Transilvania_1929_060_002

Anul 60. Februarie 1929. Nr. 2. 


TRANSILVANIA 


Organul societății culturale „Astra“. 


La temeiul realizărilor naționale. 


Nu numai faptele mari, dar nici realizările mai mărunte de 
ordin național nu se produc instantaneu, ca un „Deus ex machina", 
la porunca simplă a cuiva, la o simplă apăsare pe buton. Aparențele și 
o superficială observaţie duc pe cei mai mulţi în rătăcire, făcându-i să 
creadă că cutare ins este autorul unei realizări de ordin național, 
când în realitate el nu face decât să polarizeze energia naţională, de- 
pozitată ani, decenii sau veacuri de-arândul în sufletul unei na- 
țiuni, de cătră factori cari sunt cu totul independenţi de persona- 
litatea celui ce execută întrun anumit moment. Executorul, reali- 
zatorul, dacă e destul de sincer și destul de mare pentru a se 
simți o parte întregitoare a neamului, va recunoaşte că îndemnul 
ce-l simte în el e al sufletului naţional pregătit pentru o anume 
acțiune, și că el nu este altceva decât coarda care vibrează mai 
puternic. Nu va atribui numai minţii, sensibilităţii și voinţii sale 
creiaţia de ordin social, politic, ori naţional, ci, în primul rând, 
pregătirii sufletului unui popor prin alţi factori. Între aceștia cel 
principal este cultura naţională care trezește și înarmează conștiința 
unui popor, 

În deobşte este recunoscută marea importanţă a creiatorilor 
de cultură naţională; oficial toate popoarele apreciază în grad 
înalt pe artiști, poeţi, pictori, sculptori, compozitori, pe oamenii 
de știință, oficial se afirmă mereu că un popor valorează cât 
creiaţia sa culturală și că aceasta e singura rațiune de existență 
a neamurilor: cât pot îmbogăţi patrimoniul sufletesc al umani- 
tăţii. Dar, nefiind în viaţa de toate zilele în intimitate, sunt foarte 
mulţi cari nu cred în această axiomă, cari dispreţuesc pe creia- 


81 1 


as 


torii culturii naționale, sau îi desconsideră, socotindu-i ca pe niște 
obiecte de lux inutile sau un fel de încurcă-lume. 

Oameni cu orientări și simțul practic al vieții, aceștia sesi- 
zează de obiceiu numai aparențele, nu se coboară in adâncuri, 
şi văd cadrele din afară între cari se manifestează realizările de 
ordin național și pe cel ce-i meşter în fixarea lor și nici decum 
substratul din care au crescut. 

Mai ales la noi, — popor care are cultul bărbatului politic, — 
de câte ori nu ni-e dat să auzim: „Pentru ce atâta sgomot în 
jurul scriitorilor sau artiștilor? Toate actele mari naţionale au fost 
realizate fără concursul lor, de către bărbaţii politici sau mari 
naționaliști. Ce știe poporul, masele mari, de cronicarii Moldovii, 
de trinitatea școalei latiniste, de Alexandrescu, Alecsandri, Creangă, 
Eminescu, sau de cei mai noui? Ce operă de pictură sau sculp- 
tură naţională a pătruns în mase și le-a sguduit conștiința ? Unde 
e contactul direct dintre creiatorii culturii naţionale şi popor? — 
Pe când bărbatul politic, fruntaşul sau eroul naţional, s'au coborit 
în mijlocul poporului, au fost cunoscuţi în carne și oase, au în- 
suflețit cu convingerea sufletului lor, au dus după sine masele cu 
curajul, cu voinţa de care au dat dovadă. — Aceștia sunt oamenii 
realizărilor, prin ei s'au săvârșit fapte mari; creiatorii culturii na- 
ționale au rămas izolaţi și amestecul lor nu l-a simţit și nu-l simte 
nime în realizările de ordin naţional“. 

La aparenţă, au dreptate. La noi, puţini creiatori ai culturii 
naţionale au ajuns în contact imediat, prin operele lor, cu poporul 
însuși, cu păturile lui largi. La alte neamuri, cu mai multe vea- 
curi de cultură la spate, s'a produs într'o măsură oarecare și acest 
contact direct între masele populare și între operele artiștilor. 
Se va produce cu timpul și la noi. 

Dar nici odată creiaţiile culturii naționale nu vor ajunge, 
nici la noi, nici airea, să fructifice direct sufletul popular, în toate 
straturile unui neam. 

Și de-aici şi naște convingerea curentă, intimă, că de folosul 
ce-l pot aduce creiaţiile culturale ne putem lipsi în realizările de 
ordin naţional. 

Dar, este evident, o simplă întrebare răstoarnă întreaga cre- 
dinţă superficială: Pentru ce, la poporul nostru de pildă, nu sa 
produs nici o realizare de ordin național, mai importantă, înainte 
de-a apare cartea, scrisul românesc? Şi poporul român în stra- 


82 


turile sale adânci, n'a citit nici odată pe cronicari, nici cronica 
lui Șincai, nici Istoria pentru începutul românilor, de Maior! Cum 
n'a citit, în veacul trecut, decât prea puţine produse ale literaturii 
noastre, 

Dar fenomenul fructificării cunoștinții naţionale prin acești 
creiatori de artă națională sau făuritori ai ştiinţei este prea cu- 
noscut pentru a mai insista aici asupra lui: ei lucrează indirect 
prin oamenii, — în număr cu mult mai restrâns — cari pot lua 
contact direct cu creiaţia lor: pătura intelectualilor, — mai re- 
strânsă la începuturile culturale ale unui popor, tot mai nume- 
roasă mai târziu, — și cari au, pe de altă parte, contact direct 
cu masele poporale. Aceștia au fost la noi, mai întâi, preoții și 
învățătorii, profesorii de toate gradele și mai târziu și alte categorii 
de intelectuali. 

Creaţia culturală aprinde focul ce arde mocnit în sufletul 
colectiv al unui popor, mai întâi în sufletul artistului, apoi al 
acelora cari sunt mai aproape de foc, iar aceștia împart din să- 
mânța lui în masele mari cu cari sunt în contact zilnic. După cum 
în noaptea învierii sunt creștini cari nu mai încap în biserică, că 
stau pe-afară, nici nu-l văd pe preot, sau sunt străini cari nici 
nu-l cunosc și îşi aprind lumânarea imediat din sămânța de lu- 
mină ce a răsărit în altar, — așa și din creiaţia culturală se îm- 
părtășesc imediat toţi fiii unui popor. 

Istoria lui Petru Maior poate n'a citit-o nici dascălul dela 
sate, dar a citit-o profesorul lui, sau profesorul acestuia și cuno- 
ştințele și învăţăturile ei ajung, fără să cunoască nume — la mintea 
„şi inima elevilor dela ţară. 

Doina lui Eminescu nu vor cunoaște-o ţăranii noștri, nici 
multe din poeziile lui G. Coșbuc, dar ele au aprins sufletul pro- 
fesorului, al dascălului şi el va vorbi elevilor, publicului, din căl- 
dura acelui foc. 

Marii creiatori de cultură naţională prin opere de artă sau 
de știință pot rămânea anonimi în mase, — mai ales la un popor 
mai tânăr în cultură ca al nostru, dar sufletul acelor creiaţii trece 
mijlocit și îmbogățește pe toţi, prin intermediul altora. 

În chipul acesta, printr'o hrană constantă și aceeaşi în for- 
mele ei deosebite pentru neamul întreg, se creiază disciplina gân- 
dului, a simțirii, a voinţii naționale, fără de care nici o realizare 
constantă — de ordin naţional nu e cu putinţă. 


83 1% 


Bărbatul politic, eroul naţional, marele economist sau so- 
ciolog, ar rămânea la pură teorie și nimic n'ar putea înfăptui, 
dacă n'ar avea, la momentul dat, această disciplină. Mai mult: 
nici teoria lui n'ar fi cu putință dacă el însuși, uneori fără a re- 
cunoaște, nu ar trăi și nu sar frământa din același substrat su- 
fletesc creat și în el de realizările culturii naţionale, Dar el e cu- 
noscut de toată lumea. Vei putea cutreiera însă ţinuturi întregi 
din România, unde masele mari n'au auzit nici odată de Miron 
Costin, de Neculcea, de Alecsandri, Eminescu, Bălcescu, Odobescu, 
de Coșbuc ori Caragiale. Mai mult chiar: păturile noastre țără- 
neşti nu-s lămurite până azi de unde vine îndemnul, învăţătura 
sau bucuria ce i-o aduce slova tipărită. Țăranul le atribuie toate 
acestea cărții. Cât privește pe autorul lor, el este inexistent. A-i 
vorbi de un scriitor însemnează a-l face să se gândească la scrii- 
torul, la copistul dela primăria comunală. 

Dar toate acestea nu însemnează că pe principalii scriitori 
sau oameni de știință români nu-i întâlneşti” pe toate satele. Îi 
întâlneşti, în primul rând, în structura sufletească, în preocupările, 
în frământările intelectualilor dela ţară, cari, direct ori prin școală, 
au luat contact cu operele lor. lar prin acești intelectuali, cari 
conduc masele și le împrumută din sufletul lor; creiatorii culturii 
naţionale trăesc prin ideile și sentimentele lor și în straturile largi 
ale poporului. 

i F $ P ii ü 

“Am amintit în treacăt aceste adevăruri recunoscute pentru a 
evidenția, într'o formă cât mai simplă, cât de greșită e opinia 
curentă a atâtor oameni cu rol conducător în viața publică și 
cari, în intimitate, nu pot aprecia rolul operelor culturale și pe 
autorii lor, — dar mai ales pentru a ajunge la o altă constatare 
de cea mâi mare actualitate, 

Ne plângem cu toţii de puţinul spor pe care-l face viaţa 
românească, subt toate raporturile, după unire. Nu am intrat, nici 
după zece ani, înti'o epocă de muncă şi creiaţie pozitivă; con- 
solidarea “Ţării noastre se face cu anevoinţă şi chiar ceeace se 
clădeşte e şubred, de puţină durată, la tot cazul susceptibil de 
modificări, Nicăiri nu „vedem stabilitatea cu totul necesară unei 
clădiri temeinice. 

În examinarea situației noastre interne s'au adus, mai ales 
de către bărbaţii politici, diferite explicări, de ordin economic, 


i 84 


social, administrativ, politic etc. În parte fiecare explicare acopere 
o parte din adevăr. Dar ni se pare o parte prea neînsemnată. 

După credința noastră realizările de ordin naţional în Ro- 
mânia nouă nu sunt cu putință, în stil mare, pentrucă în clipa 
actuală românismului îi lipseşte încă disciplina gândului, a sim- 
firii şi a voinții naţionale care să fie potrivită şi la înălțimea 
nouilor împrejurări în care trăiește de zece ani poporul român. 

Criza politică şi economică are la temelie criza morală, în- 
țelegând aici lipsa sau neputința de orientare a naţiunii către 
idealul pe care trebuie să-l realizeze în cadrele statului naţional. 

Greutățile de ordin economic, scumpirea vieţii și toate mi- 
zeriile rămase pe urma răsboiului pot explica până la un punct 
sbaterea pe loc a societăţii noastre. Defectele unei administrații 
sau a unui întreg organism de Stat, pot pune piedeci, într'o 
oarecare măsură, creșterii puterii naţionale, 

Dar nici unele, nici altele, nu ar putea opri această creștere 
prea mult, când noi înșine, poporul întreg, ne-am cunoaște precis 
drumul şi datoria zilelor de azi, când acele piedeci de. diferite 
feluri s'ar izbi de o disciplină a gândului, a simțirii și a voinții 
naţionale, potrivită împrejurărilor şi situaţiei de azi a poporului 
român. f | 
Mai mult: piedecile acestea ar pierde mult din tăria lor 

când ar întimpina o astfel de disciplină. Și multe din ele sunt 
creiate, se nasc, cresc, din lipsa aceleiași discipline, 

Situaţia românismului dinainte de răsboiu, subt raport na- 
tional, economic, politic, a fost la polul opus celui de azi. Şi to- 
tuși atunci, cu toate greutățile neasemănat mai mari decât cele 
de azi, eram în drumul realizărilor de ordin naţional, atât în vechiul 
regat, cât şi în Ardeal. Aveam, de-o lature și de alta a Carpa- 
ților o disciplină sufletească, o conștiință naţională care ne spunea 
clar ce voim. Și eram în măsură să biruim piedecile ce ni se 
puneau în drum, răzimaţi tocmai pe această disciplină sufletească, 

Dar ea rezultă nu din porunca unuia sau altuia, șef de 
guvern sau bărbat politic, ci din cultura naţională care sa îm- ` 

' părtășit — imediat sau direct, nizuind spre aceeași ţintă, educând 
cu același scop, — păturilor largi ale poporului întreg, 

O nouă conștiință naţională care să reglementeze activitatea 
singuraticilor, ca și a colectivităţii naţionale, o nouă disciplină a 
gândirii, simțirii și voinţii naționale, care să fie vrednică a da piept 


85 


cu greutăţile împrejurărilor de azi, nu va putea răsări decât cu 
timpul și numai din aceeași educaţie prin împărtășania cu creia- 
ţiile culturii naţionale, Și anume cu acelea din care se pot des- 
prinde ţintele, drumurile românismului în noua formaţie politică 
de Stat naţional. 

La ceeace am ajuns azi ni sa tot vestit de două veacuri 
cel puţin, am fost mereu hrăniţi cu nădejdea în realizarea idea- 
lului. Frumuseţa graiului, superioritatea neamului din care facem 
parte și unitatea lui mereu ne-a izbit în suflet, din orice slovă, 
din orice carte, din orice cuvântare spusă. 

Ceeace trebuie să fim azi, încă nu ne-a spus nime dintre 
aceia cari vorbesc providenţial din culmile inspiraţiei artistice, 
pentru a cobori îndemnul lor până în conștiința neamului. 

Doctrine politice și economice avem destule, dar ele nu ne 
pot da o disciplină sufletească nouă. Ele nu îmbracă un popor 
în zale de luptă decât pentru a birui pierderi ușoare și până 
când dau nădejdea într'o izbândă repede. Armatura nebiruită a 
sufletului o dă numai creșterea lui însuș, înflorirea lui din noui 
mlădiţe, — anume acele care sunt menite să înverzească azi. 

“lar minunea aceasta o poate realiza numai cultura naţională 
prin creiaţiile care descopăr necesităţile de ordin sufletesc ale ro- 
mânismului de azi. 

Au spus mulți şi mai mulți au admis în gândul lor, că uni- 
tatea sufletească a Românilor a fost mai puternică înainte de 
unire decât azi, Că vrajbele celor zece ani au stricat mai mult 
unităţii sufleteşti decât dușmanii din trecut. 

Se sesizează un fenomen și nu se vede că-i o înșelăciune 
optică, Nu unitatea noastră sufletească a slăbit, ci disciplina gân- 
dului, a simţirii şi a voinţii românești. Și aceasta nu numai că a 
slăbit ci, — îndeplinindu-și menirea avută înainte de unire, — ea nu 
mai există în înțelesul de atunci, iar în înţeles nou,“ cel necesar 
azi, încă nu avem. De-aici aparența că suntem mai desbinaţi su- 
fletește decât înainte de unire. 

Când vom avea-o pe cea necesară azi, se va vedea cu ușu- 
rință că ne-am speriat înzadar și că am progresat mult în cre- 
şterea unităţii sufletești, 

Din creiaţiile de ordin cultural-artistic din care să se desprindă 
datoria zilei de azi a românismului nu avem decât începuturi, 
Ele nu pot îi poruncite, dar vor veni cu siguranţă. 


86 


Până atunci datoria noastră e îndoită: să le suplinim prin 
educaţia, sub toate laturile și aspectele ei, primind îndrumările 
celor mai buni și mai dotați dintre noi şi să ne ferim de-a so- 
coti ca reală, ori chiar de a încerca să adâncim prin cuvânt, prin 
scris, prin propagandă înșelăciunea optică de azi, dându-i pro- 
porţiile și calitatea realităţii, 

Din puţinul aur cât îl avem azi să făurim, pentru început, 
acea nouă disciplină sufletească, fără de care realizările de ordin 
naţional sunt extrem de anevoioase, dacă nu imposibile, 

Și, deaceea, greşesc mult ceice desconsideră mijloacele pro- 
pagandei culturale în cadrele posibile azi în România mare, ca și 
rezultatele la cari se poate ajunge, fie că e vorba de nizuinţele 
Statului, fie de ale societăților culturale.. Oricât de neînsemnat ar 
fi rezultatul, el e singurul dintre cele cari rămân, cari se depo- 
zitează în conștiința naţională. E aproape singurul prilej, în afară 
de catedra școlară, când se poate vorbi sincer, dela inimă, când 
patima și interesul nu întunecă vederea clară, când se dă posi- 
bilitatea şi celui ce acționează și celui ce ascultă să trezească 
partea cea mai bună a sufletului, pentru a aduna elementele 
nouei discipline, nouei conștiinți naționale de care avem nevoe. 

` SEVASTIAN VOICU. 


87 


Filă de cronică. 


... Şi au durut-o sufletul ei foarte 
şi s'au tulburat apele Moldovei. 


Purta Moldova tremurând spre şes 
Legenda ei tăcută şi barbară — 
Și 'ntr'un chenar de piatră şi de seară 


Domnița vrea un mugur de 'nțeles. 


Trecuse-un om şi-un cântec călător 
Cu apa ei prelinsă sub castel, 
Şi nimeni n'a ştiut cine e el 


De e un rob, un prinț, sau vrăjitor — 


Un petec de cămaşe-avea pe-un umăr ` 
Jar celălalt râdea voinic în soare 
Ducea mândrii de stele lucitoare, 


lar ochii lui pârae fără număr. 


De-atunci Moldova a 'necat in vad 
„Un ram de măr şi-o umbră din chenar 


(Cronica) 


Și-a plâns povestea 'ntr'una mărgele de cleştar 


Cu gene de 'ntuneric, cu alintări de brad. 


88 


„En lisant vos vers j'ai resenté 
le ierrible dor de ma patrie — 


(O scrisoare) 
Ne-am întâlnit acum a douaoară. 
Eu neştiut, eu singur, cu zările pe frunte, 
Duc din păduri spre culmile cărunte 
Descântecul ce sufletu-mi omoară — 


Tu nici nu vezi legenda care creşte 
În ochii tăi ce'nmugură pe mine. 
N'auzi cum cresc din gânduri ape line 
Și cum castelu 'n valuri clipoceşte — 
D. CIUREZU. 


“op 
» 


E 


89 


Consideraţiuni despre știința şi filozofia 
istoriei ). 


ll. Realitate şi Știință istorieă. 


„Aller Schein darin besteht, 
dass der subjektive Grund des 
Urteils für objektiven gehalten 
wird." Kant, Prolegomena... § 40. 


1. Obiectele cunoștinţii noastre științifice, adică realitatea pe 
care noi o transpunem în noțiuni, judecăți, raționamente și legi 
științifice, cunoscând-o astfel, sunt deosebite de însăşi noțiunile, 
judecăţile, raționamentele și legile cunoștinţii noastre. 

Ele sunt deosebite, deoarece realitatea care le formează nu 
e tot una cu gândirea care le cunoaște, Funcţiunile sândirei sunt 
mijloace auxiliare cu ajutorul cărora noi descoperim raporturile 
reale dintre lucrurile pe care le cunoaștem, dar nu sunt însăși 
aceste raporturi ?). Căile gândirii nu trebuesc confundate cu rea- 
litatea, pentrucă cunoștința nu copiază nici când această realitate. 
Din această greșeală pornesc toate neînțelegerile. 

Ea îmbracă însă mai ales două aspecte foarte curente în 
cugetarea omenească contemporană. O înfățișare a acestei erori 
se datorește iluziunii realismului naiv, care ne face să credem 
că gândirea noastră e o copie a realității, pe care o transcrie, 
oglindind-o întocmai. Altă înfăţişare a aceleași greșeli se datorește 
unei concepţii complect opuse, anume ficţiunii idealismului, naiv 
și el, prin excesul de subiectivism, care admite că realitatea nu-și 
are rostul ei decât în realitatea gândirii, că existența lumii aevea 
constă doar în faptul că ea e gândită, că singura realitate, în fine, 
e gândirea, 

1) Vezi No. 9 din a. trecut. 


2) Wundt, Logik I Allgem. Logik u. Erkenninistheorie, p. 89—1919,. — 
Vaihinger, Die Philosophie des Als-Ob., 1911, p. 11—12. 


90 


Aceste două aspecte ale cugetării contemporane merită să 
ne atragă atenţia ceva mai mult, Aceasta, mai ales din două 
împrejurări. Una e aceea că atât realismul naiv, cât și idealismul, 
sunt foarte răspândite în filozofia ştiinţelor naturii. A doua e faptul 
incontestabil că cercetătorii ce au luptat pentru știinţifizarea istoriei, 
impotriva filozofiei naturaliste, au căzut ei înșiși în impasurile 
acelora, Astfel și pentru teoria științifică a istoriei avem de stu- 
diat astăzi, în bogata literatură de teoria cunoştinții, cele două 
curente : realismul istoric naiv şi idealismul istoric. Interesul cer- 
cetării acestor două dungi ascuţite, prin unilateralitatea lor, nu 
ar consta atât în faptul că ele sunt concepţii de îilozofare, pentru 
că negreșit teoreticianul istoric se interesează prea puţin de spe- 
culații — cel puţin în principiu! — dar mai ales pentrucă aceste 
directive ale cugetării istorice, operând cu concepții științifice 
indispensabile elaborării faptelor istorice, dau acestor instrumente 
ale gândirii un rol fals, total sau înparte. 


2. Punctul de plecare în orice cercetare de teoria cunoștinţii 
este așa de evident, încât, formulat, el pare aproape banal. Cu 
toate acestea, de câteori nu avem prilejul să constatăm în scrie- 
rile filozofice că cele mai aprinse discuţiuni pornesc dela învă- 
„luirea acestui punct de plecare; ori, ceeace este mai ciudat, se 
înțelege : dela necunoașterea lui! 

Orice cunoștință trebuie să fie o cunoaştere despre ceva, o 
cunoaștere a unui obiect. Când gândirea omenească reflectează 
asupra procesului de cunoaștere, analizându-l, când, cu alte vorbe, 
gândirea își pune problema cunoaşterei, ea presupune implicit că 
cunoașterea aceasta nu e posibilă decât numai dacă acceptăm, 
ca dată, existența unei realități ce trebuie cunoscută.!) O cunoa- 
ștere care n'ar admite existenţa unei realități, n'ar avea un obiect, 
ar fi o imposibilitate. Gândirea deci are un caracter obiectiv; ea 
se îndreaptă spre existența din afara ei. Trebuie însă, pentru 
precizarea chestiunii, să fim bineînţeleși dela început. Problema 
cunoașterei dacă presupune existenţa realității, nu caută o soluție 
pentru întrebarea: „Ce este realitatea“ ? Această problemă cade 
direct în preocupările metafizicei științifice care, coordonând da- 
tele și rezultatele științelor particulare, trebuie să dea un raport 
sintetic și critic despre natura realității. Raportul ce se stabilește 
pentru noi în cercetarea de față între realitatea, pe care o con- 
siderăm ca ceva dat, și între gândirea noastră, este altul; el nu 
e un raport metafizic, ci unul științific-teoretic. El poate îi for- 
mulat astfel: cum cunoaştem noi realitatea? Cât cunoaștem din 
realitate? Ce valoare prezintă cunoștința noastră, astfel realizată, 
despre realitate ? Prin urmare problema pe care o vom cerceta 
noi este o problemă de teoria cunoştinții. 


1) Riehl, Der philosophische Kritizismus II, p. 18; Max Frischeisen-Khler, 
Wissenschaft und Wirklichkeit, p. 458, v. p. 18—19. 


91 


3. Am formulat astiel, în termeni generali, datele problemei 
noastre, pentru ca în urmă să putem ajunge la o precizare, lao 
specificare a lor, în privința laturei particulare ce ne interesează 
din această problemă și anume; latura cunoştinții istorice. 


Dacă punerea în general a problemei cunoștinții presupune 
admiterea realității existente, cu care mintea noastră vine în ra- 
port spre a o cunoaște, urmează că specificarea problemei la con- 
ţinutul limitat al ei — realitatea istorică — trebuie să respecte 
aceleași norme. Vom stabili deci, ca punct de plecare a unei 
teorii științifice a istoriei, următoarea condiţie : cunoștința istorică 
trebuie să admită ca dată, o realitate a fenomenelor istorice, sau 
mai scurt, o realitate istorică. Fără această realitate, nu ar exista 
posibilitatea de a se pune ca problemă cunoștința istorică. 


Am văzut însă, că, deocamdată, punctul de plecare al cu- 
noașterii în genere nu se interesează de ce este realitatea, La fel, 
începutul studierii cunoștinţii istorice, luând realitatea istorică 
drept dată, nu se întreabă ce este realitatea istorică. Problema 
aceasta este negreșit foarte ademenitoare. Ba chiar este așa de 
interesantă, încât, tratată de unii cugetători cu pretenţiunea de a 
știenţifiza istoria, ca problemă centrală a filozofării istoriei, ea a 
ajuns să compromită filozofia în ochii istoricilor, pentru că, oricât, 
ea are o mare suprafață metafizică. Intr'adevăr, cine-și pune pro- 
blema realităţii istorice, întrebându-se de esența sau de natura 
ei, trebuie să atingă discuția problemelor speculative din meta- 
fizică, probleme ontologice, care dela Eleaţi, (Heraclid) şi până 
în zilele noastre, se desbat cu furie destulă, dar cu mai mult sau 
mai puţin succes, 


De fapt teoria istoriei filozofice, în etapele pe care le-a stră- 
bătut evoluţia ei, e marcată de sbuciumul adus prin aceste spe- 
culațiuni, care nu erau periculoase atât prin natura lor, cât prin 
faptul că erau luate ca puncte de plecare, atunci când trebuiau 
socotite ca etape de mânecare a gândirii filozofice, ca puncte de 
sosire, din care cugetătorii aveau și dânșii dreptul, ce li l-ar fi 
dat o cercetare minuțioasă a știinţii, să caute o formulă de sin- 
teză a ostenelilor lor! Primejdia ce o prezintă aceste probleme 
metafizice pentru istorie este, deci, -— trebuie să precizăm bine -- - 
faptul că ele înlocuiesc cercetarea pozitivă-critică, dela început, 
cu speculaţiile metafizice. Este un lucru banal astăzi: orice cu- 
noștință științifică trebuie să aibă ca punct de plecare, ca prilej 
de înfiripare, experienţa, datele imediate, care se ivesc în fața 
conștiinţii, apărând în vadul funcţiunilor de cunoaștere a acestei 
conștiințe. lată deci pentru ce motiv problema cunoştinţii istorice, 
dacă are cineva pretenţia s'o formuleze științific și precis, trebuie 
să înlăture din capul locului întrebarea: care e natura realității 
istorice. Dimpotrivă, trebuie să-și puie însă o chestiune mult mai 
interesantă și poate — pentrucă aceasta presupune un control 


92 


iai E a cai Eat ua pi aia tau i aa iei „E 


mai mare și mai riguros, — o problemă mult mai grea: Cum 
cunoaștem noi realitatea istorică; și ce este cunoștința acestei rea- 
lități, adică: limitele și valoarea cunoștinții istorice. 

4, Trebuie să adăogim în acest loc, pentru a fi complecți, 
incă ceva. Problema cunoştinţii în genere e o problemă comună 
tuturor științelor, deoarece ea cercetează un instrument general 
valabil pentru știința omenească: gândirea ştiinţifică și funcțiunile 
sale, Prin caracterul ei general, problema cunoașterii apare din 
acest punct de vedere ca o sinteză a tuturor ştiinţelor. Ea este, 
așa dar, o problemă filozofică, în înţelesul cel bun al cuvântului, 
„filozofie“, adică o problemă care, excluzând speculaţiile imagi- 
nare, caută să dea o siguranță cercetărilor științifice, procedând 
în mod critic și inductiv, plecând dela fapte, pentru a ajunge 
apoi la formulări sintetice, de ansamblu, despre lume și viaţă. 

5, Dar caracterul sintetic de metodă şi procedare al pro- 
blemei cunoştinţii nu provine numai din faptul că însăși cuno- 
știnţa este firul conducător ce strălucește ca o șuviță argintie în 
noianul problemelor știinţii, ci și din faptul, ce se constată em- 
piric, că realitatea cercetată de toate științele nu e ceva simplu, 
ceva izolat. Dacă fiecare știință în special, desprinde datele sale 
cu ajutorul abstracțiunii, indispensabilă unui studiu, care cere să 
pornești. dela simplu la complex, asta nu ne îndreptățește cu nici 
un preţ să confundăm procedarea — abstracţiunea ce o facem 
din trebuinţe metodice — cu realitatea: lucrul acesta l-am fixat 
dintru început. 

Este, într'adevăr, ciudată eclipsa mintală de care dau do- 
vadă acei cercetători cari confundă astfel drumul pe care-l străbat, 
cu însăși ținta la care trebuie să izbutească! Oricât de ciudat 
apare însă acest fapt, el se întâmplă mai totdeauna. Fiecare ra- 
mură de ştiinţă ni l-ar „putea ilustra cu dovezi strălucite. Dar pe 
noi nu ne interesează, deocamdată, decât ca principiu, acest punct 
de vedere, ca un principiu ale cărui consecinţi negative trebuie 
să le luăm în considerare, Deaceea admitem lucrul, care dealtfel 
apare evident, dacă ne ferim de greșala de mai sus, — că în 
experienţă realitatea cercetată de gândire e un complex impletecit 
de fenomene, care trebuie lămurit, precizat și ordonat cu mult 
spirit critic şi cu prevedere, Așa fiind, problema cunoștinţii isto- 
rice apare sub o perspectivă mai interesantă. Obiectul ei, reali- 
tatea istorică pe care o are de cercetat, se prezintă sub înfăţi- 
șarea de fenomene complexe ce trebuesc analizate. 

Care este atitudinea ce o ia gândirea omenească în fața 
complexităţii acestei realități ? Cum o cunoaște ea, cât cunoaștem 
dintr 'însa şi ce preț are valoarea acestei cunoștinţi ? 

lată deci că, şi din acest punct de vedere, ajungem la 
aceeași formulare a problemei noastre pe care trebuie de acum: 
s'o adâncim, după ce am încercuit-o așa fel, încât să fim siguri 
cu ce avem de a face. 


93 


6. Gândirea ştiinţifică poate fi cercetată din două puncte de 
vedere. Din punctul 'de vedere al cunoașterei în general, ea for- 
mează obiectul unei discipline filozofice fundamentale, Teoria 
cunoștinții (Teoria știinţii în -genere: Epistemologia). Din punctul 
de vedere al unui obiect particular de cunoaștere — în cazul 
nostru realitatea istorică — ea alcătuiește teoria cunoștinții ştiin- 
țifice particulare, sau, pe scurt, teoria științii particulare, în cazul 
nostru, teoria istoriei științifice, sau teoria cunoștinţii istorice. 

Gândirea, așa cum se exercită ea în științele particulare, nu 
va avea ca normă legile general logice, dar se va îndrepta către 


obiectivele particulare a căror cunoaștere alcătuiește câmpul de . ` 


studiu rezervat ştiinţelor respective. Astfel gândirea științifică va 
trebui să arete felul în care disciplinele singuratice de cercetare 
ştiinţifică își delimitează din început domeniul cercetărilor lor. Ea 
va fixa totodată și punctele de vedere esenţiale, precum și proble- 
mele conducătoare în aceste cercetări. Și deoarece, după cum am 
încercat să schițăm în treacăt mai sus, aceeași realitate putând fi 
obiect al diferitelor consideraţiuni științifice, — în științele parti- 
culare gândirea are marea îndatorire de a cerceta care sunt „pre- 
liminariile” materiale, datele impuse ca obiect de cercetare, — 
deosebite fiecărei științe, din câmpul vast al realităţii, 

Tocmai aceste principii materiale, aceste date ce condițio- 
nează punctul de plecare al fiecărei științi particulare, în special, 
alcătuiesc obiectul teoriei cunoștinţii din ştiinţa specială, (6. p. 4.) 


ROM. DEMETRESCU. 


g4 


Decemvrie 


Din cerul, sur de zile, cad fulgii 'ncetişor 
Tesând pe tot întinsul un alb şi greu covor... 
E-atâta oboseală în vastul pământesc, 

Că vezi cum toți copacii, la creşti, îmbătrânesc! 


In aer nici un sgomot, — şi fulgue din plin — 

De crezi, că niciodată nu va mai fi senin! 

Mi 'ngrop afund piciorul în proaspătul covor 

Și mă 'nfior de teamă, că mii de vieţi omor! 
i 


Cad fulgii din belşugul potopului de sus, 

Imaculând pământul cu haina lui Isus!... 

În mintea noastră creşte, — ca 'n linişte de schit — 
Povestea minunată : „Trei Crai din Răsărit“. 


O auzim şoplindu-şi, în noi, frumosu-i fir 
Și 'n strofe calzi, de imnuri, se ţese ca 'n delir... 
Se smulge şi prin aer se 'mprăştie 'n fiori, 
Cădelniţând-o 'n stradă, copii colindători ! 
AL. NEGURĂ. 


95 


Mon. 


Fugărind mistrețul din toate părţile, vânătorii se 'mprăştiară 


dela o vreme ca făina orbului. Pierdut de ei, mă pomenii ieșit - 


deabinele din pădurea Zurzunului.. la vreo două-trei bătăi de 
puşcă de halta Mateiaşului. 

Drept spunând, n'aveam ambiția să dobor tocmai eu „vierul 
capital”, Mă uitai la ceasornic: mai erau patru ore până la ter- 


menul concentrării noastre în „Poiana Căţii”, Zic, hai să văd, ce: 


mai face moş-Mon, luntrașul dela trecătoarea Oltului. 

Se lăsase un zădui numai ca el! Din pisculețul, pe care 
mă oprisem să răsuilu, vedeam cum Oltul îngrădește hotarul Ma- 
teiașului, cu cordonul său de argint viu, schimbător de culori. În 
bătaia soarelui de ameazi, el părea aci un drum șerpuitor, pre- 
sărat cu colb de var; aci se prefăcea 'ntr'o pantlică de atlas al- 
bastru, iar când vre-un nor rătăcitor acoperea discul solar, el lua 
aspectul unui uriaș bòa constrictor, întins într'o leneşă dar ele- 
gantă ondulaţie, printre salciile și tufele ce-i ofereau umbra lor 
răcoritoare, 

Abia acum, când stam în loc, simţeam din svâcnirile sân- 
gelui ce-mi trecea prin bicepsuri, cât de strajnic m'a obosit aler- 
sătura după fiară! 

Pornii dar, încetișor, spre malul fluviului, pe care-l ajunsei 
în câteva minute, 

Pe celalalt țărm, bordeiul solitar al luntrașului îți făcea im- 
presia unei enorme broaște țestoase, sgulită de groaza arșiţei sub 
propria-i carapace. O călicică de câţiva pași ducea, dela bordei, 
la luntrea prinsă cu lanţul de pociumbul ce se 'mplânta strâmb 
și îndărătnic în glia malului. Valurile neastâmpărate săltau vasul 
când pe-o coastă, când pe alta, 

Dădui o gură bună spre „palatul“ lui Mon: 

— Ne-ne Moa-neee! 


96 


.. Supt clopotul uriaș al cerului, zăpuşala dospește 'n de- 
săvârşit silenţiu. 

Nici frunza plopilor nu se clatină. Doar valurile Oltului ples- 
căiesc, la intervale fixe, în malul de lut de supt picioarele mele... 

— Pan-ti-li-moa-neee ! 


„„ Nici o mişcare... tăcere ca 'n mormânt! 
— Boţo-maa-neeee | 
.. Nimic! O fi murit moșneagul ?... La vârsta lui, Parcele-i 


pot tăia firul, în orice clipă.. 

„ Dintre crengile vestele: de alun, ce-acoperă gura bor- 
deiului, se ivi într'un târziu un cap alb, neţeselat, apoi doi ochi 
aspri, ca de vultan bătrân stârnit din cuib, străpunseseră mănioș! 
văzduhul până dincoace de apă. Indrepţându- -se anevoie din șale, 
omul mormăi răsușit, ca un urs posomorit, răscolit din bârlog; 

— Hai numa” hai... doar nu arde! 

Coborând domol, spre luntre, târâind opincile par'c'ar fi de 
plumb, Mon despredecăli pe'ndelete lanţul dimprejurul pociumbului, - 
apucă 'n luntre şi-apoi îl aruncă, necăjit, în burta vasului. Zalele 
căzură grămadă cu un strigăt ascuţit, ca un Suiţat de purcel. In 
sfârșit, moșul prinse lopata și vâsli lin, dar spornic și aţă spre 
punctul unde-l aşteptam. 

Când fu la câţiva metri de mine, el ridică ochii încruntaţi 
și numai dupăce mă recunoscu bine, lumina lor se 'mblânzi, iar 
glasul lui, recâștigându-și accentul dulce și tărăgănat, — se auzi: 

— ... tă-te norocul!.,. da Dumneata erai? 

— Păi cine să fie? 

— Ai o ciabică 'n cap, chiar ca jidovu nost, gândeam că-i 
el... îl aştept dela zece, să vie-odată cu tăbacu ăla, din Cohalm. . 

— Imi pare rău, nene Moane! Nici tăbac n'aduc, nici jidov 
nu-s... ia, un biet creștin și un om bun... 

— Bun să și fi!,.. Da 'nce umblet eşti pe-aci? 

— Am venit să te văd... 

— Pe mine? 

— Pe dumneata... 

— Hm... o hodoroagă bătrână ? 

— Cum ești, așa te plac! 

— De-aș fi o codană de optsprece ani, te-aș mai crede! 

— Pe fete le căutăm seara, 'n taină, ... pe bătrâni, ziua la 
ameazi... nene Moane! 

— ‘Adevărat ai vorbit acum! 

— ... Ei, da ce mai faci dumneata, neică Moane ? 

—«lo? Ce să fac? Meseria veche... 

— Anume? 

— Trec apa 'ncoace și iar mă 'ntorc... 

— Şi de când tot așa? 


- 97 2 


— De când lumea! La Rusalele estea, am împlinit douăzeci 
de ani de servici. 

— Mulţi îi fi purtat dumneata în luntrea asta!.. 

— Fost-au și la mine, ca 'n corabia lui Noe, tot feliu de 
lighioane și mari și mici: dus-am Rumâni, Săcui, Sași, Țigani, ba 
și patru grofi am purtat odată! Venise la vânat toamna din Peșta 
şi-o trecut apa, dup'un porc rătăcit,... da de lar pușca. 


„Luntrea își împlântă ciocul lătăreț în cleiul i eul, al ma- 
lului prelins. Acuma-l văd limpede pe moșneag, cu toate brazdele, 
pe cari plugul vremii le-a arat pe obrazul lui odinioară atât de 
nobil şi de frumos. 

— Pari cam somnoros azi, nene Moane.., ori chiar durmeai ? 

— Da ce-oiu păzi? Ori treaz, ori adurmit, tot o leafă imi 
umblă... 

— Curat. 

— Ba,... că nu prea dorm! Două ceasuri de somn, mă 
satură. Pip câtu-i draga de noapte! Cânele bătrân, mai mult zace, 
decât doarme. Da stau întins, în bordeiu,... că-i prea cald afară... 
Ho!.,. calcă binișor!... pipăie pământu domol cu piciorul,... 
să nu luneci pe lutu ăla slăninos... 

Făcui câţiva pași ușurei, ţinându-mi echilibrul cu braţele 
'ntinse, apoi apucai în pântecele „cinului“, pe care Mon îl răsuci 
“ncetinel spre cellalt mal. 

— aa -i fi ducând ji popa gi la „. ce? 

— Acasă-i ? 

— Acas, 

— Da ce mai face? 

— Cine? 

— Popa... 

— Popàa? Leagănă. 

— Şi preuteasa ? 


— Hodineşte.. 

— Hm!.. . Lume 'ntoarsă. 

— Ba că-i vre'nică, să stea. Azi noapte i-o făcut popii, un 
fecior 

— Taci! 

— Zău-că! 

— ...Al câtelea-i ăsta ? 

— Da io ştiu ?... parcal.,. treisprecelea, 

— Brava popă! 

— Mai brava-i preuteasa!... Că ea | poartă, săraca,... 
ea 'I face! 

— Aşa-i!... Voinică muiere!... 

— De unde?... că-i chiar supțirică... îi numa’ cât o mă- 
nuşe de cânepă... ...da are o fire văratecă.. 


98 


Mon îmi pipăe cu ochii buzunarul umflat de portofel și de 
„notes“, apoi privirea lui scrutătoare s'anină de țeava puștii mele : 

-— Cum văz... vii dela vânat? 

— De-acolo... 

— Da porcu un' l-ai lăsat? 

— În pădurea Turzunului. . 

— Mai bine “i lui în umbra fagului, ca 'n frigare... 

— Mai, 

— Trimesu-i-ai încai vr'un glonţ supt chiele ? 

— Dacă-l vedeam,... poate... 

— Da vrea-re-ai să vezi la noapte v'o cinci-șase, tot ca vițăii ? 

— Unde? 

— Hai, dormi la noapte 'n „palatu“ meu, că vezi, câţi vrei. 
'Grohăesc și râmă 'mprejuru lui... stă să mi-l doboare blăstămații 
cu râturile ... 

— Şi nu tragi în ei? 

— Cu ce?... Cu pipa? 

— N'ai pușcă ? 

— Nu mi slobod să ţiu... mă ștrofolesc dracii ăștia de 
jendari... 

— Rău destul! 

Îndignat de purtarea nedreaptă a paznicilor ordinei din ţară, 
el dă un avânt lunirii, care-aleargă acum „de măgan”. Și căutând 
par'că vorba pe care-o coace de mult, el se scarpină după ureche : 

— Da-i mai rău, că nam un hir de tăbac!... Parcăţi stă 
cam umflat buzunariu,.. n'ai măcar cât să-mi umplu odat pipa? 

— N'am, nene dragă... nu trag în piept buruiana asta urită. 

Dup'un oftat adânc, el aprobă necăjit: 

— Bine faci! 

Ochii lui mângâie acum oglinda 'ncreţită a apei, Din când 
în când, el „ţârcăie“ printre dinți. 

Cum stăm faţă 'n faţă, mă delectez în finul profil de Român 
al acestui „miles gloriosus“, care a făcut trei răsboaie şi-a fost 
decorat in două rânduri în Verona, de însuș Impăratul Franţ 
Iosef, cu „Silberne Tapferkeitsmedaille“ Cl. L şi Il. Nici azi, ur- 
mele de frumuseţe bărbătească n'au dispărut total, din corpul ros 
de dintele vremii. La fiecare încordare a braţului, cămașa de câ- 
nepă dură e împinsă în afară de gâlcile încă pietroase ale muş- 
chilor. | 

— Nu mai îmbătrânești, nene Moane. 

— De v'o douăzeci de ani stau așa... împietrit! Da-i numa 
o părere, că-mi scade trupu, mereu, ca pomu care și pierde 


mâzga. O să vezi dumneata,.,. cum apuci să treci de cinzeci, 
începi a te-aduna. Măduva seacă, osu scade, carnea depe tine se 
uscă ... Bar'că te-ar fi pus la fum... Oare-l ştii pe Sfircu, dela 


noi... pe bâr-jendariu ? 


93 | 2* 


— Par'că-l știam... 

— Asta, când era de douăzeci și unu de ani, avea un metru 
și nouăzeci și cinci, în cap. Azi îi numai cât mine, măcar și io 
am scăzut un ţol bun, din tinereţe... 

— Da câţi ani îi fi având, nene? 

— lo? 

— Dumneata, 

_— Hm... destui! 

— Cam?... 

— Or hi cătră obzeci... 

— N'aș crede... 

—- Poate chiar peste... 

— Nu-ţi dau nici... şaizeci şi cinci, 

— Hoho!... când aveam 65 te-aș fi trântit cu pipa n sură. 

-— Oar' azi n'ai mai putea ? 

— Trecut! Azi nici cu pita nu mai poci lupta. 

— Da ce foloseşti ? 

— Mămăliga, săraca,... că se mulțămește cu morloleala 
gingeilor. 

-— Pită, deloc? 

— Ba 'mi mai dă popa ăsta, Nică, câte-un corn de pres- 
cură uscată, ... îl sfârmesc și-l înmoiu în rachiu, de-l fac broc. 

— Dinţii, ţi-s'au dus? 

— Dus, toţi! Uite!... pe dinainte-s golaș ca copilu de ţâţă.. . 
Mai am trei măsele 'n fundu gurii. Două, din falca dreaptă, se 
'ncalecă încă bine. Mi-le-o lăsat Dumnezeu, să pociu ţinea pipa 
cu ele. De stânga mi-o rămas una, stingheră. Nu mai face nici o 
slujbă, stă 'n gură de pomeană. 

— De ceilalţi te-ai curăţit ? 

— M'am limpezit. Da nu mo durut niciodată. Unu nu 
mi-o scos fălcieriu cu cleștele, S'o măcinat încet-încet. Dela șaizeci 
încolo, în tot anu aruncam câte unu în Olt. Zic: „hipe apă n 
jos cu voi, c'aţi slujit destul!“ 


— Azi n'ai mai fi harnic să-te lupţi cu Franţogu, la Măilat? 

— Noroc bun!... lunecă cioarecii depe mine... 

— Toate trec, nene Moane! Ai rămas și dumneata cu 
amintirile. 

— ... Rămas... cu zil-bârne tăpăr-kaiţ medăliile ! 

—- Le mai ai? 

— Amândouă stau, una lângă alta, în ladă și glasu 'ntâi și-al 
doilea, așă cum mi-le-o dat Impăratu, cu mâna dumnealui, în 
Viroana... ho! stăi! nu sări niciodată, până nu dă cinu cu nasu 


"n pământ... așa!.,. acum poți trece! Să nu pățești ca Săsuleanu, 
din săptămâna ce-o fost... 
— Care Sas? 


100 


ei arte Mitica tii ELIE LE 


— Am trecut deunăzile pe-un ștudenț de Sas. Era 'n nă- 
dragi albi ca zăpada și-avea un mondir negru, cu şinoare peste 
piept. Când am ajuns cu el în „port“, zic: „Ai o ţir' de răbdare 
băiatule, nu sări, până nu s'așează bine „corabia“. Da neastâm- 
păratu, dă odată din cap, parcar fi zis: „Ce şti tu, bătrân 
prost!...“ şi numa hopa-ţupa, sare, calcă greșit și scapă 'n Olt. 
Să nu-i fi întins iute lopata, ar fi beut Sasu o litră de zamă de 
peşte... 

— Să se înece, ca Țiganul, la mal... 

— E o blăstămată de bulboacă, chiar în margine, că se 
scaldă bivolii... îți vine apa până n gât... 

— Pe urmă ce-o făcut „Ștudenţu“ ? 

— Ce să facă? S'o desbrăcat în pielea goală, și-o uscat is- 
menele, nădrajii, păpucii și peste două ceasuri l-am trecut iar 
dincolo. Nu s'o mai dus în nici un „Mateiaș“, că sta tina uscată 
pe el, ca pe purcel. 

— Al'dată are să te-asculte, nene. Moane. 

— Saşii 's nație cuminte, harnică și strângătoare, da să ști 
un lucru: Când o fi Sasu prost, îi mai prost ca cisma plină de 
apă. Şezi uite, pe butucu ăsta din dosu bordeiului, să-ţi spui una, 
tot cu un Sas, din tinerețele mele. O istorie cu fieiertat tatăl 
dumitale. Oare ști-il ? 

— De loc! N'aveam doi ani împliniți, când a murit. 

— O fi! Da pe doamna, — pe maică-ta? 

— Așa, ca prin vis. Eram de șase ani, când ma lăsat și 
dânsa, 

— Hm! Ai rămas prea degrabă, copil sărac... Dumnezeu 
s'o hodinească! Nici n'am mai întâlnit așa inimă îngerească.., 

— Va să zică, l-ai cunoscut bine pe tată-meu? 

— Bine de tot! Să fi avut zece ani mai mulți, ca mine, Ar 
putea trăi și 'n ziua de azi. 

— De und să poată, nene ? C'ar avea acum peste nouăzeci.. 

— Şi-ăpoi? In Mateiașu nost, trei inși s'o suit peste nouzeci, 


— Se poate? 
— Poate, zău! Al Nonului îi de 95; Stircu, biărjendariu, 
de care-ţi spuneam, are 97,... da uscata de Floarea Comăna- 


riului i-o întrecut pe amândoi. In Postu Paştilor o atins o sută şi! unu, 
— Ce spui dumneata, nene Moane! 
— Zic, zău! l 
El ţircăie printre gingei, apoi dă din cap, uitându-se n gol: 
— Hm! De nu le- -aş apuca urma! Trece vremea și mă fac 
prea vechiu, de mă mâncă toate relele.. 
— Ar fi rău nene, cum n'ai muiere... 
— Rău zău, când n'are cin' te spăla și te cârpi! 
Şi dup'un oftat prelungit : 
— D'apoi facă Dumnezeu cu mine, ce-o vrea... că-s în 
mâna Lui! 


101 


O umbră -fugară a adâncit o clipă cutele de pe faţa lui, 
apoi zimbetul, reapărând, dislocă ieroglifele ce-i brăzdează obrazul : 

— Uit dela mână păn la gură !. Noi bătrânii, suntem ca copiii, 
nici nu isprăvim bine o vorbă și sărim la alta. Oare ce 'ncepusem 
să-ţi povestesc despre „domnu“, taică-to ? 

— Spuneai par'că de-o istorie c'un Sas... în Cohalm... 

— Bine zici! Acuma ştiu. Da să te 'ntreb și io: Pe câţi ani 
mergi dumneata acum ? 

— Pe treizeci, 


— Cam pe treizeci oiu fi călcat și io — de n'oiu fi fost şi 
mai mare. ... Doamne, par'că-i de când lumea de-atunci şi 
n'o mai fost niciodată!... Pe vremea aia, „județ“ la criminări 


era taică-to, Dumnezeu să hodinească și numa 'mi trimite o citațe, 
să stau la lege 'n Cohalm. 
— Da ce făcuseşi? 

__— Ce făcusem? Da bătusem pe-un Sas lung cât o scară, 
unu de-i zicea Frit Frecikăs. Imi închisese un bou din opritură, 
macar n apucase biata vită, să îmbuce mai mult de două guri de. 
earbă. ... Acuma stam amândoi și io și Sasu în fața Domnului 
Bănuţă, judeţu. Se uită dumnealui la mine,... parc'acuma 'l văz: 
om nu prea înalt, da legat și cu'n piculeț de burtă, cam câtă are 
pătrupopu din Cohalm. lo eram cu un cap mai înalt, ca dumnealui 
și tras ca prin inel, amintrelea voinic și-al dracului și de trântă 
şi de fete și de joc — ce să-ți spui? Imi sta bine măcar-cum. 
Vorba aia: şi la rugă și la fugă. Num'odată zice „domnu“, 
aspru de tot: 

— Tu ești Pantilimon Boţoman din Mateiaş ? 

— lo, domnule judeţ — fac io cam cu jumătat de gură, 

— Şi tu Sasule, ești Frit Frecikăs, din Homorod? 

— lè, moroc... zice Sasu, cu glas tare, ca la școală. 

Şi numa se 'ntoarce domnu Bănuţă cătră mine, răstit: 

— Ce-ai făcut tu, mă Boţomane,... slăboiule!...:ai bătut 
pe Sasu ăsta mare!? 

lo tot moale o dam zic: 

— L-am bătut o țîr'... domnule! 

Apăi se uită la Sas și face: 

— Păi, mă Sasule, tu un omătoiu gros și lung cât turnul 


bisericii, .,. cum te-ai lăsat tu bătut de băiatu ăsta subțire... ha? 
Da Friţ, cam rușinat: 
— Mo roc frămos la domnu,... hesta nu boiat, hesta :așă 


stringe cu dește dela mune, ca ţigan cu cleşte de hier. 

Domnu Bănuţă subția buzele, să nu-l umile râsul. Nu-ma 
iar se 'ntoarce, oțărit, cătră mine: 

— Mă Pantilimoane, hoţule.., cum ai îndrăznit tu să-l baţi 
pe Sas? Temniţa are să te uște... îți arăt eu ție! —tuieşi acum 


102 


afară, Sasule, și-așteaptă acolo... să-l învăţ io, pe ăsta, omenie! 
Sasului îi râdea sufletu când o ieșit afară, da pe mine mă luase 
cu răcoare... zic: „acum mă pălmuește domnu ăsta!“ Dupăce 
iese Sasu din casă, face dumnealui, zâmbind: 


— Şezi pe scaunu ăla Boţomane... paraleule ! 

Și mă tot măsura din ochi: 

— Eşti ca un brad, mă îlăcăule... fosta-i cătană? 

— Fost, domnule, la Ștreliţi în Sibii și-am ruculuit odat' 


şi 'n Italia. 
-— Bravo, smeule! Da Sasului i-ai dat ce i-o trebuit? 
Apucasem o leacă de inimă, -- zic: 


— l-am cam dat, domnule! | 
„Nu-și mai putea lua ochii de pe mine, că și eram drept ca 
un sulinar : 

— Văd, că ești vultăr! Al'dată bate-l mă, să nu te vază ni- 
menea — auzit-ai? 

— Auzit, domnule, 
Numa prinde a se primbla p'in casă, cu mânile încopciate 
după spate. Într'un târziu, zice: 

— Hm! O ţir' de ştrof tot trebuie să-ți dau, măi băiete! 
Da ţi-l'oiu face mai ușor, li sta 'nchis două zile. Adecă te-oiu 
trimite acasă la mine, să-mi tai un car de lemne... mâncare ţi 
dă nevastă-mea, câtă-ţi trebuie. Ce zici tu, — bine-o fi așa? 

— Bine, domnule judeţ — să trăiţi! 

— Chiamă-l acum pe Sas! 

Tună Sasu 'n cănţălărie — abia 'ncăpea pe ușă. 

— Noa Sasule,... îi ruptă legea! Boţoman zice, că tu ai dat 
întâi. Drept îi? 

— Noa căz io nam dat, io numa lam tins o ţire cu deștiu 
peste nas... 

— Fi, da vezi că nu-i așa, fârtate! Nasul omului nai tu 
drept, să-l atingi! Dac'aţi dat unu 'ntr altul, îţi sta închiși amândoi, 
câte două săptămâni. Ori dacă vrei să te duci tu acasă, Sasule, ră- 
mâne închis Pantilimon, ca mai vinovat, două zile. Alege! 

Sasu tot învârtea pălăria şi se gândea. Dela o vreme face: 

—- Mai bine se remune el singăr și io se pleci acase! 

— Atunci drum bun, frate Fritz... dute cu Dumnezeu! Da 
să nu mai vii măi pela judecată, cu bătăi d'estea, că te 'nchiz și 
pe tine — auzit-ai? 

Și unde nu se 'ntoarce domnu cătră mine, strigând mânios: 

— La arişte cu tine, Boţomane, bătăuşule... Teremtette și-o 
oală cu "varză! 

Sasu nu ştia cum să iasă mai iute să nu-l închiză cumva și 
pe el și de frică, s'o lovit cu capu de pragu ușii, de i-o rămas 
pălăria 'n cănţălărie,.. abia se ţinea domnu de râs!,.. 


103 


Face, — după ce-am rămas numa amândoi: 

— Incai bătutu-l-ai cum trebuie, Pantilimoane ? 

— Ce să nu-l bat, domnule, că-l tăvălisem câtu-i lunca de 
mare... rideau toți cosaşii de el! Socotiţi și dumneavoastră: Cre- 
ştin îi ăla... să-ți închiză vita pentru două guri de iarbă și să-te 
lase să stai în luncă, cu caru 'ncărcat de fân?... Așa am păţit 
cu domnu! 

— Zi: îţi ţinuse parte, tată-meu ? 

— Ținut săracu... Rumân verde!... Dumnezeu să-l hodi- 
nească ! 

— Şi dusu-te-ai apoi la noi, la lucru? 

— Dimineaţa la patru am fost în curtea dumneavoastră. În 
două zile i-am tăiat domnului un car de lemne, le-am crepat și 
le-am aşezat în chimniță. Drept, că și maică-ta m'o hrănit, ca 
pe-un grof: mi-o dat supă, carne cu zos, plăcinte cu brânză și 
două ciocane de rachiu de prune. A doua zi tocană de purcel și 
scoverzi... La ojină am căpătat cafâi cu pită prăjită... Doamne, ce 
muiere blagoslovită !...” 


Mă uit la moșneag și mă gândesc, ce cruce de voinic o fi 
fost el odată! 


— Sdravăn flăcău îi fi fost, în tinerețe, nene Moane! 

— Îiţ... atâta putere aveam, de-ţi strâmbam potcoava de 
cal cu mânile! Cum zice vorba: Cine-i voinic o fost și-o fi, da 
Ara care-i... trage. butucu mai la umbră, că te-ajunge soarele 
'n ceafă! 


El suride dulce și nevinovat ca un copil... o, adorabilul 
zimbet al moșnegilor. : 


— Să-ţi mai povestesc una, din Orlat, când eram cătană. 
...Cum îţi mai spuneam deunăzi, io am cătănit doisprece ani 
încheiați. Când am ruculuit, întâi, în Italia, eram uite așa... ca 
dumneata, Câţi ani ziceai, că ai? 

— Vre-o treizeci. 


— Tot eram dar mai mare! Oiu fi avut treizeci și doi-trei. 
Eram în Orlat, lângă Sibii... ruculuiau ficiori din toate părțile. 
Mâncasem tomna „minăjia” și stam așă între cătane... nu'ș ce le 
mai povesteam, că râdeau de se da de-a dura, pe jos! Da era 'n 
companie un Ungur înalt și voinic, din Trei-scaune, îi zicea S&chereș 
lanoș. Ungurii de nătura lor îs măreţi și râd bucuros de ghieţii 
Rumâni. Așă și ăsta, se tot învârtea pe dinaintea noastră, buiac, 
cu pieptu scos şi strigă mereu; 

— Me-ic òla ghiun bircozic velem ? 

... Acum, ce să-ți spuiu? Drept să-ți spui: Rumânilor le 
era cam frică de Ungur, că și era spătos și voinic, de mai voinic 
nu trebuia 'n lume! 


104 


| 
4 
i 
| 


Da aveam în cumpânie un Rumânaș din Topârcea, pieptos 
şi crăcănat, un reteveiu făcut dela pământ... îl chiema Cărată. 

Zic cătră el: 

— Du-te mă, şteandule şi trântește-l, dacă te lauzi că eşti 
tare. Ţi-ai găsit-o! Cărată nu cuteza să se miște... ice: 

— Nu mă 'ncumăt, mă, că-i tare Unguru ca un bou... mă 
trântește, de mă vatăm la burtă. 

Mie, atâta-mi era de mânie pe Unguru ăsta prost şi mândru, 
de gândeam că mor! Una 'ntruna-i umbla fleura : 

— Voi Rumânii sunteți iepuri îricoși... mămăligari sușaţi și 
câte slabe! 

Dela o vreme nu mă mai ţinea locu! Mă scol drept în pi- 
cioare și strig: 

— Hai, trântește-te cu mine, fire-ai al dracului de borvizâr 
sărîntoc ! 

Unguru 'şi sucea fălos, mustăţile... “ice: 

-— Ce să fac cu tine, mă... nimeo? 

— [i face ce-i putea, zic io, şi-mi strâng odată bine, bră- 
cinariu, 

Și numa m'apucă Unguru, vrăjmaș,... se 'nroșise ca o pa- 
prică.. da io încă-i împlânt umăru în furca pieptului și strânge-l 
Boţomane, cum știi tu, să-i iasă mustu! 

„„„ Hm! Simte Iânoş că nici Pantilimon nu-i mămăliga ne- 
fiartă și numa și vîră pumnii 'ncleștați pe după brăcinariu meu 
şi dă să mă frângă peste mijloc, să mapuce supt el. Zic: Hohó, 
băiete, că ţi-ai dat azi de popă și 'ncep a l desăgi ca pe sacu de 
făină, apăi îl rotesc odată şi-așă ţi-l aduc din învârtitură, de io 
căzătură ca aia, nici nam mai pomenit! 

Când o buhnit Unguru de pământ, n'o mai putut zicefăr': 
„loai Iştenem !“ şi și-o acoperit obrazu cu pălmile... Da Săcuii se 
văitau, din toate părţile: 

— Mec-hol lanoş... hăzal, te, hideg viz.. hoamoar te, 
hideg viz! i 

„„„O săptămână o zăcut în ţimăr Sechereş ăl sfătos... tot cu 
lepedeu rece "| învăluiau saniteții. 

De-atunci toată compania avea frică de mine... O vorbă le- 
sănată nu mai sufla lânoș, de Rumâni, măcar nu eram nici io, 
cum se zice, ăl mai tare om din lume! 

— Vorba cântecului, nene Moane: „Nu-i voinic cine se ţine 
da-i voinic, cui îi stă bine!“ 

— Să-ţi spui, domnișorule: Domnii beau cafâi și dorm în 
pilote de îulgi de gâscă, lângă doamnele ăle albe și moi. Da voinic 
îi ăla, pe care-l bat ploile și ninsorile, nu ăla care doarme 'n căl- 
dură, lângă ţiţa boresii.,, 


105 


Da mai e și-alt cântec, domnișorule, care mi-se potrivește 


acum mie: „Fosta-i Moane, când ai fost, și-ai rămas un lucru 
prost..." o hodoroagă veche... nu mai ai ce face cu ea! 


„„„Hăi, domnule! Viaţa asta-i numa o părere. Stat-ai dum- 
neata v'odată noaptea, în beznă, când nu-ți vezi nici deștiu?! 
Numa odată trăsare fulgeru pe ceriu, de-l luminează ca ziua la 
ameazi. Așa-i viața omului: un strop de lumină — șşi-apoi vine 
o noapte lungă... supt pământ, 

Hăi-hăi — Doamne! Par'că numai eri, mă jucam în năsip de-a zala 
și iacătă-mă 's de obzeci de ani: cu păru ca varu; cu junghiu 
supt coaste; dinţii i-am îndreptat pe Olt în jos; baba mea, să- 
raca, de douăzeci de ani zace întinsă 'n progadia bisericii; fata-i 
fugită în București, la un grec; fecioru o rămas de uric la tunari, 
c'o boală de cal nărăvit lo izbit într'o zi cu potcoava 'n capu 
pieptului... nici vai n'o mai zis!... acolo 'n grajdiu şi-o dar, bietu 
copil, sufletu. 

Acuma 's sîngur în lume. Noroc cu cucu din pădure! El 
mi' cocoşu, care mă scoală dimineaţa. 


Din „Turzùn“ s'auzi sunând prelung ţeava puști „Sbăria- 
Ș 


gărului” Bârlea: tu-tu-tuuu ! 


— Auzi? O fi doborit careva, vieru — face nenea Mon — 
ori te chiamă, ortacii la ujină ! 

— Se sună întâlnirea 'n „Poiana Căţii“, nene Moane. Tre- 
buie să mă trag acum și io la deal... 

In ochii lui Mon se 'mpânzește o roureală: 

— Când mai dai oare pela mine? 

— Poate la anul, nene Pantilimoane. ; 

— La anu, nu crez să ne mai vedem! Sorocu meu îi tot 
mai scurt! Azi-mâne 'mi bate Ghiţă, măsariu, cuiele la cap, după 
el vine popa Nică, cu „Vecinica lui pomenire“ și 'n deal m'a- 
șteaptă Cârcea, sropariu cu sapa și lopata, să tragă brușii peste 
mine... Noroc bun lume... și pace sufletului tău, Moane... Din tä- 
rînă ai pornit şi 'n ţărină te-ai întors... Hei domnișorule,.. hai, să 
te trec dar Oltu, îndărăt, că-ți mâncă careva din tovarăşi salamu 
de Sibii ! 

Coborii în luntre tăcut și 'ndurerat, iar Mon prinse a o îm- 
pinge lin spre celălalt mal... Într'un târziu întrerupsei tăcerea, în- 
trebându-l : 

— Ce ţi-s dator, nene Moane, pentru trapădul dumitale? 

El zimbeşște c'o fineţe aproape imperceptibilă — deliciosul 
zimbet de moşneag : 

— Spusu-ţi-am v'odată, cum m'o plătit Hici, ţiganu din 
Jimbor ? 

— Ba. 


106 


b or aa ll 


— Hm! Aveam un topor fain, nou-nouț... chiar scurtam 
niște cracuri pentru mămăligă,... numa vine Hici, potcovariu din 
Jimbor, să-l trec Oltu, cătră casă, Da până una-alta, ia ţiganu 
toporu, se uită la el, și numa se 'ntoarce către mine: 

— Măi Moane... cât m'ai trecut, cât nu m ai trecut; cât ţi-am 
plătit, cât nu ţi-am plătit, — să-mi dai să-ți oțelesc săcurea asta 
faină, să mă pomenești, măi Moane! 

N'am ce lucra și-i dau toporu... 

-- Şi ţi-la ascuţit ? 

— Ascuţit.,, că de-atunci nu l-am mai văst, nici pe ţigan, 
nici toporu... Da nu-mi pare rău, că-l și pomenesc, de câte ori 
tai. lemne.,, 

Impotmolirea luntrei în lutul clisos, mă scoate din echilibru, 
vestindu-mă, c'am sosit la mal, 

— lacătă-te iar dincolo !... 


— Poftim, nene Moane, să ai de-un rachiu! — și-i apăsai 
moșului două coroane 'n palmă. 
— Să nu mai fi umblat!... ce să fac cu banii?... nu mai 


cumpăr, nu mai vânz... 

— Da tăbac nu-ți iei? 

— Nu! Capăt dela sat: săptămâna și pachetu. 

— N'am ştiut nene, c'o să dau azi pe la dumneata, că-ți 
cumpăram zece pachete. Da-ţi aduc când oiu mai veni. 

— Să nu mă uiţi și dumneata ca Hici!,,. 

— Nu te uit, nene Moane... domnii 's cam mincinoşi, nu-i 
vorbă... da tot nu-s chiar ţigani... 

— Rămâi cu bine, nene Moane! 

— Să umbli sănătos, domnișorule... 

Şi Mon pornește domol, cu „barca“ lui, spre cellalt țărm... 

Minunat moșneag! Senin și 'nţelept, ca un filozof din vechime. 


Mercheașa, 1911. A. P. BĂNUT. 


107 


Spre o eră nouă!... 


De Horia Petra-Petrescu. 


larăș l-am auzit povestindu-mi cu o vervă satanică cum se 
războiește cu potrivnicul său. Mi-a împuiat din nou urechile 
cu fel de fel de amănunte, cum se subminează reciproc, cum 
își trimit vorbe înveninate, cum se boicotează familiile, chiar, pănă 
întra treia spiţă, cum și-au cumpărat fiecare fițuica sa de gazetă 
locală şi cum se bombardează, trivial, în fiecare săptămână, de 
ziua Domnului, Dumineca, cu fițuicile astea. 


Și Dumineca îi văd în biserică, cum se ploconesc în faţa 
altarului și cum ridică ochii în sus, ca și când ei ar fi heruvimii- 
heruvimilor! Aăăh! 

După ce l-am ascultat o jumătate de oră, fără ca să-l întrerup, 
aștepta el să aplaud avalanșa de răutăţi și de bădărănii. Eu 
tăceam, 

Atunci a căscat el ochii mari și, cu mâna stângă, netezindu-și 
barbişonul, m'a întrebat: „Ei, ce zici“ ? 

— „Ce zic? Zic că-i păcat de timp"! 

Ca și când ar fi căzut o bombă asupra capului său. Cum? 
Nu voiam să spun „aferim” la toate năzbâtiile debitate? Asta 
era culmea ! 

— „Da, păcat de timp!” am repetat eu „Un intelectual ce 
se respectă are altă misiune în zilele noastre! Ar trebui să-şi 
dea toată truda, toată energia de care este dânsul capabil, să 
închiege rândurile și nu să le distrame”. 

Ochii lui îmi spuneau: am căzut dintr'al șaptelea cer. 

— „Și adecă cum? Să mă las călcat în picioare de dlui“? 
Aici îi clocotea în ochi o ură păgână. 

— „Nu, Doamne fereşte — dar să vă îndeletniciţi, și dta și 
dlui, cu alte probleme, mult mai mari, mai nobile, mai grave, 
mai vitale” ! i 


108 


Ei, asta a trecut marginile bunei-cuviinți din partea mea, 
in ochii lui! l 

Era p'aci-p'aici să cad în disgrație totală. Și tot am ţinut 
piept cu fulgerele de Iupiter tonans. 

© — „Dta“, începu el, „dta eşti tot cu aplanarea, cu nive- 

larea asperităților, cu încunjurarea atacurilor pătimaşe." 

— „Da”, 

— „Dia tot cu mieluşelul Domnului. Lumea e alta, dragul 
meu. Lumea e — “ 

— „Atunci de ce te mai închini în fața altarului și te rogi 
de Domnul să aducă pacea pe pământ" ? 

— „Pacea! Pacea! O vorbă! Cât timp vor trăi doi oameni 
pe pământ se vor dușmăni, se vor invidia, se vor..." 


— „Vor ajunge fiare sălbatice, vrei să zici. Eu cred, dom- 
nule dragă, cred cu toată tăria că pe cărarea apucată de dta și 
de potrivnicul dtale n'o să ajungeţi la creangă verde, Dia și — 
dlui, oameni cu studii academice . — să ţi-o șoptesc așa, la ureche, 
— nu vă este rușine să daţi un exemplu atât de trist celorlalți?! 
Asta este educaţia academică, pe care aţi câștigat-o pe preţul a 
mulţi ani de studiu“ ? 

-— „A! Ajungi Catone, moralistul“ ! 

— „Nu vreau, nici nu pot să fiu ca el — dar te întreb: 
vu e o risipă de energie revoltătoare la doi a-ca-de-mi-ci ca 
dvoastră ? După răsboiu, după baia aceasta grozavă de sânge, 
te-ai fi așteptat ca alta să fie conduita a două ființe, cari cugetă". 

— „Ei, ce-ai fi făcut dta?“ mă întrebă maliţios, ca și când 
tonul de dăscăleală l-ar întărâta, să-mi dea un perdaf, numărul unu. 

— „Mi-aș fi spus așa“ — am început, categoric, fără să 
clipesc din ochi, „fiecare sfert de oră e scump! Zece vieți să ai 
să te umpli de tot ce este frumos și înălțător și să dai și mai 
departe, semenilor tăi, ceeace ai simțit tu, După spăimântătoarea 
lecţie, dată omenirii întregi, mi-aş fi pus ca ţintă a vieţii să curăţ 
atmosfera de toate miasmele şi nu să o înrăutățesc cu înțepăturile, 
cu infamiile mele”, | 

“Tocmai zării un ziar de mare tiraj, cu caricaturi corozive 
pe pagina întâi, lângă stimabilul meu interlocutor. Cu o jumătate 
de oră mai 'nainte l-am prins cum „savura“ caricatura, care 
dădea în tărbacă pe alţi cetățeni de ai ţării și mi sa înfipt, ca 
un stilet, în inimă, întrebarea dureroasă; dacă domnul acesta 
poate râde cu atâta poftă de stângăciile altora și își freacă mânile 
satisfăcut “— cum vor rânji semidocţii, cari vor ceti, cu sutele de 
mii, cotidianul, acesta și ce atmosferă se pregătește în ţară?! 

— „Ei, și adicătelea cum? Ce crezi dta — cu ce să ne 
ocupăm noi, intelectualii zilelor, noastre ? Care-i părerea dtale 
sacrosanctă“ ? 


109 


— „Nu sacrosanctă — ci omenească“ ! 


Pe masă se mai afla o altă publicaţie, Aceasta mai volumi- | 


noasă — un număr jubilar, de zece ani de existență, al unei 
reviste franceze: „L'Europe nouvelle“ (Europa nouă). 


Și am luat în mână numărul acesta şi l-am arătat româ- 
nului meu. Nu m'am sinchisit deloc de privirea lui, care părea 
că-mi spune respicat: „iară îmi vine cu streinii, cu irantujii lui!“, 
ci am despăturat numărul de 200 de pagini și am început să 
citesc ; 


„Etapele reconstruirii europene și opera „Europei nouă“, 
1918—1928. Popoarele desrobite acum zece ani serbează aniver- 
sarea recentei lor independenţe. Zece ani de decepţii, de speranţe, 
de sforțări pentru a repara ruinele, pentru a șterge urile, de a 
construi, în mod penibil, noul edificiu al păcii“, 

„A“! am întrerupt eu. „Va-să-zică: şi 'n alte ţări decepții, 
şi 'n alte ţări luptă împotriva urilor meschine, ca să se recon- 
struiască ceva valabil, ceva trainic! Nu e numai la noi greutatea 
construirii ! Dar să vedem cum își dau osteneala alţii să ridice"! 
Metoda recomandată de „Europa nouă“ este aceea a „știinţii 
păcii“, fondate pe „cunoașterea exactă a faptelor și a înţelegerii 
reciproce a popoarelor“. 


Acest „examen de conştiinţă politică“ l-a urmat revista, 
servind „un public de elită, dar nu de specialiști“, cu date dela 
sursă, autentice, cu articole scrise de condeiele cele dintâi, cu 


peste 4000 de documente. Pentru o Europă nouă, mai bună, 
mai luminată, mai umană, 


„Şi pentru ce a militat revista? O scrie în articolul prim: 
„In ordinea politică: consolidarea păcii printr'o muncă eficace a 
Soc. Naţiunilor, desvoltarea reţelei tratatelor și acordurilor, re- 
luarea relaţiilor cu Rusia, înțelegerea Germaniei, consolidarea 
democraţiei în Europa centrală. În ordinea economică: desvol- 
tarea schimburilor internaționale, organizarea raţională a pro- 
ducției și a muncii, desăvârşirea reformelor agrare. În ordinea 
financiară ; stabilizarea finanțelor şi a monedei în toate ţările 
încercate de răsboiu, cooperaţie tot mai strânsă a instituțiilor de 
emisiune și a pieţelor, In ordinea umană: ajutorul înfornetaţilor 
ruși, a refugiaților şi a sinistraţilor din întreagă lumea, instrucția 
populațiilor de analfabeți, libertățile muncitorești, cooperaţia tu- 
turora pentru o mai fericită bună-stare a fiecăruia“, 

„N'ar fi cu cale, domnul meu“, am întrebat eu pe 
cel cu luptele homerice, „n'ar fi cu cale ca astfel de teme să vă 
preocupe și pe dvoastră, academicii, și ca soluţii recomandate 
aici, după ce le-aţi cântărit, să le lansați și în mijlocul populaţiei 
românești, care aşteaptă directive sănătoase şi nu sporovăială de 
precupeţe, cari își dau — iartă-mi expresia — poalele peste cap, 


110 


Viaţa bisericească 
a Românilor din Țara Oltului. 


Note istoniee 
de 


Ştefan Meteş, 
director al Arhivelor Statului din Cluj, 
membru corespondent al Acad. Române. 


(Urmare). 


Atitudinea vrednică de aspră condamnare a acestui preot, 
apoi episcop, pretins și el Român, față de Românii ortodoxi a 
făcut să-şi câștige duşmani neîmpăcaţi, cari au favorizat răspân- 
direa credinţei, că episcopul Pataki a fost otrăvit, murind încă 
relativ tânăr, abia de 46 ani. 

Despre felul cum Pataki a luat biserica lui Brâncoveanu 
vom vorbi pe larg mai departe, când vom studia viața biseri- 
cească din orașul Făgăraș. 

Aici vreau să relev numai teama ce era, că Criștoi Voicul 
delegatul român la Viena al Brașovenilor și Făgărășenilor, — 
care-și pretindeau biserica lui Brâncoveanu, — va fi omorât, 
fiindcă 11/2 an a luptat în Viena, pentru drepturile bisericești: 
ale Românilor ortodoxi. Două scrisori ale protopopului Florea 
Baran din Şcheiul Brașovului adresate, în 1 și 6 Maiu 17251) 
delegatului din Viena Criștof Voicul, ne lămuresc complet la ce 
primejdii se expuneau cei cari îndrăzneau să caute, fie și pe 
cale legală, apărarea legii românești vechi în contra unui vlădică 
unit, care vedea fericirea poporului român numai excluziv în 
schimbarea credinței după sfânta dorință a papei dela Roma și 
a împăratului din Viena. 

Părintele Florea scrie în prima scrisoare într'ăltele: „... te 
socoteşte cu cine vii, căci precum pricep multe pisme au toți, 
căci nu ne plecăm lor, ce te păzeşte, ca să nu încapi la pri- 
mejdie, căci, văzând că cu dreptatea nu ne pot birui, să nu 
cumva să ispitească asupra D-tale cu vre-un rău...“ lar în a 


1) Stinghe, Documente privitoare la trecutul Românilor din Șcheiu (1100— 
1783), I. Brașov, 1901, pp. 128—30, Nr. LIII—LIV. 


113 . 3 


doua vorbeşte mai pe larg: „...Să mai silești a sta, doar va da 
milostivul Dumnezeu, de se va isprăvi şi cu lucrul bisericei Fog- 
Igărășului] ... şi-acum zicem Dumitale, ca să te păzești unde vei 
mânca bucate şi de beutură, să nu mănânci cu fiecine, și mai 
ales să cumperi bucate din târg, și nu tot dela ur loc în toate 
zilele, că noi ne foarte temem, să nu puie vre-un gând rău 
asupra dumitale, văzând cum stai pentru noi împotriva vlădicăi 
(Pataki) şi căci cade lucru cu rușine legilor“. Pentru întoarcerea 
lui Voicul spre casă, iată cum îi fixează drumul, ca nu cumva 
să fie omorât sau să i se fure „dreptăţile împărătești“ ce credea 
că le va aduce: „Pentru venire, când ar da Dumnezeu să te 
gătești să vi, iar să te foarte păzești, sau să vi cu armenii (ne- 
sustori) pe dincoace de Dunăre. de vei găsi oameni de ispravă, 
sau să zici că vi încoace şi să apuci spre Gratz, sau vinde caii 
și să te puii pe poştă, sau lasă feciorul cu caii înainte la Buda 
sau la Vatz, până vei veni acolo cu poșta, și de acolo te va în- 
văța Dumnezeu ce vei face. Insă cu o cheltueală din conac în 
conac, să iei „confui în loc de soţie, zicând că nu ști calea, 
măcar până în Cluj şi de vom avea știre de mai înainte, acolo 
sau mai înainte voi ieși 23 de noi înainte, că în toate chipurile 
și aici şi pe cale cu mare meșteșug să te porţi, că vicleniile lor 
le pricepi“. Diploma însă de restituire a bisericii s'o aducă. 


VL 


În cei vreo 20 de ani de stăpânire austriacă (1718—1739) 
asupra Olteniei din Țara Românească, Românii ortodoxi din ți- 
nutul Făgărașului au fost sub urisdicţiunea episcopului din Râm- 
nicul Vâlcii, neavând propriul lor episcop în Ardeal decât la 1761, 
ceeace a slăbit mult ortodoxia aici, unde abia în 1788 episcopul 
Ghedeon Nichitici va face o ştearsă vizitație canonică, cum vom vedea. 

După ce au văzut Românii ort. din ţara Făgărașului, că in- 
tervenţia directă la guvernul ardelean și la Împăratul din Viena 
nu le aduce nici o dreptate în ce privește păstratea legii lór 
strămoșești, au început să se adreseze altor persoane importante 
de legea lor, în credință, că pe această cale vor avea bucuria 
triumfului dreptăţii lor legitime, care a fost nesocotită și călcată 
în picioare întrun mod brutal. 

Anchetele făcute în mijlocul poporului, cum se va arăta 
mai departe, ca de exemplu cea din 1745, dovedesc că Românii 
de aici, aproape în totalitatea lor, stăteau neclintiţi în legea lor or- 
todoxă !). Conscripţiile : din 1733, a episcopului Inochenție Klein ?) 


1) Vezi Dragomir, Istoria desrobirii religioase, pp. 158—9 şi Bunea, Epis- 
copul Klein, p. 192. 

2) Publicată de Bunea, Episcopul loan Inocenţiu Klein (1782—1751), 
Blaj, 1900 pp. 302—415 şi de N. Togan în revista „Transilvania“, Sibiu, 1898, 
Nr. 9—10 pp. 169—213. — În 1734 episcopul Klein face o cercetare în 40 
sate făgărăşene, constatând 22 preoți ort, deci un progres al unirii față de 40 
preoți ort. din conscripția din 1733, cf. Bunea, Episcopul Klein, pp. 134—5; 


114 


și din 1750, a vicarului episcopiei unite Petru Paul Aron, !) cum 
am dovedit și altădată?) şi vom dovedi şi aici mai jos, sunt false 
in partea lor cea mai mare. E explicabil din partea episcopilor 
uniţi, — cari cereau într'una drepturile promise pentru uniţi, — do-' 
vedirea prin conscripții, că numărul lor creştea extraordinar, ba 
că aproape toată preoțimea, cu naţia cu tot, e convertită la legea 
Împăratului. Numai cât Viena nu se lăsa convinsă de astfel de 
conscripții ireale, ea avea mijlocul de a face controlul fa faţa 
locului, dovedind netemeinicia datelor episcopilor uniţi. ) De aici 
neimplinirea privilegiilor promise și amânarea lor, încât pe în- 
suşi episcopul Inochenţie Klein la exasperat, declarând în 1737, 
contelui Toroczkay, președintele comisiei dietale, aceste cuvinte 
foarte precise: „Eu şi clerul meu m'am unit, cu condiţia, de-a 
obţine acele beneficii și foloase de care se bucură romano-ca- 
tolicii, altmintrelea dacă nu ni se dau, ne-am face chiar Turci“.%) 

O comparaţie între conscripția din 1750 a vicarului Petru 
P. Aron şi cea din 1761 a generalului Buccow, ne dovedește 
clar cât de false sunt cele ale vlădicilor Klein și Aron. 

La 1750 sunt în Țara Făgărașului: 95 preoți uniţi cu 
19010 credincioși, 28 preoți ortodoxi cu 3725 credincioși, 46 bi- 
serici unite și 12 ortodoxe), iar în 1761 sunt 107 preoți uniţi cu 
2360 credincioși, 145 preoţi ort. cu 26720 credincioși, 23 bis, 
unite și 40 biserici neunite °). 


VII 


Plângerile contra asupririlor îndurate pentru legea strămo- 
șească și cererea de sprijin contra asupritorilor se îndreaptă cătră 
Mitropolitul sărbesc, Arsenie din Carloviţ, căruia îi spuse cu graiu 
viu toate durerile ortodoxilor din Țara Oltului, măcelarul Ioan 
Oancea din Făgăraș. Urmează acum cererea de ocrotire în scris, 
adresată din Făgăraș, la 28 Noemvrie 1747, Mitropolitului din 
Carloviţ ) : 

„Noi dintru începutul credinţii noastre, cu moșii, cu pă- 
rinții noștri, ne-am pomenit întru dreapta dogmă a pravoslavnicii 


1) Publicată de Bunea in „Transilvania“, XXX, Sibiu, 1901, Nr. 9, pp. 
237—292. 

2) Vezi studiul meu despre satul Geomal în Transilvania, 1921, Nr. 10—12. 

3) Dragomir, Istoria desrobirii religioase, p. 134. 

3) Episcopul unit Grigore Maior prezintă 2 statistice despre marile pro- 
grese ale unirii între Români dela 1768—82, pe care cei din Viena pe urmă 
le află că sunt false. Cioban V., Statistica Românilor din Ardeal din 1760—2, 
Cluj, 1926 p. 6. 

:5) Bunea, Statistica Românilor din Transilvania din 1750 în Transilvania, 
Sibiiu, 1901, pp. 245—6, 392. 

6) Cioban, Statistica Românilor din Ardeal la 1760—2, pp. 61—2; pu- 
blicată cu lipsuri şi deosebiri cea privitoare la districtul Făgăraş din 1764, şi 
in lorga, Scrisori în inscripții ardelene, II, Bucureşti, 1906, pp. 216—219. 

1) Publicată cererea în Revista teologică, V. Sibiiu, 1911, pp. 262—3 și 
Dragomir, Istoria desrobirii religioase, I, Sibiiu, 1920, pp: 65—1 no. 44. 


115 3 


noastre credinţe, a sfintei biserici a răsăritului: a legii grecești, 
drepți, neclătiți, nestrămutaţi ne-am ţinut credința noastră și şi 
de acum înainte iar rugăm pe milostivul Dzeu, casă ne întărească 
mintea și inima și gleznele picioarelor noastre, ca să nu ne clătim 
sau se rătăcim din pravoslavnica -noastră credință... fiind ca 
nişte oi făr de mai mare păstor şi ca o corabie fără de ocăr- 
muitor, împresurându-ne valurile protivnicilor credinţii noastre 
cești pravoslavnice ; și noi ne mai putând cu acelea valuri a ne 
mai lupta, cădem rugându-ne noi orășenii cești neuniţi impreună 
cu preotul. nostru ca să ne cuprinzi și pe noi sub aripile Prea 
Siinţiei tale, precum ai primit şi pe dumnealor orășanii dela 
Șchiaii Brașovului sub aceea stăpănire, în care se află dumnealor, 
ne rugăm și cu toată inima noastră poftim ca să fim și noi, fiindcă 
avem şi direptăți dela prea înălțații împărați... pentru aceia 
cădem rugându-ne milei Prea Sfinţiei tale a fi și cu supunerea 
credinţii arhipăstorii tot sub o stăpănire; a pomeni preotul pre 
Prea Sf. ta, după cum a pomenit şi până acuma și deacuma 
înainte; și a da cele ce să vor cuveni, dăjdi, Prea St. tale la 
epitropul ce vei avea în partea ţării noastre, să aibă a stăpâni 
şi a purtarea de grijă şi nouă, şi noi cu toată inima noastră 
suntem prea plecaţi ascultători şi bucuroşi cu tot sufletul nustru 
a împlini poruncile Prea Si. tale. Numai... să avem ajutorul şi 
milă Prea Sft. tale cu noi, ca să ne fie de apărare despre partea 
protivnicilor noştri, care ne supără foarte tare pentru credință. 
Că mare bucurie a cuprins inima noastră, a toată creștinească 
obşte, dacă ne-a spus dumnealui jupân loan Oancea, pentru mila 
și blagoslovenia... care o ai trimis nouă tuturor. Așișderea și 
tot împrejurul cetăţii Făgărașului, adecă toată partea neunită, și 
impreună și sfintele schituri adecă mănăstioarele cari sânt pre 
sub poalele munţilor, toţi ca niște fii smeriţi cu toți impreună... 
cu lacrimi ferbinți ne rugăm... ca să ne umbrim sub aripile 
Prea Si. tale și ate avea de cap şi stăpân nouă, obștei neunite... 
toată osteneala ce vei face pentru cu toată inima vom răspletio .. .“!). 

Iscălesc cu numele 92 negustori, meşteșugari, 1 tipograf 
Velciu Ilica și alți credincioși, apoi satele: Poiana Mărului popă 
1, Holbav popă 1, Mândra popi 2, Toderiţa popă 1, Sebeș popă 
1, Sâmbăta de sus popi 9 şi schiturile: la Comâna de sus 1, la 
la Şinca 2, la Șercăiţa 1, la Recea 2, la Bucium 1, la Dejani 1, 
la Breaza -1, la Sâmbăta de sus 2, la Drăguș 2, la Arpaș 1, la 
Școrei 1 și la Porumbac 1. 

Jupănul loan Oancea, e un om neobosit și un devotat al 
bisericii sale, pentru drepturile căreia merge la Viena, de unde 
întorcându-se e arestat și ţinut 2 ani în temniţă 2). Doi negustori: 

1) Vezi despre discuţiile dintre ortodoxi și uniţi în Făgăraş, Dragomir, 
Istoria desrobirii religioase, |, p. 47 no. 36 (din 28 Iunie 1745, ordinul gaver- 


natorului I. Haller din Sibiiu), 
2) Dragomir, Istoria desrobirii religioase, I, p. 101 no. 65. 


116 


Nicolae Șomnoi și Enache Arpași din Făgăraș, cer din nou, în 
28 Octomvrie 1749, ca să fie luaţi ortodoxii din acest oraș sub 
grijă noului Mitropolit sârbesc Pavel" Nenadovici, căci „în unie 
n'am fost amestecați nici decum, cum mai pe larg te vei fi în- 
înştiințat Prea Sf. ta de protopopul Eustatie din Brașov, care ne 
știe toată rânduiala dinceput” 1). Tot din acest an e o altă rugare 
iscălită de jupănul loan Oancea și de 5 preoţi din Săliște și 
Galeș către Mitropolitul sârbesc, în care să jăluesc în aceste cu- 
vinte mișcătoare °’) : 

„-.. Ne-au scornit vină și ne şi silesc și zic că am fost 
uniţi, şi nam fost, nici sântem. Când a venit unia bine ştim, că 
au venit la 1700 în zilele lui Atanasie episcopul, cum au venit 
îndată au strâns sobor la Beligrad și acolo au vestit unirea. „Şi 
așa au vestit de pitulat, cu cât fiind popii noștri neînvățați, n'au 
priceput, iară noi mirenii am întrebat alte neamuri, și ne-au spus 
că-i stricăciune şi ne-am ales brașovenii și făgărăşenii şi noi cei- 
lalţi am dat inștanţie cu proteștaţie, cum că noi nu primim unia. 
Atunci s'au sculat paterul care era lângă vlădica Bărăniaiu, s'au 
sculat cu bătaie să ne bată, că ce nu primim unia. Atunci ne-am 
ales 6 oameni, doi din Brașov, doi din Făgăraş şi 2 dela Să- 
liște și am trimis la învățatul împărat Leopold şi ne-au dat pri- 
vileghiu foarte mare, cât nimenea să nu ne silească, nici nu ne-au 
silit. După aceia au venit al doilea episcop loan. Noi având 
dereptate, nime să nu ne silească popii noști la unie, nice nu-i 
au silit. Iară ducându-se la Becui, au venit țărcălași prin sate și 
au zis: popii care vor fi uniți să nu dea porţie împărătească, 
atuncia popii au zis unii că sunt uniaţi, iară care au fost cu frica 
lui Dumnezeu, au zis că ei nu sunt uniați, mai bine or da porţia 
şi nu s'or uni și până atuncia am întrebat pe cei ce zic că sunt 
uniți și de o sută de ori, şi am zis rogu-vă să nu care cumva 
să fiți uniți. Ei au luat vin şi pită atunci și sau pus în ghenunche 
şi s'au jurat că ei nu sunt uniţi și au și afurisit, cumcă ei nu 
sunt uniţi, nice lor unire nu le trebuie. Apoi noi am crezut. 
lară viind vălătașul au zis că au fost şi-or fi uniţi. lară noi am 
zis fiţi cu Dumnezeu, că nouă nu ne trebuiți, că nouă popi afu- 
risiți nu ne trebuie, jurându- vă voi că nu sunteţi uniţi și acum 
mai ziceţi, că sunteţi și aţi fost. Noi vom ţinea popii noști cei 
după lege care n' au fost, nice vor fi uniţi. După aceia s 'au sculat 
popii cei uniţi și sau dus la domni. Și ne-au părit s au minţit, 
că noi am fost împreună cu dânșii și nam fost nice vom fi. Și 
ne-au pus supt birșag şi ne-au prins pe noi mai mult de 300 de 
oameni, tot fruntea și noi am feleluit că nu ne vom uni, sântem 
sata să ne aduceţi muerile şi copiii, să le tăiaţi capetele, apoi 
nouă, că ştiţi maria voastră, bine că omul nu-i slobod cu trupul, 


5 Ibid., p. 84 no. 57. 
4 Ibid., pp. 86—88 no. 59. 


117 


dară este cu sufletul. Apoi ne-au slobozit și ne-au pus supt 
birşag mare cumplit și încă și supt bătae. lară noi văzând pe- 
deapsa trupului am trimis în trecutul an la înălțata crăiasa să se 
milostivească, să nu ne silească, ci să ne lasă în legea noastră şi 
de birșaguri, crăiasa n'au știut nimica... Ne-a dat numai decât 
poruncă şi aşa au poruncit cu a cui ştire ne-a tras pre noi atâta 
birșag şi ne sileşte la unire, că aşa îeleluiește înălțata crăiasă și 
zice așa: nu m'am pus eu craiu țării ca să stric legea cuiva, ci 
să întăresc. 

Văzând Domnii porunca crăiesei, numai decât au prins omul 
nostru, anume loan Oancea, și l-au bătut în chiară și l-au băgat 
în timnița cea de pierzare, Şi au oprit, nimeni la dânsul să nu 
meargă, nice găzdoia sa să nu meargă, nici bucate nimeni să nu-i 
dea, numai timnicerii câte puţintea pâne și apă... Noi plângem 
din adâncul sufletelor noastre și ne rugăm să te milostiveşti Prea 
Sf. ta să ne izbăvești sufletele noastre... Orice vei cheltui, cu 
mare iubire vom întoarce Prea Sf, tale şi cu mare mulțămită, 


numai să rămânem fii ai Sfinţiei tale,,.”. 


VIII 


In vremea când în această regiune a Făgărașului, toate for- 
tele erau angajate în luptă pentru legea românească și când se 
bătea la toate uşile celor mari și tari pentru ajutor și dreptate, 
vedem, că din acest mediu pasionat de apărarea curajoasă a 
credinţei strămoşeşti, răsare un preot mai cărturar, care apără în 
scris ortodoxia cutropită şi batjocorită fața de lege cea noua a. 
uniţilor cu Roma. Scrierea aceasta de cuprins teologic-apologe- 
tică are titlul „Intrebări şi răspunsuri pentru legea a treia, ce 
s'au izvodit şi s'au numit adecă uniia în Țara Ardealului“ și e 
scrisă, în 1746, de popa Vasilie din Țara Făgărașului !), care nu 
poate fi altul decât popa din Sâmbăta de sus, ajuns apoi și 
egumen la mănăstirea din acest sat sub numele Visarion ?), Fiu al 
popii lonașcu, părintele Vasilie, avea relaţii cu călugării din Țara 
Românească, pe unde va fi fost și a învățat carte. Cărticica 
aceasta de polemică, ne spune autorul, că „a fost trimisă în Țara 
Românească din poncturi în poncturi“; a avut o largă răspân- 
dire, nu numai între preoţii și călugării din cele peste 20 mă- 
năstirii și schituri făgărășene, ci şi în Principatele române, unde 
au fost descoperite cele două manuscrise, în mănăstirile: Căldă- 
ruşani din Țara Românească și Neamţu din Moldova. Regretabil 
că manuscrisul nu s'a tipărit la timpul său, provocând discuții, 
cari ne-ar fi lămurit mai deplin aceea epocă de frământare în 
jurul legii părintești. Popa Vasilie, într'o formă populară, cu mult 
entuziasm apără credinţa bisericii ortodoxă, prezentând pe călu- 

1) Publicată în revista Biserica ortodoxă română, VII, Bucureşti, 1883, 


pp. 497—515. 
2) Vezi mai jos la satul Sâmbăta de sus. 


418 


sărul Visarion Sarai, ca un om trimis de Dumnezeu, că să mân- 
tuiască pe Români de legea eretică a Romei. Cartea se prezintă 
ca o discuţie între uniţi și neuniţi, și afirmaţiile celor dintăi sunt 
combătute cu multă pricepere; dovezile sunt luate numai din 
cărțile de ritual și sinaxare, expunere ici colea nu e lipsită de 
zeflemea cu unele exagerări, caracteristice unor astfel de cărți cu 
misiune de a căștiga simpatia populară în straturi cât mai largi. 
Aşa cum ni s'a transmis acestă cărticică de polemică, se poate 
spune, că pentru epoca sa părintele Vasilie, a fost unul dintre 
cei mai învățați preoţi și că scrierea lui răspândită prin copii 
manuscrise 'a adus reale servicii apărării și întăririi credinţei or- 
todoxe în Ardeal în luptă cu puterea statului împărătesc și papal. 


* 
* * 


Când se ivi furtunoasa „revoluţia religioasă“ condusă de 
fanaticul călugăr Sofronie din Cioara, care timp de vre-o 3 ani, 
în 1759—61, a zguduit din temelie brutala stăpânire ungurească, — 
Românii din Țara Oltului au fost între cei dintăi, cari au luat 
parte în masă la acesta mișcare. In 53 de sate din 61, Românii 
ortodoxi au luat cu asalt bisericile şi moșiile bisericești dela uniţi, 
făcându-se din nou stăpâni pe ele 3). Pe urmă numai prin o în- 
telegere reciprocă, voită sau silită, sa ajuns la situația relatată și 
de conscripția lui Buccow 17161, adecă la 40 biserici ale orto- 
doxilor şi 23 ale uniţilor °). După un act din 13 lunie 17615), 
„împărţeala bisericilor s'a aşezat... cu această socoteală, ca în 
acele sate, în care se vor slobozi bisericile neuniților, toate mo- 
şiile bisericești, ca să se hrănească dintrinsele se dau popilor 
uniți, dară iarăşi cu aceea socoteală, precum cu vremea de se 
va face între aceste sate biserică pe seama uniţilor, toate acele 
moşii mai sus numite bisericeşti să se dea îndărăpt bisericilor 
celor unite, pe care lucru popii cei uniţi, care se vor hereni din- 
tracele moșii bisericești să facă scrisoare de mâna lor, şi cu 
iscălitura episcopului Aron, întărită și să se dea comisiunii 
crăiești“ 


b 


In Martie 1761, era mare teamă în Făgăraş, că revoluți- 
onarul călugăr Sofronie, va sosi aici pentru ca să ia dela uniți 
biserica lui Brâncoveanu. Oficialitatea ungurească a cetății, tre- 
mura de frică, şi în 9 Martie, cere îndrumări dela guvern, ce să 
facă. Guvernul, care nici el nu e deloc mai viteaz, răspunde, în 
11 Martie, cu blândeța cauzată de împrejurările grele, că lui 
Sofronie să nu i-se opuie cu forța, dată fiind situația nesigură şi 


1) Bunea, Episcopii Petru P. Aron şi Dionisie Novacoviçi, Blaj, 1902, Pp- 
169, 175—7. 
2) Cioban, Statistica Românilor din Ardeal, p. 62. 


3) Puşcariu, Fragmente istorice despre boerii din Țara Făgăraşului, Sibiiu, 
1907, pp. 605—7 no. CLI 


119 g Li 


cu războiul cu Prusia, ci să căute să-l convingă cu cuvinte fru- 
moase, ca să se obţină dela o astfel de faptă, care ar supăra 
foarte mult pe M. Sa Regina Maria Terezia. Dacă călugărul nu 
va ceda acestor cuvinte de pace, atunci magistratul să raporteze 
guvernului faptele 1). 

N'avem nici o știre precisă despre prezenţa lui Sofronie în 
Făgăraș, dar știm că oameni de ai lui de fapt au luat dela uniţi 
biserica lui Brâncoveanu, Și anume: meseriașii şi negustorii din 
Făgăraș Niţu Petrașcu, loan Onca, Mateiu Isac, Ignat Arpași și 
alții, cu poporul, înarmaţi cu băte și alte instrumente, au luat cu 
forţa cheile dela protopopul unit Vasilie Barânyi şi au ocupat 
biserica Sf. Niculae, pe care le-o răpise episcopul Pataki, cu 
aproape 40 de ani în urmă °). Biserica însă fu scurt timp în stă- 
pânirea vechilor ei proprietari, deşi, însuși prinţul Constantin 
Brâncoveanu intervine, în 29 Maiu 1761, la generalul Buccow, ca 
acest locaș sfint, zidit de unchiul său, să rămână și mai departe 
ortodoxilor °). 


Comisia aulică hotăreşte ca biserica lui Brâncoveanu, să se 
restitue uniţilor. Ortodoxii se împotrivesc şi nu voiesc să dea 
cheile bisericii nici comisiunii aulice şi nici generalului Buccow, 
care personal venise la Făgăraș. Văzând generalul impotrivirea 
dârză a Românilor ort. porunci, ca în piaţa orașului să se ridice 
furci şi pe răsculați să-i spânzure. Episcopul unit Aron fiind de 
“față, impreună cu căpitanul cetăţii Făgăraș, contele Nicolae 
Bethlen, intervin la Buccow pentru viaţa iruntașilor resvrătiți, să 
nu fie spănzuraţi, dar cari apoi sunt pedepsiți cu bani, sau cu 
bătăi. Ortodoxilor nu le mai dă drept să-şi zidească biserică, ba 
îi opreşte să-și mai ţină preot ort. și slujbă divină până și în 
case private, luându-le dreptul de a se înscrie în breslele mese- 
riașilor uniţi, dându-le voie, dacă nu vreau să treacă la unire, 
să poată cerceta biserica din satul vecin Beclean, a cărui biserică 
a fost dată ortodoxilor de acolo *). 


Astfel au ajuns Românii ort. din Făgăraș, de li sa luat și 
acea brumă de drept ce o avuseseră, de ași ţinea o casă pentru 
slujba divină și un preot, siliți fiind să meargă la biserică din 
Beclean și Galaţi până în 1783, când li se dă drept să-și facă e 
nouă biserică?) 


1} Bunea, Episcopii P. P. Aron şi D. Novacovici, p. 196 n. 2. 

2) Ibid., p. 197 şi no. 1; şi Turcu, Excursiuni pe munţii Terei Bârsei şi 
ai Făgăraşului, Brașov, 1896, p. 107. 

3) Torga, Sate şi preoți din Ardeal. Bucureşti, 1902, p. 


4) Bunea, Episcopii P. P. Aron şi D. Novacovici, pp. 216—7 şi meta 1; 
vezi şi Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, Il, pp. 343—4. 


5) Vezi mai departe la Făgăraș. 


120 


IX 


Unirea s'a întărit mult prin vizitaţiunile episcopilor făcute 
aici de P. Aron (1761) și Gr. Maior în 1773, 1782. Sub domnia 
mai liberală a Împăratului Iosif al II-lea, o parte din Românii 
uniți din Țara Făgărașului, au început să se lăpede de unire, 
dar episcopul dela Blaj, lon Bob, sa grăbit să meargă la faţa 
locului pentru a împedeca deserțiunea. lată cum ne povestește 
faptul Petru Maior în Istoria bisericii Românilor, p. 116: „După 
vestirea Toleranţei ecei dela Impăratul Iosif al II-lea (din 1781) 
milostivește dată... unor Românii din pământul Făgărașului, le 
veni chef să se lase de unire. — Pentru aceea vlădica loan Bob, 
merse acolo ca cu faţa și cu propoveduirea să împedece pe acei 
oameni de a trece la neunire, ci fiindcă zisul vlădică din fire 
nu are acea căutătură în față, nici acea dulceaţă în cuvinte, nici 
acea curgere în vorbă, care e de lipsă spre a îmblânzi norodul 
şi a spori în unele ca acestea; necum să dumerească pe ceice 
până aci vrea să scadă dela unire, ci cu gloatele și ceilalți măr- 
turisea, că vreau să treacă la neunire și pentru aceea poftea dela 
dânsul, să li se orânduiască învăţătura cea de 6 săptămâni, care 
după decretul Toleranţei e de lipsă să o audă ceice voiesc a 
păși dela credinţa cea catolicească. Atunci vicarul general Ignatie 
Dărăbanţ, care după aceea fu episcop la Oradea-Mare, prevă- 
zând că de va rămânea vlădica loan Bob, lungă vreme în pă- 
mântul Făgărașului, poate nici un Român să nu mai rămână unit: 
îl sfătui pe vlădica să se întoarcă acasă. Care sfat ascultându-l 
vlădica loan Bob, cu grabă se întoarse la moșiile sale vlădiceșşti 
în Blaj, lăsând pe zisul vicariu acolo“. 

Incă două fapte importante, petrecute în Țara Oltului, vin 
se consolideze situaţia uniţilor din acest ţinut frământat, peste 60 
de ani, de lupte pentru legea românească: 

1. Arderea şi distrugerea, în 1761, aproape a tuturor mă- 
năstirilor şi schiturilor ortodoxe, din ordinul generalului Buccow, 
au contribuit nespus de mult la slăbirea elementului ortodox, 
fiindcă de fapt ele erau focare de agitaţie și de susținerea îndă- 
rătnică a credinței străbune în forma ei veche; au redus în acelaș 
timp și relaţiile bisericești cu Țara-Românească, de unde veniau 
îndemnuri și ajutoare morale și materiale. 

Nimicirea acestui mare număr de mănăstiri din Țara Ol- 
tului a fost considerată, ca o crimă de neiertat și blăstămul tu- 
turor a acoperit pe făptuitorul ei moral. 

Învățătorul din Făgăraș, Andrei Şovăiloviciu, scrie (în 1791) 
relativ la “această faptă nelegiuită: „...In anul 1761, venind un 
general Buccow, cu mulţime de oaste şi foarte cumplită, fiară 
sălbatică asupra neuniţilor, s'au arătat, care au făcut milităria şi 
` au ars mănăstirile pela toate satele de pe sub margini, care era 


121 


prin păduri de se odichnea, călugări mulţi şi bolnavi, © mulţi se 
tămăduiau la acele mănăstiri .., Acest general fiind în Sibiiu, 
într'una din zile a eşit la preumblare cu căruța sa şi din depăr- 
tarea lui Dumnezeu, diavolul s'a apropiat și a făcut spaimă cailor 
lui și lau strivit cu căruța până ce a căutat să piară ca un diavol 
cu moarte grabnică,.."1), l 

2. Infiinţarea, în 1765, a unui regiment de grănițeri în di- 
strictul Făgăraşului a ajutat foarte mult întărirea bisericii unite în 
această regiune. Regimentul s'a compus din Românii uniți din 
aceste 13 comune: Vad, Şinca, Ohaba, Mărgineni, Sebeş, Copăcel, 
Bucium, Dejani, Lissa, Netot, Pojorita, Arpaş și Vaida-Recea °). 

Multele favoruri militare, au atras noi aderenţi la unire, și:in 
acelaș timp s'a zadărnicit orice mișcare religioasă publică în senz or- 
todox. 

X 


Stola sau prestația pe care trebuiau s'o deie credincioșii 
preoților varia dela un ținut la altul şi chiar dela sat la sat, cum 
vom vedea mai departe. Scaunul superior de judecată al nobililor 
districtului și orașului Făgăraș stabilește, în 23 Iunie 1734, o 
normă generală pentru prestațiile ce au se dea credincioșii români 
preoților lor din Țara Oltului). Şi anume preoții primiau : pentru 
botez 12—14 denari, pentru înmormântarea unui adult, 10 îl. pt. 
a unui copil 50 denari; la Paști, dela fiecare casă câte 6 denari, 
iar la Bobotează, câte 3 denari, o coastă [de porc], un colac și 
un fuior de cânepă. Din fiecare pomană jumătate era a preotului, 
Pentru 1 sărindar, dacă să dea și ceară în preț de 2 îl. preotul 
căpăta 12 Ril., iar fără de ceară 14 Rfl., pentru paraclis câte 3 
denari, pentru molitvă câte 1 den, pentru sărăcustă 1—3 RÍL, 
pentru maslu 24 den., pt. sfeștanie 12 denari; pentru pomenirea 
celor vii în paresimi 24 den., iar a morţilor 28 den. În afară de 
acestea, preoții mai primesc și bucate şi zile de lucru, Fiecare 
familie dă preotului câte 1 ierdelă de ovăs, câte un secerător și 
câte o femeie la tors întro noapte întreagă, In unele sate fiecare 
cap de familie plătia popii câte o ferdelă de grâu, sau o găleată 
de ovăs şi chiar şi câte două căpiţe de fân. 

Evident că deosebirile de plată a stolei s'a continuat și mai 
departe, cu toata fixarea normei generale din partea oficialității 
ungurești din Făgăraș, cum se va arăta mai departe. 

XI 


Ne oprim puţin asupra scaunelor de judecată protopo- 
peşti, cari în vechime și până în pragul vremurilor mai nouă, au 
avut o mare putere și împortanţă, fiindcă toate chestiunile, în 

1) Puşcariu, Documente pentru limbă, pp. 343—4. Vezi despre fapta lui 
Buccow, continuarea spuselor lui Andrei, dascălul reproduse la Făgăraş. 


2) Bariț, Părţi alese din istoria Transilvaniei, |, p. 376. 
3) Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, pp. 141—2. 


122 


cite eat iri il E 


Linh crt i te sat i i al tea ae ae E apa 


i ea E O nana ee it Data 5 


sa 


legătură cu biserica și chiar și unele familiare, se judecau aici, și 
lumea pe atunci religioasă și iubitoare de biserică, primea de 
bună sentința acestor foruri bisericești și numai în cazuri foarte 
rare și grele se adresau episcopului. 


lată un interesant sobor protopopesc, ţinut în Șinca-veche, 
in 2 Maiu 1729, la care au participat 29 preoţi uniţi în fruntea 
cu protopopul lonaşcu Monea, din Veneţia de jos, aducând o 
sentință relativă la stăpânul de drept al unei strane t). 


Documentul începe așa: „Noi săborul preoților rumânești 
din eparhia Făgărașului, care se începe din Cuciulata, până în 
apa Netotului, fiind noi adunaţi toţi în Șinca, în casa popii Aldea, 
pentru multe lipse și jalbe ale clirosului, dacă isprăvim poruncile 
ce ne sânt date înainte, precum avem obiceiu a îndrepta jalbele 
celor ce sânt sorociţi înaintea noastră“. Arată apoi că au venit 
înaintea soborului: „Alde Bălanu boer din Șinca, părăş mare și 
cu loan Strâmbu boer părăș mic, și zice părășul mare sfânt săbor, 
pintacea mi-au cata a soroci pe Domnia lui păraș mic înaintea 
şfântului săbor, că fiind noi, neamul nostru boer ferdelaş din 
capul satului, având munte și moară și alte iosaguri, pentru care 
se cunosc ferdelașii, așișdere și în sfânta biserică strană în care 
au șezut părinţii, moșii, strămoşii noştri așișdere și noi”. Urmează 
plângerea părășului mare: „Când am fost acum în cest an a 
doua zi de Paști, mam dus la biserică și șezând eu în strană, 
am mers la sfintele icoane după obiceiu, dacă m'am întors să 
merg iară în strana de unde m'am sculat, domnia lui părăş mic 
loan Strâmbul, au şezut în strana noastră și mergând eu, dom- 
nialui a sărit la mine în biserică și mau ucis(?) de m'au făcut 
tot sânge și mi-au smuls părul şi mi-au făcut foarte mare rușine 
și durere, pentru care poftesc judecată dela sfântul săbor“. 


Părașul mic, venetic în sat și om lipsit de orice bună- 
cuviință, răspunde scurt, dar fals și obraznic: „Așa este că ne-am 
sfăduit, nu tăgăduesc, că e știut că strana acea este a noastră, 
nu e a Dumnivoastră, pentru aceia nu te-am îngăduit să şezi 
întrânsa”, 

Bălan reflectează lui Strâmbu cu aceste cuvinte clare, cari 
arată neomenia acuzatului: „Dară am făcut noi cinste cu Dum- 
niavoastră, că ne-aţi fost nănași de vam biciluit ca pe niște pă- 
rinți şi văzând noi pe naşii noștri oameni bătrâni și noi fiind 
tineri am socotit că facem cinste căci vam chemat câte odată 
în strana noastră“. | 

După acestea spuse şi retragerea celor doi învrăjbiți, so- 
borul căută informaţii precise pentru a aduce o hotărâre dreaptă 
și deaceca preoţii zic: „Socotirăm de vreme ce sântem aici în 


1) Puşcariu, Fragmente istorice despre boerii din Ţara Făgăraşului. pp. 
543—548. 


123 


sat să strângem satul și bătrânii boieri și proşti, ca să vedem 
cum vor spune și a cui este acea strană dintâiu și a cui moşie 
este şi pe cine au pomenit bătrânii șezând întracea strană și 


trimiserăm de sorocirăm pe toți bătrânii satului și boieri și proști 


și merserăm în biserică și aleserăm 16 oameni cari erau mai 
bătrâni și de cinste și mai cu vază, care nu fură nemșug cu nici 
o parte, care mai jos sunt scrişi pe nume „şi le dedem noi să- 
borul înainte, zicându-le și arătându-le acea strană de prigoană 
care este din sus Stan Bârsan și din jos Erca Buzdugan“. 

Protopopul sau un preot mai bătrân se adresează cu ur- 
mătoarele cuvinte către cei 16 bătrâni ai satului, cari au în față 
o lumină aprinsă, sfânta evanghelie și crucea: „lată sântem în 
sfânta biserică, şi dumneavoastră cu sufletele d-voastră care sun- 
teți făgăduiți fii acestei sfinte biserici cu numele lui Dumnezeu 
vă poruncim cum știind voi mai drept cu sufletele voastre să ne 
spuneţi cu dreptate, precum știți a cui este această strană din 
zilele bătrânilor şi pe cine aţi pomenit aci șezând întrânsa“, 

Toţi cei 16 bătrâni mărturisesc cu sufletele lor înaintea so- 
borului astfel: 

„Noi am pomenit și ştim foarte din tinerețele noastre încă 
pe moşii părășului mare, după acea pe părinții lor și știm că 
este a dumnealui din moși din strămoși că dumnealor cu Bâr- 
săneştii sânt boieri din începutul satului și au loc de moară și 
munte și boierșaguri, nu numai aici în Șinca, ci încă şi în altele 


N 
è 


din vecini cari biruesc până astăzi, iar dumnealor” Strâmbăștii 


nu știm de unde sau mutat aici în Șinca, vedem că au un ștuc 
de munte rupt din muntele Vadului, iară în hotarele Şincăi ale 
noastre, nici în apa, nici în muntele, nici ferdele ca alți ferde- 
lași n'au dumnealor, așișderea și în strana aceasta nici o treabă 
n'au, ci este a Bălaneștilor, precum sunt frați cu Bârsăneşti în 
toate moșiile lor, aşa şi în biserică au strana unul lângă altul din 
începutul satului, Și-acum sfântul săbor va judeca pentru sfada 
și nebunia ci-a făcut dumnealui jupânul loan Strâmbu“. 

Ascultând aceste declaraţii ale bătrânilor, soborul aduce 
hotărârea de mai jos: 

„Părășul mic căci a sărit cu sfadă în sfânta biserică, după 
judecata sfintelor canoane s'a globi cu gloaba săborului mare cu 
66 de florinți, dară văzându-și greşala fostă, să rugă de sfântul 
săbor, și sfântul săbor încă văzându-i rugăciunea și sărăcia să 
milostivi de-l ertă pe 12 fl. și strana să o stăpânească părășul 
mare, precum a mărturisit că au fost a dumnealor a Bălăneșştilor, 
ci între ei care va fi mai bătrân să șază întrânsă până va veni 
rândul iară care va fi mai bătrân, precum este obicinuit, iară 
părășul mic și alţi din neamul D-lor bună pace să le dea; iară 
cine va mai face vrajbă pentru acea strană, întăi să pue jude- 
cătorilor 25 de florinți, apoi să înceapă altă judecată. Aceasta 


124 


j 


/ 


/ 


noi tot soborul am judecat cu sufletele noastre și după obiceiul 
nostru s'o întărim această sentință cu peceţile și cu iscăliturile 
noastre“. 

Urmează iscăliturile celor 29 preoţi din săbor şi se reproduc 
și numele celor 16 bătrâni boieri şi iobagi din comuna Șinca, 

Locul fiecărui creștin în biserică era hotărât de vrednicia 
și de cinstea lui în viața publică și între semenii săi și de munca 
cheltuită pentru binele obștesc, Dacă vreun nerușinat îndrăznea 
să dea din coate pentru a trece înaintea altuia mai vrednic în 
biserică, îndată era pus la locul lui și pedeapsa se rostea ne- 
întârziat asupra faptei nedemne. Așa a păţit boierul loan Strâmbu 
din Șinca, cum a văzut, şi ca el toţi cari aveau purtări necuvi- 
incioase și să certau în biserică, 

La Făgăraş, în 8 Aprilie 1795, se face o cercetare de goci- 
manii și juraţii bisericii ortodoxe cu popa în frunte contra Teo- 
dorei, soția cunoscutului negustor Enache Arpași,!) care „fiind 
tânără și de curând măritată, a eşit în biserică la mir, la anaforă, 
la evanghelie și la icoane înaintea nurorii mele (a jupănesei Sem- 
cutsi Veseloaie), fiind nora mea mai bătrână, cu copii căsătoriţi 
şi măritată de 20 de ani şi mai bine... suntem de cinste şi 
gazde care purtăm toate rânduelile cu cinste“, Cere să se hotă- 
rască „mergerea nurorii mele în biserică după bătrâneţele și 
vrednicia ei la cele bisericeşti“, față de Teodora, care „ocărește 
în biserică și pe uliţă, nu dă cinste celor mai bătrâne, și tocmai 
și acum Luni a doua zi de Paști a împins dela evanghelie pe 
norumea și pe alte jupănese“. Cocoana Zoița mai aprinsă, fiind 
de față la această întâmplare rușinoasă, a zis cu indignare: „Nu 
m'a împins pe mine, că i-ar fi sărit căița din cap”. 

Gocimanii bisericii decid, după ascultarea martorilor: „Acest 
lucru îl socotirăm fără de cinste, fiindcă în sfânta biserică se cade 
smerenie, plecare şi rugăciune, iară nu aşi căuta înălțare şi mă- 
rime sau ceartă. Pentru aceia am ales ca Teodora să-și ceară 
iertăciune dela (nora Veseloaiei) și de aici înainte să se ome- 
nească și să ţie rândul, iară înaintea actrițelor(?) să nu îndrăz- 
nească la nici un fel de rânduială bisericească, că întralt chip 
va urma canon greu, care va veni spre neplăcere, iară câtui de- 
spre pornirea gâlcevei în biserică sau judecat gloabe pentru 
amândouă ca canon bisericesc”, 


* 
* + 


Era obiceiu vechiu aici, că mulți țerani mai bătrâni și femei 
mai în vârstă se retrageau cu toată averea lor la vre-una din 
mănăstiri unde-și petreceau restul zilelor în rugăciuni și în bine- 


1). Iorga, Scrisori şi inscripții ardelene şi maramureşene I (= Studii şi 
doc. XII), pp. 190—1 No, XVI. 


125 


faceri 1). Astfel de bărbaţi şi femei, găsim aproape la toate mă- 
năstirile și schiturile din Țara Făgărașului, Oamenii în vechime 
se preocupau mai mult de sfârșitul lor, şi mai ales de viaţa dincolo 
de moarte, și căutau să-și ușureze sufletul, împărțind bunurile 
materiale între copii sau rude, îndemnându-i la bună înţelegere, 
iubire și viață cinstită. Nu uitau însă niciodată să dea din rodul 
ostenelilor lor ceva bisericii și preoţimei, ca să facă N 
pentru, iertarea păcatelor şi mântuirea lor. - 

Așa, jupăneasa Creșiina Dimoaia din Făgăraș, în prezența 
protopopului ort. Bucur şi a jup. asesor Enache Arpași, își face 
„diiata”, în 17 Maiu 1775, „fiind încă în fire bună“ ?) Se începe 
cu cuvintele: „După cum ne poruncește nouă DL Isus Hristos 
prin Sfintele Scripturi, zicând că tot pravoslovnicul creștin să fie 
gata, că nu știe ceasul când va veni moartea și va despărți su- 
fletul din trup și va rămânea trupul pământ și în pământ va 
merge, — așa şi eu cea mai jos iscălită, ajungând la bătrâneţe 
și la slăbiciune, arât cu sufletul meu, mult puţin ce am al meu, 
ca, dupăce mă va chema Dumnezeu din lumea aceasta, să facă 
toți şi să urmeze după cum las eu cu sufletul meu și după cum 
arătă în jos“... Inşiră apoi copiii, nepoţii și rudele, indicând cât 
și ce lasă fiecăruia, și mai notează: „Las pentru sufletul mieu 
300 fl. ca să-mi facă după ce mă va chema Dumnezeu şase să- 
rindare : unul în Şchei [Brașov]. altul în cetate [Făgăraș], 3-lea 
la Sâmbăta în sat, 5-a la Gălaţi și al 6-lea la părintele Constantin 
[loanovici, protopopul unit]“. 

În „diata“ fruntașului făgărășan Pană Nergheș, din 10 Ia- 
nuarie 1787, găsim cuvintele; „...Să mi se facă pe urma mea 
îngroparea, ca la un negustor de cinste, trei pomeni frumoase 
şi trei sărindare...”), 

Păuna, nenorocita văduvă a lui Ştefan Vodă Cantacuzino, 
proprietara satului Recea, în testamentul său de bună și evla- 
vioasă stăpână, din 1740, se gândeşte și la slugile din acest sat 
iăgărășan, cari au servit-o cu devotament, și pentru ei scrie rân- 
durile: „... Mai ordon și dispun ca fiul meu Constantin, să se 
ingrijască după moartea mea de slugile ce m'au servit cu credinţă, 
de. Bucur, Catinca și Copila Stanca, etc., ca să nu li se întâmple su- 
părări şi dacă ar vrea să se întoarcă în satul Recea, să le vină 
în ajutor spre aceasta“), 


Frumoase și creștinești cuvinte din partea unei foste Doamne 
a Ţării-Românești, care să gândește la sprijinul servitorilor, chiar 
şi după moartea ei! 

1) Iorga, Scrisori -şi inscripți ardelene, |, pp. 90—1 no. CLXXIV. 

2) Vezi mai jos la Scorei şi la celelalte sate cu mănăstiri. 

3) Iorga, Scrisori şi inscripții ardelene, I, pp. 188 no. IX. 

1) Xenopol, Istoria Românilor din Dacia superioară, V, laşi, 1892, pp. 
764 — 767. 


126 


XII 


În nici un ținut de sub stăpânirea ungurească, Românii nu 
sau împărtășit în măsură aşa de mare de binefacerile școlii, — 
chiar când aceste școli urmăreau scopuri străine de neamul 
nostru, — ca în Țara Oltului, unde am văzut că principesa Susana 
Lorântiy, a intemeiat în sec. al XVII-lea cea mai sistematică și 
bine organizată școală, care a funcţionat aproape o jumătate de 
veac. Apoi cele peste 20 de mănăstiri, cari împodobeau acest 
ținut, încă contribuiau,. mai mult sau mai puţin, la pregătirea 
dascălilor, preoţilor din sate și eventual al ţăranilor din ce în ce 
mai dornici de învăţătura cărții. La 1765 se amintesc 26 de şcoli 
în diferitele sate ale Ţării Făgărașului !), cari toate lucrau cu zor 
pentru luminarea poporului din aceste părți. Aici se desfăceau 
cele mai multe cărți bisericești din AR Ţării Românești ; 
manuscrisele aveau trecere aici prin mulțimea copiștilor şi a ce- 
titorilor harnici. Școala bisericească a rodit cu bielșug, ca nicăiri 
in altă parte. 

Arta bisericească încă a recrutat de aici iscusiţi și preţuiţi 
meşteri, Numai din orașul Făgăraș, cunoaștem 4 zugravi de icoane 
şi biserici: (Gheorghe Şandru, care are zugrăvit, la 1741—3, 
vechile biserici dela mănăstirea Cheia-Rimeţului (jud. Alba) şi cea 
din Streiu-Sângiorz (jud. Hunedoara), Sava zugrăvește, în 1813—14, 
biserica din Calbor și Sâmbăta de jos, Savu Pop, la 1821, cea 
din Mândra, loan împodobeşte, în 1818, biserica din Sighișoara, 
un altul, Savu Budoiu, la 1846, cea din Caţa; iar loan Pop, din 
Ludișor, zugrăvește, 1829, biserica din Rucăr?). 

Biserica din Ţara Oltului, în vremuri grele a căutat să facă 
tot binele pentru progresul poporului român. 


= 
* 


După această expunere de sdin general asupra vieții bise- 
ricești din țara Oltului, venim acum la informațiile de amănunte 
privitoare la bisericile și preoții din cele vre-o- 63 de sate sau 
parohii din acest ținut curat românesc. Va fi vorba aici numai de 
satele din stânga Oltului, adecă de cele cari formau vechiul 
district al Făgăraşului. 

Notele istorice le vom da, urmând ordinea alfabetică a sa- 
telor şi desigur ele vor fi utile celor ce se vor îndeletnici cu 
scrierea monograiiilor, scutindu-i astfel de o mulţime de greşeli 
și de osteneala cercetărilor, care de atâtea ori sunt foarte ingrate. 

La urmă, ca anexă, se dă un tablou inedit cu numele și si- 


tuaţia materială a preoților din 34 de: sate din țara Oltului, în anii 
1726, 1758, 1766, 1787—1789. 


1) Bunea, Episcopii P. P. Aron şi D. Novacovici, p. 365. 
2) Meteş, Zugravii bisericilor româneşti, Cluj, 1929, cap. VI. 


129 


1. Arpaşul de jos. 
Cel dintâi preot cunoscut aici e popa Radu Grama, care ia 
zălog, la 1629, un pământ cu 35 fl, fiind martor şi popa Oprea 
boier. Pământul rămâne zălog și la popa Avram Grama !), Popa 
Oprea, de neam boier, la 1 Februarie 1663, iși amintește că stră- 
moşii lui ar fi primit boieria încă dela Mircea cel Bătrân, Domnul 
Țării-Românești °}. Un preot, Ion, care e fiul popii Radu din Ar- 
pașul de jos, dă, în 1728, „pe seama sfintei mănăstiri dela Arpaș, 
până când va sta biserica“, o carte bisericească: FEvhologhiu 
(tip. 1713). Pot pe această carte se amintește și „ereul Ion Niacșa”?). 
Acest popă lon cumpără în 1733 și un Triod pe seama mănă- 
stirii din acest sat). Mănăstirea amintită la 1733—4P) era pe moșia 
contelui Adam Teleki și avea după conscripția oficială din 1748: 
un preot luon, 4 călugări și 6 călugărițe. Avere: 2 boi, 2 cai, 
9 vaci, 12 junci, 7 capre, 17 stupi, loc de 4 gălete pentru să- 
mănătură de toamnă, de 3 găl. pentru sămănătură de primăvară 
și de 2 care de cucuruz și un fânaţ de 6 care de fân). Aici la 
mănăstire era dascăl Toma, care, în 6 Noemvrie 1742, vinde un 
Chiriacodromiu, cu 18 florin, popii Stroe din Drăguș; 7) în 1756 
e un eromonah Isaia’). Călugării acestui sfânt lăcaș, în 1746, duc 
o luptă aprigă contra uniţilor, apărând legea strămoșască °). Con- 
stantin, dascălul dela biserica Arhanghelilor Mihail și Gavril de 
aici, contribue, în Martie 1777, la cumpărarea unui Apostol °). 
Gen. Buccow a ars-o; pe urmă sau făcut două chilii, cari le-au 
ocupat călugării ortodoxi!!), 
În 1733 credincioșii de aici, în număr de. 70 familii, aveau 
o biserică și doi preoţi, unul ortodox: Vasilie și altul unit: Maftei!) 
Popa Vasilie cumpără cu 15 fl, după 1742, o Evanghelie 1°). In 
1750 sunt 2 preoţi uniţi cu o biserică și 600 suflete 14), 


(Va urma) 


1) Densuşianu, Momente pentru istoria fărei Făgăraşului, Bucureşti, 1885 
pp. 13—4 Nr. IV. 

2) |. Puşcariu, Fragmente istorice despre boierii din Țara Făgăraşului, 
Sibiu 1907, pp. 87 şi 335—6. 

3) Iorga, Inscripţii ardelene şi maramureşene, IL. (Studii şi doc. XIIL), p. 124 
Ne, 394. La 20 Iulie 1690 se vorbește de moştenirea răposatului popa Bucur 
dim acest sat. Densușianu, o. c. p. 43 Nr. XVI. 

4) Iorga, o. c, p. 43 Nr. 53. 

5) Iorga, o. c„ p. 43 Nr. 52—3. 

6) A. Bunea, Episcopii Petru P. Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj, 1902 
p. 333. , 

.*) Iorga, o. c., p. 92 Nr. 253. 

5) Iorga, o. c., p. 43 Nr. 51. 

) Bunea, Episcopul Joan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900 p. 200. 

1) Iorga, o. c., p. 44 Nr. 56. 

11) Cultura creştină, Blaj, 1909 p. 152. 

12) Bunea, Episcopul Klein, p. 368 (după conscripția episcopului Klein, 
din 1733), 

13) Iorga, o. c, p. 44 Nr 57. 

11) Bunea, în Transilvania, Sibiu, 1901 (XXX) p. 245. 


128 


Mihaiu Viteazul”). 


„În structura noastră sufletească de azi, îndemnurile cari 
ne vin din trecut formează o majoritate sdrobitoare. Astfel linia 
de continuă ascensiune a neamului nostru nu va putea fi nici- 
odată definită, prin elemente precise, fără studiul aprofundat al 
trecutului, căci viaţa unui popor este o continuă devenire psicho- 
logică, în desfășurarea căreia prezentul marchează o simplă etapă. 
Pentru a.ne forma deci, o conștiință națională activă, avem un 
izvor de inspiraţie nesecat : faptele strămoșilor, gustul lor pentru 
tot ce este etern valabil, cultul lor pentru tot ce este general 
omenesc, eroismul lor ... 


Pentru a vă fi cât mai folositor, eu am ales deci, ca subiect 
al comunicărei mele una dintre cele mai reprezentative figuri ale 
eroismului strămoșesc : fisura încruntată a marelui voevod Mihaiu 
Viteazul, Unii ar putea spune, că dela Unire încoace sa cam 
abuzat de această expresie genuină a rasei noastre. Aproape în 
fiecare ocazie i se pronunță numele, i se evocă imaginea. Poate 
au dreptate. Însă nu este mai puţin adevărat, că aceste evocări 
sunt de multeori lipsite de pricepere istorică. Sunt evocări banale, 
cu fraze sforăitoare muiate în apele tulburi ale unui diletantism 
periculos. lar când evocările acestea mai văd şi lumina tiparului 
trebuie să spun cu un sentiment de revoltă justificată, că ele nu 
reprezintă altceva, în majoritatea cazurilor, decât un fel de impie 
comercializare a acestei individualităţi robuste. Găsindu-mă într'o 
atmosferă militară, să întrebuințez o imagine din studiul tragerilor 
artileriei pentru a ne înțelege mai bine. Să ne închipuim că Mi- 
haiu Viteazul ar constitui, față de mijloacele ştiinţifice ale celor 
ce au încercat să-l înţeleagă, punctul mediu al unui drept unghiu 
de imprăştiere. Incercările de- al reconsitui ar forma  traiectoriile 


1) Idei dintr'o conterenţă ţinută la Craiova, inaintea elevilor şcoalei pre- 
fătitoare de ofițeri de rezervă de artilerie. 


129 4 


întinse, cari pleacă din mintea istoricilor cu intenţia de-a atinge 
din nou orizontala cât mai aproape de centrul drept-unghiului. Ei 
bine, abia trei puncte de cădere se găsesc, după părerea mea, 
în lăuntrul acestui drept-unghiu de împrăștiere, Primul punct este 
monografia scrisă cu sânge cald a lui Nicolae Bălcescu, al doilea 
monografia întocmită cu sârguință de albină a răposatului loan 
Sârbu, un preot bănățan, iar al treilea punct ar fi monografia 
întreruptă a d-lui Nicolae lorga, publicată în anii din tinereţă. 
în fascicole, în revista Convorbiri Literare. Aproape toate cele- 
jalte încercări mai mari sau mai mici, toate celelalte discursuri 
de ocazie sunt grosolane abateri în direcție și bătaie. 


Chiar și monografiile amintite prezintă anume lacune : apro- 
pierea lor de punctul ochit este 'elativă. Bălcescu scria nu atât 
dintr'o pasiune istoriogralică, ci mai de grabă din necesitatea de-a 
trezi la viață naţională organică pe conaţionalii săi, oferindu-le 
exemple strălucite din trecut. În opera lui găsim deci multă căl- 
dură romantică, justificată pentru noi, fiindcă sfântă i-a fost in- 
tenţia. La rândul său modestul paroh bănăţean, loan Sârbu, a 
interprins o operă gigantică: vroia să culeagă foate informaţiile 
privitoare la scurta, dar vijelioasa carieră politico-militară a glo- 
riosului nostru înaintaş. A izbutit să facă acest lucru într'o mă- 
sură demnă de admirat, dar n'a ajuns cu redactarea lucrării sale, 
care cuprinde două volume, decât până la intrarea lui Mihaiu în 
Alba-lulia. Îi mai lipsea apoi istoricului preot acel miros special 
pentru descifrarea plastică a cauzalității istorice, care dă unei 
opere istoriografice o trainică durabilitate. Singurul care ar fi 
putut să-i îmbrățișeze, atât în linii generale, cât și în amănunte 
pitorești, personalitatea sa eroică, ar fi fost dl Iorga, dar lucru 
curios, D-sa pare a simţi un fel de răceală consecventă față de-o 
asemenea problemă. * 


Așadar... Mihaiu Viteazul, nu-și are nici azi monografia 
demnă de proporţiile sale mitice. Ni-a lipsit până azi sculptorul- 
vrăjitor, care să-i toarne amănuntele viețuirii pe pământ întrun 
moment de artă perfect, un fel de sculptor în genul lui Auguste 
Rodin, care să topească într'o armonie superioară, nobleţa con- 
cepției istorice cu plasticitatea formelor de expresie. Mai curând 
sau mai târziu acest sculptor inspirat trebuie să apară. Trebuie 
să apară nu numai din motivele expuse mai sus, ci și din alte 
motive. Pe măsură ce istoriografia noastră își lărgeşte câmpul de 

„cercetare, în arhivele Apusului, se descoper zi cu zi amănunte 
noi, necunoscute, privitoare la faptele sale îndrăzneţe și ce este 
și mai demn de remarcat, privitoare la felul cum a fost apreciată 
individualitatea sa de cătră apusenii contimporani cu dânsul. Din 
aceste amănunte reiese clar şi indiscutabil, că vitejia lui răzbătuse' 
dincolo de graniţele teritoriului geografic, pe care-și mișca cetele 
de ostași, că dintr'o personalitate eroică cu referințe strict româ- 


130 


nești și central europene, se transformase întrun fel de pumn 
răzbunător al creștinătății întregi. Că uneori acest pumn de oţel 
a lucrat şi pentru dânsul, pentru propriile sale necesităţi intime, 
tulburând calculele politice ale Scaunului papal sau ambițiile ro- 
mantice ale Regatului Polon, este perfect adevărat, dar nu acestea 
sunt motivele cari ar putea să-i reducă valoarea de simbol al 
energiilor noastre de rasă distinctă, aici în Răsărit, în punctul de 
întretăiere al „tuturor răutăților“. 

Care-ar fi sarcina sculptorului așteptat ? Care-ar fi perspec- 
tivele istorice cu ajutorul cărora „teribilul Valah” ar putea trece 
într'o formă nouă, originală, în conștiința noastră publică ? 

Să încercăm a le schița, pe scurt. 

Cătră sfârșitul veacului al XVI-lea, după un pomelnic supra- 
încărcat de secături domneşti, una mai nevoiașe decât alta, pe sca- 
unul domnesc al Munteniei, se urcă un om dintro bucată. Ori- 
ginea lui se pierde într'un amestec de adevăr și legendă. Istoricii 
i-au dovedit însă pecetea domnească a sângelui său aprig, cloco- 
titor de neastâmpărul oamenilor mari. Pe-atunci Muntenia se 
sbătea într'o cumplită umilință, față de Turci. Prestigiul ei po- 
litic de altădată, fu sfâșiat în cursul acestui veac în sdrenţe ru- 
șinoase, iar țara încăpuse, din punct de vedere economic, pe 
mâinele cămătarilor din Constantinopol. Judecând după portretele 
rămase, ca fizic, acest vlăstar domnesc, era de-o înălțime mij- 
ocie, dar de-o structură robustă. Spinarea îi era dreaptă ca lu- 
mina, iar faţa-i bronzată se caracteriza prin câteva linii geome- 
rice simple, energice, Nasul fin, ascuțit, iar ochii scânteietori de 
pasiune. Toate aceste elemente materiale îi împrumutau o expresie 
dârză, în complexul căreia, după părerea mea, răsunau înde- 
părtate ecouri traco-romane. Sufletul îi era, o repet, dintro 
bucată. Capacitate de-a pricepe rect-liniară, reacțiune promptă, 
un fericit amalgam de calități psichice, pentru echilibrul interior 
al cărora nevoia de acțiune “constituia o necesitate imperioasă, 
Temperament aprig, bogat, cu sclipitoare tăiușuri de oțel, Iute la 
fire, teribil la mânie, în momentele supreme ale vieţii, el se angaja 
în luptă cu puterea iresistibilă a unei lavine care s'ar prăvăli în 
prăpastie adâncă, din înălțimi ameţitoare... Acest silogism al 
ființei sale interioare, îi pregăti din fașe concluzia vieţii: o pu- 
ternică dâră de lumină, înecată în tragicul unui omor laş, mi- 
șelesc. 

Spuneam mai sus că Țara-Românească gemea, în anul 1593, 
anul urcării sale pe tron, sub povara tuturor umilințelor. Turcii, 
cu fanatismul lor aziatic, ajunseseră la un astfel de prestigiu mi- 
litar, încât Chiar și îndepărtatele puteri europene, începeau a se 
teme de urgia lor. Prin expediţii succesive izbutiseră a se icui în 
însaș inima Europei Centrale, de unde terorizau toate statele 
dimprejur: Trecuseră peste țărișoarele mărunte din peninsula 


131 pe 


balcanică, cum ar trece un tăvăluc de plumb peste câteva mu- 
şiroaie de furnici. Și înzadar se trudea Scaunul apostolic . dela 
Roma să le opună o puternică coaliție creștină; el nu reuși. In 
momentul care ne interesează, împăratul Austriei, Rudolf al doilea, 
era o biată figură palidă, ştearsă, iar Sigismund al III-lea, regele 
polon, își consumă aproape întreaga carieră dinastică în de- 
mascareă intrigilor ce se urzeau în jurul lui şi împotriva lui de 
cătră nobilimea ţării, una dintre cele mai nedisciplinate nobilimi 
din câte cunoaște istoria. Într'o astfel de atmosferă istorică apăru 
voevodul Mihaiu, luând cârma ţării în cei mai frumoşi ani ai 
bărbăţiei mature. Se spune că lectura din tinereţă îi fu sumară: 
ea se reducea la Alexandria, povestirea naivă a isprăvilor gigan- 


` Ştim cum a început. Mai întâiu a aplicat acea teribilă lecție 
de onestitate cămătarilor turci, pârjolindu-i de vii în Bucureşti. 
Acest pas constitui primul act de nesupunere față de Padişah. 


o- Urmară apoi altele, căci pentru firile eroice dragostea de risc și 4 

îndrăzneală este ceeace-i apa pentru pești. : 
- Urmară incursiunile în teritoriile transdunărene, acele fai- J 
moase descinderi cu sabie și foc, în cursul cărora nu s'a sfiit a '} 
cobori odată, până sub zidurile orașului Adrianopol, vârând.ă 
spaimă chiar și în cele mai înalte cercuri ale lumii otomane. Dacă ; 
ar încerca cineva să-și facă o idee clară despre răsunetul acestor j 
isprăvi militare în lumea creştină e destul să răsioiască în arhi- 3 
vele bisericești din Roma, corespondența călugărilor-misionari ca- $ 
tolici cu centrul: în această corespondenţă îl va găsi pe Mihaiu gi 
al nostru, zeificat la fiecare pas, ridicat la cele mai înalte trepte j 


ale vredniciei omenești. 


In acest chip își inaugură Mihaiu domnia: prin valuri de i 


sânge, păgân şi, fireşte, o asemenea inaugurare trebuia să atragă, 


asupra ţărișoarei sale, în scurtă vreme întreg uraganul furiei tur- a 


cești. Acestă furie se concretiză în: expediția lui Sinan Pașa. 


Priceperea strategică, pe care o cheltui în lupta dela Neajlov, cu 3 


generozitatea unui Napoleon, în pragul luptei dela Austerlitz, 


vitejia lui personală, îi întemeiară acea trainică reputaţie de in- | 
vincibil, care va circula dela acel moment înainte, prin toate J 
centrele mari din, Apus, întocmai cum ar circula azi, în presa i 
mondială, isprăvile expedițiilor polare... Deveni „Valahul în- ` 


zestrat cu acea teribilitate naturală“, care se va găsi, ca un fel 
de „ritornello“ în toate rapoartele diplomatice ale vremii sale. 


Dar, accentuez din nou, formidabila presiune pe care o 
exercita asupra peninsulei balcanice, în primii ani de domnie, nu 
constitue decât prologul carierei sale militare, un fel de bogată 
anticipație a ascensiunei sale eroice ulterioare. O anticipație și 
poate chiar mai mult: o justificare a acestei ascensiuni. Mă 


tice ale lui Alexandru cel Mare. Lectură simplă și substanţială... 4 


i 


explic: în sufletul sbuciumat al acestui vlăstar domnesc, aveau < 


132 


să iîncolţească mai târziu intenţii de altă natură decât simpla do- 
rință de-a snopi pe Turci în bătăi. Un instinct fericit îi va șopti 
mai târziu să încalice crestele Carpaţilor, cu aprobarea sau fără 
aprabarea Împăratului din Viena, să-și poarte haiducii pe plaiu- 
rile Ardealului, îulgerând o clipă pe fondul întunecat al mi- 
zeriilor noastre seculare... Un act istoric de-o astfel de ampli- 
tudine, trebuia însă legitimat prin calități mari, prin succese să- 
nătoase în luptă cu acel dușman crunt al creștinătății întregi, care 
erau Turcii, Conștient sau înconștient Mihaiu, acţionă deci după 
toate preceptele logice ale eroismului întegral, traiectoria indivi- 
dualității sale. irezistibile avea să fie parcursă după toate legile 
fireşti ale balisticei.,. 

Trecerea Carpaţilor, lupta dela Șelimbăr, intrarea lui trium- 
fală în Alba-lulia şi cucerirea Moldovei, vor forma vârful acestei 
traiectorii şi aici mă voiu opri niţel pentru a înlătura o preju- 
decată istorică, a cărei eroare mai persistă încă chiar și la isto- 
rici cu un renume bine întemeiat, 


Se crede îndeobşte, că Mihaiu, ar fi cucerit Ardealul, 
mânat de-o concepţie a naționalismului integral, ar fi râvnit la 
unitatea politică pe care-o realiză o clipă dintrun sentiment de 
comiseraţiune față de toți conaţionalii săi, cari gemeau sub stă- 
pâniri streine, Într'o astfel de interpretare a celei mai însemnate 
din creaţiile sale istorice, oricine poate descoperi însă o proiecţie 
în trecutul îndepărtat a unor concepții naţionale moderne, o ve- 
rificare a valorii sale politice prin prisma sentimentelor noastre 
de azi. Fenomenul istoric Mihaiu Viteazul a fost . însă cu totul 
altceva. Înțelegerea lui este condițională de-o reală și obiectivă 
pătrundere a vremii sale şi se va vedea îndată că o astfel de 
înțelegere nu înseamnă câtuș de puţin, pentru eroul nostru, o 
eclipsă de prestigiu, 

Să vedem: cu trei veacuri și mai bine în urma noastră, 
popoarele erau cu totul absente din calculele politice ale mo- 
narhilor. Murmurul maselor, atât de frecvent în ultimul timp în 
istorie, frecvent ca factor determinant, se pierdea atunci în ne- 
mulțumiri nearticulate, în dulceața resemnării. Șefii statelor lucrau 
pe cont propriu, din interese dinastice și îndemnați excluziv de 
tradiţii dinastice. Naţiunile existau atunci cel mult ca niște con- 
Slomerate etnografice și fericirea acestor unități etnografice se 
identifică aproape perfect cu strălucirea vremelnică a caselor 
domnitoare, Împărații Europei, regii sau voevozii ei, nu simțeau 
trebuința de-ași legitima acţiunile prin necesități de ordin colectiv ; 
inspirația le venea de sus, din regiunile divine, iar după să- 
vârșirea unci fapte însemnate, capetele încoronate nu se justificau 
decât în fața propriei lor conștiinți și în faţa celui Atotputernic, 
Așa fiind, în acele vremi izvorul tuturor evenimentelor istorice 
insemnate era voinţa monarhului, inteligenţa lui, curajul lui sau, 


133 


privind celălalt revers al medaliei, insuficiența lui cerebrală, stâr- 
piciunea structurei sale sufleteşti. Din această justă constatare 
mai desprindem şi-o altă concluzie: sarcina de cârmuitor al unui 
stat era atunci îndoit de grea: singurul factor în jurul căruia se 
puteau polariza, în sens centripetal, aspiraţiile de progres ale 
unui popor era vraja individualității domnitorului şi unde lipsea 
această vrajă  polarizatoare , navem decât svârcoliri anarhice, 
conspirații păgubitoare . . . un fel de bellum omnium contra omnes... 
Azi purpura regală e mai ușoară, unui monarh nu i se cere alt- 
ceva decât să urmărească cu atenţiune frământările sociale din 
propria sa ţară, să le încresteze la răboj și să le dea în mo- 
mentul oportun sancţiunea iscăliturii sale constituţionale. De aici 
adevărul că în vremile noastre chiar și monarhi mediocri pot 
intra în galeria oamenilor celebri, căci factorul care decide azi 
definitiv şi irevocabil la răspântiile istorice ale unui neam, naţi- 
unea însaș sunt curentele colective care-o străbat și care ex- 
primă concret idealurile pozitive. 


Să-l așezăm acum pe întemeietorul unităţii noastre politice 
de-acum trei veacuri în lumina acestor distincţii istorice și să-i 
cântărim greutatea obiectiv, desinteresat. Cred că nu mă înșel 
câtuș de puţin când afirm că Mihaiu Viteazul îndeplinea toate 
condiţiile unui vrăjitor de suflete în sensul vremii sale. Oştirea sa 
puţin numeroasă, oştire care nu l-a părăsit o clipă, a fost creaţia 
Jui proprie. Cât de justă este această afirmaţie, se poate dovedi 
și prin faptul, că această oştire nu era excluziv naţională. Se 
știe că Secuii din Ardeal l-au servit cu fidelitate în toate peri- 
peţiile vieţii, în rândurile ei compacte, serveau cu drag și fără 


distincții de rasă, toate acele elemente răsboinice din Moldova, . 


Muntenia și Ardeal, care găseau că supremul scop al vieţii constă 
în vitejia în răsboaie. Steagul lui Mihaiu constituia punctul de 
concentrare al tuturor acelora, care visau un renume nepieritor. 
Cât despre logica pe care a urmat-o în evoluţia norocului său in- 
dividual, vom afirma iarăș că această logică îi era proprie în în- 
tregime, Mai precis, nici nu era o logică. Fra o binecuvântată 
succesiune de instincte fericite. In momentele de supremă deci- 
ziune, acest chimist al vieţii, nu asculta decât de tainicele sale 
îndemnuri interioare, neglijând tot ce l-ar fi putut abate din di- 
recţia ascensiunii sale fatale. Vă dau o dovadă peremptorie 
pentru a nu fi acuzat de superficialitate. In Ploieşti, într'o noapte 
viloroasă, în pragul intrării sale în Ardeal, Domnița Stanca, soția 
eroului, ceasuri întregi i-a atârnat de gât, implorându-l cu toate 
lacrimile unei soţii duioase, să se oprească în acel punct, să re- 
nunţe la trecerea în Ardeal... Biata Domniţă presimția, cu pre- 
ciziunea instinctivă a tuturor femeilor delicate, ramura coboră- 
toare a traiectoriei ce avea să urmeze norocul soţului său le- 
gendar. Toate insistințele ei s'au prăbușit însă în van. Mihaiu 


134 


iole ae art ii 


P EE ETE RETE 


agită ai aE a a A 


purta pe umerii săi pecetea unei inexorabile fatalităţi, în braţele 
sale vânjoase, sabia avea să se prilejuiască până la ultima svâc- 
nire a inimii sale neastâmpărate, 

Ce-a rămas din domnia lui în patrimoniul sufletesc al na- 
țiunii noastre ? 

Edificiul politic pe care l-a clădit ca printro baghetă ma- 
gică s'a prăbușit, de-odată cu ultima lui răsuflare pe Câmpia de 
lângă Turda. Câinele de italian, generalul Basta, cel care i-a 
curmat existența fizică, ne-a zăvorit nouă, tuturor Românilor, 
porţile unui progres strălucit pentru multe veacuri înainte. Valu- 
rile de ură și invidie care-l împrejmuiau de pretutindeni, din 
partea Movileștilor de-oparte, din partea nobilimei maghiare din 
Ardeal și a duplicității curții împărătești austriace de alta, sau 
unit peste mormântul lui, întocmai cum s'ar unii valurile unui 
lac după ce piatra aruncată întrânsul sar cobori la fund... 
Claudio Rangoni, nunțiu catolic, în Polonia în momentul prăbu- 
şirii lui, ne povestește, că la sosirea veștilor despre moartea lui 
Mihaiu, Regele Poloniei, care asista, în Vilna, la un serviciu re- 
ligios în capela curții regale, a dat ordin să se sisteze slujba re- 
ligioasă pentru a jubila impreună cu curtenii săi în cea mai de- 
plină libertate, căci pierise — cuvintele nunțiului — il più 
grande nemico del regno polacco. 

Cu toate acestea, Domnilor, din viața celui ce odihnește azi 
în două puncte ale teritoriului nostru naţional, cu capul deslipit 
de trup, ne-a rămas acel teribil memento, acel categoric „adu- 
ceţi-vă aminte“, a cărui actualitate nu va dispare decât în anul 
1918, anul izbăvirii noastre depline... Dacă na durat decât o 
clipă rezultatul opintelilor sale vitejești, sa creat pentru ideea 
noastră de unitate politică desăvârşită un caz de precedenţă, care 
va alimenta timp de trei veacuri candela nădejdii în sufletele 
noastre. E puțin? Nu! E foarte mult... 


NICOLAE BUTA. 


135 


In slujbă nouă. 
VIII. Pomenile. 


— Să nu faci, părinţele, una ca asta! Iţi câştigi dușmani din 
cine n'ai! Nu sa mai pomenit nici la noi, nici în vecini, ba cred 
nici în toată lumea pe unde hălăduesc creștini pravoslavnici. Po- 
meana e lege din moși strămoși, e datină sfântă și nu ești pus, 
sfinția ta, să strici legea, cum zice scriptura, ci să o diregi. Cum 
să nu vii? Cum să nu mergi? 

Precupaș, diacul, după ce clătină din cap, se'uită ţintă, sfre- 
delitor, la părintele Dumitru. Dar acesta privea dus prin geam, 
departe. Părea că nici nu-l auzia pe diac, 

— Tot cred eu că este o glumă a sfinţiei tale, începu Pre- 
cupaş, coborându-și un surâs pe față, în priviri. Voia să pară vesel 
şi neînfricat, deși începu să se îngrijoreze văzând tăcerea înde- 
lungată a preotului. — Dar sunt lucruri cu cari putem glumi, 
continuă el privind neliniștit la preot, și lucruri cu cari nu putem 
glumi. Sunt lucruri de toate zilele, mărunte de le duce vântul și 
altele cari nu pot fi răsturnate, 


— Stăruești înzadar, zise în sfârșit Dumitru. Ceeace fac 
acum, am vestit din bună vreme, oamenii se puteau aștepta... 

— Ba de loc nu ne puteam aștepta, sfinţia ta, se grăbi diacul. . 
Nime nu sa gândit la asta. lată, mărturisesc, nici eu însumi. 
Altfel nu ţi-aș fi spus? 

— Ce să-mi spui? 

— Să te opreșşti din cazaniile zadarnice, că-ți faci dușmani 
din cine nai. Dar’ nu m'am gândit. Mi-am zis: vorbește și dum- 
nealui din ușile împărătești despre pomeni cum au mai vorbit şi 
alți preoți, înfruntând pe cei ce se 'mbată cu asemenea prilejuri 
sfinţite. Așa au crezut și creștinii. Și ţi-au dat dreptate: nu-i 
frumos să se 'mbete cineva la pomeni, ci să se poarte cu toată 
cuviința, să mânânce și să bea fără lăcomie. * 


136 


Părintele Dumitru își întoarse capul dela fereastră și arătă 
o privire ostenită; 

— Dar ceeaee spui dumneata e numai una din cele zece 
pricini pentru cari ziceam eu să înceteze pomenile, pentru cari 
înainte vestisem că nu voiu merge la pomeni, ori cine mă va 
chema. Şi spui că şi dumneata şi ceilalți creștini mi-au dat drep- 
tate, Dar celelalte nouă? Poate numai cei cu mortul de azi și 
diacul, n'au înţeles pe celelalte nouă pricini! Poate dumneata ai 
mai aţipit câte-un strop, cum ai năravul și n'ai auzit, sfârși Du- 
mitru cu o nuanţă de batjocură în glas. 

Precupaș se mișcă pe scaun; se supără, un fel de păingeniș 
i se puse pe ochi. Fra întâia înfruntare pe care o auzia din gura 
popii celui nou. 

— Dumneata vei crede ce vrei, dar eu n'am aţipit, nici nu 

„mi-au trecut pe la ureche cele nouă pricini împotriva pomenilor, 
zise el neliniștit. Le-am auzit pe toate și le ştiu. Dacă vreai le 
înșir numai decât. 

Preotul se uită la fruntea încreţită a lui Precupaș şi se în- 
senină. 

— Ei, s 'auzim ! Nu-mi vine să cred! 

Diacul se supără acum, își drese glasul, închise palma stângă 
și ridică degetul cel mare: 

— Întâi: cheltuiala mare cu pomenile. Își vinde omul un vițel 
și face praznicul mortului, cu masă, cu vase, cu pânzeturi, cumu-i 
legea. Ori nu spuneai așa? întrebă Precupaș încruntat. 

— Ba așa spuneam, zimbi Dumitru. 

— Ei, vezi că am auzit și nam uitat! Dar sfinţia ta, vor- 
vind așa credeai că spui un lucru nou, deși e ştiut de cându-i 
lumea! Toţi au cheltuit, toți cheltuesc, ori intră datori când au 
un mort. Dar dela asta nu-i poate abate un popă. Dela ei chel- 
tuesc și cine le poate porunci? Deaceea n'am zis nimic, nici eu, 
nici creștinii: știa fiecare ce se cade să facă şi ce nu. Și-apoi, 
era și un auba de adevăr în ce spuneai: unii cheltuesc la 
pomeni peste puterile lor, cei săraci se avântă după cei bogaţi 
şi nu mai cunosc măsura. Dar nime nu se gândia că sfinţia ta 
vreai cu asta să-i înstrăinezi dela datina sfântă. Cum s'ar fi putut 
gândi! Judecă puţin şi sfinția ta! Să-l îngropi pe om ca pe-un 
dobitoc? Să-l astupi cu pământ și să te 'ntorci acasă la lucrul de 
toate zilele? Nici paus, nici „Dumnezeu să-l hodinească”, nici 
„să-i fie țărâna ușoară?“ Să nu șezi o clipă pe-un scaun de ho- 
dină şi să sorbi o fiertură pentru hodina celui dus? Să închini 
un păhărel să i se ierte păcatele? 

— Ei şi mai departe € întrebă preotul tot mai luminat. 

— Ce, mai departe ? 

. — Ai spus două pricini până acum din cele amintite de 
mine în predici. Dar celelalte opt? 


137 


Diacul se gândi puţin, dar în grabă ridică degetul vecin: 

— Ştiu părinte, ce, mă crezi copil? Deci nu se plăteşte să 
le mai pomenim, lată, de pildă, cea de-a treia pricină: boalele 
ce se pot lua dela om la om, ori cea de-a patra: că nu prin 
mâncare și băutură se pot ierta păcatele. Să nu fie cu supărare: 
sunt copilării ! 

—  Copilării ? făcu Dumitru puţin surprins, iritat, dar zim- 
betul bun îi stăruia încă pe față. 

Diacul se purtase cu viclenie: nu mai știa altele din cele 
zece dovezi împotriva pomenilor și pe aceste două le spuse anume 
una după alta ca să pară că le are în degetul cel mic. Tot ase- 
menea cu viclenie, din calcul, le numi. copilării, dorind să se 
supere părintele Dumitru și să abată vorba în altă parte. Adevărat 
e că și fără această nevoe, diacul tot copilării credea aceste do- 
vezi, numai cât, în altă împrejurare, nu i-ar fi spus preotului 
în faţă. 

— Să nu te superi, sfinția ta, nu e vorba mea, e a oame- 
nilor. Dar cred și eu că dumneata prea le-ai luat toate la inimă 
câte le-ai învăţat din cărţi. Așa a venit anii trecuţi la noi în sat 
un doftor să ne vorbească despre boli şi spunea tocmai ca și 
sfinția ta, că bolile sunt lipicioase și că au viermușorii lor. Se vede 
că sunt lucruri pe cari le învăţaţi din aceleași cărți popii și doc- 
torii, Da' nu l-a crezut nime! 

— Rău destul! Așa-i dacă oamenii nau învăţătură, diece. 

—- Cum să-l creadă, părințele, când zice la evanghelie că nici 
un fir de păr nu ne cade din cap fără știrea Tatălui dincer? Să 
fie viermușorii lui cei cu lipici mai mari cu voința Tatălui? Dar’ 
în sfârșit, un doctor n'are de unde cunoaște scriptura, însă Sfinţia 
ta rău ai făcut luându-te după el, că dumneata o cunoşti, — Şi — 
apoi cine se îmbolnăvește la pomeni? Cine mânâncă prea mult 
ori bea prostește! Asta-i singura boală și e cunoscută de cându-i 
lumea ! 


— Şi cu toate acestea, e așa cum vam spus în predici, — 
zise Dumitru tot mai puţin convins de însăși învăţătura lor. 

— Se poate, părinte, pe la oraș, pe unde sunt oamenii mai 
gingaşi, cu mai puţin duh de viaţă. Dar ai noștri mânâncă și pietri 
şi dorm buştean. Să o lăsăm asta încurcată. 

Diacul își netezi părul, schimbă glasul și păru foarte încurcat. 

— Ceeace n'am putut lua nici decât ca o glumă a Sfinţiei 
tale, începuse el cu o sfială în voce, e când spuneai că mâncarea 
și băutura, praznicul mortului, nu-i folositor sufletului celui dus, 
că nu prin pomeni se iartă păcatele. Că mâncarea și beutura 
merg în trup, iar păcatul sălășluieşte în suflet. 

— Şi nu-i așa, diece? întrebă preotul înseninat din nou, 
văzându-l pe Precupaș pătruns de însemnătatea celor ce spunea. 

— Aşa e, părinte Dumitre: mâncarea și băutura merge în 


138 


trup, păcatul e în suflet, Cum să-l alunge, cum să-l ușureze, dacă 
nu au acelaș drum, nu se ţin în acelaș loc? Și totuşi, de când 
e lumea, pentru iertarea păcatelor se face milostenie cu cei să- 
raci. Milostenie: le ajutăm trupul, cu mâncare, cu băutură, cu 
odihnă. Nu se poate să nu fi glumit, Sfinția ta: Dumneata cu- 
noşti scripturile mai bine decât noi! Şti bine ce-a zis Hristos 
Dumnezeu: „ceeace faceți unuia dintre aceştia mai mici, mie 
mi-ați făcut“. Şi iarăși; „Veniţi binecuvântații Părintelui ceresc și 
moşteniţi împărăţia ceriurilor; că am fost flămând și mi-aţi dat să 
mânânc; am fost setos și mi-aţi dat să beau, gol am fost, m'ați 
îmbrăcat“ și celelalte, cum stau toate scrise la evanghelia despre 
judecata cea de apoi. 


— Așa e diece, milostenia ajută, milostenia e bună, Dar 
pentru cel ce o face cu suflet curat. Acum, pomenile, morții le 
dau ? Dar le va ajuta ceeace au făcut ei bine în viaţă fiind. Po- 
menile puse pot ajuta celor ce le pun, dacă-s făcute cu suflet 
curat, nu din mândrie, nu din dorința de a-i întrece pe alții, ori 
de-a îi lăudaţi de lume. Pentru cei morţi ajută rugăciunea spusă 
din suflet, liturghia și milostenia cea adevărată: când în numele 
lor, saturi pe cei cu adevărat flămânzi, imbraci pe cei cu adevărat 
soli. Dar așa se fac pomenile la noi? Pe lângă trei-patru, cu ade- 
vărat săraci, puşi la coadă, se chiamă rudeniile, se chiamă frun- 
taşii satului. Și chiar în frunte, cu mâncări deschilinit făcute, cu 
mâncări domnești la masă, popa și dascălul. la' să-mi spui diece 
cu adevărat, a ne îndopa mai des la pomană însemnează a sătura 
pe cei săraci? 

Precupaș se gândi puţin, ameţit de cuvintele preotului, spuse 
la repezeală și cu un accent de batjocură, I se părea că popa-l 
înfruntă mai ales pe el. 

— Doamne, părinţele, cum să-ţi spun? Este adevăr și în 
vorbele sfinţiei tale. Nu dau cei morţi pomenile, dar să nu uităm 
că se dau din agoniseala lor. Apoi, rugăciunea e bună, dar cre- 
de-mă, sfinția ta, că rugăciunea pornește mai din inimă când 
trupul e mulțumit. Mai ales se vorbește împotriva beuturii la po- 
meni. Dar beutura, cu rânduială, cu măsură, induioșează mai ușor 
pe om, și îndeamnă spre rugăciune și pe-o inimă de peatră, 
Cât ne privește pe noi, feţele bisericești, cinstea ce ni se 
dă e cu totul creștinească și suntem vrednici de ea. Nu preotul 
sfințește mâncarea și băutura, nu diacul cântă „Cu sufletele drep- 
ților” şi toată rânduiala dela parastas? Nu prin noi se roagă și 
ceilalți ? Nu cu glas plăcut umezeşte ochii și face să tremure su- 
fletul de durere și de nădejde? — Nu 'ncerca să schimbi lumea, 
părinţele, că datinile cele vechi tot de oameni sunt făcute și nu-i 
nici una fără rost. Din trebuinţele sufletului omenesc au pornit, 
din el s'a ridicat, în el își au rădăcinile. 

— Zi mai bine: din slăbiciunile omenești, diece. 


139 


-— Fie şi slăbiciuni, dar și ele sunt în firea noastră. ` Dum- 
nezeu ne-a dat și slăbiciunile, părinte Dumitre ! 

Preotul râse. Îşi aduse aminte că Precupaş se desvinovăţea 
mereu de patima beuturii spunând că slăbiciunea asta Dumnezeu 
i-a dat-o, să-și uite multele năcazuri, pe de-o parte, să-și poată 
păstra și întări glasul, pe de aliă parte. 

Părintele Dumitru, la început, când diacul intră în cance- 
laria parohială, îndată după feciorul mortului de azi, să stărue și 
el nu care cumva să nu meargă preotul la pomană, -— voi să 
reziste, să-l refuze și pe diac, cum refuzase pe feciorul mortului. 
Dar' încă înainte de-a veni diacul, preotul începu să se clatine: 
cel cu mortul se depărtase nemângăiat, revoltat chiar. Cum să-l 
facă de rușine să nu meargă la pomană? Părintele Dumitru era 
trist când intră Precupaș, simţea că nu-și va putea ţinea hotă- 
rârea: înţelese că ar nemulțumi cumplit pe săteni, dacă ar veni 
cu refuzul acesta, Totuși, la început, se făcu a se împotrivi încă 
în fața diacului, 


Își aduse aminte câte lucruri bune nu nădăjduise el să 
pună la cale cu banii ce se cheltuiau pe la pomeni. Dar când 
văzu groaza sinceră a diacului, gândul i se lumină: Pentru ce 
să încerc a le lua o mângăiere? Cu ce drept? Şi voiu reuși? 
Voiu schimba eu lumea? lar ascultându-l pe diac înţelese, din ce 
în ce mai mult, cu câte legături sunt legaţi oamenii aceştia de 
datinile lor. Ştia şi din alte cazuri cum ei țineau mai mult la cu- 
tare lucru rămas din bătrâni decât la dogmele bisericii. 

Da! Credincioșii lui se deosebiau foarte mult de aceia pe 
cari îi vedeau în aiurările lor profesorii săi. Frau încă jumătate 
păgâni în obiceiuri, 

— Ascultă, diece, zise el, mam socotit să nu se strice obi- 
ceiul. O să merg la pomană. Poți să-i spui feciorului celui mort. 
Văd că oamenii nu pot înțelege ușor un lucru așa de însemnat, 
Numai cât o margine pun de-acum: N'am să merg decât la po- 
menile oamenilor mari. La copiii până la zece ani și la ţigani nu 
mă duc. 

— Vai de mine, părințele, cum se poate una ca asta? Cum 
să nu te duci la copiii mici, cari merg de-a dreptul în sânul lui 
Avram? Cum să-i lași de ocară pe ţigani? Nu-s ei de ocara 
lumii întregi? Să-i mai batjocorească și Sfânta maică Biserică? 
Nu se poate! Trebuie să mergem! 

Diacul voi să câștige dintr'una biruința deplină. Ştia că la 
copiii mici, fiind prohodul scurt, rămâne mai mult timp pentru 


masă. tia că ţiganii, oameni măreţi, pun la masă pentru diac și 


pentru preot rachiu de cel mai bun. 
— Vei merge singur, mai zise părintele Dumitru, cu glasul 
mai puțin hotărît. Știa și el proverbul că cine ţi-a prins ua deget 


180 


uşor îți prinde mâna întreagă. Și se gândea de-acum, cu scârbă, 
cum va trebui să mânânce din farfuriile ţiganilor, 

Cu puţină sinceritate, după ce plecă diacul, părintele Du- 
mitru descoperi cu ușurință că adevăratul motiv care-l făcu să 
predice impotriva pomenilor și să vestească refuzul său de-a lua 
parte la ele nu se cuprindea între cele zece de cari se acățase 
el în vorbirile din biserică. Motivul adevărat era scârba lui de-a 
mânca într'o casă din care abia au scos mortul, o repulsiune vio- 
lentă faţă de tot ce era în legătură cu cadavrul. Își luase o ho- 
tărâre eroică: a desființa pomenile pentru el însemna a pierde o 
parte însemnată din venitul său preoţesc; preuteasa Emilia nici 
nu-l prea lăuda pentru predicile acele. Dar hotărârea, vedea lim- 
pede acum, nu era determinată de intenţiunea frumoasă de-a 
scăpa pe parohieni de cheltueli, de molipsiri și de atâtea alte rele 
de cari pomenise în predici, — ci de urâtul morţilor, 


Şi, după ce se duse diacul, se întristă din nou, ştia că dacă 
n'a putut rezista acum la început, nu va mai putea desfiinţa po- 
menile, nici să le mute pe altă zi, după ce aerul de mort se va 
Îi împrăștiat, 
: I. AGÂRBICEANU, 


Greşeli de tipar! 


Pg. 81, rândul 2 jos: 

În loc de: | 

Dar, nefiind în viaţa de toate zilele în intimitate, sunt foarte muli 
Să se citească: 

Bar în viaţa de toate zilele, în intimitate, sunt foarte mulți, 
Pag. 83, mijloc. 

In loc de: că stau pe-afară, 

Să se citească: ci stau pe-atară. 

An loc de: își aprind lumânarea imediat din sămânţa de lumină. 
Să se citească: îşi aprind lumânarea mediat... 

In loc de: se împărtăşesc imediat, 

Să se citească: se împărtășesc mediat. 

Pg. 85, rândul 4 jos: 

In loc de: imediat sau direct, 

Să se citească: mediat sau direct. 

Pg. 86, rândul 16 sus: 

In loc de: a birui pierderi uşoare, 


Să se citească: a birui piedeci uşoare. 
+ 


141 


Mişcarea culturală. 


Notiţe. 
Comunicate de G. B.-D. 


l. O serisoare foarte interesantă. 


Scrisoarea ce-o public mai la vale este a fostului meu pro- 
fesor de limbă grecească (N'am prea învățat-o !) și de limbă ger- 
mână: Dr. Vasilie Glodariu. 

Este de-acum 60 de ani! 

Priveşte pe G. Munteanu, profesor, literat, fost membru al 
Academiei; pe Meşiotă, profesor şi literat; pe V. Glodariu însuşi. 

Discută ea şi mizerii de-ale vechei noastre vieți culturale, 
„dar, mai presus de ele, ne interesează câteva date biografice şi, 
mai ales, stilul, ortografia. 


Ilustritatea ta domnule consilieriu ! 


7 Š : . . . + i 
Cuvintele cele parintesci si protegaciunea, care am aflato totu deuna in 


Ilustritatea ta me indemna si in momintele acestea grave de a alerga la Ilustri- . 


tatea ta si de ami descoperi dorintia mea cu tota sinceritatea si cu tota fideli- 
tatea. Nu sciu capatatai dela cineva vr'o scire despre starea cea trista si de- 
plorabila a direptoriului nostru gimnasialu sau ba? lata cumu s'au templatu 
cu direptoriulu nostru gimnasialu G. Munteanu. Densulu fu inca din vara 
anului 1867 lovitu de guta printrunu picioru. Lovitura acesta au atrasu 
dupa sine si crescere a unoru catiei sub limba care i-au ingreuiatu graiulu 
forte tare, Catiei aceia au crescutu forte mari pelanga tote incordatiunile me- 
diciloru, ce l'au avutu aici cura in tomna trecuta. Vediendu omulu, ca bóla ea 
dimensiuni totu mai mari si ca tâte silintiele mediciloru locali sunt desierte au 
mersu asta tomna la Viena unde ieau făcutu operatiune, Dupa vr'o doue luni 
de dile apoi s'au intors prin Noem s'au Decemvrie acasa vorbea omulu bini- 
sioru. În sfârsitu se intramase omulu, cumu amu dice, cumu se cade, Au cer- 
„cetatu in lanuarie si Februarie prelegerile. Pe la inceputu lui Martie au fostu 


142 


ceva bolnavu. Dupa aceia tocmai candu au sositu aici domnulu Puscariu sa 
templa, ca elu lua cheiea dela convorbitoriu (Sprechzimmer) si corpulu profe- 
soralu se nacaji pe fapta acesta si mana pe unulu la densulu, ca sa cera 
cheiea. Convorbitoriulu nostru fu totu deodata si cancelaria directorala, 
Unulu dintre prof. ar fi disu, ca' corpulu prof. sa tina o Conferintia 
unde se discutedie asupra lucrului acestuia si apoi resultatulu sa ilu comunice. 
În cinci Martie conchema pe 10 Martie o conferintia lunara insa cerculariu 
convocatoriu era forte confusu. Unii dintre corpulu prof. se esprimara inca de 
prin 7 Martie, că la conferentia din 10 Martie se cera unu vicedireptoru. In 
8 Martie merge Lengeru cu doua atestate la direptorulu, ca sa ile subscrie. 
Cu acesta ocasiune 'direptorulu se espeptora catra densulu, ca elu ar avea o 
scrisâre in mana prin care lar fi facutu atentu, ca corpulu profesoralu l'ar fi 
si depusu in ideie din direptoratu, Nu sciu avutau nau avutu o scrisâre 
destulu attata, că direptorulu nostru apoi Marti in 12 au nebunitu. Au spartu 
tâte cele prin casa, ba la o mana s'au si taiatu. În diua de astadi se afla intr'o 
stare forte trista si deplorabila. De-a mai putea elu funtiuna (sic) densulu nu 
mai pote fi vorba. Am auditu si aceia ca eforiea i-ar fi si votatu in casulu 
acela cand s'ar si insanatosia o subventiune de 500 fl. pana va mai trai. Din 
tóte cele insirate vei putea vedea domnule consilieriu, ca noi ne aflamu in 
ajunulu alegerii s'au denumirii unui direptoriu. lo mi ieu voie ati si spune ca 
camu care aspiredia la direptoratu. Dintre batrani ar fi in prima linie Oroianu, 
apoi Almasianu, eara dinţra: cei tineri Mesiota. Am intielesu si aceia, ca Oro- 
ianu n'ar prea avea siantia de a reusi din aceia imprejurare, că s'ar fi stricatu 
asta tomna cu negutiatorii apoi si profesorii au oserbatu la diverse ocasiuni, 
ca Oroianu este om periculosu. Acuma ar mai remanea inca doi rivali din tre 
care unulu este acuma batranu si asia adi mane era ar deveni postulu vacantu. 
Acuma mai remane alu treilea rivalu. Acesta este mai tineru au facutu studiile 
după sistema cea noua. Adeveratu ca doptoratulu lau facutu cumu au datu 
dumnedieu in Bona. Asia dara domnule consilieriu fatia cu atari imprejurari, 
ce socotescu ca ar fi de facutu, ca cuvintele Domniei Tale dela 1863 ce le ai 
adresatu ca un parinte catra mine dicandumi anume: Vedi familiaridiadiate cu 
planulu de organisatiune, ca in scurtu timpu vei ajunge in fruntea institutului 
acestuia, se devina trupu si carne. Adeveratu, ca dela 1863 pana astadi am 
trecutu prin multe fase in tota privintia asia incatu io nu sciu dela cine atarna 
alegerea si intarirea direptoriului nostru. Nu sciu reservatusiau statulu dreptulu 
conformu paragrafului 14 N. 2 din Org. s'au ba? Oricumu sa fie io cugetu, ca 
ar fi consultu de a te pune domnule consilieriu cu cunoscutulu zelu si cu 
cunoscutati energie atâta la parintele Mitropolitu si alu indupleca, ca sa-mi fie 
patronu precumu miau fostu si pana la 1864, cându s'au templatu incidintele 
ala neplăcutu intre noi. Ve rogu capacitatila, daca ve sta prin putintia de tote, 
aratatii calitătile recerute dela unu direptoriu, ca elu trebue sa fie sufletulu in 
tâte si se posieda abilitatea de a preda oricare studiu gimnasialu. Ore n'ar fi 
cumva consultu a Ve adresa si. catra unii barbati din eforie s'au catra altu 
cineva de aici, carele s'a prelucredia pe oamenii nostri de pe aici in favorea 
nostra. lo dea dreptulu nu me potu adresa catra parintele Mitropolitu parte 


din modestie parte din alte cause. Ar trebui socotescu adusa par, Mitr. si 
aceia imprejurare, ca cate am avutu io de a suferi de candu me aflu aici ca 


143 


prof. si daca mi s'ar curma si sperantia asta atunci asiu deveni intro pusetiune 
forte fatala. Nutrescu cea mai vie sperantia domnule consilieriu, că vei colucra 
(sic) din tâte puterile, ca cuvintele rostite se se faca trupu si carne. Adeveratu, 
ca greutatile voru fi mari dara labor improbus omnia vincit. In urma Ve rogu 
domnule consilieriu sa fii atata de bunu si sa-mi spuneti cumu chema pe au- 
torulu acela, care au publicatu colectiunea de legi scolare in Praga, ca io mi-le 
asiu procura bucurosu, ca orbecamu forte tare cu privatisti si cu privatii. In 
urma Ve rogu din sufletu, ca in diua nacadiului mi-am luatu reiugiulu la Ilustri- 
tatea ta si ti-am imploratu protegatiunea si V'am superatu cu descriptiunea 
detaiata a starii lucrului. Ve rogu Domnule consilieriu binevoiti a primi consi- 
deratiunile mele de adanca stima. ` 

l Brasiovu 17 Martie 1869. Dr. Vasilie Glodariu m. p. 


prof. gimn. 

NB. Astadi in 18 Martie au alesu corpulu profesorale in Sprechzimmer 
(sic. = Odaia de conversație) fara protocolu formale pe Almasianu, ca mai be- 
tranu de conducatoriu alu treburiloru curinte. lo la actulu alegerii n'am fostu 
de fatia si intielegeria nice n'am luatu parte. Au votatu dupa cumu am auditu 
9 insi pentru elu. Mai incolo am auditu din isvoru siguru, că eforia va escrie 
concursu si apoi pe celu cu cualificatiune mai buna i'lu va alege s'au ca va 
alege pe unulu strainu cu totulu. Jo dau cu socoteala, ca strainulu nu pote fi 
altulu decatu ginerele lui Petricu I. Popescu. Va se dica pana aici au ajunsu 
stadiulu lucrului acestuia. f i 

Brasiovu 18 Martie 1869, ý j 


Popescu sciu, ca s'au saturatu de Sabiiu si era se se duca in Romania 
_imca asta vara, Au fostu in vara trecuta la Bucuresci si nu sau pututu ajunge 
` cu ministeriulu de atunci; apoi sau temutu si de aceia, ca nu schimbanduse 
ministeriulu s'alu depuna si pe elu din direptoratu si asia se remana fara de 
postu. Elu fu chematu la preparandie ce s'au formatu sub Auspiciile lui Carolu. 
Vedevomu ce va mai aduce diua si noptea. Dupa cumu am io informatiuniile 
mele, eforia este de aceia parere, ca nici unulu dintre toti n'ar intruni calita- 
tile recerute ca mine, dara apoi mai au aceia banuiala, ca daca m'ar alege pe 
mine atunci pote ca n'ar mai inceta frecarile dintre noi. Cu tote acestea io 
cugetu, ca ar fi de lipsa ca se se faca pasii cuviinciosi in tote,locurile si cu 
cea mai mare precautiune. Frecaturile ar inceta cu timpulu, omenii s'ar deda 
cu starea lucruriloru cu timpulu si spiritele s'ar impaca obosanduse de o lupta 
desierta. Concursu, credu, ca nu voru escrie e inca pana nu voru vede ce se 
va alege cu direptoru presinte si pana nu va mai fi nice o sperantie mai 
multu. 


IL Cântec grecese-popular. 
(Din Kephalonia ; satul Skaliă). !) 


Constantin cel mic și viteazul Alexe — Și celce până acum 
cu multe cetăți sa bătut: micul vlăstar valah — Petreceau la 
ospăț vesel și beau voinicește. — Caii negri îi legaseră întrun 


1) Originalul în Griechische Märchen, Sagen und Volkslieder, gesammelt, 
übersetzt und erläutert von Bernhard Schmidt. Leipzig, 1877. Pagina 206. 


144 


grajd — Într'un grajd clădit pe-o livade frumoasă. — În toiul 
ospăţului vesel și-al veselului benchet — De sus, ca din gură de 
inger, s'aude un glas: — „Voi mâncaţi și beţi aici, dar într 'aceea 
Turcii vă despoaie !' — "ŞI ce ne ieau; și cum e felul luptei?" 
— „Lui Alexe îi fură copiii, lui Constantin mama, micului Valah 
i-au furat sora.” — „Sus, vlăstar de Valah, aleargă afară, şi 
iscodește pe unde se văd dușmanii — Dacă sunt o mie, taie-i 
îndată ; dacă-s două mii — Trei mii sau chiar mai mulţi; vino 
şi ne dă de ştire!“ . — El caută și caută după ei, dar numărul 
nu-l poate afla. — Ca vulturul cade 'ntre ei; iute ca șoimul se 
'ntoarce înapoi. — „Unde ești, frate Constantine, unde eşti al 
meu Alexe? — Dacă sunteţi înainte, fugiți iute! Dacă sunteţi în 
urmă, ascundeţi-vă |! — De-atât tăiat de capete, sabia mi s'a frânt 
în două, — Călcând pe-atâtea trupuri moarte negrul meu cel ales 
s'a speriat“, 


III. Un roman. 


'Netichens Entführung aus dem Serail. Wien 1802 este un 
roman, editat de librarul L B. Wallishausser. 

Nettchen se născuse întrun târg polon, pe Nistru. Scăpând 
din seraiu, trece, firește, prin ţara românească și prin Moldova. 
Un text (mic) descrie șesul monoton al Munteniei; pome- 
nește Câmpulungul și Dzicke Pole (tradus cu Wildes Gefilde), 
apoi munţii verzi ai Moldovei, pe care „singură mâna naturei i-a 
plantat cu cei mai frumoşi pomi roditori.“ Spre Râmnic ţara 
pierde din interes, 

Atât, 

Eroul-bărbat este un Francez. 


Produeţia literară. 


In anii dela unire, odată cu lărgirea hotarelor, producţia literară româ- 
nească a crescut în extensiune și poate și în calitate, Inainte de unire, genul 
literar cel mai des întrebuințat azi, romanul, era disparent față de schiţă şi 
nuvelă. Romanele noastre originale, de reală valoare literară, le puteam număra 
ușor pe degetele dela o mână: Ciocoii vechi şi noui de Filimon, romanele lui 
Duiliu Zamfirescu (Vieafa la Țară, Tănase Scatiu, Ana etc.), Dan al lui Vlahuţă, 
două-trei de Slavici, Geniu pustiu de Eminescu. Încercările lui Bolintineanu și 
Traian Demetrescu nu au putut intra în literatură. Nuvela istorică, cu avânt 
spre romanul istoric, o cunoaştem din Odobescu. 

În schimb nuvela și schița a ajuns ia o inflorire destul de apreciabilă. 
(C. Negruzzi, N. Gane, Al. Vlahuţă, i L. Caragiale, M. Sadoveanu, Brătescu-Voi- 
nești, E. Gârleanu, I. Agârbiceanu, I. A. Bassarabescu, N. Dunăreanu, A. Ca- 
zaban, Al. Ciura, C. Hodoș, I. Gorun etc.). 

Indată după unire se credea că tot schiţa și nuvela vor fi mai mult ci- 
tite, Viaţa mai grea de după răsboiu, se spunea, nu mai lasă prea mult timp 


145 5 


liber cetitorului, care nu mai are nici răbdarea de a se adânci intro lucrar 
mai vastă. 

Dar s'a adeverit contrarul: după răsboiu romanul e mai citit decât nu- 
vela și schiţa și scriitorii români au făcut aproape cu toţii încercări de roman. 
Azi, numărul romanelor bune nu le mai poți număra pe degetele dela o mână 
şi unele din ele au ajuns la o desfacere necunoscută înainte de unire, 

Se pare că estinderea graniţelor ţării s'a resimţit şi în producția literară, 
cu toate că publicul cititor nu a crescut prea simţitor, În legătură cu producţia 
şi consumul literar, subt titlu de „Secetă sau criză” di Demestene Botez face 
în „Miscellanea“ din Nr. 11—12 al „Vieţii românești“ constatări la cari ne-am 
oprit şi noi în legătură cu tot mai puţinul interes pentru literatură a societăţii 
de azi. Fenomenul este desigur îngrijitor, dar el nu poate fi explicat până acum 
decât în parte. Mai ales la noi, unde, după unire, toată lumea se aşteptala o 
inflorire a cărţii literare, nu numai ca producţie, ci şi ca desfacere. Se ştie că, 
după unire, abia câţiva autori de romane sunt mai căutați de public. Poezia, - 
nuvela, critica, deşteaptă un prea puţin interes. 

DI D. Botez face, pornind din starea actuală, constatările care sunt ale 
tuturor celor ce se mai interesează de această fugă de cartea literară: „Litera- 
tura pare că interesează un număr de oameni din ce în ce mai restrâns, Dis- 
cuţia literară a început să devie pur de breaslă; interesează un cerc mic 
cercul breslei. Discuţia se face atunci verbal, ca și literatura însăși. Poezia se 
citeşte la cafenea, critica și insulta se consumă tot acolo. Cu timpul nu va mai 
fi necesar ca un scriitor să știe a scrie“, 

„Ceaiul” a luat locul revistei. Un ceai cuprinde lectura unei nuvele, a 
mai multor poezii, o critică bine simțită care răzbună tot auditorul, injuria, 
spiritul, lauda. Literatura s'a înstrăinat de public şi publicul s'a desinteresat 
de literatură, 

„Și astfel azi nu se mai vorbește de secetă ci de criză. Și nu poate îi 
vorba de o criză a cărţii. Cartea se tipărește azi mai bine ca oricând, și cu- 
prinde în genere un material care-i departe de a îi socotit drept produsul unei 
crize, Poate din cauza greutăților economice pe care le incearcă un editor, 
selecţia de azi e mult mai atentă și mai riguroasă. Numărul cărţilor publicate 
a scăzut, dar calitatea cărții a crescut mult în ultimii ani. 


„Există însă o mare, o ingrijitoare criză a cetitorului și a cetitului, Se 
ceteşte cu mult mai puţină literatură ca înainte de răsboiu, sau ca în epoca 
ce a urmat imediat răsboiului. Deşi populaţia de azi e aproape întreită acelei 
din 1915, numărul cetitorilor abea a crescut pentru cărţi, iar pentru reviste a 
rămas același. 

„Şi doar cetitorii de reviste marchează preocuparea de literatură, de 
discuţii şi probleme literare. Este la noi o preocupare de politică, de economie 
privată, de sport, poate de teatru, dar din nevoia sufletească a publicului lip- 
seşte aproape total un interes al literaturii românești. Cauzele sunt desigur nu- 
măroase. Şi ar fi interesant de colecţionat, Mai presus de toate însă stă acel 
suflu de educaţie nouă care exclude orice sbucium. sufletesc ca pe o slăbiciune. 

„Criza aceasta e abea la începuturile ei. Generaţia care vine poate va 


Di 


interzice chiar literatura.. .* 


186 


Ne-am oprit şi noi, altădată, asupra aceloraşi constatări şi am încercat 
chiar să relevăm şi două cauze ale crizei pe care le credem principale. Una e 
cea pomenită şi de dl D. Botez: educaţia nouă, care, după părerea noastră nu 
e datorită școlii, ci mediului în care creşte actuala generaţie. Școala se nizueşte 
și azi, pe alocuri din răsputeri, să crească o generație care să nu fie lipsită 
de „sbucium sufletesc“. 

Dar după răsboiu, nu numai la noi, ci pretutindenea, e în creştere con- 
tinuă alt sbucium, cel al trupului, ca sălbatica năvală după plăcere, ca şi după 
sport. Mediul acesta așa de deosebit de cel înainte de răsboiu, face ineficace 
nizuinţa şcolii pentru intelectualitate, spiritualism, ideal etc. 

A doua cauză noi am văzut-o în noua aşezare a societăţii româneşti de 
după răsboiu. Instinctiv lumea noastră aleargă încă după căpătuirea materială, 
după o fixare în nouile cadre sociale. De câteori se întâmplă mari permutaţii 
in sânul unei societăţi, biruesc în preocupări instinctele primitive. 

Dar mărturisim că nu credeam să dăinuiască atât de îndelungat această 
prefacere socială. De vină poate e lipsa stabilităţii politice, neputinţa începerei 
unei epoce de muncă constructivă, lipsa siguranţei, — încă şi azi, — în ziua 
de mâne, pentru o parte covârșitoare a păturii noastre intelectuale. IL T. 


ln jurul sectarismului religios. 


Sectele religioase de import au început, încă dinainte de 
unire, să-şi facă cuib în diferitele ținuturi românești. Dela unire 
însă propaganda lor este tot mai stăruitoare și în unele comune 
au reuşit să numere mai mulți adepţi decât Biserica strămoșească. 

De ani de zile s'a dat alarma de către singuratici ca și de 
către oficialitatea bisericească, căutându-se mijloace pentru com- 
baterea lor. 

Poporul românesc, în marea lui majoritate, nu e susceptibil 
sectarismului care tae firul de păr în patru, nu se mai ostenește 
de discuţii și interpretări de dogmă și scriptură, nizuind să dea 
apariția unei supuneri raționale la credință, și a unui savantlâc 
care nu-i prinde pe cei mai mulți dintre propagandiștii lui. Naţia 
"noastră n'a fost susceptibilă, în decursul veacurilor, la eresuri și 
la schisme, sufletește n'a fost preocupată şi frământată de suptile 
deosebiri dogmatice, — de cele mai multe ori numai la aparență 
existente, — ci a crezut cu simplitate, din toată inima, marile 
adevăruri de credinţă, așa cum i le-a vestit dintru început Bise- 
rica strămoșească. Pentru noi adevărurile fundamentale ale cre- 
dinţii au fost lucrul principal și am înţeles că pentru viață, ca și 
pentru mântuire, e o pierdere de vreme a te pierde în explicarea 
în zece chipuri a unui verset din Biblie. 

Deaceea nici nu se poate explica din psihologia poporului 
nostru ciudata apariţie de azi când vezi pe cutare bărbat ori 
femee dela sate, sau din mahalalele orașului. explicând. și co- 
mentând, cu textul sectar în mână, cutare adevăr de credință. E 


147 5* 


o inovaţie de import care se susţine în mod artificial, printr'o 
propagandă continuă, tot mai intensă și tot mai... costisitoare. 

Ni-se pare că, cu destule aparenţe care ar putea dovedi 
altceva, — acesta e, în mare parte, adevărul. Mentalitatea, ca și 
structura sufletească a unui popor nu se schimbă de azi pe mâne. 
Am moştenit, prin veacuri, până azi eresuri păgâne, nu pentrucă 
sunt eresuri, ci pentrucă în adâncimea vremilor au constituit re- 
ligia, credința strămoșilor noștri. Abaterile dela credinţa creştină, 
eresurile creștine, n'au străbătut la noi decât atunci când au îm- 
brăcat forma legendei, a mitului, a miracolului și nu pentru a da 
alte directive de viaţă, ci pentru o hrană a fantasiei, pentru plim- 
barea acesteia in sferele miracolului, apropiindu-se de eresurile 
păgâne moștenite, 

Misticismul nostru nu îndeamnă la frământări sufletești, cum 
e cazul. sufletului slav, — ci se epuizează întreg în jurul unei 
taine a vieţii și a morții. 

Aparențţele, privind viaţa sectarilor români, credem câ în- 
şală. Un bun observator va. surprinde cu ușurință căldura sau în- 
verșunarea de suprafaţă în discuţiile și argumentările sectarului 
român, care combate doctrina oficială cu Biblia în mână. O li- 
cărire a privirilor lui îţi va dovedi satisfacția ce o are în a te 
vedea biruit, rămânând el superior în discuție. Aceasta-l privește, 
nu fondul etic, ca rezultantă a nouei convingeri. 

In cele mai multe cazuri, — să ni se ierte cuvântul, — sec- 
tarul român e un fel de „pezevenchiu“, un jongleur inteligent, 
plin de dexteritate, --- dar nu un creştin mai bun decât cel ce 
a rămas în cadrele Bisericii strămoșești. 

Suntem convinși că cei ce varsă mulți bani în propaganda 
sectară. dela noi, cu timpul își vor da seama că românii „le trag 
chiulul“, În cazul când propaganda lor ar porni din credinţă sin- 
ceră pentru a face pe români „mai buni creștini“, ei ne vor lăsa, 
unde ne-a lăsat, pe vremuri, sf. Pavel, după o vorbă a unei mi- 
norități conlocuitoare privitoare la români. Adică se vor desilu- 
ziona să poată face ceva din noi. 

Cum însă motive binecuvântate pentru propaganda lor nu 
prea găsim, ci, dimpotrivă, atâtea subversive, ei poate se vor mul- 
tumi și cu rezultate de suprafaţă, urmărind, în primul rând, ţinte 
cari n'au de-aiace cu religiozitatea poporului, ci cu destrămarea 
unei naţii și a unei ţări. 


Cele spuse le credem valabile pentru totalitate. Nu se poate 
contesta, însă, că sunt oameni la noi, în. toate straturile sociale, 
cari au mai multe preocupări religioase, cari din convingere cred 
că fac mai bine când se adună și cântă întro casă de rugăciuni 
decât în biserică, precum și unele firi de habotnici pe cari îi 
poți ușor convinge că sunt insuflați de Duhul Sfânt și sunt che- 
maţi să propovăduiască. 


148 


Sunt diferiţi infirmi sufletește, sau alţii cărora le trebuie mai 
multă hrană sufletească decât aceea pe care le-a putut-o da până 
înainte cu un veac preoții cari nu erau decât ţărani știutori de 
carte, Nu credem să avem dovezi palpabile că azi poporul no- 
stru, în întregime, ar fi mai religios decât înainte. În toate vre- 
mile am avut şi noi decepții: unii infirmi sufletește, alții cari ar 
putea fi numiţi elita spiritualităţii religioase. 

Pentru acești din urmă, când sunt prinși în mrejile sectaris- 
mului, trebuie făcută orice jertfă pentru a fi recâștigați. Dar mai 
ales, e nevoe să fie delăturată insaşi posibilitatea ca ei să fie ade- 
meniţi, prin oferirea acasă a hranei spirituale de care au nevoe, 
înainte de-a alerga la străini. 

Pentru cei nesinceri nu e nimic de făcut: încăpăţinarea lor 
nu poate fi biruită, pornind dintr'o deșartă mândrie, nu din con- 
vingere. Pentru cei sinceri însă, trebuie organizată o întreagă 
contrapropagandă pe de-oparte, iar pe de alta, trebuie dată po- 
sibilitatea unei intensificări a vieţii religioase în Biserica strămo- 
şească, 
Începuturi bune sunt. Între acestea locul de frunte îl au 
câteva cărticele poporale de învăţătură creștinească, apărute şi 
dincolo şi dincoace de Carpaţi (între acestea din urmă însemnăm 
„Cărţile bunului creștin” dela Blaj, redactate de profesorul uliu 
Maior, lucrările redactate la Sibiiu de păr. Trifa). 

Bine ar fi ca pentru a putea opune sectarismului câteva lu- 
crări fundamentale de doctrină și morală creștină, scrise poporal, 
împărţite în cărticele eftine, pe care le-ar putea edita Casa Școa- 
lelor sau Astra, — cele două biserici surori ale noastre să lu- 
creze împreună, 

Despre necesitatea unei ediţii poporale, oficială, a Scripturii 
s'a scris adeseori. Și nu numai Testamentul nou, ci și cel vechiu, 
mai ales Psaltirea și Prorociile. 

E necesară, deasemenea, o bună carte de apărare a crești- 
nismului nefalșificat, de polemică cu sectele, pentru preoțimea 
noastră, 

Se întâmplă pe unele locuri ca sectarii religioși, recrutaţi, 
proaspăt între români, să se isoleze nu numai în cele religioase 
de restul populaţiei dintr'un sat. Nu participă, de-o pildă, la ser- 
bările naţionale, la șezătorile culturale, la conferenţele poporale, 
la înjghebările de natură economică, cum sunt cooperativele și 
băncile poporale. 

În asemenea cazuri preotul trebuie ajutat de toţi intelectualii 
satului, în încercarea de a-i convinge de rătăcirea lor pe cei ce 
se isolează. Cu toată toleranța religioasă de care suntem mândri, 
nu ar fi rău să fie mai bine supraveghiaţi propagandiștii şi agenţii 
sectelor dela sfaturile cărora pornește această izolare, desigur 
dăunătoare și neamului și înșiși celor rătăciți. Și, mai ales, sar 


149 


putea cerceta mai amănunţit și supraveghia mai bine din partea 
autorităților atât felul cum se strecoară în ţară fondurile streine 
pentru propagandă, cât și însăși contribuția de cult, aşa numitele 
„împrumuturi la fraţi”, ce se practică la unele secte, împrumuturi 
cari, de cele mai multe ori, constitue un bir greu pentru rătăciții 
naivi, S. V. 


O propunere eare nu va fi primită. 


Presa zilnică din Ardeal odată, înainte de unire, era destul de bine in- 
formată asupra vieții româneşti de dincoace de Carpaţi, cu diferitele ei aspecte 
şi manifestații. Intelectualii localnici se schimbau bucuros, ba chiar cu mândrie, 
în corespondenţi ocazionali. Uneori dintr'o manifestaţie românească de mai 
puţină importanţă ticluiau un adevărat eveniment, pe care trebuia să-l reducă 
la proporțiile cuvenite redactorul intern al ziarului, 

Rămâne însă indiscutabilă buna intenţie a corespondentului ocazional, 
ca și folosul acestor corespondențe. Prin înregistrarea, zi de zi, a diferitelor 
fapte de ordin cultural, artistic, naţional, economic, se producea o emulație 
între cititori, dar mai ales o creştere a puterii românești în lupta de rezistență 


naţională. 
Nota caracteristică a corespondentelór: nu se înregistrau decât lucrurile 


bune, Rareori se dădeau în vileag atacuri personale, certuri sau fapte rele, 
deşi sfinții nu erau nici pe atunci pe pământ, 

Azi orice colaborare la ziar, orice corespondență se cere remunerată 
bäneşte. Gratuit rar de tot dacă se îndură cineva să mai releveze, pentru pu- 
blic, un lucru de-o oarecare importanță. Aşa că, ziarele ardelenești, lipsite de 
fonduri, n'au mai putut să informeze pe cetitori despre vieaţa și imprejurările 
ardelenești ca înainte de răsboiu. 

Sunt cu mult mai bine, mai bogat informate, ziarele de mare tiraj din 
capitală şi asupra provinciei noastre. In general două-trei ziare de mare tiraj 
din București au corespondenţi în toate orașele principale din România. Unele 
dau câte o pagină a Ardealului. E o tradiţie bine statornicită de a fi vast 
informate. 

Numai cât majoritatea corespondenţelor din ziarele noastre de tiraj pri- 
vesc crime, furturi, certe politice, cancanuri, sinucideri și alte evenimente... 
sensaţionale. Este adevărat că în „Universul“ și „Dimineaţa“ se încrestează 
uneori și fapte mai puţin sensaţionale, dar de o valoare cu mult mai mare, se 
publică şi anchete făcute la faţa locului, pe lângă interwievuri cu diferite per- 
sonagii politice etc. Faţă de tradiţia gazetăriei ardeleneşti e o deosebire esenţială, 
desigur, dar nu mai încape îndoială că namaril cetitorilor cresc, — azi fiind 
cu toții dornici de sensații. 

Nu voim să cerem o jertfă a tirajului marilor ziare, ci îndrăznim să 
facem o simplă propunere : i 

Direcţia ziarelor să oblige pe corespondenţii din toată fara ca odată pe 
săptămână să scrie, cu date precize, despre câte un om care nici n'a furat, nici 
nu-i leader politic, nici nu-i un nume cunoscut, ci un simplu cetăţean, sau slujbaş, 
un meseriaş, un comerciant care-şi face datoria în locul ce-l deţine cu cinste, 


150 


pricepere şi hărnicie. Să-i publice biografia, împrejurările în cari trăește el şi 
familia lui, consideraţia de care se bucură sau nu în public, realizările la cari 
a ajuns, etc. 

Credem că ar fi un bun început: întâi, pentru a convinge opinia publică 
din Țara românească despre faptul că avem şi oameni de omenie şi astfel să 
creştem credinţa în puterea noastră și în viitorul neamului; al doilea pentru 
a desvolta simţul aprecierii muncii, care nu e prea puternic la noi. 

Presa zilnică e un puternic şi folositor mijloc de control în alcătuirea 
modernă a Statului. Cu libertatea pe care o are, cu mijloacele de informaţie 
repede pe care le creiază și susține, pe lângă însemnate jertfe materiale, ea 
constitue, cum s'a spus, o adevărată putere în stat. Dacă toate informaţiile ar 
fi sever controlate, dacă fiecare ziarist ar fi obiectiv, dacă interese. de ordin 
politic n'ar impune adeseori denaturarea faptelor, presa prin serviciul ei infor- 
mativ ar fi în adevăr de cel mai mare folos public. 

Pe lângă o singură condiţie însă: să releveze în aceeași măsură, nu 
numai defectele vieţii publice, ale societăţii, ale particularilor, ci şi calităţile 
și ceeace se creiază, ceeace crește și îmbogățește puterea de viaţă a unei naţiuni. 

Cine a urmărit însă presa noastră din ultimii ani a trebuit să facă ur- 
mătoarea constatare ; prin accentuarea, mereu şi sistematic, aproape numai a 
relelor ce ne bântue, prin punerea zilnică subt ochii cititorilor a atâtor fapte 
infamante, transgresiuni, delapidări, tâlhării etc., — presa contribue în mare 
măsură, fără voia ei, desigur, — la demoralizarea cetăţeanului, a cititorului care 
judecă de obiceiu simplist şi ajunge să creadă că suntem ultimul popor din lume. 

Nu este român cu scaun la cap care să nu fi observat acest dezastruos 
rezultat al cititului zilnic de ştiri compromițătoare pentru viața de stat, cea 
publică, etc. 

În chipul acesta presa pe deoparte dă alarma necesară când se întâmplă 
lucruri punibile cari pot scăpa controlului celor ce conduc viaţa de stat, — 
dar pe de altă parte, aducându-le mereu subt ochii cititorilor şi aproape numai 
pe acestea, demoralizează voinţa naţională, clatină credinţa, distruge optimismul 


sănătos. 
Dacă acest din urmă efect s'ar contrabalansa prin informaţii cari să 


dovedească și munca pozitivă ce se depune, virtutea şi hărnicia atâtor cetăţeni, 
în slujbele publice sau particulare, dacă sar primi propunerea amintită, — 
presa ar aduce un mare serviciu consolidării noastre interne, ar crește opti- 
mismul națiunii, și, în aceeaşi vreme ar răspunde mai complet menirii sale: 
nu ar mai informa unilateral publicul, desvălind mereu numai laturile de umbră 
ale vieții românești. Ar ajunge și un factor educativ al vieții naționale. 

În al doilea rând, cum am amintit, s'ar face şi la noi primii pași pentru 
desvoltarea simțului aprecierii muncii, 

Recunoaşterea şi aprecierea muncii e o dovadă de cultură și de civili- 
zaţie la un popor. Sunt naţiuni dela fire laborioase, cari disting pe oameni 
după hărnicia lor. Cu creşterea culturii şi civilizaţiei însă orice popor știe 
preţui mat temeinic munca. 

Noi nu suntem un popor de leneși, desigur, dar ne resimţim binișor de 
visarea orientală, de fatalism, de superficialitatea oamenilor cari, trăind în re- 
giuni bogate, nu sunt siliți la prea mult efort pentru câștigarea existenţei, 


151 


La noi e adeseori mai apreciat şi mai lăudat cel ce nu pune osul la 
muncă, dar în schimb e mai inteligent. Pentru o vorbă de spirit suntem gata 
să trecem cu vederea lenea sau lipsa de caracter a deaproapelui. Suntem un 
popor care n'am muncit intens şi stăruitor decât in pătura țărănească. 

Deaceea credem cu totul necesar un inceput pentru desvoltarea simțului 
de apreciere a muncii la justa ei valoare. 

Câţi anonimi, în toate ramurile activităţii publice și particulare, nu poartă 
pe piept, — deşi nu o vede nime, căci nu le-a dat-o nime — medalia Bene 
merenti! — Câtă energie nu se cheltuește eroic în folosul statului sau al so- 
cietăţii, de către umili muncitori, cari duc o viață de sacrificii, rămânând totuşi 
oameni cinstiţi și buni români ! 

Presa să mi-i arate şi pe aceştia. Intr'uun reportaj la săptămână cel puţin! 
Credem că ziarele nu ar suferi ca tiraj. Dacă sunt atâţia cărora când despătură 
gazeta le fug ochii numai după sensațional, vor fi destui cari să citească cu 
plăcere, cu încântare și dovezile despre laturea mai însorită a vieţii ronin esti 


. Cărţi. 
Vasile Goldiș: Discursuri. 


Într'un elegant și masiv volum, tipărit la Cultura națională, 
președintele Asociaţiunii, dl V. Goldiș, a avut bunul gând să adune 
discursurile sale „rostite în preajma unirii şi la Asociaţiunea cul- 
turală Astra“. Ele sunt, în mare parte, dintre documentele isto- 
rice ale vremii și va fi folositor și pentru generaţia actuală și 
pentru cea care se ridică, să le cunoască, 

Adunarea într'un volum a discursurilor ţinute în ultimii zece 
ani de autor, a fost prilejită, cum spune Dsa în prefaţă, de îm- 
plinirea întâiului deceniu dela unire și dela activitatea „Astrei“ 
în patria mamă, precum și alor cinci ani de când conduce insti- 
tuția de cultură care a avut un rol atât de important în pregă- 
tirea unirii, 

„La actul unirii“, scrie di V. Goldiș în prefaţă, „destinul mi-a 
rezervat și mie oarecare rol. Am fost propunătorul unirii și pro- 
punerea am motivat-o printr'un discurs, așa cum am ştiut și cum 
am putut. ` 

„Nu revendic nici un merit personal pentru asta. Fiindcă 
propunerea ar fi făcut-o și alţii, mii. Ea a fost în sufletul națiunii 
noastre. Și mulți vor fi, cari, pentru istorie, ar fi motivat-o poate 
mai bine decât mine. Pentru românii adunaţi atunci la Alba-lulia 
nu era nevoe de nici o motivare. Sufletele erau pregătite prin 
suferințele de o mie de ani sub opresiunea străină“. 

O lămurire simplă şi sinceră ; autorul, a crezut că e bine 
ca cei de azi „să aibă înainte cuvintele rostite în acele zile“. 

Este adevărat că noi românii ardeleni încă nu ne-am gândit 
să adunăm, nici pentru intelectuali, nici pentru masele mari ale 


192 


poporului, dovezile contribuţiei noastre la marele act al unirii şi 
să le punem în circulaţie în ediții ușor accesibile. Sunt lucruri 
cari cu greu se vor mai putea reconstitui deplin, neavând grija 
să păstrăm, adunând cel puţin pentru arhivă, unele date (de pildă 
constituirea gărzilor naţionale pe singuratice comune și activitatea: 
lor). Mai este iarăși adevărat că deși dela unire n'au trecut decât 
zece ani, viața intensă, agitată, plină de evenimente, a îndepărtat 
actul istoric, i-a dat perspectiva timpului și pentru generaţia care 
a dat unirea. Pentru generaţia ce se ridică unirea este, pe de 
altă parte, un capitol de istorie. 

E folositor deci, pentru toată lumea, să avem adunate cât 
mai multe documente în legătură cu anul 1918. 

DI V. Goldiș, trecând într'o reprivire istorică, rolul Astrei 
în pregătirea unirii, legitimează adunarea în acelaș loc şi a dis- 
cursurilor sale rostite ca președinte al ei, la adunările generale și la 
alte prilejuri festive ale Astrei, dintre cari două de o mare în- 
semnătate : vizita Astrei la București și serbările lui Avram lancu 
dela Câmpeni și Vidra, aranjate sub patronajul Asociaţiunii, 

In „Adnotaţiunile“ ce urmează discursul său ţinut la 1 De- 
cemvrie, dl V. Goldiș dă lămuriri în legătură cu organizarea și 
ținerea adunării dela 1 Dec. la Alba-lulia, prezentându-o aşa 
cum a fost în realitate „adunarea Națiunii române din țările de 
sub coroana Ungariei”. Ceea ce știam puţini și din generaţia adultă 
este că „adevăratul organizator al adunării dela Alba-lulia a fost 
Ion Suciu, pe atunci advocat în orășelul Ineu (jud. Aradului), fost 
deputat în parlamentul ungar în anii 1906—1910, apoi membru 
în Consiliul Dirigent, acum advocat în Cluj“ etc. 

Tot din aceste note explicative ale dlui V. Goldiș aflăm, 
— mulţi n'au știut — că adunarea naţională dela Alba-Iulia și-a 
avut martirul său, flăcăul Ion Arion, ucis în gara Teiuş, de o 
ploae de gloanţe trimise de armele unei cete de unguri. A fost 
înmormântat în Alba-lulia; la 2 Dec., în cimitirul de sub cetatea 
lui Mihai. 

Cu privire la hotărârile dela Alba-lulia în legătură cu regimul 
minorităţilor etnice, autorul, ca unul care le-a formulat, scrie: 

„Nu s'a dat prin hotărârea dela Alba-lulia un program po- 
litic de partid, ci s'a tâlcuit numai evanghelia civilizaţiei umane, 
căreia se închină azi sufletele cu adevărat civilizate din lumea 
toată. Nu este aci un program, ci o doctrină, o concepție de stat, 
un ideal. Adunarea naţională proclamă toate acestea, cum se 
spune expres în art. 3 „ca principii fundamentale la alcătuirea 
noului stat român“. 

Această interpretare, făcută de însuși propunătorul, e co- 
roborată şi de discursul ţinut de autor la predarea actului unirii 
în mânile Regelui Ferdinand. Şi aici autorul vorbește de „comu- 
niunea naţiunilor într'o unire de ordin moral superior“ și se sub- 


153 


liniază din nou că „reunirea integrală a naţiunii române pe de-o: 
parte va trebui gradat să înfăptuiască egalitatea condiţiunilor de 
viață pentru toți indivizii care o alcătuesc, pe de altă parte ea 
va trebui să se întemeieze pe principiul libertăţii și egalei îndrep- 
tăţiri a neamurilor”, 

Acelaşi caracter al hotărârii dela Alba-lulia privitoare la 
minorităţi se relevă și din răspunsul Regelui Ferdinand, când de- 
clară că „pe acest temeiu al unei puternice democraţii şi al vieții 
frățeşti între popoare vom răspunde totdeauna simțămintelor alia- 
ților noștri, 'alături de cari am luptat pentru marea cauză a drep- 
tății și a libertăţii în lume“. 

Lămuririle aceste, date de dl V. Goldiș, sunt preţioase nu 
numai pentru cititorul de azi, dar pentru istorie, având toată au- 
toritatea omului părtaș la evenimente, 


* * 

DI V. Goldiș are un scris energic și concentrat, o vedere 
limpede, o pătrundere ageră, — dovadă sunt articolele sale din 
ziarele românești dinainte de unire, articole politice, culturale sau 
sociale. Discursurile sale: deasemenea au un deosebit merit: nu 
se coboară la fraza, tonul și ideile puţine ce se vântură deobiceiu 
la întrunirile poporale. Discursurile sale pornesc dintr'o concepție 
superioară a problemei ce o pune în discuție și pe care o argu- 
mentează, căutând să convingă auditorul. 

Un model de astfel de discurs este chiar acela care des- 
chide volumul, ţinut în ziua unirii la Alba-Iulia, prin care moti- 
vează hotărârea de unire propusă adunării. 

Cu greu ne putem închipui stăpânirea de sine a unui inte- 
lectual român subjugat care în tot decursul istoricei cuvântări să 
nu aibă o singură eșire brutală împotriva opresorilor de veacuri. 
Discursul dlui V. Goldiș e calm și plin de demnitate, şi dove- 
deşte parcă, nu din sentiment, ci mai ales istoriceşte, etic, naţional 
și umanitar necesitatea unirii care pentru noi era un lucru firesc, 
singurul cu putinţă. 

„Dreptul naţiunii române de a fi liberată“, spunea autorul, 
„îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii no- 
ştri de veacuri. Dar, odată scăpată de robie, ea aleargă în braţele 
dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea 
acestei națiuni înseamnă: unirea ei cu Țara Românească... Bu- 
căţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă bar- 
baria, — unirea tuturor românilor întrun singur stat, este cea 
mai firească pretențiune a civilizaţiei... 

„Inaintașii noștri de pe Câmpul Libertăţii în 1848 au ho- 
tărit așa: „Națiunea română depune jurământ de credință către 
împăratul, către patrie şi către națiunea română”, 

„Împăratul ne-a înșelat, patria ne-a ferecat și ne-am trezit 
că numai credința în noi înșine, în neamul nostru românesc ne 


154 


poate mântui. Să jurăm credință de aci înainte numai națiunii 
române, dar, tot atunci să jurăm credinţă tare civilizațiunei umane...“ 

Sau iată un pasagiu din vorbirea în cadrele căreia s'a făcut 
predarea actului unirii în mânile Regelui Ferdinand: 

„Unirea tuturor Românilor într'un singur stat a trebuit să vie. 
Fa s'a înfăptuit prin suferinţe și sacrificii. Istoria se face prin legile 
firii, mai presus de ori ce putere omenească, dar obiectul și mijlocul 
acestor legi este bietul om muritor. Fericiţi suntem noi Românii de 
azi, că prin noi istoria săvârşeşte actul mare al unirii tuturor Ro- 
mânilor într'un singur Stat, și preafericiți suntem, că norocul 
tocmai acum a destinat Statului român domnirea unui Rege Mare, 
care a înțeles chemarea sfântă a istoriei și s'a făcut Luceafăr 
conducător al sufletului românesc“, 

E aceeaşi notă de simplitate, de concentrare, de demnitate, 
în cadrele unei concepţii superioare de înțelegere a evenimen- 
telor din viața popoarelor. 

În vorbirea ținută la Timișoara, cu prilejul. alegerii sale ca 
președinte al Astrei, îşi formulează în următorii termini programul 
său de activitate. 

„Programul meu va fi munca mea. Dar d Dei acum vă pot 
mărturisi sfânta treime ce-mi călăuzește sufletul: neamul, tronul, 
și credința. Nu aș fi vrednic de locul acesta dacă nu aș grăbi să 
declar numai decât, că mai presus detoate voiu să servesc idealul 
național românesc. Asociaţiunea pentru literatura română și cultura 
poporului român a fost întemeiată prin nevoia inexorabilă a pă- 
rinților noştri de a-și înfrăţi sufletele spre lupta de apărare îm- 
potriva desnaţionalizării şi a servitutei. Ea rămâne credincioasă 
aceleiaşi chemări. Neîncetat va plivi discordia și va sămăna 
planta înviorătoare a solidărităţii naționale“, 

Urmează discursurile ţinute la mormântul din Avrig, al lui 
Gh. Lazăr, cu prilejul centenarului dela moartea marelui dascăl, 
la așezarea pietrei fundamentale a Catedralei ortodoxe din Cluj, 
la, congresul preoţesc din Arad (1923), cele ţinute la Ateneul din 
București şi la Academia română cu prilejul vizitei „Astrei“ în 
capitală (Maiu 1924), cele rostite la Câmpeni și Vidra cu prilejul 
serbărilor în amintirea lui Avram lancu, toate caracterizate prin 
aceleași calităţi. 

„Se nasc şi pier neamuri în lume. Viaţa fiecăruia este câte 
un răvaș în cartea infinită a destinului omenesc. Din răvașele 
acestea tot mai limpede se deslușește adevărul, că sufletul numai 
chezăşuește fericirea omenească și singură credința este arma ne- 
biruită în lupta pentru dreptate, care înalță popoarele pe scara 
glorioasei desăvârșiri. Sufletul hrănit de credință în ideal naște 
hotărârea voinţei de a oferi fără clipă de îndoială jertia supremă 
pe cumpăna forțelor cari determină soarta omenească pe pământ“ 
(Discurs pentru Avram Iancu). 


155 


Urmează apoi cuvântările rostite de di V. Goldiș la dife- 
rite prilejuri festive ale Astrei, sau la cari a participat Asociaţi- 
unea și câteva articole tot în legătură cu activitatea Astrei. 

Credem că di V. Goldiș a făcut bine adunându-le întrun 
volum. Multe rămân ca documente istorice ale anilor 1918-—1928. 
Volumul se vinde în folosul „Asociaţiunii”, 


Reviste. 


gător, că Hamlet n'a fost nici nebun, `} 


„Viaţa românească“ Nr. 10—13. 
DI L Botez, un bun cunoscător al lite- 
raturii, ca şi al vieţii engleze, publică 
un studiu, dintr'o cercetare mai estinsă a 
Dsale, asupra „Sentimentului răzbunării 
și supranaturalul din Hamlet”. 

Dsa declară că va lăsa la o parte 
„teoriile marilor autorităţi” asupra ca- 
racterului și personalităţii mult discuta- 
tului erou al lui Shakespeare, şi se va 
baza numai pe textul tragediei. 

E într adevăr cutezător să mai crezi 
că poţi aduce o noutate în examinarea 
acestui subiect, a cărui tratare a umplut 
biblioteci intregi. Oameni de geniu şi 
critici mari au meditat enigma şi au în- 
cercat să o explice. Dar orice încercare 
de pătrundere şi de explicare a unei 
mari opere de artă trebuie să poarte pe- 
cetea subiectivităţii. Așa că, subt acest 
raport, orice cercetare nouă, poate să 
aducă un lucru nou. 

Teoriile de până acum asupra ca- 
racterului şi personalităţii lui Hamlet, 
după d! I. Botez, se concentrează în 
două. După una — Goethe, — Hamlet 
e o „frumoasă, pură şi foarte morală 
figură, fără tăria nervului care face pe 
erou“, după alta — Schlegel—Dowden— 
Coleridge — Brandes — Bradley — Nicoll : 
„Vedem în Hamlet o mare, aproape 
enormă activitate intelectuală şi o aver- 
siune proporțională pentru acțiunea 
reală ce urmează din ea". 

D? I. Botez pornind numai dela text 
reușește să dovedească, în mod convin- 


I. Ag. 


nici infirm de voință, nehotărit, nici n'a 


avut aversiune pentru acțiune, cia lucrat 4 
in mod firesc, dus de toate sentimentele ‘# 


umane, nu numai de unul singur, acela 


al „răzbunării obligatorii“, cum l-au ana- “4 


lizat şi cum i-au cerut în deobşte cri- 
ticii. Trebuie să mărturisim că argumen- 
tarea dlui Botez captivează şi convinge,. 
deşi, de multe generaţii, suntem obiș- 
nuiți să vedem în Hamlet 
omului care nu se poate hotări la ac- 
ţiune, Interpretarea dsale are, la orice. 
caz, caracterul ineditului și studiul său 
poate va intra între comentariile recu- 
noscute asupra lui Hamlet. Dl Botez ex- 
plică și dovedeşte, rând pe rând, ce l-a 
împiedecat pe eroul enigmă dela acţiune, 
dovedindu-l nu lipsit de voinţă, ci ca 
pe unul în care trăia tot atât, dacă nu 
mai adânc, şi alte sentimente general 


omeneşti, ca acela a iubirii de mamă, al * 


tragedia , 


asc Comisia» et o di 7 sd at a at 


responsabilității şi demnităţii monarhice, ! 
pe lângă acela, de ordin mai inferior,: 


al răzbunării. 


În articolul „O nouă traducere a: 


Vechiului Testament“ dnii 


G. Galaction; 


și V. Radu, profesori de teologie, arată. 


necesitatea unei nouă reduceri a ve- 


chiului Testament, care să fie uşor de` 


înțeles pentru cititorul de azi. 

DI G. Galaction a tradus singur și 
a publicat Noul Testament. In colabo- 
rare cu V, Radue gata să-şi ia sarcina 
de a traduce, după originalul ebraic, şi 
scriptura veche. 


156 


Prin activitatea sectelor protestante 
Vechiul Testament e tradus și răspândit 
in clasele sociale mai sărace. Textul tra- 
ducerii româneşti, făcută de sectari, e 
plin de greşeli dogmatice, dar e mai lă- 
murit și mai înteligibil decât cel oficial 
al bisericii. Noi cunoşteam de mult acest 
grav inconvenient al traducerilor româ- 
nești admise de Biserică. Cei mai mulți 
psalmi, — ca şi scrisorile Apostolilor, 
au pasagii întregi cari nu se pot înțelege, 

Autorii aduc o probă peremtorie 
reproducând acelaşi psalm din tradu- 
cerea admisă de Biserică şi din cea a 
dlui Cornilescu, sectară. Oricine se poate 
convinge dela compararea întâilor ver- 
sete ce deosebire enormă este ca înţeles 
și claritate între un psalm și altul. 

In combaterea sectelor este arză- 
toare nevoe de o bună și inteligibilă 
traducere a scripturii vechi pentru a 
putea fi opusă, cu succes, şi de preoţi 
şi de credincioşi, propagandei ce face 
în mare măsură tocmai cu texte din 
Vechiui Testament. 

Autorii au perfectă dreptate. Şi ar 
îi cu totul necesar să se găsească au- 
toritatea bisericească ori laică la noi în 
țară, care să supoarte cheltuelile de tra- 
ducere și editare a lucrării pe care dnii 

„G, Galaction şi V, Radu sunt gata să 
o înceapă, cu toată munca covărșitoare 
ce-i așteaptă, 

In restul numărului proză, versuri 
şi articole de T. Scorţescu, C. Petrescu, 
Dr. Protopopescu, O. Cazimir, G. To- 
pârceanu etc. Cronici, dări de seamă. 


Ramuri Nr. 41—42. Intr'o nuvelă 
mai lungă, publicată în două numere 
consecutive ale revistei: „Examen de ba- 
calaureat“ dl I. Dongorozi face desco- 
periri care dau de gândit, Nu suntem 
dumiriţi ce să tredem: notele dsale sunt 
o copie de pe natură, desvăluiri a unor 
teribile realități de desmăţ moral, sau 
Sunt numai piperate cu pulberea sen- 


sualismului la ordine azi în atâta litera- 
tură streină. Cunoscându-l ca un harnic 
și serios om de școală, alternativa din 
urmă e greu de presupus, — iar cea 
dintâi, — că ar fi şi la noi atâta deca- 
dență morală în tineret, ne pare peste 
putinţă s'o credem. 

Că un părinte vine cu fiu-său, elev 
de liceu, pentru bacalaureat şi sunt pri- 
miţi în gazdă de un prieten al tatălui , 
şi că acesta, cât ce, dimineaţa, părăsește 
casa şi merge la cazarmă, stăpânul casei 


fiind ofiţer, — oaspele se strecoară în 
patul: nevestei acestuia, și după el, fiu' 
său, elevul, — ne par adevărate pră- 


păstii. Ca şi ckeful unor fete, candidate 
tot la bacalaureat, care, noaptea, dan- 
sează în costumul Evei, și ofiţerii le 
stropesc cu sifon, sau examinatorul dela 
bacalaureat care ar putea avea, să vrea, 
câte-o duzină de candidate. Sunt reali- 
tăți sau invenţii de dragul modernismului 
și pentru dovedirea teoriei lui Freud? 

Ar fi să desnădăjduim de tinerimea 
de azi dacă asemenea lucruri ar cores- 
punde realităţii, mai ales prezentate fiind 
ca având caracterul generalității. lar 
dacă-s invenţii, ele credem că nu au ce 
căuta în literatura românească. E dea- 
juns că astfel de tipuri și astfel de 
descrieri patologice sunt accesibile şi 
publicului nostru în originalul francez 
sau german, când nu se grăbesc, atâţia 
vânători de parale să le pună în circu- 
laţie în infecte traduceri româneşti. — 
În restul revistei proză, versuri, articole, 
semnate: M, Romanescu, E. Farago etc. 
DI D. Pencioiu traduce din Grillparzer: 
Străbuna. Revista anunță apariţia numă- 
rului ei jubilar (200 pag.). 

In Nr. 10 al aceleiaşi reviste poetul 
I. U. Soricu publică rânduri duioase de 
apreciere asupra scriitoarei Ada Umbră 
(inv. Eugenia FI. lonescu) moartă de cu- 
rând. Tot dsa publică trei sonete „Sta- 
tuia“, pline de juste observaţii şi de 
nobilă revoltă : 


157 


„Ne-au năpădit ca roiul de lăcuste 
Cohorte făcătoare de minuni, 
Pleiada secăturei auguste, 
Aşteaptă închinări și rugăciuni. 
Masivul caracterelor robuste 

Azi îl găseşti în casa de nebuni.“ 


Convorbiri literare.  Fruntaşa 
publicaţie literară de pe vremuri apare 
în anii de după răsboiu, în restimpuri 

* depărtate, luptând cu mari greutăți de 
editură. Dacă a intrat în anul al 61-lea 
al existenţei sale, credem că se dato- 
reşte mai mult stăruințelor actualului 
director, dl Al. Tzigara-Samurcaş, decât 
sprijinului cetitorilor sau al abonaților. 
Și e păcat acest desinteres față de o 
revistă care are nu numai cel mai fru- 
mos şi bogat trecut între revistele ro- 
mânești, ci poate aduna şi azi un număr 
respectabil de colaboratori. 

Di G. Galaction publică o duioasă 
schiță descriptivă, „In Basarabia pă- 
duroasă“. Al, Nour nuvela „Masca lui 
Beethoven“, directorul revistei, dl Al. 
Tzigara-Samurcaş, cunoscut cercetător 
al artei româneşti, în „Arta României 
mari”, publică o parte dintr'o conferință 
cu proiecțiuni, ținută la Institutul social 
român. i 

Dsa arată că după toate cercetările 
și studiile mai nouă ale specialiștilor 
„România cuprinde între graniţele sale 
monumente artistice însemnate, unele 
chiar unice în felul lor, din toate do- 
meniile artei europene și unele din 

timpurile cele mai vechi”. 

Dar regiunea locuită azi de români 

n'a fost numai depozitară a monumen- 

telor de artă, ci şi un centru de, radiare 
artistică. După cercetările mai nouă 
cultura şi radiarea artistică n'a venit 
dela sud şi răsărit spre nord, ci invers. 

„Pe baza săpăturilor începând din 
regiunea Kievului şi prelungindu-se la 
noi pe la Petreni și Bălţi, în Basarabia 
pe la Șipeţeni, pe Prut în Bucovina, 
pe la Cucuteni lângă laşi, pe la Ariușd, 


la cotitura Oltului, la răsărit de Brașov, 
pe întreaga vale a Mureșului, in Banat, 
în Oltenia până la Dunăre și dincolo 
de Dunăre, în Serbia, — pe rezultatele 
acestor săpături se 
teorie... Pe baza acestor cercetări sa- 
vanţii străini au ajuns la concluzinea 
că aici, în regiunea largă dintre Nistru 
şi Tisa, dintre Carpaţi și Dunăre, şi 
trecând uneori și dincolo de Dunăre, 
prin urmare între Carpaţi și Balcani, 
s'a desvoltat o cultură mult mai impor- 
tantă decât în regiunile mai nordice: 
şi de aici, din părțile noastre, această 
cultură s'a coborât spre sud, a ajuns în 
Grecia, şi pe urmă, mult mai târziu a 
revenit în Europa, dupăce primordial 
dela noi a pornit”, 

Se publică, în continuare, un studiu 
al dlui Oct. Tăslăuanu: Orientări în po- 
litica economică a României. 

Frumoase versuri aduce poetul ba- 
sarabean I. Buzdugan în „Vatra de 
seliște“, DI N. Petrescu are un studiu 
asupra „Instituţiei monarhiei la Englezi”. 

D1 G. Nedioglu, directorul liceului 
Gh, Şincai din capitală, continuă pu- 
blicarea rezultatului unei anchete școlare 
făcute de dsa pentru a studia con- 
diţiile între cari trăiesc la locuinţe în- 
Chiriate sau în familiile lor, elevii dela 
liceul ce conduce. 

Această dare de seamă conștien- 
țioasă, — pe care nam văzut-o comen- 
tată in presa noastră, — nu ştim dacă 
autoritățile şcolare și societăţile caritative 
se vor fi sesizat de ea — ridică vălul 
de pe o cumplită tragedie: mizeria ma- 
terială în care trăesc mulţi dintre elevii 
săraci, dornici de carte. Această in- 
frăţire cu cea mai neagră mizerie din 
fragedă tinereţe, e cercetată de autor 
pas de pas, dela o stradă la alta, din 
cartierele mărginașe ale capitalei. De- 
scrierea acestor condiţii de viaţă e tot 
ce-am putut afla mai îngrozitor de când 


trăim în România mare. Chinul, su- 


158 


întemeiază noua H 


3 e aa LE cai 6 aa AR: 


pre Nenad SR Ea e 


ierinţa, mizeria ce îndură atâtea odrasle 
tinere în familii nevoiaşe, sau în „gazdă“, 
sunt de proporţii epice şi constitue cea 
mai grea înfierare a societăţii noastre, 
a lipse noastre de organizare şi de 
asistenţă socială. 

lată, de pildă, 
cuinţe în aproprierea închisorii Văcă- 
rești, unde trăeşte un elev de 12 ani, 
din cl. I-a a liceului Gh. Şincai. 

„intro  cămăruță joasă, cu totul 
dârăpănată, de-abia susţinându-se, cu 
pereţi măcinaţi de umezeala care a 
cotropit-o cu desăvârşire, stă o familie 
de 6 suflete; părinţi, bunica, şi trei 
copilaşi, dintre care cel mai mare de 
12 ani elev in cl. I al liceului nostru, 
unde se distinge ca un element mun- 
citor şi bine dotat. E o strâmtoare în 
care deabia te poţi invârti, cu toată 
micimea micului pat din odăiță, care 
lipsit de peretele ud și mucegăit, cu- 
prinde jumătate din incăpere. — Amân- 
doi părinţii sunt lucrători. El e strungar 
in metal în uzinele Lemaitre, dar de 
două săptămâni nu mai lucrează, pen- 
trucă uzina a concediat o bună parte 
de lucrători, din lipsa de lucru. Mama 
lucrează la o fabrică de tricotaj. Dar 
ce să le ajungă cât câștigă ea? E un 
ger cumplit şi ei cumpără lemnele cu 
suta de kilograme, iar băcanul vecin 
dela care au luat până acum de câteva 
ori pe datorie, le refuză orice credit. 
Am eşit cu inima strânsă de durere din 
iadul în care trăesc acești copii, din 
gropița umedă în care se sbat, și nu pot să 
uit ochii sticloși cu care mă priveau și 
nici figurile lor devastate de o siste- 
matică lipsă de alimentare“. 

Sau, altă pildă: calvarul unui alt 
elev de 12 ani: „Micuţ, cu ochii de 
mărgele, sclipind de inteligenţă şi de 
naivitate copilârească. Un copil foarte 
bun din cl. l-a a liceului nostru. O 
adevărată plăcere sufletească să-i auzi 
răspunsurile. Şi iată-l pe acest copil 


descrierea unei lo- 


lovit deodată de o nenorocire. Tatăl 
lui, distribuitor la fabrica de pâne, 
cade în ziua de 12 Dec. de pe cariola 
pe care o conducea, și de atunci nu 
se mai poate ridica din pat... Elevul 
ia locul tatălui. Dela ora 3 dimineața 
el pleacă cu cariola, desface pânea la 
toți mușşterii şi se întoarce acasă la 3 
după ameazi. După 12 ore de muncă, 
e mort de oboseală”. 

Sau, a treia pildă: Intr'o casă din 
strada fraţii Făgărășanu, doi copii dela 
țară, amândoi în cl. I-a stau singuri 
singurei făcându-şi ei intreaga gospodărie. 
Căsuţa in care locuesc se compune 
dintr'o singură încăpere, făcută din gard 
de nuele lipite... Pe jos e lut şi ume- 
zeala s'a ridicat până sus pe pereţi. 

„.. La plita ţărănească din zid, din 
colțul cămăruţei, ei îşi pregătesc singuri 
mămăliga, şi, din când în când, câte-o 
mâncare. lIntr'o veche cratiţă neagră, 
pot să văd mâncarea de cartofi pe care 
au gătit-o în răgazul acestei zile de 
Duminecă, şi din care au mâncat la 
prânz o parte, păstrându-și restul pentru 
sară. In zilele de lucru trebuie să se 
mulțumească adesea cu câte o bucată 
de mămăligă cu ceapă... Dela distanța 
la care stau ei pleacă de dimineaţă de 
tot, ca să fie la timp la școală, și cum 
nu au ceasornic, o pornesc cu noaptea 
în cap. În dimineaţa zilei de 11 lanu- 
arie, imi povestește unul din ei, înşelaţi 
de o noapte senină de iarnă, au pornit-o 
ca de obiceiu, de cu noapte la liceu, 
unde au constatait cu surprindere că 
ajunseseră la ora 3 dimineaţa“. 

lată ceeace nu ne-am fi gândit nici- 
odată că se mai poate întâmpla în ziua 
de azi! Şi descrierea dlui Nediogiu e 
plină de astiel de cazuri de cumplită 
mizerie şi străduinţă, 

Credem că ar fi potrivit să-şi pu- 
blice într'o broșură întreaga anchetă, 
pentru a putea fi răspândită în cercuri 
cât mai largi. Să cunoască şi cei ce pot 


159 


ajuta, iadul în care trăesc acești „elevi 
de liceu“ in capitala României mari. Şi 
să se pornească o acţiune de ajutorare 
şi de salvare, aceasta pretinzându-o nu 
mila creştinească, ci simţul demnităţii 
omenești. 

In acelaş număr dl D. Caracostea 
publică un studiu întins asupra „Izvoa- 
relor lui G. Asaki”, — arătând influenţa 
in inspiraţie și formă a poeziei clasice 
antice asupra poeziei lui Gh, Asaki. 


La cronici şi recensii ne par de-a 
dreptul necuviincioase rândurile iscălite 
de I. Gherghel în articolul „Opera dlui 
Philippide” şi cele iscălite E. G. „Istoria 


literaturii românești“ de N. lorga. Ne. 


mirăm cum li sa făcut loc în revistă, 
când nici întrun foileton de ziar nu 
mergeau. 

Dela critică, recensie, la injuria tri- 
vială să nu mai fie nici o distanță? 


S. V. 


Bibliografie. 


„Analele Banatului“. Buletinul Muzeului din Timişoara. Director: Dr. 
Ioachim Miloia, Timișoara, a. I, 1928, no. 1. Ian. — Dec. (160 pag.). Redacția 
și administrația: Timișoara, |. Str. Lonovici 8 (Muzeul Bănățean). 

„Tribuna Banatului“. Rev. polit., socială şi economică, a. 
no. 6—7. Timişoara, IV, Timotei Cipariu 7. 

„Klingsor“, rev. a. VI, n 1. Braşov; „Revista Tinerimii“, a. Il, 12.; 
„Fântâna darurilor“, rev. de cultură creștină. (Dir. : Toma Chiricuţă). a. l, n. 2—3. 

G. Voevidea: Turnuri, poezii, Suceava. Edit, Bucur Orendovici, 1928, 50 Lel. 

„Viaţa Românească“, Dec. 1928. 

Gh. Adamescu: Henrik Ibsen, conf. București. Edit Institutului de litera- 
tură, 1928 (30 Lei). 

„Graiul Românesc“, a. Il. Nr. 12 Dec.; „Falanga“ a. III. Seria IL. Nr. 46, 
41; „Gregorianum“ (Roma), Dec. 1928. 

aleriu Bora: Când purtam cu mine soarele. Poeme fără ingeri. Edit. 
„Tipografiei Săteanului“, Sibiiu 1928 (30 Lei). 

A. Nanu: Cruci de fintirim. Poemele martirilor, 
„Minerva“ S. A. Odorheiu, 1928 (64 pag.), fără preţ. 

Voicu Niţescu: „Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia“, volumul al 2-lea, 
1928. (336 pag.) 200 Lei, Brașov, tipogr. A. Mureșianu: Branisce et. comp. — 
Jean Breazu: Edgar Quinet et les Roumains. Paris, Librairie J. Gamber, 7 Rue 
Danton. (196 pag.) (fără preț}. — Jon Băilă: Sbuciumul Ardealului. Poezii din 
răsboiul pentru întregirea neamului. Bucureşti. (96 pag.) 40 lei. — Prof. Dr. Gr. 
Cristescu: Misionarism cultural. (104 pag.) Sibiiu, Tip. Cavaleriei Şcoala spe- 
cială de cavalerie, 1928 (fără preţ). — Almanahul Banatului 1929. Redactat de 
Romulus S. Molin, Timişoara IV. Str. Timotei Cipariu 7, (228 pag.) 40 Lei. 
— Giosué Carducci. Poezii, traduse de Giuseppe Cifarelli, Bucureşti, 144 pag. 
Impr. Fund. Cul. Regele Mihai I (100 Lei), — S. Tamba (Axente Banciu): 
Sărbus! anecdote. Praşov, Tip. Gött, fiu, (pag. 88), 20 Lei. — Gh. Tulbure: 
„Când umbla Dzeu cu Sân-Petru pe pământ“. 1928 (96 pag.) Tip. Tipogr, Die- 
cezană Oradea (20 Lei), — Joan Georgescu, înv. la şc. prim. de Stat din Vurpăr 
(jud. Sibiiu): „Amintiri din viața unui dascăl“. Din publicaţiile „Casei şcoalelor”, 
(112 pag.) 25 Lei. — D. M. Teodoru, cons. agr., O excursiune agricolă în Ceho- 
slovacia. Bibl. de propagandă a Camerei de agricultură a jud. Turda. 1928, 
66 pag. (fără preţ). 


IL. Seria II, 


1916—1919. Tipogr. 


160