Edgar Wallace — Misterul casei singuratice

EDGAR WALLACE 


MISTERUL CASEI SINGURATICE 


Capitolul |, 

Mu-rru fac nici un merit din ceea ce ziarele au nurnit misterul casei 
einguratice. Sunt polițist de prea mult trap ca să nu ştiu că tipul 
care îşi face singur reclamă n-o nimereşte bine. Deci, dacă vă spune 
cineva că supernintendentul Minter de la Scotland Yard încearcă să- 
zi facă faimă, aruncați-le o privire urâtă dun partea rnea, 

„superintendent îţi umple gura şi aricurn nu este farmuliar. Hu că 
eu i-aş încuraja pe tineri polițigti să-rmu spună „sooper în față. Nu 
zic asta niciodată. Doresc să rm se adreseze cu „sir, dar în place 
să-i aud vorbind despre bătrânul Soaper, cu condiția să nu 
folosească un anume adjectiv, 

Darmnul John C, Field rni-a spus Superintendent, Până când n-a 
pronunţat cuvântul n-ar ştiut că are atâtea silabe, 

Hirnănui nu-i place să recunoască când a greşit, dar trebuie să 
spun că mi-ar încălcat toate regulile când l-am plăcut la prima 
vedere. Este foarte bine să-ți pierz mințile după o tată când o vezi 
prima dată, dar nu e bine să categorisesti un bărbat după prima 
impresie. Pentru că un bărbat care te irpregionează de prirna oară 
când îl întâlnegti se va da peste cap ză te facă să au o părere bună 
despre el. şi bărbațu normal nu fac asta. O fac voiajoru comerciali şi 
actaru, dar ai nu sunt normal, 


pp pi | Fi Li 1 Pa | <Ă E! 1 —— o In 


EDGAR WALLACE 


MISIERUL CASEI 
SINGURATICE 


Capitolul 1. 

Nu-mi fac nici un merit din ceea ce ziarele au numit 
misterul casei singuratice. Sunt poliţist de prea mult timp 
ca să nu ştiu că tipul care îşi face singur reclamă n-o 
nimereşte bine. Deci, dacă vă spune cineva că 
superintendentul Minter de la Scotland Yard încearcă să-şi 
facă faimă, aruncaţi-le o privire urâtă din partea mea. 

„Superintendent” îţi umple gura şi oricum nu este familiar. 
Nu că eu i-aş încuraja pe tinerii poliţişti să-mi spună 
„Sooper” în faţă. Nu zic asta niciodată. Doresc să mi se 
adreseze cu „sir”, dar îmi place să-i aud vorbind despre 
bătrânul Sooper, cu condiţia să nu folosească un anume 
adjectiv. 

Domnul John C. Field mi-a spus Superintendent. Până când 
n-a pronunţat cuvântul n-am ştiut că are atâtea silabe. 

Nimănui nu-i place să recunoască când a greşit, dar 
trebuie să spun că mi-am încălcat toate regulile când l-am 
plăcut la prima vedere. Este foarte bine să-ţi pierzi minţile 
după o fată când o vezi prima dată, dar nu e bine să 
categoriseşti un bărbat după prima impresie. Pentru că un 
bărbat care te impresionează de prima oară când îl 
întâlneşti se va da peste cap să te facă să ai o părere bună 
despre el. Şi bărbaţii normali nu fac asta. O fac voiajorii 
comerciali şi actorii, dar ei nu sunt normali. 


John C. Field era un tip pe care oricine îl putea admira. 
Era înalt, cu umeri laţi şi arăta bine în ciuda celor cincizeci 
şi ceva de ani şi a părului grizonat. Se comporta ca un 
gentleman, ştia să povestească frumos şi era o gazdă 
perfectă. Întotdeauna te servea cu ţigări de foi. 

L-am întâlnit într-un mod ciudat. Locuia într-o casă mititică 
pe malurile râului Linder. Cred că nu cunoaşteţi râul Linder 
- este un pârâu cu pretenţii de râu până când se varsă în 
Tamisa între Reading şi Henley, unde este pus la locul care i 
se cuvine şi se numeşte „Bourne”. Pe malul celălalt al 
pârâului este o casă, al cărei proprietar era un domn Max 
Voss. El a construit-o şi i-a tras electricitate de la Reading. 
Eu m-am dus să fac nişte investigaţii legate de această linie 
electrică. Pe atunci eram într-un departament special al 
Scotland Yard-ului şi făceam o muncă despre care poliţia 
ținutului nu ştia nimic. Nu este o ilegalitate să foloseşti 
energia electrică, dar cam pe atunci fraţii Flack şi Johnny 
McGharth şi încă vreo doi, trei din marile bande de 
falsificatori se ocupau intens cu tiparniţe personale, deci 
când am auzit despre o locuinţă care folosea multă 
electricitate am intrat la bănuieli. 

Aşa că m-am dus la Hainthorpe şi m-am întâlnit cu dl. Voss. 
Era un bărbat zdravân, roşcovan la faţă, cu o mustăcioară 
albă, care-şi pierduse picioarele datorită degerăturilor în 
Rusia. De aceea casa lui era plină de aparatură electrică. 
Avea scaune electrice care-l duceau dintr-o cameră în alta, 
ascensoare electrice şi chiar şi în baie un soi de macara 
electrică care-l putea ridica din scaun în baie şi invers. 

— Şi acum, a zis cu o sclipire în ochi, poate veţi dori să 
vedeţi tiparniţa cu care fac bani falşi! 

A chicotit de râs când şi-a dat seama că a pus punctul pei. 

M-am dus acolo pentru o oră şi am stat trei zile. 

— Rămâneţi peste noapte, oricum, a zis. Valetul meu, 
Veddle, vă va da orice doriţi pentru la noapte. 

Voss era un om interesant care fusese inginer în Rusia. Nu 
era total neajutorat, pentru că putea să şchiopăteze cumva 


sprijinit în cârje, dar nu era o privelişte plăcută la vedere. 

Era destul de târziu când am sosit aşa că n-a fost nevoie să 
mă convingă să rămân la cină, mai ales când am auzit că 
urma să vină şi tânărul Garry Thurston. Îl cunoşteam pe 
Garry Thurston - îl întâlnisem de vreo şase ori pe 
Marlborough Street şi Bow Street şi la alte tribunale de 
poliţie. Avea mai multe sancţionări pe carnetul său de 
conducere decât orice tânăr bogat pe care-l cunosc. 
Pasiunile lui erau să conducă prin barajele de poliţie şi să 
parcheze în locurile interzise. Un tânăr strălucit - un nou 
tip de infractor creat de regulile de circulaţie. 

Avea o casă mare în vecinătate şi se împrietenise cu dl. 
Voss. Poate că n-am dreptate, dar mie îmi plac aceşti tineri 
aiuriţi pe care şcolile publice şi universităţile îi produc cu 
miile. 

S-a oprit ca trăsnit văzându-mă în fumoar. 

— Dumnezeule! zise el. Ce-am făcut? 

Când i-am spus că sunt doar pe urmele unor falsificatori a 
părut foarte dezamăgit. 

Era un băiat simpatic; dacă vreodată aş avea nenorocul să 
fiu însurat şi să am un băiat, el ar fi tipul care mi-ar face 
cele mai puţine probleme. Nu ştiu ce vor să spună 
romancierii când scriu „oameni curăţei”, dacă nu cumva se 
referă la cei care fac baie în mod regulat, dar am vaga idee 
că el era genul de bărbat pe care-l au în minte. 

Eram cam pe la jumătatea cinei când am auzit pentru 
prima dată numele domnului Field. S-a ivit în legătură cu o 
problemă de braconaj. Voss a spus că ar dori ca poliţiştii lui 
Field să stea pe malul lor; a fost prima dată când am aflat 
că Field era sub protecţia poliţiei şi am întrebat de ce. 
Atunci a intervenit tânărul Thurston. 

— O să aibă nevoie de un regiment de soldaţi să-l păzească 
dacă se întâmplă ceva din ceea ce cred eu că se întâmplă, a 
zis; avea în voce ceva care m-a făcut să mă uit la el. Dacă 
am văzut vreodată ură în ochii unui om, acela era Garry 
Thurston. 


Am observat că dl. Voss a schimbat subiectul şi, după ce 
tânărul a plecat acasă, mi-a spus de ce. 

— Thurston are ceva cu omul acesta, Field, a spus el, şi nu 
mai este nevoie să-ţi spun că este vorba despre o fată - 
secretara lui Field. Este o fată încântătoare şi după câte 
ştiu Field o tratează cu tot respectul pasibil. Dar Garry şi-a 
băgat în cap faptul că la Lone House se întâmplă ceva 
sinistru. Cred că este rezultatul psihologic al faptului că 
bietul Field locuieşte într-o casă numită Lone House. 

Aşa mi-am explicat o mulţime de lucruri. Tinerii 
îndrăgostiţi sunt aproape firesc ca nişte tinere animale 
ucigaşe. Dacă este normal sau nu să vrei să-l ucizi pe cel 
care-o strânge de mână pe fata care-ţi place, n-aş putea să 
spun. Bănuiesc că este normal. Personal vorbind, eu nu mi- 
am pierdut minţile decât din cauze naturale. 

Ceea ce mă intriga erau „poliţiştii lui Field”. Pentru un 
motiv sau altul Field se temea pentru viaţa lui şi plătea o 
sumă frumuşică pe an pentru atenţia poliţiei. Tot timpul 
erau doi oameni de pază lângă casă. 

N-aş fi putut nimeri mai bine decât la dl. Voss ca să aud 
toate noutăţile din vecinătate. Cred că bătrânelul roşcovan 
era cel mai mare bârfitor pe care-l întâlnisem vreodată. Ştia 
poveştile tuturor pe o rază de 20 de mile, putea să-ţi spună 
toate afacerile lor particulare, de ce s-au rupt logodnele, 
cine a făcut-o pe doamna cutare să plece pe Riviera atât de 
grăbită în martie trecut şi de ce lordul cutare îşi vinde 
tablourile. 

Mi-a spus o mulţime de lucruri despre Field. Locuia singur, 
doar cu câţiva servitori, nu primea musafiri, cu excepţia 
unui negru care venea cam o dată pe lună, un tânăr bine 
îmbrăcat şi o mulatră destul de drăguță care venea rar. 

— Foarte puţină lume ştie aceasta. Vine pe râu, uneori 
într-o şalupă, câteodată cu negrul, câteodată fără el. De 
obicei vin seara, stau o oră sau două şi dispar. Înainte de a 
veni ei, Field îşi trimite toţi servitorii de-acasă. 

De data asta am chicotit eu. 


— Sună a mister. 

Vosis a zâmbit. 

— Nu este nimic misterios în călătoria lady-ei Kingfether în 
Africa de Nord, a spus el, şi a început să-mi spună o poveste 
lungă. 

A fost o poveste destul de interesantă. De fiecare dată 
când mă trezeam se întâmpla ceva. 

M-am dus la culcare târziu şi obosit, m-am trezit la şase 
dimineaţa, m-am îmbrăcat şi m-am dus în grădină. Dl. Voss 
îmi spusese că valetul lui, Veddle, se va ocupa de mine, dar 
naiba să-l ia, nu dăduse nici un semn nici în seara 
anterioară, nici în dimineaţa aceea, dar mi-am dat seama de 
ce când l-am întâlnit deodată pe drumul dinspre căsuţa în 
care locuia. A încercat să mă evite dar am vederea foarte 
bună pentru un om de şaizeci de ani. Dacă l-ai văzut o dată 
pe Veddle nu-l mai poţi uita. Un bărbat greoi, cu o faţă 
rotundă şi ochi care nu te privesc niciodată drept - l-aş fi 
putut recunoaşte de la o milă. Când Voss spusese „Veddle” 
nici nu visam că era acelaşi Veddle care trecuse prin 
mâinile mele de trei ori. Bineînţeles, când un infractor îşi ia 
o slujbă respectabilă devine Smith. 

Desigur, mă cunoştea. 

— Vai, dl. Minter, zise el în felul lui lunecos, ce surpriză! 

— Nu ştiai că sunt aici, nu? am spus. 

A tuşit. 

— Păi, ca să vă spun adevărul, ştiam, a spus el, dar m-am 
gândit că ar fi mai bine să nu vă ies în cale. Dl. Voss ştie, a 
adăugat el repede. 

— Despre comdamnările tale anterioare? 

A încuviinţat. 

— Ştie că două dintre ele au fost pentru şantaj? am 
întrebat. 

De data aceasta a zâmbit strâmb. 

— Este un drum fără întoarcere, domnule Minter. M-am 
lăsat de treburi din acelea. Da, dl. Voss ştie! Ce domn 
extraordinar! Ce păcat că Dumnezeu l-a lovit în felul acesta! 


Nu mi-am pierdut prea mult timp cu omul acela. Şantajul 
este una dintre infracțiunile care-mi fac greață şi aş prefera 
să am de-a face cu un cuib de şerpi decât cu tipul acesta de 
infractori. Bineînţeles, nu i-am spus nimic domnului Voss 
despre această conversaţie, pentru că poliţia nu-şi trădează 
niciodată clienţii. Voss este cel care a menţionat subiectul la 
prânz. 

— Valetul acesta al meu, Veddle, este un fost puşcăriaş, a 
spus. Mă întreb dacă l-aţi recunoscut. Este un tip 
cumsecade şi cred că-l plătesc destul pentru a-l ţine pe 
calea cea dreaptă. 

Nu i-am spus că nu puteai să plăteşti un infractor destul 
pentru a-l ţine pe calea cea dreaptă pentru că nu există 
atâţia bani pe lume, deoarece nu am vrut să-l descurajez. 

În după-amiaza aceea l-am văzut pe Veddle în nişte 
împrejurări ciudate. Fusese întotdeauna puţin dandy şi 
avusese multe succese cu femei din toate clasele sociale. 
Nici un bărbat nu poate înţelege fascinația pe care o 
exercită un anume tip de bărbat asupra unui anume tip de 
femeie. Nu este o problemă de înfăţişare sau vârstă, este un 
fel de hipnotism. 

Mă plimbam de unul singur de-a lungul râului. Râul separa 
proprietatea domnului Voss de domeniul Lone House. Lone 
House era o clădire pătrată şi albă, aşezată în vârful unei 
pajişti în pantă care începea să urce de la râul ce aproape 
forma un lac acolo, deoarece se lăţea în ceea ce localnicii 
numesc Flash. 

Pe partea domnului Voss este o pădurice care ascunde 
vederea casei. Veneam dinspre Fay Copse, cum i se spune, 
când l-am văzut pe Veddle aşteptând la marginea pârâului. 
O fată vâslea pe Flash. Era cu spatele la valet, aşa că nu l-a 
văzut până când n-a ajuns la mal şi nu şi-a legat barca. 
Atunci s-a apropiat de ea. Desigur că m-a interesat şi am 
mers mai încet. Aşa cum fata nu-l vedea pe Veddle, nu mă 
vedea pe mine şi eram cam la şase metri de cei doi când el 
s-a apropiat de ea şi şi-a ridicat pălăria. 


Nu cred că am mai văzut ceva atât de frumos ca această 
fată, Marjorie Venn, aşa că am înţeles de ce Garry Thurston 
se îndrăgostise de ea. Dacă nu mi se cere la poliţie, nu pot 
să descriu o femeie. Pot să scriu ce culoare de ochi sau de 
păr au, cum le este tenul sau ce înălţime au, dar n-am fost 
niciodată în stare să spun de ce sunt frumoase. Ştiu doar 
când sunt frumoase sau nu: ea era. 

S-a întors repede şi s-a îndepărtat de el. A urmat-o, 
vorbind tot timpul şi deodată l-am văzut apucând-o de braţ 
şi întorcând-o spre cl. M-a văzut şi a spus ceva, iar Veddle s- 
a întors şi a lăsat să-i cadă mâna. Ea nu a încercat să se 
întâlnească cu mine, ci a plecat repede, lăsându-l acolo ca 
pe un prost. Dar este foarte greu să faci să se simtă prost 
un tip care a făcut trei pedepse pentru înşelăciune. M-a 
întâmpinat cu zâmbetul lui viclean. 

— O bucăţică bună de tot, a spus el. O prietenă de-a mea. 

— Aşa se pare, am spus eu. N-am văzut niciodată pe 
nimeni care să pară mai prietenos. 

A zâmbit şmechereşte. 

— Aşa sunt femeile dacă te plac, spuse el. 

— Cine a fost ultima femeie pe care ai şantajat-o? l-am 
întrebat. 

Dar, Doamne, nici nu putea să-l stânjenească. A zâmbit 
simplu şi şi-a continuat drumul. 

M-am uitat după el, întrebându-mă dacă nu încerca s-o 
ajungă pe fată. Nici nu făcuse o duzină de paşi când, după 
un pâlc de copaci a apărut legănându-se un bărbat care 
cred că era Field însuşi. Uneori, poţi să-ţi dai seama după 
mersul unui om ce are în cap şi mă întrebam dacă Veddle 
are acest dar. Dacă l-ar fi avut ar fi rupt-o la fugă, dar ela 
continuat s-o ţină drept înainte. 

L-am văzut pe Field stându-i drept în drum. A pus o 
întrebare şi în secunda următoare pumnul lui a lovit şi 
Veddle a căzut. Spre surprinderea mea, a vrut să se bată, s- 
a ridicat şi a mai luat una în falcă care l-ar fi năucit pe orice 
om normal. 


Nu era treaba mea, dar sunt om al legii şi am considerat 
că era momentul să intervin. Când am ajuns lângă dl. Field, 
Veddle fugea de-i sfârâiau călcâiele. Am fost puţin luat prin 
surprindere când Field mi-a întins mâna. 

— Sunteţi Superintendentul Minter? Am auzit că locuiţi în 
vecinătate, a zis. Sper că nu mă veţi urmări pentru 
încălcare de proprietate - aceasta este o scurtătură spre 
Hainthorpe Station şi o folosesc foarte des. Nu ştiu dacă dl. 
Voss are ceva împotrivă. 

Înainte ca eu să-i spun că nu ştiam ce crede dl. Voss 
despre încălcarea proprietăţii a continuat: 

— Aţi văzut acel mic incident? Cred că mi-am ieşit din fire 
cu tipul acela, dar nu este prima dată când o inoportunează 
pe tânăra doamnă. 

M-a invitat la el acasă să bem ceva şi, întorcându-ne unde 
era schiful legat, a vâslit până la malul celălalt. Ne-am oprit 
la un mic ponton şi am mers împreună pe pajişte spre uşile 
biroului său. Am văzut că în faţa lor iarba era roasă şi exista 
o porţiune de pământ gol - e nostim că un poliţist 
înregistrează aceste lucruri automat. 

Micul birou era frumos mobilat şi evident dl. Field era un 
om care călătorise mult, pentru că toţi pereţii erau 
acoperiţi cu ciudăţenii: lănci şi suliţi africane, iar pe rafturi 
o colecţie de olărie băştinaşă. M-a văzut uitându-mă şi s-a 
dus la perete de unde a luat o sabie cu lamă lată. 

— Aceasta vă va interesa dacă ştiţi ceva despre Africa, a 
spus. Este sabia Tuna. I-a aparţinut şefulul din Ituri - un 
bărbat care mi-a dat o grămadă de furcă şi care a prezis că 
sabia nu va fi niciodată băgată în teacă până când nu-şi va 
găsi teaca în nedemna mea persoană. 

A zâmbit. 

— Am luat-o din trupul lui după o luptă într-o pădure, deci 
precizarea lui nu are posibilitatea de a se îndeplini. 

Lama era extraordinar de strălucitoare, aşa că i-am spus 
că probabil este necesară foarte multă muncă pentru a o 
menţine lustruită, spre surprinderea mea mi-a spus că este 


făcută dintr-un aliaj care menţine lama strălucitoare - un fel 
de oţel inoxidabil băştinaş. 

A pus sabia la loc şi timp de un sfert de oră am vorbit 
despre Africa, unde după cum mi-a spus îşi câştigase 
averea; apoi am vorbit despre ţară şi doar spre sfârşitul 
conversaţiei noastre a menţionat faptul că avea doi detectivi 
care-i supravegheau casa. 

— Mi-am făcut mulţi duşmani în viaţă, a spus, dar nu a 
explicat cum şi i-a făcut. 

M-a dus cu barca pe malul celălat al Flash-ului şi m-a 
invitat la cină. Urma să mă duc în seara următoare. Era 
genul de om care-mi plăcea: fuma trabucuri bune şi nu 
numai că le fuma dar le şi dădea celor care le apreciau. 

În drumul înapoi spre Hainthorpe l-am întâlnit pe dl. Voss 
sau, mai bine zis, m-a întâlnit el pe mine. Cărările, de pe 
moşia lui erau la fel de netede ca o masă de biliard şi la fel 
de late ca o şosea obişnuită şi aşa trebuiau să fie pentru că- 
şi conducea scaunul electric cu treizeci de mile pe oră. Era 
mai mare decât un scaun de baie şi era dotat cu baterii şi 
dacă n-aş fi sărit în tufişuri aş fi aflat şi cât de greu este. 

Nu am crezut că era necesar să-i ascund ceva despre 
Veddle, aşa că i-am spus ce am văzut. S-a înnegrit de furie. 

— Ce animal! a spus el. l-am dat o şansă şi aş fi trecut 
peste o mică găinărie, dar aceasta este o insultă care nu 
poate fi iertată. 

În fiecare după-amiază avea obiceiul să urce până sus pe 
Jollyboy Hill, de unde avea o privire minunată a regiunii şi 
pentru că s-a oferit să meargă cu viteza scăzută am mers 
lângă el, deşi era un pic de urcuş. Din vârful dealului se 
vedea râul curgând mile în şir, iar Lone House părea cam 
mică pentru a fi centrul unei proprietăţi de o mie de acri. 

În direcţia opusă se vedea Dodey Manor, o veche casă 
elisabetană unde trăiseră strămoşii lui Garry Thurston sute 
de ani. 

— Garry este un băiat simpatic, a spus dl. Voss îngândurat. 
Nu-i spune despre Veddle - n-am nevoie de o crimă aici. 


În seara aceea am luat masa cu el, deşi ar fitrebuit să mă 
întorc la Londra, iar ela aranjat ca maşina sa să mă ia de la 
Lone House după masa de seară şi să mă ducă înapoi. 

— Sunteţi foarte favorizat, a zis. Din câte ştiu, Field nu 
invită prea multă lume la el acasă. Este un tip retras şi de 
când sunt aici nu a venit să mă vadă şi nici nu m-a invitat la 
el. 

L-am văzut pe Veddle în seara aceea. Avea cel mai frumos 
ochi vânăt pe care l-am văzut vreodată, dar pentru că n-a 
vorbit despre aceasta m-am gândit că aş da dovadă de tact 
dacă n-aş spune nimic. 

Mă simţeam doar puţin îngrijorat pentru că Veddle era 
cotat de poliţie ca un tip periculos. Se luptase de două ori 
cu poliţiştii care fuseseră trimişi să-l aresteze şi-o dată 
scosese o armă la ei. Ştiam aceasta pentru că eram unul 
dintre detectivi. 

Dimineaţa mă plimbam prin grădină când l-am văzut 
venind dinspre căsuţa lui şi am crezut că ar fi înţelept să-l 
sfătuiesc. 

— Ai găsit ce-ai căutat, am spus, dacă ai fi înţelept ai uita 
ce s-a întâmplat ieri după amiază. 

S-a uitat la mine puţin ciudat. Aş jura că a fost una dintre 
puţinele dăţi când s-a uitat drept în ochii cuiva. 

— Va găsi ce-l aşteaptă, a zis şi s-a întors din drum imediat. 

În după-amiaza aceea am stat pe terasa de la Hainthorpe. 
Era o zi caldă, somnoroasă, după o puternică aversă de 
ploaie şi eram pe jumătate adormit când l-am văzut pe dl. 
Voss deplasându-se de-a lungul cărării în faţa terasei în 
scaunul său electric. Mergea foarte repede. L-am urmărit 
cu privirea până când a dispărut în păduricea de lângă 
marginea râului, apoi i-am văzut scaunul ieşind pe partea 
cealaltă şi urcând cărarea şerpuitoare către Jollyboy Hill. 

Dl. Voss purta un melon alb şi un costum gri, aşa că erau 
uşor de reperat chiar şi de la distanţă de o milă şi jumătate, 
deoarece, aşa cum am spus, am vederea bună. 


În ziua aceea a stat acolo mai mult decât de obicei - îmi 
spusese că nu stă niciodată mai mult de zece minute pentru 
că răceşte foarte uşor. În timp ce era acolo privirile mele 
rătăceau spre pădurice şi am văzut ridicându-se un firicel 
de fum, aşa că m-am întrebat dacă nu cumva aprinsese 
cineva focul. Era destul de cald - o zi din acelea în care un 
foc izbucneşte uşor într-o pădure. Fumul s-a împrăştiat şi 
apoi l-am văzut pe dl. Voss coborând dealul în scaunul său şi 
trecând prin pădure. Peste câteva minute îmi făcea cu mâna 
când întorcea scaunul pe panta uşoară care ducea în faţa 
casei. Şi-a ghidat maşina până unde eram - terasa era lată 
şi acoperită cu piatră. 

— Aţi văzut cumva fum venind dinspre pădure? Am crezut 
că iarba a luat foc. 

I-am spus că l-am văzut. A dat din cap. 

— Nu era nimic acolo, dar am fost puţin îngrijorat. Anul 
trecut am pierdut o plantație bună din cauza ţiganilor care 
au aprins foc şi au uitat să-l stingă înainte de a pleca. 

Ne-am plimbat puţin şi mi-a spus că a aranjat ca Rolls-ul 
său să mă ia de la Lone House la ora zece. 

— Sper că nu îi veţi spune lui Garry despre Veddle, a zis. 
Vreau să scap de el - de Veddle, vreau să spun. Am auzit 
atâtea despre omul acesta şi nu pot să-mi permit să ţin 
astfel de oameni pe lângă mine. 

M-a întrebat în legătură cu trecutul lui Veddle, dar fireşte 
am fost precaut, pentru că ori cât de rău ar fi un om, poliţia 
nu-l trădează niciodată. Totuşi, ştia că Veddle fusese acuzat 
de şantaj şi am crezut că era necesar să-i spun că acest fost 
puşcăriaş era considerat periculos. 

M-a rugat să intru cu el în casă pentru că Veddle avea o 
după-amiază liberă, aşa că l-am ajutat să urce în lift şi pe 
mica bandă rulantă pe care o avea la primul etaj. Când am 
ajuns înapoi pe terasă eram complet treaz şi m-am aşezat 
să citesc un caz care era complet prezentat în ziarul de 
dimineaţă şi care mă interesa. Nici nu deschisesem bine 
ziarul când una dintre servitoare a venit să-mi spună că 


eram căutat la telefon. Nu-l cunoşteam pe cel care mă 
căuta, dar a spus că este unul dintre detectivii angajaţi să-l 
păzească pe dl. Field. Nu i-am recunoscut vocea. 

— Sunteţi Superintendentul Minter? Vreţi să veniţi la Lone 
House? A fost ucis dl. Field... 

Am fost atât de surprins încât n-am putut să spun nici un 
cuvânt. 

— Ucis! am spus. Ucis? 

Apoi punând receptorul jos, m-am repezit afară din casă şi 
am alergat de-a lungul cărării prin pădure până la locul 
imediat vis-r-vis de Lone House. Detectivul aştepta într-o 
barcă. Era atât de agitat şi de supărat încât n-am înţeles 
nimic din ce spunea. A luat-o la fugă pe pajişte şi eu după el. 

Uşile dispre pajişte erau larg deschise şi, chiar înainte de a 
intra în cameră am văzut pe pământul umed şi negru din 
faţa uşii, marca netă a unui picior gol. Omul nu o văzuse, 
aşa că l-am împins într-o parte chiar în clipa în care voia să 
calce pe ea. 

Am intrat primul în cameră şi l-am văzut pe Field. Zăcea în 
mijlocul camerei, nemişcat, şi din spatele lui ieşea mânerul 
săbiei din Tuna. 

Capitolul II. 

Nu trebuie să fiu doctor pentru a şti că Field era mort. Era 
foarte puţin sânge pe podea, ţinând cont de dimensiunile 
lamei săbiei şi singurul semn de dezordine pe care l-am 
văzut atunci era o ceaşcă de cafea spartă în cămin ca şi 
măsuţa pe care se afla serviciul de cafea răstrunată pe 
podea. A doua ceaşcă nu era spartă; cafetiera se vărsase pe 
covor - probabil când Field a simţit că ar putea să răstoarne 
masa, aşa cum i-am arătat detectivului, al cărui nume era 
Wills. 

De obicei, într-un caz ca acesta munca unui detectiv este 
împiedicată de o mulţime de servitori care se vaită, aleargă 
de colo colo prin casă şi distrug orice indiciu care ar putea 
fi folositor unui poliţist. Deci, primul lucru care m-a izbit a 


fost liniştea totală a casei şi absenţa servitorilor. L-am 
întrebat pe Wills. 

— Servitorii sunt plecaţi de la prânz, a zis. Dl. Field i-a 
trimis în oraş la un matineu de caritate pentru care le-a 
cumpărat bilete. 

S-a dus în hol şi l-am auzit strigând-o pe domnişoara Venn 
pe nume. Când s-a întors, a zis: 

— Probabil că a plecat şi ea, deşi aş fi putut să jur că am 
văzut-o pe pajişte acum o oră. 

L-am trimis să telefoneze inspectorului şef. Sunt genul de 
om care nu vrea să aibă necazuri şi nu există nici o cale mai 
bună de a avea probleme decât amestecul în treburile 
poliţiei locale. Nu spun că ne invidiază pe noi, cei de la 
Sootland Yard, dar pot face lucrurile mult mai bine. Mi-au 
spus asta de multe ori. 

În timp ce telefona, m-am uitat la Field. Pe obraz avea o 
rană lungă de vreo câţiva centimetri, ceva mai mult decât o 
zgârietură, dar asta trebuie să se fi întâmplat înainte de 
moartea lui, pentru că în buzunar am găsit o batistă plină 
de sânge. Nimic nu ar fi putut să provoace această rană 
decât un cuţitaş de hârtie care se afla pe masa de lângă 
perete. Am examinat lama - era perfect curată, dar l-am 
pus deoparte pentru a fi examinat la microscop în cazul în 
care vreunul dintre aceşti inteligenţi detectivi din Surrey ar 
fi considerat că este necesar. Consider că trebuie să-i dai 
poliţiei locale tot ajutorul tău şi oricum era sigur că vor 
chema pe cineva de la Yard după ce-i vor fi dat asasinului 
timp destul ca să plece din ţară. 

Din birou se ieşea pe două uşi, una spre culoar şi cealaltă 
spre o cameră din spatele casei. De cealalată parte a 
culoarului era un fel de salon şi sufrageria. Am spus un fel 
de salon pentru că era prea confortabil pentru a fi un salon 
adevărat. 

Am încercat uşa spre camera din spate - era încuiată. 
Evident că exista o altă uşă spre aceeaşi cameră din culoar, 
dar şi asta era încuiată. 


Când Wills s-a întors de la telefon, telefonase deja şi unui 
doctor, mi-a povestit cum l-a descoperit. Era de gardă 
singur în după-amiaza aceea; al doilea detectiv plecase în 
oraş în maşina domnului Field, la matineul de caritate. Wills 
spunea că i se spusese să stea prin împrejurimi dar departe 
de casă şi să nu remarce nimic din ce ar vedea viu auzi. Se 
pare că nu erau nişte ordine neobişnuite. 

— Uneori, zicea Wills, veneau să-l vadă o femeie de 
culoare şi un tânăr negru. De fiecare dată primeam aceleaşi 
ordine. De fapt, urmăream râul aşteptându-i să apară. De 
obicei soseau într-o barcă cu motor din josul râului şi 
acostau la pajişte. 

— Azi nu i-ai văzut? l-am întrebat. 

A dat din cap. 

— Nu, numai ordinele pe care le-am primit astăzi erau la 
fel ca în zilele când erau aşteptaţi şi de obicei toţi servitorii 
erau îndepărtați ca şi Miss Venn. 

Am aruncat o privire rapidă prin casă. Curiozitatea este 
într-adevăr defectul meu şi voiam să ştiu cât mai multe 
despre aecst caz înainte să apară poliţia din Surrey, cu 
ghetele lor cu ţinte şi cu mâinile lor mari care acoperă toate 
ampretele. Cel puţin aşa simţeam atunci. 

Căutam în dormitorul lui Field când Wills m-a chemat jos. 

— Este inspectorul şef adjunct, a zis. 

Nu i-am spus ce părere am despre inspatearul şef adjunct, 
pentru că ţin la disciplină şi nu este treaba mea să-i montez 
pe tinerii ofiţeri împotriva superiorilor lor. Asta nu pentru 
că l-aş fi întâlnit vreodată pe inspectorul şef adjunct, dar am 
întâlnit alţii. 

— Dumneata eşti Minter? vorbea inspectorul şef adjunct. 

— Da, domnule, am răspuns, aşteptându-mă la nişte 
ordine aiurea. 

— Amănuntele privind această crimă mi-au fost transmise 
la telefon de Wills şi am luat legătura cu Scotland Yard-ul. 
Vrei să preiei acest caz? Am permisiunea şefului dumitale 
direct. 


Bineînţeles, îmi făcea plăcere şi i-am spus-o. A promis să 
revină după-amiază să mă vadă. Trebuie să spun că nu 
există în Anglia altă poliţie mai strălucită şi mai inteligentă 
decât cea din Surrey. Este una din poliţiile cele mai bine 
organizate şi oamenii sunt ca nişte ogari pe urmele 
vânatului. Să nu spună nimeni nimic împotriva poliţiei din 
Surrey - eu ţin cu ei. 

În primul rând am căutat în biroul din camera de lucru. 
Am găsit un pachet de scrisori, o cutie de oţel încuiată şi 
căreia nu-i puteam găsi cheia, un pistol încărcat şi într-un 
plic o mulţime de hărţi şi planuri de la Kwange Diamond 
Syndicate. Ştiam de fapt că Field avea mari interese în 
industria diamantelor şi că avea proprietăţi de mare 
valoare în Africa. 

În alt sertar am găsit paşaportul şi carnetul de depuneri în 
bancă ca şi un mic registru privind investigaţiile sale. După 
câte puteam să înţeleg avea o avere cam de o jumătate de 
milion. Mă uitam prin aceste hârtii când Wills a venit să-mi 
spună că dl. Voss era pe malul celălalt şi dorea să ştie dacă 
pot să-l văd. M-am suit în barcă şi am traversat. Era în 
scaunul său şi ţinea în mână ceva care semăna cu un cartuş. 

— Am auzit despre crimă, a zis, mă întreb dacă asta are 
ceva de-a face cu cazul. 

Am luat cartuşul de la el, mirosea a sulf. Şi apoi, de sub 
pătura care-i acoperea genunchii a scos un pistol care arăta 
ciudat. 

— L-am găsit împreună în pădurice, a zis, adică servitorii 
mei le-au găsit urmând instrucţiunile mele. Îţi aduci aminte 
Minter de fum - fumul pe care l-am văzut ieşind dintre 
copaci? 

Uitasem totul despre asta pentru moment, dar acum mi- 
am amintit. 

— Este o mică bombă fumigenă, se foloseau în război 
pentru semnalizare, a zis Voss. 

Faţa lui subţire era aprinsă de nerăbdare. 


— În momentul în care am auzit despre ce s-a întâmplat la 
Lone House, mi-am adus aminte de fum - era un semnal. 
Mi-am scos scaunul şi am venit drept aici cu doi valeţi şi am 
căutat cu atenţie prin pădurice. Am găsit aceste două 
lucruri în spatele unui tufiş şi încă ceva. 

A mai căutat o dată sub pătură şi a scos al doilea cartuş, 
care, după cum am văzut, nu fusese descărcat. 

— Cineva aştepta acolo să dea un semnal. Trebuie să fi fost 
cel puţin două persoane, a zis. Şi apoi: Este mort, cred? 

Am încuviinţat. A dat din cap şi s-a încruntat 

— E ciudat. Întotdeauna am crezut că o va sfârşi aşa. Nu 
ştiu de ce. Dar era un mister legat de acest om. 

— Unde este Veddle? l-am întrebat şi s-a uitat fix la mine. 

— Veddle? Acasă, băânuiesc. 

S-a întors şi a strigat la cei doi valeţi care stăteau mai la 
distanţă. Nu îl văzuseră pe Veddle. L-a trimis pe unul dintre 
ei să-l caute. 

Îl aveam pe Veddle în minte chiar din clipa în care 
văzusem trupul lui Field cu sabia din Tuna înfiptă în spate. 
Nu îi uitasem ameninţarea şi nici cazierul. Şi dacă era un 
om pe lume care trebuia să dea socoteală pentru fiecare 
minut din timpul său acela era Veddle. 

— Nu m-am gândit la el, a zis Voss încet. 

A încruntat din nou din sprâncene şi a râs. 

— Nu se poate să fi fost Veddle, l-am văzut, Când l-am 
văzut? S-a gândit puţin. Acum dacă mă gândesc bine nu l- 
am văzut toată dimineaţa dar cred că poate da socoteală 
pentru timpul său. Îşi petrece cea mai mare parte a 
timpului în sala servitorilor încercând să-i sucească mintea 
cameristei. 

La câţiva metri de pădurice era o căsuţă care dădea spre 
râu şi care avea telefon. Valetul probabil că folosise acest 
telefon pentru că s-a întors în timp ce vorbeam şi a spus că 
Vedle nu era acasă şi nici nu fusese văzut. Dl. Voss şi-a 
întors scaunul electric şi am mers lângă el spre pădurice. 


În zonă se numea păduricea Tadpole - pe bună dreptate 
pentru că avea formă ele mormoloc: pâlcuri mari care se 
răreau până când formau o coadă lungă, paralelă cu râul 
mergând în josul râului. Se termina la marginea proprietăţii 
unde exista o alee îngustă care ducea la drumul principal. 
Atunci m-a izbit faptul că oricine s-ar fi ascuns în pădurice 
ar fi putut s-o şteargă fără să atragă atenţia chiar dacă 
malul celălalt fusese plin de poliţişti. 

Voss s-a întors acasă să se intereseze de servitorul lui. Mi-a 
promis să-mi telefoneze de îndată ce va fi terminat iar eu m- 
am întors la barcă şi am traversat. 

Când am ajuns erau acolo doi doctori şi spuseseră exact 
lucrurile pe care trebuie să le spună un doctor... că Field 
murise instantaneu... că numai un om foarte puternic ar fi 
putut să-l omoare şi că oricum era un lucru îngrozitor. 
Aduseseră cu ei o salvare şi am trimis corpul sub 
supravegherea lui Wills, apoi mi-am continuat cercetarea 
biroului. 

De fapt căutam cheile. În casă erau două camere închise şi 
deocamdată nu mă simţeam îndreptăţit să sparg uşile 
înainte de sosirea servitorilor. 

M-am dus în spatele casei. Fereastra camerei închise era 
destul de sus şi erau trase nişte transperante albastre astfel 
încât nu vedeam înăuntru. Mai mult decât atât, fereastra 
era închisă pe dinăuntru. Aşa că am hotărât să aştept până 
când voi găsi cheile sau până când poliţiştii din Surrey, care 
erau pe drum, îmi vor aduce un şperaclu. 

De ce îi îndepărtase pe servitori în după-amiaza aceea şi 
ce îmi va putea spune Marjorie Venn când se va întoarce? 
Într-un fel mă bazam pe secretară mai mult decât pe 
servitori pentru că oricum ştia mult mai multe despre viaţa 
lui intimă. 

M-am întors la birou şi mi-am reluat activitatea printre 
hârtii. Răsfoiam un raport ingineresc referitor la mina 
Kwanga când am auzit un zgomot. Cineva bătea încet şi 
insistent. Recunosc că nu sunt un om nervos, 


superintendenţii de poliţie rareori sunt. Dacă eşti nervos 
mori înainte de a deveni sergent. Dar de data asta am simţit 
cum mi se ridică puţin părul pentru că bătăile veneau de la 
uşa camerei închise. 

Capitolul III. 

Nu era nici o îndoială în privinţa asta - ciocănitul venea 
din spatele uşii închise. M-am dus şi am încercat clanţa. 
Cred în miracole şi m-am gândit că poate cel care bătea 
deschisese uşa din interior, dar a trecut repede. 

Apoi am auzit o voce - vocea unei fete - strigând „Ajutor” 
şi soluţia misterului mi-a apărut dintr-o dată. N-am mai 
aşteptat să apară cheile; lângă uşa bucătăriei văzusem un 
topor mare - de fapt, mă gândisem că ar putea fi folositor în 
caz de necesitate. Am ieşit afară, am adus toporul şi, 
strigându-i fetei să stea deoparte, am deschis uşa în două 
minute. 

Stătea în picioare lângă o canapea mare, cu aspect 
oriental, ţinându-se de spătar ca să nu cadă. 

— Sunteţi domnişoara Marjorie Venn, nu-i aşa? 

N-a putut să răspundă, dar a dat din cap. Faţa ei era ca 
moartea, chiar şi buzele îi erau aproape albe. 

Am făcut-o să ia loc şi i-am adus un pahar cu apă. 
Bineînţeles că în clipa în care s-a simţit mai bine a început 
să plângă. Asta-i problema cu femeile - când pot fi 
folositoare devin inutile. A trebuit s-o liniştesc, dar au trecut 
zece minute până când a putut să vorbească şi să răspundă 
la întrebările mele. 

— De când sunteţi aici? 

— Unde este el? a întrebat. A plecat? 

Bănuiam că se referă la Field. M-am gândit atunci că n-ar 
fi bine să-i spun că dl. Field era tocmai în drum spre morgă. 

— E o bestie! a zis. Mi-a pus ceva în cafea. Sunteţi detectiv, 
nu-i aşa? 

I-am spus că sunt superintendent. Nu din snobism, dar 
vreau să mi se recunoască gradul. 


Mi-a trebuit mult timp să scot adevărul de la ea. Prânzise 
singură cu dl. Field şi el devenise cam prea atent. Se pare 
că nu era prima dată când se întâmpla aşa ceva - era prima 
dată când vorbea despre asta. Şi numai atunci şi-a dat 
seama că toţi servitorii fuseseră îndepărtați. 

De fapt, nu avea nimic să-mi spună din ceea ce eu deja 
intuiam. Nu se comparase corect, apoi schimbase tactica, îşi 
ceruse scuze şi ea crezuse că incidentul se terminase. 

— Plec în seara aceasta, a spus. Nu mai suport. A fost 
groaznic! Dar îmi plăteşte un salariu foarte bun şi nu-mi 
puteam permite să renunţ. Niciodată nu m-am gândit că 
poate fi atât de josnic. Chiar şi când cafeaua a fost amară la 
gust n-am bănuit nimic. 

Apoi a ridicat din umeri. 

— Locuiţi aici, Miss Venn? 

Crezusem că locuieşte acolo şi am fost surprins când a 
negat. Stătea cu chirie în căsuţa unei văduve cam la o 
jumătate de milă de acolo. Locuise în casă, dar se 
întâmplaseră anumite lucruri şi plecase. Nu era necesar să- 
mi explice care erau acele lucruri. Am început să am o altă 
părere despre domnul Field. 

Nu auzise nimic, nu-şi amintea când fusese dusă în 
cameră. Cred că cineva trebuie să-l fi întrerapt, el probabil 
că a ieşit şi a închis-o în cameră. 

Mai târziu Wills mi-a spus că se apropiase de casă şi Field 
ieşise furios şi-i ordonase să se întoarcă la post. 

M-am gândit că, în acele condiţii, când era mai calmă să-i 
spun ce se întâmplase. A fost îngrozită, aproape să nu mă 
creadă. Apoi a apucat-o o criză de tremurat pe care eu am 
diagnosticat-o drept isterie. De data aceasta i-a trebuit ceva 
timp să se calmeze, iar prima persoană pe care a 
menţionat-o a fost Wills, detectivul. 

— Unde era el, când a fost comisă crima? a întrebat. 

Am fost uimit de întrebare, dar ea a repetat-o. l-am spus 
că după câte ştiam Wills era pe drum stând de pază. 


— Deci a fost aici! a spus ea cu atâta patimă încât am 
deschis ochi mari. 

— Bine înţeles că a fost aici. 

A dat din cap neajutorată. 

— Nu înţeleg. 

— Ascultă domnişoară, am spus eu, şi deşi nu sunt familist 
am un mod patern de a fi despre care s-a vorbit foarte mult 
- ce-i toată povestea asta cu Wills? 

A tăcut mult timp şi apoi, ca orice femeie, a ocolit 
răspunsul. 

— Este îngrozitor... nu-mi vine să cred că este adevărat. 

— Ce-i cu Wills? am întrebat-o din nou. 

Se gândi din nou la detectiv. 

— Dl. Field avea intenţia de a-l concedia astăzi. Abia azi 
dimineaţă a aflat că este fratele acelui om îngrozitor - 
puşcăriaşul. 

— Veddle? am întrebat repede şi a încuvinţat. 

— Ştiaţi că dl. Field este cel care l-a urmărit în justiţie pe 
Veddle ultima dată când a fost condamnat la închisoare? 

Ştiam toate acestea, după cum îi explicasem. 

— Dar cum a aflat că Wills este fratele lui Veddle? 

Field aflase din întâmplare. Vâslea în josul râului, aşa cum 
făcea uneori şi i-a văzut pe cei doi bărbaţi stând de vorbă 
pe mal. Se înțelegeau atât de bine încât a intrat la bănuieli 
şi când s-a întors l-a chemat pe Wills în birou şi l-a întrebat 
de ce are de-a face cu un om de felul lui Veddle, iar Wills a 
scăpat adevărul. Nu a încercat să nege faptul că era fratele 
fostului puşcăriaş. De fapt, numai atunci Field şi-a amintit 
cine era omul cu adevărat. 

— Dl. Field mi-a spus, a continuat ea, că atitudinea lui a 
fost foarte nesatisfăcătoare şi că vrea să-l concedieze. 

Chiar în momentul acela a sosit inspectorul şef adjunct cu 
maşina şi a adus o mulţime de tineri străluciți care 
învăţaseră toate cunoştinţele lor de detectivi din cărţi. Era 
penibil să-i urmăreşti căutând amprente şi luând mulaje de 
ghips ale piciorului gol precum detectivii din cărţi, 


măsurând distanţele şi instalându-şi aparatele de 
fotografiat chiar dacă nu era nimic de fotografiat cu 
excepţia mea. 

I-am spus şefului tot ce ştiam despre caz şi l-am rugat s-o 
trimită pe tânăra domnişoară acasă la gazdă cu maşina lui, 
apoi să-i trimită un doctor. Unul dintre străluciţii lui 
asistenţi a sugerat că ar trebui s-o considerăm suspectă, 
dar sunt anumite sugestii cărora nici nu le răspund - asta 
era una dintre ele. 

M-am dus cu adjunctul să-l văd pe dl. Voss care trimisese 
vorbă că avea veşti despre Veddle. Omul îi telefonase de la 
Guildford. De la jumătatea câmpului a zburat către mine. 
Trebuie să spun că scaunul lui electric depăşise limita de 
viteză şi mă miram că nu fusese încă ucis. 

Sunt unii oameni care nu ar trebui niciodată să fie admişi 
în treburile poliţiei pentru că devin plini de entuziasm. Cred 
că ideile lor despre crime provin din cărţi. Voia să ştie dacă 
avem ceva amprente, iar faţa lui s-a înroşit când i-am spus 
despre tânăra închisă în casă. 

— Scandalos! Groaznic! Pe Dumnezeul meu, tipul ar trebui 
biciuit! 

— A fost ucis, am spus, ceea ce este aproape la fel de rău. 

Apoi l-am întrebat despre Veddle. 

— N-am nici cea mai vagă idee despre cum a ajuns la 
Guildford. Trebuie să fi avut o maşină care să-l aştepte. Este 
lucrul cel mai uimitor care s-a întâmplat vreodată. 

— Ce-a zis? l-am întrebat. 

— Nu prea multe. A zis că va lipsi două-trei zile, pentru că 
a fost chemat de un frate bolnav, înainte să pot să-i spun 
ceva de crimă a închis. 

M-am hotărât să caut în locuinţa lui Veddle. Era la 
marginea plantaţiei şi avea două camere, dintre care una 
era un soi de bucătărie-sufragerie, iar cealaltă dormitor. 
Erau mobilate simplu, dar bine. Dl. Voss care nu putea să-şi 
întoarcă maşinăria pe uşă îmi striga explicaţiile pe fereastră 
şi mi-a spus că le-a mobilat el însuşi. 


Exista un dulap, care conţinea un costum vechi şi unul 
nou, ca şi o pereche de ghete. Dar ceea ce am observat 
imediat a fost faptul că Veddle nu şi-a luat pipa. Zăcea pe 
masă şi arăta de parcă fusese uitată acolo în grabă. 

Alt lucru curios era un impermeabil lung agăţat în spatele 
uşii. Era cel mai lung impermeabil pe care-l văzusem 
vreodată. Peste el era o pălărie neagră de fetru. Am luat 
impermeabilul şi aşezându-l pe pat, am căutat prin 
buzunare - este ceva care se face automat - şi primul lucru 
pe care l-am prins între degete a fost un mic cilindru. L-am 
scos afară. Era un cartuş fumigen. L-am pus pe masă şi am 
continuat cercetările. 

Unul dintre sertarele biroului era închis. Mi-am permis să-l 
deschid. Înăuntru era o cutie de tablă, neîncuiată, în care 
am făcut o descoperire. Trebuie să fi fost trei sute de lire în 
bancnote de o liră, un paşaport pe numele Wills-Sidney 
Wills, care era numele real al lui Veddle - şi nişte bilete 
până la Constantinopole. Erau bilete pentru vagonul de 
dormit pe numele lui Wills, puse într-un plic cu antentul 
Cook şi, după ştampilă, am descoperit că fuseseră 
cumpărate la biroul agenţiei Cook cu o zi înainte de crimă. 

În sertar mai era un al treilea lucru căruia nu i-am dat 
mare atenţie atunci, dar care s-a dovedit a fi una dintre cele 
mai importante indicaţii ale cazului. Era o bucăţică de 
hârtie pe care scria: „Opreşte la a doua piatră dintre 
tufişuri, întoarce spre Amberley Church a treia în jos”. 

I-am trimis-o inspectorului şef adjunct. 

— Foarte misterios, a spus. Cunosc bine biserica Amberley, 
este cam la opt mile de aici. Are o clopotniţă faimoasă. 

După cum am spus, nu i-am dat prea mare importanţă. 
Era prea misterioasă pentru mine. Am pus-o în buzunar şi 
la câteva minute după aceea am uitat-o când am auzit că 
Wills, detectivul, lipsea. 

Capitolul IV. 

Dispariţia lui Wills m-a năucit. Şi nu sunt un om uşor de 
năucit. Din când în când întâlneşti un detectiv ticălos, dar 


mai mult în cărţi. Ştiam exact ce se va spune la Scotland 
Yard - mă vor acuza pe mine. Dacă un şemineu ia foc sau 
dacă o conductă de gaz explodează, inspectorul şef îi spune 
adjunctului: „De ce nu este Sooper mai atent?” 

Wills nu făcuse nimic dramatic: se dusese la gară şi-şi 
cumpărase un bilet până la Londra apoi plecase. Am luat 
legătura cu Yard-ul la telefon, dar bineînţeles că nu se 
arătase pe acolo, aşa că l-am înştiinţat pe inspectorul şef 
despre tot ce se întâmplase şi ducă modul în care mi-a spus: 
„Cum de s-a întâmplat asta Minter?” mi-am dat seama că 
eram aproape de o lovitură. Dacă nu eram unul dintre cei 
mai eficienţi ofiţeri din serviciu şi dacă nu prindeam pe cel 
după care eram trimis, eu eram răspunzător de crimele lor. 

Aveam ceva dovezi. După ce am terminat de telefonat şi 
am ieşit din casă, l-am găsit pe ajutorul de grădinar care mă 
aştepta. Îl văzuse pe Veddle îndreptându-se spre locuinţa 
lui cam pe la ora crimei. Îl remarcase pentru că purta un 
impermeabil lung care-i ajungea până la călcâie şi o pălărie 
neagră; impermeabilul avea gulerul ridicat şi reverele trase 
ca şi când ar fi plouat. Era ceva neobişnuit pentru că era o 
zi destul de caldă. Grădinarul a crezut că era un străin care 
încerca să intre în casă, de aceea s-a dus spre el şi l-a 
recunoscut pe Veddle. 

— Din ce direcţie venea? 

— Venea dinspre pădurea Tadpole, a spus omul. l-am spus 
domnului Voss care m-a trimis să vă spun dumneavoastră. 

Îmi plăcea domnul Voss, era un om drăguţ. Dar există ceva 
care mă zăpăceşte - detectivismul amator. Bănuiesc că 
bătrânul nu avea cu ce să-şi umple timpul şi se bucura de 
această crimă aşa cum un fermier se bucură de ploaie după 
secetă. Era, dacă pot să spun asta, un cazan clocotind de 
emoție. Scaunul său electric se repezea de colo colo; era în 
pădurea Sanctuary cu vreo şase paznici de vânătoare şi 
grădinari, căutând indicaţii care l-ar fi putut uimi şi pe bine- 
cunoscutul Shylock Holmes. Avea intenţii bune, iar ăsta este 
lucrul cel mai greu pe care poţi să-l spui despre un om. 


Mi-a dat o idee, de fapt nu numai una, dacă e să spun 
adevărul. Asta după ce am traversat iar cu barca la Lone 
House şi m-am întâlnit cu el şi cu cercetaşii lui în pădure. 

— De ce vă obosiţi să vâsliţi? a spus el. De ce nu-l rugaţi pe 
Garry Thurston să vă împrumute submarinul? 

Am crezut că glumeşte, dar a continuat: 

— Este o barcă cu motor. Eu îi spun submarin pentru că 
are o construcţie ciudată. 

Mi-a spus că barca lui Garry fusese construită după 
propriul său proiect. Râul, deşi nu este de mare importanţă, 
este foarte adânc şi duce bine înţeles la Tamisa unde 
Conservancy Board aplică regulamentul împotriva vizitei. 
Pe 'Tamisa nu se pot folosi bărcile de viteză, pentru că 
valurile produse de ele distrug malurile şi avariază barjele. 

Deoarece Garry este un vitezoman şi avea o licenţă în 
ştiinţe ale naturii la Cambridge, îşi construise o barcă care 
să-i ofere maximum de viteză cu minimum de valuri. 

— Cinstit vorbind arată ca un submarin. Nu are decât 
vreun metru şi ceva deasupra apei, iar locul conducătorului 
seamănă mai mult cu o turelă decât cu un cocpit. 

— Unde şi-o ţine? am întrebat. 

Se părea că avea un fel de hangar cam la vreo două sute 
de metri de Flash. Mai târziu am măsurat şi am constatat că 
erau exact două sute treizeci de metri în linie dreaptă de la 
Lone House. 

Dl. Voss era plin de entuziasm, am mers până la marginea 
proprietăţii, am ajuns la un drum secundar şi foarte repede 
am ajuns la un hangar mare şi verde, dar nu era nici o 
barcă acolo. 

— Probabil că este plecat cu ea, a zis dl. Voss puţin 
supărat, dar când se va întoarce - iată-l! 

A arătat spre râu şi vă jur, deşi vederea mea este la fel de 
bună ca a oricui altcineva n-am văzut nimic. 

Barca se mişca pe un fundal verde şi deoarece era vopsită 
în verde era aproape invizibilă. Dacă nu i-aş fi văzut capul şi 
faţa mare ale lui Garry Thurston n-aş fi văzut-o de loc. 


Partea superioară avea forma unui spate de balenă. Barca 
părea la acelaşi nivel cu valurile, gata să se scufunde. 

A venit spre noi foarte repede şi Garry ne-a făcut cu mâna 
în timp ce a adus barca la ponton şi a coborât. 

— Am fost în jos pe râu, a zis, şi aproape am avutun 
accident - prietenii negri ai lui Field veneau încoace şi erau 
cât pe-aci să-mi agaţe prora. 

Auzisem despre aceşti ciudaţi negri care veneau să-l vadă 
uneori pe Field şi mă interesau foarte mult. 

— Când s-a întâmplat asta? am întrebat. 

Mi-a spus. Trebuie să fi fost cam cu o jumătate de oră 
înainte de comiterea crimei. 

— Stăteau sub mal şi probabil că băiatul a hotărât să 
traverseze chiar când eu atinsesem o viteză acceptabilă 
pentru acest râu. l-am evitat din întâmplare. De ce nu-şi 
aduce Field prietenii băştinaşi într-o ricşă? 

M-am gândit că era un moment bun să-i spun că Field îşi 
găsise moartea în după amiaza aceea. Nu a fost şocat, nu a 
părut nici măcar surprins şi când a spus „Bietul de el” nu mi 
s-a părut foarte sincer. Apoi a întrebat repede: 

— Unde era Miss Venn? 

— Era în casă, am spus şi l-am văzut pălind. 

— Doamne Dumnezeule! a exclamat el. În casă când a fost 
comisă crima. 

L-am oprit. 

— N-a ştiut nimic - e tot ce pot să-ţi spun. Cel puţin, ea 
spune că nu ştie nimic despre asta. 

— Unde este acum? 

Voss era cel care a întrebat. 

Era mai şocat de faptul că tânăra domnişoară fusese 
închisă în cameră, deşi îi spusesem asta înainte, decât era 
de crima în sine. 

— Unde este ea acum? a întrebat Garry. 

Părea bolnav de îngrijorare. 

I-am spus că o trimisesem acasă şi cred că s-ar fi repezit 
direct acolo dacă nu i-aş fi spus că n-are rost s-o sâcâie 


decât dacă ea i-a acordat acest drept. 

— Oricum, am spus, este martora poliţiei şi doresc să nu se 
ia legătura cu ea. 

I-am spus pentru ce venisem, dar barca lui era 
nefolositoare pentru mine - era prea lungă şi prea plină de 
tot felul de maşinării ca să-mi bat capul cu ea. Dar avea o 
barcă cu rame, sau cel puţin aşa credeam. De fapt era o 
şalupă cu motor cu care m-a dus pe Flash şi mi-a arătat 
cum s-o mânuiesc. 

Nu apucasem încă să mă uit prin hârtiile lui Field. În 
buzunar găsisem o legătură de chei. Avea şi o cheie mai 
ciudată pentru care nu găseam întrebuințare. Am 
descoperit-o în seara aceea când cercetam pereţii biroului. 
În spatele unui tablou care atârna pe perete am găsit uşa 
de oţel a unui seif. Era plin de hârtii, cele mai multe de 
afaceri. Tocmai mă uitam prin ele când a sosit Miss Marjorie 
Venn. Pe la cinci îi trimisesm un bileţel, spunându-i că aş 
dori să mă ajute să sortez hârtiile lui Field, când se va simţi 
în stare. Nu mă aşteptam să apară până a doua zi, dar a 
telefonat chiar înainte de a-mi începe căutările să întrebe 
dacă pot trimite maşina după ea. 

Era destul de calmă, îi revenise şi culoarea în obraji şi am 
văzut-o mai bine decât în ziua aceea pe malul râului când 
Veddle se purtase ca un mitocan. Era idealul meu de 
femeie: fără isterie, fără leşinuri, liniştită şi rezonabilă, aşa 
cum femeile nu prea sunt. 

Servitorii se întorseseră de la matineu şi doream să ştiu 
cum trebuie să procedez cu ei. Ea s-a dus şi a vorbit cu ei şi 
a aranjat să rămână până se vor limpezi lucrurile. Totuşi, 
vreo două dintre femei au vrut să plece acasă în seara 
aceea. Le-a plătit salariile din banii special ţinuţi pentru 
acest scop. 

Fără îndoială că era de un mare ajutor. Cunoştea aproape 
fiecare document la prima vedere şi m-a scăpat de necazul 
de a citi lungi contracte şi înţelegeri locale. 


Când ne apucasem bine de lucru am trimis după nişte 
cafea. În timp ce o beam mi-a spus ceva despre Field. Îi 
plătea un salariu bun, dar se temea de el, o dată sau de 
două ori fusese chiar pe punctul de a-l părăsi. 

— Nu-mi place că spun aşa ceva, dar era complet lipsit de 
scrupule, a spus. Dacă n-ar fi fost prieten cu tatăl meu şi 
dacă n-aş fi ascultat de dorinţele tatălui meu, n-aş fi stat. 

Era ceva nou pentru mine, dar se părea că Field şi tatăl 
domnişoarei Venn fuseseră buni prieteni în Africa de Sud. 
Lewis Venn murise acolo - cam la un an după ce Field 
găsise mina de aur. 

— Când s-a întors dl. Field aveam cam cincisprezece ani şi 
eram la şcoală. Mi-a plătit studiile şi a ajutat-o mult pe 
mama, iar după moartea mamei mele m-a trimis la Oxford. 
Nu-l văzusem niciodată înainte. M-a convins să-mi 
abandonez studiile şi să vin să lucrez la el ca secretară 
particulară. Îi eram profund obligată - a făcut o pauză. 
Cred că acum a anulat-o, a spus ea încet. 

Tatăl ei şi dl. Field fuseseră oameni săraci, care rătăciseră 
prin Africa căutând legendare mine de aur. Într-o zi au 
ajuns într-un sat băştinaş şi au descoperit sub o grămadă de 
pământ un imens depozit de aur acumulat de secole în şir, 
pe care băştinaşii îl scoteau din râu şi care fusese moştenit 
din şef în şef. 

— Şeful din Tuna, a zis. Sabia aceea - s-a oprit şi s-a 
cutremurat... 

Aşa ajunseseră pe urmele minei de aur. 

— Dl. Field vorbea adesea despre asta. 

S-a oprit destul de brusc. 

— Acum cred că ar trebui să ne apucăm de lucru, a spus. 

La vreo cinci minute după, am făcut o descoperire. Seiful 
avea fund dublu; acolo am găsit un plic lung pe care scria: 
„Ultima voinţă şi testamentul lui John Carlos Field”. Plicul 
era sigilat. Am rupt sigiliul şi l-am deschis. 

Era scris pe o coală dublă, evident de mâna lui Field şi 
după ce folosise balivernele cu care începe orice document 


legal, spunea: „Las tot ceea ce posed la moartea mea lui 
Marjorie Ann Venn, cu domiciliul în Clive Cottage, din 
această parohie -” 

— Mie? 

Marjorie Venn arăta de parcă i se arătase o vedenie. 

Evident că nu credea ce îi citisem. 

— Dacă dumneata eşti Marjorie Ann Venn... 

A încuviinţat. 

— Acesta este numele meu complet. 

Vorbea ca cineva care alergase şi nu mai putea răsufla. 

— M-a întrebat într-o zi care este numele meu complet şi i- 
am spus, dar... 

Era foarte mult între locul în care el şi martorii semnaseră 
şi acolo scrisese un codicil, care era de asemenea semnat 
de martori. 

„Doresc ca suma de cinci sute de lire să fie plătită soţiei 
mele, Lita Field, iar suma de o mie de lire fiului meu Joseph 
John Field.” 

Ne-am uitat unul la celălalt. 

— Deci era însurat! a spus ea. 

În clipa aceea unul dintre oamenii mei a intrat înăuntru. 

— Vă caută un tânăr. Zice că-l cheamă Joseph John Field. 

M-am ridicat, la fel de uimit ca şi fata. 

— Condu-l înăuntru, am zis. 

N-am spus nici un cuvânt. Uşa s-a deschis şi în cameră a 
intrat un tânăr negru, înalt şi bine. 

— Numele meu este Joseph John Field, a spus. 

Capitolul V. 

Am spus cumva că nu mă zăpăcesc uşor? Sigur că nu. Dar 
în ziua aceea m-am zăpăcit de două ori. 

M-am uitat la negru, m-am uitat la Marjorie. Băiatul avea 
cam noăsprezece ani, stătea nemişcat, fără nici o expresie 
pe faţă sau în ochii lui negri. 

— Joseph John Field? am spus. Sunteţi fiul lui Joseph Field, 
care a fost proprietarul acestei case? 

A încuviinţat. 


— Da, sunt fiul lui, a spus încet. Mama mea este fiica 
şefului din Tuna. 

Mă uitam la el. Credeam că aceste cazuri există doar în 
minţile celor care scriu scenarii de film. Dar negrul emitea 
o asemenea pretenţie încât pur şi simplu nu puteam să-l 
cred. 

— Deci bunicul dumitale a fost şeful din Tuna - bănuiesc că 
ştii că sabia din Tuna... 

M-a întrerupt. 

— Da, ştiu. 

— Cine ţi-a spus? am întrebat aspru. 

A ezitat. 

— Un detectiv. I-a telefonat mamei mele astă-seară. 

— Wills? am întrebat. 

A ezitat din nou. 

— Da, dl Wills. A fost prieten bun cu noi. Odată a salvat-o 
pe mama mea când a vrut s-o bată dl. Field. 

— Mama dumitale este neagră? am întrebat. 

Nu aveam timp să-l menajez, dar se pare că era unul 
dintre acei negri raţionali pe care nu-i deranjează să fie 
numiţi aşa. 

A dat din cap. 

— Este de tip negroid, dar este aproape la fel de albă ca 
un european. 

Avea vocea cultivată a unui gentleman englez. Am aflat 
apoi că învățase la o şcoală de stat şi acum urma cursurile 
universităţii. 

— Dl. Wills credea că trebuie să vin să vorbesc cu 
dumneavoastră, deoarece mama mea şi cu mine am fost în 
vecinătate astăzi şi, pentru că se ştia că am fost aici în vizită 
de curând, am putea fi bănuiţi. 

— Bineînţeles, tinere, am spus eu; abia atunci l-am poftit 
să ia loc. 

Marjorie asculta, fascinantă. Tânărul şi-a tras un scaun de 
partea cealaltă a biroului. Avea mănuşi închise la culoare şi 
un baston de abanos. Costumul lui era făcut de un croitor 


de lux. Era mai elegant decât orice negru pe care-l văzusem 
vreodată. Nu avea nimic ostentativ în îmbrăcăminte, iar 
vocea era de gentleman adevărat. 

A băgat mâna în buzunar, a scos o casetă de piele, a 
deschis-o şi mi-a întins o hârtie împăturită. Avea antetul: 
„17 martie, ziua sfântului Patrick, 1907, la Misiunea lezuită 
din Kobulu”. Scrisă cu o cerneală care pălise de vreme, 
urmau aceste cuvinte: „Astăzi, în conformitate cu ritualurile 
sfintei biserici, am oficiat căsătoria dintre John Carlos Field, 
englez şi Lita, fiica lui Kosulu, şeful din Tuna, drept pantru 
care am eliberat acest certificat. 

Michel Aloysius Valetiti, s. ]. 

„Se confirmă - Moron, Comisar regal” 

Automat, i-am înmânat documentul domnişoarei Venn. L-a 
citit. 

— Este certificatul de căsătorie al mamei dumitale, a zis. 

A încuviinţat. 

— Dumneata eşti Miss Marjorie Venn? Nu te-am mai văzut, 
dar te cunosc foarte bine. Mama mea l-a cunoscut pe tatăl 
dumitale. Acum peste douăzeci de ani au venit împreună în 
satul nostru, tatăl meu şi al dumitale. 

M-am gândit că acum era foarte bine să-l întreb despre 
viaţa lui Field în Africa, dar băiatul n-a vrut să-mi spună 
nimic, cu excepţia faptului că Field s-a purtat foarte urât cu 
mama lui şi a adus cu elalte triburi pentru a ataca satul şi l- 
a ucis pe şef - socrul lui. 

Eram puţin şocat de faptul că un tânăr negru pretindea că 
este fiul unui alb, dacă aş fi avut puţină minte mi-aş fi dat 
seama că asta este una din glumele pe care le face natura 
în căsătoriile între oameni de culori diferite. Era de înţeles 
de ce Field îşi îndepărta servitorii ori de câte ori îl vizitau 
soţia şi fiul lui. 

Primul meu impuls a fost să-l admir pe Field pentru că a 
făcut ceea ce trebuia pentru acest fiu de culoare, dar apoi 
mi-am dat seama că nu putea să facă altfel. Nu cred că soţia 
lui îl şantaja, dar ideea că s-ar afla că acest gentleman de 


ţară era căsătorit cu o negresă era probabil suficientă ca 
să-l facă să-i plătească tăcerea. Nu putea nici să divorţeze şi 
nici s-o lase să divorţeze fără să iasă scandal. l-am spus că 
Field îi oferise mamei lui o mare sumă de bani pentru a 
depune o cerere la tribunalul districtual ca să divorţeze, 
dar mama lui nici nu voia să audă de divorţ pentru că 
fuseseră căsătoriţi catolic. 

Am vrut să văd reacţia lui la testament, aşa că i-am spus că 
practic a fost exclus, exceptând o mie de lire. Nu a fost de 
loc surprins, mai mult l-a mirat faptul că îi lăsase totuşi 
ceva. 

— Unde a murit tatăl meu? a întrebat deodată fata, dar 
Joseph Field nu putea să spună decât foarte puţine lucruri 
despre ce se întâmplase în Africa acum douăzeci de ani. 
Probabil că nu ştia foarte mult, deşi bănuiesc că ştia mai 
multe decât era gata să ne spună. 

Cu toate acestea, a făcut puţină lumină în privinţa 
neînţelegerii dintre Field şi şeful din Tuna. 

— Tatălui meu îi era greu să localizeze mina şi s-a întors să 
încerce iar. A încercat să-l convingă pe Kosulu - bunicul 
meu - să-l lase să ia o parte din aurul care se păstra în sat. 
Kosulu era şef cu puteri depline şi aurul fusese strâns 
secole de-a rândul. Pentru a pune mâna pe acest aura 
atacat satul... 

— Tatăl meu a luat parte la acest atac? a întrebat fata 
repede. 

Joseph Field a negat. 

— Nu, miss Venn. Asociaţia dintre ei se rupsese deja. La 
vremea aceea tatăl dvs. prospecta în altă parte. S-a întors 
în sat după ce Kosulu a fost rănit şi l-a îngrijit. John Field 
era foarte dezamăgit pentru că nu i se dăduse aurul. A 
crezut că dacă se căsătoreşte cu mama mea va putea intra 
în posesia aurului. În momentul acela dl. Venn era foarte 
bolnav. Mama mea îmi spunea că dorea să se întoarcă pe 
coastă, la ceea ce dvs. numiţi civilizaţie. L-am văzut 


zâmbind. Cred că avea propria lui idee despre civilizaţie. În 
drum spre coastă tatăl dvs. a murit. 

L-am întrebat de câte ori el şi mama lui au venit la Lone 
House, dar nu am aflat nimic de care să mă pot servi. 
Veniseră doar o dată fără invitaţie, atunci când Wills a 
trebuit să intervină pentru a o salva pe femeie de bătaia lui 
John Field. 

Nu mai aveam altceva de făcut decât să-i iau numele şi 
adresa. Locuia împreună cu mama lui într-un apartament în 
Bayswater şi i-am spus că le voi face o vizită cu prima 
ocazie. 

— Ce credeţi despre asta? am întrebat-o pe fată după cea 
plecat. 

A dat din cap. 

Mi se părea tristă şi nu înţelegeam de ce, deşi nu-mi dau 
eu prea mult osteneala de a analiza sentimentele femeilor. 

— Nu vi se pare tragic, bietul tânăr cu toate instinctele 
unui gentleman şi culoarea unui negru? 

I-am spus că pe negri nu-i deranjează culoarea lor şi 
numai unui individ de mâna a treia îi funcţionează 
complexul de inferioritate deoarece se întâmplă să aibă o 
altă culoare decât individul care urmează să fie executat 
săpămâna viitoare pentru că i-a tăiat gâtul soţiei. Este cam 
tot acelaşi lucru cu un alb năucit că nu se potriveşte cu Paul 
Robeson. 

Nu am mai făcut cercetări ci ne-am petrecut următoarea 
oră discutând despre Joseph John Field şi rolul pe care se 
poate să-l fi avut. l-am spus că ştiam că fuseseră în zonă în 
ziua aceea şi i-am spus şi de la cine avem informaţia. La 
auzul numelui lui Garry Thurston s-a înroşit şi a început să 
vorbească despre barca lui. 

— Este ciudat, a spus. Dl. Field ura bărcile cu motor. Cred 
că nu-i plăcea să fie spionat şi credea că Garry vine până pe 
Flash ca să, ei bine, să mă vadă pe mine. 

— Şi l-ai văzut des? am întrebat-o. 

— Suntem prieteni foarte buni, a răspuns. 


Este ciudat, dar o femeie nu-ţi va răspunde niciodată 
direct la o întrebare directă. Cu toate acestea, era un 
subiect în care deocamdată nu doream să intru, aşa că am 
trecut peste el. 

Adevărul despre relaţiile lui John Field trebuia să se vadă 
la interogatoriu i-am spus asta lui Joseph când l-am văzut în 
afara locului crimei, dar nu a părut foarte supărat. Mi-a fost 
foarte clar că nu se făcuse risipă de afecţiune între tată şi 
fiu. În general, când vorbea despre el îl numea John Field. 
Se vedea că nu uitase incidentul cu biciul şi probabil mai 
erau şi alte incidente despre care nimeni nu ştia nimic. 

Acum era uşor de înţeles de ce Field nu-l plăcea pe Wills - 
ştia prea multe şi probabil că se baza pe ceea ce ştia. Cred 
că femeia trebuie să-i fi spus detectivului că era soţia lui 
Field. 

Brusc mi-a venit o idee. 

— Te deranjează dacă-ţi pun o întrebare mai delicată, Miss 
Marjorie, am întrebat-o. 

A zis nu şi am întrebat-o dacă nu cumva Field n-o ceruse în 
căsătorie. 

— De trei sau patru ori, a spus încet şi nu am mai 
continuat, pentru că ar fi putut fi un subiect penibil pentru 
ea. 

Din ceea ce îmi spusese se părea că Field dusese o viaţă 
de pustnic, nu cunoştea pe nimeni în vecinătate şi nu-şi 
făcuse nici un prieten. 

— Dl. Voss l-a invitat o dată la cină, dar a refuzat. A 
încercat să cumpere Hainthorpe... 

— Casa domnului Voss? 

A încuviinţat. 

— Nu-i plăcea să locuiască cineva atât de aproape de el şi 
cred că dorea să-şi construiască o casă pe Jollyboy Hill; de 
fapt, i-a oferit domnului Voss o sumă mare de bani numai 
pentru deal, dar oferta nu a fost acceptată. 

În seara aceea nu se mai puteau face prea multe. Dl. Voss 
mă invitase să stau la el, aşa că după ce am condus-o acasă, 


l-am rugat pe unul dintre oamenii noştri care se pricepe la 
motoare să mă conducă peste Flash. Acolo am găsit o 
maşinuţă cu două locuri pe care dl. Voss mi-o pusese la 
dispoziţie - nu mă pricep la bărci cu motor dar pot să 
conduc o maşină. 

După cum am spus, casa se află într-o mică poiană 
înconjurată de copaci. Cărarea spre casă este de lăţimea 
unei maşini mici. Drumul trece puţin prin păduricea 
Tadpole, prin partea cea mai deasă. Eram la câţiva metri de 
ieşire, când am văzut, în lumina farurilor, pe cineva stând 
lângă un copac. Crezând că este unul dintre cercetaşi, am 
încetinit şi am strigat: 

— Vrei să te duc acasă? 

Nici nu am apucat bine să rostesc aceste cuvinte că silueta 
s-a şi îndreptat şi a tras de două ori spre mine. 

Capitolul VI. 

Gloanţele au trecut atât de aproape de mine încât am 
crezut că m-a lovit. O clipă am rămas înmărmurit de uimire. 
M-a adus la viaţă vederea siluetei care fugea. Într-o 
secundă am ieşit afară din maşină, dar deja nu-l mai 
vedeam. Dacă m-aş fi gândit să rotesc maşina cu farurile 
aprinse aş fi putut să văd. Dar aşa orbecăiam prin întuneric 
fără şansa de a-l urma. 

Trebuie să spun că dl. Voss făcuse zeci de plimbări în 
pădurea 'Tadpole, deci existau o mulţime de cărări în toate 
direcţiile - un adevărat labirint, nu? M-am întors la maşină 
să iau lanterna, ceea ce ar fi trebuit să fac de la început. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama că orice căutare era o pierdere 
de vreme, dar un om în care s-a tras nu mai gândeşte la fel 
de calm ca un inspector şef care stă în biroul lui (după cum 
i-am spus mai târziu). Nu mi-a fost greu să găsesc locul în 
care stătuse. Am găsit două cartuşe de pistol automat 
zăcând pe iarbă. Mai erau calde când le-am găsit. Le-am 
păstrat, pentru că acum există un procedeu de a identifica 
pistolul din care s-a tras după cartuş, dar nu mi s-a părut o 
treabă satisfăcătoare pentru seara aceea. În cele din urmă 


mi-am dat seama că era o pierdere de vreme să alerg prin 
pădure. Singura speranţă era ca focurile de armă să-i fi 
alarmat pe paznicii de vânătoare ai domnului Voss şi să-l fi 
văzut pe om. Se pare că fuseseră alertaţi, dar în direcţie 
greşită. Căsuţele lor erau de partea cealaltă a casei şi i-am 
întâlnit alergând în drumul meu spre Hainthorpe. Până 
când le-am spus ce s-a întâmplat, mi-am amintit că aveam 
doi sau trei detectivi la Lone House care ar dori să ştie ce-i 
cu focurile de armă, aşa că m-am întors să le spun. 

Tocmai le spuneam să se anunţe posturile de poliţie din 
jur, gândindu-mă la un baraj pe drumuri, când am auzit alte 
două focuri trase foarte repede. Veneau din direcţia 
Hainnthorpe., M-am suit iar în maşină şi m-am repezit pe 
drum, dar nu atât de repede cât s-ar fi putut pentru că 
aveam poliţişti şi paznici de vânătoare înghesuiți în maşină 
sau agăţaţi de praguri. 

Intrarea la Hainthorpe este o galerie şi primul lucru pe 
care l-am văzut în lumina farurilor a fost o scară aşezată de- 
a latul drumului. Casa era în fierbere. Un servitor, care 
părea bolnav de frică, m-a întâmpinat şi m-a rugat să vin în 
camera domnului Voss. Ne-am dus cu liftul. Dl. Voss stătea 
în pat. Era roşu la faţă, părul lui alb era zbârlit şi era în 
pijama. 

— Priveşte! a urlat şi mi-a arătat spătarul curbat al 
patului. 

Fusese făcut din lemn aurit, dar acum, pe o distanţă de 
vreo treizeci de centimetri era zdrobit. 

— Au tras în mine, a spus. 

(Să fi zis „a spus”? A urlat.) 

— Priveşte! 

Deasupra patului era o gaură pătrată în perete care 
distrusese zugrăveala şi-o aruncase în toate părţile. 
Distrugerea era atât de mare încât nu părea făcută de un 
glonţ automat. 

Când mi-a arătat uşile care duceau spre galerie am înţeles 
de ce. 


Una din uşi era făcută bucățele, iar cealaltă avea o gaură 
foarte clară - ambele gloanţe trebuie să fi ricoşat în 
momentul în care s-au lovit de opoziţia geamului. Am ieşit 
deasupra galeriei. Era înconjurată de o balustradă joasă şi 
avea deasupra un gen de umbrelă - dl. Voss obişnuia să se 
ducă acolo să stea la soare şi uneori dormea acolo. 

Pe balustradă am descoperit unul dintre cartuşe, iar 
celălalt pe alee în dimineaţa următoare. 

După ce l-am liniştit pe dl. Voss mi-a povestit ce se 
întâmplase. Se pare că nu auzise primele două focuri trase 
asupra mea, dar fusese trezit de zgomotul unei scări care 
era sprijinită de galerie. S-a ridicat în pat şi a aprins 
lumina. 

— A fost cea mai mare prostie pe care puteam s-o fac, 
pentru că nemernicul putea să-şi vadă ţinta. Nici n-am 
aprins bine lulmina şi bang! Aproape că am văzut geamul 
zdrobindu-se. 

Deşi fusese considerat ca un om cu nervii de oţel, tremura 
din cap până în picioare. O aşchie de lemn îi tăiase mâna 
dreaptă şi o avea înfăşurată într-o batistă. Am vrut să-l vadă 
un doctor, dar a respins ideea dispreţuitor. Am coborât în 
timp ce se îmbrăca ajutat de un servitor şi după un timp a 
coborât cu liftul şi a venit în bibliotecă. Era mult mai calm şi 
se gândise deja la o mulţime de teorii - destule pentru a sta 
treaz toată noaptea. 

Am chemat toţi servitorii din casă în bibliotecă şi i-am 
interogat unul câte unul. Nimeni nu-l văzuse pe cel care 
trăsese. Scara aparţinea grădinarilor şi era folosită în 
livadă, dar stătea pe lângă casă. l-am întrebat pe toţi dacă 
nu văzuseră un pistol în posesia lui Veddle. Nu prea ştiau, 
doar un grădinar văzuse un pistol automat în căsuţa lui 
Veddle. Dl. Voss era foarte sigur. 

— Fără nici o îndoială că avea un pistol, a zis. L-am văzut 
exersând o dată şi i-am spus să-l arunce în râu. 

Mi-a spus atunci ceva ce nu-mi spusese niciodată înainte - 
în ultimul an primise două scrisori de ameninţare scrise de 


un anonim. 

— M-am gândit că nu merită să le păstrez, a spus. Erau 
scrise de un analfabet şi m-am gândit mereu la nişte ţigani 
pe care i-am dat afară de pe pământul meu cam anul trecut 
pe vremea asta. 

— Nu erau scrise de Veddle? 

— Nu, a spus încet. De fapt, cred că până acum nu i-am 
văzut scrisul de mână al lui Veddle. 

Aveam în buzunar bucăţica de hârtie pe care o luasem din 
căsuţa lui Veddle şi i-am arâtat-o. A examinat masa şi a citit 
următoarele cuvinte: „Opreşte la a doua piatră dintre 
tufişuri, întoarce la Amberly Church a treia în jos”. 

Am luat hârtia de la el. Aş fi putut să jur că altreilea şi al 
patrulea cuvânt erau „aruncătură de piatră” dar mi-am dat 
seama că am făcut o greşeală. Chiar schimbând cuvintele 
pentru mine era acelaşi lucru. 

— Cred că este scrisul lui Veddle, a spus. Ce înseamnă? 

— N-am nici cea mai vagă idee, am răspuns. Problema este 
alta - seamănă scrisul cu cel din scrisorile anonime primite? 

A dat cap. 

— Din câte îmi amintescu, nu. 

A scos nişte scrisori din buzunar, încercând să găsească un 
bileţel scris de Veddle. Era unul dintre acei oameni neatenţi 
care ţin bani, scrisori şi alte fleacuri în acelaşi buzunar. 
Căutând printre ele a aruncat cam jumătate. 

— Am buzunarele pline de fel de fel de prostii, a spus. Eu 
le numesc coşul de hârtii al unui burlac. 

M-am aplecat şi i-am scos din coşul de hârtii ceva ce 
aruncase. Se poate să fi fost bancnote vechi, pătate cu 
cerneală, dar am nasul fin la mirosul banilor. 

— Poate că eşti dumneata un om bogat, am spus, dar n-ai 
nici un motiv să arunci banii la coşul de hârtii. 

Erau patru bancnote, trei de zece lire şi una de douăzeci 
de lire. 

A chicotit la gândul neglijenţei sale. 

— Poate de aceea se ocupa de pe urma neatenţiei mele? 


Era aproape 4 când m-am dus în camera mea după ce am 
vorbit îndelung cu inspectorul şef la telefon. 

Eu sunt un poliţist de modă veche care are obiceiul de a-şi 
nota în agendă. Cu o bucată de creion şi o hârtie îmi pot 
aduna gândurile pe o pagină. lată faptele: 

1. Un bărbat foarte bogat care locuia într-o casă 
singuratică pe malul râului a fost ucis. Singura indicație 
palpabilă este o amprentă de picior gol pe pământul din 
exterior. 

2. În momentul crimei şi închisă într-o cameră din casă se 
află secretara lui particulară, o tânără căreia i-a făcut curte 
deşi era însurat. Era imposibil să fi închis uşa singură 
deoarece cheia uşii a fost găsită în buzunarul celui mort 
când a fost căutat. 

3. Unul dintre detectivii angajaţi să-l păzească pe Field 
dispare şi descoperim că este fratele lui Veddle - valetul 
domnului Voss, un tip care s-a certat şi s-a bătut cu Field şi 
care l-a ameninţat că se va socoti cu el. 

4. Veddle şi Wills dispar, dar în noaptea următoare crimei 
apar nişte persoane necunoscute care trag în mine şi 
încearcă să-l asasineze pe dl. Voss. 

5. DI. Garry Thurston, care o iubeşte pe secretară, are o 
barcă cu care s-ar putea apropia de casă fără să fie văzut. 
Declară, ceea ce este confirmat, că se plimba de-a lungul 
râului aproximativ la ora crimei şi descoperă o negresă, 
care este soţia lui Field şi un tânăr negru care este fiul lui 
Field, foarte aproape de casă. 

După ce am scris toate acestea, soarele răsărise deja. Nu 
mai îmi era somn. E ciudat - există un punct dincolo de care 
oboseala nu mai poate fi suportată: ori cazi într-un somn 
greu ori eşti deodată foarte vioi. Eu eram foarte vioi. Am 
făcut baie, m-am ras, m-am îmbrăcat, am coborât şi am ieşit 
afară. Avea să fie o zi minunată - soarele era sus, aerul era 
proaspăt şi plăcut. Am hotărât s-o iau prin parc către Lone 
House. Ştiam că detectivii vor fi acolo şi voi putea să beau o 
cafea cu cei care nu dormeau. 


Am plecat destul de vesel, neştiind că aveam să fac o 
descoperire care urma să schimbe toată povestea. 

După cum v-am spus pentru a ajunge în locul unde râul se 
lăţeşte într-un mic lac trebuie să treci prin pădurea 
Tadpole. Păsările cântau şi era o dimineaţă pe care nu 
puteai s-o asociezi cu poliţia, cu crimele şi cu focurile în 
miez de noapte. 

Am ajuns în locul în care se trăsese în mine, deşi nu mă 
aşteptam să găsesc nimic. Am simţit nevoia de a ieşi din 
cărare şi de a cerceta printre tufişuri. Exista posibilitatea 
de a găsi ceva ce ne scăpase. Răscoleam cu un bâţ prin 
vegetaţie şi eram pe punctul de a pleca, când deodată am 
văzut două picioare ieşind dintr-un tufiş. Erau depărtate, cu 
degetele în sus. Omul, oricine ar fi fost el, era probabil 
întins pe spate. 

Nu mă emoţionez uşor, dar ceva în nemişcarea acestor 
picioare mi-a dat fiori pe şira spinării. Am ocolit repede 
tufişul. Un bărbat era întins pe spate, cu braţele întinse şi 
cu faţa întoarsă spre cer. Nu era nevoie să vezi sângele de 
la gât ca să-ţi dai seama că e mort. 

Mă uitam la el fără grai. Era singurul om pe care nu mă 
aşteptam să-l găsesc ucis în dimineaţa aceea de vară. 

Capitolul VII. 

Omul ucis era Veddle. Fusese împuşcat de aproape, iar 
doctorul care l-a văzut după aceea a zis că probabil a fost 
ucis instantaneu. 

Ceea ce m-a izbit pe moment era faptul că nu fusese ucis 
acolo unde a fost găsit. Atitudinea lui, faptul că nu era 
aproape de loc sânge pe pământ şi faptul că mai târziu am 
găsit urmele unui corp greu târât printre tufişuri, totul mi-a 
confirmat prima impresie. 

N-am făcut nici un fel de cercetări pe moment, căci am 
luat-o la fugă prin pădure pentru a ajunge la marginea apei 
şi pentru a cere ajutor de la Lone House. Primul lucru pe 
care l-am văzut era ciudata barcă a lui Garry Thurston. Era 
legată la mal, de un copac şi fusese trasă de apă aproape în 


întregime pe mal. Unul dintre oamenii noştri era pe pajişte, 
aşa că i-am strigat să traverseze. A venit în băncuţa cu 
motor. 

— De când este barca asta aici? am întrebat. 

— Nu ştiu. Am văzut-o cam acum un sfert de oră când am 
ieşit pe pajişte şi m-am întrebat ce face acolo. Este a 
domnului Thurston, nu? 

Nu prea mă gândeam atunci la proprietarul bărcii, ci l-am 
dus la locul unde zăcea cadavrul şi am început amândoi 
cercetările. 

Nu auzise nimic în timpul nopţii, dar spre dimineaţă i se 
păruse că aude motorul unei maşini. Părea că vine de foarte 
departe şi nu semăna cu zgomotul de împuşcături pe care-l 
auzise mai de vreme seara. 

Am căutat repede prin buzunarele lui Veddle pentru că 
deja îi fuseseră întoarse pe dos. În buzunarul de pe coapsă, 
pe care era aşezat am găsit bani - cam două sute de lire. 
Banii m-au şocat şi mi-au stricat toate calculele iniţiale. Asta 
dovedeşte cât este de periculos ca un poliţist cu experienţă 
să-şi facă o părere prea repede. 

— O sută optzeci de lire, a spus sergentul după ce i-a 
numărat. 

I-am pus în buzunar fără un cuvânt. 

Am început să cercetăm pădurea şi în zece minute am 
găsit locul unde fusese comisă crima. Ne-am fi putut da 
seama după nişte semne, dar am găsit o valiză şi un 
pardesiu. 

Locul era cam la treizeci şi ceva de metri de şoseaua care 
trecea prin pădurea Tadpole, foarte aproape de locul unde 
se trăsese în mine cu o seară înainte. 

N-am avut timp să cercetăm valiza decât superficial şi nu 
ne-a spus prea mare lucru. 

M-am întors la Flash şi am examinat barca lui Garry 
Thurston. Podeaua cocpitului era acoperită cu un covor de 
cauciuc în carouri albe şi albastre; pe covor erau urme de 
picioare pline de noroi. Nu era foarte mult noroi, dar erau 


foarte ude; se părea că cineva se rostogolise prin apă 
înainte de a se urca în barcă. 

Luând bărcuţa cu motor, m-am dus la hangar. Porţile 
dinspre râu erau larg deschise; uşa dinspre pământ era 
închisă. Ştiam, îmi spusese Garry Thurston, că porţile se 
deschid automat apăsând o manetă din interiorul 
hangarului şi asta se putea face numai din interior. 
Hangarul era susţinut de piloni şi mi-am dat seama că 
cineva care ar veni pe sub apă ar putea să se caţere în 
interior. I-am spus detectivului să ducă valiza la Lone House 
şi luând maşina poliţiei m-am dus la Dobey Manor, locuinţa 
domnului Garry Thurstan. 

Era un vechi conac elisabetan, unul dintre locurile care se 
vizitau în zonă. Nu sunt obişnuit cu apucăturile clasei 
nelucrătoare şi am crezut că îmi va trebui o oră ca să mă 
fac auzit la ora aceea a dimineţii. Dar prima persoană pe 
care am văzut-o când am coborât din maşină a fost însuşi 
Garry Thurton. Era treaz şi îmbrăcat şi după cum arăta am 
bănuit că nu dormise toată noaptea. Era neras şi arăta ca 
după o lungă partidă de pocher. 

— Te-ai trezit devreme, domnule Thurston, am spus şi a 
zâmbit. 

— N-am dormit toată noaptea. Abia am ajuns. Şi apoi, zise 
brusc, l-au găsit pe Veddle? 

Era întrebarea pe care mă aşteptam să mi-o pună şi am 
fost luat prin surprindere. Nu credeam că-l interesează 
persoana lui Veddle. 

— Da, l-am găsit, am răspuns. 

L-am privit drept în faţă, dar arăta ca o mască şi nu mi-a 
spus nimic. A tăcut un moment şi apoi a zis: 

— Deci l-aţi găsit? 

Vorbea foarte rar ca şi când ar fi gândit fiecare cuvânt. 

Mă aşteptam să mă întrebe unde fusese găsit Veddle. Am 
intuit că întrebarea îi stătea pe buze, dar dintr-un motiv 
oarecare nu a îndrăznit să o pună. Venisem să-l întreb 
despre barcă. Era un interogatoriu de prevedere pentru a 


clarifica dacă permisese cuiva dintre vecini să folosească 
barca. 

Dar atitudinea şi înfăţişarea lui mi-au schimbat punctul de 
vedere. 

— Da, am continuat privindu-l fix, l-am găsit împuşcat în 
pădurea Tadpole. 

Era un tânăr frumos, dar când a vorbit faţa lui părea 
cenuşie şi bătrână. 

— Nu-i adevărat! A vorbit aproape în şoaptă. Împuşcat! 
Doamne Dumnezeule! Ce groaznic! 

Nu era momentul să facem conversaţie de politeţe - i-am 
pus următoarea întrebare fără ocolişuri. 

— Unde aţi fost toată noaptea, domnule Thurston? 

A roşit violent. Nu a încercat să ascundă faptul că nu 
fusese în pat. 

— M-am fâţâit prin împrejurimi, s-a bâlbâit. N-am putut să 
dorm - Veddle mort! Ce lucru absolut înfiorător! 

De ce îl interesa Veddle atât de mult, viu sau mort? Asta 
mă punea pe gânduri; dar atât de multe lucruri mă 
puseseră pe gânduri în ultimele douăzeci şi patru de ore. 

A oprit orice alte întrebări spunând: 

— Să intrăm şi să bem o cafea; întorcându-se brusc, a luat- 
o înaintea mea prin grădină, pe scări până la terasa din faţa 
casei. 

Primul lucru pe care l-am văzut pe terasă a fost ceva sub o 
pânză care arăta ca o mitralieră. Mi-a văzut privirea în 
direcţia aceea şi eu am observat că s-a încruntat. Ar fi 
trecut peste, dar eram curios. 

— Asta, a zis puţim încurcat, este un telescop. Casa, după 
cum vedeţi, este construită pe o înălţime şi dacă este senin 
se vede la 40 de mile depărtare. Dacă n-ar fi Jollyboy Hill s- 
ar vedea destul de bine catedrala St. Paul şi s-ar putea 
spune cât e ceasul după orologiul ei. 

Era o dimineaţă destul de senină. Cam la cinci mile se 
vedea săgeata unei biserici. 

— Ce biserică este? am întrebat. 


— Este Amberley, a răspuns. 

Amberley Church! Mi-am amintit bileţelul găsit în camera 
lui Veddle: „Opreşte la a doua piatră dintre tufişuri, 
întoarce la Amberley Church a treia în jos”. 

Părea nerăbdător să intrăm, aşa că a luat-o înaintea mea şi 
s-a întors să vadă dacă îl urmam. 

În general vorbind nu eram uşor de aiurit, dar 
comportamentul acestui tânăr, interesul pentru Veddle şi 
faptul că nu fusese acasă toată noaptea - noaptea în care 
fusese ucis Veddle - îmi răsturnaseră cele câteva teorii 
destul de interesante care mi se formaseră în minte. 

În timp ce stăteam în holul care arăta ca o micuță capelă i- 
am spus de ce am venit. S-a uitat fix la mine când i-am 
vorbit despre barcă. 

— Nu înţeleg, a spus. N-am mai folosit barca de când m-aţi 
văzut pe râu. Vreţi să-mi spuneţi unde aţi găsit-o? 

I-am descris poziţia unde fusese amarată barca şi spre 
surprinderea mea a întrebat: 

— Lucrurile lui Veddle erau în barcă sau pe mal? 

Când i-am spus despre valiză am avut impresia că a pălit 
puţin. S-a ridicat repede de la masă, lăsându-şi cafeaua 
neatinsă şi a început să se plimbe de colo colo prin cameră. 
Nu ştiam ce să mai cred. Neliniştea lui nu era firească 
pentru un om care nu are nimic mai mult decât un interes 
de ocazie în moartea lui Veddle. 

L-am întrebat iar. 

— Ce-ai făcut azi noapte? 

— Am fost în oraş, a răspuns. 

Avea în voce ceva de genul „mai du-te dracului” ceea ce 
era puţin neaşteptat. 

— Domnule inspector, nu văd de ce vă interesează 
mişcările mele. 

— La ce oră te-ai dus în oraş? 

— La şapte seara, se poate să fi fost opt. Nu am luat cina 
aici. 


M-am uitat la costumul lui gri. Trebuie să se fi dus în oraş 
cu treburi foarte importante dacă a stat toată noaptea. 
Atunci mi-am dat seama că nu se întorsese de mult când am 
sosit eu, dar greşeam pentru că apoi am aflat că se 
întorsese pe la trei. 

Nu avea nici un rost să-l alarmez. I-am zâmbit cât am 
putut de frumos. 

— 'Ţi se răceşte cafeaua, domnule Thurston, am spus şi mi- 
am mai turnat o cafea. Dacă v-am pus vreo întrebare pe 
care nu trebuia s-o pun îmi pare rău. 

Mi-am băut cafeaua. 

— Cred c-o să mă întorc la Lone House să văd ce au găsit 
în valiza lui Veddle. Ai mai văzut-o pe Miss Venn în ultima 
vreme... 

Nici nu pusesem bine întrebarea când am auzit o voce de 
femeie în spatele meu. 

— Pot să intru, vă rog? 

Am întors capul. În cadrul uşii era o femeie. Cred că avea 
cam patruzeci de ani. Era subţire şi înaltă, îmbrăcată într- 
un costum îngrijit şi deşi nu avea nici culoarea şi nici 
trăsăturile specifice rasei am ştiut că este negresă şi am 
bănuit că este soţia lui John Field. 

Capitolul VIII. 

Ultima persoană din lume pe care m-aş fi aşteptat s-o văd 
era negresa cu care se însurase John Field în Africa şi am 
fost atât de surprins încât nu am putut să scot nici un 
cuvânt. Nu vă puteţi imagina nimic mai ieşit din comun 
decât această tânără femeie în holul înalt şi boltit al 
conacului. Nu se potrivea cu ţara şi nu se potrivea nici cu 
casa. 

Ciudat este că în timpul nopţii mă hotărâsem s-o văd în 
ziua aceea. 

M-am întors către Garry Thurston. Mă aşteptam să arate 
stânjenit, dar nu era. 

— N-o cunoaşteţi pe doamna Field? a spus cât se poate de 
calm. Am adus-o din oraş azi dimineaţă devreme - pe ea şi 


pe fiul ei. 

Era una din acele situaţii când nu-ţi găseşti cuvintele 
pentru a începe o conversaţie. Cel puţin eu nu puteam. 

— De ce ai adus-o aici? am întrebat în cele din urmă. 

— Pentru că vreau să ştiu mai multe despre John Field, 
mult mai multe decât ştiu. 

Problema este că până în acele momente nu-l luasem prea- 
n serios pe tânărul acela. Ştiu că barca lui fusese văzută în 
vecinătatea casei cam la ora la care fusese comisă crima şi 
unul dintre subordonații mei propusese să fie interogat. Dar 
mai ştiu şi o mulţime de lucruri despre criminali, iar dacă 
un tip educat face o crimă, de obicei nu comite erorile pe 
care le fac idioţii. 

M-am uitat de la el la femeie. Atunci îşi dăduse seama cine 
sunt şi mă privea cumva înţelegător şi plin de curiozitate. 
Dl. 'Thurston a invitat-o înăuntru şi i-a oferit un scaun. 

— Deci, domnule Thurston, poate ai să-mi spui ce vrei să 
ştii despre Field? Poate te pot lămuri. 

A dat din cap. 

— Nimic din ceea ce vreau să ştiu despre Field nu este 
legat de crimă, a spus. Doream să aflu detalii despre viaţa 
lui anterioară şi doamna Field a fost atât de amabilă să vină. 

— Trebuia să o aduceţi aici domnule Thurston? Nu puteaţi 
să o întrebaţi la Londra? 

A dat din cap. 

— Întrebările pe care doream să i le pun trebuiau puse 
aici, a răspuns scurt şi mi-am dat seama că nimic nu l-ar 
face să-mi spună mai multe. Uitându-mă la femeie mi-am 
dat seama că nici ea nu mi-ar fi mai de folos. 

Am lăsat la o parte povestea cu zâmbetul de prieten de 
familie şi am început să-l întreb în legătură cu mişcările lui 
din timpul nopţii. Avea un alibi de neclintit. Fusese în oraş, 
dus şi adus de şoferul lui. Nu putea să fi fost aproape de 
pădurea 'Tadpole când s-a comis orima. Nu cred că mai 
eram la fel de buni prieteni când am plecat, dar era genul 


de om care trebuia să ştie că nu-mi făceam decât datoria şi 
să nu-mi poarte pică. 

Nu m-am dus direct acasă. Am simţit nevoia să mă duc pe 
Jollyboy Hill. Sunt poliţist de prea multă vreme ca să mă 
aştept la ceea ce se numeşte inspiraţie, dar bănuiam că o 
dată ajuns în vârful dealului o mulţime de lucruri se vor 
limpezi. 

Ei bine, nu s-au limpezit. 

Am coborât pe cealaltă parte a dealului prin pădurea 
Tadpole şi am stat privind poliţia locală ale cărei cercetări 
nu au adus nimic nou cu excepţia unui prosop. Era cam 
ciudat să-l găseşti în scorbura unui copac. Nu fusese mult 
folosit şi părea adus de la spălătorie de curând, deşi era 
umed şi mototolit. Pe margine am găsit numele aşa cum se 
pune la spălătorie - era Veddle. 

Dar cea mai importantă descoperire a dimineţii a fost 
făcută de un detectiv din poliţia din Berkshire care a plecat 
cu şalupa pe râu în speranţa că va găsi ceva. Aşa sunt 
amatorii - îşi imaginează că vor găsi indicii presărate pe 
toată suprafaţa pământului. Dar ăsta a avut noroc pentru că 
a găsit ceva de mare importanţă pentru caz. Era o foaie de 
hârtie care plutea pe apă şi cineva care n-ar fi fost atât de 
optimist ca el ar fi trecut pe lângă ea. 

S-a dus cu şalupa lângă ea şi a pescuit-o. Era o foaie ruptă 
dintr-un calendar cu data de 4 august anul curent. Ar fi 
aruncat-o înapoi dar pe spate a văzut ceva scris cu creionul 
şi după ce a citit mi-a adus-o. 

Primul lucru care m-a frapat când am văzut-o a fost faptul 
că mai văzusem un calendar de aceeaşi dimensiune înainte, 
dar nu mai ştiam unde. Scrisul de pe spate era cu creion 
chimic şi apa îl amestecase rău, dar se putea citi uşor. Sus 
avea numărul 23, ceea ce era evident numărul paginii, 
pentru că scrisul începea în mijlocul unei propoziţii. 

„„ am ţinut mereu ochii deschişi. Şi am stat şi cu urechile 
ciulite. L-am văzut pe Field o dată în pădurea Tadpole, dar 
m-a văzut şi el şi s-a întors înapoi peste Flash. M-am dus 


două seri la rând şi am privit-o bine pe fată în timp ce pleca 
acasă. Mi-am dat seama ce puteam să fac. Dacă m-aş însura 
cu ea eram un om făcut, aşa că m-am străduit să-i plac. 
Oricum, nu era decât o biată secretară şi nu ştia...” „Nu 
ştia” erau ultimele cuvinte de pe hârtie. Ce nu ştia? Pentru 
mine era evident. Nu ştia că era moştenitoarea lui Field, 
dar Veddle ştia. 

Ceea ce mă interesa mai mult la hârtia asta era faptul că 
făcea parte dintr-o poveste mai lungă. Unde erau celelalte 
foi? L-am trimis pe ofiţer înapoi cu şalupa să cerceteze râul 
până la Tamisa şi apoi m-am îndreptat spre căsuţa în care 
locuise Veddle. 

Cineva se dusese acasă şi-l trezise pe dl. Voss. l-am văzut 
scaunul mecanic bâzâind pe cărare către mine şi mi-am dat 
seama că abia se sculase din pat deoarece era încă în 
pijama şi în halat. 

— Este adevărat că Veddle?... Când s-a întâmplat? De ce 
nu m-aţi trezit şi pe mine? 

Nu puteam să răspund la toate întrebările pe care mi le 
pusese, dar i-am spus că mă duc să cercetez căsuţa şi l-am 
rugat să-mi dea cheia. A fluierat şi unul dintre grădinari a 
venit în fugă; l-a trimis acasă să aducă cheia în timp ce 
mergeam spre căsuţă. Era făcută din cărămidă şi avea 
acoperiş de şindrilă. A trebuit să aşteptăm puţin până s-a 
întors grădinarul şi i-am spus domnului Voss atât cât am 
considerat că trebuie să ştie. Era foarte gânditor. 

— Trebuie să fi fost pe aici aseară. Crezi că ela tras în noi? 

N-am putut să răspund la întrebarea asta până nu am 
deschis uşa căsuţei. Când am deschis uşa, răspunsul era 
acolo, pe masă - un pistol Browning, cu ţeava încă murdară 
după focurile care se trăseseră şi cu încă şapte cartuşe 
nefolosite în încărcător. 

Camera era aşa cum o lăsasem, doar calendarul (acum îmi 
aminteam) pe care-l văzusem pe perete era alb şi putea fi 
folosit ca hârtie de scris. Nu mă mai îndoiam că aşa le 
folosise Veddle. 


Tocul şi cerneala erau pe masă. Cum intrase? M-am dus la 
uşă - dl. Voss nu putea intra deoarece intrarea era prea 
strâmtă. L-am întrebat dacă mai există altă cheie. A dat din 
cap. 

— Se poate să-şi fi făcut una, dar eu nu ştiu să mai existe 
alta, a spus. 

Mă întorceam spre cameră când m-a chemat. 

— Mă gândesc că poate a fost aici tot timpul. 

— În timp ce am cercetat înainte, adică? 

A încuviinţat. 

— Da. Sub casă există o pivniţă. Cred că se folosea pentru 
depozitat vin înainte. Ciudat că nu m-am gândit până acum. 
În dormitor este o trapă. 

Am căutat în dormitor, am dat covorul la o parte şi 
bineînţeles că am găsit trapa. O scară de lemn ducea în jos 
şi nu era nevoie de mare cercetare să-ţi dai seama că în 
pivniţă se dormise şi se locuise, deoarece exista un pat de 
campanie, nişte pături şi o veioză electrică. 

Deci aici stătuse ascuns Veddle. Locul era bine aerisit şi ar 
fi putut să stea acolo fără să-i dea cuiva prin cap timp deo 
săptămână. Am găsit o cutie de biscuiţi, vreo şase sticle de 
apă minerală şi o bucată de caşcaval într-un dulap în 
spatele patului. 

Nu exista nici o altă indicație. Am urcat treptele, am închis 
trapa şi am chemat un ofiţer să stea de pază. Dl Voss şi cu 
mine ne-am întors în casă. Trebuia să-i telefonez 
inspectorului şef şi să-l rog să-mi mai trimită nişte oameni. 

Dl. Voss a trebuit s-o ia cu scaunul său pe alt drum. A luat- 
o pe un drum către terasă, dar mă aştepta când am urcat 
scările. Atunci a făcut o sugestie care m-a uluit. Când spun 
m-a uluit, vi se creează probabil o impresie greşită. Nimic 
nu mă uluieşte, dar era destul de neaşteptată. 

— Se poate că povestea morţii lui Veddle să nu ajungă în 
ziare? a întrebat. 

— De ce naiba, domnule Voss? 

S-a uitat la mine gânditor. 


— Probabil că te gândeşti că nu sunt întreg la minte, dar 
cred că dacă ştirea este reţinută astăzi, mâine dimineaţă îl 
ai în mână pe asasin. 

Nu putea să-mi dea nici un motiv. Nu-mi plac oamenii care 
sunt misterioşi, deoarece în nouă cazuri din zece nu au de 
ce să fie misterioşi. Apoi i-am spus despre bucata de hârtie 
care fusese găsită pe râu. Inspectorul şef îmi spusese că 
sunt un bătrân vorbăreţ. Poate că da; dar îmi dădusem 
seama că cel mai greu mod de a rezolva un caz ca ăsta este 
să taci din gură - atunci am crezut că este momentul să 
vorbesc. 

A luat hârtia pe care o aveam în buzunar şi a examinat-o. 

— Da, este scrisul lui Veddle, a spus în cele din urmă. 
Evident este o parte dintr-o poveste mai lungă. Mă întreb 
ce s-a întâmplat cu restul? 

Era un lucru pe care şi eu doream să-l aflu. 

Capitolul IX. 

Am dus scrisoarea în birou şi am examinat-o atent şi apoi, 
cu permisiunea domnului Voss, l-am chemat pe majordomul 
său. Văzusem un telefon în căsuţă şi doream să ştiu dacă 
este conectat la cel din casă. Majordomul mi-a spus că nu şi 
mi s-au luminat o mulţime de lucruri legate de moartea lui 
Veddle. 

Am chemat centrala din zonă şi am pus o serie de 
întrebări. Desigur, nu putea răspunde pentru că abia 
intrase de serviciu. Peste o oră, când luam micul dejun, am 
fost chemat la telefon. Centralista avea toate datele de care 
aveam nevoie. De la telefonul din căsuţă se primise un 
mesaj pe la zece în seara anterioară şi se ceruse un număr 
la Londra. Veddle vorbise cam şase minute, dar centralista 
nu ştia cu cine. Se ştia numărul, deci am aflat uşor că era 
un mic hotel lângă gara Paddington. Nu locuia nimeni cu 
numele Wills, dar portarul lăsase scris că un anume domn 
Staines fusese căutat la telefon pe la zece seara. Dl. Staines 
nu era la hotel atunci când am telefonat eu. Nu am vrut să 
risc aşa că am luat legătura cu Yard-ul imediat şi am trimis 


doi ofiţeri să-l ridice pe dl. Staines şi să vadă cât de mult 
seamănă cu Wills. Când m-am întors, dl. Voss elaborase deja 
o nouă teorie care semăna aşa de mult cu a mea încât mă 
întrebam dacă nu vorbisem cu voce tare. 

— Sunt sigur că şi Wills este amestecat în asta, a zis. Nu 
m-aş mira să fie cel care i-a furat barca lui Garry Thurston - 
majordomul mi-a spus că a fost găsită amarată pe Flash. 

— În cazul acesta, am spus eu, Wills a auzit ultimele 
cuvinte ale fratelui său. Dar de ce a plecat fără Veddle este 
un mister. 

Voss a revenit la povestea cu publicitatea şi părea foarte 
cinstit. 

— Sooper, trebuie să-ţi dai seama că am o minte de om de 
ştiinţă. Poate nu sunt un bun detectiv, dar am darul de a 
deduce. De când nu-mi mai pot folosi picioarele mi-am 
petrecut timpul rezolvând probleme mai complicate decât 
asta. Mai mult decât oricând, cred că dacă ziarele nu scriu 
despre uciderea lui Veddle până mâine ai asasinul. 

— Vrei să spui că l-a ucis Wills? am întrebat. 

A dat din cap. 

— Bineînţeles că nu. Wills era sigur complice. A venit pe 
râu cu barca azi noapte ca să-l ia pe fratele lui. Aţi verificat 
la centrala telefonică, nu-i aşa? Fără să mă fi mişcat din 
această cameră să mi se fi spus ceva de câtre cineva care v- 
ar fi ascultat conversaţia, pot să spun că aţi întrebat la 
centrală ce mesaje s-au schimbat azi noapte între căsuţă şi 
o destinaţie necunoscută. 

Am rânjit. 

— Nu, nu fac presupuneri, vă spun sigur, a spus dl. Voss şi 
faţa lui era din ce în ce mai roşie, părul alb îi era zbârlit de 
emoție. Şi pun pariu că ai aflat că l-a sunat pe fratele lui, 
sau dacă n-ai aflat îţi spun eu că aşa este. L-a rugat pe 
fratele lui să vină să-l ia. lar fratele lui a venit cu barca. 

— De ce nu pe şosea? 

— Drumurile sunt supravegheate, nu? Ce şanse are o 
maşină să treacă pe o distanţă de o milă de acest loc? Nu, a 


venit pe râu, probabil cu o barcă cu vâsle - trebuie să fi 
avut o barcă cu vâsle ca să poată ajunge să fure ciudăţenia 
lui Garry Thurston. A adus-o până unde ai găsit-o şi s-a 
întâlnit cu fratele lui care probabil s-a întors la căsuţă să-şi 
ia valiza sau ceva. Ai găsit vreo valiză, apropo? Cred că da. 
Se poate să-i fi dat povestea crimei lui Wills care a plecat cu 
barca cu rame înaintea celei cu motor convins că fratele lui 
o să scape. 

— Nu văd de ce să ascundem această poveste de presă, 
am spus. 

— Chiar nu vezi? 

Vocea lui Max Voss era foarte liniştită. 

— Eu, da! Doi oameni au fost ucişi, amândoi de aceaşi 
mână. A bătut în masă, accentuând fiecare cuvânt. Singura 
persoană care cunoaşte asasinul este Wills. Publică vestea 
că Veddle a fost găsit mort şi Wills va ieşi la suprafaţă şi va 
avea aceeaşi soartă ca şi Field şi fratele lui! 

Era un punct de vedere nou. Nu mă gândisem că Wills se 
ascunde de altcineva decât de Superintendentul Minter. 
Mie nu-mi place ca teoriile mele să fie răsturnate de 
altcineva. Nimic nu mă deranjează mai mult decât să lucrez 
un caz până când fiecare amănunt este clar şi apoi cineva 
să-mi arate că ceva nu este în ordine. Dar dl. Voss era un 
om pe care îl respectam şi cu cât îl vedeam mai mult cu atât 
îl respectam mai mult. N-am încredere în detectivii amatori, 
cei despre care citeşti în cărţi, dar dacă ar trebui să lucrez 
cu unul din ei aş vrea să semene cât mai mult posibil cu dl. 
Voss, pentru că fără îndoială îi mergea mintea. 

M-am gândit că Marjorie Venn întârziase când a apărut la 
Lone House în dimineaţa aceea, dar adevărul este că mă 
sculasem aşa de devreme încât ora zece dimineaţa mi se 
părea mijlocul zilei. Făcusem o copie după ceea ce scria pe 
hârtie şi i-am arătat-o. A fost uimită, deşi şi-a amintit câteva 
ocazii când Veddle a încercat să facă cunoştinţă cu ea. 
Fusese o dată la un cinema la Reading (într-o sâmbătă după 


amiază şi se dusese la Reading cu autobuzul) şi Veddle se 
aşezase lângă ea. 

O vreme nu i-am spus că omul este mort. De fapt a aflat de 
la unul dintre servitori şi a venit la mine foarte tulburată. 
Vedeam că povestea o calcă pe nervi şi mă întrebam dacă să 
nu-i dau voie să plece la Londra. Avocatul domnului Field 
urma să vină în ziua aceea şi deoarece moştenise banii 
domnului Field putea să-şi permită să stea la cel mai bun 
hotel din oraş şi ştiam că avocatul îi va da bani cash. Dar 
când am făcut propunerea nici nu a vrut să audă de ea. 

Vorbind întâmplător de Garry Thurston am înţeles de ce 
nu voia să plece. Am văzut-o roşind şi am bănuit că ea şi 
Garry sunt prieteni mult mai apropiaţi decât recunosc. 

Cred că a bănuit ideea mea pentru că a schimbat 
subiectul. 

— Nu sunt de loc nervoasă şi ar fi mai bine să stau aici 
până când se termină povestea asta îngrozitoare, a spus. 
Nici nu mă gândesc să plec înainte ca toate afacerile 
domnului Field să nu fie puse la punct. 

În după amiaza aceea am avut o lovitură. Inspectorul 
nostru şef este un om foarte amabil, dar nu este un om 
sensibil. Pentru că dacă ar fi fost nu l-ar fi trimis pe 
Superintendentul Gurly să exercite ceea ce el numea un 
control general. 

Gurly îmi este superior. Nu am nimic de spus împotriva lui; 
este un tată bun şi un soţ acceptabil. Este gras şi mie nu-mi 
plac oamenii graşi, deşi am cunoscut unii cu care m-am 
înţeles. Cu Gurly însă nu mă puteam înţelege de când eram 
amândoi simpli poliţişti. Era genul de om care le ştie pe 
toate, numai că nu ştie cât de puţin ştie şi bineînţeles când 
a venit primul lucru pe care l-a făcut a fost să schimbe totul, 
să dea ordine oamenilor mei şi în general să fie cumplit de 
nefolositor. 

Fusesem în multe cazuri cu Superintendentul Gurly dar nu 
găsisem un mod de-a mă înţelege cu el. Dacă lăsai cazul 
baltă şi te întorceai la Yard însemna că trebuie să te întorci 


peste câteva zile şi să repari tot ceea ce făcea el plin de cele 
mai bune intenţii. Dacă te plângeai şefului, ţi se spunea: 
„Ştii cum este el, vezi cum faci.” 

S-a învârtit prin casă până târziu şi după ce a intrat în 
birou, a spus: 

— Cred că am să iau şalupa şi am să mă duc pe râu în jos, 
Minter. 

— Ştii să înoţi? l-am întrebat, dar când mi-a spus „Nu” mi- 
am dat seama că nu are rost pentru că oamenii graşi 
plutesc. 

Aranjasem să dorm în seara aceea la Lone House şi după 
ce s-a terminat cina Gurly s-a întors plin de idei ca un ou 
stricat de parfum. Marjorie Venn se întorsese la ea acasă, 
aşa că am putut să folosesc toate cuvintele urâte pe care le 
doream fără să jignesc pe nimeni. Oricum nu-l puteai jigni 
pe Gurly cu una cu două. Dacă am vrut vreodată să omor pe 
cineva a fost el când a spus: 

— Am toate firele în mână, Minter - de fapt, cred că mâine 
dimineaţă pot să emit un mandat. 

— Minunat, am spus. Dumneata afli totul într-o jumătate 
de oră. Cine l-a ucis pe John Field? 

S-a uitat la mine şi a dat din cap şi ştiu că atunci când 
Gurly dă din cap are să spună o prostie atât de mare încât 
ori râzi ori ţi se face greață. 

— O fată, a zis. 

Am căscat gura la el. 

— Cine? Miss Marjorie Venn? 

A dat din cap. 

— Nu ţi se pare evident? a întrebat. Mă mir că nu ţi-a venit 
ideea asta mai devreme, Minter. 

S-a sprijinit de masă, dar este atât de gras încât a scârţâit. 
Simţeam că şi eu crăp. 

— Era în casă când s-a comis crima, nu negi asta. Era 
închisă în cameră, da, dar ce o putea împiedica să încuie 
uşa şi să arunce cheia pe fereastră? 


— Singurul lucru care putea s-o împiedice este faptul că 
această cheie era în buzunarul celui mort, am zis, dar el nici 
n-a clipit. 

— Poate că erau două sau trei chei, a spus. Cine 
beneficiază după moartea lui? Ea! Se ştie că nu-l plăcea, 
Minter. Are un iubit în vecini. N-am aflat încă cine este... 

— 'Ţi-ar mai fi trebuit cinci minute, am spus, dar, bietul om, 
genul acesta de lovituri nu-l atingeau. 

— A fost ucis cu sabia din Tuna, a început iar, dar l-am 
oprit. 

— Omul care l-a ucis pe John Field şi-a lăsat amprenta 
piciorului gol afară în faţa uşii. Nu a fost o femeie, ci un 
bărbat. Sooate-ţi prostia asta din cap, Gurly. 

— Vreau să-i pun două sau trei întrebări, a spus şi a scos 
din buzunar o agendă pe care cred că o umpluse deja. Vrei 
s-o aduci aici? 

— A plecat, am spus rece. 

— Atunci trebuie adusă înapoi. 

Capitolul X. 

Când Gurly este într-o asemenea stare nu te poţi înţelege 
cu el. Avea tot dreptul să dorească să-i pună întrebări lui 
Marjorie Venn şi nu puteam să-l opresc. Pe de-o parte ar fi 
sunat rău în raportul lui dacă i-aş fi pus vreun obstacol în 
cale, aşa că după ce am încercat să-l conving să lase 
lucrurile până a doua zi am fost de acord să mă duccuel 
până acolo unde locuia Miss Venn. 

— Până dimineaţă poate fi plecată, a spus Gurly. 

Mi s-a părut o pierdere de timp să-i răspund. 

O maşină a poliţiei ne-a dus în satul în care Marjorie Venn 
locuia la o văduvă care avea un mic magazin. Marjorie avea 
cele două camere bune ale casei pe care şi le mobilase 
singură, după cum îmi spusese. 

Magazinul era închis, dar am bătut la uşa propietăresei şi 
i-am spus de ce venisem. S-a uitat la noi surprinsă. 

— Miss Venn a plecat la Londra - a plecat acum o oră şi 
jumătate şi şi-a luat toate lucrurile cu ea, nu se mai 


întoarce. 

Nu puteam să cred că Marjorie Venn plecase fără să-mi 
spună nici o vorbă, mai ales după ce îmi spusese în după 
amiaza aceea. Îmi dădusem toată osteneala s-o conving să 
plece la Londra, dar spusese că rămâne pună când se vor 
clarifica toate problemele lui Field şi, iată, fără nici cel mai 
mic anunţ plecase. 

— Ce ţi-am spus? a zis Gurly. Am ştiut eu, băiete. N-ar fi 
trebuit s-o scapi din vedere... 

Nu i-am dat nici o atenţie. 

— Cum a plecat? Când s-a hotărât? am întrebat-o pe 
văduvă. 

După câte povestea, i se adusese un bileţel şi plecase fără 
să-şi pună nici pălăria. Fusese plecată de un sfert de oră şi 
când s-a întors părea agitată şi s-a dus direct în camera ei şi 
a început să-şi facă bagajele. Proprietăreasa ştia asta 
pentru că urcase cu un pahar de lapte pe care fata îl bea de 
obicei înainte de a merge la culcare. A găsit-o punându-şi 
lucrurile în valiză şi Marjorie i-a spus că fusese chemată la 
Londra de urgenţă şi că urma să vină s-o ia o maşină. A 
venit peste câteva minute. 

Proprietăreasa nu ştia ce fel de maşină, pentru că venise 
prin sat şi trăsese pe partea opusă a drumului şi nu-i văzuse 
decât farurile din spate. Marjorie îşi dusese valiza până la 
maşină şi-i plătise femeii banii de chirie. Asta-i tot ce ştia 
proprietăreasa. 

M-am dus la hanul din sat, dar n-am găsit pe nimeni care 
să fi văzut maşina. Nici măcar polițistul din sat nu putea da 
nici o informaţie. Deşi satul nu era pe o şosea principală 
treceau multe maşini pe stradă. 

Vestea m-a năucit, dar Gurly se îneca de bucurie. 

— Ce ţi-am spus? a strigat el. Ea este! A aflat că sunt aici 
Şi... 

— E suficient să se sperie orice femeie, am mârâit la el, 
dar nu cineva ca Miss Venn. 


Ne-am dus cu maşina până la primul post de control, dar 
n-au putut să ne spună nimic. Trecuseră un număr de 
maşini, dar niciuna atât de suspectă încât sergentul de 
serviciu s-o oprească. 

— Maşina se poate s-o fi luat-o pe un drum ocolit, a 
sugerat Gurly. Măcar asta era o sugestie inteligentă. 

Erau o duzină de drumuri laterale, dar dacă nu se plimba 
în cerc maşina trebuia să treacă printr-unul din baraje. 

Mergând înapoi spre casă, Gurly şi-a dat drumul - era mai 
mult decât îmi aminteam vreodată. 

— Aşa se întâmplă întotdeauna - evidenţa scapă unui 
poliţist obişnuit, a zis. În clipa când am venit, bănuielile 
mele au căzut asupra fetei. M-am gândit în multe feluri şi 
am ajuns la concluzia că singura persoană care ar fi putut 
să-l ucidă pe Field... 

— Şi să-l împuşte pe Veddle? 

— De ce nu? a răspuns Gurly. 

Era genul de om care, dacă intra într-o controversă şi se 
trezeşte încolţit, ridică vocea. A strigat tot drumul până la 
Lone House. 

După câte ştiam, fata nu avea prieteni la Londra şi 
singurul lucru de făcut era ceea ce făcuse Gurly - să se 
transmită o descriere la toate hotelurile şi să ne anunţe 
sosirea ei. Gurly ar fi trimis un ordin de „reţinere şi 
arestare” dar l-am oprit. Oricum este poliţist şi nu voiam ca 
Scotland Yard-ul să pice prost. 

Din toate căutările noastre din acea zi unul sau două 
lucruri importante ieşiseră la lumină. Primul că Veddle era 
omul care trăsese în mine şi în Max Voss. Folosise un pistol 
automat. Cartuşul îi arsese şi îi înegrise mâna. Încercase să 
îndepărteze pata dar era vizibilă; drept dovadă a teoriei 
mele am găsit în căsuţă o cutie în plus de muniţie. 

Gurly şi cu mine ne-am dus împreună şi am fost invitaţi la 
masă de dl. Voss. Înainte de a merge i-am spus 
superintendentului despre rugămintea domnului Voss şi 
bineînţeles a avut o părere diferită de mine. 


— Sunt de acord - se face prea multă publicitate cu 
problemele poliţiei, Minter. Reporterii vin şi preiau o 
poveste senzaţională şi culeg tot meritul nostru. 

Era totuşi ceva curios în crima de la Lone House - nu 
apăruseră decât doi reporteri din zonă. De obicei, în cazuri 
de felul acesta toată zona este plină de ziarişti, dar trebuie 
să vă amintiţi că nu s-a numit „Misterul casei singuratice” în 
primele două trei zile. În afara poliţiei numai patru oameni 
ştiau cum fusese comisă crima - nici măcar servitorii nu 
ştiau decât că domnul Field fusese găsit mort, pentru că 
erau toţi plecaţi la ora crimei şi i-am făcut să păstreze 
secretul promiţându-le că nu-şi vor pierde posturile (Miss 
Venn a făcut asta pentru mine) dacă vor tăcea din gură. 

Aşa că nu cred că povestea ajunsese în presă, deşi am aflat 
mai târziu că un reporter local telefonase ceva unui ziar de 
seară. 

Mai era un motiv pentru care credeam că presa nu va 
pomeni despre uciderea lui Veddle. Marile cazuri ale poliţiei 
merg de obicei câte trei şi tocmai atunci cazurile Tinnings 
ocupau o grămadă de loc în ziare - era vorba despre o 
otrăvire în care era implicată o actriţă la modă şi după câte 
ştiam toate vedetele presei londoneze erau grupate într-un 
orăşel la nord de Londra unde locuia suspectul. Dar, după 
cum am spus, nu aveam dreptate. 

Una dintre primele întrebări pe care mi le-a pus dl. Voss 
când am intrat a fost dacă este ceva despre uciderea lui 
Veddle în ziarele de seară. I se trimiseseră toate de la 
Londra şi nu era nici o referire la crimă, dar se temea să nu 
fie în ediţiile de mai târziu. Nu puteam să-i spun pentru că 
nu citisem ziarele decât dacă prezentau un proces în care 
un judecător se referea la mine în mod special. 

A doua zi am aflat că pe prima pagină a unui ziar de seară 
se etalase toată povestea. 

Desigur, Gurly şi dl. Voss s-au împrietenit. Gurly are o 
slăbiciune pentru cei cu bani. Îl rugăseam să nu discute 
cazul cu Voss, pentru că nu doream să-i fac probleme; dar 


nu ne aşezasem la masă de cinci minute când Gurly a 
început să-şi prezinte teoriile şi deducţiile. 

— Cunoaşteţi fata, domnule Voss? 

Voss s-a uitat la el rapid. 

— Miss Venn? Da, de ce? 

Gurly a zâmbit şi şi-a răschirat mânile lui durdulii. 

— Cine altcineva ar putea fi? 

Am crezut că Voss o să aibă un atac. 

— Nu vreţi să-mi spuneţi că o bănuiţi pe Marjorie Venn... 

Cred că a vrut să spună ceva urât dar s-a abținut. 

— Ba da, a spus Gurly, şi faptul că a dispărut astă-seară... 

Voss s-a îndepărtat de masă şi s-a holbat la colegul cel 
greu de cap. 

— A dispărut? Ce vreţi să spuneţi? 

Am crezut că este timpul să intervin. 

— A plecat, domnule Voss - a plecat în mare grabă. 

— Când? 

A întins mâinile, a apucat marginea meseii şi a tras 
scaunul pe rotile înapoi unde fusese şi părea să-i fi trecut 
supărarea. 

Gurly i-a spus, deoarece Gurly este genul de om care dacă 
nu vorbeşte moare. 

— Spune-mi doar ce s-a întâmplat cu această tânără. Mă 
interesează foarte mult; de fapt doream să te rog să mi-o 
prezinţi. Ar putea dori să lucreze... 

— Să lucreze! a zis Gurly. Dar dragul meu, asta-i problema 
- ea este moştenitoarea. 

— A lui Field? 

N-am văzut niciodată o asemenea privire plină de 
neîncredere pe faţa unui om. 

— I-a lăsat toţi banii, a continuat Gurly repezindu-se pe 
drumul rezervat celor săraci cu duhul. Asta-i părerea mea. 
Avea totul de câştigat prin moartea lui... 

A continuat să trăncănească, dar Voss nu-l mai asculta. Se 
uita fix la mine. 


— Nu mi-ai spus aceste lucruri, domnule Minter, a spus. 
Ce veşti uimitoare. De ce i-a lăsat toţi banii? Era ceva în 
neregulă? 

Fiecare întrebare era ca o pocnitură de bici şi pentru că 
nu voiam să explice Gurly, i-am spus exact atât cât 
consideram că trebuie să ştie cineva din afară. L-am văzut 
răsuflând uşurat înainte să fi terminat. 

— Conştiinţa, deci? Tatăl fetei a fost asociatul lui, zici? Asta 
complică lucrurile. 

— Îţi răstoarnă soluţia favorită? l-am întrebat şi a dat din 
cap. 

Apoi, fără a ne preveni, a schimbat subiectul. 

— L-ai mai văzut pe Garry Thurston? N-a fost azi pe aici. 
Cred că ar trebui să afle despre dispariţia domnişoarei 
Venn - i-aţi spus? 

L-a chemat pe majordom care a venit cu telefonul; avea un 
fir lung şi la capăt o fişă pe care a introdus-o în priza din 
perete. 

N-am spus nimic. Doream să ştiu ce va spune domnul 
Garry Thurston şi aş fi dat orice să pot asculta şi să-i aud 
reacţia - ăsta-i cuvântul, nu? 

Voss a bătut nervos în furcă şi a obţinut imediat legătura. 
A pus una sau două întrebări şi mi-am dat seama că 
vorbeşte cu un servitor. 

— Garry s-a culcat. A acoperit receptorul cu mâna. Crezi 
că ar trebui să-l trezesc? 

Înainte de a-i putea răspunde, vorbea iar. 

— Da. Spune-i că vreau să vorbesc cu el. Este foarte 
urgent. 

A aşteptat puţin apoi a zis: 

— Bună! Tu eşti Garry? Voss la telefon. 

A tăcut o vreme, ascultând ce-i spunea 'Thurston la celălalt 
capăt. 

— Da, a spus în cele din urmă şi apoi iar „da”. 

La un moment dat a încercat să-l întrerupă pe Thurston 
dar nu a pus întrebarea pe care ştiu că o avea pe buze. L- 


am văzut palid, a încruntat din sprâncene, dar n-a spus 
nimic din care să deduc despre ce vorbea. Apoi, spre 
surprinderea mea, a spus: „În regulă” şi a închis telefonul. 
I-a dat telefonul majordomului şi mi-a întâlnit privirea. 

— Ei bine, am spus, se pare că nu l-ai anunţat despre Miss 
Venn? 

N-a răspuns o vreme ci m-a privit. 

— Nu, nu i-am pus nici o întrebare, mi-a spus tot ce 
doream să ştiu, a zis. Miss Venn s-a dus la Londra sfătuită 
de Garry Thurston. S-a dus pentru că ela crezut că ea este 
în pericol şi... 

Pac! 

Geamul ferestrei s-a spart şi s-a făcut aşchii. Ceva a lovit 
sticla din faţa lui şi i-a retezat gâtul ca şi când l-ar fi tăiat un 
cuţit. Pentru a doua oară în douăzeci şi patru de ore cineva 
trăgea în el. 

Capitolul XI. 

Cât de repede poate gândi un om? Nu trecuse nici o 
secundă între focul de armă şi momentul în care am sărit în 
picioare, am călătorit aproximativ douăzeci de mii de mile, 
am trecut în revistă viaţa lui Field şi am revăzut fiecare 
detaliu al uciderii sale şi am ştiut cine este criminalul. Am 
ştiut cine este stând la acea masă pe jumătate întors către 
fereastra zdrobită. Ştiam de ce fusese folosit acel semnal 
fumigen în pădurea Tadpole şi de ce găsisem amprenta unui 
picior de bărbat în faţa biroului lui Field. 

O secundă? Poate o zecime de secundă. Nu pot să-l 
nedreptăţesc pe Gurly - ieşise din cameră înainte de a zice 
pâs şi nu eram departe în urma lui. Am zburat pe hol, pe 
terasă - nu se vedea nimeni. Locul era negru ca smoala, nu 
se vedea nimic. Singura speranţa erau oamenii care erau 
de pază pe malul râului aproape de pădure, poate au auzit 
împuşcătura şi l-au văzut pe cel care trăsese, dar deşi au 
venit în grabă spre casă nu s-au întâlnit cu nimeni. 

Era aproape ora unu când am plecat de la Voss. Am vrut 
să-mi instalez oamenii în casă dar nici vorbă cu Gurly. 


— Stau eu cu dl. Voss, a spus, şi dacă nu sunt la fel de bun 
ca doi poliţişti obişnuiţi ar fi timpul să ies la pensie. 

Aveam părerea mea despre acest subiect dar nu i-am 
spus-o. Dar l-am luat de o parte şi i-am spus că pentru 
următoarele douăsprezece ore nu trebuia să-l scape pe 
Voss din ochi. 

— Ar fi bine să ai armă, i-am spus. 

A hohotit de râs. 

— Dacă-l văd pe cel care a tras o să-i pară rău chiar dacă 
ar avea două arme. 

Ceea ce era minunat dar nu m-a impresionat de loc. 

A intrat în dormitorul lui Voss şi a tras jaluzelele. I s-a adus 
un pat de campanie şi de îndată ce Max Voss a intrat în 
cameră şi-a pus patul de-a latul uşii. 

O mulţime de oameni cred că am curaj, dar nu am. Îmi era 
puţin teamă când am mers spre Flash, deşi erau doi poliţişti 
cu mine, pentru că ştiam că undeva în întuneric pândea cel 
care încercase să-l ucidă pe Voss. 

Muream de somn, dar înainte de a mă culca mai aveam 
câteva treburi de făcut, şi una dintre ele era să mă uit la 
banii pe care îi găsisem în buzunarul lui Veddle, să-i număr 
şi să-i sigilez gata de a fi trimişi la Yard dimineaţa. 

Număratul banilor mi-a luat mai mult decât am crezut - 
era ora două - deoarece banii vorbeau şi-mi confirmau ceea 
ce gândisem în clipa în care s-a tras. 

La două jumătate eram în pat, dar nu puteam să dorm. Să 
fii peste măsură de obosit este la fel de rău cu a nu fi obosit 
de loc. Stăteam gândindu-mă la Veddle şi John Field şi la 
Marjorie Venn, mult mai des decât la oricare dintre ei doi. 

M-am gândit să mă scol şi să-mi fac ceai sau să beau ceva 
tare, dar m-am întors pe partea cealaltă încercând să dorm. 

Ca măsură de prevedere îmi pusesem oamenii la 
jumătatea drumului între casă şi pădurea Tadpole. Nu ştiu 
dacă mă bucur sau îmi pare rău că am făcut asta. 

Nu puteam să dorm. Eram ca o zdreanţă, m-am sculat şi 
m-am dus la fereastră. Începea să se crape de ziuă. Era 


suficientă lumină ca să apară umbre. Am crezut că este un 
copac în mijlocul pajiştii - un copăcel pe care nu-l 
observasem - când am văzut că se mişcă spre marginea 
apei. 

— Cine eşti? am strigat. Stai că trag. 

Nu aveam armă, dar am crezut că ameninţarea va fi 
suficientă. Apoi am văzut că era o femeie care alerga spre 
râu şi inima mi-a sărit din loc pentru că am recunoscut-o în 
lumina zorilor - era Marjorie Venn! 

M-am repezit afară din cameră, am aprins luminile şi am 
alergat pe scări. Uşa care ducea spre pajişte era larg 
deschisă, la fel şi uşa biroului. Când am ajuns pe pajişte nu 
se vedea nimic. La marginea râului nici urmă de barcă. 

Am fluierat după cei doi oameni. Înainte să vină ei am 
venit înapoi în casă şi am intrat în birou. Uşa seifului era 
larg deschisă. În seif fuseseră un număr de documente şi nu 
puteam să-mi dau seama dacă fusese luat ceva. Apoi, 
uitându-mă spre şemineu am văzut o grămăjoară de cenuşă 
care mai fumega încă. 

Ştiţi cum arde hârtia: literele sunt strălucitoare pe un fond 
negru. Nu aveam nevoie de ochelari pentru a-mi da seama 
că cenuşa care fumega era testamentul lui John Field, 
testamentul în care îi lăsase toţi banii lui Marjorie Venn. 

Îmi aminteam că era în seif. Îmi aminteam că Marjorie 
avea o cheie de la seif şi o cheie de la uşa din faţă. 

Când am terminat am auzit că eram strigat de pe malul 
apei şi le-am ordonat să traverseze deoarece barca cu 
motor era pe partea cealaltă a lacului. Nu văzuseră pe 
nimeni, nu auziseră nimic, decât strigătul meu. 

Se luminase şi lucrurile erau mai vizibile. Eram sigur că 
era imposibil s-o mai prind pe Marjorie, aşa că, după ce le- 
am dat oamenilor nişte ordine m-am întins pe canapea şi 
am adormit în câteva minute. 

Cred că unui bătrân nu-i trebuia aceeaşi perioadă de somn 
ca unui tânăr. M-a trezit când ceasul din birou bătea şapte. 


Luasem un capac de sticlă care se afla peste o lucrare 
sculptată în fildeş şi o pusesem peste cenuşa din cămin 
înainte de a adormi. Natura documentului era la fel de clară 
ca şi lumina zilei. Era testamentul şi mă întrebam dacă un 
testament ars poate fi dovedit. Dar oare Marjorie Venn 
dorea să-l dovedească? O clipă m-am întrebat dacă ea sau 
negresa arseseră o avere. Nu - nu o puteam confunda pe 
Marjorie. 

În timp ce servitorii pregăteau micul dejun, m-am aşezat la 
masă, am luat nişte hârtie şi am scris cazul aşa cum îl 
vedeam eu. Asta este o slăbiciune de-a mea. Vreau să fie 
totul în ordine. Într-o jumătate de oră tot cazul îmi era 
limpede. Exact ceea ce fusese începutul problemelor şi care 
pentru mine era sfârşitul. Nu era un document foarte lung: 
mi-au trebuit nouă minute să-l citesc inspectorului şef (l-am 
sculat din pat) şi să-mi primesc instrucţiunile de la el. 

Şeful nostru este un om foarte rezonabil care are 
încredere în subalternii săi şi se pare că nu-l trimisese pe 
Gurly, ci Gurly venise din proprie iniţiativă cu promisiunea 
că nu se amestecă în treburile mele. Poate că şeful minţea, 
dar suna adevărat. 

Am terminat de vorbit la telefon, m-am dus sus, am făcut 
baie şi m-am ras. Când am eoborât cei doi paznici de noapte 
aşteptau să fie eliberaţi din post. Dacă se aşteptau să-i 
trimit la culcare au avut o dezamăgire. Am traversat lacul 
cu ei şi ne-am dus împreună acasă cu dl. Voss. 

Obişnuia să se scoale devreme, iar personalul lui era deja 
treaz când alţi servitori abia se întorceau pe partea 
cealaltă. Chiar şi majordomul era la post. 

— DL. Gurly doarme încă, a spus. 

— La ce oră se scoală dl. Voss de regulă? am întrebat. 

Mi-a spus că de obicei bea ceaiul de dimineaţa la ora opt 
dacă a stat seara târziu şi la şapte dacă s-a culcat devreme. 

— Tocmai îi duceam ceaiul, a spus el. 

Gurly sforăia ca un porc. Nu l-am lovit pentru că era mai în 
vârstă decât mine. Doar m-am strâmbat la el de câteva ori - 


asta nu jignea pe nimeni. 

I-a trebuit mult să se trezească. 

— Bună, Minter, a mormăit. Nu era în cea mai bună formă 
dimineaţa. 

— Ce face? 

I-am spus că am venit să-l văd pe Voss, aşa că s-a datlao 
parte. 

— Nu l-am auzit toată noaptea, a spus, în timp ce eu 
băteam la uşă. 

— Se pare că nu ne aude nici acum, am spus şi am bătut 
iar. 

Nu s-a auzit nici un răspuns. 

Am bătut cu pumnii, dar n-am primit nici un răspuns. 
Uitându-mă pe gaura cheii, am văzut că era cheia în 
broască şi l-am trimis pe majordom după o bară. Ştiam că 
era una pe coridor. 

Cu bara am forţat uşa şi am intrat. Camera era goală, 
luminile erau aprinse, iar perdelele trase împiedicau să 
intre lumina zilei. Dar camera era goală iar în pat nu se 
dormise. Max Voss dispăruse la fel de complet şi de 
misterios ca şi Marjorie Venn! 

Capitolul XII. 

Trăgând perdelele, am văzut jaluzelele deschise şi una din 
ferestre larg deschisă. Nu era nici o scară sprijinită galerie. 
Ştiam asta pentru că aş fi văzut-o venind spre casă. 

Gurly tremura de emoție. 

— Cum l-au luat? Este un om greu de cărat şi n-am auzit 
nici un sunet. Uită-te la balustradă, probabil are sânge pe 
ea... 

Îi dădea ordine majordomului când am plecat. 

Mi s-a adus maşina lui Voss în faţă şi m-am dus direct la 
Garry Thurston. Bănuiam că va fi treaz şi aşa era. Se plimba 
pe pajiştea din faţa casei, cred că era afară de o bucată de 
vreme, pentru că purta pantaloni de tenis şi mi-a spus calm 
că se răcoreşte după un set. 


— Doamna Field joacă tenis? l-am întrebat rece şi a 
zâmbit. 

— Doamna Field a plecat la Londra aseară, ca şi fiul ei, mi- 
a răspuns. Mi-a spus tot ce doream să ştiu. Nu a fost foarte 
plăcut pentru mine, dar înainte de venirea ei credeam mai 
rău. 

Într-un fel m-am răstit la el. 

— Parcă ar fi capitolul întâi dintr-un roman de groază, am 
spus. 

— Ultimul capitol, a răspuns. Sper că nu v-am creat prea 
multe probleme domnule Minter - n-am avut intenţia. 
Adevărul este că au fost câteva zile îngrozitoare şi am fost 
aşa de preocupat de propriile mele probleme încât nu prea 
mi-a păsat de sentimentele altora. Ce mai face dl. Voss? 

Nu i-am răspuns. 

— Doreaţi să mă vedeţi pentru ceva anume? 

— Da, am spus. Tinere, te previn că umblu după un 
criminal. N-am nici un respect nici pentru dumneata, nici 
pentru conacul dumitale sau pentru banii dumitale... 

— Orice este al vecinului tău, a zâmbit. Îmi dau seama de 
asta, domnule superintendent. Te pot ajuta până la un 
punct şi-ţi pot spune adevărul până la un punct. Dincolo de 
asta, nu mai promit nimic. 

A tras două balansoare şi punându-le unul în faţa celuilalt, 
s-a aşezat într-unul din ele. Nu aveam chef să stau, iar un 
om care stă în picioare are un avantaj asupra celui pe care-l 
interoghează. Unul dintre cei mai buni avocaţi din barou 
mi-a spus asta. 

— Aseară, am spus, Miss Marjorie Venn a plecat de acasă 
în mare grabă... 

— Într-o maşină, a spus Garry Thurston. Cineva i-a trimis 
un bileţel şi acel cineva eram eu. Doream s-o văd în mod 
deosebit şi aveam să-i spun ceva care a făcut-o să plece cu 
mine. 

Francheţea lui mi-a tăiat respiraţia. 

— Dumneata ai adus maşina pentru ea? 


A încuviinţat. 

— Ai dus-o la Londra? 

— Nu. 

— Unde ai dus-o? am întrebat. 

S-a uitat către casă. 

— Este aici - de fapt este aici de aseară. 

— Şi n-a părăsit de loc casa azi noapte? am întrebat 
sarcastic. 

— Cât despre asta, nu pot să vă răspund, a spus Garry 
Thurston. Dacă a plecat cu mine noaptea, puteţi fi sigur că 
a avut un motiv foarte bun. Nu este genul care să facă ceva 
fără motiv întemeiat. 

Obrăznicia lui m-a lăsat fără grai. 

— Este în casă - pot s-o văd? 

A încuviinţat. 

— Se schimbă. Am jucat tenis toată dimineaţa. 

— V-aţi apropiat de casa lui Voss? am întrebat. 

A dat din cap. 

— Nu. 

— Ştiţi unde este Voss acum şi cine l-a luat? 

S-a uitat la mine drept. 

— V-am spus tot ce aveam de gând să vă spun, a zis. Din 
fericire nu mă puteţi pune într-o cameră de tortură; mai 
mult decât atât sunt foarte bogat şi influent. Asta nu pentru 
că v-ar impresiona, Sooper. Când spun asta vă fac un 
compliment. Dar superiorii dumitale nu vor face greşeala 
de a mă trimite în judecată dacă nu aveţi o bază foarte 
bună. Nu i-am ucis nici pe John Field, nici pe Veddle. Nu am 
tras în dumneata. Cred că Veddle a făcut-o. De fapt n-am 
făcut nimic pentru care să fiu urmărit de lege. 

L-am lăsat să termine şi am spus: 

— Sunteţi sigur, domnule 'Thurston? am întrebat liniştit. 
Sunteţi absolut sigur că în ultimele opt ore nu aţi făcut 
nimic pentru care vă pot băga la răcoare? 

A zâmbit iar. 


— Poftiţi la micul dejun, a zis, dar nu aveam de gând să-l 
las să mă ducă. 

Doream să văd fata şi nu s-a opus. A coborât în bibliotecă 
la câteva minute după ce m-am aşezat. 

Marjorie Venn era foarte palidă, dar n-am văzut niciodată 
o fată mai calmă şi mai sigură de sine. 

Arăta cum n-o mai văzusem înainte, cum să spun, senină şi 
mi se părea nouă. 

Mi-a zâmbit când a intrat şi mi-a întins mâna. Pentru că nu 
eram Gurly i-am luat-o. 

— Şi acum, tânără doamnă, poţi să-mi explici ce ai căutat 
la mine acasă în puterea nopţii? 

— Urma să fie casa mea, a spus tremurându-i buzele. Da, 
nu neg, am intrat în birou, am deschis seiful şi am ars 
testamentul domnului Field. 

— De ce naiba? am întrebat-o. 

— Pentru că nu doream banii. Sunt ai soţiei lui. Datorită 
devotamentului ei Field a descoperit mina. Fiecare bănuţ îi 
aparţine ei şi fiului ei. Ar fi fost simplu să accept 
testamentul şi apoi să-i transfer banii şi proprietatea ei, a 
continuat, dar n-am vrut ca numele meu să fie asociat de cel 
al domnului Field în nici un fel. 

Nu-mi puteam lua ochii de la ea. 

— Şi preferi să fii săracă? 

— Miss Venn nu va fi săracă, a intervenit Garry. Din două 
motive, dintre care unul este că urmează să ne căsătorim 
săptămâna următoare. 

Mi-am jucat asul. 

— Cu consimţământul tatălui dumitale? am întrebat-o şi i 
s-a schimbat culoarea. 

— Da, a spus cu voce joasă, cu consimţământul tatălui 
meu. 

Garry Thurston se uita la mine. Îi simţeam privirea pe faţă 
şi m-a impresionat ideea că-l şocasem puţin. 

Apoi am lăsat la o parte toată prietenia şi am început s-o 
întreb. Orice altă fată ar fi fost zguduită dar mi-a răspuns 


atât de inteligent încât peste o jumătate de oră nu ştiam 
mai mult decât la început şi nici nu-mi dăduse ceva de care 
să mă leg şi s-o fac să vorbească. 

Când m-am întors la Hainthorpe, Gurly adunase jumătate 
din poliţia din Berkshire şi organizase o căutare în stil 
mare. 

— Caut o fântână. Trebuie să fie un parc pe undeva. Un 
grădinar mi-a spus că a auzit că există. 

— Ce să faci cu o fântână? am întrebat. S-au oprit 
robinetele? 

Dar era genul de om care are nevoie de o fântână şi de un 
cadavru pentru a încheia un caz. Adesea cred că Gurly şi-a 
format ideile despre munca unui poliţist din poveştile alea 
senzaţionale care sunt atât de populare acum. 

Nu m-am ostenit să caut fântână, dar am făcut un apel 
telefonic, pe lângă cel pe care-l făcusem de la Garry 
Thurston de-acasă. Ştiam cât de puţine şanse am şi nu am 
fost dezamăgit când la prânz poliţia ținutului mi-a raportat 
un eşec. Dar ştiam că Londra lucrează şi că orice port şi 
orice tren care ieşea dintr-un oraş sau intra într-un port era 
cercetat căutând un om. 

După amiază am primit mesajul de la Bixton Cottage 
Hospital. Bixton se află pe malul unui râu; ar fi unul dintre 
locurile cele mai sănătoase din Anglia, dacă n-ar fi stăvilarul 
care furnizează cam optzeci la sută din accidentele ce ajung 
la clădirea de cărămidă roşie numită spital. Stăvilarul este 
un loc foarte periculos chiar şi la lumina zilei şi de două ori 
periculos pentru un om care vâsleşte în întuneric ca să-şi 
salveze viaţa şi încearcă să ajungă la mal fără a fi observat. 

Când l-au scos din apă părea atât de mort încât polițistul 
care-l auzise strigând şi alergase după ela crezut că nu mai 
este necesară respiraţie artificală. Dar, fiind amator şi 
pentru că de abia terminase un curs de prim ajutor, a 
încercat şi nimeni nu a fost mai surprins decât el auzindu-l 
pe înecat respirând. 


Şi-a revenit după prânz şi primul nume pe care l-a rostit a 
fost Superintendentul Minter. 

M-a sunat şi m-am dus în mare secret la spital. Am 
aşteptat o oră pentru că doctorul nu voia să-l trezească şi 
tocmai luam ceaiul cu sora şefă când o soră a venit după 
mine şi m-a dus într-o mică rezervă. 

— Bună, Wills! am spus. 

Fratele lui Veddle zăcea pe pat, mai mult mort decât viu. 
Ştiam că este speriat. 

— Erai cam emoţionat aseară, l-am întrebat. Când ai tras 
în Voss n-ai nimerit-o. N-ar fi trebuit să-l ratezi. 

S-a uitat într-o parte. 

— N-am tras în nimeni, a spus trist. Nu poţi să dovedeşti 
că am tras în cineva. 

Era adevărat. Dacă voiam să scot povestea de la Wills 
trebuia să renunţ la acuzaţia de împuşcare până când va 
vorbi şi mi se părea că este prea treaz ca să spună prea 
multe. 

Nu părea înclinat să spună nimic şi mult timp a zăcut 
evitându-mi ochii şi ignorându-mi întrebările. Apoi, brusc: 

— Nu ai nimic împotriva mea, Sooper, decât o pedeapsă 
disciplinară - ţi-au dat declaraţia fratelui meu? Era în 
buzunarul meu. Nu cred că au aruncat-o. O am la mine din 
seara în care mi-a dat-o. Ştia că se va întâmplă ceva şi 
spunea că nu-şi asumă nici un risc - scrisese toată povestea 
în caz că era prins sau îl acuzau de ceva. Este scrisă pe 
spatele unui calendar şi lipseşte o pagină. Dar nu este nimic 
împotriva mea, Sooper, poţi să spui ce vrei despre 
împuşcătură şi poţi să fii cât de bănuitor vrei, dar nu poţi 
dovedi nimic. L-am ajutat pe fratele meu; pentru că nu avea 
pe nimeni. Am primit postul de la Lone House nu să-l păzesc 
pe Field ci să aflu ce dorea fratele meu. 

Era perfect adevărat ce spunea Wills, nu aveam probe 
împotriva lui. Nu am găsit niciodată arma cu care a tras în 
Voss, dar în paginile acelea scrise în grabă, pagini pe care 


le-am citit atent în noaptea aceea, am descoperit motivul 
pentru care a tras. 

Capitolul XIII. 

Nu voi reproduce documentul cuvânt cu cuvânt. Era lung 
şi multe dintre afirmaţiile lui Veddle nu erau corecte. 

Field şi partenerul lui, Venn (mai târziu s-a numit Voss), au 
localizat o mină în Africa. Venn, care era căsătorit cu o 
fermecătoare colonială a trimis-o în Anglia ca să nască şi cei 
doi parteneri şi-au continuat cercetările. Mina a fost 
localizată cu ajutorul unui şef băştinaş cu a cărui fiică s-a 
căsătorit Field. 

El a încercat, de asemenea, să-şi asigure de la socrul său şi 
un depozit de aur din sat, dari s-a refuzat. Atunci a atacat 
satul conducând un trib ostil. La vremea aceea Venn era 
bolnav şi locuia în coliba şefului. Nu-l interesa ce avea să se 
întâmple cu el. Auzise că soţia lui murise la naştere. Atunci 
şi încă mulţi ani n-a ştiut că scrisoarea pe care o primise 
fusese scrisă de Field pentru a-l face să se sinucidă. 

Field s-a întors în Anglia, imens de bogat şi convins că 
partenerul lui murise în pădure. Nu şi-a luat soţia neagră 
cu el, dar ea, împreună cu copilul ei, l-a urmat şi l-a găsit. 
Fusese educată de misionari vorbea bine engleză şi nici ea 
nu ştia că Voss era în viaţă. 

E] rătăcise de la un trib la altul, neinteresat de soarta lui şi 
neştiind că partenerul lui găsise şi exploatase mina pe care 
ei o căutaseră şi că atacul împotriva satului fusese instigat 
de Field. A descoperit asta când a revenit în sat ca negustor 
şi a primit de la şeful care era pe moarte o moştenire care l- 
a făcut foarte bogat - cea mai mare parte a depozitului de 
aur pentru care Field îşi asumase atâtea riscuri ca să şi-l 
procure, pentru că riscurile erau reale. El îşi exploata mina 
cu aprobare de la guvernul congolez şi aprobarea i-ar fi fost 
imediat revocată dacă s-ar fi dat de urma sa în revoltă. 

Fără nici un sentiment negativ împotriva omului care-l 
tratase atât de rău, Venn a revenit în Anglia unde accidental 
a aflat adevărul. Scrisoarea pe care o primise în pădure 


spunându-i despre moartea copilului său fusese scrisă de 
Field. Soţia lui Venn murise de sărăcie cu un an înainte de 
sosirea lui în Anglia, iar fiica lui era angajata lui Field. 

Aproape de Lone House era de vânzare o proprietate şi 
Voss şi-a alcătuit cu sânge rece planul de a-l ucide pe omul 
care o lăsase pe soţia lui să moară de foame şi care, din 
câte ştia el, o folosea pe Marjorie Venn. Trebuia să-şi 
pregătească alibiul din vreme aşa că a apărut în zonă ca un 
om care nu mai poate merge decât cu un scaun propulsat 
mecanic. A modificat casa, a instalat lifturi, tot ceea ce 
confirmă ideea de infirmitate şi curând toată lumea din 
regiune cunoştea povestea invalidului care nu putea merge. 

În felul lui trebuie să fi fost un artist. Mai întâlnisem 
oameni de felul ăsta înainte dar Voss sau Venn îi întrecea cu 
mult. A recunoscut terenul, a decis exact în ce mod 
dramatic va avea loc crima şi a aşteptat cu răbdare să 
apară ajutorul adecvat. 

Veddle era omul: a fost puşcăriaş, total necinstit, un om 
care citea scrisorile stăpânului şi care, spre mirarea lui 
Venn, i-a surprins secretul. Din clipa aceea Veddle era 
condamnat - din declaraţia lui se înţelege că avea impresia 
că era un om făcut. 

Voss s-a folosit de ocazie pentru a-şi prezenta planul 
subordonatului său. I-a promis şantajistului bogății 
inimaginabile, deoarece Veddle mai descoperise ceva, şi 
anume că Marjorie Venn era fiica patronului său şi avea să 
fie într-o zi o femeie foarte bogată. A păstrat secretul 
pentru sine şi nu i-a spus lui Voss că ştia asta. În felul lui 
caraghios a încercat s-o cucerească. 

Avea şi el ceva împotriva lui Field, care îl bătuse şi a 
devenit foarte doritor să-şi ajute patronul să se răzbune. 

Vă amintiţi că dl. Voss purta mereu o ciudată jachetă 
marcată şi o pălărie albă? În ziua crimei Veddle aştepta în 
pădure îmbrăcat exact ca stăpânul său. Când scaunul a 
intrat în pădure s-a oprit şi cei doi bărbaţi au schimbat 
locurile. Veddle primise instrucţiuni foarte minuţioase. 


Trebuia să urce dealul, să se oprească la un anume tufiş şi 
să se întoarcă spre o anume piatră astfel încât să stea cu 
faţa la Amberley Church. În această poziţie putea fi văzut 
de la multe mile depărtare. Şi avea şi o vedere bună asupra 
pădurii 'Tadpole. 

În momentul în care a primit semnalul, urma să coboare 
dealul în viteza a treia. Voss îşi alesese bine omul. Wills, 
detectivul care păzea, fusese îndepărtat, în clipa în care 
scaunul s-a mişcat cu Veddle pe scaun, Voss şi-a aruncat 
haina în carouri şi s-a lăsat în apă. A trecut Flash-ul înot şi 
s-a îndreptat spre birou. 

Poate că avea un cuţit, este greu de imaginat că s-a dus 
fără armă. Dar sabia din luna era uşor de apucat. Field 
trebuie să fi fost cu spatele când a lovit. 

Vă amintiţi că Voss nu purta altceva decât costum de baie. 
În câteva minute era în apă şi traversa Flash-ul. Era un bun 
înotător. În pădurea Tadpole a găsit pistolul fumigen pe 
care Veddle îl avusese în buzunarul hainei şi a tras 
semnalul. Văzând asta Veddle a coborât dealul şi a intrat în 
pădure. Aici îl aştepta Voss - nu ştiu dacă să îi spun Voss sau 
Venn. Se ştersese pe cap şi pe faţă cu un prosop pe care l-a 
pus în scorbura unui copac. Apoi şi-a pus haina în carouri, 
gulerul fals şi pătura pe genunchi, astfel încât nimeni nu ar 
fi crezut că omul din scaun venise de la un capăt al pădurii 
şi cel care ieşise pe la capătul celălalt nu erau una şi 
aceeaşi persoană. 

Aproape imediat Veddle şi-a pus impermeabilul cel lung, 
şi-a ascuns hainele şi s-a îndreptat spre căsuţa lui. În clipa 
în care s-a descoperit crima era nevoie să dispară Veddle. 
S-a aranjat totul dar Veddle nu-şi asuma nici un risc. A 
refuzat să plece în aceeaşi noapte şi s-a ascuns în pivniţă. 

Nu ştiu cum a descoperit că patronul lui îl păcălea. 
Probabil faptul că eram eu în casă. 

Când au început cercetările Veddle şi-a pierdut cumpătul. 
Am găsit banii pe care îi dăduse Voss pentru a pleca din 


Anglia. Am motive să cred că era ascuns chiar la 
Hainthorpe. Abia apoi s-a dus în pivniţa căsuţei. 

Voss avea probleme - avea nevoie de o nouă sursă de bani. 
Ştiu exact ce se întâmplase când am numărat banii găsiţi la 
Veddle - una din bancnote era pătată de cerneală; era 
aceeaşi bancnotă pe care o văzusem la Max Voss. 

Misterul împuşcăturilor de noapte nu a fost niciodată pe 
deplin clarificat. Cred că Veddle este cel care a tras. N-aş 
vrea să cred că Max Voss a tras în mine în pădure şi a 
organizat un fals atac asupra sa, dar şi asta este posibil. 

Era cineva care-i cunoştea secretul. Singurul om din lume 
care n-ar fi trebuit să ştie - Garry Thurston. Garry avea un 
telescop pe terasă şi în după-amiaza în care Veddle s-a dus 
pe Jollyboy Hill în locul stăpânului său, Garry Thurston l-a 
văzut prin telescop şi l-a recunoscut. 

A fost descumpănit pentru că ţinea la Voss. Era uimit, apoi 
a auzit că Field are o soţie negresă şi a aflat adresa la care 
locuia şi s-a dus s-o caute. Ea i-a spus povestea celor doi 
parteneri şi imediat a ghicit că Marjorie Venn era fiica lui 
Voss. Voia s-o scoată din povestea asta. Mai voia să şi 
salveze viaţa tatălui fetei. Nu pot dovedi dacă l-a ajutat să 
scape, dar a plecat din Anglia şi nu s-a mai întors. 

Sunt sigur că l-a ucis pe Veddle cu sânge rece. Veddle 
vorbise cu fratele lui la telefon şi aranjase să se întâlnească 
în pădurea Todpole. Şi-a făcut valiza, a coborât în pădure, i- 
a dat fratelui său declaraţia. Wills a plecat înapoi spre 
Tamisa neîndoindu-se că fratele lui vine după el. 

Bineînţeles Voss nu dorea ca povestea cu Veddle să ajungă 
în ziare; ştia că Wills va fi pe urmele lui. 

Un caz ciudat, un caz nesatisfăcător. Mie mi se pare că o 
crimă este nerezolvată când nu este nimeni spânzurat. În 
acelaşi timp, nu mi-ar fi plăcut ca Max Voss să facă 
plimbarea la ora nouă - era totuşi un tip cum trebuie 
printre criminali. 


SFÂRŞIT