Anuarul-Ateneului-Roman-1931

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)

hal

ATENEUL ROMÂN.
DIN BUCUREȘTI
INTEMEIAT LA 30 IANUARIE 1865

————.
— ==

—

ANUARUL
ATENEULUI ROMÂN

»
n INSTITUTUL DE ARTE WRA RICE K BUGETINA», I. E. TOROUȚIU
BUCURESTI [I1.— STR. GRIGORE ALEXANDRESCU 4.— TEL. AUT. 210X43

W932

ATENEUL ROMAN
DIN BUCURESTI
INTEMEIAT LA 30 IANUARIE 1865

ANUARUL
ATENEULUI ROMAN

1931

INSTITUTUL DE ARTE C™aikam kb INA», 1. E. TOROUTIU
BUCURESTI IT].— STR. GRIGORE ALEXANDRESCU 4.— TEL. AUT. 210X43

1932

www.dacoromanica.ro

MEMBRII

ATENEULUI ROMAN

www.dacoromanica.ro

COMITETUL ATENEULUI ROMAN

IUNIE 1929 — IUNIE 1934

Preşedinte: Dr. C. ANGELESCU
Vice-Presedinti: St. C. loan, C, Miculescu

„Secretari: $ Gh. Adamescu, Aureliu M. Eliescu
l G. C. Dragu, Dr. C. Poenaru-Căplescu

Reprezentanţi $ G. D. Mirea, Prof. Dr. A. Obregia
ai Sectiunilor: | A. Lupu-Antonescu

Censori: P. Garboviceanu, Th. Alessianu, P. Antonescu
Censori supleanfi: Dr. N. Minovici, M, Mora

MEMBRII ATENEULUI ROMAN
MEMBRI DE ONOARE

Balthasard Victor (Paris) Enescu George

Diehl Charles (Nancy) bi heii

De Martonne Emmanuel (Paris) Iorga Nicolae
aniu Iuliu

Lacour-Gayet Georges (Paris) Pop Ciceo Stefan

www.dacoromanica.ro

O pN OD N Aa U N

—
SSMIMKAUNAWNe

ma
—

pd pd pad pd penai
O U A U N

MEMBRI ACTIVI
SECTIUNEA ARTISTICA

Biuroul: Preşedinte: G. D. Mirea
Vice-Presedinte: Petre Antonescu
Secretari: George Georgesou, Costin Petrescu

MEMBRI:
. Alessianu Theodor 10. Mavrodi Alexandru
. Antonescu Petre 11. Mirea George D.
Banu Constantin 12. Munteanu Lazăr
Botez loan (13. Murnu George
Călinescu Grigore 14. Nottara Constantin
Dinicu Dumitru 15. Petrescu Costin
. Fonescu loan 16. Popescu Ştefan
. Georgescu George 17. Tafrali O.
. Livescu loan 18. Verona Artur O.
SECŢIUNEA LITERARĂ
Biuorul : Preşedinte :
Vice-Presedinte: A. îi oi ER
Secretari: Gh. Adamescu .
MEMBRI:
. Adamescu Gheorghe 17. Moldovanu Corneliu
. Antonescu-Lupu Anton 18. Mora Mihail
. Bacaloglu George 19. Munteanu-Ramnic Dumitru
. Bărbulescu Ilie 20. Nistor loan
. Bârsan Zaharia 21. Papacostea Cezar
. Bassarabescu loan 22. Peretz loan
. Brătescu-Voinești loan Al. 23. Petala Nicolae General
. Burileanu Dumitru 24. Petrașcu Nicolae
. Djuvara Trandafir 25. Rebreanu Liviu
Eftimiu Victor 26. Rosetti Radu D.
. Evolceanu Dumitru 27. Sadoveanu Mihail
. Gaster Moses 28. Sorbul Mihail
. Goga Octavian 29. Tătărăscu George
. loan Ştefan 'C. 30. Tăușan Grigore
. Ionescu Nicolae 31. Valaori Iuliu
. Lapedatu Alexandru 32. Vasilescu-Valjean loan

www.dacoromanica.ro

—
Domrnaur®wudH

ki mi ee
A ON —

CDOONDUNAWN=

—

7
SECTIUNEA SOCIAL-FILOZOFICA
Biuorul: Presedinte: .

Vice-Presedinte : oko ee ee e, &
Secretari: G. C. Dragu, Aureliu M. Eliescu

MEMBRI:
„ Antonescu Emanoil 15. Gârboviceanu Petre
. Arghirescu Gheorghe 16. Găvănescul Ioan
. Baicoianu Constantin 17. Ionescu Bogdan
. Baileanu Magnus 18. Negulescu Demetru
. Bălănescu Nicolae 19. Negulescu Petre P.
. Bobescu Ioan B. 20. Oromolu Mihail
. Creangă Gheorghe -21. Petrescu-Comnen Nicolae
. Dissescu Constantin C. 22. Petrovici Ioan
. Drăghicescu Dumitru 23. Popescu Stelian
. Djuvara Mircea 24. Rădulescu Constantin
. Dragu Gheorghe C. 25. Săveanu Nicolae N.
. Duca loan G. 26. Ştefănescu Marin
. Eliescu Aureliu M. 27. Tasca Gheorghe
. Florescu Ioan Th. 28. Trancu-lasi Grigore

SECȚIUNEA ȘTIINȚIFICĂ

Biuroul: Președinte: Dr. Alex. Obregia
Vice-Preşedinte: C. Miculescu
Secretari: C. Kirițescu, Dr. C. Poenaru-Căplescu

MEMBRI:

. Angelescu Constantin Dr, 11. Obregia Alexandru Dr.

. Antipa Grigore 12. Poenaru-Căplescu C-tin Dr.

. Georgescu Constant 13. Pompeiu Dumitru

. Gerota Dimitrie Dr. 14. Popovici-Bâznoşeanu Andreiu
Hurmuzescu Dragomir 15. Severin Emil

. Kirițescu Constantin 16. Simionescu Ion
Marinescu George Dr. 17. Suţu Mihail

. Miculescu Constantin 18. Urechia Alceu Dr.

. Minovici Mina Dr. 19. Vâlcovici Victor

. Minovici Nicolae Dr.

www.dacoromanica.ro

MEMBRI ACTIVI DECEDATI

Alexianu George (1830—1897)
Aman Teodor (ca. 1832—1891)
Ananescu Dimitrie (1834—1885)
Apostolescu N. (1876—1918)
Arion Constantin C. (1855-1823)
Athanasiu Ioan (1868—1926)
Aurelian Petre S. (1833-1909)
Babes Victor 1854—1926)
Bacaloglu Emanoil (1820—1891)
Bacaloglu George (+ 1879)
Bengescu Grigore (1824-1881)
Bengescu-Dabija G. (1844-1916)
Bibescu Nicolae (1820-1888)
Boerescu C-tin (1836—1908)
Bogdan Ion (1864—1919)
Brătianu lon C. (1821—1891}
Brătianu Vintilă I. C. (1867-1930)
Cantacuzino Grigore
Cantacuzino lon A. (1829-1898)
Caragiale Ion L. (1853—1912)
Carp Petre P. (1837—1919)
Cernătescu Petre (1825-1892)
Cihoschi Stanislas ( 1924)
Codrescu loan (1833—1903)
Comşa Dumitru N.

Creteanu George (1829-1887)
Delavrancea (St.) B. 1858-1918)
Demetriescu Anghel (1847-1903)
Diamandi George (1867-1917)
Dimitrescu-lași C-tin (1849-1923)
Djuvara Alexandru (1858-1913)
Dragomir Ion C. (+ 1875)
Eliade Pompiliu (1869—1914)
Erbiceanu Const. (1835—1913)
Esarcu Constantin (1835-1898)
Fălcoianu Ion (+ 1869)

Felix lacob (1832—1905)
Florescu lon. Em. (1819-1893)
Gârleanu Ion C.

Ghica Dimitrie I. (1848—1914)
Gore Paul (f 1927)

Grigorescu Nicolae (1838-1907)
Hasdeu Bogdan P. (1836-1907)
Hegel Vladimir (1838—1918)
Hepites Stefan 1851—1922)
Holban Ion

latropol, Doctor

Ionescu Nicolae (1820—1905)
Ionescu Take (1858—1922)
Ionescu Gion-G. (1857-1904)
Kalinderu Ion (1840—1913)
Kalinderu Nicolae (1835-1902)
Kiriac Dim. G. (1866—1928)
Kogălniceanu M. (1817-1891)
Kreţulescu Emanoil (t 1908)
Kretulescu Nicolae (1812-1900)
Lahovari Alexandru (1841-1897)
Lahovari Grigore I. (1835-1905)
Laugier Charles (1875-1930)
Laurian Dimitrie A. (1846-1906)
Lecca Haralamb (1873—1920)
Lupaşcu Alexandru (1834-1902)
Maniu Grigorie

Maniu Vasile (1824—1901)
Manu Grigore N. 1843—1903)
Marcovici Constantin

Marian George

Marsillac Ulysse de (1821-1877)
Massimu loan C. (1825—1877)
Millo Mateiu (1814—1896)
Mincu lon (1852—1912)
Missail George (1835—1906)
Murgoci George (1872—1925)
Muzicescu Gavriil (1847-1903)
Negri Nicolae

Nenitescu Dimitrie (+ 1930)
Nicoleanu Nicolae (1833-1871)
Odobescu Alexandru (1834-1895)
Oeconomu Ciru (1848-1910)
Ollănescu Dimitrie (1849—1908)
Onciul Dimitrie (1856-1923)

Paciurea Leonida

www.dacoromanica.ro

Pallade George D. (1858-1903)
Pangrati Ermil (1864—1931)
Panu George (1848—1910)
Petrescu Alexandru

Piso Pompiliu (1830—1917)
Popovici N. Ath. (f 1908)
Porumbaru (Mih.) Em. ( 1921)
Răceanu Constantin (1839-1895)
Racoviţă N. Gr. (1838—1894)
Ranetti George (1875—1928)
Rosetti Scarlat Graf (1802-1872)
Sendrea Ştefan C, (1842-1907)
Seulescu Mihail (1859-1929)
Sihleanu Ştefan (1857-1923)
Sion George (1821—1892)
Slătineanu Alexandru

Sperantia Th. D. (1856-1929)
Stăncescu Const. I. (1835-1909)
Ştefănescu Grigore (1838-1911)
Stephănescu George (1845-1925)

Tătărescu Gheorghe (1818-1894)
Teodorescu G. Dem. (1849-1900)
Teodoru Dimitrie A. (1866-1910)
Tocilescu G. Grigore (1850-1909)
Trăsnea Scarlat (1837—1887)
Troteanu Constantin

Urechia Nestor (1866—1931)
Urechia Vasile A. (1834-1901)
Văcărescu Teodor (1842-1913)
Vellescu Ştefan

Vericeanu Alex. (1839-1912)
Vitu Alexandru (1858—1902)
Vlahuţă Alexandru (1858-1919)
Voinescu Eugeniu (1842-1909)
Vulturescu Grigore

Wachmann Eduard (1836-1908)
Xenopol Alexandru (1847-1920)
Xenopol Nicolae (1859-1917)
Zamfirescu Duiliu (1858-1922).

www.dacoromanica.ro

DARE DE SEAMĂ

COMITETULUI ATENEULUI ROMÂN

PE ANUL 1931

www.dacoromanica.ro

Domnilor Colegi,

In cursul anului 1931, Ateneul Român a avut durerea să
piarză pe doi din membrii săi.

Nestor Urechia, inginer inspector general, directorul
Şcoalei de conductori de lucrări publice, s'a făcut cunoscut in
cercuri din ce în ce mai largi de cititori, afară de operele sale
de specialitate (Curs de geometrie, s. a.), prin scrieri de vulga-
rizare ştiinţifică si de propagandă pentru cercetășie si pentru
alte manifestări de natură culturală şi naţională.

Ales membru al Societăţii noastre la 4 Maiu 1901, Nestor
Urechia a ţinut multe conferinţe interesante, a fost secretar al
Comitetului Ateneului si apoi secretar al Sectiunii literare.

Născut în 1866, a decedat în București în ziua de 9 Aprilie,
lăsând unanime regrete în cercul cunoscutilor şi prietenilor săi.
La ceremonia înmormântării, „Ateneul Român” a depus o co-
roană, iar colegul nostru d. Gh. Adamescu a rostit o cuvântare.
(Vezi Anexa II).

Ermil Pangrati, inginer si el, era, în ultimul timp, Recto-
rul Academiei de arhitectură din Bucureşti.

Terminând cursurile Şcoalei de arte si ale Şcoalei de poduri
şi şosele din Paris, a intrat în corpul tehnic (1890) şi a fost
numit în serviciul Căilor Ferate Române. A fost profesor de
geometrie descriptivă la Scoala de arte si meserii din Iasi
(1894), apoi la Facultatea de stiinte din Bucuresti (1897). Ca
om de scoala, a fost inspector general al învățământului
(1900—1904), decan al Facultăţii de stiinte (1905) si rector al
Universitatii din Bucuresti (1911). Ca om politic, a fost depu-
tat, senator si ministru de lucrari publice (in guvernul prezidat
de Titu Maiorescu 1912). Numit director al Scoalei de arhi-
tectura in 1904, a lucrat la inceputurile organizarii ei. Ca ora-
tor, se distingea prin forma aleasa si prin precizie in rationa-
mente si concluziuni.

In timpul rasboiului, a lucrat ca preşedinte a] unei comi-
siuni auxiliare a Statului Major General; apoi s'a dus la Paris,

www.dacoromanica.ro

unde a lucrat impreuna cu ceilalti Romani la staruitoarea pro-
paganda pentru drepturile patriei sale.
A fost ales membru al Ateneului Român la 3 Iunie 1923.
Mort în urma unui groaznic accident în ziua de 19 Sep-
tembrie 1931, el lasă un mare gol în corpul inginerilor, al pro-
fesorilor şi al arhitecţilor, precum şi în mijlocul Societăţii
noastre.

Domnilor Colegi,

Activitatea noastră în anul 1931 s'a manifestat în primul
rand prin conferinţe. S'a continuat seria a 59-a (1930—1931)
până la 5 Aprilie 1931, iar la 8 Noembrie 1931 a început a 60-a
serie de conferințe (1931—1932), care s'au ţinut în modul ur-
mător:

Seria a 59-a

11 Ianuarie 1931, D-l Mihail Berceanu: Creştinismul in
cultura modernă.

18 Ianuarie 1931, D-l Gh. Lefteriu: Teatrul francez me-
dieval.

24 Ianuarie 1931, D-l Marin Ştefănescu: Puterea tradiţiei.
(Cu ocazia sărbătoririi zilei de 24 Ianuarie).

25 Ianuarie 1931, D-l C. Xeni: Tinereţea lui Take Io-
nescu.

1 Februanie 1931, D-1 V. Valcovici: Naționalismul şi dis-
ciplina ştiinţifică.
8 Februarie 1931, D-l D. Burileanu: Demostene.

15 Februarie 1931, D-l Dr. C. Poenaru-Caplescu: Obi-
ceiul de a bea.

22 Februarie 1931, D-l I. Simionescu: Frumusetile ţării
noastre (cu proectiuni).

1 Martie 1931, D-l Dr. Marius Nasta: Viaţa si opera lui
Pasteur.

8 Martie 1931, D-l Ing. M. P. Florescu: Pădurile României
la o răspântie.

15 Martie 1931, D-l Aureliu M. Eliescu: Acum 100 de ani.

22 Martie 1931, D-l Nicolae Bălănescu: Nationalism si
internationalism.

29 Martie 1931, D-l Dragomir Hurmuzescu: Cerinţele si
nevoile scoalei noastre.

5 Aprilie 1931, D-1 I. Valaori: Doi prieteni buni.

www.dacoromanica.ro

NESTOR URECHIA
Nascut la 1866
Membru a! Ateneului Roman dela 1901
Decedat la 9 Aprilie 1931

www.dacoromanica.ro

Seria q 60-a

8 Noembrie 1931, D-l Chr. Musceleanu: Edison.
15 Noembrie 1931, D-l Gr. Trancu-laşi: Spre alte zari!
22 Noembrie 1931, D-l I. Peretz: Unificarea legislativă.
29 Noembrie 1931, D- N. Lenguceanu: Cooperatia inter-
nationala.
6 Decembrie 1931, D-l Dimitrie Pompeiu: Revizuire.
13 Decembrie 1931, D-l I. B. Bobescu: Cântecele noastre
naţionale.
20 Decembrie 1931, D-l Gh. C. Tullea: Spre un nou indi-
vidualism.

(Vezi Anexele).

Pe lângă aceste conferințe organizate de noi, s'au mai
ținut în sala mare a Ateneului următoarele conferinţe:

1 Martie 1931, orele 5 p. m. D-na Colette-Willy: Dans la
salle et sur la scene.

7 Mai 1931, orele 9 seara, D-l Geo London: Bandiţii din
Chicago.

9 Mai 1931 orele 9 seara D-l General Toma Dumitrescu:
Despre Infanteria română (conf. ţinută cu ocazia serbării cen-
tenarului Regimentelor de Infanterie).

11 Mai 1931 orele 9 seara, D-l G. Peytavi de Faugères:
L'âme de mon Paris.

17 Mai 1931 orele 5 p. m. D-l Prof. Univ. Chr. Muscelea-
nu: Cunoașterea lumii în care trăim (Conferinta ţinută cu oca-
zia serbării Liceului de Fete „Domnița Ileana”).

21 Iunie 1931 orele 4 p. m.. D-l Prof. Dr. I. Cantacuzino:
Vaccinarea antituberculoasă cu B. C. G. (conf. ţinută cu ocazia
primului Congres National de Tuberculoza).

25 Octombrie 1931 orele 9 seara, D-l Piccard: Călătoria
în stratosferă. (La 16.000 metri altitudine, făcută la 27 Mai
1931).

17 Noembrie 1931, orele 9 seara, D-l Prof. Universitar
Tordăchescu: Problema creștină fata de cugetarea contimporana
(conf. ţinută cu ocazia congresului general al Asoc. generale a
Clerului Ortodox Român şi al Asoc. generale a cântăreților
bisericești).

Domnilor Colegi,

Universitatea Ateneului Român cu anul 1931 a împlinit
zece ani de existenţă, în care timp s'au ţinut importante prele-

www.dacoromanica.ro

geri din toate domeniile. Profesori ai acestei Universitati au fost
în primul rând si in cel mai mare număr membri aj Ateneului
Român, iar întrun număr mai restrâns au fost distinși profe-
sori, medici, avocaţi etc., care au dat concursul lor preţios Insti-
tutiei noastre.

Importanța subiectelor tratate a atras un auditoriu foarte
numeros si variat.

In anul 1931 s'a organizat seria a 10-a de prelegeri, după
următorul program alcătuit de D-l Stefan C. Ioan, delegatul
Comitetului Ateneului ca Rector al Universităţii noastre:

D-l I. Peretz: Realităţi juridice (12, 19, 26 Ianuarie; 2
Februarie).

D-l Dragomir Hurmuzescu: Din problemele fizicei moder-
ne (9, 16, 23 Februrie).

D-1 V. Vâlcovici: Automobilul si aeroplanul (2, 9, 16, 23
Martie).

D-l Emil Severin: Coloidele în viata de toate zilele (13,
20, 27 Ianuarie; 3 Februarie).

D-1 Dr. N. Minovici: Din flagelele Sociale (15, 22 Ianuarie;
10, 17 Februarie).

D-l Dr. C. Poenaru-Caplescu: Probleme din câmpul muncii
(29 Ianuarie; 5, 24 Februarie; 24 Martie).

D-l Constant Georgescu: Impozite şi bugete (3, 10, 17
Martie).

D-l Gr. Trancu-laşi: Probleme economice de actualitate
(14, 21, 28 Ianuarie; 4 Februarie).

D-1 Stefan C. Ioan: Teatrul romantic (11, 18, 25 Februarie).

D-l A. Lupu-Antonescu: Aspecte sociale şi literare (4, 11,
18, 25 Martie).

D-l I. Valaori: Secolul lui August (12, 19, 26 Februarie).

D-1 D. Pompeiu: Metoda ştiinţifică. Aplicări diverse (5,
12, 19, 26 Martie).

D-l I, Simionescu: Călători vestiți (16, 23, 30 Ianuarie;
6, 13, 20, 27 Februarie).

D-] A. Popovici-Bâznoșanu: Misterele reproducerei (6, 13,
20, 27 Martie).

D-l C. N. Obedeanu: România, Jugoslavia si Cehoslovacia
înainte și după războiu; legăturile lor istorice (17, 24, 31
Ianuarie).

D-l Chr. Musceleanu: Asupra materiei si energiei (7, 14,
21, 28 Februarie).

D-1 Nicolae Bălănescu: Istoria civilizaţiei prin oamenii re-
prezentativi (7, 14, 21, 28 Martie).

(Cursurile s'au ținut În fiecare zi, afară de Duminici, la

www.dacoromanica.ro

ERMIL PANGRATI
Născut la 2 August 1864
“Membru al Ateneului Reman dela 1923
Decedat la 19 Septembrie 1931

www.dacoromanica.ro

orele 6—7 p. m. în sala de jos din Palatul Ateneului Român.
Intrarea prin str. N. Golescu).
(Vezi Anexele)

Domnilor Colegi,

In cursul anului 1931 în sala mare din Palatul Ateneului
au avut loc un însemnat număr de concerte, festivaluri şi serbări.
(Vezi Anexele)

Afară de concerte, festivaluri şi serbări au mai fost urmă-
toarele solemnitati de mare importanţă :

La 25 Martie, orele 414 p. m., sărbătorirea a 100 de ani
dela începerea cursurilor oficiale de Limba Franceză în Ţările
Române (vezi programul la Anexe).

La 29 Martie, orele 4 p. m., sărbătorirea Semicentenarului
proclamării Regatului României, sărbătorire organizată de Asoc.
„Cultul Patriei”.

La 21 Iunie, orele 10 dimineaţa, şedinţa festivă de deschi-
dere a primului Congres National de Tuberculoză sub Inaltul
Patronaj al M. S. Regelui Carol al Il-lea al României.

La 5 Decembrie, orele 4 p. m., sărbătorirea. Semicentenarului
Societăţii Politechnice din România (vezi programul la Anexe).

Domnilor Colegi,

In sălile de expoziţie din Palatul Ateneului Român au expus
în cursul anului 1931 următorii artişti pictori şi sculptori:

Ianuarie, sala Nr. 1 D-l N. Vermont (pictură)
„8. Burada (pictură)
T. Tancu-Vulcana (pictură)

„ S. Miitzner (pictură)

» Gh. Nichita (pictură)
D-na Florica Vasilescu (pictură)
D-l A. Călinescu (sculptură)
D-na M. lonescu-Bacaloglu (pic.)

» A. Ananescu (pictură)

„E. Baludima Tacian (pic.)

» Hug, Filotti-Atanasiu (pic.)

{ , A. Slătineanu (sculptură)

„ Olga Greceanu (pictură)
D-l Aescher (pictură)

» Kimon Loghi (pictură)

” » ”
”

Februarie „ _,,
» X

Martie ao p

» 19) »

Aprilie |, .

” » »

»
M a 1 ” ”

» »

»
Decembrie _,, j

VN HFPWNEWNeH ww

In galeriile de expoziţie din subsol au avut loc al III-lea.

www.dacoromanica.ro

salon a] Ateneului Roman *) (21 Decembrie 1930—21 Ianuarie
1931) şi dela 15 Februarie—15 Martie 1931 expoziția Cercului
Artistic.

Domnilor Colegi,

In anul 1931 s'a ţinut o singură Adunare Generală în ziua,
de 5 Iulie orele 11 dimineața.
(Vezi Anexele)

Domnilor Colegi,

Biblioteca Ateneului Român, în anul 1931, din cauza greu-
tatilor financiare cari au impus micșorarea personalului, a avut o
activitate mai redusă. Lucrarea de inventariere şi catalogare a
cărţilor din depozitul Bibliotecii a înaintat cu greutate. Numă-
rul publicatiuniler primite conform legii tipografiilor este in
scădere, Din cauza numărului redus de funcţionari nu se pot
face urmăririle si reclamatiie necesare. In felul acesta Biblio-
teca e păgubită de multe opere de valoare, pe cari unii editori si
tipografi nu le trimit. O piedică în buna funcţionare a acestui
serviciu es.e şi faptul că corespondenţa cu tipografii şi editorii
nu mai este scutită de plata taxelor postale. Datorită tot greu-
tatilor financiare numărul abonamentelor la reviste străine a
trebuit să fie micşorat, cumpărături de cărți nu s'au putut face,
iar numărul cărților legate a fost mult redus. Foar.e mult au
scăzut şi donațiile de cărţi.

In cele ce urmează dăm date amănunțite de mersul Biblio-
tecii în 1931:

Personalul. Au, lucrat la Bibliotecă 3 funcţionari (şi 3 oa-
meni de serviciu) în toate zilele, afară de sărbători, câte 4 ore
pe zi (3—7 p.m.)

Sporul. In cursul anului 1931 Biblioteca şi-a sporit colec-
tiile în felul următor:

1) Conform legii s'au primit dela tipografiile din ţară 2938
volume şi broşuri, cari au fost înregistrate de primire şi pentru
cari s'au făcut fişe de creşterea colecțiilor. S'au primit dease-
menea numeroase publicatiuni periodice (ziare, reviste, bule-
tine, etc.), al căror control şi înregistrare însă nu s'a putut face,
decât în mică parte (218), din lipsă de personal sficient.

2) S'au primit în dar 101 volume diferite dela Academia
Romana, Casa Scoalelor, dd. Dr. C. Anglescu, Gh. Adamescu,

*) Lista expozantilor si a lucrărilor expuse la al 3-lea Salon al Ateneului

www.dacoromanica.ro

Dr. Poenaru-Căplescu, G-ral Teodor Georgescu, Const. Nedelcu,
Niculescu-Varone.

In abonament au venit 29 reviste străine (25 în limba
franceză, 2 italiene, 2 germane).

Legatul. In decursul anului s'au legat 500 volume.

Inventariere şi catalogare. S'au înscris în inventar 534
opere (No. 8841—9374).

S'au catalogat definitiv 779 opere (No. 8422-9200), pentru
cari s'au lucrat:

1127 fişe pentru Catalogul alfabetic al autorilor,
909 fişe pentru Catalogul pe materii,
917 fişe pentru al 2-lea Catalog alfabetic.
Total 2953 fişe

In rezumat, la sfârşitul anului 1931. Biblioteca Ateneului
Român cuprinde:

a) Inventariate 9374 opere în 16.712 volume.

b) Catalogate definitiv, deci putând fi consultate de citi-
tori 9200 opere în 16.517 volume, pentru cari s'au lucrat în total
32.820 fişe, împărţite în 3 cataloage si anume:

1) Catalogul alfabetic al autorilor, pus la dispoziția citito-
rilor în sala de lectură, are 11.684 fise.

2) Catalogul pe materii, pus la dispoziţia cititorilor în sala
de lectură, are 10.218 fişe.

3. Catalogul alfabetic al autoriior, deestinat biroului func-
tionarilor Bikl.o ecii, are 10.918 fişe.

Clasificarea pe materii se face după sistemul zecimal în-
trebuintat de Institutul International de Bibliografie din Bru-
xelles,

S’a inceput triarea publicatiunilor din depozitul Bibliotecii
(donatiunea Rosetti, etc.) făcându-se fişe provizorii pentru 874
volume si brosuri.

Domnilor Colegi,

Sălile de cinematograf din Palatul Ateneului Român, fiind
concesionate ,,Ascciatiel române pentru propaganda aviaţiei”
(A. R. P. A.), au fost administrate de această Asociaţie, potri-
vit programului ei de activitate.

Domnilor Colegi,

Activitatea externă s'a manifestat prin conferințele şi ser-
bările culturale organizate de filialele noastre. (Vezi Anexele).

COMITETUL ATENEULUI ROMÂN

www.dacoromanica.ro

SITUATIA FINANCIARA A ATE

E Sume votate Sume
3 VENITURILE în bugetul | realizate în
2 1931 1931
1 Concerte, fectivaluri, conferințe cu
plată .. . . . . .„ . e e e „ 1.200.000 1.0490 0
2 Expoziţii Aaa 400.C00 191.000
3| Locuri în loji la conferințele Ate-
neului . d 6.000 10.750
4 Chiria sălilor de cinematograf „ . 260.000 260.000
5} Costul electricităţii şi apei la cine-
matograf 1). . . . . .„ . „ . „ 250.000 62.302
6| Vestiarul . A 60.000 25.000
7| Cupoane dela efecte şi ` acțiuni şi
titluri esite la sorți?) . . . 550.000 372.126
8! Dobânzi la depozite în numerar . 40.000 63.639
| 9} 10% din excedentul fond. C. a 16.000 15.600
10| Venitul fond. C. Esarcu . . 291 000 292.466
11| Veni'ul fond. V. Constantinescu $ 50.000 38.289
12] Venitul fond. M. Koiciu . . .. 10.000 12.850
13 Subventia Casei Regale . . . 5.000 5.000
14 Subventia Ministerului Instructiu nii 250.000 45.000
15, Subventia Casei Scoalelor . . . 20.000 60.000
16° Subventia Prefecturei de Ilfov. . 25.000 —
17) Venituri eventuale . . . . . 50 000 23.740
i Total 3.483.000 | 2.526.762

Față cu prevederile bugetului, încasările făcute in anul
1931, au eşit cu un minus de Lei 956.238. (3.483.000.—
2.526.762 = 956.238).

1) Dela 11 Decembrie 1930 plata electricităţii la Cinematografele Ateneului
se face direct la Soc. de Gaz și Electricitate de A. R. P. A.

2) Parte din cupoane au rămas să se încaseze în anul 1932,

NEULUI ROMAN PE ANUL 1931

Ẹ Sume votate Sume
a CHELTUELILE în bugetul | plătite in
2 1931 1931
1’ Lefurile personalului .. . . . .| 700.000 | 594.282
2 Controlul la concerte . . . . . 70.000 52.300
3 Combustibil pentru încălzit . . 180.000 ! 120.904
4 Electr pentru ilum. şi ventilat :) | 600.000 | 468.504
5 Apa . . î -1 50,000 | 55,871.
6 Imbrăcămintea servitorilor zi se 10.000 4.000
? Intreţinerea si reparat localului. 150.000 | 101.897
8 In: ret si reparat mobilierului . 100.000 33.450
9 Asig. Palatului Ateneului Român. 30.000 28.351
10 Abonamentul la telefon pe 1934 . 5.000 5.000
Il Imprimate . . ‘ «| 100000 50.560
12 Serbari gi participări a a oe 10.000 1.376
13 Pensie viagera pentru succesiunea
V. Constantinescu . . . noi 4.200 1.600
14 Universi aea Ateneului Roman . . 90.000 87.000
pa Biblioteca Ateneului Roman. . .| 390.000 | 334.276
Salonul Ateneului Roman?) . . .| 100.000 32.450
i sl Cheltueli de cancelarie. . . 10.000 3.983
18 Cheltueli pentru administrarea fon-
dului C. Esarcuë) . . 307.000 | 276.866
19 Chelt. pentru succesiunea V. Cons-
tan‘inescu’. . ©... 45.800 —
20 Jetoane de prezență E E ca că 1.000 —
i Neprevăzute . . . . . . . . . 50.000] 46.682
Total. 3 003.000 | 2.299.352

Fata cu prevederile bugetului platile facute in anul 1931
au esit cu un minus de Lei 703.648. (3.003.000 — 2.299.352 =
703.648).

Raportand totalul veniturilor incasate in 1931 (2.526.762
lei) la cheltuelile făcute în 1931 (2.299.352 lei), rezultă un ex-
cedent de lei: 227.410 (două sute douăzeci şi şapte mii patru sute
zece lei).

1) Rămas de plătit în anul 1932, cc., Lei: 130.000.

2) Cheltuelile de luminat şi încălzit sunt înglobate în capitolele respective
din bugetul Ateneului.

3) Această sumă se repartizează astfel, Lei: 136.457 s'au cheltuit efectiv
in anul 1931, iar restul de Lei: 140.409 s'au capitalizat în vederea reparatiunilor
necesare imobilului din B-dul Carol 5 (Casa Esarcu).

www.dacoromanica.ro

RAPORTUL CENSORILOR

Subsemnatii censori, intrunindu-ne, am studiat cu deamă-
nuntul situația financiară a Ateneului Român pe anul 1931 şi
am constatat că toate actele justifica'ive pentru veniturile şi
cheltuelile din acest an sunt în deplină regulă.

De aceea vă rugăm să binevoiti a da descărcare Comitetu-
lui de gestiunea sa pe anul 1931, multumind cu acest prilej,
D-lui Preşedinte, Membrilor Comitetului şi D-lui Administrator
Delegat pentru in eresul ce-l pun în conducerea şi administra-
rea instituţiei noastre.

| P. Antonescu
Censori: | P. Gârboviceanu

Th. Alessianu

www.dacoromanica.ro

ANEXE
I
PROCESE-VERBALE

www.dacoromanica.ro

PROCESE-VERBALE

Adunarea generală dela 28 Iunie 1931, orele 11 dimineaţa
Neintrumindu-se numărul .de membri cerut. de statute, s'a
amânat sedinta pentru 5 Iulie 1931, orele 11 dimineaţa.

2.-

Adunarea generală dela 5 Iulie 1931, orele 11 dimineața.
Şedinţa, se deschide sub preșidenţia D-lui Dr. C. Angelescu.
D-l Gh. C. Dragu, Secretar al Comitetului, prezintă darea de
seamă a Comitetului asupra activității Ateneului Român pe
anul 1930. Citeşte, apoi, raportul censorilor asupra gestiunii anu-
lui 1930. Adunarea generală aprobă darea de seamă si dă des-
cărcare Comitetului de gestiunea sa pe anul 1930, aducându-i
mulțumiri pentru buna conducere şi administrație a Ateneului.
D-l Preşedinte semnalează ca, după cum sa văzut din si-
tuatiunea financiară a Ateneului pe 1930, s'a făcut fata chel-
tuelilor de administraţie, desi toate subventiunile Ateneului au
fost unele suprimate şi altele simţitor reduse cum este aceea a
Ministerului Instructiei şi Cultelor. Din această cauză Biblioteca
Ateneului se găsește în o situatiune materială cu totul dificilă,
ceea ce a făcut ca dezideratul unanim al Comitetului şi al Mem-
brilor Ateneului de a o deschide, să nu fie adus încă la înde-
plinire. Singură Administraţia Casei Scoalelor a acordat Ate-
neului Român un ajutor de 260.000 lei, pentru care trebuiesc
adresate mulțumiri D-wi Th. Alessianu, Administratorul Casei
Scoalelor si Membru al Ateneului Român.
D-l Președinte propune să se facă intervenţie la D- N. Iorga,
Primul Ministru si titular al departamentului Instructiei, ca
să acorde un ajutor mai însemnat Bibliotecii Ateneului, spre a

www.dacoromanica.ro

putea fi deschisă in toamna acestui an. Adunarea Generală
aprobă în unanimitate această propune..

D-l Ştefan C. Ioan, Vice Preşedin:ele Ateneului Român,
crede că este in asentimentul adunării generale de a se trimite o
telegramă omagială D-lui N. Iorga, Membru de omoare al Ate-
neului, cu ocazia împlinirii a sesezeci ani de vârstă. Propunerea
a fost aprobată.

D-l Presedinie aduce la cunoştinţă că mai multe persoane
şi-au manifestat dorinţa de a fi membri ai Ateneului Român în
locurile devenite vacante.

Adunarea generală decide că în această şedinţă nu se
poate face alegere de noi membri, deoarece nici cerințele
statutului nu sunt îndeplinite şi nici n’a fost pusă la ordinea de:
zi această chestiune. După statute propunerile de noi membri
se fac de secţiunile respective ale Ateneului, se cercetează apoi,
de Comitetul Ateneului, care — în urmă — le supune votului
Adunării generale. Ori în prezent mandatul Comitetelor sec-
tiunilor fiind de mai mult timp expirat, acestea nu s'au mai in-
trunit pentru a se constitui pe un nou period de timp, potrivit
statutelor. Prin urmare, trehuie ca în primul rând să se recon-
stitue secțiunile, să-şi reia lucrările obișnuite si apoi să proce-
deze şi la propuneri de nou: membri în locurile vacante, unde
Sar simţi nevoia.

Ne mai fiind nimic la ordinea zilei, D-l Preşedinte ridică
şedinţa.

www.dacoromanica.ro

ANEXE
II
DISCURSURI

www.dacoromanica.ro

DISCURSUL D-LUI GH. ADAMESCU

Tinut în numele Ateneului Român la înmormântarea
lui Nestor Urechia

Dacă pe Nestor Urechia îi plâng inginerii, ca pe unul
care a fost inspector general, a avut locul său de frunte in Mi-
nisterul lucrărilor publice si a condus multi ani o şcoală de spe-
cialitate, îl plângem și noi scriitorii, dar îl plâng şi-l vor plânge
numeroasele legiuni de tineri cari obișnuiau să-i citească ope-
rele şi, sub hazul glumelor care inveselesc, să găsească în ele în-
vataturi interesante şi îndemnuri pentru viata în aer liber în
mijlocul frumuseţilor naturii. Scrierile lui nu sunt numai nişte
cărți bune dar si nişte fapte bune. Admiratia pentru măreția si
asprimea munților, placerea sănătoasă a lungilor drumuri prin
poeni umbrite si prin creste desgolite, istetimea albinelor, stra-
lucirea licuricilor, drăgălăşenia pasarelelor, varietatea de colori
şi de forme a florilor, pe cari le numai zâmbetele pământului,
toate acestea au făcut multumirea sufletului său senin si pe
toate a voit să le treacă în sufletele curate ale copiilor şi ti-
nerilor.

Scrierile lui, cari ar trebui răspândite cât mai mult în
toate locurile unde se plămădese mințile si inimile camenilor
de mâine, sunt un adevărat antidot faţă de lecturile ce strecoară
picătură cu picătură în fragedele cugete şi inimi otrava disolu-
tiei, a dezechilibrului, a turburărilor pline de primejdii si fizice
și morale.

Eu am avut fericirea să cunosc de aproape pe Nestor Ure-
chia, am lucrat cu el într'o vreme la îndrumarea cercetasilor, şi
,saculetul de poveţe” scrise anume pentru ei va rămânea ca o
dovadă nu numai a însuşirilor lui de scriitor, dar si a dragostei
adevărate si binefăcătoare pe care o simtia si o manifesta pen-
tru toti cei cari veniau sub steagurile cercetasesti ca să se facă
vrednici de a fi gata oricând pentru îndeplinirea minunatelor
puncte ale programului lor. Cu iscusinta stăruitoare el știa să

www.dacoromanica.ro

găsească numeroase poveşti pentru a face cât maj luminoase
cele zece porunci ale legii cercetasului.

Dar activitatea lui de talentat vulgarizator al problemelor
aride din diferite domenii nu se mărginea la cercul restrâns al
cercetasiei, ci era pusă în serviciul marelui public.

Nestor Urechia a debutat în 1882 printr'o povestire în ,,Li-
teratorul”, dar preocupările carierii au curmat deocamdată şirul
publicatilor sale literare pentru a face loc unui curs de geome-
trie analitică sau descriptivă. Totuși după trecere de multi ani,
pe la 1904, Zdnele din Valea Cerbului îl ademeniră cu farmecul
lor şi-l chemară la o munca nouă, din care avuram Căruţa po-
ştei, Drumurile noastre, Drumul Brașovului, Umbletul pe jos,
urmate de Robinsonii Bucegilor, de numeroase povestirii pentru
copii și tineret.

Dar nu numai ca amic $i ca, lucrător în același ogor mi-
am permis să iau cuvântul aci înaintea Dv., am şi sarcina de a
aduce ultima salutare din partea colegilor săi, membrii Ate-
neului Român.

Intrat în Societatea noastră la 4 Maiu 1901, Nestor Ure-
chia a ţinut mai multe conferinţe, a luat parte la toate lucrările
lăuntrice ale noastre, a fost secretar al secțiunii literare şi din
1921 ne-am folosit de concursul lui priceput şi stămitor şi de-
votat. Bozla, care l-a chinuit atâta vreme, l-a împiedicat să-şi
urmeze aceste nobile îndeletniciri.

Si acum, când ne părăseşte, el lasă in mijlocul nostru un
mare gol pe care-l va umplea numai amintirea rarelor sale ca-
litati: bun coleg, membru devotat scopurilor Ateneului, având
în sarcina sa nu numai obligaţiile sale personale, ci şi pe acelea
pe cari le moştenise de la părintele său Vasile Urechia, unul
din intemeetorii Societăţii.

De aceea, în aceste momente supreme, ne închinăm inain-
tea hotaririlor soartei, care a voit să-i rupă prea de timpuriu
firul vieţii, lăsând în jale familia, şcoala, prietenii, instituţiile
pe cari le servia — şi zicem după vechia tradiţie creştină: fie-i
tarana uşoară.

www.dacoromanica.ro

ANEXE
iit
CONFERINŢE

www.dacoromanica.ro

SERIA a 59-a (1930—1931)

www.dacoromanica.ro

CRESTINISMUL SI CULTURA MODERNA

Conferinţa d-lui Mihail Berceanu, ţinută în seara
de 11 Ianuarie 1931

(Rezumat).

D. Mihail Berceanu a vorbit Duminică seara la Ateneul
Român despre Creștinism ca doctrină de viata in fata culturii
mouderne.

Definind cultura contimporană drept totalitatea cunoştin-
telor despre viață, menite să asigure cât mai multă fericire
cmului, conferentiarul arată cât de putin isi poate realiza insul
modern fericirea deplină în cadrul exclusiv al culturii pozitive,
care tinde la mecanizarea vieţii.

Partea slabă a culturii moderne stă în faptul de a fi des-
voltat inteligenţa și rațiunea în detrimentul emotivitatii.

De aproape un veac şi jumătate, logica, filozofia şi con-
ceptia de viata sunt pur rationaliste.

De aci intreaga gama a dezechilibrului moral al epocii
noastre.

Fericirea, sinonimă cu „pacea sufletului” — nu poate re
zulia do cât dintr'o educaţie integrală, dintr'o desvoltare armo-
nioasă a întregei fiinţe umane, deci a raţiunii si a emotivitatii

Explicata în sens proruna „emotivitatea”este mai mult
decât sensibilitate definită, domeniul ei cuprinzână manifesta-
rile de suvrasensibil și subconștient, adică facultatea sufletului
ae a prinde ca un post receptiv seria celor mai subtile unpre-
siuni în formele cele mai tainice, manifestări cu caracter trans-
cendental imaccesibile încă științei pozitive.

O educaţie integrală ar însemna deci cultivarea raţiunii şi
a emotivitatii în paralel si aceasta, pentrucă raţiunea fiind de
natură critică, deci statică, emotivitatea este dimpotrivă dina-

mică, propulsivă, împingând la realizări, ceeace duce la intre-
girea personalităţii umane.

Emotivitatea este deasemeni pozitivă când construeşte în
domeniul etic şi spiritual, şi negativă când distruge.

De aci puterea imensă a iubirii, deci a emotivitatii wozi-
tive, in toate domeniile creatiunii.

Crestinismul apare ca cea mai desăvârşită manifestare de
emotivitate pozitivă; în deosebi creştinismul ortodox influențat
de filozofia grecească si deosebit de catolicism în care se re-
flectă mult din disciplina materialistă a imperialismului ro-
man. Prin creștinism, care defineşte însă Dumnezeirea ca iubire,
omul modern, oricare i-ar fi pregătirea pentru viata, isi poate
realiza deplina fericire.

Dim contra, socialismul — ca doctrină pur materialista
mentine omul in sclavia materiei, neputandu-i realiza nici odata,
mumai prin materie, fericirea. Asa se si explică evoluarea socia-
lismului marxist catre socialismul crestin.

Ca popor emotiv, noi Românii nu ar trebui să ignoram in-
vatamintele trecutului nostru, când toată rezistența noastră de
neam se sprijinea numai pe puterea credinței, a bisericii, deci a
creștinismului. Singură afirmarea creștinismului în toate dome-
niile de manifestare publică si privată, ne va asigura trainicia
şi fericirea, de care au atâta nevoe statul şi viața românească.

www.dacoromanica.ro

TEATRUL FRANCEZ MEDIEVAL

Conferinţa D-lui, George Lefteriu, ţinută in seara
de 18 Ianuarie 1931.

(Rezumat) .

Conferentiarul a început prin a arăta că şi-a ales acest
subiect, dat fiind că este mai puţin cunoscut de massa mare a
auditorilor acestui gen de conferințe si date fiind si unele in-
fluente asupra teatrului modern.

Pentru a înţelege însă teatrul medieval este nevoe de a cu-
noaste, măcar în linii generale, teatrul antic, pe care vorbitorul
l-a rezumat pe scurt. expunâmd desvoltarea tragediei si mai
apoi a comediei şi a dramei satirice, atât în vechea Ellada cât
şi mai târziu în Sudul Italiei (Grecia magna).

Intrând în subiectul propriu-zis, vorbitorul a arătat cf%
primele urme ale teatrului medieval le găsim în Franţa în sec.
XI—XIV, scrise în vechea limbă (jumătate romană — jumă-
tate franceză), sub formă de Teatru religios: miracole şi mi-
stere. Astfel, ca si în antichitate, teatrul esia tot din biserică,
care atunci satisfăcea toate nevoile sufleteşti ale poporului. La,
început chiar preoţii introduceau în slujba religioasă, la Paste
si la Crăciun, scene dialogate în legătură cu nașterea si învierea,
lui Christos, făcând astfel primele începuturi ale drame: li-
turgice.

Cu timpul teatrul ese din biserică, în vestibul sau pe piaţa
din fata, şi actorii încep a deveni și laici. Se citează ca piese din
acea vreme: La representation d' Adam, Le jeu de Saint-Nicolas,
Les miracles de Notre-Dame, vrecum şi altele cu titluri curioase:
De Venfant donne au diable, De la nonne qui laissa son abbaye,
D’un chanoine qui se maria, etc.

Scrise in versuri de câte opt silabe, cu rime imperechiate,
toate aceste Miracole aveau si parti foarte pornografice, pline d

www.dacoromanica.ro

cuvinte vulgare în text, jucându-se întrun puy (cerc, societate)
oarecare.

Misterele încep in sec. XV şi povestesc viata lui Isus. Cele
mai vestite sunt: Les mystéres de la Passion, fiind foarte lungi,
având patru zile (acte) si 45.000 versuri. Se citează chiar unul
Mystère des actes des Apétres cu 61.968 versuri şi peste 500
personagii. Comicul e amestecat cu tragicul, stilul e neglijat, tar
limbajul foarte obscen. In cele mai inaltatoare scene sunt ame-
stecati draci, cari să facă publicul să râdă. In 1548 ele ajunse-
seră asa de triviale, încât fură interzise.

Teatrul religios era organizat în modul următor: Scena,
adică piaţa publică pe care se juca era împărţită în trei: 1) pă-
mântul, având 5~-6—10 — uneori chiar 22 mansions (scene)
marcate prin câţiva copaci, dar uneori numai printr’o tăbliță;
2) paradisul, ornat cu flori frumoase şi păzit de un înger si 3)
infernul — o gură de balaur, luminata cu flăcări si unde dede-
subt se miscau lanțuri.

Unitatea de loc si de timp nu existau. Actul I se petrecea
spre ex. la Bourges, al doilea la Ierusalim, peste 10 ani, un
secol sau chiar 4000 ani. Nefiind o scenă propriu-zisă cu culise,
un actor după ce-şi spunea rolul rămânea nemișcat pe piaţă,
afară de Dumnezeu, care intra în biserică. Actorii erau îm-
bracati în costume medievale de mătase, cu toate că jucau ro-
luri de pe timpul lui Christos sau reprezintau pe cersetori. Cea
mai mare libertate domnia în ceea ce priveşte regia si punerea
în scenă.

Reprezentatiile aveau loc la Paşti. Crăciun. evenimente în-
semnate si chiar în cazuri de epidemii, sore a îmblânzi mânia
cerească, Cu câteva luni înainte se făcea le cry, am zice afişele
de azi, cu care ocazie se strângeau bani şi se ofereau actori-
amatori, cari plăteau ei spre a juca, cheltuind mult şi cu costu-
mele, cari în genere erau foarte bogate. Plateau mai mult cei ce
voiau a juca, roluri însemnate: Dumnezeu, Papa, Regii ete. Ro-
urile femenine erau jucate numai de baeti tineri. Era greu şi
uneori chiar periculos a fi actor: Christos trebuia să stea răs-
tingnit pe cruce mai multe ore si deseori era veritabil împuns
cu sulița; Iuda era să fie linsat de maj multe ori de pomorul
plin de o indignare naivă.

In ajunul reprezentatiei se făcea la montre, adică prezen-
tarea, ceia ce ar echivala azi cu a doua serie de afişe. Actorii
— în număr de 500-600 în frunte cu Dieu parcumgeau străzile
orasului. spre a atrage publicul la revrezentatii. Acestea durau
mai multe zile, uneori chiar mai multe săptămâni. Se juca nu-
mai seara, toate prăvăliile fiind închise si asistand tot orasul.

In sec. XV actorii sau grupat în mai multe Confréries,

din cari cea mai renumită: La Confrerie de la Passion a obtinut
dela Carol VI dreptul exclusiv de a juca mistere la Paris, drept
care a durat până la 1676 când începuse deja de mult teatrul
clasic francez. Actorii comici erau si ei grupaţi în Les clercs de
la Basoche şi Les enfants sans souci.

De remarcat faptul că azi mu se pot aduce pe scenă sfinţi,
Sfta Fecioară, Isus Christos, Dumnezeu, etc., cu excepţia repre-
zintaţiilor biblice dela Oberammergau.

Teatrul comic se compunea din farces, moralités si sotties
şi fuzese precedat în sec. XIII de câteva reviste satirice, prin-
tre care se citează Le jeu de la feuillée a lui Adam de la Halle,
Le jeu de Robin et de Marion, etc.

Abia în sec. XV încep farsele, destinate la început să um-
ple (farcir) un spectacol religios de mistere. Cu timpul au în-
ceput a fi jucate singure. Se cunosc aproximativ 150 farse, prin-
tre cari cea mai renumită este La farce du maitre Pathelin.
Unele farse reprezentau însă acțiuni restrânse, cum erau spre
ex. farsele judiciare (viata plină de sicane a avocaţilor si clien-
tilor), farsele şcolare (un fel de reviste şcolare de azi), farsele
rustice (viata dela tara, în care se ridiculizau si preoții sau ma-
gistratii cu cari ţăranii veniau în contact).

Les Sotties — erau niște piese satirice, îndreptate contra
puternicilor zilei. Exemplu: La sottie du prince des sots, a lui
Pierre Gringoire, cerută de Ludovic XII, contra Papii Iuliu II.

Les moralites voiau să moralizeze — contrar principiilor
pedagogice — cu acţiuni și vorbe imorale. Ne-au rămas în totul
65 moralitati pline de personagii alegorice: Bien avisé, mal
avisé, foi, raison, je bois & vous, indigéstion, apoplexie, etc.

Alături de acestea trebuesc citate les Sermons joyeus (pa-
rodia predicelor, cu Saint-Jambon, Saint-Hareng, Saint Raisin
etc.) gi les monologuesc drammatiques (povestiri hazlii cu perso-
nagii ridicule).

De remarcat ca teatrul modern se va inspira mult dela
cel comic medieval: din moralités vor esi comediile de moravuri
şi de caracter, din sotties comediile politice şi sociale, din farse

(genul care a subsistat şi până azi) — comediile de intrigă;
chiar monologul s'a păstrat si la noi, în teatrul lui Alecsandri,
ete.

www.dacoromanica.ro

PUTEREA TRADIȚIEI.

Conferinţa D-lui Marin Ştefănescu, ţinută în seara
de 24 Ianuarie 1931.
(Rezumat)

In seara zilei de 24 Januarie d. prof. Marin Ştefănescu a
vorbit la Ateneul Român, despre puterea tradiției în înfăptuirea
unităţii naţionale româneşti.

Definind tradiţia drept moştenirea, binelui faptuit în tre-
cut pentru a sluji de sprijin bunelor înfăptuiri din viitor, vor-
bitorul a documentat prin exemplificări sugestive, cum actul
unirii din 1859 nu este de fapt decât gândul transmis din gene-
ratie în generaţie şi care trăia ritual în sufletul păturilor ro-
mamesti de pretutindeni.

Tradiția românească își are obârşia în viata unitară, pu-
ternică și străveche a Daciei. Trăind în conştiinţa maselor popu-
lare, ea străbate dealungul vremurilor ca. o lumimă înrmflețind
pe marii noştri domnitori în visurile lor.

La sfârșitul veacului al 16-lea Mihai Viteazul realizează, în
mod conștient idealul românesc, nu ca o faptă proprie, ci ca o
împlinire a comandamentului istoric al românismnului.

In scrisoarea adresată împăratului Rudolf al II-lea al Au-
striei, Mihai Viteazul precizează rolul istoric al poporului român
de apărător se. depozitar al civilizaţiei creştine, scriind textual:
„Să ia aminte Maria Sa că Ardealul si Tara Românească în ce
loc sunt; că tot norocul creștinătății este aruncat pe aceste două
tari; că Dumnezeu să ferească, de-ar apuca Turcul aceste două
tari, ar fi peire a toată creştinătatea. Poftim pentru ținuturile
ce au fost mai înainte vreme de moşie şi ținutul hotarelor ace-
stor două tari, de tara Ardealului si de Tara Românească să le
dobândim si să fie iar moşie şi să tie de hotarele acestor două
tari, cum au fost din veac”.

Aceeasi constiinta a unitatii nationale o dovedeste la putin
timp după M'hai Viteazul si cronicarul Miron Costin — care-şi

www.dacoromanica.ro

ia osteneala, să „scoată lumii la vedere felul neamului, din ce
isvor si semintie sunt locuitorii ţării noastre a Moldovei şi aşa
şi ai ţării muntenesti si Românii din ţările unguresti, că tot
un neam sunt şi o dată descălecaţi”.

Domnitori sau cărturari înţeleg că atunci când idealul nu
se poate împlini prin spadă, se poate menţine prin cultură. La
sfârşitul veacului al 18-lea bănăţeanul Țichindeal — gură de
aur, după porecla lui Eminescu — cere întregului popor să im-
pună ca imperativ al existenței lui conştiinţa, unităţii naționale:

„Să fim noi toţii Românii una — spune el. Una trebue să
fie natia românească. Marita nație românească în Banat, în
Tara Românească, în Moldova si în Ardeal, atunci când te vei
ani şi te vei lumina cu învăţătură şi cu luminatele fapte bune te
vei uni, atunci, mai aleasă nație pe pământ nu va fi ca tine”!

Puterea, acestei tradiţii si nostalgii a unităţii nationale
creşte în intensitate cu cât ne apropiem de jumătatea veacului
al 19. Ea culmimează în generaţia care a făcut mişcarea de re-
deşteptare din 1848 şi a pregătit actul din 1859.

Sleit de puteri si de boala care-l mistuia Nicolae Bălcescu
lupta din răsputeri ca sa sfârșească opera lui capitală con-
sacrată lui Mihai Viteazul, „Eroul unităţii naţionale”, pentru a
pregăti prin ea sufletele pentru o altă unire mai trainică.

Conferentiarul a cerut, în concluzie, generaţiei de azi care
a văzut realizată marea umire, s’o întărească prin cultul fratiei
de neam, singurul în măsură să ne apere împotriva duşmanilor
şi să ne impună în respectul tuturor.

www.dacoromanica.ro

TINERETEA LUI TAKE IONESCU
Conferinta D-lui C. Xeni, tinuta in seara de 25 Ianuarie 1931

Doamnelor şi Domnilor,

Peste puţin va cădea pânza ce acopere monumentul de
granit menit să eternizeze memoria marelui cetăţean care a fost
Take Ionescu.

M'am gândit să profit de acest prilej pentru a vă vorbi in
astă seară de un capitol aproape necunoscut din viata lui: despre
tinereţea lui Take Ionescu.

Inteleg prin aceasta, „prima tinereţe” a neuitatului om de
Stat, iar nu tinereţea de a doua sau de a treia, că oamenii au
adesea mai multe tinereti, sau cel putin își închipuie că au.

Vreau să vorbesc de tinereţea cea adevărată, de tinereţea
tânără, care duce pe om până la insuratoarea sa, când începe o
altă, tinerețe, tinereţea grijilor şi a răspunderilor,

Mai erau câteva zile până la Crăciun. In casa lor din Ploe-
sti, strada Cuza Vodă, casă cu chirie, dar gospodărească, de ne-
gustori cu dare de mână, mama se sfătuia cu tata ce să ia co-
piilor de sărbători. Se sfatuia, este însă un mod de a vorbi. Căci
cucoana Frosa, voluntară si isteata, nu se prea „sfătuia” cu
nimeni în ale casei. Iar buna sau reaua dispoziţie a tovarăşului
ei de viata o lăsa indiferentă, pentmeă tactul ei de femee deg-
teaptă, zicea nu unde vroia să iasă da, şi cu modul acesta, conu
Ghiţă convins că a ieșit a lui, nu călca nici odată voia, nevestei.

Coana Frosa dorea să se repeadă la Bucuresti. Acolo putea
alege ceva frumos. Drumul nu era ușor. Căci la 1862 nu exista
încă nici o cale ferată în ţara românească. Călătoria cu dili-
genta, pe şoselele desfundate ale iernei, te făcea să te gândeşti

www.dacoromanica.ro

bine înainte de a pleca. Dar fara preget la oboseală, coana Frosa
s'a decis repede. Şi a doua zi silueta ei slabă, copleșită de o şubă
grea din care luceau numai doi ochi mici şi inteligenţi, se infun-
dă în colțul diligentei. Abea pe inoptate cele trei postii până la
Bucureşti fură parcurse, iar a doua zi de dimineaţă, o şi porni
prin prăvăliile Lipscanilor. In Lipscani nu găsi nimic pe placul ei.
Se hotărî să intre în Podul Mogoşoaei, unde prăvăliile sunt
scumpe. O s'o certe Ghiţă, dar ce zor avea să-i spuie preţul ade-
varat? Privi în dreapta, se uită în stânga la atâtea şi atâtea mi-
micuri copilăreşti, trompete si cercuri, păpuşi si trenuri, căruțe
şi corăbii. Şi la nimic nu se putea opri. Nimic nu îi se păru
destul de frumos pentru Takita al ei, deștept şi cuminte.

In cele din urmă se decise. Uniforma aia militărească, de
colo sus, cu chipiu şi sabie, câte parale face? A luat-o. Şi intor-
cându-se la Ploesti i-o dete micului Take tocmai în dimineaţa
Anului Nou. Dar după primul moment de bucurie, copilul se uită
lung în oglinda dulapului. Era cu chipiul in cap si cu sabia
încinsă. Si deodată lacrimile îi lunecară pe obrajii săi palizi
şi fără să-l vadă nimeni, se ascunse amarit sub patul părinţilor.
Intr'un târziu, mama alammată îl găsi şi îl scoase de acolo. După
multă trudă putu să afle cauza acestui inexplicabil acces de su-
ferinta. Chipiul avea o singură tresă, o tresă de sub-ofiter, iar
micul Takita s'a simţit adânc umilit, la vârsta de patru ani, ca
nu îi Sa adus „chipiu de general”. A fost imposibil să fie
consolat.

Această trăsătură de caracter, pe care o deţin din chiar
gura mamei sale, vorbește dela sine. Ea desveleşte profunzimea,
unei însuşiri care a caracterizat dealungul vietei sale pe marele
om de mai târziu: mândria. O mândrie ambițioasă, o mândrie
ce nu isvora din disprețul semenilor, ci din conștiința intima a
superiorității, o ambiţie care, cusur sau calitate, tălmăceşte
multe din actele vietei sale politice.

— Dar ce copil bun și cuminte! zicea bătrâna sa mamă
mai târziu, răscolindu-și amintirile... Nu se juca mai de lce, era
tăcut, gânditor şi întindea mâna mult mai repede spre o carte
decât spre jucăriile vârstei lui. Costică, fratele său mai mare,
era vioi, gălăgios, obositor. Cel mai mic, Tema, de abea venite
pe lume, iar Victor mult mai târziu. Un mic dicţionar francez
îi căzu în mână. Când îl căutai răsfoia paginele şi se trudea
zadarnic să descifreze câte un cuvânt. Căci în casa aceea de mici
burghezi, inteligența părinților se tinea în curent cu progresul.
Moda era Franţa şi frantuzismul, si pentru nimic în lume am-
bitia familiei nu sar fi lăsat mai prejos decât alţii.

Mama, se îmbrăca, în marginile putintei, după moda Pa-
risului, iar intr’o bună zi străzile banale ale micului Ploesti vă-

www.dacoromanica.ro

zură cu mirare pe baetii lui Conu Ghiţă Ioan îmbrăcaţi în haine
noui de catifea neagră cu siret pe margini, la gât cu o lavalieră
franţuzească si pe cap cu un tilindru, cu um ,,joben” mititel, care
făcea deliciile curiozitatii provinciale.

Ghiţă Ioan era activ si întreprinzător. De un aspect sever,
cu părul său abundent prelungit de o barbă lungă, el abandonă
de timpuriu soţiei sale grija copiilor. Când la 13/25 Octombrie
1858 al doilea lor fiu se nastea la Ploesti şi primea numele de
Dumitru, mama itu era în floarea tinereţei sale seducătoare.
Fineţea nativă a spiritului ei, venea poate si din înrudirile pe
cari Take Ionescu îi plăcea să şi le amintească. Era înrudită, cu
Ioan Eliade Rădulescu, „părintele literaturei române”, cum sună
marmora monumentului sau de pe bulevard, unul din promotorii
revoluţiei dela 1848, primul din cei trei locotenenti domnești
ai acelei revolutiuni. Bunicul mamei sale era originar din Ma-
cedonia, ceeace făcea ca mai târziu, cand bătrâna săruta pe
frunte pe Take al ei pentru vre un succes de iscusinta diploma-
tică, el să-l spună în glumă: Mamă, dacă am si sânge grecesc
dela D-ta, cum vrei să nu fiu iscusit?” Rudele ei din Macedonia,
fugind de urgia Turcilor, veniseră cu multi alti tocmai in Un-
garia unde se stabiliră. Asa făcuseră si alti Macedoneni. Aşa fa-
milia Şaguna, Godju, Mocioni.

Si iată-i pe înaintașii săi dinspre mamă, nevoiți cu timpul
să se înroleze în armata austriacă, unul dim ei făcând chiar cam-
pania contra lui Napoleon si cucerind la 1814 galoane si medalia
de luptă. El muri la vârsta de 94 ani, după ce se retrăsese și se
căsătorise în România.

Bunicul lui Take Ionescu, despre mamă, fusese si el ofițer
de cavalerie în armata austriacă. Venind odată în România pen-
tru nevoile remontei, el se înamoră de frumoasa Anastasia An-
dronic, o lua de soție, rămase în tara si născu pe Eufrosina,
mama lui Take Ionescu. Mai târziu când rămase văduvă, mama
cucoanei Frosa Ghiţă Ioan deveni Maica Amastasia, se retrase
la mânăstirea Viforita, lângă Târgovişte, muri acolo si un mic
grilaj părăsit îi incercueste şi azi mormântul.

La vârsta, de cinci ani micul Take fu dat în clasele primare
la Ploesti. Excelent la toate, el se remarca prin sarguinta si
cumintenie, Materia la care era mai slab, singura in care nu
stralucea in chip deosebit, era matematica. Dar peste un an se
abatu asupra orasului insalubru, ca toate pe acea vreme, calami-
tatea unei mari epidemii. Se declară holera şi Take căzu la pat.
Avea numai 6 ani. Boală teribilă si fără ajutor. Şi pe când do-
liul ze plimba de jur în prejur, când la o poartă când la alta, el
se luptă cu moartea luni întregi, până în cele din urmă o umbră
verde de copil, un schelet străveziu, putu părăsi patul pentru a

www.dacoromanica.ro

fi aşezat într'un fotoliu larg înecat in perme. Era însă vara. Doc-
torii sfătuiră aerul de minte. Localitățile de vilegiatură erau pe
atunci numai monastirile. Şi judeţul Prahova avea câte va în
creerul munţilor: Cheia, Suzana, Sinaia, Predealul, toate monă-
stiri cuibarite în plină pustietate, cu chilii sărăcăcioase, fara
nici un confort, fără nici o aprovizionare. Dar ce era Sinaia
p'atunci, în 1864? Nimic din ceeace e astăzi. Nici o casă din cele
multe, ce rad azi vesele în soare. Era încă un imens si întunecat
pustiu păduros. Mica bisericuță, paraclisul de azi, înconjurată
de chiliile cele mici, fusese clădită în 1695 de marele Spătar
Mihail Cantacuzino și purta numele de cetate. Dar nici ea nu
avea forma de azi. Tocmai la 1846, pe platoul monastirei se
clădi cel de al doilea patrulater, cu noua biserică în mijloc, re-
staurată apoi prin grija şi cheltuiala Regelui Carol I. In dreapta
şi în stânga noului lăcaş se ridicară două rânduri de case, chi-
liile spaţioase de azi, iar pe una din laturi o galerie deschisă do-
mina ca si azi cea mai minunată privelişte, albia păduroasă a
Prahovei, ce urma să devie Sinaia. Muntele Furnica la picioarele
cănuia e clădită monastirea se numea pe atunci muntele Molomoe
iar toată regiunea se numea Podul Neagului cu reşedinţa la Bu-
steni, până când Regele Carol îi schimbă numele. Sălbăticia
păduroasă a acelor locuri constituia o adevărată fortăreață.
Deaceea când la 1802 a avut lec bajania cea mare, multi din
bucureșteni aici se refugiara de frica „cârjalilor” lui Pasvan-
toglu. Tot asa cu două zeci de ani mai târziu, după asasinarea,
lui Tudor Vladimirescu, altă băjanie la Sinaia de frica başibu-
zucilor lui Ivsilante.

Şoseaua Ploeşti-Predeal, făcută din porunca lui Bibescu-
Vodă, era de abea terminată în 1864, spre nemulțumirea tâl-
harilor cari misunau prin acele ţinuturi. Intr'o căruță arcuită,
plină de perne si ferită de vânt, micul bolnav fu pornit spre
monastirea Sinaia. Urcus încet şi anevoios până când dincolo
de Podul Neagului, după cotitură, se zăriră de odată sus pe deal,
într'o poiană deschisă şi plină de soare, cele trei turnuri ascu-
tite, cari nu aveau de loc forma de azi. Din șoseaua mare, suiră
la monastire pe „Drumul Dracului”, și peste puţin copilul fu
instalat într'una din chilii, cine ştie dacă nu tocmai în aceea care
la 1922 avea să-i priinească pentru vecinicie rămășițele sale
pământești...

Aerul inviorator al brazilor şi mai ales puterea de viata a
copilului îi redară sănătatea. Platoul monastirei nu era paduros
ca azi. Până jos pe locul parcului de azi, era o poiană plină de
soare, unde sburda copilul convalescent si se înviora în razele
calde.

De atunci Sinaia « rămas adânc săpată în inima lui. El nu

numai că nu a uitat-o, dar dealungul vietei sale, de nici un colt
de pamant nu si-a lipit mai mult sufletul, si numai acolo, sub
brazii ei înalţi, sub freamătul si in umbra lor, a vroit să-şi
doarmă eternitatea.

Intorşi la Ploești spre toamnă, odată cu bruma ce raco-
reste diminetile, o altă durere se abătu asupra familiei. O neno-
rocire nu vine niciodată singură. Prăvălia din casele Marinciu
mergea greu. Holera lăsă în urmă nu numai doliu dar si o să-
răcie generală. Cu ce să cumpere orasanul când ware? Si în cu-
rând Ghiţă Ioan trebui să tragă obloanele si să suporte deso-
noarea falimentului. Grea si dureroasă lovitură pe acea vreme.
Ea l-a urmărit toată viata, l-a urmărit chiar şi atunci cand
soarta. se schimbase, cnd se mutase la Bucuresti, când devenise
proprietar de case si de moşii, când şedea in somptuoasa lo-
cuinté din Podul Mogosoaei şi isi plimba solemn barba devenită
albă, în trăsura lui de casă adusă, din Viena... Lovitura grea
care era dat prin nedreptatea oamenilor să urmărească adesea
până si pe copiii săi nevinovaţi. Căci indiferența oamenilor
pentru ce-ai facut bine în viata, este completată numai prin
puterea. memoriei fata de oricare din scăderile tale.

Mândria părinților era sângerată. Intr’un oraş mic, oras
de negustori, toţi cei cărora prosperitatea ta le-a stat odată ca
un ghimpe în ochi, nu te iartă. Viaţa în Ploeşti devenise grea.

Energie si hotărît, Ghiţă loan nu era omul să se lase în-
vins. Cu toate lacrimile soției sale, el rămase întunecat dar se
decise repede. Părăsi oraşul pentru totdeauna. Se stabili la Bu-
curești. O casă modestă în care nevoia intra adesea, Venise si
al patrulea copil. Ziua de mâine era turbure. Grijile îi apăsau
pe amândoi. Dar n’a trecut prea mult si în capul tatălui, cap
pătrunzător în ale socotelilor, născu o idee. Ce-ar fi dacă şi-ar
lăsa femeea şi copiii la Capitală, si sar repezi la Giurgiu unde
dreptul de a percepe taxele de scutire la bariera oraşului era de
arendat ? Acest drept — desființat mai târziu — se lua prin
contract de la primăria oraşelor în schimbul unei arenzi fixe.
Ce eşia mai mult era al arendașului, care nu era în deficit
decât dacă aven alt cap decât al lui Ghiţă Ioan.

Zis, făcut. Un bancher evreu din Ploesti nu-i refuză banii
de cari avea nevoie la depunerea garanţiei, si activitatea începu.
Incet încet treburile se arătau tot mai bune. Cu voinţă şi o să-
nătate de fier, Ghiţă Ioan se puse pe munca, hotărît de data
asta, să nu scape norocul din mână.

La Bucuresti, oraş mare și necunoscut, viata fu grea.
Toată săptămâna Ghită Joan era pe drumuri cu nevoile acsize-
lor. Cucoana Frosa era bărbatul casei. Iar Sâmbăta, când băr-
batul venea acasă, lucrau amândoi până târziu noaptea la fa-

cerea nesfârşitelor socoteli, pe cand copiii dormeau nestiutori
în mica odaita de alături.

Take intrase în liceu. Dase concurs de bursier şi iesise
întâiul. Fratele mai mare, Costică, ajuns mai târziu doctor în
drept din Paris, avocat de seamă, deputat şi senator, fu înscris
la acelaş liceu Sf. Sava, cel mai vechi si mai reputat din liceele
Capitalei,

„Dimitrie G. Ioan”, apoi „Dimitrie G. Ionescu” sună cata-
logul clasei. Sf. Sava era pe atuncı pe cheiul Dâmboviţei, la în.
ceputul căii Victoriei. O casă veche cu etaj, mare pe acea vre-
me, unde mai târziu s’au ridicat casele amicului său Barbu
Păltineanu. In foarte scurtă vreme copilul palid, cu părul negru
pieptănat cu cărare la o parte, cu ochii mari, linistiti, visatori,
se impuse atentiunei tuturor. Nimeni nu stăpânea lecţia ca el,
oricând l-ai fi întrebat, și nimeni nu expunea la tablă cu aşa
eleganţă şi limpezime de grai. In orele de recreatie el nu parti-
cipa la joc. Privea cu blandete la jocul altora si evita cu timi-
ditate orice violenta. Era, dupa spusa tuturor, un copil cu ade-
varat exceptional. La examenul de fine de an n’a fost nici o
surpriză când a fost clasificat întâiul. Nimeni n'a contestat
acest merit, nici pe departe.

In al doilea si al treilea an, facultăţile sale intelectuale
luară o desvoltare tot mai impresionantă. O memorie minunată
îi fixa suvenirul citirilor sale variate. O cultură generală în-
cepea să întregească lecţiile de scoala, o pătrundere din zi în zi
mai adâncă a aspectelor vieţii, îi releva deja o maturitate ne-
potrivită pentru vârsta lui.

Prestigiul lui se latea. In curând tot liceul ştia că „într'a
treia” e un băiat „mai tare decât toţi”. Numele lui banal era
pe toate buzele, lăsând cu mult în umbră pe al câtorva capii de
boeri sau de puternici ai zilei... Se poate zice că celebritatea,
care trebuia să nu-l mai părăsească, a început la Take Ionescu
de pe băncile liceului.

In cursul superior nevoia expansiunei lui intelectuale il
făcu să publice o foaie literară întitulată „Revista Juneţei”.
Era un lucru nou. Fireşte, în timpul celor zece luni cât redusele
fonduri de adolescenți au putut-o face să trăiască, coloanele
acestei reviste, de a cărei urmă regret că n'am putut da, au
adăpestit multe naivitati romantice alături de multe sclipiri
de talent. „Dimitrie G. Ionescu” publica de preferință nuvele.
Franţa era în plină epoca de romantism literar. ,,Werther” in-
spirase lui Chateaubriand pe ,,René”, cărţi pe cari tineretul le
devora, surse de sentimentalism maladiv, de imagini melan-
cclice, cu obraji palizi. par lung, ochi trişti scrutânăd avantagele
nefiintei...

www.dacoromanica.ro

Anii de liceu au fost un lant monoton de „premiul întâi”.
Dar programul oficial i se paru rău alcătuit. In a doua jumătate
superioară el făcu două clase intr’un an, obţinând aceleaşi note
maxime.

La 17 ami, vara, isi trecu proba de bacalaureat. Dumineca
ce urmă examinarea sa, cuconul Ghiţă se urcă în trenul Bucu-
reşti-Ploești, care se inaugurase de curând. Se ducea la moşioara
Ariceşti, zece kilometri de Ploesti, pe care încasările prospere
ale acsizelor îi îngăduise să o cumpere. In compartimentul de
drum de fier s'a întâmplat să fie V. A. Urechiă si Gr. Cobăl-
cescu, cari făceau marte din comisia de examinare la bacalau-
reat. Plecau şi ei să răsufle Dumineca. Unul istoric, altul geo-
log, își schimbau impresiile de examene.

— Despre mine, zise la un moment Urechiă, eu le găsesc
foarte obositoare, mai ales pe căldura verei. Numai rare-ori te
mai răzbună plăcerea de a întâlni câte un elev strălucit. Alal-
tăeri de pildă am ascultat unul care m'a uimit si n'am avut
decât regretul că n'am o nota mai mare decât 10, ca să i-o dau.

— Şi eu la fel, răspunse geologul. Mi-a răspuns unul la
ştiinţe maturale cum nu-mi aduc aminte să mai fi întâlnit. Unul
Dimitrie Ionescu.

— Exact. E acelaş, ripostă istoricul.

Comu Ghiţă, care din colţul său ascutise urechea la con-
versatie, se îndreptă în canapea si, cu vocea lui groasă se adresă
mândru celor doi savanţi.

— Al meu e, domnilor. E Take al meu.

Profesorii îl felicitara şi conu Ghiţă, la întoarcere, aduse
cu el, contrar obiceiului, doi curcani grași pentru o masă mare...

Era în Iunie 1875.

II.
La Paris.

Treburile părinților mergeau excelent. Ghiţă Ioan, mun-
citor si norocos, luase acsizele mai multor oraşe. Nu mai era
cel din Ploeşti. Casa din Podul Mogosoaei, cumpărată cu bani
gata şi reclădită de noul proprietar, avea aspectul impunător al
unei adevărate case boeresti.

Covoare turceşti, tablouri în ulei, fireşte flori sau scene
din război, statuete de bronz si de manmoră, canapele si fotolii
de mătase „bordo” garniseau acum marele salon de jos cu cele
două ferestre ce dau direct pe trotuarul celej mai elegante străzi
a Bucureştilor. Geamurile obicinuite fură schimbate în sticlă

www.dacoromanica.ro

de „cleştar”, iar prin luciul lor, ce oglindea prosperitatea.
dinăuntru, trecătorii ştiau că între 5 şi 7 după amiază vor
vedea invariabil întrun fotoliu, privind în stradă, pe cucoana
Frosa, profil uscat, plin de distincție, iluminat de un suris ce
descindea par'că din inteligenţa acelor doi ochi mici, plini de
malitie. Lucra odajdii de biserică. Era bigotă. lar la șapte
seara, pe racoarea ce se funişa timidă dupa arsita zilei, trăgea
la scară trasura de la Viena, cu postavul crême şi doi armăsari
roşii, de toată frumuseţea. Conu Ghiţă scurt si gras, solemn
şi tot mai stăpân pe el, lua loc fără ezitare, în dreapta. Cu-
coana Frosa, care prefena realităţile, îi conceda, formele şi se
aseza în stânga. Si ca doi boeri autentici făceau turul” la şosea,
pe acea şosea a lui Kiseleff, adevărat pare de tei, imaculat încă
de crima clădirilor de mai târziu.

Păreau mândri şi fericiți. Sănătoşi, bogaţi si cu copii
buni. Iar orgoliul lor părintesc, care sub imboldul prosperității
creştea mereu ca mugurul sub pu erea, soarelui, îi hotărî re-
pede să trimită copiii la Paris. Puţini erau p’atunci fericitii
cari să-şi poată permite acest lux. Şi în Octombrie 1875, Dimi-
trie G. Ionescu fu pornit în Apus, încrezător si el ca si ai lui
în steaua destinului său. Cincisprezece napoleoni pe lună. Atât
si nici un ban mai mult, fixase cu autoritate conu Ghiţă, care
cunoș'ea bine valoarea hanului.

Băiatul împlinise chiar în acea lumă abea 17 ani. In imen-
Bitatea, acelui magic Paris, el se simți profund intimidat. Un
șrăunte de nisip, într'un ocean omenesc

Se instală în cartierul studențesc în jurul Universităţii,
în Rue Bonaparte Nr. 72. Şi iată-l pentru şase ani departe de
ai săi, ewmuinte, rezervat în expansiuni si concentrat în studii.
In cercul restrâns de români, în afară de Gr. Andronescu, vecin
de odaie, el legă acolo prietenii dintre cari câteva aveau să du-
reze toată viata: C. Dissescu, C. Arion. Mai era acolo Al.
Marghiloman si mai tarziu Al Djuvara. $i, aici, în mijlocul ten-
tatiilor de tot felul, viata lui n’a fost a varstei sale. Din an in
an mai lacom de a citi si a vedea, socotea ziua mult prea mica
pentru a risipi din ea in plimbări si pe'receri. Colegii săi nu-i
cunose alte plimbări decât ale muzeelor sau localităţilor isto-
rice, şi nu i-au surprins alte petreceri decât ale conferentelor,
şi rare ori ale operelor clasice dela Comedia Franceză. Odată,
când marea Adelina Pa'ti a cântat la Paris, a perdut o jumă-
tate de zi aşteptând să-i vină rândul la casa biletelor de. galerie.
A dat 5 franci, dar n'a mitat satisfacția.

— O tinereţe castă, plină de muncă, istorisea el insu-si.

Citirile lui variate, din cari studiul istoriei sta pe planul
preferintei, îi asigură din primii ani avantagiul unei culturii

www.dacoromanica.ro

generale impresionante. Elevul de la bacalaureat, care își uimise
profesorii, călca tot mai grăbit pe acelaş drum. Examenele de
fine de an se sfârşiră invariabil cu un nepătat buchet de bile albe.
Avea ca profesori pe bătrânul Valette, pe renumitul civilist
Beudant, pe Renault, pe Colmet de Santerre, Colegii nu-şi amin-
tesc să fi lipsit vre odată la vre un curs, nici chiar la Beudont,
care începea cunsul la opt dimineaţa, când străzile Parisului
sunt încă reci de ceața iernei şi pustii de s‘udentii cari se culcă
târziu,

Profesorii îl cunoşteau. Si la examen îi ofereau dese ori
satisfacția neuitată de a-i auzi spunându-i: „Vă cunosc. N’ati
lipsit nici odată, si ştiu cum ati răspuns anul trecut. Spuneti-
vă rog, ce v'a interesat mai mult la cursul meu”,

Atât era tot examenul.

Vacanţa venea de obiceiu în tara,

Intr’una din aceste vacanțe el întâlni pe una din cele mai
frumoase doamne din lumea aristocratică. Soțul ei era um înalt
magistrat si om de lume. Desi doamna era mult mai în vârstă
de cât el, tânărul s‘udent simţi pentru ea o adevărată pasiune
amoroasă pe care ea nici n'o bănui. La a treia vacanţă, el reuși
s'o cunoscă şi, timid cum era fata de femei — îi destăinui,
printr’un al treilea, simtimintele sale. Doamna se simţi măgu-
lita şi pes‘e câteva zile îi transmise cu toată discretia invitaţia
de a veni la ea. Era fixată o oră când înaltul magistrat prezida
destinele omenești la Curte. Take Ionescu urcă scările emotio-
nat si fu primit in semi obscuritatea unui cochet salonas. Sim-
tea atâta fericire încât — după spusa lui — i se părea că nu
este pe pământ. Dar, frumoasa doamnă cu părul cenușiu fu
foarte putin abilă in conversatie.

— Imi pare foarte bine că ati venit, zise ea. Sunt plicti-
sită. Am zile când plâng. Poate ati auzit?

— Nu ştiu mimic.

— Ştiţi că „trăiam” cu M. G. fostul ministru. Ne-am cer-
tat şi sunt singură,

Tânărul amorezat simți un cuţit în inimă. Lipsa de sen-
sibilita'e şi de tact a îngerului divinizat depăşise ori ce mă-
sură. „M. G."?... Bătrânul acela zbârcit si urit, dar plin de
bani? iar el care oftase ani de zile la Paris după acest înger
diafan!

Toate resursele de conversaţie ale lui T. Ionescu erau
secate, El plecă pentru a nu se mai întoarce. Când Take Ionescu
ajunse ministru pentru prima oară, şeful de cabinet îi aduse
într'o zi o carte de wiziti a unei doamne care aştepta. Cu sur-
prindere ministrul citi numele frumoasei doamne cu părul ce-
nuşiu. Trecusera vre o 12 ani. O primi imediat. Cu respect şi cu

www.dacoromanica.ro

o timiditate care acum trecuse de la el la ea, îi adresă „o mica
rugăciune”.

— Doamnă, îi zise ministrul, ori ce rugăciune a dumitale
e de mai înainte acceptată, căci vă datorez o recunoştinţă greu
de plătit. Vre-o trei ani, cei mai periculosi pentru un tânăr stu-
dent, gândul Ja d-ta m'a ferit de multe rele în Parisul plin de
tentaţii. Am fost un băiat studios si cuminte, poate mai mult
din cauza d-tale.

Doamna pricepu foarte putin fineţea acestei scene, dar
plecă mulțumită de amabilitatea ministrului care îi satisfăcu
îndată cererea.

Vacanţa începută, Conu Ghiţă, îi trimetea bani de drum şi
casa, părintească îl primea, cu o dragoste amestecată în orgoliu.
Căci faima acestui student exceptional începuse să pătrundă în
Bucureşti. Colegii săi din Paris erau cei dintâi să i-o facă. Dar
lunile de vară treceau repede. Ziua plecării înapoi era prilejul
unei bogate mese de familie. Ghiţă Ioan, conform obiceiului său
de zile mari, se ducea singur în „piaţa mare”, în trăsura de la
Viena, dar fără livrea la vizitiu. Se întorcea, cu cele mai scumpe
trufandale, cari nu erau numai cinstirea. celui ce pleca, dar sa-
tisfacerea sentimentului său de mâncăcios rafinat. Şi masa se
prelungea în acea sufragerie spațioasă și sumbră, dominată mai
mult de melancolia despărțirii de cât de veselia unui festin. Iar
când, după câteva ochiri premature la pendula din colt, se da în
sfârşit ordinul de a pune geamantanele la trăsură, ochii Coanei
Frosa, care se silea zadarnic să imite stăpânirea lui Ghiţă, ochii
ei inteligenţi se umpleau de lacrimi. Iar Ghiţă, în pragul despar-
tirii, grav ca totdeauna, nici mai mult dar nici mai putin ca de
obicei, băgă două degete în buzunarul stâng al vestei, scoase
încet un „fișic” infasurat în hârtie albă minuţios îndoit la cele
două capete, și-l întinse băiatului.

— Na, Take, două zeci de poli peste leafă, să-ţi cumperi
ceva.

Take îi sărută respectuos mana. Porniau la gară. Trenul se
mişcă din loc, Iar dincolo de pod, când batistele nu se mai pu-
teau zări, Take deschidea grăbit , fisicul” cu poli frumoşi de aur,
îi numără nervos si iar începea numărătoarea. Ciudat? Erau
numai nousprezece.

Iar Take Ionescu, care mai târziu făcea mare haz de acea-
stă întâmplare, adăoga cu seriozitate:

— Ce e mai grav este că farsa asta se repeta în fiecare
vara la fel. Tata... gresea regulat cu un pol de aur!

Dar nu numai mintea stralucitului student, dar si sufletul
lui vibra la ecoul marilor probleme. Citise istoria nationalita-
tilor din Austro-Ungaria, citise trecutul plin de suferinţe al ro-
mânismului de dincolo de Carpaţi, se inflacarase la visul — vis.

www.dacoromanica.ro

de tinereţe la a cărui intrupare el era ursit să fie un aşa de vaj-
nie făuritor — visul întregirei neamului său. Studenţii romani
erau grupaţi intr’o mică societate. El fu rugat, ca cel mai elo-
cuent dintre ei, să tina o conferință publică. Isi alese ca subiect:
„Naţionalităţile din Austro-Ungaria”. $i într'o sală din str.
Gay-Lussac, o biată sală veche, mică si afumată, el vorb. ucelui
auditor amestecat, spre faimosului „Cartier Latin”, cu acel mi-
numat dar al cuvântului care îi atrase repede acea poreclă ce-l
însoți apoi în tara: „Tăkiță gură de aur”.

In concluziune el expuse un proect de împărţire a terito-
rilor monarhiei habsburgice pe baza principiului de nationali-
tate. Ce himeră de adolescent va fi părut atunci această, viziune
profetică!

O a doua afirmare a strălucitului student s'a petrecut în-
tr’o împrejurare cu mult mai importantă. Ia 1879 Parisul văzu
o mare afluenta de străini cu ocazia inchiderei expoziției uni-
versale din acel an. Societatea de Geografie a Franţei găsi pri-
lejul nimerit pentru a organiza un congres la care participară
multe personalități de seamă din domeniul stiintei geografice.
Erau prezenți, între alții, de Braza, Serpapinto si celebrul Les-
seps. Cine sä reprezinte la acest congres România? Studenții
delegară atunci în unanimitate pe Dimitrie G. Ionescu. Cum Do-
brogea se incorporase tocmai in acel an la trupul României
Vechi, el găsi nemerit să vorbească despre „Dobrogea si drem-
turile României asupra ei”. Succesul oratorului fu asa de viu,
încât până si reprezentantul Ungariei veni lângă tribună si
strânse mâna cu căldură tânărului român. Acest reprezentant
era celebrul Thurr, ginerile lui Bonaparte Wyse, unul din pro-
motorii canalului de Corint.

Dar un succes si mai mare il aştepta. Peste câteva zile
avea loc ședința solemmă a Congresului. In program era pre-
văzut ca fiecare națiune va trebui sa vorbească prin reprezen-
tantul ei. Generalul Thurr, cu puterea patriotismului rasei si
cu prestigiul numelui sau, făcu in chip călduros elogiul patriei
sale. Sala îl anlauda îndelung. Ungaria, zise el, poate sta me ace-
laş picior cu toate statele mari ale Europei. Căci daca vicisitu-
dinile Istoriei au împedecat-o să aducă omenirei aportul științific
al inventiunilor si descoperirilor cu cari se pot mândri alte na-
tiuni, în schimb i-a dat sarcina să-și împlinească o misiune si
mai mare: pe aceea de a ridica un zăgaz contra invaziei musul-
mane Si să salveze astfel „vechea casa” a Europei.

Si iată după acest rueces netăgăduit, urcând treptele ace-
leiasi tribuni, un tânăr timid si necunoscut, de 19 ani. Era re-
prezentantul României. Sala, movulată până la ultimul loc, cu-
prindea tot ce intelectualitatea geografică şi istorică putea oferi

www.dacoromanica.ro

mai stralucit. Limbagiul limpede si elegant al tanarului orator
nu intarzie a-i cuceri atentiumea pentru ignorata luj patrie.

Si România — zise el, isi poate revendica, meritul de a fi
contribuit cu ceva la descoperirea regiunilor necunoscute, căci
un român de serviciul Rusiei, Spătarul Milescu Cârnul, a fost
acela care, pentru intdiasi data, intra în China, după ce cu mari
straduinti reuși să străbată Siberia. Iar ca răspuns orgolioasei
expuneri a generalului Thurr, Dimitrie G. Ionescu vorbi astfel:
„Dacă Ungaria a contribuit la apărarea Europei contra Turci-
lor, Românii au fost aceia cari, veacuri nenumărate, au fost
mereu sentinela avansată, a creştinătăţii în Orient şi cu toate
că erau mai apropiaţi de Turci, trebue să se recunoască cum
că au fost mai norocosi de cât Ungurii; Românii şi-au putut
păstra intactă o existenţă naţională, pe când Budapesta a de-
venit reşedinţa unui pasa turc...”

De data aceasia nu numai talentul tânărului român, dar
şi curajul ripostei sale cuceri auditorul. Viitorul campion al
luptelor politice își trăda forţa. Ochii tuturor se îndreptară către
bătrânul maghiar, care sta nemişeat în fotoliul său, roşu până
la urechi.

*
* *

In anul 1879, Take Ionescu împlini două zeci si unu de ani.
Işi exprimă dorinţa să petreacă vara in Franța, iar conu Ghiţă,
satisfăcut în sine de laudele ice auzea din dreapta si dim stânga,
îi trimise prin posta bani de vilegiatură, din care de astă data
era greu sa mai lipsească la socoteală ,,polul” traditional. Din-
tre toate colțurile frumoasei Frante îl atraseră munții Savoiei
si lacul Bourget, din marginea orășelului Aix-les-Bains. De ce?
Cine poate talm4ci vre odată firul misterios care-ţi ademeneşte
paşii către un colţ de pământ mai mult de cât spre altul, pentru
ca acolo, pe negandite, hazardul unei clipe să-ţi arunce în viaţă
furtuna unei patimi de care să-ţi legi fericirea sau nemorceul
unei fatalitati care să-ţi întunece restul vieții? Citind poeţii cu
toată vibrarea inteligenţei lui sentimentale, imbatandu-se de
scanteerea vorbei înaripate cu acel instinct al elocintei care îi
era în sânge, Take Ionescu știa pe de rost Lacul lui Lamartine.
U considera superior inspirației pe aceiaşi temă a lui Victor
Hugo din ,,Tristesse d'Olympio” si pretuia Lacul ca tot ce poe-
zia omenească a creat mai adânc si mai fermecător.

La Aix, lângă țărmul muntos al lacului Bourget, în 1817
scrisese marele poet aceste versuri. Căci aici trăise, aici iubise,
aici inchisese ochii asa de tânără încă, frumoasa Juliette, aleasa,
inimei lui, soția bătrânului academician Charles, protagonistul
balonului.

Si redactorul „Revistei Junetei” de la liceul Sf. Sava,

www.dacoromanica.ro

minorul nuvelist romantic de odinioară, aici, lângă aceste ţăr-
muri, se simţi atras, in prima lui călătorie liberă. Ceasuri in-
tregi sta singur pe malul apelor verzi ale lacului, peste care
pluteşte, de la Lamartine încoace, nu ştiu ce diafană melancolie
ce se furişează cu o perfidă voluptate in ori ce suflet de două
zeci de ani...

„Aimons donc, aimons donc! De i'heure fugitive hâtons nous, jouissons!
„L'homme na point de port, le temps na point de rive;
Îl coule, ef nous passons !”

In această stare de suflet el întâlni acolo pe aceea, care,
cu o grabă de fulger, fu aleasă tovarăşa lui de viata.

Un concert de binefacere la Casinoul Municipal. Progra-
mul variat la care da concursul dezinteresat un număr de arti-
sti si persoane din societatea vilegiaturei, atrase si pe tânărul
român. La al treilea punct al programului apăru pe scenă o si-
luetă subțire şi foarte înaltă. Era o fată blonda, cu părul afanat,
cu ochii mari albaștri, în care o seriozitate prematură se ame-
steca cu o infinită castitate. Ea se aseza la pian cu oare care
timiditate. O bucată de Chopin fu magistral executată. Tânăra
blondă — adică aşa cum Take Ionescu prefera frumuseţea fe-
meească — făcu asupra lui o impresie fulgerătoare. El se uită
încă odată pe program și-și fixă numele ,,M-elle Bessie Richards
de Londres”. Si fără multă ezitare, avu curajul — care la ti-
mizi e maj mare ca la cei indrazneti — s'o aștepte la ieşire, să-i
ofere un mănunchiu de flori cumpărate in antr’act si să-şi arate
numele în prezența mamei ei, care o însoțea. Rosie ca un
bujor, d-ra Richards îi multumi confuză. Un glaz cristalin care
se lipea de inimă. Pentru Take Ionescu glasul femeii a fost
totdeauna un redutabil dar de cucerire.

Din acea clivă viata lui sentimentală era fixată si tova-
rasa vietei lui, aleasă.

*
* *

Cine a pătruns vre odată cauzele misterioase pentru cari
o femee inspiră o pasiume de la mrima vedere? Sute de femei
mai frumoase au trecut pe lângă acelaş bărbat fără să-i tul-
bure indiferența. Si de odată el cade cucerit când se aştepta
mai putin. Iar lumea se miră, cum s'a mirat și în trecut, si cum
totdeauna se va mira, „ce a găsit” cutare bărbat în cutare fe-
mee? Lucrul se explică fără greutate. Nu numai concentia de
frumos este individuală, dar ceeace uită oamenii cari privesc
din balconul vietei la spectacolul unei mari pasiuni, este că în
dragostea cmenească immonderabilul împrejurărilor joacă un
‘rol hotaritor. O stare sufletească de o specială receptivitate face

www.dacoromanica.ro

ca la un moment anumit un simplu apus de soare, o culoare
de rochie altă dată indiferentă, jocul de lumina şi de umbră pe
ondulatiunile unui păr blond, să determine azi o pasiune vije-
lioasă, când eri te-ar fi lăsat indiferent. Până si peisagiul în
care naşte un sentiment are adesea o așa de tainică putere deter-
minantă, în cât s'a putut spune că el e complicele inimei. Su-
ferintele lui Werther le înţelegi mai bine înconjurate de ceața
apăsătoare a Suabiei, atâţia eroi sentimentali apar mai uşor de
înțeles in peisagiul mediului unde au simţit si suferit, de cât
ori unde aiurea.

De sigur că țărmurile poetice ale lacului Bourget au fost
complicii simtirei ce cuprinse de odată inima lui Take Ionescu.
Sufletul lui, ostenit de austeritatea lungilor luni de studiu, cerea
o izbucnire de viata. Si ea s'a produs la prima ocazie,

Tinerei Englezoaice nu-i displăcu Românul palid, cu ochii
plini de inteligență, dim cari se revărsa o simpatie cuceritoare.
In fizicul lui găsea cu drept cuvânt ceva armonios si măsurat.
Nu era nici înalt nici scund, era mlădios si delicat, de o ele-
ganţă discretă, de o ţinută firească, fără gesturi mari, fără ridi-
cari de glas, asa cum a rămas și mai târziu.

Dar mama avea o singură fată, si la ideea ca această su-
bită afecţiune ar putea duce la o căsătorie, simți în inima ei o
rezistență. Un Român, o ţară depărtată, o familie străină, un
mediu aşa de opus celui anglo-saxon... Si fără a-l revedea cu
răceală, ea căuta să imprime plimbările ce făceau zilnic câte
gi trei, nota de ceremonioasă rezervă la care fata se supunea
din cumintenie ca si din dragoste pentru mama. Conversatia
urma, în frantuzeste. Ionescu nu învățase încă englezeste. Vor-
beau firește multă literatură. Fl, care vorbea asa de fermecător
si ştia deja atât de multe, sfârşi prin a cuceri în taină inima
blondei londoneze şi a forța o crescândă considerație mamei
sale. Rezultatul a fost permisiunea de a-i scrie la Londra, ceeace
însemma jumătatea victoriei.

La Septembrie reveni la Paris. Cursurile nu începuseră. El
colindă din nou muzeele, grădinile, fermecătoarele împrejurimi.
O viata uşoară, îmbogăţită de citiri nesatioase, o viata peste
care acum pluteau statornic speranţele unui vis de fericire care
creştea zilnic. Scrisorile lui lungi trădau timiditatea. In afară
de fraza finală „ele conţineau ori ce afară de expansiunile cu-
rente ale asa ziselor scrisori de dragoste. Ii vorbea de citirile
lui, de muzeele vizitate, de aspectele politice, pentru cari, prin-
tr’o ciudată potrivire, tânăra Englezoiacă avea deja un gust
neobicinuit.

Si, sub censura mamei, plecau de la Londra spre Paris,
diri când in când, răspunsuri tot atât de lungi, tot atât de cu-

www.dacoromanica.ro

viincioase, conținând aspecte ale vieții anglo-saxone ce începeau,
fireşte, să intereseze foarte mult pe tânărul inamorat.

Si totuşi se petrecea ceva trist în sufletul lui. Indoielile
turburătoare, misterioasele strângeri de inimă ce însoțesc ori
ce suflet ales, când se apropie de pragul vieţii, se repercutau în
existenţa lui meditativă cu o putere neobicinuită. Lungi crize
de melancolie îi stăpâneau adesea sufletul, crize de tristeta pro-
funda, în care setea de activitate, ambitia existenţei sale vii-
toare, păreau atinse. Ele nu erau însă o formă a frământărilor
sentimentale. Le avusese şi mai înainte. Si nu erau de sigur nici
reflexul fiziologic al unei sanatati mediocre, a unei stări mala-
dive. Sănătatea de fier a lui Take Ionescu, o avea din tinerețe,
cu toată į paloarea adolescenţei sale. La el era, de sigur alt ceva:
era o criză pur intelectuală Câte va din manifestările maturi-
tatii sale, precum si întreaga sa concepție de viata, nu lasă nici
o îndoială în această privință. In ccntemplarea existenței, marea
lui inteligenta s'a cprit si ea, de nenumărate ori, asupra miste-
rului implacabi! al creatiunei. Nici citirile, nici gândirea lui nu
i-au putut smulge tristețea acestu imens semm de întrebare,
tristeta acestei imense nimicnicii. Si în mijlocul muncei sale asi-
due, în mijlocul mădejdiilor luminoase de viitor, îi apărea de
odată, nechemată. obsesia acelei mari zadarnicii finale... _

— Până și ideea sinuciderii m'a torturat de câteva ori,
mărturisea el mai târziu.

Idee veche, pe care în 1915, la vârsta de 57 de ani, îi re-
venea într'um discurs: „Eu am fost în totdeauna de părere, o
părere pesimista, că viata nu merită să fie trăită”.

Dar focul sacru al destinului ce simţea în el, conștiința
datoriei ce are de a trăi si unele aspecte ale vieţii, în deosebi
spectacolul multor înălțimi morale pe cari omul adesea le urcă.
îl făcu să învingă aceste crize de întuneric.

Dar mai presus de toate nădejdea, dulce a visului său de
dragoste, de abea născut, îl ținea viu. Tinereţea isi relua drep-
turile. Zilele trecură iar într'o senină succesiune de muncă, de
inteligență, de simtire.

Repede la hotariri, dupa ce reflecta, fiul plin de spe-
rante si încărcat de perspective al lui Ghiţă Ioan, se hotărî să
ceară formal în căsătorie pe D-ra Bessie (Elisabeta) Richards.
Din informatiunile ce culesese era o fata de bună familie, dar
fără avere. O educaţie din cele mai alese îi constituia toată
avutia, Un gând rece ii fulgeră mintea: ce o să zică la Bucu-
resti părinţii, părinții aceia cari, fără nici o îndoială, se si uitau
de jur împrejur după o fată „de neam si cu parale” pentru un
băiat cum nu erau doi.

Ce vor zice? El le va explica pasiunea lui gi atâta tot. Cu

www.dacoromanica.ro

atât mai rău dacă n’o vor înţelege. Mandria lui, însă, acea mân-
drie pasionată care dela cinci ani cerea chipiu de general, îl
făcea să-i fie indiferent, Ja unma urmei, ce vor hotărî bătrânii.
Din zi în zi creştea intr’insul conştiinţa că va fi om întreg si că
nu va avea de cerut in viata nimănui nimic, decât sie-şi.

Dar blandetea respectuoasă a firei lui îi şoptea că feri-
cirea sa ar fi si mai întreagă dacă binecuvântarea părinţilor nu
i-ar lipsi. Se gândi îndelung cum să facă. Cum să-i pregătească?
O ocaziune neașteptată se ivi. Conu Ghiţă își exprimă dorința
să vadă şi el Parisul. Şi băiatul iscusit pregăti lucrurile așa în
cât de vacanţa Paştilor bătrânul să vină în acelaşi timp cu
mama, şi fata din Londra. El va potrivi o întâlnire fara ca ba-
trânul să bănuiască ceva. Zis şi făcut. In ajunul Paştilor doi de
la Londra si unul de la București, eroii fără voe, descind in
Paris.

Era nevoe însă de un complice. El fu găsit în persoana
bunului său amic din liceu, Gr. Amdronescu, ajuns procuror şi
mai târziu sub-director al Creditului Urban din Bucureşti. In-
trun restaurant cunoscut de pe marile bulevarde, se retinu o
cabină. Cinci tacâmuri în jurul unui mare mănunchiu de vio-
lete. Ghiţă Ioan era prevestit că Grigore i-a poftit la masă ca
să-i prezinte lui Take si bătrânului pe logodnica sa. Dacă im-
presia bătrânului va fi bună, farsa se va da pe faţă şi mu va
urma supărare. Dacă va esi rău, vor vedea ei ce e de facut.
Doamnei Roberts şi domnișoarei îi se spuzese că e o simplă in-
vitatie a bunului său prieten Andronescu, doritor de a cunoaşte
pe domnisoara Bessie, iar bătrânul sever cu barba căruntă, era
tatăl lui Grigore. Cum conu Ghiţă mu vorbea nici frantuzeste
si mai putin încă englezeste, pericolul unei catastrofe era foarte
redus. Când conu Ghiţă intră in camera rezervată, se uită lung
la acele două figuri străine, le salută rece si, ceremonios. Masa
nu fu din cele mai vesele. Take făcu tuturor surpriza de a vorbi
destul de binisor englezeşte. Luni întregi luase lecţii şi fră-
mântase dicționarul. Conu Ghiţă se mirase de acest gust ne-
aşteptat. El savură copios fineţea mâncărilor frantuzesti si cum
nu ştia decât româneşte, nu vorbi aproape de loc. Concentrat în
orizontul farfuriei, nu părea — după jocul fizionomiei sale — a
fi prea mulțumit. La plecare, Take de abea aştepta să rămână
singur şi să afle verdictul bătrânului. Infine, la un colt de stra-
dă, amicul Grigore, conform programului, se oferi politicos să
conducă doamnele la hotel. Rămași singuri, conu Ghiţă se opri
pe loc, se uită lung la Take si zise incruntat:

— Da, mare dobitoc e Grigore ăsta al tău. Ce a găsit el
la Englezoiica asta ? Si apoi nici parale n'are, zici tu. Mare
dobitoc.

www.dacoromanica.ro

Take Ionescu ramase mut. Simtea inima sangerand si pri-
cepu repede că, fără voia lui, îl aştepta aici o luptă grea şi pe-
nibilă. Prevederea lui era justă. Dar şi hotărîrea sa era luată,
Iar în 1908 la o cotitură mare a vieţii sale politice, cu ocazia
proclamărei ca şef al noului partid ce întemeiase, el retrăi cea-
surile grele din tinereţe şi putu vorbi astfel miilor de parti-
zani cari în încurajară la lupta ce începea: „Domnilor, când am
cunoscut noul incident final care trebuia să mă împingă la actul
de azi, eram departe de d-voastră, eram singur pe malurile Me-
diteranei. M’am scrutat. Mi-am adus aminte că am început ca-
riera mea fără avere, fără relaţii; că, în momen 'ul unic al vieţii,
în care se poate căpăta relatiuni sau avere, eu mam multumit
să nu câştig de cât fericire; şi mi-am zis că dacă am ajuns aci
unde sunt, trebue să fie ceva în mine şi am avu: încredere”.

* *

Si aici să-mi dati voie să încheiu. Odată cu căsătoria sa,
destul de timpurie, el e nevoit să închee în realitate prima lui
tinereţe. El se aruncă în lupta vietei, grea şi aprigă, şi începe
ascensiunea lui strălucită pe care Istoria i-o va recunoaşte în-
treagă si nepatata.

OBICEIUL DE A BEA.

Conferinţă ţinută de d-l Dr. C. Poenaru Căplescu, în seara de
15 Februarie 1931.

Istoricul băuturilor la diferite popoare.

Vita de vie a fost cultivată din timpurile cele mai vahi,
popoarele antice cunoşteau băuturile vinoase şi apreciau mult
gustul lor. Literatura ne arată în adevăr că băutura cea mai
veche este vinul. Biblia, această monumentală gi admirabilă o-
peră literară, ne spune în cartea Facerei lumii că Noe după ce a
scăpat de potop, cultivă viţa de vie, culese strugurii, îi stoarse
şi făcând vin, bau, adormind de un somn grew, Fiul său Ham
văzându-l in aşa stare, râse de dânsul căci era desvelit ; Sim
care era în apropiere mustră pe fratele său.

Mai târziu Noe aflând cele petrecute blestemă pe Ham şi
bineouvanta pe Sim.

Găsim apoi in proverbele inteleptului Solomon următoa-
rele :
| „Decât cu un nebun a bea vin, mai bine cu un înțelept a
purta o piatră de moară”.

Chinezii din timpuri foarte vechi cunoșteau băuturile
snirtoase, ei mosedau arta distilatiunei înaintea tuturor popoa-
relor, Japonezii, cari ne-au uimit cu civilizațiunea şi puterea lor
militară, fabricau de mult timp rachiu din orez si din alte ce-
reale.

Egptenii aveau o băutură preparată din orez analoagă
cu berea, pe care aw intrebuintat-o până când, venind in con-
tact cu Romanii, au adoptat bautura vinului.

In genera! vinul era băutura popoarelor semitice. In Pa-
lestina. legile vechi ordonau cultura, viilor.

Fenicienii au dus şi vita si vinul la Greci. Grecii l-au dus

www.dacoromanica.ro

la Sicilia iar de acolo a trecut la Romani in intreaga Italie, de
unde cu încetul s'a întins pe toată coasta mărei Mediterane.

Romanii la începutul Romei erau frugali, dar după ce
Varro şi Caton au răspândit cultura viei, era natural ca să
se introducă si obiceiul băuturei. Mai târziu însă, a început a-
devărata beţie care a dus pe Romani la cădere şi în urmă la de-
cădere.

Bachanalele nu erau în acea epocă decât orgiile nesfâr-
şite pe cari le făceau în onoarea zeului Bachus, fiul lui Jupiter
şi al Semelei, fiica lui Cadmus din Teba. Mithologia descrie
pe Bacchus ca zeu al veseliei, al petrecerilor, care a răspândit
şi mai mult cultura viei, căci era elevul lui Silen, tipul bătrâ-
nului betiv, figurat călare pe un butoi si ţinând o cupă în mână.
La Paris între statuele clasice din muzeul Louvre, am văzut
un asemenea Silen.

Herodot istoricul atât de admirat spune că Scitii beau
vin curat, dar beau cam mult. Este și o zicătoare : Toarnă ca
la Sciti !

Geţii, Agartişii, Dacii si Geto-Dacii cunoșteau vinul, iar
Agatirsii cultivaseră vita de vie în Transilvania,

Eruditul istoric Al. Xenopol scrie că Buerebista, organi-
zatorul Dacilor, le-a ordonat prin profetul Deceneus sa stâr-
pească viile.

In Galia Meridională vita crește încă de pe timpul lui Plu-
tare, Pliniu, Titu Liviu si Strabo, Berea însă era cunoscută dim
timpurile cele mai vechi, căci Teofrast si Herodot cu mult îna-
inte de Isus Christos numeau berea: vin de orz.

Se ştie că berea a fost inventată de Egipteni.

Pliniu descria berea ca o batura teribilă fiind mai îmbă-
tătore ca vinul. Tacit în scrierile sale arată că Germanii beau
multă bere.

Se ştie că în evul mediu berea se fabri-a în mânăstiri
pentru uzul populatiune’ din ele, dar pe la mijlocul secolului
XVI, mânăstirile au pierdut monopolul acestor fabricatiuni şi
de atunci a început o adevărată industrie a berei în Germania.

Vinul și berea nu erau asa de vătămătoare. A trebuit ca
să apară spirtoasele pentru ca urmările băuturei să devie în
adevăr dezastroase.

Se ştie că alchimisti Arabi din evul mediu căutând piatra
filosofală şi elixirul vietei, au descoperit arta distilatiunei si
cu ajutorul alambicului au fabricat alcoolul care după Littré +)
insemneaza ceva subtil, iar după Kopp şi' Baer’) sa numit ast-

1) Littre, Dictionaire de Medecine 1886.
2) Baer A. Der Alcoholismus, Berlin 1878.

www.dacoromanica.ro

65
fel de la cuvântul alkali, numele tartratului de potasiu, in-re-
buintat in fabricatiune,

Alcolul se numește şi aqua ardens, aqua vitae, Spiritus
ardens, etc.

Abbu Kazar la 1122 vorbeşte de destilarea vinului si Ar-
nold de Villeneuve, decanul Facultăţii de Medicina din Mont-
pellier, numea alcoolul la 1300: aqua vitae ardens sau spirt de
Montpellier, (spiritus vini).

In secolul XVI mai toate popoarele şiiu a fabrica alcool.

Istoricul băuturilor în România.

La noi se pare că vita a crescut în mod spontansu din
timpurile cele mai vechi.

Alecsandri, într'o comedie revendică în mod glumet paternita-
tea viței pentru noi, căci:

Tata Noe cel bătrân
Fost-a fost pui de Român
El a născut veselia,

Căci a sădit întâiu via.

P. S. Aurelian!) crede că răspândirea mare a agurida-
rului si a viei sălbatice prin toată tara arată că Român.a e pa-
tria viței naturale, că este regiunea cea mai prețioasă pentru
cultura viei, că acea trâmbă de coline si de dealuri din cele din
urmă trep'e ale Carpaţilor, care încep la Orevita în Mehedinți
si se termina la Cotnari în Jud. Iasi, produc vinuri de calitace
superioară.

B. P. Haşdeu ara‘a de asemenea ca Geto-Dacii beau vin;
ca in secolul al XV-a cultura vinului trebue să fi fost foarte
desvoltata de oarece se făcea si comerț cu vin.

N. Iorga, în Socotelile Lembergului, arată că se cheltuiau
bani pentru vinum valahicum, că în 1466 între darurile trim se
de Poloni lui Ştefan Vodă, figura şi vinul de Malvassia. Tot
din această lucrare se vede că Dimitrie Cantemir Vodă consi-
dera vinul de Cotnari egal dacă nu superior celui de Tokay si
spunea că din Cotnari se exporta în tara rusească, leseasca,
cazaceasca si în Ardeal. Mai târziu Domnii au oprit chiar im-
portul vinurilor streine de oarece vinurile indigene erau mai
bune.

Hurmuzaki ?) arată că in 1798 vice ensulul francez din

1) Aurelian P. S. Tara noastră, ediţia II-a, Bucuresti 1880.
2) Hurmuzaki. Documente T. III. Bucuresti 1880.

www.dacoromanica.ro

Iasi raporta că se cumpăra de către comisionarii ruşi vinul de
Odobeşti cu 29—30 parale vadra de 10 oca, că vinul era bun,
uşor şi foarte plăcut la gust... Ce timpuri Doamne ! ar zice, cu
un oftat adânc, marele nostru artist Iincu Brezeanu !

A. Treb. Laurian si N. Bălcescu!) relatează în că 1517
sub domnia lui Neagce Vodă, mânăstirea cea mare din Anges
era îngrădită cu zid si înăun'ru curţii se făcuse chilii călugă-
reşti şi o povarnă de Olăvină.

După A. Cihac, clăvina e bere. Prin urmare fabricarea
berei se practică la noi în tara încă dela începutul secolului
XVI-lea,

N. Iorga?) aduce ca dovadă că încă din 1567 Alexandru
Vodă Lăpuşneanu scrie din Iasi la Bistrița să i se trimită doi
meşteri cari să ştie a fabrica kere kună. Intrun chrisov din
1799 al Domnitorului Constantin Ipsilante se vorbeşte de o be-
rărie din Iaşi a Tudorei Milleroaei din mahalaua muntenimea
de sus, cumpărată de un Herlez Gerah.

V. Taban ê) arată ca prima fabrică de bere din Bucuresti
s’a înființat la 1811, iar, după V. A. Ureche, s’ar fi instalat
prima berărie în hanul Filaret între 1803—1812 de către Johan
Neamțul,

Dr. I. Felix *) regretatul meu profesor si savantul higie-
nist, arată că în 1901 erau 17 fabrici de bere în toată tara. Se
mai obișnuia o băutură met, din miere, era adusă din Polonia.
Stefan cel Mare 1460 primise plocoane dela Lemberg : vin de
Malvassia, bere si met.

In secolul al XVI-lea boerii din Ardsal beau si rachiu.

In 1561 se fabrica rachiu in Polonia si din Valachia se
exporta la Constantinopol, Vornicul din Cârovulungul Bucovi-
nei a trimis la 1685 să cumpere rachiu si turta dulce: „să ne
fie de plocoane dacă vom merge la curte”.

In a dcua jumătate a secolului al XVIII-a începe să se
fabrice rachiu la moi dupa cum arată I. C. Flachat*) in lucra-
rea sa asupra comerţului si artelor, ilustra'ă cu peverne din
tara.

Intre 1777 si 1782 Constantin Moruzzi, domnul Moldovei
opri importul rachiului din Polonia, caci: ies prea multi
bani din tara si băutura fiind eftină, ruinează pe ţăran, îl face

1) A. Treb. Laurian şi N. Bălcescu. Magazinul istoric, T. IV Bucureşti
1947. i
2) N. Iorga, Documente din Arhivele Bistriţei. Partea I Bucureşti 1899.
3) V. Taban. Fabricarea berei Bucureşti 1900.

4) L Felix. Istoria Higienei în România 1901. -

5) 1. C. Flachat. Observations sur Je commerce et sur les arts Lyen 1767.

nedestoinic la munca, leneș si mise]. Polonia s'a supărat, a
cerut intervenţia curtilor vecine, dar n'a voit nimeni să se a-
mestece în afacerea rachiului !

Fabricarea tuicei, a rachiului de drojdie si a tescovinei
era răspândită in 1814 prin Muntenia si Moldova. Apoi au apă-
rut fabricele de spir: și, de unde în 1860 se produceau pe fiecare
an 300.000 litri alcohol; la 1900 se fabricau 30.000.000 litri de
alcohol absolut anual.

In 1880 aveam, după P. S. Aurelian, plantate 200.000 po-
goane cu vie şi o producţie anuală de 10 milioane vedre vin.

După cum vedem, asa dar trecutul nostru e ilustru în ce
priveşte băutura.

Poporul are si cântece viticase cari dovedesc că-i place
băutura şi femeia frumoasă :

Ia-mă Doamne si mă lasă
Unde-s neveste frumoase
Si bărbaţii duși de-acasă.
Ia-mă Doamne si mă pune
Unde o fi rachiu de prune
Si nevestele mai bune.

Cine nu bea, când şi unde nu se bea ? Beau tinerii să
se'nveselească, beau bătrânii să'ntinerească. Bem vara să ne
răconim, iarna bem să nencălzim ! Bem aperitive, bem la masă
şi după masă, kem seara, kem noaptea prin cârciumi, prin clu-
buri si după spectacole !

Bem cu mamosii si moasele când se naşte un copil, de...
bucurie, bem când moare cineva de... întristare !

Bem la logodma, la nuntă, bem la ziua noastră onomas-
tică, la a tuturor prietemilor și a rudelor prietenelor etc.
Bem la 40 de mucenici, bem la sărbătorile mari; la Cră-
ciun, la Anul Neu, la Paști, la toate petrecerile familiare, ser-
bari publice, la banchete, la serbări de binefacere, la inaugu-
rari! Bem dupa cnice câștig, dupa orice afacere bună, dar se
bea Strasnic înainte si mai ales după alegerile reușite !

Beau bărbaţii şi femeile, beau muncitorii ca să aibă pu-
tere la muncă, beau toți profesioniștii fără exceptiune, beau li-
teratii si artiştii, poeții, avocaţii, profesorii, militarii, mo-
liticianii, diplomaţii ...Beau medicii când se vindecă bolnavii...

Beau azi capetele incoronate, beau feţele bsericesti şi
încă cu clondiru !

Băutura e chiar strâns legată de religie, au bau: Patriar-
hij şi Proorocii, au băut Apostolii si toți Sfinţii, Regii, Impă-
ratii şi toate popoarele !

A baut si Domnul Nostru Isus Christos si Maica Dom-
nului.

Din cele mai vechi timpuri vinul a fost considerat ca
băutura zeilor, era un adevărat cult, era ceva sacru.

La creștini cel mai acru serviciu religica : Leturgia nu
se poate savarsi fără vin. Inainte de moarte creștinii sunt îm-
partasiti cu Stimtele Taine : pâine si vin sfinţit. Când se slu-
jeşte misterul Nunţei, tinerii beau din aceeaşi cupă cu vin. La
înmormântare, după ce s'a terminat serviciul religios, mortuu
este stropit cu vin, căci vinul este simbolul vietei vecinice !

Prorocul David a zis: „Vinul veseleşte inima omului”.

Domnul Isus Christos a supus : ,,Cel ce bea sângele meu si
mănâncă truzul meu petrece întru mine si eu întru el”.

Dar a oprit a ne ruina viata în orgii si betii. Stim cu toţii
că mergând la Cana Galileei, la masă a prefăcut apa în vin,
iar la Cina cea de Taină instituind misterul sfintei Cuminecă-
turi a tinecuvântat paharul ca vin dându-l apoi ucenicilor săi.

Aceste fapte cunoscute din religia creștină, sunt de na-
tură a fi contribuit la răspândirea chiceiului de a bea.

Băutura cumpătată adică luată la timp si cu măsură
3—400 gr. vin pe zi, nu ar fi vătămătoare, după cum vom
vedea. Dar şi la băutură ca si la fumat uzul duce la abuz! (u-
sum non abusum).

Substanţa toxică la început numai utilă, devine mai târ-
ziu absolut necesară. şi în acest mod omul bea zilnic, din ce în
ce mai mult, decât doza tolerată de organism.

Alcoolul din băutură este subs'anţă toxică si obiceiul de a
bea duce la alcoolism.

Celebrul Charcot spunea despre morfinomani : „la înce-
put bolnavul cere mcrfina pentru a-şi potoli durerea de care
suferă, mai târziu nu mai e durerea care cere, e o trebuinta vi-
tala”. Cu alcoolul este absolut acelaş lucru, alcoolul devine o
necesitate imperioasa de care alcoolicul nu se mai poate lipsi!

Alcoolismul acut şi alcoolismul cronic.

Omul beat, cherchelit, beat mort, beat lulea, beat turtă,
ori cum se zice, este în stare de alcoclism acut (ebrie ate) adică
a băut de odată o cantitate prea mare încât şi-a pierdut echili-
brul si rațiunea.

Din contră. cmul care nu se îmibată, dar bea zilnic mai
mult decât doza inofensivă, ajunge pe nesimţite la turburări
bine precisate şi progresive cari se numesc alcoclizm cronic.

Oamenii nedeprinsi cu băutura multă, se imbata fcarte

uşor, mai ales copiii, fetele si femeile. După 2—3 pahare de vin
generos sau de Champagne, se roşezc la fata, sunt mai fru-
moase, vorbesc mai mult, sunt mai vesele si curând trebue să
se culce. Dacă ar bea încă un pahar se îmbată. Alcoolul îşi face
efectul asupra sistemului nervos.

Richet 1), un mare savant fiziolog dela Paris, a arătat ca
acțiunea alcoci:lui asupra sistemului nervos, nu este exclusiva,
ci este predominantă, adică intr’un organism alcoolul atacă tot,
dar mai cu seamă atacă mult sistemul nervos.

Ori, cum sistemul nerves central conduce toate functiu-
nile organismului nostru, se înțelege dela sine că alco licul cro-
nic va prezenta pe lângă turturări nervoase variate, si turbu-
rări funcţionale consecu.ive ale celorlalte organe.

In primul rând dacă vom pune pe un alcoolic cronic, pe
un betiv ordinar să întindă mâinile şi să depărteze degetele
sau să scoată limba, vom observa foarte uşor tremurături ca-
racteristice. Apoi alcoclicul e mai uşor iritabil, devine nervos,
se înfurie lesne. Cu timpul creerul lui se bolnăvește, celulele
fine perd proprietăţile lor, protoplasma se alterează, urmează
desechil.:ru, nevritele, apoi nebunia cu formele ei variate.
Funcţiunile genitale slăbesc înainte de vreme. In afară de a-
ceasta urmează consecințele funeste ale procreatiunet. Copii al-
cooliciley sunt ființe nenorocite : slabi, palizi, degenerati, e-
pileptici, histerici, perversi, impulsivi, imbecili, idioţi, alienati
sau criminali. Multi mor înainte de a naște, sau imediat dopa
naştere, căci alcoolismul, ca si sifilisul, este înfanticid.

Aristoteles, înțeleptul și admirabilul filoscf grec, spunea:
„O feme2 betiva naște copii stricați”.

Şi Plutarch a scris că ,,betivii crează copii betivi’.

Diogenes întâlnind de mai multe ori pe un tânăr corupt
si desordonat i-a spus : „Tinere amice, tatăl tau când te-a creat
era beat !”,

In adevăr. hereditatea joacă un rol importan‘ în omenire.
Descendenții alcoolicilor sunt o nenorocire socială prin degra-
darea ler fizică, intelectuală şi morală.

Auguste Comte, marele filosof positivist, avea mare drep-
tate când a scus: „Les vivants sont gouvernés par les morts”.
Această formulă conține un mare adevăr biologic.

Să vedem si efectele alcoolismului cronic asupra creeru-
lui literatilor, poeţilor, si deci asupra operilor lor.

1) Ch. Richet, Poisons de l'intelligence, 1900 Paris.

Geniul şi Alcoolismul

„De ce beau Ia vinisor
De-aia mi-e mai binişor !’"
(Poporul)

Este deci bine stabilit că alcoolul are un efect nociv asu-
pra organismului si cu deosebire asupra sistemului nervos,
când e băut în cantate mai mare decât cea dovedită ca inofen-
sivă prin experienţele fiziologistilor, adică un gram de alcool
pur la kilogram de greutate corporală, pe zi. Până ce vom
vedea în rezumat concluziunile lucrărilor lui Duclaux) dela
Institutul Pasteur din Paris, ale lui Benedict şi Atwater ?) pre-
cum si lucrările dela noi ale Prof. Obreja, Mina Minovici si A-
tanasiu, să ne ocupăm de literati, poeţi, artişti (pictori, sculp-
tori sau dramaturgi) pentru a vedea ce efecte a avut alcoolul
asupra operilor lor şi ce turburări organice le-a produs.

Câţi-va geniali cari ne interesează erau newropati din
cauza substanţelor toxice, de care abuzau, astfel :

Edgar Poe din cauza alcoclului, Quincey din cauza opiu-
lui, Hoffmann din cauza vinului. Alfred de Musset bea de
toate!

Ar putea foarte bine răspunde oricine : Mai bine să beau
si să fiu genial, decât să nu beau și să nu fiu nimic!

Alcoolul sau băutura nici odată nu creează geniul, dar îl
excită şi apoi îl distruge.

Edgar Poe tea aicoolul „en barbare”, adică da repede pa-
harul peste cap, pe nerăsuflate, cum spunea Baudelaire despre
dânsul.

După ce bea bine îşi descria admirabil halucinaţiile, de
exemplu :

Odată i se părea că trăeşte în morminte cu cosciugele şi
cu viermii, auzea cum verbesc putrefactiile... Altă dată vedea
um 'corb enorm care stura spre dânsul... In realitate nu era ni-
mic; dar fiind suresnitat de alcool, creerul lui funcţiona anor-
mal şi vedea lucruri imexistente.

Tot asa mai descrie cum a văzut întro noapte un tâlhar
care se strecoară în camera unui bătrân. Bătrânul se deşteaptă
si simte că e cineva e acolo, iar asasinul simte că bă rânul s'a

1) Duclaux, Annales de l'Institut Pasteur, 25 Novembre 1902.

Z) Atwater et Benedict. Etude expérimentale concernant la valeur nutri-
tive de l'alcool Mémoires de l'Académie Nationale des Sciences. Washington
7902 T. VOL.

desteptat, totuşi stau nemiscati o oră unul lângă altul fără să
se fi văzut.

Altă dată vede cum un frate își îngroapă pe sora sa vie,
o aude gemând în cosciug si de frică nu se mai poate mişca;
vede monștri fantastici rânjind, cum se apropie şi se depărtează
de dânsul ş. a. m.d.

Hcffmann se alcooliza cu vinuri vechi, La început simţea
excitatia plăcută şi fecundă în idei a alcoolului absorbit in can-
titati mici. In această stare a sfătuit artiştii lirici ce să bea
fiecare, după felul cântecului. Spre pildă : pentru a cânta bine
solo în biserici, să se bea vinuri vechi de Rhin, pentru a cânta
la operă, să se bea vin de Bourgogne, pentru opera comică, vin
de Champagne, iar pentru canzonette, să bea vinuri italiene. Eu
aşi propune vinul de Chianti.

După, ce bea mai mult, Hoffmann avea idei sinistre, vedea
fantome, voia să se sinucidă. Casi Alfred de Musset, auzea
culorile, auzea mirosul și vedea sunetele...

Pe când era bolnav si avea febră, i se părea că cei dinpre-
jur sunt instrumente de musică, unul e flaut, altul e violoncel, etc.

Altă dată i se părea că răspândește raze fosforoscente, că
e înconjurat de spectre, avea sensataia că inebuneste si după ce
scria ceva, mintea i se mai uşura şi se liniștea.

Dar după mai multi ani de băutură organismul i se alterase
cu totul, devenise hidos la vedere şi servitoarea (o nemtoaica
voinică) îl purta pe braţe prin casă.

Să mai reamintesc că fiul lui Cicerone era betiv, că multi
oameni celebri, literati şi artiști în afară de cei amintiți mai
înainte, au dat semne de alteratiuni cerebrale cari au fost puse
în legătură şi cu abuzul de băutură, iar copiii lor au fost din
această, cauză degenerati. Asa, fiul lui Tacit, era dement. Dante,
nemuritorul poet, era deoseori pradă halucinatiunilor. Byron era
descendent dintr’un tată stricat si dintr'o mama cam nebună.

Hereditatea patologica in alcoolism este o adevarata neno-
rocire după cum am văzut. Renan, marele filosof, avea un unchiu
idiot şi mosul său a fost nebun.

Petru I a fost alcoolic si epileptic.

Elisabeta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare, se imbata
mai în fiecare seară. Petru al III-lea Feodorovicz, om in etate,
se mai juca încă cu soldaţii de plumb şi cu papusile, era un
“lcoolic vitios şi incorigibil. Soţia sa Caterina II, numită cea
Mare, l-a ucis miseleste. riul e. Paul a fost excentric si epileptic.

Auguste Comte a vrut să-şi arunce soţia în lacul dela
Enghien; Newton, Zimmermann şi Caus au murit nebuni, iar
Donizetti si O’Connel de paralizie generală. Sora lui Kant. o

fiică a lui Victor Hugo, fiul lui Donizetti, al lui Bernardin de
St. Pierre şi al lui Manzini au fost atinsi de demenţă.

Iata-1 pe Schopenhauer gesticulând în stradă, vorbind tare,
ascunzand banii pe sub saltele, arzându-și barba in loc să o radă,
şi fugind departe în timpul epidemiilor, cu toate că era pesimist
prin excelenţă. Opera lui nefastă a fost cauza nenumăratelor
sinucideri ale cititorilor săi.

Este sigur că în faţa unor asemenea oameni superiori,
degenerati prin alcool, orice încercare de îndreptare este la un
moment dat inutilă dacă nu imposibilă.

Abstinentii in fata lor ar trebui să tacă, casi în fata nu-
merosilor adoratori ai lui Bacchus, pentru a nu ajunge să fie
condamnati de majoritate, ca nenorocitul erou din piesa lui
Tosen?): „Un duşman al poporului”,

Dacă ne ocupăm de literatii şi poeții nostri, stim prea bine
că Eminescu, genialul nostru poet, se alcooliza, că fuma şi bea
multă catea ¿lupă cum afirmă Titu Maiorescu °).

Barbu Delavrancea, cu figura lui caracteristică de artist,
acea inteligenţă, vie, sclipitoare, acel mare artist si orator incom-
parabil, ar fi rezistat de sigur boalei care l-a doborât la Iasi,
dacă organismul său nu ar fi fost alterat din cauză că în ultimul
timp al vietei bea, mai mult, Ultimele lui opere dramatice trebuesc.
analizate şi din acest punct de vedere.

Ce tristă şi cât de dureroasă pentru toţi a fost la Iași per-
derea lui Delavrancea, fostul ministru conservator, un om atât
de superior prin cultura lui vastă, atât de plăcut la vorbă şi iubit
de toţi, acea podoaba rară a baroului și adevărata piatră stralu-
citoare a literaturei noastre ! Inmormântarea lui a fost impu-
natoare.

Dar Caragiale ? O scrisoare pierdută” şi „O noapte fur-
tunoasă”. Ce monumente splendide de arta dramatică incompa-
rabilă ! Ei bine. Caragiale a băut, a băut şi în ţară, a băut și
la Berlin, unde l-am văzut în Charlotenburg, își alesese frumosul
cartier atât de curat şi prețuit. Avea apere începute și neter-
minate. Nu mai avea ene gia necesară, voința, de a termina odată
lucrul început ! Este sigur că atât pe Delavrancea cât şi pe
Caragiale i-am fi avut incă între noi dacă organismele lor nu
ar fi fost deteriorate prin cultul divinului Bacchus.

1) Henmk Ibsen. „Un ennemi du peuple”. Trad. de Chenneviére et
Schausen 1899. Pag. 179 şi 226.

2) Dr C. Pocnar: Căplescu. „Să fumăm sau nu?'. Tip. Steaua, Bucu-
reşti 1923, pag. &

www.dacoromanica.ro

Doi iubiti cand se desparte
Par-că rabz. fiori de moar.e;
Doi iubiţi când s'mpreună
Parcă bei rachiu de prună.
(Poporul )

E foarte curios faptul că poeţii si literatii cei mai delicati
cei mai fini ca sentimente, ca sensatiuni, ca făuritori de admi-
rabile tablouri vii prin descrierile lor, au fost niste intoxicati,
alcoolici, halucinati şi in cele din urmă chiar nebuni.

Cât de mult s'a scris si sa, vorbit în ultimul timp de Bau-
delaire, unul din poeţii parnasieni care este citit mai mult azi
decât atunci când volumul său: Les fleurs du mal (1857) pro-
vecase la Paris un adevărat scandal literar.

Charles Baudelaire traausese pe tdgar Poé si anume:
„Nouvelles histoires extraordinaires” si, Histoires grotesque et
sérieuses !

Baudelaire de atunci avea creerul bolnav, excitat. Un
monstru il rodea: plictiseala. Viziuni dureroase il persecutau
fara încetare:

Et de longs corbillards sans tambour ni musique
Défilent lentement dans mon âme; l'Espoir,
Vaincu, pleure, et l’Angoisse, atroce, despotique
Sur mon crane incliné plante son drapeau noir.

Mai în urmă ideia morții îl preocupă, se gândește la toate
mizeriile vieţii, la ruşinea omenirei decăzute şi o descrie în
tablouri crude: (Le vin de l'assassin).

Cercetează lucrurile misterioase, îl pasionează enigma vie
a pisicii (Le chat). Spec.re apar în jurul lui și moartea îl pân-
deste (La Mort).

Dar cine nu a citit pe Alfred de Musset ? Intre 1810-1857
a răsărit, a strălucit, si s'a stins in mizerie din cauza betiei. In
liceul Henri IV făcuse studii strălucite. Apoi a dus o viata
desordonată, când avu norocul să cunoască pe George Sand.
Dragostea înfocată pentru marea scriitoare se aprinse; dar
după plăcerea. sublimă urmă ca întotdeauna, durerea si întris-
tarea ! Fiecare din ej au descris acest episod palpitant, al vieţei
lor. Musset in: Confession d'un enfant du siécle (1836)
si George Sand in: Elle et Lui (1859).

Alfred de Musset dupa acea perioada de viata desordonata,
devenise un om serios şi un mare poet atunci a scris Nuit de
Mai, Nuit de Décembre, Nuit d'Aoât si Nuit d’Octokre (1835—

www.dacoromanica.ro

1837). Apoi căzu din nou la darul betiei care-i deteriora si talentut
si viata.

Poeziile admirabile si comediile sale: On ne badine pas avec
l'amour si Il ne faut jurer de rien, etc... l-au ridicat până in
Academie. Totuşi viata din ultimii ani fu asa de mizerabilă din
cauza băuturei după cum ne spune Audic, încat la înmormântarea
acestui genial poet (1857) nu erau mai mult de treizeci persoane.

Iată unde duce alcoolismul !

De când beau rachiu de prună
Nu mai port căciulă bună,
Nici nevastă cu cunună.
(Poporul)

Alcoolul aliment

De ne-om iubi să bem dintr’un pahar
Si de nimic să nu mai ai habar

Să uiţi necaz şi tot ce a fost amar,

Căci toate trec, viata-i un coșmar !

Un mare savant, Duclaux, fost Director al Institutului
Pasteur din Paris, scrisese un articol 1) im‘itulat: ,,L’alcool ali-
ment”, care a fost speculat la timp de către toţi podgorenii si
negustorii de băuturi spirtoase. Când un om cu autoritatea
științifică a lui Duclaux afirmase că alcoolul este un aliment,
toate ziarele au reprodus cu litere mari titulatura, şi concluziunile
articolului, aşa că toată lumea începuse să bea mai mult si fara
grije, de oarece un aliment este absolut necesar !

Toată lumea avea dreptul să se întrebe: Dacă alcoolul este
aliment si dacă se vorbește si se scrie in contra lui, dece să nu
se mai schimbe subiectul conferințelor ? Ce ? Tot alcool, alcool
şi iar alcool ? Dece să mu se vorbească si în contra cărnei, a
pâinei, cari sunt tot alimente la rândul lor; alcoolul îl stim,
s'a învechit.

In urma lucrărei lui Duclaux, societăţile de temperanta
puteau sa mai existe ? Sălile antialcoolice cu băuturi higienice,
trebuiau să mai aibă fiinţă, ori să fie transformate în baruri au-
tomate cu tot felul de spirtoase alimentare ?

Cititorii noştri trebue de astadata să vadă care este ade-

1) Duclaux. Analele Institutului Pasteur 25 Nov. 1902, reprodus în Bul-
letin Med. 7 lan. 1903.

www.dacoromanica.ro

“vărul în marea problemă a alcoolismului, care ne preocupă în cel
mai înalt grad.

In propozitiunea: Alcoolul este un aliment, pe care negus-
torii de băuturi spirtoase o scrisesera cu litere de aur în debitele
lor, sunt apropiate două cuvinte al căror înţeles adevărat nu este
cunoscut de marele public şi anume: Alcool-Aliment.

Unii cu conștiință, alţii în mod inconștient — cei dintâi
având interesul de-a înşela pe alţii; iar cei din urmă simțind
o plăcere a se înşela pe ei înşişi — au primit această apropiere
de cuvinte fiindcă le convenea, si nu s'au temut decât de o nouă
cercetare asupra acestei afirmatiuni.

Să, vedem dar, pentru o mai bună pricepere, ce este un
aliment ?

Hedon, un distins fiziologist, a arăta: intr’o conferinţă, că
e greu a da o definitiune

Richet Charles, profesor de fiziologie la Paris, spune: „Ali.
mentele sunt substanţele care prin arderea lor în tesu‘ uri, devin
un isvor de căldură gi de energie pentru organism”.

Berthelot crede că: „Aliment este orice substanță care se
poate încorpora organismului”.

Aceste definitiuni ştiinţifice discutabile pot da loc unei de-
finitiuni eclectice cu o concepție mai simplă şi adevărată :

Alimentul este o substanță necesară fiinţei vii, pentru în-
tretinerea şi ameliorarea vieţei”,

Din această ultimă definiţie, putem deduce în mod clar
pentru marele public că numai substanțele necesare și folositoare
v.etei, pot fi alimente. Prin urmare orice substanță periculoasă,
o otravă nu poate fi aliment.

Un aliment nu poate fi otravă! Dar tocmai aci stă eroarea,
căci un aliment poate să nu fie întotdeauna util, depinde de etate,
sex, obicei, cantitate etc.

Carnea, de exemplu, care în mod normal constitue umul
din alimentele cele mai importante, poate fi învechită, prost con-
servată, iar vânatul alterat devine alimentul cel mai toxic, pro-
ducând moartea în scurt timp. Tot astfel icrele alterate, stridiile,
peştele stricat devin cele mai periculoase otrăvuri pentru orga-
nism. lată dar că aceeaşi substanță poate fi aliment sau otravă.

Experiențele riguroase făcute in Europa si America asupra
alcoolului ca aliment la om şi la animale, au dus la resultate in
aparenţă deosebite, dar în realitate absolut identice şi perfect
exacte.

Doi experimentatori americani Benedict si Atwater') au

1) Atwater et Benedict. Etude experimentale concernant la valeur nutri-

tive de l'alcool. Mémoires de l’'Académie Nat‘onale des Sciences. Washington
1902, T. VI.

www.dacoromanica.ro

Tò

studiat cu o riguroasă preciziune ce forță dinamică poate avea
alcoolul în organismul uman. Trei asistenți din laborator : un
suedez, un american si un canadian au fost pe rând închiși într'o
cameră calorimetrică unde aveau un pat, o masă şi un scaun.
Comunicau cu exteriorul prin telefon si puteau să stea lungiti,
sau puteau să-şi cheltuiască forța musculară pe un motociclu,
în care puterea întrebuințată se transformă prin ajutorul unui
dynamo, în curent electric care ardea într'o lampă Edison, iar
căldura produsă de lampă se adăoga la celelalte forme de căldură.
produse de organism.

Se măsurau întâi toate produsele celui închis în camera de
experienţă, fiind nutrit cu alimente lipsite Je alcucl. Apoi s'a.
îniocuit treptat alimentația făinoasă sau zaharoasă prin alcool ;
astfel s'a dovedit că o anumită cantitate de alcool poate înlocui o
anumită proporţie de alimente feculente şi s'a stabilit coeficientul
isodinamic al alcoolului (cantitatea care produce aceeași forţă).

S'au făcut 26 experienţe cu cei trei asistenţi, fie că şedeau
în repaos absolut toată ziua, fie că munceau cu bicicleta. lată.
concluziunile experimentatorilor americani :

„In regimul alimentar a trei oameni sănătoși şi voinici, s'a
putut înlocui fără nici un inconvenient untul, legumele şi alte
alimente analoage, prin alccol, fie «vb fermă de vin, fie sub forma
de spirt curat (80 grame) diluat în apă. Aceste inlocuiri şi schim-
bari nu depind de starea de repaus sau de muncă a consumato-
rului”.
Din aceste experienţe riguroase putem conchide că alcoolul
poate fi aliment, dar numai acel conținut întrun litru de vin
uşor pe zi, cât, adică se arde în organism producând o căldură
necesară.

Această cantitate de alcool (80 grame) o fabrică chiar or-
panismul după ce ficatul a produs din alimentele zaharate şi
făinoase, zahăr sub formă de glycogen.

Hedon între altele arată că toţi fisiologiştii au clasat de
mult alccolul între substanţele alimentare, dar numai în canti-
tate mică.

Cu toții am învăţat din iiceu chiar in ,,Higiena’’ D-rului
Urechiă, atât de clară şi atrăgătoare la citit, că există un grup
de alimente anti-deperditoare ca ceaiul, cafeaua și alcoolul.

Trousseau, celebrul medic francez, spunea acelaș lucru acum
40—50 de ani!) în clinicele sale publicate post-mortem.

Longet, bazat pe experienţele lui Liebig afirma că alcoolul

1) Trousseau. Cliniques médicales de l'Hôtel Dieu. Paris 1894, Vol. IL,
pag. 375.

www.dacoromanica.ro

ocupă un loc distins printre alimente, pu'ând înlocui amylaceele
si substanţele grase.

Bătrâna Europă cunoștea asa dar de mult valoarea alimen-
tară a alcoolului, încât Benedict si Atwater nu au făcut decât
să precizeze aceste noţiuni confirmându-le prin experienţele ri-
guroase din punctul de vedere ştiinţific.

Grasset din Montpellier, Hedon si Roos au permis de mult
unui bărbat voinic care munceşte cu braţele, să bea un litru de
vin pe zi care conţine 8 la sută alcool, ceeace revine la un gr.
alcool pe zi de kilogram greutate ccrp, dar alt nimic, nici un
alcool sub nici o altă formă.

Un muncitor în Franţa care cântărea 80 kgr. avea voe să
bea un litru vin în 24 ore.

Dar pentru a completa edificarea cititorilor ncs‘ri asupra
toxicității alcoolului ca aliment, trebue să amintesc si experiențele
lui Chauveau, savantul fisiologist, care în comunicarea făcută
Academiei de ştiinţe din Paris la 21 Ianuarie 1901, ajunsese la
concluziuni în aparență opuse experientelcr făcute de Americani,

Chauveau, în loc de oameni, sa servit de câini pe cari îi
nutreau cu carne si zahăr. Câinii învârteau la o roată făcând in
mersul lor 24 km. pe zi.

In 54 zile, cu aceiaşi ratie alimentară câinele se ingrasa cu
1 ker.

Apoi s'a înlocuit o parte din zahărul câinelui cu o cantitate
isodonamică de alcool. Câinele nu a mai putut merge deca’ 27
zile şi numai 18 km. pe zi, apoi a slăbit. Ccncluzia lui Chauveau a
fost că alcoolul nu poate înlocui zahărul din alimentarea unui
animal.

Ar părea cu totul deosebiă de concluzia Americanilor: în
realitate este iden‘ica, căci Chauveau dădea unui câine de 20 kgr.
greutate câte 48 grame alcool pe zi, adică o doză de 2 ori mai
mare cât cea întrebuința 4 de Benedict si Atwater la om.

Chauveau dădea, tot alcoolul (48 gr.) într'o singură dată
câinelui, pe când americanii dădeau omului alcoolul în doze frac-
tionate si distamtate. Concluzia deci este că, pe când la câini
20 gr. alcool ar fi fost kune, 48 gr. au fost toxice si wau mai
avut valoarea alimentară nutritivă.

Benedict şi Atwater spun că este permis unui muncitor sa
bea un litru vin pe zi; iar din experienţele lui Chauveau rezultă
că acelaş muncitor nu poate să bea doi litri vin pe zi fără a
suferi consecințe rele.

Grehant a făcut experienţe pe animale injectandu-le alcool
în vine, direct în sânge. Concluziunea precisă la care a ajuns
este că doza tolerată de animal este de 1 cmc. adică 1 gram al-

cool la 1 kgr. animal’); exact ca concluzia Americanilor la om.

După această aridă dar necesară expunere, voi afirma deci
că alcoolul poate fi aliment sau otravă, adică inofensiv sau
toxic, după calitatea si cantitatea introdusă zilnic în organism
în raport cu greutatea corporală individuală.

Dacă altruismul ar fi astăzi mai răspândit în omenire ca
altă data, de sigur că ar fi mai multi acea cari în mod desinte-
resat să se ocupe de binele aproapelui. Dar răsboiul mondial cu
grozăviile lui, cu barbariile lui nepermise, dar cari totuși au
avut Icc, cu consecinţele atât de dezastroase pentru cele mai
multe popoare, ne arată odată mai mult cât de mare dreptate a
avut La Rochefoucauld când a spus că: „Egoismul conduce
lumea”.

Antialcoolismul.

Am fi putut introduce sistemul admirabil Gothémborug,
din Suedia şi Norvegia, în care particularul instruit şi conştient
a venit în ajutorul statului pentru combaterea pericolului alcoolic.
Magnus Hus arătase încă pe la jumătatea secolului XIX-a peri-
colul alcoolismului în ţările scandinave.

La noi s'a tipărit de către savantul meu profesor de medi-
cină legală Mina Minovici, un organ de propagandă intitulat
Antialcoolul. Statul însă nu a ajutat această publicatiume, abo-
natii nu plăteau costul abonamentului, iar unii primari dela tara
îl refuzau, pentru simplul motiv că erau cârciumari-primari. In
acelaş timp (pe la 1900) Rusia cheltuia anual 7 milioane ruble
pe an pentru antialcoclism.

Câtă mizerie se poate vedea in casa betivului, cu deosebire
la tara, unde nu este invalmasala târgurilor, şi a craselor mari!
Aci oamenii sunt mai activi, aleargă toată ziua la ocupatiunile
lor, după afaceri sau muncesc pentru agonisirea traiului greu de
toate zilele, așa că nu au timpul necesar ca să vada pe betivii de
prin cârciumile mahalalelor.

La tara, prin sate, populatiunea fiind rară, betivii se cu-
nosc, apoi locul lor de întâlnire fiind cârciuma, ştie tot satul
cine trage la masea si cine nu. In multe regiuni ţăranul e obişnuit
şi la muncă cu băutura, se ştie chiar că înainte de rasboi toc-
meala la muncă se făcea cu plata în bani, cu mâncare si rachiu
de trei ori pe zi. A fost chiar în armată o epocă nenorocită, când

1) Grehant. Revue Scientifique, 28 Mans 1903, page 385.

www.dacoromanica.ro

se da soldatului dimineaţa un rachiu. Ce bine trăia don Vag-
mistru pe vremea aceea !

La un moment dat problema alcoolismului fiind la ordinea
zilei, s'a înlocuit rachiul din armată prin ceai.

Sa spus de către unii că nu avem alcoolism la tara, ci
numai în orașe. Putem vedea însă din descrierea unui distins şi
modest medic de plasă, regretatul Dr. Soneriu, că avem regiuni
unde bântue alcoolismul. Iată ce spune la 1893 acest apostol:

„In târgul Suliţa, cu 2784 suflete din cari 630 creştini și
2115 izraeliti, jud. Botosani, unde sunt stabilit de câteva luni
ca medic al plăşii cu acelaș nume, n'am văzut până astăzi nici
un evreu beat, dar câţi români de ambele sexe am văzut căzuţi
pe stradele și prin santurile târgurilor, mi-e greu a vă nota”.

„Evreii cei mai săraci cari în timpul săptămânii se nutresc
ca şi ţăranii nostri, fac tot posibilul si se ospătează bine Sarn-
băta.

„Țăranii români însă, în urma mizerabilei hrane din cursui
săptămânei, petrec toată Dumineca la crâșmă fără să guste alt-
ceva decât rachiu. O mare parte dintre aceştia continuă aceste
petreceri până a doua zi târziu.

..Martea natural că nu le mai trebue nimic, căci zac toată
ziua după cuptor truditi. Nu-i mirare că nu găsești nici ouă la
cele mai multe gospodării țărănești, căci oul cald încă îl duce
a crâșmar, acela care are fericirea a pune mai curând mâna
pe el. In zilele de sărbători, nefiind de ajuns cantitatea de rachiu
ce se poate procura pe câteva ouă, trebuesc vândute păsări. Pen-
tru trebuinta acestor satisfaceri de alcool, au bietii români din
sate, târgurile unde le es negustorii evrei spre întâmpinare până
la un kilometru și mai departe chiar.

„E adevărat că afară de păsări, multi dintre țărani mai au
şi oi, dela cari tot numai cu rachiu se aleg etc... Cum că rachiul
e cauza tuturor nenorocirilor, se poate ccnvinge oricine, vizitând
într'o zi de sărbătoare o crâșmă dela sat, sau pe oricare din cele
30 crasme ale târgului acesta. Toate sunt pline de români fara
distincție de sex şi etate. Ba se văd în mijlocul mulțimii impene-
trabile, femei cu copii la sân, ținând rând cu ceilalți. Se poate
vedea aci în toată goliciunea ei, degradarea fisică şi morală la
care poa'e aduce alcoolul pe om.

„Mi s'a întâmplat ca, povatuind pe unul beat la culme să
se lase să fie dus acasă, sa împotrivit crâșmarul cu energie, zi-
când că aceştia susțin comerțul ! ete.”

Iată dar tristul adevăr, spus de un medic cu durerea în
suflet, de cele văzute într'unul din frumoasele sate ale Moldovei
poetului:

La Moldova cea frumoasa
Viata-i dulce si voioasă

L’al Moldovei dulce Soare
Creste floare langa floare.

Daca rasfoim Istoria higienei in Romania din 1901 de re-
gretatul si savantul meu profesor Felix, vedem că s'au propus
măsuri administrative, fiscale și religioase pentru a scumpi bä-
turile, a se imputina debitele, a se restrânge numărul sărbătorilor
si timpul când cârciumile pot rămâne deschise.

S'au creat aiurea societăţi de abstinență, de temperanti,
în statele cu organizatiuni sanitare mai vechi si mai bune. Sau
creat aziluri pentru corijarea betivilor, s'a recomandat controlu.
alimentar asupra purității băuturilor, s'au pedepsit aspri falsi-
ficările, s'au convocat congrese nationale si internationale pentru
combaterea alcoolismului.

In timpurile mai îndepărtate se aplicau măsuri mai eficace.

Carol cel Mare oprea a se ridica toasturi si a se invita
prieteni la chefuri.

La 1536 regele Francisc II a pedepsit beţia cu închisoare
șI recidiva cu tăerea urechilor.

La 1736 George II pedepsea beţia tot cu închisoare, iar
în caz de crimă comisă în stare de beție, nu se admitea beţia
ca motiv pentru micșorarea pedepsei. (Circumstantele atenuante
de azi, nu existau ca termen juridic).

In 1913 în Suedia şi Danemarca betivii perdeau dreptul
de cetăţean şi nu puteau vota ca alegători. Au urmat apoi în
diferite state legiferări pentru a înfrâna vitiul betiei, dar nu au
dat rezultatele așteptate.

Mişcarea. antialcoolică pare din nou a-şi face o cale sub
diferite forme. As.fel, Americanii au voit să desființeze cu to ul
băuturile depe vapoarele lor cari fac cursele in Europa. Pasa-
gerii însă nu vor să se îmbarce pe un vapor care n'ar avea...
băutură ! Iată de ce America e numi 4 azi: le pays sec!

Alții vor să urmeze o cale eclectică : să bea putin si numai
din anumite băuturi cari sunt inofensive.

Dar iarăși voința americană nu vrea să cedeze: libertatea
nu ar admite că omul să nu fie stăpân pe banul lui, să bea si
să mănânce ce vrea, când vrea și cât vrea.

In unele ţinuturi sunt cluburi organizate contra alcoolis-
mului; se poate bea numai ceai sau limonadă. De sigur că au
membri îndeajuns pentru funcționarea clubului, dar nu pentru
înfrânarea alcoolismului. Contrabanda prin toate mijloacele
creşte zilnic.

Cea mai bună măsură până la reorganizare serioasă, mi se

pare ca ar fi azi micşorarea treptată a consumatiei băuturilor
alcoolice, prin imputinarea iarâși progresivă a localurilor si prin
închiderea lor la anumite ore.

Iacă că în Italia un mare număr de localuri se închid Du-
minecă după amiază dela ora 3, din propria inițiativă a patro-
nilor cârciumari, cari vin astfel în ajutorul statului pentru com-
baterea alcoolismului. Primul Ministru al Italiei, Mussolini, le-a
şi mulţumit în public pentru această măsură spontanee atât de
utilă patriei.

Se ştie cât de mult s'a scris asupra cauzelor cari duc pe
consumator în cârciume, în cluburi, in localur: variate de pe-
trecere nesfarsita! Este lipsa unui interior agreabil la ei acasă.
Cy deosebire clasa muncitoare duce greu această lipsă. Din cauza
locuinţei insalubre, neîncăpătoare, fără lumină, fără nici o atrac-
tie, cu sgomot şi sărăcie etc., ei se duc la cârciumă, la bar, unde
au spaţiu si lumină, iar la tara îi atrage bău ura tare, excitanta,
pe care nu o au acasă.

Factorul cel mai important pentru lupta contra alcoolismu-
lui ar fi femeea.

Femeea, această ființă minunată, isvor nesecat al tuturor
fericirilor ca şi al tuturor nenorocirilor, e drept că dacă ar şti
să se facă respectată și totdeauna iubită, să fie cât mai curată,
să caute a face interiorul casei cât mai luminos şi vesel, şi-ar
ţine bărbatul muncitor lângă dânsa totdeauna. El n'ar avea ce
mai căuta, la cârciumă dacă i-ar plăcea să stea acasă si i-ar
plăcea, dacă locuinţa, şi femeea ar avea alt aspect.

Iată dar că e nevoe de o cultură şi de o educaţie specială
a femeei in această directiune casnică si cu privire la alcoolism.
Să ştie cum să inspire copiilor încă mici desgustul pentru bău-
tură, iar nu să facă ca astăzi, la țară, când se duce cu ei aproape
zilnic la cârciumă.

Ignoranta este în primul rând cauza acestui rău, după cum
cu drept cuvânt se poate spune că ignoranta este cauza tuturor
relelor.

Avem unele sate, în care 70% din populaţie este analfabetă.
Cum am putea pre inde ca acolo educaţia copiilor să se facă
în vederea unei vieţi sobre şi cu obiceiuri altele decât cele
de azi?

S'au clădit prin silinta d-lui Ministru Angelescu, eminentul
chirurg şi om al scoalei, un mare număr de şcoli noi, ceeace e
perfect pentru cultura națională.

Am arătat în trei articole publicate (Octombrie și Noem-
brie 1922) în „Viitorul” intitulate „Şcoala Nouă”, cum înţeleg
eu că ar trebui clădite nouile şcoli rurale din întreaga ţară,
după un plan tip şi mai ales cum ar trebui să funcţioneze în

viitor, ca îndrumare pentru o noua higienă socială, şcolară şi in-
dividuală care astăzi lipseşte aproape cu totul în cele mai multe
scoale.

Dar, pentru a termina, iata ce spune azi stiinta asupra con-
secintilor nocive ale alcoolismului :

Alcoolismul este intoxicatiunea cronica care rezulta din
uzul obisnuit al alcoolului chiar atunci cand omul nu se imbata.

Este o mare greșală a crede că alcoolul e necesar munci-
torilor cari se dedau la munci obositoare, că predispune la muncă
sau că repară și întărește puterea. Excitatiunea artificială pe care
o produce, trece repede, urmează apoi depresiunea. nervoasă si
slăbiciunea. In realitate alcoolul nu e necesar nimănui și e vătă-
mător pentru toată lumea.

Obiceiul de a bea rachiuri duce repede la alcoolism, dar
si băuturile zise higienice contin alcool, nu este decât o diferență
de doze.

Cel care bea zilnic o cantitate prea mare de vin sau bere,
devine alcoolic în mod tot asa de sigur ca si cel care bea rachiuri.

Băuturile aşa zise aperitive, liquerurile aromatice (absin-
tul, menta, melissa etc.) sunt cele mai periculoase pentru că în
afară de alcool, contin esențe cari sunt otrăvuri puternice.

Obiceiul de a bea atrage după sine lipsa de afecţiune pentru
familie, uitarea îndatoririlor sociale, desgustul pentru muncă, deci
mizeria familiei, apoi hotia si crima.

Obiceiul de a bea duce pe om la spital, căci alcoolismul pro-
duce boalele cele mai ucigătoare, ca: paralizia, nebunia, boalele
stomacului și ale ficatului, hidropisia ete.

Alccolismul este una din cele mai frequente cauze cari fac
să apară în organism tuberculoza.

Alcoolismul complică şi agravează toate boalele acute: febra
tifoidă, brânca sau pneumonia, cari la un bolnav sobru s'ar fi
terminat prin vindecare, omoară repede pe alcoolic.

Obiceiul de a bea al părinţilor cade asupra copiilor. Dacă
copiii născuţi din parint: alcoolici au trăit câteva luni, sunt apoi
ameninţaţi de idiotie şi de epilepsie, sau mor de meningită tu-
berculoasă, ori mai târziu de ftizie.

Pentru sănătatea individului, pentru existența familiei,
nentru viitorul Patriei, alcoolismul este unul din cele mai teribile
iiagele.

Iar ultimul cuvânt l-a spus Georges Guillain, un savant
membru al Academiei de medicină din Paris, în comunicarea sa.
din Aprilie 1929 întitulată :

L’aleootisme mondain,
La nocivité des cocktails

Vorbind de obiceiul acestor baturi tari, preparate cu e-
sente toxice, arată că nu se obicinuesc numai în lumea curselor,
a teatrelor, a artelor şi literelor ci a pătruns în familii. Se con-
struesc baruri în apartamente şi baruri portative pentru auto-
mobile, Se găsesc baruri în toate staţiunile balneare gi clima-
terice.

După război, alcoolismul a progresat. Din aceas'ă, cauză
savantul medic a observat: insomnie simplă, depresiuni anx!-
oase, inaptitudine la munca intelectuală, reactiuni nervoase in-
pulsive, apoi epilepsia tardivă, nevritele, accidentele de circu-
latie etc.,,,

Acest obicei a fost introdus in Europa începând cu Franţa
„par les femmes de ce pays sec”, adică din America. Femeile şi
fetele francese au lua. acest obicei prin snobism si un număr
dintre ele sunt alcoolice.

FRUMUSETA PĂMÂNTULUI ROMÂNESC

Conferință ţinută de D-1 Prof. J. Simionescu la 22 Februarie 1931
(Rezumat).

Natura nu dă omului numai ceea ce-i este trebuitor pentru
traiul ziinic. Ea îi procură adesea susţinere sufletească puter-
nica. Prin podoabe de amănunt — florile, — prin îmbinare măe-
strită a formelor neinsufletite, alcătueşte din cer si pământ,
tablouri care nu rămân fără influență trainică asupra omului.

Ea imprimă adesea caractere deosebitoare nu numai în fi-
z.cul razselor, dar în manifestatiunile intelectuale ale oameni-
lor. Senitătatea filosofiei lui Ruskin, blandeta bătrânului apro-
piat de cele veşnice, mărturiseşte singur că le datorește în bună
parte Highlandurilor scotiane, pe care le contempla într'una,
munți bătrâni acoperiți cu tinereta strălucitoare a pajiştelor
verzi ; cu ele sta adesea de vorbă. Insondabilul sufletesc din ope-
rele lui Ibsen este corespunzător adancurilor liniștite ale fior-
durilor norvegiene, ca şi contrasturilor dintre seninul cerului,
albastrul apei si asprimea munţilor acoperiţi cu zăpadă.

Din păcate, la noi natura nu este cântată, cercetată ca in-
spiratoare sau ca sănătoasă temeinicie a gândurilor. Dintre
scriitorii nostri singura Bucuna Dumbravă are cele mai caldu-
roase şi înviorătoare pagini mai ales despre frumosii noştri
munţi, mai adânci accente de dragoste de cât chiar Vlahuta în
România pitorească.

Nu doar ca Tara noastră este lipsită de farmec natural.
Dimpotrivă. Puţine ţări pe lume au cuprinsă în granițele lor o
plastică mai armonioasă. România nu e nici ca Svitera numai
munți aspri, doboritori prin măreţia lor; nu e nici ca Rusia de
Sud numai stepe fără margini.

Pământul nostru are un relief atât de variat, dar atât de
armonic, încât pare că natura, l-a plăsmuit rupând din toate
tinuturile câte ceva din variația bogată şi caracteristică, a aces-
tora si alunandu-le grimadă în spaţiul restrâns al ţării noastre.

www.dacoromanica.ro

Carpaţii fagaraseni, primăvara si toamna, iti amintesc de Alpii
cu scufie netcpita de zăpadă. In vremea verii fac să-ți treacă
dorul de Pirinei. Bucegii sau Hăsmașul mare sunt frânturi din
Tirolul de nord, după cum Petrosul și Inăul, prin masivitatea,
lor impunătoare, nu sunt deosebiți de masivele Alpilor centrali.
De la munte, cu pășuni mai înflorite, după spusa străinilor, de
cât cele de pe aiurea, te scobori pe treapta dealurilor înalte, cu
vârful urorit de fagi, cu coastele bătute de soare, numai livezi
şi vii. O preumblare, primăvara, spre Cisnădia si Cisnadioara
de lângă Sibiu, iti arată un colt din Japonia, de pe vremea in-
floririi ciresilor.

Munţii şi dealurile sunt încercuite de jur împrejur de eo-
line mai joase, pe spinarea cărora se urcă plugul, sau de sesuri
netede, valuri de aur şi argint, cât ţine vara. Pe toate le încinge
Nistrul, cu vale asemenea cu a Moselei, sau Dunărea, cel mai
de seamă fluviu al Europei.

Ori unde iti întorc. privirea, e numai belșug şi frumuseta,
Năsipuni sterpe ca în Danemarca nu se văd. Unde sunt mai în-
tinse dau vinurile vestite de Saba, lângă Cetatea Albă. Stanci
neproductive nu acoper ţinuturi mari. Chiar unde există, ca
în nordul Moldovei si al Basarabiei, dau viata industrială lo-
cală, prin varul căpătat.

Peste pământul atât de variat, rar nu bate soarele, ascuns
mai îndelung printre nori, de regulă revarsă lumina ce dă far-
mec formelor pământești sau căldura ce schimbă Coasta de
Argint de la Balcic, într'un colt mediteran, cu smocaini si mig-
dali. Mai cu seamă toamna este anotimpul nu numai al belsu-
gului ca aiurea, ci al zilelor senine, blânde, si al tablourilor ne-
intrecute de culori, asvârlite pe câmpii, dar mai ales pe intune-
catul frunzar al pădurilor.

Printre multele colţuri pline de farmec ori cand, iarna ca
si vara, în cuprisul ţării noastre sunt alte colțuri de un pitoresc
cum nu se mai întâlnește aiurea. Sălbateca vale a Bicazului e
neîntrecută, iar ca Valea Dunării între Baziaș şi Orşova nu
există alta în toată Europa. Primăvara si vara vin străini în
Delta Dunării ca să admire noianul de păsări de tot soiul, mai
bogat de cât al păsărilor din Delta Nilului. Raiul Păsărilor e
numels unui volum de fotografii minunate scoase de Bernargik.
trimes special al Academiei de Ştiinţe din Viena, ca să fotogra--
fieze minunatiile demne de cunoscut de pe pământul întreg.

Natura a fost darnica pentru noi în toate. In viata omenirii
însă Natura, e elementul pasiv. Omul e elementul activ; el mă-
reste rodnicia, o valorifică, după cum împlinește frumuseţile
naturii de a face mai atractivă prin ceea ce plasmueste. La noi
e vremea ca omul să nu lase darurile naturii nevalorificate, tru-
mnusetea plaiurilor noastre necunoscute. Altfel, păcat de toată.
dărnicia Naturii.

www.dacoromanica.ro

VIATA SI OPERA LUI LOUIS PASTEUR
Conferinta D-lui Dr. M. Nasta, ţinută în seara de 1 Martie 1931

(Rezumat) .

Louis Pasteur s'a născut în orășelul Déle ca fiu al umui
tăbăcar. După ce a învățat întâiu în orășelul părinţilor lui,
Arbois, apoi la liceul din Bezancon, a intrat în 1843 in scoala nor-
mală din Paris.

Plin de râvnă pentru ştiinţă, a consacrat primele lui cer-
cetări științifice unui studiu asupna acidului paratartric, Ceeace
învățați de seamă nu văzuseră înaintea lui, se dezveli, ca prin
minune ochiului si mintei agere a lui Pasteur. Acest acid nara-
tartric, datorea inactiunea lui fata de lumina polarizată, singu-
rul caracter prin care se decsebia de acidul tartric, impreju-
rarei că era alcătuit din doi acizi, de aceiaşi compoziţie chimică,
dar cristalizând în mod diferit. Fiecare din aceşti acizi devia
lumina polarizată, unul la dreapta, celălalt la stânga, amestecul
lor însă era, inactiv.

Pasteur mai observase încă un lucru, în cursul acestor
cercetări, şi anume faptul că acești acizi paratartrici, drept şi
stâng, pe care reactiunile chimice nu puteau să-i deosebească,
se commortau deosebit fata de fermentatiunea produsă de o
ciupercă zisă Penicillium Glacum, care atacă numai acidul para-
tartric drent.

Acest fapt destevtă interesul lui Pasteur pentru studiul
fermentatiilor. Teoriilor mai mult sau mai putin ştiintifice. care
cătutau să explice acest fenomen misterios al fermentatiei, Pa-
steur le onunea explicaţii bazate pe observație si exneriente.
Prima îi arăta că în toate lichidele în fermentație există niste
mici corpusculi de formă variată, care constituesc floarea sau
vălul ce se formează la suprafața lor ;a doua i-a permis să do-
vedească faptul că nu există fermentație dacă acest văl e dis-

www.dacoromanica.ro

trus si că, pe de altă parte, e de ajuns să adăugăm unui lichid
ce poate fermen:a o urmă din acest val, pentru ca el să crească,
să, se înmulțească si să determine fermentația. Faptul, că atât
prin examenul microscopic cât si prin observaţia directă se
putea constata o înmulţire a acestui văl era pentru Pasteur
dovada cea mai evidentă că el este constituit de nişte mici vie-
tuitoare de aceiaşi natură cu infuzoriile.

Evidenţa faptelor nu o putea nega nimeni şi toţi aaver-.
sarii lui Pasteur fură nevoiţi să recunoască prezenţa fermen-
tilor vii în lichidele în fermentație, înză asupra rolului pe care-l
aveau aceste ființe, părerile erau diferite. Pentru unii, fermen-
tul nu era cauza fermentatiei, ci un produs al ei; aceste ființe
se formau în lichidul fermentat. Aceste obiectiuni silira pe
Pasteur să atace chestiunea generaţiei spontanee. O vieţuitoare
nu poate naşte decât din altă vieţuitoare, nu există produs or-
ganic sau neorganic, care să pcată da naştere unei fiinţe vieti'-
toare. Oriunde o fiinţă apare, ea s'a născut dim altele de acelaşi
fel. Printr'o serie de experiențe memorabile, de o preciziune si
valoare demonstrativă, la care nici până acuma nu s'a mai putut
adăuga nimica, Pasteur arătă că dacă ~upunem un lichid la fer-
bere pentru a distruge toţi germenii vii aflători intr’insul, daca
apoi impedicam ca aerul din afară încărcat cu praf și nenumă-
rati germeni microscopici să pătrundă în vasul nostru, putem
conserva la infinit acest lichid. fără ca să se tulbure, fără ca
să fermenteze.

Din aceste experienţe s'a născut toată technica si princi-
pala instrumentatie a bacteriologiei, care şi astăzi, încă lucrează
cu metodele imaginate de Pasteur.

In curând Pasteur fu chemat să dea cea mai întinsă apli-
care practica acestor cercetari. Numit la 1855 decan al Facul-
tatei de Stiinte din Lille, intr’o regiune in care industriile de
fermentatie constituiau ocupaţia de căvetenie a locuitorilor, el
fu pus în situaţia de a studia mai de aproape acesta fenomene,
în dorinţa mai ales de a înlocui cu metode științifice, empirismul
care până atunci conducea pe industriaşi în activitatea lor.

Intr'adevăr, nu-i trebui multă vreme lui Pasteur, spre a
se convinge că diferitele alteratii pe care le sufereau alcoclurile,
ca vinul, berea, etc., în cursul fermentatiei si care se produceau
adesea, în mod cu totul neaşteptat, distrugând uneori producţia
unui an întreg, erau datorite unei imfectii, adică prezenţei, pe
lângă fermentul specific, a unei alte ființe microscopice care
determina o altă fermentație. Examinând sistematic la micro-
scop asemenea lichide alterate, el găsi că !a fiecare alteratie co-
respunde vn anume microorganism, şi duvă putin timp reuşi să
stabilească o serie de măsuri preventive destinate să asigure

«curăţenia fermenlului utilizat, evitand astfei alterările nepre-
văzute şi scutind industria de pagube însemnate.

Iată dar că şi aceste alteratii ale vinului, boalele vinului
cum li se mai spunea, erau determinate tot de nişte fiinţe vietui-
toare. Boale ale vinului, putrefactii ale materiei organice, aceste
cuvinte prin identitatea lor cu altele sugerau apropierea cu
boalele fiinţelor superioare, cu putrefacția si gangrena rănilor.
Care această asemănare pur exterioară 34 nu fi avut la bază
şi o identitate mai adâncă a fenomenelor? Iată chestiunile care
începeau să incolteasca în mintea Jui Pasteur, întrebări care re-
buiau în curând să se desvolte rodnice si cuceritoare.

Pentru mcment însă alte preocupări se impusera atenţiei
lui Pasteur, distrăgându-l, în aparenţă de la problemele care-l
interesau. In sudul Franței unde în ţinuturi întregi creşterea ver-
milor de mătase forma singura îndeletnicire a locuitorilor, un
flagel care amenința în curand să lase pe drumuri, saracindu-
le, sute şi mii de familii, se întindea în fiecare an. De câţi va
ani avăruse printre vermij de mâtase o bcala care-i omora cu
miile; crescătoriile s2 goleau, una dupa alta, toate încercările
de a stavili răul, dăduseră greş.

Chimiztul Dumas, ministru al Instrucţiunei Publice, se
gândi atunci să trimeata pe fostul lui elev, Pasteur, să studieze
această boală. Sace ani a consacrat Pasteur acestor cercetări.
Intr'un domeniu care-i era cu totul necuncscut, a fost nevoit
mai întâiu să-şi insuseasca cele mai elementare noţiuni asupra
chestiunei, dar totuşi după numeroase rataciri pe căi greşite,
a ajuns la cunoasterea adevărului.

Boala vermilor de mătase ,.Pebrina”’, e datorită si ea unor
micro-organisme, care imfectează corpul viermelui şi al flutu-
relui, se transmit prin ouă si astfel infectează generații întregi.
Singura măsură de apărare constă în examinarea microscopică
a perechilor de fluturi care sunt puşi la ouat. Ouăle acelora care
zu fost găsite infectate, trebueac aruncate, păstrându-se numai
acelea ale fluturilor indemni. Graţie 2 cestor metode preconizate
de Pasteur si care mai sunt si astăzi în ființă, sericicultura a
fost salvata de acest flagel.

In urma acestcr studii, ideile hii Pasteur asupra naturei
boalelor infecțioase se lămureau din ce în ce mai mult. Ceea ce
ln înczrut fuseze pentru el numai o bănuială, acuma devenea
certitudine. Supuratia, atât de asemănătoare cu o nutrefactie,
nu putea fi vrodusă decât de microorganisme care purtate de
aer, de instrrmente sau pansamente murdare. infectau rănile.
Spiritul lui si dorința lui de a traduce numai de cât in fapte
binefăcătoare adevărurile pe care le descoperea, găsiră curând
-şi mijloacele de combatere a infecţiei.

Pansamente sterilizate, instrumente de asemenea sterili-
zate prin ardere în flacără, curăţenia mâinilor chirurgului, erau
măsurile pe care le găsia Pasteur necesare pentru a asigura
curăţenia şi vindecarea rănilor, măsuri, graţie cărora chirurgia
a putut să ia avântul pe care l-a luat, în ultimele decenii. In ace-
laşi timp un chirurg englez de la Liverpool, Lister, obținea vin-
decări minunate, de când întrebuința, inspirat de cercetările lui
Psteur, antisepticele, pentru dezinfectia rănilor, a mâinilor si 2
instrumentelor chirurgicale.

Ceia ce însă lipsea lui Pasteur era proba experimentală a
naturei microbiene a boalelor. Incă de pe la 1865 Davaine vă-
zuse în sângele animalelor moarte de cărbune, nişte bastenaşe
microscopice, bănuind că ar exista o legătură între ele și această
boală. Pasteur graţie metodelor pe care le pusese la punct, reuşi
să. cultive aceste bastonase, si cu cultr-ile astfel obţinute să
provoace boala la animale. Putin timp după aceea el arătă că
furunculul şi osteomielita sunt datorite stafilococului, că strep-
tococul este agentul patogen al infecţiei puerperale, că holera
găinilor este si ea datorită unui microb.

Inoculand intr’o zi nişte găini cu culturi vechi, el constată
că găinile nu se mai îmbolnăvesc, dar, care nu-i fu mirarea
când peste cât-va timp, inoculând aceleași găini cu microbi, de
astadata virulenti, văzu că ele rezistă la infecţie pe când alte
găini care nu mai fuseseră incculate mureau de infecţie. Ime-
diat Pasteur îşi dădu seamă că în anumite condițiuni, microbii
îşi pot perde virulenta, si că astfel atenuaţi ei au proprietatea
de a vaccina în contra infecţiei cu bacili virulenți, după cum vac-
cinul lui Jenner vaccinează în contra variolei,

Graţie acestei metode Pasteur prepară în curând vaccinul
anticarbunos, Experienţa. memorabilă de la Pouilly le Fort (31
Maiu 1881) prin care el demonstra pe o scară întinsă și în fata
unui public numeros de medici si veterinari efectele minunate
ale acestei vaccinări, reprezintă poate cea mai imvortantă dată
din analele medicinei; prin ea se puneau bazele vaccinarei pre-
ventive, una din cele mai importante şi bogate în consecințe des-
coperiri.

O nouă descoperire era însă menită să dea numelui său
popularitatea cea mai mare pe care vre-un om de ştiinţa a
atins-o vre-odată şi să-l ridice la rangul de cel mai mare bine-
făcător al neamului omenesc. Nu atâta prin frecvența ei, cât mai
ales prin snectacolul înfiorător sub care se prezintă si prin aceea
că este întotdeauna mortală, turbarea era o boală care impre-
siona imaginaţia multimei. Deşi nici astăzi nu i se cunoaște
agentul patogen, si mai este încă misterioasă prin atâtea laturi
ale infatisarei ei, si azi mai suntem minunati, de preciziunea, de
priceperea aproape supra omenească, cu care Pasteur a stabilit

www.dacoromanica.ro

în scurt timp aproape tot ce se știe despre ea. Cu o îndrăzneală
de concepţie cu adevărat genială, el îşi dădu seamă că în lipsă
de microb cultivabil, sistemul nervos, adică creerul şi măduva
trebuese întrebuințate ca material infecțios, si aplicând acestor
ţesuturi procedeele lui de atenuare, prin învechire şi uscare,
reuşi astfel să prepare vaccinul antirabic. Experiențele pe câini
îi demonstrară eficacitatea, şi în curând, micul alsacian, Joseph
Meister, fu primul om salvat de la moartea prin turbare, de
către Pasteur.

Desi sunt numai 45 de ani de atunci, cine poate enumera
numai, toate aplicaţiile minunate pe care descoperirile lui Pas-
teur le-au avut pentru industrie, agricultură si pentru sănătatea
neamului omenesc, cine ar putea numai, aproximativ, să apre-
cieze sutele de mii si milioanele de vieți omeneşti salvate
prin ele ?

Ce departe suntem de primele lucrări ale normalistului
Pasteur asupra acidului paratartric, şi totuşi ce logică legătură
între ele, ce armonios edificiu! Te întrebi privind opera, lui, ce
trebuie să te minuneze mai mult, frumuseţea admirabilă a ace-
stei minţi atât de perfect si armonios organizate, sau splendoa-
rea roadelor şi mulțimea binefacerilor pe care le-a revărsat azu-
pra neamului omenesc.

Dar geniul lui creator nu ar fi deajuns ca să ne exvlice
‘cum toate descoperirile lui au luat din primul moment infati-
zare de asa rodnică binefacere, şi versonalitatea lui ne-ar fi in-
complet cunoscută dacă am trece sub tăcere însuşirile lui su-
fleteşti. Nespus de simţitor la durerile altora, suferințele pe
care le vedea în jurul lui îl dureau ca ale lui proprii, și nenoro-
cirile de care nici el nu a fost cruțat in viata i-au fost numai
ca un imbold puternic pentru a căuta să aline pe acelea ale se-
menilor săi. Această carte a sufletului, o mărturisește chiar el
când spune: „Qu'il serait beau de faire la part du coeur dans
les grandes découvertes scientifiques”.

Mai mult ca oricând astăzi când omenirea sângerează încă
pe ruinele adunate pretutindeni de răutatea si prostia omenea-
sca, ni se înfăţişează mânșăietoare pilda vietei lui Pasteur, do-
vedindu-ne că în neamul omenesc există totuşi comori de inte-
lepciune şi bunătate, care pot reda într'o viata de om, tot ceea
ce multimile inconștiente au distrus în deslantuirea patimilor
vestiale.

ACUM 100 DE ANI

Conferinţa D-lui Aureliu M. Eliescu, ținută în seara
de 15 Martie 1931

Doamnelor şi Domnilor,

Subiectul conferinței mele din astă seară „Acum 100 de
ani” pare la început bizar, neînțeles.

Cei dintâi care mi-au atras atentiunea au fost prietenii
mei dela, „Omul Liber”, care, când m'am dus să-i rog să anunţe
conferința prin gazetă și le-am spus titlul, s'au arătat foarte
nedumeriti. Ce este asta „Acum 100 de ani”? Istorie, filosofie,
literatură ?

Le-am spus că este câte ceva din toate astea,

Si fiindcă, din practică ştiu că auditorul urmărește cu mai
mult interes o conferinţă. al cărui subiect este cunoscut dela în-
ceput, în scurt, vă spui de acum subiectul.

„Acum 100 de ani” este viaţa politică, socială pe care o
trăia România acum 100 de ani. Dar mă veţi întreba dar dece
acum 100 de ani, si nu 2, 3, 4 sau 5 sau mai mult. Iată de ce.

Istoria ţării româneşti s'a desvoltat în cicluri. Au fost.
începuturi anevoioase ca la toate popoarele şi s'a mers desvol-
tându-se; a venit apoi o cauză care a oprit această desvoltare;
viata românească părea că se stinge. Apoi și-a luat sborul
din nou spre desvoltare; din nou aparenţă de moarte pentru ca
să renască din nou.

Si acum 100 de ani este tocmai sfârşitul unui ciclu, și
începutul unui alt ciclu.

D-lor si Domnilor, pentru ca să lucrez această conf. a tre-
buit să citesc multe cărți asupra istoriei Românilor şi să-mi dati
voe să vă spui că la nici un istoric nu am găsit sintetizată
Is‘oria noastră aga de bine, așa de complet ca într'un discurs:
politic a lui Take Ionescu,

Nu şiiu, este dragostea netarmuriva pe care am pas.rat-o
ilustrului dispărut care mă tace să vad un geniu in T, Ionescu,
sau este inur'adevăr genială sintetizarea istoriei noastre asa
cum a fost concepută de Take Ionescu.

Cand acum cativa ani, tot aici la Ateneu am vorbit despre
T. Ionescu, intre multe alte discursuri însemnate din viata lui
politică am reprodus şi parte din discursul prin care ilustrul
dispărui sintetiza Istoria Românilor.

Fiindcă eu poate să mă insel vă fac pe Dvs. judecători.

Discursul a fost pronunţat la 5 Martie 1892. Take lo-
nescu era ministru în cabinetul Lascar Catargiu si răspundea
şefului liberalilor de atunci Dimitrie Sturdza la învinuirea
ce se aducea guvernului că stă nepăsător la suferinţele îndu-
rate de Români sub urgia ungurească. Şi iată ce spunea Take
Ionescu.

„Aţi adus în Parlament chestiunea Românilor din Ungaria.
„Inainte de a explica pentru ce aţi făcut-o, înainte de a cer-
„ceta ce aţi voit — în orice caz eu am convingerea adâncă că
„rău ati facut — dati-mi voe să vă întreb: ati văzut un prece-
„dent în această privinţă?

„Văzut-aţi vreun Parlament ocupându-se cu chestiuni de
„această natura? Şi când vorbesc cu d-voastră, nu mă ocup de
„deputaţii tineri, cum sunt: d. Balș şi d. Grădişteanu, cari, daca
„sunt din stofa din care se fac oamenii de Stat, n’au avut încă
„ocaziunza să seada pe aceste bănci unde se pricepe raspun-
„derea situatiunei; dar discut cu d-voastră, care n’ati putut
„vorbi cu o ardoare juvenilă, căci ştiţi că o asemenza ardoare,
„la oarecare vârstă, se cheamă a doua tinereţe, şi a doua tinereţe
„mu trebue să sosească nici odată la constituţiile sănătoase.

„Pentru că ati vorbit de chestiunea Românilor din Unga-
„ria ca şi cum ar data dela 1885, sau dela 1883, sau dela 1888,
„daţi-mi voe să vă spun că chestiunea. aceasta este mai veche,
„atât de veche, ca si existența poporului românesc.

„Intrebatu-v'aţi d-voastră dacă nu este ceva caracteristic
„în modul în care a fost zămislit acest neam, si dacă in istoria
„lui de veacuri el n'a suferit consecinţele acestui fapt carac-
„teristic ?

„Neamul românesc, d-lor, nu s'a desvoltat ca toate cele-
„lalte neamuri. El a fost creatiunea unui mare împărat, a unu.
„mare om de geniu, care voia să răspundă la o nevoe s:rategică.

„Le acea neamul românesc nu se întinde ca celelalte nea-
„muri pe cele două maluri ale unui râu, mărginit între două
„lanţuri de munţi, el se află călare pe un sir de munţi ca o san-
„tinelă gata să lovească și în dreapta și în stânga.

„De aceea si acest neam românesc este despărțit prin cul-
„mile Carpaţilor în două trunchiuri.

„In acest fapt sta, poate, secretul discutiunilor noastre de
„azi. Nu de ieri, nu de alaltăeri, nu de 100 de ani, Români au
„trăit uniţi sufleteşte si despărțiți poli iceşte în totdeauna,
„afară de rari momente, în tot cazul dela căderea imperiului
„Bulgaro-Român, granița politică au fost crestele Carpaţilor,
„însă niciodată mau fost şi graniță naţională între Românii de
„dincolo şi intre Românii de dincoace.

„Viaţa unora s'a întregit prin viaţa celorlalţi şi când la
„Nord, când la miază-zi de Carpaţi a ars mai vie flacăra româ-
»nismului. De două ori, la intemeiarea principatelor şi la rena-
„terea literară, torta romanismului a fost ţinută de Românii
„de dincolo, în alte epoci ea a fost aprinsă aci, aci unde este,
„orice aţi zice, temelia românismului.

„Ca să spuneţi un lucru, aşa de simplu si cunoscut de toţi,
„ca să spuneţi că neamul românesc, despărţit politiceste, su-
„fleteşie a rămas intact, ca să spuneţi că el, pe cele două laturi
„ale Carpaţilor, a fost şi este în luptă cu alte neamuri, ca să,
„Spuneți acescea, d-voastră, cameni politici, ati luat cuvântul la
„Adresă, si ati introdus precedente necunoscute în alte Parla-
„mente, afară de Grecia.

„Şi dacă nu este aceasta, şi nu poate fi aceasta, vă întreb:
„Ce v'a speriat? Ce v'a facut să vorbiti? Cereti Camerei să se
„facă ce? Un lucru rău, un lucru nefolositor, sau un lucru umi-
„litor? Căci dacă, cereti României pur și simplu să spună că are
„simpatii, atunci nu vedeţi că ne-am dispretui pe noi, dacă am
„crede că lumea avea nevoe sa i-o spunem? Dacă cereti să tra-
„gem sabia, vă inselati și mai rău! Iar daca cereti României sa
„se plângă Europei civilizate, atunci voiu spune: Prim2sc din
„partea lumei pentru Statul meu stima atunci, când ştiu să fiu
„conect; primesc teama dacă sunt destul de tare ca să inspir; nu
„wreau însă mila nimănui, pentru că mila se dă gălăgioşilor şi
yneputincicsilor.

„Dar ce v’a speriat?

„Este mai în pericol astăzi iJeea românismului, decât altă-
„dată? Ati văzut scăzând ideea românismului în vre-un colt de
„pământ, pentru ca d-voastră să va alarmati şi să propuneţi
„Parlamentului o politică de desnădăjduire, care să pună în
„pericol ceea ce are pentru ceea ce ar vrea să capete ? Unde ati
„văzut scăzând ideea românismului ? Imi întore ochii pretutin-
„deni si nu văd. Am văzut Români copleșiți, în Rega:ul acesta,
„de influenţa slavonă, care ne întunecase chiar limba, care a
„împiedicat si întârziat începutul literaturei noastre, si neamul
„românesc s'a scuturat de această influenţă, şi-a păstrat limba,
„Şi este pe cale de a creia o cultură românească.

„Am văzut lupta în Balcani cu elenismul si n'am pierit;
„a fost neamul românesc de peste Carpaţi în luptă cu Maghiarii
„Și na dat înapoi, — a fost, altă dată, supus la persecuții reli-

www.dacoromanica.ro

„gioase şi tot n'a dat înapoi. Cu toate că nu aveau nici căpe-
ytenii nici şcoale, nici literatură, neamul românesc a rămas în
„ipicioare!

„„Dar mai mult decât atât, au fost altădată încercări de
»desnationalizare a Românilor de dincolo, mult mai mestesugite
„ca cele de astăzi si totuşi ele s'au spulberat de stânca româ-
„mismului! Dimpotrivă, nimic nu s'a încercat contra Românilor
„care să nu iasă la sfârşit spre folosul lor.

„Vă aduceţi aminte când a venit calvinismul în Transil-
„Vania, s'au făcut încercări să treacă pe Transilvaneni la calvi-
»nism; conversiunea n'a. reușit, dar a avut un rezultat, si rezul-
»tatul a fost că sau tipărit cărţi românești şi Românii au în-
„ceput să citească românește!

„A venit apoi propaganda catolică, atunci s'au luat copii
„de Români si s'au trimes la Roma pentru ca să facă studii teo-
„logice, şi când s'au întors, s'au întors apostoli, dar nu apostoli
„ai romanismului, ci apostoli ai românismului.

„De când atâta decăzut-a acest neam pentru ca să-l cre-
„deţi atât de slab încât ne cereti nouă să facem o politică de
„jale, adică, in loc de a face o politică bărbătească, să facem
„pol.tică femeească? Da, a fost un moment in care Românii de
„dincolo au fost în penicol, mult mai în pericol decât astăzi; re-
„gre: că nu vă cunoaşteţi Istoria! D-lor, ceeace face greutatea
„„chestiunei române de dincolo de Carpaţi, este că pe o chestiune
„naţională stau altoite o chestiune socială și una religioasă. In
„orice stat, d-lor, trebue să fie proprietari mari și proprietari
„mici, bogaţi și săraci; dar când toţi sunt de aceeas naționali-
„tate, de aceeas religie, grija intereselor generale face sa do-
„mine dragostea peste apetiturile de clase, şi stabileşte armonia
„de stat. Când menorocirile istorice fac, ca numai unii să aibă
„proprietăți mari şi alții proprietăți mici, ca orașele să fie ale
„unora şi satele ale altora, atunci problema devine asa de grea,
„încât ar fi temerar să crezi că în câţiva ani de guvernare să
„poţi să o rezolvi.

„Aşa s'au petrecut lucrurile dincclo de Carpați, unde Ro-
»manii ajunseseră nu numai a nu avea viata de stat română,
„dar nici libertatea de om, căci erau iobagi, iar marii lor pro-
„prietari din vrermuri, pentru o mulţime de cuvinte se maghia-
„Xizase.

„De aceea la începutul secolului nostru, atunci când în
„realitate s'a născut ideea naționalităților, patriotii maghiari
„cari voiau cu orice pret să se înmulțească numărul maghia-
„rilor, au căutat să profite de această situaţie si au încercat să
„obţină maghiarizarea Românilor, oferindu-le, deodată cu liber-
„tatea de om, şi conditiunea de cetăţean maghiar. Dela 1820—-

..1840 numeroase încercări au fost făcute ca să convertească pe
„Români, oferindu-le libertatea de om.

„Apoi dacă la acele ademeniri Românii au rezistat, dacă
„în acele momente, când li se oferea pămunt şi libertate, Roma-
„nii au ştiut să nu-şi precupeteasca naționalitatea, să credeți
„d-voastră că astăzi ei vor face altfel ?

„la să vă citesc un istoric al d-voastre, pe care l-aţi în-
„coronat si benchetuit:

„Pentru a se putea, însă, ajunge la efectuarea, schimbului
„propus de Szechenyi, de a se da, adică, cetățenia maghiară
„acelor cari ar lepăda naționalitatea băștinașă si ar adopta pe
„cea maghiară, trebuiau pregătite popoarele, puse în putinţă de
„a deprinde tot mai bine limba rasei domnitoare. Dietele, atât
„din Ungaria, începând de la 1825, cât şi din Transilvania, dela
„1834 înainte, votează mai multe legi, cari urmăreau atare
„țintă.

„Aşa se hotărăște întâiu, ca limba maghiară să fie între-
»cuintata in toate daraverile ocârmuitoare si judecătorești, in
„corespondenţa între autorităţile eclesiastice si cele civile, in
„redactarea. tuturor matriculelor, în corespondenţa oficială dela
„regimentele granitaresti; în sfârșit se mai adaugă dispoziţia
„ca nici un act să nu aibă valoare în justiţie, dacă nu va fi scris
„în limba maghiară si că toate scoalele din tara limba predă-
„rei obiectelor să fie acea maghiară.

„Mai mare pericol se ivi, însă, pentru nationalitatile cele-
„lalte si mai cu deosebire pentru cea română, din faptul că mai
„mulţi membri ai lor, fiind primiţi în funcţie, în urma deprin-
„derei limbei maghiare, începu în sânul nat-onalitatilor înseși o
„râvnă şi o aplecare către acea limbă, cu învăţătura căreia se
„despuiau însă acei cari o intreprindeau si de simtamantul so-
„lidarităţei către interesele propriului lor popor. Elevii prin
„Școală primeau cu plăcere ungurirea numelor. Românii înce-
„pură a nu se crede civilizati, dacă nu vorbeau limba maghiară;
„ei iubeau cel putin a-zi impestrita graiul lor cu cuvinte ungu-
„resti, sukstituite celor româneşti.

„Protopopii şi preoţii cei mai de frunte isi trimiteau fetele
„la învăţătura ungurească din Cluj. Damaschin Bojinca susţinea
„pe atunci, în o scriere a lui, din 1827, că „Românii intelepteste
„Se pun cu diligenta spre spre a învăţa limba patriei ungurești,
„de a căreia dulceaţă si străinii se răpiau; că nenumărați băr-
„baţi de natiunea română vorbeau limba patriei, cea ungurea-
„Scă, nu mai putin ca Ungurii născuţi. Curtea episcopului român
„unit Lemenyi, semăna a curte ungurească, a'ât de mult era
„întrebuințată această limbă, și în 1830, la moartea episcopului
„Ioan Bob, viitorul episccp tinuse cuvântarea funebră în limba
„maghiară.

„Chiar in cetatea românismului, seminarul din Blaj, se
„introdusese limba maghiară; studenţii neavând voe să vorbea-
„Scă românește, chip pentru a deprinde la:ina, vorbeau între ei
„ungureşte”.

„Şi acestea se petreceau pela 1830 si Bojinca, care este
„citat, a fost în urmă profesor de drept la universitatea din
„Iaşi.

„Intrebaţi, cei cari voiti să vă ccupati de aceasta che-
„stiune, dacă tot asa se petrec lucrurile si la 1892 ! Si nu a fost
„Mici discursul d-lui Sturdza, nici noua sa politică dela 1892,
„care a scăpa: atunci românismul de peste Carpaţi !

„Nu, d-lor, românismul nu este în scădere, dimpotrivă,
„afirm cu siguranță; niciodată, dar niciodată nu a fost idee ro-
„mânismului ca idee de rasă mai pute.nică decât azi.

„Cei cari cunosc starea lucrurilor în Bucovina, ştiu că de
„unde acum câţiva ani limba românească da inapoi inaintea
„limbei rutene, azi s’a făcut o reacțiune puternică, si limba rò-
„mânească câștigă teren pe fiecare zi. In Ungaria? Ertați-mă,.
„Să vă spun eă nu cunoasteti rostul Istoriei !

„Nu plâng popoarele în momentul in care sunt mai in pe-
„ricol, pentru că atunci sunt descurajate cu totul; plâng atunci
„când deja încep să se ridice si simt demnitatea omenească
„amenințată. Ia să ne uităm in istoria Frantei!...

„Când poporul francez a stat mai rău, dacă nu sub Ludo-
„vic XIV, şi cu toate acestea poporul striga: Să trăiască ,,Re-
„gele Soare!” Sub Ludovic XV, sub regele care atâta rusinase
„Franța, asemenea starea poporului era de plans si poporul
„adora pe Louis le bien-aimé, şi nu a isbucnit revoluția decât
„Sub Ludovic XVI, atunci când virtutea se suise pe tron si în-
„cepuse deja era reformelor.

„Dacă azi mai tare protestă Românii de peste Carpați,
„aceasta nu trebue să vă facă să credeți că sunt mai în pericol
„decât altădată.

„Dar ia mergeti si mai departe, mergeti în Balcani.

„Ei bine, acum 40 ani, dacă ați fi călătorit acolo, nu ați
„fi auzit de Români. Nu erau? Vreti să şiiţi cum stau lucrurile

azi? Iată, am aci o mică statistică. Dela 1864 până la 1888
„nu s'au înființat în toată peninsula Balcanică decât 28 de
„şcoale; dela 1888—1891 s'au deschis 16 scoale si dela 1891
„Şi până azi s'au deschis, sau sunt pe cale să se deschidă, peste 40.

„Dacă vreți să aveți o pătrundere si mai adâncă în miste-
„rele vremei si să vă întrebaţi de unde a ieşit aceasta desvol-
„tare a ideei românismului, a ideei de rasă, această expansiune.
„fără precedente în istoria noastră, atunci voiu spune că ea se:
„datorește evenimentelor dela 1877; se datorește creiării Rega-
„tului Român; se datoreşte stării de înflorire a acestui Regat,

www.dacoromanica.ro

„la care, după cum voiu avea onoarea să vă dovedesc, am lucrat
„Şi noi. Naţionalitatea nu rezidă nici în limbi, nici în hotare,
„rezidă în ființa omului, si această fiinţă are drept reazam cel
„mai puternic: mândria națională. Cu toţii ţinem la numele de
„român şi voim să ne rămână. Dacă s'a pierdut Basarabia, cu
„tot sângele vărsat în câmpiile Bulgariei, totuși acest sânge nu
„a curs fără folos, căci din el a crescut, din el sa insutit mân-
„dria de neam. De atunci, mai ales, oricărei coroane ar aparține,
„Românul vrea să trăiască şi să moară Român”.

„Şi atunci, când Statul român se întăreşte, când ideea ro-
„Mânismului se întinde, când vedem pretutindeni nu o pasta
„moale, ci o rezistență de oţel, în care pumnul se sparge, atunci
„cu un fel de dragoste de ocazie, d-voastră veniţi pe de o parte
„să vă interesaţi cam fără rost de soarta Românilor din Un-
„garia, iar prin şeful d-voastră, să vă bociţi, că Românii din
„Transilvania sunt pe cale de a pieri, si dacă ei ar pieri s’ar
„duce şi Regatul Român? Atunci veniţi să ne spuneţi câte ne-ati
„Spus, şi cari au rămas în mintea fiecăruia dintre noi, ca un
„fel de rebus, de am stat nopţi întregi ca să ne gândim cam ce
„ar voi d. Sturdza să facem |...”

(Aplauze furtunoase si ovatiuni).

Aplauzele Dvs. unanime și călduroase îmi dovedesc, Doam-
nelor si D-lor, că şi Dvs. impartasiti părerea mea, că T. Ionescu,
făcând istoricul desvoltărei romanismului, a fost intr’adevar
genial,

Cine până astăzi a putut să arate asa de luminos cauza
inițială a vicisitudinilor teribile în care s'a sbatut românismul
dela închegarea lui până astăzi.

România nu s'a născut ca toate ţările; Românii nu au avut
o desvoltare normală, fiindcă nu au fost un produs natural. Ei
sunt creatiunea unui împărat genial, care, vroind să creeze o
barieră la marginea de răsărit a imperiului, i-a dus si i-a stabi-
lit la această frontieră; şi din această cauză ei nu au mers după
fertilitatea solului si drumurilor obişnuite ci s'au aşezat pe cre-
stele munţilor, pentru a fi aparati si dela dreapta si dela stânga.

Parasiti apoi de alti împărați care nu mai aveau puterea
să stăpânească un imperiu asa de întins, ei au rămas fără
sprijin.

Si au trecut peste ei, aproape 1000 de ani, toate hoardele
sălbatice pe care bogăţia si lumina care radia din Roma le
atrăgea din imensele deserturi ale Asiei, spre cetatea Eternă.
De multe ori, în decursul veacurilor sămânța aruncată de Divul
Traian părea că are să se piardă; şi caracteristica popoarelor
care au în ele putere de viaţă, este că tocmai cauza care părea
că are să stingă viata, slujeşte de imbold pentru o nouă propă-
şire.

D-nelor si D-lor, Românii au rămas parasiti in locurile
pe care le locuesc si astăzi si aveau o viata socială foarte des-
voltala cand au fost parasiti. Descoperirile care se fac in diverse
puncce ale Țării ne arată că aci a fost o viaţă intensă si civi-
lizată. Dar plecând oficialitatea romană si populat.unea rama
nând fără apărare, această viaţă s'a stins încetul cu încetul. Cei
legaţi de pământ agricultorii și păstorii au putut să reziste;
ceilalți fie că au plecat fie că s'au desnationalizat.

Urmele romane din actuala limbă românească ne arată
că Românii de astăzi sunt descendenţi ai acestor Romani agri-
cultori şi păstori care au rămas ultima rezervă romană din fosta
Dacie, „Dacia felix”.

Şi acești plugari şi acești păstori au început să revie în-
cetul cu încetul la o viaţă mai civilizată. Au început să formeze
mici statulete în jurul câte unui castel în care locwia cneazul
sau Judele. Un fel de stăpânitor al ținutului si care mai tinea
piept, din când în când barbarilor care în trecerea lor deva-
stau totul.

Aceste începuturi modeste păreau că să aibe o desvoltare
normală cand a venit invazia maghiară. Inruditi de aproape cu
Hunii care pustiiseră aceste locuri, Ungurii s'au aşezat în şesu-
rile de-a dreapia Tisei şi au început să se organizeze. Ca să fiu
drept trebuie să mărturisesc că noi cunoaştem prea puţin Istoria
trecutului. Pe câte o frază a unui istoric vechi, pe câte o inscrip-
tie incompletă de pe un monument vechi s'au crea: adevărate
degende istorice.

tila biciul lui Dumnezeu; şi din această frază s'a creat
legenda care arată pe Huni şi pe Unguri ca niște adevăraţi
sălbatici.

Pe când astăzi descoperim cu mirare că Tătarii care sunt
isvorul din care a pornit si Ungurii si Hunii au avut în Asia
un imperiu a cărei întindere și grad de civilizaţie poate sta
foarte bine alături de Imperiul roman. Dar civilizat: sau zăl-
batici este indiferent, Maghiarii s'au așezat pe câmpia din
dreapta Tisei s. au început să se organizeze si să se întărească.
Paralel cu această organizare a începu. şi presiunea asupra Ro-
mânilor care tocmai erau în plină formaţiune, deci nepregatiti
să reziste. Presiunea era puternică şi Românii păreau că au
să dispară, să fie inghititi de puternicii lor vecini. Si atunci, si
asta se întâmplă cam acum 1000 de ani, din Maramures şi din
Făgăraș, punctele în care presiunea devenise insuportabila
pleacă două ramuri din care una reînvie viața românească în
Moldova si cealaltă în Tara-Romaneasca.

Păreau că au să piară sub presiunea ungurească si tocmai
această presiune silindu-i să plece şi-au găsit altă aşezare în
care viaţa românească a putut să se desvolte.

Si s'a desvoltat atâta de bine încât nu a trecut nici 30) de
ani dela acest eveniment şi vedem si România si Moldova atât
de bine organizate încât reuşesc să tina piept. valului ucigăter
al Turcilor, care cu furia cu care plecase părea că este menit
să cotropească întreaga Europă.

Mai întâi Mircea cel Bătrân, care a organizat prima ar-
mată permanentă în Europa, şi apoi Ştefan cel Mare în Mol-
dova, reușesc să imprime Sultanilor Turciei înfrângeri umili-
toare care a stins avântul turcesc.

Ca să vedeţi la ce înălțime ajunsese ţările române în a-
ceastă perioadă, de timp, îmi permit să vă amintesc tratatul de
alianță încheiat la 1381 între Mircea şi superbul Vladislav rege
al Poloniei.

Iar lui Ştefan cel Mare, Papa dela Roma, îi trimite Co-
roana dându-i titlul de apărător al Crestinatatei.

In plină expansiune se găseau atunci şi ţările Române şi
Polonia.

Si după câtva timp si Polonia şi ţările Române au decăzut
asa de mult încat s'au găsit în preajma pieirei. Si pe când la
noi şi la vecinii noştri ţările mergeau spre dezastru alături de
roi se desvolta un mic popor care a mers din succes în succes
până a ajuns formidabila Rusie care îngrozeşte azi toată lumea.

Acolo s'au priceput salutarele efecte ale forţei puse în sluj-
bu unei autorităţi conștiente. Cu Crucea într'o mână şi cu sabia,
în cealaltă, Țarul dela Moscova care acum 800 de ani era un
tributar vasal al Tătarilor, ajunge, în decursul veacurilor, să
creeze această formidabilă putere.

La Rusi conștiința acestei autorităţi merge asa de departe,
încât când Farul dispare printr'o împrejurare oarecare, se in-
ventează alti, pentru ca poporul să nu-și piardă încrederea, în
această putere aproape Dumnezeiască.

Din contră la noi și la Polonezi certuri în jurul Tronului,
care certuri slăbesc asa de mult tara încat Polonia a ajuns să
fie împărțită între alte tari, iar noi dela superbul Mircea si Stefan
care primeau pe Sultan cu sabia în mână, au ajuns ca Voevozii
nostri să fie slujbasi turcești de a treia categorie pe care un
slujbaş turcesc de a şasea categorie, însoţit numai de o ceată
de 100 de Turci venea şi-i lua din Scaun și-i ducea la Constan-
tinopol unde Domnul şi rudele lui de aproape îşi pierdeau
capul.

Dar să urmărim mai de aproape desvoltarea ţărilor ro-
mâne.

Şi în ţara românească ca şi în Moldova certurile din
jurul Tronului, rivalitatile dintre familiile care aveau preten-
tiunea de a domni asupra acestor Tari le slăbesc asa de mult,
încât ele dispar din dreptul public european.

www.dacoromanica.ro

100

Erau considerate ca provincii turcesti; despre soarta lor
când avea să se decidă în Congrese Internationale, Românii nu
aveam glas. Turcia, Rusia, Austria căutau să ne înghită şi no-
rocul nostru a fost că nu au putut să se înţeleagă. Dar în aceasta
tendinţă a lor de a ne distruge naționalitatea au căutat să ne
impună, și limbă și religiune străină.

Cum s'a putut renaşte România este o problemă pentru
istoricii care şi-au dat osteneală să cerceteze naşterea şi desvol-
tarea diverselor popoare. Subt influența bulgară s'a scris şi s'a
vorbit slavoneste 300 de ani şi când Turcii nemulțumiți de Dom-
ni pământeni, au trimes Domni din Fanarul grecesc aceștia au
vrut să puie o stavilă curentului slavon pentru a introduce gre-
cismul. Si din aceasta luptă a profitat românismul.

Si iată cum.

Dela Apus încercau să ne câștige prin religiunea şi cato-
licii si calvinii. Si ca să ne poată câştiga au început să tipa-
xească, în limba română cărți bisericeşti. Asa că cele dintâi ti-
părituri în limba română sunt cărţile de religiune calvină.

Mai mult decât atât, catolicii în dorința lor de a ne desna-
tionaliza, au luat Românii din părţile ungurene şi i-au dus la
Roma la celebrul Colegiu de „Propaganda fide”. Dar curios, în
loc să-i desnationalizeze după cum credeau, schimbându-le limba
şi religia, aceşti tineri văd Columma lui Traian, văi mcnumen-
tele care vorbeau despre Dacia fericită, văd acele urme n.s.erse
care se păstrează şi la Roma si la noi si care dovedesc comuni-
tatea de origină. Văd, se entuziasmează şi vin in tara propa-
gandiști infocati ai Românismului.

Samuel Klein si mai ales Şincai scrie o carte asupra Ro-
manilor pe care censura ungurească o caracterizează asa: Car-
tea bună de ars si autorul bun de spanzuratoare,

Şincai şi cartea lui sumt caracteristice si care ne arată
că tunci când forțele politice decad, o nație menită să trăia-
sca ici craiază puncte de rezistență în altă marte.

Cei câţiva vlădici care scriu şi încurajează scrisul româ-
nesc, revoluția din Transilvania sub Horia, Cloşca și Crişan sunt
semne vădite că, sub cenuşa care acoperea, din ce în ce mai mul.,
focul care se stingea, erau elementele resurectiei viitoare.

Am spus că Istoria Românilor s'a desvoltat în cicluri si
după părerea mea ar fi în 3 cicluri.

Unul începând cu retragerea Romanilor din Dacia și ter-
minându-se cu presiunea ungurească. Al doilea ciclu începe cu
formarea celor 2 state româneşti din Moldova și Țara românea-
sca; al treilea începe la 1830.

In adevăr, am spus că ceeace caracterizează aceste cicluri
este că tocmai când națiunea pare să fie sdrobita definitiv, fap-

101

tele menite sa-i dea lovitura de gratie tocmai acele fapte servesc
ca element de reinviere.

Rămâi îngrozit de starea de decădere si de mizerie in
care ajunsese ţările surori.

Don. tari funcţionari tarci, care îşi căpătau tronul
cu bani şi cu intrigi, acești Domni depindeau de bunul plac al
favoritilor Sultanului şi aceștia nu se mai săturau. Firește ca
biata tara tretuia să plătească aceste intervenţii.

Citind cronicile vremii, rămâi îngrozi: când vezi câ. de jos
ajunseseră ţările române.

Desigur Ruşii cunoșteau aceasta stare de lucruri; de aceea, -
fie direct fie indirect, au căutat să înlocuiască pe Turci. Sub
cuvânt de a apăra creş.inii de sub dominația turcească, încep
rasboa:ele cu Turcii. iS la început Ruşii nu au fost prea noro-
coşi; au căutat atunci să câștige pe Domnitorii români. Si ace-
ştia, inselati de aparente, de mai multe ori, au trădat cauza
turcească. Pentru Ruşi, însă, această grije de soarta creştinilor
era numai masca sub care se ascundea planul lui Petru cel
Mare cara visare să se încoroneze Tar la Constantinopol si să
reînvie, sub domnia țarilor, Imperiul roman de răsărit.

Tot în urmărirea cestui plan au proteguit pe Ipsilante care
era rudă cu Domnul Ipsilante dela noi dar ofițer superior in
armata rusă. Acesta, Jesigur si sub influenţa revoluţionarilor
francezi, a proclama eliberarea Grecilor de sub jugul Turc'lor.
Si-au făcut uniforme impresionante cu capuri de mort la chipiu
si cu sforăitcarea frază „Libertate sau Moarte” si au pornit in
țările române, anunțând că în urma lui vine o puternică armată
ruzen”că care să rapuie pe turci.

Două împrejurări, însă îi sdrob=sc elanul si fac astfel ca
revoluţia sa fie înăkuşită.

Intâiu Ruşii, sub presiunea franceză, dezarmeaza pe Ipsi-
lante. Iar Tudor dela Gcrj care si el fusese ofițer în armata
rusă, îi sbune lămurit lui Ipsilante, care-și luase aere de Domn
şi decreta măsuri de Stai in ţararomâ nească, că dacă vrea să
likereze pe Greci să se ducă în tara grecească. El si cu pandurii
lui, vor likera tara românească, de asupritori, începând cu Greci.

Răsboaiele Turcilor cu Rusi care mai toate se petreceau
şi pe teritoriul românesc, ciuma si holera, darile apăsătoare,
sleiseră aproape poporul românesc.

Duna preclamatia plină de dulceaţă cu care au pornit cam-
rania din 1828 si prin care ni se garanta si libertăţile si inte-
gritatea teritoriului, abia Ruşii începuseră răsboiul si au ridi-
cat 20.000 de Români pentru a sluji la t:ansportul proviziu-
n'lor de răsboi. Cum au fost tratati acești Români este îngro-
zitor; la reclamaţiun le Românilor, Rușii au dat un răspuns care

102

dovedeşte câf, de sălbatici erau: „Că mor Românii ce ne pasă,
treaba să se facă, le-am lăsat ochii ca să poată plânge”.

Dar Ruşii de data asta sunt învingători si la 1828 se încheie.
preliminariile de pace prin care se recunoaşte, printre altele,
si protectoratul Rusiei supra ţărilor române. Aceste prelimi-
narii sunt iscălite de generalul Kiseleff, general tânăr, dar care
bucurându-se de protectiunea celor 2 tari, Nicolae si Alexandru,
ajunge repede la o situaţie excepţională.

Dânsul este trimes ca preşedinte plenipotenţiar al celor
două ţări.

Toţi istoricii nostri sunt plini de laude la adresa acestui:
genera].

Desigur, la vremea, lui în tara românească, el cunoştea
planurile secrete ale diplomaţiei rusești.

El ştia că Rusia, după ce cotropise Basarabia, dorea nea-
părat să-şi anexeze Moldova si Tara românească si să le trans-
forme în gubernie rusească. Dar fie favorurile cu care îl încăr-
casera cei doi tari, fie după cum scrie cronica scandaloasa a
timpului, ochii vrajiti ai unei Domnite, fie dintr'o cauză, fie din
alta, Kiseleff si a cam schimbat gândurile.

Probabil că a începu: să viseze o domnie românească sub
dinastia Kiseleff. Numai asa se explică regulamentul organic
care este prima Constituţie a țărilor române si in care, desi se
găseşte organizarea socială copiată după a Rusiei în acel timp,
se găsesec dispoziţii administrative si de organizare care au dat
mare avânt ţării.

Sub Kiseleff renaște teatrul românesc, şcoala românea-
sca, justiţia românească şi mai ales armata română. Până la el
Domnii noştri, în ultimele timpuri ale Domniei fanariote, aveau
o gardă personală, în genere compusă din străini si plătită de
Domn pentru siguranța lui.

Venit cu gândul să stingă ultima licărire de viaţă româ-
nească Kiseleff o reaprinde cu mai multă putere. Nu pot să
afirm ca gândurile lui au displăcut la Petrograd si de acesa a
fost rechemat. Ruşii puseseră în tratatul dela Adrianopol, că
ţările române vor fi ocupate de către Rusi până când <e vor
plăti despăgubirile de răsboi. Despăgubirile nu s'au plătit, dar
la 1834 Ruși au părăsit țările române, Kiseleff a plecat si s'au
întronat, după aproape 3 veacuri, din nou Domn: români, dar sub
suveranitatea Turciei și protectoratul Rusiei, protectorat foarte
greu, de oarece Domnii nu puteau să promulge nici o lege fara
încuviințarea țarilor ruși.

Dar de aci evenimentele fericite se succed vertiginos până
astăzi.

După răsboiul Crimeei, se adună la Paris congresul euro-
pean. Si la acest congres, sub inspirația dirsctă a Impăratului

103

Napoleon al III-lea ale cărui gânduri au fost influentate se zice
de refugiati politici remani care faceau o propaganda activa
la Paris, influentat poate de celebrul istoric Michelet, poate ca
sub influenta generoasa a savantilor francezi care, ca Quinet,
își dădeau bine seama si de origina romana si de rolul istorie pe
care, la porţile Orientului, Românii îl împliniseră de 1000 de
ani. Care va fi cauza determinantă este greu de precizat, fapt
pozitiv, însă, este că, cu toată opunerea dârză a Austriei şi
Turciei, ceva mai blândă. a Engliterei, Walevsky a reuşit sa
impună vederile sale.

Tarile române deveneau două. provincii autonome sub suze-
ranitatea Sultanului, dar sub pro‘ectiunea celor 7 mari puteri;
cu Domni români aleşi pe viaţă dintre Români și cu un statut
propriu care avea să se redacteze de conferinţa ambasadorilor,
ţinându-se seamă, la redactarea lui, şi de dorinţele poporului
român.

Si Românii consultaţi răspund prin Divanurile Ad-hoc că
doresc, întâi: unirea; apoi autonomia: integritatea teritoriului,
regim cons'itutional si Domn dintr'o dinastie străină.

Alegerile care se fac pe baza Conventiunii din 1858, în
persoana Domnitorului Alexandru Cuza silesc pe marile puteri
si ch'ar pe Sultan să recunoască, de si cu anume condițiuni,
Unirea celor două tari pe care congresul nu o putuse consfinti.

La 1830 decădere, mizerie aproape moarte, Kiseleff tri-
mes să dea lovitura de graţie. Si tocmai el slujeşte ca instru-
ment al renastevii. Inviorarea merge asa de iute că la 1861 avem
Domn român al ţărilor unite; că la 1866 avem Domnul român
din Dinastie străină care Domn corespunde cu prisosinta la
nadejdile pe care Românii le puseseră în Domnul s rain.

Luptele în jurul Tronului încetează, tara se organ zează,
se întărește așa de bine încât după o dispariţie depe scena lumii
de aproape 400 de ani, armata. română, sub înțeleptul şi viteazul
Carol I reuşeş'e să dea ţării independența si Domnitorului Co-
roana de Rege.

In 50 de ani de la 1830 România reintră, cu mândrie şi
autoritate în concertul statelor libera Com 2 ureţea,

Incă o sfortare şi dupa alti 50 de ani avem unirea tuturor
Românilor sub Ferdinand cel Sfânt.

Desigur, D-nslor şi D-lor, fiecare din aceste capitole pe
care le-am marcat in desvoltarea realizată, în cea din urmă
-sută de ani merită studiu si desvoltare.

In cadrul acestei conferinţe cu titlul „Acum 100 de ani”
am vrut rmai să vă arăt că acum 100 de ani a început ciclul
istoric de progres al vieţii româneşti.

104

In acest răstimp s'au obţinut, in toate direcţile vieţii
publice româneşti rezultate admirabile. Dar dacă s'a facut mult,
minunat de mult, opera de consolidare a Statului român este de-
parte de a fi încheiată. Poate că rămâne partea cea mai grea,
fiindcă cere pentru realizarea ei nu numai simțul patriotic cel
nai înalt, dar şi cunoaşterea perfectă a realitatilor vieții. Viaţa
de azi este mult mai complicată, problemele sociale se prezintă
de aşa fel încât foarte puţini pot să le înţeleagă.

De acea şi rezolvirea lor este dintre cele mai grele.

Penru noi Românii, problema care trebue să ne preocupe
este unificarea sufletească a tuturor Românilor.

Avem conştiinţă basarabeană, conştiinţă transilvăneană,
dar nu avem încă conștiință românească si fără această con-
ştiinţă unitatea Satului nu este garantată.

Străinii, din al căror trup, s'au rupt făşiile din care s'a
format România întregită, nu pot să uite.

Dansii ştiu bine că, cu arma in mână şi pe fata, nu sunt
in stare să doboare tara românească, dânșii însă ştiu bine ceeace
se ştia si acum 5000 de ani când profetul a spus neamului lui
Israel amenințat de pieire: „Ale tale dintru ale tale Israile”.

Străini caută să ne desbine profitând de deosebirile noa-
stre fireşti: Săraci si bogați, Români de baștină si Români de
altă origina; creştini si de alte religiuni.

In furia lor încearcă să ne desbine, răspândind ura.

Rolul generaţiei de astăzi este să priceapa si să stăvilească
aceste manopere, prin care se încearcă distrugerea Statului ro-
mân liber.

Să priceapă si să propovăduiască peste tot că oricine ras-
pandeste ura între cetăţeni si sub orice pre'ext caută să se ras-
pândească această ură este un dușman al neamului si al țării..

Lozinca generaţiei de astăzi să fie „Totul se naşte prin
dragoste si totul se distruge prin ură”.

NATIONALISM

Conferinţa D-lui Nicolae Bălănescu, ţinută în seara de
22 Martie 1931.

(Rezumat)

In epoca noastră naționalismul a rămas ca cel mai pu-
ternic propulsor al energiei popoarelor şi păstrător al unui e-
chilibru necesar, în frământarea si nelinistea unor generatiuni
ce oscilează între romantismul decadent şi sacrificiul libertăţii
în faţa tiraniei maşinismului.

Naționalismul înălțând cele mai nobile sentimente, înfrâ-
nează materialismul brutal, care caută să îngenunche forța
morală.

Naționalismul realizează cea mai durabilă si mai expre-
s'va unitate sufletească. pentru că numai cei esiti din pământul
şi vicisitudinele vieții unei anume patrii, pot înțelege si simți
pulsatiunile fireşti ale mediului în care s'au născut si trăesc ;
numai ej pot pătrunde în profunda lor semnificaţie, în frumu-
setea limbii materne, în cugetare, în mistic, în tot ce afirmă
caracteristica e'nică, şi spiritualitatea unui neam, pe care se
întemeiază si se desvoltă perfectionandu-se o cultură natio-
nală.

Naționalismul purcede dintr'o puternică concepţie pozi-
tivă, ce isi are fundamentul în realitatea lucrurilor : Secoli de
acțiune si de cugetare, de viata materială si sufletească pe a-
celas pământ, între membrii aceleiaşi socie ăti politice, creiază
o unitate vie şi continuă legată de aceleas tradiții si aspiratiunt;
iar conştiinţa naţională este rezultatul acestei creatiuni natu-
rale, desvoltată istoric, explicabilă si legitimă, aparținând fie-
cărei naţiuni si neexcluzând bunul drept al justiției pentru ce-
lelalte.

Cine face însă din nationalism doctrina forței pentru a-și
asigura stăpânirea întregei lumi, acela închide Evanghelia fra-

106

ternitatei şi întoarce omenirca la sălbăticia omului cavernelor.

Nationalismul civilizat e factor de progres, iar megalo-
mania frenetică tinzând la constituirea unei singure puteri care
să subjuge toate popoarele, e barbaria si aceasta în stadiul e-
voluţiei actuale, nu se poate.

S'a încercat cu cea mai extremă violenţă, dar nu s'a putut
si nu se poate.

Nu se poate, pentru că se opune o realitate intangibită.

Se opune tot ce ne înconjoară, tot ce ne-a mângâiat si am
iubit, tot ce ne-a crescut, ne-a hrănit şi ne desvoltă : câmpiile
noastre fertile, munţii si isvoarele cristaline, ființele prețioase
care muncesc împreună, fraţii de pretutindeni cari veacuri şi-au
şoptat taina chinului si au nadajduit, în aceeași duioasă şi dragă
limbă maternă, mama, familia, prietenii si tot ce se cuprinde
în scumpul nume al patriei noastre, legile ce ne proteg, arma'a
brava ce ne apără, drapelul ei sfasiat în lupte si sfânt, mormin-
tele nenumărate unde odihnesc eroii, si troitele înalte ce ridică
brațele rugătoare spre cer, e patria noastra.

Patria de la pater, tată, moș, strămoș de unde vine moşia
strămoşească, pământul, unde au văzut lumina, unde au mun-
cit, făcând rodnic ogorul stepei, unde au luptat spre a-l păs'ra
jertfindu-se, pamantul stropit cu sânge şi cu lacrimi în care
dorm penru veci străbunii. E patria terra, patria noastră,

De acea iubim în'âi România, şi apoi toată lumea.

Iubirea de patrie este pentru o națiune, ceeace este dra-
gostea de viaţă pentru un om și e atât de profundă că atunci
cand ne lipseşte provoacă nostalgia care omoară; penru că este
o lege fi.ească ce nu se poate eluda, e legea aceluiaşi sânge, a
aceleiași evoluţii fizice şi intelectuale care determină o viata
naticnala într'o entitate concert unitară, distinctă şi carac e-
ristică.

Omenirea prin distribuțiunea geografică si pe calea cul-
turei si a civilizației se găseşte împărţită natural si istoric în
naţiuni, şi cu cât cultura se va desvolta mai mult și mai liber
în fiecare din ele, ca şi în fiecare om, cu atât va spori indivi-
dualitatea tot mai perfectă a omului, a natiunei si implicit ci-
vilizatia lumei.

De aceia numai prin respectarea desvoltărilor naţionale
şi dreapta lor armonizare s’ar putea realiza un acord între po-
poare.

Standardizarea neamurilor ca și a persoanelor este
o mare iluzie, pentru că caracterul etnic ca și cel indivi-
dual este de ordine naturală fundamentală ; cuprinzând origi-
nalul fizic, intelectual si moral, care întregesc personalitatea,
fiecărei naţiuni.

CERINȚELE SI NEVOILE SCOALEI NOASTRE.

Confer'nţa D-lui Prof. Drag. Hurmuzescu, ţinută în seara de 29
Martie 1931.

(Rezumat)

Un stat. modern trebue să-şi întemeeze buna sa desvol-
tare, pe o serie de institutiuni, dintre cari cele mai însemnate
sunt :

1. Şcoala — adică învățământul organizat de toate gra-
dele — pentru consolidarea socială internă şi pentru unifica-
rea sufletească.

2. Serviciul sanitar pentru căutarea și păstrarea bunei
sanatati a poporului.

3. Armata pentru apărarea activa în caz de trebuinta.

Ideile de apropiere și de colaborare între naţiuni, cari
tindeau la formarea conștiinței universale prin Tribunalu] de
la Haga, au fost oprite în mersul lor de războiul trecut.

Au trecut anii, Societatea Naţiunilor, această instituţie
balsam pacific, isi inmulteste şedinţele în cari se proclamă în-
delungate sentimente de dreptate, de apropiere si de conlucrare
între popoare.

Cu toate acestea — Europa continuă a duce povara ur-
mărilor distrugătorului vârtej.

Războiul distrugând o stare de lucruri exis.enta, răstur-
nând valorile sociale, provoacă criza economică si cauzează o
slăbiciune morală, însă în această învălmăşeală epică, în acest
urias concurs între popoare, unde fiecare a pus în luptă maxi-
mul de valori sufletești si technice, s'a putut vedea, ca într'un
vast laborator de experienţă, ceeace ce forma superiori'atea
sau slăbiciunea fiecăruia; de aceea un nou criteriu de judecată,
a reinoire a pregătirei cetăţeanului de mâine se impune.

108

Pentru a se răspunde acestei cerinti — s'a discutat în
toate ţările bazele nouei reforme generale a învăţământului.

Discutia nu s'a terminat şi în unele tari formează inca
obiectul principal al grijei camenilor de Stat — considerând
şcoala ca factor principal în organizarea progresului şi afirma-
rea, ființei unui popor.

Revoluţia franceză a fost ultima etapă, după care socie-
tatea a intrat pe făgașul modern — şi în acest interval pro-
gresele au fost atât de însemnate în cât reprezintă după Seig-
nobos o evoluţie a societăţii mult mai importantă de cât în tot
restul timpurilor din urmă.

Organizarea rațională a învăţământului se datoreşta ma-
rilor principii ale revoluţiei franceze. Condorcet este cel care
a studiat si prezentat (1792) proectul asupra invatamantului
public, dar ne realizat — gi al cărui idea] wa fost încă atins,
căci şi până astăzi în Franţa se urmărește aşa numita școală
unică — adică trecerea directă a elevului din şcoala primară
la scoala secundară. (Programul socialist este învățământul
integral — Malon).

Acest deziderat — şcoala, unică — constitue un punct din
programul partidului radical-francez şı a fos: readus Ja ordinea
zilei de către Ministrul Instructiunei, F. Albert sub guvernul
E. Herriot — fără a fi fost rezolvat, decât prin mici încercări
tieptate — după cum vom vedea.

Noi avem trecerea directă si legătura între scoala primară
si cea secundară și aceasta a contribuit de sigur la satisfacerea.
repede a trebuintelor administrative ale tarei prin producerea
unui mare numar de candidati la functiuni — dar va constitui
o dificul ate socială, dacă nu se dă tineretului o pregătire mai
serioasă pentru activităţi productive.

Invățământul primar.

Invatamantul primar trebuie să fie o problema de interes
dominant pentru noi, atât pentru generațiile şcolare prezente
cât si pen ru reducerea analfabetismului la adulţi.

Guvernul sovietic a adoptat constrângeri energice.

In ţările apusene sau organizat metode mai puţin vio-
lente dar totuși cu sancțiuni efective prin amenzi.

Politica școlară a lui Haret a utilizat un sistem de mă-
suri pentru ca într'adevăr obligativitatea să devie reală.

Dar Haret a întrebuințat si îndemnuri morale, dorind să
facă din învăţător un factor activ de ridicare socială şi econo-
mică a săteanului.

109

Astăzi obligativitatea de fapt nu se mai aplică, aproape
jumătate din numărul copiilor în vârsta de școală nu benefi-
ciază de luminile învățământului.

Entuziasmul creat de marele animator a dispărut, iar în-
vatatorii, din cauza grijilor materiale actuale sub povara curbe-
lor de sacrificiu pe nedrept aplicate salariului, duc o viaţă de
neliniște, de descurajare si de mizerie, sau isi dau munca lor
la alte ocupaţii. In aceste condiţii, școala nu poate sădi în
sufletul neprihănit al copiilor, entuziasmul pentru ideea de a-
devăr, de dreptate şi de mândrie naţională.

Analfabetismul ne pune într'o mare inferioritate socială,
si dacă toţi o constatăm și toți cei în drept au dorit si au În-
cercat reducerea lui, mijloacele şi aplicatiunile lor legale n’au
fost susținute,

Statisticile ne arată într'adevăr un progres, o micşorare
treptată a neștiutorilor de carte, timpul şi împrejurările însă
nu ne îngădue un mers prea încetinel, în aceasta pregă ire,

Intr’o statistică cu care ne-am prezentat la expoziţia, din
1900 — era trecut că din 660.000 de copii în vârstă de a urma,
la scoala (7—13 ani) numai 227.000 urmau, din cari 181.000
se prezentau la examen si de abia 9.800 absolveau.

Aveam 3.575 şcoale rurale si 4.342 învățători, cu 392 scoale
urbane şi 1.351 învăţători.

In România întregită după o statistică din 1922, procen-
tul nestiutorilor de carte este :

In Basarabia 94%.
In Bucovina 60%.

In Transilvania 42%.

In Vechiul Regat 43%.

Copii în vârstă de școală 2.511.161 din cari nici jumătate
nu urmau; cu 23.057 școli şi 37.767 învăţători.

Legea Dr. Angelescu a adus un spor de școlari de 560.000.

Dar acest spor nu s'a menţinut și astăzi pare sa fim în-
tr'o perioadă de regres, după statisticele oficiale.

In general întreaga noastră şcoală a fost modelată după
cea franceză, poate nu și cu aceiași grijă cu care în aceea ţară
se studiază problema şcoalei : unde nu se neglijează nici una
din experientele dobândite, unde se tine mult la tradiţie si nu
se schimbă realita'ea existentă cu umbra unor reforme inchi-
puite teoretic.

Invăţământul secundar.

Acolo, modificarea învățământul secundar s'a făcut prin
etape succesive, fără sdruncinări si după studii şi anchete —

110

asa anche'a Ribot a ţinut mai multi ani. (1899-1902), ca să
se ajunga la legea Leygues.

Noi avem o lege votată acum doi ani in 1928, — d’abia
aplicata si se vorbeste de schimbarea ei.

Această instabilitate, aceasta profundă sdruncinare prin
suprimările şi desființările in mijlocul anului scolar, au urmări
grave si sunt vătămătoare învăţământului.

Pentru buna lui desvoltare trebuie liniștea, siguranța u-
nei munci continue care nu se poate avea intr’o astfel de at-
mosferă de desfiintari si de suprimări de școli.

Apoi schimbarea necontenită a programelor de studii şi
dispezitii de tranzitii repezi, de sudură si de combinare între
materii produc o mare perturbare si stânjenesc buna pregătire
producând absolvenţi slabi, după cum au constatat-o comisiile
de bacalaureat.

Principiul formărei unui tineret cu o sănătate solidă, nu
trebuie neglijat.

Prchlema de atâtea ori discutată, o cultură generală în
cadrul unei vieţii sănătoase, cu educaţia și metoda de lucru, cu
cunostiinta dispozițiilor naturale ce ar putea utiliza fiecare pen-
tru o specializare anumită, rămâne cea mai importantă,

Iar educatia fizică rămâne încă un deziderat, căci gimnas-
tica, sportul bine înțeles nu desvoltă numai muschii, nu acti-
vează numai circulația ci intensifică spiritul de camaraderie, de
disciplină, de voință, de rezistenţă, de inițiativă, calităţi mi-
nunate cari pretuesc mai mult în viata de cât multe din volu-
mele pe cari palese copiii nostri.

In loc de aceasta avem marele număr de liceeni slabanogi,
fara nici o voinţă, fără entuziasm si fără să-și fi descoperit vre
o aptitudine, cari trec în Universitate pentru a ingrosa numărul
postulantilor la slujbele statului.

De această stare însă nu sunt vinovați elevii.

Profesorul ar trebui să le arate, să-i atragă prin lecţii
preparate înnainte si interesante; trebue credinţa de apostolat.

Dar când imboldul sufletesc se toceşte de grijile zilei,
când lipsurile se adună, când salariile nedreptatite se mai re-
duc sub minimum de existenţă, fiecare se gândeşte si caută
să-şi intrebuinteze munca in alte ocupatiuni, spre a-şi spori
mijloacele unei vieţi necăjite.

Pe de altă parte, arare ori vede o recompensă sau o re-
cunoaştere pentru munca asiduă si mai pricepută data scoalei,
dacă nu figurează printre cei dela putere.

Pe când cei înscrişi in club, cei cari sunt bine cu șeful lo-
cal, cei cari cutreeră cu pelerina in bat mahalalele, iar in loc

111

de curs fac propagandă electorală fagaduind poporului suve-
ran fericirile ce-l aşteaptă, aceia pot spera la deputatii, la slujbe
grase si cel care e meșter la alegeri, poate deveni chiar ministru.

Si munca cinstită, obscură dar continuă, de bun dascăl,
nu mai cântărește greu fata de acei ajunşi mari bărbați de stat
sau măcar personalități. Şcoala trebue să mergă mai departe
si cu cei ce rămân legați de ea, dar in asemeni condițiuni, face
din profesor un nemulțumit şi un învins al soartei. Şi cum
scoala este după cum este si profesorul. acțiunea ei va fi re-
dusă, tocmai acum când avem mai mare trebuință de afirmarea
şi Înflorirea unei vieți româneşti în cele mai multe din oraşele
noastre.

Invatamantul Superior.

Invatadméntul Superior cuprinde tineretul adolescent do-
ritor de a-şi mări si fixa cunoștințele si de a-şi croi o profe-
siune.

Se pune intrebarea: Ce gi cum se va comunica tinere-
lor inteligente insetate si nerăbdătoare să bea din cupa adeva-
rului si cum vor trebui înarmaţi pentru prepararea unor pro-
fesiuni :

Universitatea, se retrăgea altădată pe înălțimile senine ale
ştiinţei teoretice — timpunile de înflorire ale matematicei —
si abandona profesiunilor aplicatiunile scoase din legile stiin-
tei. Teoreticiani idealisti ai adevărului științific, mulţumiţi cand
puteau contribui prin descoperiri la lărgirea câmpului cunostinte-
lor, abandonau oamenilor practici folosul aplicatiunilor acestor
descoperiri.

Cât timp progresele științei urmau întrun mers încet,
iar aplicatiunile ei foarte reduse nu puneau in joc de cât puteri
foarte mici constituind niște demonstraţii, știința teoretică cu
gravitatea ei, nu putea avea pentru aceste jucării decât o în-
găduitoare indiferență — si de multe ori un marcat dispreţ.

Dar când, către sfârşitul secolului trecut, aplicatiunile e-
lectricitatii începură să ia o importanță industrială din ce în
ce mai mare, când prin această estindere problemele practice
cereau pentru rezolvarea lor concursul teoriei, a rezultat o co-
laborare mai intimă între teorie şi aplicație Această colaborare
s'a dovedit cu atât mai folositoare si pentru ştiinţă cu cât este
mai strânsă si mai complecta.

Urmează apoi într'un ritm foarte accelerat descoperirile
si inventiunile minunate cari culminează până acum in Radio-
fonie şi Televiziune.

112

Războiul a precipitat si mai mult această mișcare si a
impus noui directive în organizarea Invatamantului Superior.

In primul loc o mai larga prevedere in activitatea univer-
sitară, pentru urmarea problemelor actuale şi o mai cat. de in-
timă legătură a ştiinţei cu practica, cu avlicatiunile ei.

In al doilea rând o tendință a tuturor scoalelcr profe-
sionale superioare de a se apropia de Universitate, de a-i îm-
prumuta vestmântul si metodele, de a-i copia formele si titlu-
rile.

Această constatare probează că lumea şi-a dat seama că
orice învăţământ profesional sau technic trebue să fie condus
de ştiinţă.

Chiar şcoalele cari se creease în contra si deosebit de U-
niversitate, cum sunt Politechnicele germane, după părerea u-
nui profesor german şi fost ministru,caută să se apropie de
Universitate.

Pregătirea prea specializată şi în școli deosebite gi în a-
fară de marele curent universitar, nu este cea bună, căci este
unilaterală si incompletă.

Aproape toate ţările şi-au organizat institute de ştiinţă
aplicată pe lângă Universitate, impuse şi prin technica, prin
chimia și fizica războiului trecut. De asemenea s'a impus com-
pletarea şi creearea laboratoarelor de studii şi de cercetări
pentru nevoile desvoltării industriei şi pentru acele ale apără-
rei nationala,cu prevederea unui personal ştiinţific bine plătit
prin o buna selectionare pentru o muncă asiduă în cercetările
științifice.

In aceste ţări, prevalează convingerea că mijloacele de
înzestrarea laboratoarelor sunt mai eficace de cât reformele
prin legi votate, dar lipsite de aportul material. Un exemplu
între altele este la noi legea privitoare la numirea profesorilor,
care a fost schimbată, redijată şi frământată vre-o 12 ani.

In occident, unde tradiţia există si în respectarea drep-
turilor fiecăruia, dar și în împlinirea datorii ori şi cui, se pune
mai mult pret pe aplicatiune, pentru că legalitatea este in in-
săși profesiune.

Ce folos că fabricile de legi lucrează cu iuteala si cu ran-
dementul cel mai mare, cantitativ, dacă produsul este inferior,
inutilizabil, căci nu aduce mijloace noui de activitate, din con-
tra, adesea le stanjeneste.

Universitatea actuală trebue să producă toate elementele
necesare ridicării culturale, progresului ştiinţei si activitatei
economice. După cum spune M. Barés în admirabilul său ar-
ticol: „Que fait l’Université pour la recherche scientifique” :

113

Universiiatea să producă mai puţini advocati, jurnalişti
şi ciraci ai politicei, mai puține spirite multumite cu o superfi-
cială cultură, ușa spusă literară, şi mai, multi tineri înzestrați
cu instrumentul neasemanator care este metoda cercetărilor
ştiinţifice şi aplicatiunilor acestora.

Metoda ştiinţifică, din nenorocire, mu este cunoscută și a-
plicata de multi dintre studenţii nostri.

Inr in ce privește cercetarea ştiinţifică, ea se realizează
cu mari greutati, sau este impiedicata, iar din cauza lipsei de
fonduri materiale si de personal — laboratoarele facultatilor
noastre d’abia trăesc.

Cea mai însemnată reformă a învăţământului nostru su-
perior, ar fi promovarea acestor mijloace şi asigurarea mate-
rială necesară, personalului cercetător,

Cu toată lipsa, totuşi tineretul nostru doritor de lucru si
cu pricepere nu se descurajează, iar când vre unul dintre a-
cestia are ocazia să se găsească la unul dintre laboratoarele
țărilor occidentale, produce lucrări de valoare, prin care ne
face cinste neamului.

Si pentru că ţinem mul: la părerea streinilor despre noi,
stim că toţi cei ce ne cunosc tara, ne declară privilegiați prin
bogăţiile naturale ce posedăm.

Pentru punerea în valoare a acestor bogății potenţiale,
trebue să ne pregătim ca, prin munca şi priceperea noastră, să
stim a le folosi pentru ridicarea economiei noastre.

Se cere ca Idealismul universitar să conducă şi să lu-
mineze munca pentru cercetarea adevărului, să ridice presti-
giul ştiinţei românești.

Cu această convingere, Universitatea își va spori activi-
tatea sa intelectuală, va servi la unificarea sufletească şi la
prosperitatea generală.

A nu folcsi şi utiliza aceste energii, a nu le încuraja este
o greşeală, iar a le împiedica este o crimă în contra neamului
nostru.

EDISON

Conferința D-lui prof. Chr. Musceleanu,
ținută în seara de 8 Noembrie 1931

(Rezumat).

Anul acesta a murit Edison în al 85-lea an al vieții sale;
n’ar fi fost prea bătrân fata de stramosul său Thomas A. Edi-
son, mort la 104 ani si fata de bunicul sau John Edison, care a
trăit 102 ani. Tată lui Edison, Samuel, um om foarte întreprin-
zator si un pasionat luptător politic, tinea un hotel în orăşelul
Vienna din Ontario, pe malul lacului Erie. Aci a cunoscut pe
tânăra institutoare Nancy Elliot, cu care s'a căsătorit la 1828.
Iskucnind revoluția în Canada la 1837, Samuel Edison a trebuit
să părăsească totul si să fugă cu soția sa in Statele-Unite, unde,
duva ce a petrecut câțiva ani în diferitele centre, s’a fixat in
1842 în orăşelul Milan din satul Ohio. In acest orășel, în ziua de
11 Februarie 1847, s’a născut acela care, după câteva decenii, a
devenit unul dintre marii inventatori ai lumii si în acelaş timp
şi Creatorul unei industrii care reprezintă astăzi un capital de
7 miliarde dolari (1.120.000.000.000 lei), cu un venit anual de
aproape un miliard de dolari, sau circa 160 miliarde dz lei, iar
în uzinele lui lucrează circa 600.000 lucrători.

Numele primit la botez a fost acela a stramosului sau
Thomas Alva. Are un frate, William Pitt, care a fost directorul
companiei de tramwaie din Port Huron (Michigan), si o sora
Tannie, care a dovedit un real talent literar.

Thomas Alva Edison, în copilărie, a dat mult de lucru pă-
rintilor săi, din cauza sănătății lui şubrede si a lipsei de orice
aplicatiune la învățătură. Ca elev de scoala nu învăța nimic,
fiind ultimul in clasă. Profesorul spunea odată tatălui lui Edi-
son că „nu a avut până atunci un elev cu „capul ser” ca al lui

115

Thomas si că nu va putea trece clasa nici odată. In fata acestei
perspective, Thomas, care nu avea atunci de cat opt ani, a fost
retras dela şcoală, urmând ca de învăţătura lui să se ocupe
mama sa, care vedea în fiul ei un copil cu calităţi extraordinare.
In primul rând, calitatea pe care o aprecia mama sa la copil, era
spiritul de observaţie și apoi răbdarea ce o avea când urmărea
cu atenţie timp îndelungat lucrurile care-l interesau. Iar intre-
barile pe care le punea tatălui si mamei sale, erau egite din
comun. Nu se împăca nici odată cu explicatile care i se dădeau
si căuta totdeauna să prindă singur rostul lucrurilor, fie prin
cbservatie, fie prin citirea cărţilor pe care le putea obţine,

La vârsta de 12 ani, sub conducerea mamei sale, citi ,,De-
cadenta şi căderea imperiului roman” de Gibbon, Istoria Angliei
de Hume, Istoria Universală de Sear zi Dicţionarul științelor.

Citind un tratat elementar de fizică si chimie, s'a pasionat
de aceste ştiinţe atât de mult, încât transformase pivnita casei
părintești într'un adevărat laboraor. Toţi banii pe cari îi avea
îi întrebuința pentru procurarea de substanţe, cărţi şi mici apa-
rate cu care experimenta toată ziua. Cum nu prea avea bani
pentru satisfacerea nevoilor laboratorului, s'a gândit cum ar
putea să câştige ceva mai multi bani. Pentru aceasta, dupa
multe conflicte cu părinții săi, a început să vândă ziare si reviste
în trenul care circula între Port Huron şi Detroit. Cum trenul
pleca dimineața şi se întorcea seara, avea câteva ore libere în
Detroit, pe care le petrecea în biblioteca publică. Vânzarea zia-
relor mergând bine, a deschis, după scurtă vreme, în orăşelul
Port Huron, unde locuia cu părinţii, două prăvălioare, una pen-
tru vânzarea ziarelor, iar alta pentru vânzarea. de legume, fructe
si unt. Vânzarea fructelor şi legumelor însă nefiind prea pro-
ductivă, a renunţat la aces: gen de afacere şi a rămas numai cu
vânzarea ziarelor, care îi aducea un venit destul de bun. La acea
dată avea 14 ani.

Cu vânzarea jurnalelor a dus-o până la isbucnirea razboiu-
lui civil, când a scos singur ziarul „Weekly Herald”, pe care îl
tipărea în laboratorul din pivniţă. La început tirajul era de
400—500 numere, pe care le vindea singur în trenul Toronto-
Port—Huron-Detroit. Cum ziarul mergea din ce în ce mai bine,
i-a ridicat tirajul la 1000 de numere. Imbunatatirea pe care
dorea acum s'0 introducă, era de a avea stiri telegrafice. Pentru
aceasta profitând de ajutorul unui șef de gară, sa apucat să
înveţe telegrafia, cu care spera să pătrundă ca telegrafist in
vre-un birou, de unde să poată obține ştirile telegrafice pentru
ziar. După scurtă vreme ziarul cu ştirile telegrafice, luă o des-
voltare atât de mare, încât deveni cel mai important ziar din
localitate.

116

Cu toate că gazetăria il atrăgea mult, nu a neglijat nici
un moment experienţele lui de laborator. Cum acasă era ccupat
cu redactarea si tipărirea ziarului, nu mai avea timp pentru sa-
tisfacerea pasiunii lui pentru ştiinţă. Timpul liber de care mai
putea dispune, era numai când făcea drumul între Port Huron
si Detroit. După multe staruinte a capa at dela şeful de tren au-
torizatia să-şi instaleze un mic laborator in vagonul de bagaje,
unde transporta si ziarele. Intr’o zi însă, din cauza unei negli-
jente, s'a produs o explozie, si vagonul a luai foc. Şetul de tren
care era responsabil s'a înfuriat pe Edison atât de mult, in cât
1-a dat câteva palme, de pe urma cărora numai auzea de cât
cu mare greutate, si i-a si restras autorizaţia de a mai vinde
ziare in tren. D2 atunci s'a lăsat de gazetărie si a rămas numai
cu telegrafia, la care erau multe de îndreptat, fiind totul la
început.

După o serie de inventiuni mărunte, a început să studieze
problema comunicaţiei ,,multiplex”’, adică posibilitatea de a
transmite în acelaș timp, într'un sens sau altul, mai multe tele-
grame, pe acelaş fir. La început a inventat sistemul „dupie»”,
adică posibilitatea de a telegrafia simultan, în agnbele sensuri.
Sistemului duplex i-a urmat sistemul „guxdruplex” iar acestuia,
sistemul „sextuplex” prin care se poate transmite trei telegrame
diferite într'um sens si trei în sens invers, în acelaș timp si pe
acelaş fir. Pentru inventiunile sale în domeniul telegrafului a
primit dela compania unde ajunsese inginer consilier, suma de
40.000 dolari. Această sumă a fost folosită de Edison pentru a
imstala în condițiuni mai bune laboratorul său la Menlo Park.

In acest laborator, după ce s'a, ocupat cu o serie de inven-
ţiuni în legătură cu perfecțiunea dinamului si a motorului elec-
tric, a trecut la perfecționarea telefonului, care, asa cum tusese
făcut de Graham Bell, nu prea aducea servicii. Pentru aceasta,
a început studiile şi cercetările în domeniul acusticii. Cu aceste
studii a ajuns nu numai la găsirea microfonului, cea mai de
seamă, perfecţiune a telefonului, dar şi la inventarea fonsgrafu-
lui, prima maşină care putea să repete vocea omenească sau
orice alt sunet.

Invenţia însă care l-a dus la imensa bogăţie pe care o are
astăzi, a fost lampa cu incandescență. Electricitatea era între-
buintata pentru luminat, până la Edison în lămpile cu arc, care,
din cauza consumului mare si a funcţionării neregulate, făcea
ca folosirea lor să nu fie apreciată prea mult. Edison a căutat
să dea un alt sistem de iluminat eftin si mai uşor de intrebuin-
tat. După mii de încercări, a ajuns la lampa cu inendescenta con-
stituită dintr'o pară de sticlă în interiorul căreia, introducea un
fir de cărbune de bambus sau mai târziu de mătase, si amo:

117

scotea aerul. Curentul electric trims prin fir îl încălzea până
la incandescenţă, când începea să lumineze.

Dacă din balon nu se scotea aerul, firul se ardea şi lampa nu
putea, fi folosită decât un timp foarte scurt.

Lampa cu incandescenţă pe care o folosim astăzi, este un
produs mai perfecţionat al lămpii Edison. Din studiul lămpii
cu incandescență, Edison a stabilit că, atunci când firul este
încălzit emite un mare număr de electroni, cari, dacă sunt
prinşi de o placă metalică aşezată împrejurul firului în interio-
rul balonului, dau naştere la un curent electric. Acest fenomen
cunoscut sub numele de „efectul Edison” a servit mai târziu lui
Lee de Forest pentru realizarea Lămpi; cu bei electrozi.

Ultima dintre invențiile remarcatile făcute de Edison, este
acumulatorul cu electrozi de fer şi nichel.

In acest acumulator se întrebuinţează potasa în locul aci-
zilor din acumulatorii obişnuiţi, iar ca electrod pozitiv hidratul
de nichel şi electrod negativ oxidul de fer.

O întrebuințare mare au, găsit aceşti acumulatori in ma-
rina americană, în special în navigația submarină. Opera lui
Edison nu se mărginește însă numai la inventiunile pomenite
mai sus, ea este mult mai vastă. Secretul realizării acestei
opere considerabile, care a adus atât bine omenirii, este după
cum spune chiar el, „munca si gândi”en continuă”. Când vroia
să, înceapă o lucrare, citea mai întâi tot ceeace s'a scris asupra
acelei lucrări, si după ce isi fixa bine ideile, trecea la munca
de laborator. In laborator lucra în şir 18—20 ore, si nu se oprea
decât atunci, când, cbosit peste măsură, adormea cu capul pe
mână. După 2—3 cre de scmn în această poziţie, se scula si
începea munca cu aceias pasiune. Iar când în discursurile de
sărbătorire i se spunea că opera lui se datoreste în bună parte
inspiraţiei, el răspunde că numai 1 la sută era inspiratiune, iar
99 la sută transpiratiune, O altă mare calitate a lui Edison era
optimismul. Când se apuca de o lucrare era călăuzit de o
mare încredere de sine. Nu se descuraja niciodată dacă exre-
rientele nu-i reuşeau. Era in stare să repete de mii de ori o
lucrare, până cand ajungea la rezultatul dorit. Totdeauna era
vesel si dispus să facă glume, iar când prietenii îl întrebau care
este secretul acestei permanente bune dispoziţii, le răspundea,
că munca şi modul său de hrană.

„Toată viata am muncit mult si am mâncat putin — iată,
secretul meu” spune râzând tuturor. Carne nu mânca decât
foarte rar, şi atunci numai de peşte, iar alcoole n'a băut nici-
odată. Manca de obicei cam aceleaşi mâncări de legume si paste
făinoase; iar fructele le avea totdeauna lângă el în laborator.

118

Până cand a căzut bolnav a dus aceași viata pe care a dus-o
peste 60 de ani, fiind mereu preocupat de o altă mare invenţie.
„In momentul când um om nu mai are ce să facă, trebue să,
moară”, spune el celor care îl îndemnă să nu mai muncească
atât de mult. In ultimul timp şi-a croit un plan de lucru, pentru
realizarea căruia îi trebuia încă mulţi ani de aci înainte. A mu-

rit însă fără ca să mai poată să înceapă realizarea acestui no”
plan.

SPRE ALTE ZARI

Conferinţa Domnului Gr. L. Trancu-lași ţinută la Ateneul Ro-
mân în seara de 15 Noembrie 1931.

Nu vreau să fac cu Dv. în seara aceasta, o ascensiune în
stratosferă, pentru a vedea ce comod se călătoreşte pe acolo;
nu vreau sa realizez asa de curând idealul aviatorilor, cari cred
că acclo «us nu sunt nici turburări atmosferice, nu sunt nici
furtuni, nici alte impedimente pentru navigatiunea aeriană. Dim-
potrivă, doamnelor și domnilor, vreau să aterisez pe pământ
sănătos, pentru că as vrea ca ceva din sufletul meu să pun în
sufletele Dv. în aceste momente de depresiune,

Un romancier englez spunea ca: „presentul nu este de-
cât o simplă notă de muzică, în dependență de ceeace a fost şi
în dependenţă de ceeace va fi”.

La 11 Noembrie, în cursul săptămânii trecute, — sunt
acum 13 ani, — s'au sunat trâmbiţile anunțând pacea, anun-

tând armistițiul. Lumea credea că aceste trambite, aducătoare
de înţelegere între oameni, vor suna fericirea popoarelor; că a-
ceste trambite vor vesti belşug, bună stare, linişte si o viata
mai bună, decât viaţa dinainte de război.

Dar omenirea care isi văzuse în adâncul transeelor, tru-
purile amenințate, s'a dedat cu totul către plăcerile, către sa-
tisfactiile acestui trup si s'a închinat la o trinitate : trinitatea
lui Wotan, a lui Mamon si a lui Priape.

Era o viață consacrată necontenit fiinţei si trupului o-
menesc; nu mai era o viață socială, o viata închinată binelui
general. Omenirea era victima inflatiwmet; nu numai victima
inflatiunei monetare, victima înflațiunei sociale, victima
„Bluff”-ului. Vedeţi si Dv. ce însemnează Bluff’’-ul. De exem--

120

plu, astazi dela Bucuresti vorbeste foarte usor cu. New-Yorkul,
Washington-ul, vorbeste foarte usor cu Mexico-ul si Parisul.
Dar este imposibil să capeti o legătură telefonică. cu strada
Paris, strada Washington şi cu atât va fi mai greu, dacă în
centrul oraşului am avea o stradă New-York.

Este importul ,,Bluff”-ului sub variate forme si, Doamne!
am făcut o mulţime de importuri. Pentru exportul grâului nos-
tru — n'o să-l dăm strainatatii pe lucru de nimic — am im-
portat sosele suedeze şi telefoane americane si energie bel-
giana; chibrituri iar străine: totul este străin.

— Dece ?

Pentru că întreaga bază a mentalitatii de după război
încoace este o bază falsă, după cum vă voiu arăta. Si scopul
meu şi zările unde vreau să aterisez cu Dv. şi cu poporul ro-
mânesc întreg, este o zare a. realităţii, a simplicitatii, a bunului
simţ, care trebue să ne conducă în viitor.

După razkoi, s'au creat tipuni specifice de oameni. Aceşti
oameni s'au chemat „Les nowveax riches”. Claude Farrére de-
fineste pe acești , nouveaux riches”: oameni cari sunt bogaţi fără
să ştie cum sunt bogaţi si fără să aibe putinţa să mărturiseas-
că de unde au acea bogăție.

Este o deosebire între „Les nouveaux riches” şi între
„Les hommes nouveaux” (oamenii noui). Oamenii noui pot să
justifice begatia lor. „Les nouveaux riches” sunt departe de a
putea justifica bogăţia lor.

Tinerețea noastră, — pentru că eu nădăjduesc să formez
o nouă tinereţe, nu a noastră, a urmașilor nostri — Kayserling
o definește: generaţia şoferului primitiv, impresionat de forță.
Si ceeace sare în observaţia lui Galsworthy, romancier englez,
este că un tânăr englez seamănă mai bine cu un tânăr bolşevic
din Rusia sovietică, decât seamănă cu cineva din străbunii lui.

— Deca ?

Pentru că există o întreagă criză sufletească.

Suntem în criză economică, suntem în a XIII-a criză e-
conomica mare, în timp de un veac, dar în acelaş timp suntem
și într'o criză de suflet, si un talent cum este Duhamel, pe care
l-am avut zilele acestea aici (grație gentiletei D-lui Poldy
Stern), cum este Daniel Rops, cum este Frantz Werfel, pornesc
către apcstolat ca să aducă în sufletul omenesc mai multă
omenie, mai multă inimă. Vor să tămăduiască criza sufletească.

— Cum se caracteziează această lipsă de suflet ?

— O beţie a sreculatiunilor; câştigul fără munca !

Eu am scris şi trebue s'o repet necontenit: este criză
mai mare la noi în tara, este o lipsă extraordinară : sărăcie

121

pretutindeni; funcţionari nevoiaşi, lume care nu are ce mânca
și totuşi, vedeţi Dv. atâtea amtomobile, cari circulă dela ,,So-
sea” la Palatul de Justiţie şi dela Palatul de Justiţie la „Şosea”.
Am descris această situatiune în articolul „Sărăcia pe roate”...
„căci te întrebi : — Unde merge această mulţime, care ci.-
culă necontenit ? Merge să deschidă contuarele închise prin
concordat ? Merge să deschidă fabricile, în pl.n şomaj, în plină
lipsă ? Merge la o afacere oarecare ?

— Nu! Aleargă cu o vitesă extraord_nară, în care riscă
să calce pe pietoni, pentru a se duce să stea 3 sau 4 ceasuri li-
nistiti la club; pentru a merge să întrețină o conversație, să
caste gura undeva si din pricina aceasta ati văzut ce sa in-
stalat pe Calea Victoriei ? ,,Victoria’” care este un simbol al
victoriei noastre — a fost împodobită cu um alt simbol, al de-
cadentei noastre: lanțurile.

Dela răsboiu încoace, totul es e fals. Dacă intri într'o sală
de spectacol —Duhamel vorbeşte de America — calci pe co-
voare persiene false, vezi tablouri, copii dupa copii...

Domnule simu ! D-ta care ai dat ţării acesteia, lucruri
frumoase, vezi copii şi iar copii ! — vezi statui „a la manière
antique” dar luminate cu becuri: electrice; to.ul este fals, cerul
este fals: lacrimile sunt false !... totul, absolut cotul; muzica
este falsă, etalându-se în faţa unei mulţimi fără suflet.

Un singur lucru care este reglemen ai prin lege: sărutul.

Conform legilor în vigoare, un sărutat nu poate să dăi-
nuiască mai mult decât 2.20 metri de ru.at pe panză. Imediat
ce întreci aceste dimensiuni, imediat cazi în prevederile codului
penal.

Imi aduc aminte, fără să vreau, de acea definiţie a săru-
tului, dată de Rostand in ,,Cyrano de Bergerac”: Le baiser ?
Ces. un aveu qui veut se confirmer, c'est le point rose qu'on

met sur li du verbe aimer. — Acum sărutările pe ecran nu
mai sunt puncte — n’asi putea să spun că sunt puncte, puncte...
— sunt linii ——— linii ——-— false in dimensiuni de 2.20
metri.

O clădire mare , un ,,building” este clădit în 2—3 săp-
tămâni. Lui Wagner i-a trebuit 20 ani pentru Tetralogie, lui
Littre i-a trebuit o viaţă întreagă pentru cpera lui, încât la
un moment dat Duhamel spune : „Aşi da toate bibliotecile ci-
nemutografice în schimbul unei „Fugi” de Bach, a unei piese
de Moliere sau în schimbul unui tablou de Rembrandt”.

Suntem în secolul vitesei ! Şi un aviator italian, care a
făcut drumul dela Roma până la un trib african, în timp de

122

una ora, voia să convingă pe şeful tribului de progresul realizat
de Italieni și-i spunea :

— Odinioară, drumul acesta se făcea in 24 ore; astăzi îl
realizăm într'o singură oră. Atunci şeful de trib îi spune: —
Si în restul de 23 de ore ce faceţi ?

Golul acesta care rămâne explică toată criza indusirială,
tot şomajul, tot abuzul care se găsește în sufletul omenesc.

Rationalizarea — si ating acest punct pentru că mi se
pare că în mulțimea care mi-a cinstit conferinţa acum, să gă-
sește si D-l Landauer, secretarul general al organizaţiei stiin-
tifice dela Geneva, care a ţinut să asiste la aceasta conferinţă
— rationalizarea a dat putinţa să se accelereze ritmul produc-
ției si astăzi toate legile economice nu au rămas decât nişte
capitole din istoria economiei politice. De exemplu legea lui
Malthus prevedea că omenirea creşte în progresie gecme.rica și
mijloacele de traiu cresc în progresie aritmetică. Astăzi trebue
să creiăm necontenit consumatori, de oarece producţia sa în-
multit în mod vertiginos.

Exista un soiu de beţie şi beţia aceasta, patima aceasta
s'a trezit într'un moment dat. A trebuit să vie catastrofa din
Wall-Street din New-York, ca omenirea să se trezească, şi criza
să sporească, Si atunci Paul Valery în „Regards sur le monde
futur” ne spune : „Oamenii mari, cari ne-au întreţinut cu ges-
turi mari, au sfârșit prin a ajunge la bunul simţ”. Si atunci
ma gândeam ce învățături trebue să tragem noi, cari sunt ză-
rile către cari noi trebue să tindem ?

Poetul Mihail Codreanu, la Iași, asista la tratarea unei
afaceri. Voia să se amestece şi el în vorbă şi atunci a spus :

Când din furtuni, corăbii la maluri greu, se scot,
E de-un poet nevoie mai mult ca de-un pilot.

Şi mă gândesc câtă adâncă învățătură este în cele spuse
de poetul Codreanu.

M'am dus deunăzi la diferite birouri ale oamenilor de a-
faceri si am găsit versuri de Kipling ; am citit devize luate
din autorii mari si mă întrebam dacă omului acestuia in tim-
pul când afacerile rulau, i-ai fi vorbit de artă, de teatru, de
versuri, de poezii, ar fi spus: ,,Mi-e imposibil. dragul meu,
sondele mele dela Moreni, acţiunile mele” etc... etc...

Camenii acestia în degringolada lor economică, gasesc
putere în momente grele, în chemarea nesfârşită și montană a
artei, în decorul ascunzisurilor cari contin întregul tezaur o-
menesc.

Si vedeţi D-v., în loc ca din timp, atunci când le mergea

123

bine, să se oţelească cu aceasta armătură, aceasta putere pe care
arta ţi-o da, recurg la ea după dezastru. Intocmai cum oamenii
cari cad în nenorocire, abia atunci invoacă numele lui Dum-
nezeu. Credinţa ar trebui să le fie călăuza obişnuită.

Nu stiu dacă vreodată a fost nevoie de arta adevărată ca
în timpul acesta.

— Dece ?

— Pentru că atunci când arta nu este produsul unui act
omenesc, atunci când ea se multiplică prin maşini, când muzica
ne vine în cutii de tinichea, întocmai cum ne vin conservele;
când „phonomanii” se întrec în intensitatea aparatelor de ra-
dio, întocmai cum automobilele, se întrec în citesă, acum este
nevoie de artă adevărată. Arta produsă la discreţie, prin aju-
torul maşinilor, face ca omul să-şi iasă din răbdări. Arta aceea
de care avem nevoie necontenit în existența noastră cotidiană,
arta aceea atrage, prin frunzisurile ei, intreaga vibrare a ome-
nirei, intregul curent care se sbate deasupra pamantului, arta
aceea atrage puterea si care o transmite prin adâncul pămân-
tului prin rădăcinile copacilor întocmai cum le transmite în
adâncul sufle'elor noastre.

Inima trebue cultivată ! Nu vreau să fim ființe omeneşti,
fără inimă, întocmai ca o placă de gramofon sau ca un film de
cinematograf care rulează.

Mă gândesc la cele scrise de prietenul meu Radu Rosetti.

Vorbind de acest „Ateneu” la temelia căruia nu este nu-
mai inima unei femei, este inima tuturor femeilor române, cari
au contribuit la desăvârşirea acestei opere. de arta, cu care
tara noastră se făleşte, spunea în opera să „Eri”: „Am
fobia ingratitudinet. Din nenorocire, unul din defectele neamu-
lui românesc este ingratitudinea. Pasnic din fire, nu mă face
să-mi pierd calmul decât nerecunostintw’,

Nu ştiu dacă iubitul meu prieten cunoaște această po-
veste, când Dumnezeu a adunat toate virtuțile laolaltă... erau
acolo si virtuţi mari si virtuţi mici. In fundul sălii se găseau
două femei care nu se cunoşteau. Dumnezeu le prezintă pe una
celeilalte. Erau ,,Devotamentul” şi „Recunoştința”. Era pen-
tru prima oară când devotamentul se întâlnea cu recunoştinţa,

Nu știu dacă Radu Rosetti citise această poveste când a
fost indignat de nerecunostinta lumii, când scrisese ,,Eri”, în
memoria lui C. Exarcu care a înălțat acest templu al artei unde
se pot manifesta toţi artiștii noștri. Aici putem să admirăm
pe Enescu, fiul ţării noastre, care din bucăţile româneşti cari
răsună pe toate văile şi dealurile noastre a realizat simfonii.

124

Intocmai ca si Grigorescu, care din tipuri pe lângă care recem
si nu le observăm, a facut opere la care lumea se închină, E-
nescu a realizat rapsodii cari formează admiratiunea lumii
întregi şi cari contribue la cunoaşterea poporului românesc,
întru cât muzica se înţelege fără ca să cunoşti o limba oare-
care, muzica atind toate durerile si este înțeleasă de toate po-
poarele.

Când vom ajunge oare ca să putem spune întocmai cum
spunea Duhamel, atunci când începe să-şi descrie viata sa :

„Je dois tout à ma paworeté

(Datorez totul sărăciei mele).

Câţi din generaţia nvastră, câţi baeti nevoiaşi nu repetă
necontenit acelaş lucru : „datorez totul sărăciei mele” !

Poate si cel care vă vorbește, repetă necontenit :

„Datorez totul sărăciei mele !”

Ca şi un vers din poetul flamand Verhaeren pot să spun :

„Je me plante devant vous comme un exemple”.

Pot să spun: „Mă pun infata tinerei generaţii, ca o vilda
si pot să spun si să afirm cu toată tăria si cu toată convinge-
rea că această afirmaţie va fi de folos celor tineri :

„Datorea totul sărăciei mele” !
Poa'e că ceeace se repetă e adevărat:
„A quelque chose malheur est bon !”

Poate ca aceste greutati prin care trecem astazi, vor a-
duce un bine in tara noastra si in lumea aceasta. Oamenii din
timpul inflatiunii, oamenii din timpul inflatiunii sufleteşti si
monetare, poate că nu erau asa de covarsiti de greutatile vieţii
acesteia. Si nu va inchipuiti, doamnelor si domnilor, câtă mân-
gâere iti dă greutăţile prin care ai trecut.

Vin oamenii la mine, necăjiţi, turburati de mersul afa-
cerilcr sau operaţiunilor lor şi-i întreb :

„Măi băete, acasă la tine ai trăi: cum trăeşti astăzi ? Mer-
geri în fiecare ceară la cinematograf ? Te aştevta automobilul
la scară ? Făc ai chefuri asa de late, cum le faci acum ?

„Ai urăit nevoiaș, înur'o odaie modestă. Luptai cu greu-
tătile vietei; vărintii luptau din greu ca să te crească”,

Noi invatam Ja şcoală ca vai de capul nostru, nu aveam
uniforme aşa de elegante ca acum; umblam cu nişte ciubote
rupte (asa cum se zice la noi în Moldova) umblam cu coatele
rupte.

125

imi aduc aminte de Constantinescu Drancă, fos ul direc-
tor dela „Mercur . Umbla cu o pălărie de pai, în timpul iernii,
când invatam la scoala de comerț.

Erau însă paie din satul său.

in pălăria sa de pae, era nostalgia satului său; era o rază
de soare ce lumina acolo!

Şi, doamnelor şı domnilor, au învăţat, au crescut, au lup-
tat şi au fost mai bine înarmaţi în viaţă decât suntem noi a-
cuma înarmaţi.

Dacă în seara aceasta nu voi reuși decât să vă dau o rază
de speranţă, vă voi spune că viata nu s'a sfa.sit încă ; Viaţa
curge necontenit. O să-mi permiteti — fără să abuzez prea
mul. — să vă spun ce mi Sa întâmplat în timpul razboiului :
rămăsesem la Galati; nu știam dacă să plec la Iași, unde ne
chema la Parlament. Veniau veşti că armata merge pros ; sbuiau
aeroplane asupra Galatilor. Eu mă gândeam ce să tac; să morg?
să stau? Eram cu bagajele pregătite. In timpul acesta venia
câte un nevoias la mine: ,,Coane Grigore, mi-a născu n.vasta;
când botezăm copilul ?” Sau altul: „Mi-a murit mama, tata’,
etc. „n'am ce manca...”.

Faptele acestea cotidiane, faptele acestea mici, ne arată
că viata curge necontenit si desi mă gândeam ce fac trupele
noastre, dacă duşmanul nu va veni cu un moment mai inaime
să ocupe Galatii ; viata aceasta care curgea necontenit imi dă-
dea mângăerea si puterea pentru ziua de mâine.

Astăzi suntem preocupaţi de crachul cu.are... de concor-
datul întreprinderii cutare,... de budgetul statului care nu se
poate echilibra sau se echilibrează asa si cum se echilibrează ?
dar în acelaşi timp să găsiţi o mângăere, doamnelor şi domni-
lor : viață merge înainte; copiii se nasc; oamenii mor, Stau la
masă sau dorm! Soarele răsare ; Luna, cu razele delicate, se
recfrânge deasupra grădinilor si copacilor noştri. Viaţa conti-
nua si trebu2 să no dea mângăere. — Feie o singură condiție :
cumcnii să fie oameni. Să aibă inimă !

Faptul întâmplat zilele trecute la Viena cand Vienezii
saraciti şi ei, rămași fără „Hinteriand”, Vienezii aces ia, legă-
nati de aco’ durile unui vals oarecare; Vienezii aceştia au avut
atâta inimă încât să pregătească expediţia râniunelele» întâr-
ziate. Nu ştiu care din dv. a citit: „The story of the happy
Prince” a lui Oscar Wilde aducându-și aminte, cu ocazia ges-
tului Vienezilor de povestirea operei care a realizat-o prințul
cu ajutorul randunicii. O trimitea cu ochii lui de pietre pre-
tioase — era o statue cu pietre scumpe — cu nes imatele dela
sabia sa; cu tot ce avea pe dânsul ca decor, o trimitea să aline

126

suferintele omenesti. Am vazut in gestul Vienezilor un ecou al
inimii omenesti, aproape o rasplata a recunostintei omenesti,
fata de rândunica lui Oscar Wilde, care alină toate suferințele
si toate durerile.

Imi aduc aminte de Bertrand Roussel, care preconiza o
nouă morală cu respectarea a ceeace este mai bun în om.

Vreau ca necontenit să propovăduese munca! S'a spus
şi trebue să repet : sunt lucruri cari trebuesc repetate ca Evan-
ghelia în fiecare Duminică. Si vă mărturisesc că din puterea
aceasta sfântă,foarte puţini oameni se folosesc. Am venit o-
dată la o festivitate unde se citise Evanghelia și nimeni nu a
ştiut ce Evanghelie se citise. Si, doar se citise Evanghelia acea
a semănatului semintei, aruncate pe piatră si secătuită; a să-
mânţei aruncate in burueni si asfixiată; a samantei aruncate
pe drum şi luată de păsările cerului si a samantei aruncate pe
ogor bun şi care a rodit.

E bine, Domnilor şi doamnelor ! Repet necontenit. — Se
citau la noi versurile :

Munţii noştrii aur poartă
Noi cersim din poarta’n. poartă.

Din nenorocire aceste versuri s’au adeverit, dar nu din
vina poporului roman.

Un popor cu demnitate, un popor cu tesaure nesfarsite
de energie, de munca, de viteji si entuziaști, nu trebue să fie
condusi de aceasta deviza.

Am propus încă la 1920, la congresul „Astrei” dela O-
radea Mare, următoarea deviză :

Munţii noştri aur poartă
Vrem prin muncă altă soartă

Vreau ca tezaurul acesta de muncă şi energie al poporu-
lui românesc să fie pus în valoare.

Vedeţi Dv. doamnelor şi domnilor, cum se alcătueşte bud-
getului statului nostru; în loc ca acest buget să fie dătător de
un ritm mai intens al vieţii, de curaj si de optimism, în acest
buget sunt nişte cauze de deprimare, izvor de descurajare pen-
tru că a ajusta trupul după haină este a strivi trupul tar nu a
ajusta haina.

Caut să mă documentez. Nu ţin în totdeauna conferinţe
la Ateneul Român. Nu este un public care vine din simpatie ca
să mă asculte aici,sau să-mi treacă un ceas Duminică seara.

Sunt om cu răspundere care trebue să traduc cuvintele

127

mele în fapte şi am ambitia să spun că am fost un constructor
şi cau că contribuiu cât mai mult posibil la mersul înainte al
ritmului vietei in tara mea.

Sunt atatea mijloace de a nu -e porni la drum cu descu-
rajare, cu deprimare, ci d'mmotrivă cu acţiuni de energie, cu
optimism și de voinţă, încât va voiu spune că scopul conferinţei
mele din astă seară, este tocmai acea injecție — dacă-mi dati
voie să intrebuintez cuvântul — de energie şi optimism.

Să fim mândri de tara noastră, să fim mândri de lueru-
rile noastre.

Si nu ştiu dacă n'ar trebui să mă folosesc de ocaziunea ca
sunt atâţia buni Români in sala aceasta, să mă gandesc, pentru
a vorbi de alte zări ale unei românce, care a făcut cinste ţării,
la Domnisoara Brăescu. A făcut Jescinderea dela sease mii de
metri, şi trebue să-i înlesnim plecarea ca să facă o perfor-
manta in America, pentru gloria românească. Să deschidem
o listă de subscripţie şi am vrut ca şi în seara aceasta să
mă folosesc, să fac un călduros apel, ca fiecare Român ză con-
tribue cu ceva si proporyuonal cu timpurile grele cari le trăim,
pentru ca să înlesnim acestei Domnisoare care vrea să ducăn
depărtări, renumele de bravură şi eroism al poporului românesc.
să-i înlesnim plecarea în America. Este un slab ecou al dorinței
mele, care-l transmit D-v. în seara aceasta.

Femeia, în opera aceasta de regenerare a poporului, are
un rol foarte mare. Până acum, educatiunea care s'a dat femeii,
a fost si ea o educatiune falsă, cum este muzica, cum sunt fil-
tele, cum sunt statuele, cum sunt covoarele, cum sunt iablou-
tile. Femeia, n'a fost depr.nsa ca să poată lupta in vălmaşagu-
rile soartei; a fost întotdeauna menajată; a fost crescută ca să
n’o bată nici vântul, să n’o atingă nici intemperiile temperatu-
ri. şi deodată, când a venit reversul soartei, femeia aceasta a fost
lăsată la voia întâmplării. Cand am văzut la Marienbad pe Prin-
cesa Galitin dansând şi umblând cu talerul să ceară câte o co-
roană, când am văzut pe Dulitzkaia, fica celui mai mare bogă-
tas din Rusia, cântând si umblând <ă ceaia câţi-va „helleri”
mi-am zis: Educatiunea femeii este falsă. Femeia trebue pre-
gătită în lupta aceasta pentru viata, Nu ştiu dacă ati citit căr-
tile Ginei Lombroso: femeile sunt altero-centriste, iar părbaţii
sunt ego-centricti.

Calitățile acestea ale femeii, puse în slujba binelui public,
femeia educată, în vederea altei vieţi in care trebue să lubte cu
toate greutătile, pentru ca -ă furmeze o fiinţă de sine stata-
toare, să nu fie în dependența necontenită a întâmplării, a băr-
batului său şi a familiei sale.

128

Mai ales din punct de vedere al operelor de asistenta femeia
răspândeşte bunătate in jurul ei, şi vreau ca în sufletul oricărei
femei să vibreze două strofe din Marceline Desbordes-Valmore.
Am găsit in ultima vreme o carte a lui Stefan Zweig care des-
groapa toate comorile literaturii franceze. Este in acea carte o
rugăciune şi, după cum o numeşte Zweig, cel mai frumos cântec
de leagăn, cea mai frumoasă rugăciune de seară din lumea în-
tieaga, pe care el a auzit-o vreodată :

Cher petit oreiller doux et chaud sous ma tâte,
Plein de plumes choisies, et blanc, et fait pour moi,
Quand on a peur du vent, des loups, de la tempête,
Cher petit oreiller, que je dors bien sur toi !

Beaucoup, beaucoup d'enfants pauvres et nus, sans mère,
Sans maisons, n’ont jamais d'oreiller pour dormir

Ils ont toujours sommeil,

O destinée amère !

Maman ! douce maman !

Cela me fait gémir.

Ce bine ar fi dacă toţi sau toate, când adorm pe o perină
făcută din puf — s'ar gândi că sunt atâţia copii cărora şi lor
li-e somn si cari nu au o perină pe care să-și odihnească capul.

M’am gândit că numai copilul poate să formeze legătura
de unire dintre toţi oamenii. Mi-aduc aminte de nişte versuri
frantuzesti : două femei cari intrau la biserică : Una cu copilul
nou născut, care venia să-l boteze; alta cu un copil pe care voia.
să-l îngroape. La un moment dat mama cu copilul nou născut,
plângea de mila femeii cu copilul mort si mama cu copilul mort,
surâdea la copilul nou născut.

Dece ? doamnelor si domnilor ?

Pentru că astăzi suferinţele oamenilor trec deasupra ca-
selor şi gardurilor cari despart vecinii; suferinţele oamenilor
trec deasupra radiolui si aviaţiei, peste frontierele ţărilor, peste
despartirile artificiale, cari separă popoarele. Suferințele ome-
nesti ale unora si ale altora ! In această comunitate a suferin-
telor toată lumea se unește.

De aceea, mam gândit că trebue să pornim o acţiune, să
începem cu o literă mare în vederea regenerării fizice şi morale
a poporului nostru. Necontenit, în mintea mea, în ochii mei, am
avut o imagine: Sunt vre-o 30— 40 ani de atunci. Eram in
munții Vrancei si am văzut o femeie născând lângă gard, la
poarta unei curţi. Era întinsă pe paie şi drept orice ajutor, avea

129

cârpă arsă şi rachiu cu undelemn, Copilul născut în acele condi-
tiuni, poate peste 20—25 ani a murit tot în plaiurile şi munţii
Vrancei, apărându-şi ţara. Poate copilul acela, el, trupul lui,
este îngropat acolo unde arde flacăra sfântă pentru eroul necu-
noscut. Ce-am făcut noi pen ru acel copil? N'am ştiut, nu l-am
ajutat când s'a născut, nu l-am ajutat când a trăi:, a murit cum
a trăit: necunoscu.. De aceea eu cred că opera de regenerare a
poporului trebue s'o începem dela copil. Tin ca vorbele mele sa
le traduc în fapte, şi de aceea am luat iniţiativa „Expoziţiei Co-
pilului”. Vreau ca acolo, cu ajutorul atâtor colaboratori să arăt
ce s'a făcut până acum în vederea regenerării; vreau să dau un
ajutor, vreau să dau sfaturi în vederea spiritului de economie,
distrus astăzi. tezaurul acesta scump al economiei. Pe mine nu
mă preocupă care bancă a căzut sau care este numele banche-
rului care a căzut sau care acţiune scade la bursa; pe mine ma
preocupă cel mai mare tezaur al tarei mele : spiritul de incre-
dere care se distruge necontenit în poporul românesc.

Un sondeur dela Câmpina îmi spunea într'o zi : Mai bine
să beau banii decât să-i depun la Bancă. Când un popor ajunge
la acest gând al sfârșitului lumii, vă puteţi Dv, închipui în ce
pericol ne aflăm. De aceea vreau, doamnelor și domnilor, să por-
nim cu „Expoziţia Copilului” în demonstrarea si opera de în-
drumare, Nu vom realiza poate deplin, dar vom contribui prin
ea — pentru că vreau să repet aceleaşi cuvinte pe cari tot Mar-
celine Debordes Valmore le spune: „Enfants, priez pour mi,
jai tant prié pour vous”, să facem si noi, să ne rugăm si noi
pentru copiii noştri, pentru ca.să avem gi noi pe cineva care sa
se roage pentru noi.

Conditiunea esenţială este : Conducătorii unui popor — si
nu numai conducătorii efectivi, din punct de vedere al guver-
nării — conducătorii intelectuali, apostolii cari trebue să îndru-
meze un popor, să nu facă totul ca să deprime acest popor. Aveţi
exemple necontenit înaintea ochilor.

Acest popor va exista, orice s'ar întâmpla, oricâte crahuri
de bursă ar fi; oricâte falimente se vor declara, poporul nostru
va trăi şi calităţile lui nebănuite, tezaurele cari zac în adâncu-
rile sufletului acestui popor, întocmai după cum generatoarele
de energie stau în adâncul munţilor nostri, există, si trebuesc
puse în valoare.

Voiu sfârși conferința mea, aducându-mi aminte de moartea
lui Saint-Simon. Saint-Simon a fost un mare idealist, dar ca pe
toți idealistii, apostolii toți, ucenicii toţi l-au părăsit. Unul câ'e
unul, sub diferite pretexte. Si pe atunci, ca si acum, lucrurile
practice si imediat dătătoare de beneficii erau mai atrăgă'oare,
După o comă de câteva ore Saint Simon deschide ochii si mai
găseşte un ucenic lângă dânsul: era Olinde. Ii spune: ,,Sachez

www.dacoromanica.ro

130

Olinde, que dans ce monde on ne peut créer rien de grand, rien
de beau qu’avec Vélan et avec Poptimisme”.

Iată, doamnelor si domnilor, „Zările noi”, către cari
vreau să ajung, după cum odinioară acest Ateneu — şi mi-a fo-
losit întreruperea dela Uzina Electrică — era întunecat si lu-
mină a venit, Zările noi, pe cari vreau să le ajung sunt zările unei
umanitati mai bune, a unor suflete mai inaltatore, a unor inimi
cari să vibreze.

Vă repet si eu: „Să știi, Olinde, că nimic, în lumea aceasta
bine şi mare, nu se poate realiza decât cu elan, entuziasm si
optimism”.

Inchin ţării mele în suferinţă azi, tot optimismul si nădej-
dea care trebue să ne conducă viața întreagă.

13 2

UNIFICAREA LEGISLATIVĂ.

Conferinţa, D-lui Prof. I, Peretz, ţinută în seara de 22
Noembrie 1931.

Iau dicționarul cel mare al lui Larousse, de vreme ce dic-
tionarul limbii române, „întocmit si publicat de Academia Ro-
mână”, n'a ajuns încă decât la litera I, sărind peste literile D
şi E si la cuvântul ,,unifier”, care corespunde cu verbul nostru
„a unifica”, găsesc exvlicaţiunea : „réduire, amener plusieurs
parties ă un seul tout”, a reduce, a întruni mai multe părţi
într'un singur tot.

„Unification”, la care corespunde substantivul nostru ,,u-
nificare”, este rezultatul acestei acţiuni ; adecă în'runirea
mai multor parti întrun singur tot, facerea unui tot din
mai multe fragmente, unei singure unități din unităţi diferite.
Deci unificarea legislativă nu poate fi decât întrunirea mai mul-
tor legislatiuni într'una singură, formarea unui tot armonic
din elemente deosebite, prin alegerea celor bune si înlăturarea
celor mai puţin bune după criteriul unor principii de alcătuire
juridica, conforme cu rațiunea din punct de vedere logic, con-
forme cu dreptatea din punct de vedere etic.

Aceasta a fost si intentiunea legiuitorilor noş'ri, când,
reunindu-se din nou, după o mie şi mai bine de ani, ţările ro-
mâne, ce au format pe vremuri Dacia fericită a lui Marcu Ulpiu
Traian, s'a simțit nevoia temperării pe cale legislativă a deo-
sebirilor pe cari, dacă nu le putuseră aduce în însăși enti-
ta“ea etnică a poporului român în viguroasa lui omogeneitate,
vicisitudinile istorice le întipăriseră, însă, asupra înfățișării ex-
terne sociale ale așezărilor române de sub diferite înrâuriri
streine. Trebuiau date la pământ îngrădirile acestea, care în
forma impunerilor legislative mai cu seamă, stăteau încă în
calea desăvârșitei uniri sufleteşti a neamului; trebuiau elabo-

www.dacoromanica.ro

132

rate norme comune de viata juridica potrivite fiecărei parti şi
tuturor impreuna, corespunzand prin urmare conceptituwor ju-
raice ale neamului rouuanesc de pretuunucni. 51 nu numai s'a
cautai să se adycă la îndeplinure aceasca opera de uniicare le-
gislativa, creanuu-se organele de studiare a normelor Juridice
existente şi de elaborare a celor viitoare, dar s'a crezut necesar
să se înscrie aceasta datorie de căpetenie a conducătorilor Ro-
mâniei mari in Constitutiunea ţării, spre a-i preciza astfel și
însemnătatea si obligativitatea ei,

Si iată că, după do.sprezece am dela unire, după ce s'au facut
înce: căr. şi lucrări îndelungate in acest sens, un inalt magistra.,
ajuns în truntea justiției prin participarea sa efec.ivă la exer-
citiul puterei executive; un neobosit culegaccr si compilator
al legiuirilor noastre, care şi-a legat pentru totdeauna numele
de colectiunile codiculor şi legilor romane; un entuziast admi-
rator al codului Napoleon, pe care a şi încercat să-l comenteze
într'un Curs de drept civil în mai multe volume, a crezut că
adevărata cale spre unificarea legislatiunilor diferitelor parti
ale României es-e acea a întinderei pură şi simplă a codului
francez la toate provinciile, ce fuseseră, până la D-sa scutite de
această binetacere.

Si acesată „unificare”, sau, mai bine zis, acest chip de
a înțelege unificarea merită să fie relevat.

Nu din punct de vedere al reuşitei sau nereusi ei even-
tuale a incercarei. Reusita este un factor pozitiv in viata po-
litică, chiar atunci când instaurează o greșeală; dar nu a.e nici
o valoare ain punct de vedere științific, daca nu are la temelia
sa adevărul. Reusite cu legi greşite, cu dispozitiuni nesăbuite,
cu abuzuri de putere, cu încălcări de principii de drept, cu vio-
lări de texte legale şi de porunci constituţionale, cu batjoco-
rirea libertăţii şi cu dispretuirea opiniei publice: ce alt este is-
toria politică a tarei noastre de când i s’a dat prima ei consti-
tutiune si până astăzi 7!... In tara bogată, cu popor cuminte,
beţia de putere a fost boala păturei suprapuse, care a ştiut
numai să vrea si să arate prin orisice mijloace că poate când
vrea, dar nu a dovedit întotdeauna că ştie exact ceea cs vrea.
In ţara pe care Dapontes o proslăvea cu entuziasm, despre care
spunea; bună este Polonia, mai bună Tara românească; buna
este Ungaria, mai bună Tara românească; bună este întreaga
lume, mai bună este Tara românească”; în ţara binecuvântată
de Dumnezeu şi blestemată de oameni, ideea că deținerea pu-
terei executive are drept corolar bunul plac s rer spretar'a
n'ci a formei, nici fondului dreptului, a adus cu sine conceptiunea
bizară că legea nu este o formă necesară ci n. mai una utilă la
nevce; că ira ul în af-ră din lege es e no.ma şi că în chip absclut
este indiferent dacă legea se aplică sau nu se anlica, n'ci La

www.dacoromanica.ro

133

bine sau nici un rau ne putând reesi din aplicarea sau neapli-
carea ei, atâta, timp cat ea nu are un caracter anumit, care să in-
tereseze unele cerinti ale Statului, in special si cu precădere
cerinţele fiscale.

Si de aceea mentalitatea înaltului magistrat, care a cre-
zut că a unifica o legislatiune înseamnă a distruge mai multe
legi în favoarea uneia singure nu trebue să ne mire.

Dar, dacă nu ne miră, nu putem nici să o aprobăm

După -cum nu ne miră, iarăși să le aprobăm, părerile
‘Curtilor noastre de Apel si a Inaltei Curți de Casaţie si Justiţie
în această privinţă.

Nu ne miră, fiindcă racila este veche şi am semnalat-o
în nenumărate rânduri, cu acelaş răsunet ca al glasului celui
ce propovăduia în pustiu; nu le aprobăm, fiindcă a le admite
este a călca logica, a viola legea, a nesocoti dreptul în sine.

Si, dacă nu avem nici o altă putere, credem că totuşi este
o datorie de conștiință de a mai da încă o dată alarma de pe
aceasta tribună liberă a opiniei publice, care este Atheneul
Reman.

Dela început trebue să facem o constatare :

Domnesc cele mai bune intentiuni în toate aceste dorinti
şi păreri, pe care le combatem. Şi tocmai în aceasta stă marele
lor pericol, căci lupti împotriva relei credinti, dar buna cre-
dinta te dezarmează. Este evident si nu contestă nimenea că
este un bine ca legislatiunea să fie una si aceeaşi pentru în-
treaga ţară. Si atunci când esti pătruns de ideea că legiuirea
pe care ai apucat-o in tara, pe care ai studiat-o în Facultatea
de Drept, pe care ai aplicat-o ca magistrat, ai sucit-o în tot
chipul ca avocat, ai suferit-o ca împricinat, pe care ai aprofun-
dat-o în scrierile minunate ale autorilor și în doctele și subti-
lele hotărâri ale forurilor judecătoreşti franceze, este nemă-
surat superioară oricărei alte alcătuiri de legi si oricărui com-
plex de regule juridice cutumiare, este firesc să socotesti că
numai prin hărăzirea ei în întregime nefericitilor, cari n'au cu-
noscut până la dânsa lumina adevăratei dreptati şi cuvântul
adevăratului drept, va aduce armonizarea în perfecţiune, întru
cât poate să fie ceva perfect în viata omenească.

Si dacă mai adăogăm la această convingere absolut de-
zinterestă şi lăturalnica influență a temei de necunoscut și a-
versivnei de noui studii si puterea obicinuinţei și dragostea dru-
mului bătut de atâta vreme si cu atâta siguranță prin hatisul
dispozitiunilor de lege, este si mai ușor pentru noi să lămurim
entuziasmul magistraturii noastre pentru Codul Napoleon și
de ce s'a pronunţat ea aproape în unanimitate favorabil unei
unificări legislative obținute prin lărgirea sferei de aplicatiune
a acestui codice la întreaga ţară.

www.dacoromanica.ro

134

Numai că...

Numai că este o gresala să se tortureze spre a-l face sa
încapă în teascurile unei interpretatiuni eronate înţelesul lim-
pede al unui cuvânt, care nu suferă de ambiguitate; este o cul-
pă să se calce cu voinţă şi cu bunăvoință nu numai spiritul ci
chiar şi litera legii, mai ales când acea, lege este însăși Consti-
tutia, de către instanţele care sunt chemate să impue tuturor
respectul ei şi să-i asigure intangibilitatea; este un păcat faţă
de geniu propriu al neamului românesc, care a făurit printr’o
elaborare înceată şi zilnică, în timp de veacuri, din mosi stră-
mosi obiceiul juridic păstrat încă cu sfinţenie în masele mari
ale poporului, să dai la o parte cu dispreţ toate conceptiunile
sale juridice, sub cuvântul falacios că ar fi inferioare, fără
să-ţi dai măcar osteneala să le aduni, să le examinezi, sa le stu-
diezi, înainte de a le osândi şi de a le înlătura cu desăvârşire,
pentru totdeauna.

Să examinăm deci, lăsând la o parte tentative şi păreri,
care poate fi rostul unificării legislative, care sunt dispozitiu-
nile Constitutiunii în această privință, care este lozinca impe-
rativă a unei reforme, care să tie seamă măcar acuma, în cea-
sul al doisprezecelea, de conştiinţa juridică a unui întreg popor.

Ideea că dreptul este produsul unei impuneri externe din
partea legiuitorului este destul de răspândită în societatea mo-
derna si privită cu ochi buni de jurisconsultii „practici”. Her-
bert Spencer, John Stuart Mill, Bain au fost cei ce au repus-o
în onoare, căci ea exista încă din vechime în patrimoniul filn-
sofic al omenirei, si ea a avut, din anumite motive um mare ră-
sunet si o mare înrâurire. Dreptul fiind ceea ce este impus de
putere, nu a fost greu să se ajungă la ideea că puterea este
dreptul. Si dela Bismark, care afirmase, spre revolta tuturor
constiintelor, că forţa primează dreptul, s'a ajuns în mai putin.
de treizeci de ani la ideea că fără sancţiuni si fara coercitiune
nu există drept si la formula lui Bunge si a scoalei germane :
Dreptul este forța. Consecințele primejdioase ale acestei teorii
filosofico-juridică s'au văzut imediat. S'a văzut în încercarea
germanică de a aservi lumea întreagă în urma unei pregătiri
războinice formidabile si urmărită ani de zile cu tenacitate si
care totuși a dat greş fata de rezistența unanimă a constiin-
telor, se mai vad si acum în ușurința legiferării prin simpla
voinţă a puterei executive. fie direct pe cale de decrete-legi,
fie indirect, dar tot atât de sigur, prin falsificarea regimului
parlamentar, prin Parlamentele emanatiuni ale puterei execu-
tive, camuflată sub aparența liberei voințe a „poporului su-
veran”, mai ales de când cu introducerea sufragiului universal.
Au mai esit la iveală, chiar si pe cale de teorie politică si nu e

www.dacoromanica.ro

135

nici un an de când un prim ministru susținea, cu seninătate şi
poate chiar şi cu deplină convingere, inutilitatea discu.ării de
către Pariament a proectelor de legi, de vreme ce fuseseră „stu-
diate de guvern, care nu e presupus că nu ştie ce face” şi con-
testa dreptul reprezentantei nationale la un alt rol de cât acela
de a vota fără discutiune, ca îndeplinire a unei simple formalı-
tati, cele hotărâte de către ministrul de resort, care avea astfel
paternitatea legii fără însă să-şi asume şi răspunderea inte-
grală a ei, Aceasta, fără să bage de seamă că cu acesi sistem
puterea executivă lua locul puterei legislative. Din această con-
ceptie, care, cel putin la noi, este comună aproape la toți oa-
menii politici, rezultă si indiferența fata de conceptiunea ju-
ridică a poporului si convingerea că legiuitorul poate nu numai
făuri și impune legea, dar și crea dreptul.

Dar dreptul este cu totul altceva de cât legea. El e în a-
fară de ea şi mai pre sus de ea. Nu el rezultă din lege, ci legea
trebue să-l exprime, să-l formuleze. Origina lui nu e în formu-
larea aceasta legală, ci e în natură, de vreme ce manifesta-
tiunile lui nu sunt în legi, ci in viata și conștiința popoarelor,
căci din conditiunile de existență si din conceptiunea juridică
a neamurilor ia şi el naștere. Intre legea naturală, univer-
sală, eternă şi imutabilă si legea politică, specială, trecătoare
şi variabilă, este o deosebire şi ea nu e în favoarea celei
de a doua. Din această pricină, ceea ce esie simţit, voit,
primit de popor prin liberul său arbitriu, întrebuințat de
el prin obicsiu îndătimat, respectat de el cu evlavie, face parte
din patrimoniul său etic şi nu-i poate fi răpit prin nici o l.ze
pozitivă. Legea adevărată a fost definită încă de Cicerone :
Lex est ratio summa, insita in natura, quae jubet ea quae fa-
cienda sunt, prohibetque contraria. Legea este rațiunea supre-
mă, sădită în natură, care poruncește cele ce trebue să fie fă-
cute și interzice pe cele contrarii. Această lege trebue, dacă se
poate și pe cât se poate, traduce în lozinca poruncitoare a legei
pezitive, ea trebue adaptată cel putin cât mai mult cu nevoile
vremei, astfel ca spiritul ei să insufleteasca litera moartă a
peragrafelor legale. Ea trebue imitată pentru ca norma legis-
lativă să fie măcar un reflex al adevărului juridic in sine. Si
cel ce nu simte aceasta, cel ce nu-și dă seama că dreptul po-
zitiv, deși este un produs constant al istoriei, trebue să fie pu-
rurea insufletit de ijeea de dreptate absolută, nu poate să fie
un bun legiuitor.

El poate să aibă voinţa, poate să aibă puterea, poate cu
puterea sa să-şi impue voinţa, dar nu va schimba decât forma
dreptului, nu fondul lui: Şi cel ce va putea să scape de strân-
soarea legii, va urma vechea norma de drept, pe care i-o dic-

136

tează concepţia lui juridică si stramogeasca lui datină şi cel
ce nu va putea să scape, va aştepta cu treamăt de revoltă clipa
scuiurăre. poverei legale dar nelegiuite, când va putea să se
libereze de dânsul. Căci cu forţa se robeste trupul, dar nu se
cucereşte nici odată sutletul. Şi dreptul în sine este sufletul pe
care numai îl înveştmântă trupul adesea schilod şi urâcios la.
vedere, legea imperfectă a legiuitorilor popoarelor.

De aceea, poporul romanesc a rămas întotdeauna refrac-
tar inovatiunilor legislative aduse de aiurea. Nu pe cale de
răzvătire violentă — și aceasta a înşelat pe observatorii su-
perficiali — ci pe cale de rezistenţă pasivă. S'au lovit de ea
Domnii fanarioți, carii, convinși de superioritatea culturii bi-
zantine, se străduiau să introducă dreptul elino-roman in ta-
rile române şi în alte domenii decât acelea în care pătrunsese
pe calea trasă de canoanele ortodoxiei şi în urma lor în dicas-
teriile bisericeşti. Poporul a primit legiuirile, a tăcut şi a urmat
urmat înainte obiceiul pământului. $1 Domnii străini au crezut
că necunoaşterea limbei în care erau scrise legiuirile face pe
popor să nu aprecieze îndestul comoara juridică, ce-i hărăzi-
seră. Şi Alexandru Constantin Moruzi Voevod a pus pe Toma
Carra să traducă în limba moldovenească numita Hexabibla
manualul lui Constantin Harmenopulos. Şi poporul moldove-
nesc a primit „Indemânoasa Adunare”, a tăcut și a urmat îna-
inte obiceiul pământului. Şi Grecii, subtili şi pricepuţi, şi-au
dat seama de inanitatea tentativelor lor şi au încercat să in-
troducă legiuirile greceşti măcar în parte. Şi rând pe rând, A-
lexandru Ioan Ipsilant la 1780, Scarlat Alexandru Calimah la
1817, Ioan George Caragea la 1818 au introdus obiceiul pămân-.
tului în codicele lor şi poporul român a primit ,,Pravilniceasca
condică”, „Legiuirea Caragea”, „Codicele civil al Principatului
Moldovei” poporul a tăcut şi a urmat înainte obiceiul pământu-
lui, luând din codici numai paragrafele ce consacrau aceste obi-
ceiuri. Şi când, în entuziasmul creator de viaţă nouă, când tot ce
era în legătură cu un trecut stânjenitor de libertate se părea deo-
po'rivă de odios şi de înjositor, când se uita, în beţia cuvintelor
de libertate, egalitate, fraternitate si în delirul individualismu-
lui triumfător, un întreg trecut glorios de lupte eroice gsi de sa-
crificii marete, de muncă aprigă, de rezistență inviersunata,
de credință cucernică si de sublimă toleranță si se tara la ge-
monii întreaga înfăptuire de veacuri a celor ce se jertfisera
pe altarul civilizatiunii occidentale si întru avărarea ei; atunci
când se credea că se poate şterge din amintire tot ceea ce fu-
sese mai nainte, zmulge din cugete conştiinţa intimă a nea-
mului si din suflete înrâurirea strămoşească; când se credea
că se poate rupe cu tradiţia, cu istoria, cu concepția de viaţă

137

şi de drept, ce dăinuise atât amar de vreme și întemeia o
societate nouă pe temelia unor idei şi unor invataminte străine
de sufletul nostru, s'a tradus în grabă leg.uirea franceză şi s'a
aplicat Codul Napoleon, menit să fericească Principatele U-
nite, poporul român a primit Codul civil, a tăcut a urmat îna-
inte obiceiul pământului. Şi âșa îl urmează şi acuma 90% cel
putin din populatiunea țării — după aproape şaptezeci de ani
de legiuire franceză. Si asa îl va urma si de acum înainte și in
părţile țării ce nu au fost oblăduite de ea până acuma, când a-
ceastă legiuire frumoasă, interesantă, cultă, studiată, perfectio-
nată, dar străină de sufletul, de mintea şi de nevoile lui i se
va întinde prin a cot puternicia puterei executive, slăbiciunea
putersi legislative si complicitatea vinovată a puterei judecă-
toresti.

Intinderea unui singur codice la intreaga tara, netinand
seama nici de legiuirile existente, atâta vreme aplicate in di-
feritele provincii, nici de obiceiul pământului, care acuma de
abia avea ocaziunea să fie exprimat în formă legală şi aplicat
aşa cum se cuvine, nu are nici măcar scuza de u corespunde
cu cerinţele Constitutiunii noastre. Legiuitorul constituţiona] de
Ja 1923 s'a gândit la nevoia unificării legislative si a rezolvit-o
în chipul cel mai normal şi mai înţelept. Intr'adevăr articolul
137 din Constituţie, care a înlocuit vechiul aliniat 12 din ve-
chiul articol 130, spune următoarele: „Se vor revizui toate co-
dicile şi legile existente în diferitele părţi ale Statului Român
spre a se pune în armonie cu Constitutiunea de fata si asigura
unitatea legislativă.

Până atunci ele rămân în vigoare.

Din ziua promulgării Constitutiunii sunt însă desfiinţate
acele dispozitiuni din legi, decrete, regulamente şi orice alte
acte contrarii celor înscrise în prezenta Constitutiune”.

Să analizăm putin acest articol,

Dacă legiuitorul constituţional ar fi avut ideile pe care
le preconizează acuma capul justiţiei si magistratura cea mai
înaltă, dortoare de a-i complace pe de o parte, doritoare de a-şi
scuti ei însă-și ori-ce nouă oboseală pe de altă parte, formula
articolului 137 ar fi fost cu totul alta. Sar fi spus de pildă:
„Se abrogă toate legiuirile actuale în vigoare în părțile Sta-
tului Român, care au fost sub alte suveranitati decât cea na-
tionala, Se vor aplica de aci înainte in tot coprinsul Statului
Român legiuirile în vigoare în vechiul regat”, Dacă n'a între-
buintat legiuitorul constitutional formula aceasta sau alta e-
chivalentă, este că n'a voit să o facă, că procedura simplistă
în onoare astăzi i se părea cel puţin greșită şi că dând la o
parte tot ce putea să se opună prevederilor constituționale, în-

www.dacoromanica.ro

138

telegea să pue de acord deplin cu spiritul larg al nouei consti-
tutiuni dispozitiunile legale din diferitele parti ale tarii, con-
topindu-le in acelaş timp într'un tot armonios, in care tot ce
era mai bun, mai folositor, mai conform principiilor de drent
să-și aibă locul, indiferent izvorul etnic din care a izvorât, in-
diferent conceptiunea juridică din care a luat naştere.

Si, până la alcătuirea acestei opere de unificare — Con-
stitutiunea o spume ritos: codicile si legile existente rămân
în vigoare.

Se poate ceva mai,clar ? Mai precis ? Mai categoric ? Mai
imperativ ?

Si cu toate acestea, capul justiției considera că acest text
constitutional nu este o piedică la procedarea simlificatorire
pe care o preconizează, si plenurile forurilor înalte judecăto-
resti se raliază acestei păreri cu o dulce si mişcătoare unani-
mitate !...

Aceasta în virtutea a tot puternicei interpretări.

Căci interpretarea este marea vinovată. Interpretarea
sfioasă, modestă la început, când creștea in respectul textului de
lege si intervenea numai în cazul obscuritatii sau insuficientii
lui; interpretarea, care autoriza pe Laubardemont să afirme că
două rânduri scrise de un om, ori ce ar cuprinde ele, îi sunt su-
ficiente spre a trimite pe acel om la eşafod; interpretarea, care
a neglijat mai întâi, a disprețuit mai apoi, a nesocotit în urmă
litera legii; interpretarea, care a degradat legea, substituindu-i
părerea celui chemat să o aplice, si a distrus unitatea doc'rinei
juridice înlocuind-o cu multiplicitatea opiniunilor forurilor ju-
decatores‘i; interpretarea, care a înlăturat dreptul scris pozitiv
pentru a-i pune în loc ceva fugitiv şi neconcret, care este im-
presia momentană a judecătorului; interpre“area, care permite
orice abuz, care aduce cu ea cortegiul nesigurantelor care deru-
tează orice ştiinţă a dreptului, care descurajează orice încredere
în dreptate; interpretarea, Molohul dreptului, care îl triturează,
îl macină, îl zdrobeste, îl nimiceste.

Graţie ei, Constitutiunea nu ne spune ceeace spune, ci
spune ceeace nu spune.

Si încă în virtutea a ceva: în virtutea ideei că judecătorul
are dreptul de a se substitui puterei legislative pentru a ,,in-
drepta” legile defectuoase. Şi aceasta este și mai primejdioasă
decât interpretarea. Pentrucă cea din urmă e numai arma pusă
în serviciul celei dintâiu.

Dela o vreme puterea, judecătorească isi ia prerogativele
pe cari nu i le acordă Constitutiunea. Işi permite să aprecieze
legea si să nu avlice, sub pretext că nu o găseşte bună. Işi a-
sumă preocupări de ordine executivă. considerând înainte de

135

a decide asupra unei cauze drepte, care ar fi rezultatul mate-
rial al hotărârei, cât ar costa pe Stat în special repararea unei
inichitati comise de organele puterei executive; isi manifesta
antipatii de rasă si de clasă; devine utilitara, isi pierde rigidi-
tatea, ridică cu grijă un colt al vălului, ca să examineze cu coa-
da ochiului cine este în cumpăna justiţiei si aruncă ca Brennus
în partea, în care — dealtminteri întoată puritatea de cuget și
cu convingerea că face un bine, socotese ca trebue să ajute să
atârne mai greu dreptatea.

Si aşa procedează şi acuma, când în convingerea va numai
ce a invatat şi ştie este bun şi drept, iar ceea ce a neglijat să
studieze sau poate nici nu a avut ccaziumea să studieze vre-c
dată nu me-.:ă c atenjune, se pronunţă pentru întinderea co-
dului civil francez — căci în România se aplică, dar francez
este încă — şi nu va fi românesc nici-o data — in tot e. pprinsul
ţării, în ciuda logicei, în ciuda constituţiei. în ciuda dreptului
obiceiurilor.

Dar oare este cu adevărat atât de superior codul Napc
leon tuturor celorlalte codice, tuturor obiceiurilor noastre ju-
ridice indatinate ? Merită el într'adevăr să se îndepărteze toate
dispozitiunile celor dintâi, toate regulele străvechi urmate cu
statornicie si dragoste de poporul român în curs de veacuri ?
Nv:

Superioritatea codului Napoleon nu vine dela structura
dui unitară juridică. El e alcătuit din treizeci și șase de legi dis-
panate, votate izolat si apoi întrumite într'un codice cu nume-
rotare unică. E un amestec de cutume franceze, de drept ro-
man, de ordonanțe regale, de legi revoluționare. E o tranzac-
tie între dreptul scris, inspirat dela Roma, și dreptul cutumiar
împrumutat din obiceiurile juridice ale provinciilor vechei
Francii. Si acesta din urmă (si cu drept cuvânt de vreme ce
codul era destinat să se aplice poporului francez) a învins ra-
tiunea scrisă a dreptului roman, alcătuind marea majoritate a
articolelor codului. Superioritatea codului Napoleon asa cum
se prezintă astăzi trebue căutată în lucrările ulterioare lui, în
cpera de explicare a lui, în activitatea frumoasă a ilustrilor
jvrisconsulti francezi, cari au creat în decursul veacului al
nouăsprezecelea un admirabil monument de logică juridică, dar
potrivit pentru popcrul francez nu pentru al nostru.

Şi. ca să invederăm aceasta, să luăm câteva exemple de
dispozitiunidin legiuirile framceze si să le comparăm cu dispo-
zitiuni din obiceiul pământului pe de o parte, din alte legiuiri
uzitate în țară pe de altă parte. l

Codul francez cunoaşte ca regim de bunuri în căsătorie
în principal comunitatea, dealtminteri neprimită de legiuito-

140

rul român, care a luat din el numai regimul dotal al ţărilor de
drept scris. Dar ideea coproprietatii averei soților, care deriva
dela ideea unităţii religioase creștine a celor doi soţi in casa-
torie nu este oare mai morală, nu este superioară ? Codul fran-
cez impune colatiunea dotei si a liberalitatilor primite dela pă-
rinti, atunci când fraţi si surori vin la succesiunea părinților.
Dar conceptiunea poporului român cu înzestrarea si a fiicei si
a băiatului, care iese din casa părintească când se căsătoreşte
si isi înjgheabă la rândul său o nouă familie creştinească, pri-
mindu-şi atunci o data pentru totdeauna partea sa de mogte-
mire nu e oare mai simplă si mai frumoasă ? Codul francez
pune pe soţie în rândurile moștenitorilor neregulati, o aseaza
pe ea care a trăit o viaţă întreagă alături de bărbatul său, care
a dus cu el împreună si bucuria si intristarea si binele si răul
în urma celei mai depărtate rude, pe care poate nici nu a vă-
zut-o măcar o dată în viata soțul decedat. In obiceiul pămân-
tului soțul supraviețuitor moşteneşte chiar înaintea fraţilor,
rude de gradul al doilea, tocmai în baza dreptului pe care i l-a.
dat traiul comun si mumca comumă. Codul francez nu admite
de cât trei feluri de testamente, dintre care cel mai simplu
cere formalitatea scrierei și subscrierei în întregime de către
testator; şi pe temeiul lui se lasă în afară din lege limba de
moarte, testamentul străvechiu, singurul potrivit unei socie-
tati de oameni ţărani putin dedati cu scrisul. Codul francez nu
cunoaște de cât cotitatea disponibilă, când obiceiul pământu-
lui cunoaşte partea sufletului. Ş. e superioară cea din urmă,
căci introduce ideea de mântuire a sufletului si de miluire gi
binefacerea acolo unde francezii au numai imboldul pasiunei şi
adeseori al patimei. Codul francez nu mai recunoaşte de cât
proprietatea individuală şi distruge cu toate garanţiile ei con-
servare a patrimoniului imobiliar, proprietatea familială a bas--
tinei şi cea gentilică a răzăşilor si moşnenilor. Codul francez
consacră incapacitatea femeei măritate, pe care nu o cunoaşte
obiceiul şi pe care o resping alte legiuri din provinciile ro-
mâne. In ce este superior codul francez ? !...

Si aș putea să înmulțesc exemplele. Si as putea sa anali-
zez si multe dispozitiuni din alte legiuiri in vigoare acuma in
tara, cand m'ar fi de cât cele care ușurează atâta si transmisiu-
nile de proprietate imobiliară, care garantează pe cumpărători
fata de pretentiunile creditorilor cu drepturi reale neinscrise
pe însuși titlul de proprietate, care dă mijloace repezi de con-
trolare a sancinelor existente asupra imobilelor, care evită în-
grămădirea şi încetineala procedurii la secţiile de notariat ale
tritunalelor, care desfiinţează prizărirea limserioţiunilor si
transcriptiunilor in fel de chipuri de condice de reaua stare a.

141

cărcra nu răspunde nimenea. Unde este superiori-atea codului
irancez ? Care esite motivul care să facă sa se prefere unifica-
rea legislativă prin întinderea acestui codice la întreaga tara,
asa cum doreşte capul actual al justiţiei ?

Pentru că 23a este în vechiul regat ? Pemtru că aşa este
în legea frantuzeasca ? Pentru că noi ne-am cbicinuit cu ea ?
Petru că nu voim să ţinem seamă de cei multi dela tara, care
nu înţeleg aceste regule juridice și refuză să le aplice ? Pentru
că la întrebarea: „Dar cu țăranii ce se face ?” se răspunde dând
din umeri: „Cum au trăit până acuma în afară de lege, vor trai
si de acuma încolo ?”...

Hu nu ! Aceasta nu sa mai poate ! In hrisovul său de pro-
mulgare la Pravilniceasca sa condică Alexandru Ioan Ipsilant
proclama ca: „altă mai multă cefaimare mu poate a ii la un
norod, şi mai vârtos la cel de bună credinţă, de cât a vietui
fara de pravili, Adecă sau să nu aiba (praviu, sau să nu ur-
meze după pravili”. Ceea ce înțelegea un domn fanariot, care
deși preslavea tot atât măcar dreptul bizantin cât proslaveste
magistratura noastră drepuul francez, totuși nu pregeta de a se
adresa la dreptul obiceiurilor pentru a face ca poporul să se
bucure de binzfacerea legilor ; ceea ce au înţeles după el toţi
domnii fanar'oţi străini de sânge si de cultură, cari au legi-
ferat pentru poporul român; nu înţeleg, se fac că nu înţeles
jurisconsultii ncztri şi oamenii noştri de Stat. Şi sistemul cel
rău se perpetuă si popcrul ccntinua să trăiască în afară din
lege si se cbicinueste prin aceasta chiar să nu mai aibă respec-
tul legei.

Si nu este nici în interesul ţării; nici poporul nu merită
atâta desconsiderare si atâta defăimare !...

CANTECELE NOASTRE NATIONALE

Conferinta D-lui I. B. Bobescu, tinuta in seara
de 13 Decembrie 1931.

Cantecele noastre nationale sunt isvoare nesecate de
inspiratiuni originale.

Balade sau cântece batranesti, legende, cântece ostasesti
ori haiducesti, ele sunt pietre scumpe dim comoara geniului rə-
mâmesc, cum spunea marele nostru poet Alecsandri, cântăreţul
al cărui nume nu va putea niciodată să fie despărţit de doinele
şi baladele noastre nationale.

Pe Român de-l munceşte dorul, de-l cuprinde veselia, de se
entusiasmează de o faptă măreaţă, el cân:ă. Prin cântece își alină
durerile, prin cântece isi aminteşte de clipele de mulțumire,
prin cântece isi slaveste eroii, şi cântând scrie istoria neamului.

Iată de ce cred că este interesant şi chiar necesar să stu-
diem aceste cântece în care apar: toate pornirile, toate simti-
mintele, toate ideile si toate razele geniului românesc.

Poeziile şi cântecele moas:re nationale prezintă şi unele
calităţi literare. Ele pot să exercite, si îmi permit să spun chiar
trebue să exercite, o înrâurine în desvoltarea limbei si literatu-
rei noastre.

Studiind aceste cântece, un lucru nu trebueste trecut cu
vederea, si anume, cum geniul popular descoperă si regulele
artei şi cum această artă, asa zisă instinctivă, se aseamănă la
diferite popoare.

Imtre sentimentele pe care le găsim mai mult redate în
cân'ecele noastre nationale, două formează baza acestor cân-
tece: iubirea si dragostea de matură. Aspectul măreț al munți-
lor, al pădurilor seculare, al câmpiilor inverzite, al cerului senin
şi albastru, murmurul isvoarelor şi cântecul păsărilor, toată
această splendoare a naturei se oglindeş e în versurile, in su-
fletul şi în cântecele poponului românesc.

143

Din muzica peporului român, spunea Vulpian, poţi să vezi
că Românul e: bland, bun, sugubat, dornic, falnic şi iubitor. Ad-
rirator al natu, ei, poet chiar uneori, iubiter de flori si frunză,
pe care le cântă, Românul se serveşte de frunză ca de un in-
strument muzical, spre a intona un cântec duios, mai ales când
sa afundă în corul des. Din frunză zice el şi „Doin”, alinân-
du-si acrul ,ce-i încinge sufletul. Cine care a auzit in ncpţile
senine un fluer de păstor, redând focul din inima lui, prin ver-
sul dulce al doinei, si nu și-a ream mtit de suferinţele dulci ale
iukirei, de clipele fericite, care s'au dus si nu se mai întorc?
Căci muzica are darul de a exprima de multe or, ceeace nu poţi
povesti; şi mai ales de a redă, ceeace nu are cuvinte în nici o
limbă. Ea ne mişcă, face să re:asă sufletul rasei, calităţile, erois-
mul, speranţele şi credinţele; la sunetul muzicei totul vibrează,
ea trezește idealurile adormite si îndrumează spre sferele idea-
le; cântecul uni: cu dantul si amorul, constituind cum spunea
„ etul Deparateanu:

„.Isvorul fericirei omenești” !

„Melodiile un: popor ca si improvizarile lui poetice, spu-
„mea Alecsandri, sunt tezaurul cel mai prețios al său, căci fac
„parte din viata, din inima și din geniul lui. Isbucn‘rile acestea
„armonioase, ce cuprind o lume întreagă de simtiri duoiage, de
„eto.raţiuri zi «ame sufletești, ne impun datoria de a le feri
„de nimiciri si a le păstra cu sfințenie ca pe odoare sacre
„ale natonalitatei noastre” +).

Dar pentru Români, cântecele lor naţionale au avut în-
trecut o importanță deosebită, si prin aceea că aceste cântece,
răspândite printre fraţii subjugati, au pregătit realizarea idea-
lului naţional de întregire a neamului.

Tot cântecele naticnale, ne-au păstrat faptele glorioase
ale strakunilor si depozitul acela sacru ce se cheamă limba stră-
moşească. Cântecele noastre nationale mai dovedesc și originea
noastră latină si strâmsa înrudire cu fraţii mostri Italieni, căci
în câtecele poporane ale Italiei „frunza” din cântecele noastre
nationale e înlocuită cu „floarea” :

Fior de viole

Li vostri ochie‘ti furono le strale

che fece — la ferita che mi dole....
spun Italienii.

1 Alexandri lui D. Vulpian, scrisoare trimise de la Mircesti in Martie
1885.

144

Si dacă cele mai multe din cântecele noastre populare
încep cu frunza verde, aceasta provine din iubirea ce Româ-
nul o are pentru natura înverzită. Frunza verde din cântecele
noastre nationale, servește apoi si de caracteristică a cânte-
cului. Când subiectul e eroic, când cuprinde faptele. unui vi-
teaz, poetul alege frunza de stejar, frunza de brad, frunza de
bujor, căci, voinicii baladelor sau a cântecelor bătrâneşti sunt
înalţi ca bradul tari ca stejarul si rumeni ca bujorul. Cântecele
de dragoste încep cu frunzele de: sulcimă, de lăcrămioare şi
de busuioc, pentru că aceste flori după credința poporului, au
o menire fermecătoare, iar când cântecul e de durere, se preferă
frunza de mohor. Cântecele populare, au viata lor. Rasar sfioase
în preajma colibelor, prind apoi aripi, si cutreeră văile și dealu-
rile împânzite de fumul vetrelor. De câte ori nu se întâmplă
să te opresti mirat in drum, ascultând pierdut cu ochii în zare,
cum se s inge în liniştea câmpiilor o melodie rătăcită cine știe
de unde, din ce colt îndevărtat, pe unde se frământă tot cei de
un neam cu noi. Asa călătoresc cântecele populare !) !

Un scriitor francez spunea pe vremuri: „Culegerea cân-
„tecelor populare ale unei Tari, dacă ar fi completă, ar alcătui
„adevărata istorie națională a acelei Ţări”.

Făcând această remarcă el îşi dădea perfect seama, că
este imposibil ca o culegere de cântece naţionale să fie
vreodată completă. Cum cea mai mare parte din aceste cântece
nu trăesc de cât în memoria oamenilor, şi cum oamenii sunt
muritori, moartea face să dispară, aproape zilnic, pagini pe
cari nici o artă nu le poate înlocui. Trebue adăugat şi faptul
că exactitudinea nu se caută în asemenea compozițiumii.

Cântecele naţionale la noi ca şi la alte popoare au o altă
particularitate şi un alt interes. Ele sunt expresiunea cea mai
naturală si cea mai sinceră, a obiceiurilor şi, mai presus de
toate, a geniului, unui popor.

Privite din acest punct de vedere, cântecele nationale
merită toată atentiunea; căci, dacă ele nu alcătuesc istoria unui
pevor, o complectează însă, arătând starea si spiritul unei
epoce, pe care o zugrăvesc cântând. Alteratiunile inevitabile
faptelor pe care cântecele naţionale le încearcă. trecând din ge-
neratie în generaţie, fac ca să mu li se acorde o credinţă oarbă
si să nu poată fi substituite istoriei nationale ale unui popor.

Totusi însă, îmbrăcate în forma lor primitivă, contimpo-
rane evenimentelor, ele fără îndoială au um fond de adevăr,
fiindcă poeții vcpulari, cum sounea Chateaubriand, fiind mai
aproape de natură, se multumese să zugrăvească lucrurile
așa cum le văi de aproane. Ei nu cântă idealul, nu întrebuin-

1) Pompiliu Pârvescu. (Din viata pop. român. Hora din Cartal).

145

teaza arta rafinată in descrierile lor, ei copiază realitatea, si
prin naivitatea lor dau naștere adeseori la lucruri dragalase,
ce se pot compara cum spunea Montaigne, ou poeziile alcătuite
după toate regulele artei. Ori care ar fi modificările pe care
timpul le aduce acestor opere populare, ele păstrează însă ceva
din inzviratia primă a cântărețului.

Ca şi figurile de pe medaliile şi monedele vechi, ce prin
uzura, timpului si prin circulaţie, pierd ceva din liniile şi coniu-
rele lor si nu se mai prezintă asa cum au fost bătute la început;
totuşi, trecerea anilor nu poate şterge definitiv amprenta prima,
care rămâne distinctă, tot astfel şi cu cântecele naţionale: ele
zugravesc diferitele evenimente prin care trece un popor si dacă
ele nu sunt date cu toată exactitatea cerută de istorie, nu sunt
însă nici de despretuit si nici mai putin instructive.

Istoria e bine să nu desprețuiască deci isvorul acesta de
documente; să se adape însă cu prudenţă din el.

Căci, dacă de multe ori, nici memoriile oamenilor ilustri
ai Tarei, nici corespondenţa oficială si particulară, nici Cro-
nicile, și cu deosebire Cronicele noastre, uitate prin mânăstiri,
n’au pus în evidenţă cum ar fi trebuit, trecutul nostru plin de
suferinţe dar şi de fapte glorioase, poporul românesc şi-a făcut
o istorie cântată, nu totdeauna asa cum au fost evenimentele,
dar asa cum el o înţelegea si mai ales asa cum o dorea.

Daca voiti să ştiţi ceeace Românul a suferit, dacă voiti
să ştiţi ce a gândit, când rând pe rând a îndurat dominaţia
Turcilor, a Rusilor, a Grecilor si altor dușmani, citiţi baladele
noastre. Aci veţi vedea instinctele şi afecțiunile naturale ale
Românilor, confundându-se cu sentimentul jubirei de Patrie şi cu
acela al demnitatei nationale.

Bucatile acestea răspândite, fără legătură aparentă între
ele, culese din gu~a păstorilor, a fetelor dela tara, opera aceasta
incaleulabila a poeţilor rustici, necunoscuti unii cu alţii, denar-
taţi prin secole, expresiune fidelă a unei naţiuni ce trăeşte, opera
ceasta alcătueşte un suflet, căruia poeții naţionali i-au împrumu-
tat voce, făcându-se organul pasiunilor si simtimintelor tuturor.
Au cântat zi cu zi favtele Tarei, cu accentul vibrator al patrio-
tului şi cu emotiunea aceea pe care o simte numai un martor
ocular al evenimentelor ce au loc, evenimente ce constituesc fa-
zele istoriei naționale ale umui neam.

In orele de tristețe si în acelea de eroism, asculti parca
o vece în interiorul sufletului, muzică minunată, atatatoare a
Sensibilitatei şi imaginaţiei, muzică ce dă viata emotiunilor, su-
ferintelor si visurilor.

In cântecele nationale ca si in poeziile poporului nostru,
gasesti icoana vie a cali atilor lui sufletesti. Aci apare credinta

146

ce el pastreaza amintirilor, recunostinta pentru faptele eroilor,
credința în religia stramoseasca, iubirea de Patrie, iubirea de
familie, înclinarea spre dragoste şi iubirea de natură. Toate
aceste sentimente Românul le exprimă cântând. Spectacolul mă-
ret al naturei i-a produs dragostea de dânsa, si inccmai ca acel
înţelept indian, care întâlnind într'o zi în cale-i cele trei mi-
zerii ale lumei: boala, batranetea si moartea, a părăsit palatul
său cu pilaştrii de aur, grădinile cu lacuri fermecate, pe luciul
cărora pluteau lotusii de argint, a părăsit familia, a părăsit
totul, şi s'a dus să-şi caute liniștea în decorul superb al pădu-
rilor seculare, tot astfel, Românul, iubind natura, în orele de su-
ferinta, mai ales în tăcerea si în desiumea codrilor, se afunda
lăsând nepăsător să-i treacă pe dinaintea ochilor valul tim-
pului si al vietei.

In „cântecele bătrânești” ca si in cele „ostășeşti”, se des-
fascara evenimentele istoriei, faptele vitejesti ale eroilor. In
cântecele „haiduceşti” apare resen'imentul ce haiducii aveau
contra fanariotilor şi-a „Ciocoilor”, pe vremuri.

Invaziile, tirania dregatorilor, birurile, sărăcia, care lasă
adesea în vatra ţăranului, un tăciune stins si cenuşa în oală, au
făcut ca răbdarea proverbială a Românului să fie la urmă în-
vinsă, şi lăsând bordeiul afumat, să ia calea codrului, făcându-
se nu talhar de drumul mare ci „haiduc”:

In pădurea de la Strunga
Sunt de cei cu pușca lungă
Care dau chiorâş la pungă !
Sunt de cei, ce 'mpușcă ’n lună,
Care noaptea 'n frunză sună,

. . . . . . . . . .

cum zice Alecsandri. |
Chiar feţele bisericeşti, se făceau uneori haiduci. In „Vt-
dra si Stoian” avem un astfel de exemplu:

Stoian Șoimul, popă vechi
Cu notcapul pe urechi,
Ce s'a lăsat de popie

Si de sfânta leturghie

Si s'a dat în haiducie

De Bujor „haiducul” cântecul popular spune:

147

Frunza verde de negara
A ieşit Bujor în tara!

Bate, pradă, nu omoară/
Pe ciocoi îi bagă n fiare
Să-i dea kani de cheltuială.

Dar, cântecul haiducesc, unul din cele mai frumoase, este
acesta cântat pe la 1843:

Iarna vine, vara trece,

Si pădurea s'a rarit!
Ce-o să facem vai de noi!
Fără codru, fără soare,
Făr' de bani, făr' de ciocoi ?
Daleu! Codre, fratioare,

Ce-ti făcuşi frunzisul des,

Unde ’n panda, la racoare,
Stam sunand din frunză des?
Daleu! Draga primavara,

De-ai veni cand asi vrea eu,
Sa simt iar durda pe spate

Si să-mi văd ici că lucesc,
Cinci pistoale ferecate,

Cu hangerul haiducesc.

Si pe coama cea pletoasa
Sa-mi desmierd mungul voinic,
Si pe zarea luminoasa,

El să sboare, eu să-i zic:

— Fugi ca vântul, fugi ca gândul
Măi voinice năsdrăvan!

Caci acum ne-au venit rândul,
A sosit vremea de an

Să ţinem Codru şi valea

Noi vitejii amândoi,

La neferi să 'nchidem calea
Să dăm groază prin ciocoi!

Tot pe la 1843 se cânta şi cântecul acela ostășesc cu ver-
surile atât de frumoase:

Cu-al meu suflet cu a-mea pală,

143

Cu-al meu şoim albit de spume,
In dușman vom da năvală
De s'o. duce vestea ’n lume!

In „Doine” Românul cântă durerea, dragostea si într 'st=-
rea, văzând pământul scump al Tarei cutropit, iubirea de liber-
tate, dar mai ales în doine cântă „dorul” cu toate chinurile lui.
Doina e cântecul naţional prin excelenţă, ce admite toate tonurile,
de la suspinele înecate a unei chinuitoare suferinti, până la stri-
gătele răsboinice ale eroilor. In doina intitulată ,,Stelele” apare
toată duiosia si frumuseţea inspiratiunei poetice a marelui no-
stru Alecsandri. In această doină scrisă pe la 1853 poetul plânge
soarta nefericită a Tarei si durerea de pământul sfânt al Patriei
iubite:

De la mine pân' la tine
Numai stele si lumine!
Dar ce sunt acele stele?
Sunt chiar lacrămile mele,
Ce din ochi-mi au sburat
Şi pe cer s'au aninat,

Cum s'anină despre zori
Roua limpede pe flori!
Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta Tarei mele!
Multe lacrămi de jelire...
Iar de dulce fericire,

Ah! vărsat-m numai două,
Si-s luceferi amândouă!

Dragostea de Tara si de pământul scump, ce o simte Ro-
mânul, a arătat-o poetul Alecsandri si în acel: „Adio Moldovei”,
scris pe la 1848, care fără să fie propriu zis un cântec popular,
exprimă totuși duioase sentimente:

Cine știe, cine știe

Daca, 'mpins de-al soartei vânt,
M-oi întoarce ’n veselie,

Să sărut al tău pământ!

De-oi vedea încă vreodată
Munţii tăi răsunători,

Si-ai tăi codri de verdeață

Unde curg șoptesc uşor,

Reci isvoare ce dau viata,
Doine, care zic de dor.

www.dacoromanica.ro

149

Mai in toate circumstanţele vietei: acasă, la câmp, la
plug, la nuntă, la petrecere, sau când cântă de unul singur, Ro-
mânul câniă fără sa se gândească la aplicarea regulelor artei
muzicale, şi iată de ce în cânturile nationale ale poporului româ-
nesc, în doine mai ales, găsim ceeace străbunii şi părinţii noștri,
au pus din sufletul, din bucuriile, din durerile şi din speranţele
lor în viitor, căci:

Românul cât trăeşte
Tot cu doina vietueste.

Cântată din frunză sau din fluer, doina e expresia duiosiei
şi a tristetei, în ea apare nota specifică a sufletului românesc,
e melodia dulce si duioasa, ce s'a infiripat în tăcerea plaiurilor
noastre, acolo unde s'a închegat şi poezia tristă a Mioriţei.

E cântecul ce-ţi umple sufletul de o dulce melancolie, când
îl auzi în liniştea serei, e suspinul trist cu care a vietuit si va
vietui Românul!

In cântecele noastre naţionale virtutea, iubirea de fami-
lie, fericirea casnică au fiecare locul lor. Tânăra mumă, ‘eganand
la sânu-i pruncul pe jumătate adormit, îi cântă duios:

„Nani, nani, puiul mamei”.

. . è . . . . . . . .

Sentimentul religios se găseşte asemenea redat, de multe
ori, în cântecele noastre naționale. Religia din poesia noastră
populară e rezultanta unui creştinism generos, cu urme de na-
turalism şi amintiri de mythologie, cuprinzând un larg spirit
de toleranță fată de celelalte religiuni cari nu amenință natio-
nalismul.

In legenda „Mânăstirea Argeş” sau „Meşterul Manole”
găsim evocarea lui Dumnezeu, spre a porni elementele naturei
pe pământ. si să oprească ’n cale pe Floarea soţia lui iubită;
ce venea, fără să ştie, spre locul de sacrificiu.

O mare asemănare găsim între această legendă a noa-
stră şi într'o legendă sârbească, referitoare la fundarea ora-
şului Scutari.

Ruga bietului Manole a fost în zadar, căci Floarea în
dragostea ei pentru Manole, a înfruntat elementele naturei:
ploaia cu spume si vântul naprasnic, pentru a sfârşi viata ei
tânără în zidul mănăstirei:

150

Manole, Manole,
Mestere Manole,
Zidul rau ma strange
Viata mi se stinge !

Credinta in Dumnezeu, si mai ales credinta in rascum-
părarea prin milostenii a sufletului plin de păcate, o găsim cu
prisosinta în două din baladele lui Alecsandri:

In „Grui Sânger” şi în „Groza” doi vestiți tâlhari.

Grui crudul tâlhar, pe care numai dragostea pen ru tatăl
său, îl mai oprea din când în când, să comită fioroasele lui
crime, hoțul acesta ce se adăpostea în „Codrul fără viata” şi
care a sfârşit prin a omori pe însuşi tatăl său iubit, tâiharul
acesta inalta biserici, boteza si cununa pen ru a-şi ispasi sufle-
tul încărcat de păcate.

In „Groea” apare iarăşi credința că prin milostenii se iartă
păcatele. Când tâlharul acesta vestit în tara, care fara grije de
negrul păcat a stins zile multe și legi a călcat, cum spune poetul,

-dormea somnul cel veșnic, nimeni din cei ce-l păzeau după da-
tina creştină, nimeni n’ar fi crezut că el a putu face în viata
o faptă bună. Surprinderea deci a fost mare, când au văzut apro-
piindu-se de mort un mosneag cu barbă lungă, ce scoase din ve-
chea sa pungă doi bani netezi, pe care lângă mort îi puse,
mâna-i sarutand,

„Oameni buni an iarnă, bordeiu-mi arsese,
„Si pe un ger cumplit

„Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese!

„N'aveam nici de hrană, nici tol de 'nvelit,

„Şi nici o putere! eram prapadit!

„Nu aşteptam alta din mila cerească
„De cât a muri,

„Când crestinul ista, Domnul odihnească,

„Pe-un cal alb ca iarna în deal.se ivi,

„Şi-aproape de mine, calul isi opri.

Nu plânge, îmi zise, n'ai grije, Române,
Fă piept bărbătesc,

Na, să-ţi cumperi haine şi casă si pâine

Si d’atunci copiii îl tot pomenesc.

Bătrânul mai făcu o cruce şi plecă plângând.
In cântecele noastre naţionale, pe lângă sentimentele ce

151

le-am descris, pe langa iubire de patrie si de liberta:e gasim alte
doua elemente, pe care le putem numi principale: iubirea de
niiura gi mai ales dragostea.

Românii de pretutindeni sub farmecul naturei au cântat
frumusetele ei.

Carpaţii cei trufasi, acoperiți iarna de zăpadă, sunt un
isvor de inspiraţie si făuritori de legende, pe care Românii le-au
povestit trecându-le din gură 'n gură.

Vara decorul se schimbă, mantia de zăpadă dispare, si
câmpul înverzit apare presărat de flori. Sub stejarii gigantici din
pădurile seculare, unde razele soarelui nu străbat, acolo cio-
banii, păzitorii oilor si caprelor, cântă ca să mai schimbe putin
viata lor monotonă. Românul cunoaşte bine pădurea şi de aceia
şi zicătoarea: „Codrul frate cu Românul”! căci, codrul i-a servit
de refugiu în timpul năvălirilor barbarilor, şi aci a auzit el
răsunând fluerul din care a scos melodii duioase, cari au
făcut să tresară foile înverzite.

Românul iubeşte si soarele; în balada lui ,,Corbac”
plânge pe sărmanul prizonier ce nu se poate bucura de razele
lui binefăcătoare. Iubeste apoi stelele, prietenele lui, ce-l înso-
tesc în nopţile senine, când rataceste prin cărările ascunse ale
pădurei. Iubeste și florile pe care le cântă, făcând cu ele com-
paratii în sentimentele lui intime:

„Părinţii mă iubesc cum iubesc florile”.

Florile reprezintă si imaginea unui obiect grațios. Intr’o
descriere a nuntei lui Bogdan-Vodă găsim:

„Trăsurile cu jupanitele, cari urmau pe logodnica lui Bog--
„dan, sunt adevărate grădini cu flori”.

Şi calul lui Novak, lui Novak, baba-Novak, din fuga lui
nebună s'a oprit la poarta „unei grădini plină de flori”, care su-
râdeau cadânelor si cadânele surâdeau florilor”.

Şi tot așa, în versuri pline de frumuseţe și de sentiment,
ce reamintesc pe acele din idilele elegante ale poeților latini,
Românul cântă florile ce traesc atât de putin, cum în cuvinte
atingătoare descria 'Bossuet moar:ea prematură a Ducesei de-
Orleans:

„Madame, a passé du matin au soir ainsi que l'herbe des
„champs. Le matin, elle fleurissait avec quelle grace vous le
„Savez, le soir nous la vimes séchée!’’,

Este fără îndoială o idee poetică a imagina raportul dintre
anumite flori de plante şi între actele si sentimentele omului,
şi-a deseoperi limbajul asa zis al florilor. Si toate acestea pentru
că Românul 2 învăţat să trăiască în intimitatea naturei.

152

Animalele, arborii, florile, râurile si isvoarele cântăreţul
i poetul român le ia de confidenta, asociindu-le v-etei şi gân-
durilor lui. El le vorbeşte cum ar vorbi unui prieten şi se sfă-
tueşte cu dânsele, destăinuindu-le sufletul.

Mihu, tânărul răsboinic, Mihu cel voinic, ce-şi ridica ar-
mele îmbrăcate în aur şi în fier cu degetul cel mic, Mihu care
zicea cu foc un cântec de dor:

Un cântec duios
Atât de frumos,
Munţii că răsun
Soimii se adun,
Codrii se tezese
Frunzele soptese,
Stelele clipese

Si ’n cale s'opresc...

Mihu vorbeşte si se sfatueste cu murgusorul lui.

Balada însă, în care se învederează mai mult şi mai bine.
legătura dintre Român gi natură, e fără îndoială. ,,Miorita” lui
Alecsandri.

Marele poet a ţinut foarte mult la această baladă.

Carmen Sylva, Regina poetă, într'o scrisoare trimisă la
Paris pe la 1900 Maestrului Enescu, îi spunea că: „lui Alecsan-
„dri, i-a fost teamă pentru întâia oară în viata lui, să nu moară
„înainte de a ajunge acasă — atunci când trecea munții, purtând
„nepreţuita baladă — într'atâta având simţimântul, că desco-
„perise un bulgăre de aur”.

Balada aceasta, spunea si Michelet în „Légendes du Nord”
e un lucru sfânt, poveste duioasă, care-ţi rupe inima. Nimic mai
simplu, nimic mai naiv, dar nimic mai măreț!” Tristete, naivi-
tate, măreție, unite în acelaş timp, iată caracterele dominante
ale acestei balade.

Pericolul ce ameninţă pe tânărul păstor, afecțiunea oitei
lui „Mioriţa”, dragostea reciprocă ce-i unește, totul prezintă un
ce duios. plin de o dulce tristeţe.

Si lucru e natural. lipsind vara întreagă din satul lui, de-
parte de o mumă iubită, departe de celelalte dragoste, asupra
cui putea tânărul păstor să reverse iubirea lui decât asupra
turmei de lânsă el? Si cine mutea să-l facă atent asupra perico-
Tului cel ameninţă de cât Mioara lui iubită ? Ea îl preves‘este,
dar vai! nu poate să-l si scape. Apoi. câtă filosofie în concep-
tia păstorului asupra vietei si a mortei !

Poate el să reziste contra soartei nemiloase ? Ce poate

153

face împotriva violenței si a nedreptatei? Spectacolul măreț al
naturei nu l-a învăţat oare că moartea ca şi viața e o probă
a puterei si intelepc.unei ei ? Pencru ce dar sar ridica contra
legilor naturei ce sunt comune tuturor? Stejarul se plânge el
oare, când e doborit de trăsnet?

Cum vedem si în acestă baladă apare o reminiscență a
credinţei în destin, în zilele fericite or. nefericite, sau a fatalis-
mului musulman. Dacă însă, tânărul păstor primeşte cu resem-
nare soarta ce-l aşteaptă, el vrea cel putin să-şi doarmă som-
nul de veci printre turmele lui.

Va auzi astfel din fundul mormântului lătratul câinilor,
sunetul duios şi plângător al fluerului, şi va crede că nu şi-a
schimbat locul. Plânsul oilor lui dragi îl va consola de răutatea
oamenilor. Ideea mortei se îmbracă, încetul cu încetul, cu imag.nj
râzătoare, deaceia roagă să nu se spună nimic de moartea lui.
Nu, nu e mort, el s'a însurat cu:

O mandra crăiasă
A lumei mireasă,

şi strângând în juru-i turmele, trnsformă puterile naturei spre
a servi de oaspeți la nunta lui. Pământul întreg devine o bise-
rica, soarele, luna, stelele, munţii, arborii, sunt intrebuintati
la ceremonia cununiei.

Un singur gând îi produce însă mahnire în aceste ultime
momente. E durerea nețărmuri:ă ce o va simți maica, lui iubită,
care pusese în el. toată viaţa, tot sufletul şi toate speranțele
ei. O vede vărsând lacrămi amare, alergând pe câmp, pe toţi
întrebând si la toți zicând:

Cine a văzut, cine a întâlnit,
Mandrul ciobănel
Tras printr'un inel!

Tânărul păstor spune Mioriţei să nu-i spue de moartea lui:

Ear la cea maicuta
Să nu spui drăguță
Că la nunta mea
A căzut o stea.

sâ-i spue că s'a însurat:

154

C’o mândră crăiasă
A lumei mireasă,
Că a avut nuntaşi
Brazi si paltinasi,
Preoti, muntii mari,
Pasari lautari,
Păsărele mii

Si stele faclii !

O asemănare este între felul de a anunţa in ,,Miorita”
moartea tânărului păstor, si între aceia a tânărului ftizic, cântat
de Millevoye, care privind cum cad frunzele la sfârşitul toamnei,
le adresează o rugăciune înduioşetăoare:

„Tombe, tombe, feuille éphémère,
„Et couvrant ce triste chemin,
„Cache au désespoir de ma mere.
„La place ou je serai demain”.

. . . . . . . . . .

Pe lângă celelalte sentimente ce au inspirat Cântecele noa-
stre nationale, sentimentul iubirei asi putea spune, fără ca să
fiu desmintit, că ocupă locul de frunte,

Nu voiu merge până acolo ca să spun împreună cu Miche-
let, că dragostea e totul pentru Român, dar pe de altă parte,
nu pot negă că iubirea nu alimentează mai toate cântecele noa-
stre naţionale.

Una din cauze e fără îndoială temperamentul poporului
românesc, sângele cald, sângele latin, ce-i curge prin vine.

In splendoarea naturei de la tara, în concertul păsărilor,
în murmurul isvoarelor, sub apusurile de soare şi sub farmecul
nopţilor calde de vară cu lună plină, în decorul acesta rustic,
sufletul mulțumit, se îndrumează fără vce, spre dorinţa de a

iubi:

Bate vântu ’n stejerel
Imi Ja dor de voinicel

Viaţa apoi în comun, vara la munca câmpului, iarna la
şezători, plimbările pe potecile din pădurile umbroase, micile
idile formate încă din copilărie dau naștere iubirei, si de aceea
spunsam că în cântecele populare, dragostea joacă mare rol.

In „Vida şi Stoian” in „Șalga” în „Mogoş Vornicul”,

www.dacoromanica.ro

baladă ce are mare asemănare cu: „La chanson de Roland”, in
toate acestea, ca si în multe altele, dragostea a inspirat pe cân-
taretul popular. Ce frumoase sunt versurile si ce dulce melodia.
din: „Mândruliţă de la munte” a lui Alecsandri:

Mândruliţă de la munte
Ce nu treci colea pe punte,
Să te strâng la pieptul meu,
Să culegem împreună

Tu fragi roşii prin pasuna,
Eu crini albi pe sânul tău.

Colo ’n lunca înverzită,
Unde iarba înflorită

Se 'ngână cu ’n isvor,

Vin pe iarbă mandrulita,
Eu sa-ti cant doina doinita,
Tu sa plangi de dulce dor!

Dar legenda in care devotamentul dragostei dus pana la
sacrificiul pentru iubirea sincera si curata e redat cu toata
duiosia, e fara îndoilaă legenda noastră populară, intitulată:
„Vârful cu dor”. Făcând parte din „Poveștile Peleşului”, scrise
de Carmen Sylva, legenda aceasta a inspirat pe vremuri pe ma-
rele nostru maestru al penelului Mirea, redând acea capod'operă
a picturei românești, ce poartă numele după legendă „Vârful
cu Dor”.

E prea frumoasă această legendă și e prea mare devota-
mentul dragos‘ei sărmanului păstor pentru Ileana lui frumoasă,
ce a întâlnit-o la horă în valea Pelesului, într'o zi de toamnă
târzie, când soarele încălzea toată valea. Frumoasă era fata,
mai frumoasă ca cea mai frumoasă floare. Nebun de dragoste,
şi ca să facă fetei pe plac, se ho ări spre a-i da dovadă de netar-
murita lui iubire, sa execute încercarea la care fata ’] supunea,
şi anume, să petreacă iarna în vârful muntelui, fără de oile lui,
cu toate că știa din strămoşi că ciobanul care-și părăseşte oile,
trebue să moară! Spre sfarsi‘ul toamnei, luându-și rămas bun
de la tovarăși, privindu-si oile pe care poate nu le va mai
vedea, luându-și rămas bun de la frunzele îngălbenite ale fagu-
lui, prinse buciumul în mâni si se sui sus, sus de tot, spre vârful
muntelui, acolo unde „dorul” îl chema la nuntă.

Singur în pustietatea mare a muntelui, drept prieteni
având doi vulturi ce pluteau la picioarele lui, el se întinse pe
iarba deasă, unde adormi de dor si de durere. Somn agitat, în
care norii i se păreau că iau forme de femei frumoase, plutind

www.dacoromanica.ro

156

în aer, can ându-i doina lor dulce, întinzând spre el braţele lor
albe şi aruncându-i trandafiri. Femeile frumoase doreau ca pă-
storul să fie al fiecăreia, voiau să-i facă orice vlacere, ca să
uite valea de jos pentru totdeauna.

Transformasera locul într'o poiană plină de flori, si 'n poia-
nă o stână de petale de trandafiri, cu un isvor cristalin ce
curge cu dulce susur pe mușchiul verde si moale, stână cu
oile albe, cu talange de aur şi argint la gât.

Apoi, totul se schimbă în negure dese, se întunecă peste
tot tuna, fulgera, trasnetul căzu, începu să ningă, cu tuligi
usori, apoi mai desi, până ce munţii jur în prejur fură acoperiţi.
Si din viscolul ce se deslantui, răsunară voci armonioase, fluere
de ciotan, buciume si cântece de doine, si din mâini nevăzute
se ridică un palat de zăpadă iluminat strălucitor, în interiorul
căruia luna sta pe un tron aurit, uitându-se la stelele mii, ce
dansau la picioarele tronului. Una din stele mai mare şi mai stra-
lucitoare, se apropie de el şi-i zise: „Fii soţul meu! Vino cu
mine să cutreeri lumea, să ai servi stelutele mele, tu însuţi să
fii pătruns de lumina cea mai strălucitoare”.

Flăcăul, uitându-se mai bine, i se păru că luna de pe tron
seamănă cu Ileana lui.

Dar de odată un freamăt mare, căruia îi urmă un trăs-
net cumplit, prăbuşi palatul, iar în locul palatului de zăpadă,
se întinse un lac mare în jurul căruia forfo:eau pitici cu barki
lungi si cu lumini pe cap sau în brâu, care aduceau pietre scum-
pe și le spălau în lac, mărindu-le strălucirea.

Regele piticilor îi zise: „Ai păcătuit greu, tinere. Ţi-ai uitat
„datoria pentru o femee frumoasă. Credinţa si iubirea ta către
yea e mare şi de lăudat, dar necredinta ta către datoria ce ai
„este si mai mare si cu toate că înţeleg ce se petrece în inima
„ta, totuși nu pot să îndepărtez de la tine pedeapsa ce te asteap-
, a”, Zicând acestea disparu şi bietul păstor rămase singur.
Un vuet mare îl înconjură și în acest vuet auzi voci care-l che-
mau, care-l desmierdau, care-l ameteau.

In adâncul stâncelor răsună o voce puternică: ,,Fiule esti
al meu! Nu mai scapi din mâinele mele! Esti al meu pentru
vecie!”

Si în acel moment stânca se prefăcu intr’o femee uriaşe,
care strânse pe pastor în Eraţele ei de piatră si cu buze de
piatră îl sărută. Plin de groază, el se sili să scape, dar nu putu.
Cine ești tu, strigă el, cine esti ? Femeea deveni din nou stâncă
si prin vijelie răsună aceste cuvinte: sunt „dorul”; tu esti al
meu, cele din urmă buze fe care le-ai sărutat sunt ale mele”.

Se făcu linişte.

Soarele apăru! Razele lui cădeau asupra unui om palid, care

157

rezemat de bucium, se uita pierdut in vale. Nu mai misca. Doar
o mişcare greoaie a genelor lui lungi arată că mai traeste.

Umatul şi ghiata în jurul lui începu să se topească, iar sub
omătul ce se topea se ivi 1aroa verde. Venise primăvara.

Era după Buna Vestire. Pădurea se desbracă de frunzele
uscate și mugurii apăreau. pastorul insă nu mai vedea nimic.
Ciripit de păsări se răspândi din vale spre munte. Păstorul nu
mai auzea. Tot ce e viu se aduna acum ın jurul lui spre a-l
trezi. Zadarnic ! El se uita ţintă în vale parcă ar fi fost stana
de piatră.

Dar de odată viata se ivi în trăsăturile sale: ochii, frumosii
lui ochi negri de odinioară, începură a străluci. Faţa i se coloră
puţin, cu capul întors căuta să-şi vadă turmele, să audă lătratul
apropiat al câinilor si sunetul telincelor.

Puse buciumul la buze să le cânte de bună venire. Buciu-
mul scăpă din mâinele lui slăbite și ducând mâna la inimă
strigă: „Mor!” şi mort căzu fără suflare.

Câinii lui credincioşi ajunseră acuma sus, îi lingeau mâ-
nele şi fata. Veni și „„Mioara” și strigă. Veniră si ciobanii fraţii
lui și-l chemara pe nume.

Ciobanul frumos de altă dată, subţire ca un brad, cu ple-
tele crete si negre, zăcea acum întins, cu un surâs ceresc pe fata
lui slăbită și stinsă pentru vecie.

Buciumul pe care odinioară la ’nsufletit cu suflarea lui
caldă, sta rupt în două. Jur în prejur nimic nu purta urmele
şi semnele sbuciumului ce dusese tânărul voinic în alucinatiunea
pe care gerul şi frigul cumplit i-o dase stând în vârful mun-
telui.

Ciobanii îi săpară, acolo unde şi-a dat sufletul, un mor-
mânt. In ziua de Paşte, veniră să-i pue la cap o cruce, care se
numește şi astăzi: „Crucea păstorului”, iar vârful muntelui
unde muri luă numele de: „Vârful cu dor!”.

Frumuseţea imaginelor acestei legende populare ma in.ri-
tueste mai mult să spun că găsim calităţi literare în cântecele
noastre nationale, si asa fiind, ele caută să exercite o influență
în literatura, noastră, unele din ele putând fi prezentate chiar
ca modele de compositiune si de stil.

Muzica noastră populară, compusă din bucăţi de reală si
rară frumuseţe de limbă şi de inspiraţie curat românească, cred
că poate să lupte cu succes, contra influențelor străine, ce ar
dori să înlăture cat mai mult aceste manifestatiuni ale geniului
românesc. De aceea, ar fi de dorit ca artiștii lirici şi compozitorii
ncștr! <ă se îndrepte cât mai mult spre aceste isvoare nationale,

In loc de muzca zgomotoasă. uneori aproape sălbatecă a
diferitelor jazz-banduri la modă, ar fi mai nimerit să ne în-
cântăm sufletul în clipele de repaos, nu cu muzica aceasta exci-

158

tatoare a simturilor, ci cu melodiile dulci, duioase si evocatoare,
pe care le redau cântecele noastre nationale, Cine a auzit: „Læ
mijloc de codru des”, ori: „Mugur, mugurel”, „Cu ce apă te-ai
spălat”, „Cine mare dor pe lume”, „Toate trec, toate se duc”,
si nu şi-a simțit sufletul robit de frumusețea acestor arii natio-
nale, aceste suspine ale văilor și munților noștri, în care româ-
nul și-a înecat si -şi va îneca totdeauna „dorul” sufletului lui?

15.

SPRE UN NOU INDIVIDUALISM

Conferinţa D-lui Ing. Gh. C. Tullea, ţinută in seara
de 20 Decembrie 1931

(Rezumat)

D-sa a arătat că criza actuală, la moi și aiurea, prezintă
aspectul unor stări noui şi în consecinţă nu este locul să se mai
încerce aplicarea de reţete vechi cari nu fac altceva decât în-
târzie găsirea și aplicarea adevăratelor soluţii.

Stările noi sunt acestea: O producţie ilimi:ată, bazată pe un
masginism în plină desvoltare, care se adresează unei consumatii
ilimitate; prețurile de cost ale producției industriale așa de mari
încât nu pot face sudura cu puterea de cumpărare a consuma-
torilor; un volum limitat de monezi, cu o vitesă de circulație
mică şi cu o repartiție defectuoasă a aurului acoperitor; etc.

La aceste stări noi, si altele ca ele, se propun soluții
cari nu-şi pot găsi o aplicare serioasă si aşa ca să rezolve ceva:
Restrângere de producţie, micsorare neîncetată a orelor de lu-
cru, devalorizarea monezilor nationale şi găsirea de noui baze
de stabilizare, etc.

D-l Inginer Tullea arată că pentru rezclvirea crizei se pare
că S'a găsit domeniul nou care trebueste utilizat, Acest domeniu
nou se numește colectivitatea.

Colectivitatea începe să acţioneze în diferite feluri, după
regiuni. In America isi dă girul său moral, instituind controlul
si direcția în producţia naţională si așa ca trusturile si carte-
lurile să nu constitue un monopol al prețurilor, ci acestea să
se adapteze puterii de cumpărare a consumatorilor.

In Europa, colectivitatea înţelege să fie din ce în ce mai
mult tutelară, dar acordă si un gir material pe termen si asa
ca să dea un sprijin pentru rezolvarea diferitelor aspecte ale
crizei: al şomajului, al datoriilor, al preţurilor de cost, ete.

www.dacoromanica.ro

160

In Rusia situaţia este astfel încât colectivitatea devine
complet gestionară, individul necontând pentru nimica.

Studiind diferitele feluri de a actiona al colectivitatii,
majoritatea gânditorilor sunt de părere că activitatea indivi-
dului încetează de a mai fi anarhică şi începe să devie diri-
jată. Asa văzută, colectivitatea poate fi considerată ca un in-
strument, asa cum la rândul lor au fost moneta, maşina, ete.
un instrument pentruca activitatea individului să nu mai fie
frânată de materialismul acut al erei noastre.

Viitorul este al individului select, cu muşchii mai puţin
obosiţi, cu posibilități mai mari de traiu, cu o grije mai mică
de ziua de mâine. Pe toate astea le va organiza colectivitatea,
rămânând individului timpul: material si liniștea necesară pen-
tru a putea medita şi a pregăti civilizaţiei noi forme de pro-
gres.

ANEXE
IV
CURSURI LA UNIVERSITATEA ATENEULUI

www.dacoromanica.ro

REALITATI JURIDICE
Cursul d-lui I. Peretz,

I. Prelegere ţinută la 12 Ianuarie 1931

A vorbi de realitati juridce intr’o tara, in care puterea
legislativă funcţionează cu atâta activitate si rodnicie si care
posedă ca urmare un vraf de legiuiri, pare la prima vedere ne-
înţeles si mai ales nefolositor. Ce poate fi mai real juridiceste de
cât o lege?... Ce poate fixa, mai bine situatiunea si viata juridică,
a Statului si a populaţiumii de cât complexul legilor în vigoare ?...
A face un rezumat de ele, a cerceta şi analiza conţinutul lor nu
ar încăpea, nici în cadrul acestor prelegeri, nu ar corespunde nici
măcar scopului lor. Alta trebue să fie preocuparea celor, cari,
ca, mine, își permit să studieze în marginea cursurilor oficiale
diferitele manifestări ale vieţii noastre sociale, si le privească
din anumite puncte de vedere, scapate atentiunii legislatorului,
să le discute în afară de ambianța deformătoare de judecată a
politicei, să infatiseze problemele lor, să caute să le rezolve, să
propue, pe cât se pricepe, mijloace de îndreptare şi de amelio-
rare. De aci şi rostul acestor cursuri; de aci şi preocuparea, ce se
desprinde din titlul acesta de realităţi juridice.

Căci realitatea juridică nu se confundă mai nici odată cu
legea. Si este firesc să fie asa, Legea e, în definiția curent, ac-
ceptată, o regulă de conducere impusă de autori atea, socială, obli-
gatorie pentru toţi şi care îşi exercită autoritatea asupra lor
pentru viitor. Dar această, regulă, pe care o impune legiuitorul,
este şi ea o operă omenească si deci imperfecta si perfectibilă,
căutând pe de o parte să se apropie de justiția ideală, iar pe de
altă parte să corespundă cu nevoile sociale. Intre aceste două
ţinte oscilează legislatiunile, una fiind aproape cu neputinţă de
ajuns, cealaltă fiind adesea confundată cu interesul momentan
al celor ce au puterea de a legifera. Si interesul acesta poate să
fie de diferite feluri, uneori inspirat chiar de cele mai nobile

www.dacoromanica.ro

164

sentimente si de cele mai generoase intentiuni, dar ajunge totuşi
să facă să devieze mintea legislatorului dela calea cea dreaptă
şi să dea astfel legiuiri nepotrivite, dacă nu chiar dăunătoare.
Or acestea nu se pot impune constiintelor. Acestea, se revoltă
împotriva lor; refuză să le aplice, acolo unde ele nu au o sanc-
tiune penală, caută să se sustragă lor atunci când ele prevăd
pedepse contra celor ce nu le respectă. De aci, o repet, deose-
birea între realitatea literală a legii și realitatea juridică a con-
ştiinţei populare. Idealul ar fi complec.a asimuare a lor sub
auspiciile morale ale jus-itiei. Dar dela ideal până la fapte este
mare depărtare chiar atunci când am admite că dreptu] îmbracă
odată pentru totdeauna forme imutabile.

Dar aceasta nu se întâmplă. „Vérité en deca des Pyrénées,
erreur au dela”: a spus Montesquieu. Si nu numai dela tara la
tara, dela pcpor la popor variază adevărul juridic; si la acelaş
popor la diferite epoce dreptul se schimbă. A declarat-o Savigny
când a scris împotriva codificării; a declarat-o Ihering, când a
proclamat că: „Spiritul poporului si spiritul epocei sunt spiritul
legu”; a recunoscut-o și sustinut-o cu succes scoala istorico-juri-
dică germană; o presimţiseră si o spuseseră mai înainte de toți
aceştia Domnitorii fan>. „ţi ca Alexandru loan ipsilani, Scarlat
Alexandru Calimah şi Ioan George Caragea. Căci e un adevăr
care nu se poate contesta. Cu vremea, cu mersul progresiv al
civilizației, cu desvoltarea şi înmulţirea crescândă a omenirei se
schimbă raporturile sociale anterioare, se nase noi stări de fapt
care cer noi norme de drept se ivesc probleme noi, care cer im-
perios solutiuni, se trezesc nazuinti de mai bine, care se traduc
în încercări de înfăptuiri de noi forme sociale. Este evident că
o legislatiune, oricât de potrivită ar fi fost ea cu cerinţele so-
ciale la un moment dat, nu mai corespunde acestor cerințe, când
s'au schimbat situațiile, conceptiunile, ideile și nevoile. Iată deci
o primă dovadă a existenţei unei realităţi juridice alături de
legea învechită. Căci societatea nu poate trăi fără norme de
conducere şi acestea se nasc <pontan în afară din lege, cerute
de necesitatea vremurilor, până când legislatorul isi dă seamă
că trebue să intervină si să le dea o formă legală si obligatorie,
sub auspiciile justiției ideale.

Așa fiind, este evident că la noi în ţară ca şi de altminteri în
multe alte tari, există o mare deosebire între dreptul legal si
dreptul real. Aceasta n’au inteles-o legiuitorii nostri dela 1864
si nu o înţeleg nici măcar acuma cei chemaţi să legifereze. Cei
dintâi aveau însă o scuză: dorința de a rupe in liberalizmul lor
cu toate traditiunile trecutului si încrederea in atotputernicia
legii, modificatoare chiar a conştiinţei populare. Cei de acuma,
de si caută inspiraţia în straturile adânci ale poporului si nu-şi

165

Jau seamă că el nu poate sacrifica cu uşurinţă traditiunile si
datinele de cari din vecni a ios: legat şi cari au facut coeziunea
şi forţa sa de rezistenţă, caută să-i impună toate născocirile
imprumutace de aiurea: ei nu au nici o scuză. Si dacă ei nu-şi dau
seamă de răul pe care îl fac şi de calea greşită pe care au apucat,
este o datorie să se dea alarma. în speranţa că se vor opri la
vreme.

Domnii fanarioți, în veacul al optsprezecelea, au încercat
cu totdinadinsul să transforme ţările române în adevărate do-
menii de influență grecească. Si au găsit în priceperea lor două
mijloace: cultura greacă şi legile greceşti. Dar cultura greacă
nu a dat rezultatele așteptate. A afinat clasele superioare, le-a
ascuțit minţile, le-a dat putinţa de a pricepe mai bine și de a
analiza mai cu fineţe problemele vieții sociale, dar nu a avut
efect asupra maselcr mari ale populatiunii. A fost deci acceptată
fără opunere, dar na putut împiedica trezirea, conștiinței natio-
nale nici marșul triumfător al pandurilor lui Tudor Vladimirescu.
Legile greceşti însă au suferit o înfrângere. Si era firesc să fie
astfel. Cac: legea nu se aplică numai unei minorităţi privilegiate,
ci întregului popor. Clasele de sus, fermecate de bogăţia şi de
frumuseţea limoej grece şi de comorile literaturii ei, puteau să
admire asa cum se cuvine de altm‘n:eri și monumentul ,,ratiunei
scrise” al dreptului roman, trecut prin modificările bizantine ;
dar poporul nu-l putea admite, căci era în plină opurere cu con-
ceptiunile lui juridice, cu sentimentul lui intim de drept, cu prac-
tica juridică a obiceiului pământului. Şi Domnii fanarioți, cu
spiritul lor clar văzător isi dădlură repede seamă de aceasta. Si
Alexandru Ioan Ipsilant la 1780 introduse în Pravilniceasca sa
condică obiceiurile pământului pe care crezuse că poate să '>
e :preţuiască autorul manualului de legi al lui Stefan Mihail
Racoviţă şi al lui Scarlat Ghica Voevod, Mihail Fotinopulos din
Hios. Şi când Alexandru Moruzzi socoti că princina neprimirii
legiuirilor bizantme de către poporul român este numai în faptul
că nu le înțelege, fiind scrise în grecește si dete ordin lui Toma
Carra să traducă în româneşte Manualul lui Constantin Harme-
nopulos, putut să se convingă repede că nu aceasta era cauza
rezistenței pasive, dar tenace a poporului, ci nepotrivirea acestor
legi străine cu sufletul însuşi care insufletea dreptul obiceiurilor
române. Si încercă să facă un alt codice, în care să îm-
p eune câştigurile noi ale stiintii dreptului cu tezaurele ve-
chiului drept păstrate cu scumpătate de popor în constiinta sa
juridică. Şi în urma lui, Scarlat Alexandru Calimah în Moldova,
Ioan George Caragea în Muntenia alcătuiră codice de legi, în
care dădură loc si tradițiunii juridice a Românilor. Dar ceea. ce
simțeau şi înțelegeau străinii, nu pot pricepe, nu pot înţelege sau

166

nu vor să înțeleagă Românii; ceeace a facut să dea înapoi în:
tentativele lor de grecizare pe domnitorii fanarioți, nu turbura
măcar pe noii legislatori în obiceiul de servilă imitatiume a tot
ce este străin.

Si acum nouăzeci la sută din populatiunea României traeste
în ignoranta sau in disprețul dreptului oficial. Populatiunea dela
tară, cea în numele căreia se împrumută până și din Guatemala
si din Astralia dispozitiunj legislative menite să-i asigure o fe-
ricire, pe care nu o doreşte asa cum i se dă, nu aplică dispo-
zitiunile dreptului sau mai bine zis codului nostru civil in mare
parte. Codul civil nu prevede de cât trei forme de testamente:
olograf, autentic şi mistic, dar testamentele la ţară se fac tot
cu limbă de moarte în ciuda poruncilor din legea franceză hara-
zită nouă de legiuitorul dela 1864; codul civil nu consideră pe
soţie ca moștenitoare obicinuită si una din numeroasele legi noi
fiscale nici nu-i mai acordă vre-un drept de moștenire, dar la
ţară ea moștenește pe soţul său, excluzând pe colaterali; codul
civil prevede egala succesiune a copiilor, înzestrarea numai a fe-
telor şi colatiunea dotei pentru a asigura dreapta împărtăşire
între toţi la averea defunctului, dar la tara se face cu ştirea si
acceptarea tuturor celorlalți averea părintească vânzătoare fiului
celui mai mare; se înzestrează si baetii cari se însoară si nici
ei nici fetele măritate nu mai pot veni la succesiune punând la
mijloc zestrea primită; se lasă casa părintească celui mai mic.
Am putea inmulti exemplele, dar ar fi cu totul inutil. E destul
să constatăm că o altă viata a dreptului pulsează la tara de cât
cea oficială impusă de nevoe la orașe prin mulțimea transac-
tiunilor juridice si proximitatea instanțelor judecătorești obligate
să aplice legea străină. Or această viaţă a dreptului izvorita din
conștiința populară, din modul său de traiu, din nevoile epo-
cel r prin care a trecut, modificată încet si insensibil prin evo-
lutiunea ideilor este realitatea juridică și. de aceasta ne ocupăm
noi, căci ea este cea în drept de a fi chemată la viata legală
prin îngrijirea legiuitorilor si cum spunea în prefața la condica
sa Alexandru Ioan Ipsilanti: „mai multă defăimare nu poate fi
la un norod, de cât a vietui fără pravili. Adecă sau să nu aibă
pravili sau să nu urmeze după pravili”.

Si acum să cercetăm manifestarea realității juridice în una
din institutiunile de bază ale societăţii si anume acea a căsă-
toriei şi să vedem care este conceptiunea actuală a ei, care sunt
nepotrivirile dintre aceste conceptiuni si legea în vigoare şi care
trebue să fie modificările aduse acestei legi pentru a o face să
corespundă pe de o parte cu realitatea socială iar pe de altă
parte cu o viitoare bună organizare a societăţii.

Societăţile pot fi așezate din punct de vedere al unirei.

167

intre barbat si femee fie pe temelia familiei, fie pe temelia hordei,
adecă pe cea a unirei maj mult sau mai putin constante a două
persoane de sex diferit in vederea scopului impus de natura
tuturor societăților animalice, acela al perpetuării speciei, fie pe
absoluta libertate a celor două sexe fără nici o constrângere şi
fără nici o piedică în alegerea făcută, și care atrage după sine
o legătură numai provizorie, fără a constitui nici vreun drept al
unuia asupra celuilalt, nici vreo obligatiune a unuia fata de cela-
lalt, sau fata de progenitură, care nu e a nimănui ci a întregei
horde. Aceasta se observă și la societățile animalice nu numai
la cele omeneşti şi invatamintele ce le putem trage din studiul
celor dimtâi pot să ne servească cu folos la lămurirea proble-
melor ce se pun în calea, cercetătorilor ce studiază pe cele din
urmă.

Credinţa care a domnit multă vreme că horda si familia
au fost fenomene sociale ce s'au născut în epoce diferite, ultima
fiind o perfecţionare a celei dintâi, nu mai este admită astăzi
nici de savanții etnologi nici de utopistii politici. Cei dintaiu
constată că in sine hordă sau familie ca temelie de alcătuire
socială sunt indiferente, că nu sunt condiționate de un progres
sau o stare inferioară de civilizatiune si că sunt urmări inevi-
tabile ale felului de traiu impus de natură si de mediul în care
traeste societatea la o anumită perioadă a desvoltării sale. Se
poate, şi aceasta se în'âmplă de cele mai multe ori, ca horda să
se transforme cu vremea în alcătuire familială sub uma din dife-
ritele ei forme, dar se poate si ca ea să rămâe neschimbată. Cât
despre utopistii politici ei se manifestă încă din antichitate și
încă sub autoritatea de talia unui Platon, care cere comunitatea
femeilor în statul ideal pe care îl visează si se continuă prin
Campanella. Owen. Saint-Simon. Thomas Morus şi alții, ca să
ajumgă la bolşevicii de astăzi, distrugatori ai familiei si partizani
ai comunismului femeilor, transformat în urmă într'o legătură
conjugală atât de apropiată de uniunea liberă că de fapt suprimă
orice îndatorire conjugală si ajunge la o forma de despartenie
mai simplistă de cât însuși repudiul roman. Această formă de
organizație socială nu o regăsim la poporul ncstru, mici la as-
cendentii săi presupusi, cari au sălășluit la nordul Dunării, afară
numai ide Agatirsii, pe care Herodot ni-i arată trăind în comu-
nitatea femeilor si explică această situatiune istoricul grec
prin dorința de a trai în liniște ș dragoste frățească între dânşii,
ne mai existând la ei gelozia, pricinuitoare de discordie. Deci la
forma familială trebue să recurgem pentru a găsi conceptiunea
străveche a neamului nostru.

Sunt trei forme de organizatiune socială familială: cea gen-
tilică, cea familială largă si cea familială restrânsă. In tară la

163

noi ele ar corespunde cu organizaţia moșnenească sau raza-
şească — forma gentilică, cu organizația scoboritorilor din acelaş
bătrân — forma agnatică si cu organizația pur familială —
forma familiei restrânse. Toate aceste organizatiuni sunt inte-
grate una în cealaltă si tcate au trecut de forma primitivă a
matriarcatului, care pare să nu fi lăsat în traditiunile noastre
casnice nici o urmă de primitivul ambilianizm legat in mo? ne-
cesar de societăţile matriarcale.

Si aci e nevoe de câteva, lămuriri pentru a putea păşi mai
departe.

Sub denumirea de ambilianizm, derivată dela exvresiunea
„ambil anak” care este numele ce se dă în Malaezia unei fornie
de căsătorie, se intelege situatiunea de inferioritate în care este
pus bărbatul în familia soţiei sale, în care intră în urma căsă-
toriei.

Mazzarella distinge trei forme de ambilianizm si nouă urme
de existența acestui ambilianizm la societăți transformate din
matriarcale în patriarcale. Cele trei tipuri sunt: ambilianizmul
pur, cand bărbatul se află în siltuatiune quasi servilă fata de
familia femeei sale în tot timpul căsătoriei; ambilianizmul tem-
porar, când sitwatiunea aceasta se prelungeşte un timp oarecare
în timpul căsătoriei; slujirea soţului în casa familiei soţiei,
când situatiunea aceasta nu durează decât dela logodnă si până
la căsătorie.

Cele nouă rămăşiţe de ambilianizm sunt următoarele: con-
tinuarea juridică a familiei soției prin bărbat, când soţul femeei,
unica moştenire a unei familii, se stabilește în familia soţiei
sale, ia de cele mai multe ori numele acestei familii si e con-
siderat ca continuatorul ei; continuarea juridică a familiei soției
prin fiii ei, când unul sau mai multi dintre fii, în genere cel mai
mare fac parte din familia materna, ai cărei moștenitori şi con-
tinuatori sunt, în lipsă de alti moştenitori; căsătoria semun-
diana, când bărbatul si femeea rămân fiecare în familiile lor si
viata casnică a lor se mărginește la vizite pe care bărbatul le
face soţiei sale în casa părinţilor ei, iar copiii aparțin toți fa-
miliei mamei; separatiunea temporară a soţilor, când soţii sunt
obligați să reducă cât mai mult legăturile lor, fie locuind în
case deosebite, fie neputându-se vedea de cât ncaptea, fie întâl-
nindu-se numai în pădure; termenul impus soţilor de obiceiu
înaimte de perfectarea căsătoriei, când soții au datoria să se
abtie un timp mai mult sau mai putin lung dela traiul comun
dupa celebrarea căsătoriei; reîntoarcerea temporară a soției in
familia sa, când femeea rămâne sau revine în familia sa pentru
un timp mai mult sau mai puţin îndelungat după obiceiu, ur-
mand ca apoi coabitarea soților să devie permanentă; leviratul

www.dacoromanica.ro

169

ambilian, când fratele sau un alt bărbat din familia soţului de-
funct este obligat să ia de soţie pe văduva acestuia, după cum
şi văduvul e obligat să ia în căsătorie pe sora soţiei sale; juris-
dictiunea familiei femeei asupra soţului, când bărbatul nefiind
destul de supus soţiei sale familia acesteia are dreptul să-l pe-
depsească ; in fine dreptul familiei soţiei să, disolve căsătoria.

Nici una din aceste forme de ambilianizm, nici una din
aceste rămăşiţe ale lui nu sc observă în traditiunile românești;
deci societatea românească din primele timpuri ale formatiunei
sale ignorează organizatiunea matriarcala si nu păstrează nici
o urmă din ea. Căci toate aceste forme si rămășițe enumerate
de noi nu se pot concepe decât într'o societate matriacală sau
care a fost matriarcală, de vreme ce ele subordonează pe bărbat
autorităţii familiei soţiei sale.

In ce priveşte însă organizarea socială patriarcala ea se
vădeşte ca fiind la baza organizatiunei familiale a societății
românești din cele mai vechi timpuri. Rămâne să vedem la ce
rezulta‘e ne duce conceptiunea patriarcală a căsătoriei la
Români.

La societăţile patriarcaie, care, după Post, sunt la origine
toate gentilice, există, după acelaș autor. căsătorii de grupe şi
căsătorii individuale, căsătorii endogamice si căsătorii exoga-
mice. Cele dintâi sunt formatiumile de raporturi matrimoniale
intre toate femeile și toți bărbaţii ce fac parte din acelaş grup
social, adulter neexistând de cât cu persoanele din afara gru-
pului, cele individuale nu au nevoe de lămurire. Endogamia în-
seamnă căsătoria numai între cei ce aparțin aceluiaș grup gen-
tilic. exogamia dinpotrivă are la temelie prohibitiunea casatoriei
între membrii unuia sau unor grupuri sociale determinate. De
căsătoriile individuale fie ele endogamice fie exogamice găsim
urme numeroase în tradițiunile noastre populare.

In trecutul îndepărtat, atunci când din diferite cauze că-
sătoria este exogamică, raptul este forma cea mai uzitată spre
a recruta soţii. Acest rapt este înlesnit prin ideea dominantă
în vechime că popoarele sau triburile cu care nu ai vreun pact
de legătură sau de amicitie sunt dușmane si deci împotriva lor
tot este legitim. Romanii primitivi, cari, dupa tradite, nu prea
păreau recomandabili popoarelor învecinate, au fost siliţi să re-
curgă la acest expedient pentru a putea întemeia o adevărată
viata socială în mica cetate fundată de Romulus. Răpirea Sa-
binelor nu e de cât aplicarea principiului căsătoriei exogamice
prin rapt.

In colindele noastre se vorbeşte destul de des de flăcăi care
pleacă la „vânătoare 'msurătoare, după fete bălăioare” si in þa-
lade întâlnim voinici, cari după ce au făcut plean în ţări străine

www.dacoromanica.ro

170

se întorc încărcaţi de pradă si urmaţi de robi si roabe între care
rapsodul pune şi pe una căreia voinicul văzând-o plângând îi
sopteste cu drag:

„Nu te duc roaba să-mi fii
Ci te duc doamnă să-mi fii;
Doamnă mie, curților,
Stăpână argatilor,

Nuroră, părinţilor,
Cumnatica fraţilor”...

căci, să nu ne înșelăm, la început raptul, care atrăgea robia
bărbatului prins, aducea cu sine si conditiunea servilă a femeei
prinse şi luată cu forța de un bărbat din alt grup gentilic.

De aceea, deși chemarea specială a femeei de a procrea şi
perpetua deci neamul o punea într'o situatiune privilegiată si
respectată, juridiceste situatiunea sa era tot asemănată cu aceea
a unei simple roabe. Puterea asupra ei puria alt nume. Dreptul
tatălui de familie al bărbatului se numea la Romani manus iar
nu dominica potestas, dar nu era mare diferenţă între ele si
femeea, proprietate a tatălui de familie al bărbatului sau, nastea
pentru acesta, copii iarăși în proprietatea lui şi asupra cărora
el avea dreptul de viaţă, şi de moarte. Cu decăderea familiei gen-
tilice, la Romani ca şi la alte popoare, căsătoria exogamică decade
şi ea. O inlocueste căsătoria endogamică şi aicea nu mai poate
fi vorba de rapt, de vreme ce ea se face în sânul aceluiaşi grup.
De aceea raptul este înlocuit cu cumpărarea. Femeea e cumpărată
de soţul său, de tatăl acestuia sau de căpetenia grupului familial
al lui si astfel trece în proprietatea celui care a plătit-o. Condi-
tiunea ei este aceeaşi ca şi a femeei răpite. Naşterea la Roma
a căsătoriei fără manus, care lasă pe femee în familia tatălui
său şi compensează cheltuelile căsniciei făcute de bărbat printr’o
zestre nu este o supraviețuire de ambilianizm, de vreme ce ea
urmează în timp căsătoria cu manus, ci e datorită istoriceşte
slăbirei credinței religoase si părăsirei cultului domestic de căt 2
romani sub imtluenta pernicioasă a moravurilor și filozofiei
grece. De fapt femeea trece în familia bărbatului ei, numai de
drept rămâne independentă de tată] de familie al bărbatului ei
si sub puterea tatălui său de familie. Această situatiune înce-
tează în curând sub influența religiunii creştine și rezultatele ©
să le vedem îndată.

Dar până atuncea relevăm că urme ale eniogamiei şi ale
exogamiei le regăsim în traditiunile noastre populare uzitate încă
si acuma la nunți. Astfel la „masa mică” raptul este reevocat
în zupta ce se dă între nuntasii mirelui cari vor să introducă pe

www.dacoromanica.ro

171

acesta în casa miresei si nuntaşii miresei, car: caută să le atina
calea; în lupta de după prânz la poarta miresei legată, si apărată
de vorniceii şi neamurile miresei; în lupta, din curtea miresei
pentru cucerirea colacului, după care cucerire numai, poate mi-
rele să intre în fine în casa miresei.

Când la masă se aduce în fata mirelui si a nunilor găina
friptă şi se pune pe masă, o altă luptă se încinge între vorniceii
miresei carcra le-a poruncit nunul mare să o aducă și între fla-
căii cu care petrece, până ce vorniceii izbândesc să aducă pe
mireasă si pe druscele ei.

După înhobotarea miresei începe războiul, iarăşi reminis-
centa a raptului exxgamic. Neamurile mirelui si în special peti-
torii si starostii sunt prinși si legaţi cu prosoape sau brâe de
către nuntașii miresei si luptă mare se face pentru liberarea lor.
In fine la scoaterea zestrei miresei din curte o ultima lupta se
mai da.

Dar la elementul acesta exogamic, păstrat în atâtea lupte
succesive se intretese elementul endogamic al cumpărării. După
„Ppusuioc” şi după ce sa ocolit masa de trei ori când să se iasă
afară cu dantul, un frate sau o soră mai mică a miresei, sau in
lipsa lor un văr sau alt băiat, se pune în ușă și desparte cu un
bat pe mireasă de ginere, zicând după versiunea ce ne-o da Pa-
rintele Marian:

„— Acum, înălțate împărate, dacă voesti să ai parte de
mireasă si să scapi cu fata curată de aicea, poftim rascumpara-ti
mai întâiu mireasa dela părinţi si dela frați, si apoi poţi merge
cu dânsa unde îţi place!

Si cu ce să mi-o răscumpăr? întreabă mirele.

Cu ce stii!... Dar de răscumpărat trebue s'o rascumperi,
căci altmintrelea nu-i dau drumul să iasă din casă.

Iată o amintire a cumpărării endogamice.

Dar cumpărarea dela familie nu ajunge, când mirele este
din alt sat. Traditiunea endogamica da dreptul flăcăilor din sat
să fie preferaţi la căsătorie, acesta fiind fost un drept exclusiv
al lor înainte vreme. De aceea ei cer mirelui să le plătească aşa
zisa: „vulpe”.

Uneori plata se face uşor, cu putin rachiu, dur alte ori
flăcăii nu se mulțumesc cu asa putin si atunci treaba merge mai
greu. Flăcăii nemulţumiţi nu numai că se duc să strice podurile
pe unde are să treacă mirii, dar se străduesc chiar să rastcarn2
trăsura miresei si zestrea ei si uneori sar si la hatae în care caz
mirele se alege adesea greu bătut. D.mpctrivă prapurul, care
‘se da în unele localităţi în loc de vulpe este mai aproape de rapt
de cât de cumpărare.

Să mai pomenim de târgul de fete dela Sân Pietru pe mun-

www.dacoromanica.ro

172

tele Gaina la hotarul dintre Moti si Criseni? De cel dela Bobo-
tează la Recea in tara Făgăraşului, dela Santa Maria la Teiusul
depe vatra Muresului si dela Ispas la Blaj? Toate vădite remi-
niscente ale cumpărării străvechi endogamice ?

Am zis că religiumea creştină a schimbat vechile concep-
tiuni, care au rămas pe ici pe colo în obiceiuri si traditiuni, mu-
tilate, incomplete, fără rost si fără sancţiune si a pus în locul
lor o altă conceptiune a căsătoriei destinată să întărească pe câ!
mai mult familia restrânsă în dauna familiei largi primitive
In privința aceasta Evanghelia „dela Matei” în capul 19 para-
grafele 3—6 ne spune următoarele :

„3. © veniră la dânsul Fariseii ispitindu-l şi zicând:
oare se cade să-și lase femeia pentru vreun cuvânt ?”

„4. Iar el răspunzând zise: n’ati citit că cel care a facut
dintru început bărbat şi femee i-a facut pre dânşii ?”

„5. Şi a zis: de aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe mu-
mă-sa și se va lipi de femeea sa și vor fi doi într'o carne”.

„6 In cât nu mai sunt doi ci un trup. Deci ceeace Dum-
nezeu a unit, omul să nu desparţă”.

Mateiu mai adaogă o cav7a de divorţ admisă de Mântui-
torul, pe care nu o recunoaște Marcu, dar adaosul acesta ne va
interesa numai mai târziu.

Deci doctrina creștină în privința căsătoriei este pe de o
parte crearea unei legături familiale independente de părinti.
deci de sine stătătoare. Familia creștină se reduce la tată, mamă
si copiii necăsătoriți. Inda'ă ce aceştia se căsătoresc, ei ies din
cercul strimt familial în care trăiseră și întemeiază o nouă ta-
milie. Această familie formează în ce priveşte pe sot si sotie o
singură unitate. Ei nu sunt doi ci unul singur. Bizantinii îi nu-
mesc într'un singur cuvânt androgynon, bărbat-femee, tocmai
spre a învedera această contopire într'o singură entitate a soţilor
creştini. Ca consecință unirea aceasta este indisolubilă, nu se
poate desface, cu atât mai mul” cu cât, după cum spune Sfântul
Paul, soții se întovărăşesc întru Christos si întru Biserică. Nu-
mai când această comuniune perfectă si trupească, şi sufletească
nu se poate împlini sau a fost ruptă prin diferite cauze, e po-
sibilă, e chiar utilă uneori despărţirea ei. Ea se întemeiază pe
credinţa reciprocă, pe iubire, care face pe soţi să se sprijinească
şi să se ajute unul pe altul. Dar cum trebue o conducere, se
acordă bărbatului preponderența, căci „vir caput mulieris” si
femeea în religiunea creștină este intr’o pozitiune inferioară si
considerată oarecum ca impură. Nu i se iartă nici că a fost
pricina căderei primului om dela fericirea si imo: calitatea pri-
mitivă. Totuși, dacă ea datorește ascultare bă:batului, şi el la
rândul său datorește protectiune femeei. Toate acesiea bine in-

www.dacoromanica.ro

173

teles numai când este vorba de o căsătorie crestineasca, făcută
cu binecuvântarea Bisericei. Astfel orice unire între bărbat şi
femee este inexistentă pentru biserică sau, dacă exis.4, e numai
pentru a o pedepsi fie canoniceste, fie chiar, prin intervenţia ei
pe lângă puterea seculară. cu pedepse mireneşii.

Aceasta este căsătoria creştină, care a inlocuit toate for-
mele vechi de căsătorie; aceasta este familia creștină care a luat
locul familiei largi agnatice si grupului gentilic. Acestea sunt
căsătoria si familia trecute, mulțumită influenței lui Napoleon 1
în codul civil framcez. Acestea se regăsesc si în codul nostru
civil, actualmente în vigoare, luat de noi dela Francezi la 1864.
Dacă a corespuns vreodată conceptiunii matrimoniale a poporului
nostru, dacă mai se potriveşte acuma cu noile idei și cu noile
conceptiuni sociale; cum au evoluat acestea si pentru ce au evo-
luat, rămâne să examinăm în viitoarele prelegeri.

Il. Prelegerea ținută la 19 Ianuarie 1931

Biserica creştină asumându-și regentarea vieţii famiiiale,
impune anumite condițiuni de existenţă si de validitate a căsă-
torillor asa cum le-am văzut concepute de către religia cresti-
nească. Si este interesant să constatăm că deosebirea dintre
biserica creștină apusană şi biserica creştină răsăriteană nu se
mărginește la indisolubilitatea absolută sau numai relativă a
căsătoriilor, ci se vadeste si atunci cand este vorba de contrac-
tarea căsătoriei. In dreptul canonic occidental, „matrimonium
facit utrisque consensus legitimus”. De aci consecința ca, inde-
pendent de ori ce formă, singura voință a părților constitue că-
să'oria, Binecuvântarea sacerdotală nu este de necesitate, sed
de solemnitate. Pana la Conciliul din Trento si la decretu] din
11 Noembrie 1563, nu a fest nici măcar necesară celebrarea
căsătoriei „in facie ecclesiae”. Chiar după acest conciliu, preo-
tul în Occident nu cunună, ci numai asistă la căsă orie, primeşte
contractul în fata a doi sau trei martor., forma, care a trecu:
apoi în căsătoria civilă. E adevărat că biserica apusană consi-
dera ca un păcat fap'ul că soții nu ceruseră să li se binecuvan-
teza căsătoria, dar ea era totuși încheiată piin „verba de prae-
sen'i” pe care le rosteau viitorii soți si care îi obligau unul fata
de cellalt. Aceste căsătorii, „rata et vera sed detes ata”, cum le
numea biserica, s'au păstrat în Statele Unite si în Scotia, unde
căsătoriile dela Gretna Green au rămas celebre.

„De'estata” sau ni, aceste căsătorii erau foarte comode
şi nu mai ce.eau îndeplinirea a o mulțime de obligaţiuni pe care
le pretindeau preoții dela enoriașii lor atunci când voiau să se

www.dacoromanica.ro

174

cunune in fata bisericei. De aceea ele continuara, cu toate opu-
nerile clerului si, in timpul Frondei, un avocat: Gaulmin presen-
tându-se ca să se căsătorească înaintea preotului parohiei sale
şi acesta refuzând sub diferite pretexte să ia parte la căsătorie,
se duse la notar unde părţile declarară voinţa lor de a se lua
de bărbat si femee fata de doi marturi şi făcu preotului comu-
nicare de această căsătorie prin portărel. Aceste căsă orii luară
de la el numele de „mariages ă la Gaulmine”.

La 1680, clerul francez protestează împotriva scandalului
căsătoriilor ă la Gaulmine şi la 1697 Ludovic al XIV declară
nulă orice căsătorie celebra‘a fără prezenţa ppreotului si cere
patru martori, conditiune trecută în urmă în codul civil.

Prin urmare la Catolici căsătoria se face prin simplul con-
simţimânt al părţilor contractante, cu condiţia în ultima fază
a dreptului a prezenţei preotului, care primeşte căsătoria şi o
binecuvântează, fără însă să o celebreze.

Cu totul alfel se petrec lucrurile în dreptul canonic
orienta].

Aci puterea imperială intervine spre a sprijini biserica
în pretentiunile ei. Impăratul Leon al VI, zis Filosoful anulează
căsătoriile care nu au fost celebra‘e de biserică si poruncește ca
pe viitor nici o căsătorie să nu se mai facă fără „cununie” reli-
gioasă. Sub influența acestei hotărâri a lui, toată evolutiunea
căsătoriei în Orient, se face sub auspiciile și sub controlul bise-
rice., In tara noastră legiuirile civile care se vor aplca în urmă
nu vor restrânge autoritatea bisericei în materie de căsătorie,
ba chiar Constitutiunea dela 1866 va recunoaște obligativitatea
benedictiunii religioase la căsătorie. Căsătoria prin simplu con-
simţimânt al părţilor, în care rolul preotului e numai de asistent,
nu s'a practicat niciodată în ţările române.

Sa vedem cu ce conceptiune a căsătoriei se întâlneşte acea-
stă căsătorie religioasăă bizantină în România.

Această conceptiune pare să fie acea pe care a exprimat-o
Ioan George Caragea Vvd. in legiuirea sa, şi care a fost atât de
criticată de comen'atorii dreptului civil, cari îi preferă defini-
tiunea împrumu ata pe deplin dela bizantini a lui Scarlat Ale-
xandru Calimah în codicele său civil. „Nunta este tocmeala
unirii bărbatului cu muierea spre facere de copii”.

Preccuparea aceasta de a avea cine să perpetueze neamul,
cine să plângă şi să pomeneasca pe părinţi la moarte si după
moarte, cine să fie toiagul bă'rânețelor lor este vădită la popo-
rul român. In basmele noastre, cei cari nu au avut norocul să
aibă copii, sau au avut nenorocirea să-i piarză ni se înfățișează
chinuiti de gândul că nimeni nu are să vadă de ei, nu are să le
aducă vre-o mângâiere, nu are să le facă rugăciunile obicinuite

www.dacoromanica.ro

175

după moarte pentru odihna sufle:elor lor. Si dorinţa de a avea
copii este atât de mare, încât mosnegii si babele recurg la in-
fieri, luând de suflet cea d'întâiu ființă, ba uneori chiar cel
d'intâiu lucru, pe care îl întâlnesc în cale. De altminterea ideea
de a se căsători spre a avea copii nu se regăseşte numai în
basme, ci şi în poeziile populare. In „Fata de birău”, badita
înșală pe fata, care rezistă la toate ademenirile lui, cu un ju-
rământ „pe mândrul soare” şi îi zice:

„Că eu vreau să-mi fii
)
mamă la copii”.

Unirea bărbatului cu femeea în căsătorie este considerată
ca normală, firească. Cel rămas în afară de căsnicie este expus
la desconsiderare şi chiar la batjocură. Poporul nu-și poate ex-
plica situatiunea nefirească a burlacului decât prin credinţa că
i-a murit „ursita” sau ursitul sau, — aceasta la bărbaţi — că
le e ursita încă mică de ani si trebue să mai aştepte până se
face în vârstă de măritat. Căci soţie la bine si la rau, tovarasa
de ajutor şi de alinare, doreşte fiecare:

„Ar fi bine să mă ’nsor
S'am şi eu cev'ajutor”.

spune flăcăul bătrân, „flăcăul unguresc”, cel căruia, după cum
zice Creangă, numai dracul îi mai vine de hac. Căci, după ere-
dinta populară celui care a trecut de treizeci de ani, i-au trecut
pe rând şi vremea când se însoară omul singur și cea când îl
însoară alții si cea când îl însoară o baba si numai dracul se
mai poate ocupa de el.

Intr'adevăr, casa e săracă unde nu e bărbat si e neingrijita
unde nu e femee. „Unde nu-i bărbat în casă, nici mămăligă pe
masă” după cum şi „casa fără conduri e ca o casă pustie”; și
„muierea când lipseşte, casa se risipește”. „Omul fără muiere e
ca un om fără cămașă”, dar și muierea fără bărbat este din-
tr’un anumit punct de vedere „ca un ca] împiedecat”, iar din
punctul de vedere al nedeplinita‘atii vieţii ea este „ca un cui fara
ciocan”, „ca un car fara protap”, „ca o lopată fara coadă”, „ca
o furcă fără fus”, „ca o casă fără temelie”, singuratecă şi inu-
tila. Asa dar scopul vieţii la bărbat si la femee este să se unească
în căsătorie cu tovarășul de-a pururi, să întemeieze o familie
şi să-şi perpetueze semintia prin copiii, cari vor avea grijă de
ei la bătrâneţe, cari îi vor jeli la moarte, cari îi vor pomeni
după încetarea lor din viaţă.

Am văzut că flăcăii, când devin tomnateci sunt luaţi oare

176

cum în batjocură; cât despre fetele bătrâne, ele au şi mai mult
de suferit. Căci ele trebue să aștepte să fie cerute în căsătorie
si riscă, mai ales din lipsă de zestre, de hărnicie sau de frumu-
sete, să rămâie nemăritate si consideră această situatiune ca o
mai mare nenorocire decât flăcăii:

„La vatra cu doi tăciuni
Fac fetele rugăciuni
Sâmbă a, Dumineca,
Doară se vor mărita”.

căci nu toate dispun de averea, care aruncă vălul său aurit asu-
pra tuturor cusururilor, de

„zecile

care „mărită secile,
„sutele

care „mărită slutele
şi „miile

care „mărită urgiile”;

şi în sufletul ei nu numai una se tânguiește:

„Vai, de m’as vedea scăpată
De fetia blestemată
Că-i ruşine să mor fată
Bătrână, nemăritată”;
şi se pornește să-și facă de dragoste ca să ajungă dragă la toată
lumea, „cum îi e drăgălaș cucu” şi să vrăjască pentru ca focul,
prefăcut în „laur, balaur” să-i aducă ursitul

„Peste pădure lupeste,
Peste câmpuri epureste”

şi să azvârle apoi resteul furat în seara de sfântul Andrei peste
o casă.

Am văzu: în ceremoniile căsătoriilor rămăşiţe de la ve-
chile căsătorii exogamice si endogamice. Aceasta ca forme însă.
Ca fond căsătoria la Români este profund endogamică. ,,Fe-
ciorii, spune Marian. nu îndătinează a se însura cu fete din alte
sate, ci mai fiecare fecior caută a se căsători cu o fată din satul
său. Mai ales însă fetele sunt acelea, cărora nu le convine nici
de cum a se mărita prin sate străine”.

Cel ce „şi-a dat fata din sat” pierde din consideratiunea

177

celorlalţi, consecință firească a conceptiunii endogamiei, ră-
masă în substratul inconștient al poporului. Marian, după Sla-
vici, relevă că „de e mirele avut, de e un bărbat frumos, de e
dintr'o familie respec abilă; toate acestea nu schimbă lucrul”.

„Spusu-ţi-am, măicuţă, bine
Să mă dai în sat cu tine,
N'ai ţinut zile deplin

Si m'ai dat în sat străin”:

cântă cu jale tânăra nevastă înstrăinată, căci nimic nu este mai
rău de cât măritatul între străini:

„Dar'ar Dumnezeu să dea
Pe tot răzorul bujor

Şi'n toată casa fecior!
De-ar da Dumnezeu bucate
Ş'o fată la sapte sate,
Ac'ea încă să moară

Colea când va fi fecioară

Şi s'o 'ngroape "'ntre pelini
Si să n'o dee’n străini!”

„De cât în ţară străină
Cu pită si cu slănină,
Mai bine în satul tău
Cu mălaiul cât de rau’”.

„Mai bine hula din satul tău de cât lauda din satul străin”
şi

„Care fată-şi lasă satul
Mânce-o jelea si banatul !”

Așa dar fata în general nu se mărită în sat străin, dar nici
flăcăul nu se prea însoară la străini; cu atât mai mult nu se
aşează în satul soției sale, ca să fie privit ca „măritat” si să fie
întrebat cu oare care ironie ca Barbul din balada cu acest nume:

»Barbule din Răsuceni,

Ce cati la noi la Strâmbeni?
Ce cati, Barbule, la noi,
Ori nu sunt fete la voi 2”

178

Nu mai încape îndoială că această ostilitate împotriva ca-
sătoriilor exogamice e şi mai pronunţată când este vorba de că-
sătorii între Români gi cei de alte neamuri, fie chiar şi pravo-

slavnici, căci:

„Străinul e tot străin
Ca şi mursa de pelin.
Dulce-i mursa de zahar,
Dar pelinu-i tot amar
Şi străinu-i tot duşman
Şi la inimă tiran.

N’a fost frate nici n'a fi
Până lumea va trăi

Şi soarele va luci”.

Si, ca un ecou al puternicelor versuri ale lui Eminescu:

„Cine-a îndrăgi străinii
Mânca-i-ar inima câinii”...

se jeleşte nevasta măritată în străini:

Cin'dă copchilu’n străini
Nu ii nilă ca di câni”.

Aceeași aversiune o are poporul şi pentru căsătoriile cu cei
de alta „lege”, de data aceasta, bine înțeles, sub influența idei-

lor religioase:

„De-ai fi, badeo, vr'un român
Ti-as purta dragostea'n sân;
Dar nu ești de legea mea,
Ne-om iubi si n’om putea”

zice fata flăcăului strain, iar flăcăul moldovean se jură :

„Am zis zău şi pre-a me lege
Ca de-acuma noj alege
Nici jidancă, nici armancă
Numai prisne moldovancă”.

In sfârşit reminiscență iarăși civilă de drept vechiu, poate
chiar numai sentiment firesc de demnitate omenească, o căsă-
torie cu persoane in situatiune socială inferioară este privită cu
ochi răi si argatul, care devine stăpân în fermă prin căsătorie cu

179

fiica stăpânului său, personagiu des întâlnit în Franța, atât în
lumea fictiuniler cât şi în lumea reală, si care se intalnes‘e si
în basmele noastre, însă sub înfăţişarea unui Făt Frumos sau a
unui voinic neintrecut, nu e răspândit în tara românească, afară
de ţinutul Bacăului, unde se întâmplă tocmai ca în Occident.
probabil sub influenţi elementului unguresc din acel ţinut.

La noi dimpotrivă:

„Necăjitu-i omu-atunci
Când isi dă boii pe junci
Si vacile pe juninci

Si copila după slugi”.

Acestea toate constituese deci piedici morale la căsătorie.
Piedicele mai serioase, acele provenite din rudenie si care au
fost atâta, timp impuse si păzite de biserică se pot considera nu
numai ca morale ci si ca legale. cel putin inparte, până la gradul
de rudenie pe care gi codul civil îl dă ca barieră limită a unire:
între bărbat şi femee.

Calcarea rudeniei poartă si în popor ca si în pravilele ro-
manesti vechi denumirea de amestecare de sânge. Căsătoria este
prohibită tot ca în acele pravile până la a şaptea spita, nepoții
de veri al doilea, indiferent de agnatiune sau cognatiune.

Şi tot sub influența normelor bisericeşti nu se îngădue
unirea celor consideraţi rude din botez, fig că au fost botezați
de acelaş nas, fie că au fost botezați în aceiaşi apă. Tot astfel
celor care sunt în legătură de af'nitate, de cuscrie cu soții şi
celor cari sunt copii de suflet cu rudele tatilor lor adoptivi.

Cât despre celelalte cerințe în deobste, precum e la fete
frumsetea, căci

„Feţişoara

Marita fetişoara”,
cinstea, „mai scumpă de cât toate”, sarguinta şi priceperea la
gospodăritul casei, căci :

„Cine şade
Coada-i cade”,

și fata nepricepută doineste :
„Mărit-m'aş, mărita

Pita nu știu framanta,
Nici de pita n’ar fi baiu,

180

Dar nu ştiu face malaiu.
Nici de mălaiu n'ar fi hibă
Nu ştiu face mămăligă”;

înțelepciunea, fiindcă:

„De cât c'o nevastă proastă
Mai bine cu boi pe coastă”,
„Nevasta cu minte bună
E-a bărbatului cunună”.

Acestea pentru fete. Pentru flăcăi nu se cere frumuseţea,
căci „bărbatul trebue să fie putintel mai frumos de cât dracul”,
dar neslutenia, fiindcă, cum spune sărmana nevastă într'o doina
ardelenească:

„Maică, mare-i Mureşul,
Da-i mai mare urâtul.
Mureşul, maică, l-oi trece,
Urâtul nu-l pot petrece.

Că urâtul n’are leac,
Numai trei scânduri de brad
Ş'o piatră mare la cap”.

Se mai cere apoi voinicia, căci fata de român o preferă
bogăției:

„De cât pâine cu hemeu

Si so mânc cun meteleu,
Mai bine-oi mânca pogace
Cu voinicul care-mi place”;

apoi statornicia, sarguinta, sănătatea... Toate acestea nu pre-
zinta interes din punct de vedere juridic, întru cât nu-şi au ori-
gina în vre-un obiceiu străvechiu sau în vreo dispozitiune de
drept roman sau de drept canonic, rămasă în amintirea poporului
şi intrată în sângele lui ca o datină; ci numai din relatiunile
rormale ale vieţii sociale, din dorința de mai bine, din simpatia,
ce urmează în chip firesc înfățișarea agreabilă, din interesul
de a stabili căsnicia pe temelii solide, din nevoia de a-i asigura
pe cât posibil trăinicia.

Contractarea căsătoriei acesteia se face prin consimtiman-
tul părţilor. Dar el nu ajunge. Mai trebue și consimtimantul pă-
rintilor, atât al mamei cât si al tatălui cel din urmă fiind însă

t81

hotărîtor, ca atrăgănd după sine si pe cel al mamei. O doină din
Ardeal ne-o dovedeşte :

„Frunză verde, anu’ se face,
Ce iubese mamii nu-i place.
De-ar plăcea mamii ca mie
Mâine-aş mere’n cununie,
De-ar plăcea si la tata,
Incă azi ne-am cununa”.

Dar consimtimantul acesta, care nu se dă decât dupa
matură reflexiune si sfatuire, si care atârnă adesea gi de cir-
cumstanta că cei ce voiesc a se căsători nu sunt cei mai in
vârstă dintre fraţi si surori, ci cei mai tineri si de ideea că
„nu se'ncepe nicodată sacul dela fung”, este firesc. Cu atât mai
mult cu cât înainte vreme era singurul, care hotăra la căsătoria
fiilor şi ficelor, după cum se pare că este și azi la Românii din
Macedonia. Obiceiul însă cere şi consimţimântul rudelor celor mai
de aproape, în caz de moarte a părinţilor si anume în prim rand
consimtimantul fratelui celui mai mare. ceea ce ar putea fi o
amintire dela comunitatea primitivă slavă, care primea în sânul
ei pe noul venit introdus prin căsătorie.

Odată asigurat flăcăul de consimțimântul părinţilor trimite
petitorii sau voatra să ceară fata dela părinţi. Chipul cum se
face petirea nu prezintă interes juridic, afară de obiceiul din unele
regiuni de a se oferi de către petitori un măr, în care sunt in-
troduse câteva monete. Mărul acesta înzestrat cu bani are ca-
racterul de arvună a logodnei, întrucât dacă fata îl primeşte se
face imediat ceeace se numește încredințarea, iar dacă mireasa
vrea în urmă să strice logodna ea nu se poate mulțumi cu resti-
tuirea mărului, ci trebue să întoarcă si îndoit banii care erau
puși în măr, căci, cum zice Armenopolu: „arvuna are această
natură, că cel ce a luat arvuna, dacă se demite, să întoarcă în-
doit cât a luat”,

După petire urmează ceea ce se numește așezarea, care
este contractul cle zestre si are Ja noi in popor um caracter par-
ticular, căci este dată de părinţii fiecărui sot copilului lor, băiat
sau fată. Aşezarea se mai numește din această pricină şi legă-
tură, învoială sau tocmeală si se face în chipul acesta : părintele
flăcăului întreabă pe părintele feti cu ce vrea să înzestreze ,,floa-
rea”, ce s'a învoit s'o dea „tânărului împărat”. Părintele fetii
răspunde înşirând toate lucrurile, pe care le dă zestre ficei sale
și apoi întreabă la rândul său ce se dă „tânărului împărat”; iar
tatăl flăcăului înșiră la rândul său toată averea mişcătoare si
nemișcătoare ce va da fiului său. Neapărat că urmează uneori

182

discutiune, ba chiar aprigă, a unci când e un părinte ca Letinul
din balada Iancu Mare:

„Alei, Letinul bogat

Şi de lege lepădat

La cuvinte răspicat

Şi la vorbă cam ciudat

C'a început la SânPietru

S'a tocmit pan’ la Sânmedru”.

Această așezare are valoare de tocmeală și obligă prin urinare
pe parti la prestarea celor făgăduite, făcându-se uneori si aga
numita, foaie de zestre, cartea, inscrisul sau scrisoarea, care se
iscăleşte atât de parint. câ' şi de vitorii soți si de marturii ce
s'au aflat de faţă. Şi această foaie de zestre se citeşte la nuntă
în auzul tuturor înainte de a se scoate zestrea.

Zestrea fe ii sa dă de amândoi părinții, mama îngrijind de
cele din casă, tatăl de pământ, vite, bani si altele. In lipsa pă-
rintilor, fata e înzestrată de cei cari au avut grijă de ea sau de
fraţi din averea părintească. In caz când nu este nici o avere,
înzestrarea este benevolă şi adesea fata este silită să-și câştige
singură zestrea prin munca, constituindu-si-o apoi ea însăși.

Tatăl dă, în afară de cojocul, ilicul, pieptarul, ciubotele şi
papucii, boii, vacile si oile şi în zilele de azi şi o parte de loc,
care înainte vreme se rescumpăra în bani, de către fraţi, dând
surorii lor valoarea Iccului ce i s’ar fi cuvenit, dispozitiune ce
se regăsește atât în Pravilniceasca condică Ipsilant cât şi în
Legiuirea Caragea şi care dovedeşte persistenta privilegiului
masculinitatii în Tara Românească. Mama dă scoarță, cerga, tol,
traiste, desagi, laicere, toale, saci, oghialuri, perne şi deale îm-
bracamintii: catrinte, brae, prostire, apoi fete de masă, stergare,
servete si in fine panzeturi, putin din lucrurile bucatariei. In fine
parintii fetii mai dedeau pe vremuri si calul de ginere, cu care
acesta se ducea la cununie.

Tatăl flăcăului îi dă carul cu boi, căruţa cu cai, sania, vaci,
oi, loc în țarină si loc de casă cu livadă; îmbrăcăminte numai un
rand; iar mama îi dă două rânduri de schimburi şi o naframa
la gât.

Cum că așezarea obligă pe părinţi este dovadă faptul că,
neîndeplinirea făgăduelilor făcute la așezare poate atrage în
urmă procese pentru zestre.

Zestrea aceasta nu este pusă la adăpost de faptele bărba-
tului, dar el este răspunzător de ea si dacă o pierde, este dat în
judecată de rudele femeii până ce îi scot zestrea, căci zestrea
femeii nu se pierde nici în apă.

183

Totusi si aceasta conform cu legiuirile bisericesti in ma-
terie de căsătorie, femeea isi pierde zestrele in anumite cazuri,
în special când s'a dovedit rea şi desfrânată şi dreptul ei trece
la copiii săi, după cum prevede şi pravila care de sigur este
şi izvorul acestei cutume.

Când consimtimAntul părinţilor nu se poate obţine se poate
întâmpla răpirea.

Răpirea aceasta nu are nimic de aface cu reminiscentele
raptului primitiv al căsătoriei exogamice. Ea se face fie când
fata si flăcăul se iubesc si fug împreună, fie că fata e răpită
impotriva, voinţei ei, fie că e răpită cu ştirea mamei sau chiar a
amândoror părinţilor în scop de a scuti cheltueli de căsătorie.
intr'o nuvelă a sa Kotzebue ne spune că dacă fata a fugit de
bună voe cu flăcăul si dacă îndrăgostiţii reușesc să scape o
noapte întreagă de goana ce le-o dă tatăl fetei, atunci răsăritul
soarelui luminează de regulă împăcarea.

La această fugă face aluzie si următoarea, doina:

„Intră'n casă, nu te teme
Vin la maica de mă cere,
De m'a da, de nu m'a da,
Pe fereastră ne-om fura,
La lună, ne-om cununa”.

In cazul al doilea firește părinţii sunt mai indarjiti şi fac
totul ca răpitorul să fie pedepsit.

In fine în ultimul caz, evident că nu e vorba de nici o
urmărire.

După așezare, urmează logodna sau încredințarea. Aceasta
se făcea mai înainte fata de preot; dar se poate face si fara
preot şi consistă în schimbarea inelelor, sau în daruri reciproce:
bani de argint sau un inel din partea mirelui, naframă din partea
miresei.

Inelul şi năframa sunt semne de unire şi de credinţă. Inelele
se regăsesc şi la ceremoniile căsătoriilor la vechii Romani sub
numele de „anuli pronubi, mutuae fidei signa”. Le regăsim in
doinele populare si în basme. Atât simbolizează e: unirea si
credinţa, în cât ruginesc sau se întunecă dacă iubitul, iubita sau
iubirea, unuia din ei piere. Cand crăișorul pleacă la oaste si lasă
pe copila româncuţă:

„El în suflet se mâhnea

Si din gură îi grăia:
„Draga mea, sufletul meu,
Tine tu inelul meu

www.dacoromanica.ro

18t

Pune-l în degetul tau:

Când inelu-a rugini,

Sa ştii, dragă, c'oi muri!”

— De mă laşi plângând acasă,
Na-ti naframa de mătasă,

Pe margini cu aur trasă:
Aurul când s'o topi

Să ştii, dragă, c'oi muri !”

După logcdna se fac strigările la biserică şi tăcerea pu-
blicului este un semn că există o împiedicare la căsătorie. Altfel
se grăbesc toți să ureze bine tinerei perechi a cărei căsiitorie se
anunță de preot în biserică.

In fine se închee căsătoria cu formele de serbări populare,
în care am regăsit atâtea urme de raptul si cumpărarea pri-
niitivă. Căsătoria, care nu se mai poate desface, dupa concep-
tiunea populară, care face să i se cânte noii căsătorite la ieșirea
din casă cântecul definitivei desparteli de părinţii săi :

Lado, Lado, nu mai plânge,
Că la maică-ta te-oi duce
Cand o face plopul pere

Si rachita vişinele

Si protapul mugurele

Si tanjala viorele

Si resteul coarne moi
Atuncea-i merge 'mapoi!”

Căci începe căsnicia, insotirea indisolubilă în principiu,
desi biserica, admite divorțul, lanţul ce nu se cade să se mai
desfacă în viaţă, despre care poporul cântă :

Copilita cu părinţi,

Nu sili să e mariti !
Maritatu-i lucru mare
Nimeni nu-l poate a stricare
Nice popă, nici vlădică
Numai moartea cea grabnică;
Nice popă, nici birău

Numai singur Dumnezeu”.

In ce constă această însoţire, acest traiu comun al Româ-
nului cu femeea sa, o să examinăm în prelegerea viitoare.

185

Prelegerea ținută la 26 Ianuarie 1931

Care sunt raporturile între aceste două persoane unite prin
căsătorie, în obiceiul pămânului ? Unele sunt influențate de drep-
tul bisericesc creştin, altele au rămas neinfluentate de el. Să le
examinăm.

Ideea exprimată în zicătoarea: „căsătoriile sunt scrise în
cer”, dovedește o profundă convingere că aceste căsătorii, făcute
„întru Christcs si întru biserică”, sunt în 1egulă generală, indiso-
lubile. De aceea nu o să vedem în obiceiul poporului nostru între-
buintarea frecventă a divorțului. Sunt rari cazurile când omul
„îşi strică casa”. Firește bisenica creştină ortodoxă nu împiedică
desfacerea căsătoriei atunci când ea nu mai corespunde adevă-
ratei ei conceptiuni si adevăratei ei meniri, atunci, când acea
unitate deplină sufletească si trupească care este de esenţa că-
sătoriei creştine este desfăcută dintr'o pricină oarecare; dar po-
porul este mai indugent decât biserica și trebue să vie secolul
al nouăsprezecelea cu influența ncilor idei ale codului civil fran-
cez privitoare la desfacerea, căsătoriei, ca să se obicinuiască mai
întâi orășenii şi apoi încetul cu încetul şi sătenii cu conceptiunea
cea nouă a căsniciei puse la discretia unuia dintre soți. Când
Zucuresteanul mai cu seamă, mitocanu, venit dela tara si aşezat
ve la marginile scaunului domnesc al Munteniei, pe lângă meto-
hurile Mitropoliei se obicinueş e cu această idee, abuzul este
guta. In cete „urcă dealul Mitropoliei”, căci procesele de des-
partenie sunt de competinta hisericei la început, in gloate se
îndeasă acuma la secţiile tribunalelor, cerând ruperea unei le-
gături făcute pe viata si pe moarte la bine si la râu, pentru
»incompatibilitate da caracter” uitând preceptele crestinesti ale
indulgentei, răbdării si iertării. Umii abuzează dela început de
aceasta ingaduinta a bisericei si pentru ei a esit în popur zică-
toarea: ,,Dumineca cununie și Luni la Mitropolie”. Alții însă,
mai patrunsi de ideea că suferința este inseparabilă de viata ome-
nească si că ea este dată dela Dumvezeu ca si binele, se resem-
neaza la traiul „incompatibil amenință uneori că „nu va face
casă” cu soția şi exclamă cu amărăciune și cu filosofie: „Hopa
tupa, cât tinu nunta, chiu, vai patruzeci de ai !...”

Să vedem cum duce el această căsătorie de multe ori
povară.

Când dragostea prezijeaza la această unire, când ea se
menţine, traiul este fericit. Dar dragostea nu este un bun apre-
ciator al calităţilor morale. In genere la Român, care în aceasta
își păstrează neatins caracterul originar etnic latin, dragostea se
aprinde în inimi sub influența înfățișării fizice. Ochii şi gura
sunt elementele decisive în răscolirea emoţiunilor produse de ve-

186

derea persoanei menite să fie cea iubită. Acum şaptezeci de ani
lăutarii din Fierbinti cântau:

„Dac'ai şti, dac'ai pricepe
Dragostea de um’ se’ncepe!
Dela ochi, dela sprancene
Dela buze subtirele”.

Căci „ochii si sprâncenile, fac toate pricinile”;
Si faimosul Petrea Cretul Solcan adăoga:

„De n'ar fi ochi si sprancene,
N'am mai fi păcate grele,
Nici dragoste tinerele”.

Se mai adaoga aici si frumuseţea, dispretuita in ultimii ani
de elegantele noastre, în urma influenței modelor exotice, a pă-
rului bogat:

„Lelea cu coadele lungi

Şi cu strungareata ’n dinţi
Te face pe drum sa plangi
De nu stii pe unde-ajungi!”

La flăcău altele sunt însuşirile care atrag admiratiunea si
ca urmare dragostea. Iată o scurtă enumerare:

» Voinicel

Şi tinerel

Parcă-i tras printr'un inel
Ca un fir

De calomfir

Fetisoara-i trandafir.
Mustacioara

Ii mijeste

Spranceoara

Inegreste

Ochisorii îi luceste
Inimioara-i te’ncalzeste
Iar gurita-i, când vorbeşte
Ca şi mierea te'ndulceşte”.

Deci nalt, subţire, cu „ten” frumos, sprâncenat, cu mustata
subţire, cu ochi lucios: şi bun de gură: iată idealul Româncii.

www.dacoromanica.ro

187

Dragostea aceasta, odată născută, e dureroasă, dacă nu
e satisfăcută:

„Nevastă cu doi bărbaţi,
Ia-mi cuțitul din ficati,
Nu-l lăsa să ruginească
Ficatii să-mi putuiezească.
Nu-l lăsa, dragă, lăsa,
Că-mi usucă inima

Şa uscat-o dragostea,
Bate-o ar pardalnica.

Dar si cand este satisfacuta inima celui indragostit, nimic
nu-l face să mai renunţe la dragostea lui:

„De-aş mai trage câte-am tras,
Eu de tine nu mă las!

De-ași trage necaz de moarte,
De tine nu m'oi desparte”.

Dragostea aceasta românească nu este venală, chiar atunci,
vând femeea se arată usurateca:

„Marioaro dintre bălți

Cu dragostea’n patru parti,
Na dela mine cinci zloți

Şi nu te iubi cu toţi”

zice un tânăr gelos si exclusiv în dragostea lui.
Iar răspunsul Marioarei e hotaritor:

„Nu-mi trebuese banii tă:
Că am prietenii miei

Că banii se cheltuesc

Dar prieteni nu găsesc”.

In condițiuni de afecţiune reciprocă este firesc ca traiul
comun să fie fericit. In căsnicia aceasta trebue totuși să se păs-
treze o anumită ierarhie. Ori cât de îndrăgostit ar fi bărbatul
de soţia sa, el nu trebue nici odată să lase din mână frânele
conducerii căsniciei; căci .,Barbatul este capul muierii’’, „legea.
muierii”, „crucea muierii”, „cheia” si „stâlpul casii”. Deşi soţii
trăese împreună „ca pâinea cea bună” „cocoșul trebue sa cânte
iar nu găina” şi nu trebue să fie „nici lelea cu barneata. nici
badea cu altiţă”; căci este „vai de casa unde bărbatul e mu-

188

iere!” Autoritatea maritală trebue să se afirme întotdeauna si
nu trebue scăpată din mână niciodată.

Căci după căsătorie începe greul. A suspinat burlacul după
căsnicie; s'a plâns că este fără nimeni pe lume: că mare:

„Nici nevastă, nici copii,
„Fără nici un căpătâi,

dar odată însura., odată fata măritată, încep griji noi, neba-
nuite înainte.

„De când mă măritai”

„De când mă însurai
„Grija casii că luai”

exclamă fiecare dintre soţi si femeea e preocupată să iasă totul
bine să nu o mustre bărbatul; iar acesta are un singur lucru
care-l îndulceşte: că este iubit de nevastă sa.

Dar ce se face când căsătoria nu s'a făcut din dragoste,
când flăcăul s'a bucurat la avere, când fata a fost măritată din
alte consideratiuni decât dragostea ei pentru viitorul bărbat.
Atuncea intră în casă un element disolvant, care transformă
căsnicia într'o perpetuă și necontenită nemulțumire. Aceasta
este ”urâtul”, care în sensul popular nu coprinde în sine plic-
tiseala claselor otioase, ci aversiunea fata de persoana soţului
sau a soţiei. Ia auziti cum se jelesc şi barbati şi femei:

„Mă bucurai la avere

„Vai de păcatele mele
„Argintul s'a cheltuit

„Și muierca-a 'mbătrânit.
„Sărăcuţ de maica mea,
„C'am rămas numai cu ea!

Femeea murdară, femeea revrednică, femeea bătăioasă, fc-
meea urâtă, atâtea motive de părere de rău pentru pasul pe
care l-a făcut bărbatul. Unecri se ia la cear.ă cu nașul din
această pricină:

„Bată-te crucea de naş”
„Cu cine mă cununasi!”
„Cu urâta satului”

„Cu propteaua gardului”

căci, dacă merge cu ea la obor,

189

„Fug vacile se omor

„Că gândesc că-i boala lor”.
fiindcă :

„De la frunte pan’ la nas”

„Şapte poste ş'un popas

tip puţin potrivit cu idealul de frumuseţe al poporului nostru,
ideal ce se desprinde din feţele de pe sfintele icoane şi ale fres-
celor din biserici cu ochi mari si codati, sprincene bogate, nas
drept si subţire, fata prelungă si buze subţiri.

Dar nevasta cu pricina are:

„Buze moi si subtirele”
„Ca dunga dela podele”
„Și tre. degete de-a mele”.

Si ce poate să răspundă nașul la aceste imputări de cât:

„Bată-te crucea de fine”
„De ce n’ai văzut-o bine,”
„Că mavea să stea cu mine?”

Dar bărbatul se mai consolează, Este mai putin legat de
casă. Este mai liber şi o să vedem imediat ce se întâmplă din
această libertate. El se mai distrează pe aiurea, mai la cârciumă,
mai la drum, mai umblând după altă femee mai pe gustul lui;
dar asupra femeii urâtul are o influență dezastruoasă gi o îm-
pinge până la gânduri criminale, ades suggerate de complicele
său. Nu mai vorbim de tărtatul prost, care a inspirat cân“ecul
cunoscut cu refrenul ,„,Omule, boule”, ci de bărbatul urât. In
„Foaie verde de hămei”, bărbatul se roagă lui Dumnezeu:

„Fă-mă Doamne, bob de mei
„Si m'aruncă "ntre femei
„Să le-aud vorba şi sfatul
„Cum îşi farmecă bărbatul”

şi ce aude când Dumnezeu îi îndeplinește dorința?

„De ţi-e bărbatul urât

„Ia pământ dela mormânt
„Si-l presară 'n asternut
„Să se scoale surd şi mut,
„La cap punei un dovleac
„Să nu-și mai găsească leac,

www.dacoromanica.ro

130

„La picioare itile

„Să-i ia drumul mințile,
„Jur prejurul patului
„Patului bărbatului

„Pune floarea macului
„Ca să doarmă dracului!”

Nu e vorba ca si ibovnicul le îndeamnă:

„Auzi, lele, popa toacă,
„Eşi afară si te roagă
„Să moară bărbatl tau
„Să mă ’nsor să te iau eu!”

Dar, insistam, nu se vede urmă a ideei de divorț.
De aceea si nevas.a isi caută mângâiere în altă parte.
La cârciumă, când a plecat bărbatul:

„Foaie verde avrămeasă,
„Au plecat Olteni la coasă
„Şi-au rămas Oltencele,
„De-a 'nfundat cârciumele,
„Toarnă vin cu vedrele
„De-şi beau şi zevelcele”.

Bărbatul nu-și prea face iluzie în această privinţă:

„Insoară-te când ăi vrea,
„Că ş'a ta o fi ca mea.
„Fetele până sunt fete

„Prin cârciumă nu se vede.
„După ce pun cârpă 'n cap,
„Prin cârciumi nu mai încap”.

Să mai adăogăm la cauzele de nemulțumire ale femeii mă-
ritate prezenţa soacrei alături de bărbat? Cântecul cunoscut tu-
turor :

„Soacră, soacră, poamă acră,
„De te-ai coace cât te-ai coace,
„Dulce tot nu te-ai mai face:
„Intri 'n casă,

„Ca şi-o coasă;

„Eşi afară,

„Ca o para;

„Sezi în unghiu,

„Ca un junghiu”

191

ne dă in de ajuns măsura, sentimentelor nurorilor fata
de soacre.

Poeziile populare nu sunt mai indulgente faţă de ele. In
»ludorel”’, soacra. nu se adresează nurori sale de cât cu cu-
vintele :

„Fa, catea de nora mea!”
Iar în balada ,,Ghencea” o tine închisă în pivniță

„Nemâncată,

„Nebăută

„Si de vânturi nebătută”
„Şi de soare nevăzută”

încât şi Dumnezeu o pedepseşte, atunci când fiul ei o chiamă
la judecata supremă.

Mai intervine si exercițiul puterei maritale, al dreptului
de corectiune ce-l are bărbatul asupra femeii sale, drept acor-
dat şi de obiceiu şi de pravile, dar care este depășit în aplicarea
lui de către bărbat.

Intr'adevăr pravilele române din veacul al XVI-lea consa-
cra dreptul acesta al bărbatului de a-și corecta soţia fara vraj-
masie si stabilezc anume prin dispozitiuni legislative când. este
corectiumea aplicată femeii cu vrajmasie si când fara vrăjmăşie.

Jata ce ne spune zaceala a sasea din glava 23 a Pravilei
lui Vasile Lupu, imitată si de Pravila muntenească a lui Matei
Basarab;

„Fără de măsură si cum nu se cade si cu vrajmasie să
chiamă când să face cu toiagul, si mai vârtos când se va sfă-
rama lemnul sau să facă cu acesta rane să margă sângele sau
când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap atunce deapu-
rurea să va certa tărbziul pentru vrajmasia lui”.

Iar mai departe:

„De-şi va bate nestine muiarea cu pumnul sau cu palma,
nu să chiamă că este cu vrăjrrășie asupra ei, de o are bate cat
de mult si cât de des”.

S'ar părea ca aceasta ingaduinta este destul de satisfăcă-
toare si că ori ce exigente masculine cu privire la bătaie sunt pe
deplin satisfăcute,

Si totuşi nu este asa.

Să luăm versurile inszrate de Anton Pann în ,,O Sezătoare
la tara” si sa ascultam plangerile ferreii ba ute de barbat ,,cu
vrăjmăşie” :

192

„Arză-l focul bărbat,

„Cum mă bate turbat!

„Mă pisează ca má

„Și mă smulge de par.

„Mă loveşte, dă ’n mine

„Ori cu ce ’n mână-i vine,
„Gata stă la toată vorba

„Să mă bată cu cociorva,
„De-mi răspunz vre-un amar,
„Mă ucide cu par

„Ori azvârlă cu lemnu
„Si-mi face pe trup semn,
„N'am să-i zic, să-i judec vina,
„Mă izbeste cu prajina

„Ori apucă, orice vede

„Și aSupra-mj o repede,

„De trânteli mii pe jos
„Zdravăn n'am nici un os
„Cap, picior, mână, cot,
„Vânătă-s peste tot!”

Care e remediul? Divorțul? Nu! Moartea! Dovada de ce
putin era primită conceptiunea desfacerei căsătoriei în con-
ştiinţa populară.

„Of, moartea strig cu glas
„Ca să vie 'ntr'ăst ceas
„Să mă ia sau pe el,

„Să mă scape 'ntr'un fel”.

Si mai e un cântec popular în care se plânge femeea:

„Aoleu mă doare spata

„Că m'a lovit cu lopata
„Aoleu mă doare mâna

„Că m'a bătut cu prajina
„Aoleu mă doare cot

„Ca dat cu lemnul netotul!
„Aoleu mă doare capu

„Că m'a lovit cu protapul!
„Aoleu mi-a frânt piciorul
„Că m'a bătut cu toporul
„Aoleu mi-a secat soldul
„C'a dat în mine cu boldul!”

Mai mare varietate de instrumente contondente este de
sigur greu de găsit!

193

Si să mai reamintim cântecul:

»Maritico din Ploesti,

„Cu bărbatul cum traesti
„Trăesc bine ca cu dracul

„Că şi-aseară mi-a spart capul!”

Care e consecinţa, nu morală, dar firească? Cău area unei
distractiuni extra conjugale. Si această mângâere este des foar-
te des întâlnită in poeziile populare si vinovatul caută scuză
ponegrind chiar feţele înalte bisericești: „că vlădica de-i vladi-
că, Şi tot are ibovnică”.

Astfel ne spune unul din aceşti soţi neastamparati:

„Iubii fete si neveste
„Q sută şi cincisprezece
„Şi mi-e inimioara rece!”

Preferinta merge însă la neveste. Cel putin acesta este
sfatul ce se dă flăcăilor:

„Cât oi fi s’oi mai trăi,

„Fată mare n'oi iubi,

„Că de te prinde cu fa'ă mare,
„Ţi-o aruncă în spinare.

„Oi iubi o nevestică

„Să stau noaptea fara frică
„Că de m'or prinde cu ea,

„Oi da gloabă ş'oi scăpa”.

Mai putin primejdioasă deci întâlnirea cu femeeia mă-
ritată,

'Trebue însă oare care pricepere în astfel de chestiuni de-
licate. De aceca avem si sfaturile pe care le dă femeea tână-
rului îndrăgostit de dânsa:

„De ţi-e voia să iubeşti,
„Vino singur să-mi vorbeşti,
„Nu mai pune pe altul,

„Că altul umple satul

„Și m'aude bărbatul!”

Cel care este deprins canta dragei sale îmbiind-o să mear-
gă cu dânsul:

194

„Foaie verde ca priboiul
„I-auzi, lele, pițigoiul!
„Lasă la dracul războiul,.
„Haide să 'nfundăm zăvoiul!
„Foaie verde cum e macul
„Auzi, lele, pitpalacul,
„Lasă la dracul bărbatul,
„Vin să te ‘ndragesti cu altul.
„Foai> verde isomia

„l-auzi lele ciarcâlia,
„Las'o la dracul de iie

„Și hai cu neicuta 'n vie.”

Uneori bărbatul declară fără nici o pudoare:

„Bine e cu nevestică

„Dar să-ţi prinzi ş'o ibovnica,
Candi ai vre-o inimă rea

Mai dai seara pe la ea.”

Alte ori îndrăzneala ibovnicului e prea mare si provoacă
indignarea justificată a bărbatului:

„Cine bate la fereastră
Noaptea-acum la ora asta ?
Bate parcă şi adastă.

— Omule-i pisica noastră”.

răspunde femeea. Si urmează discutiune între soţi:

Nu-i bătae pisicească,
Ci-i bătae ciocoiască

observă bărbatul; la care femeea replică cu îndârjire:

Nu-i bă ae de ciccoi,
Ci-i batae de cotoi.

$i mai adaoga, ca să-l mai potolească:

Taci, barbate fermecate,
Nn le băga ’n zeamă toate
Ca nevasta mult face,
Barbatul vede si tace.

195

Incă o dovadă a resemnării crestinesti a bărbatului. Al
nostru totuşi nu o ia aşa uşor:

Foaie verde baraboi,
Nu v’oi prinde pe-amândoi,
Să vă jupoi ca pe oi.

Că deşi bărbatul nu uzează în regulă de dreptul său,
dar el poate să şi ucidă mevasta prinsă în flagrant delict.

In Ghiţă Că.ănuţă, acesta pedepsește cu tăierea capului
pe soţia sa care nu l-a ajutat în lupta sa cu Haram Başa, ba
chiar i-a declarat liniştită: „că oricare o birui, „tot um bar-
batel i-o fi”.

Si pedeapsa pe care o dă el soţiei sale este recunoscută
ca dreaptă şi de către rudele acesteia, cari blesteamă pe moartă.

E drept că nu prea este fără primejdie rolul de ibovnic.
Cel care umblă prin mahalale după muierile altora riscă să i
se facă spinarea tobă, sau să i se dea minte cu crăciunul. Dar
cel amorezat nu se uită la nimic. Nici chiar la legăturile de
nasie, de cuscrie, de cumetrie. Cumnatele se ceartă într'o poezie
populară şi cea invinovatita răspunde imputărilor ce i se aduc
de cealaltă cu destulă viociune:

„Dacă ai bărbat,
Tine-ti legat.

Cumătra este poftită de cumatru să meargă cu el la grădină,
să sape la

rădăcina macului
ca s'o dea bărbatului
să se ducă iadului;
si finul cântă naşei:
lasă poarta, descuiată
si fereastra destupata
si perdeaua ridicata
să te vad cum eşti culcata,
că de-i fi culcata bine
să mă dau pe lângă tine,
iar de-i fi culcată rău
să-mi caut de drumul meu.

Nasa are însă mai multă complezente pentru fina de cât

pentru fin. Când acesta o întreabă ce să facă nevestei s'o vin-
dece că este bolnavă, ea îi răspunde:

www.dacoromanica.ro

196

Pun-te ’n car, du-te la moara,
Ca nevasta ti se scoala!

Preferinta femeei pentru ibovnic fata de barbatul care a
ajuns nesuferit se vede din deosebirea de tratament ilustrată in
poezia intitulată „Răvaşul” în care femeea e instiintata pe
rând, întâiu că-i vine bărbatul şi apoi că îi soseşte ibovnicul.
Iată răspunsul la ştirea că vine bărbatul:

Las’ să vie

Dracu-l ştie!

Calea 'n mărăcini să-i fie!
De mâncare i-am gătit
Mămăligă cu urzici

Si cămașa i-am spălat-o,
Pe mărăcini am uscat-o,
Cu baligar i-am frecat-o!

Iată ce răspunde si când i se vestegte sosirea ibovnicului:

Las’ să vie

Domnu-l ştie!

Calea, 'n trandafiri să-i fie !
De mâncare i-am gătit

Tur ă caldă cu pui fript,
Două rate pe curechi

Şi cinci oca de vin vechi
Şi cămașa i-am spălat-o

Pe trandafiri i-am uscat-o,
Cu busuioc i-am frecat-o!”

Se răzbună şi bărbatul cum poate plătind femeii cu aceiaşi

monetă.
Iată un cântec bucureştean ca dovadă:

Când toca la Radu Vodă,
Eu stam cu puica de vorbă
Când toca la Ghencea 'n deal
Eu stam cu puica pe mal...

Si devine atât de expert încât face clasificări si ierarhi-
zări între diferitele iubiri:

Dragostea de conilita
Ca zeama de chiselita,
Cine 'nghite tot sughita.

www.dacoromanica.ro

197

Dragostea de fata mare
Ca fasolea din caldare,
Nici o dulceaţă nu are.
Dragostea de nevestică
Ca o poamă pârguită,
Ca o floare 'mbobocită.
Dragostea de văduvioară
Ca, mâncarea dulcisoara
Iti merge la inimioara”.

Si multe ar fi bune re lume dacă n'ar fi gurile rele.
De ele se tangueste bărbatul:

Ta vezi lumea cum trăeşte
Cum trăește, cum iubeşte
Si nu se mai dovedeș.e.
Eu iubii numai odată

Şi m'a aflat lumea toată,
Am iubit numai o seară
S’a aflat târgul şi ţara!”

De aci această preferinţă pentru văduve, care am văzut
că se manifestă, în cântecele populare.

In âi pentru că ea, după ce a îndurat ce a îndurat de la
bărbatul său, este dispusă sa guste plăcerile vieţii, fara să mai
aibă răspunderea purtării sale ca pe când era măritată. E ade-
vărat că uneori o găsim păzită de scurt, ca Maria din cântecul
„Saicile”:

— ,,Foicicé de ovăz,
Esi, Mario, să te văz!
— Foicică de pe ses
Nu pot, neică, ca să ies
Că e maica lângă mine
S'am o catea lătrătoare
S'o usa scartaietoare’’.

Dar nu toate sunt tinute asa de scurt si dupa ce au pe-
trecut si au jucat de bucurie la moartea barbatului nu e de mi-
rare ca să nu fie prea aspre cu cei ce le cântă dragostea lor.

Tata cât sufere de mult o tânără văduvă:

Barbatelul meu iubit
De aseară ai murit

Of si nu pot să te uit
Si la altul să mă uit !

www.dacoromanica.ro

198

Alta zice însă tiranului, care a răposat întru Domnul:

Dormi, dormire-ai somnul lung,
Că câte-am tras îmi ajung.

Si alta mai zglobie:

Aolică, aoleu

Scoala, barbatelul meu,
Scoala să jucăm un joc

Si te culcă iar la loc!
Scoala-mi-te barbatel,
Vino să jucăm niţel.
Scoală de mai sări hop, hop
Si te culcă să te 'mgrop.

Ce noian de amar şi de suferință trebue să se fi ingramadit
în inimile femeilor mă.itate ca să poată esi din gurile lor aceste
dureroase ironii macabre.

Fireşte sunt şi văduve care sufere după urma bărbatului
lor şi bocetele nu sunt întotdeauna cele ştiute de bocitoare, ci
izvorăsc din suflet. Dar vremea aduce cu ea alinarea durerii gi
femeea ca şi bărbatul caută o nouă însoţire, căci Dumnezeu a
zis că nu e bine ca omul să fie singur şi biserica iartă a doua.
cununie,

Care este ideea generală ce se desprinde deci din analiza
căsătoriei la poporul nostru aşa cum se desprinde din folklorul
roman? O impresie cam deprimanta prin lipsa elemen „ului care
s.ngura e legătura trainică a căsniciei: acel al iubirei. Soții nu
se despart uşor, e adevărat; trăesc împreună si îşi iartă multe
unii altora, dar nu există între ei nici o comunitate de atectiune
şi fiecare își caută în altă parte mângâierea. Din când în când
esiri brutale ale soţului, care se termină cu bătaia până la schi-
lodire a nevestei şi cu dorinţa de răzbunare ce repede se înfăp-
tueste, încolo o indiferenţă, o inerție morală, o zăcere pasivă în
tra'ul apucat, cu repetirea pentru sine a maximei celor ce se tem
de sfortari si de necunoscut: rău cu rău, dar mai rău fără de
Tău.

Cu această familie descurajata si descurajantă s'a aflat
fata în fata codul civil pe de o parte; lupta de emancipare a
femeii pe de altă parte.

O să vedem în prelegerea viitoare la ce rezultate au dus ele.

www.dacoromanica.ro

199

IV. Prelegerea ţinută la 2 Februarie 1931

Care este conceptiunea nouă legală adusă în tara de codul
Alexandiu Ioan Cuza, care reproduce codul Napoleon. Să exa-
minam pe rând ce este căsătoria, cum se contracteaza, ce anume
consimtiminte si formalitati sunt necesare pentru contractarea
ei; care sunt drepturile şi datoriile ce decurg dintr’insa şi cum
ȘI pencru ce anume cauze se poate desface.

Codul francez şi ca urmare cel român nu defineste căză-
toria; dar o definiţie a ei o găsim în expunerea de motive a legei
privitoare la titlul V, carte I a codului civil despre căsătorie,
făcută de consilierul de Stat Portalis, unul din alcătuitorii co-
dului.

Iată ce ne spune acesta: „Animalele, care cedează numai
unui impuls sau unui instinct orb, nu au decât unuu roruurte sau
periodice lipsite de orice moralitate. Dar, la oameni, raţiunea se
amestecă întotdeauna mai mult sau mai puţin în toate actele
vieţii lor; sentimentul este alături de dorinţă şi drep.ul succede
instinctului. iu descoper un adevărat contract în unirea celor
două sexe.

„Acest contract nu este pur civil, orice ar zice juriscon-
sultii; el isi are principiul in natura, care a binevoi sa ne aso-
cieze in această privinţă la marea operă a creatiunii. El este in-
spirat şi adesea comandat de natura însăși”.

„Acest contract nu este nici un act pur religios, de vreme
ce el a precedat instituirea tuturor sacramentelor si suabiurea
tutwror religiunilor pozitive, şi datează din acelaş timp indepar-
tat ca si omul.

„Ce este dar căsătoria în ea însăşi si independent de toate
legile civile si religioase? Este societatea omului si a femeii,
care se unesc pentru a-și perpetua specia, pentru a se ajuta,
prin ajutoare mutuale, să poarte povara v-eţii şi pentru a îm-
părtăşi destinul lor comun”.

Parcă auzim pe Scarlat Calimah Voevod zicând în para-
graful 63 al Codului civil al Principatului Moldovei: „Legăturile
de familie se întemeiază prin tocmeala de căsătorie prin care
două persoane bărbat si femee isi proclamă legal voinţa lor si
deciziunea de a trăi adecă în legiuită unire cu dragoste, cu cu-
viinta si cu cinste, în unire nedespartita; să facă copii; să-şi
hrănească copiii lor şi să se ajute reciproc în orice circumstanta
după chipul putincios”.

-Caci diferența nu este prea mare între conceptiunea fran-
ceză si cea bizantină împrumutată de Calimah.

Deci, in codul civil, căsătoria este um contract. Contract
între două persoane: un bărbat si o femee, contract deci „sui ge-
neris” de vreme ce'nu se poate încheia, de cât, având in vedere

200

scopul său, între două persoane de sex diferit. Acest contract
nu este nici de pur drept civil, nici de pur drept canonic, ci este
de drept natural. Căci el se manifesta în natură în afară si
înainte si de crearea vieţii civile a cetăţii si chiar de instaura-
rea religiunilor. Dar un contract de drept natural nu are, nu
poate avea sancţiune si este prin urmare lăsat la discretia fie-
căreia, dimtre parti. Căsătoria de drept natural n'are prin ur-
mare consistență; este tocmai antipodul căsătoriei din dreptul
canonic care este indisolubila.

Conceptiunea aceasta pe de o parte este inexacta, pe de
alta parte este daunatoare intereselor Statului. Inexactitatea ei
nu o observa Portalis, Cu toate acestea unirea permanenta a
unui mascul cu o femelă nu se întâlnește numai la oameni ci şi
la unele animale superioare; si vice versa promiscuitatea nu a
dispărut încă cu desăvârşire din omenire. Dar interesul Statului
preocupă mai mult pe legislator. Revolutiunea franceză rupsese
multe zăgazuri, pe care vechea societate le punea în calea ma-
nifestării liberei vointi. Urmasera de aci multe excese, multe
libertăți, multe destrăbălări si primul consul, în care, cum spune
Victor Hugo: „dejà Napoleon pergait sous Bonaparte”, avea
nevoe de o societate organizată, ferită de nereguli, fie chiar în
pasiuni. De aceea Portalis adaogă, după ce recunoaște în căsă-
torie un simplu contract: „Era cu neputinţă sa se lase acest
contract în prada pasiunilor. Animalele sunt conduse de un fel
de fatalitate; instinctul le împinge; instinctul le opreşte: dorin-
tele lor se nasc din nevoia lor si capătul nevoilor lor devine cel
al dorințelor lor. Dar la oameni nu este asa; la ei imaginatiunea
vorbeşte când natura tace. Rațiunea şi virtutea care întemeiază
si asigură demnitatea omului, lăsându-i dreptul de a rămâne
liber si îngăduindu-i puterea de a-și comanda hui însuși, nu ar
opune adesea de cât prea slabe bariere dorințelor nemoderate şi
pasiunilor fără măsură”.

Care ar fi primejdia la care s'ar expune societatea ome-
nească dacă s'ar lăsa frâu liber pasiunilor omeneşti, de care se
eme atâta, consilierul de Stat francez? Nici nu se poate închipui
dacă nu se citește!

„Să nu ne temem să o spunem: dacă în luerw.i asupra că-
rora simţurile noastre pot să exercite o domnie tiranică, uzul
forţelor şi facultăţilor noastre nu ar fi fost în chio constant re-
gula: de legi, de mult ar fi pierit genul omenesc prin mijloacele
chiar, care i-au fost date pentru a se conserva si a se repro-
duce”.

Portalis crede dar că la începuturile omenirei căsătoria
în sensul codului civil francez a existat pe lume si că numai
prin ea s'a perpetuat genul omenesc, care altfel ar fi pierit de.
mult. Este inutil să sə mai discute o asemenea. teorie.

201

Prin urmare căsătoria este un contract, un contract mai
altfel ca celelalte, dar un contract. Această idee va fi la baza
şi a teoriilcr noi, care .ind să transforme cu desăvârşire căsă-
toria actuală,

Cine poate ză închee acest contract ?

Am văzut că în Occident, în urma Conciliului de la Trento
şi mai ales în urma protestului clorului catolic din 1680, căsăto-
riile necelebrate „in facie ecclesiae” erau declarate nule; am
văzut că în Orient încă dela început ele au fost sub oblăduirea,
bisericei şi că necesitatea celebrării religioase a căsătoriei a fost
proclamată chiar si de constituția dela 1866. Codul civil fran-
cez este însă expresia secularizarii legislatiunii. El a fost urmat
de codul civil român, servilă traducere a lui. După aceste co-
duri, ofițerul stării civile, adică reprezentantul puterei laice, ia
locul preotului, reprezentantul puterei religioase.

Este acelaş rolul zău ia celebrarea căsătcriei cu cel al
preotului la Francezi si la noi?

La Francezi, preotul primeşte numai declaraţia acordului
de voințe al părinţilor şi le dă o binecuvântare care este la
încevut numai recomandată de biserică şi apoi impusă de ea. La
noi, în conformitate cu articolul 22 din Constitutiune benedic-
tiunea religicasă este obligatorie pentru celebrarea căsătoriilor,
„afară,”, zice textul, „de cazurile ce se vor prevedea prin anu-
mită lege”, lege, care nu a fost făcută în ummă.

Prin urmare în Franța, când s'a secularizat legislatiunea,
s'a luat din mâinile preoţilor dreptul de a primi declaratiunea
acordului de voințe al părţilor ce se căsătoresc şi sa trecut
aces: drept ofițerului stării civile, care declară în numele legii,
că părţile s'au căsătorit. Să examinam noua situatiune.

Esenţa căsătoriei civile este deci acordul voinţei părţilor
contractante. Rolul ofițerului stănii civile este numai de a con-
stata acest acord da voințe, de a cerce'a dacă toate conditiun‘le
pe care puterea civilă, în conformitate de idei sau nu cu fosta,
putere religioasă, le cere ca să cons dere unirea dinti e bărbat si
femee ca o adevărată căsătorie, demnă de a fi pusă la temelia
societăţii civile și apoi de a proclama formal si solemn că mirii
sunt uniţi pe viitor. El coroborează deci voinţa părților, care
fără ea ar rămânea, lipsită de efectele civile; dar nu o poate
înlocui. Căsătoria rămâne tot o societate civilă încheiată de
litera voință a unui karkat si a unei femei.

Formula „în numele legii”, uzitată atât de des în termino-
legia juridică, este o pildă strălucită a maniei de personificare,
ce bântue spiritele omenești, care nu se pot desbăra de panteiz-

202

mul primitiv. Biserica binecuvânta căsătoria in a.:mele lui Chri-
stos; sccietatea civilă înlăturând Dumnezeirea din legisiatiuns,
afară ce mici exceptiuni, a simţit totuşi nevoia să vorbească
în numele unei personificări oare care, fara să bage de seama
că ea nu ccrespundea la nimic real. Această tendință teogonica
este foarte răspândită în sccietatile moderne cu toate progre-
sele spiritului omenesc. Sufletul omenesc are apetenta de
iubire devotioasa şi de aceea îi trebue personificări, fie chiar
nerationale. Ca Guillaume de Lerris şi Jean de Meung, cari, in
„le Roman de la rose”, personifică ura, viclenia, avaritia, jos-
nicia, pofta, invidia, intristarea, batranetea, lingisirea si sara-
cia pedeoparte si lumea bună, veselia, iubirea, frumuseţea, bo-
gatia, gingasia, mărinimia, sinceritatea, politeta si tinereţea, pe
de alta parte si atatea si atâtea altele, ca si sculptorii catedra-
lelor gotice, care instatuiaza virtutile si pacatele, ca si revolu-
tionarii dela finele secolului al optsprezecelea, care dând pe
Dumnezeu la o parte imsti.uesc, fără să-şi dea seama de incon-
secinta lor şi de ridicolul de a te declara liber de ori ce super-
stițic si de a înlocui o religiune prin alta, cultul zeiței Ratiune
cu tot cortegiul lor de „deae minores” ca libertatea, egalitatea,
fraternitatea, patria, tot așa şi oamenii din zilele noastre simt
trebuinta neapărată, instinctiva de a-şi crea divinităţi si de a le
adora și venera. Dreptatea, onoarea, ştiinţa se bucură actual-
mente de această personificare. Legea nu putea să rămână mai
pe jos.

Dar, pe când, în legiuirile modeme nici un legiuitor nu
s'a gândit să personifice Constitutiunea sau Regulamentul, fa-
când din cea dintâi un fel de suverană a tot puternică si, cel
puţin la noi în ţară, legată la ochi ea justiţia, nu ca să fie im-
parţială, ci ca să nu vadă cum este înşelată si batjocorita, iar pe
cel de al doilea în ipostasa unui respectabil agent al forţei pu-
blice, însă cu două fete ca si Janus; toţi s'au lăsat sedusi de
lege si au făcut din ea o persoană, fără să-și dea seama că nu
e decât expresia de voinţă a cuiva, iar nu ceva de sine stătător.
Englezii nu au căzut în această eroare si la ei se arestează de
pildă un om în numele regelui sau al reginei. La Francezi însă,
la noi, ca consecinţă a servilei noastre admiratiuni, se arestează
„în numele legii” şi se căsătoreşte „în numele legii”, nu al Sta-
tului, nu al naţiunii, nu al puterei suverane. Ciudată concep-
tiune, fruct al vechilor obiceiuri !...

La noi, unde se cere ca obligatorie celebrarea căsătoriei
religioase, este vreo deosebire reală în're căsătorie română şi
cea franceză? Jn ce priveşte celebrarea civilă, a căsătoriei, fire-
ste că nu. Dar, admițând că soţii se mulțumesc cu aceasta ce-
remonie legală si nu mai recurg la binecuvântarea bisericească,
este căsătoria valabilă sau nu? Chestiunea a fost deslegată de

www.dacoromanica.ro

203

Casatia Română în sens negativ la 1872 printr’o hotarire, care
nu pare să fie absolut liberă de consideratiumi de moment sau
de persoane.

Intr’adevar Casatia pune ca temeiu al hotărârii sale ca
,intentiunea legiuitorului a fost de a stabili principiul că in
esența sa căsătoria nu este conventiune pur civilă, ci un con-
tract mixt, supus, pentru validitatea sa, nu numai la indepli-
nirea formalitatilor civile inaintea ofiterului starei civile, ci si
la consacratiunea religioasă”.

Ca consecinţă ar fi urmat deci ca să nu se admită de cat
căsătoria cu binecuvântarea religioasă.

Dar Casaţia se grăbeşte să adaoge: „că legiuitorul prin
acelaș articol, a stabilit principiul dumă care această regulă
nu este absclută, ci că exceptiunile la dânsa vor trebui a fi
specificate prin o deosebită lege posterioară” şi „că acea lege
nefiind încă făcută si prin urmare necunoscându-se exceptiunile
prevăzute de constitutiune nu se poate sti care este regula”...
„Că astfel fiind până nu se va face acea lege specială care să
completeze voinţa legimitorului, determinând exceptiunile, că-
sătoria rămâne un contract civil supus numai la formele ară-
tate în codul civil!”..,

Nu vi se pare că hotărîrea supremei noastre instanţe ju-
ridice este, cu tot respectul ce i se cuvine, cam... trasă de păr?

Constitutiunea noastră a stabilit principiul, după însăși
mărturisirea Casatiei, că în tara românească căsătoria nu e un
contract pur civil, cum poate apoi să fie considerat de Casaţie
ca un contract pur civil?

Constitutiunea spune că binecuvântarea religioasă este
obligatorie afară de cazurile care se vor determina prin anumită
lege, deci acea lege nefăcându-se, căsătoria rămâne un contract
mixt în toate cazurile. Casatia răstoarnă principiul stabilit de
Constitutiune sub pretextul că nu s'au prevăzut încă excepţi!!-
nile și deci, de vreme ce nu se ştie care vor fi, trebue să se
substitue ele, adică acestea nestiute inca regulei generale si să
o împiedice de a lua naștere.

Aceasta este o eroare nu numai de drept, dar chiar de
lcgica.

Dealminterea trebuia să tie seama Casatia care invoca
discutiunile care au avut loc cu ocazia votării articolului 22
din Constitutiune in adunarea legiuitoare, şi de circumstanţele
în care s'a votat acest articol, fiind o luptă între două curente:
acel conservator, care se temea de o decădere a autorităţii bi-
sericei ortodoxe atunci când nu va mai fi chemată obligator să
consfinteasca (măcar unul din principalele acte ale stării per-
soanelor) si curentul liberal, care arăta că generalitatea terme-
nilor articolului în chestiune nu vutea să nu fie dăunătoare

www.dacoromanica.ro

204

părţilor ca treceau in căsătoria în anume cazuri, atunci când în
sânul naţiunii române se proclama ccnstitutionaliceste că di-
ferenta de credinti religioase si confesiuni nu constitue în
România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi a le exer-
cita. Or dacă se introdusese în Constitutiune o anumită regulă
în ce privea protejarea autorităţii bisericii ortodoxe, această,
regulă nu mai avea nici o rațiune de a fi fata de celelalte reli-
giuni şi culturi si nu era nici um interes de a întări autoritatea
acestor religiuni prin dispozitiuni constituționale. Se mergea
încă mai departe şi se cerea, de vreme ce Constituţiunea garan‘a
libertatea conştiinţei, dreptul de a nu fi legat de nici o religiune,
dreptul de a fi ateu, dreptul de a nu fi supus la anumite regule
pe care conștiința nu le primea si care deveneau astfel o po-
vara nesuferită si în crisi ce caz împotriva principiilor de liber-
tate, care stau la temelia constitutiunii noastre. Acestea erau
de sigur cazurile la care se referea legiuitorul atunci când pro-
mitea o lege care să excevteze anume persoane dela regula ge-
nerală impusă tuturor în interesul bisericii străvechi a neamului
nostru si nu era greu de înţeles aceasta.

Motivul însă că legea privitoare la exceptiuni nu a fost
încă făcută si deci si dispozitiunea precisă constituţională nu
mai are valoare ete cu totul antijuridic.

Inchipuiti-va o hotarire cu mai vuțină autoritate de cât
cea constituţională, o hotărîre particulară, care în unele ca-
zuri este asimilată cu legea ir ce priveşte cbligativitatea ei
pentru parti. Inchipuiti să-i aplicaţi principiul aplicat de Caza-
tie. Inchipuiti-va un om care teteaza în favoarea cuiva toată
averea sa cu restrictiunile pe care le va face intr’un codicil, pe
care nu-l mai scrie nicio dată. După princiviul admis de Ca-
satie în hotăriren sa testamentul este nul pentru că nu s'a facut
codicilul anunţat. Incercati de sustineti înaintea Casatiei acea-
stă teorie si o să vedeţi că are să fie ccmsiderata ca o erezie
Juridică.

Dar cum aceasta hotarire a Casaţiei s'a impus, trebue să
analizăm care este situaţia căsătoriei în tara ncastră chiar cand
e făcută împotriva dispozitiunilor prec' se al Constituţium...

Nici o deosebire de codul civil francez. Ceea ce am spus
pentru el serveste si ventru codul nes‘ru civil. Părtile îsi de-
clară, voința lor de a se lua reciproc de bărbat si soţie; ofiţerul
stării civile, după ce a cercetat si s'a convins că toate formele
legale sunt îndeplinite, proclamă în mumele legii unirea soților
ca încheiată.

Si codul civil prevede că această formalitate este obliga-
torie si că neindeplinirea ei atrage nulitatea căsătoriei.

Prin vrmare căsătoria ar fi tot un contract mixt, in care

www.dacoromanica.ro

205

în locul binecuvânării bisericei, intervine confirmarea societăţii
civile prin reprezentantul ei, ofiţerul stării civile.

Si totuşi, dacă examinăm bine fondul chestiunii, o să con-
statăm că nu este tocmai aşa.

Care este originea necesității intervenţiei ofițerului stării
civile în căsătorie? O găsim exprimată fatis în discutiunile gi
expunerea de motive de la votarea codului civil în Franţa. In
Franța anterevolutionara existau deosebirile de clase, existau
prejudecătile de clase, care făceau cu nenutință căsătoriile între
persoame între situatiunile cărora ar fi fost prea mare dife-
renta. Se putea apoi face o opoziţie la căsă' orie sub orice pretext.
Portalis cântă în perioade ditirambice binefacerile noului spi-
rit, care a dărâmat vechile opozitiuni fără serioase motive, din
vechiul drept francez.

„A fost o vreme, si această vreme nu este departe de noi,
în care, sub pretextul celei mai uşoare inegalităţi în avere sau
în conditiune, se cuteza să se facă opozitiune la o căsătorie cin-
stită şi raţională. Dar astăzi, când egalitatea este stabilită prin
legile noastre, doi soti vor putea ceda dulcilor insviratiuni ale
naturii si nu vor mai avea de luvtat împotriva prejudecatilor
orgoliului, împotriva tuturor acestor desertaciuni sociale care
aduceau în alianțele căsătoriilor jena, nevoia, şi, îndrăznim s'o
spunem, însăşi fatalitatea destinului. Sau mai putin de temut
aceste opozitiuni bizare care erau inspirate de ambitiume sau
comandate de avaritie. Nu se mai teme nimeni de acele specu-
latiuni combinate cu atâta artă, în care în chestiune de căsătorie,
se ocupa lumea de toate, afară de fericire. Toate clasele socie-
tatii erau mai mult sau mai putin dominate de aceleași preju-
decati, vanitatile erau gradate ca si conditiunile; un caracter
statornic, gratiile tinereţii, farmecele chiar ale frumuseții,
toate erau sacrificate unor idei ridicule şi mizerabile, care fă-
ceau nenorocirea generatiunilor prezente si care înăbuşeau mai
dinainte generatiunile viitoare”.

Din pricina acestor prejudecăți se inmultisera în vechiul
drept căsătoriile clandestine, împotriva cărora luptaseră autori.
tatile şi civile şi ecclesiastice în Franţa inainte de revolutie,
Această clandestinitate, care isi avea ratiunea în prejudecățile
trecute, era considerată acum ca o primejdie pentru ordinea pu-
blică în noua aşezare socială si era contiderată ca neecuzabilă
fata de noul spirit care insufletea noile vremuri. De aci obliga-
tivitatea căsătoriei în fata ofițerului stării civile, de aci pedeap-
sa cu nulitatea a căsătoriilor altfel celebrate. Nu esența vala-
bilitătii căsătoriei era in joc, ci un interes de asa zisă ordine
publică ale cărui motive nu prea se vad bine, juridiceste vorbind,
si care din această cauză are sanctiuni destul de imperfecte.

Intr’adevar ce ne spune codul civil în această privinţă, şi

www.dacoromanica.ro

206

luăm pe al nostru pentru că în aceasta materie este identic cu
cel francez. Să luăm articolele respective:

173. „Orice căsătorie, care sar fi făcut în taină si nu sa
celebrat înaintea ofițerului competinte al stării civile se poate
ataca de către însuși sctul, de către tatăl şi mama, de către
ascendentii si de către toţi aceia care au la aceasta un interes
actual, precum si de către ministerul public”.

Deci Ministerul public la urmă. Ciudat sistem atunci când
se apără ordinea publică.

Căci dacă presupunem ca nimeni nu cere anularea căsăto-
riilor celebrate în taină, aceste căsătorii sunt valabile. Deci tot
consimțământul părţilor este cel care face căsătoria. Dar nu
este numai atât. Ca să avem încă o dovadă că interventia ofite-
nului stării civile nu este chiar de esenţa căsătoriei. Prin urmare
tot numai consimțimântul face căsătoria.

Iată ce spuna articolul 183: „Căsătoria care s'a declarat
nulă totuşi produce efectele sale civile, atât în privirea soţilor

Or în regulă generală buna credinţă se presupune şi reaua
credință trebue dovedită. Așa că în cele mai multe cazuri căsă-
toria se va anula dar va continua totuşi să-şi producă efectele
sale civile fata de soți. Ce mai rămâne din anularea ei în rea-
litate ?

Toate aceste detalii au fost date spre a se evidenția că
numai consimtimantul părţilor formează căsătoria; toate cele-
lalte măsuri restrictive sau de publicitate având alt scop de
cât acela de a face unirea între soţi. Şi evidenţierea acestui ade-
var este necesară pentru a se stabili pe el noua teorie la casa-
toriei viitoare.

Această, conceptiune nu se mai potriveşte cu căsătoria or-
todoxă, care cere ca condiţie sine qua non „cununia”; dar se
potriveşte cu simțământul poporului român si cu spiritul său
juridic, de oare ce conceptiunea că legătura căsătoriei nu este
legată de celebrarea cununiei de către biserică, ci de învoiala in-
tervenita între parti atrage după sine în obiceiul pământului
desfacerea ei prin repudiarea soției de către sot fără ca nime-
nea să se gândească să Se opue sau să considere căsătoria ca
continuând să existe legalmente, atumci când bărbatul a fost
înșelat asupra cinstei soției.

Dimitrie Cantemir în opera sa Descriptio Moldaviae ne
spune următoarele: „a treia zi, (e vorba de părinţii nevestei) ei
vin la el (la ginere) la dânsa (la mireasă) ca să o vadă, care se
chiamă cale prea mare, pentru că întru acea călătorie, dupre
cum se întâmplă, sau se împărtăşesc părinţii de cinste multă
sau de ruşine multă, căci dacă se află fiica lor fecioară, atuncia

www.dacoromanica.ro

207

nu numai că sunt toate bune, ci încă îi si ospătează cu masă
frumoas, la care se aduce după aceea şi cămașa miresei pe un
Flid cu semnele fecioriei si o arată la toţi, la care obisnueste sa
arunce fieste carele câte un bacsis mic, însă aceasta se face
numai între oamenii cei proşti, iară la cei cinstiți se arată nu-
mai la socri.

„lar dacă fiica lcr şi-a fost stricat fecicria mai dinainte,
atuncea a doua zi după mâncare, chiamă mirele la sine pe toate
rudeniile sale si le arată că nu şi-a gås t mireasa fecioară, deci
ei caută căruțele cele mai rele şi cu curele rup e înhamă pe pă-
rinti in loc de cai, dupa ce vin, si pe fiica lor o pun în căruţă, iar
pe dânşii î îi silese cu bătăi ca s’o traga singuri pana la casa lor;
si asa o ia înapoi ca pe o curva si nimeni nu poate să le faca
sminteală la drum. Iar îndrăznind cineva să-i sloboază pre dân-
sii, atunci unul ca acela osebit de alte tătăi se mai pedepseşte
şi de judecătorul locului ca un călcător de legile si de obiceiu-
rile ţării.

„lar zestrea mirese: toată o oprește bărbatul ei și toată,
cheltuiala care a făcut-o el la nuntă o plineste cu porunca jude-
cătorilor dela părinţii aceia care nu şi-au păzit pe copilul lor.

„Şi așa urmează ţăranii cu biet:i oamen. aceia; iară cei
mai de frunte își păzesc mai de aproape pe fetele lor, încât nu
poate asa lesne să se întâmple unele ca acelea; iară de se si
întâmplă să nu fie vreuna fecioară, atunci plinesc părinţii fe-
cioriu prin zestre mai mars si nemultumindu-se ginerele lor nici
cu aceea, apoi părinţii iau pe fiica lor iarăși înapoi si lui îi dau
voie ca să ia pe alta”.

Mai evidentă învoială privată ca cea care reese din cuvin-
tele lui Dimitrie Cantemir, nici că se poate.

La căsătorie s'a garantat mirelui o soție cinstită. Daca
mirele n’a fost înşelat, totul este in regulă; dar dacă a fost în-
şelat, atuncea masa care trebuia să se termine cu proclamarea
cinstei femeei si cu întemeierea definitivă a nouei căsnicii se
ierzană cu o crudă batjocorire a lor si a tinerei soții si cu
desfacerea căsătoriei fără intervenţia autorităţii, care a inter-
venit la cununie. Nu episcopul, nu tribunalul bisericesc pro-
nunta divorțul între soţi, ci părțile desfac de la ele căsătoria
aceasta ce nu mai are nici o valabilitate pentru ele, fiind dela
început viciată. Mai mult, autoritatea intervine pentru confirma.
rea hotaririi lor. E drevt că este o autoritate mirenească, care
hudecă dură obiceivl vămârtului. Mai relevăm voia pe care o
dau părinţii fetei necinstite ginerului lor să-şi ia altă nevastă.
Este o învoială pur particulară si care se pare că nu atrage difi-
cultati în aplicarea ei nici chiar dela biserică. Altfel de sigur
că Dimitrie Cantemir ne ar fi informat de aceasta, el care se
ocupă atât de în detaliu de această curioasă cutumă.

www.dacoromanica.ro

208

S'ar părea eă datinile acestea sunt învechite si că ţăranii,
mai civilizati acuma, nu mai pun atâtea pret pe cinstea soției
lor şi imită mai cu inlesn:re pilda celor bogaţi luând bani pentru
cinste. Dar nu este asa. Dreptul consuetudinar traeste si acuma
alături de dreptul legal si restituirea soției părinţilor ei şi ase-
zarea, de răscumpărare pe bani se face si în zilele noastre. Am o
comunicare dela Domnul Eugene Petit, consilier la Curtea de
Apel din Iasi, care arată că a constatat în judeţul Brăila, pe
vremea, când Domnia, sa, era, judecător de ocol în acel judeţ, o
eutumă asemănătoare. La calea prea mare, tatăl fetei este
întâmpinat de ginerele său care ţine în podul palmii un pahar
cu vin pe care îl oferă cu mâna întinsă socrului său. Acesta ia
paharul tremurând de frică. Intr’adevar, dacă ginerele este mul-
tumit, vinul rămâne în pahar şi socrul îl bea închinând cu gi-
nerele său si avoi începe veselia; dacă dimpotrivă ginerele a
avut motive să fie nemulțumit cu purtarea dinnainte de căsă-
torie a soţiei sale, vinul tot se scurge din pahar printr'o gău-
mică făcută în fundul paharului si socrul este batjocorit si isi
ia fata înapoi. Domnul Petit mai adăoga că toate încercările
d-sale pentru a convinge pe țărani că această stricare a căsă-
toriei nu este legală au fost zadarnice. Toate argumentele D-sale
lovindu-se de supremul argument: asa am apucat noi din mosi
strămoși si nu o să ne schimbăm acuma de gustul dumitale !...

Prin urmare împotriva regulelor de drept bisericesc, în ciuda
codului civil, care n'a luat măsuri destul de categorice, în con-
tra dorințelor exprimate în constitutiumea țării, căsătoria a
rămas şi acuma un simplu contract între părţile ce se căsătoresc
si care deci este la discretia lor să-l desfacă sau să-l mențină,
după cum le este voia, asa cum trebue să fie în realitate. Spi-
ritul juridic al poporului român nu s'a desmintit nici de data
aceasta.

La ce rezultate va duce într'un viitor apropiat recunoaste-
rea adevărului că o căsătorie nu este un sacrament ci um simplu
contract consensual si de bună credinţă se va vedea în urmă-
toarea serie de prelegeri asupra realitatilor juridice.

DIN PROBLEMELE ACTUALE ALE FIZICEI

Rezumatul lecţiilor ținute la Universitatea Ateneului Român
in zilele de: 9, 16, 23 Februarie 1931

de d. Dragomir Hurmuzescu

1. Starea corpusculară a materiei.

Tot ce cade sub simţurile noastre ca materie este dis-
continuă și formată din părticele: molecule la corpii compuși şi
atomi la corpurile simple.

Atomii, până la descoperirea, fenomenelor radioactive,
erau consideraţi ca entităţi fixe şi neputându-se micşora mai
departe.

Radioactivitatea ne-a arătat că sunt unii atomi, ca cei
de Radiu, Actimiu, Toriu si ai familiilor lor, cari se desfac spon-
tan, explodează, dând naștere la noi atomi printr'o filiatiune
bine s'abilită — așa că numărul corpilor simpli s'a imultit cu
vre-o treizeci peste numărul celor cunoscuţi în secolul al 19-lea.

Constituirea Materiei ar fi de naiură electrică.

Plecând dela atc nul de hidrcgen care este cel mai simplu,
atcmii ar fi formaţi dintr'un miez — nucleu central electrizat
pozitiv, iar împrejurul acestuia s’ar învârti după nişte anumite
orbite, tot atati electroni — sarcina cea mai mica de electrici-
tate negativa — grauntele de electricitate, entitatea electrica
negativă,

Existenţa și valoarea electronului a fost determinată în
modul cel mai sigur prin experienţele de electroliză, prin feno-
menele de descăcarea electricitatei in vid, cu ajutorul fluxu-
lui razelor catodice.

Intr'adevăr acestea: sunt constituite prin depărtarea elec-
tronilor, la iuteli foarte mari, chiar până la 2/3 din iuteala lu-
minei — adică 300000 kilometri pe secundă — cea mai mare iu-
teala admisă, după teoria relativitatei — Einstein.

210

Fenomenele ce se petrec in lampile triode — utilizate in
receptia si emisiunea radiofonica, sunt datorite emisiunei elec-
tronilor de la filamentul încălzit, si posibilitatei de modificare
a acestui flux electronic, prin influenţa unui câmp electric, asu-
pra grătarului, pus în drumul electronilor între filamentul ne-
gativ şi placa positivă.

Fenomenele fotoelectrice, datorite după cum se ştie, lu-
minărei unei fete de metal de sodiu, spre exemplu, sunt pro-
duse prin emisiunea, electronilor proporţională cu radiatiunile
coprinse în fasia luminatoare.

Această aplicaţie este întrebuințată în televiziune.

Aceste atât de minunate aplicatiuni ale Fizicei, sunt da-
torite grăuntelui de electricitate — electronului.

Quanta-Grauntele de energie.

Am văzut cele două concepţii: Grauntele de materie si
Grăuntele de electricitate. Invatatul german Plank a introdus
şi noţiunea că şi energia ar interveni tot prin cantităţi dis-
continue, plecând dela cea mai mică numită quanta.

Pentru a înțelege mai bine această teorie să revenim la
concepţia atomului lui Bohr, în special la hidrogen.

Să luăm studiarea spectroscopică a acestui gaz adus la
incandescenţă.

In acest caz se observă un mare număr de linii luminoase
— ori hidrogenul n'are decât un singur electron în circulaţie
împrejurul nucleului.

Se explică existența atâtor bande spectrale admitandu-se
că într'un grup de atomi electronii circulă după orbite de ina-
rimi deosebite — fiecare corespunzător la un nivel de energie
deosebită și că liniile luminoase din spectru reprezintă o varia-
tiune de energie de un număr de quanta corespunzător căderei
electronului dela o orbită mai mare pe una mai mică.

La fiecare cădere de nivel quantic corespunde o emisiune
de energie de radiatiune.

Si cum avem un mare număr de aceștia din fiecare grupă.
— avem un rezultat statistic pentru fiecare grupă de radia-
tiuni.

Magnetonul esie cel mai mic magnet — grăun'ele de mag-
netism. Se ştie că în magnetism avem întotdeauna sarcina po-
zitivă legată de cea negativă, neputându-se niciodată separa.

Dintre toate fenomenele fizicei, natura magnetismului a
rămas un mister ca si a gravitatiunei.

In timpurile din urmă, graţie experienţelor în câmpuri
magnetice foarte întinse sau putut determina intensitatile de
magnetisme a diferitelor substanţe, de unde s'au dedus proprie-
tatile de constituția lor magnetică interioară.

www.dacoromanica.ro

211

Astfel s'a găsit pentru molecula unora un număr, care
ar indica numărul de magneti elementari — magnetoni.

După cum dar toate fenomenele electrice si toată materia
ar fi bazată pe concepția electronului tot asa fenomenele mag-
netice ar fi datorite magnetonului.

Aceste două entităţi însă se pot reduce la una singură,
prin echivalenta dintre magneti si curenţii circulari.

Intr’adevar, se ştie că un curent circular produce un câmp
magnetic ca si un magnet.

In cazul nostru cel mai simplu curent este cel produs de
învârtirea unui singur electron pe orbită, acesta ar da naștere
unui magneton.

După numărul de electroni în circulaţie am avea tot atati
magnetoni.

In aceasta conceptiune ar urma ca, corpurile să-și crească
proprietăţile magnetice în ordinea numărului atomic.

In realitate însă, lucrurile stau cu totul al:fel, căci, afară
de fer, nichel și cobalt, celelalte corpuri cu un număr mult
mai mare de electroni nu prezintă de cât o foarte slabă inten-
sitate magnetică.

Pentru explicarea acestui rezultat se admit acţiunile in-
terioare între aceşti magnetoni pe de o parte, şi se introduce
legea quantelor de energie a acestor magnetoni pe de al.ă parte.

Cu modul acesta se ajunge a se păstra câștigul unificărei,
reducând astfel fenomenul la o singură explicaţie generală, ba-
zată pe concepţia discontinuitatei şi a elementelor unitare:
atomul, grăuntele de materie — electronul, grăuntele de elec-
tricitate — magnetonul, grăuntele de magnetism — quanta,
grauntele de energie.

2
x

TEATRUL ROMANTIC

Rezumatul prelegerilor dela 11, 18 si 5 Februarie 1931, tinute
de D-1 Ştefan C. Ioan.

Mişcarea romantică din prima jumătate a secolului al
nousprezecelea este o puternică reacțiune împotriva clasicis-
mului, care stăpânise falnic timp de două veacuri. In locul im-
personalitatei şi a objectivismului operilor clasice, supuse re-
gulelor fixe şi pătrunse de un pronunțat spirit antic, inovatorii
romantici au creat opere subiective. Călcând în picioare regu-
lele și emancipându-se de influența celor vechi, Victor Hugo
şi tovarăşii lui au ridicat stindardul libertatei în artă, au pro-
clamat dreptul scriitorilor de a-și afirma individualitatea lor si
au pus sensibilitatea si imaginatiunea înaintea ratiunei, care
de la Boileau era considera‘a ca facultate dominanta.

Sguduitura politică si socială din 1789 a înlesnit scriito-
rilor să aibă personalitatea lor, căci în loc de a se mai adresa
unui public restrâns, condus de câteva saloane preţioase, aveau
a face acum cu cercuri largi de oameni care se interesau de
literatură,

Pregătit de Rousseau si Diderot, de Shakespeare si Goe-
the, romantismul a avut ca straluciti precursori pe Chateau-
briand si M-me de Stael; cu ,,Odes et Ballades”, el apare trium-
fator. In zadar reprezentantii traditiunei si ai procedeelor cla-
sice pornira o luptă viguroasă de distrugere în contra nouei
scoale literare. Tonul discutiunilor era foarte aspru, dar scoala
romantica, desi atacată violent, a câştigat biruinţa. Lirismul
pătrunse pretutindene, chiar si în genurile obiective: în teatru,
în roman şi în istorie.

Clasicismul se manifestase în modul cel mai puternic în
tragedie. Romanticii crezură de a lor datorie să dea o luptă de-
cisivă pe acest tărâm si obtinura victorie deplină în 1830 cu
drama Hernani, eveniment literar de mare importantă, căci

www.dacoromanica.ro

213

însemna triumful unui gen nou, menit să înlocuiască tragedia
clasică. Lupta a fost grea între clasici si romantici, iar cuno-
scuta la bataille d'Hernami arată cât de pasionate si de înflă-
cărate erau amândouă taberele.

In prefața dramei Cromwell din 1827, — piesă plină de
versuri frumoase şi sonore dar cu o alcătuire foarte greoae şi
peste putinţă de jucat, — se gaseste manifestul teatrului ro-
mantic. Hugo spune că drama este forma poetică cea mai ni-
merită. a timpurilor moderne. Respinge unitățile aristotelice de
timp si de loc, fiind că încurcă libertatea autorului, si nu pă-
strează de cât unitatea de acțiune, Cere ca poetul să se con-
formeze în mod strict adevărului istoric și în moravuri şi în ca-
ractere. Revendică dreptul de a contopi frumosul cu ura.ul,
grotescul şi sublimul, așa cum este în viață. Atacă monotonia,
perifrazele și eleganța silită din poesia clasică.

Din operele teatrale romantice ale lui Victor Hugo se in-
sista mai amanvntit asupra calităţilor si defectelor din cele
două principale drame Hernani si Ruy-Blas.

In urma maestrului si în calea deschisă de el găsim o în-
treagă pleiadă strălucită. Alexandre Dumas cu frumoasele sale
drame istorice Henri III et sa cour, Christine, Caligula a arătat
o strălucită imaginatiune şi o pricepere deosebită în teatru.

Alfred de Vigny cu Chatterton, Maréchale d’Ancre, tra-
ducerea in versuri a lui Othello si le Marchand de Venise ocupa
un loc de frunte in drama, apoi Prosper Mérimeé cu Jacquerie
si Alfred de Musset cu Lorenzaccio au aratat ca istoria se
poate transporta vie pe teatru.

Teatrul romantic nu respecta prea tare nici realitatea,
nici chiar verosimilitatea istorică, dacă reuseste să dee fisiono-
mia unei epoce sau a unui personagiu asa cum poetul si-o ima-
gineaza; exactitate nu cauta de cat in caractere, in costume si
in decoruri.

Cultivata cu multa staruinta, drama se desvolta foarte
mult pana pe la 1848, imbratisand deopotriva studii istorice si
studii de moravuri; astfel in: la Tour de Nesles, Antony, An-
géle, Marie Tudor, Angelo şi chiar les Burgraves au fost con-
siderate ca legitime succese.

Mai putin reușite sunt Marie-Jeanne de Dennery, Pailiasse
si le Chiffonnier a lui Felix Piat, care se apropie de melodrama,
un gen inferior.

După aceasta puternică desvoltare, drama si mai ales
drama istorică slăbi în gustul publicului. De asemene si ten-
dintele scriitorilor se îndreptară tot mai mult spre comedia de
moravuri, reprezentată prin Emile Augier, Al. Dumas fils, Bar-
riére si Sardou.

www.dacoromanica.ro

ANEXE
V
ACTIVITATEA FILIALELOR

www.dacoromanica.ro

ATENEUL ROMAN DIN GIURGIU
Preşedinte: Nicolae Bălănescu, Secretar: C. Stanila

In cursul anului 1931 s'au ținut mai multe conferințe, sau
dat festivaluri şcolare şi serbări ale Soc. „Crucea Roşie”; sau
tinut conferinţe de către reprezentanţi ai armatei, cu privire la
primejdia gazelor asfixiante în timp de răsboiu.

Sa sporit numărul cărţilor din Biblioteca filialei, ajun-
gând la 330 volume. Biblioteca este întocmită pe sistemul îm-
prumuturilor pe termen scurt şi cu depunerea unei garanţii.

Adunarea generală a membrilor a admis, în şedinţa de la
19 Iulie 1929, cu filiala aceasta să poar.e numele de „Nicolae
Bălănescu”.

PROGRAMUL CONFERINTELOR

18 Octombrie: D-l Profesor A. Lupu Antonescu, delegatul Ateneului din
Bucureşti: Cum dispar zicerile noastre.

25 Octombrie: D-1 Dr. GA. Zverca: Putem rămâne totdeauna tineri?

26 Octombrie: D-l Jean Bart, reprezintand Liga navală: Importanţa Ligei
navale,

1 Noembrie: D-l Nicolae Bălănescu: Viaţa oraşelor.

8 Noembrie: D-l Profesor V. Glont: Florența, Cetatea artelor (cu proectii).

15 Noembrie: D-na Profesoară Aurelia Cochinescu: Sugestia ca element
educativ.

22 Noembrie: Părintele P. Partenie, Directorul Seminarului Central din
Capitală: Tradiţia religioasă în educarea poporului.

Conferinţa a fost încadrată de producţii muzicale.

6 Decembrie: D-l Profesor M. Marinescu: Folclorul Vlăşcean.

13 Decembrie: D- Consilier Traian Mircescu, preşedintele Asociaţiei Cul-
turale Zorile din Ghimpați: Cultura la sate. La fine productiuni de cor şi recitări,

20 Decembrie: C. S. Pr. I. C. Popescu: Viafa şi moartea în fata religiei.

Tot la 20 Decembrie a fost Sărbătorirea profesorului şi literatului I. Basa-
rabescu, fiu al Giurgiului.

ATENEUL ROMAN DIN ORADEA

Presedinte: Prof. Bogdan Ionescu; Secretar: A. Stamatopol

Adunarea Generală a Ateneului Român din Oradea s'a
ţinut în ziua de 9 Aprilie 1932 în localul Reuniunei „Cele Trei
Crișuri”.

Gestiunea financiară dela 6 Martie 1930 si până la 9 Apri-
lie 1932, avându-se în vedere activul si cheltuelile, s'a stabilit,
conform cu acte verificate şi prezentate Adunărei Generale, în
modul următor:

Sold activ dela 6 Martie 1930 . . . Lei 26.629. —
Dobânzi dela bancă ale capitalului . . ,, 2.504.—
Subventie dela Primărie . . . „n 10.000.—

Total Lei 39.133.—

Cheltueli dela 6 Martie 1930 poss în
prezent ... . . Lei 17.955.—
Adică rămâne un sold activ de . . Lei 21.178.—

Prin urmare gestiunea financiară începe de azi cu un
sold activ de 21.178 lei, pentru care gestiune Adunarea Gene-
rală dă descărcarea cuvenită.

Se admit ca membri activi:

D-nii Doctor Ioan Glăvan, medic primar al Spitalului ju-
detean si Alex. Angelescu profesor la Facultatea de Drept din
Oradea.

Completarea comitetului:

In locul D-lui Colonel Bengliu, mutat din localitate, si Va-
lente Ionescu si Aurel Lazăr, decedați, se aleg ca membri în
comitet: D-l N. Mihăescu, Preşedinte de Curte, Oradea, si D-l
Const. Dobos, Prim-Presedinte al Trib. Oradea, si Dr. I. Glavan,
medic de spital judetean.

www.dacoromanica.ro

219

CONFERINŢE ŢINUTE IN ANUL 1930-31

1. Cuvântare de deschidere a conferinţelor, Bogdan Ionescu.

„Pozitivismul lui Auguste Comte” Eugeniu Sperantia 9 Nov. 1930. Sala
Casei Naţionale.

2. „Pregătirea politică şi diplomatică a Războiului de întregire”, General
Ath. Negulescu 23 Nov. 1930. Casa Naţională.

3. „Corp şi suflet”, N. N. Săveanu 30 Nov. 1930. Sala Casei Nationale.

4. „Misterul Vieţei”, Al. Andreescu 8 Dec. 1930. Casa Naţională.

5. „Distrugerea omenirei prin alcool”, Dr. N. Minovici Prof. Univ. Cluj.
Sala Casei Naţionale. 14 Decembrie 1930.

6. „Higiena muncei intelectuale”, Prof. Dr. I. Minea dir. Cluj. Sala Casei
Naţionale. 8 Februarie 1931.

7. „Arta de a tăcea”, G. Bota, 8 Martie 1931. Sala Casei Nationale.

8. „Femeea în fafa dreptului”, Prof. Bogdan Ionescu 26 Aprilie 1931.
Sala Casei Naţionale.

www.dacoromanica.ro

ANEXE
VI
CONCERTE SI SERBARI

www.dacoromanica.ro

PROGRAMELE CONCERTELOR SI SERBARILOR

DATE IN SALA DE FESTIVITATI A ATENEULUI ROMAN
IN CURSUL ANULUI 1931

Soc. 'Compozitorilor Români cu ocazia împlinirii a zece ani de existenţă
a organizat, sub înaltul patronaj al M. S. Regelui Carol al II al Remâniei, urmă-
toarele 3 concerte:

9 lanuaric. Concert de muzică de cameră. G. Enescu: Octet pentru coarde
(executat de D-nii: A. Theodorescu, L. Feldmann, A. Sarvassy, Dailis, T. Po-
povici, L. Mendelsohn sub conducerea autorului); M. Negrea: Sonatină pentru
pian (executat de D-na A. Voileanu-Nicoară); R. Cremer: Melodii (executate
de D-ra M. Cocorăscu); C. Brăiloiu: Cântece populare armonizate pentru voce
şi pian (executate de D-l G. Stefanovici).

10 lanuarie. Concert coral dat de Soc. Corală „Carmen“ sub conducerea
D-lui I. Chirescu. Coruri religioase de: I. Ghika-Comanesti, D. G. Kiriac si G.
Cucu; Coruri originale de: D. G. Kiriak, MM. Bârcă, I. Borgovan şi I. Vidu;
Cântece populare de: I. 'Chirescu, G. Galinescu, G, Dima. E Mandyczewski, G.
Muzicescu şi D. G. Kiriac.

11 lanuarie. Concert simfonic cu orchestra „Filarmonica” condus de mae-
strul G. Enescu. G. Enescu: Rapsodia Română a Il-a; C. Nottara: Preludiu; T.
Brediceanu: Basarabeasca; Stefan Popescu: Hora; A. Castaldi: Tarantela; S.
Golestan: Doines (solo Dna A. Viardot); G. Enacovici: Sărbătoare campe-
nească; M. Jora: Dansul florăresei; T. Rogalsky: Inmormantarea la Pătrunjel;
I. Nonna Ctescu: Preludiul la actul al II-lea al operei bufe „Dela Mateiu Cetire”;
A. Alessandrescu: Două melodii (solo: D-na A. Viardot); S. Drăgoiu: Cântece
de nuntă; A. Zirra: Scherzo; M. Mihailovici: Cortegiul divinităţilor infernale;
D. G. Kiriac: “Cântece populare armonizate (executate de D-l G. Folescu); D.
Cuclin: Marşul de încoronare.

16 Ianuarie. Concert de canto al cântăreţei Anna Maria Guglielmetti. J.
S. Bach; Sufletul meu crede; J. Haydn: Livezile se acoperă cu verdeață; G.
B. Pergolese: a) Canzonetta, b) Tre giorni; Giuseppe Giordani: Caro mio ben;
F. M. Veracini: Pastorala; W. A. Mozart: a) Aria reginei nopţii (Flautul

224

fermecat), b) Aria din nunta lui Figaro (Voi che sapete), c) Violeta, d) Aria
din Don Juan (Batti o bel masztto); G. Rossini: Aria din Bărbierul din Sevilla
(Cavatina Rosinei); G. Fauré: Nell; G. Duparc: Cântec trist; V. Carnevali: Va

o farfalla; Saint-Saens: Privighetoarea.

17 lanuarie. Concertul violonistului Jean Nestorescu. G. Pugnani-Kreisler:
Praeludium and Allegro; F. W. Rinst: Sonata I; Max Bruch: Concert in G, Minor;
Mendelsohn-Achron: On Wings cif Song; Fabian-Rehfeld: Spanish Dance; J.
Brahms — D. Hockstein: Valse A. Major; Cecile Burleigh: Moto Perpetuo; H.
Wieniawski: Scherzo Tarantelle.

20 lanuarie. Concertul violonistului Vasa Prihoda. Brahms: Sonata in
„Re minor” 4 parti; Tchaikovski: Concertul „Re major” op. 35 (3 parti); Men-
delsohn-Prihoda: Cântec fără cuvinte; Paganini-Prihoda: Sonatina; Rich. Strauss-
Prihoda: Valsul din opera „Cavalerul Rozelor“; Bazzini: La ronde des Lutins.

21 lanuarie. Concert Coral dat de Asoc. Culturală a Personalului E. F. R.
sub înaltul patronaj al M. S. Regelui Carol al II-lea al României. Ed. Hübsch:
Imnul Regal; G. Muzicescu: Heruvic; C. Frank: Fericirea a VI-a; N. Oancea:
Trandafir de pe Cetate; Şt. Moniuszko: Kozak; G. Galinescu: Mocănaşul (con-
ducerea muzicală D-l N. Georgescu-Postelnicu).

24 lanuarie, orele 4 p. m. Concert simfonic, dat în onoarea Altefelor Im-
periale Principele şi Principesa Takamatsu ai Japoniei, de orchestra ,,Filarmo-
nica“ dirijată de maestrul G. Georgescu. Beethoven: Simfoma a cincia în do
minor; Ravel: Bolero; G. Enescu: Poem român.

25 lanuarie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu organizat
de Soc. Corală „Carmen“ sub conducerea D-lui I. ‘Chirescu şi de Uniunea Arti-
ştilor Instrumentisti cu concursul D-nelor: E. Băicoianu (sopronă) şi Tana Na-
nescu-Comsa (alto) şi al D-lor Vasile Rabega (tenor) si George Folescu (bas).
Ludwig van Beethoven: a) Uvertura „Leonora” No. 3, b) Simfonia a IX-a în
„Re minor“ pentru orchestră, solişti şi cor.

28 Ianuarie. Concert de canto dat de Lotte Lehmann. Wagner: a) Aria
„Elisabetei“ din opera Tannhäuser, b) Schmerzen, c) Träume; Schubert: a) An
die Musik, b) Der Tod und das Mädchen, c) Auf dem Wasser zu singen; Weber:
Aria „Agathei” din opera „Freìschutz“; Schumann: a) Der Nussbaum b) Ich
grolle nicht, c) Auftrăge; Brahms: a) Von ewiger Liebe, b) Der Jager, c) Ver-
gebliches Stândchen; Rich. Strauss: a) Traum durch die Dammerung, b) Wie-
genlied, c) Zueignung.

1 Februarie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu cu con-
cursul pianistei Marcelle Meyer (Paris). Schubert: Simfonia în „Si minor“ (neis-
prăvită); Beethoven: Concertul pentru pian şi orchestră în „Do minor’; Berlioz:
Simfonia fantastică.

7 Februarie. Concertul violonistului Felix Galimir. I. Handel: Sonata „Re
major; Mendelsohn: Concert „Mi minor’; Saint-Saens: Introduction et Rondo

225

Capricioso; Kreister: Caprice Viennois, Tambourin Chinois; Sarasate: Airs bo-
hémiens.

` 8 Februarie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu cu concur-
sul pianistei Sylvia ‘Chelaru-Serbescu. Brahms: Uvertura tragică; Rachmaninow:
Concertul pentru piano şi orchestră în „Do minor”, op. 18, Rich. Strauss: Simfo-
nia Alpilor, op. 64.

13 Februarie. Concertul pianistului Frederic Lamond. Beethoven: Sonata
m „Do major’ op. 53 (Waldstein); Brahms: Variaţiuni op. 35, pe o temă de
Paganini (ambele caete); Chopin: a) Sonata în „Si bemol”, op. 35, b) Berceuse,
c) Mazurka în „Fa minor“; Listzt: a) Etude de concert, b) Rond de Lutins,
c) Tarantella di bravura.

15 Februarie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu cu con-
cursul pianistului Fr. Lamond. Bach: Suita în „Re major“; Ceaikowsky: Concertul
pentru pian şi orchestă în „Si bemol“; Brahms: Simfonia No. 1, în „Do minor“.

16 Februarie. Concertul de canto dat de Jeanne-Marie Darré. Chopin:
Sonate, op. 58; Schumann: a) Fantasiestiicke, op. 12, b) Toccata, op. 6; Paganini-
Liszt: Six etudes; Rachmaninoff: Prélude en sol mineur; Schrecker: Etude; Saint-
Saens: a) Bourrée pour la main gauche, b) Toccata, op. 111.

22 Februarie. Concert simfonic (festival Beethoven) dirijat de maestrul
G. Georgescu cu concursul violonistei Alma Moodie Bee.hoven: a) Simfonia
No. 8 în „Fa major”, b) Concertul în „Re major“ pentru violină şi orchestră, c)
Simfonia No. 7 „La major“,

26 Februarie. Concertul violonistei Alma Moodie. Beethoven: Sonata în
„La minor”, op. 47 (Kreutzer); Bach: Ciaconna. pentru solo de violină; de Falla:
Suita spaniolă; Haendel-Flesch: Rugăciune — pastorală — marş; Chopin-
Wilhelmi: Nocturna în „Re major”; Wieniawsky: Capriccio în „Mi bemol“; Car-
tier-Kreisler: La chasse; Sarasate: Tarantella.

28 Februarie. Concert simfonic (festival Mozart) dirijat de Theodor Ro-
galschi cu concursul D-nelor Eleonora Coandă (harpă), Nina Botty (soprană),
Evantia Costinescu (soprană), G. Dimo (soprană) şi al D-lor M. Vulpescu (ba-
riton), M. Vasiliu (tenor), C-nel P. N. Pancu (flaut). Mozart: a) Simtonia
No. 36 în „Do major“, b) ‘Concert pentru flaut şi harpă în „Do major“, c) Arie
din Cantata: Regele Păstor, d) Fragmente din opera „Răpirea din Serail”.

1 Martie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu cu concursul
pianistului Claudio Arrau. Ceaikowsky: Simfonia No. 6 în „Si minor” (Patetica);
Grieg: Concertul pentru piano şi orchestră în „La minor“; Strawinsky: L'oiseau
de feu, suita de balet.

6 Martie. Concert de canto dat de Ninon Valin. Gluck: Le Songe d'Iphi-
génie en Yauride; Scarlatti: Chi vuol innamorarsi; Nicolas Matteis: Caro volto
pallidetto; Gluck: Air d'Alceste (Divintés du Styx); Gabriel Faure: a) Clair de

226

Lune, b) Mandoline; Clade Debussy: a) C'est lextase langoureuse, b) Green,
c) Fantoches; Saint-Saens: La cloche; Claude Debussy; a) L'Enfant Prodigue
(Air de Lia), b) Mandoline; Manuel de Falla: Chant populaire espagnole;
Joaquin Nin: a) Cantilena de Ja Nina perdida, b) Pano murciano; Fernando J.
Obradors: Coplas de curro dulce.

7 Martie. Sărbătorirea a zece ani de existenţă a Revistei literare şi artistice
„Gândirea”,

8 Martie. ‘Concert simfonic dirijat de A. Alessandrescu. Dvorak: Simfonia
No. 5 în „Mi minor” (Din Lumea Nouă); Chabrier: Bourrée fantasque; Debussy:
Prélude à l'Aprés-midi d'un Faune; Massenet: Scene Alsaciennes.

15 Martie. Concert simfonic dirijat de Egizzio Massini cu concursul pia-
nistului Leopold Muenzer. Scriabin: Sinifonia a doua în „Do major”, op. 29;
Respighi: Patru dansuri vechi (prima audiție); Prokofieff: Al treilea concert
pentru piano şi orchestră în „Do major” op. 26.

16 Martie. Festival dat studenţii Cehoslovaci, veniţi în vederea celui de
al II-lea congres al Micii Intelegeri Studentesti, ce urma să se ţină la Bucuresti
între 15—21 Martie 1931 1).

18 Martie. Festival dat de studenţii Români cu ocazia Congresului Micii
Inţelegeri studenţeşti ce urma să aibă loc la Bucuresti.

19 Martic. Festival de muzică Cehoslovacă şi Română dat de Quartetul
Conservatorului de Muzică al Statului din Praga şi al D-relor Zdenka Béhalova
şi Marie Blahovcova cu concursul Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică
din Bucureşti.

20 Martie. Concert de pian dat de George Ciolac. Bach-Bsoni: Chaconne;
Scarlatti-Taosig: Pastorală si Capriccio; Glazunow: Sonată (3 părţi); Chopin:
a) Fantezie, b) Ecossaises, c) Berceuse, d) Scherzo „Mi major”; Enescu: Toc-
cata; Debussy: Reflets dans l'eau; Albeniz: Navarra.

22 Martie. Concert simfonic dirija de maestrul G. Georgescu cu concursul
pianistului Leopold Muenzer. Rich. Strauss: Don Juan, poem simfonic op. 20;
Chopin: Concertul pentru pian şi orchestră în „Mi minor’; Brahms: Simfonia a

IV-a în „Mi Minor", op. 98.

24 Martic. Concertul pianistului Backhaus. Bach: Fantasia cromatică şi
fuga; Brahms: Variaţiuni pe o temă de Haendel; Beethoven: a) Sonata quasi una
fantasia, op. 27, No. 2 în „Do diez minor” (Clair de lune), b) Sonata op .111,
în „Do minor"; Chopin: a) Balada în „Sol minor”, b) Trei etude, op. 10 (La
bemol, Fa major, Sol bemol), c) Vals op. 64, No. 1, d) Valse brillante (Mi
bemol).

1) Congresul convocat la Bucureşti pentru 15—21 Martie 193], n'a avut
loc din cauza nevenirii delegaților studentimii din Jugoslaviz. :

227

25 Martie, orele 4 p. m. Sărbătorirea a 100 de ani dela începerea cursurilor
oficiale de Limba Franceză în Ţările Române. Programul: Î. Imnul regal, 2. Cu-
vântarea D-lui Prof. Dr. Gh. Marinescu, delegatul Ministrului Instrucțiunii şi
Cultelor, 3. La Marseillaise, 4. Cuvântarea D-lui G. Puaux, Ministrul Franţei
în România, 5. Cuvântarea D-lui Prof. Gh. Adamescu, Preşedintele Comitetului
de Comemorare, 6. 'Zuvântarea D-lui Prof. Fr. Lebrun, reprezentantul profesorilor
francezi, 7. Recitări: a) Etienne le Grand — poezie de ]. Vaillant, b) A la Rou-
manie — poezie de H. Buvelot, recitate de D-ra Viorica Anghel dela Théâtre
Edouard VII din Paris, c) Versuri din poeţi francezi; 8. Cântece populare româ-
neşti, cor mixt: a) Doina de T. Teodorescu, b) De ar fi lumea de hârtie (de N.
Oancea), c) Omul când îi necăjit (de N. Oancea); 9. Banul Mărăcine — poezie
de V. Alecsandri, recitată de D-l H. Acterian dela Teatrul Regina Maria, 10.
Cântece populare franceze, cor mixt: Le jeu de la rose — potpourri de Vieilles,
chansons françaises. Corul format din elevele Liceului de Fete „Carmen Sylva”
şi elevii Liceului Sf. Sava sub conducerea D-lui Prof. N. Cerchez.

25 Martic, orele 9 seara. Concertul pianistului Serge Prokofieff. D. Bux-
tehude-Prokofieff: Prelude et fugue en ré-mineur; Schubert-Prokofieff: Valses;
Miaskovsky: Deux Bizarreries, op. 25; Moussorgsky: Tableaux dune exposition;
Prokofieff: a) Deuxiéme sonate en ré-mineur, op. 14, b) Trois Gavottes, op. 12,
25 et 32, c) Contes de la vieille grand mère, op. 31 Nos 2 et 3, d) Marche, op.
12, e) Suggestion diabolique, op. 4.

27 Martie. Concertul pianistului Serge Prokofieff. Prokofieff: Troisième
sonate en la mineur op. 28 (executat de S. Prokofieff); Blas de Laserna-Nin:
EI jilguerito con pico de oro; D. Scarlatti: Qual farfaletto amante; Purcell: There's
not a swain on the plain; Glinka: Dans mon sang brule ardente flamme (execu-
tate de D-na Lina Llubera — canto); Prokofieff: a) Huit visions fugitives, op.
22, b) Etude en mi-mineur, op. 2, No. 3 (executat de S. Prokofieff); Moussorg-
sky: a) Le hanneton (Enfantines), b) Chanson de Parassia (Foire de Sorot-
chintsi); Miakovsky: Les cercles; Prokofieff: a) Plainte (chansons populaires),
b) Les aubiers; Strawinsky: La rosée sainte, op, 6 (executate de Lina Llubera,
canto); Prokofieff: a) Andante de la quatrième sonate, op. 29, b) Fragment du
Divertimento, op. 43, c) Marche de l'opéra „L'amour des trois oranges’, op. 33,
d) Toccata, op. II (executate de autor).

29 Martie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu cu concursul
pianistului W. Backhaus. Mozart: Simfonia în „Do major” (Jupiter); Beethoven:
Concertul pentru piano şi orchestră în „Sol major’; Respighi: Brazii din Roma,
poem simfonic.

30 Martie. Concert de canto al D-nei Alice Viardot-Garcia. Haendel:
Air de ‘Cléopatre: Schubert: a) Vision, b) Marguerite au rouet; Gretschaninoff:
Triste est la steppe; Glazounoff: Romance orientale; Rachmaninoff: Le prin-
temps; Gabriel Faure: Les berceaux; Debussy: Chanson de Bilitis; Albert Roussek
Ode chinoise; Vincent Davico: Visiteurs; Erik Satie: Daphénée; Nonna Otesco:
Odelette; C. Brăiloiu: Berceuse; Filip Lazăr: a) Chanson d'amour, b) Chanson

228

gai; A. Alessandresco: Le rideau.de ma Voisine; Manuel de Falla: a) El pa
mornno espagnole, b) Jota: Joaquin Nin: El vito.

2 Aprilie. Concertul Soc. Corale „Cântul Nostru” condus de G. Niculescu.
Fr. Bazin: Seguidilla; C. Loewe: Prinţul Eugen; C. Saint-Saens: Marinarii din
Kermor; S. Drăgoiu: Pohod na Sybir; C. Nottara: Imnul păcii (prima audiție);
J. Faure: a) Crucifix, b) Imn de slavă; G. Niculescu: Invierea; H. Berlioz: Resu-
rexit; Ed. Wachmann: Cântec popular; V. Jianu: Vino mândră la izvor (prima
audiție); G. Stoenescu: Lelişoară, lele dragă; N. Oancea: Cătălina; I. Vidu:
Ilenuta; B. Anastasescu: Scoala-te, lelito!; I. Chirescu: Lele rose la obraz; J.
Fauré: Vinul Frantei.

4 Aprilie. Concert de Paste al Soc. Corale ,,Carmen’, condus de I. 'Chi-
rescu cu concursul D nei Evantia Costinescu (soprană) si al D-lor G. Stefa-
novici (tenor) şi U. Pessione (pianist). G. Cucu: a) Doamne lisuse Hristoase,
b) Veniti norii de mulţime (colinde de Florii); M. Negrea: Psalmul 123; G. Cucu:
Heruvicul; I. hirescu: Răspunsurile mari (după Anton Pann) — coruri litur-
gice; — . Franck: lisus şi Fecioara Maria; D. G. Kiriac: Invierea; I. Ghika-
Comăneşti: La Bisericuţă; H. Berlioz: Crist a 'nviat din morţi (din Damnatiunea
lui Faust) — coruri religioase; diferite melodii executate de G. Stefanovici;
Orl. Lassus: Ecoul (pentru 2 coruri); G. Hiie: "Țiganii — coruri din repertoriul
străin; Nicodim Ganea: Revederea (M. Eminescu); S. V. Drăgoiu: Idilă Biho-
reană; M. Jora: Slutul; M. Bârcă: Of, sărmanul omul prost!; I. Vidu: Taci băr-
bate; D. G. Kiriac: Cristos din morţi a înviat — coruri din repertoriul naţional.

5 Aprilie. Concert simfonic dirijat de Clemens Krauss, directorul „Operei
de Stat” şi al concertelor filarmonice din Viena. Beethoven: Sinfonia a patra
în „Si bemol major“; Rich. Strauss: Till Eulenspiegel, poem simfonic op. 28;
(Mussorgsky-Ravel: Tablouri dintr'o expoziţie; Wagner: Uvertura la „Maeștrii
cântăreţi din Niirnberg'.

18 Aprilie. Concert de canto, organizat de Soc. „Principele Mircea" cu
concursul D-relor: Lucia, Andrea şi Viorica Anghel.

Mozart: a) Flautul magic, aria Reginei, b) Flautul magic: maledictiunea;
Brahms: a) ‘Meine Liebe ist griin, b) Wehe so willst du mich wieder; R. Strauss:
Wie soltten wir; G. Hue: a) Sur l'eau, b) Il a neigé des fleurs; Charpentier:
Louisa arie; Johnson: Valse chantée; Fijan: A la grande messe; Eblenjer: Les
roses et le lilas; Gounod: a) Mireille arie, b) Mireille vals; Carlos Pedrell: Par
‘ce matin d'azur; Manuel de Falla: a) El pano moruno, b) Jota; Borgovan: Toarce
puică; Romberg: a) L'amour chante, b) Un seul baiser; Mercier: L'amour ça na
l'air de rien; L. Urjel: Le vieux cocq; Szulc: Je m'appelle Flossie; A. Thomas:
Mignon aria Titaniei; Viardot: Chanson du XV-éme siecle trio.

2 Mai. Concert simfonic cu patru piane si orchestra dirijat de Simeon Nico-
lescu. Mozart: a) Concertul No. 24 „Do minor”, b) Concertul No. 10 „Mi bemol
major” pentru 2 piane; Bach: a) Concertul No. 22 „Re minor” pentru 3 piane,
b) Concertul No. 28 „La minor” pentru 4 piane (solişti: D-na Aurelia 'Cionca,
D-l Arnold Kieltsch, D-ra Clara Segal, D-l Eduard Stein).

229

4 Mai. Concertul de canto al baritonului P. Stefanescu-Goanga, prim ba-
riton de la Opera Regală „La Monnaie” din Bruxelles si solist al Filarmonicei
Kursaalului din Ostende. Giordani: Caro mio ben; Berlioz: a) Air des Roses,
b) Serenade: R. Strauss: Lieder; Respighi: Nebbie; Schumann: Les deux grena-
diers: Bizet: Carmen (air du Toreador); Vidor: Non Credo; Paladhile: Mandoli-
mată; Verdi: Ballo în Masehera; Borodine: Le Prince Igor; Brediceanu, etc.: Me-
lodii româneşti; Chaliapine Koeneman: Les Bateliers de la Volga; Massenet:
Herodiade (Vision fugitive).

8 Mai. Concertul violoncelistului Drăghici. Antonio Vivaldi: Sonata (pri-
ma audiție); Beethoven: Sapte variatiuni pe o temă de Mozart (Flautul fer-
mecat); Bach-Casals: Adagio; Dimitrie Cuclin: Allegro molto moderato (prima
audiție; Gy! Plesoianu: Pastorală (prima audiție); Schumann: Adagio şi Allegro;
Ed. Lalo: Concert; Manuel de Falla: a) El pano moruno b) Jota; Paul Hinder-
mith: Capriccio (prima auditie); S. B. Senaillé: Allegro Spiritoso.

17 Mai, ora 5 p. m. Serbare artistică culturală dată de Liceul de Fete
„Domnița Ileana”. Conferinţa: „Cunoaşterea lumii in care trăim” ținută de D-l
Prof. Univ. Ch. Musceleanu. D-ra Doina Nora Michăilescu execută la harpă: M.
S. Regina Maria; D-l G. Fcelescu execută diferite cântece nationale; D-ra E.
Guţianu dela Opera Română execută diferite bucăţi; D-ra A. Martac execută la
pian: Impromptu de Chopin, ‘Cordoba de Albeniz, Rapsodia a VI-a de Liszt; D-l
Kintesteanu dela Teatrul National spune diferite versuri; D-1 T. Rogalsky acom-
paniază la pian.

1 lunie, ora 4 p. m. Soc. Ortodoxă Naţională a Femeilor Române sărbă-
toreste „Ziua Mamei". Corul elevelor Institutului Societăţii Ortodoxe execută
diferite bucăţi. Cuvânt de deschidere ţinut de D-na Mara Glogoveanu; alte cuvân-
tări: D-l T. Popescu: „Sărbătorirea Mamei”, a reprezentantului Ministerului
Instrucțiunii, a reprezentantului 'Municipiului Bucureşti, a Preşedintelui Asocia-
ţiei „Cultul Patriei”. Citirea lucrărilor premiate la concursul pentru „Dragostea
de Mamà". Premierea elevilor.

7 Iunie ora 4 p. m. Sărbătorirea unui an dela reintoarcerea în ţară a M. S.
Regelui Carol al II-lea, sărbătorire organizată de Uniunea Ofiterilor de rezervă
din Capitală.

20 Iunie. ‘Concert de gală în folosul coloniilor şcolare ale Minicipiului
Bucuresti, sect. IV Verde, sub înaltul patronaj al M. S. Regelui Carol al II-lea,
dat de baritonul A. Lupescu cu concursul primadonei Pia Igiroşanu, Haendel:
Verdi Parti; Giordani: Caro mio ben; Reisenauer: Morgenlied; Strauss: Ich trage
meine Minne (executat. de D-l A. Lupescu); Tosti: Penso; Auber: LEclat de
rire Manon (execut. de D-ra Pia Igirosanu); Schubert: a) An die Musik, b) Am
‘Méer (in romaneste de Şt. O. Iosif); Bohm: Bitte; Loewe: Tom der Reimer; Wag-
ner: Tannhăuser (romanta stelei); Verdi: Un Ballo in Maschera (Eri tu...), (exe-
cutat de D-l A. L.): Verdi: Traviata (aria act. I); Andreescu-Scheletti:' Fluerasul
(executat de D-ra P. I.); Wagner: Vasul Fantomă (duetul din actul H) —

230

Serta: D-ra P. I, Olandezul: D-l A. L. — Diferite arii româneşti executate
de D-1 A. L.

24 lunie, ora 344 p. m. A 63-a audiție muzicală dată de maestrul Aurel
Eliade cu actualii săi elevi şi fostul său elev C. Teodorian, bariton la Opera
Română. S'au executat diferite bucăţi din: Pergolese, Vaccai, Beethoven, Gounod,
Schubert, Schumann, Puccini, I. Faure, T. Mattei, Flotow, Donizetti Verdi, E,
Tremisot, Aurel Eliade.

29 lunie, ora 9 a. m. Festivalul Liceului „Carmen Sylva”. S'au executat
diferite coruri sub conducerea D-nei A. Serbanescu şi dansuri naţionale sub con-
ducerea D-nei Sofia Popescu.

24 Octombrie. Concert de vioară al maestrului G. Enescu 4).

I. S. Bach: Sonata No. 3 în „Re major"; Schumann: Sonata No. 1 în
„La minor’; Debussy: Sona in „Sol minor“; Brahms: Sonata No. 3 în „Re
minor”.

25 Octombrie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu. Prokofieff:
Simfonia clasică în „Re major’, op. 25; Brahms: Dublu concert pentru vioară şi
violoncel cu acomp. de orchestă în „La minor“; op. 102 (solişti: Al. Teodorescu
violonist şi G. Cocea-violoncelist); Honegger: Pacific 231.

27 Octombrie. Concert de vioară al maestrului G, Enescu. Mozart: Sonata
No. 17 în „La major’; G. Enescu: Sonata No. 3 în „La minor“, în stil popular
românesc; ©, Franck: Sonata în „La major”.

31 Octombrie. Concert de vioară al maestrului G. Enescu. Beethoven:
Sonata No. 7 în „Do minor“; Gabriel Faure: Sonata No. 1 în „La major“; Bee-
thoven: Sonata „à Kreutzer“ în „La minor” No. 9.

1 Noembrie, orele 11 a. m. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Geor-
gescu cu concursul pianistului Robert Casadesus şi al cântăreţei Florica Cristo-
foreanu. Wagner: Preludiul la „Tristan şi Isolda“; Liszt: Concertul pentru piano
şi orchestră în „Mi bemol“; M. Jora: Din suita de orchestră „Privelişti moldo-
venesti"; d'Indy: Simfonia pe un cântec dela munte. pentru orchestra mare cu
piano obligat.

1 Noembrie, orele 9 seara. Concert coral dat de „Reuniunea de cântări
din Sălişte, dirijat de Prof. N. Oancea. N. Oancea: a) Primăvara, b) Mândru-
lita. Doda; T. Brediceanu: La şezătoare; ©. I. Baciu: Ileano, lIleano, fal; N.
Oancea: Pe marginea Dunării; T. Popovici: La oglindă; I. Bohociu: Frăsina; N.
Oancea: Badiu meu, frumos mai esti!; |. Velceanu: Pupi de flori; N. Oancea:
Foaie verde de trifoi: I. Vidu: a) Imi place, b) Nu-mi place; N. Oancea: Mă
dusei cu plugu 'n coastă; T. Popovici: lancu la Turda (fragment din poemul

1) Maestrul G. Enescu cu ocazia împlinirei a 50 ani de vârstă a organizat
o serie de 9 concerte serale de vioară, şi 3 concerte simfonice serale cu orchestra
„Filarmonica,

231

„lancu” regele munţilor); I. Vidu: Răsunetul Ardealului; N. Oancea: M'o luat
Neamţu cătană!; V. Drăgoi: Trandafir de pe răzoare; N. Oancea: Leană mân-
dră; T. Popovici: Doină; N. Oancea: Dă-mi mandruto ochii tăi; G. Dima: Fân-
tana cu trei izvoare; N. Oancea: Cătălina; I. Velceanu: Păstorul; N. Oancea:
Bătrânu 'n horă; A. L. Ivela: Imn de sărbătoare.

4 Noembrie. Concertul pianistului Robert ‘Casadesus. Scarlatti: Şase so-
nate (No. 486 în „Sol majojr“, 465 în „Re major’, 263 în Si minor, 487 în
„Sol major”, 395 în „La major’, 463 în Re major“; Beethoven: Sonate carac-
téristique, op. 81; Schumann: Papillons, op. 2; Chopin: Fantaisie, op. 49; Ravel:
a) Jeux d'eau, b) Forlanda, c) Alborada del Gracioso.

7 Noembrie. Concert de vioară al maestrului G. Enescu. Veracini: Sonata
„Mi minor” (4 părți); I. S. Bach: Sonata ,La minor” pentru violină solo; Max
D'Ollone: Roumanichels (2 parti — prima audiție); Ed. Lalo: Guitare; Mozart:
Andante, Menuet si Rondo (sol major).

10 Noembrie, ora 9 seara. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Enescu.
G. Enescu: a) Suita de orchestră, No. 1 în „Do major” op. 9 final, b) Simfonia
I-a în „Mi bemol“ op. 13, c) Rapsodia română No. 1 în „La major”, op.
11 No. 1.

11 Noembrie. Concert de vioară al maestrului G. Enescu. I. S. Bach: So-
nata în „Mi minor” (4 părţi); Schumann: Fantasia; Beethoven: Romanţa in
„Sol major“; Ysaye: Sonata în „Re minor“ pentru solo de violină (dedicată lui
G. Enescu); Ravel: Kaddisch; Leclair: Sarabande şi Tambourin; Pugnani-Kreisler:
Tempo di Minuetto.

14 Noembrie. Concert de vioară al maestrului G. Enescu. Tartini: Sonata
„La minor” (3 părţi); 1. S. Bach: Partita „Re minor“ pentru solo de violină;
Simonis: Poemă; Saint-Saéns: Havanaise; Ernest Bloch: Nigun; Debussy: Mine-
strels; Paganini: Capriciu No. 24 (acompaniamentul de G. Enescu).

15 Noembrie. ‘Concert simfonic dirijat de A. Alessandrescu. Beethoven:
Simfonia No. 6 în „Fa major” (Pastorala); Rich. Strauss: Moarte şi transf:guraţe.
poem simfonic; Berlioz: Trei fragmente orchestrale din „Damnaţiunea lui Faust”.

17 Noembrie. Festivalul Asoc. G-le a Clerului ortodox român şi al Asoc.
G-le a cântăreților bisericeşti. I. Popescu-Pasărea: a) Imnul clerului, b) Imnul
cântăreților, c) Mare. este taina creştinătăţii, d) Fericit bărbatul (coruri); con-
ferinta: „Problema creştină faţă de cugetarea contimporană” ţinută de Pr. Prof,
Univ. Valeriu Iordăchescu; Wachmann: Cerurile spun (cor); Ahle: Dumnezeule
(cor); Bazin: Gloria Patriei (cor); Imnul Clerului.

21 Noembrie. Concert de vioară al maestrului G. Enescu. Nardini: Sonata
„Re major” (4 părţi); I. S. Bach: Sonata „Do major” jentru solo de violină;
Szymanovsky: La Fontaine d'Arcthuse; Corelli: La Folia; Ravel: Tzigane.

22 Noembrie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu cu con-
cursul pianistului Claudio Arrau. Haendel: Concerto grosso în „Re minor’; Ra-

www.dacoromanica.ro

232

chmaninow: Al treilea concert pentru piano şi orchestră in „Re minor” (prima
audiție); Beethoven: Simfonia a treia în „Mi bemol” (Eroira).

24 Noembrie, ora 9 seara. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Enescu.
G. Enescu: a) Rapsodia română No. 2 în „Re major“, op. 11 No. 2, b) Suita de
orchestră No. 2 in „Do major”, op. 20, c) Poemă Română, suită simfonică in
două părţi, No. 1.

29 Noembrie. Concert simfonic dirijat de Carl Elmendorff, Directorul
festivitatilor wagneriene dela Bayreuth si Miinchen. Schubert: Uvertura la ,,Ro-
samunde"; Reger: Variatiuni si fuga pe o temă de Mozart (prima audiție);
Wagner: a) Uvertura la ,,Tannhauser” şi Baccanalul (prelucrare pariziana),
b). Siegfried navigând pe Rhin şi marşul funebru din „Amurgul zeilor”, c) Uver-
tura la opera „Rienzi”.

Ï Decembrie, ora 9 seara. Concert simfonic organizat de maestrul G.
Enescu. I. S. Bach: Concertul pentru violină şi orchestră „Mi major” No. 2, cu
solo de G. Enescu — dirijor N. Otescu; G, Enescu: Simfonia concertantă pentru
violoncel şi orchestră „Si minor”, op. 8, cu solo de G. Cocea — dirijor G. Ene-
scu; Beethoven: Concertul pentru violină şi orchestră „Re.major” op. 6! (caden-
tele de Ioachim), cu solo de G. Enescu — dirijor G. Georgescu.

5 Decembrie, ora 4 p. m. Şedinţa solemnă a serbării Semicentenarului Soc.
Politechnice din România. Cuvântări: 1. Preşedintele Societăţi; Politechnice, 2.
Ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, 3. Delegatul Academiei Române,
4. Rectorul Şcoalei Politechnice „Regele Carol al II-lea”, 5. M. S. Regele Carol
al II-lea.

5 Decembrie, ora 9 seara. Concert de vioară al maestrului G, Enescu.
Haendel: Sonata „La major” (2 parti); Vitali: ‘Ciacona; Dvorak: Largo din lumea
nouă; Pugnani-Kreisler: Tempo di Minuetto; Beethoven: Sonata Kreutzer.

6 Decembrie. Concert simfonic drijat de Carl Elmendorff. Weber: Uver-
tura la „Oberon“; Brahms: Simfonia No. 1 „Do minor“; Wagner: a) Preludiul
la „Lohengrin“; b) Idylla „Siegfried“; c) Uvertura la „Maeştrii cântăreţi din
Niirnberg”’,

10 Decembrie. Concertul violoncelistului G. Cocea. Haendel: Sonata în
„Sol minor“; Bach: Suita a III-a în „Do major“ pentru solo de violoncel; Saint-
Saens: Concertul în „La minor“; Joaquin Nin: a) Montanesa, b) Tonada Mur-
ciana, c) Saeta, d) Granadina (cântece spaniole), prima audiție; Frescobaldi-

Cassada: Toccata; Goénz: Scherzo.

11 Decembrie. Concert de vioară al maestrului G. Enescu. Saint-Saëns:
Concert stiick „La major”; Schumann: Sonata „Re minor” (4 parti); Beethoven:
Romanţa „Fa major’; Leclair: Sarabande et Tambourin; Schubert: L'Abeille; Sa-
rasate: Zigeunerweisen.

12 Decembrie. Concertul Soc. Corale „Cântul Nostru” condus de G. Ni-
culescu. Kreutzer: Imnul Duminical al Pastorului; Beethoven: Imnul nopţii; Schu-

www.dacoromanica.ro

233

mann: Pe lacul lin; Vorobkievici: a) Pre tine te lăudăm, b) Eri si Az.; Sabin
„Drăgoi: Pohod na Sybir; X: Te chem, o noapte, vin!; Berlioz: Imn de glorie; J.
Haydn: Qui tollis; Saint-éns: Soldaţii Gedeonului; V. Jianu: a) Măi bădiţă,
bădişor, b) Vecinul; N. Lungu: Maria, neichi Marie; G. Niculescu: La gura sobei;
I. D. Chirescu: a) Mama, b) Lele rose la obraz; N. Oancea: Cătălina; G. Stoe-
nescu: Lelişoară, lele dragă; I. Costescu: Bună dimineaţa la moș ajun (La pian
D-l I. Filionescu).

13 Decembrie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu cu con-
cursul cântăreţei Adele Kern, dela Opera de Stat din Viena. Schubert: Simfonia
în „Do major”; Rici. Strauss: Aria „Zerbinettei” din opera ,Adriane auf Naxos”
cu solo de canto; Joh. Strauss: a) Uvertura la „Liliacul“, b) Frihlingsstimmen
(Voci de primăvară) cu solo de canto; Rich. Strauss: Till Eulenspiegel, poem
simfonic.

15 Decembrie. Concert dat de Adele Kern, soprană de coloratură a Operei
de Stat din Ciena. Mozart: a) Aria „Susannei“ din „Nunta lui Figaro“, b) Vorrei
spiegarvi, oh Diol; Froehlich und frei, Pastorale, Die Maid mit dem lieblichen
Sinn, Maria auf dem Berge (cântece populare); Rossini: Aria „Angelinei“ din
Cenerentola’; Hugo Wolf: a) Frith, venn die Hahne krahn, b) Elfenlied, c) Auch
kleine Dinge können uns entziicken, d) Er ist's; Mahler: a) Liebst du um Schön-
heit, b) Ich atmete einen linden Duft; Rich. Strauss: a) Schlechtes Wetter, b)
Amor; Rubinstein: Vals caprice; Joh. Strauss: An der schénen blauen Donau.

17 Decembrie. ‘Concertul pianistei Aurelia Cionca. Bach. Fantesie; Bcetho-
ven: a) Sonata op. 53, Allegro con brio, b) Molto adagio. Rondo; Brahms: Va-
riaţiuni op. 21 No. 2; Chopin: a) Nocturne op. 15 No. 1, b) Vals, op. 69 No. 1,
c) Mazurka, op. 30 No. 3; Szimanowsky: Mazurka op. 50 No. 1 şi 2 (prima au-
ditie); Liszt: a) Sonetul No. 104 del Petrarca, b) Rapsodia română (prima au-
ditie); Kodaly: Jocuri de pe Mureş (prima auditie).

18 Decembrie. Concertul baritonului Robert Shilton. T. Giordani: Caro mio
ben; G. F. Haendel: Ombra mai fu; R. Schumann: An die Tiiren will; Fr. Schu-
bert: a) An die Musik, b) Der Wanderer; St. Iulian: Pe malul Jiului; I. Borgo-
van: Bate murgul din picior; Kiriac: Necredinciosul; Tourgenev: Fedia; Gretcha-
ninov: a) Les Forgats, b) Pourquoi se fanent tes feuilles; Ch. Chaminade: L'an-
neau d'argent; Saint-Soéns: Le pas d'armes du Roi Jean; H. Dupare: La vague
et la cloche; J. Massenet: Vision fugitive; G. Verdi: Credo (monolog din Otello).

19 Decembric. Concert de Crăciun al Soc. Corale „Carmen“ condus de 1,
Chirescu cu concursul D-lor Gh. Folescu (bas) si Umberto Pessione (pianist)
dela Opera Română. D. G. Kiriac: a) O, ce veste minunată, b) Dacă magii au
plecat; T. Popovici: a) Praznic luminos, b) Astăzi s'a născut Hristos; G. Dima:
Leagăn verde; I. Chirescu: a) Nunta din Cana Galileii, b) Citinele, citioară; I.
Borgovan: Cântec de Crăciun (cuvinte de Oct. Goga); T. Brediceanu: a) Iată
vin colindători, b) Sus în vârful muntelui, c) Gazde mari, nu mai dormiti; X:
Hristos se naşte în Betleem (colind alsacian din sec. XV); A. Ferretto: Din —

234

don dela (colind italian tradus de Dem. Galman); Alf. Castaldi: Canzone di
Vendemmia (executat de I. Stancov şi M. Teodorescu (flautisti), N. Badau
(clarinet), Gr. Folescu (fagot) si I. Manolescu (violoncel); I. Ghika-Comanesti:
La Bisericuţă; G. Cucu: Om fără noroc; I. Cidu: Taci, barbate!; M. Bârcă: Flo-
rile dalbe.

20 Decembrie. Concert simfonic dirijat de maestrul G. Georgescu cu con-
cursul pianistei M. Cocorăscu. Vivaldi: Concert pentru orchestră; Schuman: Con-
certul pentru piano şi orchestră în „La minor’; Beethoven: Simfonia a V-a în
„Do minor”. i

23 Decembrie, ora 3 p. m. Al. V lea concurs al datinilor stramosesti orga-
nizat de ziarul „Universul”.

CUPRINS UL

Membrii Ateneului Roman in 1931 .
Membrii decedati : ;

Darea de seamă a Comitetului pe 1931 .
Situația financiară și raportul censorilor

ANEXE
I. Procese-verbale.
Adunarea generală de la 28 Iunie şi 5 Iulie .

II. Discursuri.

Discursul D-lui Gh. Adamescu la înmormântarea lui N.

Urechia .

III. Conferinţe.
A. Seria a 59-a 1930—31.

M. Berceanu, Creș:inismul si cultura modernă
G. Lefteriu, Teatrul francez medieval .
. Marin Ştefănescu, Puterea tradiției
C. Xeni, Tinereţea lui Take Ionescu |
Dr. C. Poenaru- Caplescu, Obiceiul de a bea :
I. Simionescu, Frumuseţea panantului românesc
D M. N asta, Viața si opera lui Louis Pasteur
. Aureliu M., Eliescu, Acum 100 de ani
. Nicolae Bălănescu, Nationalism :
Drag. Hurmuzescu, Cerintele si nevoile scoalei noastre

SGN eRe

www.dacoromanica.ro

236

11. Chr. Musceleanu, Edison . . ee we eb cw cw A
12. Gr. L. Trancu-lasi, Spre alte zări . . . . . . . . 119
13. I. Peretz, Unificarea legislativă . . z a e T31
14. I. B. Bobescu, Cântecele noastre nationale .. . . 142
15. Gh. C. Tullea, Spre un nou individualism . . . . . 159

IV. Cursuri la Universitatea Ateneului.

1, I. Peretz, Realităţi juridice . . . 168
2. Drag. Hurmuzescu, Din problemele actuale ‘als fizicei . 209
3. Stef. C. Ioan, Teatrul romantice . . . . .... . 212
V, Activitatea filialelor. |
Ateneul Român din Giurgiu. Raport pentru 1931 . . . 217
Ateneul Român din Oradea. Raport pentru 1931 . . . . 218
VI. Concerte şi serbări.
Programele concertelor şi serbărilor din anul 1931 . . . 223.