Amelie Nothomb — Acid Sulfuric

NS bn 
| 


| | 
VZ7LLAL KZ 


AMENE | | OLL 


sulfuric 


ma 
Amelie Nothomb 


Amelie Nothomb 
Acid sulfuric 


Traducere de Ada Tánasá 


Polirom, 2007 


Amélie Nothomb 
Acide sulfurique 
Editions Albin Michel S.A. - Paris, 2005 


Amélie Nothomb s-a născut în 1967 la Kobe (Japonia). 

Este fiica unui ambasador belgian şi nepoata omului 
politic  Charles-Ferdinand Nothomb, descendenta unei 
ilustre familii bruxelleze care a adus provincia Luxemburg 
regatului Belgiei. Copilăria şi adolescenţa ei sunt de fapt o 
lungă călătorie prin lume, cu opriri mereu provizorii: îşi 
petrece primii trei ani de viaţă în Japonia, urmează China 
(Beijing), SUA (New York), Bangladesh, Birmania, Laos. In 
1984, îşi începe studiile de filologie la Université Libre de 
Bruxelles. Adolescentá anorexicá, Amélie márturiseste cá 
abia la treizeci şi patru de ani a reuşit să se accepte „fizic”, 
vindecându-se printr-o bulimie... a cititului şi a scrisului: de 
aproape cincisprezece ani, în fiecare toamnă publică un 
roman, imediat trecut în fruntea listei de bestselleruri. 
Igiena asasinului (1992), prima ei carte, s-a vândut în sute 
de mii de exemplare. 

l-au urmat Sabotaj din iubire (1993), Combustibilii (1994), 
Catilinarele (1995), Peplum (1996), Atentat (1997), Mercur 
(1998), Vimire şi cutremur (1999, distins cu Marele Premiu 
pentru roman decernat de Academia Franceză şi ecranizat 
de Alain Corneau), Metafizica tuburilor (2000), Cosmetica 
duşmanului (2001), Dicţionar Robert de nume proprii 
(2002), Antichrista (2003), Biografia foamei (2004). 

Acid sulfuric (2005) prezintă o umanitate crudă şi 
plictisită, care îşi procură senzațiile tari prin urmărirea unui 
reality show macabru: participanţii sunt luaţi cu forţa de pe 
stradă şi închişi în ceea ce pare a fi copia exactă a unui 
lagăr de concentrare nazist, dotat însă cu camere de luat 
vederi care filmează fiecare mişcare a prizonierilor, pentru 
divertismentul milioanelor de telespectatori. Cele două 
personaje centrale sunt Pannonique (CKZ 114), una dintre 
victime, şi Zdena, care joacă rolul de gardian al lagărului. 
Între cele două femei se creează o relaţie foarte strânsă, 
bazată pe fascinația obsesivă a uneia pentru cealaltă si pe 
continua negociere a relaţiilor de putere dintre ele. CKZ 
114 trece de la interpretarea magistrală a rolului de victimă 
supusă si neajutorată la asumarea unei misiuni de 
convingere a telespectatorilor să oprească jocul infernal, pe 


când Zdena îşi dă seama că talentul său de a manevra 
oamenii şi situaţiile pentru propriul interes este mai limitat 
decât crezuse. 


Partea întâia 


Veni şi clipa în care suferinţa celorlalţi nu le mai ajunse; 
aveau nevoie de spectacolul ei. 

Nu era necesară nici un fel de calificare pentru a fi 
arestat. Raziile aveau loc pretutindeni: era ridicată toată 
lumea, fără nici o excepţie. A fi om era singurul criteriu. 

In dimineaţa aceea, Pannonique ieşise să se plimbe prin 
Jardin des Plantes!. 

Organizatorii sosirá la fata locului si cercetará parcul ín 
amánuntime. Tânăra se trezi urcatá într-un camion. 

Era chiar înaintea primei emisiuni: oamenii nu ştiau încă 
ce avea să li se întâmple. Erau indignati. La gară, i-au 
înghesuit într-un vagon pentru animale. 

Pannonique observă cá îi filmau: erau escortati de mai 
multe camere care nu pierdeau nici o frântură din 
nelinistea lor. Atunci înţelese că revolta lor nu numai cá nu 
servea la nimic, dar era şi telegenică. Rămase deci 
impasibilă ca un bloc de marmură pe tot parcursul 
călătoriei, în jurul ei copiii plângeau, adulţii bombăneau, 
bătrânii se sufocau. 

l-au debarcat într-un lagăr care semăna cu cele, nu atât 
de îndepărtate, din timpul regimului nazist, cu o singură 
excepţie notabilă, totuşi: peste tot erau instalate camere de 
supraveghere. 

Nu era nevoie de nici un fel de calificare pentru a fi 
organizator. Şefii puneau candidaţii să defileze si îi retineau 
pe cei care aveau „feţele cele mai semnificative”. Apoi îi 
puneau să răspundă la nişte chestionare privind 
comportamentul. 

Zdena, care nu reuşise în viaţa ei la nici un examen, fu 
admisă. Era extrem de mândră din pricina asta. De acum 
înainte putea spune că lucra în televiziune. La douăzeci de 
ani, fără nici un fel de studii, o primă slujbă: prietenii ei vor 
înceta în sfârşit să-şi mai bată joc de ea. 


! Jardin des Plantes - principala grădină botanică din Franţa, situată în 
Paris, în Arondismentul 5, pe malul stâng al Senei. Are o suprafaţă de 
28 de hectare ( 280 000 m?). 


| se explicară regulile emisiunii. Responsabilii o întrebară 
dacă aceasta o şoca. 

— Nu. E tare, răspunse ea. 

Vânătorul de capete îi spuse gânditor că aşa şi era. 

— E exact ce-şi doresc oamenii, adăugă el. S-a terminat 
cu afectarea, cu gingäsiile. 

A răspuns satisfăcător la celelalte teste, dovedind că era 
capabilă să dea în necunoscuţi, să strige în gura mare 
insulte gratuite, să-şi impună autoritatea, să nu se lase 
înduioşată de rugáminti. 

— Tot ce conteazá e respectul publicului, spuse unul 
dintre responsabili. Nici un spectator nu meritá dispretul 
nostru. 

Zdena era întru totul de acord. 

Postul de caporal? era al ei. 

— Veţi fi strigată caporala Zdena, i se spuse. 

Termenul militar îi plăcu. 

— Ai papagal, caporală Zdena, îşi apostrofă ea imaginea 
din oglindă. 

Deja nu mai observa că era filmată. 

Ziarele nu mai vorbeau decât despre asta. Editorialele 
ardeau, marile conştiinţe tunau şi fulgerau. 

Cât despre public, acesta ceru mai mult încă de la prima 
difuzare. Emisiunea, intitulată sobru „Concentrarea”, obtinu 
o audienţă record. Teroarea nu fusese nicicând indusă atât 
de direct. 

„Se petrece ceva”, spuneau oamenii. 

Camera avea ce să filmeze. Îşi plimba ochii ei fără număr 
peste barácile în care erau încartiruiţi prizonierii: nişte 
latrine mobilate cu saltele de paie suprapuse. 

Comentatorul descria duhoarea de urină şi umezeala 
îngheţată pe care, din păcate, televiziunea nu le putea 
transmite. 

Fiecare caporal avea dreptul la câteva minute de 
prezentare. 


2 [n original kapo, termen care desemnează un deţinut cu funcţie de 
comandă în lagărele naziste. 


Zdena nu-şi mai încăpea în piele. Camera nu va avea ochi 
decât pentru ea mai bine de cinci sute de secunde. Şi acest 
ochi sintetic prevestea alte milioane de ochi de carne. 

— Nu pierdeţi această ocazie ca să deveniți simpatici 
tuturor, le spuse unul din organizatori caporalilor. Publicul 
vede în voi nişte brute grosolane: dovediti-le că sunteţi 
umani. 

— De asemenea, nu uitaţi că televiziunea poate fi o 
tribună pentru aceia dintre voi care au idei, idealuri, le suflă 
un altul cu un zâmbet pervers care spunea multe despre 
atrocitățile pe care spera să-i audă proferându-le. 

Zdena se întreba dacă are idei. Învălmăşeala din cap, pe 
care o numea pompos gândire, nu-i luase minţile până într- 
atât încât să ajungă la o asemenea concluzie. 

Dar spera să nu întâmpine nici un fel de dificultate în a 
inspira simpatie. 

O naivitate curentă: oamenii nu ştiu cât îi urâteste 
televiziunea. Zdena îşi pregăti discursul în faţa oglinzii fără 
să-şi dea seama că, probabil, camera nu va avea faţă de ea 
aceeaşi indulgență ca imaginea sa din oglindă. 

Spectatorii aşteptau cu nerăbdare prezentarea caporalilor: 
ştiau că e posibil să-i urască şi că aceştia ar putea-o chiar 
căuta cu lumânarea, că vor furniza repulsiei lor un plus de 
argumente. 

Şi n-au fost deloc  dezamágiti. Din perspectiva 
mediocritátii celei mai abjecte, declaraţiile caporalilor le 
intrecurá chiar asteptárile. 

Au fost de-a dreptul întorşi pe dos de discursul unei tinere 
cu o mină necioplită care se numea Zdena. 

— Am douăzeci de ani si încerc să acumulez cât mai 
multă experienţă, spuse ea. Nu trebuie să aveţi păreri 
preconcepute în privinţa „Concentrării”. De altfel, cred că 
nu trebuie să judecám pe nimeni şi nimic niciodată, fiindcă, 
în fond, cine suntem noi ca să judecăm? Peste un an, când 
voi termina filmările, va avea într-adevăr un sens să-mi fac 
o părere despre asta. Nu însă până atunci. Ştiu cá sunt unii 
care pretind că ceea ce le facem oamenilor aici nu e 


normal. Dar lansez această întrebare: ce este normalitatea? 
Ce este binele, ce e răul? E o chestie pur culturală. 

— Dar, caporalá Zdena, interveni organizatorul, v-ar 
plăcea să treceţi prin ce trec prizonierii? 

— E o întrebare destul de necinstită. Mai întâi, nu ştim ce 
gândesc deţinuţii fiindcă organizatorii nu le cer părerea. 
Dacă e pe aşa, înseamnă că nu gândesc nimic. 

— Nici un peşte viu nu ţipă când îl tranşezi. Atunci trageţi 
concluzia că nu suferă, caporală Zdena? 

— E o glumă bună, o s-o rețin, spuse ea cu un zâmbet 
larg, menit să stârnească adeziunea. Ştiţi, cred că, dacă tot 
sunt la închisoare, nu sunt acolo degeaba. Orice s-ar spune, 
nu cred că au aterizat printre cei slabi întâmplător. Ce pot 
să constat e că eu, care nu sunt o femeie manierată, mă 
aflu în tabăra celor puternici. Lucrurile stăteau astfel încă 
de pe când eram la şcoală. In curte erau două tabere, cea a 
fetelor si cea a sclifositilor: nu m-am amestecat niciodată 
printre ei, eu ieseam cu durii. N-am căutat niciodată să 
stârnesc mila. 

— Credeţi că prizonierii încearcă să stârnească mila? 

— Evident. Ei au rolurile frumoase. 

— Bine, caporală Zdena. Vă mulţumesc pentru sinceritate. 

Tânăra părăsi câmpul vizual al camerei, uimită de ceea ce 
spusese. Nu ştia că gândea atâtea lucruri. Se bucură de 
excelenta impresie pe care avea s-o producă. 

Ziarele nu conteniră cu înjurăturile împotriva cinismului 
nihilist al caporalilor şi, în special, al caporalei Zdena, ale 
cărei cuvinte pline de învăţăminte consternară întreaga 
suflare. Editorialiştii se opriră îndelung asupra acelei perle 
în care prizonierilor le era atribuit rolul frumos; curierul 
cititorilor o califică drept prostie autosuficientă şi lipsă de 
umanitate. 

Zdena nu înţelese nimic din valul de dispreţ al cărui obiect 
devenise. Nu se gândi nici o clipă că se exprimase 
necorespunzător. Trase pur şi simplu concluzia că 
spectatorii şi ziariştii erau nişte burghezi şi că îi reproşau 


lipsa de educaţie; puse reacţiile lor pe seama urii faţă de 
lumpenproletariat?. „Şi cică să-i respect eu!”, îşi spuse. 

De altfel, încetă foarte curând să-i mai respecte. Stima sa 
se îndreptă asupra organizatorilor, excluzând restul lumii. 
„Cel puţin, ei nu mă judecă. Dovada e că mă plătesc. Şi mă 
plătesc chiar bine”. Câte o eroare pe propoziţie: şefii o 
dispretuiau pe Zdena. Isi băteau joc de ea. Şi o plăteau 
prost. 

Pe de altă parte, dacă ar fi existat cea mai mică 
posibilitate ca vreunul dintre deţinuţi să scape cu viaţă din 
lagăr, deşi nu era cazul, ar fi fost primit ca un erou. Publicul 
admira victimele. Măiestria emisiunii stătea tocmai în 
prezentarea imaginii lor celei mai demne. 

Prizonierii nu ştiau care dintre ei erau filmati, nici ce 
gândeau spectatorii. Asta făcea parte din supliciul lor. Cei 
care clacau se temeau îngrozitor că asta ar putea da bine 
pe ecran: durerii provocate de criza de nervi i se adăuga 
ruşinea de-a deveni o atracţie. Şi, într-adevăr, camera nu 
dispretuia momentele de isterie. 

Însă nici nu le privilegia. Ştia că era în interesul 
„Concentrării” să dezvăluie la maximum frumuseţea 
acestei umanitáti torturate. De aceea, o alese de îndată pe 
Pannonique. 

Pannonique o ignora. Asta o salvá. Dacá ar fi bánuit cá era 
tinta preferată a camerei n-ar fi rezistat. Era însă convinsă 
că o emisiune atât de sadică e interesată exclusiv de 
suferinţă. Aşa că se străduia din răsputeri să nu dea nici cel 
mai mic semn de durere. 

În fiecare dimineață, când  selectionerii inspectau 
contingentele pentru a hotărî cine devenise inapt pentru 
muncă şi trebuia trimis la moarte, Pannonique îşi ascundea 
neliniştea şi dezgustul îndărătul unei măşti trufaşe. Apoi, în 
timpul zilei, pe când curăța molozul tunelului inutil pe care 
erau forţaţi să-l construiască sub ameninţarea vânelor de 


3 În terminologia marxistă, partea decăzută a proletariatului, pe care 
extrema alienare o îndepărta de conştiinţa revoluţionară, sub- 
proletariatul 


bou^ ale caporalilor, nu afişa nici un sentiment. În sfârşit, 
seara, când tuturor acestor înfometați li se servea o supă 
scârboasă, o inghitea fără nici o expresie. 

Pannonique avea douăzeci de ani şi chipul cel mai sublim 
care ar fi putut fi închipuit vreodată. Înainte de razie, era 
studentă la paleontologie. Pasiunea pentru diplodoci nu-i 
lăsase prea mult timp să se privească în oglindă, nici să-şi 
dedice tinereţea atât de radioasă dragostei. Inteligența 
făcea ca frumuseţea ei să fie încă şi mai înspăimântătoare. 

Organizatorii nu întârziară să o remarce şi să vadă în ea, 
pe bună dreptate, un atu major al „Concentrării”. Faptul că 
o fată atât de frumoasă si de gratioasá era sortită unei 
morţi transmise în direct crea o tensiune insuportabilă şi 
irezistibilă. 

Între timp, publicul nu trebuia privat de delectările la care 
favorita sa părea să-l invite: loviturile se îndârjeau asupra 
trupului ei încântător, nu prea tare, pentru a nu-l deteriora 
excesiv, însă destul pentru a stârni groaza pură. Caporalii 
aveau, de asemenea, dreptul de a-i insulta pe ceilalţi şi nu 
se privau de plăcerea de-a o înjura pe Pannonique la modul 
cel mai josnic, pentru a spori emoția spectatorilor. 

Când o zări prima oară pe Pannonique, Zdena se strâmbă. 
Nu văzuse niciodată aşa ceva. Ce era asta? Întâlnise destui 
oameni la viaţa ei, însă niciodată ceea ce vedea acum pe 
chipul acelei tinere. De altfel, nu-şi dădea seama dacă acel 
ceva se afla pe chip sau era impregnat în adâncul lui. 

„Ambele, probabil”, îşi spuse cu un sentiment amestecat 
de teamă şi dezgust. 

Zdena detesta lucrul acesta care o făcea să nu se simtă 
deloc în largul ei. | se strângea stomacul de parcă ar fi 
mâncat cine ştie ce chestie indigestă. 

Caporala Zdena se gândi iarăşi la asta în timpul nopţii. 
Treptat, îşi dădu seama că la asta se gândea tot timpul. 
Dacă ar fi fost întrebată ce anume însemna asta, ar fi fost 
incapabilă să răspundă. 


4 În original schlague, care desemnează o tijă de oţel de aproximativ un 
metru înfăşurată în două vâne de bou împletite şi acoperite cu o teacă 
de piele; cu aceasta erau bătuţi deţinuţii în lagărele naziste 


În timpul zilei, făcea în aşa fel încât să se afle cât mai des 
posibil în cercul lui Pannonique ca să o studieze pe furiş şi 
sá-nteleagá de ce figura ei o obseda. 

Însă, cu cát o studia mai mult, cu atât înţelegea mai puţin. 
Păstra o amintire extrem de vagă a cursurilor de istorie pe 
care le urmase la şcoală pe când avea vreo doisprezece 
ani. În manual erau reproduse tablouri ale unor pictori din 
vechime - i-ar fi fost greu să precizeze dacă era vorba de 
Evul Mediu sau de un secol ulterior. 

Acolo văzuse uneori doamne - fecioare? prințese? - pe, şi 
în al căror chip era înscris acelaşi mister. 

În adolescenţă crezuse tot timpul că era o chestie 
imaginară. Astfel de chipuri nu existau. Constatase deja 
lucrul ăsta studiindu-şi cercul de prieteni. Nu putea fi vorba 
de frumuseţe, fiindcă la televizor femeile considerate 
frumoase nu arătau aşa. 

Dar iată că acum necunoscuta aceea venea cu un astfel 
de chip. Deci el exista totuşi. Însă de ce nu te simteai în 
largul tău când îl vedeai? De ce îţi trezea dorinţa de-a 
plânge? Era oare singura care simţea asta? 

Zdena îşi pierdu somnul. Sub ochi îi apărură pungi vinetii. 
Revistele decretară că cea mai proastă dintre caporale 
căpăta pe zi ce trece o figură de brută. 

Din clipa în care puseseră piciorul în lagăr, prizonierii 
fuseseră despuiati de haine şi primiseră în schimb o ţinută 
regulamentară croită pe măsura lor: bărbaţii - pijama, 
femeile - o bluză lălâie. 

Numărul matricol tatuat pe piele era singurul nume 
autorizat. 

CKZ 114 - cum se numea Pannonique - era din clipa 
aceea muza spectatorilor. 

Ziarele consacrau articole întregi acestei tinere de o 
frumuseţe şi o distincţie admirabile, a cărei voce nimeni nu 
o cunoştea. Era lăudată inteligenţa plină de nobleţe a 
chipului său. Fotografia sa era pe coperţile a nenumărate 
reviste. Fotografii alb-negru sau în culori, orice o prindea de 
minune. 

Zdena citi un editorial în cinstea „frumoasei CKZ 114”. 


Frumoasă: deci, până la urmă, despre asta era vorba. 
Caporala Zdena nu îndrăznise s-o spună chiar ea, plecând 
de la ideea că nu se pricepea deloc la aşa ceva. Totuşi, fu 
destul de mândră că fusese în stare, dacă nu să înţeleagă, 
măcar să remarce fenomenul. 

Frumuseţea: deci asta era problema lui CKZ 114. Fetele 
de la televizor, presupuse a fi frumoase, nu îi stârniseră 
aceeaşi nelinişte Zdenei, care trase concluzia că, probabil, 
nu erau într-adevăr frumoase. 

„Concentrarea” o învăţa ce era adevărata frumuseţe. 

Decupa una dintre fotografiile cele mai reuşite ale lui CKZ 
114 şi o lipi lângă pat. 

Ceea ce deţinuţii aveau în comun cu spectatorii era faptul 
că ştiau numele caporalilor. 

Aceştia nu pierdeau nici o ocazie să-şi strige sus şi tare 
propria identitate, ca şi când ar fi simţit neîncetat nevoia 
unei confirmări. 

Când se făcea selecţia de dimineaţă auzeai: 

— Drepti, în fata caporalului Marko! 

Sau când munceau la tunel: 

— la zi, asta se cheamă să-l asculti pe caporalul Jan? 

Exista o oarecare asemănare între caporali, în special în 
ceea ce privea răutatea, brutalitatea şi prostia. 

Caporalii erau tineri. Nici unul nu avea mai mult de 
treizeci de ani. Nu duseseră lipsă de candidaţi mai în 
vârstă, chiar bătrâni, însă organizatorii se gândiseră că 
violenţa oarbă ar impresiona mai mult dacă ar izvori din 
nişte trupuri juvenile, din nişte muşchi adolescentini şi nişte 
obraji rumeni. 

Exista chiar şi un fenomen, caporala Lenka, o vampă 
durdulie care se chinuia neîncetat să placă. Nu se 
mulțumea doar să ademenească publicul şi să-şi unduiascá 
şoldurile prin faţa celorlalţi caporali: mergea până într-acolo 
încât se apucase să seducă prizonierii vârându-le decolteul 
sub nas şi aruncând ocheade celor care se aflau în 
subordinea ei. Această  nimfomanie, combinată cu 
atmosfera infectă care bântuia întreaga emisiune, era în 
aceeaşi măsură dezgustătoare şi fascinantă. 


Un alt lucru pe care deţinuţii îl aveau în comun cu 
spectatorii era faptul că nu cunoşteau numele tovarăşilor 
lor de suferinţă. Le-ar fi plăcut să le cunoască, într-atât 
solidaritatea şi prietenia le erau indispensabile; însă 
instinctul îi avertiza în privinţa pericolelor unei astfel de 
cunoaşteri. 

Avură în curând ilustrarea clară a acestora. 

Caporala Zdena înmulţea prilejurile de-a se afla în 
preajma tinerei CKZ 114. 

Instrucţiunile nu se schimbaseră: dacă cineva trebuia lovit 
fără nici un motiv, atunci frumoasa era aceea. 

Dat fiind acest ordin, Zdena putea să invoce datoria 
pentru a-şi îndrepta furia împotriva lui Pannonique. Fără să 
încalce totuşi ordinele, care îi interziceau să-i deterioreze 
frumuseţea, caporala o bătea pe CKZ 114 mai mult decât ar 
fi fost normal. 

Organizatorii îşi dăduseră seama de asta. Nu dezaprobau 
această înclinaţie: dădea bine pe ecran să o vezi pe Zdena, 
această încarnare a brutalităţii, dezlántuindu-se asupra 
delicatetii sfâşietoare a tinerei. 

Nu acordaseră prea multă importanţă nici unui alt semn al 
obsesiei caporalei: aceasta striga neîncetat numele sau, 
mai degrabă, „numărul matricol” al victimei sale. De pildă: 

— Ridică-te, CKZ 114! 

Sau: 

— O sá te-nvát eu ce-nseamná ascultarea, CKZ 114! 

Sau: 

— O sá vezi tu, CKZ 114! 

Ca sá nu mai vorbim de strigátul in sine, care spunea deja 
multe: 

— CKZ 114! 

Uneori, când nu mai avea putere să lovească trupul acela 
tânăr, îl azvárlea la pământ gâfâind: 

— Ne oprim aici deocamdată, CKZ! 

Pannonique îşi păstra admirabil curajul si ţinuta în faţa 
unui astfel de tratament. 

Nu-şi descleşta buzele şi se încăpăţâna să tacă până şi 
atunci când durerea devenea de nesuportat. 


În unitatea lui Pannonique se afla un bărbat de vreo 
treizeci de ani pe care acest martiriu îl înnebunea. Ar fi 
preferat de o mie de ori să fie lovit el decât să vadă 
supliciul neîncetat al tinerei. Într-o seară, când încetară 
lucrul, bărbatul, care se numea EPJ 327, veni să-i 
vorbească: 

— Se înverşunează împotriva dumneavoastră, CKZ 114. E 
insuportabil. 

— Dacă n-ar fi ea, ar fi altcineva. 

— Aş prefera să bată pe altcineva. 

— Ce vreţi să fac, EPJ 327? 

— Nu ştiu. Vreti să vorbesc cu ea? 

— Ştiţi că nu aveţi dreptul şi că singurul lucru pe care l-aţi 
obţine ar fi să o faceţi să-si dubleze violenţa. 

— Si dacă aţi vorbi cu ea? 

— N-am mai multe drepturi decât dumneavoastră. 

— N-as fi asa de sigur. Caporala Zdena e obsedată de 
dumneavoastră. 

— Credeţi că am poftă să intru în jocul ei? 

— |nteleg. 

Vorbeau in soaptá, de teamá cá vreunul din microfoanele 
omniprezente le-ar putea surprinde conversatia. 

— CKZ 114, pot să vá întreb care e prenumele 
dumneavoastră? 

— Altădată mi-ar fi făcut plăcere să vi-l spun. Acum, însă, 
presupun c-ar fi o imprudentá. 

— De ce? Eu, dacă vreţi, sunt gata să vă dezvălui că mă 
numesc... 

— EPJ 327. Vă numiţi EPJ 327. 

— E îngrozitor. Simt nevoia să-mi cunoaşteţi numele. Simt 
nevoia să-l cunosc pe al dumneavoastră. 

De disperare, începea să ridice tonul, îi puse un deget pe 
buze. El tresări. 

În realitate, pasiunea caporalei Zdena se intersecta cu cea 
a lui EPJ 327: murea de curiozitate să cunoască prenumele 
lui CKZ 114. Fiindcă răcnea numărul ăla matricol de 
patruzeci de ori pe zi, ajunsese să i se pară nesatisfăcător. 


Nu degeaba poartă oamenii nume în loc de numere 
matricole: prenumele este cheia individului. Zängänitul 
delicat al încuietorii sale atunci când vrem să deschidem 
uşa ce duce către sine. Muzica metalică ce face posibil 
acest dar. Numărul matricol este pentru cunoaşterea 
celuilalt ceea ce cartea de identitate este pentru individ: 
nimic. 

Zdena îşi dădu seama furioasă de această limită a puterii 
sale: ea, care avea drepturi atât de vaste şi de 
monstruoase asupra detinutei CKZ 114, nu avea nici un 
mijloc de a-i afla numele. Acesta nu era inventariat nicăieri: 
actele prizonierilor erau arse de îndată ce aceştia soseau în 
lagăr. 

Nu putea afla prenumele lui CKZ 114 decât din gura ei. 

Neştiind dacă acest gen de interogatoriu era autorizat, 
Zdena se apropie de tânără cu oarecare discreţie pe când 
toată lumea lucra la tunel şi îi şopti la ureche: 

— Cum te cheamă? 

Pannonique întoarse spre ea o faţă uluită. 

— Care e prenumele tău? murmură din nou caporala. 

CKZ 114 scutură din cap a refuz cu un aer categoric. Si 
reîncepu să dea la o parte pietrele. Invinsá, Zdena apucă 
vâna de bou şi o snopi în bătaie pe insolentă. Când în cele 
din urmă se opri, la capătul puterilor, victima, în ciuda 
durerii, îi aruncă o ocheadă amuzată ce părea a spune: 

„Dacă îţi închipui că mă vei convinge cu metodele 
astea...” 

„Sunt o imbecilă”, îşi zise caporala. „Ca să obţin ceea ce 
vreau, o desfiintez pe ea. Zdena, idioato ce eşti! Totuşi, nu 
e vina mea: mă sfidează, mă enervează si atunci má înfurii. 
A căutat-o singură!” 

Vizionând benzile nedecriptate, Zdena observă că CKZ 
114 avusese o discuţie cu EPJ 327. Şterpeli nişte penthotal? 
de la infirmerie şi îi injecta o doză lui EPJ 327. 

Serul adevărului dezlegă limba nefericitului care se puse 
serios pe vorbit: 


5 Substanţă barbiturica 


— Mă numesc Pietro, Pietro Livi, simţeam enorm nevoia s- 
o spun, simt enorm nevoia să aflu numele lui CKZ 114, a 
avut dreptate să mi-l ascundă, dacă n-o făcea eram pe cale 
să ţi-l dezvălui, caporală Zdena, te urăsc, întruchipezi tot ce 
dispretuiesc mai mult, iar CKZ 114 - tot ce iubesc mai mult, 
frumuseţea, noblețea, gratia, dacă te-aş putea ucide, 
caporală Zdena... 

Socotind că aflase îndeajuns, îl reduse la tăcere cu o 
lovitură. Organizatorii o admonestară: nu avea dreptul să 
tortureze prizonierii pentru plăcerile sale egoiste. 

— Faci ce vrei, caporală Zdena, dar în faţa camerelor! 

Cât despre penthotal, acesta fu confiscat imediat. 

„Dacă n-aş fi fost regina cretinilor, i-as fi injectat 
penthotalul lui CKZ 114. Acum, n-o să mai am aşa ceva la 
îndemână şi nu-i voi putea afla numele. Aveau dreptate ăia 
în ziar: sunt prostia întruchipată.” 

Pentru prima oară în viaţă, Zdena îşi dădea seama şi se 
ruşina de propria nulitate. 

La aplicarea pedepselor cu vâna de bou, fu înlocuită de 
alţi caporali. Nu duceau lipsă de brute dornice să dea frâu 
liber violenţei lor asupra trupului fragil al lui CKZ 114. 

Într-o primă fază, Zdena ajunse să facă progrese. Nu mai 
simţea atât de acut nevoia să distrugă ceea ce o obseda. 
Uneori, îi lovea pe ceilalţi prizonieri doar pentru a nu avea 
aerul că tăia frunză la câini, însă asta nu avea nici o 
importanţă. 

Încetul cu încetul, conştiinţa sa deveni din ce în ce mai 
confuză. Cum putea oare să fie mulţumită de ea însăşi 
plătind un preţ atât de mic? CKZ 114 era supusă la tot 
atâtea violenţe ca şi înainte. A te spăla pe mâini de-o 
anumită situaţie nu însemna neapărat a fi inocent. 

O voce obscură îi şoptea de asemenea Zdenei că în 
momentele în care se înverşuna împotriva lui CKZ 114, în 
toată această înverşunare era ceva sacru. Pe când acum, 
tânăra era supusă sorții comune, ororii oarbe, supliciului 
vulgar. 

Hotări să-şi reafirme alegerea. Caporala Zdena o snopi din 
nou în bătaie pe frumoasa tânără. Când îşi revăzu călăul, 


care se tinuse departe de ea vreme de şapte zile, în ochii 
acesteia se ivi o nedumerire care părea să întrebe care era 
sensul unei atitudini atât de stranii. 

Zdena începu din nou s-o chestioneze: 

— Cum te cheamă? 

Ea refuză din nou să-i răspundă, fără a abandona aerul 
maliţios în care caporala nu greşea citind: „Îţi închipui că 
întoarcerea ta mi se pare o favoare pentru care trebuie să- 
ti multumesc?". 

„Are dreptate”, îşi zise Zdena, „trebuie să-i dau un motiv 
de mulţumire.” 

EPJ 327 îi povesti lui CKZ 114 despre interogatoriul la care 
fusese supus. 

— Vedeţi, spuse ea, sub nici o formă nu trebuie să-mi ştiţi 
numele. 

— De-acum îl ştie pe al meu, însă e clar că nu dă doi bani 
pe el. Sunteţi singura obsesie a caporalei Zdena. 

— Un privilegiu de care m-aş lipsi bucuroasă. 

— Sunt sigur că ati putea profita. 

— Prefer să nu înţeleg unde bateti. 

— N-o spun la modul umilitor. Nici n-aveţi idee câtă 
consideraţie am pentru dumneavoastră. Si vă sunt 
recunoscător că mi-o inspirați: n-am simţit niciodată o 
nevoie atât de acută de-a stima pe cineva înainte de-a fi 
aruncat în infernul ăsta. 

— Eu n-am simţit niciodată o nevoie atât de acută de-a 
tine capul sus. E singurul lucru care îmi dă curaj. 

— vă mulţumesc. Orgoliul dumneavoastră e si al meu. Am 
senzaţia că, de fapt, e al tuturor celor de aici. 

Nu se înşela. Ochii tuturor prizonierilor erau magnetizati 
de frumuseţea sa. 

— Ştiţi cá cele mai subtile cuvinte despre gloria 
cornelianàä$ au fost scrise de un evreu francez în 1940? 
continuă EPJ 327. 

— Erati profesor? întrebă tânăra. 


$ Pierre Corneille (1606-1684): scriitor francez, autor al multor piese 
celebre - Le Cid (1636), Cinna (1641), Polyeucte (1642) - ale căror eroi 
sunt capabili de orice sacrificii pentru glorie si onoare 


— Sunt încă. Refuz să vorbesc despre asta la trecut. 

— Ei bine, caporală Zdena, ai început din nou să-i 
tábácesti pielea lui CKZ? glumi caporalul Jan. 

— Da, răspunse ea, fără să-şi dea seama că-şi bătea joc 
de ea. 

— Îţi place fata, nu-i aşa? întrebă caporalul Marko. 

— Într-adevăr, răspunse ea. 

— Îţi place la nebunie s-o cotonogesti. 

Pur şi simplu nu te poti abtine. 

Zdena chibzui rapid. Avu inspiraţia să mintă. 

— Da, îmi place chestia asta. 

Ceilalţi ráserá în hohote. 

Zdena se gândi că, acum două săptămâni, asta n-ar fi fost 
o minciună. 

— Pot să vă rog ceva, băieţi? se interesă ea. 

— Poţi să-ncerci. 

— Lásati-mi-o mie. 

Caporalii se zguduirá de râs. 

— S-a făcut, caporală Zdena, ţi-o lăsăm, spuse caporalul 
Jan. Cu o singură condiţie. 

— Care? întrebă Zdena. 

— Să ne povesteşti şi nouă. 

A doua zi, pe când lucrau la tunel, CKZ 114 o văzu pe 
caporala Zdena apropiindu-se de ea cu vâna de bou în 
mână. 

Camera îşi atinti privirea asupra acestei perechi de fete 
care obseda spectatorii. 

Pannonique îşi dublă eforturile, ştiind că acest zel nu o va 
ajuta să evite loviturile. 

— Eşti o anemică, CKZ 114! urlă caporala. 

O ploaie de lovituri cu vâna de bou se abătu asupra 
prizonierei. 

Imediat, Pannonique îşi dădu seama că nu simţea nimic. 
Vâna de bou fusese înlocuită cu o imitație inofensivă. CKZ 
114 avu inspiraţia să mimeze durerea înfrânată. Apoi 
aruncă o privire scurtă în direcţia caporalei. Descifra pe 
chipul ei o intensitate plină de semnificaţii: călăul se afla la 


originea acestui secret şi nu îl împărtăşea decât cu propria-i 
victimă. 

O clipă mai târziu, Zdena redeveni o caporală ca oricare 
alta, strigându-şi în gura mare ura. 

După o săptămână de pedepse cu vâna de bou falsă, 
caporala Zdena o întrebă din nou pe CKZ 114: 

— Care e prenumele tău? 

Pannonique nu răspunse. Ochii ei fi scrutară pe cei ai 
duşmancei. Înşfacă partea sa de moloz şi o duse la 
grămada comună. Apoi se întoarse şi umplu din nou 
căldarea. 

Zdena o aştepta cu un aer insistent, ca pentru a-i da de 
înţeles cá tratamentul sáu preferential merita o 
recompensá. 

— Cum te numesti? 

Pannonique chibzui un moment înainte de a-i răspunde: 

— Eu mă numesc CKZ 114. 

Era prima oară când un caporal o auzea vorbind. 

În loc să-i dezvăluie Zdenei numele ei, îi oferea un cadou 
nesperat: sunetul glasului său. Un sunet sobru, grav şi pur. 
O voce cu un timbru rar. 

Zdena fu atât de descumpănită, încât nu remarcă 
răspunsul ocolit. 

Caporala n-a fost singura care a observat fenomenul. A 
doua zi, nenumărați gazetari îşi intitulau articolele: 
FRUMOASA A VORBIT! 

Se întâmpla extrem de rar ca un prizonier să vorbească. 
Cu atât mai mult, nici un mijloc mass-media nu reuşise încă 
să capteze vocea lui CKZ 114. Nu putuseră scoate de la ea 
mai mult decât gemetele nedesluşite care îi scăpau sub 
ploaia de lovituri. Acum spusese ceva: „Eu mă numesc CKZ 
114". 

„Ceea ce e cel mai neobişnuit în această propoziţie”, 
scrise un ziarist, „e tocmai acest eu. Astfel, această tânără 
care, sub privirile noastre consternate, este supusă celei 
mai îngrozitoare infamii din câte au existat vreodată, 
dezumanizării, umilintei, violenţei absolute - această tânără 
pe care o privim murind, care e deja moartă, poate încă să 


înceapă cu mândrie o propoziţie cu un eu triumfător, cu o 
afirmare de sine. Ce lecţie de curaj!” 

Un alt cotidian o analiza dintr-o perspectivă total opusă: 

„Această tânără îşi strigă în gura mare înfrângerea. 
Vorbeşte - în sfârşit! - însă doar pentru a-şi recunoaşte 
înfrângerea, pentru a mărturisi că singura identitate în care 
se recunoaşte de acum înainte este acest număr matricol al 
ororii barbare.” 

Nici un mijloc mass-media nu înţelesese natura reală a 
ceea ce se petrecuse: acest fapt avusese loc doar între cele 
două tinere şi nu avea semnificaţie decât pentru ele. 

lar această semnificaţie colosală era următoarea: „Accept 
să-ţi vorbesc”. 

Nici ceilalţi deţinuţi nu inteleseserá mai mult. Aveau cu 
toţii cea mai mare admiraţie pentru CKZ 114. Era eroina lor, 
a cărei nobleţe le dădea curajul de a ridica din nou capul. 

O tânără care purta numărul matricol MDA 802 îi spuse lui 
Pannonique: 

— Foarte bine, o faci s-astepte până i se lungesc urechile. 

— Dacá nu vá cer prea mult, as prefera sá-mi vorbiti cu 
,dumneavoastrá". 

— Credeam cá suntem prietene. 

— Tocmai. Sá lăsăm tutuiala în seama celor care ne vor 
răul. 

— |mi va fi greu să vă vorbesc cu „dumneavoastră”. 
Suntem de aceeaşi vârstă. 

— Şi caporalii sunt de vârsta noastră. 

Asta e dovada că, după ce trecem de copilărie, identitatea 
de vârstă nu mai e de ajuns pentru a constitui un punct 
comun. 

— Credeţi că politeţurile astea vor servi la ceva? 

— Ceea ce ne diferenţiază de caporali este, prin forţa 
împrejurărilor, indispensabil. Ca şi tot ceea ce ne aminteşte 
că, spre deosebire de ei, noi suntem nişte fiinţe civilizate. 

Această atitudine se răspândi repede. În scurt timp, nici 
un prizonier nu-i mai tutui pe ceilalţi. 

Această politeţe generalizată nu rămase fără urmări. 
Detinutii nu se simpatizară mai puţin, nu fură mai puţin 


intimi, ba chiar se respectară infinit mai mult. Nu era vorba 
de un respect formal: aveau mai multă stimă unii pentru 
alţii. 

Masa de seară era o mizerie: nişte pâine uscată şi nişte 
supă atât de limpede încât era o adevărată minune dacă 
zăreai pe fundul castronului vreo coajă de legumă. Tuturor 
le era atât de foame si portiile erau atât de mici, încât 
aşteptau cu nerăbdare această gustare. Cei care îşi 
primeau tainul se aruncau asupra lui fără să vorbească şi îl 
mâncau cu mare cumpătare, cu un aer istovit, numărând 
inghititurile. 

Nu rareori se întâmpla ca, ajungând la fundul castronului, 
unii să izbucnească în plâns, gândindu-se că aveau să aibă 
stomacul gol până a doua zi seara: netrăind decât pentru 
această masă jalnică şi neavând nici o speranţă de nicăieri, 
da, aveau într-adevăr de ce plânge. 

Pannonique nu mai putu suporta această suferinţă. Când 
veni ora mesei, se aşternu pe vorbit. Ca un oaspete la un 
ospăț îmbelşugat, se apucă să converseze cu oamenii din 
unitatea sa. Evocă filmele care îi plăcuseră, actorii pe care 
îi admirase. Unul dintre vecini o aprobă, altul se indignă, o 
contrazise, îi expuse punctul lui de vedere. Tonul deveni 
strident. Toată lumea luă atitudine. Spiritele se 
înfierbântară. 

Pannonique izbucni în râs. 

Singurul care observă fu EPJ 327. 

— E prima oară când vă aud râzând. 

— Râd de fericire. Toţi vorbesc, se ceartă, ca şi când ar fi 
vorba de ceva important. 

E minunat! 

— Dumneavoastră sunteţi minunată. Datorită 
dumneavoastră au uitat că mâncau o porcărie. 

— Dumneavoastră n-aţi uitat? 

— Eu am remarcat de mult puterea dumneavoastră. Fără 
dumneavoastră aş fi deja mort. 

— Nu-i aşa de simplu să mori. 


— Nimic nu-i mai simplu decât să mori, aici. Nu trebuie 
decât să te dovedeşti inapt pentru muncă şi, a doua zi, eşti 
omorât. 

— Totuşi, nu poti să decizi aşa, pur şi simplu, că vei muri. 

— Ba poţi. Asta se numeşte sinucidere. 

— Foarte puţini dintre oameni sunt într-adevăr capabili de 
sinucidere. Nu mă deosebesc de marea majoritate, am un 
instinct de supravieţuire puternic. Ca şi dumneavoastră. 

— Sincer, fără dumneavoastră nu sunt aşa de convins că 
l-aş avea. Chiar şi în viaţa de dinainte nu am cunoscut 
niciodată pe nimeni ca dumneavoastră: o fiinţă căreia să-i 
dedici toate gândurile. E de ajuns să mă gândesc la 
dumneavoastră şi sunt salvat de la dezgust. 

Pentru comesenii lui Pannonique cinele sordide deveniră o 
amintire. Unitátile din apropiere prinserá repede principiul 
si îl imitará: nimeni nu mai mâncă în tăcere. 

Sala de mese deveni un loc zgomotos. 

Tuturor le era la fel de foame, însă nimeni nu mai 
izbucnea în plâns când îşi termina tainul. 

Asta nu-i făcea să slăbească mai puţin. 

CKZ 114, care era zveltă la sosirea în lagăr, îşi pierduse 
rotunjimea plăcută a obrajilor. Frumuseţea ochilor ei se 
intensifică, cea a trupului său păli. 

Caporala Zdena începu să se îngrijoreze, încercă să-i 
strecoare provizii celei care de-acum o obseda. CKZ 114 le 
refuză, îngrozită de ideea riscului pe care şi l-ar fi asumat 
acceptându-le. 

Fie gestul Zdenei era înregistrat de cameră şi CKZ 114 se 
expunea la o pedeapsă a cărei natură prefera să o ignore. 
Fie gestul Zdenei nu era înregistrat de cameră şi CKZ 114 
prefera să nu se gândească la natura multumirilor pe care i 
le-ar fi pretins caporala. 

Pe de altă parte, crăpa de foame. Era îngrozitor să lase să 
i se scurgă printre degete tabletele de ciocolată numai la 
gândul cărora înnebunea de poftă. Cu toate astea, trebuia 
să o facă, nereuşind să găsească altă soluţie. 

Se întâmplă ca MDA 802 să remarce aceste manevre. O 
furie turbată o cuprinse. 


Când încetară lucrul, veni să-şi apostrofeze pe şoptite 
tovarăşa de suferinţă: 

— Cum îndrăzniţi să refuzati mâncarea? 

— Asta mă priveşte doar pe mine, MDA 802. 

— Ba nu, ne priveşte pe noi toţi. Aţi fi putut să împărţiţi 
ciocolata aia cu toată lumea. 

— N-aveţi decât să intraţi dumneavoastră în jocul 
caporalei Zdena. 

— Ştiţi bine că nu e interesată decât de dumneavoastră. 

— Nu credeţi c-ar fi cazul să-mi plângeti soarta? 

— Nu. Toţi am vrea să vină cineva să ne ofere ciocolată. 

— Cu ce pret, MDA 802? 

— La pretul pe care fl stabiliti, CKZ 114. 

Se îndepărtă mânioasă. 

Pannonique chibzui. MDA 802 avea dreptate. Fusese 
egoistă. „La preţul pe care îl stabiliţi”: da, trebuia să existe 
un mijloc de a trage sforile fără a ceda, totuşi. 

Nu era în stare să-şi exprime gândurile în cuvintele lui EPJ 
327. 

Totuşi, fenomenele pe care le observa în mintea ei erau 
oarecum comparabile. Dezgustul despre care acesta îi 
vorbise lui Pannonique îi era familiar. Îl resimțea în 
asemenea măsură, încât i se părea că-i poartă numele. 

Incă din prima tinereţe, când era dispretuitá, când tot 
ceea ce nu putea fi înţeles era disprețuit în fata ei, când tot 
ceea ce era frumos era demolat în mod gratuit, când 
oricine era denigrat pentru simpla plăcere de a se bălăci în 
noroi şi a stârni râsul, Zdena se simţea cuprinsă de o 
nelinişte stăruitoare pe care mintea ei o botezase dezgust. 

Se obişnuise cu această mârşăvie, spunându-şi că asta 
era soarta comună, alimentând-o chiar, pentru a se amăgi 
că nu îi era întotdeauna victimă. Credea că era mai bine să 
inspiri dezgustul decât să-l induri. 

Rare erau momentele în care dezgustul dispărea. Când 
auzea o muzică ce i se părea frumoasă, când ieşea dintr-un 
loc sufocant şi primea în plină faţă şfichiuielile generoase 
ale aerului îngheţat, când excesele alimentare ale unui 
banchet se înecau într-o înghiţitură de vin sec, toate 


acestea însemnau mai mult decât o clipă de răgaz: dintr- 
odată dezgustul era inversat şi nu exista nici un cuvânt 
care să denumească opusul său, nu era nici apetit, nici 
dorinţă, ci ceva de o mie de ori mai puternic, un fel de 
credinţă în ceva prea vast care se dilata înăuntrul ei, 
făcându-i ochii să-i iasă din orbite. 

Pannonique avea asupra ei acest efect. 

O senzaţie fără nume pentru o fiinţă fără nume: existau 
prea multe lucruri nenumite în afacerea asta. Cu orice preţ, 
Zdena va afla prenumele lui CKZ 114. 

Slăbitul era mai puţin o problemă de estetică, ci mai 
degrabă o chestiune de viaţă şi de moarte. Dimineaţa, la 
prima inspecţie, deţinuţii erau examinati cu atenţie: cei 
care păreau prea descárnati pentru a mai fi viabili se 
trezeau selectaţi în şirul fatal. 

Unii îşi îndesau cârpe sub uniforme ca să pară mai 
umflati. A nu pierde prea mult în greutate era o continuă 
angoasă. 

O unitate era alcătuită din zece inşi. 

Pannonique era obsedată de salvarea acestora, printre 
care se numărau, de asemenea, EPJ 327 şi MDA 802. Insă 
presiunea inconştientă pe care unitatea o exercita asupra 
ei ca să accepte ciocolata caporalei devenea de nesuportat. 

Grozăvia împrejurărilor îi exacerba orgoliul. „Numele meu 
valorează mai mult decât o bucată de ciocolată”, îşi 
spunea. 

Între timp, slăbea şi ea. Faptul că era favorita publicului 
nu o punea la adăpost de moarte: organizatorii îşi frecau 
deja mâinile numai gândindu-se cât de bine ar da pe ecran 
agonia sa transmisă în acelaşi timp de cinci camere. 

Zdena intră în panică. Fiindcă CKZ 114 se încăpăţâna să 
refuze ciocolata pe care i-o întindea, caporala i-o strecură 
autoritar în buzunarul bluzei. Tânăra schiţă imediat un gest 
rugător. Zdena fu atât de uimită de un asemenea tupeu, 
încât, înainte să-şi dea seama, strecură o a doua tabletă de 
ciocolată în buzunarul protejatei ei. 

Aceasta îi aruncă o privire vagă de mulţumire. Zdena nu- 
şi mai încăpu în piele de atâta fericire. „Ştie ea cá nu e 


fitecine”, îşi spuse. În acelaşi timp, ajunse la concluzia că 
prizoniera avea perfectă dreptate. 

La cină, Pannonique le strecură pe sub masă, din poală în 
poală, bucăţi de ciocolată care stârniră un entuziasm 
patetic. 

Prizonierii îşi înfulecară prada în extaz. 

— Caporala Zdena vi le-a dat? întrebă MDA 802. 

— Da. 

EPJ 327 se strâmbă gândindu-se ce pret trebuise să 
plătească CKZ 114 pentru asta. 

— Ce preţ aţi stabilit? se interesă MDA 802. 

— Nici unul. Am primit-o pe degeaba. 

EPJ 327 scoase un suspin de uşurare. 

— Tine la viaţa dumneavoastră, comentă MDA 802. 

— Vedeţi: am avut dreptate să nu-mi irosesc prenumele, 
zise CKZ 114. 

Toată lumea izbucni în hohote de râs. 

Practica asta deveni o obisnuintä: în fiecare zi, caporala 
strecura două tablete de ciocolată în buzunarul lui CKZ 114, 
fără a primi drept mulţumire mai mult decât o privire 
fugară. 

După ce trecu prima emoție, Zdenei începu să i se pară că 
protejata sa îşi bătea joc de ea. li plăcea ideea de a fi 
binefăcătoarea celei care o obseda. Însă Pannonique nu se 
comporta deloc ca şi când i-ar fi fost îndatorată: dacă, cel 
puţin, ar fi înălţat către ea nişte ochi mari, debordând de 
recunoştinţă! Într-adevăr, tânăra se purta ca şi când 
ciocolata aceea i-ar fi revenit pe bună dreptate. 

Zdena îşi spunea că CKZ 114 întindea cam prea mult 
coarda. Cu trecerea zilelor, ura îi creştea. Avea senzaţia că 
retrăia umilinţa atât de familiară: era dispretuitá. 

Îşi dădu seama că atât caporalii, cât şi publicul o 
dispretuiau: însă asta îi era perfect egal. Dispretul lui CKZ 
114 o îmbolnăvea. Regreta că schimbase vâna de bou cu o 
imitație. l-ar fi plăcut s-o snopeascá în bătaie de- 
adevăratelea pe necunoscută. 

Mai rău: i se părea că toată unitatea lui CKZ 114 o 
dispretuia. Probabil că ajunsese tinta batjocurii lor. Se gândi 


să o priveze pe tânără de ciocolată. Dar vai, aceasta nu 
luase deloc în greutate. 

Evident: probabil că împărțea ciocolata cu ceilalţi. De aia 
nu-i era de nici un folos. Poate că ticăloşii ăia din unitate îi 
mâncau şi partea ei. Şi, pe deasupra, îşi băteau joc de ea. 

Zdena fu cuprinsă de o ură nemărginită împotriva lor. 

Răzbunarea caporalei nu întârzie să-şi facă simțită 
greutatea. 

Într-o dimineaţă, pe când examina unitatea protejatei 
sale, Zdena se opri în faţa lui MDA 802. 

O privi pe îndelete, fără să spună nimic, ştiind cât o 
îngrozea tăcerea sa pe victimă. O măsură din cap până-n 
picioare. 

Sá fi fost din cauza măruntei figuri ascuţite şi 
impertinente care era exact opusul chipului său? Să fi fost 
din cauză că simţea că era prietenă cu CKZ 114? Zdena o 
detesta pe MDA 802. 

Întreaga unitate încetase să mai respire, împărtăşind 
soarta nefericitei. 

— Eşti cam slabă, MDA 802, spuse, în sfârşit, caporala. 

— Nu-i adevărat, caporală Zdena, răspunse răzvrătita. 

— Ba da, ai slăbit. Cum să nu slăbeşti cu toată munca 
asta forţată şi tot regimul ăsta de înfometare? 

— N-am slăbit, caporală Zdena. 

— N-ai slăbit! Nu cumva, din întâmplare, cineva îţi 
strecoară dulciuri pe ascuns? 

— Nu, caporală Zdena, răspunse prizoniera, din ce în ce 
mai înnebunită de frică. 

— Atunci, recunoaşte c-ai slăbit! urlă caporala. 

Şi, înşfăcând-o pe deţinută de umăr, o azvârli ca pe un 
proiectil în şirul condamnaților la moarte. Bărbia lui MDA 
802 începu să tremure convulsiv. 

Atunci se produse inexprimabilul. 

CKZ 114 ieşi din rând, se îndreptă spre MDA 802, o luă de 
mână şi o aduse înapoi printre cei vii. 

Când Zdena se repezi spre ele ca să-şi pună din nou în 
aplicare sentinţa, CKZ 114 se postă în faţa ei, îşi înfipse 
privirea într-a sa şi strigă tare şi răspicat: 


— Mă numesc Pannonique! 


Partea a doua 


Până când lucrurile îşi reluară cursul firesc, se scurse o 
eternitate. Zdena stătea nemişcată în faţa celei care, din 
acea clipă, avea, mai mult decât oricine altcineva, un 
nume. 

Prostită, uluită, scandalizată, buimacă, primise parcă o 
lovitură în cap. 

Şocată, MDA 802 plângea pe înfundate. 

CKZ 114 nu-şi lua privirea din ochii caporalei. O măsura cu 
o intensitate fără seamán. 

EPJ 327 o contempla pierdut. | se părea la fel de minunată 
ca şi prenumele său. 

În sala celor nouăzeci si cinci de ecrane, organizatorii 
exultau. 

Micuța aceea avea simţul spectacolului. Nu erau siguri că 
inteleseserá ce se petrecuse; erau, totuşi, siguri că publicul 
nu intelesese, având în vedere disprețul ce i se cuvenea. 
Nu erau mai putin încredinţaţi că era o scenă legendară. 

Mijloacele mass-media prietene le telefonau deja pentru a 
se interesa care era semnificaţia evenimentului. Li se 
explica politicos că ceea ce văzuseră nu era în nici un caz o 
regulă a jocului: tânăra CKZ 114 produsese un şoc care nu 
avea altă valoare decât unicitatea sa. Era un happening. 
Deci, nu se va mai repeta. 

Erau cu atât mai categorici, cu cât nu reuşeau să 
surprindă adevărata natură a miracolului. 

Insă cine reuşea? 

În nici un caz Zdena, care ieşise de mult din sfera raţiunii. 
Prea uluită de ceea ce auzise pentru a mai putea gândi, nu 
înceta să îndure identitatea celei care o obseda. Simtea că 
o lăsau puterile. 

Nici CKZ 114, care îşi închipuia că descoperise, din 
întâmplare, o stratagemă. 

„Numele meu a salvat o viaţă. Un nume valorează cât o 
viaţă. Dacă fiecare din noi îşi dă seama de valoarea 


numelui său şi procedează în consecinţă, multe vieţi vor fi 
salvate.” 

Nici ceilalţi prizonieri, care erau cu siguranţă bulversati, 
dar care credeau că asistaseră la un sacrificiu, la o 
abdicare. 

Eroina lor renuntase la o comoară pentru a salva o 
prietená. Nu era oare acesta inceputul decáderii sale? Acest 
dar nu o expunea oare unor ofrande mai grave? 

EPJ 327 era singurul care nu se înşela: stia cá acest act nu 
putea fi reeditat. Când un nume este un zid de apărare si 
când faptul de-a nu putea trece peste el te încântă, asta se 
numeşte iubire. Actul la care asistaseră era unul de iubire. 

Ceea ce e înspăimântător în cazul miracolelor este limita 
impactului lor. Forţa de soc a prenumelui lui Pannonique 
salvă viaţa lui MDA 802 şi îi revelă caporalei existenţa 
sacrului. Însă nu îi salvă şi pe cei pe care „Concentrarea” îi 
trimise la moarte chiar în ziua aceea si nu revelă existenţa 
sacrului mai multor oameni. 

Nici nu împiedică timpul să-şi reia cursul. Prizonierii 
epuizați si înfometați plecară să lucreze la tunel sub 
ameninţarea loviturilor cu vâna de bou. Disperarea puse din 
nou stăpânire pe ei. 

Mulţi dintre ei au fost surprinşi să se audă spunându-şi, 
pentru a-şi face curaj: 

„Se numeşte Pannonique". Nu înțelegeau ce anume din 
această informaţie putea să le dea atâta forţă, însă o 
constatau pe pielea lor. _ 

La cină, CKZ 114 fu întâmpinată ca o eroină. Intreaga sală 
de mese îi scanda numele când intră. La masa unităţii sale 
domnea buna dispoziţie. 

— Îmi pare rău, începu ea, caporala Zdena nu mi-a mai 
dat ciocolată astăzi. 

— Vă mulţumesc, Pannonique. Mi-aţi salvat viaţa, spuse 
solemn MDA 802. 

CKZ 114 se lansă în teoria pe care o concepuse pe când 
lucrau la tunel. Le explică pe îndelete că toţi puteau şi 
trebuiau să-i urmeze exemplul: astfel, ar putea readuce 
mulţi condamnaţi printre cei vii. 


Fu ascultată cu amabilitate. Doar nu aveau să-i spună că 
vorbea aiurea. 

Când îşi încheie discursul plin de entuziasm, EPJ 327 
declară: 

— Orice-ar fi, nu vá vom mai numi altfel decât 
Pannonique, nu-i asa? 

Asentimentul fu general. 

— E un prenume frumos, nu l-am mai auzit niciodată, 
spuse un bărbat care vorbea extrem de rar. 

— Pentru mine, va fi întotdeauna cel mai frumos nume din 
lume, mărturisi MDA 802. 

— Pentru noi toţi, numele dumneavoastră va fi pe vecie 
cel mai nobil, declară EPJ 327. 

— Nu ştiu unde să mă mai ascund, spuse CKZ 114. 

— Romain Gary a fost prizonier într-un lagăr german în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, continuă EPJ 327. 
Condiţiile de viaţă ale deţinuţilor erau aproape identice cu 
ale noastre. Nu e nevoie să vă povestesc cât sunt de 
inumane şi, mai rău, de dezumanizante. Spre deosebire de 
locul ăsta, acolo prizonierii erau împărţiţi pe sexe. In lagărul 
bărbaţilor, Gary îi vedea pe deţinuţi, cât şi pe el însuşi, 
transformându-se în nişte bieti sălbatici, în nişte animale 
chinuite. Ceea ce gândeau era o tragedie şi mai gravă 
decât ce îndurau. 

Cea mai groaznică tortură era faptul că erau conştienţi de 
asta. Umiliti fără încetare prin fărâma de umanitate la care 
se vedeau reduşi, ajunseseră să-şi dorească moartea. Până 
în ziua în care unul din ei a avut o idee genială: a inventat 
personajul doamnei. 

EPJ 327 se întrerupse o clipă pentru a pescui un gândac ce 
plutea prin castronul cu supă, apoi continuă: 

— Hotări ca din acel moment să se comporte cu toţii ca si 
când s-ar afla o doamnă printre ei, una adevărată, căreia i 
se vor adresa cu respectul cuvenit unei astfel de persoane 
şi în faţa căreia le-ar fi teamă să clacheze. Această 
construcţie imaginară fu adoptată de toată lumea. 

Toţi se comportau întocmai. Treptat, şi-au dat seama că 
erau salvaţi: trăind în compania aleasă a doamnei fictive, 


redeveniserá civilizati. La masă, unde mâncarea nu era 
deloc mai bună ca a noastră, au reînceput să vorbească şi, 
chiar mai mult, să converseze, să discute, să-i asculte pe 
ceilalţi cu atenţie. Doamnei i se adresau cu multe 
menajamente, povestindu-i lucruri demne de ea. Chiar şi 
atunci când nu-i vorbeau, se obişnuiau cu ideea de a trăi 
sub privirile sale, de a avea o atitudine care să nu o 
întristeze. Această nouă fervoare n-a scăpat caporalilor, 
care au auzit zvonuri despre prezenţa unei doamne şi s-au 
pus pe cercetat. Au scotocit lagărul de la un capăt la altul, 
dar n-au găsit nimic. Această victorie mentală a 
prizonierilor i-a susţinut până la capăt. 

— E o poveste frumoasă, zise unul dintre ei. 

— A noastră e si mai frumoasă, replică EPJ 327. Noi n-am 
fost nevoiţi să inventăm o doamnă a noastră: aceasta 
există, trăieşte alături de noi, o putem privi, îi putem vorbi, 
ne răspunde, ne salvează şi se numeşte Pannonique. 

— Sunt sigură că o doamnă imaginară ar fi cu mult mai 
eficientă, murmură CKZ 114. 

EP) 327 uitase să menţioneze o altă diferenţă 
fundamentală prin care lagărul lor se deosebea de cele 
naziste: camerele de filmat. Omisiunea sa era 
semnificativă: prizonierii încetau repede să se mai 
gândească la ele. Erau prea coplesiti de suferinţa lor pentru 
a se expune spectacolului. 

Această amnezie parţială îi salva. Cu cât privirea 
binevoitoare a unei doamne imaginare sau a unei tinere 
reale îi ajuta să trăiască, cu atât ochiul rece şi lacom al 
maşinii îi reducea la sclavie. Mai rău: le diminua 
posibilităţile fictive ale spiritului. 

Orice fiinţă supusă unui infern durabil sau trecător poate 
recurge, pentru a-l înfrunta, la tehnica mentală cea mai 
generoasă din câte au existat vreodată: poate să-şi spună o 
poveste. Muncitorul exploatat se închipuie prizonier de 
război, prizonierul de război se imaginează cavaler al 
Graalului etc. Orice situaţie mizeră poartă în ea emblema si 
eroismul său. Nefericitul care poate trage în piept suflul 
măreției sale înalţă capul şi încetează să-şi mai plângă de 


milă. Asta numai dacă nu observă camera care îi pândeşte 
durerea. Atunci ştie că publicul va vedea în el o victimă şi 
nu un luptător tragic. 

Învins dinainte de cutia neagră, abandonează armele 
epice ale naraţiunii sale interioare. Şi devine ceea ce vor 
vedea în final oamenii: un biet individ strivit de o poveste 
exterioară, redus la o părticică infimă din el însuşi. 

Tocmai atunci când absenţa Sa e cea mai revoltătoare, ai 
mai multă nevoie de Dumnezeu. Înainte de „Concentrare”, 
Dumnezeu era pentru Pannonique ceea ce era pentru 
majoritatea oamenilor: o idee. 

Era interesant să o studiezi, pasionant să-ţi închipui 
înălțimile sale ameţitoare. Cât despre conceptul de iubire 
divină, acesta era în sine atât de fascinant, încât aproape 
elimina faimoasa întrebare privind existenţa lui Dumnezeu: 
apologetica era o prostie învechită care dădea naştere doar 
la nerozii. 

De la arestarea sa, Pannonique avea o nevoie acută de 
Dumnezeu. Avea o poftă nebună să-l insulte pe săturate. 
Dacă ar fi putut da vina pe o prezenţă superioară, dacă ar fi 
putut-o face responsabilă pentru tot acest infern, ar fi avut 
măcar consolarea de-a o putea uri din toate puterile sale si 
de a o acoperi cu insultele cele mai grele. Dar vai, 
realitatea incontestabilă a lagărului era negarea lui 
Dumnezeu: existenţa primului antrena, în mod inevitabil, 
inexistenţa celuilalt. Nici măcar nu mai avea rost să te 
gândeşti la asta: absenţa lui Dumnezeu fusese deja 
stabilită. 

Era insuportabil să nu ai împotriva cui să îndrepţi toată 
această ură. Acea stare de fapt năştea o formă de nebunie. 
Sá urăşti oamenii? N-avea nici un sens. Umanitatea era o 
colcăială pestriță, un supermarket care vindea orice şi 
opusul sáu. A uri umanitatea era totuna cu a uri o 
enciclopedie universală: şi, pentru grozăvia asta, nu exista 
nici un fel de remediu. 

Nu, Pannonique simţea nevoia să urască principiul 
fondator. Într-o zi, în mintea ei se petrecu un fel de glisare: 


fiindcă locul era vacant, ea, Pannonique, avea să fie 
Dumnezeu. 

La început ráse de absurditatea planului. Râsul acela, 
însă, o prinse: simplul fapt de-a fi găsit un motiv de râs o 
impresiona. Sigur, planul era aberant şi grotesc: însă îi era 
perfect egal. În materie de aberaţie, n-ar fi reuşit niciodată 
să întreacă lagărul în care se afla. 

_ Dumnezeu: nu era făcută pentru rolul ăla. Nimeni nu era. 
Insă nu asta era problema, ci faptul că locul era vacant. 

Atunci, avea să-l ocupe ea. Avea să fie ea principiul 
fondator demn de ură: era mai puţin dureros decât a nu 
avea împotriva cui să-ţi îndrepţi ura. Însă lucrurile nu se 
opreau acolo. Avea să fie tot timpul Dumnezeu în mintea 
sa, nu doar pentru a se acoperi cu ocări. 

Avea să fie Dumnezeu pentru absolut orice. Nu se mai 
punea problema să creeze universul: era prea târziu, răul 
fusese deja făcut. In fond, odată terminată crearea lui, care 
era misiunea lui Dumnezeu? 

Fără îndoială, aceea a unui scriitor după editarea cărţii 
sale: să-şi manifeste în mod public dragostea pentru textul 
său, să accepte complimentele aduse lui, glumele proaste, 
indiferența. Să înfrunte anumiţi cititori care denunţă 
defectele operei sale, deşi, chiar dacă aceştia ar avea 
dreptate, ar fi cu neputinţă să mai schimbi ceva. Să o 
iubească până la capăt. lubirea aceea era singurul sprijin 
concret care i se putea da. 

Un motiv în plus ca să păstrezi tăcerea. Pannonique se 
gândea la romancierii aceia care ţineau discursuri 
interminabile despre cartea lor: unde duceau toate? 

Nu le-ar fi fost oare de mai mare folos dacă ar fi sădit în 
ea, de la început, toată iubirea de care avea nevoie? Şi, 
dacă n-au reuşit să-i dea acest sprijin la timpul potrivit, nu 
ar fi fost mai utili textului iubindu-l cu acea dragoste 
autentică ce nu se exprimă prin vorbărie goală, ci printr-o 
tăcere punctată de cuvinte pline de semnificaţie? Creaţia în 
sine nu punea prea multe probleme, pentru că era extrem 
de exaltantă: de abia după aceea munca divină începea să 
se complice. 


Acolo avea să intervină Pannonique. 

Nu avea să fie Hristos - nici nu intra în discuţie să joace 
rolul victimei ispăşitoare, pe care, fără îndoială, emisiunea 
i-l atribuia. Avea să fie Dumnezeu, principiul măreției si al 
iubirii. 

Să-i iubească pe MDA 802, pe EPJ 327, ce putea fi mai 
firesc? Să-i iubească pe deţinuţii despre care nu ştia nimic, 
nici asta nu era prea complicat. Să-i iubească pe cei pe care 
anturajul lor îi detesta, şi asta era posibil. Suntem capabili 
să iubim pe cineva atâta timp cât îl putem înţelege. 

Dar cum va reuşi Pannonique s-o iubească pe ZHF 911? 

ZHF 911 era o bătrână. Faptul că organizatorii nu o 
eliminaseră încă, aşa cum făceau, din oficiu, cu toate 
persoanele în vârstă, era de-a dreptul extraordinar. 

Totuşi, motivul pentru care o păstrau era lesne de ghicit: 
era o fiinţă abjectă. 

O cotoroantá cu fata brăzdată de ridurile fără număr ale 
perfidiei. Gura ei exprima răul atât prin forma încreţită - 
zbârciturile tipice buzelor răutăcioase - cât şi prin cuvintele 
pe care le rostea: descoperea întotdeauna punctul slab al 
fiecărei persoane, acel punct care-i permitea s-o rănească. 

Vătămările pe care le provoca erau exclusiv de natură 
verbală: era o dovadă vie a puterilor malefice ale 
limbajului. 

ZHF 911 se făcuse deja remarcată încă din trenul care 
transporta prizonierii în lagăr: mamelor care-şi strângeau 
copiii la piept, bătrâna le prevestea soarta ce-i aştepta pe 
micuti. „Treaba e cât se poate de clară”, le spunea ea. 
„Naziştii au exterminat toţi plozii din capul locului. Şi nu 
poţi să nu le dai dreptate: n-ai decât neplăceri de pe urma 
orăcăitorilor, căcăcioşilor şi pişăcioşilor ăstora, ca să nu mai 
vorbim cât sunt de nerecunoscători! Nu vá atasati de ei, vor 
fi ucişi chiar de la începutul jocului. Eh, doamnă dragă, în 
afară de faptul că v-au făcut să vă stricati silueta, ce 
altceva v-au mai adus afurisitii ăştia?” 

Şocate, mamele nu ştiuseră ce să-i răspundă acelui 
monstru. Bărbaţii se băgaseră si ei în discuţie: 


— la zi, cotoroanto, ştii ce soartă le era rezervată celor de 
vârsta a treia la Dachau”? 

— O să mai vedem, scrâşnise ea din dinţi. 

Cea care nu se numea încă ZHF 911 nu se înşelase: 
camerele din vagoane surprinseseră probabil natura 
personajului, fiindcă la sosirea în lagăr fusese crutatá, spre 
deosebire de alti bătrâni. Organizatorii se gândiseră 
probabil că avea să scadă moralul deţinuţilor, fapt care 
avea să fie extrem de amuzant. Fusese oare o chestie 
premeditată? Nimic nu era mai puţin sigur. Se dovedi 
curând că bătrânei nu-i păsa de nimic. 

A o studia pe ZHF 911 era totuna cu a studia răul în sine. 
Principala sa trăsătură era indiferența absolută: nu era nici 
de partea caporalilor, nici a deţinuţilor, nici a ei înseși. Nici 
măcar propria persoană nu îi inspira mai mult ataşament 
decât restul. | se părea cu totul grotesc să apere pe cineva 
sau ceva. li plăcea să le spună tuturor tot felul de grozávii 
fără vreo intenţie ascunsă: doar pentru simpla plăcere de a- 
i face să sufere. 

Studiul ştiinţific al lui ZHF 911 scotea la iveală alte 
aspecte ale răului: era leneşă, nu avea energie decât 
pentru a vorbi - însă o energie inegalabilă. Dacă lăsa 
impresia că ar fi inteligentă, asta era numai din cauza 
replicilor sale veninoase care semănau lacrimile şi 
disperarea. 

Era îngrozitor să-ţi dai seama că fiinţa cea mai detestabilă 
din peisaj făcea parte din tabăra deţinuţilor si nu din cea a 
rău lui. Logic: diavolul e ceea ce dezbină. ZHF 911 era 
lucrul care îmbolnăvea tabăra; fără ea, ar fi fost poate 
tabăra binelui, dar, cu ea, nu era decât o adunătură umană 
jalnică, sfâşiată de certuri interne. 

Cum ar fi putut prizonierii să-şi închipuie că erau de 
partea binelui din moment ce, în fiecare dimineaţă, sperau 
că bătrâna ticăloasă avea să fie trimisă la moarte? In clipa 
în care caporalii veneau să-i scoată din rând pe 
condamnatii din ziua aceea, la frica de a fi ales se adăuga 
dorinţa ascunsă ca ZHF 911 să fie. Insă nu era niciodată. 


7 Dachau - lagăr de concentrare nazist (1933-1945). 


După inspecția care îi crutase viaţa, aceasta arunca celor 
din tabăra sa o privire triumfătoare. Ştia cât de mult îi 
doreau moartea. 

Unele suflete indulgente erau indignate de ura al cărei 
obiect era bătrâna: 

„Ei, haide, e o doamnă foarte în vârstă, nu mai are mintea 
întreagă, cum puteţi s-o urâţi? Nu e vina ei”. Astfel de 
vorbe dădeau naştere la dispute aprinse care ajungeau la 
urechile lui ZHF 911 şi o înveseleau. „Fără mine, probabil că 
s-ar înţelege foarte bine”, îşi spunea ea. 

Limba ei de viperă îşi vărsa veninul atât asupra caporalilor 
(având un simţ aparte al cuvântului celui mai jignitor: 
astfel, pe caporala Lenka nu o făcea niciodată târfă, chestie 
care ar fi putut-o face să zâmbească, ci nefutută, chestie 
care o făcea să turbeze de furie), cât şi a organizatorilor - 
nişte „caricaturi de nazişti”, nişte „Hitleri neconvingători” - 
şi a spectatorilor pe care îi califica drept nişte „dobitoci 
siniştri”. Nimeni nu o suporta. 

Totuşi, nu i se putea reproşa tocmai ce era mai rău, 
pentru că nu era conştientă de asta: ZHF 911 urla la lună. 
Aproape la fiecare miez de noapte, nişte tipete stridente 
înfiorau întregul lagăr; chestia asta dura cam cinci minute, 
apoi totul se liniştea. Le-a trebuit ceva timp până să 
descopere sursa acelor tipete. Cei care dormeau în aceeaşi 
baracă sfârşiră prin a o denunța pe bătrână: ,Scäpati-ne de 
nebuna asta care n-are nimic omenesc în ea”. 

Şefii îşi frecară mâinile. Organizară o acţiune pentru a 
surprinde asupra faptului această pacoste nocturnă: mai 
întâi, se vedea lagărul adormit, apoi se auzeau dintr-odată 
tipetele alea oribile, camera părea să caute îndelung, apoi 
pătrundea într-una din barăci şi se oprea asupra siluetei 
abia desluşite a lui ZHF 911, care, chircită pe salteaua sa 
de paie, urla din toţi rărunchii. Câteva minute mai târziu, o 
vedeai căzând din nou, inconştientă, pe aşternutul său de 
paie. 

Fu interogat fenomenul în persoană. 

ZHF 911 păru sincer surprinsă şi negă. 


Nimic nu scădea mai mult moralul prizonierilor ca aceste 
manifestări de demenţă pură. Pe când tipetele răsunau în 
tot lagărul, fiecare deportat îşi spunea furios în sinea lui: 
„S-o omoare odată! S-o scoată din rând mâine dimineatá!". 

Pannonique spumega de ură împotriva bătrânei şi îi dorea 
cu ardoare moartea, încercase în van să asculte de glasul 
raţiunii, să-şi spună că nu ZHF 911 era cea care crease 
„Concentrarea”, însă simţea că unghiile i se preschimbau în 
gheare de îndată ce dădea cu ochii de ea. Şi când o auzea 
urlând noaptea, ardea de dorinţa de-a o strânge de gât cu 
mâinile ei. 

„Ce uşor ar fi să fii Dumnezeu, dacă ZHF 911 n-ar exista!” 
îi venea să râdă de absurditatea unui asemenea gând: într- 
adevăr, ar fi uşor să fii Dumnezeu, dacă răul n-ar exista - 
însă atunci nu am mai avea nevoie nici de Dumnezeu. 

La extrema cealaltă, se afla o puştoaică ce fusese în mod 
straniu crutatá. PFX 150 avea doisprezece ani şi nu avea 
nimic special. Nu părea să fie prea matură pentru vârsta ei, 
era destul de drăguță, fără a fi însă frumoasă, fata ei uimită 
exprima inocenta. Era o fetiţă drăguță care vorbea putin. 
Nu înţelesese de ce nu fusese ucisă din capul locului şi nu 
era sigură că n-ar fi preferat asta. 

— Ce mai aşteaptă ca s-o lichideze pe puştoaica asta? 
spunea tare şi răspicat ZHF 911 de câte ori o întâlnea. 

PFX 150, probabil  bine-crescutá, nu răspundea. 
Pannonique fierbea de furie. 

— De ce nu vă apárati? o întrebă ea pe copilă. 

— Pentru că nu mi se adresează direct. 

Pannonique o puse să înveţe pe de rost o frază pe care să 
o spună tare şi răspicat data următoare când ZHF 911 avea 
să se lanseze într-una din tiradele ei. 

Asta nu întârzie să se întâmple. PFX 150 înălţă vocea ei 
firavă şi rosti: 

— Ce mai aşteaptă ca să ne scape de bătrâna asta care 
urlă la lună? 

ZHF 911 zâmbi. 

— Tocmai, ráspunse ea. Pe mine se stie clar de ce má tin 
in viatá: pentru cá vá amárásc zilele si asa oribile. Insá pe 


tine, care eşti insignifiantă şi nu deranjezi pe nimeni, pentru 
ce motiv josnic te ţin în viaţă? 

Uluită, micuta nu-şi găsi cuvintele. 

Când Pannonique veni să o felicite pentru cá îi dăduse 
replica lui ZHF 911, PFX 150 o dojeni: 

— Lăsaţi-mă în pace! Aveam dreptate să-mi ţin gura! 
Dumneavoastră sunteţi vinovată că i-am dat prilejul să-mi 
spună nişte lucruri şi mai îngrozitoare! Şi acum mor de 
frică. Vedeti-vá de treaba dumneavoastră! 

Pannonique încercă să o ia pe copilă în braţe pentru a o 
linişti; aceasta se desprinse violent. 

— Vă dati nişte aere de parcă ati deţine soluţia tuturor 
problemelor, însă nu e deloc aşa, nu faceţi decât să 
inráutátiti lucrurile, rábufni pustoaica. 

Pannonique fu profund jignitá. „Asta o să-mi fie învăţătură 
de minte să nu-mi mai atribui puteri pe care nu le am”, îşi 
zise ea. Totuşi, pentru atâta lucru, nu renunţă la divinitatea 
sa interioară, hotărâtă să-i găsească o utilizare mai bună. 

Ca în aproape fiecare noapte, Pannonique fu trezită de 
urletele lui ZHF 911. 

„De ce o urăsc mai mult pentru tipetele sale decât pentru 
batjocurile cu care ne copleşeşte? De ce nu sunt în stare să 
fiu dreaptă? “ 

De fapt, întregul lagăr îi împărtăşea atitudinea: nebunia 
bătrânei îi indispunea mai mult decât răutatea sa. E drept 
că cea de-a doua nu era lipsită de un comic involuntar, pe 
când tipetele nocturne scoteau în evidentă doar mizeria 
existenţei lor actuale. 

Pannonique încercă să analizeze tipetele - cuvântul i se 
paru imediat prost ales. Ţipătul cucuvelelor nu era lipsit de 
farmec. Bătrâna scotea mai degrabă un lătrat prelung de 
dulău. Acesta urca, atingea punctul culminant, cobora, o 
lua de la capăt. Cam după cinci minute, un spasm răguşit 
(„Aaaah!”) anunţa sfârşitul. 

Lui Pannonique îi veni să zâmbească: 

„Artista şi-a încheiat spectacolul şi-şi salută publicul”. 

Atunci, i se păru că aude iarăşi ceva. 


„O, nu, o ia de la capăt!” Însă, ciulind urechile, încruntă 
din sprâncene: chestia aia nu avea nici o legătură cu 
tipetele dinainte. Nu era vocea bătrânei, ci mai degrabă 
ciripitul certáret al unei vrăbii cu glas de om. 

Zgomotul încetă repede. Însă acest strigăt imperceptibil o 
urmări multă vreme pe Pannonique. Îi sfâşie sufletul. 

A doua zi, începu să facă cercetări discrete. Dar nimeni nu 
auzise nimic altceva decât urletele bătrânei. Totuşi, tânăra 
nu fu prea convinsă. 

Pe când trudea la curăţarea molozului, fu cuprinsă de un 
acces de ură, gândindu-se la spectatori. Era un fel de 
implozie lentă ce pleca din cavitatea toracică şi urca până 
în vârful dinţilor, preschimbându-i în colti. 

„Stau acolo, lungiti în fata televizorului, savurând infernul 
prin care trecem noi, prefăcându-se cuprinşi de indignare! 
Nu e unul care să vină concret să ne salveze, asta se 
înţelege de la sine, însă nu le cer atât de mult: nu e unul 
care să închidă televizorul sau să schimbe canalul, bag 
mâna în foc.” 

În clipa aceea, caporala Zdena abătu asupra ei o ploaie de 
lovituri cu vâna de bou, înjurând-o în fel şi chip, apoi se 
întoarse la alte îndeletniciri. 

„Şi eu o detest; totuşi, mult mai puţin decât publicul. O 
prefer pe cea care mă loveşte celor care mă privesc 
chircindu-mă sub mânia ei. Măcar ea nu e ipocrită, îşi joacă 
deschis rolul infam. Există o ierarhie a răului, iar caporala 
Zdena nu ocupă în cadrul său rolul cel mai respingător.” 

ÎI văzu pe caporalul Marko tipánd la PFX 150. Statutul sáu 
de copil îi aducea mai puţine lovituri şi mai multe 
discursuri. 

Se vedea că micuta nu mai ştia cum s-o scoată la capăt. 
Ceea ce trăia în momentul de faţă îi aducea aminte de 
colegiu, unde adulţii se răsteau necontenit la ea, şi, în 
acelaşi timp, nu-i aducea aminte de nimic, însă un fond de 
supunere puerilă înăbuşea încă înăuntrul ei orice spirit de 
revoltă. 

Pannonique se apropie fără zgomot. 

— Ce vă spunea? o întrebă ea pe micuță. 


— Numai mă prefăceam că-l ascult. 

— Bravo, spuse Pannonique, descoperind că şi copilăria 
avea resursele ei. 

— De ce nu má tutuiti? Aş prefera să o faceţi. 

— În afara lagărului v-aş fi tutuit cu plăcere, v-aş fi rugat 
chiar să mă tutuiti la rândul dumneavoastră. Însă aici e 
extrem de important să ne adresám unul altuia cu 
formulele de respect pe care caporalii ni le refuză. 

— Şi organizatorilor cum trebuie să le spunem, tu sau 
dumneavoastră? 

— Vorbiti cu ei? 

PFX 150 páru deranjatá. Îi luă ceva timp până să 
răspundă: 

— Nu. Dar, dacă un organizator sau un caporal vine să-mi 
pună o întrebare, ar trebui să-i spun tu sau 
dumneavoastră? 

— Trebuie să vă adresati tuturor cu dumneavoastră. 

Caporala Zdena începu să urle la ele, reamintindu-le că se 
aflau acolo ca să muncească, nu ca să sporovăiască. 

Această tentativă de conversaţie o urmări mult timp pe 
Pannonique. Continuând să muncească, îşi dădu seama că 
îi răsuna în minte balada Regele Arinilor de Schubert. Nu 
era tocmai muzica ideală pentru acea corvoadă. De regulă, 
Pannonique îşi programa în minte simfonii care să-i dea 
energia indispensabilă unei munci fizice atât de epuizante - 
Saint Saéns, Dvorak, însă acum, liedul acela sfâşietor i se 
înfigea parcă în teastá si îi slăbea tot mai mult puterile. 

Pannonique luă la întrebări prizonierii care dormeau cu 
micuța în aceeaşi baracă. Nu primi nici un răspuns demn de 
luat în seamă. Majoritatea erau atât de epuizați şi aveau 
somnul atât de greu, încât nici măcar nu auzeau tipetele 
nocturne ale bătrânei. 

— Totuşi, stă mai aproape de dumneavoastră decât de 
noi, spuse Pannonique. 

— Sunt aşa de frânt că nimic nu m-ar mai putea trezi, i se 
răspundea. 

— PFX 150 e o pustoaicà de treabă. E aşa de cuminte că 
nu-i auzi gura. 


În seara aceea, Pannonique încercă din nou să intre în 
vorbă cu copila. Nu era uşor. Era la fel de alunecoasă 
precum o bucată de săpun şi se refugia în insignifianţă. 
Pannonique o luă pe ocolite: 

— Ce vă plăcea în viaţa de dinainte? 

— Îmi plăceau păsările. Sunt frumoase, libere, zboară. 
Petreceam mult timp privindu-le. Toţi banii mei de buzunar 
se duceau pe turturelele pe care le cumpăram de la piaţă şi 
le eliberam. Îmi plăcea la nebunie să fac asta: luam în mâini 
trupul acela cald, fremătător, îi dădeam drumul să zboare 
spre cer şi, dintr-odată, devenea stăpânul văzduhului. 
Încercam să urmăresc cu gândul zborul acela. 

— Sunt păsări în lagăr? 

— Nu aţi observat? Nu e nici urmă de pasăre. Nu sunt 
nebune să se apropie de locul ăsta, miroase prea urât. 

— Dumneavoastră sunteţi un fel de pasăre a lagărului 
nostru, spuse Pannonique afectuos. 

PFX 150 fu cuprinsă dintr-odată de o furie oarbă. 

— Mai slăbiţi-mă cu chestia asta! 

— Am spus ceva grav? 

— Păsărică în sus, păsărică în jos, nu-mi mai spuneţi aşa! 

— Şi alţi oameni din lagăr vă spun aşa? 

Copila tácu. Buzele îi tremurau. Isi ascunse fata în mâini. 
Pannonique nu mai putu scoate de la ea nici un sunet. 

Noaptea următoare încercă să stea de veghe. Insă o 
doborî un somn de plumb şi nu auzi nimic. Isi purtă pică 
pentru asta: „Dumnezeu n-ar dormi ca un butuc dacă ar 
avea de protejat pe cineva”. 

În noaptea de după aceea, îşi programă atât de bine 
creierul, încât nu închise un ochi. Nu auzi nimic, nici măcar 
pe bătrână care, din motive de neînțeles, se abtinu să mai 
urle la lună. 

Acea noapte albă o umplu de o oboseală dusmánoasá. 
„Dumnezeu n-ar aproba genul ăsta de sentiment.” Totuşi, 
nu renunţă la divinitate doar pentru atâta lucru. „Nu mi se 
potriveşte şi nu îmi place deloc: doar că e prea necesară.” 

ZHF 911 îşi scoase pârleala noaptea următoare, urlând 
încă si mai tare ca de obicei şi trezind-o pe Pannonique, 


care se ridică asemenea unei somnambule şi se strecură 
afară în vârful picioarelor. Alergă până la baraca unde 
dormea PFX 150 şi se ascunse în apropiere. Un bărbat înalt, 
slab şi puternic deschise uşa, ţinând în braţe un trup firav, 
acoperindu-i gura cu o mână. Trecu prin fasciculul luminos 
al reflectorului de la postul de observaţie si Pannonique 
putu vedea că era foarte bătrân şi că purta un costum 
elegant. Dispăru împreună cu prada sa. 

Rămase ghemuită în noroi pe când inima îi bătea gata să-i 
spargă pieptul. | se păru că stătuse acolo o veşnicie. Când 
se întoarse, bărbatul nu mai avu nevoie să acopere gura 
copilei cu mâna: micuța zăcea nemişcată, sprijinită de 
pieptul lui. 

Intră în baracă si ieşi din nou, de astă dată singur. 
Pannonique îl urmări. Îl văzu intrând în clădirea celor pe 
care îi numeau ofiţeri: organizatorii şefi. Uşa fu închisă si 
cheia se răsuci de două ori în broască. 

Intorcându-se la salteaua ei de paie, Pannonique începu 
să plângă de scârbă. 

A doua zi, cercetă atent chipul lui PFX 150: nu lăsa să se 
vadă nimic din cele întâmplate. 

— Cine e bătrânul care vine noaptea? 

Micuta nu răspunse. 

Tânăra o zgâlţâi furioasă: 

— De ce îl protejaţi? 

— Pe mine mă protejez. 

— V-am ameninţat în vreun fel? 

Caporalul Marko se burzului la Pannonique: 

— Ai zgâltâit-o destul pe biata copilă? 

Curăţând molozul, Pannonique se întreba în culmea furiei 
dacă era posibil ca prizonierii care dormeau în aceeaşi 
baracă cu micuta să nu fi văzut şi să nu fi auzit nimic. „Sunt 
sigură că mint. Mor de frică, ticăloşii. Eu, însă, am să 
intervin.” 

O aşteptă pe caporala Zdena să se apropie şi îi spuse că 
solicita o întrevedere cu unul din organizatori. Zdena o privi 
cu atâta stupoare de parcă i-ar fi cerut un curcan la cuptor. 


Dar se părea că în regulament nu era nimic prevăzut pentru 
astfel de cazuri: caporala se îndepărtă. 

E de presupus că transmise mesajul superiorilor, pentru 
că aduse imediat un răspuns: asta ieşea din discuţie. 
Pannonique întrebă atunci dacă avea dreptul să facă 
recurs. „Unde vă credeţi? “, i se răspunse. 

Tânăra îşi petrecu întreaga zi căutând o cale de a da în 
vileag scandalul. La lăsarea serii, nu găsise încă nici una. In 
sala de mese, era pe punctul de a claca: 

„Dacă m-aş ridica în văzul tuturor şi aş striga sus şi tare 
tot ce ştiu? Nu ar servi la nimic. În cel mai bun caz, se va 
isca o revoltă care se va sfârşi, în cele din urmă, într-o baie 
de sânge. În cel mai rău caz, prizonierii nu vor reacţiona în 
nici un fel, absorbiți de tainul din castroane şi nu vreau să 
risc ca asta să mă scârbească definitiv de ei. E mai bine să 
intervin direct”. 

Noaptea următoare fu una dintre cele în care bătrâna nu 
urlă la lună. De aceea, Pannonique nu se putu trezi ca s-o 
protejeze pe PFX 150. A doua zi dimineaţa spumega de 
furie: „Ca şi când, fără urletele cotoroantei ásteia, as dormi 
fără nici o grijă!”. 

În noaptea de după, fu trezită din somn de tipetele lui ZHF 
911. Însă când ajunse la baraca micutei, bărbatul era deja 
departe. Se apucă să-l urmărească şi, fără să se gândească 
prea mult, se aruncă în faţa lui. 

Acesta se opri şi o privi în tăcere. 

— Daţi-i drumul copilei! îi ordonă ea. 

Din braţele bărbatului, PFX 150 îi făcea nişte semne 
ciudate, dând cu putere din cap. 

— Daţi-i drumul! îi ordonă ea. 

Bărbatul stătea în picioare, nemişcat. 

Pannonique sări la gâtul lui. 

— Dă-i drumul odată! 

Cu o singură mişcare, acesta îi respinse atacul, azvârlind- 
o cât colo ca pe un proiectil şi se îndreptă spre clădirile 
ofiţerilor. Tânăra se agätà de picioarele sale şi îl făcu să se 
prăbuşească la pământ. Micuța se rostogoli în noroi. 
Pannonique îi spuse să o ia la fugă, însă glezna îi era încă 


prinsă în mâna agresorului care se ridică şi plecă, trăgând-o 
după el. 

Tânăra îl urmări înjurându-l: 

— Lepădătură! Ti-e uşor, nu-i aşa, doar e o prizonieră. E o 
copilă, nu are nici cea mai mică posibilitate de-a se apăra. 
Te previn, însă, că toată lumea va afla despre chestia asta. 
O să le spun caporalilor, care, la rândul lor, o să le spună 
organizatorilor, o să le spun şi spectatorilor, o să-ţi fac viaţa 
un iad! 

Bărbatul o privi amuzat, împinse copila înăuntru, apoi 
închise uşa în urma lui. 

Pannonique auzi zgomotul cheii răsucite în broască, apoi 
nu mai distinse nici un sunet. Tăcerea aceea era mai 
alarmantă decât un vaiet. 

„Nici măcar nu cunosc vocea individului ăstuia. N-a scos 
un cuvânt”, îşi spuse ea. 

Rámase abătută în noroi, asteptánd. 

În zadar. Copila nu ieşi de acolo. 

La inspecția de dimineaţă, Pannonique îl văzu pe 
caporalul Marko aducând-o înapoi pe fetiţă. li zàmbi micutei 
care era palidă la faţă ca o moartă. 

Apoi, caporalul Jan veni să selecteze condamnatii din ziua 
aceea: în mod normal, trecea în revistă întregul efectiv şi 
hotăra cine merita să moară; însă de data aia, fără nici o 
ezitare, le scoase afară din rând pe ZHF 911 şi pe PFX 150. 

Un freamăt traversă întreaga adunare. 

Oricât de obişnuiţi ar fi fost cu răul, condamnarea unui 
copil era într-adevăr ceva. 

Nu reuşiră nici măcar să se bucure că fuseseră, în sfârşit, 
scápati de bătrână. 

Auziră pentru ultima oară vocea lui ZHF 911, care avea 
întotdeauna un sunet ciudat, ceva între scrâşnet şi rânjet. 

— S-ar zice că extremele se atrag. 

Îi era perfect egal dacă murea sau nu. 

PFX 150, însă, era prea uluită ca să mai scoată vreun 
sunet. Fură nevoiţi să o împingă de la spate pentru a o face 
să meargă. 


Pannonique nu suferise niciodată mai mult decât în clipa 
în care a văzut-o pe fetiţă îndreptându-se spre moarte. 

Era clar, caporalul Jan primise ordine de sus. „Dacă n-aş fi 
intervenit, nu s-ar fi grăbit atâta să se debaraseze de 
victimă”, îşi spuse ea îngrozită. 

Fu o zi cumplită: fantoma copilei stăruia în privirile 
tuturor. 

Pannonique nu-şi permise să se lase pradă dezgustului 
aceluia nemărginit de care era capabilă: „Am făcut o 
greşeală enormă, e adevărat, însă nu sunt eu sursa răului. 
Aşa că, iată, renunţ să mai fiu Dumnezeu, unicul motiv fiind 
acela că era o idee nocivă”. 

In acel moment o zări pe fragila MDA 802 clătinându-se 
sub încărcătura grea de moloz. Dădu fuga să-şi ajute 
prietena să-şi care povara. Caporalul Marko îi observă 
manevra şi o îmbrânci pe Pannonique, mustruluind-o: 

— Asta-i bună, cine te crezi, Simon din Cirene? 

Tânăra se cutremură din cap până-n picioare. Faptul că 
anumiţi caporali nu aveau nici măcar scuza de-a fi nişte 
brute odioase, fără brumă de cultură, o puse pe gânduri; 
ceea ce o frapa mai mult era că, fără să-şi dea seama, 
caporalul rostise tocmai cuvintele de care avea nevoie. 

Simon din Cirene: de ce nu se gândise la asta mai 
devreme? Era cel mai frumos personaj din Biblie, pentru că 
nu era nevoie să crezi în Dumnezeu ca să-l găseşti 
miraculos. Un om care îşi ajută aproapele pentru unicul 
motiv că greutatea poverii apasă prea mult pe umerii lui. 

„De acum înainte nu voi avea alte idealuri mai înalte”, îşi 
jură Pannonique. 


Partea a treia 


Zdena reîncepu să strecoare bucăţi de ciocolată în 
buzunarul lui CKZ 114. 

Nu o mai lovea aproape deloc cu vâna de bou. E mult mai 
greu să baţi pe cineva căruia îi cunoşti numele. 

Pannonique se făcuse încă şi mai frumoasă de când îşi 
declarase numele. Strălucirea lui îi sporise propria 


strălucire. Şi apoi, suntem întotdeauna mult mai frumoşi 
când există un termen anume care să ne desemneze, un 
cuvânt doar al nostru. Limbajul e mai puţin practic şi mai 
mult estetic. Dacă, vrând să vorbim despre un trandafir, nu 
am dispune de nici un cuvânt, dacă, de fiecare dată, am fi 
nevoiţi să spunem „lucrul acela care se deschide primăvara 
şi miroase frumos”, lucrul în cauză şi-ar pierde din 
frumuseţe. lar atunci când cuvântul este unul luxos, de 
pildă un nume, misiunea sa e aceea de a dezvălui 
frumuseţea. 

În cazul lui Pannonique, dacă numărul ei matricol se limita 
să o desemneze, numele ei o purta în sine în aceeaşi 
măsură în care îl purta şi ea. Dacă făceai să răsune acele 
trei silabe de-a lungul tubului lui Cratylos?, obtineai o 
muzică ce descria chipul ei. 

Însă, uneori, descriere e sinonim cu eroare. Sunt oameni 
pe care propriul nume nu-i desemnează. Ni se întâmplă să- 
ntâlnim câte o fată care, după înfăţişare, ar trebui să se 
numească Aurore: şi descoperim că, de douăzeci de ani, 
părinţii şi prietenii o strigă Bernadette. Totuşi, o gafă ca 
asta nu contrazice un adevăr inflexibil: întotdeauna e mai 
frumos să ai un nume. 

Sá locuiesti nişte silabe care formează un întreg e marea 
afacere a vieţii. 

Caporalii se enervară din cauza acelei atitudini pe care o 
luară ca pe o dovadă de înduioşare. 

— Şi zi aşa, caporală Zdena, nu o mai baţi deloc de când 
ai aflat cum o cheamă! 

— Pe cine? 

— Nu-ţi mai bate şi joc de noi, pe deasupra! 

— Pe ea? Dacă n-o mai bat aşa des e fiindcă e mai 
ascultătoare în ultima vreme. 

— Ce are a face chestia asta? Disciplina nu s-a pus 
niciodată la socoteală. Dacă n-o mai baţi la fel de des ca 
înainte, o să ne apucăm noi s-o facem. 

— A, nu, băieţi, nu aşa ne-a fost învoiala! 


8 Filozof heraclitean care susţinea că numele sunt naturale si nu 
convenţionale 


— Ne-ai promis cá o să ne povesteşti câte ceva, în 
schimb. 

— N-am ce să vă povestesc. 

— Ai face bine să găseşti. Altfel, nu mai răspundem de 
nimic. 

Zdena se porni din nou să simuleze lovituri violente pe 
spinarea lui CKZ 114. Însă nu mai reuşea s-o înjure. 

Pannonique îşi spunea cá, la început, caporala îi dădea 
lovituri reale şi un surogat de nume, pe când acum o lovea 
cu un surogat de baston şi nu-i mai răcnea numele, care nu 
mai putea fi strigat tocmai pentru că era real. 

Pentru a scăpa de gândurile acelea care nu duceau 
nicăieri, CKZ 114 se hotărî să se apropie de EPJ 327. Să se 
simtă iubită de cineva bine intenţionat era o mare 
consolare. 

Acesta căuta întotdeauna să se afle în preajma ei. De 
îndată ce găsea prilejul, îi vorbea. Intelegea că îi plăcea 
iubirea cu care o înconjura. Şi îi era recunoscător: aceasta 
devenise raţiunea lui de a trăi. 

— Am mai multă poftă de viaţă de când vă cunosc, deci, 
paradoxal, de când sunt prizonier aici. 

— Poate cá nu ati spune aşa ceva dacă m-ati cunoaşte cu 
adevărat. 

— De ce vă închipuiţi cá nu vă cunosc cu adevărat? 

— Pentru a mă cunoaşte într-adevăr, ar fi trebuit să mă 
întâlniți în împrejurări normale. Eram foarte diferită înainte 
de arestare. 

— Din ce punct de vedere erati diferită? 

— Eram liberă. 

— V-as putea spune cá asta e evident. Totuşi, prefer să vă 
spun că sunteţi încă liberă. 

— Astăzi mă străduiesc să fiu liberă. 

— Nu e acelaşi lucru. 

— Să zicem că ar fi aşa. 

— Eram şi neserioasă, uneori. 

— Cu toţii eram. Şi aveam dreptate. Să profiti de micile 
plăceri neserioase ale vieţii e un talent important. Totuşi, 


asta nu mă lámureste de ce erati atât de diferită înainte de 
,Concentrare". 

— Intr-adevăr, nu-mi găsesc cuvintele. Totuşi, puteţi să 
mă credeţi pe cuvânt. 

— Vă cred. Insă persoana pe care o am în faţă e o 
persoană reală, chiar dacă împrejurările sunt inadmisibile. 
Deci pot să consider că vă cunosc într-adevăr, poate chiar 
mai bine decât dacă v-aş fi întâlnit în vremuri de pace. 
Ceea ce trăim e de fapt un război. Şi războiul dezvăluie 
natura profundă a fiinţelor. 

— Nu-mi place ideea. Asta ar sugera că avem nevoie de 
încercări. Cred că războiul dezvăluie doar una dintre 
naturile noastre profunde. Mi-ar fi plăcut să vă arăt natura 
mea profundă pentru vremuri de pace. 

— Dacă, printr-o minune, scăpăm cu viaţă din acest 
coşmar, îmi veţi arăta natura dumneavoastră profundă 
pentru vremuri de pace? 

— Dacă mai sunt în stare, da. 

Zdena îşi dădea seama de această apropiere. Şi nu-i 
plăcea deloc. Ceea ce o enerva mai tare era ideea cá el, 
care nu conta nici cât negru sub unghie, pe care-l putea 
bate după bunul ei plac şi trimite la moarte oricând avea 
chef, avea cea mai mare putere: aceea de a plăcea - nu 
ştia în ce măsură - celei care o obseda. 

Zdena fu tentată să-l târască pe EPJ 327 în şirul 
condamnaților la moarte: de ce să nu-şi elimine pur şi 
simplu rivalul? 

Ceea ce o făcu să-şi schimbe hotărârea fu înţelegerea 
faptului că acesta nu îi era rival: nu intra în conflict cu el. 
Fără îndoială, ar fi mult mai înţelept să studieze metodele 
acelui bărbat. Vai, remarcase deja că făcea parte din 
categoria celor care seduceau prin vorbe. 

Şi, din acel punct de vedere, Zdena se simţea în poziţie de 
inferioritate. Singura dată în viaţă când se crezuse 
elocventă fusese în faţa camerelor „Concentrării”, când 
trebuise să se prezinte publicului: şi văzuse rezultatul. 

Ca orice ratată, îi dispretuia pe cei care excelau în 
domeniile în care ea eşuase. 


„Oratorii iscusiti" - fiindcă nu-i numea niciodată altfel - ce 
specie! Cum putea oare Pannonique să fie atrasă de 
trăncăneala, de bolboroseala lor? Nici măcar nu-i trecea 
prin minte că o conversaţie ar fi putut avea un conţinut. 
Oameni din ăia care stăteau tot timpul la taclale cunoscuse 
destui în tinereţe, ascultase vorbăria goală a monologurilor 
lor alternate - pe ea ar lása-o rece! De altfel, Pannonique o 
subjugase fără să deschidă măcar gura. 

Reaua-credintá de care dădea dovadă nu reuşea să-i 
ascundă în întregime şocul prin care trecuse descoperind 
vocea tinerei şi impactul cuvintelor sale. 

„E altceva”, îşi spunea caporala. „Ea nu stătea la taclale. 
Cel mai frumos e când cineva vorbeşte pentru a spune 
ceva.” 

Şi dintr-odată avu o vagă bănuială: EPJ 327 vorbea cu 
Pannonique pentru a-i spune ceva. De aia era atât de 
subjugată. Ticălosul, avea deci ceva de spus! 

Scormoni înăuntrul ei în căutarea a „ceva de spus”. 
Datorită cuvintelor soc ale lui Pannonique, prinsese deja 
regula: „ceva de spus” era o chestie în care nimic nu era de 
prisos şi prin care se făcea schimb de informaţii atât de 
esenţiale încât celălalt rămânea marcat pentru totdeauna. 

Consternată, Zdena nu găsea înăuntrul ei nimic care să 
corespundă acelei descrieri. 

„Sunt goală pe dinăuntru”, îşi spuse. 

Pannonique şi EPJ 327 nu erau nişte fiinţe goale pe 
dinăuntru, asta se vedea de la o poştă. Caporala suferi 
cumplit descoperind acea diferenţă, acea prăpastie care o 
despártea de ei. Se consolă gândindu-se că ceilalţi caporali, 
organizatorii, spectatorii şi o mare parte a prizonierilor erau 
şi ei goi pe dinăuntru. Era uimitor: existau mult mai mulţi 
oameni goi pe dinăuntru decât plini de substanţă. De ce 
oare? 

Nu ştia nici ea, însă întrebarea care o măcina era cum să 
găsească o cale de-a nu mai fi goală pe dinăuntru. 

Prizonierii erau singurele fiinţe umane care nu văzuseră 
niciodată fie şi o secundă din „Concentrare”. Era singurul 
lor privilegiu. 


— Mă întreb care sunt secvențele ce interesează cel mai 
mult publicul, spuse MDA 802 în timpul cinei. 

— Cele cu execuțiile, sunt sigur, răspunse unul dintre 
bărbaţi. 

— Mi-e teamă că aveţi dreptate, interveni Pannonique. 

— Şi cele violente, adăugă una dintre femei. Bătăile cu 
vâna de bou, urletele trebuie să-i destindă grozav. 

— Cu siguranță, zise MDA 802. Si secvențele 
,emotionante": la astea cred că se ling pe buze. 

— După părerea dumneavoastră, întrebă EPJ 327, cine 
sunt cei mai vinovaţi? 

— Caporalii, răspunse bărbatul de mai înainte. 

— Nu: organizatorii, interveni cineva care nu vorbea 
niciodată. 

— Politicienii care nu interzic o astfel de monstruozitate, 
spuse MDA 802. 

— Dumneavoastră ce credeţi, Pannonique? întrebă EP) 
327. 

Pentru câteva clipe se făcu linişte, ca de fiecare dată când 
atenţia se îndrepta asupra tinerei. 

— Cred că cei mai vinovaţi sunt spectatorii, răspunse ea. 

— Nu sunteţi puţin nedreaptă? întrebă bărbatul. Oamenii 
se întorc de la muncă epuizați, posomorâţi, terminati. 

— Sunt şi alte canale, replică Pannonique. 

— Ştiţi bine cá programul TV e unicul subiect de 
conversaţie al oamenilor. De aia se uită toată lumea la 
aceleaşi lucruri: ca să nu fie lăsată pe dinafară, ca să aibă 
ceva de împărtăşit. 

— Atunci, să se uite cu toţii la altceva, spuse Pannonique. 

— Aşa ar trebui să facă, bineînţeles. 

— Vorbiti despre asta ca despre un ideal utopic, reluă 
Pannonique. Nu au altceva de făcut decât să schimbe 
canalul, nu poate fi prea greu, să fim serioşi. 

— Nu sunt de acord, spuse MDA 802. Publicul greşeşte, 
asta e clar. Dar de aici şi până la a afirma că e cel mai 
vinovat! Răutatea sa e pasivă. Organizatorii şi politicienii 
sunt de o mie de ori mai ticăloşi. 


— Ticăloşia lor e autorizată şi, deci, creată de spectatori, 
răspunse Pannonique. Politicile sunt emanatia publicului. 
Cât despre organizatori, nu sunt decât nişte rechini care se 
mulţumesc să se strecoare acolo unde descoperă o breşă, 
adică o piaţă care să le aducă profit. 

— Nu credeţi că organizatorii sunt cei care creează piaţa, 
aşa cum un agent publicitar creează o necesitate? 

— Nu. Responsabilitatea ultimă revine celui care acceptă 
să urmărească un spectacol atât de uşor de refuzat. 

— Şi copiii? spuse femeia. Se întorc de la şcoală înaintea 
părinţilor care n-au, prin forţa împrejurărilor, mijloacele de 
a-i pune în gardă. Nu poţi să controlezi tot ce urmăresc la 
televizor. 

— Vedeţi cum sunteţi, găsiţi mii de excepţii, mii de motive 
de indulgență, mii de scuze si mii de circumstanţe 
atenuante când trebuie să fiti clară si tranşantă. In timpul 
ultimului război mondial, cei care au ales rezistenţa ştiau că 
aceasta va fi dificilă, dacă nu imposibilă. Şi totuşi, nu au 
ezitat, nu s-au pierdut în tergiversări: singurul motiv pentru 
care au rezistat a fost faptul că nu puteau face altfel. In 
treacăt fie spus, copiii lor i-au imitat. Copiii nu trebuie 
consideraţi nişte idioţi. Un puşti cu o educaţie solidă nu e 
cretinul pe care societatea încearcă să ni-l impună. 

— Aveţi un proiect de societate, Pannonique? o ironiza 
bărbatul. 

— Nicidecum. Sunt de partea orgoliului şi a respectului, pe 
când ei nu sunt decât pentru dispreţ. Asta e tot. 

— Şi dumneavoastră care nu spuneţi nimic, EPJ 327, ce 
credeţi? 

— Constat cu groază că în încăperea asta se află o singură 
persoană despre care pot să fiu sigur că nu s-ar uita 
niciodată la „Concentrare”, şi aceea e Pannonique. Trag 
concluzia că, tocmai de aceea, ea trebuie să aibă dreptate, 
răspunse el. 

Se iscă un moment de stânjeneală. 

— Nici dumneavoastră nu v-aţi fi uitat niciodată la 
„Concentrare”, îi spuse Pannonique lui EPJ 327 când erau 
între patru ochi. 


— Nu am televizor. 

— E un motiv excelent. Nu v-aţi lăudat cu asta. De ce? 

— Dumneavoastră sunteţi portdrapelul. Eu am un pic cam 
prea mult aerul a ceea ce şi sunt de fapt: un profesor. 

— Nu aveţi de ce să rositi. 

— Nu. Însă, pentru a însufleţi mulţimea, dumneavoastră 
sunteţi ideală. Vorbeati de rezistenţă. Ştiţi cá ati putea crea 
o structură de rezistenţă în interiorul lagărului? 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. N-am să vă spun cum, fiindcă despre asta 
nu Ştiu nimic. Şi apoi, dumneavoastră sunteţi geniul tactic. 
Eu nu aş fi fost în stare să găsesc o lovitură de teatru ca 
aceea cu care aţi salvat viaţa lui MDA 802. 

— Nu sunt deloc un geniu. 

— Asta n-are nici o importanţă. Contez pe 
dumneavoastră. 

Salvarea lui MDA 802 nu fusese premeditată, îşi spunea 
ea: strategiile îi veneau pe moment, erau inspirate de 
încordarea acelei clipe. În restul timpului, gândurile sale nu 
se deosebeau prea mult de cele ale celorlalţi prizonieri: 
confuzie, teamă, foame, oboseală, dezgust. Se străduia să 
alunge toate aceste gânduri şi să le înlocuiască cu muzică, 
a patra măsură a Simfoniei pentru orgă de Saint-Saéns, de 
pildă, pentru a-şi da curaj, bucata andante a Simfoniei a 
zecea de Schubert pentru a-şi întări voinţa. 

A doua zi, în timpul inspecției de dimineaţă, Pannonique 
avu dintr-odată convingerea că era filmată: camera era 
atintità asupra ei şi nu o pierdea o clipă din ochi, o simţea, 
era sigură de asta. 

O parte a minţii sale îi spunea că era doar un soi de 
narcisism copilăresc: când era mică avea adesea impresia 
că un ochi - Dumnezeu? conştiinţa? - o urmărea. După ce 
crescuse încetase, printre altele, să mai creadă aşa ceva. 
Cu toate astea, dimensiunea eroică a fiinţei sale îi ordonă 
totuşi să creadă şi să profite cât mai repede. 

Fără să mai aştepte, tânăra întoarse faţa spre presupusa 
cameră şi rosti tare şi răspicat: 


— Spectatori, stingeti televizoarele! Voi sunteţi cei mai 
mari vinovaţi! Dacă emisiunea asta monstruoasă nu ar 
avea o audienţă atât de largă, ar fi încetat să existe de 
mult! Adeváratii caporali sunteţi voi! Şi când ne priviţi 
murind, ucigaşii sunt ochii voştri! Voi sunteţi închisoarea 
noastră, voi sunteţi supliciul nostru! 

Apoi tăcu, păstrând încă o lucire intensă în adâncul 
pupilelor. 

Caporalul Jan ajunsese deja lângă ea si o pálmuia de 
parcá ar fi vrut s-o decapiteze. 

Caporala Zdena, furioasă cá îi erau încălcate drepturile, se 
grăbi să-l oprească şi îi murmură în ureche: 

— Ajunge. Organizatorii sunt în spatele chestiei ăsteia. 

Caporalul Jan o privi cu stupoare. 

— Astia nu mai ştiu ce să mai născocească, zise el 
îndepărtându-se. 

Zdena o băgă din nou pe tânără în rând şi îi şopti, privind- 
o ţintă în ochi: 

— Bravo. Si eu cred la fel. 

Ziua se scurse fárá alte incidente. 

Pannonique era încurajată si deconcertată de lipsa de 
sanctiune ce urmase izbucnirii sale. Isi spunea cá, probabil, 
nu pierdea nimic aşteptând. Efectul surprizei, care o 
protejase până atunci, nu avea să ţină o veşnicie. 

Prizonierii se uitau la ea cu acele priviri uluite şi 
admirative rezervate de obicei nebunilor geniali care se 
condamnă singuri la moarte prin comportamentul lor 
nesăbuit. Citea în ochii lor acea sentinţă şi se simţea încă şi 
mai sigură pe alegerile ei. 

Şi faptul că Zdena aproba, la rândul ei, injuriile aduse 
publicului era culmea paradoxului, ca şi când spitalul şi-ar fi 
bătut joc de caritate. 

Seara, la cină, unitatea lui Pannonique fu surprinsă că 
aceasta mai era încă în viaţă. 

— Puteţi să ne spuneţi şi nouă ce v-a apucat? întrebă MDA 
802. 

— Mi-am adus aminte de o frază celebră a unui erou 
algerian, răspunse Pannonique: 


„Dacă vorbeşti, mori; dacă nu vorbeşti, mori. Atunci, 
vorbeşte si mori”. 

—  Încercaţi, totuşi, să vá păziţi. Avem nevoie de 
dumneavoastră în viaţă. 

— Mă dezaprobati? întrebă tânăra. 

— Dimpotrivă, vă aprob si vă admir. Asta nu mă împiedică 
totuşi să mă tem pentru viaţa dumneavoastră. 

— Trebuie să recunoasteti că n-am fost niciodată mai în 
formă ca acum. Şi asta n-a făcut-o pe caporala Zdena să-şi 
schimbe hotărârea de a-mi strecura în buzunar ciocolata de 
fiecare zi, spuse ea împărțind pátrátelele. 

— Fără îndoială, n-a primit încă instrucţiuni în ceea ce vă 
priveşte. 

— Ştiţi că nici măcar nu le-a aşteptat ca să mă felicite? 

Si Pannonique le reproduse cuvintele caporalei, „Bravo. Si 
eu cred la fel”, care stârniră râsul. 

— Caporala Zdena gândeşte! 

— Şi gândeşte la fel ca eroina noastră! 

— E de-a noastră! 

— Şi noi care ne-am îndoit întotdeauna, având în vedere 
felul ei de-a urla tot timpul la noi şi de-a ne rupe în bătăi. 

— E un suflet sensibil. 

— Cu toate astea, remarcă Pannonique, îi suntem 
indatorati până peste cap: fără ciocolata ei, mulţi dintre noi 
ar fi deja morţi de foame. 

— Ştim noi care e motivul márinimiei sale..., scrâşni EP] 
327. 

Pannonique nu se simti in largul ei, ca de fiecare datá 
când EPJ 327 îşi permitea vreun comentariu referitor la 
pasiunea cu care o înconjura Zdena. El, care era noblețea 
întruchipată, îşi pierdea orice urmă de măreție sufletească 
atunci când venea vorba de Zdena. 

În noaptea aceea, Pannonique, încă sub impactul propriei 
sale acţiuni, alunecase într-un somn agitat, care se 
întrerupea necontenit. Tresărea la cel mai mic zgomot şi se 
liniştea cum putea, strângându-şi cu putere braţele în jurul 
trupului firav. 


Dintr-odată se trezi şi o zări lângă ea pe Zdena, care o 
mânca din ochi. Aceasta avu inspiraţia să-i acopere gura cu 
mâna pentru a-i înăbuşi strigătul. li făcu semn s-o urmeze 
în vârful picioarelor. 

După ce ieşiră din baracă în aerul răcoros, Pannonique 
întrebă în şoaptă: 

— Veniţi adesea să mă priviţi când dorm? 

— E prima oară. E adevărat, ţi-o jur. N-am nici un motiv să 
te mint, eu deţin puterea. 

— Ca şi când cei puternici nu ar minţi! 

— Mint mult. Însă pe tine nu te mint. 

— Ce vreţi? 

— Să-ţi spun ceva. 

— Şi ce vreţi să-mi spuneţi? 

— Că sunt de acord cu tine. Spectatorii sunt nişte ticăloşi. 

— Mi-ati spus-o deja. De asta ati venit să mă deranjati? 

Pannonique era uimită de insolenta propriului ton. Era 
peste puterile ei. 

— Voiam să-ţi vorbesc. Nu avem niciodată prilejul ăsta. 

— Poate fiindcă nu avem nimic să ne spunem. 

— Eu am multe să-ţi spun. Mi-ai deschis ochii. 

— În ce privinţă? întrebă Pannonique ironic. 

— În privinţa ta. 

— N-am chef să devin subiect de conversaţie, spuse 
tânăra îndepărtându-se. 

Caporala o prinse de braţul cu muşchi modelati altfel 
decât ai săi. 

— Tu însemni mult mai mult decât crezi. 

Sá nu-ţi fie teamă de nimic. Nu vreau să-ţi fac nici un rău. 

— Trebuie să vă alegeţi bine tabăra, caporală Zdena. 
Dacă nu sunteţi în tabăra mea, atunci îmi vreţi răul. 

— Nu-mi mai spune caporală Zdena. Spune-mi pur şi 
simplu Zdena. 

— Atâta timp cât veţi fi cine sunteţi, am să vă numesc 
caporala Zdena. 

— Nu pot să schimb tabăra. Sunt plătită pentru a fi 
caporal. 

— Un argument grozav. 


— Poate că am greşit acceptând să devin caporal. Însă 
acum, că am făcut-o, e prea târziu. 

— Niciodată nu e prea târziu să încetezi să mai fii un 
monstru. 

— Dacă sunt un monstru, nu voi înceta să fiu unul doar 
schimbând tabăra. 

— Ceea ce e monstruos înăuntrul dumneavoastră e 
caporala, nu Zdena. Incetati să mai fiti caporal şi nu veţi 
mai fi monstruoasă. 

— Concret, ceea ce îmi propui e imposibil, în contractul 
caporalilor există următoarea clauză: dacă demisionăm 
înainte de sfârşitul anului pentru care ne-am angajat, 
devenim automat prizonieri. 

Pannonique se gândi că era posibil să mintă. Cu atât mai 
rău, nu avea cum să-i verifice spusele. 

— Cum aţi putut să semnaţi un asemenea contract? 

— Era prima oară când cineva avea nevoie de mine. 

— Şi asta v-a fost de-ajuns? 

— Da. 

„Săraca fată, e săracă în toate sensurile cuvântului”, îşi 
spuse gânditoare Pannonique. 

— Am să continui să-ţi aduc ciocolată. Uite, ţi-am păstrat 
nişte pâine de la cină. 

li întinse o pâiniţă rotundă şi aurie, cu totul altceva decât 
pâinea neagră şi uscată cu un gust oribil de la mesele 
deţinuţilor. 

Tânăra o privi salivând. Foamea fu mai puternică decât 
frica: o înhaţă şi o devoră cu lăcomie. Caporala o privea cu 
satisfacţie. 

— Ce mai vrei acum? 

— Libertatea. 

— Asta nu se strecoară asa, pur şi simplu, în buzunarul 
cuiva. 

— Credeţi că posibilitatea evadării ar putea fi luată în 
calcul? 

— Imposibil. Sistemul de securitate e inatacabil. 

— Chiar dacă ne ajutaţi? 

— Ce vrei să spui cu ,ne"? Pe tine vreau să te ajut. 


— Caporală Zdena, dacă nu mă ajutaţi decât pe mine, nu 
veţi înceta niciodată să fiţi un monstru. 

— Nu mă mai plictisi cu morala ta. 

— Dar morala e foarte utilă. Împiedică crearea unor 
emisiuni precum „Concentrarea”. 

— Atunci, vezi bine cá nu funcţionează. 

— Dar ar putea funcţiona. Emisiunea asta ar putea fi 
oprită. 

— Visezi! E cel mai mare succes din întreaga istorie a 
televiziunii. 

— Adevărat? 

— În fiecare dimineaţă urmărim ratele de audienţă din 
ziua precedentă, te dau pe spate. 

Deznádejdea îi închise gura lui Pannonique. 

— Ai dreptate: spectatorii sunt niste gunoaie. 

— Asta nu vă scuză în nici un fel, caporalá Zdena. 

— Nu sunt aşa de monstruoasă ca ei. 

— Dovediti-o. 

— Nu mă uit la „Concentrarea”. 

— Chiar aveţi umor, scrâşni Pannonique scârbită. 

— Dacă te-aş elibera cu preţul vieţii mele, ar fi o dovadă? 

— Nu sunt prea sigură, dacă nu mă eliberaţi decât pe 
mine. 

— Ceea ce-mi ceri e imposibil. 

— Dacă vă puneţi viaţa în pericol, încercaţi măcar să 
salvaţi pe toată lumea. 

— Nu asta e problema. Ci faptul că ceilalţi nu mă 
interesează. 

— Şi ăsta e un motiv suficient ca să nu-i eliberaţi? 

— Sigur că da. Pentru că, dacă te-aş elibera pe tine, nu aş 
face-o degeaba. 

— Cum adică? 

— Va trebui totuşi să plăteşti un preţ. Doar n-o să-mi risc 
viaţa fără să primesc nimic în schimb. 

— Nu înţeleg, spuse Pannonique înroşindu-se la faţă. 

— Ba da, înţelegi. intelegi foarte bine, răspunse Zdena 
căutându-i privirea. 


Pannonique îşi duse mâna la gură ca să nu vomite. De 
data asta, caporala nu mai încercă să o reţină. 

Pe salteaua sa de paie, Pannonique plângea de scârbă. 

Scârbă pentru acea umanitate care asigura un succes 
scandalos unei astfel de emisiuni. Scârbă pentru acea 
umanitate printre rândurile căreia se număra una ca Zdena. 
Şi când te gândeşti că văzuse în ea o palmă pe obrazul 
sistemului, o victimă a acestuia. Era încă şi mai rea decât 
sistemul care îi dăduse naştere. In sfârşit, scârbă pentru ea 
însăşi, care trezea asemenea dorinţe unei fiinţe atât de 
vulgare. A 

Pannonique nu era obişnuită cu o astfel de senzaţie. In 
noaptea aceea suferi ca un animal rănit. 

Caporala Zdena se întoarse în patul ei cu nişte impresii pe 
care nu reuşea nici să le identifice, nici să le departajeze. | 
se părea că era mai degrabă mulţumită. Nu ştia prea clar 
de ce. Poate pentru că avusese o lungă discuţie cu cea care 
o obseda. Care se terminase destul de prost, însă asta era 
de aşteptat şi, apoi, lucrul ăsta se va schimba. 

Nu era oare firesc să pună anumite condiţii pentru 
eliberarea ei? In adâncul ei mocnea o deznădejde căreia nu 
îndrăznea să-i rostească numele. Pe măsură ce orele nopţii 
se scurseră, aceasta urca la suprafaţă. 

Incetul cu încetul, tristeţea făcu loc ranchiunei: „Eu pun 
condiţiile şi cu atât mai rău dacă chestia asta nu-i e pe plac 
domnişoarei. Puterea aparţine celor puternici şi un preţ e 
un preţ. Dacă vrei să fii liberă, o să te supui”. 

Acest resentiment nu întârzie să culmineze într-un fel de 
transă de autosatisfacţie: „Cu atât mai bine dacă te 
dezgust! Nici nu ştii câtă plăcere-mi face să-ţi displac, iar 
preţul pe care va trebui să-l plăteşti îmi va plăcea cu atât 
mai mult!”. 

A doua zi, EPJ 327 observă că Pannonique avea cearcáne 
vinete sub ochi. Insă nu îşi dădu seama că şi caporala era la 
fel de încercănată. Remarcă, pe de altă parte, că aceasta 
se arăta mai distantă faţă de Pannonique si se simţi 
oarecum uşurat. 


Însă de ce oare muza prizonierilor avea un aer atât de 
copleşit, de deznădăjduit? Nu-i stătea în fire. Până acum, 
chiar şi în zilele cele mai negre, îşi păstra neatinsă forţa 
privirii. Astăzi, însă, aceasta era stinsă. 

Nu găsi nici un prilej să-i vorbească înainte de lăsarea 
serii. 

Afară, mass-media era în plină fierbere. 

Majoritatea ziarelor rezervară prima pagină actului plin de 
curaj al lui Pannonique: o fotografie mare cu ea adresându- 
se publicului. Unele reluară, în lipsa oricărui alt comentariu, 
prima frază pe care aceasta o rostise şi o tipăriseră cu 
caractere enorme: „SPECTATORI, STINGETI 
TELEVIZOARELE! ^. Altele, pe a doua: „VOI SUNTEŢI CEI MAI 
MARI VINOVATI!". Altele aleseră drept titlu cuvintele cele 
mai violente: ,UCIGASII SUNT OCHII VOŞTRI!”. 

Apoi, declaraţia sa era reprodusă în întregime. Unii 
editorialişti îndrăzniră să-şi înceapă articolele astfel: „V-am 
spus eu cá..." Revistele afirmară că era o lovitură regizată, 
că tânăra fusese plătită să spună toate lucrurile acelea etc. 
Cititorii scriseră pentru a întreba dacă prizonierii erau plătiţi 
pentru faptul că erau omorâţi. 

Cu excepţia acestor intervenţii meschine, părerea era 
unanimă: mass-media îi dădea întru totul dreptate lui 
Pannonique si o glorifica. „O eroină, una adevărată!” se 
extaziau oamenii. 

La cină, Pannonique îi anunţă pe cei din unitatea sa cá nu 
primise ciocolată în ziua aceea. 

— Evident, spuse MDA 802. Astea sunt represaliile pentru 
injuriile de ieri. 

— Vedeţi, interveni EPJ 327: ieri, caporala Zdena v-a 
felicitat pentru cuvintele dumneavoastră, însă e prima care 
v-a pedepsit pentru ele. Pe viitor vom şti cât valorează 
sinceritatea ei. 

— Dar... din cauza mea, nu aveţi ciocolată în seara asta! 
se bâlbâi tânăra. 

— Glumiţi, se revoltă MDA 802. Adevărul e că de câteva 
săptămâni bune am tot avut ciocolată datorită 
dumneavoastră. 


— Exact, aprobă unul dintre bărbaţi. 

— Dacă nu era izbucnirea mea de ieri, aş fi putut să vă 
distribui şi astăzi ciocolată. 

— Având în vedere eroismul dumneavoastră, suntem 
fericiţi să nu primim ciocolată astă-seară, strigă o femeie. 

— De altfel, ciocolata aia nu era prea grozavă. Nu era 
tocmai marca mea preferată, spuse MDA 802. 

Întreaga masă izbucni în hohote de râs. 

— Mulţumesc, prieteni, murmurá Pannonique ruşinată, 
gândindu-se la pâinea proaspătă pe care o devorase în ajun 
fără să se gândească măcar la tovarăşii ei. 

Remuşcările fură atât de mari, încât le împărţi bucata sa 
de pâine uscată, iar ceilalţi se aruncară asupra ei fără să 
mai pună vreo întrebare. 

Două zile mai târziu, organizatorii se minunau încă şi mai 
tare de ratele pe care le atinsese audienta: 

— E de-a dreptul extraordinar: niciodată, chiar niciodată 
nu am avut un public atât de numeros! 

— Daţi-vă şi voi seama: întreaga mass-medie a aplaudat 
luarea de poziţie a micutei, iar rezultatul e exact opusul a 
ceea ce le cerea ea spectatorilor. 

— Numai de li s-ar adresa din nou! 

— Puştoaica asta are într-adevăr simţul spectacolului! 

— Ar fi trebuit să facă televiziune! 

llaritate generală. 

Caporala Zdena continua să nu mai strecoare bucăţi de 
ciocolată în buzunarul lui Pannonique. 

Audienta „Concentrării” continua să crească. 

Dacă tânăra ar fi ştiut că actul său de curaj avusese o 
asemenea consecinţă, deznădejdea deja de nesuportat în 
care se afla ar fi atins paroxismul. 

Ziariştii remarcară figura tristă a muzei. Mare parte a 
mass-mediei o puse pe seama pedepsei, mai mult ca 
sigură, pe care i-o adusese declaraţia sa: „Ar trebui să 
urmăm sfatul lui Pannonique, cu atât mai mult cu cát ea a 
plătit scump eroismul său”. 

Audienta emisiunii crescu şi mai mult după asta. 


Un editorial scoase în evidenţă fenomenul astfel: „Sunteţi 
cu toţii nişte ticăloşi. Şi cu cât sunteţi mai ticăloşi, cu atât 
vă uitaţi mai mult”. Acest paradox respingător fu reluat şi 
forfecat de întreaga mass-medie. 

Audienta emisiunii atinse culmile. 

Un ziarist reluă în ediţia de seară problema din editorialul 
de dimineaţă: „Cu cát vorbim mai mult despre 
«Concentrare», cu cât îi subliniem mai mult atrocitatea, cu 
atât o facem să meargă înainte. Soluţia e tăcerea”. 

Mass-media asigură un ecou fabulos acestui îndemn la 
mutism. SA TACEM! spuneau titlurile revistelor. Cotidianul 
cu cel mai mare tiraj umplu prima pagină cu un singur 
cuvânt: TACERE! Radiourile repetară celor care voiau să 
audă că nu vor scoate nici un cuvânt, unul măcar, despre 
subiectul în chestiune. 

Audienta atinse limita maximă. 

— Nu avem ciocolată? o întrebă într-o seară pe 
Pannonique un bărbat care stătea la aceeaşi masă. 

— Táceti! îi ordonă MDA 802. 

— Imi pare rău, răspunse tânăra. 

— Nu are nici o importanţă, interveni ferm EPJ 327. 

Pannonique ştia bine că mintea. Ciocolata aia îi lipsea într- 
un mod aproape dureros. In lipsă de altceva, acele câteva 
pătrăţele zilnice constituiseră vreme de câteva săptămâni 
bune esenţa aportului de energie. lar coltucul jalnic de 
pâine şi zeama chioară nu puteau înlocui caloriile preţioase. 
Cu fiecare zi care trecea, tânăra se simţea tot mai slăbită. 

— Ar trebui să apostrofati din nou publicul, îi spuse EPJ 
327 muzei. 

— Ca să riscăm să ne ia şi pâinea? întrebă bărbatul de 
mai înainte, roşind. 

— Nu vă e ruşine? îl mustră MDA 802. 

— Nu greşeşte deloc, interveni Pannonique. Au trecut deja 
două săptămâni de la declaraţia mea către public şi vedeţi 
bine că, în afară de dispariţia ciocolatei, toată chestia asta 
n-a avut nici un rezultat. 

— N-aveti de unde să ştiţi, spuse EPJ 327. Nu avem nici 
cea mai mică idee despre ce se întâmplă afară. Poate că nu 


se mai uită nimeni la emisiune. Poate că suntem chiar în 
pragul anulării sale. 

— Credeţi? întrebă Pannonique zâmbind. 

— Eu cred, spuse MDA 802. Mi se pare că e şi un proverb 
arab care se potriveşte cu împrejurările de faţă: „Nu cobori 
braţele: rişti să faci asta cu o oră înainte de miracol”. 

A doua zi, Pannonique îi şopti în grabă Zdenei la ureche: 
„în noaptea asta”. 

Rezultatul nu se lăsă aşteptat. Pe la ora patru după- 
amiaza, buzunarul bluzei sale fu umplut cu două tablete de 
ciocolată. 

Toată ziua fu urmărită de o nelinişte chinuitoare. 

Seara, la cină, când scoase la iveală ciocolata, aceasta fu 
întâmpinată cu strigăte de bucurie. 

— Pedeapsa a fost suspendată! ţipă cineva. 

— Mai încet, vă rog! Gândiţi-vă la celelalte mese! spuse 
muza. 

— De ce nu cereti mai multă ciocolată? se rázvráti cel 
care fusese chemat la ordine. 

— Credeţi cá mă aflu în poziţia de-a cere ceva? răspunse, 
simțind mânia urcând în ea. 

— Aţi putea să gândiţi înainte să spuneţi asemenea 
tâmpenii, îi spuse EPJ 327 bărbatului. 

— Dacă tot îşi vinde farmecele, de ce să nu fixeze un pret 
exorbitant? scrâşni cel care nu suporta să fie făcut vinovat. 

Pannonique sări în picioare. 

— Şi, după părerea dumneavoastră, cum câştig ciocolata 
asta? 

— Ascultati, asta vă priveşte. 

— A, nu, spuse ea. De vreme ce o mâncaţi, asta vă 
priveste si pe dumneavoastrá. 

— Nu-i adevărat, fiindcă eu nu v-am cerut nimic. 

— Sunteţi mai rău ca un proxenet. Şi să-mi mai risc viaţa 
aducându-i de mâncare unuia ca dumneavoastră! 

— Ei bine, ajunge, refuz să mai fiu un tap ispăşitor. 
Oricum, toţi gândesc la fel la masa asta. 

Se iscă un protest general, ceilalţi încercând să se 
desolidarizeze de astfel de insinuări. 


— Nu-i credeţi, continuă bărbatul. Vor doar să rămână în 
grațiile dumneavoastră ca să primească în continuare 
ciocolată. Nu fac decât să vă spun pe faţă ceea ce ei spun 
pe la spate. Şi apoi, e un lucru care vă scapă: felul în care 
faceţi rost de ciocolata asta ne e absolut indiferent. Cum se 
spune, e cinstit. 

— Vreti sá-ncetati să spuneţi noi, aveţi cel puţin curajul 
de-a spune eu, interveni EPJ 327. 

— Nu primesc lecţii de la dumneavoastră, sunt singurul 
care are curajul să spună ceea ce alţii doar gândesc. 

— Ceea ce mi se pare cel mai extraordinar, remarcă 
Pannonique, e cât de mándru sunteţi de dumneavoastră. 

— Intotdeauna suntem mândri când spunem adevărul, 
răspunse bărbatul înălţând capul. 

Lui Pannonique îi fu acordată o mare favoare: îsi dădu 
seama cât de ridicol era individul şi izbucni în râs. Chestia 
asta fu contagioasă: toată lumea de la masă se porni să 
facă haz pe seama acelui personaj. 

— Aşa, râdeti, scrâşni el. Ştiu ce spun. Asta vă deranjează. 
Şi ştiu că de acum înainte nu voi mai primi ciocolată. 

— Gresiti, replică Pannonique, veţi continua să primiţi 
ceea ce numiţi partea dumneavoastră. 

Aşteptă până când ceilalţi căzură într-un somn adânc, 
apoi ieşi din baracă şi dădu nas în nas cu caporala Zdena 
care îi pândea cu nerăbdare sosirea. 

— Mergem în camera mea? 

— Rămânem aici, răspunse Pannonique. 

— Ca şi data trecută? E jenant. 

Isi dădu seama cá Zdena începea dintr-odată să se 
gândească la noi posibilităţi care nu-i conveneau mai mult. 
l-o luă înainte: 

— Vreau să vă vorbesc. Cred cá e o neînțelegere între noi. 

— Asta e clar. Nu îţi vreau decât binele iar tu nu prea pari 
să ştii asta. 

— E vorba de o altă neînțelegere, caporală Zdena. 

— Imi place când îmi spui pe nume, chiar dacă aş prefera 
să laşi deoparte titlul. Imi place când îmi rosteşti numele 
mic. 


Pannonique îşi promise să evite să-i spună pe nume de 
atunci înainte. 

Caporala se apropie. Tinerei îi fu atât de frică, încât începu 
să vorbească tremurând: 

— Neintelegerea constă în faptul că vă înşelaţi asupra 
dispretului meu pentru dumneavoastră. 

— Deci nu mă dispretuiesti? 

— Vă înşelaţi grav asupra naturii dispretului meu. 

— Mă flatează ceea ce-mi spui. 

— Ceea ce dispretuiesc în dumneavoastră, spuse 
Pannonique, care nu mai putea de frică, este faptul că 
recurgeti la forţă, constrângere, şantaj, violenţă. Si nu 
natura dorinţei dumneavoastră. 

— Aha. Iti place genul ăsta de dorinţă? 

— Ceea ce îmi provoacă dezgustul este tot ceea ce nu 
sunteţi de fapt. Momentele când vă comportati ca o 
adevărată caporală. _ 

— Istoriile astea ale tale sunt grozav de complicate. Imi 
dai întâlnire în toiul nopţii pentru aiurelile astea de 
neînțeles? 

— Nu sunt aiureli. 

— Speri să scapi atât de ieftin? 

— E foarte important să ştiţi că sunteţi un om bun. 

— |n situaţia în care mă aflu, mă doare fix în cot. 

— Ceea ce e esenţial în dumneavoastră tânjeşte după 
stima mea. Vă doriţi enorm să vedeţi lucind în ochii mei, 
numai pentru dumneavoastră, o scânteie care să nu aibă 
nimic de-a face cu ura, o imagine răsfrântă în care să fiţi 
măreaţă şi nu vrednică de milă. 

— Faptul cá aş vedea asta în ochii tái nu mi-ar oferi cu 
siguranţă atât cât aştept de la tine. 

— Vă va oferi mai mult. Mult mai mult. 

— Nu sunt sigură cá ar fi mai mult. 

— Ceea ce vreţi dumneavoastră nu poate fi obţinut decât 
cu forţa. Şi asta, contrar a ceea ce gândiţi acum, v-ar 
produce silă. Când vă veţi gândi din nou la asta, mai târziu, 
va fi mai rău decât dacă ati avea un acces de greață. 


Singura amintire care vă va urmări va fi aceea a ochilor mei 
plini de o ură insuportabilă. 

— Încetează. Mă ispitesti. 

— Dacă aţi fi într-adevăr ispitită să continuaţi, aţi fi în 
stare să-mi rostiţi numele mic. 

Zdena păli. 

— Când simţim ceea ce simtiti dumneavoastră, avem 
nevoie să rostim numele celuilalt. Nu degeaba v-aţi dat 
peste cap să-l aflaţi pe al meu. Însă acum, când îl ştiţi şi 
când mă aflu în faţa dumneavoastră, sunteţi incapabilă să- 
mi rostiti numele mic. 

— Adevárat. 

— Cu toate cá v-o doriti, nu-i aga? 

— Da. 

— E o incapacitate fiziologică. Greşim atunci când 
subestimăm trupul: acesta e mult mai puţin rău decât 
sufletul. Sufletul dumneavoastră pretinde că-şi doreşte 
nişte lucruri pe care trupul le refuză. Atunci când sufletul 
dumneavoastră va fi la fel de cinstit ca trupul 
dumneavoastrá, imi veti putea rosti numele. 

— Te asigur cá trupul meu ar fi în stare să-ţi facă rău. 

— Însă nu el e cel care vrea să facă asta. 

— De unde ştii toate astea? 

— Nu pretind că vă cunosc. Dar să dispretuiesti înseamnă, 
într-un fel, să-ţi închipui că ai cunoaşte ceea ce e de 
nepătruns înăuntrul celorlalţi. Am o intuiţie în ceea ce vă 
priveşte, asta-i tot. Însă profunzimile întunecate ale 
sufletului dumneavoastră sunt de nepătruns chiar şi pentru 
mine. 

Se lăsă un moment de tăcere. 

— Sunt nefericită, spuse Zdena. Îmi închipuiam noaptea 
asta cu totul altfel. Spune-mi la ce pot să mă aştept de la 
tine. Spune-mi la ce pot să sper. 

Pret de un sfert de secundă, Pannonique o găsi 
emoţionantă. 

— Ati putea să-mi rostiti numele privindu-má în ochi. 

— Atâta tot? 


— Dacă reusiti să faceţi asta, vă veţi da seama că e deja 
enorm. 

— Îmi imaginam viaţa cu totul altfel, spuse caporala 
dezamăgită. 

— Şi eu. 

Izbucnirá în râs. Fu un moment de complicitate: două 
tinere de douăzeci de ani, descoperind împreună ticăloşia 
lumii. 

— Mă duc să mă culc, spuse Pannonique. 

— N-o să pot sá-nchid un ochi. 

— Atunci gândiţi-vă, în timpul insomniei, cum ne-ati putea 
ajuta concret pe tovarăşii mei şi pe mine. 


Partea a patra 


La un moment dat, audienta încetă să mai crească. Nici 
nu scăzu, fie şi cu câteva procente, însă nu mai crescu. 

Organizatorii îşi pierdură capul. „Concentrarea” exista 
deja de şase luni, timp în care curba ratelor de audienţă 
fusese în continuă urcare, uneori creşteri foarte lente, 
alteori bruşte, în cazul incidentelor celor mai mediatizate - 
însă nu stagnase niciodată. 

— E primul nostru moment de acalmie, remarcă unul din 
ei. 

— Un moment de acalmie este întotdeauna un fals 
moment de acalmie, spuse altul. E o lege a naturii: ce nu 
merge înainte, dă înapoi. 

— Asta nu ne împiedică să avem încă o audienţă enormă, 
cea mai zdrobitoare obţinută vreodată de vreo emisiune. 

— Nu e de-ajuns. Dacă nu ne pregătim din timp pentru 
viitor, vom avea parte, mai devreme sau mai târziu, de o 
surpriză neplăcută. 

— În mod sigur. Mass-media nu mai vorbeşte despre noi. 
Luni de zile n-a vorbit decât despre „Concentrarea”, iar 
acum a schimbat subiectul. Trebuie să găsim altceva, dacă 
vrem să atragem din nou atenţia. 

Unul dintre ei propuse să scoată o revistă consacrată 
principalilor candidaţi: asta era o practică destul de curentă 


în cazul emisiunilor televizate de acum zece ani, o revistă 
cu fotografiile vedetelor şi cu interviurile luate acestora. 

— Imposibil, i se răspunse. Nu am putea conta decât pe 
caporali. Or, adevăratele vedete ale emisiunii sunt 
prizonierii. Şi, pentru că reproducem condiţiile unui lagăr de 
concentrare în toată regula, nu putem să le luăm interviuri: 
asta contravine principiului dezumanizării care guvernează 
orice lagăr care se respectă. 

— Şi ce dacă? Poate că ar trebui să dezvoltăm ideea asta. 
Când CKZ 114 a dobândit o identitate, dezvăluindu-şi 
prenumele, am avut o acoperire mediatica formidabilă. 

— Chestia asta n-a funcţionat decât în cazul ei. Nu trebuie 
să-i banalizăm, în nici un caz, gáselnita. 

— E a naibii de frumoasă, micuța asta. Păcat că s-a mai 
liniştit în ultima vreme. 

— Ce se mai aude despre dragostea ei cu Zdena? Ar fi o 
idee, călăul şi victima... 

— Nu, publicului îi place să o vadă ca pe o fecioară 
inaccesibilă. 

— În orice caz, nu asta ne-ar salva de pe marginea 
prăpastiei. Ne trebuie un nou plan. 

Organizatorii au mai dezbătut ceva timp înainte de a se 
reuni în jurul mesei rotunde. Se băură litri de cafea, se 
fumă. 

— Singurul defect al „Concentrării” e că nu e deloc 
interactivă, remarcă unul din ei. 

— Interactivitatea: de douăzeci de ani încoace nu mai au 
decât cuvântul ăsta pe buze. 

— Si pe bună dreptate: publicului îi place la nebunie să 
participe. Îi place la nebunie să i se ceară părerea. 

— Cum să facem emisiunea interactivă? 

Se lăsă un moment de tăcere. 

— E simplu! exclamă cineva. Să lăsăm publicul să facă 
treaba caporalilor! 

— Bătăile cu vâna de bou? 

— Nu! Selectarea condamnaților la moarte. 

— Cred c-am găsit ideea salvatoare. 


— Difuzăm pe post un număr de telefon cu un tarif 
exorbitant? 

— Se poate si mai bine: il difuzám prin teletext. E si mai 
grozav dacá spectatorul poate sá puná totul la punct doar 
folosind telecomanda. Nu trebuie decât să tasteze cele trei 
litere şi cele trei cifre ale numărului matricol al celui pe care 
hotărăşte să-l elimine. 

— Genial! întocmai ca în arenele romane când trebuiau să 
îndrepte degetul mare în sus sau în jos. 

— Sunteţi nebuni. Participarea va fi egală cu zero. Nici un 
spectator nu va îndrăzni să desemneze singur victimele. 

Toţi ochii se îndreptară spre cel care vorbise. 

— Pe cât pariem? întrebă un altul. 

Izbucnirá în hohote de râs. 

— Emisiunea e salvată, decretă conducătorul 
simpozionului, punând astfel capăt reuniunii. 

Noile reguli au fost explicate publicului in amánuntime, 
astfel încât să fie înţelese şi de ultimul dintre cretini. Un 
prezentator zàmbáret anunţă cu entuziasm publicul cá, din 
acel moment, „Concentrarea” devenea emisiunea sa. 

— Pe viitor, voi veţi fi cei care veţi selectiona prizonierii. 
Voi veţi hotărî cine pleacă şi cine rămâne. 

Mentionarea cuvântului „moarte” era evitată cu grijă. 

Apoi, apărea o telecomandă care ocupa întregul ecran. 
Tastele pe care trebuia să apeşi pentru a intra în teletextul 
„Concentrării” erau indicate cu roşu. Era extrem de simplu, 
însă, de teamă că unii nu vor reuşi, explicaţiile fură reluate: 
„Ar fi păcat să pierdeţi ocazia de a ne trimite votul vostru 
din cauza unei simple probleme tehnice”, spuse 
prezentatorul. 

— Tinem să  precizám că accesul la  teletextul 
,Concentrárii" e gratuit, conform principiului democratic al 
emisiunii noastre, incheie el cu un aer amabil. 

Ziarele vuirá încă si mai tare decât o făcuseră la apariţia 
emisiunii: ULTIMA  GASELNITA A  ,CONCENTRARII": 
CAPORALII SUNTEM NOI! anunta titlul celui mai important 
cotidian. SUNTEM CU TOTII NISTE CALAI. DREPT CINE NE 
IAU? puteai citi peste tot. 


Unul dintre editorialişti scrise un articol mai emotionant ca 
niciodată: „Fac apel la onoarea umanităţii”, scria el. 
„Desigur, aceasta a decăzut foarte mult asigurând un 
asemenea succes emisiunii celei mai dezgustătoare din 
întreaga Istorie. 

Însă, în faţa unei asemenea ticăloşii, aştept de la voi, de la 
noi toţi, o trezire a onoarei: să nu voteze nimeni. Vă îndemn 
să  boicotaţi, dacă nu întreaga emisiune, cel putin 
participarea la această infamie!” 

Rata abtinerii de la primul vot al „Concentrării” fu invers 
proporţională cu cea a ultimelor alegeri legislative 
europene: aproape nulă, ceea ce le dădu de înţeles 
politicienilor cá ar trebui să se gândească serios la 
înlocuirea urnelor cu telecomenzile. Cât despre audiența 
primei transmisii postelectorale a „Concentrării”, aceasta 
spulberă pur şi simplu toate recordurile anterioare. Si 
acestea sunt doar cifrele. 

În prima dimineaţă a noii versiuni a „Concentrării”, 
prizonierii fură aşezaţi în rând, ca de obicei. 

Caporalii erau atât de indignati de acest regulament care 
le răpea privilegiul cel mai important, încât caporala Lenka 
fu singura care se oferi să li-l explice deportaților. După ce- 
şi arătă picioarele cocotate pe pantofi cu toc cui şi estimá 
că farmecele sale îşi făcuseră efectul, se propti în loc, îşi 
scoase pieptul în afară şi spuse: 

— De acum înainte publicul va fi cel care va vota pentru a 
decide care din voi vor fi scoşi din rând. Cred că asta se 
cheamă democraţie, nu-i aşa? 

Zàmbi, scoase un plic din sân, îl deschise întocmai cum se 
face la festivitățile de premiere de la Oscar si citi: 

— Alesii sunt GPU 246 si JMB 008. 

Era vorba de prizonierii cei mai în vârstă. 

— După câte văd, spectatorilor nu le plac bătrânii, adăugă 
Lenka în bătaie de joc. 

Pannonique rămăsese siderată. Vulgaritatea caporalei 
Lenka îi sporea neîncrederea. Aşa ceva nu era cu putinţă, 
era prea de tot. Lenka inventase povestea aia, îşi deghizase 
alegerea în referendum. Da, nu putea fi decât asta. 


Ceea ce-şi explica însă şi mai puţin era atitudinea 
celorlalţi caporali. Státeau deoparte, imbufnati; Pannonique 
presupuse că avusese loc o ceartă între Lenka şi colegii ei. 
Însă, pe parcursul zilei, absenţa caporalei erotomane nu le 
schimbă starea de spirit. 

Zdena, mai cu seamă, părea foarte abătută. 

Dimineaţa zilei următoare spori şi mai mult confuzia. 
Prizonierii erau aşezaţi în rând, însă caporalul Marko nu le 
aruncă nici măcar o privire; se postă în faţa lor, scoase o 
hârtie şi spuse: 

— Dacă tot nu ni se mai cere părerea, n-am să mai joc 
comedia inspecției. 

Condamnatii aleşi de public sunt astăzi AAF 167 şi CJJ 214. 

Era vorba de douá tinere extrem de sterse. 

— Îmi iau libertatea de-a considera această alegere 
discutabilă, strigă în gura mare caporalul Marko. lată ce se 
întâmplă când li se cere părerea unor persoane 
neprofesioniste. Opinia specialiştilor era altă mâncare de 
peşte, nu-i aşa? În fine, vox populi, vox Dei. 

Se produse o adevărată mobilizare a massmediei 
împotriva acelei infamii pe care o reprezenta participarea 
masivă a spectatorilor. De comun acord, în aceeaşi zi, toate 
cotidienele tipárirá cu caractere enorme acelaşi titlu: 
„LIMITA DE JOS!” - şi îşi începură toate singurul articol de 
pe prima pagină cu următoarele cuvinte: „A fost atinsă”. 

Radiourile şi televiziunea nu mai vorbeau decât despre 
asta. Ziarele satirice se plângeau că nu mai aveau ce să 
ofere. În ceea ce privea comicul macabru, realitatea le 
întrecuse pentru totdeauna. „Din toată această infamie, cea 
mai curioasă va rămâne indignarea caporalilor, privaţi din 
acest moment de dreptul lor de viaţă şi de moarte asupra 
prizonierilor, perorând pe un ton grav despre punctele 
slabe ale democraţiei”, comentă unul dintre ele. 

Rezultatul acestui atac dezläntuit nu se lăsă aşteptat: 
toată lumea se apucă să se uite la „Concentrarea”. Chiar şi 
cei care nu aveau televizor mergeau să urmărească 
emisiunea la vecini, ceea ce nu-i împiedica deloc să se 
laude sus şi tare că erau ultimii refractari şi prigonitori ai 


tele-lăzii de gunoi. Te mirai cu atât mai mult auzindu-i 
perorând despre acest program în cunoştinţă de cauză. 

Era o adevărată pandemie. 

Zdena începu să se neliniştească. Atâta timp cât caporalii 
fuseseră cei care hotărau pe cine să trimită la moarte, îi 
stătuse în putere să o protejeze pe Pannonique; acum cá 
decizia ultimă aparţinea publicului, nu mai era sigură de 
nimic. 

Acesta era lucrul care i se părea cel mai odios în toată 
acea democraţie a cărei existenţă abia o descoperise: 
incertitudinea. 

Se liniştea cum putea: Pannonique era preferata, muza, 
eroina, frumoasa, etc., spectatorii nu vor face prostia de a- 
şi sacrifica favorita. 

Primul vot o mai linişti: consultarea maselor ducea la 
eliminarea celor mai bătrâni, deci Pannonique era la 
adăpost. 

Cel de-al doilea vot, însă, îi trezi din nou temerile: două 
tinere fuseseră condamnate doar pentru că erau şterse. 
Sigur, Pannonique nu trecea neobservată, însă era 
rezervată - din ce în ce mai rezervată chiar, în ultima 
vreme. 

Pe scurt, cu un public atât de absurd, puteai să te aştepţi 
la ce era mai rău. 

După-amiază, în momentul în care îi strecură în buzunar 
ciocolata obişnuită, caporala îi şopti: „In noaptea asta”. 
Pannonique aprobă. 

La miezul nopţii, cele două tinere se întâlniră din nou. 

— Trebuie neapărat să reactionezi, spuse Zdena. De ce nu 
mai iei cuvântul? De ce nu te mai adresezi spectatorilor? 

— Aţi văzut cât de utilă a fost intervenţia mea, scrâşni 
Pannonique. 

— N-o să schimbi acum publicul, însă o să scapi! Cele 
două tinere eliminate în dimineaţa asta n-au avut alt cusur 
decât faptul că erau insignifiante. Trebuie să trăieşti. 
Lumea are nevoie de tine. 


— De ce nu actionati dumneavoastră? Nu vá dati în nici 
un fel silinta să ne salvati. Acum două săptămâni v-am 
rugat să vă gândiţi la un plan. Aştept încă. 

— Ai mai multe mijloace decât mine. Ai darul de a fascina 
oamenii. Eu nu interesez pe nimeni. 

— Totuşi, sunteţi liberă, iar eu sunt prizonieră! V-aţi 
gândit la un plan de evadare? 

— Lucrez în continuare la asta. 

— Grábiti-vá sau ne vor omori pe toti! 

— AŞ avea mai mult spor dacă ai fi mai drăguță. 

— Văd eu unde bateti. 

— Îţi dai seama că-mi ceri imposibilul fără să-mi dai nimic 
în schimb? 

— Salvarea mea şi a tovarăşilor mei, asta se cheamă 
nimic? 

— În definitiv, eşti absurdă! Nu-ţi cer mare lucru. 

— Nu şi după părerea mea. 

— Eşti o imbecilă. Nu meriti să trăieşti. 

— Atunci, bucurati-vá. N-am să trăiesc mult, spuse 
Pannonique întorcându-i spatele. 

Până atunci, Zdena fusese fascinată de inteligenţa celei 
care o obseda. Felul său de a vorbi, de a face economie de 
cuvinte şi de-a răspunde atunci când te aşteptai mai puţin 
o convingea de perfecțiunea minţii sale. Acum, însă, i se 
părea că e proastă de dădea în gropi. 

să preferi moartea, lucrul ăsta i se părea scandalos. Viaţa 
merita, totuşi, ceva eforturi. Şi apoi, ce-i cerea ea era un 
mizilic. 

| se părea că Pannonique se comporta precum marchizele 
din romanele pe care nu le citise, apărând cu preţul vieţii 
nişte virtuţi groteşti care nu aveau valoare decât pentru 
ele. Zdena îşi bătea joc de acea literatură cu atât mai multă 
înverşunare cu cât nu era sigură de existenţa ei; în general, 
universul romanesc i se părea destul de stupid pentru a 
adăposti astfel de moravuri. 

„Cel mai rău e că asta nu mă împiedică s-o iubesc. De 
parcă asta ar face-o să-mi placă şi mai mult. Făcând atâtea 
mofturi când e vorba să-mi ofere un lucru care se oferă cu 


atâta uşurinţă, împotrivindu-se de parcă i-aş cere să-i 
sacrifice pe taică-său şi pe maicá-sa, mă innebuneste." 

Un val de fericire îi umplu întreaga fiinţă, fericirea de a 
simţi o dorinţă atât de mare - înăbuşit aproape imediat de 
amintirea realităţii: mai devreme sau mai târziu, 
Pannonique avea să moară. Ceea ce dăduse umanitatea 
mai frumos, mai pur, mai nobil şi mai încântător avea să fie 
ucis în chinuri groaznice în faţa a milioane de spectatori. 

Zdena avu senzaţia că înţelegea pentru prima oară 
grozăvia acestei informaţii. Atunci, se hotări la un plan care 
să fie la înălţimea pasiunii sale. Trebuia să se apropie de cei 
din anturajul lui Pannonique. 

Alegerea sa se opri la MDA 802. Atâta timp cât văzuse în 
ea o potenţială rivală o urâse. Mai târziu, îşi dăduse seama 
că se înşelase: MDA 802 nu simţea decât prietenie pentru 
Pannonique care, ce dezamăgire, nu părea deloc insensibilă 
la iubirea lui EPJ 327. 

Îi strecură pe furis lui MDA 802 o fiolă de carmin şi îi sopti: 

— Prefă-te că eşti rănită şi cá-ti curge sânge, repede! 

Inima lui MDA 802 începu să bată nebuneste: caporala 
căuta să aibă o conversaţie între patru ochi cu ea. Voia 
oare să-i facă avansuri, aşa cum îi făcuse lui Pannonique? 
Dacă era aşa, nu trebuia să lase să-i scape acea ocazie. Nu 
simţea nici o atracţie pentru Zdena, însă, pentru a-şi 
redobândi libertatea, era în stare de orice. 

Îşi răsturnă conţinutul fiolei în palmă şi apoi începu să se 
vaite şi să arate înspre mână. 

— Îi curge sânge, spuse Zdena, o duc la infirmerie. 

O târî după ea, ţipând neîncetat: 

— Să te răneşti cu nişte moloz, eşti proastă de dai în 
gropi! 

Nimeni nu avu timp să reacționeze. Nimeni nu prinse de 
veste că merseră nu la infirmerie, ci în camera caporalei. 

— Avem de vorbit, începu Zdena. Eşti prietenă bună cu 
CKZ 114, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, chestia asta nu e reciprocă. Vă ascunde 
anumite lucruri şi ţie, şi întregii unităţi. 


— E dreptul ei. 

— Aşa zici tu. Ea ştie bine ce are de pierdut. 

MDA 802 gândi că era mai prudent să-şi ţină gura. 

— Nu vrei să-ţi torni prietena, foarte bine. Să ştii că ea nu 
se sfieşte deloc s-o facă. 

„E o capcană”, îşi spuse prizoniera. 

— Ştii ce aştept de la ea. Nu e marea cu sarea, nu-i aşa? 
Şi dacă-mi oferă lucrul ăla, garantez evadarea întregii 
unităţi, precum şi a ei şi a ta. Ei, nu: domnişoara refuză şi, 
în felul ăsta, refuză să vă salveze. 

MDA 802 se simţi cuprinsă de o furie imensă care îi umfla 
pieptul, de o indignare nediferentiatá care se adresa atât 
caporalei, cât şi lui Pannonique. Totuşi, fiind o persoană 
practică, se hotărî să lase furia pe mai târziu şi încercă să 
joace totul pe o singură carte: 

— Caporală Zdena, eu una sunt dispusă să vă ofer ceea 
ce CKZ 114 vă refuză. 

Fu străbătută de un tremur nervos. 

Zdena rămase cu gura căscată, apoi izbucni într-un râs 
sălbatic: 

— Îţi sunt pe plac, MDA 802? 

— Nu-mi displăceţi, răspunse nefericita. 

— Atunci eşti gata să mi te oferi gratis? 

— Nu. 

— A, nu? se indignă amuzată caporala. Şi care e preţul 
tău? 

— Acelaşi ca al lui CKZ 114, răspunse ea gata să 
izbucnească în lacrimi. 

— Te-ai uitat în oglindă în ultima vreme? Ar fi cazul să mai 
scazi din pretenţii, fetito! 

— Viaţa lui CKZ 114 si a mea, se târgui curajoasă 
prizoniera. 

— Glumesti? urlá Zdena. 

— Viaţa mea, spuse în cele din urmă MDA 802. 

— Nu, nu şi nu! 

Atunci, MDA 802 făcu o propunere jalnică pe care îşi vor 
permite să o judece doar cei care se cred mai buni: 

— Nişte pâine. 


Zdena împietri de dispreţ şi o scuipă în faţă. 

— |mi faci silă! Nu m-aş atinge de tine nici dacă mi te-ai 
da pe gratis. 

Si o azvärli afară. 

— Acum du-te să le povestesti celorlalţi ce-ai aflat! 

Când se întoarse la muncă la tunel, MDA 802 plângea în 
hohote. Prizonierii puseră acest lucru pe seama ránii de la 
mână, despre care presupuneau că fusese dezinfectată. Cât 
despre Pannonique, aceasta avea unele îndoieli. 

Surprinse privirea lui MDA 802 atintitá asupra ei, o privire 
umilită, ofensată. | se păru chiar că citeşte ură în ochii ei. 

Pannonique clătină disperată din cap. 

Seara, la masă, toată lumea îşi dădu seama cá MDA 802 
nu se simţea bine. 

— Caporala Zdena v-a făcut ceva rău? fu întrebată. 

— Nu, răspunse ea, privind-o ţintă pe Pannonique, căreia 
nu-i scăpă această manevră. 

— Vorbiti, spuneţi ce aveţi de spus, suspină muza. 

— N-ar fi mai bine să o spuneţi dumneavoastră? întrebă 
MDA 802. 

— Nu. E clar că simtiti nevoia să vorbiti. 

Se lăsă un moment de tăcere. 

— E foarte jenant, începu MDA 802. Caporala Zdena m-a 
instiintat că i-a făcut lui Pannonique nişte propuneri în 
schimbul cărora ar fi dispusă să ne ajute pe toţi să evadăm. 
lar Pannonique a refuzat. 

Ochii tuturor celor de la masă se întoarseră spre muză, 
care rămase nemişcată ca o statuie. 

— Pannonique a avut dreptate, spuse EP] 327. 

— Găsiţi? întrebă MDA 802. 

— Putin îi pasă de noi, spuse bărbatul care nu-i iertase 
niciodată faptul că îl făcuse de râsul întregii unităţi. Ne 
condamnă pur şi simplu la moarte refuzând! 

— Táceti, sunteţi o brută, interveni o femeie. Pannonique, 
vă înţeleg perfect retinerile. Le înţelegem cu toţii. Caporala 
Zdena e un monstru şi tuturor ne-ar fi silă să consimtim la 
aşa... ceva. Totuşi, e o chestiune de viaţă şi de moarte. Si 
cu asta pun punct. 


— Nu dati doi bani pe onoare, scrâşni EPJ 327. 

— Să ne salveze viaţa n-ar fi o faptă onorabilă? protestă 
femeia. Dumneavoastră, EP) 327, sunteţi îndrăgostit 
nebuneste de Pannonique: credeţi cá nu ne-am dat seama? 
Trebuie să fiti îndrăgostit nebuneste ca să preferaţi 
moartea noastră şi a dumneavoastră supunerii ei de-o oră 
la capriciile caporalei Zdena. Şi noi o iubim şi o admirăm pe 
Pannonique, însă nu într-atât încât să ne sacrificăm viaţa 
setei sale de puritate. 

Femeia tăcu. Exprimase atât de bine părerea generală, 
încât nimeni nu avu nimic de adăugat. 

— Sunteţi precum burghezii din Bulgäre de Seu, se revoltă 
EPJ 327. 

— Nicidecum, spuse MDA 802. Dovada e că am încercat 
să mă ofer pe mine în locul ei şi m-a refuzat. 

Cu ochii plecaţi, muza tăcea. 

— De ce nu spuneţi nimic? o întrebă MDA 802. 

— Pentru că n-am nimic de spus. 

— Nu-i adevărat. Ştim cu toţii că sunteţi un suflet mare. 
Ne-ar plăcea să vă înţelegem, insistă MDA 802. 

Pannonique clătină din cap suspinând. 

— Pentru că e vorba de o femeie? întrebă cu nevinovăție 
unul dintre bărbaţi. 

— Reacţia ar fi aceeaşi şi dacă Zdena ar fi bărbat, i-o táie 
scurt muza. 

— Vă asigur că avem nevoie de o explicaţie, spuse MDA 
802. 

— N-o s-o obţineţi, răspunse Pannonique. 

— O prinţesă aşezată pe un bob de mazăre care ne trimite 
direct la moarte! urlă bărbatul. 

Strigase prea tare. Celelalte unităţi se întoarseră şi priviră 
spre masa lor. 

Se aşternu o tăcere îndelungată. Când atmosfera deveni 
mai puţin insuportabilă, vacarmul se porni din nou. 

— Vă comportati ca nişte învinşi, spuse atunci 
Pannonique. Nici unul dintre noi nu va fi ucis tocmai pentru 
că nu îi voi oferi nimic duşmanului. 

Cina se sfârşi într-o deznădejde copleşitoare. 


În dimineaţa următoare, după ce caporala termină de citit 
hârtia cu condamnatii din ziua aceea, pe care o scosese din 
plic, Pannonique făcu doi paşi în faţă, se întoarse spre locul 
în care simţea că era amplasată camera principală şi strigă: 

— Spectatori, în seara asta votati-má pe mine! Fie ca la 
scrutin să nu iasă două nume, ci unul singur! Ca numărul 
matricol CKZ 114 să obţină unanimitatea absolută. Toţi câţi 
sunteţi v-aţi coborât la a urmări acest program infam. 
lertarea nu vă va fi acordată decât cu o singură condiţie: 
aceea ca eu să fiu condamnată mâine. Mi-o datorati! 

Se trase înapoi şi intră din nou în rând. 

„Vai, iată confirmarea temerilor mele; e complet nebună”, 
îşi spuse MDA 802. 

„Şi să mai contăm pe ea ca să ne salveze! “ îşi zise restul 
unităţii. 

, Páná şi EPJ 327 începu să aibă unele temeri: „E sublimă. 
Insă poţi foarte bine să fii sublim şi, în acelaşi timp, să te 
înşeli”. 

Zdena era consternată. 

Pentru Pannonique ziua se scurse într-o seninătate 
absolută. 

Ploua cu tot felul de comunicate de presă care declarau 
lucruri absconse. 

O idee recurentă le bătea de departe pe toate celelalte: 
„Se crede Hristos”. Seara, aceeaşi versiune oficială fu 
transmisă peste tot: „Deportata Pannonique a luat cuvântul 
azi-dimineaţă pentru a ordona ferm publicului 
«Concentrării» să-i voteze în unanimitate condamnarea la 
moarte. Fără echivoc, ea s-a desemnat drept victimă 
ispăşitoare, declarând că iertarea spectatorilor poate fi 
obţinută doar cu preţul ăsta”. 

Mai putin scrupuloase decât ziarele, radiourile şi 
televiziunea sugerau că Pannonique îşi pierduse minţile. 

La masa de seară domnea cea mai mare stânjeneală. 

— Masa asta ar trebui să fie Cina cea de Taină? întrebă 
MDA 802. 


Pannonique izbucni în râs şi scoase din buzunar tabletele 
de ciocolată. Luă ciocolata, o frânse şi o dădu discipolilor 
săi, zicând: „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu”. 

— El nu era asa zgârcit cu trupul Lui, o ironiza bărbatul 
care o detesta. 

— Numai că eu nu sunt EI, iar voi, la rândul vostru, nu 
sunteţi luda, care era un personaj tulburător şi 
indispensabil. 

— Cel puţin, El salva oamenii! 

— Mai aveţi puţin şi-mi reprosati că nu sunt Hristos. Ce 
enormitate! 

— Nu mai departe de ieri ne garantati că nici unul dintre 
noi nu va fi ucis! protestă bărbatul. 

— Exact. 

— Şi cum vă gândiţi să faceţi chestia asta? O să ne 
protejaţi de dincolo de mormânt? întrebă el. 

— Nu vă grăbiţi aşa. N-am murit încă. 

— Publicul ar putea foarte bine să facă ce i-ati ordonat. 
Stiti cât sunteţi de convingătoare. 

— Într-adevăr, contez pe asta. 

— Atunci, când aveţi de gând să ne salvaţi? se revoltă el. 

— Salvarea e la fel ca pátrátelele de ciocolată: vi se 
cuvine, nu-i asa? 

— Nu vá mai jucati cu cuvintele, spuse bárbatul. Se 
presupune cá am avea nişte suflete mai puţin nobile decât 
al dumneavoastră. Nu contează că toţi am fi acceptat 
propunerea caporalei Zdena ca să-i salvăm pe ceilalţi. 

— Aţi fi acceptat-o chiar şi pentru mai puţin, replică 
Pannonique. 

La aceste cuvinte, MDA 802 tresări imperceptibil. 

— Ei bine, da, continuă bărbatul care nu intelesese nimic. 
Noi suntem oameni, suntem în întregime nişte fiinţe vii, 
ştim că uneori trebuie să-ţi murdăreşti mâinile. 

— Mâinile? rosti apăsat Pannonique de parcă ar fi fost 
vorba de o necuviintà. Aş prefera să nu-mi mai povestiti ce 
aţi fi făcut dumneavoastră în locul meu. Nimeni nu e în 
locul meu, nimeni nu e în locul nimănui. Când cineva îşi 
asumă, pentru dumneavoastră, un risc de care sunteţi 


incapabil, să nu aveţi pretenţia să-l intelegeti şi, chiar mai 
mult de-atât, să-l judecaţi. 

— Tocmai, de ce să-ţi asumi un asemenea risc? interveni 
MDA 802. Ceea ce oferea Zdena nu era deloc riscant. 

— Îmi voi pierde pentru totdeauna convingerea că în 
acest peisaj dorinţa mea e singurul stăpân. Nu mai am 
nimic de adăugat, încheie Pannonique. 

EPJ 327, care ascultase până atunci cu tristeţe, începu să 
vorbească: : 

— Stiti in ce másurá vá dau dreptate, Pannonique. Insá, 
de la declaraţia dumneavoastră, a început să-mi fie teamă. 
Mi-e îngrozitor de teamă şi, pentru prima oară, nu vă mai 
înţeleg. 

— Să vorbim despre altceva, vă rog, ca o ultimă favoare. 

— Cum am putea vorbi despre altceva? spuse EPJ 327. 

— În acest caz, îmi rezerv dreptul de a tăcea. 

La miezul nopţii, fără măcar să se fi înţeles dinainte, 
Zdena şi Pannonique se întâlniră. 

— Ştii ce te aşteaptă? Ştii cum decurge execuţia? Ştii ce-o 
să se întâmple cu trupusorul tău fragil? 

Pannonique îşi acoperi urechile cu mâinile şi aşteptă până 
când buzele Zdenei încetară să se mişte. 

— Dacă mor mâine, va fi opera dumneavoastră. Dacă mor 
mâine, vă veţi putea repeta în fiecare zi că dumneavoastră 
m-aţi condamnat doar pentru cá nu am vrut să mă supun 
dorinţei dumneavoastră. 

— Sunt atât de indezirabilă? 

— Nu sunteţi nici mai mult, nici mai puţin indezirabilă 
decât oricare altul. 

Zdena zâmbi de parcă i s-ar fi făcut un compliment. 
Prizoniera se grăbi să adauge: 

— |n schimb, procedeul la care ati recurs vă face pentru 
totdeauna indezirabilá in ochii mei. 

— Pentru totdeauna? 

— Pentru totdeauna. 

— Atunci, ce rost mai are sá te salvez? 

— Sá continui să trăiesc, spuse Pannonique pe care genul 
ăsta de tautologie o amuza. 


— Dar ce rost mai are pentru mine? 

— Tocmai v-am spus: să continui să trăiesc. 

— Chestia asta nu-mi foloseşte la nimic. 

— Ba da. Dovada e că sunteţi îngrozită numai la gândul că 
s-ar putea să mor. Simtiti nevoia ca eu să continui să 
trăiesc. 

— De ce? 

— Pentru cá mă iubiţi. 

Caporala o privi uluită, apoi izbucni în râs, inábusindu-si 
hohotele de teamă să nu fie auzită. 

— Nu te îndoieşti de nimic! 

— Greşesc? 

— Nu ştiu. Tu mă iubeşti? 

— Nu, spuse Pannonique categoric. 

— Eşti hotărâtă. 

— Mă iubiţi: nu e nici vina dumneavoastră, nici a mea. Eu 
nu vă iubesc, e exact acelaşi lucru. 

— Şi trebuie să te salvez pentru asta? 

Pannonique oftă. 

— N-o să ieşim basma curată dacă nu contribuiţi si 
dumneavoastră cu ceva. V-aţi comportat într-un fel cât se 
poate de josnic. Acum, aveţi ocazia să và ráscumpárati 
greşeala, doar n-o s-o lăsaţi să vă scape... 

— |ti pierzi timpul. Chiar dacă iadul există, nu-mi pasă 
dacă ard în focul veşnic. 

— ladul există, ne aflăm chiar în mijlocul lui. 

— Mie-mi convine. 

— Credeţi că condiţiile întâlnirii noastre sunt ideale? 

— Dacă nu era ,Concentrarea", nu te-aş fi cunoscut 
niciodată. 

— Din cauza ,Concentrári" nu mă veţi cunoaşte 
niciodată. 

— În vremuri normale, oamenii ca tine nu cunosc 
niciodată oameni ca mine. 

— Nu-i adevărat. Am fost întotdeauna dispusă să cunosc 
pe toată lumea. 

— Si ce dacă? Nu ti-as fi plăcut. 

— Cu siguranţă mi-ati fi plăcut mai mult decât acum. 


— Nu vorbi despre mine de parcă te-aş dezgusta. 

— Nu depinde decât de dumneavoastră să schimbaţi 
această situaţie: puteţi deveni omul nemaipomenit care va 
elibera prizonierii şi care va pune capăt unei experienţe 
oribile. 

— După cum ai spus, chestia asta nu m-ar face să câştig 
favorurile tale. 

— V-ar face să câştigaţi prietenia şi admiraţia mea. Vă vor 
plăcea, veţi vrea mai mult. Vă las, nu mai am nimic să vă 
spun. Aveţi nevoie de noaptea asta ca să vă gândiţi la un 
plan. 

Pannonique se îndepărtă cu un aer sigur pe sine. Nu-şi 
mai putea ascunde mult timp neliniştea. 

Când rămase singură, Zdena înţelese că nu mai avea de 
ales. Un plan de evadare era un lucru imposibil de pus la 
punct. Era caporal, nu unul din tehnicienii ăia care ar fi fost 
în stare să deconecteze alarma. 

Trebuia să facă rost de nişte arme. 

Nu putu să doarmă toată noaptea. 

Nici Pannonique nu reuşi să doarmă. 

„Sunt nebună să-mi asum un asemenea risc. Ce să mai 
vorbim, tot aveam să mor oricum. Nu fac decât să-mi 
grăbesc moartea, asta-i tot. N-ar fi trebuit s-o fac. Nu sunt 
deloc grăbită să mor.” 

Hotări să-şi amintească lucrurile la care tinuse toată viaţa. 
Îi trecură din nou prin minte bucăţile muzicale preferate, 
parfumul delicat al garoafelor, gustul piperului negru, 
câmpurile de ţară, şampania, pâinea proaspătă, momentele 
plăcute petrecute alături de fiinţele dragi, aerul de după 
ploaie, rochia sa albastră, cărţile cele mai bune. Erau multe, 
dar nu destule. 

„Nu am trăit tocmai ceea ce îmi doream mai mult să 
trăiesc!” 

Se gândi, de asemenea, că îi plăcuseră mult diminetile. 

Dimineaţa aceea o tulbură profund. Era la fel de liniştită 
ca oricare alta. Însă nu era decât o aparenţă. 

Înşelător era aerul tare - ce se întâmpla oare în timpul 
nopţii de aerul era întotdeauna proaspăt dimineaţa? Care 


era acea izbăvire perpetuă? Şi de ce oare cei care îl 
respirau nu erau izbáviti? 

Înşelătoare era acea lumină inefabilă ca o promisiune a 
unei zile perfecte, un generic mai bun decât filmul ce avea 
să urmeze. 

„Întreaga desfătare a zilelor e dimineaţa”, spunea cineva. 

În ultima dimineaţă a vieţii sale, Pannonique se simţea 
furată. 

Ca de obicei, prizonierii erau strânşi pe esplanadă pentru 
citirea numelor condamnaților aleşi de public. 


Partea a cincea 


Emisiunea era transmisă în direct, şi publicul ştia lucrul 
ăsta - într-un colţ al ecranului scria „direct”. 

„Concentrarea” atinse rata de audienţă absolută: sută la 
sută. Emisiunea fu urmărită de toată lumea, în sensul literal 
al sintagmei. Orbii, surzii, sihaştrii, călugării, poeţii străzilor, 
copiii mici, tinerii căsătoriţi, animalele de companie - până 
şi posturile de televiziune concurente îşi întrerupseseră 
emisia pentru ca prezentatorii să o poată urmări. 

În faţa televizoarelor, politicienii clătinau din cap spunând: 

— E îngrozitor. Ar fi trebuit să intervenim. 

În baruri, oamenii pe jumătate prábusiti pe tejghea 
pronosticau cu ochii ţintă la ecran: 

— O să scape, îţi spun eu. Toată chestia asta e o mizerie. 
Cum de au permis politicienii una ca asta? Nu trebuiau 
decât să interzică gunoaiele de genul ăsta. Nu mai există 
moralitate la conducerea Statului ăstuia, ascultă ce-ţi spun. 

Gânditorii gândeau cu voce tare, plecând cu tristeţe 
capetele spre televizor: 

— Ce suferinţă! Ce zi neagră pentru umanitate! Nu avem 
dreptul să nu ne uităm la aşa ceva: va trebui să depunem 
mărturie pentru grozăvia asta, va trebui să dăm socoteală. 
În acel moment nu vom spune că nu eram acolo. 

În închisori, deţinuţii se uitau la emisiune, exclamând 
ironic: 

— Şi să mai spui că noi suntem nelegiuiti! Pe noi ne bagă 
la zdup, nu pe organizatorii rahatului ăstuia. 

Dar se uitau, totuşi. 

Îndrăgostiţii nevinovaţi, strânşi unul într-altul sub 
aşternuturile moi, îşi instalaseră televizoarele la capul 
patului. 

— la te uită cât de străini suntem de această lume 
ticăloasă! Dragostea ne apără. In ajun, fiecare din ei 
profitase de micile nevoi ale celuilalt pentru a pune mâna 
pe telecomandă şi a vota tastând în grabă numerele şi 
cifrele numărului matricol. 


Cálugáritele carmelite priveau în tăcere. 

Părinţii îşi puneau copiii să urmărească emisiunea, 
explicându-le apoi că asta însemna răul. În spitale, bolnavii 
se uitau la emisiune socotind, fără îndoială, că boala lor îi 
scutea de vină. Culmea ipocriziei fu atinsă de cei care nu 
aveau televizor, care se invitau pe la vecini pentru a urmări 
„Concentrarea” şi se indignau: 

— Când văd chestia asta, sunt fericit că nu am televizor! 

In momentul apelului, Pannonique remarcă absenţa 
caporalei Zdena. 

„M-a abandonat”, îşi spuse ea. „Am pierdut. Sunt 
pierdută.” 

Trase adânc aer în piept. | se păru că aerul care îi 
pătrundea în plămâni era făcut din cioburi de sticlă. 

Caporalul Jan înainta până în faţa prizonierilor, se opri, 
deschise plicul şi strigă: 

— Condamnatii de astăzi sunt CKZ 114 şi MDA 802. 

După ce-şi reveni din uluială, Pannonique făcu un pas 
înainte şi spuse tare: 

— Spectatori, sunteţi nişte porci! 

Se opri o clipă pentru a-şi linişti bătăile prea repezi ale 
inimii. Camerele se aţintiră asupra celei care spumega de 
furie. Ochii ei se preschimbaseră într-o fântână din care ura 
izvora necontenit. Continuă: 

— Faceţi rău fără să fiţi pedepsiţi în nici un fel. Şi până şi 
răul vă iese rău! 

Scuipă pe jos şi urmă: 

— Vă credeţi puternici pentru că voi ne vedeţi, iar noi nu. 
Vă inselati: eu vă văd! Priviţi în ochii mei, veţi citi în ei atâta 
dispreţ că nu veţi mai avea nevoie de altă dovadă: eu vă 
văd! li văd pe cei care se uită prosteşte la noi, pe cei care 
se uită cu nişte priviri inteligente, pe cei care îşi spun: „Mă 
uit doar ca să văd cât de jos se pot cobori alţii” şi care, 
făcând asta, cad şi mai jos decât ei! Ochiul meu se află tot 
timpul în spatele ecranului, urmărindu-vă! Mă veţi vedea 
murind, ştiind că si eu vă văd! 

MDA 802 plângea: 

— Opriţi-vă, Pannonique. V-aţi înşelat. 


Pannonique îşi spuse că MDA 802 avea să moară din 
cauza ei. Atunci, i se făcu ruşine şi tăcu. 

În sala celor nouăzeci şi cinci de ecrane, organizatorii 
urmăreau scena cu încântare. 

— Trebuie să recunosti că e o vedetă: audiența absolută 
nu a fost atinsă niciodată, nici măcar în Statele Unite, pe 21 
iulie 1969. După părerea voastră, cum se face că ea 
reuşeşte s-o atingă? 

— Oamenii văd în ea simbolul binelui, al purității, al 
tuturor neroziilor ăstora. Le place la nebunie lupta dintre 
bine şi rău. Atunci, cheia spectacolului e puritatea 
executată de către viciu! Inocenta trimisă la moarte! 

— E frumoasă, atâta tot. Dacă ar fi fost urâtă nu s-ar mai 
fi sinchisit nimeni de ea. 

— Nu s-a schimbat nimic de la Paris încoace, spuse o 
lepădătură cultă. Dintre Hera, Atena şi Afrodita, n-a fost 
aleasă oare ultima? 

Aleasa păşea cu gravitate spre moarte, însoţită de MDA 
802 - „prietena pe care n-am salvat-o”, se mustra în sinea 
ei Pannonique, adăugând vinovăția la suma suferințelor 
sale. 

EPJ 327 se făcea în toate felurile: „O s-o laşi să moară fără 
să încerci să faci nimic - nici chiar din laşitate - câtă 
neputinţă! Dacă aş putea măcar să distrug camerele care îi 
vor filma agonia! Dacă, incapabil să-i salvez viaţa, aş putea 
măcar să-i salvez moartea! O iubesc şi totuşi asta nu îi e de 
nici un folos!”. 

Făcu un pas înainte şi strigă: 

— Spectatori, bucurati-vá! Ati condamnat la moarte sarea 
pământului şi acum o veţi vedea murind pe aceea care v-ar 
fi plăcut să fiti sau pe care v-ar fi plăcut s-o aveţi! Simtiti 
nevoia s-o faceţi să dispară pentru că este opusul vostru: 
sufletul ei este pe atât de plin pe cât e al vostru de gol! 
Dacă înăuntrul vostru n-ar fi un asemenea vid, existenţa 
celei care are atâta substanţă nu vi s-ar părea atât de 
intolerabilă! O emisiune precum „Concentrarea” e oglinda 
vieţii voastre şi dacă cei care o urmăresc sunt atât de 
numeroşi, nu o fac decât din narcisism! 


EPJ 327 se opri când îşi dădu seama că nimeni nu îl băga 
în seamă şi nu-l asculta. 

Caporala Zdena îşi făcuse din nou apariţia: le readusese 
pe esplanadă pe cele două condamnate împreună cu 
escorta lor. 

Aşeză pe jos o parte din sticlele pe care le ţinea în braţe. 
Păstră câte una în fiecare mână şi le flutură deasupra 
capului. 

— Ajunge! Eu comand aici! Am în mână destule cocteiluri 
Molotov ca să vă ucid pe toţi, pot să distrug întregul lagăr 
dacă am chef! Dacă încearcă cineva să tragă în mine, le 
agit un pic şi toată lumea sare în aer! 

Tăcu o clipă cu o încântare evidentă, conştientă că toate 
camerele erau atintite asupra ei. Mai multi organizatori 
descinseră în fugă pe platou, ţinând în mână câte o 
portavoce. 

— Vă aşteptam, le spuse ea zâmbind. 

— Haide, Zdena, pune sticlele alea jos şi vino să stai de 
vorbă cu noi, o îndemnă glasul părintesc al unuia dintre 
şefi. 

— Aşa deci, răcni ea, mă numesc caporala Zdena şi toată 
lumea mi se adresează cu dumneavoastră, aţi înţeles? Vă 
reamintesc că cocteilul Molotov explodează atunci când se 
sparge sticla! 

— Care sunt revendicările dumneavoastră, caporală 
Zdena? reluă, uşor intimidat, glasul din portavoce. 

— Nu am nici un fel de revendicări, dau ordine, eu 
comand! Si am hotárát ca emisiunea asta de rahat sá se 
incheie aici! Sá fie eliberati toti detinutii, fárá nici o 
exceptie! 

— Haide, fii serioasă. 

— Sunt atât de serioasă încât fac apel la conducătorii 
acestei naţiuni! Şi la armată. 

— La armată? 

— Da, la armată! Ţara asta are o armată. Şeful Statului 
să-mi trimită de urgenţă armata şi poate c-o să uităm că, în 
timp ce el tăia frunză la câini, aici oamenii crăpau pe 
capete. 


— Si cine ne garantează că cocteilurile Molotov pe care le 
ţineţi în mână sunt adevărate? 

— Mirosul! zise ea cu un zâmbet larg. 

Destupă una din sticle. Duhnea a benzină şi a alte chestii 
nocive încă şi mai groaznice. Oamenii îşi acoperiră nasurile 
cu mâinile. Zdena astupá din nou sticla şi strigă: 

— Îmi place amestecul ăsta de benzină, acid sulfuric şi 
potasiu, însă s-ar zice că nu-mi împărtăşiţi gusturile. 

— Blufati, caporalá Zdena! Cum ati fi putut să faceţi rost 
de acid sulfuric? 

— O baterie veche de camion contine destul. Si lagárul nu 
duce lipsá de camioane. 

— Un specialist imi sopteste la ureche cá lichidul ar trebui 
să fie maro-roscat si nu roşu închis ca cel pe care îl ţineţi în 
mână... 

— Mi-ar face mare plăcere să-l încerc pe pielea lui, numai 
ca să-mi spună dacă s-a transformat în puzzle după toate 
regulile artei. E drăguţ, nu, un cocteil Molotov? Lichidele 
acelea atât de diferite care nu se amestecă... Ar fi de-ajuns 
să intre în contact cu fitilul îmbibat cu potasiu şi bum! 

Caporala Zdena era în elementul ei. Juca rolul vieţii sale, 
jubila. Pannonique o privea zâmbind. 

Când armata încercui locul în care se turna emisiunea 
„Concentrarea”,  caporalii deschiserá porțile. Echipele 
tuturor posturilor de televiziune  filmará cortegiul 
prizonierilor slabi şi buimaci care se înghesuiau să iasă. 

Ministrul Apărării pătrunse entuziast în lagăr şi vru să-i 
strângă mâna caporalei Zdena. Aceasta nu dădu drumul 
sticlelor si ceru un acord scris. 

— Ce doriţi, de fapt? întrebă ministrul. Un tratat? 

— Haideţi să spunem un contract care să stipuleze 
intervenţia dumneavoastră ori de câte ori televiziunea s-ar 
gândi să facă din nou o emisiune de genul ăsta. 

— Nu va mai exista niciodată o emisiune de genul ăsta! 
protestă omul de stat. 

— Sigur, sigur. Însă nu suntem niciodată îndeajuns de 
prevăzători, răspunse ea, arătând înspre cocteilurile 
Molotov. 


Contractul fu redactat pe loc de secretarul ministrului. 
Caporala Zdena nu puse jos sticlele decât pentru a semna 
documentul, a-l înhăţa şi a-l arăta spre cameră. 

— Spectatori, sunteţi cu toţii martori la semnarea acestui 
contract. 

Lăsă timp camerei să mărească puţin cadrul şi publicului 
să-l citească. Apoi, luă din nou sticlele în mâini şi se 
îndreptă spre Pannonique, care o aştepta. 

— Ati fost genială, îi spuse Pannonique, pe când ieseau 
împreună din lagăr. 

— Adevărat? întrebă Zdena cu un aer fudul. 

— Nu există cuvânt mai potrivit. Nu vreţi să vă ajut să 
carati sticlele alea? Riscaţi să vă scape vreuna şi ar fi păcat 
să explodeze tocmai acum. 

— Nu e nici un pericol. Se pare că în vechile baterii se 
găseşte acid sulfuric, însă eu, una, nu ştiu în care parte. 

— Atunci, ce e lichidul ăsta roşu? 

— Vin. Medoc? superior. N-am îmbibat fitilele cu potasiu, 
însă benzina e reală, pentru miros. 

— Aţi fost fantastică. 

— Asta schimbă ceva între noi? 

— Până acum, aveam o intuiţie în ceea ce vă priveşte. De 
acum, e o certitudine. 

— Ce vrei să spui concret cu asta? 

— Asta nu schimbă cu nimic înţelegerea noastră. 

— Cu nimic? Încerci să mă îmbrobodeşti. Fără aerul că mă 
flatezi, mă păcăleşti! 

— Nu. Mă ţin exact de ceea ce am spus înainte. 

— Ce tot vorbeşti? 

— Aţi fost extrem de curajoasă. Sunteţi o eroină. Fie ca 
restul purtării dumneavoastră să fie pe măsură. 

— Îţi bati joc de mine. 

— Dimpotrivă. Vă port cel mai adânc respect, nu as 
suporta să mă dezamägiti. 

— Încerci să mă prostesti. 


? Vin produs în podgoriile din regiunea Medoc, situată în sud-vestul 
Franţei, în apropiere de Bordeaux 


— |nversati rolurile. Am fost cinstită cu dumneavoastră de 
la un capăt la altul. 

— Am făcut o minune şi mărturisesc că aşteptam acelaşi 
lucru din partea ta. 

— Minunea a fost înfăptuită. Ultimele urme de dispreţ 
pentru dumneavoastră au dispărut. Până acum, trebuie s-o 
spun, erati pentru mine fiinţa cea mai mizerabilă pe care o 
dáduse umanitatea si acum sunteti fiinta cea mai máreatà 
pe care aceasta a produs-o. 

— Încetează. iti închipui cá m-am transformat peste 
noapte într-o altă persoană? Sunt încă cea care a acceptat 
bucuroasă să fie caporal la această emisiune. 

— Nu e adevărat. V-aţi schimbat mult. ; 

— Gresesti! Tot ce am fácut e pentru a te avea. Imi e 
perfect egal dacá sunt sau nu un om bun. Singurul lucru 
care conteazá pentru mine e sá te am. Nimic nu s-a 
schimbat ináuntrul meu. 

— Regretati că ati fost formidabilă? 

— Nu. Însă nu mă aşteptam să nu obţin nimic pentru mine 
cu chestia asta. 

— Tocmai în asta stă eroismul: nu obţii nimic pentru tine. 

Zdena continua să meargă cu ochii în pământ. Traversară 
pe jos teritorii nedefinite. Era o Europă nedeterminată. 
Merseră mult timp. Pe drum, dădură peste un orăşel: 

— Să mergem la gară. Poţi să iei trenul spre oraşul tău. 

— N-am nici un ban. 

— Îţi plătesc eu biletul. Nu vreau să te mai văd. Pentru 
mine e un fel de probă. N-ai cum sá-ntelegi. 

Zdena cumpără de la ghişeu un bilet pentru Pannonique. 
O însoţi pe peron. 

— Ne-aţi salvat viaţa. Aţi salvat umanitatea sau ceea ce 
se mai poate numi umanitate în lumea asta. 

— E în regulă, nu trebuie să te simţi obligată să-mi spui 
toate astea. 

— Nu mă simt deloc obligată. Trebuie să-mi exprim însă 
admiraţia şi recunoştinţa pe care o am pentru 
dumneavoastră. 


Simt nevoia s-o fac, Zdena. Simt nevoia să vă spun că 
sunteţi persoana cea mai importantă pe care am întâlnit-o 
în întreaga mea existenţă. 

— Stai puţin. Ce-ai spus? 

— ...persoana cea mai importantă... 

— Nu, nu asta. Mi-ai spus pe numele mic. 

Pannonique zâmbi. O privi cu luare aminte în ochi şi 
spuse: 

— N-am să vă uit niciodată, Zdena. 

Ea se cutremură din cap până-n picioare. 

— Tot nu ati reuşit să-mi rostiti numele, asta voiam să vă 
mai spun. 

Zdena trase adânc aer în piept, o privi pe tânără drept în 
ochi şi zise repede, de parcă s-ar fi aruncat în gol: 

— Sunt fericită să ştiu că existi, Pannonique. 

Din ceea ce simţi Zdena în clipa aceea, Pannonique nu 
zări decât unda imperceptibilă care îi străbătea tot trupul. 
Apoi se urcă în trenul care porni imediat. 

Buimăcită, Zdena îşi reluă lungul drum spre hazard. Se 
gândea fără încetare la ce se petrecuse. 

Dintr-odată, îşi dădu seama că nu lăsase încă din mână 
falsele cocteiluri Molotov. 

Se aşeză pe marginea drumului şi cercetă una din sticle. 
„Benzina asta şi vinul ăsta care nu se pot amesteca, care 
vor ieşi pe rând la suprafaţă, orice s-ar întâmpla, îmi 
amintesc de ceva. Nu vreau să ştiu care din noi era benzina 
si care vinul.” 

Puse sticla jos şi i se păru că o să explodeze de atâta 
amărăciune. „Sufăr fiindcă nu mi-ai dat nimic în schimb! Te- 
am salvat şi tu mă laşi să crap de foame! Şi îmi va fi foame 
până la moarte! Si tie ti se pare corect!” 

Apoi, apucă sticlele şi le izbi de un copac cu toată forţa de 
care era capabilă indignarea ei. Sticlele se sparseră unele 
după altele, fără ca lichidele să se amestece, însă Zdena 
observă că atât benzina, cât şi vinul erau absorbite de 
acelaşi pământ. Atunci, se simţi cuprinsă de un soi de 
mulţumire asemeni celei a iluminatilor: „Mi-ai dat tot ce e 


mai bun! Şi ceea ce mi-ai dat, nimeni nu a dat nimănui, 
niciodată!” 

Revenind în Jardin des Plantes, unde începuse întreaga 
poveste, Pannonique îl zări pe EPJ 327 aşezat pe o bancă. 

— Cum aţi reuşit să mă găsiţi? 

— Cu ajutorul paleontologiei... 

Nu ştiu ce să-i răspundă. 

— Simteam nevoia să ştiţi asta: mă numesc Pietro Livi. 

— Pietro Livi, repetă ea, conştientă de importanţa acelei 
dezvăluiri. 

— Am judecat-o greşit pe Zdena. Dumneavoastră aţi avut 
dreptate. Cu toate astea, dumneavoastră vă revine meritul 
celor întâmplate: dumneavoastră şi numai dumneavoastră 
erati capabilă să schimbaţi fiinţa asta. 

— Ce ştiţi dumneavoastră? întrebă ea uşor iritatá. 

— O ştiu pentru că am trăit-o pe pielea mea si pentru că 
am văzut-o cu ochii mei. 

Greseam cu atât mai mult dispretuind-o pe Zdena cu cât 
nici eu nu sunt prea departe. Ca si ea, mă gândesc fără 
incetare la dumneavoastrá. 

Se asezá lângă el pe bancă. Dintr-odatá se simţi fericită 
cá se afla acolo. 

— Si eu am nevoie de dumneavoastrá. 

O prăpastie de netrecut má desparte acum de ceilalţi 
oameni. Ei nu ştiu lucrul ăsta, nu îl înţeleg. Mă trezesc în 
toiul nopţii cu răsuflarea tăiată de nelinişte. Şi, adesea, îmi 
e ruşine că am supravieţuit. 

— Parcă m-aş auzi pe mine. 

— Când vinovăția e prea puternică, mă gândesc la Zdena, 
la minunea pe care a înfăptuit-o pentru noi. Îmi spun că 
trebuie să mă arăt demnă de ea, să fiu la înălţimea acestui 
cadou. 

Pietro Livi încruntă din sprâncene. 

— De când am întâlnit-o pe Zdena viaţa mea s-a schimbat 
complet, continuă ea. 

— Nu mai studiati paleontologia? 


— Ba da, ca să termin ce am început, însă acum, de 
fiecare dată când fac cunoştinţă cu cineva îl întreb cum il 
cheamă şi îi repet numele cu voce tare. 

— |nteleg. 

— Asta nu e tot. Am hotárát sá-i fac pe oameni fericiti. 

— Aha, spuse Pietro Livi, revoltat la ideea de-a o vedea pe 
Pannonique lansándu-se în acţiuni caritabile. Si cum aveţi 
de gând să faceţi asta? Veţi deveni una din acele doamne 
caritabile? 

— Nu. Învăţ să cânt la violoncel. 

Râse uşurat. 

— La violoncel! Minunat. Si de ce tocmai la violoncel? 

— Pentru că e instrumentul care aduce cel mai mult cu 
glasul omenesc.