Transilvania_1928_059_007_008

Anul 59. - lulie—August 1928. - Nr. 7—8. 


TRANSILVANIA 


Organul societății culturale „Astra“. 


Secţiile „Astrei“ în lupta pentru civilizație. 


Discursul dlui președ. al „Astrei“, Vasile Goldiș, la: ședința plenară a 
secţiilor (în 29 Iunie, 1928, la Cluj). 


Domnilor, 


De câte-ori mă găsesc în mijlocul secţiunilor literare şi știin- 
țilice din nou «-ganizate a Asociaţiunii, am sentimentul grădinarului, 
care după noaptea cu ploaie călduţă într'o frumoasă dimineaţă de 
primăvară priveşte cu veselie prin grădina sa răsărind răsadurile 
și pomișorii musurind, 

După decenii de tatonări, experimentări, decepţiuni și iar’ 
noui încordări neizbutite, se pare în sfârșit, că această minunată 
instituțiune a bătrânei Asociaţiuni și-a găsit rostul și înviorată 
însași de conștiința reînviată a menirei sale o văd plecată tine- 
rește pe calea atât de anevoioasă a realizărilor fecunde. 

Lumea se frământă în jurul nostru. Sgomotul infernal al 
luptei pentru existență și acerba concurență pentru primăţie la 
conducerea acestui colţișor de pământ, unde trăiește națiunea ro- 
mână, asurzește și cravașează mulțimea învârtejindu-o în spasmuri 
vrășmașe, ci aci în cămăruţa aceasta o mică ceată de români, 
asemenea sârguincioaselor albine, pe cari numai căutându-le le 
vezi și al căror zumzet numai în preajma coşniţei îl auzi, adună 
neîncetat din florile sufletului lor mierea de viață îndulcitoare și 
colaborează la pregătirea solidarizării unui neam oropsit până aci 
de. soarte prin dușmane separaţiuni și oarbă neunire, 

Rezultatele uimitoare ale științelor aplicate în cele două se- 
cole din urmă, efectele mașinizmului asupra vieţii masselor înbi- 
nându-se cu o doctrină istorică păgână și superficială, întemeiată pe 


săltarea instinctelor barbare, inerente firei omeneşti, au izbutit 
a eclipsa evoluţia normală și sănătoasă a omenirei, definind feri- 
cirea omenească simplamente prin bunăstarea materială. Mi-se 
pare exactă constatarea amicului nostru luliu Moldovan în lu- 
crarea sa despre biopolitică: „Ne aflăm la începutul apusului 
civilizaţiunii actuale, deoarece — continuă dânsul — se crede și 
azi orbește, că pentru a garanta prosperitatea biologică este su- 
ficient de a ameliora condiţiile economice de traiu“, 


E, fără îndoială, una din ondulaţiunile mari, prin care istoria 
realizează ascensiunea rasei umane spre culmele desăvârșirei, 

Nu mai puţin însă este datoria celor cuminţi, celor buni, 
celor convinși, că filozofia istoriei, — ca să ne folosim de cu- 
vintele lui Friedrich Ratzel — „trebuie să pornească din ceriu 
pogorându-se pe pământ“, este datoria lor de a se opune acestei 
eclipse, de a opri marşul mai departe spre prăpăstie, vestind ade- 
vărul, că „orice civilizaţiune, care nu are alt obiect, decât să-i 
asigure omului bunăstarea materială, este condamnată la prăbușire, 
dimpotrivă orice civilizațiune, care excită energia desvoltând con- 
ştiinţa omului, este durabilă și suverană”. Am împrumutat cu- 
vintele din urmă din lucrarea lui Lucien Romier, apărută la Paris 
în anul trecut și întitulată: „Qui sera le Maitre: Europe ou 
Amérique” ? 

Și fiindcă mulți vor socoti mai convingătoare cuvintele ace- 
luiaș distins istoric și sociolog francez, decât pe acelea ale mo- 
destiei mele, să-mi permiteţi a reproduce aci concluzia finală a 
minunatului op amintit, 


„Un grup constituit fără umanitate, fără caritate, fără 
amiciţie, fără măcar camaradărie, va putea să rămână unit, 
câtva timp, spre a exploata bogăţiile naturale ori a construi 
întreprinderi fructuoase. Nu mai puţin însă el este lipsit de 
coheziunea reală. El nu va rezista presiunei ori asaltului 
altor grupări, cari vor poseda, alături de puterea- tehnică, 
acea solidaritate și acea strălucire incomparabilă, pe cari i-a 
dat-o omului deapururi iubirea deaproapelui“. 


„Întemeiat pe progresul științelor aplicate, pe inter- 
dependența economică și pe disciplina brutală, pe care o 
cere serviciul mașinelor, ciclul de acum al evoluţiei umane . 
a ajuns, încetul cu încetul, la o depersonalizare a individului, 
devenit el însuși o mașină, Acesta este înțelesul adevărat, 
înţelesul actual al cuvântului „proletariat“. i 


514 


„Problema proletariatului — problema centrală a civi- 
lizaţiei noastre, — consistă în a capta puterea mașinei fără 
a-i sacrifica personalitatea omului. Nu vom opri nici avântul 
- mașinizmului, nici transformările, pe cari el le compoartă 
pentru universul întreg, Dar' mașinizmul, lăsat sub regimul 
său propriu, fără a fi controlat prin regulele eterne ale su- 
periorității umane, cari sunt legile spiritului, ale familiei și 
ale carității, un asemenea mașinizm nu va asigura popoa- 
relor, decât forță iluzorie și precară. Stăpânul lumii va fi 
„Civilizatul”, care se va ști servi de mașină și nu „prole- 
tarul”, care caută în mașină secretul unei civilizațiuni”, 

„In privinţa aceasta partida rămâne indecisă între Europa 
şi America, 

„Ea se va decide prin mama de familie și prin școală. 
Viitorul aparţine școalei mai bune, și mamei mai bune, ca- 
pabile a furniza pentru efortul omului, pradă mașinelor, un 
alt obiect și altă justificare, decât a mânca și a bea“. 


Constatările filozofului francez, constatări sisnalate de altfel 
printr'o serie întreagă de alte asemenea cercetări și analize, pre- 
cizează necesitatea de a coriga și a îndruma spre noui orientări 
concepţia de viață modernă, în urma căreia, vorba d-lui Iorga, 
„mintea sa mutat în călcâie“, 

lată prea nobilul obiectiv, spre care se îndreaptă eforturile 
prezente ale Asociaţiunii noastre. Va să colaboreze la o nouă în- 
tremare a sufletului național, făcându-l adaptabil condiţiilor de 
adevărat progres civilizatoric și asigurându-i. astfel viitorul și locul 
cuvenit în societatea neamurilor nemuritoare, 

In munca aceasta cu adevărat eroică nădejdea ei este în 
activitatea secțiunilor sale literare şi științifice. Cu sinceră bucurie 
constat, că manifestările de un an ale acestor secțiuni îndreptățesc 
pe deplin această nădejde, 
| Urmăresc cu drag desfășurarea activităţii Domniilor Voastre, 
Văd îmbunătățirile aduse revistei Transilvania, remarc superiori- 
tatea bibliotecii  poporale față de trecut, cu tot mai caldă satis- 
facţie citesc broșurile și buletinul secţiei medicale și biopolitice, 
laud şi mă cred în drept să laud frumoasa lucrare a colegului nostru 
dl loan Lupaș „Epocele principale în istoria românilor“, intelec- 
„ tualitatea română întreagă a remarcat valoroasa lucrare a d-nilor 
Antipa şi Racoviţă „Speologia“ și nu. mai puţin va contribui la 
bogăţia noastră literară și științifică biblioteca secţiunei geografico- 
etnografice prin interesantele lucrări ale colegilor noștri George 


515 1 


Vâlsan, Sabin Oprean și dl Sighiarteu, sunt foarte mulţumit de 
broșurele secțiunei social economice: „Adevăratul înţeles al Coope- 
rației” de dl N. Ghiulea, „Bănci populare și cooperative sătești“ 
de dl I. Pop-Câmpeanu și „Din viaţa cooperativelor de consum“ 
de dl Graţian C. Mărcuș. Salut hotărârea conducătorilor gazetei 
săptămânale „Foaia Noastră” de a închina acest excelent organ 


de luminare poporală în serviciul Asociaţiunii. 
Cu toată mulțumirea ce o simt în fața acestei bogate acti- 


vități a secţiunilor noastre literare și științifice, Vă rog totuși să-mi 
permiteţi a sublinia şi din acest prilej faptul, ca niciodată nu tre- 
buie uitat, că terenul propriu de acţiune pentru Asociaţiunea 
noastră este satul românesc, „pătura țărănească, izvor nesecat de 
energii biologice noui, singurul regenerator al elementelor biolo- 
gice superioare, fundament natural al unui viitor sigur“, Este o ` 

problemă vitală de a păstra această pătură țărănească intactă în : 

cea mai strânsă legătură cu natura dătătoare de energii, a o scuti 
de efectele dăunătoare ale civilizaţiunii. (|. Moldovan: Biopo- 
litica, p. 50.) Curios, Tot la Romier citesc întrun alt op, Expli- ` 
cation de notre temps, aproape aceleași cuvinte: „La sat şi nu 
la oraș se găsesc sursele profunde ale naţiunei. Trebuie deci să 
reînviem celula mamă, — satul. Ou il n'y a pas de villages, îl 
n'y a pas de nation. Unde nu este sat, nu este naţiune“, 

Mai am prea plăcuta datorie să ne felicităm felicitând pe 
colegul nostru dr. Silviu Dragomir, care în zilele acestea a fost 
distins prin alegerea sa ca membru activ al Academiei Române. 
Tot atunci însă cu adâncă durere aduc la cunoștință pierderea 
ireparabilă, ce a suferit Asociaţiunea noastră și întreg neamul “ 
românesc prin trecerea din viață a colegului nostru Valeriu - 
Branisce. Memoria lui va rămânea vecinic „binecuvântată în 


mijlocul nostru. 

Pentru primadată ședința plenară a secţiunilor noastre lite- 
rare și științifice se ţine în localul propriu și având acum pe 
animatorul, organizatorul și armonizatorul lucrărilor noastre în 
persoana secretarului general literar dl lon Agârbiceanu. Doresc 
ca în curând secţiunile literare și științifice ale Asociaţiunii să-și 
țină la Cluj şedinţa plenară în palatul propriu, | 

Cu acest gând și fericit văzându-Vă adunaţi aci, declar ṣe- .. 
dința plenară a secţiunilor deschisă. ' VASILE GOLDIȘ. 


516 


Ovidiu 
Tristia l 5. 


Către un amic, 


Scumpe prieten, ce meriți să fii pomenit printre primii, 
Tu, ce destinul meu crud l'ai socotit ca pe-al tău, 
Tu — mi-amintesc — care mie, buimacului, scumpe, întâiul 
Ai îndrăznit cu al tău grai mângăeri să îmi dai; 
Tu, ce-mi dăduşi cu blândețe povaţa să fin la viaţă, 
Când se 'ncuinbase 'n al meu piept năzuința să mor, 
(Stii doară cui m adresez, deși 'n loc de nume pun semne 
Și recunoşti — sânt convins — binele ce mi-ai făcut, 
Care 'n vecie săpat în inima mea rămânea-va). 
Pentru-a mea viaţă mereu eu îți voi fi 'ndatorat. 
Sufletul meu mai de grabă se va risipi în văzduhuri 
Și pe fierbintele rug trupu-mi va fi pustiit, 
Ca al meu cuget să uite meritu-ți față de mine 
Sau să stingă cândva dragostea ta de amic. 
Zeii să-ți fie prielnici și dee-ți o soartă mai bună, 
Ca vreo nevoe să nai de un străin ajutor. 


Dar dac’ ar fi de-uh:prielnic vânt a mea navă mânată, 
Marele-ţi devotament ar rămânea neştiult. 

Dacă Tezeu n'ar fi mers să înfrunte-a Înfernului ape, 
N'az fi ştiut Piriton preţul amicului său. 

Triste Orest, pe Foceu îl făcură cumplitele tale 
Furii s'ajungă a fi pilda amicului bun, 

Dacă în mâna duşmanilor n'ar fi căzut Eurialus, 
Nisus, prietenul său, n'ar fi ajuns glorios. 


517 


Cum se încearcă — vezi bine — prin flacără galbenul aur, 
Astfel în nenorociri prietenia o 'ncerci, 
Soarta cât timp te ajută şi-ţi râde cu fruntea senină, 
Toţi urmăresc cu alai nevătămatu-ți noroc. 
Când a tunat, fug cu toții şi nu te cunoaşte nici unul 
Dintre acei ce mai ieri fi se 'mbulzeau împrejur. 
Astfel de pilde culese cândva din istorii sirăbune, 
Astăzi se adeveresc prin ale mele restrişti. 
Dintre atâţia prieteni doar voi, vreo doi, trei mai rămâneți; 
Restul, norocului meu, nu mie-mi fură amici. 
Voi, cel puţin, cu atât mai mult m'ajutaţi în restriştea-mi 
Și naufragiului meu dați-mi un țărm liniştit. 
Nu tremurați de-o deşartă frică şi nu aveţi teamă 
Că prin al vost credincios zel supăraţi pe Cezar. 
EI la potrivnici adesea devotamentul cinstit-a, 
Care-i e drag la ai săi şi prețuit la duşmani. 
Pricina mea-i mai uşoară, căci n'am luat arme duşmane, 
Ci am ajuns în exil pentru c'am fost un neghiob. 
Rogu-te deci să veghezi asupra răstriștilor mele, 
Vezi dacă poți micşora ura divinului prinț. 


De-i curios cineva de toate-ale mele păţănii, 
Cere mai mult decât pot împrejurările-a-i da. 
Căci suferit-am atâtea, câte pe cer lucesc stele, 
Câte în praful uscat fire de pulbere sânt. 
Multe din ce am pății, deşi-s întâmplate, fiindcă 
De necrezut vor părea, nu vor găsi crezămâni. 
Trebuie parte din ele cu mine 'mpreună să moară 
Căci în tăcere aş vrea să le cufund, să le 'ngrop. 
Glas de-aş avea neînfrânt şi un piept ca arama mai tare, | 
Dacă o sută de guri, sute de limbi aş avea, 
Tot n'aș putea a le spune pe toate vorbele mele, 
Căci subiectul ar fi peste-ale mele puteri. 
Barzi iscusiţi, deci în loc să cântaţi ce păţit-a Ulise, 
Relele mele-mi cântaţi, căci le-a 'ntrecut pe-ale lui: 
El, pe întinderea mică dintre Pergam şi Itaca, 
A rătăcit navigând ani de-a lungul, în şir ; 
Eu, după ce străbătutl-am mări pe sub zodii străine, 
Soarta mă duse la Geţi şi la sarmaticul golf. 


518 


El a avut credincioşi tovarăşi şi-o oaste supusă ; 
Eu de amicii mei chiar fui părăsit în surghiun: 
El se 'ndrepta bucuros şi biruitor spre-a lui fară ; 
Eu am fugit din a mea patrie 'nvins, surghinuil. 
Nu-mi e locaşu 'n Dulihia, 'n Samos şi nici în Itaca, 
Locuri din cari de lipseşti, nu eşti prea greu osândit. 
Ci-s din cetatea ce vede din vârful colinelor şapte 
Lumea întreagă, sălaș pentru 'mpărat, pentru zei. 
Sdravăn a fost şi deprins cu ori şi ce trude Ulise; 
Eu îs plăpând şi gingaş, fără puteri de-ajuns 
El a trăit ne 'ncetat în mijlocul armelor, luptei ; 
Eu doar cu studiu tihnit fost-am mereu ocupat. 
“Eu fui de-un zeu prigonit şi nimeni nu-mi plânse durea, 
Lui îi venea 'ntr'ajutor Zea Minerva mereu. 
Cum Poseidon, ce domneşte în unde, -i mai mic decât Joe, 
Eu asuprit fui de-un zeu mare, el, de-unul mai mic. 
Unde mai pui c'ale lui pățănii mai mult plăsmuite-s 
lar ale noastre au fost adevărate deplin. 
Apoi'Ulise-a putul să ajungă 'n dorita lui casă 
„Și a atins însfârşii locul pe care-l căta: 
Însă eu fi-voiu lipsit pe veci de a patriei glie 
Dacă mânia Cezar nu şi-o va mai potoli. 


St, Begdechi. 


549 


Etnografia. 


0 disciplină a ştiinţelor naturale. 


România mare se poate considera ca ţara prin excelență 
a inaugurărilor. Am convingerea că, de-ar exista o statistică, 
noi am fi recunoscuţi ca deţinând recordul acestor ceremonii 
oficiale, 


Pe ger ori pe arșiță, pe uscăciune sau pe umezeală, dela 
Nistru pân' la Tisa, se inaugurează, harnic, solemn, cu multe 
discursuri, cu îmbelșugate banchete şi cu nesăcat entuziasm ritual, 
tot soiul de clădiri, de Instituţii, de Statui, de Zidării și mai ales 
nenumărate feluri de Ligi, de Asociaţii, de Societăţi, de Programe 
şi de Proiecte. Cine mai poate număra „primele pietre“ de 
temelie cë s'au sămănat în glia roditoare a patriei noastre și care 
aşteaptă cu răbdarea celor moarte, ca din virtutea constructivă 
a făgăduinţelor inaugurale să răsară miracolul înfăptuirii, 


Ceremoniei de astăzi tot inaugurare i se va zice, dar greşit, 
căci în realitate nu este decât consacrarea oficială a unui or- 
ganism ce şi-a inaugurat existența mai de mult, a unei instituţii, 
care sa arătat plină de viaţă, căci a rezistat bine unei inaniţii 
prelungite, a unui așezământ care este menit să joace în cultura 
noastră naţională un rol de foarte mare însemnătate, 


Nu e vorba deci de a inaugura o făgăduință a stăpânirei 
sau vre-un proiect, cu sau fără program, a unei grupări de 
oameni bine intenţionaţi și optimişti: procedăm astăzi la luarea 
în primire a unei realizări bine pornite, bine conduse și cu cele 
mai prielnice perspective de viitor, dacă i se.vor pune la în- 
demână mijloacele neapărat trebuitoare. 


De aceea, eu, bătrân păţit, sfios și prudent, m'am asociat cu 
toată inima satistacției Domniiilor voastre : ba mai mult. am cerut 


920 


voia să spun şi eu câteva vorbușoare la această binecuvântată 
sărbătoare a culturei, 

Etnografia sau descrierea popoarelor, este o disciplină. 
foarte tânără care abea a început să-și culeagă zestrea de docu- 
mente și observaţii pe care trebuie să se razime ori ce știință. 
Până acum această nouă știință sa mărginit mai numai misiunei 
ei descriptive, considerându-se ca o parte a geografiei omenești 
însărcinată cu înventarierea fenomenelor actuale care constitue 
caracteristicele diferitelor popoare. 


S'ar părea deci că mie naturalistului specialist nu mi-ar fi 
îngăduit să mă amestec în trebușoarele etnograficeșşti. In realitate 
însă am dreptul, măcar în principiu, să am astiel de pretenții, 
căci etnografia trebuie să fie o simplă ramură a etologiei, a 
științei moravurilor, năravurilor și industriilor vieţuitoarelor ani- 
male : ea trebuie deci să fie considerată ca o disciplină a științelor 
naturale și să fie cercetată cu metoadele acestor științi. 


Toate disciplinele științelor naturale au trecut mai întâi 
printr'un stadiu pur descriptiv, ca să zic așa „static“ pentru a-și 
câștiga mai apoi după grea și prelungită muncă caracterul de 
adevărate științe sintetice prin faptul că au aplicat metoadele 
comparative și că au ajuns să privească fenomenele din punctul 
de vedere genealogic, din acel al originei, și din acel al evolu- 
țiunei lor atât în timp cât și spațiu. 

Etnografia se află abia la contactul acestei ere de maturitate 
științifică : majoritatea  etnografiilor chiar nu pricep încă că 
irebuie hotărât să păşească pragul. Cu toate aceste nu încape 
îndoială că etnografia astfel privită și cercetată, se va arăta ca 
cel mai preţios izvor de documentare sigură pentru reconstituirea 
istoriei omenirei primitive. l 

Istoria scrisă ne dă lămuriri, de multe ori nesigure dealmin- 
trelea, despre o perioadă relativ foarte scurtă a trecutului 
omenesc. Archeologia ne dă bune lămuriri, mult mai îndepărtate 
în timp, dar mărginite numai la actele omenești ce s'au întrupat 
în materii trainice. Dar omenirea a avut o mult mai lungă și, 
ori ce sar crede încă, înfloritoare vieţuire în care a folosit 
material peritor. 

Epocele folosirei metalelor, a pietrelor, a oaselor și a lutului 
au fost precedate de epocile folosirei materiilor prime vegetale : 
lemn, frunze, rogojine, panere etc, epoce de care archeologii și 
preistoricii nu ţin nici o seamă 'nu numai pentru că nau rămas 
decât foarte puţine urme din acele vremi atât de îndepărtate, 
dar pentrucă, minune, nici nu le trece prin minte că acea epocă 
ar putea să fi existat! 

Ori, eu sunt convins, că etnografia, stabilită pe baze com- 
parative și istorice, ne poate da multe, foarte multe deslușiri, 


521 


asupra acelor timpuri de pruncie a spițelor omenești. Există în 
adevăr și astăzi neamuri care au păstrat, mai mult sau mai puţin 
neștirbită, moştenirea etnică a celor dintâi alcătuiri ce au strâns, 
în sălașuri permanente familiile răzlețe a spițelor primitive. Există 
actualminte încă în uz, fără îndoială, unelte, îmbrăcăminte, 
podoabe, datine și obiceiuri care sau descoperit și întrebuințat 
în zorii istoriei omenești, când plantele, oasele și pietrile necioplite 
erau singurele materiale folosite ! 

În sarcina etnografiilor cade misiunea atât de importantă, 
de frumoasă, şi totodată de atrăgătoare, de a inventaria și clasa 
mai întâi fenomenele etnice actuale și pornind dela starea pre-. 
zentă de a le constitui fiecăruia istoria devenirei lor trecute, și 
deci de a scrie astfel, obiectiv și sigur multe condeie adevărate, 
astăzi cu desăvârșire tăinuite din vechea cronică a pământului. 

Doresc din suflet ca acești colegi naturaliști să se pue cât 
mai repede pe treabă, căci mi-e acru sufletul de multele povești 
ce istoricii și paleografii au pus, și vai, pun încă în circulație. 
Aceste bazme scoase din izvoarele scrise, ades mărturii false sau 
rău interpretate, constitue o bună parte din doctrinele oficiale, 
protocolare, parlamentare, biurocrătice, didactice, sazetărești şi de 
saloane : în realitate însă ele nu mai au trecere în lumea restrânsă 
a cercetătorilor moderni antropologi, preistorici și etnografi, 

Nu am acum timpul necesar ca să vă dovedesc lămurit 
cele mai sus afirmate, mă simt însă obligat să vă aduc ca pilde 
câteva scurte enunţări care desigur vă vor părea neașteptate și 
semețe dar care nu vor surprinde pe cei ce au cugetat obiectiv 
asupra lor. ae | 

Ceeace se poate numi „civilizaţie populară specific româ- 
nească”. era deja constituită în trăsăturile ei esenţiale probabil 
în epoca neolitică sau, cel maj târziu cred, în epoca bronzului. 
Există gospodării mai izolate în munţii noștri mai ales în Ardeal, 


care sunt înzestrate ca acele din epoca bronzului; sculele și 


mărfurile moderne cumpărate la târg sunt puţine și nu sunt de 
loc neapărat trebuitoare pentru funcționarea acestor așezări. 
Chiar frumosul port românesc, vorbesc de acel primitiv împodobit: 
numai cu linii geometrice ce derivă din crestăturile de lemn, 
acest port zic este moștenit din acele îndepărtate vremi. Desigur 
şi datinele cele mai numeroase își au tot de atunci obârșia, dacă 
n'or fi și mai vechi. 

Gloata poporului nostru s'a închegat de milieniare cam pe, 
toată suprafaţa astăzi românească : nu există încă nici Laiu, nici 
Roma, pe când acest popor își avea alcătuită firea lui proprie și 


gospodăria lui particulară însușiri și industrii care și azi îl disting ? ` 


de celelalte neamuri. Obştia poporului nostru nu e formată din 
coloniştii recenți, biinilienari, ci din vechi băștinași a căror origine 
trebuie căutată poate printre oamenii pietrei șlefuite și desigur 
printre cei ai bronzului, 


522 


R 


Ceeace e adevărat pentru civilizația populară specifică con- 
cretă este adevărat şi pentru datine. S'ar putea că noi Românii 
să fi împrumutat unele obiceiuri dela Romani, dar demonstrația 
sigură a acestei ipoteze nu cred să fie încă făcută pentru vreunul 
cele mai multe datine, însă le-am dobândit fără îndoială din 
vremi când nu erau încă Romani, iar de se găsesc asemănări e 
că și noi Românii ne-am moștenit datinele din aceiași matcă. 

Nu vreau să mai lungesc vorba, căci puţinul ce am spus 
îmi arată în destul gândul și mai lămurește apoi covârșitoarea 
importanță națională și științifică: ce atribui cercetărilor etno- 
grafice serioase, obiective și conduse în spiritul metoadelor 
ştiinţelor naturale, Dar cele ce preced mai fac să răsară și o 
altă față a chestiunei: luțeala cu care gospodăriile, obiceiurile și 
datinile primitive se pierd, mai ales din cauza revoluțiilor etice 
sociale, economice și financiare pricinuite de marele răsboiu! 
Trebuie să ne grăbim să observăm ce mai rămâne de observat, 
să culegem ce mai rămâne de cules, căci mâine poate numai 
urme neînţelese vor rămânea din acele minunate așezări relicte, 
ce sunt martore aproape neschimbate a unui trecut ce numără 
multe zeci de secole, și pe care avem încă marele noroc de a-l 
putea cerceta pe material viu dar și marea răspundere de a nu-l 
lăsa să piară necercetat, 

Să sărbătorim deci cu toată convingerea oportunitatea și 
însemnătatea punerei în deplină funcționare: a Muzeului etno- 
grafic al Ardealului; dar așa făcând, ne mai rămâne o datorie 
și anume să fim recunoscători acelora cari convinși de nevoia 
cercetărilor etnografice și de graba cu care trebuie cules materialul, 
au dat ființă acestei instituţii azi oficial consfințită. Conducătorii 
Fundaţiunei Regele Mihai, Consiliul Muzeal și Directorul Vuia, 
au dat cu această ocazie dovadă de largă prevedere și adâncă 
pricepere științifică, precum și de lăudabil devotament pentru 
binele obștesc ; iar Ministrul Cultelor Lapedatu și-a făcut datoria 
de protector al Culturei cu obicinuita-i decizie și cunoscutui 
spirit gospodăresc. 

Academia mi-a încredințat sarcina onorabilă de a o asocia 
la omagiul ce se aduce astăzi tuturor acestor oameni de ispravă. 

Soarta muzeului etnografic este astăzi asigurată : conducerea 
se găsește în mâini bune și pricepute: urez acestei instituţii 
culturale să primească și dela marele public dovezile de interes 
şi ajutoarele morale și materiale ce merită importanța sa misiune 
naţională și științifică °). 


*) Chvântarea ţinută la inaugurarea Muzeului etnografic al Ardealului 


(17 Iunie 1928.) 
E. RACOVIȚĂ. 


Președintele Academiei Române. 


523 


Asigurările sociale și sindicatele agricole. 


Riscurile agricole produc adevărate dezastre. Lanuri gata să 
fie culese, livezi sau vii pline de rod, grădini gata să aducă bene- 
ficii însemnate, sunt în câteva minute total distruse de o grindină 
puternică, care lasă în urma ei numai jale și pustiu, Animale cari 
erau singurul ajutor în muncă, de care depindea putinţa muncii 
și deci a câștisului, sau animale gata de vânzare sau de tăiere, 
sata să dea profitul ce trebuie să rezulte de pe urma creșterei 
și îngrițirei lor, sunt într'un timp scurt ucise de un accident ne- 
prevăzut sau o boală năpraznică, lăsând pe om cu o pierdere ce 
nu o mai poate repara. Clădiri, cari constituiau adăpostul unei 
familii muncitoare, uneori chiar locul de muncă, cu tot ce se cu- 
prindea în ele, averea greu adunată, uneori cu jertfe și privaţiuni, 
sau. recolte, strânse în locuri de depozit, pot cădea pradă focului 
și în câteva ceasuri mistuite complect de flacări, lăsând pe pose- 
sorii lor săraci, fără adăpost, fără putinţa de a se reface. Și așa 
mai departe, și celelalte calamități agricole: îngheţul, inundația, 
seceta şi chiar accidentul sau moartea care pot lovi pe munci- 
torul agricol, lasă în urma lor dezastre, cari nu mai pot fi repa- 
rate, cari distrug în acelaș timp .cu averea agricultorul, și sufletul 
lui, puterea de rezistență a sa, : 


Descurajarea apoi aduce prăbușirea economiei, și de multe- 
ori chiar părăsirea muncii la câmp, pentru o vieaţă la oraș mai 
săracă, mai grea, dar ceva mai sigură. Starea sufletească a mun- 
citorului de pământ, care așteaptă totul dela cer, care privește 
cu groază norii negri, vântul ce usucă totul în urma lui, sau 
epizotia de care nu-și poate feri vita, este o stare greu de 
suferit. Dacă ea nu totdeauna aduce descurajarea și deci pără-: 
sirea câmpului, aduce de cele mai  multeori: nepăsarea, 
lipsa de avânt în muncă, renunţarea la îmbunătăţirea intreprin- 
derei și a culturii, decăderea agriculturii. Agricultorul, ameninţat 


524 


de toate dezastrele, fără nici o siguranță că va culege roadele 
muncii lui, fără nici o asigurare că nu va primi vreo lovitură. 
care să-i răstoarne toate socotelile -intreprinderei sale, în nepu- 
tință de a-și întemeia intreprinderea pe socoteli precise, nu poate 
fi.un factor de progres în economia naţională — îi va lipsi şi 
voința de muncă, și curajul in intreprindere, și dorinţa de progres. 

Pentru a face din agricultor un intreprinzător activ, născo- 
citor și productiv; pentru a face din agricultor un element de 
progres în economia naţională; pentru a pune pe agricultor la 
adăpostul dezastrului și a feri agricultura de decădere; pentru a. 
putea cere agricultorului îmbunătăţirea intreprinderei sale, progres 
în cultura agricolă și creșterea vitelor şi participarea sa mai activă 
la ridicarea bogățiilor țării, nu este alt mijloc decât de a da agri- 
cultorului liniște sufletească, siguranţă în intreprinderea sa și ga- 
ranţii în păstrarea avutului său. 

Dar liniștea sufletească nu poate fi scoborită în inima agri- 
cultorului; siguranţa în intreprindere nu o va câștiga muncitorul 
de pământ; garanţia păstrării avutului său nu o va avea acesta, 
până ce el nu va fi apărat contra riscurilor agricole, până ce nu 
va fi apărat contra pagubelor nimicitoare. ce rezultă din sinistrele . 
agricole, adică până nu va fi asigurat contra pagubelor ce i le 
pot produce desiănţuirea riscurilor agricole, contra grindinei, 
contra mortalității vitelor, contra focului, contra accidentelor, și 
așa mai departe, contra tuturor primejdiilor cari îl ameninţă. 


Asigurarea preventivă lar ajuta în apărarea contra deslăn- 
țuirii nefericirei: tunurile ar îndepărta norii de grindină; norii 
artificiali de fum ar .apăra viile de îngheț; măsurile sanitare și 
higiena grajdurilor ar îndepărta pericolul epizotiilor sau boalelor 
individuale ; normele de construcție sau echipele de pompieri ar 
micșora riscul de incendiu și ar localiza începuturile de incendii; 
irigaţiile ar îndepărta primejdia secetei; digurile și canalele ar 
împiedica inundarea satelor și şoselelor productive; și așa mai 
departe. 

lar asigurarea reparatoare lar ajuta pe agricultor în des- 
dăunare, în refacerea averii pierdute, dacă primejdia n'a putut fi. 
ocolită și sinistrul a avut loc, Preţul recoltei ar despăgubi pe 
agricultor de pierderea culturei sale din cauza grindinei, inunda- 
ției, sau focului; preţul vitei moarte ar despăgubi pe agricultor 
de paguba suferită prin pierderea ajutorului în muncă, dându-i 
putinţa să și-o înlocuiască, sau lar despăgubi pentru străduințele 
„depuse în creșterea, îngrijirea și îngrășarea vitei destinată tăierei; 
preţul casei distrusă de incendiu ar da putinţa agricultorului să-și 
clădească neîntârziat o alta, și așa mai departe, 

Numai astiel, agricultorul netemându-se că o nefericire i-ar 
răpi într'o clipă întreg rodul muncii lui, că o întâmplare nenoro- 
cită i-ar nimici averea și lar pune în neputinţă de a lucra, că 


525 


un sinistru i-ar răsturna toate socotelile, de cele mai multe-ori 
clădite la limită, el poate numai cu încredere, cu curaj, cu sigu- 
ranţă, cu avânt, el poate să-și întărească și să-și desvolte intre- 
prinderea, să se jertfească și să riște în speranţa unei. reușite, în 
speranța unui rezultat bun. 

Desigur că asigurarea cere şi ea o jertfă, cere plata unor 
prime uneori destul de costisitoare, siguranţa de a nu pierde totul 
cere o cheltuială, o cheltuială de întreținere am putea spune, pe 
care o cere orice lucru. Această nouă cheltuială orice intreprin- 
zător și-o trece bucuros în socotelile sale, oricât de mare ar îi, 
dacă pe ea se sprijină nu numai economic, dar chiar psihologic, 
întreaga intreprindere. Agricultorul știind dela început prețul si- 
nistrelor sale, cari în asigurare nu sunt niciodată corespunzătoare 
preţului lor real decât întrun termen de câţiva ani, el nu imai 
are a calcula cu întâmplarea, sau riscurile, cu elemente aleatorii, 
ci cu elemente sigure, cu valori deplin cunoscute, 


Asigurarea, prima de asigurare, fiind şi ea un post al chel- 
tuielilor generale, al cheltuielilor de producţie, este dela sine în- 
teles că intră în legea profitului, şi deci trebuie supusă și ea 
presiunei de micșorare la care sunt supuse toate cheltuielile de 
producție, pentru micșorarea costului de producţie. Evident că cu 
cât prețul de producție a unui obiect va fi mai mic, iar prețul 
de vânzare al său mai mare, cu atât profitul va fi mai mare și 
intreprinderea mai prosperă. Pentru această prosperitate, pentru 
profit cât mai mare în muncă, și dorinţa agricultorului este ca 
preţul asigurării să fie cât mai mic, 

Aci nu e vorba de siguranţa, care trebuie să fie garantată 
sub orice formă, dar de forma de asigurare care poate oferi asi- 

guraților prețul - de asigurare cel mai mic. Nu e vorba deci de 

preferirea unui asigurător, care oferă asigurarea cu prime mai 
mici, dar care nu dă siguranţa deplină că, în caz de sinistru, își 
va ţine angajamentele, plătind despăgubirile cuvenite. E vorba de 
preferit între forma de asigurare, tot atât de sigure și una și alta, 
care ar oferi, fără gând de concurenţă sau de fraudă, condiţii 
mai avantajoase, 

Marile societăți de asigurare, societăți comerciale, cari își în- 
temeiază intreprinderea și deci câștigul, pe oficiul de asigurător 
pe care îl fac, nu pot totdeauna corespunde intereselor ` agricul- 

' torilor. Asigurarea riscurilor agricole la societățile comerciale costă- 
mult. Și aceasta.nu din cauza dorinței nemăsurate de câștig pe 
care le-ar manifesta societăţile de asigurare, ci fiindcă admini- . 
strarea acestor asigurări costă foarte mult. Cheltuielile de achiziţie, 
de control, de încassare, de estimare a pagubelor, de achitare, 

“sunt cu mult mai mari în riscurile! agricole, împrăștiate pe teritorii 
întinse, decât 'cheltuielile de administraţie în asigurarea riscătilor 
de vieaţă, de cele mái multe-ori mărginită la câteva centre mai 


526 


populate. Deosebit de aceasta, în riscurile agricole autoselecțiunile 
sunt mai posibile și mai numeroase decât în celelalte riscuri. Se 
asigură contra grindinei „proprietarii cari știu că sunt regulat loviți 
de acest flagel. Se asigură contra inundaţiilor sau contra focului 
acei cari sunt expuși unor asemenea riscuri, nu se va asigura un 
proprietar în regiunea dealului contra inundațiilor, sau un pro- 
prietar al unei case izolate, zidite în piatră, cu apă suficientă în 
apropiere, Mai mult, riscurile agricole, și în special riscul mor- 
talităţii vitelor sunt mai supuse ca orice altele influenței voinţii 
omului, simulaţiei, înșelăciunei. Prin urmare, administraţia acestor 
asigurări este scumpă și nesigură, iar scumpetea și nesiguranța 
se resfrâng în calculul primei, 

De multe-ori societăţile comerciale de asigurări refuză să 
facă asigurarea riscurilor agricole și nu se lasă înduplecate decât 
când au prilejul să facă și asigurări de vieață, după cum, în ge- 
neral, băncile mari refuză să facă împrumuturi țărănești, fiindcă 
cheltuielile de administraţie ale acestor împrumuturi și riscurile 
ce le prezintă ele, nu le pot suporta. 


Societăţile mutuale, în special societăţile mutuale mici, cari 
în primul rând urmăresc ajutorul reciproc şi apoi beneficiu, cari 
sunt societăți de persoane, nu de capitaluri, în cari membrii se 
cunosc între ei, știu cât preţuiesc moralmente fiecare, își cunosc 
afacerile şi averea, sunt în altă situație, Societăţile mutuale cari 
au, în general, o administraţie ieftină, cheltuieli de administraţie 
speciale de asigurări deosebit de mici, și nu au riscuri subiective 
de suportat, pot oferi asigurări în condiţii cu mult mai avanta- 
joase decât societăţile comerciale, Societăţile mutuale sunt. în 
măsură să întoarcă subt formă de despăgubire aproape în între- 
gime primele pe cari le-au încassat dela membrii ei. 

Societăţile mutuale, oferind aceleași garanţii de siguranţă, ca 
şi societăţile comerciale, deasemenea ele fiind. în măsură să ia 
asupra lor și riscurile agricole de cari societăţile comerciale nu 
se pot ocupa, în fine, societăţile mutuale, oferind asigurarea 
riscurilor agricole în condiţii cu mult mai avantajoase, uneori cu 
preţ pe jumătate, ca societăţile comerciale, ele sunt cele mai potri- 
vite pentru asigurarea riscurilor agricole, Pentru aceste cuvinte, 
societăţile mutuale sunt folosite aproape pretutindeni, unde este 
organizată asigurarea riscurilor agricole, 

Nu rareori însă, prin mijlocirea sindicatelor agricole, sau 
altor instituţii, societăţile comerciale de- asigurare, pot satisface în 
bune condițiuni interesele agricultorilor. 

Pentru achiziționarea, asigurărilor societăţile comerciale plătesc, 
în procente, sume mari agenţilor. achizitori, uneori cedând chiar 
un sfert din încassările unui exerciţiu. Este natural că, atunci când 
o asociaţie sau o instituție se oferă unei societăți de asigurare de 
a-i face serviciul de achizitor între membrii ei — pe această 


927 


cale societatea achiziționând nu numai o clientelă mai numeroasă, 
dar chiar mai sigură — asiguraţii, sau asociaţia lor să capete 
condițiuni mai avantajoase. 

Sindicatele agricole române, Casa Rurală, și chiar Centtala 
Băncilor Populare, au înlesnit de multe-ori membrilor săi inter- 
mediul folositor pe lângă societăţile de asigurare comerciale. 

În alte ţări, şi în special în Franţa, intervenția sindicatelor | 
“agricole ca intermediare între membrii lor și societăţile comer- 
ciale, sau chiar ca agente ale acelor societăți, a fost mult mai 
activă. Această soluţie a fost ani de zile folosită în mare măsură 
şi numeroase și importante contracte încheiate între sindicate. și 
societăţi de asigurare ofereau agricultorilor francezi sindicalizați 
asigurări agricole în condiţii foarte favorabile, Această inter- 
venţie binefăcătoare a sindicatelor agricole a fost posibilă și 
mai folosită în streinătate. decât la noi, fiindcă numărul mare. de 
societăţi de asigurare și concurenţa dintre ele, făcea binevenit şi 
`- dorit intermediul unei asociaţii numeroase și serioase.!) 

Astăzi însă şi avantajele acestor contracte cad în faţa orga- 
nizării asigurărilor agricole prin mutuale mici. 

Sindicatele agricole franceze întemeiate în puterea legei din 
21 Martie 1884 — care introducea pentru prima oară în economia 


rurală cuvântul de sindicat — și apoi consacrate prin legea din 


12 Martie 1920, au creat în jurul lor case de asigurare mutuale, 
girate și administrate gratuit și fără beneficii, cari s'au dovedit. 
deosebit de utile şi că vor căpăta o desvoltare nebănuită în viitor, 
Au creiat astfel case de asigurare contra riscurilor agricole de 
incendiu, de accidente și de mortalitate a vitelor, de îngheţ și 
grindină, de accidente și de- moarte a muncitorilor de pământ, 
Sindicatele au folosit în această operă a lor legea din 4 Iulie 
1900, numită legea Viger, care scutește mutualele agricole de 
obligaţiile puse prin legile mai vechi, ca cele din 24 Iulie 1867 
și 22 lanuarie 1868. Organizarea acestor asigurări mutuale se 
aseamănă mult cu aceea a cooperativelor de credit, bazându-se . 
în primul rând pe mutuale locale, restrânse, în care onorabilitatea 
fiecăruia e cunoscută și controlul e ușor de făcut, apoi pe case 
de reasigurare regionale, pentru compensarea riscurilor prea grele- 
şi, în fine, pe o casă naţională de reasigurare?.) 

Legea Viger sancţionează asistența legală a micilor mutuale 
pentru asigurarea diferitelor riscuri agricole, administrate și girate- 
gratuit de către membrii lor.*) 


1) A. Lecomte : Les associations agricoles professionelles et mutuelles.. 
Paris pg. 248—249. 

G. E. Asigurările mutuale agricole, București, 1915, pg. 128—129. 

2) M. Augé-Laribé. Syndicats et coopératives agricoles. Paris, 1926. 
pé 1711—72. , 

3) A. Lecomte, loc. cit. pg. 249—250. 


528 


Articolul prim și unic al acestei legi sună astfel: 


„Societăţile sau casele de asigurări mutuale agricole cari 
sunt girate și administrate în mod gratuit, cari n'au în vedere şi 
cari, în fapt, nu realizează niciun beneficiu, sunt scutite de forma- 
lităţile prescrise de legea din 24 Iulie 1867 și decretul din 
28 lanuarie 1868 privitoare la societăţile de asigurare. 


„Ele se vor putea constitui supunându-se prescripțiilor legii 
din 21 Martie 1884 asupra sindicatelor profesionale. 


„Societăţile sau casele de asigurări mutuale agricole astfel 
creiate vor fi scutite de toate taxele de timbru și înregistrare 
altele decât taxa de timbru de 10 centime prevăzută“. 


Această ultimă taxă percepându-se în acel timp pentru orice 
mișcare de fond superioară a 10 franci, sau raportându-se la o 
datorie mai mare de 10 franci. 


Legea Viger a fost complectată în 25 Iulie 1900 cuo circu- 
lară a direcției generale a înregistrării, prin care se lămureau 
amănuntele scutirei de impozite. Se scuteau astfel de impozite 
convențiile de asociație; aderările la statute sau contracte de 
asigurare, actele făcute cu prilejul sinistrelor, cum sunt: numirea 
experţilor, procesele verbale de expertiză, regulările indemnității 
cari nu conţineau liberarea, și în general toate acteic relative la 
constituirea societăților sau caselor mutuale și la gestiunea lor, 
chiar când aceste acte constatau transmisiuni de bunuri, mobile 
sau imobile, într'un cuvânt toate actele de administrare a asigu- 
rării cari sunt greu impuse în asigurările comerciale. Se scuteau, 
de asemenea, societăţile mici mutuale, cari făceau asigurări agri- 
cole și erau administrate în chip gratuit, de către administratori 
şi directori membri ai societăţii, cu excepţia a unor mici functio- 
nari de biurou salariaţi, de toate obligaţiile de sediu, de instalaţie, 
de conducere, de funcționare, de înregistrare a afacerilor, de viză 
și de control din partea autorităţilor financiare, impuse societăţilor 
de asigurare comerciale, pentru urmărirea taxelor de timbru și 
inregistrare cuvenite. 


Desigur foloasele pe cari le aduce micilor mutuale agricole 
legea Viger sunt deosebit de importante, nu humai pentru scutirea 
de însemnate impozite, mult sporite încă acum după războiu, 
dar pentru ușurința funcționării lor. 


În bugetul Ministerului de agricultură francez sunt prevăzute 
importante sume pentru ajutorarea agricultorilor sinistraţi și cari 
sunt căzuţi în situaţia de a apela la ajutorul public. Aceste sume 
cu toate că îngreuiază simţitor bugetul acelui Minister, sunt ne- 
îndestulătoare pentru acoperirea tuturor pagubelor provenite din 
riscurile agricole, totdeauna de natură a pune pe sinistraţi în situ- 
ația umilitoare de a apela la ajutorul public. Ele nu reprezintă 


929 2 


decât maximum cinci la sută din totalul pierderilor, ceeace este 
cu totul neîndestulător pentru scopul pe care ele îl urmăresc!), 


In faţa străduinţei remarcabile a mutualităţilor agricole și a 
serviciilor economice și sociale pe cari le împlinesc, Ministerul de 
agricultură francez a găsit de datoria sa, ca alături de aceste sume 
destinate ajutorării celor în lipsă, să înscrie un credit pentru sub- 
venţionarea societăților mici mutuale pentru asigurările agricole, 
Ministerul a socotit că sprijinul Statului, prin scutiri de impozite, 
pe care îl dădea micilor mutuale agricole, era neînsemnat față de 
serviciile pe cari acestea le aduceau Statului, organizând preve- 
derea și ajutorul reciproc, și scutindu-l pe el de a încerca să re- 
pare dezastrele sinistrelor agricole, ajutând pe cei greu loviți. Inainte 
de războiu, începând cu 1898, în bugetul general al fiecărui an a 
fost înscrisă suma de 500,000 franci cel puțin, pentru subvenţio- 
narea micei mutualități agricole, pentru asigurarea contra mortali- 
tății vitelor, a grindinii și a incendiilor, 

Dacă nu puiem spune că graţie acestei subvenţii numărul 
mutualelor mici a crescut considerabil, fapt care se datorește, de 
sigur, în primul rând, imensei necesităţi a asigurărilor agricole, dar, 
fără îndoială, atitudinea binevoitoare și încurajatoare a autorităților 
a ajutat nespus de mult desvoltării acestor mutualități. 


Din raportul ministrului de agricultură făcut în 27 Martie 1906 
președintelui republicei franceze, se poate deduce modul binefă- 
cător și inteligent în care sau acordat subvenţiile Statului. Aceste 
u sunt de două feluri: 


; „Subvenţia de întemeiare, care se acordă oricărèi societăți, 
care se creiază, ținându-se socoteală de numărul membrilor lor, 
de întinderea acțiunei lor și de cifra capitalului asigurat. Ea nu 
este nici odată mai mică de 500 franci și permite societăților noui 
nu numai să acopere cheltuielile lor de peer în general mici, 
dar chiar de a-și constitui un fond de rezervă“ 


2. „Subvenţia acordată societăţilor în elină A iti o ai cari 
au suferit în cursul anului precedent pierderi excepționale, în 
scopul de a le ajuta să-și reconstituie fondul lor de rezervă la 
care au trebuit să facă apel pentru plata îndemnităţilor statutare, 
Această subvenție este calculată în proporţie cu pierderile suferite, 
ținându- -se cont de importanţa societății, de numărul membrilor și 
mai ales cu sforțările contributive ale mutualiștilor, adică cu mă-” 
rimea primei sau cotizației lor. Cuantumul acestei alocaţii esfe 
determinat cu ajutorul unei tabele fără a putea fi vreodată in- 
ferior sumei de 100 franci“, 


Ajutate de sprijinul întreg al autorităţilor și ușurându-li-se 


1) A. Lecomte, loc. cit. pag. 253. 


530 


la maximum formalităţile legale de întemeiere.!) mutualitatea agri- 
colă franceză a luat un mare avânt. 


De unde în 1898 erau 1400 de mici mutuale agricole, in 
1907 erau 7000, iar la începutul anului 1925 2) erau 16584 și anume: 


1091 societăţi de asigurări mutuale contra mortalităţii vitelor ; 


5133 A E ȘI contra incendiilor agricole ; 
77 ʻ „ reasigurare contra mortalității vitelor ; 
43 P “i i „incendiilor agricole; 
14 si „ asigurare contra grindinei ; 

3581 j „ contra accidentelor agricole ; 
45 G „ reasigurare contra accidentelor agricole. 


In cele 7091 societăţi de asigurări mutuale contra mortalității 
vitelor sunt înscriși 335.922 agricultori, şi ele asigură un capital în 
valoare de 1,690,213.077 franci. 


In cele 5733 societăţi de asigurări mutuale contra focului 
sunt înscriși 202.693 agricultori, și ele asigură un capital în va- 
loare de 5,482,044.439 franci. 


Din numărul efectiv al aderenţilor se deduce că locul de 
desvoltare al mutualităţii franceze este încă întins, și mișcarea mu- 
tuală agricolă poate căpăta o desvoltare cu mult mai mare decât 
cea de astăzi, 


Asigurarea contra grindinei merge mai greu, fiindcă greutățile 
de început la această asigurare sunt greu de învins, 


Scopul sindicatelor agricole este apărarea intereselor culti- 
vatorilor, și cum organizarea asigurărilor agricole este unul din 
interesele primordiale ale lor, sindicatele agricole sunt chemate să 
joace un rol însemnat în această organizare. Prin ființa lor, ca 
asociație a cultivatorilor de pământ, — locală, de cele mai de 
multe ori — sindicatele agricole grupează pe toți acei cari au 
interese de asiguraţi agricoli, dă cultivatorilor de pământ, asociaţi 
în vederea apărării intereselor lor agricole, putinţa de a se găsi 
impreună cu o mutualitate, satisfăcând astfel întâia condiţie pentru 
organizarea oricărei asigurări, 


În sindicate, cultivatorii agricoli au prilejul să se cunoască 
bine între ei, atât ca moralitate, cât și ca putere economică. In 
ele, membrii, conveţuind în acelaș loc, se cunosc reciproc, știu 
ce preț se poate pune pe cinstea fiecăruia, care este averea fie- 
căruia, ce necesități economice are şi cum şi le poate îndeplini. 


1) Întermeiarea unei societăţi mutuale cere o simplă adunare generală care 
să stabilească şi să aleagă un Consiliu de administraţie franceză cu drepturi 
civile și politice. Statutele depuse în duplu exemplar, împreună cu lista mem- 
brilor biuroului, la primăria comunei, dau dreptul, în schimbul unei recipise de 
primire din partea primarului, la funcţionarea societăţii. 


2) M. Augé-Laribé, op. cit. pg. 98. „Journal Officiel“, Paris 11. VIL 1926. 


531 - 2* 


Sindicatele oferă a doua bună condiţie pentru organizarea asigu- 
rărilor agricole: controlul reciproc în asigurare, 


Apoi sindicatele sunt înlănțuite într'o organizare centralistă. 
cu uniuni pe regiuni și apoi pe ţară. Această înlănțuire oferă a 
treia condiţie pentru organizarea asigurărilor: putinţa reasigurării, 


Evident că orice asociaţie țărănească, locală și cuprinsă _ 


într'un sistem centralizat de federale și uniuni, poate juca acelaș 
rol, de pildă banca populară sau cooperaţia de consum, însă nici- 
odată asigurarea agricolă nu va fi bine organizată, când ea va îi 
un scop secundar în asociaţii în care scopul primordial economic 
e altul: schimbul, consumul sau producţia. Asigurarea agricolă. 
se poate organiza pe lângă o asociaţie țărănească, însă cu orga- 
nizaţie destinată, ca mutualitate liberă, astfel ca scopul său, în 
primul rând social, să nu fie aservit unui alt scop, în primul rând. 
economic, 


Scopul de a alipi asigurarea agricolă de o asociaţie ţără-. 


nească locală, răspândită în mici asociaţii locale, și legate în fede- 
rale regionale, apoi în uniuni naţionale, sau case centrale, nu. 


este altul decât a se servi de administraţia acelei asociaţii, la 


nevoie și de capitalurile acesteia, pentru ca cheltuielile de admi- 
nistrație ale asigurării să fie cât se poate mai reduse şi asigu- 
rarea cât mai ieftină. 


Oricare ar fi însă asigurarea agricolă căreia i se alipește 


organizarea asigurărilor agricole, ea nu poate fi o bază îndestu- 
litoare dacă puterea ei nu este destul de întinsă, adică dacă nu 
are un număr suficient de membri. Unul din principiile prim- 
ordiale ale asigurării este existenţa unui număr destul de mare 
de asiguraţi, care să constituie o mutualitate destul de mare 
pentru a da putinţa aplicării legii numerilor mari în producerea 
sinistrelor și repartiția pagubelor rezultate din acestea. 


În organizaţii reduse. acumularea riscurilor face cu neputinţă 
organizarea îndestulătoare a asigurărilor și satisfacerea tuturor 
intereselor.  Neputinţa despăgubirei apoi, nu este un îndemn. 
pentru înscrierea de noui membri în mutuală, și organizarea 
asigurării merge repede la lichidare. 

Prin urmare pentru o bună reușită ar trebui ca sindicatele 
agricole să cuprindă un număr mare de cultivatori de pământ 


sindicalişti, și un număr mare dintre aceștia să voiască să con- 


stituie o mutuală pentru asigurările agricole. 


Sindicatele nu sunt instituţii obligatorii. Cultivatorii de pă- 


mânt nu sunt obligaţi să facă parte dintr'un sindicat agricol, cu. 
atât mai puţin ei pot fi obligaţi de a intra întro mutualitate: 
agricolă pentru organizarea diferitelor riscuri, Deasemenea, sin- 
dicatele nu pot fi obligate să primească ca membri pe ori cine; 
şi nici mutualele șă ia asupra lor orice riscuri. Obligaţia duce la. 


532 


aibi cae ee 


neselecționare, sau, mai ales, la selecționare individuală, în acest 
caz organizarea asigurărilor agricole prin sindicate devine foarte 
dificilă, sindicatele sunt silite sau să plătească indemnizaţii neîn- 
destulătoare, sau să perceapă prime prea mari, oferind, în ambele 
cazuri, condițiuni inferioare celor oferite de societăţile de asigu- 
rare comercială și serviciile lor devin inutile, In fine, oricât ar 
fi de solidari sindicaliștii între ei, oricât de puternic le-ar fi simţul 
solidarităţii, prime uniforme, în acest sistem liber, ar fi greu de 
impus. Cum ar putea fi convins un membru liber al sindicatului 
agricol să plătească o primă mai mare decât acea cuvenită ris- 
cului lui. pentru a acoperi astiel, o parte din riscurile mai mari, 
ai altor sindicalişti, din alte regiuni, mai supuse riscurilor agricole 
ca celelalte. Dar dacă primele nu sunt uniforme, unii cultivatori 
trebuie să fie atât de impuși încât asigurarea prin sindicat nu-și 
mai ajunge scopul. De aici o nouă serie de dificultăți ce se pune 
în cale organizării asigurărilor agricole prin sindicate.) 

Aceste dificultăți au o întreită consecinţă, și anume: asigu- 
rările agricole sunt împiedicate în desvoltarea lor; ideia micii 
mutualităţi agricole e compromisă, și în fine însăș instituția sindi- 
catului agricol este compromisă, A 

Nu este în interesul sindicatului să se transforme întro 
intreprindere de asigurare, Această instituție nu are nici organi- 
zarea cuvenită, nici personalul necesar pentru o asemenea grea 
acțiune, Sindicatul agricol nu poate reuși în această chestiune, 
cum na reușit deplin ca intermediar sau agent de asigurare, 
fiindcă nici el nu poate oferi societăților miile de asiguraţi pe cari 
le spera, nici societățile nu pot oferi condiţiunile favorabile cari 
se așteptau dela ele, 


Organizarea asigurărilor agricole trebuie să fie deci o orga- 
nizație deosebită, autonomă, care să găsească numai sprijin în 
sindicatele agricole, sau în oricare alte asociaţii agricole, 


N. GHIULEA. 


1) G. Armand. L'assurance agricole en France. Paris, 1900 pag. 385. 


933 


Elegia lui Nicolae Valahul la mormântul 
lui Erasm de Roterdam. 


Ingrijorat călător, dacă vrei ca să ştii a cui oase 
Lespedea rece de-aici le-adăposteşte, te rog: 
Mersul grăbit iți opreşte şi-ascultă a mea tânguire. 

Dacă opreșşti al tău pas, tu vei afla ce doreşti. 
Cum socotesc, auzil-ai de dumnezeescul Erasmus, 
Căci în al nost univers nimeni nu fu mai vestit. 
Derăpănatul său trup odihneşte-n mormântul acesta 
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit. 
Incă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea 
Sa minunată la toți oamenii cei renumiți. 
Când inflorita etate tânără trupu-i ajunge, 
S'a arătat pe deplin geniul duhului său. 
Harnica lui tinerețe neîncetatului studiu 
Fu închinată, când el Biblia tot cerceta. 
Când a crescut înfeleptu-i cuget şi-ajunse fom matur, 
În univers ca o stea fără pereche luci. 

Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrânețea, în lume 
N'a mai putut încăpea geniul său strălucit. 
Anii târzii, ce 'ndeobşte slăbesc ale minţii podoabe, 

Lui îi spori şi mai mult rodnicul minţii belşug. 
Să mai înșirui pe rând însuşirile sale alese ? 

Nimeni în stare nu e să le înnurmere, cred. 
Căci după cum birueşte soarele stelele toate, 

Astfel şi el pe ceilalți toți învăţaţi i-a 'ntrecui. 


531 


Viaţa întreagă îi fuse atâta de neprihănită, 
Că îl poți lua însuşi tu ca fericit îndreptar. 
Despre aceasta ne dau mărturii credincioase a' sale 
Opere ce-au izvorât dintr'un cucernic talent. 


Ele redau neclintita-i credință şi firea-i curată. 


Chipu-i, ce parcă e viu, și trăsăturile lui: 
Ele ne-arată și drumul cel drept în spre culmile 'nalte 
Ale stelatului cer ce-i pregătit celor buni. 
lar dacă vrei ca să ştii de ce 'nlăcrămaţi mi-s obrajii 
Inrouraţi, să m'asculți — rogu-te — încă puțin : 
Când Impăratu”) 'nvingea pe Iberi în spre Soare-apune 
Carol ce este stăpân pe Universul întreg — 
lar generoasa lui soră domnea în Brabant şi în Flandra, 
Ocârmuind in chip drept prin înțeleptul ei sfat: 
Sta credinciosul Erasm în orașul ce-i zic Basilea, 
Care un nume şi luă după al său împărat. 
Sufletul nostru era înfrățit prin virtuţi şi credință 
Ce ne 'ndemnau a trăi şi a muri la un loc. 
Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea 
Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi. 
Insăşi Regina a fost cuprinsă de-o vie 'nclinare 
După acest învățat însuși de cer înzestrat. 
Ea de dorință ardea să-l vadă aici pe Erasmus 
Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând. 
Deci fu plăcută la toţi scrisoarea prin care pe dânsul 
Il îndemnam a veni, tot stăruind ne 'ncetat. 
Tocmai îmi făgădui-se prin multe scrisori c'o să vină 
Și mă vestea tot mereu că va porni în curând. 
Ba 'mi şi scrisese cu propria-i mână mai multe dorințe 
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaş. 
Tocmai se şi pregătea să vie să-şi vadă iubita 
Tara, prietenii scumpi şi părintescul cămin. 
Insă pismaşa Lachesis a rupt urzilura sortită, 
lară în mâna-i luă Atropos firul tăiat. 
lată de ce nu putu Erasm să-și plinească dorința : 
«Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu. 
lată de ce, sfâșial de chinuri cumplite, tristeţii 
Pradă sânt azi tocmai eu, ce pe 'nlristaţi mângâiarn. 


*) Carol Quintul. 


539 


Fi-va notată c'o piatră cernită deci ziua de astăzi 
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi. 
Scrieți dar, ceată sfințită a barzilor, o triste distipuri, 

Plângeți, o Muze, iar voi, Graţii, bociţi pe cel dus, 
Căci răposat-a bătrânul Erasm, de-a părinților noştri 
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi. 
Ce fericit-aş fi fost dacă soaria-mi dedea 'ngăduința 
Incă de vie să văd fața amicului scump ! 
Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare, 
Cu ne 'nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc, 
Când Ursitoarele triste urzeala o es și o tae 
Deopotrivă la toți, și renumiţi, şi umili ? 

Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă 
Nimeni decât când îi e ceasul de sorți hotărât. 
Deci, cetitor, ce te îndrepţi spre mormântul acesta, o vorbă, 

Cea de pe urmă, să-i spui astfel cu gândul blajin : 
Bunul rămas eu pe veci, îți doresc, o ilustre Erasmus, 
Care de:acum ai trecut printre bărbaţii cereşti. 


Din latineşte de Sf. Bezdechi. 


DD ll 


NB. In scrisoarea trimeasă din Bruxelles lui Franciscus Cronevaldius, în 
„16 Sept. 1536, cu rugămintea de a o corecta. (V. M. H. H. Diplom. Tom. XXV 
p. 582—4). 


536 


Monumente de artă din Cehoslovaeia.”) 


1. DOMUL SF. VIT IN PRAGA. 


Edificat incepând cu anul 1344 de Matthieu d'Arras, Peter Parler și urmaşi. 
Grandios monument, în stil gotic. 


*) In legătură cu articolul despre arta cehoslovacă a dlui C. Petranu, 
publicat in Nr-ul 4 al revistei, din anul acesta. 


537 


Dela Românii transnistrieni. 


In vara anului 1947, când armata germană a început marea 
ofensivă dela Mărășești, autoritățile Regatului român au crezut de 
necesar să pună la adăpost sutele de familii românești, refugiate 
din Ardeal și în parte din Bucovina, odată cu retragerea arma- 
telor române. Refugiații au fost concentrați la lași, de unde ni: 
sau pus la îndemână trenuri directe cari să ne ducă până la lo- 
calităţile din Rusia, unde eram să fim adăpostiţi. | 

Un convoiu a luat direcţia Chersonului, altul s'a îndreptat 
spre Nord-Est, în direcţia Elisavetgradului. In linie aeriană dela 
lași la FElisavetgrad sunt aproximativ 400 Km. Convoiul din care 
făceam parte și eu avea destinaţia din urmă. Nu însuși orașul Elisa- 
vetgrad, ci două comune din apropierea lui: Vișca și Orostaia- 
Gruscaia, având ca gară ultimă, 10 Km. dincoace de Elisavetgrad, 
Şestakovca. l 

Elisavetgradul dela lași e în direcție nord-estică, cu bună: 
înclinare spre Est, și e așezat aproape de granița sud-estică a po- * 
dișului Podoliei, cam la un sfert al căii ferate dela Balta Harcov. 

Ținutul e de stepă. In mersul domol al trenului de marfă 
în care călătoream, deși podișul e plan cât vezi cu ochii, — 
aveam mereu impresia că suntem pe o culme, Satele se zăreau 
rar, la distanțe mari. Mai târziu am înţeles această lipsă care 
dădea impresia unui ținut puţin populat, deşi pământul era muncit. 
Satele s2 cuibăresc aproape toate, nevăzute în câte-o afundătură, 
ca o căldare uriașe între povârnișurile podișului 

Pedestru simţi înclinările terenului mai ușor decât din aler- 
garea trenului și pornind din gara Șestakovca spre satul Oros- 
caia sau Gruscaia, ne-am trezit urcând vreo cinci-șase Km. până 
la culmea din care am zărit comuna. 

Insăși culmea e un nou podiș cu inclinări domoale, care se 
scurg ușor, din toate părţile spre sat. La întâia privire satul pare 
rotund, pe şesul din fundul căldării. 


938 


2. BUSTUL LUI CAROL IV. 


Dela triforiul domului sf. Vit, comandatarul domului, 
busturi-portrete realistice. Sfârşitul sec, XIV, 


Unul din primele 


Li 


539 


Poţi călători zile de-arândul fără să zăreșii o pădure, ca pe * 

orice stepă. Pământul e negru și gras, foarte roditor, Din arătură 
și srapă rămâne un pământ mai mărunţit decât la noi straturile 
prin grădină. La suprafața arăturii se așază ca un praf fin pe 
care-l ridică vântul. Tot astfel pe drumuri, când e umblare multă, 
ești învăluit de asemenea de un prav negru. 
Spun când e umblare mai multă, pentrucă drumurile chiar 
şi cele de pe hotar, deci drumurile comunale, sunt foarte largi, 
și locuitorilor de-acolo le par și așa prea strâmte, așa că o iau 
razna peste hotar pe unde le pare drumul mai scurt. 

Căile cari duc în sat, de lărgime considerabilă, sunt de 
obiceiu înțelenite, plire de troscăţel, numai prin mijloc e umblare, 
până se strică, pe urmă abat la dreapta ori la stănga, și drumul 
mâncat de osăși se înţeleneşte la rândul lui. 

Când bate vântul, — de adiat adie aproape fără întrerupere 
dela nord-est și uneori chiar în mijlocul verii, destul de tăios, — 
când bate vântul ori alergi cu căruța în goană după câteva zile 
de secetă, nu ai ce face cu straie albe. Pravul negru te copleșește, 
Poate aici e de căutat motivul că locuitorii din partea locului, 
chiar românii, poartă cămașa colorată, şi peste tot îmbrăcămintea 
închisă, 

Pășunea din comuna Oroscaia era săracă în August când 
sosirăm noi. Recolta era însă îmbelșugată și ogoarele înegreau până 
în depărtări fără fir de buruiană. Aveai impresia că arătura e 
răscoaptă, presărată la suprafață cu prav negru. 


+ 


Comunele din jurul Elisavetgradului sunt sate mari. Gruscaia 
cu 7—8 mii locuitori, Vișca cu 12—13 mii locuitori. Pe lângă 
faptul pomenit mai înainte că sunt așezate în adâncăturile tere- - 
nului, și mărimea lor esplică împrejurarea că nu se văd decât la 
mari distanțe: sunt rare. Gruscaia e sat curat moldovenesc, Vișca 
amestecat. 

Il descriu pe cel dintâiu unde mi-a fost dat să petrec până 
la mijlocul lui Octomvrie. 

Văzut și din depărtare și după-ce ai intrat în el, îți lasă im- 
presia unei așezări de oameni bine situați materialicește. Uliţele 
cele principale, cele mai multe, sunt tot așa, dacă nu și mai largi, 
decât drumurile de pe hotar. Toscăţelul verde și gras crește în 
toată voia, De-o parte şi de alta strălucesc casele cu ogrăzile, în 
fund cu clădirile economice. Ogrăzile și grădinile sunt mijlocii, te- 
renul din fundul căldării trebuind să cuprindă atâtea așezări 
omenești. 

Stradele principale pornesc, ca într'o rază, din centrul sa- 
tului, lar centrul e un lac, un tău artificial, hrănit din apele ploii, 
din păraele ce se scurg de pe coastele dulce înclinate. 

La rândul său lacul hrănește moara satului, moara de apă; 


540 


3, TURNUL DE INTRARE 


dela podul lui Carol IV, în Praga. Sec. XIV, term. sec. XV. Cel mai 


decorat turn european din timpul acesta. 
* 


541 


sunt multe mori de vânt după care apele sunt prinse din nou, 
în tăuri mai mici, Digurile care opresc apele sunt cele străvechi: 
umplături de nuele și mai ales de gunoi, Când treci mai întâi 
peste ele ai impresia că te cufunzi, că întregul dig e plutitor. 

Apa de beut și de adăpat vitele se scoate din fântâni adânci, 
prevăzute toate cu roate în jurul fusului cărora se înfășoară funia 
de cele mai multe ori lanţul de care e legată găleata. Apa e 
bună de beut. 

Stradele sunt drepte, aliniate, și așezările gospodărești pre- 
zintă uniformitatea caracteristică satelor noastre, Aproape toate 
sunt coperite cu pae, frumos retezate la streșini, iar în vârf c'o 
împletitură, o răsucitură a paelor care contribue la buna estetică 
a coperișului. Nicăiri nu se vede coperișul de mântuială, încă- 
lecat de pari. 

Unde și unde răsare și câte un acoperiș de tinichea, de 
tablă. Toate suni noui, arătând că obiceiul e proaspăt. 

Casele sunt clădite din vălătuci, un fel de bulgări paralelipi- 
pezi, sau cărămidă bine uscată dar nearsă. Pereţii sunt drepți, 
văruiți în alb, proaspăt, curat, așa că locuinţele omenești nici nu 
se pot deosebi de cele clădite din cărămidă arsă. 

Plafonul e de obiceiu mai înalt decât la casele noastre tă- 
răneşti și e din grinzi de brad, — rareori, la casele coperiie cu 
tinichea, platonul e tencuit, 

Impărțirea casei e cea obişnuită aproape în toate ţinuturile 
locuite de români. Spre stradă e „casa dinnainte“ adecă de gală, 
cea mai spațioasă, mai frumoasă, mai bogat împodobită. E li- 
pită cu lut, presărată cu năsip, ca și în odăile corespunzătoare a 
caselor ţărăneşti dela noi. Mai rar sunt podite. 

Aici, într'un colţ al peretului fruntal de către stradă e 
icoana Maicii Domnului, mai des sfântul Nicolae, cu candela de- 
desubt, candela ce se aprinde din preseara serbătorilor și Sâm- 
betele seara. Întreg păretele e impodobit cu icoane de-o subme- 
diocră execuţie tehnică, 

Lângă peretele din dreapta e „patul cel mare”, exact cum 
îl cunoaștem la românii de pe Târnave, Mureș, Secaş, și aproape 
de pretutindenea din Ardeal, — unde obiceiurile vechi sunt incă 
păstrate. Un stativ de lemn, la înălțime cam de 1.50 m. acoperit 
cu serii de ţesături și covoare, cari ajung, cel dintâi până la pă- 
mânt, următoarele cu câte-o palmă mai sus. — Deasupra sunt . 
două-trei rânduri de perini, uneori și mai multe, ajungând aproape 
până la grindă. Îndată lângă pat, tot lângă peretele din dreapta 
e tradiționala ladă de zestre, unde nevasta își păstrează în primul 
rând hainele ei. 

Dar împrejurul pereţilor sunt laviţele, cele mai multe neco- 
lorate, de brad. Scaune une ori două, și în fruntea casei, lângă 
peretele frontal, masa acoperită cu ţesături. 


342 


ES 


4, CASTELUL KARLSTEIN 


lângă Praga. Fondat în 1348 de Carol IV, a servit ca loc de păstrare a coroanei, bijuteriilor 
și relicviilor. In interior se găsesc picturi valoroase din sec. XIV, de măiestrii Wurmser, 
Teodoric, Toma din Modena etc. 


Ceeace deosebește această odae de gală de cea corăspun- 
zătoare din casele țărănești dela noi, este cuptorul enorm, cămi- 
ninul, care ocupă cel puţin t/s din suprafaţa odăii. 

E un sistem de cămin pe care, în forma aceasta, nu l-am 
văzut nicăiri. E construit pentru încălzitul cu pae în așa ʻe! că 
flacăra e purtată prin diferite coridoare și cotituri câţiva metri. 
Vatra e imprejur până la cei doi păreţi, între cari e clădit, și 
vatra aceasta întreagă e coperișul acestor fel de coridoare. Dea- 
supra vetrei se ridică în formă pătrată clădirea cuptorului, faţa 
de de-asupra slujește ca loc de dormit. 


Pe la începutul lui Noemvrie când se pusese frigul am în- 
cercat puterea lui de încălzire, și am rămas uimiți cât de repede 
şi bine se încălzeşte întreg cu câteva braţe de pae. 

Afară de odaia dinnainte locuinţele moldovenilor din 
Gruscaia au, aproape toate, încă două așezate în lungime, una 
după alta. Cum e tipul general al casei româneşti dela ţară. Din 
camera de gală treci în tindă, cea mai mică dintre cele trei ca- 
mere, unde se prânzește și se cinează în zilele de vară, și se țin 
diferite obiecte. E puţin mobilată. Chiar măsuța mică, foarte joasă, 
la care se mânâncă nu e păstrată aici ci în camera de către 
curte și e scoasă numai până au trebuință de ea. 


Odaia a treia, cea de către curte, cu ferestri în doi pereți, 
e mai mare, Din ea se poate supraveghia ograda și grădina, aca- 
returile economice din curte. E camera propriu zis de locuit, Fa- 
milia nu folosește odaea de gală decât la sărbători mari şi când 
au oaspeți. 

Odaia de locuit e foarte simplă, aproape sărăcios mobiliată,, 
In ea tronează căminul care este combinat și cu cuptorul de pâne, 
de-o construcţie superioară. Nu se pomenește ca acest cuptor să 
scoată fum în casă. Căminul, deasupra, oferă și aici locul obișnuit 


de dormit, mai ales pentru copii și bătrâni. In cameră toată mo~ ` 


bila se reduce la câteva laviţe, scaune scunde, rar se află aici 
icoane, Țesături covoare nu ţin aici. 


Ceeace surprinde intrând în ogradă este abundența clădirilor 
economice. Grajdul și şura, ca și coteţul pentru grăsuni nu lip- 
sește de nicăiri. In plus întâlneşti în cele mai multe ogrăzi şo- 
proane, diferite adăposturi pentru uneltele economice, pentru fân, 
pleavă etc. 

Toate sunt acoperite cu pae, dar ţinute în bună stare și în 
bună rânduială, 

Convingerea că te afli întrun sat cu locuitori în bunăstare. 
materială e confirmată pe deplin, nunumai din aspectul exterior: 
al comunei din interiorul caselor și al ogrăzilor, ci și din animalele 
de muncă — cai în deosebi, cai voinici, bine hrăniți și dintre ma- 
şinăriile agricole moderne pe cari le vezi supt șoproane, 


Satul are o singură biserică cu doi preoţi, amândoi ruși- 


n44 


5. MĂIESTRUL DIN TREBON. 


Panoul central al tripticului din Praga. Apogeul şi cristalizarea finală a 
picturii cehe în sec. XIV, influință franco-flamandă. 


4 


545 3 


Clădirea bisericii e impunătoare, deși veche. Spalioasă, cu car 
de-asupra tindei femeilor, cu iconostas bogat. Şcoala e clădire 
solidă, pustie în vremea asta de vară, dar destul de pustie și 
peste iarnă. Învățătorul e rus și nu se cunoaște pedeapsa pentru 
copiii cari nu merg la școală. 

In Oroscaia se mai află și niște cazarme părăsite, nu din. 
pricina răsboiului, ci cu decenii înainte. Pe vremuri a fost aici un 
punct de observaţie militar. Acum cazarmele sunt în dărăpănare, 
cu coperișul spart. Au coastituit pentru noi singurul izvor de unde 
ne-am putut aproviziona cu cărămizi și tinichea pentru a ne im- 
proviza o plită pentru fiert. 

N'am înțeles cum au rămas zidurile aceste părăsite nede- 
vastate, când atâta trebuință putea fi de-o cărămidă, decât în clipa 
când i-am văzut pe oameni înfricați văzându-ne ducând cărămizi 
de acolo. Ne spuneau să grijim că vom fi pedepsiţi pentrucă e 
avutul statului. 

* * + 

Locuitorii din acest sat modovenesc se ocupă excluziv cu 
agricultura. După informaţiile pe care le-am putut lua, marea ma- 
joritate a locuitorilor poseda cam dela 7 jugăre de pământ în sus, 
iar pe hotarul comunei nu se află nici o mare proprietate, Sunt 
gospodari și cu 30—40 jugăre de pământ. Calitatea solului e 
aproape pe întreg teritorul aceeași. Nu a fost nevoie să fie sor- 
tată în clase. Chiar pășunea e hrănită de aceeași hrană neagră. 

Pământul îl lucrează cei mai mulți cu mașini agricole mo- 
derne. Ne-a fost mare mirare când am văzut în ogrăzi mașinele 
de sămânat, de săpat, plugurile toate de fier, tăvăluge perfecționate, 
mașini de greblat, etc, 

Aveam, se 'nțelege, alte păreri despre economia ce se făcea 
în Rusia de către ţărani. Interesându-ne am aflat că trei-patru 
familii și chiar mai multe, s'au întovărășit pentru a-și putea procura 
aceste mașini agricole moderne. Intrebând pe localnici cum au 
ajuns la ele, mi sa spus că și în alte sate se lucrează așa și 
că le-ar fi văzut în lucru mai întâi în niște comune situate la 
Nord-Vest de aici, locuite de coloniști germani. Adevărat că și 
orașul Elisavetgrad e abea la 10—12 Km. departe de sat, cred 
totuși că pilda coloniştilor germani îi va fi îndemnat în mă- 
sură mai mare la adaptarea uneltelor de lucru moderne. E 
același caz ca și în Ardeal unde pilda a fost luată dela sași, de 
către românii conlocuitori sau din satele vecine. Același caz l-am 
văzut și în Basarabia în regiunea sud estică, unde sunt puternice 
sate de coloniști germani, 

Dintre cereale cultivă mai intensiv: grâul, secara, orzul; 
apoi alacul, ovăzul și meiul. Porumb nu samănă nime, așa că mă- 
măliga nu este cunoscută în partea locului. Fasolea este dease- 
menea o raritate și — fac cu ea un fel de plăcintă. Mai cultivată 
e mazărea, lintea și bobul. 


546 


6. MĂIESTRUL DIN TREBON. - 


Invierea, dela acelaş triptic. 


dă - 


Până când la noi o pepeniște e o raritate, — vorbesc de Ardeal, 
— în Oroscaia aproape nu este gospodar să nu-și rezerve o părțea. 
bunișoară pentru pepeni: pepene galben ca și pepene“verde, 
asemenea castraveți. Localnicii numesc pepenele castravete, pe- 
penele verde sau lebeniţa e harbuzul, iar cel galben, zămosul. 

Animalul de muncă, la plug, la car, la căruţă este calul, 
Boi şi vaci puţine. Tot rare bivoliţele. 


N'am văzut nici o singură oaie. Bătrânii povestesc că mai 
de mult ţineau și oi, din ce pricină se va fi părăsit oeritul nu 
știu şi nu cred să fie lipsa de pășune. Părăsirea cu desăvârșire 
a acestui. ram de economie mi se pare că indică faptul că mol- 
dovenii de aici nau venit ca păstori, în urma turmelor, ci au 
trebuit să fie colonizați dela început ca agricultori. 

Intre animale domestice afară de aripatele obișnuite, nu 
lipsește râmătorul. Îi vând îngrășați și, în afară de cereale și pepeni, 
aici e aproape întregul lor câștig. 


* 
* Lă 


Moldovenii din Gruscaia mânâncă în fiecare zi pâine proaspătă, 
așa cum majoritatea românilor din alte ţinuturi are mămăliga, 
Vasul de lemn, un fel de șteand înalt, în care dospește drojdia 
e în permanenţă după cuptor. ÎIn'el nu fermentează numai por- 
țiunea mică destinată aluatului ci aproape întreg materialul de 
făină destinată pânei din ziua următoare. E turnat încăodată, ame- 
stecat cu făină, frământat la repezeală, învârtoșat și băgat în 
cuptor, — fără a mai aștepta o nouă dospire a aluatului, 

Acesta e lucrul principal de dimineaţă a fiecărei gospodine. 
Pâne se coace întro zi atât cât e de ajuns pentru ziua aceea, 
Cea rămasă de două-trei zile devine uscată și foarte sfărămi- 
cioasă. 

Din aluatul pâinei zilnice, se pune de-oparte, în fiecare zi, 
o parte destinat „plăcintei“, sau „lipiului”, cum i se spune în 
unele părţi ale Ardealului, — coapte tot în cuptor. 

Plăcinta proaspătă e nelipsită la prânzul de dimineaţa, 
Uneori e goală, alteori umplută cu bostan, fasole, diferite verde- 
turi leguminoase,. 

Alăturea de pâine, mâncarea zilnică e borşul, apoi legumi- 
noase, zarzavaturi. Castraveţii, varza, sunt mâncaţi cruzi, necurăţiți 
și aceasta o fac deopotrivă copiii, ca și oamenii în vrâstă, ca și 
bătrânii. După ce se coc pepenii, — verzi și galbeni — li se ală- 
tură ca principală hrană la cele trei prânzuri principale ale lo- 
calnicilor. 


Murăturile sunt un important articol de hrană. In butoae 
mari, căzi, buţi mai mici se pun la murat nu numai castraveţii, 
ci și horbuzii, culeși până încă nu sunt deplin desvoltaţi, sau cari. 
la. cules au rămas în urmă cu desvoltarea. 


548 


GhG 


1. BELVEDERE, DIN GRĂDINA REGALĂ, PRAGA, 


Timpul edificării 1536—56, opera măiestrilor italieni. 
al renașterii în afară de Italia. 


Primul exemplu de stil strict 


Carne se mâncă de obiceiu numai Duminecile şi în zile de- 
praznic, în fierturi, în tăeței, sau ca friptură, 

Lipsește aproape cu desăvârșire laptele din hrana zilnică; 
asemenea produsele lui: smântâna, untul, brânza. In schimb ouăle 
se consumă în măsură destul de mare. 

Pentru pregătirea mâncării blid nu există, nici căldarea 
atârnată deasupra focului de pe vatră, la jarul căruia ar putea 
fierbe ouăle. În cuptorul în care coace pâinea se fac toate mân-- 
` cările pregătite la foc: ciorbele ‘ca și îripturile. In oale de pământ 
cari sunt introduse și scoase din cuptor c'un fel de furcă ce se 
potrivește pe ele, se pune apa și tot ce trebuie pentru ciorbă, 
sau carnea de fript cu grăsimea trebuincioasă, se introduc în cuptor > 
adeseori dimineaţa şi la ameazi ori seara mâncarea se scoate gata. 
Carnea friptă așa, în oale bine înăbușite, e foarte gustoasă. 

Astfel cuptorul ajunge obiectul principal într'o. locuinţă mol- 
dovenească de peste Nistru; în legătură cu căminul încălzește 
camera, oferă pat pentru copii și bătrâni, serveşte de mașină de 
gătit, coace pâinea și plăcinta zilnică, 

Se face o cât mai intensivă economisire de calorii în această 
regiune lipsită de păduri, 

Materialul combustibil sunt paele, cotoarele de cânepă, de 
jipi, urzici și altul mai solid fizicul cunoscut în toate ţinuturile să- 
race în lemn. E pregătit în timpul verii, pus la uscat în Grămezi 
prin care poate trece aerul, vântul, 

Neobișnuiţi a pregăti în cuptor, noi am încercat toate po- 
sibilitățile să ne construim o mașină de gătit. Și am înjghebat-o 
în curte, din câteva cărămizi și o tinichea, aduse din curtea 
cazarmei. 

Locuitorii în general sunt bine alimentaţi ; 'paliditatea, anemia, . 


sfrigenia din lipsă de hrană, — cum pot fi văzute în-multe sate 
din Bihor ori Hunedoara de pildă, sau Maramureș — nu se în-: 
tâlnesc, 

% * 


Animalele de muncă sunt bine îngrijite. Grajdurile curate.. 
Ne-a surprins îndeosebi curăţenia din coteţele porcilor, clădite 
cam la un metru 20 dela pământ. Grăsunii sunt adeseori spălaţi 
și periaţi. Cât privește hrana, cailor li se dă pe lângă fân și 
mestecături artificiale ovăz și orz, porcilor făină de orz mestecată. 
‘cu făină de aloc, dar li se servește în trocile curate adeseori și 
grâu ca jarul, — întocmai cum țăranii noștri îi îngrașe cu porumb. 


$ * 
* 


* 

Moldoveanul din Gruscaia poartă cam puţină grije de igiena 
locuinţii și a îmbrăcămintei, Dupăce vezi curăţia și bogăţia în 
covoară a camerei-salon, dupăce cunoşti ograda, srajdul, coteţul 
porcilor chiar, rămâi nedumerit când vezi negrija din camera lui 


590 


TSS 


8. LOGGIA, IN PALATUL WALLENSTEIN, 


Praga a fost edificată după plan italian intre 1623---29, ea este prima construcție de palat baroc 
în Praga. 


de locuit, camera de către curte, în care e și cuptorul de pâine. 
Surprinde aici nu numai săracia mobilierului, ci și lipsa acestuia 
de curăţire, ca și lipsa rufăriei necesare. Cât privește albiturile 
sunt aproape toate ţesăturile de pânză, cânepă cu bumbac, sau câ- 
nepă curată, dar extrem de puţine. 

Rămâi uimit când nevasta iasă la părăul din fundul gră- 
dinii, făcut din lac, să spele, la bătut, cum se spune. Subt amân- 
două subsuorile duce albiturile unei familii intregi. lar spălatul lor 
e numai de mântuială. 


E adevărat că albul port al naţiei noastre cu pantaloni, că- 
mașe înilorită, cu poale de zăpadă nu se mai vede nicăiri. Ro- 
chiile mohorâte acoperă trupul femeilor. Bărbaţii poartă pantaloni 
decoloraţi, peteciţi și surtucuri, 

Totuși, după curăţia și rânduiala observată până aici, sur- 
prinde neplăcut necurăția portului și a camerei de locuit. Aici 
pe același cojoc ros, unde doarme copilașul, a dormit și moșul, 
poate și strămoșul. — Se acopere cu adevărate sdrenţe în pa- 
turile improvizate pe cuptor. 

Urmarea e inevitabilă: sunt aproape în permanenţă plini de 
insecte de vestminte, ca și la cele ce mișcă prin păr. Și sunt atât 
de obșnuiţi cu purtătorii exantematicului, încât nu li se pare o 
rușine a-i hrăni. Spun că numai mortul n'are. 

lar în zilele de sărbătoare, Duminicele după amiaza, pela 
portițe, vezi „căutându-și în cap” femeile una la alta, sau la. 
copii. Spectacolul departe de-a le părea rușinos, îl află firesc, 


Vasele de bucătărie și de masă sunt deasemenea foarte 
puține. Şi adeseori din blidul mare în care se toarnă borşul, se 
spală pe cap, se „la” ori se leșie, Dumineca, întreaga familie. 

Obicinuit se spală „dând pe ochi“... 

E cel mai izbitor contrast între bunăstarea lor materială, 
dintre gospodăria ţinută în rânduială, dintre odaia de gală și con- 
dițiile de igienă corporală în care trăesc, 


+ 


+ * 

Țăranii din Gruscaia, moldovenii de peste Nistru, sunt de 
statură mijlocie şi chiar supra-mijlocie, în general bine zidiţi, 
același tip pe care-l întâlniți în toată Basarabia la țăranii români 
şi deasemenea în Moldova. E tipul nordic al rasei noastre, blondul 
ucrainean, rusesc se întâlnește în exemplare rare. Sunt oameni 
așezați, liniștiți, în mișcări domoale și cumpănite, cu vorba rară, 
spusă pe îndeleie. Toţi poartă vara uniforme, șapcă rusească, 
de cele mai multe ori veche, decolorată, pantaloni in colori din 
material de proastă calitate. Cămașa e de obiceiu colorată. 

Femeile sunt mărunţele, mai sprintene în mișcări; chiar între 
bătrâne rareori poţi întâlni femei cari să dea aspectul obezității, 

Ca pretutindenea la ţăranii noștri muncitori de pământ, fe- 
meile se trec mai în grabă decât bărbaţii, La cinci-șase ani după 


552 


ti 


ESG 


9, BISERICA SF. NICOLAE IN PRAGA. 


Laturea mică, edificată de Cristofor și Kilian Ignațiu Dientzenhofer dela 1703—53. 
Interiorul este opera celor mai insemnați artişti decoratori, Biserica este o capodoperă, 
cea mai interesantă în cadrele stilului baroc. 


căsătorie nu mai poți descoperi de obiceiu în tinăra nevastă pe: 
fata înfloritoare de mai 'nainte, | 

O dovadă că și în aceste regiuni îndepărtate ale românis- 
mului țăranca noastră e supra-încărcată cu munca, dovadă şi de 
hărnicia lor mai mare decât a bărbatului. 

Femeile păstrează încă, în îmbrăcăminte, iia cu frumoase 
cusături românești. lia până la brâu. Betele iilor sunt cusute încă 
cu vechile motive, altițele păstrează de multe ori modelele vechi,. 
dar au început să apară și motive streine, cum sunt flori, frunze 
și alte decoraţii. . 

Am aflat la o familie păstratîn ladă, un ștergar de borangic, 
la capete cu bogate alesături în fir, motive vechi, universal ro- 
mânești, Bătrâna casei ne spunea că în "vechime nevestele se îm- 
brobodeau, în zilele de praznic, când mergeau la biserică, cu 
astfel de ștergare. 

Dar tot ce s'a păstrat din portul românesc se reduce la 
această iee femeiască, la bete și altiță. Șorţ, cătrință, fotă, nu se 
întâlnesc, Tot asemenea nici cămașă bărbătească cu guler chin- 
disit, cu mâneci sau poale înflorite. Femeile poartă cu toatele 
uniforma rochie mohorâtă. Copilele, vara, umblă într'o simplă că- 
mășuţă de pânză. Fetele torc la rochii, 

Șorţa e din stofă cumpărată la oraş și pe ea e nelipsit bu- 
zunarul pentru semințe de floarea soarelui, Obiceiul de-a ronţăi 
seminţe este general și la femei și la bărbaţi. Aceștia poartă ade- 
seori șorțe ca sașii de pe la noi și aici e nelipsit buzunarul 
pentru seminţe, 


w 
* * 

Date fiind condiţiile igienice în care trăiesc, nu e mirare că 
boalele sunt destul de dese, mai ales cele molipsitoare. Mijloacele 
de vindecare sunt încă tot cele tradiţionale: cuptorul, o gură de 
rachiu, unsul, — masagiul săvârșit de câte o babă, buruiana de 
leac, descântecul. Rare ori fac apel la doctor și nu-mi aduc 
aminte, trei luni cât am petrecut acolo, să. îi cercetat vr'odată 
satul vr'un doctor, | 

In ce priveşte credința sunt, se 'nţelege, toţi de religia or- 
todoxă. Nu am putea spune că sau infectat de bigotismul ru- 
sesc, Trăsătura caracteristică religioasă ni se pare a fi aceeaşi a 
neamului de pretutindenea : cred cu tărie în Dumnezeu, în Hristos, 
în Maica Domnului, în Sfinți, — mai ales în Sf. Nicolae: sunt 
convinși de nestatornicia bucuriilor și a bunurilor lumești și cred 
în viața de dincolo de moarte. Pentru datina 'celor morțizaduc 
prinoase dese, pomeni, parastase etc. 

Am întâlnit un singur om agitat de înţelegerea scripturii, 
Ştia rusește, avea bliblia și după-ce a înţeles că suntem preoți, 
ardea de dorința de-a se lăsa cu noi în discuţii asupra credinţii.. 


954 


10. STATUIA LUI FRANCISC XAVIER 


in Praga, podul lui Carol, de I, F. M. Brokoff. A fost așezată în 1711.. 
Una dim cele mai bune creaţiuni ale stilului baroc, 


599 A 


După tip naș crede că era moldovean, și nici după neliniștea 
mistică ce-l agita. Am avut impresia că-i adeptul unei secte reli- 
gioase de care e plină Rusia. 

Moravurile se păstrează încă destul de curate. 

Satul are doi preoți, ruși amândoi. Slugesc liturghia cu mult 
fast și sunt buni cântăreţi. Mai ales cel mai tânăr avea un glas de 
bariton care te amețea prin dulceaţa și amploarea lui. 

Țăranii cunosc mersul slujbei și cântă în cor. Se întâlnesc 
cântăreţi foarte buni. Știutori de carte sunt foarte puţini, de carte 
rusescă bineînţeles. Textul liturgic nu-l înțeleg. 


+ * 

Data colonizării acestor moldoveni transnistrieni, după cât 
ştiu până azi, nu e deplin stabilită. Că sunt din Moldova și nu 
din alte provincii românești, o vădeşte însuși numele ce și-l dau: 
toți își zic moldoveni. Numirea de român le este necunoscută, 
In afară de nume însuși tipul e al românului moldovean și basa- 
rabean și întreaga fire, — după cum am notat mai sus. După o 
părere ei ar fi aici de peste trei veacuri, colonizați pentru a da 
pildă lucrării pământului. Bunăstarea lor materială încă ar indica 
origina lor de coloniști agricoli. 

După unele informaţii moldovenii transnistrieni ar număra 
peste 600,000 suflete. In afară de scopurile politice urmărite de 
Soviete, înființarea așa zisei „Republice moldovenești” mărturi- 
sește şi ea pentru numărul considerabil al fraților noștri de 
peste Nistru. 

Moldovenii din Gruscaia și-au păstrat cu toţii limba. Când 
ne apropiam de sat și înțeleserăm că ar fi moldovenesc, am în- 
trebat pe niște băieţi cari pășteau vitele: 

— Măi băieți, ce sunteți voi? 

Răspunsul imediat a fost: 

— Moldoveni ca şi voi, ce drac să fim! 

Nu mai stărui asupra impresiei ce ne-a făcut mărturisirea 
aceasta, la așa mari depărtări dela munţii Sibiiului și ai Oltului, 
Bătrânii nici nu cunosc altă limbă decât pe cea moldovenească. 
Subt vrâsta de treizeci de ani, mai ales bărbaţii cari au făcut 
armata, sau erau acum în răsboiu, știau puţin și rusește, 

Femeile și cele mai tinere, nu cunosc aproape nimic din 
limba rusească, f 

Graiul, în lexic și pronunție, e cel din Basarabia, cel din 
Moldova. Se vorbește acolo o limbă mai curată decât în Satu- 
Mare, sau în unele regiuni ale Bihorului, Vorbirea e împestrițată 
cu cuvinte rusești numai la numerale, dela 20 în sus. Chiar şi 
oamenii mai în vârstă, numără și socotesc deobiceiu rusește dela 
această cifră în sus. 

Și, iarăși, cuvintele streine apar în denumirea obiectelor Pew 
cari le cumpără la oraș, în prăvăliile streine. Este întesant că 


556 


aceste cuvinte își păstrează forma, terminaţiunea rusească, Cred 
că e o dovadă de proaspăta lor penetrare în graiul moldovenilor 
de dincolo de Nistru şi că au fost împrumutate toate, ca și nu- 
meralele dela 20 în sus, din contactul tot mai des cu orașul. 


Conștiinţă naţională, românească, nu au. In general în ce 
privește cunoștințele geografice, au foarte puţine. Cei mai mulţi 
ştiu de Basarabia, unde trăiesc iarăși moldoveni. De vechiul regat, 
de România, nu știau nimic înainte de .răsboiu, cu atât mai puţin 
de Transilvania sau alte regiuni locuite de Români. Odată cu 
răsboiul, cu năvala oștirilor rusești în Bucovina, în nordul Un- 
gariei, — odată cu venirea trupelor ţariste în Moldova, populaţia 
a început să afle câte ceva despre Români. Foarte puţin însă, 
Și vreme îndelungată ne-am străduit zadarnic să-i facem a înţelege 
că moldovenii, românii, ardelenii, sunt tot un neam. 


Cred că şi acest fapt dovedește că populaţia moldovenescă 
de peste Nistru, a fost dela început o populaţie agricolă, care nu 
şi-a mai părăsit ţinutul. Ce deosebire în ce privește cunoștințele 
geografice, între un țăran din Oroscaia și între un strănepot de 
oier transilvănean, născut și crescut în Crimeia, de-o pildă! 

Păstrează însă până azi aproape în întregime bogăţia fol- 
kiorului românesc și sunt extrem de susceptibili la versul, snoava, 
anecdota poporală nouă, 


Isprăvile lui Păcală de P. Dulfu și anecdotele lui Speranţă, 
citite de noi, sau spuse pe dinafară, îi încântau, mai ales pe femei 
şi tineretul, 

Un moş de vreo 70 de ani, care avea trei feciori, oameni 
trecuţi de treizeci de ani în răsboiu, asculta și el cu sete anec- 
dotele, ba chiar micile povestiri din cărțile de cetire ale claselor 
primare, A 

Rugat, de multe ori, să ne spună și el o poveste, sa lăsat 
în sfârșit, înduplecat și ne-a spus un „basm“. Ce era? „Povestea 
lui Prâslea cel voinic și merele de aur“, întreagă, fără nici o la- 
cună și într'o limbă românească fără nici un element rusesc, Cre- 
deam că o ascultăm recetită din colecţia lui Ispirescu, 

Lăudându-l pe bătrân, ne-a spus: „Multe mai știam odată 
da’ le-am uitat”, 

lar tineretul uită tot mai mult. În deosebi melodia baladelor 
rusești i-a furat cu totul, și o baladă românească, e cântată pe 
această melodie. Cântecele streine se aduc tot mai mult dela 
orașe, din armată, din școala. streină din sat. 

Cunoşcuţi de-ai noștri cari au fost adăpostiţi întro comună 
vecină, Vișca, cu peste 12.000 locuitori, în majoritate ruși, refu- 
giați de-ai noștri pe cari i-au apucat acolo şi sărbătorile Crăciu- 
nului, ne-au comunicat că băieţi cari nu mai știau românește, au 
umblat cu „Plugușorul“, spunând întreg textul într'o românească 
desăvârșită. 


997 


În Vișca desnaţionalizarea era binișor înaintată pe vremea 
„aceea, 


E me: 


Este fenomenul în genere cunoscut că limba se păstrează mai cu- 
rată, mai arhaică, în textele cu un caracter ieratic: colinde, descântece, 
rugăciuni, basme. Și uneori, când graiul comun național e complect 
uitat, — afli oameni cari mai știu recita acele texe în limba na- 
țională. Așa e cazul, de pildă, cu scheii din Ardeal, ai căror bă- 
trâni înainte cu 40—50 de ani mai știau „Tatăl nostru“ în limba 
slavonă, deși în colo erau cu desăvârșire romanizați. 

Am avut prilej să văd puţine din obiceiurile dela naștere, 
înmormântare, cununie, Dar atât cât am văzut și din câte mi-au 
spus alți tovarăși de pribegie, — obiceiurile au rămas neschimbate, 
La o nuntă tot ce-am putut vedea deosebit au fost cojile de să- 


r, 


ai rupe e 


E SEE ee sia E Zi nai 


mânţă de floarea soarelui. Toţi nuntașii, cu mirele şi mireasa în . it 
irunte, ronțăeau seminţe, le curățeau de coaje, din dinţi, co în- $ 
demânare uimitoare, Chiar și în cursul jocului sparg seminţe, - $ 
astfel că în casă era un strat așa de gros de coji, încât ţi-se cu- ad 
funda gheata în ele, 3 
' * i x $ i d. 

Românii transnistrieni s'au păstrat câteva veacuri nealteraţi, 3 

Câtă vreme cultura streină nu s'a apropiat de ei, primejdia: des- 
naţionalizării era mică, cum e pretutindenea la ori care popor. E 
Biserica rusească, singură, nu putea să-i desnaţionalizeze. Dar A 
școala, cartea, gazeta streină, armata, orașul, — contactul tot mai 3 


intensiv cu civilizaţia streină, rămâne o primejdie. 

Moldovenii din Gruscaia au rămas foarte miraţi când au 
înțeles că noi suntem preoți, dascăli, notari, cu un cuvânt domni, 
ieşiţi din moldoveni ca și ei. Pentru ei concepţia de slujbaș, de 
domn şi aceea de rus, era identică. Nu s'au ridicat diregători din 
neamul lor de baștină, sau dacă da, aceia au rămas prinși la 
orașe, în slujbe de stat sau particulare, rusificându-se la rândul lor. 

Materialul etnic este încă foarte bun și sensibil. După-ce preoţi 
de-ai noștri au inceput cu învoirea parohilor ruși, să facă litur- 
Shia românește, populaţia, după întâia mirare și nedumerire, în- 
drăgise slujba românească. Şi am cunoscut mai de-aproape o 
familie, — moșul, noru-sa și câţiva nepoți, în care după esplicări 
'și lămuriri îndelungate, ne-am trezit cu ridicarea glasului conştiinții 
naţionale, Femeia, una Salomia, a cărui bărbat era în răsboiu, 
ne-a vorbit la urmă cu însuflețire că, după-ce i se va înapoia 
bărbatul, va sta de capul lui să se mute în Moldova cea mai 
apropiată de ei, în Basarabia. Astfel se înțelege și glasul învăţă- 
torului transnistrian care, la un congres basarabean, a cerut să 
se mute Nistrul, să-i cuprindă și pe ei România între graniţele sale. 

Cât priveşte curentele sociale, revoluţionare, când am ajuns 
noi în comună, nu se pomeneau. Dar mai târziu, din contactul 
tot mai des cu soldaţii ce se întorceau de pe fronturi, din Pe- 


E păt 


E pia ni id 


958 


trograd, din Moscova și alte centre revoluţionare, am auzit vor- 
bindu-se printre bărbaţi: „Ci-că a venit vremea să tăiem pe 
burjuii hăi groși dela Petrograd”. Ba încă, dela tovarăși de pri- 
begie care au rămas mai multă vreme acolo, am auzit că după-ce 
au sosit în sat soldaţii cari au fost scoși cu mitraliera la spate din 
Moldova de către armata română, populaţia începuse să se în- 
verșuneze şi împotriva refugiaților, 

* 


* + 

Despre „republica moldovenească“ de azi știm puțin. Un 
lucru cred că e bine să-l fixăm: dacă într'adevăr în republică e 
azi şcoală românească, — Sovietele fac cel mai mare bine acestor 
fraţi de ai noștri și chiar românismului întreg. Datoria Statului român 
ar fi să adune. informaţii mai precise de ceeace se petrece în re- 
publica moldovenească, iar societățile culturale, cel puţin din 
prisosul lor, — cărți, reviste, publicaţii de educaţie naţională în 
general — să împărtășească și acestor Moldoveni. Modalităţile de 
contact cultural credem că ar putea fi găsite, după-ce am putea 
avea informaţii exacte de ce se petrece acolo. 

E interes naţional ca această ramură a românismului, verde 
încă, să nu fie pierdută. 

I. AGÂRBICEANU. 


939 


ări cenuşii. 


Peste albastrul, — ca un gând curat, 
Căzut din mintea Celui veşnic — Pază — 
O zale cenușie s'a lăsat 
Și mai stăruitor se 'ngreuiază. 

x 


Cu lungi perdele, grele, ea apasă 

Intreg decorul tristului oraş : 

Prin geamuri larg deschise intră 'n casă, 
Cu grava 'nbrăcăminte de ocnaş : 


* 
Drumeții astăzi par a fi mai trişti 
Şi mai lăcuți, în mersul pe trotuar... 
— li crezi un nesfârşit popor de :Crişti, 
Cum stăruiesc în drumul spre Calvar! 
* 


E zarea cenuşie şi mai grea 
Ca zările de ieri şi-alaltăieri ! 
De o priveşti se 'ngroapă ochiu 'n ea 
Şi-i văduvit de orice mângăieri ! 
Peste albastrul, astăzi îngropat, 
O zale cenuşie s'a lăsat... 
Și 'ntreg decorul tristului oraş, 
` Imbracă grav o haină de ocnaş : 
AL. NEGURĂ. 


360 


Simțul moral cu componentele sale; binele și răul 


In definiţia binelui și răului nu ne-am putea servi mult de 
morală. Moralistul, având menirea de a lupta contra răului, nu 
poate accepta ideia că răul este și bine, nici că el joacă un rol 
util în univers sau că, prin absenţa lui, binele s'ar pierde. 

Este nevoie deci, pentru o definiție justă, să apelăm la fti- 
losofie, la acea știință neutră, care se ţine departe de orice pre- 
judecăţi și care se poate degaja de orice caracter particular sau 
individual, ridicându-se, cât mai mult posibil, la un ce general, la 
o vedere universală. Filosofia, explicând binele și răul, aduce folos 
moralei și moralistului, căci contribuie a face mai vie lupta între 
bine și rău, evidențiind mai ușor progresul universal, 

Ori, din punct de vedere filosofic, universul poate îi privit 
ca un organism, în care tot ceeace se urmărește, este viața, In 
vederea unui maxim de viață, planul universal stă pe principiul 
dualității sau al contrarului, pe principiul așa-zis al pozitivului și 
negativului. Binele și răul constituiesc cazuri particulare ale acestei 
dualități universale și ele sunt tot așa de contrarii ca și: plăcerea 
și durerea, adevărul și minciuna, frumosul și urâtul, credinţa și 
îndoiala, iubirea și ura etc.; sau, precum ar fi în afară de om: 
lumina și întunerecul, căldura și frigul, continentul şi oceanul etc. 

Toate aceste părți contrarii sunt normale faţă de planul ge- 
neral sau universal și jocul acestor părți sau conflictul dintre aceste 
principii dualiste, constituie izvorul mișcării, constituie activitatea 
luptei, energia sau forța vie, cu un cuvânt viaţa. Orice mijloc 
pentru ajungerea acestui scop al vieţii, fiind un bine, urmează că 


561 4 


şi răul, care este un izvor de muncă şi de energie, să fie până 
la oarecare punct un bine. 

Căci a face răul ca şi a face binele înseamnă mai întâi de 
toate a lucra, a manifesta. Binele și răul sunt deci egali din punctul 
de vedere al lucrului, Omul rău are și el ocupațiile și preocupa- 
ţiile sale. El gândește, calculează, combină etc, 

A câștiga viaţa în rău, este tot atât de greu ca șia o câștiga 
în bine. l 

Mai mult încă, munca în rău este un apel la o altă muncă 
şi ea provoacă numeroase și considerabile activități. Din cauza 
oamenilor răi ne trebuiesc: lacăte, chei, zăvoare, casse de, bani, 
ferărie, metalurgie etc. Din cauza oamenilor răi construim : închi- 
sori, palate de justiție și atâtea clădiri, cari pun în mișcare indu- 
striile etc. Tot din cauza oamenilor răi există: jandarmi, grăniceri, 
magistrați, advocaţi, medici etc. O serie întreagă de profesioniști, 
cari exprimă muncă și exerciţii. Binele din planul universal, divi- 
zându-ne în bine şi rău (pozitiv și negativ), exprimă prin cel dintâi: 
muncă de creaţie și de viaţă, prin cea de a doua: muncă de dis- 
trugere și moarte. Dacă în planul universal distrugerea ar covârşi 
creaţia, planul ar fi ruinat şi de aceea în planul general conflictul 
dintre bine şi rău este dominat prin triumful binelui (principiul re- 
zultantei pozitive). 

Negativul sau răul nu are alt efect decât de a obliga binele 
să fie mai puternic. Răul, constituie până la oarecare punct, sti- 
mulul muncei maxime. Răul poate fi dorit, deci, nu pentru el în- > 
suşi, dar pentru efectul său ultim. Și acest rău nu poate fi decât 
relativ, căci imediat ce întrece măsura, aduce după sine ruina 
planului universal, | 

Dacă privim problema din punct de vedere particular, atunci 
binele individual răspunde numai la o funcţie particulară, căci 
planul de considerat în individ nu mai poate fi planul universal 
sau general. 

Universul este considerat ca ființă, care cere totul, care im- 
plică totul (bine și rău, plăcere şi durere etc.), în vederea reali- 
zării supremei bucurii, supremei conștiințe, a absolutului; omul 
este numai agentul (aproape inconștient) al planului universal. El 
este o parte, care creiază un tot al său individual. Calitățile sale 
primitive înăscute, ca și cele dobândite, sunt acelea ce le-a con- 


. 


562 


. 4 


tractat, individualizându-se, sau acelea pe cari le va contracta încă, 
în cursul vieţii, pentru îndeplinirea diferitelor roluri din planul 
universal. Activitatea sa, la început spontană, devine mai târziu 
reflectată și el se face prezent sieși, prin sentimente și acte. Planul 
universal cerând dela el binele și răul, este natural ca el să facă 
și una și alta. Formându-și și o rațiune a actelor sale, trebuie ca 
rațiunea universală. să vină să se îmbrace în măsura hainei ra- 
țiunei sale, cu alte cuvinte, trebuie să poseadă o mecanică psiho- 
logică, prin care să lucreze cu aparate proprii, dar după planul 
universal. Ceeace și are loc, în jocul ideilor sale morale, 

Ca și în planul universal și în cel individual, există o rezul- 
tantă pozitivă a binelui, care trebuie să triumfe și individul nu 
poate fi clasat ca agent pozitiv sau negativ, decât numai în ra- 
port cu această rezultantă, 

Cele mai frumoase calități se întâlnesc în acelaș individ ală- 
turi de cele mai rele defecte și în cele mai rele naturi, găsim 
încă oarecari bune calități. Virtutea excesivă nu o găsim decât 
poate în istoria Sfinților. În fiecare om există binele şi răul, precum 
şi legea sforțării și a delăsării dintre elementele pozitive și negative. 
Sforţarea elementelor pozitive sau de bine, coincidând cu relaxarea 
elementelor negative, şi viceversa. 

Sunt indivizi îndreptați — precum ştim — a face mai mult 
rău ca bine, alţii mai mult bine ca rău, unii dintre cei speciali- 
zaţi în rău nu au pierdut noțiunea binelui și, păstrând instinctul 
rezultantei pozitive a planului universal, își dau seama că binele 
lor este un rău general. (De aceea aceștia se ascund pentru a se 
bucura de răul, pe care-l practică.) Stările bolnăvicioase ale altora 
îi face a considera răul drept bine și binele drept rău. 

Şi în univers, ca și în individ binele se identifică cu plăcerea, 
iar răul cu durerea, În natură plantele și animalele par'că cunosc 
binele și răul. Sensibilitatea surdă a celor dintâi, destul de accen- 
luată la cele din urmă, se arată escitată prin agentul negativ al 
distrugerii. Și unele şi celelalte par'că vibrează sub durerea ce le-o 
poâte cauza agentul negativ. i 

Și în natură, ca și în individ, răul se întoarce de cele mai 
multe orf contra agentului rău, contra lui însuși. Leneșul, necin- 
stitul, pătimașul etc. cad victime a lenei, necinstei sau patimii, În 
societate acelaș lucru. Politicianii, de exemplu: ambițioși, egoiști, 
vanitoși etc., fac viaţa naţională să sufere și prin aceasta suferă 


563 4* 


ei înșiși, căci afacerile publice sunt jenate, schimburile greoaie, 
viitorul limitat, fiecare se strânge tot mai mult, nu se ia din viață 
tot aceea ce s'ar putea da, se comit, cu un cuvânt, privațiuni, te- 
nunțări, regrete, dureri etc. Și, dacă nu se reacționează, se pierde 
și forţa, se instalează inerția și această nație devine pradă vecinilor, 

Din cele expuse se poate vedea că răul este în realitate un 
rău, că el trebuie să existe, numai cu condiția, ca în rezultantă 
să nu triumfe. ă 

Atât planul organismului universal, cât și al celui individual, 
vrea ca răul să fie invins la etertitate. Puterea răului trebuie li- 
mitată, ca să se poată ușura triumful binelui. 

Invingerea răului și, deci, victoria binelui, constituie plăcerea. 

Ne-am obișnuit se zicem că un individ are simţ moral, atunci 
când, dela- primul contact cuo împrejurare, impresie sau acțiune, 
judecă spontan și reacţionează imediat pe calea binelui sau răului. 
Amoral considerăm pe individul lipsit de simţ moral, iar imoral 
sau vicios este acela, care, păstrând conștiința diferenţierii dintre 
bine şi rău, practică răul. 

In sfârșit, pervers moral ar fi acel individ, la care alterarea 
simțului moral îl face să ia binele drept rău și răul drept bine. 

Simţul moral din om poate fi privit ca un instinct, ca o sen- 
sibilitate cerebrală fundamentală, deoarece judecata, ca și con- 
cluzia nu sunt de la primul contact, rezultatul unui raționament 
mai îndelungat, ci produsul unui sentiment înalt, moștenit sau do- 
bândit. Transpunerea acestui instinct în conștiința noastră formează 
conștiința morală. 


Unii autori consideră această conștiință morală ca foarte re- 


lativă, deoarece ea depinde nu numai de firea individului, dar de 
nivelul intelectual sau de învățămintele câștigate în viață. Această 
conștiință s'ar raporta la fapte imediate, la afirmațiuni, interpre- 
tațiuni, cari nu au valoare decât numai prin consimțământul ge- 
neral. Acești autori susțin, că această conștiință nu are puterea 
să se ridice la raporturi mai universale. 

Trebuie să recunoaştem însă, că în zămislirea sau în here- 
ditatea noastră, universul sau natura își are partea sa importantă 
şi că învăţămintele ce le căpătăm sunt prea sumare și prea repezi, 
pentru a le putea atribui numai lor singure, puterea de a pune 
în mișcare mașina simțului moral. Se pare că acest simț se des- 
voltă spontan, depăşeşte cazurile particulare, cari i-au putut da 


564 


t 


N 


formaţie, se generalizează și devine principiul superior, căruia 
căutăm să-i dăm toate aplicaţiile, 

In jocul conștiinței morale intervine, deci, pe lângă sensibi- 
litatea de sine însuși, pe lângă cea obiectivă (venită prin adap- 
taţiune, prin diferență de specializare sau prin educaţie) și una 
alta, zisă funcțională, care este mult mai superioară, mult mai in- | 
stinctivă, i f 

Cadrul restrâns al subiectului nu-mi permite să intru în de- 
scrierea amănunțită a mecanizmului psihologic al acestor sensibi- 
lități, mă mărginesc a enunța că: baza datoriilor morale, deci a 
judecății binelui și răului, este referită după părerile diferiților 
autori la: ideile creștine, utilitarismul, (care priveşte interesul indi- 
vidual și social); dreptul pozitiv (după școala germană); știința 
experimentală a moravurilor (școala franceză) etc. 

In orice caz această bază pare să fie așezată pe dreptul in- 
dividual și pe ideia socială, 

Cel dintâiu se impune pe motivul, că ființa omenească, ca 
ființă raţională şi liberă, are anumite scopuri individuale de rea- 
lizat. Cea de a Il-a ne vine dela faptul, că organizaţia vieţii so- 
ciale, fiind bazată pe obiceiuri, datini, tradiţii, credințe etc., ideile 
morale și de justiţie depind de formele luate de aceste orga- 
nizaţiuni ”), 

Luând la cunoştinţă cele expuse mai sus cu privire la com- 
ponentele simțului moral, (binele și răul) știind pe deoparte, că 
răul, ca agent natural nu poate și nu trebuie să fie distrus, iar 
pe de alta că binele este superior răului, pentrucă el este con- 
diția rezultantei pozitive a planului universal, (care este viața) în- 
țelegem că o eaucaţie pentru limitarea răului şi ajutorarea vic- 
toriei binelui se impune. Ca bază a acestei educaţiuni ar fi prin- 
cipiul exerciţiilor repetate, deci al adaptaţiunii cât mai”permanente, 
plecând dela ideia că amoralul trebuie izolat, iar viciosul, imo- 
ralul și perversul moral, îngrijiţi. Cu cât educaţia și îngrijirea se 
va practica mai de timpuriu, cu atâta foloasele se vor vedea 
mai mult, 


*) Acei ce doresc să aprofundeze chestiunea pot cerceta articolele sub- 
semnatului: Date biologice, cari pot explica înțelesul noţiunii de viaţă socială 
și morală, precum şi câteva însemnări, cari privesc higiena profilaxia şi edu- 
caţia în viaţa socială. — (Din „Buletinul Eugenic și Biopolitic“, Cluj, 1928.) 


565 


In scopurile asociaţiei culturale „Astra“ intrând și ideia răs- 
pândirii deprinderilor morale bune, în massele largi ale poporului, 
înțelegem cât este de util pentru cei însărcinați cu propagarea 
culturală și morală să cunoască principiile morale de mai sus și, 
mai ales, mijloacele, prin cari se poate educa şi îngriji buna des- 


voltare a simțului moral. 
Dr. GH. PREDA 


Vicepreș. „Astrei“. 


566 


Să nu mă vedeți... 
(A. Ady.) 


O, nu-mi dați mie mantaua de aur 

Și nu-mi daţi coroană strălucitoare, 

Eu nu vreau scufița cu clopoţele 

Şi nu vreau hlamidă 'n culori strigătoare.,,. 


Eu sunt stăpânul unei ţări neguroase, 
Nevăzut îi e tronul, dar mie-mi slujeşte, 
Cât timp voi nu-l vedeţi și nu-i dați podoabe, 
Atâta numai ființa-i trăiește.,.! 
. TEODOR MURĂȘANU. 


Pe malul Tisei... 
(A. Ady.) 


Sosii de pe țărmul sfântului Gange, 
Visat-am în soare ce-ţi înneacă vederea, 
Mi-e inima o mare floare de clopot 

Şi fine vibrații îmi este puterea. 


lrugă, focoș, fântână cu cumpănă, 
Săruturi sălbatice, de vis ucigătoare, 
Pustă, larmă, mâini arse de soare, 
Pe malul Tisei ce caut eu oare!? 


TEODOR MURĂȘANU, 


567 


Un memorand inedit al lui Șaguna. 


(In chestie bisericească.) 
Prin rezoluţiune împărătească, dată sub guvernul absolu- 


tistic austriac, în toamna anului 1852, s'a fost introdus în biserica 
greco- -ortodoxă, sârbă și română, din ţările Austriei, inovaţia, că 


în locul epitropilor din cler, cari au funcţionat până atunci, s'au ` 


instituit câte doi epitropi mireni pe lângă îfecare episcop, say ad- 
ministrator episcopesc, cu îndatorirea de a griji de păstrarea și 
buna conservare a averii episcopiei, înțelegându-se sub aceasta: 
realităţile, argintăriile, ornatele bisericești, lucrurile preţioase, 
uneltele de casă și economice, cu un cuvânt, tot ce stă în folo- 
sința episcopului și nu formează legala și excluziva proprietate 
personală a acestuia, 


S'a compus şi (9) instrucție amănunțită pe seama” acestor 


epitropi mireni, cari erau funcționari bisericești, dar nesalarizaţi 
şi erau luaţi dintre cei mai de frunte credincioși ai bisericii or- 
todoxe din dieceza respectivă, Numirea lor se făcea din partea 
ministrului de culte, la propunerea episcopului și după ascultarea 
părerii patriarhului din Carloveţ, ca șef suprem al bisericii greco- 
ortodoxe din ţările Austriei. 


Așa era regula la fiecare episcopie greco- -ortodoxă din Un- 
garia, Croaţia, Slovenia și Banat (nu însă și la cea din Ardeal) 
și așa era deci și la episcopia din Arad, pe atunci supusă încă 
patriarhiei din Carloveţ, unde încă funcționau doi epitropi mireni, 
numiți din partea ministrului de culte dela Viena, și anume: Dr. 
Atanasiu Șandor, profesor la pedagagia gr.-ortodoxă română din 
Arad şi Dimitrie Constantini, director suprem școlar, cu locuința 
tot în Arad, 

Acest din urmă moare însă, după reînființarea mitropoliei 
gr, -ortodoxe române din Sibiiu, întâmplată în 24 Decemvrie n. 1864, 
și 'episcopul Aradului, Procopiu Ivacicovici, . respectând amintita 


568 


rezoluţiune împărătească, face propunere guvernului pentru între 
girea postului devenit vacant, prin niimirea de epitrop nou a 
unuia dintre următorii candidaţi recomandaţi de episcop: Emanuel 
Mişici, asesor la sedria comitatensă aradană, cu locuinţa în Arad, 
Alexiu Popoviciu, jude cercual în Șimand și Lazar Mihailovici, 
jude compestru în Radna. 

Fiindcă dieceza Aradului era acum sufragană a mitropoliei 
din Sibiiu, și nu mai mult a patriarhiei din Carloveţ, Consiliul 
regesc de locotenenţă al Ungariei, care funcţiona atunci, ca un 
fel de guvern provizoriu, trimite propunerea, episcopului din Arad 
la Sibiiu, mitropolitului Șaguna, ca să-și dee părerea asupra ei și 
să spună el, care dintre cei trei candidaţi ai episcopului merită 
să fie numit de epitrop mirean pentru dieceza Aradului, și nu- 
mirea se va face conform dorinței mitropolitului. 


Mitropolitul Șaguna răspunde însă Consiliului regesc de lo- 
cotenenţă, în 3 Septemvrie 1866, că nu poate să-și dee nici o 
părere, fiind vorba de o chestie internă a bisericii sale, în care 
nu are nime dreptul să se amestece, decât numai oamenii bise- 
ricii. Se provoacă Şaguna la canoanele prin cari e regulat din 
cele mai depărtate vremi felul, cum sunt a se administra averile 
bisericești, la comune și la eparhii, și anume, prin oameni aleşi 
de înșiși membrii comunităţii bisericești, iar nu prin oameni de- 
numiți în posturile lor din partea vreunei autorități publice civile, 
fie aceasta ori și care. În cazul dat Șaguna își rezervă dreptul, 
ca el să se îngrijască deci de îndeplinirea, prin alegere, conform 
canoanelor, a postului vacant de epitrop diecezan la eparhia 
Aradului, i 


Consiliul regesc de locotenenţă a aflat de bine și de necesar 
să se explice în faţa lui Șaguna. li scrie deci din nou, comuni- 
cându-i, că așa a fost uzul dela 1853 încoace, că în astfel de 
cazuri, sa cerut consentimentul patriarhului la numirea de epitropi 
diecezani și patriarhul și-a dat totdeauna învoirea, ba și-a exprimat 
în fiecare caz dat dorinţa, că dintre cei trei candidaţi, care să fie 
numit, și dorinţa lui a fost împlinită. De astădată însă nu se mai: 
poate cere consentimentul patriarhului, fiindcă dieceza Aradului 
nu mai aparţine acestuia, ci mitropoliei din Sibiiu; și mitropolitul 
Șaguna se conformează numai unor dispoziţiuni legale, intrând în 
meritul chestiunii. Se poate, că Șaguna nu are cunoștință despre 
rezoluţiunea preaînaltă din 6 Octomvrie 1852, fiindcă aceea, la 
dieceza, acum mitropolia Sibiiului, nu s'a referit și nu se referă; 
ea însă există, are putere de lege, și patriarhul, precum și episcopii 
săi sufragani, au luat-o la timpul său fără împotrivire la cunoștință 
și sau conformat ei întru toate. 

Mitropolitul Șaguna nu cedează, ci întrun memorand mai 
lung răspunde Consiliului regesc de locotenenţă al Ungariei, în 24 
Decemvrie 1866, sub numărul 205 Mit, următoarele: 


569 


„La declaraţiunea mea din 3 Septemvrie a. c., numărul 191, : 
Inaltul consiliu regesc de locotenenţă al Ungariei a binevoit a-mi: ; 
răspunde, la 25 Noemvwrie a. c. sub numărul 70,545, că eu, în 
chestia din întrebare iau de singură cinosură numai ordinațiunea 
Ministerului de culte, pe care astiel o tâlcuesc, ca și cum denu- 
mirea epitropilor diecezani ar fi rezervată Ministerului de culte, 
pe când dintr'o combinare făcută cu totdinadinsul asupra pertrac- `; 
tărilor preliminare se vede apriat, că dispozițiunile legale, cari “ 
există în privința denumirii epitropilor diecezani în Ungaria și 
părțile anexate acesteia, altele sunt, cari mie pentru aceea nu-mi 
pot fi cunoscute, pentrucă ele se refer numai la Ungaria, și din 
cauza aceasta Inaltul consiliu află de lipsă a mă clarifica în pri- 
vința urzirii și valabilității acestei dispozițiuni, făcându-mi cunos- 
cute toate împrejurările în cari a fost luată, 


După acestea apoi, Înaltul consiliu de locotenenţă a binevoit 
a-mi aminti prea înalta rezoluţiune a M, Sale, ces.-reg, și apo- 
stolice, Domnitorul nostru, din 6 Octomvrie 1852, de cuprinsul, că 
pentru ţinerea în evidenţă și pentru asigurarea averii diecezelor 
greco-orientale, în locul celor doi epitropi din statul preoţesc, cari 
pe baza decretului cancelariei aulice ungare din 22 Decemvrie 1794 
erau în funcţiune la toate diecezele greco-orientale din Ungaria, 
din Voevodina sârbească, și Banatul timișan, care a existat atunci, 
nu altcum și din Croaţia și Slavonia, să se denumească câte doi - 
epitropi dintre mireni, fără salar, — ordonându-se totodată în 
privința denumirii acestora din caz în caz, ca episcopul concernent, 
sau administratorul episcopesc numit de M. Sa, ces.-reg. apo- 
stolică, iar în neființa acestuia, consistorul concernent, să propună 
patriarhului și mitropolitului dela Carloviţ, indivizi dintre civili și 
militari, cu judecată matură, nepătaţi, independenţi și după pu- 
tință de aceia, cari locuesc la reședința episcopească și propunerea 
aceasta să se subștearnă prin patriarhul-mitropolit, împreună cu 
părerea sa, dicasteriului țării, care va mijloci denumirea, 


Mai departe, Inaltul consiliu a binevoit a mă asigura și despre 
„aceea, că rezoluţiunea aceasta s'a împărtășit la timpul său, prin... 
adresa Ministerului de culte din 5 Noemvrie 1852, atât cu paz > 
triarhul din Carloviţ, cât și cu toți episcopii de legea greco-orientală i“ 
din Ungaria, din fosta Voivodină sârbească, din Croaţia și Sla- ` 
vonia, cari toţi, fără nici o piedecă au și primit-o și au stabilit: 
modalitatea, după care, dela anul 1853 încoace, la toate diecezele .. 
greco-orientale s'au instituit și se află în funcţiune, câte doi epi? ,, 
tropi mireni. lar dacă prea înalta rezoluţiune de care e vorba, la 
timpul său mie nu mi-s'a comunicat, zace în natura lucrului, fiindcă. 
ea nu s'a referit și nici astăzi nu se referă la dieceza transilvană,, 
care pe atunci nu era ridicată la demnitatea de mitropolie. 

Cu privire la toate acestea, însuflețit de frica lui Dumnezeu: 
recunosc însumi părinteasca graţie a M. Sale, ces.-reg. apostolice; 


570 


dovedită de nenumărate ori față de biserica noastră și cu deosebire 
față de noi, Românii aparținători bisericii greco-orientale, precum 
și iubirea de dreptate a M. Sale, recunoscută în toată ţara, și 
aceasta, după putințele mele pretutindenea și totdeauna în faptă o 
și mărturisesc, conform diregătoriei mele arhipăstorești, — dar 
îmi țin de strânsă şi conştiențioasă datorință a susținea şi apăra 
principiile şi instituțiunile cardinale ale bisericii naastre, atunci, 
când pe acelea le vatămă ordinaţiunile înaltului guvern şi unde 
acestea ştirbesc . interesele, atât ale M. Sale, ces.-reg. apostolice, 
cât şi ale patriei, mai ales legile cele mai nouă ale acesteia. 

Din aceste cauze temeinice, sunt silit. deci a declara cu su- 
punere, că eu rămân credincios pe lângă principiile şi instituţiunile 
cardinale ale bisericii noastre, pe cari cu privire la chestia din în- 
trebare, le-am înșirat și la 3 Septemvrie a. c. sub numărul 101. 
Întru susținerea lor, îndrăznesc a face observarea, că fiind inițiat 
şi rutinat, atât în organismul bisericii noastre, cât și în ordina- 
țiunile guverniale, date înainte de anul 1848, nu de altcum și în 
ordinaţiunile fostului Ministeriu absolutistic, — eu din combinarea 
acelora nu văd alta decât, că prin ordinaţiunile guverniale se re- 
cunoaște numai starea din afară a bisericii noastre, nu și orga- 
nismul ei intern, bazat pe sfânta scriptură și pe canoanele sfinţilor 
părinți. Nu se recunoaște dreptul public și privat al bisericii noastre, 
și despre aceasta dau dovezi nerăsturnabile ordinaţiunile Suver- 
niale, invocate și amintite în intimatul mai sus atins, precum și 
Rescriptul declaratoriu din anul 1779 şi Sistema consistorială din 
17821), Spre ilustrare îndrăznesc a cita din Sistema consistorială 
singur numai articolul 10 din secţiunea a doua, care sună astfel: 
La conirontarea faptelor cu legile și la desbaterea judecătorească 
a trebilor, — în caz numai că nu stau în contrazicere cu cuprinsul 
înduratului rescript declaratoriu și cu sistema aceasta consisto- 
rială, — vor servi și pe viitor de normă: 1. Sfânta scriptură, adecă 
testamentul vechiu și nou; 2. Canoanele apostolilor; 3. Cele șapte 
soboare ecumenice şi nouă locale; 4. Sfinții părinţi, numiţi în ca- 
nonul al doilea trulan; 5. Insuși directoriul, care de rând se zice 
„Cormesaia“. 

Va să zică, consistoarele noastre, la confrontarea faptelor cu 
legile și la desbaterile judecătorești asupra trebilor numai pe lângă 
respectarea amintitei restrângeri și nu altcum se pot folosi de 
sfânta scriptură, de învățăturile și canoanele sfinților părinţi, cu un 
cuvânt, de dreptul public și privat al bisericei noastre ! 

Nu e nici o mirare deci, că Ministerul absolutistic al cultelor; 


Li 


1) Rescriptul declaratoriu (Rescriptum declaratorium) era legea dată de 
impărăteasa Maria Terezia, la 16 Iunie 1779 pentru regularea afacerilor interne 
bisericești ale celor de legea greco-ortodoxă de sub conducerea ` patriarhului 
sârbesc din Carloviţ, iar Sistema consistorială, compusă în anul 1782, forma 
regulamentul de executare a acestei legi de regulare a cultului greco-oriental. 


571 


cu eludarea dreptului public și privat al bisericii noastre, a folosit ` 


precedenţele acestea pentru a face M. Sale, ces.-reg. apostolice, 
domnitorului nostru, o reprezentaţiune, la care apoi a următ în 
6 Octomvrie 1852 acea prea înaltă rezoluțiune, că pentru ţinerea 
în evidenţă și asigurarea averii diecezelor greco-orientale, în locul 
celor doi epitropi din cinul preoţesc. cari se aflau în funcțiune în 
temeiul decretului cancelariei aulice ungare din 22 Decemvrie 1794, 
să se numească la toate diecezele greco-orientale din Ungaria și 
părțile anexate acesteia, prin dicasteriul țării, câte doi epitropi 
nesalarisaţi, luaţi dintre mireni. 

Binevoiască Inaltul consiliu regesc de locotenenţă a-mi permite, 
ca pe temeiul cunoștințelor culese din organismul bisericii noastre, 
să-mi dau părerea și asupra instrucţiunii Ministerului absolutistic 
al cultelor, pe care a binevoit a mi-o împărtăși şi care se referă 
la obiectul din întrebare. 

Părerea mea în privinţa aceasta se concentrează într aceea, 
că lăudatul ministeriu așa dispune prin instrucțiunea sa despre 
averea diecezelor noastre, ca și când biserica noastră nu ar avea 
în privința aceasta nici un organism, nici o lege, nici o institu- 
țiune. Dar nu e așa! | 

Lăudatul ministeriu ar fi trebuit să știe, că biserica noastră 


nu e vreo! instituțiune sau societate de eri, de alaltăeri, care să - 


aibă trebuință de organizare, ci biserica noastră e cel mai vechiu 
cult în Ungaria şi Transilvania, iar despre aceasta dau mărturie 
apriată și nedubioasă icoanele sfinților de pe coroana Sfântului 
Stefan, primul nostru rege, sfinţii către cari biserica noastră și 
astăzi ę cu o cinstire deosebită”). Că mai departe, biserica noastră 
e o parte principală a bisericii. universale primitive creștineşti, cu- 
noscută sub numirea de „biserică orientală“, al cărei fundator e 
însuși domnul nostru Isus Cristos. Bazele ei o formează Sfânta 
scriptură și învățăturile apostolilor, cu ale sfinţilor părinţi împreună, 
iar în toate părţile lumii mari, instituţiunile bisericii noastre sunt 
respectate ca clasice, din care motiv bărbaţii științelor, fără deo- 
sebire de religiune, studiază până în zilele de astăzi instituțiunile 
bisericii noastre, înavuţind cu opurile lor clasice literatura bise- 
ricească, 

Toate acestea le-am atins, nu pentrucă ași voi să ţin con- 
ferință despre organismul bisericii noastre, ci numai pentru a arăta, 


2) În adevăr, coroana ungară, cu care au fost încoronați toți regii Ungariei, 
cu începere dela Stefan (1000), până la Carol IV (1916), — cu excepţia lui Iosif H, 
care a refuzat încoronarea, — e împodobită cu mai multe iconife, cari reprezintă 
sfinți sărbătoriţi numai de biserica greco-ortodoxă, nu şi de cea catolică, și 
anume pe cei doi Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe Sfântul George, Sfântul Di- 
mitrie şi pe Sfinții Cosma și Damian, iar sub fiecare e pus numele în limba 
greacă, cu litere grecești. O dovadă convingătoare deci, că coroana ungară nu 
mai e cea originală a Sfântului Stefan, care a pierit demult, ci e alta, de pro- 
venienţă greco-ortodoxă, adusă din Bizanţ. 


572 


că instrucțiunea suslăudată a Ministeriului absolutistic de culte, pe 
deoparte e de prisos pe de altă parte e anticanonică faţă cu bi- 
serica noastră. Afirmarea aceasta a mea, în afară de canoanele 
citate din partea mea la 3 Septemvrie a. c. sub numărul 191, se 
adeverește și mai lămurit din următoarele canoane, și anume : 

1. Din canonul 25 al soborului ecumenic IV., care sună astfel: 
„Deoarece unii mitropoliți, după cum adeseori auzim, părăsesc 
turmele încredințate lor și amână hirotoniile episcopilor, — a le- 
giuit sfântul sinod, ca hirotoniile să se facă în restimp de trei luni, 
dacă numai lipsa rieapărată nu ar face cumva, ca să se prelun- 
gească timpul amânării. lar nefăcând aceasta să se supună ei la 
pedeapsă bisericească și venitul bisericii văduvite să se păstreze la 
economul bisericii (eparhiei), — neatins.“ 

2. Din canonul 24 al soborului antiohian, care spune: „Drept 
este, ca cele ce sunt ale bisericii să se păstreze cu toată grija, cu 
bună cunoștință și cu credinţă în Stăpânul tuturor și judecătorul 
Dumnezeu. Se cade ca ele să se chivernisească după judecata şi 
puterea episcopului, căruia este concrezut tot poporul și sufletele 
celor ce se adună în biserică, Și să fie evidente cele ce se ţin de 
biserică (eparhie), după ştirea presbiterilor şi a diaconilor, cari 
sunt pe lângă dânsul, ca ei să ştie şi să nu piardă din vedere 
cele ce sunt proprii ale bisericii (eparhiei) și nimic să nu le fie ne- 
cunoscut, ca dacă s'ar întâmpla să moară episcopul, fiind evidente 
cele ce se ţin de biserică, să nu se strice sau să piară, dar iarăş, 
nici cele ce sunt proprii ale episcopului să nu se ieie sub nume 
de lucruri bisericești, Căci e drept și plăcut înaintea lui Dumnezeu 
și a oamenilor, ca episcopul, cele ce sunt ale lui, să le lase cui va 
vrea, iar cele ce sunt ale bisericii, să se păstreze pe seama ei, ca 
astfel nici biserica să nu pătimească vreo daună și nici episcopul 
să nu se lipsească pentru biserică, sau să cadă în nevoi cei ce se 
țin de dânsul, iar prin aceasta dânsul să se îngreuneze cu blăstăm 
după moarte“. 

3, Din canonul 25 al aceluiaș sobor antiohian, care spune: 
„Episcopul să aibă putere peste lucrurile bisericii, ca acelea să le 
întoarcă în folosul tuturor celor lipsiţi, cu multă grije, și cu frica 
lui Dumnezeu, iar el însuș, dacă e în lipsă, să aibă parte de cele 
ce-i trebuiesc spre folosul cel de lipsă al său, și al fraților, cari 
la dânsul sunt primiţi ca oaspeţi, pentru ca așa ei să nu ducă 
lipsă nici decum, după dumnezeiescul apostol, care a zis, că având 
nutriment şi îmbrăcăminte, cu acelea ne vom îndestuli, iar dacă cu 
acelea nu ar fi îndestuliți, ci ar trage lucrurile în folosul lor și 
venitele bisericii, sau fructele ţarinelor, nu le-ar chivernisi după 
chibzuiala presbiterilor şi a diaconilor, ci ar da voie casnicilor, 
sau neamurilor, ori fraţilor sau fiilor, ca socoţile bisericii prin ei 
să sufere pe ascuns vreo scădere, — unul ca acela să deie seamă 
despre chivernisire la sinodul eparhiei, iar de cumva și altmintrelea 
s'ar învinui episcopul, sau presbiterii cari sunt cu dânsul, că trag 


la sine cele ce se ţin de biserică, sau din ţarini, sau din orice 
altă treabă bisericească, încât unii săraci să fie apăsaţi și așa să 
se arunce nelegiuire și ocară asupra socoţii bisericești și asupra 
celor ce în acest chip chivernisesc: aceia încă să capete îndreptare, 
căutând sfântul sinod aceea ce se cuvine“ 

4. Din canonul 35 al soborului din Cartagenea, care spune, 

: „Episcopii, presbiterii, diaconii, sau orice clerici, cari nu au 
i a dacă după înaintarea lor, pe timpul episcopiei sau al cle- 
ricatului, ar cumpăra ţarini sau orice moșii pe numele lor, să se 
socotească de intraţi cu volnicie în bunurile domnești, dacă după 
vreo slătuire nu le-ar lăsa cumva bisericii. Dacă însă din dăruirea 
cuiva, sau prin moștenire dela rudenii, ar ajunge ceva la dânșii,. 
cu aceia să facă după voia lor. lar de cumva le-ar trage iarăși la 
sine, după ce odată le-au fost cedat, să se judece ca nevrednici 
de onoarea bisericească și ca răi” 

5. Din canonul 36 al atinsului Sokat din Cartagenea, care. 
spune: „Presbiterii să nu vândă lucrurile bisericii în care s'au sfinţit 
și nici unui episcop să nu-i fie iertat a face abuz cu vre-un lucru 
care se ţine pe moșia bisericească, Așișderea s'a aflat de bine, ca 
presbiterii, fără rânduiala episcopilor lor să nu vândă lucrurile bi- 
sericii în care sunt sfinţiți, precum nici episcopilor nu le este iertat 
a vinde moșiile bisericii, fără știrea sinodului și a presbiterilor săi. 
Nefiind dară lipsă, să nu fie iertat episcopului a face abuz cu 
lucrul ce se ține de moșia bisericească“, 

6. Din canonul 84 al aceluiaș LELA din Cartagenea, care 
spune: „De cumva vre-un episcop mai vârtos ar lăsa ca moșteni 
neamurile sau pe cei ce nu-i sunt neam, iar nu biserica, să se 
zică lui anatema și după moarte numele lui să nu se pună între 
preoții lui Dumnezeu, nici să se poată desvinovăți de cumva a 
murit fără testament, pentrucă atunci când se face episcop, el 
trebuie să facă rânduială dreaptă despre lucrurile sale, amăsurat' 
stării lui”, 

7. Din capul 57 al pravilei românești, care sună astfel: „Toate 
celea ce le-a avut episcopul înainte de a se face episcop, le poate 
da unde va vrea și le poate împărți în vieață și la moarte, far 
cele ce le-a agonisit ca episcop, sunt ale bisericii, adecă ale eparhiei 
şi ale mitropoliei și despre acelea nu poate face testament. Dacă 
însă s'ar întâmpla, ca episcopul să fi primit oarecari lucruri dela 

părinții săi, dela unchi, frați sau dela alte rudenii ale sale, acestea. 
le poate împărți între aceia și poate face cu ele ce va vrea. Mai 
departe, după moartea episcopului, nimenea să nu înstreineze ceva 
din lucrurile lui, ci acelea, pe lângă consemnare, să le primească 
economul, în ființa de faţă a clerului şi să le păstreze gata până 
la venirea altui episcop și apoi să le predee acestuia“, 

. 


Şi-acum, după ce am arătat, că instrucțiunea ministerială 
din intrebare, e de prisos și e nelegiuită, ce priveşte mai departe 


374 


împrejurarea atinsă în sus lăudatul intimat al Inaltului consiliu re- 
gesc de locotenenţă, că adecă fostul Ministeriu de culte pentru 
aceea nu a împărtășit și cu mine atinsa rânduială a sa, pentrucă 
la anul 1852, dieceza noastră nu era ridicată la demnitatea de 
mitropolie, fie-mi permis a face cu supunere observarea în pri- 
vința aceasta, că biserica noastră transilvană a ţinut la anul 1850, 
în 12 Martie, sinod eparhial, sub prezidenţia și conducerea mea, 
când apoi sinodul acesta, după cum se vede din procesul verbal 
luat cu acea ocaziune, — pentru manipularea și inspecționarea 
averilor diecezane şi a altor fundaţiuni bisericeşti și școlare, prin 
articolul 20 al statutului său a așezat o epitropie eparhială, com- 
pusă din doi membri din cler și din patru membri mireni, pe 
cari sinodul i-a şi ales și i-a provăzut cu instrucțiuni luate din 
canoanele bisericești. Sinodul nostru eparhial a subșternut la 
înaltul Ministeriu de culte deciziunile sale, spre întărire, pentru ca 
acelea să aibă valoare și față de jurisdicțiunile civile, dar la ru- 
garea noastră nici un răspuns nu am primit, cu toate că noauă 
ani ar fi putut fi de-ajuns pentru a ni-se trimite. Şi astfel, din aceaste 
îndrăznesc a deduce, că fostul ministeriu'de culte, doară din altă 
cauză nu a trimis ordinațiunea de sub întrebare şi diecezei noastre 
ardelene, iar nu pentru aceea, fiindcă aceasta dieceză la anul 1852 
încă nu era ridicată la demnitatea de mitropolie ! 

În fine, ce privește împrejurarea atinsă în intimatul mai sus 
lăudat al Înaltului consiliu regesc de locotenenţă, că adecă patri- 
arhul sârbesc, cu toți episcopii suiragani, a acceptat ordinațiunea 
ministerială despre instituirea celor doi epitropi mireni pe lângă 
fiecare episcop, iar în consecinţă, ordinaţiunea dela anul 1853 în- 
coace a fost executată fără nici o împedecare, declar cu supunere, 
că convingerea mea este aceea, cumcă Excelenţa Sa, patriarhul 
sârbesc și Preasfinţiţii episcopi n'ar putea invoca o altă cauză 
pentru supunerea lor față de aceasta ordinaţiune, decât numai 
aceia, că ei cu inimă mâhnită şi amărâtă au aflat de bine şi de 
consult a suferi cu toată răbdarea pornirile dușmănoase ale Mi- 
nisterului absolutistic de culte, pe cari la toată ocaziunea şi le-a 
manifestat față de biserica noastră şi că ei se aflau în acea spe- 
ranţă firmă, că bunul Dumnezeu şi augustul nostru rege va aduce 
timpul norocos, când va înceta domnirea arbitrară a acelui mi- 
nisteriu absolutistic, luându-și locul, la conducerea tre bilor patriei, 
un guvern drept și legal, 

Premițându-le toate acestea, convingerea mea o concentrez 
în aceia, că eu m'ași face perfid față de Majestatea Sa, regele 
nostru apostolic, față de patrie și legislațiunea ei cea mai nouă, 
iar în științele acelea, pe cari un arhiereu trebuie să le poseadă, 
ași arăta o ignoranță și o neprocopsire nescuzabilă, dacă pe lângă 
atâtea preâinalte manifeste regești, cuvinte de tron, rescripte re- 
Sești, adresate dietelor, și pe lângă atâtea reprezentaţiuni dietale 
nu a-şi avea îndrăzneala de a ruga din nou cu supunere Inaltul 


579 


consiliu regesc de locotenenţă, ca să binevoiască a-mi lăsa mie: 
spre rezolvare obiectul din întrebare, astfel, ca conform organis- 
mului bisericii noastre, să fac dispoziţiunile trebuincioase, ca dieceza 
noastră aradană, ca singura proprietară legiuită a averii aflătoare 
la episcopia ei, întrun sinod eparhial al ei, în înțelesul institu- 
țiunilor bisericeşti mai sus amintite, să aleagă o epitropie pentru 
asigurarea şi chivernisirea averilor diecezane, care epitropie să fie 
apoi datoare să deie din timp în timp socoteală sinodului diecezan 
despre averile episcopiei. 

Dreptul acesta pe seama sinodului diecezan eu îl deduc, nu 
numai din canoanele bisericești mai sus amintite, ci chiar și din 
articolul 6 al rescriptului declaratoriu, pentrucă dacă aci se dă 
dreptul singuraticelor comunități bisericești (parohii) de a-și alege 
şi denumt ele pe epitropii bisericești pentru manipularea și asi- 
gurarea averii bisericilor lor parohiale și de a cere dela ei soco- 
teală la finea fiecărui an, — e foarte natural că nici complexului 
tuturor comunităţilor bisericești ale unei dieceze, adecă eparhiei,. 
fu se poate denega acest drept, care și ei i se cuvine, ca unci 
comunități mai ample (universități), adecă dreptul de a dispune de 
averile ei, de a alege și pune epitropi ca să le păstreze și să deie 
socoteală eparhiei despre ele, ca legiuitului proprietar al averii, 

Dar nici nu poate fi aceasta altmintrelea în patria noastră: 
acum constituțională, ale cărei legi de astăzi au deslegat biserica 
noastră creștinească din cătușele politice și înaltul guvern dă drept 
chiar și singuraticelor asociaţiuni civile de a-și manipula averile, 
a se îngriji și a lua dispoziţiuni în folosul acelora. Mai mult drept. 
şi un altfel de drept, nici biserica noastră nu cere dela înaltul 
guvern în chestia averilor eparhiale ! Și aceasta pe temeiul cita- 
telor canoane bisericeşti, cari sunt efluxul natural al Sfintei scripturi, 
în care se-spune, că creștinii cei dintâi, vânzându-și casele, vitele 
și țarinele lor, prețul acelora l-au adus și depus la picioarele apo- 
stolilor, în chip de milostenie, pentru ca apostolii să împartă mi- 
losteniile la toţi, după lipsurile fiecăruia; iar când s'au arătat ne- 
mulțumiri din partea creștinilor pentru aceasta împărțire făcută 
prin apostoli, aceștia adunând mulțimea învăţăceilor, i-au provocat 
pe toți cei de faţă să aleagă dintre ei şapte bărbaţi, cărora să. 
li-se încredinţeze lucrul acesta, iar apostolii să se ocupe numai cu 
rugăciuni și cu vestirea cuvântului dumnezeesc, 

Propunerea aceasta a fost plăcută la întreaga mulțime, care, 
a şi ales numai decât pe cei şapte diaconi, însărcinaţi, ca epitropis 
cu chivernisirea averii comune, și așa a sporit la ei cuvântul lui 
Dumnezeu, iar numărul învăţăceilor s'a înmulţit, 

Sibiiu, 24 Decemvrie 1866. 

(ss) ANDREI BARON de ŞAGUNA, 
Arhiepiscop şi Miiropolit. 


576 


Memorandul acesta al mitropolitului Șaguna, compus de el 
însuși în ungurește și păstrat în arhiva mitropolitană din Sibiiu, 
împreună cu traducerea românească, făcută de Miron Romanul, 
pe atunci protosincel în Arad, iar mai târziu urmașul lui Șaguna 
în scaunul mitropolitan, — formează o nouă și clasică mărturie 
despre temeinicia și energia cu care știa Șaguna să apere drep- 
turile și instituțiunile bisericii sale. 

Consiliul regesc de locotenenţă, care era pe atunci în ființă, 
(ungureşte îi zicea Helytartótanács, iar nemţește Statthalterei) sigur 
că a rămas convins despre justeţa cererii lui Șaguna, de a fi lă- 
sată în grija sa alegerea epitropiei diecezane din Arad ; dar fiindu-i 
legate mânile, — căci era organ de executare, nu de legiuire, — 
nu a putut împlini dorinţa lui Șaguna, ci a numit el, fără a mai 
scrie ceva lui Șaguna, pe al doilea epitrop al diecezei aradane, în 
persoana lui Emanuel Misici, primul candidat dintre cei trei re- 
comandaţi guvernului de către episcopul diecezan din Arad. 


Nu se va fi aşteptat de altcum nici Șaguna la împlinirea ne- 
condiționată a cererii sale, ştiind el foarte bine, că rezoluțiunea 
cu pricina, dată fiind de Împăratul, are putere de lege și până 
„nu e revocată, sau înlocuită cu alta, are să fie respectată și exe- 
cutată. El şi-a spus însă părerea asupra ei cu toată francheța. A 
declarat-o de „anticanonică“ şi de „nelegiuită“. Că patriarhul şi 
episcopii ceilalţi toți au acceptat-o, executându-o fără împotrivire, 
— nare a face, Pentru Șaguna ea tot „anticanonică“ și „nele- 
giută“ rămâne, Și condamnă Șaguna pe arhiereii cari au primit-o 
fără împotrivire ? Nu. Nici măcar atâta nu spune despre ei în me- 
morandul înaintat consiliului de locotenenţă, că toți au greșit când 
i-au acceptat cuprinsul, ci caută să-i scuze în mod înduioșător de 
frumos, comunicând consiliului, că știe el, Șaguna, cum au primit 
ceialalți arhierei, cu patriarhul în frunte, rezoluțiunea împărătească : 
„cu inimă mâhnită şi amărâtă“ şi cu răbdarea cu care erau obiș- 
nuiți să primească „pornirile dușmănoase ale ministerului absolu- 
tistic de culte“, — așteptând zilele mai bune. 


Pentru o mai ușoară înţelegere a tonului, aproape acuzator, 
folosit de Șaguna în acest memorand față: de ministrul absolutistic de 
culte, va fi bine să se știe, că e vorba de ministrul Leo Thun, care 
sub absolutism avea resortul cultelor şi al instrucției publice, de 
„omul, cu care Şaguna a avut multe și Grave, conflicte, La desele 
sale petiţii, adresate ministrului, Șaguna nu primea nici un răspuns, 
ori apoi primea răspuns evasiv, nici cald nici rece, In cele din 
urmă şi-a pierdut apoi și Şaguna răbdarea și sa adresat cu un 
lung și temeinic memorand deadreptul monarhului, cerând dela 
acesta scut și apărare, nu pentru sine, ci pentru biserica sa; iar 
împăratul a dojenit cu asprime pe sfetnicul său Leo Thun, îndru- 
mându-l să-şi însușească altă purtare față de Șaguna și biserica 
acestuia, 


577 5 


Am văzut dealtcum și din memorand, că actele sinodului - 
eparhial, (ținut la 1850 în Sibiiu), cari au fost trimise imediat mi- 
nistrului de culte la Viena spre aprobare, au rămas nouă anila 
minister, fără a se da lui Șaguna vre-un răspuns, cu toate că 
răspunsul a fost urgentat de mai multe ori. Și aici este de căutat 
motivul, că rezoluţiunea împărătească din anul 1852 lui Șaguna 
nu a fost trimisă. Ministrul Thun a văzut adecă din actele sino- 
dului sibiian dela 1850, că Şaguna l-a prevenit și și-a ales el însuși 
o epitropie eparhială, coniorm canoanelor, prin urmare pentru 
Şaguna e de prisos rezoluţiunea. S'a răzbunat însă asupra lui 
Şaguna așa, că nouă ani de zile a ţinut la sine actele sinodale, 
fără a da răspuns lui Șaguna, dacă sunt întărite de guvern hotă- 
rârile luate în sinod; sau nu ?,,. A fost răzbunarea unui'om foarte 
mic la suflet, care nu a atins întru nimica marele suflet al lui Șaguna ! 


TEODOR V. PĂCĂȚIAN. 


578 


Autobiografie’) 


(Epoea dela 1881—1915.) 
4 
Dedicată. Românului ardelean, 
care s'ar socoti cel mai inteligent, 
mai moral, mai harnic și mai ne- 
inlocuibil în gospodăria noastră 
națională. 


Prea Stimată Domnişoară ! 


Aveţi dreptate: „sînt pus ad acta", cu toatecă trăiesc. În tot cazul 
n'am murit eu, ci regretatul George Bănuj, tînărul și meritosul actor al Teatrului 
Naţional din Cluj. 

Da, pentru moment sint și mai izolat, locuind aproape de granița de 
Vest, în târgușorul Tinca. O localitate liniștită, cu o climă dulce de Rivieră. 

— Mă bucur, că „odinioară“ profesorul de românească, amicul Lupeanu 
dela Blaj, v'a făcut o lecţie de-un ceas despre „generaţia, Luceafărului”, neuitând 
nici pe inițiatorul revistei“. 


— Ce date biografice să vă trimit? 

Am vreo patru autobiografii, dintre care cea mai scurtă e: 

„M'am născut pricinuind dureri; trăiesc cu ele — de-aș muri,. fără 
să le mai simt!“ i 

-— Vă trimit totuşi, prin bunăvoința revistei „Iransilvania”, paginile 
autobiografice, scrise în preajma plecării mele în răsboiu, din care vă puteți 
convinge de valoarea mea până în anul 1915, când eram încă burlac, comedian, 
scriitor şi... om sărac, ` 

m. A, de-atunci lucrurile s'au schimbat radical și mereu înspre bine: 
M'am însurat, m'am rotunzit, m'am burghezit, mam rostuit. Azi am casă, 
grădină, vie şi.. bani (noroc că hoţii nu citesc „Transilvania"); ba, să nu-ți 
crezi ochilor: sint avocat „al legii celei nouă” și-mi curg banii 'n pungă, ca 
tăriţele la moară. 

De-acu, adio literatură umoristică ! 

Sint om serios, în rând cu lumea, încadrat în partid, șef de organizaţie, 
cap de listă şi — ce mai incoace-încolo? — viitor ministru. 

. Vă pare problematic ? . 

Dece ?... când nouă din colegii mei de facultate au fost diferiţi şefi 
de resort, subsecretari de. stat şi chiar miniştri... 

Să fiu eu mai redus decât toți acești amici? 

Crează ei! DVoastră sinteţi, probabil, de altă părere. 


Cu sărutări de mâni: 


Tinca, 15 lunie 1928. A. P. BĂNUȚ. 


579 5: 


Motivarea acestei serieri premature. 


Biografiile oamenilor mari apar după moartea acestora; 
uneori în fruntea operelor lor literare-știinţifice. Apariția bio- 
grafiei mele înainte de-a fi murit și înainte de ce operele mele 
literare ar fi văzut lumina tiparului, — se explică, pe lângă lipsa 
de modestie, prin faptul sinistru, că Monarhia Austro-Ungară 
m'a învitat în scris, să-mi achit datoria de „slotaș CL B”. 

Precum știți, sînt Român. lar celce „Român zice... viteaz 
zice”. E deci probabil, ca pielea mea ciuruită de gloanţele 
potrivnice să decoreze şi ea în curând vrunul din așa-zisele 
„câmpuri de onoare”, 

Or, viaţa și faptele fiecărui Român sînt vrednice de-a fi 
cunoscute în straturi cât mai largi. Subsemnatul, dupăce că sînt 
un bărbat destul de vrednic, mai am şi-un suflet milos: n'aș 
vrea ca vre-unul din bunii mei prieteni să se piarză pe tărâmul 
necunoscut, ce se chiamă „viaţa și activitatea mea“, Pătruns de 
înțelesul vorbelor lui Labruyere „l'homme est né menteur“ — 
n'aș sili bucuros pe nici un critic, ca 'n temeiul străvechiului „de 
mortuis nil..." să mă laude, mai mult decât merit. Insfârșit, oricât 
de conștienţioasă, nici o biografie scrisă de altul, nu poate egala 
în competenţă această autobiografie. : 


introducere. 


Doamnelor şi Domnilor ! 


Nu sînt o inteligență scăpărătoare, ca atâtea altele. Nu sînt 


un caracter de bronz, de care se găsesc cu duiumul în sânul 


neamului românesc. Nu sînt nici moralitatea întrupată, cum 
obișnuesc a fi teologii de Roma. N'am produs, vai, atâtea opere 
literare-culturale, să pot umplea cu ele vreo bibliotecă centrală. 
Nu's nici vreun Român mare, având abia 1 m. 68 înălțime. Nu 
sînt nici măcar o forță indispensabilă, încât pot muri hodinit, 


fără să cășunez maşinăriei naţionale vreo pierdere ireparabilă.: 


Cu conștiința liniştită, cercetătorii vieții mele obscure, îmi 
vor da următoarele note de clasificaţie : 


a) Inteligența.... mediocră. 

b) Moralitatea... slăbuţă. 

c) Siîrguință .... lipsă. 

d) Caracterul.... neexprimat, fiind mereu în plină formațiune. 


În consecință, pedagogii români sînt dispensați de-a mă 
prezenta tinerimei studioase drept model, (ar fi dezastruos pentru 
ambiția fragedelor mlădițe naționale), iar cititorii vîrstnici, gân- 
dindu-se la minunatele însuşiri intelectualo-morale cu care i-a 
înzestrat zodia lor mai norocoasă, — întâi, mă vor ierta în 


580 


numele iubirei deaproapelui, apoi, compătimindu-mă din adâncul 
inimei lor nobile, vor ofta, zicând întru sine, ca Fariseul: 

„Mulţumescu-ţi Ție-Doamne, că nu sînt ca acest grecocatolic 
păcătos !” 


Tratare. 


Am văzut lumina lampei în târguşorul Cohalm, în noaptea 
de 23 Octomvrie a anului 1881, an memorabil nu numai pentru 
„conferența națională sibiană“ ci și pentru c'a dat neamului ro- 
mânesc o serie de bărbați remarcabili, excluziv subsemnatul, 


In sângele meu se sbat în desacord năzuințele alor două 
neamuri: boierii și iobagii. După mamă sînt nobil de Copăcel, 
iar după tată Român simplu, depe Târnave. 


La vârsta de doi ani pierd pe tatăl meu, pe vremuri „jurist 
de Sibiu“ protejat de Aron Pumnul și 'n urmă judecător de ocol 
în satul lui, — când să mântui întâia primară, mă părăsește și 
maica mea frumoasă și bună și dragă și cu ea se duce toată 
bucuria copilăriei mele. 


Urmez anul al doilea la școala săsească din Făgăraș, în 
care și-a mai făcut studiile, și câte-un alt „Dummer Kerl“. Cele- 
lalte două clase primare le urmez în școala grăniţearească din 
Copăcel. Dumnezeu. să-l hodinească pe iubitul meu dascăl 
Dumitru Pop, de felul lui din Tohanul vechiu, că bune și 
frumoase lucruri ne-a învățat în cei doi ani, pe care nam să-i 
uit cât 'oiu trăi! 

Românește și nemţește știam acum „perfect“. Ca să 'nvăţ 
și limba statului, mă 'ntorc iar la Făgăraș, urmând doi ani la 
școala civilă ungurească. Latina o învățam „facultativ“ la un 
profesor săcui, Perdy, care purta două perechi de ochelari și-avea 
o mână grea ca plumbul. Cu toatecă aveam nota foarte bine la 
toate obiectele, omul ăsta nu mă mai scotea din „fliște“ şi din 
pălmuţe, ba mă trăgea și de urechi, așa din pură plăcere, Ne- 
dedat cu astfel de gesturi pedagogice, dup'o oră de latină, trag 
o fugă de două ceasuri, dela Făgăraș la Copăcel, jeluindu-mă 
între lacrimi unchiului meu, fie-iertat, că nu mai învăţ latina și 
pace! Lucrul, spre norocul meu, nu sa ntâmplat, dar a avut 
totuș o consecință: anul următor am plecat la „Mecca ro- 
mânească“ din unghiul Târnavelor, unde după câţiva ani am și 
absolvit, liceul. 


„ În Blaj, cel mai însemnat eveniment al anului era pentru 
mine „lăsata secului”, când jucam teatru.  Măria-Sa Episcopul 
Vasile al Gherlei ne era pe-atunci Rector al „Internatului Van- 
cean” și ne localiza fel de fel de piese, mai cu seamă comedii 
de Moliere și de Goldoni. De „succesele“ mele teatrale, poate 


581 


mărturisi și părintele protopop Ilie Dăianu dela Cluj și alți cuno-. 
scuţi din vremea aceea. 

Incolo eram obraznic cumsecade. Mă certam deseori cu 
„asupritorii” din internat şi făceam pe anarhistul în fruntea co- 
legilor, când era vorba să eluptăm vre-un drept, ca: desființarea 
„topşei“ (un fel de mămăligă pripită cu brânză iute); participarea 
la vreo serată dansantă ; vreun ceaiu cu rom etc. Colegii mei 
de clasă erau unanimi: jurist trebuia să mă fac! După baca- 
laureat trec deci la Cluj, studiând doi ani drepturile în cafenelele 
„Grand, Europa și Kikaker”. Plictisit însă curând de „betyâr“- 
ismul mărginit din acest cuib de gentry unguri, trec la Budapesta, 
unde, alături de intensivele studii juridice: din „Gambrinus“, 
încep a mă interesa tot mai sistematic de literatură. După câteva 
„convorbiri literare” cu prietenii Montani, Ciura, Goga, Lupaș, 
lon Lăpedatu, Stanca etc. întemeiez revista „Luceafărul“, copilul 
meu plăpând, adoptat mai încolea de-un tată sdravăn și vînjos, 
amicul O. C. Tăslăuanu. 

Fiind în acest timp foarte ocupat cu „literile“ uit fireşte, 
că „colloquez” din drept, nu-mi pot legitima progresul în studiile 
juridice, iar Blajul, adus în corn de capră, îmi rade frumușel 
bursa de 300 de coroane, pe care trebuia s'o mai „gust“ vreo: 
doi ani de zile. 

` — La vârsta de 20 de ani un „punct de întoarcere“ în. 
viaţa mea. Fac, din păcate, cunoștiința unui inventator genial și 
după câteva zile de desbateri, mă hotărăsc „să-l ajut” în ajun- 
gerea scopului. Las „Luceafărul“ în grija ortacilor și plec (via: 
Viena, Zürich, Paris — aci zăbovesc o leacă —) la Cherbourg, 
unde îmbarce pe vaporul „Saint-Paul“ și navigez la New-York. 

Miezul lui Noemvrie. Patru zile și patru nopți, furtună 
cumplită. Un spital era întreg vaporul; creștinii plâng, jidovii se. 
vaită bătându-și pieptul, toată lumea-i disperată, numai eu stau 
tare ca o stâncă în mijloeul valurilor furioase: eram convins de 
misiunea mea și știam că pronia susține pe marii săi bărbaţi. 

Ajuns la New-York, mă etablez, ca un viitor milionar ce 
se respectă, la marele „Hotel Broadway“, umblând în dâra afa- 
cerii mele pela Societatea „Stientific American“. Dar americanul, 
scump la vorbă, îmi declară scurt, că el nu patentează din prin- 
cipiu motoare care umblă de capul lor. Preferă vechile mașini 
mânate cu combustibil. Insfârșit... times is money... americanul 
mă salută foarte respectuos și... mai văzutu-l-am ? 

Imi rămâne răgaz să mă plimb vreo două-trei săptămâni 
prin New-York, admirând cartierul milionarilor (în șirul cărora 
n'aveam deci să întru niciodată), admir Central-Park-ul, Brooklyn 
Bridge, Atelierul lui T. Edison — abzic de planul de-a trece la 
San-Francisco... îmbarce din nou şi strătai iarăși Atlanticul, admi- 
rându-i dimensiunile și dându-mi abia acuma seama de eroismul 


582 


lui Columb. Sosit în fine la Boulogne-sur-mâre, aştept aci parale 
de-acasă, mă mai plimb de-alungul canalului Mânecei, reîmpros- 
pătându-mi în memorie grandioasele figuri ale lui Cromwell și 
Napoleon și regretând, întâiaoară în viața mea, că pământul e 
rotund... altfel puteam vedea cu luneta Dower, Portsmuth,.. 
poate și Londra. . 

Paralele întârziând, gentilul cârciumar francez Gaston Forcioli 
din Boulogne mă trimite pe cheltuiala lui la Paris, unde-mi sosesc 
banii; mă achit cu mulțumită de Gaston și încep numaidecât 
„pertractările” cu amabilii Francezi, (Ce deosebire, domnule, 
între Francezul de-o dulce locvacitate și Jankee-ul rece și ursuz!) 

Drăguţii Francezi ne patentează momentan învenția „menită 
să facă epocă în viața economică a globului“. Mai admir vreo 
două săptămâni minunile Parisului, y compris „Moulin rouge“, 
și-apoi plec via Viena-Pesta aţă acasă în Ardeal, de unde-i mai 
trimit genialului meu tovarăș sumulița telegrafică de 4000 de 
franci, pe care-o.papă deasemenea „fraţii noștri latini”, 

O pauză de vreo zece zile. Specialiștii parizieni iau la 
analiză minuțioasă invenția patentată, constatând — curios lucru! 
— că „n teorie e posibilă, dar în practică, nu face!“ 

Deci „epocalul motor“ dă faliment, iar genialul inventator 
se readincește 'n marea mediocrităţii, din care-și scosese capul, 
pe semne numai ca să-i fac „prețioasa” cunoștință, 


Trezit din visul meu de mărire filantropică (plănuisem să 
fac uriașe fundaţii şcolare-culturale), mă apucă un teribil „Katzen- 
jammer” moral. Rând pe rând, vând restul de moşie, vând 
casa... mă 'mbolnăvesc de reumatism, de stomac, de apendicită... 
operându- -mă în aceeaș săptămână cu regele Eduard al Angliei 
și cu premierul de-atunci al Ungariei, baronul Geza Feyervâry. 
(Totdeauna am ţinut la o societate niţel mai selectă!!) 


Cu una-cu alta, stau așa mahmur... vreo jumătate de an. 
In acest răstimp îmi fac un sever examen intelectual — moral, 
constatând următoarele : ă 


1. E o mare nenorocire, dacă n'are cineva părinţi aspri și 
răi ca tocul, care să-l bată de câteva ori pe lună, până la vârsta 
de 24 de ani impliniţi; 


2. Sint un redus, care n'a învăţat la timp atâta matematică, 
geometrie și fizică, spre a putea judeca principiul basculei deci- 
male și-al forței produse prin căderea unor globule, dela cutare 
înălțimes 


3. Sînt un încăpăţinat recidivist, ce na ascultat de sfatul 
prietenesc al filozofului Dr. Eugen Heinrich Schmitt (autorul 
voluminosului op „Gnosis"), fost profesor de matematică și de 
fizică, care-mi spusese: „Le-asigur, amice, că mașina nu va 


583 ` 


funcţiona. Cu ideea asta sau ocupat sute de oameni și sau 
chieltuit milioane de bani — zadarnic !“ 

4. Sînt o fire dedubiată, căreia inteligenţa îi spune totdeauna ` 
bine, iar pasiunea totdeauna o minte; 

5, Sint un simplu măgar, dacă am putut crede că „revoluţia 
economică a globului“ va înscena-o un Român ortodox. 

— Pe când mă bălăbăneam cu chestiuni subiective, „Socie- 
tatea noastră teatrală“ — obiectivă cum o știți — publică o 
bursă pentru un comedian. 

Comedian îi trebuia ? Da eu ce eram ? Nu eram de toată 
comedia ! ? ' 

— „Să mă dau.. Să nu mă dau, în artă?" — asta era, în 
legea lui Hamlet, întrebarea. 

M'adresez unor vechi prieteni. Toţi îmi răspund unisono : 
„lacă ceva pentru tine... pe calea asta, sîntem siguri, c'o să 
faci treabă”. 

Mă adresez, între alți „honoraţiori” și Domnului Dr. Alexandru 
Vaida-Voevod, vechiu și preastimat prieten, care, amabil și drăguţ 
ca totdeauna, îmi răspunde pe-a 4-a pagina de scrisoare: „După 
toate cele înșirate, repet: nu! Fă-ţi întâi examenul de advocat, 
pentrucă mâine-poimâne, dupăce vei munci, cu zile, ani întregi 
pentru ei, — președintelui x al societăţii no să-i placă poate 
mutra DTale și simplaminte îți dă drumul. Cunosc îndeajuns pe 
oamenii noștri... Sint capabili... crede-mă !“ 

— Poţi să-l convingi însă dumneata pe Neaga? Sa 
isprăvit ! 

Mă prezint deci la concursul din Sibiu, declam în fața 
sinedriului artistic (Iosif Vulcan, V. Goldiș, V. Branisce, G. Dobrin, 
N. Vecerdea etc), iau bursa de comedie, învăţ doi ani la Bu- 
curești și unul la Berlin, iar în anul 1908, mă pomenesc ales cu 
unanimitate „Director artistic al Societăţii teatrale române din 
Transilvania şi Ungaria”. Lung titlu... dar frumos! 

„Post tot discrimina rerum“, cititorul binevoitor s'ar simţi 
în sfârșit îndemnat să strige: „Bravo dom'le!” 

Și-ar fi chiar îndreptăţit s'o facă, dacă n'ar trebui să-i 
-comunic de urgenţă, că dupo activitate foarte intensivă de doi 
ani și-alta mai puţin intensivă de trei, — actualul Președinte al 
Soc. teatr. rom., iubitul meu protector, dl Dr. Alexandru Vaida- 
Voevod (zimbetul este strict interzis!) „în înțelesul prevederilor 
„Planului de acţiune al fondului de Teatru“, mă destituie cu 
toată delicateţa din slujbă, „mulţumindu-mi pentru bunele servicii 
artistice aduse societăţii teatrale și rugându-mă să primesc asisu- 
rarea stimei sale deosebite, precum și pe-aceea a amicului nostru 
comun, mult dragul Tiberiu Brediceanu, secretarul de azi al 
pomenitei Societăţi”. 


384 


O să ziceţi: „Răi oameni, domnii Vaida și Brediceanu!" 
lar eu vă spun: „Dimpotrivă, cinstiţi și buni ca pâinea“. 

Marea problemă era însă: să salariezi un om mulțumindu-l 
și pe el şi pe naţiune, respectând în acelaș timp și sfânta literă 
a „Planului de acțiune al Comitetului”, Vezi aici era tragicul 
desnodământului ! 


O, cum n'aș fi disperat atunci, Doamne, dacă naș fi știut 
că 'n lumea asta toate-s trecătoare, că nu numai „planul de acţiune“ 
ci că însuș „universul cel himeric nu-i decât un vis al neființei“ ! 

Deaceea, pe cât de repede mam mângăiat pe-atât de 
repede a venit și mobilizarea generală a Monarhiei Austro- 
Ungare, care în anul curent, apelând la recunoscutele mele în- 
sușiri militare, m'a declarat apt de serviciu în baza vechei mele 
calități latente de „slotaș Cl. B“. 

Deci în aceste zile viforoase, mă prepar tocmai pentru 
călătoria de neplăcere la Praga, unde-mi voi face instrucția, 
pentru a fi trimis, probabil, pe câmpul de onoare estic, 

N'o să puteți afirma, că nu's în continuu progres. Ieri imi 
sta deschis doar Ardealul și Banatul, — mâine îmi va sta deschisă 
lumea întreagă, pentrucă în zisa lui Goethe: „Cele mai mari 
şanse în viața asta, le are un ofițer inteligent. 

Apoi, orice-aţi crede și orcât aș fi de nepretenţios — n'am 
câtuși de puţin intenţia, să deviu cel mai slab ofițer de rezervă 
al Monarhiei dualiste. 


Adaus. 


Mai complectez modesta mea biografie cu următoarele 
detailii. 

Tot binele pe care lam putut face, lam făcut. Multe din 
relele ce mă puteau ocoli, mau ajuns. Constat cam fost ade- 
seaori bolnav. Cu ocaziile astea eram de obiceiu trist. De 
multeori mi-au lipsit paralele și-atunci eram deadreptul disperat. 
In toată bună vremea am fost inamorat — fiind când vesel, când 
disperat, după timp, loc și femeea din chestiune. 

Când m'a părăsit întâia dragoste — pe care am iubit-o 
șapte ani încheiați — am plâns amar o lună 'ntreagă, pribegind 
prin nesfirșite păduri seculare de stejari. 

Când m'a părăsit a doua, am sughiţat trei zile și trei nopți. 

Cârid o fi să mă tradeze ultima, mă ncui în casă, înghit 
trei aspirine, beau două pahare de apă, mă culc în pat, m acoper 
cu două plăpumi și două oale de lână, transpir întreg restul sen- 
timentalismului prin pori, dar — cruţ ochii! 

Incă ceva și mântui ! 


985 


Vecinic am crezut co să se 'ntâmple ceva extraordinar cu 
mine. De pildă: voiu câștiga la loterie o sumă horrendă și mi-oiu 
plăti datoriile, dintr'un condei; mereu am așteptat să se declare 
un incendiu în casa unde stau cu chirie, pentru a-i putea face 
vinovatului procesul celor zece cărți în manuscris și a hârtiilor 
mele de valoare, mistuite de flacări; mereu am nădăjduit să se 
'ndrăgească de mine — înainte de-a cheli total — o fată frumoasă, 
cultă și bogată — dar, vai, nimic din toate acestea nu s'a 'ntâmplat! 

Poate să dau acum 'n răsboiu,.. peste vreo Rusoaică 
putredă de bogată şi verde de frică, legată fedeleș de vreun 
„neamţ brutal“. Cum 'oiu vedea-o, am să-i zimbesc plin de afec- 
țiune, deslegându-o de extremă urgență. Mai ști că n'o să se 
lege ea de mine. 

Că-i timpul suprem... vă spun pe cinste |! 

La anii mei, alţii 's dobă de... celebritate, așteptându- și moartea, 
cu conștiința "mpăcată — pe câtă vreme, săracul de mine, n'am 
avut nici măcar ocazia, să mă 'nsor.., 


Deaceea strig: îmbărbătindu-mă: Curaj, glotașule! După 
răsboiu se numără... bobocii de văduvioare !" 


Incheiere și concluzie favorabilă. 


- De-oiu scăpa însă cu pielea curată din încăierarea asta 
mondială și m'oiu însura bogat, să vedeţi dumneavoastră ce 
schimbare miraculoasă o să se petreacă în întreg eul meu. Im- 
bogăţirea rapidă a cuiva săvârşeşte 'n Ardealul nostru, adevărate 
minuni | 

Obscura mea inteligență va deveni din zi în zi mai limpede. 
Orice articol cultural, politic sau național ieșit din condeiul meu, 
va însemna „foarte luminosul articol al fruntașului vieţii noastre 
publice“. Reprodus de toate gazetele ardelenești, el va servi 
drept punct de orientare în lupta noastră ‘națională. 

Dându-se de trei ori peste cap, caracterul meu vaccilant și 
nedegajat, va deveni dintr'odată „un caracter antic” dublat de-o 
„gravitate cu adevărat romană“, — zic, un caracter de bronz 
veritabil, menit să slujească de model generaţiilor viitoare, Tine- 
rimea școlară va învăţa dela mine seriozitate 'n purtare, obiecti- 
vitate în cugetare, cumpăt în-mâncare și băutură, generozitate 
în fapte și celelalte însușiri nobile, trebuincoase unui candidat 
serios la nemurirea garantată, 

Inscriindu-mă membru fondator la toate societățile noastre 
culturale și jertfind, din zece în zece ani, câte-o miuţă de coroane 
pentru scopuri filantropice, — care nenorocit ar cuteza să afirme, 
că nu sînt Mecenatele providenţial, omul absolut superior, ce 
'nțelege multiplele nevoi ale poporului, sprijinindu-le cu bine- 
voitorul său obol? 


586 


Care imprudent ar îndrăzni să mai vorbească de păcatele 
unor tinerețe ușuratece și cam... romantice ? 

Toţi vor lăuda 'n gura mare generozitatea bărbăţiei mele 
chibzuite. cârmuită de „mâna darnică“ a nevesti-mii,... care, 
vrând-nevrând, îmi va asigura monumentul „aere perennius“, 
„„„ În interesul binepriceput al iubitei mele naţiuni, — 
dâ-mi, Doamne, femeea dorită,.. scapă-mă grabnic de datorii şi 
fă-mă tot mai mare supt toate raporturile, acum și pururea și n 
vecii vecilor — Amin ! 

Cohalm, 1 Martie 1915, A. P. BĂNUŢ. 

Glotaş Cl. B. 


RUT 


i 587 


SVATOPLUK CECH: 
Signorina Gioventu.*) 


„Intraţi“ ! mormăi şeful, neluându-și ochii din ocolurile 
liniilor colorate, la cari studia interesanta încurcătură de posesiuni. 


În odaie se strecură un tânăr, a cărui față destul de regu- 
lată era foarte slabă și palidă, ai cărui ochi înfundaţi în orbite 
străluciau de un luciu bolnăvicios și care, cu mâna uscată, din 
când în când, își cuprindea, tremurând, barba rară și incoloră, ca 
şi cum ar fi vrut să mărturisească cu tot dinadinsul, că este bărbat. 

Şeful a prins cu vârful creionului un oarecare punct în- 
semnat al schiţei și a aruncat peste ochelarii mari o privire cer- 
cetătoare spre cel venit. Când a văzut pe omul slab și-a ridicat oche- 
larii pe frunte, și-a îndreptat cu măreție capul, și-a aranjat căr- 
lionţul bălai și suspect de pe tâmplă și spuse serios, cu o privire 
aspră: „Avansul? pentru ce? Astăzi suntem mi-se pare în zece 
— da, tocmai — mâine chiar e să se amintească plângerea la apel a 


soţilor Saroch, să se sublinieze dublu și cu roșu în calendar; 


*) Svatopluk Cech (1846—1908) este cel mai popular poet naţional ceh. 


Din 1874 a publicat multe lucrări, în proză și versuri. Cea mai mare populari- > v 


tate a câștigat-o prin următoarele lucrări, scrise în versuri! „Cântecele sclavului“, 
(1895), „Faurul din Leşetin” (care în anul 1883 a fost confiscat și abia în 
1899 lăsat de censură să apară) și „La umbra teiului“ (1886). Printre ele cele 
mai însemnate sunt „Cântecele sclavului”, cari au avut până acum 35 de ediţii. 
In ele se vede cea dinlâiu manifestare a omului modern ceh, încălzit pentru 
independenţa şi libertatea naţională. Au fost traduse și în limba română de 
Petre Lișteveanu (Biblioteca pentru toţi, Nr. 412), Din proză mai însemnate 


sunt povestirile, arabescurile și scrierile sale umoristice, din cari face parte ȘI 


schiţa de faţă, care descrie, cum poetul şi-a luat rămas bun dela tinereţe. 
Emanuel Leşehrad. 


588 


E. A IRT 


disdedimineaţă sechestrarea cu execuţie a mobilei lui loan Lastovka, 
punct considerabil, totul trebuie scris și pecetluit: pernele, tablou- 
rile, saltelele, cărțile, capotul, întorcând casa chiar și pe dos, ca 
să nu se ascundă pe la spatele noastre judecătorești nimic! 
Avansul?! Quo queris?! Nu de mult ai ridicat zece, douăzeci 
şi cinci, pe deasupra, o linie pe dedesubt, rămâne de luat pentru 
luna aceasta: cincisprezece! Plăcut bilanţ!“ 


Şeful scrise aceste cifre elocvente cu creionul în aier și sub- 
linie bilanţul trist cu o linie atât de energică, încât bietul func- 
ționar diurnist, buimăcit, fără să vrea, sa dat puţintel înapoi 
dinaintea socotelii. Şeful continuă: „Douăzeci şi cinci de fiorini 
este un ban frumos pentru un om tânăr și neînsurat, Firește, 
trebuiesc echilibrate veniturile cu cheltuielile. Sutor ne ultra cre- 
pidam ! Dar Dumnezeu știe, pe ce cărări își risipește paiața ve- 
niturile ! Şi noi am fost tineri, am iubit și dansul săltăreț: însă 
am socotit și ne-am gândit cevașilea și la zile negre! Cu asta am 
ajuns ceva! Dar d-voastră? Dacă nu mă înșel, aveţi chiar două- 
zeci și opt de ani. Ce aţi făcut în lume până acum? Ce viitor 
vaţi pregătit? Studiile nu le-aţi terminat? aţi fi putut fi doctor, 
da, chiar doctor. Dar ce-mi sunteți? Litera „d“ latină nu știți 
s'o scrieţi cum se cuvine! De câte ori vam spus, că acele înflo- 
rituri și steaguri netrebnice nu se potrivesc de loc cu seriozitatea 
dosarului în chestiune?! Dar de geaba: arunc orzul pe gâște! 
Ieri am găsit în apelaţia Rohaci contra Lopata, din nou, un astfel 
de „d“ bărbos — m'a uimit, îţi spun drept, ma uimit — un 
astfel de „d“ la o instanță superioară! Intoarce-te, omule, atât 
cât mai e vreme! Bagă 'n seamă dojana mea sinceră !" 


După acest perdaf și-a plecat șeful din nou capul peste 
ocolurile liniilor colorate şi începu să caute cu creionul punctul 
acela însemnat, la care ajunsese în studiul său prealabil 
și topografic, cu ocazia viitoarei mari certe în'„possessorio summa- 
rissimo“, Desigur, că voi să îngăduie copistului destul timp, ca el 
să poată reflecta cu pocăință asupra întregii grozăvii a acelui nd” 
bărbos al său, 

Bietul copist a stat o clipă plin de căință, reținându-și răsu- 
Harea; în sfârșit şi-a adunat în mica-i barbă atâta curaj, ca să 


poată bâlbăi ceva: „Domnule doctor, sunt puţin bolnav — mă 

simt cam rău, am când călduri, când friguri, am vârtejul înaintea 

ochilor — am voit să vă rog, să-mi dați drumul acasă“.! 
Doctorul s'a uitat ţintă la cel care vorbea şi strigă: „Da, 


știm noi, ce fel de vârtejuri apucă pe domnul nostru! He, hei, 
cunoașteri noi aceste vârtejuri de carnaval! Dar cu măsură, spun, 
cu măsură! Viaţa aceasta de petrecere nu vă face prea bine, 
pe Dumnezeu, nu vă face prea bine! Aveţi o coloare foarte ne- 
sănătoasă. Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Nimic serios nu 
mi-aţi scrie aici, și fără de aceasta...! Inaintea plecării să mai sub- 


589 


liniaţi în calendar plângerea de două ori, şi cu roșu, să stingeți 
lampa, să vă sculați devreme de dimineaţă, să surprindeţi pe 
Lastovka, să-i luaţi sechestru, să-i întoarceţi casa pe dos, să cău- 
taţi prin toate sertarele“, ; 

= Diurnistul nu știu nici el cum a ajuns pe stradă. Intr'adevăr, 
nu se simţea bine. Capul îi vâjăia, avea când friguri, când căl- 
duri mari. Clățănind din dinți, tremurând din întreg corpul se 
legăna pe stradă. Aici răsuna un uruit de carnaval: echipagii 
acoperite cu zăpadă scârțăiau pe pavaj și în ferestrele lor apărea 
din când în când profilul delicat al câte unui căpșor de fată aple- 
cată peste un buchet enorm, pentru bal: din când în când unul 
din aceste cupee se oprea înaintea fațadei înalte, cu un șir-de 
ferestre luminate ; portarul mițos, cu bastonul ferecat, deschidea 
portița și pe scara cupeului aluneca un picior delicat, întrun 
pantofior. de mătase; ca un nor alb sa scoborât din fundul cu- 
peului, din care nor apăreau mânile ei mici și fragede, cu evan- 
taiul colorat, în diferite colori, cu umerii rotunji și goi, cu căr- 
lionţii bogaţi, cu ochii lucitori, cu obrajii prietinoși și strălucind 
de presimţirea desfătării; pe trotoar se apropiau de ea perechi 
îndrăgostite, şoptindu-și dulce; domni bătrâni, îmblăniţi, se gră- 
beau spre cluburile lor, tineri gomoşi clănțăneau din dinţi și flu- 


ierau melodii din opere; muzica sgomotoasă å balului răsuna, de _ 


aproape, ca și de departe. 

Copistul indispus se clătină ca aiurit prin amestecul acela 
vesel; capul îi era pustiu, în trup îi pătrundea gerul. I se părea, 
că totul se învârtește în jurul său ca un vârtej sălbatec, că forma 


fiecărui obiect se contopește în vârtejul acesta nebun. Deodată 


rămase locului. 


Inantea sa atârna un uriaș cub de hârtie transparentă, lu- ` 


minat, mișcându-se încet deasupra trotoarului, și pe suprafața-i 
colorată, întoarsă spre el, citi în litere luminate această inscripție» 
„Imprumută cele mai cu gust, mai nostime și admirabile costume 
pentru bal mascat, Abraham Taiteles“, 


Acest anunț strigător-și fantastic își adeveri la copistul ne- 
putincios puterea sa miraculoasă, atractivă. Piciorul său șubred 
sta înfipt sub cubul colorat și ochii-i erau ţintuiți spre magazinul 
luminat, clar, în care erau îngrămădite costume de bal și măști 
într'adevăr extraordinare. Toate naţiunile lumii, toate veacurile, 
toate personalităţile marcante, eroii și eroinele capod'operelor 
poetice, toate rangurile și clasele societăţii, diferitele direcţiuni 
politice și sociale, patimile și slăbiciunile omenești, diferitele crea- 
turi mitologice și ale basmelor de copii, toate cele trei regnuri ale 


naturii — pe scurt, toată lumea era aci caricaturizată, parodiată 
Fi Í eu e y e i Poate ` d . 

și pfefăcută cu foarfeci și pensulă, cu poleială, din carton și din 

"pânză — și totul se strâmba, făcea valuri, fâlfâia și strălucia; 


încât ochii amețiți nu știau unde să se oprească, Și în mijlocul ` 


590 


acestei lumi fantastice stătea, ca un vrăjitor puternic, chiar el, 
Abraham Taiteles, o statură înaltă, într'un caftan uzat, cu barba 
sură, nasul coroiat, clipind din ochi cu viclenie, cu o strâmbătură 
stranie, lingușitoare și răutăcioasă totdeodată, în jurul buzelor. 
Cu cât își îneca privirea în amestecul de culori clare și vesele, 
în massa formelor capricioase, în sclipirea giuvaerurilor ieftine, 
copistul ametit, cu atât mai limpede îi ajungea gândul. Ameţeala 
cea grea i-a dispărut, na mai avut friguri și călduri, în piept a 
simțit că sănătatea i-a revenit în membre, inima i-a bătut de un 
dor necunoscut. 

Dus pe gânduri, nici n'a băgat de seamă, că proprietarul 
magazinului s'a apropiat la uşa cu geamlâc. Deodată s'a deschis 
aceasta și tânărul văzu înainte-i un evreu bătrân, care se apleca 
cu o politeță exagerată, 

—  „Poitiţi, intrați, tinere domn", bolborosi acesta, cu un 
energic accent evreiesc. „Binevoiți a onora cu nobila dv. vizită 
cel mai bogat magazin de costume de bal, al lui Abraham 
Taiteles !* 

Copistul era nedumerit. Fiul lui Israel se părea, că-i citise 
în inimă! . 

— „Nu trebuie să cumpăraţi nici pentru un heler (ban)“ 
ciripi evreul mai departe. „Voi fi. destul de răsplătit. cu onoarea, 
că un expert așa de ales a privit și a lăudat magazinul atât de 
preţios al meu, care nu-și are păreche cu altul pe ambele emis- 
fere!”  Copistul n'a rezistat acestei rugăminți lingușitoare și a 
intrat după evreu în magazin, Acela l-a condus prin domeniul 
său pistriț, trăncănind, în timp ce se strâmba: „Binevoiţi să ve- 
deţi, domnule, aci pe acest magnat. Cum sclipește, ce splendoare! 
Vedeţi aici această sabie împodobită cu, pietre, acest calpac, 
această agrafă de briliante! Această mândră conștiință de'sine 
în fiecare încrețitură a lui Atila! Vă spun, că nici unul din fur- 
nizorii curții n'are asemenea lucruri. Sau, aici, japoneza aceasta 
— împreună cu evantai cu tot, o lucrare originală, japoneză! Şi, 
acolo, bursa în haina din hărți de credit — din adevărate acţiuni, 
domnule, pe Dumnezeu, adevărate! Aici, în colţ, acest Shakes- 


peare — mai ales domnii scriitori îl împrumută. Sau, aici, acest 
birocrat — de vânzare pentru un preţ de nimic. Acolo, la dreapta, 
este atârnat foiletonistul — îl împrumut pentru un preţ de nimic, 


cu foarfeci cu tot. Și, aici, masca aceasta a unui politician, cu 
şiretlicul diplomatic în fiecare încruntare a feţii, cu nasul în vânt 
și cu o codiță la ceată; Vedeţi, îndărătul urechii, această pană . 
uzată, muiată în fiere şi, iată!, în buzunarul hainei respective nu 
lipsește nici chiar un Machiavelli, nou legat. Pentru un preţ de 
batjocoră ! Şi această Fantască". 

Papa Taiteles amuţi deodată, retrăgându-se cu un pas, de 
copist şi-l măsură cu o privire cercetătoare, dela cap la picioare. 


591 


După aceea reveni la el, foc și pară, îi puse mâna, măgulitor, pe: 
umăr și ciripi dulce: „Ah, dragă domnule, mi-a venit în minte 
o ideie excelentă. Dv. sunteți un domn ca făcut pentru intenţia 
mea. Insă mă tem, să nu vă ofensez prin propunerea mea. Dar 
ce? In cazul cel mai rău, veți lua în râs pe Abraham Taiteles 
cel nostim”, 

A tăcut apoi pentru o clipă și se juca, clipind cu şiretenie 
din ochi, cu punga de piele, folosită, pe care o scoase din brâu. 
După aceea continuă:  „Binevoiţi să ascultați, vă rog; am aici 
încă un costum pentru bal mascat, „pro domo sua“, destinat 
pentru reclamă vie. Lucru este foarte simplu: am un costum, 
un costum foarte bogat și fantastic, în care este înfășurată, ba. 
chiar cristalizată, toată splendoarea, eleganța și spiritul magazinului 
meu. Deci și în fiecare cută a acestui costum, pe fiecare nasture, 
în fiecare panglică, în fiecare ciucure, dinainte, ca și dela spate, 
pe pantofi și la moţul chipiului, pe mănuși și pe batistă, în fiecare 
colț și în fiecare cută, cetiți, în litere colorate și clare, aceste 
cuvinte: „Abraham Taiteles, Strada Nebună, Nr. 33“. Excelentă 
ideie — nu-i aşa?! Dar vedeţi, dragă domnule! până acuma n'am 
găsit un om, care ar fi vrednic pentru acest costum, care în per- 
soana sa ar cuprinde toate acele însușiri rare, de cari e neapă- 
rată nevoie pentru perfecta executare a acestei idei măreţe, 
Numai dv., domnule, sunteți în stare a mă salva. Statura dv. 
este bună, fața dv. este expresivă, distinsă, mișcările dv. sunt 
elegante, cultura dv. este superioară și că sunteți în stare de un 
spirit tăios la locul cuvenit, am recunoscut-o la prima vedere, 
Vai, domnule, dacă aţi vrea să-mi faceți serviciul acesta mare! 
V'aș fi îndatorat cu mulțumiri nemărginite. Vedeţi, tocmai astăzi. 
are loc unul din cele mai splendide și sgomotoase baluri mascate, 
Poate v'ar distra să petreceți câteva ceasuri în mișcarea aceasta. 
veselă, Nimenea nu vă va recunoaște în noua transformare, 
nimeni nu va cerceta sâmburele acestui plic de reclamă și rezul- 
tatul va fi în orice caz excelent. Cheltuieli nu veţi avea de loc:: 
o birjă vă voiu comanda și în buzunarul hainei costumului dv.. 
veți găsi un portmoneu împodobit, al cărui conținut ar mulțumi 
și pe cel mai risipitor dintre risipitori. Așadar, spuneţi, domnule, 
primiți propunerea mea, vă îndurați de mine?" 

Copistul a ascultat până aci ca într'o viziune. Apoi se gândi. 
Propunerea jidanului a bătut tare în struna, care de mult fusese 
întinsă, dureros, în inima tânărului și puțin mai înainte răsunase 
încă mai tare decât oricând. Să uite deodată termenele de ape- 
laţie, interesele de execuţie, să se transporte, într'o săritură sbur- 
dalnică peste linia fatală a bilanţului, care plutea statornic 
înaintea-i, în aier, fiind trasă până la infinit de mâna demonului 
căscat, trasă, ca să-l ardă, între dânsul și mia de feluri de des- 
fătări! Să trăiască odată după placul său, urmând sburdălnicia 
viguroasă, să trăiască, fie chiar și o singură noapte, să se desbare 


592 


îndată de pătura de mulţi ani a prafului de cancelarie, să se ră- 
corească cu razele veseliei, cu licărirea ochilor fermecători, să se 
scufunde adânc în vârtejul acela șuierător, a cărui mișcare, ca. 
un chiot, răsuna la urechea sa până acum numai din depărtare, 
însă cu atât mai atrăgător! A cântărit priveliștea aceea atrăgă- 
toare cu sarcina înjositoare, de a fi o tablă vie de anunţ a 
evreului bătrân, care, de altfel, era, dintr'un anumit punct de ve- 
dere, destul de înrudită cu vizitele sale ca executor în locuinţele 
străine, numai o clipă a cântărit toate așa și mai pe urmă încli- 
nară tipsiile de cântar, cu scârțăietura lor sburdalnică, de partea 
balului mascat, 


Puțin după aceea stătea ca o reclamă vie din cele mai bi- 
zare, fiind îmbrăcat într'o foarte ciudată și pestriță creaţiune, a 
celei mai nostime fantazii de croitor, cu „Abraham Taiteles, 
Strada Nebună, Nr. 33” pe fiecare cută și cusătură, într'o ele- 
Santă birjă plătită, care te ducea cu sgomot pe străzile pustii. 


După o cursă scurtă se opri birja întro întrare luminată 
clar și câteva momente după aceea rămase copistul orbit și 
ameţit, într'un amestec sălbatec de mii de măști. Numai după un 
răstimp lung începu să recunoască, în această imensitate colorată 
ce se mișca, diferite staturi și acestea întreceau prin îndrăzneala . 
formelor şi bogăţia aranjării cea mai exuberantă înălțare a pu- 
terii de imaginaţie. I se părea, ca și cum întregul antrepozit al 
lui Abraham Taiteles, însuflețit de respirația nebunatică de car- 
naval, se învârte aici, în sala uriașe, în colonada de marmoră, 
pe galeriile ameţitoare, Ba magazinul lui Abraham Taiteles s'ar 
distruge, ca o picătură, în vârteţul acesta multicolor. Un domino 
grav, un hamal sburdalnic, o Margaretă pudică, o zeiță pe jumă- 
tate goală, un inchisitor posomorât, un Pierot vesel, un gondolier 
svelt, un capuţin pântecos-scurt, toate aceste diferite, obișnuite, 
figuri ale balurilor mascate, erau reprezentate aici, în diferite 
analogii și alături de ele tot felul de noutăți, surprinzătoare ca 
gust, ca vioiciune, de capriciu și de satiră arțăgoasă. Se adăogau: 
fâșâitul stofelor aspre, zângănitul nenumăratelor clopote, șoaptele, 
conversaţia, râsul şi o muzică pasionată, ameţitoare, ale cărei tacte 
se schimbau, în dansuri repezi și mișcări de măști, ca chipurile 
unui caleidoscop uriaș. 

La început deșteptă .copistul în haina-i bizară o mare luare 
aminte: pe unde mergea se opreau măștile, îl arătau cu degetul, 
formau în jurul lui cete curioase, unele mai îndrăzneţe făceau 
nasuri lungi, încălecate cu ochelari uriași, până la faldurile și 
ciucurii plicului său fantastic, citind cu glas tare cuvintele în- 


semnate, cu cari era presărat dela cap la picioare. 
Auzi observaţiile: „Reclamă vie!“ — „Ideia nu-i proastă!” — 
„Este nou, în orice caz!“ — „Un ștrengar de spirit, acest Abraham 


Taiteles!* 


593 6 


Dar, după câteva tururi prin sală, se șterse impresia apari- 
ţiei sale şi începu să se manifeste mai mult o părere contrară, 
A prins cuvântul, când Don Quichotte cel prea lung, plecându-și 
mustafa în desordine până la urechea lui Sancho Pansa, piticul, 
i-a spus: „lată, o îndrăzneală ovreiască! Nu se mulțumește cu 
colțurile de stradă şi cu ziarele, și mai atârnă afişele şarlatane și 
pe spatele creştinismului jefuit !" 

— „Nu, omul își câștigă pâinea în diferite feluri”, obiectă 
Sancho Pansa, cel cu gândul bun. 

— „Dar organizatorii ar trebui să oprească o astfel de ne- 
orânduială !", observă cavalerul, întorcându-și cu dispreţ spatele 
dela copistul cu statura tristă, 

Acesta începu să fie indispus, în gogoașa-i șarlatană. Re- 
greta, că s'a costumat întrun rol atât de puţin demn. Ise părea, 
că mii de ochi se uită batjocoritor la el și că mii de buze se 
strâmbă la cuvintele dispreţuitoare: „lată, pentru un ban mize- 
rabil, sa vândut lăcomiei de câștig evreiești!“ Ca jăratecul începea 
să-l ardă inscripţia josnică, cu care de mii de ori a fost înscrisă 
rușinea în fiecare loc al trupului său. 


Deaceea plecă, furișându-se din mulțimea de oameni și se 
„strecură dealungul păretelui, până la o firidă retrasă a sălii, care 
era aranjată ca o grotă artificială, Ca stalactite atârnau de sus 
conuri și piramide transparente, în forme diferite și arătoase și 
plante nevăzute de apă se înălțau și-și plecau frunzele lor uriașe 
dedesuptul basinului adânc, în care vibrau, în toate direcţiile, 
peşti verzi. În umbra adâncă a frunzelor se clătinau, pe tulpi- 
nele svelte, flori superbe, ca de foc, cari umpleau grota cu un 
miros extraordinar, dulce, îmbătător, şi o răcoare plăcută, ce se 
înălța din apă, îi răcori tâmplele, înfierbântate de fiorosul joc al 
balului. 

Aici se așeză bietul copist. Işi plecă capul în palmele mâi- 
nilor și se uită, cu amărăciune, spre mișunarea pestriță a sălii. 
O frunză mare, încrețită, se plecă deasupra capului său și îi 
atinse cu marginea, răcoritoare și umedă, fruntea înflăcărată. 


Prin cap i se perindau gânduri triste. lată, cum se veselesc, 
cum glumesc, cum își petrec, acolo, cum se cufundă în vârtejul 
desfătării — iar el, bietul copist, cu inima strânsă și goală ca 
inima penei sale, izgonit de batjocurile lor, în unghiul cel mai 
dosnic! Odată în viață a vrut să se încălzească la flacăra aceasta 
veselă, în jurul căreia ei se distrau în sborul vârtejurilor — dar, 
după cea dintâiu întindere a aripelor, și-a lăsat în jos aripele, 
pârlite. Pentru pecetea rușinii şi-a cumpărat intrarea. în terenul 
acesta al veseliei, dar rușinea âceasta a intrat cu el, a fâlfâit și 
s'a clătinat în jurul său și ei au citit-o clar, din fiecare tivitură 
a hainei sale, și cu batjocuri s'au întors dela el. El se va în- 
toarce în praful din care a ieșit, în praful acela trist al cance- 


J94 


lariei, care pătrunde, rozând tot mai adânc și mai adânc în ființa-i 


veştejită. Ce viață! Trecutul? — Foame și stare de mizerie, 
chinuri de tot felul, rar momente de fericire, prin noaptea întu- 
necată. Viitorul? — un anumit număr de coli scrise, de peniţe 


folosite, de mâneci sfâșiate, Cu timpul începe să îmbătrânească 
și să albească, ca și pachetele vechi ale dosarelor din registra- 
tură și, întocmai ca ele, va ajunge în cele din urmă o hrană a 
insectelor! . , 

Un suspin profund ieși din pieptul său. Işi ridică capul. 
Ce a apărut, pentru o clipă, pe neașteptate, lângă el? E vis sau 
realitate ? Lângă una din frunzele cele mari și verzi stătea o fată 
cu graţia unei silfide, fragedă și mlădioasă, îmbrăcată într'o rochie 
ușoară și deschisă, de culori vesele, cu evantaiul colorat în mâna-i 
gingașă, faţa avându-o pe jumătate acoperită cu o mască tran- 
dafirie, dar forma atrăgătoare a jumătății desvelită și gurița mică 
și răcoroasă, deșteptau presimțirea graţiilor ascunse, Pe cap avea 
părul buclat bogat, împodobit cu flori de primăvară. Farmecul 
inexprimabil de viaţă și vioiciune era răspândit pe trupul ei svelt, 
al cărui picior atârnat în jos brăzda, cu vârful pantotului aurit, 
transparenta pânză a apei. 


Copistul privi în uimire mută un moment frumoasa apariţie, 
În sfârșit i se adresă, fără să vrea: „Cine ești, minunată domni- 
șoară ?, i 

— „Ce, nu mă cunoşti ?", răspunse ea cu vocâa-i de argint 
şi își scoase masca trandafirie. Partea de jos a feței, cu toate că 
era foarte frumoasă, fu — deodată — umbrită de grația frunţii senine, 
de care atârna, căzând, un mărgăritar strălucitor, și cu luciul 
ochilor ei mari, prin noaptea visătoare a cărora licăriau „scântei 
mici de veselie copilărească.  Copistului i se păru acum, că mai 
văzuse undeva această față zâmbitoare și drăgălașă, dacă nu în 
realitate, cel puţin în vis... O privea, în tăcere, cu ochiul aprins, 

— „Ce, încă nu mă cunoşti ?", continuă ea. „Doar am fost 
tovarășa anilor tăi cei dintâiu. În leagănul colorat te-am legănat, 
te-am adormit cu cântece și basme! ie ţi-am arătat luna la 
fereastră, pe care ai căutat s'o apuci cu mânuţa grăsulie,.. Astea 
le-ai uitat deja! Dar spune-mi, unde ai fost după aceea? Unde 
erai ascuns, când culegeam în dumbrava verde ciuboţica cucului, 
când chemam cucul, când ascultam murmurul părăului, când mă 
uitam în albastrul de sus, după ciocârlie? Ce făceai, când te 
aşteptam la marginea satului, în șanț, sub trandafirii sălbateci ? 
Unde ai.petrecut anii tăi de băiat?“ 

— „Stăteam opt ore, zilnic, în camera ce te înăbușe, înaintea 
cărții sdrenţoase, număram sbârciturile din fața bătrânului învă- 
țător și duceam frica linialului“, răspunse, suspinând, copistul. 

— „Și odată te-au încărcat la un car, ţi-au dat o pâine și 
2 cruce pentru drum și te-au dus întrun oraș mare. Eu te-am 


595 6 


condus. Stăteam împreună, în fundul carului, sub pânza săurită \ 
şi ne uitam la steluțele, ce priveau spre noi, peste umerii cărău- 
şului spătos. Dar unde te-ai cufundat acolo, în puzderia de case? 
Te-am căutat pe străzi, când se plimbau acolo cârduri pestriţe, 
vorbind şi râzând, te aşteptam în marginea orașului, în parcurile 
pestrițe, sub pomii stufoși, stăteam lângă râu, sprijinită de vâslă, 
sperând, că te vei așeza cu mine în luntrea ușoară, sub pânza 
umflată a ei și că vom sbura departe, departe, pe luciul strălucitor 
al apei, între maluri înflorite. Dar tu n'ai venit. Mai târziu m'am 
dus în societăţi vesele, la baluri sgomotoase, străbăteam călare 
câmpul, dar de tine nici poveste, Unde ţi-ai petrecut anii tinereții?" 

— „Stăteam în sala înăbușitoare, înaintea cărţii sdrenţuroase» 
număram sbârciturile bătrânului profesor şi mă temeam de ca- 
talog. Timpul liber îl ocupam dând lecţii.“ 

— „Și acuma ?” 

— „Stau în cancelaria înăbușitoare, scriu de dimineaţa până 
seara și mă duc, din când în când, la execuţii”, răspunse copistul 
și își plecă capul. 

— „Dar ce ești decis să faci mai departe?“ întrebă fata, 
fixându-l cu ochii ei fermecători. 


Copistul o privi o clipă cu ochiul plin de poftă; deodată 
îngenunchi€ înaintea ei, la picioarele ei, întinse mâinile și strigă 
cu glas tare, pasionat: „Te voiu iubi!“ 

Ca în urma unui trăznet se deschise atunci evantaiul colorat 
din mâna fetei și îi acoperi, pentru un moment, faţa-i strălu- 
cită. Pe evantaiul acesta era un peisagiu delicios, de primă- 
vară, executat așa de ingenios, încât se asemăna perfect cu rea- 
litatea; întrecându-o numai cu drăgălășia formelor sale și cu 
fineţea și strălucirea culorilor sale. Grupurile risipite ale arborilor 
de pădure ieșeau la iveală așa de plastic din tablou, încât ai fi 
crezut că auzi șuieratul ușor al coroanelor sale și că ai vedea 
fâșăitul frunzelor mici; la poalele căruia licărea roua pe ierburile 
cu frunza lată și în cilindrul calicelor aurite ale ciuboţicei cucului; 
peste pietrele netede, colorate, sărea părăul la vale, fâșiile de 
ceață ale dimineţii atârnau pe brazi și mesteacăni și încingeau : 
coastele stâncilor ciudate și, în depărtarea trandafirie și care dis- 
părea, pleca încet, pe orizont, discul arzător al soarelui. Copistul 
se uită în extaz, la peisagiul acesta frumos, i se păru, că tivitura 
de sidef a evantaiului întrupează o poartă fantastică în ea și că 
fata drăgălașă, cu masca trandafirie, întinde spre el, afară din 
tablou, mânile drăgostoase, că else urcă și cade, cade, într'o vo- 
luptate inexprimabilă, în braţele ei, în umbra copacilor acestora, 
la mirosul plăcut al florilor acestora, în razele soarelui, care ` 
răsare ... 

Simţi pe umăr] o lovitură ușoară. Se pomeni din nou 
în grotă și înainte-i sta fata, lovindu-l pe umăr cu evantaiul în- 


i 596 


chis.  Grăi, surâzând: „Mă vei iubi? Vai, e prea târziu, copistul 
meu! Nu te mai potrivești cu un amant plăcut! Nu mai ești 
frumos: trupul tău a pierdut din elasticitate, inima din vioiciune, 
glasul sunetul viguros, ochii tăi sunt posomorâţi și părul se ră- 
reşte. Nu mai ești bun de iubire, copistul meu! $i, iată! eu, 
tinerețea ta, nu mai sunt realitatea frumoasă; sunt visul pustiu, 
gândul omului, care și-a adus aminte, în noaptea de carnaval, de 
tinerețea pierdută şi mi-a atârnat această lacrimă în frunte și în 
jurul trupului podoabele puterii sale de imaginaţie mărită, sunt 
numai o mască, Vezi acest evantai din Veneţia, acești ochi în 
strălucirea sudică? „Signorina Gioventù, domnule, signorina ; 
Gioventù, Adio !" 


Se înclină, caraghios, înaintea lui și, săltând ca o căprioară, 
dispăru în amestecul pestrit de măști. 


Ca nebun se repezi copistul după ea. Singurul glas ce stră- 
bătu inima sa fu: Trebuie să o posed! Fără ea nu mi-e posibil 
să trăiesc! 

Ca nebun alergă de jur-împrejur, prin vârtejul pestriț, Mă- 
ştile se retrăgeau din jurul lui. Dar de geaba căuta cu.ochiul 
arzător printre ele pe signorina Gioventù. Pe frunte îi curgeau 
nenumerate picături de sudoare. 

A dus mâna la piept, un portmoneu minunat îi strălucea 
în mână. Il deschise și scoase din el un pumn. de bancnote. 
„Luaţi tot!” strigă el în cerc, „numai dați-mi-o înapoi, dați-mi-o 
înapoi pe signorina Gioventù !" 

Râsete dispreţuitoare răsunară prin sală. „Auziţi”, strigară, 
„nebunul vrea să cumpere cu bani pe domnișoara Tinerețe !" 


Pe copist îl apucă un acces de furie. Duse mâna la șold, 
unde atârna, într'o teacă splendidă, un paloș uriaș. Ca prin trăznet 
îl smulse din teacă și îl învârti deasupra roiului de măști răută- 
cioase și cari căscau ochi mari. 


Un râset nou, sgomotos, tresări prin sală. Mii de degete se 
întinseră în sus, spre paloș. Involuntar privi copistul în sus și 
aici îi lcări, din latul strălucitor al paloșului întins, ca întâmpi- 
nare, o inscripție limpede, încrustată cu aur: „Abraham Taiteles, 
Strada Nebună, Nr. 33". 

Paloșul îi căzu din mână; zăngăni pe podeaua de marmoră, 
Copistul, nimicit, își acoperi fața cu pumnii. 

Când, după un timp îndelungat, și-a revenit, zări — ce bu- 
curie pe el! —pe dulcea signorină, stând pe treapta de marmoră. 
Cu mâinile deschise s'a repezit la ea, însă o statură înaltă, slabă, 
învăluită în negru și simplu, cu fața ca de pergament, sbârcită, 
cu peruca uriașe, sură, i se opri în cale. 

— „Cine ești?”, urlă el. 


597 


— „Sunt tutorul acestei fete frumoase“, răspunse masca de 
pergament, cu glasul răgușit. „Numele meu este Rațiunea. Te 
some z, îndrăznețule, în numele legilor morale și naturale, să înă- 
buși în tine pasiunea aceasta fatală. Dă-te înapoi cu purtarea ta 
nebună! Intoarce-te la profesia ta, lucrează, te bucură pe măsura 
darurilor vieţii și vei fi fericit, având conștiința utilității tale, 
peniru societatea omenească! Pentru vecie te despart de fata 
aceasta frumoasă. Numai peste cadavrul meu o poţi lua!" 


— „Piei, stafie neagră !”, strigă copistul și, trântind jos masca, 


sări la signorina Gioventù și o cuprinse cu puterea în braţele - 


sale. Când simţi în braţele sale trupșorul acela drăgălaș și vi- 
Suros și când simţi bătaia vioaie a inimioarei ei, la pieptul său, 
îi străbătu deodată tinerețea și bucuria în întreaga sa ființă. 
Ochii-i scânteiară, o roșeaţă îi înflori pe obraji, mușchii se întin- 
seră cu o putere viguroasă. Intr'un dans sălbatec se învârti cu 
ea prin sală.  Măscile sau răspândit în jurul lor, întrun cerc 
uriaș, pestriț, Şi în cercul acela sbură cu ea, neatingând cu pi- 
cioarele podeaua, în jurul unui cântăreţ din trâmbiţă, sleit, ca 
moartea, cu craniul gol și plecat, ca și craniul unui mort. Stand 
la mijloc, arcușul lung trăgea, sclipind pe strunele vioarei. Muzica 
se făcu mai sălbatecă, dansul mai grăbit; siluetele măştilor se 
contopeau, de jur-împrejur, întrun brâu pestrit, fermecător, cel 
cu trâmbița lovea cu arcușul mereu, tot mai fantastic, cu umărul 
lung și subţire, clătinând totodată și mai violent țeasta fără de 
păr. In amețeala desfătării își plecă copistul capul și buza sa 
cuprinse buza mică, răcoroasă a sisnorinei Gioventù. 

... [n momentul acesta un domn înaintat în vârstă, cu fața 
jovială, sta deasupra unui pat, la spital, și luând cu îngrijorare 
o priză de tabac, privi cu atenţie obrajii iufierbântaţi ai copistului 
bolnav. După puţin timp spuse îngrijitoarei grase: „Cu greu va 
trăi până dimineaţa”, 

Buzele muribundului tremurară acum, trupul întreg i se sdrun- 
cină în friguri și din pieptul, care-i respira greu, ieşi un suspin 
adânc: „Addio, addio, sisnorina Gioventù !” 


Traducere din limba cehă de IAROSLAV MÜLLER. 


598 


. 


Ziua mamelor. 


Serbăm ziua mamelor, — o serbătoare, care este a tuturor 
și la care poate participa întreaga omenire; nu este o zi de fală 
şi mărire, este o zi duioasă, o zi de reculegere, o zi de adorare, 
care trebuie să trezească în sufletul nostru vibraţiuni puternice de 
recunoștință, pentru acea ideală ființă, care ne-a dat viaţă, ne-a 
dat sufletul său în întregime, — acea ființă, care poartă numele 
de mamă. 

lar serbând această zi a mamelor, înainte de toate gândirea 
noastră se înalță spre această Mamă sfântă a creștinătății, această 
mamă divină a fiului dumnezeesc, care reprezintă simbolul celei 
mai supreme fericiri, născând pe Mântuitorul şi simbolul celei mai 
profunde întristări, văzând crucilicarea fiului său iubit, și ne în- 
chinăm și ne plecăm capetele spre aceasta mamă sfântă, nepri- 
hănită și mult îndurerată: mamă a tuturor creștinilor, 

Mamă, — cuvânt dulce a cărui etimologie se găsește la toate 
popoarele pe buzele gingașului copilaș, ce-l rostește, îngânându-l 
în bucuria întâiului semn de conștiință și de pricepere, — cuvânt 
dăruit de el îngerului său păzitor. 

Mamă, — fiinţă sublimă și ideală, isvor nesecat de iubire și 
de devotament, comoară de mângăeri și duioșie și totodată mar- 
tiră a durerilor și a răbdării pentrucă este plămăditoarea ome- 
nirei; — hieratică și stăruitoare icoană a bucuriei. 

Tu ești sufletul și geniul familiei, lumina și căldura vetrei, 
pavăza și straja căminului casnic, tu ești raza aurie de soare a 
copiilor tăi. 


599 


Toate sentimentele, toate virtuţiile, toate credinţele și nobilele 
avânturi sufletești se plămădesc în inima ta. 


Cine nu tresare până în adâncul sufletului său, evocând și 
împrospătându-și acest chip sfânt, care a trezit întâia suflare și duh 
în noi, care a deșteptat mintea noastră prin intuițiune proprie, care 
a veghiat ziua și noaptea la patul nostru, alungând toată primejdia, 
ce ne amenința în ceasurile de grea suferință. 


Cine nu-și aduce aminte de cântecile ei duioase, cine nu-și 
aduce aminte, cum pentru întâia oară ne-a împreunat mânile pentru 
rugăciune și s'a închinat cu noi? 

Cine nu a simţit mângăierea ei, când, din rătăcirile și amă- 
girile lumei, matur și vârstnic, s'a întors la sânul ei, ca să-și uite 
durerile ce voiau să-l răpună. 


lar ea veșnic devotată, veșnic întinerită în mângăieri, risi- 
pește tot sufletul ei, iși împlinește eroic menirea ei, consacrându-și 
toată viața în nestrămutată credinţă și conștiință, în nesiârșită și 
veșnic izvorâtoare bunătate, până când închide ochii, — pentrucă 
nu se termină această iubire, până la ultima ei răsuflare, ba poate 
că această iubire să fie mai puternică decât moartea și să perziste — 
fiindcă s'apropie de divinitate. 

In scrierile sale afirmă Pierre Loti credinţa sa nestrămutată, 
că în mamă se găsește acest suflet indestructibil, care nu se ter- 
mină cu viaţa aceasta de pe pământ; el spune: „Cred că mă voiu 
duce la ea, ca să mă odihnesc, — cine știe unde, unde va pleca 
ea înaintea mea și mă va primi“. 

Doamna de Sevigné, vestită prin scrisorile celebre către fiica 
sa, căreia îi purta atâta afecţiune, fiind pe patul de moarte, zise: 
„Băgaţi de seamă și nu atingeţi inima mea, — nu știți că este 
încărcată de iubire pentru fiica și fiiul meu, și nu-mi mai apar- 
ține mie”, 

Iubirea ei pentru copil este atât de desăvârșită, încât nu are 
asemănare pe pământ și cu toată partea dureroasă, ce-i este scrisă 
în soartea pământească, o vedem așa zicând, strălucind în cea mai 
înaltă fericire cu fătul său în brațe. Ea nu cere și nu așteaptă 
nici o răsplată; ea dă mereu, dă sufletul, dă și viaţa ei, fără să 
ceară ceva, fără să aștepte ceva în schimb. 

Nu cere nimic, doar cere dela bunul Dumnezeu aceia ce amin- 
tește scriitoarea franceză Gerarde d'Houville într'o rugăciune în- 


600 


chinată copilului: „Doamne, mai presus de toate nu-i lăsa să moară 
înaintea mamei lor”. 

Nici o suferință, nici o jale nu este mai profundă pe acest 
pământ, decât dezolaţiunea mamei pentru copilul său pierdut. 

Din cea mai veche consemnare a istoriei biblice constatăm 
acelaș sentiment puternic de iubire maternă. 

Dezolaţiunea Evei, a celei dintâi mame biblice, la moartea fiului 
său Avel, — şi desnădejdea și suferința roabei alungată de Avram, — 
Agar, care cu copilul său de mână umblă prin pustiile Arabiei și 
sufere, nu de foame, ci de chinurile copilului, pe care îl vede în 


prada morţei, — şi Rachila, despre care se scrie: „O voce sa 
auzit cu ţipete și tângueli, era Rachila, plângând pe fii săi, dar 
ea nu voia să fie mângăiată, — fiindcă ei nu mai erau.” 


Tot asemenea vedem în credințele din mitologia greacă, su- 
ferințele blondei Ceres, care neobosită, căuta peste tot pământul pe 
fiica sa Proserpina, aprinzând chiar muntele Etna, ca să-i lumi- 
neze calea trudită; — și Thetis și Andromeda, în neputinţă a 
scăpa pe fiul său Astynax, şi bătrâna Anticle, mama lui Ulysse, 
care pătrunde până în tenebrele Hadesului, fără lumină, pentru 
a-şi vedea pe mama, iar ea îi spune: „Eu n'am fost ucisă, nici de 
săgeată, nici de boală, dorul, grijile și amintirea ta, mi-au răpus zilele”. 

lar în decursul secolelor, câte lacrimi de mamă vărsate pe 
acest pământ; era creștinătății, cu toate jertfele martirilor, sfinților 
și mucenicilor; era inchiziţiunei cu toate pedepsele nedrepte; cru- 
ciatele, războaiele neîntrerupte din evul mediu până 'n timpul de 
față, cari au stors lacrimile și inimile mamelor în toate epocele, 
până la acest din urmă formidabil răsboiu mondial, când pământul 
era potopit de sânge, iar alături curgea un limpede părăiaș cristalin, 
în care erau numai lacrimile mamelor. 


E sânge-ales şi nobil, ce-a adăpat pământul, 
Eroi şi-au dat viaţa, în sfânta lor pornire, 
Ai voştri sunt eroii, voi data-ţi zămishre 
Atâtor inimi calde, atâtor vieţi jertiite, 
A Voi le-aţi purtat durerea, voi, mamele martire 
Adus-aţi holocaustul pe-altarele cernite, 
Și voi sunteţi eroe.”) 


*) Din poezia „Mamelor române“, scrisă în timpul războiului mondial. 


601 


Da, aducem omagiile noastre în numele tuturor mamelor ro- 
mâne, — acestor eroine, cari și-au dăruit fii, pentru întregirea 
neamului și pentru rescumpărarea pământului străbunilor noștri. 


Nici astăzi nu putem trece fără a aminti pe acea eroică 
mamă a neamului românesc, pe mama lui Ştefan cel mare, (Doamna 
Oltea), care spuse fiului său iubit, — după cântecul bătrânesc, — 
când bătu la poarta castelului, vechei cetăţi a Neamţului, „Ce 
cauţi tu streine, Ştefan e departe, brațul său prin taberi mii de 
morți împarte, — eu sunt a sa mamă, el e fiul meu, de ești tu 
acela, nu-ţi sunt mamă eu!" 

Și o asemeni cu acea mamă spartană, care își trimise toți 
cei cinci fii ai săi în luptă pentru apărarea patriei, 

Intâlnind un camerad al lor de luptă, il întreabă: Cum s'a 
terminat lupta ? El îi răspunse: Toţi fii tăi sunt morți. Mizerabile, 
zise mama: Eu te-am întrebat, ce sfârșit a luat lupta ? Noi am 
fost învingători, fu răspunsul! Atunci nu regret moartea fiilor mei, 
zise viteaza mamă. | 

Nu este în cadrul acestei cuvântări, posibilitatea a aminti 
toate celebrele mame ale veacurilor și ale istoriei noastre, 

Aşi dori să amintesc mai mult unii din celebri fii, cari au 
recunoscut darurile și devotamentul mamei lor, 

Toţi pictorii, sculptorii, poeţii și scriitori mari au idealizat 
în capod'operile lor pe mama, inspirându-se de icoana ei, 

Și oameni de stat și oameni de știință au apreciat valoarea 
ei în omenire, 

Napoleon cel mare a apreciat pe mama sa zicând: Datoresc 
mamei mele și principiilor învățate dela ea, toată cariera și toată 
direcțiunea vieţii mele; nu mă sfiesc a spune, că viitorul unui 
copil depinde de mama lui. 

Gambetta, marele politician francez, păstra o venerație deo- 
sebită scumpei sale mame. Din copilărie îi scria neîntrerupt, cu 
multă dragoste, obiceiu pe care nu la lăsat până la bătrânețe, iar” 
ea îi răspundea cu mângăieri până la ceasul morții. 

Renan, celebrul savant francez, avea aceeaș adoraţiune pentru 
mama sa, Venind din provincie și sărăcie într un vestit institut din 
Paris scria neîncetat mamei sale iubite. 

Directorul, făcând revizia corespondenţei sale, l'a apreciat 
atât de mult, încât fu pus în evidenţă între cei două sute de elevi 
ai școalei și viitorul său a fost stabilit. 


602 


7 


Pasteur, binefăcătorul omenirei, care a găsit substanţa anti- 
rabică, fiind sărbătorit în orașul său natal, puindu-se placa co- 
memorativă pe casa părintească, în modestul cartier al argăsito- 
rilor, a exclamat: „O, tată și mamă, scumpi dispăruţi ai acestei 
mici căsuțe, vouă vă datoresc tot! Tu, vrednică mamă, mi-ai transmis 
tot entuziasmul. Dacă am asociat totdeauna mărirea, științei, cu 
mărirea scumpei mele patrii, am fost inspirat de tine“. 

Și gingașul poet Francois Coppée, fost academician francez, 
aduce omagii mamei sale: „Am crescut lângă această admirabilă 
mamă, care în condițiunile cele mai modeste de viaţă, făcea în- 
treaga familie fericită și mulțămită. Atunci când spre sfârşitul lunei 
erau numai câţiva franci în casă, eà nu se descuraja și locuința 
noastră era plină de cântece și veselie, graţie ei a putut să se des- 
voalte în inima mea floarea sensibilităţii și am devenit poet.“ 

Tot asemenea Goethe și Schiller, adorau pe mamele lor su- 
perioare și geniale. 

Cunoaștem toate inspirațiunile poeţilor noștri față de acest 
subiect: Alecsandri, Vlahuţă, Coșbuc, Goga și ceilalți, venerează 
pe mama, îmbrăcându-o. în cele mai frumoase versuri, cu podoaba 
recunoștinței lor. 

Insuşi poporul românesc, în folklorul său, își cântă, își pre- 
țuește și jeluește pe mama, cu cea mai mare duioșşie. 

In poezia Clăcaşii, Goga zugrăvește pe această mamă a po- 
porului nostru, cu tot trecutul și cu zarea viitorului: 


Din ceata lor grăbită se desprinde, întreg lăsându-și codrul de merinde 


Cu chipul stins o femeie. . 


Lângă-un răzor ea stă îngrijorată, 

Privește'n jos şi sânul iși deschide, mângăetor s'apleacă 
să ridice un făt bălan, ce adumbrit de spice, 

A adormit pe-un aşternut de glugă. 

Ea blând ridică-l, stând înghenunchiată 

şi dă copilului să sugă. 


Da, aceasta este mama poporului nostru, demnă, trudită, 
blândă, cucernică şi îndelung răbdătoare, reprezentând eroica mi- 
ronosiță a trecutului, care a păstrat comoara frumoasă, ce for- 
mează individualitatea noastră; iar eu, împreună cu poetul, mă plec: 


Şi sărutându-i mâna inspirată 
Şi haina ei de sfântă preacurată, — 


o admir cu toată recunoştinţa. 


603 


Și dacă în acest trecut adorarea mamei a fost cântată de - 


poeţii noștri în legătură cu nădejdile idealului nostru național, astăzi, 
după împlinirea și realizarea acestui ideal, nu trebuie să contenim 


a îmbărbăta pe această mamă și a o stimula pentru toate năzu- - 


inţele şi renașterea morală a scumpei noastre patrii. 


Ziua mamelor trebuie să trezească în conștiința femeii răs- 


punderea și datoria ce o are ca mamă a poporului. ' 

Ea trebuie să rămână matroana română, care reprezintă cinstea 
și sfințenia familii, ea va trebui să stâmpere toate patimile ome- 
nești deslănțuite asupra neamului în urma acestui crâncen răsboiu, 
luptând pentru înlăturarea corupției, luptând contra plăgilor mo- 
rale ce distrug viața naţională, prin lăcomia materialistă, prin în- 
chinarea la idolul viţelului de aur. 


lar dacă în aceste vremuri sbuciumate, ea ar fi copleșită în 


grijile luptei de existență, tu, iubită tinerime, ai chemarea să îi dai 
sprijin, să ridici nimbul acestei mame, dovedind, că ea cu puterea 
ei sufletească a înseminţat germenii adevărului și cinstei în inima ta. 

Tu, iubită tinerime, poţi iară aprinde făclia mântuitoare a ide- 
alului, urmând pe calea bătută de ea, pentrucă ea este inchipuirea 
binelui și a idealului. 

lată pentruce vrem să celebrăm această zi cu toții, pentruce 
am închinat o singură zi a anului, acestei desinteresate și jertfi- 
toare ființe; o zi în care, după exemplul tuturor popoarelor ci- 
vilizate, să o slăvim în cea mai intimă adorare. 


Luncile și livezile sunt pline de flori. Culegeţi în drumul vostru 
spre casă o mică floricică, și sărutându-i mâna înăsprită şi haina 
ei de sfântă preacurată, să-i daţi această floare, rostindu-i cu glasul 
vostru sincer, cuvinte de admiraţie și recunoștință. 

Această zi să fie ziua ei de odihnă, ziua ei de slavă, ziua 
ei de liniște, aceasta să fie serbătoarea ei de răsplată. 

lar celei ce ar fi departe de voi, scrieți-i cu însufleţire dorul, 


dragostea și recunoștința voastră, iar dacă ar pica o lacrimă din 


ochii voştri pe acest scris, lăsaţi-o să se ducă la mama voastră iubită, 


lar voi, cei ce sunteți lipsiți în lumea aceasta de mângăierile . 


ei, duceți această floare pe țărâna scumpă, care o acopere și fiți 
convinși, că ea veghiază și acum asupra voastră, 

Această zi a mamelor întruchipează totodată pe mama în- 
tregului popor românesc, pe această mamă a ţării, care a luptat, 


a veghiat, care a lăcrimat și a suspinat pentru soarta neamului 


604 


românesc, care cu sufletul ei mare, a contribuit la realizarea idea- 
lului nostru naţional, la înfăptuirea unităţii neamului, la înfăptuirea 
marei patrii românești. 

Astfel astăzi aducem închinarea și omagiile de admiraţie și 
recunoștință Marei noastre regine Maria, mama poporului nostru ; 
iar dela bunul Dumnezeu cerem binecuvântarea, ca în veci să 
dăinuiască scumpa noastră Patrie Mamă *). 

MARIA BAIULESCU, 


presidenta secţiunii femenine 
biopolitice a „Astrei“, 


*) Cuvântare rostită la serbarea din 27 Maiu 1928 şi citită la 17 lunie cu 
prilejul adunării generale a reuniunei sf. Maria din Cluj, 


605 


Monografia comunei Vâlcele (jud. Trei Scaune). | 


(Urmare și sfârșit!), 


Continuăm notele noastre asupra documentelor și datelor 
găsite de noi referitoare la așezămintele bisericești din acea comună, 

Intr'un registru gros, legat. foarte bine păstrat, găsim lucruri 
foarte interesante. De data aceasta, pentru această răspândită și 
veche revistă, reproducem numai o parte: 


Prea luminate Doamne Episcoape, 
Noao prea milostiv Stăpân sufletesc, 


Lipsa cea nemărginită ce este de un preot statornic aicea 
în Borghizu Eliopatakului, atât pentru noi, cât și pentru streinii 
cei mulți de credinţa noastră pravoslavnică a răsăritului, carii în 
toată vara pe vreme de 4—5 luni în sumă de 6 până la 7 sute 
de suflete vin bolnavi pentru câștigarea tămăduirii la acest izvor, 

Este din destul cunoscut atât Mării Tale, cât și Măriilor 
Sale D. D. pământești cei întâi posesori de aicea Graf Nemeș 
Jânoș Foispanu Sl. Varmeghii și Fibirău Maurer Mihály, dintre 
care Măria-Sa Domn Groff Nemes s'au milostivit pentru întemeerea 
la loc cuviincios a altei Biserici în locul Bisericuţei care se află 
slabă de tot și neîntocmită de a primi întrânsa atâţia suflete într'un 
vâri de deal, a ne făgădui și loc atât pentru Biserică, cât și 
pentru casă de preot. 

Noi pentru întemeerea acestor două, am și găsit mai mulți 
binevoitori dintre neguțătorii Braşoveni și din Boierii Țării ru- 
mânești dintre cari unii au și dat ajutoriu și alții ar da, cât nu 
numai Biserică de frunte ci și casă bine întocmită cu alte ajuto- 
rințe pe seama preotului s'ar putea râdica. Insă pricină pentru 
care această fericită și cu totul multor doritoare faptă nu se poate 
duce întru împlinire iaste, că noi suntem oameni cuprinși cu 
slujbe domneşti și alte greutăți și neputințe și paroch în loc care 
să ne fie purtătoriu de grije în treaba aceasta, încă nu avem, 


1) Vezi Nr. 3 şi 5, 1928 din „Transilvania”. 


506 


iară Pretopopul locului Ivan Geja, de o parte iaste depărtat, iară 
de alta nu are cunoștiință și îndrăzneală către binefăcătorii streini, 
care să jăgăduesc a ne da ajutoriu întru ridicarea Bisericii și 
casii Popești şi nici aicea au prilej, fiind de ea depărtat ai da 
ajutorul înșini şi pentru acea având noi toată credința în Prea 
Cinstitul Domn Protopop al 2-lea al Braşovului Alexe Verza, a 
ne împlini dorirea noastră în toate părţile până la ridicarea de- 
plin a unei Biserici nouă și casă popești în locul cel de Măria Sa 
Domnul Groff făgăduit, umiliți și cu lacrimi ne rugăm să te mi- 
lostivești și' din partea Mării Tale a împărtăși în scris puteria și 
volnicia lăudatului protopop, ca după pofta noastră să iscăluiască 
atât banii, carii se află de către unii alții feluriți creștini daţi și 
iară fără nici un capăt întro parte și întralta risipiţi, cât și cele 
ce se vor mai da dela cei-ce au cuget a ne sprijini cu ajutoriu 
a-le primi și după adunariea unei sume îndestulate spre ridicarea 
unei Biserici în forma planului făcut tot lăudatul protopop până 
însfâșit să ne fie purtătoriu de grijă și mână de ajutoriu. 

Care milostivire nădăjduind-o întru așteptaria părinteștei re- 
zoluţii până la moarte suntem ai Mării Tale 


Umiliții fii : 


Ilie Casaş George Cașeoi 
George I6sivoi Andreiu Socaciu 
George Mutii George Staicu 
Stan Muțiu lon Mutii Gojinan 
lon Mutii junior George Mailat 
George Dan George Socaciu 
George Axentie Achim Axentie 
David Kasoş Nicolae Mămăligoi 


În numele a 93 familii neunite din Borghizu Elipotakului. | 


(Totul e scris în cirilice.) 
* 


Nr. 455—1839. {Cu cirilice e scris tot. Sublinierile 
a II sunt ale noastre. Nota autorilor.) 


Cinstite părinte Protopoape, 


„Ageotata în Autograf spre remissie aibi rogare prin Sa 
cristianu lon Mutii, apoi George Mailat cu George Dan, subt nu- 
mele comunităţii El&patak încoace așternută, limpede desvelește 
că în locul Bisericii sale cei vechi şi înte'un vårf de deal aplicată, 
cugetă implorând și aș avea altă eelejie nouă pe pământul care 
s'au legat supremus Komes Ivelitului Alebensului Superior Co- 
mitat, prea luminatul Domn Joan Comes Nemes, la loc încuviințat 
cu acel adaus a da, cât și casă parohială acolo să se ridice, sau 


607 


aflat spre acest sfânt lucru binefăcători, cei ce au și deponat bani 
într'o parte şi alta disitati şi că local Prota Nicolae Geza ar fi 
cu ședere de instanţi tare depărtat, pentru acea s'au rugat a se 
împărţi Frăţii Tale prin ăst Scaun Episcopal putere a-le fii întru 
ajutoriu la faceria Bisericii nouă și a casei parohiale. 

Deci Fraţii Tale prin -aeeeasta să intimă ca să ajuţi pe po- 
meniţii suplicanțţi la ridicarea eclejiei nouă și case parohialii atât 
bani depoziți şi disipaţi, cât și cei ce se vor mai da să-iaduni prin 
Diata şi despre ei aicea samă să-ţi dai în forma de crezutu. 


A Frăţii Tale 


Benevolus 
Sibiu, în 20 August 1839. E. Vosil Moga m. p. E E, 
Nr, 54—840. (Cu cirilice e scris tot,) 


Dela seaunul Protopopese al 2-lea al Braşovului. 


Către toţi iubitorii de Naţie și evlavioși Creștini se face cu- 
noscut Circumstanţiile precum și mai jos se vor urma. 

De vreme ce din jeluirea cea fierbinte și cu oglăsuire în- ' 
tocmită a locuitorilor de legea pravoslavnică a răsăritului Ne-uniţii 
romani dela Elpatak cătră prea luminatul scaun Arhieresc așter- 
nută sau văzut mare lipsă de o sfântă Biserică la un loc mai în- 
cuviințat a fi, iară nu întrun vârf de deal precum vechea Bise- 
rică dărăpănată să află și cu greu celor neputincioși bolnavi, care 
din toate părţite și din vecineștile Prițipaturi o mare sumă peste 
600 de suflete în tot anul aleargă la Borghiz spre doftorie și ca 
la un liman al sănătății năzuesc, cum tutulor și de obște este cu- - 
noscut. Despre care prea luminatul scaun arhieresc aprins fiind 
„de dragostea a cuvântătoarei turme cu îmbrăţișarea milostivirei po- 
runcește, rânduind pe mai jos iscălitul ca colector în treaba ` 
aceasta la benefacerile ce s'ar putea aduna dela fericiți și pururea 
pomeniţi Ctitori, care se vor nevoi la ajutorul sfintei Biserici din 
neam în neam vor fi pomeniţi până va sta piatră pe piatră. 

Pentru care și eu, Vă sfătuesc duhovnicește și părintește Vă 
îndemn și către mila Pravoslavii Domniilor Voastre năzuim pri- 
miţi-ne cu dragoste și Ibov creștinesc, ajutaţi firește carele cu ce 
Vă veţi îndura aducându-Vă aminte de cuvântul care zice: „Fe- 
riciți cei milostivi, că aceia se vor milui“ și să vă împărtășiți cu 
darul miresi nevinovatului mel a mântuitorului nostru Is, Chr. 
ca să fie cu toți Amen. 


Satulung, în 5-lea Mai 1840. ` 
ALEXIE VERZA, 
Protopop al 2-lea al Braşovului. 


608 


Însemnarea henefanțiilor cât s'au făgăduit și ce s'au primit dela fiește care Ctitor, 


ANUL 
LUNA 
ZIUA 


NUMELE 
BENEFACTORILOR 


Ce s'au | Ce s'au 
făgăduit | primit 


LEI. | Kr. | FL.) Kr- 


1839 August, 6 


1840 Iunie, 30 


1840 Iulie, 7 


1842 lulie, 30 
1843 Iunie, 23 


1845 Iunie, 9 
1855 „ ~ 
1860 
1861 
1862 


1863 
1863 Iulie, 4 
1865 
1866 
1869 


Excelența Sa General Ghica au dăruit 
sfintei Biserici încă din anul 7835 
prin Rudolf ........... (Nipa? Ghica? 
nu se poate ceti). . 200a, 

Tot Excelenția Sa General v. Ghica 
(Gyka) au dăruit şi s'au pus la 
Spaarkassa pe sama Sf. Biserici prin 
Dum. Rudolf Orghidan. . . .. 

Dela reposatu Anastasie Hagi Vulku 
prin testament au lăsat Haug 

Dela Coconu Gligore Grădişteanu 
dela Bucureşti s'au dăruit un Taller 
împărătesc e aie Stea pete AE a i 

Dela Anica „..,... (nu se poate descifra 
bine) dela Bucureşti s'au dăruit pentru 
Sfânta Biserică 8 sfanţi adecă 


Cocoana Elena Florescu dela Bucureşti 


au dăruit pentru pomenirea la Sfânta 
Biserică 14 sfanți . .. . .. ,’ 
D. Coconu Georgie Baldovin dela Bu- 
curești s'au dăruit 20 sfanți . 
Roxandra Oteteleşianu . 
Gheorghe loanie Medelniceru 
Profesor din Câmpulung 3 sfanţi . 
ȘI „ Târgovişte fy. 
Maria Gollesko 
A, Rosetti : 
Dumitru Budişteanu 
Manolache Kreţulescu . eta Peas, o 
Emanoil Grădişteanu, boier din Țara 
Românească AE 
Serdaru Constantin Delijeanu 
Căminăreasa Marghioala Balașa 
Praporgik Manoil Clinceanu, ofițer din 
oştirea românească . . , 
Pitarul Konstantin Mihalovici 
Sotia Hagi Roset . . . . .. . . 
Protesorele A. Schewitz cu soţia sa Maria 
loan şi Eufrosina Poenaru ae 
loan Mavrodi . . , 
Ion D. H. Bacaloglu 
Ştefan Mumulianu . . , aa.’ 
Anastasie Gârleşteanu din Craiova 
Mihalache Puriceseu din Caracal . 
Alexandru St. Şiuluțiu Metropolitu 
Răducanu Simonidi şi Eleni Simonidi 
Petre Eufimia Bălașa hh aa dă 
C. I. Mitilineu ; 
N. L Iliade Românu 


400 


ji — 
= 
eN 
© 


= 


_ m u 
ANAONA NOEON ==RU ONRNRINNY 


= 
Ome Aa 
N 
9 


Notă: Cele mai multe notări sunt scrise cu cirilice şi cele mai multe numiri ale donatorilor sunt 
chiar iscălitura lor. Prin aceasta registrul devine şi mai interesant. Tot din acest registru se 
poate vedea și cine au fost pe vremuri vizitatorii comunei Vâlcele, mai ales ce boieri ai tă- 
rilor româneşti. Dela 1845, scrie pe marginea fileji respective, a primit banii Joan Moga „pa- 
rohul Eleopotakului“, Găsim scris sârbeşte, grecește, nemţeşte şi româneşte in acest registru- 
după neamul din care făcea parte respectivul donator. Tot în acest registru mai găsim no- 
tate cele de mai jos: 


609 


În 1853 cu 92 fl. și 23 prin loan Moga sau cumpărat 
12 Minei, 

In 1854 cu 52 fl. și 51 sa cumpărat Si. Evanghelie, 

In 1856 dela Domnu Paharnic Kostand. Bogdanu dela Bu- 
curești, au luat AER, stihar, patrahir etc. 

În 1856 dl V. Mazere dela Brașov desparte biserica în două: 
o parte pentru femei și pentru vânzarea lumânărilor. 

In 1856 prin loan Moga s'a făcut colecta pentru catapeteasma 
ce a fost lucrată de Androne, profesor din Brașov, 500 ÎL. 

In 1857 o colectă pentru zugrăveli 1000 de sfanţi de pic- 
torul Izidor Sălăjanul. i 

În 1923, cu colecta de 14,610 Lei s'au făcut reparaţii. 


* 


Din „Telegraful Român" anul 1864, pag. 147 și din „Mono- 
grafia istorică despre Mitropolitul Andreiu Șaguna“ de prof. univ, 
Dr. Joan Lupaș (Ed. IL. Sibiu 1911, pag. 227), ştiam că pe la 
1863/64 Mitropolitul Andreiu Șaguna a fost la Vălcele pentru a 
se tămădui de o suferință trupească. Nu am găsit însă nimic în 
arhivele bisericei în această privință, nici în registrul la care ne 
referim, 

În lucrarea documentată a Drului Virgil Ciobanu întitulată:: 
Statistica Românilor din Ardeal, făcută de Administrația austriacă 
la anul 1760—1762 şi copiată din Archiva de Răsboiu din Viena, 
publicată în Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, 
anul II. (1924 şi 1925) și în extras la 1926, tipar. „Ardealul” 
Cluj, nu am găsit nimic despre Vălcele, probă că pe la 1762 nu 
era în ființă. Am căutat mai ales la districtul Alba (pag. 11—17), 
am găsit însă Făghighul şi Arăpătakul, probă că sunt comune 
foarte vechi și anterior înființate Eleupatacului, 


Nereguli în administrarea fondurilor bisericei din Vălcele se ` 
întrezăresc, dar noi nu ne oprim decât foarte puţin asupra lor, 
Zicala „Banul e ochiul și puterea diavolului” e atât de cunoscută! 
În registrul „Discul“, ce se păstrează în arhiva bisericii, găsim la 
pag. 25 următoarea observaţie scrisă și tristă : 

` „La 5/17 Iunie 1899 eșind protopresbiterul la faţa locului 
pentru luarea socotelilor restante pe mai mulți ani, fără a îi putut 
şi mai înainte dela 1890 încoace revida și controla vre-un jurnal 
de casă, se provoacă pentru ultima oară organele parohiale ca 
până la finea lunei August 1899, să fie gata cu toate raţiociniile 
restante și cu obligaţiunile în regulă, urmând la din contră in- 
vestigare ce se va cere dela prea 'ven. Consistoriu. Vălcele, 
5/17 Iunie 1899. (ss) D. Coltofeanu (m. p.), protopop“. 


Fără comentarii ! 


* 


610 


s 

In No. 5/928 al „Transilvaniei“, nu am publicat inscripțiile 
de pe cele trei clopote ce se găsesc în prezent în turla bisericei 
greco-orientale din Vălcele. O facem acum, drept complectare : 

1. Clopotul mic: „S'a donat din colecta oaspeților Băilor 
şi Comitetul parochial pentru Biserica Vălcele. 1924“, 

2. Clopotul mijlociu: „Donat Bisericii Sf. Pantilimon +) 
de către Neculae Zin?) şi sofia Bogaly Agnes, Vălcele, 1924“. 

3. Clopotul mare: Poartă inscripția „Acest clopot s'au 
făcut cu colectă prin strădania Prea Cinstii Sale Părintelui Pro- 
tłopop loan Moga?) din Elopatak la anul 1863“. 

În cuprisul Sf. Altar se găsește, pentru vecinica pomenire, 
tabloul nominal”) al eroilor vălceni căzuţi pe câmpul de onoare 
(1914—1918). Dumnezeu să-i ţie de-a dreapta Sa. 

Şi din sângele lor plămăditu-s'a România-Mare, cuvine-se deci 
cu adevărat gânditu-ne-am noi, ca numele lor să fie aci trecute, 
pildă puternică și frumoasă pentru cei de azi și mâine. 


1. Cucu Petru 19. Dândărău Gheorghe 
2. Casaș Gheorghe 20. Vlădărean Costantin 
3. Țifrea Gheorghe 21. Varză Costantin 

4, Bucuraş Ioan 22. Ancu Nicolae rendeș 
5, Axente Nlae 23. Bucuraş Gheorghe 
6. Caşaş Ctin 24. Căţean Petru 

7. Caşaș Ștefan 25, Bicicoi Gheorghe - 

8. Mailat Gheorghe 26. Coman Ilie 

9, Axente Gheorghe 27. Toma loan 

10. Varză Gheorghe 28. Mămăligoi Gheorghe 
11, Cucu loan 29, Brânză Nicolae 

12, Axente loan 30, Ciucășel loan 

13. Axente Nlae 31, Lăcătuș Iosif 

14, Axente Manole 32. Brânză Gheorghe 
15. Varză loan 33. Lingurar Busioc junior 
16. Sas Ctin 34, Socaciu Dumitru 

17. Nema Ctin junior 35. Axente Nicolae 


18. Ancu Nlae a lui loan 


. 
Seria aceasta de articole pe care a binevoit a ni-o publica 
vechea publicaţie „Transilvania” și căreia îi mulțumim călduros 
1) Asupra hramului vezi articolele noastre anterioare. 
2) Buni creştini şi români, i 
3) Mult a făcut Moga pentru această biserică. Merită vecinică pomenire 
a Vălcelenilor şi a Românilor, 


J Stabilit în ședința ordinară a Consiliului parohial ortodox român din 
Vălcele, la 15 Maiu 1927. 


„611 i T 


bă 


şi pe această cale, o terminăm cu înșirarea cronologică a păsto-. 
rilor bisericeşti din parohia Vălcele, 

După înălțarea primului lăcaș de închinăciune a creștinilor: 
ortodoxi din Vălcele, slujitorii altarului erau când preotul din. 
Hăghig, când cel din Arpătac, 

Așa că dela 1802—1841 preoţii I. Popovici din Hăghig și. 
Gheorghe Cioflec din Arpătac au fost primii preoți ai bisericuţei. 
din Vălcele sau „Borghizu Eleupatakului“, 

Dela 1841—1868 a fost loan Moga, paroh, protopop și. 
assesor consistorial. 

Dela 1868—1870. Alexie Popovici, paroh în Sf. Gheorghe, 
jud. Trei-Scaune, administrator parohial sau suplinintele parohului. 

Dela 1870—1909, loan Moga,!) preot-paroh și administrator: 
protopopesc. ; 

Dela 1909—1910: Iosif Popovici, preot-paroh, în Sf. Gheorghe, 
administrator parohial. 

Dela 1911—1916: Dumitru Soiu, preot-paroh ales prin 
concurs.?) 

Dela 1916—1918, epocă de răsboiu, se perindează o serie: 
de preoţi și anume: | 

1, Ioan Toma, preot-paroh în Dobolii inferior. 

2. Iosif Popovici, preot-paroh în Sf. Gheorghe. 

3. Iacob Șteflea, preot-paroh în Braşov. 

4. C, Măcrişan, preot-paroh în Crizbav. 

5. Miron Bucşa, preot-paroh din Hăghig. 

Dela 1918—1919, Nic. Rădoiu, preot-paroh din Ozun. 
Dela 1919—1922, Gheorghe  Prejmerean, administrator’ 
parohial. . 

Dela 1922—1926, Aurel Nistor, preot-paroh in Arpătac, 
adm. paroh., protopop. 

Dela 1926 până azi, Ilie Paştină. 

In prezent preot-paroh este Iie Paștină, născut în 16 Sep- 
temvrie 1888 în Porumbacu! de jos, din județul Făgăraș. 

Studiile de teologie le-a făcut la Sibiu, bacalaureatul l-a- 
luat la Braşov, în 1908. 

Paralel cu diploma de preot a câștigat în 1912 și diploma. 
de învățător (Sibiu No. 8225/912). 


1) Găsim în „Transilvania" pag. 561/911 că asociația a împărţit despărță- 
mântul întreg în mai multe cercuri (tracturi) sub conducerea protopresbiterilor” 


tractuali. Cercul V, tractul Hidvegului (Heghighului) sub conducerea prot. On. . - i 


I. Moga (Vălcele). Ya 


2) In „Transilvania” pag. 509/1911 printre membrii ordinari ai „Astrei 
găsim pe Soiu Diru, preot în Vălcele (Despărţământul Braşov al Astrei). 


612 


A funcţionat ca învățător în Berghin (Alba-lulia) la școala 
confesională și la Veștem (jud. Sibiu). 

A fost preoţit în 1914 în comuna Criţ (Târnava mare). Aci 
în timpul răsboiului a suplinit și postul de învățător, 

De acolo a fost mutat în parohia Breaza, jud. Făgăraș, 
unde a funcţionat și ca director învățător timp de 6 ani. Credin- 
cioşii din Breaza încă nu au uitat pe cel care le-a fost adevărat 
păstor. In 1926 e mutat la Vălcele unde păstorește și acum 
răspândind: Lumina adevărului, iubirea de neam, Dumnezeu, 
aproape şi glie strămoșească şi unde turma sa bine condusă va 
trăi adevărat creştineşte, întru mulţi ani.1) 

Cu aceasta terminăm publicarea notelor ce ne-am hotărât 
a le da la lumină și ce le credem de o importanţă mare la alcă- 
tuirea unei monografii, pentru istoria bisericei românești din 
Ardeal și studiul limbii, | 

Restul de note le vom publica întro broșură pe care o 
vom pune-o în vânzare, în folosul zugrăvirii bisericii creştine 
ortodoxe din Vălcele, pe care dorim s'o vedem frumoasă, trainică. 
și întru vecie înălțată. 

Dr. OD. APOSTOL 
și preot ILIE PAȘTINA, 


1) Rândurile despre ultimul preot scrise de mine, Dr. Apostol. 


613 


Pastel. 


In pânza serii, raze argintii 

Pun flori aprinse, pe un stins decor, ! n 
Asemeni unor candele pustii, 

Ce ard la căpătâiul tuturor, 


Tăcerea creșten plin, ca un parfum 
Descătușat dintro petală rară! 

Și-auzi, cum frunza, ce-a picat în drum 
Oftatu-și-a iubirea ei de-o vară! 


Inzăpezit de raze,-un nor subțire, 

— El pare că ar fi al nopţii mire — 
Plutește urmării de stele mici, 

Ca în frunzar un roiu de licurici, 


Decorul aruncat din bolta grea, 
Ca'ntro oglindă apele lau prins... 
Sin fundul lor, tăcerea a aprins 
Lumina unui parc, pudrat cu neal 


Pe'ntinderea din boltă la pământ, 
Plutește armonia unui zvon 

Și, prins de firișoarele de vânt, 
Îi cântă în boschete monoton. 


Din pânza serii, candele pustii 

Deșiră pe pământ raze-argintii .., 
Tăcerea creșien plin, ca un parfum 
Descătușat de-o floare, moartăn drum! 


AL. NEGURĂ- | 


614 


Moş Costică. 


In restaurantul Azuga întârziase, ca de obiceiu, grupul „gene- 
roşilor”, care mai mult consuma vorbe și cafele turcești decât 
berea cu numele localului. Chelnerii, cu șervetele pe braţ sau 
atârnând din buzunarul hainei, moţăiau la o masă din fund, iar 
muzica își pregătea instrumentele pentru împachetare. Becul de 
lângă statuia lui Cuza se lupta cu lumina puternică a lunei pline. 
Câteva femei, cu situaţia socială cam dubioasă, pentru a circula 
la această oră târzie, se mișcau leneș prin piaţa Unirei, legănându-și 
șoldurile strânse în rochii subțiri și vaporoase. Două din ele, 
decoltate violent, cu ciorapi transparenţi și pictate cu artă mai 
impresionistă decât cea dela Salonul oficial, se apropiară de 
geamul lângă care era masa generoșilor întârziați și privind stăruitor, 
aruncară câteva surâsuri semnificative, 


— Nenorocitele ! — rosti morocănos Vasile Raicu, trăgându-și 
nervos mustața galică, 

— Preotesele Venerei, spuse vesel cineva. 

— Eşti un prost, prietene, răspunse: apăsat Raicu. Preotesele 
Venerei sunt doamnele din elită, cari își schimbă amantul după 
sezon. Acestea sunt victimele Venerei, Haina lor de mătase, 
agonisită cu îngrozitoare privaţiuni, acopere un corp flămând și 
măcinat de boale cumplite, în care sufletul sfășiat zilnic s'a chircit 
până la nesimţire uneori. Şi pe când aceste nenorocite fac trotuarul 
pentru o amară bucată de pâine, canaliile masculine, cari le-au 
impins în noroiul prostituţiei, își continuă drumul surâzători și 
iresponsabili. Pe mine mă cuprinde mila când întâlnesc aceste 
victime âle societăţii. Bietul Costache Chiriac, nu-și putea stăpâni 
revolta de câteori întâlnia vre-un burghez sătul și burtos, care 
spunea sentenţios și idiot că: „prostituția este un rău necesar”, 


— Apropos, unde-i Chiriac? că nu lam văzut de cândam 
venit, întrebă Ion Calomfir, 


615 


Raicu îl privi cu adâncă mirare. 
— Da bine omule, ai trăit sub pământ în Ardealul tău? 
Bietul „Moş Costică“ e mort din 1918. 


— Cum se poate? — zise îndurerat Calomfir, Par'că știam 


că na fost la front, 

— Da, n'a fost. Chipurile a fost lăsat printre intelectualii de 
marcă. Și drept vorbind, n'am avut și n'o să avem multă vreme 
un intelectual mai desăvârșit şi-un caracter mai bine format ca 
Moș Costică, A murit de mizerie, Ei, nu te spăimânta, prietene, 
N'a murit de foame propriu zis, dar cam pe-aproape. Izolatul 
Moș Costică, știi tu bine, că n'ar fi cerut dela nimeni un capăt 
de aţă pentru el. Și-n Iaşul refugiului și a  crâncenelor 
suferinţi, au fost îmbuibaţi cari plezneau de supra-alimentare, dar 
Moș Costică avea pentru ei, nu dispreț, ci scârbă. La birturile 
mici nu se găsea decât fasole străveche şi pâine pământoasă. Din 
omul robust pe care-l știți, ajunsese o umbră, și când la găsit o 
dezinterie păcătoasă n'a mai avut nici o rezistență organismul 
debilitat, și-n câteva zile s'a stins în spitalul la care funcţiona. 

— Săracul „Moș Costică” — zise Calomfir, tare întristat. 

— Era bătrân ? — întrebă cineva, 

— Vre-o 42 de ani, 

— Atunci pentruce îi ziceaţi „Moș Costică“ ? 

— Tu, dragul meu, ești tânăr, din generaţia intelectualilor 
postbelici, răspunse Raicu posomorât. Moș Costică era ultimul 
fanatic al marxismului semănat de lon Nădejde la lași. Din acea 
frământare de idei generoase se pornise în lași, care totdeauna 
a fost un oraș de intelectuali, o largă activitate culturală, 
„Contimporanul“, revista grupului socialist, a marcat o epocă 
despre care chiar adversarii vorbesc cu respect. În jurul „Contimpo- 
ranul“-ui se grupaseră intelectuali serioşi, oameni de carte, carac- 
tere tari și tineri de acțiune. Dar cel mai nestrămutat în convin- 
geri, cel mai sensibil la durerile și nedreptăţile suferite de țărănime, 
cel mai hotărit la gesturi energice și tranșant față de prostia 
pretențioasă, era Moș Costică. După lichidarea socialismului teoretic, 
când marea majoritate, în frunte cu Morţun și Stere, a trecut la 
liberali, Moș Costică s'a închis în laboratorul lui de gâze și a 
rămas până la moarte credincios convingerilor sale. Mă întreba- 
seşi tu pentruce îi ziceam Moş Costică? Mai întâiu pentrucă 
avea o groază de nepoți pe cari se străduia să-i pornească pe 


drumul științei adevărate și-a cinstei sociale desăvârșite, Și pe ` 
urmă, pentrucă între noi era cel mai vrâstnic. Dar nu era numai `` 


vrâsta. Mai era între noi unul căruia îi ziceam „Moş Octav”. 
Era pictorul Octav Băncilă. Vastele și temeinicile cunoștinți în 
toate ramurile de activitate intelectuală, expunerea lor limpede și 
mai cu seamă explicarea categorică a diferitelor fenomene sociale 
și politice, îi dau lui Chiriac un mare ascendent, și nemărginita 


616 


i 


noastră dragoste pentru el ne-o arătam și-n această formulă de 
intimitate: „Moş Costică". | 

După 1907, când foamea și nedreptatea la silit pe răbdă- 
torul nostru țăran să ridice glasul în Moldova și să pârjolească, 
în Muntenia, conacurile boierești, Moș Costică grupase în jurul 
lui vreo câţiva tineri, cu cari discutam problemele economice și 
politice dela ordinea zilei. In laboratorul lui, la „Bolta rece“, în 
modesta lui cameră, sau mai adesea la Moș Octav, discutam seri 
întregi nedreptatea și suferinţa în care se sbătea țărănimea noastră. 
Atunci Moș Octav a lucrat faimoasele lui tablouri împotriva cărora 
a urlat critica burgheză. 

Bietul Moş Costică! Pe cât era de blând și bun cu cei pe 
cari îi iubea, pe atât era de violent și neiertător cu prostia agre- 
sivă și nesimţirea cinică. Mi-aduc aminte că după masacrarea 
țărănimei la 1907, un profesor din lași vorbind cu Moș Costică 
în faţa cofetăriei Tufli i-a spus că ţăranul pute. 

— Mare noroc ai că pâinea pe care-o mânânci nu poartă 
mirosul sudoarei țărănești, că pe cât ești de parfumat și sensibil, 
ai muri de foame. 

— Am un singur regret, răspunse belierul, că nam fost 
concentrat și eu, ca să împușc măcar un țăran. 

Moș Costică n'a mai zis nimic, dar privindu-l în ochi pe 
belfer, l'a scuipat în obraz și-o porni agale și legănat, cum mergea 
el, spre Universitate. 

Odată intram la Universitate pe din dos, eu, Moș Costică și 
unul dintre numeroșii lui cumnaţi, un învăţător tânăr, care adeseori 
venea în grupul nostru. Era o zi mohorită de toamnă, cu ploaie 
rece și măruntă. In curtea Universităţii, societatea protecţiei 
animalelor așezase pe un stâlp o cușcă în care se punea mâncare 
pentru vrăbii. In faţa cuștei, răposatul A. D. Xenopol arătă unui 
necunoscut acest aparat cu dispozitivul lui, Când ne-am apropiat 
la trei pași de cușcă, Moș Costică ne opri și-l lămuri pe cum- . 
natul său cu voce târe, ca să fie auzit de domnii cari admirau 
opera S, P. A. 

— Uite, mă loane, tu ești rural, nu cunoști binefacerile civi- 
lizaţiei orășenești și nemărginita bunătate a burgheziei capitaliste, 
Mai întâiu să știi că domnul cu două barbe e marele nostru 
istoric dl A. D. Xenopol, care a scris atât de mult despre poporul 
românesc din trecut. In prezent, acest popor care mânâncă 
mămăligă pelagriferă şi-i rob pe latiiundiile boierești, nu-l mai 
interesează, Poate el să crape de muncă, de foame și de alcool. 
Treaba lui. Marele istoric se entuziasmează pentru cutia asta în 
care vrăbiile văduve vor găsi la iarnă câteva grăunţe. Țăranul să 
se descurce cum o ști din robia lui, cetind despre Ştefan-cel-Mare 
și Mihalache-cel-Viteaz. Fă și tu la ţară, mă loane, o cușcă 
pentru stigleții din capetele intelectualilor noștri ! 


617 


Și cu un calm imperturbabil Moș Costică își continuă drumul, 


pe când domnii de lângă cușcă stau petrificați. 
Așa era Moș Costică. 


— Şi credea el că poate îndrepta lumea cu acest procedeu ? 
— Mă, copile, răspunse blând Raicu, Moș Costică știa că 


nu poate schimba nimic din mentalitatea imbrobodită de filozofia 


burgheză, dar firea lui nu-i tolera să tacă or decâteori constata. 


o nedreptate sau o prostie. Şi bine făcea. Dacă am avea câţiva 
oameni, hotăriți să lupte pentru adevăr şi dreptate așa cum ar fi 
luptat Moş Costică, s'ar schimba multe lucruri. Dar era singur și 
curajul lui nu folosea decât ca exemplu pentru noi, cari, ce-i 
drept, nu lam prea urmat, 

Intr'o vară am făcut cu el o excursie ştiinţifică. Ne-am 
aşezat pe malul iazului dela Dracșani sub o poală de pădure, 
întrun cort purtat de Moș Costică, dela mare până la munte, 
Moș Costică umbla cu barca pe iazul uriaș după gâzele lui, 
urmărind o specialitate oarecare. La amează și seara ne făceam 
singuri mâncare, aprovizionându-ne săptămânal din târgușorul 
Suliţa, la care treceam cu barca. 

Odată, fiind în Suliţa după târguieli, ne-am abătut pe la 
şcoală, că Moș Costică era nu ştiu ce fel de neam cu învăţă- 
torul. Acolo am găsit pe un inspector, ori controlor de bănci 
populare, care de trei zile ședea la învățător pe mâncare și 
beutură. Mai avea două zile până la terminarea inspecției. Neno- 
rocul bietului controlor — mi-se pare că-l chema Mândruţ — 


îl pune să facă apologia băncilor populare și-l întreabă pe Moș . 


Costică ; 
— Dumneata ce zici? 
— Eu zic că băncile populare, așa cum le aveţi organizate, 
sunt cel mai perfecționat instrument de exploatare a ţăranului 
„prin el însuş. 
— Vrei să lumești, or eu nu înţeleg, zice grav controlorul. 


— Ba eu nu glumesc, răspunde Moș Costică, dar că dta - 


nu înţelegi, asta e sigur. Şi nici n'ai cum să înţelegi. D-ta ai fost 
învățător, nu-i aşa? Prin urmare habar n'ai de cele mai elemen- 
tare principii din legea economiei politice, chiar a celei mutilate 
şi denaturate pe care o predă savantul nostru A. C. Cuza. Şi 
atunci nu-ţi dai seamă nici de relaţiile dintre capital și muncă, 


nici de efectele capitalului. Am să te lămuresc — dacă vrei să ` 


înţelegi — dintr'un singur exemplu. D-ta ştii bine că băncile 
populare în marea lor majoritate, dau bani numai ţăranilor cari 
au vite de muncă, deoarece pământul nu se primește ca gaj. Și 
atunci cine poate împrumuta? Numai fruntașii satelor cari au 
pământ şi vite. Săracul n'are nici un avantaj altul decât să-și 


sgârâie pământul cu două văcuţi scheletice, înjugate la un plug. 


618 


de lemn, or să-şi arendeze ogorul unui fruntaș care poate lua 
bani dela bancă pentru a-și întinde puterea de exploatare. Prin 
urmare, fruntașul se înţolește și săracul flămânzește, Dar așa e 
scris și-'n cărțile bisericești: „Celui ce are i se va mai da, iar celui 
ce nare...” 

— D-ta nu vrei să înţelegi că... 

— Eu înţeleg că d-ta nu poţi se'nţelegi, îl întrerupse Moș. 
Costică. Dar am să-ți dau un exemplu mai tare. D-ta singur te-ai 
molipsit de această atmosferă de exploatare din jurul băncilor 
populare. Nu te mira că te lămuresc. D-ta ai o leafă mult mai 
mare ca un învățător rural; trebuie să ai și o indemnizaţie oare- 
care pentru zilele de inspecții. Nu-i așa? 


— Ba da, răspunse controlorul, neștiind unde ţintește Moș 
Costică, : 

— Apoi vezi! Dacă ai și leafă mai mare și alte avantaje, 
pentruce stai de trei zile pe mâncare și beutură gratuită la un 
om pe care ești chemat să-l inspectezi și care trăiește mai greu 
decât d-ta? Nu-i exploatare aceasta? 

Controlorul rămase cu ochii holbaţi, iar bietul învățător îi 
făcea semne disperate lui Moş Costică. Se temea bietul om că 
i se supără șeful, 

Despre bunătatea lui Moș Costică ce să mai spun? Era 
proverbială. Când lua leafa lui sărăcăcioasă își cumpăra tutunul 
necesar pe care-l împărțea în diferite cutii pe mesele din labo- 
rator ca să-l aibă la îndemână, își plătea masa la „Bolta rece“, 
își cumpăra cărţile noui cari îi trebuiau și restul îl da primului 
solicitant dintre prietenii cari se găsiau la strâmtoare. Şi Doamne, 
aproape toţi eram la strâmtoare pe vremea aceea. 

Vasile Raicu rămase pe gânduri. O umbră de tristeță îi 
întunecă ochii. După câteva clipe își scutură pletele negre și sa 
adresă celor doi studenţi cari erau la masă: 

— lar voi, măi băieţi, ar fi trebuit să-l cunoaşteţi pe Moș 
Costică pentru a ști ce înseamnă dragostea de muncă și de 
știință, temeinicia cunoștințelor și demnitatea personală. Nici un 
ascunziș sufletesc, nici o umbră de incorectitudine morală, nici o 
îngenunchiere în faţa nimănui. 

Mi-aduc aminte că unul dintre cumnaţii lui, un bogat preot 
rural, îl compătimea odată. 

— Măi Costică, tare-mi pare rău că n'ai ajuns ceva mare 
în ţara asta, 

— Pentru fericirea ţării? — întrebă râzând Moș Costică. 

— Nu glumi bre omule! Ţi-ai fi ajutat rudele! 

— Aha! adecă pentru folosul vostru. Păi, dacă ajungeam 
om mare n'aş fi stat de vorbă cu voi. Nu înţelegi tu că pentru 
a ajunge om mare, cum zici, adecă hăt sus pe scara ierarhiei 


619 


sociale, trebuie în primul loc să-ți perverteşti sufletul și să-ți 
amputezi conștiința ? Şi-apoi, așa, infirm nu te mai uiţi în urmă de 
unde ai plecat și-ţi renegi originea și rudele. Ai fi vrut tu să 
faci anticameră, să te amân săptămâni întregi până ţi-aș fi vorbit 
două cuvinte și ţi-aș fi întins două degete? Dacă aș fi făcut 
și asta, 

— Nu vă supăraţi, vă rog! Vrem să închidem, zise ţalul. 

— Haideţi, băieţi! Mi-aţi trezit amintiri scumpe. Am să 
răsfoiesc în noaptea asta notele mele. Bietul Moș Costică ! — zise 
Raicu, punându-și pălăria. Cu pași domoli îl urmarăm în tăcere 
până în piață, unde ne-am despărţit c'o strângere de mână. 


VLADIMIR NICOARĂ. 


620 


Folklor medical român. 
— Contribufiuni. — 
a) Leacuri folosite de poporul nostru. 


L 


„1, AIUL: Fiert cu lapte e bun contra limbricilor. (Com. 
Zanoc—-jud. Sălaj.) 

2. ALUAT de ALUNĂ: Bun contra copturilor. (Com. 
Lupeni—Cojocna.) 

3. ANIJUL: Se fierbe și se foloseşte la dureri de rânză. 
(Com. Zanoc—Sălaj.) 

4. ARINUL NEGRU: E bun la orbalț, la cei periți, sau 
hiţioani. Li-se togmeşte inima spre mâncare. (Zanoc—Sălaj.) 

5. ARNICA: La tăieturi, 

6. BOBOVNIC: Contra durerilor de picioare, contra tusei, 
contra pistruelor. 

7. BOBOVNIC de APĂ : Rădăcina fiartă e bună în dropică. 

8. BOZIE: In hidropizie băi cu bozie. Rădăcinile fierte 
sunt bune în ascită, hidropizie etc. 

9, BROASCĂ: Cu ouă de broască se vindecă negeii. 
(Com. Dăești—jud, Vâlcea.) 

Broască uscată se atârnă la gâtul copiilor ca să-i scape de 
sperieturi. (Com, Dăeşti— Vâlcea.) 

10. BROSCHIŢĂ : Se culege în „Ziua Crucei“ cu tădăcini 
cu tot, Şi apoi uscată bine (— păscălitori —) trage cu ea frigu- 
rile, dacă o pune în dreptul încheieturei mânei. 

11. BRUSTURUL: Trage durerea şi umflătura la bube. Se 
mai folosește la „mărinu“ (o bubă mare) când'se zice și următorul 
descântec : 

„Se luară un om albuţ, cu căluţ albuţ și frâu albuţ, coama-i 


621 


albă, capu-i alb și buzele albe și cu picioarele albe și cu toate 
ațuțele albe. 

„Când în târg sosea, târgu' se spărgea, mărinu 'napoi se 
întorcea, : 

„Doamnă Marie, maică sfântă, așa să se'ntoarcă mărinu' 
acesta cum se'ntorc oamenii din toate târgurile, din toate piațu- 
rile, din toate holdurile, din toate crișmele, din toate unghiurile, 
nici să se coacă, nici să se spargă, mărinu 'napoi să se 'ntoarcă. 
Descântatul dela mine, leacul, Doamne, dela tine“. (Auzit dela 
Marișca Benta în 1912, în comuna Zanoc—Sălaj.) 

12. BUGINIS UL: Se folosește la friguri, la dureri de cap 
şi la „soare sec“ și atunci se descântă așa: 

„Fugi soare sec că te-ajunge altu' soare, de una zi, de doua 
zi, și de a treia zi, până la a noua zi, soarepân bere, soare pân 
mâncare, pân pofta cea mare, dar ieu te opresc prin sorocul meu 
și a lui Dumnezeu ca ..... (cutare) să rămâie curat și luminat 
ca argintul strecurat, ca Dumnezeu ce la lăsat, din gura mea 
descântat, Doamne dă-i haznă şi leac precum i-ai dat trup și cap”, 

Alte babe descântătoare zic: 

„Fugi soare că te-ajunge altu’ soare, fugi cu mânuri și 
picioare, că te-a frige şi te-a arde; fugi soare hidos, că te-ajunge 
altul luminos, Dă-i, Doamne, leac dela mine descântat“, (Dela 
Marișca Benta, Zanoc—Sălaj.) 

13. BUJOR: Rădăcina de bujor se pisează bine, se amestecă 
cu tărâţe de grâu și se pune pe creștetul capului, când ai dureri 
de cap. (Dela Bălașa Beldie de 75 ani, din Jovăști — judeţul 
Covurlui.) 


I. 


b) Cum eaută să-şi tămăduiaseă ţăranul nostru 
suferințele trupeșşti şi sufleteşti. 


1. ABCESE (copturi.) Foloseşte rășina de cismaş sau un 
aluat din miez de nucă și alună. (Com. Lupeni, jud. Cojocna.) 

2. APLECATE: Descântec din com. Mulciova, judeţul 
Constanţa.) : 

„Aplecate românești, aplecate ţigănești, zisele mocănești, 
aplecate ungurești, aplecate bulgărești, aplecate d'a turcului, aplecate 
cu nouăzeci și nouă de feluri, voi să vă duceţi unde câinii nu 
latră, unde cocoşul nu cântă, unde vaca nu zbiară, unde popa 


622 


nu toacă, c'acolo v'așteaptă, cu mesili 'ntinse, cu făclii aprinse, 
cu lăutari, cu paturi așternute”, 

3. ARSURI: Pe arsură se pune un amestec făcut din 
albuş de ou, unt și „pufulete“ (o ciupercă) uscat și pisat. (Com. 
Brabora—Dolj.) 

La Seaca, jud. Dolj, se unge arsura cu alifie făcută din 
untdelemn, sacâz, ceară şi săpun care nu are sodă 'n el 

4. BEŢIE. i. Descântec din Covurlui : 

„Cum nu stă apa'n ciur, cum nu stă mieiun pătul, cum nu 
-poate peștele fără apă, așa să nu poată sta ..... Nu băui 
rachiu și vin. Să umble după băutură” sat, ca un câine turbat, 
să se ţie lumea după el, ca praful după câinele bătrân, că o ia 
vara la drum, și să nu-l poată opri, dela vin, dela rachiu, cum 
nu se poate opri apa curgătoare, cum nu se poate opri oastea 
călătoare, cum nu se poate opri săgeata înfierătoare”. (Com. 
Cosminele, jud. Prahova.) 

II. Când bărbatul a căzut în nesimţire din cauza beţiei de 
rachiu sau vin, femeea lui, ca să-l deștepte, îi stoarcen gură 
murdărie de cal, proaspătă. (Com. Jorăști—Covurlui ) 

5. DE BEȘICA CEA REA. Descântec auzit dela Maria 
Cobiţioaia de 115 ani din Jorăști— Covurlui : 

„M'am suit pe un deal mare și am făcut un foc mare, și 
am tăiat un cal mare și am făcut o comândare, și am chemat 
toate bubele și pe buba vișinie și pe buba maramzie și numai 
pe cea vânătă nam chemat și atunci ea sa supărat și a trecut 
ca fumul de petică“, (Se descântă cu fumul de petică aprinsă 
de-asupra beșicei.) 

6. BRÂNCA: L Se păleşte partea bolnavă de brâncă cu 
murdărie de bou încălzită, Alţii se duc la cântărețul dela biserică 
care le scrie pe o bucată de hârtie albă astfel: 


~ | Isus 


Figura încă neuscată se aplică pe partea 
bolnavă, 


KA 


ristos 


623 


IL. Descâniec din Cosminele—Prahova : 

„Brânca brâncilor, muma câinilor și a păgânilor, fugi din. 
fața omului, din obrazu’ voinicului, că te'mpung. că te'nțăp, că 
te ard cu peatra Iadului. Tu să fugi din fața voinicului, că nu 
este locul tău. Du-te în coadele mărilor, în capul peștilor și-al 
lupilor, și-al urșilor, că acolo este locul tău, secate-ar Dumnezeu.. 
Aci este al omului și-al voinicului, că eu te-oi descânta și tu vei 
seca. Şi cutare ... a rămas, curat, luminat, cum Dumnezeu 
Va lăsat”, 

7. DE BUBĂ REA în GÂT sau URECHI: Se ia un ban 
de argint și se pune pe degetul mijlociu drept dacă buba e înspre 
dreapta și invers dacă-i spre stânga. Apoi se ia un căţel de 
usturoi cu care tragi pe obrazul bolnavului, în dreapta și în 
stânga până'n creştet, apoi în jos pe mâna pe care este banul 
până ajungi unde este banul; atunci faci cu usturoiul către. 
pământ și zici de trei ori: . 


Doamne, ajută-mi, mărită şi sfântă preacurată precistă 
Că eu trag bubă şi sgaibă din vinele grumazilor, din inghiţitoare, 
din creerii capului, din melciul ochilor, din sgârcii nărilor, din 
rădăcina măselelor, din carne bortoasă, din oase sănătoase. 
leşi bubă, ieşi sgaibă! 
Nu umfla, nu gâmfa, 
Nu roşi, nu vineți! 
Nu te face, nu te coace! 
Că de nu-i ieși de voie 
Cu ajutorul lui Dumnezeu 
Cu fir de aiu (usturoi) trage-te-oi 
Pe creștetul capului scoate-te-oi 
Pe groşiță de argint pune-te-oi 
În Marea roşie țipa-te-oi 
Acolo să piei, să răspiei, 
Cum piere roaua de soare 
Şi scuipatul sub picioare. 
Cutare să rămâie curat 
Și luminat 
Cum Dumnezeu l-a zidit 
Şi cum mă-sa l-a născut 
De mine să-i fi cotat (făcut). 
Dumnezeu, veşnic, să-i trimită leac. 


Dacă buba en urechi, se bagă usturoiul ce a servit la: 
descântat, în urechea bolnavă. (Dela V. Câmpean din Hida— 


Cojocna.) 
Din culegerea drului OD. APOSTOL. 


- 624 


Sfaturile unui savant. 


Charles Richet. „Omul neputincios“. 


Charles Richet e, desigur, unul dintre savanții cei mai de 
seamă din zilele noastre. Născut în 1850, doctor în medicină, pro- | 
fesor la facultatea de medicină din Paris, membru al Academiei de 
medicină și al Academiei de științe, Ch. R., este de acasă savant: 
iată, bunic, străbunic au fost membri ai „Institutului“. Savant, poet, 
filozof, istoric, scriitor de piese teatrale, în toate a excelat, tipărind 
lucrări de mare valoare. 

In 1926 a fost sărbătorit Ch. R., la Academia de medicină 
din Paris, ca „maestrul incontestat al biologiei, un far al umani- 
tății“ (Roger, decanul facultății de medicină). Președintele aceleiaș 
Academii a declarat, tot atunci: „Aţi aruncat asupra Academiei 
noastre de medicină o strălucire, pentru care e invidiată de toate 
societăţile savante ale lumii“, 

„Numele (lui Ch. R.) e nepieritor,“ a declarat reprezentantul 
„Colegiului Franţei”. 

DI Paul Painleve, actualul ministru francez, savant și el, pre- 
şedintele ședinței festive, a încheiat festivalul cu un „cântec al 
ştiinţei“, adus „unuia din reprezentanții ei cei mai universal ce- 
lebri“, iar mareșalul Foch, întruparea iubirii de țară, în persoană 
i-a dat „acolada“ (l-a îmbrățișat, conform uzului la predarea di- 
stincțiunilor mari, franceze) și i-a spus: „Dle profesor Ch. R.! In 
numele președintelui Republicei (franceze) şi în virtutea puterilor 
ce imi sunt conferite, vă denumesc mare-ofițer al Legiunii de 
onoare“. 


625 8 


„Emoţionat, confus, dar radios, căutând cuvintele“, Ch. R. 
și-a exprimat mulțumirea și a mărturisit în fața tuturora că n'a 
fost decât „servitorul unui ideal“, al unui ideal, „care a fost acela 
al unui Pasteur, al unui Claude Bernard". (Vezi rap. în „Le Temps“ 
din 24 V/926.) 

Încă vreo câteva amănunte, ca să priceapă cetitorul din fosta 
Austro-Ungarie importanţa acestui savant: când a fost să tipă- 
rească marea casă de editură, franceză, Hachette, după răsboiu, 
colecţia sa: „Caracterele timpului de faţă“, a încredinţat volumul 
dedicat „savantului“, profesorului Ch. R. („Omul politic“ lui Barthou, 
„Advocatul” lui Henri-Robert, „Artistul” lui de La Sizeranne, - 
„Muncitorul” lui Albert Thomas, etc., tot personalități de prima ... 
ordine !) 

In 1927 s'a ţinut al treilea „congres internaţional pentru scru- 
tări psihice“, în Paris. Preşedintele general a fost dl Ch. R., care 
a şi condus congresul, la care au participat învățați din toată lumea. 


Premiul Nobel i s'a decernut profesorului Ch. R., încă în 
1913, ca recompensă pentru marile sale descoperiri, ca unuia din 


reprezentanţii cei mai valoroși ai culturii franceze. 


Va înţelege orișicine că glasul unui astfel de savant va trebui 
auzit, deoarece cel premiat cu premiul Nobel, cel care a condus 
congrese internaţionale, recunoscut fiind ca un far al științei, cel 
ce a primit „acolada” dela mareșalul Foch şi, din mâna lui chiar, 
decorația de mare-ofițer al Legiunii de onoare, nu poate fi un óm 
de rând. 

Cartea profesorului Ch. R., despre care vreau să relatez în 
cele ce urmează, a apărut în 1927, la Paris și se chiamă : „L'homme > -+ 
impuissant“ (Omul neputincios).") Firește, încă nu e tradusă în ro- a 
mânește și nici nu se rupe lumea la noi după ea, fiindcă nu e. 
nici un roman ghidilicios, la modă, şi nici nu apelează la fantazia 
bolnavă a omului de astăzi, ci vrea să-l trezească, vrea să vor- 
bească conștiinței omenești. 

Ferrero a scris „Cuvântări către surzi”, — prof. Ch. R e 
de părere că multe din adevărurile sfinte pe: cari le profesează în 
cartea sa vor fi și ele „cuvântări către surzi“ | 


Şi tot le rostește, fiindcă astfel își Ea e conştiinţa | 


*) „Editions Montaigne“, Paris, VI, Impasse de Conti 2, cu 12 franci. 


626 


O carte ca aceasta, după ce ai cetit-o din doască 'n doască, 
te face mai... modest. Astăzi, când bântuie cu nemiluita gran- 
domania și bădărănia — îți cade atât de bine surdina aceasta, 
medicina aceasta, cataplasmele acestea aduse conștiinții omenești ! 
Mai mult decât volume întregi ne poate lămuri o pagină din Ch. R. 
despre neputința omenească. Incă dela cap 1: „Neputinţa cosmică“ 
ne avertizează să nu fim semeți. 


Newton mărturisea el însuș că se simte față de Creatorul 
tuturora ca un copilaș la marginea Oceanului și bucuria-i era mare 
când îi aduceau valurile, câte-odată, câte o scoică frumoasă sau 
câte o piatră lustruită, 

Prof. Ch. R. vrea să ne arate şi ne dovedește, cu multă lo- 
gică și perpicacitate, în. opt capitole: neputința omenească 1) cea 
cosmică, 2) cea individuală, 3) cea intelectuală, 4) cea socială, 5) cea 
fiziologică și 6) cea morală. ` 

Dela întâiele pagini ne atrage atenţia că suntem „condam- 
naţi la lumea solară, noi și descendenţii noștri“, că, orice am face, 
atracţia pământului ne ţine încătușaţi, că „voiajurile extraterestre - 
sunt fantazii de romancieri“, că ar fi „nebunie“ să sperăm, chiar 
și numai o călătorie la Marte sau Venus. 


Cu amărăciune constată : 

„Văzând prostiile pe cari și le permit oamenii în domiciliul, care li s'a 
dat, e o fericire că toată acţiunea afară de pământ li s'a interzis'și că toate 
nebuniile lor, toate crimele lor, nu pot trece peste această subţire pătură de 
atmosferă gazoasă ce îi înconjoară“. (Pag. 14.) 


Constatările savantului profesor te pun pe gânduri, întocmai 
ca și paginile de astronomie ale lui Flammarion. Luându-le la cu- 
noștință te apucă vertijul-ameţeala, căci ce alta decât ameţeala te 
poate apuca cetind următoarele : 


„Apercepem lumini, cari sunt la o miie de miliarde de ori, o miie de 
miliarde de kilometri și nu putem, pe prețul celor mai mari (formidabile) sior- 
țări chiar, să ne apropiem decât cu cincisprezece kilometri. Ce slăbiciune deri- 
zorie ! De ce avem o privire așa de pătrunzătoare şi mușchi atât de slabi?!“ 
(Pag. 18.) 

„Izolarea noastră, ce nu se poate delătura, in spaţiul fără de sfârșit, 
are ceva lugubru. Desigur: miliarde de miliarde de ființe, mai mult sau mai 
puţin asemănătoare nouă, și pe cari noi nu le vom cunoaşte niciodată, evolu- 
cază în aceste lumi ale universului infinit"... „Nu putem ieşi din carcera 
noastră decât doar cu gândul! Cu gândul! lată contrarul unei consolaţii!“ 


(Pag. 15) 


627 8“ 


„„..„ Nu putem să modificăm nimic la forţele, cari ne înconjoară și din 
cari nu suntem decât un fragment. Schimbăm noi ceva la densitatea gazelor, 
a corpurilor solide sau a lichidelor? la dilatarea corpurilor? la legile combi- 


naţiilor chimice ? Impiedecăm noi fosforul să se combine cu oxigenul și muschiul” 


să se contracteze prin electricitate? Vom putea noi să micşorăm sau accelerăm 
viteza vibraţiunilor luminoase ?“ (Pag. 21.) 


O pagină elocventă: 

„In acest mic pahar sferic, care conţine , un litru de apă, se mișcă un 
peştișor de aur. Explorează fără să ostenească domeniul, care-i este sorocit. 
Urcă. Coboară. Se intoarnă. Priveşte la dreapta, privește la stânga, privește în, 
sus, priveşte în jos și ia la cunoștință spaţiuri ciudate (stranii), în cari se 
desfăşoară tablouri ininteligibile ! Poate că are câteodată dorinţa de a schimba 
ceva la cantitatea de apă din paharul său sau la temperatura băii sale. Poate 
că speră o oareşcare iniţiare într'unul din misterele ce-l înconjoară. Poate că 
îşi spune că ar fi bine să părăsească umila sa locuință pentruca să întrebe 
lumea cea vastă. Ar fi pagubă să croiască. proiectele acestea vaste, deoarece 
niciodată nu-şi va părăsi paharul. Întreg visul său nu poate să consiste într'alta 
decât de a putea încă multă vreme să se plimbe în cercuri obositoare în jurul 
temniței sale transparente". (Pag. 25—26.) 


Nici odată ! acest „niciodată !“ par'că te ţintuește pe tine, 
omul, ca pe Prometeu, şi-ţi sfârtică pieptul, zilnic, 
„Astronomii se joacă cu milioanele de planete și ne asigură astăzi că ar 


fi existând trei miliarde de sori; geologii fac socoteală şi susțin (d. e. lordul 


Kelvin) că vor fi trebuit 20 până la 40 milioane de ani până să ajungă pământul 
să se răcească la temperatura de astăzi; geologi și astronomi laolaltă clatină 
din cap şi dau, aproximativ, un milion de ani de lumină ca diametru al 
Universului și susţin: „In ochii Ziditorului trebuie să fie intreagă istoria omenirii 
de o importanță mai mică decât un firicel de praf înfr'o catedrală“. 

Pleacă-ţi capul, cetitorule, și gândește . . 

Nici când este vorba de individualitate nu ne-o descrie Ch. R. 


în culori mai ademenitoare. Trece în revistă generală diferitele 


meserii omenești și — privindu-le cu compătimire, sub specie ae- 


ternitatis — constată: o, cât ești de mic, omule! 

Pictorul? Ce puţină influență poate avea, chiar mare fiind, 
asupra omenirii! Poetul? Tot asemenea! Chiar un scriitor de talia 
unui La Bruyăre e cunoscut în Franţa „de o elită”. O bibliotecă 
mare îi pare o necropolă, deoarece atâta sbucium sufletesc, atâta' 
frământare, nu a avut repercusiunea visată de autorii lor. Câţi 


mai cunoaștem pe minusculii scriitori și chiar și pe cei „mari” ? 


„Păzitorii cimitirelor ştiu din experienţă că la sfârșitul a 50 de ani nici 
un mormânt nu mai primeşte vreun omagiu oarecare. Bibliotecarii ar putea 


face aceeaş constatare. Cărţile de mai bine de 50 de ani sunt scufundate în. 


uitare, afară de unele, cari mai înoată la suprafață, ca Iliada, Don Quichotte 


şi Phedra.“ (Pag. 40.) 


628 


iz. dă 


Dar să cităm un pasagiu foarte de actualitate. E vorba de 
viața politică, 

„Ca să fii numit deputat este aproape tot aşa de greu ca să faci să se 
joace o tragedie. Pretensiunile sunt ardente, învierșunate, prelungite, Trebuie 
să vizitezi pe electorii influenţi, să tratezi cu asociaţiunile, cu sindicatele, cu 
corporaţiunile, trebuie să promiţi fantastice castele spaniole, să subscrii decla- 
raţii ciudate, să răspunzi urletelor unui public tumultuos, să scrii nenumărate 
epistole particulare, să întreţii un ziar, să faci concesii în stânga și în dreapta, 
să 'nghiţi la noduri indigeste și desgustătoare. În sfârșit, dacă ai șanse, ești 
numit. Ai să începi, deci, să-ți exercitezi puterea. 

„Da de loc! Nu poţi nimic! Dacă te afli în minoritate, întreaga ta influinţă 
se va mărgini să faci gălăgie cu pupitrul, dacă ești în majoritate, iată-te pierdut 
în echipa celor satisfăcuţi, unul din cei 363, iată totul. În decurs de patru ani 
vei avea 1/3631 de influință parlamentară. Nu-i deloc prea strălucit. Și, de 
altfel, influent sau nu, vei rămânea cu totul nerecunoscut, şi acțiunea ta, dacă 
intreprinzi una, va fi ocultă, aplicată la treburi ordinare. Câteodată ajungi 
ministru, dar ministrul este întâiul servitor al partidului său și rămâne cufundat 
in obscuritate”, (Pag, 43—45.) 

Gândindu-se la profesorii de pe la universităţi, la savanţi chiar, 
surâde. Un savant, un istoric, un om de litere, ajungând profesor 
la universitate, crede că a apucat pe Dumnezeu de un picior! 

Prof. Ch. R. deschide almanahul internaţional „Minerva“, de 
1500 de pagini și constată că există pe lume acum aproape 40.000 
de profesori ai învățământului superior, Așa trebuie să ajungi 
„mai modest și mai sincer privitor la umila ta personalitate“, 


„Pe lângă toată vanitatea cu care se umilă: pictorul, profesorul, poetul, 
deputatul, oratorul, au o influință atât de restrânsă, încât, dacă nu-i orbește 
iluzia lipsită de fecunditate, trebuie, chiar şi în mica lor sferă de activitate, 
să mărturisească cumcă sunt mititei de tot. 

„Desigur, pe pământ sunt oamenii prea numeroși — trec repede, Indi- 
vidul, pe lângă toate pretenţiile sale, nu este decât o minusculă fracțiune a 
minusculei umanităţii. Cu toate acestea, în urma incurabilului nostru orgoliu, 
se pare întotdeauna, fiecăruia din noi, că bietul nostru eu e ca un centru 
cristalografic, în jurul căruia vine să se orânduiască lumea umană”, 

„Pe lângă tot orgoliul meu nu pgt să retac persoanei mele (să disimulez) 
că există in momentul acesta pe planetă două miliarde de eu-ri, cari valorează 
la fel cu al meu, astfel că eul meu personal nu reprezintă in omenirea, care 
mișună, decât două miliardimi, adecă, o repet, aproape nimica”. (Pag, 48—49.) 

Chiar și oamenii, cari au. tăiat o dâră în istoria omenirii 
(Moise, Hrist, Budha, Mahomet, Luther, I. Cezar, Attila, Carol 
cel Mare, Columb, Frederic al 2-lea, Ludovic al XIV, Richelieu, 
Carol Quintul, Napoleon, Bismarck) sunt aşa de puțini faţă de 
milioanele de muritori, Citează alți promotori și opere, cari au în- 
semnat ceva și ajunge la concluzia: „poate că au fost 100 de 


629 


persoane, cari au avut discipoli, admiratori sau sectatori”, Unul 


la o miie de miliarde de oameni! 

„Chiar și în Franţa, va să zică la națiunea a cărei inteligenţă este cea mai 
limpede (mai cioplită), sunt massele oarbe, de te înnăbuşe, in urma numărului. 
sdrobitor de individualități ignorante, de individualități numai puţin rezona- 
bile și puţin rezonante. Dacă tragi la îndoială, petrece-ţi, consultând in privinţa 
unei cheștiuni oareși-care, simplă, uşoară, elementară, opinia oamenilor, pe cari 
ai să-i întâlneşti. Intr'un vagon, d. e., sau într'o cafenea, sau într'o sală de spec- 
tacol, sau într'un regiment, sau într'un atelier, sau chiar și întrun salon ele- 
gant, vei auzi atunci astfel de inepţii (neghiobii), încât vei fi cuprins de un desgust 
iremediabil. 


„Ai poate pretenţia de a fi înțelept? La ce bun această înţelepciune, : 


„când ea e ca o picătură de apă, pierdută în oceanul prostiei! 

„Massele umane sunt atât de uriașe, încât individul-om nu mai e nimic”, 
(Pag. 52—53.) 

Dacă un Ch. R. descrie astiel stările din Franța — ce să 
spunem noi? 

„u: . Trebuie să alegi. In alternativa intâi sau a doua, neputinţa (ome- 
nească) este la fel. Sau individualitatea noastră se va confunda între miliarde 
de individualități analoge. Sau, într'o umanitate restrânsă, individul, izolat. debil, 
neavând să se bizuie decât pe sine însuș, nu va putea să se folosească față de 
forțele colosale, cari îl înconjoară, nici chiar de mica, foarte mica influenţă, pe 


care colectivitatea umană i-a permis să și-o câștige“, (Pag. 54.) 
* 
* + 


După citatele de până acum s'ar părea că prof. Ch. R. este 
un pesimist iremediabil, Nimic mai fals ! 

In cap. „Neputința și fericirea“ ne strigă conștiinței: 

„Există atâtea realități poate accesibile, incât nu ne este permis să dis- 
perăm. Avem dreptul să gemem când vom fi ajuns la limita cunoștinței noastre. 
Dar suntem încă departe de ea, să lucrăm !“ (Pag. 58.) z 

„Să scrutăm veseli misterele abordabile ! 

„Fericirea este în acţiune şi nu în ieremiade! 

„Să fim neputincioşi, dar să ne pricepem de a fi fericiţi.“ 

Am ajuns la „neputinţa intelectuală“ : 

„Ca să pricepi pentru ce există yietăţi şi oameni înzestrați cu o parcelă 
de inteligenţă, ar însemna să pătrunzi, cât de cât, în Kosmos. Or, în acest Kosmos, 
toate cauzele lucrurilor, fără de excepţie, ne sunt profund necunoscute, In- 
tunecime absolută. Nici cea mai mică licăreală de lumină. Nici cea mai mișcă- 
toare claritate! In jurul nostru se multiplică fenomene, mişcări, vibraţiuni, apa- 
renţe, ale căror modalităţi noi le apercepent, câteodată, foarte grosolan. Dar 


cauzele adânci (cauzele cauzale) ale acestor fenomene, ale acestor mișcări, ale 


acestor vibraţiuni, ale acestor aparenţe, sunt așa de misterioase, încât ne scapă 
cu desăvârşire, Trebuie să ne plecăm capul, să constatăm că există o atracțiune, 
planete, atomi, adecă lumi planetare ultra-microscopice, energii, cari se schimbă ! 
intr'alte energii. Nu trecem dincolo și nu vom putea trece dincolo !” (Pag. 72-3.) 


630 


qar 


„Îsnoramus et işnorabimus“ ! exclamă Ch. R., ca Dubois- 
Reymond și se întreabă, cu Montaigne, ca biolog: Ce monstru 
este firicelul acela de sămânță umană, din care suntem formaţi și 
care poartă în sine gândurile și inclinaţiunile părinţilor noştri? Ade- 
văruri, cari în zilele noastre de uniformizare, de cochetare cu co- 
munismul, sunt cât se poate de 'vrednice de luat la cunoștință, 
mărturisește fiziologul Ch. R.: 


„Păstrăm“ — susţine Ch. R. — „în întreagă viaţa noastră doza de memorie, 
pe care Natura a binevoit să neo acorde celulelor cerebrale ce se năşteau, când 
nu erau decât un embrion inform. Intr'o clasă de 40 de elevi sunt 40. de me- 
morii diferite, cari vor evolua diferit în modalitate și în intensitate, după cum 
cresc 40 de grăunțe de grâu sămănate întrun câmp, cari vor avea, fiecare, cre- 
șterea individuală, atârnătoare de structura lor interioară, Fiecare copil, a cărui 
memorie este rebelă, nu va reţine nici un vers, nici o cifră, şi — pe lângă o 
muncă încordată, — nu va ști nici a zecea parte din ceeace va învăța cama- 
radul său, jucându-se, fără de cea mai mică sforţare, 

„Invenţia, facilitatea cuvântului, eleganța stilului, aptitudinea de a face 
multiplicări sau versuri, de a rezolva o problemă matematică, de a compune o. 
bucată muzicală, aproape şi forma scrisului — sunt tot aşa de involuntare ca 
și memoria, Voința n'are nici o acțiune asupra inteligenţii”, (Pag. 140—141.) 


Când e vorba să se dovedească „Neputinţa intelectuală“ 


iată cum raţionează prof. Ch. R.: 
„Mașina noastră, care cugetă, nu este decât o foarte mică grămadă de 


celule microscopice — microbi de o specie particulară — cari au sete de oxigen 
şi cari împrumută acest oxigen sângelui, care le udă“. O viaţă omenească are 
durată de — aproape — treizeci de milioane de minute! 


„Cum! Acest slab aparat va pricepe imensul Kosmos, din care el nu este 
decât un fragment imperceptibil! Cum! Aceste mici granulațiuni să poată să 
pătrundă chiar unul singur din uriașele misteruri, cari vibrează în jurul lor! Să 
desvelească munca imensă a legilor, cari guvernează lumea, să lumineze imen- 
šele și complicatele regulări, cari se prelungesc în timp și spațiu! Timp și spațiu ! 
cuvinte grozave, pe cari le pronunţăm ca papagali, fără de a le fi putut vre- 
dată pricepe sensul, chiar și intrun mod vag de tot”, (Pag. 67—8.) 

„De unde venim ? Incătrău mergem? Cele mai savante investigațiuni și 
meditații ale oamenilor, de când există oameni, n'au debitat asupra acestor două 
puncte esenţiale decât prostii, cu afirmaţii sau negaţiuni, cari sunt ridicole și 
trufaşe, laolaltă”. (Pag. 69.) 

Ca să arate mirmidonilor de noi cât de departe am ajuns cu 
criminalele noastre discordii, prof. Ch. R., cel îmbrățișat de ma- 
reşalul Foch, găsește următoarele cuvinte privitoare la ura între 
popoare : | 

„Pe amândoi țărmurii unui mare fluviu se formează partide opuse, cari 


se numesc naţiuni. Aceste două națiuni nu consimt, fie din neghiobie, fie din 
vanitate, ca să vorbească aceeaș limbă; ele dau furiei lor de discordie numele 


631 


de patriotism: făuresc armele teribile ca să se omoare reciproc, şi, cu un en- 
tuziasm sfânt, se omoară reciproc. Asta nu-i tot! [ntr'unul şi acelaş neam bân- 
tuie violente deosebiri de vederi. Se opun unele altora: pasiunile, apetiturile, 
orgoliile. Nimeni nu vrea să cedeze şi fiecare pretinde ca celalalt să cedeze, 
Pretutindeni procese, conflicte, uri. Douăzeci şi cinci de indivizi, adunaţi într'o 
sală comună, emit douăzeci și cinci de păreri diferite și, dacă interesele sau va- 
nităţile lor sunt în joc, se tratează cu injurii și se ameninţă, . . . Spuneam că 
omul este un animal sociabil. Ei bine, nu! tocmai contrarul este adevărat. Omul 
este un animal antisociabil. El nu sacrifică niciodată interesul său propriu in- 
teresului fratelui său om”. (Pag, 116—117.) 

„Niciodată nu consimte la abnegare, cineva şi prima condiție a întregei 
vieți sociale este abnegarea, cel puţin în doză mică . . . Fiecare asociaţie pre- 
tinde o anumită doză de sacrificiu. Trebuie să ştii să uiţi puţin din gusturile, din 
dorinţele, din opiniunile noastre, pentru ca să suportăm puțin din gusturile, do- 
ințele, opiniunile asociatului. 

„+ „Cum speră să colaboreze (oamenii) la o operă comună, dacă dela 
început sunt deciși să nu schimbe nimic din mentalitatea lor, să nu facă nici o 
concesie ? N'am priceput că — pentru ca să se îndeplinească o adevărată uniune — 
trebuie să ştii să cedezi, chiar când ai rezon", (Pag. 118—19,) 


La capitolul „Neputinţa socială“ scrie savantul francez ur- 
mătoarele : 


„lată uniunea ! . . . Vai, nu! E discordia, care, pentru ca să ne înșele 
mai bine, a luat masca uniunii. Uniunea pretinsă patriotică are ca scop prin- 
cipal, dacă nu unic, lupta. Naţiunile n'au înţeles solidaritatea între cetăţeni, decât 
pentru ca să nimicească şi mai bine solidaritatea între oameni. 

„Și nu trebuie să insist asupra frumuseţii acestor răsboaie, zise naţionale, 
cărora oamenii, de 40 de secole, le consacră toate sforţările, îşi pun în joc toată 
bucuria, ale căror peripeții le celebrează în ziare, în cărţi, în poezii, în discursuri, 
cu cari înveninează pe copiii din vârsta lor cea mai fragedă, cu o grandelo- 


cuenţă, care nu pare să se calmeze. Perfide instrumente ale nefericirii — ele nu. 


vor face decât să agraveze neputința noastră! 

„Cum să evaluezi forţele pierdute în războaie? Ce minuni n'ar fi realizat 
ştiinţa omenească, pe lângă toată slăbiciunea noastră intelectuală, dacă ar fi fo- 
losit întru căutarea adevărului a miia parte a bogățiilor consacrate, stupid, spre 
distrugerea fructelor inteligenţii umane ! 

„Răsboiul din 1914—1918 să fi costat mai mult de o sută de mii de mi- 
liarde de franci. Cu a suta parte a acestei sume s'ar fi putut: ajunge ca să dis- 
pară alcoolismul, sifilisul şi tuberculosa, s'ar fi putut brăzda Africa cu căi fe- 
rate, s'ar fi putut deschide agriculturii şi industriei spaţii uriașe. S'au mulţumit 
(oamenii) să masacreze milioane de tineri, să devasteze câmpii, să demoleze uzine, 
să incendieze biblioteci, să propage ura, să vomeze injurii. 

n + Chiar şi în sânul unei naţiuni, care are aierul de a fi unită, sunt 
discusiunile acute. In parlamentele, cari reflectă pasiunile poporale, se ridică 
certuri violente, până acolo, incât, câte odată, între reprezentanţii țării se schimbă 
lovituri de pumni. Orice propunere de oareșcare importanţă, sulevată în par- 
tidul advers, produce urlete furioase. Câte odată nu-şi poate termina oratorul 


o frază fără de a nu fi întrerupt sau insultat. Cu toate acestea, având întot- 
deauna la sfârșitul socotelii să fie o concluzie, inchide discuţia o votare. Majo- 
ritatea câştigă votarea, dar nimenea nu e satisfăcut, deoarece în majoritate sunt 
poftele nesătule, și ranchiunurile pline de venin. 

„Discordia e pretutindeni“. (Pag. 121—123.) 

Nu pleci capul, rușinat, și dta, cetitor român ? N'ar fi cu cale 
ca dojana aceasta meritată să germineze în sufletul dtale ceeace 
samănă omul superior Ch. R.? 


Nu-ţi sângeră inima cetind constatările de mai la vale, cari 
ar trebui să te biciuiască în față și să te îndemne să te schimbi, 
chiar și în modesta ta sferă de activitate? 


„+. Ştim cu toată certitudinea că pentru familii, oraşe, cetățeni, na- 
țiuni nu este scăpare decât în pace. Ştim că colaborarea tuturor activită- 
ților noastre este trebuincioasă, că progresul păşeşte cu uniunea oamenilor, 
că fericirea se compune din seninătatea indulgentă. 

„Ei da! le știm toate acestea! 

„Mai lucrăm ca și când cuvintele sonore de pace şi de justiţie ar aparţine 
unei limbi necunoscute, 

$ e 

„Cultivăm cu dragoste cele două plante veninoase ale invidiei şi 
ale urii. 

„Nu cedăm vre-odată, nici chiar o palmă de loc, din amorurile noastre 
proprii şi din vanităţile noastre. 

„Suntem întotdeauna gata să ofensăm, dar nu suferim, fără de a fi iritaţi, 
nici cea mai mică ofensă. 

„Desigur: omul este animalul cel mai antisociabil al creaţiunii“, (Pag. 131-2.) 


+ 
* * 


Care este rezultatul la care ajunge Ch. R.? 

n- - lângă toată neputinţa noastră, dacă suntem înţelepţi, putem găsi încă 
o oareşcare dulceaţă în viață. De mai bine de două mii de ani Epicur, marele 
calomniat, indicase singura metodă a fericirii: să-ţi moderezi plăcerile, ea să 
nu corupi izvorul, 

„Or, cu risicul paradoxului sau al sacrilegiului, se pare că s'ar putea 
combina în proporții armonice doctrina lui Epicur cu aceea a lui Zenon, 
rivalul său. Zenon spune că trebuie să te abţii şi să suporţi. lată înțelepciunea. 
Să te abţii dela dorinţe, deoarece ele nu fac alta decât să accentuieze nepu- 
linţa noastră și să suporţi evenimentele, deoarece nu sunt alte mijloace de a 
săvârși altceva. Nimic nu este mai idiot decât recriminarea inutilă. Nimic nu 
este mai van decât dorința nemoderată. Atunci: să fim stoici! 

„Intrfacelaș timp, în foarte limitata și foarte meschina sferă a putinţii 
noastre, să gustăm plăcerile, dar să le știm să le gustăm cu o moderaţiune, fină 
şi răsgândită. Să fim epicurieni !“ (Pag. 195.) 


Ca Voltaire în celebra sa novelă satirică „Candide“, scrie 


şi Ch. R.: 


633 


„Să ne cultivăm grădina, chiar dacă grădina este mică de tot“, Să 


ne petrecem „disertând despre Himalaiele și Oceanele, pe cari nu le vom vedea. 
vre-odată”, luând toate la cunoştinţă, „fără de amărăciune“ 


Ca alt mare antecesor al său, ca vestitul filozof și pedagog. 
Montaigne, cel cu surâsul în colțul gurii și cu „Que sais-je ?“ (Ce 
știu ?) pe buze, așa şi Ch. R, ne dă sfatul: 

„Să ne păstrăm surâsul! 


+ 


„Să fim epicurieni în stoicismul nostru și vom fi tras din neputința noastră, 


care este prodigioasă, cea mai bună parte posibilă”, 
Și mai cu seama una ne sfătuiește omul Ch.R.: 


„Şi să ne dăm osteneala să producem puţină fericire în jurul nostru, 
deoarece fericirea răspândeşte raze, ca lumina, şi fericirea noastră personală, 


orice ar spune cei răi și cei proşti, atârnă de fericirea celorlalţi“. (Pag, 197.) © - 


Va-să-zică: înterdependenţa fericirii? i, 

„O, amic necunoscut, care mă citeşti", izbucnește prof. Ch. R. la sfârșitul 
cărţii, „dă-ţi osteneala de a aduce voinţa ta tot mai independentă. Nu încerca 
de a domestici și nici chiar de a înţelege Universul! Nu incerca de a supune 
eului tău, celelalte euri omeneşti, pentru ca să le târești pe cărarea ta. Fii mo- 
dest, aproape smerit (umilit), Rămâi la tine, cultivă-ţi eul tău. Aici vei evolua 
după pofta inimei tale, deoarece tu poţi prin voința ta, ori cât de mic să fie 
acest biet eu al tău, să-l faci foarte mare şi să-i deschizi o grădină rezervată 
lui singur, 
„Dar trebuie să ştii să porunceşti tăcere bestialităţilor, jaluziilor; 
poftelor la crime, vanităților, tuturor falşilor Dumnezei, pe cari oamenii 
orbi îi adoră“, (Pag, 176.) 


Ca Marc Aurel așa și Ch. R. îți dă sfatul să nu te „tortuirezi 
inutil“, ținându-te „indiferent“ faţă de criticele, chiar răuvoitoare. 


„Invaţă-te să priveşti lucrurile din punctul de vedere de pe Si- ' 


rius", adecă dela distanţă, cu seninătate și cu bunăvoință. 

Pentru ce luptă pledează prof. Ch. R.? Pentru o luptă îm- 
potriva minciunii, a lăcomiei de bani, contra pasiunilor rele, 
contra egoismelor. 


„E vorba de a arăta că, pe lângă toată infirmitatea noastră, avem o ră- 
măşiţă (o drojdie) de putere şi că vieţii noastre îi dăm o oareșcare savoare 
(un oareșcare gust) cu lupta îndârjită. metodică, pacientă, împotriva . pa- 
siunilor josnice, cari bântuie în noi“. (Pag. 185.) 


„Concluzia este că trebuie să-ţi faci educaţia eului propriu, să nu laşi 


să domine reflexele psihice, inima inferioară peste creerul superior. .. Ceva. 


mai bun nu putem spera“. (Pag. 186.) 


„„.„„ trebuie să fii înţelept, adecă să nu concepi speranţe prea vaste, 
să acceptezi mediocritatea radierii tale şi să te dai impăcat cu o existenţă mo- 


destă”, (Pag. 189.) 


634 


Adevăruri ca cele de mai sus, spuse respicat, în auzul tu- 
turora, de o autoritate ca aceea a lui Ch. R, ar trebui să fie cân- 
tărite, am scris la începutul acestei dări de seamă. Argumente și 
nu pumn! Logica, cu inima nobilă împreună, și nu deslănţuirea 
păcătoasă a pasiunilor, cari dau omenirea de mal! 

In fața multor pagini din cartea savantului francez trebuie 
să ne acoperim ochii și să mărturisim: „Vai nouă! cum sunt căl- 
cate în picioare preceptele tale sfinte !" 

Prot. Ch. R. scrie: 

„Dacă se găseşte unul la miie ca să-mi urmeze sfatul, voiu fi mândru de 
a fi scris această carte!“ 

“Unul la miie! Fie să se găsească şi la noi cât mai mulţi! 
Fie ca aceste argumente să prindă rădăcină în inimile oamenilor, 
ca să dispară bădărănia respingătoare, bătoșenia idioată, intran- 


sigenţa criminală! , . , 
Dr. HORIA PETRA-PETRESCU. 


635 


Examenul de conștiință la cei vechi. 


„Sufletul nostru, al celor de ` 


azi, „vagabondează mereu, nu e 


niciodată ;acasă și seamănă cu cu- 
coana din comedie, care întot- 
deauna e în vizită”, 

In lumea veche circula un mic poem gnomic, întitulat „Versu- 
rile de aur“, care trebuia să fie breviarul oricărui pitagorician și 
care conţine cea mai pură substanță a moralei. Acest poem, atri-" 
buit de unii lui Pitagora, sau lui Empedocle, nu aparţine unei 
epoci aşa de vechi, ci se datorește probabil sec. I. sau IL, înainte 
de Hristos În el găsim o serie de maxime, cari ne arată princi- 
palele datorii ale omului față de zei, de oameni și faţă de noi 
înșine, și termină prin o recomandaţie precisă și detaliată, prin 
care sfătuieşte pe cititor să nu-și încheie ziua fără a trece în 
revistă și a-și judeca propriile sale fapte: 

N „Nu lăsa pleoapele tale să se închidă pânăce nai supus 
judecății toate acţiunile tale de peste zi. In ce am greşit? Ce am 
făcut? Ce n'am făcut din ceeace trebuia să fac ?" 

lată examenul de conștiință în toată claritatea sa. Exerciţiul 
acesta moral, multă vreme uitat și nesocotit, începe să fie practicat 
pe o scară întinsă pela începutul imperiului roman, sub August și 
Tiberiu, Era momentul în care despotismul, oprind deodată ocu- 
paţiunile civice, deștepta în inimi ambiţii morale de un nou gen. 

Sufletul antic, oprit în mersul său firesc, se reîntoarse către 
sine însuș. Toate firile distinse, ne mai putând să se manifeste 
ca cetăţeni, voiră să fie în schimb mai oameni şi se retraseră cu 
un adevărat entuziasm sumbru, în domeniul conștiinței, asupra 
căreia vicisitudinile din afară nu mai aveau nici o putere. Filozofia 
începu să pue din ce în ce mai mult preţ pe cultura morală şi 
deveni aproape excluziv practică. Din descurajare, sau mai de 
grabă spre a satisface o cerință intimă, renunţă la speculaţiunile 


636 


inalte și la problemele savante, pentru a nu se ocupa decât de 
suflet și de perfecțiunea interioară. Atunci toți filozofii repuseră 
în cinste exerciţii morale necunoscute sau uitate. Pitagoricienii, 
platonicienii, civici, stoici, își împrumutară reciproc tot ce putea 
sluji la rânduirea sufletului, și cu toată deosebirea de principii, 
se întâlniră cu ușurință în domeniul moralei practice, unde de 
obiceiu, neînțelegerile dispar. Stoicismul, care era doctrina domi- 
nantă, adoptă și culese toate aceste prescripţii de origini diverse, 
Astfel vechiul precept al lui Pitagora, fără a-și pierde pecetea 
obârșiei sale, deveni cu timpul un precept stoic. 

O desvoltare a acestei meditaţiuni, a acestei convorbiri cu 
sine însuș, o găsim la autorii latini din prima epocă imperială, 
la Horatius și la Seneca. Din această dispoziţie reese și forma în 
care autorul Odelor și Epodelor îşi întrupează observaţiile sale 
critice. asupra contimporanilor. La sfârşitul uneia din satirele sale, 
el ne înfățișează arta prin care observă vieața oamenilor pentru 
ca să scoată o morală din ea, întruna din acele conversații cu 
sine însuș, făcută, cum zice el, cu buzele închise. Felul acesta. 
de a medita, ni-l prezintă el totodată ca o metodă pe baza căreia 
lucrează la propria lui perfecționare morală. 


Dar aceste precepte, menite să ne învețe cum să ne perfec- 
ționăm ‘sufletul, nu trebuiesc considerațe ca o descoperire filozo- 
fică, nici a pitagoreilor, nici a stoicilor, ci aparţin îndeobşte unui 
stadiu de desvoltare spirituală, în care valorile etice și fapta 
morală se retrag din domeniul larg al relaţiilor omului cu lumea, 
in liniştea tainică a propriului suflet. Astfel de precepte observăm 
în lumea indică ; ele răsar odată cu transformarea filozofiei indice 
in o vieaţă religioasă, transformare operată de Budha. Şi aci e 
vorba, în acest timp, de „veghea dinăuntru, de autoeducaţie şi 
autopurificare”. Astfel, într'un precept se recomandă credinciosului 
următorul exerciţiu: „Pas cu pas, bucată cu bucată, ceas cu ceas, 
omul care e înţelept, trebuie să-și purifice eul său de toate necu- 
rățeniile, tot așa precum giuvaergiul purifică argintul”. Sau în 
altă parte: „Trezeşte-ţi eul, prin propriul tău eu; prin eul tău 
cercetează-ți eul. Numai așa îți vei păstra eul în bunăstare și vei 
trăi treaz“în mijlocul fericirii“. 

Dar la Marc Aurel acest precept capătă o vieață proprie. 
El nu alcătuiește un sistem nou, ci se mulțumește să retrăiască. 
sufletește adevărurile fundamentale descoperite de predecesorii 


637 


săi. Dintre aceștia Epictet a exercitat. cea mai mare influență 
asupra lui. Şi știm, că nici Epictet n'a fost un făuritor de sistem; ^: 
şi el s'a mărginit să exemplifice doctrina stoică, aplicând-o propriei `; 
sale vieţi, propriului său suflet. Și acestui filozof, cât și lui Marc 
Aurel, le era străină tendința spre o formă științifică. Ba, împă- 
ratul chiar desaprobă cercetarea profund științifică, mulțumindu-se 
numai cu adevărurile practice ale moralei stoice. Dar acestea ` 
capătă la el o neasemuită importanţă, căci el le umplea cu expe- 
riența cea mai intimă a vieții sale interioare. Şi pe ce scară mare 
a putut face aceste experiențe omul care era chemat să conducă 
o lume și deţinea în mâna lui o putere imensă! Și ce de-probleme 
nu se ascund în vieața acestui om, care nu se născuse ca succesor 
al tronului, ci a fost ridicat la această demnitate din o vieață 
modestă de filozof, fiind desemnat, de un împărat așa de activ 
ca Adrian, pentru un post așa de greu, încă dela vârsta de 
şaptesprezece ani! ‘Ajuns imperator romanus, cu acea imensă 
autoritate de care se bucurau stăpânitorii lumii, în acest post al. 
istoriei universale el nu năzuiește după gloria omului de acțiune, 
ci se mărginește să descopere adevărul eroic al. îndeplinirii dato- 
riei, căreia el se consacră cu toată energia de care era capabil. 
Încetul cu încetul, aproape penibil, cucerește el succesele sale, 
pânăce în mijlocul activităţii sale, menite să asigure granițele impe- 
riului, el moare la Viena, fără să fi ajuns la vârsta de 60 ani. 
Cei 19 ani ai domniei lui a trebuit să-i petreacă mai mult în 
lagăr, în mijlocul acelei teribile primejdii germanice, care putea. 
fi înlăturate numai prin desfășurarea extremă a puterilor lui și a 
imperiului, Apoi ciuma, care a pustiit Italia și tragediile dimpre- 
jurul său, soția sa pe care o iubește și care se face vinovată de 
atâtea infamii și infidelităţi ; fratele său adoptiv, pe care și-l alesese 
ca, coregent, un stricat; fiul lui, în care are atâta încredere, încât 
îl designează ca succesor la tron și care o să ajungă un alt 
Nerone; cel mai bun al său general, care se revoltă împotriva lui 
și duce trupele la luptă impotriva împăratului cu lozinca: „Impo- 
triva babei fricoase“, spre a sfârși prin a fi linșat... lată atâtea 
fatalități omenești, cari oţelesc și adâncesc caracterul lui Marc 
Aurel. Dar el, care a fost un regent destoinic și activ chiar în. 
domeniul legislaţiei sociale, stă în amfiteatrul vieţii ca un spectator 
filozofic și privea toate mărimile istoriei cu un ochiu nu numai 
sceptic, dar nimicitor. Tocmai cu prilejul acestei istorii, își repre- `` 


688 


zenta el în chip plastic, în imagini mereu noui, ideia acestei 
veșnice nestatornicii, trecându-și pe dinaintea minţii, atât pe marii 
domnitori cu curțile lor, cât și marile personalități filozofice sau 
etice, cari fuseseră înaintea lui și cari cu toții ajunseseră prada 
neantului. Şi cu o asemenea conștiință, care pe un om mai'slab 
lar fi nimicit, şi-a creiat el acea siguranță și acea liniștită măreție 
a vieţii interioare, care face din el unul din cei mai pertecţi 
oameni ce au existat vreodată. 

Gândurile lui ni sau păstrat întrun jurnal intim, întitulat 
„Către sine însuș”, care cuprinde notele zilnice ale unui moralist 
practic, ce se slujește de ideile antecesorilor săi, pe cari are numai 
ambiția de a le realiza, spre a ajunge la perfecționarea morală a 
persoanei sale. Micile sale aforisme, sau observaţiuni, sunt fructul 
unor conversațiuni cu sine însuș, Dar forma acestor note zilnice 
mai exprimă și altceva decât sforțarea zilnică pentru disciplinarea 
ideilor, care e caracteristică pentru scrisorile morale ale lui Seneca, 
sau pentru prelegerile lui Epictet. Această formă, devine la el 
expresia unității de conștiință a unei personalități, care construiește 
orice stare empirică pe baza unei vieți morale individuale, Această 
unitate a persoanei e descoperită în manifestarea egală a voinţii 
inteligente, „care săvârșește orice lucru, chiâr și cel mai mic, în 
așa fel, încât să predomine conștiința despre conexiunea dintre 
ordinea, atât divină, cât și umană a lucrurilor“. In orice act moral 
săvârșit în astfel, se cuprinde întreaga vieață, așa că „aceasta nu 
rămâne niciodată neterminată, cum se poate spune despre un 
actor care pleacă înainte de sfârșitul piesei“. O vieață agitată și 
plină de acţiuni nu-i lăsa mult timp pentru citit sau scris. De 
aceea el și-a creat un fel al lui propriu de a filozofa, în acest 
fel aforistic. Și e caracteristic pentru opera lui, că întrun timp 
in care forma literară domina totul, el a îndrăznit să vorbească 
cu sine însuș eului în chip și simplu şi neprefăcut. Că un astfel 
de om a călcat pe drumurile lui proprii chiar în domeniul cuge- 
tării, se înțelege dela sine; firește că el se recunoaște ca stoic și 
anumite concepţii generale ale stoicismului alcătuiesc fundamentul 
pe care clădește el, însă reflexia lui se mișcă liber și nu se 
alimentează din lucruri citite sau auzite, ci din vieaţa însăș. In 
această cărticică nu e aproape nici o frază care să nu fie născută 
din vieața însăș și aproape fiecare din ele ne lasă să bănuim 
situaţia care a provocat-o. Tocmai într'aceasta stă nemărginita 


639 


importanţă a acestor reflexiuni: de data asta, în sfârşit, cugetarea 
sa trezit iar la o vieață proprie, dupăce atâta vreme a trăit 
numai din bunuri moștenite. 

Marc Aurel, deși era silit să trăiască veșnic în mijlocul 
oamenilor, în vieața dela curte se simţia nespus de singur, mai 
ales că el își creia și singur această singurătate de care avea 
nevoie să se reculeagă, să se retragă în sine, „Nu este pentru 
om refugiu mai tihnit şi mai liniștit ca sufletul său propriu. Ţine 
cât mai des asemenea ședințe liniștite de reculegere interioară și 
înoiește-te atunci pe tine“. — „Priveşte înăuntru tău, acolo e 
isvorul binelui, un izvor nesecat, dacă scormoni mereu. Sufletul 
se vede pe sine-și și se modelează; el se face cum vrea să fie”. 
Sau cum se întreabă în altă parte: „Cum îmi întrebuințezsazi 
sufletul? lată întrebarea pe care trebuie să mi-o pun în orice 
împrejurare“, Retragerea aceasta în sine însuș e corolarul convin- 
gerii că toate lucrurile rămân veșnic afară de noi, nu pot pătrunde 
în sufletul nostru; numai reprezentările lor ne bucură sau ne. 
întristează. Omul trăiește într'o adâncă singurătate, deoarece nu-și 
poate apropia cu adevărat nici unul din lucrurile externe. De: 
aceea trebuie să ne desfacem de toată această lume din afară și 
să nu ne atașăm de nimic, Nimicnicia existenții rezultă — cum 
spune M. Aurel, după Heraclit — din neîncetata ei prefacere; 
tot ceeace există, poartă în sine germenii morții, căreia îi cade 
pradă spre a face loc altei vieţi, care încurând va dispărea în 
acelaș neant. „Timpul este un fluviu, un șivoiu năvalnic care 
târeşte toate lucrurile. Orice lucru, dupăce abia sa ivit pe lume, 


zu 


e târât îndată ; un altul apare, însă și acesta va să piară de grabă“. 

Și în această goană nesfârșită, neastâmpărată spre o ţintă . 
pe care nimeni n'o cunoaște, efemera noastră ființă umană nu-și 
poate găsi decât un singur for, un loc de odihnă: retragerea în 
sine, în filozofie, acea filozofie care te învaţă să înfrunți vremel- 
nicia și să-ţi găsești pacea sufletului. „Fii ca o stâncă de care 
valurile se sfarâmă într'una: ea stă neclintită și domolește furia 
valurilor ce spumegă în jurul ei”. Va să zică marea problemă e - 
să găsim un punct stabil în mijlocul acestei veșnice nestabilități 
din jurul nostru, și acest punct nu ni-l poate da decât conștiința 
despre nimicnicia. întregului, 

Gândul la moarte ocupă deasemenea un loc foarte impor- 
tant în preocupările stoicului de pe tron. Foarte des mintea i se 


640 


îndreaptă spre acest desnodământ final, și acest exerciţiu care 
e necesar pentru sufletul nostru îi sugerează idei ce se apropie 
mult de creștinism. Pentru el, ca şi pentru Platon, ca și pentru 
creştini, vieața trebuie să fie o perpetuă pregătire spre moarte. 
„Toate faptele și gândurile trebuiesc astfel întocmite ca și cum 
ar trebui să părăsești vieața în orice moment”, 

Este un leac comun, totuș foarte eficace spre a dispreţui 
moartea: anume să nu reprezintăm pe cei cari au ținut cu îndâr- 
jire la vieaţă. Priveşte timpul imens dinapoia ta și un alt infinit 
dinaintea ta! Ce deosebire mai e aici între unul care a trăit trei 
zile și între altul care a trăit trei vieţi de om? 

Uneori — ca şi creștinii — e parcă cuprins de sumbra 
frenezie a morţii, pe care o dorește ca un budist: „Atunci de ce 
să mai zăbovim pe lumea asta“. 

Alteori confesiunea lui ia accente de un patetic sguduitor: 
„Indreaptă-ţi privirea asupra spiritului contimporanilor tăi. Îţi vine 
greu să găsești suportabil chiar felul de a fi al celui mai preve- 
nitor dintre ei, ca să nu mai constat că unul sau altui dintre ei 
abia dacă poate să se sufere pe sine însuș, În condiţiunile acestea 
de întuneric și de vitregie a împrejurărilor, de alterare și de 
curgere așa de repede a lucrurilor și a timpului, nu pot pricepe 
ce obiect mai poate fi vrednic de stima și năzuinţa noastră. Şi 
totuș e o datorie să așteptăm în pace decompoziţia noastră natu- 
rală și să nu ne plângem de întârzierea ei“, 

lată câteva laturi ale spiritului acelui împărat filozof care a 
scris faimoasa sa carte „Către sine însuș", în care se reflectează 
epoca sa cu oboseala ei, ce dovedește un sfârșit, o evadare din 
tragicul vieţii. 

Izolat prin o teribilă singurătate morală de restul lumii, 
Marc Aureliu par'că vorbește doar cu sine însuș. Cu glasul lor 
stăruitor, reflexiunile sale ne strigă să ieşim din îmbulzeala 
lărmuitoare a vieţii, să ne concentrăm, să ne întoarcem în noi 
înșine, Şi cea mai mare însemnătate a lor, peste orice valoare 
intrinsecă a lor, stă în aceea că individul se desface din varietatea 
existenţei și se regăsește pe sine. Cugetătorul, în singurătatea sa, 
știe că divinul locuiește în el și numai aci, în sufletul său, găsește 
el un îndreptar pentru vieaţă. La el etica apare iar în puritatea 
ei desăvârșită. 

V. BEZDECHI. 


641 9 


Mişcarea eulturală. 


Idei, oameni, fapte: 


Două epoci din literatura română. In ședința dela 


16 Martie a. c, a Academiei, dl I. A. Bassarabescu, membru co- 
respondent, a făcut, cu titlu de mai sus o interesantă comunicare, 
trecând în revistă pe scriitorii din ultimele două decenii din 'nainte 
de răsboiu și pe cei după unire. Dsa atinge problema dacă un 
scriitor poate fi și critic, asupra căreia se pronunțase, la vremea 
sa, Titu Maiorescu, contestând posibilitatea aceasta, DI Bassara- 
bescu, însuşi scriitor de seamă, e de părerea că, un scriitor despre 
alţii nu se poate pronunţa în deplină libertate de spirit, fiindcă 
ori cât s'ar sili, n'ar putea să înlăture bănuiala că este reţinut de 
ambiţii și rivalități personale, mărturisite sau nu, că gustul său 
are predilecţii prea speciale, înrudite chipului său de a fi și de 
a scrie, în așa fel că, în sfera sa de înţelegere — fatal circum- 
scrisă, — nu poate intra totul. 


Ca pildă pomenește cazul când Vlahuţă și Delavrancea se 
rosteau în public împotriva importanței literare a operei lui 
Alecsandri — ceeace le-a adus mustrarea lui Maiorescu, — și 
discursul de recepţie la Academie al lui Duiliu Zamfirescu. Se 
știe că aceasta din urmă avuse o eșire comică împotriva scriitorilor 
Coşbuc, Goga, Agârbiceanu — afirmând despre Coșbuc că, dacă 
ar fi trăit în Olanda, în loc să scrie „Noi vrem pământ“ ar fi 
scris.. „Noi vrem bumbac”. 

Noi credem că şi părerea aceasta, ca orice în lume, e re- 
lativă. Sunt scriitori cari pot și știu interpreta, înțelegându-i pe 
semenii lor, mai bine decât ori care critic. Sunt desigur și alții 


prea subiectivi în aprecieri. — Noi avem chiar în sânul Acade- 
miei române discursuri de recepție sau vorbiri festive ţinute de 
scriitori asupra altor scriitori, — superioare ca înțelegere și in- 


terpretare articolelor criticilor de meserie. 


642 


dia fi 


pia iti Pai ratata: sederii 


oa Cei o 


Zay 


Se pare că o singură condiţie se pune: colegul în literatură 
despre care scrie sau vorbește un scriitor, să nu mai fie în viaţă! 

Amândoi pe teren, — sunt într'adevăr rari cazurile, când 
judecata unui scriitor despre altul să fie completă, justă, impar- 
ţială. Avem pilde destule chiar în literatura noastră. 

Puţini sunt aceia cari să spună, din înălțimea seninătății lui 
V. Alecsandri: „și dacă vrunul cântă mai bine decât mine, cu 
atât mai bine ţării și lui cu-atât mai bine“, 

E cunoscută, la noi, lupta dusă de Al. Macedonsky împo- 
triva lui... M., Eminescu ! 

Dar, în schimb, nici criticii de meserie, nu sunt așa de im- 
parţiali pe cât s'ar crede și ar trebui, fiind vorba de autorii în 
viață! Au și ei, din păcate, predilecţiile lor, și adeseori exage- 
rează când scriu despre scriitori pe cari îi cred eșiţi din școala 
lor, sau că argumentează pentru teoria sau şcoala critică pe care 
o reprezintă, 

DI I. A. Bassarabescu nu trece la aprecieri decât în mod 
sumar, folosind calificative îndeobște recunoscute, despre scriitorii 
pe cari i pomenește în „cele două epoci“. Noi credem că e exa- 
gerat a se vorbi de „două epoci“, când se enumără scriitorii din 
'nainte de unire, ultimele două decenii, — și primul deceniu 
după unire, i 

Abea dacă s'ar putea vorbi de două generaţii de scriitori, 
dar încă de două epoci!.,. 

Distanţa dintre Sandu-Aldea, Sadoveanu, Cerna, Iosif, 
Goga, Agârbiceanu și Cezar Petrescu, I. Teodoreanu, G. Mihăescu, 
Crainic etc. nu este nici dela o generaţie la alta. 

DI I. A. Bassarabescu dă o listă completă a scriitorilor con- 
sacrați și a celor cari sunt la întâile creaţii, în decursul ultimilor 
treizeci de ani. 

I T. 
k 

Universitatea poporală din Vălenii de munte. La 1 Iulie 
a. c„ sa redeschis Universitatea: poporală din Vălenii de munte, 
cu un program de cursuri deosebit de bogat, ţinută de distinși 
profesori universitari din București, lași, Cluj, Cernăuţi, în frunte 
cu înființătorul Universităţii, dl prof. N. Iorga. 

Deschiderea din anul acesta a Universităţii din Vălenii de 
munte a avut o importanţă deosebită: s'au împlinit vara aceasta 
douăzeci de ani de activitate a instituţiei născută din neobosita 
activitate a marelui animator cultural și naţional, care este 


d N. Iorga. 
Continua ei funcţionare din fiecare vacanţă de vară, cu tot 
mai mulţi ascultători, — dovedește două lucruri. 


Întâi, că înființătorul ei de-acum douăzeci de ani, a rămas 
acelaș animator din anii tinereţii, știind să însufleţească atâta lume, 


643 ok 


să țină mereu treaz interesul față de această Universitate. Și at 


doilea, că necesitatea ei a fost adânc simțită, că a răspuns unor: : 


aspirații reale ale tinerimei, pe care nu și le putea satisface numai š 


cu instrucția și educaţia obișnuită, 
Inainte de unire Universitatea dela Vălenii de munte umplea: 
şi o mare lacună în instrucţia și educaţia tineretului român din 


provinciile atunci subjugate. Pentru imensa lor majoritate era sin- 


= n 


gurul prilej de-a lua contact direct, viu, cu știința și educaţia na-.. 


țională, de-a asculta profesori români. 

lar pentru perfecţionarea unității sufleteşti a neamului, Uni- 
versitatea din Văleni a fost un mijloc unic: tinerimea se împăr- 
tăşa aici nu numai cu doctrina și idealul universal românesc, ci: 


prin contactul zilnic al studenţilor din toate provinciile românești, 


prin cunoștința reciprocă a oamenilor, a împrejurărilor de viaţă. 


a aspirațiilor din toate provinciile, se închega an de an idealul 
comun, simțul solidarității naţionale, care a fost de un așa de: 
mare folos când a bătut la pragul istoriei marele ceas al reali- 
zării unității politice. 


Universitatea dela Văleni a pornit din iniţiativa particulară. 


a unui om, a fost ţinută în activitate binetăcătoare de entuziasmul ` 


mereu tânăr al aceluiași și din înțelegerea și dragostea mulților 
săi colaboratori. 

Nici o. răsplată materială pentru nimeni dintre cei ce-și jert- 
feau recreaţia de vară în slujba culturală şi naţională. Din po- 
trivă, — multe înlesniri materiale pentru tinerii audiatori ai 
cursurilor, i 

Autoritățile ca şi societatea românească din orăşelul de 


munte au fost dela început plăcut impresionate de alegerea ce-a - 


făcut-o dl N. lorga, făcând din urbea lor un focar al românis- 
mului și au găsit destule înlesniri pentru ca și studenții mai lipsiți 
să poată petrece o lună la Văleni, 

Azi autorităţile superioare vin şi ele cu o înlesnire: reducerea 
de 75%], pe C. F. R. pentru ascultătorii cursurilor din Văleni, 

E un prilej de o adevărată recreaţie sufletească pentru orice 
intelectual care cercetează Vălenii cu prilejul funcționării Univer- 
sităţii. O mare lume de tineri și tinere, veniţi din toate colţurile 
țării, trăind o viaţă simplă, patriarhală, învrâstaţi cu profesori și 
oameni de știință cunoscuţi și respectaţi, o intimitate impresionantă 


între student și profesor, o școală și o educaţie întradevăr fa- 


miliară. 


Dela unire dl N. Iorga a amplificat programa prelegerilor 
cu cursuri făcute de minoritari și altele făcute pentru universitari. 


In fiecare an aflăm în program numele unor distinși profesori sau 


intelectuali sași sau maghiari. 
* Pentru cunoașterea împrumutată, pentru apropierea între 
noi și minorități, prin cultură, inovaţia e dintre cele mai fericite. 


644 


mAsociaţiunea“ se alătură, din toată inima, urărilor de bine 
ce i s'au făcut Universităţii din Văleni și dlui N, Iorga, părintele 
ei, cu prilejul împlinirii celor douăzeci de ani de rodnică activi- 
tate. Și, dacă e să ne arătăm o dorinţă vie, e aceea ca tinerii 
studenţi ardeleni și alți intelectuali, să participe în număr tot mai 
mare la cursurile de vară din Văleni, pentru întregirea cunoștin- 
telor și creșterea puterilor naţionale, în slujba cărora e pusă Uni- 
versitatea și condusă spre ţintă cu atâta pricepere și inimă de 


di N. I 
orga i, 


+ 


Spre echilibrare. — Cu prilejul reformei învățământului 
secundar. Ceeace este mai greu de realizat și de păstrat în viaţa 
omenească e echilibrul dintre materie și spirit, dintre necesităţile 
instinctului și aspiraţiile sufletului. Purtăm individual povara dua- 
lismului din noi. O poartă și colectivitatea omenească, societăţile 
şi popoarele, Une-ori, pentru un restimp, birue legile cele aspre ale 
materiei și asistăm la lupta feroce dintre om și sine însuși, dintre 
om și om, dintre popor și popor. Alte-ori, iarăși pentru un răs- 
timp, sau pentru o epocă, prevalează năzuința spre ascensiune, 
idealismul, în viaţa individulului sau a colectivităţii. Sunt foarte 
rari, însă, și de scurtă durată momentele când se poate ajunge 
la un echilibru al dualismului omenesc, deși echilibrarea celor! 
două înclinări firești ale omului ar fi idealul, numai pe el pu- 
tându-se clădi fără înălțimi ameţitoare, fără prăbușiri răsunătoare. 

În adevăr istoria culturii și a civilizației omenești se resumă 
în astfel de inălțări și coborâri. O linie dreaptă nu se poate fixa 
între dobândirile spiritului și distrugerile instinctului. Sunt mulţi 
gânditori și cercetători cari constată cu mâhnire și uneori desnă- 
dejde, puţinul spor uman pe care l-au câștigat în decursul mile- 
niilor istorice. Clădirea ridicată cu sângele spiritului, veacuri de- 
arândul, sau de către o generaţie, e prăbușită și stropită cu 
sângele trupurilor încleștate în luptă de veacurile următoare, sau 
de către o nouă generaţie. ; 


Motivul nu poate fi numai epuizarea, numai oboseala ome- 
nească, fie că lucrăm duși de instincte, fie că zidim mânați de 
nevoile sufleteşti. Este prea adevărat că forțele dualismului ome- 
nesc sunt limitate și că, numai orbiţi fiind de elanul luptei, le 
credem inepuizabile. Izvor nesecat de viaţă, de energie, de acti- 
vitate şi de creiaţie, se știe: este unul singur. 

Motivul trebuie căutat, credem, mai ales în revolta unei 
părți din cele două fundamentale ale fiinţii noastre, când ceealaltă 
parte activează în extrem, când a trecut de mult în exagerare, 
încercând să îngroape în neactivitate pe cea dintâi. 

E nevoie după echilibru a unui instinct prea puțin lămurit 
până azi în conștiința umanităţii, a unui instinct de ordin superior, 


645 


menit, credem, să se manifeste tot mai categoric în evoluţia vii- | 
toare a omenirii. E un glas care azi abea se face auzit, deşi por- 


nește nu numai din adâncuri, ci coboară și din mari înălțimi, - 


arătând piatra de temelie pe care se poate clădi viaţa omenească “ 
fără înălţimi prea mari și trecătoare, dar și fără prăbușiri distru- 
gătoare. 

E chemarea către drumul mijlociu, către echilibrarea dua- 
lismului din noi: împăcarea și armonizarea nevoilor spirituale cu 
necesităţile trupești, 

Istoria cu toate evenimentele ei pare a fi existat numai 
pentru a ne lumina asupra adevărului că exagerarea unuia din 
cele două elemente ale dualismului omenesc, constitue nenorocirea 
noastră, tragedia noastră, că nu putem dura nimic statornic când 
lucrăm unilateral — potrivnic însuşi firii noastre, că elanul și bu- 
curia exagerării în amândouă domeniile sunt urmate în grabă de 
plânsul căderii, al distrugerii mereu repetate, mileniu cu mileniu. 


Activitatea omenească, la singuratici ca și la popoare, por- 
nește vecinic din concepţia pe care o are cineva asupra lumii și 
vieții, — iar aceasta nu este în cele mai multe cazuri decât con- 
cepţia pe care o ai despre tine însuţi, despre ființa ta şi rosturile 
tale. Câtă vreme vezi în tine, și, prin tine, în întregul cosmos 
numai materie, cu legile și necesităţile ei, — activitatea, creaţia 
ta va fi în conglăsuire cu această concepţie. Socotindu-te numai 
spirit, dispreţuind al doilea element constitutiv al tău, vei exagera 
în cealaltă direcţiune. l 

lar când o generație întreagă vede unilateral, înnecându-se 
cu totul, fie în materialism, fie în spiritualism, — câștigul realizat în 
amândouă domeniile e amenințat imediat. 

Concepţia greşită asupra lumii și vieții, — repetăm: în cele 
mai multe cazuri pornită din cunoştinţa ce o ai despre tine — 
constitue, din milenii îndepărtate. tragedia creației omenenești, a 
culturii și civilizaţiei. Dualismul din noi se răzbună mereu, dacă 
nu e priceput, dacă nu se ţine seamă de el, cultivând exagerat 
un element al lui și disconsiderând pe celalalt, — dacă însăși 


concepţia noastră de viață nu pornește și nu se razimă pe acest ' 


fapt imutabil. , 

Desigur, echilibrul acesta e greu de câștigat și greu de pă- 
strat, Elemente constitutive ale dualismului omenesc — materia 
și spiritul — nu sunt aplicate ca transacţiuni decât subt frâul cu- 
noaşterii de tine și al voinţii, — cel mai divin dar al omului. Ca 
puteri elementare ale eului nostru atât materia, cât și spiritul ga- 
lopează înverșunat pe drumul lor, nu se cuminţesc ori-cât de des. 
și-ar sparge capul, nu învaţă nici din istorie, nici din păţăniile 
proprii, dornice de-a câștiga pentru ele lumea. Lăsate de capul 
lor, ele dau naștere concepțiilor de viață care nu acopăr reali- 


646 


T 


Y 


i 


tatea din noi. Intermediarul, conducătorul, echilibratorul, porunci- 
torul lor nu este decât cunoașterea de noi înșine și voința. 

Dar pentru cunoașterea de noi înșine și directivarea voinţii 
nu intervine numai eul nostru; nu trăim și nu luptăm înarmaţi 
numai cu resursele individuale, cu propriile arme. Omul nu e o 
ființă izolată, ci trăește în comunitate cu alții, se adaugă la pro- 
priile forțe în bine sau în rău. Invăţăm a ne cunoaşte şi a voi și 
prin alții. lar când se ridică cineva peste mulțime, cu puterile 
sale firești şi cuvântează, înrâurirea lui poate fi mare şi asupra 
felului cum ne cunoaștem și asupra aceluia cum acţionăm. De 
aici statornicirea unor anume concepții asupra lumii și vieții la o 
societate întreagă, înir'o anume epocă, datorită oamenilor mari, 
teoriilor filozofice sau religiunilor. Astfel se evidenţiază impor- 
tanţa educaţiei, a școalei și a cărţilor citite, a curentelor de idei 
dominante într'o anume epocă asupra lumii și vieţii și a activi- 
tății ce pornește de aici. 

Dacă aproape toate religiunile au descoperit pe om ca pe 
o alcătuire din materie și spirit și unele au căutat să găsească 
echilibrul dintre aceste două și să-l propovăduiască ca razim și 
realitate a vieţii omenești, teoriile filozofice n'au urmat, de cele 
mai multe-ori, acest drum. Sunt și au fost religiuni cari au trecut 
in exagerări, predicând firea și drepturile celor două elemente, 
dar nu există una singură care să nu le fi recunoscut existenţa, 
Cea mai desăvârșită între religii, creștinismul, se întemeiază chiar 
pe această realitate a firii noastre, a materiei trecătoare și a spi- 
ritului nemuritor, şi propovăduește echilibrul între ele, — echi- 
libru după importanța justă a fiecărui element. 

Ceeace teoriile filozofice n'au făcut decât arareori. 

Atitudinea religiilor fiind mai apropiată de adevăr, a celei 
creștine fiind însuși adevărul, în ce privește firea noastră intimă, 
dualismul din noi, — ele trăesc mai mult decât doctrinele filo- 
zofice. În esența lor am putea spune că nici cele mai vechi n'au 
murit încă: omul, ființă materială și spirituală. 

În contrast, teoriile filozofice, fiind de cele mai multe-ori 
unilaterale, se dărâmă din veac în veac, e o alternare continuă între 
spiritualism și materialism. 

Alternarea urmează de obiceiu după câte-o catastrofă pro- 
vocată de o concepţie asupra lumii și vieţii, sau din revolia ne- 
destructivă a elementului din dualitate, preferat de doctrină. 

Ni se pare că omenirea a avut un mare noroc. Ea, în ma- 
ioritatea imensă, nu sa condus de doctrinele înţelepciunii ome- 
neşti, ci de religii, de revelaţie. Dar cuvântul noroc e impropiu: 
Omenirea nu a avut noroc, ci își are destinul său, drumul ei 
hotărât în cadrele existenţei. 

Dacă masele mari ale popoarelor sar fi adăpat şi sar fi 
condus numai de doctrine filozofice, — cum a făcut totdeauna în 


647 


mare măsură o pătură subţire, dar conducătoare, cea cultivată; 
dacă popoare întregi ar fi trecut în exagerările materiei sau ale 
spiritului, dacă marile catastrofe ar fi fost provocate de întreaga 
umanitate și nu numai de clasele conducătoare, ciocnirile ar fi 
fost așa de catastrofale încât urmele neamului omenesc s'ar fi 
stins de pe pământ. N'am mai fi avut alternări de înălțimi și pră- 
buşiri, ci prăbușire definitivă, 

Dar fondul real de dualism, alimentat și de religii, n'a lăsat 
ca omenirea întreagă să treacă în exagerări, ci numai o mână de 
oameni, cari sau ridicat şi s'au prăbușit, zădărnicind câștigul prea 
uman, ducând cu ei în prăpastie mari mulțimi, dar imensitatea 
lumii rămânând aproape aceeași din marile adâncuri ale trecutului 
până azi, oferind mereu posibilităţi pentru noui încercări de echi- 
librare a firii noastre, a îndoitelor sale aspirațiuni. 


* 
* 


Și + 
In lumina constatărilor de mai sus se poate ușor înțelege 
înrâurirea pe care școala și educaţia o au asupra formărei con- 
cepţiei de viaţă, ca și a forței ce naște din aceasta, In formarea 


acestei concepţii nu lucrează numai puterile interioare ale eului, 


dualismul propriu, ci și iluminarea, directivarea, pilda și fapta 
de-aproapelui, mai ales învățătura concretizată, fie într'un sistem 
filozofic depozitat în opere scrise, fie cea orală, fie în sistemele 
religioase propovăduite azi, sau ajunge la cunoștința noastră prin 
intermediarea lecturii, 

S'a afirmat mereu ca principiu pedagogic necesitatea de a 


cultiva prin școală intelectul și sufletul pe de-o parte, trupul pe de. 


altă parte. Intelectul prin împărtășirea de cunoștințe folositoare, 
rod al luptei și al cercetărilor omenești, sufletul sau inima, prin 
câştigarea virtuţilor, corpul prin mijloacele de păstrare și fortifi- 
care a sănătăţii. 

Este adevărat că acest echilibru sănătos, propovăduit de pe- 
dagogie, nu a fost susținut decât prea arare. 

Au fost vremuri când educaţia trupească a stat pe întâiul 
plan; altă dată aglomerarea de cunoștinţi în capul elevului, scopul 
suprem al școlii și iarăși, uneori, singură ijormarea caracterului a 
fost luată în seamă. Educaţia în școală a fost mereu influențată 
de concepția epocei asupra lumii şi vieţii, cu toate că unele prin- 
cipii pedagogice, cum este de pildă „mens sana in corpore sano", 
n'au fost combătute pe faţă. 

Învățământul este influenţat deci de concepția asupra lumii 
și vieţii dintrun anumit timp. Reforma învățământului e aproape 
totdeauna în legătură cu această concepție. 

Și astfel azi, când se afirmă o pornire de revenire la cre~ 
dință și la religie, după un veac de materialism greu, auzim tot 
mai des afirmându-se principii cari au mai fost susţinute și apli- 
cate în cursul timpurilor, că şcoala nu mai satisface misiunii sale 


648 


etate 


hrănind numai intelectul cu cunoștințe, că e nevoe să dea nu- 
tremânt și sufletului, sentimentului, pentru a ne putea da oameni 
întregi. Ar fi o întoarcere spre acel dualism din noi de care am 
amintit, o întoarcere la fondul real. 

Fiind vorba de hrana și educaţia spiritului este firesc ca re- 
forma învățământului să se gândească mai întâi la studiul mai 
aprofundat al religiei în școală, 

Și, se discută și la noi nevoia de-a da pe viitor mai mare 
importanţă religiei în școală. Că e vorba de o simplă adaptare la 
curentul vremii din alte ţări, sau că e o impunere a unei nouă 
concepţii asupra lumii și vieţii chiar la noi, acasă, e încă o pro- 
blemă nerezolvită, Unii susțin că e o imitare, alţii că e o nece- 
sitate autohtonă. Noi am dori să fie aceasta din urmă. 

Și iată de ce! 

Avem convingerea nestrămutată că societatea românească, 
pentru a putea birui toate greutăţile de ordin economic, social- 
politic, administrativ, are nevoe de un alt fond etic decât cel de 
azi. Vorbim mereu de reformele de ordin public, menite să în- 
drepteze situaţia și prea puţin ne gândim că reforma de ordin 
public nu valorează aproape nimic, fără reforma internă a indi- 
vidului, care e chemat să dea viaţă reformei legislative. 

Și cum generaţiile îmbătrânite în anume atitudini poruncite 
de fondul lor etic, cu greu, sau de loc nu pot fi schimbate prin 
elementul de constrângere externă, suntem nevoiţi să pregătim 
generaţiile noui după principiile pe care voim să le vedem apli- 
cate în viața publică. Și iarăși, dacă generaţia acum în plină ac- 
tivitate, este rodul unei educaţii unilaterale, a școlii care a dat 
mereu cunoștințe, hrană intelectului și prea puţină inimei, școala 
viitoare va trebui să se gândească la înarmarea nouii generații cu 
ceeace nu a fost cea veche, 

Numai un alt fond etic poate porunci, prin constrângerea 
internă a individului, la realizarea acelor schimbări în viaţa pu- 
blică pe care le așteptăm cu toții, 

“Si iată pentru ce nu putem decât să salutăm din tot sufletul 
tendința de a se da mai mare importanţă religiei creștine în 
școala secundară, 

În primul rând o astfel de îndrumare e în concordanţă cu 
însăși realitatea ființei omenești, tinzând la acel echilibru necesar 
de care am vorbit, între materie și spirit, și din nesocotirea căruia 
au urmat și urmează dezatrul. 

În al doilea rând: preocuparea de-a crea generaţiilor noui 
un alt fond etic decât cel ce se manifestează la românii prinși 
azi în lupta vieţii, — e un imperativ național. 

lar pentru formarea acestui nou fond etic, studiul religiunii 
creștine, ni se pare singurul remediu. Nu vom stărui, cu acest 
prilej, aducând argumente, Ele sunt, dealtfel, cunoscute și în 
deobște acceptate. 


649 


Religia nu mai poate fi cenușereasa studiilor din școala se- 
cundară, din care până acum tinerimea eșise aproape cu mai 
multe cunoștințe din mitologiile păgâne decât din doctrina creștină. 

Dar dacă intensiiicarea studiului religiunii în școala secun- 
dară va deveni o realitate, — ceece dorim, — ea trebuie să fie 
considerată cu toată seriozitatea și de către profesorul ce-o pro- 
pune și de direcţiunea școlii și de profesorii celorlalte materi, ca 
și de forul suprem școlar, ministerul, 

Se 'ntâmplă uneori ca profesorul de-o specialitate să baga- 
telizeze, în fața elevilor, studiul altei specialităţi, dar desigur nu 
așa de des, și nu cu atâta vădită intenție cum s'a bagatelizat până 
acum, de către mulți educatori pozitiviști studiul religiunii şi 
obiectul ei: doctrina creștină. 


Reforma învățământului secundar va trebui să tae ascuţișul 
metafizic, îndreptat de multe-ori în manualele de școală ca și în 
cursurile unor proiesori, împotriva credinței pozitive. Ştiinţele 
exacte să se mărginească la obiectul lor, și să nu formuleze con- 
cluzii cari întră în alte domenii, aceasta fie și numai pentru res- 
pectarea studiului obligator, cuprins într'o programă oficială. 


Insuși profesorul de religie va trebui ales cu mare grije. 
Pe lângă necesitatea de a fi un creștin convins și practicant creștin, 
dacă propune acest siudiu, el va trebui să fie un om de cultură 
generală, în măsură de-a răspunde contradicțiilor aparente dintre 
știință și religie, cari se grămădesc în mintea elevilor cu cât 
înaintează în vrâstă și în cunoștințe, chiar dacă îndoiala nu e 
alimentată de tendinţe arătate mai sus. Profesorul de religie va 
trebui numit mereu la recomandarea Bisericii, a forului spiritual 
care are mai multă posibilitate să-l cunoască, eșind din educaţia sa. - 


Conducerea școlilor secundare, ca și autoritatea supremă, 
Ministerul, vor trebui să considere studiul religiunii cel puţin de 
aceeași importanţă cu alte studii obligatoare, 


E lucru de sine înţeles că în studiul religiunii nu instrucția, 
cunoașterea goală a adevărurilor de credință și de morală, poate 
ti tinta principală, ci educația religioasă, trecerea acelor adevă- 
ruri în practica sufletească de fiecare zi a elevului. Numai așa 
se înaintează către acel fond etic de care am amintit, şi după 
care tinerețea, în idealismul său, însetează cu deosebire. 


* 
+ x 


Aproape toate spiritele mari au recunoscut că contradicția 
dintre știință și credință e numai aparentă. Totuș, pentru marea 
mulțime a oamenilor obișnuiți, nu este un mai mare dușman al 
credinţii decât ştiinţa, cunoștințele câștigate în diferitele ramuri 
ale științelor pozitive, cunoștințe pe cari mulţi nu le pot rumega. 
Adăugându-se mândria spiritului uman, în mare fierbere în anii 
tinereţii, ușor se ajunge la clătinarea în credinţă sau la pierderea 


650 


ei, cel puţin pe un răstimp. Adevărul rămâne că frământarea 
între cele două elemente constitutive ale sufletului omenesc, e 
mai vehementă chiar în anii tinereții omului ce tinde spre o cul- 
tură generală, și că cei mai buni trec prin ea, cei mai slabi do- 
taţi acceptă fără convingere doctrina curentă. 

Dar dacă raționalismul la vârsta tânărului de optsprezece 
ani e în plină vigoare, nu se poate afirma că biruind acesta, 
tânărul ar fi mulțumit, fericit.. Niciodată omul nu are mai mare 
dor de infinit, mai multă necesitate de a-și odihni fantazia și aspi- 
rațiile în el, decât. la această vrâstă. Tânărul cu sufletul devastat 
de îndoeli, de nesiguranța lui cosmică, va fi un tânăr trist și 
nefericit, 

E dovada cea mai palpabilă că fondul intim al omului e 
dualismul, și că nu poate exista mulțumire, decât în echilibrul 
dintre materie și spirit, dintre înţelegerea intelectului și vederea 
spiritului, 

Și dacă e îndreptățită câștigarea de cunoştinţe cari privește 
materia, legile ei, nu mai puţin sufletul tânăr își cere partea de 
metafizică, 

Și aici ţinem de foarte îndreptăţite părerile dlui profesor 
Vasile Băncilă, din articolul „Religia și școala“ publicat în „Ideea 
Europeană”. Pentru armonizarea dintre ştiinţă și credință, în 
ipoteza că studiul religiei era mai fundamental făcut decât până 
acum, dsa cere intervenţia filozofiei, ca punte de trecere între 
științele pozitive și religie. 

„O reformă școlară“, scrie dsa, „trebuie să vizeze cu devo- 
tament unificarea spirituală a tuturor obiectelor, iar, în această 
preocupare, acordarea educaţiei religioase cu cea ştiinţifică trebuie 
să aibă întâiul rol. Acest singur fapt poate justifica o reformă, 
lar pentru satisfacerea lui trebuie să se găsească ordinea de idei, 
pe baza cărora se ajunge la aceea unificare dorită. Dar e cert 
lucru că aici intervin serviciile filozofiei. Căci știința e inoperantă 
pentru a realiza ceva în viziunea de ansamblu. iar teologia re- 
zolvă problema prea direct. Singură filozofia utilizează datele 
științelor pozitive şi intuiţiile pure, așa zicânda priorice, ale în- 
țelegerii, pentru a schița grava simfonie ideologică a realității ca 
atare. Filozofia se vădește a fi un adevărat redactor de contradicții. 


„Acest rol al filozofiei în educaţia religioasă e făcut încă și 
mai necesar de anumiţi factori. In primul rând pozitivismul acut, 
năvălitor, al epocei moderne. Profesorii de religie se plâng azi, 
uneori, că, în cursul superior, elevii le propun explicaţii evolu- 
ționiste ale faptelor religioase. Criterii de ieftin pozitivism ame- 
nință să contagieze întregul orizont al adolescentului, stingându-i 
curiozitatea metafizică și religioasă, pregătindu-l pentru un tip cul- 
tural de „chauffeur“. După aceea personalismul, sau mai bine zis, 
gustul personalist al vremii noastre. În sfârşit, trebuie să notăm 


651 


faptul, interesant pentru noi, Românii, că Latinii caută mai mult, 
decât alte popoare motivarea intelectuală a religiei. Religia bazată 
pe rațiune e idealul catolicismului, latin în structura lui. Germanii, 
și mai ales Anglo-Saxonii iau mai mult în consideraţie motivele 
de moralism, de practicism, în întemeiere și trăirea religiei; Slavii 
autentici, acelea de misticism luxuriant; Orientalii asceza; Latinii 
vor rațiune, chiar dacă n'ar fi decât să se convingă, tot raţional, că 
în anume domenii trebuie să renunţe la rațiune. 


„Un intelectual, și mai ales un intelectual latin, nu-și poate 
deci garanta o adevărată formaţie religioasă, fără filozofie... 
Acum, desigur, nu exagerăm nici puterea filozofiei. Căci aceasta 
nue o disciplină cu o autonomie obiectivă. Ea e mai mult după 
om, și omul o face, în definitiv, după chipul şi asemănarea lui, 
Tot asemenea, nu ne facem iluzii despre puterea de înţelegere 
filozofică a majorităţii intelectualilor, a intelectualilor obișnuiți. 
Dar ori cum ar îi, filozofia ramâne singura disciplină care poate 
interveni pentru coordonarea credinţei cu cunoștințele noastre, 
iar pe de altă parte, sunt anumite probleme filozofice, cum sunt 
cele religioase,morale, și e o anume manieră oarecum pedagogică, 
de prezentare, cari sunt accesibile ori cărui intelectual ori viitor 
intelectual. Pentru cine se mai îndoiește de rolul filozofic în edu- 
caţia religioasă, să adâncească acele cazuri de sinceră, și recu- 
noscătoare bucurie, ce înflorește pe chipul adolescenților când, 
fie şi incidental; le dai o perspectivă de conciliare a datelor reli- 
gioase și pozitiviste. Educatorul vede că a atins o dramă sufle- 
tească și nu se poate să nu fie înduioșat și îngândurat. Chiar 
dacă filozofia nu poate face tot ce se cere dela ea, dar poate 
rezorbi colţurile şi fricțiunile, învățământul poate căpăta armonie 
și, în orice caz, se va înlătura acea grozavă ipostază ca elevul, 
ajuns la aceste respinteni, să fie absolut singur, neajutat tocmai 
când simte mai multă nevoie să se unifice cu el însuși..." 

Adevărul cuprins în acest pasagiu e o dovadă că dl Băncilă 
a făcut însuși această experienţă, și, ca bun educator, și-a ob- 
servat atent și și-a înțeles elevii la această vrâstă critică, 

Ceeace am reprodus nu e în contradicţie cu ce am spus 
noi despre diferitele sisteme de filozofie. DI Băncilă vorbește de 
însăși doctrina filozofică în sine, și în părţile sale constitutive: 
logică, psihologie, metafizică. Desigur că prin puţine sisteme filo- 
zofice se poate da adolescentului ajutorul de care a vorbit 
dl Băncilă. Și mai ales, niciodată de unul singur, Ajutorul acesta 
îl dă însăși doctrina filozofică pură, neinfluenţată de gândul și 
concepţia unui filozof anume. 

Ca și dl Băncilă, știm din proprie experienţă că are dreptate 
în așezarea filozofiei ca punte.de unire între rezultatele știinţii și 
credință.  Deaceea studiul ei va trebui cât mai mult îngrijit în 
şcoala secundară. ` 


632 


Nelăsat adolescentul singur, ajutat să treacă. puntea primej- 
dioasă, prin echilibrarea dintre fulgerul intelectului și dorul adânc 
al inimei, se va desăvârși, între marginile date nouă, educaţia 
care poate creia un nou fond etic în generaţia tânără, acela dorit 
de toată lumea care însetează după reforme mântuitoare pentru 
țară și neam. Și va fi un pas către instrucția și educaţia cea 
mai concordantă cu cele două elemente constitutive ale evului 
nostru: materialismul raţional şi spiritualismul metafizic. 


SEVASTIAN VOICU. 
x 


Muzeul etnografie din Cluj. Duminecă, la 17 Iunie, sa 
ţinut la Cluj inaugurarea Muzeului etnografic al Ardealului, în 
prezenţa unui public ales. Cu acest prilej președintele Fundaţiei 
culturale Regele Mihai I, — fosta Fundaţiune Principele Carol, — 
di G. Mugur, subt auspiciile căruia a fost înființat Muzeul, a făcut 
predarea lui către Ministerul cultelor și artelor, în proprietatea 
căruia trece de-acum, devenind o instituție de Stat. 

Fundatia a publicat din acest prilej o descriere și un istoric 
al muzeului, în redactarea dlui Romul Vuia, directorul Muzeului. 
La înființarea și înzestrarea lui au contribuit, prin intermediul Fun- 
daţiei, Resortul cultelor și artelor, prin titularii lui dnii Octavian 
Goga și inspectoratul învățământului din Ardeal, titular fiind d] 
Oct, Prie, apoi dnii Alexandru I. Lapedatu și Vasile Goldiș. 


DI Romul Vuia a avut colaboratori în comisia Muzeului mai 
mulţi profesori și studenţi; Dsa a relevat îndeosebi contribuţia dlui 
Muşlea. 

Muzeul cuprinde vreo 50.000 obiecte, achiziționate în mare 
parte prin cumpărarea unor colecții etnografice existente, și prin 
achiziționările actualei conduceri şi a colaboratorilor săi, făcute cu 
prilejul excursiunilor etnografice, în diferite părţi ale Ardealului. 


Materialul, cât e catalogat, prezintă specimene caracteristice, 
ale vieţii etnice din Ardeal, și e aranjat după norme strict știin- 
țifice. Intenţiunea noului așezământ de cultură nu e numai colec- 
ționarea materialului etnic al Românilor din Ardeal, ci și altor 
popoare conlocuitoare, E și un institut de studiu etnografic, care 
pe viitor va fi de mare folos nouei disciplini a etnografiei, care 
are o catedră la Universitatea din Cluj. Dl Romul Vuia, în cu- 
vântarea ţinută cu prilejul inaugurării, a relevat, cu drept cuvânt, 
că ceeace Muzeul poate oferi până azi publicului e mai mult o. 
expoziţie etnografică. De-aici încolo rămâne îndatorirea de-a achi- 
ziționa, și încă în grabă, materialul etnografic ameninţat de pe- 
rire cu înaintarea civilizaţii, ca și studiile de specialitate, răzimate 
pe acest material. 

Clădirea în care e așezat provizoriu, e o donaţie a' primă- 
riei Clujului, puţin potrivită pentru desvoltarea viitoare a institu- 


653 


ției. Dl ministru al cultelor şi artelor, în vorbirea sa, a și promis 
că Statul se va îngriji să-i dea, în scurtă vreme, muzeului un local 
potrivit, 

Importanța acestui muzeu credem că nu mai trebuie rele- 
vată în organul „Asociaţiunii”, care a înțeles dela începuturile sale, 
rostul unui muzeu etnografic al Ardealului, și a clădit la Sibiiu 
înainte cu aproape trei decenii un palat în acest scop pe care l-a- 
îmbogățit așa de preţios, an de an. 


Ajunge să ne arătăm nădejdea că, trecut în proprietatea şi 
administraţia Statului, muzeul din Cluj se va îmbogăţi și va pro- 
gresa din an în an, părăsindu-se o tradiție păgubitoare culturii 
de-a lăsa în părăsire instituţiile de artă și cultură, de cari îngri- 
sește Statul. Inițiativa particulară l-a născut; cu sprijinul Statului 
sa îmbogăţit și până acum. 


* 


„Astra” a fost reprezentată la inaugurarea muzeului etno- 
grafic al Ardealului de către dnii dr. N. Drăgan, prof., univ. membru 
în comitetul central, membru activ al secției literare-filologice, și 


de di I. Agârbiceanu. 


DI N. Drăgan, a ţinut, în numele „Astrei“, următoarea cu- 
vântare : i 


Domnule ministru, 
Doamnelor şi domnilor ! 


Ingăduiţi-mi să mă achit de o însărcinare primită după al- 
cătuirea programului festivității de astăzi, în care nu figurez ca 
orator, și în urmare să am fiu scurt, 


Asociaţiunea culturală „Astra“, și ea întemeietoare, în vre- 
muri grele, a unui „Muzeu“ de felul celui inaugurat astăzi, precum 
și sprijinitoare a muzeelor din Săliște, Vidra şi Sighet, deci în mă- 
sură să aprecieze munca de organizare desfășurată aici, ma în- 
sărcinat să Vă urez ca noua instituțiune să prospereze pentru cu- 
noașterea cât mai desăvârșită a sufletului neamului nostru, în trecut 
şi astăzi, Căci, fără îndoială, în lucrurile cari s'au strâns în acest 
loc se oglindește credincios felul dea fi, simplu, delicat și frumos 
al sufletului neamului românesc din Ardeal. Simplu, fiindcă îm- 
prejurările nu l-au lăsat în trecut să se reverse în creaţii mai com- 
plexe ; delicat și frumos, pentrucă așă este el pretutindeni, atât în 
manifestările sale simple, cât și in cele complexe. Dorim ca această 
oglindă sufletească să ajungă cât mai multilaterală și cât mai per- 
fectă, spre cinstea culturală a noastră a tuturora. 


În numele „Astrei“ mă asociez la omagiile aduse întemeie- 
torilor, organizatorilor şi sprijinitorilor acestui muzeu. 


+ 


634 


Brăteseu-Voinești. Cu prilejul serbătorirei sale la Cer- 
năuți, scriitorul Brătescu-Voineşti, a dat câteva date interesante 
din viaţa sa pe care, ca un document preţios, ne luăm voia să. 
le păstrăm și în „Iransilvania“. Red. 


- Sunt fiul unui boier din provincie și sunt născut la Târgo- 
viște dintr'un tată cu oarecare stare, care deși știa mai multe 
limbi — franțuzește, nemţește — n'avea nici un fel de ambiţiune 
politică și-și petrecea vremea în grădină ocupându-se cu florile. 
Avea patima florilor a lui Pană Trăsnea Sfântul. Mama mea era: 
fiica unuia din cei doi Voinești. Tatăl mamei mele I. Voinescu 
era aghiotantul lui Vodă Știrbei; a fost unul din întemeietorii 
Teatrului Naţional din București, a fost traducătorul Corinei!) și 
al Germaniei. Mama mea cântă foarte frumos la pian. O soră a 
ei cânta foarte frumos din gură, un frate al ei merse în străină- 
tate pentru studii în drept și s'a. întors laureat al conservatorului 
din Berlin; era și compozitor. lar un alt frate al mamei, pe care 
m'am încercat să-l descriu în scrisorile lui Mișu Gerescu, a fost 
cel mai fermecător povestitor ce l-am cunoscut în viața mea. 
Fu am venit în contact cu Tit. Maiorescu, care povestia cu un 
dar remarcabil și pe urmă cu Caragiele, care când povestia par'că 
producea un foc de artificii. Dar niciodată n'am întâlnit în viaţa 
mea un povestitor mai fermecător ca pe fratele mamei mele, 
Alexandru Voinescu. La el cea mai neînsemnată anecdotă căpăta 
un farmec deosebit. Toate sutele de romane și miile de anecdote 
ce le-a cetit le povestia cu o vervă și cu o mimică neîntrecută, 
Ştia să-şi prefacă glasul în 10 feluri. Omul ăsta a produs asupra 
mea o impresie extraordinară. [Ín casa părinţilor mei se făcea 
foarte multă muzică și îmi aduc bine aminte când Dum. Florescu, 
autorul Steluţei, după ce compusese Steluţa, a venit în casa 
noastră părintească și acolo pentru prima oară sa cântat: Tu 
care eşti pierdută în neagra veşnicie . .. 

Din acest mediu am ieșit. Aici mi-am petrecut primii ani 
ai copităriei, Povestirile acestui unchiu au făcut asupra mea o 
impresie extraordinară, așa impresie că venind la noi în casă un 
personagiu politic și văzându-ne pe noi copiii, sa adresat cătră 
un frate mai mare și l-a întrebat ce vrea să fie. El spune: soldat, 
al doilea: ofițer. Când ma întrebat pe mine, — am spus: Aș 
vrea să știu să povestesc ca Alexandru. Dar atunci personagiul 
a spus că aceasta nu este o profesiune. Atunci nam înţeles; 
pe urmă însă am văzut că nu e o profesiune... Şi dela dânsul 
deci am moștenit darul de a povesti. Când eram de 17 ani, am 
încercat să pun pe hârtie unele lucruri și mă siliam să-mi închipui 


1) Acelaș I. Voinescu deci care, cam pe la 1843, in prefața traducerii sale 
din M-dme de Stăel, Corina sau Italia, Bucureşti 1856, sa dovedit a dispune 
de mult bun-simţ al limbii şi de a fi un apreciabil apărător al cuvântului neo- 
logic — vezi Leca Morariu, Erezia antineologistă 1926, 5. (Nota Redacţiei). 


655 


că erau în fața mea 4—5 persoane cari îmi erau dragi și mă 
căzniam să scriu așa ca și când le-aș fi spus din gură. Orice 
frază care îmi părea prea stilizată o schimbam ca să-i dau tonul 
de povestire verbală, 


Studiind Universitatea, am ajuns în legătură cu T. Maiorescu 
și dela el am învăţat foarte mult. Mai-întâi el mi-a spus să-mi 
fac o profesie. Imi spunea că într'o țară cu o limbă universală 
ca limba franceză, germană, un scriitor poate trăi numai din pro- 
fesiunea scrisului său, Al doilea mi-a spus: să nu mă grăbesc 
niciodată în scris și luându-mi o profesiune ca aceasta mă va 
opri de a mă grăbi. Şi- mi atrăgea atențiunea asupra grijei pe 
care un scriitor trebuie s'o aibă asupra unei bucăţi scrise de el. 
Trebuie s'o refacă şi să-și dea seama că orice bucată literară 
trebuie să fie ca o formă de cristal, care nu sufere nici un fel 
de schimbare. M'a învăţat să dau cea mai mare grijă formei și. 
să nu pornesc la scris până nu știu ultimul cuvânt din bucată, 
Şi văd acuma că avea dreptate, Și mi-a mai spus să nu umblu 
după succes, că succesul vine și atunci când nu umbli după 
dânsul. Și așa fără nici o pretenţie, iată-mă ajuns la această... 
culme, pe care nam visat-o niciodată. Eu mă mulțumiam cu 
omagiile simple, cu căpitanii ceia întâlniți în gară, cu omagiile 
șoferului de care vă vorbiam, dar niciodată nu-mi inchipuiam, 
că voi ajunge să fiu sărbătorit în întreaga ţară. De trei săptă= 
mâni vibrez ca o coardă, In fiecare zi primesc fel de fel de 
omagii. Şcoli primare, gimnazii, licee, îmi trimit cărți frumos 
legate în cari sunt iscăliturile tuturor profesorilor. Vin daruri 
din toate părțile. 


Incă în Duminica trecută am fost chemat la o șezătoare în 
comuna Buftea. N'am putut să mă duc. Peste trei zile, pe când 
eram într'o cameră, care n'avea nimic de făcut cu literatura și, 
asistând la evenimentele ce se petreceau acolo, eram dezolat 
şi-mi ziceam: sărmană ţară, săracă ţără, unde o să meargă? 
Atunci un moșier îmi spune că cineva mă așteaptă afară. Erau 
două profesoare dela liceul Barbu Stirbei din Buftea. M'am dus; 
profesoarele mi-au dat o scrisoare, foarte frumoasă, în care se 
spunea că elevii liceului au făcut o șezătoare în fața unei mulțimi 
de ţărani și m'au sărbătorit și au cetit din operele mele. Lucru- 
rile acestea mi-au stors lacrimi, Și la urmă spunea în scrisoare: 
Elevii liceului cari v'au văzut de atâtea ori pescuind pe malurile 
lacurilor, vă roagă să primiți acest dar. Era o undiță sistematică. 
Şi mi-am zis atunci: pe lângă realitatea aceasta, mai este o rea- 
litate, este o opinie publică care se interesează călduros de alt- 
ceva decât de sgomotul politicianilor. Și așa necontenit îmi vin 
semne de dragoste de pretutindeni ,.. ' 


* 


656 


Compozitorul Nicolae Oancea. Primim gi publicăm cu plăcere: 
La Semicentenarul Reuniunii „Gh. Dima“ din Sibiiu. — Publie numeros şi 
distins. Prezidă l. P. S. Mitropolit Nicolae al Transilvaniei. Repertoriu elasie, 

- menit să valorifice o asociaţie muzicală alcătuită dn diletanţi exemplar 
de entusiaşti. Maestrul Oancea, sufletul reuniunii, a dovedit şi cu acest 
prilej excepţionala dsale competenţă, rezultat al talentului, culturii şi devo- 
tamentului său statornie. 

Gh. Dima are în dsa un urmaş al cărui prestigiu de desăvârșitor al 
operei întreprinse, creşte din zi în zi. Omagiul nostru pentru maestrul 
Oancea trebuie să se manifeste cât mai vădit. Dl Oancea nu cunoaşte im- 
posibilul şi nu desarmează în faţa dificultăților, oricât ar fi ele de mari. Intro 
vreme de nepregetată goană după câştiguri şi rentabilități materiale, dsa 
a izbutit să păstreze în sufletul românese un colţ curat pentru idealitatea 
artei, pentru cultul armoniei superioare. 

Compositor apreciat și conducător ireproşabil de orchestră şi cor, 
dl Oancea urcă treptat-freptat spre punctul de eminenţă la care-l îndrep- 
tățeşte deopotrivă şi talentul şi activitatea dsale perpetuu creatoare. 

impresia dominantă pe care au avut-o toţi participanţii la serbările 
jubiliare ale Reuniunii a fost că maestrul Oancea e chemat pentru activităţi 
de dimensiuni mai mari. Misionar neobosit al muzicei, dsa posedă ine- 
puizabile resurse de inspiraţie şi energii imense cu care mâine va putea 
fecunda, artistic, spiritualitatea poporului nostru în cercuri mai largi. 

Am scris aceste câteva rânduri de impresii fugare pentru a omagia 
o muncă şi un talent şi în chipul acesta pentru a da expresie unui unuanim 
sentiment de recunoştinţă. Inainte, maestre! Pot mai sus! Tot mai departe | 

Asistent. 
e 

100 de ani dela naşterea lui Tol-  porului Lunaciarski, a cerut guver- 
stoi. m anul acesta se împlinesc 100 nului ca să primească o rentă via- 
de ani de când a văzut pentru  geră fiul de 65 ani al lui T., Sergie 
imâia oră lumina zilei Tolstoi, ma-  lwowici T. Tot asemenea se va 
rele prevestitor şi cugetător rus. îngriji statul şi de cei cinei nepoți 
Comitetul instituit în Rusia pentru şi nepoate ale autorului. 
sărbătorirea lui T. a ales ziua de Dacă statul sovietic se îngrijegte 
10 Sept. pentru comemorare. ln ca memoria lui T. să se perpetueze, 
lasnaia-Poliana,unde a trăit, la moşia war trebui ea şi noi să dăm cinstea 
sa, marele dispărut, se va ridica o cuvenită aceluia, care a vrut să fie 
şcoală poporală nouă (se ştie că T. „om“ în accepţia nobilă a cuvântului? 
a dat lecții în seris-cetit copiilor din ză 
împrejurimile lasnaia-Polianei). Sta- O bibliografie neapărat trehuin- 
tuia supra-naturală va împodobi ve-  eioasă. Cu multă plăcere publicăm în 
stibulul şeoalei. Au apăruttoemai în- numărul dublu de faţă spirituala schiţă 
tâiele volume din colecţia de opere a remarcabilului scriitor ceh Svatopluk 
complete ale lui T., editată în 90 de Cech: „Signorina Gioventù“, în tradu- 
volume de Institutul de editură al cerea prietenului nostru, dl /aroslav 
statului, din Moscova. Comitetul, în Müller din Praga. Notiţa, care întovă- 
fruntea căruia se află comisarul po-  răşeşte traducerea, e scrisă de poetul 


657 10 


şi istoricul literar din Praga, di Ema- 
noil Leşehrad, din Praga. Le aducem 
şi pe calea aceasta viile noastre mul- 
jumiri, precum și dlui consul din Cluj, 
Dr. Kveion, pentru amabilitatea, cu care 
ne-a pus la dispoziţie clişeele privitoare 
ia monumentele de artă cehoslovacă. 

In legătură cu lansarea aceasta no- 
rocoasă a unui scriitor ceh de seamă 
şi a cunoștințelor privitoare la arta ceho- 
slovacă, ținem să remarcăm un catalog, 
apărut de curând în editura marelui 
institut „Orbis“, din Praga (Prague XII 
Fochova 62). Catalogul (No. 1) poartă 
titlul următor:  „Publicațiuni despre 
Cehoslovacia în limbi străine“, şi cu- 
prinde 80 pagini foarte preţioase. 

O listă despre cărţile în limbile 
franceză, engleză, germană, italiană, 
română, spaniolă, portugheză, maghiară, 
olandeză, daneză, svediană, finlandeză, 
polonă, ucraniană, sârbocroată, slo- 
venă, bulgară, sârbă din Lujiţa (Ger- 
mania). O trecere în revistă foarte 
utilă, deoarece francezul, englezul, 
germanul, românul, eic., care ar vrea 
să cunoască Cehoslovacia, ca stat, ca 
organizaţie, cu prestaţiunile ei culturale, 
sociale, etc. va găsi o mulţime de pu- 
blicaţii indicate, cu editura, cu exten- 
siunea, cu preţul lor. 

La capitolul: cărți româneşti dăm şi 
de publicaţiile apărute la „Astra“ noastră: 
„Poveşti din ţara Cehului“ de Bojena 
Niemţovă, traduse de monseniorul Dr. 
M. Zavoral; „Pavel Cătană“, trad. de 
Dr. |. Urban Jarnik, din Pravda. 

Ar fi foarte de dorit ca să se gă- 
sească cineva (la „Academia Română“ ?, 
di Adamescu ?) care să tipărească ceva 
similar referitor la România. Am avea 
asifel un ghid pentru streini, dar și 
pentru noi, când vrem să punem în 
mâna streinilor o carte de propagandă 
bună sau o traducere aleasă din lite- 
ratura noastră, în limba franceză, en- 
gieză, germană, etc. Altfel orbecăim pe 
întuneric şi sunteni avizaţi la întâmplare. 


„Politica culturală“. DI prof. univ. 
N. Iorga a ţinut să accentueze în con- 
ferenţa d-sale, rostită la Institutul Social 
Român, la 20 Noemvrie 1927, în Bucu i 
reşti în ciclul: „Politica Culturii“: „Spu- `` 
neam în Sibiu“): decât o frază în fiecare ` 


zi despre ideia naţională, mai bine să > 


cufunzi pe tânărul acela în toate rea- 
litățile naționale, să-l faci să înțeleagă 
fara lui în toate, şi atunci, în loc să 
fie un sentiment impus, pe care săi 
primească tânărul, ar fi un sentiment, 
care sar desface în el însuş, o elabo- 
rafie internă, care valcrează mai mult. 
decât toate împrumuturile făcute ca să 
capete cineva o notă bună la istorie sau 
la limba română sau la cine ştie ce altă 
materie în legătură cu ideia naţională“... 
(„Arhiva p. ştiinţe şi reforma socială“, 
No. 3—4, pg. 471, 1928). 


„Cufundarea“ aceasta a tuturor as- 
cultătorilor noştri, „în toate realităţile - 
naţionale“, ca să-şi priceapă ţara, a 
avut-o înaintea ochilor „Astra“, ca să 
se ajungă la o „elaboraţie internă“. 


„Politica culturală nu sepoate face“, 
declară dl prof. N. Iorga — tot acolo 


— „decât de oameni, cari au în stăpânire, . ` 


ei înșiși, întregimea culturii popo ului 
lor“. (pg. 478). 
„+ problema se pune cu şi mai 


mare intensitate (ca în trecut). Acum 
avem români din toate părţile. Românul 


din Cernăuţi, cât poate şti din tot tre“. E 
cutul nostru naţional? Românul din >: 


Ardeal cunoaşte o mulțime de lucruri, 
dar nare măcar cunoştinţa aspectului 
actual al societății noastre. Suni. ro- 
mâni în Basarabia foarte departe sufle- 
teşte de noi, şi am cunoscut pe un 
foarte bun român, deputat sau senator, 
care judeca toate lucrurile din punct 
de vedere neotolstoian, dl Alecsandri“. 


(pg. 481). 


*) Da conf. d-sale, în cadrele „Astrei“. 


658 


Conferenţele ţinute : în cadrele 
„Astrei“, dela Cluj, Braşov, Blaj, Sibiu, 
etc. şi-au pus ca scop să aducă la 
cunoştinţa românului din A deal „as- 
pectul actual al societăţii noastre“, 
mai cu seamă istoria și literatura 
poporului românesc, mai apoi să-i lăr- 
gească orizontul, ca să vadă şi dincolo 
de graniţele ţării noastre ceeace poate 
interesa pe un intelectual român. 

Ce axiome culturale pune dl lorga? 

„Nu cu istorici, nu cu filozofi sau 
filologi excluzivi vei face lucrul acesta, 
(politica culturală) ci cu oameni, cari 
vor avea din filozofie, din istorie, din 


filologie tot ceeace trebuie ca să fie 
români complecți... Politică culturală 
nu poţi face decât cu o societate, care 
ea însași are începutul acestei pregă- 
tiri“ (pg. 481). 


Dacă este vorba de societăţi cu 
„scopuri absolut desinteresate“, „Astra“ 
noastră, și în trecut și în timpul de faţă, 
a dat dovezi că vrea să strângă şi 
strânge în jurul ei focmai astfel de ele- 
mente, cari nu vânează după câştiguri 
personale, ci sunt numai şi numai în 
serviciul binelui comun. Vrem să avem 
„români complecţi“. 


Cărţi. 


Vieața şi opera lui lon Barae 
de Jon Colan. Apărută în memoriile 
Secţiunii literare a Academiei române, 
lucrarea tinărului cercetător în istoria 
literaturii române, a dlui E Colan, este 
întâia monografie încercată asupra scri- 
itorului poporan ardelean. lon Barac, 
Autorul spune cu drept cuvânt că din 
treimea de scriitori poporani din primele 
decenii ale veacului trecut: Anton Pan, 
Vasil Aaron şi lon Barac, singur Anton 
Pan „îşi menţine locşorul în conştiinţa 


cetitorului de azi“, „Ion Barac a rămas 


o virgulă, Vasile Aaron un cuvânt în 
conștiința cetitorului de azi“. 

În monografia sa dl Į. Colan face 
întâia încercare, reușită, de-a ni-l arăta 
pe feciorul popii din Alămorul Țării 
Secașului (judeţul Alba), acum, ni-se 
pare, a Sibiiului, după noua orânduire 
a judeţelor, cu întreaga lui activitate de 
harnic literator, traducător, făuritor de 
rime, — după lucrările tipărite şi manu- 
scrisele rămase dela el, — mai nume- 
roase cele' din urmă decât cele dintâi. 

Di. i. Colan pune în fruntea stu- 
diului său aprecierea dlui N. lorga 
asupra lui L Barac: „Scriitor vechiu 


659 


cu merite reale, care lucra fără speranţa 
tipăririi şi fără mângăierea reputației“, 
De dl N. Iorga e cunoscut materialul 
vast rămas până eri netipărit, din stră- 
duiala literară a fostului dască! dela 
Avrig şi Braşov, mai târziu translator 
al acestui oraș. 

Născut la 1776, mort la 1848, lon 
Barac a fost un om de temeinică cultură 
pentru acele vremi, ştia limbi streine 
din care traducea şi adapta cu ușurință 
cu o străduinţă ca pentru lucrul pe care-Į 
crezi din convingere adâncă a fi bun și 
folositor. Şi intr'adevăr, scriitorul po- 
poran, de care pomenesc dealtfel toți 
istoricii noştri literari, arată aproape în 
toate prefeţele cărţilor sale că s'a străduit 
aşa de mult cu scrisul și traducerile in 
românește pentru a obicinui și pe români 
cu scrierile prin care omul capătă noblețe. 
— Scopul urmărit de el, pe lângă ce! 
naţional, a fost totdeauna şi unul etic 

Istoria prea frumosului Arghir apare 
în prima ediţie la 1801; la Sibiiu, în 
tipografia lui P. Bart, a doua la 1809 
la Brașov, a treia la 1812, a patra la 
1830, la Sibiiu. Dela 1842—1915, (ediţia 
„Astrei”) se tipăresc alte nouă ediţii! 


10* 


O carte afară de „Epistolia“ şi „Visul 
Maicii Domnului“, e cea mai citită carte 
poporală în Ardeal, — cunoscută, cum 
arată dl L Colan, şi de toţi intelectualii 
primelor decenii ale veacului trecut. 

Scriitorul acestor rânduri îşi aduce 
aminte că înainte cu câteva decenii 
păcurarii bătrâni știau povestea lui Arghir 
pe din afară, nu în proză, ci în versurile 
lui lon Barac. : 

O, Arghire, lungă cale, 
Lungi năcazurile tale 

la de-alungul dealurile 

Şi numără jghiaburile 

Tot prin locuri necălcate 
Și prin păduri neumblate... 

Se poate închipui, și numai după 
numărul edițiilor cunoscute, cât a fost 
de citită această peană poporală, în ce 
măsură a contribuit la dragostea de 
carte în sânul țărănimei noastre. O 
lucrare care e şi azi în gustul poporului 
— dovadă cât de anevoe se schimbă 
sau evoluiază masele mari ale naţiei. 

Dl. L Colan, cu studiul amănunțit 
asupra lui Arghir şi a celorlalte lucrări, 
tipărite sau rămase în manuscris, aduce 
un tribut meritat de recunoştinţă scri- 
itorului care prin graiul simplu al 
versului poporal a știut să intereseze, 
peste o sută de ani țărănimea noastră 
-pentru carte. O carte poporală care 
intră în grațiile cetitorilor dela sate, e 
cel mai puternic ferment cultural pentru 
mase. 

Popularitatea lui Arghir di I. Colan 
o explică şi prin faptul că povestea era 
cunoscută în pături largi la noi. Ar îi 
un punct de plecare și pentru ziua de 
azi; ce șubiecte să fie tratate în formă 
populară pentru a da cărți citite la sate. 

Dacă vom mai pomeni alte scrieri 
poporale, traduse şi localizate de lon 
Barac: „Risipirea lerusalimului“, Halima 
sau o mie şi una de nopţi (Ca volume 
tipărite între 1836—1838) „Til-Buho- 
glindă“, dintre cari cele din urmă două 


au intrat şi în lectura noastră din 
copilărie şi se citesc cu plăcere du 
țărani până azi, ne putem da seama în 
ce largă măsură a fost -lon Barac un 
factor al culturalizării maselor la noi, 
cât a ţinut de treaz dorul de citit şi 
cei ce au învățat odată a sloveni! ` 

DI I. Colan trece în revistă şi descrie, 
dând caracterizări suficiente şi pentri 
manuscrisele rămase dela Ion Barac. 
din cari, la sfârşitul lucrării, ne dă 
fragmente. Așa din traducerile: „Hamlet“, 
„Constantina“, „Patimile  madmarzelei 
Cartigam”, „Rătăcirile lui Ulise” etc. 

I. Barac a mănuit cu ușurință versul 
poporal, ușurință care adeseori e în 
detrimentul poeziei: are însă şi rime 
noui, cutezate, şi chiar facturi de strofe 
care sunt premergătoare perfecţionărilo” 
de mai târziu ale metricei noastre, 

lată, de-o pildă, strofele următoar: 
din „Constantina“. 

Când s'au sculat vânturile 
Din toate: adâncurile 

Peste marea Baltică 

De părea că va să ningă 
Şi cu vifor să atingă 

Ziua cea mai falnică 

In corabie cu frică 
Spaima mare se ridică 

La atâtea suflete ;. 

Văzând că va să-i răstoarne 
Vântul, ca cu nişte coarne 
Un fulger cu tunete. 

Strofe ce ne amintesc factura ver 
surilor de după răsboiu ale unui poel 
distins cu premiul naţional de poezie 

In alte traduceri întrebuinţează 
versul troheic de dousprezece silabe: 
— dealtfel ca şi Anton Pan, în Poveste 
vorbii. lată de pildă Rătăcirile Îi 
Ulise ; . 

„Așa Pinelopi, mâhnita regină, 

S'au dus la Laertie, la a lui grădină 
La socrul său, unde să se jeluiască 

Ca să nu o lașe să se prăpădească, 


660 


Aşa dar bătrânul i-a dat mângăere 
Și au imbunat-o ca pe o muere etc. 
Dar versul lui 


predilect rămâne 
constant cel poporal : : 


Săraca cetate tare, 

Cum te-au ars focul cel mare. 

Zece ani acea cetate 

Grecii n'o putură bate, 

lar Odisefs cel cúminte 

Au făcut mai inainte 

Un cal de lemn foarte mare 

Scorburos la foale tare 

Şi cu unghiuri mari goale 

Prin grumazi până là foale. 

Traducerea e, desigur, mai mult o 
poveste a lui Barac decât lucrarea lui 
Omer, dar credem că de ar fi ajuns să 
vadă lumina tiparului, inâinte cu o sută 
de ani, ca Arghir, — în versuri ca 
cele din urmă, ar fi stat alăturea de 
Arghir, ca ediţii, 

Studiul e ilustrat de portretul lui 
Barac din vol. I. al Halimei, de o 
vedere din Brașov, cu o casă în fund, 
probabil casa unde a locuit Barac, de 
mormântul familiei Barac în cimtirul 
Si. Nicolae din Brașov. Dl. I. Colan se 
dovedește un harnic şi priceput cer- 
cetător în istoria noastră literară, și am 
dori să ne dea o monografie și asupra 
lui Vasile Aaron, celalalt scriitor poporan, 
contemporan lui |. Barac. 

I.. TURCU. 

Patru documente dela Ștefan eel 
Mare de Grigore Nandriş. In memoriile 
secţiunii istorice a Academiei dl G. Nan- 
driş descrie, publicând şi în facsimile, 
patru scrisori, rămase dela Ștefan cel 
Mare, după fotografiile dlui G. Sion, 
dându-ne textul slavon, traducerea ro- 
mânească și notițe explicate. Trei din 
documentele acestea sunt inedite, și sunt 
păstrate într'o formă destul de dete- 
riorată. Datarea documentelor, unde 
<a nu este indicată, s'a făcut, pe baza 


. Grecia indeosebi, 


listei boierilor amintiţi sau iscălitori a; 
zapiselor, și ea, spune dl Nandriș, „nu 
este absolut sigură”, . 

În. întâiul document (1479—1481), 
Domnul Moldovei confirmă lui Marcu 
jumătate proprietatea unui sat, pe care 
Marcu l-a cumpărat dela Cârţişor, ne- 
potul lui Cârstea. În al doilea întăreşte 
lui Isac Vistiernicul cumpărarea (1490) 
a satului Fălticeni pe Şumuz, dela Neacșa, 
fiica lui Hanea. In al IH-lea confirmă 
Moruşcăi, fiica lui Stan Maxin, jumătate 
din satul Maxineșşti, în al patrulea o 
altă confirmare Neagai, fiica Marușşcăi. 


Contribuţii la opera geoyraţică a` 
lui D. Cantemir de P. P. Panaitescu. 
În memoriile secţiunii istorice ale Aca- 
demiei. a apărut o nouă contribuţie la 
cunoaşterea lui D. Cantemir ca geograf, 
— o comunicare datorită dlui P. P. 
Panaitescu. Cel dintâi care a pus în 
lumină această lature din multipla acti- 
vitate științifică a învățatului, Prin- 
cipe, a fost dl G. Vâlsan, membru al 
Academiei, care a descoperit harta Mol- 
dovei datorită lui Cantemir, gravată în 
Olanda, la 1737. Ne-am ocupat și noi 
la acest loc cu importanta comunicare 
a dlui Vâlsan. l 

DI P. P. Panaitescu 
opera geografică a lui Cantemir in 
legătură cu mişcarea de cercetări geo- 
grafice în Orientul acelor vremi, în 
precum și cu semna- 
larea de hărți anterioare ale Moldovei, 
pomenite înainte de Cantemir, Acesta, 
făcându-şi studiile în Constantinopol, a 
avut cunoștință de lucrările geografice 
ale timpului, și o pregătire frumoasă 
pentru asemenea subiect, 

Di P. P. Panaitescu a descoperit 
in Biblioteca naţională din Paris o nouă 
cópie a hărții lui Cantemir, cópia lui 
d'Auville, pe care o descrie în com- 
pariţie cu cea gravată în Olanda, arătând 
că e aceeași hartă. 


cercetează 


Sunt totuşi deose- 


661 


biri in esecuţia tehnică a cópiei. Aceasta 
prezintă:” un aspect mult mai elegant 
al desenului. râurile sunt trase cu linii 
subțiri, graniţele judeţelor punctate fin... 
“n harta gravată în Olanda munţii sunt 
“infățişați ca mușuroaie, în copia lui 
d'Auville sunt în formă de şiruri“, 
DI Panaitescu relevează şi alte deosebiri 
de tehnică, dar ca formă, mărime, etc. 
e aceeași hartă. IL R. 
x 

lon Gorun: Al. Vlahuță, omul şi 
opera. Această carte nu vrea să fie un 
studiu, — cu atât mai puțin unul dintre 
acelea în cari autorii își expun mai 
mult propriile lor teorii estetice sau 
filozofice, Este o reprivire asupra vieţii 
și operei lui A, Vlahuţă, şi partea cea 
mai mare a documentării, e luată chiar 
din aceea operă. Vlahuţă vorbeşte el 
însuși despre viaţa, despre ideile călă- 
uzitoare, despre idealurile sale, in haina 
lor măiestră, Singura mea ambiţie este, 
de a fi scos cinstit în evidenţă acea 
frumoasă viaţă, acele senine idei şi 
nobile idealuri“. 

În termenii de mai sus își apre- 
ciază dl lon Gorun scrierea sa asupra 
lui Vlahuţă, apărut în colecția „Cartea 
Vremii“, Şi autorul, unul dintre nestorii 
prozei literare româneşti, încununat ina- 
inte cu doi ani cu premiul naţional, în 
mâna căruia nu slăbeşte condeiul nici 
la o vrâstă aşa de înaintată, verifică cu 
întreaga cercetare asupra lui Vlahuţă, 
aprecierea pe care o face în introducere. 
Este intradevăr o prezentare a lui 
Vlahuţă, omul şi opera, prin el însuși, 
cu pagini caracteristice din scriitor, 
pentru toate laturile personalităţii și ale 
scrisului său, i 

Ne amintim că la apariţia acestei 
lucrări un recensent foiletonist, unul 
dintre cei ce fac pe grozavii cari nu mai 
pot citi nici pe scriitorii noștri morți 
de-un deceniu și nici atât, — afirma 
că lucrarea dlui Gorun e, prea elo- 


662 


gioasă, că face din Vlahuţă un mare 
talent etc. . 

Dar unul din meritele principale 
ale lucrării este chiar pilda aceasta de 
apreciere şi onestitate literară, precum; 
şi scuza ce se ridică din apariţia e 
pentru grabnica uitare cu care se în-: 
cunjură literaţii români, de indată ce au 
trecut de pragul veciniciei, — ca ș 
când nu ar fi lăsat aici partea cea mais 
bună din sufletul lor: opera poetică, 
înfăptuită. 

Au uitat contemporanii numai.pe 
Vlahuţă ? Dar pe Iosif, Anghel, Cerna 
Gârleanu şi chiar pe G. Coşbuc ? De: 
curând, într'o conferenţă ţinută la Cluj,. 
dl Oct. Goga releva, cu explicări depri»: 
mătoare pentru generația tânără, această “ 
uitare a lui Coşbuc. 

Dar nu e deajuns că societatea” 
noastră uită repede pe scriitorii dis--4 
păruți, — le ridică uneori mausolée`3 
după patruzeci de ani dela moarte, — 
dar scriitori tineri, literați, critici, — mai: 
ales cei împrovizaţi, lipsiți de talent 
— le contestă ori ce merit literar. de 
îndată ce-au închis ochii! E aspiraţia: 
oricărui neisprăvit, plin până la debor- 
dare de propria importanţă, — de-a. 
începe lumea și creiaţia cu importanta. 
d-sale personalitate. ai 

E semnul năvalei celor! nechemaţi:. 
în templu; e dovada indiferenței unei: 
mare părţi din publicul cetitor față de: 
patrimoniul cultural. 

DI L Gorun dă o pildă de recuno- 
ştinţa și pietatea ce trebuie să o avem: 
către oamenii aleşi. Nime, decât un li- : 
terat şi, în același timp, un prieten, nu”. 
s'a aflat dela moartea lui Vlahuţă să- 
ni-l prezinte întrun studiu, într'o cer- 
cetare unitară, asupra vieţii și a operei.. 

DI L Gorun ne dă, cu pagini din: 
Vlahuţă, biografia poetului, aspectul. 
ținutului în care a copilărit, atmosfera: 
familiară în care a trăit, dragostea lui 
Vlahuţă pentru locul natal. i 


reproduceri din scriitor ne desvălue 
treptat psihologia lui Vlahuţă, caracterul 
lui, frământările, luptele, patimile, biru- 
ințele şi înfrângerile. 

Prieten cu Vlahuţă, colaborator la 
alâtea publicaţii literare, reproducerile 
din paginile prozatorului şi poetului au 
o valoare biografic ca și psihologic 
documentară. Dnul Gorun a cunoscut 
adeseori subt care chip din eroii po- 
vestirilor s'a ascuns Al. Vlahuţă, așa:că 
d-sa reproduce totdeauna paginile cele 
mai caracteristice pentru cunoașterea 
autorului. 

Citind lucrarea dlui I. Gorun, — 
recitești cel puţin în chipul acesta, — 
pagini asupra cărora poate nai mai 
revenit dela întâia cetire, şi înţelegi că 
scrisul lui Vlahuţă va rămânea în lite- 
ratura română. Sunt apoi o seamă de 
notițe biografice, mai ales în jurul 
polemicilor lui Vlahuţă, pe care nime 


nu le putea fixa mai bine decât dl Gorun, 


colaboratorul şi prietenul său. © L-T, 


Alexandru Marcu: V. Alecsandri 
și Italia. In memoriile secţiunii literare 
a Academiei Române a apărut de curând 
stadiul lui AL Marcu, cu titlul de mai 
sus, În el se stărue, în ordine crono- 
logică, asupra biografiei și operei poe- 
tului în partea datorită legăturilor sale 
cu Italia, incepând cu nizuințele poe- 
tului de-a-şi dovedi originea italiană, — 
venețiană, — afirmată de unii, — și 
sfârșind cu misiunile diplomatice avute 
de poet în Halia. E 

In studiul dlui Marcu e relevat, la 
tot pasul, romanticismul lui Alecsandri, 
influențat de literatura apuseană a epocei, 
potenţat de călătoriile şi petrecerea sa 
in Italia, şi perfect adecvat firii sale de 
visător fantast, de artist care se închină 
soarelui, primăverii, şi întregei înfățișări 
de lumină a vieţii. 

Pentru  bardul dela Mircești petre- 


cerea in ltalia a fost o continuă în- 


-al fantasiei, 


cântare visuală şi un sbor mai aprins 
rămânând la suprafața 
strălucită şi nefiind atras de adâncuri. 

Sufletul său e fructificat până la 
accentul de largă  simţire umană numai 
prin tragedia pierderei „Steluţei“, cu 
care a rătăcit prin Italia. Încolo frumu- 
seţile naturii, ale pământului, ca și ale 
mării, n'au făcut decât să crească fondul 
Său de romantism. 

DI Marcu, în concluziunea studiului 
său, spune: „Socotim a fi dovedit, prin 
suficiente exemple, cât de mare a fost 
atenţia pe care o acordat-o Alecsandri 
totdeauna, exothismului în general, celui 
italian in deosebi, exploatând cu rară 
perseverență o temă de inspiraţie atât 
de frecventă dealungul întregului ro- 
„Alecsandri, ilu- 
sirând tema exotismului, poate fi apropiat 
de mulţi din iluştri romantici occidenta li 
atât prin felul identic cum sensi-, 
bilizează şi el această temă, cât şi prin 
rezultatele lor care ajunge exploatându-o.“” 

Din lucrarea dlui Marcu se evi- 
denţiază cu mai multe precizări anumite 
trăsături ale temperamentului lui Alec- 
sandri, pasiunea sa constantă, arzătoare, 
vie până la moarte, pentru călătoriile 
dar ceeace 


mantism european“... 


în ţara mirajului exotic, 
este demn de subliniat — 
sufletul său nu reţine decât aspectele 


din care 


exterioare ale unor oraşe ca Veneţia. 
Neapoli, Palermo, Florenţa ori Geneva, 
— dovedindu-se neînstare să vadă 
dincolo de acest decor, să se întoarcă 
îmbogățit și fecundat de contactul cu 
cealaltă Italie, nu mai puțin seducătoare 
şi sugestivă pentru astfel de suflete, 
„mitalia artei, a istoriei, a civilizației, a 
culturii“. 

Studiul dlui Marcu dă prilej de docu- 
mentare, la fiecare pagină, asupra carac- 
terizărilor pe care le face in pasagiile 
Alecsandri, cu marele lui fond 
de optimism, de inchinător al soarelui, 


citate. 


rămâne, şi în călătoriile sale, ca și în 
= 


663 


lunca din Mircești, „vecinic tinăr şi 
ferice“. 

Din studierea scriitorilor noştri cari 
au avut atâtea legături cu străinătatea, 
cercetarea acestor legături se impune 
tot mai mult pentru o dreaptă apreciere 
a operei lor, și, cum spune dl Marcu, 
„pentru a pune în valoare aportul lor 
la ilustrarea unor teme cu valabilitate 
generală în epoca în care s'au consfințit”. 


IT. 


* 


Culegere de folklor din jud. Vâleea 
şi împrejurimi de G. F. Ciauşanu. G. 
Fira şi C. M. Popescu, un volum de 200 
pg. publicat în colecţia „Din viața popo- 
rului român” a Academiei (vol. XXXV.) 
Cu un glosar. Cea mai înaltă instituţie 
de cultură românească, Academia, con- 
tinuă cu multă sârguință editarea de 
colecții: de folklor, adunând un preţios 
“material pentru cunoașterea poporului 
român. E, dealtfel, aproape singura 
instituţie care mai poate priveghea asupra 


colecționării comorilor poporale, între : 


împrejurările de editare atât de nefa- 
vorabile azi. Amatorii de folklor nu mai 
pot să-și tipărească azi singuri colecţiile, 
ele adresându-se tot mai mult specia- 
liștilor, în diferenţierea ocupaţiilor de 
azi. Publicul mare nu se mai însu- 
fleţeşte ca mai de mult pentru aceste 
colecţii tipărite, cum s'a întâmplat, de 
pildă, cu poeziile poporale adunate de 
Alecsandri sau cu colecția Jarnik- 
Bârseanu. Chiar scrierile folkloristice 
ale lui S. FI. Marian erau citite odată 
şi de publicul mare. 


E, desigur, o situaţie puţin prielnică 
adunării de folklor, pe de-o parte 
pentrucă el se pierde cu fiecare zi, iar 
pe de alta nici Academia nu are mij- 
loace materiale suficiente pentru a putea 
edita atâtea colecţii particulare, adunate 
în ultimele trei decenii, şi care rămân 
necunoscute. 


664 


Culegerea de folklor, pomenită 
mai sus, e deosebit de importantă mai î 
ales prin materialul lexic. Cuprinde - 4 
poezii poporale, ghicitori, descântece și ~- ¥ 
un glosar de cuvinte dialectale. - 

Recomandarea de a se tipări în 
colecția Academiei o face dl Sextil 
Puşcariu, într'un raport deosebit: de 
important prin regulele și sfaturile ce le 
dă, cu competenţa-i recunoscută, în 
legătură cu felul de a aduna şi nota. $ 
materialul din glosar. In 10 puncte 
d-sa dă indrumări ştiinţifice folositoare z 
pentru toți cei ce adună astfel. de 
material. I. R. 

Folklorul din judeţul Buzău de 2 
N. Georgescu- Tistu, publicat în fascicolul „3 
XXXIV, din colecţia Academiei „Din. `` 
viața poporului român“. 

Colectarea materialului e făcută după - 
cele mai noui îndrumări ale științii, 
notat imediat, cu pronunția regiunii, 
dovedindu-ne în tinărul profesor un 
bun folklorist. — Ca pretutindenea acest: 
material în care e depozitat sufletul 
naţional, e primejduit și în ţinutul 
Buzeului de pașii civilizaţiei, și autorul 
a fost silit să se refugieze in comunele, :.. 
cele mai izolate pentru a ajunge la iz-. < 
voare nealterate incă. Dl Georgescu- ` = 
Tistu ne dă tot ce a găsit prețios în 
poezia poporală a ținutului: strigäturi, ; 
doine, balade, proverbe, ghicitori, precum 
şi bucăți de proză: poveşti, descrieri ` 
de obiceiuri. Tr > 


+ 


Fiore di virtù în literatura PO- `; 
mâneaseă de N. Cartojan. Intr'o lucrare 
anterioară dl Cartojan arătase cum a 
ajuns cunoscuta carte poporală „Alexan- 
dria", în literatura română. Plăsmuit în 
sec. Il-lea a. Chr, în Egipt, romanul lui | 
Alexandru Macedon, a trecut în imperiul > 
bizantin şi de-acolo, prin traduceri * 
latine, s'a răspândit în Occident, unde a` 
fost prelucrat și a pătruns în toate 


x 
a 
nia 
ză 


> 


limbile germanice şi romanice. O astfel 
de prelucrare a trecut în Peninsula Bal- 
canică, în versiune sârbească și neo- 
greacă. Din literatura sârbească a trecut 
la noi în a doua jumătate a sec. XVI-lea. 
De-aici se văd legăturile „dintre 
literatura noastră veche în literaturile 
medievale ale Occidentului romanic“. 
Aceleași cercetări le face di Cartojan 


şi in legătură cu o altă scriere popo- 
rală, din aceeaşi vreme, păstrată în 
două cópii între manuscrisele Aca- 


demiei române: „Albinușa” sau „Floarea 
Darurilor“. Ea este traducerea colecţiei 
medievale: „Fiore di virtù", tipărită mai 
intâi la 1474, şi care până la 1540, a 
avut vreo 40 de ediţii. 

În românește a ajuns după două 
izvoare: unul slav (sârbesc) din care 
derivă  „Albinușa“, din copiile Aca- 
demiei, şi altul neogrec, din care s'a 
tradus și tipărit „Floarea Darurilor“, 
care a ajuns cunoscută în straturile 
cărturăreşti, — cealalaltă relatare fiind 
uitată, 

D1 Cartojan descrie originalul italian, 
traducerile românești, ediția grecească; 
— după criterii ştiinţifice, dându-ne 
un studiu temeihic asupra acestei cărți 
poporale, în variantele cunoscute la noi, 
cu cercetări de specialitate asupra limbii 
(gramatică, sintaxă, material lexic). 

I R, 
* 

Almanahul Geaficei române pe 
1928. Rev. „Grafica română“ care apare 
la Craiova, la Scrisul românesc, a în- 
ceput, ani,. editarea 
unui „Almanah“, care, din an în an se 
prezintă intr'o haină tot mai artistică, 
cu litografii, reproduceri după stampe 
vechi, cu dovezi ilustrate asupra celor 
succese şi cuceriri ale 


inainte cu cinci 


mai recente 
Braficei române, ca și streine, 
„Almanahul” are și o parte calen- 
daristică, de puţină importanță când 
apare aproape la jumătatea anului. Dar 


nici nu acesta e scopul lui, de-a servi 
de calendar, ci de-a aduce, pe lângă 
partea artistică în legătură cu grafica 
veche sau modernă, multe articole in- 
structive, lămuritoare, atât în ce priveşte 
trecutul artelor grafice la noi, cât şi 
realizările de azi. Astfel, în cuprinsul 
Almanahului din anul V, aflăm articole 
instructive : N. Iorga.  Ilustraţia cărților 
românești intre 1860—90; G. Trancu- 
lași: Cărţile; M. Simionescu-Râmniceanu. 
În jurul problemei bibliotecilor publice: 
I Agârbiceanu: Artele Grafice; Cezar 
Petrescu : Problema cărţilor de școală; 
Em. Bucuţă: Pentru artistul grafic ; Em. 
Tătărescu; Arta decoraţiei în legătură 
modernă; |. Dongorozi; Din nou: criza 
cărții; D. C. Ionescu: Un mic istoric 
asupra tipografiilor din România; V. 
Molin: Afișul artistic, Tipografia ele- 
mentară, apoi articole de tehnică tipo- 
grafică. Reproduceri după stanpe vechi 
etc. Revista „Grafica română”, ca şi 
„Almanahul” ei, sunt singurele publicaţii 
de acest fel la noi. Munca ce o des- 
făşoară pentru inflorirea graficei române, 
pentru a o îndruma spre culmile la 
care se ridică în străinătate, e vrednică 
de toată lauda, Cartea frumos, artistic 
editată, câștigă singură jumătate din 
cititorii unui volum. Şi adeseori năzu- 
inţa, zelul, n'au lipsit la noi pentru cartea 
frumoasă, dar a lipsit priceperea. Această 
lipsă cearcă să o înlăture revista „Gra- 
fica română” şi Almanahul ei, ținând la 
curent pe toţi ceice lucrează cu tiparul 
cu cele mai noui cuceriri ale ştiinţei ca 
și ale gustului în materie de arte grafice. 
Și ÎI A. 

Almanahul Presei române din 
Ardeal și Banat pe anul 1928. Comitetul 
Sindicatului Presei române din Ardeal 
şi Banat a continuat anul acesta o operă 
folositoare, incepută cu vreo trei ani 
inainte: a editat un Almanah al său, 
cu colaborarea membrilor onorari și 
activi. 


665 


Sindicatul, înființat la 1921, ca o 
imperioasă nevoie de organizare pro- 
fesională, mai ales în Ardeal și Banat, 
unde ziaristica română de după unire e 
aşa de lipsită de stabilitate, de con- 
tinuitate, a fost în primul rând, casa de 
adăpost a gazetarilor noștri profesioniști, 
Dar Sindicatul — în cursul anilor — 
s'a nizuit să fie și un factor cultural, 
organizând diferite serii de conferenţe, 
de serbări culturale, iar prin editarea 
celor două Almanahuri, apărute „până 
acum, a ținut să se facă cunoscut, cu 
activitatea lui, în cercuri mai largi. 

Pagubă că n'a putut apare Alma- 
nahul la începutul anului, oferind și o 
parte calendaristică, putând să fie mai 
uşor desfăcut, și pagubă că nu ni se 
dă în el un raport asupra activităţii 
Sindicatului, cel puţin dela apariţia 
întâiului Almanah până acum. Publicul 
ar fi avut prilejul să cunoască mai 
amănunţit marile greutăţi în care se 
sbate presa şi ziariştii români din Ar- 
deal şi Banat. 

Publicaţia de acum, — apărută în 
frumoase condiţii tehnice — ne dă, la 
început o cronică a anului 1927, cu 
evenimentele mai importante interne și 
externe ; urmează un tablou al mem- 
brilor Sindicatului: de onoare, activi, 
stagiari, urmând apoi colaborările mem- 
brilor cu un material variat și instructiv, 
Ni se dă și un tablou a tuturor ziarelor 
românești ce apăreau la încheerea Al- 
manahului în Ardeal și Banat, Urmează 
articole comemorative asupra Regelui 
Ferdinand, I, |. C. Brătianu, cu fru- 
moase clișee, 

Un cuvânt |. P, S. S. Patriarhului 
Miron Cristea, Presa ardeleană de N, 
Iorga, Trecutul nu ne 'nvaţă nimic ? de 
Al. Vaida, apoi material literar, articole, 
studii etc, datorite membrilor. L Agâr- 
biceanu, I. Lupaș, (Memoriul lui Papiu 
Ilarian către Cuza Vodă pentru infăp- 
tuirea Daco României, Al. Hodoș, E. 


Dăianu („Presa română din Cluj), inainte 
de unire”), Teodor V. Păcăţian. (Din 
zile grele) A. Cotruş, H. P. Petrescu, 
(despre Memoriile lui Masaryk), I. Bârlea. 
(Trecutul cultural al Maramureșului), E. 
Pitiș, I. Ilieşu, N. Georgescu-Tistu. (lon 
Bianu), Valer Pușcariu. (Muzeul etno- 
grafic al Maramureșului), I. Dragomir. 
(„Democraţia“ ziar din 22 Iunie 1849), 


'S. Bornemisa, IL I. Cucu, I. Popa, V. Ni- ` 
coară, H. Teculescu („]l. Chendi”), Gh. iei 
Voinicu („Românii din Cehoslovacia" etc.) ` 


Pe lângă bucăţile literare, sunt o: 
seamă de articole informative prețioase, 
cu multe ilustraţii, pe hârtie bună şi 
tipar frumos, Almanahul Presei ardelene 
şi bănăţenesc, e un volum folositor în. 


[sell 


biblioteca oricărui intelectual 
+ 

Francis Jammes: Poezii alese. 
Dnii L Pillat și N. I. Herescu au adus 
un serviciu literaturii traducând în: 
volumașul din fruntea acestor rânduri 
poezii alese din opera lui Francis Jam- 
mes, Traducerile sunt în general reuşite: 
plac mult cele care  încunjură, 
versurile albe. lată o bucată, 
teristică pentru motivele de inspiraţie 
a lui Fr. Jammes : 


mai 


Mi-a spus un om cuvânt înveninat: 
Pe a e ; i 
Atunci m'am supărat, 

Și-am colindat cu cânii mei pe-ogoare 
Vezi, firicelele de iarbă nu-s în stare 
— Ca omul— de o vorbă ce te doare. 


Văzui aici făpturi nevinovate 

Care nici când n'au spus o răutate, 
Și păsărele mici și zvăpăiate. 

Gândeam, privind pe gardurile vii 
Cum tremură măceșii ruginii... 

Sunt bune frunzele. De ce-s răi 

oamenii? 

Simţeam în piept cum bucuria vine 
In liniștea ce mulți n'o cunosc bine, 
Și, blândă, pacea se lăsa în mine. ` 


666 


carac- :: 


Gândeam: să fim prieteni, păserele 
Îmici, 

Să fim prieteni, tufe de aglici. 

Să fim şi noi prieteni, mici furnici, 


Și-acolo, pe un lan în povârniș, 
Vedeam, pe lângă un verde luminiș 
Cu boii lui, cum vine un țăran. 


Părea că lunecă în umbra clară 

Alăturea de rugile de seară 

Ce pe pământ și 'n sufletu 'mpăcat 
|coboară. 


huigi Pirandello: Henric IV. tra- 
ducere de Al. Marcu. In întroducere 
se dă un articol al lui Adriano Tilgher 
asupra presei, 

Se întâmplă, nu arare-ori, ca unui 
autor de talent să-i treacă prin cap o 
trăzneală, pe care criticii o analizează şi 
cearcă s'o- explice în pagini multe, să 
descopere o nouă inspiraţie, să for- 
meze o nouă estetică. Vorba ceea: 
un nebun aruncă o piatră în fântână și 
zece înţelepţi nu pot s'o scoată. 

Ni se parecăobună parte din „poezia 
nouă“, arta nouă, iși are origina aici. 
Dacă lumea ințelepţilor ar fi trecut pe 
lângă trăzneală fără s'o iea in seamă, 
o bună parte din „teoriile“ cari cearcă 
să explice arta nouă, n'ar exista, iar 
insăşi „arta“ cu atât mai puţin. 

Astfel credem că și o bună parte 
din încercările de-a explica noutatea 
lui Pirandello pornește din acelaș izvor, 
Se caută o nouă concepție de viaţă... 
„In concepţia lui Pirandello, între pre- 
zent şi trecut, se deschide o prăpastie 
de nepătruns. Şi adesea se întâmplă 
că prezentul, actul de viață care se 
simțea și se credea prezent, pus în 
faţa unei «situaţiuni cu totul deosebită 
de aceea pe care şi-o închipuia el, să 
devină pentru restul muritârilor, de-odată, 
nu prezent, ci trecut, să se vadă aruncat 
in împărăţia rece a lucrurilor cari au 
iost"... 


Aceste şi alte fraze pretențioase 
pentru a fixa concepția nouă. 

In realitate credem că nu e vorba 
de nici o concepție nici un 
Henric al IV. E un salt forțat sau in 
joc al fantaziei autorului, în dorința de 
a da subiecte noui, care să surprindă. 

Se afirmă că H. H. Evers de càte-ori 
scrie una din fantaziile lui îşi bate joc 
şi se bucură înainte de sdroaba citito- 
rilor sau a criticilor, să-l înțeleagă, să-i 
interpreteze scrisul. 

„Noutatea“, ineditul, sensaţionâthui 
în arta modernă, sunt descoperit şi ali- 
mentate de fantezia biciuită, nici decât nu 
sunt produsul... unei concepții de viaţă. 

Henric al IV. e, dealtfel, o invenţie 
care nu prea are nici calitativul noutăți. 
Un om care înnebuneşte dintr'o cădere 
de pe cal, pe urmă se iînsănătoșează și, 
pentrucă a rămas cu viaţa la clipa în 
trebuie să facă mai 


nouă, 


care înnebunise, 
departe pe nebunul pentru a trăi... 

E o operă de fantezie, nu de con- 
cepţie de viaţă; şi cu cât fantezia e mai 
inedită, cu atât e azi mai căutată, 


S. R. 


Cartea vieții. Bibliotecă pentru 
toți, îngrijită de Ga. D. Mugur și V. Voi- 
culescu. Editura „Fundaţiei culturale 
Regele Mihai I“. Fiecare număr 6 lei. 
Nr, 1. M. Eminescu, Făt frumos din 
lacrimă; Nr. 2, Pildele mântuitorului, 
din sfintele Evanghelii, traduse de 
Gala Galacteon ; Nr. 3. Proverbe, culese 
de Gh. Mugur şi V. Voiculescu; Nr. 4. 
Minunile lui Isus, din sfintele Evan- 
ghelii, traduse de G. Galacteon; Nr. 5, 
Cântece din popor, culegere de Ion 
Pillat. 

Laborioşii și vrednicii de 
scriitori şi propagandiști culturali, domnii 
Mugur şi Voiculescu, au inceput o 
„enciclopedie a mulțimii“. Cinci broşuri 


laudă 


spălăţele, cu ilustraţii bine alese, cu 
literă mare, citeaţă, cu material preţios, 


667 


au părăsit teascurile tipografiei „Fun- 
daţiunii culturale Regele Mihai I“. 

Desprindem din „prospectul“ a- 
dresat „oficialităţii culturale, librarilor 
şi cătră aceia prin mânile cărora trebuie 
să treacă o carte pănă să ajungă la 
cetitorul, care nu ştie să vină la ea": 
„Sunt zeci de mii de învăţători, de 
` preoţi, de ofiţeri, de medici, de îndru- 
mători agricoli. Un cetitor numai dacă 
ar câştiga fiecare, ar fi un spor de 
câteva sute de mii de oameni la nu- 
mărul cel mic al cetitorilor de azi. La 
17,000,000 de locuitori tiragiul celui 
mai mare cotidian e de 150,000 de foi 
(Universul ?). La ţară, școala trebuie să 
fie librăria zilnică a satului; pridvorul 
bisericii: librăria de Duminecă a căr- 
ților de sănătoasă îndrumare ; cazarma; 
librăria soldaţilor, cari iși pierd în suspin 
ceasul de recreaţie. Pentru insăşși exi- 
stenţa literaturii şi culturii noastre, noi 
credem că axa cititului trebuie trecută 
la sate şi la periferia de târg. Marii 
cetitori de mâine trebuie să fie mun- 
citorii pământului, uvrierii de ateliere 
şi aceia pe lângă roțile fără odihnă ale 
mașinelor”, 

Redactorii și editorii se bat cu 
gândul să tipărească cel puţin 30 de 
broșuri de acestea la an. Inceputul e 
bun, preţurile sunt ieftine, materialul ales. 

lată câteva minunate proverbe popo- 
rale, adunate (în broşura Nr. 3), de 
domnii Gâ. Mugur şi V. Voiculescu: 
Omul fără prieten e ca stânga fără 

[dreapta. 
Tânăr lângă tânără ca paiele lângă foc, 
Beţia tinereţii întrece pe a vinului, 
„Lasă, lasă, să vedem! strigă cimpoiul 

[la nuntă. 
Rumeşă vorba ca oaia iarba. 

Pe cap bun stă bine și o căciulă 
[ruptă. 
E mai uşor a păzi un cârd de iepuri, 
[decât o temeie. 

Adevărul este ușa raiului, 


E lesne a cârti, dar anevoie a îndrepta, 

Pe leul mort şi şoarecii se caţără. 

Dragostea înţelege toate limbile. 

Decât un an cioară mai bine o zi șoim, 

Pe porc nu-l poţi face să bea apă din 

[fedeleş. 

Chelul lesne se piaptănă. 

Bătrânii satului ca și câinii la turmă, 

Spală rufele in ogradă la tine și le 
[întinde pe frânghia ta, 

Nu vi: se pare că unele din pro- 
verbele acestea ar trebui să fie gravate 
cu litere mari, de-o schioapă, și prin 
casele oamenilor noștri, ca esenţă de, 
filozofie poporală sănătoasă ? 

| i H, P.-P. 

„Florile“, note şi impresii de Gh. 
D. Mugur, Bucureşti, 1928, Editura lon 
C. Văcărescu, preţul 40 lei. O carte — 
întremare sufletească. Directorul „Fun- 
daţiunii culturale Regele Mihai 1“, dl 
Gh. D. Mugur, a scris aceste scurte 25 
articole cu multă inimă şi i-a reuşit să 
adune într'un mănunchiu o sumedenie 
de idei sănătoase, vrednice de răspândit 
în cercuri cât mai largi. 

Fie că le cântă florilor osanale, fie 

că laudă arborii, fie că se încălzeşte 
pentru Tismana, Balcic, Mangalia, Gorj, 
fie că ridică în slavă vârsta copilăriei 
şi satul românesc, sau că trece 'n re- 
vistă igenerală importanța bisericii, a 
preotului, a casei și bisericii, a amvo- 
nului, a predicii, a lui lisus :- în tot- 
deauna are consideraţii fericite. 
E &Tonalitatea aduce cu aceea din 
frumoasele pagini ale lui Michelet, at- 
mosfera e imbibată de suflul cald con- 
fidenţial, al unui Ruskin sau Carlyle.. 
Unele capitole vor putea prea bine fi 
citite în şezători de pe la noi, cu unele 
retuşări sau comentarii de ale intelec- 
tualilor. Se plânge lumea dela ţară, că 
nu avem cărţi multe, cari să ne dea 
temele prelucrate pentru şezători. lată 
aici o bună carte de felul celor con- 
templaie. 


668 


Scriam mai sus că unele pasagii 
vor trebui retușate. Dl Mugur a călătorit 
mult şi a văzut mult, încât când con- 
stată că sunt sate în cari „parcă am 
fi în Grecia lui About“, cel ce a cetit 
pe scriitorul About îşi aduce îndată 
aminte de criticile din descrierile sale 
de călătorie. (Cu toate că au apărut și 
în „Bibl. Minervei“ câţi, au cetit pe 
About?) Mai sunt câteva aluzii de felul 
acesta, cari trebuiesc explicate. Poate 
şi antiteza între oraş şi sat va trebui 
atenuată (pag 52), deoarece nu este 
tocmai atât de crasă. Şi pasagiile citate 
în franțuzeşte — vor trebui traduse. 

În schimb câtă viaţă în expunere, 
ce bogăţie de comparații, ce limbă 
curgătoare şi ce chemări entuziaste după 
lumină! 

Imîelectuali ce se respectă să-şi 
procure broșura (așa de ieftină!) şi să-şi 
ia la inimă adevărurile din ea. 

H. BRAŞOVEANUL,. 


Soeiograţia românească de 7. Clo- 
pote”. DL IL Clopoţel, directorul revistei 
„Societatea de mâine“, adună în 84 pg 
cercetările sociografice, făcute de d-sa 
în plășile Margina, Almaj, Vașcău şi 
Beiuș, Lucrarea e o continuare a bro- 
șurii „Direcţia realismului social-eco- 
nomic", în care autorul publică rezultatul 
cercetărilor sale de aceeași natură în 
plășile Baia de Criş şi Câmpeni. 

DI. |. Clopoţel a deschis, dela în- 
ceput, paginile revistei „Societatea de 
mâine“, problemelor social-economice, şi 
in cuprinsul ei a publicat multe cer- 
cetări de cea mai ardentă actualitate în 
legătură cu aceasta lature a preocu- 
părilor zilelor de azi. Îndeosebi a fost 
cercetată «situația social-economică la 
populaţia cea mai desmoșştenită a Ar- 
dealului, aceea din ţinuturile muntoase: 
Munţii Apuseni, Bihor, Maramureș, 
Asupra măsurilor urgente ce sunt a se 
lua pentru îmbunătăţirea sorții popu- 


laţiei românești din aceste regiuni s'a 
scris și s'a vorbit la noi mult, în anii 
de după unire, s'au promis de cei în 
drept adeseori măsuri de îndreptare, — 
dar până azi s'a realizat prea puţin. 

Pentru a da şi aplica soluţiile cele 
mai ducătoare la scop nu e deajuns, 
desigur, înduioşarea în fața mizeriei şi 
entuziasmul de-a ajuta, ci temeiul acestor 
soluții trebuie să fie o cunoaștere te- 
meinică, amănunțită şi reală a con- 
dițiilor de vieaţă, actuale, din acele 
ținuturi, și a mijloacelor ce pot fi 
aplicate. 

De aceea cercetările la fața locului, 
cu intenţia de a face studii serioase, 
sunt dintre cele mai salutare. Cu ele 
se începe opera de salvare. Monografii 
sistematice, de natură sociografică, avem 
pănă azi prea puţine, „așa că activitatea 
dlui I. Clopoţel pe acest teren este 
nu numai laudabilă, ci şi folositoare. 
D-sa a petrecut in regiunile descrise 
săptămâni întregi, a adunat, la fața 
locului, tabele privitoare la situaţia 
actuală social-economică a populaţiei. 
Din examinarea la faţa locului a pro- 
blemelor, din contactul cu localnicii, 
din felul cum ei văd şi cred că pot 
fi deslegate atâtea chestiuni de-un in- 
teres capital pentru ei, dl. I. Clopoţel 
a adunat un material de studiu preţios, 
și a putut da concluzii folositoare, 
primite din cercetările făcute. 

Concluziile d-sale sunt, în rezumat, 
următoarele ; 

1. Problema regiunilor: muntoase 
reclamă cercetări pe teren și o siste- 
mizare a cercetărilor. Ea nu pretinde 
protecţie ci un regim de dreptate, Nu se 
limitează la Munţii Apuseni, ci asupra 
tuturor ținuturilor la fel situate. 

2. Mijloacele de comunicaţie con- 
stitue cea mai urgentă necesitate pentru 
regiunile muntoase. 

3. E nevoie de înființarea unor 
birouri de lucru, care să intermedieze 


669 


onorabil între patronii şi proletarii 
manuali, ai regiunilor muntoase, 

4. Materialul prim, existent în munţi, 
e revoe să treacă în proprietatea local- 
nicilor în mâsura necesară de a putea 
efectua înșiși avuţiile locale, 

5. E nevoie, pentru a se încopcia 
firesc şi regiunile muntoase, de o in- 
dustrializare generală a Ţării, de pro- 
tecţia acestei industrii, 

6. Creditul să fie lăsat instituţiunilor 
locale, alimentat direct de Banca Na- 
țională, 

7. O cât mai largă autonomie locală. 

8. lnstituirea unei autorităţi speciale 
pentru fiecare complex mai mare geo- 


LT 


grafic-economic. 

O nouă bibliotecă poporală. Su- 
cursala din Cluj, a „Cărţii româneşti“, 
a pornit, subt conducerea unui comitet 
de redacţie, o nouă bibliotecă popo- 
rală : „Biblioteca Poporului“, din care a 
apărut Nr, 1. „Când au răsunat munţii“ 
şi alte povestiri de Septimiu Popa. O 
bibliotecă similară a început să apară 
în editura şi subt conducerea „Fundaţiei 
Regele Mihai“, la București. 

Noua inițiativă este desigur lau- 
dabilă, mai ales când atâtea alte în- 
cercâri de a da cărți potrivite pentru 
cetitorii satelor, s'au oprit în drum, 

Singură Biblioteca poporală a Astrei 
înfruntă toate piedecile de editură și 
își urmează cu sârguință drumul bine 
fixat dela inceput. 

Nouăzeci de numere din Biblioteca 
poporală a Astrei sunt complet epuizate, 
Mai sunt de vânzare numerele -dela 
92—161, O singură privire asupra 
catalogului acestei biblioteci e suficientă 
pentru a vedea cu câtă grije de nevoile 
şi preocupările săteanului român, a fost 
întocmită această bibliotecă. lar citindu-i 
broșurile, oricine va mărturisi că ele sunt 
scrise, ca puţine altele, pe înţelesul 


poporului. Dacă luăm in considerare 


că avem aşa de puține cărți potrivite 
din care să se alcătuiască o bibliotecă 


sătească, care să nu rămână în dulapuri, ` 


ci să treacă din mână în mână, ni se 
pare potrivit a ne exprima dorinţa ca 
să fie reeditate şi numerele epuizate din 
biblioteca „Astrei“. Şi, în faţa greu- 
tăţilor de editură cu care azi se luptă 
și „Astra“, credem că ar putea reveni 
în sarcina Statului această reeditare, 


precum şi cumpărarea câte unui exem- 


plar de către Ministerul Instrucțiunii, © ` 


din cele neepuizate, pentru multele 
biblioteci poporale înființate de Mini- 
ster, 


în editura sa dela Casa şcoalelor, și un 
material mai potrivit nu ar putea afla 
ca acela din Biblioteca poporală a 
Astrei, 


Dar venind la noua bibliotecă popo- 


rală ce se pomenește la „Cartea ro- : 


x 


mânească“, 
a ne bucura, 


filiala Cluj, nu putem decât 
că se mai află oameni 


curagioși, când, de curând, au fost nece- 


sitate să-și inceteze apariția două biblo- 
teci poporale sau de popularizare: 
„Pagini alese” din București, chiar în 
editura „Cărţii românești“, și „Semănă- 


torul” dela Arad, 


Noua bibliotecă va publica, după 
cum arată Apelul pe care-l face către 
public comitetul de redacţie, cărticele 
de petrecere şi învățătură, pe înţelesul 
tuturor, din scriitori români vechi și noui, 
va da „povestiri din istoria neamului, 
povești, poezii. poporale, istorii sfinte, 
invățături drepte şi povestiri 
copii”, 


pentru 


Programul, se 'nţelege, nu poate fi 
decât același altor publicaţii 
poporale. 


ca al 


Va da broșuri de câte 64 pg., patru 
coale de tipar, așa cum a apărut primul 
număr: „Când au răsunat munţii“ şi 


„alte povestiri de dl Septimiu Popa. 


620 


Cu atât mai mult că Ministerul, 
nu are decât prea puţine cărţi poporale - 


Nr. 1 se prezintă în bune condiții 
tehnice, cu tipar limpede, literă destul 
de mare, citeaţă, ceeace e condiţie prin- 
cipală pentru citirea cărţii de către țărani. 

DI S. Popa şi-a adunat în această 
broșură povestiri, toate din viața satelor 
și a ţărănimii noastre: Când au răsunat 
munţii. Amintiri din temniţă, Trei mor- 
minte, Clopotarul varmeghiei, Lacrimile 
lelei  Pătruţa, Cea dintâi cuminecare, 
Degetul lui Dumnezeu, Prescura neslujită, 
Osana. 

Sunt fragmente din sbuciumul su- 
fletesc, din bucuriile și, mai ales, dure- 


rile ţăranului român, în luptă cu viaţa, 
cu soarta, cu greutăţile lumii, bine prinse 
şi povestite natural, fără poze căutate, 
in graiul satelor noastre sau amintiri, 
legate tot de viaţa dela ţară, cum e 
„Întâia cuminecare“, reminiscenţe din 
vremea copilăriei petrecută la sat. 
Povestitorul vorbeşte mereu la intâia 
persoană; întâmplările descrise se ame- 
stecă cu viața lui ca preot la sat, așa 
că naraţiunea nu e lipsită nici de lirism. 


Reviste. 


Viaţa Româneaseă Nr. 3. Numărul 
pe Martie al cunoscutei reviste ieșene 
se deschide cu o schiţă a de curând ser- 
bătoritului prozator Z. Al. Brătescu- Voi- 
nești : Moarte grabnică, în care întâlnim 
aceea şi delicateţă de simţire şi acelaș 
stil curgător, limpede, fără epitete cău- 
tate, stilul prozei noastre clasice, cu- 
noscut din volumele dlui Brătescu. Iu- 
bitorii de literatură nu pot decât să re- 
grete că autorul lui „Niculăiţă Minciună“, 
al „Călătorului îi şade bine cu drumul”, 
publică de-o vreme, aşa de rar, Scrisul 
său ar fi încă un îndreptar pentru mulți 
din prozatorii tineri, cari adeseori în- 
cearcă prea mult și îngreunează stilul, 
in dorinţa noutăţi? 

O notă bună a revistei ieşene o 
vedem în faptul că-și apără şi încura- 
jază colaboratorii. Volumele lor, dela 
cele dintâi, şi adeseori înainte de volum, 
primele colaborări, sunt relevate, anali- 
zate în paginile revistei, supuse unei ob- 
servări critice imparțiale, aşa că, pe lângă 
sprijin moral, colaboratorii primesc şi 
îndrumări folositoare. Așa, li-s'a dat toată 
atențiunea, dela început Luciei Mantu, 
lui Stejar Ionescu, asupra volumului că- 
ruia stărue chiar în numărul acesta — di 


Dorim nouei biblioteci spor là 
lucru. 
l. A. 
D. Botez, — pentru a aminti numai pe 


scriitorii mai noui. Adevărat, că „Viața 
Românească" nu s'a obişnuit să „lanseze“ 
talente dubioase. Toți scriitorii tineri, re- 
levați de ea între colaboratorii săi, au 
rămas in literatură. Dovadă că la con- 
ducerea critică a revistei este un bun 
cunoscător al talentului real. În chipul 
acesta relevarea propriilor colaboratori 
nu poate lăsa impresia unei tămâeri de 
bisericuţă literară, cum se întâmplă în 
coloanele unor reviste, ci o datorie către 
talentele reale. 

Damian Stănoiu, unul dintre pro- 
zatorii de frumoase speranţe a generaţiei 
de după răsboiu, apărut mai întâi în 
paginile „Vieţii Românești“, publică un 
capitol din povestirea: „Un an preot la 
sat”. În „Slujnicile lui Stedem“ întâlnim 
aceleași preţioase calităţi de prozator din 
bucăţile apărute în volumul „Călugări și 
ispite“. Dsa este un bun și fin obser- 
vator al poporului dela ţară, și pove- 
stește nepretenţios, cu mult umor, în- 
tâmplări simple din viața dela ţară. 

In studiul pe care-l incepe di O. S. 
Lecca: Omul (originea, vechimea, rasele), 
se tratează chestiuni nebuloase încă 
pentru ştiinţă, şi e, credem o greșală, de 


671 


a se face arfimații categorice în temeiul 
unor cercetări anterioare pe cari ori-când 
le pot schimba altele mai noui. Azi avem 
nenumărate dovezi că, în diferitele do- 
menii ale ştiinţii, ceeace părea cu câteva 
decenii ca fapt documentat, azi n'a mai 
rămas nici în stare de ipoteză, Siguranţa 
s'a clătinat demult în concluziile făcute 
de cercetările omului, . . 

D1 M. Ralea publică, după „Cores- 
pondenţa lui William James,” un sub- 
stanţial studiu asupra marelui gânditor 
american. „Orice filozofie e expresia unui 
temperament“. Pornind dela această ma- 
ximă, — ce se poate adeveri în toate 
construcţiile filozofice, dl Ralea explică 
sistemul lui James, întemeiat pe psiho- 
logia filozofului depusă în corespondența 
sa, şi ajungând la concluzia că James a 
dat: soluția anglo-saxonă pentru omul 
veacului al XIX, pe „omul dezadaptat de 
ambianța sa”. „Fără să dea lumii un 
spectacol unic de sbucium sufletesc, fi- 
lozoful american, cu metodă și încăpă- 
ținare, şi-a adunat rezervele latente de 
tinereţe şi naivitate, şi le-a ridicat contra 
lui insuși, cucerind bucuria și împă- 
carea sa”, 

O traducere din Cehov „Marfă vie“ 
ne readuce structura sufletească slavă, 
haotică, plină de incoherenţe, de sur- 
prize; — părând adeseori a fi o stare 
patologică, — nota care a contribuit în 
mare măsură la popularizarea în apus a 
marilor scriitori ruși. 

Din poezia dlui V. Ciocâltău „Sfârşit“, 
reproducem strofa cea mai clară: 

Din nou porneşte gându-mi să s'adape 
Din mlaştina cu putrezite ape 

A morţii, —dar în fundu-i când străbate 
Ca paserile prinse'n laţ se sbate, 

Tot mai adânc în mâlu-i se cufundă 

Şi tremură cu fiecare undă, 

Miasmele-l îneacă și-l îngheaţă 

Căci moartea nare suflet şi nici faţă. 

Dl Al. O. Teodoreanu resuscitează 
proza cronicarilor şi a cărților biseri- 
ceşti în „Cumplitul Traşcă Drăculescul'“; 


672 


dl Ibrăileanu 'continuă studiul său asupra 
edițiilor poeziilor lui Eminescu. — Ur- 
mează cronici, recensii, mișcarea inte- 
lectuală în străinătate, etc. 

Gândirea Nr. 5. Rămâne mereu sin- 
gura revistă artistică românească: hârtie, 
tipar, ilustraţii, reproduceri, fac din ea o 
revistă de lux, care poate sta alături de: 
revistele străine, i | 

Ilustraţia dlui Damian unora nu place, = 
ea părând ase.,. strâmba tot mai mult, 
prea „chinuită“. Dar ce delicat, viu și SĂ 
real e „portretul dnei Coca“, reprodu=. 4 
cere după acelaș artist | 4 

In articolul „Ascensiune“, di G. Că- - i 
linescu caută, subiectiv, criteriile psiho- E 
logice și artistice ale criticului literar. `§ 
Dsa mai reduce din prețiozitatea stilului. 
obișnuit în eseiurile „Gândirii“, $ 

Versuri de dnii Ciocâlteu şi L M 4 

“3 
ka 


Sadoveanu, povestirea „Capra neagră” ai 
de Em. Bucuță, „Noapte“ de V. Voicu- -.; 
lescu, „Ospățul lui Pan“ de A, Pope E 
Marțian, sfârşitul studiului „Krinonis“ de . 
Sorin Pavel şi o cronică bogată, ca de 
obiceiu. 

Ramuri Nr. 4 şi 5. DI Radu Dragnea. 
publică un studiu de cercetare critică. <3 
asupra volumului „Hanul Ancuţei“ de: ră 
M. Sadoveanu, în care dl Dragnea vede: 3 
apogeul prozatorului moldovean. 

„Intre literatura dlui Sadoveanu și 
literatura poporală” scrie. recensentul, 
„este o legătură ca dela strat la substrat, :: 
Dacă dsale i-ar fi lipsit această cultură- 
n'ar fi avut pe ce „să cultive“ literatura. - 
din Hanul Ancuţei, de unde vine că ea.. 
este o prelungire în forme artistice culte: 
a baladei poporale. Prin total său, acest: -< 
artist e legat de spiritul artistic al pori 
porului, căruia îi datorează a doua Sâ să 
Hinţă. Și dsa și-a manifestat cu priso- A 
sință gratitudinea, căci dacă vreți să cu 
noaşteți acest popor, să vă informaţi li 
elementul lui primordial, dionisiac, citi 


A 


H 


pe dl Sadoveanu, şi în nici un caz pe 
di P. Zarifopol. Frăgezimea, prospeţiunea, 
sănătatea ce degajează opera dsale, sunt 
transpuneri ale unui popor neatins de 
virusul apolinic, DI Sadoveanu scrie ca 
in tinereţea popoarelor epopei şi balade 
in proză, pentrucă tinereţea este vrâsta 
poporului său, 

După Coșbuc acest prozator este al 
doilea mare poet epic al românilor, și 
uu e o exagerare să zici că a bătut pe 
toți ceilalţi poeţi epici. Bucăţile (din Hanu 
Ancuţei) sunt fragmente dintr'o epopee, 
«popeia nescrisă a poporului român". 

Am reprodus aceste caracterizări 
pentru nota lor justă de pătrundere a 
artei prozatorului moldovean. 

DI C. Făgefel publică un articol 
asupra „Problemei culturii“, şi altul de 
apreciere literară (Nr. 5) a operei po- 
etice a dnei Elena Farago. 

Proză de Al. Lascarov-Moldovanu, 
M, Băişoi etc. Poezii de A. Cotruș, M. 
Romanescu şi alţi colaboratori obişnuiţi 
ai revistei. 

Ritmul vremii. In polemica dintre 
dnii Ibrăileanu, Ralea, pe deoparte şi Paul 
Zarifopol, pe de alta, intervine şi dl M. 
Dragomirescu, Cum să fie critica? pur 
estetică, literară, — sau, pe lângă aceasta 
şi psihologică, socială şi estetică? Dl 
Ibrăileanu e pentru critica din urmă, 
aceea a lui Saint-Beuve, Taine, a lui G. 
Brandes, — dl Zarifopol şi di Dragomi- 
rescu pentru cea dintâi... Noi iscălim 
lângă dl Ibrăileanu. Critica operelor li- 
terare nu poate avea numai menirea de-a 
aprecia estetic. O operă literară adevă- 
rată e viață şi viaţa are, cum se știe, 
multe feţe. A te pierde în clasificări, o 
ace din criţică o clădire arhitectonică 
cu nesfârșite împărțiri, a te mărgini să 
pui pe autori în cutare raft, a defini școli 
literare etc., etc., poate fi o ocupaţie 
plăcută pentru cineva, — migăloasă și 
zadarnică pentru noi, şi, suntem siguri, 


şi pentru talentele creatoare, — dar ea 
nu va pătrunde nici odată viața unei 
opere de artă. Și artiștii, în ceasurile de 
creaţie, nu-s insuflețiți decât de un singur 
duh: acela al vieţii, care izbucnește în 
întrupări. Dar, desigur, duhul acesta, dacă 
nu e în legătură cu fişele estetice ale 
criticului viitor, e legat de viaţa artistului, 
de tot ceeace produce emoția în sufletul 
său, deci de structura sa psihică, fizio- 
logică, de împrejurările lui de viaţă, de 
mediul în care a trăit. Fără a încerca să 
le cunoşti şi pe acestea, mare parte din 
viața înmaganizată în opera de artă ră- 
mâne necunoscută, Şi atunci, în ce raft 
o vei aşeza? 

Arhiva pentru ştiinţa și reforma 
socială Nr. 3—4, 1928. La iniţiativa dlui 
profesor universitar D. Gusti s'a înfiinţat 
în 1919 la laşi „Asociaţiunea pentru stu- 
diul şi reforma socială”, transformată la 
1921 în „lIstitutul social român“. Azi, 
această grupare de distinși intelectuali 
români, e prea cunoscută în ţară și în 
străinătate, fiind dintre cele mai active 
asociaţii culturale şi ştiinţifice din Ro- 
mânia. Seria conferenţelor pe cari „In- 
stitutul social român“ le organizează în 
fiecare an, are obiect studierea amă- 
nunţită a câte unei probleme fundamen- 
tale, care-și aşteaptă deslegarea la noi. 
Sunt încredințate celor mai distinşi și 
mai bine pregătiţi intelectuali în specia- 
litatea din domeniul căreia e luat su- 
biectul conferenţelor. Astfel acestea sunt 
expuneri largi, cari luminează chestiunea 
tratată subt toate aspectele ei. Adunate 
în volum ele exauriază problema, dând ce- 
titorului întreg materialul necesar pentru 
a pătrunde importanța unei chestiuni, 
făcând o adevărată educaţie publicului, 
iar legislatorului ii oferă cel mai preţios 


"concurs. 


Vom aminti seria conferenţelor,—re- 
grupate pe urmă în volume mari, într'o 


ingrijită ediţie, la „Cultura naţională” — 


673 11 


cari constitue una din cele mai valoroase 
realizări ale culturii și știinţii românești 
de după răsboiu: „Noua constituție a 
României și nouile constituţii europene“, 
23 de prelegeri publice; „Doctrinele par- 
tidelor politice în România“, 19 prete- 
geri; „Politica externă“, 20 prelegeri; 
„Politica culturii” -— conferenţele din 
anul ultim, | 

Institutul publică și o „Arhivă“ pentru 
știința și reforma socială, care apare în 
anul VIL, de obiceiu în numeri dubli și 
tripli, constituind volume respectabile ca 
extensiune, şi foarte prețioasă prin stu- 
diile ce publică. Numărul dublu 3—4 din 
anul curent are, de-o pildă, peste 300 
pagini, tipărit pe hârtie superioară, cu 
litera „Culturii Naţionale“. E, astfel, și o 
plăcere estetică, nu numai o bucurie 
științifică apariţia acestei publicaţii. 

Volumul 3—4 se deschide cu o serie 
de studii in memoria lui Vasile Pârvan, 
fost membru în comitetul „Institutului 
social român“, savantul nostru cu repu- 
tație europeană, dela moartea căruia la 
26 Iunie a. c. sa împlinit un an, 

DI D. Gusti, directorul „Arhivei”, îşi 
publică lecţia de deschidere a cursului 
vorbind despre: „Personalitatea lui Va- 
sile Pârvan: Un model academic“. E un 
omagiu şi o caracterizare dintre cele mai 
concentrate a personalităţii marelui dis- 
părut, prieten şi colaborator al dlui Gusti. 
„DI S. Lambrino ne dă studiul: „Vasile 
Pârvan: Eruditul, organizatorul”, in care 
scoate in evidenţă, din vasta operă știin- 
ţifică a fostului academician și profesor, 
importanţa capitală a rezultatelor la cari 
a ajuns V. Pârvan, în legătură cu cel 
mai depărtat trecut al teritorului locuit 
de români, şi înjghebarea vieţii române 
la Dunăre și Carpaţi. 

DI Tudor Vianu scrie despre: „Va- 
sile Pârvan și concepția tragică a exi- 
stenţei“, un studiu aprofundat în care 
cercetează filozofia lui Pârvan din scrie- 
rile pline de gând greu: conferenţe, co- 


"674 


memorări, discursuri, — lucrări, cari sunt 
și o aleasă proză literară. i 

DI H. Metaxa publică „Note bio-. 
bibliografice” asupra lui V. Pârvan, de 
cel mai mare folos pentru cititorul care 
vrea să se orienteze asupra vastei cre- 
iaţii și cercetări a celui dispărut, În mod. 
cronologic se arată, după datele biogra- `- 
fice, tot ce a scris și a organizat Vasile. : 
Pârvan, precum şi diferitele roluri de 
conducere ce i-au fost încredințate. Ur- 
mează arătarea studiilor şi recensiilor 
scrise asupra operei lui Pârvan, și se 
adaogă, la sfârșit, tot ce s'a scris despre 
el cu prilejul morţii. (Desigur n'a ajuns 
la cunoștința dlui H. Metaxa articolul 
„ Vasile Pârvan“ publicat in Nr. 1—1928 
al „Transilvaniei“, de dl I. Turcu, N. Red.): 

Pentru ca cititorul să-și facă o. ideie 
de cât a scris şi muncit Pârvan, şi cât 
interes a deșteptat munca sa în lumea 
ştiinţifică, amintim că „Notele bio-biblio= 
grafice“ ale dlui Metaxa, reduse la pură „58 
înregistrare de date, opere şi fapte, se _ 
extind pe 28 pg. din „Arhiva“. ' că 

Capitolul închinat de „Arhivă” me- 
moriei lui Vasile Pârvan, îl socotim de 
cel mai frumos și înduioșetor omagiu ce 
i s'a putut aduce la un an dela moarte. | 
Rămâne, prin datele dela sfârșit, indis- -: 
pensabil pentru toţi cei ce vor fi ispitiți “4 
în viitor să se ocupe de opera marelti < 
dispărut. — Şi vor fi mulți, și dintre cei 
mai buni. 

În continuarea „Arhivei“ se publică 
în 60 pg. un studiual dlui G, Z. Durpat 
„Les classes sociales", — un savant cu 
renume mondial. Studiul tratează despre: . 
Tipuri și clase ; tipurile vieţii sociale in- 
dividuale; difuziunea tipurilor; lupta 
„claselor“; interese economice și interese. 


morale; antagonisme în clasele mijlocii i 
antagonisme în clasele conducătoare ; ai” 
tagonismele în clasa muncitoare; anta- 
sonismele între clasele principale etc, 
Apoi un capitol cu subimpărţiri despite: 
adaptarea claselor sociale. - 


Urmează conferenţa dlui N. Iorga : 
Politica culturii din ciclul organizat anul 
acesta de către Institutul social; a dlui 
C. Kirițescu „Criza învățământului secun- 
dar şi reforma liceului“, ţinută în acelaș 
ciclu; studiul dlui Mircea Djuvara : „Du- 
nârea i consideraţii politice și juridice”, 

În continuare: „Observaţiuni privi- 
toare la încheiarea unui concordat cu sf. 


„= 


Scaun“, dl E. A. Poulopol; „Conterenţa 
internațională a muncii din 1927" dl D. 
Constantinescu ; „Concepţia filozofiei 
istorice la A. D. Xenopol“ di N. Bag- 
dasar”. — Recensii, cronici. 

Am voit să atragem atenţiunea ci- 
titorilor noştri asupra acestei publicaţii 
foarte folositoare pentru ori-care inte- 


lectual. L T. 


Din cărţi şi reviste franceze. 


Con-des-cen-den-ţă ! lată câteva pasagii din marele discurs, 
rostit de președintele consiliului de miniștri, ministrul de finanţe 
din Franţa, dl Raymond Poincaré, în camera franceză (30 lunie), 
după notele stenografice (publicate in extenso în „Le Temps“, 
1 Iulie 1928): 

„Unele persoane regretă că nu s'a restabilit încă din 1919 în 
Alsacia starea de lucruri, care era în 1870. Dar, mai întâi, nu pofi 
suprima cu o trăsătură de condei consecințele de-aproape o ju- 
mătate secol de dominație streină. .. Ce vreți, imensei majorități 
a populației, atât protestantă, cât și catolică. . , îi repungă cu vio- 
iență această transformare (a pregătirii școalei laice). Şi cum sunt 
mai multe generații, cari nu vorbesc decât numai limba germană 
și sunt, vai!, prea în vârstă de a învăța franțuzește, e fatal ca 
Franța, lovindu-se de opiniile lor, să se expună la campanii ca- 
lomnioase sau chiar și numai la comparații neplăcute. Această ne- 
înțelegere reciprocă ar putea fi mortală". 


De aceea: „Alsacia ne-a dat odinioară, ne-a dat în decursul 
anexiunii şi dela răsboiu încoace gajuri emoționante despre fide- 
litatea și afecțiunea sa. Merită prea bine ca să fie tratată cu tact 
și cu delicateță şi să nu i se răstoarne cu brutalitate tradiţiile.“ 
(Aplauze), 

„Ceeace trebuie, de fapt, e ea alsaeienii şi ceilalţi fean- 
cezi să înveţe să se cunoască mai bine (Aplauze), să se cer- 
ceteze reciproc tot mai mult, ca să-și restabilească viața comună 
de odinioară, Nu cerem dela alsacieni, de sigur, să nu-și conti- 
nuie a vorbi dialectul sau chiar, dacă le place, germana (hoch- 
deutsch). Dar se cade, în propriul lor interes, ca toți aceia, cari 
se află încă în vârsta de a se putea iniția în limba franceză. să ştie 
să o vorbească şi să o vorbească întocmai ca limba lor naţională“, 


„Atunci, dlor, (când vor vedea Franța de aproape) vor cădea 
neînțelegerile, cari se bazează foarte adeseori pe o ignoranță re- 
ciprocă, pe care cordialitatea și sinceritatea sentimentelor nu sunt 
in stare întotdeauna să o delăture”. 


675 LU 


„Nu e de ajuns, de fapt, să te iubeşti — în fiecare căsnicie 
acelaș lucru — trebuie să te înţelegi reciproc. Această operă de com 
prehensiune (înţelegere) reciprocă nu se poate face decât cu timpul 
şi cu o bunăvoință ce nu cunoaşte oboseala“. 

Binevoiască cetitorul român și să înlocuiască numai cuvintelg:: 
francez și alsacian cu român din fostul Regat și Ardeal sau Banat 
sau Basarabia, Bucovina, ca să aibă medicina sufletească, oferită de 


căpetenia statului amic, 


lubirea faţă de pasări. „Revue heb- 
domadaire“ (Rev. -săptămânală), n. din 
14 lulie a. c., publică la loc de frunte 
o interesantă prefaţă a fraţilor Jerome şi 
Jean Tharaud, cunoscuţii romancieri (au- 
torii romanelor: „Umbra crucii“, „Floarea 
din Saron”, „Când Israel e rege“, etc.) 


Prefaţa e scrisă la o carte întitulată 
„Pentru ce cântă pasările“, de ştiinţă 
popularizată, Este o laudă adusă vieţii 
pasărilor, 

Fraţii Tharaud constată că în Franţa 
nu s'a dat decât o atenţie „foarte me- 
diocră“ vieţii pasărilor. Se întreabă; este 
aceasta a se atribui indiferenței cato- 
licismului din Franţa? 

Remarcăm o ideie subtilă : 


„În pădurea d-tale din Gardepte“, 
scriu fraţii Th., adresându-se autorului 
(Delamain), „in mijlocul viței de viie din 
Charente, pasările, avertizate că există 
oameni, cari le iubesc, de mulți ani deja, 
se opresc întotdeauna, după ce au trecut 
Gironda, urcând dela Sud la Nord. M'aţi 
pus mult în uimire când mi-aţi povestit 
că, de când aţi recunoscut întâiele sbu- 
rătoare de avantgardă ale unei migra- 
ţiuni, dvoastră avertizaţi îndată, printr'o 
telegramă, anumite jurnale din Londra. 
Și nu jurnale speciale, cum ai putea crede, 
ci ziare de tiraj mare, deoarece faptul 
amintit era o veste capabilă, se pare, de 
a interesa la vecinii noştri pe un foarte 
mare număr de lectori. lată una din 
acele trăsături, care marchează cu atâta 
simpiicitate şi cu atâta putere, dife- 
renţele, cari există între felul de a simţi 


676 


H. P. P. 


al unui francez şi al unui englez, Anun 
țarea unui sbor de ţărci, întâmplat în 
Gardepee ni s'ar părea nouă foarte ca- 
raghioasă in „Le Journal“ sau „Le peti 
parisien“ (ziare de tiraj mare — trad.) 
Văd de aici gestul secretarului de re-: 
dacţie, cetind acest amănunt neinsemna 
și aruncându-l la coș! Şi, totuș, consi- 
derând toate acestea, să citeşti, deschi-“: 
zându-ți ziarul, că îintâii bărbătuşi, în- %4 
tr'aripate sprintene ale marei migraţiuni; . 
vin tocmai să se abată spre tine, cu fu- 
rieri, pentru ca să pregătească culcușul 
femeiuștelor, cari vor urma cu 10 zile 
mai târziu, nu este aceasta mai plăcut - 
decât de a găsi lista căsătoriilor, a de- 
plasărilor și a deceselor „mondenilor“ 
noștri cei mai de vază? sti 
„Imi signalaţi, în prefața dv., că 
lordul Grey se odihnea de grijile aface- 
rilor studiind pasările. Unul din amicii 
omului de stat îmi spunea, deunăzi, că 
i-a făcut cunoscut această observaţie cu- 
rioasă. Nu mai știu cu exactitate de ce: 
pasăre a fost vorba, dar această pasăre ` 
rănită a fost adăpostită de lordul Grey şi 
pusă 'n colivie pentru câteva săptămâni, 
înainte de marea migrațiune a soiului ei 
de pasăre, De când a început migra- 
țiunea a văzut lord Grey pasărea sa cum 
începe să tremure din aripi şi freamătul 
acesta a ţinut mai multe zile, atâta de- 
sigur, ca migrațiunea pierdută . . ." 
Frații Th. mulțumesc autorului că a, 
contribuit cu cartea sa ca să „aprofun= * 
deze sentimentul misterului vieții". 


I. MARIN. 


r 


Călătorii interplanetare.  CGroni- 
carul științific al revistelor franceze 
de seamă „Revue des deux mondes“ 
şi „Les Annales“, dl Charles Nord- 
mann, publică în revista a doua (15 
lulie 1928) un interesant articol: „Cum 
se evadezi de pe pământ?“ 

Acum, când se experimentează 
cu automobilul şi avionul-rachetă 
(Oppel), îşi pun mulţi întrebarea: 
„nu vom putea ajunge, odată și odată, 
să vizităm şi alte planete?“ 

Secretarul Observatorului Dati- 
canului din Roma, profesorul Pio 


Emanuelli, răspunzând unui chesti- , 


onar al ziarului englez Daisy Mail: 
„Ce va fi nou, în privința progre- 
sului, peste 30 de ani?*, a accen- 
tuat următoarele : 

„In 80 de ani comunicațiile in- 
terplanetare vor fi intreprins un mare 
pas spre soluţiune. Se va începe cu 
luna ... apoi, după ce se va fi putut 
asigura trecerea cu destulă sigu- 
ranță, se vor trimite proiectile, eari 
conţin pasageri. Pentru aceasta ar 
trebui izvoare enorme de energii, pe 
cari încă nu le posedăm. Dar poate 
că în 30 de ani fizicianii şi chimişitii 
vor fi descoperit aceste surse de 
energie în atomi“. 

Prof. Ch. N., comentând cele sus- 
ținute de astronomul! italian, subli- 
niază „prudentul“ : „poate“. Drea să 
analizeze „sub lumina rece a cifrelor“ 
şi „din punctul de vedere al geome- 
iriei* chesiiunea şi constată că fan- 
taziile lui Wells şi obuzul cu pasa- 
geri al lui Jules Derne trebuiesc eli- 
minate. Efectul loviturii date obuzului 
ar turti pe toţi locatarii obuzului, iar 
temperatura, ce ar fi necesară pro- 
ieetilului i-ar frige de vii. Obuzul 
contemplat de J. Derne ar trebui să 
aibă o viteză iniţială mai superioară 
de 12 kim, pe secundă, adecă (aprozi- 
mativ) de zece ori mai mare decât 


aceea a obuzului „Berthei* din 
decursul răsboiului mondial. Căldura 
ar trebui să fie de 100 de ori mai 
mare ea a „Berthei“, Această tem- 
peratură ar fi incompatibilă cu viaţa, 

DI Ch. N. discută şi ideia pro- 
fesorului american Goddard, de a 
„trage în lună“ cu o rachetă, care 
ar confine o cantitate de praf de 
puşcă sau magnesiu, cari — explo- 
dând şi căzând pe lună — ar putea 
fi văzută de pământeni. Ar fi nece- 
sară o cantitate de cel puţin t00 de 
tone de praf! Ca să se elibereze 
proiectilul de atracţiunea terestră ar 
trebui ca să aibă o iuțeală (aproxi- 


„matiu) de 11 klm. pe secundă. Ca să 


se intreprindă încercarea cu racheta 
la lună ar fi nevoie de 4000 de tone 
de explozive, din cele mai tari cu- 
noscute astăzi. 

Concluzia: „B de ajuns să ex- 
cludem astăzi şi mâine . . . dacă nu 
şi poimâne, orice posibilitate de că- 
lătorie interplanetară. Poimâine . . . 
în câţiva secoli, poate că vom putea 
relua problema, mulțumită rezervelor 
inepuizabile ale energiei intra-ato- 
mice .. . Dar nimic nu ne permite, 
până acum, de a prevesti favorabil 
că se va putea şi că va fi eliberată 
şi utilizată această energie“. 

Cetiţi în legătură cu şirul acesta 
de idei articolul din numărul acesta 
despre cartea savantului Charles 
Richet: „Neputinţa omului“ şisă fim 
mai .. . modeşti, chiar și când cetim 
relatările savantului ceh Behoünek 
(din expediţia Nobile), eari spun că 
„ltalia“ a sburat timp de două ore 
pe deasupra polului nord, lao înăl- 
țime de 150 metri. (,Temps“, 18 
VII 1928.) 


x 
Nu e altă cărare! Marele ziar 
francez „Le Temps“ (20 VII), anunţă 
că în decursul lunii lulie seva des- 


677 


chide sesiunea anului 1928 a aşa 
numitelor „Semaines sociales de 
France“ în Paris. „Săptămânile so- 
ciale ale Franţei“ sunt negte cursuri 
de vară, ca acele dela Vălenii de 
Munte, cu deosebirea că cursurile 
se ţin în fiecare an (acesta este al 
- 20-lea, şi el!) tot într'alt oragalFranţei, 
având fiecare curs o temă princi- 
pală, tratată din toate punctele de 
vedere (ca la cursurile dlui profesor 
Gusti, la „inst. social român“). Dolu- 
mele, cu dările de seamă conştien- 
țioase şi cu notele stenograțiee ale 
tuturor cursurilor, sunt o prețioasă 
contribuţie socială.*) 

Ca să se vadă temele discutate 
însemnăm aici: în Strasbourg (1922) 
s'a discutat pe larg despre rolul eco- 
nomie al Statului: în Grenoble (1923) 
despre problema populației ; în Ren- 
nes (1524) despre problema pămân- 
tului în economia naţională ; în [ yon 
(1925) despre „Criza autorității“; în 
Havre (1926) despre „Problema vieții 
internaționale“. 

Intre conferenţiari găsim pe unii 
din cei mai de seamă cugetători ai 
Franţei moderne. E destul să amintim 
că dl Lucian Romier a vorbit (în 1926) 
despre solidaritatea europeană, aba- 
tele Sertillanges despre „Morala 
creștină şi relaţiunile internaţionale“, 
G. Gvyau despre „Autoritate“. Te- 
mele cele de mai arzătoare actua- 
litate sunt aprofundate şi lozineile 
cele mai sănătoase pureed dela 
aceste „Săptămâni sociale ale Fran- 
tei“. (Despre: acțiunea socială a fe- 
meii, alcoolism, asigurări, autoritate, 
asistenţa bătrânilor, capital şi muncă, 
concilianţă şi arbitraj, colonizări, eco- 
operaţie, democraţie, educaţie, fa- 
milie, stat, sindicat, populaţie ete. ete.) 


*) Se află de vânzare la Libr. 1. Gabalda, 
Paris, Rue Bonapa'te Nr. 10. (Dela 12—25 fr. 
volumul.) 


678 


Tema din anul acesta; „begeg 
carității, principiu de viață so- 
cială“. 

Caritate ? In ziua de azi? va sărț 
în sus cutare Muţunache. Mai mult: 
Caritatea între indivizi, familii, cop. 
puri sociale şi . .. nu vă speriaţi! i$ 
... Între popoare. Aşa serie „he 3% 
Temps“ că vor fi temele ce se vor “4 
discuta . . . în Franţa. -l ; 

H. P.PETRESCU. 


* 


” „Tine minte?“ DI președinte a! 
„Astrei“, Vasile Goldiş, a citat. în 
şedinţa plenară ultimă a secțiilor. 
noastre, din scriitorul-soeiolog fran» 
cez Lucian Romier pasagii marcante 
din lucrarea acestuia: „Cine va fi - 
stăpânul: Europa sau America ?* 
(Ediția Hachette, Paris). Tot aşa de. 
însemnate sunt şi celelalte două vo- 
lume, cari au apărut după răsboiu: 
„Explieation de notre temps“ (EBx-. 
plicarea timpului nostru) şi „Nation 
et civitisation“ (Națiune și civilizaţie). 
De astă-dată lăsăm să urmeze trei 
pagini, traduse din „ldees très sim- 
ples, pour les francais“ (ldei foarte 
simple, pentru francezi), apărute 
înainte de alegerile franceze recente ` 
(Editura „Les Documentaires“, Si- 
mon Kra, Paris, Rue Blanche 6, 
T50 fr.). Broşura e adresată alegă- 
torului francez din 1928, militând 
pentru idei sânăloase economice, 
financiare, politice. 


Seriind despre „obstacolele“ ce %2 
se pun unei politici adevărate, sus- A 
ține dl L. R: ,... Suntem purtați, 3 
printrun fel de înclinaţie bolnăvi- E 
cioasă, să credem că politica constă ` 
în esenţă în a urmări procese re- 
trospective, procese de lucruri, de 
persoane şi de grupuri. Aproape că, 
peniru a ne înțelege asupra utilității 
unui pod sau a unei linii de autobus, 


stăm să cerem mai întâi de toate 
ea să fim de acord asupra răsboiu- 
lui Albigenzilor sau asupra biografiei 
lui buther. Acolo unde istoricii esită 
să se pronunţe, 'reclamâm noi un 
consimțământ formal şi definitiv al 
mulţiinii ignorante. Nimie mai radical 
steril decât un astfel de obieeiu. Nu 
poţi să obţii şi nu vei putea pretinde 
resonabil ea un catolic, un prote- 
stant, un israelit, un liber-eugetător, 
un conservator sau un republican, 
aşa-numit „avansat“, să-şi renege 
tradiţiile familiare şi legăturiie sen- 
timentale. Să speri că vei ajunge 
să faci o naţiune tare, unită şi. cu 
ințluenţă, prin concesii reciproce în 
privinţa interpretării trecutului, este 
o ehimeră puerilă. In schimb este 
relativ uşor să acorzi bunăvoința şi 
siorțări pentru acomodări practice 
si pentru realizări îndreptate spre 
„iilor, eu condiţia ca să se pună la 
muzeu aceea ce aparține muzeului. 

„Şi en condiţia ca să se finte- 
leagă că certurile între persoane şi 
între dughene (boutiques) sunt cea 
mai rea piedică a oricărei acţiuni 
fecunde. Nu cred (?) să existe un 
singur mare stat, în care politica să 
fe viciată şi deprimată întrun grad 
așa de mare ca la noi (Franţa) prin 
competițiuni (pretenţii de a fi în 
aceeaş calitate) sau prin certuri 
personale. Iți vine să spui că te afli 
întrun târg eu o sută de galantare, 
în care fiecare, pentru ca să-și pla- 
seze marfa, înegreşte pe aceea a 
vecinului. Eşti într'atâta de ocupat de 


a te îmbrânci, încât wai timp de a 


te gândi ce ar pretinde acțiunea 
tuturora. Cine vorbeşte de „politica 
realistă“? Principiul fundamental al 


unei politiei realiste rezidă în a 
exclude chestiunile personale. Dacă 
şefii o uită — trupele trebuie să le-o 
reamintească“. (pg. 109—10). 

„ln sfârşit: trăim sub regimul 
partidelor. Cutare regim ajunge de- 
zastruos dacă conducătorii respon- 
sabili a diferitelor partide nu înţeleg 
că întâia lor datorie este de a se 
înțelege împreună, pentru de a su- 
strage întâmplărilor jocului electoral 
sau parlamentar anumite condiţii ale | 
prestigiului naţional sau ale bună- 
stării sociale. Ne aflăm la un grad 
(de desvoltare) când fiecare partid, 
departe de a-şi limita pagubele agi- 
faţiei politice, neîntrerupt, se ţine 
orbeşte ca să găsească mereu pri- 
cină, Suferim astfei o constantă stare 
de revoluţie virtuală“. (pg. 111). 


Apelurile acestea ale dlui L. R. 
au fostascultate în . . . Franţa. N'ar 
fi bine să se cântărească argu- 
mentele si întralte ţări? O foarte 
modestă întrebare... „Ţine minte?!“ 
B vorba: ce ţii minte, şi cum? .... 


H. P-PETRESCU. 


* 


Virgil Șotropa: Zavera din 1821 
şi regimentul năsăudean. Din „Anu- 
arul Inst. de istorie naţionaiă“ IV. 
„Cartea Românească“, Buc. 1927. 


ka 


Schița biografică-culturală „Nicalae 
Bălcescu“, apărută, ca buletin, în „Bu- 
letinele desp. jud. Sibiiu al Astrei”, şi 
scrisă de secretarul nostru literar Horia 
Petra-Petrescu. aapărutîn traducerea dnei 
Dr. Jindra Huşkovâ născ, Flajșhansovă, 
„Slovensky 


în ziarul din Bratislava: 


Dennik“, 4 şi 5 Iulie 1928. 


679 


Dela „Astra“: 


Dela secțiunile ştiințifice-literare. 
Şedinţa seețiunilor, la Cluj, dela 16 lunie 1928. 


In fața unui număr frumos de membri, deschizându-se ședința se intră 
în ordinea de zi: „Mijloacele de desfacere a publicaţiunilor secţiunilor „Astrei“ 
și a altor publicaţii ale Asociaţiunii”, 

DI membru activ dr. Sebastian Bornemisa, face o expunere amănunţită 
asupra mijloacelor de desfacere ale publicaţiilor, intemeiat pe o lungă şi bogată 
experienţă. 

Dsa începe prin câteva constatări de ordin general. Piedecile ce se 
pun azi in drumul desfacerii cărţilor și publicaţiilor în Ardeal sunt, în primul 
rând, de natură economică. Pătura intelectuală citește mai puţin azi decât 
țărănimea știutoare de carte. Intelectualii noştri, după răsboiu, se luptă cu mari 
greutăţi materiale, 

Inainte de răsboiu presa și publicaţiile poporale se desfăceau în apro- 
ximativ 70.000 de exemplare, azi cifra e mai scăzută. Editura poporală dinainte 
de răsboiu, afară dea „Astrei“, nu era îndeajuns de îngrijită (Ciurcu, Todoran). 

Pentru desfacerea publicaţiilor „Astrei” ar urma să se folosească urmă- 
toarele mijloace : 

1, Să se întocmească o statistică a librăriilor românești de dincoace de 
Carpaţi, a acelora unde nu sunt librari pricepuţi, și unde sunt numai librării străine. 

2. Să se pregătească librari, buni, cunoscători, care vând cartea, nu 
așteaptă ca ea să fie vândută, 

Tot astfel trebuie indrumat și vânzătorul ambulant. 

3, Să se găsească în toate comunele mai mari un om potrivit pentru 
desfacerea cărţii, dându-i-se procente, 

4. Pentru publicaţiile poporale, „Astra“ să dea întinsă publicitate cata- 
logului lor în fiecare număr din gazetele poporale, incepând dela 1-0ct—. 
1 Martie, în fiecare an, ` 

5, Să se iea contact și să se facă înțelegere cu vânzătorii ambulanți de 
cărți poporale (iconarii). 

6. Un autobus al cărţii, care să cutreiere târgurile săptămânale și co- 
munele mai mari. 

7. Pentru toate acestea e necesară înființarea unui oficiu de desfacere al 
cărții, — poate fi deocamdată —- un singur om priceput, cu salar fix, şi 
procente din desfacere. 

Pentru publicaţiile, pentru intelectuali, ale „Astrei“ dl Bornemisa vede, 
de-ocamdată, un singur mijloc de desfacere: prin vreo mare editură din Capitală, 
care are și editură şcolară. 

Luând cuvântul al doilea raportor în chestiune, dl membru activ Ion 
Clopoţel, dsa vorbește deasemenea dinir'o bogată experienţă. Soluţiile pro- 
puse de dsa, întregind pe ale dlui Bornemisa, şi unele fiind identice, sunt 
următoarele : 

1. Să se cointereseze la desfacerea cărților învățătorul de sat, dându-i-se 
procentul luat de librari (25%/). 


680 


2. „Astra" să recurgă la publicitate, în înțelesul celor arătate de dl Bor- 
nemisa și să plătească publicitatea. : 

3. O carte pentru a fi cumpărată de țărani trebuie să fie recomandată 
prin cititul ei înaintea lor, de către un intelectual al satului; cartea trebuie 
prezentată pentru a fi îndrăgită. 

4. Cartea să nu se mai împartă gratuit. Gratuitatea e o piedecă in 
desfacerea cărții. 

5. Publicația să fie de actualitate. Trebuie să pornim dela curiozitatea 
care: cere lămuriri asupra problemelor dela ordinea zilei. 

6. Să se facă legătura cu toți chioscarii cinstiți, și pricepuţi la desfacerea 
cărţii „Astra“ să-şi procure lista acestor chioscari. 

1. Să se facă și prin prăvăliașii cinstiți din satele fruntașe, dându- li-se 
procente, 

8. La publicațiile pentru intelectuali să se dea procente intelectualului 
care-şi iea sarcina de-a le desface în mijlocul cunoscuților săi. 

9,- Pentru toate acestea e nevoie de un oficiu de desfacere, un om pri- 
ceput, care să aibă această singură grije. 

Domnii raportori au fost viu felicitați de către membri secţiilor, in- 
trucât dlor au arătat, în adevăr, toate mijloacele ce pot îi întrebuințate azi 
pentru o satisfăcătoare desfacere a publicaţiilor „Astrei”, 

Intrându-se în discuţia acestor mijloace, ele sunt unanim aprobate, 

DI prof. Em. Racoviţă insistă asupra necesităţii pentru viitor de-a nu se 
mai împărţi gratuit publicaţiile Astrei. Dl Lupaș arată că se dădeau membrilor 
ajutători cari plăteau taxa anuală. 

Dl Dr. luliu Haţieganu adauge la cele spuse de dnii raportori un nou 
mijloc: apelul la forurile superioare, ecleziastice şi școlare, ca publicaţiile 
„Astrei“ să fie recomândate preoților şi învăţătorilor, Amândouă propunerile 
sunt primite cu unanimitate. 

La discuție mai participă dnii: Bujoreanu, T. Filipescu, Dr. I. Popescu- 
Voiteşti, L Lupaș, M. Şerban, G. Bogdan-Duică, Ion Agârbiceanu, hotărându-se 
primirea ca directivă a mijloacelor arătate, iar pentru aplicarea lor se hotărește 
a se înființa, la Cluj, un oficiu de desfacere pentru publicaţile secțiunilor, 
căutându-se un om priceput care să fie angajat. 

Hotărârea va fi trecută și prin ședința generală anuală care se va ţinea 
în Cluj, la 29 Iunie, subt prezidenţia dlui V. Goldiș, 

Raportorilor li-se aduce mulțumită. 

Se trece apoi la stabilizarea ordinei de zi a ședinței plenare dela 
29 Iunie a. c. 


Şedinţa plenară anuală dela 29 lunie — 


Ședinţa plenară ordinară a Secţiunilor știinţifice-literare ale Astrei a fost 
convocată de către dl V. Goldiș, preşedintele Asociaţiunii, pentru ziua de 
29 Iunie la Cluj, în localul Secţiunilor, Convocarea s'a făcut prin învitări tipărite 
cuprinzând ordinea de zi a şedinţei, trimise membrilor, precum și prin publi- 
carea în principalele ziare din Ardeal. 

Şedinţa plenară ordinară din a. c., a întrunit peste șasezeci de membri 
activi şi corespondenţi, în frunte cu preşedintele di V, Goldiș, amândoi vice- 


681 


preşedinţii, dnii Dr. Oct. Rusu și Dr. S. Preda. Noua înființată secțiune feme- 
nină a fost pentru întâia oară reprezentată la ședința plenară, prin Doamnele 
Elena Pop Hossu-Longin, Veturia L Lapedatu, Marta Epure, Elena Bratu. Dintre 
membri secţiunilor își motivează absenţa dnii I. Boroș, P. Drăghici, N. Togan, 
Horia Petra-Petrescu, G. Bogdan-Duică, I Popescu-Voinești; acești doi din 
urmă și încă vreo patru membri activi au fost reţinuţi de examenele de bacalaureat. 


Şedinţa I. 3 
La orele 10 a. m. di preşedinte Vasile Goldiş, deschide şedinţa plenară 5 
ordinară a Secţiunilor printr'o substanţială cuvântare, în care pornind dela 
principiile călăuzitoare ale „Astrei“, arată necesitatea cultivării puterilor sufle- 
teşti ale naţiei şi a preocupării principale de massele mari ale poporului. Dsa - 
trecând în revistă, cu laudă, activitatea Secţiunilor, salută pe cei prezenţi paren- 
tează în termini mișcători pe V. Branisce, fost membru în Secţia lit., salută apoi 
în deosebi pe reprezentantele secțiunii femenime. Dsa designează de verificatori 
ai procesului verbal pe dnii Z. Lupaş şi A. Ciortea. Cuvântarea dlui V. Goldiș 
o publicăm în acest număr, 
Trecându-se la ordinea de zi, președintele dă cuvântul secretarilor sec- 


ERT ol 2 da 


ţiunilor, în ordinea în care secţiunile sunt trecute în Regulament, — Secretarii `“ 
și, în lipsă suplinitorii raportează în scris, să, 


DI Sept. Popa, secretarul Secţiunii literare-filologice, arată activitatea Sec- 
țiunii pe anul trecut: ședințele ţinute, hotărârile luate, activitatea singuraticilor 
membri, Arată pierderea suferită de Secţiune prin moartea lui Valeriu Branisce; 
Relevează faptul că la două concursuri cu premii publicate de secţie, în doi 
ani consecutivi, unul pentru o povestire poporală, altul un studiu asupra lui. 
G, Barițiu până la 1848, nu s'au prezentat lucrări. Stăruie asupra deciziunii luată. 
în ultima şedinţă a Secţiunii de a publica, subt conducerea dlor G, Bogdan- 
Duică și N, Drăgan o Crestomaţie-Autologie a scriitorilor ardeleni dela înce- 
puturi până azi. Lucrarea va fi în două volume, unul de proză, altul de poezie. 

Dl Tiberiu Brediceanu, președintele Secţiunii artistice, dă cetire raportului 
asupra activităţii Secţiunei. Conferenţe artistice ţinute de membri ei, concertele 
aranjate de dna Veturia Ghibu în cadrele Secţiei. Arată preocuparea secțiunii . 
pentru colecționarea și armonizarea cântecelor poporale. 

DI Demetriu Comşa își arată dorinţa ca, pe viitor în raportul Secţiune: 
artistice să se facă amintire și de expoziţiile artistice, cur a fost cea din toamna. 
anului 1927, aranjată sub conducerea dsale la Timişoara. DI. T. Brediceanu își 
insușește propunerea, rugând ca astfel de fapte să fie aduse la cunoștința Sec- 
țiunii, când nu pornesc din inițiativa Secţiunii. 

DI 7. Lupaş, vicepreşedintele Secţiunii istorice, citește raportul despre 
activitatea Secţiunii; şedinţele ţinute, hotărârile aduse, colaborarea la ședințele 
plenare. Arată că din Biblioteca Secţiunii a apărut primul număr, bine primit 
de public şi presă, material pentru viitoarele numere e gata de tipar. 

In cadrele raportului dsa face cunoscută hotărârea Secţiei de a propune 
ca nou membru corespondent al său pe DI Dr. Sebastian Stanca, şi dă citire. 
raportului în care se apreciază activitatea, 

DI I. Pop, în absenţa motivată a secretarului, dă citire raportului despre 
activitatea Secţiunii ştiinţelor naturale, în şedinţe proprii, în lucrările și confe- 


d sat tatea tt A 


682 


Š 


SP Na RA tea tat 


rerțele membrilor. Se arată că Biblioteca Secţiunii a scos primul număr 
Speologia“ de E, Racoviţă. Aduce la cunoștință propunerea Secţiei și o supune 
plenului, de a fi ales membru corespondent dl Dr. Ștefan Mateescu, profesor 
la Academia de Agricultură din Cluj. 

DI G. Sighiertău, raportează despre activitatea Secţiunii geografice-etno- 
grafice, stăruind asupra bibliotecii Secţiunii cu cele trei numere apărute și asupra 
materialului în pregătire pentru numerele viitoare, 

DI V. Onişor, vicepreşedintele Secţiunii juridice, arată programul dejcon- 
forențe juridice care așteaptă să fie executat, arătând motivele independente de 
Secţie, cari au împiedecat până acum activitatea. 

Di Dr. L. Danielo, secretarul Secţiunii medicale — biopolitice condusă 
Je dnii Iuliu Haţieganu şi Iuliu Moldovan, citește raportul despre activitatea 
ioarte bogată şi rodnică a Secţiunii, atât prin numărul mare de conferenţe, 
— prelegeri poporale la sate — aproape 300, cât și prin biblioteca valoroasă 
pentru intelectuali, — cea mai veche şi mai bogată dintre bibliotecile Secţiunilor. 
Secţia a continuat să editeze Buletinul semi-lunar, revistă apreciată în cercuri largi. 

DI C. Sudeţeanu, secretarul Secţiei şcolare, arată piedecile de ordin intern 
cari au contribuit la sporirea activităţii Secţiunii, — Dl I. Lupaș, în legătură cu 
situaţia Secţiunii şcolare, își arată dorința de-a se căuta modalitatea pentru ca 
dl O. Ghibu, președ. secţiei, să revină la conducerea lucrărilor Secţiei, atât de 
activă în trecut, 

Dna Elena Pop Hossu-Longin dă cetire raportului Secţiunii femenine, 
arătând frumoasa activitate desvoltată până acum subt prezidenţia dnei Maria 
B. Baiulescu, organizând festivaluri, conierențe și luând iniţiativa de a fi. 
serbată ziua mamelor, 

DI Dr. Mihail Şerban, preşedintele Secţiunii social-economice, raportează 
despre activitatea desfăşurată: conferenţe, studii, biblioteca Secţiunii, Dsa pre- 
zintă raport scris despre activitatea membrilor corespondenți: Dnii Iuliu Enescu 
si Vasile Vlaicu, pe cari Secţiunea îi propune de a fi aleşi membri activi ai săi. 

Toate rapoartele Secţiunilor sunt luate aprobator la cunoştinţă. DI Vasile 
Goldiș relevează în termini elogioşi activitatea Secțiunii medicale-biopolitice, 
precum și începutul promițător al activităţii Secţiunii femenine. Dsa a apreciat 
după fiecare raport, activitatea din cadrele Secţiei, aducând mulțumite condu- 
cătorilor şi celor ce muncesc în cadrele Secţiilor. 

Di IZ. Agârbiceanu, secretarul literar al Secţiunilor, dă cetire raportului 
general despre activitatea desfășurată de Secţiuni în şedinţele plenare, despre 
comunicările făcute, conferenţele ţinute, hotărârile aduse. Raportează despre bi- 
blioteca pentru intelectuali a „Astrei“, despre îmbunătățirile aduse revistei 
„Transilvania”, Dintre hotărârile realizate sau de realizat în viitor, raportul re- 
levează pe următoarele: continuarea comunicărilor, a prezentărilor de cărţi, a 
conferenţelor; continuarea bibliotecilor Secţiunilor; continuarea îmbunătăţirii, 
ca cuprins Şi tehnică a revistei „Transilvania”; înființarea unui oficiu de des- 
facere a publicaţiunilor Secţiilor; pregătirea lucrării „Ardealul românesc“ de 
către secţiuni; pregătirea şi editarea de către Secţiunea literară a lucrării 
„Crestomaţia şi Antologia“, scriitorilor ardeleni, în două volume, dela ince- 
puturi până azi, 


683 


Raportul general supune şedinţei plenare următoarele chestiuni în legătură 
cu activitatea viitoare a Secţiunilor. 


L Dacă întreaga subvenție dela centru repartizată Secţiunilor, să se fo- - É 


losească numai pentru publicații sau o cvotă să se dea și pentru conferențe, ` 
eventual pentru editarea de conferențe poporale model. 

II, Dacă bibliotecile Secțiunilor să publice şi broşuri poporale, sau ma- 
terialul poporal, ori dela care secțiune ar veni, să se publice în Biblioteca po- 
porală a „Astrei“, 

IL Dacă în ședința plenară anuală, să se raporteze și despre situația 
bugetară a fiecărei Secţiuni, pentru ca ședința plenară să poată hotări bugetul 
Secţiunilor, potrivit regulamentului — pentru a putea fi înaintat Adunării ge- 
nerale viitoare a „Astrei”, prin comitetul central. 

IV. Infiinţarea oficiului de desfacere a publicaţiilor, hotărâtă de secţiuni, 

V. Dacă în viitor să se citească în ședința plenară rapoarte singuratice 
ale secţiunilor sau ele vor fi cuprinse în raportul general. 

Raportul secretarului se ia la cunoștință aprobătoare şi Secţiunile intră 
în desbaterea chestiunilor prezentate la sfârșitul lui. Se începe discuţia la p. I, 
dar timpul fiind înaintat, discuţia se va continua în ședința a doua. 

Atât raportul general, cât și acele ale Secţiunilor se vor publica în Nr. 
administrativ al revistei „Transilvania”, dinnaintea adunării generale pe 1928, 


Şedinţa II. 

Se deschide la orele 4 p. m., subt prezidenţia dlui Vasile Goldiș.” Se 
continuă discuţia începută a. m. i 

La p. |. Subvenţia dela centru să se folosească numai pentru publicaţii ? 

Di I. Agârbiceanu, crede că o parte a subvenţiei Secţiunile să o folo- 
sească și pentru conferenţe pentru intelectuali, de ţinut în diferite centre ale 
Ardealului și Banatului. Asociaţiunea nu poate renunța dela acest mijloc de 
propagandă culturală, introdus de ea în Ardeal. — Dacă se crede totuşi că azi 
sunt prea multe conferenţe pentru intelectuali, Secţiile din o cvotă a subvenției - 
să pregătească conferențe poporale model. 

DI 1. Lupaș, e de părere să se facă conferenţe de către membrii secţiilor, 
continuând tradiţia. Conferenţiarii „Astrei” ar putea lucra de comun acord, după 
un plan unitar, cu conierențţierii altor societăţi culturale, ajungându-se la un 
raport de reciprocitate, Comitetul central să ia contact ca „Extensiunea univer- 
sitară” şi „Universitatea literară” pentru a se fixa un program comun. 

Dl Dr. G. Preda, susţine necesitatea conferenţelor pentru intelectuali din 
partea „Astrei“, precum şi editarea de conterențe poporale model. Conferen- 
țiarii noștri să accentueze ori de câteori. vorbesc din parteâ „Astrei“ și in ra- 
poartele secţiilor să fie menţionată numai activitatea membrilor in cadrele 
„Astrei”, 

DI! Dr. Iuliu Haţieganu susţine principiul ca în rapoartele Secţiilor să fie 
menţionată numai activitatea membrilor desfăşurată în cadrele „Astrei“, cum 
și altă activitate culturală şi ştiinţifică. Cât priveşte chestiunea pusă, secția me- 
dicală a ţinut şi conierenţe, a editat și publicaţii. 

Dnii Sp. Popa, Dr. Bologa, I. Agârbiceanu, arată că relevarea și a altei 
activități a membrilor decât cea în cadrele „Astrei“, a fost un obiceiu. 


68: 


DI Vasile Goldiş, rezumând discuţia, stărue asupra celor două impreju- 
rări. Întâia: Conferenţe pentru intelectuali se ţin azi foarte multe de către alte 
societăţi, cari au buget anume pentru conferenţe. Aceste conierenţe se ţin, in 
cele mai multe locuri, cu concursul despărțămintelor „Astrei“. 

In al doilea rând: Secţiunile n'au pentru moment fonduri pentru con- 
ferenţe, apoi problema conferenţelor nici nu e studiată deajuns. Deaceea dsa 
propune și membri Secţiunilor primesc următoarele : 

Şedinţa plenară a Secţiunilor nu află momentul potrivit pentru a decreta 
obligatorii conferenţele pentru intelectuali organizate de Secţii. — Pentru studierea 
intregei probleme a conferenţelor pentru intelectuali să se iea contact cu in- 
stituţiile de cultură, similare şi chestiunea să fie desbătută în şedinţele plenare 
ale Secţiunilor. —. Să se editeze conferenţe poporale model. 

La p. I. Dacă Secţiunile să publice şi broşuri poporale, sau tot materialul 
poporal să se publice în Biblioteca poporală a „Astrei“, 

Problema dela forma simplă in care a fost pusă, se amplifică prin dis- 
cuţiile urmate în şedinţă. 

DI Dr. Iuliu Haţieganu crede de necesare şi conferenţele poporale model 
și bibliotecile poporale. Este însă cu totul necesar ca materialul ştiinţific, atât 
pentru broșurile poporale, cât şi pentru conferenţele poporale model, să fie 
lucrat de secția în domeniul căreia cade. Numai redactarea, din punct de vedere 
stilistic, trebuie văzută de un om priceput în terminologia și limba poporală. 

„Di Dr. Preda e de părere ca Secţiile să pregătească şi să censureze 
materialul de specialitate, care va apare in biblioteca poporală, rămânând ma- 
terialul de ordin general pentru redacţia Bibliotecii poporale. Crede ca Secţiile 
să publice vwonferenţe poporale model, de care se simte lipsă. 

DI Dr. A. Iancu spune că materialul de specialitate pentru broşurile po- 
porale trebuie să fie văzut de Secţiuni, ori de cine ar fi lucrat, pentru a fi pus 
in concordanţă cu rezultatele şi concluziile actuale ale ştiinţii. — Tot asemenea 
crede că activitatea socială a Secţiei femenine trebuie să fie mereu in raport 
de informaţie şi directivă cu Secţia medicală-biopolitică, 

DI I. Lupaș, intro :expunere amănunţită și documentată, intrând in 
miezul 'chestiunii conchide : j 

1. Tot ce au Secţiile ca material poporal săse publice in Biblioteca popo- - 
rală a „Astrei”". Pe copertă se poate indica că-i a cutărei secțiuni. 

2. Materialul poporal de specialitate să fie examinat de Secţiuni și pu- 
blicat cufredactarea redacţiei Bibliotecii poporale. 

3. Pe cât posibil Secţiunile în publicaţiile lor să se mărginească la lu- 
crări ştiinţifice-literare pentru intelectuali. 

4. Să se iea măsuri pentru ca formatul bibliotecilor Secţiunilor să fie 
acelaș, de dragul unităţii și pentru facilitarea desfacerii. i 

DI S. Bornemisa, susține forma unitară a bibliotecilor Secţiunilor. Intreg 
materialul poporal să se tipărească în Biblioteca poporală 'centrală. Conferenţe 
model să Se editeze, ori dela cine ar veni, nu numai dela membri secțiunilor. 

Dl Vasile Goldiş, rezumând discuţia e de părere că chestiunea nu e stu-. 
diată în deajuns şi propune, iar ședința plenară primește, următoarea concluzie: 

Chestiunile : editarea broşurilor poporale în bibliotecile Secţiunilor sau. în 
aceea poporală centrală a „Astrei“; redactarea lor, când e cazul scrierilor po- 


685 


porale de specialitate; editarea conferenţelor poporale model; forma externă a 
bibliotecilor Secţiunilor, — să fie 'din nou discutate în fiecare secţie, apoi în plenul . 
lor, cerându-se şi părerea redactorului Bibliotecii centrale poporale. 

Hi. Chestiunea dărilor de seamă a Secţiunilor către şedinţa plenară anuală. 
După o scurtă discuţie se primeşte în unanimitate propunerea : 

Secretarii Secţiunilor să pregătească raport în scris către ședința plenară, 


pe care-l vor înainta cel puţin cu două săptămâni înainte secretarului literar =? 


al Secţiunilor, spre a le cuprinde rezumativ în raportul general. 

Rapoartele speciale ale Secţiunilor vor cuprinde și date sumare asupra 
situaţiei financiare a Secţiei și un proiect de buget pentru anul viitor, pentru ca 
ședința plenară să poată hotărî asupra bugetului de propus adunării generale 
prin comitetul central, 


Pentru anul 1929 ședința plenară a Secţiunilor propune subvenţia acor- ` : 


dată de „Astra“ Secțiunilor pe anul în curs (1928). 
Rapoartele speciale ale secţiunilor se vor publica în revista „Transilvania”, 
IV, Înfiinţarea oficiului de desfacere a publicaţiilor Secţiunilor și ale „Astrei“. 
Secretarul arată că şedinţa dela 16 Iunie a Secţiunilor a adus hotărârea 
de a se înființa un oficiu de desfacere a publicaţiilor Secţiunilor, Hotărârea se 
supune şedinţei plenare de azi pentru aprobare, eventual pentru a îi comple- 
tată. Deocamdată s'a hotărât să se angajeze un om priceput cu un salar fix 
dat de Secţiuni şi procente dela volumele desfăcute. 


DI Dr. Preda arată că oficiul acesta e necesar și pentru celelalte pu- 
biicaţii ale „Astrei“. 


DI V. Goldiș, aprobă înfiinţarea lui și face următoarea propunere, primită 
de plenul secţiunilor : 


Şedinţa plenară aprobă hotărârea dela 16 Iunie a Secţiilor de-a înfiinţa un 
oficiu de desfacere a publicaţiunilor lor, precum și modalitatea de-a suporta 
cheltuelile din subvenţia dată de centru Secţiunilor. 

Întrucât de oficiul de desfacere au nevoie şi celelalte publicaţii ale „Astrei”, 
Secţiunile să pregătească partea tehnică de organizare a oficiului şi să supună 
elaboratul şi comitetului central al „Astrei”. 

V. Alegerea de membri noui. 

In temeiul raportului înscris şi a propunerii secţiunii istorice, făcută prin 
di I. Lupaş, ședința plenară alege cu unanimitate de membru corespondent al 
Secţiunii istorice pe di Dr. Sebastian Stanca, asesor consistorial în Cluj. 

In baza rapoartelor și a propunerii secțiunii social-economice făcute prin 
dl Dr. M. Şerban, ședința plenară alege cu unanimitate de menmibri activi ai aceleași 


secțiuni pe dnii Iuliu Enescu şi Vasile Vlaicu, ambii directori de bancă în = 


Cluj, foști membri corespondenți ai Secțiunii. 
În baza raportului şi propunerii secțiunii științelor naturale, făcută prin 
dl A. Ciortea, ședința plenară alege cu unanimitate, de membru corespondent 


al Secţiunii Șt. naturale pe dl Dr. Ştefan Mateescu, profesor la Academia de 
agricultură din Cluj. 


VI. Şedinţa plenară ordinară anuală a Secţiunilor se va ţinea pe viitor 
la 21 Maiu (St. Constantin și Elena) a fiecărui an. 
Epuizându-se ordinea de zi dl Vasile Goldiș închide ședința, aducând 


vii mulțumite tuturor celor ce au muncit și sau ostenit intru realizarea pro- 
gramei de activitate a „Astrei“, 


686 


Preşedintele „Astrei“ în despăr- 
țâminte. Dl Vasile Goldiș a ţinut să 
participe în persoană la reorganizarea 
despărțământului central județean din 
judeţul Caraş. Spre scopul acesta a luat 
parte, in 20 Maiu a. c., la reorganizare, 
in orașul Oraviţa şi la constituirea 
secției femenine-biopolitice pe lângă 
acest despărțământ. Fiind de faţă toate 
autoritățile şi aproape toți intelectualii 
din localitate, dl președinte a ţinut o 
conferință despre „Astra“ şi misiunea ei. 


Președinte al despărțământului a fost 
ales dl profesor de liceu (din Oraviţa) 
Ilie Rusmir. 

Tot dl preşedinte a vizitat comunele 
Ciclova Montană şi Broşteni, cărora le-a 
împărţit, din fondurile „Astrei“, ce se află 
în construcție, 25.000 Lei şi 50.000 Lei, 

Pretutindeni reprezentantul „Astrei“ 
a fost primit ca adevăratul sol al culturii 
româneşti și dela activitatea noului des- 
părțământ central judeţean ne putem 
aştepta la cele mai satisfăcătoare roade. 


* 


Discursul dlui vice-preș. al „Astrei“ dr. Gh. Preda, la ban- 
chetul dat în onoarea ziariştilor poloni, în Sibiiu, 15 Iunie, 1928. 


Domnilor, 

Prezenţa Dv. în mijlocul nostru în acest oraș, care se simte 
fericit de a Vă primi, probează odată mai mult cât iubiţi ţara 
noastră, pentrucă știți că ea aspiră, ca și țara Dv., de a da ce- 
tățenilor : siguranța, pacea şi armonia, izvoarele cari constituie bu- 
curia şi fericirea oricărei națiuni. 

În conferința Dv, dela București, ați afirmat odată mai mult, 
că cultura unei națiuni, ca și comerțul şi industria ei, nu pot pros- 
pera decât prin unirea cu alte națiuni. 

Urăm deci călduros ca popoarele noastre să-și întindă fră- 
țește mâna și să lucreze împreună, la această mare operă a civi- 
lizaţiei : Pacea și progresul universal. 

Noi vedem astăzi cu o vie bucurie, cum ideia fraternității 
începe să nască în sufletul mai tuturor popoarelor și nu va în- 
târzia, cred, ziua când oamenii din orice ținuturi vor fi, se vor 
simți fericiţi să își poată întinde mâna, 

Să nu uitaţi nici un moment, Domnilor reprezentanţi ai presei 
polone, dea spune compatrioţilor Dv., amicilor și aliaților Dv., că. 
amiciţia care ne unește astăzi este mai vibrantă și mai puternică 
ca ori-când. Căci această amiciţie nu este născută numai pe câmpul 
de bătălie, în lupta pentru libertate, dar este produsul cetirei lu- 
crărilor oamenilor Dv, savanţi în litere şi știință, este produsul. 
dragostei cu care contemplăm cele mai bune opere ale marilor și 
prodigioșilor Dv. artiști, 

In numele Societăţii culturale „Astra“, pe care urmează să 
o vizitaţi în curând, Vă .urez bun sosit, Urez ca presa ţărilor 
noastre, să rămână pentru totdeauna în serviciul condeiului cinstit, 
în serviciul limbajului, care înalță sufletele, a acelui limbaj, care 
va face ca inimile popoarelor noastre să bată la unison şi să trans- 
mită posterității fapte demne de noi, demne de străbunii noștri. 


687 


Cu aceste sentimente, ridic paharul în sănătatea reprezen- 


tanților presei poloneze, strigând 
— Trăiască Polonia! 


„Tot ce uneşte!'. Aşa se întitu- 
lează darea de seamă despre activitatea 
culturală a despărțământului jud. Sibiu 
al „Astrei“, pe a. 1927;8. A apărut în 
editura despărțământului (Str. Şaguna 6, 
Sibiiu), are 60 pagini şi conţine o bo- 
gală informaţie despre frumoasa și mă- 
noasa activilate a acestui fruntaș de- 
spărțământ. E destul să spunem că în 
anul de gestiune 1927/8 s'au reorganizat 
35 de cercuri culturale, s'au ţinut: 335 
de conierințe şi 128 şezători, că suni 
membri înscriși: 47 fondatori, 178 pe 
viaţă, 1500 activi (mulţi țărani!) şi 127 
ajutători, ca să ne convingem, că. în 
despărțământul acesta s'a lucrat din 
greu. Preşedinte al desp. jud. este dl 
insp. şcolar Silviu Țeposu, vicepreş. dl 
medic primar Dr. L. lonaşiu. 

Cităm din lucrare următorul pa- 
sagiu: „E mult de lucru!“ am întitulat 
o dare de seamă a noastră. N'avem 
timp de pierdut!“ o altă dare de seamă. 
„Puneţi umărul!“ pe cea din 1925/6. 
Am vrut ca strigătele acestea de alarmă, 
îndemnurile acestea, să servească ca 
un fel de motto, care îmbărbătează, care 
întremează. 

In fruntea rândurilor de față am 
pus, ca lozincă: „Tot ce unește!“ ‘şi 
vom motiva pentru ce. 

Cine vede câtă izidă se face în 
zilele noastre cu cerneala şi hârtia, 
pentru învrăjbirea fraţilor, cel ce pricepe 
criminala pradă a timpului scump cu 
discuţii sterpe şi pătimaşe, câtă vreme 
mulțimea așteaptă cuvântul mântuitor, 
câtă vreme boalele sociale năpădesc 
cu nemiluita, acela va afla prea îndrep- 
tății glasul de goarnă „Tot ce uneşte!“, 
pentru strângerea rândurilor, purcese 
dela o societate, care are în statuiele 


688 


din toată inima: 


sale precizată bine conduita: în cadrele 
ei nu se face ni-i confesionalism, nici 
politică militantă, Convinge-te, cetito-.. 
rule, de bunătatea colaborării pe cără-. 
rile binelui din darea aceasta de seamă: 


N'ar fi bine ca să se transplante- 
această colaborare în cercuri cât mai . 
largi, în domenii învecinate culturii chiar, 
spre binele tuturora? j 

Dacă a existat o epocă în care să? 
fi fost îndreptățită chemarea „Tot ce: : 
uneşte!“ este a noastră. | 

„Tot ce uneșie!“, deoarece este = 
mai mult în joc decât îşi închipuie cu-: - 
tare şi cutare pigmeu cu orizontul de: 
turnuleţ de bisericuţă | : 

„Tot ce uneşte!“, fiindcă dacă nu 
se dau lozinci ca acestea, cari încheagă . .. 
rândurile, se distramă ori ce leani a 
fie ea ori cât de măiasiră, ES 

„Tot ce uneşte!“, penirucă o so- - 
cietate, care vrea să irăiască, trebuie 
să înţeleagă că numai colaborarea spre: 
binele comun este sortită să fie mèdi- 
cina sufletească pentru un neam. 

„Tot ce unește!“ pentrucă proble- 
mele ce ni se pun sunt prea grave, . 
prea capitale, prea vitale, decât ca să. 
ne putem permite luxul să fim slugi ~ 
plecate celeilalte lozinci, diametral o:  . 
puse: „tot ce desbină!“, care poate fi. =: 
ademenitoare pentru câte un spirit ne> ; 
astâmpărat, de frondă, dar în epoc® 
noastră ar trebui să fie o lozincă os" - 
tracizată, pe drept cuvânt. 

Cetitorule! După ce ai cântărit cele:: 
înşirate mai sus — mărturiseşte: cine 
are drept de existență astăzi: cel ce“ 
pledează pentru strângerea rândurilor, ~~“ 
ca societatea noastră, sau cel ce vrea. 
să desbine? Lucră amăsurat pornirit - 
acesteia!“... 


Anexă... 


Oaspeți plăeuţi: Congresul internațional, al X-lea, al învă- 
jământului secundar. Congresiştii în Sibiiu, la „Astra“. 

Vineri, în 27 Iulie, 1928, am avut fericitul prilej de a saluta 
în Muzeul nostru din Sibiiu pe participanții la congresul inter- 
naţional al învățământului secundar, cari și-au ţinut al X-lea congres 
în București, 

Venind dela Brașov, după ce au luat parte, la Săliște, lao 
serbare câmpenească, congresiștii au vizitat Muzeul „Astrei“ noastre. 
Aici i-au primit membrii din comitetul central, în frunte cu dl 
'vice-preşedinte dr. Gh. Preda, 

Vorbirea dlui președinte al „Astrei“, V. Goldiș, care, bolnav 
fiind, n'a putut să participe, a fost sulevată în esenţa ei, în fran- 
țuzește, din partea dlui vice-președinte dr. Gh, Preda. Tot dsa a 
bineventat pe congresiști, arătându-le importanța „Astrei“ pentru 
poporul nostru și explicându-le obiectele cele mai de seamă, expuse, 

In numele oaspeţilor-congresiști a vorbit secretarul general 
al congresului, francezul Jean Clavicre. Intr'o vorbire plină de 
bun-simţ și de orizonturi largi, a descris dsa marea satisfacție ce o 
simt congresiştii, cunoscându-ne frumusețile și bogăţiile țării. Con- 
vins despre vitalitatea poporului român, care are ţărani atât de 
viguroși și o artă atât de valoroasă — promite că va îi, împreună 
cu ceilalți congresiști, promotorul aproprierii între popoare, după 
răsboiul crâncen de-abia trecut. O înfrățire între popoare se poate 
încheia numai pe baza unei cunoașteri re poe, aceasta a pri- 
lejit-o congresul al X-lea cu România. 

Reprezentanţii Franţei, Angliei, Spaniei, taliei, Cehoslovaciei, 
Poloniei, Americii etc. au aplaudat frenetic promisiunea vorbito- 
rului lor de a fi interpreţii între poporul lor și poporul românesc, 

Apoi li-sa arătat congresiștilor „Muzeul“, împărțindu-li-se 
totodată din publicaţiile Astrei. Amintim aici că între congresiști au 
fost și doi domni poloni, cari au învăţat românește, anume, pentru 
congresul acesta, precum și consilierul dela Ministerul instrucţiunii 
publice din Praga, dl Francisc Bous, secretarul „Instit. cehoslovac- 
român” din Praga, , 

Lăsăm să urmeze salutul dlui V. Goldiș, președintele „Astrei“, 
către membrii „Asociaţiei internaţionale a profesorilor secundari”, 


Domnilor, 


In acest orășel modest al Transilvaniei, unde două neamuri își 
impletesc rosturile vieţii spre a-și găsi bunăstarea și mulțumirea, pre- 
şedintele celei mai vechi asociaţii culturale românești salută cu respect 
pe reprezentanţii asocierii internaţionale a profesorilor secundari. 


689 


Noi aci cheltuim energiile noastie spre a îndruma poporul 
românesc pe cărările civilizaţiei, pe care noi o definim ca o ex- 
ploatare rațională a naturii în măsura cunoștințelor omenești de- 
spre dânsa și tot atunci ca o eliberare în aceeaș măsură a omului 
de sub exploatarea prin semenii săi, ceeace urmărește cultura, care 
va să zică umanizarea sufletului, 


Domniile Voastre aveţi nobila chemare de a creia istoriei 
viitoare generaţiile, cari să înțeleagă — în cât privește prosperi- 
tatea rassei umane pe pământ — superioritatea incomparabilă a 
solidarităţii tuturor naţiunilor față de lupta brutală spre opresiune 
în concurenţa nebună pentru bunuri materiale. 


Punctele din programul Congresului, pe care de astădată l-aţi 
ținut în capitala scumpei noastre Românii, vădesc lămurit acest 
gând înalt al asociaţiei Domniilor Voastre. 


Mărturisirea necesităţii de a acorda cunoștințele omenești, 
mereu progresive, cu interesele culturei generale, aservind tot- 
deauna în chip norocos cele dintâi celor din urmă, — problema 
minunată a școalei unice în scopul de a facilita tuturor ascensi- 
unea pe scara intelectualității în măsura capacităţii fiecăruia, in- 
dependent de posibilităţile sale materiale, ceeace va fertiliza do- 
meniul spiritului în raporturile sociale, — Crucea Roşie a tine- 
rimei și rostul Societăţii Naţiunilor, ca materie de învățământ în 
școală, — jalonează noua etapă în sbuciumările civilizaţiei de a 
construi forța imuabilă a coheziunei umane, 

Domniile Voastre aţi găsit aci un stat nou, dar’ un popor 
străvechiu, care aproape deodată cu plămădirea strălucitei sale 
surori pe: malurile Seinei, a fost așezat aci la porţile Orientului ca 
avantgardă a geniului latin, Sentinelă credincioasă a civilizaţiei 
creiate prin acel geniu, lung șir de veacuri poporul român a avut 
uenorocul să-și cheltuie vlaga de viață oprind avalanșa barbară 
spre Apus și apărând crucea ca simbol al unei superioare con- 
cepţii de viaţă. N'a sucombat în lupta aceasta cu toate că vrăș- 
mășia vremilor ne-a risipit sub diferite dominaţiuni, 

Reunit astăzi în hotarele sale firești acest popor zoreşte apro- 
pierea bunurilor civilizaţiei avansate, de cari soarta vitregă l'a lipsit 
până acum. Venirea Domniilor Voastre în mijlocul nostru e o pu- 
ternică încurajare pentru noi. De azi înainte ne simțim cu atât 
mai vârtos înregimentaţi în cohorta luptătorilor pentru lumină, to- 
varăși ai soldaţilor dreptății, combatanți ai solidarităţii umane, 

Vă mulțumim și Vă zicem: bine-aţi venit la noi! 

VASILE GOLDIȘ, 


preşedintele  Asociaţiunei pentru literatura 
română şi cultura poporului român „Astra“, 


Di 


690