Paul Beatty — Winston durul

IDEA ua X 
a N i > 


PAUL BEA 


PAUL BEATTY 


WINSTON DURU' 


Original: Tuff (2015) 


Traducere din limba engleză 
BOGDAN PERDIVARA 


A 


virtual-project.eu 


2019 


VP - 


1. DURU’ ȘI CHISĂLIȚĂ 


Când Winston Foshay se trezi pe podeaua unui bârlog de 
drogați din Brooklyn și-și veni în fire, nu deschise din reflex 
ochii, ci strânse și mai tare din pleoape. 

In loc să clipească, revenindu-și treptat în starea de trezie 
cum ar fi făcut o persoană normală, se ridică în picioare, cu ochii 
încă închiși, brațele întinse și degetele rășchirate, căutând 
orbește oglinda de un stat de om pe care o știa pe undeva între 
canapeaua de piele și lampa cu halogen. Simţindu-se ca un 
băiețel ce se juca de-a baba-oarba, Winston găsi oglinda, îi 
atinse ușor sticla cu buricele degetelor și deschise încet ochii; în 
secunda următoare, căpătă confirmarea felului în care bănuia că 
arată. 

Baba-oarba care se holba la el avea pielea tăbacită, faţa 
înnegrită de vipie și inima unui băștinaș de pe râu parcă scos 
dintr-o carte de-a lui Joseph Conrad. Nişte peri subţiri și încrețiți 
îi colcăiau pe bărbie. Riduri adânci de îngrijorare îi brăzdau 
fruntea. Pleoapele-i erau căzute, acoperindu-i pe jumătate ochii. 
Buzele groase, strânse, nu arătau nici urmă de rânjet sau de 
zâmbet. Mutra lui Winston era un chip din acela care putea la fel 
de bine să-ţi ceară banii din buzunar ori să te întrebe pașnic cât 
e ceasul. Atât de impenetrabilă, atât de plină de răceala 
inscrutabilă de East Harlem îi era căutătura, încât de obicei nici 
chiar el nu știa la ce-i umblă gândul, numai că de data asta 
treaba stătea altfel. De data asta gândurile îi erau la fel de clare 
ca reflexia crăpată din oglindă. Duse un deget la gaura de glonţ 
ce-i sfărâmase nasul, făcând din el un terci albicios de sticlă 
spartă, și se gândi: „Ciorile astea, n-ai ce le face”. 

Cu doar câteva clipe înainte fusese inconștient ca un boxer 
alb de categorie grea și, la fel ca respectivul boxer, o rușine 
pentru rasa lui, așa că parcă nu-i dădea mâna să se încreadă în 
aerul aparent nevătămat al oglindirii sale. Se pipăi frenetic, ca și 
cum ar fi căutat o brichetă prin buzunare, și, când nu găsi nicio 
gaură de glonț, se izbi bucuros cu pumnul în piept. „Paștele mă- 
sii, încă răsufli, cioară”. 


VP-3 


Prin micul apartament din Brooklyn mai erau răspândite încă 
trei specimene de ghetou, nelegiuiţi tineri și fără suflare, 
nemișcați pe unde zăceau, cu gurile căscate și ochii deschiși ca 
niște statui dintr-un muzeu de ceară al interlopilor. In încăpere 
era o tăcere mormântală, dacă nu puneai la socoteală fâsâitul 
perdelelor zdrenţuite lovindu-se ușor de perete și gâlgâitul 
continuu al unui filtru de acvariu. Expresia sigură de sine pe 
care Winston o pierduse cu câteva minute în urmă, cât duraseră 
împușcăturile, îi revenea iute pe chip. Cuprinzându-și testiculele 
în palma stângă, păși spre cadavrul cel mai apropiat, un tip pe 
care-l cunoscuse doar ca Pipăruș din Flatbush. Pipăruș era 
lăbărțat peste măsuţa de cafea, cu fruntea odihnindu-se între 
bicarbonatul de sodiu și balanța pe sistem metric. Cu cinci 
minute în urmă, Pipăruș își făcuse de lucru cu greutăţile 
minuscule, așteptând sosirea cocainei-bază, în vreme ce-l făcea 
cu ou și cu oțet pe idiotul de primar, invitat la o emisiune de 
radio unde-și asuma meritele pentru scăderea nivelului 
infracţionalităţii din oraș. „Primaru' crede că melodiile cu rimă, 
cetățenii vigilenţi și pedeapsa cu moartea o să-i oprească pe 
fraieri să-și ia banu’. Îmi zici mie, infractor, care aproape am în 
buzunar diploma de licenţă-n criminologie, că un slogan 
prostesc gen «Poartă-te frumos, iubește-l pe Hristos», un poliţai 
pe motoretă și camera de gazare or să-ţi taie gândul? Hai, mă, 
odată ce-ai hotărât să treci la treabă ai gânduri berechet. Te 
strecori sau pe de-a dreptu’? Zici un: «Ridică aripa, cioară!» ori 
mai tradiționalul «Mâinile sus!»? Pui ţeava la nasu' unui cioroi, 
te gândești: «în mă-sa, n-ar trebui să-i găuresc tărtăcuţa lu’ 
ăsta», apoi îţi zici: «Mi se rupe». Și uite-așa ai încă două gânduri. 
Frăţică, pedeapsa cu moartea te face să omori mai mult. Il 
termini pe vreunu' și parcă și simţi izul de gaz, așa că ai face 
bine să nu lași niciun martor. Orice fraier cu o ţâră de cuget ar 
ajunge la concluzia asta. Și dacă orașu-i așa de sigur, de ce, mă 
rog, primaru' umblă peste tot cu nouă gărzi de corp după el? Tot 
rahatu' ăsta cu alegerile, total de pomană - dacă delincvenţa-i 
scăzută, asta-i din cauză că niște negrotei omoară alţi negrotei. 
Ca atunci când rămân aligatorii fără păpică și se-apucă să- 
nfulece alţi aligatori și-n felul ăsta reglează populaţia”. 

Situaţia lui Pipăruș fusese, într-adevăr, reglată. In creștet 
avea o cavitate de mărimea unei găuri de golf, iar din crevasa 
înnegrită se prelingea o dâră groasă de sânge și creier de 


VP -4 


absolvent de facultate. Retrăgându-se din faţa masacrului, 
Winston își supse măseaua, își aruncă o gumă de mestecat în 
gură și îngână un: „Paștele mă-sii, ce mă seacă Brooklynu'!” 

Când Winston împlinise opt ani, taică-său îl dusese, împreună 
cu verii săi cei neastâmpăraţi, într-o excursie de o zi la bâlciul 
din Coney Island. Cadoul lui Winston fusese biletul de intrare la 
întrecerea anuală de mâncat hotdog. Câștigase aici premiul 
întâi, însă numai pentru a fi descalificat fiindcă se ajutase la 
înghiţitul crenvurștilor lungi de zece metri cu sorbituri din berea 
călâie a lui taică-său. Așa că, în loc să se aleagă cu cârnaţi de 
vită cât să-i ajungă pe-un an de zile, căpătase o amendă de 
cincizeci de dolari pentru consum de alcool sub vârsta legală. 

Petrecerea se deplasase apoi spre cortul de spectacole, unde 
Harry Hortensia, Femeia-cu-Barbă, îi lăsase pe copiii ceilalţi să 
bată pas de defilare pe pântecele ei în vreme ce era întinsă pe 
un pat de cuie. Când îl zărise pe Winston însă, înaintând spre ea 
legănat și greoi ca un pui de hipopotam, sărise în picioare, îl 
bătuse râzând pe burtică și-i oferise băiețelului posac primul 
sărut din viaţa lui. În timp ce Salamandra Sam, Băiatul-Amfibie, 
jongla cu făclii aprinse, vărul Carl, imitând o gazdă de talk-show, 
se tot fâţâia încoace și-ncolo printre bănci înfigându-și în 
mutrele necunoscuţilor microfonul imaginar și întrebând: „Dacă 
Femeia-cu-Barbă l-a pupat pe văru-meu Winston... asta-l 
transformă-n poponar?” Apoi se dăduse în Gaura ladului. 

Gaura ladului era un cilindru de metal pus pe verticală care, 
învârtindu-se la viteze mari, folosea forța centrifugă pentru a-i 
lipi pe cei care se dădeau în el de pereții metalici, cum se lipesc 
magneţii de frigider. Operatorul luase biletul lui Winston și-i 
aruncase o uitătură băiatului negru și rotofei, ridicându-și apoi 
privirea către cablurile de siguranţă ruginite ce-i atârnau 
deasupra capului. „Ce greutate ai, copile?” 

„N-am așa de mult, răspunsese Winston cu lacrimi adunându- 
i-se în ochi. Vă rog, domnu', e ziua mea”. Și operatorul, încă 
șovăind, îi făcuse semn să intre. „Ai grijă să te ţii departe de 
ușă. Și voi, ceilalți răhăței cu ochi, să vă așezați de partea ailaltă 
a lu' Băiatu' Buddha, pentru echilibru”. Winston se lipise de 
metalul rece, încercând să evite privirile nemulţumite ale 
verișorilor dornici de senzații tari. „lote, Winston, curu’ tău gras 
o să ne-ncetinească”. Apoi, cu un scrâșnet piţigăiat, Gaura 
ladului începuse să se-nvârtă, căpătând viteză până ce 


VP-5 


acceleraţia îl lipise până și pe Winston de perete. Totul era uitat, 
iar verișorii ţipau și râdeau, strigând la operator să tragă 
podeaua. Podeaua începuse să se retragă cu un geamăt chinuit, 
mecanic, și pentru o clipă greutatea lui Winston nu stânjenise cu 
nimic distracţia: stătea lipit de perete ca o muscă strivită, la fel 
ca și ceilalţi. Apoi, aproape de îndată ce-și îngăduise un zâmbet, 
începuse să alunece încetișor pe perete, ca o picătură de 
vopsea. Ce, se și terminase tura? Nu, verișoara Julie era încă la 
orizontală, dând din brațe ca și cum ar fi înotat prin cilindru. 
„lote la Winston, ţipa ea, cade, al naibii, ca o pasăre moartă!” 
Copiii se învârteau deasupra lui, aruncând o ploaie de insulte 
spre grăsunul de opt ani prins în vortexul de metal. Winston își 
adunase din gât niște flegmă și-o scuipase înspre văru-său 
Antoine cel efeminat, capul răutăţilor. Gogoloiul de mucus 
stăruise în aer o clipă chinuitoare, apoi fusese azvârlit înapoi, 
nimerindu-i pe nas. Râsese până și taică-său. Pe Winston îl 
bușise plânsul. Lacrimile nu-i curseseră pe obrajii durdulii, ci o 
apucaseră înapoi, pe lângă tâmple, prelingându-se către 
marginile urechilor. Sunetele batjocoritoare din urmă cu 
treisprezece veri înlocuiau acum, în urechile lui Winston, 
ecourile focurilor de armă. „Să-mi bag picioarele-n Brooklyn și-n 
voi, negrotei dă Brooklyn!” 


În prezent, în ultima noapte răcoroasă a verii, Brooklyn 
număra mai puţin cu trei ciori pe care să le urască Winston. Deși 
li se adresase tuturor bărbaţilor de culoare cu apelativul 
„Zeule”, Pipăruș, acum cam departe de statutul divin, se 
dovedea incapabil să revină la viaţă. Zoltan Yarborough, care 
mereu dădea din gură despre mândrele-i origini brooklyneze, 
„din Brownsville, n-am fugit în veci și n-o să fug pă vecie”, 
devenise acum întruchiparea rigidă a sloganului său. Avea un 
picior petrecut peste pervazul ferestrei și-o gaură datorată unui 
glonţ care, la fel ca tot ce-l învățase mămica lui, îi intrase pe-o 
ureche și-i ieșise pe cealaltă. Demetrius Broadnax din „Fă-sau- 
mori Bed-Stuy” era întins pe jos, la bustul gol, cu un șir de găuri 
de glonţ ce se întindea dinspre stern spre buric pe pielea-i 
cafeniu-pământie. Winston se uită triumfător la cadavrul lui 
Demetrius, privindu-și fostul șef în ochii sticloși, tentat să scoată 
un „Îmi dau demisia” și să ceară o plată compensatorie. Însă se 
mulţumi să pașească spre acvariu, să-și lipească nasul de sticlă 


VP-6 


și să se-ntrebe cine avea să-i mai dea de mâncare peștișorului 
auriu. 

Ca majoritatea slujbelor de care se ţinuse Winston de când 
terminase liceul, și asta se sfârșise prematur, după un interviu 
de angajare ce avusese loc cu abia două săptămâni în urmă, 
când mutra îi ţinuse loc de CV, iar ca recomandări avusese două 
propoziţii rostite de cel mai bun prieten al lui, Fariq Cole: 
„Cioara asta grasă-i pă bune. E știut pân cartier c-a mardit mulţi 
negrotei la viața lui”. Nici vorbă de întrebări gen: „Așadar, 
domnule Foshay, cum se armonizează aspiraţiile 
dumneavoastră cu misiunea corporației noastre? V-aţi considera 
un autodidact? Care a fost ultima carte citită?” Demetrius nu 
făcuse decât să-i întindă lui Winston insigna clubului local, un 
mic pistol semiautomat Raven de calibru 22, pe care Winston, 
calm, i-l dăduse îndată înapoi. 

— Ce, nu-ţi trebe trancan? 

— Noo. 

— Uite ce-i, fraiere, poate că stâlcești tu ciori pă stradă, dar în 
învârteala noastră n-ai de-a face cu lume care dă cu vastu’. 

Winston ridicase din umeri. 

Demetrius îl măsurase de sus până jos cu privirea, întrebând: 

— Nu clintești, așa-i? Nu pari genu’ care se sperie. 

— Niciodată nu dai înapoi. Odată ce-ai dat înapoi, acolo rămâi, 
dacă-nțelegi ce vreau să zic. Doar că nu-mi place armele. 

— Păi na, de-o fi să iasă ceva ciori la împușcat, după curu' ăla 
mare al tău, dacă-l scoţi la înaintare, se mai poate ascunde vreo 
doi-trei băieţași. Să vii mâine după-amiază, la patru. 

Când începuse treaba, Winston își scosese curul „la 
înaintare”, dar nu în felul în care sperase Demetrius. Fișa 
postului era simplă: de la patru la zece, cinci zile pe săptămână, 
răspundea la ușă, își punea pe mutră un aer ameninţător și 
răcnea câte un: „Banu' pă loc, fraiere!” la mușteriii mai căpoși. 
Insă nu se simţea în apele lui în Brooklyn. Traumele copilăriei îl 
prindeau din urmă și-i boțeau răceala imperturbabilă. În loc să 
pășească suav și să-și numere paralele la câte cinci minute, 
Winston bâjbâia prin bârlogul de drogati, călcând lumea pe 
degete, răsturnând tot ce atingea și trăncănind fără oprire. 
Incerca să mai lumineze sumbra atmosferă delincventă zicând 
glume jenant de proaste („O știți pă aia cu scoţienii, că de ce 
poartă kilt?”). După ce termina poanta căznită („Fincă oile aude 


VP -7 


de la cincizeci dă metri când să deschide un fermoar”) se auzea 
un clic metalic, sunetul scos de arma lui Demetrius când i se 
trăgea piedica. 

Winston nu izbutea să se pună la punct cu năravurile 
drogangiilor din Brooklyn. Ce soi de capace colorate se 
potriveau la ce fel de flacoane de plastic? Erau televizoarele 
portabile o formă de plată acceptabilă? Nu izbutea să distingă 
un fluierat secret de-al brigăzii de altele. De câte ori nu zbierase 
la el Demetrius: „Prostane, nu arunca drogurile-n budă! Ala-i 
ciripitu' de-mperechere a cintezei cu capu' roșu!” Apoi i se 
alăturau într-ale bășcăliei Pipăruș și ceilalți: 

— Mai avem, spre deosebire de fluieratu' nostru secret... 

— Cântecul ciocârliei. 

— Un cip-cirip-ciripel ușurel. 

— Drăguţa de Alauda arvensis, de fel din Eurasia, însă 
obișnuită și-n teritoriile nord-vestice ale Canadei, dacă nu mă- 
nșel io. 

— Nu te-nșeli, cioroi ornitolog ce ești! 

Ultima dată când Winston auzise preţiosul fluierat secret 
dăduse drumul la ușă, iar doi băieţași pe care nu-i mai văzuse, 
cu arme de foc în mâini, se năpustiseră pe lângă el, nelăsându-i 
timp să-i anunțe cum se cuvine, și se anunţaseră singuri cu un 
glonţ în căpăţțâna proaspăt rasă a lui Pipăruș. Winston făcuse ce 
profeţiseră dintotdeauna colegii săi de serviciu c-o să facă dacă i 
s-ar fi fluturat vreodată o armă prin faţă: căzuse leșinat „ca o 
balegă”. 

Trei minute trecuseră de când își recăpătase cunoștința, și tot 
nu putea ieși din apartament. Era ca și cum ar fi pășit pe loc prin 
spaţiu, priponit de o navă-mamă ce străbătea cosmosul din 
Brooklyn. Cum dădea să se-ndrepte spre ieșire, un sunet 
înfundat pe coridor ori o sirenă auzită în depărtare îl goneau 
înapoi în camera de zi. Incepu să îngâne: 

— E ca-n filmu' ăla spaniol, ăla dement cu bogătanii care nu 
mai putea ieși dân casă. Luis Bustelo sau cam așa. Cum îi zice... 
suprarealism? Mda, iote c-am dat-o în suprarealism și io. 

Un scârţâit la ușă îl opri din bâiguială. Se întoarse într-acolo 
iute, strângându-și pumnii tremurători. 

— Care-i colea? 

— Care-i colea? veni și răspunsul. 

Winston se relaxă și zâmbi. 


VP-8 


— Cioară, zise el desfăcând pumnii și lăsându-se să cadă 
greoi pe canapea. 

Fariq Cole se opinti în camera de zi, împingându-se în cârjele 
răsfirate de-o parte și de alta. Amicii lui Fariq îi ziceau Chisăliță, 
fiindcă nasul, buzele și fruntea împărțeau același plan 
geometric, dându-i un profil ce avea contururile unei cutii de 
carton strivite. Fiece pas smucit ondula corpul lui Fariq spre 
Winston ca un arc de jucărie ce se strângea și apoi se destindea. 
Un medalion de aur masiv cu simbolul dolarului și o cruce 
egipteană bătută cu diamante i se zbânţuiau la gât pe o orbită 
eliptică, asemenea unor sateliți încrustaţi cu pietre preţioase. 
Fariq se opri lângă pragul ușii, își lăsă capul pe-o parte și aruncă 
o privire plină de îndoială către prietenul său. 

— Cu cine vorbeai? 

— Cu nimeni. Încercam numai să-mi dau seama de ce-s încă 
aici. 

— Ești încă aici fiindcă n-ai putut să pleci fără mine, așa-zisu' 
tău tovarăș. 

— Păi ești tovarășu' meu. Dar nu dân cauza ta - abia am 
ajuns la lucru dă zece minute, nici n-am știut că ești p-aici. Noo, 
e altceva. 

Fariq era cel mai șmecher dintre mulţii șmecheri cu handicap 
din Harlemul de Est. Arăta foarte urban și pus la punct, părea un 
tip funcţional și-n formă, integrat în societate. În ciuda punctului 
moale din creștet unde craniul nu i se sudase niciodată complet, 
nu mai purtase de mult cască de ciclist. Cozorocul șepcii sale 
întărite cu fibră de sticlă îi cădea pe ochiul stâng, ascunzând 
cicatricele de la operaţii. Nădragii largi îi acopereau ortezele. 
Labele strâmbe ale picioarelor erau înghesuite într-o pereche de 
pantofi scumpi de sport, deși nu alergase un pas în viața lui. 
Fariq își trecu limba peste gura plină de metal preţios, unde 
primii patru incisivi, de sus și de jos, erau acoperiţi cu un model 
stil tablă de șah din aur și argint. Pe cei doi dinţi din faţă se 
vedeau piese mici și negre, un rege și o regină, inscripţionate cu 
numele „Fariq” și „Nadine” în litere microscopice. 

— lote colea la amărâţii ăștia rupţi în cur - cine-o să aibă grijă 
dă familiile lor? zise Fariq întinzând spre masacru capătul 
cauciucat al unei cârje. De aia unu' haladit și prudent ca mine 
are un cont la IRA, ceva obligaţiuni pă termen scurt, bani 
investiţi pă termen lung la corporaţii și-un stoc de acţiuni străine 


VP-9 


cu risc înalt. Rahat, negroteiu' dă secol douășunu trebuie să 
aibă un portofoliu diversificat, că nu se știe când se strică 
vremea. Și p-aci mi se pare c-a dat cu fulgere și vijelie. 

Winston și Fariq se știau încă din vremea când o călătorie cu 
metroul costa șaptezeci și cinci de cenți. Fariq era un șmecher 
cu nas pentru afaceri care-l băgase și pe Winston, cel 
responsabil cu forța brută, în schemele lui menite să aducă 
parale; începuseră cu o operaţiune de răpire a câinilor de 
companie de o asemenea anvergură, că trebuiseră să 
rechiziţioneze toate porumbarele de pe acoperișurile dintre Park 
și Second Avenue ca să adăpostească potăile. 

Ideea era să pândească prin parcurile și pe străzile din 
Manhattan, ademenind în tufe câinii lăsaţi liberi din lese cu 
fluierături, chemări duioase de „cuțu-cuţu” și bucăţi de cârnaţi 
afumaţi de vită. Bietele făpturi care schelălăiau legate de 
automatele de parcare, în vreme ce proprietarii stăteau la 
taclale la vreun cappuccino, erau eliberate cu ajutorul unor 
foarfeci de grădină. Apoi băieţii așteptau să apară afișele cu 
recompense și se duceau frumușel să-și culeagă răsplata. „Maa, 
doamnă, cățelul umbla de capul lui prin Harlem. Nişte drogangii 
i-au pus un măr în gură și numai ce voiau să-l pârlească la 
proţap, vorbind de «javră la rotisor», când l-am salvat noi și vi l- 
am adus. Dacă-s dă ajuns cincizeci de dolari? Păi, sincer, nu 
prea”. 

Winston se repezi la Fariq și, cu un braţ pe care atârna 
osânza, își cuprinse prietenul într-o strânsoare prietenească. 
Ochii lui Fariq se bulbucară de durere. 

— Au, Durule! Știi doar că nu-i cazu’ de mizerii d-ăstea. 

— Pardon, omule - încercam și io să-mi arăt iubirea, că-s 
bucuros că ești viu și căcaturi. Cum îţi mai merge cu spina bifida 
sau rahitismu' ăla? Tot nu ţin minte pă care dân astea o ai. 

— P-amândouă, frăţică. Doar că m-am julit că m-am ascuns în 
cadă, atâta tot. Când am auzit primu' foc mi-am săltat nădragii, 
m-am aruncat în cadă și-am tras perdeaua de la duș. Doamne 
sfinte, bine că nu le-a venit ciorilor ălora să tragă o pișare. 

— Tre’ s-o ștergem rapid, flăcău, că acuși apare potera. 

— Dacă n-a ajuns încă poliţaii, nici nu mai apar. 

— Bun, atuncea pistolarii lu' pește o să se-ntoarcă să-mi facă 
felul, să nu lase vreun martor. 


VP - 10 


— Omule, după ce i-au găurit pe clovnii ăștia, i-am auzit cum 
se hlizesc pă seama curului tău umflat căzut lat pe dușumea. Nu 
le pasă lor că vine cineva după ei. Am crezut c-o să trebuiască 
să ies și să te stropesc cu apă rece. Să-ţi ard niște palme, în stil 
James Cagney. 

— N-am leșinat. O făceam, așa, pă mortu' și alea. 

— Mda, cum să nu. Hai să-i dăm cu praf dă mers. 

— Da' ce, acuma ești tu șefu'? 

— Să te fut, creier de plută. Pe cai și să dăm bice. 

— Robin ce ești. 

— Batgirl. 

— Cioară vopsită. 

— Ah, lovitură sub centură! 

leșiră din apartament afișând o bravură menită să pună 
stavilă fricii. Coridoarele, pline de obicei cu puștani și cu 
sunetele bubuitoare ale televizoarelor, erau tăcute acum. 
Refugiații se pitiseră prin maghernițele din zona de regenerare 
urbană, așteptând ca forțele de ocupație să se retragă. O fetiță 
purtând un lănțişor cu clopoțel se ivi în cadrul unei uși și scoase 
limba la cei doi, apoi fu apucată de părul prins în coadă și trasă 
înăuntru cu o asemenea iuţeală, încât clopoţelul nu apucă să 
scoată un clinchet măcar. Ascensoarele nu funcționau niciodată, 
așa că Winston îl duse pe Fariq în braţe cale de douăsprezece 
etaje, apoi îl așeză jos cu blândeţe, alături de un perete de cutii 
poștale hodorogite. După ce-i îndreptă și gulerul cămâășii, 
Winston făcu un pas înapoi și pocni din degete. 

— Stai aici. Acuma știu dă ce nu puteam io să plec. Am uitat 
ceva. Mă-ntorc îndată. 

Până să apuce Fariq să scoată un: „Negrule, nu mă lăsa 
acilea”, Winston se și năpustea înapoi pe scări, sărind câte două 
sau trei trepte deodată. 

Pe Fariq îl neliniștea că fusese lăsat singur, dar se bucura 
văzând că lui Winston îi revenise faimoasa agilitate. „Negru' 
nostru se tot foia și scotea la glume pă gură de ziceai că-i mare 
comic și alta nu, se gândi el. Vorbea singur. Știu că nu-i place 
Brooklynu’, dar ce naiba, să leșini așa? Alte dăţi, când era-n 
bătaia puștii, Duru’ zicea, gen, «Trage, băieţaș!» Da’ leșinatu' 
înaintea morţii are și-o parte bună, te scutește să te rogi pentru 
viaţa ta. Asta-i Winston Duru’ pe care-l știu io, gonind pă scări în 
sus ca ditai namila de urs”. Fariq zâmbi larg, amintindu-și cum, 


VP -11 


când jucau leapşa cât era vara de lungă, doar puștii cei mai iuți 
de pe 109th Street puteau să alerge mai iute ca Duru' și să se 
ferească de laba lui grea, care altfel i-ar fi pocnit în spinare de i- 
ar fi lăsat laţi. Pe el, degetele picioarelor începeau să-l furnice. 
Simţea vibraţiile de la frecușul pantofilor ortopedici pe asfaltul 
crăpat, când încerca să alerge. Fariq fusese, cât ţinea vara, cel 
nevoit să dea leapșa: șchiopătând greoi în cârje pe urmele unei 
găști de copii, simțindu-se ca un lepros, nereușind vreodată să 
prindă pe nimeni, în prima zi din clasa a cincea trebuise să 
recurgă la stratagema de a suna, la șase jumătate dimineața, la 
ușa lui Sharif Middleton și de a-i transmite leapșa fraierului care 
nu bănuia nimic prin intermediul unei izbituri cu cârja în burtă, 
când acesta deschisese ușa încă frecându-se la ochii somnoroși. 
„Durule, frăţică, pă unde-mi ești?” se întrebă acum. 

Winston intră în apartament, păși peste un cadavru și înșfacă 
din fundul frigiderului o plasă maro. Băgă mâna și scoase un 
sandviș rece și unsuros cu brânză și șuncă. Cu gura încă plină, 
întoarse pe dos punga de plastic, păși spre acvariu și scutură în 
apă firimiturile. Când peștele ieși la suprafață, îl trase din apă cu 
îndemânare, abia udându-se pe degete. 

Tocmai înnoda punga, pe cale să iasă, când auzi un clinchet 
slab. Fetiţa de pe hol se ghemuise într-un ungher al camerei de 
zi ţinând în mână niște portofele umflate și ceva bijuterii, iar 
pistolul lui Demetrius de calibru 22 i se ițea prin cutele rochiţei. 
Winston se rățoi la ea: 

— Hienă mică, fraierii ăștia nici nu s-a răcit bine, și tu i-ai și 
luat la buzunărit. 

— Cine pleacă la plimbare pierde locul de onoare. 

— Paștele mă-sii, s-a întors lumea cu curu-n sus. Dă-mi arma 
aia. 

Puștoaica se strâmbă la el și se retrase în adâncimea 
ungherului, scoțând iarăși limba. Winston păși spre ea și-i luă 
pistolul din mâini, apoi o apucă de cot și-o săltă în picioare. 

— Treci acasă. 

Fetița o zbughi pe coridor spre apartamentul ei, ușa se 
deschise, iar un braţ subţire o apucă de poala rochiei și-o trase 
înăuntru. Ușa se închise cu zgomot. Winston așteptă să audă 
sunetul încuietorii, apoi își vâri arma în buzunarul de la 
pantaloni, așeză cu blândeţe peștele în pungă și-o porni iute pe 
scări în jos. 


VP - 12 


— Unde-ai fost, omule? șopti agitat Fariq. A apărut cineva. 

— Ți-am spus că am uitat o chestie, răspunse Winston 
ridicând mâna în care ţinea punga. 

— Ţi-ai uitat prânzul? Mda... niște ciori încearcă să ne omoare, 
și tu... 

— Șș! Căllete, omule. 

Winston aruncă o privire după colț. Portarul stătea la 
birouașul lui, mâzgălind nume false în registrul de vizitatori. 
Zombii putrezi ai lui Al Capone, King Kong și Mao ar fi putut 
pătrunde nestingheriţi în clădire, cu mitraliere în mâini, tânjind 
după Fay Wray sau pălăvrăgind despre Revoluţia Culturală, iar 
paznicul ăsta angajat pe salariul minim le-ar fi făcut semn să 
treacă fără să le pună vreo întrebare. 

— Nu-i nimica încolo în afară de poliţaiu' ăla dă-nchiriat - ia să 
vedem dacă știe el care-i mișcarea. 

Winston, încă fără să se arate, îi atrase atenţia paznicului. 

— Hei, șerifule, ai văzut cumva doi negrotei pe-aci, zicând 
povești dă război? 

— Mda, acuma câteva minte au trecut, și ziceau că acuma 
trebuie să găsească și s-omoare un nenorocit de schilod. Și m- 
au întrebat dacă vreau să pun mâna pe pistoale. Am pus mâna, 
și erau fierbinţi ca scoase din cuptor. 

Trupul lui Fariq se îndoi de mijloc, iar cârjele îi alunecară de 
sub braţe. În vreme ce încerca să-și recapete echilibrul, maţele îi 
huruiră ca un vulcan activ și-un gogoloi de excremente calde i 
se prelinse în chiloți. 

— Rahat. 

— Încotro s-au dus? întrebă Winston. 

— Nicăieri. 

— Ce? 

— Sunt și-acuma în faţă, fumează Phillies și stau de vorbă cu 
niște mândruțe. 

Ochii galbeni ai lui Fariq se închiseră încetișor, în vreme ce 
toate beteșugurile de care suferea îl păleau deodată. Aritmia 
cardiacă i se făcu și mai aritmică, iar sângele bolnăvicios începu 
să i se vânture sacadat prin vene. Sprijinindu-se de ascensorul 
stricat, se apucă să-și înjure mama fiindcă băuse, fumase și nu 
se dusese să-și facă controale medicale cât fusese gravidă. 
Înghiţind tare în sec, în timp ce apăsa repetat butonul de 
„Urcare”, se apucă să-și blesteme tatăl fiindcă socotise că 


VP - 13 


nașterea lui, produsă cu două luni înainte de termen, însemna 
că venise pe lume „gata de acţiune”. Băiatu' n-are nevoie de 
incubator, că doar nu-i pui de găină. 

Winston își înfipse dinţii în buza de jos, urmărindu-și prietenul 
cum tremura, apoi o zbughi deodată pe lângă paznic, luând-o 
spre ieșirea de incendiu. Forţă încuietoarea și izbi cu umărul în 
ușa grea, deschizând-o larg către apus. O pală de vânt 
primăvăratic pătrunse înăuntru și, preţ de o clipă, îi răcori fața 
asudată. Se auzi alarma, umplând cu vuietul său asurzitor 
culoarele blocului. Winston se grăbi să se-ntoarcă la Fariq și, 
dintr-o singură mișcare, își săltă prietenul pe-un umăr și-o porni 
în goană spre ușa din faţă. Se opri în vestibulul îngust, uitându- 
se cum pistolarii se-ndreptau spre partea din dos a imobilului. 
Purtându-l pe Fariq ca pe un camarad rănit în tranșee, Winston o 
zbughi cu viteză maximă spre Buswick Avenue, sărind peste 
boscheţi și furișându-se pe lângă șirul pestrit de copaci precum 
jucătorul de leapșa ce fusese cândva. Plesnetul sec al armei 
lovindu-l peste coapsă, zuruitul mărunţișului din buzunar și 
scrâșnetele armăturii metalice care-l ţinea laolaltă pe Fariq îi 
sunau lui Winston precum coloana sonoră a unui film de 
Hitchcock ajuns la punctul culminant. Aruncă o privire furișă în 
spate, aproape așteptându-se să fie atacat de vreun avion 
utilitar. 

La intersecţia dintre Buswick și Myrtle, un șir de autobuze 
stăteau nerăbdătoare la coadă în spatele unui beţivan singuratic 
ce bolborosea în legea lui în mijlocul străzii. Ca o coloană de 
tancuri din Piaţa Tiananmen, autobuzele încercau să-l ocolească, 
însă respectivul le oprea de fiecare dată înaintarea făcând un 
pas către ele și alungându-le cutezător cu fluturările unei geci 
de sport zdrenţuite. Winston știa, fiindcă făcuse ceva 
comisioane cu droguri prin zonă, că pe la ora aceea omul se 
confrunta de obicei cu piticii de pe creier. Contase pe prezenţa 
lui acolo, dând piept vitejește și fără noimă cu inamicul. „Sunt 
negru și plouă. Comisia Warren, presupun. Baterie-foc!” Winston 
și Fariq se strecurară pe lângă individ („Hei, soldaţi, întoarceţi- 
vă la poziţiile voastre”), săriră în cel de-al treilea autobuz din șir 
și se îndreptară spre partea din spate a vehiculului. Se lăsară 
greoi în scaunele de plastic, trăgând cu lăcomie aer în piept, 
așteptând ca autobuzul să miște. Fariq gâfâia. Își scoase 


VP - 14 


inhalatorul, smucindu-l din buzunarul gecii, și trase două doze 
prelungi. 

— Rahat, cioară, nu trebuia să faci toată treaba aia! Dacă-mi 
spuneai ce mișcare aveai dă gând, mă ţineam după tine pă 
picioarele mele. 

— Ha, pufni Winston. 

Fariq dădu să-l plesnească cu cârja, însă era blocată sub 
scaunul din faţă. 

— Nu, pă bune, rahatu' ăsta-i umilitor. Am io grijă dă mine și 
singur, înţelegi ce zic, Durule? 

— Mai scutește-mă, coaie. A trebuit să-ţi salvez hoitu' ca-n 
Vânătorul de cerbi. Dacă nu eram io, ai fi acuma într-o colibă dă 
bambus, jucând ruleta rusească cu Vietcongu' dân Brooklyn. 
Bang, bang, zdrang! Winston adulmecă aerul. Te-ai căcat 
cumva? îl întrebă pe Fariq. 

Fariq nu răspunse, dar își umflă un obraz cu vârful limbii. 
Pentru majoritatea tinerilor, gestul era un indicator al sexului 
oral; la Fariq însemna codul pentru „am păţit un accident”. 
Winston întinse mâna sub scaun și-i eliberă cârja. 

Autobuzul înainta pe Broadway și, claxonând, se depărta 
acum de Bedford-Stuyvesant și intra în mai cosmopolitul 
Williamsburg. În vreme ce clădirile de apartamente se micșorau 
în spatele lor, cei doi supraviețuitori se îndreptară în scaune, 
privind prin geamurile unsuroase. Pe trotuarele aglomerate 
lumea arăta furioasă și ostenită, luptând pentru spaţiu în drumul 
de la muncă spre casă. Albi boemi se ițeau când și când prin 
mulțime, cu capetele plecate, plini de draci că nu-și puteau 
permite să locuiască în Manhattan. Evrei tradiționaliști umblau 
câte doi, înveșmântaţi în pardesie lungi și negre, pășind ca niște 
aristocrați, cu genţi diplomat în mâini, forfecând meciul celor de 
la Knicks din ajun. Singurii pe care-i putea diferenţia Winston ca 
indivizi erau portoricanii. Pentru el albii, evrei sau creștini, aveau 
cam aceeași fizionomie. Cu expresii rigide și buze strânse, 
mărșăluiau toţi ca unul, pășind măsurat, cu coatele atingându-li- 
se. Portoricanii îi aminteau de lumea pe care-o cunoștea. Erau 
mai mult sau mai puţin de prin zonă, mai mult sau mai puţin 
negrotei și ei, mai mult sau mai puţin sărântoci. Portoricanii 
aveau fețe cărora le putea spune salutare. Pe mutește, îi adresă 
un „Care-i treaba?” tăcut femeii în pulover verde de vâscoză. 
„Da, tu, dulceaţă mică, cu punga de cumpărături. Ce-o iei așa 


VP -15 


repede la picior? Te grăbești la copilași, să-i ajuţi la teme? Te 
cred și io. Capitala Kansasului e Topeka, asta-i tot ce-mi 
amintesc”. 

Winston se uită în ochii ce clipeau des ai puștilor care se- 
ntindeau ca plantele cățărătoare pe lângă peretele halei. Işi 
dădea seama care dintre ei erau băieţi cuminţi, acasă-la-ora- 
unșpe, și care pășeau pe linia subţire dintre rebeliune și 
sfințenie. Unii, precum tânărul cam de vârsta lui, proţăpit trufaș 
în mijlocul șuvoiului de pietoni, se lăsaseră pradă străzii. 
Winston îl știa bine pe băiat, un războinic pierdut ce-și căuta o 
arenă ca să-și încerce puterile. Rânjind, slobozi o provocare 
șoptită: 

— Ai baftă că nu-s colo jos. Ne-am putea îmbrânci o ţără. Ți-aș 
face curu’ arșice, cioară. Apoi, ceva mai tare: Fraiere! 

Își lipi posteriorul vast de scaunul încălzit de motor. Mașinăria 
făcea scaunul să vibreze și, timp de o clipă, se relaxă 
bucurându-se de masajul gratis. Fariq își privi prietenul. 
Cunoștea rânjetul ăla, expresia aia satisfăcută de după ce 
Winston bătea pe câte unul de se căca pe el. 

— Duruletz? 

— Mm. 

— Tu chiar ai leșinat acolo, așa-i? 

— Oboseală în luptă, așa cred. Dar mi-a salvat viaţa. Poate că 
a-ntins Dumnezeu mâna și mi-a pus-o în cap. M-a scutit pentru 
niște scopuri mai de soi, râse Winston. Haide, Chisăliță, 
înveselește-mă. 

Fariq își bătu darabana cu degetele pe falcă. 

— ÎI mai ţii minte pe cocalaru' ăla de l-ai caftit săptămâna 
trecută în faţă la Old Timers' Lounge? 

— Da, ăla care tot agita cutteru', „În gardă, coaie”, dă ziceai 
că chiar o să facă ceva. 

— Am auzit că gagiu', ca să nu se facă dă râs prin cartier, a 
vrut să se-nroleze în armată. Și-a umblat pă la toţi - Marină, 
Forțe Terestre, Garda de Coastă -, dar n-a putut să treacă dă 
psihologic. l-ai boţit creieru' sau ceva. Acuma, din două în două 
minute și fără motiv, răcnește câte-un „La Mega!”, de zici că-i DJ 
pe la vreun radio hispanic. Și-o tot dă cu un legământ, „Jur 
solemn să respect La Mega”. „Da, domnule, sunt foarte 
interesat de mecanica aeronautică și La Mega Noventa y siete 
punto nueve!” Cioara a ajuns o reclamă dă radio ambulantă. 


VP - 16 


Winston zâmbi. 

— Atunci hai să-i zicem La Mega de-acu' înainte, bun așa? 

— Mda. 

Duru’ trase din buzunarul gecii o pungă boţită de hârtie și i-o 
oferi lui Fariq. 

— Ti-e foame? 

— Ce-ai acolo? 

— Jumări dă porc și pește. 

— Mai bine te-mpușcau. La cum mănânci, te omori tu singur. 
Câte ocale mai ai acuma? 

— Nu știu, vreo sută cincizeci, o sută șaizeci. De mult n-am 
mai fost la abatoru' dân Edgecombe să mă pun pă cântar. 
Astea, oricum, e jumări dă porc fără grăsime. 

Fariq își azvârli în sus mâinile. 

— Tembelule! Jumările-s bucăţi dă porc prăjite-n untură dă 
porc. Cum să n-aibă grăsime, dacă ele-i sută la sută grăsime? 
lote, negrotei nătângi ca tine-l ţin pă omul alb deasupra. 

Winston ridică din umeri și scoase la iveală un bidonaș de 
plastic transparent ce conţinea un lichid albăstrui. 

— Și-acuma bei și Thirstbuster. Dă câte ori nu ţi-am spus io că 
ăia de la Klan deţine marca? Și-o să ajungi steril de la mizeria 
aia. Crezi că-și permit să ceară numa’ douășcinci de cenți pe-o 
butelcă? Porcăria asta-i finanțată dă CIA. Prin cartiere dă albi 
vezi vreodată Thirstbuster? Nu, ce naiba. Și cum adică, albii să 
nu vrea și ei ieftineli? 

Ce zicea Fariq avea oarecare noimă. Ori de câte ori era prin 
Midtown făcând chestiile pe care nu le putea face în Harlem, ca 
de pildă să vadă vreun film ori să-și caute ţoale fără inscripţii de 
firme, și-l apuca pofta de-un Thirstbuster, băutura lui preferată 
era imposibil de găsit. Pline ochi cu cola și nectaruri, rafturile din 
prăvăliile curățelului East Side găzduiau ape minerale din toate 
lacurile din Europa, numai Thirstbuster nu. Winston cerea la 
tejghea vreun Thirstbuster de struguri sau de ananas și se 
alegea la schimb cu o privire goală, care-l forța să bată în 
retragere examinându-și sticla cu topitură de ghețar, pe care 
dăduse doi dolari, în căutare de păr de mastodont. 

Winston își dădu gata iubita licoare din două înghiţituri, își luă 
încetișor bidonașul de la gură și slobozi un „Aaahhh” răsunător. 

— La naiba, Fariq, ai dreptate, simt că-mi fierbe sperma-n 
coaie. 


VP - 17 


— Du-te dracului. 

Winston zdrobi într-o mână recipientul și, după ce-l făcu 
ghemotoc, îl azvârli printre scaune. Autobuzul continua să 
înainteze pe Broadway. 

— Am o idee cum să facem ceva parale. Te bagi, Durule? 

— Nu știu. 

— Panarama asta cu drogurile s-a cam fâsâit. l-o bătaie de 
cap de numa’. Îţi trebe mușterii constanţi, inventaru-i prea 
complicat, ai de-o parte UIPA și de-alta PIPA. Prea mulţi băiețași 
fără organizare îţi stau pă chelie. Tre’ să ne băgăm într-o chestie 
care se ține laolaltă. O mișcare rapidă, și-am ieșit. Dăm o 
lovitură și gata. 

— UIPA ȘI PIPA? Ce pula mea dai pă gură acolo? 

— Ultimu' înăuntru, primu-afară; primu' înăuntru, primu-afară. 
Coaie, eu zic de-o revoluţie-n afacerea cu droguri. Să inventăm 
o marfă la care, dacă te uiţi mai multă dă douăj dă secunde, te 
faci dependent. Ceva să-ţi stea în sistem pă veci, ca PCP, și 
poate să mai băgăm și ceva Prozac ca să-l facem atractiv pentru 
băiețașii albi cu dare dă mână - ţac-pac, un drog care să-i ţină 
pă fraieri prăjiţi pă vecie. 

Fariq atinse ușor antebraţul lui Winston, cum fac vânzătorii de 
mașini uzate când îţi promit afacerea secolului. 

— O mină de aur, o singură doză care te prinde pă viaţă. O să- 
i zic Fericire Eternă, Paradisul Prăjiţilor. O să fiu ca Willie Wonka 
și ciocolata lui, pă bune. 

Winston îi dădu mâna deoparte. 

— Ești razna. 

Netulburat, Fariq continuă, ridicând vocea cu o octavă și 
căpătând astfel un glas desprins parcă dintr-o reclamă isterică: 

— Durule, gândește-te numa’ la ce economii ar face 
consumatoru' pă termen lung. 

În vreme ce Fariq trăncănea mai departe despre strategia sa 
de piaţă, Winston își mută atenţia de la el și privi cum se 
apropia zarea Manhattanului, căzând într-o stare aflată undeva 
între semialertă și adormire. Imaginile corpurilor pe care le 
lăsase în urmă îi pâlpâiau în minte ca niște diapozitive la ora de 
științe ale naturii. Închise ochii și începu să numere câte cadavre 
văzuse în cei douăzeci și doi de ani ai săi. Dacă o punea și pe 
bunica lui Fariq, la capela mortuară, îi ieșeau șaisprezece. 


VP-18 


După o noapte caldă de sfârșit de săptămână, la intersecţia 
dintre 109th și Fifth Avenue, graniţa dintre Harlemul hispanic și 
cel african, corpurile apăreau pe străzi precum râmele pe 
caldarâm la sfârșitul unei ploi de după-amiază. Uneori legiștii 
târau mortăciuni ţepene de prin apartamente abandonate din 
116th Street, sau niște puști descopereau, în drum spre școală, 
vreun vagabond îngheţat pe sub armătura podeţului de 
cărămidă de pe Park Avenue. Cu două săptămâni în urmă, 
ducându-se să-și cumpere o îngheţată italienească de la o 
prăvălie de pe 103rd cu Lexington, Winston auzise scrâșnetul 
unor frâne de camion. Ridicase ochii și-o văzuse pe micuta 
Ursula Huertas, de șapte ani, zburând peste Lexington Avenue 
de parcă ar fi fost propulsată dintr-un tun de circ. Poposise în 
șanț, un ghemotoc mototolit și nemișcat de păr negru și 
mădulare osoase, cafenii, cu maică-sa și florile mov de pe 
rochiţa cea bună rămase să ţipe în locul ei. Winston pusese o 
lumânărică cu aromă de santal în altarul de carton ridicat de 
rubedeniile Ursulei în locul unde murise. Plin cu candele arzând, 
iconiţe kitsch cu Fecioara Maria și niște sfinți cu mecle angelice 
de care Winston n-avea habar, altarul era unul dintre 
nenumăratele locuri de nemuritoare aducere aminte ce se iveau 
pe la colțurile de stradă ale Harlemului hispanic și dăinuiau cam 
două săptămâni. 

Zgârie-norii bătători la ochi ai metropolei începeau să-i pară 
lui Winston niște mausolee dedicate unor giganți. Simţea că-l 
apucă, ciudat lucru, dorul de casă. Negroteii mor oriunde, 
Winston o știa, însă tânjea să fie iarăși acasă, în mijlocul 
tragediei familiarului. Să bage pileală pe la vreun colț unde știa 
sau cel puţin auzise de numele scrise cu sprayul pe zidurile din 
cartier. Să se uite la copii cum se jucau cu banul la peretele ce 
găzduia epitaful cioroiului cutare, care căzuse acolo. Bocitorii cu 
dare de mână angajau artiști locali ca să picteze grafitti cât 
peretele. Un portret grandios al defunctului era acompaniat, 
îndeobște, de închipuiri ale unor mașini de lux și de semnăturile 
stilizate ale tovarășilor. Femeilor din cartier nu li se închinau 
niciodată asemenea memoriale pe ziduri. Winston își dorea să fi 
putut desena. Ar fi pictat un tablou pe trei etaje dedicat surorii 
sale mai mari, Brenda. Winston avea doisprezece ani când îl 
strigase Fariq, în ziua aceea, la geam: „Cioară, ai face bine să vii 
încoa, s-a luat dă Brenda pe Seventeenth”. Winston sosise la 


VP -19 


locul faptei exact când pleca ambulanța. Se dusese la un telefon 
public, unul de la care, mulțumită dereglementării, putea să 
sune oriunde în State și să vorbească treizeci de secunde cu un 
sfert de dolar. Winston sunase la un număr local, al maică-sii. 
„Pot vorbi cu doamna Foshay?... Mami, du-te repede la 
Metropolitan. Ne vedem la Urgenţe”. 

Winston scoase un marker și măzgăli absent tagul lui din 
gimnaziu pe husa sfâșiată a autobuzului: DURULETZ 109. 

— Și zi, te bagi, copile? întrebă Fariq împungându-l cu cotul în 
coastă. Vorbim aci de bani grămadă. Parale la greu. 

— N-o să meargă rahatu' ăsta. 

— Și de ce cucu' meu nu? 

— Fiindcă dependenţii caută un motiv să se scoale dă 
dimineaţă, și cracku', davaua sau ce-o mai fi e motivu' cu 
pricina. S-aprinzi pipa aia e ca și cum te-ai îndrăgosti în fiecare 
zi - ba chiar mai bine. Îţi închipui tu cum e să te trezești și să știi 
că, de-ndată ce-ai băgat la-naintare zece biștari, o să rămâi 
îndrăgostit pă vecie? Ca să faci asta nu te poţi trezi deja- 
ndrăgostit. Tre’ să te scoli într-o cameră rece, turbat ca toți 
dracii că ai dormit pe-o saltea subțire sau fără pernă, convins că 
viaţa te urăște și că tu urâști viaţa. Abia după aia te poţi bucura 
dă blăneală. Vrei ca prăjeala să ţină, da’ să nu ţină pă viaţă, nu. 

Fariq își pocni prietenul în umăr cu pumnul. 

— Vorbești dă parc-ai ști ce vorbești. 

Winston se gândi să mărturisească faptul că, atunci când se 
împliniseră cinci ani de la moartea soră-sii, încercase și el niște 
crack, și-și petrecuse următoarele patru zile în debaraua din 
camera lui, cu minţile vraiște. Ca un giuvaiergiu dependent, lua 
cristalele cu o pensetă și le ridica spre ochi, examinând 
mărgeluțele alb-cafenii în căutare de imperfecţiuni. Când 
rămăsese fără cocaină, decretase că firimiturile de pâine și 
bilele de scamă erau perfecte și le îndesase în pipă. In a patra 
zi, Winston își dăduse seama că se masturba cu role de hârtie 
igienică și cu vaselină, așa că renunţase la miniadicţie din cauza 
rușinii sexuale. Însă ori de câte ori auzea expresia „vreau să mă 
dau hâța-hâța” din clasica piesă hip-hop a lui Rob Base „It Takes 
Two”, simțea că i se usucă gâtlejul. Intorcându-și faţa de la 
Fariq, își șterse fruntea asudată. 

— lo nu știu nimic dă asta, da' am auzit lume vorbind. 

Fariq tăcu o clipă, apoi zise: 


VP - 20 


— Poate că Fericirea asta Eternă are nevoie de un mecanism 
de dozaj lent. 

Winston scoase un geamăt. Chiar atunci, autobuzul se opri. 

— Staţia Broadway, capăt de linie. 

De acolo luau trenul J peste pod, în direcţia Canal Street, de 
unde era cale lungă de mers prin tunelele umede și pline cu 
alge până la trenul local ce ducea în partea de nord. Odată 
ajunși în vagon, Fariq se plecă de mijloc și-i aruncă o privire 
plină de silă unui bărbat de vârstă mijlocie așezat lângă ușă. 

— Nu știi să citeşti, gagiule? ţipă el arătând cu degetul spre 
un mic afiș pe care scria Locuri rezervate pentru persoanele cu 
dizabilități și vârstnici. 

Omul se ridică stânjenit și-i oferi politicos locul. Pe Winston îl 
buși râsul, în vreme ce bărbatul cu sacou de tweed aflat în 
picioare alături se căuta nonșalant de portofel. Winston trase o 
gură bună de aer și, ca să se abţină să-i ardă ăluia o scatoalcă 
peste ceafă, îl apucă cu putere de încheietură, apăsându-i în 
piele cureaua ceasului. 

— Am avut o zi plină dă activităţi delincvente. Nu mă 
deranjează încă una. A mai scăzut ea infracționalitatea, da’ nu s- 
a oprit dă tot. 

Omul se grăbi să coboare la prima. O femeie aflată la două 
scaune mai încolo își piti broșa sub bluză și-și răsuci pe deget 
inelul de logodnă, ascunzând strălucirea pietrei preţioase în 
întunericul palmei. 

— Spre nord, frăţică. 

— Gata cu ciorile-comando dân Brooklyn în pantaloni dă 
camuflaj. 

— Să mor io. Mă cac pă Brooklyn. 

— Spike Lee, Jackie Robinson, Barbra Streisand, Woody Allen, 
Mary Tyler Moore n-are, la naiba, decât să mă pupe-n curu' meu 
negru dă Manhattan. 

Winston își aruncă în gură ultima lamă de gumă, despături 
banda desenată care, ca de obicei, n-avea niciun haz și citi 
panseul de pe hârtiuță. Să nu porți pică prea multă - are să te 
tragă în jos. Nepăsător, făcu baloane până ce trenul opri în 
stația din 116th Street. 


VP -21 


2. PAQUETES DE SEIS DE BUD 


Ca niște hârciogi abia ieșiţi din vizuină întâmpinând răcoarea 
nopții în deșert, cei doi urcară din staţia de metrou și rămaseră 
nemișcaţi la ieșire, privind lung la Harlemul hispanic ce tocmai 
ieșea din siesta de început de seară. Vreo patru tipi mai 
bătrâiori, solizi, în maiouri, jucau leneși domino în faţa unei 
spălătorii. Un zvon frenetic de salsa izbucni dintr-odată, 
prăvălindu-se de la o fereastră de sus precum o cascadă 
portoricană. Winston, venindu-și în simţiri din transă, se cufundă 
bucuros în valul de muzică latină și începu să pășească legănat, 
mișcându-și șoldurile și cântând versurile. No tengo miedo, 
tengo bravura, tu y yo, tenemos amor pura. Se întorsese acasă 
la el. 

— Ăla-i Hector Lavoe. . 

— Tu zici că toți e Hector Lavoe. Ala-i singuru’ cântăreț 
hispanic care-l știi. Ar putea să fie și Marco Manteca dă vizavi. 

— Schimbă-ți scutecele, băiețaş. Puţi. 

Fariq scoase la iveală o pereche de chiloți de rezervă și intră 
într-un KFC ca să folosească baia. Winston o porni glonţ către 
T&M Tienda, Dos paquetes de seis de Bud, por favor, apoi 
pătrunse iarăși în zarva nopţii, trăgându-și gluga cenușie a 
fâșului peste cap. După ce Fariq termină cu toaletatul, cei doi o 
apucară spre est către Third Avenue. Fariq era nebun de invidie 
că Winston putea să meargă și să bea în același timp, pe când el 
însuși trebuia să aștepte să ajungă la destinaţie înainte să poată 
sorbi din bere. Winston se opri și ridică doza la buzele 
prietenului său, care luă două înghiţituri. 

— Frăţioare... 

— A fost bună, așa-i? 

Cu o mișcare fermă a degetului mare, Winston îi șterse spuma 
de la gură. Se gândi să-i spună despre armă, însă hotărî că nu 
era cazul. Odată ce se află că ai o armă, e ca atunci când ai o 
mașină - toată lumea se roagă să i-o împrumuţi, toată lumea 
vrea s-o folosească și să-și ușureze viața. Winston arătă cu 
mâna spre locul lor obișnuit de pileală, lângă bazinul golit din 
Jefferson Park. Le plăcea să stea pe margine, cu picioarele 


VP - 22 


atârnând în gol, și să depene amintiri despre cum o pipăiseră cu 
rândul pe Henrietta Robles, în partea mai puţin adâncă a 
piscinei. Până și Fariq riscase să-i ruginească ortezele de la 
picioare pentru un pic de pipăială. 

După vreo patru, cinci beri, își zise Winston, Fariq avea să fie 
de acord să-i împrumute ceva bani, cât să-i ajungă pentru restul 
lunii. Ceva îi vibra la șold, și Winston își cobori privirea spre 
pager, punând în lumină cifrele de pe ecran. Fariq știu îndată, 
din expresia acră de pe chipul tovarășului său, cine îl apela. 

— Ai face bine s-o tai acasă, cioară, ești tată acum. 

— Mmm. 

Winston închise pagerul și scoase încă o bere din învelișul de 
plastic, gândindu-se la acea duminică de demult, de pe Coney 
Island, când scăpase în cele din urmă din Gaura ladului, 
plângând și blestemându-și verișorii. Și-l aminti pe taică-său 
alinându-l cu promisiuni pe care nu și le ţinuse niciodată. Acea zi 
fusese ultima în care plânsese, ultima în care-și mai ţinuse tatăl 
de mână. 

Berea îi curse iute pe gâtlej, făcând gazul să-i iasă pe nări. 
Arătă cu doza pe jumătate goală spre trambulină. 

— Mai știi când a căzut Raymond Vargas dă pă rahatu' ăla și 
și-a rupt dinţii dă margine? 

— Da, și tare-i plăcea să vorbească despre cum o să facă el 
sărituri la Olimpiadă. S-a pus pe marginea trambulinei și a zis? 
„Asta-i o Evadare-Dominicană-din-Ghetou Salt-Inainte-Șurub cu 
Plâns-Pe-Medalia-de-Aur-la-lImnul-Naţional. Nivel de dificultate: 
faptu' că albii are impresia că negrii nu știe să înoate”. Și-apoi 
zbang, puștiu' a și ajuns în fundu' bazinului, inconștient și fără 
un dinte-n gură. Nu te-ai coborât tu să-l tragi de-acolo? 

— Înî. Și i-am rupt iar falca lu’ Raymond după o lună, când a 
zis că arăt, când înot, ca o pată mare și neagră dă scursură 
petrolieră. 

Fariq se săltă anevoie în picioare, își termină berea, apoi, cu o 
cârjă folosită ca o crosă de golf, lovi doza goală, propulsând-o 
spre cealaltă parte a bazinului. Cutia se opri la vreo jumătate de 
metru de gura de scurgere, iar Fariq imită anunţul șoptit al unui 
comentator de golf: „Și astfel Fariq Cole se apropie la o lovitură 
de finalizarea acestui punct”. 

— Stai jos, mă faci să mă simt agitat. 

Fariq se așeză la loc. 


VP - 23 


— Durule? 

— Ce-i? 

— Golfu-i un joc ori un sport? 

— Ce dracu', n-ai dăloc liniște. Nu vrei și tu să stai odată 
locului? Să te uiţi la stele? Ştii ce, dacă poţi să porți ceas la 
mână când joci profesionist - la golf, tenis, bowling - atuncea-i 
joc, e dă distracţie, nu-i sport. 

— Voiam să zic că ai avut grijă fain dă mine azi. Mersi, atâta. 

Winston răspunse recunoștinței lui Fariq cu o înclinare 
stânjenită a capului. Ținându-se de propria-i povaţă, se întinse 
pe spate la marginea bazinului și se apucă să se uite la cele 
vreo douăzeci de stele vizibile în noaptea pâcloasă newyorkeză. 
Folosind doza de bere pusă pe stomac pe post de sextant, 
închipui un curs prin marea cea neagră de deasupra sa, 
navigând pe un traseu extracorporal menit să-l scape de 
nebunie. 


ZECE METRI DEASUPRA: Plutesc pe lângă o 
femeie între două vârste care se uită pe geamul ei de 
la etajul trei, cu coatele pe un prosop de baie. Nu 
poartă nimic decât un capoţel alb și subţire și se uită în 
zare ca o bufniţă urbană. 


ZECE MII DE METRI: Merg pe-o bicicletă tandem cu 
E.T. Extraterestrul. Eu sunt în spate, iar E.T. conduce 
bicicleta prin niște nori ce aduc cu fumul de ţigară. li 
zic: „Dă-i la pedale mai repede, că ne-ajunge naibii 
puștii ăia albi”. 

UN MILION DE METRI: Suprafaţa Pământului arată 
ca netezită cu glaspapir. Munţii Himalaya sunt la fel 
de-nalţi ca Oceanul Indian și Marele Canion. Toată 
planeta arată de parcă ar fi dată cu o pojghiţă de 
lumină. 

UN MILIARD DE METRI: Sunt pe Lună. Mă bag în 
telefericul lunar și călătoresc așa, agale, de la Marea 
Liniștii până la Golful Curcubeielor. 

ZECE MILIOANE DE KILOMETRI: De aici Pământul 
pare doar una dintre găurelele mâncate de molii din 
cortina unui teatru interstelar. „Când începe piesa?” 

O SUTĂ DE MILIOANE DE KILOMETRI: Strănut, 
fiindcă-s alergic la praful spaţial din centura de 

VP - 24 


asteroizi. Peste cincizeci de ani, un meteorit o să 
aterizeze în deșert cu urme de muci pe el și savanții o 
să-și piardă minţile. 

UN MILIARD DE KILOMETRI: inelul înclinat din 
jurul lui Saturn e borul de fetru de pe căpăţâna 
gazoasă a unui codoș interplanetar. Japiţele alea, 
Venus și Uranus, ar face bine să-mi dea bănuţii. 

ZECE MILIARDE DE KILOMETRI: De aici, Soarele e 
ca scăpărarea unui chibrit văzută de peste două 
terenuri de fotbal. Paștele mă-sii, e frig. 

O SUTĂ DE MILIARDE DE KILOMETRI: lau radioul 
și caut printre pârâielile din spaţiu. Ascult, odată cu 
constelaţiile, o transmisie din 1937. Bună seara celor 
de pe Coasta de Est, iar celor de pe Coasta de Vest, 
bună dimineata. Programul acesta de ritmuri 
ultramoderne vă este oferit de Sala de Dans Savoy, 
cunoscută drept Casa Picioarelor Vesele, aflată în 
nordul orașului New York. li avem pe Count Basie și 
orchestra sa acompaniind-o pe Billie Holiday, cu piesa 
„They Cant Take That Away From Me”. Constelaţiile 
joacă în draci, parte a unui maraton dansant care ține 
de la începutul timpului. Orion o învârte pe Casiopeea. 
O fac pe Andromeda să-mi alunece printre picioare. 

UN MILION DE MILIARDE DE KILOMETRI: Culorile 
dispar. Totul e alb-negru acum. Mintea mea și 
universul au aceleaşi dimensiuni. Tata prezidează o 
întrunire într-un salon depărtat, discută cu poeți 
străvechi, zicând: „Ti-am spus io că totul e totul”. 

UN AN-LUMINĂ: Timpul care i-a trebuit lui tata să 
trimită primul cec cu alocaţia pentru copii. 

O SUTĂ DE ANI LUMINĂ: Percepția perspectivei se 
evaporă. Nimic nu mai pare, în univers, mai departe 
de-o lungime de braţ. Universul trebuie manevrat cu 
blândețe, ca un disc vechi de vinil din colecție. Il scot 
ușurel dintr-o husă uzată de carton. Ținând universul 
de margini, suflu pe suprafața lui zgâriată, îl întorc pe 
partea cealaltă, mai suflu o dată, și praful de pe fața B 
se face o galaxie nouă. Dacă ai putea să te joci de-a 
creaţia la niște platane de DJ, cum ar suna? 


VP -25 


O MIE DE ANI-LUMINĂ: Văd sufletele lui 
Demetrius, Zoltan și Pipăruș încercând să găsească 
veșnicele plaiuri ale vânătorii. „Unde suntem? Alfa 
Centauri? Cioară, noi voiam în Alfa Cygni! la dă-ncoace 
harta, aiuritule!” 


— Vezi raiu’ colo sus? 

Fariq se sprijinise în cârje, care alcătuiau o cruce improvizată 
pe gardul de sârmă din spatele lui. Cu gleznele trecute una 
peste alta și brațele pe lângă corp, o cutie de bere într-o mână 
și-o ţigară în cealaltă, începu să strige piţigăiat, iar vocea îi 
răsună prin parcul pustiu: 

— Bere și pești la toată lumea! Cine m-a vândut? luda? Ştiam 
eu... nenorocit lacom! Înainte să mor, vreau să vă dau o ultimă 
sfântă povaţă: niciodată, dar niciodată să nu lăsaţi un negrotei 
să vă pupe în public. 

Winston scoase capacul markerului, își înfipse antebraţul în 
gâtlejul lui Fariq și mâzgăli ceva pe fruntea încruntată a 
prietenului său, apoi făcu un pas îndărăt ca să-și admire opera. 

— lote, acuma ești lisus. 

Fariq își stropi palma cu bere și încercă să-și șteargă inscripţia 
de pe frunte. 

— Haide, coaie, ce-ai scris colea? 

— I-N-R-I. 

— Și ce-nseamnă? 

— Nu știu, da' mereu apare în susu' picturilor cu lisus pe 
cruce. Un rastafarian mi-a zis odată că-nseamnă: „l-a Negrilor 
Regatu' ltern”. 

Fariq se opri din frecatul frunţii. 

— l-tern? Și-acuma ce cucu’ meu mai înseamnă asta? 

— Habar n-am. M-am gândit că poate știi tu, că sună a 
muslimii tăi demenți din Cinci la Sută, cu „Omul alb e diavolu'” 
și alea. 

Fariq se roti pe laba strâmbă a piciorului și-și trase cârjele din 
gard. Era pe cale să-și îndrepte poziţia, dar își pierdu echilibrul, 
se clătină mișcându-și șovăielnic braţele și-și scăpă beţele de 
sprijin. Până să se întindă după ele, Winston înhăţă de pe jos 
proptelele metalice și le flutură pe dinaintea tovarășului său, 
rânjind maliţios: 

— Te-ai pilit, coaie? 


VP - 26 


— Lasă-mi jos cârjele, grăsane. Pot să le iau și singur. 

— Grăsane? Winston le azvârli la vreo trei metri de picioarele 
sucite ale lui Fariq și-l îndemnă: Adu-ţi-le, nasolule. Dacă lisus 
Hristos putea să meargă pă apă, măcar un lisus fals poa' să 
meargă-n două picioare. 

Fără să ezite, Fariq dădu drumul gardului și se aventură 
curajos înainte, cu tălpile îndreptate spre interior într-un unghi 
care-i făcea degetele mari să se atingă și cu picioarele slabe 
curbate în dreptul genunchilor, formând un X. Fără să-și 
desprindă tălpile de pământ, făcu trei pași clătinaţi, apoi se opri 
și dădu aerul afară din piept. Winston nu se putu abţine. 

— De ce-ţi ţii răsuflarea? Doar nu înoţi sub apă! Respiră. 

— Nu te uita tu la mine când merg, îl avertiză Fariq. Nu pot să 
suport să se uite fraierii la mine când merg. 

— Da' nu mergi, cioară. Te dai pă gheaţă sau ceva. Așa te mai 
zgâlțâi, de zici că-i un cutremur pă care-l simţi doar tu. 

Fariq întinse mâinile după cârje și le înhăţă iute ca pe niște 
bancnote găsite pe stradă, sprijinindu-și de piept rezemătoarele 
înainte să-i fie suflate de vânt. 

— Ti-am spus că pot să merg. 

— Mai bine-ai lăsa-o moale cu lăudatul, plimbăreţule, înainte 
să sun mâine la serviciu social și să le zic să nu-ţi mai trimită 
alocația dă handicap. Hai să mai luăm niște pileală. 

O apucară înapoi spre magazin în tăcere, ascultând ceea ce 
trecea, în metropolă, drept o noapte liniștită. Un bec de pe 
stradă zumzăia și pâlpâia. Șobolanii escaladau munţii de pungi 
cu gunoi. Prinse în bătaia vântului, foi de hârtie răzlețe și 
diverse rămășițe erau suflate pe lângă picioarele băieţilor. Un 
fluturaș de campanie pentru alegerile ce urmau se lipi de pieptul 
lui Winston. ÎI desprinse. Pe foaie scria: VOTA WILFREDO 
CIENFUEGOS, DEMOCRAT POR COUNCILMAN DISTRITO 8, 
SETIEMBRE 9TH. ¡PARE LA VIOLENCIA! Pare la violencia: Opriţi 
Violenţa - o frază care înainte de incidentul din Brooklyn făcea 
parte din zgomotul ecumenic de fond pe care-l auzise de când 
era în gimnaziu. „Nu fuma”. „Spune Nu”. „Sex Sigur”. „Fii Tatăl 
Copilului Tău”. „Prietenii nu-și lasă prietenii să urce beți la 
volan”. Pare la violencia. Winston n-avea o problemă cu sfatul 
domnului Cienfuegos, cu toate că nu i se părea tocmai practic. 
Cum? se întreba. O pledoarie pasională a unui politician l-ar fi 
transformat pe Winston într-un pacifist? Putea Wilfredo 


VP - 27 


Cienfuegos să-i convingă pe gășcarii New York-ului să-și lase 
deoparte armele și să îngăduie unui schilod și unui muieţi-s- 
posmagii s-o ia din loc cu buzunarele pline, beneficiari ai 
economiei de piaţă aplicate în ghetoul Bed-Stuy? 

Insă Winston avea puterea de a opri violența. Adeseori, când 
dădea peste vreo încăierare, combatanții se opreau din căratul 
de pumni unul altuia, neștiind de care parte avea să se situeze 
Duruletz, superputerea locală. Winston se închipui îmbrăcat la 
costum și cravată, cu chipul imprimat pe un afiș politic, dar 
reveria îl părăsi iute. În mintea lui, fluturașul se transforma, 
îngălbenit, într-un poster din Vestul Sălbatic promițând 
recompensă: „Căutat pentru postul de consilier al districtului 8 - 
Winston Foshay. Începeţi violenţa!” Slobozi fluturașul în bătaia 
vântului. „Da' aș fi totuși un politician bun”, își zise. Peticul de 
hârtie se răsuci în vânt ca un bumerang și i se lipi iarăși de șold 
ca o pisică domestică temătoare de sălbăticia curţii din dos. 
Winston împături fluturașul și-l vâri în buzunarul de la spate. 

— Durule, au murit toţi, toată trupa. 

— Mda. 

— Da' noi trăim. 

— Mda. 

— Cifru cultural, fraţică. Manifestul fundamental al omului de 
culoare ca ierarhie a elementelor în dihotomia Pământ-Soare... 

— Nu-ncepe. 

— Yacub... 

— Pă bune zic, nu-ncepe. 

Fariq o lăsă baltă cu încercarea de a-l iniția pe Winston în 
sfintele taine ale celor Cinci la Sută și se apucă, pentru a-și ţine 
ocupată mintea hiperactivă, să caute posibile variante pornind 
de la acronimul I-N-R-I. Iniţiaţi Necesara Resurecţie Imediat. 
Idolatrie Necrofilă, Religie lIsterică. Inspecţie - Naturalețea 
Rămăşițelor  Imobilizate.  Inevitabilul  Nutrește Realitatea 
Interioară? 

— Durule, pun pariu că I-N-R-l e vreun rahat pă latinește. 

Capul lui Duruletz era îngropat în gemuleţul de noapte al 
prăvăliei, încercând să vorbească cu vânzătorul prin plexiglasul 
gros de două degete; dacă-l auzise pe Fariq, nu-i răspunse. 

lo Negru - Remediu Intoxicație. 


VP - 28 


3. DURULETZ ȘI YOLANDA 


Winston nu-și dădu seama cât era de beat până ce ajunse la 
apartamentul lui și nu izbuti să bage cheia în broască. După ce 
dădu greș de câteva ori, recurse la metoda pe care-o prinsese 
de la vecinul de alături când se întorcea acasă după o matoleală 
zdravănă în zi de salariu. Aplecându-se și închizând un ochi, își 
băgă degetul arătător al mâinii stângi în gaura cheii, iar cu 
mâna dreaptă apăsă vârful cheii în umărul stâng. Folosindu-și 
braţul stâng pe post de direcţie, lăsă cheia să alunece în 
broască ţinând-o cu dreapta. Deschise ușa făcând cât mai puţin 
zgomot cu putinţă, în vreme ce repeta scuza destinată Yolandei 
pentru că nu sunase. „Am fost la Keith în cotineaţă, și telefonu’ 
lu' cioara aia nu merge, așa că l-am trimis pă Taurus să-i zică 
Jamillei să-i zică lu’ Yusef să-i zică Laurei să te sune. Da’ ce nu 
știam io e că Yusef a obţinut un ordin de restricţie contra Jamillei 
după ce asta i-a dat foc din cauza pupezei de Wanda. Și până la 
urmă cică fraieru' era și-n arest la domiciliu, or'cum nu putea 
să-i zică nimic lu' Laura și nimănui”. 

Își croia drum încetișor pe holul întunecat când un con de 
lumină dinspre dormitor îl ilumina ca pe un pușcăriaș evadat. 

— Las-o cu furișatu', s-a trezit copilu'. 

— Bine. 

Trecând pe lângă dormitor, se grăbi spre baie. 

— Nu vii să-l vezi pe fii-tu? 

— Păi ce, i-a crescut mustața? Știu cum arată. 

Winston se pișă fără să folosească mâinile. Ridică punga. 
Peștișorul auriu înota într-o apă mai tulbure decât urina lui plină 
de alcool. Înghesuit într-un colţișor, deschidea gura tot la două 
secunde, de parcă ar fi avut ceva de spus, dar nu-și amintea ce 
anume. Winston trase apa și bălângăni punga deasupra vasului 
de toaletă, gândindu-se dacă nu era cazul cumva să se mai 
elibereze de o responsabilitate. 

— Vino-ncoace, o auzi pe Yolanda. 

— Acu, mormăi el, lăsând să stăruie în urma-i un „Băga-mi- 
aș” lung și șoptit în vreme ce se îndrepta spre bucătărie. 


VP - 29 


Luă un vas de Jena din dulap, îl umplu la chiuvetă și lepădă în 
apă peștișorul, care execută un salt de apreciere la adresa noii 
sale case. Winston dădu un bobârnac vasului, solicitând atenţia 
micii creaturi. 

— Ești în siguranţă colea? 

Yolanda îi dădea vreme să-și pregătească ceva de înfulecat 
rapid înainte să-și înceapă necesarul număr de Soţioară De 
Culoare Furioasă. Winston se duse la frigider, de unde scoase un 
baton de margarină și două tortilla mari. Aprinse un ochi de la 
aragaz cu un chibrit și perpeli foile direct la flacără. Când dădură 
primele semne de înnegrire, lepădă pe blat cele două discuri 
fierbinţi și trecu peste ele cu boțul de margarină. Rulă apoi foile 
din care picura grăsimea și se apucă să mestece, gândindu-se la 
un nume pentru pește. Vocea Yolandei se năpusti în bucătărie, 
cerând ascultare precum îi ceruse Dumnezeu lui Avraam. 

— Închide gazu', spală-te pă mâini și adu-mi și mie niște Kool- 
Aid. 

— Dustin, zise Winston către peștișor. Fincă ești un 
supraviețuitor, ca Dustin Hoffman în Maratonistul. 

Înmuie un deget în apă și începu să-mpungă peștele în cap. 
După fiecare împunsătură se apleca lângă vas și-și întreba 
animalul de companie ametit: 

— Ești în siguranţă colea? 


Yolanda stătea pe marginea patului cu așternuturi în 
dezordine și-i dădea ţăţă fiului lor în vârstă de unsprezece luni, 
Bryce Extraordinaire Foshay, Jordy pe scurt. Când își auzi tatăl 
intrând în odaie, Jordy dădu drumul sfârcului Yolandei cu un 
țocăit tare, umed. O dâră de salivă alcătuia un pod lăbărţat între 
sânul mamei și bărbia copilului. Când Jordy întoarse capul spre 
taică-său, legătura de salivă se rupse, și funia de scuipat căzu 
pe pieptul copilului. Winston se uită la ceasul cu radio de pe 
noptieră: era două și jumătate dimineaţa. Din gâtlejul lui Jordy 
ieși un râgâit mărunt, fericit, iar cei doi masculi se întâmpinară 
salutându-se cu zâmbete rotunde în obraji. 

— Care-i treaba, cioară mică? zise Winston pupându-și pe 
frunte fiul. 

— Ti-am mai spus doar. Pe unde-ai umblat... cioară mare? 

Winston deschise pleoștit gura, dând să zică ceva, gata să 
slobozească la foc automat, cu înflorituri, scuza pregătită. 


VP - 30 


— Spune drept. 

Winston închise la loc gura și-i întinse Yolandei paharul de 
Kool-Aid și o bucată din lipia lui. Ea făcu un semn de lehamite. El 
se așeză alături. Yolanda avea expresia posacă a unui poliţai 
stând la doi pași de o mașină oprită pe autostradă, cu o mână 
pe armă, cerând permisul de conducere și voind să știe câtă 
băutură turnase în el. Winston își reveni la repezeală din beţie 
și-și relată povestea, împrăștiind firimituri de tortilla pe Yolanda 
și pe copil. Ori de câte ori ajungea la un punct crucial al istoriei, 
ilustra episodul scoțând obiectul potrivit de prin buzunare și 
aruncându-l pe saltea: mai întâi pistolul, apoi punga goală unde 
fuseseră jumările, urmată de surpriza de la guma de mestecat 
și, în cele din urmă, un teanc gros de bancnote legate cu elastic 
de cauciuc. Winston își sfârși povestea în vreme ce băga în el 
ultima bucată de tortilla. Își linse degetele unsuroase și aşteptă 
o reacţie. Yolanda cercetă cu grijă fiecare probă înfățișată, 
căutând fisuri în poveste. Citi textul de pe răvaș și se hlizi 
văzând ce înfățișa: 

— Bazooka Joe e amuzant. 

Duse la nas punga de jumări și inhală, cercetându-i 
prospeţimea. Apoi, ascunzând la spate punga, se răsti: 

— Care-i data expirării? 

— Yolanda, hai acuma... 

— Te știu io, mereu verifici. 

— 9 iulie. 

Yolanda examină data de pe pungă și, cu un mărâit, umflă 
punga suflând iute în ea și i-o bubui de cap. l-l dădu pe Jordy lui 
Winston, luă pistolul, scoase expertă un glonţ de pe ţeavă, ţinti 
spre imaginea ei din oglinda biroului, apoi, cu elan de cowboy, 
învârti arma pe deget. Așteptându-se la o descărcare 
accidentală, Winston îl strânse pe Jordy la piept și se pitulă 
lângă pat. 

— Puiule, ce cucu' meu faci? Chestia aia-i încărcată! 

— N-ai grijă, am pus piedica. Ai umblat toată ziua c-o armă 
încărcată în buzunar, fără piedică. Noroc că hamburgherii n-au 
picioare, că dacă trebuia să vânezi vreunul rămâneai fără puţă. 

— Trebuia o armă mai mare pentru asta, un Magnum poate. 

— Da, cum nu. 

Yolanda băgă arma sub saltea, apoi smuci elasticul de pe 
teancul rulat de bancnote. Işi umezi degetul mare cu limba și 


VP - 31 


numără iute banii, făcându-i grămăjoare mai mici de câte o sută 
de dolari. Winston, între timp, se rotea prin cameră cu Jordy 
ridicat în braţe, scoțând zumzete de aeroplan. 

— Lasă-l, că nu mai doarme. 

Winston se așeză iarăși pe pat, jucând copilul pe genunchi. 

— Vrei să-mi spui că așa, pe nepusă masă, Chisăliță ţi-a 
împrumutat șapte sute de dolari. 

— N-a vrut din prima, a început s-o dea c-o să trebuiască să 
lichideze niște acțiuni, da' am băgat pileală în el și l-am făcut să 
se simtă vinovat și să-mi dea. Pe lângă asta, e vina lui că 
aproape m-au omorât. 

— Cum, vina lui? 

— Cioara știa că nu vreau să muncesc în Brooklyn. 

— Duruletz, de ce nu-i poţi spune nu lui Chisăliţă? 

Yolanda puse bot și se apucă iarăși de aranjat teancurile de 
bani. Prefăcându-se că nu-i observa dispoziţia iritabilă, Winston 
apucă drăgăstos între degete nasul cu muci încrustaţi al lui 
Jordy. Yolanda vâri banii în sertarul de sus al șifonierului, luă 
copilul din braţele lui Winston și se duse în camera de zi. In 
vreme ce-și trăgea cu o mână cordonul cămășii de noapte din 
satin, îi aruncă un avertisment: 

— Ar face bine să fie un peștișor acolo. 

Winston își aruncă bascheţii din picioare, își puse mâinile sub 
cap și se lăsă pe pernă, așteptând tirada. 

— Cum a ajuns cioara asta proastă să fie tatăl copilului meu? 

— Ştii al naibii dă bine cum - te-am vrăjit dă ţi-a mers fulgii. 


Yolanda lucra pe-atunci la casa de marcat a unui restaurant 
Burger King de pe Fourteenth cu Sixth Avenue, localul cel 
murdar de după colţ de filiala YMCA. Era prima ei slujbă de când 
începuse cursurile fără frecvenţă la Colegiul York, și după șase 
luni era încă o slujnică în împărăţia fast-food-ului Burger King. Işi 
purta însă cu mândrie coroana de carton, pretinzând că orice 
mușteriu era un potenţial inspector deghizat care făcea o 
anchetă clandestină în localul ei. Adăugând comenzilor câte un 
zâmbet și neuitând niciodată să zică magicul „Mulţumesc, mai 
poftiţi”, Yolanda avea o reputaţie de apărat - fotografia lipită cu 
bandă adezivă pe panoul cu Angajatul Lunii. 

Nu-i observase pe Winston și pe-ai lui intrând în restaurant, 
tot numai băieţași cu glugi și geci largi, cu măști de schi, căști în 


VP - 32 


urechi, scuturându-și de pe ei zăpada de decembrie ca niște 
câini uzi și tropăind din bocanci pe podeaua abia dată cu mopul. 
Grupul era îmbulzit la tejghea, luptându-se să prindă un loc bun, 
când Winston o zărise pe Yolanda presărând sare peste cartofii 
prăjiţi. Nu apucase decât o clipită s-o vadă, însă simţise pe loc 
că i se cască o gaură în piept. O mașinărie din spate emisese un 
avertisment sonor prelung, și trupul îndesat și încordat al 
Yolandei alunecase spre un panou argintiu. După ce apăsase un 
buton, atentă la unghiile lungi, vișinii, scosese o serie de porții 
de pui prăjit din friteuză. Winston zărise pe degetele ei câteva 
inele - un semn, se gândise, că era combinată. Yolanda așezase 
puiul la căldură, iar profilul ei, când se aplecase, îi dezvăluise 
arcuirea sânului drept. Pantalonii cafenii de poliester dădeau 
feselor ei un lustru sexy în lumina fluorescentă. Chipul nu i-l 
văzuse Winston, fiindcă avea capul răsucit într-o parte. Yolanda 
vorbea cu șeful de tură despre niște banalităţi legate de 
comenzi. Winston se holba la ceafa ei, expusă de părul ridicat 
într-un coc. Îl apucase un fior. Yolanda se întorsese cu fața ca să 
umple până la buză un pahar cu suc, și atunci dăduse cu ochii 
de Winston. Tresărise văzându-l cum o privea așa, transfigurat, 
apoi zâmbise. Ochi în ochi, se treziseră instantaneu în paginile 
unui roman Siropos de pe rafturile rotitoare cu cărți ale unei 
drogherii. 

În vreme ce se îndrepta spre locul ei de la casă, Winston se 
retrăsese vreo câţiva pași, lăsându-și amicii flămânzi să dea 
buzna la coadă în faţa lui. „Asta nu-i zâmbet dă «Bun venit la 
Burger King», își zisese. Puiuţul ăsta încearcă să-mi zică ceva”. 
Yolanda îi evitase privirea. În timp ce lua comenzile celorlalţi, își 
netezea absentă niște șuviţe subţiri de păr date cu gel, 
întinzându-le meticuloasă spre tâmple, repetând în tăcere 
mantra pentru întâlnit bărbaţi transmisă de femeile de culoare 
din generaţie în generaţie: Ciori/e nu-i niciun rahat. Ciorile nu-i 
niciun rahat. Ciorile nu-i niciun rahat. 

— Următorul, vă rog, rostise politicoasă Yolanda. 

Winston înaintase spre tejghea și se uitase îndelung la meniu. 
Fără să se grăbească, își alesese cu grijă replica de deschidere 
pe care urma să i-o adreseze femeii despre care știa deja că 
avea să fie dragostea vieții lui. 

— Un Whopper cu brânză, fără murături și ceapă. Două 
sandvișuri mari cu pui, cu numai un pic dă maioneză. 


VP - 33 


Yolanda repetase comanda în microfon, ascunzându-și 
surescitarea. 

— Mai doriţi ceva, domnule? 

Cu asta, era la un pas să cadă în plasă, își dăduse ea seama. 
Apucase strâns microfonul, oțelindu-se pentru inevitabila replică 
de agăţat. 

— Da, niște inele mari dă ceapă și două trigoane cu măr. 

Yolanda se simţise totodată ușurată și dezamăgită. Poate că 
n-o plăcea. Poate că nu la ea căsca ochii, ci la șirul de chiftele 
unsuroase din spatele ei. Uitându-se la fața cafenie și rotunjoară 
a lui Winston, repetase comanda, apoi, amintindu-și protocolul 
de interacțiune cu clienţii, băgase la înaintare oferta de cartofi 
prăjiţi și băuturi. 

— Aţi vrea să-ncercaţi noii noștri cartofi prăjiți cu brânză 
cheddar și ceva de băut? 

— Un suc dă portocale. 

— Cât de mare? 

— Cam cât tine dă mare. 

Yolanda roșise, însă nu ezitase o clipită. 

— Ar fi de mărime medie, atunci. 

Cu un hohot de râs, Winston se aplecase peste tejghea și-și 
făcuse loc cu umărul mai aproape, în viaţa ei. 

— Eşti dân Queens. 

In mod obișnuit, Yolanda i-ar fi cerut unui client oarecare să 
se dea deoparte, să facă loc următoarei comenzi. Acum însă ÎI 
măsurase pe Winston din priviri, minunându-se de cât de netedă 
îi era pielea. 

— Cum ţi-ai dat seama? îl întrebase. 

— Cerceluși în formă dă delfin, breton dat cu fixativ, mai mult 
argint dăcât aur pă la-ncheieturi. Ba chiar s-ar putea să ai în tine 
și ceva Long Island. 

Cu toate că deducțiile lui Winston erau corecte, Yolanda se 
prefăcuse că nu era impresionată și scosese un „Hai, mă!” 
impertinent. 

— Dă unde? Hollis? Kew Gardens? 

— Queens Village, lângă calea ferată. Îţi convine? 

— Atâta cât nu ești dă prin Brooklyn, nu mă plâng. Ai gagiu? 

Yolanda își ridicase mâinile, expunându-și colecţia de inele de 
logodnă cumpărate din mall. 

— Da-l poţi lăsa baltă? întrebase Winston. 


VP - 34 


— Cât ai zice pește. 

În mâini cu tăvi cu chiftele călduţe înfășurate în hârtie cerată 
și mai invidioși decât ar fi avut chef să recunoască, băieţii lui 
Winston îl stârneau să flirteze mai cu spor. 

— Să ieşim în oraș, grăsuţo-drăguţo. 

— Donșoară, am ceva greu pă inimioară. 

— O să ai ceva greu pă bot într-un minut. 

— Fata asta o să aibă ceva greu în poală într-un minut. 

Winston se străduise să reziste atracției gravitaționale 
exercitate de băieţi. Nu voia să sucombe în fața forţelor fizice 
ale prieteniei, să se contopească cu gașca și s-o dea în bășcălie 
și panaramă în jurul mesei. Yolanda salvase conversaţia 
spunând pe nume stavilei aflate în calea iubirii curate: 

— Gașca ta te ia-n râs, după cum văd. 

— Mda. 

— Cum te cheamă? 

— Winston. 

— Și cum îţi zice pă străzi? 

— Duruletz. 

— Yolanda. 

Yolanda făcuse să alunece spre Winston o tavă ce dădea pe 
din afară de-atâta mâncare pe care n-o comandase. Infiptă într- 
o pădure de cartofi prăjiţi, o figurină de două degete a Regelui 
Burger își ţinea sub ochi regatul de colesterol. lar în lancea 
regelui atârna bonul fiscal pe care Yolanda, sub totalul de plată, 
își scrisese numărul de telefon. Winston îi pusese în palmă niște 
bancnote mototolite, asigurând-o că urma s-o sune în aceeași 
seară. Și, cu un „Bun așa” macho, pornise să-și împartă prada 
cu băieţașii din cartier, uitând să-și ia restul. Yolanda, 
urmărindu-l cum se depărta cu mers legănat de tejghea, se 
întrebase ce-ar fi zis prietenele ei s-o vadă apărând la club cu o 
matahală din asta necioplită. Parc-o și auzea pe Tasha: „Cioroiu 
ăsta imens e urât ca naiba, sper că măcar știe să cânte”. 
Zâmbind la acest gând, strigase un „Următorul!” la care, fără să 
se uite în spate, Winston răspunsese cu un „lo sunt, paștele mă- 
sii!” 

Prima și singura lor întâlnire romantică avusese loc într-un 
ajun de Crăciun și constase într-un tur cu vaporașul ce 
înconjoară Manhattanul. Yolanda și Winston se întâlniseră la 
portul de agrement Battery Park, unde Winston fusese punctual, 


VP - 35 


pentru prima dată în viaţă, la o întâlnire ce nu implica o apariţie 
în faţa judecătorului. Yolanda sosise cu cincisprezece minute 
mai târziu, așa cum trebuie musai să facă o femeie 
independentă. Winston fluturase tichetele cumpărate cu o 
săptămână în avans și veselul cuplu dăduse buzna pe ponton, 
făcându-și loc cu coatele printre turiști și gonind pe scara în 
spirală către puntea de sus. Yolanda se așezase lângă un 
hublou, iar Winston își îndesase trupul mătăhălos alături. 

— Ai loc destul? 

— Mai mult decât îmi trebuie. 

Winston își plimbase mâna prin cârlionţii Yolandei, și suflul 
rece al brizei îi făcuse fetei pielea ca de găină. Se pregătise 
pentru un sărut, dar în loc de asta Winston îi lipise în spatele 
urechii un plasture cu Dramamine. 

— Ce-i aia? întrebase Yolanda. 

— În caz că te ia rău' dă mare. 

— Mersi, da' să știi că vaporul merge numai cu trei kilometri 
pe oră. 

— Da, da' cu hopuri. 

— Știu. 

În vreme ce vaporașul gâfâia în jurul Gothamului acoperit de 
zăpadă, se apucaseră să vorbească peste vocea glumeaţă a 
ghidului, definindu-și singuri reperele. 

— Vezi clădirea aia? întrebase Yolanda arătând spre un 
zgârie-nori din piatră și oțel. Am lucrat acolo acum două veri, la 
etajul treiș'trei, la împinge-tava. 

— Pă bune? Păi vezi clădirea arămie dă alăturea? Am trudit 
acolo, la Struder, Farragut & Peabody. 

— Ce făceai? 

— Aveam grijă să nu se blocheze faxu'. 

— Atâta tot? 

— Făceam o trebușoară dă înaltă tehnologie, nu? Două zile 
am rezistat acolo. 

Difuzorul montat în acoperiș începuse să huruie: 

— Dooamnelor și domnilor, știu că este o noapte noroasă, dar 
aceia dintre dumneavoastră care au binocluri pot vedea 
turnurile de pază de pe Rikers Island, un pic mai încolo de Podul 
Triborough. Dată în folosinţă în 1936, închisoarea de pe Rikers 
Island e fosta rezidenţă a unor faimoși nelegiuiţi precum Fiul lui 
Sam, alias David Berkowitz, ucigașul de copii Joel Steinberg, 


VP - 36 


șeful Cosa Nostra John Gotti și baronul drogurilor din Harlem 
Nicky Barnes... 

Yolanda se ridicase în picioare și făcuse din mână spre 
închisoarea ce se profila la orizont. 

— Salutare, Luscious și Tabitha! Jasmine, care-i treaba, fată? 

Winston scosese un oftat și-și pironise privirea în podea. 

— Ești bine? îl întrebase Yolanda apucându-l de bărbie pe 
băiatul posomorât. Ştii pe careva la Rikers? 

— Păi cum, e negri mulţi care-i știu la bulău. 

— „Sunt negri mulţi pe care-i știu”, îl corectase ea. 

Winston încuviinţase, clipind ca să-și rețină lacrimile și-un șir 
de păcate trecute, prezente și viitoare. 

— Ai amintiri urâte? îl iscodise Yolanda, însă Winston își 
aţintea în continuare privirile în jos. 

Îl apucase de-o ureche și-l trăsese ușurel, apoi îl mângâiase 
cu palma pe sprâncene, căutând comutatorul secret care, 
făcând să se rotească raftul cu cărţi, dezvăluia odaia secretă. 
Winston ridicase capul și trăsese adânc aer în piept. Își 
desfăcuse platoșa și se apucase să-și scoată, una câte una, 
piesele de armură grea. „Paștele mă-sii”. Fusese arestat prima 
oară la vârsta de treisprezece ani, după o zi de vară petrecută la 
șterpelit prin magazine și în tâlhării mărunte cu ceilalți puști din 
cartier. La apus, el și cu gașca lui umblau pe Forty-fifth Street, 
beţi mangă, lăudăroși și neobrăzaţi ca niște soldaţi într-o 
permisie de trei zile. Cineva strigase „Buzunare!” arătând spre 
un bărbat ce ieșea dintr-un cinema pentru adulți. Până să se 
dezmeticească împătimitul de sex și să observe haita de lupi cu 
ochi roșii ce-l înconjura, se și năpustiseră asupra lui. Patru puști 
îl apucaseră de-un buzunar și trăseseră. Cu un zgomot puternic 
de cârpă sfâșiată, pantalonii omului se rupseseră pe la cusături. 
Monede și jetoane de stabiliment deocheat căzuseră zuruind pe 
asfalt și-o porniseră în goană pe lângă pantofii lui. Bărbatul 
întinsese mâna să apuce ce-i mai rămăsese din posesiuni, 
încercând să-și ţină pe el nădragii și să se împotrivească 
băieţilor ce se năpustiseră asupra monedelor ca porumbeii la 
firimituri. 

Cumva, unul dintre băieţi, Beznă, un emigrant abia sosit din 
Duarte, California, se alesese de pe urma acestui jaf la drumul 
mare cu niște picături rătăcite de spermă în părul cu tunsoare 
îngrijită. Dornic să pună capăt bășcăliei celorlalți și să 


VP - 37 


demonstreze că freza lui cu codițe groase era de „gășcar” și nu 
de „fetițţă”, căutase cale de patru străzi până găsise iarăși 
victima, care tocmai raporta infracţiunea unei patrule de poliție. 
Ignorându-i pe polițiști, Beznă se apucase să-l ia la pumni pe 
bărbat, răcnind: „Mi-ai dat cu spermă-n ochi, m-ai umplut dă 
microbi!” Winston hohotea, rostogolindu-se pe asfalt într-o criză 
de râs nebun, când poliţia îl încătușase. O ţinuse până la secţia 
de poliţie cu: „Am SIDA în tunsoare, o să mă omoare”. Cât îl 
amprentaseră, se hlizise: „Am pe păr sloboz, zici că mi-au tras-o 
în găoz!” Fusese nevoie de-o rolă întreagă de film până să-l 
poată prinde într-o poză în care apărea cu-n zâmbet larg ca pe 
etichetele Uncle Bens și cu lacrimi de râs pe obraji. 

Lucrurile încetaseră să fie amuzante după ce poliţaii 
refuzaseră să creadă că un băiat de mărimea lui Winston n-avea 
decât treisprezece ani. De vreme ce reducerile bugetare 
făcuseră din tribunalul de noapte o dulce amintire liberală, îl 
aștepta un sfârșit de săptămână la Rikers ca să-și dovedească 
identitatea. Nu durase mult. Winston debarcase din autobuz, 
suferise umilinţa unei percheziţii la piele și pătrunsese în 
clădirea C-64. Acolo, jucând dame cu piese făcute din hârtie 
igienică pe un pat sub ceasul de pe perete, se afla dovada 
indubitabilă a originii sale: propriul său tată. Părinte și fiu 
jucaseră dame cu biluţe de hârtie, certându-se în privinţa celui 
care trebuia s-o sune pe nevastă, respectiv pe mamă. 

— N-am mai vorbit cu ea de trei ani, nici la înmormântarea lu’ 
sor-ta n-am fost, așa că tu s-o suni, băiete. 

— Du-te naibii. Joacă piesa, fraiere. 

Spre deosebire de tatăl lui Winston, Patrice Foshay se ţinea 
de cuvânt. Și ultimul ei cuvânt, emis de după amvonul mesei de 
călcat, fusese: „Winston, dacă mai dai de belea, să știi că n-o să 
te dau afară din casă, dă o să plec io, a naibii să fiu de nu, și n-o 
să te iau cu mine. Și-o să rămâi dă capu' tău. Pricepi?” Luni 
dimineaţă, doamna Foshay le plătise celor doi delincvenți 
cauțiunea. Il lăsase pe Clifford la iubita lui, ridicase pumnul în 
aer, scandând un „Putere Poporului!” și se mutase la Atlanta, 
asigurându-l pe Winston că avea să-i trimită bani de chirie și de 
mâncare până ce împlinea optsprezece ani. 

Doi ani îi luase lui Winston să-și mute boarfele în dormitorul 
maică-sii. Când suna telefonul de două ori pe săptămână, la ora 
zece fix, după ce se terminau serialele de comedie cu negri, 


VP - 38 


maică-sa îl întreba de ce nu putea să fie și el „ca băieții ăia 
drăguţi de la TV”. 

Winston tocmai termina de istorisit povestea creșterii sale 
disfuncţionale cu un blasfemator „să moară Cosby”, când un 
imens iaht de culoarea marmurei albe, cu numele Jubilee 
inscripţionat cu litere cursive, negre, trecuse pe lângă vaporașul 
turistic. Cu elicoptere agile la prova și la pupa și o antenă de 
radar învârtindu-se deasupra punţii, nava arăta mai mult a vas 
de război decât a iaht de lux. 

— Deci ești singur cuc? îl întrebase Yolanda. 

Winston ridicase din umeri, cu privirea pierdută peste golf. 
Yolanda știa că lucrul corect de făcut era să-și lase capul pe 
umărul lui ca o pernuţă, zicând: „Nu, nu ești”. 

Însă învățase de mult să-i lase pe bărbaţi să facă prima 
mișcare de conciliere. Așa că umpluse tăcerea stânjenitoare cu 
cinism. 

— Toţi taţii negri zic c-au fost în mișcarea Panterelor Negre. Și 
de-or fi fost, nimica n-au făcut decât să-mpartă pliante pe 
stradă. 

— Eş’ dusă? Negroteiu' era pă bune. 

Winston își desfăcuse portofelul și-i arătase poza unui bărbat 
de culoare cu bărbiță ascuţită, îmbrăcat de la beretă până la 
bocanci în negru, ghemuit după un Volkswagen Beetle, cu 
mâinile înmănușate în piele neagră poziţionate peste capotă și 
ațintind o carabina spre vreun dușman nevăzut al Revoluţiei. 
Yolanda înșfăcase portofelul și cercetase îndatoritoare poza 
Polaroid. 

— Oho, babacu-tău e țâţță dă mâţă. lote numai ce ciocate 
ascuțite și ce picioare drepte avea! 

Studiase și restul obiectelor din portofel, oprindu-se la 
legitimaţia pentru bonuri de masă guvernamentale ca să 
verifice dacă Winston nu minţise în privinţa vârstei. Cercetase și 
imaginile mai recente cu băiețași latino și de culoare adunaţi în 
jurul armelor de foc, pozând în fața unor dulăpioare de școală 
gri-metalizat. Printre fotografiile de grup se strecurau și portrete 
ale acelorași adolescenți cu feţe grave, la volanul unor utilaje 
sau la sala de jocuri din cartier, privind drept în cameră, 
ținându-și pistoalele la tâmplă. Winston îi prezentase pe măsură 
ce apăreau în imagini: 


VP - 39 


— Ghiolbanu', Kooky, Piticu', Cartuș - și-aici e tovarășu' meu 
număru' unu, Fariq. 

Yolanda își dăduse seama ce-l făcea atrăgător, în afară de 
nasul lui simpatic, cârn. Se simţea bine în pielea lui. Nu prea dai 
peste mulţi negri relaxaţi. Winston era onest - poate că nu cu 
restul lumii, dar cu ea și cu el însuși era. Nu-și înfrumuseța sau 
scuza faptele, rostind vorbe grandioase în argou despre el și 
gașca lui „barosană”, „pă cai mari”, despre cât erau de 
„baştani” și de „haladiţi”. Nu-i dădea cu povești triste despre 
viața dură din ghetou - de parcă Yolanda ar fi fost undeva în 
afară și-ar fi privit de acolo către lumea omului de culoare. Fata 
înţelegea îndoiala și autocompătimirea; nu era nevoie să-i 
împuieze cu asta capul cârlionţat. 

Yolanda bătuse în legitimaţia pentru bonuri de masă cu 
unghia dată cu ojă vișinie și roz, zicând: 

— Pot? 

— Da, mă știe toți de la magazin. Dă-i înainte. 

Scoțând cartonașul din învelitoarea de plastic. 

Yolanda observase că mai era o fotografie băgată dedesubt. 
„Aha, am competiţie”, își zisese, dar apoi văzuse că era poza 
unei femei cu păr cărunt, trecută bine de cincizeci de ani. Stătea 
în față la Teatrul Apollo. Ținea în brațe un Winston micuţ, al 
cărui căpșor cu păr zburlit se itea peste bretonul ei. 

— Cine-i tanti asta dă la Soare-Răsare? 

— Asiatică. 

— Cine-i? 

— Doamna Nomura. Tutorele meu neoficial. A avut grijă dă 
mine după ce a plecat mama. 

— Înâm... 

Yolanda îi înapoiase portofelul și-și îndreptase atenţia spre 
petrecăreţii ce dansau pe puntea lui Jubilee, cu o ureche ciulită 
la explicaţiile lui Winston. 

— N-ai dă ce să te oftici, Yolanda, doamna Nomura mi-i ca o 
mătușă. Stă peste drum, îl știa pă tata dă când era cu Panterele. 
E ca a doua mamă pentru mine. Dacă eș' geloasă pă o femeie 
dă șaizeci dă ani, ai probleme la tărtăcuţă. 

Yolanda își încrucișase braţele pe piept și aruncase o privire 
prin hublou. 

— A' naibii vapor, ca melcu' să mișcă. 


VP - 40 


Winston scosese o vestă de salvare portocalie de sub bancă și 
i-o trecuse atent Yolandei peste cap, strângându-i cataramele 
peste piept și legându-i baretele de bumbac la spate. Umerii 
fetei se relaxaseră vizibil. „Grasul ăsta le are cu vrăjeala”, își 
zisese. 

Winston își trăsese propria vestă cu un gest grandios și o 
petrecuse peste umerii Yolandei. Intra pe modulul de cuceritor. 
Era pe cale s-o facă din vorbe, adică echivalentul, pentru un tip 
de culoare, al biciului cu care supui o felină căpoasă ori al koan- 
ului unui călugăr budist, rostit pentru a încurca și mai mult un 
discipol. Cum suna făcutul ăsta din vorbe? A 

— Yolanda, n-ai pentru ce să te ţii așa băţoasă. Imi dau 
seama, dân cum reacţionezi, că mandea te-a băgat în colț. Bun 
așa, dar să nu ne ţinem dă joacă. Toţi tre’ să fim salvaţi cumva, 
într-un fel ori altu'. Tu mergi la școală, și-n felu' ăsta te salvezi. 
Și io, când văd o femeie dă culoare așa puternică cum ești tu că 
se aruncă în rahatu' ăsta, îmi vine să mă-ntreb cum să fac ca să 
joc mai cinstit. Așa că ascultă-ncoa, niciodată, în veci, n-o să mă 
iau dă tine pă vreo chestie care-ţi face viaţa frumoasă. Nu-i o 
promisiune, e-un fapt, puiule. Cum e albastru ceru’, cum e 
fierbinte vara și cum ești tu a' naibii dă mişto. Nu-ncape 
îndoială. Doamna Nomura e ca vesta asta, m-a ţinut pă linia dă 
plutire când a fost vremuri grele. Dă n-am făcut decât să mă 
legăn încoace și-ncolo pă valurile furtunoase ale străzii. Tu ești 
barca de mă scoate la mal, io-s omu' peste bord și tu, colacu' 
meu de salvare. 

Yolanda își lipise atunci palma de faţa lui Winston. 

— Poţi să te-oprești. Ai dreptate, îmi place de tine - mai mult 
decât ar trebui, dar să nu insistăm pe asta acum, avem restul 
vieților noastre să ne pupăm și să ne-mpăcăm. Hai să fim, în 
seara asta, fără grijă, cum sunt albii ăia de pe iaht. lote ce se 
mai veselesc. 

Winston băgase mâna în rucsac și scosese la iveală o sticlă 
neagră și rece de vin spumant Freixenet, două pahare de 
plastic, un ursuleț de pluș cafeniu cu fundă roz la gât și o carte 
poștală de Crăciun. 

— Rahat, no; suntem pă veselie. 

Sorbind din pahar, Yolanda deschisese felicitarea făcută de 
mână. Acuarela de pe copertă, realizată cu un talent 
surprinzător, înfățișa un cuplu de culoare stând într-un peisaj 


VP - 41 


montan, îmbrăţișându-se și sărutându-se spre amuzamentul 
unei adunări de animale cu ochi trişti, desenate în stil Disney. In 
interior, scrisă cu caractere ca niște rămurele, era următoarea 
inscripție: 


Esența frumuseții 


(uită-te-n oglindă) 
ești tu. 


Yolanda îşi văzuse reflexia  înrămată în bromura 
sentimentalismului şi  cedase manipulării deşucheate a 
romanțiosului. Rostind un „cline” vesel, își atinsese paharul de 
carton de cel al lui Winston. 

— Să închinăm, zisese Yolanda încercând să-și ascundă o 
anumită melancolie. Să închinăm pentru iubire. Și pentru un 
bărbat care a reușit să ajungă la mine fără promisiuni, fără să-și 
încordeze bucile și bicepșii... și fără bani. 

Winston își frecase bărbia, încercând să-și dea seama dacă 
fusese ori nu insultat, apoi ridicase la rândul lui paharul. 

— În căzu' ăsta, închin și io pentru femeia care mă iubește 
pentru mine și-atât, chiar dacă nu mă cunoaște nici cât pă tipu' 
dă vizavi. 

— Îmi bag picioarele-n tipul de vizavi. 

— Atunci ridic paharu' pentru o femeie care știe ce vrea. 

Yolanda și Winston se dezlipiseră din acel sărut dintâi 
simțindu-și limbile amorțite de șampanie și organele genitale 
umflate de dorinţă, intuind că traiectoriile lumilor lor tinere se 
schimbaseră pentru totdeauna. Sau, cum formulase atât de 
delicat Winston în timp ce-și ștergea rujul de pe buze: „Totu' 
merge ca pă roate”. 


— Cum de m-am lăsat fraierită de rahatul ăla, Durule? „Totul 
merge ca pă roate”. Totul merge ca pe roate fiindcă ești mereu 
pe ulei, beţivanule. 

Yolanda încă nu-și terminase tirada. Winston se oploșise pe 
canapeaua din camera de zi, îndurându-i ascultător mustrările. 
S-o asculte pe Yolanda cum îl făcea cu ou și cu oțet era ca și 
cum s-ar fi dus la biserică în dimineaţa de Paști. Nu voia să se 
ducă, dar se ducea și stătea cuminte din obligaţie, cu mâinile în 


VP - 42 


poală, sperând că durerea de cap va împiedica predica să i se 
îmbibe în minte. 

Văzând că Yolanda dădea să se apropie de raftul cu cărți, 
Winston îngheţă. Substanţialele ei arhive constau în teancuri 
bine întreținute de reviste Essence, Ebony și Ciocolate Singles, 
înţesate cu articole ce purtau titluri precum „Hipnotizează cu 
plăcintă de dovleac”, „Atlantida, unicornii și iubirea între 
persoane de culoare - adevăr, sau ficțiune?” și „Zece calități ale 
bărbatului afro-american în afară de mărimea penisului”. Lângă 
periodice se aflau cărţile de dezvoltare personală, toate scrise 
de autoare tunse afro, scurt, din Philadelphia: Fetele o fac 
pentru ele - Cum să obtii prin masturbare un orgasm african; 
Ghidul femeii de culoare pentru găsirea bărbatului adevărat; 
precum și Biblia Yolandei, Cioară, multumește-mă, te rog. 

Ce-l agasa pe Winston în privinţa alegerilor ei de lectură nu 
era acea combinaţie între cercetarea doctă și înțelepciunea de 
salon cosmetic, nu căutările antropologice ale verigii lipsă dintre 
înapoiatul negru preistoric și un strălucitor Denzel Washington 
îmbunătăţit genetic care-l făceau să se simtă o fosilă, nici 
jurnalele pseudoștiinţifice care-l făceau să se simtă un monstru. 
Am strâns instrumentele vieții din juru-mi pentru a putea infuza 
scânteierea  ființării în lucrurile neiînsuflețite ce se găsesc 
înainte-mi... Am văzut ochiul tulbure și galben al creaturii 
deschizându-se... „Lume, lume, eu, dr. Eula Frankenstein- 
Barnes, autoarea volumului Negrul cel Bun: E nevoie de niște 
şuruburi, am creat viaţă!” 

Pe Winston îl râcâia mai degrabă că Yolanda se apucase să 
cumpere gunoaiele alea după ce se căsătoriseră, când relaţia lor 
era lipsită de probleme, cel puţin în mintea lui. Când Yolanda se 
sălta în pat, după sex, și începea să citească Ghidul femeii de 
culoare pentru găsirea bărbatului adevărat, îl apucau toţi dracii. 
„Cum adică, io nu-s un bărbat adevărat? Cum se face că nu-i 
nicio îndoială că tu ești o femeie adevărată?”... Și trăsăturile lui 
mi se păruseră frumoase. Frumoase! Doamne sfinte! Yolanda 
încerca atunci să-l liniștească cu o prelegere despre problemele 
unice pe care le întâmpină dragostea afro-americană. Winston 
contraargumenta că nu există nicio diferență între relaţiile 
dintre negri, albi, portoricani ori canguri. „Problemele-i 
probleme, obișnuia să zică. Diferenţa-i că dormitoarele negrilor 


VP - 43 


e studiate de toate japiţele țâfnoase cu diplomă de facultate și- 
un program dă scris pă computer”. 

Mâna pedepsitoare a Yolandei trecu peste coperţile volumelor 
din bibliotecă, încărcându-se cu energie din secțiunea de 
beletristică ca o femeie irlandeză când pupă Piatra Blamey. 
Winston se porni să jure pe mormintele tuturor rudelor care-i 
veneau în minte că o să-și schimbe purtarea. Trăgând un volum 
subţire intitulat P/esnită și uitată din raft, Yoland îl deschise la 
pagina întâi și-și drese vocea. Winston se chirci, apucându-se de 
braţul sofalei în așteptarea uleiului de ricin literar. Cuvintele 
„Portocala mecanică” îi scăpară involuntar de pe buze. Yolanda 
ridică ochii din text. 

— Duruletz, îţi dau eu o portocală de n-o poţi duce. După ce 
termin asta de citit, o să-ţi dregi mecanismul. 

Se apucă de citit pe un ton atât de ridicat, încât vocea ÎI lipi 
pe Winston de husa canapelei. Simţea o asemănare aparte între 
el și nasturele fără rost din mijlocul pernuţei. 

— Capitolul unu, rosti Yolanda trecându-și limba peste buze. 
„Giorgio Johnson știa că n-are voie, sub nicio formă, să nu 
respecte fofoloanca”. 

Winston se grăbi să obiecteze sărind în sus și bătând din 
picior: 

— Nu-i niciun cioroi pă lume să-l cheme Giorgio! 

Ea îl făcu să ia loc cu o privire tăioasă. Winston începu să se 
întrebe de ce nu se însurase cu o femeie care rezolva integrame 
în tren în loc să citească mizeriile alea. Yolanda urmă: 

— „Fofoloanca era tare, tare puternică, iar Giorgio Johnson i 
se supunea întru totul. Limba lui gâdilicioasă se strecura în josul 
părului meu pubian înfierbântat, picurător”... 

In vreme ce Yolanda citea, Jordy o porni târâș pe dușumea 
către Winston și i se agăță de gleznă ca un urs koala de un 
eucalipt. 

— Rahatu' ăsta-i groaznic, așa-i? șopti Winston către băiat, 
ridicându-l pe genunchi și începând să-l hâţâne. Ai observat că 
personajele feminine n-are nume niciodată? Le zice Sora-Copil, 
Mama-Păpușă,  Fata-Verișoară,  Regina-Mătușica, Femeia- 
Puritate-lubire. Tot căcatul ăsta cu femeile-surori, „suntem o 
familie”. Al dracu' cărţi ar trebui să vină cu goblenuri și basmale 
africane la pachet. Lasă, băieţel, o să-ţi citesc niște Pippi- 
șoseţica mai încolo. 


VP - 44 


Jordy răspunse cu un zâmbet știrb. 

— Aha, îţi place? Tii minte că fetița aia, Pippi, nu poartă 
chiloţei. 

Acoperindu-i fiului său urechile, Winston se gândi să 
contracareze literatura mântuitoare a Yolandei cu autori din 
propriul său canon literar. Își imagină cum ar fi fost să-i smulgă 
soţiei cartea din mână, s-o proptească de covor și să-i 
scormonească prin sensibilităţile femeiești cu niște literatură 
macho plină de coaie. O doză de Iceberg Slim sau din proza cu 
bandiți și curve a lui Donald Goines ar fi reechilibrat întrucâtva 
balanţa rolurilor de gen în relaţia lor. 

— Winston! răcni Yolanda. 

— Ha? 

— Uite la copil! 

Jordy se vârâse sub cămașa lui taică-său și se apucase să-i 
sugă vârtos sânul drept, gras și lăbărţat. Yolanda se făcu albă la 
faţă. 

— Vezi, băiatu' are un an de-acum și nici măcar nu știe care 
părinte ce-i. 

— Ştie el că-s tac'su, zise Winston ștergându-și scuipatul de 
pe sfârc. 

— Atunci nu știe la ce-i bun un tată, din cauză că tu umbli 
aiurea pe străzi la miez de noapte. Exasperată, Yolanda începu 
să-și maseze rădăcina nasului. Winston, ce-o să faci? 

Fără să răspundă, Winston se uita la Jordy, care i se cățăra pe 
picior căutându-i aprobarea bărbătească, însă și expresia de pe 
chipul copilului părea să transmită: „Da, negroteiule, ce-o să 
faci?” Grimasa dezolată a bebelușului stârni în tatăl acestuia un 
impuls de meștereală. Winston se simţi cuprins de cheful de a 
repara vreun robinet stricat, de a mătura trotuarul din fața 
clădirii, de a verifica, poate, dacă draperiile erau bine fixate. 
Fusese avertizat că după ce venea pe lume copilul avea să se 
schimbe. Urma să devină mai responsabil. Mai puţin impulsiv. 
Winston își promisese solemn că n-o să lase paternitatea să-l 
altereze, cel puţin nu permanent. Știa că, în cazul taţilor tineri și 
distruși, conștiința postnatală dura până într-un an, după care 
reveneau cu și mai mult zel la purtările de dinainte. Am guri dă 
hrănit, frățică, guri dă hrănit, în mă-sa. Şi ce dacă individul se 
schimba - ce conta asta dacă situaţia rămânea aceeași? Un 
înger în iad era tot în iad. Scoase din buzunar fluturașul electoral 


VP - 45 


al lui Wilfredo Cienfuegos, citind rândul din capăt: „Opriţi 
Violenţa”. De ce? 

Yolanda își trecu palma prin părul lui unsuros și-l pupă pe 
obraz. 

— Încă nu te culci? întrebă, iar Winston făcu din cap că nu. 

— Să-mi lași niște bani pă noptieră pentru filme, OK? 

— Numa’ să nu-i citeşti lui Jordy din Pippi-șoseţica aia, că-l 
faci să-i placă de fetele albe, zise Yolanda scărpinându-se la 
ceafă. Pot să am încredere că te ocupi de el mâine? 

— Normal. 

— Fără pileală și fără fumat de iarbă. Jordy e fiul nostru, nu 
vreo cioară pe care-o știi de la dezalcoolizare. 

— Doar o dată s-a întâmplat asta. Du-te la culcare. Un singur 
nenorocit dă tatuaj. 

În vreme ce consoarta se întorcea să plece, Winston o apucă 
de șolduri, o învârti ca și cum ar fi fost un yo-yo și-o trase spre el 
pentru un sărut de noapte bună. Yolanda îi făcu pe plac. Buzele 
lui Winston se abătură de la gura ei, coborându-i, cu pupici 
umezi, spre sâni. Atingând cu vârful limbii sfârcul asprit, ocupă 
robinetul laptelui cu gura și trase prelung, apoi înghiţi pârâiașul 
de lapte. Yolanda gemu de usturime și de plăcere. Winston se 
lăsă la loc pe sofa, cu o dâră albă în colţul gurii. 

— Ai mâncat arroz y abichuela con polpo la Dalia, așa-i? 

Yolanda scutură din cap, nevenindu-i a crede, și-i lipi o 
scatoalcă peste ureche. Winston ridică braţele triumfător. 

— Mă pricep io la laptele dă mamă. Ar trebui să mă dea la TV. 
Aș putea să sug ţâţele femeilor și să zic ce-a mâncat la micu' 
dejun. Asta da, ar fi o slujbă dă milioane. „Omletă cu brânză și 
ceapă, clătite cu afine și-un pic dă unt”. 

— Să ai grijă cu el mâine. 

— Un tatuaj, atâta. 

Căscând, Yolanda dispăru în bezna holului. 

— Noapte bună, Duruletz. 

— la vezi, să nu-l visezi pă Giorgio Johnson. 

Winston și-l potrivi pe Jordy în poală și îndreptă telecomanda 
spre televizorul întunecat. Ecranul se lumină cu un mic pocnet 
instantaneu, satisfăcător. Un băiat alb cu aspect fragil se juca 
de-a prins mingea cu un partener ce nu se vedea în cadru. 
Camera oferi un prim-plan. Două trăsături dominau chipul 
mohorât al băiatului: niște pomeţi bolovănoși și niște pleoape 


VP - 46 


subţiri ca aripa de muscă, pline de vinișoare. Capul intrat la apă 
îi era acoperit cu o șapcă de baseball cu cinci măsuri mai mare. 
Aparatul de filmat schimbă unghiul, și cineva îi trimise puștiului 
o minge de baseball pe care, folosindu-și amândouă mâinile, o 
prinse neîndemânatic în mănușa nou-nouţă. După ce aruncă 
înapoi mingea, băiatul se întoarse spre cameră ca să-și spună 
păsul: „Salut, mă numesc Kenny Mendelsson. Sunt în vârstă de 
zece ani, însă am șoldurile șubrede ale unei femei de optzeci și 
șapte și o freză de pacient care face chimioterapie”. 

— Mai ai și simţu' umorului, mormăi Winston întorcându-se 
spre Jordy. Negroteiu' are... cum îi zice bolii? Boșorogită cronică 
sau vreun rahat de genu'. 

Ridică ușurel toate membrele lui Jordy, verificând pe după 
încheieturi și prin adânciturile pielii după pete sau eczeme ce-ar 
fi putut indica o asemenea maladie congenitală. 

— Te-nțeleg, G., zise apoi către televizor. Crede-mă, știu și io 
cum e să ajungi bătrân înainte să-ţi vină vremea. 

Își trecu palma peste spinarea fiului său, citind în pliurile și 
cutele grăsuţe ale pielii moi ca într-un alfabet Braille familiar. Se 
opri la clavicula dreaptă, unde niște majuscule de-un verde- 
șopârlă inscripţionate pe pielea cafenie a lui Jordy alcătuiau 
cuvântul BOMBITZA. Oftă. „Bombitza. Omule, nimenea nu mai 
zice acuma «Bombitza»”. Dar poate că avea să se mai șteargă 
odată cu trecerea vremii. Și oricum, copiii ăştia mai deschişi la 
piele se fac mai închiși după ce împlinesc cinci ani sau cam așa. 

Următorul anunţ de utilitate publică era pentru programul 
Fratele Mai Mare. Un actor chelios pe care Winston îl știa dintr- 
un serial de televiziune de mult anulat pășea pe lângă niște 
blocuri de locuinţe cu pași măsuraţi, autoritari. Vorbind cu voce 
baritonală de teatru radiofonic, actorul ajunse lângă un băiat 
negru ce purta un tricou polo cu dungi și-și lăsă mâinile pe 
umerii acestuia. 

— Să oferi călăuzire într-un mediu lipsit de repere este o 
necesitate morală, ba nu, o datorie obligatorie a bărbaţilor afro- 
americani. Nu-i așa, Clarence? 

Clarence ridică ochii spre bărbia omului și zâmbi. 

— Da, domnule. 

— Arată-le ce te-am învăţat. 

— Acum? 

— Da, acum. 


VP - 47 


„Într-un sumbru miez de noapte”, începu tânărul Clarence să 
recite o versiune extrem de prescurtată a „Corbului” lui Poe. 
Izbuti o treabă lăudabilă, cu doar o ușoară ezitare la cuvântul 
„agonizând”, și declamă ultimele versuri cu emfază morbidă, 
tocmai cum trebuia: „Și-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de 
pe covor/ Nu va mai sui în zbor.”! Clarence făcu apoi o 
plecăciune adâncă, și actorul, cu ochi înlăcrimaţi, se uită în 
camera de filmat, zicând: „Nu-i așa că-i un mic Eliza Doolittle? 
Transformați în realitate visul unui băieţel afro-american, sunați 
acum”. Winston încercă să ţină minte numărul ce trecea în josul 
ecranului. 

Răsfăţat cu poezie clasică, Jordy adormise. Winston își lipi 
urechea de pieptul fiului său și-i ascultă bătăile inimii. 

— Ştii tu, negrișorule, că era să rămâi fără mine azi? O 
secundă și te trezeai și tu unul dân obraznicii ăia fără tată. Și 
trebea s-o asculți pă maică-ta văitându-se. „Of, ești imposibil dă 
când a murit tac-tu”. Păi da, te-am salvat dă multă durere. Ai fi 
plâns nopţile, m-ai fi înjurat că te-am lăsat singur pă lume. Doar 
că nu m-am dus nicăieri, mă băiete. Și-am un plan ca să mă 
adun laolaltă. Să-mi pun toată caca într-o singură movilă. 

Ridicându-și cracul drept al nădragilor, Winston își scărpină 
tatuajul: o inimă rubinie, cu ventricule și toate cele, arătând ca 
și cum ar fi putut pompa cu adevărat sânge, așezată deasupra 
unei făclii grecești, cu niște corzi legându-le împreună. Tatuajul 
se afla la o lăţime de deget mai sus de gleznă, ceva mai jos de 
linia arămie creată de șosete, formând, alături de palmele și de 
tălpile picioarelor, părţile cele mai deschise la culoare ale 
corpului său. Deasupra inimii, cu cursive elegante, plutind ca o 
fundă solitară purtată de un gimnast prin Piaţa Roșie de 1 Mai, 
stătea scris: BRENDA, ȘTIU CA NU M-AI PARASIT DE BUNAVOIE. 
NU-S SUPARAT PE TINE. Winston îi spusese artistului care-l 
tatuase că voia ca vorbele să fie deslușite. „Știi cum era cu 
scrisorelele alea în filmele vechi alb-negru? Actorul nu deschide 
niciodată biletul, dar se tot uită și mijește privirea și tot 
depărtează hârtia de ochi, gen: «Ce mama dracului zice 
acolo?»”. 

Winston apăsă cu blândeţe pe marginea tatuajului, de parcă 
pielea i-ar fi fost încă înroșită și sensibilă. 


1 Traducere de Ştefan Augustin Doinaş, revista Tribuna nr. 17, 1974 (n.tr.). 
VP - 48 


— Ce-ai zice de-un unchi, Jordy? Să am și eu un Frate Mai 
Mare care să mă-nveţe să scriu bine cuvintele, ca să mă fac 
critic dă film. Nu, stai. Asta iese dân calcul. Niciodată nu vezi 
picior dă critic negru dă film. Și, dă fapt, nici nu vezi ciori 
vorbind dă chestii care n-are a face cu alţi cioroi... adică na, mai 
e și poponaru' care prezintă vremea pe Channel 7. „Nori răzleți 
și burniță dimineaţa devreme, ce bucurie”. Da-i totuși o mișcare 
bună. Să-mi iau și io un negru în viaţă care să mă ghideze. Un 
gagiu d-ăsta educat care să-mi dea focus și călăuzire și rahaturi. 
Channel 7 o să aibă o cioară pă bune care să prezinte vremea. 
„Fii antenă, plouă cu spume colea. Frig de te caci pă tine. Voi 
ăștia, ciorile care-i paznici sau chestii, îmbrăcaţi-vă ca lumea. 
Ori, și mai bine, demisionaţi”. Băiete, tac-tu o s-ajungă un 
meseriaș de-ăia fumători dă pipă și cititori de Wall Street 
Journal, fincă-s sătul până-n gât să fiu unu' dân negroteii 
răpănoși dân piese gen Raisin in the Sun. 


VP - 49 


4. PE SCĂRI 


Zumzetele și păcănelile mașinăriei de loterie căpătară o 
importanță aproape telurică atunci când sughiţară biletele 
pastelate, unul câte unul, în mâna operatorului. Era ca și cum 
cârâielile aparatului ar fi ajutat cumva Pământul să se învârtă pe 
axa lui sau cel puţin ar fi împiedicat cartierul să se prăbușească 
în ruină totală. 

— Bun, am variantele de trei numere în ordine 2-2-1 și 8-4-7, 
plus varianta de patru numere 3-7-3-1. 

Operatorul bătu îndatoritor numerele lui Winston. 

— Varianta de patru în ordine 5-2-2-4. 

Yolanda smuci mâna operatorului de pe panou. 

— Stai așa, Denesh. Winston, de unde ai scos numerele 
astea? 

— Ti-am spus, îmi schimb viaţa. Și-ncep cu schimbatu' 
numerelor. 

— Da-mi schimbi mie numerele. 

— Numerele noastre, puiule. 

— Câţi bani ai pus tu? 

— Doi dolari. 

— Bun, atunci poţi să schimbi numere de doi dolari. 

Yolanda îi întinse un ciot de creion verde și o cartelă de 
computer perforată, apoi îl împinse de la tejghea. 

— Winston, completează biletul și nu te mai băga în numerele 
mele. 

Winston se făcu că-și pierde echilibrul de la brânciul 
consoartei și se clătină către raftul cu produse de patiserie în 
țiplă. 

— Așa nu suport rahaturile astea dă creioane scurte, că n-are 
radieră. Dacă bag 44 în loc dă 45 s-ar putea să-mi fut restu' 
vieţii fiindcă mizeriile astea dă creioane pentru pitici n-are 
radiere. 

Yolanda râse. 

— Te-ai crezut șmecher cu combinaţia ta, 5-2-2-4, patru în șir, 
cincizeci de cenți număru'. Că, adică, n-o sa-mi pese dacă-s 


VP - 50 


doar cincizeci de cenți. Fir-ai tu, ai vrut să-mi iei faţa cu rahatul 
ăsta cu Fratele Mai Mare și să-mi schimbi numerele. 

— Aproape mi-a mers. 

— Nu m-ai păcălit nicio secundă. 

— Ei, nu! O secundă ai fost, gen: „lote, îmi place bărbatu' 
meu că are iniţiativă. Fii pa fază, cincizeci dă cenți număru', ia 
să fac io cum zice”. 

Winston își îndesă în gură o brioșă și se grăbi să completeze 
formularul pentru un viitor fără griji. Fariq și restul găștii îl 
așteptau. 

Fariq stătea cocoţat pe platforma de beton, ultima treaptă a 
observatorului său de pe 109th Street, și răsfoia o revistă. 
Sprâncenele i se îmbinau de concentrare în vreme ce scuipa pe 
gură jargonul de afaceri ca pe niște firimituri rămase dimineaţa 
printre dinţi de la chipsurile de porumb de seară. 

— Venituri totale, decente. Marjă mediană de operare, peste 
medie. Valoare de piaţă, douăzeci și patru virgulă șase milioane. 
Profit în sumă de... nimic special. Dobândă deținător acțiuni, 
cincisprezece virgulă șapte, pă bune? 

lubita lui Fariq, o femeie slăbuţă, cu coloana vertebrală 
strâmbă, pe nume Nadine Primo, se dădu mai aproape de el, își 
lăsă bărbia pe umărul lui și, arătând cu degetul pagina, zise: 

— Asta are un raport bun de vânzări la numărul de angajaţi. 

Cei trei bărbaţi așezați pe treptele de dedesubt își pierdeau 
răbdarea. 

— Ce cucu’ meu vorbiţi acolo, Chisăliță? întrebă Armello 
Solcedo, un lungan osos pe jumătate dominican și pe jumătate 
portorican. N-am venit colea să-mi pierd duminica uitându-mă la 
tine cum citești o revistă, entiendes? 

Împungând cu degetul către amicul lor cel sceptic, Nadine îi 
ceru lui Fariq: 

— Arată-le. 

Fariq luă revista din poală și, cu răbdarea infinită a unei 
educatoare de la grădiniţă, o trecu încetișor prin dreptul feţelor 
opace ale băieților. 

— Fraţii mei, iote ce ne trebuie în vara asta - un ban 
grămadă. Autosuficienţă economică. 

— Ce mama naibii boscorodești colo? întrebă Winston, care 
apăruse pe trotuar de mână cu Yolanda și ţinându-l cu braţul 
celălalt cuibărit la piept, ca pe o minge de fotbal, pe Jordy. Curu' 


VP -51 


tău schilod încă citește revistele astea kung fu? Nu știu ce vă 
agitaţi așa, că de când aveam cinci ani tipăresc aceleași 
articole. „Pumnul Fermecat al lui Bruce Lee și Alte Tehnici 
Eficace de Jeet Kun Do Dezvăluite aici pentru Prima Oară”. Și-o 
poză cu el făcând flotări într-un deget. 

Se opri la baza platformei. Orice decizie importantă luase 
Winston vreodată, o luase așezat acolo, pe scări, de la da-ul zis 
primei beri băute până la decizia de a nu-i cere Yolandei să facă 
avort. Se uită către puștii care-și aruncau mingea pe stradă. Un 
băiat care tocmai marcase își folosi ultima suflare ca să-și 
proclame triumful: „Vă bombardez cât e ziua dă lungă!” Dacă 
lumea întreagă e o scenă, podișca din susul treptelor de pe 
109th era o tribună a Tragediei Ghetoului. Yolanda își călăuzi 
bărbatul rămas pe loc, apucându-l de cot. 

— Haide, Duruletz, să ne-așezăm. 

Cuplul, îmbrăcat aidoma, de la pantofii sport până la cipilica 
de pescar, în haine verzi cu dungi albastre ce se asortau, își croi 
drum pe scări în sus, ocolind cu grijă și pășind peste genunchi 
osoși și picioare lăbărțate, până ce ajunseră în spaţiul de lângă 
balustrada de fier care le era rezervat. Bucuroși să-i vadă, cei 
din gașcă, în afară de Fariq, îi întâmpinară cu strângeri de mână 
și pupături pe obraji. Fariq se-ncruntă, ferindu-și privirea de 
perechea întârziată. Winston îi atrase atenţia prietenului său cu 
o scatoalcă peste creștet. 

— Niciodată să nu-ţi iei ochii dă la adversar, nici când faci o 
plecăciune. 

— Omule, ce nașpa ești. 

Winston continuă, dând vocii o tărăgănare demnă de cel mai 
banal clișeu despre chinezi. 

— E ca un deget care-arată spre Lună: nu te concentra pă 
deget, c-o să pierzi toată slava aia cerească. 

— Gata cu rahaturile dă prin /ntrarea Dragonului. Ai întârziat. 
Și asta nu-i Karate Illustrated, zise Fariq strângând la piept 
revista precum Moise, pe munte, tăblițele cu cele zece porunci. 
E număra pă iunie a lui Black Enterprise. 

— Aoleu, numărul pă iunie, scuzele mele, replică Winston 
plecându-și creștetul cu umilință sarcastică. Ce-i așa dă special 
la număra pă iunie, băieţaș? 

— Are un tabel cu cele mai mari o sută de companii afro- 
americane. Dacă e să facem banu' gros în vara asta, ne trebuie 


VP - 52 


ceva inspiraţie, și-aici - Fariq plesni revista cu dosul palmei - 
sunt o sută dă entități făcătoare dă parale conduse dă niște 
negrotei dă mâna întâi care a realizat ceva în lumea asta unde 
toți e mâncaţi între ei. 

— Se mănâncă între ei, îl corectă Yolanda. 

— Nu mă lua-n râs, Yolanda, zise Fariq continuându-și tirada. 
Banii și Allah e cheile - cheile care deschide lanţul înfășurat 
peste inimile și minţile noastre. Coranul îl învaţă pe om cum să 
fie lăcătuș, iar banii îi permite să-și cumpere sculele care-i 
trebuie lăcătușului. Și-apoi poţi să-ţi faci cheia către libertăţ'. 

Buzele Yolandei se strâmbară într-un rânjet de leoaică. 

— „Libertăţi”, la plural? 

— Da, în curu’ meu, nenorocitu’ de plural, zise Fariq 
scărpinându-se în bărbie și încercând să găsească un exemplu. 

ÎI descoperi, și mâinile lui porniră să taie aerul, accentuând 
fiecare cuvânt. 

— Când Lincoln le-a dat sclavilor libertatea, singular, putea să 
voteze? Să aibă proprietate? Să se fută cu cine voia ei? Nu. Deci 
tre' să fie mai mult de-o libertate. 

— Așa c-avem acum „dreptul la adevăruri, justiţii și la 
căutarea fericirilor”. 

— Te-a îmbolnăvit la cap facultatea, fato. În ce-ţi dai licenţa, 
apropo? 

— N-am decis. 

— Vezi cum ţi se surpă liberu'-arbitru? N-ai decis. Negrii n-are 
timp să nu decidă. Și-oricum la facultate nu te-alegi dăcât cu 
două specializări, nedecidere și tricnologie. 

— Tric-ce? 

— În orice caz... noi, și ciorile-n general, tre’ să ţinem totu-n 
comunitate - să ne-o tragem cu negri, să murim ca negrii și să 
cumpărăm dă la negri. Să luăm exemplu dă la evreu. 

Râcâită mai degrabă de lipsa de logică a retoricii lui Fariq 
decât de lipsa lui de sensibilitate religioasă, Yolanda îi aruncă o 
privire ciudoasă și-l întrebă: 

— Evreu, la singular? 

— Da, singular. Evreu. 

— Vrei să zici că-i un singur Superevreu pe-acolo? 

— Ştii tu ce vreau io să zic, Donșoară Grămătic. Evreu’ e ca 
ăla - Durule, cum îi zice lu' monstru' cu trei capete care se luptă 
cu Godzilla? 


VP-53 


— Ghidrah, răspunse Winston. 

— Evreu’ e ca Ghidrah - trei căpăţâni şi-un singur corp cu 
același scop pă lume: să-i bătucească curu’ lu’ Godzilla. 

— Și Godzilla cine-i? Presupun că e omul de rasă neagră? 

Fariq își îndreptă spre Winston ochii de reumatic. 

— Ț-am spus că nu trebea s-aducem femeile. Femeile nu știe 
niciun căcat despre făcutu' dă bani. 

— Să te ia naiba, Chisăliţă, zise Yolanda uitându-se la Nadine 
în căutarea solidarităţii de gen. 

— Ştii că-i așa. Bănosu' e d-acord. Așa-i, Bănosule? 

La menţionarea numelui său, Bănosul, zgâlțâit momentan din 
amorțeală, se îndreptă de mijloc. Trupul prăpădit și slăbănog îi 
era înghesuit pe-o treaptă din mijloc, cu genunchii strânși la 
piept și tălpile buretoase ale șlapilor trecând peste margine ca 
niște gheare de bufniţă strânse peste o creangă de sequoia. 

— Așa-i, Bănosule? repetă Fariq. 

Mumificat de o viaţă de afaceri eșuate, de droguri și de 
bătrâneţe, Bănosul ridică greoi sticla băgată în toc de hârtie, 
exprimându-și acordul. 

— Numa' două fătuci a făcut vreodată avere singure - Oprah 
Winfrey și... am uitat-o pă paţachina ailaltă. A inventat drotu’ dă 
păr sau ceva dă genu'. 

Mulțumită lecţiilor de afaceri ţinute de Bănosul la colț de 
stradă ajunsese Fariq să descifreze paginile financiare din 
revistele economice, să învețe cum să ofere un preț mult mai 
mic decât cel al pieței și, dacă era destul de fraier să plătească 
taxe, cum să se strecoare prin găurile sistemului. Tot ce știa 
Winston despre presupusul oracol al comerțului era că nu se mai 
îmbrăca așa de elegant ca altă dată. Bănosul își făcuse averea 
demult, vânzând lăzi de lapte la un dolar bucata, pe post de 
băncuţe pentru legendarul turneu de baschet ţinut la Rucker și 
West Fourth Street în fiecare vară. În ciuda insistențelor lui Fariq 
cum că Bănosul ar fi deţinut infinite cunoștințe economice, 
Winston nu-l văzuse niciodată să ofere vreo perlă a înțelepciunii 
sale, dacă nu puneai la socoteală tinichelele semiprețioase pe 
care le smulgea în metrou de la gâtul câte unui pasager beat 
rangă. O singură dată îl auzise pe Bănosul implicat într-o 
discuţie coerentă. Acum doi ani, la plecarea de la o 
retrospectivă a comediei italiene care se ţinuse la Centrul 
Lincoln, Winston dăduse cu ochii de standul de prezentare al 


VP - 54 


Bănosului, o tarabă la intersecţia dintre Broadway și Sixty-sixth 
Street. Dealer de produse electronice băgate în pungi vidate, 
Bănosul se învârtea pe după tejgheaua pe care erau expuse 
telefoane cu mărci obscure, roboţi telefonici și casetofoane 
portabile destinate turiștilor. Winston era pe cale să-l salute cu o 
înclinare din cap ușoară, când un bărbat de culoare cu un 
burdihan proeminent întinsese mâna spre o cutie ce conţinea o 
cameră video aparent sigilată. „Cât vrei?” întrebase omul 
ridicând cutia și cercetând-o pe toate părţile de parcă muchiile 
ascuţite ar fi dezvăluit ceva despre produsul aflat în interior. 
Rânjind, Bănosul îi răspunsese cu voce scăzută: 

— Ce, eș' nebun? 

— Nu, omule, cât vrei pe cameră? 

— Marfa asta nu-i pentru de-alde fraţii noștri, zisese Bănosul. 

Luase cutia din mâinile bărbatului și-o dusese la spate ca și 
cum ar fi fost un peţitor ce ascundea un buchet de trandafiri, 
căutând o scuză ca să se retragă de la întâlnirea aranjată după 
ce văzuse cât de urâtă era partenera. Omul dăduse înapoi și o 
sclipire de înţelegere îi apăruse pe chip. 

— Frăţie, respect, apreciez. 

Inainte să plece, mai aruncase o privire spre Bănosul, care 
începuse să se târguiască cu niște amatori de chilipiruri. Turiștii, 
își zicea probabil, aveau să se-ntoarcă la Munchen, Osaka ori 
Roma încărcaţi de daruri: radiouri fără tranzistori și cărămizi 
înfășurate în ziare. 

Încercările autorităţilor de a revitaliza afacerile micilor 
întreprinzători minoritari prin acorduri de liber schimb și scutiri 
de taxe nu-i fusese de mare ajutor Bănosului. Nu mai era acum 
un întreg depozit de electronice într-un singur om. Efectele 
economiei de piaţă îl reduseseră la poziţia de negustor 
ambulant de ghetou: brânză furată, mezeluri expirate și 
medicamente fără reţetă. Nu era lucru neobișnuit pentru 
locuitorii din East Harlem să-l vadă pe Bănosul umblând încoace 
și-ncolo pe Lexington Avenue, în mână cu vreun flacon cu sirop 
de tuse: „Am Robitussinu' ăsta, dragă. Sirop dă tuse. Sirop dă 
tuse”. 

_ Astăzi vindea niște rame de proastă calitate pentru fotografii. 
Işi puse un cadru greu, de mahon, în jurul gâtului și se ridică, 
pregătindu-se să plece. In vreme ce-și îndrepta umerii, soarele îi 
contură profilul întunecat pe cerul parţial acoperit. Preţ de o 


VP -55 


clipă, lustrul bolnăvicios de pe chip și mustața încărunțţită îl 
făcură să arate ca un portret în ulei din sala de ședințe a unei 
corporaţii multinaționale ce căpătase viață ca prin minune. 
Bănosul își luă la revedere: 

— Tre’ s-o tai. Se pare că niciunul dân voi, băieţi, n-are și el 
un cristal dă coca. Da' dacă aud că se-ntâmplă ceva dă unde să 
scoateţi și voi parale, vă dau dă știre. 

Mândrul președinte al companiei nimicului cobori de pe 
înălţimea platformei împingând un cărucior metalic cu o roată 
strâmbată care se tot bloca. 

— Il admir pă afurisitu' ăsta, zise Fariq, apoi strigă către 
spatele gheboșat al negustorului sfrijit: Bănosule, ţine-te tare, 
Zeule. 

— De ce-l admiri așa? întrebă Armello. 

— Păi cioara ar putea să fie pă stradă la vândut dă droguri, să 
facă ceva nasol cum facem noi, numa' că el e cu reciclata, cu 
cules sticle și aluminiu și dân astea, și mai reciclează și suflete 
în același timp. Allah fie slăvit. 

— Fariq le zice adânc azi, comentă Nadine. 

Fariq începu să bată iarăși cu degetul în revistă. 

— Lista asta o să ne dea ceva idei. Vara asta nu frecăm buca, 
e vremea să construim fundaţia. Să punem gheara pă banii ăia, 
m-auziți? 

Armello, așezat în dreapta lui Winston, încuviinţă: 

— Cuvântu-i dă aur, băiețaș. Care-i prima firmă dă pă listă? 
Pun rămășag că-i o companie dă-nregistrări. 

— Companie dă-nregistrări... gândești fără anvergură, mă, 
zise Winston. Ciorile au chestii mai babane dăcât o companie 
de-nregistrări. 

— Știu, știu. Așa-i. 

Armello era singurul membru al brigăzii care avusese 
vreodată ceva ce putea fi considerat bani „adevăraţi”. La 
douăzeci de ani și în ultimul an de liceu, Arnello ajunsese jucător 
de baseball profesionist și intrase în lotul extins al echipei 
Toronto Blue Jays. Ca să-i crească valoarea, agentul îl pusese 
să-și taie trei ani din vârstă și pretinsese că era un imigrant de 
șaptesprezece ani care nu vorbea engleza deloc și care crescuse 
pe drumurile neasfaltate din Barahona jucând cu un ambalaj de 
ciocolată din carton pe post de mănușă. Strategia funcţionase. 
Cei de la Blue Jays, socotind că găsiseră următorul geniu 


VP - 56 


desculț, îi oferiseră lui Armello o sută de mii de dolari ca să 
joace baseball în liga mică, la Knoxville, Tennessee. După cinci 
ani, patru sute nouăzeci și două de greșeli, o medie la bătaie 
de .074, două acuzații de sex cu minore rezolvate discret și o 
condamnare foarte publică pentru agresarea unui arbitru, tot 
ce-avea Armello ca să-și arate valoarea era un cartonaș de 
baseball de doi bani înfăţișându-l pe el însuși, un motor 
Kawasaki Ninja de culoarea limetei parcat la doi pași mai încolo 
și o supraabundență de atitudine gen n-o-să-mai-ratez-nici-o- 
ocazie. 

— lo-s cu tine, Chisăliţă, putem să facem asta, doar să ne 
concentrăm. Rahat, ţin minte că jucam odată cu Chattanooga la 
final dă august, ultima repriză, aveau două boabe-n faţă, și am 
intrat la bătaie... 

— Raa-tat! ţipă Yolanda schițând o lovitură cu pumnul pe 
lângă Armello și trimițându-l cu un gest la un vestiar imaginar, 
pe undeva pe lângă clubul El Tropical. Armello, nu ţii acuma un 
discurs după ce-ai câștigat campionatu', așa că taci naibii. 

Armello închise gura îmbufnat. Yolanda întinse nerăbdătoare 
dosul palmei către Fariq și-l îndemnă: 

— Ei, cioară, ai tribuna și microfonu', dă-i înainte. 

Fariq îi aruncă o privire lui Winston. 

— În mă-sa, cioară, mai ţine-ţi fata în frâu. 

Winston ridică din umeri. 

— Ce vrei, Chisăliță, să te-anunţe cu surle și trâmbiţe? Zi mai 
dăparte. 

— Prima companie afro-americană dân State e... Fariq se opri, 
schimbând priviri pline de înţeles cu ceilalţi din gașcă, apoi 
proclamă: TLC Beatrice International Holdings. 

Piepturile celor din gașcă coborâră într-o expiraţie colectivă. 
Se așteptaseră cu toţii să audă numele vreunei mărci familiare: 
Texaco, Colgate-Palmolive, Zenith, bere Schlitz, socotind că 
negrii dețineau ceva de care auziseră și ei. Văzând cum mândria 
rasială a brigăzii se prăbușea, făcută praf și pulbere, Fariq 
încercă s-o mai dreagă și să le aline egourile dezumflate. 

— Compania asta valorează două miliarde de dolari. 

— Ei na, pufni Yolanda, cine-a auzit vreodată de TLC Beatrice? 
Cu ce naiba se mai ocupă și ăştia? 

Fariq explică: 


VP - 57 


— TLC face suc dă portocale. Distribuie alimente prin toată 
Europa, mai ales în Franţa. Mâncăruri internaţionale, 
supermarketuri, înțelegeți ce zic io? 

Fariq pricepu imediat că se expusese ridicolului menţionând o 
afacere atât de lipsită de zvâc. Se oteli pentru inevitabila 
bășcălie. 

— Cum, cioară, te-aștepţi să ne ducem în Franţa și să vindem 
mâncare cât e vara dă lungă? Asta o să ne-mbogățească? 

— Nu uitaţi că ouăle și pâinea merge pă raftu' dă sus. 

— Alo, șefu' dă tură, am greșit bonu' și-mi trebuie cheia de la 
casă. La llave por favor. 

— Căcat, niciunul dân noi nu parlește franțuzește. 

— Vorbește pentru tine, negrule, zise Yolanda. 

Se ridică, își aruncă la spate codiţele cu o scuturare a capului 
și se apucă să cânte refrenul unei piese soul clasice, folosindu-și 
peria de păr pe post de microfon: Voulez-vous coucher avec moi 
ce Soir. 

— O să fim rupţi în cur vara asta. 

— Morti și împuţiţi. 

— Gitchi gitchi ya ya da da. 

Clătinând din cap, Fariq deplânse lipsa de gândire strategică a 
amicilor săi. 

— Dă aia negroteii n-are nimic pă lume. Știţi că albu’ tipic ţine 
dă un dolar, în medie, unu virgulă șase ani? la ghiciţi cât ţine dă 
un dolar o cioară proastă? 

— Cât, meseriașule? 

— Treizeci și opt dă minute, anunță Fariq lăsându-se cu 
spatele, sleit, pe treapta înclinată. Apoi își înălță creștetul și 
suspină: Oamenii mei... oamenii mei... 

Parcă spera că cineva avea să socotească nimerit să-l 
elibereze de-o viaţă fără sens. 

Din capătul de jos al scării, Charles O' Koren, care până atunci 
tăcuse, se grăbi să-i administreze lovitura de grație. 

— TLC Betrice nici măcar nu-i o entitate deţinută dă negri. 
Așteptă ca pufnetele neîncrezătoare să se potolească și 
continuă: Am văzut un documentar săptămâna trecută - fratele 
care era proprietar e mort dă ani buni. Și banii valora cel mult 
vreo câteva sute dă mii, cel mult. Auziţi-mă numai: „Banii 
valora...”, ha, ha. Ce dume am în mine, așa-i? 


VP -58 


Charles „Albiciosu'” O' Koren era un anacronism american, 
ultimul dintr-o specie pe moarte: un localnic de rasă albă născut 
și crescut în ghetoul hispanic. Alde O'Koren se mutaseră în East 
Harlem pe la mijlocul anilor '20, când zona era încă un paradis 
al muncii nesindicalizate. Albiciosu' cel cu umeri lăsaţi locuia pe 
111th cu Third Avenue, cu maică-sa Trish, tatăl vitreg, Felix 
Montoya, și bunicul Mickey. În anii de după război Mickey 
O'Koren fusese martor la valuri după valuri de camionete ce se 
opreau pe străzi și lepădau în noapte ordii fremătătoare de 
tineri portoricani, toți o apă şi-un pământ, frământându-se 
precum mormolocii în baltă. „Mai bine decât alți macaronari”, 
zisese el cu optimism făcându-le cu mâna familiilor Giamatti, 
Lambresi şi altora asemenea, care-și trăgeau portierele 
automobilelor Packard și-o porneau spre sanctuarele imaculate 
din South Bronx. Nu peste mult, cârciumile din vecini deveniseră 
bodegas, iar numele mâncărurilor de pe rafturile prăvăliilor 
locale erau de nepronunţțat. Șiraguri de /onganiza puerpoiquena 
cafenii înlocuiseră rândurile de salamuri și cârnaţi. În ciocnirea 
dintre culturi, dezbaterile în limbaj hibrid cu tenderos hispanici 
purtând șorțuri stropite cu sânge deveniseră ceva obișnuit: 
„Ascultă, jocko, vreau banane galbene, nu platanos de-astea 
crude, verzi ca mucii. Cui crezi că-i spui tu «Mofungo»? Și dă-mi 
și jumate de kil de papas, chico”. 

Patriarhul cel căpos ignorase rugăminţile prietenilor și ale 
familiei de a se muta. Atâta vreme cât exista o frizerie locală 
care nu tundea „negrotei lânoși” și berea Guinness încă se 
găsea la cutie, Mickey nu vedea de ce ar fi trebuit să-și schimbe 
domiciliul. Când i se născuse nepotul, Mickey îl înfășase într-o 
păturică cu verde, alb și portocaliu și ceruse ca băieţelul să 
capete un nume de sorginte gaelică - Eamonn, Colin sau Paddy. 
Trish, care voia ceva mai puţin nordic, încercase să-l îmbuneze 
pe bunicul Mickey cu bere brună și-și argumentase preferința 
pentru un nume mai puţin strident, spaniolesc poate, unul care 
să sugereze un armistițiu rasial, astfel încât băiatul să nu se 
simtă atât de diferit de ceilalți copii - Miangel, Panchito sau 
Ramon, propusese ea. După o dezbatere care durase trei 
săptămâni se opriseră asupra clasicului și sigurului Charles 
Michael O' Koren. Vecinii fuseseră cei care readuseseră la viață 
vechea poreclă anglo-americană și-i spuseseră băiatului 
Albiciosu'. 


VP - 59 


Ori de câte ori vreun străin îl întreba pe Charles dacă 
neobrăzarea etnicistă a poreclei sale îl stingherea, băiatul de 
nouăsprezece ani, cu inimă tare și pistrui, răspundea: „Nu-mi 
pasă nici atâtica”. În particular însă, prefera să fie numit C-lce 
sau Charley O’. Dar sub nepăsarea afișată cu nonșalanţă se 
ascundeau tendinţe paranoide. Adesea, când mergea prin 
Harlemul hispanic văzându-și de treaba lui, Charles tresărea 
auzind câte un localnic frustrat cum înjura câte un „albicios 
nenorocit” și se apuca să se întrebe cu ce greșise. Prin urmare, 
Charles își implorase prietenii să nu-i mai zică Albiciosu', iar 
aceștia se învoiseră, deși cam în silă. Totuși, veteranii precum 
Winston, Fariq și Armello se mai scăpau uneori și-i ziceau așa, în 
parte din obișnuinţă și-n parte din condescendenţă. 

— Pă bune, nici măcar nu-i afacerea unui negru? îl întrebă 
Winston pe Charles. 

— Pă cuvânt. Un negrotei avea cândva biznisu', dar, cum am 
zis, omul a murit și-acum nevastă-sa se ocupă de firmă. 

Winston aproape că putu zări cuvântul „negrotei” ieșind din 
gura lui Charles. Îndeobște Winston îl pedepsea cu un pumn în 
coșul pieptului când zicea „negrotei” în prezența lui, dar 
povestea cu patronul mort îl surprinsese, așa că lăsă, de data 
asta, să treacă de la el nelegiuirea. 

— Și nevastă-sa nu-i negresă? 

— Nu, Durule, gagica-i filipinoaică sau ceva dă genu'. 

— Filipineză, îl corectă Yolanda, smulgând furioasă revista din 
mâinile lui Fariq. 

Se uită la tabel de parcă ar fi citit regulile de la loterie ca să 
se asigure că obținuse premiul de zece milioane de dolari. 

— Vrei să zici că cea mai mare companie afro-americană dân 
America-i deţinută de o paţachină de la Soare-Răsare? 

— Asiatică. 

— Gura, Winston. Ce noimă are? Doar fiindcă un negru a fost 
cândva proprietarul, să te porți ca și cum chestia-i încă în mâini 
afro-americane! Dacă asta-i logic, atunci, la naiba, ar trebui să 
le plătim încă rentă indienilor pentru tot ce-i pân jur! se răsti 
Yolanda măturând întinderea de ciment a 109th Street cu o 
fluturare a mâinii. Mă jur pe Dumnezeu, tare-s retardate ciorile 
astea! 

Armello, nemulțumit de tonul defetist pe care vorbea Yolanda, 
încercă să adauge o scânteie de optimism. 


VP - 60 


— Haide acuma, n-ai de ce să te superi... deci cea mai mare 
companie neagră e-n proprietatea unei gălbejite, și ce? Încă 
avem compania numărul doi. Ce-i la numero dos? 

Yolanda parcurse lista întinsă pe-o pagină; sugându-și dinţii 
cu dezamăgire, azvârli revista la loc în poala lui Fariq. 

— Automotive Group al lui Norman Kearny. Un nenorocit de 
vânzător dă mașini din Detroit are cea mai mare companie cu 
adevărat deţinută de-un negru. E trist, îmi dau lacrimile. Un 
prăpădit dă comerciant dă mașini la mâna a doua! Probabil că 
mai jos pă listă e taraba unor ciori care vând Rolexuri false la 
Statuia Libertăţii. 

Fariq arăta zdrobit. Nadine își petrecu un braţ milostiv pe 
după umerii lui și se uită mânioasă la Yolanda: 

— Ei bine, fătucă, măcar omu’ meu încearcă. Dă când 
aproape c-a fost împușcat, o tot ţine cu „Viaţa-i prea scurtă. Tre’ 
să-mi iau banu’ acuma”. Da’ bărbatu-tău cu ce se laudă? 

Toate capetele se rotiră spre Winston, care-și mutase atenţia 
de la discuţie îndată după schimbul de replici „Asiatică” - „Gura, 
Winston” și era acum ocupat să completeze un formular roz și 
boţit cu ciotul de creion verde de la loterie, folosind spinarea lui 
Charles ca masă de scris. 

— Duruletz, ce mama dracului faci? 

— Imi completez formularu’ dă șomaj. Se vede bine că dac-o 
să am de-a face cu voi, prostovanilor, o să-mi trebuiască și alea 
două luni care mi-a mai rămas. Am și io, oricum, planurile mele. 
N-am nevoie dă voi. Am venit colea numai dă tovărășie și 
distracţie. la să vedem. „Data Căutării” - marţea trecută. 

— Coño, chiar tre’ să fii așa dă negativ, Durule? pufni Armello. 
O să te prinză cu minciuna ăia de la primărie - marțea trecută ai 
dormit toată ziua fincă ne-am făcut dă cap luni noapte. 

Winston dădu cu limba peste vârful creionului și continuă să 
scrie. 

— „Numele și/sau Titlul Persoanei Contactate - Lester Muñoz, 
ba nu, Maldonado Auto, 5881 West, 147th Street, Harlem, New 
York”. 

Charles dădu să-și îndrepte spatele. 

— Numerele de pe strada patrușșapte merg numai până la 
cinci sute și ceva. 

Winston îi dădu o scatoalcă tare peste ceafă. 

— Nu mai mișca, cioară. 


VP-61 


Charles își puse iarăși cotul pe genunchi. 

— „Metodă de Contact - joc dă cărţi în camera din dos”. „Post 
Căutat” - ajustator de vitezometru, inventariere piese furate. 

— Te joci cu focu', Winston. 

— Resultado - post oferit, însă incapabil să accept fiindcă-s 
prea gras pentru vreo salopetă disponibilă și mai sunt și alergic 
la monoxid/dioxid de carbon, ce-o fi. 

Winston împături hârtia și-o vâri în buzunarul din spate. 
Yolanda se trase de lângă balustradă, punând ceva distanţă 
între ea și bărbatul său cel leneș, și se lamentă: 

— Winston, de ce te porți așa? 

Winston vâri mâna în poșeta Yolandei și, rânjind răutăcios, 
scoase la iveală Raven-ul semiautomat de calibru 22. Se întreba 
dacă-și mai provoca încă o dată destinul pe treptele de pe 109th 
Street. 

— Tre’ să ne-ntoarcem la ce știm cel mai bine, la chestiile mai 
dure. Simt scandalu-n mine ca Richard Widmark în Sărutu/ 
morții, gata s-o împingă pă bătrâna în scaun cu rotile pă scări. 
Simt că-mi vine puterile înapoi. Știu că viața mi-a fost cruţată 
fiindcă-s menit unor scopuri mai înalte. 

— Ai luat-o pă arătură. După ce s-a-ntâmplat, nici nu ţi-ai 
imagina un scop mai înalt. lote și tu ce zici. 

Winston duse la gură pistolul, suflă peste ţeavă și se apucă s- 
o lustruiască frecând-o de poala cămășii. Din când în când 
răsucea arma în razele soarelui. 

— Omule, chestiile astea îs imaginaţie instant. E ca și cum ai 
avea o idee bună, doar că nu știi exact care-i aia. 


VP - 62 


5. INEZ 


Arma schimbă starea de spirit a grupului. Charles și Nadine 
reacționară la vederea pistolului cam cum reacţionează cuplurile 
fără copii la vederea unui bebeluș. 

— Băiete, de unde ai ăsta? Ce drăguţ... Dă-mi-l și mie un pic. 

Yolanda și Fariq își păstrară atitudinea precaută, afișând o 
indiferenţă rece. Respectau puterea armei, dar știau că, fără 
vreo provocare imediată, n-aveau deocamdată de ce să se 
alarmeze. 

— Duruletz, asta-i arma lui Demetrius. Eș' prost? Știi că s-a 
omorât oameni cu arma aia. 

Încărcând un glonț pe ţeavă, Winston îndreptă pistolul spre 
trei bărbaţi în uniforme care se apropiau de treptele lor cu pas 
arogant, însoţiţi de un câine. Armello intră în panică și lăsă să-i 
scape un geamăt modulat. 

— Ooohh, ce pula mea faci, Durule? Ridici arma la poliţai! De 
ce nu mi-ai zis că eș' pus pă rele? Doar știi, omule, că-s eliberat 
condiţionat. O să intru iar la bulău din cauza la curu’ tău gras. 

Armello se întoarse către Fariq, vorbind repezit și pe un ton 
alarmat: 

— Chisăliţă, nu-ncerc s-ajung iar la pârnaie. Nu știam că 
Winston are trancanu' cu el, ești martoru' meu, bine? 

— Calm, Armello, nu-i dăcât Bendito și-ai lui. 

În vreme ce bărbaţii în uniformă și câinele se apropiau, 
Winston își cobori braţele, încruntându-se și ascunzând pistolul 
sub picioare. 

— Credeam că te temi de arme, șopti Charles. 

— Mă ajută Yolanda să-mi înfrunt fricile. Fac chestii ca să mă 
obișnuiesc cu pistolu', pic cu pic. Cum se cheamă asta, Boo? 

— Desensibilizare sistematică la fobie, zise Yolanda, 
bucuroasă că se putea da în stambă cu terminologia de la cursul 
ei de Introducere în Psihologie. Da-mi dau seama că armele tot 
te neliniștesc. Transpiri și ți se zbat pleoapele. Aș vrea să am 
echipamentul de detectare a răspunsului galvanic de la 
laborator, ți-aş putea măsura progresu’ cât de cât obiectiv. 


VP - 63 


Tripleţii Bonilla, Bendito, Miguelito și Enrique, însoţiţi de pit 
bullul lor cafeniu, Der Kommissar, se opriră în josul treptelor. 
Fraţii crescuseră pe 109th Street, la două clădiri mai încolo de 
Winston; nuanțele pielii și convingerile lor politice acopereau 
întreg spectrul hispanic. Bendito era arătos ca un actor de 
telenovelă: alb ca un gigolo, cu părul de un blond-cenușiu 
răvășit continuu de o briză tropicală ce părea să-l urmeze 
oriunde s-ar fi dus. Era îndeajuns de naţionalist ca să respingă 
cu dispreţ parada portoricană anuală, socotind-o un afront 
pentru /a patria. În fiecare iulie zicea: „Când o să mărșăluim pe 
Fifth Avenue cu arme, ca niște stăpâni tineri predicând iubirea 
nației Taino, o să cânte toți «Oye Como Va». Tu sabes?” 

Miguelito era negricios ca un boxer cubanez, dar fidel 
presupuselor sale rădăcini spaniole din Majorca și Statelor Unite. 
Era de părere că acceptarea Puerto Rico-ului în Uniune ar fi adus 
un plus de demnitate iubitei sale insule. „N-o să mai fim jegoși. 
O să fim exotici, como Hawaii”, îi plăcea să spună. 

Tripletul mijlociu, Enrique Bonilla, suferea de vitiligo. Pielea îi 
era un potpuriu de pete ce cuprindea toată paleta melaninei, iar 
vederile politice îi erau la fel de amestecate ca și nuanțele pielii. 
Șovăia între cele trei destine portoricane: independenţă, 
acceptarea în Statele Unite și starea de fapt actuală, de 
protectorat al SUA. 

Tripleţii erau, cu toate acestea, uniți în ura pe care i-o purtau 
lui Winston. Animozitatea dintre el și fraţii Bonilla începuse în 
clasele primare. Într-o zi, Duruletz observase că moaca lui 
Enrique arăta ca un puzzle pentru începători cu harta Statelor 
Unite. Îl îmbrâncise în debaraua omului de serviciu și cu un 
marker amplasase câte un punct negru în fiece sector al feţei lui 
Enrique, scriind câte un nume de stat pe fiecare petic și 
înzestrând fiecare punct cu toate capitalele pe care și le putuse 
aminti: Sacramento, California era pe lângă urechea dreaptă; 
Topeka, Kansas, sub ochiul drept; Indianapolis, Indiana, sub cel 
stâng, iar Tallahassee, Florida, în partea de stânga-jos a 
mandibulei. Winston își îndrumase harta politică umană către 
învățătorul lor, prezentând-o în locul lucrării pe care n-o dăduse 
și explicând că linia neagră șerpuitoare ce străbătea fruntea lui 
Enrique și cobora peste nasul acestuia pentru a se opri în 
despicătura bărbiei era fluviul Mississippi. Atunci se iscase râca 


VP - 64 


dintre ei, iar ulterior Winston își șlefuise talentele pugilistice pe 
tripleţii Bonilla. 

Cu toate că gemenii se înscriseseră la toate școlile de karate 
și de box de prin Manhattan, Winston îi bătea nemilos și regulat, 
fără să ierte vreo permutare zigotică: unul câte unul, pe Bendito 
și pe Enrique, pe Bendito și pe Miguelito, pe Enrique și pe 
Miguelito și pe toţi trei la un loc. Ca mulți puști de oraș care erau 
ciuca bătăilor, fraţii Bonilla se făcuseră polițiști comunitari după 
ce terminaseră liceul. Dorinţa lor de a servi societatea civilă nu 
se nutrea din vreun simţ al justiţiei sociale, ci, mai degrabă, era 
un antrenament cu voie de la stăpânire pentru o slujbă menită 
să fie vehiculul răzbunării și furiei reprimate. Înarmaţi doar cu 
cătușe, lanternă și un chitanţier de amenzi, fraţii Bonilla aveau 
prin vecini reputaţia binemeritată de a apărea ultimii la locul 
infracțiunii, unde tăbărau pe suspectul neajutorat, arătându-și 
astfel o jenantă solidaritate poliţienească. 

Fraţii Bonilla și câinele se opriră în faţa șirului de trepte. Cele 
două facţiuni, polițiști și rebeli, se măsurară din priviri în tăcere 
vreme de câteva clipe. Bendito, decanul de vârstă al fraţilor cu 
trei minute avans, își lăsă pantoful de piele bine lustruit pe 
ultima treaptă. Dulăul, Der Kommissar, își puse și el laba groasă 
alături. Winston scuipă, iar scuipatul ateriza la doar câţiva 
centimetri de vârful pantofului lui Benito. Câinele își retrase laba 
pe trotuar. 

— Ziua bună, morenos, se auzi un salut dinspre Enrique. 

— Buenas tardes a los tres pendejos. Ahora, vete por carajo, 
răspunse Winston. 

Der Kommissar, a cărui spaniolă era mai bună decât a fraţilor, 
mârâi. 

— Mă, Duruletz, ai face bine să te bucuri că-i în lesă câinele, 
c-altfel ai fi dat dă belea, frăţică, îl avertiză Bendito. 

— Da’ voi nu vedeţi semnul cu „Nu staţionaţi”? întrebă 
Enrique folosindu-se de lanternă ca să arate către o placă 
ruginită de metal care fusese ignorată încă de la începutul 
secolului de cei sărmani și folosită de polițiști ca motiv de 
hărțuire. 

Ambele tabere ridicară ochii spre posterele lipite strâmb sub 
indicatorul cu „Nu staţionaţi”. Așezate câș și încă ude de lipici, 
conţineau următorul text: ÎN ZIUA DE ALEGERI DA-ȚI PUTERE ȚIE 
ȘI COMUNITĂȚII TALE - VOTEAZĂ MARGO TELLOS PENTRU 


VP - 65 


FUNCȚIA DE  CONSILIERĂ A PARTIDULUI DEMOCRAT ÎN 
DISTRICTUL 8 - LIMPIANO NUESTRAS CALLES. 

Fariq, fără tragere de inimă, le făcu polițiștilor comunitari o 
ofertă de pace. 

— Nu staţionăm. Aveam o întâlnire dă consiliu. Plănuiam cum 
să facem bani în vara asta. 

— Asta n-ar avea de-a face și cu traficul de droguri, sper? 
întrebă Miguelito, trăgând cu amândouă mâinile de lesa 
câinelui. 

— Nu prea. În vara asta plănuiam să facem un ban cinstit. 
Duru, dă fapt, era pă cale să ne dea ceva idei dă afaceri. 

Winston ridică piciorul și scoase arma la iveală. Fraţii Bonilla 
pășiră grăbiţi înapoi și se ciocniră unii de alţii, claie peste 
grămadă. În vreme ce se desfăceau din lesa încurcată a 
câinelui, Winston își folosi avantajul și întinse pistolul ţinut pe 
palmă către cei trei, expunându-l precum un armurier din 
centru. 

— Mi-am zis io așa: să cumpărăm căcălău dă arme și să le 
vopsim pă țevi în portocaliu’ ăla pă care-l are conurile rutiere, ca 
să arate a armă dă jucărie. In felul ăsta, când vreun puști e pă 
cale să găurească un apărător al legii, cum sunteţi și voi, 
polițţaiu' o să-ngheţe-n momentu’ ăla dă căpătâi, crezând că 
atacatorul are o jucărie dă plastic în mână. Și, surpriză! încheie 
Winston băgând arma în buzunarul pantalonilor. 

— Nu-i o idee rea, comentă Yolanda aruncând spre Nadine o 
privire care voia să transmită un: „Le are băiatu' meu”. 

Cele două iubite de gangsteri, privindu-se pe sub sprâncene, 
se dădură mai aproape de tipii lor. 

Fraţii Bonilla își îndreptară cravatele și insignele. Miguelito își 
trecu lanterna printre barele de fier, transformând balustrada 
într-o harpă cacofonică. 

— Mai ai și alte idei creţe, grăsane? 

— Si, claro, mamao. Mă gândeam să punem mână de la mână 
și să facem un film, zise Winston vârându-și arma în buzunarul 
din faţă. 

— Asta-i o treabă, se băgă Fariq, suspendând temporar 
discordia cu tripleţii Bonilla. Aţi fost vreodată la film cu băiețașu' 
ăsta? Frăţioru' a fost la filme pân locuri unde nici nu știi că are 
cinema. Odată am fost cu ciudatu' ăsta să vedem un film 
japonez la YWCA, nici mai mult nici mai puţin. 


VP - 66 


— La Câine vagabond, completă Winston cu vocea plină de 
căldură. 

— Și dădea filmu’ pe-un perete. Nu mă dau io în vânt să 
petrec o după-amiază citind în beznă, da' era și mai rău, că nu 
puteai nici subtitrările să le citești. 

— Era prea rapid? 

— Noo, într-un film unde toată lumea-i albă ca brânza, într-o 
cameră albă, îmbrăcaţi în ţoale albe, avea și subtitrările-n alb. 
M-am pierdut de la bun început - să citesc drăciile alea era ca și 
cum aș încerca să-l găsesc pă Albiciosu' în tribune la un meci dă 
hochei. Cioara cu buze groase juca bine, totuși. 

— Takashi Shimura. 

— Aia a fost ultima oară când am mers la filme cu Duruletz. 
Nu mă simt în largu’ meu. Nu-i în public dăcât pensionari albi. 
Niciun negrotei în tot locu’. Ori poate vreun dințos ori doi, cu 
vreo curviștină albă atârnând dă ei. „O, da, a fost incroyable 
anul ăsta la Cannes”. Poponari. Niciun cuplu dă negri, asta sigur. 
Cum mama dracului d-ai ajuns să te intereseze căcaturi 
străinești d-astea, Durule? 

— Trăgeam chiulu’ pân Village într-o zi. Am trecut pă lângă un 
cinema, o chestie mică pă care-am văzut scris Cele patru sute 
de lovituri. Și io, în ignoranța mea, am crezut că Cele patru sute 
de lovituri o fi vreo treabă d-aia cu kung fu, știi. Așa că m-am 
băgat îndată: „Un bilet. Pă unde-i popcornu’ și sucu’ aci?” Eram 
gata dă stilu’ maimuţei bete, dacă știi ce vreau să zic. ȘI 
pelicula, până la urmă... 

— L-auziţi pă cioroi? „Pelicula”! 

— În fine. Cum ziceam, e un negrotei franţuz acolo și 
tovarășu' lui... 

Winston îngână ceva abia auzit. 

Fariq își duse palma la ureche. 

— Ce, băiețaș? Nu se-aude. 

Charles, care stătea mai aproape, se grăbi să explice: 

— Cred că Winston a zis „care caută o poezie care să le 
explice vieţile neînțelese”. Și după aia ceva gen „Balzac”. 

Winston știa prea bine că nu era cazul să le ofere un sinopsis 
din inimă la filmul acela granulat, alb-negru, care-i mersese la 
suflet fără voie și-l făcuse să empatizeze cu băiatul ăla francez 
în mocasini, Doinel, tânărul și neiubitul parizian care fugea spre 
mare în ultima scenă. Lui Winston îi venise să alerge după el, 


VP - 67 


să-l apuce de umăr. „Stai colea. Un' te duci? Pot să vin și io cu 
tine? Care-i treaba cu băiețașu' ăla, umflatu' ăla dă Balzac?” 

Winston țâțâi dezgustat din buze. 

— N-am zis nimic i-o dă niciun Balzac. Am zis: „El și cu amicu’ 
lui cel bazat”. 

— Da' de poezie ai zis ceva. 

Gata să-și reia discuţia între patru ochi cu Bendito, Winston 
păși către poliţist. 

— Oricum, am două idei dă filme, unul dă nișă și unu' 
comercial. 

Bendito, care-și pierdea răbdarea, dar se simțea protejat de 
insignă și de un sistem de justiţie părtinitor, se ţinu pe poziţie. 
Winston și Bendito erau acum frunte lângă frunte, cu nasurile 
lipite ca niște iubiți eschimoși. Duruletz vorbi pe un ton rece și 
ferm: 

— Filmu’ dă nișă o să fie un război dă gherilă prins pă cadre. 
Un film real unde cioroi mascaţi o să atace poliţai și-o să verifice 
la fața locului cum stă treaba cu vestele alea antiglonţ. Băieții 
dă năvală dân Chino și pac, pac! Chestia o să se cheme Ofițer 
căzut. Şi-o să le vând la colț, pă sub mână, alăturea dă desenele 
animate Disney piratate. Și tot profitu’ se duce la familiile ălora 
omorâţi în custodia poliţiei. 

Luă o gură bună de aer și începu să recite numele care-i 
fuseseră vârâte în cap de taică-său pe parcursul prelegerilor 
despre „brutalitatea poliţiei” pe care i le livrase în rarele 
sfârșituri de săptămână când avusese grijă de el: 

— Ernest Savon, Jason Nichols, Yong Xin Huang. 

Picături mici de salivă fierbinte, ieșind din gura lui Winston, 
aterizau molatic pe faţa lui Bendito Bonilla și se răceau în 
adierea ușoară a vântului. 

— Leonard Lawton, Frankie Arzuaga, Annette Perez. 

Bendito și fârtăţii săi își traseră încetișor lanternele din tocuri. 
Winston dădu doi pași înapoi, își pupă zgomotos fiecare pumn și 
măsură din priviri măciucile scurte, metalice care-i dansau 
înaintea nasului. Bendito se aruncă în faţă cu ochii închiși, izbind 
sălbatic în spaţiul în care Winston se aflase cu o fracțiune de 
secundă mai înainte. 

— O să-ţi pună și ţie numele pă lista aia. 

Cu pumnul strâns și ridicat înspre ureche, Winston era pe cale 
să trimită o lovitură, când două braţe subţiri îl apucară de la 


VP - 68 


spate și-l traseră înapoi spre platformă. Atingerea lui Inez 
Nomura îi era la fel de familiară precum cea a Yolandei. 
Îmbărbătaţi la vederea femeii micuţe care-l trăgea înapoi pe 
Winston, tripleţii se puseră pe răcnit: 

— Dă-i drumu’, cățea cu ochi oblici! 

Fusese o vreme când Inez admirase cutezanţța fraţilor Bonilla; 
băieții, cel puţin, încercau să reziste caftelilor lui Winston. Insă 
fraţii comiseseră păcatul de neiertat de a se alătura forțelor de 
poliție, intrând astfel în cârdășie cu conspiratorii capitaliști. 
Enrique înaintă spre Inez, cu insigna sclipindu-i în soarele după- 
amiezii. 

— A naibii gălbejită, nu te uiţi la știri? Comunismu-i mort. 
Razboiu' Rece s-a terminat. Cuba o să fie al cincizeci și unulea 
stat. 

— Al cincizeci și doilea, omule, después Puerto Rico! îl corectă 
Miguelito. 

— Lua-te-ar naiba... și fă câinele ăla să tacă dracului! se răsti 
Winston. 

Inez și Yolanda îl calmară cu cuvinte liniștitoare pe care fraţii 
Bonilla nu le putură auzi. 

— Ce-i ziceţi colea? 

Yolanda se întoarse și-și arătă către tripleţi ghearele date cu 
ojă de culoarea lavandei. Inez închipui în aer un V de la victorie 
și zbieră, ca să-i întărâte: 

— Proletari din toate ţările, uniţi-vă! 

Bendito Bonilla replică: 

— Prăpădiţii ăștia n-are nici unu’ slujbă, așa că de ce 
„proletari” vorbești? 

Fraţii își făcură loc să plece, trecând prin grup cu îmbrânceli, 
mârâieli și sudalme. 

— Maricân, șuieră Armello către Enrique, la care acesta, 
trăgându-l pe Der Kommissar de lesă, se întoarse spre el și 
replică: 

— Sunt domnul Maricân pentru tine. 

După ce tripleţii își reluară patrulatul pe lângă un zid de 
cărămidă învecinat, Inez îl întrebă pe Fariq ce se-ntâmplase. 

— Nimica, doamnă Nomura. Vorbeam despre cum să facem 
bani. 

— De ce vă preocupă banii atâta? 

— Fincă n-avem dăloc. 


VP - 69 


— Nici eu n-am deloc, Winston, și nu m-auzi să mă plâng. 

— Fincă matale ești prea ocupată să te plângi dă sistem. Și 
cum adică n-ai dă/oc bani? 

— Păi știi cât fac cu școala? Treizeci de mii pe an. Nu-i cine 
știe ce sumă. 

— Mda, dar ai un cec pus în ramă pă peretele din dormitor, 
neîncasat, de douăzeci dă mii dă dolari, lângă poza dumitale ș-a 
copiilor. 

— Nu se pune. Sunt bani murdari - o mită de la guvernul 
Statelor Unite ca să-mi ţin gura, să uit de lagăre și să mă 
conformez ca o cetățeancă de treabă. O mită pe care n-am 
acceptat-o niciodată. Cecul ăla compensator nu-s banii mei, eo 
aducere-aminte. 

Fariq scutură din cap. 

— Matale ești chinezoaică. Dacă era după mine, io luam banii 
ăia și-i băgăm imediat în Hang Seng. 

— Sunt japoneză. 

— Atunci la bursa Nikkei. 

— Am luat și eu un cec compensator, zise umilă Nadine. 

Fariq își măsură iubita cu ochii mijiți. 

— Ce curu' meu zici colea, Nadine? Negroteii n-a luat în veci 
și nici n-o să ia în veci vreo compensație. 

— Ajutoru' meu social aduce mult cu ce zicea doamna 
Nomura. Și-s mai mulţi bani pă termen lung. 

— Amuzant. 

Nadine, mulțumită de gluma ei, se apucă să ridice și să 
coboare ca pe o pompă de apă brațele lui Jordy, producând o 
salivă spumoasă ce se scurse în bulbuci din gura copilașului. 

— Durule, ești sigur că băiatu' n-are turbare? 

După-amiaza se ducea, umbrele se lungeau și tensiunea se 
spulbera. Puștii din cartier se apucaseră iar de bătut mingea. 
Adulții pălăvrăgeau precum spectatorii în foaierul teatrului, 
așteptând gongul care semnalează începerea următorului act. 
Ca veterani, știau că muchiile unui weekend în East Harlem nu 
erau niciodată netede. 

— Durule, care era ideea ta dă film comercial? 

— Așa-i, Boo, n-am mai apucat să zic. 

Un zâmbet lumină ca un reflector chipul lui Winston. Se făcu 
că strânge ochiul în jurul unui monoclu. 

— Bun, imaginează-ţi asta: Cap'n Crunch - Filmul. 


VP - 70 


— Cum? Cerealele de micu’ dejun? Baţi câmpii, zise Nadine 
bătându-se cu arătătorul în tâmplă. 

— Hollywoodu' a refăcut toate desenele animate - Familia 
Flintstone, Popeye, Batman -, dar nimeni n-a făcut nimic cu 
cereale. Reclamele-s acuma la fel de populare ca desenele. 
Căpitanu' Crunch navigând pă un ocean dă lapte, cu aventuri și 
rahaturi d-astea. Ar da lovitura pă bune. 

Gașca se apucă să chicotească, înțelegând de ce era 
atrăgătoare ideea și neizbutind să reziste entuziasmului 
infecțios al lui Winston. 

— li ai pe Carlisle și pă puștii ăia albi îmbrăcaţi în mateloţi ca 
să obţii senzaţia aia de matineu cu audienţă generală. 

Grupul se strânse în jurul lui Duruletz, bombardându-l cu 
întrebări. 

— Și pă căpitan cine-l joacă? 

— Danny Devito. 

— Și ce era chestia care cârmea barca? 

— Câinele Mării, fraiere. Și-o să-l pun pă Smedley, elefantu' 
cel nărod, să dea buzna ca s-ajungă la Cerealele Crocante cu 
Unt de Arahide. O să-l avem și pă Monstrul Crânţănilă, tot numai 
picățele dă căpşuni și d-astea. Și știți cine-o să mai aibă rol 
principal? 

— Cine? 

— Meseriașu' invizibil, Goo-Goo! 

Grupul se prăpădea de râs, amintindu-și acum cât de 
importante erau cerealele de micul dejun pentru sănătatea 
mentală a unui copil. 

Cu braţele încrucișate pe piept, Inez se uită lung la Winston și 
la amicii lui care ţopăiau pe alături. Voioșia lor era contagioasă 
și voia să li se alăture, însă o imobilizau vârsta și distanța 
psihologică. Avea senzaţia că era bătută în cuie acolo, în vreme 
ce nativii chiuiau și glumeau. Duruletz își șterse cu încheietura 
mâinii lacrimile de râs. 

— Hai, nu te uita așa cu coada ochiului, doamna Nomura. 
Acuma începi eu d-alea, cu: „Dacă ţi-ai concentra numa’ 
energia, dacă ţi-ai folosi inteligenţa, ai ajunge următoru' 
Malcolm X”. Mai ţii minte cum mi-ai trimis Coranu' când eram la 
pârnaie? Nu ţi-am spus asta, da’ l-am schimbat pă o revistă dă 
astronomie furată de la bibliotecă. Așa că poţi să uiţi dă faza aia 
cu prin-orice-mijloc-e-necesar. 


VP -71 


Cu aproape patru decenii în urmă, Inez era abia trecută de 
douăzeci de ani, abia renunţase să studieze la Universitatea din 
Washington și-o mai lălăia prin New York înainte să se-ntoarcă la 
plictiseala fără margini a fermei de pui a părinţilor săi, aflată pe 
lângă Olympia. Nu era loc mai bun să eviţi o soartă de crescător 
de găini, în anii șaizeci, decât Manhattanul. 

Se ducea în fiecare dimineață la observatorul din Empire 
State Building și băga bănuţi în telescoape, apropiindu-și 
depărtările beatnice, tărâmurile bebop și New Jersey-ul. Cu o 
săptămână înainte de ieșirea din goace a puilor primăvăratici 
primise o scrisoare de la maică-sa. Era în engleză - limbă pe 
care mama ei se lăuda adesea că o învățase de la tutorele-i 
personal, Lionel Barrymore, care ţinuse cursuri la Rialto Theater 
din Seattle. Proza telegramei, în fraze scurte și tăioase ca de 
film de serie B, era cât se poate de limpede. Nu avea nicio 
formulă de salut în capăt. 


Întoarce-te acasă. E ultima rugăminte adresată 
singurei fiice. Născută la 19 martie 1943 în Tule Lake, 
California. Numită după moașa pe jumătate japoneză 
și pe jumătate peruană, nu după lunile anului (aprilie, 
mai, iunie) sau flori (trandafir, margaretă, iris, viorea) 
precum restul fetelor japoneze de vârsta ta. Prea mică 
să-ți amintești gardurile de sârmă ghimpată, roșcatul 
de la mitraliera din turnul de pază care scotea sunete 
din gură ca și cum ar fi împușcat japonezi. Știm că ești 
rebelă, e în sângele tău. Descendentă a clanului 
Chosu, ai cărui copii au dormit cu picioarele lor 
puturoase îndreptate spre Tokyo, unde stăpânea clanul 
Tokugawa, timp de două sute cincizeci de ani. In 
timpul războiului tata și cu mine am fost deportaţi de 
la Heart Mountain, Wyoming, la Tule Lake cu alţi „nu- 
nu”, deși el insistă că nu a fost un „nu-nu”, ci un „nu, 
la naiba, nici vorbă”. Autoritatea Militară de Transfer 
ne-a dat chestionar: Vreţi să serviţi în forțele armate 
ale Statelor Unite, ori de câte ori vi se va cere? „Nu, la 
naiba!” Juraţi credință neclintită Statelor Unite și să le 
apăraţi de orice atac al unor forțe interne sau externe 
și abjuraţi orice legământ de credinţă sau ascultare 


VP- 72 


datorat împăratului japonez sau oricărui alt guvern, 
puteri sau organizaţii străine? „Nici vorbă”. Te-ai 
născut rebelă, dar totuși fiica noastră, iar legământul 
faţă de familie nu se poate „abjura”. Tocmai am băgat 
în coteţe puii tineri. Eşti deşteaptă. Ne poţi ajuta cu 
tribunalele și mexicanii, care sunt în grevă cu 
filipinezii. Vor un dolar și patruzeci pe oră. Tatăl tău, 
regele puilor din Olympia, Washington, îţi poruncește 
să vii acasă. Ne gândim să adăugăm și curcani. Mama 
te iubește. 


În plic erau și două pene de găină din soiul Rhode Island Red. 

„Mami nu vorbește niciodată despre lagăre”. 

Din vârful clădirii Empire State, Inez se uita peste verdeata 
din Central Park și peste zarea de argilă cafenie a Harlemului. 
Se vedea străbătând proprietatea familiei în Oldsmobilul azuriu 
decapotabil, poruncindu-le imigranţilor în spaniola ei imprecisă, 
sperând că eșarfa de mătase avea să ţină țânţarii departe de 
fața ei și praful de găinaţ afară din plămâni. 

„Am fost peste tot în New York în afară de Harlem”. Pornise 
prin Central Park West căutând indicatoare stradale care s-o 
îndrepte spre Harlem. Pe când traversa 110th Street se 
împiedicase într-o fisură în asfalt și căzuse într-o groapă cât un 
cazan de supă milităresc. Un grup de fete cu rochițe dungate se 
opriseră din sărit coarda ca să se hlizească la ea, hohotind 
rușinoase, cu palmele acoperindu-le fețele. Bun venit în Harlem. 

După ce se scuturase de praf, Inez inhalase profund. Aerul era 
gros, greu și duhnea a benzină. O pornise haihui pe străzile 
mărginite de clădiri din cărămidă cafenie, afluenţi înguști ai 
marelui fluviu întruchipat de 125th Street, Nilul Americii negre. 
La intersecția dintre 125th Street și Lennox Avenue, un drapel 
decolorat atârna câș de doi stâlpi de iluminat stradal: 
ADUNAREA UNITAȚII NEGRE. Cam patruzeci de persoane se 
strânseseră în jurul unei tribune de lemn. Vorbitorul, un bărbat 
cu ochelari, bărbierit proaspăt, purta un costum cenușiu, curat, 
însă uzat, și un trenci. Era de culoarea penelor de găină din 
buzunarul ei și părea să aibă butan în loc de sânge, vapori de 
gaz în loc de răsuflare și cremene în loc de limbă. Când vorbea, 
cuvintele îi izbucneau în invective înflăcărate ce ardeau urechile 
celor îndeajuns de cutezători să-l asculte. Bărbatul se oprise, își 


VP-73 


ștersese fruntea asudată și mijise apoi ochii de parcă ar fi zărit 
vreun dușman pitulându-se în boscheţi. O femeie cu umerii 
gheboșaţi se desprinsese din mulţime clătinând din cap. 

— Omul ăla-i diliu. O să ne-omoare pă toţi. 

Inez umpluse spaţiul rămas gol. Malcolm X zâmbise, arătând 
un șir de dinţi ca de cal. 

— Sunt un salahor negru. Masele-s salahori negri... Închipuiţi- 
vă un negru zicând „guvernul nostru”. Ba am auzit pe unul 
spunând „astronauții noștri”. Şi nu l-ar lăsa să se apropie în veci 
de racheta aia. „Astronauții noștri”. 

După două săptămâni, Inez ajunsese în rândul întâi al mulţimii 
adunate săptămânal acolo, îngânând ca pentru ea: „Sunt un 
salahor negru”. Se mutase curând la hotelul Theresa de pe 
125th Street și începuse să lucreze cu jumătate de normă 
pentru Organizaţia Unităţii Afro-Americane a lui Malcolm X. 
Indatoririle ei ţineau mai degrabă de redactarea unor 
comunicate de presă, de inserarea unei doze de corectitudine 
gramaticală în retorica înfierbântată a militanţilor de culoare. 
Exasperată, Inez îl aborda deseori pe Malcolm, strângând la 
piept discursuri și eseuri pline de modificări. „Malcolm, nu poţi 
să sari așa de la o temă la alta, îţi trebuie o trecere”. La care el 
o tachina zicând: „Ehei, Inez, ești pe-aici de destulă vreme ca să 
știi că negroteii nu pot să se ţină niciodată de subiect”. 

În ciuda neînțelegerilor organizaționale și a gramaticii 
proaste, nimic altceva nu mai avea sens pentru ea. Ce altă 
organizaţie decât OUAA gândea global, avea un plan al frăţiei 
rasiale - și un depozit secret de arme? Stângiștii aveau 
explozibili și legături pe piaţa ierbii din California, însă trăiau din 
cotizaţii. Corpul Păcii era un grup de admiratori ai lui Kennedy, 
plin de pacifiști prea naivi ca să priceapă că nu erau altceva 
decât niște comis-voiajori ai corporatismului ce înființa puncte 
comerciale pe pieţe virgine, instalând doar suficientă 
electricitate cât să pună în funcţiune automatele de sucuri. 
Comuniștii? Primii doi ani fuseseră distractivi: încântarea 
subversiunii; limbajul revoluţionar al ședinţelor de partid de prin 
pivnițe; vodca; minciuna că-l citiseși pe Troțki; demascarea unor 
autori de la Hollywood; statul la poză pentru legitimaţia 
Partidului Comunist. Apoi lucrurile se înrăutăţiseră. Cinismul și 
paranoia căpătaseră întâietate asupra praxisului revoluţionar. 
Toţi deveneau posibili agenţi infiltraţi; vodca nu mai era folosită 


VP - 74 


la toasturi pentru victoriile uniunii, ci era dată pe gât pentru a 
stinge tristețea provocată de corupţia africană; ședințele 
mobilizatoare se transformaseră în lamentaţii pe tema „Ralph 
Ellison e un trădător”, iar legitimaţiile deveniseră niște 
cartonașe portocalii cu „Du-te direct în iad” într-un joc de 
Monopoly mortal. 

Era o stranie disonanţă în faptul că deși Inez era săracă, 
ostenită și băgată până în gât în nefericirea lumii, viaţa în OUAA 
era plăcută. Cu mâinile în buzunarele bluzei, cu penele de găină 
roase până la cotor, ignora ultimatumurile zilnice ale mamei 
sale și-și vedea de plânuirea Revoluţiei. Disidenţi de pe tot 
globul erau iubiții ei: grenadieri sud-americani, bolșevici din 
clasa de mijloc americană, ba chiar avusese și o relație de lungă 
durată cu un spion chinez a cărui acoperire era slujba de valet al 
lui Lyndon B. Johnson. Agentul secret sfârșise relaţia printr-un 
bilet lipit de frigider cu un magnet în formă de morcov. 


Scumpă Inez, 


LB e tot mai bănuitor. Întreabă mereu: „Nu-i 
Nomura un nume japonez? Cum se face că femeia asta 
din New York ţi-e verișoară, dacă ea-i niponă și tu 
chinez? Și unde mi-s papucii?” Trebuie să ne despărțim 
înainte ca lui El Jefe să-i vină ideea isteaţă de a-l suna 
pe Hoover. În plus, te scoli prea târziu și ochiurile tale- 
S prea moi. Fără regrete, draga mea, rămânem uniţi în 
dragostea pentru cauza muncitorilor. leși pe-afară și 
distrează-te. 

Cu îmbrăţișări calde, 

Agent 9906 M.I.D. 


P.S. 


Când vei citi cele de mai sus, cei de la Knicks îi vor fi 
bătut pe cei din Cincinnati cu cinci puncte, iar Malcolm 
X va fi mort deja. 


În ziua când Malcolm X fusese împuşcat, Inez băuse ca să se 
amorțească la Showman's Tavern, ascultând cum la tonomat 
piesele se schimbau între Launceford, Holiday, Eckstine, Parker 
și Etta James de douăzeci de bănuți. Obişnuiții locului se 


VP -75 


strânseseră să-și consume nefericirea la niște sticle de bere cu 
gâturi lungi, recunoscători pentru faptul că-l mai aveau printre 
ei pe Martin Luther King Jr. Și pentru mesele de zece cenți de la 
Father Divine. „Ț-am spus io că o să-l termine pă cioroiu' ăla”. 
„Căcat, îi mai dau lu' pastoru' maxim patru ani. Vorbește dă 
săraci și dă Indochina - asta-nseamnă că se ia dă banii 
stăpânirii”. 

La întoarcerea acasă, Inez se împleticise beţivănește prin 
hotel. Stabilimentul cândva fastuos se chinuia acum să se 
menţină la nivelul trecutei sale glorii. Stâlpii de marmură ciobiţi 
și crăpaţi abia dacă mai suportau greutatea tavanelor lăsate; 
prăbușirea părea inevitabilă. Dacă degradarea structurală nu 
apuca să doboare zidurile, atunci aveau s-o facă noile hoteluri 
din centru. Acum, că Malcolm fusese împușcat, secretul ieșise la 
iveală: nu doar purtătorul de cuvânt al mândriei persoanelor de 
culoare fusese omorât. Harlemul însuși murise. 

Inez urmașe un traseu încâlcit care șerpuia peste falsul chilim 
turcesc către salon, pentru un ultim gin tonic care s-o întărească 
la confruntarea cu fițele unui calorifer îndărătnic și cu pătura 
extrem de subţire. La televizorul alb, Ed Sullivan prezenta un 
performer minunat, un texan ce avea să ajungă o mare, mare 
vedetă. Trini Lopez pășise timid pe scenă purtând o jachetă 
împodobită cu pietre colorate. Avea un zâmbet cald pe chip și-și 
ținea chitara Gibson supradimensionată la piept ca pe un scut 
cu șase corzi. Cu o voce domoală, ciripitoare, începuse să cânte: 
„Îmi place să fiu în A-me-riii-ca!... Totul e liber în A-me-ri-caa!” 
Inez decisese atunci că i-ar fi plăcut și ei în America, unde să 
pornească un centru comunitar în Harlem. Și să-l găsească, în 
Harlem, pe următorul Malcolm X. 


Râsetele se potoliseră. Winston stătea acum cu două trepte 
mai jos de Yolanda, odihnindu-și capul în poala ei. 

— Doamnă Nomura? 

— Da, Winston? 

— Îţi place ideea mea cu cerealele? 

— E ingenioasă, însă nepractică și înfricoșătoare. Când o să 
începi să-mi spui Inez? 

— Inez? Ce fel dă nume-i ăsta pentru o cioară? 

În vreme ce Yolanda se juca cu sprâncenele lui Winston, 
umerii lui începură să se coboare, să se relaxeze. Arăta, pentru 


VP - 76 


Inez, ca un serafim răsfăţat - Lucifer cu o săptămână înainte de 
cădere. 

— Nu-s cioară, zise ea. 

— Altă dată erai. 

Cu doi ani în urmă, înainte s-o întâlnească pe Yolanda, 
Winston și Inez fuseseră, în unele privinţe, mai apropiaţi decât 
era el cu Fariq. După vreun scandal prin vecini sau o zi proastă 
la școală, o căuta adesea pentru alinare. Se duceau până în 
măruntaiele Central Park, unde Winston înjura cum îi venea la 
gură și se defula cu seturi de tracţiuni la o creangă de plop ce 
aparţinea copacului său preferat. Se lăsa în cele din urmă la 
pământ, mai mult ostenit decât furios, și spunea povești despre 
copac. De prin aceste desișuri văzuse Winston, la zece ani, un 
grup de băieţi violând cu sălbăticie o fată care alerga pe acolo, 
călcând-o în picioare printre tufele de dud și lăsând-o să moară. 
Mai încolo, când se făcuse mai mare, aproape că decapitase 
niște bicicliști legând capetele unui fir de pescuit de niște cuie, 
întinzând nailonul peste o cărare și bătând cuiele în copaci cam 
la înălțimea umerilor. Noaptea, firul era invizibil. Când apărea 
câte un ciclist nebănuitor pedalând pe lângă arbori, firul de 
pescuit îl prindea sub bărbie și-l ridica din șa cu atâta iuțeală, că 
bicicleta continua să coboare panta singură, nimerind în mâinile 
lui Winston și-ale amicilor. Se înghesuiau apoi pe bicicletă, unul 
în șa, altul pe ghidon, celălalt pe apărătoarea din spate, doi pe 
bară, o trupă de acrobaţi chinezi formând o piramidă nesigură, 
și umblau așa prin noapte. Apoi Winston începea să plângă. Sub 
copacul ăsta băgase șișul în Kevin Porter. Ținându-l de mână, 
Inez îl întreba cum era să înjunghii pe cineva. „E ca și cum ai 
băga mâna în jetu' dă la duș. N-are greutate. Nu-i nimic la 
celălalt capăt dă cuţit dăcât căldura lipicioasă a negroteiului”. 

Winston sesiza dezamăgirea, invidia și frica pe chipul lui Inez 
și simțea nevoia să-i ușureze conștiința cu această 
argumentaţie: „Ştii, nu rana dă cuţit îi omoară, e bacteriile. 
Majoritatea care-i înțepaţi mor dă infecții și chestii”. 


De pe treapta cea mai de jos, Charles scoase un trabuc și 
privi în sus la versiunea de ghetou a tavanului de sticlă. 
Winston, Fariq și restul de directori executivi de culoare 
dezbăteau încă felul în care aveau să se desfășoare afacerile 
verii. Folosindu-și cutterul, Charles disecă pe lung trabucul, 


VP - 77 


făcând tutunul să curgă pe trotuar. În vreme ce trăgea frunza 
din interior ca să subţieze învelitoarea, iridescența micului 
cercel cu diamant din urechea lui Fariq îi atrase privirea. 

— Fariq, dă unde ai cercelu' ăla? 

— Dân produs, cioară, doar știi. 

Charles încuviinţă. 

— OK, atunci putem s-o lăsăm cu filmele cu Cap'n Crunch ori 
nebunia din B/ack Enterprise și să vorbim despre ce-o să facem 
pă bune ca să scoatem niște cașcaval peste vară? 

Winston știa unde bătea Charles: reluarea traficului de 
droguri, urmând ca de data asta el să facă mai mult decât să 
aducă clienți. . 

— Stai așa. In vara asta nu vând niciun drog. 

— Nu vindem heroină sau coca. O să vindem rahatu' ăsta, 
zise Charles ridicând în sus o pungă cu marijuana. Nu iese la fel 
dă mulţi bani, dar asta-i. 

Presără marijuana pe ce mai rămăsese din trabuc, rulă strâns 
țigareta și-o linse expert într-o margine, aplicând salivă exact 
cât trebuia și sigilând-o ca pe un plic. 

— Din doctorii iese bani buni, puștiule. Durule, Brooklynu’ te-a 
cam zgâlţâit, este? Căcat, dacă dădea buzna niște negrotei 
peste mine și-mi punea o armă la scăfârlie, eram cam nervos și 
İO. 

Winston se zbârli la sugestia lui Charles că s-ar fi temut de 
traficul de droguri. 

— Ti-am, zis, nu. Faza asta cu drogurile-i de toată jena. Nu-i 
nicio demnitate să stai colea-n colț și s-o dai cu „Care-i treaba? 
Ce-ţi trebe?” la fiecare om care trece, ca și cum ai fi tovarăș la 
cataramă cu toţi. „Dă fumat? larbă? larbă dă cea mai bună. 
Extra. Nu fumezi, prietenaș?” Și lumea să te ignore, să se 
prefacă toţi că ești invizibil, să te ocolească dă parcă ai fi un 
rahat dă câine pă caldarâm. Dar s-ar putea să te prinză cât faci 
banu’. Și-atunci stai geană la tot ce mișcă. Îți vinzi marfa la 
puști, la pisici vagabonde și la femei bătrâne-n drum spre 
biserică. Și, din când în când, câte-o tanti d-asta bisericoasă 
bagă câte-un: „Dă și mie dă douăzeci”. Omule, e ca naiba dă 
deprimant. Și cel mai rău e când apare vreo mașină d-asta cu 
numere din alt stat, plină cu vreo doișpe băiețași albi, dă zici că- 
i parada clovnilor daţi pă faţă cu faină. „Care-i faza, frăţică, ai 
ceva marfa?” 


VP - 78 


— Ce nu suport când vine câte-un alb şi-mi zice „frăţică”, 
întări Armello, în vreme ce Fariq și Charles aprobau din cap. 

— Chiar așa. Îţi zice frăţică numa’ când vrea ceva, empatiză 
Fariq. 

— Mi-ar veni să-i ciomăgesc instant pă fraieri. Dă ce să mă- 
ntrebi pă mine dă droguri - că arăt a traficant numa’ fincă-s 
negru? 

Nadine se încruntă. 

— Da' ai vândut droguri, Durule. 

— Păi asta face și mai nasoală treaba. Chiar sunt un stereotip, 
și mi-i ciudă că-s stereotipizat. Și-apoi, când apare curcanii la 
locu' faptei, se poartă cu puștii albi de parcă-s dă la clubu' dă 
cercetași. „Măi băieţi, duceţi-vă acasă, n-aveţi ce căuta aici, e 
periculos. O să vă mănânce de vii pe-aici”. Și io-s canibalu' care 
presară sare pă vreun picior dă puști alb - „Dacă te mai văd pân 
locu' ăsta, șefule, te salt”. lar io mă screm ca vai dă capu' meu 
să scot din mine un „Da, domnule”, fiindcă am în gură cristalele- 
nvelite-n celofan și-ncerc să nu le-nghit dacă nu-i absolut 
necesar. 

Winston înhăță jointul de la Charles, trase un fum și continuă 
să vorbească fără să respire. Cuvintele îi ieșeau parcă din nări: 

— Nu vând io niciun drog. 

Lui Inez nu-i venea să creadă: Duruletz al ei să refuze să 
vândă droguri? Poate că predicile ei, care sugerau că Winston ar 
fi trebuit să-și schimbe purtările și să treacă la acţiune politică, 
își făceau, în cele din urmă, efectul. Era un alt băiat decât cel 
care, ori de câte ori auzea numele lui Che, Zapata sau Gandhi, 
se strâmba și zicea că nu sună a revoluționari, ci a jucători de 
fotbal. 

— Haide, doamna Nomura, dă ce te uiţi așa la mine? Șterge-ţi 
zâmbetu' ăla, nu-i ca și cum mi-am dat seama ce greșite-mi 
sunt căile și din astea. Tot cioroiu' ăla sunt, și nu mi-i rușine cu 
mine. 

— Așa-i, nu-i e rușine, spuse ca un ecou Yolanda, deși era și 
ea ușurată că Winston renunţase la afacerea cu vândutul de 
droguri. 

— Nu m-am schimbat dăloc, oameni buni. Mai știți cum la 
liceu intraţi în budă și acolo era un cioroi curajos, care i se 
rupea-n paișpe și se căca cu ușa dăschisă, trăgând din ţigare? lo 


VP - 79 


eram ăla. Nu mi-i rușine cu cine sunt. Îndată-ţi jefuiesc vreun 
negrotei și mă cac într-o budă publică instant. 

Charles se ridică în picioare. 

— Nu te ţine dă glume, Durule. Cum crezi că și-a deschis 
Derrick spălătoria? Ori Tito rahatul ăla de chioșc de fast-food? lo 
zic să-l întrebăm pă Diego și să ne pună pă felie. 

Armello făcu un semn de lehamite spre Charles. 

— Albiciosule, la treaba asta-s dă partea lui Winston. N-ai tu 
dă ce să deschizi gura, fincă dă fiecare dată când ne prinde pă 
noi tu nu bagi bulău dăloc. Te dau în custodie la mămică-ta. Plus 
că n-avem dă ce face treaba cu drogurile or'cum. Așa-i, 
Chisăliță? 

Trase un fum din joint, dar tăria marijuanei îl făcu să 
izbucnească într-un acces de tuse. Din gură îi ieși un norișor de 
fum, urmat îndată de o erupție de salivă limpede și vâscoasă 
care căzu plescăind pe trotuar. Armello se șterse la gură, zâmbi 
suav și-i întinse ţigara lui Fariq. 

— Trage asta, G. Dumnezeule. 

Fără să tragă, Fariq i-l întinse Yolandei. 

— O să stau dă vorbă cu Bănosul, să știți. Să găsesc o cale dă 
mijloc între vândutu' dă stupefiante și lucratu' la ghișeu dă 
bancă. 

Nadine îi ceru Yolandei un fum, însă Winston interceptă 
ţigara, o vâri între buze și trase zdravăn înainte de a i-o pasa lui 
Nadine. 

— Cioară, fir-ar să fie, ai umezit-o toată. 

„M-am blănit, își zise, m-am făcut blană dă tot. Ce tare-i iarba 
asta, în paștele-măsii”. Ochii i se închiseră fără să vrea. Creierul 
părea să i se solidifice precum cimentul, iar capul i se îngreună. 
Un nor trecător acoperi soarele. Chiar și cu ochii închiși, Winston 
observă că cerul se întunecase. 

— Știţi ce-ar fi marfa în clipa asta? zise el pe un ton visător. O 
nenorocită dă eclipsă dă Soare. 

— Tu știi ce zici, cioară. 

Duruletz își imagină că era camuflat în umbra unei planete a 
cărei negreală să se potrivească cu nuanța de tuş a pielii lui, cu 
negreala abisală a minţii sale și cu misterioasa beznă a 
spaţiului. Mai trase un fum. „M-aș pierde în spaţiu. Aș dispărea 
ca un meseriaș. Harlem, mi-am luat zboru”. 


VP - 80 


O SUTĂ DE MII DE ANI-LUMINĂ: Calea Lactee 
arată ca un capac de roată lepădat pe marginea 
drumului. 


UN MILION DE ANI LUMINĂ: Totul e liniștit în 
marginea estică a universului, pe 109th Street, între 
Lexington și Third Avenue. Linia frontului e peste tot și 
peste tot se vede sfârșitul creaţiei. În spaţiu nu te aude 
nimeni ţipând. În orașul New York te aude toată lumea 
- dar ar da cineva atenţie? 


VP - 81 


6. HOTUL PE BICICLETA 


— Poșeta! Mi-a furat poșeta! 

Strigătul spulberă ce mai rămăsese din fragila liniște a după- 
amiezii, ca o piatră aruncată într-un geam spart deja. Și 
responsabilul, ce se depărta pedalând, era un puști de culoarea 
biscuiților graham. Fără tricou, purtând doar bascheţi și niște 
pantaloni scurţi de blugi, băiatul șerpuia cu bicicleta printre 
copiii care se jucau cu mingea. Tinea în dreptul ghidonului o 
geantă de piele ale cărei mânere de piele, tăiate, fluturau în 
vânt ca niște flamuri. Prin mijlocul străzii îl urmărea o femeie 
mătăhăloasă ce pășea scurt, trăgând sleită aer în plămâni de 
parcă ar fi fost la capătul unei curse de maraton. 

— Aia-i Big Sexy, remarcă Nadine mușcându-și unghiile. 
Băiatu' ăla i-a furat geanta. 

Winston o văzuse ultima dată pe Big Sexy la botezul lui Jordy. 
Fusese îndeajuns de grijulie cât să-i cumpere bebelușului 
pijamale cu niște numere mai mari, să aibă vreme să crească în 
ele. Fiica ei Lydia o făcea pe DJ-ul mixând salsa merengue și hip- 
hop într-un concert neîntrerupt care-o ţintuise pe maică-sa pe 
ringul de dans pentru întreaga noapte. Dintr-odată, o mingiuţă 
roz de cauciuc zbură pe lângă capul ciclistului. 

— Ce naiba faci, omule? Îmi strici socoteala! Hoţul de poșete 
se ridică într-o roată cu bicicleta, cât pe ce să-i dea jos pe Inez și 
pe Armello. 

Winston aruncă o privire spre fraţii Bonilla, care tratau 
infracţiunea cu o imobilitate deplină. 

— ÎI știe careva pă cioroiu' ăsta? se interesă Winston. 

Nu răspunse nimeni. Mișcându-se cu o încetineală chinuitoare, 
Winston își scoase arma din buzunar, trase piedica și-și petrecu 
pistolul micuţ pe arătător de parc-ar fi fost o verighetă. 

— Ce face fraieru' ăsta umflat, Chisăliță? întrebă Nadine. Cred 
că se crede într-un film d-ăla cu gangsteri chineji. Ştii cum se 
mișcă ăia cu încetinitoru' fără vreun motiv. 

Dându-i lui Armello o palmă peste fund, Winston arătă din cap 
spre motocicleta acestuia. 

— Așa-i, m-ai prins, da’ totuși hai s-o pornim. 


VP - 82 


Armello răspunse solicitării cu un abrupt „Da, să trăiţi” rostit 
cu accent cantonez, și cei doi străjeri ai comunităţii încălecară 
pe motocicletă. Armello apăsă pedala și ambală motorul. 
Winston își puse o mână pe umărul lui, în vreme ce cu cealaltă 
ridica arma. Trăgând un foc în aer, răcni: 

— „Nu poţi să scapi cu Crănţăneala, fincă te dă dă gol!” // 
ladro! II ladro! 

Referirea la cerealele Căpitanului abia se auzi în scrâșnetele 
roții din spate a motocicletei, care o luă din loc pe stradă. Big 
Sexy își flutură pumnul, prea extenuată ca să rostească vorbe 
de încurajare. 

Cu un aer îngrijorat, Inez îi urmări pe cei doi, potera 
improvizată, virând brusc și trecând pe roșu la o intersecție, 
după care dispărură în traficul din Lexington Avenue. Yolanda îi 
oferi chiștocul jointului. Inez refuză și scoase, în schimb, o sticlă 
cu rom din poșetă. 

— Nu-i cald? întrebă Yolanda. 

— Mă doare-n cur, îmi trebuie o dușcă. 

Cu degetul pe picurător, zgâlţâi sticla și luă apoi două 
înghiţituri mari care-o făcură să se strâmbe. Huruitul motorului 
fără tobă de eșapament al lui Armello se auzea în depărtare. 
Dacă Duruletz reușea să-l prindă pe băiat? Dacă-l împușca așa, 
de dragul aparenţelor, ca să arate-n cartier că-și depășise cu 
totul fricile: arme, pârnaie, răsăritul de soare? 

— Yolanda, nu-ţi faci griji? 

— Pentru ce? 

— Pentru Winston. 

Yolanda înălţă din umeri. 

— Doamna Nomura, nu-s decât plictisiți și faliţi. Armello știe 
să conducă motorul ăla. Și-apoi, la ce să-mi fac griji pentru ceva 
care nu s-a întâmplat încă? Așa-i sau nu? 

După câteva minute, din cealaltă parte a străzii se auzi un 
chiot de război. Winston învârtea pe deasupra capului poșeta 
recuperată ca pe lasoul unui cowboy. l-o aruncă lui Big Sexy, dar 
geanta îi trecu peste cap și ateriză într-un morman de mobilă 
lepădată pe marginea drumului. Winston sări de pe motocicletă 
înainte să se oprească cu totul. 

— Cioară, eș' dus. 

— L-ai împușcat p-ăla? 


VP - 83 


— Noo, a fost megaciudat. M-am gândit s-o fac. Am întins 
arma - „Da, cioară? Ce? Ce? O faci pă bossu’, puștiule? La mine- 
n cartier? Ce?” Dar m-am simţit aiurea. Nu l-am împușcat p-o 
amărâtă dă poșetă. Parcă eram un câine alergând după mașini. 
Ce-o să fac dac-o prind, înţelegeţi ce zic? 

Armello se dădu jos și păși legănat, povestind în timp ce urca 
treptele: 

— Trag deci lângă fraier, și ochii lu’ negroteiu' mai să-i sară 
din cap. Duruletz îi arde-un picior în biclă și-l face pă B. să se 
ducă cu capu-ntr-un taxator dă parcare. După aia n-a mai zis 
nici pâs papi. Unde-i cuiu’ ăla? 

Charles îi întinse o ţigară cu iarbă proaspăt rulată. 

— Niciodată nu mi-am putut da seama, cugetă cu voce tare 
doamna Nomura, când spui cuiva G și când îi zici B? 

— P-un moreno pă care nu-l știi îl chemi Papi, B sau G, dar la 
portoricani e numai B, fie că-i știi ori nu. Un portorican arareori îl 
strigă pă altul Papi în public, dar cineva ne-portorican se poate 
să strige alt portorican Papi și să scape cu asta. 

Der Kommissar se apropie cu greutate de grup, cu lesa 
întinsă, târându-și cei trei stăpâni după el. Câinele gâfâia și 
pufnea ca un motor diesel înecat. Miguelito arătă cu degetele 
către Winston și Armello. 

— Vă credeți poliţia, voi ăștia, callejeros? Dă ce nu mergeti 
voi la secţie să completaţi un formular dă angajare? Și ai voștri 
sucias, también. Ar fi nevoie dă niște oameni dă ispravă. 

— ¿Que jodiendo? întrebă Nadine fluturând spre fraţi un deget 
mijlociu și aruncându-le o privire sfidătoare. Voi, cabrones, n-aţi 
făcut absolut nimic. Dacă păţea vreunul ceva făcându-vă vouă 
treaba murdară? 

Când Winston suflă un norișor dens de fum în nările câinelui, 
acesta dădu să-l înhaţe, cu fălcile închizându-i-se cu viteza unei 
capcane de vânătoare. Winston îl plesni pe Der Kommissar 
peste botul înspumat cu patul pistolului. Câinele lătră și începu 
să se rotească în cercuri, ca un chihuahua înnebunit. 

— Vreţi să vă zic un banc? își întrebă Winston tovarășii. 

— Da, răspunseră în cor cu toții. 

— De ce umblă gaborii câte trei? 

— De ce? întrebă Enrique spre întristarea fraţilor săi. 

— Unu citește, altul știe să scrie și al treilea se bucură dă 
compania intelectualilor. 


VP - 84 


Benito slăbi lesa câinelui și acesta sări s-o înhaţe pe Inez de 
antebraț, cu colții la câţiva centimetri doar de faţa lui Jordy. 
Cuprins de păcla unui reflex, Winston prinse câinele de zgardă 
în mijlocul săriturii și-l izbi cu toată puterea de trotuar. Der 
Kommissar schelălăi, dar nu încetă să se zbată în vreme ce 
Winston îi pironea carcasa robustă de caldarâm îngenunchind 
pe ceafa și pe labele sale din spate. Infigându-și ţeava armei ca 
pe un beţișor de curăţat în urechea câinelui, Winston apăsă 
până ce vârful metalic dispăru. Fără să li se ceară, fraţii Bonilla 
dădură înapoi. Câinele mișca disperat din labe și scâncea. 

larăși se adunase o mulţime în jurul șirului de trepte, ca să 
urmărească un nou meci dintre Bonilla și Forshay. 

— Nu mai latră acuma, afurisitul comentă o fetiţă care venise 
să vadă încăierarea, o ţine numa’ hmmmm hmmm himmm. 
Oare ce-nseamnă asta-n limba câinilor? 

— Inseamnă: „Cineva să-l ia pă nașparliu' ăsta gras dă pă 
mine”, glumi Charles. 

— Aţi observat că în filme câinii nu moare niciodată? se 
adresă Winston mulţimii apăsând cu genunchiul în pântecele 
patrupedului, în vreme ce Der Kommissar scheuna neajutorat. 
Lumea se-neacă, arde dă vie, e prinsă-n tornade, o găurește 
laserele, da’ câinii mereu scapă cu viață. Ale naibii javre aleargă 
pân flăcări, îi izbește mașini, îi păleşte vreun vapor ieșit la țărm, 
și tot apare dând din coadă d-acolo. Și publicu' e-nnebunit. Asta- 
i manipularea de doi bani a Hollywoodului. Numa' că aici nu-i 
Hollywood, nenorocitu’ ăsta dă cartier e East Harlem. 

Se auzi un pocnet înfundat, și corpul câinelui săltă o dată pe 
trotuar; un pufnet puternic făcu să-i ţâșnească pe nările negre o 
pâclă de sânge și muci. Cu ceva efort, Winston trase arma din 
urechea blănoasă, șterse țeava murdară de cerumen și de 
sânge de cracul pantalonilor, apoi împinse în șanț câinele mort. 

— Pă pariu că d-acuma n-o să mai sari la copilași. 

Uitându-și pregătirea polițienească, Bendito se aruncă asupra 
lui orbește, ca un copil de clasa a treia. Se năpusti în bătălie cu 
capul înainte, învârtindu-și sălbatic brațele. Precum un pion 
care-l ia pe cel advers en passant, Winston făcu un pas într-o 
parte ca să evite asaltul frontal al lui Bendito și-și lansă spre el 
braţul drept, izbindu-l fix în bărbie. Pocnetul mandibulei 
dislocate se auzi mai tare decât un foc de armă. Bendito se lăţi 
pe asfalt, cu ochii închiși și cu insigna de alamă de pe piept 


VP - 85 


ridicându-se și coborând încetișor. Văzându-și fratele mai mare 
și mai puternic doborât astfel, Enrique și Miguelito se răsuciră 
pe călcâie și-o rupseră la fugă, în bătaia de joc a celor prezenţi, 
care-i hăituiră până departe, pe stradă, cu strigăte de 
„Mămicaa!” Era o răfuială de cartier; nimeni nu se temea că 
polițiștii s-ar fi putut înapoia cu întăriri. 

Unul dintre băieţii care se jucau cu mingea atinse precaut 
nasul gumos al lui Der Kommissar și exclamă: 

— Băi, e rece. Și io credeam că dacă un câine are nasu rece, 
asta-nseamnă că-i sănătos. 

Un alt băiat își lăsă palma peste nasul lui Bendito și zise: 

— Asta-i cald. Ce-nseamnă? 

Yolanda sparse cercul de puști uluiţi care se uitau la cadavrul 
câinelui, îl apucă de-o ureche, apoi îl lepădă iarăși în șanț. 

— Știam io, nu-i nicio gaură de ieșire. Pit bullii ăștia au 
căpăţâni tari ca naiba. Am învăţat la cursul de creștere a 
animalelor. 

Nadine nu acordă credit observației Yolandei. 

— Nu pui la socoteală mărimea armei - doar de douăj doi. 

— Dar pun la socoteală mărimea creierului tău, potaie. 

— Vacă proastă. 

— Târfa ești, târfa rămâi. 

— Apropo de creșterea animalelor, Yolanda, ai face bine să 
vezi ce-i cu bărbatu-tău, zise Charles rulând încă o ţigaretă cu 
marijuana. 

Winston se afla în mijlocul terenului de joacă improvizat, 
stând pe un capac de canal care marca o poartă. Se uită direct 
la soare preț de câteva clipe, apoi își cobori iarăși privirea spre 
capacul canalului, ca și cum le-ar fi comparat dimensiunile. 

— S-a boţit ca un Ford din '89. 

— Gura, Albiciosule! făcu Yolanda, apoi strigă spre Winston: 
Dragă, ce s-a întâmplat? 

— Am omorât un câine. 

Deloc mișcat de purtarea lui Duruletz, Fariq puse la îndoială 
sinceritatea prietenului său. 

— Ai băgat negrotei în comă, și acuma ai remușcări c-ai 
împușcat o potaie? 

— Era doar un câine și el, atâta-l ducea capu'. Mi-a luat un 
minut să mă gândesc la asta, da’ acuma-s gen, paștele mă-sii, 
câinele ăsta puteam să fiu io acuma două săptămâni, la 


VP - 86 


cotineaţa lu’ Demetrius. Și ciorile ăstea putea să se uite la hoitul 
meu. Și să zică: „Na, i-un cioroi și el colea, atâta l-a dus capu”. 

Fariq îi aruncă lui Winston telefonul lui mobil. 

— lote, sună pă cineva care-i pasă. 

— Nu fi așa, Chisăliţă, se rugă Yolanda. Zi și tu ceva, acolo. 
Încearcă să-și îndrepte viaţa cumva, doar că nu știe cum. 

Fariq își flutură mâna a lehamite. 

— Duru' e ca un crucișător bătrân care vede cum torpilele se- 
ndreaptă spre el. Vrea să cârmească, să fugă dân cale, da' nu 
poate. E prea mare inerția. Negru-i prea mare. Să mișcă prea 
iute torpilele. Duru’ tre’ să îndure, asta-i. 

— Și cică sunteţi tovarăși. Nu ești corect, Fariq. 

Winston luase telefonul ușor deteriorat al lui Fariq și și-l lipea 
de ureche. 

— Alo, Fraţii Mai Mari ai Americii?... Da, îmi trebuie un Frate 
Mai Mare... Nu, nu vreau să fiu un Frate Mai Mare, îmi trebuie 
unu... Câţi ani am io? Douăj doi... Prea în vârstă? Cu cine 
vorbesc?... Domnu’ Russo? Domnu’ Russo, dacă nu trimiți un 
negrotei colea, pă 291 East cu 109th, o să te rogi s-o fi făcut... 
Foshay. Winston Foshay. 

Râzând, Fariq aruncă revista de economie pe undeva pe lângă 
containerele cu gunoi. 

— Labagiii ăștia-i fără speranţă. 

Simţindu-se mai bine, Winston se întoarse spre panta în 
trepte. Îi înapoie lui Fariq telefonul și luă de la Inez sticla cu rom. 
Desfăcu capacul roz și dădu pe gât un bușon plin ochi. 

— Uhuu! Da, o să meargă. 

Îi dădu roată agale lui Der Kommissar, stropind în jurul 
cadavrului cu lichidul mirositor. 

— Winston, ce faci? întrebă Inez. 

— Cum stăteam pă capacu' ăla dă canal și mă uitam în jos, 
mi-a venit un gând. Mai luă o gură de rom, de data asta fără să- 
și mai toarne în căpăcel, apoi zise: Doamna Nomura, câte cărți 
mi-ai dat să citesc de-a lungul anilor? Vreo treizeci? 

— Așa cred. 

— Ştii câte-am citit dân alea? Două: Să i-o spui muntelui și 
Musashi. Şi dân alea două cărţi, dân Să i-o spui muntelui nu-mi 
mai amintesc nimica, iar dân Musashi, un capitol. 


VP - 87 


Winston îi ceru niște chibrituri lui Charles, aprinse unul și-l 
aruncă în cerculețul făcut din rom. Dintr-odată, câinele fu 
înconjurat de un zid de flăcări înalt până la glezne. 

— Miyamoto Musashi, un samurai, da? Cioara încearcă să 
descopere calea războinicului și rahaturi d-astea. Și omoară 
catralioane dă labagii și tot nu știe mai multe dăcât dacă nu 
omora pă nimenea. Așa că-ntr-o bună zi cere povata unui 
călugăr, „arată-mi calea”, din astea. Și cu un băț călugăru' 
desenează un cerc în ţărână în jurul lui Musashi și-o ia din loc 
după aia. Și Musashi e, gen: „Ce paștele mă-sii?” 

Charles îi întinse jointul lui Nadine. 

— Cioară, așa-s și io, „ce paștele mă-sii?” 

Winston continuă: 

— Musashi a stat în cerc ore-ntregi, să-și dea seama ce voia 
călugăru' să zică. Și pân’ la urmă a avut revelaţia că el și cu 
universu’ îs una. Cercu’ e ca timpu’ și spațiu’, nu se termină 
niciodată. 

— Hei, Durule, n-ai dă ce să mai fumezi iarbă. Ţi-ai pierdut 
minţile, coaie. Ținte tare, spune nu drogurilor. 

Winston își întinse braţele cât de larg putu. 

— Dacă mărești cercu’, ajungi cu marginile la capătu' 
universului. Apropie brațele, alcătuind un cerc mai mic, și 
adăugă: Dacă-l strângi, se face dă mărimea sufletului tău. 

Inez și Winston schimbară un zâmbet știutor: Fratele cel Mare 
de la agenţie avea să-i fie călugărul. Winston vărsă restul de 
rom pe cadavrul câinelui, stropindu-l fără să vrea și pe Bendito 
Bonilla care, inconștient încă, se afla primejdios de aproape de 
flăcări. Winston îl împinse deoparte cu piciorul, apoi îi aruncă lui 
Inez sticla. Dar, până să aprindă încă un chibrit, Charley o 
azvârli spre câine cu chiștocul ţigaretei. O coloană de fum negru 
se înălţă în aer, și sub ea părul câinelui începu să se pârlească și 
pielea să-i sfârâie. 

— Ești o persoană ostilă, Duruletz. Ai niște probleme la 
scăfârlie, zise Yolanda din spate. 

Păși peste Bendito Bonilla și i se alătură lui Winston lângă 
rugul funerar, apoi îl sui pe Jordy pe umerii lui taică-său. 

Fariq se aplecă peste Bendito, împungându-i cu o cârjă 
pieptul ce abia se mișca. După aceea se îndreptă de spinare, 
zicând: 

— Nu știu, da’ așa dă leșinat n-a mai fost, cinci minute întregi. 


VP - 88 


— Credeam că să dai pă cineva jos dintr-un pumn i-un „rahat 
manipulator dă Hollywood”. 

— Nu, treaba-i pă bune. Dacă ţi-o prinde cineva meseriaș, cu 
mână bună ca Duruletz, te-ai dus. Am văzut și negrotei leșinaţi 
câte douăzeci, treizeci dă minute, cu gagii care se pișau pă ei și 
rahaturi d-astea. 

Își trase în jos fermoarul de la prohab și-și trecu un picior 
peste Benito. 

— Acuma, dacă stau bine să mă gândesc... 


VP - 89 


7. O LINGURĂ DE BORŞ 


Rabbi Spencer Throckmorton își plimba nărăvașul Ford 
Mustang din 1966 pe East 112th Street. „Aici e chestia”, zise el 
cu voce tare dând mai încet casetofonul de bord și aplecându-se 
peste locul pasagerului ca să se uite mai bine la o clădire de 
cărămidă din mijlocul cvartalului. „Chestia” era Congregația 
Tikvath Israel din Harlem, ultima sinagogă a cartierului. Șase ani 
se scurseseră de când Spencer vizitase ultima oară Harlemul 
hispanic, iar acum în locul templului se afla La Iglesia de Santo 
Augustine. 

Spencer opri în dreptul altei mașini parcate, puse piciorul pe 
trotuar și se uită la zidurile clădirii cu două niveluri. Fațada 
remodelaltă era într-o formă excelentă. Un burlan nou cobora de 
pe acoperiș într-o latură a bisericii. Fisurile de sub geamuri erau 
umplute și netezite cu ipsos. Steaua lui David din ciment 
încrustată în fronton nu mai era. Fusese înlocuită cu o schiţă a 
Fiului lui Dumnezeu, însoţită de doi îngeri în rugăciune. Totuși, 
spre bucuria lui Spencer, o mică inscripţie în ebraică stăruia 
prinsă în cadrul ușii, îngropată sub nenumărate straturi de 
vopsea. Când restauraseră clădirea, catolicii, ca întotdeauna, 
făcuseră o treabă excelentă în a prezenta o imagine de 
ansamblu fără a da atenţie prea mare detaliilor mărunte. 

Pe parcursul ultimului său an la școala de rabini, Spencer își 
făcuse ucenicia sub oblăduirea lui Rabbi Abe Zimmerman la 
Congregația Tikvath Israel din Harlem - sau Constipaţia Tocată 
Ostropel din Harem, cum le plăcea rabinilor să-i spună în vreme 
ce ștergeau de praf pergamentele sfinte. Populaţia evreiască a 
Harlemului, numărând altă dată peste o sută de mii de 
persoane, se evaporase de mult. Când Spencer intrase să-și facă 
stagiul la Congregația Tikvath, pe listele de membri se numărau 
douăzeci de practicanți, dintre care doisprezece capabili să 
meargă pe picioarele lor, restul fiind legaţi la sisteme medicale 
de suport la Spitalul Muntele Sinai. Doi dintre cei mai frecvenți 
vizitatori nici măcar nu erau evrei: Oscar și Rosa Alvarez, un 
cuplu portorican care se dădea în vânt după solourile cantorului, 
Samuel Levine („Dios mio parcă-i Caruso!”) Uneori, în timp ce 


VP - 90 


Levine intona de zor „Shema! Adonai elohenu, Adonai echad!”, 
Oscar, mișcat până în adâncul sufletului, slobozea câte un 


„Changooo!” - o evocare a zeului său yoruba -, oprind 
momentan serviciul divin. „Lo siento! Lo siento! N-o să se mai 
întâmple”. 


La ultima Rosh Hashanah pe care o celebrase la templu, 
Spencer îl convinsese pe Rabbi Zimmerman să-l lase să aducă 
Anul Nou cu o trâmbițare din shofar care să zguduie ferestrele. 
Suflase din diafragmă, cum îl povăţuise Rabbi Zimmerman, însă 
nu-i ieșise decât un gâlgâit flatulent. Un sfert din comunitate 
murise în acel an, iar Spencer căpătase impresia că, în ochii 
Domnului, era cel mai detestabil dintre reprezentanţii poporului 
ales. 

Spencer porni Mustangul și se lăsă cu pieptul peste claxon 
timp de un minut și mai bine. Scormonind orbește în muntele de 
casete de pe bord, aruncă în cele din urmă o casetă roz cu 
Loggins and Messina în aparat și verifică din nou adresa lipită pe 
ea cu bandă adezivă: Winston Foshay, 291 East 109th Street, 
etajul unu. 


De ce dădea presa atâta atenţie crizei familiei de culoare 
rămânea o enigmă pentru Spencer. Tatăl lui, un antreprenor de 
pompe funebre cu mare succes în branșă, îi fusese mereu 
alături, iar parada de văduve lacome îi furnizase atenţie 
maternă cu vârf și îndesat. Spencer crescuse în Palmer Hills, o 
enclavă de negri înstăriți din Detroit. Rotunjor și confortabil ca și 
copilăria sa, locul nu-l pregătise pentru altceva decât conversații 
pe la serate și intrarea la o universitate de prestigiu. Când nu 
urma cursuri de weekend de pian clasic, trombon de jazz și 
patinaj pe gheață,  caligrafie chinezească sau swahili 
conversaţională, umbla valvârtej prin oraș în cadoul primit la a 
șaisprezecea aniversare, un Mustang decapotabil nou-nouţ. 

Prima prăpastie în familie se căscase cu mai bine de două 
decenii în urmă, când Spencer refuzase cu dispreţ să-și continue 
studiile la instituţia absolvită de tatăl și bunicii săi, Morehouse 
College, alegând în schimb Theodore College din New England, 
o școală pentru albi mică și mult prea scumpă, dedicată predării 
artelor liberale, chitită să educe minţile studenţilor înstăriți și nu 
neapărat geniali. La capătul primului său an acolo, Spencer 
devenise ceea ce tatăl său numea „un negru renegat”, 


VP - 91 


îndrăgostindu-se de berile brune belgiene, de emisiunile de 
divertisment de la radio și de o roșcată atletică, cu părul prins în 
coadă, pe nume Hadar Nepove. 

Hadar și Spencer se întâlniseră în fața căminului în timpul 
unui exercițiu de evacuare în caz de incendiu, doi boboci 
somnoroși așteptând să se termine cu alarma. Sânii pistruiați ai 
lui Hadar împingeau prin cămașa de noapte din bumbac 
asemenea capetelor unor pisoi curioși. Pantalonii lui Spencer se 
umflaseră ca o șosetă bătută de uragan. Hadar își vârâse sânii 
înapoi în cămașă și-i făcuse din ochi lui Spencer, care se holba 
pofticios. 

— Când oportunitatea își arată nurii... 

— Ce? 

— Ştii, e prima dată când mi-a făcut cineva cu ochiul. E foarte 
neliniștitor. Aș fi preferat să mă apuci de fund. În felul ăsta aș ști 
că nu ţi-am interpretat greșit semnalele. 

— Vrei să bem o bere? întrebase Hadar arătând spre cârciuma 
campusului, Pivniţa Nemţească. 

Spencer făcuse o plecăciune. 

— După domnia voastră, milady. 

Așteptaseră acolo să se termine exerciţiul, în pijamale, bând 
bere nefiltrată și ascultând muzică de fanfară germană. 
Conversaţia era vioaie, căci Spencer se pregătise pentru un 
asemenea moment folosindu-și mare parte a timpului liber la 
chioșcul de presă local, unde citise toate revistele care-i 
căzuseră în mână, și era gata să se pretindă cunoscător în orice 
domeniu, de la situaţia din Orientul Mijlociu până la mobila din 
perioada victoriană. 

Hadar nu se arăta la fel de dornică să placă. Deși tenul 
ciocolatiu de Detroit al lui Spencer prezenta o anumită atracție 
primară, nu prea avea încredere-n el. Părea să se simtă prea 
bine în pielea lui. Stăteau așadar acolo, evreică și negru, într-o 
cârciumă fals-bavareză, bând din halbe servite de ospătăriţe 
rubensiene în rochii tiroleze. Spencer afișa un aer foarte relaxat, 
era la el acasă, ce mai: 

— E de parcă aș fi cu adevărat luteran. 

Nu-și punea întrebarea dacă se potrivea cu atmosfera ori nu; 
de vreme ce acolo se găsea, acolo și trebuia să fie. Evreică din 
sud înconjurată de protestanți înstăriți din New England, Hadar 
făcea faţă situaţiei cu mult curaj. Atacase toate bastioanele 


VP - 92 


superiorității creștine - colegiul Theodore, cârciuma bavareză, 
echipele de rugby și de canotaj - neștiind dacă voia să-și afirme 
calităţile sau dacă o făcea din pricina urii de sine. Uneori, când 
își suna familia din Nashville, Hadar spunea „regată”, iar maică- 
sa izbucnea în plâns. 

Spencer n-avea simpatii politice, iar neutralitatea sa culturală 
o făcea pe Hadar să nu se simtă în largul ei, cu toate că-i invidia 
lipsa oricărei dorinţe de a se lăsa etichetat. 

— Hadar, mă simt negru doar când mă uit la mâinile mele, 
zisese Spencer răsfirându-și degetele înaintea sa. 

— Și cum te simţi când nu te uiţi la mâini? îl întrebase Hadar. 

— Normal. 

Vreme de trei ani o iubise Spencer pe Hadar de departe, 
bucuros să-i împrumute notițele de curs ori s-o încurajeze de pe 
maluri în timpul întrecerilor pe râu. Odată, târziu în noapte, 
după sărbătorirea unei victorii la canotaj, Hadar, beată, îl rugase 
s-o însoțească acasă. Așezat cu picioarele încrucișate pe podea, 
frunzărise prin colecţia lui de muzică. 

— Hadar, avem gusturi identice la muzică. Ai toate albumele 
pe care le am și eu - în fine, benzile de magnetofon. 

— N-are cum! Nimeni nu ascultă muzica mea - prietenii mei 
nici nu vor să mă lase să mă apropii de vreun radio, zisese ea 
umplându-și căușul bongului cu un boţ umed de hașiș negru. 

— Atunci prietenii tăi n-au pic de gust. Asta-i muzică 
adevărată. Muzică ce te conectează cu sentimentele tale. Fir-ar 
să fie, nu te poţi ascunde de Barry Manilow, Dan Fogelberg, Art 
Garfunkel, Karla Bonoff, Jackson Browne. Și albumul ăsta al lui 
Leo Kottke e, îndrăznesc să spun, fără pereche. 

— la ăsta, replicase Hadar întinzându-i bongul și scoțând de 
sub pat o chitară acustică Ovation de prima mână. 

Işi așezase în poală chitara și ciupise expertă strunele, 
începând să cânte „Nu suntem decât praf în vânt...” Spencer 
ridicase degetul mare de pe valva de aer a bongului și trăsese în 
plămâni coloana groasă de fum. Il dăduse afară tocmai când 
Hadar termina de cântat ultimul refren, intonându-l ca pe un 
ecou tot mai slab, de parcă un sunetist minuscul ar fi fost 
ascuns prin debara. Când tul din „vânt” se topise în aer, ca un 
fulg pe limbă, Spencer o ceruse de soție. 

Spencer și Hadar se mutaseră din camerele lor de cămin și-și 
programaseră căsătoria peste un an, în ziua de după absolvire. 


VP - 93 


Își anunțaseră părinţii, cu rândul, despre fericitul eveniment. 
Spencer își luase primul inima-n dinți: 

— Bună, tati, am o iubită nouă, o cheamă... 

— Minunat, fiule, dar am și eu ceva să-ţi spun. Ai o mamă 
nouă, Niecee Walters. Spune-i bună băiatului, frumuseţe mică 
ce ești. 

Spencer apucase strâns mâna lui Hadar și-i jurase credință pe 
viaţă, oricare ar fi fost sacrificiile necesare. 

Apelul la familia Nepove mersese întrucâtva mai lin decât 
discuția cu tatăl lui Spencer. 

— Bună, mami, tata, buni - mă auziţi? E toată lumea acolo? 

Mama lui Hadar răspunsese cu un accent sudist exagerat: 

— Ne-am adunat tățţi, păpușe, ca pisoii în coșuleţ. Care-i 
baiul? Vandy o să joace cu Georgia-n două minunţele - i-un 
fundaș nou anul aista, Clovis Buckminster. Și îi mare băietan, 
cum e casa de sultan, așa că vorghește iute. 

— Mami, aș vrea să vi-l prezint pe logodnicul meu, Spencer 
Throckmorton. 

— Bună, salutase Spencer de la receptorul secundar, 
emanând încredere în sine. Mami, tata, buni. 

Din cealaltă parte se auzise sunetul unui obiect greu căzând 
pe podea. 

Hadar tresărise speriată: 

— Mami, ce s-a întâmplat? 

— Aa, nimic, bubeleh. Totu-i bine, replicase domnul Nepove. 
Astea-s... ăăă... vești bune. Apoi, către menajeră: Melba, pune-i 
bunicii vreo carte sub cap, ceva, și adă-i un pahar cu apă. 

— Ce-a păţit bunica? 

— Nimic... a avut un atac. Hadar, Throckmorton ăsta nu-i unul 
de-ai noștri, așa-i? 

— N-aveţi de ce vă teme, domnule Nepove, sunt foarte 
sensibil la situaţia poporului evreu din întreaga lume. Aţi auzit 
de organizaţia ludei pentru lisus, ei bine... consideraţi-mă un... 
Spencer își scormonise mintea căutând o aliteraţie potrivită, 
apoi completase triumfător: Un Sudanez pentru Sionism. 

— Spencer, ești negru? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, știi cum se spune: „Dacă nu ești parte a soluţiei, 
ești parte a problemei”. 

— Mami? 


VP - 94 


— Îi minunat, Hadar. Și nu-ţi fă griji pentru bunica, o să se 
ogoiască ea. Doamne, ce proastă-i apărarea noastră anul ăsta! 
Să pună careva mâna pe băietul cela! 

Bunica se ogoise, cu condiţia ca Spencer să se convertească 
la iudaism. In ultimul semestru de facultate, Spencer începuse 
procesul de convertire întâlnindu-se cu clericul de la Hillel 
House, Rabbi Eisenstadt, o dată la două săptămâni, joia. Studiau 
împreună bazele credinței iudaice, recitând pasaje și rugăciuni 
aplicabile convertirii. Într-o asemenea zi de joi, Rabbi Eisenstadt 
îl întrebase pe Spencer cum avea să-și petreacă, în calitate de 
evreu, ziua de Crăciun. Spencer răspunsese că avea să se ducă 
la film, ca toţi ceilalţi, la care rabinul îl declarase demn să 
devină un evreu american. Mikveh, purificarea rituală, se ţinuse 
la un iaz din campusul colegiului. Spencer ieșise din apă ud 
leoarcă, plin de alge, noroi și buruieni lipicioase, mai murdar, 
fizic, decât atunci când intrase, însă purificat sufletește. 

— Felicitări, Spencer, zisese cu mândrie Rabbi Eisenstadt. Am 
uitat să te-ntreb ceva, dar n-ar trebui să fie o problemă. Ești 
circumcis, așa-i? 

Spencer se albise și dăduse încetișor din cap că nu; pe loci se 
înmânase cartea de vizită a unui domn Epstein, mohel de 
urgenţă. 

Bris-ul fusese însoţit de toate ororile unui avort dintr-un orășel 
mexican de graniţă al anilor '50: instrucţiunile trimise prin 
poștă, parole ce trebuiau schimbate la punctul de întâlnire din 
fața unei farmacii. Spencer și Hadar urcaseră într-o dubiţă în 
care se aflau deja alte două cupluri mixte, goy/evreică, legate la 
ochi. Pe parcursul drumului lung și șerpuitor până la cabinetul 
medical clandestin, Spencer încercase să-și ia repere sonore, în 
caz că ceva avea să meargă prost. 

— Mohelul vă poate vedea acum, spusese asistenta 
călăuzindu-l pe Spencer pe un coridor luminat slab cu neoane 
pâlpâitoare și zumzăitoare. 

— Relaxează-te, amice, sunt domnul Epstein. 

Răsuflarea domnului Epstein mirosea a gin și-a limetă; spre 
dezamăgirea lui Spencer, mohelul era bărbierit proaspăt. 
Spencer își închipuise un bărbat cu accent est-european și-o 
barbă stufoasă. Cu o mână bătătorită și fără mănușă, mohelul 
Epstein apucase penisul lui Spencer de parcă ar fi tras de funia 
unui clopot. 


VP - 95 


— Auu! 

— Ai sensibilitate peniană - vom folosi anestezia. 

Mohelul Epstein îi decalotase prepuțul și mai sorbise o 
înghiţitură din pahar. 

— Un mic depozit de smegmă... asistentă Lacey, novocaina. 

Mohelul înfipsese apoi acul în vârful penisului lui Spencer, și 
ultimul lucru pe care-l mai simţise acesta fusese cum Epstein 
trasa o linie deloc dreaptă în jurul a ceea ce numea „capișonul” 
membrului său. 

În vreme ce Spencer, legat iarăși la ochi, își găsea pe pipăite 
drumul spre dubă pentru călătoria de întoarcere, simţise pe 
creștet palma lui Epstein: 

— Stai așa, flăcău, ai nevoie de-un nume. De aici încolo vei fi 
cunoscut sub numele evreiesc de Yitzhak. 

Anunţul îl dezamăgise, fiindcă sperase la un nume scurt și 
voios din trei sau patru litere: Ari, Zev, Seth. Nu cunoscuse 
vreun Seth care să nu fie tip mișto. 

În următoarele două săptămâni, Hadar se purtase cu Spencer 
ca și cum ar fi fost un veteran întors rănit de pe front. Gătise, 
cântase și-l necăjise provocându-i erecţii dureroase. Intr-o 
noapte pusese niște ochelari de soare fumurii peste tifonul alb 
care-i acoperea capul penisului, adresându-i-se ghiduș lui 
Spencer cu un „Yitzhak, penisul invizibil”. Când sosise 
momentul, Hadar desfăcuse bandajele, dar, în loc de un „pam- 
pam” triumfător și-o invitaţie a penisului lui Spencer în lumea 
unei micuţe felaţii, își acoperise gura cu palma ca să-și înăbușe 
un țipăt și fugise din dormitor bocind. Spencer își examinase 
noul organ. Arăta ca mutilat cu o ascuţitoare de școlar. 
Încercase zadarnic să dea deoparte cicatricile rugoase de pe 
penis ca și cum ar fi fost rumeguș. „N-ai grijă, dragă, e doar un 
pic învineţit, atâta tot”. 

În ciuda nou aflatelor plăceri carnale pe care le căpăta de la 
penisul deformat al lui Spencer, Hadar avea să-l părăsească la 
sfârșitul verii. „Prea ești evreu”, îi explicase lăsându-l pe cap cu 
un teanc de scrisori de respingere de la diverse facultăţi de 
drept. 

Ca rezultat al eforturilor sale de convertire, notele lui Spencer 
scăzuseră atât de drastic, încât, în ciuda culorii pielii sale și a 
capacităţii de a plăti pentru trei ani de școlarizare fără asistenţă 
financiară, nu izbutise să fie admis nici măcar la vreo facultate 


VP - 96 


de mâna a doua. Spencer se gândise atunci să conteste deciziile 
de respingere, dar știa că niciun comitet de admitere din ţară n- 
ar fi fost dispus să ţină cont de tribulaţiile sale de mascul negru 
aflat într-o relaţie interrasială. „Dar nu înţelegeţi, o relaţie cu o 
fată albă este o activitate extracurriculară!” 

Ca să nu piardă bunătate de convertire, Spencer se mutase la 
New York și intrase în programul de educaţie rabinică al Uniunii 
Evreiești. Absolvise patru ani mai târziu, penultimul din clasă și 
cu o singură speranţă de angajare - să „cușerizeze” viţeii de la 
un abator din Ames, lowa. Refuzând oferta, Rabbi Throckmorton 
își suplimentase veniturile modeste ţinând prelegeri ca invitat 
pe la sinagogile mai liberale. Cea mai populară conferinţă a sa 
se intitula „Ignorata indispensabilitate a sprijinului evreiesc 
pentru politicile african-americane și formele artistice: fără cei 
care respectă Shabbatul n-ar fi existat alocuţiunile lui Martin 
Luther King, bebopul, hip-hopul sau reprezentațiile proaste ale 
pieselor lui Shakespeare”. Curând se dusese vorba despre 
existenţa unui rabin tânăr și destupat care „se întâmpla să fie 
negru”. Spencer căpătase notorietate ca rabin liber-profesionist, 
vorbitor și jurnalist, iar publicaţiile evreiești importante din New 
York, la fel ca și cele laice, confundându-i atitudinea prudent- 
neutră cu inteligența, începuseră să se bată pe serviciile sale. 
Spencer era singurul prieten de culoare al multor organizații 
politice din oraș. Și, de vreme ce exista doar un grad de 
separare între el și activiștii din Manhattan, dar o distanță 
incomensurabilă între aceștia și misterioasa Americă neagră, 
diverse organizaţii ajunseseră să-i ceară să recomande 
persoane de culoare moderate, cu vederi asemănătoare celor 
exprimate de el, pentru acele sinecuri bine plătite pentru care 
candidaţii negri calificaţi erau invariabil greu de găsit. „Rabbi 
Throckmorton, știți pe cineva de culoare calificat ca să conducă 
departamentul nostru financiar din Milwaukee? Dar să-i meargă 
mintea brici, nu uitaţi”. Nimeni nu-l solicita pe Spencer să caute 
candidaţi a/bi cu mintea brici ori măcar coreligionari evrei proști 
precum ciubotele; însă, atâta vreme cât era solicitat, nu se 
supăra. 

Expediția lui Spencer în East Harlem nu era un act altruist. 
Banii din cont i se cam isprăveau, așa că venise acolo cu o 
însărcinare. Era unul dintre acei puţini scriitori negri care, vorba 
redactorului-șef afro-american de la un ziar local, „deţine un 


VP - 97 


control asupra /imbii care le lipsește celor mai mulţi dintre noi. 
Poate descrie mentalitatea perversă de ghetou într-un limbaj 
accesibil cititorilor noștri. Nu folosește vorbe goale și exclamaţii 
de tabloide”. Pe Spencer îl șocase atitudinea elitistă a editorului, 
însă trebuia să plătească rata la apartament, așa că intrase în 
joc cu un zâmbet binevoitor: „E doar realitatea și-atât, frăție”. 

Pe parcursul acestei încântătoare conversații cu redactorul- 
șef, băgase la înaintare o idee pentru un material de duminică al 
cărui succes era garantat:  articolul-dispreţuitor-despre- 
minorităţi-scris-de-un-minoritar. 

— Să insistăm asupra criminalităţii în scădere, zisese el 
îndreptându-și cravata pentru a transmite seriozitate și atitudine 
urbană. Simt că cititorii dumitale vor să fie asiguraţi că tendinţa 
asta nu-i doar temporară. Caută garanţii că elementul 
delincvent - și, să fim sinceri, mă refer la tineretul sălbatic afro- 
american și hispanic, plus niște băieţi italieni - nu se află în 
hibernare precum lăcustele așteptând semnalul naturii. Cine 
poate spune dacă nu cumva într-o zi, fără avertisment, lăcustele 
n-o să iasă din găoace, n-o să roiască și n-o să devoreze orașul? 

Redactorul-șef se lăsase pe speteaza scaunului, cu degetele 
mari băgate sub bretele. 

— O tomografie a uriașului adormit. E un pic alarmist - unde e 
perspectiva umană aici? 

— Putem pune și o casetă cu istoria pedogenezei afro- 
americane. 

— Fete de culoare cu burta la gură - mereu dau bine în 
pagina de opinii. Dar ce te face pe dumneata să crezi c-o să te 
poţi amesteca ușor cu elementul local? Că o să ajungi unul din 
gașcă? 

Spencer își săltă umerii, își încrucișă braţele strâns pe piept și 
slobozi o strofă în metru clasic de hip-hop, accentuând cuvintele 
ca și cum ar fi fost un dansator de step ce-și provoca un coleg 
să-i ţină hangul într-un ritm complicat: 


lau în balon șapte băiețași 
Îi fac în fund să se-așeze 


Si-ncă șapte meseriași 
Ce se cred în stare să rimeze... 


VP - 98 


La care jurnalistul, preluând din zbor mesajul, răspunsese cu o 
altă strofa, ca un poet de curte japonez ce schimba haiku-uri cu 
Basho. 


Păi la ăștia paișpe de zici 


Mai pun eu încă șapte 
Si-s douășunu de amici 
Fraieri și papă-lapte. 


— Eşti bun, Throckmorton. Eşti foarte bun. 


Doi adolescenți cu mine serioase flancau intrarea de pe 291 
East 109th Street. Arătau ca nişte studii pe tema asimetriei, 
fiecare cu un crac de pantalon săltat până în susul bascheților, 
expunând o gambă slabă de nuanţa mahonului, un cercel în 
ureche, unul în nas și o sprânceană pensată. Pentru a spori 
senzaţia de dezechilibru vestimentar, pe tricoul puștiului mai 
înalt scria N-AM VREME DE CIOROI FALȘI, în vreme ce pe al 
celuilalt se întindea inscripţia IUBESC OAMENII DE CULOARE, DA' 
NU-I SUPORT PA NEGROTEI. 

Spencer simţi că lumea i se clătina. 

— Bună, băieţași, zise el ridicând braţele ca un gimnast 
nesigur pe bârnă. In cele din urmă, starea de confuzie i se 
diminuă și putu să continue: Tricourile voastre dau seamă, întru 
câtva, de un paradox familiar. Căutarea adevăratului negrotei 
din noi înșine și simultan ura faţă de același negrotei întruchipat 
de alteritate. Ca, de pildă: „Sunt un negrotei adevărat, dar îi 
urăsc pe toți ceilalți negrotei care nu sunt ca mine în feluri ce-mi 
nutresc percepţia idiosincratică a negritudinii”. 

— Băieţași? făcu cel scund, în vreme ce tovarășul lui se uita, 
pe lângă Spencer, la capacele de la roţile Mustangului. 

— Nu „băiețași” în sensul peiorativ al termenului, voiam să zic 
„fraţi”. „Tovarăși”, „amici”, ba chiar „ciori”. Știţi unde pot găsi 
familia Foshay? 

Tânărul se întoarse spre amicul său și i se adresă de parcă 
Spencer n-ar fi fost de faţă. 

— L-ai auzit pă cioroiu' ăsta, coaie. Cât zici că face capacele 
alea? 

Neliniștit în legătură cu viitorul automobilului său, Spencer 
scoase la iveală Micul îndrumar al Iluminării Evreiești și se alină 


VP - 99 


cu un pasaj din Talmud: „Dumnezeu detestă omul care se 
grăbește să-și învinuiască vecinul”. Strecurându-se printre cei 
doi, pătrunse în clădire. 

Holul era un ciclotron atomic: puzderie de copii pe culoare, 
molecule negre și cafenii alunecând pe linoleum, ricoșând din 
pereţi, reacţionând la plictiseală, catalizatorul verii. 

— ÎI ştie cineva pe Winston Foshay? 

La auzul vocii lui, copiii îngheţară cu toţii, devenind 
instantaneu inerți. 

Spencer își mai încercă o dată norocul: 

— Winston Foshay? Buenas tardes, muchachos. Yo buscando 
para el niño negro, Weeenston Foshay? 

Nimic. La capătul holului se deschise o ușă. 

— Incoace, zise o voce fără chip. 

Copiii nu se mișcară până ce ușa nu se închise ferm în spatele 
lui. 

Spencer nu avu parte de tam-tamul la care se așteptase. Se 
pregătise pentru misiunea de mentorat recitindu-și colecția de 
literatură  mizerabilistă - Steinbeck, Bukowski, Hansberry, 
Hurston - cu speranţa de a obţine niște indicii despre viața 
proletarilor săraci. Spencer crezuse că avea să pătrundă în 
ambianța unei petreceri de bun venit - baloane și-un banner 
atârnând deasupra unei mostre reprezentative a sus-zișilor 
proletari săraci, dar demni. Se așteptase ca robusta matroană a 
casei să-i ofere vreun cadouaș, vreo brioșă cu lumânărică și, 
după ce-l strângea la pieptu-i larg, să-l prezinte copilașului 
zdrenţăros. 

Se luă după voci de-a lungul coridorului până în camera de zi 
îngustă. Era o femeie pieptoasă înăuntru, e drept, dar respectiva 
îi aruncă o privire lui Spencer și murmură un „Of, nu”, după care 
se prăvăli pe canapea scuturându-și capul a dezgust. Un domn 
care era în mod evident handicapat fizic ridică o lupă pe care o 
folosea pentru examinarea unei bancnote de douăzeci de dolari 
falsificate și abătu un ochi mărit asupra rabinului. 

— Duruletz, ţi-a trimis unu din cioroii ăia fraieri, hipioți- 
alternativi. 

— Am încercat să găsesc apartamentul, dar copiii de pe hol n- 
au vrut să-mi spună unde stă Winston. 

Matahala neagră în nădragi largi și maiou îi făcu semn să se 
așeze în scaunul de grădină aflat lângă raftul de cărți. 


VP - 100 


— A crezut probabil că ești poliţai. Dacă-ntrebai dă Duruletz, 
t-ar fi spus la ce ușă să baţi. 

Spencer se așeză grijuliu în scaunul șubred și înfruntă ceea ce 
ghici, după expresiile severe ale gazdelor sale, că era instanţa 
sa de judecată. 

— Sunt Spencer Throckmoton. Voi probabil că sunteţi fraţii lui 
Winston. Și unde este norocosul protégé? 

Spencer arătă spre copil, care se sprijinise de televizor ca un 
suspect percheziţionat de poliție, cu mâinile pe ecran, picioarele 
desfăcute, ochi în ochi cu o divă R & B, bâțâindu-și fundulețul cu 
scutec în ritmul muzicii. 

— Copilașul nu poate fi micul Winston, sper? 

Nu-i răspunse nimeni. Aruncă o privire prin încăperea 
neîncăpătoare, încinsă, fără ferestre, simțindu-se, o dată în 
viaţă, nelalocul său. 

— Fraierul ăsta are dreaduri! ţipă femeia. 

Tipul cel solid își duse o mână la bărbie. 

— Omule, nu-mi place ciorile cu dreaduri. Vro cioară d-asta 
vopsită dă prin insule, fie, da' un negrotei dân America? Tare se 
mai ţine cu nasu' pă sus. 

— Se crede feţi-frumoși. 

— Da' dacă n-ar avea dreaduri ar arăta ca orice poștaș dă 
vizavi. 

— N-ar mai fi ei așa dă speciali. 

— Așa dă spirituali. 

— A naibii dă revoluționari. 

— Așa dă siguri pă ei. 

— Realizaţi. 

— Ai dracu’ cioroi cu brățări și zdrăngănele. 

— Nici măcar n-ascultă muzică reggae. 

— În majoritatea nu poţ' să te-ncrezi. 

— Așa-i. 

Copilul se opri din dansat, se căţără pe genunchii lui Spencer 
și-l trase cu putere de una dintre șuvițele de păr împletit, 
desprinzându-i yarmulka de pe creștet. Schilodul scăpă lupa din 
mână și dădu alarma: 

— Evreeeul! 

Se uitară cu toţii la Spencer, așteptându-se să explodeze ca o 
grenadă teroristă aruncată într-o mulţime nevinovată. Jordy îi 
luă de pe cap cipilica împletită și se duse la taică-său. 


VP - 101 


— Care-i treaba cu asta? întrebă Winston aruncându-i 
yarmulka înapoi lui Spencer. 

— Cioara asta-i evreu, zise Fariq. 

— Pot să vorbesc și singur, replică Spencer potrivindu-și la loc 
acoperământul pe cap. Evident, sunt un membru al credinţei 
iudaice. Nu e la fel de evident că sunt, pe deasupra, și rabin. Dar 
ce are de-a face credinţa mea cu capacitatea de a oferi 
călăuzire unui adolescent cu probleme? 

— Adolescent? răcni Winston. 

— Winston Foshay, zise Spencer, care începea să-și piardă 
răbdarea, fluturând prin aer foaia cu referinţe. Băiatul căruia 
trebuie să-i fiu Frate Mai Mare. 

— lo-s Winston. 

Spencer se aplecă în față. 

— Poţi repeta, te rog? 

— Ai auzit, evreiaș, el e Winston Foshay, Frăţiorul tău. 

— Calmează-te, Fariq. Uite ce-i, Rabbi, știu că nu te-ai 
așteptat la un negrotei dă o sută cincizeci dă kile ca mine, da' 
am sunat la programu’ Fratele Mai Mare fincă mă simt așa... 
confuz, nu-s în apele mele. Am văzut reclama și m-am gândit 
că-mi trebuie un Frate Mai Mare, o figură paternă. Fincă, știi, 
încerc să fac ceva cu viaţa mea. 

— „O figură paternă”, se hlizi Fariq în bătaie de joc. 

— Gura, Chisăliţă! îl mustră Yolanda. 

Aruncă spre Fariq cu peria de păr, iar acesta, cu o mișcare 
iscusită a cârjei, o interceptă din zbor. 

Spencer începea să vadă dificultatea misiunii pe care o 
acceptase. Acolo, în fața lui, era un negru tânăr și needucat, de 
două ori cât el, care încerca să-și croiască drum în societatea 
închisă căreia decisese, la un moment dat, să i se alăture. 

indatoririle sale rabinice erau un fleac prin comparaţie. Îi dai 
unui puști de treisprezece ani o foaie cu chestii transcrise 
fonetic, își ţine discursul de bar mitzvah, își numără paralele și 
se transformă în adult. Spencer nu era sigur că-și dorea 
responsabilitatea de a-i arăta cuiva cum să-și ducă viaţa în mod 
responsabil. Jordy, încă în faţa televizorului, se ghemui și-și 
azvârli în aer brațele, imitându-l frenetic pe rapperul din 
videoclip. 

— E-n regulă, domnu’ Throckmorton. Poţi să pleci acu. 
Winston era la ușa de la intrare, cu mâna pe clanţă, îmi pare rău 


VP - 102 


că v-am deranjat, da' am decis că n-am nevoie dă dumneata. A 
trecut aproape două săptămâni dă când am sunat la Fraţii Mai 
Mari ai Americii, și-acuma mi-am schimbat... m-am răzgândit cu 
chestia asta. 

Spencer se ridică să plece și porni spre ușă, văzându-și 
premiul Pulitzer cum dispărea în vânt și simțindu-se întrucâtva 
ofensat că o persoană în poziţia lui Winston nu-i voia ajutorul. 

— Cum adică... n-ai nevoie de mine? 

— N-avem nimica-n comun. 

— De unde știi? 

— Aia era mașina matale, bubuind nușce cântec dăspre 
Winnie-dă-Pluș? Un rahat cu numărat dă urși și vânat nori? 

— Loggins and Messina, „Casa din Colţul Plușat”. 

Winston se scărpina la ceafă. 

— Suntem dân lumi diferite, dom’ rabin. Plus că io cred că-s 
mai matur dăcât dumneata. 

— Pardon? 

— Uite, poate că ai niște ani în plus, da' comparat cu tine 
jocu' meu are toate atuurile. Am adică nevastă, copil ș-un 
peștișor auriu. 

— Credeam că ei sunt fratele și sora ta. Sunteţi căsătoriți? 
Unde-s verighetele? 

— N-avem verighete fiindcă fraieru' ăsta zgârcit și fleșcăit 
zice că nu crede-n verighete. 

— Așa-i, verighetele-i semne dă chestii materialiste și d-astea. 

— Mă jur, uneori îmi vine s-o omor pe doamna Nomura, zise 
Yolanda frecându-și tâmplele ca să scape de tensiune. Și nici 
mare nuntă n-a fost - ne-am cununat prin telefon. 

— Prin telefon? 

Winston tocmai dădea să-l conducă pe Spencer afară, 
multumindu-i pentru efort, când Yolanda îi ceru rabinului să ia 
loc iarăși și-i porunci lui Fariq să-i aducă ceva de băut de la 
bucătărie. Spencer se întoarse la scaunul de grădină. 

— N-am apucat să facem cunoștință ca lumea. Sunt Yolanda, 
nevasta lui Winston; el e fiul nostru, Jordy; iar labagiu' antisemit 
care-o să vină cu berea-n dinţi e Fariq. 

Fariq ieși din bucătărie cu sticlele în echilibru pe cap, 
mișcându-și fundul în cadrul libertăţii limitate de deplasare pe 
care i-o permiteau oasele calcifiate. 


VP - 103 


— lote la mine, cum vin cu berile cărate-n stil african. Baba 
laaay. Ta daa laay boo buuubuu. Is afro-centric până-n măduva 
oaselor. Aţi face bine să luaţi ceva lecţii dă africanism dă la 
mine, fincă-s epicentru' afro-centrismului. 

Yolanda înhăță o bere de pe capul lui Fariq, o deschise 
folosind capătul cârjei lui și i-o întinse lui Spencer. 

— La naiba, fato, nu trebea să faci așa, dopu’ se deschide 
dacă-l sucești. 

— Știu. 

Băutura călâie de malţ nu era una dintre berile brune trapiste 
pe care le prefera Spencer, dar le mulţumi tuturor pentru 
trataţie. În vreme ce Fariq și Yolanda continuau să se 
hărțuiască, Spencer sorbi din sticlă simțind cum faţa i se înroșea 
și i se încălzea tot mai mult cu fiecare înghiţitură. Temperatura 
ridicată a corpului, combinată cu dogoarea ca de furnal a 
apartamentului neventilat, îl făceau să se simtă precum Pliniu 
cel Bătrân alergând de zor spre erupția Vezuviului. În familia 
Foshay, Spencer văzu o poveste de care puteai avea parte o 
dată în viață. O încurajă pe Yolanda să-și urmeze istorisirea. 

— V-aţi căsătorit, deci, la telefon. 

— Da, fraierul ăsta... 

— Haide, Landa, nu vrea el să știe dân astea. 

— Winston m-a luat de nevastă când era la pușcărie. Pierduse 
dreptul la vizite, și-o dată m-a sunat la serviciu. Eu gravidă-n opt 
luni, el singur cuc, mă ia cu lugu-lugu: „Hai să ne căsătorim, 
Boo”. Când? „Acu' mi-a făcut lipeala niște prieteni c-un reverend 
care te-nsoară rapid dacă ești la pârnaie. Ai cum să intri-n 
conferinţă pă telefon? Sună la număru' ăsta cu plată. Boo, ne 
căsătorim pă un dolar nouășcinci minutu'”. Și știi ce mi-a zis 
idiotul ăsta în loc de „da”? 

— Nu, spune-mi. 

— După ce reverendul a zis „O iei pe această femeie de 
nevastă, s-o iubeşti, să ai grijă de ea” și alea, el face: „Păi... e 
prima femeie cu care-am fost mai mult dă două cicluri 
menstruale, așa că asta e, dă-i bătaie”. 

— „Dă-i bătaie”? 

— Și, ţac-pac, mă și trezesc că-s măritată și cioara asta ţocăie 
pupături în receptor. 

— Ce frumos! 

— Ai vreo mândruță, dom rabin? întrebă Winston. 


VP - 104 


— Adică soţie? Nu. 

— Ai, adică, o fată? 

— Da, am. 

— Îi neagră? 

— Firește, răspunse încrezător Spencer, fără a menţiona că 
iubita lui, Natalie, nu era tocmai ceea ce băieţii cu tricouri de 
afară ar fi numit „o cioară pă bune”. Mesteca gumă ca un 
figurant dintr-o producție studenţească cu Grease și-și termina 
fiecare frază cu câte un „Da, băga-mi-aș!”, „Mișto!” sau 
„Excelent!”. Natalie îi mărturisise recent lui Spencer că ieșea cu 
el doar fiindcă sensibilităţile sale caucaziene erau întrucâtva 
compensate de pielea neagră. Se săturase de băieţi sută la sută 
albi care făceau glume cu bronzat, care-i cumpărau de ziua ei 
chiloţei cu model leopard și-o întrebau de ce părul pubian nu-i 
era la fel de drept precum cel de pe cap. 

— Hei, e greu să ieși c-o fată de culoare. Bate laba pe chestia 
asta, zise Spencer întinzând spre Winston palma și așteptându-l 
să pecetluiască legământul omului de culoare. 

Fără să se clintească, Winston îl privea preocupat cu coada 
ochiului. 

— Mă lași cu mâna întinsă? Omule, asta-i tare urât. 

Așa că Winston își atinse șovăielnic pumnul de palma lui 
Spencer. 

Duruletz simţea că Spencer se străduia prea tare să fie 
acceptat. Omul nici măcar nu știa că negrii nu mai băteau 
palma-n felul ăsta. Pe Yolanda, între timp, politeţea lui cu 
dreaduri începea s-o îmbuneze. 

— Spencer, vino colea. Chisăliţă, mai adu niște bere! 

Spencer luă loc pe canapea, încercând să-și ascundă 
stinghereala cu o înghiţitură zdravănă din sticlă. 

— Știţi ce, după primele guri berea asta nu-i așa de rea. 

Yolanda întinse mâna să-i atingă colierul din cochilii de la gât. 
Îi băgă câteva șuvițe pe după ureche și se imagină în chip de 
protagonistă însetată de iubire într-unul dintre romanele ei 
feministe. 

— Încep să cred că i-ar prinde bine lui Winston să aibă un 
Frate Mai Mare. Ești mare? Adică, Spencer, ești un frate mare? 

Winston se uită la berea rămasă în sticla lui Spencer. Era pe 
jumătate plină. Încă zece minute și Spencer Throckmorton avea 
să dispară pentru totdeauna din viața lui. Winston avea și el 


VP - 105 


niște mișcări în repertoriu. Ca o gazdă atentă, își retrase trupul, 
lăsându-și oaspetele să se simtă confortabil. Dar de îndată ce 
spinarea vizitatorului atinse pernuțele moi, Winston se lăbărță 
peste rabin cu toată greutatea, până ce-i auzi coastele pocnind. 
Își desfăcu picioarele până ce genunchii lui Spencer se strânseră 
laolaltă precum cei ai unei școlărițe la prima ei întâlnire. 
Ridicând telecomanda, Winston închise televizorul, lucru care-l 
scoase pe Jordy din dispoziţia dansantă și-l trimise la maică-sa 
plângând. 

— Deprivare senzorială, comentă Yolanda. 

Fariq așeză berile pe măsuță. 

— Fariq, zise Winston luând una. 

— Ce-i? 

— Negru’ ăsta cu păr sârmos e evreu. 

— Clar. Folosindu-și cârjele ca pe niște prăjini de cârmit 
gondola, Fariq își trase scaunul către canapea. lo mi-am zis că 
băiețașu' miroase a proaspăt îmbogăţit dă când a intrat colea. 

— la zi-ne tu cum e cu evreii. 

— Evreu’ e dușmanu' nenatural al omului dă culoare. 

— Nenatural? întrebă Spencer gâfâind după aer și încercând 
să-și facă un pic de loc. Cum poţi zice că un popor care a fost 
vânat sistematic ar fi „dușmanul nenatural”? 

Mimând camaraderia, Winston își lăsă un braţ peste umărul 
lui, apoi își înfipse iute antebraţul în gâtul rabinului, tăindu-i 
oxigenul și așadar răspunsul. Fariq, crezând că opoziţia fusese 
redusă la tăcere de logica irefutabilă a argumentaţiei sale, se 
folosi de avantajul obţinut. 

— Evreu' nu-i vânător în sensu' că aruncă sulița și de-astea, 
da-i oportunist, un vultur care dă târcoale, un hoț dă ouă, un 
parazit plin dă bube și puroi. Duruletz, îţi spun io, nu-l lăsa pă 
nenorocitu’ ăsta dă jidov în viaţa ta. O să te folosească și-o să-ți 
dea cu flit. Evreu’ are mereu un motiv ascuns. Dă ce ești aici, 
rabinule, spionând printre dușmani? 

Când se sătură de vitriolul lui Fariq, Winston îl slăbi pe rabin 
din strânsoare doar cât să-i îngăduie să-și umple plămânii și să- 
și elibereze un braţ. Spencer inhală grăbit, trăgând aerul cu 
pufnete scurte. Sângele începu să-i circule iar în brațul amorțit 
după ce se lovi de câteva ori cu palma peste coapsă. Peste 
câteva momente, se încumetă să vorbească: 


VP - 106 


— E o vorbă în Talmud: „Dacă doi îţi cer ajutorul și unul ţi-e 
dușman, ajută-l mai întâi pe el”. 

— Dă aia ești aici? Prezenţa ta i-o recunoaștere că omul 
negru, omu' primordial, e dușmanu' tău. 

— Uite ce... Fariq, nu? Nu știu ce ai cu mine și cu ai mei, dar, 
dacă vrei, pot să-ţi trimit niște broșuri de la LAD care prezintă 
elementele comune și paralelele istorice dintre evrei și negri. 

Fariq se simţi și mai surescitat; începu să-și frece între degete 
crucea egipteană de la gât, în vreme ce cu mâna cealaltă arăta 
spre faţa lui Spencer. 

— LAD? A, ne jucăm de-a acronimele? JDL și JDO. Avem și noi 
inițiale. I-S-L-A-M... lo Stăpânu' Lumii, Aerului și Mărilor. FI e de 
la Fructele Islamului, da' când să-ncepe jihadu' o să fie dă la 
Fariq Inchizitoru'. 

Bălmăjelile lui Fariq deveneau imposibil de distins de 
plânsetele copilului. Lui Spencer nu i se întâmpla prea adesea să 
se confrunte cu antisemitismul turbat, așa că nu știa cum să 
reacționeze. Regreta că școala rabinică nu oferea vreun curs și 
despre cum să faci faţă unui conflict cu cineva care-i urăște pe 
evrei. Izbuti să-și scoată, cu mâna liberă, Micul îndrumar al 
Iluminării Evreiești din buzunarul cămășii și începu să citească 
din el cu voce tare. 

— Talmudul zice: „Vinovatul ce nu-și recunoaște vina va fi 
vinovat îndoit”. 


— Talmudul... îl îngână Fariq frecându-și palmele. Să 
desfacem un pic cuvântu' ăsta, Talmud. „Talm” dă la olandezul 
taalm, „a vorbi”. „Ud” e udeală, pișare. Talm-ud, adică să 


vorbești ca o pișare-n ochi. Să spui vorbe care încurcă, abuzează 
și păcălește negrii. „Evreu”: Eu-vreu. Unu care vrea o chestie. Și 
unde să duce face cum vrea el. Știu eu dă unde vine toate, 
băiețaș. Evrika, adică în toate-i o evreică... Ev-oluţie, adică unde 
vrea evreii să ne ducă pă toți... 

Folosindu-și singurul braţ disponibil cât de bine putu, Spencer 
se grăbi să răsfoiască prin cărticică în căutarea vreunui aforism 
liniștitor care să poată fi utilizat și ca respingere a calomniilor lui 
Fariq. 

— „Acceptă-ți beteșugurile cu dragoste și bucurie” - Eleazar 
ben Judah din Worms. 

În tăcere, Fariq își goli sticla. O dezlipi de buze cu un plescăit. 


VP - 107 


— Beteșuguri? Cum îndrăznești să zici așa ceva unuia cu 
handicap ca mine? E-o șicană tipică dă evreu care te ia dă prost. 

— „Șicană”. 

Spencer rămase cu gura căscată, impresionat de vocabularul 
lui Fariq. Acesta continuă, ignorând un exemplu evident al exact 
snobismului despre care vorbea. 

— Toţ' are cărticica lor - evreii, comuniștii. Ei bine, are și 
negroteii una. 

Din buzunarul de la spate, Fariq extrase un volumaș ponosit, 
alcătuit din pagini fotocopiate și capsate stângaci, cam de 
dimensiunile unei vederi. Împinse cărțulia atât de aproape de 
faţa lui Spencer, că acesta putu simţi pe buze izul de scame din 
buzunar și de tuș de copiator. 

— Nu pot citi titlul, anunţă Spencer. 

Fariq îi trase tratatul mai departe de nas, până ce titlul apăru 
limpede: Micul îndrumar de înțelepciune neagră: Chestii nașpa 
pe care evreii le zic despre oamenii de culoare. 

Precum solomonarii din vechime rostindu-și vrăjile străvechi, 
Spencer și Fariq își duseră la piept cărțuliile, pronunţându-și pe 
rând incantaţiile. 

— „Am văzut cele mai bune minţi albe ale generaţiei lor 
distruse de nebunie, umblând goale, flămânde și isterice, 
târându-se pe străzile pătate de spermă, gălăgioase și sătule de 
sex ale negrilor în zori, ca niște Tarzani căutând turbaţi să-și mai 
bage-n venă ceva” - Allen Ginsberg. 

— „Dacă ești cu adevărat evreu, vei fi respectat din pricina 
aceasta, nu în ciuda acestui fapt” - Samson Raphael Hirsch. 

— „Fi-fi-fu-fam, simt miros de negrotei!” - Andrew Dice Clay. 

— „Sunt evreu. Când strămoșii onorabilului gentleman (Daniel 
O'Connell, membru al Parlamentului Britanic) trăiau în sălbăticie 
pe o insulă neștiută, ai mei erau preoţi în Templul lui Solomon” - 
Benjamin Disraeli. 

— la stai așa... Treaba asta cu „Ai mei făcea chestii când ai tăi 
locuia-n peșteri” e replica noastră. „Negrotei, negrotei, 
negrotei...” - Lenny Bruce. 

— „Sunt evreu fiindcă în orice loc în care se jeluiește 
suferinţa, se jeluiește evreul” - Edmund Fleg. 

— „Shvartze, shvartze, shvartze...” - Jackie Mason. 

— „Faptele bune ale omenirii sunt simple acte în lunga dramă 
a mântuirii” - Abraham Joshua Heschel. 


VP - 108 


— „Orice prostituată pe care musulmanii o convertesc la un 
model de virtute calvinistă e înlocuită de ghetou cu altele două. 
Dedicaţi cum sunt bunelor moravuri ale ghetoului, musulmanii 
sunt neputincioși în a obţine o reformă morală de durată” - 
Bayard Rustin. 

— Fariq, Bayard Rustin nu era evreu, era negru! 

— Și ce? Probabil că lucra pentru evrei când a scris asta. Și-n 
plus e şi-un triunghi pă numele lui, și asta-nseamnă că-i 
homosexual - la fel dă rău ca un evreu. Rabbi Kahane! Rabbi 
Kahane! Rabbi Kahane! 

Winston începea să-și dea deama că planul său de a-l pune pe 
Fariq să-l încolţească pe rabin și de a-l face să plece i se 
întorcea împotrivă. 

— Dom’ rabin! strigă el ridicându-se de pe sofa și aprinzând 
iarăși televizorul. Fariq! Gata cu „evreu”, „musulman”, „ăla 
zice”, „aia zice”. Mă doare capu'. 

Fariq își vâri cărticica la loc în buzunar cu un rânjet victorios 
de pistolar din vest. 

— Haide, Winston, nu pot’ să spui că n-ai simţit niciodată în 
fund picioru' evreului. Scoate totu’ la iveală, frațică. Ușureaza-ţi 
povara. 

Winston se gândi o clipă. 

— Nu, coaie, n-am dăloc evrei pă chelie. Chiar n-am nimica 
de-a face cu oamenii care-i evrei. 

— Fiindcă Jidovu' e-o ameninţare invizibilă. O să te introduc 
într-o chestie care-i zice Protocoalele Înțelepţilor Sionului. E cu 
planu' evreului dă condus lumea. 

— Nu sunt obligat să îndur mizeria asta! urlă Spencer, dar 
fără să se străduiască în vreun fel să plece. 

— Și-ai avut ceva evrei în viaţa ta. 

— Pă cine? 

— De pildă, judele care te-a trimis la pârnă pă chestia aia de-a 
avut loc pe Twenty-fourth Street. 

— Berman? 

— Da, chiar așa. 

— Și ăla care-a încercat să mă bage la bulău c-am încălcat 
termenii eliberării condiţionate, când n-a apărut avocatu' meu, 
era evreu? 

— Judele Arthur Katz. 


VP - 109 


— Paștele mă-sii, astea-s două cazuri cu doi evrei. Chisăliţă, ai 
face bine s-o iei dân loc și să le spui musulmanilor tăi c-ai 
descoperit o conspirație nouă. 

— Crezi că n-o să-i zic la predicator? 

— Da, chiar așa, fugi la șeful tău, se băgă și Spencer văzând 
că Winston nu era cu totul de partea lui Fariq. 

— Cioroiu' ăsta nici măcar musulman nu-i, zise Winston 
arătând spre cârjele lui Fariq. Musulmanii nu-l vor pă fraier, 
prea-i schilod. Nici sediu' lor și nici Meca n-are parcare pentru 
handicapati. 

— Te bag undeva, Durule! 

Winston se-ntoarse spre Spencer. 

— Da’ Chisăliţă a ridicat o problemă. Dă ce ești aici, rabinule, 
pă bune? 

Spencer își pironi rușinat privirea în podea și mărturisi: 

— Am devenit Frate Mai Mare ca să scriu un articol despre 
tineretul din ghetou. Și nu știam niciun tânăr din ghetou, așa 
că... 

Onestitatea îi fu primită cu resentiment palpabil. Yolanda nu 
mai simțea nevoia de a-l folosi pe Spencer ca pe o ureche în 
care să-și toarne problemele maritale. Fariq zise ceva printre 
dinţi despre un consorțiu evreiesc ce controla presa mondială. 

— Îmi pare rău, murmurară simultan Winston și Spencer. 

— Winston, de ce-ţi pare rău ţie? se rățoi Yolanda. Nu-ţi cere 
scuze dacă n-ai făcut nimic. 

— Știu. Da' așa simt, că-mi pare rău. 

Yolanda și Fariq așteptară ca Winston să-i ceară rabinului să 
plece. Spencer, până la urmă, era musafirul lui. Winston rămase 
pe sofa cu palmele sub cap, buzele strânse și ochii închiși. 
Înșelăciunea lui Spencer le lăsase tuturor un gust amar; Jordy 
gonea prin cameră în cerc, ca un polonic angelic amestecând în 
ciorba amărăciunii, dezamăgirii și vipiei verii. 

La al patrulea tur puse mâna pe jucărioara lui de plastic 
menită să-i învețe pe copilași rudimentele comunicării 
animalelor de fermă. „Vaca face Muu! Câinele face Ham Ham! 
Așa face curcanul: Glu! Glu!” După fiecare lătrat sau cotcodăcit, 
Jordy se oprea înaintea tatălui lui, încercând să reproducă 
sunetul respectiv. Chiţăielile și mieunăturile sale se dovedeau o 
bine-venită abatere a atenţiei. Winston uită momentan de 


VP - 110 


duplicitatea rabinului cu dreaduri. „Cocoșul zice Cucuriguu! Cum 
zice cocoșul, Jordy?” 

— Cululigu, imită Jordy trăgând de sforicică jucăriei. 

Winston se întreba: dacă mașinăria ar fi imitat o persoană, 
care ar fi fost echivalentul uman pentru un cucurigu? 

Spencer, sperând să bată un ultim cui în sicriul 
parteneriatului, rupse tăcerea. 

— A văzut cineva vreun film bun în ultimul timp? 

lar Winston avea un răspuns la întrebarea asta. 

— Evreiașule, nu știi când să-ţi ţii gura, zise Fariq, a cărui 
răbdare se isprăvise. Şi nici când s-o iei din loc. 

Duruletz mai deschise o bere. 

— Nu există „film bun”. Nu dă când preţu' biletului a trecut dă 
șapte dolari. 

— Doamne, acu' să vezi că cioara s-a pornit despre „peliculă”. 

Fariq rostise „peliculă” într-o suflare prelungă, eterică, așa 
cum ar fi pronunţat un critic de cinema de la televiziunea 
publică. Apoi se apucă iarăși să se uite cu lupa la bancnota 
falsă, tăind când și când bucăţi de aţă roșie și albastră din niște 
papiote, aranjându-le la întâmplare pe bancnote și dând apoi 
banii cu un spray poliuretanic. „Pelicula”, mai bombăni el. 

Yolanda îl opri pe Jordy din rotocoalele-i fără ţintă și îi 
adulmecă scutecul. 

Spencer vedea acum, în lucirea din ochii lui Winston și-n 
zâmbetul strâmb de pe buzele acestuia, o eroziune subtilă în 
peisajul montan care-i separa. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă. 

— De ce se duc oamenii la filme? Ca să se distreze, așa-i? 
Poate ca să-nveţe ceva. Da’ majoritatea fraierilor să duc ca să 
ghicească cine-i nenorocitu’ dă criminal. Și mereu i-aceeași 
persoană. 

— Cine? 

— Nașparliu' la care te-aștepţi cel mai puţin, normal. 

— Și atunci de ce te duci? De ce să arunci cu banii? 

— Nici nu știu. Când eram mic știam. Mă duceam să văd 
țâtele la vedete. Acuma-i așa dă proaste filmele, că mi-a stricat 
până și plăcerea asta simplă. 

— Cum? 

— Te pui pă scaun, cu floricele într-o mână, suc în ailaltă. 
Aștepţi un pic, te uiţi la ceas și zici: „Paștruș' cinci dă minute și 


VP - 111 


rapandula asta nu și-a arătat ţâţele? Ce film de căcat”. Și dacă- 
și scoate ţâţoancele la vedere înainte dă patruș' cinci dă minute, 
abia atunci e de căcat filmu’. 

— Deci orice film cu personaj principal feminin e prost? 

— Afară dă La femme Nikita. Şi-are și Natalie Woods niște 
chestii mai vechi care-i în regulă. Era-n regulă gagica. 

— Și dacă personajul principal e bărbat? 

— Dacă-i bărbat, mai ales dacă-i alb - și dă obicei e, chiar 
dacă să-ntâmplă să fie vreo cioară vedetă p-acolo - atunci filmu’ 
tre' să fie despre bine și rău. Și albicioșii-s ultimii oameni dă pă 
planetă care să mă-nvețe dă bine și rău. Și să-mi mai ceară și 
parale pă lecţie. 

— Și-atunci de ce te duci? 

— Mă duc pentru dezamăgire, cred io. M-am învăţat să fiu 
dezamăgit, și știu că-n cinema găsesc asta la sigur. 

Spencer întinse mâna după o bere nedesfăcută. Pe Winston 
nu-l deranjă. 

— Winston, pot să te întreb altceva? 

— Mda. 

— De ce-ai sunat la Fraţii Mai Mari ai Americii? 

— Cre' că știam c-o să fiu dezamăgit. 

— Poate în subconștient știai, dar nu de asta ai sunat. 

— Drept. Cred că dă fapt am sunat fincă io caut pă cineva să- 
mi explice chestii. Nu știu nimic dăspre viaţă, dăspre mine, 
nimic. 

— Cam cum se zice în filme: „Între timp, la fermă...” 

— Mda. 

— Ştii, când japonezii au început să dea filme mute, 
proprietarii sălii plăteau pe cineva să stea lângă ecran și să 
explice acțiunea. 

— Pă bune? N-avea cartonașe dân alea? 

— Intertitluri. Presupun că aveau, dar știi, uneori nu sunt de 
ajuns. 

— Așa-i. Ori dă câte ori mă duc să văd vreun mut d-ăsta, 
Charlie Chaplin sau ceva, încerc să citesc pă buze. Să-mi dau 
seama ce se petrece pă bune. Și-aveau un meseriaș care citea 
pă buze și alea? 

— Tipul era numit benshi. Rulau Crucișătorul Potemkin și omul 
zicea: „Notaţi măiestria tezelor simple, însă realizate prin 
contrapunct ale lui Eisenstein. Liniile rectangulare de mateloți și 


VP - 112 


ofițeri de pe punte, divizate de tunuri... tunurile statului, poți 
spune”. 

— L-am văzut pe ăla. „Totul pentru o lingură dă borş”. Căruţ 
dă copii coborând pă scări. Al naibii dă bun film. Benshi. Asta-i 
adânc. 

Winston trăgea de timp. Îi plăcea discuţia. Aici, în faţa lui, era 
singurul om dintre câţi cunoștea care mai văzuse Crucișătorul 
Potemkin și era dispus să discute despre asta în amănunt. Insă 
nu era un motiv să-l lase pe cioroiul ăsta vopsit, cu dreaduri, în 
viața lui. II întrebă pe Spencer de unde știa atâtea despre filme. 
Rabinul îi spuse că rolul evreilor la Hollywood era unul dintre 
subiectele pe care ţinea conferinţe. incepu apoi să argumenteze 
că recenta explozie a filmelor independente era un asalt al non- 
evreilor asupra dominației percepute a evreilor asupra 
Hollywoodului. Proclamaţia îi fu urmată de o mică digresiune 
despre subiectul noilor versiuni cinematografice ale unor filme 
vechi: era vorba despre mai mult decât o carenţă de 
originalitate; era o încercare mascată a industriei 
cinematografice de a-și recaptura imaginea proprie ca artă. 
Realizarea filmelor, cândva o ocupaţie elevată asociată cu goimi 
de geniu precum Tennessee Williams, Nabokov, Dali și Faulkner, 
era acum o afacere grosieră, dependentă de cheful mogulilor, 
de informaticienii vrăjitori care ștergeau diferenţa dintre actor și 
animaţie și de existenţa câte unei șlehte de nepoți fără altă 
treabă de făcut. 

Winston urmărea cu o anume dificultate argumentaţia lui 
Spencer - și asta nu fiindcă n-ar fi înţeles referirile la artiști sau 
n-ar fi priceput ce avea evreitatea de-a face cu întreaga 
poveste, ci fiindcă avea o epifanie. li întrerupse discursul: 

— Hei, rabinule, între timp, la fermă... 

— Ce este? 

— ii minte când ţi-am spus că eram în căutarea înțelegerii? 

Spencer încuviinţă din cap. 

— Ințeleg acuma că-nţelegerea nu-i o treabă pă care s-o 
cauţi, e ceva care te găsește ea. Inţelegi? 

— Ce te-a făcut să te gândești la asta? 

— Tu vorbeai și, nuş’ dă ce, mi-a venit în cap Sunt un evadat. 
L-ai văzut? Paul Moody. 

— Paul Muni. 

— L-ai văzut deci? 


VP-113 


— Nu. 

— Paul Muni o ia spre sud, fugind dă gabori pentru o crimă pă 
care n-a comis-o. Îl prinde și-ajunge la bulău. În faza asta știi că 
mă văd pă mine. Da-i o scenă care mă dă peste cap. E noapte, 
și el e-ntr-o remorcă laolaltă cu niște băieți albi, veniţi dă la 
spart bolovani ori cules bumbac, și se-ntoarce la bulău și dă 
acolo peste-o remorcă plină dă negrotei pă cale să plece la cules 
dă bumbac sau spart dă piatră. Și Muni și-un gagiu d-ăsta negru 
ca smoala se uită unu' în ochii altuia cam două secunde. Oau, e 
un rahat tare profund. 

— Asta-i tot? 

— Mda, cam asta. Muni îi aruncă cioroiului o privire gen: 
„Paştele mă-sii, acuma pricep io pân ce treceţi voi, amărâţii 
ăștia dă culoare. V-acuză lumea dă chestii care nu le-aţi făcut. 
Vă obligă să culegeţi bumbac”. Da’ p-ăla nu-l apucă plânsu'. Nu- 
i zice „frate”, nu-i urează baftă, nici nu încearcă să-i strângă 
mâna și să vorbească un pic dăspre cum ar trebui să se unească 
ei. O vorbă nu zice. Numa’ îi aruncă lui Money o privire care 
transmite: „Te-nțeleg, moșule, da’ am și eu pă cap ale mele”. Și- 
i marfă faza. Așa-i și-n pârnaie, și-n viaţă. Uneori te trezești că 
te simți apropiat dă niște băiețași dă care n-ar trebui să te simţi 
apropiat, da’ nu-ţi poţi permite s-o faci pă filantropu'. Da’ mi-am 
dat seama că aștept și io pă cineva care să se uite așa la mine, 
ori aștept să mă uit io așa la cineva. Nu-s sigur care din astea. 

— Și eu nu m-am uitat așa la tine când am intrat? 

— Nu, dom rabin, te-ai uitat la mine ca și cum ti-ar fi părut rău 
dă mine. 

— Și ce-i rău în asta? Chiar îmi pare rău pentru tine. 

— Da’ și pentru tine tre’ să-ţi pară. 

— Zici că-s superficial, gol pe dinăuntru, ca filmele din ziua de 
azi. 

— N-are nimic să fii gol pă dinăuntru, doar că n-ar trebui să fii 
când încerci să fii tu însuţi în vreo chestie. 

Spencer se simţi rușinat, însă nu-l cotropea nicio angoasă 
care să-l forțeze să se arunce în genunchi, cerșind iertare sau 
călăuzire spirituală. Ceru religiei sale un impuls care să-l poarte 
către remușcare. Și, dintr-odată, inima începu să-i bată mai iute, 
părul de pe braţe i se ridică și genunchii începură să-i tremure. 

— Ai simţit asta? întrebă Spencer. 

— Ce? 


VP - 114 


— Ca un curent electric în cameră, ca și cum ar fi trecut ceva 
printre noi. 

— Vorbește băutura din tine. Vezi că te-ai pilit. Trage o pișare, 
o să te simţi mai bine după. 

— La naiba, eu speram că Dumnezeu încearcă să-mi spună 
ceva. 

— Nuţi-a spus niciodată nimica? 

— Nu cred în Dumnezeu. 

— Ești rabin, cum să nu crezi? 

— De asta e așa de fantastic să fii evreu. Nu trebuie să crezi 

în Dumnezeu în sine, ci doar că ești evreu. 
__ Winston simţi că pe chip i se întipărea un rânjet ciudat, pieziș. 
Iși lăsă braţul peste umerii lui Spencer și-l conduse la ușă ca un 
om de ordine de treabă care-i urează noapte bună bețivului din 
sat. 

— Hai să-ncepem de săptămâna viitoare. Te pun la probă 
șase luni, da' nu fac nicio promisiune. 

El avea să fie călăuza spirituală care-i trebuia lui Winston. O 
călăuză cu dreaduri, și ce? Urma să aibă alături o persoană de 
care să nu fie atașat emoţional. Cine știe, Spencer se putea 
dovedi o voce de povestitor imparţială care să străbată prin 
zgomotul alb al muștruluielior Yolandei, prin încercările de 
racolare ale lui Fariq și prin bunele intenţii ale doamnei Nomura. 

— Pot să mai întreb ceva înainte să te duci? 

— Sigur. 

— Ce-i aia „borș”? 

— Borșul e o supă de sfeclă. 


Winston închise ușa după Spencer, apoi luă loc pe canapea, 
scoase markerul și-și desenă un cerc în palmă, își scrise numele 
în cerc. Yolanda, care terminase cu ștersul fundului lui Jordy, era 
pe cale să amplaseze un scutec nou și intenţiona să pună copilul 
în poala lui Winston, când acesta din urmă se ridică brusc și 
dădu fuga la ușă. Spencer era la zece pași de prag, încercând 
să-și dea seama cum de un bărbat tânăr cu un copil în grijă, ce 
stătea într-un apartament cu cearșafuri în loc de draperii și 
borcane de maioneză pe post de pahare, își putea permite să 
vadă atâtea filme. „Poate că intră mergând cu spatele, își zise, 
precum Cacus când a furat cireada lui Hercule”. 

— Alo, rabinule! 


VP - 115 


Capul lui Winston se ițea în cadrul ușii. 

— Dacă tot ai crezut c-o să fii Fratele mai Mare al unuia dă opt 
ani, ce plănuiai să faci cu mine-n după-amiaza asta? Să mă duci 
la grădina zoologică? 

Spencer băgă mâna în rucsăcel și scoase un disc zburător 
fosforescent pe care-l aruncă cu iscusinţă spre Winston. Winston 
râse și trânti la repezeală ușa. Discul ricoșă cu un bufnet din 
cadrul metalic al ușii și se opri bălângănindu-se la picioarele 
unui copil de pe hol. Băiatul ridică discul și i-l întinse înapoi lui 
Spencer. 

— Poţi să-l păstrezi. 

Spencer Throckmorton porni spre mașină simțindu-se ca și 
cum tocmai ieșise de la un interviu de angajare și ar fi izbutit să 
capete slujba de mahut urban. Avea de-acum să meargă pe 
lângă elefantinul Winston Foshay, croindu-l peste coaste cu un 
baston de bambus, mânându-l departe de prăpăstiile vieţii, 
îmboldindu-l ca să execute numerele de acrobație impuse de o 
societate respectabilă. 


VP - 116 


8. TEORIA GPS 


Există un anume calm donquijotesc pe un coridor de școală 
pustiu. Chiar dacă nu era înscris la Centrul Comunitar Pregătitor 
Ramón Emeterio Betances, Winston se simţea privilegiat. Să se 
preumble pe holuri în vreme ce elevii erau la ore era cea mai 
mare apropiere pe care o putea obţine un puști de la oraș de 
seninătatea cu care Huck Finn își purta pluta pe Mississippi. 
„Slavă Domnului că nu-s într-o clasă din alea. Ba pă deasupra și 
școală dă vară?” Cu căruţul scârțâind, Winston îl purtă pe Jordy 
în lungul holului, în drum către întâlnirea pe care Spencer o 
organizase spre folosul lui. La telefon, Spencer comparase 
întrunirea cu o grămadă de rugby. Winston și oamenii 
importanţi din viaţa lui aveau să se vadă cu toţii acolo, să 
discute cea mai potrivită strategie pentru a marca un eseu, apoi 
aveau să treacă la executarea planului. „Winston devine un om 
de succes, pe locuri, fiţi gata, start!” spusese Spencer. Winston 
se cam îndoia că avea să fie atât de simplu. 

Vâri capul într-o sală de clasă de la etajul al doilea. Înăuntru, o 
profesoară se afla în faţa unei hărţi a orașului New York, trecând 
în revistă informaţii de bază: 

— Câte districte sunt în New York? 

— Cinci! Staten Island, Bronx, Queens, Brooklyn și Manhattan! 

— Care sunt insule? 

— Staten Island! 


— Și? 

— Manhattan! 

— Și care-i cel mai nordic district? 
— Bronx! 


— Și-acum... încotro e nordul? 

Toţi elevii din clasă își ridicară în aer mâna, îndreptându-și 
arătătorul spre tavan. Profesoara, chinuită, își lăsă încet fruntea 
în palme. 

— Nu. Nu. 

— La naiba, recolta dă anu' ăsta-i mai proastă dăcât eram noi, 
mormăi Winston retrăgându-se și urmându-și posomorât drumul 
spre cancelaria școlii. 


VP - 117 


Doamna Dunleavy ridică ochii din mâncarea de prânz și văzu 
o siluetă rotundă oprindu-se de cealaltă parte a geamului 
securizat. Deschise ușa. 

— Bună sea-ra, zise Winston cu o tărăgănare ca dintr-un film 
de Hitchcock. 

— Winston, mă bucur să te văd. Văzându-l pe Jordy ghemuit 
în căruț, întrebă: E fiul tău? E tare drăguţ, pot să-l iau în brațe? 

Winston se întoarse cu spatele la ea și deplasă căruțul în 
afara razei de acțiune a braţelor femeii. 

— Nu să poate. Niciun alb nu mi-a atins vreodată copilu’. 
Dacă-l atinge vrunul, o să trebuiască să-l omor. Cum face 
iepuroaica dacă pui mâna pă iepurașu' ei. 

Doamna Dunleavy îi fusese profesoară lui Winston toamna 
trecută, când urmase programul de pregătire pentru 
bacalaureat la centrul comunitar. Concepţiile ei despre limba 
engleză nu-i sunau deloc bine lui Winston. Pentru el, limba era o 
extensie a sufletului. Și dacă discursul său, plin cu negaţii duble, 
conjugări improprii ale verbelor și dezacorduri, era greșit, atunci 
și gândurile sale erau greșite. Și adeseori corecțiile ei aveau 
efectul de a-l reduce la o listă rasială de greșeli de pronunție și 
ortografie. 

Într-o școală alternativă al cărei corp didactic era alcătuit în 
majoritate din membri ai generaţiei flower power încă nervoși că 
Bob Dylan trecuse la chitara electrică, doamna Dunleavy era o 
profesoară acceptabilă. Se mulțumea să predea și atât. Nu-l 
bătea la cap pe Winston cu întrebări despre viaţa lui de-acasă, 
căutând material literar de folosit în vreun poem scris la 
persoana întâi sau în vreun roman condescendent, atât de bine 
periat să fie corect politic, încât aducea cu o corceală între 
Coliba unchiului Tom și o transmisie televizată a discursului 
prezidenţial despre Starea Națiunii. 

Nu-și ţinea lecţiile din vreo perspectivă stângistă radicală și 
nici nu aborda accentul postului public de radio: Oameni buni, 
astăzi vom pune un steguleț roșu în fiecare tară din America 
Latină în care Statele Unite au desfășurat operațiuni speciale ca 
să-i asasineze liderul. Spuneţi după mine numele țărilor în 
vreme ce înfig stegulețele: Cuu-ba, Ar-geen-tii-na, Ni-ca-ra-gua. 
La aritmetică, doamna Dunleavy nu adopta o falsă atitudine de 
stradă ca să explice pe limba locului cum se fac împărțirile cu 
fracţii. Deci stati geană, când o fi să împărțiți fracții, luați prima 


VP - 118 


și-o înmulțiți cu a doua pă de-andoaselea, calculati produsul, 
adică cu ce-a venit dă la produs numărătorii și ce-a produs 
numitorii. Floare la ureche, așa-i? Spre deosebire de profesorii 
bărbaţi, nu-și număra printre păcate întârzierile constante la ore 
și nici futaiurile nu-tocmai-discrete cu eleve de la sfârșit de 
săptămână. 

În ciuda rezistenţei la eforturile doamnei Dunleavy, Winston 
fusese pe cale să obțină echivalentul pentru delincvenţi al unui 
record la atletism, un scor de două sute de puncte la examen, 
dar se lăsase de școală înainte să-l susțină. Când doamna 
Dunleavy îl întrebase de ce, răspunsese că se temea de ce-o să 
facă dacă pica. „Știu c-o să fac rău cuiva”. Se temea și de ce-l 
păștea dacă avea să ia examenul. „Știu c-o să-mi fac rău singur. 
C-o să-mi sabotez viaţa”. 

Winston auzea vocile suprapuse ale conversaţiei din sala de 
alături. 

— Tata-i acolo? o întrebă pe doamna Dunleavy. 

— Da, este. O să stai la lectură? 

— La naiba, nici gând! Poemele lu' tata-s mai rele dăcât 
rahaturile pe care ne puneaţi dumneavoastră să le citim. Sper 
că nu puneţi botu' la toate rahaturile lui cu Panterele Negre 
pentru Popor pă care le bagă la-naintare. 

— Tatăl tău e o sursă de inspiraţie pentru mii de persoane 
implicate în această luptă. 

— lo știu numa’ că, de-ncepe să citească negru ăla, osă mă 
lupt să rămân treaz. Primu' lucru pe care-l face mereu e să-și 
pună ceasu' pă tribună, cu meclă serioasă. De parcă ce-are dă 
zis e important. De parcă Revoluţia ar sta să se pornească-n 
or'ce moment și nu-i vreme dă pierdut. După care babacu' s- 
apucă să ignore ceasu' și citește trei ore-n cap. Omu' alb ar 
apuca să ne ia-n sclavie iarăși, și cioara tot n-ar termina de citit. 

— Winston, trebuie să te întorci la școală. Niciodată nu e prea 
târziu. 

— Da’ totdeauna-i prea greu. 

Winston îl săltă pe Jordy din căruţ și porni spre sala de 
conferințe, unde se înghesui într-un ungher. Intrarea-i trecu 
neobservată de mai toţi cu excepţia lui Fariq, care-și întâmpină 
tăcut prietenul cu un ridicat din sprânceană și o săltare aproape 
imperceptibilă a bărbiei. „Gașca” lui Winston stătea în jurul unei 
mese de stejar, ca dramaturgii de la teatrele independente, 


VP - 119 


scriind ultimul act al vieţii sale. Cel mai aproape de el, la un 
capăt al mesei, se așezase Inez. În dreapta îi avea pe Yolanda, 
Fariq și Spencer. În stânga, niște coafuri africane cărunte 
încoronau capetele tatălui lui Winston și ale tovarășilor săi de 
demult din Panterele Negre, Gusto, Dawoud, Zăhărel și Duke, 
fiecare cu câte un pieptene mic de oțel în stil african băgat pe 
după ureche. La piciorul mesei, în dreptul unui scaun gol, se afla 
un difuzor. 

Spencer era mândru de el însuși. Îi luase o săptămână să 
organizeze totul și, adunându-i pe apropiații lui Winston într-o 
singură încăpere, își realizase primul său mitzvah; n-avea de 
gând să lase tacticile brutale ale lui Clifford Forshay să întineze 
miracolul. Avea cunoștința despre reputația de intimidant a lui 
Clifford, iar geaca de piele cu umeri pătrăţoși și barba de 
patriarh nu făceau decât s-o întărească. Nu era greu de văzut de 
unde învățase Winston să fie agresiv. 

— Unde dracu-i băiatu' ăla? întrebă Clifford fără să se 
obosească să arunce o privire măcar spre ușă. Întinse braţul 
spre Spencer, făcând să părâie ameninţător mâneca de piele a 
gecii, și-l apucă de încheietura mâinii. Cât naiba-i ceasu'? 

Îi săltă mâneca și, negăsind vreun ceas, se lăsă iarăși cu 
spinarea în speteaza scaunului. 

— Unde ţi-i ceasu', frate? Știi că Fratele Malcolm zicea așa: 
„Să nu te-ncrezi în cineva fără ceas la mână”. 

Spencer nici nu clipi. 

— Dar unde-i ceasul dumitale, domnule Foshay? 

— Cioară, ceasu' meu e-n geantă, cu poemele. Și nu te da 
rotund la mine, te știu eu cine ești. Eşti afurisitul ăla de rabin 
negrotei pe care-l cară albii mereu pe la chestii când le trebuie o 
opinie rezonabilă a cuiva de culoare. 

— Așa-i, așa-i. Dă ce să avem încredere-n tine? se auzi ca un 
ecou și Zăhărel. 

Aghiotanţii lui Clifford stăteau relaxaţi în scaune, mângâindu- 
și bărbiţele și terminându-și unii altora frazele. 

— Înţelegi ce voia să spună Mao când a zis... 

— „În relaţia ce-ar trebui să existe între popor și trupe, primul 
ar trebui asemănat cu. 

— „... apa, iar celelalte cu peștii care-o locuiesc”? 

Clifford ridică mâna, cerând liniște. 


VP - 120 


— Tu ești un Tom. Unu' din teoreticienii ăia politici, culturali și 
sociali. Și-acuma te dai bine pe lângă fiu-meu? 

Spencer se îndreptă în scaun. 

— Subscriu într-adevăr la o teorie. La o metateorie, dacă 
doriți. Consider, așadar, că o teorie bună ar trebui să fie 
generalizabilă, precisă și simplă. 

— Ce căcat de teorie e aia? mârâi Cliford eliberându-i în 
sfârșit încheietura. 

— E teoria GPS, o teorie a teoriilor. Însă nicio teorie nu 
întrunește toate trei criteriile: generalizabilă, precisă și simplă. 

— Teoria relativităţii a lui Einstein! ţipa Zăhărel, mulțumit de 
sine însuși pentru că citase teoria cea mai cea dintre toate. 

— Generalizabilă și precisă, dar nu simplă, răspunse Spencer. 

— Ce zici atunci dă teoria că bulangiii și hindușii trâncânesc o 
grămadă? băgă la înaintare Gusto, trăgându-și pieptenele 
african și scărpinându-și freza cu dinţii acestuia. 

Încruntat, Clifford se interesă: 

— A cui e teoria asta? 

— A mea, moșule, răspunse Gusto înfundându-și micuța 
greblă de metal în coafura devenită acum asimetrică. 

— Aduce mai degrabă a prejudecată decât a teorie, zise 
Spencer. Însă, de dragul întâlnirii noastre spre a ne cunoaște 
mai bine, îi vom spune teorie - deși e simplă, e cu siguranță 
imposibil de generalizat și nici nu este precisă. 

Sătul să se piardă în peisajul unei adunări ce-ar fi trebuit să fi 
fost în onoarea lui, Winston își dezlipi spinarea din ungher, îl 
așeză pe Jordy pe masă, înaintea lui Inez, și se apropie fără 
grabă de locul său. Jordy se târî în lungul blatului mesei și se 
cuibări în poala paternă. 

— Omule, singura teorie care întrunește toate trei condiţiile 
teoriei GPS e chiar teoria GPS. 

— Pe unde-ai umblat, istețule? întrebă Clifford. 

— Pă unde dracu-ai umblat tu? 

— Băiete, nu te răţoi la mine. Pe vremea mea nu ne trebuia 
intervenţii din astea ca s-aducem vreun băiețaş pe drumul cel 
bun. Lucrurile se ţineau laolaltă. Comunitatea creștea copiii. 
Dacă madam Johnson vedea că nu te porți frumos, te chema și 
tu veneai. Și te alinta cu varga la poponeţ și îndurai. Te trimitea 
acasă, o chema pe maică-ta. Și când te întreba mămică-cta: 


VP - 121 


„Așa-i, cum a zis madam Johnson?”, ziceai că da și-o mai încasai 
o dată și de la părinţi. 

Duruletz flutură mâna a lehamite. 

— Dacă rahatu' ăsta era așa dă virtuos și dă /aolaltă p-atunci, 
cum se face că tu ai ajuns așa dă naşpa? 

Clifford sări în picioare, cu mâna ridicată mult deasupra 
capului. 

— Cioară, arată-mi respect! 

Difuzorul telefonului de pe masă se trezi la viaţă cu un pârâit, 
și vocea mamei lui Winston scrâșni: 

— Clifford, dă-i pace lui Winston! 

— Spune-i vreo două lu' negru' ăsta, mama, zise Winston 
trăgând mai aproape de el sistemul de comunicare și dându-i 
mai tare volumul. Spune-i vreo două până nu-i vâr în cur 
ochelarii ăia dă soare dă mare luptător pentru drepturile civile. 

— Ce mai faci, copile? 

— Bine, mama, bine. Mi-i dor dă tine. 

— Îs aci pentru tine, copilaș, da' mi-a mai rămas doar vreo 
treizeci dă minute din pauza de prânz. 

Spencer se dădu mai aproape de masă. 

— Vorbind de teorie, cred că tocmai am văzut la lucru, în fața 
noastră, ceva din teoria oedipiană a lui Freud. 

— Da, numai că-i o teorie care nu se poate generaliza, 
interveni Yolanda. La oamenii de culoare e clar că nu s-aplică. E 
drept, s-ar putea ca vreun cioroi să vrea să-și omoare tatăl, dă-i 
al naibii de sigur că nu vrea s-o reguleze pe mă-sa. Poate vreo 
verișoară, dar Mămica iese din discuţie. 

Spencer apucă stiloul și suportul pentru foi și începu. 

— Mă bucur că a reușit toată lumea să ajungă. Suntem aici ca 
să-l ajutăm pe Winston Foshay s-o apuce pe ceea ce îndeobște 
se numește „calea cea dreaptă”. Știm cu toţii că e un tânăr cu 
probleme și cu un imens potenţial nefructificat. Și, Winston, știu 
că ești cinic în privinţa procesului și că ţi se pare probabil că 
aduce cu o înmormântare, dar te rog să nu uiţi că, orice ai auzi 
astăzi spunându-se, noi, spre deosebire de Antoniu și Brutus, nu 
am venit să te îngropăm, ci să te lăudăm. 

Fariq își suci șmecherește cozorocul șepcii. 

— Duruletz, nu știu ce tot zice dă tine fraieru' ăsta, dă am 
venit să m-asigur că-ţi găsești o slujbă ca să-mi achiţi ce-mi 
datorezi, cioară. 


VP - 122 


— Du-te naibii, mă. O să-i ai când ţi i-oi da. 

— Să începem. Winston, una dintre datoriile iniţiale ale unui 
Frate Mai Mare este să-i alerteze pe membrii grupului de sprijin 
al Fratelui său Mai Mic, să evalueze tăria reţelei sociale, apoi să 
întocmească un plan de acțiune. 

— Un minut. 

— Da, domnule Foshay. 

— Nu pot, de bună-credinţă, să iau parte la asta fără să știu în 
ce direcţie înclină simpatiile dumitale, domnu' Throckmorton. 
Cum știm că nu-l îndrumi pă Winston pe drumul către apatia 
rasei negre? 

— Aș vrea să se noteze că nu cred în etichetări. 

— Tot o javră de evreu rămâi. 

— Multumesc, Fariq. Cum spuneam înainte de a fi etichetat cu 
atâta grosolănie, este vorba despre faptul că termeni politici 
precum „stânga”, „dreapta”, „democrat” ori „republican” nu au, 
pentru mine, nicio însemnătate. Nu dau seamă defel despre 
personalitatea politică ori motivațiile cuiva. Evaluez inteligenţa 
politică a cuiva după disponibilitatea respectivului de a pune ori 
nu cu literă mare „n”-ul din „negru” și după capacitatea de a 
pronunţa „Ntozake Shange”. 

— Cine? întrebă Dawoud. 

Gusto dădu un cot în coastele partenerului său nesimțitor. 

— Ştii doar, surioara aia care-a scris piesa Curcubeie pentru 
fetele de culoare cu brate prea scurte ca să boxeze cu 
Dumnezeu. 

— Mda, îmi aduc aminte. O gagicuţță care-i dădea că nu le 
respectă bărbaţii pă ele. A fost destul de mișto rahatu' ăla de 
piesă, am văzut-o când eram prăjit. 

— Putem să ne întoarcem la discuţia despre viitorul lui 
Winston? Bătând darabana cu degetele pe tăblia mesei, Clifford 
continuă: Doar că nu vreau ca integritatea de bărbat afro- 
american puternic a fiului meu să fie compromisă. Trebuie să 
ne-asigurăm că băiatu' se dezvoltă ca un bărbat de culoare, ca 
descendent al aristocrației africane, al clasei muncitoare din sud 
și-al unor băieţași duri din Brooklyn care și-au luat viața în 
mâinile lor. 

Spencer își agită un deget a avertizare și-l întrerupse: 


VP - 123 


— Cred că n-ar trebui să ducem prea departe povestea cu 
dreptul negrilor la autodeterminare în cazul lui Winston. E ca și 
cum ai calcula pi cu cinci milioane de zecimale - la ce bun? 

— la stai așa! 

Precum participanţii la o ședință de spiritism, cu toţi se uitară 
împrejur ca să vadă de unde provenise ţipătul lipsit de 
corporalitate. 

— Hei, e careva p-acolo? 

— Rahat, mama e încă la telefon. Gura, toată lumea! Zi, 
mama. 

— Ascultaţi colea. E viața lu’ Winston. El să decidă ce vrea să 
facă cu ea. Tre' să plec acuma. Pa, copile. Sun iarăși în câteva 
minute. 

— Te iubesc, mama. 

După reproșul domnului Foshay, participanţii își îndreptară 
țepeni spinările, așteptând ca Winston să preia comanda asupra 
întrunirii și asupra vieţii sale. Winston, fără să bage în seamă 
neliniștea încordată din jur, scormoni prin rucsac și scoase o 
cutie cu mâncare. Puse deoparte o caserolă cu pernil, 
habichuelas și arroz amarillo presărat cu ganaules, apoi desfăcu 
un burrito subţire și mușcă din el. După o înghiţitură, scuipă 
mâncarea nemestecată. 

— Taco Bell musai să-ţi facă varză comanda. Le-am zis fără 
ceapă. ` 

Se apucă să ambaleze la loc, tacticos, restul de burrito. In 
cele din urmă, se șterse la gură cu un șerveţel și zise: 

— Mai întâi, negroteii ăștia tre’ să facă pași. 

— Cine, noi? întrebară uluiți Gusto, Dawoud, Zăhărel și Duke, 
cu degetele arătătoare apăsate în coșul pieptului. Ce-ai dă 
gând? 

— Voi ăștia fugiţi-dă-armată, purtători-dă-dashiki-și-trenciuri- 
dă-piele-vara, șoferi-dă-mașini-maro, obsedaţți-dă-anii-șaptezeci, 
voi e cazu’ s-o luați din loc. Nu sunteţi în rețeaua mea socială dă 
sprijin. 

Clifford își apără prietenii. 

— Winston, îi știi pe frăţiorii ăștia de-o viață. Cine-a avut grijă 
de tine când n-am fost io prin preajmă? Ei. Cine ţi-a dat s-asculţi 
Miles și Monk? Tot ei. 

— Ciorile astea nu mi-a dat s-ascult nimic. Veneau pe-acasă 
numa' să zacă, să fumeze iarbă și să-i facă ochi dulci lu' mama. 


VP - 124 


Și când se lua curentu' îmi înhăţa casetofonu', că mergea pă 
baterii, și mă obliga s-ascult muzica aia de căcat cu zumba- 
zumba și păcăneli dă tobiţă. 

Clifford își lăsă palma peste a fiului său și-o strânse. 

— Winston, ăștia-s patru tovarăși buni, oameni trecuţi prin 
multe. Oameni mândri de culoare care și-au sacrificat tinereţile 
pentru ca tinerii ca tine să nu trebuiască să treacă prin ce-au 
trecut ei. Mai ţii minte? 

Dârzenia lui Winston începu să slăbească amintindu-și cât de 
liniștitor fusese să-i aibă pe cei patru bărbaţi pe cap în 
apartamentul micuț, ca pe niște eliberatori ai Alianţei. 
Trăncănelile lor lăudăroase îi făceau pe el și pe maică-sa să 
râdă. Țigările mentolate spânzurau din scrumierele pe care le 
făcuse la școală precum tunurile fumegânde printre crenelurile 
unui castel. Winston se simţise protejat. Și, cu toate că era prea 
tânăr ca să știe că războiul se sfârșise de mai bine de un 
deceniu, tânjea să fie îndeajuns de mare ca să lupte pe frontul 
Revoluției. După cină, bărbaţii se așezau pe canapea și-și 
curățau armele. Puneau cu grijă picături de ulei cafeniu pe 
mecanisme, întinzând cu degetele stropii uleioși. 

— Ţin minte când m-a împușcat Gusto, când își curăța 
nenorocita dă pușcă. Asta-mi amintesc, paștele mă-sii. 

— Ştii că a fost un accident. 

— Drept în coapsă m-a nimerit. 

— Rahat, a fost un accident. 

Clifford îi scutură umărul, iar Winston clipi, încercând astfel să 
îndepărteze amintirea piciorului din care pulsau jeturi de sânge. 
Și a Brendei care-i făcuse un garou din cordonul halatului de 
baie. 

— Winston. 

— Ce-i? 

— Suntem toţi negri aici, iar bărbaţii, mai ales cei de culoare, 
fac greșeli. Trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Eşti un tânăr 
inteligent, nu așa de diferit de Malcolm, Huey și Eldridge când 
aveau vârsta ta. Mulţi oameni de culoare s-au găsit în aceeași 
poziţie în care te afli tu acum. lisus, Hanibal, Pușkin, Babe Ruth 
și Beethoven au ascultat cu toţii de cei mai în vârstă ca ei, și așa 
trebuie să faci și tu. 

Winston se uită spre omul pe care și-l alesese drept 
călăuzitor. Spencer purta o cămașă clasică, de un albastru pal. 


VP-125 


Se uită sub masă: picioarele lipsite de șosete ale noului său 
mentor se răsfăţau în mocasini argintii scumpi. Zăhărel, 
observând tristețea de pe chipul lui Winston, întinse mâna peste 
masă și puse mâna pe gulerul lui Spencer. , 

— Cioara asta parcă-i de la CIA, așa-i? Asta-i genu' dă negru 
pă care-l vrei în echipă? 

Winston scoase capacul de plastic de la recipientul cu 
mâncare hispanică și întinse faţa în aburi. În vreme ce înțepa 
bucăţile de carne grasă cu furculița, vorbi fără să ridice privirea: 

— Uitaţi, poate c-aţi aruncat cu toţii grenade, ați tras cu 
pușca, ați hrănit copilași și chestii cândva dă mult în vremurile 
dă aur, da' acuma nu mai faceţi dăcât să puneţi muzica aia cu 
tobe și saxofon răgușit pă fundal la poemele la taică-meu, așa 
că, și de-ar fi Spencer agent CIA, n-aveţi dă ce vă face griji, fincă 
faptele voastre, ori ce rahaturi revoluționare aţi făcut voi, s-a 
prescris dă mult. 

Clifford scutură din cap. 

— Fiule, pierzi esenţialul din vedere. Știu că ne crezi învechiţi, 
paranoici și mai știu io ce... 

— Nu, știu eu ce. Yolanda, care-i cuvântu' pă care-l folosești 
tu mereu pentru oameni care nu poate funcţiona fără niște gagii 
anume în viața lor? 

— Codependent, răspunse Yolanda. 

— Așa, zise Winston întorcându-se către Clifford și ciracii săi. 
Sunteţi toți codependenți... Yolanda, care-i cuvântu' pă care-l 
foloseşti mereu ca să ne descrii pă mine, Chisăliţă, Albiciosu' și 
Armello? 

— „Homoerotici?”  murmură ea, întrucâtva nesigură pe 
răspuns. 

— Mda, ăsta-i. Tati, tu, Zăhărel și ăștia toți sunteţi niște 
homoerotici dă modă veche, paranoizi și codependenţi. 

Winston începu să azvârle cu boabe verzi de mazăre, aflate în 
vârful movilei de orez, înspre prietenii tatălui său. 

— Și-acuma roiu’! Inainte să-ncepeţi cu discuţii despre John 
Coltrane. 

— Nu e bine, Winston. 

— Tăticu', poţi să te duci și tu dacă vrei. 

Clifford rămase pe loc, în vreme ce Gusto, Dawoud, Zăhărel și 
Duke se pregăteau să plece. Işi ridicară gulerele pe gât, își 
îndreptară mânecile jachetelor și-și potriviră cu mâna coafurile 


VP - 126 


afro, încercând să-și păstreze șicul expirat și nonșalant de anii 
șaptezeci. 

— N-ai dă ce să-l bagi pă Coltrane-n ciorba asta, zise Gusto 
lingându-și degetele și netezindu-și cu ele sprâncenele. 

Winston începu să bată un ritm pe blatul mesei, batjocorindu- 
le poezia în vreme ce se furișau afară pe culoar. 


Coltrane-i supertare. 


Coltrane-i dragostea nu moare. 
Coltrane-i dragoste neagră pă veci. Pă veci. 
Coltrane-i burrito pă veci. Burrito pă veci. 


Ziceţi că asta-i poezie? Recunosc, în vremea când vă ţineați 
cu ghearele dă casetofonu' meu, îmi plăcea muzica lu’ cioroiu' 
ăla. Cornu' ăla vă calma ca un masaj. Da' după ce-am ascultat, 
hahalerelor, ce scrieţi voi despre chestie, nu mai suport muzica 
asta. Ori dă câte ori îi aud melodiile mă gândesc la rahaturile 
voastre dă poeme. Cre’ că i-aţi omorât de tot vânzările 
amărâtului. 

Extrem de mulțumit de el însuși, Winston se întoarse la 
îndesatul mâncării în gură. 

— Coaie, ce bine m-am simțit. 

Toţi ceilalți îl priveau cu diverse grade de incredulitate. 

— Ce vă uitaţi așa? întrebă cu gura plină. 

Spencer îl așteptă să înghită, îl privi drept în ochi și puse 
întrebarea care-l prinde la strâmtoare dintotdeauna pe orice 
nepricopsit ce încearcă să-și îndrepte viaţa: 

— Winston, tu ce vrei să faci? 

O expresie pe adâncă îngrijorare se ivi pe chipul lui Winston. 
Întrebarea îi fusese adresată de nenumărate ori până atunci și, 
pentru prima dată, nu replică folosind răspunsul dinainte 
pregătit: „N-am dă făcut nimic dăcât să rămân negru și să mor”. 
N-ar fi putut pune asta în cuvinte, însă Winston simțea 
greutatea libertăţii despre care taică-său și Inez îi spuseseră 
mereu că era rodul sacrificiului strămoșilor săi. 

— Ce vreau io să fac? Nu știu ce, da' ceva vreau să fac. 

— Vrei să faci bani, se băgă Fariq. 

— Așa-i. 

— Vrei să fii un bun exemplu pentru fiul tău, sugeră Yolanda 
umplând iarăși biberonul lui Jordy cu suc de mere și făcându-i 


VP - 127 


vânt pe blatul mesei ca și cum ar fi fost o halbă într-o cârciumă. 
Winston îl prinse, sorbi din biberon și apoi i-l dădu copilului. 

— Sigur, ai dreptate. 

— Vrei să fii ca ei, zise Inez arătând spre un set de postere 
care-i includeau pe Ho și Min, Marx, Menelik al Il-lea și Emma 
Goldman, înșiruiți pe perete ca pe un Munte Rushmore al 
radicalilor. 

— Dacă zici tu, o tachină Winston abătându-și privirea peste 
postere. Ăla cine-i? 

— Care? întrebă Inez. 

— Din capăt, albul cu mutră dementă. 

— Este Eugene V. Debs. A fost un lider al proletarilor la 
începutul secolului douăzeci. A candidat de câteva ori și la 
președinție. 

Winston se uită lung la fotografia alb-negru a agitatorului 
chel, cu față asprită. Eugene Debs stătea la o tribună nevăzută, 
aplecat asupra unei mări de oameni precum un bust cioplit prins 
la prova unei fregate, cu pumnul ridicat și gura întredeschisă. 
Aproape că-i auzeai îndemnurile înflăcărate prin care cerea 
mulţimii să răstoarne totul, de la oligarhia corporatistă la 
orizontul însuși. Imaginea mărită cu Debs vorbind către popor îi 
amintea lui Winston de el însuși: negroteiul înfipt care ameninţa, 
înjura, protesta și se lupta până i se făcea pe plac. 

— Ticălosu' ăla bătrân arată ca mine pă cale să fac un atac dă 
cord. Cioara ar face bine să se calmeze. 

Inez, cam nemulțumită, se trase de lobul urechii. 

— Winston, ai menţionat banii, familia, activismul social ca 
posibile țeluri ale vieţii tale, lucruri de care ai vrea să te ocupi. 
De unde plănuiești să începi? 

— De-aici, de la sămânţa mea, răspunse Winston ridicându-l 
pe Jordy de ceafa ca o leoaică săltându-și puiul. Negrișoru' ăsta 
de colea e prima mea responsabilitate. 

— Nu cred. 

— Cum așa, doamnă Nomura? Dă Yolanda n-am dă ce să am 
grijă - e-n toată firea, se descurcă singură foarte bine. 

— Winston, e ca și cum ai fi într-un avion. 

— N-am fost niciodată cu avionu’. Winston își dădu un pumn 
în frunte și se tângui: Am căzut într-una din capcanele tale 
morale, așa-i? Dă-i înainte, zi-mi ce se-ntâmplă în avion. 

Inez continuă cu un rictus: 


VP - 128 


— Ei bine, când urci într-un avion, ei așteaptă să se așeze 
toată lumea; apoi echipajul pune un filmuleţ cu măsuri de 
securitate: cum să-ţi prinzi centura, care-i cea mai apropiată 
ieșire, te informează că vesta de salvare e sub scaun. După 
aceea, pe ecran apar o mamă și un copil, stând alături. Și vocea 
din fundal zice: „În cazul scăderii presiunii în cabină, măștile de 
oxigen de culoare galbenă vor cădea de deasupra. Puneţi-vă 
una și respiraţi normal”. 

— Cum să respiri normal? obiectă Fariq. Dacă avionu’ se 
prăbușește naibii, o să te hiperventilezi și d-astea. 

Inez îi oferi o ţigară, sperând că fumul să ocupe locul puţinului 
aer pe care-l avea în plămânii astmatici. Când Fariq începu să 
tușească, vorbi mai departe. 

— Vocea zice apoi: „Dacă aveţi cu dumneavoastră un copil 
mic, puneţi-vă mai întâi dumneavoastră masca, apoi puneţi-o pe 
cea a copilului”. 

— Încerci să zici că tre' să fiu responsabil dă mine înainte să 
pot face or'ce altceva? 

— Exact. 

Yolanda își încrucișă braţele pe piept și se lăsă în spătarul 
scaunului, cu buza de jos scoasă în afară. 

— Fir-ar Winston, în ultimul an am tot încercat și eu să-ţi spun 
același lucru. De ce, când o zice doamna Nomura, înţelegi într-o 
clipită? 

— Nu-i fincă o zice ea; e când și unde o zice. Tu-mi zici asta 
îndată după ce facem sex. Și io nu prea ascult atunci de-astea 
cu: „Scumpule, când o să-nveți odată chestii?” lo îmi frec scula 
dă coapsele tale ca să mi se scoale iar. 

— Duruletz! ţipă Yolanda izbind cu palma în masă, într-o 
încercare de a nu izbucni în râs. 

Winston își ceru iertare cu un pupic pe obraz. Deși nu 
răspunsese întru totul la întrebarea legată de ce avea de gând 
să facă în viaţă, luând hotărârea să-și asume responsabilitatea 
față de el însuși simţea că făcuse un anume progres. 

Cu toate acestea, consecinţa de neevitat, deși arareori 
recunoscută ca atare a dilemei „Ce-i de făcut?”, își făcu loc 
nerostită în mintea tuturor în vreme ce-l priveau pe Winston 
cum își hăpăia prânzul. Winston știa ce gândeau. „Acum, că am 
zis c-o să fac ceva, întrebarea adevărată e ce poa' să facă un 
cioroi ca mine, care s-a lăsat dă școală? N-o iau dă la început. 


VP - 129 


Nici vorbă”. Își scobi cu unghia de la degetul mare o bucăţică de 
carne rămasă printre dinţi. 

— Deci... ar cam trebui să-mi iau o slujbă? 

Se răsuci în scaun și se uită în spate, la panoul pe care erau 
agăţate ofertele de muncă. lIncadrat de snopi de pliante 
multicolore, panoul promova orice, de la întruniri politice la o 
demonstrație de sumo în scop caritabil oferită de candidaţii de 
la apropiatele alegeri. Ofertele de angajare erau scrise cu 
marker negru pe fluturași și aranjate frumușel în coloane sub 
rubricile Muncă de birou, Îngrijirea copiilor, Servicii și Diverse. 
Simţi că-l lua tremuriciul la amintirea ultimei dăţi când trebuise 
să înfrunte temutul panou cu slujbele. 

Chiar după nașterea lui Jordy, Winston, simțind presiunea unei 
guri în plus de hrănit, se alăturase unui grup de hoţi de 
lănţișoare care opera în zona de fiţe Chelsea/West Village. Deși 
copilul era o acoperire bună, se săturase să-l tot care pe Jordy 
după el, însă nu-i plăcea ideea de a-l lăsa pe la centrele de zi din 
vecinătate. Nu se putea îndura să-și lase băiatul în locuri care 
sunau mai degrabă a aziluri sau școli de corecție decât a creșe: 
Centrul de Zi „Poduri peste prăpastie”, Restaurare Familială Prin 
Credinţă, Casa Conștientizării, Serviciul pentru Copii „Braţe 
protectoare”. Până și adăpostul de zi al doamnei Nomura de la 
centrul comunitar era numit Centrul Pentru Copii „Cocaina e 
caca”. Winston voia să-l poată lăsa pe Jordy la unul dintre acele 
locuri de prin Chelsea pe lângă care trecea fugind de poliţie - 
centre de îngrijire ale căror nume păreau să pună accent pe 
pregătirea copiilor pentru viitor: Centrul Preșcolar Multimedia, 
Școala Descoperirii Piaget. Misiunea implicită a altor creșe era 
pur și simplu de a-i lăsa pe copii să fie copii: Școala Ghindei, 
Școala „Orașul și Ţara”, Copii Curioși și „Leagă-mi Șiretul”. Îi 
suna ca o incintă luxoasă și plină de zarvă unde personalul îi 
numea pe micuţi „prichindei” și „copilași”, nu „clienţi” și „plozi”. 
Mai văzuse denumirea asta undeva. Pe panoul cu ofertele de 
lucru! 

Fluturașul indica un post de supraveghetor, o zi pe 
săptămână, zece cenți peste salariul minim. Winston acceptase 
slujba asta, negociind două zile gratis de creșă pentru Jordy în 
schimbul a trei grame de marijuana de mâna întâi pe 
săptămână. În prima lui zi de marţi, la exact unu și jumătate 
după-amiaza, în vreme ce Winston ștergea ferestrele, Diedre 


VP - 130 


Lewis, supervizoarea lui, luase o pauză ca să-și fumeze iarba pe 
acoperiș. „Ai grijă de copii un pic, domnule Foshay”. În clipa în 
care Diedre părăsise încăperea, toţi cei cincisprezece năpârstoci 
începuseră să răcnească mai ceva ca niște sisteme de alarmă 
declanșate, și niciun legănat, niciun cântecel și niciun: „Hai, 
gata acum!” nu izbutiseră să-i liniștească. La următoarea tură, 
pe drum spre serviciu, Winston luase din dulăpiorul cu 
medicamente o sticluță cafenie cu crustă pe ea - pe care n-o 
mai deschisese din vremea când răpea câini de pe stradă. În 
acea după-amiază, când Diedre ieșise în pauză, copiii 
începuseră să zbiere ca niște foci ciomăgite. Winston desfăcuse 
capacul sticluţei și turnase lichidul limpede și dens într-o cârpă 
de curăţat. Zgâlţâind o cutie cu bombonele ca să atragă atenţia 
prăzii, îl ademenise pe Kyle Palmetti la distanţa potrivită, apoi se 
aruncase asupra băiatului și-i acoperise cu cârpa nasul și gura. 
Copilul se cufundase imediat într-un somn adânc. În loc s-o ia la 
fugă după ce văzuseră că unul dintre ei era redus la 
inconștienţță, ceilalți puști dăduseră buzna să fie următorii la 
rând. „Cum ai făcut?” „Vreau să fiu eu următorul”. „Ba eu!” 
„Eu!” Când Diedre se întorsese din pauză, găsise întreaga gașcă 
de năzdrăvani adormită în pătuțuri. Winston fredona încetișor 
ultima piesă la modă de la radio și-și vedea de curățatul 
geamului. „Cum?” întrebase ea. „Cloroform”. 

II condamnaseră pentru punerea în pericol a copiilor și-i 
dăduseră șase luni cu suspendare. 

— Te interesează vreuna dintre slujbele acelea, Winston? 

— Doamna Nomura, pot să am și io o slujbă unde să pun 
slujbe pă panou? 

— Nu. 

— Aia cu sumo îmi sună interesant. E vreo școală dă sumo 
prin zonă? Poate mă fac luptător profesionist. 

— Hai, fii serios! 

— Calm, tăticu'. 

Winston își duse o mână cărnoasă către obraz, alcătuind din 
ea niște ochelari de cal improvizaţi ca să blocheze tot ce-l 
abătea de la cursa spre glorie. 

— Dacă e să-ţi găsești un serviciu, ia-ţi unul la care să aștepți 
cu nerăbdare să mergi, sugeră Spencer. Winston, ce anume 
aștepți cu nerăbdare? 


VP - 131 


— Documentaru' ăsta, Seven Up, unde-i urmăresc pe niște 
britanici peste tot cu camera. Da' nu iese dăcât câte o serie la 
șapte ani o dată. 

Winston se ridică din scaun și, cu palmele pe genunchi, 
cercetă panoul. Citind cu grijă fiecare cartonaș, spera că un 
detaliu din text avea să-i sară în ochi, avea să i se arate prin 
supraabundenţa de oferte. PLANETARIUL NEW YORK - ASISTENT 
ASTRONOM. 

— Hei, îmi place ăsta, zise el bătând cu un deget în afiș. Să 
mă uit noaptea pă cer. Să pun nume la stele, să caut nave 
spaţiale - cine știe, poate descopăr vreo cometă. Cometa lui 
Duruletz. S-ar putea să meargă. 

— Ar trebui să fii o cometă, fiindcă negrotei ca tine nu apar 
prea des pe lume. 

Winston se încruntă la insulta tatălui său. Inez îi ceru să 
citească și ce scria în josul hârtiei, încercând din răsputeri să nu 
sune prea descurajator. 

Cu voce șovăielnică, Duruletz începu: 

— „Se solicită cunoștințe de matematică excelente. Toţi 
candidaţii trebuie să aibă noţiuni practice de fizică elementară”. 
lo-s așa dă slab la mate? 

Fariq, care la jocurile de douăzeci și unu știa mereu când 
Winston avea peste cincisprezece puncte în mână fiindcă-și 
dădea ochii peste cap, număra pe degete și stătea o grămadă 
până să spună „mai vreau o carte”, scuipă un: 

— N-ai pus tu ochii pă algebră, băieţaș. Pentru ce e x? 

Winston ridică din umeri. 

— Nu știu. 

— Ai ghicit, dă fapt - x înseamnă necunoscuta. 

— Ți-am zis io. Mai întreabă-mă. 

— Ce-i o medie? îl întrebă nerăbdătoare Inez. 

— Medie? să vedem..., rosti precaut Winston, deducând 
corectitudinea răspunsului său după încruntările și schimbările 
de expresie de pe chipul lui Inez. E, gen, cel mai obișnuit. Dacă 
pui laolaltă totu’ și-alegi ce-i mai tipic. Il folosesc într-o 
propoziţie: „Bărbatul de culoare mediu poate pune la pământ 
patru sau cinci băieţași albi...” 

Pe chipul lui Inez se înfăţișă o expresie sceptică. 

— Dân cauza dă la draci, adică, se grăbi să completeze 
Winston. 


VP - 132 


Yolanda arătă spre panou. 

— Incă o dată. 

— Glumeam numai, chicoti Winston. Știu ce-i aia o medie. E 
când aduni numere, le-mparți și-ţi iese numărul din mijloc. Gata, 
mă duc să mă fac asistent dă astronom. Ne vedem mai încolo. 

— Am și eu una, zise Spencer. În ecuaţia E= mc, ce 
reprezintă c? 

Clifford flutură a dezgust din mână. 

— Lasă ecuaţia. Întreabă-l ce-i aia fizică. 

Fără să comenteze, Winston reveni în faţa panoului. Stânjenit, 
citi cu voce tare unul dintre fluturașii de campanie, ca pentru a 
demonstra ceva. 

— „Collette Cox - consilieră pentru districtul 8. Votaţi social- 
democraţii pentru dreptate. 9 septembrie”. 

Aruncă o privire în spate la posterul cu Debs, apoi rupse 
fluturașul de pe panou și se așeză la loc. 

— O să mă sprijiniți în tot ce fac, dacă-i ceva pozitiv? 

— Sigur, răspunse colectivul. 

Aruncă pe masă afișul de campanie și anunţă: 

— O să candidez la consiliul municipal. 

Siguranţa cu care rostise vorbele îl surprinse până și pe el. 
Toţi, în afară de Inez, săriră ca arşi și se traseră de lângă masă 
ca niște jucători de pocher prinși cu o mână proastă. Winston 
avea pe chip un zâmbet larg, mulţumit. „Politician. Nu tre' să 
știu fizică să candidez la vreun rahat dă funcție publică”. Jordy 
se apucă să se cațere pe capul tatălui său, folosindu-i urechile, 
buzele și orbitele pe post de suporturi pentru mâini și picioare. 

— Te-ai dilit? întrebă Fariq. E pierdere dă vreme, băiatu' ăsta-i 
fără speranţă. 

— Rahatu-asta nu-i amuzant, adăugă și Clifford. 

— Pă bune zic. Dă când vă ţin minte pă tine, pă mama, 
Yolanda, toţi sfătuitorii mei repetă că trebuie să fac faţă la 
provocările vieţii. Că tre' să mă opresc din ales calea cea mai 
ușoară. Păi na, iote provocarea mea. 

— Duruletz, pă mine să nu mă bagi în chestia asta. 

— N-a zis nimeni nimic dă tine, Chisăliţă. 

— lo te-am provocat numa' ca să-mi capăt paralele înapoi. 
Oricum, nu știu dă ce ai luat-o pă ulei cu prostia asta de 
candidatură la consiliu, când tu nici nu votezi măcar. 


VP - 133 


Ajuns în creștetul capului lui Winston, Jordy înfipse un steag 
de salivă pe culmea cu peri ţepoși. 

— Votez, replică Winston ștergându-se în vârful capului cu un 
șervețel. 

— Cu cine-ai votat? 

— Am votat pentru președinte. 

— Asta pă care-l avem acuma? 

— Drept cine mă crezi? Am intrat în secție, m-am uitat la toți 
candidaţii dă două parale și i-am zis doamnei de la birou: „Ce 
fac dacă nu-mi place nici unu' din fraierii ăștia?” Mi-a dat un 
buletin dă vot mare și lat și-a zis să scriu acolo ce vreau io. 

— Și? 

— Cioară... 

— Ce? 

— Am trecut acolo curu' tău schilod. „Eu, Winston Foshay, 
votez pentru tovarășu' meu, Fariq Cole, ca președinte. Dacă nu-l 
știți, întrebaţi pă careva. Și, dacă tot nu aflaţi, stă pe 154 East 
109th Street, etaju' unu. Când merge, genunchii i se îndoaie 
înapoi ca la flamingo”. 

— Fir-ar... mă, chiar m-ai votat ca președinte? 

— Da, coaie. Jur pă mama. 

Măgulit, Fariq își feri privirea, clipind mărunt din pleoape. 

— Măi, să fie. E drăguţ, puștiule. 

Winston, care se și vedea câștigând alegerile, începu să se 
ocupe de atribuirea funcţiilor în administraţia locală. 

— Asta nu-i nimica, gagiule. Când oi câștiga, te fac șefu' la 
pompieri, pă Armello șef la poliţie și pă Albiciosu' șef peste 
oamenii albi. Doamna Nomura, ești șefa pă educaţie. Nu... mai 
bine șefa pă lucruri făcute cinstit. Cineva musai să fie însărcinat 
cu lucrurile făcute cinstit, nu credeţi? 

Trecându-și un picioruș peste umărul lui Winston, Jordy îi 
folosi braţul ca pe o bară de pompieri și alunecă la podea, unde 
se apucă să-i desfacă șireturile. 

— Te dai mare, fiule. 

— Chiar așa, sunt dăstul de mare, am dă unde. 

— Vino-ţi în fire și scoate-ți din cap povestea asta cu 
candidatura pentru consiliu, fiindcă nu ești calificat, băiete. 

Yolanda ţopăi, cu scaunul lipit de fund, mai aproape de tatăl 
lui Winston. 


VP - 134 


— Acuma, Clifford, nu zic că Winston ar trebui să candideze, 
dar gândește-te așa: cine-i calificat? Negrul ăla de care zic 
mereu c-o să candideze la președinție data viitoare? Dacă face o 
conferinţă de presă bună, e calificat? Dacă vreodată decide să 
candideze, știi primul lucru care-o să fie - necalificat. 

Deși nu știa la care negru se referea Yolanda, Winston 
încuviință din cap. Doamna Nomura, cu mâinile încleștate 
precum o călugăriţă îngrijind un copil căzut la pat, zise: 

— Winston, poate ar trebui să te implici în politică la un nivel 
mai de jos. 

Duruletz scutură din cap. 

— Deja am încercat. Ori dă câte ori îmi ceri să vin la vreo 
demonstraţie de-a ta, vin. Am pichetat centrul de recrutare al 
armatei când mi-ai zis că Statele Unite are dă gând să 
bombardeze fără motiv o ţară nevinovată. Și ce s-a ales? 
Nenorociţii a bombardat-o or'cum. Mai știi c-am făcut greva 
foamei cu tine pentru ai naibii refugiaţi? 

— Ce refugiaţi? 

— Nişte amărâți jegoși dintr-o ţară dă care n-am auzit, care se 
purta rău cu ei. Am fost în față la clădirea Naţiunilor Unite. 

— Nu mai ţin minte. 

— Și-atunci când m-au arestat fincă se luase omu’ ăla dă 
mine. „Nu-i corect să ieși la greva foamei cu un puști gras. O să- 
iia un an întreg să moară”. A trebuit să-i sparg botu'. 

Spencer, care tăcuse din momentul în care Winston își 
anunţase candidatura, vorbi în cele din urmă. 

— Simt că trebuie să admitem faţă de noi înșine că am 
delimitat câteva condiţii pe care să le respecte Winston: 
ocupaţia ar trebui să-i ofere un salariu decent, să contribuie la 
binele social, să fie un exemplu pentru fiul lui și să fie... nu 
știu... virtuos din punct de vedere rasial. Cred că Winston a ales 
să urmeze un curs al acţiunii care, deși la suprafaţă pare 
nefezabil și căpos, întrunește totuși exigenţele agreate de noi 
toți. Am o singură întrebare. Winston, ești sigur că asta vrei cu 
adevărat să faci? 

— Nu, da' asta-i ce o să fac. Singurii care vrea să se facă 
politicieni sunt ăia, turnătorii dă mâna a treia, genu’ ăla 
unsuros. l-o dă ce n-aş putea? Pui niște postere pân vecini și 
lumea te votează. Trebuie doar să știu câte parale se scoate cu 
slujba asta. 


VP - 135 


— AŞ zice că-n jur de șaptezeci și cinci de mii pe an, zise 
doamna Nomura. 

Winston bătu din picior și-și flutură pumnul prin aer. 

— Oho, ăștia-s bani dă belea. După ce câștig o să fac mai 
multe parale dăcât voi toţi la un loc. 

— Mai mult ca mine nu faci tu, pămpălăule. 

— Dar nu poţi să câștigi. Winston, ascultă-mă o clipă. 

Clifford se ridică și întinse un deget spre fața fiului său. 

— Fii practic. Știu că ţi-am spus mereu să-ţi urmezi visurile, 
dar trebuie să-nţelegi diferenţa dintre fantezie și realitate. 

Winston îi dădu cu palma peste braţ. Pocnetul tare, înţepător 
îi făcu să tresară pe cei din apropiere. 

— Omule, m-am săturat să mi te tot pui în față. 

Clifford dădu înapoi, dar continuă să predice despre costurile 
unei campanii și despre numărul de voturi necesare pentru 
câștigarea alegerilor. Ignorându-l, Winston se uită lung la 
posterul cu Debs. Incercă să-și imagineze ce spusese bătrânul 
socialist și se folosi de clădirile de pe fundal ca să-și dea seama 
unde, în New York, își ținuse discursul. „Lower East Side?” 
Numără câţi negri erau în mulțime. Doi. „Pun rămășag că le-a 
mers greu la băieţașii ăia, să zică «șefule» la toată lumea”. 

— Tati, dă câte ori ne-am întâlnit noi faţă în față? 

— Nu știu... 

— O să-ţi spun io: dă treizeci și trei dă ori în douăzeci și doi dă 
ani. Dă opt ori în ultimii șapte. Asta dacă pun și ziua dă azi. lar 
data de dinainte când te-am văzut, dormeai în metrou la patru 
dimineaţa, sforăind în turbare, cu capul izbindu-se dă geam și-o 
sticlă goală dă whisky irlandez zuruindu-ţi printre picioare. 

— Unde vrei s-ajungi? 

— Pă pariu că-n cel puţin treizeci și două din alea treizeci și 
trei de dăţi am avut aceeași discuţie: „De ce-ai legat școala dă 
gard? De ce te bagi în belele?” Și eu zicând tot timpul: „Fincă nu 
mă descurc” sau „Nu mă pot opri să nu mă văd cu tovarășii”. Şi- 
mi spuneai că pot să fac orice îmi pun în minte. lar acu' mi-am 
pus în minte să candidez pentru consiliul local. Dă ce nu poţi 
zice și tu un: „Fiule, sunt mândru dă tine, știu că poţi”. 

— Fiindcă nu poți. 

— Doamna Nomura, de câte voturi e nevoie ca să câștigi? 

— Cu patru mii de voturi în preliminare ai câștiga sigur. 

— Atâta? 


VP - 136 


— Știu că nu pare mare lucru, dar preliminarele sunt în 
septembrie, adică acuși - și pe lângă asta, prin cartierul nostru 
nu votează prea multă lume. 

— Asta fincă n-am candidat io niciodată. Uite, știu mai mult 
dă patru mii dă oameni acolo. Știu cel puţin jumătate dân 
fiecare bloc dă locuinţe. Woodrow Wilson House, etaju' unu: 
Gilbert Osorio, care-și crește șase verișori - Monica, Dolores, 
Pepon, Jessie, Suzette și Pharaoh, îmbulziţi toţi într-o cotineaţă 
cu un singur dormitor. Lângă ei, Cynda Aflaro și maică-sa, care 
lucrează la spital - e foarte dă treabă, mereu îmi pune fișa 
deasupra teancului când ajung la urgenţe. La două uși dă familia 
Aflaro, pă dreapta, e daviștii dă fraţi Erwin, Erving și Ernest. Mai 
e și alea două lesbi, Jocelyn și Lourdes, pă mâna stângă, care 
are, nu știu dă ce, un steag cu curcubeu pă ușă și-n fiecare 
nenorocit dă geam. Mai încolo dă lesbiene e Genise Norris și cei 
doi băieți gemeni, Unique și Unique. Să nu mă puneţi acuma să 
vă zic cine mai e pă la etaju' doi, trei, patru, cinci și șase, că 
stăm aci toată ziua. La câte căcaturi, drumuri cu droguri, 
spargeri și ascunziș am băgat io? Am fost pân toate cvartalele, 
în toate apartamentele din Winson Houses, Taft Projects, 
Jefferson Houses, George Washington - ce fază, nu mi-am dat 
seama că toate proiectele astea imobiliare e numite după 
președinți - ce mesaj pervers mai e și ăsta? În fine, îi știu și pă 
candidaţii ăilalţi. Wilfredo Cienfuegos? Labagiu' ăla vinde ilegal 
telefoane mobile în spate la Estrella's Restaurant. ÎI știți vreunu' 
pă fraier? 

— Nu. 

— Normal că nu. lo-l știu, fincă știu pă toată lumea. 

Jordy îi desfăcu picioarele și se căţără pe masa de osânză și 
mușchi până în poala lui taică-său. Săltă pe pântecul lui 
proeminent și era pe cale să ardă un pumn în movila de 
dinaintea sa când Winston îl lovi în piept ușor, făcându-l să pice 
în fund. Jordy chicoti și porni iarăși la atac. 

— Cine mai candidează? întrebă Fariq, al cărui interes fusese 
stârnit. 

— Margo Tellos. Stă pă 118. Are un cur mare și zemos și-un 
băiețel care se duce la o școală privată în West Side. 

Winston ridică fluturașul de campanie al lui Collette Cox. 

— Știu că pă ea o cunoaște doamna Nomura. A fost profă aci, 
la școală. Ţin minte că o dată i-a ţinut locu’ lu’ doamna 


VP - 137 


Dunleavy, iar noi ne-am pus pă prostii, nu ne făceam tema, ne- 
am pornit s-aruncăm chestii pă geam, putea să și moară femeia, 
și n-ar fi băgat nimeni dă seamă ori să-i pese cuiva. Și numai ce 
se pune pă bocit, cu rimel curgându-i pă obraz, și-odată-ncepe 
să zică: „Mă uit la voi și văd eșecuri. Talente pierdute. 
Fantomele elevilor care-ar putea deveni avocați, doctori. E ca și 
cum aţi fi zombi”. 

Winston se uită pieziș la Yolanda și Fariq, să vadă dacă-i 
împărtășeau neplăcerea. Chisăliţă îi cerea altă ţigară lui Inez, în 
vreme ce Yolanda îl privea atent, căutându-i pe chip semne ale 
tulburării bipolare. 

— Poa’ să vă doară-n cur pă voi, da’ io nu-s zombi. A naibii să 
fiu dă mă vedeţi mergând așa-n linie dreaptă, cu braţele-ntinse 
în față și cu labele rășchirate, făcând „grrr grrr” și-așteptând 
vreun erou adolescent să-mi crape căpăţâna și să mă mântuie 
dă zile. Să-mi bag picioarele. M-am săturat să fiu... 

— Văduvit de oportunităţi, se oferi Spencer să completeze. 

— Voiam să zic „pus pă tușă”, da’ sună mai bine cum spui tu. 

— Eşti razna, zise Chisăliţă. 

— Tot manageru’ meu dă campanie rămâi. Și, Landa, tu n-ai 
încotro, fincă chestia noastră-i până ne desparte moartea. 

— Nu mă tenta. 

— Doamna Nomura, tati, știu că sunteţi cu mine, dă vreme ce 
sprijiniți tot ce fac. 

— Am crescut un prost. 

— Cioară, n-ai crescut pă nimenea, zise Winston și dădu 
deoparte, cu un gest furios, caserola cu resturi de dinaintea lui. 

Bărbia i se adânci în piept. Ochii i se închiseră. li strânse și 
mai tare, apoi își acoperi faţa cu palmele. 

— Eşti bine, puștiule? întrebă Fariq. 

Winston nu se mișcă. Yolanda nu-și dădea seama dacă era pe 
cale să plângă ori să rupă gâtul persoanei aflate cel mai 
aproape, care din nefericire era chiar ea. 

Simpla contemplare a absurdităţii ca un negrotei de teapa lui 
să candideze pentru o funcţie publică îi dădea lui Winston dureri 
de cap. Ştia că n-avea rost să vorbească despre viitor. Cu ochii 
închiși, pipăi arma din buzunar. „Ce pula mea fac? își zise. Dacă 
era iarnă și pă fluturaș scria: «Se caută personal sezonier pentru 
supermarket», aș fi spus: «Asta-i, vreau să fiu Moș Crăciunul de 
la magazin!»” Rupse solemn în patru afișul de campanie al lui 


VP - 138 


Collette Cox și, aproape instinctiv, începu să șoptească o bucată 
dintr-o piesă rap veche. 


.„.Glonț cu numele meu pă el 


Lamă de cuțit cu sângele meu pă ea 
Creieru’ meu terciuit pă masa dă cafea 


Cioclu îmi bate cuiu-n sicriu 


Negroteiu”' nu mai e viu, 
S-a curățat, o boabă dă calibru’ 
Douăjdoi în meclă a luat... 


Inez tresări. Nu-i era greu să-și închipuie un Winston ciuruit de 
gloanțe căzut lat sub balansoarele din White Park, horcăind 
sânge, cu capul în poala ei, în vreme ce prietenii încercau să-i 
înduplece sufletul să intre iarăși în trup. Era decisă să nu ajungă 
prea târziu pentru a-l salva pe Duruletz, cum ajunsese prea 
târziu ca să-l poată salva pe Malcolm. 

Winston ridică greoi capul și deschise ochii. 

— N-am vorbit serios dă panarama asta cu alegerile. Nu 
candidez io la porcăria aia. S-o ia naiba. 

Inez ridică un deget arătător în aer, ca o membră de comitet 
marcând un punct pe ordinea de zi. 

— Cincisprezece mii de dolari, Winston. Îți plătesc 
cincisprezece mii de dolari dacă candidezi. Poate și mai mult, 
după ce văd cât au costat posterele și altele. N-are a face dacă 
câștigi ori pierzi. O să fie ca o slujbă de vară. 

Winston își aminti îndată de cecul compensator înrămat pe 
peretele din dormitorul lui Inez. 

— Haide, doamna Nomura, nu glumi așa. 

— Inez, nu-i da apă la moară, o rugă Clifford. O să creadă că 
vorbești serios. 

— Alegerile-s peste trei luni și ceva. Să vedem... ar veni cinci 
mii de dolari pe lună. 

Ochii lui Inez se fixară într-ai lui. Vorbea serios. 

— S-ar putea să fie distracţie. 

Winston aruncă o privire spre Yolanda, care nu părea prea 
încrezătoare. „N-o place dăfel pă doamna Nomura”. Işi mută 
privirea către Fariq. Până la urmă, Chisăliţă avea să vină cu 


VP - 139 


niște planuri infame de făcut bani peste vară. Depindea de 
riscurile pe care și le-ar fi asumat, dar în cel mai bun caz partea 
lui Winston ar fi fost între patru și cinci mii de dolari pe lună. „Ce 
curvă dă viaţă, banditismu’ și politica să plătește cam la fel!” 

— Doamna Nomura, vreau toţi banii înainte. 

— S-a făcut. 

Inez oftă. Nu mai zise nimeni nimic, fiindcă așteptau cu toţii 
să-și vină odată în fire și să retragă oferta. Telefonul sună. 
Winston apăsă pe butonul de Difuzor și se răsti: 

— Care-i colea? 

— Winston, așa se răspunde la telefon? 

— Nu, mămico. 

— Bine, atunci. Ce-ai decis să faci? 

— O să candidez pentru Congres. 

— Consiliul municipal, sâsâi Yolanda. 

— E frumos, fiule, ai binecuvântarea mea. Ai grijă. 

— Mulţumesc, mama, ai fost mereu alături dă mine. N-ai fost 
pă bune, adică, dar da, mersi. Te sun curând. Pa, te iubesc. 

Winston îl ridică pe Jordy de pe dușumea și-l purtă într-un 
braţ, atârnând, spre telefon, în vreme ce cu mâna cealaltă îl 
gâdila pe burtică. 

— Zi-i pa lu’ mamaia, Jordy. 

Bebelușul emise în receptor niște sunete gâlgâite. Clifford se 
trase de la masă. 

— Inez, e gata aula? 

— Doamna Dunleavy se ocupă de tot, dar ar trebui să ne- 
ndreptăm într-acolo. Vin și eu într-un minut. 

În vreme ce Clifford îşi aduna cărţile și pornea cu pași mari pe 
culoar, Inez se apropie de Winston și-l îmbrăţișă prelung. 

— Ştii ce n-am făcut noi în ultimul timp? 

— Noo. 

— Nu ne-am suit în vârf la Empire State Building. Să ne- 
ntâlnim duminica viitoare. Spencer, hai și tu. 

— Sigur. 

— Winston, te deranjează? 

— Nu. 

— Vii să-l asculți pe taică-tău citind? 

— Poate. 


VP - 140 


Winston se ridică de la masă și începu să strângă după el. 
Făcu ghemotoc fluturașul de campanie al lui Collette Cox și-l 
azvârli, odată cu resturile de mâncare, într-un coș de gunoi. 

— Doamna Nomura? 

— Ce-i? 

— Crezi că babacu-meu venea la întrunirea asta dacă n-avea 
programată citeala pă azi? 

— Nu știu. 

— Ai face bine să votezi pentru mine. 

— Voturile se câștigă, Winston. Nu poţi forța mâna oamenilor 
ca să te voteze, spuse Inez grăbindu-se să iasă pe coridor. 

În timp ce Winston îl așeza pe Jordy în căruţ, Yolanda se 
apropie și-i trase în sus tricoul de pe burta umflată ca o minge. 

— Pare că ţi-e cald, puiule. Ţi-ai adus tricou de schimb? 

— Am uitat. 

Yolanda îi ridică tricoul până la subraț, scoțându-i la iveală 
pieptul. 

— Nu-mi place cum se uită doamna Nomura la tine. 

— Eşti paranoică acuma? Ai observat că taică-meu nici n-a zis 
la revedere? 

— Am observat. 

Cu două degete, Yolanda trasă o cărare în josul pieptului lui 
Duruletz, săltând peste gogoloaie de grăsime, făcând slalom 
printre coșuri și cicatricele căpătate prin bătălii, lăsându-i dâre 
pe pielea umedă. Stomacul lui Winston se cutremură când 
degetele ei dădură roată buricului său. 

— Ce-ai vrut să spui când ai zis că n-ai de ales, că trebuie să 
te sprijin dacă o să candidezi? 

— Ești fata mea... dacă fac ceva, tu mă urmezi. Și viceversa. 

— E mult mai ușor să urmezi un negrotei care are cinșpe mii 
de parai, atâta lucru știu. 

— Să mori tu. Da' no te preocupes, pun doar laba pă bani și 
fug... să candidez. 

— Chiar dac-ai zis că n-o să candidezi? 

— Ştii ce vreau să zic. Dacă doamna Nomura vrea s-o facă pe 
asistenta socială, treaba ei. 

Fariq îl înhăță pe Spencer de cot și-l călăuzi afară din 
încăpere. 

— O să fim colo, aproape, bun? 

— Bun, răspunse Winston. 


VP - 141 


Yolanda șterse cu palma stratul de sudoare de pe pieptul lui 
Duruletz, apoi suflă pe fiecare sfârc în parte ca să-l usuce, 
privind cum pielea i se făcea ca de găină. 

— Yolanda, ce faci? 

— Te-ai gândit vreodată că ne-am căsătorit prea de tineri? 
întrebă ea înfigându-și arătătorul în abisul buricului său și 
apăsând tare, de parcă i-ar fi căutat acolo sufletul. 

Voia să-l ațâţțe pe adevăratul cioroi dinăuntru, să-l audă 
răcnind, să-i implore ei, și numai ei, iertarea. Winston își încordă 
mușchii abdominali, făcând ca pereţii buricului să i se strângă 
peste deget ca o cătușă cărnoasă. 

— Landa, n-ajungi nicăieri, așa că las-o moartă. 

Yolanda se smunci violent, încercând să-și elibereze degetul 
din capcana burții lui Winston. 

— Duruletz, lasă joaca! 

Winston dădu aerul afară din plămâni și-i eliberă degetul. Era 
umed. Yolanda și-l mirosi înainte de a-l șterge de pantalonii lui, 
apoi își ridică tricoul și ea și se îmbrăţișară, cu burţile asudate 
lipindu-se ca niște șerveţele umede. 

Afară, Spencer se-ntoarse spre Fariq: 

— Winston și Inez vorbesc serios? 

— Evreiașule, nu știu i-o dă doamna Nomura și mă cam 
îndoiesc să-l văd p-acolo pă Duruletz în focu' campaniei, dar știu 
că le zicea din suflet când vorbea dă oamenii pă care-i știe. 
Omu' are două emoţii: serios și al naibii dă serios. Singura dată 
când l-am auzit pă negru' să zică un banc era când lucra în 
Brooklyn, te-ngrozea, nu alta. Și când glumește, Duruletz e tot 
în priză. Şi-i un cioroi sensibil. Ştii cum face ciorile, că se 
răstește unii la alţii, „ce urât ești”, „ce negru”, „ce prost”? 
Nimeni nu intră-n d-astea cu Duruletz. Nu dă când a fost faza cu 
el și Carter. Veneam odată dă la plajă și Carter să lua tare dă 
Duruletz. „Negrule, așa ești dă gras, că poa' să sară lumea pă 
tine ca pă salteaua elastică. Așa dă mare, că porți feţe dă pernă 
pă post dă șosete. Te caci ghiulele dă tun dă mare ce ești. Așa 
ești dă baban, că astronauții nu vede dă pă Lună dăcât Marele 
Zid Chinezesc și bucile tale”. Și faza nu era una din alea când 
atârni prin casă și dai cu caterinca-n tovarăși. Era încinsă rău. 
Carter îi sărise la beregată, nu alta, iar Duruletz nu putea dăcât 
să-ndure. Da' Duruletz nu le are cu bășcălia, fincă nu poa' să 
mintă. De-i zice vreodată vrunui negrotei „o să te-omor”, băiatu' 


VP - 142 


ăla o să aibă mai puţini prieteni dăcât Israelu'. Și l-a făcut Carter 
pă Duruletz cu-atâta foc, că a trebuit să s-oprească și să respire. 
lar Duru, sătul să-și bată Carter pula dă el, numa' ce zice, așa, 
din senin: „lote ce, cioară, am futut-o pă mămică-ta”. Acuma, dă 
obicei când un negrotei bagă caterincă d-asta cu „i-am tras-o lu' 
maică-ta”, ceilalţi negrotei se pune pă murmurat, o dă cu 
„Slăbuţ dă tot, coaie”. Da-n cazu’ dă față s-a pus toţi pă râs, s-a 
dat de-a berbeleacu' pă scări, a început să-și care pumni unii 
altora, ce mai, murea dă hlizeală. 

— De ce? 

— Fincă știa că dacă a zis-o Duruletz, atunci i-o trăsese pă 
bune lu' maică-sa lu' Carter. 

— Of, la naiba! 

— Chiar așa. Un cioroi așa onest ca Duruletz ţi-a zis că a futut- 
o pă mă-ta în faţa băieţașilor? Tre’ să te baţi. Duru’ putea să-l 
lase pă Carter să-l pocnească, că n-are dăcât vreo șaizeci dă 
kile, da’ el e pă bune-n tot ce face. Negroteiu' l-a pocnit așa dă 
tare pă Carter... ai văzut vreodată un matador cum înjunghie un 
taur? Tauru’ se-mpleticește o secundă, gen: „La naiba, 
nenorocitu’ ăsta m-a înjunghiat”, apoi cade-n genunchi. Așa dă 
tare l-a pocnit Duruletz pă Carter. Cioara a căzut în genunchi, 
olé, de mare clasă. Acuma nasu’ i-i stâlcit pă vecie. Tre’ să 
respire pă gură, amărâtu'. Dă-i o acadea lu’ negru’ ăla, și-ţi 
moare sufocat cu ea. 

Privirea lui Fariq își schimbă direcţia, și Spencer se uită peste 
umăr, unde îi zări pe Winston și Yolanda la braț. Spencer 
pricepea acum de ce puștii dădeau fuga la Duruletz pe stradă, 
trăgându-l de tricou, implorând să fie „trecuţi și ei” pe lista 
invizibilă a celor mai mari ticăloși din ghetou. Știa de ce 
capacele sale se mai aflau încă pe roți după acea vizită dintâi la 
apartamentul lui Winston. Winston Foshay - un erou popular 
afro-american în carne și oase, a cărui mitologie se afla undeva 
între angelicul John Henry și criminalul psihopat Stagger Lee. 
Spencer avea acum povestea pentru articolul său. 


VP - 143 


9. LECTURA 


Winston se opri la intrarea în aulă. Întârziaţii se înghesuiau la 
ușă; văzu foarte puţine feţe din cartier. Oricare le va fi fost 
etnia, erau persoane care veneau prin zonă doar pentru porțiile 
meschine de mâncare sudistă de la Sylvia's Restaurant ori ca să 
audă un negru de carieră precum taică-său predicând despre 
provocările cu care se confruntau americanii de culoare și puţinii 
iluminati care erau cu adevărat de partea cauzei lor. Fiece 
menționare loialistă a tatălui său care se desprindea de pe 
buzele câte unui spectator era însoțită de un puhoi de adjective, 
lucru care-l convinse pe Winston că, dacă voia să ajungă 
vreodată să-și cunoască tatăl, trebuia să-i citească cărțile, 
fiindcă dinamicul, înțeleptul și devotatul Clifford Foshay era o 
persoană pe care nu o cunoștea. 

— Duruletz, vii, frăţică? întrebă Fariq. Babacu-tău e pornit p- 
aruncat bombe. 

— Nu, luaţi-o înainte. 

Yolanda și Fariq își căutară nerăbdători locuri în aula mică, 
însă aglomerată. Ochindu-l pe Spencer, gata să ia loc în primul 
rând, Fariq îl strigă: 

— Hei, evreiașule! Așteaptă naibii! Ține-mi un loc și mie, nu 
vezi că-s schilod? 

Yolanda îl îmbrânci în faţa ei. 

— Chiar trebuie să spui „evreiaș”? 

— Te deranjează cuvântu' „evreiaș”? 

— Nu, doar că m-am săturat să-l tot aud de la tine. 

— Și mai ce? 

— Credeam că ești militant musulman, nu? Bagă și tu câte un 
„jidan”, „jidov”, „iudeu”. Orice, numai slăbește-mă cu „evreiaș”! 

— Jidov, zise gânditor Fariq, plescăind cu limba ca și cum ar fi 
gustat un vin bun. Imi place ăsta. 

Winston rămase în picioare lângă ieșire. Pe scenă, trupa lui 
Clifford era în mijlocul preparativelor. Zăhărel își acorda 
saxofonul  suflând intermitent, uitându-se în lungul 
instrumentului și zgâlțâindu-l tot la câteva note, sperând parcă 
să mute de pe țeavă vreun gogoloi invizibil de murdărie care-o 


VP - 144 


astupa. Gusto se afla în spatele unui set mic de tobe, 
repetându-și ritmurile și strâmbăturile de solo. Duke își aranja 
iarăși și iarăși congasurile între picioare. Winston își aminti cum 
obișnuia să-l înnebunească pe Duke cerându-i să-i explice 
diferenţa dintre congas și bongos. Dawoud scormonea prin husa 
cu instrumente de percuție, alegerile sale pentru evenimentul 
din această după-amiază părând să se bazeze pe atribute non- 
muzicale precum africanismul strident și dexteritatea necesară 
pentru a cânta la ele. 

Winston îndreptă într-acolo degețelul lui Jordy și urmă, cu 
mâna copilului într-a sa, foiala agitată a lui Clifford. 

— Ăla-i bunicu' tău, Jordy. E un căcat cu ochi. 

Clifford Foshay își pusese veșmintele de poezie. Fachirul 
negru strălucea într-o djellaba cu imprimeu tigrat, încununată cu 
o căciuliță croșetată africană pe care erau cusute mărgele de 
lemn și dinţi de leu îngălbeniţi. Fără a fi prezentat, Clifford 
străbătu cu pași mari scena, își așeză pe măsuţă, cu grijă, 
ceasul și scoase la iveală o carabină cu care trase în aer, 
făcându-și publicul să amuțească. 

— Asta-i pentru Huey! Pooc! Asta-i pentru Fred Hampton. 

Deschise încărcătorul și vâri încă două cartușe. Pooc! 

— Asta-i pentru străbunica mea violată! Pooc! Și asta-i ca să 
ciuliţi mai bine urechile. 

Din tavan începu să cadă o ploaie de ipsos și de particule de 
var. Publicul se aplecă înainte în scaune. 

Când Winston era mai tânăr și silit să asiste la prelegerile 
tatălui său, militantismul ostentativ al lui Clifford îl stânjenea. 
Se-ntorcea acasă, de obicei, obsedat de o singură întrebare: ce 
s-ar fi întâmplat dacă taică-său s-ar fi făcut alb peste noapte? 
Într-o zi, tatăl lui fusese invitat la o emisiune de dezbateri TV de 
duminică după-amiaza. Invitaţii, oricare le-ar fi fost convingerile 
politice, se certau, amenințau și se insultau unii pe alţii. Winston 
își dăduse seama că îi aminteau cu toţii de taică-său și că dacă 
Clifford s-ar fi născut alb ar fi fost aceeași persoană belicoasă și 
beligerantă, scuipându-și retorica din fotolii tapisate și scaune 
rotative de studio în loc s-o facă din patul de închisoare și 
taburetul de bar. Când îl sunase, ceva mai târziu, ca să-l întrebe 
dacă-l văzuse la televizor, Winston zisese că da, apoi își 
întrebase părintele de ce, dacă vorbea atât de mult despre 
gloriile Africii și represiunile americane, nu renunţa la numele 


VP - 145 


său de sclav pentru unul african. Clifford replicase: „Fincă atunci 
nu mai poţi să-ncasezi cecurile”. 

După ce invocase spiritele yoruba necesare, Clifford era în 
sfârșit gata de lectură. Se porni încă o canonadă de focuri de 
carabină, iar Winston se răsuci pe călcâie să plece. N-avea de ce 
zăbovi: știa pe de rost programul. Poeme despre expatrierea lui 
Clifford în Cuba; lirisme repetitive pline cu imagini de arbori de 
mango, automobile ruginite, trestie-de-zahăr și frumuseți cu 
părul negru ca pana corbului cărora le place futaiul până la 
cântatul cocoșilor. Ca să mai pigmenteze aerul revoluţionar, 
taică-său avea să presare și poeme despre baschet, tobe și, 
firește, John Coltrane. Se țeseau apoi povești despre cum 
Clifford, îmbătat cu rom cubanez și simțind lipsa bucatelor gătite 
de maică-sa, își făcuse o plută din nuci de cocos și plase de 
pescuit și se lansase în apele golfului Matanzas, de unde se 
extrădase către Florida. La bis, Clifford citea o odă dedicată lui 
Winston și surorii sale moarte, Brenda. Poemul avea să huruie și 
să gâlgâie nerăbdător, precum //iada citită cu voce tare de un 
profesor la școala de vară, într-o după-amiază superbă de 
august. Primul cânt relata cum Clifford trimisese să fie aduși 
Winston și Brenda din cealaltă parte a ţării după ce Huey. P. 
Newton murise tragic pe străzile din Oakland, California. Partea 
asta se citea cu pauze dramatice inserate între imaginile cele 
mai percutante, pentru obținerea maximului de patos. După trei 
zile de mers cu autobuzul, Winston și sora lui soseau în ziua 
înmormântării. Winston, neavând lenjerie curată, era silit să 
asiste la funeralii purtând niște chiloţi de-ai soră-sii. Și ce mai 
plângea - nu pentru că fusese retezat capul șarpelui ce 
întruchipa rebeliunea negrilor americani, ci fiindcă purta chiloţei 
subțiri, roz, inscripționaţi cu „marţi” lângă elastic. 

Cântul al doilea povestea în catrene cum aflase Clifford că-i 
murise fiica atunci când își dăduse seama că pensia alimentară 
la care-l obligaseră judecătorii, și care se ţinuse scai de el preţ 
de patru schimbări de adresă, se înjumătăţise. Al treilea cânt 
descria pregătirea de războinic afro-american de care avusese 
parte tânărul Winston. Cadoul pe care-l primise la treisprezece 
ani era aceeași carabină cu două țevi care se sprijinea acum pe 
șoldul drept al lui Clifford. Expediţiile de vânătoare avuseseră 
loc prin zonele de bălării mlăștinoase din Wards Island, unde 
focurile de armă făceau să se-mprăștie oamenii fără adăpost 


VP - 146 


precum porumbeii. Winston fusese pus să aducă vânatul, care 
consta în special în pisici și oposumi făcuţi zdrenţe de alice. 

Lacrimi de remușcare începeau atunci să curgă pe chipul lui 
Clifford. Își scotea ochelarii de citit, lua o gură de apă și declama 
apoi finalul apoteotic al poemului, cu accent pe felul în care, 
luptând în războiul pentru umanitate, își sacrificase umanitatea 
proprie. În cele din urmă, tatăl lui Winston își pleca în piept 
capul; publicul, nesigur dacă se terminase ori ba, rămânea 
tăcut. După un „mulţumesc” șoptit în microfon, se ridicau cu toți 
și aplaudau această spălare lirică a rufelor în public. Clifford se 
uita în mulțime, căutându-și fiul privat de iubire. Il descoperea 
și-i cerea să se ridice în picioare. lar mulțimea se-ntorcea atunci 
spre Winston, zâmbind, bătând tot mai tare din palme în semn 
de apreciere a fiului de revoluţionar care purtase chiloţei roz la 
înmormântarea lui Huey P. Newton. În sfârșit, după ce taică-său 
termina de dat autografe și de schimbat numere de telefon cu 
toți agenţii și admiratorii, luptătorul pentru libertate mântuit își 
croia drum spre fiul său și-l îmbrăţișa viguros, păcălindu-l pe 
Winston să creadă că aveau s-o pornească împreună prin 
noapte, ca Aiax și Telamon după asediul Troiei. „Te iubesc. Nu, 
nu poţi să vii cu noi, fiindcă ne ducem să bem ceva. Te sun 
mâine. Te iubesc”. 

Winson îl depuse pe Jordy în căruț și se retrase fără zarvă din 
sală, lăsându-l pe Clifford într-o pasă dadaistă de improvizat 
jocuri de cuvinte cu Fidel Castro: 


Fidelitatea lui Fidel 


Fidelitatea fidelei 
Fidea de înaltă fidelitate 


Două lingurite de ulei de Castro 


Castro-castrează taurul pieţei. 


Winston decise să-și serbeze candidatura cu un film. Își 
cumpără o jumătate de gin și o sticlă de limonadă, apoi făcu 
semn unui taxi. 

Buick-ul Electra ruginiu se avânta pe Second Avenue ca un 
cuirasat de pe vremuri, cu toată viteza înainte, navigând spre 
portul de pe uscat. Tată și fiu scoaseră capul prin deschizătura 


VP - 147 


din acoperiș. Cu mânecile fluturându-le în briza traficului din 
centru, chiuiau salutând marinărește totul, de la prostituate 
până la pomeranieni în lesă. 

— Votaţi Winston Foshay - consilier municipal! ţipă Winston 
cu braţele desfăcute larg, cuprinzând amurgul, imitând poziţia 
lui Debs din poster. Altceva nu mai avea de spus. Îi lipsea 
platforma politică - n-avea programe de reformă, n-avea 
corecturi de făcut în societate. 

— Votaţi Winston Foshay - consilier municipal! 

În vreme ce lumea întorcea capul ca să vadă cine era tânărul 
cel nebun care răcnea dintr-un Buick vechi, Winston aproape că- 
și vedea cuvintele plutind și ridicându-se în aerul umed al 
orașului, ca și cum ar fi fost scrise pe cer. 

— Sunt nebun dă legat și n-o să mai îndur nimica! 

Râse, luă o gură de băutură, apoi zbieră: 

— Și totu' pentru o lingură dă borș! 


— Aici? întrebă șoferul ghidând mașina pe lângă multiplex. 

Pe panoul de deasupra se vedeau șase titluri de film, dar pe 
Winston nu-l interesa niciunul. Era combinaţia obișnuită: un 
musical cu buget mic ce voia să treacă drept film afro-american; 
filmul comercial al verii, doldora de efecte speciale; trei pelicule 
albe, independente, tratând subiecte „incomode”, cu buci plate, 
întorsături de situaţie de romane de mâna a treia și-o grămadă 
de timp petrecut la volan; și o ditai piesa de masturbare 
auctorială cu buget imens, scrisă, regizată și produsă de vreun 
superstar alb îmbătrânit jucând un hodorog bogătan, scârbos și 
înăcrit, care-și regăsește umilinţa și înțelegerea pentru 
umanitate în braţele unei tinere fragede. „Imi bag picioarele-n 
gunoiu' ăsta”. Cu voce tare, zise: 

— Du-mă în Orașul Chinezesc. 

Nimic nu-i mai întunecos decât un cinema din Orașul 
Chinezesc, și, pentru o clipă, bezna îl păcăli pe Winston făcându- 
| să creadă că murise. După ce se asigură că încă-i bătea inima, 
o porni pe pipăite printre rânduri, cu mâinile trecându-i de la un 
spătar la altul și atingând când și când gâtul asudat al vreunui 
bătrân adormit. Găsi două locuri libere și își trecu palma peste 
tapiseria uzată de catifea în căutarea unor gume proaspăt 
mestecate. Din păturici și din două jucării de pluș făcu un pătuţ 


VP - 148 


pentru Jordy, care adormi îndată, ca un papagal după ce-i 
acoperi colivia. 

Winston se așeză comod și se uită, prin vălătucii rotitori de 
fum de ţigară, la ecranul gigant. Doi fraţi din Hong Kong, care se 
aflau evident de părți diferite ale legii, se certau în privinţa 
penultimului sacrificiu. „Aș omori pentru tine”. „Nu, aș muri 
pentru tine”. Winston ieși din sală întrebându-se dacă el, unul, s- 
ar fi aruncat în faţa gloanțelor care-i răpiseră sora, dacă ar fi 
putut să moară în braţele ei cu o expresie nobilă pe figură. O 
apucă spre nord pe Bowery, fredonând piesa de pe coloana 
sonoră a celui de-al doilea film, A fost odată în China, pe care-l 
văzuse de cel puţin o duzină de dăţi până atunci. Incă fredona 
când intră într-un magazin de produse pentru animale de 
companie, la două străzi de cinema. 

— Ao qi mian dui wan chong la-a-ang. Re xie xiang na hong ri 
gua-a-ang! 

Proprietarul îl întâmpină cu un zâmbet și sfârși refrenul: 

— Dan si tie da-a-a. Grozav film. 

— Cel mai bun. 

Winston ceru să vadă puii de ţestoasă, iar prăvăliașul puse pe 
tejghea un acvariu întreg plin cu țestoase de câţiva centimetri, 
cu carapacele verde-închis. Winston alese una și o puse în 
palma lui Jordy. 

— Ce-nseamnă cuvintele dân cântec? 

— înfruntă cu mândrie bătălia. Fii înfocat precum soarele 
roșu. Curajul tău să fie de fier. 

— l-un sfat bun. Cât face testoasa? 

— Una la un dolar, zece la opt dolari. 

Aplecându-se conspirativ peste tejghea, Winston îi șopti la 
ureche proprietarului: 

— Da’ piranha aveţi? 

Bărbatul se uită împrejur suspicios, își chemă asistentul să 
aibă grijă de casa de marcat și se duse într-o încăpere din spate, 
de unde se-ntoarse cu un pește cu aspect ameninţător, pus într- 
o pungă de plastic. 

— Dă ăsta vorbeam! Și dă-mi și niște pietricele dân alea - dân 
cele albastre. 

Când Winston ajunse acasă, puse pietrele într-un colț al 
caserolei în care ţinea peștișorul auriu, apoi înfipse un palmier 
de plastic în movilița albastru-cobalt, alcătuind o insuliţă 


VP - 149 


tropicală improvizată. Îi desfăcu lui Jordy palma și resuscită 
testoasa uscată cu o globulă de salivă, apoi o lăsă să cadă în 
apă cu peștișorul și cu o muscă moartă ce plutea la suprafață. 
Zgduind punga deasupra caserolei-acvariu, Winston își tachină 
animalul de companie: 

— Peștișor, hai la joacă! Dustin, vreau să ţi-l prezint pă Sir 
Laurence Olivier. 

Peștele piranha ieși înotând din pungă și pătrunse în noul său 
mediu. 

— Eşti în siguranţă colea? Noo, nu ești. 

Mica ţestoasă o zbughi către pietre. Peștișorul auriu se retrase 
într-un ungher privindu-și precaut noul vecin. Peștele piranha 
înhăţă musca moartă. Winston îl duse la culcare pe Jordy, 
chicotind cu râsul său ce-l imita pe Ming Nemilosul. 


VP - 150 


10. PARADIS EX NIHILO 


Într-o zi cu vizibilitate scăzută, de pe platforma de observaţie 
de pe Empire State Building, zarea Manhattanului arăta ca o 
uriașă histogramă, cu edificiile impunătoare alungindu-se către 
axa x a graficului. Dincolo de zgârie-norii din centru se întindeau 
zonele nesemnificative statistic, pustiurile plate din East Harlem. 
Duruletz se uită peste umăr la Inez și Spencer, care erau ocupați 
cu hăpăitul unei farfurii de nachos fierbinţi, lăsându-l pe Winston 
să se bucure singur de acest moment. 

Priveliștea îi trezea întotdeauna emoţii amestecate. Aflat la o 
asemenea înălțime, printre nori, manifesta simptomele 
disonante ale ameţelii sociale. Nu știa dacă se prăbușește ori 
zboară. In acea zi, peisajul dădea seamă de viaţa lui Duruletz 
mai mult decât o făcuse până atunci. De când își declarase cu 
strângere de inimă candidatura la postul de consilier, începuse 
să se uite la vecinii săi ca din afară. Când își vizita prietenii, nu-l 
mai apuca greața și nu-l mai umfla râsul de la duhoarea 
copleșitoare a găleţilor ce le slujeau drept toalete oamenilor ce 
locuiau pe terasele de la ultimul etaj, ci își acoperea rușinat 
ochii. Număra noaptea, de la geamul dormitorului, clădirile din 
cvartalul lui, stupefiat că locuinţele părăsite erau de două ori 
mai numeroase decât cele ocupate. Adormea privindu-i pe 
dependenții de droguri nocturni cum ieșeau precum liliecii din 
peșterile de ciment și se uita la vagabonzii diurni întorcându-se 
la vizuinile lor din clădirile dărăpănate. 


Limbile străine, accentele și dialectele turiștilor îi zumzăiau în 
urechi precum tântarii de pădure. Voioșia lor aproape că-l 
păcălea să creadă că era și el un străin în haosul urban de 
dedesubt. O pală de vânt fierbinte înfioră harta orașului din 
mâinile lui. Winston se strădui să o menţină la un unghi din care 
s-o poată citi. Un ghid german și grupul său îl înconjurară. /m 
Norden liegt Harlem, zise ghidul ridicând mâna ca să ceară 
atenţie... die Heimat des schwarzen Amerikas. Limba germană îi 
dădea mâncărimi în epiglotă, dar Winston auzise limpede 


VP - 151 


„Harlem” şi se întreba acum ce spusese ghidul. Știa că omul nu 
zicea nimic despre Harlemul lui, Ost Harlem. 

Nu prea exista folclor despre partea estică a Harlemului. Nu 
fusese nicio Renaștere Hispanică pe-acolo, ci doar referirea 
pederastă al lui Ben E. King la un trandafir în al său cântec soul 
„Harlemul Spaniol”, trei poeţi de ceva notorietate (Willie 
Perdomo, Piri Thomas și Doug E. Fresh) și o legendă a 
baschetului stradal (Joe Hammond). Oricărui ghid i-ar fi fost 
imposibil să descrie absurditatea vieții de zi cu zi din cartier. 
Cum ar fi putut cineva să traducă dimineaţa haotică a lui 
Winston? 

Răsăritul de East Harlem scăldase acvariul-caserolă într-o 
lumină  roșiatică-aurie. „Frumos, își zisese Winston. Oho, 
ansamblu meu arată cumva tropical”. Dar, când își verificase 
mult iubitul pește piranha, descoperise că metafora campaniei 
sale electorale plutea pe-o parte, răposată: peștișorul auriu și 
testoasa se agitau împrejurul cadavrului. 

În East Harlem era adevărata distracţie, însă Harlemul negru 
părea să aibă parte de o reclamă mai bună. Ghizii care știau 
Harlemul din cărți nu erau singurii care profitau de aura sa 
mistică. Înainte ca Harlemul să fie invadat de circuitele turistice 
igienizate cu autobuzele lor cu platformă și tururile pietonale, 
Winston și Fariq le furnizaseră servicii turiștilor europeni. Își 
făceau meseria pe lângă autogara Port Authority. Pândeau, 
lângă staţia de taxi, ca vreun cuplu de tineri înalţi, palizi, pe 
care-i trădau atât aerul special, european de descendenți ai unei 
civilizații măreţe, cât și frezele asimetrice, jeanșii negri și 
rucsacurile, să iasă din staţie cu pași nesiguri, extenuaţi. La 
pocnetul ușor al unei hărţi desfăcându-se, Fariq își scotea la 
înaintare germana prinsă pe la meciurile de fotbal ascultate la 
radio. 

— Achtung, băiețași! zicea el în timp ce se apropia în cârje de 
cuplu, cu dinţii de aur licărind a „Bun venit la New York”. Nicht 
scheissen! Nicht scheissen! Glumesc doar. 

— Sprechen Sie Deutsch? întreba sceptic turistul. 

— Un pic, răspundea Fariq. la ascultă colea: Bayern Munchen 
gegen Kaiserslautern; zwei zu eins. Borussia Dortmund gegen 
Herta BSC; eins zu null. 

Turiștii dădeau înapoi, neștiind cum să reacționeze la ironia 
unui băiat american schilod căruia-i plăcea jocul de Fussball. 


VP - 152 


Dacă era vreun gunoi prin preajmă, Fariq, cu o mișcare a cârjei, 
îi dădea un „șut”, marcând printre stâlpii unei porţi alcătuite din 
două containere, apoi exclama voios: K/insmann mit links - Tor! 
- o înţepătură ca de bold în sensibilităţile social-democrate ale 
călătorilor. 

— Vă trebuie indicaţii? Încotro mergeţi? Ce vreţi să vedeţi? V- 
ați gândit la Alphabet City sau la grădina botanică? 

„Grădina botanică” era semnalul pentru Winston. 

— Harlem. Ce ziceţi dă Harlem? rostea el cu o voce robotică, 
abia audibilă prin vuietul traficului de pe Ninth Avenue. 

Era singura sa replică. Ori de câte ori se plângea, solicitând 
un rol mai însemnat în escrocherie, Fariq îi explica de ce trebuia 
să se cantoneze la replica aceea. 

— Eşti mare, negru și urât, Durule. Eşti tot ce și-a imaginat ei 
că-i Harlemu'. 

Conţină deci către turiști: 

— Mada, bună idee, Durule. Ce ziceți dă Harlem? V-aţi gândit la 
Harlem? 

La rostirea cuvântului magic, drumeții europeni începeau să 
se foiască precum copiii neastâmpăraţi pe cale să accepte o 
provocare. Și, cât ai zice pește, turiștii cumpărau bilete false la o 
retrospectivă organizată de casa de discuri Motown la Apollo. 
Dacă erau deosebit de creduli, Fariq îl punea pe Winston să le 
care bagajele la taxi, în vreme ce el întreba unde erau cazaţi, 
transmițându-i apoi informaţia taximetristului. 

— Să vedem, până-n Upper West Side ar fi douăzeci și cinci 
dă dolari. Ni-i daţi nouă și șoferu' vă duce unde vreţi. 

După un timp șmecheria încetase să mai funcţioneze. Noii 
euro-călători erau mai destupaţi acum. Se uitau la biletele 
falsificate și ziceau: „James Brown n-a înregistrat niciodată la 
Motown”. 

Ghidul german izbea în telescop cu pumnii și picioarele. ÎI 
plesni pentru o ultimă oară cu dosul palmei, mârâind nervos: 
„Eine scheisse Optik”. 

Privirea lui Duruletz se mișca de la acoperișurile depărtate ale 
clădirilor din cartier la secțiunea de hartă pe care Inez i-o 
însemnase cu roșu drept districtul său electoral. În vreme ce 
plimbăreţii germani căscau gura la luminile din Times Square, 
ochii săi treceau în revistă marginile în zigzag ale deloc 
remarcabilului district opt. Mintea completa spaţiul hărții cu 


VP - 153 


detalii invizibile de la o înălţime de optzeci și șase de etaje și o 
depărtare de cinci kilometri. Potrivit lui Inez, i-ar fi trebuit nouă 
sute de semnături pentru ca numele lui să fie trecut pe lista de 
candidaţi. Nu cunoștea nimeni mai bine decât el districtul și 
alcătuirea acestuia. Granița de est făcea un unghi cu East River 
de pe strada 96 până pe 129, iar Winston știa că undeva, de-a 
lungul malurilor betonate ale strâmtorii, poate la pasajul de pe 
103rd Street, bătrânul cel nebun de Siddhartha Jenkins dădea la 
pește. 

Azi, ca în orice altă zi, Siddhartha pescuia calcani, doradă și 
câte un ton alb, agitându-și băţul frenetic de parcă ar fi prins 
peștele-spadă gigantic al lui Hemingway. „Aș vrea să fie aici 
băiatul, cu mine. Sfântă Fecioară, mă rog ţie să moară peștele 
ăsta, așa minunat cum e. Aș vrea să fie aici băiatul”. Dacă 
Siddhartha semna petiția, Winston avea să fie băiatul. 

Punctul cel mai nordic al teritoriului era intersecţia dintre 
Lexington Avenue și 129th Street. Winston îl văzu cu ochii minţii 
pe votantul Jaimito Linares stând în faţă la Manny's Superette, 
sorbind din doze de bere tare, la cincizeci de cenți bucata, și 
aruncându-se ca o cobră la orice persoană de sex feminin care 
se apropia prea mult de bârlogul lui. „Psst, mami, vino-ncoa'! 
Nu, îmi place dă tine pă bune, mă faci să vreau să m-așez la 
casa mea”. Lângă el, în umbra unui parasolar portocaliu, Wilma 
„La Albina” Mendez. Cu picioarele desfăcute ca un cowboy în 
pauză, Wilma își plimba ochii de culoarea grepfrutului roz peste 
ce-i scăpa lui Jaimito din plasă. Cu tenul ei alb strălucitor, 
înfrumusețat cu lănţișoare sclipitoare, cu dinţii îmbrăcați în aur, 
Wilma le scruta pe trecătoarele care respingeau avansurile lui 
Jaimito ori care se opreau să vorbească cu el fără s-o scape din 
ochi pe ea, căutând înclinații lesbiene în fețele, mersul ori 
tunsorile acestora. La naiba cu verighetele. „E-al naibii de cald, 
așa e? Vrei să te răcorești cu-n pahar de vin la gheaţă. Haide, nu 
fi așa, tomelo. Hai să stai la umbră”. Jaimito și Wilma ar fi 
semnat petiția doar ca să le impresioneze pe doamne cu 
abilităţile lor politice. 

Din Lexington până pe 110th Street, Winston ar fi găsit 
străzile pline cu localnici căutând să scape de căldură. Unii cu 
cârpe înmuiate în apă rece lipite de frunţi, mișcându-se și 
vorbind doar în caz de absolută necesitate. Alţii, pe verandă, 
ascultându-și tovarășul de discuţie cum relata ultima bârfa gen 


VP - 154 


„Oye, ai auzit de aia și aia”, bucurându-se de aerul condiționat 
al problemelor altora. In sus și-n jos pe Lexington, tineretul se 
ferea de căldură lubrifiindu-și motoarele leneșe cu diverși agenţi 
de răcire, legali și ilegali. Pe 112th, lângă magazinul de muzică, 
Carl Fonseca își îngrijea grădina de zarzavaturi de o sută de 
metri pătraţi, lăudându-se că doar coaiele lui se puteau măsura 
cu dimensiunea tomatelor sale. Între străzile 114 și 115, un 
cuplu de mormoni spălăciţi băteau din ușă-n ușă, deschizând 
serviete diplomat ca asasinii de prin filme, ameninţțându-i pe 
păgânii localnici cu artileria grea de reviste. Cine știe, își zise 
Winston, putea folosi evanghelismul mormon în avantajul său. l- 
ar fi lăsat pe mormoni să deschidă ușile, să-i ia la vorbă pe 
descendenţii condamnați ai lui Cain, apoi s-ar fi vârât și el, 
prinzându-și gazdele în dispoziţia politicoasă-cu-omul-alb şi 
convingându-i să-i semneze petiția. 

Ochii i se îndreptară spre vest, dincolo de parc, dincolo de 
Biserica Sf. loan și-n jos pe Broadway, către locul unde aproxima 
că se afla 96th Street. Încercă să-și evoce o imagine a zonei. 
„Aştia nu-i oamenii mei. Nu știu niciun rahat dăspre West Side. 
Nu stă albi acolo? Am pus-o”. Districtul 8 includea Central Park, 
iar linia de demarcaţie excludea părțile rezidenţiale de la 
graniţele sale estice și vestice. Deși zona Central Park nu era 
una de importanţă vitală pentru vot, suprafaţa verde ţinea de 
jurisdicţia lui. Chiar în clipa asta Armello juca baseball, izbind 
nonșalant mingile și făcând ture de teren în repriza a cincea. 
„Dac-oi câștiga alegerile, o să dau o hotărâre de consiliu care 
spune că Armello are dreptu' să dea de patru ori la rând în 
minge”. 

— Doamna Nomura, i-așa dă mare. 

— Ce? 

— Districtu'. Am parcu' și West Side cu totul, în afară dă 
clădirile dă fiţe dân Central Park West și Fifth Avenue. 

— Ei bine, interesele lor și-ale celor din East Harlem sunt 
diferite. 

— Nu vrea toţi cam aceleași lucruri - dă muncă, școli bune și 
chestii? 

— Mda, numai că nu te vor pe tine în cartier, darmite să ai 
ceva de spus în privinţa traiului lor. 

Spencer zâmbi. 

— Winston, nici nu-ţi dai seama ce consilier bun ai fi. 


VP - 155 


— Omule, nu știu niciun căcat despre politică. Nu, ia stai. Știu 
ceva. 

Winston își înghiţi mâncarea și începu să fredoneze cu o voce 
baritonală numai bună de cântat sub duș, care arareori ajungea 
să încânte urechile altcuiva în afară de Jordy, când se pilea și-i 
cânta ca s-adoarmă. 


Sunt un proiect de lege. Un biet proiect debil 


Și stau și-atârn aici, pe Capitol Hill 
Până în capitală e-un drum așa de lung 
Și-o să dureze mult în dezbatere s-ajung... 


Nu exista american născut după 1960 care să nu fi auzit de 
„Schoolhouse Rock”. Așa că, deloc surprinzător, Spencer i se 
alătură lui Winston la ultimele versuri ale refrenului. 


Dar am toată speranța că într-o bună zi 


O lege-adevărată cu voi deveni. 


Winston scoase un mârâit. 

— Știu cântecu' ăla. Asta-i, Doamne sfinte. Da' dacă aș ști pă 
bune ceva, curu’ meu încăpățânat ar veni cu niște idei și-ar 
încerca să schimbe chestii. 

— Dar dacă ai putea schimba ceva, ce ar fi? îl întrebă Spencer 
scoțându-și agenda. 

Duruletz se uită către cartierul său aflat hăt, departe, cu 
fațadele de un cafeniu murdar abia vizibile, camuflate în aerul 
pâclos. 

— Mai întâi aș desena pă pământ o linie galbenă care să vină 
exact pă marginile districtului. Asta-i rahatu' nostru, fruntea 
sus... pricepi ce zic? 

Winston continuă, alcătuind un paradis ex nihilo, un kibbutz 
idilic cu bazine unde să se poată înota noaptea și cu zone ferite 
de hărţuirea poliţiei, unde localnicii să se poată „droga, regula, 
și bagabonţi” după pofta inimii. Unde aparatele stereo la 
purtător să nu se transforme în ţăndări de plastic când le scăpai, 
ci să salte înapoi nevătămate în mâinile tale, ca niște mingi de 
cauciuc. Unde copiii să nu știe cum e să mănânce sandvișuri cu 
zahăr de dimineaţă, broccoli îngheţat la prânz și să aibă drept 


VP - 156 


cină carne la conservă, porumb la cutie și bucăţi de pâine 
mucegăită, despre care mămica le zice: „Nu vă faceți griji dă la 
chestia verde, d-acolo vine penicilina, vă face bine”. East 
Harlemul ar fi devenit un tărâm ideal cu iarbă tare, bere rece și 
sofrito picant. 

— După aia aș pune un panou imens pă care să scrie 
„Harlemul Hispanic” cu lumini roșii fosforescente care să 
aprindă câte o literă pă rând și-apoi pă toate odată. O chestie 
care să facă toate corporaţiile gen General Electric, Citibank și- 
altele dă teapa lor să pară niște colibe amărâte. Ceva care să-i 
facă pă străinii ăia să zică: „lote, colea-i Podu' Brooklyn și 
dincoace-i Harlemu’ Hispanic!” 

Winston scutură din cap. 

— Am luat-o pă arătură, așa-i? 

— Winston, astea-s lucruri pe care oamenii trebuie să le audă, 
zise Inez. 

— Chiar şi nebunia aia cu „regulatu' drogatu’ și 
bagabonţțeala?” 

— Ei, poate nu și bagabonţeala, spuse Inez întinzându-i o 
coală de hârtie. Uite, asta e solicitarea pe care trebuie s-o depun 
în trei săptămâni la Biroul Electoral. 

Winston se uită pe foaie. 

— Nouă sute dă nume? N-o să fie așa dă greu. 

— Dar trebuie să fie alegători înregistraţi și totul trebuie făcut 
în trei săptămâni. 

— Trebuie numai să pun mâna pă niște formulare de- 
nregistrare și să-i trec pă aiuriţi ca alegători când semnează și 
petiția. D-atâtea ori am fost prins în sistem, că-l știu io cum 
merge. Și ăia n-o să-și dea seama în veci. 

— E o idee bună, zise Spencer cuprinzându-l pe Winston pe 
după umeri cu un braţ. Cum te mai simţi azi? 

Winston se scutură, îndepărtându-i mâna. 

— Ştii, dă când am decis să candidez am început să gândesc 
altfel. Simt că-mi merge creieru'. Mai ţineţi minte cartoanele 
alea cu puncte pă ele? Le ţii la o palmă dă nas, te holbezi la ele 
și apare încet o imagine 3D. Asta mi se-ntâmplă mie. Mintea 
mea, ușor-ușor, începe să vadă modelu’. Sper că nu-i doar o 
fâță, cum era cartonașele alea. Cum le zicea? 

— Ochiul Magic, cred. 

— Atunci am Ochiu' Magic. Uhuuu! 


VP - 157 


Winston începu să citească cu voce tare petiția: 

— „Noi, subsemnaţii, certificăm prin aceasta că, în calitate de 
alegători înregistrați și cu drept de vot în Districtul al optulea, 
bla bla bla, care se vor ţine la bla bla bla, îl desemnăm pe 
Winston L. Foshay drept candidat pentru Consiliul Municipal, 
Districtul al optulea. Drept pentru care semnăm: Inez Nomura, 
Fariq Cole și Yolanda Delpino-Foshay”. 

Winston împinse foaia în mâinile lui Inez. 

— Acuma Yolanda se folosește dă numele dă domnişoară? ȘI 
tata... ce, nu vrea să semneze? 

— A zis așa: „De ce să risipesc cerneală bună pe o cauză 
pierdută?” 

— Probabil că are dreptate. 

Inez îl apucă de încheietură, zicându-i: „Hai cu mine!”, și-l 
trase spre partea de sud-est a platformei observatorului. 
Spencer îi urmă, păstrând distanţa. Ungherul era plin de turiști 
care se dădeau de ceasul morţii să pozeze Statuia Libertăţii, 
bătându-se pe cele mai bune poziţii pentru fotografiat. Dând din 
coate și înjurând ca să-și facă loc împreună cu Winston către 
margine, Inez se simţea îngrijorată. Vedea în Winston o neliniște 
pe care n-o mai văzuse. De ce-l forțase? Oare reacţionase astfel, 
exagerat, fiindcă el dăduse în sfârșit de înţeles că voia să-și 
utilizeze abilitățile naturale de lider într-o direcţie pozitivă? 
Poate ar fi trebuit să-l îndrume către antrenatul unei echipe de 
copii în schimb. „«Uite cincisprezece mii, candidează la 
Consiliu.» Ce-am avut în cap?” 

Inez privi feriboturile ce transportau pasageri dinspre și către 
Liberty Island, amintindu-și de zilele când știa exact ce era bine 
și ce era rău. În 1977 fusese bine pentru ea și pentru activiștii 
naționaliști portoricani să pună stăpânire pe Statuia Libertăţii, 
pentru /ibertad și pentru prizonierul politic Andrés Cordero. 
Împingându-i în lături pe turiștii japonezi și copiii veniţi în 
excursie cu școala, spărseseră ușa din sandaua colosului și 
prinseseră de coroana statuii un drapel portorican. Aruncaseră 
cu comunicate de presă, din înalt, ca și cum ar fi răspândit 
confetti. Nu fusese bine că bărbaţii din grup se apucaseră să 
pipăie lenjeria de sub veșmântul Doamnei Libertate și să 
hărțuiască femeile întrebându-se unii pe alţii: „Ai fost vreodată 
într-o femeie? Nu, adică înăuntru pe bune”. Fusese corect ca 
Nolan Lacosta să se suie pe scară până în dreptul vulvei 


VP - 158 


Libertăţii, să-și vâre penisul într-un orificiu ruginit și să zică: 
„Hei, oameni buni, mă fut cu America!” Nu fusese bine că soţul 
ei, stânjenit de publicitate, o părăsise a doua zi și se dusese cu 
copiii la Philadelphia, satisfăcându-le curiozitatea filială cu 
povești potrivit cărora mama lor murise într-o explozie, 
încercând să facă o bombă artizanală. 

Inez îi dădu lui Winston un cot în coaste și arătă peste râu. 

— Știu că ţi-am povestit despre data aceea când am arestat 
Statuia Libertăţii pentru publicitate mincinoasă. 

— Mi-ai arătat poze. 

— Winston, era o vreme când puteam să dau un telefon și să 
evacuez orice clădire din oraș. 

— Mmm. 

Winston își vâri mâinile adânc în buzunare și se sprijini de zid, 
alături de Inez, cu spatele la Doamna Libertate. O cercetă cu 
coada ochiului. Inez arăta obosită, dar însufleţită de speranţă. li 
apăruseră pungi nu doar sub ochi, ci și deasupra. Revoluţia era, 
până la urmă, istovitoare. Arăta ca un boxer din perioada de 
după Prohibiţie: beat rangă, cu fața tumefiată permanent, 
împleticindu-se din cârciumă în cârciumă și bolborosind despre 
cum i se promisese o ocazie să lupte pentru titlu, o victorie 
pentru proletarul obișnuit. În jurul lor erau numai feţe ce priveau 
lung în depărtare. „Ce paștele mă-sii arată toţi așa de optimiști? 
D-aia m-a adus aici. Să se prindă dă mine niște înfierbântare d- 
aia, gen stau-pă-vârfu-lumii”. 

Winston îi strigă pe Inez și pe Spencer și arătă cu bărbia spre 
șirul de oameni ce așteptau la ascensor. 

— Hai să mergem. Tre’ să mă văd cu Chisăliță și ăilalți în 
Brooklyn. 

După o lungă așteptare, cei trei reușiră să se înghesuie în lift. 
Winston își azvârli în gură o gumă de mestecat, ca să nu-i 
pocnească urechile la coborâre. Pe răvaș scria: „Ești o persoană 
responsabilă. Când ceva merge prost, lumea te socotește mereu 
responsabil pe tine”. Cu un pocnet tare, trase un balon roz de 
gumă înapoi în gură. 

— Doamna Nomura, chiar o să-mi dai cinșpe bătrâne? 

— Luni dimineaţă mă duc să încasez cecul. 

— Paștele mă-sii, o să fiu barosan! Și nu tre’ să fac nimica, 
da? 


VP - 159 


— Vreau doar să ai două apariţii publice: la demonstraţia de 
sumo din parc și la dezbaterea din săptămâna de dinainte de 
alegeri. 

— Și ce-o să fiu? Democrat ori republican? 

— Ai vreo preferință? 

— Mi-i totuna. N-aș vrea să fiu nici aia, nici ailaltă. 

— Atunci nu fi. Dar, dacă vrei să candidezi ca independent, 
partidul tău are nevoie de-un nume. 

— la stai... să-mi fac io partidu’ meu? 

— De ce nu? Îţi trebuie doar un nume. 

— Ce-ai zice de „Partidu'"? 

— De unde ai scos asta? 

— Tin minte cum o dădea tot dubioșii care venea pă la tine, 
partidu-n sus, partidu-n jos, partidu' zice să facem aia... 

— Winston, „Partidul” are conotaţii ce n-au de-a face cu tine. 
Plus că e chestia altcuiva. |ţi trebuie ceva al tău. 

— Ce zici dă „Un Partid”? Sună dăstul dă mişto. „Un Partid”. 
Ca și cum ne-am distra. O să le placă ciorilor. 

Un Partid. Inez căzu pe gânduri. Îi plăcea cum se situa numele 
între egalitarism și ierarhie: Un Partid, un partid politic printre 
altele; Un partid, nu Partidul A ori Partidul B. 

— O să le placă la negrotei, insistă Winston, crede-mă. 

Inez îl credea. 


— Winston? 

— Mda? 

— Ştii, tatăl tău a fost un bărbat frumos. 

— Dacă zid tu. 

— Dacă l-ai fi cunoscut în timpul mișcării... majoritatea 


bărbaţilor arată idiot cu beretă, dar lui Clifford îi ieșea. Își băga 
părul sub o bonetă scoțiană neagră de fetru, pusă pe-o parte în 
așa fel ca o margine să-i atingă lobul urechii. Dacă-l întrebai din 
ce trăiește, îți putea spune orice - revoluţionar, pianist de 
concert, poet, pictor, francez de profesie, dansator - și l-ai fi 
crezut, ai fi crezut că e cel mai bun la orice făcea cu toate că nu- 
| văzuseși niciodată la treabă. 

— Doamna Nomura, tu și tata ați fost cumva combinati mai 
demult? 

— Ştii, cred că-n sinea lui Clifford e foarte mândru de tine, 
Winston. 

— Nu mi-ai răspuns. 


VP - 160 


— Fiindcă răspunsul m-ar putea incrimina. 

Ușile liftului se deschiseră. 

— N-ar trebui să te duci în Brooklyn? spuse Inez. Simţindu-se 
precum Sisif, îl împinse în șuvoiul de turiști ce curgea către ușile 
rotative, apoi îi făcu din mână și-i zise cu jumătate de gură: 
Gambate, Winston. 

Winston refuză oferta lui Spencer de a-l duce până în 
Brooklyn, dar îl conduse la mașină pe rabin. Pe drum, Spencer 
întrebă dacă avea și un plan de rezervă în caz că Inez nu apărea 
cu banii. Winston se gândise la asta. 

— Dă aia mă și duc în Brooklyn. Nu-s prea convins că doamna 
Nomura o să poată scoate banii dă pă cecu’ ăla, rahatu-i antic și 
dă demult. Așa că mă duc să-nvăţ niște șmecherii cu cărți dă 
joc. 

— Te faci iluzionist? 

— Ceva dă genu'. 


VP - 161 


11. UNDE-I BROOKLYNU’? UNDE-I 
BROOKLYNU’? 


Brooklynul era cuprins de spasmele unei nopţi umede, însă 
festive de sâmbătă seara. Cartierul, cel puțin zona imobiliară 
Fort Greene, era ca o mare petrecere în aer liber unde distracţia 
era în toi. E o zicală de weekend pe care brooklynezii o folosesc 
pentru asemenea nopţi: „Nu-i vorba de unde ești, e vorba unde 
ești”. Însă Winston, sub efectul Brooklynofobiei sale, habar n- 
avea unde e. Se simțea îngreţoșat și dezorientat. Undeva mai în 
spate, capătul estic al Myrtle Avenue se răsucise și se lipise de 
capătul estic, înconjurându-l pe Winston cu o bandă de beton. 
Străzile se învârtejeau. Muzica disco bubuia din automobile ce 
se mișcau încet și mănunchiuri de zaruri roșii și verzi săltau din 
pereţii de cărămidă. Fantomele lui Demetrius, Pipăruș și Zoltan 
circulau pe deasupra, făcându-l, speriat, să-și scape pe jos sticla 
de bere tare. Winston se întorsese în Gaura ladului din Coney 
Island. 

Luă măsuri de corecție. Își scurtă pașii și-și încetini mersul, 
pășind cadenţat ca un ocnaș înlănţuit. Își reglă nivelul necesar 
de hâţânat; pașii i se făcură îndeajuns de săltăreți cât să-i facă 
pieptul și capul să se legene într-un ritm lent, autist. Umerii 
începură să i se rotească, astfel încât braţele să-i penduleze 
țeapăn prin aerul umed, precum vâăslele unui vas de luptă 
fenician. Pe chip își potrivi o mască încremenită: sprâncene 
îmbinate strâns precum dinţii unui fermoar, ochii mijiţi, 
mandibula împinsă înainte într-o poziţie nemaivăzută de la 
Homo erectus încoace. Niciun trecător nu-i îndura privirea mai 
mult decât îi trebuia ca să se gândească: „Cine-i urâtania aia? 
Negroteiu' pare dement”. Strada încetă să se mai rotească în 
jurul axei. Demonii își luară zborul. 

Dacă nu putea să nu arate ca un outsider, măcar să arate 
periculos. Oprindu-se la fiecare intersecţie, Duruletz privea 
suspicios în ambele părți de parcă s-ar fi uitat după poliţie, însă 
căuta de fapt un punct de reper care să-i reamintească pe unde 
locuia văru-său Antoine. „Unde-i cotineaţa lu’ cioara aia? Era un 


VP - 162 


oficiu poștal, o spălătorie pă colț, după aia un teren dă baschet 
la intersecție. Marfa, iote spălătoria”. Ușurat, făcu la stânga și 
merse până spre mijlocul cvartalului de clădiri din cărămidă, 
oprindu-se sub un balconaș rotunjit, cu geamuri, de unde venea 
o licărire roșie deșucheată. Trei fete preadolescente stăteau pe 
capota unei mașini parcate în faţă, visând cu voce tare, 
provocând lumea întreagă să le asculte. Însă singura persoană 
care le dădea atenţie era o fetiță încântată ce stătea cu coatele 
pe apărătoare, cu bărbia în palmă și cu un zurgălău mic prins cu 
o coardă roșie de nailon la gât. 

— Când o să semnăm contractul dă album, o să fim vedete. 
Doamne sfinte, o să-mi cumpar o mașină, o s-o așez pă mami la 
casa ei. Abia aștept! 

— Lasă visele, fata mea, mai întâi tre' să compunem un 
cântec, ceva. 

— Nu ne trebe cântece. Nici nu trebe să știm să cântăm. Ne 
trebe doar o imagine, niște pași dă dans și-un nume bun pentru 
trupă. Muzica-i ultima pă listă. 

— Și cum să se cheme grupu'? 

— Mă gândeam la S.C.U.I.P. 

— Dă la ce-i? 

— Surori Cu Umor Inteligență și Personalitate. 

— Nu, ce naiba, e prea molcuţ. Tre’ să ieșim tare dă tot, știi 
ce zic? Ce părere aveţi dă C.A.CA. - Copile Adevărate Cu 
Atitudine? 

— Nu putem cu vorbe urâte. Cum să mai ajungem la radio 
așa? „Și-acu', ultimu’ single al trupei CACA?” N-o să-mi iau în 
veci un Jaguar dă culoarea perlei în felu' ăsta. 

— Ce  ziceţi dă M.UILE., Mega Unicele Interesante 
Extraordinare? 

— Slab dă tot, ar trebui să ne zicem C.U.R. Ajungem la Soul 
Train Și prezentatoru' face: „Tocmai din Brooklyn venite, haideţi 
să le aplaudăm pă fetele de la CUUURI!” 

Fata sări de pe capotă, se apucă să schiţeze câteva mișcări 
iuți de dans cu bâţâit din fund, apoi, în mână cu un microfon la 
fel de real ca și abilităţile ei interpretative, începu un interviu 
post-concert. 

— „Cum te cheamă?” „Felicia”. „Felicia, am auzit că tu faci 
numerele de coregrafie ale grupului, e adevărat?” „Da, am 
conceput niște mișcări care au mare succes”. „Și de unde ești 


VP - 163 


de fel?” „Brooklyn. Hey, Brooklynu-i cu voi”. „CUR a ajuns pe 
locul unu în toate clasamentele muzicale, dar oriunde mă duc 
lumea întreabă de la ce vin inițialele, ce să le spun?” „Că vin dă 
la Curve Urâte și Rele”. 

O fată ridică bărbia înspre Winston, avertizându-și prietenele 
de prezenţa unui băiat mai în vârstă. În timp ce divele în 
devenire îl măsurau din priviri, postura lui Winston se îndreptă, 
iar faţa i se îmblânzi. Oprindu-se la câţiva pași de tinere, se bătu 
cu palma peste pântece și-și trecu limba peste dinți. Coregrafa, 
care era la treisprezece ani decana grupului, parcurse distanţa 
din doi pași îndrăzneţi, făcuţi cu mâinile în șolduri, încălcându-i 
spaţiul personal cu sânii cât niște ouă de mari. Înclinându-și pe- 
un umăr capul, la acel unghi care se folosește ca să poţi aprecia 
frumuseţea unei opere de artă abstracte dintr-un muzeu, zise: 

— Mm, ești drăguţ. 

Harpiile din fundal alunecară de pe capota mașinii cu toată 
capacitatea de seducţie de care erau capabile niște fetișcane 
slăbănoage de doisprezece ani. 

— Unde-i Antoine? întrebă Winston uitându-se în sus ca să se 
abţină de la flirtat și ca să-și scoată din minte zicala bine știută 
de orice adolescent mascul: „Dăstul dă mare să se pișe, dăstul 
dă mare să se...” 

— li sus, răspunse coregrafa îndepărtându-și de pe frunte 
cosiţele și arătând spre geamul cel roșu. O să-ți sugă cocoșelu'? 
N-arăţi a popo. 

— E văru-meu. 

— Te cheamă Duruletz? 

— Aha. Dă unde știi? 

— Zicea el c-o să treci în seara asta. A vorbit dă tine. Mi-a zis 
că ești garda lui dă corp. Zice că faci prăpăd, pă bune. 

— Ei, nu-i chiar așa. 

Felicia se referea la nopţile de altă dată, când Duruletz îl 
escorta pe Antoine la stația de taxi după nopţi lungi de lucru în 
spectacole exhibiţioniste de travestiţi. Winston urca tropăind 
scările spiralate și luminate ale Palatului XXX și-și găsea vărul la 
etajul al doilea, pe un scaun de bar, cu tocuri cui, fustă mini 
strâmtă și bustieră de culoarea lavandei, pozând ca o divă. 
Antoine îl întâmpina după o rotire de 360 de grade cu scaunul, 
arătând ca un poster gata să fie pus deasupra patului de 
campanie al vreunui soldat copleșit de dorul de casă. 


VP - 164 


— Cine-i asta? își întreba tovarășii de lucru, cu nasul îndreptat 
în sus, spatele arcuit, picioarele epilate puse unul peste altul și-o 
mână așezată molatic peste un genunchi. Işi cobora seducător o 
bretea a sutienului, își întredeschidea buzele rubinii și bătea din 
gene. Cine-i asta, am zis? 

— Betty Grable! 

— Jane Russell! 

— Susan Hayward! 

— Nu. Nu. Nu. Cât de prost să fii... sunt Ida Lupino. 

— Cine mă-sa e și aia? 

— Voi, paţachinelor, aţi face bine să vă-nvăţaţi istoria. 

— Să mergem, Antoine! se răţțoia atunci Winston, înhăţând 
paltonul cu guler din blană de iepure din cuier. Cu un pocnet ca 
de capă de matador, își convingea vărul să se ridice de pe 
taburet și să iasă în noapte. Vâmanos, fir-ar al naibii. 

— Winston, nu-mi spune Antoine. Aici mă cheamă Mons 
Venus, știi doar. 

Pentru treizeci de dolari în bancnote lipicioase de un dolar ori 
cincizeci de dolari în jetoane de cabină de sex-show, treaba lui 
Winston era să-l treacă pe Antoine de un panou pe care scria 


FETE! 


FETE! 
FETE! 
(cu penisuri) Plata pentru prestațiile 
de natură sexuală este nerambursabilă 


și-apoi să-l căâlăuzească printr-un șir de bărbaţi frustraţi sexual 
și uluiți la culme. Bărbaţi care, după cincisprezece minute de 
mângâieri stângace printr-o ferestruică de plexiglas, puneau 
mâna pe receptor și negociau prețul unei expuneri vaginale. 
Antoine trăgea de timp, sugerând pudic că se afla în acea 
perioadă sensibilă a lunii. Agitat, își scărpina perii deși de pe 
obraz, iar reticenţa sa în a „arăta niște păsărică” și fâsâitul 
amplificat al bărbii stârneau bănuielile clientului. Mușteriul 
începea să intre în panică. Cu ochii plimbându-se de la ţâţe la 
mărul lui Adam și iarăși la țâțe, apoi la mâini și picioare și din 
nou la ţâțe, bărbatul se apuca să bălmăjească iute și sacadat, 
furia şi șocul amestecând declarativul, exclamativul şi 
interogativul și izbutind într-un târziu să alcătuiască gânduri 


VP - 165 


închegate, ce se pretau la orice formă de punctuație. „Târfa aia 
are barbă? Târfa aia are barbă! Târfa aia are barbă. Vreau să 
vorbesc cu managerul!” 

După ce li se arăta afișul și erau escortaţi cu hohote de râs 
afară din local, bărbaţii traumatizaţi se înșiruiau pe Eighth 
Avenue, nedumeriţi în privința propriei orientări sexuale. Cu 
Winston ca escortă, Antoine trecea pășind grațios pe lângă ei, 
ca o domnişoară la primul ei bal, în vreme ce foștii clienţi 
solicitau banii înapoi, amenințau să se răzbune și, uneori, îl 
cereau în căsătorie. 

Felicia își deschise cu un pocnet cutiuţa cu farduri, apoi își 
îngropă chipul în oglinda retrovizoare a unei mașini de alături. 
Işi aplică încet un strat de lac de buze alburiu precum 
promoroaca, cu mâna expertă a unei fete de treisprezece ani. 

— Exact ca Antoine, comentă Winston. Fetiţo, îţi trebe alt 
exemplu în viaţă. 

Era pe cale să intre în clădirea lui Antoine când auzi clinchetul 
subţire al unui clopoțel. Se întoarse într-acolo tocmai la timp ca 
s-o vadă pe cea mai mică dintre fete strecurându-se printre 
două mașini parcate, slobozind un strigăt de luptă și 
năpustindu-se asupra lui. Winston păși înainte, făcând să duduie 
pământul sub piciorul încălţat cu gheată de drumeţie. Bufnetul 
puternic opri din drum făptura slabă cu zurgălău la gât, făcând-o 
să rămână șovăielnică pe loc, ca un dependent de droguri 
nesigur pe picioare. O recunoscu îndată: era zgâtia care locuia 
pe aceeași scară cu principalul furnizor de droguri din Brooklyn. 

— Ce faci aici, hoaţă mică? 

Fetiţa își feri privirea și arătă spre lumina roșie din geam. 

— Dacă vrei să te duci colea și să iei la buzunărit poponari și 
travestiti, ai dat de belea, fincă ori poartă rochii, ori pantaloni 
mulatți. 

Fata își încrucișă strâns pe piept braţele mlădioase. Expresia 
îndurerată de pe chipul ei făcea ca gestul să pară mai degrabă o 
îmbrăţișare pe care și-o oferea sieși decât intenţia unei sfidări. 

— Dă-te dracu', labagiu umflat. 

Winston deja își alesese un loc de pe gamba ei în care să-i 
ardă una cu piciorul, când fata începu deodată să plângă. 
Suspinele, zguduindu-i trupul micuț, făceau clopoțelul să scoată 
clinchete ritmice. Winston înjură și scuipă pe jos. 

— Paștele mă-sii. 


VP - 166 


Se uită la copilă mai cu luare-aminte. Era mai murdară și mai 
slabă decât își amintea. 

— O știți pă ea? le întrebă pe fetele mai mari, întrebându-se 
de ce prezenţa lui îi stârnise fetiţei o reacție atât de violentă. 

Winston își băgă cămașa în pantaloni. 

— Noo, a adus-o o tanti, a lăsat-o aici și-a intrat. 

Simptomele sărăciei sunt aceleași peste vremi, iar Winston 
știu exact cu cine aducea puștoaica plânsă: arăta ca o figurantă 
din Fructele mâniei regizat de John Ford. O Joad de Brooklyn, 
mânjită din creștet până-n tălpi cu măzga neglijării parentale și 
societate. Purta o pereche de adidași uzați, cu șireturile deșirate 
trecute din două în două găuri. Inele de murdărie îi înconjurau 
șosetele albe, lăsate pe glezne. Genunchii osoși ieșeau prin 
găurile blugilor. Tricoul roz și unsuros îi era prea mic, iar 
deasupra taliei dezgolite se ițeau, ieșite prin piele, coastele unui 
pui de leu flămânzind în seceta africană. Fetița se lovi cu 
pumnul micuţ în coapsă și își mușcă tare buza de jos ca să-și 
stăvilească plânsul. Filantrop cum era, Winston pescui prin 
buzunar după o bucată de gumă de mestecat. Lama îi dispăru 
din mână înainte să apuce să i-o ofere ca lumea. Fetiţa mesteca 
iute, de parcă s-ar fi temut ca Winston să nu-i bage cumva 
degetele în gură și să-i ia guma înapoi. 

— Ce spune pă răvaș? o întrebă, iar fata întinse hârtiuţa spre 
el, lăsându-l să citească: Oricine zice „vorbele nu mă pot răni” 
n-a fost niciodată lovit în cap cu un dicționar. 

„Asta nu-i răvaș, cugetă Winston întorcându-i fetiţei spatele și 
pornind să urce mătăhălos scările. l-o zicală sau un proverb sau 
d-astea”. 

Fetele mai mari își reluară visatul cu ochii deschişi, 
imaginându-și jurnaliști care scriau dări de seamă extatice 
despre piesa lor de debut și interviuri în reviste unde erau 
ridicate în slăvi. 

— Da, o s-apar în revistă în poză cu Range Roveru' meu, 
gonind pân cartier. Și-o să dau din mână și-o să zic salutare la 
lumea dă pă străzi. Și-o să spun: „Pă ciorile astea le cunoșteam 
odată”. 

— Am un nume! Am un nume! Am putea să fim B.U.BA,, 
Blonde Uluitoare Bagaboante Adevărate. 

— Da’ ce ziceţi dă P.I.P.I. - Puștoaice Interesante Prea 
Inteligente? 


VP - 167 


Fetița tăcută încercă să facă un balon care să-i transforme 
lumea întreagă într-un necuprins rozaliu. Un balon atât de mare 
încât, atunci când se spărgea, să-i sperie pe zeii din ceruri și să i 
se lipească de urechi. De îndată ce guma se înmuie îndeajuns 
pentru baloane, presă ghemotocul cu limba de cerul gurii. Apoi, 
cu un plescăit umed și zgomotos, întinse boțul paralel cu 
interiorul incisivilor, făcând ca guma să-i vină în dreptul buzelor. 
După care fetița începu să desfacă încetișor buzele, 
strecurându-și vârful limbii, în vreme ce trăgea în piept aer din 
belșug, într-o cantitate demnă de un nou record mondial la făcut 
baloane. Avea un control al respirației excelent. Expiră ușor, ca 
la meditaţie, producând un balon frumos, de mărimea unei 
mingi de tenis, însă ai cărui pereți se subțiau rapid. Fetiţa intră 
în panică. Nu-i ajungea guma. Respirația îi deveni sacadată, 
apoi se opri. Incă un suflu... dar suflă prea tare și întreaga 
bucată de gumă îi ţâșni din gură și ateriză pe stradă, o pastă 
rozalie de gumă încă zemoasă, dulce și lipicioasă. 


Winston pătrunse în hol și-și atinse pumnul de al portarului, 
care dădu în lături faldurile unei draperii rubinii și-l lăsă să intre. 
În încăperea din faţă era plin de cupluri care dansau. Cu mâinile 
azvârlite în față și cu ochii închiși, se lăsau duși de ritmurile 
încărcate de bași ale muzicii funk ce se prăvălea asupra lor. 
Cufundaţi în muzică, dansatorii înotau sincopat precum un banc 
de pești, cutremurându-se brusc, schimbându-și direcţia la 
vreun semnal ascuns în vibrații. 

În mod normal, într-o asemenea împrejurare, Winston și-ar fi 
trecut privirea peste ringul de dans, urmărind dosurile ce se 
bâțâiau până când hotăra că zvâcnelile pelviene ale vreunei 
perechi rotunde de fese îi conveneau; atunci s-ar fi strecurat în 
spatele mândruței, aliniindu-și fermoarul cu mișcările fundului 
ei, și-ar fi ţinut-o așa într-o călăreală până ce i se făcea chef de- 
o bere. Dar în seara asta n-avea să profite de dans, fiindcă, 
după cum se gândea, „E poponari nebuni p-aci, băiețaș”. 
Winston își verifică palmele, căutând semne de contagiune. 
Luminile roșii dădeau pielii sale cafenii o nuanţă de verde- 
mucegai. Duhoarea puturoasă de tutun, mireasma de beţișoare 
parfumate și izul dulceag al parfumurilor femeiești pe pielea 
masculină asudată se combinau formând o putoare de mlaștină 
care i se îmbibă îndată în haine. Winston voia o bere, dar 


VP - 168 


privirile desfrânate ale bărbaţilor care se îmbrăţișau prin 
unghere, privirile hulpave ale celor lipsiți de partener îi făceau 
membrele ca de plumb. Uluit  de-atâta îndrăzneală 
homosexuală, se strădui să se miște mai iute. 

Intrebă de Antoine, și un petrecărețţ îl îndrumă spre separeul 
VIP din subsol. Când ajunse în capătul scării, văzu că brigada îl 
aștepta: Fariq, Charley O', Nadine, Armello și Bănosul, ciorile pe 
care încă le mai știa. Ocupau colţul din celălalt capăt al barului, 
sorbind din doze de Budweiser și privind tăcuţi un videoclip la 
televizorul de deasupra. In colţul mai apropiat, șase femei 
amestecau cu paiul în băuturi cu relaxarea unor obișnuiți de-ai 
locului. 

Incercând din răsputeri să arate ca o damă de companie care 
nu-și mai vedea capul de treburi, vărul Antoine se ocupa de bar. 
Cu pestelcă la brâu, dădea fuga de la blender la răcitorul de 
bere fluturându-și părul lung, prins în coadă la spate, suflându-și 
șuvițele rebele de pe frunte și aruncând câte un ochi la ecranul 
televizorului. În spatele lui Antoine, între becurile fluorescente și 
reclamele oglindite la beri de import pe care barul nu le avea de 
fapt în stoc, se afla un semn luminos: logo-ul FTD - Mercur, cu 
glezne înaripate, purtând un buchet de flori în mână. Antoine 
ridică privirea de la un cocteil cu coniac. 

— Duruletz! leși cu pas șăgalnic de după tejghea, asemenea 
unei păpuși mecanice, târșâindu-și papucii de casă prin 
rumegușul de pe jos. Doamne, cât mă bucur că te văd! lo 
credeam că ești deja la pârnaie, închis pă viață. Incă n-ai omorât 
pă nimenea? 

Winston arătă cu degetul spre colanţii strâmţi ce striveau 
până aproape de anihilare organele genitale ale vărului său și-și 
livră replica: 

— Încă nu ţ-ai făcut rost d-un vagin? 

Obișnuiţii barului râseră, iar Winston băgă de seamă că două 
dintre cele șase femei slobozeau hohote de pirați, hăhăieli 
guturale ce le scuturau trupurile zvelte: cea în bluză turcoaz și 
femeia-bărbat cu coc și bluziță roșie fără mâneci. Işi dădu 
povata ca, oricât de beat ar fi fost, să se ţină deoparte de cele 
două - probabil că aveau penisuri mai mari ca al lui. 

Susurul efervescent, proaspăt și rece al unei beri Budweiser 
abia deschise îl ademeni pe Winston către capătul barului. 
Acolo, ridicat deasupra capetelor, se afla televizorul, înclinat 


VP - 169 


într-un unghi ce-i aducea aminte de camera comună din 
închisoare. O doză de bere pe un curs de coliziune cu a sa 
alunecă înspre el. Fariq se aplecă s-o intercepteze, cu cârjele 
bălăngănindu-i-se în mâini ca niște penduluri. 

— Mulţi poponauţi pân locu’ ăsta, coaie. M-am mirat c-ai vrut 
să ne vedem aci, fiindcă-i Brooklyn și alea. Poponari și chestii. 
Da' ai dreptate c-o treabă, că n-o să stea nimeni cu ochii pă noi 
aici. 

Fariq îi trimise un pupic lui Nadine, apoi ridică vocea: 

— A fost cam aiurea să trec pân ringu’ dă dans. Tin minte pă 
vremuri, când un gagiu pă care nu-l cunoșteai ţi să uita în ochi, 
ziceai, gen: „Hei, barosane, care-i mersu'? Ai grijă dă tine”. 
Acuma, dacă ţi se uită-n ochi tipu', înseamnă că vrea să te- 
nțepe cu-n cuţit sau să te-nțepe în cur cu pula. S-a schimbat 
vremurile. 

Ceilalţi bătură cu dozele de bere în tejghea pentru a-și arăta 
aprobarea la comentariul lui Fariq. Din celălalt capăt al barului, 
cu voce țâfnoasă, Antoine zise: 

— Cum se face că voi, băieţi, credeţi că sexu' anal e cel mai 
rău lucru care vi se poate întâmpla? 

— Mă pot gândi și la ceva mai naşpa dăcât s-o iei pă din dos. 

— La ce, Fariq? 

— Să ai o pulă-n cur șiuna-n gură! 

Deși replica lui Fariq i se păru amuzantă, Winston nu râse la 
fel de tare cum ar fi făcut-o în mod normal. Senzaţia că nu 
aparţinea acelui loc îl cuprinse iar. Era la o lungime de braţ de 
cei mai buni prieteni ai săi, și totuși i se părea că se afla din nou 
sus, pe Empire State Building, și că-i privea de-acolo printr-un 
telescop pus invers. Se vedeau în lentilă, dar păreau foarte 
departe. 

Disconfortul său avea prea puţin de-a face cu antipatia pentru 
Brooklyn și cu faptul că era înconjurat de bărbați în căutare de 
ovare care nu se puteau pune de acord dacă erau ori nu 
homosexuali. | se trăgea mai degrabă de la faptul că, aducându- 
| pe Spencer în viața lui și acceptând banii de la Inez, se 
angajase în chip necugetat să facă niște lucruri de care nu se 
simțea în stare. Știa că prietenilor săi li se părea că le întoarce 
spatele, dar nu era cazul. In zona de război reprezentată de 
cartierul său, Winston voia să fie un negrotei neutru. Voia să 
ceară o pauză, să-și ia o îngheţată din colţ și să revină în joc 


VP - 170 


atunci când avea chef. Însă pentru Duruletz nu mai era cale de 
mijloc. Era ori real, ori o făcătură. Ori pe bune, ori invizibil. 

Se mai simţise așa odată, când se făcuseră la închisoare niște 
percheziţii cu care el n-avea nicio treabă. Cineva-i dăduse niște 
marfă de contrabandă în timp ce gardienii căutau de zor prin 
celule. Și nu știuse ce să facă cu ea: s-o înghită, să o ascundă 
sub un colac de grăsime ori s-o înapoieze? Sfârșise cu două luni 
adăugate la pedeapsă. 

Privindu-și tovarășii cum sorbeau din bere și sporovăiau, 
Winston nu mai știa ce-i de făcut. li venea să-l sune pe Spencer 
și să-i ceară sfatul, însă telefonul era lângă transsexuali, și unul 
dintre aceștia își învârtea limba scoasă din gură ca un șarpe 
înfuriat. Winston lăsă să-i scape un țipăt de frustrare. 

— Ce-i, nepoate? întrebă Armello. 

— Ciorilor, parcă aţi fi altfel. 

— Dă ce dracu' vorbești? 

— Nu știu, Albiciosule, e dă parcă-n seara asta nu v-aș 
cunoaște dăloc. 

Fariq se mișcă din spatele lui Nadine. Era puţintel abţiguit și-și 
ținea nesigur berea, cu degetul mijlociu desprins de pe cutie și 
aţintit asupra lui Winston. 

— Cioară, tu te-ai schimbat. A ajuns un evreu și madam Inez 
să-ţi conducă viața. Coaie, io n-aş candida la un consiliu dă 
oameni albi nici p-un munte dă bani. Nici pă cinșpe mii și nici pă 
cinșpe milioane. 

— Ți-e ușor, tu ai bani la bancă. Ai idei. 

Înșiruiţi unul lângă altul la bar, Fariq, Charley O’ și Armello se 
uitau la Winston precum Cei Trei Nătărăi în episodul cu armata, 
stând drepţi pentru inspecţie. Știa ce urma să se-ntâmple: 
sergentul avea să ceară un voluntar pentru o misiune 
primejdioasă și ei aveau să facă cu toţii un pas înapoi, lăsându-l 
să se „ofere voluntar” pentru cine știe ce. Al Patrulea Nătărău 
pica de fraier. 

— Și nu ne veni nouă eu d-astea - Fariq făcu semn să i se mai 
dea o bere în vreme ce i se adresa lui Winston - cu: „Ciorilor, 
parc-aţi fi altfel”. Astea-s vorbe de albicios. 

— Ce? N-am zis nimica. 

— Nu tu, Charles. Mă refeream la oamenii albi pă bune. Ştii 
cum vor ei să pară că ar fi neînţelegeri între negrotei. Negroteii 
nu poate trăi dacă nu-și dă unii altora la gioale. Dezbină și 


VP - 171 


cucerește. Ciorile astea-s altfel dăcât ciorile alea. Să-mi bag 
picioarele. Winston, vrei să te porţi ca fraieru', s-atârni cu-n 
rabin negru și s-o faci pă candidatu' la Consiliu, n-ai dăcât. O să 
fii băiatu' meu număru' unu și tovarășu' nostru mereu. Așa că 
să nu vii la noi cu rahaturi triste gen „parcă aţi fi altfel”. 

Winston simţi cum i se încingeau obrajii. 

— Așa-i, coaie, le zici pă bune. Respect, frăție. 

— Duruletz, câtă vreme nu te bagi între mine și teancu' meu 
dă biștari, o să fim totdeauna tovarăși dă tovarăși. 

Winston nu credea că prăpastia fusese astupată, dar știa că 
senzaţia de alienare nu era un lucru asupra căruia să insiste. 
Ridică de pe tejghea doza de bere. Condensul lăsase un rotocol 
ud pe lemn. Se gândi la contopirea lui Musashi cu universul și 
știu că oricât de diferit s-ar fi simţit ori ar fi fost tratat, n-avea 
niciodată să fie altfel ori separat. Nu de ciorile astea, cel puţin. 

Charles îi trecu un braţ peste umeri și-i apăsă în palmă o doză 
rece de bere. 

— lo zic, cumetre, că faza asta a ta cu candidatura e-o treabă 
care inspiră, B. Fincă acuma avem cu toţii orizonturi mai largi. 

În scurt timp, Winston se trezi cufundat într-un val de 
mormăieli aprobatoare. Din febrilitatea tonului lor, din lăcomia 
ce se citea în zâmbetele largi și din felul în care Bănosul se 
așezase cu spatele la grup, cu ochii fixaţi pe doza lui de bere, 
Winston putu să simtă că se pregătea o mișcare de anvergură. 
Ceva mai de doamne-ajută decât alba-neagra cu cărți de joc pe 
care veniseră cu toţii s-o înveţe în Brooklyn, vreo combinaţie 
care nu se putea discuta în public. O făcu pe niznaiul și-și 
îndreptă atenţia asupra ecranului TV. 

— Ciorilor, dă nimic nu sunteţi buni. Îmi trebe niște tovarăși 
noi dă celulă. Antoine! 

Chemarea cu voce tare a cuiva din afara grupului le indică 
celorlalți din bar că întrunirea Ghildei Hoţilor din East Harlem 
luase sfârșit. Bănosul ridică creștetul. De-acum încolo toate 
discuţiile ţineau de zona publică, iar obișnuiţii localului ridicară 
și ei puţin glasurile. Duruletz continuă să răcnească: 

— Antoine! Dă ce-ai pus filmu' ăsta? 

Filmul respectiv era /mpăratul mustelor. Gașca de băieţi 
eșuaţi se transforma într-o gloată de sălbatici, iar puştiul gras, 
cu ochelari, încerca în van să menţină o aparenţă de civilizaţie. 
„Am cochilia, e rândul meu să vorbesc”. Trăgându-l pe Duruletz 


VP - 172 


de mânecă, Armello începu să facă bășcălie de rugăminţile 
puștiului gras: 

— „Am cochilia”? Normal că nimenea nu-l ascultă pă sugaciu' 
ăla - umblă dă colo-colo cu scoica dă zici că-i nebun. Cine-ar 
vrea s-audă ce-are dă spus fraieru'? „Am scoica, vă rog frumos”. 

Pe ecran, căpetenia rebelilor măsura din priviri un bolovan din 
apropiere. 

— Ce-mi place filmu' ăsta, zise Antoine. 

— Păi cum, perversule. Te excită băiețeii care-aleargă pân 
junglă despuiaţi, așa-i? pufni Fariq trecându-și braţele pe după 
talia lui Nadine. 

— Șefu' - cum îi zice, Ralph? - are ceva mușchi pă el pentru 
doișpe ani. Uite numai ce abdomen. | 

— Schimbă canalu', îl rugă Winston. Asta-i exact ca originalu’. 

— Sunt sigur că nu-i exact ca originalu’. 

— Așa-i, ăla original era alb-negru și puștii nu purta nădragi 
dă firmă, asta-i singura diferenţă. 

— Uite ce-i face pulică ăla lu’ roșcovanu' cu suliță. 

— Oooh! icniră la unison cei din bar. 

Jack, șeful primitivilor, îi făcuse capul chisăliță rotofeiului, 
punându-i capăt săcâielilor și vieţii. 

— Am bolovanu'! ţipă răutăcios Armello. Așa faci lumea să te- 
asculte! 

Winston izbi cu palma în tejghea. 

— Băi, știți ce, m-am săturat ca întotdeauna puștiu' cel gras 
să și-o ia pă cocoașă. Dă ce grăsanu' musai să fie cel mai bun 
prieten al ăluia dân rolu' principal? Dacă ești prietenu' lu' ăla, 
dacă ești gras și râde lumea dă tine, o să ţi-o iei pă cocoașă 
garantat. Pur și simplu. 

— Măcar e grași pân filme, remarcă Fariq. Dacă cumva, prin 
vreo minune, apare în film cineva cu handicap, dă obicei e unu-n 
scaun cu rotile care plănuiește să stăpânească lumea și se 
hlizește ca un nenorocit dă dement. Și niciodată n-am văzut în 
vreun film să fie doi gagii cu handicap. Mai vezi câte doi labagii 
obezi câteodată, gemeni ori din astea. 

Winston râse: 

— Fiindcă nu poţi să pui în aceeași cameră doi gagii cu 
handicap. Parcă nu te văd io, când oprește duba dă handicapati 
în faţa centrului, cum stai și te uiţi urât la ciorile surde sau cu 
retard la tărtăcuță? 


VP - 173 


— Foarte distractiv, băiețaș. Da’ io zic că, dacă-i vreunu' cu 
handicap în filme, e dă obicei ăla care face planu' dă jefuit 
bănci. 

Nadine îl șâșâi. 

— Gura, Chisăliţă, ai luat-o razna? 

— M-am pornit cu-ale mele, se scuză Fariq, după care se 
apucă să-și acopere scăparea hărţuindu-l pe Antoine. 

— Hei, Antoine, te-ai considera un expert în poponăreală? 

Winston își lipi berea de frunte și începu s-o plimbe peste 
piele, încercând să-și domolească frustrarea cu răceala cutiei. 
Remarca lui Charles cu „orizonturi mai largi” și admonestarea 
lui Nadine când acesta adusese vorba de jefuit bănci îi arătau 
limpede că una dintre multele idei creţe de îmbogăţire instant 
scosese în sfârșit capul. „Ciorile astea proaste vrea să jefuiască 
o bancă. Berea asta nu-i dăstul”. Aplecându-se peste tejgheaua 
barului, înhăţă cu îndemânare o sticlă de vodcă de pe raft. Fariq 
și Antoine își continuau flirtul. 

— Da, știu câte ceva despre poponăreală. Poponărism. 
Poponitudine. Poponizare. Vrei să-ţi dau o lecţie? 

Nadine își puse mâinile în șolduri și-l măsură pe Antoine cu 
privirea din creștet până-n tălpi. 

— Nu prea cred, nu cu bărbatu meu, al naibii maricón. 

Antoine își dădu ochii peste cap. 

— Mă să fie, aș avea să-ţi arăt una-alta și ţie, domnişoară. 

Winston deșurubă capacul și-și umplu cu vodcă obrajii 
voluminoși. Când înghiţi, în cap i se produse un sunet bubuitor 
care-i astupă canalele auditive, îi curăţă sinusurile și-i făcu 
degetele să înțepenească. Cât se aflase sus, pe Empire State 
Building, și vorbise despre strategii de campanie, băieţii lui 
plănuiseră ceva fără el. După ce vreme de șaisprezece ani 
fusese consultat în orice privinţă, de la regulile de dat cu banul 
la perete până la programul serilor de răutăţi adolescentine, 
prietenii lui plănuiseră un jaf fără el - și încă un atac la o bancă. 
Îl durea că nu participase la plănuirea loviturii, dar se și bucura 
din pricina asta. „O chestie mai puţin să-i port dă grijă”. O a 
doua înghiţitură de alcool făcu, preţ de o clipă, ca activităţile 
cerebrale ale lui Winston să înceteze, atenuându-i impulsul 
sinaptic spre amărăciune și amestecându-i amintirile de lungă și 
scurtă durată într-un bot de neuroni preocupați doar de prezent. 
„S-aveţi baftă, gagiilor”. 


VP - 174 


— Treceam pân Village alaltăieri ș-am văzut niște lesbience 
care se ţinea dă mână. 

— Pă la noi nu vezi pă nimeni să se ţină dă mână. 

— Asta fincă-s prea blană să le pese. Și, Albiciosule, nu mă- 
ntrerupe. 

— Winston, tu și-ai tăi luaţi gay la bătaie? întrebă Antoine. 

— Ce tot zici, omule? Dacă ţin io bine minte, când eram micut 
tu și gaşca ta dă poponauţi vă luaţi dă mine și mă băteatţi pă 
mine. lo mi-o luam pă coajă. Mereu s-aude dă violenţă asupra 
bulangiilor, da’ niciodată dă violenţa bulangiilor asupra altora. 

— Du-te naibii, Duruletz. 

— Atunci nu-ncepe. N-o să-ţi iau partea numai fincă suntem 
veri. 

Fariq începu să ţipe: 

— Dă n-aţi vrea, vă rog frumos, să nu mă mai întrerupeți și să 
mă lăsaţi să-mi spun povestea? 

Ceilalţi tăcură. 

— ZI-i, cioară. 

— Bun. Ce morţii mă-sii ziceam? 

— Dă lesbiene. 

— Așa. Fiecare cu ce-l doare, pricepeţi ce zic? Da’ io aș vrea 
să știu dă ce se-mbracă așa dă urât lesbiencele. Parcă s-ar duce 
la un grătar, să prăjească cârnaţi și să mănânce chipsuri dă 
cartofi la reducere. Și ce duce în genţile alea? Farfurii și 
tacâmuri dă plastic? Pantaloni maro, ghete dă munte, șosete 
vineţii și tunsori dă căcat. Parcă acuma-și ridică cortu’ și-s gata 
să o ia la picior cu rucsacu-n spinare. Dă ce n-are pic dă stil? Că 
știu și io că nu lucrează-n construcții toate. 

Antoine își supse măselele. 

— Chisăliţă, tre’ să fii mai sensibil la problemele comunităţii 
homosexuale. Mai ales că ești și tu cu probleme fizice și d-astea. 

— Și-acuma ce, să sug pula ca să fiu corect politic? 

— Întreabă-l pă Duruletz, că-i politician, sugeră Nadine. 

— Așa să fie? întrebă Winston dând de dușcă încă o porție de 
lichid arzător și așezând, nu foarte subtil, vodca înapoi pe raft. 
Din inflexiunile vocii, Fariq și ceilalți înţeleseră limpede că beţia 
asta avea să fie, pentru Winston, una introspectivă. Aprobe că-i 
preferau episoadele de pileală psihosexuală, când făcea ravagii 
prin cluburi și jefuia bărbaţii pe la budă ori se proțăpea în 


VP - 175 


mijlocul ringului de dans și-l dirija pe DJ fluturându-și penisul ca 
pe o baghetă flască. 

— Mai bine-aţi lăsa-o cu faza asta cu politicianu'. lo n-am zis 
c-aș fi om politic, și chiar de-aș fi zis asta nu-nseamnă că și sunt. 
Ce mă vedeți că fac, aia sunt. 

Armello ridică doza înspre Winston. 

— Deci în momentu’ ăsta nu ești dăcât un gagiu beat? 

— Mda, și nu mi-i rușine dă asta. Nu-s ca taximetriștii. Te sui 
în mașină și taximetristu-ncearcă să intre-n vorbă, da' nu fincă-i 
prietenos dă felul lui, ci ca să-și dea seama dac-a dat-o în bară 
și-a lăsat în mașină negru greșit. „Salut, prieten. Eu, la mine în 
țară, om de știință. Doctor”. Taci, mă, dân gură, ești taximetrist 
și-atâta! 

— Zici tu, da' pun pariu că dac-ai fi acolo sângerând dă 
moarte, ai spera să zică un „eu, doctor”, replică Fariq sabotând 
nemulţumirea lui Winston. Haideţi, băieți, să facem ce-am venit 
să facem înainte s-o ia Duruletz pe ulei. 

Incuviinţară cu toţii și își luară cutiile cu bere ca să le ducă în 
camera din dos, încercând să-și dea seama care doză aparținea 
cui. Işi plimbau mâinile peste puzderia de recipiente, temându- 
se să nu se aleagă cu resturile altcuiva. Cu buzele ţuguiate, 
scoțând zumzete ca de aeroplan, Winston își ţinea palma groasă 
peste celelalte mâini; scoțând ţiuitul unui bombardier care 
atacă, își croi drum prin încrengătura de brațe și înhăță o doză 
din mijloc. Satisfăcut, o apucă spre camera din dos, dând peste 
cap grăbit, cu mulțumire, restul de bere. 

— Cioară, dă unde știi că aia ţi-i berea? strigă după el Armello. 

Winston aruncă peste umăr cutia goală acum. 

— Omule, am sucit chestiuţa dă pă capac. 

Nadine prinse cutia din zbor. Cheiţa de deschidere era sucită 
istet într-o parte. 

— Oho, i-o chestie dășteaptă. 

— lo credeam că vouă, băieţi dă ghetou, vă umblă mintea, 
zise Winston dispărând în întunericul sălii din spate. 


Bănosul își așeză actorii în jurul mesei de joc, care nu era 
altceva decât o cutie de carton pusă pe-o navetă pentru sticle 
de lapte. Deși bâiguia beţivănește, abia inteligibil, Bănosul era 
mai lucid decât îl văzuse Winston vreodată. Cu eficienţa unui 
regizor de Broadway, îi distribui pe toți în roluri în piesa „alba- 


VP - 176 


neagra” ce avea să aibă premiera într-o săptămână. Armello, 
omul cu cartea, se afla în spatele cutiei, făcând peticele de 
carton, cu mâinile-i agile de magician, să se sucească și să salte 
după voie. Nadine urma s-o joace pe ingenuă. Treaba ei era să 
ademenească victimele în joc cu o fluturare subtilă a sânilor, o 
limbă trecută agale peste buza de sus și-o bancnotă de-o sută 
pusă necugetat în joc. 

— Nadine, tu tre’ să vinzi replica asta: „La naiba, pierd banii 
pentru ziua fiică-mii”. Faci un bărbat să vrea să vină și să stea 
lângă tine. Un fraier cu buzunare doldora, care crede că poate el 
s-arate la doamna cum se face - îţi câștig banu’ și te duc acasă. 

Charles și Chisăliţă aveau să fie jucătorii de sprijin, a căror 
scop era să blocheze perspectiva victimei asupra mesei, 
stârnindu-i curiozitatea. După ce convingeau ţinta să intre în joc, 
cei doi aveau să-l sfătuiască în privinţa chiţibușurilor, 
explicându-i că dacă-și uneau eforturile puteau avea șanse mai 
mari împotriva celui care făcea jocul. Charles se pricepea de 
minune la asta. Winston își aminti de ziua când furaseră cutii cu 
parfum dintr-o dubă spartă pe FDR Drive și începuseră să le 
vândă cu cinci dolari sticluţa în centru, iar Albiciosu' pornise să- 
și ridice marfa în slăvi cu un accent britanic impecabil: „Direct 
den Franţa și Italia, ale mai fine arome pentru mama, drăguţa, 
ba și pentru pretenarii voştri. Șaizeci de dolari de şip la Saks de 
pe Fifth Avenue, doar cinci dolari pe Fifth Avenue și-atât”. 
Auzind argoul britanic cel atât de prețuit, puzderie de caraibieni 
aflaţi în pauza de masă dăduseră buzna să cumpere sticluţe cu 
parfum de la britanicul atât de binevoitor. 

Winston juca același rol în escrocherie ca întotdeauna: trebuia 
să stea de șase, grijuliu să nu apară poliţia și în același timp 
atent la cei fraieriţi care, după ce se făceau de râs în faţa 
iubitelor, se întorceau invariabil să ceară banii înapoi. După ce 
pledă pentru un rol în care să aibă și replici, Bănosul acceptă să- 
| încerce pe Duruletz ca fals jucător principal, postându-l direct 
în faţa lui Armello. Însă Winston îi luă lumina lui Armello, așa că 
Bănosul, dându-l iarăși deoparte, zise: 

— Uite ce-i, Durule, toate ciorile tre’ să facă ce știe mai bine, 
ș-a naibii, nimeni nu face dă șase ca tine! 

Winston păși brusc spre Albiciosu', ocolindu-l pe Fariq. Băgă 
mâna în buzunarul pantalonilor lui Charley O', scoase o punguţă 
cu iarbă și i-o flutură pe la nas. Surâzând din colțul gurii, 


VP - 177 


Albiciosu' îi oferi fără vorbe permisiunea, cu un subînţeles: „Da' 
să n-o fumezi pă toată”, apoi Winston ieși din încăpere grăbit. 

— Ce-i cu tine? întrebă Antoine. 

— Nimic, replică Winston  îndreptându-și privirea spre 
televizor. 

Antoine scoase un hohot de râs ca un fornăit. Cu toate că nu- 
și mai văzuse verișorul de aproape doi ani, nu se schimbase 
prea mult. 

— Durule? 

— Ce? 

— Ce-ar fi să stai colea? g 

Winston se lăsă pe un scaun de bar. In copilărie crezuse că 
televizorul e ca o oglindă: o sticlă reflectoare telepatică ce-i 
absorbea gândurile și le emitea înapoi, făcându-l să descopere 
ce gândea. 

— Antoine? 

— Da? 

— Ce film e ăsta? 

— Nu știi? Pe bune, credeam că le-ai văzut pe toate. E unu’ 
din filmele lui Carl, Berete/e verzi. Cu John Wayne și cu un gagiu 
cu urechi mari care-i un reporter ce se bagă peste tot. Și Sulu 
din Star Trek joacă un vietnamez gen Unchiu' Tom. 

— Nu suport filmele dă război. Mai ales alea cu reporteri sau 
scriitori pân ele, care mereu o face pă ăia puri până spre sfârșit, 
când e gata să pună mâna pă pușcă și să tragă-n inamic. Gen, 
dacă un scriitor tre' să omoare, atunci războiu' chiar că-i de 
căcat. Şi niciodată nu-s omorâţi. Scriitoru' nu moare niciodată. 

— Cioară, cred că-l urăști pe tac-tu. Ce căcat ţi-a făcut unchiu' 
Clifford, frățică? 

Se uitară amândoi cum reporterul de război, Davin Janssen, 
izbea o mitralieră de trunchiul unui copac. Winston chicoti. 

— Albii-s așa dă transparenţi, paștele mă-sii. Trase din raft 
sticla de vodcă și-o așeză lângă picior. Antoine, e pă undeva 
vreun loc aici unde să stau singur? Nu-ncerc să-l aud pă John 
Wayne în clipa asta. Vreau numai să-mi fumez cuiu' dă iarbă și 
să mă liniștesc un pic, pricepi ce zic? Carl mai are filmuleţele 
alea demente? 

Antoine îi întinse cheia de la camera fratelui său, la etaj. Când 
Winston o apucă, Antoine o ţinu bine de capătul celălalt. Micul 
Duruletz creștea; ajunsese la vârsta la care verișorii trec de la 


VP - 178 


tovarăși de joacă minunaţi la stadiul de aproape-străini pe care-i 
vezi doar pe la înmormântări și când ai treabă la poștă. Antoine 
dădu drumul cheii. 

— Mersi, văru'. 

Duruletz o luă spre scări, ferind sticla de vodcă de ochii lui 
Antoine. 

— Ce mai face tușica Ruthie, apropo? 


VP - 179 


12. CLOPOTELUL 


Camera lui Carl, din cupola clădirii de cărămidă cafenie, era 
plină cu suvenire războinice. Winston trecu pe lângă săbii, 
drapele naziste și decoraţii și se duse direct la cufărul de armată 
plin cu casete video. Scormoni prin vraf, citind etichetele și 
lepădându-le una câte una: AC/DC în concert la Budokan; Fetele 
morții; Lynryd Skynryd; Linia Maginot; GG Allin; Confruntări în 
hochei, Futăciosul 144. 

— Asta se prezintă bine, zise Winston introducând în 
videoplayer o casetă intitulată Orice negrotei care nu-i paranoic 
e dement - teoria conspirației. 

Filmul începu cu un nătăfleț de la Nation of Islam stând la o 
tribună, ștergându-și fruntea lucioasă de sudoare cu o batistă și 
adresându-se unui public format din drept-credincioși. 


Istoria pe care ne-o prezintă ei este incompletă! 
Dacă ar fi să-i credem, negrul n-a fost inventat decât în 
primele zile de sclavie. Omul roșu n-a apărut pe 
planetă până la Ziua Recunoștinței, rasa cafenie până 
la Alamo, și întâia oară când au pus ochii pe cineva de 
rasă galbenă a fost cât respectivul a bombardat Pearl 
Harbor. Vreţi s-ajungeţi undeva pe lumea asta? Atunci 
va trebui să învățați despre ei, despre albi. Nu știu de 
ce copiii de culoare se descurcă atât de prost în școli, 
că doar versiunea lor asupra istoriei nu-i atât de 
dificilă. Lecţia numărul unu: omul alb a fost primul 
care-a făcut aia și cealaltă. Lecţia doi: omul alb e cel 
mai bun la aia și la cealaltă. Dacă aveți noroc, vă vor 
spune asta și-apoi vă vor testa cunoștințele. Și tot ce 
trebuie să știți e că omul alb a făcut x, y și z pentru 
omul de culoare în data de cutare și cutare. Dar 
niciodată nu vă vor spune ce a făcut negrul 
independent de omul alb. Nu există variante multiple 
în chestionar, întrebări de tip adevărat-sau-fals despre 
istoria negrilor care să n-aibă nimic de-a face cu albii, 
cu razboaiele lor, cu slăbiciunile și regulile lor. Și cu 
siguranţă nu... nu vor vrea să vă înveţe despre relația 


VP - 180 


dintre oamenii albi, cei negri și rechinii din Oceanul 
Pacific. Nu vor vrea să vă spună că rechinii au ajuns în 
Pacific fiindcă s-au luat după corăbiile ce aduceau 
sclavi din Africa, mâncând africanii aruncaţi peste 
bord. 


Așezat confortabil într-un scaun de birou, Duruletz improviză 
un dispozitiv de fumat marijuana făcând o adâncitură găurită la 
baza unei doze goale de bere cu o baionetă însângerată. Işi 
alungă din minte lecţia despre sclavie a predicatorului. „Ce 
cucu’ meu trăncănește cioara aia?” Gânditor analitic, pe 
Winston nu-l deranja, până la urmă, puţin plauzibila variantă a 
corăbiilor cu sclavi străbătând Pacificul atunci când traseul cel 
mai la îndemână era prin Atlantic; nu asta îl făcea să socoată 
neroade afirmaţiile predicatorului. Cinismul său de ghetou era 
abisal, zămislind o profundă îndoială ce mergea dincolo de 
suprafața unduitoare a oceanului. „Hai acuma, rechini în Pacific 
fincă se ţinea după sclavi, i-un rahat. Atunci ce caută rechinii 
acuma, că-i încă acolo? Cum, înoată-n cer și vorbește unii cu 
alţii: «Băi, Harold, n-am mai văzut negrotei p-aici d-o vreme... 
mamă, și ce buni era la gust»?” 

Fiindcă-i trebuia o scrumieră, Winston întoarse pe dos o cască 
de hitlerist. 

— Acuma-s gata dă petrecere. 

Acoperi buza cutiei de bere cu buzele-i proprii, aprinse 
șomoiogul de iarbă în adâncitură și trase îndelung. Urmări, prin 
fumul dat afară din plămâni, cum predicatorul întinse braţul 
stâng dincolo de marginea ecranului și trase lângă el o negresă 
solidă, de vârstă mijlocie. Imbrăţișarea strânsă făcu ca partea 
stângă a trupului femeii să se lipească de subraţul vorbitorului, 
creând impresia că cei doi erau gemeni siamezi. Predicatorul o 
prezentă pe nou-venită drept o victimă a sistemului judiciar din 
Philadelphia care-și căuta dreptatea, iar publicul o primi cu 
căldură și înțelegere. Vocea bărbatului bubui în sală: „Știţi cu 
toţii acum că femeia asta frumoasă și bună, afro-americană - 
din nou un prim-plan cu batista la frunte -, profesoară a unor 
copii afro-americani de ispravă - aici femeia dădu aprobator din 
cap, recunoscătoare că cineva se străduia să-i apere onoarea -, 
o pedagogă calificată, n-a lovit-o pe femeia aceea albă, așa cum 
s-a spus. Cum îndrăznesc s-o acuze că ar fi bătut-o măr pe 


VP - 181 


ticăloasă?” Femeia își lăsă privirea în jos și-și acoperi modestă 
gura cu palma, însă fără să-și poată stăvili un rânjet șiret. 
Îndată, publicul își dădu seama că o lovise de fapt pe femeia 
albă și izbucni în hohote de râs. Zâmbind larg, predicatorul o 
îmbrățișă și mai strâns pe femeie. 

— Și chiar de-ar fi făcut-o... 

Râsul lui Winston, asprit de cannabis, acoperi hlizelile ce se 
rostogoleau din difuzoarele televizorului. „Poate-nvăţ ceva dă la 
clovnu' ăsta, își zise. Ăștia-s negrii mei, c-au ori nu dreptate”. 

Marijuana era tare, din soiul indica. Winston suflă inele de fum 
și le urmări cum se lărgeau. Simţi o furnicătură în ceafa; apoi, 
brusc, își pierdu simţul pipăitului. Starea dură doar câteva 
secunde, dar se bucură de senzaţia de nediferenţiere între 
corpul propriu și lucrurile din jur. „Mă, parc-aș fi aer. Nu, aeru-i 
eu. Mă respiră lumea. la stai, mă respir io singur. Trage aer în 
piept, mă, c-ai luat-o razna rău”. 

Winston ciopârți cu lovituri de karate ultimele inele de fum ce 
se lăbărțau înaintea lui, apoi se concentră asupra ecranului. 
Predicatorul dispăru sub un vifor de purici, și un bărbat alb, bine 
îmbrăcat, anunță existența unei societăți secrete numite 
lluminații. Potrivit prezentatorului cu voce nazală, acești 
lluminați, absolvenţi cu toţii ai unei instituţii numite Colegiul 
Invizibil, alteraseră pe neștiute istoria lumii încă din 1500 înainte 
de Cristos. Universitatea din Sumeria - Campusul Ur era locul de 
origine al fondatorilor grupării; membrii actuali își primeau 
învăţătura într-o sală de la subsolul Universităţii Yale. Pitagora, 
Mahomed, Martin Luther, Isaac Newton, școala pozitiviștilor 
vienezi, Umberto Eco și cam toţi președinții americani cu 
excepția lui Taft, Carter și Reagan (care fuseseră manipulaţi) 
studiaseră la Colegiul Invizibil. Crucificarea fusese o cascadorie 
a sectei care avusese parte de-o publicitate neașteptată; prin 
urmare, lisus fusese trimis grabnic în Franţa și-și publicase 
dizertaţia de masterat în scriere creativă, Predica de pe Munte, 
textul cunoscut acum drept Biblia. Primul Război Mondial fusese 
un stagiu de practică pentru studenţii de frunte Mao Zedong, 
Lawrence al Arabiei și fabricanţii de iperită. Cu naziștii pe post 
de marionete, al Doilea Război Mondial nu fusese decât o 
păcăleală complicată menită să aranjeze o înfruntare între 
comunism şi capitalism. Manevrele  lluminaţilor erau 
responsabile pentru toată harababura sfârșitului de secol 


VP - 182 


douăzeci, inclusiv criza energetică din 1970, scrisorile în lanţ și 
prea puţin probabila victorie prin knockout a lui Buster Douglas 
în meciul cu Mike Tyson. 

La menţionarea lui Buster Douglas, paranoia care apare mai 
întotdeauna ca efect al marijuanei de calitate își făcu o intrare 
gălăgioasă. Winston parcă auzea pașii și vocile șoptite ale 
lluminaţilor vorbind cifrat pe la spatele lui. Adevăraţii stăpâni ai 
lumii veneau să pună gheara pe el, însă era hotărât să rămână 
conștient în timp ce-și puneau în aplicare planurile malefice, în 
timpul interogatoriilor și torturii. 

— Duruletz, băiete. 

— La cete uiţi? 

— Te-a spart rău iarba, așa-i? 

Winston nu spuse nimic, fiindcă uscăciunea datorată 
marijuanei îi lipise limba de cerul gurii. Fariq, Armello și Nadine 
se așezară pe pat. Charles luă loc pe cufăr. 

— Chisăliţă, zi-i dă treaba dă la bancă, băieţaș. 

— Durule, știi banca aia nouă dă pă Sixth cu Second, după 
colț dă Kentucky Fried? 

Winston dădu din cap că da. Un alt bărbat alb pătrunse în 
scenă din partea dreaptă. Gazda se opri în faţa unui perete 
lambrisat și trase un ecran de proiecție pliant, apăsându-l în jos 
de mai multe ori ca să se asigure că rămânea bine desfăcut. 
„Din 22 noiembrie o mie nouă sute șaizeci și trei, guvernul 
Statelor Unite a ascuns poporului american adevărul privitor la 
asasinarea lui Kennedy. Eu cunosc acest adevăr...” Winston se 
aplecă înainte în scaun, încercând să găsească o zonă în spaţiul 
său aerian proxim unde vocile teoreticienilor conspirației și cea 
a lui Fariq să nu se mai suprapună. Izbuti doar să se răsucească 
într-o rână, lăsând televizorul să transmită în urechea sa stângă 
și pe Chisăliță în dreapta, cu vocile pierzându-se și revenind ca 
niște posturi radio care interferau pe aceeași frecvență. 

— Am fost acolo cu maică-sa lu’ Charley O’. Miercurea asta i-a 
ieșit banu' la pariuri, nu știu pă ce, lovituri dă baseball pă meci, 
aruncări sau alte rahaturi. În or ce caz, io, ea și cu Albiciosu' ne 
relaxam pă acoperiș la o iarbă. Tu nu știu pă unde erai. Mama 
lu' Charley asculta știri sportive la radio și-ncerca să-și dea 
seama ce-o să facă ea cu șase mii dă dolari neimpozabili, când 
s-a auzit o reclamă. Omu’ vorbea pă foc automat: „Experții 
estimează că frământările din Orientul Mijlociu, combinate cu 


VP - 183 


utilizarea tot mai intensivă a utilajelor agricole din zonele de 
cultură a porumbului, acum că seceta a luat sfârșit, vor duce la 
creșterea preţului la petrol. Dacă preţul țițeiului crește fie și cu 
zece cenți pe baril, o investiţie iniţială de cinci mii de dolari 
poate aduce un profit de douzăeci de mii de dolari în 
următoarele șase luni”. Și numai ce-o văd că face ochi mari; am 
dus-o direct la bancă în timp ce-i explicam diferenţa dintre rata 
fixă și dobânda variabilă. 

— Zona peluzei... prostii. Depozitul de carte - fantasmagorii. 
Oswald, Ruby, Oliver Stone - subterfugii ale CIA... 

— Da’ fii antenă... intră mama lu’ Albiciosu': „Vreau să-mi 
deschid un cont de economii cu depozit la termen”, iar tipesa dă 
la ghișeu e toată numa' Uau, o femeie albă, „să-l chem pă 
șefu'”. Și ăla la fel, femeie a/bă-n bancă, „să-l chem pă 
directorul de filială”. Și-n două minute toată lumea din bancă să 
spetea s-aibă grijă de doamna O’ Koren. Directoru' dă filială a 
deschis contu', și paznicul i-a adus cucoanei un scaun să s- 
așeze. M-auzi? Un director de filială să deschidă un cont cu 
mâna lui e ca președintele Statelor spălând vase la Casa Albă. Și 
numa’ fiindcă mămica lu’ Charley e albă. Și io la ce mă 
gândesc? „Cineva tre’ să-i facă pă labagiii ăștia. Dorm pă ei. 
Apare-o târfă albă colea și toți își pierde minţile”. 

— Pă cine faci tu târfă? 

— Scuze, Charley, nu te supăra. Așa că ce-o să facem e să ne- 
ntoarcem la bancă, o luăm pă mama lu' Charley să stea cu ei dă 
vorbă și, cât o face pă prinţesa Diana p-acolo, noi golim locu’ ca- 
n palmă. Da-i mai mult dăcât e căzu’ să știi tu, acuma că te-ai 
făcut candidat la Consiliu ca o jigodie mică. 

— O să proiectez filmul lui Zapruder. Sunt sigur că l-aţi mai 
văzut, însă asta n-aţi mai văzut, versiunea pe peliculă de 
treizeci și cinci de milimetri. Ce veți vedea e mai mult decât ar 
trebui să știți, dar tot ce-aţi vrut vreodată să știți... 

Botul limuzinei lui Kennedy se ivi din umbra unei pasarele din 
Dallas. Winston era atât de luat de cannabis, încât imaginea i se 
părea tridimensională. | se părea că o putea atinge, că putea să 
ridice fusta lui Jackie și să i se uite la chiloţei. 

Se răsuci și scrută fețele prietenilor lui, evaluându-le nivelul 
de hotărâre. Păreau, spre surprinderea lui, destul de serioși. 
Dacă le-ar fi zis: „Ciorilor, vă ţineţi dă caterincă”, probabil c-ar fi 
jefuit banca a doua zi numai ca să-i demonstreze că greșea. 


VP - 184 


— Ciorilor, vă ţineţi dă caterincă, zise peste câteva clipe. 

Prietenii lui îl priviră ca și cum i-ar fi pălmuit. Fariq îl împunse 
cu cârja în gambă. 

— Pă bune, copilaș. Am văzut io la TV un documentar despre 
nenorociţii dă criminali dă război japoneji. Folosea cunoștințe 
despre droguri pă care le avea dă la torturat prizonieri dă război 
ca să jefuiască bănci și chestii. Işi punea halate dă laborator și 
intra-n fugă și le zicea la angajaţi că-s expuși la ceva gaz 
otrăvitor și tre’ să ia antidot. Și antidotu-i punea la pământ, 
normal, și-apoi bum, mergea treaba. Un halat alb și niște piele 
albă te duce departe. 

Winston vorbi lent, cu vocea tărăgănată a celor foarte 
intoxicaţi: 

— O să otrăviţi tot locu’ ăla? 

— Nu, doar îi adormim, zise Nadine. Tu n-asculți? 

Armello bătu din palme. 

— Am io niște pastile d-astea dă dat la tipe ca să pice late. 
Somnifere, dân vremea când jucam baseball. Le-am ţinut pentru 
oareșce scop important. 

— Nimica nou. E-aceeași treabă ca faza cu câinii adormiţi cu 
cloroform. Faceţi chestii dă fricoși, ca dă obicei. _ 

— Nu-i dă frică, e șmecherie. l-o diferență. Aștia care-o face 
pă cocoșii, cu mușchi-ncordaţi, ăștia-s împușcați primii. Cum a 
păţit-o și amicu’ tău dă colo, Kennedy. 

Winston se întoarse iarăși spre televizor și șterse cu palma 
praful de pe ecran. Descărcarea electrostatică îi ridică perii de 
pe încheietură. Limuzina lui Kennedy dădea colţul. Mâna stângă 
a lui Jackie era pe calota pălăriei, ca să nu i-o ia vântul. 
Președintele zâmbea, de parcă mâna ei dreaptă l-ar fi pipăit 
între picioare. 

— Toată lumea, taceţi naibii. 

Albul ponosit de la televizor opri proiecția și lovi în ecran cu 
un arătător de lemn. „Staţi cu ochii pe șoferul limuzinei. Din 
acest punct voi derula pelicula cu încetinitorul, șoferul se va 
răsuci ușor, va întinde brațul drept către ceafa și peste umărul 
stâng, veţi vedea arma, veţi auzi împușcătura, veţi observa o 
izbucnire de fum și capul lui Kennedy va fi proiectat grotesc în 
spate. N-au fost Oswald, cubanezii ori Mafia, a fost șoferul 
mașinii”. Filmul porni, cadru după cadru încețoșat. 


VP-185 


Şoferul întoarse capul. Bratul i se întinse în spate, ca și cum ar 
fi vrut să se scarpine la ceafă. 

— Rahat! 

Apariția armei, fumul, capul proiectat în spate, toate se 
desfășurară exact în felul în care zisese bărbatul. 

— Rahat! 

Uluit, Winston se înclină spre televizor, examinând pata 
neclară despre care albul zisese că era o armă. „E pistol? Nu-i 
pistol. Paştele mă-sii, sunt prea blană ca să văd arma”. 

Charles păși în fața televizorului. 

— Asta o să se-ntâmple cu tine dacă te faci candidat, 
Duruletz. 

Apucă videocaseta cu Futăciosul 144. 

— Te superi? 

Winston ridică din umeri, derulându-și în minte iarăși 
imaginile cu Kennedy trântit pe bancheta limuzinei. Ecoul 
împușcăturii reverbera, amintindu-i cum fusese la un pas de 
moarte ultima oară când se aflase în Brooklyn. „Omule, politica 
asta-i periculoasă. Dacă câștig, o să zic atâtea chestii pă bune, 
că ciorile or să mă omoare”. 

Charles se retrase din fața ecranului, lăsând vederii un bărbat 
alb între două vârste, cu părul prins în coadă, care-și băga 
degetele într-o brunetă ce arăta ca și cum împlinise optsprezece 
ani abia de cinci minute. Umezită cum trebuie cu salivă și vorbe 
dulci, tânăra se pregăti să-l primească în ea pe tipul cu barbă 
căruntă, desfăcând picioarele și închizând ochii. Libidinosul, tot 
numai piele lăsată, grimase și convulsii, se sui pe femeie. 

— lote moșu' cum fute cu șosetele-n picioare. 

— Și cu ochelari pă ochi. 

— Da' nu face nicio pagubă la păsărică. 

— Hai odată, ștoarfo, mai cu chef. Strânge-l între picioare. 

În următoarele minute grupul urmări filmul în tăcere, pătruns 
de desfășurarea evenimentelor de pe ecran, fiecare dintre ei 
prins în micul său fetiș pornografic. Al lui Winston era că-i plăcea 
să vadă cum se zgâlţâie sânii femeii în timpul sexului. Armello, 
agitându-și febril brațele și nemaiputându-și stăvili nevoia de a- 
și împărtăși impresiile, izbucni: 

— Oeo, rahat, acuma-i linge gaura curului! V-a lins vreodată 
cineva în cur? întrebă el uitându-se împrejur, dar fără să aștepte 
cu adevărat un răspuns. Mie da. Eram în Memphis, la un hostel, 


VP - 186 


și gagica a-nceput să mă lucreze. lo eram târfa, stăteam crăcit, 
cu genunchii lângă urechi, și tipa mă iubea cu limba-n cur de 
mama focului. Am uitat dă tot că-n seara aia ratasem dă patru 
ori la meci. 

Arătând emfatic spre televizor, Fariq solicită ca atenţia celor 
prezenţi să se îndrepte iarăși către ecran. 

— Futăciosu' lucrează la păsărică, așa să face treaba! 

Albiciosu' îi dădu o palmă după ceafa. 

— Chisăliţă, da’ ce știe despre păsărică curu’ tău schilod și 
plin dă scolioză? Cred că nici nu te poţi controla când dai din 
fund, cred că-ți zbaţi cocoșelu' ca un pește scos din apă. Pă 
pariu că te apucă bâţu' epileptic când dai la buci și-o zici pă aia 
cu „dragă, ai avut tu un spasm?” 

— Nadine, dă ce râzi? Las' că vezi tu acasă. 

— Fii pă fază la fata albă, și-o trage ca o pătură udă. 

— Aţi cordit vreunu' o tipă albă, ciorilor? 

Winston, care începea să-și revină, se răsuci în scaun și ridică 
școlărește mâna. 

— lo. 

— Negrule, ce? N-ai zis niciodată nimica. 

— Mă știi doar, înainte dă Yolanda mi-o băgăm în toate patru 
găurile. 

Masculii încuviințară cu entuziasm, deși niciunul dintre ei, 
trecând în revistă lista cu orificiile corporale, nu izbutea să-și 
dea seama exact care era al patrulea. 

— Ca lumea. 

— Ţâţă dă mâţă, băiețaș. 

— Tovarășu' meu. 

Cu o expresie întrebătoare pe chip, Armello se opri în mijlocul 
uralelor și se apucă să numere pe degete. 

— Anal, oral, vaginal. Hei, mă, care-i număra patru? 

Winston râse cu superioritate. 

— Le fut și mintea la ștoarfe, fraiere. 

— Unde-ai cunoscut-o pă fată? 

— Mai ţii mine-n liceu, când ne duceam în locu' ăla dân Meat 
District, lângă docuri? 

— Aha. 

— Și era o gagică albă și-una dă culoare, cam cu zece ani mai 
mari ca noi, care bea scotch lângă boxe? 

— Dubioasa aia roșcată? 


VP - 187 


— Știi doar, când vezi o fată albă și o negresă împreună la 
club e clar că albicioasa umblă după sculă dă negru și colorata 
vrea să se combine c-un băiețaș alb, altfel n-are cum. M-am dus 
la roșcovană și i-am strecurat, cu mare artă, număru' meu dă 
telefon. $mecheria a mers, și-a doua zi eram la ea-n cotineață 
sugând la ţâţe, fără să dau vreun biștar pă haleală, pileală și 
floricele pă câmpii. Cum îi zicea... Holly, Markie, ceva dă genu'. 
Parcă Holly. 

Nadine se strâmbă. 

— Bleah. Și cum e fetele albe? 

— Ciudat rău a fost, omule. Era așa dă sigură pă ea tot 
timpu’. Era ceva, consultant cu computere. Avea birou în casă. 
N-am mai fost la nimenea să-și aibă birou în casă. Nici n-am 
auzit în viaţa mea vreo cioară să zică: „Mă duc la birou”. Și-am 
lăsat-o să-și facă damblaua. Mi-ai supt-o ca lumea, n-ai dăcât să 
trăncănești despre gigabiţi și dischete cât vrei. Și-apoi... într-o zi 
stăteam noi așa frumușel, și dân senin începe c-o fază: „Ştii ce, 
când eram mică am avut o dădacă neagră. Și-am iubit-o de 
parcă-mi era rudă. Mă iubea și ea. Mi-au spus copiii ei, la 
înmormântare”. 

— Te-a luat eu d-astea, puștiule? 

— Da, a pornit-o cu faze dă plantație, Pe aripile vântului şi 
alta nu. Tata mi-a zis odată că or'ce fraier pă care-l știa că a 
umblat cu o femeie albă cât dă cât cu bani pă ea a auzit rahatu 
ăsta. Și io încercam să fiu, cu cățeaua asta, pă filmu’ „pace și 
dragoste, suntem oameni cu toţii”. lo crezusem că demenţa 
asta dă care vorbea tata era dân alte vremuri. lo-s gen: e albă? 
Mare chestie, suntem în secolu' douăzeci. Oameni-s oameni. Ce 
dacă să spală pă dinţi cu pastă sută la sută naturală cu aromă 
dă fenicul dân Maine? Ce dacă? 

— la stai, îl întrerupse Armello, ce-i aia fenicul? 

— Un rahat dă aromă, oftă Winston, apoi continuă: Ce să zic, 
„dădacă neagră”. M-a călcat rău pă bătături. Eram tot numa: 
„Dă ce dracului vrea paţachina asta să-mi zică așa ceva? 
Dădacă neagră? Ea chiar crede că vreau să știu căcaturi dâin 
astea?” 

— Păi cum, Zeule? zise Fariq, care abia aștepta să răspundă 
nedumeririi lui Winston. Ea-ţi spunea dă fapt că mă-ta nu-i 
niciun căcat, că tu nu ești niciun căcat și că ea-i prinţesa albă pă 


VP - 188 


care-o iubește și adoră toată lumea. Se crede specială fincă a 
fost crescută dă o femeie dă culoare. 

— Să-mi trag palme, o femeie dă culoare m-a crescut și pă 
mine, și asta nu mă face special. Da' mi s-a luat după ce-a zis 
asta. Mi s-a lipit dă creier. Ne simţeam bine și noi, și după aia 
am ajuns să mă uit așa la ea și să mă gândesc: „Ce târfa 
proastă, cum a zis tâmpenia aia”. 

— Trebuia să-i dai cu flit și gata. 

— Da, dacă puteam, da' știi și tu cum e fetele albe. Se 
dezbăra dă ţoale, dă bijuterii, se punea pă supt coaiele. l-a dat 
lu' mandea un abonament pentru tot Festivalu' dă Film din New 
York. Și-odată nebuna m-a apucat dă braţ, m-a tăiat c-un 
foarfece și a început să-mi sugă sângele. 

— Hai, acuma. 

— Să mor io. S-a șters pă bot și-a zis o fază gen „acuma 
suntem negri amândoi”. Și io, dă colo: „Negri! Nu ești niciun 
negru, fătucă, ești razna”. 

— Asta capeți dacă-ţi faci dă lucru cu fete albe, zise Charles 
înclinând cunoscător din cap. Vă zic io, femeile albe-i dracu'. Nu 
pot să pricep de ce și-ar trage-o careva cu o fată albă. 

— Charley, cum poţi să spui asta? Mama și sora ta e albe. 

— Păi și-atunci nu crezi c-ar trebui să știu ce vorbesc? 

Fariq bătu palma cu Charles. 

— Charley zice pă bune. Orice cioară care să însoară cu o 
gagică albă o ia dă nevastă fincă-i albă și atâta. Asta dacă nu 
cumva negroteiu' o cunoaște când e singurii supraviețuitori a 
unui accident dă avion și nimeresc p-o insulă pustie. Mă doare-n 
cur ce să spune dă iubire adevărată, ochi frumoși și fire plăcută. 

— Da’ cine zice ceva dă căsătorie? lo și-o gagicuţță albă, 
imaginaţi-vă numai. Chisăliţă, dă ce faci mutra asta? 

— Îmi imaginez. 

— Habar n-ai tu. Niciunul dân voi nu știe măcar ce să facă c-o 
tipă ciocolatie la piele. Yolanda e... omule, să fim serioşi. 

— Tu și Landa v-o mai trageţi încă? întrebă Fariq reușind să 
formuleze întrebarea, cumva, într-un fel inocent. 

— Normal. 

— Da' știi la ce mă refer când zic „încă v-o trageţi”? E deja 
invizibilă? Nu zic dă dăţile când v-o trageţi și te gândești: „De ce 
mi-o trag io cu tipa asta?” ci de momentu’ când v-o trageţi și-ți 


VP - 189 


spui: „Mă, de ce mi-o mai trag io?” Atuncea devine invizibilă 
femeia ta. 

— Haide, mă, dă doi ani suntem împreună, căsătoriţi dă unu. 
Încă e colea atracţia, da’ nu-i ușor. Înainte să trecem la treabă 
mai stau pă marginea patului, mai bag o bere sau mai trag un 
fum dă ceva, uneori amândouă. Ca să-mi vină chefu', pricepi? 
Yolanda se uită la mine așa, tristă, și-și saltă sânii ca și cum ar fi 
dă mâncare, ca și cum mi i-ar da dacă ar putea, dacă m-ar face 
fericit. Și zice: „Ce-ţi trebuie ţie să bei și să fumezi rahatu' ăla 
înainte să facem dragoste? Eu nu-s dăstul?”, iar io trag dân cuiu' 
ăla de numa’ și fac: „Da, fătucă, ar trebui să fii”. 

Ca să-și arate exasperarea pre-coitală, Winston trase tare, de 
două ori, dintr-o ţigară cu marijuana imaginară, apoi urmă: 

— Și-o dau cu: „Mă, rahatu' ăsta nu mă ia deloc”. 

Când râsetele se domoliră, Nadine încercă să îndrepte iarăși 
conversaţia spre subiectul deosebirilor dintre erotismul 
caucazienilor și cel al africanilor. 

— N-ai zis dacă-i vreo diferenţă între noi și felu' în care se fute 
fetele albe. 

— Nu-i ca și cum am umblat cu-n cârd dă fete albe. Știu doar 
că la fetele hispanice le place să te tragă dă urechi, da' altfel 
nu-i nicio diferenţă colo jos - păsărica-i păsărică. 

— Mi-am tras-o cu o femeie care n-avea fofoloancă, mărturisi 
Armello abătându-și fără tragere de inimă ochii de la filmul 
porno. Una vieja - dă vreo cincizeci dă ani. Am cunoscut-o în 
Zebulon, Carolina de Nord. N-avea fofoloancă, își făcuse o 
histerectomie când am combinat-o io. Am băgat acolo toată 
mâna, zise Armello închizând și desfăcând încetișor pumnul. 
Atâta loc era-n găleata aia, că simţeam cum suflă vântu'. Coño, 
dacă aveam o lanternă la mine, puteam face umbre chinezești 
înăuntru' ei. 

Folosind lumina televizorului, Armello își ilustră escapada 
sexuală închipuind diverse siluete cu forme mișcătoare, având 
peretele dormitorului ca substitut al cervixului frumoasei din 
sud. Capete de câine se transformară în meduze. Pachiderme 
deveniră lebede înclinându-și gâturile. Găsind povestea lui 
Armello deloc excitantă, Winston își anunţă plecarea din 
încăpere. 

— Me voy, Chisăliţă, dame chavo. 

— Cât? 


VP - 190 


— O bumașcă. 

Winston luă bancnota de cinci dolari de la Fariq și-și luă la 
revedere. 

— Să-i ziceți lui Antoine c-am plecat. 

In timp ce cobora scările, Winston văzu că petrecerea se 
pleoștise. Încăperea mirosea a bărbaţi în călduri și a bere 
vărsată; peste tot, pe podeaua lipicioasă, erau împrăștiate 
pahare de plastic. Geamurile largi, aburite de la activitățile 
nocturne, începeau să se limpezească. Puținele cupluri rămase 
se țineau de mână și se giugiuleau prin unghere. Un bărbat înalt 
dansa încet de unul singur, răsucindu-se, legănându-se și 
fredonând răgușit versurile unei balade dulcege. 

Odată ieșit pe ușă, Winston o zări pe micuța zdrenţăroasă 
adăstând singură pe capota unei mașini, cu clopoţelul între 
degete. Divele preadolescente plecaseră pe la casele lor. 

— Mămică-ta încă n-a ieșit? întrebă Winston. 

Fata scutură din cap că nu și întrebă: 

— Ai văzut-o acolo? 

— Cum arată? 

— Ca mine, da' mai în vârstă. 

Brusc, Winston simţi că voia să ajungă mai repede acasă. Tinu 
ușa deschisă și-i făcu semn fetei să intre. Trecând pragul, fata 
se opri și-l pocni în stomac. Până s-apuce să o zbughească 
înăuntru, Winston o săltă de guler și-i rupse de la gât clopoţelul 
înainte de a o lăsa iarăși jos. 

— Nu tre’ s-o anunţi dă departe când vii, doar să afle că ești 
acolo. 


O apucă spre metrou, sperând s-o găsească pe Yolanda încă 
trează. Și-o imagină purtând un neglijeu de mătase, își imagină 
două beţișoare parfumate arzând și-o sticluță cu ulei pentru 
bebeluși odihnindu-se pe noptieră. 

Ca să evite căldura toropitoare a gurii de metrou, așteptă în 
susul scărilor, ciulind urechile ca să audă duduitul următorului 
tren spre Manhattan. In timp ce privea un grup de băieți cu 
părul împletit șuvițe care săreau peste bariera rotativă, 
grăbindu-se să pătrundă în mațele sistemului de transport, se 
gândi la ce spusese mai devreme Fariq: cum devin invizibile 
femeile. Sexul devine rutină. O salvă de focuri de armă răsună 
de pe strada de deasupra. Winston abia își aștepta rutina. 


VP-191 


„Fată, ești piticuţa mea, ești mintea mea, ești Pământu' 
meu”. 


VP - 192 


13. TIPPECANOE, TYLER PLUS 
DURULETZ 


„lote la Ben Franklin”. Duruletz, ridicând spre ochi o bancnotă 
nou-nouţă de o sută de dolari, cerceta portretul bătrânului om 
de stat. „Negroteiu' pare supărat. Dă parcă i-a zis careva: «Ai 
descoperit electricitatea? Și ce, radiou' încă nu l-a inventat 
nimenea.»” Bancnote proaspete, de aceeași valoare ca și cea 
din mână, îi umpleau buzunarele. Până într-atât încât abia dacă 
avea loc de chei și de guma de mestecat, darmite pentru pistol, 
pe care și-l vârâse în șosetă. „Și Ben pare pă cale să zică: 
«Prăpăditule, dă eram cu douăj' dă ani mai tânăr, îţi dădeam un 
șut în cur cu pantofii mei dă pelerin dă zburai...»” Winston 
adulmecă bancnota, scoase un „aah” și o băgă la loc în buzunar. 

La fiecare colţ al intersecţiei dintre Lexington și 106th Street, 
noua sa echipă de campanie, alcătuită din Inez, Fariq, Charley și 
Yolanda cu Jordy, îi aborda pe navetiștii de luni dimineaţă. Fariq 
îi întinse un fluturaș unei femei, apoi împinse un suport de 
documente înaintea muncitoarei încă amorţite de somn. 

— El e cioara, uite-l colea, zise el arătând peste Lexington 
Avenue în direcția lui Winston. Oho, e băiat bun, să mă ia naiba 
dă nu... cel mai bun băiat. Apoi strigă spre candidat: Duruletz! 
Vino-ncoace, mă! 

Winston își ţinu capul în jos, cu ochii aţintiți asupra pantofilor 
săi cei noi, căutând urme de zgârieturi pe pielea lăcuită. 

— Vino-ncoace, flăcău, și strânge mâna lu' doamna asta. Vrea 
să te cunoască! 

Prefăcându-se că nu-l putea auzi pe Fariq peste zgomotul 
traficului, Winston își făcu mâna căuș la ureche, îngână un 
„mulțumesc” și-o salută pe femeie cu un fluturat din mână de 
feldmareșal venit să treacă în revistă parada militară. Femeia îi 
răspunse la salut și semnă petiția. Răcnind peste capul ei, Fariq 
blestemă letargia prietenului său. 

— Duruletz, dacă vrei să voteze oamenii ăștia pentru tine, ar 
trebui să vii în goana mare. Ești servitoru' lor. Pentru ei faci 


VP - 193 


chestia. Nu lăsa teancu' ăla din buzunar să-ţi umple și căpăţâna, 
cioară! 

Winston se apucă de testicule și strigă: 

— Mi-o sugi, labagiule. 

Votantul potenţial se pierdu în gura de metrou privind la 
chipul cumpănit de pe afiș, apoi, cu uluire, la candidatul în carne 
și oase care urla obscenități cu mâna băgată între picioare. 

Winston își vâri mâna în buzunar și strânse ghemul de 
bancnote. Simţi că-l scutură un fior, ca și cum bancnotele ar fi 
fost electrificate. Încheieturile îi zvâcniră. Pielea îl furnică de 
multumire - dovedind că cercetările lui Ben Franklin în privinţa 
conductivității sunt încă incomplete. 

O femeie cu șolduri înguste, într-o fustă strâmtă de 
recepționeră, trecu pe lângă Winston și-l privi, apoi îl mai privi o 
dată. 

— Tu ești pe poster? 

Winston se uită peste umăr la afișul de campanie pus în 
vitrina restaurantului din spate. El și cu Inez îl concepuseră cu 
două nopţi în urmă, la un gin cu limonadă. Scria așa: 


REVOLUȚIA POATE CĂ | MOARTĂ 


DAR CEVA ÎNCĂ MAI SUFLĂ 
EAST HARLEM - VOTAŢI PENTRU 


WINSTON FOSHAY 
CONSILIUL ORAȘENESC, DISTRICTUL 8 


UN GAGIU CARE TE BAGĂ-N SPERIEȚI 


/ AMBIVALENT ÎN PRIVINȚA DROGURILOR, 
ARMELOR ȘI ALCOOLULUI ÎN COMUNITATE 
/ ÎMPOTRIVA PISICILOR ÎN SUPERMARKETURI 
v ÎMPOTRIVA POLIȚAILOR 
v ÎMPOTRIVA POLIȚAILOR 
/ ÎMPOTRIVA POLIȚAILOR 
RASTURNAȚI SISTEMUL: 

VOTAŢI PE 9 SEPTEMBRIE - UN PARTID 


Sub „un gagiu care te bagă-n sperieţi” era o poză de 
patruzeci pe șaizeci de centimetri a unui Winston în vârstă de 


VP - 194 


șaisprezece ani, cu chip mohorât, holbându-se direct în aparatul 
de fotografiat. Trăsăturile îi erau cenușii. Pleoapele îi cădeau pe 
ochi, aproape închise. O ţigară neaprinsă îi atârna din colţul 
gurii. Inez luase acest instantaneu după ce un judecător îl 
achitase de acuzația de trafic de droguri fiindcă ofiţerul care-l 
arestase întârziase două ore la ședința de judecată. Il implorase 
să zâmbească. „Eşti liber”, îi zisese. Winston arăta ușurat, însă 
nu liber. Făcuse obligatoria promisiune să se îndrepte, dar fără 
să zâmbească vreun pic. Curând după ce dusese la Nation of 
Islam costumul și cravata pe care le împrumutase Fariq pentru 
el, se întorsese la vechile năravuri. 

— Mda, io-s ăla, îi zise femeii. 

— Așa credeam și eu. 

Ezitarea îi dispăru femeii din voce, postura i se relaxă, 
devenind prietenoasă. Mâna i se depărtă de închizătoarea 
genții. 

— De ce arăţi așa dă răutăcios în poză? Eşti vreun rapper sau 
ceva? 

Winston se încruntă. Greșeala femeii era una obișnuită. 
Existau pe piaţă o cohortă întreagă de artiști supraponderali, și 
arareori trecea o săptămână fără să-l confunde cineva cu Chub 
Boogie, Fat Max sau Tonnage, solicitându-i să „scoată un vers” 
ori să „bage o rimă”. 

— Dă ce un negrotei gras musai să fie un căcănar dă rapper? 

— Scuză-mă. M-am gândit că, dacă împărţi fluturași și ai și-un 
poster cu tine, îţi promovezi albumu’. Niciodată nu vezi pă pereţi 
postere cu ciori de vârsta ta, decât dacă vinde înregistrări. 

— Așa-i, da’ eu candidez la consiliu. 

— Chiar candidezi pă bune? lo credeam că Consiliul e numele 
la brigada ta sau așa ceva. Serios? 

— Așa cred. Winston îi întinse un fluturaș și-i arătă petiția. Eşti 
înregistrată că votezi? 

Femeia scutură din cap. 

— Bun, completează foaia asta, semnezi aici și în septembrie 
poţi să votezi pentru mine. 

În vreme ce-și trecea datele personale, Winston se uită peste 
umărul ei. 

— Mm, frumos mai miroși. Pot să te-ntreb cu ce te-ai dat? 

— Să te-ntreb io ceva - cum îţi finanţezi campania? 


VP - 195 


Trezit la realitate, Winston se apucă să tragă de timp. N-avea 
de gând să admită că de dimineaţă Inez îi dăduse cincisprezece 
mii de dolari, două mii de fluturași, posterul de campanie și-o 
discuţie de încurajare. Cu lacrimi în ochi, îi explicase pe 
jumătate în japoneză și pe jumătate în engleză cum, la ora 
șapte și cincisprezece de dimineață, dăduse buzna în biroul 
congresmanului local, un fost aliat socialist devenit pion al 
capitalismului, și-l luase la trei păzește că știa ea bine că cecul 
era vechi, dar că, dacă guvernul Statelor Unite nu i-l achita 
imediat în numerar, avea să adune toți supraviețuitorii lagărelor 
de concentrare și să-i ducă cu autobuzele la Washington D.C., 
avea să le lege încheieturile cu sârmă ghimpată și să-i pună să 
se așeze pe treptele Capitoliului până ce sângerau de moarte, 
picătură cu picătură, ori până ce-și lua ea banii pe cecul ăla. 
Apoi îi întinsese asistentei o poză cu congresmanul în chip de 
radical tânăr, arătându-și cu mândrie cadourile primite de ziua 
lui: o poză înrămată cu Stalin, un Sputnik mic de plastic, un 
exemplar semnat al Capitalului lui Marx și-o cutiuţă cu iarbă - 
din soiul Maui Wowee, pentru mai multă precizie. Așa că se 
dăduse telefon la D.C. și într-o oră Inez putuse răsfira, cu chip 
grav, cincisprezece mii de dolari pe măsuţa ei de cafea. 

Winston văzuse de zece ori suma aceea în diverse bârloguri 
de prin cartier unde se vindeau droguri, dar știa câtă suferinţă 
reprezentau banii aceia și, precum superstarul milionar de 
Hollywood care se preface șocat că a găsit o sută de mii de 
dolari într-o geantă, holbase într-o doară ochii și-și lăsase falca 
să-i cadă. In vreme ce-și îndesa prin buzunare banii, dispoziția i 
se schimbase treptat. Incepuse să se simtă cumva îndatorat faţă 
de Inez. 

— Doamna Nomura, o s-ajut la strângerea dă semnături, da’ 
altceva dăcât chestia cu sumo și dezbaterea nu mai fac. Nu 
strâng mâini și nu pup bebeluși. 

— Știu, spusese ea  întinzându-i cinci sute de dolari 
suplimentari. 


— Am avut ceva bani puși deoparte, îi zise acum femeii. Ştii, 
tre' să fii prudent cu fondurile. 

Ea își așeză după ureche o șuviţă rebelă de păr. 

— Dă unde te știu io? o întrebă Winston. 

— Nu te ocupai tu dă Mount Pleasant, cu Eric și Tango? 


VP - 196 


— Ba da, cum dă știi? 

— Sunt sora lu' Isabel. 

— Faci caterincă. Erai acolo, cumva, când Alex și Kayson a 
intrat în micuța lor chestie? 

— Cine crezi c-a spălat sângele dă pă jos? Ştiam că te știu dă 
undeva. Și-acuma știu și cum ai făcut rost dă bani - locu’ ăla era 
o mină dă aur. Numai pă tine te știu să-ţi fi rămas vreo para. 
Probabil ai ieșit din schemă înainte să-l găurească pă Lester. 

— Chiar după aia. A venit gaborii și-a făcut varză locu', a doua 
zi am rămas pă drumuri. 

— Ştii că T.J. s-a ales cu treizeci dă ani dă pârnaie pă faza aia. 

— Am auzit. 

— Bun, în fine, tre’ să mă duc la lucru, zise femeia înapoindu-i 
suportul de documente. O să te votez, îmi place un om care 
sprijină comunitatea. Ai face bine să n-o dai în bară după ce te- 
alegem. 

— Mai rău dăcât e cum aș putea să fac? 


Când vârful de trafic de dimineaţă se sfârși, Fariq și Charley 
se lăsară cuprinși de pleoșteală. Îi predară petiţiile lui Inez și-o 
porniră spre case, să recupereze ceva din somnul de care n- 
avuseseră parte cu o noapte în urmă. Winston își petrecu restul 
zilei ferindu-se de avansurile unor femei agresive care nu-și mai 
încăpeau în piele de bucurie să vadă un negrotei tânăr făcând 
ceva pozitiv, ascultând problemele oamenilor și ridicând din 
umeri când era întrebat ce-avea să facă pentru alegători dacă 
era votat. „Măcar ești cinstit”, ziceau ei semnându-i petiția în 
vreme ce făceau cu ou și cu oțet incapacitatea primarului, 
ineficienţa școlii și lipsa de respect a puștilor din ziua de azi. 

Se făcuse, între timp, după-amiaza târziu. Veteranii locului 
erau puzderie, căutând oportunităţi pe străzi; însă protejaţii lor, 
puștii aceia cu priviri sălbatice și lipsiţi de respect, nu erau de 
găsit pe nicăieri. Absența lor îl descumpănea pe Winston, și se 
simţea furios pe el însuși că nu-și dăduse seama de asta mai din 
vreme. 

Numără semnăturile de pe petiție. „Optzeci și șase. Nu-i așa 
dă rău. Cu ce-a mai făcut ceilalţi, probabil că-s deja pă la 
jumate”. 

O voce se auzi din înaltul cerului: 


VP - 197 


— Ai votu’ meu, nașparliu umflat ce ești! Or'ce, numai să-ţi ţin 
curu' dement departe dă străzi, moreno. 

Duruletz privi către văzduh, fără a se obosi să-și ferească 
ochii de soare. 

— Amante, care-i treaba, frăţică? Unde-i paranghelia? 

Ghemuit pe un acoperiș, Edgar Amante, organizatorul local de 
petreceri, trăgea fire de la un transformator mic către discul cât 
un lighean al unei antene prin satelit, făcându-și meseria de 
peste zi. 

— Que te pasa, papi? Am auzit că o să candidezi la Consiliu, 
dar n-am crezut faza până ce n-am văzut posteru’. 

— Da’ io ziceam, unde-i petrecerea diseară? Tre’ să mai scap 
un pic dă-ncordare. 

— Nu-i petrecere diseară. Toată lumea a ajuns la bulău. 

— Ce? 

— Pă cuvânt, flăcău. Nu știi? A fost o razie a mascaţilor 
aseară. A omorât ciori în dreapta și-n stânga, coaie. Și-a zis la 
știri că au arestat vreo nouă sute. Da’ faza-i, ce cauţi tu colea? 

— Aseară am fost în Brooklyn. 

— Ai noroc, B. 

— Mersi, mă. Hai c-o tai. 

— Cum merge decodoru' dă la mine? 

— Ca uns. 

Winston traversă în fugă strada către Inez, Yolanda și Jordy. 

— Dragă, mă duc pân la secţie. Știu dă unde pot să fac rost 
dă ceva semnături. 

Îl pupă pe Jordy, apoi schimbă direcţia și porni să urce dealul 
spre 102nd Street. Înaintă spre secţia de poliţie urmat de 
Yolanda și Inez, mute de uimire. Pe la jumătatea cvartalului ochi 
o mașină de poliţie care tocmai ieșea din parcare, cu hip-hop 
bubuind din difuzoare. Winston se aruncă pe bancheta din spate 
și trânti portiera după el. Amândoi polițiștii se opriră din 
pâțâielile din cap și se-ntoarseră spre el, cu armele scoase, 
răcnind peste vuietul muzicii: 

— Mâinile sus, nenorocitule! 

Încetișor, Wiston înclină capul și privi pe lângă ţevile 
pistoalelor îndreptate spre faţa lui. 

— Bendito, tu ești? îl întrebă pe șofer. 

— Duruletz? Pufieta, era să-ţi zbor creierii. 


VP - 198 


— Bendito! făcu Duruletz lăsând în jos mâinile. Ești gabor pă 
bune acuma? Cu pistol, insignă și toate cele? Rahat, omule, 
felicitări! 

Partenerul lui Bendito spumega de furie. Aplecându-se peste 
banchetă, înfipse ţeava armei în obrazul lui Winston. 

— Am zis mâinile sus, căcat cu ochi! 

Winston îi aruncă o privire sumbră și-și lăsă mâinile în poală. 

— Băiețaş, ai face bine să-ţi muţi arma aia din mecla mea 
înainte s-o iau dă la tine și să te bat cu patu-n cap până la 
moarte. Bendito, ai face bine să-i zici ceva lu’ băiatu' tău. 

Bendito micșoră volumul muzicii și-și lăsă palma peste pistolul 
partenerului său. 

— E-n regulă, îl știu pă ăsta. 

Agentul își băgă arma în toc. 

— Habar n-ai ce-aproape ai fost să te-alegi c-o boabă în 
frunte. 

— Nu știi ce-aproape ai fost de-o înmormântare cu cimpoi la 
groapă și-o plachetă pă zid cu „În amintirea lu' agentu' - aici 
Winston apucă între degete ecusonul cu numele poliţistului - 
agentu' Cap-dă-cur”. 

insultat, polițistul ridică pumnul, însă Winston îl plesni înainte 
s-apuce să lovească. Și, până ce-i despărţi Bendito, cei doi își 
cărară scatoalce ca niște copii luptându-se pentru resturile 
rămase de la cină. 

— Duruletz, ieși din mașină în clipa asta! 

— Noo, Bendito, tre' să mă arestezi. 

— E prima noastră zi, nu te pot aresta. Și nu mai e Bendito, e 
Ben. 

— Tre’ s-ajung la bulău și n-am chef să iau autobuzu', Ben. 

Bendito opri muzica. 

— Uite ce, dac te-arestez în ziua întâia, la cinșpe minute dă 
când am început rondu’, o să arătăm a poliţai cu prea multă 
râvnă-n ei, puși să facă impresie bună la șefi, și tipii ăilalţi n-o să 
mai aibă-ncredere-n mine. 

— Dom” polițai Cioroi d-aci e și el nou? 

— Dave are un an de când e-n poliţie. Da’ dă ce vrei să fii 
arestat, până la urmă? Acuma, că te-ai apucat dă muzică rap, 
vrei niște publicitate nasoală la album sau d-astea? 

— Nu m-am apucat dă rap, protestă Winston. 

— Am mâncat micu’ dejun la Delia, ț-am văzut posteru’. 


VP - 199 


— Cadidez pentru Consiliu’ Orășenesc. 

— Ce face? 

— Nu candidez pă bune, dă fapt... 

Winston privi neajutorat pe geam. Le văzu pe Inez și pe 
Yolanda, care-l ducea pe Jordy ca pe o pungă de cumpărături, 
înaintând cu gâfâieli spre mașină. 

— Haide, fă-mi favoru’ ăsta. Bagă-mă înăuntru. 

— Și pe ce motiv? 

Cu dosul palmei, Winston îl atinse pe Dave la tâmplă, 
îndeajuns de tare cât să-i strâmbe de pe cap cascheta de 
polițist. 

— Că i-am dat o scatoalcă la agent Cioroi. 

— Prima arestare, atac asupra unui poliţist? Nu prea cred. Aș 
fi dă râsu' curcilor la secţie. 

— Bendito, dă ce te porţi ca și cum ţi-am împușcat câinele? 
Hai, ajută-mă și tu. 

Alimentat de amintirea iubitului său Der Kommissar zăcând 
mort în șanț, Bendito băgă mașina în marșarier tocmai când 
Inez, Yolanda și Jordy ajungeau la portiera din cealaltă parte. 

— Winston, unde naiba te duci? întrebă Yolanda apucând 
mânerul portierei și pornind să alerge odată cu mașina care lua 
viteză. 

— La pârnaie. 

— Nenorocitule, dacă mă lași și te duci la pârnaie, nu te mai 
obosi să te-ntorci. M-auzi? 

— Calmează-te, haide. Nu-i treabă serioasă. les mâine... cel 
târziu miercuri. 

Winston știa că, dacă mai rămăsese cu ceva mandate de 
aducere pentru fapte din urmă, marţi sau miercuri puteau 
deveni cu ușurință februarie, așa că, precaut, descoji de pe 
teancul de bancnote două de o sută, apoi, știind că Bendito n- 
avea să spună nimic, întinse cu neobrăzare mâna și scoase 
pistolul din șosetă. 

— Ține astea, zise el aruncând pistolul și restul de bani pe 
geam. 

Mașina își urmă drumul pe stradă, în vreme ce Inez și Yolanda 
se holbau la bani și la pistol. Yolanda culese arma. 

— Să-mi ia cineva și banii dă pă jos! porunci Winston scoțând 
capul pe geam. 


VP - 200 


Cele două femei întinseră simultan mâna. Inez se opri, lăsând- 
o pe Yolanda să ia teancul de bancnote și să-l vâre în geantă. 

În vreme ce Bendito trăgea vehiculul de poliţie în parcarea 
secției, Winston, sperând să scurteze timpul necesar arestării, 
își scoase cureaua și șireturile. Cu braţele prinse în cătușe la 
spate, încercând să-și oprească nădragii largi să-i cadă spre 
genunchi, intră în secție arătând ca un clovn de circ încurcă- 
lume. Pantofii numărul 48 îi plescăiau pe linoleum ca niște șlapi 
de baie. Bendito îl împinse într-o celulă goală, și Winston își 
începu interminabila așteptare. Se resemnase deja cu gândul că 
avea să fie trimis la închisoarea din Rikers Island. Trei luni 
plicticoase într-un cort alb din fibră de sticlă cât un hangar de 
mare, încercând din răsputeri să nu dea de belea. „Yolanda, 
așa-i. Tre' să nu mai fiu așa dă «impetuos». Ce curu' meu fac? E 
mai ușor să-ți iei pârnaie în pârnaie dăcât afară. O să stau la 
Rikers pă vecie. O să mă iau la harţă cu negroteii și-o să iau 
condamnări doar fincă m-am apărat”. In umezeala și 
strâmtoarea celulei, cu capul lipit de gratii, Duruletz își auzi 
numele. Cineva îl anunţa pe ofițerul de la arestări că ieșise curat 
la verificare, nu avea mandate din urmă. Sergentul de la primiri 
îl întrebă pe Bendito care era motivul arestării. Bendito înșiră 
cruzime la adresa animalelor și posesie ilegală de armă. La care 
sergentul începu să adauge ceea ce numea „acuzații 
obligatorii”: vagabondaj, tulburarea liniștii și ordinii publice, 
opunere la arestare. 

— Păi nu, dom sergent, nu se poate spune chiar că s-a opus 
arestării. 


Arestul era supraaglomerat din cauza raziei de noaptea 
trecută, iar Winston fu înghesuit într-un spaţiu de depozitare ce 
fusese convertit temporar în spaţiu de detenţie. Menit să 
adăpostească patruzeci de oameni, locul adăpostea cincizeci, 
dacă nu-i puneai la socoteală și pe cei șapte gardieni. Winston 
se duse glonț la un pat liber, scutură perna, ridică salteaua de 
spumă de cauciuc și-și trecu palma pe sub cadrul metalic, 
întorcându-se spre cei cu care urma să împartă blocul de arest 
preventiv D-6, zise: 

— Or'ce băieţaș care ș-a ascuns chestii în pă lângă, pă 
dedesubt și pă deasupra la zona mea, să vină să-și ia ce-i a lui. 


VP - 201 


N-am dă gând să las să se mai lipească dă mine alte rahaturi cât 
stau p-aici, da' vă previn, vă ard dacă n-am încotro. 

Își recunoscuse din prima clipă cel puţin două treimi dintre 
vecinii de celulă, iar avertizarea lui, deși sinceră, avea în ea și- 
un pic de amuzament. Nu vorbi nimeni, deși, după rânjetele de 
pe figurile învineţite, mare parte dintre colegii de arest erau 
bucuroși să-l vadă. 

— Lasă lătratu', bă! Asta-i zona lu' Bloods, cumetre. 

Un băiat slăbuț, de vreo șaptesprezece ani, cu o bandană 
roșie la gât, ieși dintr-un grup de bărbaţi de culoare îmbrăcaţi în 
roșu, hărtăniţi, ce zăceau în partea din mijloc a încăperii. 

— Ascundem ce vrea mușchii noștri, unde vrem noi. 

Winston aruncă o privire la cel mai apropiat gardian, care 
citea ziarul și nu dădea mare atenţie discuţiei. 

— Știu io c-așa o să faceţi, zise el desfăcându-și braţele și 
pășind încetișor spre tânărul cu ţăcălie. Dă-ţi spun numai, nu 
vrei s-ascunzi nimica în calea mea. 

Winston știa cu cine vorbește: Yancey „Biciușcă” Harris, 
membru de frunte al bandei Bloods din Harlemul Hispanic și 
cândva un comediant dăruit cu talent. Puști fiind, Yancey n- 
avusese nimic de-a face cu viaţa de gășcar. Fusese elev 
eminent și comicul comunităţii, omul ale cărui farse și 
strâmbături făceau să treacă fulgerător două ore de detenţie în 
școală. Biciușcă era genul de tip pentru care oamenii se luptau 
ca să-i fie alături în metrou. Când un prăvăliaș îi ucisese doi fraţi 
cu ocazia unui jaf armat, cu trei ani în urmă, Yancey se oprise 
din spus glume, coborâse de pe scenă și intrase în trupele de 
șoc ale ghetoului. 

Știau amândoi că într-o luptă dreaptă Winston i-ar fi tăbăcit lui 
Yancey fundul, dar soldaţii care stăteau lângă Yancey nu erau 
înclinați spre dreptate. Mai știau și că, după o noapte de contact 
cu brutalitatea poliţiei, de la arestare până la înfățișarea 
înaintea judecătorului, Yancey nu avea de gând să-și cheltuie 
energia pe o bătaie, ci doar își afirma întâietatea. 

— Zero-Zero-Unu, zise  Yancey câtre aghiotantul lui, 
transmiţându-i un ordin în argoul lor binar. 

Acolitul răspunse cu un „Unu-Zero-Unu-Unu-Zero” și-i ceru 
unui gardian să dea mai tare muzica de la casetofon, 
transmițând implicit, prin asta, că era în regulă ca Winston să le 
întoarcă spatele. 


VP - 202 


Duruletz simţea în el tentația de a se alătura celor din Bloods 
- să stea la masa lor, să-i împungă în răni în joacă, să le apese 
pe vânătăi și să se uite sfidător la portoricani. Deși rămăsese 
singur, se trezi că se holba totuși la portoricani. Nu cu multă 
vreme în urmă, aceștia erau șefii închisorilor din oraș. Având 
mulţi oameni în spate și o alianţă de circumstanţă, Latin Kings și 
La Neta făceau legea în tot ce ţinea de vieţile prizonierilor, de la 
mâna cu care mâncau la momentul în care se puteau duce la 
toaletă. Cele două grupuri se luaseră la harţă apoi, iar Bloods se 
grăbiseră să ocupe locul rămas vacant. Ajunși acum o 
Rezistență Franceză a sistemului penitenciar newyorkez, 
hispanicii stăteau pe paturile lor și ţineau sub observaţie forţele 
de ocupaţie. Prin spaţiul de arest improvizat erau răsfirați și 
câţiva independenţi, majoritatea cu anusurile strânse de frică. 
Trei băieți asiatici se strânseseră într-un ungher și făceau 
numere de iluzionism cu ţigări. Doi albi rătăciţi, arestaţi într-un 
weekend total nepotrivit pentru încălcările minore ale legii, își 
schimbau poziţia tot la câteva minute, încercând să rămână în 
raza vizuală a paznicilor. Puștii de culoare neafiliaţi la vreo 
gașcă se adunaseră pe la colţuri. Cei cărora li se furaseră 
bascheţii purtau șlapi portocalii din cauciuc care scoteau 
scrâșnete înfiorătoare când pășeau. Singurii care se amestecau 
cu toată lumea erau bolnavii psihic. 

Duruletz, cu ochiul colectiv al celor din Bloods nedezlipit de el, 
se apropie de un hispanic pătrăţos din Latin Kings, Brody 
Onteveras, cunoscut drept Regele Bro. 

— Ai mărunţiș pentru telefon dă un dolar? 

— Uite. 

Regele Bro îi împinse în palmă trei monede de douăzeci și 
cinci de cenți. 

Winston se îndreptă de șale. 

— Dă-mi sfertu' meu dă dolar, gagiule. Ce vrei s-arăţi, că-mi 
iei taxă d-un sfert dă dolar pă schimbat un dolar? 

— Ai noroc că nu-ţi cer patru dolari pă sfert. 

— Lasă glumele. Când îţi trebuia un loc să stai, după Marisol, 
t-am cerut io ceva...? Băieţaș, nu mă fă să dau pă gură. 

Roșind, Regele Bro îi întinse și al patrulea sfert de dolar. 

Winston trecu în faţa șirului de deţinuţi care așteptau la 
telefon și sună acasă. Niciun răspuns. 


VP - 203 


— Ce-am auzit io, că ai dă gând să candidezi pentru postu' dă 
consilier? întrebă Regele Bro, întrebare urmată iute de-un cor de 
„pă bune?” din toate colţurile încăperii. 

— Pă bune. Candidez. 

— Dă ce ai face o așa prostie? întrebă Biciușcă ridicându-se 
de unde stătea și aproape intrând în partea hispanică a 
arestului. 

Winston apucă un scaun, îl roti și se așeză în așa fel încât 
bărbia i se odihnea pe marginea spătarului. Se poziţionă între 
hispanici și zona gășcarilor negri. 

— Fincă m-am trezit vorbind și-am zis niște rahaturi fără să 
gândesc. Și-apoi cineva mi-a băgat niște bani în buzunar. 

Prizonierii se strânseră în jurul lui Winston, pe cât de aproape 
le permiteau ostilitățile aflate în desfășurare între diversele 
facţiuni. 

— Omule, poţi să-ţi închipui cum ar fi să câștige o cioară ca 
tine? 

— Nu, nu pot. 

— Ar fi haiu' dă pă lume, totuși. 

— Da’ dac-aș câștiga, știți ce-aș face? 

— Ce? 

— M-aș duce la ședințe, mi-aş scoate încălțămintea, mi-aş sui 
pă masă picioarele puturoase și-aș zice: „Nu știu ce fel dă legi 
faceţi voi, căcănarilor, da’ să nu uitaţi dă ăștia ca mine, amărâţii 
care miroase”. În cel mai rău caz v-aș zice la toţ' negroteii când 
e următoarea razie. 

— E pă bune, ziseră simultan Biciușcă și Regele Bro. 

Cu o înclinare a capului, Biciușcă își cedă întâietatea. 

— Ne trebuie o voce. Să vorbească unu’ dân noi, nu o cioară 
de la televizor în locul nostru. Duruletz, dacă tu te bagi, eu aș 
vota pentru tine mai degrabă decât pentru vreun hodorog d-ăla 
care nu dă două parale. 

Winston scoase la iveală niște pagini goale pentru semnături 
și niște cereri de înregistrare ca alegători, obiecte pe care nici 
poliţia și nici gardienii care-l percheziţionaseră nu le socotiseră 
arme primejdioase. 

— Domnu' gardian, ceva dă scris, vă rog, strigă el. Am dă 
scris o scrisoare la avocata mea. 

Paznicul îi aruncă un marker. 


VP - 204 


— Toată lumea semnează aici, ca să intru pă lista de 
candidați. Voi ăștia, care nu sunteţi pentru infracțiuni grave, 
completaţi colea. O să vă trimit, la ciorile care-i cu mandate de 
aducere, formulare dă vot prin corespondenţă. 

În vreme ce oamenii semnau cu rândul petiția, Winston se 
apucă să vorbească până ce se dădu stingerea, nu ca să-i 
ademenească la vot pe potenţialii alegători, ci pur și simplu 
pentru a da glas unor gânduri ce-l măcinau. 

— lote la noi - la pârnaie, trataţi ca niște animale. Uitaţi-vă la 
băieţii cei albi pentru ultima oară, că s-a și aranjat deja s-o 
șteargă d-aici. Judecătoru' o să dea numai așa, dân deget la ei: 
„Să nu mai faceţi alt'dată”. Pentru noi nu contează dacă o 
facem o dată sau de-un milion dă dăţi, că tot la beci ajungem să 
petrecem nopți nedormite ascultând cum decolează și- 
aterizează avioanele și cum îs negroteii căutaţi pân’ la piele. 
Uitaţi-vă la voi, ciorilor, negrotei pă care-i știu dă când eram cu 
toții mai pitici dăcât piticii. M-am jucat cu puţa-n apă cu Ramón, 
Găurică, Felipe, Cartuș, Carlos, Tony Mortu', Yancey. Am ciordit 
mărunţișuri cu Foster, Tigăiţă, Joben și Hennessey. Am dat bani, 
am împrumutat bani dă la mai toți dă p-aici. Da’ mi-am zis dă 
cum am pus picioru' aici și-am văzut atâtea ciori dă treabă pă 
care le știu, mi-am zis: „Paștele mă-sii, e numai negrotei 
cumsecade în pârnaie”. Majoritatea aţi ajuns colea fincă v-aţi 
nimerit la locu' nepotrivit în momentu' nepotrivit. Așa suntem 
dân naștere, dacă stai să te gândești. 

În timp ce vorbea, cercul se strângea în jurul lui ca șnurul la 
gura unei raniţe. Cu Winston ca punct central, tensiunile dintre 
găști se domoliră. Arcul de cerc al fiecărei găști alcătuia câte o 
parte a orbitei. Winston își imagină fantoma lui Musashi 
Miyamoto, cu băţul în mână, închizând cercul. Tinerii gășcari 
ascultau și sugeau la lamele de ras ascunse pe lângă gingiile 
întărite, frecându-și cu buricele degetelor cicatricele în formă de 
semilună de pe obraji. 


Cu zece minute înainte de înfățișare, Winston se afla într-o 
mică celulă din spatele sălii de judecată de la etaj. De cealaltă 
parte a mesei se afla avocata lui din oficiu, doamna Rachel 
Fisher. Rachel era răcită. Cum răsfoia teancul de foi din dosarul 
lui Winston trăgându-și flegma din gât și ștergându-se pe la nas 


VP - 205 


cu dosul palmei, picături răzlețe de muci cădeau pe 
documentele oficiale. 

— Domnul Foshay? 

Winston mârâi, jignit și totodată mulţumit că nu se oferise să-i 
strângă mâna. 

— Ai ceva fapte la dosar. Din cauza tendinței dumitale de a nu 
plati cauţiunile și de a nu te prezenta la ofițerii de probaţiune, 
curtea a stabilit o cauţiune de trei mii de dolari. De vreme ce nu 
ai cum să plătești o asemenea sumă, o să încerc s-o reduc. 

— Am cum s-o plătesc. 

Rachel ridică privirea, pufnind prin nările înfundate. 

— Poţi? Vom prezenta pledoaria și te vor trimite acasă, zise 
ea pe un ton decis, avocățesc. 

— Mda, numai că n-am dă gând s-o plătesc. Am nevoie pentru 
alte chestii dă banii ăia. 

— Bun, atunci, oricum ai pleda, există o șansă să fii trimis la 
Rikers dacă nu depui cauţiunea. Cred că dacă ţi-ai declara 
vinovăția în cazul acuzațţiei de cruzime la adresa animalelor, 
procurorul o să renunţe la celelalte fără să se zbată prea tare. 
Posesia unei arme de foc - nu există nicio dovadă că ar exista 
așa ceva. Restul chestiilor sunt mizerii. Cred că o să iei patru 
luni maximum, poate doar o amendă. Poate nimic. 

— Nu pledez io vinovat. N-am făcut nimic dăcât c-am fost 
arestat. 

— Dar, domnule Foshay, ești acuzat de port ilegal de armă și 
de cruzime la adresa unui animal. Mai precis, de împușcarea în 
cap a unui pit bull - avocata ridică o foaie de hârtie - pe nume 
Der Kommissar, deci pentru ceva te-au arestat. 

— Nu m-a arestat nimenea. M-am arestat singur cetăţenește, 
fiindcă trebuia să ajung la bulău ca să m-ocup dă ceva chestii, 
da' altfel n-am făcut nimic. 

— Ai fost arestat, însă nicio infracţiune nu a fost comisă per 
se? 

— Nu, n-am comis nimic per se. Per se repetă Winston 
îngăduind vorbelor să-i stăruie pe vârful limbii, bucurându-se de 
aroma lor exotică. Ce-i asta per se? Dân ce limbă? 

— Latină. 

Străduindu-se să respire prin sinusurile înfundate, Rachel își 
lăsă capul pe spate. În următoarele cinci minute, cu nasul 


VP - 206 


îndreptat spre tavan, îi recomandă lui Winston să pledeze 
vinovat, explicându-i de ce era o strategie eficientă. 

— Ai întrebări, domnule Foshay? 

— Cum îl cheamă pă judecător? 

— Judecătorul Weinstein. 

— E evreu? 

— Da, așa cred. 

— Atunci s-ar putea să am o șansă. Poate mă reprezint singur. 

— Dacă vrei să te faci de râs, dacă ești prea zgârcit ca să 
angajezi un avocat sau să depui cauţiunea, n-ai decât să te 
reprezinţi singur, pro se. 

— Nu știu i-o dă pro se, da' m-am arestat singur și-o să mă 
reprezint singur. N-ar trebui să fie o problemă. Dacă pierd 
controlu', fac ca Al Pacino în Și dreptate pentru toți. M-apuc să 
tip: „Nu, tu ești deplasat. De fapt, întregu' sistem e deplasat!” 

Avocata își curăţă căile nazale cu un smârcâit zgomotos, își 
apucă între degete, strâns, nările cu margini înroșite și-și 
strânse hârtiile de pe masă. 

— Bine, cum vrei. Ai văzut cumva Să ucizi o pasăre 
cântătoare? 

— Normal. 

— Atunci îţi sugerez s-o faci pe Gregory Peck și să-l încânţi pe 
judecător. 

Înainte să se ridice și să plece, Winston o apucă de 
încheietură. 

— N-aţi putea s-o faceţi în stil Gregory Peck și să lăsaţi liber 
un negrotei nevinovat ca mine? 

Rachel îl întrebă, cu tărăgăneală sudică în voce: 

— N-ai necinstit dară vrio fimee albă, așa-i, băete? 

Winston intră în joc. 

— Nu, doamnă. Cel puţin niciuna care să trăiască și să 
povestească. 

— Winston, ai împușcat câinele? 

— Da, da’ a încercat să-l muște pe fiu-meu. 

— O să vorbesc cu procurorul. 

În vreme ce intrau în sala de judecată, Winston avu un mic 
atac de panică amintindu-și că în Să ucizi o pasăre căutătoare 
Gregory Peck pierduse procesul. 


VP - 207 


Judele Weinstein prezida, izolat de hoardele ticăloase așezate 
înaintea lui de o baricadă alcătuită dintr-o plăcuţă cu numele și 
o masă înaltă de mahon. Audierile de dinainte de Winston 
trecură iute și lin. Durând nu mai mult de patruzeci și cinci de 
secunde, fiecare înfățișare înainta eficient pe linia de montaj. 
Banda rulantă a justiţiei își deplasa bunurile manufacturate, 
acuzaţii, dinspre locurile din sală către boxa din faţa judelui. 
Procurorul se uita pe-o foaie de hârtie, recita acuzaţiile și 
recomanda cauţiune în sumă de cutare și cutare. Avocatul 
apărării invoca o circumstanţă atenuantă, de pildă că acuzatul 
era singura sursă de venit într-o familie sărmană, solicitând o 
reducere la o treime a cauţiunii. Apoi acuzarea spunea că suma 
necesară pentru garanţie era cât se poate de întemeiată, de 
vreme ce acuzatul avea antecedente penale și reprezenta un 
pericol nu doar pentru cetăţenii din comunitate ce respectau 
legea, ci și pentru propria sa integritate fizică. Judecătorul 
încuviința; acuzatul primea ştampila cu „Fabricat în SUA” și era 
suit în primul autobuz spre închisoarea de pe Rikers Island. Cât 
se fâțâiau hârtiile între înfățișări, judecătorul Weinstein își băga 
în urechea cărnoasă niște căști conectate la un radio. Asculta 
meciul celor de la Mets. 

Aprodul anunţă numărul de dosar al lui Winston și-i făcu semn 
acestuia să se apropie de masa judecătorului. In vreme ce 
mergea către ușița batantă, magistratul cu păr rărit își scoase 
casca din ureche și zise: 

— Mets conduc cu cinci la trei în ultima repriză. Jenkins 
tocmai a marcat. 

Din sală se auziră aplauze răzlețe. Winston își dădu seama că 
judecătorul era mulțumit cu derularea meciului de baseball și 
luă asta ca pe un semn bun. Aprodul îi strigă numele. Se apropie 
de judecător împreună cu Rachel. Procurorul citi lunga listă de 
acuzaţii. Judecătorul își băgă iar casca în ureche, preț de zece 
secunde. 

— A ratat Henderson. Domnule Foshay, înțelegeţi acuzaţiile 
care vi se aduc? 

— Da. 

— Cum pledaţi? 

Winston se uită la Rachel. Rachel se uită la ceas. 

— Vinovat. 


VP - 208 


— Clientul meu vrea să spună că pledează vinovat în privinţa 
acuzaţiei de cruzime la adresa animalelor, onorată instanţă. 

Procurorul anunţă că statul renunţă la restul de acuzații. 
Înainte să-și capete sentinţa, Winston izbucni: 

— Câinele mi-a atacat fiu, onorată instanţă, e copil mic. 

Weinstein își ridică ochelarii ca să se uite mai bine la Winston. 
Undeva, pe un stadion din Queens, un jucător de la Met izbutise 
o minge care ricoșase din mănușa prinzătorului și intrase pe 
câmpul central. „Asta arată ca Mookie Wilson, își zise 
judecătorul. Mamă, ce-mi plăcea Mookie”. 

— Domnule Foshay, de ce rasă era câinele pe care l-aţi 
împușcat? 

— Era un soi dă pitt bull, onorată instanţă. 

Judecătorul Weinstein încuviinţă din cap. 

— Bun, urăsc câinii ăștia. Dar, domnule Foshay, mă preocupă 
posesia unei arme de foc fără permis. 

— Acuzaţia respectivă a fost retrasă, onorată instanţă. 

— Știu asta, doamnă avocat. Mă preocupă însă mai mult 
posesia fără drept a unei arme de foc decât câinele mort. 

— N-am avut nicio armă în posesie, onorată instanţă, zise 
Winston. 

— Dar dacă aţi fi avut? 

— Am luat-o de la o fetiță, ca să nu-și facă rău ei sau altcuiva 
cu ea. 

— Dar dumneavoastră aţi lezat pe altcineva cu arma? 

— Nu, onorată instanţă. Doar câinele. În viaţa mea n-am 
folosit o armă ca să fac ceva. 

Judecătorul Weinstein îi ceru aprodului să aducă cazierul lui 
Winston. Căută pe listă după încălcări ale regimului armelor și 
munițiilor. 

— Unde-i arma respectivă acum? întrebă judele. 

— În East River, onorată instanţă, minţi Winston. 

— Domnule Foshay, v-a mai spus cineva că arătaţi ca Mookie 
Wilson? 

— Nu, onorată instanță. 

— Statul New York vă condamnă la nouăzeci de ore de muncă 
în folosul comunității. 

Spre consternarea traficanţilor de droguri și a procurorilor, 
Winston se bătu bucuros în piept cu pumnul, îi mulțumi lui 
Rachel și se grăbi să iasă din sala de judecată, nu tocmai om 


VP - 209 


liber, ci mai degrabă șerb legat de glie. Dar era suficient și atât. 
În vreme ce ieșea, un aprod, cu mâinile împreunate în față, 
șopti: 

— Ştii cine-i Mookie Wilson? 

— Habar n-am. 

Winston ieși pe poarta tribunalului mimând un meci de box cu 
adversari imaginari. Pumni zdrobitori nimeriră în bărbiile 
închipuite ale judecătorului Weinstein, ale lui Rachel Fisher și ale 
procurorului. La fiecare pumn icnea și scuipa câte o expresie de 
jargon juridic. 

— „Pro se” - directă. „Apărător” - directă, croșeu de dreapta. 
„Cod penal” - lovitură la corp. „Statul vă condamnă la” - 
Winston îi trimise un upercut statului, întrebându-se cum anume 
arăta acesta. 

Când ajunse acasă, descoperi că încuietoarea de la intrare 
fusese schimbată. După ce bătu disperat de câteva ori în ușă, o 
porni prin cartier, se opri în faţa clădirii lui Fariq și șuieră ascuţit 
trilul care de mai bine de zece ani îl chemase la geam pe 
prietenul său. Șuieră iar, apoi încă o dată. 

Ușa fără zăvor a lui Armello se deschise cu un scârţâit ca de 
casă bântuită. Apartamentul era gol. Luă un pateu cu carne de 
vită pe jumătate mâncat din frigiderul familiei Salcedos și-l 
înghiţi ajutându-se cu două înghiţituri de bere de ghimbir. Apoi o 
porni spre casa lui Albiciosu'. „Hei, doamna O’ Koren, e 
Albiciosu' acasă?... Unde s-a dus?... Haideţi, n-o să jefuiască 
nicio bancă. Plus că le trebuie ș-o femeie albă cu ei... Bun, atâta 
vreme cât nu mai vă gândiţi la asta... Vă deranjează dacă dau 
un telefon?” 

Winston nu-și mai aminti când avusese ultima oară parte de-o 
zi de vară atât de singuratică. Se simţea trădat. Cum îndrăzneau 
prietenii lui să-și trăiască acele părți ale vieților care nu-l 
includeau și pe el? În asemenea zile obișnuia să-și îndese în 
gură cereale dulci pentru micul dejun și s-o zbughească afară la 
joacă, unde descoperea că nouă zecimi din lumea lui dispăruse. 
Izolat ca pe-o insulă pustie, se întorcea acasă și începea să 
răsfoiască singura sa carte pentru copii din seria Hardy Boys, 
Amicii dispăruți, nepăsător la ironia din titlu. După câteva pagini 
plicticoase se apuca să decapiteze câteva dintre păpușile soră- 
sii, apoi se apăra de ea cu cuțitul. La urmă, împărțeau o 


VP - 210 


jumătate de pepene galben contrazicându-se dacă gustul era 
mai bun cu sau fără sare. 

Gândindu-se la Brenda, Winston frecă între degete cele două 
bancnote de o sută din buzunar, se întoarse la apartamentul lui 
Armello și dădu un telefon. 


VP - 211 


14. DRAGOSTE DE BIZAM 


Cu capota strânsă, Mustangul decapotabil de-un roz palid 
urcă agale pe 106th Street, încântând cartierul cu o selecţie din 
Cele mai de succes piese ale Americii. Până să apuce Spencer 
să oprească mașina, Winston sări pe bancheta din dreapta, în 
stil de agent secret, și se afundă în pielea boţită. 

— Omule, ce rablă dă căcat ai și tu. 

— Fratele Mai Mare și Fratele Mai Mic au ieșit la o excursie de 
după-amiază. Cât de neobișnuit! 

— Nu forța nota. Da’ mersi c-ai venit, șefu'. Winston se opri, 
atent la vocea care cânta voioasă: „Bizamul Suzy și Bizamul 
Sam/Țopăie de zor în Ţara Bizam”? Ce cucu’ meu asculți, mă? 
Un cântec despre animale care se fut? 

Spencer dădu și mai tare volumul, întrebând în ce direcţie se 
îndreptau. 

— În Ville, zise Winston, în Ville. 


Sunt ciori cărora le place să ardă gazul prin East Village, 
găsindu-i fragilele sensibilităţi boeme, dacă nu încântătoare, 
atunci cel puţin dubioase. Duruletz nu se număra printre ei. Ura 
locul ăla. Cândva fusese un loc bun în care să plasezi punguţe 
de oregano pe post de iarbă și firimituri prăjite de pâine drept 
crack puștilor prostovani din provincie, dar la cam atâta se 
reducea totul. Pentru el cartierul acela, cu talmeș-balmeșul de 
arhitectură și populaţie, aducea cu o talpă de pantof. 

El și cu Spencer merseră prin St. Mary's Place până ce 
Winston găsi ce căuta, un vânzător stradal care vindea vederi 
lucioase alb-negru, douăzeci pe treizeci de centimetri, cu 
portrete de actori și sportivi. 

— Cât e ăsta? întrebă Winston ridicând de pe tarabă o poză 
cu Michael Jackson. 

— Șapte dolari. 

— Ai vreuna cu el dă când era negru la piele și-avea nas și 
freză afro? 

— Da, numai patru dolari. 

— Prince? 


VP - 212 


— Cinci dolari. 

— Todd Bridges? 

— Cincizeci dă cenți. Ți-l dau și pe Gary Coleman. Gratis, nu 
vreau nimic pe el. Pe MC Hammer îl vrei? Ori Arsenio Hali? 

Cumpără fotografii în valoare de douăzeci de dolari, 
majoritatea înfățișând actori de televiziune ieşiţi din lumina 
reflectoarelor și autori de unice melodii de succes din anii 
optzeci și nouăzeci. Cheltui, totuși, trei dolari pe Denzel 
Washington. Cumpără o rolă de bandă adezivă de la o prăvălie 
stradală și-i ceru lui Spencer să-l ducă până în New Jersey. 

— Ce-i în New Jersey? 

— Soră-mea. 

— Nu știam că ai o soră. 

— Am și n-am. 

Merseră cu mașina la cimitirul Evergreen ascultând Cele mai 
de succes piese ale Americii, iar Winston, fără să-și dea seama, 
pâțâi din cap și bătu darabana cu degetele la refrenul de la „A 
Horse with No Name”. 


Un gard de fier forjat separa cimitirul de terenul de golf 
Weequihac. Brenda era îngropată în partea de nord vest a 
cimitirului. Lovituri răzlețe de minge ciobiseră piatra funerară. 
Duruletz se lăsă într-un genunchi în fața mormântului și curăță 
însemnul funerar cu o bucată de scoarță. Scoase teancul de 
fotografii, markerul și începu să mâzgălească dedicaţii și 
semnături false pe feţele eroilor intrați la apă din tinerețea 
surorii lui. Din când în când, pentru un efect sporit, semnă cu 
mâna stângă. 


Pentru Brenda. 


R.A.W. 
Kool Moe Dee 


Brenda, 


Paz Mamacita! 
Feliz Navidad! 


Los chicos de Menudo 


VP - 213 


Pentru Brenda, 
Cea mai mare admiratoare a mea, 
Mulţumesc. 


Cu drag, 


Denzel Washington 


După ce lipi fotografiile de piatra funerară, Duruletz săpă cu 
degetul arătător o gropiţă, făcu sul o bancnotă de o sută de 
dolari și băgă banii înăuntru, acoperind totul cu un strat de 
pământ. 

— Una pentru mine și una pentru tine, zise el depunând un 
sărut pe placa cu numele surorii sale. 

Când se ridica să plece, un grup format din patru jucători de 
culoare apăru și începu să înainteze fără grabă spre gaura aflată 
de cealaltă parte a gardului. Pălăvrăgeau în timp ce loveau 
mingile, trimițându-le prin iarba tunsă. „Cine mai sunt și cioroii 
ăștia?” își zise Winston când văzu că alţi patru negri suiau dealul 
căutând mingi de golf prin bălării. În vreme ce citea inscripţia de 
pe piatra de căpătâi, îi veni un gând care-l calmă. Voia ca Jordy 
să le semene acestor jucători de golf: să aibă succes, să fie 
relaxat, înstărit și independent - exact genul de negrotei pe care 
nu-l putea suporta. Cu grijă, ca și cum ar fi îndepărtat un bandaj 
cu leucoplast de pe o bășică dureroasă, dezlipi portretul lui 
Denzel Washington de piatra funerară a Brendei, apoi făcu poza 
bucăţi-bucăţele. 

Două ore mai târziu, Winston o găsi pe Yolanda la o sală de 
jocuri electronice, butonând un aparat. Spencer plecă, și preţ de 
cinci minute Duruletz stătu sprijinit de-un stâlp și o privi cum se 
războia cu un răufăcător computerizat, abătând o ploaie de 
pumni și lovituri de picior asupra adversarului ghinionist. 
Luptătorul Yolandei își apucă adversarul de nas și trase de pe el 
pielea cu ușurința cu care trage un iluzionist cearșaful de satin 
de pe asistenta închisă în cușcă. Monstrul hidos se prăbuși, 
transformat într-o movilă de ţesut muscular și oase. 

Pe când o privea furiș din spate, Winston simţea un fior de 
satisfacţie perversă, un sentiment aidoma celui trăit de un 
crescător de cai care-și vede iapa de rasă zburând pe hipodrom. 
Când se mutase Yolanda la el în apartament, Winston, plin de 
omenească gelozie, o urmărise prin cartier, spionând-o de după 


VP - 214 


mașini și încercând, pe cât putea, să citească de pe buze ce 
discuta cu alte persoane. Il văzuse odată pe Ham Gagicaru', 
afemeiatul cartierului, ieșind din frizerie cu prosopul încă legat 
sub fălci, mirosind a ulei de cocos și a lac de păr. „Fato, ce mişto 
ești”. Trosnindu-și încheieturile, Winston se ascunsese după o 
dubiță, gata să se arunce asupra lui la prima atingere pe gât sau 
strângere  afectuoasă de mână. „Mersi”, zisese Yolanda 
urmându-și drumul. „A trebuit să-ţi spun, că tare ești frumoasă”, 
replicase Ham. Apoi, ca pentru el: „Oho, ce ţi-aș face de te-aș 
prinde”. 

Winston ieșise de după mașină ţintuindu-l pe Ham Gagicaru' 
cu o privire ucigașă și, când Yolanda se depărtase îndeajuns cât 
să nu poată auzi, șoptise: „Cioară, dă te prind vreodată...” 
Tremurând, Ham Gagicaru' se scobise în buzunar cu un 
„Duruletz, hai mă, că n-am știut” și-i trântise patruzeci de dolari 
în palmă, plătindu-și o datorie pe care n-o avusese. „Suntem 
chit, bine?” Gonind pe urmele Yolandei, Winston își dăduse 
seama cât de singură era prin cartier fără el. Familia și prietenii 
din Queens o eliminaseră din vieţile lor pentru că se mutase cu 
un recidivist obez fără serviciu, iar femeile din zonă de aceeași 
vârstă erau pur și simplu prea iuți pentru ea. Din banii de la 
Ham Gagicaru' o regalase cu un buchet de flori pasărea- 
paradisului și-o invitase la masă, regalând-o cu o porţie de cod 
cu orez alb. 


Prins cu centura în căruţul său, Jordy încercă să-și avertizeze 
mama de prezenţa tatălui, însă Yolanda era prea cufundată în 
joc ca să-i dea vreo atenţie. Duruletz își făcu loc la aparat lângă 
ea și băgă cincizeci de cenți, întrerupându-i duelul cu o 
caricatură de luptător sikh cu turban și seceră. Când moneda 
alunecă în fantă, ecranul înfăţișă intermitent, cu litere mari și 
roșii, cuvintele UN ADVERSAR TE PROVOACA. Fiecărui jucător i 
se prezentă un șir de luptători din care să aleagă. Yolanda 
rămase cu războinica ei, Kashmira, o asasină ninja cu părul prins 
în coadă de cal. Winston selectă o namilă verde și solzoasă. 
Apăsă un buton, și jocul răcni „Rotundo” cu o voce joasă, 
electronică. 

— Chiar așa, Rotundo e pă felie. Ro-tun-do a venit s-arate la 
fraieri ce poa' să facă. 


VP - 215 


Yolanda nu spuse nimic, repetându-și în minte complexele 
combinaţii de butoane și manetă ce-aveau să dezlănţuie un 
potop de mișcări secrete asupra luptătorului lui Winston. Apucă 
joystickul cu mâna stângă, în vreme ce degetele mâinii drepte 
se năpustiră asupra setului de butoane roșii, albe și albastre. 
Dexteritatea ei avu ca rezultat un atac la sabie care-i reteză lui 
Rotundo braţele ca pe niște ramuri uscate. Netulburat, Rotundo 
pară ridicând cioturile și stropind faţa Kashmirei cu un jet de 
sânge acid. Orbită temporar, Kashmira îndură un puhoi de 
lovituri de picior care-i tăiară puterile, făcându-i bara de energie 
să devină din verde galbenă, apoi roșie. 

— Fato, ești pe cale să te alegi cu curu' tăbăcit. 

Yolanda nu intră în panică. Ținând apăsat butonul roșu, mișcă 
cu calm maneta la stânga, la dreapta și-n sus, apoi apăsă de 
două ori pe butonul alb. Kashmira slobozi un „Kiai!” 
ameninţător, scoase două săbii din teacă și, ridicând braţele 
lateral, porni să se-nvârtă în jurul axei sale. Săbiile, rotindu-se 
precum elicele de elicopter, o ridicară de jos și-o propulsară spre 
Rotundo. Winston mișcă de două ori spre dreapta din manetă, 
făcându-l pe Rotundo să dea înapoi, însă până să se poată 
ghemui defensiv, Kashmira îl decapită, despicându-i în două 
capul ca un balon înainte ca acesta să atingă pământul. 
„Kashmira câștigă”, anunţă mașinăria. 

— Să mor io. 

Yolanda se desprinse de aparat și împinse afară căruțul lui 
Jordy. 

— Unde te duci? Mai e încă două runde rămase. Landa, ai face 
bine să te-ntorci și să termini jocu'. 

Winston îl puse pe Rotundo să-i ardă neajutoratei Kashmira 
câţiva pumni, apoi o urmă pe Yolanda afară. 

— Cum vii tu așa la mine cu „ai face bine să termini”? 
Winston, dacă mă mai lași odată cu ochii-n soare, s-a terminat. 

— Știu, Boo. Îmi pare rău. M-a luat valu'. Nu se va mai 
întâmpla, promit. 

— Ştii cum face Jordy când nu-i prin zonă unu din noi. A avut o 
criză, să știi. 

— A avut? Când? 

— Noaptea trecută. L-a pălit astmul și nu mai respira. Dacă nu 
eram trează și nu-mi făceam niște teme pentru școală, nici n-aș 
fi observat. Era albastru, la naiba! Și eu, ca o idioată, te-am 


VP - 216 


strigat de trei ori până să-mi dau seama că ești la pârnaie. A 
trebuit să merg pă jos până la Metropolitan. Trei ore a durat 
până să se uite doctoru' la el. 

— l-a pus mască dă oxigen? 

— Asta vreau să zic, să nu mai faci așa ceva vreodată. Data 
viitoare o să păţești mai rău decât o ușă închisă. 

Winston luă cu blândeţe căruţul de la Yolanda. Făcând asta, 
își lua în posesie fiul și statutul de cap al familiei. Yolanda își vârî 
un deget în gaica pantalonilor lui și cei trei o porniră încetișor 
spre casă. Winston o făcu pe tăticul la cârma căruciorului, 
trâncănind sfătos ca să scurteze drumul. 

— Câtă vreme nu pui lacăt la păsărică, Boo, poţi să-nchizi tot 
ce vrei tu. Fincă știi doar, mai devreme ori mai târziu o s-o fac 
lată. E-n firea dă negrotei. Aș vrea numai ca voi doi să-mi 
acceptaţi scuzele. Nu zic să mă iertaţi și să uitaţi, da’ să v- 
amintiţi că-s și io o cioară tânără care-ncearcă să rupă cercu' 
vicios. 

— Winston, dacă nu te porți ca lumea, o să-ți arăt eu cerc 
vicios. 


VP - 217 


15. YORI-KIRI 


Deși expresia dârză și demnă de pe chipul său nu lăsa să se 
întrevadă asta, Oyakata Hitomi Kinboshi era înfuriat. Luptele 
sumo, preţuita sa vocație, mureau de o moarte lipsită de 
nobleţe în White Park-ul din Harlemul Hispanic. Aici, pe un teren 
de joacă local, cei o mie cinci sute de ani de tradiţie a sportului 
său iubit erau violați precum fetele de paisprezece ani rătăcite 
prin pădure. În loc ca yobidashi, stând cu picioarele cruciș în 
turnul său, să anunţe începutul întrecerii cu obișnuitul bubuit al 
tobelor, un vestitor cu membre subțiri se suise pe un coș de 
baschet, unde se apucase să bată într-o găleată albă pentru 
spălat pe jos. In cincisprezece secole, nicio femeie nu pusese 
piciorul pe dohyo, însă acum o femeie japonezo-americană 
stătea în centrul ringului construit în grabă și striga neghiobii în 
microfon precum o bufniță comunistă isterică. Engleza lui 
Oyataka nu era prea bună, dar pricepuse ceva de genul: „Nu e 
pace fără dreptate”. 

Sumo, cândva sportul zeilor, devenise acum un spectacol 
japonez de varietăţi, iar luptătorii nu mai erau războinici, ci 
actori. Erau ambasadorii bunăvoinţei japoneze, trimiși de guvern 
să calmeze spiritele la fiecare  invariabilă încălcare 
guvernamentală a codului etnic de conduită. Anul trecut 
ajunseseră la Vancouver în chip de scuze pentru că ministrul de 
externe îi numise pe canadieni „americani juniori”. De data asta, 
ministrul justiţiei explicase creșterea nivelului infracţional în 
Japonia prin dorinţa tinerilor de a imita cultura americană, 
îndeosebi atitudinile leneșe și violente ale negrilor și 
hispanicilor, caracteristici inerente la majoritatea raselor non- 
albe, cu excepția japonezilor, firește. Trei luni mai târziu, într-o 
încercare de a liniști masele frământate ale ghetoului, Sumo 
Kyokai îi trimisese pe Oyakata și pe luptători în East Harlem. 

Bizara făptură japonezo-americană făcu un semn către 
mulțime, și un bărbat masiv de culoare se ridică în ropotul 
politicos de aplauze. Oyakata zâmbi. Era același tânăr cu față 
posomorâtă pe care-l văzuse pe un poster în autobuzul cu care 


VP - 218 


venise de la hotel - despre care crezuse că arată ca interpretul 
de blues Robert Johnson. 

— Ce-a spus fata japoneză? îl întrebă Kinboshi pe traducător, 
iar interpretul făcu o plecăciune. 

— L-a prezentat pe tânăr drept Winston Foshay, un om politic 
care candidează la alegerile locale. Prin mulţime circulă o 
petiție. Îi mai trebuie cincizeci de semnături ca să intre pe lista 
de candidați. 

Kinboshi scutură dezgustat din cap. Probabil că translatorul 
făcuse o greșeală. Băiatul ăla, politician? Nici gând. Orice 
neghiob putea să vadă câtă insolență supura sub expresia lui 
nepăsătoare de războinic. Acest Winston Foshay n-avusese 
niciodată în viața lui un gând privitor la binele comunităţii. Cu 
chipul și cu fața aceea de broscoi gigant, era născut să fie ori 
luptător de sumo, ori cântăreţ de blues. 

— A zis femeia și ceva de președintele Mao? 

Interpretul răspunse afirmativ, încurcându-se în încercarea de 
a traduce „Mao mai mult ca oricând” în japoneză. 

Unul dintre sumotori, un Yokozuna numit Takanohana, se afla 
în ring și executa tradiționalul dohyo-iri. Săltându-se pe vine, 
bătu din palme, apoi, trecându-și o mână pe după genunchi, 
ridică piciorul uriaș sus, deasupra capului. Talpa izbi suprafața 
de argilă cu un răsunet bubuitor. In loc să răspundă la 
demonstrația uluitoare de echilibru a lui Yokozuna cu obișnuitul 
strigăt Yoisho!, publicul reacţionă la fiecare izbitură a piciorului 
cu câte un „Ahuuu!” sfidător. Sub văpaia soarelui newyorkez, 
Oyakata Kinboshi se făcu roșu la faţă. 


— Doamna Nomura, de ce ridică așa braţele în lateral? 

— Ca să arate că nu au arme la ei. 

— Luptă dreaptă - îmi place așa. 

Străvechiul sport îi plăcu îndată lui Winston. Niciodată nu se 
mai aflase în prezenţa atâtor bărbaţi de dimensiunea lui. Și încă, 
în lumea sumo-ului, se afla în rândul celor mai mărunți, de 
vreme ce majoritatea luptătorilor rikishi cântăreau cu douăzeci 
și cinci până la patruzeci de kilograme mai mult ca el. 

— lote la gagiii ăia doi, ce imenși! 

— Ăia-s Akebono și Mushashimaru, zise Inez referindu-se la 
cei mai masivi rikishi, fiecare de peste un metru optzeci înălțime 
și cântărind mult peste două sute de kilograme. 


VP - 219 


— Îs negri? întrebă Winston nedumerit la vederea pielii 
negricioase a celor doi și a părului ondulat prins în moţuri 
uleioase deasupra capului. 

— Nu, cred că sunt amândoi din Hawaii. 

— Hawaienii mereu mi s-a părut negri cumva. Nas mare, fuste 
dă iarbă și chestii. Par africani pă bune, da’ mai relaxaţi. 

Doi rikishi de rang inferior se pregăteau să intre în ring. 
Fiecare bărbat aruncă stoic un praf de sare purificator pe dohyo, 
după care pășiră hotărâți în interiorul cercului de paie împletite 
și luară poziția de început. Ghemuiţi precum jucătorii de fotbal 
american pe cale s-o zbughească din loc, titanii pe jumătate 
dezbrăcaţi, fără vreun semnal vizibil din partea arbitrului în 
ținută protocolară, se năpustiră unul asupra altuia. Sunetul de 
halcă de carne izbită de placa de tăiat a unui măcelar se auzi în 
tot parcul. Mulțimea, înlemnită momentan la vederea acestei 
ferocităţi, izbucni deodată în ovaţii, aplaudând din răsputeri 
când unul dintre luptători îl azvârli pe celălalt de pe ring, 
neceremonios, cu o piedică pusă cu iscusință. 

— Takanishiki, sotogake no kachi, zise prezentatorul din ring. 

Duruletz se lăsă în scaun, profund impresionat de ceea ce 
văzuse. 

— Omule, ce-mi place. Fie să câștige cel mai mare și mai 
mătăhălos gagiu. Ciorile astea nu-i doar grase. lote numai ce 
mușchi are la picioare. Și la pectorali, a naibii! Băieţii aștia-i tari 
ca fieru'. Nu-i niște gogoloaie dă grăsime săltând pe-aici, cum 
am crezut io. Doamna Nomura, de ce nu mi-ai zis niciodată că-ți 
place chestia asta? 

— E stânjenitor. Şi de modă veche. Așa de feudal. Știi cum te- 
apucă damblaua pe tine ori de câte ori cineva aduce în discuţie 
sclavia? „De ce trebuie să vii cu asta acum? A fost odată”. Așa 
mă face sumo să mă simt pe mine. Mă face să simt mâncărimi 
pe dinăuntru, dar, când nu e nimeni prin preajmă, îmi scarpin 
mâncărimea și mă uit la meciuri pe NKH. 

In mod obișnuit, Winston nu se prea dădea în vânt după 
sporturi ori după mentalitatea de turmă a împătimiţilor. 
Evenimentele sportive i se păreau repetitive, fără sens, iar 
chibiţările încă și mai mult. Nu durase mult până ce locuitorii din 
cvartalul lui învățaseră să nu-l abordeze după vreuna din 
frecventele sale lupte de stradă, zicând: „Duruletz, l-ai caftit 
bine, da’ când îl ţineai dă cap colea trebuia mai bine să...” 


VP - 220 


fiindcă cel care vorbea astfel avea șanse mari să se trezească el 
însuși pe jos, ţinându-se de falca dislocată. „Ce trebuia tu să faci 
era să-ţi ţii dracului gura”. Dar înfruntările de sumo îi înflăcărau 
mândria corpolentă. Se trezi îndată că-și alegea câte un luptător 
preferat, din motive mai degrabă aleatorii - niște favoriţi mai 
aparte, un zâmbet de gangster, o apariţie de o seninătate 
deosebită - după care îl încuraja neabătut până la sfârșitul 
întotdeauna mult prea rapid al confruntării. Uneori își schimba 
favoritul în mijloc de meci, mișcat de stratagemele și iuțeala 
câte unui luptător mai puţin masiv care izbuteau să învingă stilul 
conservator al luptătorului mai mătăhălos. Ghidându-se după 
logica luptătorului de stradă, îi fusese simplu să priceapă 
regulile. Primul care ieșea din ring sau atingea pământul cu 
altceva decât tălpile pierdea. Dacă Winston vedea o fisură în 
apărarea unui luptător care nu era exploatată prin recurgerea la 
tacticile murdare pe care le-ar fi folosit el în circumstanţe 
similare, știa că maniera lui de luptă era ilegală. 

— Paștele mă-sii, atâtea chestii câte-aș face eu nu-i voie. 
Fincă, dacă gagiu m-ar apuca așa, i-aș arde una la coaie, l-aș 
pocni în meclă, l-aș trage dă codiţă, l-aș sugruma c-o mână și i- 
aș scoate cu ailaltă ochii din orbite. 

Când yobidashi prezenta luptătorii înainte de fiecare partidă, 
Winston se chinuia să-și dea seama ce suna a nume în toată 
bolboroseala aceea japoneză. 

— Takanohana? Așa îl cheamă pă cioroi, doamna Nomura? 

— Înseamnă Nobilă Floare. 

— Wakanohana? 

— Floarea Adevărului. 

— Musoyama? 

— Doi Munţi care se războiesc. 

— Akebono? 

— Zori de Zi. 

— Takatoriki? 

— Nobila Sabie Luptătoare. 

— Mainoumi? 

— Marea care Dansează. 

— Kitakachidoki? 

— Chiotul de Victorie Nordic. 

Chiar când Inez traducea numele lui Kitakachidoki, Mainoumi 
cel mărunţel îl apucă și-l izbi de saltea. Kitakachidoki ieși din 


VP - 221 


ring șchiopătând îndurerat, fiindcă-și luxase genunchiul de la 
cădere. 

Fariq, arătând spre luptătorul ce șchiopăta, sugeră: 

— Omu' ar trebui să-și schimbe numele-n East Harlem Tocmai 
Mi-a Bătucit Curu’ și Mi-a Făcut Bubă La Genunchi și Nu mă Pot 
Opri dân Bocit. 


Oyakata Kinboshi își privi ginerele, pe Kotozuma, pornind-o 
fără tragere de inimă spre dohyo. Actualmente având rangul de 
Maegashira 6, fostul Seiwake se afla în cădere liberă, coborând 
din ce în ce mai jos în ierarhie de când cu căsătoria aranjată cu 
fata lui Kinboshi. Al său taichi-ai slăbit și lipsa de spirit combativ 
deveneau un motiv de rușine pentru întregul lot Satogatake. 
Kinboshi socoti că-i trebuia un șut în fund. Cu braţele încrucișate 
strâns pe piept, se uită lung la adversarul lui Kotozuma, 
Tochinaru, care, așezat cu picioarele încrucișate în partea estică 
a ringului, nu se grăbea să se ridice. Când Tochinaru îi surprinse 
privirea, Kinboshi își trecu iute degetul peste beregată, semnalul 
pentru ca un luptător să se retragă din confruntare. Derutat, 
Tochi încruntă sprâncenele, fiindcă aici era vorba de meciuri 
demonstrative unde nu era în joc altceva decât mândria. 
Oyakata își scutură încheietura, și chipul lui Tochi se lumină a 
înțelegere. Ridicându-se alene, făcu o plecăciune înaintea 
arbitrului și se declară incapabil să lupte, pe motiv că era 
accidentat. Făcu o altă plecăciune și, scuturându-și încheietura, 
o porni spre vestiarul mobil. Arbitrul se grăbi să se apropie de 
Oyakata și încuviință atunci când acesta îi șopti ceva la ureche, 
apoi se îndreptă spre prezentatorul din ring. Acesta din urmă, 
înveșmântat foarte normal într-o haină neagră și pantaloni 
japonezi strânși pe genunchi, păși în centrul dohyo-ului și ridică 
mâna, cerând liniște. 

— Ca dovadă a prieteniei trainice dintre America, Japonia și 
Harlemul Hispanic, Kotozuma este dispus să lupte cu un 
adversar din public. Este vreun doritor? 

Spumegând de furie, Kotozuma izbi cu piciorul, ridicând un 
nor de praf argilos. Voia să plece, însă se abţinu, știind că 
amenda ar fi fost de cel puţin o sută de mii de yeni, și se 
mulțumi, în schimb, să scuipe pe dohyo. Avea să plătească 
amenda de treizeci de mii de yeni pentru expectoraţie. 


VP - 222 


Atât de furios era Kotozuma, că nu auzi frenezia din tribune, 
unde câteva sute dintre vecinii lui Winston îi strigau numele, în 
vreme ce vreo cincizeci de prieteni și membri de familie îl 
trăgeau și-l împingeau de pe scaun. 

— Doamnelor și domnilor, avem un combatant. 

În timp ce asistenții îl escortau pe Winston la vestiar. Inez se 
ridică și strigă tare: „Gambate!” 

Fără să se uite în urmă, Winston lovi în aer cu pumnul. 

— Gambate, mereu spui asta. Ce-nseamnă, doamna Nomura? 
întrebă Armello. 

— Înseamnă „ţine-te tare”. 

După câteva minute, Winston ieși din vestiar. Un mawashi 
strălucitor de alb îi șerpuia în jurul trupului precum un șarpe boa 
fără tragere de inimă, nesigur cum să apuce o victimă a cărei 
circumferință era cât a unei coloane a Partenonului. Centura 
groasă de satin îi cuprindea strâns talia, săltându-i pântecul 
până aproape de sfârcuri, despicându-i fesele și înnodându-se 
ferm la spate. Winston păși spre ring, cu spinarea lată și 
șoldurile solide date cu ulei, lucind negru ca obsidianul. Spre 
surprinderea sa, nimeni din mulţime nu-l luă în batjocură făcând 
glume cu scutece ori despre felul în care i se frecau una de alta 
coapsele. Băieţii lui îl însoţiră ca niște asistenți cu experienţă, 
bătându-l pe spate și masându-i umerii în vreme ce suia treptele 
făcute din baloţi de paie către marginea ringului. Charles, 
aruncându-i priviri impozantului Kotozuma, își lăsă palma pe 
ceafa prietenului său, zicând: 

— Ai grijă, Durule, că ăla arată ca și cum ar ști karate. 

— Da’ nu mă știe pă mine. 

Până să pășească Winston în cerc, translatorul veni lângă el 
și-i făcu o plecăciune adâncă. Îi spuse că trebuia să execute 
mișcările rituale și să imite, pur și simplu, ce făcea Kotozuma. Il 
mai asigură și că n-avea să păţească absolut nimic; de vreme ce 
era vorba de o demonstraţie, profesionistul rikishi avea să-l 
trateze cu îngăduinţă. 

Suprafaţa argiloasă a dohyo-ului era caldă și uscată. Din 
reflex, Winston, cu degetul mare de la picior, scrijeli „Duruletz 
109” în pulberea cafenie, chiar lângă buza cercului. Vocea 
prezentatorului bubui din sistemul de amplificare: „Ko-o-o-o-to- 
ozu-maaa!” Auzindu-și numele, Kotozuma pătrunse în ring cu 
pași măsuraţi, presărând câteva firicele de sare pe dohyo și 


VP - 223 


bătându-se peste mawashi cu podul palmei. După o clipă, un 
„Kuuu-rooo-ya-maa!” ușor distorsionat, însă asurzitor răsună 
prin parc. Rezonanţa nobilă a acestui shikona temporar și 
ovaţiile mulțimii făcură pleoapa stângă a lui Winston să se zbată 
cu o urmă de neliniște. Un pas mare, un praf de sare, apoi 
pătrunse în interiorul cercului mărginit de împletitura de paie. 
Ringul, de cam șase metri în diametru, arăta mai mare decât 
păruse din tribună. Gândurile lui Winston se îndreptară spre 
Musashi și călugăr, dar nu era tocmai momentul potrivit pentru 
contemplarea unificării cu universul. judecând după uitătura 
mânioasă a lui Kotozuma, cineva uitase să-i spună și lui că 
meciul era doar unul demonstrativ. Așezaţi unul în fața altuia, 
cei doi se lăsară pe vine, bătură din palme și-și întinseră lateral 
braţele, îndreptându-și palmele către cer. Luptătorii se ridicară, 
și suplul Kotozuma înălţă încet un picior deasupra umărului, apoi 
pe celălalt, încercarea de a-și ţine echilibrul pe o singură talpă 
fu ceva mai grea pentru Winston, dar se strădui să-și încordeze 
genunchii și să înalțe picioarele până simţi că-l ustură coapsele, 
încercând cât de bine putea să nu-și răsucească piciorul și să nu 
se legene din tot corpul. Kinboshi îţi aţinti privirea asupra 
tălpilor late ale lui Winston. 

— Ca niște rachete de zăpadă, zise el cu voce tare, fără a se 
adresa nimănui anume. O să se descurce perfect. 

Cu un rânjet insolent, Kotozuma ieși din ring și reveni 
azvârlind o ultimă ofrandă de sare. Aroganţa arătată de 
adversarul său îl relaxă pe Winston. „Nu-i nimica dăcât o bătaie. 
O cafteala mică dă vineri seară, ca-ntre băieți. Doar că-i 
duminică după-amiază și-s în curu’ gol”. 

Se uită în public; Yolanda îl ţinea pe Jordy ridicat deasupra 
capului, Inez se holba la Kinboshi, iar Spencer își lua frenetic 
notițe. În josul ringului, lângă margine, Fariq, Albiciosu' și 
Armello îi făceau semne încurajatoare. Winston luă o mână de 
sare și-o aruncă în sus. Căzu pe pământ ca un șuvoi de scântei 
muribunde. Intră decis în ring, gata de bătălie. Mulțimea se 
ridică, răcnindu-și aprobarea. 

— Tăbăcește-i curu', Durule! 

— Arde-l să te ţină minte! 

— Pentru cartieru' nostru! 

Winston și Kotozuma luară poziţia de început, gheboșațţi și cu 
o palmă sprijinită de pământ, cu fesele atingându-le partea din 


VP - 224 


spate a gambelor. Faţa umflată a lui Kotozuma era la nici 
jumătate de metru mai încolo. „Paștele măssii, ce mare-i 
afurisitu', își zise Winston. Dă gras ce-i, nici nu-i văd ochii. Îi 
cade sprâncenele pă obraji. Are ochi ca niște virguliţe. Știu că 
cioroiu' nu poartă lentile dă contact”. În vreme ce-și săltau încet 
șoldurile, Winston îi trimise lui Kotozuma un pupic și văzu cum 
adversarului i se înroșesc urechile. La semnalul tăcut, sesizat 
doar de cei doi luptători, își opintiră palmele stângi în sol și se 
aruncară unul asupra altuia cu o forță nimicitoare, ce-ar fi putut 
fi modelul lui Enrico Fermi pentru fisiunea nucleară. Plămânii lui 
Winston se goliră ca niște foale, iar în acel moment Kotozuma, 
cu o îmbrânceală, îl făcu să alunece către marginea ringului. 
Winston se minună ce tare era abdomenul adversarului său; 
parcă un strat de piele cauciucată ar fi fost cusut peste 
carapacea gigantică a unei țestoase. În mod ciudat, pielea caldă 
și lipicioasă a lui Kotozuma avea ceva familiar; unde mai simţise 
el asta? Răsfirându-și degetele de la picioare și proptind-și 
călcâiele în pământ, Duruletz își opri retragerea. „Balena albă dă 
la acvariul din Brooklyn - cioara asta se simte la fel ca drăcia aia 
dă balenă!” Decizând să preia ofensiva, apucă de coate braţele 
întinse ale lui Kotozuma, lucru care-l forţă să se îndrepte de șale 
și să-și piardă avantajul alonjei. Winston îl împinse înapoi către 
centrul cercului. Cu mâna dreaptă, apucă pieziș centura lui 
Kotozuma. Cu stânga, încercă zadarnic să găsească un loc de 
care să-l apuce bine, fiindcă adversarul își roti șoldurile, ferindu- 
și acea parte de mawashi. Cu o explozie de rapiditate și forță, 
Kotozuma se eliberă și-l plesni pe Winston peste falcă, atât de 
tare, că-l făcu să vadă dublu. Dacă ar fi făcut orice altceva - 
dacă i-ar fi sucit pe după gât braţul și l-ar fi aruncat la pământ 
cu un Kkubi-nage executat perfect, ori dacă i-ar fi apucat 
încheietura și l-ar fi lovit cu piciorul în gleznă - Winston ar fi fost 
răpus. Însă, pe străzi, să fii plesnit în faţa oricui care te cunoaște 
fie și vag este insulta supremă. Mamele își plesnesc copiii, 
soţiile-și plesnesc soţii, codoșii își pălmuiesc curvele, dar nimeni 
nu-l plesnește pe Winston și, până să apuce Kotozuma să-i mai 
ardă una, Winston îl îmbrânci în piept cu amândouă mâinile, cu 
forța unei ghiulele, o îmbrânceală golănească ce-l trimise pe 
rikishi în spate, împleticindu-se. Și tocmai când Kotozuma era pe 
cale să-și recapete echilibrul, Winston îl azvărli din ring cu o 
împingere din umăr bine plasată, dublată de-o izbitură cu burta. 


VP - 225 


Kotozuma ateriza, făcut grămadă, la picioarele lui Oyakata al 
său. Fără să fie ajutat, cu moţul de păr căzut pe-un ochi, 
Kotozuma se căţără la loc în ring și se lăsă pe vine. Winston făcu 
la fel, răspunzând ușoarei plecăciuni a lui Kotozuma cu una 
identică. 

— Kuu-roo-ya-maa kaa-a-chiii! 

După ce se sfârșiră festivitățile zilei și după ce Winston se 
schimbă din nou în hainele de stradă, Kinboshi și câţiva dintre 
luptători veniră să-l felicite. Luptătorii îi strânseră călduros 
mâna, iar cei doi Hawaiieni își însoţiră strânsoarea cu argou de 
stradă american. 

— Băiatu' meu, ai fost beton, băiețaș. 

— Mulţam, frăţică. 

Când se termină cu palmele date peste spinare, Oyakata luă 
cuvântul, și toţi ceilalţi tăcură. Fără să i se ceară, interpretul 
începu să traducă: 

— Mi se spune că numele tău este Winston Foshay. Eu sunt 
Oyakata Kinboshi, l-am antrenat pe luptătorul pe care l-ai învins. 
Au anunțat că ai câștigat prin yori-kiri, împingere frontală, însă a 
fost de fapt yori-taoshi, strivire frontală, o tehnică mai puternică. 
Stilul tău este neortodox, dar eficient. 

incapabil să susţină privirea intensă a lui Oyakata fără să 
zâmbească, Winston își pironi ochii în pământ, simțindu-se ca un 
umil erou dintr-un film cu arte marțiale: antrenat de vânt, copaci 
și maimute, ţărănoiul se face cunoscut lumii. 

— E adevărat că vrei să candidezi pentru o demnitate 
publică? 

Winston încuviinţă, dorindu-și ca lucrurile să stea altfel. 

— Atunci nu doar ai câștigat meciul, ci probabil că ai obţinut o 
mulţime de voturi astăzi. Există la ora actuală o interdicţie, mai 
mult sau mai puţin respectată, pentru luptătorii străini care vor 
să intre în sumo-ul japonez. Sumo Kyokai se teme ca bărbații 
negri, masivi, să nu ajungă să domine acest sport. Nu știu de ce 
se tem. Ori de câte ori Japonia are șansa de a-și demonstra 
complexele de superioritate, ne chircim temători. Dacă ai fi 
mongol, sau măcar evreu argentinian, te-aș putea băga în 
sistem. 

Translatorul îi șopti ceva la ureche lui Oyakata, iar ochii 
antrenorului se măriră. 


VP - 226 


— Așa e, am uitat de Sentoryu, zise el amintindu-și de 
mediocrul rishiki Juryo, pe jumătate japonez și pe jumătate 
negru din St Louis. Nu ești cumva în parte japonez, ori femeia 
aceea gălăgioasă care te-a prezentat n-ar fi dispusă să semneze 
o declaraţie pe propria răspundere unde să jure că ţi-e mamă? 
lertare, am exagerat. Ești politican. Și firește că mai întâi te 
gândești la ai tăi, la comunitate. Un bărbat mândru ca tine nu și- 
ar abandona misiunea din motive egoiste. 

Winston cercetă ceasurile scumpe, Rolex și Movado, pe care 
le purtau la mâini Oyakata și ceilalți sumotori, le cântări cu 
privirea halatele de mătase fină și anturajul de însoțitori care le 
țineau umbrele deasupra capetelor. Era limpede, în sumo se 
puteau câștiga bani frumoși. Lui Duruletz îi venea să zică: „Mă 
doare-n cur de alegeri. Omule, pune-mă pă mine și p-ai mei pă 
avion și hai să-i dăm drumu’. Când capăt și io vreo doi sclavi?” 
Işi aminti însă de un documentar de televiziune despre 
rigiditatea severă a sistemului școlar japonez. ȘIi-l imagină pe 
Jordy la vârsta facultăţii, un geniu al matematicii, dar incapabil 
să gândească cu mintea lui. Ca să supraviețuiești pe străzile din 
Harlem, capacitatea de a ști cum să factorizezi polinoame n- 
avea să-i fie de prea mare ajutor. 

Kinboshi, luându-i tăcerea drept un refuz al ofertei sale, îi 
înmână cărțulia Arta Sumo: Cele șaptezeci de tehnici cu desene 
și explicații amănunțite. Winston îi mulțumi și întrebă dacă și 
ceilalți luptători fuseseră puști de ghetou ca el. Zâmbind, 
Oyakata îi spuse că majoritatea rikisihi/or erau fii de fermieri și 
lucrători în oțelării, câţiva erau coreeni născuţi în Japonia care 
încercau s-o facă pe japonezii „tradiţionali”, pe lângă care se 
mai găsea o mână de băieţi de facultate care-ar fi făcut orice ca 
să evite lumea corporatistă. Se lăsă o tăcere lungă și 
stânjenitoare, cât timp cei doi bărbaţi chibzuiră la destinele 
alternative: Winston, un băiat japonez durduliu dat la sumo cu 
de-a sila de părinţi autoritari. Oyakata, un flăcău din Tampa Red 
umblând din orășel în orășel cu autostopul, sorbind whisky din 
sticluţe pentru sirop de tuse și cântând cu foc blues la muzicuţă. 
Antrenorul nu putea trece peste asemănarea uluitoare dintre 
Winston și Robert Johnson. Duruletz dădu să spună ceva, și 
Kinboshi se aşteptă să-i iasă pe gură niște versuri din „Ramblin' 
on My Mind”, însoţite de scrâșnete și pocnete de disc de vinil. 

— la zi, omule, cu ce nume m-a prezentat pă ring? 


VP - 227 


— Kuroyama. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Muntele Negru. 

* 

În timp ce muncitorii primăriei dezasamblau ringul și 
tribunele, Winston se întorsese pe treptele din cartier ca să-și 
asculte prietenii desăvârșind povestea confruntării sale cu 
Kotozuma. 

— Și Duruletz face: „Bă! Nu mă joc io cu dân astea, gălbejit 
împuțit. Nu uita dă Pearl Harbor. Și zbang!” Până și gaborii te-a 
aplaudat, băiețaş. 

— Nu l-am mai văzut pă Duru aşa dă dement dă ceva timp. 
Ziceai că l-a apucat toate pandaliile. Mai să-l omoare pă 
negroteiu' ăla. 

Băutura răcoritoare ieftina a lui Winston avea gust ciudat și 
nu voia să-i alunece pe gâtlej. Scuipă pe jos ce avea în gură și 
ascultă sfârâitul gazos de pe caldarâm. 

— Să nu-mi mai spuneți Duruletz d-acuma. Vreau să-mi ziceţi 
Kuroyama. 

Fariq se dădu înapoi neîncrezător. 

— Kuroyama? Ce căcat mai înseamnă și asta, „Sac dă 
osânză” în japoneză? 

Gașca izbucni într-o avalanșă de râsete care-i făcu să se 
rostogolească pe scări și-n stradă ca niște bolovani cafeniii. 
Până și Winston chicoti, cu burta zgâlțâindu-se ca piftia pe sub 
cămașa verde. 

— Nu sunteţi dă treabă, îi dojeni el azvârlind pe stradă doza 
de suc. Nu vreţi și voi să lăsaţi o cioară să viseze. Aș putea să fiu 
mâine-n Japonia, cocoţat p-un munte dă biștari. 

— Vise, fiul meu. 

— Armello, ce să zic, parcă voi n-aţi visa cu jafu’ vostru la 
bancă. Vocea lui Winston căpătă un ton de copil îmbufnat: „O să 
le dăm poțiunea, fluturăm bagheta magică și-o luăm la picior cu 
bănuţii”. 

Armello își desfăcu brațele. 

— Duruletz, am văzut io documentaru', o să meargă. 

— Omule, și chiar dacă nu merge cred c-o să fie distracţie, 
interveni Charley O’. Câţi fraieri poate să zică: „Am jefuit o 
bancă cu maică-mea”? Numai asta și ar merita. 

Fariq se ridică în cârje. 


VP - 228 


— Și chiar de i-o idee năroadă, tu ar trebui să fii cu noi. Pân' la 
faza cu Brooklynu' nimenea dintre noi nu s-a mai opus la o idee 
să zică ce proastă-i. Dacă stai să te gândești, tot ce facem noi e 
numai prostii. Așa că, proastă sau nu, ar trebui să fii acolo. 

Winston deschise cărticica de tehnici sumo, zicând: 

— Omule, mă ocup dă altele acuma. 

Pe pagina întâi era o schiţă cu doi luptători cu profil de 
Buddha încleștaţi în luptă. „Întocmai cum pentru practicarea 
baschetului nu e de ajuns să fii înalt, practicarea sumo-ului nu 
înseamnă, pur și simplu, să fii gras și puternic. Novicele în sumo 
scapă adesea din vedere aspectele mentale ale sportului; o 
strategie bine pusă la punct și un cap limpede va câștiga mai 
multe partide decât simpla forţă brută”. 


VP - 229 


16. PARCARE GRATUITA 


Spencer nu prea se mai întâlnise cu așa-zisul său discipol în 
cele două săptămâni de după ce profilul pe care i-l zugrăvise lui 
Winston apăruse în ziar. Când îi dădu un exemplar din ediţia de 
duminică, la un joc de Monopoly, Winston aruncă o privire la 
poza care nu-l avantaja, se văzu cu centura de sumo, citi titlul, 
POPULISTUL HIP-HOP, și i-l înapoie. 

— Nu-l vrei? 

— De ce-aș vrea un ziar pă care nu-l citesc niciodată? 

— Pune-l la păstrare și poţi să i-l arăţi lui Jordy când va fi 
mare. Pe lângă asta, ar trebui să citeşti ziarul. 

— L-am citit o dată. 

— Nu mă refer la tabloide, vreau să zic ziarul. 

— Știu ce zici tu. Eram odată-n tren și cineva l-a lăsat pă locu' 
dă alături. L-am luat ca să caut benzile desenate și-am dat peste 
un articol despre Stanley Kubrick. Imi plăcea dă băiatu' ăla, 
articolu' era și el bun. Am împăturit ziaru’ cum fac gagiii ăia dă 
pă Wall Street când se-ndreaptă spre locu' dă muncă. Mă jur, 
oamenii albi dân jur se uita altfel la mine. Zâmbea și chestii. Ca 
și cum le venea să vină și să mă-ntrebe: „Ce face o cioară ca 
tine citind un ziar ca ăsta?” 

— Dacă vrei să afli ce se-ntâmplă în lume ar trebui să citești 
ziarul. 

— Nu vreau să știu. Și nici Chisăliţă și ai mei nu vrea să știe, 
așa că nu te duce la ei cu poza aia, bine? Și-așa am destule 
probleme cu clovnii ăia. Winston dădu cu zarul și-și mișcă piesa 
pe Kentucky Avenue. Rahat, odată nu pic și io pă Parcare 
Gratuită! 

— Să vedem, cu trei case avem șapte sute de dolari. 

Winston plăti chiria cu bancnote mici, doar ca să fie enervant. 

— Dom’ rabin, acu că ţi-a scris articolu', n-o să mai vii pă la 
noi? 

Spencer, numărându-și câștigurile, făcu: 

— Nu, e o serie în trei părți, deci o să mai zăbovesc ceva timp. 
Termină de numărat banii, înălță capul și zâmbi. Lipsesc 
douăzeci de dolari. 


VP - 230 


Duruletz îi azvârli două bancnote albastre de zece. 

— Uite, paștele mă-sii. M-am săturat dă moartea asta lentă. 
Ce fel dă nenorocit pune numai trei case pă proprietate? Ai mai 
mulți bani dăcât banca. Pune și tu un hotel colea și-ai terminat 
cu jocu'. 

— Dă-te bătut. 

— Nu, c-ai ajuns pă străzile mele. Eşti în ghetou acuma. O să 
fie rost dă parale serioase. 

Spencer dădu patru-patru și, spre încântarea lui Winston, 
puse piciorul pe Oriental Avenue. 

— Oriental Avenue. Să vedem, două imobile... 


VP - 231 


17. VÂNZOLEALA 


Articolul generase ceva interes în lumea politică locală. Partea 
a doua avea să detalieze parcursul lui Winston pe durata 
campaniei electorale, iar partea a treia avea să acopere 
perioada post-alegeri. Problema era că activităţile electorale ale 
lui Winston încetaseră, așa încât Spencer decise că era nevoie 
de o anume orchestrare din culise. „E spre binele defavorizaților 
politic, își zise. N-o să fiu unul dintre acei jurnaliști care scriu 
despre copii înfometați, apoi nu le dau nimic de mâncare”. 

Așa că, ori de câte ori îl suna vreo organizaţie întrebând cum 
putea fi contactat Winston, în loc să-și protejeze sursa, Spencer 
se oferea să aranjeze o întâlnire, insistând să participe și el în 
calitate de „observator independent”. Întâlnirile aveau loc de 
obicei prin vreun restaurant din Times Square, după ce Winston 
termina cu jocurile de alba-neagra. 


Winston scoase capul de după standul de bilete de pe 
Broadway și flutură mâna către Spencer. 

— Ven acă. 

— Hei, Winston. 

— Mai ieşim la băut diseară? întrebă Duruletz privind pe lângă 
Spencer la traficul pietonal. 

— Da, da, am promis să te expun la nişte bere adevărată. Să 
te dezbar de poșirca aia ieftină pe care-o bei tu. 

— Cine-i diseară? 

— Bruce Walsh de la Noul Partid Progresist. 

— N-are a face. Dă-mi vreo patrușcinci dă minute, că-i 
Armello într-o mână dă zile mari. 

Armello stătea după o cutie mare de carton pusă cu susu-n 
jos, peste care întinsese o pagină financiară dintr-un cotidian. 
Spencer păși cu vioiciune spre el. Mâinile lui Armello manevrau 
trei cărţi de joc peste cotaţiile bursiere ale zilei. Cântecele sale 
de sirenă îi îmbiau pe argonauţii lumii la ruină financiară. 


Uite cartea cum să duce 
Oare cine s-o apuce? 


VP - 232 


Uite, uite iepurașul 

A fugit pă tot imașul. 
Pune mâna, nu te teme 
Și câștigi fără probleme. 


Un marinar suedez plecă furios de la masă, cu două sute de 
dolari mai puţin în portofel, în vreme ce tovarășii matrozi râdeau 
și-i dădeau palme consolatoare peste spinare. Fiecare dintre 
complicii lui Armello arătă că era conștient de prezenţa lui 
Spencer cu câte un semnal subtil. Charles, costumat în bancher, 
își îndreptă sacoul și-și răsuci un buton de la mânecă. Işi îndesă 
un teanc de „câștiguri” într-un portofel Gucci și-l înghionti pe 
Spencer: 

— Bani făcuţi ușor, camarade. Nu-mi trebuie mie banii, 
firește, dar o fac de dragul plăcerii jocului. Bagă-te și tu, ce 
naiba, o să-ţi placă mișcarea. 

Terminând cu amestecatul cărților, Armello își retrase mâinile 
de pe masă. Trei cărți de joc cu spatele roșu, uzate, se aflau pe 
foaia de ziar. Făcându-i din ochi lui Spencer, Nadine lăsă să 
alunece pe masă două bancnote de cincizeci. 

— Să nu să bage nimenea. Tura asta-i a mea. Am pus mâna 
pă bani. 

Un bărbat cu mustață în stil Stalin luă locul marinarului 
suedez de mai devreme. Nadine întoarse regele de cupă. 

— Bun așa! 

Armello o plăti fără să crâcnească și începu să amestece iar 
cărţile. În vreme ce cărţile săltau și ţopăiau unele peste altele, 
întoarse „din greșeală” regele de cupă, cartea câștigătoare, cu 
faţa în sus. ȘI, când o ridică, îi îndoi colțul din stânga-sus. 
Îndoitura se vedea clar când opri amestecatul cărţilor. 

— Pune mâna pă ea, fată, îi zise lui Nadine. Pune mâna pă ea 
ca să-mi câștig înapoi banii. 

Nadine întoarse o carte fără vreun semn, dezlănțuind un șuvoi 
de blesteme. 

— Trebea să fie nenorocita dă carte bună. 


la-l pă regele de cupă 


Si la buzunar te pupă. 


VP - 233 


Fariq, înveșmântat într-o robă albă de in și cu o căciuliţă 
împletită pe cap, tot albă, ţipă „Banii mei!”, trânti pe masă 
optzeci de dolari și întoarse cu faţa în sus treiul de treflă. Arnello 
îi culese dolarii din mână și dezvălui cartea câștigătoare, pentru 
a arăta publicului că victimele își pierduseră banii cât se poate 
de cinstit. 

— E-n regulă, o să-mi iasă data viitoare. De-acu' o să gândesc 
ca un evreu, zise Fariq uitându-se cu coada ochiului la Spencer. 
Observându-l pă evreu, am învăţat cum să-mi fac mintea să 
atragă banu'. Cum să mă concentrez ca să câștig. 

Se prefăcu că strănută în umărul lui Spencer. 

— Ehh-vreu! Mă scuzați, domnule. Are careva un șerveţel? 

Mâinile lui Armello se mișcau mai iute acum, prea rapide 
pentru ca ochiul să le urmărească. Cărţile săltau parcă din 
proprie iniţiativă, fără ca mâinile să le atingă. La câteva 
învârteli, Armello ridica regele de cupă ca să le arate premiul 
curioșilor adunaţi. Cât dură amestecul cărților, Spencer încercă 
să nu-și desprindă ochii de ele. 


Pă-mpăratu' dă nu-l vezi 


Atunci clar că o să pierzi. 
Adă-ncoace pă-mpăratu' 
Și câștigă la băiatu'. 


— L-a văzut careva? strigă Armello când cărțile erau așezate 
cu faţa-n jos pe masă, cu o ușoară ridicătură pe mijloc, arătând 
precum un șir uniform de acoperișuri văzute din avion. L-ai 
văzut? îl întrebă pe Spencer, împungându-l tare cu un deget în 
piept. 

Spencer scutură din cap că nu și se depărtă un pas și 
jumătate de masă. Indoită ca o ureche clăpăugă de câine, 
cartea din mijloc stătea pe cutie, cerându-se aleasă. 

— Cine-a văzut-o? Tu? Tu? Tu? Poţi s-o arăţi cu degetu' fără 
să marci banu'. 

Nu se înghesuia nimeni. Armello era pe cale să facă din nou 
cărţile când mâna lui Stalin se repezi peste masă către cartea 
îndoită. 

Mâna lui Armello ajunse înainte, dar cu o fracțiune de secundă 
doar. Țintuind pe masă cartea, îl îndemnă pe bărbat să scoată 
ceva bani la iveală. Stalin scoase o bancnotă de douăzeci. 


VP - 234 


— Nu joc pă douăzeci, zise Armello. Arată-mi suta și-ţi dau 
două. 

Omul ezită. Charles deschise portofelul și scoase un teanc de 
bilete de douăzeci. 

— AȘ putea să preiau eu pariul lui. 

Stalin se scobi prin portofel și scoase la iveală trei bancnote 
boțite de câte o sută. 

— Măicuţă, icniră privitorii. 

Cu mâini tremurânde, Fariq puse o pietricică pe carte și se 
grăbi să se caute prin buzunare, izbutind să adune șase sute de 
dolari în bancnote de diferite mărimi. Nadine despături banii lui 
Stalin, împingându-i încetișor mai către Fariq. Stalin întoarse 
cartea: doi de frunză. Incepu să urle că a fost tras în piept, că se 
schimbaseră cumva cărțile. 

— Vreau banii înapoi. 

— Înapoi? 

Nadine linişti victima, apoi se întoarse spre Fariq: 

— Mai lasă-l să-ncerce odată. Și mai încet un pic. Dă-i omului 
o șansă. 

Fariq refuză, îndesându-și bancnotele încreţite într-o clemă 
deja umflată cu bani gheaţă. 

— Pă naiba, parcă el dacă câștiga îmi dădea mie banii înapoi? 

Ştia foarte bine că, și în cazul foarte puţin probabil în care 
omul ar fi ales regele, singura cale prin care și-ar fi putut căpăta 
câștigurile ar fi fost amenințând cu arma și singura cale să aibă 
parte de bani ar fi fost să-l împuște pe Winston. Nadine își pironi 
degetul în obrazul lui Fariq. 

— Haide, puiule. 

Chisăliţă amestecă din nou dreptunghiurile lucioase, vâri în 
nasul omului regele de cupă, îndoi încheietura și lepădă pe 
masă cărţile, printre care regele boțit nu mai era disponibil. 

— Alege, fraiere! 

Mâna lui Stalin se opri asupra fiecărei cărţi pe rând și se 
așeză, în final, pe cea din dreapta: trei de treflă. 

— Și-acuma dă-i drumu’ naibii dă aici! Ce nu-i suport pă ăştia 
care se plânge că a pierdut! 

Nadine pierdu iute o sută de dolari, și mulţimea, devenind 
bănuitoare, se rări. 


Hop-șa-șa, biștari la pușculita mea 


VP - 235 


Bang-bang, banii mi-au picat la tanc. 

Unde-i regele dă roșu, că te face bogat moșu'? 
Nu te-nșel, eu joc cinstit 

Cartea dac-ai nimerit. 


Cum observase o patrulă de poliţie apropiindu-se pe bulevard, 
Winston își făcu palma căuș peste gură și, cu voce înfundată 
care rămase neauzită de toţi cu excepţia celor care trebuiau să 
audă, șuieră: „Roiu'!” Jocul și jucătorii dispărură brusc de pe 
stradă, ca și cum ar fi căzut printr-o trapă. 


VP - 236 


18. ÎNCĂ UN PARTID 


Winston, Spencer și Bruce, reprezentantul Noului Partid 
Progresist, se aciuaseră într-un restaurant din zona teatrelor. 
Winston își ridică nasul dintr-un pocal ce conţinea bere belgiană. 
Aroma era plăcută. Spencer sugeră caise cu o nuanţă de 
caramel. Winston nu fu de acord: 

— Miroase a alcool. Și poate-un pic a bombonele dă 
Halloween. 

Ridicând paharul, Bruce propuse un toast. 

— Pentru Winston, care serveşte cauza partidelor 
independente cum n-a mai făcut nimeni de la Zachary Taylor 
încoace. 

Spencer se alătură închinării cu un „În cinstea lui!” rostit din 
toată inima, deși știa că pretenţia lui Bruce că Zachary Taylor ar 
fi fost candidat independent era cam forțată, de vreme ce 
bătrânul președinte fusese de partea conservatorilor, într-o 
perioadă a istoriei când conservatorii și democrații erau cele 
două grupări politice majore într-un sistem bipartid. Duruletz 
ridică paharul la doar un centimetru deasupra mesei, mormăi 
ceva și toastă pe mutește. „Pentru rapida trecere a celor trei 
săptămâni până la alegeri”. 

În ultimele două săptămâni, mai toate partidele americane de 
buzunar încercaseră să-l convingă pe Winston să treacă de 
partea lor. Generosul lor liberalism îi adăugase încă cinci 
kilograme de osânză pe trup. Sushi și teriyaki de aligator de la 
Partidul Verzilor. Coq au vin, pâtes fraâches și sorbet de lămâie 
cu nucă de cocos coaptă și afine, oferite cu eleganţă de Partidul 
Familia Muncitoare. Gruparea Ajutorul Social îi ospătase pe el și 
pe grupul său de „sfătuitori” cu somon la grătar și cușcuș 
israelian. Noul Partid nu precupetțise niciun efort și insistase ca 
Winston să mai comande o porție de ton galben au poivre cu 
boabe de piper de Sichuan. Partidul Noua Alianţă îi pusese 
dinainte porţii pantagruelice de creveţi și okra étouffé. 

Festinul urma, mai mult sau mai puţin, același făgaș. Grupul 
gazdelor, cel mai adesea alcătuit dintr-un alb din biroul de 
conducere și doi sau trei membri de partid de culoare, 


VP - 237 


deschidea discuţia cu o declaraţie cum că Partidul X era o 
organizaţie multirasială. Dar dacă în timpul conversaţiei Winston 
menţiona rasa, corul de lăudători îl informa îndată că rasa era o 
chestiune moartă și-ngropată. Că, dacă istoria ne învățase ceva, 
atunci era vorba despre faptul că utilizarea opresiunii etnice 
drept bază pentru zguduiri sociale și politice era sortită eșecului. 
Orice ai face, rasismul va fi, dacă nu prevalent, cel puţin 
prezent. Clasele sociale și economice trebuie să fie punctele de 
sprijin ale viitoarei lupte pentru demnitate democratică. 
Următoarea replică era de obicei: „Incă un pahar de calvados, 
Winston?”, după care el își sorbea tăcut apetitivul de zece dolari 
într-un chip cât mai delicat cu putință, în vreme ce intuiţia îi 
spunea că, dacă rasismul era un tip de opresiune de neevitat, la 
fel stăteau lucrurile și cu sărăcia. 

Bruce trecuse deja de chestiunile banale legate de culoare, 
sex, clasă, orientare sexuală. Când ospătăriţa așeză pe masă 
apetitivele, Bruce, care era pe potriva lui Winston într-ale 
corpolenței, se apucase deja de a doua porție de salată cu de 
toate și era băgat până-n brâu în tautologia politicii partidelor 
mici. 

Din câte izbutea să priceapă din jargonul retoricii politice, 
Winston era de acord cu înșiruirea de principii ale Noului 
Progresism. Dacă platforma Noului Partid Progresist era 
idealistă, atunci era vorba despre un idealism ce merita 
promovat. Programul conţinea un amendament constituţional ce 
garanta fiecărui american dreptul la adăpost, îngrijire medicală 
și educaţie; control comunitar asupra instituţiilor publice și 
private, permiterea sprijinirii, la toate alegerile, a candidaţilor 
din alte partide; venit minim garantat. Faptele brute fuseseră 
prezentate, și, fiindcă asistase în tăcere la atâtea întâlniri 
conspirative ale comuniștilor lui Inez, Winston cunoștea prea 
bine liturghia stângistă. Ştia că după lista cu dorinţe avea să 
urmeze pledoaria emoţională. Bruce i se adresă cu o voce atât 
de sinceră, că-l făcu să ridice nasul din platoul cu prepeliţă în 
zeamă de caise. 

— Winston, Noul Partid Progresist crede în tine. Și, din câte- 
am citit despre tine, din ce-am auzit și-am văzut personal în 
seara asta, Noul Partid Progresist este gata să te susţină drept 
candidatul său viitor pentru orice funcție publică în care vei dori 


VP - 238 


să fii ales la următoarele alegeri, fiindcă Noul Partid Progresist 
crede că oamenii de rând au capacitatea de a se autoguverna. 

Cu toate că Bruce își declara pe față sprijinul necondiţionat, 
discursul acestuia era îmbibat cu o doză de rigiditate politică pe 
care Winston o găsea condescendentă. Însă, în spiritul 
cooperării politice, își ținu observaţiile pentru el. De ce să-l 
superi pe omul care-ţi cumpără sticle cu cea mai bună bere pe 
care-ai băut-o în viaţa ta, la opt dolari bucata? „«De rând»? 
cugetă Winston. La cine zici tu «de rând»? «Capacitatea de a se 
autoguverna?» Ce zici tu dă fapt e că oameni ca mine nu poate 
să conducă oameni ca tine”. 

— Ai întrebări, Winston? vru să știe Bruce. 

— Mda, îmi zici iarăși cum se pronunţă berea asta? 

— Chimay, interveni Spencer. 

— Și zici că rahatu-i făcut dă preoți? 

— Călugări trapiști, mai exact. 

— Călugării nu face sex, așa-i, dom’ rabin? 

— Presupun că nu. 

— D-aia e așa dă bună berea asta. Trebe să-și dedice toată 
energia la ceva, ca să-și ia mintea de la regulat. Și chestia asta-i 
tare aproape să reușească. Numai rugăciunea n-o să-ţi ţină 
mâna dăparte dă puţă și mintea dăparte dă păsărică. Winston 
ridică sticla și citi eticheta: „Chimay Rezervă Specială”. Și sună 
a chestie belea. Şi-i și tare. Da’ nu poţi s-o dai așa, pă gât. 
Trebuie s-o sorbi cu-nghiţituri mici, dă fiţe. S-o savurezi. Să 
fumezi un trabuc și să vorbești dă politichie, cum facem noi 
colea. Să zici rahaturi gen „per se” și „deprivatizarea industriei 
bancare”. 

— De acord, Winston, e o bere excelentă, dar ai întrebări 
despre Noul Partid Progresist? 

Winston îi făcu chelneriței semn să mai aducă un rând înainte 
de a replica: 

— A... câţi oameni albi e în partid? 

— Aș aproxima că, în etapa asta, în NPP sunt între optzeci și 
optzeci și cinci la sută albi. 

— La naiba! 

— Știu că procentele par disproporționate, dar amintește-ţi că 
populaţia Statelor Unite e albă în proporţie de aproape șaptezeci 
și cinci la sută și că NPP muncește neabătut pentru îndeplinirea 
obiectivului nostru, de patruzeci la sută albi printre membri. 


VP - 239 


— Tot ar fi cam patruzeci la sută prea mulţi albi pentru gustu’ 
meu. Dă multe ori, când un băiat alb zice un simplu „salut”, tot 
mi se pare că-mi vorbește dă sus. 

— iți înţeleg șovăiala. Dar dă-ne o șansă, Winston. Cred că-i 
vei găsi pe albii progresiști mai dispuși să se plieze pe aspiraţiile 
tale politice. 

Chelneriţa puse pe masă alte trei sticle de bere și Bruce 
umplu paharul lui Winston, încununându-l cu exact câtă spumă 
trebuia. 

— Winston, ai avut de-a face vreodată cu albi în care să simţi 
că te poţi încrede? 

— E-un negrotei alb în cartier cu mine, Charley O', da’ pă el și 
pă ai lui îi știu d-o viaţă întreagă. Dacă se muta în zonă când 
avea, să zicem... nouă ani, încă ar fi pă lista mea dă cuidado, ca 
or'care altu' pă care nu-l știu dă când aveam io cinci ani. 

— Ai așadar o lipsă de încredere aproape inerentă în albii pe 
care nu-i cunoști de când te-ai născut? 

Winston se gândi o clipă, rotind ușurel berea arămie în pahar. 

— Pompieri. Am încredere-n pompieri. N-am văzut și n-am 
auzit ca un pompier să nu-și facă treaba. Dacă ești prins într-o 
clădire care arde, meseriașii ăștia vine și te scoate. N-are a face 
cât dă bătrân, urât, negru, retardat ai fi, ei dă drumu' la furtun 
și-și face treaba. 

Winston intră pe o tangentă filosofică în care porni să se 
întrebe de ce trebuia berea Chimay să fie servită neapărat într- 
un pocal. Și așa se sfârși, de fapt, încercarea de recrutare a lui 
Winston în Noul Partid Progresist. 

— Oare, mă-ntreb și io, ar avea alt gust berea dintr-un pahar 
dă carton? 

Cei de la NPP trebuiau acum să răscolească din nou la firul 
ierbii pentru descoperirea altui cetățean obișnuit în care să-și 
investească speranţele de demantelare a oligarhiei corporatiste. 

— Dă ce n-aș bea direct dân sticlă? 

Cetăţeanul de faţă era prea beat. 


VP - 240 


19. CHEF DE CHEF 


Winston se chircea pe bancheta din dreapta a Mustangului lui 
Spencer. Armoniile schelălăite ale lui Simon & Garfunkel erau 
tortură curată. Cobori geamul, căutând cu lăcomie aerul și 
putoarea stăruitoare a New York-ului. 

— Haide, dom’ rabin, schimbă odată treaba aia, că mor aici. 

— Ascultă melodia, Winston. Uită de Paul Simon. Ascultă-l pe 
Garfunkel, omule. Garfunkel! Nu te face să te simţi minunat? 

— Nu, mă face să mă simt dă parcă ar trebui s-o apuc descult 
p-o pajiște. Şi să mă ţin dă mână c-o fată albă hipiotă, cu rochiţă 
transparentă și flori în plete. Te rog, mă, închide chestia, G. 

Spencer micșoră întrucâtva volumul sonor. Winston se foi în 
scaun. Cu brațul sprijinit în geam, se apucă să privească peisajul 
mișcător al străzilor. Traficul era aglomerat. Mașina se târa 
poticnit. Între străzile dintre Forty-ninth și Sixty-third nu se purtă 
nicio conversaţie. Winston trebui să îndure audițiile pieselor 
„The Sound of Silence”, „| Am a Rock”, „Mrs. Robinson” și 
„Cecilia”. In timpul piesei „Cântecul podului de pe 59th Street 
(Chef de Chef)”, fu cât pe ce să sară din mașină și să-și caute 
refugiu într-o gheretă unde se vindeau sandvișuri cu brânză și 
piept de curcan. 

— Ce vrea dă la mine oamenii ăştia? 

— Cine? 

— Bruce și ciudații ăilalți. 

— Au văzut articolul și-au vrut să te cunoască. Cred că-i face 
să se simtă ca și cum ar avea legături cu oamenii săraci. M-au 
sunat pe mine. „Ne-a plăcut mult articolul. Comunitatea hip-hop 
este exact ce avem nevoie ca să ne transmitem mesajul. E o 
bucurie să vedem un reprezentant autentic al comunităţilor 
central-metropolitane” și bla, bla, bla. 

— „Comunitatea hip-hop”? Ce pula mea-i asta? 

— Tineri afro-americani urbani - de preferinţă rași în cap. 

— „Comunitatea hip-hop”. Unde  dracu-i comunitatea 
împătimiţilor dă operă? Da’ aia dă metaliști? Cum paștele mă-sii 
să definești lumea după ce muzică ascultă? Și, omule, sincer să 


VP - 241 


fiu, nu mă dau în brânci nici după muzica rap. Comunitate 
central-metropolitană? Să nu mă pornești cu d-astea. 

— Prea târziu, oftă Spencer. 

— Și cum să face că niciodată n-auzi dă comunităţi suburban- 
metropolitane? Și zi-mi dacă greșesc, da' n-ar trebui să fie o 
singură zonă dă centru pă oraș? În New York e-un catralion dă 
„zone central-metropolitane”, și niciuna nu-i pă lângă alelalte. 
Și-atunci partea ne-centrală și ne-metropolitană pă unde-i? 
Unde-i suburbia? Nu cumva pă unde nu-s dă găsit negrotei ca 
mine? „Central-metropolitană”. „Comunitate hip-hop”. la mai 
slăbiţi-mă-n curu’ meu! Winston imită accentul de Midwest al lui 
Bruce: „Suntem în lupta asta împreună”. Și-atuncea cum să face 
că, ori dă câte ori mă lupt io, nu văd niciun gagiu ca Bruce pân' 
zonă? Să nu mă pornești cu d-astea. 

— Ea două oară când spui asta. Recunoaște, te-ai pornit deja. 
să vedem acum dacă putem face ceva ca să terminăm. 

— Știu, da' zic, totuși, că mi-a ajuns până-n gât. 

— Winston, cred că adevărata întrebare pe care trebuie să ți- 
o pui ţie însuţi este: de ce vii la aceste întâlniri? 

— Nu mă mai duc la nicio cină dân astea. 

— Dar puteai să zici așa după prima sau după a treia. Decen- 
ai făcut-o? 

— Nu știu. Haleala. Și Chisăliţă și ăilalţi o ţine langa cu prostia 
aia dă bancă... 

Winston se opri la timp. Reluă peste câteva secunde: Yolanda- 
i în spinarea mea că ce bani mi-a mai rămas din ăia cinșpe mii 
dă parai, doamna Nomura-i pă altă lume, să poartă dă parcă 
chiar o să câștig. Uneori e mai ușor cu tine și cu fraierii ăia, 
adăugă el ducându-și mâna la curea și scoțând pistolul 
semiautomat. Voi nu mă știți, dă voi nu-mi pasă. Așa, să știi, 
nimic din ce zice vreunu' nu mă supără. Trebuie numai să ascult 
și să mă prefac. 

Spencer se simţi lezat. Chiar nu-i păsa lui Winston de el? Nu 
îndrăznea să pună invers întrebarea: chiar îi păsa lui de 
Winston? 

— Da’ totuși am învăţat ceva. Bere belgiană. Nişte căcaturi dă 
politică alternativă. Și știi care-i faza belea? Cumva, în unele 
chestii, aburiţii ăștia din partidele mici e singurii care mă ia-n 
serios. 


VP - 242 


Winston deschise torpedoul, așeză înăuntru arma și-l închise 
la loc. După două refrene de suceală pe „El Condor Pasa”, 
deschise compartimentul și-și vâri pistolul înapoi la centură. Se 
uită la expresia mâhnită a lui Spencer, așteptându-l să zică 
ceva. Spencer viră la dreapta pe Seventy-second Street și șofă 
către est prin Central Park, fredonând încetișor odată cu piesa 
de pe bandă, „The Only Living Boy în New York”. 

— Dom’ rabin, n-o să zici nimica dă arma mea? 

— Dacă-ţi zic să scapi de ea, faci asta? 

— Probabil că nu. Da' ai putea să te arăţi mai îngrijorat. 

— Winston, ţii vreodată seama de sfaturile mele? 

— Am închiriat, pân’ la urmă, Lista lu’ Schindler. 

— E un început. Și? 

— Rahatu' ăla a fost groaznic. 

— Da, Holocaustul a fost groaznic, zise Spencer făcând stânga 
pe Madison Avenue. 

Duruletz își continuă recenzia. 

— Filmu’, adică, a fost groaznic. N-am putut trece dă faza că 
nu se exista evrei la fel de-nalţi ca Schindler. In toată Germania, 
cei mai înalţi evrei îi ajungea lu' Schindler până la buric? Haide, 
mă, e prea cusută cu aţă albă. Manipulare, căcat de Hollywood. 

— Polonia, zise Spencer fără să-și poată masca iritarea din 
voce. 

— Polonia? Nu-i polonez filmu’. 

— Evreii portretizaţi în film erau evrei polonezi. 

— Bine, Polonia, cum zici. 

Spencer se uită după un indicator stradal. Eigthy-first Street - 
încă douăzeci și trei de intersecţii și monstrul ăsta cu inimă 
neagră avea să se dea jos din mașina lui. 

Winston își continua cronica de film. 

— Și scena unde nazistu' dă pă balcon stă și trage-n oameni? 
Nu te enerva, dom’ rabin, știu c-ar trebui să fiu tot numai „Oaaa, 
ce rău e nașparliu' ăsta”, da’ n-am priceput faza. 

Un taxi se vâri pe bandă înaintea lui Spencer și acesta apăsă 
tare pe frână, izbutind la mustață să evite o coliziune. 

— Pizda mă-ctii de dobitoc! răcni el pe geam, însoţindu-și 
înjurătura cu un claxon prelung. Izbucnirea îl relaxă și-l făcu să- 
și mai înmoaie strânsoarea de pe volan. „Când un câine latră, își 
găsește ușor pe alţii care să latre cu el”, spuse cu o voce 


VP - 243 


visătoare, venită parcă de hăt, departe, care-l sperie un pic pe 
Winston. 

— Ce-ar trebui să-nsemne și asta? 

— E un citat din Midrash. Mi-a venit așa, în minte... părea pur 
și simplu lucrul potrivit de spus. 

— Crezi că am prejudecăţi, zise Winston și își lăsă bărbia pe 
antebraț, privindu-și imaginea reflectată în oglinda retrovizoare 
în timp ce vorbea. Dacă nu mi-a plăcut Lista lui Schindler 
înseamnă că nu-mi place dă evrei sau vreun căcat d-ăsta, ha? 
Frecă patul pistolului cu palma și îngână: Nu știu, poate că așa 
și e. 

— Eşti supărat pe mine, Winston? 

— Supărat sunt pă oamenii care-ncearcă să-mi spună cum să 
gândesc. 

— De ce? 

— Fiindcă acuma gândesc. 

— Și? 

— Și nimica. Asta-i problema, în paștele mă-sii. Și nimica. 

— Cred că scena de pe balcon voia să transmită neajutorarea 
evreilor. Cât de ireal trebuie să fi fost Holocaustul. Andre Breton 
a spus odată ceva de genul că întruchiparea suprarealismului ar 
fi să tragi la întâmplare într-o mulţime. 

— Nu, e pă dos. Cel mai suprarealist e să fii într-o mulţime și 
să se tragă în tine. Abia rahatu' ăsta e bizar. Winston se retrase 
iarăși în interiorul mașinii și se sprijini de tetieră. Cred c-am 
văzut prea multe lucruri nasoale-n viaţa mea. Zici că filmu' ar 
trebui s-arate cât de incredibile erau lagărele alea, da' eu 
credeam deja, omule. Am văzut oameni care le-a dat foc unii. 
Am văzut negrotei ţinând pistolu' la capu' unei mame și 
pișându-se pă copiii ei fiindcă bărbatu-său nu-i plătise la timp 
pentru nuș'ce marafet. Oamenii-s razna rău? Cumetre, zi-mi 
ceva ce nu știu. 

Ultimele note plângăcioase ale piesei „Pătrunjel, Salvie, 
Rozmarin și Cimbru” se pierdeau în rumoarea orașului. 

— Fă dreapta aici, ordonă Winston. 

Spencer cârmi mașina pe East 102nd Street. Spre uimirea lui, 
zona era liniștită. Șiruri de clădiri de cărămidă cafenie renovate 
și biserici zvelte se înșiruiau de amândouă părţile străzii. 
Capătul cvartalului era întunecat, închis de pasarela metroului 
de nord, care, odată ce trece de Ninety-sixth Street, devine 


VP - 244 


suprateran în zona Park Avenue. Ramurile unui stejar 
supradimensionat astupau lumina, fărâmițând-o în imitații de 
raze de lună. La colț, pe partea dreaptă, abia vizibilă din pricina 
stejarului ce se înălța în curtea din față, se afla o clădire 
degradată, cu ziduri cafeniu-nisipii, ce domina împrejurimile 
precum o casă bântuită. 

— Oprește. 

Winston cobori din mașină și dispăru după colţ, pătrunzând în 
imobil pe o intrare laterală. 

Spencer nu se putea decide ce muzică să mai pună; avea de 
ales între o selecție din piesele celor de la Bread și una cu 
cântecele lui Harry Chappin. Un tren de navetiști trecu încetișor, 
zguduindu-se pe osii; păcănelile ritmice ale roţilor aproape că 
dădeau peisajului o aură rustică. Trilurile aspre ale lui Harry 
Chapin zăngăniră în întuneric, se agăţară de șine și-o porniră 
după trenul ce se depărta precum un vagon de serviciu 
gălăgios. 

Când Winston ieși în cele din urmă din imobil, avea ochii 
înroșiţi, iar chipul îi era brăzdat de un zâmbet stăruitor. Avea în 
mână o cutie de pantofi plină cu marijuana și explozibili. 

— Scuză-mă pentru asta, șefu', da' știi cum e când îţi faci 
biznisu'. Winston ridică ceva ce părea un baton mic de dinamită 
și-l examină în lumina chihlimbarie a felinarelor stradale. Şi-n 
plus, n-am mai fost pân locu' ăla dă când aveam doișpe ani. 
Amintiri multe colea, băiețaș. 

— Acolo ce-i? 

— larbă, cioară. 

— La celelalte chestii mă referam. 

— Nimica. Nişte pocnitori și artificii, da’ mai ales fumigene. 

— Fumigene? 

— Mda, știu io niște negrotei care vrea să dea atacu' la o 
bancă, și cică fumigenele o s-astupe cu fum camerele dă luat 
vederi. 

— Winston, va trebui să insist ca altă dată să nu te mai sui în 
mașina mea cu intenţia de a săvârși ceva ilegal. Dacă aflu că te 
duc sau te aduc de la vreo vânzare de droguri sau altele 
asemenea, s-a terminat cu Fratele mai Mare. 

— Hai, las-o ușor. N-o face acuma pă cavaleru' dreptăţii cu 
mine, când numai ce m-ai luat de la alba-neagra ca să mă văd 


VP - 245 


cu Bruce de la Nou' Partid Progrăsimi - da’ aia ţi-a folosit, așa c- 
a fost în regulă, zic io? 

— Noul Partid Progresist. 

— Cum îi zice. Orișicât, omule, nu te-am pus vreodată în vreo 
situaţie nasoală. Cioară, mi-ai sta în cale. 

Spencer porni motorul și-i ceru pasagerului să tragă portiera. 
Winston nu mișcă niciun milimetru. 

— Dă-i și tu drumu’ așa, ca la o fugă dă la locu’ faptei, zise. 

Spencer ambală motorul și băgă mașina în viteză, iar 
acceleraţia făcu portiera să se închidă cu zgomot tocmai când 
automobilul dădea colțul, intrând pe Park Avenue. 


Mustangul se opri în faţa blocului lui Winston și niciunul dintre 
ei nu se mișcă până ce fiul lui Harry Chapin nu ajunse, când se 
făcu mare, exact ca el. 

— Tot mai vrei să vin mâine și să te ajut să te pregătești 
pentru dezbatere? 

— Mda, s-o facem. Da' Yolanda e-n sesiune, așa că trebuie s-o 
facem afară. 

— Ne plimbăm și noi prin cartier sau așa ceva. 

— Marfă. Da’ să știi o treabă, dom’ rabin - nu purta pantofii 
ăştia.. 

— Aștia? Saboții? 

— Da, cioară, saboții. Nu te-ncălța cu ei. Dacă crezi c-o s-o iau 
la papuc cu tine clămpănind dân ăștia pă bulevard, eș' razna. Cu 
cât te-a ars la portofel perechea asta? 

— O sută patruzeci de dolari. 

— Ce? Și dă noi să iau că ne cumpărăm bascheţi care costă 
atâta! Dă voi, negroteii ăștia cu nasu' pă sus, ar trebui să se ia 
cu ce cheltuiţi! O sută patruzeci dă verzișori pă niște cioate dă 
lemn! Rahat, păi așa tai niște placaj în două, lipesc niște șosete 
dă el și-ţi vând pantofi la cincizeci dă dolari, mă. 

Impulsul burţii zguduindu-se de râs îl împinse în cele din urmă 
pe Duruletz afară din mașină. Băgă iarăși capul și-i întinse lui 
Spencer mâna. Spencer ezită, neștiind dacă Duruletz prefera 
strângerea de mână tradiţională sau încleștarea de gășcar a 
braţelor. iși dădură mâna iute și cu fermitate, precum demnitarii 
care se despart ca să se ducă spre elicopterele lor. 


VP - 246 


— Asta-i ce dăsparte un negrotei ca mine dă unu’ ca tine, zise 
Winston trăgându-se de lângă mașină. Tu dai o sută patruzeci 
dă dolari pă saboţi, io-i dau pă bascheți. 

— Dar albii nu-și dau seama de diferenţă, totuși. 

— Așa-i. 

— Însă e dureros când un frate de culoare nu-și dă seama de 
diferență. De la oamenii albi mă aştept să-și strângă genţile la 
piept și să traverseze pe partea cealaltă. 

— Mda, pă vremuri, dă te vedeam c-apari, dom’ rabin, 
traversam și io strada, numai c-o traversam către tine, să te fac 
la buzunare. 

— Mersi mult. 

— Măcar ai voce dă alb, dom’ rabin. Asta trebuie să-ţi 
recunosc. Dacă-ţi petreci la telefon restu’ vieţii, o să te descurci 
dă minune. Da' am și io o-ntrebare pentru tine. Care-i diferenţa 
dintre albi și oamenii dă culoare? 

— E o ghicitoare? 

— Nu, pă bune. 

— Albii mănâncă îngheţată cât e anul de lung, chiar și iarna. 
Și, când te duc acasă cu mașina, te lasă în față și pleacă imediat 
ce te-ai dat jos. Oamenii de culoare așteaptă până ce ai ajuns 
înăuntru, în siguranţă. 

— Mersi că m-ai adus, dom rabin. 

— N-ai pentru ce, Winston. 

— Bun atuncea. 

Băieţii ce străjuiau vestibulul se dădură în lături precum 
ecluzele de pe canal; Winston pluti înăuntru, apoi băieţii 
strânseră rândurile după el. Spencer așteptă un minut sau două, 
după care porni cu scrâșnet din pneuri, închizând portiera din 
dreapta în stil „fugă de la locul faptei”. 


VP - 247 


20. INFIERNO - DEBAJO DE NUEVA 
ADMINISTRACION 


Capătul unui flauta de pollo dispăru pe gâtlejul lui Winston. Cu 
șerveţelul deja îmbibat până la saturație de pete de grăsime, își 
linse buricele degetelor și se șterse la gură cu un colț al feţei de 
masă. 

— Nu știu dă unde vine toţi mexicanii ăştia, da’ mă bucur că 
s-a decis să se mute aici. Drăcia asta dă mâncare-i belea. 

Spencer plăti nota și ieșiră din Puebla Mexico în vreme ce 
Winston își savura ultima sorbitură de horchata rece. O apucară 
spre nord fără să-și vorbească, digerând bucatele și 
împrejurimile. Precum smârcurile din Anglia rurală ori mlaștinile 
din zonele inundate ale Louisianei într-un film de groază cu 
făpturi hidoase, străzile din East Harlem sufereau noaptea o 
metamorfoză. Doar fraierii și monștrii se aventurau în beznă. 
Spencer lipăia pe Lexington Avenue tresărind la fiecare țipăt de 
huhurez. Winston aluneca în contra curentului, ca un aligator 
străbătând mlaștina, căutând prada cu priviri cercetătoare. 

Pe 110th Street, intersecţia era blocată de localnici. 
Nepăsători la traficul auto, o zbugheau printre mașini, țipând și 
făcându-și agitaţi semne unii altora precum brokerii de la bursă, 
fără să bage în seamă clopoțelul de închidere a ședinței de 
tranzacţionare. 

— E cald p-aici în seara asta, remarcă Winston cu o încântare 
care semnala că se referea mai degrabă la frenezia străzii decât 
la atmosfera înăbușitoare. Spencer citi inscripția de deasupra 
geamurilor zăbrelite ale poștei de pe cealaltă parte a străzii, 
„OFI IUL POARTA IADULUI”. La picioarele lor, un cuplu stătea 
așezat pe navete de lapte, cu tricouri, blugi tăiaţi și șlapi de 
cauciuc în picioare, privind la ecranul unui televizor alb-negru 
alimentat de un cablu conectat ilegal, ca mușcătura unui 
aligator, la măruntaiele unui stâlp de iluminat stradal. Meciul era 
în prelungiri, iar  comentatorul turuia într-o spaniolă 
melodramatică. Femeia, cu părul proaspăt făcut cu drotul înălțat 


VP - 248 


ca un eleron la ceafă, ridică privirea de la o reclamă și-l 
întâmpină pe Winston cu un zâmbet larg. 

— Hei, hei, Duru-Duruletzu'. 

— Care-i mișcarea, fato? Cum te simţi? 

Când iubitul ei îl zări pe Winston, apucă de zgardă câinele, un 
rottweiler solid, negru cu cafeniu pe nume Crimă, și-l ţinu bine. 

— Qué te pasa, frăţică? 

— Suave. 

Sucindu-și cozorocul șepcii într-o poziție și mai sucită, Winston 
se aplecă să-l mângâie pe Crimă. Când câinele dădu să-i lingă 
mâna, îl cuprinse iute pe după grumaz cu o mișcare de 
strangulare. 

— Care-i treaba, negroteiule? zise înspre animal, care îi 
răspunse doar din privirea rugătoare a ochilor căprui și cu o 
încercare de a se smulge din cleștele brațelor. Winston își spori 
strânsoarea până ce câinele începu să scheaune. Mulţumit, îi 
dădu drumul, apoi traversă strada însoțit de Spencer. 

— Acum ești gata să studiezi? îl întrebă acesta întinzându-i o 
foaie de hârtie. Am întocmit o listă cu lucrurile care cred că vor 
fi discutate. 

Winston luă hârtia și, fără să se uite la ea, o făcu sul. 

— Să mergem în sus. O să fie mai liniște. 

Inaintea lor, un șir de semafoare pe roșu se întindeau până 
departe, în zare. Spencer se simţi ca și cum ar fi fost pe cale să 
coboare în adâncurile de beton ale pierzaniei precum Dante, 
avându-l pe Winston în chip de Virgiliu. 

Trecuse ceva de când Spencer pășise noaptea pe străzile din 
East Harlem. Ultima dată fusese când el și Rabbi Zimmerman 
stătuseră de priveghi pe 117th Street la Bea Wolfe, al cărei soț, 
lungit pe masa din bucătărie, murise de cancer pulmonar. 
Vreme de șapte zile se preumblase între apartamentul acela și 
piață, sprintând pe străzile haotice în căutare de mâncare de 
pisici și lumânări, recitând kada/sh-ul în barbă. 

Aruncă o privire cercetătoare, căutând din ochi stafia 
domnului Wolfe sau vreo altă rămășiță a unei prezenţe evreiești. 
Un vagabond purtând un pulover uzat și pantaloni de nailon 
jegoși stătea cu picioarele încrucișate în faţa unei panadería. 
Mirosul de pâine abia scoasă din cuptor se amesteca cu izul de 
urină stătută. Omul acela avea un lustru nepământean, de parcă 
ar fi fost suflat cu bronz de văpaia granulată a aerului și lăcuit 


VP - 249 


de vânturile calde ale nopţii. Observând uitătura lui Spencer, 
hoinarul își duse la gură degetul mare și arătătorul. 

— Ai un piponaș? 

Neștiind exact la ce se referea, Spencer scutură din cap și îl 
ocoli cu un zâmbet condescendent care, spera, avea să fie 
îndeajuns de multumitor. Winston îi întinse bărbatului o ţigară. 

— Ştii cumva dacă mai locuiesc evrei prin vecini? întrebă 
Spencer. 

Duruletz ridică din umeri și zise că mai vedea câte-un boșorog 
mergând cătinel spre piaţă și înapoi sau proprietari de prăvălii 
care-și adunau câștigurile zilnice și săltau apoi în Cadillacuri. 
Poate că erau evrei, nu știa. Dintr-odată, un chiot de luptă 
răsună pe stradă. Inaintea lor, o liotă de tineri cu aspect dur 
blocau trotuarul. Băieţii săltau în sus și-n jos ca niște pistoane 
proaspăt unse, înfierbântaţi de energia fără margini pe care ţi-o 
dă statul la un colţ de stradă din New York după ora unsprezece 
seara. Grupul întreg o porni spre ei. Spencer se pregăti pentru 
un act de violenţă. Era recunoscător că Fariq nu se afla acolo. 
Fariq i-ar fi simţit frica, i-ar fi auzit măruntaiele chircindu-se, i-ar 
fi observat privirea ferindu-se de băieţi de parcă ar fi fost 
leproși, iar el, un gentleman prea politicos ca să se uite. 

_ Duruletz arătă către un balconaș închis de la etajul al doilea. 
inghesuit în colţul ferestrei se vedea un anunţ mic: RAYMOND 
TENNENBAUM - ABOGADO Y SEGUROS. 

— Ai întrebat dacă-i evrei pân zonă... mie Tennenbaum îmi 
sună dăstul dă evreiesc, așa-i? 

Spencer încuviinţă, fără să-și ridice privirea din pământ. 
Băieţii închideau cercul acum. Aproape că-l auzea pe Fariq 
zicând ceva despre ironia felului în care Tennenbaum făcea 
bani, pe de o parte asigurând publicul împotriva delincventei 
unor băieţi de culoare ca aceștia, pe de alta apărându-i pe 
aceiași băieţi după ce comiseseră infracțiunile. 

— Dom! rabin, scoate-ţi mâinile dân buzunare, șopti Duruletz. 
Și ridică-n paștele mă-sii fruntea. 

Spencer făcu așa cum i se spusese. Tinerii cei lăudăroși erau 
acum la doar doi pași - atât de aproape, că le simţi răceala 
emanând din rânjetele reci ca gheaţa de pe chipuri. Winston 
păși spre grup, întinse braţul și, fără să-ncetinească pasul, 
scutură mâna dihaniei-șef. 


VP - 250 


Proceda la fel cu fiecare grup de tineri cu care se întâlneau: o 
strângere iute și alunecoasă de mână care, precum cometele ce 
se năpustesc roată împrejurul Soarelui, părea să propulseze 
fiecare dintre părți mai departe pe trotuar, către următorul 
punct de aglomerare. 

— Care-i treaba, puștiule? 

— La o răcoreală. 

— Tranquilo. 

— Fii pă fază, băieţaș. 

Unele strângeri de mână sfârșeau cu pocnete din degete, 
altele cu atingeri ușoare ale pumnilor. 

— Pace, Zeule. 

Un tip, pe care se părea că Winston nu-l mai văzuse de ceva 
vreme, se alese cu o încleștare de braţ care se transformă într-o 
îmbrăţișare ursească, rotitoare, ce-i făcu coatele să salte în 
lături ca niște aripi de pui. 

— Negrule. 

— Omu' meu. Ce pula mea faci? 

Spencer întrebă de ce respectivul primise o îmbrăţișare de la 
Winston și nu obișnuitul salut de gășcar. 

— Dom’ rabin, negroteiu' ăla are ceva povești dă spus, da’ 
faza aiurea-i că așa-i dă vârât în ale vieţii valuri, că nu și le 
poate spune. 

Fiindcă nu petrecuse prea mult timp cu Winston pe teritoriul 
său de baștină, lui Spencer îi venea greu să-și dea seama dacă 
își făcea campanie electorală sau se plimba pur și simplu, 
relaxat, pe bulevard. Ştia o groază de lume. lar cei care erau 
prea ocupați ca să-l salute îi aruncau priviri de recunoaștere. 

— Winston, probabil că-i prea târziu acum, dar ar fi trebuit să 
iei alegerile în serios. Probabil că ai fi putut să câștigi. 

Duruletz îl privi de parcă ar fi înnebunit. Scuipă și duse la gură 
lista cu întrebări făcută cornet, apoi ţipă prin portavocea de 
hârtie la două surori care stăteau pe o ieșire de incendiu, trei 
etaje deasupra lor. 

— Unde-i frate-tu? 

— Wagner! ţipă ca răspuns una dintre ele. 

Duruletz schimbă saluturi și politețuri cu mulţi localnici, însă 
puțini căpătară și îmbrăţișări. La fel ca în cazul numerelor prime, 
cu cât șerpuiau mai departe spre zona de nord a orașului, cu 
atât creștea distanţa între persoanele care aveau parte de 


VP - 251 


strânsul în braţe călduros. Între străzile 109 și 112, Winston 
adună la pieptul său băieţii și fetele din vecini cu numerele 2, 3, 
7, 11 şi 13 ca pe niște copii rătăciţi și găsiţi în parcul de 
distracţii; numerele 23, 29 și 37, așezați la coadă cu toţii ca să 
intre în discoteca La Bamba de pe 115th Street, fură striviţi 
prietenește ca prietenii veniţi să-și prezinte respectele la o 
înmormântare. În vestibulul de la Chicken Shack de pe 117th, 
numărul 41 și sora acestuia, 43, fură îmbrăţișaţi ca jucătorii de 
fotbal la sărbătorirea câștigării cupei mondiale. Acum, pe 119th 
colț cu Second Avenue, Winston îl bătea pe umăr pe numărul 
73. 

Raychelle Dinkens era prima sa iubire. Primul sărut. Primul 
dans la sentiment. A doua tipă cu care și-o trăsese. Primul 
mușteriu la vândut de droguri. Prin clasa a opta, când fuseseră 
ei împreună, fata era o adolescentă îndesată care avea ceea ce 
lui Winston îi plăcea să numească „un corp voluptuos, dă 
abanos și tare-n dos”. Insă dependenţa de heroină îi mâncase 
musculatura cum mănâncă putregaiul lemnul. Ajunsese o mână 
de om, așa de firavă, încât îţi lăsa impresia că burta de gravidă 
cântărea parcă jumătate din greutatea ei. 

— Winston! chiui Raychelle, ridicând braţele osoase ca să-l 
cuprindă. Winston îi lipi capul de piept și-și sprijini bărbia de 
pielea scalpului ei, plină de jupuituri. Izul familiar al parfumului 
cu care fata se dădea încă din clasa a șaptea îi pătrunse în nări 
și făcu ca din gâtlej să-i iasă un suspin involuntar, fincă mirosul 
dulceag îl purta înapoi în timp către petrecerile din casa lui 
Kevin Col6n, unde se ducea când chiulea de la școală ca să bea 
vin cu suc și să-l asculte pe Hector Lavoe cântând balade de 
dragoste ale căror cuvinte nu le pricepea. „Tu știi spaniolă, ce 
zice, Raychelle?” lar ea, luând o pauză de la lăsatul de semne 
pe gâtul lui, ciulea urechea spre casetofon. După câteva versuri 
își våra limba și-apoi traducerea în urechea lui Winston: „Zice- 
așa: «Imi bag picioarele-n mate, îmi bag picioarele-n engleză, 
bagă-mi-o acuma»”. 

— Raychelle! strigă prietenul ei, număr par, un negrotei cât se 
poate de comun, de peste stradă. Bătu din palme, ca un sergent 
de instrucţie îndemnându-și recruţii să termine o cursă cu 
obstacole. Hai odată! 


VP - 252 


Când se-ntoarse să plece, Winston o cuprinse cu un braţ pe 
după talie, îi dădu deoparte o șuviță de păr sârmos de pe faţa 
plină de ulcerații și-i depuse un sărut tandru pe obraz. 

— În câte luni ești? 

— Șapte jumate. 

lubitul ei, văzând sărutul, făcu trei pași mari în stradă. 

— Hai odată, parașuto! 

— Stai un pic, nebunule! Raychelle își umezi buricul unui 
deget și-l trecu peste sprâncenele lui Winston. Știi cum îi zic, 
așa-i? 

— Lonnie dacă-i băiat, Candice dacă-i fată. 

— Ţ-ai adus aminte. 

— Păi hai acuma, io sunt, Duru'. 

— Ce face Jordy? 

— E bine. Nu scoate o vorbă încă, dă-i bine. 

— Raychelle, ciorile alea n-o să stea acolo pă vecie! Dacă n-ai 
dă lucru colea, ai face bine să vii încoace. 

Raychelle îl pupă pe Winston pe pleoape și, cu burta în faţă, o 
porni pe stradă cu mers legănat, împleticindu-se în urma 
iubitului care părea s-o tragă după el de parcă ar fi fost un zmeu 
paradit pe care încerca să-l ridice în aer. Cuplul trecu, grăbind 
pasul, pe lângă un zid de cărămidă înţesat de graffiti și afișe de 
campanie. Winston scuipă. Becul de pe stâlpul de iluminat 
începu să pâlpâie. Lumina intermitentă, aproape stroboscopică, 
se abătu peste Winston și Spencer de parcă ar fi fost prinși într- 
o furtună cu fulgere dintr-un film mut. 

— Paștele mă-sii, ce ţipă mişto era odată. 

— Pun pariu că era. Incă se mai vede. E încă arătoasă. 

— lote, nea rabine, că arăţi și tu o ţâră dă interes, zise 
Winston cu privirea încă ridicată spre lumină. Îi dădu înapoi lista 
cu întrebări și bătu din palme, iar lumina încetă să mai pâlpăie. 
Ce-o să mă-ntrebe la dezbatere, dom’ rabin? O să-ntrebe dă 
Raychelle? 

— Da. O să-mpartă foi în public și-o să ceară celor prezenţi să- 
și scrie întrebările și să le transmită în faţă, zise Spencer 
desfăcând sulul de hârtie ca un crainic medieval. „Domnule 
Foshay, ce intenţionaţi să faceți în chestiunea drogurilor din 
comunitate?” 


VP - 253 


— Nu m-ascuţi, dom’ rabin. O să mă-ntrebe dă Raychelle? O 
să zică: „Durule, știi toate panaramele dă p-aici, dacă ești ales 
ce-o să faci cu Raychelle sau Pete Peligroso?” 

— Winston, ideea unei dezbateri este să se abordeze 
chestiuni cu un grad mai mare de generalitate. Mă îndoiesc că 
vor menţiona numele cuiva. 

— Asta fincă știe ei ce știe. Că altfel aș zice și io: „Da' tu ce 
faci cu fiu-tău, cu nepoată-ta, cu tine?” Le-aș arunca-n faţă 
treaba asta, pă cuvânt. 

Işi urmară drumul către nord pe Second Avenue, cu Spencer 
scoțând la înaintare posibilele întrebări pe tonul afectat și 
apăsat al unui moderator de televiziune. 

— Copii care au copii. O problemă. O rușine morală. Cum o 
prevenim, domnule Foshay? 

Cu toate că asculta, Winston privea drept în față, ţinându-și 
pentru el însuşi răspunsurile, încercând zadarnic să-și 
amintească patiseria din zonă unde se găseau prăjiturile cu 
ciocolată după care tânjea. „Niciodată n-o să oprești puștimea 
dă la făcut sex. Aia care vrea să și-o tragă o să și-o tragă. 
Trebuie numai să fii pă bune cu ei. Să le pui gelu' lubrifiant în 
mână. Il storci din tub, îl întinzi pă cauciuc și păsărica să simte 
normal”. 

— Muzica rap... programele de televiziune ce promovează 
violenţa... filmele care glorifică infracţionalitatea. Îi influențează 
ele pe tinerii noștri și-i împing în direcția greșită? N-ar fi cenzura 
răspunsul, mai degrabă decât avertismentele și ratingurile? 

„S-a gândit vreodată careva că genu' ăsta dă divertisment e... 
care e cuvântu' pă care-l folosește Yolanda după ce ne futem cu 
draci? Catartic. Poate că dacă negroteii n-ar asculta muzică rap 
și nu s-ar uita la mizeriile alea dă filme ar fi și mai violenti. Și, 
apropo dă asta, dacă oamenii albi n-ar face filmele astea, ar fi și 
ei mai violenţi”. 

Se găsiră curând pe o cărare îngustă ce șerpuia prin 
măruntaiele întinsei zone de blocuri Wagner. Auziră, înaintând în 
fundătura aceea urbană, un vuiet puternic. Hohote de râs și 
discuţii răsunau de prin clădirile înalte. Cete de rezidenţi puteau 
fi văzute navigând pe cataractele cartierului, aruncându-se cu 
iscusinţă în volburile unor cascade nevăzute, precum îndrăzneţii 
plutind în butoaie. „O cale de a-i ţine pe oameni departe de 
stradă ar fi să le furnizezi aer condiționat”, cugetă Spencer. 


VP - 254 


— Mai vrei și alte întrebări, Winston? 

— Noo, asta-i treaba, o să trebuiască să par prost. Da' e-n 
regulă, că-s obișnuit. 

O turmă de copii de vârsta gimnaziului îl ocoliră pe Winston și 
tropotiră pe lângă tovarășul lui, cât pe ce să-l dea jos. Spencer 
se uită la ceas. 

— E unu și jumătate dimineaţa... știți pe unde vă sunt 
părinţii? 

Un băiat de unsprezece ani, cu părul tuns deja în stil 
gangster, se apropie agale de Winston și-i strânse viguros 
mâna. 

— Când mă pui și pă mine pă felie, barosane? 

— Ştii că acuma nu mai e așa mișcarea, Piticule, zise Winston 
cuprinzând în palme capul băiatului. 

— Știu, am văzut posterele. Văd niște ciori răpănoase ș-o tanti 
chinezoaică cum le pune pă pereţi mereu. 

— E japoneză. 

— Da, bine, cum zici. Umblă vorba-ntre negrotei că ești pă cai 
mari. Ciorile zice că dac-ai ieșit liber ca pasărea din tribunal, 
atuncea Mafia-i dă partea ta. Zice că în sfârșit porți și tu trancan 
la tine. Că, dacă o fi să câștigi, se lasă cu măcel. 

— N-o să câștig. 

— Da' ai pistolu-n buzunar, pân’ la urmă? 

— Asta nu-i treaba ta. 

— Ciorile zice că ai pus-o dă o brigadă și căcaturi. 

— Du-te, mă, d-aici. 

— Că ai, cică, douăzeci-treizeci dă băieţași pă statu’ dă plată. 
Știu că dă plasat marfa nu te ţii, da’ atuncea dă unde-ţi vine 
atâţia biștari? Știu, nu poţi să-mi spui - numai, când o fi vremea, 
bagă-l în pâine și pă băiatu'. Aș vrea și io să trăiesc în stilu’ la 
Mafie. Să duc viaţă d-aia, „rade-l pă ăla, arde-l pă celălalt”, 
toată ziua. 

Winston îi tăie vorba puștiului cu o bancnotă de zece dolari. 

— Ştii unde să găsește p-aici prăjitură dă ciocolată Captain 
Nemo? 

Băiatul încuviinţă, cu mâinile întinse după bani. 

— la și mie trei ţigări la bucată, o prăjitură, da’ să fie Captain 
Nemo, nu ciurucuri d-astea dă ghetou, și-o doză mare dă 
Budweiser. 


VP - 255 


Băiatul înhăţă banii, dar Winston nu le dădu drumul. Întoarse 
capul spre un cerc de adolescenți care stăteau sub un ulm 
singuratic. 

— O să fiu colea cu Piele și ăilalţi, bine? 

Winston lăsă banii din mână, făcându-l pe băiat să zboare 
printre blocuri precum un proiectil propulsat din praştie. Îi 
aruncă o privire lui Spencer și, ducându-și la gură palmele 
făcute căuș, strigă după puști: 

— Schimbă Budweisern cu două beri dă import! Heineken sau 
d-astea! 

Băiatul recepţionă modificarea comenzii ridicând un braț. 


Așezaţi pe un grilaj ce mărginea aleea, sorbiră din berea la 
cutie, cu Duruletz reușind cumva să fumeze în același timp o 
țigară și să lingă și glazura de ciocolată de pe ambalajul 
prăjiturii. 

— Bun rahatu', așa-i dom’ rabin? întrebă el ridicând doza 
verde precum un actor într-o reclamă TV. 

Spencer îi răspunse cu un zâmbet larg. Deși prima înghiţitură 
din atât de banala bere olandeză de import îl făcuse să icnească 
îngrețoșat și să tânjească după un pahar de nefiltrată flamandă 
înspumată, cu o felie de lămâie în ea, trebuia să se arate de 
acord că nimic nu mergea mai bine, într-o noapte umedă în New 
York, decât berea - până și lăturile acestea la doză de aluminiu. 
Sub ramurile ulmului, la vreo patru metri de Winston și Spencer, 
grupul de tineri devenise mai compact. Un puști hispanic, de 
culoarea nisipului ud, își sufla în pumn ca și cum ar fi fost 
muștiucul unei trompete. Eforturile sale produceau un amestec 
de ritmuri ce variau între pârțăieli, zăngăneli de cinele și 
râgâielile unei rable urcând cu dificultate o pantă. Începu să se 
plesnească peste piept cu cealaltă mână, oprindu-și alternativ 
„trombonul”, iar percuţia deveni avântată. Ceilalţi membri ai 
găștii, cu picioarele bine proptite în beton precum rădăcinile 
copacului de alături, începură să se îndoaie de genunchi. Câţiva 
își lăsară capetele în piept și începură să-și legene umerii, 
rotindu-i ca boxerii ce exersează eschive în oglindă. Restul își 
înălţară spre cer braţele și săltară pe loc precum credincioșii în 
extaz peste care s-a pogorât Sfântul Duh. Parcă și ramurile 
ulmului se legănau ușurel în ritm. Și, asemenea copacilor 
cântători din Vrăjitorul din Oz, adolescenţii începură să declame 


VP - 256 


rime înfierbântate, încercând, dintr-o suflare, să rezolve toate 
problemele lumii. Spencer se întrebă dacă printre tinerii aceștia 
se afla și lingvistul anonim care inventase argoul mereu 
nestatornic al New York-ului. 

Experţi în escatologie urbană, raperii toarseră, cu declamaţiile 
și lamentările lor, fir gros pe fusul deznădejdii și al optimismului 
precaut, dezvăluindu-și caierul de gânduri din minte și focul 
inimii. Spencer deslușea din limbajul lor doar intrările în ritm, 
da-urile, OK-urile, aha-urile. Până și Winston, deși mai versat 
într-ale argoului de ghetou, înțelegea doar vreo trei sferturi din 
această poetică sacadată, redată la foc automat. 

Un tânăr fără tricou, ce purta o șapcă largă de stofă groasă și- 
o salopetă de blugi, se desprinse de grup. O apucă spre Winston 
agitând ca pe un metronom o sticlă de jumătate de litru cu 
băutură vârâtă într-o pungă de hârtie și începu să-și turuie 
versurile freestyle ca un skald nubian abțiguit. 


„atenție, ciorile mele, 


dă la aparat 

vă vorbește Piele, 

m-aștept să am zile 

cât viața unui gândac 

așa că n-am timp să mă prefac. 


Piele v-a intrat sub piele 


Cu vorbe tari, vorbele mele 
Cuvinte iuți dă acid 

Cuvinte care ucid 

Pregătiti lubrifiantu', 

Bucile sus, fiți pă fază 

Târfelor vin să le-o trag la găoază. 


Eu și tovarășu' meu Duru’ 


Știm prea bine ce vă poate curu’. 
Sunt închis în pârnaia vieții 

Ca Omu' cu Masca dă Fier 

Din cartier 

Vă spun pă bune 

Cum stă treaba pă lume... 


VP - 257 


După ce Piele își lansă și ultima „bombă lirică”, sesiunea se 
încheie. Politica pământului pârjolit a tinerilor rapperi, după ce 
arsese temporar jungla urbană a blocurilor Wagner, își arăta 
roadele radicale: noaptea era acum sfărâmicioasă precum hârtia 
de orez. Extenuaţi, cu voci gâjâite acum, băieţii se adunară în 
jurul lui Winston la o bârfă, să-și mai tragă suflarea. 

— Negrule, cu posterele alea crede toți acuma că te-ai apucat 
dă rap. 

— Știu. 

— Când e alegerile? 

— Marţea viitoare. Voi, ciorilor, o să votaţi pentru mine? 

Un băiat zvelt, cu dinţii strâmbi, își flutură palma pe dinaintea 
feței. 

— Revino-ți, omule. Sunt dă după blocuri, coaie. Votu' ăsta-i 
rahat cu apă rece pentru ciori ca mine. 

Duruletz ridică un braț, prefăcându-se că azvârle un dos de 
palmă către pesimist. 

— Tu cu cine crezi că vorbeşti colea, c-un negru dă pă Marte? 
Ce-ți zice pă certificatu’ dă naştere? „Locu nașterii: după 
blocuri”? Scutește căcatu' cu „după blocuri” pentru cineva care 
dă două parale pă asta. 

Băiatul îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt, 
ridicându-și spre Winston ochii înroșiți. 

— Nu zic să vă daț' pă mine votu’, că nu-s io cuiva care să-i 
pese, da’ pentru careva tot trebe să votaţi. 

— Ce caterincă pă Duru', cumetre! exclamă cineva din grup. 
Ai umblat prea mult cu Chisăliţă și musulmanii lui, c-ai ajuns 
acuma să vorbești în dodii. 

Piele îl privea ţintă pe Winston, frecându-și bărbia. 

— Acuma pă bune mă, aș vota, da' rahatu' ăla mă vâră-n 
sistem, B. Le dă căcănarilor o adresă dă unde să mă-nhate. Mă- 
nțelegi? 

— Omule, cel mai rău lucru care-l poţi păţi e să te cheme jurat 
undeva. 

— Pă tine te-a chemat? 

— A trebuit, în noiembrie anu' trecut. Mi-a dat douășcinci dă 
dolari pă zi și astea. 

— Proces federal. 

— Eh, aș fi vrut io. Un fraier care dădea-n judecată compania 
dă electricitate. 


VP - 258 


— lo zic, spuse Piele simţindu-și apatia răzbunată de 
experienţa de jurat a lui Winston, că exact d-aia nu m-am 
înregistrat ca alegător. Dacă mă trezesc cu o ciorbă d-asta 
plictisitoare dă caz, unde trebuie să stai șase luni într-un motel 
păduchios? N-am timp dă treburile publice, nu pentru douășcinci 
dă dolari amărâţi pă zi. Ăștia pot să-i fur și din poșeta lu’ mama. 

— Ai fi-n stare, cioară, comentă copilul blocurilor. 

— Păi clar. Și-am și făcut-o, pufni Piele. 

— Nu-i numai așa. Dacă nu-ţi place cazu’, poţi să scapi dân 
proces. 

— Cum, cioară? 

— Muiștii a-ncercat să mă bage în nebunia aia cu compania- 
dă-electricitate-mi-a-dat foc-la-casă. N-am pus botu’ dăloc - Joe 
Omualb contra Compania Așa-și-pă-dincolo, cum să dai un rahat 
pă asta? Și am făcut pauză dă prânz și m-am întors halind o 
plăcintă cu fasole și-n mână cu un exemplar din The Final Call, 
fițuica musulmană. Cu titlu d-o șchioapă: IMAMUL CITEAZA 
DOVEZI ȘTIINȚIFICE - OMUL ALB ESTE DIAVOLUL. Și n-a mai avut 
cum să mă aleagă după un așa rahat. Da' m-a pus pă gânduri 
ceva: cât am stat la tribunal, n-am văzut în boxa juraţilor picior 
dă negrotei ca mine. 

Piele își reconsideră poziţia și, într-un acces de voioșie, se 
apucă să ţopăie de parcă ar fi câștigat la tombola locală. 

— Adânc grăiești, băieţaș. De-aș fi io în juriu, aș fi tot numai: 
„Lasă-mi omu-n pace! Care probă video, moșule? ADN, be-he- 
he! Nu-i vinovat cioroiu' ăsta!” 

Spencer își trase fermoarul de la rucsac. Grupul se sperie de 
sunet, tresărind ca o turmă de căprioare ce adulmecă mirosul 
vânătorului. Ușurarea le fu palpabilă când mâna lui scoase la 
iveală nimic altceva decât un caiet și un pix. Preţ de o clipă, lui 
Spencer i se păru că vede un pistol în mâinile puștiului cu dinţi 
încălecațţi, însă într-o clipă mâinile îi erau iarăși goale, și Spencer 
nu reuși să ghicească unde-și vârâse arma. 

— Cine-i cioara asta, omule? 

Pixul și caietul sporiseră disconfortul creat de prezenţa sa, iar 
rapperii se dădură înapoi. Spencer așteptă ca Winston să-l 
prezinte amicilor și să slăbească încordarea. Se întrebă cum 
avea să fie alintat: Frate mai Mare, Rabinul Spence? „E evreu, 
dă-i în regulă”? 

Winston îi smulse caietul din mână. 


VP - 259 


— Ce pula mea faci? 

— Mă gândeam să aștern pe hârtie câteva gânduri pentru 
partea a doua. N-aș vrea să uit ceva. 

Winston îi aruncă înapoi caietul și zise: 

— Gata, punem capăt la faza cu Fratele Mai Mare și Fratele 
Mai Mic. Dom’ rabin, tre’ s-o tai d-aci. Nu ești la zoo. 

— Cine-i cioara, G? 

— Nimenea. Fraieru' scrie un articol despre mine pentru ziar. 
Un rahat dă genu’ Regele-Jjunglei și alea. Da’ s-a terminat cu 
safariu' d-acuma. 

Winston smuci punga de hârtie din ghearele lui Piele, trase o 
dușcă bună din sticlă și-și cuprinse amicul cu brațul pe după 
umăr. Amândoi, însoțiți de restul băieților, pătrunseră pe o alee 
labirintică ce ducea în adâncurile zonei de blocuri Wagner. Acest 
cerc al infernului nu-i era îngăduit lui Spencer, care porni înapoi 
spre mașină, simțindu-se umilit pentru că nu fusese prezentat și 
vinovat pentru că scosese caietul. Știa că n-avea să aibă 
niciodată acces la Winston în felul în care aveau ceilalţi, și brusc 
îl lovi revelația: se temea mai mult de Winston decât pentru el. 
Se temea de reputaţia lui. Se temea de intelectul său latent. Se 
temea că era judecat - și că era judecat cu dreaptă măsură. 

Pe când Spencer ieșea din complexul imobiliar, băiatul care-i 
adusese lui Winston berea și prăjitura îi sări înainte. 

— Stai așa, zise puştiul punându-i-se în cale. Tovarășu' meu 
zice că i-ai făcut cadou un frisbee. 

Spencer urmări cu privirea brațul întins al băiatului și-l 
recunoscu, dincolo de un petic de iarbă, pe copilul căruia-i 
dăduse discul după întâia sa vizită la Winston acasă. 

— Da, așa este. 

— Și mai ai vreunu', domnu'? 

Era o solicitare inocentă și, pentru prima oară, tonul vocii 
puștiului se potrivea cu vârsta acestuia. Spencer clătină cu 
regret din cap și întinse ușor mâna, atingând fruntea băiatului. 
Se apucase să îngâne o binecuvântare când acesta îi împinse cu 
furie mâna deoparte și ţipă: 

— Atuncea du-te-n mă-ta! 


VP - 260 


21. „VOTAŢI WINSTON FOSHAY- 
REGE!” 


Pe scena sălii de reuniuni de la centrul comunitar, Winston, 
îmbrăcat în pantaloni la dungă, cu cămașă și cravată, se tot foia 
în scaun, luptându-se cu plictisul democraţiei. Își terminase 
carafa cu apă încă dinainte ca directorul filialei din New York a 
NAACP să termine de întâmpinat publicul puţin numeros al 
dezbaterii. Acum moderatorul, directorul economic al 
cotidianului £/ Diario, trecea în revistă regulile discuţiei. Fiecare 
candidat avea la dispoziţie trei minute pentru alocuţiunea de 
deschidere, după care moderatorul avea să citească întrebările 
din public. 

— Sunt pregătită să reprezint Districtul 8 fiindcă sunt mamă... 

Margo Tellos era la microfon, rostindu-și discursul de început. 
Duruletz îi studie pe ceilalţi candidaţi, așezați la dreapta și la 
stânga lui. La două locuri de el, Wilfredo Cienfuegos, îmbrăcat 
de parcă s-ar fi dus la bal, își exersa discursul cu voce înceată. 
„Buenas noches întregului barrio. Mi barrio, su barrio, nuestro 
barrìo...” Alături de Cienfuegos era așezată Collette Cox. Stătea 
cu capul în piept, prefăcându-se că cugetă profund, dar pe furiș 
răzuia un loz, rugându-se să apară și cel de-al treilea simbol al 
dolarului. Când lozul se dovedi necâștigător, rupse biletul în 
două și-și ajustă în piept insigna de campanie. Lângă Winston, în 
dreapta, era scaunul gol al lui Tellos. După el urma un bărbat cu 
față ascuţită, de vârstă mijlocie, îmbrăcat conservator, pe care 
nu-l mai văzuse și care își lua notițe pe un blocnotes. „Cine-i 
negru ăsta?” Aplecându-se în faţă, încercă să citească numele 
omului pe ecusonul de hârtie din piept. Chiar atunci Margo 
Tellos își reluă locul, în aplauze politicoase, obligându-l pe 
Winston să se așeze ca lumea în scaun și să aplaude la rându-i. 
Femeia își trase scaunul, zâmbindu-i condescendent de parcă ar 
fi fost Kennedy privindu-l de sus pe Nixon în 1960. 

— Și acum candidatul nostru cel mai plin de realizări... 

Tipul necunoscut se ridică n picioare. 


VP - 261 


— German Jordan e un cunoscut gânditor, filosof și analist 
politic. A scris mai multe lucrări academice, dintre care cea mai 
recentă este: La firul ierbii: de ce am ales să fiu consilier 
orășenesc în loc de președinte. Doamnelor și domnilor, abia 
întors dintr-o misiune spaţială pentru a-și continua campania, vi- 
| prezint pe profesorul, teologul, astronautul, omul de cultură și 
actualul consilier orășenesc, domnul German Jordan. 

— Astronaut? făcu Winston. 

Imediat își acoperi stânjenit gura, dându-și seama că uluirea îi 
era audibilă. Işi ridică privirea în tavan. Era încă ciuruit de 
focurile de carabină trase cu ocazia lecturii de poezie a lui taică- 
său. „Ce mama dracului caut io aici?” 

Jordan se adresă publicului cu vocea îndrăzneață și limpede a 
unui orator de modă veche, ţinându-și publicul captiv cu privirea 
fixă și inflexiunile de predicator baptist de ţară. 

— Ce trebuie să facem noi, în calitate de comunitate, e să ne 
imaginăm pe noi înșine dincolo de rasă... 

Winston își aruncă privirea prin mulţime. Inez se afla în primul 
rând, cu fața schimonosită de ură, făcându-se tot mai roșie la 
față cu fiecare cuvânt rostit de Jordan. Ştia că, în ciuda faptului 
că reprezenta acest district, singurele legături ale consilierului 
cu alegătorii săi erau niște verișori de-al doilea cu care se 
întâlnea o dată pe an în familie și o căsuţă poștală la care nu 
avea cheia. Două rânduri mai în spate, Spencer stătea cu faţa în 
palme. Il mai văzuse pe German Jordan vorbind și cândva se 
socotise și el unul dintre admiratorii săi devotați. CU doi ani în 
urmă se aflaseră chiar pe același podium, la o conferinţă despre 
identitate ţinută la Minneapolis. Cu ocazia unui atelier pe tema 
identităţii multiple, izbutiseră să susţină fabulaţiile oximoronice 
ale evreității negre, hermafrodiţilor, negroteilor albi și morților 
umblători. La acea conferinţă se simţise mai întâi dezamăgit de 
Jordan. Nu din pricina zvonurilor insistente că ar fi avut o 
amantă albă pusă la păstrare într-o cabană din New England sau 
că ar fi fost dependent de cocaină își simţise iluziile 
spulberându-i-se, ci fiindcă-și dăduse seama că, oricare ar fi fost 
subiectul, dacă exista un subtext afro-american (și nu există 
întotdeauna așa ceva?), Jordan furniza același discurs. Orice 
aspect al culturii negrilor, de la artă la atletism, își avea 
rădăcinile în biserică. Louis Armstrong era icoana a tot ce 
însemna negritudine. Nedreptăţile îndurate în America de 


VP - 262 


năpăstuiți puteau fi îndreptate prin îmbrăţișarea creștinismului 
radical și prin renunţarea la orice fel de îmbrăcăminte mai 
elegantă decât un pulover. Pentru felul de a gândi al lui 
Spencer, hapurile religioase ale lui Jordan menite să vindece 
America de culoare aduceau a fascism mascat. „Il cunosc pe 
Stephen Jay Gould, își zise acum, iar tu nu ești Stephen Jay 
Gould”. Majoritatea celor din public aplaudau viguros fiecare 
argument adus de Jordan și, când și când, strigăte de „Amin!” 
răsunau prin aulă. 

„Unde-i oamenii mei?” se întrebă Winston căutând din ochi 
prin spatele sălii, unde erau așezați prietenii și familia lui. Nu-l 
ascultau pe German Jordan, iar mândria lor era evidentă până și 
prin eforturile de a-l face să râdă gesticulând și strâmbându-se. 
Winston le făcu timid din mână, precum un copil ce joacă un elf 
în piesa de Crăciun de la școală. 

— Deși pe parcursul ultimilor patru ani am reprezentat 
preocupările acestui district pe cât mi-a stat în puteri, mi-e 
rușine să spun că și astăzi mă tem să-mi parchez Mercedesul în 
acest cartier. Trebuie să facem ceva în privinţa... 

Inez surprinse privirea lui Winston și făcu semnul pentru 
trăncăneală plictisitoare. Winston își dădu ochii peste cap, de 
acord cu ea. Când și-i întoarse iarăși spre public, își văzu tatăl, 
cu braţele încrucișate pe piept, stând sub semnul ce indica 
leșire de Urgenţă. Pleoapa stângă îi zvâcni amintindu-și de 
dățile în care bătrânul îl făcuse de râs de pe exact aceeași 
scenă. 

— Am călătorit în spaţiu, am văzut stelele și știu că acestea 
ne sunt la îndemână dacă am... 

„Cum a ajuns în spaţiu fraieru'? Dă ce el? Cum s-a ajuns ăsta 
să facă singuru' lucru pă care-l vreau și io? Ce trebe să facă un 
negrotei ca s-ajungă în spaţiu?” Nereușind să-și ţină în frâu 
invidia, Winston își acoperi urechile cu palmele. Gura lui German 
Jordan se mișca, însă nu ieșea niciun cuvânt din ea. Palmele 
izbite tăcut de tribună și gesturile ţepene, declamatorii aduceau 
cu cele ale unei marionete de lemn care prinsese viață. Duruletz 
închise ochii. Se apucă să-și fredoneze sieși o melodie 
improvizată, prefăcându-se că pâlpâirile pastelate ce-i dansau în 
interiorul pleoapelor erau nove și nebuloase ce-l călăuzeau către 
ringul de dans precum luminile stroboscopice. 


VP - 263 


Margo Tellos îl bătu pe umăr. Trezit din picoteala disco, își luă 
palmele de pe urechi, și râsetele publicului îi înlocuiră reveriile. 
Moderatorul îl invită la microfon. 

— Urmează unul dintre tinerii noștri din comunitate, ce calcă 
pe urmele de activist al tatălui său, fostul membru al Panterelor 
Negre Clifford Foshay, care se și află printre noi, în spatele sălii. 
Uraţi-i bun venit lui Winston Foshay. 

Duruletz se apropie stingher de microfon, nesigur ce parte din 
aplauze îi revenea lui și câte îi fuseseră adresate tatălui său. Din 
spate, Clifford bătu palma cu amicii săi, apoi schiţă un salut 
încărcat de putere politică spre fiul lui. Winston răspunse la 
încurajare cu un scărpinat subtil la tâmplă la care folosi degetul 
mijlociu. „Cioară, am dă gând să te fac dă râs, să-ţi fie și ţie 
rușine să fii taică-meu cum mi-e mie că-s băiatu' tău”. 

— Ca și doamna Tellos de colea, sunt și io... mamă... ce pui 
dă nenorocit sunt. 

Cuvintele de ocară lipiră publicul de spătarele scaunelor de 
parcă ar fi fost piloţi de avioane de vânătoare accelerând într-un 
suiș vertical. 

— Nu știu dă ce pocniţi dă așa mirare. Majoritatea mă 
cunoașteţi și știți că-i așa. Vă știu și io pă voi, gagiilor. Vă văd 
cum vă duceți la biserică duminicile, cum vă luaţi copiii dă la 
școală. Sunteţi toți oameni normali, muncitori cu normă- 
ntreagă. Să nu credeţi că nu știu io ce ziceţi pă la întruniri, la 
asociaţiile dă locatari. Doamna Nomura-mi povestește ce vă 
macină. Nimica diferit dă ce-a zis toată lumea pân-acum. 
„Trebuie să ne sprijinim tinerii. Trebuie să găsim căi să ajungem 
la copiii ăștia”. Ei bine, aici, în faţa voastră, e un negrotei la care 
s-a ajuns. Și-ntrebarea este, acu c-aveţi pă unu ca mine prins la- 
nghesuială colea, ce-o să faceți? Dacă credeţi că venitu' meu aci 
la costum și cravată înseamnă că io și alţi băieţași haladiţi ca 
mine se face cuminţi, luați-vă gându'. „Sprijiniţi tinerii, sprijiniți 
tinerii”. Numai asta aud, și-aici în faţa voastră i-un tânăr care vă 
cere sprijinul... Da' o să mi-l daţi? Parcă nu-mi vine a crede. 
Majoritatea din voi deja v-aţi decis să-l votaţi pă negru' ăsta 
fandosit dă colea, German Jordan, omu’ iluminismului, ce cucu’ 
meu mai e. Un șmecheraș care să vede dă la o poștă că n-a fost 
născut și crescut în cartier. Că, dacă era, peștea și curu’ lui 
leneș curve pă Mount Pleasant Avenue. 


VP - 264 


Winston se duse la masă și-și turnă un pahar de apă din 
carafa lui Cienfuegos. 

— N-am prea ascultat io, da’ l-am auzit zicând o chestie, cum 
că trebe să ne imaginăm în afara rasei. Uitaţi colea la mine, zise 
Winston ridicând braţele într-un unghi de crucificare. Ce vedeţi e 
ce primiţi, un nenorocit mare și negru dintr-un mediu cu buget 
redus. De-aș fi fost și io în spaţiu cosmic, dacă citeam cărți, 
aveam dolari și conduceam un merţan, m-aș fi închipuit și io 
dincolo dă rasă, hăt departe. M-aș fi închipuit pă din afara la 
cartieru' ăsta dă căcat. Vă lăsam sa vă descurcaţi aci. 
Negroteiu' îi trage că-i e frică lui să-și parcheze Merţu' pân zonă. 
Vrea să facă din cartier un loc dăstul dă sigur ca să-și poată lăsa 
mașina. Parcă-i singuru’ cioroi dă pă lume cu mașină dă fiţe. E 
mulți negri p-aici care are Mercedes. Tommy Touch are - un 
Mercedes nou-nouţ, și cioara-l parchează unde vrea mușchiu' 
lui. Dă ce? Fincă, spre deosebire dă German Jordan, ciorile știe 
cine-i Tommy Touch. Tommy-i cunoscut pân cartier și-n 
comunitate. Ori îl știi chiar tu pă Tommy, ori ai auzit dă el, știi că 
nu-i dă glumă să-ţi faci dă lucru cu mașina lui. „Imaginaţi-vă 
dincolo de rasă”. Căcat, ia imaginaţi-vă cum e să ai un 
Mercedes-Benz nou-nouţ. Dacă tot e s-o daţi pă fantezie, 
mergeţi pân’ la capăt. Imaginaţi-vă cum se duce Jordan, doamna 
Tellos, domnu’ Cienfuegos sau madam Cox la spital cu voi ca să 
vă vedeţi unchiu' care moare dă SIDA, că vă plătește cauțiunea, 
că vă scrie scrisori cât sunteți la bulău, că vă trimite bani s-aveţi 
în pușcărie, că vă apără pă străzi. Astea-i chestii pă care io le- 
am făcut pentru mulţi dân fiii, fiicele și nepoţii la mulţi care-i aici 
în seara asta. Nu trebe să mai zic și nume. Nu credeţi că-i pă 
bune? Intrebaţi-l pă omu’ dă alături. Dacă-i pă sprijinit tineretu', 
votaţi-mă pă mine marțea asta. Nu uitaţi - mi barrio, su barrio, 
nuestro barrio. 

Discursul îl sleise pe Winston. Prea amortit ca să mai audă și 
altceva decât tropăitul picioarelor lui Fariq, Armello și Charley și 
strigătele lor de „Tare, mă!”, se lăbărță la loc pe scaunul lui, cu 
faţa îmbrobonată de sudoare. Ridică ochii să-și vadă tatăl, să 
vadă dacă zâmbea sau dacă-i stârnise vreo lacrimă. Dar n-avea 
să știe, fiindcă Clifford nu mai era prezent; în locul său se 
proțăpise un fotograf de la ziar. 

Duruletz se strădui să-și ocupe cumva timpul cât se ţinură 
celelalte discursuri își deznodă și-și înnodă cravata. Mâzgăli pe 


VP - 265 


carneţel. Îl întrerupse pe Wilfredo Cienfuegos cerându-i încă un 
pahar cu apă. intoarse pe dos plăcuța cu numele, scrise 
„Duruletz 109” pe partea albă și-o așeză iarăși înaintea lui. Işi 
ceru scuze după ce hăhăielile sale lipsite de respect o deranjară 
pe Collette Fox, tulburându-i fluxul discursiv. In cele din urmă, 
primi cu recunoștință prima întrebare a moderatorului. „Mai e 
patrușcinci dă minute și-am scăpat”. 

— Prima întrebare este de la Juanita Navarro din East 111th 
Street. Ce strategii au candidaţii pentru reducerea criminalităţii 
juvenile? 

Fiecare dintre contracandidaţii lui Winston răspunseră cu 
fraze ticluite dinainte și răspunsuri identice, cu excepţia lui 
German Jordan, care înecă subiectul într-o mare de verbiaj 
onctuos: 

— Este imperativ să furnizăm copiilor noștri nu doar o 
infrastructură fizică întru evoluţia lor, ci și o cutezătoare 
structură socială și mentală. La fel cum străzile au nevoie de 
canalizare, copiii au nevoie de centre comunitare, de baschet 
nocturn, servicii de mentorat... 

Răspunsul lui Winston regla tonul glumeţ pe care avea să-l 
adopte pentru restul dezbaterii. 

— Ce-aș face io în chestia criminalităţii juvenile? Aș reduce 
vârsta dă la care nu mai ești minor la cinci ani. Și, uite-așa, s-a 
terminat cu delincvenţa juvenilă, zise el pocnind din degete 
pentru efect. 

German Jordan izbi cu palma în masă, se ridică și-i ceru să 
răspundă la întrebare cu sinceritatea pe care o merita. 

Duruletz pufni. 

— Așa au redus și ajutoru' social. M-au dat pă mine și pă alţii 
afară în șuturi și-a zis că a scăzut număru' dă negrotei pă ajutor 
social. Când a făcut asta, pot să pun pariu că n-ai sărit la gâtu' 
primarului cu „fii serios” și dân alea. Așa că pune naibii pă scaun 
curu' ăla, astronautu' lu' pește! 

Când dezbaterea se sfârși, deveni clar, după numărul de 
necunoscuţi care-i urară succes în alegeri, că Winston îi 
câștigase pe mulţi dintre alegătorii mai cinici. Prietenii îl invitară 
la o cină sărbătorească, dar refuză, susținând că simţea nevoia 
să stea singur o vreme. O pupă pe Yolanda de la revedere și-i 
spuse că avea să se întoarcă acasă peste vreo oră, apoi trecu s- 
o îmbrăţișeze pe Inez, care se dusese pe capul lui German 


VP - 266 


Jordan și-l lua la întrebări în privința acţiunilor sale politice 
duplicitare. Oprindu-se în mijlocul tiradei, Inez îl cuprinse pe 
Winston în brațe. 

— Ai făcut bine. Numai discursul ăla a meritat cincisprezece 
mii de dolari. Mulţumesc. 

Se depărtă de el la o lungime de braţ, privindu-l. Winston mai 
supravieţuise o vară. 

— Ce-i, doamna Nomura, ce-i? 

— Nimic, mă uitam și eu. 

— Doamna Nomura, nu-s schimbat dăloc. 

— Ba da. 

— În ce fel? 

— Nu știu. 

— La fel ca-ntotdeauna am rămas, o asigură Winston 
înapoindu-i îmbrăţișarea. 

Spencer, cu o expresie pocăită pe figură, se apropie. 

— Winston, voiam să-ţi spun... 

Duruletz ridică mâna. 

— Uite ce-i, omule, am o idee. Te sun io într-o săptămână sau 
două. 

— Despre articole... 

— Scrie și tu ce vrei, chiar nu-mi pasă. 

Când ieși, vorbele pe care le rosti în surdină stăruiră în 
spatele lui, ca un norișor de gaze de eșapament: 

— Nu-i nicio rușine-n ce fac io. 

Trecu pe lângă mașina lui Spencer, se lăsă într-un genunchi și 
își scoase pistolul din scobitura apărătorii din spate. Suspectând 
prezență poliţienească, ascunsese acolo pistolul înainte de 
dezbatere, fără să fie văzut. Își strecură în buzunar pistolul 
semiautomat, acum un accesoriu la fel de firesc pentru el ca și 
cureaua, și-o porni către vest. Avea de gând să se întindă pe 
iarba de pe peluza mare din Central Park, să se pătrundă de 
ultimele raze de soare ale verii și să citească din cartea despre 
sumo. 

Cât merse, nu se gândi la ce se întâmplase în ultimele două 
ore, cum ar fi făcut un politician oarecare. Deși îi plăcea cum 
ieșise, nu-i păsa dacă-și mulţțumise suporterii ori dacă 
schimbase opţiunile electorale ale cuiva. Spusese ce trebuise să 
spună și nimic mai mult. Se bucura, pur și simplu, că scăpase 


VP - 267 


din sala aceea, că era departe de candidaţii la postul public și de 
publicul preocupat. i 

Picioarele și sufletul lui Winston erau ușoare. Îl duseră iute 
către Eighty-sixth Street și Park Avenue, mărginimile sudice ale 
Districtului 8. De mult centrificate de universitatea particulară 
ce deținea majoritatea terenurilor din acea parte de oraș, 
priveliștea era aceea a unor magazine de vinuri și delicatese și a 
unor clădiri de apartamente de lux numite după triburi native 
americane: lrochezul, Dakota, Oneida, Pequot. Precum un copil 
care șovăie să se arunce într-o piscină neîncălzită, Winston se 
aținu pe bordură, temându-se să pășească în stradă. „La naiba, 
ar trebui să mă piș. Nu trebea să bag în mine toată apa aia”. 
Știa că n-ar fi avut niciun rost să încerce la toaletă vreunui 
restaurant din vecinătate. Ar fi fost alungat sub pretextul că nu 
era client. Nemaireușind să-și stăpânească vezica, urină pe zidul 
unui cămin studenţesc, fără a se obosi măcar să se pitească 
într-una dintre firidele fațadei. Trase aer adânc în piept și după 
câteva secunde o porni mai departe pe lângă clădire, lăsând la 
iveală, pe măsură ce se depărta, o inscripţie picurătoare: „Votaţi 
Winston Foshay - Rege!” 

Cu pieile arse, roșii ca racul, oamenii albi își luau cu vârf și 
îndesat porția de soare și umpleau peluza cea mare de la 
terenurile de softball până hăt, la bazinul ţestoaselor. Aerul 
mirosea a brânză Brie, a struguri și a vinuri albe australiene. În 
mod normal, Winston ar fi evitat o asemenea hoardă de albi de 
parcă ar fi fost... ei bine, o hoardă de albi. Insă de data asta, cu 
lancea de fier a statuii regelui Vladistav al Il-lea îmboldindu-l 
dindărăt, se scufundă în mulţime și se așeză între păturile 
ecosez ale unor familii înstărite din Upper East Side. După ce se 
uitară primprejur și se asigurară că nimic de valoare nu se afla 
în raza de acces a lui Winston, membrii familiei blonde zâmbiră 
și-i oferiră cu politețe un platou cu biscuiţi și brânză Roquefort, 
împreună cu un pahar de plastic transparent cu vin. Refuzul lui 
Winston luă forma unui „Hei, bă!” adresat vânzătorului 
ambulant soios care vindea cutii de bere scoase direct din 
răcitorul de polietilenă pe care-l ducea într-un căruț roșu de 
jucărie. 

Lungit acolo pe spate, cu doza de bere în mână, Duruletz ar fi 
putut jura că simte mișcarea Pământului, rotația care-l lipea de 


VP - 268 


peticul de iarbă. Deschise cartea de sumo la întâmplare și-și 
umbri cu ea faţa. 

„Două componente mai puţin discutate, însă extrem de 
importante ale antrenamentului luptătorului sunt regimul 
alimentar și perioada de somn. Mâncarea de după antrenament 
constă în orez și o porție sănătoasă de chanko-nabe, o tocană 
care conţine carne, pește, legume și tăiței. După masa de prânz, 
luptătorul se duce direct la culcare, pentru o aţipeală de după- 
amiază menită să încetinească metabolismul”. 

Winston, cu metabolismul abia mișcând, se apucă să viseze la 
meciuri de sumo cu rostogoliri și îmbrânceli desfășurate 
înăuntrul inelului lui Saturn. 


VP - 269 


22. DACĂ-S ALES, NU VOI SERVI 


În ziua alegerilor, Duruletz era în bucătărie și prăjea un 
cârnăcior la flacăra aragazului. Folosind o furculiţă pe post de 
rotisor, își tot învârtea prânzul, făcând să cadă pe plită picuri 
sfârâitori și înflăcăraţi de grăsime. 

— Haide, Winston. Să mergem la vot, trebuie să ajung și la 
centrul de computere înainte să se închidă. N-am timp să stau 
după tine. Plus că ziceai că vrei să mergi și la film. 

— Secţia-i deschisă până la nouă. Dacă vrei, tu du-te la școală 
și votezi când te-ntorci. Eu stau cu Jordy, că n-am nimica dă 
făcut. 

— Numai grăbește-te naibii. De fiecare dată faci la fel. 

Când cârnăciorul se prăji la perfecţie, Winston îl băgă într-o 
felie de pâine moale și albă, îl acoperi cu șerpuiri de ketchup și 
muștar și-și îndesă în gură jumătate, în drum spre ușă se opri în 
fața caserolei de plastic. Işi scoase din apă testoasa și 
peștișorul, îi pupă pe rând și le dădu la loc drumul în acvariul 
improvizat. 

Ținându-se toți trei de mână, alde Foshay arătau ca un trio de 
păpușele făcute din hârtie îndoită pe cale de a se alătura 
restului de pagini pliate. Însă orice altă similitudine cu mitica 
familie americană pe cale să-și exercite dreptul inalienabil era 
pur superficială. 

— Imi trebuie ceva dă băut. 

— Winston, ai promis că nu bei nimica până diseară la opt. 

— Nu vreau bere, o să-mi iau o malta, zise Winston referindu- 
se la sticluțele cu suc gazos de melasă. 

— Nu, puiule, e alcool și-n aia, protestă Yolanda. 

— Mai puţin dă cinci la sută, contraargumentă Winston. Am 
băut probabil mai mult alcool dă dimineaţă, când ţi-am păpat 
toată colonia aia cu care te dai la păsărică. 

— Winston! 

— Pă bune, loţiunea aia intimă e așa dă tare, că-i probabil dă 
zece ori mai mult alcool în ea decât într-o malta. 

— Doamne, ce scârbos! 

— Dă dimineaţă n-ai zis nimica dă genul. 


VP - 270 


— Fără malta. 

Resemnat cu ideea de apă gazoasă, Winston intră într-o 
prăvălie chiar când doi copii micuţi, cu ghiozdane, ieșeau grăbiţi 
rupând cu dinţii ambalajele unor dulciuri. 

— Cât e ceasu'? o întrebă pe Yolanda. 

— Puștii ies de la școală, aș zice că e cam trei după-amiaza. 

Trăgând-o pe Yolanda de mână, Winston îi călăuzi pe ea și pe 
Jordy către 108th Street. 

— Hai, am întârziat. 

Repetiția generală a jafului de la bancă era programată la trei. 
Când ajunseră la intersecția dintre 108th și Second Avenue, 
omul de la securitate le deschidea ușa ultimilor clienţi ai zilei. ÎI 
văzu pe Armello așteptând calm într-un Dodge oprit într-o 
margine, o mașină pe care Winston n-o recunoscu, dar își zise 
că scaunul de bebeluș din spate era o încercare iscusită de 
abatere a atenţiei. Armello făcu din mână către o latură a băncii, 
unde Fariq, cu o cutie în mână, se sprijinea de un zid. Lângă el 
se aflau o scară extensibilă, doamna O'Koren, Charley și un tip 
cu dreaduri cu care Charles avea mâinile ocupate. 

— Care-i treaba, cioară? întrebă el. Salut, Yolanda. 

Winston observă că Charles purta doar un pantof; celălalt 
picior îi era desculț și murdar. Albiciosu' suci atât de tare mâna 
dreaptă a ostaticului său, încât încheietura îi atinse fruntea. 
Tipul cu dreaduri ridică fruntea și scoase un țipăt slab. Șoseta pe 
care-o avea îndesată în gură îi atenua strigătele. Era La Mega, 
băiatul pe care-l snopise Winston în bătaie cu câteva luni în 
urmă. Winston își strecură o mână sub cămașă și-și atinse 
cicatricea pe care i-o făcuse lama lui La Mega. La Mega îl văzu 
pe Winston venind și se chirci într-o poziţie fetală. Ochii lui 
Winston urmăriră treptele scării. În susul ei era Nadine, cu 
mâinile pline de fumigene, care îl salută mișcând braţul. 

Fariq scoase din cutie un halat alb. 

— Ți-am luat și ţie unu. Încă nu-i prea târziu. 

Winston cunoștea planul în linii mari. Când penultimul client 
ieșea din bancă, la semnalul lui Armello doamna O' Koren se 
apropia de paznic susținând că avea o treabă urgentă și că voia 
să-l vadă pe director. După ce paznicul o lăsa înăuntru, avea să 
aștepte câteva momente, dându-i vreme lui Nadine să aprindă 
fumigenele și să le arunce în găurile de aerisire. Când banca se 
umplea de fum, doamna O Koren avea să verse pe jos cu flacon 


VP - 271 


cu amoniac, să zică un „ce miroase aici?” și să simuleze leșinul. 
Fariq și cu Albiciosu' aveau să intre atunci în sediul băncii, cu 
batiste la gură și legitimaţii false și bătătoare la ochi care-i 
identificau drept experţi antiteroriști. Folosindu-și accentul 
britanic de zile mari, Charles urma să explice la repezeală că era 
vorba de un atac cu gaz sarin și că dacă angajaţii voiau să 
trăiască le rămâneau patruzeci și cinci de secunde ca să bea 
antidotul - un amestec de suc Thirstbuster cu aromă de afine, 
Rohypnol de-al lui Armello și o substanţă care te lăsa inconștient 
de care făcuse Fariq rost cine știe de unde. Planul B? Nu exista 
niciun Plan B. 

— Ce caută La Mega colea? 

— Omule, am uitat să testăm antidotu’, explică Fariq. Era cât 
pă ce să ne întoarcem acasă când am dat pă stradă peste 
amărâtu' ăsta ghinionist. 

Winston știa că planul n-avea să meargă în veci, dar era 
curios în privinţa antidotului. Îl apucă pe La Mega din mâinile lui 
Charles, îi ridică dreadurile de pe faţă și-l împunse cu un deget 
în locul moale de după lobul urechii. La Mega căzu în genunchi. 
Fariq îi aruncă lui Charles un Thirstbuster amestecat cu 
sedative. 

— Charles, ţine-i capu’ pă spate și apucă-l dă nas, comandă 
Winston. Când începe să se-nece, doamna O’ Koren, îi tragi 
dumneata șoseta din gură. 

Charles strânse bine nările lui La Mega. 

— Yolanda, ia-l pă Jordy și du-l mai încolo. 

Yolanda rămase pe loc. Cu amândouă mâinile, doamna O’ 
Koren trase de șoseta lungă ca asistenta unui iluzionist care-i 
scoate din gâtlej un șir de eșarfe înnodate. Vârful unei șosete se 
prinse într-unul dintre incisivii lui La Mega. Doamna O’ Koren 
smuci de șosetă. La Mega icni, încercând să tragă aer în piept, 
încă o smucitură, dar șoseta rămânea agăţată. La Mega începu 
să bâiguie ca un post de radio în spaniolă, Foxes Nightclub de 
Jersey City - Damas cinco dolares y caballeros diez... Western 
Union es confianza... llame al dos uno dos seis, cuarenta cinco... 
când Duruletz izbuti să desprindă șoseta trimițându-i un călcâi 
în falcă. Tinându-l încă de nări, Albiciosu' îi turnă lichidul în gură, 
atent să nu se murdărească de sânge pe haine. Fariq porni 
cronometrul. La Mega se făcu moale și căzu la pământ de îndată 
ce Winston îi dădu drumul la păr. 


VP - 272 


— Șase secunde! zise Fariq ridicând privirea de pe ceas. 
Căcatu' ăsta merge rapid. 

Cu piciorul gol, Charles împinse capul lui La Mega. 

— Negroteiu-i leșinat, da’ nu știu, cred că e fincă l-a pocnit 
Duru’ cu picioru'. 

Armello claxonă, semnalul că mai rămăsese un singur client în 
bancă. Nadine cobori de pe scară. 

— Nu putem să-i dăm drumu' acuma. Nu știm sigur dacă 
chestia merge ori nu. Cu ochii la Yolanda, arătă spre Winston cu 
degetul mare: Bărbatu-tău dă rasoale ca d-obicei. 

Neștiind ce provoca întârzierea, Armello, încercând să nu bată 
la ochi, claxonă scurt. Charles se lăsă în genunchi lângă La 
Mega și-i ridică o pleoapă cu degetul. 

— La naiba, Durule, l-ai liniștit p-ăsta pă vecie. 

Fariq clătină din cap. 

— Nu-s prea sigur că a fost Duru. Ochii ciorii se rotea în cap 
înainte să pună Duruletz picioru' pă el. 

— Nu știu. L-a pocnit dăstul dă tare. 

Se uitară toţi cu luare-aminte la cel căzut. Armello claxonă 
prelung și cobori geamul: 

— Ce căcat faceţi? 

Doamna O’ Koren își îndreptă rochia, își aburcă poșeta mai 
sus pe umăr și, dând colţul, intră în bancă. Winston se gândi s-o 
oprească din drum, însă nu făcu nimic, mulțumindu-se să-i 
arunce lui Charles o privire întrebătoare. 

— Nu mă-ntreba. Biștarii ăia dă i-a câștigat la pariuri n-a făcut 
dăcât să-i crească apetitu’. 

— Sunteţi nebuni toţi, zise Yolanda. 

— Probabil, răspunse Albiciosu' punându-și halatul. Da’ dacă 
crezi c-o las io pă mama să se ducă singură, tu ești aia nebună. 
Voi restu', veniţi dacă vreți. 

Fariq îi făcu semn lui Nadine să urce iarăși pe scară, apoi păși 
clătinat către Duruletz și-i întinse cârjele. 

— Lasă-mă să mă sprijin dă tine un moment. Cu greutate, 
Fariq își trecu braţele prin mâneci, continuând să vorbească: Să 
știi c-am votat pentru curu' tău înainte să venim aci. Nu mi-a 
venit a crede, da' ai numele pă buletine, cioară. Credeam c-o să 
mă duc acolo și să fie cazu' dă gălăgie: „Cum votez și io pentru 
Winston Foshay colea?” Da’ ţi-era pă hârtie numele. 

— Am primit maxim trei voturi. 


VP - 273 


— Noo, două, că Nadine a votat cu German Jordan. 

— Ba trei, că a votat și mama pentru el, zise Charley o 
bătându-l pe spate pe Winston. Nu mă aşteptam să fiu așa dă 
neliniștit acolo. Cu draperia aia și chestii. Nu știam dacă-n 
spatele cortinei mă așteaptă o femeie goală ori un popă. Votatu- 
i a dracului dă ciudat, ar trebui să puie niște muzică, să facă 
atmosferă. 

Albiciosu' își trecu un pieptăn prin păr, își puse la gât un 
stetoscop și pe ochi niște ochelari groși, cu rame negre. 

— Cum arăt, mă? 

Nadine își iți capul peste marginea acoperișului. 

— OK, e aprinse toate fumigenele. 

Fariq își înșfacă cârjele. 

— Bun, păi ne-ntoarcem îndată. 

— Doar c-o să fim bogaţi și d-alea, râse Charles înșfăcând 
sticluțele de Thirstbuster și luând-o pe urmele lui Fariq. 

Winston se uită lung după ei, însă Yolanda îl smunci de cot. 

— Hai să mergem. 

Cu ochii nedezlipiţi de intrarea băncii, trecură pe lângă 
Armello și mașina acestuia. Winston se opri și se-ntoarse la 
mașina de fugă în vreme ce Yolanda și Jordy își continuau 
drumul spre intersecţie. 

— Ce faci? 

— O să fiu colea. Apoi se sprijini de portiera din spate a 
mașinii și-i zise lui Armello: Dă și mie niște chipsuri. 

Așteptară împreună ca ușile să se deschidă din pricina 
fumului. Duruletz își imagina cum Albiciosu', Chisăliţă și doamna 
O'Koren aveau să iasă împleticindu-se din bancă, scăldaţi în 
sânge, cu o mână pe-un sac cu bani și cu cealaltă apăsându-și 
vreo gaură de glonţ din stomac. 

— Dă ce mai ești aici? 

Era Nadine, care coborâse de pe acoperiș și-și scutura praful 
de pe haine. 

— Aștept. 

Fără să ceară voie, Nadine băgă mâna în punga cu chipsuri și 
trase afară un pumn plin. Trezit din somnul său, La Mega 
alunecă pe lângă ei, ţinându-se la o distanţă sigură, dar 
continuând să trăncănească fără noimă: La nueva Mega! La 
emisora oficial para salsa y merengue. La nueva Mega con mas 
musica contigua cada hora! La nueva M-e-e-g-a-a! 


VP - 274 


— Doamne, ăla-i nebun dă legat, comentă Nadine scuipând 
bucățele de chipsuri excesiv de coapte pe trotuar. 

— Ceva nu-i dă bine. 

— Nu-i nimica, Duruletz. N-a trecut dăcât patru sau cinci 
minute. Dă-le ceva timp. 

— Nu știu, ceva nu-i dă bine. 

Armello bătu darabana cu degetele în volan. 

— Ai dreptate, puștiule. La Mega n-a stat leșinat dăstul. Chiar 
dacă ar merge somniferul n-a stat leșinat destul de mult cât să 
aibă ei timp să jefuiască și d-alea. 

Winston își supse măselele și se desprinse de mașină. 

— Chisăliţă trebe mereu să facă chestii complicate. Dă ce n- 
ați folosit și voi arme, ca niște bandiți normali? 

— Fincă ciorile-ncearcă să nu să lipească dă ei vreo acuzaţie 
de jaf armat, dă aia. 

În vreme ce Winston se ducea către bancă, Yolanda îl săltă pe 
Jordy de șold și-o apucă înspre el, alăturându-i-se la intrare. Cu 
fețele lipite de geam și cu mâinile umbrindu-și ochii ca să vadă 
prin sticla fumurie, evaluară situaţia. 

— Fum albastru, Duruletz? 

— Așa cred. 

— Da’ de ce e numai într-un singur colț? 

— Nu știu. 

— Uită-te la mama lui Albiciosu'. Pare c-a leșinat pe bune. Toţi 
din bancă-s în jurul ei și par îngrijoraţi. Și Albiciosu-i verifică 
pulsul și-i ascultă inima de parcă-i doctor. Dar unde-s sticlele de 
Thirstbuster? 

— N-am habar. 

— Păi nu-i nimeni la ghișeu. Chisăliţă ar trebui să jefuiască 
acuma... Da’ unde-i Chisăliță? 

— l-acolo în fum. ÎI vezi? Lângă seif. 

Deși norul des de fum albastru îl acoperea, acea siluetă 
subțirică trebuia să fie Fariq. Și judecând după felul în care se 
zvârcolea, dădea pastile pe gât și trăgea din inhalator, părea să 
aibă o criză majoră de origine neclară. Lovit de panică, scoase o 
seringă hipodermică și și-o înfipse în coapsă. Zvârcolelile se 
opriră. 

— N-arată bine. 

Fumul din jurul lui Fariq se subția. Îngrijorat că va fi prins pe 
sistemul de supraveghere video, își îndesă în gură inhalatorul, 


VP-275 


trase discret o fumigenă dintr-un buzunar al halatului, o așeză 
pe podea lângă el, aprinse fitilul și dispăru în învolburarea 
pâcloasă precum un duh dintr-un serial de televiziune de mâna 
a doua. Winston observă că paznicul, deși deloc mișcat de alde 
O' Koren, părea cam nemulţumit să-l vadă pe Fariq atât de 
aproape de seiful deschis. 

— Nu-mi place cum se uită agentu' ăla de securitate la 
Chisăliţă. 

— De ce? Te gândești să faci ceva? 

— Nu știu. 

— Nu pare să-i bănuiască cineva de jaf, așa că pot să termine 
cu fâsâiala asta când vor. Doar să se ridice și să plece. La fel 
poţi face și tu. 

— Chisăliţă nu pare s-aibă putere să meargă. Și iote la el, nu- 
și poate dezlipi ochii dă seif. 

— Și ce-o să faci? 

Winston își înfipse o mână în buzunar și eliberă piedica armei, 
apoi luă de pe trotuar o pungă de hârtie și-i făcu două găuri cu 
degetul, pentru ochi. 

— Mă duc acolo și-mi înfig arma-n mecla cuiva. 

Strădania comică de a-și trece peste capul mare punga de 
mărime medie aproape că-i anula seriozitatea din ton. 
Dezgustată, Yolanda înhăță punga, care îi venea precum o tichie 
de bucătar, de pe capul soțului ei. 

— Nu fi prost. 

— Atunci ce să fac? 

— Du-te înăuntru și adu-l pe Chisăliță. 

Winston îi făcu semn lui Nadine să intre în mașină, iar lui 
Armello să fie gata să demareze în trombă. Trase o gură bună 
de aer și-și strânse atât de tare pumnul, încât încheieturile 
degetelor îi pocniră. 

— Da’ să nu te duci acolo s-o faci pe Cioroiul Duru’ din 
ghetou, îl preveni Yolanda băgându-i mâna în buzunar și 
trăgând la loc piedica pistolului. Nu-ncepe cu „Ce? Ce, mă?” 
Sunt șanse mari să ajungă toată lumea împușcată. Intră acolo și 
fii un alt negrotei. Bine? 

„Cine?” se întrebă Winston în vreme ce trecea pragul băncii și 
pășea într-o baltă de sticle de Thirstbuster vărsate. De îndată ce 
ușile se-nchiseră în spatele său, paznicul și un alt tip bine 
îmbrăcat pe care Duruletz îl socoti directorul băncii se grăbiră 


VP - 276 


spre el. Primul gând al lui Winston fu să facă precum în filmele 
de acțiune și să-i izbească pe cei doi cap în cap, ca pe talgerele 
dintr-o orchestră. „Mereu am vrut să fac asta. Mă-ntreb dacă 
merge ca-n filme”. 

Însă, când cei doi se apropiară, trecură pe lângă un panou pe 
care era expus unul dintre posterele sale de campanie, alături 
de ratele dobânzilor la credite și obligaţiuni. Winston știu atunci 
cine era celălalt negrotei. 

— Domnule, am închis. 

— E-n regulă, sunt Winston Foshay, acolo pă afiș e poza mea. 

Văzând că măhătălosul localnic din faţa lor era într-adevăr 
politicianul de pe afiș, bărbaţii se liniștiră într-o măsură 
apreciabilă. Winston dădu mâna cu amândoi. 

— Am venit să... hmm... să-mi verific echipa medicală... 
Făceam... ăă... ofeream consultaţii gratuite prin apropiere și ei 
trebuia să scoată niște bani, fiindcă am rămas fără... ăă... 
chestiile alea dă lemn care ţi le bagă în gură. 

— Spatule linguale. 

— Mda, spatule linguale. Ce s-a întâmplat? 

— Doamna de aici, zise directorul de filială arătând spre 
doamna O'Koren, care începea să dea semne că-și vine în 
simţiri, una dintre clientele noastre de seamă, abia intrase, când 
deodată din sistemul de aerisire a început să vină un fum 
albastru și miros de amoniac. A leșinat. Am sunat la salvare și, 
din fericire, au intrat doctorii ăștia câteva secunde mai târziu, 
dar cel handicapat a avut un soi de criză. A zburat băuturile 
verzi din mâna celuilalt și a intrat clătinându-se prin fum, zicând 
că să stăm deoparte, că e doctor și știe ce face. 

Winston își izbi palma cu pumnul, simulând dezamăgirea. 

— Sucurile alea era pentru copii. 

Charles se ridică și-și ajută și mama să se ridice. 

— Este bine cetățeanca, domnu’ doctor Albiciosu'... adică 
domnu' doctor Albu? îl întrebă Winston pe Charles, mușcându-și 
interiorul fălcilor ca să se abţină să nu zâmbească. 

— Consider că a început să dea semne de viaţă. N-a fost 
decât o simplă amețeală provocată de fum și vapori. Odihnă 
cum scrie la carte, o gură de ceai și-și revine cât ai clipi, 
răspunse Charles abia abţinându-se și el să nu rânjească și 
articulând cuvintele precum un absolvent de Oxford. Ne-a cam 
băgat în sperieţi totuși. 


VP - 277 


Winston se grăbi să dea fuga la Fariq care, confuz de la 
medicamentele autoadministrate, își manevra cârjele ca pe 
niște bețișoare chinezești și încerca să apuce cu ele un teanc 
răzleț de bancnote de o sută de dolari ce se afla însă un pic prea 
departe. 

— Haide, băieţaș, să-i dăm drumu’ d-aici, șopti Winston 
săltându-și prietenul neputincios de după genunchi și subsuori. 

— Oho, Duruletz, noi am venit gata să punem laba pă bani, 
mă. Doamna O' Koren s-a făcut că i-e rău, mie mi s-a făcut rău 
pă bune, îngână Fariq ridicând o cârjă spre casa de bani. lote 
câţi biștari, cumetre. Ce faci, cioară? Intoarce-te! Intoarce-te! 

— Calm, omule. Ar trebui să fii doctor și alea. 

Duruletz îl cără pe Fariq printre angajaţii perplecși. 

— Doctorul Allah pare un pic mototolit. 

Oprindu-se la ușă, le mulțumi tuturor pentru ajutor și le 
reaminti să-l voteze. Când ajunseră în mașină, Winston îl plasă 
pe Fariq, înmuiat ca gelatina, pe bancheta din spate și-i aranjă 
fiecare mădular molatic în spaţiul îngust, ca un păpușar ce-și 
pune în cutie marioneta preferată. Toată lumea îi mulţumi 
pentru eforturile depuse. Recunoștinţa lui Charley o avu, ca de 
obicei, anumite asperități. 

— Da, băiatu', ai venit fix la timp ca un tren nemţesc, da’ cam 
bleg, așa. Tot numai „Salutare, fârtaţi. Mă bucur să vă cunosc” 
și rahaturi. Trebuia să ieși cu trancanu' la înaintare, să pocnești 
din pistol ca-n filmele cu cavaleria americană. 

Armello duse un pumn la buze și suflă într-o trâmbiţă 
imaginară. 

— Tu-tu-tuuu-tuu-tu. La ataac! 

Charley O' încuviinţă din cap. 

— Mde, Durule, dacă n-ai dă gând să-l folosești, dă la băiatu' 
rahatu ăla. 

Winston se trase de la geam, cu mâinile încă ţinând portiera. 
Se uită la băieţii lui, Armello la volan, Fariq și Charley o îndesaţi 
umăr la umăr în spate, înghesuiți între scaunul de bebeluș și 
doamna O' Koren. Îi aminteau de echipajul de pușcași de pe 
șalupa din Apocalipsul acum urcând pe râu spre Cambodgia, 
spre Bronx, spre cine știe unde. Il auzea pe Robert Duvall 
țipându-i în ureche, pe fundalul exploziilor: 


Vrei să faci surfing, soldat? 


VP - 278 


Da, să trăiţi! 
E bine, fiule, fiindcă ori faci surfing, ori te lupti. 


Winston voia să facă surfing mai mult ca oricând. Apăsă 
încuietoarea portierei. 

— Ne ducem și noi, mă. 

— Ai pageru' la tine, băieţaș? întrebă Fariq, iar Duruletz 
încuviință. iți dau un bip într-o oră-două. O pornim spre Old 
Timers. Fumăm ceva. Luăm ceva dă băut. 

— Noi o să ne ducem la film probabil, așa că... Fariq îl atinse 
pe Armello peste umăr cu palma, iar mașina porni. 

In drum spre școala primară, Winston ţinu mâna Yolandei atât 
de strâns într-a lui, încât își putură simţi unul altuia pulsul. 

— L-ai pocnit intenţionat pe ăla, așa-i? 

— N-a fost accident, nu. 

— Ştii ce vreau să zic. Ai vrut să-i dai somn. Duruletz ridică în 
sus un picior. 

— Așştia de la Timberland fac niște bocanci belea. Nu intră nici 
apă-n ei. Tălpi antiderapante. Călcâiele întărite. 

— Mersi, Boo. 

— Pentru ce? 

— Pentru nimic. 

La intersecția următoare, banda de dependenţi și de 
zdrenţăroși angajaţi de lnez se năpusti într-un autobuz 
municipal ca un grup de comando. După ce împărțţiră fluturași 
pasagerilor, se scurseră pe Second Avenue oprind traficul, 
strecurând pliante sub  ștergătoarele maşinilor oprite, 
aruncându-le pe geamurile deschise. Haosul provocă un vuiet 
turbat de claxoane. Winston strânse și mai tare mâna Yolandei. 
Incheieturile ei pocniră. Era singurul lucru real din viaţa lui. Până 
și Jordy, pășind nesigur înaintea lor, cu nasul în pământ ca un 
furnicar căutând vizuini de gângănii, i se părea imaginar. 
„Ticălosu' ăsta mic cu piele dăschisă la culoare nici nu seamănă 
cu mine”. Apăsarea cu care-i răspunse la strânsoare Yolanda îi 
domoli temerile. 

Când ajunseră la școală, steagul de la intrare flutura la 
jumătatea catargului, fiindcă scripeții, ruginiţi, se blocaseră. Un 
bărbat prăjit de coca stătea în faţa ușii și-i făcea ochi dulci unei 
preadolescente. 


VP - 279 


— Ce faci colea, Marvin? Credeam că doamna Nomura te-a 
angajat să-mparți fluturași azi. 

— Vorbesc cu fata mea. 

— Pliantele mele ar face bine să nu fie-n gunoi, cioară, scuipă 
Winston. Ai votat? 

Marvin scutură din cap și încercă să-și dea seama de 
dispoziția lui Winston. Duruletz părea calm, însă pentru orice 
eventualitate făcu un pas înapoi. 

— Nu te-am înregistrat, parcă, la Papo? 

— Ba da, și mi-ai călcat și pă cristalu' dă coca. 

— Aia a fost un accident. 

Marvin strânse din buze și le mișcă dintr-o parte într-alta. 

— A fost, negrule. 

Întristat la amintirea pierderii suferite și îngăduindu-i lui 
Winston să-l ia de sus în fața iubitei lui, Marvin își pironi privirea 
în pământ. 

— Uite, dacă votezi, îţi dau înapoi ăia douăzeci dă dolari. 

Marvin se grăbi să intre, iar în spatele lui ușile metalice ale 
școlii se-nchiseră încetișor. Winston se întoarse către fată. 

— Cioara aia nu-i dă tine, m-auzi? 

Fata rămase pe loc, înfruntându-l cu mâinile în șoldurile 
osoase. 

— Așteaptă bacșișul, zise Yolanda. 

— Nu trebea să-i zic io lu’ Marvin că-i dau douăzeci dă dolari. 
Mai bine făceam dacă ameninţam că-i tăbăcesc curu’. 

Duruletz îi întinse douăzeci de dolari fetei. Fata o luă din loc, 
mișcând provocator din fundul inexistent ca o parașută 
anorexică îmbibată cu whisky. 

— Cresc repede copiii. 

— Cât mai ai din banii ăia? 

— Dăstul pentru filme. 

Marvin scoase capul pe ușă. 

— Durule? 

— Ce faci aici, mă? Ar trebui să votezi! 

— Nu știu cum te cheamă pă bune. 

Winston chicoti. 

— E-o nebunie rahatu' ăsta. Urcă treptele, ţinu ușa să nu se 
închidă și zise: Foshay. Winston Foshay. 


VP - 280 


Cabinele de vot erau jos, în cantină. Bendito, de serviciu la 
alegeri, se sprijinea de automatul de sucuri cu o mutră plictisită. 
Îl observă primul pe Winston. 

— Pace, mă. 

— Pace. 

Inez stătea în spatele voluntarilor și se uita peste umărul lor 
ca un supraveghetor la examen. Yolanda fu trecută pe lista 
votanţilor și o porni spre o cabină goală, lăsându-l pe Jordy cu 
tatăl lui. 

— la-i mai ușor, doamna Nomura. 

— Winston, n-ai idee ce-ar fi în stare municipalitatea să facă 
numai ca să măsluiască alegerile. Tocmai vin de la secţia din 
școala 57, și acolo sunt șase poliţai în faţă. Și lumea din zonă, 
mai ales ăia care ar vota pentru tine, n-ar trece printre șase 
polițiști nici să-și ia bere gratis, darmite să voteze. 

— Haide, doamna Nomura, nu poate fi așa dă serios. 

— A, nu poate? Înainte de asta am fost la blocul Carver, lângă 
azilul de bătrâni. Ştii unde sunt cabinele de vot în Carver? 

— Nu. 

— În sala de recreere de la etajul opt. 

— Da' ascensoru' n-a mers niciodată acolo. 

— Exact. Crezi că bătrâneii ăia care erau așa de mândri de 
tine la dezbatere o să urce opt etaje ca să voteze? 

Ca voluntarii să nu-l audă, Winston se strădui să-ntrebe pe 
mutește: 

— Câte voturi am? 

Inez îi arătă, pe degete, șiruri de câte zece. Erau ori șaizeci și 
patru ori șaptezeci și patru, Winston pierdu socoteala. 

Cu o pișcătură puternică, Yolanda îl anunţă că era liber la 
cabina de vot. Winston, cu Jordy în braţe, intră în cabină și trase 
perdeaua după el. Își pregăti votul deplasând maneta roșie către 
dreapta. 

— Duruletz, tu ești colea? 

Era Marvin, care șoptea din cabina de alături. 

— Care-i treaba? 

— Cum se scrie numele tău? 

— W-I-N-S-T... cioară, tu nu știi să citeşti? 

Exasperat, Winston se apucă să-i dea indicaţii, cu voce 
îndeajuns de tare cât să facă să se ridice capetele voluntarilor 


VP - 281 


de pe listele lor. Urmându-și propriile gesturi, îi arătă lui Marvin 
cum să voteze. 

— Pune degetu' pă căsuţă dă sus, dân primu’ șir dă căsuțe. 

— OK. 

— Coboară la a treia căsuţă. 

— Bun. 

— Vezi maneta mică dă metal dă lângă căsuță? 

— Mda. 

— Trage-o în jos. 

— Făcut. 

— E un X mic și negru în ea? 

— Aha. 

— Trage dă mâneru' roșu spre stânga. 

Fără să facă la fel cu al său, Winston ascultă zuruitul 
zgomotos al votului lui Marvin. 

— Gata, puștiule. Ai votat. 

— A fost ușor. Ar trebui să votez mai des. Când mai 
candidezi? 

— Niciodată, sper. 

— Winston, zise Marvin revenind la vocea șoptită de dinainte. 
Cu ăia douăzeci...? 

— Ți-i dau mâine. Treci pă la mine. 

— Promiţi? 

— Da, cioară. 

— Nu fi ca restu’ dă politicieni, să faci promisiuni și să nu te ţii 
dă ele. 

Winston nu-și făcea griji în privinţa încălcării vreunei 
făgăduieli politice. Își închipuia că n-avea nicio șansă să câștige. 

Duruletz își continuă apoi operaţiunea de votare. Examină 
candidaturile la judecătorie și votă pentru numele care i se 
păreau că sună evreiește. Il lăsă apoi pe Jordy să apese pe 
restul de manete ale aparatului de votat. La niște alegeri locale 
cu o prezenţă la vot de toată jalea, impulsurile copilului aveau 
să cântărească mult în ocuparea posturilor publice, în deciziile 
cu privire la niște propuneri și referendumuri ale căror detalii 
Winston le pricepea cam la fel de mult ca și Jordy. Când ieși din 
cabină, o văzu pe Yolanda plină de mândrie, așa că, preţ de o 
clipă, îi trecu prin minte că avea o șansă să câștige. 

„Paştele mă-sii, dă câștig cumva nici n-o să știu unde să mă 
duc la serviciu”. 


VP - 282 


23. ERA ODATĂ UN TATĂ 


Familia Foshay stătea în rândul din spate al unei cinemateci 
micuţe, sorbind ceai de plante și urmărind un film al lui Ozu. 
Pelicula, Era odată un tată, era veche și atât de lipsită de 
dialoguri, că ar fi putut să fie și mută de-a binelea. Din punctul 
de vedere al Yolandei, povestea greoaie, cu cadrele ei statice, ar 
fi putut la fel de bine să fie și-o fotografie nemișcată. 

— Winston, e groaznic filmul ăsta. Nu s-a mai întâmplat nimic 
de când s-a înecat copilu-n lac, și-acolo n-a fost decât o secundă 
cu barca aia răsturnată în jumate de metru de apă. 

— Se-ntâmplă multe chestii. Nu știi tu să te uiţi la ele. 

— Ce, că tipu' bătrân îmbătrânește și mai tare. Că fiu-său 
vorbește și mai puţin decât când era copil? Ne uităm lung la 
statui de piatră? Dacă nu se-ntâmplă nimic, nu-i nimic de 
pierdut. 

Un spectator curajos îi șâșâi pe cei doi. Winston ignoră 
mustrarea și se apucă să-i explice Yolandei subtextul filmului. 

— Ar trebui să fii psihologă sau ceva. Nu vezi să tatăl trece 
pân niște chestii nasoale? Negru-i în criză. E singur. l-a murit 
nevasta cine știe dă când. Elevu' i-a murit, acuma se simte 
răspunzător, i-i frică să-și crească băiatu'. Pustiu' să simte 
abandonat, da’ tot îl iubește mult pe babacu-său. Când te uiţi la 
marafeturi d-astea, nu-i despre ce să-ntâmplă, ci-i despre ce nu 
să-ntâmplă. 

Pe ecran, tatăl și fiul pescuiau într-un pârâiaș, aruncând 
undiţele în sincronicitate perfectă, ca ștergătoarele de parbriz. 
Fără să se întoarcă cu faţa spre băiat, tatăl zise: „Te trimit la 
școală, la internat”. Băiatul se opri din pescuit, în vreme ce tatăl 
făcea iarăși să zvâcnească băţul mlădios al undiţei. 

— E-a naibii dă adânc, zise cu voce tare Duruletz. 

Publicul lansă un cor de șâșâieli și de „Liniște!” în direcția sa. 
Însă gura lui Winston era imposibil de închis, iar mustrările nu 
făceau decât să-i dea apă la moară. 

— Ce vă tot agitaţi așa? Or'cum nu-nţelegeţi nici unu’ pic dă 
japoneză. Imperturbabil, își continuă exegeza ca un adevărat 
benshi: Dacă stai să te gândești, Landa, n-am dăcât să te omor 


VP - 283 


pă tine, și filmu' ăsta s-ar face viaţa mea și-a lui Jordy. Tată și fiu 
împotriva lumii. 

Yolanda îl plesni în joacă peste obraz. Doi spectatori se 
ridicară furioși și dădură buzna afară ca să se plângă direcţiunii. 

Winston se uită la pager. Niciun semn de la Fariq. Și-i 
imagină, pe el și pe ceilalţi, plimbându-se în Dodge-ul furat, 
convinși că elicopterele de trafic de deasupra erau ale poliţiei și 
că le transmiteau poziția forțelor terestre. Repetaseră de multe 
ori, pe trepte, planul de scăpare: condusul spre aeroport, unde 
elicopterele n-au voie să încalce spaţiul aerian. Dacă nu se 
găsea niciun aeroport prin apropiere, mersul până la cel mai 
apropiat campus de facultate, unde să parcheze mașina și să se 
amestece în mulţime. De la o sută cincizeci de metri altitudine 
ar fi arătat ca niște studenţi oarecare. 

Winston își întoarse atenţia asupra filmului. Tatăl era acum pe 
patul de moarte, cu fiul aproape adult alături, străduindu-se să 
nu verse lacrimi pentru un om pe care nu-l cunoscuse niciodată 
cu adevărat. După ce tatăl muri fără zarvă, fiul ieși din încăpere 
și începu să hohotească dezlănțuit. 

Ochii lui Winston se umezeau, dar chiar atunci Yolanda îi șopti 
în ureche: 

— Totul bine cu Chisăliţă și ceilalți? 

El ridică din umeri. 

— Plângi? 

— Noo. 

Fiul și proaspăta sa soție erau în tren și se îndreptau spre 
noile lor vieți. Fiul îi sugeră soţiei să-și invite tatăl și fratele să se 
mute cu ei. Femeia își acoperi faţa cu palmele și plânse, mișcată 
de atâta bunătate. Yolanda scutură din cap dezgustată. 

— Filmul ăsta-i o păcăleală. Cred că japonezii plâng din orice. 
În ghetou n-ar putea să trăiască. l-ar distruge, ce naiba! 

— Doamna Nomura stă în cartier și se descurcă de minune. 

— Bun, păi... când începe următorul film, n-ai vrea să ne 
mutăm mai în faţă un pic? 

— Nu putem. E musai să stau pă scaunul meu. 

— Cum adică pe scaunul tău? 

— Îți arăt îndată. 

Când se aprinseră luminile, Winston bătu cu palma în plăcuţa 
de metal prinsă de spătarul scaunului din faţă. Yolanda își trecu 
degetul peste dreptunghiul argintiu și oftă: 


VP - 284 


— Nu pot să cred. 

Gravată frumos pe plăcuţă, se vedea inscripţia WINSTON 
FOSHAY - SPONSOR AL CINEMATECII CLASICE. 

— Acolo s-au dus banii de la doamna Nomura? Cât te-a 
costat? 

— Două mii dă dolari. 

— Winston, câţi bani ne-au rămas? 

— Cam o mie cinci sute. 

— Și restul unde-s? 

— Nu știu... pă bere, taxa ta dă facultate. l-am dat și lui 
Spencer cinci mii. 

Yolanda se ridică în picioare. 

— Pentru ce? 

— O să fie scenaristu' meu. 

Întorși în sală, spectatorii nemulţumiţi i-i arătară pe Winston și 
pe Yolanda managerului. 

— Ei sunt. Cei doi de colo. 

Managerul se strecură în scaunul de lângă cei doi 
indisciplinaţi. 

— Ce mai faceţi, domnule Foshay? Mă bucur să vă revăd. 

După ce bărbaţii își dădură mâna, Winston îi prezentă pe 
Yolanda și pe Jordy. 

— V-a plăcut filmul? întrebă managerul. Pe cel ce urmează îI 
știți, Ce a uitat doamna? E despre un bărbat ţinut sub papuc 
care-și recâștigă controlul asupra mariajului. 

Winston gemu un „Da, omule, l-am văzut p-ăla” și ridică ochii 
spre Yolanda care, sastisită, scosese o carte de psihologie, 
decizând că putea să studieze pe perioada pauzei. 

— O pocnește și-o aduce pă drumu' cel bun. 

Yolanda îl ignoră și trecu peste un pasaj cu markerul 
portocaliu-fluorescent. 

Duruletz se uită împrejur bănuitor, asigurându-se că nu 
trăgea nimeni cu urechea, și-l smuci de mânecă pe 
responsabilul sălii de cinema: 

— Ascultă la ideea asta: Cap'n Crunch - Filmul. 

Managerul săltă ca pe arcuri, acoperindu-și gura căscată cu 
palma. 

— Dumnezeule, e genial! 

Era rândul lui Winston acum să șâșâie cerând liniște. 


VP - 285 


— Gata, calm, mă. Am pus un gagiu care scrie la ziar să 
lucreze la scenariu. Dacă vrei să te bagi și tu, dă-mi de știre. 

După ce managerul plecă, Yolanda vorbi fără să ridice 
privirea: 

— Bagi la înaintare ideea aia de fiecare dată când vorbești cu 
un alb. Și vreunul o să ţi-o fure. 

— Știu, da' nu-mi pasă. Aș vrea să văd filmul făcut, atâta tot. 
să mă uit pă ecran și să zic: „Da, mă, iote ideea mea”. 

— N-ar fi mai bine să te uiţi pe ecran și să zici: „lote ideea 
mea și-am făcut cu ea o căruţă de bani?” 

— De aia te duci tu la facultate. Tu o să fii aia care face banu' 
în familie. 

— Rahat! 

Winston își îndesă capul în poala ei. 

— Ce studiezi, pân la urmă? 

Yolanda bătu cu degetul într-un titlu de capitol: „Psihologia 
Percepţiei - Gestalt”. 

— Ce-i aia? întrebă Winston. 

— E ca și cum ai învăţa de ce creierul percepe lucrurile într-un 
anumit fel. Gen, cum se face că de la anumite culori ne simţim 
într-un fel anume. 

Cu o expresie șireată, Winston îi cuprinse sânul cu palma. 

— Ca dă pildă cum face fundu’ tău cel mişto dă mă simt așa 
dă bine? 

— Ceva de genul. 

— Și cine-i Gest-alt? 

— Ghe-ștalt. 

— Ghe-ștalt. 

— Gestalt e o teorie a percepţiei. Când vedem ceva care e 
separat pe fragmente, tindem să vedem întregul, nu părțile 
individuale. Să zicem că ai comanda o pizza mare. Vezi un cerc, 
nu șase triunghiuri. 

— Opt. 

— Câte or fi. 

— Ca atunci când mă uit la umflăturile mici dân juru' la 
sfârcu' și văd un cerc? 

— Exact. 

Winston nu-și mai ţinea mâinile acasă, așa că Yolanda îl 
înghionti, dându-l deoparte. În timp ce luminile scădeau, 
Winston se lăsă în scaun și-și aprinse o ţigară. 


VP - 286 


— Ştii ce-aș fi studiat dacă m-aș fi dus la facultate? 
— Ce? 
— Spațiu’. 


Inez pășea greoi, urcând pe Second Avenue către liceul Park 
East. Ziua fusese lungă. Cămașa îi era plină de picuri de sudoare 
în zona spinării și la ceafă. O dureau picioarele de la umblatul 
din secție în secţie, de atâta încurajat alegătorii și supravegheat 
comisiile de vot. Intră în Camera 202 fremătând toată. Își dădu 
de pe față șuviţele de păr care i se lipiseră și aruncă o privire 
spre ceas - zece treizeci și cinci. „Drace, am întârziat”. Işi jurase 
sieși că la alegerile de acum nu aveau să se adauge voturi 
fictive. Că repetarea marii fraude electorale din 1977 nu avea să 
se petreacă sub ochii ei. 

În încăpere mai erau patru persoane. La catedră, după micul 
vraf de voturi rămase, se aflau inspectoarea districtuală și un 
membru al comisiei. Așezat la un pupitru de elev din faţă era 
unul dintre lacheii lui German Jordan. Și, în fundul camerei, 
Bendito Bonilla, încă în uniformă, rotea absent un glob 
geografic. 

Inspectoarea, o femeie rotofeie cam de vârsta lui Inez, purta 
un taior cu pantaloni de culoarea limetei și un șirag de perle 
negre. Apucă un buletin de vot și zise: „Collette Cox”. Membrul 
comisiei, probabil soţul, apăsă mina creionului tare pe tabel și 
înregistră îndatoritor votul. 

— Collette Cox, repetă el trăgându-se de gulerul rotunjit al 
tricoului. Hace calor, coño. 

Inez luă loc lângă slugoiul lui Jordan. 

— German Jordan. 

— German Jordan. 

Mina creionului se rupse. Pocnetul răsună îndelung. Când 
membrul comisiei se ridică să-l ascută, Inez întrerupse procesul 
adresându-i-se inspectoarei: 

— Pot să vă-ntreb cum vă numiţi? 

— Lourdes Molina. 

— Doamnă Molina, pot solicita o anunţțare a rezultatelor așa 
cum se prezintă ele în acest moment? 

— Va trebui să așteptăm până ce toate voturile sunt 
numărate. 


VP - 287 


Servul lui Jordan se gheboșă peste bucata de hârtie de pe 
pupitrul său precum un elev tocilar care nu lasă pe nimeni să 
copieze de la el. Inez fluieră, se uită la unghii, apoi înhăţă peticul 
de hârtie. Era un tabel oficial de înregistrare căruia îi lipsea doar 
partea de jos, aflată încă în ghearele valetului. Inez își lăsă 
privirea să alunece peste coloane. Membrul comisiei se întoarse 
la locul său, și numărătoarea reîncepu. 

— Winston Foshay. 

— Winston Foshay. 

Părea o cursă în doi. La iuțeală, Inez numără voturile. „la stai 
așa”. 

— Winston Foshay. 

— Winston Foshay. 

„Măiculiţă”. 

— German Jordan. 

— German Jordan. 

Inez îi înapoie slugii tabelul și scoase un exemplar gros, 
fotocopiat, din Legea electorală a Statului New York; Reguli și 
regulamente. 

— German Jordan. 

— German Jordan. 

— Winston Foshay. 

— Winston Foshay. 

Duruletz nu câștiga, dar era pe aproape. Se uită spre catedră. 
Teancul de buletine se subţia. Mai păreau să fi rămas cinci sau 
șase, plus vreo zece voturi prin corespondenţă încă nedeschise 
în plicurile lor. 

— Wifredo Cienfuegos. 

— Wilfredo Cienfuegos. 

— Margo Tellos. 

— Margo Tellos. 

Voturile prin corespondenţă îi amintiră de campania-fulger 
dusă de Winston la Rikers, cu un pat de închisoare servindu-i ca 
sediu electoral. 

— Winston Foshay. 

— Winston Foshay. 

Chiar și dacă restul de voturi ar fi fost pentru Winston, n- 
aveau să fie suficiente pentru victorie. Insă Inez nu ştia dacă 
Jordan avea destule voturi pentru o majoritate absolută. Răsfoi 


VP - 288 


grăbită cărticica, uitându-se la condiţiile necesare pentru 
intrarea în turul doi. 

— German Jordan. 

— German Jordan. 

— German Jordan. 

— German Jordan. 

„Căcat”. Nu exista turul doi pentru alegerile de consiliu. Cine 
avea majoritate simplă câștiga. 

— Winston Foshay. 

— Winston Foshay. 

Inspectoarea trânti pe masă ultimul vot. Apoi deschise, cu o 
unghie ascuţită, primul vot prin corespondență. 

— Winston Foshay. 

— Winston Foshay. 

Plicul căzu pe jos și alunecă până sub scaunul lui Inez. Trebuia 
să fie un chichirez pe undeva, însă avea de parcurs cu luare- 
aminte aproape patru sute de pagini de chichițe legislative. li 
mai trebuia timp. 

— Winston Foshay. 

— Winston Foshay. 

Inez era pe cale să întrebe dacă numărul total al voturilor 
numărate se potrivea cu voturile exercitate, dar n-avea destulă 
energie. Se uită la plicul de sub pupitrul ei. Adresa expeditorului 
era la Rikers. Zâmbi, se lăsă cu spatele pe speteaza scaunului 
și, cu un mic bufnet satisfăcut, închise tomul cu legislaţie 
electorală, își strecură mâna la sticla cu rom din geantă, pupă 
eticheta și sorbi îndelung. 

— Winston Foshay. 

— Winston Foshay. 

Romul îi alunecă ușor pe gâtlej. Inez tropoti ușor din picioare, 
bucurându-se de furnicăturile din degete. Pentru o campanie la 
firul ierbii într-o comunitate lipsită de iarbă, echipa Duruletz 
făcuse treabă bună. Acum mai trebuia doar să se asigure că 
Duruletz avea să trăiască cât să apuce cea de-a douăzeci și 
treia sa vară. „Încă o gură”. Inez duse la gură sticla și toastă în 
șoaptă: 

— Gambate, Winston Foshay, gambate. 


VP - 289 


se 


ALS 
virtual-project.eu 


violin 


VP - 290