Carolina Setterwall — Sa speram ca va fi bine

NOIL33NN09 


Bazat pe evenimente reale, 

Să sperăm că va fi bine este 

un roman despre durere în 
toată confuzia ei brutală, dar 
și un roman despre timpul care 
vindecă. Setterwall refuză să 
apeleze la acele artificii care 
ar aduce un plus de suspans 
poveștii și descrie o experiență 
de viață cât mai veridic și mai 
necruţător cu putință. 

pA AOR BERI 

DAILY MAIL 


Să sperăm că va fi bine are ceva 
din atmosfera romanelor lui 


Karl Ove Knausgaard. Dar vocea 
Carolinei Setterwall e unică 
prin sinceritatea sa totală, prin 


capacitatea de introspectie ieșită 
din comun. 
CESET RERE SARA 


EVENING STANDARD 


CAROLINA SETTERWALL 


SĂ SPERĂM CĂ VA FI BINE 


Traducere din suedeză de Mădălina Grosoiu 
Titlul original: Lât oss hoppas pă det bästa, 2018 


Editura Trei, 2019 


Versiune ebook: v1.0, august 2020 


Mai 2014 

Stau pe canapea și alăptez atunci când primesc e-mailul 
tău. Asta e, în principiu, tot ceea ce fac în acest moment. 
Alăptez, stau cât pot de nemișcată cu bebelușul moţăind în 
brațele mele, îngrozită de gândul că s-ar putea trezi și ar începe 
din nou să zbiere. Mai alăptez o vreme, stând mereu nemișcată, 
încerc să dau la o parte copilul adormit ca să fac un duș sau să 
mănânc ceva, nu reușesc, mă așez din nou pe canapea, alăptez. 
Zi și noapte. Ivan are aproape trei luni atunci când sosește e- 
mailul. Tu ești din nou plecat la unul dintre locurile tale de 
muncă, n-am idee la care, având în vedere cât de rar povestești 
despre ele. Companiile de producţie din publicitate sau regizorii 
liber profesioniști din aceeași branșă cu tine te caută pentru 
competențele tale tehnice. Când te întreb cum îţi petreci zilele, 
îmi spui că totul e atât de neinteresant, încât nu aș avea 
răbdare să te ascult. Cândva insistam să-mi spui, dar nu mai fac 
asta. E alegerea ta dacă vrei să povestești sau nu ce faci la 
serviciu. 

Eu alăptez. În fiecare zi, în drum spre casă, îmi trimiţi 
mesaje și mă întrebi ce vreau să gătești la cină. Te ocupi de 
majoritatea treburilor casnice acum. Lucrezi, faci cumpărăturile, 
gătești, faci curăţenie, te joci cu pisica noastră, neglijată de 
când a apărut Ivan. Ai renunţat să mai faci sport pentru 
moment. Eu tot alăptez. Și așa, într-o joi, la începutul lunii mai, 
imediat după ora unu după-amiaza, primesc un e-mail de la 
tine: 


De la: Aksel 

Către: Carolina 

8 mai 2014, ora 13: 05 
Subiect: Dacă mor 


Bine de știut, în caz că dau colţul. 

Parola de la calculatorul meu este: ivan2014 
Găsești o listă completă în Documente/Dacă mor.rtf 
să sperăm că va fi bine! 


Aksel 


Citesc e-mailul de trei ori la rând. La început nu înţeleg, 
apoi citesc din nou și mă neliniștesc. La a treia citire mă 
enervez. Ce manevră tipică ţie! Numai tu poţi fi de o 
insensibilitate atât de crasă și de un realism atât de obsesiv. Tu, 
cu tonul tău extrem de sec în e-mailuri și mesaje, cu eternele 
tale backupuri la calculator și telefon, cu parolele tale pe care le 
schimbi periodic și care conţin mereu atât majuscule, cât și 
litere mici, cifre și caractere speciale. Tu, care ai declarat că nu 
vrei să fii înmormântat după ce vei muri, ci împrăștiat în vânt 
într-un loc oarecare, unde nimeni să nu se simtă obligat să 
meargă cu flori și cu lumânări. Numai tu ai putea să trimiţi așa 
ceva în miezul zilei, de la serviciu, iubitei tale care stă acasă și 
alăptează pe canapea. Și chiar ai făcut-o. 

Nu răspund. Te întreb seara, la cină, care-i treaba cu e- 
mailul, iar tu îmi răspunzi, exact așa cum mă așteptam, că a fost 
o idee de moment, că nu se știe niciodată, că e bine ca eu să fiu 
pregătită în caz că se întâmplă ceva. Apoi nu mai aducem 
niciodată în discuţie acel e-mail. 


2009-2014 


Octombrie 2014 

E duminică, o zi de octombrie. Suntem obosiţi și nu ne 
purtăm prea frumos unul cu altul. Eu am dormit destul de puţin, 
pentru că l-am alăptat pe Ivan toată noaptea. Nu am reușit încă 
să învăţ să adorm la loc între trezirile constante și, având în 
vedere că Ivan va împlini în curând opt luni, situaţia nu arată 
prea roz. Sunt mereu obosită. Azi sunt irascibilă și-mi plâng de 
milă. Tu ești stresat și te străduiești să câștigi timp. Nu le-ai 
spus angajatorilor tăi că, peste numai o săptămână, vei intra în 
concediul de creștere a copilului și vei lucra cu jumătate de 
normă. Ne certăm des pe tema asta. Vreau ca tu să muncești 
mai puţin ca să ai timp și chef de viaţa noastră, de copilul 
nostru, de lumea noastră. Tu nu vrei asta. Sau spui că vrei, dar 
că nu se poate. Îmi explici că nu așa stau lucrurile pentru un 
liber-profesionist. Ai muncit din greu, mult timp, să faci rost de 
clienţi, iar dacă dispari din peisaj timp de jumătate de an sau 
mai mult, vei fi înlocuit, pur și simplu substituit. Și tu ești obosit. 
Pari trist, chiar și atunci când încerci să te destinzi. Nu ai energia 
să te gândești la perioada care va începe în curând, când vei sta 
acasă cu Ivan o jumătate de zi, iar în cealaltă jumătate vei lucra. 
Şi eu sunt stresată, morocănoasă, agitată. Lucrurile nu merg așa 
cum îmi imaginasem cu familia noastră. Tu spui că eram 
conștientă de situaţie atunci când am decis să avem un copil 
împreună. Eu zic că am sperat să fie altfel. Niciunul dintre noi nu 
vrea să-l supere pe celălalt. În ultima vreme, asta pare să fie o 
sarcină din ce în ce mai greu de realizat, însă continuăm să 
depunem eforturi. 

Acum trei săptămâni ne-am mutat. A fost o treabă pentru 
care n-aveam timp de fapt, dar pe care, totuși, am făcut-o. Am 
împachetat în timpul nopţilor, în scurtele perioade în care Ivan 
reușea să doarmă singur. În liniște, în lipsa subiectelor de 
discuţie de care să ne agățăm, fie ele inofensive sau de la care 
să ajungem să ne certăm, am început să facem bagajele. In 
același fel ne-am și mutat. Aproape am terminat de despachetat 
totul. Azi suntem nevoiţi să luăm o pauză, pentru că avem 
probleme cu mașina. Trebuie să mergem la părinţii tăi ca s-o 
verifice tatăl tău. Îl punem pe Ivan în scaunul de bebeluș de pe 
bancheta din spate, tu te așezi lângă el, iar eu conduc. Nu mă 
pot abţine să nu-ţi atrag atenţia pentru a o sută oară, pe un ton 
vesel, dar care nu păcălește pe nimeni, că ar fi tare frumos dacă 


am avea amândoi permis de conducere. Tu strângi din dinţi și- 
mi răspunzi că te vei ocupa de asta în curând. Mă abţin să întreb 
când. N-am energie să mă mai cert și azi. Deja am mustrări de 
conștiință pentru comentariul meu. Tăcem amândoi tot drumul. 
Ivan e vesel, iar tu îl ţii ocupat cu jucării și cântecele ca să te 
asiguri că rămâne așa. Conduc prost atunci când Ivan plânge și 
numai tu poţi să-l faci să râdă. Când vă aud cum vă jucaţi, acolo, 
în spate, în timp ce străbatem Nynäsvägen până pe 
Tyresövägen care duce către Vendelsö și ne apropiem de locul 
unde stau părinţii tăi, mă gândesc că, în definitiv, îmi iubesc cu 
adevărat familia. Acum, pur și simplu, trecem printr-o perioadă 
mai dificilă. 

Tu și tatăl tău reparaţi mașina. Eu beau un ceai cu mama 
ta. Ea mă interoghează, discret și respectuos, despre cum ne 
merge. Eu îi răspund, mai puţin discret, dar la fel de respectuos, 
că avem multe pe cap, că dormim puţin și că tu ești stresat. Ne- 
a fost greu să ne mutăm, Ivan are coşmaruri și vrea să fie 
alăptat în timpul nopţii. Îi spun că nu apucăm să ne gândim prea 
mult la sentimentele noastre, însă asta-i o minciună. 

Apare și fratele tău mai mare cu mașina pe alee. Nu și-a 
anunţat venirea, iar eu mă uit la voi pe fereastra de la bucătărie 
și văd cât de uimiţi sunteţi că vă vedeţi astăzi. Vă îmbrăţișaţi, 
râzând. El te bate pe spate, iar tu parcă dispari în braţele lui. A 
fost întotdeauna cu mult mai corpolent decât tine; mai scund, 
dar mai lat în umeri, mai puternic. Te luminezi atunci când el 
spune ceva care te face să râzi în timp ce vă îndreptaţi către 
casă. Urci scările cu pași repezi, te grăbești să ajungi sus, în 
bucătărie, vrei să i-l arăţi pe Ivan. Fratele tău l-a văzut pe Ivan o 
singură dată până acum. Parcă n-a fost să fie să ne vedem, toţi 
am fost ocupați în ultima vreme. ÎI ia în braţe pe Ivan și spune 
că a crescut și că îţi seamănă mult. Te alintă şi-ţi spune 
„frăţiorule”. Îşi bea cafeaua cu înghiţituri mari. Tu bei un pahar 
de cola. Apoi vă întoarceţi la mașină. Eu mă grăbesc să vă 
urmez, ocolind prin grădină. Îl ţin pe Ivan în marsupiu, îmi 
pescuiesc telefonul din buzunar și vă fac o poză în timp ce staţi 
lângă mașină. Ștergătoarele sunt problema. Nu reușiţi să le 
reparaţi. În poză se vede cum staţi aplecaţi, cu spatele la 
cameră, iar unul dintre voi se scarpină în cap. Sunteţi doi fraţi și 
un tată care se văd pentru ultima dată în viaţa lor, dar care nu 
știu asta încă. 


Aprilie 2009 

E Noaptea Valpurgiei, anul 2009, și urmează să merg la o 
petrecere organizată în clădirea unei foste școli din Adelsö, pe 
care câțiva prieteni au  închiriat-o și au  amenajat-o, 
transformând-o într-un paradis de vară. Petrecerile date de ei 
sunt mereu distractive. Cheamă câteva sute de persoane, iar cei 
care reușesc să-și facă rost de bilete din timp primesc și o 
călătorie cu autobuzul. În amfiteatrul cu miros de lemn al școlii 
cu tavan înalt și podea care scârţâie se vând bere și vin. Printre 
invitaţi se află muzicieni și oameni de cultură, așa că petrecerile 
includ adesea concerte live ale unor cântăreţi și trupe care îmi 
plac. E a patra sau a cincea oară când merg la o petrecere 
acolo. Sunt entuziasmată. 

Am 30 de ani și viața mea sentimentală e, în continuare, un 
haos. Cu câteva zile în urmă am pus punct unei aventuri 
trecătoare cu un tip din Norrland, despre care am crezut o 
vreme că ar putea fi alesul, dar mi-am dat seama rapid că nu 
era cazul. Am procedat ca de obicei. M-am sustras printr-un 
mesaj, un e-mail prin care îi spuneam că nu era sub nicio formă 
vina lui, ci că eu trec, momentan, printr-o perioadă dificilă din 
viaţa mea. Nu știu de ce îmi e mereu atât de greu să spun nu. 
Mă neliniștește gândul că aș putea răni pe cineva și-mi închipui 
că nu le stric numai câteva zile sau săptămâni, ci chiar stima de 
sine și cheful de viaţă. Sunt atât de copleșită de vină în acele 
momente când - pentru a nu continua cu ceva care mă 
neliniștește - vreau să rup o relaţie, încât, de mai multe ori, am 
ales să rămân legată de ea mult prea mult timp. Am promis, 
atât faţă de mine, cât și față de terapeuta mea, să nu mai fac 
asta, așa că acum întrerup totul mult mai devreme, dar cu la fel 
de multă neliniște ca de obicei. Sunt așa de când mă știu. Acum 
am făcut-o din nou. 

De data asta a mers destul de bine. Probabil pentru că 
eram împreună doar de câteva săptămâni și poate că nici el nu 
era foarte îndrăgostit de mine. De fapt, a mers atât de bine, 
încât el s-a hotărât să-și păstreze biletul pentru petrecere 
cumpărat la insistenţele mele și să vină și el cu un prieten, dar 
în calitate de amic. 

Mă fâstăcesc când îl văd în autobuz, dar îl salut, îl 
îmbrăţișez și mă prefac că totul e în regulă, că nu am nicio vină. 
Sunt o femeie emancipată, care știe ce vrea. Adevărul, 


bineînţeles, e că habar n-am ce vreau - și asta, de mult timp. De 
fapt, simpla dorinţă difuză de a înceta să mai alerg din floare-n 
floare și de a găsi pe cineva potrivit nu a fost de-ajuns ca totul 
să fie bine. De câţiva ani, e un dezastru. Desigur, tipul din 
Norrland nu trebuie să afle asta. Oricum nu vom trăi împreună. 
Beau vin în autobuz și, pe măsură ce se golește paharul și se 
adună kilometrii între mine și Stockholm, mă simt tot mai bine. 
Totul e, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere, exact cum 
trebuie să fie. 

Dansez încontinuu. Nu mi se mai opresc picioarele din 
dansat. Gura nu se mai oprește din a sorbi vin. Mă urc pe 
pervazul adânc al unei ferestre din amfiteatrul fostei școli, 
dansez singură și mă bucur că sunt de neatins, în timp ce mai 
mulţi ochi mă privesc. Sunt renumită printre prietenii mei pentru 
faptul că mă caţăr pe mobilă, pe baruri, pe scaune, pe boxe, pe 
scene și pervazuri și dansez de una singură. A devenit un fel de 
obicei. Asta fac și-n seara asta. Mă plimb între ringul de dans, 
pervaz și pupitrul DJ-ilor, de unde zbier împreună cu prietenii 
mei care pun piesele. Mă ușurez în pădurea de afară când coada 
la toalete e prea lungă. Din când în când îl văd în marea de 
oameni și, de fiecare dată, se uită și el la mine. Dă din cap și mă 
salută, dar are privirea tristă. Prietenii mei îl poreclesc Zdreanţă, 
cel cu ochii fără de speranţă. Mă amuz. Suntem răutăcioși, dar 
nu-mi pasă. M-am îmbătat și vreau să dansez și totul e așa cum 
trebuie să fie. 


Apoi, deodată, te văd pe tine. Nu te mai văzusem, e 
imposibil ca la venire să fi luat același autobuz ca și mine. 
Prietenul tău, pe care îl cunosc, spune că vrea să mă prezinte 
unei persoane care „mă iubește”. Și iată-te, zâmbind. Ești înalt 
și uscățiv, cu un zâmbet ca un triunghi răsturnat. Zâmbești ca 
un cowboy dintr-un film vechi: pieziș, schimonosit, larg și 
candid. Zâmbești cu gura până la urechi. Mă gândesc c-ai fi o 
caricatură foarte drăguță, una care te-nveselește. Pe cap ai un 
fes. Trebuie să întorc capul ca să te privesc. N-ai auzit cu ce 
cuvinte te-a prezentat prietenul nostru comun, dar nu contează. 
Oricum, nu pari un tip supărăcios. 

Am prostul obicei de a face pe șefa atunci când mă îmbăt. E 
ca un fel de scut împotriva riscului de a fi respinsă, profit direct 
de oportunitate atunci când mi se arată, iar în seara asta e 


vorba de tine. Mă decid că te consider atrăgător, așa înalt, 
cocârjat și zâmbăreţ cum ești. Ai niște ochi enormi. Ai fi bun de 
desenat. Te iau de mână, tu nu te împotrivești și te conduc după 
mine, în grădină. Incă e lumină afară și cred că e în jur de nouă, 
dar cine să fie atent la lucruri de-astea lumești? Noi doi, sigur 
nu. La lumină, văd că ochii tăi sunt ireal de albaștri. Mă gândesc 
să te întreb dacă porți lentile de contact. Totuși, nu o fac. 

In grădină, se servesc hotdogi la intrarea într-o clădire care 
a fost cândva adăpost pentru porci. Ne așezăm la coadă, iar tu 
mă ţii strâns de mână. Pare că ești gata să mă săruţi cu prima 
ocazie care s-ar ivi. Eu mă ţin deoparte. Te întreb câţi ani ai, iar 
tu îmi spui că ai 28. Mă simt ușurată, credeam că ești mult mai 
tânăr. Te întreb cu ce te ocupi, iar tu îmi răspunzi că lucrezi în 
media. Mă pregătesc să analizez ce reacţie vei avea când voi 
spune că eu lucrez în industria muzicală, că mă ocup cu 
organizarea de evenimente și concerte, dar tu nu mă întrebi. Nu 
pare să te intereseze nici vârsta, nici ocupaţia mea. Pare că vrei 
să mă săruţi, ai un zâmbet contagios, iar eu mă hotărăsc că asta 
e suficient. Imi sunt de ajuns informaţiile primite, așa că te trag 
afară din coada de la hotdogi și mergem prin spatele clădirii 
școlii până ajungem sub un mesteacăn pe o mică pajiște. 
Tocmai ce m-am ușurat pe acolo acum vreo oră. Basul muzicii 
se aude bubuind de pe ringul de dans din clădirea aflată în 
spatele nostru. Te sărut. Sau tu mă săruţi pe mine. 

Te sărut și mă săruţi, mâinile tale îmi cuprind faţa și sunt în 
al nouălea cer. Îţi ador sărutul și mâinile și ador faptul că ești 
înalt. Iți ador gura aia a ta schimonosită care zâmbește întruna, 
chiar și când ne sărutăm ca doi adolescenţi lângă mesteacăn, 
iar când te lipești de mine și eu de tine, mi se murdărește bluza 
pe spate de la scoarţa copacului. Dacă aș fi avut o constituţie 
mai graţioasă, ţi-aș fi sărit în braţe și te-aș fi cuprins cu 
picioarele, dar nu este cazul. În schimb, stăm lipiţi unul de altul 
și de mesteacăn ca doi copii de paisprezece ani, îndrăgostiți. 

Iti spun că vom continua asta, dar nu înăuntru, cu toată 
lumea de faţă. Îţi explic că e cineva supărat acolo și nu știu dacă 
îţi zic asta pentru a mă da mare sau pentru că sunt empatică 
sau vreau să par empatică în ochii tăi. Totul e destul de neclar, 
vine din impuls acum. Continuăm seara fie dansând cu prietenii 
noștri, fie furișându-ne afară și întâlnindu-ne lângă mesteacăn 
ca să reluăm sărutările tot mai intens pe măsură ce trece seara. 


La un moment dat, facem schimb de numere de telefon. Asta 
simplifică procesul de decizie cu privire la viitoarele noastre 
întâlniri de sub mesteacăn. 

La ora unu, petrecerea se termină și două autobuze îi 
așteaptă pe toţi petrecăreţii ca să-i ducă înapoi acasă, în 
Stockholm. Ne așezăm în faţă într-unul dintre autobuze, după ce 
m-am asigurat că Zdreanţă, cel cu ochii fără de speranţă, se află 
în celălalt și că, astfel, îmi permit să te sărut fără inhibiţii, în 
întuneric. Lumea zgomotoasă își croiește drum până în spate de 
tot. Printre sărutări, îmi întinzi o cască și mă obligi să ascult 
AC/DC. Eu spun că nu găsesc nimic special la ei și menţionez, pe 
un ton cât se poate de blazat, că am lucrat cu ei de câteva ori. 
Informaţia asta nu pare să te impresioneze, insiști în continuare 
să ascult, să fiu atentă, apoi mă săruţi din nou. Mă iei în braţe și 
mă ridici pe genunchii tăi. Îmi place la nebunie când mă iei în 
braţe și ador să stau pe genunchii tăi. In sfârșit, te pot cuprinde 
cu picioarele. 


Când autobuzul ajunge la Medborgarplatsen, o oră mai 
târziu, bărbia și obrajii mei sunt roșii de la barba ta. Nu m-am 
mai sărutat așa cu cineva de mult timp. Coborâm din autobuz, 
iar tu vrei să mă conduci acasă. Eu refuz. Mă întrebi din nou și 
primești iar un răspuns negativ. Îmi propui să vin eu la tine, în 
cazul ăsta: 

— Haide, îmi spui, dormi la mine. 

— Nu, îţi răspund, vreau să dorm singură. 

Cred că vreau să par genul de persoană care nu se culcă cu 
cineva din prima seară. Dacă am fi mers acasă împreună, asta 
s-ar fi întâmplat. Nu vreau să se întâmple asta. Sau poate vreau 
să se întâmple. Vreau să existe o continuare. Ne luăm rămas- 
bun. Mă uit cum îţi miști capul pe ritmul muzicii și cum silueta îţi 
dispare în josul străzii, pe Folkungagatan. Înainte să adorm, 
primesc un mesaj de la tine. Imi spui că sunt drăguță și că vrei 
să ne revedem. 


Octombrie 2014 

E ora șase și jumătate, iar eu mă trezesc din somn lângă 
Ivan. Constat că am dormit destul de bine - adică totul e relativ, 
dar pentru noi, în universul nostru, e destul de bine. Se pare că 
Ivan - care împlinește în curând nouă luni și care, de trei 
săptămâni de când ne-am mutat în noul apartament, are propria 
lui cameră - are coşmaruri și vrea să fie alăptat de vreo trei, 
până la șase ori pe noapte. De cele mai multe ori dorm în 
camera lui, pe o saltea, deși intenţia noastră era să ne putem 
petrece din nou nopţile doar noi doi, tu și cu mine. leri-seară, 
după ce l-am legănat și am încercat să-l liniștesc între orele 
zece și unsprezece, pentru ca apoi să încep să-l alăptez și să 
cred că nu se mai termină niciodată, ţi-am trimis un mesaj în 
timp ce tu stăteai în bucătărie și lucrai. Ti-am scris că stau din 
nou cu lvan în seara asta, iar tu mi-ai răspuns că e în regulă și 
mi-ai spus noapte bună. N-a mai durat mult până când te-am 
auzit umblând prin casă, din baie până în camera de zi. Ai stins 
toate luminile, te-ai spălat pe dinţi, te-ai pregătit să mergi și tu 
la culcare. 

Eu nu m-am culcat imediat. În schimb, mi-am scos telefonul 
din buzunar și am început să adun informaţii de pe internet. Am 
căutat „coşmaruri la bebeluși” și am citit cu atenţie Ghidul de 
asistență medicală, dar și câteva articole din ziare și de pe 
forumul Familjeliv. După ce am parcurs informaţiile și m-am 
gândit pe îndelete dacă Ivan ar putea deja să aibă coşmaruri - 
problema pare să fie mai des întâlnită la copiii puţin mai mari -, 
m-am lămurit. Ivan are coşmaruri, de aceea e așa agitat 
noaptea. li ia mai mult de o oră să adoarmă, aproape în fiecare 
noapte. Descrierile pe care le-am găsit pe internet i se 
potrivesc. „Cred că Ivan are coşmaruri, uite”, ţi-am scris și ţi-am 
trimis o imagine cu descrierea. N-ai răspuns. În dormitorul tău 
era liniște. M-am gândit că poate ai adormit deja sau poate ai 
citit mesajul, dar nu te-ai obosit să răspunzi. Imediat după asta, 
am adormit. 

Când ne trezim, mă simt aproape complet odihnită. Pisica 
nu a mieunat la ușa camerei lui Ivan, așa cum mai face uneori, 
iar pe Ivan l-am alăptat doar de două ori după răbufnirea pe 
care a avut-o chiar înainte de miezul nopţii. E în toane bune și 
vrea să se dea jos din patul nostru provizoriu de pe podea, să se 
îndrepte spre ușă, pentru a porni într-o aventură prin 


apartament. Eu îl iau în braţe și-l îndemn să mergem să-l trezim 
pe tati. Când deschidem ușa, pisica ne întâmpină și se lasă 
mângâiată o scurtă vreme, abia trezită și ea. Apoi, ne 
continuăm drumul și ajungem în dormitorul tău. 

Îl așez pe Ivan în pat ca să-l las să meargă de-a bușilea 
către tine, să fie prima persoană pe care o vezi când deschizi 
ochii. 

— Bună dimineaţa, tati, îți spun eu pe acel ton pe care îl 
folosesc atunci când, de fapt, vorbesc cu Ivan, dar adresez 
cuvintele unui alt adult - cel mai adesea, ţie. 

Ivan se îndreaptă către capul patului, dar abia ce face 
câteva mișcări, când îmi dau seama că ceva nu e bine. Stai într- 
o poziţie total neobișnuită față de cum dormi tu de obicei: 
strâmb și încovoiat, pe o parte, cu faţa în jos, afundată în pernă. 
Culoarea pielii tale arată ciudat, e mai palidă decât de obicei, 
lipsită de viaţă. 

Îmi fac cu greu curaj să-ți mișc glezna ieșită de sub pătură, 
în josul patului, unde stau eu. Totuși, fac asta. E rece, palidă, 
inertă la atingerile degetelor mele. Nu circulă pic de sânge 
acolo, înăuntru. Nu mai ești acolo. Ai murit. 


Fac totul din reflex acum. ÎI iau pe Ivan și-l ţin pe unul 
dintre braţe, în timp ce mintea mi se deconectează de la orice 
fel de sentiment și încep să acţionez raţional, mai raţional ca 
niciodată. Sun la serviciul de urgenţă, iar când femeia de la 
celălalt capăt al firului îmi răspunde, îi spun dintr-o suflare ce s- 
a întâmplat, cum mă numesc, cum te cheamă, unde locuim și ce 
număr avem la interfon. 

— Trebuie să veniţi repede, acum, imediat, nu mai pot sta 
aici, concluzionez eu. 

Ivan întinde mâinile către pat, iar eu îl ţin strâns, puţin prea 
strâns, apăsat de coapsa mea. Femeia de la telefon mă roagă să 
vorbesc mai rar și să-ți iau pulsul în zona gâtului, iar eu îi spun 
că n-are niciun rost să fac asta, dar o fac, oricum. Cu Ivan pe 
una dintre coapse și cu telefonul între umărul opus și ureche 
caut, cu mâna rămasă liberă, să-ţi simt pulsul, pipăindu-ţi gâtul. 
E rece, neînsufleţit. Îi spun din nou femeii de la telefon că n-are 
rost, ești fără suflare, ești mort. 

Fără să știu de ce, te apuc de umăr. Te întorc pe partea 
cealaltă, deși știu că ești mort. Ești greu și eu îmi pierd 


echilibrul, aproape că mă prăbușesc peste tine în momentul în 
care te întorc cu faţa în sus. Obrazul tău stâng se desprinde de 
pernă și pielea ta e palidă, brăzdată de urmele lăsate de 
așternuturi. Unul dintre ochi, cel care stătuse pe pernă, e 
întredeschis. Ochii tăi albaștri nu mai sunt așa albaștri cum 
erau. Sunt gri și nu ne vor mai privi niciodată, pe mine și pe fiul 
nostru. Corpul îţi cade înapoi în aceeași poziție din care tocmai 
te-am răsucit. Ești cât se poate de mort, iar eu nu mai pot 
rămâne nicio clipă în această încăpere. 

Îi spun asta femeii de la serviciul de urgenţă și apoi închid. 
Îl învelesc pe Ivan cu o pătură și-l așez în marsupiu, apoi îmi iau 
un cardigan pe umeri. Încui pisica în baie, îi las de mâncare și 
apă înainte să plec. Știu sigur că următoarea persoană care va 
intra în apartament nu voi fi eu și nu vreau ca ea să fugă. 

les pe ușă. lau liftul până jos și ies în curte, unde mă așez 
pe o bancă. Aştept ambulanţa. Afară, se crapă de ziuă. 


Trece cam o jumătate de oră până sosește ambulanţa. 
Mint. Trec câteva minute, dar parcă ar fi o jumătate de oră. In 
timp ce stăm în curte, eu în pijamale și cardigan, Ivan în 
marsupiu și învelit cu pătura, toţi vecinii care trec pe lângă noi 
ne privesc în drumul lor spre serviciu sau spre grădiniţa copiilor. 
Nimeni nu zice nimic. Unul își întoarce privirea, altul salută dând 
din cap și apoi face același lucru. Eu răspund la salut. Imi dau 
seama că ar trebui să sun pe cineva. Nu știu pe cine să sun. Il 
sun pe fratele tău mai mare. Sosește ambulanţa. 


Mai 2009 

— Voi fi mereu fidel, îmi spui și mă priveşti de la un 
milimetru distanţă în timp ce stăm în pat. 

Eu mă întreb dacă faţă de mine, în mod special, sau dacă 
pur și simplu ai simţit nevoia să-mi împărtășești un principiu 
moral general. Nu e clar. Faci destul de des asta. Spui ceva, fără 
înflorituri, o constatare aparent simplă, dar care mă umple de 
întrebări pe care încă nu îndrăznesc să ţi le pun. E fascinant. Ești 
un tip ciudat și-mi place mult de tine. 

Stăm întinși în pat, în apartamentul tău aproape nemobilat 
de pe Lângholmsgatan, din cartierul Hornstull. E teribil de cald, 
ferestrele sunt pe un singur perete și n-avem nicio posibilitate 
de a face puţin curent. N-ai perdele care să ţină umbră, iar 
soarele strălucește aproape toată ziua. Ne petrecem timpul la 
tine acasă, pentru că aici te simţi tu cel mai bine. Eu nu fac 
nazuri. Stăm deseori aici în ultima vreme, în apartamentul tău, 
în patul tău, dezbrăcaţi. 

Am ajuns aici a doua zi după ce ne-am cunoscut, după o 
altă petrecere la care am stat împreună, de data aceea sub o 
pătură, pe o canapea, la o terasă. Părea imposibil să mai 
amânăm momentul, îmi fusese de ajuns o zi ca să demonstrez 
ce aveam de demonstrat și era evident că și tu simţeai la fel. 
Acum stăm întinși în pat și tu îmi spui că vei fi mereu loial. 

— Aha, tare, mormăi eu şi-mi amintesc dăţile când eu 
însămi am călcat strâmb. 

Mă gândesc că e greu să promiţi așa ceva, dar mi se pare o 
atitudine drăguță. Asta spune ceva despre tine. Te cunosc de 
două săptămâni. Sunt curioasă peste măsură în legătură cu tine, 
dar mă ţin în frâu. Încerc să nu te întreb mai multe despre tine 
decât mă întrebi tu despre mine. lar tu nu mă întrebi prea 
multe, așa că și eu mă ţin deoparte. 


Prima dată când am venit la tine acasă, te-am întrebat dacă 
tocmai te mutaseși în apartament. Aveai așa de puţină mobilă! 
Holul era gol, în camera de zi aveai o canapea, un televizor și un 
mic birou într-un colţ. Pe birou îţi ţineai laptopul pe care lucrezi 
și câteva bileţele cu mici notițe. Ai un scris frumos, cu litere 
mărunte. Până și majusculele sunt mici. Am aflat abia mai târziu 
că numele de pe bileţele au legătură cu acele companii de 
producţie care îţi sunt cliente. „Backup Callboy”, se putea zări 


pe un bileţel. „Ocupă-te de e-mailul lui Annelie”, pe altul. 
„Server-Camp David”, pe un al treilea. Pe un bileţel scria, scurt 
și la obiect, „Niciodată”, cu majuscule. Când te-am întrebat ce 
înseamnă, mi-ai răspuns că are rolul să-ţi amintească să nu mai 
lucrezi niciodată atât de mult ca anul trecut. Mi-ai povestit că 
era să clachezi atunci. Munceai zi și noapte și slăbiseși o 
grămadă. Nu vrei să te mai supui niciodată la așa ceva. Am 
răspuns că știu cum e să muncești din greu și am menţionat că 
pierdeam multe seri și nopţi din cauza serviciului. La asta, ai 
replicat: 

— Păi, dă-ţi demisia. 

Ai spus-o de parcă ar fi fost cel mai ușor lucru de pe 
pământ, de parcă serviciul meu nu te impresiona deloc. Cred că 
atunci m-am îndrăgostit și mai tare de tine. 


În dormitor aveai un pat și o bancă de fitness - atât; fără 
covoare pe podele, fără perdele la ferestre. N-aveai mai nimic 
pe pereţi, cu excepţia unui poster cu un zgărie-nori și un nor 
răzleț plutind pe lângă el. 

Când te-am întrebat dacă abia te mutaseși, părea că nu 
înţelegi deloc de ce gândeam asta. Ai răspuns că locuiești aici 
de opt ani. Ai apreciat întotdeauna cumpătarea. Mi-ai povestit 
că ai crescut înconjurat de catrafuse și că voiai să te ferești de 
asta pentru că te temi de învălmășeală, de dezordine și de praf. 
Eu m-am gândit că ai cam dus asta la extrem - și care chiar 
foloseai în mod regulat banca de fitness? Ești o figură 
neobișnuită, mi-am spus. Asta te face interesant. 

Deocamdată, patul e de ajuns cât pentru toată mobila. 
Acolo ne petrecem serile, nopţile, dimineţile și o bună parte din 
weekenduri. Acolo mă ţii în braţe, iar eu ador faptul că ești înalt. 
Mă simt bine când îmi cuprinzi mijlocul cu braţul tău și sper, în 
secret, să ne întâlnim cu câţiva cunoscuţi de-ai mei când ieșim 
în oraș și ne plimbăm pe lângă Årstaviken, între cartierul 
Skanstull, unde locuiesc eu, și Hornstull, unde locuiești tu. Vreau 
să fiu văzută împreună cu tine. Vreau să ne întâlnim, din 
întâmplare, cu prietenii și cunoscuţii mei. Când ei trec mai 
departe, vreau să-i aud șoptind: 

— O, cine o fi tipul? Ce frumoși sunt împreună! Îmi imaginez 
că ar spune. Ce om înalt și frumos! - cred că ar gândi ei. 

Mă mândresc că sunt a ta. Chiar dacă n-am discutat despre 


asta încă, așa simt: că sunta ta. 


Ne-am întâlnit cam la fiecare două zile de când ne-am 
cunoscut, iar când nu ne-am văzut, am păstrat strâns legătura 
prin chat și mesaje. Deja știu câte ceva despre tine. Nu-ţi place 
să vorbești la telefon. Parcă aș vorbi cu două persoane diferite, 
prin mesaje și faţă în faţă. În scris, ești ferm și treci direct la 
subiect, ca să poţi încheia repede socotelile. Când ne întâlnim 
ești cald, drăguţ, amuzant, mă atingi și mai-mai că izbucnești în 
râs. iți place să mă săruți și să mă ţii de mână, chiar și atunci 
când nu suntem în pat. Și, da, porţi lentile de contact. Fiind 
destul de groase, îţi scot în evidenţă albastrul senin al ochilor. 
Vezi foarte prost fără ele. Seara, când ești singur acasă, îţi scoţi 
lentilele și porți o pereche de ochelari pe care îi detești, dar pe 
care eu îi ador. Sunt strâmbi și se potrivesc foarte bine cu 
zâmbetul tău. Totul la tine e puţin strâmb. Totul la tine e 
minunat. 

Dimineaţa, când ne despărţim, rareori vrei să facem planuri 
pentru o nouă întâlnire. Îmi spui că ne auzim la telefon, iar eu nu 
îndrăznesc să întreb când. Niciodată nu mă întrebi ce planuri am 
și simt că te sâcâi când ţi le povestesc. Mă fascinează dualitatea 
ta. Ești complex și paradoxal, absent și prezent în același timp. 
Când ești aproape, când ești departe. Mă gândesc la tine mai tot 
timpul atunci când nu ne vedem. Aştept să dai un semn de viață 
și, până să se întâmple asta, orele care se scurg îmi par 
sfâșietoare. 

Insă dai un semn de viaţă, mereu o faci. Şi dacă aştept 
câteva ore, știu că te întorci curând. Încep să-ţi învăţ ritmul, 
încep să învăţ cum să trăiesc în lumea ta. M-am îndrăgostit de 
tine. A fost nevoie de trei săptămâni sau de două zile, e greu de 
spus cu exactitate. 


Octombrie 2014 

Ambulanţa a sosit, iar bărbatul amabil care a coborât din ea 
n-a stat mai mult de câteva minute în apartamentul nostru. 
Coboară, se îndreaptă către banca din fața porţii unde îl 
așteptăm eu și Ivan şi-mi spune că am avut dreptate - iubitul 
meu era, într-adevăr, mort. Ca să mă consoleze, mai adaugă 
faptul că, după toate aparențele, nu s-a chinuit, ci a murit liniștit 
în somn. Asta nu mă consolează deloc. 

Paramedicul îmi cere să-l urmez în apartament. Știu c-ar 
trebui să fac asta, măcar pentru a-i schimba scutecul lui Ivan, 
dar nu reușesc să mă mișc. Nu mai vreau să calc niciodată 
acolo. 


L-am sunat pe fratele tău, iar el i-a sunat pe părinţii voştri. 
Am sunat-o și pe mama mea vitregă și toţi sunt pe drum acum, 
au plecat mâncând pământul din locurile în care, până mai 
adineauri, petreceau o dimineaţă de luni cu totul obișnuită. Îi 
spun paramedicului că vreau să aștept la poartă până apare 
cineva cunoscut. El încuviințează. Îmi explică faptul că va veni și 
un polițist și că asta este procedura standard atunci când un 
tânăr moare subit. Nu trebuie să mă tem că aș fi suspectată de 
ceva sau că s-ar crede că s-a petrecut vreo infracțiune, pur și 
simplu asta trebuie să facă ei. Imi spune mai multe lucruri, dar 
eu nu le mai pot auzi, căci văd o vecină care coboară scările și 
iese pe poartă. Işi ţine de mână copilul, care se holbează la noi 
cum stăm pe bancă lângă cutiile poștale: eu, în pijamale, Ivan, 
în marsupiu, paramedicul, îmbrăcat cu o vestă galbenă, 
reflectorizantă și cu o salopetă verde-închis pe dedesubt. Copilul 
se uită curios la noi și își întreabă mama cine suntem, ce s-a 
întâmplat, cum ne cheamă. Eu tac. La fel și mama copilului. Și 
paramedicul tace. Vecina grăbește pasul, își ia în braţe copilul, îi 
înăbușă întrebările și iese în stradă cu pași repezi. Mă uit în jos 
la podeaua gri de beton de la intrare. Nu mă mai simt ca acasă 
aici. Mă simt străină. 

Polițiștii sosesc în același timp cu fratele tău. Nu-mi dau 
seama unde găsește el această putere, dar reușește să preia 
controlul asupra situaţiei. Mă conduce sus în apartament, 
ţinându-mă strâns pe după umeri. Eu îi spun că refuz să mă 
întorc în dormitor. El zice că nu-i nevoie să fac asta, că pot să 
rămân în bucătărie. Poliţiştii vor să-mi pună câteva întrebări 


scurte. 

În bucătărie, polițiștii au început să caute prin dulăpiorul 
nostru cu medicamente. O aud pe o polițistă zicându-i celeilalte 
că sunt atâtea chestii acolo, încât e imposibil să știi de unde să 
începi. Se uită la somniferele mele cumpărate din America, fără 
reţetă, și mă întreabă ale cui sunt. Îi spun că sunt ale mele, 
rușinată de grămada de flacoane care s-a adunat de-a lungul 
anilor. Am ajuns să fac colecţie de flacoane de medicamente din 
SUA. Luam foarte rar câte o pastilă și, cu toate astea, îmi 
cumpăram câte un flacon de fiecare dată când mergeam în New 
York. Imi dau seama că aceste explicaţii sună îndoielnic pentru 
polițiști. Pare să fie ceva ce numai un nebun ar face. Poliţista dă 
din cap și-și continuă cercetarea. Îţi controlează medicamentele 
și mă întreabă dacă am observat vreun lucru neobișnuit la tine 
în ultima vreme. Eu îi răspund că nu. Mă întreabă de ce avem în 
casă somnifere eliberate pe bază de reţetă. Îi spun că mi s-au 
prescris pentru a putea dormi, pentru că am stat trează multe 
nopţi la rând, având grijă de Ivan. li povestesc despre alăptat și 
despre coșmarurile lui și-i spun că mi-a fost greu să adorm la loc 
după ce mă trezea. O rog să deschidă cutia ca să vadă că n-am 
luat nicio pastilă, că nu lipsește niciuna. Mi se pare important ca 
ea să vadă asta, să vadă că n-am luat pastile. Când deschide 
cutia mă apucă, deodată, teama. Dacă e goală? Dacă te-ai 
sinucis? E prima dată când îmi trece gândul ăsta prin minte. Văd 
cum degetele polițistei par să se miște cu încetinitorul, cum ea 
deschide micul ambalaj de carton care are imprimat pe o latură 
un triunghi de avertizare. Folia de pastile e neatinsă. 

Polițiștii golesc și înseamnă flacon după flacon pe masa din 
bucătărie. Întreb cât mai durează, iar poliţista îmi răspunde, pe 
un ton blând, că se termină imediat, dar că trebuie s-o facă. 
Asta e procedura standard. 


Intră și mama mea vitregă în bucătărie. A luat imediat 
mașina și a venit direct din Uppsala, după apelul meu de acum 
mai bine de-o oră. E o femeie de acţiune de când o știu, adică 
de aproape 30 de ani. Când mă îmbrățișează lângă masa din 
bucătărie unde stăteau polițiștii, încep să plâng pentru prima 
dată azi. Și ea plânge. Mă desprind din îmbrăţișarea ei strânsă 
și-i spun că trebuie să-l ia pe Ivan, să-i pregătească micul dejun 
și să-i schimbe scutecul pentru că eu nu reușesc să fac nimic din 


toate astea acum. Ea înţelege și face gestul care mă ajută cel 
mai mult în această clipă. Când îl ia pe Ivan din braţele mele, 
îmi dau seama că îl ţinusem deasupra marsupiului în tot acest 
timp, într-o încleștare aproape spasmodică. Mâinile mele nu știu 
ce să mai facă fără el în braţele mele, la pieptul meu. Mă simt 
rău. Mama mea vitregă îl leagănă pe Ivan când plânge, se 
asigură că are mereu un scutec uscat și se joacă cu el într-un 
colț al mesei rămas neocupat de polițiști și de flacoanele de 
medicamente și îmi spune că și mama mea e pe drum. Când mă 
așez pe canapeaua din camera de zi, îl aud pe Ivan râzând și o 
văd cu coada ochiului pe mama mea vitregă care își face loc pe 
lângă un poliţist ca să ajungă la frigider să ia un borcan cu 
mâncare pentru bebeluşi. Acum, că altcineva are grijă de Ivan în 
locul meu, încerc să mă destind și să-mi adun gândurile. Nu 
reușesc. Nu voi mai călca niciodată în acel dormitor, îmi spun. 
Niciodată, nici măcar o dată. In rest, am mintea goală. 


Mai 2009 

Mâine e ziua ta, dar nu vrei să vorbești despre asta. 
Consideri că zilele de naștere sunt neimportante şi-mi spui să 
nu-ţi cumpăr niciun cadou. Îmi mărturisești că zilele de naștere 
te tulbură, pentru că îţi amintesc de trecerea timpului și nu crezi 
c-ai făcut nimic memorabil în ultimii ani. Spui că zilele de 
naștere, în calitate de indici temporali, sunt un mod neplăcut de 
a-ţi aminti despre limitele tale, ca om. Te întreb la ce anume te 
referi, dar îţi vine greu să-mi răspunzi și vrei să închei 
conversaţia. Spui că, de prea mulţi ani, ai același serviciu, 
locuiești la aceeași adresă, faci cam aceleași lucruri. Mă 
gândesc, fără să spun cu voce tare, că ești ciudat. Majoritatea 
oamenilor pe care îi cunosc trăiesc așa, și tot își serbează ziua. 
Şi acum m-ai cunoscut pe mine. Aproape că formăm un cuplu, 
nu? Ăsta e un lucru nou, o chestie importantă, nu-i așa? Mă 
întreb de ce tu nu vezi lucrurile așa. 

Ne cunoaștem de aproape patru săptămâni și acum sunt 
stresată pentru că nu știu ce cadou să-ţi fac de ziua ta. Ar fi 
ciudat ca tocmai la începutul relaţiei să nu ne dăm cadouri de 
zilele noastre. Mă decid că ceva tot trebuie să primești, dar nu 
știu până unde să merg cu o persoană care pe de-o parte, spune 
că nu vrea să fie sărbătorită, iar pe de altă parte, reprezintă tot 
ce-i mai frumos în viața mea în ultimul deceniu. E greu să 
găsesc un echilibru și caut indicii despre ce te-ar putea bucura: 
ceva care-ţi lipsește și de care ai nevoie, ceva lipsit de 
ostentaţie. 

Apartamentul tău nu-mi oferă niciun indiciu despre ce ţi-ar 
trebui sau ce ţi-ai putea dori. Pare că te simţi în largul tău trăind 
așa, într-un loc aproape nemobilat. Nu îndrăznesc să-ți dăruiesc 
vreun obiect de artă și nici mobilier, ar fi un gest exagerat după 
numai câteva săptămâni de relaţie. Poate ceva pentru 
bucătărie? Nu, ar fi un gest teribil de anost: dragul meu, ţi-am 
luat o... tigaie din fontă. Nu merge. Mă gândesc să-ţi iau niște 
haine, dar am bănuiala că ești pretenţios și că probabil le-ai 
returna dacă nu ţi-ar plăcea, iar eu aș lua asta personal și m-aș 
simţi jignită. Dulapul tău e aproape la fel de gol ca apartamentul 
tău, iar de când suntem împreună, te-am văzut alternând trei 
cămăși cadrilate, câteva tricouri albe, un hanorac bleumarin și 
două-trei perechi diferite de blugi. Mă gândesc adesea că îţi stă 
fantastic cu blugi - ai niște picioare superbe. Ai, poate, cele mai 


frumoase picioare pe care le-am văzut vreodată. Mă întreb de ce 
nu faci modelling cu picioarele alea. Bat câmpii. Mă hotărăsc să 
amân cumpăratul hainelor până ajung să te cunosc puţin mai 
bine. 

Arunc o privire în dulăpiorul tău din baie și constat, fără 
surprindere, că e aproape gol. Sticluţa ta de parfum, pe de altă 
parte, e aproape plină. Şamponul și săpunurile sunt pe 
terminate. Mai stau o vreme în baia ta. Tu petreci mult timp aici. 

Îţi place să faci duș și o faci de mai multe ori pe zi. Spui că 
la duș gândești mai limpede și că găsești mai ușor soluţii, atât 
pentru problemele legate de serviciu, cât și pentru altele, mai 
degrabă existenţiale. În cele mai neașteptate momente, îmi spui 
că mergi să faci un duș și, într-o clipă, ai și dispărut în baie și m- 
ai lăsat în urma ta, așezată sau întinsă pe pat sau pe canapea, 
cu corpul încă modelat după forma corpului tău. Nu mi-ai propus 
niciodată să facem duș împreună și nici eu nu m-am autoinvitat. 
O dată, am crăpat ușa de la baie și te-am privit: erai întors cu 
spatele și gol, cu fundul și cu picioarele tale - perfecte, după 
mine - întoarse către ușă, cu para dușului îndreptată spre piept 
și cu privirea aţintită asupra faianţei albe de pe perete. Tu nu m- 
ai văzut, iar eu m-am furișat înapoi la locul meu în liniște, m-am 
întors pe canapea, așteptându-te și dorindu-te. Am răsfoit, 
distrasă, o carte sau am stat pe telefon ca să nu par mult prea 
disperată, așteptând să te întorci. Acum mă gândesc că poate ți- 
ar prinde bine o perdea de duș sau un săpun scump și luxos. 
Renunţ repede la ideile mele, toate mi se par lipsite de valoare. 


Sosește ziua ta, e joi și e zi liberă, e weekend prelungit, 
urmează Înălţarea Domnului. Ne trezim mahmuri, strâns 
îmbrăţișaţi după cheful de noaptea trecută și, ca de obicei, cu 
hainele din ziua precedentă mototolite la picioarele patului. leri 
a fost una dintre rarele dăți când ne-am afișat împreună în oraș, 
iar acum, trezindu-mă, încep să număr, în gând, câte persoane 
ne-au văzut. Sunt mândră că sunt a ta, că sunt femeia pe care 
tu, care te consideri un lup singuratic, o îmbrăţișezi în public. 
Sunt cea pe care o săruţi, cea cu care râzi. Mă gândesc că ne 
stă foarte bine împreună. Amândoi suntem înalţi și slabi, având, 
mai degrabă, o înfățișare aparte, decât o frumuseţe clasică. Îmi 
imaginez că ne distingem în mulţime și tremur de plăcere 
gândindu-mă la asta. 


Tu încă dormi când eu mă furișez în bucătăria ta, fac niște 
sandviciuri și torn suc într-un pahar. Nu găsesc nicio tavă și-mi 
dau seama abia acum că ăsta ar fi fost un cadou potrivit. În 
schimb, ţi-am cumpărat o formă pentru copt. Mi-ai spus cândva 
că faci niște plăcinte cu mere fantastice și că o să-mi placă la 
nebunie când o să-mi faci și mie, într-o zi. Nu mi-a venit nicio 
idee mai bună. Ti-am luat o carte de buzunar, o lectură ușoară 
despre lucrurile pe care ar fi trebuit să le reţii în liceu, dar pe 
care, probabil, le-ai uitat, și o formă pentru copt. Mi-e rușine cu 
cadourile mele, dar le așez acolo, lângă paharul cu suc de mere 
și lângă cele două sandviciuri. Încerc din răsputeri să-mi ascund 
rușinea, trag aer în piept, mă îndrept spre dormitor și încep să 
cânt. 


Octombrie 2014 

Poliţiştii au plecat, iar paramedicul a predat ștafeta, adică 
pe noi, unui medic legist care a venit pentru a stabili cauza 
decesului - cel puţin, asta cred că e sarcina lui. Nu prind decât 
frânturi din frazele care îmi sunt adresate, cuvintele îmi intră pe 
o ureche și-mi ies pe cealaltă și, oricât de mult aș încerca să 
ascult și să înţeleg, nu reușesc. Cert e că a venit un doctor și a 
intrat în camera ta pentru a-ţi examina corpul și pentru a stabili 
când și de ce ai murit. 

Mama, tatăl, fratele și nepotul tău sunt toţi la noi acasă 
acum. Mama mea vitregă e cu Ivan prin apropiere, gata oricând 
să intervină în caz că am nevoie de ea. Plânge în reprize, 
amintindu-și cum și ea l-a pierdut pe tatăl meu când sora mea 
mai mică era de vârsta lui Ivan. În ciuda acestui fapt sau poate 
tocmai de aceea, acţionează eficient și pragmatic în acest 
moment. Face cel mai important lucru: are grijă de Ivan. Se 
concentrează pe acţiunile care pot să ușureze situaţia. Se joacă 
cu el, are grijă să fie sătul și să aibă scutecul uscat. Mi-l aduce 
atunci când e nevoie să-l alăptez, apoi îl ia din nou cu ea și își 
continuă, pe tăcute, munca. 

Tatăl tău izbucnește din când în când într-un vaiet, ca un 
plânset abisal. Printre suspine mai bolborosește câte ceva, iar 
vocea lui domină încăperea pe când se plimbă, se-așază, se 
ridică din nou, se agită și încearcă să-nţeleagă. Aș vrea să-l fac 
să tacă, să nu-i mai aud vocea: 

— E inimaginabil, repetă el, încontinuu. E pur și simplu de 
neînțeles. 

Aș vrea ca el să tacă. Mama ta nu zice nimic. Are o privire 
absentă. Şi eu, la fel. Mă agăţ cu privirea de obiectele din 
cameră, dar niciunul nu înseamnă nimic pentru mine. Nu pot să 
înţeleg. Fratele tău a preluat controlul și mă tratează foarte 
protector. Mă ia în braţe, îmi vorbește în șoaptă cu o voce care- 
mi mângâie urechile, are grijă să beau apă. În sfârșit, medicul 
iese din dormitorul tău, din dormitorul nostru. Îmi vine să vomit, 
nu vreau absolut deloc să aud ce are de zis. li șoptesc fratelui 
tău că nici nu mă gândesc să intru în dormitor. Știu că medicul 
îmi va spune că trebuie să fac asta. 

Asta și vrea. Se așază lângă mine și-mi vorbește rar. Parcă 
i-ar vorbi unui copil sau unui surd sau cuiva care nu înţelege; 
pronunţă clar fiecare silabă și înţeleg că încearcă să-mi capteze 


atenția, să mă facă să-mi vin în fire. Se vede că a mai făcut asta 
de multe ori până acum: 

— Carolina, ascultă-mă, îţi voi spune tot ce știu despre ceea 
ce s-a întâmplat. Ești atentă la mine? Poţi să-mi pui orice 
întrebări vrei, iar eu voi încerca să-ţi răspund pe înţelesul tău. 
Aksel a murit în somn azi-noapte, probabil numai cu o oră 
înainte de a intra tu în cameră. Astăzi nu pot spune cu 
exactitate de ce a murit. Trupul său nu-mi dă indicii clare despre 
asta. Probabil că inima i-a cedat. E nevoie de mai multe 
investigaţii pentru a stabili cu exactitate cauza decesului. Dar, 
ascultă-mă, Carolina, a murit fără să se chinuie, înţelegi? Nu a 
suferit când a murit. S-a întâmplat în somn, dormea ca în fiecare 
noapte. E important s-asculți ce-ţi spun acum, te vei simți mai 
bine știind toate astea, după ceva timp, după ce se așază 
lucrurile. A murit fără să sufere și e posibil ca nici măcar să nu 
se fi trezit. Și vreau să înţelegi acum, Carolina, că dacă te-ai fi 
aflat în cameră atunci când s-a întâmplat, asta n-ar fi schimbat 
nimic. Oricum, nu l-ai fi putut salva. Când o inimă se oprește 
așa, cum i s-a întâmplat lui Aksel, de cele mai multe ori nu avem 
ce face. Nici măcar dacă pacientul se află într-un spital la acel 
moment nu e sigur că poate fi împiedicat un asemenea tip de 
atac de cord. Nu știu să-ţi spun astăzi de ce i s-a oprit inima, 
dar, uneori, se întâmplă ca inima să facă asta. Se numește 
infarct acut. După cum arată, nu pare să fi suferit, iar tu n-ai fi 
putut face nimic pentru a schimba situaţia, nici dacă ai fi fost 
lângă el sau dacă ai fi sunat mai devreme la salvare. În curând, 
va veni o mașină care îi va transporta trupul lui Aksel la 
Institutul de Medicină Legală din Solna și asta nu va fi prea 
plăcut pentru tine. Cred că ar trebui să stai departe de locul ăsta 
o vreme. La Institut, medicii îi vor face autopsia și-l vor supune 
unor investigaţii pentru a stabili cauza exactă a decesului. Vei 
primi datele unei persoane de contact din partea poliţiei, pe 
care o poţi suna și căreia îi poţi adresa toate întrebările pe care 
le ai. Știu că e greu de înţeles acum. Inainte să ridicăm trupul lui 
Aksel însă, vreau să intri în dormitor și să-ţi iei rămas-bun de la 
el. Asta te-ar face să te simţi... 

— Nu! Nu! Nu! Nu pot face asta! 


Mă trezesc din ceața pasivă care pusese stăpânire pe mine 
când încercam din răsputeri să-l ascult pe doctor și să înțeleg 


despre ce vorbește. A sosit clipa de care eram îngrozită: 

— Nu vreau să intru acolo. De ce aș face-o? Nu pot s-o fac, 
îi spun. Am făcut-o când a murit tata și când a murit bunica, dar 
acum n-am puterea s-o fac. Nu pot. 

Izbucnesc în plâns. Tremur, îmi curge nasul, iar atunci când 
fratele tău mă ia în braţe strâns, dispar în braţele lui și nu mai 
vreau să ies de acolo niciodată. 

— Ba poţi, spune el, șoptindu-mi la ureche și probabil că și 
acolo mi-au ajuns lacrimile, dar el continuă să șoptească și să 
mă ţină strâns. Intrăm amândoi, îmi spune. Trebuie. E 
important. 

Nu știu cât de mult stăm așa, dar, în orice caz, părinţii tăi, 
mama mea vitregă și Ivan au intrat între timp în camera ta. Ni 
se alătură nouă și îmbrăţișării noastre, formează un cerc în jurul 
nostru, într-o îmbrăţișare încâlcită care aproape mă sufocă, nu 
mai am aer, braţele lor mă cuprind cu totul și nu pot să respir. Ei 
îmi spun că n-am de ce să mă tem, că arătai împăcat și că ar fi 
bine să intru și eu. 

Mă dau bătută. Trebuie să mă eliberez din îmbrățţișare, să 
pot să respir din nou și nu pot face asta decât dacă intru în 
camera ta, pentru ultima dată. Fratele tău mă ţine strâns și 
intrăm împreună, pentru un ultim rămas-bun. Când trecem 
pragul, închid ochii strâns. 


Mai 2009 

Ne-am plimbat toată ziua și, imediat după prânz, ai declarat 
că asta a fost cea mai frumoasă zi de naștere din viaţa ta. Am 
mers la picnic în parcul Tantolunden, iar tu m-ai luat de mână. 
Acolo ai văzut pentru prima dată că-mi rod unghiile. Te-ai uitat 
la ele, la lucrul de care mi-e cel mai rușine când vine vorba 
despre corpul meu, pentru că-mi trădează dispoziţia nervoasă și 
lipsa de autocontrol, dar n-ai părut dezgustat. Le-ai cercetat, le- 
ai sărutat și ţi-ai trecut degetele peste vârfurile boante ale 
unghiilor mele, iar după o vreme ai spus, mai degrabă 
constatând decât judecându-mă, că am degete de chitaristă. 
Inima mi-a tresăltat de rușine și am simţit cum mi se înroșesc 
obrajii. Nu suport să-mi studieze cineva cu atenţie degetele, dar 
acum tu erai acela, iar asta era necesar. Intenţionez ca eu și 
degetele mele să fim o prezenţă obișnuită în viaţa ta. De fapt, 
vreau ca degetele mele să intre în contact cu corpul tău absolut 
tot timpul, de acum înainte. 

E după-amiază și, deodată, ţi se schimbă starea de spirit. 
Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă. Nu mai râzi la glumele 
mele și privirea îți rămâne tot mai adesea fixă, aţintită asupra 
unui punct invizibil. În plus, participi tot mai puţin la 
conversațiile noastre. Pare că meditezi la ceva. Nu mă mai ţii în 
braţe în timp ce ne plimbăm. Mă străduiesc să par relaxată, 
vorbesc mai mult decât înainte, fac mai multe glume decât mai 
devreme, dar tu nu mai ești prezent. In încercarea de a prelua 
controlul asupra situaţiei și asupra restului zilei, îţi propun să 
mergem să luăm cina și să bem ceva la o terasă a unui club de 
noapte care ne place amândurora. Acolo cântă în seara asta o 
trupă pe al cărei solist îl cunosc și de care sper să-ţi placă. Incep 
să-ți spun ce voce extraordinară are cântăreţul, îl compar cu 
Neil Young, împărtășesc detalii picante din viaţa lui privată. Tu 
mă privești, prezent deodată, și îmi oprești pălăvrăgeala. 

— Dacă nu te deranjează, aș prefera să merg acasă și să 
stau singur în seara asta, îmi spui. 

— Evident că nu mă deranjează, spun eu, puţin prea 
entuziasmată - dar nu e adevărat. 

Apoi totul se desfășoară rapid, finalul serii e deja decis, 
hotărâm să ne despărțim și de ce să nu facem asta chiar acum. 
Pare că te gândești. Eu mă gândesc că pari ușurat. Când 
ajungem la Homsgatspuckeln, primesc un pupic scurt pe obraz 


și, apoi, îţi văd spatele și picioarele lungi, de model, mișcându- 
se în pas vioi către casă. Văd cum îţi pui căștile în urechi și-ţi 
tragi gluga de la hanorac peste cap în timp ce mergi. Imi 
imaginez că pășești mai domol acum, iar din spate aproape că 
pari fericit. Eu rămân nemișcată și mă uit după tine, gata 
oricând să-ți fac cu mâna dacă ai întoarce capul. Nu-l întorci. 
Silueta ta se pierde în josul străzii, pe Hornsgatan, iar când 
ajungi atât de mic încât te acoperă oamenii care trec pe lângă 
mine pe trotuar, întorc și eu spatele. Habar n-am ce s-a 
întâmplat și mă întreb când vom lua din nou legătura. 

les în oraș și-ţi serbez ziua fără tine. Mă întâlnesc cu câţiva 
prieteni la o terasă, dar toată seara și toată noaptea nu-mi pot 
lua gândul de la ce s-a întâmplat. M-am dezumflat. Nu mă mai 
pot simţi bine fără să te am lângă mine, dar tu ești acasă acum, 
presupun. Păreai bucuros că te duci acasă, că pleci de lângă 
mine. Nu vom mai vorbi până mâine, așa presimt, iar gândul 
acesta e dureros. 


Octombrie 2014 

Îţi mângâi obrazul și-ţi privesc trupul întins în pat. Parcă n- 
ai fi tu. E un corp acolo, corpul tău, dar tu nu mai ești. Doctorul 
pare să-ţi fi uniformizat culoarea feţei, probabil că ai un strat de 
pudră pe obraji. Ai ochii închiși acum și pătura te învelește 
complet. Piciorul nu-ţi mai iese de sub pătură, la capul patului. 
Stai întins și ești mort, iar eu înțeleg că ideea este ca ultima 
mea amintire cu tine să fie una frumoasă, ca și cum ai dormi 
împăcat. Mai știu și că asta nu se va întâmpla niciodată. Acum, 
nu mai ești decât un cadavru, un corp pe care l-a dichisit un 
doctor ca să-mi dea ocazia de a-mi lua rămas-bun. 

Nu mai arăţi ca tine. Arăţi la fel ca toți ceilalți pe care i-am 
văzut morţi. Arăţi ca tata și ca bunica, atunci când au murit. Eşti 
inert, transfigurat, rece, palid și... absent. Ştiam deja, încă 
dinainte să deschid ochii, când fratele tău m-a condus către pat, 
că vei arăta exact așa. Şi știu că nu așa mi te voi aminti, ci așa 
cum te-am văzut mai devreme, când eram doar tu, eu și Ivan. 

Mi-e dor de felul în care arătai azi-dimineaţă. Mi-e dor de 
obrazul tău ridat, de ochiul tău întredeschis, de glezna ta rece și 
de poziţia ta ciudată, cum stăteai răsturnat, cu faţa la pernă. Mi- 
e dor de cum arătai atunci. Mi-e dor de acea clipă intimă, ultima 
în care eram numai noi. 

Îţi mângâi obrazul și-ţi şoptesc la revedere. Parcă mă văd 
din afară când fac asta și mă rușinez că nu plâng mai mult și 
mai tare. Fratele tău plânge acum, lacrimile îi curg pe obraji 
pentru prima dată de când a sosit. Işi înăbușă plânsul atunci 
când îți vorbește, dar vocea îi rămâne gravă. Se apleacă asupra 
ta: 

— La revedere, frăţiorule, îţi spune el și te pupă pe frunte. 
Frățiorul meu, îţi șoptește. 

Te îmbrățișează cu grijă, fără să ridice pătura și fără să-ţi 
miște braţele. Își îngroapă faţa în perna de lângă tine: 

— lubitul meu frate! se aude din pernă. 

Îmi întorc privirea. Mă simt în plus, ca un intrus involuntar 
într-o scenă intimă. Vreau să ieșim din cameră. Știam că așa mă 
voi simţi. Am făcut-o dintr-un sentiment de datorie. Acum s-a 
terminat. Fratele tău te mângâie pe obraz pentru ultima dată. 
leșim din cameră și asta e ultima oară când te văd. 


lunie 2009 

Traversăm o pajiște și trecem pe lângă un padoc. Parcă am 
fi la ţară, deși am mers cu autobuzul doar optsprezece minute, 
plecând de la Gullmarsplan. Ai de gând să-mi arăţi casa în care 
ai copilărit și îmi povestești entuziasmat despre fiecare petic de 
iarbă, șanț și dâmb pe lângă care trecem: 

— In casa aia locuia un moș ursuz când eram noi mici, îmi 
spui, și arăţi cu degetul spre o cocioabă dărăpănată de pe un 
deal. Acolo m-am oprit să dorm o dată, când mă întorceam 
acasă de la o petrecere, spui și arăţi spre malul unui șanț adânc. 

Pe cealaltă parte a șanțului se află padocul cu herghelia. 
Mă opresc, sar șanțul, stau lângă gardul electric și încerc să-l 
ademenesc pe unul dintre caii care pasc puţin mai departe. Nu 
vine spre noi. E începutul lunii iunie și iarba de pe pășune e 
verde-deschis. Se pare că niciun cal nu vede vreun motiv să se 
apropie de gardul electric de lângă care îi strig eu. Sunt 
dezamăgită. Ar fi fost drăguţ să mai stăm puţin pe lângă ei. În 
plus, vreau să trăiesc din plin ultima clipă de azi în care vom 
mai putea fi numai noi doi. In curând, îţi voi cunoaște părinţii și 
am emoții. 

Am rămas uimită când mi-ai propus să venim împreună 
aici. Nu ne cunoaștem de prea mult timp. Din câte știu, nu te 
consideri încă iubitul meu. Nici pe mine nu mă consideri iubita 
ta. Sunt o persoană cu care „iţi petreci timpul”, din câte am 
înţeles. Mă „placi”. Totuși, mă inviţi acasă la părinţii tăi să mă 
prezinţi lor. Asta mă năucește. Mi-e greu să-mi dau seama care 
e, de fapt, gradul tău de implicare în relaţia noastră. Ești destul 
de zgârcit cu epitetele, dar vrei să-ţi cunosc imediat părinţii. 
Ceva nu se leagă și nu știu ce să cred despre tine. Bănuiesc că 
asta mă face să mă îndrăgostesc și mai tare de tine. 

De altfel, nu vorbești prea mult despre părinţii tăi. Mai 
demult, ai declarat că n-ai suferit nicio traumă în copilărie, că n- 
ai nimic special de povestit despre copilăria ta. Mi-am spus, 
meditativă, că, de regulă, tocmai cei care spun asta au suferit 
cele mai mari traume. Eu însămi cred că am o groază. Părinţii 
mei au divorțat când aveam opt ani și am fost absolut devastată 
când mama s-a mutat din casa noastră într-un apartament din 
apropiere. Tata s-a îndrăgostit de mama mea vitregă când eu 
aveam nouă ani și asta m-a tulburat la fel de tare. Cu această 
nouă constelație familială, am părăsit Stockholmul și ne-am 


mutat la o fermă din Văstmanland când eu aveam 12 ani. În 
adolescenţă, m-am îndepărtat tot mai mult de mama. Tata s-a 
îmbolnăvit de cancer când eu aveam 17 ani și a murit când 
aveam 18. De fiecare dată când mă întreabă cineva despre 
traumele mele din copilărie, îmi pun sufletul pe tavă. Le port cu 
mine ca pe niște mici bijuterii și mă întreb de ce nu faci și tu la 
fel. Chiar e posibil ca tu să n-ai niciuna? 

Mai târziu, am încercat să pescuiesc cât mai multe 
informaţii despre tine. De unde ești? Cine sunt părinţii tăi? Chiar 
sunt împreună de când erau adolescenţi și chiar au făcut 
împreună patru copii, la o distanţă de douăzeci și patru de ani 
între primul și ultimul? Cum s-a manifestat revolta ta 
adolescentină? N-ai făcut nimic? Cum îţi petreceai timpul liber? 
Cum erai în gimnaziu, în liceu? Pe cine preferai dintre fraţii și 
surorile tale și din ce motiv? Cine ţi-a frânt prima dată inima? 
Cine te-a educat, de unde vii, despre ce vorbeațţi în familie la 
masa de seară? Cum ai ajuns cine ești astăzi? 

Aflându-mă fizic în apropierea ta tot mai des în ultimele 
săptămâni, am ajuns la concluzia că cea mai apropiată îţi este 
mama ta. Se pare că vorbiţi la telefon des, aproape zilnic. Tu îi 
vorbești pe un ton concis, aproape neprietenos, îi spui să nu mai 
sufle fumul de ţigară în telefon, să treacă la subiect și-i 
amintești că știi deja ce vrea să-ţi spună. Uneori, dai impresia că 
te-a deranjat, chiar dacă tu ai sunat-o. O dată ai sunat-o și ai 
expediat-o în decurs de un minut. Totuși, închei întotdeauna 
convorbirea spunându-i „te pup” și, uneori, chiar „te iubesc”. 
Câteodată o suni din nou, imediat după ce închideţi, ca să-i ceri 
scuze că ai părut morocănos. Toată treaba asta mă năucește. 
Sunt foarte curioasă în legătură cu părinţii tăi. Cu toate acestea, 
acum că voi avea ocazia să-i cunosc, vreau, deodată, să mai 
amân acest moment. 


După o plimbare de un sfert de oră, ajungem. Străbatem 
drumeagul din pădure și vedem în faţa noastră o căsuţă 
maronie și pătrată aflată în fundul unei grădini mari. Casa e 
uzată de timp, sunt pete pe faţadă și pe dalele de pe acoperiș 
cresc mușchi. Un drum de pietriș mărginit de o parte și de alta 
de iarbă ne conduce către casă. De o parte, meri. De cealaltă, 
cea mai întinsă cultură de zmeură pe care am văzut-o vreodată. 
Reușesc să număr cinci rânduri, fiecare rând având peste zece 


metri, și tufișuri ce se ridică mai sus de înălțimea ta. Cred că au 
pe puţin doi metri. Îmi lași mâna și intri între tufele de zmeură 
pentru a le cerceta de aproape. Eu stau lângă tine și mă 
minunez. Deodată, apare tatăl tău. Părul ciufulit, nasul coroiat, 
ochelarii strâmbi, salopeta pătată, pământul de sub unghii și 
vocea lui de bas, care nu amintește deloc de vocea ta blândă și 
dulce, toate acestea dau impresia că este exact ceea ce este: 
un instructor de meșteșuguri. 

Mă salută și-mi urează bun-venit, apoi se apropie de tine în 
timp ce stai între tufele de zmeură și le admiri. Urmează un lung 
discurs despre recolta pe care o așteaptă anul acesta. „Cultura 
noastră de zmeură se vede de pe Google Earth”, povestește 
tatăl tău, cu mândrie în glas. Continuă să vorbească despre 
zmeură. Despre cum vremea din timpul iernii și al primăverii 
afectează recolta fiecărui an. Despre cum fertilizează el butașii 
de zmeură. Că în anii cu vreme rea, zmeura nu le ajunge decât 
pe timpul iernii, iar atunci voi mâncaţi clătite cu zmeură în 
fiecare zi la micul dejun. Tatăl tău întreabă dacă mi-ai povestit 
că, în copilărie, mâncai zmeură la micul dejun zilnic. 

— Da, a povestit, confirm eu, dornică să-i satisfac tatălui 
tău mândria în legătură cu zmeura și cu tufișurile uriașe. 

Tatăl tău chicotește mulțumit și vorbește mai departe: 

— Am reușit să cumpărăm încă o ladă frigorifică numai 
pentru depozitul de zmeură. Nu există zmeură mai bună ca a 
noastră, se umflă el în pene. În curând, vei avea ocazia să le 
guști, îmi promite. 

Stăm acolo o bună bucată de timp. Entuziasmul și vorbăria 
tatălui tău mă fac să mă simt în siguranţă. li place să 
povestească, iar mie îmi place să-l ascult. Să aflu cât mai multe. 
Atmosfera asta mi se potrivește de minune. Tatăl tău are o 
privire candidă și caldă, aproape ca a unui copil. Când glumești 
cu el, râde, cu autoironie. Îmi spun că asta e de bine. Cred că 
știu de unde ai moștenit abilitatea ta nesupusă, nestăvilită, de a 
spune lucrurilor pe nume, chiar dacă acest lucru incomodează. 

Turul ghidat printre tufișuri ia sfârșit când tu îl întrerupi pe 
tatăl tău și îi propui să intrăm în casă. Tatăl tău mă întreabă 
dacă vreau o cafea și ceva din privirea sa sugerează că eo 
întrebare importantă. Când răspund afirmativ, se luminează la 
faţă și exclamă „în sfârșit, cineva care vrea să bea cafea cu 
mine în casa asta”, mă ia de braţ și pornim amândoi spre casă. 


Octombrie 2014 

E încă dimineaţă, dar parcă ar fi trecut o veșnicie de când 
m-am trezit. E ora unsprezece și un sfert, iar medicul legist 
tocmai ne-a spus să părăsim apartamentul pentru a evita să fim 
martori la momentul în care dricul îţi va prelua trupul 
neînsufleţit și te va duce la Institutul de Medicină Legală. În 
curând, ţi se va face autopsia. Trebuie stabilită cauza morții 
tale. Asta, pentru excluderea oricăror speculaţii că ai fi murit 
altfel decât din cauze naturale. Mă rog, ce ar putea fi considerat 
natural în acest context. Nu sunt sigură în legătură cu asta, dar 
înţeleg că faci parte dintr-o investigaţie a poliţiei acum, că așa 
se procedează întotdeauna atunci când cineva moare subit și în 
împrejurări neclare, că investigația poliţiei face parte din 
procedurile standard și că scopul ei este de a proteja persoana 
decedată și pe rudele acesteia. Vor să fie siguri. Pot trece 
săptămâni întregi până când vor fi siguri. Oare ancheta poliţiei 
mă include și pe mine? Dacă sunt chiar eu suspectul principal, 
bănuit că ar fi comis vreo fărădelege, care a condus la moartea 
ta? Habar n-am. Nu înţeleg. Nu am putere să mă gândesc la 
asta. 

Încet și stângaci, ieşim din apartament, eu cu mama, tatăl 
și fratele tău. Încercăm să ne dăm seama încotro trebuie s-o 
apucăm. Incapabili să gândim mai departe de următoarele ore, 
cădem de acord să ne adunăm în vila fratelui tău, aflată la o 
distanţă de un sfert de oră de mers cu mașina. Nu mai e nevoie 
decât să găsim o cale de a ajunge acolo. Pot, oare, fratele sau 
tatăl tău să conducă chiar în momentul ăsta? Am curajul să 
merg cu vreunul dintre ei, împreună cu Ivan? Ce alternativă am? 
Să iau metroul sau autobuzul mi s-ar părea o atitudine arogantă 
față de ei. 

Încep să-mi fac bagajul: scutecele lui Ivan, câteva borcane 
cu mâncare pentru copii, un schimb de haine pentru mine, unul 
pentru Ivan. N-am idee unde voi dormi la noapte. Mi-e foarte 
greu să-mi adun gândurile, iar privirea mea goală se holbează 
într-un punct fix, în timp ce mă deplasez între camere. Evit 
dormitorul. Îl aud pe Ivan cum tot gângurește și pe mama mea 
vitregă cum sună peste tot, încercând să procure un scaun de 
copil pentru mașină, întrucât își dă seama că va avea nevoie de 
unul de acum înainte și totdeauna a fost o persoană foarte 
hotărâtă în luarea deciziilor. Două dintre prietenele mele sunt 


deja pe drum către o benzinărie bine aprovizionată pentru a-i 
cumpăra unul. Aud frânturi de conversații telefonice și de 
discuţii care mi se adresează, dar nu reușesc să înţeleg nimic. 
Mă stresează gândul că, din clipă în clipă, vor apărea șoferii 
dricului în holul nostru. Nu vreau să-i văd, nu vreau să văd 
mașina, mă grăbesc cât pot. 


lunie 2009 

Mama ta e frumoasă și pare rece în comparaţie cu tatăl tău 
excentric. Exact ca ochii lui și ai tăi, ochii ei de un albastru- 
deschis strălucesc puternic pe chipul său. Mă întreb dacă asta 
au văzut unul la altul atunci când s-au cunoscut în adolescenţă. 
Două perechi de ochi albaștri-deschis, strălucitori, care se 
întâlnesc, cândva la începutul anilor șaizeci. E o imagine pe care 
e frumos să ţi-o închipui. 

Mama ta are pomeţi proeminenţi, buze roșii, părul negru ca 
abanosul prins într-o coafură înaltă în creștetul capului și unghii 
lungi, vopsite cu vișiniu. E zveltă și îmi trece prin minte gândul 
că arată ca o femeie de vârsta mea și nu ca una aflată în pragul 
pensionării, care a născut patru copii. Poartă o rochie neagră și 
un cardigan gri-închis, lung până la mijlocul gambei. E, într- 
adevăr, foarte elegantă. Mă simt ca o cenușăreasă pe lângă ea. 
În comparaţie cu tatăl tău, pare stăpână pe sine, demnă, 
misterios de pătrunzătoare. Și ea mă scrutează, dar într-un mod 
mai discret decât tatăl tău, obligându-mă să-mi ies din rolul de 
vizitator pasiv, de simplu observator. Întrevederea cu mama ta 
mă stimulează să vreau să demonstrez ceva. Să arăt tot ce pot. 
Indiferent ce ar însemna acest lucru. Probabil, vreau să 
dovedesc că sunt demnă de băiatul ei. 

Atmosfera din bucătărie, acolo unde tatăl tău prepară 
cafeaua, mama ta conversează politicos, iar tu te foiești între 
masa din bucătărie și frigider, îmi întărește senzaţia că eu sunt 
prima fată pe care tu o aduci în vizită acasă la părinţii tăi. Sau 
persoana cu care tu „îţi petreci timpul”, dacă e să vorbim pe 
limba ta. Toţi mergem pe vârfuri, mai ales eu. Uneori se lasă 
liniștea, iar când cineva începe brusc să vorbească - cel mai 
adesea, tatăl tău - ne oprim. Adică asta face mama ta, care 
tocmai a tras aer în piept, pregătită să rupă tăcerea și să spună 
ea însăși ceva. Spune tu. Nu, spune tu. Ba nu, spune tu, ce 
ziceam eu nu era important. Rădem. 

Părăsim bucătăria și pornim într-un tur al casei, iar eu aflu 
despre cum v-aţi mutat aici când tu aveai șase sau șapte ani. 
Înainte de asta, locuiaţi într-un apartament fantastic, într-un 
mare complex de pe malul unui lac. In anii optzeci însă, 
autorităţile au revendicat clădirea și terenul și voi aţi primit casa 
asta. A fost de-ajuns. Tatăl tău subliniază că nu se compară cu 
complexul și clădirea de pe malul apei, dar că vă place și aici. 


Aţi dus-o destul de bine. 

În casa asta, sutele de plante umbresc fereastra, arătând 
ca o junglă. Pereţii din camera de zi sunt plini de rafturi 
încărcate, ca și cum ar fi construiți din cărți. Prin cameră umblă 
șase pisici nonșalante, care ba se caţără și coboară, ba se 
odihnesc pe canapea și folosesc fereastra de la bucătărie pe 
post de ieșire, mai întâi către balcon, apoi către grădină. Părinţii 
tăi spun cum le cheamă și le descriu personalităţile. Deși e un 
proiect fără izbândă, căci stau prost cu memorarea numelor, 
încerc să le rețin. Este evident că părinţii tăi își iubesc pisicile. 
Povestesc despre ele ca și când ar fi vorba despre propriii copii. 

După aspectul pereţilor, se pare că părinţii tăi sunt bibliofili. 
Arunc o privire pe rafturi și descopăr o colecţie impresionantă 
formată din sute de cărţi. Sunt de toate felurile, romane 
polițiste, memorii istorice, cărţi politice, biografii și, genul meu 
preferat, cărţi de psihologie. Sunt multe din domeniul ăsta. 
Probabil pentru că mama ta lucrează ca terapeut. Încep să 
răsfoiesc una dintre ele, în timp ce tatăl tău dispare în bucătărie 
pentru a prepara cafeaua. Tu mergi după el. Vă aud cum 
începeţi să discutaţi politică. Ceva despre Per Albin Hansson și 
despre fo/khemmet!, modelul suedez. 

— Volksgemeinschaft, spune tatăl tău, în timp ce toarnă 
apa din fierbătorul din bucătărie. 

Vă aud, fragmentar, cum continuaţi apoi să vorbiţi despre 
Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German. 

Am observat că pari interesat atât de politică, cât și de 
istorie, iar asta m-a făcut să mă simt ignorantă și incultă, așa că 
schimbam subiectul când eram doar noi doi. Acum, tu și tatăl 
tău dezbateţi în bucătărie. Eu rămân încă un moment în dreptul 
cărţilor de psihologie. 

Mama ta vine lângă mine. Începem să vorbim despre cartea 
pe care o ţin în mână. Mă întreabă dacă mă interesează 
subiectul și eu răspund că da. li mărturisesc că visez să ajung 


1 Folkhemmet — concept politic specific Partidului Social Democrat suedez 
care promovează o cale de mijloc între capitalism şi socialism. (N.red.) 

2 Volksgemeinschaft — expresie în limba germană care a devenit populară 
în timpul Primului Război Mondial şi semnifica uniunea diferitelor clase 
sociale pentru un scop naţional comun. Termenul a fost apoi adoptat de 
Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German pentru a-şi promova teoriile 
rasiale naziste. (N.red.) 


psiholog - cândva, în viitor. Interesată, ea dă din cap, îmi pune 
în continuare întrebări despre ce lucrez în prezent. Îi fac un 
rezumat al trecutului meu profesional, îi povestesc despre anii în 
care am lucrat la o editură și despre scurta mea experienţă în 
branșa producţiei de film, despre ziarele în care am publicat și 
despre faptul că, acum, lucrez în domeniul muzicii, organizând 
concerte. Ea mă întreabă ce presupune asta, efectiv, iar eu îi 
dau amănunte: nopţi nedormite și multă muncă. „Nu mă 
imaginez îmbătrânind în branșă”, mă aud spunând și îmi dau 
seama că ăsta e adevărul. Deja începem să ne câștigăm 
reciproc încrederea. Ne întoarcem la subiectul iniţial al discuţiei 
și o întreb, la rândul meu, cu ce se ocupă în domeniul psihiatriei. 
Imi spune și ea despre preocupările ei. Discuţia curge mai ușor 
când suntem numai noi două, ne adaptăm fiecare la ritmul 
celeilalte, în timp ce voi vă aflaţi în altă încăpere. Ea știe să 
asculte, fiind în același timp un bun povestitor și mă întreabă, 
discret, cum ne-am cunoscut noi doi. Am senzaţia că îi spun 
ceva ce deja știe și, cu toate astea, îi răspund. li povestesc 
despre petrecere, despre prietenii noștri comuni și îi spun de cât 
timp suntem împreună. Mama ta ascultă și aprobă. Eu mă întreb 
dacă mă acceptă. Așa pare. 


Câteva ore mai târziu, la cină, tatăl tău face ceva ce are să 
se repete de multe ori în anii care urmează. Aruncă o întrebare 
care îl măcina, dar pe care nu o duce până la capăt. Fără să stea 
prea mult pe gânduri, dă drumul la întrebarea care ne 
ofensează și, totodată, ne uimește. 

— Deci, Carro, putem să-ţi zicem Carro, nu? Ce vezi tu, de 
fapt, la fiul nostru... ciudat? E clar că nu e tocmai ușor să trăiești 
cu un lup singuratic, șters, ca el, nu-i așa? Adică, ceva trebuie să 
fi găsit tu la el. 

Brusc, se lasă liniștea. Mama ta râde, parcă pentru a îndulci 
întrebarea mult prea directă. Se uită pe furiș la tine, eu fac la 
fel, dar ţie nu ţi se pare că aceasta ar fi o întrebare ieșită din 
comun. Continui să mănânci cu privirea în farfurie, la salată, și 
la cartofii prăjiți, și la antricotul abia făcut pe grătar de tatăl tău, 
pe balcon. Imi dau seama că de la mine așteaptă un răspuns și 
mă decid să-i răspund la întrebare la fel de direct cum m-a 
întrebat el. E cel mai simplu mod. Îl privesc în ochi pe tatăl tău - 
și el mă privește. 


— E cea mai frumoasă persoană pe care am întâlnit-o 
vreodată. i 

Din nou, liniște. O secundă, poate două. Incep să mă 
rușinez de cuvintele mele. Nu ţi-am mai vorbit așa de sincer, nu 
ne-am oferit asemenea dovezi de afecțiune, iar acum, am făcut 
asta de față cu părinții tăi. Simt cum mă înroșesc. Nu îndrăznesc 
să privesc înspre tine, așa că îmi mențin privirea fixată pe tatăl 
tău, care, acum, dă din cap și pare satisfăcut de răspunsul meu. 
Tu nu mă priveşti, dar eu văd că zâmbești în farfurie. Pare că te 
bucură cuvintele mele. 

Continuăm să mâncăm, discuția trece la anii șaizeci și 
șaptezeci, iar eu, pentru prima dată, însă nu ultima, aud 
povestea primei întâlniri dintre părinţii tăi, povești despre 
spiritul epocii lor și despre propriii părinţi, despre protestele 
împotriva tăierii ulmilor din Kungsträdgården și alte întâmplări 
comice de când locuiau în complexul de apartamente. Sunt 
povești amuzante. Se vede că au trăit o viaţă lungă și plină de 
evenimente. Tatăl tău domină șirul poveștilor, iar mama ta 
intervine cu corecturi și adăugiri. Eu ascult și mă amuz de 
poveștile lor. Mă destind când văd că nu mai sunt în lumina 
reflectoarelor. S-ar părea că, în meniul serii, nu mai urmează 
niciun interogatoriu despre mine și despre părerile mele despre 
tine. Şi nici vreo investigaţie despre mine și despre povestea 
mea. Nu mai trece mult timp și le mulțumim părinţilor tăi pentru 
masă, apoi luăm autobuzul înapoi spre oraș. 

In drum spre casă, am siguranţa că am reușit să le câștig 
simpatia părinţilor tăi. Am simţit asta atunci când m-au 
îmbrățișat în hol și ne-au poftit să mai venim pe la ei. Am simţit 
asta în privirea mamei tale, mai devreme, când le-am explicat 
ce găsisem la tine, și când tatăl tău a început să facă planuri 
pentru o ieșire împreună, peste câteva săptămâni, în această 
vară. Sunt aproape sigură că ei sunt de partea mea acum, în 
echipa noastră, și asta mă bucură. Suntem tot mai mulţi de 
aceeași parte a baricadei. In curând, devenim o mică armată. In 
scurt timp, singurul care va mai avea eventuale îndoieli vei fi tu. 
Precis voi reuși să te conving și pe tine. 


Octombrie 2014 

Ne aflăm în faţa casei fratelui tău și ne apucă, pe rând, 
plânsul. Când ajung în dreptul mesei din bucătărie, izbucnesc și 
eu, pentru prima dată. Nu mă pot abţine și plâng zgomotos, ca 
un copilaș, și le spun celor adunaţi acolo - fratele tău mai mic le- 
a strâns la un loc pe mama mea și pe două dintre cele mai 
apropiate prietene ale mele - ce groaznică am fost ca om și ca 
iubită în ultima vreme. Sunt convinsă că eu te-am băgat în 
pământ. E vina mea, dacă nu direct, măcar indirect, că ai murit. 
Inima ta nu a suportat stresul unei vieţi împreună cu mine. Te- 
am tot forţat să te conformezi unui ritm care nu îţi plăcea. Ai dat 
de mai multe ori de înţeles că te-ai săturat. Eu am continuat să 
insist. Inima ţi-a cedat pentru că am făcut-o eu să cedeze. La 
propriu. Totul e din vina mea. Nu mă voi putea ierta niciodată 
pentru asta. Am omorât un om. L-am omorât pe tatăl lui Ivan. 
Ivan nu va mai putea crește alături de ambii părinţi. Totul e din 
vina mea. 

Tatăl tău mă întrerupe, îmi acoperă plânsul cu vocea sa 
puternică și spune: 

— Liniștește-te, Carro, nu spune asta! 

Adaugă faptul că eu sunt tot ce-a fost mai bun în viaţa ta, 
că, deși îmi vine greu să înţeleg asta acum, ei te cunosc de 34 
de ani și știu despre ce vorbesc. 

— Am văzut cât de însufleţit era alături de tine, spune tatăl 
tău. Era fericit cu tine. Asta e sigur, nu încape îndoială. L-ai făcut 
pe Aksel să trăiască, iar tu și Ivan aţi dat un sens vieţii lui. 
Termină cu prostiile, spune tatăl tău, și vocea i se frânge. 

E rândul lui să plângă. Eu mă liniștesc. Mă apucă, deodată, 
o durere de cap. Am părul unsuros și faţa mea este acoperită de 
un strat lucios de lacrimi și de sudoare. Spun că vreau să fac un 
duș, dar încă nu am reușit să-mi aduc bagajul, unde am 
schimbul de haine. Soţia fratelui tău, cea care mi-a fost până 
acum cumnată, dar pe care nu mai știu cum s-o numesc de 
acum, mă conduce la etaj, îmi oferă o pereche de șosete curate 
și un prosop. Îmi spune să mă întind puţin în patul lor și să mă 
odihnesc, după ce termin. Au ei grijă de Ivan. 

— Ivan va fi bine, mă asigură ea. 

Îmi dau seama că nu m-am mai gândit la Ivan de ceva timp. 
Nici măcar nu știu unde e, cum se simte și unde e mama mea 
vitregă. 


Îi găsesc în camera de zi. Ivan merge de-a bușilea pe 
podea, iar ea stă așezată lângă el. Intreb când a mâncat ultima 
dată și îmi dau seama că nu-mi mai amintesc niciun detaliu 
despre cum a decurs ziua până acum. Ea îmi amintește că l-am 
alăptat chiar înainte să părăsim apartamentul și să venim aici. 
Imi dau seama că au trecut vreo două ore de atunci. Il iau pe 
Ivan în braţe și îl hrănesc din nou. El mănâncă cu poftă. Îi 
privesc obrăjorii în timp ce suge laptele, care probabil va seca în 
săptămâna care urmează. Știu că asta este o reacție normală la 
șocuri și la traume. Așa a păţit mama mea vitregă în ziua în care 
a murit tata. Nu mai suport să mă uit la Ivan. El, cu chipul lui 
inocent, cu ochii lui ca două copii fidele ale ochilor tăi, nu e 
conștient de ceea ce i s-a întâmplat, de schimbările care vor 
avea loc în viaţa lui, pentru totdeauna. Incă nu știe că va crește 
fără tată și că probabil, cel mai probabil, e vina mamei lui că 
tatăl lui a murit. Mănâncă și plescăie și, cu o mână, mă ţine de 
bluza care s-a încolăcit, atunci când am tras-o în sus ca să 
alăptez. Simt că miros a transpiraţie. 

Vreau să plec. intrerup brusc alăptatul, ies din cameră 
plângând din nou. Mama mea vitregă preia controlul, continuă 
să ducă la îndeplinire sarcina care i-a revenit, să aibă grijă de 
Ivan. Urc la etaj, în casa fratelui tău. Pe pereţi atârnă portrete cu 
familia sa. Unul dintre ele te înfățișează pe tine. Ai șapte sau opt 
ani. E o fotografie alb-negru, în care râzi la cameră. Îmi întorc 
privirea, nu mai rezist. Trebuie să dorm. 


lunie 2009 

A început să mă deranjeze atitudinea ta distantă. Suntem 
împreună de două luni și tu nu vrei niciodată să faci planuri cu 
mine. Îţi preţuiești timpul liber și spui că ai nevoie de el. În 
legătură cu planurile tale de Midsommar’, te-ai exprimat vag și 
ai spus că poate găsim noi ceva de făcut. Poate. Eu n-am planuri 
de Midsommar. Vreau să fiu cu tine. Insă, astăzi, te-ai răzgândit, 
plouă și tu spui că nu vrei să faci nimic, ai niște treabă de făcut 
și, mai presus de toate, vrei să stai acasă, singur. 

Astăzi sunt furioasă pe tine. Vreau să-mi descarc nervii și să 
trec pe la tine puţin. Ești acasă, la urma urmei. Nu ai niciun 
plan. Trebuie să vorbim, îţi spun. Tu ești de acord, mă chemi la 
tine, iar în autobuzul care mă duce de la apartamentul meu la al 
tău încep să mă gândesc la ce aveam să-ţi spun. Nu ai greșit cu 
nimic în mod special. Să fie furia mea doar un truc născocit de 
inima mea pentru a găsi un motiv să pătrund în viaţa ta, în 
lumea ta, tot mai adânc? Să fie ceea ce eu numesc furie, de 
fapt, cu totul altceva? Nu știu, iar acum autobuzul a ajuns. Totul 
pare din ce în ce mai jenant. 

Când sun la ușa ta, nu mai sunt nervoasă și trebuie să fac 
eforturi mari să nu gânguresc ca un porumbel atunci când mă 
îmbrăţișezi, mă conduci în camera de zi și mă iei de mână, când 
ne așezăm pe canapea. Mă întrebi despre ce voiam să vorbim, 
iar mie îmi crește pulsul. Ce lucru ciudat! Inspir adânc și încerc 
să-mi fac curaj. Încerc să-ţi explic că vreau să ne vedem mai des 
decât o facem, că răceala ta și perioadele în care mă ocolești 
sunt greu de suportat. Tu mă asculți, dai din cap și spui că mă 
înţelegi, dar că așa ești tu. Mereu ai fost așa. Imi spui că mă 
placi foarte mult, iar când aud asta, îmi revine furia. Mă întreb 
de ce spui doar că mă placi, dar nu-ţi adresez întrebarea. Ce 
adult mai spune că place pe cineva? De ce mă placi, și atât? De 
ce nu ești îndrăgostit lulea, așa cum sunt eu de tine? 

Nu-ţi spun nimic, pentru că-mi lipsește curajul de a-ţi critica 
modul de a te exprima. Pretind că te înţeleg, dând din cap în 
timp ce vorbeşti, pentru că, deodată, miza pare mare. Discuţia e 
abruptă, directă, scurtă, iar mai târziu, când plec de la tine la o 
petrecere, la câteva străzi mai încolo, încerc să mă conving că a 
decurs bine această primă discuţie serioasă a noastră. Cu puţină 


3 Midsommar - sărbătoare suedeză care marchează solstițiul de vară. (N.tr.) 


bunăvoință, putem s-o numim chiar prima noastră ceartă. Deși 
nimeni nu s-a certat. Deși abia dacă am fost furioasă. Dar e 
bine, îmi spun, că am arătat ce simt și cine sunt și că tu, tu... ai 
pus stop. 

Noaptea primesc de la tine un mesaj în care mă inviţi să 
dorm la tine și, deși orgoliul mă îndeamnă să refuz, nu reușesc 
s-o fac. Vin de câte ori mă chemi, iar tu mă chemi mult prea rar. 


Octombrie 2014 

Când ziua s-a sfârșit, am ajuns acasă la mama mea vitregă, 
în Uppsala. Aici mă aflu acum. Reunită cu Ivan, în întuneric, într- 
un pat dublu împrumutat, neputând să adorm. Probabil că e ora 
opt sau poate că e douăsprezece, n-am idee. 

Am aflat că fratele și prietenii mei sunt în apartamentul 
nostru în seara asta. Împreună își împart sarcinile și, în același 
timp, au grijă de pisica noastră neglijată. Nici la pisică nu am 
puterea să mă gândesc, dar gândul îmi tot revine, în întuneric. 
Cum voi putea avea grijă și de Ivan, și de pisică, după toate 
astea? Cum mă voi descurca? Nici măcar nu știu cum voi putea 
să am grijă de mine. 

Acasă, în Enskede, se renovează, iar, conform dorinţei 
mele, patul tău a fost aruncat în ghena din curte. După moartea 
ta, nu am îndrăznit să întreb dacă avea pete de urină și de 
fecale, deși am citit undeva că, în momentul morţii, oamenii fac 
pe ei, și asta mi-a fost de ajuns. l-am rugat să scape de pat și tot 
ce era în el în momentul morții tale: saltelele, pătura și pernele. 
Nu vreau să le mai văd niciodată. Prietenii mei au mers la un 
magazin de mobilă și au cumpărat pat și lenjerie nouă. M-au 
înștiințat printr-un mesaj că acum fac curat și aranjează totul ca 
eu să mă pot simţi puţin mai bine mai târziu, când voi veni 
acasă. Asta nu știu când va fi. Nu știu când voi mai merge 
acasă. Nici măcar nu știu care mai e casa mea. 


În întuneric, lângă Ivan, îmi verific telefonul pentru prima 
oară în câteva ore. Am sute de mesaje pe care nu am energia să 
le deschid, cu atât mai puţin să le răspund, dar văd, după 
introducere, că toate sunt formulate cam la fel. Sunt pline de 
inimi și de inimi frânte. Dis-de-dimineaţă am trimis eu însămi 
câteva mesaje, care au primit răspunsuri variate. Câţiva 
prieteni, probabil la fel de șocați, au răspuns „glumești?”, iar eu 
am depus eforturi pentru a le răspunde „nu”. Alte răspunsuri au 
umplut tot ecranul de cuvinte, cu eseuri despre dragostea lor 
pentru mine și cuvinte încurajatoare, despre cum ne vor sprijini 
mereu pe mine și pe Ivan. O parte dintre mesaje conţineau 
tentative de consolare și siguranţa că voi trece eu peste asta, că 
am tot ce-mi trebuie ca să depășesc momentul și că nu va 
trebui să fiu singură, decât dacă asta îmi doresc. Cam în jurul 
prânzului, am încetat să mai citesc. Zvonul s-a răspândit și, 


judecând după multitudinea de mesaje necitite, toată lumea știe 
ce s-a întâmplat. M-au căutat prietenii de la grădiniţă. La fel, și 
cunoscuțţii îndepărtați. Colegii tăi, colegii mei, oameni cu care 
am chefuit într-o altă viaţă. În lista expeditorilor, văd chiar și 
numele unor persoane cu care m-am culcat în anii în care eram 
singură, înainte să te cunosc pe tine. Se pare că veștile proaste 
se răspândesc foarte repede. 

Inchid mesajele și mă uit, o vreme, la ecranul telefonului 
care se luminează în albastru și l-ar putea trezi pe Ivan, care 
doarme lângă mine. Nu știu ce să fac. Mi-e rău. Simt că mă 
sufoc, iar inima îmi bate prea tare. Iconiţele de pe telefon arată 
ameninţător, în spatele fiecăreia se ascunde un val de reacții de 
la oameni pe care nu am energia să-i confrunt. Nu vreau să 
vorbesc cu nimeni. Regret momentul în care le-am spus ce s-a 
întâmplat. 


Noiembrie 2009 

Vara trecută, într-o zi, am primit de la tine un mesaj în care 
mă întrebai dacă vreau să merg cu tine în Islanda, în noiembrie: 
„E un festival de muzică în Reykjavik la care cântă un prieten 
de-ai mei, ar fi drăguţ să mergem”, mi-ai scris. Când am citit 
mesajul prima dată, am făcut un calcul rapid: călătoria ar avea 
loc peste patru luni, ceea ce însemna că și tu te-ai gândit că 
vom fi în continuare împreună, cel puţin până atunci. M-am 
bucurat atât de tare, încât am început să sar în sus. Te-am 
sunat și am spus că da, bineînţeles, vreau să vin, că e grozav. Și 
tu păreai entuziasmat. Mi-ai spus că te ocupi personal de 
rezervarea biletelor de avion și de cazare. 

Când am închis telefonul, eram atât de încântată, că nu m- 
am putut abţine și am căutat și eu, de îndată, atât bilete de 
avion, cât și hotelul perfect din Reykjavik. Cu toate că eram în 
Göteborg, într-o călătorie de afaceri, și, teoretic, trebuia să 
lucrez, și, deși tu te oferiseși să te ocupi de rezervări și poate că 
asta ţi se părea distractiv, nu mi-am putut stăpâni entuziasmul. 

E nemaipomenit să mergem în Islanda în primul nostru 
concediu împreună, mi-am spus. Ce tare! Nu mergem într-un 
simplu concediu la mare. Mergem în Islanda, la festival, poate 
închiriem o mașină, poate ne căţărăm pe vreun munte, facem 
baie în vreun izvor, vedem vreo cascadă, călărim un cal 
islandez. Ce perfect, ce potrivit pentru noi! 

Ti-am trimis link-uri cu toate zborurile de plecare potrivite - 
am comparat preţurile tuturor companiilor aeriene, precum și 
orele de decolare - și hotelul perfect -, m-am sfătuit, pe chat, cu 
un prieten din Islanda - în mai puţin de jumătate de oră după ce 
vorbiserăm la telefon. Ti-am scris că găsești aici tot ce e nevoie, 
nici măcar nu trebuie să mai intri să cauţi și tu, am verificat eu 
deja de două ori totul. Fă rezervările, dacă vrei. lţi voi transfera 
bani în câteva momente. 

Ai răspuns „ah, OK”, iar eu am ales să-ţi interpretez 
răspunsul drept „oh, îţi sunt foarte recunoscător și m-ai 
impresionat că te-ai ocupat de căutatul rezervărilor”, mai 
degrabă decât „oh, eu mă gândeam, de fapt, că mi-ar plăcea să 
le caut singur, dar, OK, dacă ai făcut-o tu, asta e”. 


Ne aflăm pe aeroportul Arlanda alături de prietenii tăi care 
vor cânta la festival. Merg și ei cu același avion ca noi. Aveam o 


dispoziție splendidă când am plecat din Stockholm azi- 
dimineaţă, dar acum m-am posomorât. Mă simt în plus. Voi vă 
cunoașteţi de 20 de ani, aveţi sute de amintiri amuzante 
împreună pe care, acum, le retrăiţi. Nimeni nu se uită la mine, 
nimeni nu mă întreabă nimic, tu uiţi să mă implici în conversaţie 
și nu-mi explici povestea din spatele glumelor voastre. Devin din 
ce în ce mai tăcută. Voi beţi bere. 


Eu mă holbez la sucul de mere pe care mi l-am luat și care 
a costat 45 de coroane. Mai e o jumătate de oră până când ne 
vom urca în avion. E ora zece dimineaţa. Voi vorbiţi și râdeți. Tu 
te distrezi, pari fericit. Alături de prietenii tăi radiezi, îi tachinezi 
întruna, iar lor pare să le placă. Te comporţi așa cum rar o faci 
alături de prietenii mei. Asta mă îngrijorează, dar încă nu am 
reușit să-mi dau seama din ce motiv. 

Între timp, mă uit la berea ta. Și ea îmi provoacă 
îngrijorare. Paharul tău e aproape gol, spre deosebire de cele 
ale prietenilor tăi, aproape ai terminat berea, deși abia ai 
comandat-o. Inghiţiturile tale par să fie de două ori mai mari 
decât cele ale prietenilor tăi. Ei râd la o glumă făcută de tine, o 
trimitere la o întâmplare din trecutul vostru din care eu nu fac 
parte și pe care mi-e greu s-o găsesc amuzantă. Când încerc să 
râd și eu cu voi, râsul meu pare prefăcut și se pierde în fundal 
printre răâsetele sincere ale prietenilor tăi. Ridici paharul la gură 
și bei berea până la fund. Nu mă simt în largul meu. Incă nu ți- 
am mărturisit că nu-mi place să-i văd pe cei apropiaţi abuzând 
de alcool. Incă nu știi că, dincolo de masca mea de amatoare de 
chefuri și de viaţă de noapte, se ascunde o persoană nesuferită 
care numără paharele de bere și înghiţiturile, care se 
îngrijorează și vrea să plece acasă dacă cel alături de care 
trăiește pierde controlul sau se îmbată. Această parte din mine 
nu se potrivește cu restul, așa că o ţin sub tăcere. Despre 
aceste traume ale mele încă nu am vorbit. 

Mai sunt douăzeci și cinci de minute până la deschiderea 
porții de îmbarcare. Gândurile mi se învârt în jurul problemei 
alcoolului, exact ca de obicei, de când mă știu. Mă tot întreb: vei 
mai comanda bere în avion? Vei comanda încă o bere chiar 
acum, înainte să mergem spre poartă? Se observă, acum, că ai 
băut o bere? Te bâlbâi puţin în timp ce vorbești? Te vei îmbăta 
înainte să aterizăm în Islanda? Simt un gol în stomac. Încerc să- 


mi vin în fire, spunându-mi în gând: nu strica totul acum. Nu fi 
nesuferită! Lasă-ţi deoparte vechile probleme și relaxează-te! 
Mă hotărăsc că cea mai bună apărare e atacul. Te întreb dacă 
mai vrei să bei o bere înainte să mergem spre poartă și adaug 
că eu mă gândeam să beau un pahar de vin. Prietenii tăi mă 
privesc uimiţi. Se uită la ceas și îmi arată că poarta se deschide 
în douăzeci de minute. Avem timp, le spun, zâmbesc și încerc să 
par complet relaxată: 

— Cine mai vrea un rând? Fac cinste. 

O jumătate de oră mai târziu intrăm în avion, după ce am 
dat pe gât un pahar de vin alb sec, de peste o sută de coroane, 
care mi s-a urcat ușor la cap. Imi spun că vom avea un concediu 
nemaipomenit și că trebuie să încetez să mai fiu o mătușă 
moralistă. Avionul decolează, iar când stewardesele trec pe 
lângă noi cu cărucioarele, cerem amândoi vin, bere și whisky. 
Doar suntem în concediu! 


Octombrie 2014 

Stau în mașina care mă duce înapoi acasă din Uppsala. 
Mama mea vitregă l-a adormit pe Ivan, aflat în scaunul de 
bebeluș de pe locul pasagerului, iar pentru asta îi sunt veșnic 
recunoscătoare. În acest moment, nu știu exact cum să fiu 
mamă. Nu reușesc să fiu lângă el atunci când plânge, nu 
reușesc să-l liniștesc sau să-l consolez, mi se pare că singurul 
lucru pe care sunt în stare să-l fac e să-l alăptez. Şi, apoi, să-l 
las, din nou, alături de mama mea vitregă. 

Ivan a plâns neobișnuit de puţin astăzi. Mă întreb de ce. La 
cele opt luni ale lui, nu poate înţelege gravitatea celor 
întâmplate. Totuși, poate că simte și el intensitatea acestui 
moment. Poate că se simte atât de confortabil știind c-o are 
alături pe una dintre bunicile sale, încât nu găsește prea multe 
motive să plângă. Mereu s-a simţit bine în prezenţa ei. Ea a fost 
mereu o alinare pentru el. Îl iubește încă de când a venit într-o 
fugă la maternitate, s-a urcat în patul de spital în care stăteam 
eu, lăuză și inflamată, și l-a cuprins în braţe în timp ce lacrimile 
îi curgeau pe obraji. Îi spune Micul Prinţ. Mie nu-mi place alintul 
ăsta, dar o las să-l folosească. lubirea pe care i-o poartă lui Ivan 
e importantă pentru el. Și pentru mine. Mai importantă acum, 
poate, ca niciodată. 

Aș vrea să nu vină niciodată ziua în care ea va trebui să 
plece acasă, să se întoarcă la viaţa ei. Aș vrea să locuim 
împreună permanent de acum înainte, ca ea să aibă grijă de 
Ivan în timpul zilei. Măcar până îmi revin, până când mintea și 
corpul vor începe din nou să-mi funcţioneze. În acest moment, 
totul e blocat. Gândurile îmi plutesc greoi prin cap și nu ajung 
nicicum la o rezolvare. 

În mașină e linişte, iar eu mă uit pe geam, la peisaj, 
încercând să nu mă gândesc la nimic. Telefonul îmi tot vibrează 
în buzunar. Primesc mai multe mesaje pe minut. Am aruncat o 
privire la majoritatea, dar nu am avut puterea să răspund. M-am 
hotărât să compun un răspuns automat, un „mulţumesc pentru 
grijă și ne auzim mai târziu” alături de o inimă drept încheiere. 
Mă gândesc să rog pe cineva să trimită toate răspunsurile. Voi 
face asta mai târziu, diseară. 


Acasă, în Enskede, mă așteaptă fratele meu și cumnata 
mea. Împreună cu câţiva dintre prietenii mei cei mai buni au 


redecorat și au făcut curăţenie. Ti-au luat gecile din hol, ţi-au 
pus deoparte pantofii, ţi-au strâns cărţile de pe noptieră și au 
aranjat patul cu cearșafuri noi. Din întâmplare, au cumpărat 
cearșafuri identice cu cele pe care le aveam înainte, la fel ca 
acelea pe care le-ai avut tu când ai murit, acum mai bine de 
douăzeci și patru de ore. L-am auzit pe fratele meu vorbind la 
telefon despre asta cu mama mea vitregă și i-am spus că nu e 
nicio problemă. Lasă-le așa, identice. Nu contează. 

Pe de altă parte, de hainele tale vreau să scap încă din 
seara asta. Să le împachetez în saci de gunoi sau în cutii de 
carton și să le duc în pod. Nu suport să le văd prin casă. Tot ce 
mă înconjoară te plânge și îţi marchează absenţa, nu mai am 
nevoie și de alte obiecte care să facă același lucru. Mi-e de ajuns 
ce simt. Mi-e de ajuns apartamentul, așa cum e el. Pereţii erau 
și ei ai tăi. Canapeaua era a ta și a mea. Cuţitele din bucătărie 
le-ai cumpărat tu și le-ai ascuţit. Ușile erau ale noastre. Para de 
duș am cumpărat-o împreună, săptămâna trecută. Dressingul 
era al nostru, al amândurora. Tu îţi ţineai hainele pe partea 
stângă, iar eu, pe dreapta. Acum, ele trebuie strânse. Nu știu 
dacă pot eu însămi să fac asta sau dacă voi pune pe cineva s-o 
facă. Cert e că trebuie să dispară cât mai rapid. 

Când ajungem cu mașina în parcare și zăresc casa noastră 
mare și urâtă ivindu-se la orizont, gândul îmi zboară la vecinii 
care au trecut pe lângă noi ieri-dimineaţă când stăteam în curte 
și aşteptam ambulanţa. Mă întreb câţi dintre ei și-au dat seama 
ce s-a întâmplat. Mă întreb dacă vreunul dintre cei care au 
trecut pe lângă noi a văzut și dricul care ţi-a cărat trupul 
neînsufleţit ieri după-amiază. Dacă vreunul, pur și simplu, a luat 
liftul în același timp cu bărbatul - am impresia că era bărbat - 
care ţi-a ridicat cadavrul. Mă întreb pe ce l-a pus, cu ce l-a 
acoperit. Văd, în faţa ochilor, saci de gunoi negri. O pereche de 
picioare goale, ieșite din saci. Mi-e rău. Mă gândesc la cât de 
înalt ești și mă întreb cum ai încăput în lift, în poziţie orizontală. 
Mi se derulează iar în minte clipele din curte și, amplificate de 
imaginaţia mea, se dezvoltă, se pun în scenă, ca într-un teatru 
grotesc. Mă dezgustă și tremur, fără să-mi tresară niciun mușchi 
al feței. Mașina s-a oprit, iar mama mea vitregă a început să-i 
dea jos centura lui Ivan. li vorbește în timp ce el se trezește 
ușor-ușor și zâmbește, bucuros ca întotdeauna de prezenţa ei. 

Cobor din mașină și, împreună, mergem către poartă. 


Trecem pe lângă banca pe care am stat ieri-dimineaţă. Pe lângă 
toate cutiile poștale de lângă lift. Singurul lucru la care mă 
gândesc acum e că sper să nu mă întâlnesc cu vreun vecin, să 
nu trebuiască să dau ochii cu nimeni. Sper să ajungem la 
apartament fără să ne întâlnim cu nimeni. Dacă ne iese asta, 
reușim orice. 


Decembrie 2009 

În curând se împlinește o jumătate de an de când ţi-am 
atras atenţia, ca să știi și tu că noi doi suntem împreună. Eu 
sunt iubita ta. Tu ești iubitul meu. Toţi știu asta, e momentul să 
pricepi și tu cum stă treaba. 

Ti-am spus asta mai în glumă, mai în serios. Eram la un 
festival din Dalarna, în culise. Era destul de târziu și era 
întuneric peste tot. Era, poate, ora unsprezece sau 
douăsprezece. Eram cam ameţiţi. Stăteam pe iarbă împreună cu 
niște prieteni, beam bere scumpă din sticle de plastic și, brusc, 
tu te-ai ridicat și ai atras atenţia prietenilor noștri spunând că 
vrei să faci un anunţ: 

— Noi suntem împreună, eu și Carro, ai declarat tu, 
autoritar. 

Prietenii ne-au privit întrebător, mai întâi pe tine, apoi pe 
mine, apoi din nou pe tine. Cineva a pufnit în râs. Cineva a rostit 
un „da”, urmat de un semn de întrebare: 

— Da? Spune-ne ceva ce nu știm! 

Tu ai spus iarăși același lucru și părea că savurezi cuvintele, 
îți plăcea cum îţi alunecau pe limbă, până la urmă. Te-ai așezat 
la loc. M-ai sărutat. Mi-ai spus că sunt iubita ta. Apoi ai tăcut, 
părea că te gândești la ceva. Ai adăugat: 

— Însă vreau mereu să sărbătoresc Crăciunul acasă la 
părinţii mei. Asta, ca să știi. Ca să nu existe discuţii. Nu vreau 
să-mi petrec vreun Crăciun în altă parte. Pur și simplu. 


Astăzi e Ajunul Crăciunului și ieri-seară tu ai plecat, fericit 
până la Dumnezeu, să-ţi vizitezi părinţii. M-am informat despre 
tradiţiile voastre și am înţeles că ele nu diferă foarte mult de 
tradiţiile celor mai multe dintre familii. Poate doar în ceea ce 
privește cadourile, la care aţi renunţat de când tu și cei trei frați 
ai tăi ați crescut, în rest, majoritatea lucrurilor seamănă. In 
seara de dinaintea Ajunului, coci turtițe cu șofran. Mama ta 
împodobește bradul pe care tatăl tău l-a cumpărat, sau l-a furat 
din pădurea de lângă casă, nu știu toate detaliile. Faceţi șuncă 
pe grătar, iar seara, târziu, mâncaţi puţină șuncă, un pic de miel 
afumat, beţi un pic de must de Crăciun. Tu dormi pe canapea în 
camera de zi, înconjurat, uneori, de una sau de mai multe pisici, 
care stau la picioarele tale. Tatăl tău e primul care adoarme. 
Mama ta se culcă ultima și, de multe ori, stă trează până 


dimineaţa. În dimineaţa de Ajun mâncaţi clătite unse cu zmeură 
scoasă de la congelator, din recolta anuală. La un moment dat, 
în timpul dimineţii, vi se alătură fratele tău mai mic. Apoi nu mai 
știu exact ce se întâmplă, probabil că gătiţi și apoi mâncaţi, din 
nou. Seara staţi până târziu și vorbiţi și vă jucaţi. Apoi, vine ziua 
de Crăciun. Aceeași poveste, doar că vin în vizită și fratele tău 
mai mare, cu familia lui, vin câţiva prieteni buni ai părinţilor tăi 
și mătușa ta. În a doua zi de Crăciun, te întorci înapoi în oraș. În 
linii mari, așa am înţeles că decurge totul. Și am înţeles că 
pentru tine Crăciunul, cu toată lipsa lui de însemnătate, e o 
sărbătoare importantă. 

Mie Crăciunul nu mi se mai pare ceva minunat de mult 
timp. După ce au divorţat părinţii mei, cândva în anii optzeci, iar 
tata a murit de cancer, cam în anii nouăzeci, a început să fie, de 
cele mai multe ori, doar un prilej de a mă opri pe la o grămadă 
de familii înjumătăţite pentru a vedea ce mai fac, într-un timp 
relativ scurt. O zi cu mama și cu fratele mai mic. O zi cu rudele 
mamei. O zi cu mama vitregă, sora mai mică, sora vitregă și toţi 
copiii ei. O zi cu rudele tatei. lar acum, începând de anul acesta, 
o zi cu familia ta. Nu e cel mai plăcut lucru, însă nu vreau să par 
nerecunoscătoare, așa că fac tot ce pot să par bucuroasă că e 
Crăciunul. Tatăl tău mă așteaptă la autobuz când ajung în ziua 
de Crăciun. Şi el e într-o dispoziţie la fel de radioasă, iar în cazul 
lui, cred că e sincer. 

Seara jucăm Monopoly și tu câștigi; mă învingi de mai 
multe ori, cu o satisfacţie atât de mare, încât, la un moment dat, 
șuier la tine: 

— Da’ mai ţine-ţi gura! - atât de apăsat, că mă aude și 
mama ta. 

Am aflat că te porţi oribil când câştigi, nu te poţi abţine să 
nu-ţi înjunghii adversarul și să mai și învârţi cuțitul în rană de 
câteva ori. Eu, de altfel, sunt un pierzător teribil și urăsc jocul 
Monopoly, e cel mai umilitor mod de a pierde. La Monopoly 
durează ore întregi să pierzi. Când îţi spun să taci și mama ta 
aude, începi să râzi și mă iei de mână peste masa la care stăm 
așezați, eu sunt așa de nervoasă că mă zbat să mi-o eliberez, 
dar mă rușinez de mama ta și mă răzgândesc, te iau din nou de 
mână și scot un hohot care aș fi vrut să fie drăguţ, dar care 
sună, mai degrabă, ca râsul unei vrăjitoare. 

Când ne ducem la culcare, mă mai liniștesc, iar tu încetezi 


să mai întorci cuțitul în rană. Te întreb, în șoaptă, dacă crezi că 
mama ta s-a supărat că am ţipat la tine. Tu îmi spui să nu-mi 
bat capul. Crezi că, în cel mai rău caz, i s-a părut amuzant. Că o 
meritai. Mă decid să nu mă mai gândesc la asta și ne spunem 
noapte bună, în întuneric eu te pup, iar pupicul devine sărut, iar 
apoi facem dragoste, apoi adormim și, când ne trezim, e a doua 
zi de Crăciun, nu mai e mult și se termină sărbătoarea. În sfârșit. 


Octombrie 2014 

Miroase a cafea în hol și fratele meu, dragul meu frate și 
prieten, mă întâmpină cu o îmbrăţișare. Un moment dispar în 
braţele lui, închid ochii, plâng, tip, strig, suspin, nu vreau să-i 
dau drumul. Mă forţez totuși s-o fac și, în spatele lui, o văd pe 
prietena lui. În spatele ei stă una dintre cele mai bune prietene 
ale mele. Toţi mă îmbrățișează şi-mi vorbesc cu voci blânde, 
încearcă să nu deranjeze, nu vor decât să-mi ușureze situația, 
dar nu-și dau seama exact cum. Mi se face rău. Cred că-mi vine 
să vomit. Fratele meu îmi întinde o ceașcă cu cafea. Arată cu 
degetul înspre bucătărie, unde găsesc pâine proaspătă, brânză, 
dulciuri și prăjituri pe masă. Simt că mi se întoarce stomacul pe 
dos. Simt nevoia să-mi întorc privirea. Mă uit în jur, în casa 
noastră, casa mea și a lui Ivan de acum înainte. 

Apartamentul e lună și bec. Podelele strălucesc. Nu e niciun 
obiect pe jos, iar în hol nu e nicio urmă de tine - gecile, căciulile 
și pantofii tăi au fost strânse toate de echipa de curăţenie care a 
tot muncit în apartament încă de ieri. Aflu că au adunat hainele 
în cutii de carton, dar că le-au lăsat în dressingul nostru, 
așteptând de la mine indicaţii în legătură cu soarta lor. Nu știu 
ce să fac cu ele. Nu pot să iau altă hotărâre referitoare la 
hainele tale, decât aceea că vreau să dispară din ochii mei. 
Incep o propoziţie, dar nu reușesc s-o termin. Spun că vreau să 
dispară, dar numai deocamdată. Fratele meu dă din cap și 
începe să care cutiile în pod, până să apuc eu să mă uit în 
dressing. Vreau să văd dormitorul în care ai murit. 

Mă îndrept într-acolo. Ușa e întredeschisă, iar pe hol se 
revarsă raze de lumină dinspre cameră, probabil că soarele bate 
înspre balcon acum. Vreau să intru în cameră, dar nu 
îndrăznesc. Vreau să am curajul de a intra acolo, îmi spun că 
trebuie s-o revăd. Imaginea trupului tău întins pe pat, glezna ta 
ieșită de sub pătură îmi zvâcnește pe retină. Inima îmi bate în 
același ritm. Intru. leri, încă erai aici. Acum, în urma ta a rămas 
un mare gol, un ecou răsunător. 

Camera pare diferită astăzi. E nemobilată acum. Patul 
dublu stă lângă un alt perete, iar acolo unde era înainte sunt 
acum un fotoliu și o lampă de citit. Sub fotoliu se află un covor 
nou, iar pe braţul lui, o pătură. La fereastră sunt perdele noi. E 
aceeași cameră de ieri, și totuși nu e. Mă emoţionez când mă 
gândesc la cât de mult se străduiesc cei care mă iubesc și cum 


nu mai știu ei cum să mă ajute pentru a-mi face viaţa, din nou, 
suportabilă. Izbucnesc în plâns de recunoștință. Și pentru că tu 
ai murit aici, tocmai ai murit. 

Îmi spun că trebuie să dorm aici, începând cu noaptea asta. 
Asta trebuie să fac. De acum înainte, dormitorul va fi al meu și 
al lui Ivan și asta trebuie să funcţioneze cumva. Trebuie să 
meargă. 


lulie 2010 

Suntem deja împreună de peste un an. Eu am reușit să-mi 
schimb locul de muncă, să ies din branșa muzicală și să lucrez la 
o editură. Acum nu mai lucrez seara și în weekend decât foarte 
rar. Acum ne vedem aproape în fiecare zi, exact așa cum îmi 
doresc, exact așa cum sper că îţi dorești și tu. 

Au trecut trei luni până ai început să te consideri iubitul 
meu și pe mine, iubita ta. Totuși, nu menţionezi asta prea des. 
Nu îţi plac etichetările. Te tot încăpăţânezi să-mi spui că mă 
placi atunci când vrei să-ţi exprimi afecțiunea, dar m-am 
obișnuit deja. M-am hotărât că asta înseamnă ceea ce vreau eu 
să însemne. Asta e, ești mai scump la vorbă decât majoritatea 
oamenilor. 

Acum eu sunt iubita ta, iar tu ești iubitul meu. leșim des în 
oraș, în puburi, în baruri, la cluburi și la concerte. Am reţinut ce 
îți place să comanzi la restaurant, friptură și cartofi prăjiți sau 
chiftele cu piure și gem de merișoare, și știu ce muzică asculţi 
atunci când vrei să te înveselești acasă. Știu că ai coșmaruri 
dacă te învelești cu pături prea groase și am reţinut ce autobuz 
trebuie să iei până la casa părinţilor tăi. Ştiu ce te face să râzi, 
ce filme îţi plac, ce preferi să faci în weekend și ce seriale ne 
plac amândurora. Știu că rar ne punem de acord dacă un film de 
la cinema e bun sau prost și am înţeles că vorbești serios atunci 
când îmi spui că nu e nicio problemă dacă ies în oraș cu 
prietenii, fără tine. lţi cunosc mirosul de când te trezești, iar tu 
te-ai obișnuit să stai departe de mine când am sindrom 
premenstrual. Facem aproape totul împreună acum, iar viața 
noastră e stabilă și simplă. Mă uimește cât de lipsit de 
complicaţii poate fi, de fapt, să trăiești alături de cineva și mă 
bucur că te-am făcut să ieși din cochilie, deși aveai reţineri la 
început. Și tu pari să te bucuri de asta, dar nu o spui direct. 
Unele lucruri trebuie să le ghicesc, dar acum am învăţat să te 
citesc. Nu totul trebuie rostit. 


Vara mergem la o groază de festivaluri de muzică. Tocmai 
începem a doua vară împreună. leșim des cu prietenii. Ne 
vedem mai des cu prietenii mei decât cu ai tăi. Ai mei sunt mai 
numeroși și ținem legătura cu ei mai frecvent decât o faci tu cu 
ai tăi. Şi nu ești atât de dificil. Majoritatea ieșirilor îţi plac. Nu ai 
nimic împotrivă să ni te alături. Ne simţim bine atunci când 


ieşim împreună. Râdem la aceleași glume. Și, mai mult decât 
atât, tu râzi la glumele mele. Generos și fără reţineri, râzi în 
hohote la glumele mele, iar eu te iubesc pentru asta. Nu te simți 
ofensat atunci când eu atrag toată atenţia asupra mea. Nu ești 
niciodată gelos sau posesiv când suntem în oraș. Nu te 
interesează foștii mei iubiţi. Îţi place să mă priveşti când dansez, 
tu nu dansezi niciodată, dar te simţi bine lângă mine și, când 
trecem unul pe lângă altul, îţi treci mâna peste șoldul meu cu o 
mișcare naturală și firească. Sunt atât de îndrăgostită de tine! 
lubesc fiecare milimetru din corpul tău ușor rahitic de aproape 
doi metri. Îmi pari frumos din orice unghi și la orice oră din zi și 
din noapte. 

De câteva ori ne-am certat pentru că mi s-a părut că bei 
prea mult, până te îmbeţi de tot. În mod ironic, asta se întâmplă 
adesea în momentele când și eu beau, ceea ce îmi subminează 
puţin autoritatea. Pe măsură ce golesc eu însămi paharele de 
vin unul după altul, parcă încep să te supraveghez tot mai atent. 
Devin geloasă și mă îngrijorez. Mi se pare că le vorbești prea 
prietenos altor femei. Sunt atentă dacă ţi se împleticește limba 
când vorbeşti sau dacă îţi pierzi controlul și îţi atrag atenţia tot 
mai des că ar trebui s-o iei mai ușor și să faci o pauză. |ţi aduc 
un pahar cu apă de la bar când, de fapt, m-ai trimis să mai iau 
un rând de băutură. Tu, pe de altă parte, mă consideri 
enervantă, manipulatoare și comentezi că ar trebui să mă 
relaxez. Îmi spui că nu-ţi plac privirile pe care ţi le arunc atunci 
când îţi comanzi o bere de la bar. Sau când o bei prea repede. 
Eu încerc să mă abţin, dar mi-e greu. M-am obișnuit acum mult 
timp să ţin socoteala. Mai întâi socotesc, apoi urmează privirile 
insistente, iar la urmă, cicălitul. Ajungem să ne certăm. Nu o 
dată, vara asta, am plecat acasă de la o petrecere pentru că am 
început să ne certăm. Nu e o problemă mare, dar începe să 
devină o obișnuinţă. Ştiu asta din relaţiile mele trecute și sunt 
conștientă că persoana care are cele mai mari probleme sunt 
eu, dar asta nu mă ajută. Se pare că nu reușesc să mă abţin 
odată ce încep să stau de veghe. Și, din păcate, deja am 
început. 

Când nu suntem beti, încercăm să ne rezolvăm conflictele. 
Eu încerc să-ţi explic că asta mi se trage din copilărie, că nu pot 
să-mi stăpânesc socotitul și cicălitul, că mi-e greu să văd că, la 
sfârșitul serii, pari alt om. Tu îmi spui că înţelegi și că, de fapt, 


nici ţie nu-ţi place să te îmbeţi, dar îmi amintești că toată lumea 
își schimbă comportamentul atunci când bea. Inclusiv eu. 

— Bineînţeles, dar asta nu înseamnă că trebuie să bei fără 
măsură, spun eu. 

— Așa e, spui tu. 

Și apoi ne împăcăm. N-avem chef să ne dondănim pentru 
un lucru neînsemnat, iar duminica ne răsfățăm cu o pizza. 
Săptămâna decurge armonios. Apoi vine iar weekendul când îţi 
arunc iar priviri cu subînţeles și devin o companie tot mai 
nesuferită pentru tine. Din nou. 


Azi am fost la concert la stadionul din Stockholm. Am 
dansat alături de mulţimea care ne înconjura, am zbierat și am 
băut, iar la sfârșit am ajuns la o terasă unde ne așteptau câţiva 
prieteni. Lumea e încă veselă și bea. Tu întrerupi o discuţie, te 
uiţi la mine și îmi spui, cu o voce aproape solemnă: 

— Sunt îndrăgostit de tine, să știi. 

Când o spui, pari bucuros, mândru, ca și cum mi-ai face un 
cadou. Înţelesul vorbelor tale îmi scapă și nu știu ce să-ţi 
răspund. Mă surprind sperând că prietenii noștri nu au auzit ce 
ai zis adineauri. E evident că e prima dată când rostești 
cuvintele astea. Mă fâstâcesc: 

— Ce drăguţ, mulțumesc! Îți spun, până la urmă. 

Iti dau un sărut scurt și repet: 

— Ce drăguţ! Foarte drăguţ! 

Nu știu dacă chiar cred asta, dar nu vreau să-ţi răpesc 
această clipă, așa că mă prefac copleșită și recunoscătoare 
pentru declaraţia pe care mi-ai făcut-o. Au trecut cincisprezece 
luni de când suntem împreună. Ne-am văzut aproape zilnic. Tot 
de atât timp sunt îndrăgostită de tine. Îndrăgostită iremediabil, 
declarat, oficial. Tu, din contră, te-ai îndrăgostit de mine în 
seara asta. Mi-aș dori să nu percep asta ca pe o batjocură, dar 
așa e. Fie o batjocură, fie o dovadă a lipsurilor mele, nu știu 
exact care dintre ele. 

Lucrurile nu merg prea bine între noi, îmi spun în gând, în 
timp ce mergem acasă la tine cu taxiul. Tu mi-ai spus abia 
acum, pentru prima dată, că ești îndrăgostit de mine, pe când 
eu am de mult în minte acest gând; nu avem același tempo. 
Când ajungem acasă, vrei să facem dragoste, dar eu îţi spun că 
sunt prea obosită și mă întorc cu spatele la tine, prefăcându-mă 


că dorm. Tu mă iei în braţe, corpul tău se mulează perfect pe al 
meu și, în scurt timp, îţi aud respiraţia grea. 


Octombrie 2014 

Nu pot să dorm. Corpul meu nu știe cum să se destindă. Am 
petrecut o seară care, în ciuda tuturor aparenţelor, s-a dovedit 
până la urmă a fi plăcută: m-au vizitat destul de mulţi prieteni și 
rude care m-au ajutat să gătesc, să aranjez, să servesc și să 
strâng masa. În sfârșit, sunt singură acum și tremur de frig, deși 
am două pături pe mine. In cameră e întuneric. Ivan e sensibil la 
lumină și la zgomote, iar eu încerc să stau cât mai nemișcată ca 
să nu-l trezesc. Uneori, e suficient și cel mai mic foșnet al unui 
cearșaf ca să-l trezească. Tocmai a adormit a doua oară în seara 
asta, după o perioadă mai lungă în care l-am trezit ca să-l 
alăptez și să-i schimb scutecul. S-a lăsat tăcerea în camera de 
alături, acolo unde dorm mama mea vitregă și sora mea mai 
mică. Fratele meu și soacra mea au plecat acasă în seara asta, 
pe la ora zece. Mi-au promis că se vor întoarce mâine- 
dimineaţă, imediat după micul dejun. Mâine-seară, mama îi va 
lua locul mamei mele vitrege. Mai departe de atât, nu pot să-mi 
fac planuri. 

Florile au început deja să se ofilească. Am primit astăzi vreo 
zece buchete. Nu le-am numărat, dar sunt puse unele peste 
altele acum. N-am destule vaze în care să le pun, folosesc în 
schimb borcane și, în curând, voi avea nevoie chiar de o 
găleată. Colegii tăi trimit flori. Prietenii tăi trimit flori. Prietenii 
mei trimit flori. Colegi, foști colegi, prieteni apropiaţi sau 
cunoștințe mai îndepărtate, cu toţii trimit flori. Când sună 
telefonul și văd că e un număr pe care nu-l am în agendă, îmi 
dau seama că e curierul care vrea să intre în bloc cu florile, dar 
interfonul e defect. N-am chef să răspund și las pe altcineva și, 
în câteva minute, se mai ivește un buchet. Multe dintre ele sunt 
de la florăria care se află la numai câteva sute de metri de aici, 
dar o parte sunt de la alte florării, de mai departe, de la periferia 
și din centrul orașului. Toate buchetele sunt însoţite de bilete cu 
urări pline de iubire, de diferite dimensiuni. Fratele meu le 
adună pe toate într-un dosar. O prietenă s-a apucat să facă un 
program, pe zile, cu rudele și prietenii care vor sta cu mine în 
următoarele săptămâni. Mai devreme, în seara asta, m-am 
emoționat văzând că toți mă ocrotesc, iar asta mi-a dat 
încredere în mine. Nu trebuie să trec singură prin asta, mi-am 
spus. Nu sunt singură. O vorbă spune „E nevoie de un sat întreg 
ca să crești un copil”, iar noi asta suntem, un sat. Și suntem atât 


de mulţi în acest sat, mi-am spus, încât poate vom reuși, până la 
urmă. 

A sosit și noaptea. E liniște. Acum, când stau întinsă aici, nu 
mai sunt la fel de încrezătoare. Tremur, Ivan doarme, iar eu nu 
știu ce să fac cu viaţa mea. Nu știu ce se întâmplă cu mine. Nu 
știu cum voi trece peste această noapte. Oare să trezesc pe 
cineva? Să plâng pe umărul cuiva? Nu știu. Nu vreau să plâng în 
braţele nimănui, vreau să dorm. Vreau ca Ivan să doarmă. Nu 
știu ce aș spune dacă aș trezi pe cineva acum. Rămân în pat. 
Simt o apăsare în piept, tremur din rărunchi și inima îmi bubuie 
și îmi spun că așa trebuie să fie când ești anxios. Acum știu cum 
e. 


Octombrie 2010 

Într-o zi, m-am săturat să locuiesc la două adrese, am sunat 
un agent imobiliar și totul a mers foarte repede. O lună mai 
târziu, apartamentul meu era vândut, actele erau semnate și 
după-amiaza a venit la mine acasă o dubiţă ca să-mi transporte 
lucrurile. Am împachetat, fără exces de sentimentalism, așa 
cum m-am obișnuit în ultimii ani, doar obiectele importante. Am 
eliminat ce nu-mi era de folos, cu excepţia câtorva jurnale și 
albume foto pe care le-am păstrat, am aruncat, am selectat, am 
reciclat și am donat la Crucea Roșie. Când m-am mutat la tine, 
în apartamentul tău mobilat sărăcăcios din Hornstull, mi-ai făcut 
loc în singurul dulap pe care îl aveai. A fost o mutare lipsită de 
dramatism, ca un act pragmatic sau ca un fel de tranziţie pentru 
adevărata mutare pe care o vom face mai târziu împreună. Nu 
mai e mult până atunci. Aştept să te hotărăști. Ai muncit mult în 
ultimele luni. Nu prea ești dispus să faci planuri acum. Pentru 
început, mă mulţumesc cu atât. 

Diseară, când ne vom duce la culcare, nu va mai trebui să 
ne întrebăm unde a rămas mâncarea pe care am luat-o la 
ultimele cumpărături sau unde ţi-ai lăsat picăturile de ochi. Nu 
ne vom mai certa niciodată referitor la cine să doarmă la cine și 
nu vom mai aduce cifre și statistici drept argumente pentru cine 
merită cel mai mult să doarmă la el acasă. De acum înainte, 
locuim la aceeași adresă. Am vorbit să ne găsim în curând, dar 
încă nu acum, o locuinţă comună. Până atunci, voi locui la tine. 
Așa pare să fie cel mai simplu. Detaliile nu mă interesează. 


Nu te simţi prea bine azi. Aseară am sărbătorit ziua unui 
prieten care a împlinit 30 de ani, iar petrecerea a ţinut până în 
zori. Nişte amintiri vagi îmi spun că ne-am certat în drumul spre 
casă, ne-am oprit în dreptul magazinului 7-Eleven de la colţul 
străzii mele, dar, când ne-am trezit azi-dimineaţă, nu ne mai 
aminteam care a fost motivul, așa că am lăsat-o baltă. Acum 
încercăm să ne concentrăm pe planurile de mutare, dar merge 
greu. Suntem epuizați. Înainte de toate, trebuie să mâncăm. 
Mergem la o cafenea și ne comandăm fiecare câte o gustare. 
Discuţiile noastre trenează și niciunul nu pare să fie prea 
nerăbdător în legătură cu mutatul. 

În timp ce mâncăm, discutăm despre petrecerea de ieri şi-i 
bârfim pe prietenii noștri comuni. Ne amintim cine s-a îmbătat 


cel mai tare, cine cu cine s-a sărutat, cine nu a venit, cine 
tocmai rămăsese singur și flirta cu altcineva. Pe tine te 
deranjează faptul că toţi prietenii mei au aceeași orientare 
politică și reacţionezi agresiv atunci când ești contrazis, nu poţi 
niciodată să porţi o discuţie civilizată. Îmi spui că e periculos 
faptul că există consens în cercul meu de prieteni. Am auzit asta 
de sute de ori, deja. Nu am chef să mai vorbesc despre asta încă 
o dată. Schimb subiectul, cât pot de subtil în starea de 
mahmureală în care mă aflu. Tu mă determini să fac asta. Răzi 
atunci când reproduc un schimb de replici auzit ieri. Asculţi cu 
răbdare și, aparent, cu interes, flecăreala mea un pic prea lungă 
despre un lucru neînsemnat. Exagerez și te împung, ca să te 
amuz. Tu râzi de ceea ce zic și nu te îndoiești de adevărul 
povestirii mele. Te porţi frumos cu mine și, pentru asta, te 
iubesc. Incepând cu seara asta locuim împreună, nu e încă ceva 
foarte serios, dar nici nu e departe de a fi. Asta ni se potrivește 
destul de bine. Asta îmi place să cred. 


Octombrie 2014 

Am intuit bine că vom mai primi și alte flori. Astăzi, imediat 
după ora zece, curierul a început să sune din nou. Interfonul 
defect ne obligă să facem o groază de drumuri, de la etajul cinci 
până jos, pentru a-l primi. Și uite așa s-au adunat, grămadă, 
florile și biletele. Eu n-am reușit să închid un ochi aseară și iată- 
mă acum începând o nouă zi, într-o stare deplorabilă. 

Azi-noapte, m-am gândit întruna la clipa morţii tale. Mi-am 
stors creierii, încercând să-mi dau seama cum s-a petrecut, cum 
a survenit, cum s-a putut întâmpla fără ca eu să mă trezesc, 
fără ca pisica să reacționeze în vreun fel și să vină în camera 
alăturată ca să ne trezească. Probabil că ţi-ai dat duhul în 
liniște, m-am gândit. Poziţia corpului tău era, însă, atât de 
ciudată, crispată parcă, cu faţa în jos, cu capul într-o parte, 
cufundat în pernă. De ce stăteai așa? Ai avut crampe? Te durea 
ceva? 

Vreau să cred că stăteai așa pentru că s-a întâmplat atât de 
rapid, atât de liniștit, încât nu a existat niciun moment în care tu 
să fi știut că, în clipa aceea, mori. Gândul că nu eram lângă tine 
în clipa morţii tale e atât de insuportabil, încât simt nevoia să 
mă conving că dormeai liniștit atunci când s-a întâmplat și că 
totul s-a petrecut fără ca tu să fii conștient de asta. Imi doresc 
să fi fost acolo, ca tu să mă fi putut apuca de mână. Imi doresc 
să fi fost lângă tine. În același timp, mă îngrozește gândul că aş 
fi putut fi lângă tine în acel moment. Cum aș fi reacționat dacă 
aș fi fost acolo? Dacă aș fi încercat să te salvez și nu aș fi reușit? 
Oare aș fi încercat să-ţi acord primul ajutor în timp ce Ivan ar fi 
plâns lângă noi? M-aș fi descurcat? Dacă nu m-aș fi descurcat? 
Cum aș fi putut să-mi iert vreodată asta? 

În orele nedormite din a doua noapte, m-am gândit că e 
important ca tu să nu fi știut niciodată că urma să mori. Mi-am 
dorit să pot face ceva, să pot plăti pe cineva ca să-mi ofere 
această garanţie. Mi-am spus că, dacă aș ști că tu nu ai fost 
conștient de asta, totul ar deveni puţin mai ușor de îndurat. 
Doar în cazul ăsta aș putea să trăiesc cu acest gând. Atunci, n-ai 
mai fi murit complet însingurat. Mă întrebam dacă autopsia 
poate indica ceva despre asta. Mă întrebam când vom afla 
rezultatele autopsiei. Nu spunea doctorul că poate dura luni 
întregi? Cum e posibil să dureze atât? 

A trecut și a doua noapte. Orele s-au scurs, gândurile m-au 


măcinat, apoi a răsărit soarele, iar angoasa mi s-a liniștit, 
oarecum. Vine o nouă zi, vine lumina, voi fi în compania 
oamenilor și voi primi ajutor cu îngrijirea lui Ivan și încurajări ca 
să-mi revin. Ce e o zi? O simplă picătură într-un ocean. Și tot ce 
se mai poate spune despre asta. 


lulie 2011 

Locuim împreună de o jumătate de an, tot în apartamentul 
tău cel prost mobilat și cu o bucătărie minusculă în care simt că 
transpir de mor. Mă trec toate apele. Un val de caniculă domină 
Stockholmul, care se umple în fiecare zi cu raze de soare 
arzătoare, căldură apăsătoare, un aer sufocant și trupuri 
lipicioase. Ziarele de seară răcnesc, titrează cu litere de-o 
șchioapă, o numesc când „canicula de șoc”, când „canicula 
rusească”. Rețelele sociale se umplu de rapoarte date din 
concedii. Lumea face baie, citește cărţi, copiii se bălăcesc în 
piscine, fac plajă, adulţii stau întinși în șezlonguri și-n hamace. 
Oamenii vorbesc despre ce mai citesc, iar paharele cu vin se 
aburesc de la contrastul dintre cald și rece. Vara asta n-are 
nimic neobișnuit față de altele, în afară de faptul că eu nu mă 
simt bine. 

Noi doi n-am mers nicăieri în vara asta. Planurile noastre 
vagi de vacanţă s-au dus pe apa sâmbetei, iar acum stăm aici și 
transpirăm în canicula rusească. O detest, nu-mi doresc decât 
să fie nor, umbră sau măcar o mică boare, dar acestea întârzie 
să apară. Zilele sunt tot mai călduroase, la fel și nopţile. Fiindcă 
nu mă pot război cu zeii vremii, îmi vărs nervii și frustrarea pe 
tine și pe apartamentul tău. 

Cum e posibil să fie așa de cald într-un apartament, așa 
ceva n-ar trebui să existe, mă plâng eu în fiecare seară. Tu 
oftezi, te ridici de la biroul unde stăteai și încercai să lucrezi pe 
calculator. Te străduiești acum să mă ajuţi să suport căldura, 
mai mult pentru că nu mai reziști nicio clipă să-mi auzi 
lamentările. Se tot repetă de câteva săptămâni, deja. Deschizi 
larg toate ferestrele și, imediat, pătrunde în casă zgomotul 
supărător al traficului de pe Lângholmsgatan, ca și cum am fi 
chiar în mijlocul unei intersecţii. Eu mă strâmb, nemulțumită, 
dar nu mai îndrăznesc să mă plâng. Tu proptești o carte groasă 
în fanta pentru scrisori din ușa de la intrare, ieși pe ușă, te aud 
cum deschizi gura de aerisire de la ușa de pe scară. Incerci să 
faci ventilaţie. Te întorci înăuntru. Îmi vezi privirea încruntată și 
citeşti autocompătimirea din ochii mei. Te uiţi la mine cu o 
privire care spune: Ce pot să mai fac? Nu pot face mai mult de 
atât. Liniștește-te, încetează. 

Nu mai zic nimic, dar n-am încetat să mă plâng în sinea 
mea. Tot nu se răcorește. Apartamentul ăsta nu-i bun pentru 


noi. Și e și urât. Ce tapete urâte. Ce bucătărie mică, în care nici 
nu poţi să gătești. Tot compătimindu-mă, ignor faptul că eu 
oricum nu gătesc niciodată, în nicio bucătărie, de orice mărime, 
dar bucătăria asta nu-i bună. Trebuie neapărat să ne mutăm de 
aici, imediat. Într-un loc mai bun, în care să poţi respira în timpul 
nopţii. Un loc care să fie al nostru, al amândurora, nu unul care 
e al tău și în care să mă mut eu. Parcă așa am decis de la 
început. De ce nu facem asta odată, de ce locuim încă aici? 

Știm amândoi lucrul ăsta. Ştim amândoi că furia mea pe 
apartamentul tău are legătură, de fapt, cu altceva. Ceva despre 
care nu avem puterea să vorbim în fiecare zi. Ceva ce încerci să 
rezolvi cât mai simplu, aerisind apartamentul. 

În spatele lamentării mele se ascunde o neliniște, o dorință 
să mișc lucrurile, să avansăm, să ne mutăm undeva, să facem 
ceva amândoi, să facem planuri, să lucrăm în echipă. Bănuiesc 
că în spatele oftatului tău se ascunde un semn că tu nu-ţi 
dorești asta, că vrei, mai degrabă, să rămânem încă o vreme pe 
loc sau poate chiar mai mult. 

larăși nu suntem în același tempo. 

În rarele momente când vorbim despre asta, tu te învârțţi în 
scaun jenat, îţi ferești privirea, vrei să închei cât mai repede 
discuţia. Îmi spui, cu o voce împăciuitoare: 

— În curând, dar nu încă, nu e momentul. Acum am mult de 
lucru. N-am timp să mă gândesc la mutat. Ne simţim destul de 
bine și aici, oricum. 

Eu răspund că nu, nu ne e bine. Apartamentul ăsta nu-i al 
nostru. Şi e un loc rău, din o sută de motive. Se face cald. Patul 
îmi provoacă dureri de spate. Traficul e infernal. Deasupra 
noastră locuiesc niște nebuni, la fel și dedesubtul nostru. In 
bucătărie nu poţi să gătești. 

Ştii deja ce părere am despre apartamentul tău. Ai tot 
auzit-o de o grămadă de ori. Îmi dau seama brusc de asta și mă 
abţin. Mă apucă remușcările. Mi-e rușine de lucrurile pe care le- 
am spus despre locul pe care tu l-ai numit casă timp de zece 
ani, locul pe care nu l-ai urât deloc și pe care nu l-ai considerat 
cel mai prost apartament din tot orașul. Mă jenez de 
temperamentul meu coleric, de părerile mele intolerante, de 
încăpățânarea și de egoismul meu. Îmi spun: nu e bine ce se 
întâmplă, nu vreau să fiu așa. Tu nu meriţi asta. Trebuie să-mi 
revizuiesc comportamentul imediat. Trebuie să redevin drăguță, 


să nu te mai cicălesc tot timpul, să fiu mai îngăduitoare. 

Până la urmă, încetăm să mai vorbim despre apartamente 
și ne împăcăm, ne punem de comun acord să cumpărăm în 
weekendul viitor un pat nou și, cu excepţia remușcărilor mele, 
totul decurge frumos timp de câteva zile, până când eu nu mă 
mai pot stăpâni și ne certăm din nou. 


Octombrie 2014 

A treia zi mă scol din pat fără să știu dacă am dormit și mă 
întreb cât timp rezistă organismul uman fără să doarmă. Asta 
m-a dus cu gândul la perioada de după ce-am născut, când n- 
am dormit patru nopţi la rând privindu-l pe Ivan, cuprinsă de 
adrenalină și de panică. Să se întâmple acum același lucru? 
Doar că e vorba de un alt tip de adrenalină, de un alt tip de 
panică. 

Când s-a crăpat de ziuă, am luat decizia să mă 
descotorosesc de pisică. După încă o noapte în care a hoinărit 
prin apartament și a mieunat după tine, tulburând liniștea cu 
chemările ei, mi-a fost clar că n-o mai suport. Nu mă descurc să- 
i port de grijă și ei, și lui Ivan, și mie. Trebuie să elimin pe 
cineva. Pisica e aceea. Pisica ta. 

Mai întâi îmi vine ideea, apoi mă hotărăsc să-i trimit un 
mesaj unei cunoștințe și s-o rog să aibă grijă de pisica noastră, 
cel puţin pentru un timp, până depășesc eu acest moment, sau 
poate pentru o perioadă mai lungă. Ea acceptă bucuroasă și-mi 
spune că poate să vină s-o ia chiar în această seară. 


Vizitele prietenilor mei nu mai încetează. Ei vin câte patru 
odată, iar vizita durează maximum 45 de minute conform 
planului minuţios al prietenei mele care dovedește mult spirit de 
iniţiativă. Între vizite, tot conform orarului, am programate 
pauze de odihnă, dar niciodată nu reușesc să mă odihnesc. Pot 
oricând să iau o pauză de la vizite când nu mai rezist. Atunci, 
prietena mea anulează următoarea întâlnire și toţi sunt de acord 
că nu e nicio problemă dacă fac asta, dar, deocamdată, am ales 
să-i las să vină, unul după altul, în grupuri de câte patru. 

Într-un fel, îmi priește valul continuu de vizitatori. Ne 
îmbrăţișăm, plângem și vorbim și deja m-am întâlnit cu aproape 
toţi. Prima întâlnire e cea mai grea. Încerc să-mi închipui că va 
veni o vreme când nu voi mai fi o victimă pe care apropiații să 
se simtă obligaţi s-o privească cu milă, dar, cum asta nu se va 
întâmpla prea curând, continui să primesc vizitele prietenilor 
mei. 

Însă vizitele prietenilor, discuţiile pe care le purtăm, 
cuvintele pe care le tot repet și reacţiile lor la auzul acestora au 
și alt rol. Fără să-și dea seama, ei mă ajută să alung gândul pe 
care nu am curajul să li-l împărtășesc, acela că mă simt 


vinovată de moartea ta. Ei mă întrerup de fiecare dată când 
insinuez că nu știm din ce cauză ai murit, că se crede că ţi-a 
cedat inima, că nu se poate ști de cât timp erai bolnav. Când 
sunt gata să trag concluzia că poate ai murit din cauză că te 
cicăleam prea mult, că nu te lăsam deloc în pace, că eram 
nemulțumită de relaţia noastră, ei mă opresc să dau curs 
acestor gânduri, măcar pentru o clipă: 

— N-aveai de unde să bănuiești asta, spun ei și mă 
îmbrățișează. 

— Trebuie să te porți cu viii ca și cu viii, îmi spune altul, iar 
vorbele lui mi se întipăresc în minte. 

Trebuie să le ţin minte. Așa m-am și purtat cu tine. Cu toate 
astea, e posibil să fiu vinovată că s-a întâmplat ce s-a 
întâmplat? Mă fac vinovată în vreun fel de faptul că Ivan a 
rămas fără tată? Nu știu. Prietenii, însă, resping aceste gânduri, 
iar orele trec și, astfel, mai trece încă o zi. 


După o zi întreagă, am povestit de atâtea ori despre felul în 
care te-am găsit mort în dormitorul nostru, încât am început să 
folosesc, mecanic, aceleași cuvinte. Pe măsură ce repovestesc, 
parcă mă îndepărtez tot mai mult de acel moment și totul mi se 
pare mai degrabă o născocire decât o amintire reprodusă cu 
exactitate. Până la urmă, din cauza epuizării sau a repetării 
continue, parcă nici n-aș mai povesti o amintire, ci aș recita o 
poezie. Spun vorbele doctorului ca și cum ar fi ale mele. 

Ultimii prieteni pleacă acasă cu puţin timp înainte de ora 
cinei și rămânem doar noi, apropiații. Mai e puţin și se încheie 
încă o zi. Aștept cu nerăbdare să dorm în noaptea asta. 


Martie 2012 

Noi doi nu facem prea multe lucruri în weekend. Ne facem 
planuri foarte rar și, de cele mai multe ori, ne petrecem 
weekendurile acasă, în apartamentul tău, sau ne plimbăm prin 
împrejurimi. Uneori, facem o plimbare mai lungă. Uneori luăm 
micul dejun cu câţiva prieteni. Uneori bem bere sau vin cu niște 
prieteni. Uneori suntem invitaţi la niște prieteni, la cină. Noi nu 
prea invităm prieteni la noi. Bucătăria e de vină. De fapt, 
întregul apartament nu e locul cel mai potrivit pentru a lua cina. 

In dimineţile de duminică, eu merg la un curs de călărie în 
Enskede, iar tu mă însoţești câteodată la hipodrom. Nu pentru 
că ţi s-ar părea distractiv, ci pentru că te-am tot bătut la cap 
până când n-ai mai avut cum să refuzi. Îngheţi de frig în timp ce 
stai în tribună în timpul lecţiilor mele de călărie, iar când, 
aflându-mă pe cal, îţi caut privirea, observ că te uiţi mai mult la 
ecranul luminat al telefonului tău. Treci printr-o perioadă în care 
lucrezi mult, de multe ori inclusiv seara și în weekend. În timpul 
săptămânii, eu îmi petrec serile uitându-mă la reality show-uri și 
schimbând mesaje cu prietenii mei. 

Noaptea trecută a nins în Stockholm, iar când ne trezim, 
temperatura de afară e cu câteva grade sub zero. V-am convins 
pe tine și pe o prietenă să mă însoţiţi la hipodrom, pentru ca, 
mai apoi, așa, într-o doară, să mergem să vizionăm un 
apartament în Gamla Enskede și apoi să bem o cafea la o 
brutărie de acolo. Intr-o clădire pe lângă care am trecut de 
multe ori e de vânzare un apartament de trei camere, nu foarte 
mare, iar preţul său e aproape același cu cel cu care mi-am 
vândut eu garsoniera din Söder acum aproape un an. Nici nu mă 
gândesc, de fapt, să plec din Södermalm și să mă mut la 
periferie, nici măcar în Gamla Enskede, dar simt că o curiozitate 
aparte mă atrage spre această clădire. Vreau să văd 
apartamentul, să văd cum arată înăuntru, să aflu de ce un 
apartament din oraș, de aceleași dimensiuni, costă aproape 
dublu și să descopăr ce se ascunde în spatele fațadei portocalii. 
Casa cu acoperiș în pantă frântă e situată pe intens circulata 
Nynăsvăgen și marchează punctul de la care începe zona 
rezidenţială din Gamla Enskede. Acolo șerpuiesc drumuri 
sinuoase printre feluritele case de lemn, iar potecile înguste 
conduc spre livezi umbroase, pline de pomi fructiferi, hamace și 
terase de lemn. Lângă Margaretaparken e șirul de case în stil 


englezesc pe lângă care m-am plimbat, fascinată, duminici de-a 
rândul după orele de călărie. Nici nu-mi închipuiam că există un 
asemenea loc. Ce frumos trebuie să fie să copilărești aici. Toată 
lumea pare să trăiască în armonie. Aici nu se poate întâmpla 
nimic rău, mi-am spus, fără să-mi pese cât de naiv gândeam. 
Aici vecinii sunt buni prieteni, se salută peste gard, își 
împrumută zahăr și făină și scot pe marginea trotuarului cutii de 
carton pline cu mere, cu bileţele pe care sunt scrise de mână 
cuvintele „poftiţi și luaţi!” 

În clipa în care intru în apartament, îmi dau seama că am 
greșit venind la vizionare. Podeaua scârțâie, pereţii au unghiuri 
ciudate, coridoarele sunt lungi, ferestrele au pervazuri adânci, 
iar baia este mică. Bucătăria e renovată, dar încă are blatul 
vechi. Când ajung însă pe holul care leagă camera de zi de 
dormitorul izolat într-un colţ, din care se vede mica pajiște și 
spatele caselor din lemn din Gamla Enskede, simt că îmi doresc 
neapărat să locuiesc aici. Nu există alternativă. Trebuie 
neapărat să dorm în acest dormitor. Asta trebuie să fie 
priveliștea mea atunci când mă culc, seara, și când mă trezesc, 
dimineaţa. Acest colţișor de pajiște trebuie să fie al meu. 
Apartamentul ăsta trebuie să fie al meu, al nostru. Aici o vom 
lua de la capăt, tu și cu mine. 

Ajung în camera de zi, unde tu și prietena mea vă aplecaţi 
peste fereastra cu pervaz adânc, vorbind cu agentul despre 
nivelul zgomotului provocat de traficul de pe Nynäsvägen. 
Prietena mea se îndoiește de cunoștințele agentului în privinţa 
decibelilor și a zgomotului, și ea lucrează în organizarea de 
concerte, așa că îi desfiinţează imediat argumentul asupra 
nivelurilor acceptabile de zgomot. Agentul își caută, încurcat, 
cuvintele și promite că va reveni cu un răspuns la întrebările ei 
a doua zi, iar ea îi dă acestuia cartea sa de vizită. Eu mă uit la 
tine, încerc să-mi dau seama dacă și ţie îţi place apartamentul, 
ca și mie. Expresia feţei tale nu-mi dă nimic de înţeles. Mă 
hotărăsc să nu mă grăbesc, să abordez cu grijă acest proiect, să 
nu-mi dezvălui brusc gândurile pe care le-am avut când mă 
aflam în dormitor. Cred că ar fi benefic pentru amândoi dacă ti- 
aș vorbi mai târziu despre viitorul nostru în acest apartament, 
dacă te-aș lăsa să te obișnuiești, mai întâi, cu ideea. În același 
timp, sunt conștientă că nu am mult timp la dispoziţie. Licitaţia 
va începe, probabil, chiar de mâine. 


Când mergem la o cafea la vechea brutărie care se 
învecinează cu clădirea portocalie, pe care eu am început s-o 
numesc „casa noastră” în gând, răsfoim pliantul pe care l-am 
primit și râdem de cât de nepriceput a părut agentul. Minciuna 
lui n-a păcălit pe nimeni atunci când a susţinut că un cuplu de 
directori executivi „din Goteborg” voiau „să-l cumpere a doua 
zi”. Răspunsurile lui la întrebarea prietenei mele despre zgomot 
și decibeli au fost inacceptabil de stângace și de ignorante. 
Părea atât de preocupat să vândă repede apartamentul, încât n- 
ar fi fost imposibil să negociezi o reducere de câteva sute de mii 
din preţul cerut. 

Până la urmă te întreb, pe un ton cât se poate de 
nonșalant, ce părere ai despre apartament. Tu spui: 

— Păi, e frumos. 

Te întreb dacă ţi-ar plăcea să locuiești acolo și tu spui că 
da, poate, nu vezi nimic rău la apartament. Aștept cât de mult 
pot înainte să-ți mărturisesc ce simt eu, dar, când o fac, nu spui 
nimic. Îţi spun că-mi permit să-l cumpăr cu banii jos, că vreau 
foarte tare să am apartamentul ăsta, că-l consider perfect 
pentru noi doi, că, dacă nu ai vreun argument extrem de bun 
împotriva cumpărării, voi încerca să fac asta chiar a doua zi. 

Tu ai ochii pironiţi în ceașca de cafea. Sunt destul de sigură 
că nu ești pe deplin încântat de cum s-au desfășurat 
evenimentele în după-amiaza asta. In același timp, sunt absolut 
sigură că apartamentul ăsta va aduce o schimbare atât de bună 
în viața noastră, încât merită tot stresul și negativismul prin 
care treci acum. Deja mă văd plimbându-mă cu tine pe străzile 
șerpuite, printre casele din lemn, seara. Imi imaginez cum ne 
cumpărăm o mașinuţă și cum plecăm în câte o expediţie la 
sfârșit de săptămână. Văd cum gătim în bucătăria noastră 
spațioasă și cum ne invităm prietenii la o supă cu pâine 
proaspăt coaptă. Îmi imaginez că vei amenaja a treia cameră pe 
post de birou în care să lucrezi în liniște și pace. Văd cum 
viitorul nostru se transformă, din ceva limitat și neaerisit, 
înghesuit și rozaliu, într-o poveste frumoasă, aproape magică. In 
Gamla Enskede se va întâmpla asta, doar că tu nu îţi dai seama 
încă. 

A doua zi sun mai întâi la bancă, apoi la agentul cel 
stângaci; îi spun că îi pot oferi cu două sute de mii de coroane 
mai puţin decât preţul inițial și că, dacă e de acord, semnăm 


contractul în seara asta. El îmi răspunde că trebuie să se 
consulte cu vânzătorul, mă sună iar după cinci minute cu un 
răspuns pozitiv, iar după serviciu merg să mă întâlnesc cu el. 
Semnez un teanc de hârtii, mai dau încă o tură prin apartament, 
ajung la concluzia că am luat o decizie bună și cam atât. Acum 
sunt proprietara apartamentului nostru de vis și ne putem muta 
oricând, căci ne așteaptă, nemobilat și renovat de când l-am 
cumpărat noi. Mai precis, de când l-am cumpărat eu. Dar mă 
gândesc că tu vei vrea în curând să contribui, că vei propune să 
plătești jumătate din sumă și să fie pe numele amândurora. Îmi 
spun că e doar o chestiune de timp până când vei fi de aceeași 
părere cu mine. Se rezolvă. Acum avem lucruri mai importante 
de făcut. De exemplu, să începem împachetatul, să închiriem o 
remorcă și o mașină. Să le cerem ajutor prietenilor cu mutatul. 
să ne facem contract la curent și abonament la internet. Să 
căutăm mașini la mâna a doua pe Blocket. În adâncul inimii mă 
macină un sentiment neplăcut că ţi-am luat-o înainte fără să te 
aștept, dar nu prea am timp să mă gândesc la asta acum. 
Trebuie să ne mutăm, avem bagaje de făcut, avem o viaţă de 
trăit. 


Octombrie 2014 

E noapte iar. Încă număr minutele și orele care s-au scurs 
de când ai murit. Doctorul a spus că s-a întâmplat „la răsărit” și 
presupun că acum e aproape ora cinci. Peste trei ore vor fi 
trecut trei zile. Pestre trei ore și patru zile va fi trecut o 
săptămână. Îmi doresc să fi trecut o săptămână. Îmi doresc să fi 
trecut o jumătate de an. Îmi doresc să fi trecut un an. Îmi doresc 
cu ardoare un loc și o zi în care amintirea să nu mai fie atât de 
proaspătă. În care să descopăr în ce fel să-mi continui viaţa, 
cum să am grijă de Ivan, în care viaţa să pară normală și nu o 
farsă teribil de proastă și de tristă. 

Tot nu am reușit să adorm de când ai murit. Ivan doarme, 
adesea deranjat de tumultul ultimelor zile, și numai când mă 
simte lângă el. Probabil că e modul lui de a compensa absenţa 
noastră bruscă, din cauza căreia suferă în timpul zilei. Eu sunt 
lângă el, dar nu total. Mama mea vitregă îi dă de mâncare și îi 
schimbă scutecele. Eu îl ţin în braţe, îl alăptez, încerc să mă joc 
cu el, îl iau în marsupiu la plimbare în cartier când ies cu 
prietenele mele. Il învelesc cu paltonul meu. El gângurește și 
râde. Adesea însă, am nevoie de pauze. Atunci intervine mama 
mea vitregă. Noaptea suntem doar noi doi și-l alăptez tot timpul. 
Dacă încetez să fac asta, el se trezește și plânge. Adoarme la loc 
abia când unul dintre sânii mei se află din nou între buzele lui. 
Eu, una, nu reușesc să adorm deloc. Azi e miercuri sau joi, 
depinde cum calculezi. 

La fel ca în noaptea trecută și ca în noaptea de dinainte, 
gândurile nu-mi dau pace. Spre deosebire de prima noapte, 
acum gândesc mai limpede. Nu mă mai blochez în același gând, 
nu mai rămân înţepenită în loc, așa cum mi s-a întâmplat în 
prima noapte. Dar nu reușesc să duc niciun gând până la capăt. 
Gândurile aleargă în paralel, concomitent, alternează și se învârt 
unul în jurul celuilalt. Multe sunt urmate de semne de 
exclamare. Ai murit! Ai murit! Nu pot să cred că ai murit! Ai 
murit, pur și simplu! Dintr-odată, ești mort! Mort! 

Presupun că ceea ce simt pulsând în tot corpul este 
adrenalina. Palpitaţiile alternează cu starea de greață și cu un 
fel de durere în capul pieptului. Imi e greu să trag aer în piept. 
Corpul, care parcă mă îndeamnă să fug, se întâlnește din când 
în când cu mintea, care nu știe încotro s-o apuce. Nu am niciun 
control asupra situaţiei. Așa că mai rămân un moment în 


întuneric, lângă Ivan, plină de semne de exclamare. 


În a treia noapte, gândurile mi se concentrează pe Ivan, pe 
viitorul lui, pe viitorul meu, pe viitorul nostru. Unde vom locui 
acum? Cum voi putea, apoi, să lucrez cu normă întreagă, 
singură, cu un copil mic? Îmi permit să muncesc doar cu 
jumătate de normă? Ar trebui să mă mut într-un apartament 
mai mic? Să angajez o bonă? Voi avea destui bani dacă renunţ 
la orice altceva, la toate cheltuielile de dinainte? Să mă mut în 
Uppsala, ca să locuiesc mai aproape de mama și de mama mea 
vitregă? Dacă aleg asta, să fac naveta până la serviciu în 
Stockholm sau să-mi dau demisia? Îmi voi face prieteni noi acolo 
dacă mă mut? Sau să rămân mai aproape de prieteni, dar mai 
departe de mica mea familie? Ce copilărie va avea Ivan? Cum 
voi putea să i-o fac fericită, cu această bază slabă? Cum voi 
reuși să mă vindec, ca el să nu aibă o copilărie tristă și 
traumatizantă? Îmi aliniez, în gând, șirul evenimentelor, 
încercând să le ordonez. 

Alcătuiesc liste cu ultimele dăţi în care am făcut sau am 
spus anumite lucruri. Îmi amintesc ultima ceartă. Îmi amintesc 
ultimul concediu, ultima noastră călătorie cu mașina, ultima 
noastră cină. Mă gândesc la ultimul meu mesaj și la cum tu nu 
ai mai răspuns la el. Faptul că mesajul meu a fost ultimul din 
conversație îmi provoacă o durere pe care nu mi-o pot explica. 
Încă n-am șters mesajele noastre, dar voi face asta în curând. 
Mă agăţ, încă, de ele. Acum nu mi-au rămas decât ele, iar eu 
sunt singură, așteptând răspunsul tău. 

Îmi amintesc ultimele noastre cuvinte din seara de 
dinaintea morții tale. Nu-mi amintesc dacă ne-am sărutat când 
ne-am spus noapte bună. Gândul ăsta mă bântuie. Când ne-am 
sărutat ultima oară? De ce nu-mi amintesc asta? De ce am 
tratat-o ca pe un lucru banal? Mă întreb la ce te-ai gândit ultima 
dată înainte să adormi și dacă erai nefericit în acel moment. Mă 
întreb, din nou, dacă te-ai trezit în clipa de dinainte să mori, 
dacă te-a durut. 

În întuneric, privirea mi-e atrasă constant către locul din 
cameră în care se afla patul înainte, locul în care ţi-am văzut 
glezna ieșită de sub pătură, în care stăteai cu faţa în pernă, cu 
ochii întredeschiși. Mă întreb dacă e o idee bună să stau aici, în 
dormitorul ăsta, în condiţiile în care mai avem unul. Mai e 


dormitorul lui Ivan. Ar trebui să mă pot muta înapoi acolo, dar 
asta pare o înfrângere, ca și cum aș accepta să pierd, ca și cum, 
dacă nu recuperez acest dormitor, nu-mi pot recupera viaţa. Mă 
gândesc să revin mâine asupra acestei decizii. Mă descurc încă 
o noapte fără să dorm, am rezistat aproape cinci când s-a 
născut Ivan. E aproape ora cinci a celei de-a treia zile. În curând 
răsare soarele. 


Un alt gând îmi tot revine în minte. Un sentiment de dispreţ 
de sine a început să mă bântuie. O voce aspră îmi șoptește că 
eu sunt de vină. Așa mi-am așternut, așa dorm, acum trebuie să 
trăiesc cu această suferință, în camera asta care răsună a 
moarte și a vinovăţie. Așa e cel mai corect. E vina mea. Poate că 
îmi voi petrece restul vieţii căindu-mă. Ivan nu va mai avea 
niciodată un tată. Eu l-am tot împins de la spate, până când n-a 
mai rezistat. Eu am cauzat asta. Acum trebuie să suport 
consecinţele. N-am de ales. 


Aprilie 2012 

Azi e marţi, iar pe tine te doare foarte tare stomacul. Ai 
crampe și nu poţi mânca. Nu ești în stare să mergi la serviciu, 
stai singur pe canapea, n-ai poftă de mâncare. Te plimbi până la 
toaletă și înapoi. Ești palid. Locuim în noul nostru apartament de 
aproape o săptămână, iar tu ai început să te simţi rău cu puţin 
timp înainte să ne mutăm. Îmi fac griji pentru sănătatea ta. Mă 
rog de tine să te duci la doctor și să vezi care e problema. In 
doar câteva zile plecăm la Tokio. Dacă nu te faci bine? Dacă e 
ceva grav? Iniţial, voiai să aștepți să se elimine bacteriile din 
organism, dar acum am reușit să te conving să mergi la doctor. 
Mă informez unde se află cabinetul medical și ce program are. 
Te trimit acolo imediat după micul dejun, pe care l-ai dat afară. 
După ce pleci, încep să mă învârt neliniștită prin casă. 

Grija pentru stomacul tău și pentru starea ta generală de 
sănătate a făcut ca atmosfera din casă să fie apăsătoare și m-a 
împiedicat să simt mult anticipata fericire că, în sfârșit, am 
terminat cu mutatul. În mare parte, a fost stresant. Metroul 
înspre oraș nu circulă atât de des pe cât mă așteptam. M-am 
trezit pironită pe un peron dintr-un cartier mărginaș, pe care 
încă nu l-am asimilat, îngheţând de frig și întrebându-mă ce caut 
eu, de fapt, aici. lar pe tine, colac peste pupăză, te durea 
stomacul. În timpul mutării, ai strâns din dinţi și ai cărat cutie 
după cutie până sus, până la etajul al treilea, și ai muncit cu 
îndârjire, tăcut și eficient. Când am cumpărat, pentru prietenii 
noștri care ne-au ajutat cu căratul, pizza și bere de la 
supermarket, tu nu ai putut nici să mănânci, nici să bei. Te-ai 
dus în dormitor și te-ai culcat. N-ai mai ieșit de acolo toată 
seara, decât pentru scurtele pauze de mers la toaletă. Eu m-am 
simţit prost și, până la urmă, le-am cerut invitaţilor să plece 
acasă. M-am învârtit agitată printre cutiile de carton și am 
început să despachetez singură. Au trecut cinci zile de atunci. 

Trec câteva ore până să-mi dai, din nou, mesaj. Cabinetul 
medical te-a trimis la spital, la Södersjukhuset. Acolo ţi-au făcut 
analize și a trebuit să aștepți într-un salon de o persoană. Ai 
dormit o vreme. Când au venit rezultatele analizei, ai aflat că nu 
ești purtătorul nici unei bacterii contagioase. Doctorul era de 
părere că sufereai de catar stomacal, o inflamație pe fond de 
stres. Ţi-a recomandat să te odihnești, să ai răbdare, să 
mănânci cu grijă, să nu-ţi forţezi stomacul, să cumperi 


medicamente fără rețetă pentru dureri de stomac și să revii 
dacă nu observi îmbunătăţiri în decurs de trei săptămâni. 

Printr-un mesaj, te întreb dacă crezi că ești în stare să 
mergi până la Tokio, în starea în care ești. Tu răspunzi imediat, 
îmi spui că bineînţeles, mergem, poate trece până atunci. Îmi 
scrii că abia aștepți să plecăm, că a trecut mult timp de la 
ultima vacanţă, că va fi grozav să zburăm împreună cu avionul 
până în cealaltă parte a lumii. Eu glumesc că pică la fix plecarea 
noastră în Japonia, renumită pentru bideurile pe care le au 
toaletele lor. Amândoi încheiem conversaţia cu câte un pupic și 
cu rar întâlnitele cuvinte „te iubesc”. Tu nu faci asta aproape 
niciodată. 

Când îţi citesc mesajul, toată neliniștea mă părăsește. Și eu 
aștept cu nerăbdare să călătorim împreună. Mergem în Japonia! 
Viitorul nostru împreună tocmai a început. Suntem cel mai tare 
cuplu din lume. Te iubesc atât de mult. Nu e nimeni mai grozav 
ca tine. 

„Vino acasă și voi avea grijă de tine” îţi scriu înainte să scot 
geamantanul cel mare și să încep să fac bagajul. 


Octombrie 2014 

„Atenţie, se închid ușile!” Și ușile se închid. Le aud 
închizându-se, dar privirea mi-e aţintită asupra podelei gri-bălţat 
a vagonului de metrou. Creștetul capului lui Ivan, aflat în centrul 
câmpului meu vizual în timp ce-l ţin pe burtă în marsupiu, se 
întoarce curios, privind înspre locul de unde se aude vocea. Eu 
mă uit spre podea și la copilul meu. Mâinile mele îi strâng 
piciorușele, încălţate cu o pereche de șosete de lână pe care mi 
le-a trimis mama. Piciorușele lui îmi transmit o oarecare stare de 
liniște, îmi ţin mâinile ocupate în timp ce ne clătinăm frenetic, 
iar el saltă și se leagănă în marsupiu. 

E prima dată când plec din cartier de când m-am întors 
acasă după moartea ta. Sunt în metrou cu mama și cu fratele 
meu și azi mergem la Farsta Centrum. Mă simt de parcă toată 
lumea mă privește în metroul pe jumătate plin. Mai e puțin și 
ajungem. Au mai rămas doar staţiile Tallkrogen, Gubbängen, 
Hökarängen. Podeaua e gri. Ivan râde mulţumit când fratele 
meu se joacă cu el și-i face „cucu-bau”. Minutele trec greu. 
Metroul pare să se miște cu încetinitorul. 

Azi mă duc la terapeută, aceeași care m-a ajutat mai 
demult în legătură cu Ivan, când zbiera din toţi rărunchii și avea 
crize nervoase în fiecare seară, în primele șase săptămâni de 
viaţă, și când m-am dovedit chiar eu a fi un părinte ceva mai 
nevrotic decât aș fi crezut. Terapeuta e de aceeași vârstă cu 
mine și e minunată. M-a ajutat foarte mult până acum. Planul e 
ca ea să mă ajute și de acum înainte. 

Una dintre prietenele mele, aceeași care a pus la punct 
programul de vizită de la mine de acasă, a sunat-o în ziua în 
care ai murit. l-a cerut sfatul, fiindcă ea ne cunoaște pe mine și 
pe Ivan și pentru că e specializată în relaţia dintre copiii de 
vârstă mică și părinţi. Au discutat despre care ar fi cea mai 
potrivită intervenţie pentru mine și au ajuns la concluzia că cel 
mai bine era să mă întorc la ea, chiar dacă tocmai încheiaserăm 
sesiunea de terapie. Acum, că are programul mai liber, mă 
poate primi chiar astăzi. l-a explicat prietenei mele că e 
important să vin repede. A spus că va putea să mă vadă de 
acum înainte, dacă vreau, pentru cât timp va fi nevoie. 

Îmi place mult de ea, mai mult decât de orice alt terapeut 
la care am fost până acum. Vorbește mai limpede decât 
majoritatea psihologilor. Se pronunţă atunci când are un punct 


de vedere diferit și râde la glumele mele. M-a ajutat să depășesc 
prima jumătate dificilă de an în calitate de mamă a lui Ivan, m-a 
ajutat cu greutăţile mele în privinţa faptului că plângea, că nu-l 
puteam linişti, cu impulsurile de a-mi pasa responsabilităţile 
altcuiva, unui adult, cineva care era mai demn de această 
misiune decât mine. M-a făcut să văd ce copil unic am și ce 
părinte capabil sunt și pot fi, dacă îmi dau silinţa. Am făcut mari 
progrese de când am cunoscut-o și am încredere în ea. Dacă 
există cineva care mă poate ajuta să-mi fac ordine în gânduri, 
ea este aceea. 

Am ajuns, în sfârșit. În faţa ușii de la Farstaterrassen las în 
grija mamei și a fratelui căruciorul cu copilul adormit. Ei mă 
îmbrățișează şi-mi spun succes. Eu îngaim ceva nedeslușit, ceva 
ce se voia a fi un mulţumesc. Îl mângâi grijuliu pe obraz pe Ivan. 
| s-a înroșit vârful nasului din cauza frigului de toamnă. 

In ultimele zile m-am simţit relativ stăpână pe mine. Am 
doar scurte episoade de plâns, după ce mă asigur că Ivan 
doarme și că nu mă va vedea sau auzi. Zilele trecute am plâns 
la duș. Am încercat să-ţi șoptesc numele și să-ţi cer iertare. Mi-a 
fost greu la început. M-am privit din exterior și am simţit rușine 
și dezgust faţă de mine însămi. Am văzut un trup ofilit, un chip 
cenușiu și pătrăţos cu niște pungi enorme sub ochi, o femeie 
goală la duș, șoptind numele cuiva care nu este acolo. Vocea se 
frânge, deși de-abia dacă s-a auzit și totuși parcă a răsunat ca 
un ecou în toată baia. A sunat nătâng, deloc frumos, și am 
sperat, în adâncul meu, că niciunul dintre ajutoarele mele aflate 
la datorie în casă nu se găsea prin apropiere. 

lartă-mă, Aksel. Iți cer iertare pentru ce s-a întâmplat. lartă- 
mă pentru ce am devenit în ultima parte a relaţiei noastre. Îți 
cer iertare că ne-am îndepărtat unul de altul. lartă-mă că te-am 
pierdut. lartă-mă că nu te-am putut face fericit. lartă-mă că nu 
ţi-am spus destul de des că te iubesc. lartă-mă dacă nu te-am 
făcut să te simţi apreciat. lartă-mă dacă te-am făcut să crezi că 
ești un om lipsit de valoare. lartă-mă că te-am stresat. lartă-mă 
că voiam să hotărăsc eu totul. lartă-mă că nu mi-am potrivit 
pașii cu ai tăi. lartă-mă că lucrurile n-au mers așa cum ţi-ai fi 
dorit. lartă-mă că te-am cicălit. Îmi pare rău c-ai murit. lartă-mă, 
iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, iartă- 
mă, iartă-mă, iartă-mă! 

Un sfert de oră ţi-am tot cerut iertare. Chiar dacă n-avea 


niciun rost - nici nu voi primi iertarea, nici nu știu dacă-mi 
folosește -, vorbele acționau ca un catalizator, căci plângeam 
întruna în acest timp. Șoaptele s-au preschimbat în adevărate 
hohote de plâns, îmi curgeau lacrimile șiroaie, într-un plânset 
disperat, primul de când ai dispărut. Nu m-am simţit nici 
ușurată, nici purificată după aceea, dar m-am gândit că e bine 
că am plâns. Că am reușit să plâng în timp ce Ivan își făcea 
somnul de dinainte de prânz. 


Terapeuta mea mă întâmpină în camera de așteptare și mă 
invită în salonul ei. Se așază în fața mea, îmi spune că nu crede 
că vom putea să nu plângem până la sfârșitul discuţiei și își cere 
scuze anticipat pentru asta. Vine către mine, mă cuprinde cu 
braţele și simt cum parfumul ei mă învăluie, în timp ce ea mă 
îmbrățișează prelung. Mă surprind gândindu-mă că e cu mult 
mai scundă decât mine și întrebându-mă dacă e în regulă ca 
psihologii să-și îmbrăţișeze pacienţii în anumite situaţii. Mă mai 
gândesc și că bănuiesc cu ce șampon se spală, înainte să-mi 
dispară cu totul orice fel de gând și să mă las pradă plânsului 
nestăvilit, pe umărul ei. 

— E îngrozitor! Ce mă fac? Ce-o să se întâmple? E ca 
dracu'! îi spun, plângând în hohote. 

Terapeuta plânge și ea și spune că așa e, e ca dracu’, e 
crunt și nedrept și inimaginabil. 

O ședință ţine, de obicei, doar 45 de minute, dar noi o 
prelungim cu un sfert de oră. Eu vărs din mine gânduri pe care 
nici nu știam că le am, iar ea mă ascultă şi-mi întinde șerveţel 
după șerveţel. La fel ca prietenii mei, îmi respinge gândul că aș 
avea o parte de vină pentru ce s-a întâmplat, că, poate, măcar 
parţial, e vina mea c-ai murit. 

— Nu aveai de unde să știi, spune ea. S-ar fi întâmplat 
oricum. 

Eu nu răspund, dar mă gândesc că nici ea nu are de unde 
să știe. Ştie la fel de puţine ca mine, deci de ce e așa sigură că 
nu sunt eu de vină? De ce e toată lumea așa sigură de asta? Nu 
are logică. Ar trebui măcar să fim deschiși la ipoteza că te-am 
băgat în mormânt, că te-am stresat și te-am bătut la cap până 
când n-ai mai rezistat. Terapeuta mea nu vrea să accepte asta. 

În schimb, mă asigură că-mi va fi alături de acum înainte. 
Pot veni la ea de câte ori vreau și-mi dă numărul ei de telefon 


direct, la care o pot suna și-i pot lăsa un mesaj prin robot și ea 
mă va suna de îndată ce poate. Își scrie numărul pe cartea de 
vizită, iar eu înţeleg că nu e un lucru obișnuit să o iei pe 
scurtătură și să eviţi centrala telefonică, contactând psihologul 
direct. Îmi mai spune că, dacă vreau, pot să nu-l iau pe Ivan cu 
mine la ședințe, pentru început. Nici asta nu e standard. Până la 
urmă, ea e psiholog de copii, specializată în lucru cu copiii de 
vârstă foarte mică. 

— Voi fi alături de tine prin tot ce treci, spune ea, iar asta 
mă face să plâng și mai tare, de data aceasta, de ușurare. 

Îmi dau seama că am nevoie de ea și detest lucrul ăsta. Nu 
vreau să depind deși mai mulţi oameni acum. Vreau să mă 
descurc singură. Trebuie să învăţ să mă descurc singură. În cele 
din urmă, trebuie să învăţ cum să trăiesc singură. 

În ultima parte a întâlnirii noastre, m-a cuprins o dorinţă 
bruscă de revanșă. Sunt hotărâtă să mă recuperez exemplar 
după această pierdere, să strălucesc. Voi scotoci fiecare cotlon 
al sufletului meu pentru a nu lăsa nimic la voia întâmplării, voi 
trece peste durere, rapid și eficient, îmi voi găsi un rost pe lume. 
Așa trebuie să se întâmple. Jur că mă voi descurca. Nu pentru 
mine, ci de dragul lui Ivan. E ultimul lucru pe care îl mai pot face 
pentru tine acum, când totul e pierdut. Inăuntrul meu se naște 
un instinct de competiţie cu mine însămi și nu mai stau pe 
gânduri. Deodată, mă simt foarte obosită. Probabil de la plâns 
sau fiindcă n-am dormit de aproape patru zile. Terapeuta mă 
anunţă că ședința s-a încheiat. Programăm o nouă ședință peste 
o săptămână. Nu ne îmbrăţișăm la plecare. 


Când mă întâlnesc cu mama, fratele meu și Ivan la intrarea 
unde i-am lăsat acum o oră, nu pot să-mi iau gândul de la faptul 
că terapeuta a spus de mai multe ori în timpul ședinței că încă 
mă aflu în stare de șoc. Gândindu-mă acum, mă simt ofensată 
de cuvintele ei, mă simt ca un om ratat, încet și apatic, care nu 
se descurcă atât de bine cum ar fi crezut. Nu vreau să fiu în 
stare de șoc, vreau să trec la următoarea etapă, oricare ar fi 
aceea. 

Îmi propun să mă documentez despre diferitele etape ale 
durerii și să progresez până la următoarea vizită, să parcurg 
drumul de la o etapă la alta. Nu lipsește decât să aflu care este 
următoarea etapă. 


În drum spre casă, îi anunţ pe mama și pe fratele meu că 
mâine mergem din nou în oraș. Ne ducem la biblioteca din 
centrul comercial Sickla. Vreau să împrumut toate cărţile pe 
care le găsesc despre durere și despre terapia ei. Vreau să le 
citesc, să învăţ tot ce e de învăţat, voi studia până voi ieși din 
această criză. Altă abordare nu există. De vinovăţie mă voi 
ocupa mai târziu. 

Observ că mama și fratele meu își aruncă priviri unul altuia, 
atunci când au impresia că nu-i văd. Fratele meu dă din cap 
către mama și amândoi tac. Am luat, astfel, decizia de a merge 
mâine în oraș, pentru a doua oară de când ai murit. 


lulie 2012 

E prima noastră vară în Enskede și, comparativ cu vara 
trecută, e foarte plăcută. O stare de mulțumire tihnită s-a 
așternut peste existența noastră. Ne certăm rar. Râdem mult. 
Avem o viață sexuală mult mai activă decât înainte. Când avem 
neînțelegeri, încercăm să găsim o cale de mijloc, în loc să ne 
contrazicem. Mi-e greu să spun exact ce s-a schimbat, dar 
bănuiesc că mutatul împreună stă la baza acestei îmbunătățiri, 
atât din punct de vedere pragmatic, cât și sentimental. 

Anul ăsta avem un apartament care se poate aerisi, în care 
dormitorul e răcoros în miezul verii caniculare. Anul ăsta avem 
loc de parcare în spatele casei și o mașinuţă cu care mergem 
într-o grămadă de excursii. Anul ăsta ne-am găsit energia să 
facem planuri împreună, ceea ce a însemnat că, împreună, am 
ales să mergem cu barca cu pânze, ne-am vizitat prietenii de la 
ţară și am vizitat câteva plaje de la marginea Stockholmului, 
cele la care ajung numai cei care au mașină personală. Tu ai 
avut o vară bună și ai câștigat mulţi bani. Eu sunt în concediu 
plătit. Nu facem economii. Ne răsfăţăm cu cine la restaurant, ne 
cazăm la hoteluri în orașele din apropiere, ajungem acasă între 
escapade și vedem filme, citim cărți, ne simţim bine. Tu ai 
început să alergi în fiecare seară. Deodată dispari, mergi la 
alergat în cimitir, în Skogskyrkogården, te întorci cu obrajii 
îmbujoraţi și cu tricoul ud de transpiraţie, îmi arăţi o aplicaţie de 
pe telefon care indică ruta pe care ai alergat azi. Ești mândru de 
faptul că alergi. Şi eu sunt mândră că faci asta. Eu una nu alerg 
prea des, dar sunt mulţumită și așa. Aș vrea ca fiecare vară să 
fie așa, exact așa. 


Viaţa noastră e, de fapt, atât de plăcută, încât, în ultimul 
timp, mă gândesc tot mai mult că ar mai fi loc de încă un suflet 
între noi. Mă încântă ideea de a ne lua un animal de companie 
împreună. Cel mai mult îmi doresc un câine, dar mi-ar plăcea la 
fel de mult și o pisică. Dacă pisica ar avea personalitatea unui 
câine. Tu respingi, de la început, ideea de a ne lua un câine, nu- 
ţi plac câinii și, mi-ai explicat deja acum mult timp, nici nu-ţi 
imaginezi să ai grijă de vreun câine vreodată. Dacă iau câine, va 
fi doar al meu. Am renunţat la idee, cel puţin deocamdată, dar 
strecor în discuţie subiectul cu pisica. Tu spui că ai accepta să 
avem o pisică, eventual, cândva în viitor. Eu cred că acest 


moment din viitor ar putea fi destul de aproape. Poate chiar la 
toamnă. 

În unele seri, ne petrecem timpul discutând despre cum ar 
fi viaţa noastră dacă am avea o pisică. Ne-am pus de acord în 
legătură cu locul în care ar trebui să așezăm litiera și tu nu 
respingi ideea de a ţine o pisică în poală când lucrezi de acasă. 
Am început să caut pe net descrierea diferitelor rase de pisici și 
am găsit una care cred că ni s-ar potrivi. Îţi arăt poze și, deși la 
început spui ba că sunt urâte, ba că au prea puţin păr, ba că au 
urechile prea mari, pari, apoi, încântat, ba chiar nerăbdător la 
gândul de a avea un animal de companie în actuala noastră 
viață armonioasă din Enskede. 

Încep să iau legătura cu câţiva crescători de pisici, 
trimițându-le câteva e-mailuri seara, în timp ce tu alergi. Mă 
interesez de temperamentul specific rasei: dacă este singuratică 
sau iubește compania altei pisici. Când, în sfârșit, primesc 
informaţiile pe care le cer, trec la întrebarea dacă pot cumva să- 
mi dea un pui în lunile care urmează. Sunt nerăbdătoare să fac 
asta. Mulţi îmi răspund că nu au nicio pisică gestantă în 
perioada următoare sau, dacă au, toţi puii sunt deja promiși, ba 
chiar se așteaptă la rând. 

Până la urmă, dau peste un crescător de pisici din Norrland, 
dintr-un orășel din centrul regiunii numit Mală, aflat la 
treisprezece mile de Skellefteå, care îmi trimite un răspuns 
diferit. Tocmai ce s-au născut câţiva pui, iar unul dintre ei nu a 
fost promis nimănui. O femelă de culoare albă, care va fi 
înţărcată peste douăsprezece săptămâni. Crescătorul îmi trimite 
două poze cu pisicuţa și una cu mama acesteia. Simt fluturi în 
stomac când derulez pozele. În aceeași clipă, aud ușa de la 
intrare, te-ai întors de la tura ta de alergat. Inchid clapa 
laptopului și te întâmpin în hol. Mă uit la telefonul tău și te laud 
că alergi din ce în ce mai repede. Tu mergi să faci un duș. Eu mă 
întorc în dormitor, la laptop. 

După ce mai citesc de câteva ori e-mailul și mă uit la poze, 
te strig. 

— Aksel, vino! Hai să vezi! 

Tu vii în cameră cu părul încă ud după duș și mă găsești 
stând trântită în pat cu laptopul pe burtă. 

— Hai să vezi puiul ăsta de pisică, îți spun, arătându-ţi 
poza. 


— Drăguţ, ce-i cu el? mă întrebi tu. 

Eu îți spun că e de vânzare, putem s-o rezervăm, costă 
numai 7.000 de coroane, cu 1.000 de coroane mai puţin decât 
majoritatea celorlalte pe care le-am văzut, din aceeași rasă. 

Cu cea mai mare grijă, te întreb dacă nu vrei s-o 
cumpărăm, va fi înțărcată peste douăsprezece săptămâni, 
atunci mă voi duce cu avionul până în Norrland s-o aduc, fără 
nicio problemă. Promit. Tu te uiţi mai întâi la mine, apoi la poza 
de pe laptopul meu, apoi, din nou, la mine. Pari mirat, nu te-ai fi 
gândit niciodată că planurile noastre de a deveni stăpâni de 
pisică se vor concretiza atât de repede. Încă ești îmbujorat după 
alergare. Ai pieptul umed. Îţi șterg câteva picături de apă de pe 
umăr cu mâna. Tu te uiţi, din nou, la ecran. Sunt pregătită să 
aud cum spui nu, că ar trebui să mai așteptăm, să ne mai 
gândim la asta. Instinctiv, am început să formulez argumente 
care să susţină că ideea cu pisica e foarte bună. Mă pregătesc 
să-ți spun că douăsprezece săptămâni înseamnă ceva timp. Aș 
vrea să-ţi spun că va fi grozav. Tu te uiţi, scrutător, la ecran, 
apoi la mine. Eu mă gândesc că vrei să mă întrebi dacă vorbesc 
serios. Atunci, văd ceva în ochii tăi, nu-mi dau seama ce anume. 
Oare te pregătești să oftezi? Să te enervezi pe mine? Să-mi spui 
că nu mă mulţumesc niciodată cu nimic, oricât de bine ne-ar fi? 

Dar tu începi să zâmbești. Mai întâi cu ochii, apoi cu gura, 
apoi cu toată faţa. 

— Desigur, îmi spui, hai s-o luăm. Sunt de acord să 
rezervăm pisica, dar nici nu mă gândesc să merg până în 
Norrland, te ocupi tu de asta. Ne-am înţeles? 

Dacă ne-am înţeles? Ne-am înţeles atât de bine, că nici nu- 
mi mai amintesc să ne fi înţeles mai bine vreodată. Încep să 
ţopăi în pat, să ţip ca o adolescentă la un concert, mă arunc în 
braţele tale și îți umplu faţa îmbujorată cu sărutări. Vara asta va 
intra în cartea recordurilor drept cea mai reușită din secolul 
ăsta. 


Noiembrie 2014 

Nu m-am putut hotărî dacă să merg sau nu la echitație 
astăzi și nu mi-am anulat programarea în grupa cu care călăresc 
în fiecare duminică de câţiva ani deja. Tocmai m-am apucat din 
nou, după ce ai murit. M-am bucurat să stau iar pe spinarea 
unui cal. Mi-a plăcut să simt febra musculară de după. Mai 
presus de toate, mi-a plăcut să reintru, în sfârșit, în acea 
atmosferă în care mă introduce călăritul, să retrăiesc acea stare 
pe care alţii o simt când fac artă, meditează, fac sex sau yoga. 
Când stau pe cal, mă cuprinde o stare în care totul se 
neutralizează, toată existenţa se rezumă la aici și la acum, iar 
grijile legate de viitor și lumea din jur parcă... dispar. Indiferent 
de cât de nervoasă, supărată sau agitată sunt în drum spre 
hipodrom, mă întorc de acolo mai relaxată și mai detașată de 
tot ce mă apăsa. Ăsta e efectul călăritului asupra mea, așa a 
fost dintotdeauna. De aceea, mă hotărăsc, după un moment de 
gândire, să merg acolo și astăzi, în ciuda faptului că au trecut 
numai șase zile de când ai murit și că nici măcar nu sunt sigură 
dacă mă descurc să merg până acolo. Mă îmbrac cu pantalonii 
de călărie, observ că par mai lălâi decât de obicei, nici măcar 
cizmele de călărie nu-mi vin ca de obicei. Merge și așa. Plec. Ce- 
o fi o fi. 

La hipodrom, nu știe nimeni ce s-a întâmplat în familia mea. 
Cel puţin, așa cred. Colegii din grupă mă salută ca de obicei, mă 
întreabă ce fac. Eu nu-mi ridic privirea, mă prefac că sunt foarte 
ocupată cu pregătirea calului înainte de lecţie. Răspund când 
sunt întrebată direct, îngaim că fac bine, dar nu întreb și eu, la 
rândul meu, ci continui să-mi ţesal calul care mi-a fost repartizat 
astăzi. Îl perii, îi pun şaua și hamul, îi curăţ copitele. Descopăr 
că și asta mă linişteşte. Când se face ora unsprezece fără trei 
minute, îmi iau calul și mergem către arena de echitație, unde 
instructoarea noastră tocmai a încheiat lecţia cu grupa de 
dinainte. Când mă vede, mă salută bucuroasă și, ca la un 
semnal, în clipa în care îi aud glasul vesel, mă abat din drumul 
meu către centrul arenei de echitație și mă duc drept spre ea, 
într-un colţ al marii arene. Calul mă urmează. O întreb: 

— Pot să-ţi spun ceva, repede? 

Ea zice sigur că da, privindu-mă întrebător. Simt cum mi se 
frânge vocea deja de la prima silabă, dar continui: 

— Păi, să vezi, iubitul meu, îl știi, Aksel, m-a însoţit de 


câteva ori, știi, el... a murit acum șase zile în somn, pur și 
simplu, și nu știm ce s-a întâmplat și nu știu dacă a fost o idee 
bună să vin azi aici, dar m-am gândit că mi-ar plăcea să călăresc 
puţin. Dar nu știu dacă pot. S-ar putea să nu reușesc. Vreau 
doar să încerc. Sper că se poate, că ești de acord. 

Mă opresc din vorbit, ușurată că am reușit să leg cuvintele 
într-un mod cât de cât inteligibil. Instructoarea m-a ascultat, 
încruntată. 

— Ce, ce-ai zis, Carolina, cum? spune. 

Apoi tace și ea. Işi întinde braţele către mine și mă 
îmbrățișează strâns, iar eu rămân mută și plâng cu capul în 
jacheta ei de echitație, căci asta pare cea mai firească reacţie. 
La dracu’! Nu voiam să plâng la cursul de echitație. Nu voiam să 
afle nimeni. Nu voiam să mă dau în spectacol. Voiam un loc în 
care să mă mai pot preface că sunt eu, Carolina, cea de 
dinainte. S-a dus dracu' totul. Acum atragem atenţia grupei, 
stând amândouă într-un colţ și plângând. Colegii se holbează la 
noi, fără să ne întrebe ce s-a întâmplat. Poate că deja au auzit, 
poate că vestea a ajuns până la urechile cursanților de la școala 
de echitație sau poate că abia în clipa asta își dau seama că e 
ceva în neregulă cu mine. Mai plâng puţin în jacheta 
instructoarei și-i șoptesc că e îngrozitor. Ea îmi spune să 
călăresc exact atât cât vreau, iar dacă vreau să mă opresc, nu-i 
nicio problemă. Când mă lasă din braţe, văd că i s-a prelins 
rimelul pe obraji. Mă gândesc dacă să-i spun, dar nu îndrăznesc 
și mă fac că n-am văzut. Între timp, îmi iau calul și mă îndrept 
spre mijlocul arenei, îl încalec și încep să călăresc. Nu mă mai 
uit la nimeni. 

Pe tot parcursul ședinței, instructoarea nu-mi dă nicio 
indicație. Nu-mi atrage atenţia, ca de obicei, că nu stau dreaptă 
în șa, nu spune nimic despre felul în care trebuie să strunesc 
calul. În schimb, mă întreabă, din când în când, dacă mă simt 
bine, iar eu dau din cap că da. Strunesc calul care mi-a fost 
repartizat la ședința de azi, fac exerciţiile, mă concentrez cât de 
mult pot pe sarcinile trasate. Efortul mă face să transpir. Corpul 
îmi obosește, sunt slăbită, dar mă simt bine făcând asta. Când 
ședința se apropie de sfârșit, mă simt neobișnuit de calmă. M- 
am detașat de realitate pentru o vreme. M-am concentrat pe 
momentul prezent. Echitaţia a avut încă o dată efectul scontat 
asupra mea. 


Când descălecăm și duc înapoi hamurile și șaua în magazia 
călduroasă și umedă, colegii de echitație se apropie de mine. li 
văd cum vin în formaţie compactă, iar mișcările lor vizibil 
emoțţionate lasă să se vadă că au aflat ce s-a întâmplat, că vor 
să-mi fie alături acum. Când ajung la destinaţie, adică la mine, o 
femeie rupe tăcerea, întrebându-mă dacă poate să mă 
îmbrăţișeze. Îmi spune că a auzit despre cele întâmplate. Eu 
răspund că da, poate să mă îmbrăţișeze, dar îmi doresc să fi 
avut curajul să refuz. Nu mai vreau să plâng azi. Nu vreau să 
plâng pe umărul unor oameni cărora nu le știu decât numele. Nu 
vreau să fiu captivă într-o îmbrăţișare de grup, într-o magazie 
pătrunsă de umezeală, într-un hipodrom plin de adolescenţi care 
tot deschid și închid ușile, și în braţele unor femei în toată firea. 
Dar accept situaţia. A doua oară pe ziua de azi, fac lucrul care 
mi se pare cel mai potrivit pe moment. Le mulţumesc și le bat 
pe spate. Sunt atentă la cum mă îmbrățișează fiecare: unii mă 
îmbrățișează strâns și sufocant, alţii, domol și afectuos. Nu mai 
vărs nicio lacrimă. 

Vreau să merg acasă acum. Mi-e dor de Ivan. Mă întreb 
cum s-a descurcat fără mine în timpul ăsta, în aproape două 
ore. Mi-e foame. Când voi ajunge acasă, voi mânca prima masă 
adevărată de după moartea ta. Îmbrăţișarea noastră de grup se 
risipește și ne întoarcem să pregătim caii pentru păscutul de la 
prânz, pe pajiște. Apoi plec acasă. Imi spun c-a fost o idee bună 
să vin aici, la hipodrom, în ciuda îmbrăţișărilor și a lacrimilor. Voi 
reveni în curând. Călăritul îmi face bine. 


Decembrie 2012 

Puiul de pisică a ajuns la noi acasă chiar în preajma zilei 
mele de naștere. Am primit cu braţele deschise pisicuţa de 
culoare albă din Norrland, din rasa Devon Rex, pe care, în scurt 
timp, am început s-o alintăm Măzărică. Deși au trecut două luni 
de când am mers s-o iau, încă mă trec fiorii când îmi amintesc 
zborul spre casă, când mieuna atât de isteric în geantă, încât 
am crezut că va muri de spaimă, dar a supravieţuit. S-a oprit din 
mieunat în momentul în care i-am dat drumul în apartamentul 
nostru, apoi a stat ascunsă timp de două zile sub patul nostru, 
pentru ca, a treia zi, să iasă de acolo, curioasă să-și cunoască 
noile împrejurimi. 

De atunci, ea e un membru al familiei noastre și mi-e foarte 
dragă, cu toate că ne amintește în mod clar și constant pe cine 
anume preferă în casa asta: pe tine. În fiecare seară, unul dintre 
noi se joacă cu ea, timp de o jumătate de oră, înainte să ne 
culcăm. Numai așa putem să fim siguri că vom dormi liniștiți 
toată noaptea, fără ca ea să ne deranjeze. Dacă n-o facem, mai 
mult ca sigur ne va trezi înainte de răsărit, căci pisica noastră s- 
a dovedit a fi pe cât de vocală, pe atât de lipsită de scrupule. 
Deodată, suntem mai mulţi în mica noastră familie. Cred că asta 
ne face bine. Pisica ne oferă un nou subiect zilnic de discuţie și 
amândurora ne face plăcere să vorbim despre ea, ore întregi. E 
evident c-o iubești. Te face să râzi și te joci cu ea întruna, iar 
zilele trec, fericite, și toamna îi face loc iernii. De câteva ori pe zi 
îmi trimiţi poze și filmuleţe cu pisica noastră, ceea ce, pentru 
mine, constituie o pauză bine-venită în timpul orelor de serviciu. 
Când se face ora cinci, plec înspre casă în grabă ca să ajung cât 
mai repede la voi doi. 


Mai sunt doar câteva săptămâni până la vacanţa noastră în 
Zanzibar, iar ăsta este un alt subiect despre care discutăm cu 
plăcere seara, pe lângă cel legat de pisică. Ne informăm despre 
arhipelag și despre istoria lui, ne gândim ce cărţi să citim și ce 
seriale să vedem în timpul lungului zbor cu avionul, urmărim 
bloguri de călătorie, reținem care sunt cele mai vizitate plaje și 
restaurante. Discutăm despre eventualitatea de a participa la un 
safari de două zile, pe continent, și ne gândim dacă ar merita 
banii cheltuiţi și timpul petrecut astfel. Tu ai prefera să facem 
asta, pe când eu aș prefera să rămânem tot concediul pe insulă. 


Vom merge împreună cu șase prieteni. În primele cinci zile, ne 
vom caza în capitala insulei, în hoteluri diferite, apoi, în cealaltă 
jumătate a concediului, vom închiria împreună o cabană 
încăpătoare. Suntem nerăbdători să plecăm. N-am mai călătorit 
niciodată într-un loc atât de îndepărtat. Ne simţim mândri, 
neînfricaţi şi temerari pentru faptul c-am rezervat acest sejur. În 
preajma Crăciunului, suntem deja obișnuiți cu ideea și nu ni se 
mai pare așa ieșită din comun. Și anul acesta ne vom petrece 
separat Crăciunul, al patrulea de când ne cunoaștem. Tu îi vei 
vizita, ca de obicei, pe părinţii tăi, iar eu o să fac ceva nou de 
data asta, voi sta acasă la noi, pentru că n-am găsit pe nimeni 
care să poată avea grijă de pisică. Vor veni la mine mama, 
fratele meu și cumnata mea. Pentru prima dată de mult timp 
aștept cu nerăbdare Ajunul Crăciunului. Încep să simt că pun 
bazele unei mici familii din care facem parte tu, eu și pisica, 
formând o echipă imbatabilă. 


Noiembrie 2014 

E luni dimineaţă. Azi se împlinește o săptămână. Corpul 
meu a depășit această piatră de încercare, lăsându-mă, în 
sfârșit, să dorm noaptea trecută. Când m-am trezit, nu-mi 
aminteam deloc ce s-a întâmplat în ultimele ore. Nu-mi 
aminteam dacă am alăptat, dacă Ivan s-a mai trezit plângând, 
nu-mi aminteam ce gânduri am avut sau dacă am visat. Probabil 
că e un semn bun. Când m-am trezit, era ora cinci și atunci mi- 
am dat seama că a trecut, într-adevăr, o săptămână. Fix o 
săptămână. Cu o marjă de câteva minute, probabil. De acum, nu 
mai număr zilele, ci săptămânile. Azi începe a doua săptămână. 
Zilele vor deveni luni, iar lunile vor deveni ani. Cândva, în tot 
acest timp, viaţa mea va reveni la normal. La un moment dat, 
va înceta să mă mai doară fiecare respiraţie și să mi se mai pară 
că e o strădanie pe care nu știu cum s-o duc la bun sfârșit. Mai e 
până atunci. Acum, am făcut faţă primei săptămâni. Nu e mult, 
dar nici puţin lucru nu e. 

In camera de lângă a mea și a lui Ivan e mama, care a 
dormit aici în weekend și le ţine locul mamei mele vitrege și 
surorii mele. Prietenii și familia s-au ocupat discret de absolut 
tot ce au putut face pentru mine. Împreună și fără să stea prea 
mult la discuţii, au devenit, pentru mine, un fel de plămâni, 
inimă, picioare și mâini de rezervă. Se ocupă de acte și de 
program, de corespondenţă și de întâlniri, de menaj, de 
cumpărături și de gătit. Nici nu-mi amintesc când am strâns 
masa ultima dată sau când am golit mașina de spălat vase, 
când am întins rufele la uscat, când am gătit, când am făcut 
cafea. Totul parcă se întâmplă de la sine. 

Singurul lucru care îmi rămâne de făcut este să inspir 
adânc și să încerc să trec cu bine peste fiecare zi, să fiu mereu 
alături de Ivan. Știu că am noroc. Habar n-am ce s-ar fi 
întâmplat fără ajutorul lor. Tot ei mă ajută și cu îngrijirea lui 
Ivan, așa încât nu-mi rămâne decât să plâng, să vorbesc sau să 
tac și să mă gândesc. In schimb, cu tot sprijinul pe care mi-l 
acordă oamenii din jurul meu, zilele parcă încep, într-un mod 
curios, să aibă sens. Probabil pentru că nu rămân niciodată 
singură. Poate pentru că am avut ocazia să iau o pauză, să-l las 
pe Ivan în grija bunicii sale și să stau singură în bucătărie la 
masă, să privesc înainte, în gol. Poate pentru că nu există prea 
multe opţiuni pentru tine când ai un bebeluș de aproape nouă 


luni. 

Fără să fie conștient de întâmplarea tragică ce tocmai i-a 
schimbat viaţa, Ivan umple scutec după scutec, se dă de-a 
bușilea și peste cap, plânge și se înveselește iar. Râde și se 
joacă, stropește când face baie și o ia de la capăt. incearcă să 
se sprijine de canapea, cade și se îmbufnează, lovește cu 
pumnul său mic în masă și tot așa. Viaţa lui merge mai departe, 
iar a mea gravitează în jurul lui. El îmi dictează programul. 
Uneori, mă face să pufnesc într-un râs sincer, neprefăcut. 


O senzaţie perfidă se insinuează tot mai des în legătură cu 
gravitatea a ceea ce s-a întâmplat. Citesc în cărțile împrumutate 
de la bibliotecă despre traumă și despre rezolvarea situațiilor de 
criză, despre cele patru faze ale durerii. Indârjită în continuare 
să depășesc rapid faza șocului, am citit, am subliniat și am 
reținut că, după această fază, urmează faza de negare. Apoi, 
vine rândul furiei și, la urmă, acceptarea. Despre ultimele faze, 
am citit cu mare atenţie. Dacă știi ce se întâmplă ulterior, îţi 
este mai ușor. Acolo vreau să ajung, cât mai repede cu putinţă. 
Văd ultima fază ca pe un obiectiv. Din păcate, cărţile nu oferă 
speranţe de depășire rapidă a fazelor, așa cum aveam eu de 
gând să fac. Se pare că va mai dura cel puţin un an până când 
voi ajunge la a patra fază. Și nici atunci nu e sigur. Ingrijorată, 
am constatat că, în cărţile despre soluţionarea situațiilor de 
criză, se menţionează faptul că, uneori, intensitatea suferinţei 
poate fluctua în cazul în care condiţiile de viață nu oferă 
posibilitatea de a face faţă acesteia dintr-odată. Sper ca asta să 
nu mi se întâmple mie. Încerc mult să-mi analizez sentimentele, 
în speranţa că asta îmi va folosi pe termen lung. 

In același timp, anticipez un sentiment care cred că mă va 
domina din ce în ce mai tare, pe măsură ce se așază lucrurile. 
Aud, tot mai clar, o voce interioară, o lamentaţie, o nemulţumire 
și un strigăt. În ciuda tuturor îngerilor păzitori din jurul meu, în 
ciuda sentimentului de ușurare și a iubirii pe care o primesc, 
acea voce vrea să spună mulţumesc, dar e o greșeală, pentru că 
vreau să fiu doar cu tine, toţi ceilalți pot să plece acasă. Vă 
mulțumesc că ați venit. E drăguţ din partea voastră, dar nu e 
nevoie. Tot ce-mi doresc e să te întorci acasă. Nu vreau să învăţ 
să trăiesc fără tine. Refuz. Dacă te-ai întoarce, dacă ăsta s-ar 
dovedi a fi doar un vis bizar, aș face ca totul să fie bine, din nou. 


Ţi-aș demonstra asta. Nu te-aș mai stresa, te-aș lăsa să te 
odihnești mai mult, nu m-aș mai plânge niciodată de ritmul tău, 
ai putea fi exact cine ești și ce simţi nevoia să fii. De-aș putea 
da timpul înapoi, aș face ca totul să fie din nou cum trebuie. Știu 
că pot. Știu că aș putea. 

În realitate, peste câteva ore, voi merge la un birou de 
pompe funebre din apropiere ca să mă întâlnesc, pentru prima 
oară, cu părinţii tăi și să discutăm despre înmormântare. 
Întâlnirea mi-a aranjat-o o prietenă. Fratele meu se va plimba cu 
Ivan în timpul în care sunt eu acolo. Prietena care a aranjat 
întâlnirea va veni și ea ca să mă sprijine. Totul e planificat 
minuţios. 

Nu prea înțeleg cum voi putea să fac duș, să mă îmbrac cu 
haine de oraș și să și ajung la timp. Mai mult decât atât, nu știu 
cum voi reuși să ies din casă și să merg pe jos zece minute până 
acolo. Treaba asta mi se pare supraomenească. Nu știu nici 
măcar cum să-mi pregătesc micul dejun. Tot ce pot face e să 
stau nemișcată, uitându-mă la Ivan, să mă joc cu el și să-l 
alăptez. Vreau să amân restul lucrurilor, să le las să aștepte 
până când voi avea mai multă energie, dar, astăzi, nu cred că 
pot face asta. Întâlnirea e peste două ore. 


Martie 2013 

Nu contează cât de mult încerc să mă stăpânesc. Până la 
urmă, îmi revin îngrijorarea, nevoia urgentă de schimbare și de 
progres, în ciuda oricărui argument raţional că ar trebui să mă 
odihnesc, să am răbdare, să trăiesc clipa și s-o iau ușor. După o 
perioadă liniștită, parcă nu mă pot împotrivi impulsului de a 
sfâșia totul, de a te provoca, de a te urni din loc, de a te zgâlţâi 
până ne ciocnim, ne rostogolim și cădem pentru a vedea ce se 
întâmplă apoi. Nici eu nu înţeleg de ce. Nici mie nu-mi place. Și 
totuși, fac asta iar, și iar. 

Uneori, am impresia că singurele dăţi când ne înţelegem e 
atunci când călătorim în timpul vacanţelor. Probabil așa se 
explică faptul că am călătorit împreună o grămadă. După prima 
vacanţă în Islanda, am luat la rând Statele Unite, Japonia, plajele 
europene, am făcut ieșiri de un weekend în capitale, am 
petrecut veri în Osterlen, Västkusten și Norrbotten. Exceptând 
micile certuri de zi cu zi, reușim să ne relaxăm și ne îngăduim să 
trăim într-un fel de existență excepţională. Seara citim, bem 
bere și vin la cină, nu facem economii. Cădem de acord când să 
vizităm obiective turistice - la propunerea mea - și când să ne 
odihnim - lucru pe care tu-l preferi. Tot timpul avem o călătorie 
în plan într-un viitor apropiat. Ne bucurăm de ele, suntem 
amândoi nerăbdători să plecăm, să ne facem planuri, iar după 
ce ne întoarcem acasă, relația noastră e consolidată pentru încă 
o vreme. Apoi, avem grijă să rezervăm din nou ceva. 

Suntem în 2013. Tocmai ne-am întors din concediul de 
două săptămâni din Zanzibar. Suntem bronzaţi și transpiraţi și 
resimţim decalajul de fus orar, iar eu sunt extenuată, nu mai 
vreau să călătoresc o vreme, mi-a ajuns pentru moment. Nu 
poate fi asta singura noastră bucurie în viaţă, singurul lucru care 
ne provoacă plăcere. Trebuie să mai existe ceva. Trebuie să mai 
găsim ceva. Simt asta cu fiecare celulă a corpului. Am o 
presimţire că, din clipă în clipă, voi găsi un motiv de ceartă, iar 
acest sentiment vine cu atâta putere, încât nu pot să-l evit. E un 
sentiment pe care am încercat să-l alung în ultimul an și care nu 
se mai lasă ignorat. Trebuie să vorbim despre asta. 


Am mai abordat acest subiect înainte, dar niciodată n-am 
încheiat conversaţia civilizat sau căzând de acord. Au trecut luni 
întregi, chiar un an. Eu n-am reușit să-mi exprim clar dorinţa, tu 


nu ai fost foarte încântat, iar asta ne-a provocat prea multă 
suferință ca să mai putem duce la capăt discuţia. Era ca o 
cerere în căsătorie refuzată, care nu-ţi mai dă curaj s-o reiei. N- 
am fost pregătită să plătesc acest preţ până acum. 

Anul ăsta împlinesc 35 de ani și vreau un copil. Sunt sigură 
de asta. Acum mult timp susţineam că nu-mi doresc, acum 
câţiva ani afirmam că nu sunt sigură dacă-mi doresc, un pic mai 
târziu mă prefăceam că nu e nicio grabă, dar, acum, nu se mai 
poate. Vreau un copil, iar dacă tu nu vrei sau nici măcar nu ești 
dispus să încerci, va trebui să te părăsesc. Trebuie să vorbim 
despre asta. Am ţinut asta în mine prea mult timp și, oricât de 
puţin aș vrea să te împovărez, e nevoie de tine în ecuaţie. 
Trebuie să punem la punct o înţelegere. 

Adevărul e că deja mi-am imaginat patru soluţii alternative. 
Doar una dintre ele presupune să ne despărţim. Celelalte trei 
presupun să fac un copil, dar, numai într-unul dintre cazuri, tu 
ești tatăl biologic. Mă simt incredibil de deșteaptă și de 
prevăzătoare. Soluţiile sunt următoarele: 


1. Rămânem împreună și facem un copil. 

2. Rămânem împreună, iar eu fac un copil cu unul dintre 
prietenii mei homosexuali care și-a exprimat dorinţa de a avea 
un copil cu o prietenă purtătoare de uter. Nu vei fi tatăl biologic 
al copilului și vei scăpa, așadar, de responsabilitatea pe viaţă, 
dar rămâi cu mine atât timp cât dorești (și sper ca asta să 
însemne mult timp). 

3. Rămânem împreună, eu merg în Danemarca, unde voi fi 
inseminată la o clinică unde este permisă inseminarea femeilor 
singure, lucru care nu e permis în Suedia în anul de graţie 2013. 
Nu vei fi tatăl biologic. Legat de responsabilitatea pe viaţă, vezi 
mai sus. 

4. Ne despărţim, tu nu vrei copii, nici cu mine, nici în 
preajma ta. Preferi să ne despărțim decât să facem un copil. 


Consider că procedez responsabil și inteligent, fiind 
deschisă la atâtea variante, iar una dintre ele trebuie să ni se 
pară realizabilă amândurora. Când deschid discuţia, la sfârșitul 
lunii ianuarie, se pare că am ajuns mult mai departe decât tine 
cu planurile. Mi-am scris soluţiile propuse pe câteva coli de 
hârtie pe care le ţin la îndemână, cu ocazia primei noastre 


discuţii serioase pe această temă. 

Iti prezint fără ocolișuri, căci am înţeles că ăsta este cel mai 
bun mod în care comunici tu, cele patru soluţii ale problemei, 
anume că eu vreau un copil, dar tu nu știi dacă vrei și, mai ales, 
nu știi dacă vrei acum. După ce-mi expun variantele, te întreb 
dacă ai ceva de adăugat. Tu te uiţi derutat la lista din poala 
mea. Citesc în privirea ta că mai durează puţin până când, la fel 
ca mine, vei considera că sunt generoasă, oferindu-ţi atâtea 
soluții. Fiind învățată cu comunicarea directă, nu am cosmetizat 
nimic, nu am deschis discuţia spunându-ţi cât de mult te iubesc 
și că știu că vei fi un tată minunat. Am scos hârtia și ţi-am 
indicat variantele. Le-am parcurs cât de didactic am putut. Am 
așteptat, în tăcere, în timp ce tu te uitai, cu privirea încruntată și 
îndurerată, la hârtia mea. 


Nu pari încântat. Dimpotrivă, pari foarte tulburat. Toate 
opţiunile mele par să-ţi provoace neliniște, iar cea pe care vrei 
tu s-o adaugi, să rămânem împreună, dar să mai așteptăm 
câţiva ani până să facem copii, nu mă interesează. Nici măcar 
nu accept s-o pun pe hârtie. Nu te mai cred când îmi spui „poate 
mai încolo”. De fiecare dată când ai spus asta, am luat până la 
urmă singură o decizie, fără să te consult, iar printr-un 
ultimatum, te-am obligat s-o accepţi și tu. De data asta, nu e 
sigur că am așa de mult timp la dispoziţie pentru a te aștepta, 
chiar dacă mi-aș dori. Nu știu dacă voi mai putea rămâne 
însărcinată peste atât de mulţi ani. Nu știu nici măcar dacă asta 
e posibil în momentul de faţă. De patru ani, de când suntem 
împreună, n-am luat anticoncepţionale și nici nu am fost prea 
grijulii, niciunul dintre noi. Refuz să mai aștept. Nu mai merge 
așa. Asta e ultima strigare. 

Prima noastră conversaţie se încheie în lacrimi. Eu plâng 
fiindcă sunt nervoasă pe tine, iar tu plângi din aceeași cauză. 
Niciunul dintre noi nu vrea să ajungă la un compromis și ne 
hotărâm să amânăm discuţia pentru altă dată. Sunt dezamăgită, 
dar nu renunţ. Reprogramăm discuţia pentru săptămâna 
viitoare. Luăm o pauză de la negocieri. Ne întoarcem la ce 
făceam înainte, la ceea ce știm să facem, la ceea ce nu e nefast, 
ca discuţia de dinainte. 


Primăvara avem multe discuţii dificile. Atât de dificile, încât 


nu avem chef să le purtăm prea des. O dată pe săptămână 
încercăm să ne găsim timp și chef să discutăm și să ne 
enervăm, să ne supărăm sau să ne dezamăgim reciproc. Eu sunt 
dezamăgită că tu nu îndrăznești să crezi în noi. Sunt nervoasă 
pe mine însămi că am lăsat timpul să treacă și pentru că așa a 
fost mereu între noi. Am obosit să tot fie nevoie să te forțez să 
iei parte la schimbări, să mă tem că dacă facem ceva 
imprevizibil, tu vei fi reticent. Pe de altă parte, tu ești supărat că 
eu te tot presez, nu te las niciodată în pace, nu sunt niciodată 
mulţumită de cum merg lucrurile. Spui că trebuie mereu să 
facem numai cum vreau eu. Că ești stresat fiindcă nu te simți 
pregătit să fii tată, că nu ești sigur cum vrei să-ţi trăieşti viața. 
Cum ai putea fi părintele cuiva, atunci? Spui că te temi că nu te 
vei descurca. Spui că asta nu are legătură cu iubirea ta pentru 
mine, dar mi-e greu să te cred. Ceva îmi spune că dacă m-ai fi 
iubit puţin mai mult, ai fi îndrăznit. Eu îţi spun că va fi spre 
binele tău să nu ai de ales. Tu nu ești prea încântat de riscul de 
a nu avea de ales. Și continuăm tot așa. 

Negocierile noastre nu se desfășoară frumos. Nu sunt 
romantice, nu se încheie niciodată cu mângâieri și îmbrăţișări 
duioase drept consolare atunci când unul dintre noi se supără și 
plânge. Niciunul dintre noi nu pleacă vreodată de la masa din 
bucătărie într-o dispoziţie bună. 

Văd că-ţi fac rău ţie și relaţiei noastre prin faptul că nu 
renunţ la ideea mea. Nu-mi place să-ţi fac asta, să fac asta 
relației noastre, dar nu mai vreau compromisuri. Nu când vine 
vorba de întregul meu viitor. Tie nu-ţi place faptul că mă faci să 
mă simt așa, nu vrei să cred că se întâmplă din cauza mea. Eu 
sunt cauza, fie că vrei tu să cred asta sau nu. Când te 
descurajezi cel mai tare, spui că merit să fiu cu cineva care să 
fie sigur că-și dorește copii cu mine și care vrea să se implice în 
asta toată viaţa. Plângi atunci când spui că îţi pare rău, dar nu 
crezi că tu ești acea persoană. |ţi ceri iertare pentru că ești așa, 
te scuzi pentru felul tău de a fi, pentru temerile tale, pentru cine 
ești în general. Mă doare faptul că pari atât de gata să renunțţi. 
Eu nu vreau să renunţ și nici să-ți aud scuzele. Vreau să-ţi câștig 
încrederea în viitorul nostru împreună și să construiesc o familie 
cu tine. Ce-i atât de greu? De multe ori, încheiem discuţia 
pentru că pur și simplu nu mai avem putere să vorbim. 


La două luni de la prima noastră discuţie, cădem de acord. 
Adică, acord sau nu, tu cedezi, în sfârșit. Ajungi, fără tragere de 
inimă, la concluzia că cea mai puţin păguboasă variantă este să 
rămânem împreună și să încercăm să facem un copil. Susţii, în 
continuare, că nu ești pregătit. Eu susţin, în continuare, că vei fi, 
cu timpul. Sunt ușurată că am ajuns aici, dar sunt tristă că s-a 
întâmplat în modul ăsta. Sunt tristă, fiindcă știu că eu sunt 
cauza pentru care tu te simţi acum strâns cu ușa și, în același 
timp, sunt furioasă pentru că am fost nevoită să port aceste 
negocieri cu preţul relaţiei noastre. Eu spun că merit să fiu 
iubită de cineva care să-și dorească să-și împartă viaţa și un 
copil cu mine, iar tu spui că ești de acord și ești de aceeași 
părere. Atunci mă supăr și mai tare pentru că ești de acord, și 
pentru că eu te iubesc, și pentru că tu ești cel mai puternic 
dintre noi doi, dar și pentru că niciodată nu suntem pe aceeași 
lungime de undă în ultima vreme. 

Nu așa mi-am imaginat că vom lua decizia de a face un 
copil, dar încerc să nu devin sentimentală. Niciunul dintre noi nu 
e foarte sentimental, nu ne stă în fire. Când mă uit pentru ultima 
dată la foaia cu variante, mă rușinez. E împărțită în avantaje și 
dezavantaje, notate cu minus și cu plus, enumerate după 
fiecare soluţie. Foaia pe care scrie „rămânem împreună - facem 
un copil” are cele mai multe plusuri și cele mai puţine minusuri. 
Unul dintre minusuri e „A. nu e sigur că se descurcă”. Tu ai scris 
asta. Scrisul tău îngrijit contrastează cu mâzgăliturile mele 
lăbărțate. Scrisul tău e mărunt, dar însemnătatea lui e mare. Mă 
rănesc cuvintele, îmi spun însă că sigur te vei descurca, iar asta 
va da un nou sens vieţii noastre. Dragostea noastră va fi mai 
simplă atunci când vor exista mai puţine posibilități de a pune 
totul la îndoială. Asta e ultima schimbare majoră pe care te voi 
mai obliga s-o accepţi. Îmi promit că asta e ultima dată. Apoi 
pun foile într-un dosar, pe care îl ascund într-un teanc de acte 
dintr-un sertar. 


Noiembrie 2014 

Mă aflu în postura de clientă a unui birou de pompe 
funebre, iar în hârtiile pe care le-am primit după întâlnire sunt 
numită solicitantă. Asta sunt, solicitanta unor servicii funerare. 
Sunt, de asemenea, înștiințată despre costurile unei 
înmormântări urmate de ceremonia comemorativă și că acestea 
vor fi suportate din ajutorul de deces. 

Cerul era înnorat și ploua cu găleata în timp ce mă 
îndreptam spre biroul de servicii funerare. Am văzut mașina 
părinţilor tăi în parcare imediat ce am ajuns, mai devreme cu un 
sfert de oră. Mama ta avea o ţigară în mână, stătea adusă de 
spate, cu un palton înfășurat în jurul trupului său suplu. Era 
încordată, îi era foarte frig. Tatăl tău făcea pași greoi, agitându- 
se între mașină și un semn de circulaţie din colţul parcării, 
înapoi la mașină și apoi, mai departe, către ușa biroului de 
servicii funerare. 

N-am vorbit prea mult cu părinţii tăi în ultimele zile. N-am 
găsit o cale comună să ne exprimăm suferinţa prin care trecem. 
Ei mă sună des, iar la fiecare apel, tatăl tău repetă că ne iubește 
pe mine și pe Ivan, că ne vor fi alături de acum înainte și că 
întotdeauna vom face parte din familia lor. Eu spun că și eu îmi 
doresc asta, chiar așa e, dar, momentan, nu știu cum anume se 
va întâmpla. În momentul ăsta, nu știu cum să fac parte din 
familia cuiva, nici măcar din a mea. Părinţii tăi par mai dornici 
decât mine să ne întâlnim, iar eu nu sunt sigură dacă ei o fac 
din grijă pentru mine sau pentru că se tem să nu fie alungaţi din 
viața nepotului lor. Se gândesc, probabil, că și eu vreau asta. 
Singura problemă este că nu prea am tragere de inimă. Mă 
extenuează interacţiunile cu oamenii, în general, și cu oamenii 
care te jelesc, în special. N-am puterea să ascult, mă închid în 
mine, nu știu cum să consolez pe cineva sau să închei o frază. 
Vreau să mă încui și să rămân singură atunci când îmi vine să 
plâng. Mi-e greu să-mi dau seama ce să fac cu acest impuls, așa 
că resping tot ce mă înconjoară pe cât posibil. Uneori, când mă 
sună părinţii tăi, îmi rog o prietenă să răspundă la telefon și să 
le spună că sunt ocupată cu Ivan sau că dorm. Apoi, mă rușinez. 
Când ne vedem, întâlnirile sunt scurte, iar când mă bucur că-i 
văd plecând, mă rușinez și mai tare. Asta este, însă, adevărul. 
Nu ne putem consola unul pe celălalt. Niciunul dintre noi nu 
poate înţelege ce s-a întâmplat și fiecare trebuie să-și poarte 


singur povara. Îmi spun că ei doi măcar se au unul pe celălalt. 
Că, atunci când îi resping, ei își pot găsi alinarea unul în braţele 
celuilalt, în vorbele celuilalt, în trecutul lor comun și îndelungat. 
Însă, astăzi, ne adunăm să vorbim despre înmormântarea ta. E o 
întâlnire inevitabilă, pe care nimeni n-o așteaptă cu nerăbdare. 


Odată ajunși la ghișeul biroului de servicii funerare, facem 
cunoștință cu persoana însărcinată să se ocupe cu astfel de 
lucruri. Aflu că ocupaţia aceasta poartă denumirea de consilier 
funerar. Este o femeie scundă, al cărei nume îl uit în secunda în 
care mi se prezintă. Felul în care mă privește, în care îmi atinge 
braţul și ne prezintă condoleanţe mă tulbură. Pare un 
comportament convenţional, deloc călduros. A făcut asta de 
prea multe ori în viaţa ei, nu vorbește sincer, vede oameni ca 
noi în fiecare zi. Îi stă gândul la altceva: la ce va găti la cină 
diseară sau la locurile în care i-ar plăcea de o mie de ori mai 
mult să se afle în acest moment. O dispreţuiesc pe ea și vorbele 
ei prietenoase. Îmi spun că întâlnirea trebuie să fie cât mai 
scurtă, iar apoi, să plec de aici și, dacă e cu putinţă, să nu mă 
mai întorc niciodată. 

Consiliera ne conduce într-o încăpere. Ne roagă să luăm loc 
la o masă rotundă, apoi se scuză și dispare pe ușă. 

— Mai am de pus la punct ultimele detalii, spune ea. 

Eu și părinţii tăi ne așezăm faţă în faţă, iar pe mine mă 
frapează situaţia bizară în care ne aflăm. Am trecut de atâtea 
ori prin faţa acestui birou de servicii funerare în timpul 
plimbărilor mele alături de tine și de Ivan. Niciodată n-am 
îndrăznit să mă uit pe geam ca să văd oamenii dinăuntru. Doar 
o dată am întrezărit câteva persoane așezate cu spatele către 
geam și m-am întristat. Mi s-a părut lipsit de respect să te uiţi la 
cei care se aflau acolo, înăuntru. Văzându-le spatele încovoiat, 
mi-am întors repede privirea. Astăzi nu pot face asta. Astăzi 
spatele meu este cel pe care-l vor ocoli privirile trecătorilor. 

Se deschide ușa și ni se alătură prietena mea, vine stresată 
de la muncă și e îmbrăcată într-o rochie neagră și poartă pantofi 
cu toc înalt. Gâfâie și-mi dau seama că a străbătut în fugă 
drumul dintre parcare și ușa biroului. E posibil ca, în acest 
moment, să aibă loc o ședință importantă la serviciu de la care 
ea să lipsească. Mă simt prost gândindu-mă că și-a luat liber 
pentru asta, pentru noi, pentru mine și Ivan, aflaţi în această 


situație sumbră. Când mimez un mulțumesc, ea se încruntă și 
îmi șoptește „fii serioasă”. Îmi iubesc prietena și îmi place 
comportamentul ei direct. Mă mângâie scurt pe spate înainte să 
se așeze pe scaunul de lângă mine. Şedinţa poate să înceapă. 
Doar antreprenoarea mai lipsește. Eu privesc în gol și evit 
privirile tuturor. Mi-am propus să nu izbucnesc în plâns astăzi. 

Pe masa rotundă se află o cutie cu șerveţele lângă un teanc 
înalt de coli A4. Pe prima pagină e scris numele tău. În mod 
necontrolat și surprinzător, izbucnesc în plâns când îl văd. Fără 
vreun avertisment, prezenţa și, totodată, absenţa ta din 
încăpere mi se par insuportabile. Mă apucă dintr-odată și mă 
surprind eu însămi, însă nu mă pot opri din plâns. Mama și tatăl 
tău mă privesc, tatăl tău plânge și-mi rostește numele iar și iar. 
Niciunul dintre ei nu se ridică să mă îmbrăţișeze, iar eu sunt 
recunoscătoare pentru asta. Prietena mea mă mângâie pe spate 
și îi face un semn din cap consilierei care apare, din nou, 
cerându-și scuze. Trag aer în piept ca să mă liniștesc și să 
putem începe discuţia. Trebuie s-o rezolvăm. 

Nu reușesc să mă liniștesc, cel puţin nu în primele 
cincisprezece minute de când începe discuţia. Fiecare cuvânt 
rostit de consilieră îmi provoacă un nou torent de lacrimi. 

— Așadar, tu ești Carolina, spune ea, iar eu plâng atât de 
tare, încât de-abia reușesc să dau din cap, aprobator. Și ai avut 
o relaţie cu Aksel, continuă ea, iar eu continui să plâng, să dau 
din cap, lacrimile nu se mai sfârșesc. Și, împreună, îl aveţi pe 
micuțul... Ivan, spune ea și se străduiește să citească de pe 
hârtii ca să-și amintească cum îl cheamă, iar eu vărs șuvoaie de 
lacrimi pe masa cea rotundă. 

Abia după ce parcurgem toate formalităţile și confirm 
adresa noastră, lacrimile se opresc brusc. 

Trecem la aspectele practice ale ceremoniei și totul devine, 
dintr-odată, mai ușor. O listă numerotată cu subiectele de 
discutat îmi amintește că întâlnirea va lua, cândva, sfârșit. 
îngrijorarea mea că eu și părinţii tăi am putea avea păreri 
diferite asupra înmormântării tale s-a dovedit a fi neîntemeiată. 
Și lor le-ai spus foarte clar că nu-ţi dorești să ai un mormânt 
când vei muri. Mai degrabă, vrei să-ţi fie împrăștiată cenușa în 
vânt, dar cădem de acord să facem un compromis și să ridicăm 
o piatră funerară în cimitir, în Skogskyrkogârden. Că va fi o 
ceremonie civilă și nu religioasă este, de asemenea, ceva 


evident. Nu făceai parte din Biserica Suediei și n-ai acceptat 
niciodată ideea de a fi înmormântat în spiritul ei. Ne gândim că 
n-ai fi vrut nici să dăm anunţ la ziar, că mai bine ne ocupăm 
personal să-i anunţăm pe apropiații noștri. Vrem o 
înmormântare restrânsă și intimă, dar, când începem să facem 
lista cu numele colegilor, prietenilor și rudelor, ne dăm seama 
că vom ajunge la cel puţin o sută de persoane. Poate chiar mai 
multe. Ne hotărâm să organizăm ceremonia în capela cea mare 
din Skogskyrkogården. Acolo încap 200 de oameni în picioare. 
La recomandarea consilierei, ne alegem un oficiant care să 
conducă ceremonia. Înainte să mă dezmeticesc, am și terminat 
cu ultimul punct de pe listă. Când dăm să ne ridicăm, îmi sună 
telefonul. E un număr pe care nu-l am în agendă. 

Prietena mea ia telefonul și răspunde, fără să mă întrebe 
dacă sunt de acord. Mă citește atât de bine acum, știe că mă 
tulbură orice gest venit de la cei din jurul meu. Curierii de flori 
tot nu s-au potolit, primesc câteva buchete în fiecare zi. Curierii 
sunt nevoiţi să sune la interfon ca să li se dea drumul înăuntru. 
Am ajuns să-i urăsc. N-am destule vaze pentru atâtea flori. Nu 
suport mirosul apei când se învechește. Prietena mea se scuză, 
se ridică și iese din camera de ședințe unde noi tocmai ne 
pregăteam să încheiem discuţiile. O aud vorbind despre o 
comandă și cum îi cere curierului să vină la adresa la care ne 
aflăm acum. Eu înjur în gând, ale dracului flori, dar, apoi, regret. 
N-am niciun drept să mă enervez din cauza florilor. Ele sunt 
trimise din compasiune și fiindcă ai fost iubit, nu pentru a-mi 
face mie zile negre. Trebuie să ţin minte asta. Trebuie să mă 
stăpânesc. 


Când ne îmbrăţișăm de la revedere în holul biroului, vedem 
o mașină de curierat care se oprește în parcarea din faţă. 
Prietena mea mă privește întrebător, eu dau din cap aprobator, 
iar ea o zbughește afară să vorbească cu șoferul. Apuc să-mi 
spun că asta e o mașină neobișnuit de mare pentru livrarea 
florilor, înainte ca ea să se întoarcă cu o cutie mare în braţe. 
Cutia aproape că e mai mare decât ea însăși. Se clatină pe 
tocuri și intră pe ușă sucindu-se ca să aibă loc. Surprinse 
amândouă, ne dăm seama că nu era vorba despre flori, ci 
despre zece kilograme de mâncare de pisici pentru pisica pe 
care am lăsat-o în grija unei prietene de familie în ziua în care ai 


murit. Se pare că am dat comandă pe internet pentru mâncare 
de pisici cu câteva zile înainte. Uitasem de asta. Și iată-ne aici: 
prietena mea, încălţată cu pantofi cu toc, cu zece kilograme de 
mâncare uscată pentru pisici în braţe, eu, cu Ivan pe burtă, în 
marsupiu, și părinţii tăi, care nu par să știe ce e de făcut în 
situaţia asta. Prietena mea începe să mustăcească în colţul gurii 
în timp ce mă privește de după cutia de carton. Înţeleg că e pe 
cale s-o bufnească râsul și că se chinuie să se abţină. Îmi întorc 
privirea de la ea, o îndrept asupra lui Ivan, mă gândesc că ar fi 
total nepotrivit să râdem într-un asemenea moment. Trag din 
nou cu ochiul la ea. Ea pare că se ascunde în spatele cutiei de 
carton. Deodată, nici eu nu mă mai pot abţine. Izbucnim într-un 
râs în hohote care continuă la nesfârșit, eu râd cu lacrimi și nu 
știu de ce mi se pare atât de hilar, e prima dată când râd de mai 
mult de o săptămână. Până la urmă nu mai găsesc nimic 
amuzant, dar continui să râd, fiindcă am impresia că nu voi mai 
râde niciodată, așa că vreau să profit de ocazie. Încă râd atunci 
când o salut pe consilieră și, pur și simplu, abia mă pot abţine 
când îi îmbrăţișez pe părinţii tăi și le fac cu mâna, în timp ce ei 
ies cu mașina din parcarea biroului de servicii funerare. 


lunie 2013 

Îmi întârzie ciclul de cinci zile și n-am curaj să-ţi vorbesc 
despre asta. Încă am remușcări că te-am forţat să iei această 
decizie. Am subliniat, poate de prea multe ori, că precis ne va 
lua mult timp până să rămân însărcinată. Și că nici nu e sigur că 
voi rămâne. Pentru multe cupluri de vârsta noastră, durează un 
an sau mai mult, așa am citit, îți spun asta ca să te consolez, 
pentru că văd că nu ești împăcat cu hotărârea pe care am luat-o 
„Împreună”. Viaţa noastră de cuplu n-a fost deloc pasională în 
ultimele luni. După ce m-am testat, folosind un detector de 
fertilitate care mi-a indicat că sunt fertilă, tu te-ai întins lângă 
mine cu un sentiment de vinovăţie și ferindu-ţi privirea din când 
în când. M-am abținut mult să-ţi mulțumesc, după aceea, în 
schimb, am subliniat că precis va mai dura, iar tu ai răspuns, 
mormăind, că nu, sigur se va întâmpla repede. În fiecare lună, 
după ce făceam testul, mă cuprindea un sentiment de 
entuziasm. Ce să fie? Să fie oare un bebeluș? Au trecut trei luni 
de când facem încercări, iar acum îmi întârzie de cinci zile și n- 
am curajul să ţi-o spun. Nici măcar nu îndrăznesc să te anunţ că 
în dimineaţa asta voi face un test de sarcină. Mă gândesc că nu 
voi găsi puterea nici să te anunţ dacă e pozitiv, dar îmi dau 
seama că ăsta e un gând prostesc. 


E luni dimineaţă și, în curând, plecăm fiecare la biroul său. 
Tu stai pe canapea cu laptopul pe genunchi, iar eu mă strecor în 
baie, fluierând în drumul meu, semn că nu e nimic ieșit din 
comun cu această vizită a mea la toaletă. Îmi tremură mâna 
când încerc să nimeresc testul de sarcină și să nu dau pe lângă. 
Am emoţii pentru rezultat, oricare ar fi acela. Sper că nu-s 
însărcinată, îmi spun. Ba sper că-s însărcinată, gândesc, 
deopotrivă. lar și iar, când una, când alta. Niciun deznodământ 
nu pare să fie perfect în această situație. 

Așez testul pe marginea chiuvetei, exact așa cum scrie în 
instrucţiunile de utilizare. Privesc încordată fâșia care, din clipă 
în clipă, va arăta o linie roșie - dacă nu sunt însărcinată - sau 
două linii roșii - dacă sunt. Secundele trec cu greu. Mă ridic în 
picioare și mă spăl pe mâini. Din greșeală, stropesc cu săpun 
testul. Mișcările mele sunt necontrolate. 

Apare prima linie, clară și neechivocă. Mă holbez la locul 
unde ar trebui să apară a doua linie. Imi ţin respiraţia. Fir-ar nu 


apare nimic! De ce nu apare? Am greșit cu ceva? Dacă nu pot 
rămâne însărcinată? la stai. Parcă începe să se vadă ceva. Să fie 
doar în imaginaţia mea? Mai apare cumva o linie? O linie palidă, 
rozalie? Chiar și așa... o linie? 

Chiar așa e. Mai e o linie. lau în mână micul test și-l studiez 
cu atenţie o vreme. Cealaltă linie devine din ce în ce mai 
definită. Sunt două linii pe test. Deci sunt însărcinată. Aoleu, 
sunt însărcinată! Cum voi găsi curajul să-ţi dau vestea asta? 
Stau singură în baia din apartamentul pe care l-am cumpărat 
acum mai puţin de un an, tu stai în cameră pe canapea și 
lucrezi. Pisica stă întinsă lângă tine și moţăie, iar eu, eu sunt 
gravidă. In corpul meu se înfiripă o nouă viaţă! Rodul iubirii 
mele cu tine! E absolut incredibil. 

Inima îmi bate să-mi iasă din piept. Trebuie să-ţi spun totul 
acum, pe loc, trebuie s-o fac în clipa asta. Dar mi-e frică. Mă 
simt ca o trădătoare care a rămas însărcinată. Bâjbâi până 
reușesc să dau la o parte zăvorul ușii de la baie, iau cu mine 
testul de sarcină pozitiv, ies din baie și mă așez lângă tine pe 
canapea. 


Tu nu-mi dai atenţie când mă așez lângă tine. Aterizez într- 
o poziţie ciudată, atât de aproape de tine, încât ar fi ciudat să 
nu te ating. Te mângâi încurcată pe umăr, iar tu ridici ochii și 
mă priveşti întrebător. 

— Trebuie să vorbim, îţi spun. 

— Despre ce? mă întrebi. 

Continui să mă privești în ochi, curios. Nu observi testul din 
mâna mea. Eu îl flutur în aer, inspir adânc și-ţi spun, pe 
nerăsuflate, ce am de spus. 

— Sunt însărcinată, îţi spun. 

Până să apuc să termin propoziţia, vocea mi se preface într- 
un zbieret. În momentul ăsta, inima îmi bubuie atât de tare, 
încât îi aud bătaia în toată camera. Mă simt cu inima în gât. Nu 
mă pot abţine să nu zâmbesc. Nu știu dacă zâmbesc de emoţii 
sau de bucurie. Tu nu-mi zâmbești. Taci. Degetele îţi rămân 
încremenite pe tastatura laptopului pe care îl ţii pe genunchi, tot 
corpul tău încremenește. Surprind o schimbare în privirea ta, 
dar nu-mi pot da seama cum s-o interpretez. Stai tăcut și parcă 
împietrit, privirea ta mă ocolește, hoinărește prin cameră. 
Zâmbetul mi-a îngheţat pe faţă, am impresia că trebuie să 


schițez o grimasă ca să-l pot readuce la o stare naturală. Parcă 
ar trece o eternitate. Nu știu ce altceva să mai zic. 

Vreau să reacţionezi. Vreau să-mi dezvălui ce simți. 
Tăcerea ta mă înspăimântă, mi-e frică de ceea ce va urma 
atunci când tăcerea ta se va risipi. Simt un impuls brusc de a-ţi 
cere iertare, dar mă abţin. Tu ești cel care trebuie să vorbească 
acum. Până la urmă, vorbeşti: 

— Ești sigură? mă întrebi încet, aproape în șoaptă. 

— Cred că da, îţi răspund eu, și mă uit din nou la test. Acum 
sunt două linii clare. 

— Dar ai spus că va mai dura, șoptești tu. 

Apoi, taci. Stăm unul lângă altul pe canapea, iar eu nu 
îndrăznesc să mai zic nimic. Nu știu dacă ești nervos, supărat 
sau șocat sau măcar puţin bucuros în adâncul sufletului. Ceea 
ce simt eu e vinovăţie. Vinovăţie, amestecată cu uimire și cu o 
hotărâre calmă. Trebuie să fie bine. Va fi bine. Voi face ca totul 
să fie bine. 

Vorbești din nou. Spui că ai nevoie de timp să te obișnuiești 
cu gândul acesta, te ridici în picioare și te pregătești să ieși. Iți 
iei geaca pe tine în hol, te oprești în ușă ca să mai spui ceva. Eu 
stau în faţă, te-am urmat până aici și încerc să-ţi întâlnesc 
privirea. Tu îmi spui că pleci la serviciu, că ne auzim puţin mai 
târziu. Eu fac un pas spre tine, stau atât de aproape încât, dacă 
ai încerca măcar să-ţi întinzi braţele, ne-am putea îmbrăţișa. Dar 
n-o facem, tu nu-ţi întinzi braţele și nici eu nu fac asta. In 
schimb, îţi cer să-mi dai un pupic. Nu-l primesc. Tu mă privești, 
în sfârșit, pentru prima dată de când ai aflat că vom avea un 
copil. 

— Trebuie să mă obișnuiesc cu toate astea, îmi repeţi tu. 
Îmi pare rău. 

Apoi, pleci. Eu mă uit lung la ușa pe care o închizi în urma 
ta. Îţi aud pașii grăbiţi cum coboară scările și ies pe ușa 
principală. Aud cum se trântește poarta dinspre stradă în urma 
ta. Curând, vei fi în metrou, probabil în drum spre unul dintre 
locurile tale de muncă. Mă întreb cum te simţi, ce gândești, de 
ce nu vrei să-mi spui și mie. Îmi spun că poate nu merit să mite 
destăinui. 


Mă întorc în camera de zi, unde pisica și-a părăsit acum 
locul de pe canapea. O aud mieunând în hol, la ușa de la intrare. 


Și ea e derutată după plecarea ta neașteptată. Încă se vede o 
adâncitură mică în canapea în locul în care, mai adineauri, 
stăteai și lucrai. Pe măsuţa de cafea e testul de sarcină, lângă 
căștile tale. Nu-mi amintesc când l-am lăsat acolo. Încerc să-mi 
adun gândurile și inspir adânc. Îmi spun: Nu te supăra. Ai 
răbdare. Fii tu cea înţeleaptă dintre voi doi. Tu vrei să te 
obișnuiești cu gândul. Mă voi comporta exemplar faţă de ţine de 
acum înainte. Mă voi purta așa de bine, că nu vei găsi niciun fel 
de motiv să consideri toate astea drept altceva decât vești 
bune. Așteptăm un copil, până la urmă. Ne vom clădi o familie. 
Vom fi trei. Asta n-are cum să nu fie o veste bună, cu niciun 
preţ, chiar și pentru tine. 


Noiembrie 2014 

Apatiei îi ia locul o neliniște tot mai mare. Trebuie să-mi fac 
de lucru, să-mi ţin mintea ocupată, dar nu mă descurc nici cu 
cele mai simple sarcini, pentru că mă extenuează și mă aruncă 
înapoi în apatie, așa că mă trântesc din nou pe canapea. Amo 
problemă. Astăzi am ieșit să mă plimb cu Ivan. Mi-am făcut 
drum până la bibliotecă și mi-am propus și să cumpăr niște 
timbre. Asta pare o provocare suficientă. 

Într-una dintre cărţile pe care le-am împrumutat - cea pe 
care urmează s-o returnez la bibliotecă - am citit că cei aflaţi în 
suferință acționează adesea astfel: transformă căutarea 
zadarnică a persoanei pierdute într-un șir lung de preocupări. 
Subconștientul încearcă să găsească un sens, să-și regăsească 
starea iniţială, iar conștientul își caută o nouă misiune. 

Cărțile m-au făcut să înţeleg că toţi cei care au pierdut pe 
cineva drag au iluzia că văd acea persoană peste tot. Cu aceeași 
problemă mă confrunt și eu. Pe aleea dintre Ica și casa noastră 
văd cum vine în direcţia noastră un bărbat înalt, îmbrăcat cu un 
hanorac. Soarele mă orbește și nu-i disting decât conturul. 
Corpul îmi reacţionează instinctiv: ești tu. O clipă, am impresia 
că tu ești. Vii să mă întâmpini și să mă ajuţi să car sacoșa de la 
magazin până acasă, așa cum ai făcut-o de atâtea ori înainte. 
Sau poate că nu. Ba sigur că da. Nu, nu ești tu. Nu vei mai fi 
niciodată. 

Îmi voi căra singură sacoșele cu mâncare de acum înainte. 
Gândul acesta îmi provoacă o durere atât de mare, încât o clipă, 
tot corpul îmi amorţește. Merg mai departe, cu mișcări 
mecanice. Sacoșa îmi atârnă greu de încheietura mâinii care 
dirijează căruciorul, lăsându-mi semne pe piele, dar eu nu simt 
nimic. Nu simt nimic în momentul ăsta. Mintea mea își adună 
forţele, se concentrează iar pe aspectele practice. Ce aveam eu 
de făcut? Unde trebuia să ajung? Ce treabă aveam? 

Apoi, trec câteva ore sau câteva minute. Uit din nou că nu 
trebuie să te mai caut. Așa că te văd din nou și iau totul de la 
capăt. Tu ești! Nu. Nu ești tu. E altcineva, cineva care încă 
trăiește. 

Brusc, toţi bărbaţii par să fie la fel de înalţi ca tine. Toţi au 
puţin peste un metru nouăzeci, toţi poartă hanorace bleumarin 
și toți au mersul tău. 

lar te văd. Acolo. Și acolo. Banu. Și nici acolo. 


August 2013 

E vară iar și iar transpir. Poate am eu o problemă, dar nu-i 
așa că verile devin din ce în ce mai călduroase cu fiecare an? 
Nu-mi amintesc că, în copilăria mea, verile să fi fost atât de 
caniculare. Mă întreb dacă nu cumva am probleme cu glanda 
tiroidă. Sau poate că mă simt așa pentru că sunt însărcinată. 

Stockholmul e inundat de un val de căldură și astăzi, în 
special, transpir abundent în mașina noastră. Când trecem pe 
lângă Thorildsplan și traversăm Kristineberg, Alvik și Stora 
Mossen, mă blestem că nu am insistat să mai punem câteva 
sute în plus la cumpărarea mașinii și să ne luăm una cu aer 
condiţionat. În aprilie, când ne-am cumpărat la mâna a doua 
acest Volkswagen Polo fabricat în 2000, ni se părea corect să 
economisim bani și să ne luăm un model de mașină mai vechi. 
În aprilie şi în mai era destul de răcoare în mașină. Mașina o 
foloseam mai ales ca să mergem la cumpărături sau ca să merg 
eu la hipodrom. Am luat o mașină simplă, care, după spusele 
tatălui tău, era ușor de reparat dacă se strica. Și, uite așa, a 
venit vara și cu ea nelipsitul val de căldură, iar în mașina 
noastră a devenit imposibil să stai în alt moment din zi decât 
dis-de-dimineaţă sau când se înserează. Cu toate astea, în 
miezul zilei, ne urcăm în mașina atât de burdușită de bagaje, 
încât nu se mai vede nimic prin oglinda retrovizoare din dreptul 
pasagerului; mergem la cabana pe care am închiriat-o pentru 
două săptămâni, începând de azi. 

De ieri, am intrat în a douăsprezecea săptămână de 
sarcină. Până acum, sarcina s-a desfășurat relativ ușor. Doar de 
câteva ori, sporadic, am simţit o stare vagă de greață, în rest, 
mai totul e ca înainte. Burta nu a început să-mi crească și, până 
acum, nimeni, în afară de prietenele mele cele mai apropiate și 
de familie, nu știe că sunt însărcinată. Cred că nici tu nu i-ai 
spus despre asta altcuiva, cu excepţia părinţilor tăi, fraţilor și 
prietenului tău celui mai bun. Spui că vrei să mai aștepți puţin. 
În plus, e vacanţă, majoritatea cunoscuţilor noștri sunt plecaţi și 
chiar noi suntem pe drum spre cabana închiriată în Färingsö. Ca 
de obicei, eu conduc - pentru că tu nu ai permis de conducere -, 
iar tu stai în dreapta, în scaunul pasagerului, ţinând pe genunchi 
cușca din care se aude mieunatul pisicii. Conduc cât pot de 
prudent. Mă enervez din cauza numărului mare de semafoare 
pe roșu pe porţiunea dintre Fridhemsplan și Brommaplan, de 


unde urmează să ne îndreptăm spre Ekerö. Cum e posibil ca 
toate semafoarele să fie roșii? Cum de sunt așa de multe? Cum 
poate cineva să avanseze vreodată pe drumul ăsta? Cred că 
sunt vreo treizeci de grade în mașină. Căldura mă irită, la fel și 
mașina și pisica, cu miorlăitul ei nemulţumit și cu încercările ei 
de a ieși din cușcă. 


În iunie, după un început incert, te-ai închis în tine și ai 
cerut să-ţi las timp să te obișnuiești cu ideea, iar eu mi-am 
închipuit că ţi-e frică. Ti-am urmat, apoi, exemplul și m-am 
închis și eu în mine însămi pentru a-mi înţelege propriile 
sentimente de furie și însingurare. De atunci, viața noastră a 
alunecat într-o rutină așezată. Eu mi-am văzut de ale mele, 
adică de echitație, de întâlnirile ocazionale cu prietenii și de 
serviciul meu cu normă întreagă. Tu ţi-ai văzut de ale tale și am 
vorbit rar despre sarcină. Când o făceam, discuţia părea forţată 
și renunțam rapid. Mi-am dat seama că mă bucur mai tare de 
sarcină dacă nu împărtășesc prea multe cu tine. Mi-am spus că 
e mai simplu așa, în această nouă etapă, că e normal să nu 
impresioneze în vreun fel ceea ce se întâmplă în corpul meu 
înainte să se vadă ceva palpabil. M-am gândit atunci că e mai 
bine să mă descurc singură. 

Mi-am descărcat pe telefon mai multe aplicaţii care îmi 
arată cum se dezvoltă fătul și ce transformări se petrec în corpul 
meu. Am discutat cu prietenele mele care au trecut și ele printr- 
o sarcină. Am vorbit la telefon cu o parte dintre membrii familiei, 
în metrou, când mă duceam la serviciu sau când mă întorceam 
de acolo, ca să te scutesc dea mă auzi și de a-ţi aminti. Mi-am 
rugat colegele de muncă să-mi facă, în fiecare săptămână, câte 
o poză la burtă din profil. Am salvat pozele într-un album 
separat în telefon, fără să ţi le arăt. Am evitat să-ţi îndes sarcina 
în faţă, măcinată de vina modului în care s-a petrecut totul și, în 
plus, că s-a petrecut atât de repede. M-am gândit că va fi mai 
bine pe măsură ce avansează, când apare burta, când apare 
bebelușul. Sper că, mai ales când va apărea bebelușul, totul se 
va schimba. 


lunie a devenit iulie și acum e august. Trecem cu mașina pe 
lângă palatul Drottningholm și ne apropiem tot mai mult de 
Färingsö. Când vom ajunge la cabană, vom despacheta, eu voi 


înveli patul cu cearșafurile noastre proaspăt spălate, vom face 
duș, vom deschide radioul din bucătărie pe P1 și vom face un 
grătar. S-ar putea să facem o plimbare până la doc și poate că 
tu vei face o scufundare. Mâine-dimineaţă vine în vizită una 
dintre prietenele mele cele mai bune după orele de serviciu, iar, 
câteva zile mai târziu, vin fratele și cumnata mea. Apoi, un 
prieten bun de-ai tăi. Pe la sfârșitul săptămânii, părinţii tăi și 
mama mea. De-abia aștept următoarele două săptămâni. De- 
abia aștept să citesc și să petrec cu tine toată ziua. E prima dată 
când închiriem o cabană în Suedia și, deși nu se aseamănă 
deloc cu modul în care ne petrecem timpul când călătorim și 
trăim îngăduindu-ne fel de fel de plăceri în alte orașe, de data 
asta ne va prinde bine șederea asta, e exact ce ne trebuia. 
Avem nevoie să ne deconectăm puţin. Să luăm o pauză. Să ne 
relaxăm. 

Când ajungem și oprim mașina pe aleea din fața cabanei, 
pisica se liniștește. Pe drum am vorbit necontenit, aproape o 
jumătate de oră, iar la un moment dat, printr-un gest spontan, 
ţi-ai pus mâna stângă pe coapsa mea dreaptă. Prin materialul 
subțire al pantalonilor mei, ţi-am simţit căldura. M-am 
emoționat, aproape mi-au dat lacrimile. De mult timp nu m-ai 
mai atins în felul acesta. Îmi dau seama că mi-era dor. Îmi dau 
seama că mi-ai lipsit. Concediul ăsta a picat la ţanc. 


Noiembrie 2014 

În ziua a noua, Ivan se trezește târziu și rămânem în pat 
până la ora zece. Am dormit până târziu și am mustrări de 
conștiință faţă de fratele meu, care probabil că așteaptă de 
câteva ore să ne dăm jos din pat. Nu de puţine ori, ne trezim 
înainte de ora șase. Suntem mereu vegheaţi de acea persoană 
căreia i-a revenit datoria să doarmă în camera de alături. Se 
pare că nu vor să ne lase singuri decât în momentele în care 
dormim. Eu nu am nimic împotriva companiei. 

Soarele era de mult pe cer, îl vedeam pe geamul 
dormitorului nostru când ne-am ridicat și am ieșit din cameră, 
găsindu-l pe fratele meu care își bea cafeaua și se uita la știri în 
camera de zi. Ne-am obișnuit să-l găsim acolo, deja se simte la 
noi ca la el acasă. Într-un fel, a preluat frâiele de acolo de unde 
le-ai lăsat tu. Stă pe canapea în același loc unde stăteai și tu, 
întins la fel ca tine, pe jumătate, cu laptopul pe picioare. La fel 
ca tine, are posibilitatea de a lucra de acasă când e nevoit. Ca 
traducător liber-profesionist, nu e legat de un anume loc de 
muncă și, la fel ca în cazul tău, volumul lui de lucru variază de la 
nimic până la sarcini atât de numeroase, încât e nevoit să 
lucreze zi și noapte pentru a se încadra în termen. Mă simt 
liniștită când e lângă mine. Putem sta în aceeași încăpere ore 
întregi fără să ne vorbim. El mă citește mai bine decât oricine și 
comunicăm, de cele mai multe ori, fără cuvinte. Îi preţuiesc 
prezenţa la fel de mult cum îi preţuiesc abilitatea de a nu vorbi 
cu orice chip. Nu mă întreabă întruna cum mă simt, ce gândesc 
în fiecare clipă, dacă mă simt puţin mai bine, dacă mi-e foame, 
dacă am nevoie de ceva. Ştie că îi voi spune dacă am nevoie de 
el și chiar asta fac. Îi spun când simt nevoia să fac un duș sau să 
fiu lăsată în pace. Îi cer să aibă grijă de Ivan în momentele în 
care am nevoie de o pauză și, mai presus de toate, îmi place să- 
| știu aici, alături de mine, fără să vorbim neapărat. Nu mă 
întreabă ce vreau să mănânc la cină, dar face cumpărăturile, 
gătește și pune masa. În compania lui, mă relaxez și am clipe în 
care reușesc să mă simt aproape împăcată. 

Îi spun bună dimineaţa, mă scuz că am dormit până târziu 
și-l întreb de cât timp s-a trezit. El îmi răspunde că de vreo oră, 
îmi spune că lucrează la un contract care trebuie tradus din 
engleză în suedeză, eu trec pe lângă el și mă îndrept spre baie. 

— Dacă vrei cafea, o găsești făcută în bucătărie, îl aud 


strigând în timp ce închid ușa de la baie după mine și Ivan. 

li schimb lui Ivan scutecul de peste noapte, îmi dau seama 
cu stupoare că nu i-am mai făcut deloc baie de când ai murit, de 
nouă zile. Am uitat complet de obiceiul acesta din fiecare seară 
și nici nu mi-a trecut prin gând să-l reiau, până azi. Mă decid să 
îndrept situaţia de îndată. Când îi dau jos pijamalele, îl miros, îl 
pup pe burtica lui moale până când îl fac să râdă și rămân 
uimită cât de bine miroase, deși n-a făcut baie de o săptămână. 
Cum e posibil ca un copil să miroasă atât de bine? 

Când terminăm și ies în hol, văd o scrisoare pe preșul de la 
intrare. E un plic oficial, impersonal, cu logoul Direcţiei de taxe 
și impozite, sus, într-un colţ. Il iau de pe jos în viteză, fac un ocol 
prin camera de zi ca să-l las pe Ivan în braţele fratelui meu, îmi 
torn o ceașcă de cafea, apoi mă așez la masa din bucătărie și 
deschid scrisoarea. 


Plicul conţine o foaie. Citesc titlul: extras de înregistrare, 
certificat de deces și raportul rudelor. Expeditorul e 
Departamentul Naţional de Stare Civilă. Apoi: Datele persoanei 
decedate. Sunt scrise acolo. Numele tău, numele tău lung și 
frumos, codul numeric personal care începe cu opt, apoi 
menţiunea „decedat”. Următoarea rubrică este „copiii persoanei 
decedate”, iar acolo găsesc numele lui Ivan și codul lui numeric 
personal. Şi asta-i tot. 

Privesc fix foaia o bucată bună de timp, în tăcere. O citesc 
și o recitesc, iar și iar. Imi mut privirea de pe „persoana 
decedată” pe rubrica unde trebuie menţionaţi „copiii persoanei 
decedate”. Mă holbez la numele tău complet, apoi la numele 
complet al lui Ivan. Stomacul mi se face ghem. Nu știu ce ar 
trebui să fac cu această hârtie. Nu-mi oferă nicio informaţie 
nouă și totuși, mă doare s-o ţin în mâini. Aș vrea s-o arunc la 
coșul de gunoi, să leg sacul menajer și să-l arunc, să închid ușa 
și să mă prefac că n-am primit nicio scrisoare niciodată. 
Scrisoarea îmi provoacă durere, pentru că nu știu ce vrea de la 
mine, ce vrea să spună, la ce-mi folosește. 

Mă uit la numele lui Ivan încă o dată, apoi împăturesc 
scrisoarea. Ceva nu se leagă. Cred că lipsește ceva în mijloc, fix 
între prenumele și numele lui. E un spaţiu gol acolo, în care ar 
mai încăpea un nume. Atunci, am o revelaţie și simt o mare 
ușurare - așa trebuie să fie, e evident. Cum de nu m-am gândit 


la asta înainte? E singura explicaţie logică. Acum că în registrele 
Direcției de Taxe și Impozite ai trecut de la viu la decedat, acum 
că au ţinut cu orice preţ să tipărească asta într-o asemenea 
scrisoare și să ne-o fluture în față, Ivan îţi va moșteni chiar și 
prenumele. Numele tău complet își va face loc printre numele 
lui Ivan. Numele tău nu va aparţine numai unui mort. In acest 
fel, nu vei dispărea complet. 

Îmi deschid hotărâtă laptopul și caut pagina de pe site-ul 
Direcţiei de Taxe și Impozite de unde pot să descarc formularul 
pentru a-i mai adăuga un prenume lui Ivan. Trăiesc o clipă de 
triumf când descopăr că procedura e și simplă, și gratuită: nu 
trebuie decât să completez informaţiile, să atașez extrasul pe 
care tocmai l-am primit în cutia poștală, care atestă că nu mai 
ești în viaţă și că eu devin unicul tutore al lui Ivan, să pun 
formularul într-un plic și să-l trimit. Îl strig pe fratele meu, care 
se află în camera de zi, și-i prezint planurile mele. 

— Am de gând să-i dau lui Ivan numele tatălui său, ca al 
doilea prenume, spun eu. 

Fratele meu răspunde exact așa cum mă așteptam s-o facă. 
Fără brizbizuri, fără expresii sentimentale, fără alte întrebări, 
pur și simplu: 

— Foarte bine, fă-o, e o mișcare deşteaptă! 


Septembrie 2013 

Astăzi ai venit cu mine la clinică. E prima oară când vii și tu. 
Primele vizite le-am făcut singură. Tu aveai de lucru și păreai 
indispus când te întrebam dacă vrei să mă însoţești. Am încetat 
să te mai întreb, n-am vrut să te forțez să vorbeşti cu moașa 
mea. Poate că mi-a fost și rușine. Cu siguranţă, suntem singurul 
cuplu pe care l-a cunoscut ea în care să nu fie bucuroși și 
nerăbdători ambii părinţi. Imi spun că trebuie să păstrăm cât 
mai mult informaţia asta în familie, așa e mai ușor de suportat. 
Lumea din jur nu trebuie să afle asta și nici moașa noastră. Mai 
bine ca tu să muncești, să trăiești în ritmul tău, eu să merg 
singură la consultaţii și vom vedea noi, cu timpul. 

Dar ziua asta e specială, aproape festivă, azi e ziua marii 
ecografii. Azi vom afla dacă bebelușul nostru trăiește, e sănătos, 
are zece degete la mâini și zece la picioare și dacă se dezvoltă 
normal. li vom afla și sexul. Am mari emoţii pentru vizita de azi. 
Intr-o mică măsură, dar nu-ţi mărturisesc asta, pentru că sper să 
se schimbe ceva în sufletul tău când vei vedea pe ecran 
bebelușul care îmi crește în burtă. Îmi doresc ca asta să-ți 
provoace bucurie, o brumă de speranţă că micul făt îţi va cuceri 
inima, va preschimba teama ta în încredere în viitor și-ți va da 
curaj. Ştiu că cer prea mult, dar nu mă pot abțţine. 

In sala de așteptare sunt multe cupluri cu femei însărcinate. 
Unele sunt atât de aproape de termen, că pare să le fie dificil 
chiar și să respire, ca să nu mai vorbim să se ridice sau să se 
așeze pe scaun. Altele nu au burtă, poate sunt aici ca să se 
înregistreze. Cineva e cu un copil mai mărișor, o viitoare soră 
mai mare. Unele cupluri se țin de mână, altele stau tăcute și 
citesc ziarul. Unii, la care eu, în sinea mea, pufăi dispreţuitor, își 
ţin toate patru mâinile pe burta umflată, de parcă ar trebui 
protejată cu orice preţ. 

Mă surprind simțind o invidie intensă faţă de cuplurile care 
stau de vorbă și a căror conversaţie decurge liber și neînfrânat, 
chiar dacă se află într-o încăpere plină de oameni și, mai mult ca 
sigur, știu că ceilalți îi ascultă. Una dintre perechi vorbește, 
partenerii se întrerup reciproc, se completează unul pe altul, râd 
la unison când discuţia ia forma unei povestiri amuzante. 

Mi-aș dori să fim și noi așa, să fim un cuplu care stă în sala 
de așteptare și discută, râde și se ţine de mână. Nu suntem. 
Suntem un cuplu care nu se ţine de mână. Suntem perechea în 


care viitorul tată răsfoiește un ziar, iar viitoarea mamă privește 
cu invidie perechile care se iubesc. Mă întreb dacă se observă 
asta, dacă și la noi se uită cineva, așa cum mă uit eu la alţii, și 
se gândește: „Bieţii de ei, nu par să aibă prea multe de vorbit 
unul cu altul. Cum au ajuns în situaţia asta, de fapt? A fost o 
idee bună să facă un copil?” Mă năpădesc gânduri rele, gânduri 
care nu fac bine nimănui și pe care mi-am tot interzis să le 
gândesc de ceva vreme: Nu invidia alte cupluri. Nu te compara 
cu nimeni. Nimeni nu poate ști ce e în inima celorlalți doar 
privindu-i din afară. Asta e doar o impresie și o invidie meschină. 
Trebuie să mă opresc imediat. 

Gândurile îmi sunt curmate de moașă, care stă în ușă și-mi 
strigă tare numele. Mă ridic imediat. În drumul nostru prin 
camera de așteptare te iau de mână. Te ţin demonstrativ și cât 
pot de iubitor când ajungem în dreptul cuplului care vorbește și 
râde. Mă uit la ei pe furiș, vreau ca ei să ne vadă, să ne 
remarce, dar ei nu se uită la noi. Sunt prinși în conversaţia lor. 
Nu însemnăm nimic pentru ei. Nu pot să trăiesc cu gândul că nu 
însemnăm nimic pentru ei. Dintr-un impuls, fără să înţeleg de ce 
fac asta, mă prefac că mă împiedic de piciorul femeii, când trec 
pe lângă ea. Ea își ridică privirea, ochii încă îi sclipesc de râsul 
care tocmai a răsunat, mă privește prietenos și zice: 

— Vai, îmi cer scuze! 

li zâmbesc și-i spun că eu ar trebui să-mi cer scuze. Pentru 
o clipă, sunt eu, suntem noi, suntem două femei însărcinate 
care, în armonie, își zâmbesc reciproc, fiindcă viitorul este 
luminos. După o secundă, totul a trecut. Îi lăsăm în urmă în 
drum spre cabinetul moașei, ei vorbesc mai departe și probabil 
că nu se vor mai gândi niciodată la noi. Ai mâna umedă și rece 
sau eu o am. 


Intrăm în camera cu ecograful și îți dau drumul la mână. Tu 
nu faci nicio încercare să mă iei din nou de mână. Eu mă închid 
în mine, vreau să terminăm odată ce avem de făcut, mă lungesc 
pe pat, îmi ridic bluza, simt gelul rece ca gheaţa cum se întinde 
pe burta mea și, astfel, procedura poate începe. 


Noiembrie 2014 

Stau în sala de așteptare de la clinica din cartier. Pe Ivan l- 
am lăsat acasă cu o prietenă care e prezentă la datorie. Am 
insistat să mă duc singură. l-am zis că aș vrea să inspir niște aer 
curat și să mai scap de Ivan, un moment. Ea a acceptat, dar m-a 
privit suspicioasă, în hol, când luam paltonul pe mine. Sigur eo 
idee bună să mă duc singură? Sigur mă descurc? Mi-am liniștit 
prietena cum am putut mai bine. l-am zis că e absolut în regulă, 
că mă voi întoarce acasă peste cel mult o jumătate de oră. Mi- 
am văzut imaginea în oglinda din hol și i-am dat dreptate 
prietenei care se îngrijora. Aspectul meu exterior, la fel ca 
starea sufletească, a avut și zile mai bune. 

N-am mai făcut duș de câteva zile. Am părul extrem de 
murdar. Mi-au apărut pungi sub ochi, care mă fac să arăt cu cel 
puţin un deceniu mai bătrână decât sunt. Nu-mi pasă. Tot ce 
vreau e să termin cu vizita la doctor. Il pup pe Ivan și ies pe ușa 
pe care o închid după mine. Mai stau o clipă și trag cu urechea. 
Plânge? E bine? În apartament e liniște. Cobor scările. 

De când ai murit, am încetat, în principiu, să mai folosesc 
liftul. Am o senzaţie de claustrofobie numai când îl văd și, 
pentru că lvan preferă marsupiul și doar rar mergem cu 
căruciorul, pot să cobor bine-mersi pe scări. Azi, fără Ivan în 
braţe, cobor alergând puţin. La jumătatea drumului, mă apucă 
ameţeala și sunt nevoită să încetinesc. Mai am un sfert de oră 
până la consultaţie. Am destul timp la dispoziţie. 

Am primit instrucţiuni clare de la prietena mea să mă duc la 
doctor și să-i povestesc ce s-a întâmplat, cu scopul de a primi o 
scutire. N-am înţeles exact de ce eu, aflată în concediu de 
maternitate, am nevoie de scutire, dar n-o contrazic, fac cum 
îmi spune. E vorba de a păstra zilele de concediu pentru Casa 
de Asigurări, ceva legat de faptul că mă aflu într-o criză acută, 
că nu sunt aptă de muncă în momentul de față. De aceea, am 
nevoie de bilet, chiar dacă sunt în concediu. Am încredere în 
prietena mea. Spune că doctorul părea de treabă la telefon, iar 
eu sper că nu se înșală. 


În sala de așteptare, mă așez lângă un acvariu. În el înoată 
peștișori aurii. Mici bule ies dintr-o pompă aflată într-un colţ al 
acvariului, se ridică la suprafaţă. Îmi place sunetul făcut de bule. 
Îmi fixez privirea asupra peștilor, nu-mi pot lua privirea de la ei. 


Încăperea e goală, slab luminată și în ea domnește o liniște 
mormântală. Parcă aș fi nimerit într-un moment în care n-ar fi 
deschis, dar femeia de la ghișeu mi-a notat numele și mi-a spus 
că doctorul mă va prelua curând. Aștept. Mă uit la pești. Ascult 
sunetul bulelor. Deodată, aud o ușă care se deschide și niște 
pași care se târăsc pe coridor, apropiindu-se din stânga mea. 
Sigur e doctorul meu. Brusc, am emoţii. Silueta îi apare, iar eu 
mă ridic, gata să-l salut, gata să-i accept condoleanţele. Asta nu 
se întâmplă. 

Când doctorul mă vede în sala de așteptare, se rotește pe 
călcâie, fără să-mi întâlnească privirea, și oftează: 

— Poftiți, urmaţi-mă! 

Incepe, apoi, să meargă pe același coridor de pe care 
tocmai a venit. Eu mă ridic derutată și merg după el. N-ar trebui 
să mă strige? Cum știe că eu sunt? Pe coridor, e liniște. Eu mă 
uit pe furiș la spatele lui, în timp ce se mișcă lent în faţa mea, pe 
coridor. $chiopătează puţin. Se mișcă greu. Nu-și poate ridica 
suficient picioarele de la un pas la altul. În capătul coridorului, 
se află cabinetul lui. Deschide ușa, intră înaintea mea, lasă ușa 
deschisă și pare să presupună că o să-l urmez. Chiar intru, dar 
am un sentiment sinistru la această consultaţie. 


Înăuntru, în cabinetul doctorului, el ia loc la birou, se uită în 
monitor și începe să tasteze fără să mă privească, fără să-mi 
rostească numele și fără să-și ridice ochii de la tastatură. Cu o 
mână, îmi face semn către un scaun unde ar trebui să iau loc. 
Eu mă supun, în liniște, așteptând să găsească ce caută pe 
ecran. Mă gândesc că o fi vorba despre fișa cu informaţiile date 
de prietena mea care a programat întâlnirea în urmă cu o 
săptămână. Începe să tușească. Nu-și ridică privirea. În cele din 
urmă, scoate un mormăit. 

— Ei, bine, cu ce vă pot ajuta? 

Nu știu ce să-i răspund. Tac. Mă uit fix la chipul lui, hotărâtă 
acum să aștept, să tac până când își va ridica ochii și-mi va 
întâlni privirea. Mai trece ceva timp. El se scarpină în cap și 
continuă să se uite în monitor. Pare că ceva nu e în regulă acolo. 
Şi, iată că se întâmplă. Doctorul își ridică privirea, pentru prima 
dată, se uită drept la mine. Își înalță sprâncenele și-mi pune din 
nou întrebarea, de această dată cu o voce mai clară, încât 
aproape se distinge toată propoziţia: 


— Deci, cu ce vreţi să vă ajut? 

Inainte să-mi dau seama, mă înfurii. Sunt furioasă ca o 
nebună, vreau să-l lovesc, să-i fac rău. Inspir adânc, inima îmi 
bate puternic în piept, îmi simt pulsul în gât și știu că vocea mi 
se va frânge când voi vorbi, că îi va lipsi autoritatea de care am 
atâta nevoie acum. Nu pot controla asta. 

— Vreţi să spuneţi că nu știți de ce mă aflu aici? 

Tăcere. Doctorul își mută din nou privirea către monitor. 
Apasă absent pe câteva taste. Calculatorul nu pare să-l poată 
ajuta. Se uită, din nou, la mine. 

— Păi, vedeţi... am memoria scurtă. 

Are memoria scurtă. Imi vine să-l omor. Vreau să-l sugrum 
cu propriile mâini pentru că nu-și amintește de ce sunt aici, 
pentru că mă obligă să spun de la început, încă o dată, povestea 
pe care abia dacă pot s-o trăiesc, cu atât mai puţin s-o și 
povestesc iar și iar. Dar i-o spun. Se pare că trebuie să i-o spun. 

— Ei bine, sunt aici fiindcă iubitul meu a murit în somn 
acum o săptămână și pentru că am de crescut un bebeluș de 
opt luni și pentru că, în clipa asta, n-am nicio idee cum să mă 
descurc. Chiar nu vă amintiţi deloc că v-a sunat cineva și v-a 
povestit asta, că cineva a programat o ședință cu 
dumneavoastră ca să ne întâlnim și să încercaţi să mă ajutaţi? 
Nu vă notaţi problemele pentru care își fac pacienţii 
programare? E posibil așa ceva? 

Doctorul se uită la mine. În privirea lui nu citesc niciun 
sentiment. Arată la fel de mort cum arătai tu lunea trecută. De 
fapt, pare chiar mai mort de atât. E mai prost și mai urât, ochii 
lui par morţi, deși e evident că trăiește, căci vorbește din nou, 
iar vocea lui respingătoare rostește din nou cuvinte: 

— Păi... ce doriţi de la mine? 

Acum, deja îmi vine să râd. Nu mai rezist. E mult prea 
absurd. Îi spun că vreau o scutire și doctorul mă întreabă pe ce 
perioadă vreau. Eu îi răspund că el e expertul, că n-am idee cum 
se procedează, că nu știu dacă sunt surmenată sau doar 
traumatizată ori în stare de șoc sau pentru cât timp voi mai fi 
așa. El mă întreabă de ce îmi trebuie scutire dacă sunt în 
concediu de maternitate și, deși nici eu nu înţeleg asta cu 
adevărat, îi răspund cât pot de autoritar, încercând să par bine 
informată. li spun că abia dacă mă descurc să fiu părinte, 
darămite să am grijă de casa mea. Că, în principiu, sunt o 


legumă care are nevoie de ajutor și ca să se îmbrace la 
momentul actual. El se uită din nou în monitor. Pare că se 
gândește. 

— Dar suferinţa nu e o boală. Se numește reacţie acută la 
stres, în acest caz. Pot să vă ofer două săptămâni. 

Mă holbez la el. Renunţ. Furia mi s-a epuizat și n-a mai 
rămas decât o oboseală enormă. Nu-mi mai pasă ce spune. Mă 
doare-n cot dacă îmi dă sau nu scutire. Nu mai ascult ce zice. El 
butonează încet cu degetele lui arătătoare dolofane pe 
tastatură, completând formularul ca să-mi elibereze o scutire 
pentru două săptămâni. Îmi cere codul numeric personal. l-l 
spun. Îmi cere adresa. l-o spun. Mă întreabă la ce dată a 
decedat iubitul meu. l-o spun, deși sunt convinsă că, la 
momentul ăsta, ar trebui s-o știe deja. Mă întreabă ce anume 
din aspectele de zi cu zi simt că-mi provoacă dificultăţi. li 
răspund că totul, nimic, nu mă descurc cu nimic. Mă întreabă 
dacă e valabil și pentru aspirat și spălat. Eu confirm. Mă 
întreabă dacă e valabil pentru cumpărături și dusul gunoiului. Eu 
confirm, din nou. Tastează rar informaţiile pentru - presupun eu 
- casa de asigurări. Mormăie în timp ce face asta și mă gândesc 
c-o fi dislexic și că, dacă spune cuvintele pe litere, cu voce tare, 
asta îl ajută să scrie corect. Am încetat să-l mai privesc. Mă uit 
fix în faţă, la un punct de pe perete de deasupra capului său. Mi- 
am jurat să nu-l mai privesc în ochi pe acest doctor nici măcar o 
dată în toată viaţa mea. Acum îi sună telefonul. Il scoate din 
buzunarul de la piept al halatului. Răspunde. Începe să 
vorbească despre locul unde va lua prânzul și cu cine. Spune că 
trebuie să închidă, are un pacient la consultaţie acum. Nu-mi 
cred urechilor. Îmi pierd speranţa în umanitate. Mă ridic, întreb 
dacă mai e nevoie de ceva, iar el îmi urează noroc în viitor: 

— Anunţaţi-mă dacă mai apare ceva. 


Îmi fac un bilanţ. Care a fost rezultatul întâlnirii? Suferinţa 
nu e o boală, se numește reacție acută la stres și mai am șase 
zile din scutirea mea. Nu știu ce să fac cu informaţiile astea. In 
scurtul drum pe jos către casă, îmi sun prietena care a 
programat vizita la medic și-i povestesc ce s-a întâmplat. Ea se 
enervează, ţipă și înjură atât de tare în receptor, încât trebuie 
să-l îndepărtez puţin de ureche. Spune că trebuie să sune și să-l 
certe imediat, să vorbească cu șeful lui, să-l reclame la Consiliul 


Pacienţilor, să ceară alt doctor, unul care să nu fie idiot, îmi cere 
iertare înainte să închidem, îmi spune că îi pare nespus de rău 
că m-a pus în situaţia asta. Îmi promite că va repara totul. Eu îi 
spun că e în regulă. Nu-mi pasă. Vreau să mă întorc acasă, la 
Ivan, să mă întind pe canapea și, poate, să și dorm puţin. Puțin 
îmi pasă dacă am scutire sau nu în loc de concediu de 
maternitate, vreau doar să nu mai am de-a face cu așa ceva 
niciodată. 


Decembrie 2013 

E după-amiază. Abia m-am trezit și stau întinsă pe canapea, 
cu o pătură peste picioare și cu pisica noastră sub pătură. 
Conturul corpului meu arată ca un lanţ muntos, plin de piscuri și 
de văi. Mai întâi pieptul, apoi o vale. Apoi, burta cea rotundă, 
apoi încă o vale. Pisica doarme tolănită peste gambele mele și 
după ea, o ultimă vale, înainte ca picioarele mele să încheie șirul 
de înălțimi și de adâncimi de sub pătură. De acolo, începe corpul 
tău. Tu stai culcat pe jumătate la picioarele mele, cu laptopul în 
poală și cu o pereche de căști băgate în urechi. Aud, din ele, 
muzica pe care o asculţi și, după mișcările tale, îmi dau seama 
că nu știi că m-am trezit și că te privesc în acest moment. Îţi 
bâțâi capul pe ritmul muzicii, baţi cu degetele în ritmul muzicii, 
îţi legeni picioarele în ritmul muzicii, ești relaxat și ai o dispoziţie 
bună, faci un fel de dans stând culcat pe partea ta de canapea. 
Şi eu sunt bucuroasă să văd asta. 

E duminică, tocmai m-am trezit după un pui de somn deo 
oră și, în principiu, nu m-ar deranja să fiu gravidă toată viaţa. Nu 
e o perioadă neplăcută. După ce vara a devenit toamnă, iar 
ecografia ne-a arătat că în mine crește un băieţel sănătos; după 
ce frunzele au căzut din copacii de la fereastra dormitorului 
nostru din Enskede, iar nopţile au devenit așa de lungi, încât 
parcă încep imediat după cină; după ce totul s-a liniștit, sarcina 
își urmează cursul și pare că, pe măsură ce trec lunile, intru din 
ce în ce mai mult într-o dispoziţie și într-un tempo care seamănă 
cu al tău. Pentru prima dată, nu mai simt nevoia arzătoare de a- 
mi planifica activităţile pentru fiecare zi liberă. Pentru prima 
dată în viaţa mea, pot să dorm în mijlocul zilei și să nu mă 
stresez din cauza asta. Pentru prima dată, consider că un 
weekend întreg petrecut pe canapea, cel mai adesea uitându-ne 
împreună la seriale și filme, doar cu mici pauze pentru mâncat 
sau scurte drumuri până la magazin, e cel mai bun weekend din 
lume. 

Și ţie pare să-ţi priască mersul nostru târâit. Despre ceea 
ce urmează tot nu vorbim prea mult. Rareori îţi cer să asculţi 
informaţia, pe care eu o înfulec avid, despre ceea ce se 
întâmplă în evoluţia bebelușului din burta mea. Când se mișcă, 
mă lovește, în așa fel încât se și vede în exterior, pe burtă, se 
mai întâmplă să-mi ridic bluza, să arăt cu degetul și să-ţi spun 
să te uiţi. Mă mai mângâi, uneori, dar îţi ferești repede mâna 


atunci când mișcă, spui că ţi se pare că arată înfricoșător. Mă 
întrebi dacă nu mă doare. Eu răspund că puţin, dar nu foarte 
rău. Îţi ferești privirea. Eu iau camera, filmez burta în timp ce se 
mișcă. Îmi spun că ne va face plăcere să ne uităm la filmări mai 
târziu. Poate chiar și copilul nostru le va vedea. Uite, fiule, aici te 
mișcai tu în burta mamei tale. Mustăcesc în timp ce îmi 
imaginez acel moment. 

Pe ușa frigiderului, am afișat o listă cu lucrurile necesare 
înainte de nașterea copilului, conform unei reviste pentru părinţi 
pe care am cumpărat-o. Am bifat metodic punct după punct de 
pe listă. Am cumpărat haine de bebeluș atât mărimea 50, cât și 
56, fiindcă nu se știe cât de mare va fi bebelușul la naștere. Am 
cumpărat masă de înfășat, lenjerie și cârpe. Mi-am făcut bagajul 
pentru când voi naște. Am scris o scrisoare adresată viitorului 
nou-născut. Am luat un pătuţ, un coșuleţ și un scaun de copii 
pentru mașină. M-am documentat, am testat și, în final, am 
cumpărat un cărucior. Am rezolvat aproape totul. Lista de pe 
frigider conţine mai ales puncte bifate. 

Fie m-am obișnuit să am grijă singură de majoritatea 
lucrurilor legate de sarcină și de aspectele practice legate de 
venirea bebelușului, fie, pur și simplu, îmi place să deţin 
controlul total, mă simt bine în postura asta. Ne sincronizăm și, 
atât timp cât nu-ţi cer să te implici prea mult, totul pare să 
meargă foarte bine pentru moment. Mă cuprinzi din nou în braţe 
noaptea. Eu îţi îmbrăţișez mâna în timp ce adorm și mă gândesc 
că sunt norocoasă că te am lângă mine. 

Stând pe canapea, mă întind după laptopul care se află pe 
masă. Arunc o privire la filmele care rulează săptămâna asta la 
cinema și încerc să mă hotărăsc pe care aș vrea să-l văd. E 
important să fii grijulie înainte de nașterea copilului, asta am 
înțeles din articolele pe care le-am citit în revistele pentru 
părinţi. Peste o lună nu voi mai lucra, iar peste șase săptămâni 
ar trebui să vină pe lume noul membru al familiei noastre. Mă 
trece un fior de plăcere. Te întreb dacă ai putea să te duci până 
în bucătărie să-mi faci un sandviș, iar tu tresari mai întâi, 
surprins că sunt trează, dar apoi, răspunzi că da. Fugi în 
bucătărie și te întorci cu două sandvișuri mari cu cașcaval pe 
care le mâncăm, fiecare absorbit de laptopul său, dar păstrând 
un contact plăcut între picioarele mele și șoldul tău. 


Noiembrie 2014 

Stau la masa din bucătărie și mă holbez la dosarul alb de 
carton în care prietenii mei au adunat, de-a lungul săptămânilor, 
toate biletele care au însoţit florile. Dosarul pare că stă să 
plesnească, ca și cum un singur bilet în plus l-ar face să crape. 
Cele mai multe buchete de flori s-au ofilit deja și au sfârșit în 
coșul de gunoi, însă mormanul de bilete și scrisori nu s-a 
împuţinat. Cu toate că nu am deschis dosarul, el mă irită prin 
simpla lui prezenţă, încercând să-mi atragă atenţia, așa umflat 
cum e. Parcă ar spune: „Deschide-mă, citește-mă!”. Hotărăsc să 
acţionez direct și să citesc toate scrisorile, o dată pentru 
totdeauna. 

Cuvintele scrise de mână vin potop peste mine. Vorbesc 
despre gânduri, gândurile tuturor sunt alături de mine acum și 
vorbesc despre iubire. Toţi te-au iubit, toţi mă iubesc încă pe 
mine, toţi îmi sunt alături dacă am nevoie de ei. Un coleg mi-a 
pus niște dulciuri într-un plic. O prietenă din copilărie îmi scrie 
că înţelege dacă existenţa pare neagră ca noaptea în momentul 
de faţă. Altă prietenă de la hipodrom descrie că acum navighez 
pe o „mare furtunoasă”. Mama unei prietene a tricotat o 
pereche de șosete bleu pentru Ivan și le-a atașat la scrisoare. 
După vreo zece mesaje, îmi întrerup lectura. Nu mai merge. 

Nu găsesc nicio alinare în aceste cuvinte, scrisorile nu 
funcţionează așa cum au fost gândite sau eu sunt cea care nu 
reacţionează așa cum trebuie. Dar nu se întâmplă nimic când 
citesc scrisorile. Nu plâng. Nu sufăr. Nu simt căldură și 
recunoștință. Sunt niște simple hârtii care au cuvinte scrise pe 
ele. Nu schimbă absolut nimic. 

Toată lumea pare să creadă că e nedrept ceea ce mi s-a 
întâmplat. Pare că fiecare convorbire, fiecare mesaj sau întâlnire 
cu prietenii conţine acest cuvânt. E atât de nedrept, spun ei. Nu 
știu ce să răspund când ei îmi spun asta. Mă enervez, dar încerc 
s-o ascund. Viaţa e nedreaptă, gândesc eu. Oare și-a imaginat 
cineva că există o împărțire dreaptă între bine și rău, supărare 
și bucurie, în viaţa fiecărui om? Cine crede asta? Credeţi voi 
asta? Nu așa arată lumea. Şi nici viaţa. Imi amintesc, brusc, 
când a murit tata de cancer. Aveam 18 ani și niciunul dintre 
prietenii mei nu avea părinţii nici bolnavi, nici morţi. Am ascultat 
și atunci același refren. „Ce nedreptate. Nu meritai așa ceva”, 
spuneau ei, bine intenţionaţi. Atunci, la fel ca și acum, habar n- 


aveam cum să reacţionez. Tac, în loc să le spun ce gândesc. 
Chiar în gând, răspunsul sună deja ţâfnos și răutăcios. 

Nu, îmi spun. E nedrept ceea ce mi s-a întâmplat, dar știți 
ce altceva e nedrept? Ceea ce ţi s-a întâmplat ţie. Nu meritai să 
mori. Tu erai cel bun dintre noi doi. Tu erai cel care ar fi trebuit 
să trăiască, iar, în cel mai rău caz, eu ar fi trebuit să mor. Așa 
simt, dacă e să vorbim despre dreptate, ceea ce e inutil. In 
momentul ăsta, nu mă interesează dreptatea. Pare o insultă la 
adresa ta să susțin că mi s-a făcut o nedreptate. Eu încă exist, 
încă îl am pe Ivan și trăiesc. Eu am câștigat, tu ai pierdut, nu de 
mine e păcat. Nu faţă de mine e nedrept. Au înţeles greșit cu 
toţii. Tie ţi s-a făcut o nedreptate, nimănui altcuiva. 

Un alt comentariu pe care îl primesc e că oamenii sunt 
„afectaţi” de destinul meu. Sunt mișcațţi și asta le amintește de 
fragilitatea vieții. O parte dintre ei spun: „In seara asta, îmi voi 
îmbrăţișa soţul și copiii îndelung”. Nu înţeleg de ce îmi spun 
asta mie. Nu știu la ce mi-ar folosi, în afară de a-mi aminti că 
asta e ceva ce eu nu mai pot face. Nu te pot îmbrăţișa îndelung 
diseară, nu te-am îmbrățișat îndelung nici în ultima seară, acum 
două săptămâni, și pun pariu că toţi cei care se duc acasă acum 
și își îmbrățișează apropiații îndelung vor mai avea cel puțin 
încă un răsărit de trăit alături de ei. Pentru că viața e nedreaptă. 

Cred că încep să mă înrăiesc, dar nu-mi pasă. 


Februarie 2014 

Sunt în concediu de maternitate de o săptămână și 
bebelușul încă nu și-a făcut apariţia. Mă plictisesc teribil. leri m- 
am plimbat pe lângă Årstaviken, parcurgând un traseu de vreo 
patru kilometri, pe un teren accidentat și cu zăpada fleșcăită 
sub picioare, încălţată cu pantofi mult prea subţiri. Când am 
trecut pe lângă spital, am grăbit pasul, sperând că voi putea 
declanșa nașterea prin efortul fizic depus, dar nimic nu s-a 
întâmplat. Corpul meu pare că s-a obișnuit să fie însărcinat, iar 
copilul pare să se simtă bine acolo, înăuntru. Parcă prea bine. 

Am continuat să merg, am ajuns până la urmă acasă, m-am 
mai verificat o dată: Vine? Începe acum? Va fi la noapte? La ora 
unsprezece m-am dus la culcare cu o ușoară durere inghinală și 
cu contracţii atât de frecvente, încât tot mai aveam speranţa că 
e posibil să se întâmple totuși chiar în noaptea asta. Apoi, am 
adormit. Și-am tot dormit. Și m-am trezit în zori, cu o nouă zi în 
fața mea, ca femeie gravidă și deloc pe cale de a naște. 
Contracţiile sunt de domeniul trecutului. Dezamăgirea, cu atât 
mai palpabilă. Am impresia că nu se va întâmpla niciodată. M- 
am săturat să mai aştept copilul. A fost drăguţ, timp de opt luni 
și jumătate, dar e suficient. Vreau să trec la următoarea etapă. 
Vreau să am copilul ăsta, să-l am sănătos, ieșit din corpul meu, 
un copil pe care să-l împart cu tine, un copil care să fie al tău și 
al meu, pe care să-l iubim pentru tot restul vieţii noastre. Ar fi 
bine să vină odată. 


Tu lucrezi, ca de obicei. Nu știu cu exactitate unde te duci 
dimineţile, dar am căzut de acord că, de acum înainte, îţi vei 
ţine mereu telefonul deschis și, fără excepţie, vei răspunde, 
chiar dacă te sun în mijlocul unei ședințe importante. De acum, 
se poate întâmpla în orice moment. Deja am depășit cu șase zile 
termenul. Bagajul pentru naștere, care s-a transformat în două 
bagaje până am terminat de împachetat, e deja pregătit de mult 
timp în hol, iar frigiderul nostru e plin cu nuci, dulciuri, suc, 
fructe și smoothies care, în curând, vor expira. S-ar putea să fi 
exagerat când am cumpărat conținutul sacoșei cu dulciuri și 
mâncăruri, pregătindu-mă pentru naștere. Poate că nu voi avea 
nevoie de două sacoșe burdușite. Dar dacă am? Mai bine să ai 
decât să-ţi lipsească, m-am gândit eu când eram la Ica și 
cumpăram tot ce mi se ivea în cale, de parcă venea sfârșitul 


lumii. 

În mine crește, în afară de bebeluș, o nerăbdare tot mai 
mare. Deja am văzut toate filmele pe care am vrut să le văd la 
cinema, am ieșit cu toţi prietenii cu care aveam de gând să ies, 
am vorbit pe îndelete despre sarcină și am fost chiar și la o 
piesă de teatru de trei ore, fără pauză, în ultima săptămână. Mi- 
e din ce în ce mai greu să dorm nopţile. Bebelușul pare că nu 
mai acceptă altă poziție de dormit decât pe partea dreaptă. 
Dacă încerc altceva, nu mă simt bine. Mă dor șoldurile când mă 
mișc, mă leg cu greu la șireturi și am reflux gastric cam la 
fiecare activitate fizică, asta însemnând orice vizită la toaletă 
sau mers clătinat din camera de zi până în bucătărie. Simt că 
mi-au ajuns toate astea. 


Azi, în a șasea zi după data de naștere estimată, iau 
metroul de la Sandsborg până la Slussen ca să mă întâlnesc cu 
verișoara mea și, apoi, să cumpăr niște cărţi. Îmi închipui că voi 
avea o grămadă de timp pentru citit de îndată ce se naște 
copilul. Îmi imaginez orele liniștite petrecute pe canapea, cu 
bebelușul moţăind în braţele mele sau în pătuţul de alături. Mi- 
am luat o nouă fructieră pe care îmi imaginez c-o voi avea 
mereu plină, mereu la îndemână, în timp ce stau întinsă și citesc 
și alăptez, zi de zi, pentru prima dată. 

Astăzi m-am machiat, m-am îmbrăcat cu dresuri și cu o 
rochie scurtă, neagră, tricotată. Când mă uit în oglindă, pe hol, 
mi se pare că arăt bine. N-am avut niciodată tenul așa luminos 
cum îl am de când sunt gravidă. Mi se pare că-mi stă bine cu 
burtă și cu noii mei sâni. Mă gândesc că-mi vor lipsi când vor 
reveni la normal. Apoi plec de acasă, clătinându-mă, și iau 
metroul, al cărui program îl știu deja pe de rost, până în 
Södermalm. Un sfert de oră mai târziu, mă întâlnesc cu 
verișoara mea. 

Când o îmbrăţișez în antreul cafenelei unde ne întâlnim, 
simt că se întâmplă ceva în lenjeria mea. Am făcut cumva puţin 
pipi pe mine? A fost cumva renumita secreție? Sau, pur și 
simplu, mi s-a rupt apa? Nu-i spun nimic verișoarei mele, vreau 
să fiu atentă mai întâi, să mai aștept puţin. Nu pare să se mai 
întâmple nimic în lenjeria mea. Poate a fost doar o impresie. Mă 
așez și stăm de vorbă, râdem, bem cafea și luăm prânzul. Eu uit 
de ciudata senzaţie. Peste vreo oră ne pregătim să plecăm, 


verișoara mea trebuie să se întoarcă la serviciu. Plătim nota și, 
când mă ridic și dau s-o îmbrăţișez, se întâmplă din nou. Curge 
ceva din mine. Nu foarte mult, dar curge. In continuare, nu spun 
nimic. O îmbrăţișez pe verișoara mea și merg să caut o toaletă. 
Mă uit atent la chilot, îl analizez îndeaproape, ajung la concluzia 
că nu mi s-a rupt apa, e prea puţin acolo. Mă hotărăsc să mai 
aștept, mă mișc lent până la librăria din josul străzii, nu găsesc 
nicio carte interesantă, mă întorc acasă. Când ies de la metrou, 
începe să se întunece și, imediat, vine ora cinei. 

Senzaţia ciudată din lenjerie s-a repetat de suficiente ori 
deja, începând cu după-amiaza asta și până seara la masă, încât 
să mă hotărăsc să sun la Södersjukhuset, la maternitate, ca să 
întreb despre ce ar putea fi vorba. Femeia amabilă care îmi 
răspunde mă asigură, pe un ton liniștitor, că nu e niciun motiv 
de îngrijorare, dar mă sfătuiește să vin la spital, ca să fiu 
consultată. Au trecut, totuși, șase zile de când trebuia să nasc. 
Dar nu e nicio grabă, subliniază ea, pot la fel de bine să vin după 
cină. Așa că iau cina cu tine. Mâncăm chiftele și hotărâm că cel 
mai bine ar fi să merg singură, fiindcă, probabil, nu e nimic grav 
și pare inutil să cărăm după noi toate bagajele ca, mai apoi, să 
ne întoarcem acasă după o jumătate de oră. Ne hotărâm ca tu 
să rămâi acasă cu pisica, pregătit oricând să vii dacă va fi 
nevoie. 


La ora șapte și jumătate seara ajung la Södersjukhuset, la 
maternitate. Moașei îi ia aproape trei minute să constate că 
ceea ce curge din mine e lichidul amniotic și încă un minut să-mi 
explice că lichidul are culoarea meconiului, ceea ce, pe înţelesul 
tuturor, înseamnă că bebelușul a defecat în lichid. Asta, aflu 
curând, mai înseamnă și că nu voi pleca de aici și că nașterea 
va avea loc în cursul acestei nopţi, indiferent că va vrea sau nu 
asta corpul meu. Copilul pare să fie evident stresat acolo, 
înăuntru, și trebuie să iasă. Informaţia pe care o primesc îmi dă 
fluturi în stomac. În sfârșit, se întâmplă. În sfârșit, voi naște. 

După un consult rapid și surprinzător de nedureros, mai aflu 
că am o dilataţie de trei centimetri, că am intrat în travaliu și că 
ar trebui să-l sun imediat pe iubitul meu. Asta și fac. Te sun, iar 
tu, la rândul tău, îl suni pe fratele meu, care, ca la un semnal, 
deja pregătit de săptămâni întregi, e gata să se instaleze în 
apartamentul nostru ca să aibă grijă de pisica noastră cât lipsim 


noi. 

Mă fac comodă în salonul meu. Nu trece mult timp și te văd 
intrând pe ușă. Ai obrajii roșii de la efort, după ce ai cărat pe 
coridoare, până ai ajuns aici, două genţi, sacoșe, bagajul tău și 
scaunul de bebeluș pentru momentul în care vom pleca acasă 
cu mașina. Incep să râd când te văd, parcă ne-am muta aici. N- 
ai crede că stăm doar câteva nopţi. Moașa care te-a condus 
până în salon și care acum se uită la monitorul unde sunt 
înregistrate bătăile inimii fiului nostru se miră și ea de atâtea 
bagaje, dar nu râde. Văd că te-ai căznit să aduci totul deodată, 
ești transpirat tot sub fesul tău negru. Observ că te bucuri când 
mă vezi că râd. Nu te prea dai în vânt după spitale și nu se 
poate spune că mureai de nerăbdare să trăiești clipa asta. 

Eu sunt foarte veselă și hotărâtă să fac ca ziua asta să fie 
cea care schimbă totul pentru amândoi. In plus, sunt extrem de 
bucuroasă că se întâmplă în sfârșit, că nașterea, teoretic, a 
început și că încă mă simt bine, că nu simt aproape nicio durere. 
Tu te apropii de mine, de patul în care stau pe jumătate întinsă, 
lași genţile și sacoşele deoparte, mă pupi pe obraz și mă întrebi 
dacă sunt bine. Eu răspund că da. ţi arăt, parcă încercând să 
mă disculp, ca și cum eu l-aș fi pus acolo, scaunul care îţi va 
aparține pentru următoarele câteva ore. Nu pare prea 
confortabil. Nu vei putea dormi pe el. iți spun că poţi să te 
odihnești lângă mine în patul îngust, dacă e nevoie, dar tu 
clatini din cap, mă priveşti încercând să-ți dai seama dacă 
glumesc sau nu, spui că nu se pune problema să dormi, scaunul 
e de ajuns. 

Te așezi pe el, îți scoţi telefonul din buzunarul jachetei, 
începi să butonezi. Îmi explici că trebuie să le trimiţi nişte e- 
mailuri clienţilor tăi, să le explici că nu vei fi disponibil câteva 
zile. iți cer să-mi faci o poză, o amintire pe care s-o păstrăm, o 
imagine cu mine din orele în care încă arăt proaspătă, din 
ultimele ore în care am burtă. 

— Imediat, îmi răspunzi tu și rămâi cu ochii în telefon. 

Eu aștept, bucuroasă. Abia dacă-mi simt travaliul, seamănă 
puţin cu crampele pe care le-am tot simţit în ultimele luni, dar 
moașa îmi spune că asta e faza incipientă a travaliului, iar eu 
mă bucur de faptul că nu mă doare. 

Când îi spun moașei, în timp ce iese din salon, că abia dacă 
simt că sunt în travaliu și că am crezut că va fi mult mai dureros 


să naști, ea, dintr-o răsuflare, îmi spune să am răbdare: 

— Vei simţi, vei simţi. 

Până atunci, mă sfătuiește să mă relaxez, s-o iau ușor, să 
mă odihnesc din plin. Îmi vinde un pont: să încerc să privesc 
travaliul ca pe niște valuri care vin și trec, să mă gândesc că 
fiecare val ne aduce mai aproape de obiectivul final. Eu dau din 
cap și mă prefac că nu știu deja pontul ăsta, de mult timp. L-am 
găsit în toate poveștile despre sarcină pe care le-am citit pe 
internet. Înainte să plece ne roagă să apăsăm pe butonul roșu 
de lângă pat dacă avem nevoie de ea. Rămânem singuri în 
salon. Tu ai terminat de trimis e-mailurile, dar ai uitat să-mi faci 
poză. Telefon tău se află din nou în buzunarul jachetei tale. Ti-ai 
atârnat jacheta pe spătarul scaunului. Mi se pare vanitos și 
prostesc să te bat la cap în legătură cu poza, așa că mă prefac 
că uit de ea. Îmi fac singură poză în oglinda de deasupra micii 
chiuvete din colţul salonului nostru, apoi mă întorc în pat. Ne 
uităm la un serial pe laptopul tău. 

Câteva ore mai târziu, încep să simt cu adevărat, cu vârf și 
îndesat. Abia e trecut de ora unsprezece seara când renunţ la 
orice gând legat de valuri și de respirația preventivă, mă dau jos 
din pat și ies pe coridorul de spital slab luminat și strig că vreau 
epidurală de răsună toți pereţii. Am uitat de butonul roșu. Moașa 
îmi iese în cale, mă cuprinde cu braţul, mă conduce înapoi în 
salon și-mi spune că am noroc, că medicul care se ocupă de 
injecții în spate la maternitate e în drum spre noi, vine de la 
urgenţe chiar acum. După mai puţin de o oră, mi se 
administrează injecţia în spate, mă doare și îţi strâng mâinile 
tare când mă înţeapă, dar simt o ușurare aproape instantanee 
și, după o oră și ceva, redevin bucuroasă. Îţi spun, în repetate 
rânduri, sau poate că mie îmi spun, că ce-i mai rău a trecut. 
Acum că mi-au făcut injecţia în spate, nu va mai durea așa rău. 
Nu știu de unde mi-a venit ideea asta, dar asta cred. 

Până când ajung să nu mai cred. Imi dau seama că 
cercetările mele despre travaliu lasă mult de dorit, probabil că 
n-am citit cu atenţie despre diferenţele dintre dureri și spasme. 
La ora unu urlu la moașă, care stă cu noi în permanenţă acum, 
că simt că-mi vine să fac caca și că cred că bebelușul iese pe 
gaura greșită. Apoi, totul avansează destul de rapid. Durerile se 
transformă în spasme și, brusc, lângă mine stau două moașe și, 
din când în când, vine și un doctor, mă palpează, se uită la 


monitor și-mi mărește și scade doza de calmante și de anestezic 
și nici măcar nu știu ce mi se mai administrează. Mă închid tot 
mai mult în mine, copleșită de ceea ce se întâmplă cu corpul 
meu. Mi se dau instrucţiuni să nu încep încă să împing, 
bebelușul încă nu s-a întors de tot, trebuie să mai aștept puţin, 
dar nu mă pot controla; corpul meu împinge, fie că ar trebui sau 
nu, iar ei mă sfătuiesc să încerc să ţip în loc să împing, așa că 
fac asta. Tip și nu recunosc sunetele care îmi ies din gât și, cu 
fiecare contracție dureroasă, simt că mi se taie respiraţia pentru 
perioade tot mai lungi și, curând, nu se mai aude decât un 
singur răcnet, parcă scos de un animal rănit. Închid ochii şi-mi 
tot schimb poziţia, de la stat în picioare, la târât în patru labe, 
stat pe spate; fac tot ce-mi spun moașele, dar nu le privesc, nu- 
mi pot deschide ochii, doare prea tare, zbier și urlu și simt că 
mor. 

N-am idee în care parte a încăperii te afli și ce faci. Poate că 
tu ești persoana care aduce apa și îmi pune paiul în gură între 
contracţii, poate că încă stai pe scaun, la o distanţă de siguranţă 
de animalul care rage și care, până de curând, era iubita ta 
însărcinată. Nu are importanţă. Eu tot nu pot deschide ochii. Nu 
pot gândi. Nu pot asculta instrucţiunile. Tot ce pot e să urlu. Mai 
am puţin și crăp, mă fărâm, îmi spun, și în clipa în care încerc să 
mă adun îndeajuns încât să rostesc cuvintele, să strig că trebuie 
să renunţțăm, că n-o să reușim niciodată, că trebuie să mă tăiaţi, 
în acea clipă, totuși, știu că nu mai durează mult. Am citit 
suficiente povești despre nașteri încât să știu că, exact în 
momentul în care pare total imposibil să mergi mai departe, 
chiar atunci e aproape gata. Mai urmează doar puţină durere. 


La patru fără un sfert dimineaţa, copilul iese din mine și 
toată durerea dispare, iar eu mă liniștesc și, brusc, pot din nou 
să respir. Durerile încetează și, timp de câteva secunde, îmi aud 
propria respiraţie, înainte ca încăperea să se umple iar de 
urlete, de data aceasta, urlete de nou-născut. Deschid ochii 
când aud ţipetele, sunt atât de subţiri faţă de ale mele, al căror 
ecou încă răsună între pereţii sălii de naștere. Lumina din sală 
mă orbește, clipesc, îmi ia puţin timp să-mi concentrez privirea, 
dar, când o fac, te văd pe tine, stai lângă mine, chiar la capul 
patului, probabil că tu îmi dădeai apă între spasme. Tu ești 
prima persoană pe care o văd și-mi șoptești că m-am descurcat 


foarte bine, că totul a decurs bine, fiul nostru e sănătos și 
frumos, spui tu, în timp ce-mi mângâi obrazul și simt că e ud de 
transpiraţie. Strigătul se aude tot mai tare de undeva dintre 
picioarele mele, iar moașele râd și spun că tare supărat mai e 
micuțul. Mai trec câteva secunde și el ajunge în braţele mele: un 
bebeluș îmbufnat, încruntat și roșu în creștetul capului, care își 
lipește obrazul de pieptul meu. Încerc să-l ţin ferm, dar îmi dau 
seama că e greu să ţii în braţe un nou-născut agitat. Nu se 
întâmplă de la sine. E nervos și are cele mai încruntate 
sprâncene pe care le-am văzut în viaţa mea. Incerc să-l ajut să- 
și afle calea către sânul meu în timp ce tu, cu ajutorul moașelor, 
îi tai cordonul ombilical, iar el urlă și tot urlă, mă uit la el fără să 
simt nimic altceva decât o ușurare că durerile au încetat și o 
extenuare enormă. 

O moașă îmi spune să mai împing o dată, o dată și gata, ca 
să iasă placenta, iar eu o ascult și nu mă mai doare decât puţin. 
Mă întreabă dacă vreau s-o văd și eu spun nu, mulțumesc, apoi 
trece mai departe și-mi spune că m-am descurcat de minune, că 
nu voi mai simţi decât niște înţepături acum, căci îmi vor pune 
copci. Puțin îmi pasă, atât timp cât nu sunt nevoită să mai nasc 
vreun copil, iar acum tu îmi faci o poză, în sfârșit îmi faci o poză. 
Zâmbești în timpul ăsta și mă gândesc că aproape niciodată nu 
te-am mai văzut zâmbind până acum în timp ce îmi făceai câte 
o poză. Apoi, mă gândesc că probabil arăt urât în momentul 
ăsta. Fiul nostru plânge în continuare, îmi caută sânul, eu îmi 
spun că ăsta e cel mai nervos nou-născut pe care l-am văzut 
vreodată, dar, brusc, tace, începe să sugă, găsește locul potrivit 
și sprâncenele lui se destind puţin. E o senzaţie ciudată, mă 
gâdilă și mă ustură în același timp, mă uit la tine, iartu mă 
privești în ochi și-mi șoptești că m-am descurcat de minune și 
acum zâmbim unul la altul pentru prima oară de mult timp și, 
brusc, nu mai suntem doar tu și cu mine. Sunt noi, toţi trei, 
suntem o familie acum. 


Noiembrie 2014 

În dimineaţa asta am făcut duș. În ultima vreme, asta nu se 
întâmplă în fiecare zi, m-am obișnuit să am părul gras și să 
miros a transpiraţie la subsuoară. Însă astăzi voi primi o vizită, 
oficianta e pe drum. Mi-a scris deja, mi-a transmis că întârzie 
puţin. Mi-a explicat că a suferit o entorsă acum câteva zile, când 
își plimba câinele. M-a rugat s-o scuz și m-a asigurat că încearcă 
să meargă cât de repede poate. l-am răspuns că nu trebuie sub 
nicio formă să se grăbească pentru mine, i-am propus chiar să 
ne vedem în altă zi. N-a acceptat. „Ne vedem în douăzeci de 
minute”, mi-a scris, iar eu m-am văzut nevoită să accept 
situaţia. 

Poate e mai bine așa, îmi spun. Nu mă încântă venirea ei, 
dar vreau s-o rezolvăm cât mai repede posibil. Imi vine greu să 
fac cunoștință cu oameni noi, iar vizita catastrofală la doctor de 
acum câteva zile mi-a înrăutățit situaţia. Fiecare interacţiune 
mă seacă de energie, mă lasă epuizată, obosită, mă face să simt 
nevoia de a mă destinde și de a mă odihni. Consiliera funerară 
susține că această oficiantă ni se potrivește amândurora ca 
personalitate. Nu știu de unde o fi obținut informaţii despre noi 
și despre ce fel de oameni ni se potrivesc. A descris-o ca 
profesionistă, caldă, pasionată de cultură, un orator fantastic, cu 
picioarele pe pământ și, întâmplător, e cea care a instruit-o 
personal acum mulţi ani. Acolo și atunci nu știam ce e ăla un 
oficiant, dar bănuiam că este echivalentul laic al preotului. Ceea 
ce, aveam să aflu după o căutare rapidă pe Google, s-a dovedit 
a fi destul de aproape de adevăr. _ 

În bucătărie, cafeaua e gata de o jumătate de oră. În 
camera de zi stă fratele meu, pregătit să-l ia în grijă pe Ivan 
când va suna soneria și eu voi sta de vorbă cu oficianta. Nu mi-e 
foarte clar despre ce are de gând să vorbim, dar înţeleg că are 
legătură cu înmormântarea, cum va decurge, ce va presupune. 
Oare se așteaptă să știu deja lucrurile astea? mă întreb eu. Ar 
trebui să am deja un plan? Cât timp avem la dispoziţie? Nu se 
poate ocupa altcineva de asta? 

Data stabilită de biroul funerar e la o distanţă de câteva 
săptămâni, vor trece șase săptămâni între moartea ta și 
înmormântarea ta. Din cauză că e mare cererea la capelă, vom 
mai aștepta. Mulţi vor să ţină ceremonii acolo. După ce ne-am 
dat seama că nu ne ajunge o sală de o sută de persoane, n-a 


mai rămas altă opţiune decât capela cea mare. Și, ca să avem 
acces la ea, trebuia să așteptăm. Când am stabilit ziua, părea că 
va trece o eternitate până atunci. Deodată, timpul pare să 
alunece la vale. Ziua ceremoniei se apropie. In curând, eu voi 
sta pe un scaun și mă voi uita la o urnă de care stă sprijinită o 
fotografie cu tine, în compania câtorva sute de persoane. Mi se 
face rău când mă gândesc la asta. Gândurile îmi sunt întrerupte 
de soneria de la ușă. 


Când ne așezăm la masa din bucătărie, înţeleg că scopul 
primei vizite a oficiantei e să-și facă o părere despre mine și 
despre tine și despre viața noastră împreună, descrisă cu 
propriile mele cuvinte. A ascultat și a dat din cap. A notat și a 
pus întrebări. N-a părut să se simtă stânjenită de lacrimile mele, 
nici măcar atunci când am simţit nevoia să întrerup discuţia ca 
să mă duc la baie și să-mi clătesc fața cu apă rece ca gheaţa. 
Nici prea multă compasiune n-a arătat. 

Când se uită la mine, nu pare că povestea mea e cea mai 
rea și mai tristă pe care a auzit-o vreodată. O apreciez pentru 
asta. După aproape două ore, când pleacă, șchiopătând cu 
piciorul în ghips, încălţată cu sandale de plastic, îmi dă o sarcină 
de rezolvat. Va trebui să mă gândesc la o listă de melodii pe 
care să le punem la înmormântarea ta și voi încerca să-ţi scriu o 
scrisoare, din care, poate, dar numai dacă vreau, ea va citi 
pasaje la înmormântare. În plus - iar asta a fost ideea mea - îi 
voi ruga și pe câţiva dintre prietenii tăi să-mi scrie, să te descrie 
cu cuvintele lor. Să spună câte ceva despre prietenia pe care au 
avut-o cu tine. Cum te-au privit, cum își vor aminti de tine. Ea se 
va ocupa să-mi trimită propuneri de poezii, pe care eu le voi citi 
și dintre care voi alege câteva pentru ceremonie. 

Îmi dau seama că acum, noi, eu și oficianta, tocmai am 
avut prima întâlnire în scopul organizării unui eveniment. Știu 
cum se procedează în astfel de situaţii. Sunt încrezătoare în 
abilitățile mele de organizare. Având o sarcină de rezolvat în 
următoarea săptămână și o nouă întâlnire peste nouă zile, de 
această dată cu părinţii tăi, mă simt aproape bine. In sfârșit, 
facem ceva. 

Singurul lucru care mă frământă e că știu că nu-ţi plăcea să 
fii în centrul atenţiei, așa cum vei fi acum, iar acum nu ai de 
ales. Nu tu ai ales să facem o ceremonie cu sute de invitaţi. Te 


deranja și te jena să fii gazda unui eveniment dedicat, în 
totalitate, ţie. Nici măcar nu voiai să-ţi serbezi ziua de naștere 
cu prietenii. Nu ţi-ai dat niciodată acordul pentru așa ceva. Știu 
asta, dar nu știu cum poate și evitat acest lucru. Toţi te-au iubit. 
Toţi vor să vină și să-și ia rămas-bun de la tine. Și cred că e mai 
bine dacă vorbesc mai mulţi oameni la ceremonie, nu doar eu și 
părinţii tăi. lartă-mă că procedez așa. N-am altă opţiune. Seara 
trimit e-mailuri către doi dintre cei mai buni prieteni ai tăi și 
către doi colegi de-ai tăi. li întreb dacă ar putea să formuleze 
câteva fraze despre tine și despre prietenia voastră. Toţi îmi 
răspund în mai puţin de un sfert de oră. Toţi spun că sunt 
bucuroși să facă asta. Măcar atât pot să facă. 


Martie 2014 

g Ivan are trei săptămâni și ţipă câteva ore în fiecare seară. 
Incepe la șapte și jumătate și continuă, aș zice, o eternitate, dar, 
în realitate, cel mai adesea obosește și se dă bătut pe la zece 
sau zece și jumătate. La acel moment, și eu sunt extenuată. 
Plâng și eu cel puţin o dată de disperare. Uneori, mă simt atât 
de aproape de a intra panică, încât tu ești nevoit să iei copilul 
din pătuţ, să-l îmbraci și să-l așezi în cărucior, să ieși cu el - în 
timp ce ţipă de mama focului - la o plimbare de seară prin 
zăpada fleșcăită, pentru că eu am nevoie să mă calmez, să stau 
în liniște, pentru că nu pot suporta sentimentele pe care mi le 
stârnește plânsul care ţine ore întregi. Nu așa mi-am imaginat 
că va fi prima dată acasă cu un bebeluș. Nu așa arătau imaginile 
pe care mi le-am zugrăvit în minte, sub nicio formă. 


Se pare că resursele mele pentru întâmplări imprevizibile 
sunt mai scăzute decât credeam, că nu am energia și stăpânirea 
de sine pe care îmi imaginam că le voi avea ca proaspăt părinte. 
Credeam c-o să-mi însușesc rapid acest rol, că-mi va veni ușor 
să fiu părinte, să fiu responsabilă, că nu mai trebuie decât să 
vină copilul, întreg și sănătos, iar restul va veni de la sine. Eu, 
cea care m-am priceput mereu atât de bine să pun lucrurile în 
mișcare. Eu, un om atât de bine organizat. Eu, care sunt atât de 
rezistentă la stres. Sunt foarte dezamăgită de mine însămi și nu 
simt că am trăit prea mult nici acea iubire copleșitoare care mă 
așteptam să acţioneze drept combustibil și busolă în situaţii 
tensionate. 

Mai mult decât orice, mă simt stresată și împovărată de o 
responsabilitate pe care abia pot s-o duc: nu sunt în stare să-l 
alin pe propriul meu fiu atunci când începe să zbiere. Nu se 
liniștește oricât mă străduiesc, oricât îl legăn, îi cânt, îl alăptez, 
îi schimb scutecul, îl mai legăn puţin. Nimic nu are efect. Se 
zbate spasmodic în braţele mele și, cu fiecare noapte, îmi pierd 
încă puţin din siguranţa de sine - mă simt din ce în ce mai 
incompetentă, inutilă, pur și simplu incapabilă ca părinte. Vreau 
să mă salveze cineva din situaţia asta. Declar, după o 
săptămână în care nu s-a arătat nicio speranţă, că sigur are el 
ceva, îl doare ceva, ceva nu e în regulă, nu mai bine sunăm la 
doctor? 

Tu-mi răspunzi că am sunat deja la Centrul pentru Ocrotirea 


Copiilor azi, mai devreme. Îmi repeţi ce au spus ei, că e complet 
firesc ca bebelușii să plângă seara. Poate fi vorba de colici sau 
de intestine iritate sau așa ceva, dar nu e nimic îngrijorător, nu 
atât timp cât mănâncă și doarme și are o stare bună în general. 
Totuși, mi se pare îngrijorător, îmi pierd atât controlul, cât și 
stăpânirea de sine în situaţia de față. Doamna de la Centrul 
pentru Ocrotirea Copiilor îmi amintește că bebelușul trece printr- 
o mare schimbare când vine pe lume, după nouă luni petrecute 
în burtă. Îmi spune că trebuie să am răbdare și că se va rezolva 
de la sine. Vă descurcaţi de minune, ne consolează ea, dar 
cuvintele ei nu au efect asupra mea când, în următoarea seară, 
începe din nou plânsul, eu iar ajung la disperare. Am tendinţa de 
a fugi, cum n-am mai simţit niciodată. Tu nu pari să fii la fel de 
afectat de plânsul fiului nostru așa cum sunt eu și încerci să mă 
liniștești în timp ce legeni copilul și-i vorbeşti. Adu-ţi aminte ce 
ne-a zis de la Centrul pentru Ocrotirea Copiilor, că ne descurcăm 
de minune, repeţi tu în serile în care vreau din nou să sunăm pe 
cineva, să ducem copilul undeva, poate la un spital, să pasăm 
altcuiva responsabilitatea, cuiva care știe ce are de făcut. Mă 
crispez chiar dinainte ca el să înceapă. În mine încolţește o 
neliniște tot mai mare pe zi ce trece, apare când după-amiaza 
alunecă spre seară și se apropie ora șapte și jumătate. Ceva 
pare teribil de greșit, dar nu știu care e leacul, nu știu în ce m- 
am băgat și cum voi putea scăpa. Mi-e rușine de gândurile mele, 
de incompetenţa mea. 


Suntem acasă de mai mult de două săptămâni, iar tu ai 
avut până acum posibilitatea să lucrezi, în majoritatea timpului, 
de acasă. Ai mai fost plecat pentru scurt timp la cumpărături. In 
acele momente, eu stăteam acasă și mă nelinișteam. Pot avea 
grijă de copilul nostru complet singură? Dacă începe să zbiere și 
nu mai tace? Mai bine mai stai acasă să lucrezi încă o zi, poate 
chiar două. Îţi spun că nu mai e mult şi mă voi simţi pregătită să 
fiu singură toată ziua, dar încă nu e momentul. Tu mai stai o zi 
acasă. Și, apoi, încă o zi. 

Dar când a treia săptămână se apropie de sfârșit, spui că 
va trebui, în curând, să începi să te întâlnești cu clienţii tăi, că 
nu e posibil să-ţi rezolvi toate proiectele de acasă. Spui că va fi 
vorba de câteva întâlniri pentru început, câteva ore din când în 
când. Câteva ore, mă lamentez eu, e foarte mult! Spui c-o să fie 


bine și că, dacă se întâmplă ceva, vii acasă imediat. Mă întrebi 
cum cred că ar fi cel mai bine pentru mine: să mergi dimineaţa 
sau după-masă, dacă vreau să aranjăm cu o prietenă să-mi ţină 
companie sau, poate, să merg în Uppsala, s-o vizitez pe mama 
mea vitregă pentru câteva zile. Cauţi soluţii, calm și concentrat; 
eu sunt nesigură, temătoare, închisă și panicată. Ni s-au 
inversat rolurile și nu-mi place deloc asta. Răspund, cu reţinere, 
că cel mai bine ar fi să mergi dimineaţa. Atunci Ivan e cel mai 
liniștit de obicei. Te forțez, din nou, să-mi promiţi că te vei 
întoarce acasă dacă nu pot să-l liniștesc eu singură, dacă trec 
orele și el nu se oprește din plâns. 

— Vei veni acasă atunci? 

— Da, spui tu. Voi veni. Promit. 

Astfel, hotărâm că luni vei începe să lucrezi, iar eu îmi voi 
petrece concediul de maternitate de una singură. La acest 
moment, Ivan are aproape o lună. Nu-ţi mărturisesc, căci mi-e 
rușine că simt asta, dar, în secret, de-abia aştept ca Ivan să facă 
nouă luni ca să mă pot întoarce la serviciul meu, într-un mediu 
pe care îl cunosc, în care mă simt în largul meu, la o sarcină pe 
care o pot duce la capăt, la ceva la care mă pricep cel mai bine. 
Te invidiez pentru faptul că tu îţi reiei serviciul luni. 


Noaptea, când tu dormi, iar Ivan mă trezește ca să-l alăptez 
sau fiindcă are nevoie de un scutec nou, rareori mai adorm la 
loc. În schimb, caut pe Google despre depresia postnatală și îmi 
pun întrebarea dacă și eu sufăr de ea. Nu mă recunosc în modul 
meu de a gândi. Nu-mi recunosc slăbiciunea de care dau 
dovadă. Oare sunt deprimată? Ar fi un moment groaznic de 
nepotrivit acum. Eu, cea care a promis la început că va duce tot 
greul în locul tău. Eu, cea care a promis că se descurcă, că 
poate face asta, care a spus că tu nu trebuie decât să-i fii 
alături, că restul se rezolvă de la sine, nu pot să te împovărez cu 
sentimentele mele în momentul ăsta. Deci continui să dau 
căutări pe Google în timpul nopţii. Completez chestionare, 
continui să cred că poate chiar am depresie postnatală. Dacă 
așa e, voi ţine totul în mine și voi trece singură peste asta. 

Imi propun să vorbesc cu asistenta de la Centrul pentru 
Ocrotirea Copiilor săptămâna viitoare, când mergem la un 
control de rutină. Ne cunoaștem doar de câteva săptămâni, dar 
am sunat-o deseori, aproape în fiecare zi, să-i spun despre 


plânsul lui Ivan sau despre bubiţele lui de pe burtă sau de pe 
piept. Mă decid ca la următoarea vizită să-i povestesc cum mă 
simt, s-o las pe ea să constate dacă sunt deprimată sau sunt 
doar un părinte foarte, foarte instabil. Indiferent care dintre 
răspunsuri e valabil, trebuie să rezolv asta rapid. Nu mai suportă 
amânare. 


Noiembrie 2014 

Noua mea doctoriţă e de treabă. Nu-și pune problema de ce 
am nevoie de scutire, nu-mi spune că suferinţa nu e o boală, nu- 
mi zice că se numește reacţie acută la stres. Nu mă întreabă ce 
aspecte din viaţa mea de zi cu zi sunt dificile, înţelege că, acum, 
nu mi-e cunoscut conceptul de „zilnic”. În schimb, mă întreabă 
cum o duc. Mă ascultă, notează, îmi cere detalii, vorbește 
despre prezent și despre viitor. Noua mea doctoriţă are 
cabinetul în celălalt capăt al orașului. Îmi ia cel puţin o oră să 
ajung la ea, dar nu contează. Niciodată nu se supără când 
întârzii. 

Azi doctoriţa mi-a recoltat probe de sânge. Vrea să se 
asigure că fluctuațiile în greutate din ultimele săptămâni nu 
indică altceva în afară de suferinţă și că glanda tiroidă își face 
treaba. Îmi explică, pe un ton didactic, că se mai întâmplă ca 
aceasta să sufere schimbări după sarcină și naștere. A 
investigat bolile autoimune prezente la rudele mele primare, m- 
a întrebat cum dorm noaptea și eu i-am spus că nu dorm mai 
deloc. Suntem amândouă de acord că asta se întâmplă pentru 
că stau singură cu Ivan, pe care, în plus, îl alăptez noaptea, deci 
nu ar trebui să iau somnifere, nu în situaţia de faţă. Totuși, va 
trebui să găsesc o cale de a dormi mai mult. Ea e de părere că 
somnul joacă un rol mai important decât cred eu în procesul 
meu de recuperare. Azi mi-a prescris un medicament, un tip de 
antihistaminic, a cărui acțiune alungă anxietatea și calmează 
rapid, dar care nu-mi va da dependenţă și nu-l va afecta pe Ivan 
prin alăptare. Voi putea, în continuare, să stau trează noaptea, 
când are Ivan nevoie de mine, dar poate că voi adormi la loc 
mai repede între treziri. 

În drum spre casă, intru într-o farmacie şi-mi fac rost de 
noile mele medicamente. Farmacista mă întreabă dacă știu ce 
efect au, iar eu îi răspund că nu. Mă informează că pastilele pot 
să-mi provoace somnolenţă sau moleșeală. Eu zic mulţumesc, 
asta era și ideea, plătesc o sumă de bani absurd de mică pentru 
100 de pastile și-mi continui drumul spre casă. Mă simt 
revigorată după vizita la medic. Simt că am intrat pe calea cea 
bună. 


Aprilie 2014 

Nu înţeleg cum poate fi atât de pricepută, dar sunt hotărâtă 
să-i urmez exemplul. După ce am sunat la Centrul pentru 
Ocrotirea Copiilor, iar și iar, și am primit același răspuns de 
fiecare dată - totul e absolut normal, bebelușii mai plâng seara, 
pur și simplu, așa se întâmplă - am cedat și am sunat-o pe 
mama mea vitregă. Ea se pricepe la bebeluși. Am văzut-o 
crescând-o de una singură pe sora mea, mai mică cu 18 ani 
decât mine, și am văzut-o cum se înconjoară de copii, ai ei și ai 
altora, cu o ușurință înnăscută. Nimic nu pare să fie o problemă 
pentru ea când vine vorba de bebeluși. Acum am nevoie ca ea 
să intervină și să ne ajute să avem grijă de copilul nostru. Intr-o 
seară de vineri, a cincea din viaţa lui Ivan, căci acum el are 
puţin peste cinci săptămâni, ea își face apariţia în holul nostru 
cu sacoșe pline de mâncare și cu obrajii îmbujoraţi. Și-a luat 
liber de la serviciu pentru a sta cu noi în weekend. Pentru asta, îi 
sunt profund recunoscătoare. Nici pe tine nu pare să te 
deranjeze prezenţa ei. Se vede că te simţi de-a dreptul eliberat 
la sosirea ei. Am o bănuială că ușurarea ta are de-a face, mai 
degrabă, cu starea mea decât cu a lui Ivan, dar asta n-are 
importanţă. Contează doar că ea este aici. 

Fără să ne îmbrăţișeze pe niciunul, intră direct în camera 
de zi unde mă aflu eu și-l legăn pe Ivan, anticipând cu groază 
obișnuitele lui plânsete de seară, și mi-l ia, cu grijă, din braţe. 

— Așa, îi vorbește ea, de acum noi doi vom petrece puţin 
timp împreună și ne vom distra de minune. 

Mă întreabă dacă vreau să mă duc să iau masa de seară, 
iar eu simt cum o stare de calm mi se răspândește în tot corpul, 
care a fost tot încordat de câteva săptămâni. Ivan scâncește, 
dar nu plânge, așa că mă duc în bucătărie. Despachetez 
sacoșele cu mâncare și constat, văzând conţinutul, că în seara 
aceasta, la cină, vom mânca taco. Apari și tu lângă mine și mă 
întrebi dacă am nevoie de ajutor. Eu răspund că nu, vreau să 
pregătesc singură cina, chiar vreau să fac asta. Nu există nimic 
mai liniștitor și mai armonios decât să feliez un castravete, să 
tai o căpățână de salată și să prăjesc carne tocată. Tu mă 
mângâi pe spate, mă pupi ușor pe obraz și pleci din cameră, te 
întorci înapoi pe canapeaua pe care ai stat și ai lucrat pe laptop 
toată după-amiaza. Te aud vorbind cu mama mea vitregă. li 
povestești, deloc lipsit de mândrie, despre cum Ivan a făcut pe 


tine când îi schimbai scutecul azi-dimineaţă. Vocea ta sună 
împăcată. Ea râde la spusele tale. O aud spunând că a cumpărat 
câteva suzete pentru nou-născuți: 

— Ivan se va obişnui cu suzeta de azi înainte, asta e sigur. 

Din bucătărie, de unde mă aflu, ridic vocea ca să mă fac 
auzită, întrebând-o dacă nu e prea devreme pentru suzetă. Am 
auzit povești despre copii care au confundat suzeta cu sânul, 
pentru că li s-a introdus prea devreme. g 

— Prostii, răspunde ea, Ivan știe exact ce e ăla alăptat. In 
plus, cu suzeta în gură, va plânge mai puțin. 

Am încredere în ceea ce ne spune. În sfârșit, un profesionist 
în casa noastră. 

După ce terminăm de mâncat, mă învaţă să-l ţin pe Ivan în 
braţe într-un mod pe care nu-l cunoșteam, ușor atârnat peste 
umăr. Îmi explică faptul că bebelușilor le place, de obicei, 
această poziţie. 

— În felul ăsta se pot uita de jur-împrejur, îmi arată ea, și 
exersăm sub supravegherea ei grijulie. 

La început, sunt nesigură. Nu mi-am ţinut niciodată copilul 
peste umăr. Dacă se agită și cade? 

Exersăm un timp și se dovedește că are dreptate - Ivan 
pare să se simtă bine. Poate că noua poziţie e soluția la toate 
problemele noastre. Poate că-i face bine la stomac, astfel încât 
nu mai simte nevoia să zbiere în fiecare seară. Nu îndrăznesc să 
sper, dar o fac oricum. Trebuie să existe ceva, orice, care să ne 
scoată din aceste seri negre cu ore întregi de crize de plâns. 

Vine și mi-l ia de pe umăr. Işi continuă discursul, 
îndreptându-se către salteaua de joacă. 

— Nu-i place să stea pe ea, n-are rost, o informez eu. 

— Să vedem, răspunde ea și se pune în genunchi, pe 
podea. 

Se întinde lângă Ivan, care stă acum pe spate și privește 
jucăriile de cârpă care se învârt deasupra capului său și faţă de 
care n-a manifestat niciodată vreun interes până acum. Sunt 
uimită, profund impresionată și, totodată, puţin ofensată. De ce, 
dintr-odată, e dispus să stea întins acolo? Acum, pare un copilaș 
fericit, lipsit de orice urmă de durere sau de nemulțumire. E 
aproape jenant că mama mea vitregă și-a luat liber ca să vină 
aici și să ne scoată de la ananghie. N-ai zice că Ivan e la 
ananghie în momentul de față. Mă tem că, în ochii ei, sunt o 


amatoare teribil de nevrotică. Ivan continuă să privească 
jucăriile de deasupra saltelei de joacă. Își flutură mânuţele 
înspre ele, le atinge din când în când, dar nu reușește să le 
prindă. Aruncă suzeta din gură, din două în două minute. De 
fiecare dată, ea i-o dă înapoi. Când el scâncește, ea râde și-i 
vorbește, pe un ton vizibil relaxat. Nu se aude niciun plânset. 

Când se face aproape ora zece, îmi dau seama că, pentru 
prima dată după o săptămână în care Ivan plângea cu orele în 
fiecare seară, acum nu plânge. Il alăptez în pat, apoi adoarme. 
De fapt, mă gândesc s-o rog pe mama mea vitregă să doarmă 
împreună cu noi și să-mi arate ce să fac și în timpul nopţii, dar 
asta pare puţin exagerat și îmi închipui că ţie nu ţi-ar face 
plăcere. Renunţ la idee. Ne spunem noapte bună înainte de ora 
unsprezece, iar noaptea decurge liniștit. Când vin zorii zilei de 
sâmbătă, mă trezesc bine dispusă și mă simt o mamă capabilă. 
Având-o alături pe mama mea vitregă, un adevărat profesionist, 
cred că pot să mă descurc să fiu părinte. Când îmi dau seama că 
va trebui să plece acasă, chiar mâine-dimineaţă, mă cuprinde 
neliniștea. Totuși, avem încă o zi la dispoziţie ca să învăţăm de 
la ea, să aflăm câteva dintre trucurile ei. 


Noiembrie 2014 

În dimineaţa aceasta am scotocit printre hainele tale ca să 
aleg ţinuta pentru crematoriu, cea pe care o vei lua cu tine în 
urnă, odată cu cenușa ta. Mi-e greu să-mi imaginez ce se va 
întâmpla cu hainele. Gândul e respingător și l-am alungat cât de 
mult am putut. Când, în sfârșit, s-a insinuat, mi-am imaginat 
cum ei aruncă grămăjoara de haine direct într-un cuptor încins. 
Doar n-o să îmbrace cu un set complet de haine un cadavru, un 
om mort de câteva săptămâni și căruia i s-a făcut autopsia? 

N-am fost în stare să întreb despre asta în momentul în 
care am fost instruită legat de faptul că am de adus un set de 
haine la biroul funerar. Când am ajuns acasă după întâlnire, nu- 
mi mai aminteam deloc dacă trebuia să includ și șosete, și 
lenjerie sau doar hainele pe care le-ai purta pe deasupra. Mă 
hotărăsc să nu risc - mai bine să fie prea mult decât prea puţin. 
Azi e ultima zi de predare a sacoșelor cu haine la biroul funerar. 
E perfect că pot să le las în cutia de la recepţie, fără să mă vadă 
nimeni, fără priviri compătimitoare, fără saluturi, pur și simplu 
intru și ies imediat. 

Am tot evitat să caut printre hainele tale, care încă sunt 
frumos împăturite și împachetate în cutiile de carton din pod și 
din dressing, dar azi trebuie s-o fac, nu mai suportă amânare. 
Biroul funerar îmi cere sacoșa și asta mă face să cred că trupul 
tău va fi incinerat în curând. Totuși, au refuzat să-mi spună când 
se va întâmpla exact, au susţinut că, din păcate, nu se poate ști 
cu exactitate, dar că voi primi un mesaj după ce are loc și asta e 
tot. Asta e rutina, așa e procedura. Sunt lucruri pe care nu le 
știu, nu le înțeleg, cu care nu-s familiarizată și nici nu vreau să 
fiu. Așa că nu pun întrebări și deschid cutiile, mă conformez și 
trimit hainele, fără să știu exact unde, către cine și de ce. 


Când deschid una dintre cutiile de deasupra, mă izbește 
mirosul parfumului tău, atât de puternic încât, pentru o clipă, 
mă pierd cu firea. În aceste cutii dăinuie încă mirosul tău. Nu a 
dispărut. Tu nu ai plecat. Cămâășile tale au mirosul tău: puţin din 
parfumul tău și puţin din mirosul corpului tău. Mă fascinează 
faptul că miroseai întotdeauna atât de bine. Imi pare rău că nu 
ţi-am spus niciodată cât de bine miroseai mereu. Acum, totul îmi 
pare atât de familiar. Acum, mirosul tău dăinuie în cutiile de 
carton și, în curând, va dispărea. Știu asta, pentru că așa s-a 


întâmplat când am încercat să păstrez parfumul tatălui meu. Am 
dormit pe o pernă de-ale lui, am purtat un pulover de-ale lui 
pentru prima oară după moartea sa, în speranţa că va purta 
mereu mirosul lui. Parfumul lui îmi dădea siguranţă și un 
sentiment nedefinit, diafan, probabil conștiința faptului că sunt 
fiica lui. N-am putut să-l păstrez cu mine în acest mod. Mirosul a 
dispărut, puţin câte puţin, cu fiecare zi și, după câteva 
săptămâni, puloverul nu mai mirosea a nimic, doar a aer, nu ca 
tata, și oricât de mult m-aș fi străduit să merg pe urmele 
mirosului, acesta dispăruse. Insă cutia asta are, în continuare, 
mirosul tău. Încă nu a dispărut. 

Pentru început, scot o cămașă din flanel în carouri 
bleumarin cu negru, şi-mi lipesc faţa de ea. Inchid ochii. li 
deschid din nou. Îmi apropii nasul de gulerul cămășii tale. Inspir 
adânc. Am impresia că ești aici. Parcă te-aș îmbrăţișa, parcă 
sunt în braţele tale, parcă ești prezent. Imi îngrop nasul în 
gulerul cămășii tale o vreme, dar când îl aud pe Ivan scâncind 
din camera de zi, unde se joacă cu prietena mea, mă trezesc la 
realitate. Trebuie să duc la capăt ce am de făcut, să termin ce 
am început. 

Aleg blugii rupţi pe care îi ai de când te cunosc, cei găuriţi 
în ambii genunchi și cu buzunarul de la spate deformat din 
cauza portofelului. Aleg o pereche banală de chiloţi, un maiou 
alb și o pereche de șosete negre. Apoi, fesul tău. Fesul tău 
negru despre care refuzai să recunoști că e de hipster și pentru 
care te-am tachinat de multe ori. Îmi repetai că tu nu ești 
hipster și că nici nu te iei după tipii din reclame. Pur și simplu îţi 
plăceau căciulile scurte, până deasupra urechilor. De altfel, 
chiar îţi stătea foarte bine cu fesul ăsta. Îţi dădeam dreptate. 
Arătai bine cu fes. De fapt, ţie îţi stătea cel mai bine, dintre toţi 
oamenii pe care i-am văzut purtând fes. Cu toate astea, nu 
puteam lăsa de la mine. Până la urmă, fesurile erau moderne, le 
vedeai la toţi hipsterii și în toate reclamele din oraș. Tu de ce nu 
voiai să recunoști asta? Voiam să te fac s-o recunoști. Că îţi 
plăcea ceva modern. Dar tu refuzai. Jurai că ţi-a plăcut 
dintotdeauna acest tip de fes. Tot întâmplător era și faptul că 
purtai ghete și blugi suflecaţi, care îţi lăsau șosetele la vedere. 
Te supărai de fiecare dată când te tachinam. Şi totuși, eu nu mă 
puteam abtine să n-o fac. S-a transformat într-o discuţie care a 
durat luni întregi. Odată, mi-ai trimis un e-mail în care ai adunat 


link-uri și imagini despre ce înseamnă să fii hipster, prin 
definiţie. În e-mail, subliniai cât de puţin te potrivești cu acest 
concept. Drept răspuns, ţi-am trimis câteva poze cu tine în care 
arătai exact la fel ca una dintre persoanele din imaginile atașate 
de tine. Am fi putut continua la infinit. Era o falsă problemă în 
legătură cu care niciunul dintre noi nu voia să cedeze, mai în 
glumă, mai în serios. Acum, stând aici cu fesul tău în mână, îmi 
dau seama că n-am apucat să cădem de acord dacă e sau nu 
fes de hipster. Acum, nu mai are nicio importanţă. Acum, fesul 
tău negru va fi incinerat, odată cu corpul. Orice altceva pare 
lipsit de sens. 

Pun hainele într-o sacoșă de plastic, îmi șterg lacrimile cu 
una dintre cămâășile tale, suspinând o ultimă dată înainte să 
închid la loc cutia de carton și să revin la realitate, la Ivan, la 
singurătate și la drumul pe care îl voi avea de făcut până la 
biroul funerar, cu o sacoșă plină cu haine de-ale tale după mine. 


Mai 2014 

Sunt mamă de mai mult de trei luni, iar în seara asta e 
prima oară din viaţa lui Ivan când nu voi fi lângă el. Sunt, în 
același timp, nerăbdătoare, îngrijorată, avidă, reţinută. Vreau și 
nu vreau să se întâmple asta. In orice caz: la ora șase și 
jumătate se va întâmpla. Planul e să fiu plecată timp de trei sau 
patru ore. Să beau șampanie cu prietenele la o petrecere a 
burlăcițelor, să reușesc să mă deconectez după toate nopţile 
nedormite, după serile agitate, după toate sentimentele de 
vinovăţie și de izolare din ultimul timp. 

Una dintre cele mai bune prietene ale mele își organizează 
petrecerea de burlăciță. Am petrecut ziua călărind ponei, 
transpirată, cu Ivan în marsupiu, rămânând mereu în urmă. 
Când prietenele se întreceau pe pista de curse, eu stăteam pe 
margine și alăptam. Făceam vesel cu mâna la cameră și 
încercam să-mi maschez dorinţa de a participa la o activitate de 
adulţi. În plus, voiam şi eu să beau un pahar. Voiam să fac și eu 
tot ce făceau ele, dar nu puteam. Alăptam. Eram cu mașina. 
Eram un părinte responsabil. Mă prefăceam că nu mă afectează, 
dar le invidiam pe cele care puteau să participe, fără să care un 
bebeluș la piept. Eram neagră de invidie. 

În ultimul timp, am simţit tot mai des un impuls aproape 
visceral de a fi departe de Ivan, să nu mai fim atât de legaţi unul 
de altul. Măcar un scurt moment. Măcar puţin. Poate chiar mai 
mult. Bineînţeles că nu vorbesc despre asta, nici măcar cu tine, 
dar mă îngrijorează. Îmi fac griji că nu voi fi o mamă caldă, așa 
cum mi-am imaginat, îmi fac griji că, poate, pur și simplu, nu 
sunt deloc potrivită pentru a fi părinte. Imi fac griji că poate nu 
am asta în sânge, că nu voi fi în stare. Imi fac griji, fiindcă toate 
lucrurile care te îngrijorau pe tine înainte să rămân însărcinată 
mi se aplică, de fapt, mie, și nu ţie. 

Intru în panică la gândul că eu sunt singura persoană care îl 
poate consola atunci când plânge, mă sperii la gândul că, de 
acum înainte și pentru totdeauna, el va fi legat de mine. M-am 
plâns și mi-am exprimat nemulţumirea acasă, mi-am făcut 
cunoscută opinia cât mai clar, iar tu ai încercat să mă ajuţi. M-ai 
îndemnat să ies în oraș cu o prietenă, să mă plimb sau să merg 
la hipodrom. Eu am spus că voi face asta, cât de curând, dar nu 
s-a întâmplat. N-a apărut nicio posibilitate de a pleca. Pe Ivan l-a 
durut burta deseori sau n-a putut fi liniștit decât dacă îl tineam 


eu la sân. Parcă nu-mi reușește niciuna dintre abordările pe care 
le încerc în raport cu el. Mă desprind de el, dar nu reușesc s-o 
fac până la capăt. Mă simt captivă când sunt cu el, dar devin 
îngrijorată de îndată ce se află la o distanţă mai mare de câţiva 
metri de mine. Am un sentiment sinistru că așa va fi mereu de 
acum înainte. Nu voi fi niciodată relaxată în lipsa lui și nici lipsită 
de griji în prezenţa lui. 


Treaba cu egalitatea dintre părinţi n-a funcţionat până 
acum. Mi-e rușine de asta și mă simt ca o feministă ratată. 
Inainte să vină pe lume Ivan, eram sigură: copilul meu se va 
simţi la fel de bine cu ambii părinţi. Va bea lapte de la sân sau 
substitut din biberon și atât mama, cât și tatăl lui se vor bucura 
de liniște și libertate, împreună cu el, dar și în momentele în 
care nu se află lângă el. Vom împărţi în mod egal nopţile între 
noi, vom dormi liniștiți, știind că celălalt are grijă de tot. Ne vom 
simţi odihniţi măcar o dată la două zile. Apoi, când a apărut, nu 
a fost așa. Totul e un mare eșec. 

Ivan nu bea lapte din biberon, îl aruncă și plânge din ce în 
ce mai tare pe măsură ce devine mai înfometat, iar eu nu-l pot 
lăsa să plângă, nici când e cu mine, nici când e cu tine. Fără să 
stau pe gânduri, intervin, ţi-l smulg din braţe şi-mi pun sânul în 
gura lui. Când tu, pe un ton calm, îmi atragi atenţia că nu 
ajungem nicăieri dacă nu te las să încerci măcar să-l liniștești, 
mă doare. Ştiu că ai dreptate, dar nu pot. Nu reușesc, pur și 
simplu. De fiecare dată când, cu chiu cu vai, am reușit să plec 
de acasă, ţi-am dat mesaje din zece în zece minute. Când ai 
recunoscut că plânge, am fugit acasă cât m-au ţinut picioarele, 
cu un sentiment clar de eșec și cu o promisiune faţă de mine 
însămi de a nu spune nimănui despre asta. Nu e cum mi-am 
imaginat. Văd că prietenele mele cu copii de aceeași vârstă ies 
nestingherite în oraș și la întâlniri de serviciu, o parte dintre ele 
chiar merg la restaurant și beau vin, pe când eu alăptez și mă 
lupt cu stresul. Totul e incredibil de penibil. Nu așa am plănuit să 
fie. 

Totuși, pe tine nu pare să te deranjeze faptul că el plânge. 
Nici pe mine nu te enervezi când ţi-l iau din braţe, cel mai 
adesea cu sutienul desfăcut și cu o bluză jerpelită ridicată până 
la umeri, pregătită să alăptez. Alăptatul pare să fie singurul 
lucru despre care știm sigur că funcţionează. Restul 


întâmplărilor par imposibil de anticipat, așa că stau tot mai mult 
acasă. lar tu ai preluat cele mai multe sarcini practice care ne 
privesc. Faci cumpărăturile și gătești, faci curăţenie și ordine, 
schimbi nisipul din litiera pisicii, te joci cu pisica neastâmpărată, 
îi schimbi scutecele lui Ivan și-l plimbi de colo-colo în braţe 
atunci când este bine dispus. Pe lângă toate astea, lucrezi. Ai 
început să lucrezi din nou, destul de mult. Eu, una, n-am mai 
lipsit de acasă mai mult de o jumătate de oră. 

Însă astăzi voi fi plecată un timp. lar acum, că a venit acest 
moment, am tot alăptat, iar și iar, până când a fost evident că 
Ivan nu mai vrea să fie alăptat. De exemplu, prin faptul că mi-a 
vomitat pe umăr. Pe rochia pe care mă hotărâsem de mult s-o 
port e acum o pată albă și un pic lipicioasă de vomă de bebeluș. 
O șterg cu o cârpă udă și sper să nu rămână urme. Mă mint că 
voma de bebeluș nu miroase. Oricum ar fi, tot voi purta rochia 
asta diseară. N-am timp să mă mai schimb o dată și, de altfel, 
nici nu am altceva cu care să mă îmbrac. 

Am folosit pompa până la epuizare, am obţinut patru 
biberoane cu lapte pe care le-am sterilizat și le-am fiert în 
repetate rânduri și le-am pus în frigider. De câteva săptămâni, 
tot încercăm să-l facem pe Ivan să accepte biberonul, știind că 
urmează seara aceasta. N-a mers prea bine. A scuipat și i-a fost 
greață de orice în afară de sân. Numai o dată a deschis gura și a 
înghiţit conţinutul biberonului. Lucrurile nu arată bine, dar, 
fiindcă se zice că speranţa moare ultima, iar eu am de gând să 
merg în seara asta la petrecere fără fiul meu, m-am gândit să 
încerc. Măcar o seară. Măcar câteva ore. 

Rezist impulsului de a-ţi da un mesaj de îngrijorare deja de 
când sunt pe scări. Îmi repet că am pus la punct lucrurile 
practice nu o dată, ci de două ori. Ştii unde ținem laptele. Ştii la 
ce temperatură trebuie încălzit. Ştii cum să-i pui biberonul în 
gură lui Ivan. Ştii să-i schimbi scutecele. N-am nimic altceva să 
te învăţ acum și totuși tremur de îngrijorare când intru în taxiul 
care mă așteaptă în faţa blocului. Butonez agitată pe telefon 
când taxiul pornește spre oraș. Impulsul mă învinge, în cele din 
urmă, îți dau mesaj și te întreb dacă e totul în regulă. 
Evidenţiez, pentru a unsprezecea oară în ultima oră, că e în 
regulă, absolut în regulă, să mă suni dacă e nevoie să vin acasă 
de la petrecere. Îți cer să-mi promiţi că, la cea mai mică 
problemă, îmi vei da un semn. Îmi răspunzi că va fi bine, îmi 


urezi distracție plăcută și-mi spui că voi sunteţi bine. Îmi bag 
telefonul la loc în buzunar. Sunt hotărâtă să mă distrez astă- 
seară. Mă întreb dacă mai știu să mă distrez. Ultima dată când 
m-am distrat pare atât de îndepărtată, ca dintr-o altă epocă. 


Odată ajunsă, o zbughesc pe scări și intru în local. Cu 
răsuflarea tăiată, le îmbrăţișez pe invitatele care au petrecut 
încă de dinainte de prânz. Par neobișnuit de odihnite. Radiază și 
râd, îmbrăcate în rochii sclipitoare și sunt machiate strident. Pe 
când eu am vomă pe umăr și cearcăne sub ochi. Cred că în ochii 
mei se citește o oarecare frustrare, dar n-am de unde să știu. 
Poate că e doar o impresie. 

Mă duc la bar, îmi iau un pahar de șampanie, continui 
rundele de îmbrăţișări și salutări. Fostul meu șef mă întreabă 
care mai e viaţa mea. li răspund că o duc bine. 

— Ce vârstă mai are micuțul acum? Şase luni, nu? 

Îi spun că trei luni. Râde cu poftă. 

— O, vai, trei luni. Mai ai mult de tras. Naiba să-l ia de timp. 
N-apuci să dormi niciodată cât sunt copiii mici. 

Dau din cap, râd și eu, încerc să par detașată de propria 
situaţie. Beau șampania cu înghiţituri prea mari. Deja am 
terminat-o. Trag cu ochiul către bar și mă întreb dacă pot deja 
să iau încă un pahar. Dacă voi fi discretă, nu va observa nimeni. 
La urma urmei, ies foarte rar în oraș. Mă furișez la bar și mai iau 
unul. 

Muzica e dată atât de tare, încât abia aud ce vorbesc 
prietenele mele. Aș vrea să dea cineva volumul mai încet. N-ar 
trebui să putem să ne înțelegem între noi? Fac tot posibilul, 
intru în joc și improvizez ca să iau parte la conversații și să le 
duc la bun sfârșit. Majoritatea sunt despre Ivan și despre noul 
meu statut de părinte. Mi se spune că Ivan e tare drăguţ, că l-au 
văzut în poze, că pare un copil foarte fericit și drăgălaș. Eu 
încuviințez, dar nu intru în detalii. Nu vreau să mă gândesc la 
Ivan în momentul ăsta. Mă străduiesc din răsputeri să nu mă 
mai gândesc la el. În schimb, îi întreb pe ceilalţi despre ce au 
făcut azi, ce au făcut după cursa cu ponei? Cum a fost la bar? 
Ce au făcut la spa? Când conversaţia trenează, trec la alt 
subiect. Sunt hotărâtă să vorbesc cu cât de multe prietene pot 
până plec acasă. Trec un pic prea rapid de la o persoană la alta, 
nu apuc să termin nicio conversaţie. Nu-mi amintesc exact cum 


să port o conversaţie sau despre ce ar trebui să vorbesc. Gândul 
îmi zboară în continuare la Ivan și la tine. Muzica din fundal e 
prea tare. Zâmbetul meu nu e sincer. 

Deodată, prietena mea vine lângă mine. Simt că mă 
luminez, mă destind. Prietena mea cea mai bună, plasa mea de 
siguranţă. O îmbrăţișez și îi spun că mi-a fost dor de ea. Imi 
răspunde la îmbrăţișare și îmi spune că tocmai a primit un 
mesaj de la tine, pe care vrea să mi-l arate: „Bună! Dacă ești pe 
lângă Carolina, o poţi ruga să mă sune? Nu-i nimic grav, doar 
ceva legat de Ivan. Te pup, Aksel”. 

Îi dau înapoi telefonul prietenei mele. Îmi dau seama că 
telefonul meu e în geaca pe care am lăsat-o în cuierul de la 
intrare. Cum am putut fi așa proastă? De cât timp încerci să dai 
de mine? Ce s-o fi întâmplat acasă de te-a făcut să-i dai mesaj 
prietenei mele când eu n-am răspuns? Sunt o idioată. Fără 
vreun cuvânt în plus, mă învârt în loc, îmi iau geaca și ies afară 
într-un suflet, coborând pe scările pe care urcasem acum 45 de 
minute. Te sun din mers, tu nu răspunzi, intru în panică. Mă 
grăbesc acasă. Nu vreau să mai rămân aici, totul s-a dus de 
râpă, oricum nu mă distram. A fost o greșeală să vin aici. Sunt o 
mamă oribilă. Mi-e așa rușine că-mi dau lacrimile în timp ce fac 
semn către un taxi în faţa localului. Spun adresa, îi cer șoferului 
să meargă cât mai repede posibil. Îi spun că e o urgenţă. 

Când trecem peste podul Skanstullsbron, în drum spre 
Enskede și către casă, la tine și la Ivan, îţi dau încă un mesaj în 
care te anunţ că ajung în cinci minute. Îmi cer iertare că am 
plecat. Când ajungem pe strada noastră, primesc răspuns de la 
tine: „La dracu', scuze, tocmai a adormit. Mai devreme a plâns 
și a refuzat biberonul, dar s-a rezolvat acum. Totul s-a liniștit. Nu 
te întorci la petrecere? Scuze dacă te-am făcut să te 
impacientezi!” 

Plătesc taxiul și intru pe poartă. Nimic, absolut nimic din 
mine nu vrea să se întoarcă la petrecere. Regret că am mers 
acolo de la bun început. Mai mult decât atât: mi-e rușine că m- 
am dus. Mi-e rușine că te-am lăsat singur acasă cu lvan, care, 
evident, nu era pregătit pentru asta. Mi-e rușine de prietenele 
mele, că mi-am făcut apariţia într-o stare emoţională atât de 
proastă, încât n-am stat decât 45 de minute, că sunt acel 
părinte care nu poate să stea departe de copilul său. Mi-e cu 
atât mai rușine cu cât îmi dau seama că nici măcar n-am 


felicitat-o pe vedeta petrecerii, prietena mea care urmează să 
se mărite și care ar fi trebuit să fie prima pe care s-o caut în 
mulțime. Cu rușine în suflet și cu o paradoxală ușurare în corp, 
deschid ușa de la intrarea în apartamentul nostru cât pot de 
silențios și mă furișez înăuntru, în casă. Mă decid să evit astfel 
de situaţii pe viitor. E clar că nu iese bine, nici pentru tine, nici 
pentru Ivan și nici pentru mine. Mai bine să capitulez și să stau 
acasă o vreme. g 

Mă furișez în camera de zi și te găsesc întins pe canapea. |ţi 
ţii laptopul pe genunchi și ai un pahar cu cola lângă tine, pe 
braţul canapelei. Din difuzorul laptopului disting o melodie 
cântată în surdină. În pătuţul de lângă canapea doarme fiul 
nostru. Doarme profund, pe spate, cu bărbia ridicată, pare că 
zâmbește în somn. Tu îţi ridici privirea, în timp ce eu mă apropii, 
viclean, mergând pe vârfuri pe covorul din camera de zi. Văd în 
ochii tăi că încerci, cât mai repede posibil, să-ţi dai seama dacă 
sunt nervoasă sau dezamăgită, să afli dacă ne vom certa în 
seara asta. Nu sunt nici una, nici alta. Tot ce-mi doresc e să mă 
pun în genunchi, să-mi îngrop faţa în gâtul tău, să-ţi simt 
mirosul, să mă uit la copilul nostru adormit și să nu mai plec 
niciodată de lângă voi. Asta și fac. Tu îţi deschizi braţele și mă 
primești înapoi în familie. 


Noiembrie 2014 

Nu știu sigur când a avut loc schimbarea, dar în ultima 
săptămână am făcut din ce în ce mai multe lucruri de una 
singură. Am dus gunoiul, am ridicat corespondenţa, am umplut 
și golit de câteva ori mașina de spălat vasele. M-am dus la 
magazin, am cumpărat mâncare și am gătit pentru Ivan. Când 
spun că am gătit, mă refer la faptul că am încălzit câteva 
borcane de spaghetti și sos de carne tocată, singura mâncare la 
borcan pe care o acceptă pe lângă laptele de la sân, dare bine 
și așa. Tot e ceva. E un pas înainte. Prietenele mele nu mai stau 
cu mine cât e ziua de lungă, sunt singură atât dimineţile, cât și 
în prima parte a după-amiezilor, ca, mai apoi, să mă ajute 
persoana care e de serviciu, fratele, mama sau vreo prietenă 
care își fac apariţia pe la ora patru sau cinci. Sarcina de a 
pregăti cina sau de a sta singură o seară întreagă încă n-am 
reluat-o și nici nu sunt nerăbdătoare să se întâmple. Imi doresc 
ca lucrurile să rămână așa tot timpul. 


Vom scoate mașina la vânzare. Abia de curând mi-am dat 
seama, după ce mi-a venit ideea și am luat decizia de a vinde 
mașina, că încă mă exprim folosind termenii „noi”, „al nostru”, 
„pe noi”. E mașina noastră și o vom scoate la vânzare. La 
concluzia asta am ajuns amândoi, când eu, în absenţa ta fizică, 
am discutat cu tine, în gând. Am ajuns la concluzia că nu are 
rost să plătesc o taxă de parcare atât de mare, taxe și vamă și 
benzină și naiba știe ce altceva, suportând singură cheltuielile. 
Cine știe dacă voi fi în stare să lucrez cu normă întreagă atunci 
când mă voi întoarce la serviciu? Cine știe când va fi asta, de 
altfel? Cine știe ce salariu voi avea? Cine știe cât costă să crești 
singură un copil și să plătești toate cheltuielile casnice? Eu nu 
știu. Nu vreau să știu. În plus, n-am să folosesc mașina la fel de 
mult de acum înainte. Încă n-am curajul să conduc în timp ce 
Ivan se află pe bancheta din spate și plânge, acum când tu nu 
mai ești lângă el să-l liniștești. N-am de gând să merg cu mașina 
la cumpărături, la centrul comercial Sickla, doar eu cu Ivan în 
căruciorul de cumpărături. Mașina ar deveni o pacoste, o 
cheltuială în plus, în loc să fie utilă. 

Așa am făcut noi doi planuri în mintea mea în legătură cu 
mașina și, destul de repede, am căzut de acord că singura 
soluţie e s-o vindem. E mai ușor să port o discuţie cu tine de 


când nu mai exiști. Nu mă contrazici la fel de mult cum o făceai 
când erai în viaţă. Mă aprobi adeseori, spui că vin cu soluţii 
inteligente și nu te îndoiești de nimic. Tot ce trebuie să mai fac 
acum este să mă gândesc cum să scriu anunţul, cum să descriu 
mașina, cât să cer pe ea, când s-o fotografiez și să-mi găsesc 
energia de a răspunde la apelurile oamenilor care vor vrea s-o 
vadă. . 

E clar, am nevoie de ajutor. li dau un mesaj unui prieten, 
unul dintre cei mulți care m-au contactat și m-au rugat efectiv 
să le spun exact cu ce mă pot ajuta în caz de nevoie. li scriu, îl 
întreb dacă vrea să mă ajute să-mi vând mașina. Adaug: „Adică, 
vreau să spun, să-i faci poze, să scrii informaţiile despre ea, să 
pui anunţul pe Blocket, să răspunzi la telefoanele celor 
interesaţi, să le-o arăţi, să faci toate astea. Crezi că s-ar putea?” 
îl întreb. Mă rușinez când pun întrebarea. Mă simt ca o povară. 
Mă tot uit la ecranul telefonului, văd că a început să scrie un 
răspuns la mesajul pe care tocmai i l-am trimis. 

ÎI voi primi, din clipă în clipă: „Sigur că vreau. Se rezolvă, 
Carro. Începem chiar din seara asta. Nu-ţi face probleme. Te 


LU 


pup”. 


lunie 2014 

Terapeuta mi-a recomandat să-i înfrunt ţipetele lui Ivan. Ea 
numește asta acceptare; trebuie să învăţ să accept atât 
sentimentele mele, cât și pe cele ale lui Ivan, când acesta 
plânge. Trebuie să inspir adânc atunci când se întâmplă și să-mi 
repet că nu e nimic în neregulă. Trebuie să mă gândesc că asta 
e modalitatea de comunicare a bebelușilor și că tot ce poate 
face un părinte e să-l liniștească. Nu e vina mea că el plânge. El 
e bine. Nu la Ivan e problema, ci la mine și, prin antrenament, 
voi fi din ce în ce mai bună. Am discutat despre așteptările mele 
și despre propria mea copilărie, despre părinţii mei și despre 
lucrurile prin care am trecut, ce fel de mamă îmi doresc să fiu și 
ce greșeli aș vrea să evit. Am vorbit despre realitate și despre 
visurile mele. Mai presus de orice, am vorbit despre sentimentul 
meu de neputinţă și despre îngrijorarea mea. De fapt, cu ea am 
vorbit mai deschis decât cu majoritatea celorlalţi terapeuţi pe 
care i-am cunoscut. Mă întreb dacă se întâmplă asta pentru că 
mă simt atât de vulnerabilă în acest moment. Oricare ar fi 
cauza, e plăcut și îmi dă un sentiment de ușurare să vorbesc cu 
altcineva în afară de prietenii mei și, mai ales, în afară de tine. 

Îi sunt foarte recunoscătoare terapeutei noastre, la care 
merg acum săptămânal după acel consult de rutină de la clinica 
de pediatrie, când am găsit, în sfârșit, curajul să-ţi mărturisesc 
cât de dificil mi se pare totul. O dată pe săptămână primesc 
asigurarea că fac ce trebuie. O dată pe săptămână vorbim 
despre cum mă simt de fiecare dată când Ivan are crize și pare 
imposibil de calmat. O dată pe săptămână îndrăznesc să 
vorbesc despre impulsurile mele de a evada, de a pasa altcuiva 
responsabilitatea, unui adult care se pricepe la așa ceva. O dată 
pe săptămână plâng de supărare pentru tot ce ni se întâmplă. 
Nu știu cum face asta, dar, o dată pe săptămână, când ies din 
cabinetul ei, sunt mai veselă, mai puternică și mai ușurată. Am 
sarcini concrete de urmărit și sunt încurajată să îndrăznesc să 
cred în propriile mele forţe. 

— Numai de tine depinde totul, îmi spune ea. Poţi face asta. 

lar eu o cred, încerc s-o cred. Acum, însă, e în concediul de 
vară. Ultimele instrucţiuni au fost să nu cumva să-mi urmez 
planurile de a vă trimite pe tine și pe Ivan cu trenul, timp de 
două ore, ca să ajungeţi la cabana pe care am închiriat-o anul 
acesta. Nu trebuie, sub nicio formă, să mă las învinsă de teama 


că Ivan va plânge în mașină în timp ce mergem pe șosea și să 
fac planuri complicate să alegem mijloace de transport diferite. 
În loc de asta, va trebui să ne urcăm toţi în mașină, voi doi pe 
bancheta din spate, și să pornim la drum înspre cabana de vară. 
Împreună, cu toţii. Va trebui să-mi repet că Ivan o duce bine, că 
are, până la urmă, doi părinţi, că lângă el se află unul dintre ei și 
că nu sunt singură. Așa voi gândi, așa voi face. Nu mai încape 
îndoială. 

Așadar, iată-ne gata de drum, toţi trei plus pisica așezată 
pe genunchii tăi, pe bancheta din spate, pornind încă o dată 
către o destinaţie de vacanţă. Anul acesta suntem mai mulţi ca 
niciodată, mașina e mai aglomerată decât în orice vară de 
dinainte. Ne-am stabilit ora plecării cu mare grijă: Ivan doarme, 
de obicei, după ora zece dimineaţa și chiar atunci ar trebui să 
plecăm. M-am rugat la zeii vremii să dea o zi noroasă și, fiindcă 
ne aflăm în Suedia în mijlocul lunii iunie, m-au ascultat - cerul e 
cenușiu și temperatura din mașină e suportabilă. Am pus 
bagajele în mașină încă de ieri-seară. Am pregătit totul cu 
minuţiozitate. 

Încă dinainte să părăsim zona rezidenţială din Enskede și 
nenumăratele ei cotloane, lui Ivan i se închideau ochii. Tu îmi 
dai periodic raportul din locul tău de pe banchetă. In oglinda 
retrovizoare îţi întâlnesc privirea, iar tu, cu ochii întredeschiși și 
cu degetul arătător la gură, îmi indici că ar trebui să vorbim mai 
încet, că imediat adoarme copilul nostru în scaunul de pe 
bancheta din spate. Când ieșim pe șosea, nu se aude nici musca 
în mașină. Ivan doarme, pisica stă liniștită, tu stai cu ochii în 
telefon, eu îmi ţin mâinile pe volan și ochii aţintiţi la drum, 
conducând mașina și mica noastră familie înspre a șasea 
noastră vară împreună și prima cu Ivan. Deja îmi imaginez cât 
de mândră va fi terapeuta mea de mine când ne vom reîntâlni, 
peste o lună, și îi voi povesti ce-am făcut. Abia aștept. 


Noiembrie 2014 

Au cunoscut-o și părinţii tăi pe oficianta noastră. Asta s-a 
întâmplat la noi acasă unde ne-am adunat de curând, căci mie 
mi-e imposibil să mă duc altundeva. In plus, oficianta locuiește 
în apropiere de noi. Părea cel mai logic să ne întâlnim aici. 

Eu eram în camera de alături când ei vorbeau cu ea, dar 
am auzit fiecare cuvinţel. Mergeam după Ivan, amândoi de-a 
bușilea pe podea și, din când în când, el se ducea înspre 
bucătărie, acolo unde erau ei. Am auzit-o pe oficiantă cerându-le 
să-i povestească despre tine, despre cum erai când erai mic, ce 
amintiri au cu tine. Am auzit cum mamei tale i-a fost greu să 
răspundă la întrebare, cum a amuţit, cât de iritată părea când a 
deschis din nou gura, aproape nepoliticoasă când i-a cerut 
oficiantei să spună clar la ce se referă: 

— La ce vă folosește această informaţie? 

Oficianta i-a răspuns, calmă, că voia să obţină o imagine 
cât mai completă despre tine, pentru a-ţi onora memoria în cel 
mai potrivit mod la ceremonie. Tac toţi, din nou. Apoi vorbește 
tatăl tău. 

Din întâmplările pe care le povestește și pe care eu nu le- 
am mai auzit până acum, aflu că erai un copil grijuliu, mult mai 
introvertit decât extravertitul tău frate, cu șapte ani mai mare 
decât tine. Am ascultat cum tatăl tău spunea că nu reușea să te 
amuze cu același tip de jocuri și activităţi care îi plăceau fratelui 
tău. A povestit cum plângeai când mergeaţi amândoi cu 
bicicleta, când coboraţi în viteză dealul, în timp ce tu stăteai în 
portbagaj, și cum voiai să te dai jos și să te întorci în casă, la 
mama ta. L-am auzit pe tatăl tău povestind despre simbioza 
dintre tine și mama ta din timpul copilăriei tale. Era băiatul 
mamei, mereu eraţi nedespărţiţi, a spus tatăl tău, probabil 
întorcându-și faţa către mama ta, la masa din bucătărie. Am 
auzit despre cum ai stat acasă cu ea până la vârsta de cinci ani. 
Aveai pătuţul în dormitorul lor, la capul patului lor. Tu și mama 
ta făceaţi împreună prăjituri la cuptor, citeaţi poveștile lui Tove 
Jansson despre Momini, stăteați mai mult în casă decât afară. 
Am auzit despre cum plângeai când cădeai pe iarbă, cum, 
uneori, te temeai de tatăl tău, de temperamentul lui iute și de 
glasul lui tunător, despre cum, din niciun punct de vedere, nu-i 
semănai fratelui tău. Tu erai cel mai tăcut dintre copii, erai 
gânditorul, cel care reflecta mult și nu avea nicio problemă să se 


joace singur. 

— El era înțeleptul și era mai deștept decât oricare dintre 
noi, spunea tatăl tău și am auzit cum se oprea mereu, ca să 
plângă și să-și sufle zgomotos nasul în șerveţelele de pe masa 
din bucătărie. 

Mama ta a stat tăcută în cea mai mare parte a conversațţiei. 
E mai tăcută acum decât înainte. Nu-și revarsă suferința, așa 
cum o face tatăl tău, dar am bănuiala că o devorează din 
interior. Pare chinuită și, cu fiecare întâlnire de-ale noastre, pare 
mai slabă pe zi ce trece. Se scuză, iar și iar, ca să iasă pe balcon 
să fumeze. Stă tăcută, în întuneric, și se gândește. Eu sufăr 
odată cu ea, aș vrea să găsesc o cale dacă nu de a o consola, 
măcar să-i fiu alături, dar nu știu cum. Nu mă pricep s-o alin și 
mi-e greu să deschid eu discuţia. Cu tatăl tău e mai ușor. El 
vorbește aproape tot timpul. Plânge și vorbește, uneori râde, 
apoi plânge din nou. In continuare, gesticulează mult. El e 
singurul dintre noi care își păstrează cumpătul în acest moment 
dureros. In bucătărie, în faţa oficiantei care ascultă și ia notițe, 
el și-a descărcat sufletul și a părut, pentru o clipă, să retrăiască 
momentele povestite din copilăria ta. 

Cu ajutorul portretului făcut de el, mi te-am putut imagina 
clar: un băieţandru cu ochelari, slăbănog, cu părul blond-închis, 
cu o tunsoare făcută acasă și cu ochii mari, albaștri. Erai genul 
gânditor și isteţ, care nu voia nici în ruptul capului să meargă la 
culcare, mereu voia să stea treaz, să participe la petrecerile 
adulţilor, care citea mult și reflecta mult, care își făcea multe 
griji și prefera liniștea. 

Ce ciudat că noi doi n-am vorbit niciodată despre copilăria 
ta, cu excepția câtorva scurte amintiri. Când l-am auzit pe tatăl 
tău povestind, m-am întrebat cum a fost posibil să-mi scape 
asta în toţi anii petrecuţi de noi împreună. Mi-am dat seama că, 
probabil, nu te-am întrebat niciodată prea multe despre trecutul 
tău sau poate că tu nu voiai să vorbești despre el. 

Imi amintesc de prima săptămână când ne-am cunoscut, pe 
care am petrecut-o, în cea mai mare parte a timpului, în patul 
tău, în apartamentul tău sărăcăcios mobilat din Hornstull. Îmi 
aduc aminte cum, într-o zi, dintr-odată, ai afirmat că n-ai suferit 
nicio traumă în copilărie și-mi amintesc cum m-am gândit că 
probabil trăieşti în negare. Imi amintesc că îmi povesteai că 
detestai să porți ochelari și că te-ai bucurat când ai trecut la 


lentile de contact la sfârșitul școlii generale. Îmi amintesc cum ai 
menţionat, în treacăt, că în liceu le-ai vândut prietenilor tăi niște 
alcool făcut în casă, pe care îl ţineai ascuns în camera ta. Şi-mi 
amintesc cuvintele tale despre mulţumirea pe care ai avut-o 
într-o zi când, în drum spre casă, ai intervenit într-o bătaie. 
Altceva nu-mi mai amintesc. Să nu ne fi păsat să vorbim despre 
lucrurile astea, sau poate doar mie? Ce știai tu, cu adevărat, 
despre copilăria mea, despre divorţ, despre faptul că tatăl meu 
s-a recăsătorit, despre mutat, despre certuri și despre boală și 
moarte? În acest moment, nu-mi aduc aminte să fi avut nici 
măcar o singură conversaţie despre copilăria mea. Mă întreb 
dacă asta e pentru că m-am gândit că viaţa mea de adult n-a 
fost afectată de copilăria mea. Azi mă simt ca o idioată din 
cauza asta. Nu știu ce spune despre noi, despre tine și despre 
mine, faptul că am sărit peste acea parte când am început să ne 
cunoaștem. Poate înseamnă că am trăit mult în prezent și mai 
puţin în trecut sau în viitor. Poate înseamnă că niciunul dintre 
noi nu era interesat de acest subiect. Poate că, până la urmă, nu 
înseamnă nimic. 

Aș vrea să fi vorbit mai mult. Îmi doresc să nu fi stat atât de 
tăcuţi în ultimii ani. Când îi aud pe părinţii tăi povestind despre 
tine, îmi pari aievea. Am impresia că te văd, dintr-odată, în 
întregime, cum ai fost și cum ai devenit. Totul are mai multă 
logică, acum, când e prea târziu. Aș vrea să mai am o șansă să 
te iubesc în totalitate. Aș vrea să pot reface trecutul nostru, să 
fiu o altă persoană faţă de tine. Să-ţi pun mai multe întrebări, să 
te ascult mai mult, să te înțeleg mai bine, să am mai multă 
răbdare, dar nu se poate, în schimb, ascult poveștile pe care le- 
am ratat despre tine. 


După ce părinţii tăi au terminat de vorbit, iar oficianta s-a 
retras, mulțumindu-le, ei au mai rămas puţin. Se joacă cu lvan, 
par vizibil ușuraţi că discuţia s-a încheiat. 

— Drăcia dracului! repetă încontinuu tatăl tău. 

— Drăcia dracului! răspund eu, fără să mă pot gândi la o 
replică mai bună. 

Mă întreabă cum mă simt, dacă fac faţă, dacă mă descurc, 
dacă am nevoie de ajutor. Eu le spun că nu-mi vine nimic în 
minte și că, într-un fel, e bine. Apoi, îl mângâie pe Ivan pe cap o 
ultimă dată, se îmbracă și pleacă acasă. Eu îi privesc din 


dormitor cum traversează curtea noastră din spate, 
îndreptându-se spre parcare. Tatăl tău o ţine cu o mână de 
umeri pe mama ta și gesticulează cu mâna rămasă liberă. Ea îl 
aprobă. Îmi spun că e drăguţ că părinţii tăi se au unul pe 
celălalt. Încerc să nu mă gândesc că-i invidiez, dar nu reușesc. 
Am impresia că toți oamenii din jurul meu sunt doar de închiriat. 
Pare că nu am pe nimeni, de acum înainte, cu excepţia lui Ivan. 
Simt că din vina mea am ajuns aici. 


August 2014 

Azi se căsătorește cea mai bună prietenă a mea. Eu o alint 
Peștișorul, fiindcă e mai tânără decât mine, iar când am 
cunoscut-o, era stagiară la fostul meu loc de muncă, dar i-am 
promis că, odată cu nunta, voi îngropa acest alint și-i voi 
recunoaște statutul de adult. Ea nu știe asta încă, stă cu spatele 
la mine, iar o coafeză angajată îi aranjează părul. Îi pune flori și 
crenguţe în păr. li văd chipul în oglindă și știu că e fericită, căci 
știu cum arată atunci când nu e, iar astăzi radiază. Strălucește, 
și râde, și radiază, și ciocnește paharul cu cei aflaţi în încăpere 
care îi sunt alături pe tot parcursul zilei, până la momentul 
slujbei și al petrecerii. Eu stau chircită în patul dublu, îmbrăcată 
în pantaloni de trening, în apartamentul pe care l-a închiriat 
pentru această zi, și o privesc. Am în mână un pahar de 
șampanie, iar în faţa mea, pe pat, sunt întinse cele două rochii 
dintre care voi alege una în seara aceasta, și simt în gât un nod 
pe care încerc să-l înăbuș, căci nu sunt complet sigură că e un 
plâns de fericire. Zâmbesc când fotograful care imortalizează 
ziua face poză după poză, dar mă îndoiesc că zâmbetul meu e 
sincer. Golesc mult prea repede paharul, mă ridic și mă duc la 
toaletă. Privindu-mi imaginea din oglindă, îmi văd pungile de 
sub ochi și mă îndemn să mă pun pe picioare cât mai curând. 
Asta nu prea merge. 

Să fie persoana care mă privește din oglindă o persoană 
invidioasă? Să fie ceea ce simt eu invidie, cel mai urât sentiment 
dintre toate? Poate că sunt pur și simplu invidioasă și incapabilă 
să mă bucur de fericirea altcuiva? În lumina bucuriei 
Peștișorului, existența mea pare atât de mizerabilă și de pustie, 
de-a dreptul tristă. De când și-a cunoscut viitorul soţ, n-am mai 
apucat să vorbim atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Nu știu dacă 
am reușit să-i fiu alături, așa cum ar trebui să fie un prieten 
apropiat. Nici ea nu știu dacă a fost față de mine. Pe măsură ce 
tu și cu mine ne-am izolat încet de oraș și de petreceri, ne-am 
mutat la periferie și am făcut un copil - care are, deja, o 
jumătate de an și, momentan, e acasă cu tine în Enskede - i-am 
privit, cu tot mai mult interes, viaţa de la distanţă. Prin mesaje 
și pe reţelele sociale, am aflat că a bătut lumea-n lung și-n lat 
împreună cu sufletul ei pereche, viitorul soț. Continuă să lucreze 
în organizarea de concerte și merge la petreceri, însoţită de el 
acum. Stăteam pe canapea și eram însărcinată când i-am văzut 


pe Instagram pozele de la logodnă în care ciocnea cu prietenii. 
Am participat indirect, apăsând pe o inimioară de sub imagini. 
Sunt sigură că și-a găsit marea iubire. Inainte, noi două 
obișnuiam să călătorim împreună, fiind cele mai importante una 
pentru alta, la fiecare eveniment. Inainte vorbeam despre orice. 
Parcă a trecut o veșnicie de atunci. 

Acum mult timp stătea pe canapeaua mea, duminică seara, 
mâncând ceea ce comandaserăm, căci niciuna dintre noi n-avea 
chef să gătească pentru cină. A trecut multă vreme de când 
devenise o obișnuinţă pentru noi să ne întâlnim la colţ, între 
străzile noastre - locuiam fiecare în câte o garsonieră, la o 
stradă distanță una de cealaltă - la ora șapte și jumătate 
dimineaţa, pentru a ne începe drumul lung de o oră către locul 
nostru de muncă comun. Mi se pare că a trecut o eternitate de 
când plecam în interes de serviciu în călătorii și împărțeam, iar 
și iar, camerele de hotel, împărtășindu-ne eșecurile în dragoste 
și poveștile despre iubiții noștri care nu se comportau niciodată 
conform așteptărilor și se dovedeau a fi întotdeauna o 
dezamăgire. Ca de obicei, stăteam pe canapea și comandam 
mâncare. Dacă cineva se purta urât cu vreuna dintre noi, 
devenea dușman de moarte pentru amândouă. Când am ajuns 
la spital, după ce mi-am rupt piciorul, ea a venit cu mine, m-a 
împins cu căruciorul de la urgenţe până la radiologie. Când s-a 
mutat dintr-un apartament în altul, i-am cărat bagajele. Asta a 
fost acum aproape zece ani. Azi se căsătorește, iar eu îmi 
doresc să fi ţinut mai mult legătura în ultimii ani, să fi găsit un 
mod de a continua să fim prezente una în viaţa celeilalte în 
fiecare zi. Imi dau seama că tristeţea mea e un fel de regret. Tot 
e mai bine decât să fiu invidioasă, așa că-mi îngădui să plâng 
puţin. Dar numai puţin. Nu vreau să-i stric ziua cu nostalgia 
mea. Şi-a descoperit iubirea vieţii ei, iar eu, pe a mea, vă am pe 
Ivan și pe tine și totul e așa cum trebuie să fie. Așa e viața de 
adult, complicată. 

Imi clătesc ochii cu apă rece ca gheaţa și apoi îţi dau un 
mesaj, întrebându-te ce faceţi. Sunt îngrijorată, căci Ivan tot nu 
acceptă să bea lapte cu biberonul. N-am reușit să-l convingem 
până acum și, într-o oarecare măsură, am renunţat la idee. Eu îl 
alăptez zi și noapte. Azi ne-am făcut un plan care presupune ca 
tu să vii la hotel peste o oră, ca eu să-l hrănesc pe Ivan de 
prânz. Apoi va veni mama mea vitregă să aibă grijă de el când 


începe ceremonia. Se vor plimba puţin prin cartier, iar apoi ne 
vom întâlni din nou când invitaţii se vor îndrepta către următorul 
moment al zilei. Atunci va trebui să alăptez pe o bancă în parc. 
Nu-mi pasă dacă trecătorii mă vor vedea, deja m-am obișnuit de 
mult cu asta. După ce Ivan se satură, mama mea vitregă îl va 
duce acasă, unde avem mâncare la borcan cât să-i ajungă lui 
Ivan pentru mult timp. Biberoanele cu lapte sunt pregătite în 
frigider. Stăpânirea de sine a mamei mele vitrege e la cote 
foarte înalte, ea îmi respinge îngrijorările și planurile în caz de 
urgenţă. Cu toate astea, mi le-am pus la punct sub forma unor 
liste scrise de mână, cu majuscule, lipite pe ușa de la frigider. M- 
am asigurat, de asemenea, că e pregătită să ia un taxi până la 
restaurantul unde se ţine petrecerea dacă va fi nevoie. In cel 
mai rău caz, aș mai alăpta încă o dată în timpul nunţii. Totul e 
planificat până la ultimul detaliu, suntem complet pregătiţi 
pentru prima seară în care nu vom fi lângă Ivan și cred că totul 
va decurge foarte bine. Totuși, mă simt neliniștită. De ce nu m-a 
avertizat nimeni că așa e să fii părinte? Mă voi mai simţi 
vreodată liberă din nou? 


Când mă întorc, văd că prietena mea s-a ridicat în picioare, 
iar invitaţii îi admiră coafura. Sora ei mai mare clipește printre 
lacrimi, încercând să-și menajeze machiajul abia aranjat de 
către o profesionistă. Între timp, mi-am reumplut paharul cu 
șampanie. Prietena mea continuă să radieze, arată ca o ființă de 
basm, cu crenguţele și florile pe care le are în păr. Imi trece prin 
minte faptul că va păstra pozele din această zi întreaga viaţă. 
Abia acum observ că sunt singura persoană din cameră care 
încă e îmbrăcată cu maiou și colanţi. Toată lumea s-a schimbat 
și s-a machiat. Oare cât timp am pierdut la baie ca să-mi clătesc 
ochii? Mă uit la cele două rochii pe care le-am întins pe pat, 
întrebându-mă pe care s-o aleg. Imi dau seama că, probabil, mi- 
ar fi mai ușor să alăptez cu una dintre ele, căci are bretele 
subţiri care s-ar putea da ușor la o parte, peste umăr. O aleg pe 
aceea. Cinstesc cu prietenele mele încă o dată și încep să mă 
schimb. Se apropie ora la care Ivan trebuie să mănânce, ar fi 
bine să mă pregătesc să vă întâmpin în foaierul hotelului. Când 
ies pe ușă, le strig celor din încăpere că mă duc să alăptez: 

— Mă întorc imediat, strig eu, puţin prea tare, dar nimeni 
nu mă aude. 


Toată lumea continuă să bea, să se îmbrăţișeze și s-o 
admire pe viitoarea mireasă. Părăsesc camera, cu strigătul fără 
răspuns răsunând înăuntru. Mă simt ca o proastă pentru că 
aproape am întrerupt, am încercat să atrag atenţia pentru ceva 
neînsemnat, pentru că am dat informaţii despre ceva fără să mă 
întrebe nimeni. Intenţiile mele de a alăpta sunt, probabil, ultimul 
lucru la care ar vrea cineva să se gândească azi. Încă o dată, îmi 
dau seama cât de mult ne-am îndepărtat. Încă o dată, ochii mi 
se umplu de lacrimi. Lacrimi stupide. N-am timp să mai plâng. 
Trebuie să mă machiez și să zâmbesc la camere, să conversez 
cu ospătarii, să ţin o cuvântare și să merg la petrecere. Asta am 
de făcut, nu să plâng. 


Noiembrie 2014 

Când mă trezesc, în ziua în care se împlinește o lună, 
mama mea vitregă încă se află în camera de alături și doarme. 
Fără să fie nevoie să mă uit la ceas, știu că e devreme, fiindcă 
știu că ea se scoală mereu la ora șapte să scoată câinii la 
plimbare. Concentrându-mă, îi aud cum latră în camera care se 
învecinează cu cea în care ne aflăm eu și Ivan. Din clipă în clipă, 
vor lătra tot mai tare, iar mama mea vitregă va striga la ei și le 
va spune să tacă, în timp ce ea se îmbracă. Câinii vin cu ea la 
pachet de câte ori ne vizitează. N-am nimic împotriva prezenţei 
lor. Nici pe Ivan nu pare să-l deranjeze, chiar dacă sunt doi collie 
cu mișcări rapide și o groază de reacţii neașteptate. 

leri-seară, înainte să mergem la culcare, eu și mama mea 
vitregă am vorbit despre vieţile noastre. A fost prima dată în 
ultimele câteva luni când am găsit puterea să abordăm acest 
subiect. Am observat cât de ciudat e că ea l-a pierdut pe tata 
când sora mea mai mică era bebeluș, iar eu, acum, două decenii 
mai târziu, trec prin ceva aproape identic. l-au dat lacrimile când 
mi-a povestit că a simţit că se întoarce înapoi în timp atunci 
când am sunat-o în dimineaţa după ce te-am găsit. Plângea atât 
de tare în timp ce conducea, încât sora mea mai mică, în vârstă 
de 20 de ani, a ţipat la ea și i-a cerut să oprească pe dreapta: 

— N-am de gând să te pierd și pe tine! 

Aseară am întrebat-o pe mama mea vitregă cum a reușit să 
treacă peste tot ce s-a întâmplat cu tata, având și un copil în 
braţe, iar ea mi-a răspuns scurt: 

— Reușești de dragul copiilor. 

N-am spus-o cu voce tare, dar m-am îndoit că puterea și 
înţelepciunea ei mă caracterizează și pe mine. Mama mea 
vitregă a fost mereu o persoană puternică. Mă tem că nu-i 
semăn. 


Astăzi, în sfârșit, se împlinește o lună. Aștept de mult 
această zi. O lună este o piatră de încercare. Incă nu înţeleg pe 
deplin ce s-a întâmplat și, mai mult decât atât, nu-mi dau seama 
cum să trec peste asta. Știu că soluţia nu este să număr zilele și 
lunile, că, în curând, va trebui să-mi umplu timpul cu ceva 
important, cum ar fi să creez din fărâme o nouă viaţă pentru 
noi. Dar încă nu sunt în stare de asta. Ivan se apropie de vârsta 
de zece luni, iar eu mi-am prelungit concediul maternal cu unul 


medical. 

Programul meu de viaţă, care se împarte între familia mea 
și prietenii mei, merge conform așteptărilor, funcţionează 
aproape perfect. În fiecare seară mă vizitează cineva, dar, pe zi 
ce trece, petrec din ce în ce mai mult timp singură. Fratele meu 
este cel care vine cel mai des, în paralel cu restul familiei: 
mama mea vitregă, sora mea mai mică și mama. Mă vizitează și 
câţiva prieteni. Tabelul cu programul care indică exact cine și 
când vine, dimineaţa, după-amiaza și seara, e afișat în 
bucătărie, însă rareori mă uit la el. Nu contează neapărat cine 
vine, important este că vine cineva. Familia și prietenii 
acţionează în liniște și cu hotărâre ca să mă menţină pe linia de 
plutire. Fac curăţenie și șterg praful, gătesc și fac cumpărături, 
îmi verifică dulapurile din bucătărie și mi le încarcă fără să mă 
întrebe de ce am nevoie. Ei știu că n-am idee ce-mi doresc, nu 
în situaţia de faţă. Ce îmi doresc eu este imposibil de recuperat, 
iar despre asta încercăm să vorbim cât mai puţin cu putinţă. 

Ei îmi dau de mâncare, strâng în urma mea, stau cu mine 
pe canapea în timp ce eu mă uit în gol. Noaptea, ei dorm în 
camera alăturată celei în care dorm eu cu Ivan. Dimineaţa se 
trezesc odată cu noi și pregătesc micul dejun, fac cafeaua, se 
joacă cu Ivan și au grijă ca eu să fac duș. Dimineaţă ei pleacă și, 
astfel, începe o nouă zi în care eu îmi fac de lucru, plimbându-l 
pe Ivan cu căruciorul, așteptând să se apropie, banal, seara. 
Viaţa pare să intre într-o rutină, însă știu că asta nu va dura o 
veșnicie și că va trebui să depășesc rapid această stare. 

Niciodată, până acum, nu am avut o mai mare dorinţă de a- 
mi lua revanșa. Singura motivaţie a ambițiilor și a planurilor 
mele este legată de Ivan. Vreau să-i ofer lui Ivan o copilărie 
fericită. Trebuie să-i ofer lui Ivan o copilărie fericită. El trebuie să 
aibă amintiri frumoase, iar eu trebuie să-mi gestionez suferinţa, 
astfel încât el să nu crească trist și îndurerat. Știu că vreau să 
fac asta, dar n-am idee cum. 


În timp ce îl plimb pe Ivan, care doarme în cărucior, scriu un 
e-mail de pe telefon, adresându-mă unui serviciu specializat în 
tratarea persoanelor care au pierdut pe cineva drag. Le descriu 
ce mi s-a întâmplat și mă mir eu însămi de pragmatismul 
cuvintelor mele. Le scriu că sunt conștientă că le propun o 
sarcină grea, dar îi rog să aibă în vedere că am un fiu de 


aproape un an pentru care vreau să-mi păstrez echilibrul 
emoţional. Trimit e-mailul, mă simt mândră de mine pentru că 
am luat, în sfârșit, taurul de coarne. Apoi mă întorc acasă și 
urmează să vină iarăși unul dintre prieteni sau un membru al 
familiei să mă ajute să mai supraviețuiesc o noapte. 


Septembrie 2014 

În momentele în care Ivan doarme, noi doi ne petrecem 
timpul stând pe canapea, vorbind despre viitorul apropiat. Nu 
sunt momente plăcute. Niciunuia dintre noi nu-i place această 
discuţie, dar ea trebuie să aibă loc: ne aflăm în plină schimbare 
de situaţie și s-ar părea că tu nu conștientizezi dimensiunea 
acestui lucru. In curând vei intra în concediu parental cu 
jumătate de normă și încă nu le-ai spus asta clienţilor. Te porți 
ca și cum ai putea să lucrezi în continuare cu normă întreagă, cu 
toate că jumătate de zi trebuie să ai grijă de Ivan. Vorbești 
despre asta de parcă ai putea s-o faci, de parcă ești sigur că te 
vei descurca. Pe mine mă îngrijorează acest lucru. 

— Vin acasă la prânz, petrecem câteva ore împreună și 
muncesc și noaptea, zici tu. 

— Crezi că e posibil? te întreb eu. 

— Sunt nevoit s-o fac, spui tu, nu pot renunţa la niciun 
angajament. Dacă lipsesc timp de o jumătate de an, clienţii mei 
vor găsi pe altcineva cu care să mă înlocuiască. M-am luptat 
pentru asta toată viaţa, îmi explici tu, încercând să obţii 
aprobarea în legătură cu faptul că ai de gând să muncești toată 
viaţa, fără repaus. 

Te întreb dacă ai de gând să-l iei pe Ivan cu tine la serviciu, 
să-l pui pe o canapea și să-l lași în grija unei secretare pe post 
de bonă. Te enervezi pe bună dreptate la auzul întrebării mele. 
Mă întrebi dacă atât de puţină încredere am în tine. Nu-ţi 
răspund. Te întreb, în schimb, dacă nu-ţi dai seama cât de 
nebunesc sună să lucrezi cu normă întreagă și să ai și concediu 
parental cu jumătate de normă în același timp. 

— Imi pare rău, dar planul ăsta nu mă convinge, îţi spun. 
Nu așa ne-a fost înțelegerea. 

Tu mormăi. Eu te întreb ce zici. Tu răspunzi că n-am ajuns 
la nicio înţelegere în această privinţă, pentru că eu aș fi refuzat 
să te ascult. Rămân mută. 

Tu oftezi și-ţi pironești privirea în gol. N-ai niciun argument 
cu care să mă combati pentru că îți dai seama cât de nebunesc 
sună, dar ești hotărât să continui să muncești. Nu vrei să-ți 
refuzi clienţii, sunt prea mari și importanţi pentru a renunţa la 
ei. Nu ești dispus la niciun compromis. Preţul acestei hotărâri 
stă în energia și odihna ta. E alegerea ta. 


A mai trecut o noapte în care îngrijorarea mi-a măcinat 
sufletul. O voce interioară îmi strigă că nu așa ar fi trebuit să 
decurgă lucrurile și mă întreb în ce m-am băgat, în ce te-am 
forțat și pe tine să intri. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine să nu-mi 
reiau încă serviciul, având în vedere că Ivan are doar șapte luni. 
Aș putea să stau acasă și pe parcursul toamnei? Aș fi în stare să 
reîncep să lucrez după Anul Nou? Dar îmi doresc să lucrez! 
Aștept de mult să mă întorc la o viaţă în care, măcar patru ore 
pe zi, să fiu adult, competent, o persoană care muncește, râde 
și mănâncă cu colegii. Nu vreau să fac un compromis în legătură 
cu asta! Și vreau ca tu și Ivan să petreceţi mai mult timp 
împreună în lipsa mea. Vreau să te văd dezvoltându-te ca 
părinte și sunt sigură că acest lucru se va întâmpla dacă veţi 
petrece mai mult timp împreună, doar tu cu el. După ce îl vei 
alina și-i vei rezolva câteva dintre probleme, te vei schimba și 
tu. Când se va întâmpla acest lucru, eu mă voi putea elibera de 
povara responsabilităţii mele, de sentimentul că voi ceda în fața 
disperării. Mi-ar plăcea mult să se întâmple asta. In plus, șeful 
meu mă așteaptă deja să mă întorc peste două săptămâni. E 
cam târziu să mă răzgândesc acum. 


Nici în această noapte nu reușesc să mai adorm între 
momentele în care îl alăptez pe Ivan. Stau trează cu orele, 
gândindu-mă și frământându-mă. S-ar părea că tu dormi bine 
sau că măcar ai un somn profund, deși, în ultimul timp, nici tu 
nu te trezești prea odihnit. Te bat la cap încontinuu în legătură 
cu volumul tău de lucru, arătându-ţi că e prea mult, că asta nu e 
o situaţie suportabilă. Ești din ce în ce mai tăcut. Te închizi în 
tine. Spui că mai lucrezi doar puţin, până merg eu la culcare. 
Dar se scurg ore întregi. Te aud din dormitor cum tastezi pe 
laptop în bucătărie. Când, în sfârșit, vii la culcare, e trecut de 
miezul nopţii. Eu mă prefac că dorm. Ivan se agită și mormăie 
când te așezi lângă mine și te învelești cu pătura. Nu ne ţinem 
în braţe în timp ce dormim. A trecut mult timp de când nu am 
mai făcut asta. 

În plus, am închiriat un apartament la câteva străzi de cel în 
care locuim acum. Nu aveam în plan să facem asta, dar s-a ivit o 
ofertă pe care n-am putut s-o refuzăm și a mai rămas cam o 
lună până când ne vom muta și vom părăsi dragul nostru 
apartament pentru unul mai nou, cu siguranţă mai urât, dar 


mult mai practic. După 13 ani pierduţi în așteptarea unui 
apartament în Stockholm, a apărut, deodată, această ofertă de 
apartament spaţios cu trei camere aflat în apropiere și, într-una 
dintre discuţiile noastre despre viitor, am fost convinsă că e de 
nerefuzat. Asta, pentru că e mai practic. Pentru că e mai mare. 
Pentru că are lift. Pentru că are un balcon spaţios. Pentru că 
vom avea mai mult loc acolo. Pentru că este o chirie pe care n-o 
găsești pe toate drumurile. Pentru că pare cel mai raţional lucru 
pe care l-am putea face. In momentul acesta, pare greu de 
înţeles, dar pe termen lung va fi mai bine. Noul bloc are un lift 
mare cu care vom putea să ducem căruciorul până sus în timp 
ce Ivan doarme în el. Ivan va avea propria lui cameră. Vom avea 
un balcon enorm, în care soarele va ajunge după-amiaza și în 
care vom putea să luăm cina în serile de primăvară și de vară. 
Tu vei putea să-ţi organizezi un spaţiu în care să lucrezi de 
acasă. 

Mi-am exprimat convingerea, iar tu ai fost de acord după un 
timp. Ar trebui să profităm de această șansă care s-a ivit acum, 
indiferent dacă momentul e oportun sau nu. Putem să angajăm 
o firmă care să ne ajute cu transportul și mutatul lucrurilor. Nu 
ne mai rămâne decât să vindem actuala locuinţă, să ne 
împachetăm viaţa în cutii de carton în săptămânile care 
urmează și, apoi, s-o despachetăm la loc într-o lună. Ce zici, ne 
descurcăm? Convenim că o vom scoate la capăt. Trebuie să 
reuşim. Așa cum am făcut și altă dată. Cine știe, am spus eu, 
poate peste câţiva ani, când vom locui în apartamentul nostru 
cel spaţios, vom râde amintindu-ne de aceste vremuri agitate 
din viaţa noastră. Poate, spui tu, dar nu pari prea convins. 
Păreai ezitant. Și eu eram. Şi eu sunt. Chiar ar trebui să mă 
apuc de împachetat acum. 


Noiembrie 2014 

Poimâine e înmormântarea. Așteptăm acest moment de 
mai bine de o lună. Sunt tot mai agitată și mai neliniștită; nu 
poate veni mai repede înmormântarea ca să putem merge mai 
departe? Am intrat în câteva grupuri online în care se adună 
tineri aflaţi în suferinţă pentru a-și împărtăși unul altuia 
gândurile și experienţele. Nu am contribuit cu propriile postări, 
dar am citit cu atenţie ce au scris ceilalţi. In special despre 
perioada imediat următoare pierderii unei persoane dragi. Tema 
recurentă este că mulţi dintre vechii prieteni dispar după 
înmormântare, se întorc la ale lor, și că apare un nou tip de 
însingurare și un gol sufletesc. O altă temă este că 
înmormântarea este o piatră de încercare, adevărata plecare, și 
că, înainte de aceasta, nimic n-a fost real. Toate astea, 
combinate cu dorința mea de a trece cât mai repede peste 
primul an și de a ajunge la a patra fază a durerii, mă fac să 
doresc să vină cât mai repede înmormântarea. Doresc cu 
nerăbdare acest lucru și, în același timp, mi-e teamă. 

Sunt sigură că apropiații noștri vor sta în față, în marea 
sală, lângă urnă. Privirile tuturor vor fi îndreptate spre noi. 
Dintre confirmările pe care le-am primit, am numărat aproape 
150 de participanţi la ceremonie. Sunt copleșită de emoţii când 
mă gândesc la atâta lume. Nu m-am întâlnit cu mai mult de 
câteva persoane deodată de la moartea ta. E greu de suportat și 
simplul gând că voi fi acolo. Să-l ţin pe Ivan în braţe, să încerc 
să respir. Mă emoţionează că trebuie să expun viața noastră 
înaintea atâtor oameni. Am o strângere de inimă la gândul că 
toţi mă vor compătimi, mă vor privi gândindu-se la coșmarul 
prin care trec. Că își vor strânge mâinile, stând așezați pe bănci, 
bucuroși că nu sunt în pielea mea. Evit să mă gândesc la 
întreaga desfășurare a ceremoniei și încerc să abordez 
problema într-un mod realist. Mă gândesc cu ce să-l îmbrac pe 
Ivan, cine va sta lângă mine și va avea grijă de Ivan dacă el ţipă 
sau dacă eu îmi pierd controlul, cum ajungem la capelă, cum ne 
întoarcem de acolo, ce mâncăm la masa de seară, cine va dormi 
peste noapte la noi. 

Tot mai des îmi găsesc liniștea interioară când mă gândesc 
la lucruri practice. Aceasta s-a dovedit a fi o modalitate eficientă 
de a-mi ţine mintea ocupată. Sunt mai puţin îndurerată când îmi 
găsesc o preocupare. Activităţile care pe durata primelor 


săptămâni s-au limitat la cumpărături și la restituirea cărţilor la 
bibliotecă au continuat cu conceperea unor planuri de viitor. Al 
meu și al lui Ivan. Mă gândesc să ne mutăm din vechiul nostru 
apartament. În fiecare seară caut apartamente de închiriat. 
Răspund la anunţuri, îmi public propriile anunţuri. Mă gândesc la 
cât de mică ar putea fi noua locuinţă pentru mine și Ivan, așa 
încât, totuși, să avem destul spaţiu pentru când va crește mare, 
când va începe să meargă și va dori să aibă mai multe lucruri 
ale lui. Am putea să locuim într-un apartament mic de două 
camere? Am putea să locuim chiar într-o garsonieră? 

Adeseori gândesc pragmatic chiar și în privinţa relaţiei 
noastre și asta îmi aduce alinare. Într-un fel, e mai suportabil să 
mă gândesc la ea ca fiind moartă încă dinaintea morţii tale. Mă 
gândesc la faptul că, probabil, am fi ajuns să ne separăm dacă 
am fi continuat să trăim împreună. Că tot aș fi devenit un 
părinte singur mai devreme sau mai târziu. Cred că nu ne 
pricepeam să ne facem fericiţi unul pe altul, că eu nu știam să 
te fac fericit, că, probabil, te-ai fi săturat de mine și m-ai fi 
părăsit odată și-odată. Probabil că ai fi fost mai fericit cu 
altcineva. Mă consolez spunându-mi că eram de mult timp 
singură, chiar de pe vremea când trăiai, chiar din timpul relaţiei 
noastre. Pe termen scurt, aceste gânduri îmi oferă împăcare. 
Imediat, în locul acestora îmi trece prin cap că niciodată nu voi 
găsi împăcarea pe care o caut. 

Acestea sunt momentele în care mă gândesc la tine, la ce 
persoană unică ai fost. Atunci recunosc faţă de mine însămi că 
nu m-am priceput să văd asta la tine, că, mai mult decât atât, 
înăbușeam acele lucruri care te făceau special. Atunci mă 
gândesc că niciodată nu voi mai întâlni o persoană ca tine, că 
nimeni nu va mai fi vreodată atât de drăguţ cu mine. Nimeni nu 
mă va mai iubi necondiţionat. Nimeni nu-mi va mai aduce atâta 
liniște. Nu va mai exista nimeni ca tine vreodată. 

Mă gândesc la momentul în care m-am îndrăgostit de tine și 
îmi dau seama că am început să mă plâng exact de acele 
calităţi pentru care te îndrăgisem. Îmi amintesc cum încercam, 
constant, să te schimb. Mă întreb ce fel de om sunt eu, dacă mă 
îndrăgostesc de o persoană cu o mulţime de calităţi pe care 
încep, apoi, să le contracarez. Mă gândesc la toate situaţiile în 
care am apăsat pe acceleraţie în timp ce tu voiai să frânezi. Nu 
merit să fiu eu cea care supraviețuiește. 


Ti-am scris o scrisoare. Pentru început, am făcut doar o 
schiță de bază pentru ceremonie, dar, odată începută, nu am 
putut să mă mai opresc. Nu știam că aveam atât de multe să-ţi 
spun, cuvintele veneau de la sine și mi se părea că tu ești cu 
adevărat prezent în cameră în timp ce eu scriam. Am scris patru 
pagini. Am încercat să te descriu pe tine, cel de la prima noastră 
întâlnire, să-ţi evidenţiez acele trăsături care te făceau adorabil 
și unic. Corectitudinea ta, francheţea, incapacitatea ta de a 
masca realitatea, de a o înfrumuseţa, faptul că nu minţeai 
niciodată. Loialitatea ta. Bunătatea ta. Calmul tău. Onestitatea 
ta. 

Scrisoarea s-a transformat într-un elogiu - n-am putut s-o 
compun altfel - în care fiecare trăsătură a ta părea să arunce o 
umbră întunecată asupra mea, asupra întregii mele fiinţe, 
scoțând în evidenţă toate calităţile pe care tu le aveai și care 
mie îmi lipseau, toate defectele mele, dintre care cel mai grav 
era incapacitatea mea de a te lăsa să trăiești liniștit. Am 
redactat scrisoarea, i-am temperat tonul, am citit-o din nou de 
la un capăt la altul. Am dat-o deoparte și iar am luat-o. Toată 
această treabă a durat două zile. Apoi m-am simţit, brusc, 
pregătită. Am trimis-o către mama mea vitregă și către două 
prietene comune. Toate m-au sunat, plângând, și mi-au spus că 
te-am descris foarte bine. La sfârșitul celei de-a treia zile, i-am 
trimis scrisoarea oficiantei. l-am scris că poate să facă ce vrea 
cu ea, dar că urmează să fie completată de prietenii și de colegii 
tăi. 

Acum, după ce totul a fost trimis, oficianta a scris textul în 
formă finală. Mi s-a cerut să-mi dau acordul asupra părților din 
scrisoare, compuse de mine și de prietenii tăi, pe care ea le va 
citi. O prietenă de-ale noastre a conceput un caiet-program. L- 
am aprobat și pe acesta. Melodiile sunt selectate și trimise la 
capelă. Fratele tău mai mic a scris un discurs pe care îl va rosti 
în cursul ceremoniei. Nu știu cum va găsi puterea s-o facă. 
Oficianta e pregătită să intervină dacă va fi nevoie. Mă 
încurajează, spunându-mi că totul va fi bine, că va fi în regulă, 
că nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să mă odihnesc și 
să aștept. Să las golul să fie gol și dorul să fie dor. Acestea sunt 
versurile uneia dintre poeziile cu care începe ceremonia și care 
mă însoțesc în ultimele două zile de dinainte de a-ţi depune 


cenușa la cea mai mare capelă din Skogskyrkogården într-o 
dimineaţă din decembrie 2014. Să lași golul să fie gol, iar dorul 
să fie dor, în așteptarea luminii. 


Octombrie 2014 

Stau în noul nostru balcon, privesc către curtea din spate 
îmbrăcată în beton de toate nuanțele de gri și mă întreb dacă lui 
Ivan îi va plăcea micul loc de joacă din grădină, cu două leagăne 
și o groapă cu nisip, atunci când i-l vom prezenta. Asta s-ar 
putea întâmpla chiar în această după-amiază. Aici își va petrece 
Ivan copilăria, asta va fi curtea lui. Oare și-o va aminti când va 
crește mare? Se va cățăra pe scară, se va da în leagăn, se va 
juca la groapa cu nisip? Va învăţa aici să meargă, se va juca de- 
a v-aţi ascunselea aici, va privi trenurile care vor trece pe lângă 
grădină, obișnuindu-se să ignore frecvenţa cu care circulă și 
zgomotul pe care îl fac? Își va face prieteni aici, va deveni un 
adolescent care, împreună cu gașca lui, se va furișa să fumeze 
într-una dintre curţile din vecini? Aici va primi primul sărut sau 
asta se va întâmpla undeva mai departe, în oraș? Gândindu-mă 
că Ivan nu va avea mereu opt luni, mi se taie respiraţia. Pare un 
viitor îndepărtat, greu de imaginat, dar încerc, oricum. N-am de 
ales. Aici vom locui de acum înainte. Avem mai mult spaţiu 
decât ne este necesar, am închiriat un apartament la prima 
mână, avem propriul loc de parcare sub balcon. 

Astăzi, apartamentul răsună a pustiu și nu-ţi dă sentimentul 
că te afli acasă. Pe tavan nu sunt fixate încă lustrele, iar în baie 
picură apa de la robinet. Dintr-o parte, apartamentul are vedere 
spre o șosea foarte circulată, pe care autobuzele roșii trec la 
intervale regulate. De cealaltă parte, se zărește curtea 
interioară, în mare parte betonată. Dacă stai pe balcon, vezi 
cum trece metroul la fiecare cinci sau zece minute, în funcţie de 
momentul zilei. E trecut de ora două. Ivan, trezit și agitat, stă în 
marsupiu cu faţa la mine. Eu mă plimb dintr-o cameră în alta, 
legănându-l, cum fac toţi părinţii cu copiii lor. Fiecare pas 
implică un număr de mișcări line care să-l liniștească pe copil. 
Mă legăn până în camera de zi, mă așez pe podea în mijlocul 
încăperii, continui să-l legăn stând jos. Din apartament ascult 
zgomotele, observ că ferestrele izolează bine, nu se aude 
aproape nimic de pe stradă. Intru în viitoarea cameră a lui Ivan 
și privesc în jur. Mi se pare mai mică decât ultima dată când am 
văzut-o. Atunci era mobilată. Acum e goală. Se aude ecoul când 
tușesc. 

În mai puţin de o oră, va veni mașina pe care tu și fratele 
meu aţi încărcat-o cu lucrurile de la vechea adresă. Când voi 


sosiți, eu voi fi gata să vă sar în ajutor, cu Ivan în braţe și cu 
degetul arătător în aer. Dirijez muncitorii, cu responsabilitatea 
ca mobila și cele aproape 60 de cutii de carton să ajungă în 
apartament la locul potrivit. Așa v-am lăsat în această 
dimineaţă, pregătiţi să faceţi acest efort fizic, iar eu m-am dus la 
biroul de închirieri să iau cheile noului nostru apartament. Apoi 
am parcurs, pe jos, drumul scurt până aici. 

Imi raportați prin mesaje cum merg lucrurile. Fratele meu 
mi-a dezvăluit că tu te ascunzi în beci, vorbind la telefon, pe 
ascuns, despre un job important, în timp ce îl ajuţi pe unul 
dintre muncitori să care canapeaua. Îmi trimite poze cu 
camionul mare și aproape plin. Când am adunat noi, amândoi, 
atâtea lucruri? Cum au încăput toate acestea în 60 de metri 
pătraţi? Cum vor arăta ele în apartamentul ăsta? Îmi pun 
telefonul înapoi în buzunar și mă duc în bucătărie. Mă lovește 
gândul că noul nostru apartament este destul de urât și 
îngrozitor de neînsuflețit. Încerc să mă consolez cu faptul că, 
măcar, e practic. Incerc să mă conving singură că îi vom da o 
notă personală împreună. Vom locui aici, tu, și eu, și Ivan, și 
pisica. Vom folosi liftul cel spaţios ca să ajungem până la etajul 
cinci, unde se află apartamentul. Nu sunt decât câteva sute de 
metri până la cea mai apropiată staţie de metrou și metroul face 
doar opt minute până în Södermalm. Acolo unde am locuit 
odată. Acolo unde aș vrea să ne întoarcem, cândva. 


La noua adresă avem un loc de parcare pentru mașina 
noastră și putem să facem cumpărături de la un hypermarket 
aflat la doar câteva minute depărtare. În apropiere avem parcuri 
și spaţii verzi, o rezervaţie naturală cu alei de jogging iluminate 
la mai puţin de o jumătate de oră de mers pe jos. În 
Enskedefăltet, la câteva minute de casă, se află o piscină cu 
intrare liberă în timpul verii, care are un chioșc și un bazin 
pentru copii. Mai departe, ajungi la un lac cu o plajă frumoasă. 
Aceasta este casa în care Ivan va trebui să înveţe să doarmă de 
seara până dimineaţa, sper din tot sufletul. Va avea propria 
cameră, iar atunci tu și cu mine ne vom putea regăsi. După o 
jumătate de an, când ni se va încheia concediul parental și 
fiecare va reveni la locul lui de muncă, chiria nu ni se va mai 
părea atât de mare ca acum, când veniturile sunt înjumătăţite. 
Nu contează că apartamentul e neînsufleţit, aici ne vom construi 


împreună viitorul. Pe cel vechi l-am vândut. Banii sunt în 
conturile noastre. Avem în ei o plasă de siguranţă în caz de 
nevoie. Ne putem permite să plecăm în concedii. Astfel, viitorul 
ni se arată destul de luminos. 


Telefonul îmi vibrează în buzunar și știu deja, înainte să 
verific, că sunteţi pe drum. Nu tu, ci fratele meu îmi dă un mesaj 
din nou. Deschide ușa, îmi scrie el, venim acum. Atașează, lângă 
informaţie, o poză făcută din camion, de pe scaunul pasagerului, 
tocmai ce ieșiți de pe vechea noastră stradă. Mi se strânge 
inima. Tocmai aţi închis ușa după voi pentru ultima dată. Acum 
veniţi aici. Se întâmplă cu adevărat. Cobor cele cinci etaje cu 
liftul și fac ce-mi spune el. Mă uit pe drum, așteptând să văd 
camionul venind dinspre sensul giratoriu aflat la o distanţă de 
câteva sute de metri. Ivan începe să se agite în marsupiu. 
Tocmai a învăţat să meargă de-a bușilea și nu poate să stea 
locului o clipă. Cercetează toate podelele, mobila, fiecare prag. 
Urmărește pisica prin casă. Parcă ar vrea să roadă picioarele 
scaunelor. A trecut cam mult timp de când îl ţin în marsupiu. În 
curând va vrea să-l las jos. Dar încă nu e momentul. Chiar acum 
se vede silueta camionului la sensul giratoriu. 

Camionul ajunge și voi coborâţi, unul câte unul, din cabină. 
Mai întâi fratele meu, apoi un muncitor și ultimul, tu. Porţi fesul 
tău cel negru și ai obrajii palizi. În timp ce te îndrepţi spre mine, 
mă gândesc că pari obosit. Il îmbrăţișez pe fratele meu, apoi pe 
tine, pupându-te pe obraz. Vă întreb dacă totul a mers bine, voi 
spuneţi că da, tu te îndrepţi, în grabă, spre remorca trasă de 
camion. Ești foarte hotărât. Palid. Unul dintre muncitori dă mâna 
cu Ivan, întrebând cum îl cheamă. Când îi răspund la întrebare, 
râde, boxează în aer și îl strigă Ivan Drago. Aluzia lui nu-mi 
spune nimic. Mă uit la fratele meu, el îmi șoptește Rocky, îţi 
explic mai târziu. Eu îi zâmbesc muncitorului, îi răspund tot 
printr-o mișcare stângace de box, apoi mă retrag ca să nu le 
stau în drum. 


Decembrie 2014 

Capela e arhiplină. Niciun scaun n-a rămas neocupat. 
Coada din fața urnei tale este interminabilă, ceea ce întârzie 
începerea ceremoniei. Nu îi cunosc pe toţi participanţii. În 
sfârșit, lumea se așază și ceremonia începe. Imi tremură 
genunchii când mă ridic în picioare. Din difuzoare răsună una 
dintre melodiile tale preferate, care m-a făcut să plâng în timpul 
probelor de sunet, chiar înainte de începerea ceremoniei și de 
venirea tuturor participanţilor. Şi acum plâng neîncetat de două 
ore și simt că nu mai rezist. Mă străduiesc din răsputeri să pot 
sta în picioare până la sfârșit. Tremurul genunchilor este o 
provocare dificilă. 

Aştept cu nerăbdare să treacă ultimele minute și toți acești 
oameni să plece, să nu trebuiască să le strâng mâinile, să-i 
privesc și să le primesc condoleanţele. Totuși, trebuie să fac 
asta, așa că rezist. Mama mea vitregă a plecat cu Ivan să 
viziteze o încăpere de lângă capelă. Ivan s-a comportat bine în 
cea mai mare parte a ceremoniei, dar, la final, când muzica a 
umplut capela și ecoul ei a răsunat în fiecare colţ, iar toţi 
oamenii s-au ridicat în picioare, s-a speriat și a început să 
plângă. Se pare că nu aveţi aceleași gusturi muzicale, oricum, 
încă nu. 

Eu însămi primesc îmbrăţișările celor prezenţi. Sute de 
braţe se întind spre mine, mă strâng și plâng, îmi mulţumesc, 
îmi spun că a fost frumos. Mă roagă să le spun dacă pot să facă 
ceva pentru mine. Eu spun mulțumesc, mulţumesc că ați venit, 
mulţumesc pentru cuvintele frumoase, pentru consideraţia 
voastră. Mi se pare că valul de oameni, prieteni, cunoscuți, rude 
și colegi, este fără sfârșit. Până la urmă, se termină. In capelă 
am rămas doar noi, membrii familiei, și tot ce ne rămâne de 
făcut este să ne luăm rămas-bun unii de la alţii. Și de la tine, 
pentru ultima dată. 

N-am îndrăznit să mă uit la familia ta în timpul ceremoniei. 
Am aruncat o privire spre fratele tău mai mic când s-a ridicat să- 
și citească discursul. A fost singurul dintre noi care a vorbit el 
însuși și se auzea cum lumea din capelă suspina în timp ce el 
vorbea. A povestit despre cum erai ca frate mai mare și despre 
cum își va aminti de tine. A spus cum l-ai învăţat să arunce 
frisbeeul când era mic, cum, atunci când nu reușea, îl încurajai 
să nu se mai smiorcăie și să încerce din nou. A spus că vrea să 


fie un model pentru Ivan, așa cum ai fost tu, odată, pentru el. 
judecând după reacţia capelei, a fost un discurs frumos. Cred că 
i-a venit greu fratelui tău să ţină acest discurs. Vocea i-a 
tremurat, dar nu i s-a stins, iar sala s-a umplut de plânsete 
înăbușite. Mi s-au înceţoșat ochii de lacrimi și le-am lăsat să 
cadă pe creștetul lui Ivan. M-am gândit că, în câteva zile, va 
împlini zece luni. Am sperat că, așa cum a promis unchiul său în 
discurs, în toată copilăria sa va fi înconjurat de oameni iubitori 
care să compenseze lipsa ta. 

Acum familia ta este la fel de îndurerată ca și mine. 
Niciunul dintre noi nu știe cum să ducă la capăt o zi ca aceasta. 
Am stabilit dinainte că vom rămâne în capelă după plecarea 
oamenilor. Dar acum, ce mai urmează? Muzica s-a oprit. Ecoul 
pașilor noștri răsună pe pardoseala de piatră când ne deplasăm 
prin sală. Ne îmbrăţișăm haotic. Fratele tău mai mare s-a oprit 
lângă urnă, atingând portretul tău, care stă sprijinit de ea. 
Umerii săi tremură ca și când ar plânge, dar asta nu e sigur. 
Poate că îţi șoptește ceva. În orice caz, nu trebuie să mă apropii 
de el. Ar fi o indiscreţie din partea mea. Mă simt vulnerabilă fără 
Ivan la pieptul meu. El a devenit pentru mine un mijloc de 
protecţie împotriva realităţii, un scut de apărare între mine și 
toţi ceilalţi, prezenţa lui face ca oamenii să fie mai atenţi la 
cuvinte și la gesturi în ceea ce mă privește. Fără el, mă simt 
dezarmată. Oamenii pot spune exact ce gândesc. Ei pot spune 
lucrurilor pe nume. Nu-mi place asta. 

Masa de lângă urnă e acoperită de sute de trandafiri, crini 
albi și alte flori al căror nume nu-l cunosc. Mai sunt și multe 
scrisori. O mulţime de coroane. Oficianta se apropie de mine, 
încercând din răsputeri să găsească alte subiecte de discuţie 
decât cel de faţă. Nu mai pot asculta încă o laudă forţată despre 
cât de frumoasă a fost ceremonia. O ajut, rugând-o să-mi 
amintească cine a depus coroanele pentru înmormântare. Ar fi 
bine ca acestora să le adresez o mulțumire specială. Și dacă e 
cineva care a donat bani la fondul de cercetare atașat înștiinţării 
de participare la ceremonie? Și de asta ar trebui să ţin cont? 

Oficianta îmi spune să nu mă gândesc la asta azi și că nu 
trebuie să ţin evidenţa niciunui lucru acum. Nu înţelege. N-a 
înţeles niciodată. Nu înţelege că am nevoie de asta, că trebuie 
să ţin evidenţa a ceva, că am nevoie de o ocupaţie. Îi spun asta. 
Spune că înţelege, dar nu-mi oferă nicio informaţie. În schimb, 


îmi spune că voi primi toate informaţiile prin poștă. Apoi îmi 
pune o mână pe umăr și spune ceea ce nu-mi doresc să aud. A 
fost o ceremonie frumoasă, îmi spune, și mă privește în ochi, 
acei ochi care nu mai au lacrimi să plângă astăzi. Te-ai 
descurcat bine. Dau din cap și îmi schimonosesc faţa într-o 
mimică prin care aș vrea să exprim umilinţă și recunoștință. Îi 
mulţumesc. Nu știu exact la ce se referă când spune că m-am 
descurcat bine, dar nu mai am puterea acum s-o întreb despre 
asta. 


În camera din spatele capelei, îl găsesc pe Ivan mergând 
de-a bușilea. | se luminează faţa când mă vede, se târăște spre 
mine, iar eu îl iau în braţe. Mama mea vitregă mă îmbrățișează. 
Imi spune că m-am descurcat bine. Sunt tentată să mă pierd în 
braţele ei, dar pun capăt îmbrăţișării. Acum e timpul să plecăm. 
Ea mă întreabă cum vreau să merg acasă. Pe jos facem un sfert 
de oră, dar am putea să chemăm un taxi. li răspund că aș vrea 
să merg pe jos, poate cumpărăm ceva de mâncare în drum spre 
casă. Va veni și mama cu noi. Și fratele meu. Și sora mea mai 
mică. Vom forma un mic grup care ia cina împreună și, pe 
neașteptate, simt nevoia să celebrez. Să beau vin. Să toastăm 
pentru că am depășit, împreună, ziua aceasta. Că s-a terminat. 
Încă o piatră de încercare, încă o zi trecută între întâmplarea 
nefericită și mine. leșim cu toţii din capelă. Ne luăm la revedere 
de la familia ta, îmbrăţișându-ne pentru ultima dată astăzi, 
promițând că ne vom revedea. Apoi ieșim în întunericul serii de 
decembrie. Plecând, nu întorc capul, nu mă uit înapoi la capela 
cu enorma cruce pe faţadă. Imi îndrept privirea în faţă, în jos, 
către aleea care duce mai întâi la cimitir, apoi la piaţa 
alimentară. Incep să mă gândesc la ce să mâncăm la cină. Mă 
întreb dacă am acasă, în frigider, vreo sticlă cu vin. 


La Ica un bărbat oferă mostre de plăcintă cu brânză. Poartă 
un șorţ, are pe cap o pălărie amuzantă și strigă la trecători că 
trebuie neapărat să guste noul sortiment de plăcintă cu brânză. 
Mă feresc de privirea lui și îi refuz oferta, dând din cap: 

— Nu, mulţumesc, spun, și merg mai departe. 

N-am chef azi de plăcintă cu brânză. După ce mă 
îndepărtez câțiva metri, îl aud vorbind în spatele meu cu o voce 
schimbată: 


— Ai putea măcar să încerci să zâmbești puţin! Așa e 
politicos! i 

Apoi se lasă tăcerea. Imi țiuie urechile de atâta liniște. Din 
toată liniștea, îmi răsună în urechi vocea bărbatului care mă 
îndeamnă să zâmbesc mai des. 

Imi scutur capul și simt cum mă năpădesc din nou lacrimile, 
care se preling pe căciuliţa lui Ivan. Vreau să ies. Mă îndrept cu 
pași hotărâți spre ieșire. Trec pe lângă rafturile cu dulciuri și pe 
lângă cozile de la case. Când ies pe ușile automate care dau în 
piaţă, o aud pe mama mea vitregă care îl pune la punct pe 
bărbatul cu plăcinta: 

— Tocmai și-a îngropat astăzi soţul! Gândeşte înainte să 
vorbești, idiotul dracului! 

Astea sunt ultimele cuvinte pe care le aud înainte ca ușile 
să se închidă în spatele meu și să rămân singură cu Ivan în 
braţe în piaţa din Sandsborg. A început să plouă, îl învelesc pe 
Ivan cu geaca mea, îmi ţin mâinile deasupra capului lui ca să-l 
protejez de ploaie și de lacrimi. Nu-mi mai arde de celebrare. Imi 
doresc doar să ajung acasă. 


Octombrie 2014 

Eşti epuizat din cauza mutării. Ai obosit. Îţi dorești, mai tot 
timpul, să dormi. Nu te simţi în stare de nimic. Când te joci cu 
Ivan, deseori o faci stând întins pe podea lângă el. Nu-l urmezi 
întotdeauna când se îndepărtează de tine. Când Ivan se întoarce 
la tine, nimic nu-i înseninează chipul mai mult decât bucuria de 
a te vedea. Chiar și atunci când ești obosit. De câteva ori te-am 
găsit întins pe podea, pe pătura lui, în timp ce Ivan colinda casa 
încercând s-o cunoască. Când îl ridici, pare că depui efort, ca și 
cum ti-ar fi greu. Îmi fac griji și mă întreb dacă ai luat vreun 
virus sau dacă este ceva psihologic după mutare. Nu te-ai simţit 
bine nici data trecută când ne-am mutat. Oare suferi pentru că 
te vezi nevoit să te smulgi din nou din rădăcini și să părăsești 
locul pe care îl credeai acasă? Sau ești doar obosit? Ai muncit 
din greu în ultima vreme. Incepând de azi, au rămas doar cinci 
zile până când vei intra cu jumătate de normă în concediul 
parental. 

Ca să compensez situaţia și să te eliberez de această 
povară, dar și ca să-mi găsesc o ocupaţie și să-mi alung 
gândurile, am despachetat singură aproape toate lucrurile. In 
fiecare seară, după ce Ivan adoarme în noua cameră care este 
numai a lui, mă simt cuprinsă de o frenezie nebună. Așez 
hainele în dressing, cărţile în bibliotecă. Pun ustensilele de 
bucătărie în dulapuri și lucrurile mărunte într-unul dintre 
numeroasele sertare din noul nostru apartament. Avem mult 
spaţiu de depozitare aici. In serile târzii când eu am despachetat 
cutiile și tu ai stat în bucătărie și ai lucrat, o nouă tăcere densă 
s-a așternut între noi. Când ţi-am vorbit, mi-ai răspuns 
mormăind. Ești mereu încruntat. O dată, când am intrat în 
bucătărie, stăteai cu capul pe masă, cu capacul laptopului 
închis, părând că dormi. Ti-am pus o mână grijulie pe umăr. Te- 
am întrebat dacă te simţi bine. Tu ai tresărit, te-ai ridicat brusc, 
mi-ai spus că doar ai făcut o pauză. N-ai nimic. Nu te-am mai 
întrebat altceva. În schimb, mi-am reprimat îngrijorarea 
apăsătoare, continuând să despachetez, să ordonez, să-mi 
folosesc toată energia pentru a aranja casa. 

Luni îmi voi relua serviciul. Între orele opt și jumătate și 
douăsprezece și jumătate eu voi fi la birou, iar tu vei fi acasă cu 
Ivan. Când ajung acasă, tu pleci la unul dintre locurile tale de 
muncă. Te întorci acasă să luăm cina împreună. Ca o familie. Il 


culcăm pe Ivan. Apoi tu continui să lucrezi. Așa am stabilit. În 
plus, eu voi continua să am grijă de Ivan în timpul nopţii. 
Urmează ca, de acum, să doarmă singur în noua lui cameră. 
Abia trece o oră de când a adormit și mă strigă. Îl alăptez până 
adoarme la loc. Se agită în somn, mă lovește cu picioarele în 
burtă și în coapse. Până acum, eu n-am dormit în dormitorul 
nostru nici măcar o clipă, dar îmi spun că va veni și vremea 
aceea. Abia ne-am mutat de câteva săptămâni. Știu de la 
părinţii cu experienţă că va veni o zi în care îmi va fi dor de 
vremurile în care copilul meu își dorea să doarmă cu mine. 

Am stabilit ca eu să mă ocup de el noaptea, iar tu 
dimineaţa. Când Ivan se trezește, eu voi fi lângă el. Dacă îmi 
mai rămâne timp, mă voi duce la culcare, ca să mă odihnesc. 
Trebuie să mă trezesc la șapte și jumătate ca să ajung la 
serviciu la opt și jumătate. Tu rămâi acasă cu Ivan. Ti-am 
desenat o hartă cu cele mai căutate grădiniţe. Am încercuit 
adresele, am reţinut orarul, mi-am luat notițe despre lucrurile 
care i-ar plăcea lui Ivan. N-ai apucat să te uiţi la hartă. Spui că 
te vei ocupa de asta când va veni vremea. Asta va fi în mai 
puţin de o săptămână. Acum muncești ca să-ți recuperezi 
restanţele. Acum ești doar puţin cam obosit după mutare. Acum 
nu ai energia să faci planuri. Dar îmi promiţi, iar și iar, că totul 
va fi bine. Îmi impun să te cred, doar pentru că nu am de ales. 


Decembrie 2014 

În curând se vor face opt săptămâni de când ai murit. Ne 
apropiem de sfârșitul celei de-a doua luni. Ivan are de două ori 
mai mulţi dinţi decât avea când ai dispărut. Cu fiecare noutate 
legată de Ivan - de exemplu, în ultima săptămână a început să 
stea pe propriile picioare - mă cuprinde un imbold puternic să te 
țin la curent. Să-ţi trimit un mesaj sau să te sun, să te informez 
în legătură cu evoluţia lui. Nu o singură dată am pus mâna pe 
telefon și am început să mă holbez la ecranul lui. Cu cine să 
împărtășesc toate astea? Cui îi pasă? Cine, dacă nu tu, să 
primească vești despre dezvoltarea zilnică a copilașului nostru? 

De obicei îi aleg pe părinţii tăi, pe mama mea vitregă și pe 
mama. Uneori, le trimit același mesaj tuturor, alteori, câte un 
mesaj fiecăruia. Niciodată ei nu întârzie cu răspunsul. Sunt 
interesaţi de Ivan, sunt mândri de progresul lui, postează poze 
cu el pe profilurile lor. Au sentimente puternice faţă de el, mai 
puternice decât pentru mulţi dintre ceilalţi nepoți ai lor. Se 
implică atât de mult cât pot. Deși nu-mi greșesc cu nimic, mă 
deranjează. Mă irită, din simplul motiv că nu pot să te 
înlocuiască. Sunt niște rude minunate pentru că mă sprijină, dar 
nu pot fi taţi de rezervă. Și nici parteneri de rezervă. În absenţa 
partenerului meu și a tatălui lui Ivan, eu continui să-i informez 
despre evoluţia lui Ivan. Mă simt mai bine când fac acest lucru. 
Săptămâna asta, ei s-au bucurat când i-au văzut dinţii și s-au 
uitat la filmuleţe în care el se ţinea de mobilă, mergând prin 
casă. ` 

În sinea mea, continui să-ți vorbesc. Împărtășesc cu tine 
progresele înregistrate în dezvoltarea lui, te cert pentru faptul 
că nu ești cu noi și îţi cer iertare pentru ultima perioadă 
petrecută împreună. Îţi cer, iar şi iar, să mă ierţi pentru cum m- 
am purtat la sfârșit, pentru că am permis și am contribuit la o 
existență anostă și fadă. Meritai mai mult. Incapabilă să 
apreciez ce am, mi-a scăpat printre degete relaţia dintre noi. Nu 
știu dacă voi putea să mă iert vreodată pentru asta. 


În golul rămas după plecarea ta, mă gândesc la zgomotele 
pe care le făceai. Imi lipsesc aceste sunete. Mi-a rămas în minte 
ecoul surd din baie, din timpul dușurilor tale interminabile. 
Sunetul pe care îl auzeam când te spălai pe dinţi și când făceai 
gargară. Strănutul și căscatul tău. Sunetul muzicii care se auzea 


din căștile tale în timp ce lucrai. Vocea cu care îi vorbeai lui 
Ivan. Îmi lipsește oftatul tău înăbușit când te sâcâiam cu 
planurile mele de viitor. Vocea ta când erai abia trezit din somn. 
Modul în care îmi vorbeai la telefon după-amiaza. Sunetul făcut 
de degetele tale pe tastatură noaptea. Sforăitul tău în surdină, 
pe care îl auzeam din camera alăturată în nopţile în care 
dormeam cu lvan. Pașii tăi pe coridorul care leagă holul cu 
bucătăria și camera de zi, când te trezeai, în zorii zilei, ca să 
mergi la baie. Îmi lipsesc toate aceste sunete. 

În casa noastră e mai multă liniște acum, de când familia şi 
prietenii, treptat, se întorc la treburile lor. Lucrurile stau așa 
cum am citit eu că se întâmplă după o înmormântare. Intre 
timp, prietenii mei au încetat să ne mai vegheze în fiecare clipă. 
Programul întocmit de ei a fost înlocuit, treptat, cu vizite tot mai 
sporadice și cu mesaje repetate prin care mi se amintea că sunt 
bine primite telefoanele mele și vizitele și eram încurajată să le 
spun dacă am nevoie de ceva, orice și oricând. Toţi cei care, 
până acum, își luaseră liber de la serviciu ca să ne ajute s-au 
întors la rutina lor. Îmi revine sarcina de a-mi organiza singură 
timpul. Continui să-mi omor timpul, așteptând să treacă zilele. 
Încă avem companie aproape în fiecare seară, dar încep să mă 
simt ca o povară. 

Dimineaţa, golul este mai adânc. Trezirea alături de copilul 
meu, fără niciun eveniment important și în lipsa oricărui punct 
de reper, îmi provoacă un nou tip de stres. O neliniște își face 
simțită prezenţa din ce în ce mai des. Încep, din nou, să-mi fac 
planuri. Alcătuiesc liste de cumpărături cu care merg la 
hipermarketul din apropierea casei aproape în fiecare zi. Nu 
cumva copilul are nevoie de un fes nou? Acum că vine vremea 
rece, nu cumva are nevoie de haine de lână? Şi mai trebuie să 
cumpăr și toate cadourile de Crăciun. S-a terminat cafeaua. Azi 
n-am chef să spăl, mai bine cumpăr șosete noi. Merg mereu la 
hipermarket. Când nu găsesc ce caut, mă întorc acasă pentru 
ca, mai apoi, să-mi găsesc noi preocupări și s-o iau de la capăt. 


Când am trecut ieri prin ușa rotativă a mallului, după o altă 
încercare nereușită, am văzut la intrare o ambulanţă cu ușile 
deschise. Cei doi șoferi scoteau targa din mașină. Cuiva i s-a 
făcut rău în mall, mi-am spus, și m-am gândit să mă întorc 
înăuntru. Am simţit o strângere de inimă și o mângâiere la 


gândul că viaţa cuiva se schimbă. Li se întâmplă și altora, nu 
numai mie. 

Când au ieșit bărbaţii din ambulanţă, am văzut că unul 
dintre ei era cel care fusese la noi în dimineaţa aceea, în urmă 
cu două luni. L-am recunoscut după statura scundă, după părul 
ușor ciufulit, după privirea sa prietenoasă. În afară de mine și 
Ivan, el este prima persoană care te-a văzut mort. El este cel 
care mi-a întins o mână de ajutor, care a încercat, cu grijă, să 
mă scoată din starea de șoc, care a vrut să mă consoleze 
spunându-mi că, după cum arătai, ai murit liniștit, în somn. EIl 
este cel care mi-a explicat că prezenţa polițiștilor în apartament 
ține de proceduri, că nu sunt suspectată de nicio infracţiune și 
tot el m-a cuprins pe după umeri în timp ce m-a condus spre 
poarta la care mi-am promis că nu voi reveni niciodată. El e cel 
care, ţinându-mă strâns de încheietura mâinii, mi-a explicat că 
sarcina lui s-a încheiat și că urmează ca poliția să preia cazul. 

Am încercat să-l privesc în ochi când a trecut prin ușile 
rotative de la mallul Globen. Am avut un impuls de a-l opri, de a- 
| îmbrăţișa, de a-i mulţumi și de a-l întreba dacă poate să stea 
puţin. Dar el nu s-a uitat la mine. A trecut pe lângă mine lao 
distanță de câţiva centimetri, cu privirea aţintită asupra ușii pe 
care avea să intre, ca și cum ar fi vrut să aprecieze, din ochi, 
dacă targa încăpea pe ușă. Își făcea meseria. Urma ca astăzi să 
aibă grijă de altcineva. De cineva care încă trăiește, care și-a 
rupt vreun picior sau s-a lovit la cap. Trebuia ca el să-și facă 
datoria, iar eu să-mi văd de treaba mea: să fiu mama lui Ivan și 
să merg acasă, să-i dau prânzul înainte de odihna de după- 
amiază. Apoi urma să mă întorc din nou la mall. Doar mai 
aveam ceva de cumpărat, nu-i așa? 


Octombrie 2014 

Este o sâmbătă însorită de toamnă, iar noi mergem cu 
metroul până în Södermalm ca să luăm o gustare cu un prieten 
din Göteborg aflat în vizită în Stockholm în acest weekend. 
Iniţial, el a fost amicul meu, dar, în scurt timp, a devenit și al 
tău, v-aţi simpatizat reciproc de când v-aţi cunoscut în urmă cu 
aproape cinci ani. Este un om simplu, cu un suflet cald, îi place 
să râdă și nu e nici pe departe snob. Iți place asta la el. De 
atunci, multe lucruri s-au schimbat. Cândva ne întâlneam des, 
mergeam la orice fel de concert și festival, umblam prin baruri și 
restaurante, rar scăpăm ocazia de a ne vedea când vreunul 
dintre noi avea treabă în orașul celuilalt. Cu câteva veri în urmă, 
am petrecut o săptămână întreagă la casa de vacanţă a 
părinţilor săi, în Tjörn, iar glumele făcute noaptea târziu sunt 
amintiri nostalgice pe care neapărat le retrăim, ori de câte ori 
ne întâlnim. Dar întâlnirile acestea au devenit din ce în ce mai 
rare în ultimul timp. N-am mai petrecut atâtea seri în afara casei 
de când s-a născut Ivan. De fapt, ne întâlnim cu el pentru prima 
dată după mai bine de un an și amândoi suntem mai bine 
dispuși decât de obicei când metroul ne duce de la Sandsborg la 
Medborgarplatsen. 

Azi porţi fesul tău negru. Ivan poartă și el unul aproape 
identic. Ești îmbrăcat cu o cămașă în carouri albastre și negre, 
iar Ivan are o bluză cu aceleași culori. Radiază când îl ţii în 
braţe, în marsupiu. Se vede că se bucură de înălţimea la care se 
află. Sunt uimită de cât de mult semănaţi amândoi și vă fac o 
poză pe peronul staţiei de metrou. Ivan râde în poză și are o 
gropiţă proeminentă în obrazul stâng. Tu zâmbești și ai una la 
fel. Sunteţi atât de frumoși, iar eu merg pe lângă voi fără să-mi 
ascund mândria, traversând Medborgarplatsen și Björns 
Trădgând ca să ne întâlnim cu prietenul nostru. Te întreb dacă 
te grăbești să te întorci acasă după întâlnire, să mai lucrezi, și tu 
spui că nu. S-a micșorat, temporar, volumul de lucru, iar tu te 
gândești s-o lași mai moale. Asta mă bucură. Abia aștept să ne 
relaxăm împreună. Ne propunem să ne uităm în seara asta la un 
serial după ce adoarme Ivan. Ne sfătuim dacă să reluăm 
vizionarea unuia vechi, pe care am întrerupt-o în urmă cu 
câteva luni, sau să ne uităm la unul complet nou. Cădem de 
acord să vedem unul nou. Decidem să cumpărăm niște carne de 
vită de la Soderhallarna în drum spre casă. Continuăm să 


discutăm despre planurile pentru mâine, când vom merge la 
părinţii tăi să reparăm ştergătoarele de la mașină. Îmi dau 
seama că de mult timp nu am mai făcut ceva împreună și îmi 
lipsește acest lucru. Te iau de mână când trecem pe lângă 
Kvarnen. Ai mâna rece. Ivan gângurește în marsupiul de la 
pieptul tău. Când ne întâlnim cu prietenul nostru, mă întreb 
dacă își dă seama cât suntem de fericiți în acest moment. 


Decembrie 2014 

A sosit primul Crăciun. Mama mea, sora mea, fratele meu, 
cumnata mea și doi prieteni buni s-au adunat la mine, în 
Enskede. N-am mai avut niciodată o asemenea reuniune în 
Ajunul Crăciunul. De când mă știu, sărbătorile de Crăciun au 
însemnat o serie de călătorii interminabile cu trenul și o 
grămadă de manevre logistice care să ne permită să vizităm cât 
mai mulţi membri ai familiei cu putință. Dar anul acesta 
sărbătorim la noi, noi suntem destinaţia spre care călătoresc de 
Crăciun numeroșii membri ai familiei noastre pestriţe. Mă simt 
aproape încântată. Mama e în bucătărie și fac șuncă la grătar și 
o plăcintă cu varză. În camera de zi, mama mea vitregă se joacă 
cu Ivan, care a învăţat să meargă ţinându-se de mobilă. In boxe 
răsună playlistul întocmit de fratele meu, cu muzică clasică 
americană pentru Crăciun. Eu stau pe canapea și savurez, cu 
înghiţituri generoase, o cană cu vin fiert. Apartamentul este 
decorat din podea până în tavan, iar în colțul camerei de zi se 
află chiar un brad de Crăciun. Mulțimea de cadouri de sub el 
este aproape bizară. În curând vom lua prânzul împreună, ne 
vom uita la Donald Duck și, apoi, vom deschide cadourile de 
Crăciun. Spre seară ni se alătură vărul meu și fiul lui. 

De sărbători e cel mai greu, asta spun toţi cei care au 
pierdut pe cineva. Am auzit prima dată despre acest lucru când 
a murit tata, iar eu abia intrasem la școală și aveam o familie 
dezorganizată, fără un nucleu și fără coeziune între membrii ei. 
Trebuie să depășești sărbătorile, îmi spun ei. Cu trecerea 
timpului, sărbătorile vor fi mai ușor de suportat, dar mereu vor fi 
apăsătoare. După prima, a doua, poate chiar a treia, totul 
devine mai suportabil. 

Ştiu că este adevărat, după experienţa mea cu prima 
pierdere. Cel dispărut îţi lipsește cel mai mult de sărbători. Mie, 
însă, Ajunul Crăciunului, această zi pe care niciodată n-o 
sărbătoream împreună, nu-mi produce mai multă suferință 
decât alte zile. Poate chiar mai puţină. Conform tradiţiei noastre, 
sărbătoream Ajunul Crăciunului separat și ne întâlneam în ziua 
următoare. La această oră din seara Ajunului de Crăciun, tu 
petreceai cu familia ta, de aceea, pentru mine, acest moment 
nu e cu nimic diferit de alte Crăciunuri. Cu excepţia faptului că 
toată familia mea s-a adunat aici și că nu mai trebuie să merg 
eu la fiecare. Cu excepţia faptului că anul acesta am un copil. 


Cu excepţia faptului că tu nu ești acasă la părinţii tăi. Cu 
excepţia faptului că nu te mai întorci în ziua de Crăciun și nici la 
viața noastră de zi cu zi și nu vom mai face niciodată planuri de 
Revelion împreună. În afara faptului că anul acesta tu ești mort. 
În afară de asta, totul decurge ca de obicei. 

Nici nu vreau să-mi închipui cum se simt părinţii tăi astăzi. 
Le-am dat un mesaj, iar ei mi-au răspuns. Ne-am urat reciproc 
un Crăciun cât se poate de fericit „în condiţiile date” și nu a mai 
fost nimic de spus la telefon. Îmi închipui care este atmosfera de 
la ei din casă acum. Probabil că e destul de întuneric. Părinților 
tăi nu le prea place lumina puternică, de aceea bucătăria și 
camera lor de zi sunt, aproape totdeauna, slab luminate. Au pe 
masa de Crăciun suportul cu lumânări aprinse. Probabil că 
fratele tău mai mic este acolo acum și ei sărbătoresc liniștiți, ca 
de obicei. Vorba vine că sărbătoresc. N-au nimic de sărbătorit 
astăzi. Absența ta, golul lăsat în urmă, sigur este insuportabil 
pentru ei în ziua din an în care tu le aparţineai lor și nu mie. 
Cred că aceasta e cea mai urâtă zi a lor de când ai murit. Eu 
însămi sorb vinul cu viteza luminii, încercând să-mi ţin mintea 
ocupată. Ivan îmi e de ajutor în această privinţă. 

După masă, am o strângere de inimă. Privesc pe geam cum 
ninge și cum se lasă înserarea. Prietenii mei au plecat spre o 
nouă destinaţie, iar mama a început să tricoteze, stă pe 
canapea cu un pahar de vin în faţă și se aude ţăcănitul ritmic al 
andrelelor în mâinile ei. În bucătărie, fratele meu strânge masa. 
Probabil că va face încă un ibric de cafea. Aproape întotdeauna 
el face cafeaua. Plictisit și obosit, Ivan se smiorcăie tot mai mult. 
Eu însămi sunt neliniștită. Mă întreb cum o să-mi petrec restul 
zilei, orele rămase părându-mi-se incomensurabile. 

Îmi vine o idee. Începe cu un gând, un „ce-ar fi dacă” şi 
continuă cu „de ce nu” și se transformă, apoi, în „bineînţeles”. 
Dacă aș merge chiar acum la cimitir să aprind o lumânare 
pentru tine? N-ar fi frumos ca eu și Ivan să petrecem în zăpadă 
primul nostru Crăciun împreună cu tine? Ar părea mai puţin 
dureros, mai degrabă frumos și plăcut. Dacă port fesul negru, se 
va albi de la zăpadă. Zăpada îmi va scârțâi sub picioare. Ivan va 
adormi în aerul curat. Îmi anunţ familia că voi ieși la o scurtă 
plimbare ca Ivan să se odihnească puţin în cărucior, mă îmbrac 
în liniște, le adresez din hol un salut vesel și plec înainte ca 
vreunul să intre la bănuieli sau să-mi propună să mă însoţească. 


Magazinul este încă deschis și observ, în trecere, că șunca 
de Crăciun este la reducere. Merg pe lângă frigider și ajung 
lângă raftul cu lumânări. La casă mă întâmpină, cu un zâmbet, o 
adolescentă blondă cu fes de Moș Crăciun pe cap. După ce 
plătesc, ea îmi urează Crăciun fericit, eu îi întorc zâmbetul și 
urările și ies în piaţa pustie, continuându-mi drumul către 
destinaţia propusă. 

Drumul spre Skogskyrkogården trece pe lângă un alt 
cimitir, mai mic. Văd aici câteva familii care merg împreună. Se 
ţin unii de alţii în timp ce merg și se apleacă peste lumânări în 
timp ce le aprind la morminte - o bunică sau un bunic răposat își 
primește tradiționala vizită. Observ că toţi cei pe lângă care trec 
se deplasează în perechi sau în grupuri de câte trei sau patru 
persoane. Câţiva dintre ei vorbesc, alţii râd. O femeie de vârstă 
mijlocie, îmbrăcată într-o haină de blană pufoasă, merge la 
braţul unui domn vârstnic, susţinându-l să nu cadă, amândoi 
deplasându-se lent prin zăpadă. Brusc, mă simt stânjenită de 
faptul că pe mine nu mă însoțește nimeni și merg cu pași grăbiţi 
pe cărare ca s-o depășesc pe doamna cu haină de blană și pe 
venerabilul domn. Roata din faţă a căruciorului se împotmolește 
în zăpadă, făcându-l mai greu de manevrat decât mă așteptam. 
Imi cer scuze de la doamna cu haină de blană când o ating din 
greșeală cu braţul, dar ea îmi zâmbește și-mi urează Crăciun 
fericit. Toată lumea pare să fie prietenoasă astăzi. 

In cărucior s-a lăsat liniștea. Ivan a adormit. Poate că nu a 
fost o idee bună, până la urmă. Nu mi se mai pare atât de 
frumos pe cât îmi imaginam înainte de a pleca de acasă. 
Zăpada nu este ușoară ca pana, ci umedă și moale. Drumurile 
sunt acoperite cu mocirlă și simt că îmi îngheaţă degetele de la 
picioare. Aici familiile se strâng laolaltă, aprind lumânări la 
mormintele celor dragi care s-au stins din viaţă. Și tot aici vin 
eu, singură, la cavoul unde a fost împrăștiată, în urmă cu câteva 
săptămâni, cenușa corpului tău de 34 de ani. Simt că îngheţ. Nu 
se aude scârțâitul zăpezii sub picioarele mele. Fesul meu e ud 
leoarcă și nu s-a albit de la zăpadă. Imi trece prin minte să mă 
întorc acasă, calculez distanţa și ajung la concluzia că am trecut 
de jumătatea drumului. Nu merită să mă întorc acum. 

Skogskyrkogârden strălucește de la atâtea lumânări 
aprinse. Nu sunt singura care a avut ideea să aprindă o 
lumânare astăzi, dar sunt singura care se află aici în acest 


moment. Unde au dispărut toți? Mă uit la ceas, este ora trei și 
zece. A început Donald Duck la televizor. 

Movila din Skogskyrkogården e împânzită de lumânări 
aprinse. Lumina lor bate până pe alee, flăcările pâlpâie în 
întunericul dens de iarnă, creând o atmosferă solemnă, aproape 
sacră, iar eu nu știu dacă tremur de frig sau de emoție. Mă 
opresc pe alee și mă uit, uimită, în jur. Oare să merg până la 
capăt sau să mă opresc? Cât mai e până la cavou? Unde să așez 
lumânările? Unde voi găsi un loc liber pentru cele două lumânări 
ale mele? 

La magazin nu se găseau decât pachete de câte două 
lumânări, iar eu m-am gândit să le aprind pe amândouă, una 
pentru tine și una pentru tata, dar acum nu știu dacă am unde 
să le pun. Sunt deja atât de multe lumânări aici. Pare că n-a mai 
rămas loc pentru niciuna. Mă tem că lumânările mele nu vor 
avea loc. Mă aplec și mă uit în cărucior, văd că Ivan încă doarme 
și scot lumânările. Le aprind, le așez în zăpadă una lângă alta și 
stau aplecată un timp lângă ele. După ce m-am asigurat că s-au 
aprins și că aerul umed nu le stinge, m-am ridicat. Am întors 
căruciorul și am coborât aleea cât de repede am putut. 
Inconjurată de lumina pâlpâitoare a lumânărilor, într-un cimitir 
pustiu, mă gândesc că niciodată n-am fost atât de singură ca 
acum. Lacrimile îmi ard în spatele pleoapelor și, pentru că nu 
găsesc niciun motiv să le reprim, le las să curgă. 

Plânsul meu, la început liniștit, crește, însoţit de suspine pe 
care mi le înăbuș cu fularul de teamă să nu-l trezesc pe Ivan. 
Am avut o idee prostească. Nu trebuia să vin singură la cimitir, 
într-o zi înzăpezită de Crăciun, cu un copil adormit în cărucior. 
Grăbesc pasul, aproape alerg, gâfâi, iar plânsul se potolește. 
Căruciorul se încăpăţânează să se împotmolească în zăpadă și 
eu mă străduiesc să mă concentrez asupra drumului ca să nu-l 
trezesc pe Ivan. 


Când ajungem în dreptul celuilalt cimitir, aud pe cineva 
strigându-mă pe nume. Aia nu e Carolina, întreabă o voce de 
femeie pe care o recunosc, dar nu știu de unde s-o iau. Îmi vine 
să-mi continui drumul, să mă prefac că n-am auzit, să trec pe 
lângă ea cu faţa în jos, cu privirea în pământ, dar îmi dau seama 
că n-ar fi bine. Riscăm să ne ciocnim una de alta dacă nu ridic 
privirea. Mă uit în sus, cu reţinere. Se dovedește că vocea îi 


aparţine unei cunoștințe din trecut, o fostă iubită a unui prieten. 
Nu ne-am mai văzut de câţiva ani. Dacă am fi fost împreună 
astăzi, tu n-ai fi cunoscut-o. Aparține perioadei de dinainte să te 
cunosc. Astăzi a venit la cimitir împreună cu mama ei și cu o 
doamnă în vârstă, presupun, bunica ei, și acum mă strigă încă o 
dată, până când privirile ni se întâlnesc și ea mă vede plângând. 
Incerc să-i zâmbesc, dar salutul meu sună răgușit, iar vocea nu 
mă ajută deloc. 

li ia câteva secunde să ajungă la mine, își întinde braţele și 
mă cuprinde strâns. Am auzit ce s-a întâmplat, îmi pare atât de 
rău pentru tine, îmi șoptește ea. Regret, șoptesc eu. Apoi 
rămânem așa. Peste umărul ei, le văd pe mama sa și pe bătrâna 
doamnă ezitând și mergând mai departe, încercând să nu ne 
deranjeze. Eu suspin, îngropându-mi fața în haina ei și ea 
continuă să mă ţină în braţe. Imi spune că îi pare rău pentru ce 
mi s-a întâmplat. Viaţa asta e de rahat. Continui să plâng, nu 
reușesc să-mi pun ordine în gânduri și, cu atât mai puţin, să-mi 
găsesc cuvintele. 

După puţin timp, ne despărțim. Ne urăm Crăciun fericit și 
ne promitem că ținem legătura. Eu mă scuz pentru starea în 
care mă aflu și ea îmi spune că nu am pentru ce să-mi cer 
iertare. Totuși, după ce plec, mă rușinez. Mă gândesc că nu mai 
pot să mă controlez în public. Mă întreb dacă îi va da un mesaj 
fostului său iubit în care îi va spune că s-a întâlnit cu mine în 
cimitir în Ajunul Crăciunului și că plângeam. Mă întreb dacă el îi 
va răspunde la mesaj, spunând „vai, ce nasol”. Ar fi tipic din 
partea lui. Mă întreb dacă va crede că acesta este cel mai trist și 
mai patetic lucru pe care l-am făcut. Am devenit o persoană 
căreia oamenii îi plâng de milă. O persoană care merge singură 
și plânge, împingând un cărucior cu un bebeluș adormit într-un 
cimitir, în Ajunul Crăciunului. Aproape că e prea penibil ca să fie 
adevărat. Incă o dată, mă gândesc ce idee jalnică am avut să 
merg acolo, îmi promit mie însămi că nu voi mai da niciodată 
curs unui astfel de gând și mă îndrept spre casă. Ajunul de 
Crăciun cu Donald Duck aproape că s-a terminat la TV. La fel, și 
Ajunul meu de Crăciun. In curând, voi fi depășit acest prim 
Crăciun fără tine. 


Octombrie 2014 

În ultima zi din viaţa ta, ne întoarcem cu mașina de la 
părinţii tăi, tăcuţi, în Enskede. Tie îţi scapă un oftat la vederea 
ambuteiajului de pe Nynäsvägen. Îţi văd îngrijorarea în oglinda 
retrovizoare. Ivan se smiorcăie lângă tine pe bancheta din 
spate. Îţi spun să faci ceva pentru el, să-l înveselești, adaug, 
inutil, că nu pot influenţa starea traficului care ne ţine în loc. Tu 
îmi spui că e în regulă. Mai oftezi o dată. Îmi spui că ar trebui să 
mă concentrez la condus și nu la ce se întâmplă pe bancheta din 
spate. 


În ultima zi din viaţa ta, în drum spre casă, parcăm mașina 
și mergem împreună la magazinul din cartier. In dreptul 
frigiderului, te întreb dacă vrei la cină budincă neagră cu gem 
de merișoare. Tu ești de acord, nu ai altă propunere. Pun 
budinca în coș și, trecând pe lângă raftul cu chipsuri, mă îndrept 
spre casa de marcat. Nu e nevoie să întorc capul ca să știu că 
te-ai oprit la raftul cu dulciuri vrac, de unde iei patru caramele 
Fox și tot atâtea jeleuri Tutti Frutti, pe care le pui într-o pungă 
mult prea mare. Când așez pe banda de la casa de marcat 
budinca și laptele, văd și punga ta cu dulciuri. Plătesc, tu îl ţii pe 
Ivan în braţe și plecăm acasă, în tăcere. 

În ultima zi din viaţa ta, mâncăm la cină budincă neagră cu 
gem de merișoare. Când se apropie ora șapte, îl pregătesc pe 
Ivan de culcare. În timp ce eu stau pe canapea și îl alăptez, tu îţi 
deschizi laptopul pe masa din bucătărie. Te aud cum foșnești 
punga cu bomboane. Îţi mănânci dulciurile în faţa laptopului. 
Stai cu spatele încovoiat. Te strig și te întreb dacă ai putea să te 
joci cu pisica în timp ce eu îl culc pe Ivan. Tu îmi răspunzi că te- 
ai gândit la asta deja și că o s-o faci înainte de culcare. 


În ultima seară, la ora opt, îţi spun noapte bună, ca din 
partea lui Ivan. Tu ridici privirea din laptopul de pe masa din 
bucătărie și îl săruţi pe frunte înainte ca eu să-l duc în camera 
lui. Îl alăptez până adoarme și mai rămân un timp în dormitorul 
întunecos. Mă gândesc că ar fi bine să fac un duș, dar nu știu 
dacă mai am energia necesară pentru asta. In schimb, ascult 
liniștea de afară. Tu ai rămas în bucătărie. Dacă ciulesc urechile, 
aud sunetul tastaturii sub degetele tale. Mă irită faptul că nu te 
joci cu pisica, după cum ai promis, mă simt vinovată pentru felul 


în care și-a petrecut ziua. A stat singură în apartamentul nostru, 
în timp ce noi eram la părinţii tăi. Mă ridic prudent de pe pat și 
mă strecor din cameră până la tine. 


Te văd pentru ultima dată în timp ce stau în faţa frigiderului 
din noua noastră bucătărie. Te întreb dacă mai ai mult de lucru 
și îmi răspunzi că mai ai puţin, termini imediat. Mai ai doar 
câteva lucruri de rezolvat. Nu te uiţi la mine când vorbesc cu 
tine. Ești foarte preocupat, iar eu nu m-am purtat foarte bine cu 
tine în această după-amiază. Pisica a intrat în bucătărie și se 
gudură la picioarele mele, iar eu o iau în braţe ca să mai 
înviorez atmosfera. O pun în marsupiul lui Ivan. Se pare că îi 
place acolo, se lasă legănată, își sprijină lăbuţele din faţă pe 
marginea de sus a marsupiului și îmi parează mișcările cu capul. 
Arată amuzant. Îţi atrag atenţia, îţi spun să te uiţi la ea. Tu ridici 
privirea și te uiţi la noi. Râzi când o vezi, pentru o clipă pari cu 
adevărat amuzat, apoi îţi întorci din nou privirea spre laptop. Te 
rog să ne faci o poză, iar tu îţi scoţi telefonul. Ne faci o poză, 
apoi încă una, și îţi așezi telefonul pe masă. Stai din nou cu ochii 
pe ecran. Vrei să-ţi continui treaba. Să pui la punct toate 
lucrurile înainte de culcare. 


Îţi spun noapte bună și nu știu că e pentru ultima dată. 
Dacă aș fi știut, altfel mi-aş fi luat rămas-bun. Te-aș fi sărutat, ți- 
aș fi spus cât de mult te iubesc, mi-aș fi cerut iertare pentru 
felul în care m-am purtat cu tine în ultimele luni. În loc de asta, 
scot cu grijă pisica din marsupiul lui Ivan și îi dau drumul pe 
dușumea. Îţi spun că am de gând să dorm în cameră cu Ivan. 
Nu-i nevoie să-ţi explic de ce, știm amândoi că el se va trezi în 
curând și mă va striga să-l alăptez. Tu nu te împotrivești. Cu 
privirea mereu aţintită la ecranul calculatorului, mă lași să plec 
și asta fac, plec de lângă tine pentru ultima oară. Ştiu că ne vom 
revedea mâine-dimineaţă. Dar asta nu se va mai întâmpla. N-o 
să ne mai vedem niciodată. A 

Ultimul mesaj pe care ţi-l trimit e legat de Ivan. Iți scriu că 
am impresia că are coșmaruri, iar tu nu-mi răspunzi la mesaj. 
Mă gândesc că vom vorbi despre asta mâine. 

În ultima noapte din viața ta, dorm într-un dormitor 
învecinat cu al tău, cu convingerea că avem în faţă mii de zile 
pe care să le petrecem împreună. Nu este așa. Aceasta este 


ultima noastră noapte împreună. Dar nu o petrecem împreună. 


2015-2016 


lanuarie 2015 

În a opta zi din noul an primesc o scrisoare prin poștă. Sunt 
anunţată că cenușa ta a fost împrăștiată în dumbrava din 
Skogskyrkogården. Citesc scrisoarea, așezată la masa din 
bucătărie. Este scurtă, conţine o singură frază, nu pare o 
scrisoare oficială, ci, mai degrabă, scrisul unui bătrân care își 
exersează caligrafia. Nu are adresa expeditorului, nici formulă 
de început, nici semnătură de încheiere. O citesc o dată și încă o 
dată, la masa mea din bucătărie. Încerc să înţeleg ce 
sentimente îmi stârnește. Mă gândesc ce să fac cu această 
informaţie. O pun deoparte. Mă învârt prin bucătărie. Pun un 
pahar murdar în mașina de spălat vase. Pornesc cafetiera. Şterg 
blatul cu o cârpă. Incerc să-mi regăsesc liniștea sau măcar să 
mai trăiesc o dată o mare durere. Nu găsesc nimic din toate 
acestea. Mă gândesc că spuneai că nu ţi-ai dori ca, după 
moarte, să fii înmormântat. Că ai vrea să fii incinerat, iar cenușa 
ta să fie împrăștiată într-o pădure sau pe o apă. Să nu fii depus 
într-un loc în care să te poată vizita cineva. Nimic de felul ăsta. 
Așa spuneai. Acum, locul tău este în Skogskyrkogârden, în 
Enskede. Asta seamănă a trădare. 

Mă aflu în sala de așteptare și răsfoiesc o publicaţie de 
psihologie. Curând îmi voi cunoaște terapeutul care mi-a fost 
repartizat când am solicitat telefonic acest lucru de la recepţia 
unei clinici de psihologie specializate în consilierea gratuită a 
persoanelor care au pierdut pe cineva drag. Au prioritate 
persoanele tinere cu copii în întreţinere, așa că am fost primită 
destul de repede. A trebuit să aștept doar puţin peste o lună. 
Pentru asta, le sunt recunoscătoare. Nu am la dispoziţie tot 
timpul din lume. Am un copil mic de crescut. Am nevoie de 
ajutor ca să pot depăși cât mai repede acest moment și, 
negăsind în mine putere pentru asta, apelez la sprijinul unui 
specialist. 

Sala de așteptare a cabinetului psihologic este una 
obișnuită. Am mai văzut o mulţime de-a lungul anilor. În urmă 
cu zece ani, am apelat pentru prima dată la un terapeut pentru 
a mă ajuta să înţeleg de ce nu puteam să stau niciodată 
singură. Nu mi-a plăcut de ea în mod special, dar m-am tratat la 
ea timp de doi ani și jumătate. După încheierea terapiei, am 
învăţat să identific problemele legate de comportamentul meu 
în momentele de singurătate și să analizez de ce fugeam de 


asta înainte. Am vorbit atunci, cu reţinere, despre relaţia cu 
regretatul meu tată, despre anii adolescenţei marcați de 
neînțelegerile cu mama mea vitregă și despre relaţia mea 
deficitară cu mama biologică. M-am oprit asupra primei mele 
iubiri și am învăţat să fac diferenţa dintre siguranţa de sine și 
stima de sine. M-am săturat să mai vorbesc despre mine însămi, 
m-am săturat de cheltuielile lunare și de terapeuta mea. Mi-a 
ajuns până în gât terapia, cu mult înainte ca ea să vizeze 
încheierea acesteia. Când s-a întâmplat asta, am plecat de la 
ultima ședință cu convingerea că toate lucrurile neclare trebuie 
lămurite și pregătită să-mi înfrunt viitorul cu luciditate, 
înţelepciune și chibzuinţă. Aveam 26 de ani. 

Am luat o pauză de la terapie timp de câţiva ani. Viaţa mea 
se împărțea atunci între muncă și vacante, între ringurile de 
dans și stările de mahmureală, schimbând apartament după 
apartament și trecând, nestatornică, de la o relaţie la alta. 
Dintre toate, cel mai mult îmi lipsea dragostea. Cei pe care îi 
iubeam nu mă voiau. Cei care mă plăceau nu-mi erau pe plac 
mie. Am avut, tot mai des, sentimentul chinuitor că problema 
era la mine, în ciuda faptului că m-am implicat total în 
desfășurarea terapiei. Am înăbușit acest sentiment prin aceeași 
strategie de mai înainte: distracţie, muncă, negarea realităţii 
evidente. 

Apoi te-am cunoscut pe tine și am devenit o pereche. M-am 
îndrăgostit atât de tare de tine și, în același timp, am fost atât 
de uimită încât, cuprinsă de panică, am apelat la ajutorul unui 
nou terapeut. De data aceasta, am ţintit mai sus. Cu orice risc, i- 
am trimis un e-mail unui psiholog ale cărui cărţi le-am citit și 
care m-au inspirat. L-am întrebat dacă putem stabili o întâlnire 
și a acceptat. Într-o așa-numită scurtă ședință de terapie, am 
aprofundat teama mea de a nu-i pierde pe cei dragi. Am înţeles 
că, drept urmare a pierderii unor persoane dragi încă de la o 
vârstă fragedă, am dezvoltat o paradoxală nevoie de a deţine 
controlul în relaţiile cu ceilalți, asociată cu teama de intimitate 
în general și, astfel, probabil că găseam în comportamentul tău 
rece familiaritate și siguranţă. Noul meu terapeut mi-a explicat 
termeni precum recidivă și proiecţie, punând pe seama acestora 
faptul că, în ultimii zece ani, am schimbat întruna partenerii. Îmi 
plăcea să merg la cabinetul acestui terapeut, îmi plăcea mirosul 
din sala de așteptare, îmi plăcea să-i vorbesc și să-l ascult. L-am 


vizitat timp de trei luni. Câţiva ani mai târziu, când am aflat 
dintr-un ziar că a murit, am regretat sincer dispariţia lui. 

Apoi a venit pe lume Ivan și eu am ajuns la o doamnă 
psiholog care mă ajută și acum în rolul meu de părinte. In acest 
caz, atenţia se concentrează pe mine în calitate de mamă a lui 
Ivan și pe relaţia mea cu el. Ea mă sprijină când mi-e teamă că 
nu am stofă de mamă, mă calmează când îmi fac griji că n-o să 
mă descurc și mă alină când plâng. Totodată, îmi amintește, iar 
și iar, că lui Ivan îi merge bine, că e un copil fericit, că are o 
mamă nemaipomenită, care face lucrurile exact așa cum 
trebuie. 

Când noua mea terapeută îmi deschide ușa cabinetului, mă 
invită înăuntru și mă poftește să iau loc, mă simt puţin 
neliniștită. Mă uit la ea și îmi spun că are o înfățișare clasică de 
psiholog. Asta îmi dă certitudinea că este o profesionistă 
veritabilă, că, probabil, colaborează cu alţi psihologi, că, poate, 
chiar e căsătorită cu unul. Tunsoarea ei scurtă, cu bretonul 
pierdut, vopsit roșcat, mă face să zâmbesc. Nu pot să nu mă 
întreb cum de atâtea terapeute la care am fost poartă părul 
roșcat, tuns scurt și cu breton. Mă întreb dacă e o condiţie să ai 
părul roșcat ca să devii psiholog sau te vopsești după ce ai 
devenit. Ea începe să vorbească, întrerupându-mi gândurile. 
Până și vocea ei sună așa cum mă așteptam. Melodioasă fără 
ostentaţie, gravă fără a fi autoritară, joasă, dar limpede în 
același timp. Se prezintă sumar și îmi cere să-i spun care este 
motivul pentru care am venit la ea. Acum, e rândul meu. Mă 
pregătesc să vorbesc. Am făcut asta de multe ori înainte. Am 
experienţă în acest sens. 

Problema este că mă împotmolesc încă de la început, nu 
știu de unde pornește povestea mea. Situaţia nu mi se mai pare 
atât de ușoară ca înainte. Dintr-odată, trebuie să mă concentrez 
asupra mea, nua ei. 

Îmi dreg vocea, încep să vorbesc mai întâi coerent, apoi mă 
pierd, văzând că nu mă întreabă nimic și nu mai știu în ce ordine 
să prezint întâmplările. Mă încurc în date, mă opresc singură și 
îmi pierd vocea. Trag cu greu aer în piept și, înainte de a-mi da 
seama ce spun, îi relatez, într-un mod extrem de incoerent, că 
sunt un om rău și slab, că i-am cauzat moartea partenerului 
meu, că mă confrunt cu imposibila sarcină de a-mi crește 
singură fiul și că n-am idee cum aș putea face acest lucru. Apoi, 


plâng cu sughiţuri timp de 50 de minute și părăsesc cabinetul 
terapeutei după o oră, încercând să-mi amintesc ce am văzut 
atât de atrăgător la ea la început. 


Februarie 2015 

Ziua mă descurc destul de bine singură, dar încă mi se par 
apăsătoare nopţile. Când totul se linişteşte și Ivan adoarme, știu 
că exact peste 45 de minute va izbucni prima criză. De când l- 
am înţărcat, după Anul Nou, bea, cu un apetit enorm, lapte praf 
din biberon și, între mese, îi dau mâncare pentru bebeluși. Nu e 
nevoie să mai încălzesc niciun biberon peste noapte, căci totul 
decurge după cum am sperat, cu excepţia coșmarurilor. Acestea 
au devenit din ce în ce mai dese în ultimele luni și, odată cu 
evoluţia lui motorie, mă simt depășită de incapacitatea mea de 
a-i potoli plânsul isteric de peste noapte. 

În timpul zilei, suntem o familie obișnuită. Mergem la 
grădiniţă și ne întâlnim cu prietenii. leșim în oraș. Socializăm. 
Suntem într-o continuă mișcare. Ivan se dezvoltă într-un ritm 
alert, a început să vorbească și să meargă și se bucură de viaţă 
ca orice copil de un an. Râdem împreună, îmi găsesc în el 
fericirea și încerc să mă gândesc cât pot de puţin că e afectat de 
ceea ce s-a întâmplat. Însă, când se face după-amiază, apoi 
seară, și ajungem acasă, anxietatea îmi crește pe măsură ce se 
lasă întunericul. Imediat mă gândesc la modalităţi de evadare. 
Să dorm la o prietenă astă-seară? Să chem pe cineva să doarmă 
la mine? Să ne mutăm altundeva? 

Gândul de a ne muta din apartamentul în care ai murit mi-a 
încolţit în inimă chiar din ziua în care ai dispărut. În fiecare zi mă 
gândesc la asta. În fiecare seară mi-o imaginez. Nu vreau să mai 
stau aici. Vreau să plec, s-o iau de la început în altă parte. Aici e 
o atmosferă insuportabilă. Tot nu vreau să intru în vechiul 
nostru dormitor. Detest drumul cu metroul de la prietenii mei 
până acasă, în Enskede. Detest liftul din staţie, care miroase a 
urină, pe care îl luăm de pe peron ca să ajungem afară. Detest 
strada din faţa blocului nostru și autobuzele care circulă pe ea, 
într-o veșnică întârziere. Detest curtea interioară și nuanțele ei 
de gri. Când seara se transformă în noapte, iau hotărârea să ne 
mutăm cât mai repede. N-am vrut niciodată să locuiesc aici. A 
fost un compromis încă de la început, dar aveam să ni-l asumăm 
împreună. Urma să ne construim o viață împreună. Fără tine, nu 
pot sta aici. Trebuie să plec. 

După a cincea ședință cu terapeuta, mă descurajează. Nu 
cred că ești pregătită să faci acest pas chiar acum, îmi spune ea 
și eu fac ochii mari. Ce vrea să spună? Sunt foarte mirată de 


afirmaţia ei. Rolul său e să mă ajute să trec peste suferinţă, 
peste toate etapele ei, credeam că ăsta e scopul întâlnirilor 
noastre. Pentru asta îmi las copilul acasă, în grija unei bone, și 
străbat tot drumul ăsta lung și incomod între Enskede și Norrtull 
în fiecare marţi la ora trei. Cum își permite să susțină că nu sunt 
pregătită? 

Terapeuta nu observă cât de tulburată sunt. Sau nu lasă să 
se vadă asta. Adaugă că unii oameni pur și simplu nu-și găsesc 
puterea de a trece peste o suferință, de a o înţelege cu 
adevărat. Uneori, tot ce poţi să faci este să-ţi trăieşti fiecare zi, 
până când simţi că te poţi vindeca. Spune că există diferenţe de 
la o persoană la alta, dar se pare că în situaţia asta mă aflu eu 
acum. Mai spune că, evident, alegerea îmi aparţine și că sunt 
bine-venită s-o vizitez în continuare dacă vreau, în fiecare 
săptămână, dar că părerea ei este că am venit la ea cam 
devreme. 

Spune asta pentru că am plâns destul de mult, gândesc eu, 
fără să-i dau vreo replică la ceea ce mi-a spus. Pentru că, după 
prima ședință, când am plâns de mama focului până m-am 
înroșit, povestindu-i că mă simt vinovată de moartea soțului 
meu, am ales să nu mă mai prezint așa. Pentru că am oprit-o de 
fiecare dată când voia să ducă discuţia în direcţia sentimentului 
meu de vinovăţie. Pentru că m-am arătat iritată de faptul că nu 
înțelegea că rutina mea nu-mi permite să stau să mă îngrop în 
vinovăţie, când trebuie să mă concentrez pe Ivan. În ultima 
vreme, am discutat mai ales despre aspectele practice ale vieţii 
mele. Despre cum mă trezesc și cum dorm, cum mă descurc cu 
obișnuitele sarcini de mamă de peste zi și de peste noapte. 
Când a vrut să vorbim despre vinovăţie, eu am dus din nou 
discuţia înspre lucrurile practice. Nu am chef să vorbesc despre 
vinovăţie. În loc de asta, am vorbit despre cât de obosită mă 
simt, cât de greu îmi e acum că toată familia și toţi prietenii se 
întorc, treptat, la propriile lor vieţi, cât de des simt că nimeni nu 
mă înţelege și despre cât de mult îmi plâng singură de milă. M- 
am plâns de trezirile constante de peste noapte ale lui Ivan și de 
cum nu apuc niciodată să mă odihnesc. Când a vrut să 
privească lucrurile dintr-o altă perspectivă și a venit cu 
propuneri de soluţii practice, am respins-o, considerând-o încă o 
persoană care nu mă înţelege. li este imposibil să înțeleagă cum 
e să crești de una singură un copil de un an. Normal că ei îi e 


ușor să se axeze pe sentimentul de vinovăţie, când ea nu are un 
copil de care să aibă grijă. Nu înţelege situaţia în care mă aflu. 
Viaţa mea fără odihnă. Viaţa care nu-mi dă o clipă de răgaz să 
mă pot gândi la vinovăţie și la durere. 

Când o aud cum pretinde că nu crede că sunt pregătită încă 
să depășesc suferinţa, mă înfurii. Nu are ea dreptul să mă 
oprească! Treaba ei e să mă sprijine și ea are tupeul să-și 
încalce atribuţiile. Câtă lipsă de profesionalism! Ce terapeut 
jalnic! Mă hotărăsc să închei pe loc discuţia. Nu mai are niciun 
rost să stau la discuţii, când mi-a arătat foarte clar că îmi 
subestimează eforturile de a-mi depăși suferinţa. li spun că îi 
dau dreptate, că nu cred că mai putem colabora, îi mulţumesc 
cât pot de politicos pentru timpul acordat și ies. 

In drum spre casă, mă opresc puţin la un magazin de haine 
și îmi cumpăr o pereche de blugi negri, de o mărime pe care n- 
am mai purtat-o niciodată și la un preţ pe care nu l-am mai 
plătit niciodată pe o pereche de pantaloni și îmi continui drumul 
către un magazin de cosmetice. De acolo, îmi iau un corector, 
un rimel și o cremă de noapte despre care casiera îmi promite 
că face minuni pentru tenul obosit și sensibil, iar eu aleg să 
interpretez că este vorba de mult mai mult decât despre piele. 
Apoi mă întorc acasă la Ivan, care și-a petrecut timpul cu bunicii 
lui paterni, timp de trei ore, iar când aceștia mă întreabă cum a 
fost, le răspund că am terminat-o cu terapia, dar nu le explic și 
de ce. 


Martie 2015 

Mama și tatăl tău vin des pe la noi. Ivan se bucură de 
fiecare dată când îi vede. În ultimul timp, ne vedem o dată sau 
de două ori pe săptămână, de cele mai multe ori la noi acasă, 
însă, uneori, mergem noi la ei cu autobuzul. Prima dată când am 
făcut asta, am chemat-o cu mine pe o prietenă, drept sprijin 
mental, întrucât gândul de a mă afla acasă la părinţii tăi, fără 
tine pe post de punte naturală între mine și ei, era aproape 
insuportabil. Aceeași prietenă care m-a ajutat cu înmormântarea 
m-a dus acolo cu mașina, scuzându-se față de părinţii tăi că ea 
și, implicit, eu nu vom putea sta decât o oră. Am stabilit asta 
între noi dinainte. Nu voiam să le rănesc sentimentele, zicându- 
le adevărul. Că, dintre toate locurile din lumea întreagă, acesta 
este cel în care golul rămas în urma ta e cel mai mare. Exact 
asta am simţit. 

Când am intrat în bucătăria părinţilor tăi, m-a apucat 
plânsul. Modul în care ne primeau ei mi s-a părut mereu 
ceremonios, în toată banalitatea lui. Era întotdeauna același, cu 
câteva mici variațiuni tematice la fiecare vizită a noastră. Se 
desfășura ca și cum trebuia să se rezolve un conflict între voi 
înainte să putem toţi să ne relaxăm și să stăm de vorbă. Te 
îndreptai, încruntat, spre frigider ca să-ţi torni un pahar cu cola 
și comentai iritat unele aspectele din bucătărie care te deranjau 
- scrumiera de pe capacul de la aragaz sau mâncarea 
răspândită pe lângă bolul pisicii și dezordinea de pe blat. Eu mă 
strecuram discret lângă tine, te băteam pe umăr și te rugam să 
te calmezi și să te porți mai frumos. Fără tine, conversațiile 
noastre erau neinteresante. Prea formale. Erau atât de 
obositoare și de absurde. Am plâns în hohote la masa galbenă 
din bucătăria părinţilor tăi și mi-am cerut iertare de la toată 
lumea din încăpere. După un timp, mi-am revenit și, astfel, 
prima vizită a luat sfârșit. Abia când ne aflam în mașină, pe 
drumul de întoarcere în oraș, mi-am dat seama că n-am vorbit 
deloc despre tine. M-am consolat la gândul că lucrurile nu au 
mers atât de prost pe cât mi-am imaginat. Cum mereu îmi 
închipui că mi s-ar putea întâmpla tot ce e mai rău, am lăsat 
pentru altă dată analiza acestui fapt. Oricum, următoarea vizită 
va fi puţin mai ușoară. lar la următoarea după ea îmi va fi și mai 
bine. La urma urmei, scopul este să putem să-i vizităm pe 
bunicii lui Ivan fără ca acest lucru să-mi provoace atâta 


suferinţă. Părinţii tăi au nevoie de asta. Și Ivan, de asemenea. În 
ceea ce mă privește, nu sunt sigură de nimic, dar cred că și eu 
am nevoie de asta. 


Aprilie 2015 

Mă aflu în plină pregătire să mă mut din nou când primesc 
scrisoarea de la Institutul de Medicină Legală. După o lună de 
negocieri intense cu băncile și după numeroase vizionări de 
apartamente, am găsit, în sfârșit, apartamentul care va fi al 
nostru. În doar câteva săptămâni ne vom muta, iar eu muncesc 
cu puteri înnoite pentru atingerea acestui scop: mutarea la noua 
noastră adresă, într-un loc unde să putem lua viaţa de la capăt. 
Lucrurile încep să capete un rost pentru mine; am de îndeplinit 
o sarcină clară și un scop și mai clar. Ne așteaptă un viitor 
aproape încântător odată cu mutatul. In drumul meu din camera 
de zi, unde Ivan trage un pui de somn pe canapea, spre baie, 
unde îmi aranjez obiectele de igienă în vederea mutării, 
descopăr scrisoarea pe preșul de la intrare. 

Aceasta sosește la aproape o jumătate de an de la moartea 
ta. Am fost avertizată că durează mult, chiar până la o jumătate 
de an, iar eu m-am mirat cum e posibil așa ceva. Cum poate să 
dureze o jumătate de an până să se stabilească cauza morţii 
tale, când corpul tău a fost incinerat și cenușa a fost împrăștiată 
în dumbrava din Skogskyrkogården la numai câteva săptămâni 
după moartea ta? Nu se poate să dureze atât de mult, m-am 
lamentat eu, trebuie să lămurim odată acest lucru. Se află la 
mijloc un copil mic, aici! Avem nevoie de răspunsuri pentru a 
putea merge mai departe. Polițistul care conduce ancheta este 
un bărbat amabil, un expert care pare că înţelege că e dureros 
să nu cunoști adevărul. Îmi explică prietenos că nu cunoaște 
toate detaliile investigaţiei, dar crede că au fost recoltate probe 
biologice în vederea efectuării unor analize de laborator. E 
posibil ca probele să fie trimise în mai multe ţări, la laboratoare 
diferite. Nu din cauza delăsării durează atât de mult, m-a 
asigurat el. 

Odată cu trecerea timpului, cauza morții tale a început să 
mă preocupe din ce în ce mai puţin. Îi acordam mai multă 
importanţă la început, când îmi petreceam toate nopţile 
întrebându-mă ce anume din corpul tău a făcut ca tu să mori. Cu 
timpul, am renunţat la aceste gânduri. Acum mă gândesc 
aproape întruna numai la Ivan. Puțin îmi pasă cum se numește 
boala care ţi-a provocat moartea. Asta nu schimbă nimic. 
Indiferent de cauza din care s-a întâmplat, tu vei fi în continuare 
mort. Însă dacă se va dovedi că ai murit din cauza unei boli 


ereditare, voi trăi tot restul vieţii mele cu teama că și Ivan va 
muri în somn. N-aș putea să mă împac cu gândul ăsta. 

Mă aplec asupra preșului de la intrare și mă uit la plic, fără 
să îndrăznesc să-l ridic. In clipele următoare, corpul mi se umple 
de adrenalină și observ că-mi tremură mâinile în timp ce ridic 
scrisoarea și îi desfac sigiliul. Mă gândesc că nu ar trebui să fiu 
singură când citesc scrisoarea, dar degetele mele nu mă 
ascultă. Nu mai am răbdare să aștept. Acum a sosit informația, 
iar eu trebuie să o aflu rapid. Pot să amân eventualele 
conversații telefonice. 

Scrisoarea începe cu câteva informaţii generale. Trec peste 
acestea repede, pentru că deja le cunosc. Se precizează că ai 
fost găsit mort de către concubina ta în dimineaţa zilei de 27 
octombrie și că nu prezentai semne de moarte violentă. Al 
doilea paragraf prezintă „semnele de morbiditate constatate”. 
Scrisoarea se completează cu informaţia că aveai inima mărită, 
că aveai o ușoară arterioscleroză-coronariană, iar peretele 
posterior al unuia dintre atrii era inflamat. Informaţia nu-mi 
spune nimic. Citesc paragraful din nou. Îmi dau seama că nu știu 
cum arată un atriu sau ce presupune o asemenea afecţiune. 

Precizarea din ultimul paragraf îmi este cunoscută: 
„suspect de cardiomiopatie”. Citesc din nou. Car-di-o-mi-o-pa-ti- 
e. Știu că aceasta este o afecţiune a miocardului, pentru că am 
căutat pe internet care sunt posibilele cauze ale morţii subite la 
persoanele tinere. Citesc mai departe. La rubrica „Raportul 
criminalistic” se menţionează că nu s-au găsit droguri sau alcool 
în sângele tău, iar cantitatea de glucoză din lichidul lacrimal se 
afla în parametri normali. Deși renunţasem de mult la ideea că 
te-ai fi sinucis, această informaţie îmi ia o piatră de pe inimă. 
Acum e scris negru pe alb. Nu ţi-ai luat singur viaţa. 
Hemoleucograma a fost normală. Cauza morţii nu a fost 
sinuciderea. 

Citesc de mai multe ori titlul următoarei rubrici și fraza care 
îi urmează. Mai întâi citesc cuvintele rar, fără să înţeleg nimic, 
apoi le reiau, iar ultimul cuvânt îmi ridică un semn de întrebare. 
Să fie oare adevărat? Citesc, pentru a treia oară, aceeași frază. 

Examinare genetică: Rezultatul „analizelor genetice 
efectuate în urma constatării morții subite cardiace” arată că nu 
există mutatii patologice ereditare. 

Nu există mutații patologice ereditare. Acestea sunt cele 


mai frumoase cuvinte pe care le-am citit vreodată, dacă ele 
înseamnă ce aș vreau eu să însemne. Nici nu îndrăznesc să 
sper. Asta înseamnă că Ivan va trăi? Faptul că „nu există mutații 
patologice ereditare” înseamnă că el va fi scutit de această 
suferință? Să îndrăznesc să sper la asta? Scrisoarea se încheie 
rezumând faptul că, deși nu s-a stabilit un verdict final cu privire 
la cauza morţii, rezultatele investigaţiilor sugerează că există o 
probabilitate ridicată ca decesul să fi survenit ca urmare a unei 
boli, pe fondul unor „posibile complicaţii ale unei afecţiuni 
cardiace a pacientului”. 

Rămân pentru mult timp la masa din bucătărie. Citesc 
scrisoarea iar și iar, repetând întruna cuvintele: Nu există 
mutații patologice ereditare. Fac o poză cu telefonul și o trimit 
unei prietene, rugând-o să verifice informaţia cu ajutorul unei 
specialiste pe care o cunoaște, pentru a-mi confirma ceea ce 
sper eu. Trimit aceeași fotografie unei alte prietene care 
lucrează ca medic generalist și o rog să-mi interpreteze 
informaţia și să mi-o comunice, cât de repede poate. Aștept 
lângă telefon și continui să mă holbez la scrisoare. 

După câteva minute, telefonul sună. Prietena mea a vorbit 
cu prietena ei doctoriţă, care a confirmat că faptul că „nu există 
mutații patologice ereditare” înseamnă ceea ce speram eu. 
Nimic nu sugerează că ai murit din cauza unei afecţiuni 
ereditare, nimic nu arată că e vorba de o boală cu transmitere 
genetică, pur și simplu nu s-au găsit mutații genetice. Plâng în 
hohote la telefon și prietena mea încearcă să mă calmeze. Eu nu 
mă las. li adresez aceeași întrebare iar și iar: 

— Sigur asta înseamnă, că boala nu este ereditară? întreb 
eu. 

Imi spune că așa crede, dar că, pentru mai multă siguranţă, 
va trebui să-l duc pe Ivan la un cabinet de cardiologie, să i se 
facă o examinare. 

— Nu trebuie să faci asta de una singură, îmi spune 
prietena mea la telefon, liniștește-te. Ivan va trăi. Acest raport 
ne-a adus o veste bună. Este cea mai bună veste pe care o 
puteam primi. Înţelegi? Eşti de acord cu mine? 

Nu sunt convinsă de asta. Vreau să-mi confirme un alt 
doctor și încă unul. Vreau o echipă întreagă de doctori care să 
mă asigure că Ivan nu riscă să moară de aceeași boală ca tine. 
Am nevoie să aud asta de multe ori de acum înainte. Dar 


cuvintele prietenei mele sunt un bun început. Mă obișnuiesc 
treptat, pe parcursul zilei, cu această veste. Mesajul adus prin 
poștă astăzi este cea mai bună veste pe care o puteam primi. 
Trebuie să-mi dau șansa de a mă bucura de această veste. 


Trebuie să am încredere și speranţă. 


Mai 2015 

Este ora trei noaptea. Noul nostru dormitor este întunecos. 
Jaluzele lasă să treacă lumina de la stâlpii de afară. Liniştea 
camerei este tulburată de susurul caloriferului. În cameră 
miroase a lemn de la dulapul care a fost asamblat în urmă cu 
doar câteva ore de doi dintre prietenii mei și care acum stă 
semet lângă unul dintre pereţii camerei. Miros, ascult, privesc 
camera. E ciudat să mă aflu singură aici. 

E prima noapte în noul nostru apartament. În ultima 
săptămână, cu ajutorul prietenilor mei, al părinţilor tăi, al fraţilor 
tăi și al fratelui meu, am muncit din greu ca să pot să mă mut. 
Fratele tău mai mare și fratele tău mai mic au zugrăvit toate 
camerele, au pus mochetă în dormitor, au spart peretele unei 
camere pe care mai întâi am vrut s-o facem debara, dar acum 
ne gândim s-o amenajăm pentru Ivan. Aici au montat o ușă cu 
geam care lasă să treacă lumina din dormitorul meu în al lui. 
Prietenii mei au tapetat dormitorul și m-au ajutat să 
despachetez. Câţiva dintre ei au ignorat ultimele dureri de 
stomac ale lui Ivan și au venit la noi, chiar și așa. Au ambalat 
vesela de porțelan în hârtie de ziar și au urcat-o în pod. M-au 
ajutat să decid care dintre lucrurile tale le arunc și pe care le 
păstrez. L-au dus pe Ivan la plimbare în parc, când eu mă 
simţeam epuizată din cauza durerilor lui de stomac. Unii s-au 
îmbolnăvit și ei. Au fost câteva săptămâni aglomerate atât 
pentru mine, cât și pentru apropiații mei. Dar ne-am ajutat unii 
pe alţii cât de mult am putut. Ne-am străduit din greu. Astăzi, 
devreme, am dus la bun sfârșit mutatul, exact așa cum ne-am 
propus. Am reușit. 

Când camionul a plecat din Enskede după numeroase 
manevre - se pare că am închiriat o mașină cam mică - am 
simţit, în toată ființa mea, o mare bucurie. Rămâi cu bine, 
Enskede stupid! Rămâi cu bine, apartament stupid, nu mă voi 
mai întoarce niciodată aici! Dacă aș fi jucat într-un film, aș fi 
deschis geamul mașinii, aș fi ieșit în afară până la brâu și aș fi 
strigat, cu părul fluturând în vânt. Am stat, însă, liniștită pe 
scaunul meu, mi-am pus centura și am înjurat în gând. Nu m-am 
uitat în urmă, n-am privit în oglinda retrovizoare, m-am bucurat 
de fiecare metru cu care mașina se apropia de noua noastră 
casă. Când camionul traversa podul care leagă periferia 
Stockholmului de Södermalm, mi-am îngăduit să arunc o scurtă 


privire reţinută în spate. 

Apoi am muncit din greu toată ziua. Am asamblat noua 
mobilă, am despachetat lucrurile din cutii, am agăţat tablourile 
pe pereţi, apoi i-am servit pe harnicii mei prieteni cu pizza și le- 
am turnat tuturor vin în pahare. Aproape că am și uitat de Ivan. 
Ştiam că e pe mâini bune, la bunica lui, în Uppsala. Așteptam cu 
nerăbdare ziua de mâine, când avea să se întoarcă acasă, 
înapoi la mine, la noua noastră casă. Mi-am imaginat cum va 
intra pentru prima dată pe ușă, într-o ordine și curăţenie 
perfecte, într-o cameră cu jucării care avea să fie numai a lui. 
Am muncit cu sârguinţă, fără să-mi dau seama cât de repede a 
trecut ziua și a venit seara. 

Cei din urmă prieteni au plecat de la mine după miezul 
nopţii. Am reușit chiar să ne conectăm la internet. Am fost 
eficienţi. Mai am doar câteva cutii de despachetat, dar le las 
pentru mâine după ce mă trezesc. Asta dacă voi reuși să dorm 
la noapte. 

Rezist impulsului de a-i trimite mamei mele vitrege un 
mesaj prin care s-o întreb dacă Ivan doarme bine, temându-mă 
ca, astfel, să nu-i trezesc pe amândoi din somn. În schimb, mă 
dau jos din pat și mai dau o tură prin apartament. In absenţa 
draperiilor, becurile de afară aruncă în camera de zi o lumină 
portocalie, scoțând în evidenţă contururile mobilei. Mă 
acomodez repede. Strâng de pe masa din camera de zi paharele 
murdare de vin și le duc în bucătărie, unde se află mai mulţi saci 
cu ziare și cu ambalaje de carton pregătiţi pentru mâine, când 
va veni mașina să ridice gunoiul. les pe balcon unde, mai 
devreme, am scos niște scaune de plastic și prietenii mei au 
fumat, stingând ţigările într-o doză goală de cola. Mă ia un fior. 
Nopțile sunt încă reci, cu toate că se apropie vara. Mă sprijin de 
balustrada balconului și mă uit la aleea spre care au vedere 
toate ferestrele apartamentului nostru. Un imens loc de joacă, 
cu zid de escaladat, cu tobogane, leagăne și un teren de fotbal 
rotund, se scaldă în lumina farurilor de la mașini. Nu se joacă 
nimeni în parc în acest moment. Pe alee s-a așternut liniștea. Mă 
întreb dacă lui Ivan îi vor lipsi, în viitor, mașinile și autobuzele la 
care se uita pe geam. Mă întreb dacă îi va plăcea să se joace în 
imensul loc de joacă. Mă întreb dacă nu va încerca să se agaţe 
de balustrada balconului și să iasă afară. lau decizia să nu-l las 
niciodată să iasă singur în balcon. Ivan a devenit un bun 


căţărător în ultimul timp. Coboară cu multă ușurință din pătuț, 
fapt care ne-a determinat să renunţțăm complet la acesta. 
Dormim iar împreună în același pat și n-are rost să ne întoarcem 
la pătuț dacă el nu vrea. Preferă patul meu, care este foarte 
mare. Mai ales că mie îmi lipsește, chiar dacă nu este foarte 
departe de mine. 


Prietenii mei m-au ajutat să înrămez poze cu tine, cu care 
am decorat pereţii proaspăt zugrăviți ai camerei lui. Am ales-o 
pe cea alb-negru în care tu zâmbești, pe care am folosit-o la 
ceremonia de înmormântare, și una mare cu tine copil, primită 
de la mama ta. Și câteva poze mai mici cu tine și cu Ivan, 
așezate într-un colaj. Intr-una dintre ele, tu și Ivan staţi pe 
canapeaua noastră. Îl apeşi uşor cu degetul pe obraz, iar eu îmi 
amintesc exact ce sunet ai scos când am făcut poza. Ivan râde 
cu gura până la urechi și se vede că avea numai doi dinţi, spre 
deosebire de acum. Într-o altă poză, staţi pe un pod. Poza este 
făcută de la depărtare, de pe o colină, era vară și îmi amintesc 
că mi-a trecut prin gând că ar trebui să purtaţi veste de salvare. 
Cea mai frumoasă poză din colaj îl reprezintă pe Ivan. Ţie nu ţi 
se văd decât mâinile. Il ridici spre cerul de un albastru senin, 
braţele ţi se văd în timp ce îl ţii în aer cu faţa spre tine. Ivan 
râde. Saliva îi curge din gură sub forma unei raze translucide 
surprinse de cameră. Cerul contrastează puternic cu chipul lui 
Ivan, umbrit de șapca lui albă. Parcă ar fi o imagine trucată. 
Sper ca Ivan să se bucure într-o zi de acest colaj. Am decis că-i 
vom spune „afișul cu tata”. 

In camera lui Ivan se află, de asemenea, cufărul sculptat de 
tatăl tău. A pus mult suflet în realizarea acestuia și i-a luat mai 
mult de o lună ca să-l facă. A spus că a avut puternica impresie 
că te aflai lângă el în momentele în care lucra în atelier, ca și 
cum aţi fi stat unul lângă altul. Vocea ta îi răsuna în urechi în tot 
acest timp. Pe parcursul acestor conversații dintre voi, era ca și 
cum îi spuneai tot ce are de făcut. Revino-ţi, îi spuneai, nu te 
lăsa copleșit și încearcă să treci peste asta. Nu dispera. Ai o 
viață de trăit. Ai în jurul tău oameni care au nevoie de tine. 
Acum, ai grijă de mama. Ajut-o pe Carolina să-l crească pe Ivan. 
Fii, în continuare, alături de ei. Asta i-ai spus tatălui tău în timpul 
conversațţiei pe care ați avut-o lângă ciocan, șmirghel, cuie și 
lângă cufărul care și-a găsit acum locul în camera lui Ivan. 


Când tatăl tău îmi povestește despre discuţia cu tine, mă 
regăsesc și eu în asta. Vorbesc și eu cu tine, dar în alte situaţii. 
Incă îţi cer părerea când trebuie să iau anumite decizii. Te întreb 
ce este mai bine să fac pentru mine și Ivan. Uneori, te cicălesc, 
mă străduiesc să îţi argumentez și să te conving, exact cum 
făceam când trăiai. In interiorul meu, încă am această 
apucătură. Am sentimentul că tu te-ai fi împotrivit mutatului. Îmi 
trece prin gând că tu ai crede că împrumutul de la bancă este 
prea împovărător pentru un părinte singur și că ar putea să-mi 
creeze instabilitate financiară. Inchipuie-ţi ce se întâmplă dacă 
îţi pierzi locul de muncă, îmi spui tu. Nu se va întâmpla asta, îţi 
răspund. Şi dacă totuși se întâmplă, îmi găsesc altul. Nu mai 
putem rămâne aici, nu este posibil acest lucru, îţi spun eu. Am 
discutat o noapte întreagă despre mutat. Am pus în balanţă, pe 
de o parte, siguranţa de a trăi aproape de cercul meu de 
prieteni, iar, pe de altă parte, riscul unui împrumut mare și 
spaţiul restrâns al locuinţei. In zori, ne-am pus de acord că 
trebuie să mă mut. Apoi, am făcut-o. Acum mă aflu aici, în 
balconul pe care mâine i-l voi prezenta lui Ivan împreună cu 
celelalte camere și cu jucăriile, mobila și tablourile de pe pereţi. 
Mi-e dor de Ivan. Mi-aș dori ca el să fie și în această primă 
noapte cu mine. 


lunie 2015 

În prima vară fără tine, am căutat calea cea mai ușoară de 
a mă descurca. Chiar dacă altă dată îi condamnam pe părinţii 
care lasă prea mult copiii cu ochii în monitor, am găsit și eu o 
salvare în asta. Ca să-l hrănesc mai bine pe Ivan. Ivan a 
descoperit, în ultimele luni, Teletubbies și, de cele mai multe ori, 
îi dau să mănânce în timp ce se uită la Tinky-Winky, Dipsy, Lah- 
lah și Po. El privește, mai ia o îmbucătură, râde, mai mănâncă 
puţin, arată cu mâna spre prietenii săi colorați, îi îngână, 
mestecă. Mâncatul în fața monitorului pare floare la ureche, iar 
eu am renunţat de mult să-l mai forțez să stea la masă și să-l 
ademenesc să mănânce. 

Eu însămi stau aplecată și șterg de pe pardoseală petele de 
ketchup care au curs de pe cârnatul ce i-a alunecat din mână cu 
puţin timp în urmă. În momentul în care m-am mutat, nu 
credeam că linoleumul gri-împestrițat din bucătărie, vechi din 
anii optzeci, va fi lucrul pe care îl voi aprecia cel mai mult în 
noul meu apartament. Am abandonat de mult planurile de a-l 
schimba. Dintr-o singură mișcare, îndepărtez numeroasele 
resturi de sos de carne, terci, ketchup și dulceaţă care au căzut 
pe lângă scaunul lui Ivan. Utilitatea primează în faţa frumuseţii, 
chiar și în viaţa noastră. 

Camera lui Ivan e plină de coșuleţe, cutii și recipiente care 
mă ajută să păstrez ușor ordinea. Camera de zi este spațioasă și 
avem loc pe podea pentru montarea șinelor de trenuleţ, pentru 
cărţi și puzzle-uri. După ce Ivan adoarme, seara, nu-mi ia mai 
mult de un sfert de oră să fac ordine. Până acum, mocheta de 
un gri-deschis din dormitor e fără pete. Aici e ușor să păstrezi 
curăţenia. In plus, mi-am permis bucuria să cer ajutor la 
curăţenie la fiecare două săptămâni. Mașina din baie merge la 
foc continuu, sunetul scos de ea îmi sună ca o melodie plăcută 
când mă întorc acasă după o zi lungă de plimbat în parc sau pe 
alei. Copacii care se văd de pe ferestrele noastre au înverzit de 
mult, imensul loc de joacă ne-a salvat de multe ori de plictiseală 
și am aflat că grădinița aflată în curtea interioară a blocului 
nostru le împrumută copiilor, seara, tricicletele pe care le 
deține. Zilele mele încă se învârt în jurul lui Ivan și nu reușesc 
să-mi fac timp pentru mine, dar asta nu contează - nu știu ce 
vreau și care este rostul meu, altul decât să am grijă de Ivan. 

În orice caz, vremea e plăcută. În sfârșit a venit vara, ultima 


înainte ca Ivan să-și înceapă viaţa de preşcolar, iar eu să mă 
întorc la serviciu după o pauză de un an și jumătate. 
Săptămânile mi se par încă lungi, multe zile sunt lipsite de 
planuri și de compania cuiva, dar ne-am creat o rutină care ne 
ajută să ducem o viaţă mult mai liniștită decât în Enskede. 
Acolo, striga după tine fiecare stradă, magazin, piaţă, bibliotecă 
și loc de joacă. Acolo, fiecare metru pătrat al apartamentului îmi 
amintea de absenţa ta. Acolo, nopţile păreau mai lungi și între 
pereţi răsuna un ecou ameninţător în întuneric. Acolo, viitorul și 
restul copilăriei lui Ivan păreau o sarcină imposibil de dus la 
îndeplinire. Aici, viaţa se repune pe făgașul normal, totul pare 
ușor de învăţat, vom ști probabil și mai mult și totul ni se va 
părea mai ușor, fără să mă mai sperie în fiecare clipă. Această 
schimbare de locuinţă a fost o idee bună. 


De când ne-am mutat, coșmarurile lui Ivan s-au diminuat 
simţitor. Încă se trezește de câteva ori peste noapte, dar aceste 
crize rareori sunt mai lungi de un sfert de oră. De mai multe ori 
de când ne-am mutat s-a întâmplat să rămână blocat în această 
stare în care nu mă recunoștea și ţipa și mai tare când încercam 
să-l liniștesc. Aici, nu mai sunt atât de speriată înainte de a mă 
culca seara. Nici nu îndrăznesc să cred că totul merge atât de 
bine, dar o fac, în adâncul sufletului meu. Statisticile mele 
amănunțite salvate în telefon, în legătură cu cele mai rele crize 
ale lui Ivan, cu durata acestora, îmi arată că ele s-au manifestat 
din ce în ce mai rar pe parcursul ultimelor săptămâni. Poate asta 
are legătură cu diminuarea neliniștii mele, poate că asta l-a 
ajutat și pe el să se simtă mai bine. Poate cauza acestei 
schimbări este mutatul. Oricare ar fi motivul, Ivan se simte mai 
bine în noul nostru apartament și în noua noastră viaţă, iar eu, 
la fel. 

În timpul zilei, vizităm grădinițele și parcurile. Am învăţat 
care parcuri sunt potrivite pentru copiii mai mici sau mai mari, 
care au ţâșnitori de unde îţi poţi umple sticla cu apă, care nu au 
copaci sub care să te adăpostești în zilele călduroase de vară 
când hainele ţi se lipesc de corp. Știm care parcuri au bazine 
pentru copii și m-am învăţat să iau cu mine haine de schimb 
când mergem acolo. Am început să hrănim rațele din 
Årstaviken, Ivan scoate strigăte de bucurie când acestea îi 
primesc firimiturile și, din experienţă, iau mereu cu mine pâine 


proaspătă pentru că și el mănâncă din ea. Mi-am creat 
obișnuinţa de a lua cu mine lopăţică și găletușă, pe care le ţin în 
coșuleţul de sub cărucior, știind exact care sunt locurile de joacă 
pe care le preferă Ivan, pentru că au cele mai bune gropi cu 
nisip și cele mai potrivite locuri pentru a lua gustarea sau 
prânzul. Am reţinut numărul de la interfon al tuturor prietenilor 
care locuiesc în apropiere și care ne primesc constant cu braţele 
deschise la o pauză de cafea. 

Se apropie perioada de concedii a prietenelor mele care 
lucrează, iar eu ascult cu o invidie bine mascată planurile lor de 
vacanţă. Vor merge la ţară, la casele lor de vacanţă, își vor 
vizita familiile care trăiesc în alte orașe, se vor bucura să 
călătorească în Gotland, în Oland și pe coasta de vest. Câteva 
dintre ele ne invită să le însoţim, spun că ar trebui să venim în 
vizită și, pentru că eu detest călătoriile lungi cu avionul sau cu 
trenul când suntem doar eu și Ivan, le refuz politicos și mă 
gândesc că poate vom face asta altă dată. Reţin, în schimb, 
zilele sau săptămânile în care prietenele mele se vor afla în 
Stockholm, între concediile lor. 


Eu una nu mi-am făcut așa multe planuri de vacanţă, dar, în 
orice caz, vom petrece o săptămână în Gotland, iar alta în 
Oland. Prima dată vom merge cu o prietenă la casa de vară a 
părinţilor săi. In Oland, mergem cu bunica și cu mătușa lui Ivan. 
Drumul cu mașina până acolo durează cam șapte ore și eu deja 
mă neliniștesc. În timpul dintre cele două călătorii planificate, 
vom continua să facem ce facem deja: vom hoinări de la un parc 
la altul, vom mânca gustările pe băncile din parc, le vom face 
vizite celor care sunt dispuși să ne primească, vom încerca să 
ne petrecem zilele într-un mod cât mai plăcut. Fără prea multe 
crize de plâns, boli sau pauze de reflectat. 

Cu puţină îngăduinţă, se poate spune chiar că ne-am creat 
mici obiceiuri. O dată pe săptămână, îi vizităm pe părinţii tăi, pe 
care, mai nou, îi numim bunica și bunicul. Într-o altă zi din 
săptămână, luăm cina împreună cu fratele meu și cumnata mea. 
Intr-o a treia zi obișnuim să luăm cina împreună cu prietenii care 
locuiesc în apropiere și care au copii de aceeași vârstă cu Ivan. 
Intr-o zi, ieșim în parc cu alţi părinţi aflaţi în concediu și cu copiii 
lor. Am început să număr săptămâni, în loc de luni, rămase până 
când Ivan va deveni preşcolar. Pare ireal faptul că, peste numai 


două luni, el își va petrece zilele la grădiniţă, iar eu, la serviciu. 
Aștept, dar mi-e și teamă de această schimbare iminentă. 

Îmi fac griji că nu voi fi în stare să mă duc la serviciu, că nu- 
mi va plăcea acolo și că nu voi mai recunoaște colegii după 
toate schimbările din ultimii ani. Că voi simţi mereu că, fără 
Ivan, lipsește jumătate din mine și că nu voi face o treabă bună 
din cauza unor permanente sentimente de neliniște sau de dor 
care îmi vor pune bețe în roate când voi lucra într-un loc în care 
nu-l am aproape. Mai mult decât pentru mine, îmi fac griji 
pentru Ivan. Că nu-i va plăcea la grădiniţă, că cei de acolo nu 
vor ști trucurile necesare ca să-l facă să mănânce și să doarmă. 
Ar fi nepotrivit să-i rog să-i pună Teletubbies la fiecare masă, la 
fel și să le explic că cel mai ușor adoarme când e plimbat în 
cărucior și că are nevoie de cel puţin o oră de somn de amiază, 
în fiecare zi. Nu mă pot obișnui cu gândul că las un copil care 
plânge, propriul meu copil, pe mâinile unui alt adult. Mă tem de 
toate bolile care se răspândesc între copiii de la grădiniță și mă 
feresc să îngroș rândul părinţilor care folosesc pe reţelele 
sociale hashtagul sezonul gripei. Cel mai tare mă tem că Ivan nu 
se va simţi apropiat de educatoarele sale. 

În același timp, un lucru e sigur: a venit timpul pentru o 
schimbare. Dacă mai continui mult timp așa, voi claca. Voi fi 
atât de extenuată și de frustrată, încât asta se va răsfrânge 
asupra comportamentului meu față de Ivan. Nu voi mai fi în 
stare să umplu timpul cu activităţi distractive, de dimineaţa 
până seara. Singurul motiv pentru care încă rezist este că știu 
că se va termina în curând. Am nevoie de o pauză să mă ocup 
de mine însămi, pentru a putea continua să dau tot ce-i mai bun 
în relaţia cu copilul meu. Trebuie să mă obișnuiesc să fiu 
departe de Ivan, iar el trebuie să înveţe că lumea nu se 
sfârșește fără mine. 


lulie 2015 

Dorm și mă trezește sunetul cailor care pasc și sforăie, 
merg la pas și galopează, nechează și își flutură cozile pentru a 
alunga muștele. La fel de clar aud și băzâitul muștelor la 
fereastra dormitorului nostru. Vara e pe sfârșite. Suntem în 
Oland, pe coasta de est, într-o cabană pe care am închiriat-o 
împreună cu mama mea vitregă și cu sora mea mai mică, iar tot 
ce fac eu, în principiu, este să mă simt enervată de ele. Mi-e 
rușine că simt asta. Zilele trec, marcate de un amestec ambiguu 
de sentimente care mă face când să le arunc vorbe grele, când 
să evit să le vorbesc și când să răbufnesc în încercarea de a-mi 
îndrepta proasta dispoziţie. 

Suntem în a patra zi de concediu, ultimul concediu din an, 
prima vară de la moartea ta, iar astăzi vom merge la plajă. Stau 
pe bancheta din spate lângă Ivan și ne jucăm amândoi cu 
jucăriile pe care el le tot aruncă pe jos și, în același timp, îmi 
dau mesaje cu o prietenă. Nu particip la discuţia care are loc în 
mașină, când mi se vorbește dau răspunsuri scurte, iar 
tentativele repetate ale mamei mele vitrege de a înviora 
atmosfera acestui concediu eșuează, rând pe rând. Într-un 
mesaj încerc să-i explic prietenei mele de ce anume sunt 
enervată, dar îmi dau seama, încă dinainte de a trimite mesajul, 
că sunt nedreaptă. Parcă aș fi o adolescentă cu toane când 
descriu cum mi se pare că mama mea vitregă parcă dinadins 
mă contrazice în tot ce spun. Ca să nu mai vorbesc despre cât 
de răsfăţată par când mă plâng că ele nu mă ajută destul în 
legătură cu Ivan. Adevărul e că mă ajută foarte mult. De mai 
multe ori pe zi, am mâinile libere ca să pot să fac un duș sau să 
mă întind pe canapea un moment, cu o carte. În câteva seri, am 
fost chiar scutită de procedura din ce în ce mai istovitoare de a-l 
culca pe Ivan. Totuși, sunt iritată. Mă deranjează relaţia dintre 
sora mea mai mică și mama mea vitregă. Mă deranjează și mai 
tare faptul că eu sunt permanent ocupată, în timp ce ele se 
bucură de concediu. Mi se pare nedrept. Ele pot să joace cărți și 
fac plajă, mănâncă dulciuri și glumesc, nu-și bat capul cu 
treburi. În comparaţie cu ele, eu sunt ocupată până peste cap. 
Pe lângă ele, eu abia mă mișc, alerg să le prind din urmă și mă 
ocup, de dimineaţa până seara, de Ivan. Simt o frustrare 
profundă. 

Văzându-le cum se distrează în concediu, viața mea mi se 


pare mai tristă decât de obicei. În fiecare dimineaţă când Ivan 
mă trezește la ora șase, iar eu încerc să mă joc cu el în liniște, 
pentru a nu le deranja pe ele, mă enervez. De fiecare dată când 
le aud râzând, îmi amintesc cât de rar râd eu însămi. Când ele 
stau la soare sau rezolvă integrame, eu rămân cu Ivan la umbră 
sau în casă. Le arunc priviri răutăcioase și când mă întreabă ce 
am păţit, le răspund că nimic. Când eu îi pregătesc lui Ivan 
prânzul, ele abia iau micul dejun. Când mai am câte un răgaz de 
un sfert de oră, dau o fugă să fac un duș. Când ele se pregătesc 
pentru prima ieșire de astăzi, Ivan trebuie să doarmă la umbră 
și nu ar suporta căldura din mașina încinsă. Când facem scurtul 
drum de la mașină la magazin, ele mă atenționează să nu uit de 
șapca lui Ivan, iar eu le răspund iritată că am eu grijă de asta. 
Vieţile noastre sunt paralele și tot ce au ele și nu știu să 
aprecieze mie îmi lipsește, fapt care mă scoate din minţi. Mă 
martirizez singură în prezenţa lor. 

Îmi dau seama că tot ce fac e să-mi vărs nervii pe ele. Este 
nedrept să fii furios pe oamenii care te ajută, care te invită în 
vacanţă și doresc să-ţi fie alături. Nu este în regulă să te acrești 
în felul ăsta, să ai pretenţii absurde de la oamenii care te ajută, 
care îţi stau aproape și care se străduiesc să te sprijine. Şi, 
totuși, eu asta fac. Sunt furioasă pe familia mea, pe prietenii 
mei, pe toţi cei din jurul meu, îi urăsc pentru că au ceea ce îmi 
lipsește mie. Sunt furioasă pe lumea întreagă și pe soarta care 
mi-a fost dată. Nu pot să mă împac cu situaţia și, în adâncul 
sufletului meu, mă urăsc pe mine însămi pentru că am devenit 
exact ce mi-am promis că nu voi deveni niciodată. 


Pe plajă îmi dau seama că a trecut ora la care Ivan trebuia 
să ia prânzul și înţeleg că acesta este motivul pentru care nu-i 
convine nimic. Scâncește în nisip, refuză banana pe care i-o ofer 
și nu vrea să se joace cu lopăţica și găletușa. Răbufnește în 
crize repetate, își aruncă șapca pe jos și nu vrea să stea la 
umbră. Cu un sentiment de frustrare, plec, tăcută și încă 
furioasă, în căutarea unui restaurant în care i-ar putea plăcea lui 
Ivan să luăm prânzul. Îmi vine să ţip când roata căruciorului se 
împotmolește în nisip, când mă îndrept spre restaurantele pe 
lângă care am trecut cu un sfert de oră înainte, când am venit 
aici. Înjur în șoaptă, întorc căruciorul cu spatele și îl trag după 
mine până acolo. Mă întreb dacă nu cumva fac acest lucru și cu 


viața mea: merg înapoi. Așa pare în momentul de faţă. 

După ce mănâncă o treime de hotdog și câţiva cartofi 
prăjiţi, Ivan obosește și are nevoie de somn. Se apropie ora 
douăsprezece. Astăzi soarele strălucește puternic, pătrunzând 
prin copertina căruciorului, oricât m-aș strădui să-i fac umbră. 
Încerc să găsesc o alee dreaptă și umbroasă. Le dau mesaj 
membrilor familiei mele, care încă se află pe plajă, și le spun că 
îl plimb pe Ivan. Le scriu să ia prânzul dacă le e foame și că 
luăm legătura după ce adoarme el. Nici eu n-am mai mâncat de 
la ora șapte dimineaţa, dar mă voi ocupa de asta mai târziu. M- 
am obișnuit să pun nevoile de hrană și somn ale lui Ivan 
înaintea propriilor mele nevoi, iar corpul meu s-a învăţat să 
trăiască din rezerve. Am scăzut în greutate în ultimul an și am o 
oarecare satisfacție când îmi văd trupul schilod în oglindă. Arăt 
ca dracu’. Ştiu că așa e, dar merg mai departe, orice-ar fi. Nici 
azi nu fac excepţie. 


Mica alee pe care mergem este plină de rădăcini și se 
îngustează din ce în ce mai mult. Căruciorul se zgâlţâie și roata 
din faţă se împotmolește în rădăcini. Încerc să-mi dau seama 
cum arată drumul din faţă - dacă după ce trecem de dâmb va fi 
mai domol. Merg înainte. Mă feresc de rădăcini, încerc să merg 
cât mai ușor, ca Ivan să poată adormi. Căruciorul se zguduie tot 
mai tare, rădăcinile sunt tot mai multe și drumul pe care am 
apucat este tot mai prost. Înjur printre dinţi pentru a doua oară 
pe ziua de azi. De ce nu se găsește niciun indicator la intrare 
despre starea acestui drum? De ce păsările nu pot să-și ţină 
gura? Dracu’ să le ia! 

Mă hotărăsc să fac cale întoarsă. Prânzul poate să mai 
aștepte, acum trebuie să găsim un alt drum. In caz contrar, va fi 
un coșmar să ne întoarcem cu el în mașină de la plajă și nu voi 
reuși să fac față consecinţelor. Cu ultimele puteri, reușesc să 
găsesc un drum forestier pe care mașinile trec foarte rar. Cu 
fălcile încleștate, fredonez cântecul de leagăn pe care i-l cânt de 
obicei lui Ivan seara. Când adoarme, a trecut deja mai bine de o 
oră de când am început să ne plimbăm. Calculez în gând că au 
rămas nouăsprezece zile și nouăsprezece nopţi până când va 
începe grădinița și vom intra într-o nouă etapă a vieţii noastre. 
Mă gândesc că mai rău ca acum nu are cum să fie. Curând mi se 
vor încheia cele optsprezece luni de concediu maternal. In 


curând va interveni o schimbare. Poate va fi mai ușor. Poate 
atunci voi deveni un om mai bun, un părinte mai bun, o prietenă 
mai bună și o fiică mai bună. 


August 2015 

Mă aflu în metrou, în drum spre centru, pentru a mă întâlni 
cu cumnata mea când iese de la serviciu. Am o dispoziţie 
neobișnuit de bună. Este miercuri și fratele meu și cumnata mea 
vor veni la mine la cină, ceea ce înseamnă că aceasta este cea 
mai bună seară din săptămână. Întâlnirile noastre au devenit 
deja o tradiţie; sunt previzibile, dar plăcute, mă ajută să nu mă 
mai simt atât de singură și îmi creează o rutină confortabilă. 
Schimb mesaje cu fratele meu prin care stabilim meniul serii. 
Uneori luăm o sticlă cu vin, alteori bem apă. Ne întâlnim imediat 
după ora cinci, iar Ivan strălucește ca soarele la vederea 
unchiului său. Mergem pe jos împreună până la apartamentul 
meu, unde fratele meu se joacă o vreme cu lvan, apoi ni se 
alătură în bucătărie. În timp ce el gătește, eu mă împart între 
mai multe treburi: stau de vorbă, mă joc cu Ivan, pun masa, torn 
vinul și fac ordine pe blat. Luăm cina devreme, iar Ivan este, în 
majoritatea timpului, într-o dispoziţie excelentă. După cină, 
fratele meu pune de cafea, mă întreabă dacă vreau, iar eu îi 
spun că da, deși nu este așa. Ne mutăm în camera de zi și el 
soarbe cafea din ceașcă. Eu nu beau din a mea, dar o duc la 
gură, la intervale regulate. Pauza de cafea este ultima activitate 
pe care o facem împreună, înainte ca eu să-l duc pe Ivan la 
culcare și înainte ca fratele meu și cumnata mea să se întoarcă 
la ei acasă. Încă de la ora șapte și jumătate serile noastre 
împreună se încheie. În total, petrecem împreună mai puţin de 
trei ore. Dar ne întâlnim des. Și acest lucru a devenit o tradiţie 
care îmi conferă siguranţă și în jurul căreia am ajuns să-mi 
construiesc viața. 

Astăzi soarele strălucește, iar eu și cumnata mea decidem 
să traversăm centrul vechi în drum spre Södermalm, să 
cumpărăm mâncare și vin și să ne întâlnim la mine cu fratele 
meu după ce va veni de la lucru. În ultimii ani, cumnata mea a 
devenit un adevărat membru al familiei mele. Imediat după 
moartea ta, ea a fost alături de fratele meu și, prin urmare, și de 
mine și de Ivan, aproape ceas de ceas. Dar și înainte de 
dispariția ta noi petreceam împreună unele seri sau nopţi. Imi 
vine foarte ușor să vorbesc cu ei. Rareori abordăm subiecte 
serioase. Astăzi, în timp ce ne plimbăm cu Ivan în cărucior, o 
întreb cum a fost ziua ei de muncă. Ea îmi vorbește despre 
clienţii ei și despre noile produse pe care îmi sugerează să le 


încerc. Lucrează în domeniul cosmeticii. Eu nu sunt interesată 
de subiect, dar îi sorb cuvintele. Conversaţiile cu oameni mari 
sunt o raritate în viața mea. 


Când traversăm podul care leagă centrul vechi de Slussen, 
vorbim despre viitor. O întreb dacă economisesc bani pentru o 
călătorie. Ei mereu fac asta. Exact cum făceam noi doi, le place 
să plece departe împreună. De cele mai multe ori, au o dată 
încercuită în calendar. O întreb ce planuri de călătorie au, dar 
cumnata mea nu-mi răspunde la întrebare. In schimb, fără să se 
uite la mine, oftează și se oprește la mijlocul podului. Mă opresc 
și eu și stăm așa în mijlocul drumului, de unde se vede 
Riddarfjärden și pe unde trece metroul. Mă ia de braţ, iar eu mă 
uit în ochii ei. Privirea ei este îngrijorată, sau tristă, sau plină de 
regret, nu-mi dau seama exact. Îi simt mâna rece pe braţul meu 
transpirat după ce am împins căruciorul în soarele fierbinte de 
august. Mă uit la ea și mă întreb ce vrea să-mi spună. Mă 
privește în ochi, trage aer în piept ca și când ar vrea să-mi 
spună ceva, dar nu știe cum. Se hotărăște totuși să vorbească: 

— Ne mutăm în Umeă, spune ea. Peste trei luni ne facem 
bagajele. S-a ivit un apartament, unul spaţios, un contract de 
închiriere la prima mână și ne-am hotărât să-l acceptăm. Imi 
doresc de mult timp să mă întorc la mine acasă, iar fratele tău e 
de acord să vină după mine. Am stabilit asta deja de câteva luni. 
El se simte prost că vă lasă pe tine și pe Ivan în Stockholm, așa 
că n-am vrut să te anunțăm până când nu vă reveniţi. Înţeleg că 
e dificil pentru tine. Sunteţi foarte apropiaţi unul de celălalt. Și 
aţi trecut împreună prin atâtea, îmi pare rău. 

Au început să-mi curgă lacrimile încă de la primele ei 
cuvinte. Deja mi s-au scurs pe faţă, până pe buze și pe bărbie, 
pătându-mi bluza. Stau ţintuită cu mâna pe mânerul 
căruciorului, încremenită de un minut în această postură, de 
când a început să vorbească. Rămân mută la aflarea veștii. Cred 
că reușesc totuși să mai dau, din când în când, din cap. Ascult 
ce îmi spune și-mi dau seama că e firesc. Ar trebui să fiu 
înţelegătoare. Să spun că e în regulă, că înţeleg, că e normal să 
vă mutaţi în Norrland, va fi minunat pentru voi. Ar trebui să 
spun toate astea, dar nu reușesc. Gura mea, parcă încleștată, 
nu poate scoate aceste cuvinte. Nu pot să dau glas 
sentimentelor și gândurilor care îmi storc lacrimi. Tot ce pot să 


fac în clipa aceasta este să neg vestea primită. Nu se poate. Nu 
puteţi să-mi faceţi asta. Aș putea să pierd orice și pe oricine, dar 
nu pe fratele meu. Nu și pe el. Acum nu mai am pe nimeni. 
Acum sunt complet singură. 

Ea mă îmbrățișează. Stăm împietrite pe pod, iar lumea care 
trece pe acolo trebuie să ne ocolească. Ea mă aprobă, spune că 
înţelege că îmi este greu, încearcă să mă consoleze promiţându- 
mi că mă vor vizita des, că suntem la o distanţă de o oră de 
zbor și că vom putea să-i vizităm și noi de câte ori vom dori. Mă 
asigură că totul va fi bine. Nu va fi mare diferenţă. Eu tot nu 
răspund. Îmi trec prin cap gânduri sumbre pe care nu pot să i le 
spun pentru că sunt rupte de realitate. 

Mă gândesc că, de acum înainte, fratele meu nu va mai fi 
prietenul pe care Ivan îl poate întâlni zilnic. Fratele meu nu se 
va mai întâlni regulat cu Ivan în primii ani ai copilăriei lui. Nu-l 
va lua niciodată de la grădiniţă și vom pune punct cinelor 
noastre săptămânale. Zicem că ne vom vedea des, dar nu va fi 
așa. Viaţa ne va despărţi. Problemele zilnice, cheltuielile și 
distanța ne vor împiedica să ne vedem atât de des. Din nou 
pierd pe cineva de care n-am știut să mă bucur suficient. Mă 
simt ca o proastă că nu i-am apreciat destul. Ar fi trebuit să le 
arăt mai des că ţin la ei. Sunt o idioată. O idioată care acum 
încurcă circulaţia de pe podul dintre centrul vechi și Slussen. 

— Incă nu știe multă lume despre asta, spune cumnata 
mea. Fratele tău a vrut ca tu să afli prima. Era atât de îngrijorat 
pentru tine, că a așteptat să-ţi mai revii. Ne vom muta la mai 
mult de un an de la moartea lui Aksel. La acel moment, tu îţi vei 
relua serviciul, Ivan va merge la grădiniţă și totul va fi mult mai 
bine decât acum. Mai e mult timp până ne vom muta. Trei luni e 
timp lung. Totul va fi bine, mă asigură ea din nou. 

Promisiunile ei plutesc în aer în timp ce ne continuăm 
drumul. Reușesc să dau din cap, dar n-o pot privi. Ochii mei sunt 
aţintiţi la cărucior și la creștetul lui Ivan. Îl blestem pe fratele 
meu și lașitatea și trădarea lui, o blestem pe cumnata mea, 
blestem orașul Umeå, blestem întreaga lume și pe toţi oamenii 
din ea. Mă blestem pe mine și viața mea solitară și mizeră. 
Grăbesc pasul. Cumnata mea e nevoită să se ţină după mine. 

Seara trece, iar eu mai plâng de câteva ori în reprize 
scurte. Atmosfera este apăsătoare, iar conversaţia trenează. Nu 
vreau să spun ce gândesc. Prefer să-i ascult pe ei decât să 


vorbesc. Mă zbat între furie, tristeţe, resemnare și o dorință 
zadarnică de a-mi recupera mândria personală: furia că ei mă 
abandonează ca să-și trăiască propria viață și să-și 
îndeplinească planurile de viitor, tristeţea că voi fi din nou 
singură, resemnarea că trebuie să mă învăţ odată cu gândul că 
oamenii nu rămân lângă mine, că nu rămân în viaţa mea. In 
sfârșit, dorinţa de a-mi recupera mândria personală se bazează 
pe faptul că m-am săturat să fiu o victimă, o persoană 
neajutorată care are nevoie de acte de caritate. 

Imediat ce fratele meu și iubita lui pleacă acasă, izbucnesc 
în plâns. Îmi sun o prietenă în a cărei cameră de oaspeţi am 
dormit de mai multe ori în ultimul an și îi dau vestea, printre 
sughiţuri: 

— Acum nu mai am pe nimeni, pe nimeni, îi spun printre 
lacrimi, fără să mă gândesc că vorbele mele ar putea s-o 
rănească. 

Ea, mai mult decât oricine, mi-a fost alături. Nu se arată 
deranjată de ceea ce-i spun. În schimb, mă invită, așa cum a 
făcut-o de multe ori în ultimul an, să vin cu Ivan și să dormim în 
camera lor de oaspeţi. Accept pe loc, nu vreau să fiu singură la 
noapte. Apuc în grabă un schimb de haine pentru Ivan, cereale 
și câteva scutece. Le îndes în coșuleţul de sub cărucior și, în 
câteva minute, ies din casă. 


La grădiniță nu există scaune pentru adulţi, așa că stau 
chircită pe un scaun pentru copii, făcut dintr-un material 
împletit. Scaunul are picioare atât de scurte, încât trebuie să 
stau ghemuită, genunchii mi se lovesc de masa pe care ceașca 
mea de cafea este înghesuită printre creioanele împrăștiate și 
blocurile de desen pregătite pentru activitatea de dimineaţă. 
Beau cafeaua împreună cu un alt părinte. Este a treia și ultima 
zi din perioada de acomodare în care ne petrecem timpul cu 
copiii noștri la grădiniță și s-a întâmplat ceva ce n-aș fi crezut 
niciodată că s-ar putea întâmpla: Ivan a adormit, în pauza de 
somn, într-o cameră îngustă, cu saltele așezate pe podea și cu 
perne rezemate de pereţi, împreună cu alți doisprezece copii de 
un an și cu tot atâţia părinţi. Sunt atât de încântată că vorbesc 


continuu, indiferent cu cine. N-am idee cine este părintele în 
faţa căruia mă destăinui, dar acest lucru îmi este indiferent. Cel 
mai important lucru este că Ivan a adormit. Copilul meu, care nu 
poate dormi decât într-o cameră întunecată și liniștită sau 
legănat în cărucior, înconjurat de sunete monotone, adoarme 
într-o cameră plină cu copii și adulţi. Este incredibil, grozav, 
magic! Sunt dispusă să împărtășesc cu oricine uimirea mea. 
Deja le-am trimis mesaje bunicilor lui Ivan, mătușii și câtorva 
prietene, ca să le dau vestea cea mare. 

Tatăl cu care vorbesc are aceeași vârstă cu mine. Nu știu 
dacă l-am mai văzut vreodată, poate a fost mama în cele două 
zile anterioare. În prima zi, când ne-am întâlnit și ne-am 
prezentat, am înţeles că numai eu sunt părinte singur în acel 
grup. Părinţii tuturor celorlalți doisprezece copii încă trăiesc și 
chiar trăiesc împreună. Poate doar mi-am imaginat că atmosfera 
a devenit apăsătoare după ce m-am prezentat și am spus că 
sunt mama lui Ivan, adăugând la sfârșitul intervenţiei mele că 
tatăl lui a murit. Poate mi s-a părut doar că educatoarea i-a dat 
mai repede cuvântul părintelui următor. Poate a fost doar în 
mintea mea părerea că părinţii de lângă mine și-au aplecat 
capetele, făcând un gest încurajator, ca și când ar fi spus că nu 
e nimic neobișnuit sau trist că suntem doar amândoi. Fără să 
înţeleg de ce, am emoţii. 

Tatăl din fața mea este amabil, își bea liniștit cafeaua și mă 
ascultă răbdător când îi repet întruna că nu am crezut niciodată 
că acest lucru este posibil. 

— Nu-mi vine să cred că am un copil așa de mare încât 
merge la grădiniţă! E incredibil că poate să doarmă cu toţi 
ceilalţi la un loc! Aici își va face prieteni și-și va crea propria 
lume în absenţa mea. 

Aproape că-mi dau lacrimile gândindu-mă la asta. 

Tatăl dă din cap, aprobându-mă: 

— Ce repede cresc! Așa e cu copiii mici, spune el, se 
întâmplă foarte multe tot timpul. 

Ceva mă împinge să-i spun povestea noastră și, înainte să- 
mi dau seama dacă ar fi bine sau rău să fac asta, deja i-o și 
spun: 

— Tatăl lui Ivan a murit cu un an în urmă, continui eu să-i 
povestesc, și, de atunci, suntem singuri. E prima dată când voi fi 
cu adevărat departe de el, îi spun. Suntem foarte apropiaţi, îi 


explic, păstrându-mi un ton bine dispus. 

Tatăl cel amabil nu știe cum să reacționeze. Spune că-i 
pare rău și că îl întristează ceea ce aude. Nu-mi cere amănunte 
despre ceea ce s-a întâmplat, iar eu îi mulţumesc în sinea mea 
pentru asta. N-am deloc chef să intru în detalii, vreau doar să 
povestesc ce-mi trece prin minte. Incerc să-i alung orice 
stânjeneală pe care i-o bănuiesc, răspunzându-i la întrebări pe 
care nu mi le pune. Îi spun că eu și Ivan ne descurcăm bine, 
chiar dacă ne-a fost puţin greu în ultima vreme. Aceasta este o 
pauză bine-venită și, în plus, este important ca Ivan să cunoască 
alți oameni care să-i dea sentimentul de siguranţă și mângâiere. 
Tatăl îmi spune că înţelege. Eu insist asupra faptului că, pentru 
mai multă stabilitate, încerc să mă gândesc cu optimism la 
viitor. Mă opresc asupra tuturor aspectelor pozitive ale vieţii 
noastre. Mă bucur că există această grădiniţă grozavă și că 
personalul este bine pregătit. Tatăl mă aprobă, spunând că, într- 
adevăr, grădiniţa aceasta este minunată. Conversaţia revine pe 
un teren neutru. 


În a patra zi de acomodare pe holul grădiniţei s-au aranjat 
dulapurile cu haine pentru fiecare copil, iar deasupra fiecărui 
dulap s-a așezat poza plastifiată a copilului, realizată în prima zi 
de grădiniţă. În partea de sus a pozei este trecut numele 
copilului, iar în partea de jos, numele părinţilor copilului. 
Cuvântul „părinţi” apare pe toate pozele, așadar, și pe a lui 
Ivan. La plural. Când văd poza lui Ivan, pe ai cărui obraji trişti 
strălucesc lacrimi, cu textul „Părinţi: Carolina”, mă blochez. 
Îngândurată, îmi întrerup drumul către încăperea în care Ivan va 
rămâne pentru prima dată fără mine și urc scările până la biroul 
directorului grădiniţei. Bat la ușă, întreb dacă deranjez și sunt 
poftită prietenos înăuntru, cu asigurarea că nu-i nicio problemă. 
Intenţiile mele sunt de a-mi exprima, într-un mod cât mai umil și 
mai reconciliant, rugămintea de a se înlocui plăcuţa de sub poza 
lui Ivan pe care e scris, la plural, cuvântul „părinţi”, dar nu 
reușesc să mă stăpânesc. 

În loc de asta, plâng și înșirui fiecare lucru mărunt care m-a 
supărat săptămâna asta. li vorbesc despre plăcuţă și despre cât 
de trist pare Ivan în poză, despre cât de singur arată numele 
meu după cuvântul „părinţi” și despre cum toți ceilalţi copii din 
grupa lui Ivan au câte doi părinţi, pe când Ivan are doar unul. li 


spun că, în fiecare zi, după orele petrecute la grădiniţă, am 
tendinţa să sun pe cineva și să-i povestesc cum a fost și că 
rămân cu mâna lipită de telefon pentru că singura persoană pe 
care aș vrea cu adevărat s-o sun este celălalt părinte al lui Ivan, 
care nu mai există. Îi povestesc cum i-am auzit pe ceilalţi 
părinţi, la sfârșitul programului, discutând dacă ar fi mai bine să 
meargă acasă cu copiii sau într-un parc în care să se joace. Îi 
spun, apoi, că eu nu am pe nimeni cu care să discut și încerc, la 
sfârșit, să-i explic că asta, împreună cu plăcuţa aceea, parcă îmi 
afișează singurătatea ca pe un exponat în holul grădiniţei și că, 
pur și simplu, nu mai rezist. Apoi îmi cer scuze că plâng. Insist 
asupra faptului că grădiniţa este fantastică și că mă bucur că 
am prins un loc aici. Directoarea grădiniţei este o femeie foarte 
plăcută. Ea îmi promite că va schimba plăcuţa lui Ivan astăzi. Își 
cere scuze pentru greșeala lor și și-o asumă și îmi spune că 
oricând sunt bine-venită, că pot să sun sau să programăm o 
vizită dacă am orice fel de problemă sau sesizare. Ba chiar îmi 
mulțumește că i-am atenţionat. 

A doua zi când ajung la grădiniţă, văd că plăcuţa de sub 
poza lui Ivan a fost schimbată, iar în dreptul numelui meu scrie 
„Părinte”. Şi poza a fost schimbată. Acum, un Ivan mai vesel, 
fără urme de lacrimi pe obraji, se uită spre cameră. Încerc să 
văd în asta un motiv de bucurie, dar nu găsesc niciunul. Poate 
doar un mic sentiment de rușine la gândul că am plâns în faţa 
directoarei ieri. 


Septembrie 2015 

Perioada de acomodare la grădiniţă s-a terminat. Șarada cu 
plăcuţa pare de mult uitată sau cel puţin așa îmi place să cred 
când vine vremea ca părinţii să plece, iar eu le mulțumesc 
călduros educatoarelor pentru dedicarea lor. In curând îmi voi 
relua munca. Cele două săptămâni de concediu de odihnă dintre 
concediul maternal și revenirea la serviciu se apropie de sfârșit. 
Din păcate, nu mă simt prea odihnită. Mult-așteptatul sentiment 
de libertate întârzie să apară. În schimb, trăiesc o anxietate 
acută la gândul că toată ziua voi fi departe de Ivan. Când îl las la 
grădiniţă, el plânge și una dintre educatoare îl liniștește, iar mie 
îmi vine să ţip și să spun că acest lucru nu este în regulă, fapt 
care nu-mi dă deloc sentimentul de libertate. Atunci se întâmplă 
ca eu să mă opresc la o stradă depărtare de grădiniţă și să 
plâng și eu. Atunci îmi doresc să pot să te sun. Atunci îmi 
lipsește părintele partener care cred că ai fi devenit dacă 
lucrurile s-ar fi desfășurat altfel. 


Ar fi trebuit să fii aici acum. Tu ar fi trebuit să mă readuci 
pe calea cea bună când mă gândesc că nu mai vreau să mă 
întorc la serviciu, când mă gândesc că sunt cel mai oribil părinte 
din lume pentru faptul că-mi las copilul plângând disperat în 
braţele unor străini. Când nu m-ar mai ţine nervii, tu ar trebui să 
intervii. Tu ar fi trebuit să fii cel care îl duce dimineaţa la 
grădiniţă și, când eu te-aș fi sunat, în secunda următoare, tu m- 
ai minţi că totul a fost bine, pentru ca lucrurile să-mi pară mai 
ușoare. A mers bine, mi-ai fi spus, chiar dacă lucrurile n-ar fi stat 
tocmai așa. Eu te-aș fi deconspirat, iar tu ai fi recunoscut că ela 
fost trist din nou azi, dar imediat apoi ai fi insistat că nu e chiar 
atât de rău. Pentru a o sută mia oară la rând, m-ai fi convins că 
nu este nicio nenorocire dacă el mai plânge câteodată. M-ai fi 
asigurat că se va simţi bine la noua lui grădiniţă. Că e doar o 
etapă peste care va trece în curând. Nu te-aș fi crezut întru 
totul, dar cuvintele tale m-ar fi făcut să-mi pară totul mai ușor. 

Acum nu mai am pe cine să sun. Așa că plâng la o stradă 
depărtare de grădiniţă și apoi spre casă. Scot telefonul cu 
intenţia să sun și să întreb dacă Ivan s-a liniștit, dar mă abţin. 
Nu pot să-i sun tot timpul. Nu pot să fiu un astfel de părinte. Ei 
au lucruri mult mai importante de făcut decât să-i tot liniștească 
pe părinţii îngrijoraţi. Trebuie să am încredere că ei știu ce fac. 


Au experienţă cu tot felul de copii și de părinţi. Nu suntem noi 
primii cărora le este dificil să se despartă dimineaţa. Trebuie să- 
mi înving incertitudinea. Poate mi-e mai greu mie aici decât lui 
acolo. Mă consolez cu vorbele pe care le-am auzit de la alți 
părinţi cu mai multă experienţă decât mine, că grădiniţa, de 
fapt, poate fi stresantă chiar și pentru adulţi. Că părintele 
trebuie să se obișnuiască să stea departe de copil, la fel cum 
copilul trebuie educat să stea departe de părinte. Mă gândesc 
că e firesc să mă simt așa. Spre deosebire de majoritatea 
celorlalți părinţi, eu nu sunt obișnuită să stau departe de copilul 
meu. 


Octombrie 2015 

Prima ta comemorare pică într-o joi, o zi de joi obișnuită în 
care îl las pe Ivan la grădiniţă și iau metroul să merg la serviciu. 
M-am hotărât să tratez această zi ca pe oricare alta. Nu vreau 
îmbrăţișări sau compasiune și nu vreau, sub nicio formă, să 
încep să plâng. Vreau să lucrez, să mă îngrop în treburi, să las 
orele să treacă de parcă nu s-ar întâmpla nimic deosebit. Numai 
că nu e așa. Când deschid poarta de la serviciu și alerg pe scări 
spre biroul meu - întârziind, ca de obicei, după prelungita 
despărţire înlăcrimată de la grădiniţă - sper ca nimeni să nu fi 
reţinut această dată din calendar. Totul se duce de râpă chiar 
de dinainte să ajung la calculatorul meu. 

Pe birou găsesc o farfurioară cu prăjituri cu scorţișoară și un 
bileţel scris de mână. O prăjitură frumoasă, mare și 
aspectuoasă, coaptă cu o cantitate generoasă de unt și 
cumpărată de la brutărie, nu de la magazin. Înainte să iau 
bileţelul, arunc o privire în jurul meu prin birou, dar nimeni nu se 
uită la mine. Ridic bileţelul și mă așez la calculator, ascunzându- 
mă după monitor. Pe bileţel scrie, cu litere dichisite: „Draga 
mea! Nu-i nevoie să vorbim. Am vrut doar să-ţi ofer astăzi o 
prăjitură și o îmbrăţișare. K”. 

Biletul este de la o colegă pe care nu o cunosc foarte bine, 
dar care a ţinut minte, se pare, ziua morții tale. Sunt mișcată 
până la lacrimi de gestul ei, dar mă străduiesc din răsputeri să 
nu plâng. Nu vreau să plâng la serviciu. Nu vreau să mă dau în 
spectacol, nu vreau să creez o atmosferă jenantă, nu vreau să 
trezesc compasiunea celor din jur. Nu astăzi. Se pare că 
mustrările mele de cuget au efect, pentru că lacrimile nu-mi 
curg mai departe de colţul ochilor, dar, în schimb, mă 
concentrez să deschid căsuţa de e-mail de pe calculator. Îi trimit 
un e-mail colegei mele care lucrează în biroul alăturat și 
formulez cel mai călduros mulţumesc, scris cu litere majuscule 
și urmat de multe semne de exclamare. Ea îmi răspunde 
repede, cu o îmbrăţișare. Apoi nu ne mai scriem nimic altceva. 
Și nimeni altcineva nu mai aduce vorba despre asta, nici măcar 
vecinul meu de birou nu mă întreabă de la cine am primit 
prăjitura, ceea ce-mi stârnește bănuiala că știau toţi, dar nimeni 
nu spunea nimic. 

Un alt coleg mă invită să luăm prânzul împreună. Pe un ton 
neutru, îmi spune că e rândul lui să facă cinste. Accept invitaţia, 


pentru că îmi place de el și pentru că nu am alte planuri. 

Comandăm fiecare câte o pizza, iar el abordează delicat 
subiectul spunându-mi că, deși nu-i face plăcere că trebuie să 
discutăm despre asta, mă asigură că dacă am nevoie de ceva, 
el e alături de mine. Îmi spune că un membru al familiei sale a 
murit când el era adolescent și că știe cum e să pierzi pe cineva 
drag. Subliniază faptul că nu există un fel anume de a te 
manifesta în această situaţie și că fiecare suferă în felul lui. Nu 
știu cum reușește, dar mă face să mă simt liniștită. Nu mă simt 
obligată să vorbesc despre asta. Şi, totuși, vorbim puţin. Apoi, 
luăm prânzul și schimbăm subiectul. Chiar mă face să râd de 
câteva ori. 

Mi-am propus să nu vorbesc nici măcar cu părinţii tăi astăzi, 
deși, în ultimul timp, vorbim destul de des. O dată pe 
săptămână ei îl iau pe Ivan de la grădiniţă și-l aduc acasă ca eu 
să pot lucra mai mult. In acele zile, în drumul de la birou spre 
casă, cumpăr de la restaurant mâncare pe care o mâncăm 
împreună înainte ca ei să plece acasă și acest lucru îmi dă un 
sentiment de stabilitate. Am descoperit un mecanism care pare 
avantajos pentru toate părţile implicate. Ei au ocazia să se joace 
periodic cu Ivan, iar eu am oportunitatea de a munci, de a-i 
întâlni și de a lua împreună cu ei o cină scurtă, într-un context 
obișnuit. Ne trimitem mesaje și ne sunăm frecvent în timpul 
săptămânii. Bunica și bunicul au ajuns să fie adulţii pe care Ivan 
îi întâlnește cel mai des, în afară de mine și de educatoarele de 
la grădiniță. Îi consider parte din familie. Dar în ziua 
comemorării, nu vorbim. În ziua comemorării, ne trimitem 
mesaje prin care ne spunem că ne gândim unii la ceilalţi și, apoi, 
ne lăsăm în pace. Cu toate că suntem îndureraţi, găsim o cale 
de a ne sprijini reciproc. În momentele cele mai grele, nu ne 
deranjăm unii pe alţii, ca într-un acord tacit, convenind că așa 
este cel mai bine. 


Seara, vin la noi doi prieteni și gătim chiftele și piure. 
Obișnuiam să glumim cu tine despre această reţetă când trăiai. 
Era preferința ta de fiecare dată când mergeam la restaurant. 
Nu-ţi plăceau peștele sau fructele de mare și alegeai cea mai 
simplă soluţie. Se întâmpla ca noi să te tachinăm, întrebându-te 
dacă nu vrei să alegi direct din meniul pentru copii, dar tu nu te 
supărai niciodată. Din principiu, tu comandai chiftele cu piure și 


cu gem de merișoare. Beam o bere slab alcoolizată, dacă ne 
aflam acasă, și una mai tare dacă eram la restaurant. În absenţa 
ta, am creat o tradiţie în care mâncăm asta de câte ori te 
comemorăm sau ne amintim de tine. De ziua ta de naștere și în 
ziua comemorării tale. Lui Ivan îi place mult acest lucru. 

Seara devine plăcută și nu îndurerată. Totul este plăcut, 
chiar și atunci când ciocnim paharele în amintirea ta, iar Ivan se 
mâzgălește pe faţă cu piure. Râdem când Ivan ridică mâna în 
care ţine o cană și strigă noroc. Prietenii mei se ocupă atât de 
gătit, cât și de spălatul vaselor. Când prietenii mei pleacă, eu 
răsuflu ușurată că am făcut faţă exemplar acestei zile. A trecut 
primul an. Urmează mulţi. De acum, ne va fi din ce în ce mai 
uşor. 

Abia după ce adoarme Ivan, vărs o lacrimă. Mă uit pe 
calculator la pozele tale și încerc să recreez amintirea ta ca 
partener al meu, ca persoana din viața mea de toate zilele, cel 
cu care Împărțeam totul. Încerc să mi te imaginez în rolul de 
tată viu al lui Ivan și mă întreb cum ar fi fost viața noastră dacă 
încă am fi fost doi. Apoi mă gândesc la anul care a trecut. 
Derulez în calculator sutele de poze cu tine la care nu mă uit 
decât rareori. Dau zoom pe chipul tău și îmi amintesc cât de 
frumos erai. Și cât de rar îți spuneam asta. Plâng o vreme, dar 
apoi mă dispreţuiesc singură pentru că nu ţi-am arătat mai 
multă dragoste. In plus, mă rușinez că, prin lacrimile mele, îmi 
plâng mai mult de milă decât te jelesc pe tine. În scurt timp 
renunţ și închid calculatorul. Tot atunci mă opresc din plâns. E 
timpul să strâng ultimele vase din bucătărie, să mă pregătesc 
de culcare, să merg în dormitor și, astfel, ziua s-a sfârșit. Abia 
aștept să adorm și să mă trezesc mâine, pregătită pentru o 
nouă zi. O altă zi. 


Decembrie 2015 

Merg prin vântul puternic care bate pe câmpiile din locurile 
tale natale, mă grăbesc să nu pierd autobuzul care duce înapoi 
în oraș. Tocmai mi-am lăsat copilul dormind la tatăl tău, care a 
constatat că asta este prima zi în care îl plimbă singur pe Ivan în 
cărucior, fără ca eu sau mama ta să-l însoțim. Părea mândru 
când spunea asta. Îşi scotea pieptul în faţă cu mândrie. Îmi 
făcea cu mâna la despărţire, repetându-mi, pentru ultima dată, 
să nu-mi fac griji și să mă simt bine la petrecerea firmei. 

— Ne descurcăm noi, îmi spune el în final, nu uita că am 
crescut patru copii fără niciun ajutor. Asta-i floare la ureche. 

Când întorc capul și îi văd pierzându-se după dealul din faţa 
casei lor, sper ca totul să fie bine. Mă mustră puţin conștiința. 
Oare e în regulă ca eu să merg la petrecere, când Ivan, nu mai 
departe de ieri-dimineaţă, a vomitat prin toată baia și a avut 
diaree, murdărind o mulţime de scutece? După mustrarea de 
conștiință, urmează îngrijorarea: dacă părinţii tăi uită să-i 
schimbe scutecul înainte de culcare? Dacă nu poate dormi fără 
mine alături? Dacă îl apucă durerea de stomac, cum s-a mai 
întâmplat? Au mai rămas doar câteva minute până când 
autobuzul mă va duce în oraș, la birou unde mă așteaptă colegii 
mei să începem petrecerea anuală de Crăciun. 

După ce mă urc în autobuz, mă simt eliberată. Am 
sentimentul că sunt salvată. Simt că mi-e totuna, oricum nu mai 
sunt acolo, la ţară, la părinţii tăi, ca să pot să mai schimb 
scutecele copilului și să-i spăl voma. Am nevoie de o pauză 
acum. 

Am timp să mă abat la un magazin de haine și să cumpăr o 
bluză cu paiete în drum spre birou. Tema petrecerii este „sclipici 
și strălucire”, dar eu n-am fost niciodată atât de strălucitoare ca 
acum. Nu am nimic sclipitor sau strălucitor. La început, mă 
gândeam să ignor acest lucru și merg așa cum sunt, însă mi-am 
văzut reflexia într-o vitrină și mi-am dat seama că nu arăt prea 
bine. Am faţa obosită, obrajii palizi, pungi incredibil de mari sub 
ochi, un fes cu ţinte pe cap și o geacă prea mare pentru mine, 
mai exact, geaca ta. În magazin, aleg cea mai strălucitoare 
bluză care îmi sare în ochi, plătesc și plec. Fiecare clipă este 
importantă acum. Ai tăi m-ar putea suna oricând să mă întorc 
acasă. 

La petrecerea de Crăciun, mâncarea e servită sub formă de 


bufet. Stau la masă cu două dintre colegele mele preferate, 
dintre care una pare la fel de însetată ca mine. Ciocnim un 
pahar cu vin alb, rece, dintr-o sticlă pe care o împărţim între noi. 
Rumoarea conversaţiei crește pe măsură ce trece timpul. Eu râd 
și mă integrez în atmosferă. În curând voi lua din nou autobuzul 
spre casă. Le-am promis părinţilor tăi că voi fi la ei înainte de 
ora unsprezece. La ora nouă și jumătate primesc un mesaj de la 
mama ta. Mă anunţă că Ivan doarme liniștit și că i s-a calmat 
durerea de stomac. Eu sărbătoresc vestea, deschizând încă o 
sticlă cu vin și ciocnind cu colega mea. E vremea pentru un quiz 
muzical, întrebările nu sunt grele, iar cunoștințele mele 
dobândite în anii de muncă în industria muzicii îmi vor fi de 
folos. Echipa mea câștigă o sticlă cu șampanie. O deschidem 
imediat și ciocnim. 

Este aproape ora zece și jumătate și ar trebui să mă 
pregătesc să plec acasă, dar petrecerea abia a început. Și mă 
distrez atât de bine. Nu vreau să plec acasă. Trag de timp 
înainte să plec. Ajung să vorbesc cu o colegă cu care nu prea 
vorbesc de obicei. O întreb care e secretul ei, cum a reușit să 
rămână căsătorită cu același bărbat timp de douăzeci de ani. 
Conversaţia alunecă spre terapia de cuplu și ajungem la 
concluzia că relaţia de cuplu presupune un efort din partea 
partenerilor. Ea pare să mă înţeleagă mai bine decât multe alte 
persoane. Mă gândesc că aș vrea să ne împrietenim. Ni se 
alătură și alţi colegi. Unul dintre ei anunţă că a rezervat o 
sesiune de karaoke într-un bar din apropiere. La ora unsprezece 
trebuie să fim acolo, așa că e nevoie să plecăm chiar acum. Eu 
gândesc cu voce tare: Chiar nu pot să vin cu voi. Colegii mei 
încearcă să mă facă să mă răzgândesc. Ei, ce mai contează o 
oră în plus sau în minus? Mai stai. Meriţi asta. Mă lupt cu mine 
însămi. Nu contează o oră în plus. Dacă iau taxiul, pot să ajung 
la părinţii tăi până la miezul nopţii. Șeful spune că ar fi bine să 
vin, pentru că taxiul îl va plăti firma. Printr-un mesaj, o întreb pe 
mama ta dacă e de acord să mai stau. Ea îmi răspunde imediat: 
„Nu-ţi face griji, Ivan doarme dus”, așa că mă hotărăsc să merg 
și eu la barul de karaoke. 


E trecut de ora două când taxiul oprește pe aleea din fața 
casei părinţilor tăi. Am cântat până am răgușit și probabil miros 
destul de tare a alcool. Ar fi ciudat să fie altfel. Când mă strecor 


în camera de zi, o găsesc pe mama ta citind, stând întinsă lângă 
un Ivan adormit pe un pat dublu, improvizat. Fac eforturi să 
vorbesc clar și să par lucidă. Chiar dacă își dă seama că sunt 
ameţită, nu-mi arată acest lucru. Mă bucur că te-ai distrat, zice 
ea, îmi spune noapte bună, apoi coboară la tatăl tău, în 
dormitor. Nu-mi bat capul să mă mai spăl pe dinţi și pe faţă, îmi 
scot hainele sclipicioase de pe mine și mă trântesc în pat lângă 
Ivan. Încă sunt plină de energie. Zâmbesc în întuneric, 
gândindu-mă la seara care a trecut. Observ că nu mi-am ieșit 
din mână. Încă știu să mă distrez de una singură într-un grup de 
prieteni. Încă știu să dansez pe scaune și să-i fac pe ceilalţi să 
râdă la glumele mele. Pot să petrec o noapte întreagă cu 
prietenii fără să mă gândesc la ce am păţit, fără să mă 
cramponez de trecut, fără să mă victimizez și fără să mă 
compătimească ceilalți sau să se poarte cu mănuși faţă de 
mine. Încă pot să fiu eu însămi după tot ce mi s-a întâmplat. 

Când să adorm, Ivan începe să se foiască. Vorbește în 
somn, pe jumătate treaz: 

— Mă doare burtica, mă doare burtica. 

Vorbele lui declanșează un val de adrenalină, îmi trece de 
tot beţia și intru pe pilot automat. Inima îmi bate cu putere când 
îl caut prin întuneric. Oare va vomita aici, acasă la părinţii tăi? 
Unde să-l duc dacă se întâmplă asta? Baia este la parter, 
departe de unde ne aflăm noi. Oare care parte a podelei ar fi 
mai ușor de curăţat și unde își ţin părinţii tăi produsele de 
curăţenie? Nu-mi duc bine gândul la capăt, când aud sunetul 
profund și dezgustător care îmi spune că am la dispoziție cam 
trei secunde să-l ridic și să-l duc într-un loc unde să poată 
vomita fără prea multe pagube materiale. Acel loc va fi podeaua 
camerei de zi. Îl ţin în braţe, în întuneric, în timp ce el plânge și 
vomită. După ce și-a golit stomacul, se mai plânge o dată: 

— Mă doare burtica. 

— Gata, îi șoptesc, gata, scumpule, acum e bine. 

După ce m-am asigurat că a vomitat tot, că are scutecul 
uscat și că a adormit profund, mă strecor în cea mai mare liniște 
printre bălțile de vomă și cobor scările. Bat ușor la ușa 
dormitorului părinţilor tăi. Tatăl tău se trezește primul: 

— Ce se întâmplă? strigă el somnoros, îndreptându-se spre 
ușă. 
Când îi explic, vocea mea sună încă răgușit, după atâta 


cântat. Într-o secundă, mama și tatăl tău sunt la noi, în camera 
de zi. Mama ta se așază pe marginea patului lângă mine și lângă 
Ivan. Ilzbucnesc în plâns. Încerc să mă liniștesc. : 

Apoi am primul atac de panică din viața mea. Ințeleg ce mi 
se întâmplă, dar nu pot face nimic. Corpul îmi tremură, am 
hiperventilație, îmi clănțăne dinţii, gâfâi și simt că nu mai rezist. 
Mama ta îmi pune mâna pe spate și îmi spune să respir: 

— Ai nevoie de somn, îmi spune ea, și mă trimite să dorm la 
parter, pe un pat de oaspeţi de sub scări, folosit de câţiva ani 
drept loc de relaxare pentru pisici. 

Nu vreau să dorm acolo și, mai ales, nu vreau să-l las pe 
Ivan în această stare, dar nu reușesc să mă împotrivesc. Corpul 
meu parcă nu mă mai ascultă. Mă retrag, iar mama ta se întinde 
la loc pe canapea, cum am găsit-o acum mai puţin de o oră. Cât 
a mai rămas din noapte, mama ta îl veghează pe Ivan, care 
doarme liniștit până dimineaţa. Eu dorm cu întreruperi și când 
mă trezesc, mă rușinez și încep din nou să plâng, ca acum 
câteva ore. Tatăl tău propune ca, după micul dejun, să ne ducă 
cu mașină la un cabinet pediatric de urgenţă. Doctorul îi 
consultă pe Ivan și spune că, uneori, durerile de stomac pot să 
fie de durată la copiii mici: 

— Nu puteţi face nimic decât să așteptați să treacă. Nu e 
nimic grav. E doar o durere de stomac. O să treacă. 

Asta îmi spun toţi, iar eu n-am de ales și îi cred. Şi aştept. 


lanuarie 2016 

Se întâmplă să mă trezesc înaintea lui Ivan dimineaţa. Se 
întâmplă mai des decât ar trebui, având în vedere cât de prost 
dormim amândoi noaptea. Ar trebui să profit și să dorm de 
fiecare dată când am ocazia și, totuși, mă trezesc devreme în 
fiecare dimineaţă. Niciodată nu fac ce ar trebui. Nu mă dau jos 
din pat, nu fac duș și nu mă aranjez pentru ziua care începe, ci 
stau și îl privesc îndelung. Trăsăturile feţei sale sunt frumoase 
când doarme, pare împăcat, cum rar i se întâmplă când e treaz. 
Are o gropiţă în bărbie, vizibilă doar când doarme. lţi seamănă 
când doarme. Gura îi schițează un mic zâmbet. Pare mulţumit, 
ca și cum ar ști ceva ce mie îmi scapă. Stă pe spate, cu braţele 
întinse peste cap. Coșmarurile din timpul nopţii au dispărut de 
mult, nu mai plânge în somn. Îl privesc atât de intens, încât 
uneori mă mir că privirile mele nu-l trezesc. Mă uit la el și mă 
întreb care va fi soarta lui. Mă uit la el și simt nu numai iubirea 
dulce, ci și neliniștea și neputința care mi-au alungat în ultima 
vreme liniștea nopţilor și m-au împiedicat să dorm. Mă uit la el și 
aștept să se trezească. Nu mai e mult până va împlini doi ani. 

În vocabularul lui Ivan, tu ești un concept și nu o amintire. 
Pentru Ivan, tu ești tata Aksel, care a murit. Ivan privește pozele 
cu tine de pe frigider și de pe pereţii din camera lui și nu 
înțelege cine ești. Uneori, întreabă dacă ești unchiul, mai ales 
când vede pozele de când erai mai tânăr și aveai părul mai lung. 
Ivan știe că tatăl lui a murit, dar nu înţelege prea multe. Nu încă. 
Vede că prietenii lui de la grădiniţă sunt duși și aduși atât de 
mama, cât și de tata, dar nu m-a întrebat de ce nu se întâmplă 
asta și la noi. Când Ivan spune că tatăl lui a murit, pe faţa lui nu 
se citește durerea sau conștientizarea pierderii, o spune pur 
constatativ. O prezintă ca pe un fapt divers și doar noi, adulţii, 
înţelegem și reacţionăm la asta, dând un sens cuvintelor lui. 

În lumea lui Ivan, unii copii au și mamă, și tată, alţi copii au 
două mame sau doi taţi, iar el are doar mamă. Asta sunt. Mama 
Carolina care îl duce și îl aduce de la grădiniță astăzi. Mama 
Carolina care își face griji când Ivan este răcit sau are otită și 
are nevoie să fie dus la doctor. Mama Carolina care stă trează 
noaptea, când Ivan tușește cu orele. Mama Carolina care îi 
curăță voma și îi schimbă scutec după scutec. Mama Carolina 
care împinge căruciorul în parc. Mama Carolina împreună cu 
care merge cu trenul la bunica și la mătușa, în Uppsala, și 


zboară ca să-l viziteze pe unchiul, în Umeå. Mama Carolina se 
trezește dimineaţa devreme și-l privește pe Ivan în fiecare zi a 
săptămânii. Mama Carolina se îngrijorează și încearcă din 
răsputeri să găsească soluţii ca el să petreacă următoarea oră, 
zi și săptămână cât mai liniștit și vesel. El încă nu știe toate 
acestea. la lucrurile așa cum sunt. Mă gândesc ce noroc pe el. 
Mă gândesc că el trebuie să se bucure de copilărie. 

Când nu doarme, Ivan e adesea agitat. Nu face diferenţa 
între sunete și reacționează la fel de puternic la zgomotul unui 
avion care trece sau la cel al mașinii de găurit din apartamentul 
vecin. Încă plânge în dimineţile în care îl las la grădiniţă și 
coșmarurile i se repetă aproape în fiecare noapte. Grija de a-i fi 
bine a devenit pentru mine un al doilea serviciu cu normă 
întreagă, pe lângă adevărata mea muncă cu normă întreagă, 
pentru că vreau să trăiască în siguranţă și să aibă tot confortul. 
Din cauza eforturilor mele, am devenit un părinte cum nu mi-aș 
fi dorit niciodată să fiu: unul care evită, în mod constant, 
petrecerile prea zgomotoase, cinele care depășesc ora de 
culcare și, nu în ultimul rând, care nu-și angajează o bonă din 
cauză că lui Ivan nu-i place să stea separat de mine. 

Rezultatul este că rareori ne abatem de la regulă și 
petrecem cele mai multe seri împreună. Nu-mi place cum 
decurg lucrurile, dar n-am pe cine să dau vina. Fiul meu de doi 
ani nu are nicio vină. Așadar, în sinea mea, dau din ce în ce mai 
mult vina pe împrejurări - pe familie, pe prieteni, pe cercul meu 
de cunoscuţi - pentru că au permis ca viaţa mea să fie așa. Sunt 
furioasă pe ei că nu-mi sar în ajutor. Dacă ne-ar înţelege, ne-ar fi 
alături, ar veni mai des la noi. Nu mi-ar spune să iau copilul și să 
merg cu ei, asigurându-mă că de rest se ocupă ei. Nu mi-ar mai 
zice în treacăt să ieșim împreună dacă vreau, ar înţelege că asta 
nu se poate. Dacă ar înţelege, cina ar începe la ora patru și s-ar 
termina la șapte. Ne-ar vizita mai des, mi-ar ţine companie 
seara chiar dacă s-ar plictisi, așteptându-mă în camera de zi 
când eu trec în camera de alături să-l culc pe Ivan, lucru care 
poate dura ore în șir. Nu și-ar mai lua serviciu într-un alt loc, nu 
s-ar mai muta din oraș, s-ar adapta nevoilor noastre și nu ne-ar 
mai adresa invitaţii și îndemnuri rare să ieșim împreună. Dacă 
ar înţelege, noi n-am mai fi acum atât de singuri. 

Nu iert pe nimeni în aceste gânduri negre ale mele, care îmi 
trec prin cap doar noaptea. Mi-e rușine, dar mă și fascinează 


felul în care, în întuneric, uit de recunoștință și de umilinţă și mă 
transform într-un om furios și acru, invidios și ranchiunos, cu 
care nicio ființă n-ar vrea să aibă de-a face dacă ar bănui. Nu-mi 
dezvălui gândurile în faţa nimănui, nici măcar pe forumurile pe 
care vorbesc cu părinţii care și-au pierdut partenerul. Când se 
vorbește despre acest tip de acreală, eu nu particip la discuţii, 
pentru că nu vreau să-mi asum această autocompătimire. O 
simt în adâncul sufletului meu, fără să o împărtășesc cu alții. O 
voi lăsa acolo până voi avea puterea s-o ucid din proprie voinţă 
și s-o înlocuiesc cu un alt gând, cu un alt sentiment. Sper ca 
aceasta să se vindece cu timpul, odată cu trecerea timpului, 
timpul le va rezolva pe toate, eu mă voi debarasa de gândurile 
ascunse și voi redeveni o persoană normală. O persoană 
prietenoasă și recunoscătoare. Mă concentrez pe trecerea 
timpului. Încerc să fac faţă fiecărei zile. Sper ca timpul să 
lucreze în favoarea mea. 


Februarie 2016 

Pereţii și tavanul sunt decorate cu baloane colorate. Masa e 
plină de prăjituri, torturi, cafea și tarte. Sora ta, fraţii tăi, părinţii, 
verii, cumnatele și nepoţii au umplut apartamentul nostru. Ivan 
stă pe jos, gătit într-o cămașă de flanel în carouri și cu o 
pereche de pantaloni nou-nouţi, construind, cu tatăl tău, noul 
traseu din șine de tren. Pachetele cu cadouri care au urmat 
după cel cu trenul au rămas nedeschise. Rumoarea crește în 
apartamentul nostru, oamenii vorbesc toţi odată și aproape toţi 
s-au adunat în bucătărie. Eu îi poftesc pe invitaţi să mănânce 
din gustări și să ia loc. 

Este petrecerea dedicată aniversării de doi ani a lui Ivan și 
o sărbătorim la noi acasă, în cei șaizeci de metri pătraţi, numai 
în compania familiei restrânse. Familia restrânsă a ajuns la un 
număr de douăzeci de adulţi înghesuiți într-un spaţiu restrâns. 
Rudele mele strălucesc prin absenţă, fratele meu este în Umeă, 
surorile sunt ocupate, fiecare în direcţia ei, și mama mea vitregă 
s-a mutat cu serviciul și, spre dezamăgirea noastră, rareori se 
mai află în preajma mea și a lui Ivan. Mama mea va veni să-l 
felicite pe Ivan într-un moment mai liniștit, mai târziu, în această 
săptămână. 

Totul decurge bine - invitaţii sunt numeroși. Oamenii se 
întrec între ei să se joace cu lvan, să-i ofere cadourile și să-i facă 
poze cu camerele lor. Cele mai multe conversații sunt despre el, 
despre cât de dulce și inteligent este și despre cât de mult îţi 
seamănă. E emoţionant să-i vezi atât de implicaţi. Așa se 
întâmplă când ești popular, îmi spun, împărţindu-mă între 
cafetieră și termos. Este aici atâta lume care îl iubește și care 
vrea să-l sărbătorească astăzi. Drept consolare pentru absenţa 
ta, el îi are pe cei douăzeci de membri ai familiei tale. Nu e puţin 
lucru. 

Deși ne cunoaștem destul de bine între noi, mă simt 
depășită în încercarea mea de a capta atenţia tuturor. Atâţia 
oameni, atâta zgomot, atâtea treburi de făcut. Atenţia mea 
distributivă este pusă la grea încercare și, pe nedrept, mă 
deranjează situaţia. Gălăgia mă împiedică să-l aud pe Ivan, să- 
mi dau seama dacă se simte bine chiar și atunci când nu-l văd și 
asta mă neliniștește. Transpir abundent, îmi plimb ochii de la 
podeaua din camera de zi la cei care îmi vorbesc în bucătărie. În 
mod obișnuit, în tot timpul meu liber, sunt prinsă cu grija pentru 


Ivan în toate aspectele ei: îi schimb scutecul, mă preocup să-l 
distrez, să-i dau de mâncare, să-i șterg mâinile lipicioase, să-l 
ridic când se împiedică, să-i organizez toate activităţile. Astăzi 
sunt și gazdă. Când cred că nimeni nu mă vede, mă uit la ceas 
să văd cât a mai rămas din petrecerea de două ore: o oră și 
jumătate. 

Acum, în camera de zi, fratele tău mai mare dă tonul, e 
timpul să-i cântăm lui Ivan, care, așezat pe podea, se uită 
derutat în jur și mă caută printre feţele cunoscute care ÎI 
înconjoară. Când privirile ni se întâlnesc, el aleargă spre mine, 
întinde braţele, iar eu îl iau în braţe, ridicându-l la înălţimea 
celor mari care îi cântă cu entuziasm. Vocile lor sună îndoielnic, 
nimeni din familia ta nu are calităţi muzicale, cum n-ai avut nici 
tu, dar niciunul nu se lasă. ÎI ţin pe Ivan în braţe, cu faţa spre ei, 
și mă uit la fiecare membru al familiei în parte în timp ce ei 
cântă. 


Mă uit la sora ta, cea care îmi dă periodic mesaje și pune 
inimioare în dreptul nenumăratelor poze pe care eu le postez pe 
reţelele sociale. În timp ce cântă, îi strălucesc lacrimi în ochi, în 
spatele ochelarilor. Nu-și poate dezlipi ochii de Ivan, știu că se 
gândește la cât de mult îţi seamănă, așa mic cum este. Imi mut 
privirea către fratele tău mai mare. El a fost primul pe care l-am 
sunat când te-am găsit fără suflare în pat, cel care m-a ţinut pe 
după umeri când am intrat în dormitor să ne luăm un ultim 
rămas-bun de la tine. Cel care a plâns și ţi-a șoptit - frăţiorul 
meu. Cel care nu se plânge când e supărat, ci acţionează, cel 
care ne-a renovat în timpul lui liber apartamentul în care ne-am 
mutat. Apoi mă uit la fratele tău mai mic, pentru care erai un 
model, singurul care s-a ridicat în picioare la înmormântarea ta 
și a ţinut un discurs, cel care e mai mereu prezent când am 
nevoie de o bonă pentru Ivan, căruia îi e atât de dor de tine, 
încât îi vine greu să se ducă la muncă dimineaţa. 

ÎI văd și pe tatăl tău, care cântă cel mai tare și cel mai fals 
dintre toţi. Tatăl tău, care mereu îmi spune că ne iubește pe 
mine și pe Ivan, care-mi zice că simpla noastră existenţă îi 
luminează viaţa, care îl ia pe Ivan cu el la atelier și îl învaţă 
despre motoare, ferăstraie și mașini de găurit. El este cel care 
se joacă ore în șir cu Ivan, care pictează cu el și modelează 
figurine din lut, care, la fel ca mine, vorbește cu tine, în gând, te 


întreabă și își răspunde în locul tău, el care niciodată nu-și 
ascunde nici tristețea, nici bucuria. Lângă el stă mama ta, 
mama ta încă frumoasă, cea care niciodată nu va putea depăși 
suferința pierderii tale. Mama ta, care e mereu alături de Ivan, 
care doarme pe canapea când pe el îl doare stomacul și eu îmi 
fac griji, care îl plimbă cu căruciorul și-l adoarme, chiar dacă o 
doare ceva, stă acolo și cântă. Și iat-o și pe cumnata ta și pe 
nepoţii tăi - stau toţi împreună, făcând cerc în jurul lui Ivan și în 
jurul meu, cântă de răsună casa, alungând liniștea și 
singurătatea și fac ceva ce eu nu pot să fac: cântă. Și sunt 
alături de mine și de Ivan. 

Eu și Ivan ne uităm la ei. Când ultima notă se stinge, el 
începe să bată din palme și să strige: 

— Mai vreau, mai vreau! 

Toţi încep să râdă. Strigăm ura de patru ori la rând. Îl arunc 
în sus pe Ivan la fiecare strigăt. Ca de obicei, mă folosesc de 
Ivan ca de un scut așezat între mine și restul lumii. El mă ajută 
să nu plâng. El e sensul întregii mele existente. El este salvarea 
și lumina vieţii mele, este numitorul comun, firul roșu care ne 
ține uniţi, este cel care ne-a adunat laolaltă, cel care ne dă forţa 
să mergem mai departe, cel pe care continuăm să-l iubim după 
dispariţia ta. 


Martie 2016 

Deși e încă iarnă, zilele au început să se mărească. Nu mai 
este întuneric când îl iau pe Ivan de la grădiniţă. Uneori, chiar 
strălucește soarele pe când ne deplasăm cu căruciorul spre 
apartamentul nostru pentru a ne pregăti de cină, cam cea de-a 
cinci suta de la moartea ta, în faţa televizorului, urmărind 
canalul pentru copii cu dragonul verde. Desenele animate au 
devenit un semnal pavlovian care îl determină pe Ivan să 
mănânce. 

Mă simt neliniștită, poate din cauza luminii sau a iernii 
prelungite. Şi, mai ales, mă simt obosită și singură. Din ce în ce 
mai mult mă trezesc având gânduri ascunse, autodevoratoare și 
chinuitoare, că totul s-ar rezolva printr-o nouă relaţie de cuplu. 
Singurătatea mea. Izolarea noastră. Incertitudinile lui Ivan. 
Neliniștea mea. Din ce în ce mai des mă surprind gândindu-mă 
că sunt pregătită să cunosc pe altcineva. Observ cum durerea 
se transformă, încet-încet, într-o frustrare care mă agită. 
Majoritatea problemelor s-ar rezolva dacă aș cunoaște o 
persoană nouă cu care să-mi împart viaţa. Existenţa mea ar 
începe să capete un sens. Aș pune capăt singurătăţii. Totodată, 
ar dispărea și sentimentul de izolare și de alienare pe care îl am 
în fața prietenilor și a familiei mele. Toate rănile s-ar vindeca 
dacă Ivan ar avea o nouă figură paternă înainte să 
conștientizeze ce mult îi lipsește în prezent. 

Din păcate, nu știu cum aș putea să cunosc pe cineva. Cum 
se cunosc între ei adulţii, altfel decât mergând la concerte sau 
în cluburi de noapte în fiecare weekend, ca în tinereţe? Nu mă 
pricep să flirtez și îmi dau seama că nu mai am trecere, ca 
femeie, de când sunt părinte singur, cu normă întreagă. Cred că 
m-am urâţit din cauza durerii sau a încrâncenării, a nopţilor 
nedormite sau a trecerii timpului, în general. În plus, nu dispun 
de logistica adecvată. Nu am bonă în afara orelor de muncă și 
încă îl pun pe Ivan pe primul loc și nu-l las să doarmă singur 
seara. Un potenţial nou partener ar trebui să fie dispus să-și 
împartă viaţa nu numai cu mine, ci și cu fiul meu de doi ani. Mi-e 
foarte greu să-mi imaginez cine ar putea fi această persoană. 
Am sentimentul neplăcut că soarta nu ţine cu mine. 

Prietenii mei nu stau să-mi asculte îndoielile. Sunt 
entuziasmați când deschid subiectul și spun că oamenii se 
cunosc în fiecare zi, în diferite moduri. Bineînţeles că e valabil și 


pentru mine. Un bun început pentru mine ar fi să afișez un aer 
de femeie disponibilă. După orele de serviciu, una dintre 
prietenele mele ia problema în propriile mâini. Descarcă o 
aplicaţie pe telefonul meu și îmi arată, cât se poate de didactic 
și de delicat, cum s-o folosesc. Aplicația abundă de chipuri de 
bărbaţi și, conform spuselor prietenei mele, sunt câteva sute din 
care pot să aleg. Mă simt ca un pensionar depășit de tehnologie 
când stau lângă ea și mă lămurește cum să folosesc aplicaţia. 

Când ne-am cunoscut noi, n-am folosit asemenea programe 
și nici prietenii mei nu făceau acest lucru. La vremea aceea, 
tinerii se cunoșteau la petreceri și în cluburi, la concerte și, de 
obicei, prin intermediul unor prieteni. Dacă se întâmpla să ne 
pice cineva cu tronc, îi trimiteam o cerere de prietenie pe 
Facebook. Atât și nimic mai mult. De cele mai multe ori, așa se 
întâmpla, cel puţin în cazul meu. Beam puţin cam multe pahare 
cu vin în timpul serii, alegeam din mulţime un tip atrăgător, îl 
filam insistent și apoi totul decurgea de la sine. Îmi amintesc că 
eram bună la asta cândva, în absenţa unei frumuseți clasice și, 
în general, a atributelor feminine, apelam la o siguranţă de sine 
artificială și la o charismă trucată care îmi atrăgeau totdeauna 
succesul scontat. Dar asta a fost demult. Sunt aproape zece ani 
de-atunci. Tu ai fost ultimul pe care mi-am exersat această 
pricepere și de atunci a venit peste noi viaţa și, apoi, moartea. 
Ne-am întâlnit, am rămas unul cu celălalt și timpul a trecut. Tu 
ai dispărut. Situaţia s-a schimbat. Fosta mea siguranţă de sine a 
devenit o amintire pe care cu greu reușesc s-o reconstitui. In 
plus, mă îndoiesc că o imagine a unei feţe văzute pe ecranul 
telefonului poate constitui o bază reală pentru tipul de relaţie pe 
care mi-l doresc. Dar prietena mea insistă. Poţi foarte bine să 
începi de aici. E un loc chiar mai bun decât altele. Așa se face în 
ziua de azi. Sunt nevoită să accept situaţia. 


Mă străduiesc s-o accept. În aplicaţie pot să descopăr sute 
de fețe de bărbaţi. Prietena mea mă învaţă cum funcţionează: 
când trag cu degetul spre stânga, faţa dispare și asta înseamnă 
nu, mulţumesc, iar dacă trag spre dreapta, asta este ca un fel 
de invitaţie. Atunci avem posibilitatea să vorbim unul cu altul și 
să ne cunoaștem mai bine, dar numai cu condiţia ca bărbatul 
din imagine să dea și el cu degetul pe poza mea spre dreapta și 
nu spre stânga. Totul pare complicat la început, dar învăţ 


repede. Derulez mecanic poze cu bărbaţi care schiază, urcă pe 
munţi sau fac grătare. Sunt oripilată de ceea ce văd. Îi dau la 
stânga, unul câte unul, înlocuindu-i cu imaginea unui nou 
bărbat. Aplicația mă fascinează, ca un joc fără sfârșit, și mă 
uimește să descopăr că atâţia bărbaţi singuri o preferă în 
detrimentul interacțiunii directe, faţă în faţă. 

Aleg cu grijă patru poze care cred că îmi reprezintă destul 
de adecvat viaţa, fără să dezvăluie prea mult: una cu mine la o 
petrecere, în care arăt destul de veselă, una cu mine în faţa 
calculatorului de la birou, în care par profesionistă într-un mod 
relaxat, una în care beau un smoothie la un colț de stradă, în 
care mi se pare că arăt drăguţ și, în sfârșit, una în care îl ţin în 
braţe pe Ivan, luat cu spatele, dar foarte vizibil în poză. Am 
ezitat mult dacă să pun ultima poză. N-aș fi vrut ca faptul că ţin 
un copil în braţe să-i alunge pe potenţialii admiratori ai mei sau, 
mai bine zis, ai pozelor mele. 

Mă întreb ce ar putea gândi un străin care nu știe nimic 
despre situaţia noastră când vede poza unei mame cu un copil 
mai mic de un an în braţe. Ajung la concluzia că vede exact 
ceea ce vreau să transmit - copilul este o parte esenţială a 
identităţii mele, care nu este negociabilă. 

E primăvară, iar eu îmi fac de lucru cu aplicaţia din ce în ce 
mai des. E un mod de a-mi omori timpul după ce îl culc pe Ivan 
și înainte de a adormi și eu. Mă ajută să ţin acreala și gândurile 
ascunse în frâu și mă străduiesc să sper și să rămân optimistă. 
Poate că în spatele următoarei poze se ascunde ceva mai bun. 
Cineva pe care îmi pot închipui că-l voi întâlni în viitor. Derulez, 
cu încăpățânare, pozele bărbaţilor. Mi-a obosit degetul tot 
făcând mișcarea spre stânga, îi refuz pe bărbaţii care pescuiesc, 
pe cei care urcă muntele, pe cei care schiază și pe cei care au 
cămăși prea scumpe și frizuri ridicole. Îi refuz pe cei care par să 
bea prea mult, pe cei care par să meargă prea mult la sală, pe 
cei care sunt prea tineri și pe cei care sunt prea bătrâni. Îi refuz 
pe cei care poartă ochelari prea urâţi, pe cei care au bărbile 
prea lungi și pe cei care se laudă prea mult în prezentările lor 
ridicole. Toţi cei care scriu cu greșeli ies din calcul și la fel și cei 
care dau prea multe detalii despre ei. Nu-i pun la socoteală pe 
cei care caută o simplă aventură. Nici pe cei care au prea mulţi 
copii. Trec, metodic, de la un profil la altul. Până la urmă, nu 
aleg pe nimeni. 


În câteva săptămâni, am epuizat stocul de bărbați singuri 
aflaţi pe o rază de 15 kilometri și nu am putut să accept pe 
niciunul dintre ei. Îmi informez, printr-un mesaj, prietena, care 
nu-și poate crede urechilor. Îmi cere să-i dovedesc asta printr-o 
captură de ecran, iar eu fac asta imediat. Aplicația îmi arată o 
hartă goală, cu mesajul să mai încerc o dată peste câteva zile. E 
imposibil, îmi răspunde ea, cu o serie de semne de exclamare. 
N-ai găsit pe nimeni drăguţ sau măcar interesant? Rușinată, îi 
spun că nu. Ea mă ceartă, pe bună dreptate, că sunt 
neprietenoasă și excesiv de pretențioasă. Imi recomandă, cu 
fermitate, să-mi accept viaţa și pe bărbaţii din aplicaţie dacă 
vreau să se întâmple ceva. Nimeni n-o să mă aleagă, dacă tot 
refuz. Ea insistă asupra faptului că, dacă îl aleg pe unul, nu 
înseamnă că voi trăi tot restul vieţii cu el. Îmi dau seama că are 
dreptate. Mă gândesc că o simplă poză de profil nu-mi oferă 
despre un bărbat suficiente informaţii pe baza cărora să pot să 
construiesc un viitor cu el. Probabil că nu printr-o aplicaţie care 
îmi arată o mulţime de feţe voi putea să-mi cunosc partenerul 
de viaţă și sufletul meu pereche. Poate că trebuie să apelez la o 
altă metodă. Trebuie doar să-mi dau seama care e cea mai 
potrivită. În aceeași seară, şterg aplicaţia de pe telefon și mă 
decid să fac o pauză de la acest proiect pentru un timp. 


Aprilie 2016 

De când Ivan a început grădiniţa, iar eu mi-am reluat 
serviciul, nu mă despart niciodată de telefon în timpul zilei. Nici 
măcar o clipă. Îmi ţin telefonul lângă farfurie la masa de prânz. 
Totodată, e nelipsit de lângă mine la pauza de cafea și când 
merg la toaletă. Dacă-mi uit vreodată telefonul pe birou, intru în 
panică. Dacă sună în mijlocul unei ședințe, mă scuz și spun că 
trebuie să văd cine sună. Se-ntâmplă să mint că aștept telefonul 
unui doctor. De fapt, mă gândesc că aș putea fi sunată de la 
grădiniță și mă înspăimântă gândul că aș putea să ratez apelul. 
Dacă i s-ar întâmpla ceva lui Ivan în lipsa mea, aș vrea să fiu 
sigură că ajung la el cât de repede pot. Gândul că ar putea să i 
se facă rău sau să se îmbolnăvească, iar educatoarea să nu 
poată da de mine îmi provoacă palpitaţii. In momentul în care 
numele  grădiniţei mi-a apărut cu adevărat pe ecranul 
telefonului, am răspuns după primul semnal, cu sufletul la gură, 
retrăgându-mă din ședință. 

Azi, când a sunat telefonul, eu tocmai mă duceam la prânz 
cu o colegă. Ne hotărâserăm unde să mergem, când telefonul 
mi-a vibrat în buzunar. Îmi apare pe ecran un număr pe care nu- 
| am în agendă și mă sperii ca nu cumva să fie de la grădiniţă. 
Deși am numărul salvat, mă gândesc că una dintre educatoare 
m-ar putea suna de pe telefonul personal. Dacă a păţit Ivan 
ceva? Dacă are nevoie de mine? S-au dus anii în care îmi 
permiteam să nu răspund la numere necunoscute. Răspund, 
febril, și de data asta. 

Apelul nu e de la grădiniţă. N-are legătură nici cu serviciul. 
În schimb, mi se prezintă un bărbat din partea unei companii al 
cărei nume nu-l înţeleg. Vorbește repede și, înainte să-l pot opri, 
îmi spune că îi pare rău pentru ceea ce mi s-a întâmplat. li 
mulţumesc, derutată, iar el continuă, îmi spune că ar vrea să-i 
comunic numărul meu de cont, deoarece compania lui dorește 
să facă un depozit pentru mine și fiul meu. Nu mai înţeleg nimic. 
Un depozit? Pentru cine? De ce? 

Îl opresc pe omul din receptor, cerându-i să repete cum îl 
cheamă și ce companie reprezintă. El își cere scuze. Își drege 
glasul și o ia de la capăt, vorbind mai rar. Imi explică faptul că 
este directorul unei companii care oferă același tip de servicii pe 
care le oferea cea la care ai lucrat tu și că, după moartea ta, a 
preluat o mare parte dintre clienţii tăi. În primul an, au strâns o 


sumă de bani și acum are nevoie de numărul meu de cont, să o 
transfere, pentru mine și Ivan. Acesta este gestul pe care au 
promis să-l facă la sfârșitul anului în care ai murit. Mă întreabă, 
de data aceasta mai prudent, dacă înţeleg despre ce vorbește. 
Îmi mai spune că i-a vorbit despre acest lucru prietenei mele 
care s-a ocupat de documentele mele după moartea ta. 

Acum îmi pică și mie fisa. Îmi amintesc de asta din ziua 
înmormântării. Înainte să vină toţi participanţii la capelă, mi-a 
trecut prin gând, poate pentru că mulţi dintre ei erau colegii tăi 
de serviciu, că nu știu cum se vor descurca ei acum. Cine le va 
gestiona serverele de e-mail, cine le va actualiza programele, 
cine le va plăti licenţele, cine se va ocupa de domeniile lor de 
internet, toate datele cu care tu lucrai și despre care eu știu atât 
de puţine? Să învăţ eu ce făceai, să-ți aranjez dosarele, să-ţi 
verific hard diskurile? Să fie oare atât de urgent? Mi-am 
dezvăluit grijile faţă de prietena mea, care m-a liniștit imediat, 
spunându-mi că nu trebuie să-mi fac nicio grijă pentru că totul e 
deja aranjat. Mi-a spus că a găsit o companie care ar putea să 
preia rapid o mare parte dintre clienţi. Directorul acesteia este 
un bărbat prietenos pe care l-a afectat în mod deosebit soarta 
noastră și care voia să ne ajute. El i-a promis să pună deoparte 
o sumă din fiecare oră facturată drept cadou pentru mine și 
Ivan, iar prietena mea i-a promis, la rândul său, să-mi transmită 
asta. Am primit informaţia, am fost mișcată de iniţiativa lui, apoi 
am uitat complet de ea. A trecut un an și patru luni de atunci. 

Acum vorbim la telefon, iar el îmi cere numărul de cont. Nu 
apuc să mă gândesc prea bine și nu știu ce să-i răspund. Nu-l 
cunosc pe acest bărbat, nu merit banii companiei lui. N-ar trebui 
ca el facă acest depozit pentru mine. Nu mi-e dator cu nimic. li 
mulțumesc, derutată, pentru amabilitate, și-i spun că nu este 
nevoie. Dar el insistă. Eu mai refuz o dată. El continuă să insiste. 
În cele din urmă, îi dau numărul meu de cont. Îi spun numărul, 
cu un sentiment de vinovăţie, și că nu știu cum să-i mulțumesc. 
El îmi răspunde că nu e nevoie. Amândoi ne simţim extrem de 
stânjeniţi în această convorbire. După ce îi dau numărul de cont, 
între noi se lasă o tăcere apăsătoare. li mai mulțumesc de 
câteva ori. El îmi spune că n-am pentru ce. Apoi închidem și eu 
rămân în mijlocul încăperii, în același loc unde stăteam când am 
răspuns la telefon. 

De-abia acum îmi dau seama că toţi colegii se uită curioși la 


mine. Cine a fost? întreabă precaut unul dintre ei. Le spun. Le 
descriu, fără să fie nevoie, că mă simt ca o proastă fiindcă am 
acceptat o sumă de bani de la un bărbat pe care nu l-am văzut 
niciodată. Colegul mă întreabă despre câţi bani este vorba. Eu îi 
răspund că habar n-am. Sper că nu sunt foarte mulţi. Cel mult 
câteva mii. Colegul mă îndeamnă să-mi verific contul, poate au 
intrat deja. îl ascult. Îmi verific contul de pe mobil și constat că 
nu e niciun depozit nou. Durează, probabil, câteva zile să apară. 
Ne îmbrăcăm și mergem să luăm prânzul. 


După câteva zile, îmi intră banii în cont. Aproape 30.000 de 
coroane. Brusc, contul meu de salariu este mai plin ca oricând. 
Mi se pare că nu e drept să am acești bani. Nu știu ce să fac cu 
ei. N-au nimic de-a face cu mine, sunt banii tăi. Dar tu nu mai 
ești. lar eu i-am primit, ca pe un gest prietenos, de la un bărbat 
prietenos. Încerc, fără să reușesc, să alung sentimentul că nu-i 
merit. Nu merit această recompensă doar pentru că am trecut 
prin ce am trecut și nici pentru că sunt mama lui Ivan. Ivan a 
moștenit tot ce a rămas de la tine și, în plus, o sumă 
considerabilă îl așteaptă în cont atunci când va împlini vârsta de 
optsprezece ani. 

În aplicaţia de Internet Banking, fac prima operaţiune care- 
mi trece prin cap. Din câteva clickuri rapide, transfer banii într- 
un cont de economii. Rămâne să mă hotărăsc mai târziu ce fac 
cu ei. Trebuie să fac, însă, un gest care nu suportă amânare și 
să-i transmit mulțumiri bărbatului prietenos. N-am idee cum să-i 
mulţumesc pentru un asemenea cadou, dar mă gândesc să 
încep cu o felicitare cumpărată de la Ica. Scriu pe ea, cu un scris 
cât pot eu de caligrafic, cu un pix împrumutat de la casieră. Mă 
gândesc să-i explic ce voi face cu banii, dar, cum nu știu nici eu, 
amân acest lucru. Mesajul e scurt, scrisul meu arată ca de 
obicei, copilăros și lăbărțat. Oricât m-aș strădui, nu pot să scriu 
frumos. Felicitarea mea de mulţumire pare o batjocură, atât în 
formă, cât și în conţinut. 

Semnez în numele meu și al lui Ivan. Desenez o inimă. 
Regret pe loc. Felicitarea arată ca și cum ar fi fost scrisă de un 
copil de zece ani. Mă rușinez când pun felicitarea în plic, scriu 
adresa firmei bărbatului prietenos, lipesc timbrul și o pun în 
cutia poștală din faţa magazinului. Abia la jumătatea drumului 
către casă, îmi trece prin minte că cel mai bun lucru pe care aș 


putea să-l fac cu banii ar fi să-i donez unei fundaţii pentru 
persoanele cu afecţiuni la inimă și la plămâni. Astfel banii pot fi 
folosiţi de altcineva, nu de mine. În felul acesta, cercetările vor 
avansa, așa încât să fie mai puţini oameni care să aibă soarta 
ta. De ce nu m-am gândit la asta de la început? De ce n-am scris 
asta în felicitarea de mulţumire? 


Prietenii îmi spun că trebuie să-mi îngădui să-mi trăiesc 
propria viaţă, iar eu știu că, atunci când îmi spun asta, se 
gândesc că trebuie să trăiesc fără să mă gândesc tot timpul la 
Ivan. Ar trebui să chem mai des o bonă, să ies în oraș mai des, 
să stau seara până mai târziu, să fac mai des lucruri fără Ivan. 
Vei fi un părinte mai bun dacă faci lucruri și pentru tine, spun ei, 
oferindu-mi imagini plastice drept argumente. Una dintre 
metaforele cel mai des folosite este cea cu masca de oxigen din 
avion. Adultul trebuie să se salveze întâi pe sine, ca să poată, 
apoi, să-și salveze copilul. Așa este și în relaţia părinţilor cu 
copiii. Un părinte fericit este un părinte mai bun. Dacă fac ceva 
pentru mine, automat acel ceva este și pentru Ivan. Știu că 
prietenii mei îmi vor binele. Părinţii tăi și terapeuta mea spun 
același lucru. Ar trebui să ies mai des în oraș. Știu că ar trebui, 
dar mie mi se pare că e greșit. Ei au dreptate, dar nu în legătură 
cu copilul meu. In privinţa aceasta, ei nu simt ce simt eu. Ne văd 
ca pe orice altă familie. 

De fiecare dată când sunt invitată la un eveniment la care 
nu este recomandată participarea copiilor, încerc să-mi găsesc o 
scuză. Ivan este puţin bolnav. Din păcate, weekendul ăsta 
suntem plecați. Tocmai atunci, mama vine în vizită. Voi face tot 
ce pot să vin, însă acum nu-mi găsesc bonă. Rămâne de văzut 
dacă pot să aranjez ceva. Voi reveni cu decizia finală, dar vă 
mulțumesc pentru invitaţie. 

Ultima nu e o minciună. Nu pot să-mi las copilul, a cărui 
îngrijire necesită aplecări și ridicări repetate, cu o bunică recent 
operată la ambele șolduri și care abia se deplasează cu ajutorul 
cârjelor. Și nici cu cealaltă bunică, aflată pe drumuri în cea mai 
mare parte a săptămânii cu noul ei serviciu, nu e la fel de ușor 
ca înainte. Deși nu le-ar fi greu, nu pot să-i împovărez cu câteva 
ore de supraveghere a copilului în plus nici pe bunica și bunicul, 


pentru că ei deja mă ajută o dată pe săptămână ca eu să pot 
lucra mai mult. Totuși, motivul cel mai puternic pentru care nu 
particip nu i-l spun prietenilor mei. Este chiar Ivan. 

El acceptă tot mai greu să se despartă de mine. Deși au 
trecut deja două trimestre de grădiniță, momentul în care 
trebuie să-l las acolo este tot mai obositor pentru mine, e mai 
greu decât orice lucru din viaţa mea. Pot să număr pe degete 
zilele în care ne-am despărţit fără ca el să plângă în hohote și să 
se agaţe de picioarele mele până când îl smulgea o educatoare 
de lângă mine. In fiecare dimineaţă, merg la serviciu cu 
sentimentul că-l trădez și în fiecare seară încerc să compensez 
acest lucru printr-o atenţie exagerată, prin a-i oferi, în exces, tot 
ceea ce cred eu că îi lipsește. In această ecuaţie, nu mă lasă 
inima să mă pun pe mine pe primul loc și să-mi acord mie mai 
mult timp. Nu mă pricep să le explic asta fără ca ei să creadă că 
problema este a mea și nu a lui Ivan, că sunt dominată de 
duioșia și slăbiciunea mea de părinte. Am citit asta o dată în 
privirile lor. Mi-am imaginat cum mă vorbesc pe la spate. Mi se 
pare că se întreabă de ce nu mă pot relaxa și eu puţin. Așa că 
cel mai simplu a devenit să spun minciuni nevinovate și să mă 
eschivez. 

Nu și astăzi însă, când una dintre prietenele mele cele mai 
apropiate împlinește 40 de ani. Ne știm de pe vremea 
adolescenţei, iar ea și-a anunţat petrecerea de câteva luni bune. 
In seara asta, mătușa lui Ivan va dormi la noi, iar, pentru mai 
multă siguranţă, eu mi-am aranjat să dorm la o prietenă, în 
camera ei de oaspeţi. Toată săptămâna m-am frământat, 
gândindu-mă dacă n-ar fi mai bine să nu merg. Am tot șovăit, 
dar n-am reușit să iau o decizie. Azi-dimineaţă însă, Ivan m-a 
surprins când mi-a zâmbit și mi-a făcut cu mâna din curtea 
grădiniţei, iar când sora mea mi-a dat mesaj spunându-mi că 
este nerăbdătoare să-și petreacă timpul cu Ivan, am văzut în 
asta un semn bun. Trebuie să merg la petrecere. În timp ce mă 
machiez la baie înainte să plec, beau un pahar cu vin și ascult 
muzică la difuzorul telefonului. Îl aud pe Ivan cum râde în 
camera de zi împreună cu sora mea mai mică. Alerg până la 
apartamentul prietenei mele și sper să nu fiu eu prima sosită la 
petrecere. 

Nu sunt. Apartamentul este plin de oameni, iar invitaţii 
continuă să vină. Nu i-am văzut pe toţi, dar cei la care m-am 


uitat par nerezonabil de odihniţi. Plini de viaţă, proaspeţi și fără 
griji. N-au pungi sub ochi. În bucătărie unii fumează, iar alţii le 
țin companie. Pe hol, sărbătorita și soţul ei fac ture până la ușă 
ca să primească invitaţii. In camera de zi, se dansează pe o 
muzică pe care eu nu o recunosc, dar despre care presupun că 
s-a lansat recent, în ultimii ani. Nu găsesc niciun loc unde să mă 
așez. Nu mă simt dispusă să încep să dansez, iar să mă înghesui 
în bucătărie, printre fumători și prietenii lor, nu mă încumet. 

Mă îndrept spre camera copiilor, aflată în micul colţișor 
dintre hol și camera părinţilor, care, în această seară, este 
decorată cu un glob disco și cu câteva scaune și fotolii de 
rezervă. Găsesc un scaun liber și mă alături unui mic grup de 
oameni. Îl cunosc doar pe unul dintre ei care, curând, mă 
provoacă la discuţie. Se vorbește despre personalităţile de tip 
introvert și extravert. Toţi participanţii la discuţie susțin că sunt 
introvertiţi. Eu nu-i cred, mi se pare că e o simplă cochetărie, 
dar nu-i contrazic. Mă alătur și eu celor care se declară 
introvertiți. Suntem toţi de acord că faptul că ne-am retras în 
cea mai izolată încăpere din apartament ne confirmă statutul. 
Discutăm apoi despre gen și despre capacitatea femeilor de a 
lega și a întreţine relaţii. Cunosc acest tip de conversație, am 
luat parte la sute de acest fel înainte, dar asta se întâmpla 
demult. Brusc, îmi pare totul fără sens. Am impresia că pozăm, 
că ne prefacem unii în faţa celorlalți că suntem deștepţi, nu 
facem altceva decât să ne aprobăm reciproc. Nimeni nu 
vorbește despre lucruri cu adevărat importante. Mă adâncesc 
din nou în gândurile mele și mi-aș dori să plec, pe furiș, acasă. 
Nu vreau să dorm în noaptea asta în camera de oaspeţi a 
prietenei mele. Vreau să dorm lângă Ivan. Dar trebuie să mă 
abţin de la asta. Nu pot să merg acasă acum. Nu e nici măcar 
ora unsprezece. Una dintre prietenele mele își bagă capul pe 
ușă și mă întreabă dacă vreau să-mi umple paharul. Eu îi 
mulțumesc și-i spun că nu vreau. La scurt timp, revine cu o 
sticlă plină cu vin și spune că o lasă aici. S-ar zice că noi, cei din 
camera copiilor, ne distrăm pe cinste. 

Stau toată noaptea. Stau tot timpul pe același scaun, în 
același colț, vorbesc cu oamenii care vin și pleacă despre ce 
înseamnă să fii părinte și despre relaţiile de cuplu, despre reţete 
de băuturi și videoclipuri, despre reţelele sociale și despre 
psihologie, despre iubitori de pisici versus iubitori de câini. 


Oamenii cu care vorbesc sunt mereu alţii, cu fiecare dintre ei 
petrec între un sfert și o jumătate de oră. Nu mă simt în stare să 
mă ridic de acolo. Colţul în care mă aflu pare locul meu stabil. 
Sticla de vin de lângă mine s-a golit de mult. Cred că eu am 
băut cel mai mult din ea. Mă tem că m-aș clătina dacă aș 
încerca să mă ridic. Când mă uit la ceas și văd că e trecut de ora 
două, încerc. Ridicându-mă, mă gândesc că ar trebui să dansez 
măcar puţin în camera de zi înainte de a pleca acasă. Doar când 
ajung acolo îmi dau seama că petrecerea lâncezește și nu mai e 
nimeni. Muzica încă duduie, dar nu e nimeni care să danseze. Pe 
canapea doarme un bărbat pe care nu-l cunosc. 

Intr-un fotoliu, o femeie stă în poala unui bărbat pe care îl 
știu, dar cu care nu mă salut de obicei. Dezamăgită, îmi continui 
drumul, căutându-mi prietena în a cărei cameră de oaspeţi 
intenţionam să dorm în această noapte. Mă apucă durerea de 
cap. Mirosul de fum de ţigară care vine din bucătărie îmi 
accentuează durerea. Blatul este plin de sticle și de doze. În 
chiuvetă plutesc mucuri ude de ţigară. În jurul mesei din 
bucătărie stau patru persoane și fumează, una râde ascuţit, iar 
vocea ei mă zgârie pe creier. les din bucătărie. În dormitorul 
soţilor, un alt bărbat doarme învelit, întins pe tot patul. Îmi dau 
seama că e posibil ca prietena mea, la care ar fi trebuit să dorm, 
să fi plecat de la petrecere și nu mă pot hotărî dacă ar trebui să 
mă supăr că nu m-a luat cu ea, dar nu-mi mai bat capul cu asta. 
Mă alarmez brusc. Trebuie să dorm suficient încât să pot să mă 
întorc mâine cât mai devreme acasă la Ivan. 


* 


Deși experiențele mele cu aplicațiile matrimoniale și ultima 
mea petrecere mi-au dovedit că sunt un mic dezastru social, mă 
frământă tot mai mult gândul că ceva îmi lipsește pentru a avea 
o familie completă. Ceva sau, mai degrabă, cineva. Deși îmi 
repet mereu că familiile pot fi în multe feluri, a mea tot îmi pare 
trunchiată, rănită și șchioapă. E ca și când ceva funcţionează în 
mod fundamental greșit. Nimeni nu ar merita să trăiască toată 
viaţa atât de singur. Problema este că nu știu ce să fac în 
legătură cu asta. Așteptând să găsesc o soluţie, am început să 
corespondez cu un bărbat. 


Şi el este văduv și părinte singur. Avem cunoștințe comune 
și i-am auzit numele în conversațiile mele cu prietenii care, bine 
intenţionaţi, mi-au sugerat că ar fi recomandat să ne 
cunoaștem, noi care împărtășim o experienţă și o situaţie de 
viață aparte. Când persoane din cercul meu mi-au sugerat să-l 
contactez pe el sau pe alţii despre care ei știu că și-au pierdut 
partenerul de viaţă, m-am simţit dată la o parte. Când mi-au 
sugerat că ar fi bine să am un prieten care să-mi înţeleagă 
situaţia, am crezut că fac o aluzie subtilă la faptul că nu mă mai 
pot suporta. Că am devenit acră, că îmi plâng mereu de milă și 
că prezenţa mea îi deprimă. Mi-am promis, în sinea mea, să nu 
mă mai plâng niciodată în faţa lor. Le-am mulţumit pentru grija 
pe care mi-o poartă, dar, în adâncul sufletului meu, m-am gândit 
că aș prefera să trăiesc toată viaţa singură decât să-mi fac 
prieteni pe baza unei experienţe tragice pe care am trăit-o 
fiecare. Asta ar însemna să renunţ la ideea de a-mi construi o 
viaţă nouă și să rămân cramponată în trecut. Am gândit așa 
până nu demult, când, într-o bună zi, am hotărât să-i scriu un e- 
mail bărbatului văduv. 


Într-o seară, la scurt timp după ce Ivan a adormit și 
obișnuita agitaţie s-a potolit, mi-am aruncat ochii pe profilul lui 
de Facebook. N-am găsit multe informaţii acolo. Nimic nu dădea 
de înţeles că ar fi văduv și nici nu avea poze cu copilul lui. 
Aveam puţini prieteni comuni, iar arhiva de imagini nu oferea o 
bază prea generoasă pentru spionii externi cu prea mult timp 
liber. M-am văzut nevoită să fac ceea ce se face de obicei în 
asemenea cazuri: să analizez lucrurile vizibile și să speculez 
restul. Din pozele publice însoţite de texte, am tras concluzia că 
știa să scrie și să se exprime corect. In plus, se vedea că a 
călătorit mult în ultimii ani. A distribuit și câteva melodii, iar eu 
am ascultat rapid una dintre ele și mi-am dat seama că gusturile 
lui muzicale se învârt într-o zonă pe care eu o consider desuetă. 

Din pozele făcute la Paris și la Londra, am conchis că 
preferinţele lui culinare și în materie de vinuri se integrează la o 
categorie superioară de preţuri. Mi s-a părut snob. Judecând 
după numărul mare de comentarii și de aprecieri de sub pozele 
lui și după desele actualizări de status, am dedus că fie e foarte 
popular, fie îi place să fie flatat. Nu părea să ducă lipsă de 
prieteni. Nu se deducea de nicăieri că și-ar fi pierdut soția în 


urmă cu câţiva ani și că ar fi rămas singur cu fiica nou-născută. 

Una peste alta, în mod neașteptat, profilul lui mi-a stârnit 
curiozitatea, dar și o oarecare indignare. Cum a reușit să-și 
menţină o viață socială atât de intensă ca părinte cu normă 
întreagă? Cine are grijă de copilul lui în timp ce el călătorește la 
Londra și Paris? Când are timp să bea vinuri scumpe și să guste 
neprețuitele mâncăruri? De ce nu stă mai mult acasă, să-și 
plângă soţia? Unde este fiica de care a avut grijă singur de când 
s-a născut? Totul mi se pare aproape revoltător. In legătură cu 
asta, mi-e evident că trebuie să mai fac săpături. 


l-am scris într-o noapte, între două treziri de-ale lui Ivan. 
Mesajul a ieșit mai lung decât intenţionasem iniţial; a fost 
nevoie de două paragrafe numai ca să mă prezint și să-i explic 
legătura dintre noi prin prietenii noștri comuni, ca el să nu 
creadă că sunt o nebună. Apoi a părut ciudat să nu-i explic 
situația mea și motivul pentru care îi scriam și pe care nici eu 
nu-l înţelegeam prea bine, așa că am dezvoltat destul de mult și 
acea parte. Ca să nu par prea afectată sufletește, am introdus, 
ici-colo, câte o glumă în mesaj. Am scris și un scurt paragraf de 
încheiere. Până la urmă, mesajul a ajuns să fie stânjenitor de 
lung, dar, pentru că nu aveam nicio idee în legătură cu ce aș 
putea elimina din el și pentru că simţeam apăsător stresul 
provocat de faptul că Ivan a început să se agite în somn, l-am 
trimis așa cum era. Mi-am spus că n-am nimic de pierdut dacă 
nu-mi răspunde și nici de câștigat dacă-mi răspunde, așa că mi- 
e totuna. 

Dimineața mi-a și răspuns. Mi-a mulțumit scurt pentru 
mesaj și m-a întrebat politicos care este motivul pentru care i- 
am scris. Întrebarea era rezonabilă, pentru că motivul nu 
reieșea din mesaj, lucru pe care l-am constatat și eu când am 
citit-o la lumina zilei. Într-o tentativă de a fi mai concretă, i-am 
răspuns la mesaj din metrou, în drum spre grădiniță. l-am scris 
așa: „Nu prea știu de ce ţi-am scris. Poate pentru că prietenul 
nostru comun mi-a recomandat să fac asta”. Cam atunci a 
început corespondenţa care, acum, se desfășoară aproape 
zilnic. 

Mi-am făcut, astfel, un corespondent cu statut ambiguu. Ne 
povestim întâmplări din vieţile pe care le trăim alături de copiii 
noștri, făcând să pară că ne descurcăm mai ușor decât se 


întâmplă în realitate. Cel puţin, asta fac eu. Am vorbit despre 
pierderea partenerului, fără să intrăm în detalii. Niciunul dintre 
noi nu pare interesat s-o facă, nici când este vorba de viaţa 
privată de acum, nici de cea din trecut. Dar ţinem legătura. 
Vinerea ne urăm weekend plăcut și, câteodată, ne trimitem 
sugestii de melodii. Uneori trec trei sau patru zile fără să ne 
scriem, alteori ne trimitem de dimineaţa până seara mesaje 
scurte. Niciunul dintre noi nu a propus să ne întâlnim. Am 
bănuiala că trăiește cu cineva, dar nu îndrăznesc să-l întreb pe 
șleau. N-a adus vorba despre vreo persoană anume, dar, din 
multitudinea de mesaje în care îmi spune că este ocupat seara 
sau în weekend, asta deduc. Asta o fi. Devin însă din ce în ce 
mai curioasă. Mă gândesc să-l invit la prânz într-o zi, doar ca să 
aflu cine este în realitate, dar n-am curaj. Poate mai încolo. 
Poate deloc. 


lunie 2016 

Stau pe o bancă din parc şi mă uit peste Årstaviken. Ivan a 
adormit în căruciorul din faţa mea. Știu că la noapte îmi va fi 
greu să-l adorm, el rareori doarme ziua în ultima vreme, dar n- 
am reușit să-l menţin treaz. M-am plictisit teribil. Ne-am plimbat 
astăzi deja în trei parcuri și nu e nici măcar ora unu. Am încercat 
să iau legătura cu prietenii mei, mai ales cu cei care au copii, să 
ne întâlnim, să-mi omor timpul o oră sau două vorbind cu un alt 
adult, lăsându-i pe copii să se joace unul cu celălalt. N-am 
reușit. Prietenii mei erau ocupați cu treburile lor. Câţiva erau la 
casele lor de la ţară și se pregăteau pentru weekend. Câţiva 
aveau alte planuri. Unii merg la petreceri, alții la muzeu, alții nu 
știu ce fac pentru că nu mi-au răspuns încă la mesaj. Este un 
weekend tipic din viața mea și a lui Ivan, un weekend fără 
planuri, în care îmi omor timpul, umplându-l cu cât mai multă 
distracţie pentru Ivan. Eu sunt deja plictisită. 

Ai fi zis că m-am obișnuit deja cu asta. Și totuși, nu m-am 
obișnuit cu sentimentul că nu aparţin nimănui, că nu mă vrea 
nimeni, că sunt singură. Simt asta mai ales de sărbători și în 
weekendurile prelungite. Chiar și un weekend obișnuit poate fi 
apăsător. Când colegii mei răsuflă ușuraţi la terminarea turei 
vineri după-amiază, bucuroși că s-a terminat săptămâna de 
lucru, pentru mine este ca și când abia atunci ar începe calvarul. 

Mă așteaptă încă două zile cu Ivan, care are doi ani și este 
la fel de solicitant ca întotdeauna, dar mai dinamic și cu nevoi 
mai bine precizate pentru joacă decât înainte. In lipsa unui plan 
atent gândit de petrecere a orelor, acestea mi se vor părea 
multe, lungi și teribil de însingurate. Nu-mi place să mă simt 
singură și nici să vorbesc despre asta. 

Când îi caut pe prietenii mei și-i întreb ce planuri au pentru 
weekend, încerc mereu să par fericită și fără griji, întreb ce au ei 
în program și aștept să primesc o invitaţie. Când ei îmi spun că 
merg la petreceri sau că pleacă la ţară cu familia sau că merg la 
o aniversare, eu le răspund cât pot eu de vesel. Drăguţ! Vorbim 
mai târziu! Sună-mă, dacă vrei să ne întâlnim! Nu vreau să fiu o 
povară pentru prietenii mei, un om demn de milă, dar, în același 
timp, mi-ar plăcea ca ei să mă caute mai des. Mi-aș dori să nu 
mă mai simt atât de singură. E o combinaţie greu de înţeles. O 
rezolv mergând mai departe, cu îndârjire, trimițând mesaje 
vesele, petrecându-mi zilele așa cum dorește Ivan s-o facem. 


Accept orice fel de propunere de socializare care se ivește, 
resimt dureros sărbătorile, oră cu oră, până se încheie și 
revenim la rutina noastră. Mă simt mai bine atunci. 

Am vizitat până acum toate muzeele din oraș. În câteva 
duminici, am mers la bunica și la bunicul lui Ivan. Cunoaștem pe 
de rost toate parcurile din cartier. Pentru că seara suntem 
singuri, încercăm să petrecem cât mai mult timp afară și să 
facem cât mai multă mișcare dacă vremea ne permite. Luăm 
prânzul pe bancă în parc sau la fastfood. li schimb scutecul lui 
Ivan sub copaci și pe drum. Mergem prin tot orașul și ne căutăm 
lucruri de făcut, ne propunem în fiecare zi o destinaţie de 
plimbare. Astăzi simt că m-am săturat de asta. Azi mi-e greu să 
alung sentimentul că toată lumea m-a uitat. Nu avem niciun 
plan pentru astăzi, iar mesajele mele au rămas fără răspuns. 


Stând pe o bancă din Tantolunden, privind spre luciul apei 
și spre trenul care trece podul, îmi las mintea să zboare, să 
viseze la o altă existenţă. Visez că tu încă trăiești, că noi suntem 
doi părinţi care își petrec weekendurile cu lvan. Visez că am 
stabilit să luăm cina cu încă cineva, să gătim, să mâncăm și să 
strângem masa împreună. Poate chiar să bem un pahar cu vin. 
Poate chiar să ne uităm la un serial împreună. Să ne ajutăm la 
spălatul vaselor și să ne sprijinim unul pe altul. Visez să stau în 
faţa televizorului în camera de zi, să-l aud pe Ivan cum 
gângurește în dormitor cu altcineva. Visez să-mi permit să 
accept din când în când o invitaţie la cină sau la o petrecere 
după ora de somn a lui Ivan. Mi-aș dori ca sâmbetele și 
duminicile să nu mi se mai pară atât de lungi. Aș vrea o viaţă în 
care să nu mă sperii, ci să pot să mă bucur când am cinci 
săptămâni de vacanţă la rând. Tot visând, constat că mi-au dat 
lacrimile și îmi trag fesul peste ochi cât de mult pot. Mă hotărăsc 
să pun capăt visării, pentru că mă întristează. Visurile mele par 
atât de simple și totuși irealizabile. 

Scot telefonul și mă uit la ceas. Ivan doarme de mai bine de 
o jumătate de oră. Trebuie să-l trezesc în curând. Unde vom 
merge apoi? Să mergem în alt parc sau înapoi acasă? Ce să 
facem acasă? 

Intru pe Instagram și mă uit la pozele care îmi apar. Văd 
pozele de familie ale prietenilor mei la casele de la ţară, unii 
prieteni sunt la o demonstraţie în piaţa Sergel, alţii stau 


zgribuliţi la o terasă cu o bere în mână. Deodată, văd poza unei 
prietene care stă la o cafea pe un pod aflat la câteva sute de 
metri de mine. Poza a fost postată în urmă cu o jumătate de oră. 
Mă doare să văd asta - nu i-am dat și ei mesaj azi-dimineaţă s-o 
întreb dacă vrea să ne vedem? Nu cumva n-a răspuns sau mi-a 
răspuns că nu poate? Îi caut răspunsul printre mesajele primite. 
Am trimis atât de multe mesaje, încât mă încurc printre 
răspunsurile lor. S-au împreunat toate într-un cor de „nu”-uri, de 
„nu acum”, „poate mai târziu”, „azi nu pot, dar mai vorbim 
mâine”. Printre toate, văd numele ei. Citesc, de la un capăt la 
altul, conversaţia de azi-dimineaţă. Ea îmi scrie că nu au planuri 
pentru azi și că vorbim mai târziu. Eu cred că, în principiu, 
aceasta seamănă a invitaţie. Chiar dacă nu este formulată în 
termeni preciși, consider că mă pot simţi bine-venită să iau și eu 
cafeaua cu ei pe podul aflat la câteva sute de metri de aici fără 
să fiu considerată un intrus. 

Nici nu-mi permit și nici nu mai am chef să am orgoliu în 
situaţia de faţă. Mă plictisesc de moarte. Cu pași hotărâți, 
împing căruciorul în care doarme copilul meu spre cafeneaua de 
pe pod unde prietena mea își bea cafeaua. Mă gândesc dacă să- 
i spun că i-am văzut poza de pe Instagram sau să am aerul că 
intenţionam să beau eu însămi o cafea acolo. Mă hotărăsc că ar 
fi mai bine să iau legătura cu ea înainte. Pe un ton excesiv de 
vesel, îi scriu că sunt pe drum, că am văzut-o pe pod și că 
sosesc și eu imediat. Merg cât pot de repede. Primesc răspunsul 
ei când sunt la jumătatea drumului. Îmi scrie că tocmai se 
pregătesc să plece acasă, copilul are nevoie de odihnă, doarme 
mai bine în atmosfera de acasă. Vino pe aici să ne vedem. Mă 
aflu deja în faţa cafenelei. Opresc căruciorul și aștept. Poate 
acceptă să parcurgem împreună o bucată din drumul spre casă. 
Astfel, aș avea posibilitatea să conversez câteva minute din ziua 
de azi cu un alt adult. Tot e mai bine decât nimic. Aștept și iar 
aştept. Am sentimentul obsesiv că viaţa mea e jalnică. Urmează 
sentimentul rușinos că sunt o persoană disperată și nedorită de 
nimeni. Nu mai suport situaţia asta. Și totuși, n-am de ales. Şi 
acum sunt aici. O văd venind și schițez cel mai larg zâmbet de 
care sunt în stare, făcându-i cu mâna. Cred că niciodată n-am 
fost mai falsă. Poate că și ei îi e rușine de rușinea mea, când mă 
vede. Sau, poate, totul e doar în mintea mea. Nu contează. 
Sigur e mai bine decât nimic. 


Seara, după o zi interminabilă, îi scriu lui, bărbatului cu care 
corespondez, mai nou - conform definiţiei mele - potenţialului 
meu suflet pereche, și-l invit la masă. În termeni excesiv de 
glumeţi, îi descriu plictiseala mea după weekendul petrecut în 
parc și îi spun cât de mult îmi lipsesc discuţiile de adult cu 
cineva care înţelege acest lucru. Ca să nu par prea disperată, îi 
propun să ne vedem peste două săptămâni. li propun să ne 
întâlnim la un restaurant din apropierea casei lui, dacă i-ar fi 
mai ușor așa, pentru că știu că lucrează de acasă în orele în 
care fiica lui se află la grădiniță. Stăpânită de dorinţa disperată 
de o schimbare de orice fel, nu-mi pasă de faptul că aș putea să- 
i par o ușuratică. Pur și simplu, vreau ceva nou în viaţa mea. 
Prânzul cu un bărbat necunoscut este mai mult decât nimic. 

Imi răspunde rapid. Sună bine, îmi scrie el, așteaptă să 
întreb dacă bona poate să vină ca să am la dispoziţie o după- 
amiază întreagă. Poate mâncăm împreună. Poate bem niște vin. 

Când îi primesc răspunsul, simt fluturi în stomac. Ce să fie? 
Cumva am stabilit o întâlnire? Ce-a vrut să zică prin faptul că-și 
caută bonă? Să-mi caut și eu? De ce am avea nevoie de bone? 
Se gândește cumva la ceva mai mult decât la un simplu prânz? 
Imi doresc și eu același lucru? Dacă, în realitate, este o 
persoană oribilă? Dacă are o dantură neîngrijită și o voce 
ciudată? Dacă vorbește tot timpul numai despre propria 
persoană? Dacă încearcă să mă sărute la despărţire? Sau, mai 
rău, dacă mie-mi place de el și sentimentul nu e reciproc? 
Emoţionată, îi răspund afirmativ la propunere, cât mai degajat, 
ca o adolescentă răsfăţată, și decidem să stabilim data după ce 
găsim fiecare câte o bonă. Apoi răscolesc tot internetul ca să 
găsesc poze și filmuleţe cu el și mă gândesc, pentru prima dată 
după șapte ani, ce-aș simţi dacă aș săruta pe altcineva decât pe 
tine. Nu pot să mă stăpânesc. Se întâmplă, pur și simplu. 


x 
Ivan trece printr-o perioadă în care pare foarte preocupat 


de tine. Pune întrebări despre tine, vrea să se uite la poze cu 
tine, răscolește în cufărul tău și exclamă „tati” în timp ce scoate 


carduri din portofelul tău și îţi răsfoiește pașaportul în care îţi 
descoperă fotografia. Vorbește mereu despre faptul că ai murit, 
fără să pară că l-ar afecta acest lucru, se resemnează cu asta, 
dar, în clipa următoare, mă întreabă când vei înceta să mai fi 
mort. A început să întrebe și despre bunicul lui. Și el e mort. Se 
comportă ca și cum ar încerca să lege lucrurile între ele. Tatăl și 
bunicul lui sunt morţi, iar mama și bunica sunt vii. Tot așa, și 
cealaltă bunică. 

Observ că se străduiește să-și pună ordine în gânduri, dar 
încă nu reușește. E prea mic. Moartea este prea abstractă 
pentru el. Gândirea lui este încă concretă. La început, l-am lăsat 
să creadă că tatăl lui este în cer. Am crezut că asta va fi pentru 
el o alinare, dar mi-am dat seama, curând, că e greu de găsit 
răspunsuri pentru numeroasele întrebări care au urmat. Nu prea 
știu ce să-i spun când arată cu degetul spre nori și mă întreabă 
dacă tu te afli printre ei. li spun că nu se știe cu siguranţă. 
Adaug că oamenii cred în multe lucruri, dar că nimeni nu știe 
adevărul. El zice că vrea să se caţăre până în cer, iar când îi 
răspund că asta nu se poate, îmi cere să-i fac rost de o scară. 
Când mă întreabă dacă tu stai în Lună și exclamă dezamăgit că 
nu te vede, îmi dau seama că mi-am aprins paie în cap. Nu 
putem continua la nesfârșit să vorbim despre cer. Încerc, cu 
multă prudenţă, să retrag ce i-am spus până acum. Mă eschivez, 
spunându-i că e doar o expresie. Unii cred, alţii nu cred că, după 
ce mor, oamenii se duc în cer. Nimeni nu știe cu adevărat ce se 
întâmplă după moarte. Nici eu nu știu. E cam ciudat. 

Ivan mă privește neîncrezător. Așteaptă să-l lămuresc, dar 
eu tac, căutând explicaţii pe înţelesul lui. Eșuez și renunţ, 
schimb subiectul vorbind despre cei care încă trăiesc. Îi vorbesc 
despre cele două bunici materne, despre mătușa și unchiul, 
despre bunicii paterni. Nu mi-e ușor să vorbesc despre ei. 
Strategia mea funcţionează un timp, dar el revine cu întrebări 
legate de tine. Trebuie neapărat să lămuresc asta. Încerc să 
păstrez o consecvență în răspunsurile pe care i le dau când îi 
explic unde te afli tu și ce este moartea. Citesc cărţi despre cum 
să le vorbești copiilor despre moarte. E timpul să fac acest lucru. 


Într-una din zile, când l-am luat pe Ivan de la grădiniţă, s-a 
petrecut ceva neobișnuit când m-a văzut în ușă. EI, care de 
obicei era fericit să mă vadă și alerga spre mine cu exclamaţii 


de bucurie, mă privea acum cu un aer evident dezamăgit. Îl aud 
strigând: 

— Nu te vreau pe tine, mamă, vreau să mă ia tata azi! 

Apoi s-a pironit în mijlocul încăperii și a început să plângă 
din toţi rărunchii. Una dintre educatoare a clătinat din cap într- 
un mod în care le-am atenţionat să n-o facă atunci când îl aud 
pe Ivan vorbind despre moarte. In privirea educatoarei se citea 
o compasiune de care aș fi vrut să-l scutesc pe Ivan, dar de care 
mi-am dat seama că niciodată nu-l voi putea apăra complet. | se 
citea în ochi regretul pentru situaţia lui. Pentru că este altfel 
decât ceilalți copii. Pentru că familia lui este înjumătăţită și 
pentru că are o viaţă tristă faţă de care oamenii își înclină, 
compătimitor, capul. M-am uitat fix la educatoare încercând să-i 
transmit, din priviri, să înceteze cu acest gest. 

A înţeles. Educatoarea și-a schimbat expresia feţei și și-a 
îndreptat capul. S-a apropiat de copilul meu, care plângea, în 
timp ce unul dintre colegii lui a venit lângă el și și-a întins mâna 
ca să-l bată pe umăr, așa cum au fost învăţaţi să facă atunci 
când vor să-și mângâie un prieten aflat în suferință. Eu însămi 
am reacţionat fără să stau pe gânduri. l-am vorbit cât de calm 
am putut, fără să intru în încăpere și fără să ridic tonul. 

— Inţeleg că vrei să vină tata să te ia, scumpule. Și mie mi- 
e dor de tata. E foarte trist că tata este mort, foarte trist. Dar îţi 
mai spun ceva. Mă ai pe mine, iar eu te iubesc mai mult decât 
pe oricine altcineva din lume. Tu și cu mine suntem o familie și 
sunt o grămadă de oameni care te iubesc. Bunicii din partea 
tatălui te iubesc și bunica, și mătușa, și unchiul, și toţi prietenii 
tăi. 


În mijlocul acestei înșiruiri a celor care îl iubesc în afară de 
mine, Ivan s-a smuls din braţele educatoarei și s-a aruncat în 
braţele mele. Cum stăteam aplecată, s-a aruncat pe genunchii 
mei, gata să mă dea jos pe podeaua grădiniţei. Am continuat să- 
| mângâi pe păr și să-i înșir numele tuturor celor care îmi veneau 
în minte și care îl iubeau, împreună cu mine. Unii copii ni s-au 
alăturat, ascultând atent numele pe care le rosteam și am 
simţit, mai întâi, cum Ivan s-a relaxat, apoi a început să se uite 
la micul grup care ne înconjura. Când mă apropiam de sfârșitul 
listei, Ivan s-a plictisit să mă mai asculte și m-a întrerupt, 
spunându-mi că și florile mor, pe cuvânt! A intervenit și o colegă 


de-ale lui Ivan. A avut mai demult un câine care a murit. 
Educatoarea s-a alăturat grupului și am vorbit încă o vreme, 
dând exemple de ființe care mor: muștele și bunicile, și copacii, 
și o soră mai mică, moartă înainte de naștere. 

A fost o discuţie interesantă. M-au mișcat poveștile despre 
moarte ale celorlalţi copii. M-am mirat să văd cum copii de doi și 
trei ani gândesc atât de profund. Nu puteau să înţeleagă logic 
unele lucruri, dar se gândeau la ele. Aveau dorinţa de a 
înţelege, de a-i deosebi pe cei morţi de cei vii. Dintr-odată, nu 
mai vorbeam despre moartea ta, ci despre moarte ca fenomen 
general. Grupul de copii, în frunte cu Ivan, era acum curios să 
afle dacă și bicicletele sau tractoarele mor. Când am convenit că 
bicicletele se pot strica, dar nu mor, pentru că nu au viaţă, Ivan 
s-a înveselit din nou. Se pregătește să-și mănânce obișnuita 
banană, să se îmbrace și să plece acasă cu mine, cu mama lui 
care îl iubește mai mult decât oricine din lume, dar și în 
compania plăcută a altor oameni vii. Pe drum, m-am întrebat 
dacă nu cumva am greșit, vorbindu-i despre toţi cei vii în loc să-l 
las să te jelească. Poate am făcut un lucru pe care n-ar fi trebuit 
să-l fac. Poate ar fi trebuit să vorbesc mai mult despre tine. 


Au trecut câteva zile de la incidentul petrecut la grădiniţă. 
De atunci, am împrumutat de la bibliotecă mai multe cărți 
despre cum să le vorbim copiilor despre moarte. Am 
împrumutat și o carte pentru copii - povestea unui bătrân 
porcușor de Guineea aflat pe patul de moarte. În metrou, 
mergând și întorcându-mă de la serviciu, am ascultat la radio un 
program pe același subiect. Am vorbit și cu educatoarele lui Ivan 
și am stabilit o ședință în care să discutăm despre cum să le 
vorbim copiilor despre moarte. Mai mult de atât nu știu ce aș 
putea să fac. Mă gândesc că trebuie să luăm lucrurile așa cum 
sunt. 

Mă întreb dacă își amintește câtuși de puţin de tine. Mă 
întreb ce gândește când se uită la pozele tale. Interesul lui 
pentru tine pare bazat pe un nou tip de comparaţie: majoritatea 
oamenilor pe care-i cunoaște au tată, iar el nu are. Abia acum 
înţelege că-i lipsește ceva despre care prietenii lui, de-o seamă 
cu el, de la grădiniţă, par să nu fie conștienți că au. Cu cât mă 
gândesc mai mult la asta, sunt tot mai sigură că el nu plânge 
pentru că-și amintește de tine și îi este dor, ci pentru că nu vrea 


să fie diferit de ceilalţi copii. Nu voi putea niciodată să-l ajut ca, 
prin propriile eforturi, să-și amintească de tine. Am aflat din 
cărţile pe care le-am citit că primele amintiri se formează la 
copii la vârsta pe care o are el acum. A trecut un an și jumătate 
de când nu mai ești în preajma lui. Când ai murit, el era abia un 
bebeluș care mergea de-a bușilea și pe care îl alăptam. 

Îmi doresc să fi apucat măcar să te cunoască. Să crească cu 
amintirea ta, cel real, cu amintirea felului tău de a fi, cu 
amintirea vocii tale, a râsului și a mirosului tău. Mi-aș dori să fi 
avut propria relaţie cu tine, mai lungă de opt luni. De asemenea, 
să nu fie nevoit toată copilăria lui să ne pună întrebări despre 
tine la care noi, cei din jurul lui, să-i răspundem fiecare în felul 
lui. Dar asta e situaţia. E așa cum e și tot ce pot să fac e să mă 
pregătesc cât pot de bine, să citesc și să încerc să înţeleg, să-ţi 
păstrez amintirea și să-i răspund fiului tău cât pot mai sincer și 
mai amănunţit de câte ori mă întreabă despre tine. 


x 


Prietenii mei privesc cu ezitare evoluția relației mele cu 
noul meu prieten, pentru că prânzul s-a transformat mai întâi 
într-o cină la restaurant, apoi într-o degustare de brânzeturi și 
vin, într-o seară, acasă la el. Mi-au spus că mă cam grăbesc. Ar 
trebui ca, pentru început, să vă întâlniți la restaurant, mă 
sfătuiesc ei. Mă previn asupra riscului de a avea de-a face cu un 
nebun și sunt de părere că prima întâlnire cu el ar trebui să fie 
scurtă și să se desfășoare într-un spaţiu public. Cu tot respectul, 
mie nu-mi pasă de grija lor. În ultimii ani, nu s-a întâmplat nimic 
distractiv în viaţa mea. Şi, în plus, ei nu știu despre ce vorbesc. 
Nu cunosc amănunte despre corespondenţa noastră din ultimele 
săptămâni. Le este imposibil să înțeleagă ce simţim unul pentru 
celălalt. Dacă el preferă să ne vedem la el acasă, eu nu mă 
împotrivesc. Pur și simplu, vom mânca brânzeturi, vom bea un 
pahar cu vin. Vom sta de vorbă. Poate voi găsi în el un prieten 
care să mă înţeleagă. Nu voi lăsa să-mi scape această ocazie, 
ascultând de cei care mă sfătuiesc să ne întâlnim în oraș pentru 
un timp scurt. Mi-am găsit o bonă cu program flexibil, iar el o va 
lăsa pe fiica lui cu bunica ei atunci când ne vom vedea. Sunt 
nerăbdătoare să-l întâlnesc. 

Îmi cumpăr haine înainte de așteptata întâlnire, susţinând 


că fac acest lucru pentru că, în timp, mi s-au uzat toate hainele, 
nu fiindcă vreau să arăt bine când ne vedem. După ce Ivan 
adoarme, îmi face plăcere să probez în faţa oglinzii de pe hol, 
fără nicio legătură cu întâlnirea, nenumăratele combinaţii de 
haine. Mă rad pe picioare pentru prima dată după aproape doi 
ani, din simplul motiv că vine vara. Nu contează dacă o fac 
acum sau peste câteva săptămâni. Asta nu înseamnă nimic. 
Absolut nimic. 


x 


Este sâmbătă dimineaţă și Ivan vrea să ieşim din casă, să 
ne plimbăm prin parc și să ne întâlnim cu prietenii lui. Nu mi-e 
clar despre ce prieteni este vorba: dac-ar fi să fim complet 
sinceri, deocamdată, nu are prea mulţi prieteni. Este un copil 
care încă îi preferă pe adulţi în locul copiilor de vârsta lui. Este 
totuși hotărât să-i întâlnească. Nu vrea să stea în casă, în 
apartamentul nostru din Södermalm. Vrea afară. Stă în ușă și 
repetă aceeași frază, cu o impresionantă creativitate și varietate 
în ordinea folosirii cuvintelor. Vino, mama! Hai să mergem! Hai, 
mamă! Mama, hai! Să plecăm, mamă! Se încalţă în hol cu 
pantofii lui roz. Trage de clanţa ușii. Vorbește încontinuu. 

Eu zac pe canapea cu machiajul din ziua precedentă pe 
faţă, cu părul murdar, îmbrăcată în același tricou cu care am 
dormit. Am bărbia roșie și iritată și, când mă scarpin la ochi, îmi 
rămân pe degete resturi de rimel. Ar trebui măcar să-mi refac 
machiajul înainte să plecăm. Și, cu siguranţă, să mă spăl pe 
dinţi. Încerc să obţin mai mult timp de la Ivan, îi spun că trebuie 
să-mi beau cafeaua înainte să plecăm, îi promit că, dacă se 
linişteşte, îl duc în parcul lui preferat. El înţelege, însă rămâne 
pe hol. Mă pregătesc, fără grabă, întocmesc un plan al zilei, și 
schimb, în același timp, mesaje cu prietenii mei. Este o sâmbătă 
obișnuită din iunie, nu se întâmplă nimic special, dar mă simt 
atât de rău, cum nu m-am mai simţit de mult timp. Mă doare 
capul după vinul băut ieri. Telefonul îmi vibrează continuu. 
Dintr-odată, sunt în centrul atenţiei. S-a dus vestea și, de data 
asta, este vorba despre vești bune. Prietenii mei sunt încântați, 
curioși, vor să afle cât mai multe, folosesc semne de exclamaţie 
și emoji cu baloane și cu trompete. Nu apuc să răspund, pentru 
că Ivan a descuiat ușa și a ieșit pe scări. Mă ridic forţat și încerc 


să alerg după el, să-l aduc înapoi. 


Mi se pare trivială curiozitatea prietenilor mei, importanţa 
exagerată pe care o dau ei întâmplărilor, scriindu-mi mesaje cu 
majuscule. Oare asta să fie povestea mea? lată că mi se 
întâmplă acum ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în ultimii ani. M- 
am culcat cu cineva. Am făcut-o pentru prima dată de când ai 
murit și, dacă e să fiu sinceră, pentru prima dată de când s-a 
născut Ivan sau chiar cu ceva timp înainte de asta. Cred că se 
fac aproape trei ani de atunci. N-am ţinut socoteala. N-am simţit 
această nevoie fizică. 

S-ar putea să pară ciudat că nu mi-am dorit asta de când ai 
dispărut. Gândul la sex sau la o eventuală relaţie mă extenua, 
nu simţeam nicio dorinţă. Bineînţeles că mi-a lipsit, adeseori, 
compania unui adult. Mi-a lipsit o persoană cu care să-mi 
împărtășesc gândurile despre Ivan. Am simţit nevoia unei 
persoane cu care să vorbesc, seara, după ce el adormea, sau 
care să facă lucrurile la care eu nu mă pricep. Nu m-am gândit 
însă la sex. Sincer nu m-am gândit. Poate că, pur și simplu, n- 
am găsit disponibilitate pentru asta. Poate că nevoile mele de 
apropiere față de cineva au fost satisfăcute de prezenţa lui Ivan. 
Poate că mi-am reprimat orice urmă de dorinţă pentru că mi se 
părea inutilă. Sau, poate, toate astea la un loc. 

Totuși, m-am întrebat cum mă voi simţi în ziua în care se va 
întâmpla. Asta, dacă avea să se întâmple vreodată. Am fost 
dezgustată de feţele pe care le-am respins în aplicaţiile 
matrimoniale. Mi se părea că toţi cei din jurul meu au o relaţie. 
N-a existat ofertă, iar cererea mea a fost slabă, ca să nu zic, 
inexistentă. Mi se părea atât de îndepărtat chiar și gândul de a 
cunoaște pe cineva, cu-atât mai mult acela de a mă culca cu 
cineva, ca și cum nu s-ar mai fi putut întâmpla niciodată. 

Apoi însă, totul a fost așa cum m-au prevenit ceilalţi. El a 
apărut când mă așteptam mai puţin. Am coborât din taxi pe 
aleea noastră, la ora trei și jumătate dimineaţa, când se lumina 
de ziuă. Clătinându-mă, beată, cu bărbia iritată de barba altui 
bărbat, altul decât tine, am urcat în fugă cele cinci etaje până la 
apartamentul nostru și, vorbindu-i în șoaptă, am trimis-o pe 
bonă acasă, cerându-mi scuze că am venit atât de târziu, apoi 
m-am dus hotărâtă în baie ca să beau obișnuitul pahar cu apă și 
să mă spăl pe dinţi. M-am furișat în camera lui Ivan, care 


dormea liniștit în patul meu, i-am ascultat respirația o vreme și 
m-am furișat, din nou, afară. M-am dus în balcon, de unde am 
privit spre alee. 

A trecut mult timp de când nu m-a mai prins trează un 
răsărit. Lumea din fața casei mele mi se pare, dintr-odată, foarte 
colorată, chiar dacă este întuneric. E atât de vie. Pentru o clipă, 
am redevenit eu însămi. Nu doar mama lui Ivan, nu o văduvă 
îndurerată, nu doar o persoană rănită de trecutul său. Sunt doar 
o femeie între două vârste, obișnuită, puţin beată, care s-a 
culcat cu cineva când se aștepta mai puţin. Îmi revine amintirea 
vremurilor în care mă aflam în taxiuri, plină de adrenalină și 
beată. Se apropie ora patru și soarele începe să se întrevadă la 
capătul aleii. 

Mă întorc în dormitor și mă strecor în pat, lângă Ivan. Sper 
ca mișcările mele sau respiraţia mea să nu-l trezească. Cred că 
am băut împreună în seara asta vreo două sticle de vin. Poate 
chiar mai mult. Nu am numărat. Ivan, fericit în ignoranţa lui 
despre păcatele mele, se foiește de câteva ori și ajunge cu 
picioarele sub coapsa mea. Pun pătura peste noi amândoi, 
închid ochii, dar nu reușesc să adorm. Simt nevoia să mă mai 
gândesc puţin la întâmplările prin care am trecut în această 
seară. lar și iar. Şi încă o dată. 


Mă gândesc la gura lui când zâmbea, la dinţii lui din față 
puţin strâmbi. Îmi amintesc cum izbucnea pe neașteptate în râs, 
cum se uita la mine când vorbeam, cum mă învăluia cu privirea 
în timp ce eu stăteam întinsă pe canapeaua lui. El susține că nu 
există talent nativ, ci că totul se bazează pe muncă. Imi face 
plăcere să-mi amintesc cum a exclamat că sunt frumoasă 
înainte de a-mi da primul sărut, când încă ne aflam la o distanţă 
de câţiva metri unul de celălalt. Apoi, mi-a mângâiat cicatricea 
de pe gleznă și mi-a spus că este cea mai dură cicatrice pe care 
a văzut-o vreodată. Am glumit cu el, la început mai timid, apoi 
mai îndrăzneţ. El a reacţionat rapid la glumele mele, 
răspunzându-mi în aceeași manieră. Am început apoi să ne 
tachinăm. Alternam, în mod firesc, gluma și seriozitatea. Dintr- 
odată, el a încetat cu gluma și a început să-mi pună întrebări 
extrem de serioase. Mă privea fix în ochi în timp ce eu îmi 
căutam cuvintele. Între primul și al doilea sărut, mi-a cerut să- 
mi anunţ bona că mă voi întoarce târziu. l-am simţit barba aspră 


pe bărbia mea și pe obraji. l-am simţit mirosul, parfumul care mi 
se părea cunoscut. Când m-am uitat, pe furiș, în dulapul din 
baie, mi-am dat seama că aveam și eu un parfum la fel. Peel 
mirosea diferit. Mai plăcut. Mi-a dat mesaj când mă aflam în 
taxi, în drum spre casă. Hai să ne mai vedem și altă dată, mi-a 
scris. l-am răspuns, prompt, că și mie mi-ar plăcea. Mi-am 
rememorat, în mod repetat, ziua de ieri ca pe o lecţie pe care o 
repetam înaintea unui test. Cine știe ce o să-mi mai amintesc 
mâine sau cât de mult din ce am trăit astăzi voi uita peste 
noapte, dacă nu-mi amintesc, pentru ultima dată, totul? Pe când 
îmi derulam întâmplările prin minte pentru a treia oară, am 
adormit. 

Abia azi, întorcându-mă la existenţa mea, mi-am amintit de 
tine în momentul când ieșeam cu Ivan pe ușă. Trăiesc un ușor 
sentiment de vinovăţie. Socotesc anii și lunile de când ai plecat 
și constat că au trecut aproape doi ani, cu îngăduinţă. In 
realitate, este vorba de un an și opt luni, dar aleg să cred că 
sunt doi ani. Pare mai bine decât un an și jumătate. Doi sunt 
mai puţin iluzorii decât unul. 


Când îl împing pe Ivan cu căruciorul pe alee în această zi 
însorită de iunie pe care am început-o în urmă cu câteva ore în 
balcon, mă întreb ce ai crede tu acum despre mine dacă ai fi 
prin preajmă şi m-ai privi. Îţi invoc imaginea și îţi vorbesc, vreau 
să primesc confirmarea ta. Trec direct la subiect, nu mă încurc 
în introduceri, în acest tip de dialog. M-am culcat cu cineva 
aseară, îţi spun. Eşti supărat pe mine acum? Am voie să fac 
asta? Crezi că e dezgustător că mi-a plăcut? In mintea mea, tu 
răspunzi pe loc. Mă aprobi surprinzător de rapid, ceea ce mă 
face să cred că nu mai sunt obiectivă, că nu mi te mai imaginez 
cum erai, ci cum aș vrea eu să fii. Oricum ar fi, tu ești de acord 
cu mine. Spui că totul e în regulă, că nu e nicio problemă, îmi 
spui să merg mai departe. Atât timp cât ai grijă de Ivan, poţi să 
faci ce vrei. 

În imaginaţia mea, îţi mulţumesc pentru că mă aprobi şi 
decid să pun capăt acestei discuţii cu tine. De fiecare dată când 
fac asta, mă simt puţin nebună. In plus, n-a fost decât o noapte. 
E posibil să nu mai fie alta la fel. N-a însemnat nimic. Îți 
mulțumesc că ești înțelegător și îmi îndrept atenţia spre lumea 
din jur privind înainte, spre Ivan, spre cer și spre soare, spre 


orașul prin care trec și care mi se pare primitor ca și cum aș fi o 
parte din el, și nu din afara lui. 

Apoi îmi scot telefonul din buzunar și-i trimit un mesaj, pe 
nerăsuflate. Acum îi știu numărul de telefon și interfonul. Și 
probabil că încă port, în mine, urme ale corpului său. Mă 
gândesc la lucrurile pe care mi le-a zis și pe care le-a făcut cu 
mine în urmă cu mai puţin de o zi. În timp ce fac asta, întorc 
căruciorul spre locul de joacă, iar Ivan dă din picioare. Degetele 
mele scriu: „Îţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri. M-am simţit 
foarte bine și de-abia aștept să ne revedem, dacă și când se va 
putea”. Apoi apăs pe „trimitere”. Mesajul s-a trimis. Simt fluturi 
în stomac. Nu mă pot abţine să nu zâmbesc, aproape izbucnesc 
în râs și îmi corectez expresia feţei ca să nu par o nebună care 
umblă pe stradă și râde de una singură, continuând să împing 
căruciorul spre leagănele din parc. 

Îmi pun telefonul înapoi în buzunar în timp ce inima îmi 
bate să-mi iasă din piept. Alerg după Ivan. El deja a ajuns la 
leagăne și eu îl ridic, îi cânt cântecul lui preferat, care-mi 
potolește gândurile. Ivan strigă încântat când îl împing cu 
leagănul în sus, până la cer, iar eu râd de râsul lui și, astfel, mai 
trece încă o zi petrecută în parc. O zi la fel ca toate celelalte, și 
totuși, atât de diferită. Pentru că m-am culcat cu cineva. Apoi ți- 
am cerut permisiunea, iar tu ai fost de acord. Lui i-am scris că 
aș vrea să ne întâlnim din nou. Altminteri, totul este aproape ca 
de obicei. 


x 


Au trecut patruzeci și două de ore de când am vorbit cu el 
ultima dată, iar eu mă gândesc tot timpul la el. Sărbătoarea de 
Midsommar a venit și a trecut, iar el tot nu mi-a răspuns la 
mesaj. Mă simt ca o idioată. O idioată care, în zelul ei, a neglijat 
faptul că el ar putea avea o prietenă. O idioată care, fără nicio 
urmă de ezitare, s-a lăsat sărutată, sedusă, tăvălită într-un pat 
cu cearșafurile mototolite de o altă femeie, alta decât mine. Imi 
reproșez că am fost naivă și încerc, în gând, să fac ca lucrurile 
să pară mai suportabile și mai puţin grave decât sunt în 
realitate. Oricum, n-a însemnat nimic. Nu contează că el nu mai 
dă niciun semn de viaţă, este bine că a fost și atât. A fost pentru 
mine un pas înainte spre un viitor luminos, chiar dacă nu-l voi 


împărţi cu el. Nu e nicio nenorocire dacă nu-mi răspunde. A fost 
bine atât cât a fost. 

Gândurile mele par să fie un ghid prost. Sunt asemenea 
sfaturilor unui prieten înţelept, dar nu foarte convingător, pe 
care eu nu le urmez. Nu reușesc să trec peste dorinţa de a-l 
vedea pe el, tocmai pe el, care m-a abandonat după prima 
întâlnire și m-a lăsat cu un sentiment de dezamăgire când nu 
mi-a răspuns la mesaj. 

Mi-am făcut de lucru cât de mult am putut. De exemplu, am 
scormonit tot internetul să culeg toate informaţiile despre el, 
oricât de mărunte ar fi. Am salvat toate pozele pe care le-am 
găsit cu el, atât în calculator, cât și pe telefon. l-am reținut 
interfonul și numărul de telefon, deși n-am fost decât o dată la 
el, iar contactul nostru telefonic s-a rezumat până acum la un 
schimb de două mesaje între noi și la încă un mesaj pe care i l- 
am dat a doua zi, dar la care nu mi-a răspuns. M-am holbat la 
adresa lui pe Google Maps, ba chiar am intrat, virtual, pe strada 
lui ca să mă plimb, așa cum am făcut-o la prima și, până acum, 
singura noastră întâlnire. Am intrat pe profilul lui de Facebook o 
dată, pe când mă aflam la serviciu. M-am gândit să-l adaug la 
lista mea de prieteni, dar am renunţat. M-am holbat insistent la 
poza lui de profil, parcă cerându-i explicaţii în legătură cu 
refuzul lui de a-mi răspunde la mesaj. Îmi consum toată energia 
parcurgând lista lui de prieteni, ca să înţeleg care dintre femeile 
care îi lasă multe aprecieri la postări îi sunt în prezent iubite, 
foste iubite sau doar prietene. În conversațiile mele cu 
cunoștințele noastre comune, încerc să aduc vorba despre acest 
subiect. Îmi calc pe suflet și iau hotărârea ca, dacă nu-mi 
răspunde la mesaj în decurs de douăzeci și patru de ore, s-o 
termin cu el. l-am scris până și o poezie. Nu poate nimeni să mă 
acuze că m-am culcat pe-o ureche. 


Îmi răspunde, în sfârșit, după două zile. Îmi mulțumește 
pentru întâlnirea noastră și-mi spune că ne vom revedea, cu 
siguranţă. Îmi spune că are multe pe cap acum, dar îmi propune 
să ne vedem peste câteva săptămâni. Incheie cu „te pup”. 

Mesajul este scurt. ÎI rețin pe dinafară din prima, dar îl mai 
citesc de zece ori pentru a mă lămuri. Îi răspund cu un simplu 
thumbs-up* - nici mai mult, nici mai puţin. Mă gândesc că este 


1 Thumbs-up — pictogramă folosită în mesajele trimise cu ajutorul 


un răspuns suficient de discret. Mă străduiesc să nu fiu foarte 
insistentă, ca nu cumva să-l fac să se îndepărteze de mine. Abia 
după ce l-am trimis, mi-am dat seama că n-a trecut nici măcar 
un minut până să fac acest gest, pe când răspunsul lui la 
mesajul meu venise abia după trei zile. Mă necăjesc din cauza 
asta. Mă macină gândul că, din cauza răspunsului meu prea 
prompt, nu-l va mai interesa o nouă întâlnire cu mine. Am dat 
înapoi și mă simt nepricepută ca o fată de 13 ani. 

Nu sunt atât de proastă încât să nu-mi dau seama că, din 
cauza frustrării, îi acord, fără ca el să știe, o valoare pe care n-o 
are în realitate. E doar un simbol a ceea ce eu mi-am dorit. Mi- 
am dorit acest lucru fără să-mi dau seama. Acum îmi dau 
seama, dar asta nu schimbă nimic. 

Mi-e dor de el în fiecare minut și nu pot să mă concentrez la 
altceva. În ciuda celor 38 de ani ai mei, nu pot să mă adun și să 
mă dedic unor lucruri mai importante, cum ar fi munca mea, 
prietenii mei sau fiul meu de doi ani și jumătate. Simt că 
înnebunesc dacă nu primesc, cât mai curând, un semn de la el. 


În prima săptămână, a fost oarecum mai ușor. Atunci eram 
doar eu cu îndrăgosteala și cu fixaţia mea naivă asupra unui 
bărbat despre care nu știam mai nimic. Pe atunci, trăia numai în 
imaginaţia mea, în care nu aveam sentimente de vinovăţie. Dar, 
apoi, a dat un semn, mi-a propus să ne întâlnim în seara aceea 
și totul a scăpat de sub control. Imaginaţia s-a transformat în 
acţiune, care a dat naștere conflictului. Nu pot să mă prefac că 
n-a existat: eu sunt cea care l-a provocat și sunt răspunzătoare 
pentru el. Eu sunt cea care se grăbește să-i răspundă la mesaje 
imediat ce el îmi dă un semn. Eu sunt cea care își minte bona că 
lucrează până târziu, doar pentru a petrece mai mult timp cu el. 
Eu vorbesc la telefon toată noaptea după ce Ivan a adormit. Eu 
fac toate aceste lucruri și am bănuiala apăsătoare că greșesc. Și 
totuși, repet greșeala, iar și iar. 


Sunt atât de îndrăgostită, că nu știu ce să mă mai fac, cu 
atât mai mult cu cât nu am pe nimeni cu care să vorbesc despre 
acest lucru. Abia îmi mai suport propriile gânduri. Am păstrat 
tăcerea asupra acestui lucru timp de trei săptămâni, dar m-am 


telefoanelor mobile, reprezentând degetul mare de la mână ridicat în sus. 
înseamnă că eşti de acord, că aprobi, că eşti mulţumit. (N.red.) 


frământat în sinea mea. Tot atâta timp mintea mea a gândit, 
pentru această presupusă poveste de dragoste, un scenariu 
care s-o facă credibilă pentru cei din jur. 

N-au trecut nici măcar doi ani de când ai murit. A trecut un 
an și opt luni și mi-e greu să oscilez între a trăi în trecut sau a 
merge mai departe. Dacă la început asta nu era o problemă, a 
devenit peste noapte cea mai mare dilemă a vieţii mele. Pot să 
merg mai departe? Sunt în stare să fac acest lucru? Sunt un om 
rău și indiferent pentru că m-am îndrăgostit atât de repede după 
moartea ta? 

Oricât m-aș strădui, aceste întâmplări mă macină. Parcă mi- 
am pierdut controlul. De exemplu, nu pot să nu-i răspund 
imediat. El îmi trimite mesaje de câteva ori pe zi. Câteodată, 
dialogurile noastre par fără sfârșit, fiind întrerupte doar de 
momentele legate de serviciu sau de îngrijirea copilului. Apoi, le 
reluăm. Ne povestim unul altuia lucruri aparent mărunte, dar 
alese cu grijă, ne trimitem poze cu scene din viaţa noastră de zi 
cu zi: din lift, de pe stradă, din metrou, de la muncă, cu ceea ce 
mâncăm, cu vasele pe care le spălăm, cu gurile pline de spumă 
când ne spălăm pe dinţi. Mă preocupă imaginea mea din poze, 
de aceea mă străduiesc să le editez înainte să i le trimit. 
Recitesc mesajele și încerc să le privesc din perspectiva lui, să- 
mi dau seama cum mă percepe el pe mine. Bineînţeles că nu 
vreau să-i par lăudăroasă, lipsită de inteligenţă, prea nevrotică 
sau neîndemânatică. Vreau să mă creadă drăguță, de treabă și 
amuzantă. Eu însămi cred asta despre el. Și mai cred că este 
curajos, matur, deștept și frumos. Il identific cu toate aceste 
calităţi și mi-aș dori ca și el să creadă despre mine același lucru. 

Aștept cu înfrigurare, din momentul în care îi trimit mesajul 
până când primesc răspunsul lui. Intru în panică dacă trec mai 
mult de câteva minute până să-mi răspundă. Minutele se scurg 
cu greu, par fără sens, inutile, până când telefonul vibrează, iar 
mie îmi vine inima la loc. Apoi, o luăm de la capăt. Uneori, mi se 
pare că zilele trec repede, alteori, greu. Fac cât mai multe 
lucruri care să mă apropie de el și să mă îndepărteze de tine și 
nu pot să mă opresc. Habar n-aveam că am atât de puţin 
control de sine, că sunt dispusă să-mi canalizez, astfel, timpul și 
energia. Mă pomenesc că trec zile în șir fără să mă mai gândesc 
la tine. Nu mi se mai par atât de apăsătoare după-amiezile 
petrecute cu Ivan după programul de la grădiniţă, nici joaca în 


parc și cumpărăturile, nici revenirea acasă și vizionarea, seară 
de seară, a programelor pentru copii, poveștile pe care i le spun, 
chiftelele pe care le mâncăm de obicei. Nimic din toate acestea 
nu mă mai fac să mă simt tristă și singură. Ba din contră. Sunt o 
persoană distractivă, având o viaţă secretă, pe lângă cea de 
părinte singur. Am un bărbat care mă dorește, care așteaptă de 
la mine un semn după ce Ivan a adormit, care mă consideră 
atrăgătoare și căruia îi face plăcere să vorbească cu mine. Mă 
simt mai mult decât o mamă și o văduvă îndurerată. Deodată, 
altcineva decât Ivan se interesează de mine. 

Vorbim la telefon seara, după ce Ivan adoarme. 
Convorbirile noastre durează ore în șir, până în noapte. Vocea 
lui mă liniștește și mă înviorează în același timp. Vorbim despre 
orice, deși ne cunoaștem doar de câteva săptămâni. Pentru a 
încheia conversaţia, fiecare îi cere celuilalt să închidă el. 
Aşteptăm, în tăcere, și niciunul nu face acest gest. Incepem să 
râdem și încercăm din nou. Ne străduim să încheiem și 
continuăm apoi cu un șir de mesaje până adormim. 


Când prietenii mei mă întreabă dacă am reluat legătura cu 
el, le confirm vag. Nu spun exact cât de apropiaţi am devenit. 
Când sunt prea curioși și mă întreabă ce avem de gând și 
încotro se îndreaptă relaţia noastră, le răspund că asta rămâne 
de văzut. Le spun că în viaţa mea a apărut, ca de nicăieri, un 
bărbat care mă înţelege, care a pierdut și el pe cineva drag și 
care pare să gândească la fel ca mine, care îmi alungă 
singurătatea și mă face să râd. Le spun că ar putea fi sufletul 
meu pereche sau un prieten foarte bun sau, pur și simplu, un 
prieten pe care să-l păstrez toată viața. Schimb apoi subiectul 
pentru că nu vreau să le dezvălui cât de mult m-am atașat de el. 


Nu îndrăznesc să le spun prietenilor că ţinem legătura 
aproape tot timpul. Acum trei săptămâni, nu ne cunoșteam, iar 
anturajul meu nu bănuiește câte s-au întâmplat de atunci. Toată 
existența mea s-a schimbat din temelii, toată viața mea s-a 
transformat. Dintr-odată, rolul meu în viaţă și menirea mea nu 
se mai reduc doar la a fi mama lui Ivan. Deocamdată, vreau să 
păstrez acest sentiment numai pentru mine, încă nu vreau să-l 
fac public. În plus, mi-e rușine și mă simt ca o adolescentă naivă 
când încerc să descriu, în mod obiectiv, această legătură 


strânsă. Mă tem să nu roșesc când vorbesc despre el. Asta m-ar 
deconspira, arătând cât sunt de îndrăgostită, și nu vreau s-o 
recunosc în faţa celorlalţi, pentru că nu mi se pare oportun. 


Părinţii tăi nu știu nimic. N-am curajul să le spun că am 
cunoscut pe cineva cu care te-aș putea înlocui și care este atât 
de diferit de tine, din toate punctele de vedere, un om curajos și 
simpatic, comunicativ, deschis la experienţe noi, cu care se 
poate vorbi orice și care nu pare să se sperie de nimic. El îmi 
adresează cuvinte de încurajare cum n-a făcut-o nimeni până 
acum, știind, ca și mine, că viaţa se poate schimba peste noapte 
și că nu trebuie să ratezi niciun moment care te-ar putea face 
fericit. Nu îndrăznesc să le spun că, pentru mine, acesta este 
momentul fericit care îmi dă speranţă. Nu pot să le spun asta, 
mai ales părinţilor tăi. Îmi amintesc, neliniștită, că în urmă cu 
doar câteva luni le-am spus că simt că niciodată nu voi mai 
întâlni un alt bărbat și că m-am obișnuit cu această idee. Acum 
aceste cuvinte mi se par o promisiune pe care o încalc de două 
ori. 

Am sentimentul că nu te trădez numai pe tine, ci și pe 
părinţii tăi și că, îndrăgostindu-mă de altcineva, de o persoană 
care nu-ţi seamănă deloc, îmi dezvălui, o dată pentru 
totdeauna, incapacitatea de a te fi iubit așa cum erai. Aș vrea să 
păstrez acest secret doar pentru mine. Oricum, de asta mă voi 
ocupa mai târziu. Deocamdată, rămâne doar secretul nostru. E 
numai treaba mea cum îmi petrec timpul seara, după ce Ivan 
adoarme. Intr-un fel, mi-aș dori să fie vorba de o iubire 
trecătoare, care să ia sfârșit înainte ca lumea să afle despre ea. 
Din multe puncte de vedere, ar fi mai ușor așa. Din alte puncte 
de vedere, ar fi cel mai greu lucru care mi s-ar putea întâmpla. 
Sunt debusolată și îndrăgostită în același timp. 


lulie 2016 

E de aceeași vârstă cu mine. E mai experimentat decât 
mine. A rămas singur de mai mult timp decât mine. Copilul lui e 
mai mare decât al meu. A avut relaţii mai lungi decât mine. 
Când vorbește, trece direct la subiect, fără să-și aleagă 
cuvintele. Nu se ferește să facă gesturi ample, să folosească 
expresii sentimentale despre dragoste și suferință și despre 
visul unui viitor împreună cu mine. Vorbește repede, își expune 
vorbele și gândurile într-un ritm alert. În scris, folosește un 
limbaj poetic și expresiv, care îl face să pară mai bătrân decât 
este. El scrie „astfel” în loc de „așa”, și „fie!”, când vrea să 
schimbe subiectul. Se ia în serios și-mi spune că și eu ar trebui 
să fac asta mai des. Crede, despre mine, că mă ascund în 
spatele sarcasmului și al ironiei. Imi spune că sunt o „mâţă 
blândă”, iar eu râd când îl aud. Nu mi s-a mai spus asta 
niciodată. 

Mă consideră cea mai atrăgătoare femeie pe care a văzut-o 
și nu se rușinează să mi-o spună. Cuvintele lui mă fac să caut, 
jenată, un mod glumeţ de a ieși din situaţie, dar el nu-mi 
împărtășește ironia. Așteaptă să termin cu gluma și-mi spune că 
el vorbește serios. Are un temperament mult mai puternic decât 
al meu. În tot ce face, se dovedește a fi mai puternic decât 
mine. Este stăpânit de o anxietate profundă uneori. Se 
enervează adeseori. Îl enervează oamenii și lucrurile din jur, îl 
înfurie idioţenia lor, pe care o sfidează și o boscorodește. Spune 
că urăște toată industria publicităţii și a divertismentului. Nu-i 
stă nimeni în cale când e nervos. Mă fascinează furia lui și mă 
inspiră, într-un mod inexplicabil. Momentele lui de furie sparg 
banala monotonie. De obicei, este un om vesel. El însă nu se 
consideră vesel, ci fericit. Din toate punctele de vedere, este un 
om dintr-o bucată, iar eu sper să fie la fel și față de mine. Imi 
declară că eu îl fac fericit, că își dorea de mult timp să cunoască 
pe cineva ca mine, că-i ofer tot ce și-a dorit vreodată de la o 
femeie. _ 

Nici în această privință nu vă asemănațţi. Imi vorbește ca 
unei femei, nu ca unei fete. Spune că mă iubește, nu că mă 
place. Eu îi sorb cuvintele. Simt că toată viaţa mi-am dorit să fiu 
iubită astfel; ca și cum l-aș fi așteptat pe el în tot acest timp. 
Parc-ar fi rupt din poeziile pe care le studiam în liceu. Ne 
potrivim de minune. Este un om sensibil, care face ca totul să mi 


se pară ușor, care trăiește clipa și nu așteaptă ziua de mâine. 
Un om care vrea să trăiască în același ritm cu mine. Nu-mi vine 
să cred că am cunoscut, în sfârșit, un asemenea om. 

Nu afișez schimbările intervenite în viața mea și a lui Ivan, 
dar ele sunt reale. În sinea mea, îmi construiesc imaginea unui 
viitor alături de el, un viitor în care el ocupă locul gol de la 
masă, devenind, cu experienţa sa vastă, o nouă și vie figură 
paternă pentru Ivan. În această fantezie a mea, el umple golul 
sufletesc lăsat de tine, este răspunsul la toate întrebările mele 
legate de cum aș putea să depășesc momentele grele, care este 
sensul vieţii, cum va fi copilăria lui Ivan și care va fi soarta lui în 
viitor, care e locul și care e rolul meu în viaţă. El este salvatorul 
meu, care dă sens și căldură serilor mele prin gânduri și 
conversații fără sfârșit. În fantezia mea, el scoate tot ce e mai 
bun din mine, dă un sens întâmplărilor prin care am trecut și 
creează o poveste frumoasă, cu sfârșit fericit. Totuși, sunt 
conștientă că exagerez cu fanteziile mele, însă nu fac decât să 
dau glas unei dorinţe înăbușite prea mult timp. Cred că asta 
face ca dorinţa mea, tot mai evidentă, să fie realizabilă. 

Pentru el, pare să fie mai ușor. Se descurcă mai bine în rolul 
de părinte, în profesie și, în general, ca om. Vreau să fiu și eu 
așa. Vreau să învăţ de la el, să găsesc în el un sprijin și să 
trăiesc alături de el câte zile voi avea. Când am vorbit ieri la 
telefon, mi-a spus pentru prima dată că mă iubește. Mi-a spus-o 
direct, ca pe un lucru care nu este deloc jenant sau delicat, ceva 
de care să te rușinezi sau să te ascunzi în spatele unei glume. A 
făcut-o, mai degrabă, ca pe o simplă constatare decât ca pe o 
confesiune sentimentală. Am fost foarte impresionată și jenată 
în aceeași măsură. Am avut tendinţa să acopăr receptorul cu 
mâna ca să nu mai audă nimeni, dar eram singură în cameră, pe 
canapea, ca în fiecare noapte. Ivan dormea în camera lui, iar în 
camera de zi, eu, mama lui și văduva ta, stăteam lipită de 
telefon cu inima cât un purice, ascultând cum bărbatul alături 
de care îmi doream să trăiesc îmi declara că mă iubește. Nu i- 
am întors declaraţia, dar am zâmbit și am continuat să mă 
bucur tot restul nopții. 


x 


Ivan stă în cărucior și mănâncă înghețată. Este într-o 


dispoziție de zile mari. Vrea să se oprească la fiecare petic de 
iarbă, să se joace în toate parcurile pe lângă care trecem. |! las 
să facă asta. Prelungesc plimbarea, despre care știu că durează 
exact optsprezece minute dacă mergi repede și douăzeci și 
două de minute dacă mergi încet. Transpir din cauza caniculei 
de iulie: la subsuoară și pe spatele bluzei îmi apar pete care mă 
enervează și mă neliniștesc. Strădania mea de a arăta 
proaspătă este zădărnicită de căldura excesivă și de starea mea 
de nervozitate. Caut umbră și opresc căruciorul, spre bucuria lui 
Ivan. Mă așez în iarbă în timp ce Ivan se joacă prin parc cu un 
băț. Se preface că are în mână o drujbă pe care o îndreaptă, 
zbârnâind, spre un tufiș. Eu aștept să mi se usuce petele de 
transpiraţie. Ne aflăm la doar câteva sute de metri de casa lui. 
Nu e nicio grabă. Pe măsură ce trece timpul, emoția mea crește. 

Ne ducem la el. Vom lua cina împreună toţi patru, copiii 
noștri se vor cunoaște și, dacă totul va decurge bine, vom 
rămâne acolo peste noapte. El a cumpărat un pat cu saltea 
gonflabilă în care va dormi Ivan și pe care l-a așezat lângă patul 
lui dublu. În frigider ne așteaptă îngheţată, iar pe aragaz se 
gătesc mâncăruri pentru copii. Pe podeaua dormitorului, se află 
o casă de păpuși care așteaptă să fie cercetată de degetele 
curioase ale lui Ivan. Mi-a trimis câteva poze în care se vede 
cum a aranjat casa și m-a asigurat că totul va decurge bine. 

Au trecut cinci săptămâni de când ne știm, timp în care am 
avut ore întregi de conversații telefonice nocturne, ne-am 
dezvăluit cele mai ascunse secrete, am renunţat la pauzele de 
prânz de la serviciu ca să putem să ne vedem în miezul zilei și 
ne-am angajat bone pentru a putea să dormim unul în braţele 
celuilalt. Am devenit dependenţi unul de celălalt, fizic și psihic, 
și suntem convinși că trăim o mare iubire. Cuvinte pe care îmi 
era greu să le aud și să le pronunţ la început, acum mi-au 
devenit familiare. Numai noi știm că ne-am declarat dragostea. 
Doar noi știm că visăm să ne construim împreună o familie, să 
ne creștem împreună copiii în apartamentul pe care îl vom 
cumpăra și în care ne vom muta cu toţii. În agenda telefonului 
meu, numele lui este urmat de cuvântul „iubit”, iar pe telefonul 
lui, când îl sun, apare o poză cu mine în care îi trimit bezele. 
Vorbim la telefon tot timpul. Dacă trece mai mult de o oră în 
care nu ne sunăm, mă neliniștesc, îmi pierd puterea de 
concentrare, stau cu ochii aţintiţi pe telefon și mă întreb: unde 


e, dacă dispare? Dar el nu dispare. E prezent permanent. Parcă 
niciunul dintre noi nu mai simte nevoia să doarmă. 

Vieţile noastre de părinţi singuri presupun multă logistică. 
Nevoia constantă de bone ne-a împiedicat să ne întâlnim de 
câte ori ne-am fi dorit. Era prea puţin să ne vedem o dată sau 
de două ori pe săptămână. Ni se părea insuportabil să stăm 
despărțiți patru sau cinci zile. Ne-am obișnuit unul cu celălalt și 
vrem să petrecem cât mai mult timp împreună, nu ne mai 
mulţumim cu jumătăţi de măsură. Am întâmpinat piedici din 
cauza unor probleme reale. Mă feresc să le spun celor din 
anturajul meu despre relaţia mea, ca și cum aș face un lucru 
urât, iar cu părinţii tăi nu m-am mai întâlnit de aproape o lună. 
Telefoanele nocturne m-au făcut să pierd ore bune de somn, 
permanentele mesaje mi-au distras atenţia, iar activitatea mea 
de la serviciu a avut de suferit. 

Ca să nu mai vorbim de faptul că am lipsit de lângă copiii 
noștri ca să putem să ne vedem. Am un sentiment de vinovăţie 
de câte ori plec de lângă Ivan pentru a mă întâlni cu el. Când 
ajung acolo, mi se face un dor imens de Ivan și mă rușinez că l- 
am dat la o parte pentru a-mi satisface propriile nevoi. Încep să 
cred că sunt o mamă rea. Nu vreau să stau fără Ivan. lubitul 
meu este pregătit să le facem cunoștință copiilor noștri și este 
convins că totul va decurge bine. În ultima noapte pe care am 
petrecut-o împreună, am pus în balanţă avantajele și 
dezavantajele acestei situaţii. Am ajuns la concluzia că ne 
cunoaștem destul de bine sentimentele pe care le avem unul 
față de celălalt și că ar fi timpul să-i includem și pe copiii noștri 
în viața noastră comună. Acest lucru se va întâmpla azi. 
Deocamdată însă, stau sub un copac și transpir. 


Am emoţii gândindu-mă că urmează s-o cunoaștem pe fiica 
lui. Mă neliniștește gândul că aș putea să nu-i fiu pe plac sau, și 
mai rău, că nu l-ar plăcea pe Ivan sau că lui nu i-ar plăcea de ea. 
Imi închipui că va vrea să mergem acasă ca să poată să-mi 
arate nemulţumirea lui, făcând tot ce poate face un copil de doi 
ani și jumătate pentru a-și atinge acest scop. Mă tem că va fio 
atmosferă neplăcută care îmi va demonstra că m-am grăbit și că 
această iubire mi-a scăpat de sub control. Îmi fac griji că mă pun 
pe mine pe primul loc, în loc să-l pun pe Ivan. Oricât aș vrea să 
cred că nu e decât o cină și un popas de o noapte, că nu e mai 


mult decât atât, știu că nu este așa. Este o nouă piatră de 
încercare. l-l prezint iubitului meu pe Ivan, care, de la opt luni, 
m-a avut numai pe mine alături și scaunul rămas gol la masă 
după moartea ta. Astăzi fac un pas pentru a schimba această 
situație. Nu știu dacă acest lucru îi va face bine lui Ivan sau dacă 
va fi o adevărată traumă pentru el. Nu e de glumit cu asta. 

Trebuie să trecem și prin asta. Petele de transpiraţie refuză 
să dispară de pe bluza mea, iar Ivan s-a plictisit de băț sau de 
drujbă sau ce-o mai fi reprezentând acesta pentru el acum. Mă 
bate la cap că vrea îngheţată. Ai mâncat deja una, hai să 
mergem, îi spun eu pe un ton cam aspru din cauza stresului. Il 
iau în braţe și îl pun în cărucior. Urcăm ultima colină înainte de a 
ajunge la el acasă. Soarele arde. Ivan scâncește. Nu mai e cale 
de întoarcere. Trebuie să mergem până la capăt. 


August 2016 

Mă simt ca și cum aș avea din nou o familie formată din doi 
părinţi și doi copii. Pare ciudat, dar nu e. Zilele se contopesc 
într-o lună de miere difuză în care tot ce facem, toate excursiile, 
toate cinele și nopţile de pe balcon alunecă lin înainte. La 
momentul acesta, copilul nostru este mai mare decât atunci 
când ai murit: știe să vorbească și are o voinţă proprie, clară. 
Ştie să reproducă majoritatea cântecelor pe care le aude și 
apasă, cu o impresionantă precizie, pe aplicaţiile și jocurile de 
pe iPad-ul lui. Se enervează când lucrurile nu merg cum ar vrea 
el și nu-i place să stea dezbrăcat, nici măcar când face baie. In 
fiecare seară, refuză să meargă la culcare, preferând să stea cu 
adulţii, pe canapea, până îl fură somnul. Pe tine te numește 
tatăl lui din cer, iar pe iubitul meu, tatăl lui de pe pământ. 
Împotriva temerilor mele, totul a fost foarte simplu, cu adevărat 
simplu. 

îngrijorarea mea că nu se vor plăcea copiii noștri s-a 
dovedit a fi nejustificată. Și am avut ocazia să-l văd pe lvan, 
pentru prima dată, bucuros să cunoască un alt copil mai mare 
decât el, care îl învaţă cum să se joace cu piesele de lego și care 
îl ia de mână când trec strada. Un copil care-l impulsionează să 
îndrăznească mai mult, să râdă mai mult, să vrea mai mult. 
Fetița în vârstă de cinci ani, încrezătoare în sine și plină de 
curiozitate, îi dezvăluie lumea într-un mod în care eu nu am 
reușit. Uneori se ceartă, dar imediat se împacă din nou. Când 
Ivan se trezește dimineaţa, nu mai vine întâi la patul meu. Acum 
înţeleg la ce se referă alți părinţi când susţin că cel mai bine e 
să ai mai mulţi copii, își poartă de grijă unul celuilalt, spuneau 
ei. Acum îmi dau seama că așa este. Energia și bucuria pe care 
Ivan le găsește permanent la noua lui parteneră de joacă nu pot 
fi înlocuite cu nimic. Grija mea iniţială că l-aș expune pe Ivan la 
o traumă din cauza dorinţei mele egoiste de a fi iubită și de a 
trăi alături de un adult a dispărut în luna de vară pe care am 
petrecut-o toţi împreună. 

În această vară, n-am mai petrecut timpul numai cu fiul 
meu. Am fost împreună toţi patru. Am făcut plajă și am mers la 
magazine de mobilă să cumpărăm paturi noi pentru copii - 
acum avem fiecare paturi suprapuse în apartamentele noastre. 
Ne-am cazat în hoteluri ca niște castele și ne-am cunoscut, 
reciproc, părinţii. Ne-am bombardat reciproc copiii cu daruri, în 


zelul nostru de-a le câștiga simpatia, și am reușit. Ne-am jucat 
în nenumărate parcuri. Ne-am înţeles să plecăm într-o excursie 
în străinătate, dar încă nu ne-am hotărât unde. Ne-am trezit, 
deodată, în mijlocul acestei utopii pe care o vedeam de departe 
la alte familii ai căror membri nici nu-și dau seama ce important 
lucru este că se au unii pe ceilalţi. Ne place această idee 
aproape la fel de mult cum ne iubim unii pe alţii. El îmi spune că 
vrea să facă un copil cu mine, iar eu râd la vorbele lui. Repetă, 
iar eu râd din nou. Imi spune că vorbește serios, iar eu îi 
răspund că vom face un copil împreună peste puţin timp, atunci 
când ne vom fi obișnuit cu copiii pe care deja îi avem și 
împreună cu care încercăm să formăm o familie. Se mulțumește 
cu răspunsul pe care i-l dau, dar își exprimă dorinţa și a doua zi. 
Sunt încântată să trăiesc alături de cineva care dorește să-și 
construiască un viitor împreună cu mine și insistă pe această 
idee. 


Fericirea că suntem în număr dublu este provocată de 
situaţii atât de simple, că numai cine a trecut prin această 
experienţă poate să înțeleagă. E plăcut să poţi să mergi liber 
într-un loc, cum ar fi să te întorci la magazin pentru că ai uitat 
să cumperi ceva, fără să fii nevoit să iei după tine copilul. Să ai 
cu cine să împarţi grija gătitului, a spălatului rufelor sau a 
vaselor. Să-ţi permiţi să dormi sau să-l lași pe celălalt să doarmă 
mai mult dimineaţa. Să poţi să te oprești, atunci când te simţi 
depășit de situaţie, și să-l lași pe celălalt să preia controlul. Să 
poţi să încui ușa de la baie ca să stai singur, un moment, la 
toaletă sau la duș. Să dispui de patru braţe care ridică și cară, 
care alină și se joacă, care îmbrățișează și gâdilă, și de patru 
picioare care merg și vin, aleargă și se târăsc, fugăresc și sunt 
fugărite. Așa am sperat că va fi. Așa ar trebui să fie. 

In fiecare seară, după ce copiii adorm, noi continuăm să 
vorbim, să bem vin, să facem dragoste și să vorbim din nou. De 
multe ori, ne apucă ora trei și tot nu dormim. Curând se vor trezi 
copiii. Ar trebui să mai prindem și noi câteva ore de somn. 
Mergem la culcare sub influenţa endorfinei, continuând să 
șușotim în întuneric. Până la urmă, se aşterne liniștea. El 
adoarme primul, doarme pe spate și scoate pe gură pufăituri 
între starea de trezie și cea de somn. Eu îl ascult și mi se pare 
că pufăiturile lui sunt cele mai frumoase sunete pe care le-am 


auzit vreodată. Mâna mea se odihnește între mâinile lui, 
formând un turn de mâini peste pieptul lui gol. Îl mai privesc o 
dată, apoi închid ochii. În curând sosește o nouă zi în familia 
care am devenit, așa cum nu speram că se va întâmpla. 


* 


Vacanţa se apropie de sfârșit. Stockholmul se repopulează. 
Vagoanele metroului nu mai sunt goale, parcările de pe strada 
mea sunt pline de mașini, în parcuri, copiii din cartier au revenit 
la joacă. Prietenii care se întorc din concediu îmi dau din ce în ce 
mai multe semne de viaţă pe telefon. Imi spun că vor să ne 
întâlnim, iar eu mă feresc să le răspund când anume va fi posibil 
acest lucru. A mai rămas o săptămână până la deschiderea 
grădiniţei și la întoarcerea mea la serviciu. Vreau să-mi petrec 
timpul cu familia, fără să fac planuri. Vreau să am cât mai mult 
timp ca să facem lucruri împreună. 

Prietenii mei își închipuie că am intrat în vreo sectă. Astfel a 
reacţionat unul dintre ei când i-am povestit, în treacăt, că am 
decis să ne logodim și să ne mutăm împreună. În ultima lună, nu 
m-am mai întâlnit cu ei, ca de obicei. Am schimbat doar câteva 
mesaje. M-am scuzat pentru absenţa mea subită prin faptul că 
am avut multă treabă, că timpul a trecut repede, și am promis 
să ne vedem cât mai curând. Ei mi-au spus că se bucură pentru 
mine, dar îmi reproșează tot mai des că nu le-am făcut 
cunoștință cu noul meu iubit. Îmi spun că situaţia li se pare 
ciudată. Le-ar plăcea să-l cunoască, îmi spun atât de des că 
lucrurile s-au mișcat foarte repede, încât nu mai pot să ignor 
observaţiile lor. Ceva din atitudinea lor îmi trezește un 
sentiment de vinovăţie care mă determină să nu le mai răspund 
la mesajele pe care mi le trimit pe telefon. Imi propun să mă 
ocup de ei mai târziu. 

Și părinţii tăi sunt de părere că lucrurile s-au mișcat repede. 
Ei nu se lasă duși cu vorba și îmi spun, într-o după-amiază 
petrecută cu mine și cu Ivan, să dau cărţile pe faţă. Ivan le-a 
spus că are o nouă soră. N-au reacţionat așa cum mi-aș fi dorit. 
Până acum le spusesem doar că am un prieten cu care mă 
întâlnesc din când în când, fără a avea intenţia de a ne căsători. 
Acum mă simt vinovată, ca și cum aș fi fost prinsă asupra 
faptului. Încercarea mea de a masca totul cu un hohot de râs a 


fost un eșec. Întrebările lor curg: 

— Cine este această persoană? mă întreabă. Sunteţi 
împreună, e ceva serios? Lucrurile înaintează rapid, observă ei. 
Ne întrebăm doar: unde este Aksel în toată povestea asta? 

Urmează o tăcere stânjenitoare. Tatăl tău își drege vocea: 

— Bineînţeles că îţi vrem binele, declară el, să nu-ţi închipui 
altceva. Trebuie doar să înţelegi că nu ne vine ușor. Ne 
obișnuim greu cu ideea că el... s-a dus. 

Când spune asta, vocea i se înmoaie și ultima silabă se 
aude abia șoptit. Își dă jos ochelarii, uzi acum de lacrimi. Nu mai 
adaugă nimic. Şi mama ta tace. Cred că e rândul meu să 
vorbesc, dar nu știu ce să spun. 

Simt că obrajii îmi iau foc și mă blestem că sunt atât de 
nepregătită pentru această conversaţie. Secundele trec, una 
după alta. N-am curaj să mă uit în ochii părinţilor tăi și stau cu 
privirea aţintită în farfurie la resturile de la cină: la furculiţă, la 
cuţit, la boabele de orez și la castravetele pe jumătate mușcat 
care nu-mi oferă prea multe răspunsuri. Cred că tăcerea mea 
înrăutățește situaţia, dar nu-mi trece prin minte ce aș putea să 
le răspund și îmi caut, febril, cuvintele. Tatăl tău oftează și își 
suflă nasul, zgomotos. Ivan se joacă în camera de alături, dar 
sigur va obosi în scurt timp și ni se va alătura. Intrebările lor m- 
au răscolit atât de mult, încât cu greu pot să găsesc un răspuns. 

Mă întreb și eu unde ești tu în toată povestea asta. Ești în 
pozele de pe frigider, în vocabularul lui Ivan, ești tatăl lui care a 
murit. Avem poze înrămate, cu tine copil și cu tine adult, în 
camera lui Ivan. Ne uităm la filmuleţe cu tine pe calculator. Ne 
mirăm ce bine vă seamănă urechile, mâinile și picioarele. 
Vorbim despre ceruri și despre faptul că tu l-ai iubit, despre cum 
erai când s-a născut, despre cum îl făceai să râdă de fiecare 
dată când glumeai cu el atunci când el era bebeluș. Acum tu nu 
ești aici. Tu, de fapt, nu mai ești nicăieri. 

Nu ești în viața mea de zi cu zi în afară de momentele în 
care vorbesc despre tine și recreez amintirile legate de tine. Nu 
ești aici să vorbești cu mine seara. Nu ești aici să te bucuri de 
copilăria lui Ivan împreună cu mine. Nu ești aici să iei decizii 
legate de Ivan și de viitorul nostru. Nu ești aici să mă consolezi. 
Nu e vina ta, dar nu ești aici. Ești mort, iar eu sunt singură. Ești 
mort și eu m-am îndrăgostit de altcineva. Ești mort, iar eu 
doresc să am șansa să-mi refac viața cu altcineva. Eşti mort și 


nu știu dacă eu merit o nouă șansă, dar, cu siguranţă, mi-o 
doresc. Ești mort și eu nu sunt sigură dacă nu cumva, 
cunoscând pe altcineva, e ca și cum m-aș preface că n-ai 
existat. Nu știu dacă e bine ce fac sau dacă nu cumva întinez, 
astfel, dragostea mea pentru tine. S-ar putea să fie așa. S-ar 
putea ca părinţii tăi să vadă lucrurile așa. Dar faptul e 
consumat. Tu rămâi mort. Și eu nu îndrăznesc să le amintesc 
asta părinţilor tăi. Mi se pare că i-aș răni, exprimând în cuvinte 
ceea ce ei știu deja, că le adâncesc durerea pe care ei o simt în 
fiecare zi de când tu ai dispărut. 


Îmi iau inima în dinţi și încep să vorbesc. Încerc, cu multă 
precauţie, să le răspund la întrebarea arzătoare, fără să 
amintesc, mai mult decât este necesar, de dispariţia ta. Le spun 
că îi înțeleg că vestea schimbării vieţii noastre i-a luat pe 
nepregătite. li asigur că nici noi nu ne-am fi așteptat la asta. 
Subliniez faptul că tu ești la fel de prezent în gândurile noastre 
cum erai și înainte, că vei fi mereu tatăl lui Ivan, iar ei vor 
rămâne bunica și bunicul lui. Nimeni și nimic nu poate să 
schimbe asta. Tatăl tău încuviințează dând din cap și îmi spune 
că e doar surprins. Imi amintește că, nu mai demult de vara 
trecută, le-am spus că sunt convinsă că nu voi mai cunoaște pe 
nimeni niciodată. E clar că spunându-le asta i-am alinat, iar 
acum, când tatăl tău îmi amintește acest lucru, simt din nou ce 
nu vreau să simt și gândesc ceva la care nu vreau să mă 
gândesc. l-am trădat. Te-am trădat pe tine. Mi-am încălcat 
promisiunea. 

După o vreme, se așterne liniștea. Nu-mi mai găsesc 
cuvintele, dar Ivan intră și risipește tăcerea noastră încordată. Îi 
cere bunicii să-i citească o poveste, iar ea se ridică de la masa 
din bucătărie și merge cu el în camera de zi. Eu mă ridic și încep 
să strâng masa. Îl întreb pe tatăl tău dacă vrea o cafea. El spune 
că e prea târziu pentru cafea și că în curând urmează să plece 
acasă. Reluăm, precauţi, conversaţia, vorbind despre lucruri 
banale. La plecarea lor, schimbăm pe hol îmbrăţișări mai reci 
decât de obicei. 

— Vă vrem binele ţie și lui Ivan, trebuie să înţelegi asta, îmi 
spune tatăl tău, din nou. 

— Stiu. Vă înţeleg, îi spun și eu. 

Imi zâmbesc de pe scară când ne facem cu mâna. Ne 


promitem să ne revedem curând, să stabilim o nouă întâlnire, 
după cum ne va permite timpul. Ei se îndreaptă spre poartă, 
lăsându-mă într-o stare sufletească apăsătoare. Incerc s-o alung 
jucându-mă cu Ivan, dar nu reușesc. Dezvăluindu-mi îngrijorarea 
lor, părinţii tăi au pus degetul pe rană, așa cum au făcut-o și 
prietenii prin mesajele lor. Îmi trezesc un sentiment de 
vinovăţie, mă fac să cred că am fost insensibilă și să mă simt 
naivă pentru că am luat lucrurile atât de ușor. Mai mult decât 
atât, îngrijorarea lor mă trage înapoi, mă doboară, îmi 
redeșteaptă întrebările la care nu am găsit răspuns, mă 
ţintuiesc într-o stare de îndoială în care opţiunile par puţine și 
soluţiile, nesatisfăcătoare. 

Cum pot să te păstrez, când te-am pierdut? Cum să merg 
mai departe, respectându-ţi totuși memoria? Ar trebui să renunţ 
la ce am obţinut acum? Cum să pot să merg mai departe, dacă 
ei, care sunt atât de importanţi pentru mine, nu sunt de acord 
cu asta? Este ca o ecuaţie imposibil de rezolvat. Singura soluţie 
viabilă pare să fie să separ lucrurile, să nu implic pe nimeni în 
relația mea, ţinând-o departe de ochii lumii. 


August 2016 

Strategia mea de a ţine lumea și relația mea departe una 
de alta pare să fie cea mai firească soluţie, deși la început nu 
eram hotărâtă să fac asta. Măcar pentru un timp, îmi spun, până 
când îmi limpezesc gândurile și lucrurile se potolesc, până când 
anturajul, familia mea și prietenii se vor obişnui cu situația. 
După aceea le voi ţine piept, le voi arăta că n-au motive să se 
îngrijoreze, le voi demonstra că lucrurile, chiar dacă merg 
repede, decurg bine: este cel mai frumos viitor pe care l-am 
descoperit pentru mine și pentru Ivan și pe care aleg să-l trăim. 
Vor înţelege ei cândva, e doar o chestiune de timp. Și eu am 
nevoie de ceva timp. Voi reveni apoi la o viaţă care să-i împace 
pe toţi: familia ta, prietenii mei, vechea mea familie și familia 
mea nouă. 

În penultima zi de vacanţă, bem vin și mâncăm homar în 
bucătărie, iar copiii se uită la un film în camera de alături. 
Toastăm pentru vara care a trecut și ne felicităm că am 
organizat într-un mod atât de reușit prima noastră vacanţă. 
Când încep să strâng masa, mă întreabă dacă vreau să mă 
logodesc cu el. Râd la început, închipuindu-mi că glumește, 
încetez să mai râd când el se arată ofensat, spunându-mi că 
vorbește serios. Întâi îi spun că și-a pierdut minţile, apoi că mi-ar 
plăcea să ne logodim. Acesta mi se pare cel mai frumos mod de 
a-mi trăi tot restul vieţii. Cu fiecare săptămână care trece, 
contrastul dintre viața mea trecută și cea prezentă se 
adâncește. Împreună suntem patru și atâţia vreau să rămânem. 
De ce nu ne-am logodi, dacă ne-am găsit? De ce n-am fi 
spontani? 

Încântaţi peste măsură de decizia noastră rapidă, ne uităm 
pe internet după verighete și mâncăm chipsuri pe canapea. 
Niciunul dintre noi n-a mai fost logodit înainte. Inainte să te 
cunosc pe tine, trăisem până la vârsta de treizeci de ani mai 
mult sau mai puţin ca o adolescentă, iar după ce te-am 
cunoscut, acest lucru nu ni s-a părut niciunuia relevant. Imi era, 
oricum, suficient de greu să te conving să fii împreună cu mine, 
ca să nu mai vorbim despre cât de greu te-am convins să te 
muţi cu mine și să facem un copil. Să mai aduc vorba și despre 
căsătorie ar fi fost, deja, prea mult pentru tine. Nici pentru mine 
nu era deosebit de important acest lucru. N-am visat niciodată 
să mă mărit, așa cum visau multe dintre prietenele mele. Dar aș 


putea să-mi imaginez cum ar fi. Și, pe deasupra, este măgulitor 
să te simţi iubit de cineva care vrea să-și petreacă împreună cu 
tine tot restul vieţii. Logodna va fi o experienţă unică, pe care 
am trăi-o amândoi pentru prima dată. Ne va oferi ceva ce n-am 
avut niciunul până acum. 

li spun că vreau un inel simplu. Mă gândesc, fără să-i spun, 
că n-aş vrea să afle despre asta prietenii mei sau părinții tăi. 
Incă nu. Mă mai gândesc și că, văzută din afară, o logodnă 
făcută la un timp atât de scurt după ce ne-am cunoscut pare 
nepotrivită. Numai tinerii se logodesc după două luni de relaţie. 
Adulții și, mai ales, cei cu copii, o iau mai ușor. Așteaptă, 
analizează, sunt precauţi. El pare că vede lucrurile altfel. Este 
fericit de decizia luată. Imi spune să aleg eu verighetele. li 
sugerez să facem logodna în câteva săptămâni, după ce vom 
avea două luni de relaţie, socotind că am devenit un cuplu chiar 
de la prima întâlnire. Două luni sună mai bine decât o lună și trei 
săptămâni, cum este azi. El îmi spune că sunt caraghioasă cu 
felul meu de a gândi, dar mă aprobă. E de acord să facem 
logodna peste câteva săptămâni. 

În ziua următoare, ne întâlnim într-un magazin de bijuterii 
dintr-un centru comercial din apropierea locuinţei mele. Mă 
neliniștește gândul că ar putea să ne vadă cineva cunoscut care 
trece prin faţa magazinului. Oricine și-ar da seama ce facem. 
Incerc să alung acest gând, dar îmi amintesc de prietenii mei 
care mi-au spus că parcă aș fi intrat într-o sectă. Mă gândesc că 
lucrul acesta le va confirma imaginea pe care și-au format-o 
despre mine. Îmi trece prin minte conversaţia cu părinţii tăi, 
care mi-au spus că lucrurile se mișcă repede. Mă întreb ce ar 
spune dacă ar ști ce facem. Mă străduiesc ca lucrurile să se 
desfășoare cât mai repede, dar personalul magazinului ne 
acordă foarte mult timp. Scotocesc sertarele, se asigură că ne 
scriu corect numele, ne iau măsura degetelor, ne arată mai 
multe modele. Până la urmă, ne hotărâm la cel mai simplu 
model, de aur alb, la care am găsit măsura potrivită. Ne-am 
scris, într-un formular de comandă, numele și data logodnei. 
Când vine vorba de plată, cerem să se împartă suma la doi. 

Eu sunt prima care își bagă cardul în cititor. El își scoate 
telefonul și îmi face o poză când fac asta. Imi cere să mă uit la 
cameră şi-mi spune că vrea să imortalizeze acest moment. 
Zâmbește larg în spatele telefonului. Şi eu fac la fel. Zâmbesc 


spre cameră și spre bărbatul de dincolo de ea. Între două poze, 
arunc o privire în spatele lui, la oamenii care se plimbă prin 
mall. 


* 


Prima noastră ceartă are loc în ultima zi de vacanţă. Cauza 
este Ivan sau eu, ca părinte, sau educaţia în general. Nu sunt 
sigură. El îmi reproșează că îi acord prea multă atenţie lui Ivan și 
că îl răsfăţ prea mult. Crede că-l tratez ca pe un bebeluș și că 
fac diferenţă între cei doi copii. El spune că Ivan este în centrul 
atenţiei tot timpul. Imi face observaţie în legătură cu faptul că 
Ivan poate oricând să doarmă în patul meu, că încă bea din 
biberon atât dimineaţa, cât și seara, deși e destul de mare să 
renunţe, și încă folosește scutece. E timpul să-l dezvățăm de 
astea, spune el, și adaugă: Ivan și-a format obiceiul de a plânge 
ca un bebeluș când cineva i se împotrivește și de a primi 
imediat atenţie și mângâiere când e stresat, obosit sau plictisit. 
La orice oră din zi răspund, cu viteza fulgerului, tuturor nevoilor 
lui, las totul deoparte și sar să-l liniștesc fără nicio limită. 

Imi reproșează că nu stau liniștită nici la duș, ca nu cumva 
zgomotul să-l deranjeze pe Ivan. Spune că nu pot să-l menajez 
toată viaţa, crede că-i fac un deserviciu pe termen lung. Îi explic 
că fac asta pentru liniștea mea sufletească. Cu cât e mai fericit 
copilul, cu atât părintele este mai mulțumit. Argumentul meu 
nu-l convinge. Crede că, din contră, Ivan s-ar simţi mai bine 
dacă i-aș impune câteva reguli și dacă l-aș răsfăța mai puţin. Mă 
asigură că abordează acest subiect atât de dragul lui Ivan, cât și 
de dragul meu. Zice că vede cât de obosită sunt. 

Mă înduioșează grija lui, în aceeași măsură în care mă 
deranjează analiza făcută. In ultimele săptămâni, și-a creat 
obiceiul de a-mi da indicaţii, făcându-mă să mă simt 
nepricepută ca părinte. Intr-o discuţie în care unul dintre noi a 
crescut deja un copil de vârsta lui Ivan, e greu pentru celălalt 
să-și impună autoritatea. Eu sunt și voi rămâne cea mai puţin 
experimentată dintre noi, oricât aș susține că fiecare copil este 
unic și că eu mă port cu Ivan așa încât el să aibă de câștigat din 
asta pe termen lung. Până la urmă, fiecare copil este unic. Nu 
au toţi același temperament, nu sunt făcuţi după același tipar. 
Cred că e nedrept să mi-o dea exemplu pe fiica lui. 


Discuţia se transformă în ceartă când mă răstesc la el, 
cerându-i să nu se mai amestece. Îi amintesc că ne știe pe mine 
și pe Ivan doar de o lună, iar el se enervează şi-mi răspunde că 
ar trebui să-mi dau seama că-mi vrea binele. Ridică vocea, iar 
eu îi cer s-o coboare, ca să nu-i sperie pe copii, dar el continuă. 
Spune că niciodată nu accept să fiu criticată și că el se pricepe 
cu adevărat la creșterea copiilor. O ţine întruna că îl iubește pe 
Ivan și îmi recomandă să încetez să mai trăiesc în simbioză cu 
el, lipsind cealaltă jumătate a familiei de atenţia mea. Ideea 
principală a discuţiei este că, dacă vreau să păstrez această 
familie, ar trebui să nu-l mai folosesc pe Ivan ca pe un scut și să 
mi-i apropii și pe ceilalţi. Ceea ce spune și mai ales felul în care 
o spune mă determină să mă închid în mine și să-mi reprim 
mânia. Nu vreau să mă cert în faţa copiilor, dar cred că el nu 
acceptă niciun compromis și e nedrept. 

Încerc să închei discuţia promiţându-i, cu o voce șoptită ca 
să nu-l enervez și mai rău, că mă voi gândi la acest lucru. 
Nefiind obișnuită să mă cert, să fiu trasă la răspundere sau 
contrazisă în demersurile mele de părinte, n-am de ales și 
accept că Ivan are nevoie de reguli mai stricte și că ar trebui să 
mă schimb eu însămi. Mă străduiesc să par cooperantă, dar cred 
că mânia mea reprimată mi se citește pe faţă. Pe lângă mânie, 
trăiesc un sentiment de rușine. Mă simt vinovată. 

Da, pentru mine, Ivan rămâne un bebeluș din anumite 
puncte de vedere. Un bebeluș care, fără să știe, a suferit o 
pierdere pe care mă străduiesc din răsputeri s-o compensez. 
Copilul meu n-a ales să-și piardă unul dintre părinţi la vârsta de 
opt luni, așa că să nu îndrăznească nimeni să-mi spună mie să 
încetez să compensez această lipsă, protejându-l și asigurându-i 
buna dispoziție tot timpul. M-am obișnuit cu gândul că nevoile 
mele pot să mai aștepte. Să nu vină nimeni să-mi spună că 
trebuie să mă schimb mai mult decât am făcut-o deja. Cu 
siguranţă, faptul că întâlnesc un bărbat în acest moment al vieţii 
mele e un lucru important, dar iată că el are tupeul să-mi dea 
sfaturi despre cum să-mi cresc copilul, susținând că metodele lui 
sunt mai bune decât ale mele. După părerea lui, ar trebui să-i 
impun niște reguli și să fiu mai dură cu Ivan. Imi recomandă să 
nu-l mai mângâi când protestează și plânge și să-l las să se 
joace singur. Să nu mai stau tot timpul la dispoziţia lui, gata să-l 
distrag, să-l mângâi, să-l îmbrăţișez, să-l amuz. Să-l învăţ să 


doarmă singur în pat noaptea. Să încetez să-i mai fac toate 
capriciile, ori de câte ori scâncește. Să nu-l mai răsfăţ și să-l 
primesc mereu cu brațele deschise. La naiba cu el și cu toate 
sfaturile lui. Acum, când totul părea să meargă atât de bine, el 
îmi strică bucuria. La naiba cu cel care mă face să mă simt 
vinovată tocmai pentru lucrul din viaţa mea pentru care eu simt 
cea mai mare mândrie. 

Când ne mai liniștim, ajungem la un compromis: eu îi 
promit să mă gândesc la ce mi-a spus, iar el să se retragă și să- 
mi dea sfaturi doar atunci când i le cer. Apoi mă ia în braţe. Imi 
acoperă faţa cu sărutări și își așază mâna pe pieptul meu, acolo 
unde inima încă îmi bate cu putere. 

— Te iubesc foarte mult, îmi șoptește. Voi sunteţi familia 
mea. Vreau să trăiesc tot restul vieţii mele cu tine. Inţelegi ce-ţi 
spun? 

Il las să mă sărute, răsuflând ușurată că cearta a luat 
sfârșit. Sper să nu ne mai certăm niciodată. 


x 


Stau în întuneric și mă străduiesc să-l opresc pe Ivan din 
cântat. E foarte târziu, stăm în dormitor de mai bine de o oră și 
el ar fi trebuit deja să adoarmă. Curând, e timpul pentru un alt 
copil să meargă la culcare și sunt stresată. Când Ivan începe 
pentru a treia oară să cânte, îi spun să facă liniște, îl ameninţ 
că, dacă nu se culcă imediat, plec din cameră. Ivan se supără și 
începe să plângă. Spune că ţip la el și zice că sunt o mamă rea. 
li cer scuze în șoaptă: 

— Imi pare rău că ţi-am vorbit urât și că te-am ameninţat. 
N-o să plec. N-o să fac asta niciodată. 

li mângâi părul și-i șoptesc că acum trebuie să dormim. E 
târziu. Mâine ne trezim devreme să mergem la grădiniță. Auzind 
asta, Ivan plânge și mai tare și spune că nu vrea la grădiniță. Nu 
numai mâine, ci nu mai vrea deloc, niciodată. Renunț și schimb 
tactica. li spun o poveste, continui să-l mângâi cu blândeţe pe 
păr și asta dă roade: se liniștește și ascultă. Telefonul îmi 
vibrează în buzunar și, înainte să mă uit, îmi dau seama cine mă 
caută. Este el și, din camera alăturată, mă întreabă cum stau 
lucrurile. Ne aude, dar începe să-și piardă răbdarea. Vrea și el 
să-și culce cât de curând fata. Și pentru ea e târziu. Şi ea se 


duce devreme la grădiniţă mâine. Deși facem asta zi de zi, încă 
nu ne-am obișnuit cu noua rutină de seară. S-a dovedit imposibil 
să-i adormim pe amândoi odată. Ea are nevoie de mai puţin 
somn, dar el e mai greu de convins să se culce. Singura metodă 
eficientă este să-i culcăm pe rând. Mersul la culcare devine un 
lucru dificil având în vedere trezitul dimineaţa devreme, 
dormitorul comun și doi copii care vor să stea treji jumătate din 
noapte. Eu aștept în continuare, îl mângâi și simt cum îmi 
vibrează telefonul în buzunar de la mesajele trimise de alături, 
din camera de zi. 

Când Ivan începe să respire profund, întrerup povestea, îl 
mai mângâi un timp pe păr și mă asigur că a adormit. Mă furișez 
cât pot de repede spre camera de zi și îi văd pe ei la masa din 
bucătărie. Ea mănâncă o gustare de seară, desenează și pare 
mulțumită de situaţie. Arată, cu mândrie, spre figurinele pe care 
le-a desenat, spunând că este familia noastră. Imi arată omuleţii 
din linii cu capete enorme, care ne reprezintă pe ea, pe mine, pe 
el și pe Ivan. Suntem de înălţimi diferite, cu ochii și părul de 
culori diferite. Ne ţinem toţi de mână. Mie mi-a desenat gene 
lungi, iar lui Ivan i-a făcut o gură în formă de O. Îi admir desenul, 
îi spun că este frumos și, imediat, regret că am spus asta. Nu 
trebuie să evaluezi prestaţia unui copil, ci să-l întrebi ce a creat 
și ce reprezintă, să eviţi folosirea unor cuvinte precum „bun”, 
„drăguţ” și „frumos”. Știu toate astea, dar mai uit uneori. 

El stă lângă blat și ronţăie un morcov. Mă întreabă, iritat, 
dacă am primit sau nu mesajul pe care mi l-a trimis, pentru că 
nu i-am răspuns. Îi spun că l-am primit, dar că n-am putut să 
răspund în acel moment. Și el mă irită pe mine, pentru că mă 
stresează când ducem copiii la culcare, așteptând de la mine să 
fac un copil de doi ani să adoarmă la comandă, ca și cum asta 
ar depinde de mine. Îi șuier, printre dinţii încleștaţi, că mai 
repede nu se poate. El îmi reproșează că, în ultima vreme, 
lucrurile merg tot mai greu. Spune despre Ivan că e neobișnuit 
de anxios, iar eu îi ignor comentariul și mă uit la ceas. Curând se 
face nouă și jumătate. Îmi înăbuș un căscat. El observă și îi 
spune fiicei lui că e timpul să se spele pe dinţi și să meargă la 
culcare. La început, ea protestează, apoi se conformează. Ei 
dispar în dormitor, iar eu mă trântesc pe canapea. De mașina de 
spălat vase mă voi ocupa mâine. Acum sunt prea obosită. 


Nu-mi dau seama din ce cauză, dar mă simt tot mai des 
stresată. Poate pentru că tocmai mi-am reluat viața obișnuită 
după zilele de vacanţă sau pentru că lui Ivan tot nu-i place la 
grădiniță și mă simt vinovată că îl las acolo în fiecare zi. Sau 
poate este efectul trecerii spre noua noastră viaţă, într-o familie 
nouă, formată din patru persoane în loc de două, cu toate 
schimbările pe care le aduce. Timpul se împarte între somn, 
gătit, dus și adus copiii, distribuirea atenţiei în mod egal, așa 
încât niciunul să nu se simtă neglijat. Poate mă stresează 
gândul că, dintr-odată, sunt părintele a doi copii, poate că simt 
că nu-mi mai ajunge timpul ca astă-vară, poate că de vină este 
discrepanţa dintre adevăratul mers al relaţiei noastre și modul 
în care vorbesc despre asta în afara casei. Trebuie să găsesc 
cauza reală a stresului meu. 

Mă simt stresată, adesea, încă dinainte de a-mi începe ziua 
de lucru. Intru în birou și mă trântesc în faţa calculatorului fără 
să vorbesc cu colegii, ca să pot să lucrez cât mai eficient. lau 
prânzul, deseori, în faţa calculatorului sau în timp ce vorbesc cu 
el la telefon pentru a stabili ce facem seara, cine să se ocupe de 
cumpărături, ce să mâncăm, unde să dormim, la el sau la mine. 
Când plec de la serviciu și mă îndrept spre grădiniță, alerg cu 
sufletul la gură. Când ajung la grădiniţă, Ivan e obosit, se agaţă 
de mine, mă învinuiește că am întârziat și vrea să plecăm acasă. 
Mă îngrijorez când văd că Ivan nu este fericit. Mă gândesc, 
febril, ce soluţii să găsesc să-i alung nemulţumirile. Fără să 
discutăm asta acasă, pentru că bănuiesc că n-am fi de aceeași 
părere, încerc să petrec timp doar eu cu lvan, o oră după ce îi 
iau de la grădiniţă și încă una înainte de culcare. Este dificil să 
fac asta zilnic, în condiţiile actuale ale vieţii noastre împreună. 
În special după ultima noastră ceartă în care am promis, în 
principiu, să nu-l mai răsfăţ pe Ivan. Deși n-am redeschis 
niciodată subiectul, simt că asta încă îl irită. Tot mai crede că ÎI 
răsfăţ prea mult pe Ivan și că îi acord prea mult din timpul 
nostru comun. Crede că nu le acord atenţie egală celor doi copii 
și că sunt comodă atunci când aleg să gătesc mâncăruri simple, 
cum ar fi cârnaţi și chiftele, în loc să prepar de la zero mâncăruri 
hrănitoare și să-i învăţ pe copii să mănânce ce li se servește. Am 
sentimentul că am eșuat în încercarea mea de a satisface 
nevoile tuturor în același timp și mă simt vinovată pentru asta. 


Am în minte o listă tot mai lungă de oameni față de care 
trăiesc un sentiment de vinovăţie. Mă simt vinovată faţă de 
părinţii tăi, cu care nu m-am mai întâlnit atât de des ca de 
obicei și cărora nu le-am împărtășit ce se întâmplă în viaţa mea, 
în ciuda faptului că știu că ei doresc să afle. Mă simt vinovată 
față de prieteni, cu care nu mai ţin legătura și la ale căror 
invitaţii nu răspund niciodată. Mă simt vinovată pentru că nu iau 
prânzul cu colegii și că plec mai devreme de la serviciu ca să 
apuc să-l iau la timp pe Ivan de la grădiniţă după-amiaza. Când 
ajung acasă, mă simt vinovată faţă de fiica lui, pe care o 
neglijez în dorința mea de a petrece mai mult timp cu Ivan, și 
faţă de Ivan când îi acord mai multă atenţie ei. Am sentimentul 
că există întotdeauna cineva care așteaptă de la mine mai mult 
decât pot eu să-i ofer. Oricât aș încerca să-mi împac conștiința, 
ea mă conduce mereu spre ceva sau cineva care îmi trezește un 
sentiment de vinovăţie. Destul de des mă folosesc de Ivan drept 
pretext pentru a mă retrage în dormitor și a-mi acorda câte o 
pauză. Incă mă simt vinovată că durează prea mult până să-l 
adorm. 

In timp ce stau în camera de zi pe canapea, din camera de 
alături i se aude vocea, îi șoptește fiicei lui că o iubește, îi spune 
că e cea mai drăguță fiinţă de pe lume și cât de mândru îl face 
în fiecare zi. O aud chicotind la glumele lui și cerându-i s-o 
scarpine pe spate. Apoi se lasă liniștea. N-au trecut nici zece 
minute de când s-au dus în dormitor. Rutina lor de dinainte de 
culcare este mai scurtă decât a mea și a lui Ivan și, categoric, 
mult mai armonioasă. El o scarpină pe spate, urmărind în 
același timp un serial pe ecranul telefonului. Mie îmi vine să 
scrâșnesc din dinţi și nu mă mai simt în stare de nimic după ce 
mă străduiesc o oră să-l adorm pe Ivan. 


Septembrie 2016 

Într-o joi din septembrie ne întâlnim la un restaurant din 
centrul vechi și facem schimb de inele. El pune pe Instagram o 
poză cu mâinile noastre împreunate, iar felicitările din partea 
prietenilor lui curg în valuri. Dorind să fiu eu prima care le dă 
vestea prietenilor mei, îi anunţ printr-un mesaj: „Tocmai m-am 
logodit”. Unii îmi răspund imediat, alții se abţin. Nu vreau să se 
vadă, dar mă deranjează. Compensez prin toastul pe care îl 
schimb cu iubitul meu, cu paharele umplute de chelnerul care a 
deschis sticla de șampanie felicitându-ne pentru logodnă. ÎI 
sărut, peste masă, pe viitorul meu soț. Nu ne putem lua ochii de 
la inele. li declar dragostea mea printr-o scrisoare pe care am 
compus-o la serviciu înainte de a ne întâlni. Vorbesc în ea 
despre prima noastră întâlnire, despre cum am reţinut numărul 
interfonului de când ne-am văzut prima oară, despre felul în 
care prezenţa lui m-a făcut să văd din nou viaţa în roz. Tot ce 
am scris este adevărat. El citește și îi dau lacrimile. Îmi spune că 
e fericit pentru prima dată după mulţi ani. 

Mai bem niște vin și, apoi, luăm cina. Mă îmbăt înainte să 
vină primul fel și, la ora opt și jumătate, luăm un taxi spre casă 
pentru că mă simt ameţită. Toată povestea este incredibil de 
jenantă. Nu-mi stă în fire să mă îmbăt atât de tare. Când mă 
descalţ în holul apartamentului lui, simt că mi se face rău. Sticla 
de șampanie pe care o avea pregătită în camera de zi, alături de 
un imens buchet de flori, rămâne neatinsă. Adorm în patul lui cu 
puţin înainte de ora nouă și jumătate și mă trezesc a doua zi cu 
o mahmureală cruntă. 

Prima mea zi de proaspăt logodită plutește în ceaţă - la 
serviciu mă văd nevoită să mă întind de câteva ori, să plec mai 
devreme ca să-l iau pe Ivan de la grădiniţă și, odată ajunsă 
acasă, să mă trântesc direct pe canapea. Și azi mi-e rău. Mă 
tem să nu fi mâncat ceva stricat. 


E sâmbătă și am o migrenă. Ne-am certat din nou. După o 
vară petrecută fără pic de supărare, acum certurile au devenit 
tot mai dese. Mă irită impulsivitatea lui, nevoia lui permanentă 
de confirmare, cât de des mă caută atunci când sunt la serviciu 
sau când mă întâlnesc cu prietenii. Mă deranjează când îmi 


invadează spaţiul intim și când observ schimbările lui excentrice 
de dispoziție. Pe el, la rândul lui, îl irită dispoziţia mea, îmi 
reproșează că nu-l întâmpin cu drag când e supărat, că mă 
închid în mine după ce ne certăm, că am un comportament rece 
după fiecare conflict, îmi reproșează că sunt mai tot timpul 
morocănoasă și că mă închid ca o scoică de câte ori mi se aduce 
o critică. Imi spune că îngândurarea mea îi afectează și pe copii 
și-mi recomandă să fiu mai caldă cu ei. Zice că mă supăr prea 
ușor și că simt o nevoie aproape bolnăvicioasă de a deţine 
controlul asupra celorlalți. Atunci când copiii nu dorm, îi răspund 
în șoaptă că nici el nu este mai ușor de suportat. Mi se pare că 
schimbările lui de dispoziţie seamănă cu un teren minat. Mă 
plâng că-mi invadează spaţiul intim, că nu păstrează ordinea în 
casă și că seara lasă farfurii și pahare murdare peste tot. Îi spun 
că mă simt ca și cum aş avea grijă de trei copii, nu de doi. Îmi 
dau ochii peste cap când el se duce să facă o baie ca să se 
relaxeze și, cu fălcile încleștate, bolborosesc că și eu simt 
câteodată nevoia să mă odihnesc. El îmi răspunde că asta e 
problema mea, că aproape numai el gătește și că face 
cumpărături mai des decât mine. Apoi ne învinuim reciproc, la 
nesfârșit, în legătură cu cine e mai morocănos, cine a început 
cearta, cine are dreptate și cine nu are. Ne cităm și ne acuzăm 
reciproc, până când nici nu mai știm de la ce am pornit cearta. 
Pentru o vreme, îngropăm securea războiului. Ne întoarcem la 
viaţa de zi cu zi, la copii și la nevoile lor. La cină, tăcerile devin 
din ce în ce mai apăsătoare, pe zi ce trece. Mă strecor în baie 
mai des decât e nevoie și fac dușuri mai lungi decât am făcut 
vreodată. Rămân blocată, cu para dușului îndreptată spre piept 
și cu ochii ațintiți spre faianţa din faţa mea. Tresar când cineva 
bate la ușă, răspund „termin imediat” și înjur în sinea mea. Mi- 
aș dori să se calmeze și nu pot să nu mă întristez când mă 
gândesc că și eu te-am făcut pe tine, cândva, să te simţi așa 
cum mă simt eu acum. Asta îmi amintește de tine și de dușurile 
tale. Te înţeleg acum, când e mult prea târziu și nu mai are 
niciun rost. Ca și cum am avea mereu ceva de împărţit, ne 
certăm tot mai des seara, după ce adormim copiii. În ultima 
săptămână, m-am simţit tot mai rău, iar acum îmi întârzie 
menstruaţia. Îmi dau seama că trebuie să fac un test de sarcină, 
dar amân acest moment. Mă gândesc că n-am cum să fiu 
însărcinată - am avut grijă să nu se întâmple. Zilele trec fără să- 


mi vină ciclul, iar eu mă simt tot mai prost dispusă și, până la 
urmă, mă hotărăsc să cumpăr un test de sarcină. 

Îmi urează succes înainte să intru la toaletă și mă așteaptă 
nerăbdător. Eu îi promit că nu voi sta mult, deși acest lucru este 
evident. Sunt atât de emoţionată, încât mâna în care ţin testul 
începe să-mi tremure. Au trecut aproape trei ani de când am 
făcut asta ultima dată. Atunci îl aşteptam pe Ivan. Locuiam în 
Enskede și baia de acolo era aproape la fel de îngustă ca asta. 
Atunci tu stăteai pe canapea și lucrai, fără să bănuiești nimic; eu 
fluieram în drum spre toaletă ca să nu-ţi trezesc bănuieli și 
speram ca testul să fie pozitiv, dar mă temeam de reacţia ta. De 
data asta, eu sunt cea care nu vrea ca testul să fie pozitiv. 
Astăzi, un rezultat pozitiv ar fi pentru mine o veste rea. De data 
asta, nu mai fluier în drum spre baie. De data asta, promit să ies 
imediat ce termin și fac ce am de făcut: fac pipi pe test, îmi ţin 
respiraţia și număr întâi până la zece, apoi până la treizeci, apoi 
până la cincizeci. Testul arată o singură linie, nu două. Mai 
număr o dată până la zece, cât de rar pot. Nu mai apare nicio 
linie. Nu sunt însărcinată. Îmi scapă un Yeees și răsuflu ușurată, 
mă ridic, mâinile încă îmi tremură pe când mi le spăl încet și 
simt în corp excesul de adrenalină. Simt cum se calmează 
greața care m-a supărat în ultima săptămână și respir cu mai 
multă ușurință. Trag de câteva ori aer în piept, îmi controlez 
mimica, apoi ies pe ușă. El mă așteaptă în camera de zi. Ridică 
din sprâncene. Mă privește întrebător: 

— Ei? 

Eu nu-mi pot stăpâni zâmbetul. Faţa mi se luminează când 
mă uit la el. Mă simt atât de ușurată. Cu sprâncenele încă 
ridicate, îmi zâmbește și el. Pare fericit, poate pentru că eu par 
fericită. Ne zâmbim reciproc, cu tandreţe și înţelegere, înainte 
să-i spun rezultatul. Îi arăt testul, pe care încă se află o singură 
linie. Se uită întâi la test, apoi la mine și din nou la test. Între 
timp îi dispare zâmbetul. Își coboară privirea după ce vede 
testul. Se așterne tăcerea. Eu îl întreb ce părere are. 

— Nu te bucuri că nu sunt însărcinată? 

El nu răspunde, se ridică și trece pe lângă mine, iese în 
balcon, unde se așază pe un scaun și privește drept în faţă. Eu îl 
urmez cu mișcări nesigure. Mă pironesc în ușă. El tot nu mă 
privește. Aştept. El tace. Îl întreb din nou ce părere are. Îmi 
spune că nu are chef să vorbească despre asta acum, că vrea să 


stea singur, să se obișnuiască cu ideea. Abia acum îmi dau 
seama că el a interpretat zâmbetul meu ca pe un rezultat 
pozitiv. S-a bucurat pentru că a crezut că vom avea un copil 
împreună, că vom construi o familie, așa cum o definește el. 
Acum el este trist sau nervos sau dezamăgit și nu vrea să-mi 
vorbească despre asta. Zăbovesc pe balcon și aștept să-mi 
vorbească, dar el continuă să tacă. Trăiesc un sentiment de déjà 
vu, ca și cum aș revedea scena de pe holul din Enskede, atunci 
când rămăsesem însărcinată, iar tu refuzai să-mi vorbeşti. Mi-ai 
ocolit privirea când ţi-am dat vestea, ai amuţit și ai dispărut. 
După trei ani, trăiesc aceeași situaţie, însă răsturnată, văzută ca 
în oglindă. lar am făcut-o lată. 

incerc să salvez situaţia. Îi spun că îmi pare rău, că m-a 
înţeles greșit, voiam doar să spun că mă bucur că, cel puţin 
deocamdată, nu sunt însărcinată.  Accentuez cuvântul 
„deocamdată”, ca să mă înţeleagă mai bine. 

— Abia ne-am cunoscut, îi spun. Suntem abia la începutul 
încercărilor noastre de a forma o familie. Abia ne-am logodit și 
avem deja doi copii, o ducem destul de bine, nu-i așa? 

Ezit, încercând să-mi cer iertare, dar nu știu exact pentru 
ce. Pentru că nu sunt însărcinată sau pentru că am zâmbit când 
i-am spus care e rezultatul? Pentru că m-am simţit ușurată și nu 
tristă pentru rezultat? Încă ezit. 

— Dragul meu, până la urmă noi, cei care suntem deja aici, 
construim o familie împreună. Facem deja asta, chiar dacă n-am 
rămas însărcinată, nu-i așa? 


Tot nu se uită la mine. Tot nu-mi răspunde la întrebări. Îmi 
tot spune să-l las singur un timp. Tăcerea lui este ciudată și mă 
sperie. Imi caut cuvintele cu care să-mi cer iertare pentru 
zâmbetul meu stupid, jignitor, insensibil și înșelător, dar se pare 
că e prea târziu. Zâmbetul meu și ușurarea mea că nu sunt 
însărcinată l-au rănit profund și nu știu ce-aș putea spune ca să-l 
împac. Mă întorc în apartament, demoralizată și neliniștită. Mă 
uit după copii, care se află în camera de joacă și care mă anunţă 
bucuroși că și-au pregătit bagajele pentru a pleca într-o 
excursie. Incerc să intru în jocul lor. Nu pot să mă concentrez. 
Ce bine ar fi fost dacă n-aș fi zâmbit atunci. 

Tăcerea se așterne și mai mult odată cu venirea serii. Nu 
știu cum să-i cer iertare și oricum nu contează, pentru că el tot 


nu vrea să-mi vorbească. Ne vorbim însă după ce copiii adorm. 
Șoaptele de la început se transformă în ceartă și ajungem, din 
nou, la supărare. Imi spune că zâmbetul meu arată că nu sunt 
pregătită pentru o relaţie așa cum și-ar dori-o el, că nu 
împărtășim aceleași visuri, același ideal de viitor și că se 
îndoiește de dragostea mea. Spune că știam încă de când ne- 
am cunoscut că își dorește mai mulţi copii și că eu, în mod 
evident, nu-mi doresc, având în vedere aerul meu vesel când 
am aflat că nu sunt însărcinată. Îmi spune că se simte trădat. 
Mă acuză de faptul că nu vreau să facem împreună copii și că, în 
această privinţă, l-am minţit tot timpul. Începând de acum, îi va 
veni greu să mai aibă încredere în mine. 

Incerc să-l conving că și eu vreau mai mulţi copii și insist să 
mă creadă. Acum însă, nu e momentul potrivit, pentru că abia 
ne-am cunoscut, încă învăţăm fiecare să fim părinte unul pentru 
copilul celuilalt și totul este complet nou. Îi spun că, împotriva 
faptului că i se pare că mă bucur că nu sunt însărcinată, dacă aș 
fi fost, aș fi păstrat, fără îndoială, copilul. Strădaniile mele 
eșuează din nou. După o vreme, renunţ. Oricum nu mă crede. 
Nici eu nu sunt sigură dacă mă cred, dar îmi doresc foarte mult 
ca el să mă creadă. Nu vreau să fie supărat pe mine. Nu vreau 
să mă părăsească. 

Nu vreau ca motivul despărțirii să fie acela că încă nu sunt 
însărcinată. 


Ultimul lucru pe care mi-l spune înainte de culcare și înainte 
de a ne întoarce unul cu spatele la celălalt este că nu știe ce să 
mai creadă despre noi. Apoi tace. Nu îndrăznesc să-mi pun 
mâna între mâinile lui pe care și le ține pe piept și mă 
îndepărtez de el. li ascult respiraţia așteptând să devină 
profundă și gândindu-mă că, dacă adormim amândoi, ceva se va 
schimba în aceste ore, iar a doua zi vom reveni la sentimente 
mai bune. Așa se întâmplă de obicei, nu? Problema este că simt 
că nu reușește să adoarmă. Se aude doar respiraţia profundă a 
copiilor. Nu a mai fost atâta liniște în dormitor de luni bune. Nu 
închid un ochi toată noaptea. 


Septembrie 2016 

Tot nu mi-a venit ciclul. Încă mă simt rău și sunt supărată 
gândindu-mă la ce s-a întâmplat sâmbătă. Nu vreau să fiu din 
nou singură. Nu vreau să rămân iar singură cu Ivan. Vreau o 
familie și vreau să am, în continuare, dragostea lui. Nu vreau să 
fiu o persoană părăsită după o săptămână de logodnă. Vreau ca 
el să aibă din nou încredere în mine, în noi, și sunt hotărâtă să 
fac tot ce-mi stă în putere pentru asta. Acum mă așez din nou 
pe toaletă și repet testul de sarcină. Suntem la el acasă și copiii 
se joacă cu piese de lego în camera lor. Am cumpărat de data 
aceasta un test mai scump, cu ecran digital. Pentru a doua oară 
săptămâna aceasta pun testul pe marginea chiuvetei. Mă ridic, 
mă spăl pe mâini, aștept. Pe ecran se va vedea în curând 
„pozitiv” sau „negativ”. În acest moment, pe ecranul mic al 
testului pâlpâie o clepsidră. Se stinge. Ecranul rămâne întunecat 
timp de una, două, trei, patru, cinci secunde. Imi ţin respiraţia. 

În dimineaţa în care testul a ieșit negativ, ne-am certat. Am 
aruncat înverșunată testul negativ în coșul de gunoi de la baie și 
n-am mai vorbit despre el. În casa noastră și între noi s-a 
instalat o răceală și, de atunci, multe zile n-am mai râs 
împreună. Îl văd îngândurat tot mai des. Nu-mi mai vorbește ca 
de obicei. Spune că e obosit și că vrea să meargă la culcare 
imediat ce copiii vor adormi. Eu mă zbat între teama de 
singurătate și sentimentul că sunt ignorată pe nedrept. Sunt tot 
mai sigură că nu am greșit, că nu trebuie să-i cer, încă o dată, 
iertare. Pe lângă asta, mă simt iarăși rău și ciclul tot nu-mi vine. 
Am avut săptămâni mai bune. 

Încă îmi ţin respiraţia și aștept rezultatul testului, privind 
ecranul care pâlpâie. Clepsidra se oprește. Pentru o secundă, 
ecranul devine negru. Apoi apare verdictul: „Însărcinată - 1-2 
săptămâni”. Privesc ecranul, mută de mirare. 

Nu-mi revin. Mâna îmi tremură din nou când apuc testul. Mă 
uit mai de-aproape. Mă uit zadarnic în colţul ecranului să găsesc 
o ambiguitate, o altă posibilă interpretare. Nu descopăr nimic de 
acest fel. Îmi dau seama că n-am respirat deloc în tot acest 
timp. Nu vreau să ies din baie încă, vreau să mai aștept, pun 
dopul la chiuvetă. Mă privesc în oglindă. Faţa mea este 
inexpresivă, nu-mi reflectă deloc starea sufletească. Sunt 
însărcinată până la urmă. În mine prinde viaţă cineva. Şi dacă 
aș arunca testul și nu i-aș spune lui, asta nu ar schimba cu nimic 


lucrurile. Ne cunoaștem de două luni și deja sunt însărcinată. 
Deschid ochii, mă concentrez asupra imaginii mele din oglindă. 
Incerc să schițez un zâmbet. Mușchii din jurul gurii îmi deschid 
buzele într-un zâmbet, dar ochii îmi rămân trişti. Sunt în 
continuare inexpresivi. Mă străduiesc din răsputeri să zâmbesc 
în oglindă. Nu-mi iese decât o grimasă. Așadar, asta-i viaţa mea. 
Nu acum, nu încă, nu vreau să cred, nu e momentul potrivit. Și 
totuși, e adevărat. Sunt însărcinată. 

Mai trece puțin timp. Nu mă pot hotărî să ies. Știu că, din 
momentul în care ies și îi spun rezultatul, viața mea se va 
schimba pentru totdeauna. Cât stau aici, totul e ca până acum, 
totul rămâne neschimbat. Aici pot să mă prefac că nu s-a 
întâmplat, pentru încă puţin timp. Se aude o bătaie în ușă. El 
bate ușor. Mă întreabă cu o voce blândă dacă mă simt bine, 
dacă totul e în regulă. M-am așezat din nou pe toaletă. Mâna mi- 
a transpirat pe test. Nu mă ridic să deschid ușa. În schimb, îl 
anunţ, gâfâind, că sunt însărcinată. Nu mă aude. Îi repet, de 
data asta mai tare. Se aşterne tăcerea pentru un moment. El 
deschide ușa. 

Rămâne pe loc, mă privește, îmi scrutează expresia feţei 
pentru a doua oară în această săptămână. Bănuiam eu, îi spun. 
La naiba, bănuiam. Il privesc, văd pe faţa lui întâi surpriza care 
apoi s-a transformat rapid într-un zâmbet. Nu se poate abţine. 
Zâmbește, iar zâmbetul lui îmi este adresat. 

Deodată, mă strânge în braţe. Stă în picioare, iar bărbia 
mea îi ajunge la subsuoară. Îi miroase puţin a transpiraţie, simt 
mirosul corpului lui care nici măcar o dată de când ne-am 
cunoscut nu mi s-a părut că e urât. Până și mirosul sudorii lui îmi 
dă sentimentul că mă aflu acasă. De ce acum nu pot să mă simt 
ca acasă? Inspir adânc, îmi dau capul pe spate și îi răspund la 
îmbrăţișare. Il cuprind pe după spate cu mâna liberă, cea în care 
nu ţin testul. Îmi simt gâtul amortit. 

— Dragă Carolina! îmi șoptește el la ureche și mă sărută. 
Totul va fi bine. 

Mă sărută din nou. Mă pierd în braţele lui, în mirosul lui și 
încerc să-mi revin. Încuviinţez stând cu capul pe umărul lui, dar 
nu pot să scot niciun cuvânt. Nu pot să răspund sau să mă ridic, 
vreau să rămân pentru totdeauna acolo, pe capacul toaletei, 
îmbrăţișată și sărutată de el. 

Copiii vin într-o fugă. Au înţeles că în baie se întâmplă ceva 


ieșit din comun. Vor să participe și ei. Se înghesuie în spaţiul 
îngust unde el mă îmbrățișează, iar eu continui să stau pe 
toaletă, încovoiată într-o poziţie ciudată și pierdută în braţele 
lui. Fiica lui se alătură îmbrăţișării noastre, se strecoară printre 
picioarele noastre, așezându-se pe genunchii mei. Se preface că 
este o pisică, răsucindu-se și gudurându-se în braţele mele. Am 
pornirea de a-mi proteja burta de genunchii ei ascuţiţi. Ivan se 
agită și bate din picioare, neliniștit, în spatele ei. Negăsind 
niciun loc pe unde să se strecoare în poala mea, se tânguie tot 
mai tare la picioarele mele. Baia devine neîncăpătoare, cu noi 
toţi în ea. Îngândurată, pun testul în chiuvetă și mă folosesc de 
braţul rămas liber ca să-l ridic și pe Ivan pe genunchii mei. Mă 
trec toate sudorile. E prea multă lume în jur. Abia mai încăpem. 
Suntem doar patru și deja suntem înghesuiți. Îmi stă mintea-n 
loc. 

— E cam mare înghesuiala aici. Nu vreţi să mergem în 
camera de zi și să stăm pe canapea? îi întreb. 

Sunt din nou pe pilot automat, așadar, sunt din nou o 
mamă care vrea ca toată lumea să-și găsească locul, nimeni să 
nu aibă nicio grijă, nimeni să nu fie dezamăgit. Şi, mai presus de 
toate, nimeni să nu se supere pe mine și să mă părăsească. 


x 


— Trebuie să vorbim despre asta, îi șoptesc puțin mai 
târziu, trecând pe lângă el în drum spre dormitor pentru a-l 
adormi pe Ivan. 

— Sigur c-o să vorbim, îmi răspunde el de pe canapea, pe 
un ton care vrea să-mi inspire siguranță, dar care mă irită atât 
de tare încât îmi mușc obrazul ca să nu-mi scape un urlet. Avem 
o grămadă de timp la dispoziţie, continuă el, grijuliu, nouă luni 
sunt suficiente cu vârf și îndesat. Totul va fi bine, mă asigură din 
nou. 

Mă forțez să-l aprob, dând din cap. Mi-aș dori să aibă 
dreptate. Vreau să cred în vorbele lui, dar nu sunt convinsă. 
Merg cu Ivan în dormitor, ne așezăm comod în pat și începem 
un nou episod din povestea noastră, poate al o sutălea. 


Abia după ce adoarme Ivan, încep să-mi curgă lacrimile. 
Simt o strângere de inimă când mă uit la faţa lui luminată de 


lampa de pe noptieră și îi aud respirația adâncă, înainte cu 
câteva ore de declanșarea coșmarurilor. Simt o presiune în piept 
când mă uit la trăsăturile fine ale feţei lui și-i descopăr o pată pe 
obraz. Am uitat să-l spăl în seara asta. Am un nod în gât 
privindu-i mânuţele cu care strânge jucăria cu care doarme, 
maimuţica gri pe care a pus ochii la grădiniţă și care a devenit 
imediat a noastră pentru că nu putea să se despartă de ea. Mă 
podidesc lacrimile, îmi plimb mâna pe spatele lui până simt 
marginea scutecului și mă gândesc că ar fi trebuit să-l 
dezobișnuiesc deja de scutece pentru că e destul de mare. 
Respir cu gura deschisă ca să nu-l trezesc cu suspinele mele și 
mă gândesc: ce-ţi fac eu ţie, micul meu prieten? Cum aș putea 
vreodată să iubesc pe altcineva așa cum te iubesc pe tine? Care 
va fi locul tău în toată această poveste? 

Încerc să-mi potolesc plânsul și să respir cât de încet pot. 
Nu vreau să-l trezesc pe lvan. Nu vreau nici să am faţa roșie 
când ies din cameră și să mă vadă așa iubitul meu, care mă 
așteaptă în camera de alături, fericit. Incerc să nu-i stric lui Ivan 
somnul și nici lui, bucuria. Mai rămân un timp în dormitor. Incerc 
să mă adun și să continuăm seara potrivit cu noua noastră 
rutină. Mai întâi adoarme Ivan, apoi ne jucăm un timp cu ea, 
apoi adoarme și ea. Așa ne rămâne și nouă, adulţilor, timp să 
mai vorbim. Asta vom face și în seara asta. 

Spre deosebire de alte seri, acum nu sunt dispusă deloc să 
discut. Nu sunt pregătită să vorbesc despre ce se întâmplă în 
mine. Nu pot să-mi explic de ce asta îmi face atâta rău. Nu 
vreau să-l rănesc spunându-i că mă simt rău înainte să cunosc 
cauza acestui rău. Îmi doresc să mă încui în dormitorul lui Ivan și 
să mă ascund de lume pentru totdeauna, dar e imposibil, așa că 
mă gândesc că trebuie să mă împac cu mine însămi. Viaţa 
noastră este frumoasă. Am ocazia să iubesc din nou, mi s-a 
oferit a doua șansă. Probabil sunt doar speriată sau de-a dreptul 
şocată. Nu trebuie să las frica și vinovăția să ne bage bețe în 
roate. Trebuie să accept realitatea, că lucrurile nu se desfășoară 
întotdeauna după un plan prestabilit. Am înţeles târziu că viaţa 
este altfel. Acum e timpul să am curajul și disponibilitatea să 
aplic ce am învăţat. Dacă stau și-mi plâng de milă, nu ajung 
nicăieri. Mă ridic ușor din pat. Îl duc pe Ivan în braţe până la 
patul lui. ÎI mai privesc o dată, mă asigur că doarme adânc. Apoi 
plec. Trag aer în piept înainte de a ieși din dormitor și de a mă 


întâlni cu cealaltă jumătate a noii mele familii. Acum suntem 
patru și, în curând, vom fi cinci. 


Septembrie 2016 

În metrou înfrunt aglomeraţia de la ora de vârf. Stau în 
mulţimea de oameni și încerc să nu mă ating de niciun călător. 
Mirosul corpurilor lor mă dezgustă și mi-aș fi dorit să merg pe 
jos de la serviciu la grădiniță, unde Ivan mă așteaptă să-l iau 
acasă, dar nu am timp. Nu-mi permit să alerg la serviciu și, în 
același timp, să parcurg pe jos drumul de acasă până acolo. 
Acum sunt în metrou și înjur în sinea mea orașul în care trăiesc 
și pe locuitorii lui, mirosurile corpurilor lor și respiraţia lor din 
mijloacele de transport în comun. Mă gândesc că ar trebui să se 
interzică consumul de usturoi la prânz și să se introducă o lege 
pentru o mai bună igienă orală, iar materiale ca poliesterul să 
fie interzise pentru totdeauna. Mă calcă pe nervi toată vorbăria 
din jurul meu. Îmi revine greaţa obișnuită și număr staţiile până 
la sosire. Oare rezist până la capăt? Sau ar fi mai bine să cobor 
ca să iau o gură de aer? Dacă vomit în metrou? Mă hotărăsc să 
risc. Mai rezist eu o staţie dacă respir regulat și-mi întorc faţa de 
la bărbatul din Värmland care miroase a usturoi și poartă în 
piept, pe partea stângă, un ecuson cu numele lui ridicol. 

N-am discutat niciodată despre asta, dar se înţelege de la 
sine că vom păstra copilul. La început, îmi ascundeam cât de 
bine puteam îndoielile și frica sub masca tandreţii. Abordam cu 
grijă subiectul legat de faptul că nu sunt pregătită pentru asta și 
că mă simt vinovată faţă de Ivan. Poate cu prea multă grijă sau 
poate deloc. Oricum, după fiecare discuţie, ajungeam la aceeași 
concluzie. Ne iubim și vrem să trăim împreună. Nu e momentul 
cel mai potrivit, dar nu totul se poate planifica în viaţă. Cine știe 
dacă am mai avea o altă șansă mai târziu? Eu am o vârstă, cel 
puţin în ceea ce privește fertilitatea feminină, și nu putem să 
credem că mai avem tot timpul din lume. Pentru el, e foarte 
important să aibă mai mulţi copii, atât de important încât nu se 
știe dacă ar mai rămâne cu mine în cazul în care aș întrerupe 
sarcina. Eu cred, ba chiar sper că într-o zi voi ajunge să văd și 
eu în asta... un lucru bun. Trebuie să fie bun. Incă un copil ne-ar 
suda familia într-un mod cu totul special. Copiii ar avea, în el, un 
frate comun. Asta i-ar apropia mai mult decât orice le-am putea 
oferi noi. Am la dispoziţie șapte luni să mă conving eu însămi de 
asta. Sper să reușesc mai curând, poate după ce scap de 
greață. 

De câteva săptămâni, mă simt tot mai rău. Mănânc ca un 


copil și fac nazuri. Mesele mele constau în sandviciuri, cârnaţi, 
macaroane și fursecuri. Evit zilele în care avem la masă supă de 
pește și tocăniţă. Aştept să adoarmă Ivan și apoi mănânc 
sandviciuri în faţa televizorului. Casc gura la programele stupide 
de pe posturile comerciale și mă culc devreme. Rareori am o 
dispoziţie bună și mă simt permanent obosită. N-am chef să fac 
curățenie, iar mersul la cumpărături necesită un efort 
îndelungat. În plus, a devenit o obișnuinţă să ne certăm la 
fiecare două zile. Cred că sunt o pacoste. 


O altă relaţie care șchiopătează este cea cu Ivan. Am în 
continuare un sentiment de vinovăție faţă de el. E de-ajuns să 
mă uit la el și-mi dau lacrimile. Nu mai am puterea să mă joc cu 
el așa cum o făceam. Îmi pierd repede răbdarea când plânge și 
se împotrivește. Mă enervez și răbufnesc când încerc să-l 
adorm, pentru că durează prea mult și, după ce adoarme, regret 
și aș vrea să-l trezesc ca să-i cer iertare. Când adoarme, îl 
privesc prin întuneric și-i șoptesc că-mi pare rău. In dimineaţa 
următoare o luăm de la capăt. 


Încerc să mă gândesc că Ivan trăiește un moment 
important acum. Are o familie mai mare, are mai multe 
persoane pe care să le iubească și care îl iubesc la rândul lor. O 
să-i fie bine. Ce bine ar fi dacă aș putea accepta situaţia și nu 
m-aș mai simţi atât de împovărată, dacă aș putea să sar în 
trenul vieţii care tocmai a pornit, fără să mă încăpăţânez să 
rămân cu un picior pe peron. Aș vrea să pot ieși din apatia și 
închistarea care m-au cuprins într-un mod atât de neașteptat. 
Atunci, totul ar fi bine. Totul depinde numai de mine. Numai eu 
voi fi vinovată dacă lucrurile nu vor merge bine. 

Este încă prea devreme să le dau copiilor vestea. 
Săptămâna trecută mi-am anunţat prietenii și familia. Mesajul 
meu a fost precaut, ca și cum le-aș fi cerut înţelegere și 
bunăvoință. Răspunsurile sunt variate, de la lipsa de reacţie 
până la răspunsuri îngrijorate și sceptice sau la felicitări 
exuberante. Unii prieteni mi-o spun pe șleau că părerea lor este 
că am luat o decizie pripită. Îmi amintesc că ne cunoaștem doar 
de câteva luni și că am fi avut tot timpul din lume să formăm o 
familie. Cineva mă întreabă direct: de ce atâta grabă? Am evitat 
să repet răspunsurile pe care deja le-am dat: nu a fost ceva 


planificat și acum, asta e. Nu întotdeauna viaţa se derulează 
după un plan și acum facem tot ce e mai bine în această 
situaţie. Am hotărât să nu le răspund deloc. M-am îndepărtat de 
prietenii care și-au exprimat deschis rezervele. Imi vine greu să 
fac față îngrijorărilor lor, care îmi amintesc prea mult de ale 
mele și, pentru că nu vreau să fiu nepoliticoasă, mă retrag, în 
speranţa că mă vor lăsa în pace. l-am ignorat și pe cei care nu 
au reacţionat la mesajul meu. Tăcerea lor e un răspuns. N-am 
chef să ţin cont de ei. Cu atât mai mult, le-am răspuns celor 
care s-au grăbit să mă felicite și m-au asigurat că mă sprijină 
necondiționat. Tinem legătura prin apeluri și mesaje pentru că 
nu avem destul timp să ne întâlnim. Nu ne-am văzut de mult 
timp. Viaţa mea încărcată nu-mi oferă prea multe posibilităţi de 
a mă întâlni cu prietenii, având în vedere c-o împart cu doi copii 
energici și cu un bărbat la fel de energic, de la un apartament la 
altul, având și o slujbă cu normă întreagă și o permanentă stare 
de greață și de oboseală, care mă obligă să stau mai tot timpul 
întinsă pe canapea. Găsesc înțelegere la aceiași prieteni care m- 
au înţeles și altă dată. 


x 


Plec la Londra în interes de serviciu. Voi lipsi de acasă două 
nopţi și trei zile. Tot atât timp, voi simţi o mare anxietate. Ne 
împărțim timpul între vizite de studiu, ne înghesuim pe 
mizerabilele scări rulante din staţiile de transport public și 
participăm la ateliere creative în holuri întunecoase de hotel. 
Transpir excesiv, ciugulesc din mâncare și, oriunde m-aș afla, 
mă uit după ieșirile de urgenţă. Mă uit cu neîncredere la oamenii 
pe care îi întâlnesc, mă gândesc la incendii, atacuri teroriste și 
accidente aviatice. Mă gândesc tot timpul la Ivan și ţin 
permanent legătura cu părinţii tăi, care au grijă de el în lipsa 
mea. În fiecare seară, ieşim la băute în fabrici transformate în 
baruri, dar eu mă feresc să consum alcool. Le-am dezvăluit celor 
mai apropiaţi colegi că sunt însărcinată, iar ei îmi ţin companie 
și îmi golesc paharul când nu vede nimeni, îmi cumpără bere 
fără alcool și mă ajută să-mi păstrez secretul. Plec prima, mă 
scuz și spun că mă doare capul și că, din păcate, trebuie să mă 
întorc la hotel să mă odihnesc. Pe străzile umede din Shoreditch, 
mă grăbesc la trecerile de pietoni, mă concentrez să ţin cont că 


se circulă pe partea stângă, fug spre semafor când culoarea se 
schimbă în roșu și mă străduiesc să ajung la hotel înainte ca el 
să adoarmă acasă, în Stockholm. După ce ajung la hotel, îi dau 
un apel video. E supărat, îmi spune să vin mai repede acasă, eu 
îmi înghit lacrimile, dar plâng după ce închid. Timpul petrecut la 
Londra trece greu, iar când vine, în sfârșit, ziua plecării, eu merg 
la aeroport cu patru ore înainte de decolare. Cumpăr dulciuri și 
cadouri din duty free și mă îndrept, nerăbdătoare, spre poarta 
de îmbarcare. Când se anunţă că avionul va întârzia un sfert de 
oră, merg la toaletă să plâng. 


x 


lubitului meu nu-i e ușor să-mi facă pe plac, însă se 
străduiește din răsputeri. Face cumpărături și gătește. Imi 
procură vitamine și se informează de pe internet despre 
diferitele etape ale sarcinii. Cumpără vin fără alcool de la 
Systembolaget și plimbă copiii în parc pentru ca eu să-mi permit 
un moment de odihnă pe canapea. Inchiriază filme și nu se 
supără dacă seara adorm în timp ce le vizionăm. Nu-mi greșește 
cu nimic, dar eu sunt furioasă pe el. Poate tocmai de aceea. In 
sinea mea, îl acuz că m-a adus în situaţia asta. Dacă el n-ar fi 
fost așa temperamental, am fi căzut de acord că e prea 
devreme. M-ar fi înţeles dacă n-ar fi fost atât de obsedat de 
dorinţa lui de a avea mai mulţi copii. Dacă ar fi intuit câtuși de 
puţin ce încercam să-i sugerez fără să-i spun direct, acum nu m- 
aș simţi atât de singură. El însă e altfel. Nici nu vrea s-audă. 
Merge înainte: face cumpărături, gătește, umple și golește 
mașina de spălat vase, cumpără vitamine, se joacă cu copiii, îmi 
trimite mesaje de încurajare și îl așteaptă cu nerăbdare pe noul 
membru al familiei. Eu n-am niciun cuvânt aici. Odată luată 
hotărârea, nu-mi rămâne decât să mă obișnuiesc cu această 
situaţie. 

Problema este că eu nu pot. Sunt speriată, nervoasă, 
îngrijorată și disperată totodată. N-am nicio soluţie în legătură 
cu asta, doar să mă refugiez în tăcere. Mă închid în mine și 
devin tot mai distantă. Situaţia îmi amintește de una 
asemănătoare pe care am trăit-o în urmă cu trei ani, doar că e 
răsturnată. Pentru prima dată în viața mea, în relaţia de cuplu 
eu sunt cea care se opune unei situaţii pe care nu și-o dorește și 


pe care nu știe cum s-o evite. În momentele în care nu-mi plâng 
atât de mult de milă, îmi amintesc de tine și-mi imaginez că așa 
te-ai simţit și tu în ultimul an pe care l-am trăit împreună. iţi 
plâng de milă. 

Cu toate că sunt obosită tot timpul, noaptea nu pot să 
dorm. Când mă întreabă dacă e din cauza stărilor de greață, îi 
răspund că da. De fapt, mă frământ de grija lui Ivan. Când are 
coșmaruri și se agită în somn, mă simt vinovată și mi-aș dori să 
pot să-l aduc în patul nostru cel mare. Trebuie să se obișnuiască 
să doarmă singur în patul lui. Un alt copil e pe drum. În loc să-l 
aduc pe el la mine, mă întind pe jos lângă patul lui. lau cu mine 
pătura și perna, îmi încropesc un loc de dormit lângă patul lui, 
stau pe o parte și-mi întind braţele peste marginea patului. Îi 
mângâi pe spate, îl alin în șoaptă când plânge, aștept 
răbdătoare până se liniștește și adoarme la loc. Atunci îi ascult 
respirația, încercând să-mi dau seama dacă are iar coşmaruri 
sau dacă doarme liniștit. 

In ultima vreme, are des coşmaruri. Mă simt vinovată și din 
pricina lor. Rememorez toate greșelile pe care le-am făcut peste 
zi şi-mi enumăr acele lucruri pe care le-aș fi putut face mai bine. 
N-ar fi trebuit să mă grăbesc în privinţa noii familii. Ar fi trebuit 
să am mai multă răbdare, s-o las mai moale când încă nu era 
prea târziu. Puteam să iau anticoncepţionale. Trebuia să-i las lui 
Ivan mai mult timp de adaptare la toate schimbările. Ar fi trebuit 
să mă străduiesc mai mult. Asta trebuie să fac acum. 

Dacă mi-ar trece greaţa, aș redeveni un părinte mai bun. Aș 
fi și un partener mai bun. M-aș întrema dacă aș putea să 
mănânc mai mult la cină. Situaţia ar trebui să se 
îmbunătăţească în câteva săptămâni. Asta mi-o spun mie și lui, 
care se ocupă singur de gătit și cumpără tot ce avem nevoie de 
la magazin, care muncește cu normă întreagă și care, uneori, îl 
duce și-l aduce pe Ivan de la grădiniţă ca să-mi fie mie mai ușor. 
Abia aștept să-mi treacă, să mă regăsesc, să ne regăsim, să 
redevenim ce am fost înainte. Până la urmă, avem un plan, 
avem o înţelegere. 


Octombrie 2016 

Vara a trecut pe nesimţite, făcându-i loc toamnei. Într-o 
dimineaţă, am decis că ar fi mai bine, atât pentru noi, cât și 
pentru copii, să mai dormim și separat câteodată. Ivan este atât 
de agitat noaptea, încât ne trezește pe toţi cu coșmarurile lui. 
Amândoi avem mult de lucru la serviciu. Poate ar fi în avantajul 
copiilor noștri să nu fie tot timpul împreună. Să apuce să li se 
facă dor unuia de celălalt. Să nu se mai simtă într-o competiţie 
continuă pentru timpul și atenţia pe care le-o acordăm. 
Pretindem că așa ar fi cel mai bine pentru copii, dar, de fapt, ne 
gândim la noi înșine. În ultimul timp, nu ne mai spunem în faţă 
tot ce ne trece prin cap. 


Săptămâna aceasta am dormit separat aproape în fiecare 
noapte. El are mult de lucru la serviciu, e nevoie să lucreze până 
târziu pentru a ţine pasul. Eu adorm imediat după ce adoarme 
Ivan și nu mai merg să dorm cu el. Convenim că e mai bine să 
dormim separat dacă eu mă simt atât de obosită. 

Cred că e plăcut, deși nu vreau să recunosc asta. Când sunt 
singură cu Ivan, pot face mai multe și simt că am, temporar, 
control asupra vieţii mele. Mâncăm cârnaţi la cină și nimeni nu 
ne reproșează că n-au un conţinut nutriţional bogat. Apoi ne 
jucăm o vreme. Sunt liberă să mă dedic lui Ivan, să mă joc și să 
râd cu el. Mersul la culcare e mai simplu de când nu mai 
așteaptă nimeni la rând. Când Ivan merge la culcare, poate să 
doarmă unde vrea el. 


De obicei, doarme în patul meu. De cele mai multe ori, pot 
să rămân cu el în cameră. Cu telefonul în mână, îi spun lui, celui 
care va fi în curând tatăl celui de-al doilea copil al meu, că mi-e 
somn și că vorbim mâine, iar el spune noapte bună printr-un 
mesaj scurt. Am bănuiala că se simte rănit - pentru că nu-i cer 
să mă sune și-i spun noapte bună, pentru că nu-i spun că mi-e 
dor de el, pentru că nu mai vorbim cum o făceam, pentru că m- 
am închis în mine -, dar nu aduc vorba despre toate astea. N-aș 
suporta să avem încă o discuţie interminabilă și în noaptea asta. 
In schimb, rămân în pat lângă Ivan și îl mângâi pe spate. El 
tresare la un moment dat și se îndepărtează de mine, se retrage 
într-un colț, oftează adânc și își continuă somnul. Astfel trece o 
zi. 


leri am fost împreună la maternitate. Am solicitat o 
ecografie timpurie pentru că, la această sarcină, nu m-am simţit 
prea bine, nici fizic, nici mental. Rezultatul ecografiei a fost 
pozitiv, ni s-a spus că fetusul trăiește și e sănătos. Evaluarea 
mea are rezultate bune. Aproape am scăpat de greață. În 
curând ar trebui să mă simt mai energică din nou. Va mai dura 
doar câteva zile, în cel mai rău caz câteva săptămâni, până 
când voi scăpa și de oboseala copleșitoare. Totul se desfășoară 
conform planului și nu există niciun motiv de îngrijorare. Așa ne- 
a asigurat moașa, iar eu am aprobat-o zâmbind, ţinând-o de 
mână și străduindu-mă din răsputeri să par bucuroasă și 
recunoscătoare. 

După ce am luat prânzul la restaurant, ne-am îndreptat, 
ţinându-ne de mână, spre stația de metrou, de unde am pornit-o 
în direcţii diferite către grădinițele copiilor noștri. Am constatat 
amândoi, cu bucurie, că totul merge așa cum ne-am dorit, că nu 
există niciun nor pe cerul nostru. 

Cu toate astea, eu tot nu sunt împăcată. Mă simt extenuată 
de coabitarea noastră, de incapacitatea mea de a mă adapta, 
de intensitatea vieţii și a relaţiei cu el, care începe să fie tot mai 
rece și cu neînţelegeri tot mai dese. Și acum mă macină vina 
faţă de Ivan care, din fericire, încă nu-și dă seama că statutul lui 
de mezin al familiei va fi compromis. M-am dovedit incapabilă 
să-mi însușesc rolul de mamă vitregă. Întregul nostru proiect de 
familie mi se pare tot mai greu de realizat. Mă mustră conștiința 
față de părinţii tăi, faţă de părinţii mei, faţă de șeful și de 
prietenii mei și pentru faptul că viaţa noastră de zi cu zi a 
devenit un lung șir de certuri și de neînţelegeri interminabile. În 
afară de toate acestea, nu sunt nori pe cerul nostru. Ar fi păcat 
să mă plâng, dar o fac și, de data aceasta, nu sunt singura. 

El îmi reproșează că are de tras mai mult decât mine și-mi 
spune că i-a ajuns până peste cap. Susţine că nimic nu mă 
mulțumește și că nu-i arăt nici cel mai mic semn de recunoștință 
sau de dragoste. | se pare că sunt deprimată, iar eu cred că s-ar 
putea să aibă dreptate, dar îi spun că, mai mult decât atât, mă 
simt și eu foarte obosită. Relaţia dintre noi îmi ocupă tot timpul 
și nu-mi lasă răgaz să respir. Nu apuc niciodată să rămân 
singură. Mereu e cineva care îmi cere ceva. Gândul că în 
pântecul meu crește o ființă vie mă îngrozește și nu-mi trezește 


nerăbdarea. Se simte rănit că eu încă gândesc astfel. La rândul 
meu, sunt rănită de faptul că el nu mă înţelege. Mă zbat între 
furie și un sentiment de vinovăţie: furie, pentru că mă simt pusă 
la colț și vinovăţie, pentru că am permis să ajungem într-o 
situaţie care nu-mi place. Îl dispreţuiesc și-l compătimesc în 
același timp. Şi pe mine mă dispreţuiesc și mă compătimesc. 
Dispreţul de sine crește odată cu sarcina și se răsfrânge asupra 
mai multor etape din viaţa mea trecută. Mă dispreţuiesc pentru 
felul în care mă purtam când eram cu tine, dar și pentru cum 
mă port acum, când sunt cu el. Imi pare rău pentru cum te-ai 
simţit tu atunci și pentru cum mă simt eu astăzi. 

Am început să întocmesc o listă cu nume pentru copil, 
pentru a compensa și pentru a-l face fericit, dar și pentru a ne 
oferi o pauză de la discuţiile prea serioase. O pun pe frigider, îi 
cer să se uite la ea și să vină și cu alte propuneri. Pare că 
funcţionează. El se înveselește când vede lista. Consideră că 
numele propuse de mine sunt drăguţe, mă ia în braţe și 
pronunţă câte un nume pe rând, alăturându-le numelor copiilor 
noștri. Pe listă am pus numai nume de fete, pentru că sunt 
convinsă că voi aduce pe lume o fetiță. Când eram însărcinată 
cu Ivan, nu m-am simţit niciodată atât de rău. Nici nu am fost 
atât de obosită. Nu m-am simţit nicidecum atât de deprimată. 
Precis e fetiță. Continui să adaug propuneri de nume pe listă: 
Eli, Alice și Lo. 


x 


Pe măsură ce săptămânile trec, mă simt tot mai puțin în 
stare să duc la capăt sarcina. Ideea asta mă obsedează tot mai 
mult. La muncă, în plină ședință, mă hotărăsc: trebuie să fac 
avort. Gândul îmi revine când refuz să ies după program la un 
pahar de vin cu colegii: trebuie să fac avort. De asemenea, când 
mă gândesc la ce aș putea face peste o jumătate de an: trebuie 
să fac avort. Când ridic vocea la Ivan pentru că mă lovește şi-mi 
spune că sunt rea: trebuie să fac avort. Când vorbesc la telefon 
cu mama, care tricotează un pulover pentru noul ei nepoţel: 
trebuie să fac avort. Când le scriu părinţilor tăi, scuzându-mă că 
nu i-am mai vizitat de mult: trebuie să fac avort. Când îl culc pe 
Ivan, care plânge și face nazuri: trebuie să fac avort. Îmi repet 
astă seară, înainte de culcare și dimineaţa, când mă trezesc. Mă 


gândesc că nu voi reuși să duc la capăt proiectul familiei 
noastre, îmi spun că e o idee stupidă. Trebuie să fac avort. 
Trebuie neapărat s-o fac, îmi spun. Problema este că sunt 
singura care gândește asta și nu îndrăznesc să-mi dezvălui 
gândurile în fața nimănui. 

O mint până și pe terapeuta mea. Nimeni nu știe că, de 
câte ori suntem împreună, intru în panică, o panică reală în care 
inima îmi bate tare și nu mai pot să respir. Panica mă face să 
caut informaţii despre avorturi noaptea. Nimeni nu știe că mi- 
am salvat în telefon numărul de la clinica de avort din 
Stockholm. Este un gând ascuns și nu pot să-l duc la îndeplinire. 
Fapta aceasta ar însemna să pierd tot ce am construit în 
ultimele luni. N-o spun cu voce tare, dar în adâncul meu simt că 
îi voi pierde dacă mă abat de la planul nostru asupra căruia noi 
am convenit și eu am fost de acord să-l pun în aplicare. Nu mă 
va ierta niciodată dacă fac avort. Mă va părăsi. Dacă întrerup 
acum, voi distruge familia și-l voi lipsi pe Ivan de noua lui soră și 
de șansa de a trăi într-o familie care să aibă și alți membri, nu 
doar pe mine. O voi lipsi pe fiica lui de prezenţa mea în viaţa ei. 
Ea va pierde încă o mamă, iar Ivan va pierde încă un tată. Nici 
nu se pune problema unui eventual avort. E de neconceput să 
fac avort. Totuși, ideea mă obsedează. 

De câte ori avem o dispută, o discuţie aprinsă, când 
încercăm să ne explicăm de ce nu ne înţelegem, îmi revine 
această idee. De fiecare dată când el răbufnește și se enervează 
sau se supără pentru ceva ce am făcut și am zis sau n-am zis și 
n-am făcut. Când mă acuză că sunt depresivă, negativistă, 
nesuferită, imposibil de mulțumit, îmi revine mereu. Mi-am 
făcut-o singură. Cum îţi așterni, așa dormi, toată lumea o știe, 
dar eu mi-am așternut, însă nu pot să mă odihnesc. Nu mai pot 
da timpul înapoi să retrăiesc vremea când încă nu eram 
însărcinată. Toţi au aflat, cu excepţia copiilor noștri. Mi-e teamă 
să mă gândesc la ziua când vor afla și ei. O amân cât pot, 
motivându-mi mie însămi că încă e devreme și că există încă 
riscul de a pierde sarcina. 

Devreme sau nu, pantalonii mi-au rămas strâmţi și tot nu 
mă împac cu ideea. Nu-mi mai suport sânii care mă dor. Corpul 
meu se deformează mai devreme decât la prima sarcină. Mă 
umflu și mă doare. Nu suport să mă atingă nimeni. Prefer să fiu 
singură. Imi pierd cumpătul când trebuie să strângem masa și 


mă enervează jucăriile împrăștiate peste tot. Îmi vărs nervii în 
toate direcţiile posibile. Ivan se sperie, la fel și fiica lui, iar eu 
vreau să-mi repar greșeala chemându-i pe amândoi să stea cu 
mine pe canapea, îi gâdil câteva minute, ei râd și se urcă peste 
mine. Îmi protejez burta, strig când ei mă lovesc la sâni din 
joacă, tip, oftez, mă corectez și îi răsfăţ. Comportamentul meu 
nu dovedește deloc că aș fi un părinte echilibrat. Nu mai am 
mult până clachez. 


æ 


A venit și ziua aceea. Dar nu eu am clacat, ci el. Într-o zi, 
mă sună la serviciu. Ne-am certat dimineață și ne-am despărțit 
într-o tăcere stânjenitoare, iar el plânge acum. Îmi spune că e 
evident că nu-mi doresc copilul, că nu-l iubesc pe el, că nu sunt 
pregătită pentru viaţa pe care o construim împreună. Plânge și 
ţipă că nimic nu-l mai interesează și că, din partea lui, pot chiar 
și să fac avort. 

Eu tac pe toată durata intervenţiei lui. Nu găsesc cuvintele 
cu care să-l liniștesc și n-am forţa să-i rezist. Nu din nou. Am 
ieșit afară să discutăm și mă plimb prin cartierul în care lucrez. 
Plouă și îmi ţin telefonul sub glugă. Fac ture în tăcere. Il ascult 
cum plânge și continui să tac și când el nu mai vorbește. Ratez 
o ședință de la muncă. Și încă una. li ascult valul de cuvinte 
care pare interminabil. Este foarte supărat și dezamăgit. Imi 
este clar că nu-i pot face față. Nu pot să-l fac fericit și, în același 
timp, să supraviețuiesc eu însămi. Nu pot să-l rănesc mai mult 
de atât. 

Până la urmă, îl întrerup. Ridic vocea ca să reușesc, încep 
prin a-i spune că are dreptate și că și eu cred că ne-am grăbit. li 
spun că-mi pare rău că l-am făcut să sufere și că am fost pentru 
el o mare dezamăgire de la început până la sfârșit. 

Îmi cer iertare că nu sunt așa cum a visat el și, chiar dacă 
nu contează, îi spun că m-am străduit. El îmi spune să nu mă 
mai martirizez. Îmi cer din nou iertare și pentru asta. 

Îi spun că în această după-amiază vreau să sun la câteva 
clinici să fac o programare pentru săptămâna aceasta. Nu-i 
nevoie să decidem aici și acum, îi spun, dar trebuie să mai 
judecăm o dată opţiunile pe care le avem. 


El tace. Aud cum își trage nasul. Îmi spune că nici nu se 
gândește. 

— Te rog, spune-mi că mă iubești, îmi șoptește. 

Eu tac. Tăcerea se prelungește. După un timp, i-o spun. 
Pentru prima dată, după multe luni, i-o spun cu sinceritate: 

— Te iubesc. Te iubesc cu fiecare celulă din corpul meu, dar 
asta n-o pot face. Imi pare rău. Nu se poate. Pur și simplu, nu 
pot. 

După-amiază sun pentru prima dată la clinica specializată 
în întreruperi de sarcină, la numărul pe care îl am în agendă de 
săptămâni întregi. Incep să plâng înainte să apuc să-mi spun 
numele și mi se oferă o programare pentru săptămâna viitoare. 
Femeia cu care vorbesc nu pare să mă judece pentru labilitatea 
mea și, pentru prima dată de aproape o lună, vorbesc deschis 
cu cineva despre cum mă simt. După ce închid, îmi simt faţa 
umflată de plâns și picioarele moi și fără putere. Mă gândesc că 
aș vrea să mai vorbesc cu acea femeie, ea e singura de pe 
pământ cu care vreau să vorbesc despre asta de acum înainte, 
dar îmi dau seama că nu știu nici măcar cum o cheamă. 


x 


Ne despărțim într-o dimineață de marți și nu ne vom mai 
vedea niciodată. Deși nu știam când avea să se întâmple, 
simţisem că acest moment se apropie. Toate discuţiile din 
weekend au mers în această direcţie. 

Mi-am dat seama că nu pot să-mi retrag cuvintele pe care 
le-am pronunţat în convorbirea de vinerea trecută. Ştiam asta, 
indiferent de riscuri și de urmări. Nu sunt pregătită. Nu pot să 
mă obișnuiesc cu ideea. Mi-e imposibil. 

Am vorbit întruna tot weekendul cu excepţia momentelor în 
care ne ocupam de copii, găteam sau dormeam. Din când în 
când ne împăcăm, pentru ca imediat să ne certăm iar. El 
oscilează între a fi furios și absent, adâncit în gânduri, cu 
privirea îndurerată. Imi spune ba că mă părăsește dacă fac 
avortul, ba că nu mă părăsește. 

— Dacă nu-ţi dorești să construieşti o familie cu mine, să 
facem un copil, înseamnă că nu putem avea un viitor împreună, 
spune el, și mi-e greu să-l contrazic când pune problema așa. 

In ultima noapte, nu mi-a mai vorbit deloc. S-a așezat pe 


canapea cu căștile pe urechi și cu un pahar de vin în mână. Se 
uita, absent, când înainte, când la telefon, iar pe mine mă 
ignora când treceam pe lângă el. Pe telefon îi soseau întruna 
mesaje. Nu l-am întrebat de la cine erau. In schimb, mi-am făcut 
și eu de lucru. Am făcut curat pe blat. Am întins rufele la uscat. 
Am strâns jucăriile de pe jos. Am sortat gunoiul pentru reciclare 
în cutiile de sub blat. La ora zece, nu mai aveam nicio treabă de 
făcut, dar nu m-am așezat lângă el pe canapea. M-am dus la 
culcare, dar n-am putut să adorm. Il aşteptam să vină și mă 
întrebam dacă atunci îmi va vorbi. L-am auzit în camera de zi. 
Am auzit cum își toarnă un pahar de vin, cum primește mesaje 
la intervale regulate. Până la urmă, s-a spălat pe dinţi, dar n-a 
venit în dormitor. Era trecut de miezul nopţii și probabil că 
adormisem, pentru că m-am trezit dintr-un vis și mi-am întins 
braţele după el, din obișnuinţă. Tot nu venise. M-am furișat 
afară din cameră. L-am găsit pe canapea. Dormea într-o poziție 
ciudată, cu căștile încă pe urechi. Pe masa de cafea era un 
pahar de vin gol, iar el avea picioarele acoperite cu o pătură 
mototolită. Nu se schimbase. 

S-a trezit în momentul în care m-am așezat pe canapea la 
picioarele lui. A bâjbâit cu privirea câteva secunde, până să se 
dezmeticească și să mă recunoască. M-a privit în tăcere. L-am 
privit și eu. Am stat așa o vreme, uitându-ne unul la altul, fără 
să ne spunem nimic. Până la urmă, el a rupt tăcerea: 

— Îmi pare rău, dar nu mai putem continua așa. Nu mai 
suport. 

Eu am dat din cap. Îl priveam cu ochii înceţoșaţi de lacrimi. 
M-am împotrivit câteva secunde impulsului de a-i sări în braţe, 
de a-l alina, de a-i cere iertare și de a-l ruga să dea uitării tot ce 
s-a întâmplat în ultimele zile. Mă stăpânesc totuși. În schimb, 
stau pironită pe canapea, privindu-l pe el, pe bărbatul pe care îl 
iubesc, dar al cărui copil nu pot să-l nasc și pe care îl pierd chiar 
în acest moment din cauza asta. M-am uitat la el și am înţeles 
că am ajuns la capătul drumului. Acum totul ia sfârșit. Eu am 
fost prima care și-a întors privirea. M-am ridicat de pe canapea 
și m-am dus înapoi în dormitor. Am deschis cu grijă ușa și, la fel 
de grijuliu, am închis-o după mine. M-am strecurat în pat, cât de 
încet am putut ca să nu-l scol pe Ivan, am pus capul pe pernă și 
am închis ochii. 


Dimineaţa, când copiii s-au trezit pe rând și au cerut micul 
dejun, ne-am purtat ca de obicei. Am făcut totul ca într-o zi 
obișnuită, într-un fel de acord tacit. Am pregătit micul dejun și 
ne-am spălat pe dinţi, ne-am îmbrăcat și am căutat mănușile 
desperecheate. Când ne-am despărţit în faţa porții, el n-a făcut 
nicio încercare de a mă săruta. S-a aplecat către Ivan, l-a 
mângâiat pe obraz, i-a spus „pa” și i-a urat distracţie plăcută la 
grădiniţă. 

— La revedere. 

Ivan i-a zâmbit, iar el i-a răspuns tot cu un zâmbet. 
Urmându-i exemplul, am făcut și eu același lucru cu fiica lui. Ea 
s-a ferit când am vrut s-o mângâi pe obraz. Am rămas, 
stânjenită, cu mâna în aer o secundă înainte de a-mi schimba 
gestul într-un salut. M-am ridicat și m-am uitat pentru ultima 
dată la el, dar mi-a evitat privirea. Ne-am luat la revedere, ne- 
am promis să ne sunăm și am plecat în direcţii diferite. Am 
urmărit cum silueta lui se pierde pe poartă și am ieșit și eu după 
câteva secunde. Văzută din afară, a fost o dimineaţă obișnuită. 
Pentru noi însă, a fost ultima. 


La prânz, mă sună și-mi spune ce am anticipat tot 
weekendul că-mi va spune. Imi confirmă bănuielile că nu poate 
să rămână cu mine în cazul în care fac avort. Îmi spune că vrea 
să-mi fie alături pe parcursul procedurii, dar că nu poate să mai 
trăiască alături de mine. Imi spune că încă mă iubește și azi la 
fel de mult ca în prima zi când m-a cunoscut, poate chiar mai 
mult, dar că a încetat să mai creadă într-un viitor al nostru 
împreună. Mă întreabă, pentru ultima dată, dacă îmi doresc asta 
cu adevărat. Eu îi răspund că nu, nu vreau asta, dar trebuie s-o 
fac. Nu sunt pregătită să fiu din nou mamă. Nu pot. Îmi este 
imposibil. Nu atât de devreme. Nu pot face față atâtor schimbări 
într-un timp atât de scurt. Îi spun că simt că-mi voi pierde 
minţile dacă voi continua așa. El repetă: 

— Inseamnă că noi doi nu putem avea un viitor împreună. 

Imi spune apoi că trebuie să se întoarcă la muncă și eu nu 
mă hotărăsc să închid chiar dacă ne-am luat rămas-bun, se mai 
aud câteva zgomote până când se lasă tăcerea, el nu mai e 
acolo, dar, atât timp cât ţin telefonul la ureche, am iluzia că încă 


e. Rămân așa mult timp. Până la urmă, sunetul monoton din 
receptor încetează și el și ecranul telefonului se întunecă. Apelul 
s-a încheiat și, de asemenea, și relaţia noastră. 


x 


La început, mi-a părut rău. Apoi m-am enervat. Apoi m-am 
eliberat. Apoi m-am enervat din nou. Acum sunt nervoasă, dar 
mă aştept ca asta să se schimbe în scurt timp. Așa mi-a trecut 
toată ziua. 

In cele patru ore care s-au scurs de la discuţia noastră, 
până l-am luat pe Ivan, am trecut prin toate stările. Mai întâi, un 
sentiment bizar că nimic nu s-a întâmplat cu adevărat. Oare 
chiar s-a întâmplat? Sunt din nou singură? Le dau mesaj 
prietenilor care îmi vin în prin minte și le spun, pe scurt, ce s-a 
întâmplat. Reacţiile nu au întârziat să apară. Mi-a făcut plăcere, 
o clipă, să văd cât de supăraţi se arată unii dintre prietenii mei. 
Injură și scriu cu majuscule. Unii m-au sunat, dar le-am răspuns 
doar câtorva. S-a dovedit a fi o greșeală, pentru că, ceea ce 
până adineauri mi se părea ireal, acum a devenit real, nu era 
drama unei relaţii pe care o trăia altcineva. Am avut tendinţa 
să-i iau apărarea și m-am pomenit îndulcind situaţia și 
descriindu-le cât de oribil m-am purtat cu el în ultima vreme. Le- 
am spus că în ultimul timp eu l-am păcălit, prefăcându-mă că 
îmi doream copilul și că sunt pregătită. Imi găseam cu greu 
cuvintele. Mă opream, îmi reveneam și mai încercam o dată. 
Prietenii mei susțineau că nu e în regulă ce s-a întâmplat. Asta 
nu e un motiv să te părăsească cineva, dacă vrei să faci avort 
după o relaţie de numai patru luni. Nu se face asta. Am renunţat 
să-l mai apăr și mi-am permis să redevin, pentru o vreme, o 
victimă îndurerată. 

Stomacul mi s-a făcut ghem, apoi am simţit cum greaţa mi 
se răspândește în tot corpul și m-am trezit plângând din nou. Mi- 
am șters telefonul cu mâneca, am lăsat lacrimile să-mi curgă 
până la buze, căutându-mi cuvintele printre sughiţuri pentru a 
descrie cum a fost ultima parte a relaţiei, ce m-a determinat să 
iau această decizie, ce mi-a zis el, ce i-am zis eu, cum a 
reacţionat, cum am reacţionat eu la ce-a zis el. Brusc, totul pare 
incredibil de tragic. 

Dintr-odată, mă simt extenuată. l-am spus prietenei de la 


telefon că nu mă mai sunt în stare să vorbesc. Ea m-a lăsat să 
închid, cu promisiunea că o voi suna din nou în scurt timp. Când 
am închis telefonul, plânsul mi s-a potolit. Am deschis mesajele 
noastre și le-am citit, unul după altul, pe toate pe care le-am 
schimbat în ultimele săptămâni. Am încercat să le privesc 
obiectiv, fără să-l judec nici pe el, nici pe mine. Am eșuat 
lamentabil. În timp ce citeam, m-am enervat, m-am înfuriat, 
apoi mi-am ieșit din minţi. Cum îndrăznește să mă părăsească 
el, care susține că acum mă iubește mai mult decât la început? 
Ne știm de patru luni, o treime dintr-un an. Cine îi dă lui dreptul 
să mă pună în fața unui ultimatum și să mă șantajeze 
emoţional? Cum rămâne cu faptul că eu eram totul pentru el, 
cea pe care a visat s-o întâlnească, care i-a redat fericirea, unde 
au dispărut toate astea? 


Furia îmi dispare la fel de repede cum a venit. În locul ei, 
apare panica, însoţită de un impuls compulsiv de a îndrepta 
lucrurile. Pot eu să-l sun acum, să-i spun că-mi pare rău și să-i 
propun să continuăm, oare mă va crede, mă va primi înapoi în 
viaţa lui dacă îmi voi respecta promisiunea? 

Simt că-mi pierd cu totul respectul de sine. De ce m-aș 
simţi obligată să urmez un plan într-o relaţie de cuplu? De ce i- 
aș cere iertare unui bărbat care mă părăsește printr-un 
ultimatum? Cu ce drept ţi-am dat eu însămi ţie un ultimatum, 
cândva? Ce e în neregulă cu mine? 


Două ore mai târziu, stau cu Ivan pe podeaua camerei de 
joacă și încărcăm un camionaș cu mașinuţe de jucărie. In 
sufletul meu este un haos continuu, dar, în anii din urmă, am 
învăţat ca, printr-un exercițiu consecvent, să-mi ţin sub control 
cele mai furtunoase emoţii și să nu le las să iasă la suprafaţă în 
prezenţa lui Ivan. Păstrez pentru mine ce e mai rău până după 
ce adoarme el. Așa voi face și astă-seară. Așa că nu plâng. Nici 
măcar nu oftez. Ne purtăm ca de obicei. Mă străduiesc să 
particip activ la joaca lui, râd când el se alintă, îl privesc în ochi 
când îmi vorbește și-i gătesc mâncarea preferată la cină. li dau 
îngheţată la desert. O mâncăm pe podea în timp ce ne jucăm cu 
mașinuţele. O singură dată vocea mea se frânge, când Ivan mă 
întreabă de ce nu este și restul familiei cu noi în seara asta. 

— Sunt la ei acasă, dar ne vedem altă dată, îi răspund, 


încercând să-mi păstrez calmul, dar vocea mea se înmoaie la 
ultima silabă și mă ridic, spunându-i că trebuie să merg la baie. 

In baie suspin cât pot eu de încet. Imi privesc devastată 
imaginea din oglindă și număr până la zece. les și continuăm 
joaca, cum facem totdeauna, cum am făcut mereu. Eu și Ivan nu 
ne dăm bătuţi niciodată. Nu ne stă în obicei. 

Peste o săptămână, voi merge la Spitalul Karolinska să fac 
o intervenţie chirurgicală pentru avort. Operația va dura 
douăzeci de minute și încă nu m-am hotărât dacă vreau ca elsă 
mă însoțească. Mă voi gândi la asta în zilele următoare. O parte 
din mine nu vrea să-l mai vadă niciodată. Alta îl vrea lângă mine 
acum, vrea alinarea și dragostea lui. Acea parte o înăbuș, cel 
puţin pentru moment, cât pot de bine. Știu că nu voi avea nimic 
de câștigat fiindu-mi dor de o persoană care nu va mai fi 
niciodată cu mine. Imi spun că nu cred că mă iubește din 
moment ce a fost în stare să mă părăsească din cauza asta. 
Trebuie să fac lucrurile să funcţioneze, într-un fel sau altul. Am 
suferit și pierderi mai mari decât asta, nu-i așa? Crede el cumva 
că nu știu să-mi continui viaţa? Mă uit la ceas și văd că e timpul 
ca Ivan să se culce. 

Strângem împreună mașinuţele de pe jos și ne pregătim de 
culcare. Il îmbrac pe Ivan în pijamale, măsurăm împreună 
laptele praf, încălzim apa la microunde, numărăm împreună 
până la treizeci, agităm cu rândul amestecul și ne așezăm pe 
canapea. Ivan bea tot, mergem la baie, îl spăl cu periuţa lui de 
dinţi verde, evitând să mă uit la cea galbenă, care rămâne 
uscată acum. li vorbesc lui Ivan despre igiena dentară și despre 
dentist în timp ce-l spăl. Mă uit în gura lui, îi verific dinţii, iar el, 
cooperant, deschide larg gura să-l spăl. Se îngrozește când aude 
de carii. Eu îi spun că n-are de ce să se teamă, dar îi explic, ca 
întotdeauna, că trebuie să se ferească de ele. Ne ducem în 
dormitor, coborâm jaluzeaua și dormim împreună în patul meu. 


i În cealaltă parte a camerei mai este un pat rămas nefăcut. 
In semiîntunericul camerei parcă strigă, de gol ce e, și plânge 
după cineva. Fără să vreau, privirea îmi alunecă mereu spre 
patul în care nu doarme nimeni. În dezordinea de perne și pături 
mototolite, se disting siluetele a doua animale de pluș, o oaie și 
o vacă. Işi duc veacul acolo de peste două luni. Ea a dormit cu 
ele în braţe din prima noapte când a venit aici. Acum sunt 


singure. Azi-dimineaţă când s-a trezit, credea că va dormi aici și 
în noaptea asta. La fel credea și Ivan. Ca și cum mi-ar fi citit 
gândurile, Ivan a rupt tăcerea, întrebându-mă unde este ea. 
Poate că mi-a urmărit privirea prin camera întunecată. Poate 
abia acum înţelege că seara asta este diferită de alte seri. li 
spun că doarme la ea în noaptea asta. 

— Dar de ce? mă întreabă el. 

Îi răspund că ne vedem altă dată. Îi promit că se va 
întâmpla cât de curând. E timpul să dormim acum. Il pup pe 
frunte. El se fereşte. Îl mângâi pe păr. Îmi spune să încetez. Stau 
tăcută lângă el și privesc în întuneric. Încerc să nu mă uit la 
umbrele din patul gol, dar nu reușesc. Cum va adormi ea fără 
animăluţele ei de pluș? Ce-i spune el, când îl va întreba de noi? 
Cum să-i spun lui Ivan că nu ne întâlnim cu ei nici mâine și nici 
în altă zi? Ce-am făcut noi? Ce-am făcut eu? Cum putem să le 
facem asta copiilor? 


x 


Trece o zi. Apoi încă una. A trecut și a treia. În tot acest 
timp, reușesc să-l ţin pe Ivan ocupat și, oarecum, bine dispus. 
Ne-am întors la viața noastră obișnuită, ceea ce nu este 
neapărat rău. În viața noastră se aşterne pentru un timp 
liniștea. N-am de dat socoteală în faţa nimănui, cu excepţia lui 
Ivan. Nu mai trebuie să mă străduiesc să mulțumesc pe nimeni 
în afară de Ivan. Nu-mi reproșează nimeni nepriceperea mea de 
mamă vitregă sau de partener de viaţă. Nu mă acuză nimeni că 
sunt o pacoste și nu-mi amintește nimeni, în fiecare clipă, că nu 
mă străduiesc destul. De la o viaţă în care eram copleșită de 
numeroasele roluri pe care trebuia să le joc, m-am întors la 
unicul meu rol. Pe acesta îl știu bine. Sunt mama lui Ivan, nici 
mai mult, nici mai puţin. Trebuie să trec peste toate în fiecare zi, 
să mă asigur că lui îi este bine, să nu mă gândesc la ceea ce nu 
pot avea, la ce nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla niciodată, 
să iau lucrurile așa cum sunt, să las timpul să le rezolve pe 
toate. 

Prietenii mei par hotărâți să mă ajute să depășesc cu bine 
și acest moment de criză. Deodată, toţi s-au întors la mine, în 
telefonul și în apartamentul meu. Cei care au spus că ne-am 
grăbit par ușuraţi acum. Cei care au fost rezervaţi, acum, își 


dezvăluie gândurile. Chiar și cei care până acum trei zile îmi 
încurajau alegerea pripită recunosc că și ei și-au făcut griji 
pentru mine. Părerea generală pare să fie că mi-am venit în fire 
și că acum fac singurul lucru corect într-o situaţie atât de 
dificilă. Aceasta este ideea pe care o rețin din conversațiile cu 
ei. 

În momentele de ezitare, sun un prieten disponibil sau chiar 
mai mulţi și îi rog să-mi repete asta. Am încredere în ce spun ei 
și o repet ca pe o mantră: am făcut alegerea corectă. N-a fost să 
fie, nu de data asta, nu pentru mine. A mers prost de la început. 
Totul a decurs prea repede, iar eu nu am putut ţine pasul. N-am 
fost în stare, n-am fost pregătită pentru asta. Nu e vina nimănui 
că s-a întâmplat așa. Deși e nervos pe mine acum, mă va ierta 
într-o zi. Și eu sunt nervoasă pe el, dar îl voi ierta cândva. Până 
la urmă, totul va fi bine. Trebuie doar să depășesc momentul. 

Peste patru zile, mă voi interna la Spitalul Universitar 
Karolinska să fac avortul, cu sau fără el lângă mine. După 
această procedură, mă așteaptă două săptămâni de 
convalescenţă. Peste o lună nimeni nu-și va mai aminti ce s-a 
întâmplat. Peste alte patru luni, va fi trecut tot atâta timp cât a 
durat relația noastră. Pe termen lung, așa e cel mai bine pentru 
Ivan. M-a recăpătat pe mine ca părinte. Nu va avea un frate mai 
Mic, nicio soră mai mare, dar are un părinte care se află tot 
timpul lângă el. Îmi spun că ăsta este cel mai important lucru. 
Ne vom avea unul pe altul. E singurul lucru care contează pe 
termen lung. Este singurul angajament pe care nu am dreptul 
să-l încalc niciodată, în care nu trebuie să eșuez. Trebuie să ne 
bazăm unul pe altul. Este responsabilitatea mea să mă asigur că 
așa se va întâmpla. Mereu a fost așa. 


x 


În primele zile, întrebările lui Ivan nu mai conteneau: Unde 
sunt ei azi? De ce nu vin la noi? Putem să mergem acum la ei? 
Dar mâine? De ce nu? Când ne întâlnim iar? Cu timpul, 
întrebările s-au rărit. Pentru prima dată, astăzi nu vorbeşte 
despre ei deloc. Poate că Ivan înțelege mai mult decât mă 
aşteptam. Poate că simte că nu-mi face plăcere să vorbim 
despre el. Poate că observă ce eforturi fac ca să-i răspund la 
întrebări. Poate nu se gândește la nimic din toate astea. Oricum 


ar fi, el pare să se resemneze cu revenirea la vechiul nostru stil 
de viaţă, cu valul de vizitatori și de activităţi care ne ocupau în 
trecut zilele și săptămânile. Într-o zi, mama mea vine în vizită și 
doarme la noi. Stau amândoi pe canapea și ea îi citește povești, 
montează calea ferată pentru trenuleţ pe podeaua din camera 
de zi și Ivan o ajută să facă prăjiturile în formă de tablă de șah. 

El n-a auzit niciodată de șah, cu atât mai puţin de tabla de 
șah, dar se străduiește să pronunţe cuvântul și să modeleze 
pătrăţelele de aluat maro și alb. În altă zi, părinţii tăi îl iau de la 
grădiniță și-l duc la casa de la ţară. El se joacă sub 
supravegherea strictă a bunicului în marele atelier din pivniţă. 
Seara, când Ivan se întoarce acasă, îmi povestește încântat 
despre uneltele din atelierul bunicului până când îl fură somnul. 
În altă seară, ne vizitează fratele tău mai mic. Luăm cina 
împreună devreme, ei se bat cu perne, se joacă de-a avionul și 
se fugăresc dintr-o cameră în alta în timp ce Ivan ţipă încântat. 

Așa stau lucrurile. Trecem, zi de zi, peste toate. Îmi văd de 
treabă ca de obicei; spăl vasele și rufele și fac curăţenie cu 
ușurință. Mi se pare ușor și să am grijă de Ivan. La fel, și să 
lucrez. Acum nu mai sunt nevoită să mă furișez de lângă Ivan ca 
să vorbesc cu orele la telefon. Sunt eficientă, mă simt stăpână 
pe mine, iar pentru Ivan viaţa seamănă cu cea din primii lui ani. 
Zilele curg. Eu lucrez. Aștept să treacă timpul, să uit ce s-a 
întâmplat. 


După ce Ivan adoarme, mă învârt agitată prin apartament 
câteva ore. Liniștea e apăsătoare și mă simt singură. Seara îmi 
îngădui câte o clipă să-mi plâng soarta. Seara îmi doresc 
compania lui, discuţiile cu el, viața noastră împreună. Îmi lipsesc 
dragostea lui, prezenţa lui fizică în cameră, parfumul și râsul lui 
larg care îi dezvăluie dinţii. Mi-e dor de fiica lui și de dezordinea 
pe care o lăsa în urmă pe podeaua din camera de zi. Îmi lipsesc 
zilele de la început, când ne-am îndrăgostit și când încă nu se 
punea problema să avem mai mulţi copii împreună. Mi-e dor de 
apelurile și de mesajele lui. 

În unele seri se întâmplă să-i scriu, ore în șir. Îi scriu sute de 
mesaje, fără să-i trimit niciunul. În mesaje îl întreb ce face, la ce 
se gândește, dacă așa vor decurge lucrurile și de acum înainte. 
In altele îl cert, îl acuz că e un om fără inimă pentru că m-a 
părăsit când n-am vrut să duc la capăt sarcina. Alteori îl 


învinovăţesc că m-a părăsit atât de brusc, nu numai pe mine, ci 
și pe Ivan. De multe ori îmi doresc să-l distrug, să-mi bat joc de 
el, să-l rănesc, spunându-i că este insensibil și manipulator și că 
are obsesia maniacală de a aduce cât mai mulţi copii pe lume. 

Apoi îi scriu altfel de mesaje, în care îi cer să se întoarcă la 
mine, la noi; îi cerșesc dragostea și-l implor să mă ierte că l-am 
rănit atât de tare. Mesajele mele își schimbă tonul pe măsură ce 
gândurile mele se schimbă. Fără excepţie, toate rămân în 
telefonul meu, netrimise. Ceva mă împiedică să le trimit. Poate 
că se-ntâmplă asta din cauză că sunt încă însărcinată și nu 
îndrăznesc să-l abordez până nu scap sau poate pentru că nu aș 
putea suporta încă o conversaţie în care el să-și exprime furia și 
dezamăgirea față de mine, sau poate pentru că nu aș rezista să 
fiu respinsă din nou sau mă oprește sentimentul de vinovăţie. 
Poate că mă împiedică faptul că nu pot să prevăd ce s-ar putea 
întâmpla dacă am relua legătura acum. Mesajele mele rămân 
netrimise, într-un document din telefonul meu, și nu vor ajunge 
niciodată la destinatar. Documentul se lungește odată cu 
trecerea zilelor. 

La ora unsprezece seara, mă hotărăsc să mă culc alături de 
Ivan. Mă felicit că am mai depășit o zi fără să sufăr prea mult. 
Incerc să mă conving singură că sunt un om puternic, un părinte 
bun, unul care ia decizii corecte. Îmi spun mie însămi, încercând 
să gândesc cât pot de matur: lucrurile merg așa cum trebuie. 
Așa este, doar că mă doare acest lucru. 


x 


Mă trezesc într-o dimineață și mă gândesc că se împlinesc 
doi ani de când ai murit. Ziua aceasta trage o linie între trecut și 
viitor. Telefonul îmi amintește de comemorare chiar înainte să 
cobor din pat. Găsesc în telefon mesaje de la oameni care îmi 
spun că astăzi se gândesc la mine. Îmi trimit inimi şi mă asigură 
că îmi sunt alături dacă am nevoie de ei. Mama ta mă întreabă 
în mesaje dacă poate să facă ceva pentru mine și pentru Ivan, 
dacă vreau să vină să doarmă azi la noi și dacă poate să mă 
ajute în legătura cu procedura care urmează peste câteva zile. 
O prietenă mă întreabă dacă vreau să ne întâlnim după 
programul de grădiniţă al lui Ivan și să mergem la cimitir, la 
Skogskyrkogârden, să aprindem amândouă câte o lumânare. Îmi 


propune ora și locul și mă asigură că tot ce trebuie să fac este 
să merg, iar de restul ne ocupăm împreună. 

Primul impuls a fost să nu-i răspund la mesaj decât după- 
amiază, când ora întâlnirii propuse va fi trecut, mulțumindu-i 
pentru grijă. Îmi displace gândul de a merge împreună acolo. E 
urât afară și sunt obosită. Sunt foarte preocupată să-i asigur lui 
Ivan un echilibru sufletesc și mă tem ca această vizită la cimitir 
să nu-l tulbure. Ca să nu mai vorbim de faptul că îi stric 
programul dintre grădiniţă și cină. Va fi prost dispus și obosit. In 
plus, mi se pare o necuviinţă să merg la cimitir purtând în 
pântecul meu copilul unui alt bărbat. Simt că am eșuat 
lamentabil ca văduvă îndurerată și ca soție supraviețuitoare. Mi 
se pare că cel mai respectuos omagiu din partea mea este să 
nu-ţi murdăresc comemorarea din acest an cu prezenţa mea 
acolo. 

După ce l-am lăsat pe Ivan la grădiniţă și m-am dus la 
serviciu, a început să mă macine acest gând. Până la urmă, este 
a doua ta comemorare. Poate ar trebui să fac ceva special în 
această zi. Oare n-ar fi drăguţ să merg la cimitir, cu prietena 
mea și cu Ivan, și să aprindem o lumânare pentru tine? N-ar 
trebui să gândesc ca și cum tu ai fi aici și m-ai judeca. După o 
oră de frământări, îi răspund la mesajul pe care mi l-a trimis de 
dimineață și o anunţ că mi-ar face plăcere să mergem acolo 
împreună. Totodată, îi mulțumesc că s-a gândit la asta, că mi-e 
mereu alături, că mă susţine astfel, îmi răspunde cu un simplu 
„n-ai pentru ce” și-mi amintește ora și locul unde urmează să ne 
întâlnim. 


Ne întâlnim la o staţie de metrou din apropierea grădiniţei 
lui Ivan. Ni se alătură și fratele tău mai mic. E o după-amiază 
aglomerată, iar noi ne întâlnim în dreptul turnichetelor. Ivan, 
care la început n-a fost prea încântat de ce urma să facem, 
strălucește de bucurie când îl vede pe unchiul său. Ne urcăm 
toţi în metrou și ne îndreptăm spre cimitir. Prietena mea îi 
explică lui Ivan că îţi vom aprinde lumânări, îi vorbește despre 
cer, iar eu observ că Ivan e derutat. Eu nu i-am mai vorbit 
despre cer de câteva luni. Mă stresează vorbele ei și mă 
gândesc că ar trebui să le spun cât de curând prietenilor mei 
cum să-i vorbească lui Ivan despre moarte. Imi spun că era bine 
să fi făcut deja de mult acest lucru. Problema e că nu știu cum și 


că a trecut ceva timp de când nu am mai ieșit cu prietenii mei. 
Nici nu mai știu dacă îmi doresc ca Ivan să se gândească la tatăl 
lui astăzi. Mă tem că în mintea lui va crede că tatăl este o 
persoană care te părăsește. 

Îmi doresc să se termine odată discuţia despre cer și chiar 
se termină, la iniţiativa lui Ivan. Se plictisește să asculte și 
începe să vorbească despre lucruri concrete, despre ceva pe 
înţelesul lui. Întreabă cum funcţionează metroul, unde se află 
„Şoferul”, îngână vocea din difuzor care anunţă că se închid 
ușile și care sfătuiește călătorii să fie atenţi la coborâre. Se 
întoarce către unchiul său și încep să-și facă cucu-bau. Prietena 
mea continuă să pălăvrăgească. Pe fereastra metroului, văd 
staţia la care urcam în urmă cu doi ani și-mi întorc privirea ca să 
nu văd casa în care locuiam pe atunci. Anul trecut, când m-am 
mutat, mi-am promis să nu mă mai întorc aici niciodată și, până 
acum, n-am făcut-o. 


* 


Aerul este umed și cerul e gri când ajungem. Pentru prima 
dată după mai bine de un an, mă întorc în cimitirul prin care ne 
plimbam amândoi seara, în urmă cu câţiva ani; mai întâi fără 
Ivan, apoi cu Ivan în pântec, apoi cu el în marsupiu. Astăzi, el 
merge pe propriile picioare, între mine și fratele tău mai mic. Ne 
ţine de mână și ne cere tot timpul să-l ridicăm în aer. li facem 
pe plac. El strigă de bucurie. Acest loc nu reprezintă nimic 
special pentru Ivan. Nu-și amintește ceremonia ţinută pentru 
tine în capela cea mare din stânga intrării și nici de sutele de 
oameni care au venit să jelească dispariţia ta. Nu-și amintește 
nici de aleile pe care am mers cu căruciorul, printre nămeţi, în 
Ajunul Crăciunului, când o Suedie întreagă se uita la televizor la 
Donald Duck. Acum e toamnă și mai sunt vreo două luni până la 
căderea primei zăpezi. Am sentimentul ciudat că acest cimitir 
ne-a urmărit peste tot unde am mers și că ne-a adunat pe toţi la 
un loc. Suntem toţi aici, chiar dacă fiecare simte în felul lui. 

Ajungem când se înserează și suntem numai noi în 
dumbrava cimitirului. Ne aprindem lumânările și Ivan o ajută pe 
prietena mea să le pună în iarbă. Vântul bate pe colina pe care 
se ridică memorialul singuratic, înconjurat de o întindere 
nemărginită. În preajmă nu există niciun copac în care să se 


oprească vântul rece de octombrie. Eșarfa îmi flutură, iar părul 
îmi intră în ochi. Vântul suflă în lumânări. Una dintre lumânări se 
tot stinge și prietena mea o aprinde de fiecare dată, cu răbdare. 
Vorbește, pe rând, cu lumânările, cu Ivan și cu tine. Eu și fratele 
tău stăm tăcuţi în spatele ei o vreme. Îmi strâng paltonul pe 
lângă corp, îmi îngrop bărbia în eșarfă până când se încălzește 
și se umezește de la aburul respirației mele. Fratele tău stă 
lângă mine, își încălzește mâinile în buzunarele blugilor și se 
vede că e îmbrăcat prea subţire pentru vremea de afară. Imi 
cunoaște situaţia, dar am convenit, printr-un mesaj, să nu 
vorbim despre asta de faţă cu Ivan. Ivan s-a plictisit de lumânări 
și își plimbă privirea peste gazonul de la poalele dealului. Ar 
vrea s-o rupă la fugă pe panta abruptă în loc să privească o 
lumânare care nu arde. Se apropie de noi, îl trage de mână, 
nerăbdător, pe fratele tău și spune: 

— Vino, vino, hai cu mine! 

Fratele tău pare bucuros că s-a ivit un motiv să se 
îndepărteze de dumbravă și de liniștea cam apăsătoare care s-a 
așternut între noi. Prietena mea dorește să mai rămână un 
moment. Eu încremenesc în spatele ei, în timp ce ea, tăcută, stă 
aplecată asupra lumânărilor, cu ochii aţintiţi la flăcările lor. Iți 
vorbește direct, fără să se lase perturbată de pălăvrăgeala 
insistentă a lui Ivan. 

— Te salut, dragă Aksel, îți spune ea. Ne lipsești și te iubim. 
Să știi că ne gândim la tine în fiecare zi. Ivan e un copilaș tare 
drăguţ. Sper că vezi asta, de acolo de unde ești. 

Prietena mea pare împăcată și nu se sfiește să-ţi 
vorbească, să te evoce prin intermediul lumânărilor aprinse în 
cimitir. Presupun că așa trebuie să te porţi într-un astfel de loc. 
Eu nu reușesc să scot o vorbă. Nu pot să te chem nici măcar în 
gând, pentru că mă întreb cum ar trebui să mă comport. Ce să 
spun? Ce să fac? Nu e ciudat că eu am rămas aici, tăcută, în 
spatele prietenei mele, în timp ce ea stă lângă lumânări? N-ar 
trebui să fie invers? N-ar trebui să mă apropii? Ce ar trebui să 
spun? Cât vom sta aici? Unde s-au dus Ivan și fratele tău? 

Îmi mut privirea de la lumânări, plimbând-o peste 
întinderea dintre dumbravă și capelă. li văd pe Ivan și pe fratele 
tău cum aleargă în jos și se îndepărtează, ajungând lângă marea 
cruce din faţa capelei. Siluetele lor se pierd pe măsură ce se 
îndepărtează de noi. Fratele tău îl ţine pe Ivan de mână și-l văd 


cum încetinește pasul, ca Ivan să poată să se ţină după el. 
Împreună arată ca două mici figurine într-un peisaj imens. 
Glasurile lor se aud tot mai stins, cu cât se îndepărtează mai 
tare. Vârful uriașei cruci din faţa capelei pare că ajunge la cer. 
Este o imagine frumoasă, profetică și simbolică. Văd cum fratele 
tău îl gâdilă pe Ivan, care se aruncă în iarbă. Fratele tău mai mic 
îl ridică în aer, îl îndreaptă către cer, îl ia pe umeri. Ivan se 
zbate, fesul îi sare din cap și-i cade în iarbă, iar eu îi aud din 
depărtare strigătele de bucurie. Mă relaxez puţin. Ivan se simte 
bine. 

Prietena mea tace. Încă stă aplecată, cu ochii aţintiţi la 
lumânări. Netezește iarba din jur cu mâna, face un ultim gest de 
mângâiere și se ridică, răsuflând ușurată. Işi sprijină mâinile de 
genunchi. Se întoarce către mine, se apropie, mă îmbrățișează 
și rămânem așa un timp. O mângâi pe spate, întrebându-mă 
care dintre noi o consolează pe cealaltă. Poate că amândouă o 
facem. Aştept puţin, apoi mă desprind ușor din îmbrăţișare, 
întrebând-o dacă n-ar trebui să plecăm. Prietena mea mă 
mângâie pe obraz. Ea e singura căreia îi permit să facă acest 
gest părintesc. Îmi răspunde: 

— Ba da, să mergem. 

Părăsim dumbrava ţinându-ne de braţ și lăsăm în urmă, pe 
deal, cele două lumânări, cu flăcările abia pâlpâind în cupele lor, 
în bătaia vântului. Coborâm încet pe aleea de pe panta abruptă. 
E acoperită cu noroi și pietricele. larba este udă și suprafaţa 
este alunecoasă. Prietena mea mă ţine strâns de braţ. Uneori își 
pierde echilibrul și se sprijină de mine. Mi se întâmplă și mie 
același lucru, câteodată. Coborâm, înaintând încet. Pe măsură 
ce ne apropiem de Ivan și de fratele tău, siluetele lor devin mai 
mari și li se disting feţele. Îl văd pe Ivan râzând. Fesul lui 
albastru a rămas în iarbă lângă ei. Mă gândesc că trebuie să-i 
cumpăr cât de curând mănuși noi și niște pantaloni 
impermeabili și, în general, îmbrăcăminte de toamnă. In ultima 
vreme s-a înălțat. Aproape toate hainele i-au rămas mici. Mâine 
la prânz ar trebui să caut prin magazine. Mai bine să fac asta 
înainte de avort și nu după. Dacă mi se face rău, nu voi mai fi în 
stare. Mă hotărăsc să fac asta mâine. N-am niciun motiv să mai 
aștept. Prietena mea rupe tăcerea și mă readuce cu picioarele 
pe pământ. 

— Te simţi bine? mă întreabă ea și, în același timp, mă 


mângâie ușor pe braţ. 

Eu nu știu ce să-i răspund, așa că nu zic nimic. Mergem mai 
departe, în tăcere. Ea mă ţine, în continuare, strâns de braţ. 
Ochii mei stau ţintă la Ivan și la fratele tău. 

Prietena mea pare să se resemneze că nu-i răspund la 
întrebare, așa că îmi îngădui să mă mai gândesc o vreme la cum 
aș putea să-i răspund: nu știu dacă mă simt bine. Sau mă simt 
bine, depinde ce înţelegi prin asta. Respir și trăiesc, sunt 
sănătoasă și pot să-mi port de grijă mie și lui Ivan, făcând din 
fiecare zi dacă nu una plăcută, cel puţin una suportabilă. Am 
prieteni și familie cărora le pasă de mine și care vor să-mi fie cât 
mai bine. Am o slujbă cu normă întreagă și un salariu care-mi 
permite să nu duc lipsă de nimic. Încă nu mi-am făcut ordine în 
viața amoroasă și probabil că va trebui să jelesc în secret 
iubirea pierdută. Dar asta o să treacă, nu-i așa? Trebuie să 
treacă. 

Mă uit la Ivan, care râde cu unchiul său, fără să aibă nici 
cea mai mică idee că se joacă la doar câţiva metri de capela 
unde a avut loc ceremonia de înmormântare a tatălui său în 
urmă cu mai puţin de doi ani. Ivan al meu continuă să râdă în 
fiecare zi și are în jurul său o armată de oameni care îl ajută să 
râdă în continuare. La rândul lui, va simţi lipsa unei familii care, 
de ceva vreme, nu mai e cu noi. Îi va trece și lui. Îl voi ajuta să-i 
treacă. Cât voi trăi voi da, permanent, sens și siguranţă vieţii lui. 
Poate că n-am fost cel mai bun partener de viață pentru tine, 
poate nu sunt cea mai bună prietenă pe care ar fi putut s-o aibă 
prietenii mei, nicio soră, fiică sau cumnată nemaipomenită. În 
mod evident, n-am fost cea mai bună iubită în ultima mea 
relație de cuplu. Dar Ivan rămâne sensul și scopul vieţii mele. 
Nu mi-e rușine de acest rol al meu. Restul se va lămuri cu 
timpul. Dacă nu se lămurește, oricum va fi bine. Una peste alta, 
înseamnă că mă simt bine și atât. Poate că „bine” este cuvântul 
care îmi descrie cel mai bine starea. 


Îmi dreg vocea și-i răspund prietenei mele că sunt bine, 
puţin cam târziu ca ea să-și mai dea seama că mă refer la 
întrebarea ei de mai devreme. Ea răspunde cu un simplu „bine”, 
apoi ne oprim. Stau cu ochii pe Ivan, de care ne despart doar 
câţiva metri, dar el încă nu ne vede. E prea preocupat să se 
joace cu unchiul lui. Mă gândesc că viaţa e ciudată. În câţiva 


ani, amintirea acestei zile se va estompa, dar poate că voi 
păstra pentru totdeauna în minte imaginea lui Ivan și a fratelui 
tău în faţa crucii. Poate gândul că era gata-gata să devin mamă 
a încă unui copil îmi va părea din ce în ce mai străin cu fiecare zi 
care trece. Poate că lucrurile vor merge în cu totul altă direcţie. 
N-am de unde să știu. Pot doar să sper că totul va fi bine. 

Acum Ivan mă observă. Aleargă spre mine prin iarbă și 
strigă: 

— Mami, mami, uite! 

A găsit o frunză care arată ca o fantomă. Îmi arată cu 
degetul ochii și gura acesteia. Se întrerupe brusc, întrebându- 
mă ce facem acum. Las braţul prietenei mele și îngenunchez. 
Genunchii mi se udă de la iarbă, ochii mei ajung la același nivel 
cu ai lui Ivan. Obraijii îi sunt îmbujorați și are în păr ace de pin și 
fire uscate de iarbă. II mângâi pe cap și-i spun că mergem acasă 
să luăm cina. Mă întreabă ce mâncăm și dacă vine și unchiul cu 
noi. Eu îi spun că unchiul e liber să vină și-l întreb ce ar vrea să 
mâncăm. 

— Răbdări prăjite! îmi răspunde el și se amuză de gluma 
lui, apoi se întoarce spre unchiul lui, căutându-i aprobarea. 

O primește. O primește și pe a mea. Apoi spune că ar vrea 
chiftele și macaroane. li spun că așa rămâne. Ar fi bune niște 
chiftele. Îi ridic fesul din iarbă, i-l pun pe cap și mă ridic. Întind 
mâna, Ivan mi-o apucă și pornim la drum. 


N A