Ponson du Terrail — [Junetea regelui Henric 5] 01 Frumosul Galaor

Ponson du Terrail 
Juneltea regelui 


HENRIC 


URL 


Partea a cincea 
FRUMOSUL GALAOR 


PONSON DU TERRAIL 
Juneţea regelui HENRIC 


Partea a cincea 
FRUMOSUL GALAOR 
(LE BEAU GALAOR) 


DE: 
Episodul 9 
FRUMOSUL GALAOR 


Traducerea, editarea şi corectura: 
Echipa România Inedit 


Proiect Romania Inedit 2013-2014 


Versiune electronică: [V3.0] 


Traducerea în limba română a fost realizată 
după volumul în limba franceză: 


PONSON DU TERRAIL 
LA JEUNESSE DU ROI HENRI - Tome III 


PARIS, 1884 
JULES ROUFF ET Cic, ÉDITEURS 
14, CLOITRE SAINT-HONORE, 14 


(=, 
PROLOG 
CINSTITUL PISTACHE 


(LE BONHOMME PISTACHE) 
i 4 
NS 


(Anul 1597, sfârşitul lunii septembrie) 


Capitolul | 

Noaptea era întunecată şi Loara cu apa-i noroioasă curgea lovind 
zidurile sumbre ale castelului din Amboise. 

Trebuia văzut acest castel mândru, cocoţat pe o stâncă la care se 
ajungea pe un drum pietruit în spirală, cu un turn principal ale cărui 
picioare se scăldau în râu şi ale cărui turnulețe îndrăzneţe se pierdeau 
în nori, pentru a avea o idee despre secolul plin de cavalerism în care 
fusese construit. 

Micul oraş se aduna şi se punea la adăpost la poalele lui, precum 
turma se adună timid în jurul păstorului său. 

La ora nouă seara, semnalul stingerii suna pe străzi, cornul răsuna 
pe înălţimea platformelor şi podurile mobile erau ridicate, lanţurile lor 
se întindeau, grilajele din bare de fier cădeau în locaşurile lor, 
închizându-se. 

Regele Franţei însuşi, oricum s-ar fi numit el, nu ar fi putut intra în 
castel înainte de răsăritul soarelui. 

Castelele şi oraşele au destinele lor. 

Uneori sunt cufundate în tăcere şi uitare, alteori, pline de viaţă, 
zgomotoase şi regăsindu-şi toată splendoarea lor, în funcţie de epocă, 
în funcţie de regulă, în funcţie de ghinion sau de o bună şansă şi 
noroc. 

Timp de o jumătate de secol, castelul d'Amboise fusese înconjurat 
de întuneric şi uitare. 

Doamna Catherine de Medicis, care odinioară avusese Curtea 
acolo, era moartă, iar de peste zece ani, bunii locuitori ai micului oraş 
Amboise aşteptau în zadar ca regele sau prinții săi să vină să respire 
aerul curat şi tămăduitor din Touraine!, pe care răposatul Ludovic al 
XI-lea îl iubise atât de mult. 

Regele, de altfel, avea altceva de făcut, într-adevăr! 

Regele nu se mai chema Carol al IX-lea, nici Henric de Polonia; 
regele se numea Henric al IV-lea. 

El cucerise regatul său, pas cu pas, oraş cu oraş, dormind pe 
pământul gol şi hrănindu-se puţin. 

De asemenea, în ziua când regatul era al lui şi numai al lui, în loc să 
vină în Amboise, el se odihni în marele pat al răposaţilor Valois, din 
sălile căptuşite cu lambriuri ale Luvrului. 

Dar într-o dimineaţă, oraşul Amboise se trezi fremătând, cu 
speranţă şi bucurie. 

Puteai vedea sosind paji eleganţi, îmbrăcaţi în tunici strâmte pe 


1 Touraine - provincie istorică franceză cu capitala la Tours. [n.t.]. 


corp din catifea albastră, dresori de şoimi îmbrăcaţi în roşu, războinici 
în armuri strălucitoare, şi, de asemenea, domnişoare de viţă nobilă 
care călăreau cai albi de paradă şi mesageri care sunau din corn. 

Şi, atunci când oamenii simpli şi burghezii, care se grăbiră în faţa 
porţilor lor pentru a vedea defilarea acestui strălucitor alai care urca 
spre castel în mare pompă, se întrebau ce oaspete ilustru se întorsese 
la castel în cele din urmă, li se răspundea: 

— Aceasta este Doamna Margareta, regina, mult iubita fiică a 
Doamnei Catherine, care vine la culesul viilor la castelul Amboise şi 
care ţine curtea în dragoste şi galanterie. 

Timp de trei zile şi trei nopţi, legiuni de muncitori au lucrat pentru a 
restaura castelul şi pentru a-l repune în funcţiune: timp de trei nopţi şi 
trei zile vestea despre sosirea neaşteptată a reginei s-a răspândit cu 
iuţeala unui fulger în întreaga frumoasa provincie Touraine. 

Şi fiecare a pornit la drum pentru a veni să i se închine, unii cu suite 
numeroase de feciori de casă? şi ofiţeri inferiori, alţii în compania 
soțiilor lor, alţii care nu aveau nici feciori de casă, nici soţii, dar erau 
buni gentilomi, soseau singuri, călare, cu ultima lor moşie vândută şi 
transformată în haine de gală şi pinteni de aur. 

Micul şi tristul oraş, liniştit de obicei şi aproape pustiu, a fost 
populat dintr-o dată, ca prin magie. 

Fiecare casă a primit un vizitator, fiecare han era deja plin. 

Regina a ajuns chiar în aceeaşi seară, la apus de soare. 

Dar oamenii din suita sa au anunţat în oraş că Majestatea Sa se 
simte obosită după această călătorie şi doreşte să se odihnească, fapt 
pentru care nu oferă audienţe până a doua zi. 

Apoi au fost închise porţile, au fost ridicate podurile mobile şi au 
fost întinse lanţurile. 

Aceasta a făcut ca toţi cei care crezuseră că în acea seară vor locui 
şi vor lua cina la castel, să se întoarcă umili în oraş şi mulţi au dormit 
în stradă, din lipsa spaţiului de cazare în case şi în hanuri. 

Hanul Calul Bălan, situat pe malurile Loarei, sub ferestrele 
castelului, era un han frumos, unde toţi gentilomii din Touraine care 
aveau încă resturi de fân în cizme şi galbeni în punga lor, au fost 
onoraţi să fie cazaţi, astfel încât, la ora zece seara în acea zi, nu s-ar 
mai fi găsit un pic de loc nici măcar pentru un biet călugăr, şi chiar a 


2 Fecior de casă, băiat în casă - băieţi, de obicei foarte tineri, care slujesc 
în casa unui nobil sau burghez, uneori având rolul similar unui paj regal, 
alteori al unui valet sau chiar al unui simplu slujbaş. In casele, prăvăliile şi 
atelierele burghezilor meseriaşi şi comercianţi se găseau „băieţii de 
prăvălie”, care erau ucenici şi slujbaşi buni la toate, în acelaşi timp. Este 
important de reţinut că pajul şi camerista regală, provin întotdeauna din 
familii de nobili, timp în care feciorul de casă şi menajera unui nobil sau 
burghez, provin, de regulă din familii de ţărani sau mici meseriaşi. [n.t.]. 


fost necesar să se împartă în două jumătăţi toate paturile pentru a nu 
rămâne afară cea mai mare parte a marilor seniori ai provinciei. 

Jupânul Pistache, hangiul, a închis uşa cu grijă şi a recomandat 
bucătarilor săi, menajerelor şi băieţilor de casă, să nu deschidă pentru 
nimeni, chiar de-ar fi un arhiepiscop sau un cardinal. 

Şi, cum el oferise propriul său pat unuia dintre nobilii săi oaspeţi, a 
decis să-şi petreacă noaptea în faţa unui foc bun, într-un scaun mare 
de piele în sala mare a hanului, dar atât de plină de resturi de lao 
cină homerică. 

Până la ora nouă seara, oraşul a fost plin de zgomot şi rumoare, 
apoi s-a auzit clopotul din turnul castelului dând semnalul stingerii:, 
după care o ploaie măruntă şi deasă a început să curgă din cerul 
înnorat, finalizând starea de asediu. 

Totul a fost cuprins de tăcere. 

Şi jupânul Pistache, care nu dormea, mângâind în buzunarele mari 
ale pantalonilor săi scurţi şi bufanţi pistolii acumulaţi pe parcursul 
zilei, auzi copitele mai multor cai răsunând pe caldarâmul ascuţit de 
pe malul râului, apoi traversând drumul şi venind pentru a se opri la 
uşa hanului. 

— Hei, cârciumar! strigau poruncitor mai multe voci; vântul este 
rece, ploaia e ca gheaţa şi nouă ne e sete şi foame. Grăbeşte-te să 
deschizi... 

Jupân Pistache ridică din umeri şi rămase mut. 

Vocile nerăbdătoare se ridicau ca o furtună. 

Pistache nu răspunse. 

Atunci, loviră în uşă cu mânerele săbiilor. 

De data aceasta, Pistache părăsi scaunul lui, dar nu deschise decât 
vizeta din uşă şi spuse: 

— Imi pare foarte rău, seniorii mei, dar nu mai am nici măcar un 
scaun pentru a vă oferi. Totul este plin la mine. 

— Deschide, ticălosule! zise o voce furioasă. Nu ştii cine suntem? 

— Chiar de-aţi fi prinți de sânge, spuse Pistache, eu nu aş deschide. 

Şi închise vizeta. 

Loviturile mânerelor de sabie plouau neîncetat, precum grindina, 
asupra uşii groase. 

— Loviţi! loviți mult şi bine! murmură Pistache pe un ton 
batjocoritor, uşa este solidă, iar dacă nu mergeţi să aduceţi o 
culevrină*, eu sunt foarte liniştit. 


3 În evul mediu, de la ora stingerii şi până dimineaţa era interzisă 
circulaţia pe străzi, iar luminile din locuinţe trebuiau stinse - similar situaţiei 
de stare de asediu. Stingerea era obligatorie, iar semnalul stingerii era dat 
prin tragerea clopotelor, sunet de corn şi prin strigare de către paznicii de 
noapte din oraşe. [n.t.]. 

4 Culevrină (fr. cou/euvrine) - tun mic de tip vechi, cu ţeavă lungă. [n.t.]. 


Oamenii de afară ţipau şi vociferau. 

Pistache râdea, dar râsul lui se opri brusc. 

Hangiul distinse deodată, în mijlocul tumultului, aceeaşi voce pe 
care o auzise deja: 

— Dacă nu deschizi, spunea vocea, vom da foc casei tale. 

„Oh! oh!” gândi Pistache, care îşi aminti că avea lângă uşă două 
frumoase rânduri de snopi uscați, înalte de câteva picioare, care s-ar 
aprinde de îndată dacă li s-ar da foc. 

Şi deschise vizeta din nou: 

— Indepărtaţi-vă, spuse el, n-am niciun pic de loc. 

Dar prin vizor văzu deodată o lumină roşie. 

Unul dintre călăreţi - aceştia erau în număr de patru - care mergea 
târşâindu-şi picioarele, aprinsese o bucată de câlţi şi se pregătea s-o 
arunce în mijlocul snopilor. 

Jupânul Pistache scoase un țipăt, deschise în grabă uşa şi ieşi 
strigând: 

— Când eu vă spun că nu mai am niciun loc!... 

Şi, cum era puternic, smulse câlţii aprinşi din mâinile călăreţului. 

Dar ceilalţi trei, care descălecaseră, se repeziră la el, îl înşfăcară şi 
unul dintre ei strigă: 

— La apă! la apă! să-l aruncăm în Loara. 

Jupânul Pistache era pierdut. 

El scăpase de foc numai ca să piară înecat. 

— Ajutor! la mine! ajutor! striga el cu o voce sugrumată. 

Dintr-odată, galopul unui cal se făcu auzit pe drum şi un om căzu ca 
un trăsnet, mânuind sabia în mijlocul celor patru gentilomi, strigând: 

— In numele bunului oraş Nérac, al doicii mele, şi la fel de adevărat 
că mă numesc Galaor, că sunt bastard şi, prin urmare, gentilom, eu 
nu vă voi lăsa, caraghioşilor, să vă îndepliniţi în pace această sarcină 
demnă de milă! 

Şi se repezi, cu sabia în mână, asupra celui care-l ţinea pe 
nefericitul hangiu de guler. 

Fulgerul care trece în zig-zag traversând norii zdrenţuiţi, vipera 
care se zvârcoleşte şuierând, nu ar zugrăvi decât o parte din imaginea 
oferită de sabia sa care pornea şi venea din nou. 

Dintr-o lovitură cu vârful sabiei el trânti la pământ pe călăreţul în 
mâinile căruia se lupta jupânul Pistache. 

Cu o lovitură cu lama sabiei, tăie pana pălăriei de fetru a celui de-al 
doilea şi urechea celui de-al treilea. 

S-ar fi spus că era însuşi diavolul. 

Cu toate acestea, cei patru călăreţi, după un moment de uimire, 
realizând că nu au decât un singur adversar, se regrupară în bună 
ordine şi doriră să-şi păstreze capul. 

Dar sabia lui şuiera, se răsucea, despica aerul, se multiplica, şi 


calului său, un mic cal basc? nărăvaş, care scotea aburi pe nări, părea 
să-i placă foarte mult lupta, pentru că el îl ajuta pe stăpânul său, 
năpustindu-se, cabrându-se, ridicându-se pe picioarele din spate şi 
lovind cu picioarele din faţă. 

Salvatorul jupânului Pistache nu primise nici măcar o zgârietură, pe 
când cei patru adversari ai săi erau într-o stare jalnică şi groaza puse 
stăpânire pe ai. 

— Scapă cine poate! strigă unul dintre ei. Acesta nu este un om...e 
Scaraoschi însuşi! 

Şi o luară la fugă, încălecând şi îndemnând bidivii lor prin lovituri 
repetate cu pintenii. 

Atunci, cavalerul rămase singur în faţa jupânului Pistache. 

Acesta din urmă, încă tremurând tot de pericolul prin care trecuse 
el şi hanul său, îşi împreună mâinile în semn de mulţumire şi spuse: 

— Ah! messire, m-aţi salvat! 

— Cred că da, răspunse cavalerul zâmbind. 

Şi descălecă de pe micuțul său cal. 

— Cum v-aş putea dovedi recunoştinţa mea veşnică? murmură 
jupânul Pistache. 

— Nimic mai simplu - răspunse curajosul tânăr, care n-avea încă 
douăzeci de ani, acest luptător turbat care venise să-i pună pe fugă 
pe cei patru adversari - nimic nu este mai uşor, bunul meu om. 

— Ah! vorbiţi, messire... monseniore, poate? 

— Nu, messire, nimic mai mult. 

— Tot ce am... tot ceea ce posed... bâlbâia recunoscător hangiul. 

— Păstraţi toate acestea, bunul meu om, şi vom bea o cupă, dacă 
aveţi vin. 

— Dacă am vin!?... exclamă jupânul Pistache; şi ridicându-şi apoi 
capul: priviţi şi vedeţi firma mea ... Sunteţi la uşa hanului Calul Bălan! 

— Este prima dată când vin la Amboise, răspunse tânărul, aşa că 
mă vei scuza pentru că nu am auzit de acest han. 

— Oh! spuse Pistache terfelit în mândria lui, dar este binecunoscut 
în întreaga provincie Touraine. 

— De acord, dar eu vin mult mai de departe: sunt gascon. 

— Ah! ah! făcu Pistache căruia scuza i se părea suficientă. 

Şi el luă în stăpânire calul care tremura încă din cauza luptei şi 
spuse: 


5 Basc - din Ţara Bascilor. Ţara Bascilor sau Navarra spaniolă, este partea 
sudică a Navarrei feudale şi face parte din regatul Spaniei începând cu anul 
1513. În cartea noastră, prin regatul Navarrei se înţelege doar partea nordică 
a Navarrei feudale, cunoscută şi sub numele de Gasconia sau Navarra 
franceză. Navarra franceză, independentă pentru o perioadă de timp, va face 
parte din regatul Franţei începând cu anul 1620, pe timpul regelui Ludovic al 
XIII-lea, fiul personajului nostru principal, regele Henric al IV-lea. [n.t.]. 


— Intraţi, bunule gentilom şi închideţi uşa; eu am să intru pe uşa 
dinspre curte. Voi duce calul vostru în grajd. 

— Ai loc aşadar şi pentru mine? întrebă gasconul, cu un zâmbet 
oarecum ironic. 

— Mi-aş arunca mai degrabă unul dintre oaspeţii mei pe fereastră 
pentru a vă oferi un pat, răspunse hangiul recunoscător. 

Şi se avântă într-o mică alee, care mergea de-a lungul hanului, 
pornind de la malul râului şi la capătul căreia se aflau grajdurile. 

In ceea ce-l priveşte pe messire Galaor, - el avusese grijă să-şi 
spună numele, - acesta intră în han şi închise uşa cu grijă. 

Un foc bun ardea în vatră. 

Pe o masă aşezată în mijlocul camerei mari exista o frumoasă 
grămadă de sticle, unele goale, altele pe jumătate pline. 

Galaor luă un pahar, îl umplu cu vin şi-l goli dintr-o singură 
înghiţitură. 

— Pfiu! zise el, a fost ospăț serios aici. 

Apoi, îşi şterse pe pielea cizmelor sabia plină de sânge. 

După aceea, îşi scoase haina udă de ploaie şi acoperită de noroi şi 
se aşeză călare pe un scaun. 

Jupânul Pistache se întoarse. 

— Messire, spuse el, calul vostru are un aşternut bun de paie 
proaspete şi ovăz. 

— Pentru că ai servit calul, ocupă-te şi de stăpânul lui: mi-e 
foame... 

Pistache se grăbi să deschidă un cufăr, de unde scoase o bucată de 
carne de vânat, câteva bucăţi de pui, brânză şi pâine, şi le puse pe 
toate pe o măsuţă în faţa gazdei sale, aproape de foc. 

Apoi cobori în pivniţă şi se întoarse cu un coş de sticle cu vin vechi 
acoperite cu pânze de păianjen. 

— Este vin de Vouvray, are peste douăzeci de ani! spuse el. 

Gasconul începu să mănânce cu mare poftă. 

Dar pofta de mâncare este contagioasă. 

Pistache simţi foamea şi se aşeză în faţa oaspetelui său. 

— Să fie într-un ceas bun! spuse Galaor, nu-mi place să beau 
singur. 

Şi ciocni şi bău cu hangiul. 

Un maestru flamand care ar fi schiţat cu bucurie pe cei doi 
comeseni din câteva trăsături de creion sau de pensulă, ar fi constatat 
că erau într-atât de diferiţi şi totuşi se înțelegeau de minune! 

Pistache era tipul locuitorului din Touraine, cu o figură frumoasă, 
trecut de cincizeci ani, care a avut norocul de a pierde o femeie 
arţăgoasă şi morocănoasă şi care a făcut avere fără a-şi refuza un vin 
bun sau o mâncare bună; reuşise să adune câteva monede de aur 
fără a fi avar, putea da peste cap sticle de jumătate păstrându-şi 


capul pe umeri şi paharul în mână ca un bun călugăr, şi privea 
curgerea vieţii sale cu acelaşi aer de satisfacţie cu care curge Loara, 
care merge de la Amboise la Tours, calmă şi liniştită, printre cele două 
maluri încărcate cu viţă de vie. 

Galaor era de înălţime medie, subţire, brunet, nervos, buza 
batjocoritoare şi senzuală în acelaşi timp, ochi vioi, gest trufaş, 
zâmbet prietenos, bărbia un pic ascuţită şi nas acvilin, curajos, aşa 
cum s-a putut vedea, maniere de cavaler paladin, dezinteresat, 
expansiv, vorbind despre lucrurile sale primului venit. 

Pe măsură ce-şi calmă pofta de mâncare şi setea i se stinse, puse 
coatele pe masă şi spuse: 

— Vino, jupâne hangiu, nu am nicio dorinţă de a dormi şi nu este 
necesar să deranjăm pe nimeni din casă. Voi încheia noaptea mea 
aici. Să vorbim un pic. 

— Cu plăcere, răspunse Pistache turnându-i să bea. 

— Hanul tău este aşadar plin? 

— Este plin până la refuz, messire. 

— Este, prin urmare, un târg, o sărbătoare, o ceremonie oarecare, 
aici la Amboise? 

— Cum! messire, nu ştiţi? 

— Nu. Ce să ştiu? 

— A sosit regina. 

— Doamna Margareta? 

— Exact. 

— Am văzut-o în copilăria mea, spuse Galaor; dar nu ar trebui să fii 
surprins de faptul că nu ştiu nimic: era miezul nopţii când am trecut 
prin Tours. 

— Veniţi din Gasconia? 

— Da, de la Nérac. 

— Şi unde mergeţi?... 

— La Paris... să-mi caut norocul... la fel ca toţi gasconii... mai ales 
de când Franţa are un rege din ţara noastră!... 

— Cred că veţi putea găsi cu uşurinţă, continuaţi-vă drumul, spuse 
politicos jupânul Pistache; atunci când un băiat drăguţ ca 
dumneavoastră... sărac cum sunteţi dumneavoastră... 

— Fără părinţi, fără prieteni şi fără nume! spuse Galaor cu o urmă 
de melancolie. 

— V-aţi pierdut părinţii? 

— Nu i-am cunoscut niciodată. 

— Doamne, Dumnezeule! 

— O bună femeie, care a murit anul trecut, mi-a spus că m-a găsit 
pe treptele Catedralei din Nerac. 

— Oh! zise jupânul Pistache, nu-i nimic, ceva îmi spune că veţi avea 
noroc din prima zi. 


— Aşa sper şi eu, răspunse Galaor. 

Şi bău un nou pahar cu vin. 

In acel moment, un zgomot se auzi pe drum. 

Apoi urmă un ciocănit la uşă. 

— Ah! pe credinţa mea, cu atât mai rău! spuse Pistache, eu nu 
deschid. 

Galaor puse mâna pe teaca spadei sale, gata să-şi apere noul său 
prieten de aventură. 

Dar nu urmară bătăi violente, nici lovituri cu mâner de sabie. 

O voce tânără şi plăcută se făcu auzită prin uşă şi spuse: 

— Vă rog, domnule hangiu, deschide-mi! 

— O voce de femeie!... exclamă Galaor. 

— Ce contează? zise Pistache, nu mai am niciun loc. 

— Fir-ar să fie! exclamă Galaor, hangiule, prietene, vei deschide... 
Eu te-am ajutat chiar mai adineauri, dar, deşi e adevărat că ar trebui 
să fiu un domn pentru că sunt bastard, voi face pentru sabia mea o 
teacă nouă din pielea ta, dacă vei mai lăsa mult timp o femeie să 
aştepte la uşa ta! 

Şi se duse el însuşi la uşă şi după ce o deschise se trase înapoi 
uimit, căci o făptură divină trecu pragul hanului, spunând: 

— Brrr! ce frig s-a făcut!... 


— La urma urmei, murmură jupânul Pistache, eu nu pot refuza 
acestui tânăr ceea ce mi-a cerut, pentru că îi datorez o lumânare!$ 


Capitolul Il 

Deşi noaptea era întunecată şi ploioasă, se putea vedea Loara care 
curgea la treizeci de paşi de pragul hanului şi o barcă ce plutea pe 
râu. 

Această barcă o adusese, fără îndoială, pe călătoare, pentru că nu 
se vedea pe drum nici litieră, nici cal, nici caleaşcă, şi era greu de 
presupus că o asemenea femeie drăguță a venit pe jos. 

Doi bărbaţi stăteau în picioare în barcă. De îndată ce uşa hanului se 
deschise, cei doi bărbaţi împinseră barca în larg şi ea se îndepărtă cu 
repeziciune. 

Frumosul Galaor nu văzuse decât pe femeia care intrase, dar ochiul 
pătrunzător al jupânului Pistache văzuse barca. 

Or, această femeie, care coborâse pe Loara pe timp de noapte, şi 


€ A datora o lumânare - a-i fi dator pentru că i s-a salvat viaţa. Joc de 
cuvinte care se referă la lumânarea ce se ţine aprinsă în prezenţa unui om 
mort. [n.t.]. 


care debarcând singură, venise apoi să bată la uşa unui han, era 
destul de misterioasă, pentru a stârni în cel mai înalt grad curiozitatea 
curajosului hangiu de provincie de la Calul Bălan. 

Dacă curiozitatea a fi fost alungată din restul lumii, ea s-ar fi regăsit 
pe malul Loarei. 

Frumosul Galaor îi oferi galant mâna străinei şi o conduse aproape 
de foc, spunând: 

— Veniţi să vă încălziţi, nobilă domnişoară, şi cred că ospitalierul 
hangiu al Calului Bălan este cu totul la dispoziţia dumneavoastră. 

— Mulţumesc, răspunse ea, nu mi-e frig. 

Cu toate acestea, ea îşi aruncă haina udă de ploaie ce o avea pe 
umeri şi se lăsă instalată de galantul Gascon în fotoliul jupânului 
Pistache. 

Hangiul o examină din nou din cap până-n picioare, încercând să-şi 
dea seama cu ce fel de persoană avea de-a face. 

Aceasta era o femeie înaltă, subţire şi drăguță totodată, care putea 
avea în jur de şaisprezece ani. Părul blond şi ochii negri formau un 
contrast accentuat. 

Se putea ghici o inimă energică sub această înfăţişare delicată, o 
voinţă de fier sub această frunte albă cu vinişoare albastre. 

Hainele sale erau cele ale fetelor de bună origine, iar la prima 
vedere, s-ar fi crezut că era o domnişoară de la un castel din 
apropiere, care venea, ca toţi ceilalţi, în Amboise, s-o vadă de aproape 
pe Doamna Margareta. 

— Haide! Pistache, zise Galaor, domnişoarei îi este probabil foame. 

— Nu, spuse ea, nu. Am cinat la Blois, la lăsarea serii. 

— Ah! Domnia ta vine de la Blois, nobila mea domnişoară? întrebă 
Pistache care văzându-l pe Galaor atât de galant, deveni slugarnic. 

— Am venit de la Paris, răspunse ea simplu, dar m-am oprit la Blois. 

— Fir-ar să fie! domnişoară, exclamă gasconul privind încălţămintea 
fină a tinerei fete, care era foarte puţin stropită ici şi colo de câteva 
pete mici de noroi, nu cred că aţi putut veni pe jos de la Paris? 

— Cu siguranţă nu, spuse ea, zâmbind. 

— Deci, unde aţi lăsat valeţii şi echipajul dumneavoastră? 

Ea avu un râs copios şi o privire limpede: 

— Echipajul meu, spuse ea, constă dintr-o barcă condusă de doi 
marinari, pe care i-am angajat la Orleans în această dimineaţă. Am 
coborât pe firul apei. 

— Dar Loara este foarte periculoasă, spuse Pistache. 

— Asta-i drept, făcu ea simplu. 

— Nici măcar nu ştiu, continuă Pistache, cum de nu v-aţi răsturnat 
de cel puţin douăzeci de ori. 

— Mă aşteptam şi la asta, spuse ea calm, dar înot bine. Cu voia lui 
Dumnezeu, eu nu m-aş fi înecat. 


Galaor asculta cu entuziasm. 

— Şi vă opriţi la Amboise? întrebă Pistache curios. 

— Da. 

— Fără îndoială, domnia ta face parte din suita reginei? 

La această întrebare bruscă, fata, până acum plină de seninătate, 
făcu un gest de neîncredere şi se uită alternativ la Galaor şi la hangiu. 

Pistache avea acel chip blând şi cinstit, un pic ironic, dar plin de 
loialitate, al locuitorilor din Touraine. 

Alura serioasă a lui Galaor, figura sa jovială şi atitudinea plină de 
galanterie, făcură ca micile cute ce se formaseră pe fruntea frumoasă 
a fetei să dispară. 

Evident, aceştia erau oameni care puteau păstra cu loialitate un 
secret. 

— Este adevărat, întrebă ea pe hangiu, că vă numiţi Pistache? 

— Da, domnişoară. 

— De mult timp sunteţi hangiu la Calul Bălan? 

— De mai bine de douăzeci de ani. 

— Vă mai amintiţi momentul în care Doamna Catherine, fosta 
regină, locuia la castelul d'Amboise? 

— Dacă îmi amintesc!?... exclamă Pistache. Şi el adăugă cu un 
oftat: Ah! acelea erau timpuri frumoase!... şi apoi eram atât de tânăr! 


— Atunci, vă aduceţi aminte, de asemenea, de camerista Doamnei 
Margareta, pe nume Nancy? 

— Dacă îmi amintesc de don'şoara Nancy!?... exclamă din nou 
Pistache, ah! puteţi să mă întrebaţi? a fost aici, avea întâlnire cu un 
frumos paj regal... care se numea Raoul!... 

— Eu nu ştiam asta, spuse tânăra roşind. Apoi, coborând vocea: dar 
ceea ce ştiu, continuă ea, este că Nancy mi-a spus să mă adresez 
dumneavoastră cu toată încrederea. 

— Vorbiţi, domnişoară. 

— Am nevoie să-mi faceţi o mare favoare... 

— Suntem doi pentru a face asta, spuse frumosul Galaor cu 
nerăbdare. 

Ea îi aruncă o privire dulce şi continuă: 

— Nu pentru mine, ci pentru Nancy; mai exact, nu pentru Nancy, ci 
pentru Doamna Margareta însăşi... 

In acelaşi timp ea deschise o pungă de piele, pe care o purta la 
centura sa şi scoase un frumos plic sigilat cu un sigiliu roşu şi un fir de 
mătase albastră. 

— Vedeţi scrisoarea asta? zise ea. 

— Da, spuseră în cor Pistache şi Galaor. 

— Ei bine! este neapărat nevoie ca regina să o poată citi înainte de 
mâine dimineaţă. 


Pistache clătină negativ din cap. 

— Ceea ce cereţi aici, domnişoară, este imposibil, spuse el. 

— Imposibil? 

Şi o puternică emoție apăru pe faţa fetei. 

— Da. 

— Dar, de ce? 

— După ora opt seara, podurile mobile au fost ridicate, lanţurile 
întinse, porţile cu gratii au fost coborâte. 

— Dar nu se deschid pentru cei care vin la uşa castelului? 

— Nu. Regele însuşi nu ar putea intra. Domnul de Pont-Ribaud, 
guvernatorul, are oameni care l-ar primi cu lovituri de muschetă. 

— Dar dacă regina ar ordona să deschidă? 

— Domnul de Pont-Ribaud nu s-ar supune. 

— Dumnezeule! spuse tânăra fată, dar trebuie ca Doamna 
Margareta să aibă această scrisoare numaidecât, şi cel mai bine ar fi, 
dacă este posibil, ca nici o singură persoană din suita sa să nu ştie că i 
s-a transmis. Cel puţin, acestea sunt instrucţiunile pe care mi le-a dat 
doamna Nancy. 

Pistache continua să dea din cap. 

— Trebuie! trebuie! repeta fata cu un fel de disperare. 

— Ea o va avea, spuse cu răceală Galaor. 

Pistache făcu un pas înapoi şi se uită la oaspetele său: 

— Sunteţi nebun! spune el. 

— Tu eşti nebun, ticălosule! răspunse Galaor; tu care poţi să crezi 
că ceea ce această frumoasa fată vrea, Dumnezeu nu ar vrea! 

Şi se adresă tinerei fete: 

— Daţi-mi scrisoarea dumneavoastră, domnişoară, spuse el; chiar 
dacă voi escalada zidurile castelului, regina o va avea într-o oră. 

Şi Galaor se ridică uşor, puse cu îndrăzneală pălăria pe o ureche, îşi 
îmbrăcă haina, îşi ajustă sabia şi se repezi spre uşă, zicând: 

— Hai, Galaor, prietenul meu, avem o sarcină de îndeplinit! 

Galaor, o dată ieşit din han, urmă strada care se afla în faţa lui şi 
merse până la castel. 

Castelul avea patru porţi: două porţi principale şi două poterne”. 

Eroul nostru începu cu cele două porţi mari: cea care se afla în 
spatele turnului principal mai întâi, apoi cea din faţa turnului, care 
conducea la drumul construit în spirală. 

La fiecare dintre ele vegheau doi arcaşi la exterior şi alţi o duzină în 
interior. 

Cum în acea noapte erau o mulţime de oameni în Amboise, nici 


7 Poternă - poartă de mici dimensiuni, integrată în zidurile unei fortificaţii 
sau ale unui castel, aflată în locuri discrete, care permitea celor din incintă să 
intre sau să iasă fără a atrage atenţia sau a fi văzuţi. [n.t.]. 


arcaşii care păzeau porţile mari, nici cei care erau santinele în faţa 
poternelor, nu se sinchiseau prea mult de acest băiat, înfăşurat în 
mantia lui, care-şi târa zgomotos pintenii săi pe pavaj, privindu-i cu un 
aer cercetător. 

Galaor era curajos până la nechibzuinţă, dar era un băiat de spirit şi 
de sentiment, în acelaşi timp. 

In timp ce el făcea turul castelului, îşi spuse: 

„Ce vrea frumoasa mea necunoscută? Ca eu să fac să ajungă la 
regină scrisoarea pe care mi-a dat-o. Bun! Dar pentru asta, trebuie să 
pătrund în castel şi până când ar străpunge sabia mea o jumătate de 
duzină de arcaşi, ar ajunge alţi şase care ar striga după ajutor şi care 
mi-ar bloca drumul. Există situaţii în care forţa nu foloseşte la nimic şi 
în care trucul este cel mai bun. Să intrăm în castel printr-un şiretlic.” 

Şi după această cugetare înţeleaptă, Galaor care explorase toată 
partea de sud a castelului, cobori spre nord, adică spre malul Loarei. 

Aici nu exista decât o poternă. 

Şi cum poterna era închisă, santinelele făceau de pază înăuntru. 

Galaor trecu şi reveni prin faţa acestei poterne care avea grilaj de 
fier, prin care observă interiorul unui coridor întunecat, slab luminat 
de un felinar agăţat de tavan. 

Işi aruncă privirea printre barele grilajului şi Galaor văzu un arcaş în 
picioare care se plimba în sus şi în jos şi alţi o duzină aşezaţi pe jos. 

In plus, poterna era complet căptușită cu fier, şi Hercule însuşi nu 
ar fi reuşit s-o dărâme prin lovituri de umăr. 

Galaor se retrase câţiva paşi, ceea ce-i permise să cuprindă cu 
privirea toată partea de nord a castelului. 

El văzu acele ziduri negre, acea terasă unde Catherine de Médicis 
venea să respire aerul de seară şi acea balustradă din fier forjat, de 
care fuseseră atârnate cadavrele conducătorilor hughenoți care au 
organizat Conjuraţia de la Amboise? şi care au fost spânzurați din 
ordinul teribilei regine. 

Toate acestea aveau un aspect tăcut şi sinistru, cufundate în 
întuneric şi linişte, şi deranjate uneori doar de zgomotul giruetelor ale 
căror palete erau învârtite de către forţa vântul de noapte. 

Dar nu există furtună, oricât de puternică şi distrugătoare, care să 


8 Conspirația de la Amboise (La conjuration d'Amboise), numită de 
asemenea şi Tumultul de la Amboise, este o lovitură de stat eşuată, 
organizată de nobilii hughenoți împotriva regelui Francisc al II-lea şi pentru 
eliminarea tutelei familiei de Guise. Conjuraţia a fost reprimată în totalitate, 
toţi membrii au fost capturați şi măcelăriți (cca. 1200-1500 morţi), 
conducătorii acestei mişcări fiind spânzurați de balustrada terasei castelului 
d'Amboise, iar ceilalţi omorâţi şi aruncaţi în Loara. Este evenimentul care 
anunţă venirea războaielor religioase dintre catolici şi hughenoți din perioada 
1562-1598. [n.t.]. 


nu aibă momentul său de calm, ori cer ameninţător fără steaua sa. 

O lumină strălucea, undeva sus, la o mică ferestruie gotică. 

Galaor, mereu în căutarea unui mod de a pătrunde în castel, văzu 
lumina. 

Stând nemişcat pe malul râului, el începu să se uite la ea. 

Lumina pâlpâi la ferestruia deschisă, unde o umbră apăru. 

— O femeie!... murmură Galaor. 

Era o femeie, într-adevăr, care îşi scosese capul pe fereastră şi 
părea a explora zona din jurul castelului. 

Galaor nu se mişcă. 

Femeia se aplecă, păru că leagă ceva la marginea ferestrei, apoi se 
retrase încet şi dispăru în interiorul castelului. 

In acelaşi timp, Galaor crezu că vede o umbră agitându-se în lungul 
zidurilor castelului şi întinzându-se cu repeziciune de-a lungul zidului. 

Eroul nostru se apropie. 

In acelaşi timp, în apropiere, o umbră se apropia de asemenea şi 
Galaor văzu un bărbat apărând chiar în faţa lui. 

Acesta, fără îndoială, nu-l văzuse pe gascon, el fiind preocupat de 
scopul său şi se opri în locul aflat exact sub mica fereastră. 

Atunci Galaor văzu agăţată o frânghie cu noduri care ajungea până 
la pământ. Acesta era, fără îndoială, acel lucru pe care femeia îl 
legase de marginea ferestrei. 

Şi cum noul venit prinse frânghia cu ambele mâini, Galaor îl bătu pe 
umăr. 

Bărbatul se întoarse şi vru să ţipe. 

— Sst! făcu Galaor. 

Noaptea era întunecată, dar nu suficient pentru ca doi bărbaţi, care 
stăteau faţă în faţă, să nu se poată examina. 

Pălăria de fetru, sabia agăţată sub mantie şi cizmele înalte cu 
pinteni, nu lăsau nicio îndoială asupra calităţii lui Galaor. 

Cea a omului care pusese mâna pe frânghie era mai dificil de 
definit. 

El nu avea sabie, purta un surtuc din postav cafeniu care cădea 
până mai jos de genunchi, iar un fel de pălărie ascuţită îi acoperea 
capul. 

După ce-şi înăbuşi un strigăt de groază, el încercă să scape. 

Dar Galaor îl prinse de guler. 

— lertare! se tângui omul. 

— Te iert, dacă-mi spui cine eşti. 

— Un grefier sărman, un funcţionar, răspunse tânărul - căci el era 
un tânăr şi foarte frumos băiat. Sunt secretarul domnului executor 
judecătoresc. 

— Ah! ah! făcu Galaor, şi de ce dai târcoale seara pe aici? 

— lau aer, bâlbâi grefierul. 


— Sigur? 

— La fel de sigur precum că numele meu este Jérôme Poinsot. 

— Şi pentru a lua aer proaspăt, ai nevoie de frânghia asta? 

Pentru că această întrebare, avea un ton batjocoritor, slujbaşul îşi 
pierdu capul. 

— lertare! iertare! monseniore, se bâlbâi el. 

— Te voi cruța dacă-mi spui adevărul, în caz contrar, tot aşa de 
adevărat precum că este o vreme urâtă să nu dai afară un câine, la fel 
de adevărat este că eu îţi voi străpunge corpul cu sabia. 

— Şi dacă vă spun adevărul, nu-mi veţi face niciun rău? 

— Niciunul. 

— Şi nu mă veţi denunta? 

— Cui? 

— Domnului de Pont-Ribaud. 

— Nu, dar vorbeşte... 

— Ei bine, messire, guvernatorul Pont-Ribaud are o menajeră. 

— Ah! ah! 

— O fată drăguță, numită Perine. 

— Bun! te cred. Ea este cea care era la fereastră? 

— Da, domnule. 

— Perine te iubeşte şi tu o iubeşti. 

— Exact, răspunse grefierul. 

— Camera sa este cea de acolo? 

— Da. 

— Şi, cum nu se poate intra noaptea pe porţi în castelul Amboise, 
tu intri pe fereastră? 

— Asta-i drept, oftă grefierul. 

— Şi această funie foloseşte de scară? 

— Exact. 

Grefierul vorbea tremurând pentru că Galaor îl privea încruntat. 

— Este adevărat, zise gasconul, că ea se numeşte P&rine? 

— Da, domnule. 

— Şi este frumoasă? 

— Nu există ceva asemănător în tot oraşul. 

— lată un lucru pe care îl voi verifica, spuse cu răceală Galaor. 

— Poftim? făcu slujbaşul stupefiat. 

— Fără îndoială, răspunse gasconul. Fiecare la rândul său. Eu sunt 
cel care va urca la Perine, iar dacă este cu adevărat frumoasă, îţi voi 
transmite complimentele mele. 

Şi, zicând asta, puse mâna pe frânghie, spre consternarea şi 
durerea săracului grefier. 


Capitolul III 

Marile pasiuni dau naştere la mare curaj. 

Până în acel moment, sărmanul grefier în surtuc din postav cafeniu 
tremurase înaintea lui Galaor, stăpânit de acea spaimă pe care 
oamenii de sabie le-o inspiră, de obicei, oamenilor simpli. 

El ceruse iertare; şi ar fi făcut-o în genunchi, dacă ar fi fost necesar. 

Dar Galaor spunea că va urca sus la Perine şi Perine era iubita 
grefierului. 

Dragostea îi da curaj amărâtului; oaia se revolta, gata să lupte cu 
lupul. 

Acesta era, de altfel, un băiat destul de puternic, scurt şi îndesat, 
robust, purtând o barbă brună. 

El se eliberă din strânsoarea lui Galaor şi strângând pumnii, spuse 
furios: 

— Nu veţi urca! 

— Poftim? făcu Galaor. 

— Nu mergeţi sus, repetă grefierul. 

— Pentru ce asta, omule? 

— Pentru că nu vreau! 

— Povestea devine interesantă. 

— O iubesc pe P&rine, declară grefierul. 

— Acest lucru este de înţeles, dacă ea este atât de frumoasă 
precum spui. 

— Chiar dacă trebuie să vă strâng de gât... 

— Oh! oh! oh! 

Galaor, care era la fel de robust, se eliberă, pentru că grefierul 
îndrăznise să-l prindă de încheieturi şi să-l strângă. 

In acelaşi timp, printr-o mişcare bruscă, el puse mâna pe teacă şi 
scoase sabia. 

— Oh! poţi să mă omori, repeta grefierul exasperat, dar nu te duci 
sus... pentru că înainte de a muri, voi chema ajutor... vor veni... te vor 
împiedica să urci... 

— Dar, nătărăule! zise Galaor, ascultă-mă şi vei vedea că nu o 
vreau pe iubita ta. 

Şi, cum el voia să-l liniştească pe grefier, lăsă frânghia din mână. 

Exasperarea lui Jérôme Poinsot se calmă un pic. 

— Dar ascultă-mă, bădărane! reluă Galaor. 

— Vorbeşte... 

— Am o treabă acolo... dar nu mă preocupă iubita ta, Perine. 

— Dacă ai treabă în castel, spuse grefierul, de ce nu baţi la poartă? 

— Drace! pentru că... nu se deschide pentru mine... 

— Se va deschide mâine. 

— Mâine va fi prea târziu. Am o treabă importantă în noaptea asta. 

— Atunci e clar, murmură grefierul, acolo sus ai o întâlnire de amor. 


— Este posibil. 

— Şi cum toate doamnele şi domnişoarele din suita reginei nu 
valorează cât Perine... 

— Continuă! 

— Evident, asta înseamnă că pe ea vrei s-o vezi, spuse grefierul a 
cărui furie reveni. 

— Ah! pe credinţa mea! murmură Galaor, chiar dacă mi-aş petrece 
o oră încercând să-l conving pe acest încăpățânat, tot nu m-aş 
descurca! Cu atât mai rău pentru el! 

Şi Galaor făcu un salt spre grefier, ridică braţul drept în care ţinea 
sabia şi-l lăsă să cadă în capul grefierului. 

Mânerul sabiei, jucând rolul de măciucă, lovi capul bietului Jérôme 
Poinsot. 

Grefierul căzu fulgerător, ca un bou sub lovitura măcelarului. 

„Bun! îşi zise Galaor, ştiu. Era un bătrân lanschenet* retras la 
Nerac, care m-a învăţat cum trebuie dată lovitura asta. Se pierde 
cunoştinţa, dar nu se moare.” 

Şi el împinse cu piciorul corpul lui Jérôme care părea lipsit de viaţă. 

Apoi, îşi puse sabia în teacă şi apucă frânghia cu ambele mâini. 

Ploaia cădea în continuare rece şi deasă, iar santinelele n-aveau de 
gând să părăsească gheretele. 

Galaor începu să urce cu agilitate. 

Din când în când el ridica privirea şi fixa ochii pe acea lumină 
binecuvântată, care-i servea ca far. 

Dintr-o dată lumina fu ascunsă pentru o clipă, şi femeia, Périne fără 
îndoială, se aplecă în afară. 

„E prea întuneric pentru ca ea să vadă că nu e iubitul ei! îşi spuse 
Galaor.” 

Şi continuă să urce. 

Atunci când nu mai erau decât vreo douăzeci de picioare! până la 
fereastră, femeia dispăru. 

Apoi lumina se stinse. 

— Bun! şopti Galaor, iată o fată precaută. 

Şi el atinse pervazul ferestrei. 

Atunci două braţe drăguţe îl prinseră şi o gură proaspătă şi 
parfumată îl sărută pe frunte. 

In acelaşi timp, o voce dulce şi un pic tremurată spuse: 

— Ai cam întârziat astăzi, iubitul meu. 

Galaor sări în cameră. 


” Lanschenet - infanterist german mercenar din timpul războaielor 
religioase purtate în sec. XV-XVI. [n.t.]. 

10 picior - veche unitate de măsură pentru lungime; 1 picior = 0,32 m. 
[n.t.]. 


Atunci sabia se lovi de perete şi pintenii răsunară pe cărămida 
lucioasă a podelei. 

Fata scoase un strigăt: 

— Dumnezeule! acesta nu este Jérôme! 

Intr-adevăr, Jérôme nu purta sabie sau pinteni. 

— Linişteşte-te! frumoasa mea copilă, zise Galaor, care, la rândul 
său, luă tânăra fată disperată în braţe, nu te teme, sunt un gentilom. 

— Ajutor! la mine!... şopti Perine cu o voce sugrumată. 

Galaor îi puse mâna pe gură pentru a-i înăbuşi ţipetele. 

— Vrei, aşadar să mă pierzi? întrebă el. 

Apoi, pentru a o linişti pe sărmana fată, care tremura în braţele sale 
ca un porumbel în ghearele unui erete, spuse: 

— Dacă ţi-e frică, spuse el, aprinde lampa şi priveşte-mă bine, vei 
vedea că nu sunt nici diavolul sau un criminal, ori un hoţ. 

Şi o eliberă din strânsoare. 

P&rine lovi o scăpărătoare, dar frica ei era atât de mare încât trebui 
să încerce de mai multe ori până reuşi să producă scântei. 

Şi în timp ce încerca să aprindă lampa, spuse cu o voce înnebunită 
de durere: 

— Dumnezeule! Dumnezeul meu! ce i-aţi făcut lui Jérôme? 

In cele din urmă, lumina se aprinse, iar primele sale raze căzură 
direct pe Galaor, care îşi scosese pălăria şi sta cu capul descoperit în 
faţa fetei. 

Nimic nu era cât de cât înspăimântător la acest frumos şi 
ştrengăresc chip de adolescent, abia umbrit de o mică mustăcioară 
neagră. 

De îndată, P&rine se linişti ca prin magie. 

Şi când se calmă, ea începu să zâmbească. 

Şi apoi Galaor o privi. 

— Fir-ar să fie! murmură el, iată într-adevăr o fată foarte drăguță şi 
Jérôme nu m-a înşelat. 

— Jérôme! spuse ea repede, l-aţi văzut? îl cunoaşteţi? 

— Am plecat de lângă el. 

— Unde este? 

— Jos. 

— Dar de ce, spuse ea, începând iar să tremure, de ce n-a urcat? 

— Aşteaptă ca să cobor eu. 

O bănuială groaznică trecu prin mintea fetei. 

— Ah! mă minţiţi, strigă ea, l-aţi ucis! 

Dar Galaor avu prezenţă de spirit. 

— Dacă l-aş fi ucis, spuse el, este probabil că m-aş fi servit de 
sabie, şi, în acest caz, sabia mea ar fi pătată de sânge. Priveşte, deci! 

Şi scoase sabia, care fulgeră curată şi strălucitoare în lumina 
lămpii. 


— Şi atunci unde l-aţi lăsat pe Jérôme? întrebă ea, liniştindu-se din 
nou un pic. 

— Dovada este că sunt aici. 

— Dar de ce sunteţi aici? 

— Pentru că am vrut mai întâi să mă asigur că Jérôme mi-a spus 
adevărul şi că sunteţi într-adevăr cea mai frumoasă fată din Amboise. 

Ea se roşi şi îşi plecă privirea. 

— ŞI... apoi?... întrebă ea. 

— Apoi, spuse Galaor, pentru că am o afacere cu dumneata. 

Spunând aceasta, el o prinse pe Perine de talie şi o îmbrăţişă uşor. 

Perine se luptă încă un pic, dar în cele din urmă ea se lăsă 
îmbrăţişată, oarecum cu dragă inimă. Apoi, privindu-l pe Galaor, îl 
întrebă: 

— Adevărat, nu l-aţi ucis pe Jérôme? 

— Nu prea cred, răspunse Galaor zâmbind. 

Vorbind astfel, el ieşi abil din încurcătură. 

— Dar unde e? întrebă Perine. 

— Jos. 

P&rine se aplecă din nou pe fereastră, dar nu văzu nimic. Noaptea 
era prea întunecoasă pentru a-i permite să-l vadă pe săracul grefier 
întins pe pământ şi complet nemişcat. 

— Oare o fi plecat? întrebă ea cu naivitate. 

— Poate, spuse Galaor, el nu poate veni să te vadă până când eu 
nu voi fi plecat. 

— Dar, în fine, murmură menajera din ce în ce mai surprinsă, cine 
sunteţi atunci, messire? De unde veniţi şi pentru ce sunteţi aici? 

Nu numai că Perine era frumoasă, dar avea în privirea şi în vocea 
sa, în toate trăsăturile, ceva sincer şi loial, care l-au sedus pe eroul 
nostru. 

— Micuța mea, spuse el, eşti o fată drăguță, şi eu sunt sigur că eşti 
la fel de bună precum eşti de frumoasă. 

— De ce spuneţi asta? întrebă ea, din ce în ce mai uimită, pentru că 
Galaor devenise destul de grav. 

— Pentru ca am nevoie de tine. 

— De mine? 

— Da. Ascultă! Este o întâmplare că am văzut frânghia ta în timp ce 
ea cădea de-a lungul zidurilor castelului; prin acelaşi hazard l-am 
întâlnit pe prietenul tău care mergea să urce... 

— Bun! şi l-aţi împiedicat? 

— Fără îndoială, pentru că aveam urgentă nevoie de a intra în 
castel, atât de urgentă, că nu poate intra în discuţie, încât aş fi fost în 
stare să atac cu sabia santinelele de la una dintre poternele de pe 
malul apei. 

Această explicaţie sfârşi prin a o convinge pe Perine de intenţiile lui 


Galaor, ceea ce nu o împiedică să ofteze un pic. 

Inima femeilor va fi întotdeauna un mister. 

Poate că P&rine ar fi preferat ca Galaor să-i fi spus: „Te-am văzut în 
oraş, şi, cum eşti aşa de frumoasă, mi-am pus capul în joc pentru tine 
şi de aceea, iată-mă aici.” 

După ce oftă, Perine îl privi din nou pe Galaor şi-l întrebă: 

— Deci, aţi avut o nevoie absolută de a intra în castel? 

— Da. 

— Chiar în această noapte? 

— Mâine ar fi fost prea târziu. 

— Ah! spuse ea melancolic, cred că am ghicit. 

— Ce, draga mea? 

— lubiţi una din acele frumoase domnişoare care au venit aici cu 
doamna de La Roque. 

— ţi jur că nu cunosc pe nimeni. 

P&rine respiră. 

— Atunci, întrebă ea, atunci la cine aţi venit? 

— La regina însăşi. 

— Ah! făcu Perine. 

Galaor îşi deschise haina şi scoase scrisoarea pe care se 
însărcinase să o înmâneze reginei. 

— Vezi tu, copila mea, spuse el, trebuie să fie dusă această 
scrisoare reginei în această noapte. 

— Dar regina este culcată. 

— Este posibil, dar este ceva urgent. 

— Cameristele sale nu vor consimţi, poate, să o trezească. 

— Este adevărat, spuse Galaor, dar trebuie ca nicio persoană să nu 
mă vadă ducând acest mesaj. 

— Intr-adevăr! Dar ce conţine el? 

— Nu ştiu. 

— Şi contaţi pe mine? 

— Am totală încredere în tine. 

— Dar eu nu sunt decât menajera domnului de Pont-Ribaud. 

— Ei bine? 

— Nu am acces în apartamentele Doamnei Margareta. 

— Oh! zise Galaor, care fusese uimit în Navarra ascultând 
povestirile galante de la vechea Curte a Franţei, eu pun pariu că un 
castel care a fost atât de mult timp locuit de Doamna Catherine ar 
trebui să fie plin de coridoare misterioase şi pasaje secrete. Unde este 
găzduită regina? 

— Ea are un oratoriu al său în acest turn, oratoriu care se vede de 
aici şi care iese deasupra Loarei. 

P&rine se duse pentru a treia oară la fereastră şi spuse: 

— Sfântă Fecioară! cred că regina nu s-a culcat. 


— Ah! 

— Vedeţi acea lumină în turn? 

— Ea vine de la oratoriu? 

— Da. 

— Ei bine! găseşte-mi o cale de a intra. 

— Ar fi două. 

— S-o auzim pe prima. 

— Prima ar fi să urcați la apartamentele mari. 

— Care sunt pline de paji, scutieri şi cameriste. 

— Vai! Da. 

— Să o auzim pe cea de-a doua. 

— A doua constă în trecerea printr-o galerie îngustă, creată în 
grosimea peretelui, şi care porneşte de la locuinţa domnului de Pont- 
Ribaud şi duce la oratoriu. Dar există două uşi care trebuie deschise şi 
eu nu am cheile. 

— Unde sunt ele? 

— Domnul de Pont-Ribaud le are la gât. 

— Şi unde este el, domnul de Pont-Ribaud? 

— Doarme. 

— Ei bine! Atunci mergem să le luăm. Din moment ce eşti 
menajeră, ai voie să întri în locuinţă în orice moment. 

Şi Galaor o privi pe Perine cu un aer uşor ironic. 

P&rine crezu că Galaor a ghicit secretul ei, ori, pur şi simplu ea avu 
un acces de sinceritate, deoarece privind în continuare la Galaor, 
spuse: 

— Dacă vreodată domnul Pont-Ribaud va afla ceea ce vă voi spune 
acum, mă va omori. 

— El nu va şti, pe cinstea lui Galaor! 

— Ah! vă numiţi Galaor? 

— Pentru a vă servi, draga mea copilă. 

— E un nume frumos! spuse P&rine care se convinse că-l găseşte 
pe gascon pe placul ei. 

— Să vedem care este acest mic secret, draga mea. 

P&rine lăsă capul în jos un pic. 

— Ei bine! spuse ea, domnul Pont-Ribaud, care este bătrân şi urât, 
este îndrăgostit de mine. 

— la uită-te la asta! 

— In fiecare seară, după cină, îmi spune o mie de nebunii şi abia 
am timp să mă salvez. În fiecare seară el vrea să plece în căutarea 
mea, dar picioarele îi sunt bolnave şi îşi dă toată osteneala din lume 
să ajungă la patul său. 

— Inseamnă că este beat? 

— Asta este un fel de a spune, pentru că am grijă să amestec suc 
de mac în vinul său. 


— ŞI, în timp ce el doarme, Jérôme vine pentru a-ţi spune frumoase 
poveşti... 

— Da, pentru că nopţile sunt mai lungi în timpul iernii. 

— Ei bine! spuse Galaor care îşi scoase cu atenţie pintenii, să 
mergem să-i luăm cheile de la gât. 

— Dar dacă se trezeşte?... 

— El nu se va trezi, pentru că l-ai făcut să bea suc de mac. 

— Oh! Mi-e teamă... cine ştie? 

— Dacă se trezeşte... repetă Galaor, ei bine! îl voi ucide! 

P&rine fixă asupra lui o privire şi fuse pătrunsă de un entuziasm 
secret: 

— Deci, trebuie să o vedeţi pe regină? întrebă ea. 

— Am jurat că va avea această scrisoare înainte de a se face ziuă. 

P&rine ezita încă. 

— Şi când eu fac un jurământ, îl ţin! 

— Ei bine, murmură Perine, un brav gentilom aşa ca domnia 
voastră nu se poate să nu fie ascultat. Veniţi cu mine. Dar, atenţie, 
dacă domnul de Pont-Ribaud se trezeşte... sunt pierdută!... 

— Atunci am să-l omor! repetă Galaor. 

P&rine deschise uşa camerei, suflă în lampă din nou, şi luându-l pe 
Galaor de mână, îl conduse prin întuneric. 

Galaor, ţinând într-a sa mica mână a lui P&rine, se lăsă târât câteva 
momente în întuneric. 

Apoi, ghidul său se opri. 

— Unde suntem? întrebă Galaor. 

— La uşa camerei domnului de Pont-Ribaud, răspunse ea încet. 

Zicând acestea, ea căută un moment în întuneric, sfârşind prin a 
întâlni în cele din urmă o clanţă pe care o ridică uşor şi uşa se 
deschise fără zgomot. 

Apoi, o lumină slabă îl lovi pe Galaor în faţă. 

In acelaşi timp simţi că piciorul, în loc de a călca pe cărămizi 
vopsite ca pe coridor, călcă pe un covor gros. 

El se găsea pe pragul dormitorului şi observă un pat în fundul 
camerei, pe pat un om care dormea complet acoperit şi în apropierea 
patului o măsuţă rotundă pe care se afla o candelă, ce proiecta în jur 
o lumină clar-obscură care permitea să se distingă obiectele din jur. 

Un zâmbet apăru pe buzele lui P&rine, deşi ea era un pic palidă şi 
un pic nesigură: 

— Vedeţi, spuse ea, el nu a avut timp să-şi dezbrace pantalonii şi 
vesta. 

Şi merse în vârful picioarelor până aproape de pat. 

Galaor îşi scoase în tăcere sabia, gata să-l lovească pe domnul de 
Pont-Ribaud dacă s-ar fi trezit şi ar fi încercat vreun act de violenţă 
asupra lui Perine. 


Dar domnul de Pont-Ribaud sforăia la fel de puternic precum 
clopotul unei catedrale. 

El era un om de cincizeci-şaizeci de ani, obez şi mic, în măsura în 
care Galaor putea aprecia, cu o barbă căruntă, cu părul alb, şi a cărui 
faţă urâtă păstra, chiar şi în timpul somnului, o expresie de mare 
duritate. 

— Oh! urâtă faţă!... murmură Galaor. 

P&rine se întoarse spre el, iar zâmbetul şi privirea sa păreau să 
spună: 

„Nu este aşa că am scuză pentru dragostea lui Jérôme?” apoi, fidelă 
promisiunii sale, frumoasa fată se aplecă peste guvernator şi dezlegă 
uşor cu degetele sale subţiri şi drăguţe, cele două chei mici care erau 
agăţate de gât cu o panglică de mătase. 

Domnul de Pont-Ribaud continua să sforăie. 

— Să mergem repede acum, spuse ea. 

Galaor şi Perine se retraseră, închiseră cu grijă uşa şi se regăsiră în 
întuneric. 

— Luaţi-mă de mână, spuse fata din nou şi urmaţi-mă! 

Ea îl duse cu sine pe unde veniseră, şi Galaor nu se putu abţine să 
nu întrebe: 

— Dar noi ne întoarcem, mi se pare. 

— Da, până la uşa galeriei. 

Intr-adevăr, după câţiva paşi, Perine se opri din nou. 

Apoi, lovi o scăpărătoare şi aprinse o lumânare de ceară pe care o 
scoase din buzunar. 

Galaor se trezi în faţa unei uşi arcuite, atât de joasă, încât pentru a 
putea trece, trebuia să se aplece şi să îşi lase capul în jos. 

P&rine introduse în broască una dintre cele două chei furate de la 
guvernatorul adormit şi uşa se deschise dând la iveală o galerie atât 
de îngustă că doar o singură persoană putea merge pe acolo şi încă 
aplecată, deoarece bolta nu era mai înaltă decât uşa. 

Apoi, îi dădu lui Galaor cea de-a doua cheie şi lumânarea şi îi spuse: 

— Mergeţi mereu drept înainte. 

— Bine! 

— Veţi găsi o altă uşă care se deschide cu această cheie şi vă veţi 
afla în oratoriu. 

— Cum, zise Galaor, tu nu vii cu mine? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că eu sunt în serviciul domnului de Pont-Ribaud. 

— Ei bine! 

— Şi pentru că regina îl urăşte pe domnul de Pont-Ribaud şi tot 
ceea ce-l înconjoară. 

— Ah! Vai! făcu gasconul, aceste ultime cuvinte mă intrigă în cel 


mai înalt grad; aşadar, ce fel de motiv poate avea regina ca să-l 
urască pe guvernatorul castelului din Amboise? 

P&rine ezită un moment. 

— După toate acestea, spuse ea, pentru că vă bazaţi pe mine, bine, 
atunci am şi eu încredere în dumneavoastră. 

— Vorbeşte! 

— Regina a ajuns aici ieri. 

— Foarte bine. 

— Ea a avut o lungă conversaţie cu guvernatorul, iar el i-a spus 
lucruri pe care toată lumea le ignoră la castel, în afară de mine. 

— Domnul Pont-Ribaud ţi-a povestit totul? 

— Nu, spuse Perine cu un fin surâs, dar am ascultat la uşă. 

— Serios? Ei bine! Ce ai auzit? 

— Că domnul de Pont-Ribaud a avut ordine de la rege. 

— Şi aceste ordine?... 

— Regina este prizonieră. 

Galaor făcu un pas înapoi, atât de surprinzătoare era această veste, 
ca să nu zicem de necrezut. 

— Acum adăugă Perine, aţi înţeles de ce este important să vă 
întoarceţi cât mai repede, pentru ca să-mi daţi cheile să le pot lega 
din nou la gâtul domnului Pont-Ribaud înainte să se trezească. 

— Inţeleg şi mă voi întoarce, spuse Galaor. 

Şi, înarmat cu lumânarea şi cheia, se angajă în galeria îngustă care 
se curba uşor, în funcţie de forma cilindrică a turnului. 

La capătul galeriei, el găsi o nouă uşă. 

Dar, înainte de a folosi cheia, simţi nevoia să se uite prin gaura 
cheii. 

Atunci văzu în cealaltă parte a uşii, oratoriul Doamnei Margareta. 

Era o cameră ovală de mici dimensiuni, pe pereţii căreia era agăţat 
un covor albastru, presărat cu crini de aur. 

In mijlocul camerei era o masă pe care se afla o lampă cu abajur. 

În faţa acestei mese era aşezată o femeie, ocupată să scrie, stând 
cu spatele spre uşă. 

Galaor simţi cum îi bate inima foarte tare; ceea ce făcea el era deo 
mare îndrăzneală şi gravitate, şi un soldat sărac care pătrundea în 
secret, printr-o improvizație, în plină noapte, în oratoriul unei regine a 
Franţei, aceasta probabil, nu s-a mai întâmplat niciodată. 

El stinse lumânarea şi puse cheia în broască, apoi o răsuci. 

La acest zgomot, femeia aşezată la masă se ridică şi se întoarse. 

Într-adevăr era chiar Doamna Margareta. 

Uşa se deschise şi Galaor intră. 

Regina scoase uimită un strigăt. 

Galaor duse un deget la buze. 

— Doamnă, spuse el cu voce şoptită, am reuşit să nu-mi rup gâtul 


căţărându-mă pe zidurile castelului şi mi-am riscat viaţa de cel puţin 
şase ori în ultima oră, pentru unicul scop, de a ajunge la Majestatea 
Voastră pentru a-i înmâna această scrisoare. 

Lumina lămpii, redusă de abajur, se proiecta pe partea de jos a 
corpului lui Galaor, lăsându-i astfel faţa în umbră. 

— O scrisoare, bâlbâi regina încă foarte emoţionată, de la cine o 
aveţi? 

— De la o tânără fată care a sosit de la Paris în această noapte şi 
care a primit-o ea însăşi de la o doamnă pe nume Nancy. 

— Nancy! strigă Margareta, ah! daţi-mi-o, daţi-mi-o repede! 

Şi luă scrisoarea oferită de Galaor, fără măcar să se uite la 
mesager. 

Ea rupse sigiliul şi citi cu emoție vizibilă; cum scrisoarea nu 
conţinea prea multe rânduri, sfârşi de îndată şi se întoarse spre 
Galaor: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule, întrebă ea, care v-aţi 
riscat viata pentru mine? 

In acelaşi timp, ea îi întinse mâna să o sărute. 

— Doamnă, spuse Galaor mişcat, eu sunt un băiat sărac care 
merge la Paris să-şi caute norocul, şi care, trecând prin Amboise, a 
avut norocul de a o servi pe Majestatea Voastră. 

Şi spunând aceste cuvinte, se aplecă spre frumoasa mână a reginei 
pe care o atinse cu buzele. 

In momentul în care se aplecă, faţa lui fu inundată de razele lămpii, 
iar regina scoase un alt strigăt. 

— Ah! Dumnezeule! spuse ea, Dumnezeul meu! Ce asemănare!... 

Galaor, uimit, făcu un pas înapoi, şi, la rândul său, o privi pe 
Doamna Margareta. 

Regina luă lampa şi îndreptă lumina spre faţa lui Galaor, repetând: 

— Ah! asta este foarte ciudat! foarte ciudat! 

Galaor, se întrebă dacă, din întâmplare, regina nu cumva suferea 
brusc de un moment de nebunie şi se întreba ce anume însemnau 
cuvintele sale. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? întrebă ea. 

— Doamnă, mă numesc Galaor, eu nu ştiu să am alt nume... 

— Dar... mama dumneavoastră? 

— Eu nu am cunoscut-o. 

— Dar, cel puţin ştiţi?... 

— Nu ştiu nimic, spuse el melancolic. O bătrână m-a luat, copil 
fiind, de pe treptele Catedralei din Nerac, unde m-a găsit. 

— Şi nu ştiţi nimic despre părinţii dumneavoastră? 

— Absolut nimic. 

— Nu aveţi în posesia dumneavoastră vreun indiciu care v-ar putea 
ajuta să-i găsiţi? 


— Niciunul. 

— Nici măcar un medalion sau o panglică sau o monogramă 
misterioasă? 

— Absolut nimic. 

Şi Galaor oftă. 

Regina îl privea în continuare. 

— Scuzaţi-mă, copilul meu, spuse ea în cele din urmă, dar semănaţi 
atât de izbitor cu un gentilom gascon pe care l-am cunoscut cândva, 
când eu eram mai tânără cu vreo cincisprezece ani. 

— Ah! făcu Galaor, a cărui voce tremura, Majestatea Voastră a 
cunoscut un domn cu care eu mă asemăn? 

— Da. 

Apoi regina înlătură abajurul lămpii şi pereţii oratoriului se scăldară 
brusc în lumină. 

Intre cele două ferestre, pe perete, era un portret al unui bărbat, un 
gentilom de douăzeci de ani, purtând o haină de catifea albastră cu 
un guler de dantelă. 

Pictorul îl reprodusese cu barbă, o frumoasă barbă neagră cu vârful 
ascuţit. 

Ochii albaştri, nasul acvilin, buzele pe jumătate batjocoritoare, 
acest portret părea să fie, mai puţin hainele, al frumosului Galaor. 

— Priviţi! spuse Doamna Margareta. 

In acelaşi timp, ea îi arătă sub portret, o mică oglindă ovală. 

Galaor scoase două strigăte: unul atunci când privi portretul şi 
celălalt văzându-şi propriul chip. 

— Dumnezeule! spuse el, Dumnezeul meu! Cine este acest domn? 
Este cumva fratele meu? 

— Nu cred, spuse Margareta, pentru că acest portret este pictat în 
urmă cu douăzeci de ani; el se află de cincisprezece ani aici, în acest 
oratoriu. Dacă aţi avea ceva în comun cu el, atunci ar trebui să fie 
tatăl şi nu fratele dumneavoastră. 

— Tatăl meul!... 

Şi Galaor pronunţă aceste cuvinte, cu un fel de extaz. 

Margareta clătină din cap. 

— Dar, spuse ea, naturii de multe ori îi place să facă astfel de 
jocuri, şi poate că suntem victima unui astfel de joc al iluziei: poate că 
nu aveţi absolut nimic în comun cu cel pe care îl vedeţi în acest 
tablou. 

— Oh! Doamnă, şopti Galaor, îngenunchind în faţa reginei, nu-mi 
spuneţi cel puţin cine este gentilomul din acest portret? 

Regina tresări la această întrebare. 

— Nu, spuse ea, nu azi... dar... mâine... 

Şi, cum Galaor voia s-o implore din nou: 

— Nu mă întrebaţi, spuse ea, vă interzic. 


Galaor îşi cobori capul. Regina continuă: 

— Unde este fata care v-a dat scrisoarea? 

— La hanul Calul Bălan. 

— O veţi vedea din nou în seara asta? 

— Ea aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea mea. 

Margareta îşi deschise bluza ei şi scoase o cheie: o mică cheie din 
aur, bogat ornamentată şi care nu era mai lungă decât un deget. 

Apoi, privindu-l pe Galaor: 

— Ascultaţi-mă, spuse ea, trebuie să-i transmiteţi în mod exact 
cuvintele mele acestei fete. 

— Vă ascult, spuse gasconul. 

— Este necesar ca la prima oră în această dimineaţă, această 
tânără fată să plece din Amboise. 

— Da, Doamnă. 

— Trebuie să se întoarcă cât mai repede la Paris, mergând zi şi 
noapte până când va ajunge şi îi va înmâna această cheie lui Nancy. 
Cât pentru dumneavoastră, poate că mâine voi avea un alt mesaj pe 
care să vi-l încredinţez. 

Galaor plecă şi luă micuța cheie pe care i-o înmânase regina. 

Margareta părea să reflecteze încă, în ciuda emoţiilor intense care 
o cuprinseseră după ce luase la cunoştinţă de biletul trimis de Nancy, 
mai ales în momentul în care descoperise această asemănare 
surprinzătoare între Galaor şi portretul din oratoriul ei. 

— Ascultaţi, spusese ea în cele din urmă, prezentaţi-vă mâine la 
castel, la ora prânzului, având o mască pe faţă. In cazul în care veţi fi 
întrebat despre asta, veţi spune că aţi făcut un jurământ. 

Uimirea lui Galaor era în creştere. 

— Trebuie să faceţi astfel, spuse regina, pe un ton poruncitor. 

Galaor se înclină. 

— Şi pregătiţi-vă, porunci Margareta, să transmiteţi un alt mesaj pe 
care vi-l voi încredința mâine. 

Ea îi întinse mâna, spunând: 

— Plecaţi, plecaţi repede! 

Dar, când el tocmai trecea pragul oratoriului, regina îl întrebă. 

— Cum aţi ajuns să folosiţi trecerea asta? zise ea. 

— Am folosit cheile domnului Pont-Ribaud. 

— Şi aceste chei? 

— Le-am luat de la gâtul lui în timp ce dormea. 

— Va veni ziua, zise regina, când vă voi răsplăti pentru 
devotamentul dumneavoastră. Mergeţi! 

Galaor plecă, închise uşa cu grijă, aprinse lumânarea şi o găsi pe 
P&rine la celălalt capăt al galeriei. 

Biata fată numărase minutele cu groază. 

— In sfârşit! spuse ea, aţi apărut! 


Galaor îngrijorat şi el la fel de mult, o îmbrăţişă. 

Apoi ei intrară din nou în camera domnului de Pont-Ribaud. 

Vrednicul guvernator nu se trezise încă şi puternicele sale sforăituri 
anunțau că el mai avea încă multe ore de somn de acum înainte. 

P&rine îi legă cele două chei la gât, apoi îl luă pe Galaor în camera 
ei. 

Şi, cum el intra, ea oftă foarte tare. 

Galaor privind-o, oftă de asemenea. 

„Ah! îşi spuse el, dacă n-aş fi foarte grăbit!...” 

P&rine nu se mai gândea la Jérôme; iar Galaor, dacă regina nu l-ar fi 
însărcinat să transmită un mesaj, ar fi putut foarte bine să-şi uite 
promisiunea făcută bietului Jérôme şi să petreacă frumoase clipe în 
compania lui Perine. 

Dar un raţionament foarte just care îi trecu prin minte, îi veni în 
ajutor. 

„Pentru ce sunt eu aici? îşi spus el, şi pentru ce am urcat eu pe 
frânghia agăţată de fereastră? Pentru ochii frumoşi şi zâmbetul dulce 
al frumoasei domnişoare care este acolo jos, la hanul Calul Bălan? 
Deci, atunci ea, şi nu P&rine, este cea care are dreptul la iubire. Aşa 
că trebuie să plec de îndată...” 

Acest lucru nu-l împiedică să-i dea o îmbrăţişare foarte tandră 
frumoasei menajere a domnului de Pont-Ribaud, după care ieşi pe 
fereastră şi alunecă de-a lungul frânghiei, atingând în mod fericit 
pământul chiar în momentul în care grefierul Jérôme Poinsot începuse 
să-şi revină din leşinul în care-l trimisese lovitura cu mânerul sabiei 
aplicată de frumosul Galaor. 

Galaor se aplecă deasupra lui Jérôme Poinsot. 

După ce scoase un oftat, grefierul deschise un ochi. 

— Hei! prietene, zise gasconul, luându-l de mijloc, ai dormit bine? 

Jérôme, ajutat de Galaor, se ridică şi se puse pe picioare. 

Grefierul avea, într-adevăr, aerul unui om care se trezeşte dintr-un 
somn greu. 

— Perine te aşteaptă, spuse Galaor. 

Acest nume îl făcu pe Jérôme să tresară din cap până-n picioare. 

— Perine!... zise el. 

— Da, Perine; prin urmare, tu ţi-ai pierdut memoria? 

Această întrebare făcu să-i revină amintirile bietului grefier. 

EI îl recunoscu pe Galaor: 

— Ah! nenorocitule! spuse el, strângând pumnii. 

Galaor râse: 

— Frumosul meu prieten, spuse el, punând mâna familiar pe umăr 
grefierului, dacă tu mă vei asculta zece secunde, în loc de a mă trata 
ca pe un mizerabil, îmi vei strânge mâna. 

— Ce vrei să spui? bâlbâi grefierul. 


— O iubeşti pe Pe&rine?... 

— Eu o iubeam până acum. 

Şi săracul grefier avu un suspin în vocea lui. 

— Pentru ce n-o iubeşti în continuare? 

— Pentru că este o ticăloasă! 

— Ea? 

— O desfrânată!... 

— Haida-de! 

— Şi, spuse Jérôme înflăcărându-se din ce în ce, eu nu sunt uşor de 
păcălit de trucurile dumneavoastră. Nu ați fost acolo din întâmplare, 
iar dacă m-aţi bătut pentru a vă cățăra apoi pe această frânghie, este 
pentru că Périne v-a dat o întâlnire. 

Galaor izbucni într-un hohot de râs. 

Un hohot de râs atât de sincer şi atât de batjocoritor încât bietul 
grefier fu zdruncinat. 

— Ei, drace! spuse acesta din urmă, îndrăzniţi să o apăraţi?... 

— Apăr adevărul, băiatul meu, şi îţi voi da o dovadă clară. 

— Să vedem! 

— Hai să admit pentru moment, reluă Galaor, că părea logic la acea 
oră ca Perine să-mi fi dat o întâlnire. 

Jérôme oftă. 

— Perine este atât de frumoasă încât oricine se poate îndrăgosti de 
ea, cu condiţia ca şi ea să permită asta. 

O lacrimă apăru în ochii grefierului. 

— Dacă cineva s-ar îndrăgosti de ea, ar fi atât de gelos, încât nu ar 
mai sta de vorbă cu tine, aşa cum fac eu acum, completă Galaor. 

Acestea fiind spuse, el îl luă din nou pe Jérôme de braţ şi îl duse la 
frânghia care încă atârna pe perete. 

— Ascultă acum, spuse el: Pârine te aşteaptă, iar ea mi-a cerut să-ţi 
spun că te iubeşte pentru totdeauna. 

Galaor nu era, probabil, destul de sigur că Perine spusese asta, dar 
el voia să consoleze dragostea şi nefericirea lui Jérôme. 

— Dar de ce, totuşi, m-ai lovit acum o oră? întrebă Jérôme în cele 
din urmă, întrebare care avea, de asemenea, o anumită logică. 

— Pentru că nu m-ai lăsat să urc pe frânghie. 

— Şi de ce ai urcat? 

— Pentru că am avut afaceri în castel. 

— Şi nu cu P&rine? întrebă grefierul a cărui voce tremura. 

— Jur! 

— Deci... tu n-o iubeşti?... 

— Nu... 

— Nu eşti rivalul meu?... 

— Doamne fereşte! 

— Nu v-aţi îmbrăţişat?... 


— Ah! ba da, spuse Galaor. Îmbrăţişez toate fetele atunci când ele 
sunt frumoase, dar o fac cu cele mai bune intenţii şi cu onoare şi fără 
nicio consecinţă. 

— Deci, vreţi ca eu să merg la ea? 

— Fără îndoială. 

— Nu îmi întindeţi o capcană? 

— Prinde mâna mea, spuse Galaor şi îţi spun că ea îţi este loială. 

Acest accent de sinceritate îl convinse în cele din urmă pe bietul 
Jérôme Poinsot. 

— Fiindcă lucrurile stau astfel, spuse el, îmi cer scuze pentru că m- 
am îndoit. 

— Te iert. 

— Şi prindeţi mâna mea, de asemenea, adăugă grefierul cu multă 
căldură sufletească. 

Galaor întinse mâna lui Jérôme, care spuse încă: 

— Şi începând de acum aceasta este între noi prietenie pe viaţă 
până la moarte, şi dacă ai nevoie de mine vreodată... 

— Am nevoie de tine imediat, zise Galaor, arată-mi calea cea mai 
scurtă ca să merg la hanul Ca/u/ Bă/an, căci aşa cum m-am sucit şi 
răsucit în jurul castelului sunt un pic dezorientat. 

— Urmaţi cursul râului, drumul acesta este cel mai scurt. 

— Mulţumesc. 

Şi Jérôme şi Galaor îşi dădură încă o strângere de mână şi se 
despărţiră. 

Jérôme prinse frânghia şi începu să urce spre cuibul dragostei lui. 

Galaor se îndreptă spre hanul Calul Bălan, mintea sa fiind 
preocupată de misiunea pe care urma să i-o dea regina. 

Cum era toamnă, nopţile erau deja lungi. 

Era numai ora trei dimineaţa, iar a doua zi era încă departe. 

Galaor, mulţumită indicaţiilor lui Jérôme, găsi hanul Calul Bălan. 

O rază de lumină trecea pe sub uşă. 

Galaor bătu. 

Era fata cea care deschise uşa. 

In ceea ce-l priveşte pe jupânul Pistache, veselul şi corpolentul 
hangiu, el era în mod necuviincios adormit într-un fotoliu, fără a avea 
grijă de frumoasa domnişoară, ca un călugăr ce nu-i pasă de un pahar 
de apă. 

— Ei bine! zise tânăra fată cu nerăbdare. 

— Ei bine! am intrat în castel. 

— Într-adevăr? 

— Am văzut-o pe regină. 

— Adevărat? făcu ea într-o explozie de bucurie. 

— Aici este dovada, spuse Galaor. 

Şi el îi înmână micuța cheie de aur pe care regina i-o încredinţase. 


— lată ordinele Doamnei Margareta, spuse el: trebuie, domnişoară, 
să plecaţi din Amboise de îndată şi să călătoriţi zi şi noapte până la 
Paris... 

— Şi îi voi da cheia lui Nancy? 

— Da. 

— Sunt gata să plec, spuse fata, dar cum? 

— N-aţi venit cu o barcă? 

— Fără îndoială. 

— Şi unde e barca? 

— Ea s-a întors la Blois. Numai acolo pot găsi un însoțitor şi cai. 

— Ei bine! spuse Galaor, vreau şaua şi căpăstrul calului meu, vă voi 
lua şi vă voi duce la Blois. Cât de multe mile sunt? 

— Opt. 

— Am timp să mă întorc pentru ora întâlnirii. 

— Care întâlnire? 

— Cea pe care mi-a dat-o regina. 

Şi Galaor îl scutură pe Pistache, care sforăia ca un clopot de 
biserică. 

Pistache îşi frecă ochii: 

— Ah! spuse el, recunoscându-l pe Galaor m-am gândit mult atunci 
când aţi plecat. N-aţi putut intra în castel. 

— Te înşeli. Tocmai am revenit. 

— Aţi revenit de la castel? 

— Bineînţeles, asta spun. 

— V-au lăsat să intraţi? 

— Printr-o fereastră, da, spuse Galaor râzând. Vino, jupâne hangiu, 
vreau şaua calului meu. 

— Plecaţi? murmură Pistache uimit. 

— Pentru serviciul reginei! răspunse Galaor cu mândrie. 


Capitolul IV 

Jupânul Pistache ar fi vrut să ştie cum a reuşit Galaor să pătrundă în 
castel, dar Galaor nu avea starea de spirit necesară pentru a-i 
satisface această curiozitate. 

Gasconul o privea cu un fel de extaz pe frumoasa domnişoară, şi 
insistă la hangiu să-i aducă şaua şi căpăstrul calului, fără a-i spune 
nimic despre binefăcătoarea sa. 

— Prietene, îi spuse Galaor, merg la Blois; dar voi fi din nou aici în 
această dimineaţă şi apoi vom goli o sticlă şi îţi voi spune tot ce vrei. 

Pistache, contând pe această promisiune, se duse la grajd, lăsând-o 
pe domnişoară şi pe Galaor faţă-n faţă în bucătăria hanului. 

— Ah! messire, zise tânăra fată cu emoție, cum voi putea 
recunoaşte vreodată serviciul pe care mi l-aţi făcut? 


— Vreţi să mă recompensaţi de îndată? făcu frumosul Galaor. 

— Dacă vreau?... 

— Atunci... aşteptaţi... 

Şi galantul gascon luă mâna fetei şi o duse la buzele lui, zicând: 

— lată plata! 

Ea roşi un pic, dar nu se arătă iritată. 

— Care este numele dumneavoastră, messire? zise ea. 

— Galaor. 

— Este un nume frumos! 

— Şi scurt, în lipsă de ceva mai bun, spuse el, râzând. Dar cine ştie? 
Voi avea poate în curând o oportunitate de a-l face mai lung. 

Apoi, cum voia să evite orice explicaţie, el se grăbi să adauge: 

— Şi dumneavoastră, domnişoară, ce nume aveţi? 

— Idoline, răspunse ea. 

Şi ea completă aceste informaţii printr-o mică bucată de biografie. 

— Mă numesc ldoline, repetă ea; sunt fiica unui biet gentilom din 
provincia Burgundia şi am venit ca menajeră la regină, dar regina m-a 
lăsat s-o servesc pe doamna Nancy. 

— Un nume unic, acesta! spuse Galaor. 

— Doamna Nancy, continuă ldoline, este cea mai veche doamnă 
din compania Doamnei Margareta şi prima sa cameristă. Ea a fost 
căsătorită în tinereţe cu un fost paj al regelui Carol al IX-lea, numit 
Raoul. Messire Raoul a fost ucis în timpul asediului de la Paris alături 
de bunul nostru rege, Henric. 

— Inseamnă că doamna Nancy este văduvă? întrebă Galaor. 

— Vai! Da. 

— Este neconsolabilă? 

— Oh! zise tânăra fată cu un surâs, cine ar putea şti vreodată acest 
lucru? 

Jupânul Pistache reveni la uşă, trăgând calul lui Galaor de căpăstru 
şi punând astfel capăt pentru moment confidenţelor blondei Idoline, 
pentru că ea era blondă cu o faţă drăguță, iar ochii ei erau de 
culoarea cerului la răsărit, în timp ce părul amintea de spicele de aur 
ce cădeau în iulie, sub secera ţăranilor. 

Calul, făcuse deja un drum lung, dar cu toate acestea, tropăia 
nerăbdător. Pentru a se revigora îi fuseseră suficiente un pic de paie 
ca aşternut, o mână de lucernă şi un sac de ovăz. 

Acesta era, de altfel, un bidiviu demn de stăpânul său - un mic cal 
sur, cu urechi negre şi coama argintie, nervos, un pic mai scurt decât 
un cal obişnuit, cu ochii fulgerători, nările larg deschise inhalând cu 
nesaţ aerul proaspăt, picioare subţiri şi uscate, copite mici, chişiţă!! 
un pic mai înaltă - un adevărat cal de munte din Navarra, cu venele 


11 Chişiţă - încheietură a piciorului, deasupra copitei, la cai. [n.t.]. 


pline de nobil sânge arab, cai pe care sarazinii!? îi aduseseră în 
această parte a Pirineilor. 

Galaor urcă în şa. 

Atunci, jupânul Pistache, care avea oarecare spoială de galanterie, 
îşi îndoi un genunchi şi frumoasa fată, folosindu-l ca pe un scaun, sări 
pe cal în spatele lui Galaor, iar calul porni în galop, aruncând o jerbă 
de scântei pe pietrele ascuţite cu care era pavat drumul de pe malul 
Loarei. 

Amboise se află pe malul stâng şi Blois pe malul drept. 

Nu era niciun pod atunci, doar câte un bac din loc în loc. 

Bazându-se pe afirmaţia lIdolinei că se poate traversa cu un bac 
înainte de Blois, Galaor porni calul pe malul stâng, pe drumul de 
halaj!* care era construit de-a lungul râului. 

Micul cal, de altfel, mergea peste tot, preocupându-se prea puţin de 
proasta calitate a drumului, sărind cu mare uşurinţă peste lacuri. 

Cu toată graba cursei, Galaor şi partenera au revenit la conversaţia 
începută în han. 

Galaor nu era plăcut impresionat de punerea la curent despre Paris 
şi Luvru, despre Curtea regală şi despre oraş, pe care i-o făcea Idoline. 

Ea era vorbăreață ca orice cameristă de rang înalt. 

Ea ştia câte o poveste despre fiecare nobil: luase la cunoştinţă 
despre unele confesiuni de dragoste făcute de cutare sau cutare mare 
doamnă. Lui Galaor, care simţea cele două braţe delicate ale fetei 
împresurându-i talia, îi făcea mare plăcere această drăguță 
sporovăială, şi spuse: 

— Este într-adevăr neplăcut că regina vrea să vorbească cu mine, 
pentru că, în loc de a reveni la Amboise, aş fi mers la Paris. 

Şi micul cal galopa mereu, iar Galaor crezu că merge prea repede şi 
că va învinge într-un timp prea scurt cele opt leghe ce separau 
Amboise de Blois. 

Dar, dintr-odată calul se opri brusc. 

Galaor îl îndemnă cu lovituri de pinteni. 

Calul nu se mişcă. 

— Oh! oh! Ce este asta? întrebă gasconul. 

Luna, care se arătă pentru o clipă, se furişă din nou în spatele 
norilor mari şi negri şi noaptea redeveni întunecată. 

Cu toate acestea, lui Galaor i se părea că o linie şi mai întunecată 
decât cerul bloca drumul. 

Ai fi putut zice că este un zid de fier sau de bronz. 


12 Sarazin - nume dat de occidentali în evul mediu musulmanilor din vestul 
Europei; maur. [n.t.]. 

13 Halaj - activitate de remorcare a unui şlep, a unei nave, plute etc. cu 
ajutorul unor mijloace mecanice, al oamenilor sau animalelor, de-a lungul 
unei căi de navigaţie. [n.t.]. 


În acelaşi timp, o voce aspră strigă: 

— Stai! 

Şi Galaor văzu stând în faţa lui o duzină de ţevi de muschetă. 

Zidul nu era altceva decât o duzină de oameni pe cai, aşezaţi unul 
lângă altul şi care blocau drumul. 

— Faceţi loc! strigă la rândul lui Galaor. 

Şi îşi scoase sabia. 

Dar el simţi în jurul pieptului său micile braţe ale ldolinei: ea 
tremura cu totul de frică, şi pentru prima dată în viaţa lui, blestematul 
Gascon ascultă de o oarecare voce care se numea prudenţă. 

De asemenea, în loc de a îndemna calul care mirosise pericolul, el 
strigă din nou: 

— Faceţi loc, domnii mei! De când sunt drumurile blocate în 
frumoasa ţară a Franţei? Dacă sunteţi bandiți sau tâlhari, punga mea 
e la dispoziţia voastră, dar vă avertizez că veţi fi un pic dezamăgiţi. 

In acelaşi timp, Galaor îi şopti tinerei Idoline: 

— Coborâţi din şa, lăsaţi-vă să alunecaţi jos pe pământ şi veţi 
vedea, draga mea, cum voi răpune aceste canalii cu lovituri hotărâte 
de sabie. 

Dar vocea care strigase stai, răspunse: 

— Noi nu suntem hoţi, suntem arcaşi în serviciul domnului episcop 
de Blois şi avem misiunea de a opri un călăreț care călătoreşte 
împreună cu o tânără fată. 

„Drace! gândi Galaor, ce înseamnă toate astea?” 

Prudenţa, care îl sfătuise deja pe Galaor, nu-l părăsi nici de astă 
dată. 

„Mai am încă timp, îşi spuse el, pentru a cădea asupra tuturor 
acestor oameni cu lovituri mortale de spadă. Să aşteptăm şi să vedem 
ce anume doresc.” 

In timp ce el făcea această reflecţie, Idoline îi urmase sfatul. 

Ea se lăsase să alunece uşor de pe cal şi stătea nemişcată în 
spatele calului lui Galaor. 

— Domnii mei, strigă gasconul, cred că ar fi bine să ne explicăm. 

— De acord, răspunse aceeaşi voce. 

— Deci, nu sunteţi hoţi? 

— Nu. 

— Nici oamenii regelui? 

— Nu, din păcate. 

— Cui vă supuneţi? 

— Vidamului!* de Cornehaut, care este, după cum ştiţi, locotenentul 
domnului episcop de Blois. 


14 Vidam - nobil laic, comandant al trupelor unui episcop; nobil care 
deţinea o feudă într-un domeniu episcopal în Evul Mediu; (fr: vidam). [n.t.]. 


— Nu ştiu, dar eu sunt încântat să învăţ, răspunse Galaor pe un ton 
batjocoritor. Apoi, după o pauză: deci, ce doriţi? 

— Nimic, dacă nu sunteţi cel pe care îl căutăm. 

— Pe cine căutaţi? 

— Un călăreț care călătoreşte însoţit de o femeie. 

— Numele lui? 

— Nu-l ştim. 

— Numele femeii, cel puţin? 

— Nici pe acesta nu-l ştim. 

Galaor începuse să-şi piardă răbdarea, dar făcu această reflecţie 
plină de sens: 

„Nu sunt nici două ore de când am plecat spre Blois, şi în urmă cu 
trei ore nu ştiam că voi avea plăcerea de a purta în spate pe frumoasa 
domnişoară Idoline. Prin urmare, este puţin probabil, având în vedere 
viteza calului meu, ca cineva să facă drumul după noi la Blois, chiar 
mai mult decât atât, dacă ar fi aşa, ar galopa în spatele nostru în loc 
să ne blocheze drumul. Prin urmare, este posibil ca aceşti oameni 
bravi să aibă misiunea de a opri o femeie şi un călăreț, dar care nu 
suntem noi. Mai bine să pierdem cinci minute pentru a ne explica 
decât să pierdem două ore pentru a ne lupta.” 

Şi Galaor spuse cu voce tare: 

— Domnii mei, eu nu sunt cel pe care îl căutaţi, cu siguranţă. 

— lată ceea ce vidamul va verifica, răspunse vocea. 

— Vidamul? 

— Fără îndoială, deoarece el este cel care ne-a pus aici cu misiunea 
de a nu permite trecerea niciunei persoane, până când nu vom întâlni 
un călăreț însoţit de o doamnă. Or, o doamnă vă însoţeşte, şi noi vă 
cerem să ne urmaţi. 

— Oh! făcu Galaor, cum mă veţi duce, domnii mei? Şi unde este 
vidamul? 

— La hanul Crucea de Aur, la o leghe de aici. 

— Pe drumul spre Blois? 

— Da, messire. 

Galaor se aplecă spre Idoline care, în timpul acestei conversații se 
liniştise puţin câte puţin şi se apropie de ea. 

— Eu cred că, spuse el, din moment ce drumul este negru, am face 
bine să nu ne opunem acestor oameni curajoşi. 

— Şi dacă vidamul vrea să ne reţină? 

— Haida-de! făcu Galaor, atunci aceasta se va întâmpla între mine 
şi el; vei vedea, va fi iadul pe pământ; chiar şi cu o legiune de demoni 
pe urmele noastre, în locul acestor soldaţi de râs, eu ştiu bine că ne 
vom croi drum de trecere. 

Şi Galaor, aplecându-se, îşi petrecu braţul în jurul taliei suple şi 
flexibile a tinerei fete, o ridică şi o reaşeză pe şa. 


Apoi zise celui care părea a fi şeful trupei de soldaţi a episcopului: 

— Deoarece nu suntem noi cei pe care îi căutaţi şi, de asemenea, 
pentru că noi mergem la Blois şi pentru că hanul Crucea de Aur este 
în drumul nostru, suntem de acord să vă însoţim. 

— Foarte bine, spuse vocea. 

— Dar cu o condiţie, zise Galaor. 

— Care? 

— Că veţi merge cu caii în galop, pentru că suntem un pic cam 
grăbiţi, domnişoara şi cu mine. 

Şi îşi aşeză micul bidiviu navarez aproape de marele cal al şefului 
trupei de soldaţi a vidamului domnului episcop de Blois, zicând încă: 

— Şi de unde vin cei pe care îi căutaţi? 

— Din Angers sau de la Tours. Nu ştiu exact. 

„Bun! gândi Galaor, aceştia, cu siguranţa nu suntem noi, dar nu îmi 
pare rău că s-a întâmplat aşa, pentru că ne vom opri la un han şi voi 
putea bea un pahar de vin: Sunt mort de sete!” 

Şi îşi îndemnă micul bidiviu, care trecu în fruntea grupului. 

In depărtare, printre copaci, strălucirea unei lumini anunţa o casă. 

— Ce este acolo? întrebă Galaor pe cel căruia consimţise să-i fie 
momentan prizonier. 

— Acela este hanul Crucea de Aur, răspunse omul. 

„Bun! gândi eroul nostru, în zece minute, messire vidam îmi va 
cere scuze cu o sticlă de vin în mână!” 

Hanul Crucea de Aur era izolat pe malul Loarei, care uda cu apele 
sale faţada de nord şi în această parte a hanului bărcile cu marinari 
veneau de multe ori şi se opreau sub ferestre. 

Hangiul n-avea decât să pună vinul într-un coş şi coşul era legat cu 
o frânghie şi totul era coborât în ambarcaţiune fără ca cei aflaţi pe ea 
să fie nevoiţi să pună piciorul pe pământ pentru a veni să se 
răcorească. 

Drumul de halaj trecea prin faţa uşii principale, care era la sud. 

Atunci când Galaor şi oamenii episcopului ajunseră la han, clădirea 
avea toate ferestrele luminate, ca şi cum ar fi fost un mare ospăț. 

Un foc mare ardea în bucătărie, o legiune de ucenici şi bucătari 
forfoteau în jurul cuptoarelor. 

O frigare încărcată cu enorme păsări de curte era învârtită încet, şi 
stând în faţa ei, un bărbat urmărea cu un ochi pofticios stadiul de 
frigere al cărnii. 

Acesta era vidamul. 

Niciodată un călugăr plin de viaţă n-avusese o poftă de mâncare 
mai imensă şi o privire mai veselă. 

Acesta era un om corpolent cu fruntea îngustă, cu păr cărunt, buze 
pline, mâinile mici şi durdulii. 

Când aghiotantul său intră, el întoarse capul încet şi întrebă: 


— Ei bine! i-ai găsit, Morion? 

Morion era numele omului cu voce aspră care dusese tratative cu 
Galaor. 

— Am oprit un călăreț, răspunse Morion. 

— Ah! 

— Şi o domnişoară. 

— Unde sunt ei? 

— Aici sunt. 

Şi Morion se dădu deoparte, lăsând la vedere pe Galaor şi pe 
însoţitoarea sa. 

— Dumneavoastră sunteţi messire de Cornehaut? întrebă gasconul. 

— Sigur, eu, răspunse vidamul. 

— Atunci, spuse Galaor pe un ton arogant, vedeţi că nu suntem cei 
pe care îi căutaţi şi sunt convins că soldăţoii domniei tale nu m-ar fi 
putut împiedica să continui călătoria mea dacă nu mi-ar fi spus că aici 
este un vin excelent şi dacă nu mi-ar fi fost sete. 

Deşi Galaor avea fruntea încruntată, o mină nerăbdătoare şi pusese 
cu îndrăzneală mâna stângă pe teaca spadei, vidamul nu se supără, 
iar aceasta din două motive: primul, pentru că un om care este pe 
jumătate cleric are mai multă răbdare şi politeţe decât un om care 
este pe deplin om de sabie; al doilea era că, în spatele lui Galaor, o 
văzu pe frumoasa Idoline, modestă, cu ochii plecaţi, tremurând un pic. 

— Hei! tânărul meu domn, zise el, sunteţi îndrăzneţ şi vorbiţi fără 
ocolişuri. 

— Scuzaţi-mă, spuse Galaor un pic uimit de acest ton amabil. Eu 
sunt din Sud. 

— Ah! ah! 

— Ar trebui să vă daţi seama după cum vorbesc. 

— Aşa este, spuse vidamul, ai accentul gascon, şi cred că, de fapt, 
oamenii mei au greşit. 

Galaor făcu un pas înapoi. 

— Cum! credeţi? Nu sunteţi sigur? exclamă el. 

— Şi nu sunteţi cel pe care am misiunea de a-l opri. 

— Dar, de asemenea, nu-l cunoaşteţi nici pe acela? strigă Galaor. 

— Nu, tânărul meu prieten, răspunse vidamul, care era mereu 
zâmbitor şi de o blândeţe prefăcută. 

— Atunci, căutaţi pe cineva care îi cunoaşte, pentru că eu vedeţi că 
sunt grăbit, spuse Galaor; de asemenea, pe cât de adevărat că eu 
sunt un gentilom, pe atât de adevărat este că domnişoara pe care o 
vedeţi aici este o domnişoară din serviciul Doamnei Regine a Franţei. 

— Ah! într-adevăr! făcu vidamul. 

Apoi, făcu un semn lui Morion care sta la câţiva paşi distanţă, cu 
pălăria în mână, într-o atitudine plină de respect: 

— Du-ţi oamenii în camera de alături, spuse el, şi lasă-ne să vorbim 


în pace, această domnişoară, acest domn şi cu mine. 

In acelaşi timp, el chemă cârciumarul care asista grav în spatele 
tejghelei sale de tablă, urmărind cu ochii mişcările bucătarilor săi. 

Soldaţii aflaţi sub ordinea lui Morion, se retraseră. 

Hangiul veni repede. 

— Asiguraţi aranjarea mesei, cât mai curând posibil, ordonă 
vidamul, invit la masă aceşti doi străini. Aduceţi cel mai bun vin şi 
serviţi-ne ce aveţi mai rafinat. 

Hangiul se înclină şi merse să-şi grăbească bucătarii. 

Galaor se uita la Idoline. 

Idoline părea din ce în ce mai îngrijorată. Ea şopti: 

— Dar trebuie să continui călătoria mea. 

— Şi eu, spuse Galaor, trebuie să fiu mâine la castelul d'Amboise. 
Dar fii sigură, în cazul în care într-o oră nu suntem plecaţi de aici, voi 
pune foc acestui han. 

Vidamul, care o privea pe tânăra fată cu un ochi patern şi plin de 
amabilitate, continuă: 

— Vă invit la cină, copiii mei, şi eu voi trimite un mesaj bunului meu 
prieten stareţul de Fontvieille, ca să vină aici cât mai curând posibil, 
pentru ca să nu pierdeţi timpul, pentru că ştiu că sunteţi grăbiţi. 

— De ce aveţi nevoie de stareţul de Fontvieille? întrebă Galaor. 

— lată despre ce e vorba, răspunse vidamul: Fontvieille este o 
mănăstire de călugări, la o jumătate de leghe de aici. 

— Bun! 

— Starețul mânăstirii este un bun prieten al meu şi se numeşte 
dom Isidor. 

— Aşa, şi? zise Galaor care îşi pierdea răbdarea. 

— Dom lsidor are o nepoată, care este fina domnului episcop de 
Blois, o nepoată pe care eu n-am văzut-o niciodată, altfel aş putea să 
vă spun imediat dacă este sau nu domnişoara aici de faţă. 

Şi vidamul salută galant pe Idoline. 

In timp ce vorbea, se aşeză la masă, şi acest spectacol îl linişti 
puţin pe Galaor. 

— Cu toate acestea, continuă vidamul, nepoata lui don Isidor, care 
este din familie nobilă şi locuieşte într-un vechi conac în apropiere de 
Angers, este îndrăgostită de un soldat fără un ban în pungă, care a 
răpit-o. 

— A! deci, presupuneţi că eu sunt acel soldat mitocan? zise Galaor. 
Mulţumesc mult! 

— Nu presupun nimic, spuse vidamul, dar mă supun ordinelor date 
de seniorul episcop, care are un mare respect pentru dom Isidor. 

Şi vidamul chemă pe Morion şi îi ordonă să trimită în grabă un 
mesager şi să-l aducă pe stareţul de Fontvieille. 

Apoi îi zise lui Galaor: 


— Veniţi la masă, domnul meu! Avem un motiv cu acest vin, care 
este vechi de aproape un secol, nu-i aşa, hangiu? 

— Da, monseniore, răspunse hangiul. Noi îl păstrăm pentru oaspeţi 
de seamă. 

— Şi pentru femeile frumoase, spuse vidamul, care o învălui pe 
Idoline cu o privire dulceagă, plescăind din buzele groase. 

Vidamul îi turnă de băut lui Galaor şi nu încetă să o privească pe 
frumoasa ldoline, care se simţea foarte stânjenită din cauza acestei 
admiraţii. 

Dar Galaor bău fără a-l pierde vreo clipită din ochi pe vidam. 

Şi dintr-o dată, lovind cu pumnul în masă: 

— Ah! aşa deci! spuse el, deşi călugăr cum sunteţi, ştiţi dragul meu 
senior că îmi displăceţi foarte mult? 

— Eu? exclamă vidamul. 

— Da. 

— Şi pentru ce, dragul meu domn? 

— Pentru că fiecare ar trebui să-şi vadă de treaba lui. 

— Ce vrei să spui? 

— Oamenii în robă nu trebuie să facă ochi dulci doamnelor, şi vă 
implor... 

— Haideţi! nu mai spuneţi! făcu vidamul pe un ton patern, nu vă 
alarmaţi aşa, tinere, eu sunt un biet bătrân. 

— Bătrân sau nu, spuse Galaor, dacă mai continuaţi să o sorbiţi din 
priviri pe această domnişoară, vă voi străpunge cu spada mea. 

Şi împingând brusc masa, se ridică cu vioiciune şi scoase sabia. 

— La mine! strigă vidamul, care, de asemenea, scoase sabia sa. 

La strigătul şefului său, Morion veni în fugă, urmat de patru sau 
cinci dintre oamenii lui. 

Toţi aveau săbiile ridicate. 

Dar Galaor, după ce o trase pe Idoline la spatele său, în scopul de a 
o apăra cu corpul său, puse masa între el şi adversarii săi şi începu să 
descrie cu sabia o teribilă vârtelniţă, care făcu pe vidam şi oamenii lui 
să se dea înapoi. 

— Haideţi! apropie-te, dătător de apă sfinţită, spuse el, dacă vrei să 
ştii cât cântăreşte sabia unui gentilom gascon, apropie-te, deci! 

Morion, mai îndrăzneţ decât ceilalţi, se aruncă asupra lui, dar primi 
o violentă lovitură de sabie în cap şi se rostogoli la zece paşi distanţă. 

— Haide! hai! pe el! striga vidamul furios. 

Galaor executa mereu teribila lui vârtelniţă. 

Şase săbii îi amenințau pieptul, dar el le da la o parte pe toate, şi 
din când în când, îşi oferea satisfacția de a apuca câte o sticlă cu 
mâna stângă şi a o arunca în capul unui adversar. 

Deja patru slujitori ai vidamului erau scoşi din luptă, fără ca Galaor 
să fi primit o zgârietură; vidamul avea el însuşi o uşoară rană la cap 


făcută de un ciob de sticlă spartă, atunci când, copleşit de furie, el 
strigă: 

— La muschete! luaţi muschetele voastre şi ucideţi acest mizerabil 
ca pe un câine. 

Dar, în momentul când ei alergau să se supună ordinului, se auzi un 
zgomot mare la uşa hanului. 

Şi un om intră, strigând: 

— Pace, prietenii mei, pace! ce este aici cu tot acest vacarm? 

La auzul vocii acestui om şi la vederea sa, ţevile muschetelor 
coborâră spre pământ şi vidamul însuşi fu cuprins de un fel de teamă 
plină de respect. 

Şi totuşi, era doar un călugăr cel care îşi făcuse astfel apariţia. 

Părea un călugăr simplu, îmbrăcat într-o robă gri şi în sandale, dar 
o cruce de aur strălucea pe piept şi un inel pe deget, ceea ce însemna 
că acesta deţinea un rang superior. 

— Dom Isidor! murmură vidamul, ştergându-şi sângele care-i 
curgea pe faţă. 

Starețul întinse ambele mâini şi spuse: 

— Puneţi săbiile voastre în teacă, aruncaţi armele, şi temeţi-vă de a 
ofensa pe Dumnezeu. 

Soldaţii se retraseră. 

Apoi, dom Isidor îl privi cu mândrie pe vidam şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Acest tânăr... bâlbâi vidamul, tânărul care a vrut să scape... 

— Unde este fata pe care aţi oprit-o? întrebă don Isidor, fără să se 
uite la Galaor. 

— lată-mă, zise Idoline care stătuse pe tot timpul luptei, tremurând, 
în cel mai întunecat colţ al camerei. 

Preotul se uită la ea şi exclamă: 

— Aceasta nu e nepoata mea! 

— Şi eu, făcu Galaor, sunt eu cel pe care îl căutaţi? 

Şi el înaintă spre stareţ şi astfel se găsi în plină lumină. 

Dar, dintr-o dată stareţul scoase un strigăt: 

— O, Dumnezeul meu! zise el. 

— Dacă domnişoara nu este nepoata voastră, zise Galaor, eu nu 
pot fi persoana cu care aveţi de-a face. 

— Ah! Monseniore! zise stareţul. 

Şi se plecă până la pământ înaintea lui Galaor care rămase 
stupefiat. 

Apoi se întoarse spre vidam: 

— Cum! mizerabile, l-aţi oprit pe Monsenior? 

— Monsenior!?... exclamă vidamul. 

— Da! spuse stareţul. 

— Drept cine mă luaţi? întrebă Galaor, din ce în ce mai uimit. 


Dar stareţul, care era un om în vârstă şi cu experienţă, se grăbi să- 
şi reînnoiască scuzele faţă de Galaor. 

— Ah! Monseniore, spuse el, niciodată nu-mi voi ierta insulta care v- 
a fost făcută, pentru că eu sunt cauza reţinerii dumneavoastră, chiar 
dacă eu, într-un fel, sunt nevinovat. 

— Dar pentru ce mă numiţi „Monseniore” şi nu „messire”? întrebă 
Galaor. 

— Pentru că ştiu cine sunteţi. 

— Haida-de! 

— Şi prinții... au dreptul la tot respectul meu. 

— Cum! Eu sunt prinţ? 

— Mii de scuze, Monseniore, zise stareţul, văd că Alteța Voastră 
doreşte să rămână incognito, aşa că mă voi păzi să mai rostesc 
numele său. Dar o rog pe Alteța Voastră să binevoiască să mă ierte. 

— Oh! cu dragă inimă! spuse Galaor râzând. 

Şi îi întinse mâna stareţului. 

Dar dom Isidor, în loc să-i strângă mâna, o sărută cu respect. 

Apoi, spuse din nou: 

— Alteța Voastră a fost reţinut din călătoria sa; dacă ea doreşte să- 
şi câştige timpul pierdut, iar în cazul în care calul este obosit, o implor 
să accepte catârul meu, care este un bun bidiviu. 

Galaor o privi pe Idoline care îşi revenise din spaimă şi începuse să 
zâmbească în cele din urmă. 

— Accept catârul vostru, părinte, spuse el, nu pentru mine, ci 
pentru această domnişoară, care aparţine Doamnei Regine. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă abatele, o domnişoară de 
onoare a reginei, un prinţ! i-aţi arestat... mânăstirea mea în război 
deschis cu regele... ce imprudenţă!... 

Şi se uită urât la nefericitul vidam. 

Galaor protestă în zadar împotriva titlului de prinţ pe care stareţul i- 
| dăduse. 

Dom Isidor nu voia să renunţe nici mort. 

Vrând-nevrând trebui ca Galaor să accepte ca stareţul să-i ţină 
scara şeii, în timp ce îi zise: 

— Monseniore, pentru numele lui Dumnezeu, iertaţi-mă! 

doline urcase cu agilitate pe catâr, iar bunul stareţ ceru 
permisiunea să le dea binecuvântarea lui. 

— Fir-ar să fie! zise Galaor, în timp ce amândoi dădeau pinteni pe 
drumul spre Blois, aş da suta de pistoli care mi-a rămas în pungă şi 
care este toată averea mea, pentru a afla cine este prinţul cu care eu 
mă asemăn atât de mult! 

— Aşteptaţi să se facă ziuă, răspunse tânăra fată, eu voi putea 
probabil să vă spun asta, pentru că eu cunosc toţi prinții lumii! 

Primele raze ale revărsatului de zori apăreau la orizont, atunci când 


Galaor călare pe micul său cal navarez şi frumoasa lIdoline pe catârul 
lui dom Isidor, vedeau apărând în depărtare turlele din Blois şi castelul 
care domina oraşul, precum şi casele albe, etajate unele peste altele, 
coborând până la râu. 

Ei stătuseră la taclale şi pălăvrăgiseră de-a lungul întregului drum, 
simțindu-se din ce în ce mai atraşi unul de altul, pentru că dragostea 
avea, poate, galopul mai rapid decât cel al bidiviilor lor. 

— Acum, spuse Galaor, întorcându-se pe jumătate în şa, acum că 
se face ziuă, îmi spui oare cu cine mă asemăn? 

Idoline îl privi cu atenţie. 

— Oh! oh! făcu ea. 

— Ei bine? 

Ea avu un surâs ştrengăresc. 

— Dacă aş avea cu douăzeci de ani mai mult, spuse ea, ceea ce la 
urma urmei ar fi păcat... aş fi mult mai sigură pe bănuiala mea. 

— Cum aşa? 

— Eşti brunet, tânăr şi subţire, portretul viu al unui bărbat pe care 
eu îl cunosc. 

— Ah! 

— Dar al cărui păr a încărunţit, barba de asemenea... şi care s-a 
îngrăşat un pic după patruzeci de ani. 

— Şi crezi că ar putea fi tatăl meu? 

— Cine ştie!?... 

— Şi acest om... este un mare senior? 

— Da. 

— Un prinţ? 

— Poate. 

— Dragă mea ldoline, făcu Galaor pe un ton rugător, de ce nu-mi 
spui numele lui? 

Fata continua să zâmbească: 

— Ascultă, spuse ea, şi urmăreşte raţionamentul meu. 

— Să vedem? 

— Ai văzut-o pe regină în seara asta? 

— Da. 

— Te-a privit? 

— Fără îndoială. 

— Şi nu a manifestat nicio surpriză? 

— Ba mai mult, ea a ţipat când m-a văzut. 

— Ah! foarte bine. 

— Şi mi-a arătat portretul unui bărbat, care se afla în oratoriul său. 

— Bun! 

— Şi acest portret părea să fie al meu. 

— Ei bine! Regina, probabil, ţi-a spus pe cine reprezentă acest 
tablou. 


— Nu. 

— De ce? 

— Regina mi-a spus: „Nu vă spun azi... dar... mâine...” 

— Ah! ţi-a spus ea asta? 

— Da. Dartu... 

— Dar, spuse Idoline, cu un zâmbet sigur, eu aparţin reginei. 

— Şi ce contează asta? 

— Şi eu nu vreau să-i iau plăcerea de a-ţi spunea ea însăşi cu cine 
te asemeni. 

— Idoline!... 

Ea îl ameninţă cu degetul şi îi spuse: 

— Pretindeai adineauri că mă iubeşti? 

— Oh! cu siguranţă. 

— Şi nu eşti de acord cu mine că prima virtute a celor care iubesc 
este ascultarea? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! ascultă-mă şi nu-mi mai pune întrebări. 

— Eşti crudă. 

— Dacă insişti, mă voi îndoi de dragostea ta. 

— Idoline! 

— Şi nu ne vom mai întâlni din nou. 

— Oh! strigă Galaor, dacă e aşa, aş prefera să nu ştiu nimic despre 
trecutul meu. 

— Vei şti totul, pentru că regina se va ţine de cuvânt şi-ţi va 
dezvălui ceea ce ţi-a promis. 

— Asta înseamnă că te voi revedea? 

— Da, la Paris, din moment ce vei veni. 

— Dar unde? 

— Oh! nimic nu este mai uşor decât să mă găseşti, răspunse fata. 

— Cum? 

— Vei merge direct la Luvru. 

— Şi voi cere să o văd pe doamna Nancy? 

— Desigur, pentru că eu sunt mereu cu ea. 

In timp ce vorbeau astfel, ajunseră chiar în faţa oraşului Blois, care, 
vă mai amintiţi, se afla pe malul celălalt, deoarece ei continuaseră să 
urce pe malul stâng al Loarei. 

Se aflau acum chiar în faţa casei podarului care mânuia bacul şi, 
făcând pâlnie mâinile sale, Galaor îl strigă. 

Podarul, care era culcat, sări din pat, se duse la fereastră şi văzând 
oameni care păreau de rang înalt se grăbi să coboare. 

— Ne vom despărţi aici, spuse Idoline. 

— Cum, eu nu mai merg cu tine la Blois? 

— Nu, e inutil. 

— Dar la Blois... cum vei face? 


— Oh! Nu-ţi face griji, am un scutier care mă aşteaptă la un han în 
Blois. 

Podarul coborâse pe bacul lui, în timp ce ldoline descălecă cu 
agilitate de pe catâr. 

— La revedere, spuse ea, dând lui Galaor mica ei mână 
înmănuşată. 

— Şi catârul, ce voi face cu el? întrebă tânărul, care căuta să 
prelungească bunul rămas. 

— Dă-i o lovitură de bici, va şti el cum să găsească drumul spre 
mânăstire. 

Şi frumoasa ldoline urcă pe bac, după ce primi un sărut din partea 
îndrăgostitului Galaor. 

— Adio! spus ea, sau mai bine, la revedere! 

Podarul dezlegă frânghia şi bacul porni în larg, ducând cu el pe 
Idoline, care stătea în spate, fluturând batista de rămas bun. 

Nemişcat pe mal, Galaor privi până când bacul traversă râul. 

Apoi, el văzu fata sărind pe mal, se întoarse pentru ultima dată, 
apoi dispăru pe străzile întortocheate ale bătrânului oraş care se 
întindea până pe malul Loarei. 

Galaor scoase un oftat. 

„Cred că într-adevăr, murmură el, de data asta, m-am îndrăgostit 
de-a binelea!” 

El fixă frâul catârului de mânerul şeii, apoi aplică animalului o 
lovitură puternică de bici şi catârul porni în trap. 

In timp ce urca în şa îşi spuse: 

„Spre Amboise acum, pentru că am nevoie să ştiu cine este marele 
senior care pare a fi tatăl meu!” 

El şi micul cal navarez se întoarseră rapid, precum vântul de munte 
care bate şi apleacă iarba parfumată. 


Capitolul V 

Să revenim acum la momentul în care Galaor o părăsea pe regină şi 
la rugămintea căreia urma să se întoarcă a doua zi la castel. 

Nobilimea din Touraine se înşela crezând că acele zile frumoase şi 
de glorie ale castelului d'Amboise se vor întoarce odată cu sosirea 
Doamnei Margareta. 

Ultima din familia Valois, nu venise deloc cu inimă fericită, şi 
sufletul său era departe de a fi plin de bucurie. 

Am spus că în prima zi ea nu a vrut să vadă pe nimeni şi a avut o 
lungă convorbire cu domnul Pont-Ribaud. 

Acest senior era un vechi hughenot, care se convertise la catolicism 
în acelaşi timp cu stăpânul său, regele Henric, al patrulea după nume, 
şi avea tot atâtea, chiar şi mai puţine, frământări în legătură cu 


aceasta, deoarece el nu avusese niciodată un spirit foarte credincios. 

Suficient de bun gentilom, dar mercenar înrăit, brutal şi arţăgos, el 
a inspirat stăpânului său aceste frumoase cuvinte: 

— Când vreau să fiu dezagreabil cu cineva, îl dau în compania lui 
Pont-Ribaud. 

Cu şase luni în urmă, regele, se pare, a vrut să fie dezagreabil cu 
oraşul Amboise, căci l-a numit guvernator pe Pont-Ribaud. 

Dar regele a fost, probabil, mai puţin preocupat de locuitorii 
oraşului şi de oaspeţii viitori ai castelului, aşa cum se va putea vedea. 
Ceea ce nu i-a împiedicat pe locuitorii din Amboise să-l regăsească pe 
domnul de Pont-Ribaud foarte neplăcut. 

Din prima zi el a luat măsuri care au făcut populaţia să murmure. 

El a interzis plimbarea pe metereze şi pe platformele castelului, 
lucru care niciodată nu se mai văzuse. 

O singură persoană şi-a găsit favoarea acestui om urâcios. 

Aceasta era Perine. 

Şi am văzut cum ea a recunoscut această favoare specială, aşa 
cum este adevărat că era tot timpul pedepsită de către cel ce o iubea. 

Acum, la sosire, regina avusese o lungă conversaţie cu domnul de 
Pont-Ribaud care, în dimineaţa precedentă, primise, de altfel, un 
mesaj de la rege. 

Care a fost scopul acestei întrevederi? 

Nimeni nu-l ştia. 

Doar oamenii reginei au remarcat cu uimire că Doamna Margareta 
avea ochii roşii, în timp ce sub mustaţa zbârlită, acest groaznic Pont- 
Ribaud avea un zâmbet de răutăcioasă satisfacţie. 

In dimineaţa următoare, toţi au fost surprinşi de faptul că regina nu 
a făcut plimbarea pe cal, potrivit obiceiului său. 

Seara au fost şi mai surprinşi să vadă că a cinat singură în oratoriul 
său. 

Ce însemnau toate astea? 

Un paj care trăsese cu urechea la uşă, a susţinut că a înţeles câteva 
cuvinte din întâlnirea reginei cu guvernatorul, dar el a afirmat un lucru 
atât de monstruos, încât toţi au protestat şi nimeni nu a vrut să 
creadă. 

Aceasta se întâmpla în camera de gardă, chiar în acea noapte când 
Galaor intra în castel prin fereastra lui Perine. 

Pajul care era de serviciu împreună cu două cameriste şi patru 
gardieni, era aşezat călare pe un scaun şi ceilalţi făcuseră cerc în jurul 
lui. 

— Micul meu Manuel, zicea una dintre cameriste, cei care veniţi de 
la Paris trebuie să fiţi la curent cu treburile politice şi cu siguranţă ne 
veţi spune răspunsul la enigmă. 

— Dar vi l-am spus mai devreme, răspunse pajul Manuel, care era 


un frumos băiat de şaisprezece ani, spiritual, sprinten şi bine făcut. 
Regina este prizonieră. 

— Ce glumă!?... spuseră gardienii ridicând din umeri. 

— Prizoniera cui? întrebă una dintre cameriste. 

— A domnului de Pont-Ribaud, bineînţeles! 

— O regină, prizoniera unui mitocan?!... 

— Mitocanul nu face nimic de la sine putere, spuse grav pajul. 

— Cum aşa? 

— El se supune regelui. 

— Dar ce motiv are regele ca să o țină pe regină prizonieră? 

Manuel schiţă un mic zâmbet obraznic şi răspunse: 

— Aveţi dreptate, drăguţele mele, nu ştiţi absolut nimic despre 
problemele politice. 

— Chiar, zise cea de-a doua cameristă, noi nu înţelegem. 

— E simplu, totuşi. 

— Intr-adevăr? 

— Veţi vedea, dacă mă ascultați cu atenţie. 

— Suntem numai ochi şi urechi. 

Şi cercul se strânse în jurul pajului, care avea totuşi, o remarcabilă 
îndrăzneală în modul de a vorbi. 

— De cât timp este regele căsătorit cu regina? 

— Am fost la nuntă şi îmi amintesc, zise unul dintre gardieni, 
răsucindu-şi mustaţa încărunţită. Regele nu era atunci decât un biet 
prinţ de Navarra şi dacă i s-ar fi spus reginei-mamă, Doamnei 
Catherine, că acest tânăr va fi rege al Franţei într-o zi, ea ar fi râs din 
toată inima; nici Doamna Margareta nu credea, de asemenea, că va fi 
vreodată altceva decât regina Navarrei. 

— Bun! dar cât de mult timp a trecut? 

— Aproape douăzeci de ani. 

— Regele a fost foarte îndrăgostit de regină, nu-i aşa? 

— Da, dar nu a durat mult, spuse gardianul. 

— Şi regina?... 

Bătrânul soldat zâmbi uşor. 

— Văzând că regele a abandonat-o atât de repede, spuse el, regina 
a căutat uneori să se distreze. 

— Perfect. Atunci urmăriţi-mă cu atenţie, continuă pajul. 

— Să vedem! 

— Regele are o amantă pe care o iubeşte tare. 

— Da, doamna Gabrielle. 

— Exact. Şi el are mai mulţi copii, printre care un fiu pe care îl 
idolatrizează. 

— Bun. 

— Şi, ideea lui este ca într-o zi să-l facă un frumos rege al Franţei. 

Auditoriul său strigă şi protestă din nou. 


— Dar, de fapt, dragul meu, spuse una dintre cameriste, un rege al 
Franţei se face dintr-un prinţ legitim, nu dintr-un oarecare bastard. 

— Da, dar dintr-un oarecare bastard se poate face un prinţ legitim, 
răspunse Manuel. 

— Cum aşa? 

— Oh! un mod simplu: prin căsătoria regelui cu mama sa. 

— Asta este pur şi simplu imposibil. 

— Credeţi? 

— Doamna Margareta este plină de viaţă şi de sănătate, n-a 
împlinit încă treizeci şi şapte de ani şi nu se va decide, cred, să moară, 
pentru ca doamna ducesă de Beaufort, adică doamna Gabrielle, să 
devină regina Franţei. 

Manuel privea la ascultătorii săi cu un aer de dispreţ. 

— Voi sunteţi săraci la minte, spuse el, şi este clar că nu ştiţi nimic 
despre politică. 

— Da! da! cum să nu! exclamară cameristele. 

— Poftim! făcură gardienii. 

— Nu se poate să aibă două neveste, răspunse cel ce-şi adusese 
aminte de nunta prinţului de Navarra. 

— Dar se poate repudia una, zise cu răceală pajul Manuel. 

Atunci, un fior trecu printre gardieni şi cameriste, deoarece toţi 
aceştia şi-ar fi dat sângele pentru Doamna Margareta de Valois, 
frumoasa frumoaselor, aşa cum a fost numită de bătrânul poet 
Brantôme. 

Pajul Manuel continuă: 

— Regele, după ce a fost un eretic, a devenit un bun catolic. 

— Tocmai de aceea ar trebui... 

— Ah! Dacă nu mă ascultați, zise pajul, nu veţi înţelege niciodată. 

— Bun! te ascultăm. 

— Regele de aceea, vă spun, atunci când era un eretic, cum spune 
religia, pentru că există trei moduri de a descrie hughenoţii, 
Dumnezeu să-i reducă la tăcere! era foarte bun pentru a fi aruncat în 
zeghe. 

— Manuel! făcu o cameristă. 

— Ceea ce exprim nu este opinia mea, este a Papei. 

— Ah! asta e altceva. 

— Dacă s-ar fi mers să i se spună Papei că focul ceresc a căzut pe 
eretici, el ar fi simţit o mare bucurie. 

— Papa ar fi fost în drepturile sale, observă inocent unul dintre 
gardieni. 

— Dar regele s-a convertit. 

— Şi Papa îl iubeşte pe rege? 

— Desigur. 

— Toate acestea nu au nimic de-a face cu Doamna Margareta. 


— Dimpotrivă. 

— Cum aşa? 

— Presupun că regele găseşte un viciu de formă în căsătoria sa, de 
exemplu, că uniunile dintre hughenoți şi catolici sunt interzise. 

— Ei bine? 

— Papa, la rugăciunea bunului său prieten, regele, care este acum 
fiul cel mai mare al Bisericii, anulează căsătoria. 

— Dar această căsătorie s-a făcut acum douăzeci de ani. 

— Aşa este. 

— Şi acum regele este catolic ca şi Doamna Margareta. 

— Da, spuse Manuel, în aparenţă ai dreptate. Dar în realitate... 

— Noi probabil greşim, spuse bătrânul oştean pe un ton 
batjocoritor. 

— Da, şi eu vă voi dovedi. 

— Ah! spre exemplul!... 

— Dovada că această căsătorie a fost nulă, că ea n-a avut niciodată 
aprobarea divină, este că a fost stearpă, este că Doamna Margareta 
nu a avut copii şi că tronul este fără urmaşi. 

— Aceasta, Manuel, spuse camerista, este de o logică dezolantă. 

— Poate, dar logica mea există. 

— Dar, spuse bătrânul soldat, care îşi amintea de cei din familia 
Valois, foştii săi stăpâni, nu se jefuieşte astfel o fiică a Franţei, 
nepoata regelui Francisc, soră a trei regi. 

— Dumnezeule! făcu Manuel, aceasta este ideea care îl jenează 
oarecum pe bunul nostru stăpân, regele Henric. 

— Ah! 

— Se spune că atunci când s-a căsătorit cu Doamna Margareta, 
sora regelui Franţei, a fost o onoare foarte mare pentru el. 

— Desigur! 

— Şi că nu el ar fi cel mai indicat să o repudieze cu forţa, aşa cum 
au făcut patricienii romani. 

— Dar acest mic Manuel este deplasat! spuse o cameristă. 

— Astfel, continuă pajul, regele se gândeşte că Doamna Margareta, 
care nu poate avea un prinţ pentru rege, având în vedere 
prosperitatea regatului, va  consimţi de bunăvoie la anularea 
căsătoriei sale, în mod voluntar; că dacă ea însăşi scrie Papei... atunci 
nu va mai putea fi acuzat de nerecunoştinţă faţă de ultima prinţesă a 
Casei de Valois. 

— Da, făcu bătrânul soldat, dar trebuie ca regina să consimtă... şi 
niciodată... 

— lată de ce, continuă Manuel, regina a venit la Amboise... regele a 
sfătuit-o... şi domnul de Pont-Ribaud, care este un om de mare 
instinct... 

— Manuel, prietene, zise o cameristă, eu cred că tu te-ai zăpăcit. 


— Cum aşa? 

— Nu ne-ai spus deja că tu crezi că regina este prizonieră? 

— Este destul de simplu, totuşi. Regele, căruia îi place să fie 
ascultat, dar niciodată nu are aerul că dă ordine, probabil că va fi spus 
Doamnei Margareta: „Mama voastră şi toţi din familia voastră, draga 
mea, au fost mereu obişnuiţi să onoreze cu prezenţa lor oraşul 
Amboise. Or, iată că sunt mai mult de zece ani de când nici 
dumneavoastră, nici eu, nici vreun alt prinţ din casa noastră n-a pus 
piciorul acolo, iar bunii locuitori ai oraşului nostru fidel se plâng. 
Mergeţi aşadar la culesul viilor în Amboise, şi la stoarcerea strugurilor 
pentru a pune în pivnițele noastre un vin bun.” Regina a plecat, după 
cum puteţi vedea. 

— Fără îndoială, pentru că este aici. 

— În acelaşi timp, continuă Manuel, regele a scris domnului de 
Pont-Ribaud, spunându-i: 


„Noi nu mai suntem în comuniune, regina şi cu mine, şi acesta este 
motivul pentru care mă adresez dumneavoastră pentru a ne despărți. 
Regina crede mereu că are douăzeci de ani, deşi ea are deja treizeci 
şi şapte. 

Regina nu-şi menajează sănătatea. 

Ea şi-a petrecut viaţa în festivaluri, baluri, sărbători şi plimbări, care 
îi sunt foarte dăunătoare. 

Contez pe dumneavoastră, dragul meu Pont-Ribaud, pentru a o 
face să înțeleagă că trebuie să ia în Amboise o pauză, atât de 
necesară, nepărăsind castelul, căci aerul de la câmpie este umed şi 
nesănătos, fără a da petreceri, pentru că lungile ceasuri de nesomn 
nu-i fac niciun bine, şi trăind în linişte ca un pustnic, până când îi va 
reveni sănătatea ei înfloritoare. ” 


— Crezi că regele a scris asta? 

— Sunt convins, şi Pont-Ribaud, acest necioplit care este şiret ca o 
vulpe, a tradus scrisoarea regelui în acest fel: „Regina este prizoniera 
ta, şi tu vei răspunde de ea.” 

— Dar, observă bătrânul soldat, care îl urmărise pe Manuel pas cu 
pas în raţionamentul său, în speranţa de a-i găsi vreo hibă, dacă 
regele aranjează astfel punerea în arest a reginei, aceasta nu este 
modalitatea de a o îmbuna şi de a o aduce încetul cu încetul de partea 
sa, ca să scrie Papei pentru a-i cere anularea căsătoriei sale. 

— Aici din nou, vă înşelaţi. 

— Eah! 

— Aţi fost de acord voi înşivă adineauri, răspunse Manuel, că în 
timp ce regele o ţinea tot într-un chef, regina accepta câteva 
distracţii. 


— Puah! cu ce putea să deranjeze asta pe rege? 

— In vremea de atunci, cu absolut nimic. 

— ŞI... acum? 

— Acum, el ar dori să aibă unele dovezi despre distracţiile reginei, 
cum ar fi, de exemplu, o oarecare corespondenţă a Doamnei 
Margareta schimbată cu vicontele de Turenne. 

— St! făcu vechiul soldat. 

— Corespondenţa a fost arsă, spuse camerista. 

— Cred, spuse Manuel. 

— Dar regele nu crede? 

— Nu. 

— Şi dacă el ar avea această corespondenţă? 

— Dumnezeule! el ar fi în stare să o trimită Papei pentru a decide în 
cazul în care Doamnei Margareta i-ar fi dificil să scrie ea însăşi 
Sanctităţii Sale. 

— Toate acestea, spuse camerista, nu explică de ce regina este 
prizonieră. 

— Din contră, aceasta vă va explica perfect. 

— Cum? 

— Corespondenţa pe care regele o caută este, probabil, la Luvru. 

— Bun! 

— Sau în Auvergne!*, în conacul care îi place reginei. Dacă Doamna 
Margareta fiind la Luvru, ar fi auzit de intenţiile regelui, ea ar fi ars 
scrisorile dacă le mai avea la îndemână, ori ar fi plecat la Auvergne, 
dar ea a fost trimisă aici. 

— In timp ce oamenii regelui pot căuta nestingheriţi. 

— Asta aşa este. 

Manuel ar fi continuat, fără îndoială, micul său curs de politică în 
folosul gardienilor şi al cameristelor, dar un sunet sec şi metalic de 
clopot îl opri. 

— Aceasta este regina care are nevoie de mine, spuse o cameristă, 
ridicându-se. 

— Regina nu s-a culcat încă? 

— Nu, pentru că acesta pe care tocmai l-aţi auzit este clopotul din 
oratoriu. 

— Săraca Doamna Margareta, murmură pajul, în timp ce camerista 
plecă în grabă la regină. 

Galaor tocmai plecase, atunci când regina lovi clopotul pentru a 
chema una dintre cameristele sale. 

Palidă, emoţionată, Margareta citea şi recitea scrisoarea de la 
Nancy. 

lată această scrisoare: 


15 Auvergne - provincie tradiţională franceză. [n.t.]. 


„Doamna mea Regină, 

Furtuna care s-a pregătit lent în ultimele ore ale sejurului Majestății 
Voastre la Luvru este pe cale de a izbucni. 

Ducesa de Beaufort devine din ce în ce mai pretențioasă şi nu mai 
vorbeşte despre nimic altceva, decât că vă va lua locul pe tronul 
Franței. 

Regele este foarte agitat şi sub pretextul că nu poate lăsa coroana 
fără un moştenitor, vrea să legitimeze pe micul Cezar prin căsătoria 
cu mama sa. 

Cu toate acestea, în realitate, există mai multă slăbiciune decât 
curtoazie în această conduită a regelui. 

EI îndură un jug de care încearcă în zadar a se elibera. 

Pe de altă parte, duşmanii voştri - ei sunt numeroşi, constând în 
cea mai mare parte din hughenoții convertiți, dar plini de ranchiună şi 
care nu iartă persecuțiile Casei de Valois - continuă campania. 

Ei i-au amintit regelui o mulțime de vechi istorii, de care el a râs 
cândva şi la care acum se încruntă. I s-a spus că ar trebui să aveți în 
posesia dumneavoastră o anumită cantitate de scrisori de la vicontele 
de Turenne, care a fost trimis sub arme şi care s-a trezit la granița 
Savoiei. 

Aceste scrisori, spun ei, dovedesc nu numai dragostea pe care o 
aveati pentru el - dragoste de care regele s-a îngrijit puţin, cândva, 
după cum ştiţi - ci şi anumite propuneri făcute de Majestatea Voastră 
regelui Spaniei şi care ar putea compromite binele regatului. 

Eu nu ştiu, Doamna mea Regină, dacă aceste scrisori contin, într- 
adevăr, chestiuni legate de politică, dar ştiu că există aceste scrisori 
pe care Majestatea Voastră le-a pus într-un seif de oțel încuiat, aflat în 
peretele Pasajului Suspinelor, şi că ea are cheia agățată de gât. 

Pasajul Suspinelor pe care Doamna Catherine, regina-mamă, l-a 
realizat în grosimea peretelui care dă spre Sena şi care îi permitea să 
meargă de la apartamentele sale până la ghereta poternei, de unde 
ea putea auzi perfect fără a fi văzută sau auzită, tot ceea ce se 
întâmpla la rege - Pasajul Suspinelor, după cum spuneam, a fost zidit, 
şi nimeni, poate, cu excepția Majestății Voastre şi a mea nu mai ştie 
de existența sa. 

Nu se mai poate pătrunde decât deschizând cu ajutorul unui resort 
ascuns în lambriurile de lemn, sub un tablou din oratoriul Majestății 
Voastre, care în trecut a fost al Doamnei Catherine. 

Ei bine! în această dimineaţă, muncitorii care reparau nu ştiu ce la 
Luvru, au descoperit pasajul. 

O lovitură de ciocan a dat jos un panou, iar regele a fost înștiințat şi 
a sosit în grabă. 

Eram acolo, din întâmplare, tremurând foarte tare, pentru că ştiam 


unde este seiful. 

„— Hei! a strigat regele, iată un nou mister descoperit. Dacă 
această bună Doamnă Catherine, soacra mea, ar mai fi trăit încă 
douăzeci de ani, ea ar fi reuşit să sape Luvrul în toate direcţiile, aşa 
cum viermii rod într-o veche grindă putredă de lemn.” 

Apoi a luat o făclie şi s-a aventurat în pasaj. 

In timp ce mergea, el verifica pereții, lovindu-i cu pumnul. 

Dintr-o dată scoase un strigăt, urmat de înjurătura sa preferată: 
„Ventre-saint-gris!” 

Lovise cu pumnul pe o suprafață colțuroasă. 

Aceasta era una dintre încuietorile cutiei fixate în perete. 

Eu îl urmam pas cu pas; el s-a întors spre mine: 

„— Hei! mi-a spus el, nu cumva acesta este seiful cu scrisorile 
Doamnei Margareta?” 

Mi-am simţit inima cum îngheață, dar fața mea a rămas impasibilă: 

„— Eu cred sigur, i-am răspuns, că niciodată Doamna Margareta nu 
a ştiut, nici de pasajul secret, nici de seif.” 

„— Crezi?” 

„— Oh! cu siguranță.” 

„— Mi-e indiferent, deoarece Luvru este al meu acum şi am tot 
dreptul să ştiu ce ascunde,” mi-a spus el. 

Apoi, a poruncit ca cineva să meargă şi să-l cheme pe messire 
Aventure Bonhomet, care este, după cum ştiţi, un celebru lăcătuş care 
locuieşte în strada I'Arbre-Sec. 

Bonhomet a sosit. 

„— Deschideţi-mi acest seif,” i-a poruncit regele. 

Bonhomet a examinat broasca, ferecătoarele care rețineau seiful 
blocat în zid şi încastrat în piatră. 

Apoi, s-a întors spre rege: 

„— Sire, a spus el, nu există nici şperaclu, nici cheie falsă care să 
poată deschide această broască. Ştiu că aceasta este o broască 
milaneză şi seiful trebuie să fi fost pus aici, mai târziu, de către 
Doamna Catherine, răposata regină.” 

„— Sunt de aceeaşi părere,” a răspuns regele. 

„— Pentru a o deschide, aveti nevoie de o cheie, de care eu crea, 
de altfel, că am modelul în ceară, pentru că atunci când a ars casa 
florentinului René, am găsit la el o droaie de chei pe care le-am 
întipărit în ceară.” 

„— Şi, dacă s-ar sparge seiful?” a întrebat regele. 

„— Ar dura mult timp, Sire; este din oțel călit, şi pe care s-ar toci 
mult timp instrumentele cele mai dure şi ciocanele cele mai grele. 
Apoi, el trebuie scos din zid şi aceasta nu este încă o sarcină uşoară. 
In cele din urmă, spargerea acestui seif ar fi un sacrilegiu.” 

„— De ce?” 


„— Dar, Sire, a spus Bonhomet, plimbând torta pe care o ţinea în 
mână pe suprafața minunat ornamentată a uşii de fier, vedeţi această 
lucrare... este o minune... muncită poate de marele maestru 
Benvenuto.” 

„— Dar, în sfârşit, cum îl vom deschide?” a întrebat regele, 
nerăbdător. 

„— Cu cheia pe care eu o voi face.” 

„— Şi pentru a face cheia, de cât timp ai nevoie?” 

„— De trei zile, Sire, poate patru.” 

„— Este bine, a spus regele. Mergeti şi puneți-vă la muncă.” 

Apoi, întorcându-se spre mine: 

„— Voi posta doi oameni de-ai mei zi şi noapte, în acest pasaj, 
pentru motivul ca ceea ce conține seiful să nu zboare.” 

Și, credeţi-mă, Doamna mea Regină, nu am pierdut o secundă. 

Am pus-o pe Ildoline pe cal. 

Idoline este o fată isteață şi are curajul unui bărbat şi îndrăzneala 
unui paj. Ea va şti cum să vă trimită acest mesaj la Amboise, unde, 
mă tem, că Majestatea Voastră este prizonieră. 

Indoline trebuie să fie înapoi în trei zile şi să-mi aducă cheia 
voastră, înainte ca lăcătuşul să fi terminat cheia lui. 

Eu ştiu un moment bun pentru a scăpa de cele două santinele, voi 
deschide seiful şi voi scoate scrisorile. 

Rămas bun, Doamna mea Regină şi stăpână, rămas bun, vă sărut 
mâinile şi voi rămâne pentru totdeauna, 

A dumneavoastră, Nancy.” 


— Draga de Nancy! murmură Margareta recitind această scrisoare 
pentru a treia oară, este mereu devotată şi credincioasă! 

Apoi, ochii îi fulgerară şi se ridică. 

Stând în picioare, cu fruntea semeaţă, capul dat pe spate, la fel de 
frumoasă ca în primele zile ale tinereţii sale, fiica vechii familii de 
Valois avu un acces de indignare şi de orgoliu. 

— Dar, totuşi, spuse ea, eu sunt cea care l-am pus pe regele 
Navarrei pe tronul Franţei, iar el vrea acum să mă alunge! O, regilor! 
strămoşii mei! O, regilor, fraţii mei! nu vă răsuciţi voi de indignare în 
mormintele voastre? 

Şi aruncă o privire sfidătoare acelui portret pe care mai devreme 
Galaor îl contemplase şi care i se păruse a fi propria sa imagine. 

Acesta era momentul în care camerista intră. 

Această cameristă, care avusese, după cum am văzut, în mod 
constant replici faţă de pajul Manuel, era o frumoasă fată de douăzeci 
şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, fiică a unei familii nobile de 
origine burgundă. 

Ea era fina de botez a mareşalului Biron, care o recomandase 


pentru a sluji în apropierea reginei. 

Camerista se numea Madeleine. 

Aceasta era singura femeie din suita sa, pe care regina putea să se 
bazeze în totalitate. 

Toţi ceilalţi nu erau altceva decât paji palavragii, mici fete guralive, 
băieţi în casă şi gentilomi, care erau menţinuţi mai mult ca o favoare 
a regelui decât din prietenia reginei. 

— Madelon?$, spuse Doamna Margareta, întorcându-se spre 
cameristă, în cine putem avea încredere în castel? 

— În toată lumea şi în nimeni, Doamnă. 

— Ce vrei să spui? 

— Doamnă, răspunse camerista, pajul Manuel susţine un lucru 
groaznic. Dacă acest lucru este adevărat, atunci, nu ne putem baza 
pe nimeni. 

— Şi dacă el este fals? 

— Porunciţi şi veţi fi ascultată. 

— Ce pretinde pajul Manuel? întrebă Margareta. 

Camerista ezită. 

— Vorbeşte, spuse Margareta, vreau să-mi spui. 

— Doamnă... 

— Ii poruncesc! 

— Ei bine! apuse Madeleine plecându-şi capul, Manuel susţine că 
Majestatea Voastră nu este stăpâna absolută a acţiunilor sale în 
castelul Amboise. 

— Este adevărat. 

— Că nu puteţi ieşi după propria voinţă. 

— Vai! din păcate, oftă regina. 

— Că... în fine... Majestatea Voastră este prizonieră. 

Un nou fulger străbătu ochii Margaretei. 

— Da, spuse ea, sunt prizonieră, eu, fiică, soră şi soţie de regi, eu, 
Margareta de Franţa, eu sunt la mila unui mitocan! 

Şi o privi pe Madeleine. 

— Cine mă va elibera? 

— Ah! Doamnă, murmură fata, dacă naşul meu ar şti asta! 

— Naşul tău? 

— Da, domnul de Biron, care guvernează ţinutul Burgundiei şi care 
este aproape la fel de puternic ca regele. 

Tânăra fată, pronunţând numele lui Biron, făcu să vibreze în 
sufletul Margaretei un strop de speranţă şi de mângâiere. 

Intr-adevăr, Margareta cunoştea ura geloasă pe care Biron, prieten 
înflăcărat al regelui cândva, o purta pentru toţi favoriţii stăpânului 
său. 


16 Madelon - diminutiv pentru Madeleine. [n.t.]. 


Biron o ura pe Gabrielle, Biron îl ura pe Sully, şi regina îşi spuse: 

„Dacă l-aş avea pe Biron de partea mea, el l-ar readuce pe rege şi 
duşmanii mei ar fi răsturnaţi.” 

Ea chiar îşi aminti în acest moment de o vorbă scăpată de mareşal, 
cu şase luni în urmă, atunci când ela venit pentru a-şi lua rămas bun 
de la ea, pentru a intra în posesia funcţiei de guvernator de 
Burgundia. Furtuna se adunase încet în mintea reginei şi ducesa de 
Beaufort era în vârful puterii. 

— Doamnă, îi spusese Biron încet, dacă dragul meu stăpân, căruia 
Gabrielle i-a sucit capul, vă va face oarece nedreptăţi, iertaţi-mă, dar 
vă rog să părăsiţi Luvrul şi să veniţi la Dijon. Vă jur că regele va veni 
să vă roage să reveniţi, folosind toate scuzele imaginabile. 

Madelon continuă cu entuziasm: 

— Ah! Doamnă, zise ea, dacă aţi şti cât de devotat vă este 
mareşalul!... 

— Crezi? 

Madelon spuse, plecându-şi capul: 

— Mai mult decât atât, poate... eu cred... că vă iubeşte. 

Un zâmbet apăru pentru scurt timp pe buzele Margaretei. 

— Bietul Biron, spuse ea, el uită că eu nu mai sunt decât o femeie 
bătrână. Am deja treizeci şi şapte de ani, Madelon. 

— Ah! Doamnă, făcu tânăra fată cu o admiraţie sinceră, eu nu cred 
că există în tot regatul, sau chiar în lume, o femeie atât de frumoasă 
ca Majestatea Voastră. 

— Mă flatezi! spuse regina cu melancolie. 

Apoi îşi luă faţa în mâini şi începu să viseze. 

In cele din urmă, spuse, ridicându-şi capul: 

— Da, spuse ea, poate că ai dreptate, copila mea, dacă Biron va fi 
aliatul meu. 

— Sunt sigură, Doamnă. 

— Dar Biron este prietenul regelui. 

— Da, desigur. 

— Biron îi este credincios. 

— Mareşalul este fidel, dar cu regele vorbeşte pe şleau. 

— Acest lucru nu-l va împiedica să mă lase aici, oftă Margareta. 

Apoi, după o altă pauză: 

— Ah! dacă aş putea ieşi din castel, dacă aş lua-o la fugă şi aş 
ajunge la Dijon... atunci, poate că Biron i-ar scrie regelui: „Dacă o 
vreți pe Doamna Margareta, veniţi s-o luați”. Şi poate că regele şi-ar 
schimba sentimentele faţă de mine. 

— Desigur, spuse camerista cu convingere. 

— Vai! continuă Margareta, este departe Amboise de Dijon. 

— Puteţi face călătoria în opt sau zece zile. 

— Dar eu sunt prizonieră şi Pont-Ribaud mă păzeşte cum un balaur 


îşi păzeşte comoara sa. 

Madelon oftă. 

— Dacă am putea trimite un mesaj la mareşal!... spuse ea. 

— Mareşalul nu va veni să mă elibereze, zise regina; nu, mai bine 
am face să mergem să-l găsim... 

Apoi, regina avu un acces de nerăbdare şi furie: 

— Cum, spuse ea, dintre toţi oamenii din jurul meu, nimeni nu-mi 
este devotat, în afară de tine? 

— Oh! eu răspund pentru micul Manuel. 

— Un copil, spuse regina. 

— Şi doi sau trei oşteni care l-au slujit pe răposatul rege. 

— Ce pot face patru bărbaţi, oricât de curajoşi şi îndrăzneţi ar fi, 
declară Margareta, împotriva a trei companii de lanscheneţi pe care le 
comandă acest bădăran de Pont-Ribaud? Ei i-ar ucide până la ultimul 
înainte de a deschide un pasaj... 

Regina se opri brusc, apoi îşi lovi fruntea: 

— Mi-am pierdut capul, spuse ea, l-am uitat... 

— Pe cine? întrebă Madelon. 

— Pe tânărul care mi-a adus acest mesaj. 

Şi apoi ea îi arătă scrisoarea de la Nancy. 

— Un mesaj? 

— Da. 

— Cine l-a adus? 

— Un gentilom necunoscut. 

— Când? 

— E un sfert de oră de când a plecat de aici. 

Madelon privea cu ochii mari. 

— Dar, Doamnă, spuse ea, eu nu am părăsit sala de aşteptare şi nu 
am văzut pe nimeni. 

— El nu a trecut prin anticameră. 

— Dar, pe unde a venit? 

— Prin această uşă. 

Şi regina arătă uşa scundă a galeriei. 

— Dar uşa era încuiată. 

— Da. 

— Şi domnul de Pont-Ribaud are cheia. 

— Asta nu l-a oprit pe acest tânăr să intre, spuse regina. Oh! Simt 
că el este cel care mă va elibera! 


Capitolul VI 

In acest timp eroul nostru, - pe care l-am pierdut din vedere în timp 
ce se uita cum dispare în depărtare rochia albă a nobilei Idoline, - s-a 
întors pe drumul spre Amboise. 


Şi, în timp ce micul cal navarez galopa, Galaor se gândea: 

„Când am plecat din bunul oraş Nerac, nu credeam că voi avansa 
aşa de uşor în drumul meu. Nu am ajuns încă la Paris, şi iată că sunt 
deja prieten cu o tânără fată care are o bună poziţie la Curte şi care 
mi-a dat să-i fac un serviciu reginei. Pariez că la Paris voi salva viaţa 
regelui, dacă voi avea această şansă.” 

Şi adăugă, râzând: 

„Galaor, prietene, când ţi se va ivi o astfel de şansă, atunci vei 
avea bastonul de mareşal în oblâncul şeii.” 

Soarele strălucea la orizont de o lungă perioadă de timp, atunci 
când pavajul de piatră al drumului din Amboise răsună sub copitele 
micului cal navarez. 

Castelul era literalmente asediat de o mulţime de gentilomi, de 
doamne şi de cavaleri care se înghesuiau la toate porţile. 

Galaor se apropie de una dintre porţi şi auzi pe unul dintre ofiţerii 
domnului de Pont-Ribaud care spunea: 

— Regina a venit la Amboise să se odihnească şi să se ocupe de 
curtea sa. Nu vă aşteptaţi, deci, nici la ciocnit de pahare, nici la mese 
îmbelşugate. Veţi intra doi câte doi, nu mai mult, şi după ce o veţi 
saluta pe regină, veţi merge mai departe. 

Bunul popor din Touraine murmura că aceasta era o bătaie de joc. 
Dacă regina era bolnavă, nu putea să-şi îngrijească sănătatea la 
Luvru, în loc de a veni la Amboise deranjând toată lumea, pentru a 
produce tuturor o dezamăgire? 

Galaor auzi toate bombănelile, şi cu nasul ascuns în mantia sa, 
plecă şi se duse direct la hanul Calul Bălan. 

Jupânul Pistache alergă pentru a prinde calul de căpăstru şi Galaor 
descălecă. 

— Cum!? se miră bunul hangiu, v-aţi întors deja? 

— Da, desigur. 

— Dar nu aţi fost până la Blois? 

— Ba da. Şi m-am întors. 

— Aveţi un cal puternic, în acest caz, zise Pistache, care puse mâna 
pe crupa animalului care era asudat foarte puţin. 

Pistache luă calul şi-l duse la grajd. 

În loc să intre direct în sala hanului, Galaor îl urmă pe Pistache 
punându-i într-un mod misterios mâna pe umăr: 

— Ai o mască? întrebă el. 

— O mască?... 

— Da. 

— Ce să faceţi cu ea? 

— Pentru mine ca să merg la castel. 

— Dar... messire... 

— Aceasta este dorinţa reginei. 


— Prin urmare, este adevărat, că în această noapte aţi văzut-o pe 
regină? 

— Fără îndoială. 

— Este într-adevăr bolnavă, aşa cum se spune? 

— Puah! făcu Galaor, care nu voia să răspundă şi repetă întrebarea: 
„Ai o mască?” 

— Am zece măşti la dispoziţia voastră, spuse Pistache. Astăzi, nu 
mai sunt la modă, dar în timpul Doamnei Catherine toată lumea purta 
mască şi eu aveam tot timpul câteva de rezervă pentru oamenii care 
trăgeau la hanul meu. 

— Ei bine, căută una, şi grăbeşte-te, voi aştepta aici. 

— Cum? 

— Da, spuse Galaor am făcut un jurământ Doamnei Margareta. 

— Ah! 

— Am jurat că nicio persoană din Amboise nu-mi va vedea faţa. 

— Dar de ce a fost nevoie de acest jurământ? întrebă Pistache 
curios, care nu găsea nimic extraordinar la faţa domnului Galaor. 

— Asta îţi voi explica mai târziu. 

— Dar când? 

— Când voi reveni de la castel. 

Galaor avu un accent de autoritate care îl convinse pe Pistache. 

Hangiul se supuse, îl lăsă pe Galaor în grajd şi se întoarse după 
câteva minute cu o mască mare de catifea neagră în mână. 

Galaor o puse pe faţă, îşi ajustă centura spadei sale, îşi aranjă 
pălăria uşor înclinată pe o ureche, se înfăşură în mantia lui şi ieşi. 

— Ciudat om!... şopti Pistache uitându-se după Galaor care urca pe 
mica stradă ce ducea la castel. 

Pe măsură ce dimineaţa avansa, mulţimea de vizitatori devenea 
mult mai numeroasă. 

Toţi voiau s-o vadă pe regină. 

Dar mercenarii germani şi lanscheneţii care împodobeau uşile, 
repetau că regina nu putea, având în vedere starea sa de suferinţă, să 
ofere decât foarte puţine audienţe. 

Galaor, care auzise deja aceste vorbe, hotărî să profite de ele. 

El se avântă prin mulţime, strigând: 

— Loc! faceţi loc! 

La vederea acestui om mascat, cum nu se mai văzuse de pe 
vremea fostei regine, mulţimea se dădu într-o parte din pură 
curiozitate. 

— Faceţi loc! repeta Galaor dând din coate. 

Dar un fel de colos, îmbrăcat din cap până-n picioare în postav cu 
fir de aur, un mare gentilom din Touraine, care ar fi putut dobori un 
bou cu pumnul său, nu se dădu la o parte la fel ca ceilalţi şi spuse: 

— Fiecare la rândul său, tânărul meu cocoş. 


— Dacă vorbiţi pentru dumneavoastră şi pentru ceilalţi, aveţi 
dreptate, spuse Galaor, dar pentru mine e greşit. 

— Nu mai spune! rânji uriaşul gentilom. 

— Fără îndoială, spuse Galaor şi o voi dovedi. 

— Haida-de! 

— Pentru care motiv regina nu poate primi pe toată lumea 
deodată? reluă Galaor. Acel motiv este că ea este bolnavă? 

— Da. 

— Ei bine, eu am leacul. 

— Tu!?... 

— Sunt un doctor spaniol care şi-a făcut un jurământ, continuă 
Galaor, acela de a nu lăsa la vedere faţa mea până când nu o voi 
vindeca pe Doamna Margareta, şi cu voia lui Dumnezeu, o voi 
vindeca, şi atunci vor avea loc petreceri, baluri, turnire. 

— Şi o veţi vindeca repede? întrebă o doamnă. 

— Până în seara asta. 

— Trăiască medicul spaniol! strigă mulţimea. 

— Dacă este aşa, mergeţi, zise şi uriaşul gentilom. 

Lanscheneţii înşişi, care n-aveau nicio idee despre secretele 
domnului de Pont-Ribaud şi credeau cu tărie în boala reginei, se 
dădură la o parte din faţa lui Galaor. 

Şi Galaor intră, în aplauzele mulţimii care striga: 

— Trăiască medicul spaniol! 

În prima curte interioară, Galaor întâlni o tânără fată. 

Era camerista pe care noi am întâlnit-o deja în sala pajilor şi, mai 
apoi la Doamna Margareta. 

Ea veni la Galaor şi îi spuse pe un ton misterios: 

— Sunteţi cel care a intrat în această noapte în castel, cu un mesaj 
pentru Doamna Margareta? 

— Da, frumoasa mea copilă. 

— Atunci, urmaţi-mă! 

Şi ea îl luă de mână şi îl conduse pe o mică scară, care se 
deschidea sub capela regelui Carol al VIII-lea. 

Castelul era plin de oameni. 

Sălile, anticamerele, scările, coridoarele şi curţile interioare erau 
pline de seniori, doamne, băieţi de casă şi cameriste. 

Condus de însoţitoarea sa, care era de asemenea foarte frumoasă, 
Galaor trecu prin toată această îmbulzeală, care nu păru prea 
surprinsă de vederea măştii sale. 

Zvonurile de afară pătrunseseră înăuntru şi toţi spuneau: 

— Acesta este un medic spaniol care o poate vindeca pe regină. 

Dar regina nu apărea; ea continua să rămână în apartamentele sale 
şi cei care reuşiseră să treacă de podurile mobile şi de grilajele 
porţilor castelului, se osteniseră degeaba. 


Galaor traversă mai multe săli; la un moment dat, camerista 
deschise o uşă care dădea într-un mic coridor tainic şi după ce Galaor 
intră, ea încuie uşa, apoi spuse: 

— Acum vă puteţi scoate masca. 

— Nu cer nimic mai mult, spuse gasconul, începusem să mă sufoc. 

Prin urmare, Galaor îşi scoase masca şi îşi continuă drumul prin 
coridorul îngust, boltit şi abia luminat de câteva firide străpunse în 
grosimea peretelui, la distanţe regulate. 

Apoi, camerista ajunse la o nouă uşă şi Galaor se află în pragul, nu 
al oratoriului, ci al camerei regale. 

Doamna Margareta, îmbrăcată într-o rochie de catifea neagră, era 
aşezată într-unul dintre acele fotolii mari numite jilţ regal, cu spătarul 
îmbrăcat în piele fixată în ţinte de aur. 

Blazonul Franţei era pictat pe spătar şi cele două braţe erau 
sculptate sub forma a două salamandre, emblemele dragi fostului 
rege Francisc |, bunicul Doamnei Margareta. 

Regina nu avea nicidecum aerul de a fi bolnavă. 

Dimpotrivă, era atât de frumoasă în acest moment, că ai fi jurat că 
nu are încă treizeci de ani, şi acest zâmbet frumos, care încântase 
atât de mult pe bătrânul poet Brantôme în ultimele sale zile, făcea să 
înflorească buzele sale foarte roşii ca cireşele în luna iunie. 

Ea întinse mâna lui Galaor spre a-i fi sărutată şi îi spuse: 

— Veniţi aici, messire paladin, şi spuneţi-mi cum v-aţi îndeplinit 
misiunea. 

— Majestate, răspunse Galaor, am plecat din castel în această 
noapte, prin acelaşi loc prin care am intrat, am mers la hanul Ca/u/ 
Bălan, am găsit-o pe domnişoara ldoline şi i-am dat cheiţa de aur. 

— Şi ea a plecat? 

— Da, am însoţit-o. 

— Până unde? 

— Până la Blois. 

— Aţi avut timp să mergeţi până la Blois şi să vă întoarceţi înapoi? 
făcu regina surprinsă. 

— Doamnă, spuse gasconul zâmbind, când calul meu a aflat că este 
în serviciul reginei Franţei, a prins aripi. 

— Eşti plin de duh, spuse regina. 

— Nu numai că am avut timp, continuă Galaor, de a merge la Blois 
şi înapoi, dar am avut încă timp şi pentru a fi prizonier al vidamului de 
Cornehaut. 

— Ce înseamnă asta? exclamă regina, şi cine este împopoţonat cu 
un astfel de nume? 

— Este locotenent al domnului episcop de Blois. 

— Ah! bun. Şi el v-a luat prizonier? 

— Da, Doamnă, pe mine şi pe Idoline. 


Şi Galaor povesti cu mult umor cum s-a petrecut aventura sa de la 
hanul Crucea de Aur şi modul în care el a fost eliberat de către dom 
Isidor, care l-a luat drept un prinţ. 

Acest ultim detaliu o făcu să zâmbească pe Doamna Margareta, 
care îl întrebă: 

— Şi Idoline nu v-a spus nimic? 

— Nu, Doamnă; ea a spus că e mai bine să lase Majestății Voastre 
grija de a mă informa cu ceea ce mă interesează. 

— Avea dreptate. 

— Prin urmare am venit, declară Galaor care părea nerăbdător să 
afle ceea ce-l apăsa. 

— Răbdare, spuse regina, lucrurile vin la cei care ştiu să aştepte. 

Galaor se înclină. 

— Acum, spuse Doamna Margareta, ascultaţi-mă; sunteţi gascon? 

— Da, Doamnă. 

— Bineînţeles că sunteţi curajos? 

— Ei! făcu modest Galaor. 

— Şi trebuie să fiţi inventiv. 

— Uneori. 

— Aşa cum mă vedeţi, declară regina, eu, Margareta de Valois, 
regina Franţei, eu sunt... prizonieră. 

Galaor, uimit, făcu un pas înapoi. 

— Da, continuă regina cu amărăciune, aşa cum mă vedeţi, eu sunt 
prizoniera acestui înfiorător Pont-Ribaud! 

— Este posibil? 

— Asta e adevărul. 

— Doamnă, spuse Galaor pe un ton cavaleresc, ştiu destul încât să 
mă duc să-i străpung corpul cu sabia mea. 

Şi făcu un pas spre uşă. 

Regina îl opri cu un gest. 

— Sunteţi nechibzuit, zise ea. Ascultaţi-mă! 

Galaor reveni aproape de Doamna Margareta şi aşteptă. 

Apoi, regina continuă: 

— Dacă eu sunt prizoniera domnului de Pont-Ribaud este pentru că 
regele i-a ordonat să mă reţină. 

— Regele? 

— Da. Am duşmani la Curtea de la Luvru, calomniatori! continuă 
Margareta pe un ton de dispreţ. 

— Mizerabilii! spuse Galaor punând mâna tremurândă pe mânerul 
sabiei sale. 

— Regele este înnebunit după ducesa de Beaufort şi eu sunt în 
dizgrație, dragul meu domn. Dar, dacă l-aş putea vedea pe rege... 
dacă aş putea obţine o oră între patru ochi cu el... totul s-ar schimba. 

— Oh! sunt sigur, spuse Galaor, care îşi mărturisea în acest 


moment că femeile nu au fost niciodată atât de frumoase ca Doamna 
Margareta. 

— Din păcate, încheie Margareta, regele este slab... el nu vrea să 
vină la Amboise şi se teme de a mă întâlni şi de a fi în prezenţa mea. 
Din păcate, eu nu pot merge să-l găsesc, deoarece sunt prizonieră. 

— O voi elibera pe Majestatea Voastră. 

— De unul singur? 

— Da, de unul singur! spuse Galaor cu mândrie. 

— Şi cum? 

— Nu ştiu, dar voi găsi o cale. 

— Ar trebui să puteţi să mă scoateţi de aici, continuă Margareta. 

— Vă voi scoate, Doamnă. 

— Când? 

— In această noapte. 

— Şi mă veţi însoţi oriunde voi dori să merg? 

— Peste tot! 

— Sunteţi un cavaler curajos! zise regina; totuşi, ascultaţi-mă bine! 

— Vă ascult, Doamnă. 

— Trebuie să scap din castel şi să punem între Amboise şi mine 
cincisprezece sau douăzeci de leghe, înainte ca domnul de Pont- 
Ribaud să afle adevărul. 

— Jur că se va face astfel! spuse Galaor. 

Regina se ridică de pe scaunul său. 

Apoi, luându-l de mână pe Galaor, îi spuse: 

— Veniţi, mă voi ţine de promisiunea făcută. 

Ea deschise o uşă care da în oratoriul ei. 

Portretul gentilomului care semăna atât de mult cu Galaor era încă 
acolo, agăţat pe perete. 

— Ştiţi cine este acest senior? întrebă Margareta. 

— Nu, răspunse Galaor. 

— Acest gentilom, care ar putea fi tatăl vostru? 

— Nu, repetă tânărul foarte emoţionat. 

— Ei bine! spuse Margareta cu o voce solemnă, acesta este regele 
Henric al Navarrei şi al Franţei, al patrulea după nume! 

Galaor scoase un țipăt şi se dădu înapoi ca şi cum ar fi orbit. 

Emoţia lui Galaor era atât de puternică încât acesta, pentru câteva 
minute, rămase tăcut, nemişcat şi holbându-se la portret. 

Între timp, regina murmură uitându-se la drăguţa cameristă: 

— Este imposibil ca hazardul să fie singurul care să producă o astfel 
de asemănare. Da, trebuie să fie un fiu al regalului şi galantului meu 
soţ, pe care toate fetele din Navarra îl adorau. 

In cele din urmă, Galaor deveni din nou stăpân pe sine însuşi. 

Şi, întorcându-se spre regină: 

— Doamnă, spuse el, nu ştiu dacă hazardul îmi joacă feste sau dacă 


am cu adevărat sânge regal în venele mele, dar voi şti mâine, jur. 

— Şi cum veţi şti? întrebă Margareta. 

— Voi şti, pentru că mâine după ce vă voi scoate de aici, voi galopa 
alături de litiera care o va transporta pe suverana mea, liberă şi 
respectată. 

Margareta îi întinse mâna: 

— Regele Henric, spuse ea, vorbea cu mândrie în tinereţea sa la fel 
ca dumneavoastră, şi aveţi până şi vocea sa. 

Galaor se înclină emoţionat. 

— Acum, continuă Margareta, ştiţi ce aştept de la dumneavoastră? 

— Da, Doamnă. 

— Mergeţi şi Dumnezeu să vă ajute! 

Şi, cu un gest, Margareta îl făcu pe Galaor să înţeleagă că se putea 
retrage. 

Tânărul îşi luă pălăria şi mantia, îşi ajustă centura cu sabia şi făcu 
un pas înapoi. 

Regina adăugă: 

— Puneţi-vă masca la plecare. Nu este bine ca vechii soldaţi, care l- 
au cunoscut pe Henric în tinereţea sa, să fie uimiţi, ca şi mine, de 
această stranie asemănare. 

Camerista, care participase la această întrevedere, se ridică la 
rândul său pentru a-l conduce pe Galaor. 

Acesta din urmă ieşi din camera reginei, cu capul semeţ, cu inima 
bătându-i cu putere. 

Niciodată inima sa nu simţise o emoție atât de nobilă. 

Niciodată sângele misterios ce-i curgea în vene nu-i conferise atâta 
mândrie. 

Şi, după ce îşi puse masca pe faţă şi în timp ce camerista îl trăgea 
din nou prin pasajul întunecat şi îngust pe care deja îl parcurseseră, el 
îi spuse: 

— Ştiţi că avem un drăguţ proverb în ţara mea, care se potriveşte 
situaţiei de faţă, frumoasa mea? 

— Să auzim? zise camerista. 

— Ajută-te şi Cerul te va ajuta. 

— Este plin de înţelepciune, messire. 

— Nu-i aşa? Ei bine! o să-l pun în practică. 

— Ah! făcu camerista. 

— Gândiţi-vă bine, reluă Galaor, că oricât de grea ar fi sabia mea, 
ar învinge cu greu două sute de lanscheneţi ai domnului de Pont- 
Ribaud. 

— Asta e sigur, spuse camerista. 

— Şi nu contez acum pe absolut nimic altceva, decât numai pe 
sabia mea. 

— Oh! bineînţeles. 


— Contez încă şi mai mult pe spiritul cu care bunul Dumnezeu i-a 
înzestrat pe gasconi în ziua naşterii lor, neputând, de cele mai multe 
ori, să le dea nici terenuri, nici castele, nici monede de aur. 

Camerista începu să râdă. 

— Urmăriţi raţionamentul meu, continuă Galaor, care ajuns la 
capătul coridorului, se opri. 

— Vă ascult, messire. 

— Care este misiunea domnului de Pont-Ribaud? 

— Să o ţină pe regină prizonieră. 

— Şi a noastră? 

— De a o elibera. 

— Aşa este. Numai că misiunea lui Pont-Ribaud este mai uşor de 
realizat decât a noastră, cel puţin în aparenţă. 

— Pentru că două sute de lanscheneţi i se supun? 

— Exact, şi că până acum noi suntem doar doi. 

— Este adevărat, pe legea mea, spuse camerista. 

— Inseamnă, continuă Galaor, că trebuie să căutăm ajutoare. 

— Dar unde? 

— Oh! fiţi liniştită, spuse gasconul, nu mă gândesc să angajez 
lanscheneţi. 

— Regina are câţiva gentilomi care să o sprijine. 

— Nu contez încă pe ei, draga mea prietenă. 

— Atunci, pe cine? 

— Veţi vedea. Domnul de Pont-Ribaud este bătrân şi urât, nu-i aşa? 

— Este îngrozitor! 

— Dar el are o cameristă foarte frumoasă, cu toate acestea. 

— Puah! făcu camerista, cu o grimasă uşor dispreţuitoare, este fiica 
unui băcan. 

— Eu nu spun că nu, dar ea ne va fi oarecum utilă. 

— Cum aşa? 

— Eh! acesta este secretul meu... pentru moment, cel puţin. 

— Ei bine? întrebă camerista. 

— Ei bine! reluă Galaor, trebuie neapărat să vorbesc cu menajera 
acestui groaznic Pont-Ribaud. 

— Când? 

— Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. 

Camerista păru că reflectează. 

— Ascultaţi, continuă Galaor, nu se află cumva în apropiere de aici 
camera dumneavoastră? 

— Da, la etajul de mai sus. 

— Şi n-aş putea intra fără să fiu văzut? 

— Doar dacă vom urca pe o scară ascunsă pe care o vom găsi după 
ce ieşim din acest pasaj. 

— Perfect. 


— Dar pentru ce să mergeţi în camera mea? întrebă camerista. 

— Să o aştept pe P&rine, pe care dumneavoastră mi-o veţi aduce. 

— Ah! aşa este, zise camerista, ea se numeşte Périne. 

— Da, draga mea, şi pe dumneavoastră? 

— Solange, răspunse fata. 

— Incă un nume frumos! Ei bine! domnişoară Solange, faceţi ceea 
ce v-am rugat. 

— Veniţi, spuse Solange, asupra căreia Galaor începuse să capete 
autoritate. 

In loc să deschidă uşa care făcea trecerea din pasaj în sala mare, 
prin care Galaor trecuse mai devreme, Solange apăsă un buton 
ascuns în lambriul de lemn. Şi atunci, o parte din lambriu, se roti pe 
balamalele sale invizibile, dezvăluind un nou pasaj secret, iar la 
capătul acestui pasaj, o micuță scară în spirală. 

— Nu vom întâlni pe nimeni? întrebă Galaor. 

— Pe nimeni. 

— Deci, eu nu vă voi compromite? 

Solange zâmbi drăgăstos, dezvelindu-şi dinţii albi, zâmbet ce părea 
să spună: 

„Nu m-ar supăra asta, din contră.” 

Apoi, amândoi urcară scara, ajungând într-un nou coridor de-a 
lungul căruia erau mai multe uşi. 

Solange scoase o cheie din buzunar, deschise o uşă şi-l împinse pe 
Galaor în camera ei zicând: 

— Aşteptaţi-mă! In maxim zece minute, o voi aduce pe don'şoara 
faţă de care acest îngrozitor Pont-Ribaud nutreşte o dragoste 
fierbinte! 

Şi ea îşi ascunse un zâmbet plin de ironie în timp ce se îndepărtă 
prin acel coridor. 

Galaor nu fu deranjat să rămână singur timp de câteva minute. 

Ceea ce aflase îl bulversase într-o oarecare măsură. 

Bărbatul cu care se asemăna atât de mult nu era nimeni altul decât 
regele Franţei şi al Navarrei. 

Or, când te asemeni atât de perfect cu cineva, este mai mult decât 
probabil că eşti de acelaşi sânge cu acea persoană. 

Deci Galaor era fiul regelui. 

Aceasta explica mai bine de ce fusese găsit pe dalele unei biserici, 
abandonat de mama sa. 

Această mamă, cine fusese ea oare? 

Galaor, care nu avusese niciodată interes pentru aceste lucruri, 
începu să se gândească serios, în timp ce frumoasa cameristă a 
reginei Margareta plecase s-o caute pe menajera domnul de Pont- 
Ribaud. 

El îşi spuse că, din moment ce se putea foarte bine ca el să fie un 


bastard al regelui, nu era niciun motiv pentru care regele să nu-l facă 
duce sau conetabil. 

Galaor simţi cum un suflu de ambiţie i se urcă la cap, dar el era un 
băiat cu bun simţ şi care raţiona just. 

„Regele, tatăl meu, îşi spuse el, este posibil să aibă copii peste tot, 
pentru că este prinţul cel mai galant din lume. El ar putea foarte bine 
să mă trimită şi la plimbare, pentru singurul motiv, dar excelent, că nu 
am nicio dovadă a naşterii mele. Dacă aş putea-o găsi pe mama mea! 
Dar, pentru a o regăsi, îmi trebuie o dovadă, o mărturie oarecare... şi, 
eu nu am absolut nimic...” 

Şi Galaor, al cărui raţionament se confrunta cu lipsa absolută de 
dovezi, îşi continuă raţionamentul: 

„La urma urmei, cel mai bine este ca fiecare să meargă pe propriul 
său drum. Cine se bazează doar pe părinţi iluştri pentru a-şi face un 
drum în lume, neagă de bunăvoie norocul care-i zâmbeşte şi refuză 
beneficiile hazardului. Or, ieri habar n-aveam că semăn cu regele. 
Sărman cavaler aventurier, am plecat la Paris pentru a-mi căuta 
norocul; m-am oprit în Amboise şi o frumoasă fată mi-a sucit capul. 
Pentru dragostea ochilor ei frumoşi, risc să-mi rup gâtul şi să ajung la 
Doamna Margareta, regina Franţei. Regina are nevoie de serviciile 
mele... Ei bine! Galaor, prietene, iată că norocul bate la uşă şi 
încearcă să intre!” 

După cum se vede, eroul nostru putea filozofa mult timp astfel, 
liniştindu-şi emoţiile cu o serie de frumoase raționamente, care 
puteau să se încurce unele cu celelalte, fără să sfârşească vreodată. 

Dar el nu avea timp pentru aşa ceva. 

Uşa camerei se deschise şi camerista reapăru, urmată de Perine. 

P&rine, care nu era la urma urmei, decât menajera domnului de 
Pont-Ribaud, al cărui tată era un băcan din Tours, era departe de a se 
crede egala unei cameriste a reginei, care cu siguranţă, trebuia să fie 
fiica unui nobil. Ea simţi, prin urmare, o oarecare emoție, fiind 
abordată de Solange, care, luând-o familiar de braţ, îi spuse: 

— Vino aici, draga mea, am să-ţi spun două cuvinte. 

Menajera aruncă o privire rapidă în jurul său pentru a se asigura că 
domnul de Pont-Ribaud nu era acolo, atât de mult se temea ca 
teribilul guvernator să n-o vadă vorbind atât de familiar cu oamenii 
reginei. 

Apoi o urmă pe Solange într-o galerie în care era un soldat bătrân 
ca santinelă, care fiind german, nu ştia un cuvânt în limba franceză. 

Aici, ea aşteptă ca Solange să-i facă confidenţa sa. 

— Copila mea, spuse Solange lui Perine, eu sunt cea mai bună 
prietenă pe care o are regina la Amboise. 

— Ah! făcu Perine. 

— Regina nu are secrete pentru mine. 


— Adevărat? 

— Dovada este că ea mi-a destăinuit că în această dimineaţă un 
gentilom pe nume Galaor... 

P&rine tresări. 

— ÎI cunoaşteţi? întrebă ea. 

— Nu numai că-l cunosc, dar am venit din partea lui. 

— Unde este? la regină? 

— Nu, în camera mea. 

P&rine îşi muşcă pentru o clipă buzele, încruntându-şi de ciudă 
sprâncenele negre. 

Dar asta nu fu decât un nor. 

— Ah! răspunse ea, aţi venit din partea lui, don'şoară? 

— Da. 

— Ce vrea de la mine? 

— Vrea să vorbească cu tine imediat. 

— Bine! şi el mă aşteaptă... în camera voastră?... 

Solange, care era o fată şireată şi isteaţă, începu să râdă: 

— Oh! spuse ea, este în camera mea, este adevărat, dar totul este 
cât se poate de onorabil... Nu-ţi face griji... am un iubit... un paj 
frumos... şi oricât de atrăgător ar fi messire Galaor, eu sunt o 
persoană fidelă... 

In acelaşi timp, se uită la Perine cu un aer un pic batjocoritor, 
adăugând: 

— İl găseşti, prin urmare, pe gustul tău pe messire Galaor? 

P&rine roşi şi se uită în jos. 

— iți place mai mult decât dragul Jérôme? continuă camerista 
ironic. 

P&rine deveni stacojie. 

— Vezi bine, spuse Solange, râzând din toată inima, că Galaor a 
spus totul reginei şi regina nu are secrete pentru mine. Hai, vino, 
draga mea. Messire Galaor ne aşteaptă. 

Şi cele două fete, Solange încă râzând şi Perine confuză, trecură 
prin coridoarele cele mai pustii până ce ajunseră la cel în care se afla 
camera cameristei, unde, aşa cum am spus, ele veniră la timp pentru 
a-l smulge pe Galaor din meditaţiile sale. 

— Vino, frumoasa mea, spuse gasconul, luând în mâinile sale mica 
mână a lui Perine, trebuie să vorbim o problemă foarte serioasă şi nu 
trebuie să ne ferim de domnişoara. 

Şi o privi pe Solange spunând aceasta. 

— Ah! făcu Perine. 

— Domnişoara este, ca şi mine, dedicată reginei, continuă Galaor. 

— Ca şi mine, de altfel, spuse Perine, pentru că regina nu-l place 
deloc pe domnul de Pont-Ribaud. 

— Şi tu iubeşti pe toţi aceia care-l urăsc pe acest ins îngrozitor, nu-i 


aşa? 

— Da, spuse Perine cu naivitate. 

— Ei bine! regina are nevoie de mine. 

— Foarte bine, spuse Perine. 

— Ea are nevoie de domnişoara Solange şi domnişoara Solange şi 
cu mine avem nevoie de tine. 

— Vă ascult, eu sunt pregătită, zise Perine care continua să-şi ţină 
privirea plecată în faţa lui Galaor. 

— Eu voi părăsi castelul aşa cum am venit, spuse Galaor, adică pe 
uşă. Dar va trebui să revin. 

— Când? 

— In noaptea asta. 

— Deci, spuse Perine roşind, doriţi să vă arunc frânghia... 

— Da, frânghia lui Jérôme. 

P&rine îşi muşcă buza. 

— Şi, adăugă Galaor, am nevoie ca în acest timp, Jérôme să rămână 
liniştit în pat. 

P&rine roşi mai tare, şi Solange pricepu că acesta nu era de ciudă. 

— Ascultă-mă, spuse Galaor. 

Şi el continua să ţină mâna frumoasei menajere, în timp ce Perine 
aştepta ca Galaor să-i spună ce doreşte. 

Galaor continuă: 

— Un ticălos ca Jérôme trebuie să fie permanent la picioarele tale. 

— Oh! într-adevăr! făcu Perine, care avu un surâs de milă şi dispreţ 
la adresa săracului grefier. 

— Capriciile tale trebuie să fie ordine pentru el. 

— Desigur. 

— Şi dacă nu vrei să vină în seara asta, el nu va veni? 

— Nu numai că nu va veni, dar va face tot ceea ce-i voi porunci, 
răspunse menajera. 

— Mă va servi el, dacă am nevoie? 

— Desigur, dacă îi voi cere. 

— Ei bine! spuse Galaor, atunci îi vei scrie un bilet. 

— Bine! 

— Un bilet pe care eu i-l voi duce. 

— Ah! făcu Perine, care îşi muşcă buza pentru ca să nu râdă. 

Se scria mult în jurul reginei, după ce Doamna Margareta începuse 
să-şi scrie memoriile. Nu era paj, doamnă de onoare sau cameristă 
care să nu-i placă să răspundă cu galanterie unui bilet de dragoste şi 
care să nu aibă pentru aceasta toate cele necesare. 

Solange deschise un sertar şi scoase penele, o călimară, pergament 
atât de subţire şi atât de bine pregătit că ai fi spus că este hârtie, un 
fir de mătase şi ceară. 

P&rine, care nu trăise la Curtea Franţei, nu era nici pe departe într- 


atât de citită ca domnişoara Solange. Cu toate acestea, ea ştia să 
scrie. 

Tatăl său, băcanul din Tours, gândise la început să o instaleze în 
spatele tejghelei, în loc de a o face cameristă, şi a trimis-o într-o 
mănăstire pentru doi ani. 

P&rine luă deci pana şi aşteptă. 

— Trebuie să-i spui, zise Galaor, că te-ai săturat de serviciul în 
slujba lui Pont-Ribaud, care este gelos şi te împiedică să-l vezi 
nestânjenită pe dragul tău Jérôme... 

P&rine zâmbi din nou cu ironie. 

— Că, de asemenea, continuă Galaor, eşti hotărâtă să intri în 
serviciul reginei care îţi vrea binele, dar cu condiţia ca Jérôme să facă 
tot ceea ce un anumit Galaor, scutierul Doamnei Margareta, îi va cere. 
Că dacă Jérôme se va supune, Doamna Margareta nu numai că-l va 
recompensa din plin, dar că, în plus, aceasta îi va permite lui Perine, 
noua sa cameristă, să se căsătorească cu el. 

— Asta e tot? 

— Da, asta e tot. 

Fetele din Touraine au toate un pic din spiritul marelui nostru 
maestru Rabelais şi ele ştiu să compună o scrisoare de dragoste ca 
nimeni altcineva. 

P&rine scrise apoi următoarea scrisoare: 


„Frumosul meu iubit, Jérôme, 

Este nepotrivit pentru fiica tatălui meu de a mai trăi mult timp în 
această situație bizară, de a fi obligată să torn în fiecare seară suc de 
mac în paharul lui Pont-Ribaud şi de a primi la capătul unei frânghii pe 
un nemernic numit Jérôme. 

Fiica tatălui meu simte că are chemare pentru un destin mai mare, 
în măsura în care, după ce a observat-o şi după ce a găsit-o pe placul 
ei în toate privințele, regina a vrut să se ataşeze de persoana sa. Dar 
doamna regină nu vrea ca una dintre cameristele ei să-şi continue 
viața scandaloasă primind în fiecare noapte un amant în camera ei şi 
ea mi-a poruncit să mă căsătoresc foarte repede. 

In ceea ce priveşte pe fiica tatălui meu, care este puțin naivă, după 
cum ai putut vedea, a spus că ea îl iubeşte pe idiotul de Jérôme şi că 
ea nu se căsătoreşte cu nimeni altul decât cu el. 

După care, Doamna Margareta, care este bunătatea însăşi, a 
întrebat cine este acest Jérôme şi dacă ea l-ar putea avea, de 
asemenea, în serviciul său. 

Dar ea nu are nevoie de un funcţionar şi crede că tu ai face bine să 
te ataşezi de messire Galaor, un senior pentru care are o mare stimă 
şi o prietenie sinceră, şi eu vin să îti dau acelaşi sfat. 

Domnul Galaor îţi va înmâna acest bilet. Jérôme, iubitul meu, dacă 


vrei să nu renunţi la inima mea, vei asculta ceea ce-ţi va spune 
domnul Galaor; vei face tot ceea ce iți va comanda, îl vei asculta ca 
pe mine însămi. 

Dacă nu, poți să-ți cauţi o altă Périne, şi crede-mă că nu voi întârzia 
să-mi găsesc un alt Jérôme mult mai amuzant, mai galant şi mai 
frumos decât tine. 

P&rine.” 


Galaor citea peste umărul fetei, pe măsură ce ea scria. 

— lată un lucru foarte bine făcut, spuse el. 

Şi rulă el însuşi scrisoarea şi o legă cu un fir de mătase pe care-l 
fixă cu puţină ceară, pe care aplică ca un fel sigiliu, piatra inelului pe 
care-l avea pe deget. 

— Asta e tot ce aţi vrut să-mi cereţi? întrebă Perine. 

— Oh! nu, zise Galaor. 

— Să vedem? 

— La ce oră cinează domnul de Pont-Ribaud? 

— La ora opt. 

— Bine! Şi îi vei pune suc de mac în pahar? 

— Da. 

— In seara asta îi vei dubla doza. 

— Bine, răspunse Perine. 

— Apoi, în loc de a mă aştepta pe mine ca să-i iei cheile de la gât, 
va trebui să le iei singură. 

— La ce oră veţi veni, atunci, messire? 

— Intre nouă şi zece seara. 

— Frânghia va atârna de-a lungul zidului. 

Galaor o privi pe Solange. 

— Draga mea, spuse el, nu ai spus mai devreme că ai un iubit? 

— Fără îndoială, răspunse Solange, pentru că numai fetele urâte nu 
au. 

— ŞI... acest iubit? 

— Este un paj care se numeşte Manuel. 

— Vă iubeşte? 

— Probabil, făcu Solange, un pic rănită de impertinenţa acestei 
întrebări. 

— Este curajos? 

— Ca dumneavoastră. 

— Perfect, zise Galaor, suntem deja patru contra a două sute de 
lanscheneţi. Este puţin... dar vom vedea. 

Apoi, după o clipă de gândire: 

— In loc să-i scrieţi, ca Perine, aţi putea vorbi cu frumosul paj şi să-i 
spuneţi să ne fie aproape, folosind aceleaşi cuvinte. 

— Vreţi să vă asculte? 


— Doamne! făcu naiv Galaor, în toate expedițiile bine conduse, 
există un şef. 

— Asta-i drept. 

— Ei bine! vedeţi-vă cu pajul Manuel şi trimiteţi-l la mine... 

— Unde? 

— Într-o oră, la hanul Calul Bălan. 

— Va fi acolo, spuse Solange. 

— Acum, până în seara asta, adăugă Galaor, nu mai am nimic de 
făcut la castel. 

Şi Galaor se ridică, depuse un sărut pe gâtul alb al lui Perine şi vru 
să facă acelaşi lucru lui Solange, dar camerista îi alunecă vioi din 
mâini, spunând: 

— Ah! dar eu sunt credincioasă iubitului meu. 

Galaor îşi reaşeză masca şi Solange îl conduse prin sălile şi 
coridoarele castelului până la uşa principală, pe care mulţimea 
dornică şi curioasă o asedia fără încetare. 

— Domnilor şi doamnelor, zise Galaor, pe care mulţimea continua 
să creadă că este un medic spaniol, regina este vindecată. 

— Trăiască Regina! 

— Trăiască medicul spaniol! striga mulţimea. 

— Şi veţi dansa în seara asta, adăugă Galaor, în faţa căruia 
mulţimea se dăduse la o parte cu respect, apoi, ocolind întregul şuvoi, 
se reîntoarse la Calul Bălan, unde jupânul Pistache îl aştepta cu o 
dublă curiozitate. 


Capitolul VII 

Cum toată lumea se înghesuia în jurul castelului, hanul Calul Bălan, 
care fusese plin cu o noapte înainte, era acum aproape pustiu. 

Dar jupânul Pistache avea buzunarele umflate cu galbeni şi stătea 
în pragul uşii sale, maiestuos şi mulţumit ca un om care constată că 
universul a fost creat special pentru interesul său particular. 

Când îl văzu pe Galaor reapărând cu faimoasa mască pe faţă, îi ieşi 
înainte cu boneta în mână şi îl întrebă: 

— Ei bine, aţi intrat? 

— Desigur, am intrat. 

— Serios? g 

— Iți dau o veste bună. In seara asta se va dansa la castel. 

— Este posibil? 

— Da, este foarte adevărat. 

— Dar regina a fost bolnavă? 

— Am vindecat-o. 

— Este adevărat că sunteți doctor? 

Galaor îi făcu cu ochiul. 


— Eşti un om discret? întrebă el. 

— Desigur, răspunse Pistache, puteţi să întrebaţi, sunt foarte 
cunoscut de la Blois până la Tours pentru discreţia mea; s-au 
întâmplat o mulţime de lucruri la hanul meu, au avut loc întâlniri 
galante, dar niciodată n-am trădat pe nimeni. 

— Atunci, spuse Galaor, este probabil că nu mă vei trăda, cu atât 
mai mult cu cât te-ai trăda pe tine însuţi. 

— Cum aşa? 

— Sunt lucruri pe care nu le poţi spune în aer liber, continuă Galaor, 
mai ales că vântul este destul de puternic astăzi şi ar putea purta 
cuvintele în depărtare. Apoi, mi-e sete, şi mi-ar prinde bine un pahar 
de vin de Vouvray şi, la urma urmei, mi-am petrecut o parte din 
noapte pe un scaun, iar cealaltă călare pe cal, şi nu mi-ar părea rău 
să-mi scot cizmele şi să mă întind o oră pe un pat bun. Deci, Pistache, 
prietene, condu-mă în camera ta, du-te şi adu două sticle din pivniţa 
ta şi două pahare şi apoi vom vorbi. 

Pistache execută punct cu punct ordinul lui Galaor. 

EI îl conduse în camera sa, destupă două sticle venerabile acoperite 
cu praf şi pânze de păianjen şi, în timp ce lua paharul în mână, Galaor 
îi spuse lui Pistache: 

— Ai făcut afaceri bune în ultimele două zile? 

— Sigur că da, spuse Pistache zâmbind. 

— Punga este plină? 

— Nu, zise hangiul, pentru că pe măsură ce se umple, ea se 
lărgeşte şi mai tare. 

— Cum s-ar spune: pofta vine mâncând. 

— Asta aşa e, messire. 

— Şi tu te-ai aranja bine dacă toată această mulţime ar sta aici, la 
Amboise, pentru o lună sau două? 

— Oh! desigur, făcu Pistache, căruia ochii îi scânteiau de plăcere. 

— Asta depinde de tine sau pe aproape. 

— Cum aşa? 

— Nu se va dansa în seara asta la castel. 

— Dar mi-aţi spus... 

— Nici în seara asta, nici mâine... nici în zilele următoare... 

— Dar totuşi... 

— Dar depinde de tine, continuă Galaor, să se creadă că se va 
dansa. 

— Cum pot face eu asta? 

— Vei vedea. Dar, pentru început lasă-mă să-ţi spun pentru ce nu 
se dansează. 

— Spuneţi! 

— Regina este în doliu. 

— După cine? 


— După un mic prinţ de Savoia, văr al răposatului rege Henric al IIl- 
lea. 

— Bine! 

— Regina, care nu l-a văzut niciodată pe acest văr, care, în timpul 
vieţii sale nu s-a remarcat în lume, regina ar vrea să danseze şi să 
organizeze sărbătoare după sărbătoare în cinstea bunilor cetăţeni din 
Touraine.. 

— Pentru ce, atunci, nu face asta, dacă este plăcerea ei? 

— Pentru că regele nu vrea. 

— Regele Henric? 

— Da. Şi Pont-Ribaud, care este un adevărat căţel şi nu ascultă 
decât de stăpânul său, i-a spus Doamnei Margareta că el deţine toată 
puterea la castel, din ordinul regelui, şi că atâta vreme cât regele i-o 
va menţine, nu se va dansa. 

— Oh! Ce ticălos, spuse Pistache. Nu este nimeni în această ţară, 
ţăran sau gentilom, care să nu-l urască din toată inima. 

— Ştiu asta, continuă Galaor. Dar ascultă-mă cu atenţie: cum 
regina consideră că este absurd să se spună că ea nu va dansa pentru 
singurul motiv că este în doliu pentru un văr oarecare, ea preferă să 
se creadă că este bolnavă. 

— Bine! 

— Pe de altă parte, eu am spus că am vindecat-o. 

— Şi ea ce v-a spus? 

— Nimic, dar să-i lăsăm să spună ceea ce vor ei. 

— Nu înţeleg nimic. 

— Dar este foarte simplu, după cum vei vedea. S-a zvonit în tot 
oraşul că în seara asta se va dansa. 

— Şi apoi? 

— Doamnele drăguţe, gentilomii care roiesc în Amboise vor 
împrăştia acest zvon şi vor îmbrăca straiele lor de gală. 

— Care nu le vor servi la nimic. 

— Te înşeli şi iată de ce: La ora zece seara, - pentru că trebuie să 
se răspândească zvonul că la ora zece se vor deschide porţile pentru 
invitaţi, - la ora zece, domnul de Pont-Ribaud va fi culcat, deja; 
seniorii şi doamnele se vor prezenta la castel; lanscheneţii, care nu 
vor primi ordine în acest sens, vor refuza să deschidă porţile şi seniorii 
furioşi vor scoate săbiile din teacă; va începe o bătălie, porţile vor fi 
dărâmate şi lanscheneţii vor fi dezarmaţi... 

— Şi Pont-Ribaud? 

— Ah! Pont-Ribaud nu va putea face nimic, spuse Galaor râzând. 

— De ce? 

— Păi, pentru că eu voi fi deja în castel, voi intra în camera lui şi, cu 
ajutorul a doi sau trei camarazi, îl vom lega şi îi vom pune căluş la 
gură. 


— Şi se va dansa în seara asta? 

— Desigur! 

— Şi mâine? 

— Şi mâine şi în zilele următoare se va dansa în continuare. 

— Dar regina?... 

— Regina va avea drept scuză că Pont-Ribaud s-a purtat cu violenţă 
şi că lipsa lui de popularitate i-a cauzat pierderea. 

— Dar regele? 

— Regele nu va afla despre această aventură decât după două 
săptămâni, timp în care se va dansa, hanul tău va fi plin şi punga ţi se 
va rotuniji. 

— Şi dumneavoastră sunteţi cel care a avut această idee genială? 
exclamă Pistache cu vădită admiraţie. 

— Eu, într-adevăr. Acum, punerea în aplicare îţi revine ţie. 

— Oh! spuse Pistache, contaţi pe mine. intr-o oră, în tot oraşul 
Amboise se va şti că regina este vindecată şi că se va dansa la castel. 

— Şi acum, lasă-mă să dorm câteva ore, spuse Galaor, întinzându- 
se în patul lui Pistache. 

Dar imediat ce hangiul făcu un pas ca să se retragă, Galaor 
adăugă: 

— Ah! va veni mai târziu un paj al reginei care va întreba de mine; 
îl vei conduce aici. Numele lui este Manuel. 

— Bine, spuse Pistache, care ieşi plin de admiraţie pentru frumoasa 
idee pe care o avusese Galaor. 

Galaor dormi buştean, cum se spune, până după-amiază. 

Un zgomot îl trezi. 

Era o bătaie discretă în uşă. 

— Intră! spuse el, sărind din pat. 

Uşa se deschise şi Manuel apăru. 

Pajul, cu zâmbetul său fin, gura batjocoritoare, cu o mină hotărâtă, 
îi plăcu lui Galaor de la prima vedere. 

— Sunteţi messire Galaor? întrebă Manuel. 

— Da, tinere prieten. Şi tu? 

— Numele meu este Manuel! 

— lubitul lui Solange? 

— St! făcu Manuel, nu trebuie să compromitem femeile. 

Apoi aruncă o privire rapidă în jurul lui. 

— Suntem singuri, nu-i aşa? întrebă el. 

— Absolut singuri... 

— Prin urmare, putem vorbi. 

Şi închise uşa. Apoi, veni lângă Galaor care se aşezase pe marginea 
patului: 

— Domnule, spuse el, Solange mi-a spus totul, iar eu sunt acum la 
curent cu situaţia. Regina este prizonieră şi trebuie eliberată. 


— Chiar aşa este. 

— lată o sarcină care nu va fi uşor de îndeplinit, spuse pajul. 

— Dar noi o vom îndeplini, totuşi, spuse Galaor! 

— Cum? 

— Am un plan pe care ţi-l voi explica imediat. 

— Bun! Dar aţi reflectat? 

— La ce? 

— La mânia regelui. 

— Pe legea mea! făcu Galaor, nici nu mi-a trecut prin minte, dar... 

— Dar ce? 

— Ei bine, nu-mi fac probleme, deoarece într-o zi voi găsi mijloacele 
de a-i calma această furie. 

— Aveţi toate răspunsurile, spuse Manuel, dar, cum eu sunt un om 
sincer, permiteţi-mi să vorbesc cu inima deschisă. 

— Te ascult. 

— Regina crede, şi Solange de asemenea, şi de dumneavoastră nu 
mă îndoiesc, că există între dumneavoastră şi rege o legătură de 
rudenie... 

— Ţi s-au spus toate astea? 

— Absolut totul, spuse Manuel. Prin urmare, aveţi o modalitate 
destul de bună de a ieşi cu bine din această afacere faţă de rege. Dar, 
în ceea ce mă priveşte, nu am aceleaşi posibilităţi. 

— Ei bine? 

— Şi eu vă previn că odată ce vom ajunge în provincia Burgundia şi 
vom fi în apropierea domnului de Biron, voi rămâne. Vreau să-mi 
păstrez capul şi orice mişcare greşită ar putea face să-mi cadă de pe 
umeri. 

— Vei face cum doreşti, spuse Galaor, dar pentru moment nu 
suntem în Burgundia, suntem încă în Amboise. 

— Foarte bine. 

— Şi trebuie să ne gândim la mijloacele de a duce misiunea la bun 
sfârşit. 

— Nu este uşor, v-am spus. 

— Ştii că Pont-Ribaud va dormi? 

— Da, dar două sute de lanscheneţi îl apără. 

— Am găsit o modalitate de a scăpa de ei, sau mai degrabă de a le 
da o altfel de sarcină, astfel că nu vor mai putea să se ocupe dea 
noastră. 

— Cum aşa? 

— Castelul va fi asediat. 

— De către cine? 

— Oh! Va fi un asediu în regulă, nu vă faceţi griji. 

— Dar cine îl va asedia? întrebă din nou Manuel, începând, de 
asemenea, să-l admire pe Galaor. 


— Toţi acei gentilomi care au venit la Amboise pentru a participa la 
bal şi care doresc să danseze cu orice preţ. 

După aceea, Galaor îi povesti lui Manuel ce îşi imaginase pentru 
acea seară, şi că se bazează pe sprijinul jupânului Pistache, 
proprietarul hanului Ca/u/ Bă/an. 

— Perfect, spuse Manuel, dar după aceea? 

— Castelul nu are o poternă care dă în partea de jos a unuia dintre 
turnuri, spre malul apei? 

— Da. 

— Cum este păzită această poternă? 

— Sunt zece lanscheneţi în spatele ei. 

— Bine, o treabă simplă pentru spada mea, spuse Galaor. 

— Aşteptaţi! o scară duce de acolo la platformă. 

— Desigur, şi sunt acolo alţi zece lanscheneţi. 

— Da, şi câte alţi zece la fiecare etaj. 

— Câte etaje are turnul? 

— Cinci. 

— Asta înseamnă cincizeci de lanscheneţi. Cincizeci şi cu douăzeci, 
înseamnă şaptezeci în total. 

— Dacă sabia dumneavoastră îşi va asuma această 
responsabilitate, spuse pajul pe un ton ironic, ea trebuie să aibă o 
poftă teribilă. 

— Stai puţin, zise Galaor, nu se intră în turn printr-o uşă care dă în 
acea galerie de la care domnul de Pont-Ribaud poartă încă cheia la 
gât şi care duce la oratoriul reginei? 

— Exact. 

— Şi această galerie se află la etajul al treilea, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci, dacă intrăm pe acolo în turn, nu mai trebuie să avem 
grijă nici de lanscheneţii de pe platformă, nici de cei de la cele două 
etaje superioare. Total: treizeci de lanscheneţi de care ne batem joc; 
mai rămân, aşadar, patruzeci. 

— Bine! spuse Manuel, dar nu credeţi că cei de sus, auzind 
zgomotul luptei, vor veni în ajutorul celor de mai jos? 

— Nu există, oare, uşi de-a lungul scării? 

— Ba da, la fiecare etaj. 

— O vom închide pe cea de la al patrulea etaj şi o vom baricada. 

Manuel clătină din cap: 

— Mi-ar plăcea mai degrabă, spuse el, să avem cu noi treizeci de 
oameni hotărâți... 

— Ah! Doamne! murmură Galaor, vom face cum vom putea. 

Manuel se lovi brusc peste frunte. 

— Mi-a venit o idee deosebită, spuse el. 

— Ah! 


— O idee minunată, continuă Manuel. 

— Să auzim? 

— Această Perine, menajera lui Pont-Ribaud, are o frumuseţe de 
fiică de băcan şi acest tip de frumuseţe place întotdeauna soldaţilor. 

— Poftim? exclamă Galaor care, găsind-o pe Perine foarte 
frumoasă, se simţi rănit în amorul propriu. 

Manuel continuă: 

— Perine are un amant. 

— Da, Jérôme. 

— Perine îi place domnului Pont-Ribaud care ar da funcţia sa de 
guvernator pentru o întâlnire de amor cu această don'şoară. 

— Apoi? 

— In sfârşit, Perine a mai produs o mare pasiune. 

— Într-adevăr? 

— Fritz este amorezat până peste cap de ea. 

— Cine este acest Fritz? 

— Este locotenentul lanscheneţilor, omul pe care toată lumea îl 
ascultă şi care nu se supune decât lui Pont-Ribaud. 

— Ei bine? 

— Atâta timp cât lui îi place de P&rine, Fritz ne aparţine. 

— L-ar trăda el pe Pont-Ribaud? 

— Nu, dar poate face tot ceea ce Perine va dori. 

— Explică-te, atunci, tinere prieten! spuse Galaor care deveni atent, 
la rândul său. 

Manuel continuă: 

— Fritz este un băiat voinic de douăzeci şi şase de ani, obraji 
îmbujoraţi, foarte curajos, un mare dobitoc, bea ca un călugăr, şi este 
amorezat peste măsură. El este îndrăgostit de P&rine. Perine, în 
calitatea ei de menajeră a domnului Pont-Ribaud, veghează ca masa 
să fie servită la ora stabilita, să aibă un meniu delicat, vinuri 
generoase, serviciu pe care Perine îl execută cu punctualitate. Când 
domnul de Pont-Ribaud este la masă, P&rine se află într-un continuu 
du-te vino, dând ordine ici şi colo, mustrând atunci când este nevoie, 
făcând un astfel de tam-tam că bunul Fritz, care este zgomotos de 
felul lui, ţinând cont că este german, rămâne destul de uluit. Pentru că 
trebuie să vă spun, continuă Manuel, care se opri o clipă să respire, 
trebuie să vă spun că domnul de Pont-Ribaud are un obicei ciudat. 

— Care? a întrebat Galaor. 

— El dă ordinele atunci când se află la masă. 

— Bun! şi apoi? 

— Deci Fritz, stând în picioare, cu pălăria în mână, rigid ca un ţăruş, 
participă aproape întotdeauna, fără a lua parte, la masa de prânz a 
guvernatorului. 

— Şi el o vede pe Perine? 


— Asta este un fel de a spune, el nu o pierde din ochi şi se linge pe 
buze ca şi când acest frumos vânat ar fi pentru el. 

— Foarte bine, spuse Galaor, să vedem care este acum ideea ta? 

— Ah! iată, continuă Manuel, atunci când Pont-Ribaud comandă, 
Fritz îl ascultă. 

— Şi când Pont-Ribaud doarme? 

— Atunci, Fritz este cel care comandă. 

— Şi dacă Perine ar vrea?... 

— Ar fi ea cea care comandă. 

— Perfect, spuse Galaor, văd beneficiile pe care le putem trage din 
ideea ta şi chiar sunt de acord că nu trebuie să căutăm mai mult. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să reflectez; pentru moment, dă-mi voie să-ţi 
mai pun o întrebare. 

— Vă ascult, spuse pajul. 

— Nu-i aşa că este absolut necesară eliberarea unui bilet de liberă 
trecere, pentru a călători dintr-un domeniu aflat sub jurisdicţia unui 
executor judecătoresc în altul aflat sub altă jurisdicție? 

— Desigur, spuse Manuel. 

— Ei bine, gândeşte-te la acest amănunt, continuă Galaor; 
presupun, pentru început, că vom reuşi să o scoatem pe regină din 
castel şi că vom porni împreună în călătorie. 

— Apoi? 

— Vom ajunge la Blois; vor refuza să ne deschidă porţile, dacă nu 
vom avea un permis de liberă trecere. 

— Este posibil, dar putem evita Blois. 

— Da, desigur, dar se poate întâmpla, de asemenea, să ne întâlnim 
cu spadasini aflaţi în serviciul episcopului, guvernatorului sau 
executorului judecătoresc, şi ar trebui din nou să ne luptăm. 

— Ei bine, ne vom încăiera, spuse cu mândrie pajul. 

— Micul meu prieten, spuse Galaor, mai devreme spuneam că sabia 
mea ar nimici uşor patruzeci până la cincizeci de elveţieni, astfel că 
nu mă poţi bănui de laşitate, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, nu, spuse Manuel. 

— Dar, vezi, continuă Galaor, există un mare dezavantaj al acestei 
lupte şi el ne va urmări la fiecare pas. Toată lumea de-a lungul Loarei, 
o cunoaşte, cu siguranţă, pe Doamna Margareta. 

— Probabil. 

— Dezavantajul este că după o luptă de acest fel, ea va fi 
recunoscută, şi această călătorie incognito va părea atât de ciudată, 
încât şi cel mai mic guvernator al vreunui castel-fortăreaţă sau al unui 
sat va fi curios să ştie cauza acestei călătorii, şi regele va fi avertizat 
înainte ca noi să fi ajuns la frontierele provinciei Burgundia. 

— Aveţi dreptate, spuse Manuel, dar pentru a avea un permis de 


liberă trecere, trebuie să-l cerem executorului judecătoresc. 

— Fără îndoială. 

— Şi executorul judecătoresc nu va face nimic fără să se consulte 
cu Pont-Ribaud. 

— Ei bine, continuă Galaor, iată că mi-a venit şi mie o idee bună. 

— Să vedem? 

— Perine este iubită de către lanschenetul Fritz. 

— V-am spus mai devreme. 

— De asemenea, este iubită de Jérôme. 

— Ah! da, un cetăţean din oraş... 

— Secretarul executorului judecătoresc, pe naiba! 

— Sunteţi sigur? 

— Da, sunt foarte sigur. 

— Ei bine, spuse Manuel, credeţi că secretarul ne poate da un 
permis de liberă trecere? 

— Nu ştiu, dar vom vedea. Acum, un ultim cuvânt. 

— Vorbiti. 

— Ce gardieni de-ai reginei ar fi capabili să ni se alăture? 

— Ştiu doar doi mai curajoşi. 

— Numele lor, te rog? 

— Unul se numeşte Beauverger... 

— Şi celălalt? 

— Celălalt se numeşte Pardieu. 

— Poftim? O înjurătură este folosită drept un nume? 

— Este chiar un nume frumos şi purtat cu mândrie, spuse Manuel. 

— Cum aşa? 

— Acest Pardieu este un normand, este de şase picioare înălțime, 
este voinic şi foarte puternic. 

— Şi acesta este devotat reginei? 

— Până la moarte, pentru simplul motiv că el este finul răposatului 
rege Henric al II-lea, tatăl reginei. 

— Ar fi al patrulea, zise Galaor. 

— Poftim? spuse Manuel, la rândul său. 

— Spun că ar fi al patrulea, continuă Galaor, adică spada mea nu 
mai este singură, pentru că este spada ta, a lui Beauverger şi aceea a 
lui Pardieu. Câte zece lanscheneţi de fiecare spadă, în cel mai rău caz, 
va fi o joacă. Prin urmare, dragul meu domn Manuel, poţi fi liniştit şi 
poţi să te reîntorci la castel.. 

— Dar când ne vom revedea? 

— In seara asta. 

— In ce loc? 

— La regină, în oratoriul ei, la ora zece. 

Cu aceste cuvinte, Galaor se ridică, îşi puse cizmele, îşi puse pălăria 
pe cap şi îşi încheie centura. 


Apoi îşi puse din nou celebra mască pe faţă. 

— Unde mergeţi acum? întrebă pajul Manuel. 

— Mă duc să-l văd pe prietenul Jérôme. 

— Ah! 

— Şi să văd dacă poate să ne dea un permis de liberă trecere. 

— Dar, spuse Manuel, aţi uitat un lucru. 

— Care? 

— Când vom ieşi din castel, cu ce vom călători? 

— Vom lua o litieră pentru regină şi cai pentru noi. 

— Unde le vom găsi? 

— Oh! spuse Galaor, am un prieten în Amboise. 

— Cum se numeşte? 

— Pistache, spuse Galaor. 

Şi îl conduse pe pajul Manuel până la uşa hotelului. 

Apoi, purtând masca pe faţă, el porni pe drum spre casa 
executorului judecătoresc care se afla în partea de sus a oraşului. 

Galaor traversă din nou oraşul, trecând prin faţa castelului. 

Piaţa, străzile, intersecțiile erau pline de oameni. 

Galaor trecu prin toată această mulţime, dar fără să mai fie nevoit 
să dea din coate pentru că acum era recunoscut. 

Toată lumea, văzându-i masca, spunea: 

— Acesta este medicul care a vindecat-o pe regină. 

Alţii adăugau: 

— Faceţi loc acestui bărbat care este cel care ne-a oferit ocazia 
participării la bal în seara asta. 

După cum se poate observa, jupânul Pistache profitase cum nu se 
poate mai bine de timpul în care Galaor se odihnise şi zvonul despre 
bal se răspândi cu rapiditate şi fu întâmpinat cu mare veselie, 
ajungând până la castel. 

Acolo această ştire determină două reacţii: 

Domnul de Pont-Ribaud începu să râdă şi spuse: 

— Vor vedea ei bine în seara asta dacă se va dansa. Dacă doresc 
lumini, atunci le voi trimite câteva lovituri de muschete. Noaptea, 
praful de puşcă va străluci precum lumânările. 

Doamna Margareta, auzind zgomotul care venea dinspre oraş, se 
uită la Solange. 

Delicata cameristă îi spuse: 

— Este un truc al lui messire Galaor, să-l lăsăm să-şi facă efectul. 

Pajul Manuel, revenind la castel, îi confirmă această bănuială lui 
Solange, iar Solange îi spuse reginei. 

Aşadar Galaor primi în drumul său tot felul de saluturi şi urale. 

El întrebă unde era sediul executorului judecătoresc şi fu condus 
acolo, aproape triumfal. 

Când ajunse la uşă, văzu o frumoasă litieră purtată de catâri gătiţi 


cu panaşi şi încărcaţi cu clopoței. 

Un valet îmbrăcat în haine viu colorate ţinea de frâu fiecare catâr şi 
alţi doi valeţi călări stăteau aproape de litieră pentru a o escorta. 

— Hei! gândi Galaor, iată o litieră care i-ar putea servi Doamnei 
Margareta. 

El intră în vestibulul care preceda sala în care domnul executor 
judecătoresc dădea audienţe. 

Intr-un colţ al acestei săli, aşezat la o masă, un bărbat îmbrăcat 
într-o tunică maro şi cu un condei după ureche, îşi ţinea capul plecat 
în faţa unui senior care-i vorbea tare, răsunător, şi care, lovind 
podeaua cu piciorul, zornăindu-şi pintenii, îi spunea: 

— Pe coarnele diavolului, ticălosule! tu, deci, nu ştii cine sunt? 

— Monseniore, răspunse bărbatul în tunică maro, care nu era altul 
decât Jérôme Poinsot, secretarul executorului judecătoresc, ştiu foarte 
bine că sunteţi domnul viconte de la Mare-aux-Biches, unul dintre cei 
mai bogaţi seniori din Orleans, şi unchiul unei femei fermecătoare, 
domnişoara de Vertus, dar eu nu pot face nimic, până când domnul 
executor judecătoresc, care a plecat de dimineaţă, nu va reveni 
pentru a vă oferi un permis de liberă trecere, cu singurul scop dea vă 
întoarce la conacul din Morangis, al cărui nume îl poartă nepoata 
dumneavoastră. 

— Deci, este adevărat că executorul judecătoresc lipseşte? întrebă 
seniorul cu un aer de îndoială. 

— Să mor pe loc dacă mint, spuse Jérôme cu un ton atât de 
convingător încât vicontele de la Mare-aux-Biches întrebă: 

— Şi, când se va întoarce? 

— In această seară, sper. 

Vicontele continuă: 

— Am venit pentru a participa la festivitățile de la castel, dar după 
cum se aude, nu se vor ţine baluri. Guvernatorul, domnul de Pont- 
Ribaud, care este prietenul meu şi pe care l-am vizitat mai devreme, 
mi-a confirmat acest lucru. 

— Ah! spuse Jérôme cu naivitate, este posibil. 

— Dar unde este acest blestemat de executor judecătoresc? 
întrebă seniorul de Mare-aux-Biches. 

— A încălecat pe catârul său în această dimineaţă. 

— Şi unde a plecat? 

— La Tours, pentru a-i face o vizită domnului episcop. Poate va lua 
prânzul acolo, dar va reveni în seara asta. 

— Ei bine! caraghiosule, spuse seniorul, lovindu-l pe umăr pe 
Jérôme, ascultă cu atenţie ceea ce-ţi voi spune. 

Jérôme îşi ridică fruntea şi îşi luă condeiul de după ureche. 

— Stau la hanul Ca/u/ Bălan, continuă seniorul, şi aş vrea să plec 
mâine în zori. Dacă executorul judecătoresc se întoarce în seara asta 


şi dacă îmi vei aduce permisul de liberă trecere, vei avea zece pistoli 
recompensă. 

Jérôme se înclină, uimit, şi seniorul plecă. 

Aflat la o distanţă de vreo douăzeci de paşi, Galaor nu pierdu un 
cuvânt din această conversaţie. 

Cu toate acestea, el nu se apropie de Jérôme când seniorul de 
Mare-aux-Biches se îndepărtă. 

Dimpotrivă, el îl urmă până în pragul vestibulului şi aruncă o privire 
scurtă în interiorul litierei, care continua să staţioneze în faţa uşii. 

El putu vedea atunci o femeie de douăzeci şi opt până la treizeci de 
ani, cu părul negru, cu tenul mat, încă foarte frumoasă, şi de care 
seniorul de Mare-aux-Biches se apropie. 

— Asta este foarte bine! murmură Galaor. 

Aflase tot ce-şi dorea, reintră în vestibul şi se apropie în cele din 
urmă de Jérôme Poinsot, care reîncepuse să  mâzgălească 
pergamentele. 

Alde gură-cască, care mai devreme umpleau sala, trecură pragul 
pentru a vedea plecarea litierei seniorului de Mare-aux-Biches şi a 
frumoasei sale nepoate, doamna de Morangis. 

Această întâmplare îl făcu pe Jérôme să rămână singur un timp, iar 
Galaor profită de acest moment şi-l lovi pe umăr. 

Jérôme îşi ridică privirea. 

— Bun! spune el, este medicul spaniol. 

— Nu mă recunoşti, prietene Jérôme? întrebă Galaor. 

Jérôme tresări. 

— Unde am mai auzit eu vocea asta? întrebă la rândul lui, 
încercând să vadă în spatele măştii. 

— Pe malul Loarei, la poalele castelului şi la capătul unei frânghii, 
noaptea trecută, spuse Galaor. 

Şi în acelaşi timp el îşi ridică masca. 

— Ah! dumneavoastră sunteţi? exclamă Jérôme. 

— Eu sunt. Mai suntem încă prieteni buni? 

— Până la moarte, spuse Jérôme. 

— Perine ţi-a spus cum m-a condus? 

— Da, spuse grefierul, sunteţi galant şi loial senior şi Jérôme Poinsot 
este la dispoziţia dumneavoastră. 

— La ce oră ai plecat de la Perine? 

— M-am întors în zori. 

— Şi n-ai mai revăzut-o de atunci? 

— Nu... Dar în seara asta... 

Galaor, care îşi coborî din nou masca pe faţă, începu să zâmbească. 

— Eu am revăzut-o. 

— Aţi văzut-o pe P&rine? 

— Fără îndoială, atunci când m-am dus la castel pentru a o vindeca 


pe regină. 

— Şi ce v-a spus? 

— Mi-a dat această scrisoare pentru tine. 

Şi puse sub ochii grefierului biletul de la menajera domnului de 
Pont-Ribaud. 

Jérôme rupse sigiliul şi citi. 

Pe măsură ce citea faţa i se împurpura, ochii începură a străluci şi, 
când ajunse la ultimul rând, îi spuse lui Galaor: 

— Ce pot să fac pentru a intra în grațiile reginei şi ale voastre? 

— Să mă asculţi orbeşte. 

— O voi face. 

— Şi să-mi aduci la hanul Ca/u/ Bă/an permisul de liberă trecere de 
care te-a întrebat domnul de la Mare-aux-Biches, răspunse Galaor, 
care avea planul lui. 

Cum spuse aceste cuvinte, se auzi afară pasul unui cal. 

— Hei! zise Jérôme, cred că s-a întors executorul judecătoresc. 
Dacă seniorul de Mare-aux-Biches ar mai fi avut un sfert de oră 
răbdare... 

Nu-şi termină vorba, pentru că executorul intră în acel moment. 

Executorul judecătoresc era un om rotofei şi roşcovan la faţă, cu 
picioarele subţiri şi burta imensă, cu ochii mici cenuşii şi un nas mare; 
mergea ţanţoş şi se credea cel puţin la fel de important ca un episcop. 

El era considerat stăpânul, pentru locuitorii oraşului, aşa cum Pont- 
Ribaud era stăpânul castelului. 

Este adevărat că Pont-Ribaud îşi comanda lanscheneţii săi, şi că, 
pentru a-i ţine pe burghezi la respect, executorul judecătoresc avea 
numai şase arcaşi şi un funcţionar; dar el compensa această 
inferioritate zorindu-l seara şi dimineaţa pe Jérôme, care nu scăpa 
niciodată fără o mustrare bună. 

Cu toate acestea, în acea zi, Jérôme a fost salvat de prezenţa lui 
Galaor. 

Executorul judecătoresc nu plecase până la Tours, ci doar până la o 
podgorie pe care o deţinea pe drumul spre Chenonceaux, şi în timp ce 
pleca, deja se vorbea în tot oraşul despre medicul spaniol care o 
vindecase pe regină. 

Cum acest medic era mascat, executorul judecătoresc îl recunoscu 
imediat în persoana lui Galaor. 

Aspru cu oamenii simpli, insolent cu cetăţenii săi, executorul 
judecătoresc se purta plin de curtoazie şi prietenie cu gentilomii. 

Prin urmare, se înclină până la pământ în faţa lui Galaor, uitând, cu 
această ocazie, să-l muştruluiască pe Jérôme, şi îi spuse: 

— Messire, senioria voastră are nevoie de mine? Senioria voastră 
nu trebuie decât să vorbească şi dorinţa îi va fi îndeplinită. 

— Domnule judecător, răspunse Galaor cu o minunată prezenţă de 


spirit, am venit aici, nu pentru mine, ci pentru un prieten de-al meu. 

— Ce doreşte? 

— Un bilet de liberă trecere pentru slujitorii săi şi pentru nepoata 
sa. 

Jérôme, uimit, se uită la Galaor. 

Galaor continuă: 

— Seniorul de Mare-aux-Biches, prietenul meu, vrea să plece din 
Amboise în seara asta. 

— Ah! ah! zise judecătorul, îl cunosc. 

— A venit aici, mai devreme, cu mine, continuă Galaor, dar nu a 
avut răbdare să o aştepte pe senioria voastră. 

— Ei bine! spuse executorul judecătoresc, grefierul meu vă va scrie 
certificatul de liberă trecere şi eu voi pune sigiliul meu. 

— Foarte bine! spuse Galaor. 

Şi Jérôme, la un semn imperceptibil de-al judecătorului, luă pana şi 
începu să mâzgălească pergamentul. 

Executorul judecătoresc era vorbăreţ şi curios. 

— Astfel, spuse el lui Galaor, sunteţi doctorul spaniol? 

— Da, messire. 

— Sunteţi cel care a vindecat-o pe regină? 

— Da, desigur, eu sunt. 

— Este adevărat că în această seară va fi dans la castel? 

— Cred că da, spuse Galaor. 

Executorul îi mai puse alte zeci de întrebări nesemnificative, iar 
Jérôme, în acest timp, îşi termină treaba. 

După aceea, executorul judecătoresc îşi puse semnătura şi îşi 
aplică sigiliul pe biletul de liberă trecere; apoi îl înmână cu galanterie 
lui Galaor, care îi făcu o mie de complimente şi o mie de reverenţe, şi 
îşi luă adio de la el, spunând că spera să-l revadă la bal în acea seară. 

Dar după ce Galaor ieşi din sediul executorului judecătoresc, el auzi 
pe cineva alergând în spatele lui şi se întoarse. Era Jérôme. 

— Ei bine! îi zise Galaor, ce părere ai despre trucul pe care i l-am 
jucat seniorului de Mare-aux-Biches? 

— Cred, zise Jérôme, că este periculos. 

— De ce? 

— Pentru că seniorul de Mare-aux-Biches ar putea afla că 
executorul judecătoresc s-a întors... 

— Nu contează! 

— „Şi să revină el însuşi pentru a-l vedea pe executorul 
judecătoresc şi să-i spună... 

— Nu-ţi face griji, el nu se va întoarce. 

— De unde ştiţi? 

— Voi aranja eu problema asta. Dar, din moment ce eşti aici, îţi voi 
da imediat instrucţiunile mele. 


— Vă ascult, spuse Jérôme cu supunere, care avea ca sursă 
speranţa de a se căsători cu Perine. 

— Ai văzut litiera seniorului de Mare-aux-Biches? 

— Da. 

— Este o litieră foarte frumoasă. 

— Superbă! 

— Imi plac catârii puternici cu hamurile lor acoperite cu pene, 
ciucuri şi clopoței. 

— Este un echipaj regal! exclamă Jérôme. 

— Aceasta este şi opinia mea. Acum, urmăreşte raţionamentul 
meu, prietene Jérôme. 

— Să vedem. 

— Dacă am în buzunar permisul de liberă trecere rezervat 
seniorului de Mare-aux-Biches şi nepoatei lui, este pentru că am de 
gând să-l utilizez într-o călătorie însoţit de o femeie. 

— Desigur, spuse Jérôme. 

— Mi-ar plăcea să călătoresc în litiera sa. 

— Ah! Dumnezeule! 

— i se pare dificil? 

— Cred că este imposibil, spuse Jérôme. 

— De ce? 

— În timp ce seniorul de Mare-aux-Biches va aştepta liniştit la hanul 
Calul Bălan permisul său de liberă trecere, puteţi pleca din Amboise şi 
să o luaţi pe drumul dumneavoastră. 

— Fără nicio îndoială. 

— Dar valeţii care conduc litiera?... 

— Ah! va trebui să găsim alţii. 

— Acest lucru nu va fi dificil, zise Jérôme, am în oraş patru sau cinci 
prieteni buni care nu doresc nimic altceva decât să ne facă acest mic 
serviciu. 

— Serios? 

— Oh! cu siguranţă. Dar ce facem cu ceilalţi? 

— Nu-ţi face griji şi vino la ora şapte la hanul Calul Bălan. 

— Cu prietenii mei? 

— Cu ei, şi le promit câte un pistol pe zi pentru tot timpul cât va 
dura călătoria. 

— Un pistol! exclamă Jérôme; păi, la acest preţ, ei vor merge până 
la capătul lumii. 

Jérôme reveni la sediul executorului judecătoresc şi Galaor cobori 
strada spre hanul Calul Bălan. 


În sala mare a hanului, în jurul unei mese încărcate cu sticle, doi 
gentilomi vorbeau cu voce tare atunci când Galaor intră. 


Ei îşi susțineau fiecare spusele şi puneau în asta o adevărată 
înverşunare. 

Galaor recunoscu pe unul dintre ei, ca fiind seniorul Mare-aux- 
Biches, iar celălalt gentilom cu o statură de uriaş era cel care în acea 
dimineaţă încercase iniţial să-l împiedice de a intra în castel. 

Acesta din urmă spuse: 

— La fel de adevărat cum că mă numesc Gontran de Pont-Marand, 
vă jur că la castel va fi bal în această seară. 

— Şi eu, răspunse seniorul de Mare-aux-Biches, vă spun contrariul. 

— Dar regina este vindecată. 

— Bine. 

— Şi eu vă spun că se va dansa. 

— Vă asigur că nu se va dansa. 

— De unde ştiţi asta? 

— M-am întâlnit cu Pont-Ribaud. 

— Şi ce v-a spus? 

— Că nu va fi niciun bal. 

— Şi eu vă spun, credeţi-mă, că regina vrea să danseze... 

Cei doi gentilomi se încălziră din ce în ce mai mult, ajutaţi de vinul 
de Vouvray, când domnul de Pont-Marand îl văzu pe Galaor. 

— Hei! spuse el, iată-l pe doctorul spaniol care ne va lămuri. 

Galaor se apropie. 

— Seniorul de Mare-aux-Biches susţine că nu este dans... 

— Şi dumneavoastră susţineţi contrariul, nu-i aşa messire? 

— Da. Care dintre noi are dreptate? 

— Aveţi dreptate amândoi, răspunse Galaor, iar eu vă voi dovedi. 

Spunând aceste cuvinte, se aşeză la masa celor doi gentilomi şi 
ceru un pahar. 


Capitolul VIII 

Galaor continuă, adresându-se mai întâi seniorului de Mare-aux- 
Biches: 

— Dumneavoastră spuneţi, messire, că nu se va dansa, deoarece 
domnul de Pont-Ribaud nu vrea? 

— Da, zise seniorul de Mare-aux-Biches. 

— Aveţi dreptate într-adevăr, spune Galaor dar... 

— Dar ce? 

Galaor se întoarse spre seniorul de Pont-Marand, bărbatul uriaş 
care voia să fie bal cu orice preţ, în acea seară la castelul Amboise: 

— Şi dumneavoastră, susţineţi că regina vrea să danseze? 

— Sunt sigur. 

— Aveţi dreptate, de asemenea. 

Ironia lui Galaor îl înfurie pe seniorul de Mare-aux-Biches. 


— Domnule, spuse el, pe un ton sec, dacă râdeţi de noi... 

— Messire, răspunse Galaor, eu nu fac haz de oamenii care poartă 
sabia în mână; prin urmare, liniştiţi-vă şi lăsaţi-mă să vă explic. 

— Să vedem, spuseră în acelaşi timp cei doi gentilomi. 

Jupânul Pistache, între timp, pleca şi venea în apropierea mesei, 
curios să vadă cum va ieşi Galaor din acest impas. 

Galaor continuă: 

— Domnul de Pont-Ribaud este un bătrân pedant căruia nu-i plac 
nici balul, nici jocul, nici vinul bun, nici femeile; aşa că i-a spus reginei 
că el va apăra porţile castelului în seara asta. 

— V-am spus eu! făcu seniorul de la Mare-aux-Biches, cu un accent 
triumfător. 

— Aşteptaţi! spuse Galaor. Regina nu are două sute de lanscheneţi 
la castel, dar ea contează pe noblețea locuitorilor din Touraine. 

— Regina are dreptate, spuse uriaşul Pont-Marand. 

— Ceea ce face ca, pe tăcute, cameristele, pajii şi gentilomii săi să 
facă pregătirile pentru bal. 

— Bine! spuse seniorul de Pont-Marand. Dar lanscheneţii? 

— Lanscheneţii vor apăra porţile. 

— Ei bine! atunci?... 

— Dar gentilomii care doresc să danseze îşi vor scoate săbiile din 
teacă şi se vor angaja într-o încăierare cu lanscheneţii, luând porţile 
cu asalt. 

— Bravo! strigă domnul de Pont-Marand. 

— In acest fel, continuă Galaor, dacă gentilomii din Touraine, care 
sunt în număr de cinci sau şase sute cel puţin, vor să danseze, aceştia 
o vor face. 

— Vorbele dumneavoastră sunt de aur, tinere domn! strigă seniorul 
de Pont-Marand. 

— Domnul vorbeşte ca un tânăr, spuse seniorul de la Mare-aux- 
Biches, cu un ton plin de dispreţ. 

— Ah! credeţi? întrebă Galaor zâmbind. 

Şi el se întoarse spre domnul de Pont-Marand: 

— Nu-i aşa, messire, spuse el zâmbind, că floarea nobilimii din 
Touraine nu va da înapoi în faţa a două sute de germani beţi? 

— Cu siguranţă că nu! spuse uriaşul, punând cu mânarie mâna pe 
teaca sabiei sale, şi când îmi voi pune în minte să... 

— lată ce voiam să vă întreb, zise Galaor, făcându-i cu ochiul. 

— Hm? făcu uriaşul. 

Galaor se aplecă la urechea lui: 

— l-am vorbit reginei despre dumneavoastră, spuse el în şoaptă. 

— Despre mine? întrebă seniorul de Pont-Marand, pe care orgoliul îl 
făcu să roşească la fel ca un bujor. 

— Eu nu vă cunosc, spuse Galaor, dar v-am văzut la poarta 


castelului şi mi-aţi părut atât de mândru încât mi-am spus imediat: 
„Acesta este căpitanul de care avem nevoie”. 

— Şi aţi vorbit despre mine cu regina? întrebă gentilomul, care se 
umflă ca o broască. 

— Aşa cum v-am spus. 

— Şi, regina ce v-a răspuns? 

— Ea mi-a spus astfel: „Spuneţi-i acestui gentilom că s-a ivit o bună 
ocazie pentru el de a-mi câştiga prietenia”. 

Pont-Marand lovi cu pumnul în masă. 

— Măi să fie!... spuse el, regina va fi mulţumită de mine. 

Şi se întoarse spre seniorul de Mare-aux-Biches: 

— Sunteţi unul de-ai noştri, nu-i aşa? 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă unchiul frumoasei doamne din litieră. 

— Mergeţi la asalt? 

— Asaltul cui? 

— La asaltul castelului. 

— Nici vorbă, domnii mei. 

— De ce? 

— Păi, pentru că Pont-Ribaud este prietenul meu. 

— Ah! 

— Şi am de gând să-l previn. 

Seniorul de Pont-Marand avu un gest de furie; Pistache tremura; 
doar Galaor nu se pierdu cu firea: 

— Domnul are dreptate, spuse el. 

— Cu toate acestea! spuse uriaşul ai cărui ochi străluceau de furie. 

— Dacă nu se va ataca castelul, nu se va dansa, spuse Pistache. 

— Domnul are dreptate, fiind prietenul lui Pont-Ribaud, continuă 
Galaor, dar ar trebui să fie atât de generos cu noi să ne ţină companie 
savurând una sau două sticle de vin vechi şi bun; după care, este liber 
să plece pentru a-l preveni pe guvernator. 

— Oh! cu plăcere! spuse seniorul de la Mare-aux-Biches. Hei! 
hangiule, adu-ne vin! 

Galaor îi aruncă atunci lui Pistache o privire cu un subiînţeles clar. 

Pistache o luă pe drumul spre pivniţă, dar, trecând pe lângă Galaor, 
îi şopti la ureche: 

— Fiţi liniştit! Am un vinişor de Vouvray care-l va ameţi şi care va 
face ca picioarele să-i tremure.. 

Şi el dispăru pe uşa pivniţei. 

Galaor îi spuse în acelaşi timp, în şoaptă, seniorului de Pont- 
Marand: 

— lată un om care ne deranjează. Să-l îmbătăm! 

— Da, făcu Pont-Marand un semn aprobativ. 

O secundă mai târziu, Pistache reveni cu un coş plin cu sticle de 
vin. 


Seniorul de Pont-Marand destupă o sticlă; seniorul de Mare-aux- 
Biches întinse paharul, iar după ce-l gustă, plescăi din limbă şi spuse: 

— Un vin faimos! 

Galaor ridică paharul la buze, dar el îl ascunse cu dibăcie şi î 
aruncă în spatele lui. 

Cât despre Pont-Marand, el începu să râdă şi spuse: 

— Eu pot să beau o tonă, credeţi-mă! 

In acel moment, un fecior de casă se întoarse de la grajduri şi î 
spuse lui Galaor: 

— A venit un bărbat care doreşte să vorbească cu medicul spaniol. 

— Unde este el? 

— În curte. 

— Bine! spuse Galaor, este Jérôme... 

Şi ieşi, schimbând din nou o privire pe furiş cu seniorul de Pont- 
Marand, în timp ce Mare-aux-Biches continua să bea cu inconştienţa 
omului care nu cunoaşte perfidia vinului de Vouvray. 

Nici nu trecură zece minute de când Galaor ieşise din sala mare, 
unde seniorii de Pont-Marand şi Mare-aux-Biches continuau să bea, 
când uşa se deschise şi un nou personaj intră. 

Acesta era Jérôme Poinsot, grefierul executorului judecătoresc. 

Seniorul de la Mare-aux-Biches avea deja vederea înceţoşată, 
buzele nu mai voiau să pronunţe clar cuvintele şi limba parcă i se 
îngroşase; tăria vinului de Vouvray i se urcase repede la cap. 

Cu toate acestea, el îl recunoscu pe grefier. 

— Ah! tu eşti? se bâlbâi el. 

— Da, messire, spuse grefierul care se apropie ţinându-şi 
respectuos pălăria în mână. 

— Mi-ai adus biletul meu de liberă trecere? 

— Am venit din partea executorului judecătoresc, spuse Jérôme 
făcând cu ochiul, şi am fost însărcinat să vă transmit un mesaj secret. 

— Haida-de! spuse seniorul de la Mare-aux-Biches, nu am secrete 
faţă de prietenii mei; domnul este prietenul meu, nu-i aşa, messire? 

Şi el se uită la Pont-Marand. 

— Desigur, răspunse uriaşul. 

— Prin urmare, poţi vorbi de faţă cu el, îngăimă seniorul deja beat. 

— Cum doriţi, spuse Jérôme. 

Apoi, se apropie şi mai aproape de masa celor doi gentilomi: 

— Executorul judecătoresc a semnat biletul de liberă trecere. 

— Unde este? 

Şi seniorul de Mare-aux-Biches întinse mâna. 

— Nu pot să vi-l înmânez aici. 

— De ce? 

— Aceasta este exact secretul pe care trebuie să vi-l încredinţez. 

— Hai să vedem care este acest secret, băiete? 


— Din motive pe care nu le cunosc şi pe care nici judecătorul nu le 
ştie, continuă Jérôme, domnul de Pont-Ribaud, guvernatorul castelului, 
a ordonat să nu fie eliberat niciun certificat de liberă trecere. 

— Pe coarnele diavolului! spuse seniorul de la Mare-aux-Biches, 
lovind puternic cu pumnul în masă, această măsură nu credeam că ar 
putea să mă privească şi pe mine. Pont-Ribaud este prietenul meu. 

— Nu spun că nu, sunt foarte sigur că domnul de Pont-Ribaud este 
mândru de prietenia senioriei voastre, continuă Jérôme pe un ton 
blajin, dar executorul judecătoresc este un om prudent şi temător. 

— Şi el mi-a refuzat un certificat de liberă trecere? 

— Nu, din moment ce deja l-a semnat, dar... 

— Dar ce? întrebă seniorul de la Mare-aux-Biches, căruia uriaşul îi 
turnă încă un pahar de vin; explică-te, caraghiosule! 

— Ascultaţi-mă, monseniore... Judecătorul ar dori să vă trimiteţi 
înainte oamenii şi litiera. 

— Bine! 

— Care vor merge şi vă vor aştepta în afara oraşului. 

— Foarte bine! 

— Acolo, mă veţi găsi cu certificatul de liberă trecere. 

— Nu înţeleg nimic din tot acest mister, spuse seniorul de la Mare- 
aux-Biches. 

— Nici eu, spuse Jérôme, dar puteţi să-i faceţi această mică plăcere 
executorului judecătoresc. 

— Nu vă faceţi griji! 

Şi, seniorul de Mare-aux-Biches se ridică poticnindu-se, încercând 
să meargă câţiva paşi, dar fu obligat să se reîntoarcă la locul său... 

— Hei! oamenii mei, spuse el. 

Pistache, care era într-un permanent du-te vino, nu pierdu un 
cuvânt din toată această discuţie. El se ridică şi fugi într-o cameră 
vecină unde feciorii de casă ai seniorului de Mare-aux-Biches jucau 
zaruri şi beau vin şi el îi chemă. 

Şeful lor, care era scutierul stăpânului său, dădu fuga. 

— Parmesan, îi spuse seniorul de Mare-aux-Biches, ascultă-mă cu 
atenţie! 

— Da, monseniore, răspunse omul, italian de origine, căruia i se 
dăduse numele oraşului său natal. 

— Vei pregăti catării, litiera şi caii. 

— Da, monseniore. 

— Şi îl vei urma pe acest băiat. 

— Unde? întrebă scutierul. 

— Unde te va conduce el. 

— La poarta dinspre Blois, spuse Jérôme; poarta se va deschide la 
ordinul meu, întrucât sunt grefierul executorului judecătoresc şi acolo 
păzeşte garda oraşului. 


— Şi când mă voi alătura vouă? întrebă seniorul de Mare-aux- 
Biches pe Jérôme. 

— Intr-o oră, monseniore. 

— E bine. 

Şi, întorcându-se spre scutierul său: 

— M-ai auzit. Să-l asculţi pe acest băiat şi să faci tot ce îţi va spune. 

— Da, monseniore, spuse scutierul care ieşi urmat de Jérôme. 

— Aveţi un frumos scutier, spuse seniorul de Pont-Marand. 

— Este un spadasin destul de bun, răspunse cu modestie seniorul 
de la Mare-aux-Biches, mai ales că ştie să utilizeze sabia după moda 
italiană. 

— Ah! Adevărat? 

— Dar are un mare viciu. 

— Care? 

— Se îmbată. 

Şi sobrul gentilom întinse încă o dată paharul său lui Pont-Marand 
care râdea pe sub mustață şi care i-l umplu până la refuz. 

Pistache râdea, de asemenea, pe sub barba sa căruntă. 

— Dar, continuă Pont-Marand, nu plecaţi singur, nu? 

— Nu, plec cu nepoata mea. 

— Şi nu o anunţaţi? 

— Va fi timp suficient într-o oră. Pentru moment, ea se odihneşte 
puţin. 

In acelaşi timp, seniorul de Mare-aux-Biches, a cărui beţie era în 
creştere, devenise foarte vorbăreţ. 

— Aţi văzut-o pe nepoata mea? spuse el. 

— Da, spuse Pont-Marand. 

— Nu-i aşa că este o femeie frumoasă? 

— Superbă! 

— Ea este văduvă... 

— Ce păcat!... 

— N-aveţi dreptate, după cum veţi vedea. Ea este foarte bogată. 

— Ah! 

— Şi am de gând să o căsătoresc. 

Spunând aceste cuvinte, el destupă a şasea sticlă cu acel 
primejdios vin de Vouvray. 

— Dar, spuse Pont-Marand care băuse la fel de mult ca el şi care, 
totuşi, stătea drept în scaunul lui, avea limba dezlegată şi avea o 
privire calmă de parcă n-ar fi băut decât apă, dar nu aţi spus mai 
devreme că doriţi să-l preveniţi pe Pont-Ribaud? 

— Referitor la ce? 

— Referitor la intenţia mea de a asedia castelul împreună cu 
gentilomii care doresc să danseze. 

— Asta-i drept. 


În curte se auziră clopoţeii catârilor în timp ce erau înhămaţi şi paşii 
slujitorilor care făceau pregătirile de plecare. 

— Aşa este, repetă seniorul de Mare-aux-Biches, dar m-am gândit. 

— La ce? 

— La asta: afacerile... lui... Pont-Ribaud... nu sunt... ale mele... 

Şi, spunând aceste cuvinte, duse paharul la buze. 

Dar scăpă paharul din mână şi, în timp ce conţinutul său se vărsă 
pe masă, seniorul de Mare-aux-Biches căzu sub masă beat mort. 

Atunci Pont-Marand se uită la Pistache şi îi spuse râzând: 

— Nu cred că va călători în această noapte. 

— Nici eu nu cred, spuse Pistache. 

El se apropie de o fereastră cu vedere spre stradă şi văzu litiera 
pregătită de plecare. 

— Naiba să mă ia, spuse hangiul, dacă ştiu ce vrea să facă seniorul 
Galaor! 

— Nu putem şti totul, răspunse Galaor care reveni în acel moment 
şi-l văzu cu satisfacție pe seniorul de Mare-aux-Biches întins sub masă 
şi sforăind. 

Acest uriaş cu bună dispoziţie, care se numea Pont-Marand şi care 
voia să danseze cu orice preţ, se ridică atunci şi îl privi pe Galaor 
făcându-i cu ochiul şi afişând un zâmbet care semnifica: „Ei, acum v- 
am convins că ţin la băutură?” 

Pistache numără sticlele goale şi exclamă pe un ton de admiraţie: 

— Aţi băut amândoi o cantitate care ar fi pus jos o companie de 
soldaţi. 

— Ei bine! spuse Pont-Marand, cred că seniorul Mare-aux-Biches a 
căzut sub masă. 

— Dar dumneavoastră sunteţi în picioare şi vioi, observă Galaor. 

— Oh! pentru mine, spuse uriaşul cu modestie, este destul de 
simplu. Eu sunt proprietarul unei podgorii la Vouvray, şi vinul meu nu 
vrea să-mi joace feste. 

Cu aceste cuvinte, el se plimbă de colo-colo perfect drept, ferm pe 
picioarele sale şi cu capul semet. 

Apoi se adresă lui Galaor: 

— Ah! acum ce avem de făcut? 

— Messire, răspunse Galaor, este ora opt seara. Cred că acesta 
este momentul potrivit. 

— Să mergem să dansăm? 

— Nu, nu încă, doar să-i adunăm pe dansatori. 

— La asta mă gândeam şi eu, spuse uriaşul. 

— Îi cunoaşteţi pe toţi aceşti gentilomi aflaţi în Amboise, continuă 
Galaor, şi sunt sigur că ei ne vor urma la asaltul castelului, cu 
entuziasm. 

— Da, îi cunosc, spuse Pont-Marand. 


— Este ora la care Pont-Ribaud cinează. Într-o oră, el va adormi. 
Prezentaţi-vă în număr de două sau trei sute la poarta principală, şi 
dacă Pont-Ribaud nu este acolo, lanscheneţii, care vor fi copleșiți de 
oamenii Doamnei Margareta nu vor opune decât o aparentă 
rezistenţă. 

— Dar, spuse Pont-Marand, nu veniţi cu noi? 

— Mă duc la castel pentru pregătirile balului. 

— Dumneavoastră? 

— Desigur. 

— Dar nu se mai poate intra în castel la această oră. 

— Credeţi-mă, pot să intru când vreau. 

— Aveţi parola? 

— Am mai mult decât atât. 

— Ce anume? 

Galaor, care avea încă masca pe faţă, începu să râdă, dar se 
vedeau prin ea ochii lui negri şi dinţii albi. 

— Ce veţi face? repetă seniorul de Pont-Marand. 

— Imi voi scoate masca. 

— Ei bine? 

— Mă veţi înţelege, răspunse Galaor, dacă îmi puteţi răspunde la 
întrebarea pe care am de gând să v-o pun. 

— Să vedem? 

— L-aţi văzut de multe ori pe rege? 

— Sunt mai mult de zece ani de când l-am văzut ultima dată; dar 
odată am fost în serviciul său. 

— Adevărat? 

— Şi când el nu era decât rege al Navarrei, vărul meu Hector de 
Galard, va/etul/ de inimă, după cum a fost numit, m-a invitat adeseori 
la masa lui. 

Şi Pont-Marand adăugă, cu o anumită admiraţie: 

— Era un om curajos, regele Henric. El mi-ar fi ţinut piept în seara 
asta. 

— Atunci, continuă Galaor, din moment ce l-aţi văzut pe regele 
Henric în tinereţea sa, veţi înţelege cum voi intra în castel, în timp ce 
porţile vor rămâne închise pentru toată lumea. 

Şi Galaor, plasându-se în lumina răspândită de cele două lumânări 
de pe masă, îşi scoase dintr-o dată masca, adăugând: 

— Uitaţi-vă la mine! 

Pont-Marand făcu un pas înapoi şi rămase atât de uimit că nu găsi 
niciun cuvânt să spună, nici măcar nu scoase un strigăt. 

Nu se sătura să-l tot privească pe Galaor şi, în cele din urmă, strigă: 

— Toţi vor jura că sunteţi însuşi regele Henric. 

— Ssst! făcu Galaor. lată un secret pe care vi-l încredinţez... 

— Cum! exclamă Pistache surprins - deoarece hangiul nu-i văzuse 


la Amboise decât pe regii Carol al IX-lea şi Henric al Iil-lea, - cum... 
acest gentilom?... 

— Poţi să-l numeşti monseniore, ticălosule! spuse seniorul de Pont- 
Marand, care se înclină cu respect în faţa lui Galaor. 

Galaor îşi puse masca pe faţă. 

— Dragul meu senior, spuse el, dacă veţi fi discret, nu veţi regreta. 

— Ah... Monseniore!... 

— Ssst! şi acum mă bazez pe dumneavoastră şi pe noblețea 
specifică celor din Touraine. La ora nouă puteţi da atacul. Vă promit 
că regina va binevoi să danseze cu dumneavoastră. La revedere. 

Şi, Galaor ieşi, lăsându-i pe Pont-Marand şi pe Pistache unul mai 
uimit decât altul. 

— Sunt oameni curajoşi! murmură el mărindu-şi paşii, cred că vor 
da un spectacol dur acestui imbecil de Pont-Ribaud. 

Ora opt se anunţă în turnul castelului. 

Galaor urmă malul râului în amonte şi ajunse în câteva minute sub 
zidurile castelului. 

Cerul era înstelat, dar lipsa lunii făcea ca noaptea să fie întunecată. 

Galaor privi în sus şi văzu că fereastra lui Perine era luminată. 

— Este o fată drăguță Perine, în ciuda a ceea ce mi-a spus 
don'şoara Solange, zise el. Dumnezeule! dacă nu i-aş fi jurat Idolinei 
că o voi iubi pentru totdeauna... 

Şi se îndreptă spre fereastră. 

Frânghia cu noduri atârna de-a lungul zidului. 

Galaor se pregăti, dar, înainte de a se agăța de frânghie, emise 
această reflecţie: 

„La urma urmei, poţi iubi pe cineva pentru totdeauna şi să fii infidel 
uneori...” 

Dar, dintr-o dată, îşi aminti de Jérôme. 

— Bietul Jérôme, spuse el, el care mi-a jurat acum că va fi docil ca 
un sclav... Nu, nu-i pot face rău lui Jérôme... 

Şi îşi începu ascensiunea. 

Atunci, un cap curios apăru la fereastra luminată, apoi dispăru şi 
lumina se stinse imediat. 

Galaor urcă, urcă. 

— Bietul Jérôme! continua el să-şi spună... dar asta e! Dacă mi-a 
jurat cu atâta devotament să mă asculte, nu mi se datorează... Acest 
lucru se datorează faptului că Perine i-a ordonat... şi apoi, e păcat 
pentru cel care află... dar Perine ştie să fie discretă... şi apoi, Doamne! 


Galaor ajunse la pervazul ferestrei. 

Atunci cele două braţe dolofane ale tinerei îl îmbrăţişară şi o voce 
care tremura de emoție, şopti: 

— Sunteţi dumneavoastră, Galaor? 


P&rine uitase de cuvântul messire. 

— Eu sunt, frumoasa mea, spuse Galaor. 

— Aţi venit cu o oră mai devreme. 

— Serios? 

— Fără îndoială, spuse Perine, iar noi nu putem face nimic până la 
ora nouă. 

— Haida-de! făcu Galaor. 

Şi acest gând diabolic îi veni în minte: 

„Acest Jérôme este un ambițios... el vrea să intre în serviciul reginei 
şi să se căsătorească cu P&rine, pentru că regina îi va da o frumoasă 
zestre...” 

Şi sări în cameră, unde domnea un întuneric complet, şi o sărută pe 
P&rine, repetând în sinea lui, ca pe o rugăciune: 

„Un ambițios, acest Jer6me!...” 

Galaor uitase pe moment de Idoline. 

In acest timp ce făcea Jérôme, căruia Galaor îi taxa astfel ambiția? 

Jérôme executa punct cu punct ordinele date de Galaor, de dragul 
iubitei sale Perine şi a ochilor ei frumoşi. 

Dacă Jérôme asculta de Galaor, scutierul seniorului de Mare-aux- 
Biches, conformându-se dorințelor stăpânului său, se supunea lui 
Jérôme. 

Litiera şi catârii se deplasau prin oraş cu mare zgomot şi mare 
tapaj; un zgomot care se pierdea în vacarmul general, pentru că 
oraşul era în fierbere şi gentilomii se adunau unul câte unul sub 
stindardul seniorului de Pont-Marand. 

Grefierul mergea în faţa scutierului; scutierul înaintea celor patru 
feciori care duceau litiera goală, şi toată această lume ajunse la 
poarta oraşului Blois. 

Acolo, Parmesan văzu cinci inşi viguroşi, care purtau costume 
închise la culoare ce păreau mic-burghezi ai oraşului. 

Erau prietenii despre care Jérôme îi vorbise lui Galaor. 

— Ce-i cu lumea aceasta? întrebă Parmesan. 

— Aceştia sunt prietenii mei, spuse grefierul care le dădu câte o 
strângere de mână fiecăruia. 

— Dar, ce fac ei aici? 

— M-au aşteptat ca să ieşim împreună din oraş. 

— Unde vor să meargă? 

— Să organizeze o serbare la cârciuma Bunu/ Călugăr. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Dar, spuse Jérôme, aceasta este cârciuma unde ne va aştepta 
stăpânul vostru. 

— Ah! spuse scutierul cu indiferenţă. 

Jérôme se apropie de ghişeul aflat în poarta clădirii în care dormeau 
gardienii porţilor oraşului şi bătu. 


Ghişeul se deschise şi un soldat al gărzii veni frecându-se la ochi. 

— Ah! dumneavoastră sunteţi, jupâne Jérôme, zise el. 

— Din ordinul executorului judecătoresc, spuse Jérôme, deschideţi- 
ne poarta. 

— Pentru tine şi toţi aceşti oameni de aici? 

— Da. 

Burghezul, care ştia că Jérôme se bucura de încrederea 
executorului judecătoresc, deschise fără dificultate, şi scutierul, 
feciorii, litiera şi cei cinci companioni ai lui Jérôme trecură prin poarta 
oraşului şi, imediat, se aflară în câmpul liber. 

Exista atunci, ca şi acum, pe teritoriul oraşului, un impozit pe vin şi 
pe produse alimentare. 

De asemenea, aproape de porţile oraşului erau crame care, având 
scutire de taxe, vindeau mai ieftin, ceea ce explica de ce clericii, 
valeţii, toată această lume măruntă, prefera să frecventeze aceste 
locuri, nu pe cele din oraş. 

Bunul Călugăr era la doi paşi. 

Era o cârciumă înconjurată de viţă de vie, a cărei grădină avea 
foişoare răcoroase pentru consumatorii toropiţi de căldura verii. 

Pe uşă, alături de ramura tradiţională de verbină, se putea vedea 
un însemn rudimentar care reprezenta un călugăr burtos şi rumen 
care ţinea cu ambele mâini un imens ulcior la gură şi care, după cum 
se spune, trăgea la măsea. 

Cârciuma era ţinută de un om curajos din Touraine, care practicase 
câte puţin toate meseriile. Fusese călugăr, apoi soldat, apoi valet; el 
trecuse de la cele sfinte la jafuri, nedându-se la o parte de la nimic 
pentru a câştiga câţiva scuzi şi a sluji pe cel care plătea bine. 

li cunoştea pe Jérôme şi pe tovarăşii săi de multă vreme. 

Când auzi clopoţeii catârilor, se grăbi să le iasă în întâmpinare. 

Jérôme îi făcu un mic semn misterios, apoi îi spuse cu voce tare: 

— Ai vin bun? 

— Permanent, spuse hangiul... 

— Du-ne la pivniţă, aşa vom bea vinul mai rece. 

Scutierul descălecă şi ordonă feciorilor să rămână pe drum, lângă 
litieră. 

Vrednicul scutier deja închinase mai multe pahare pline, aşa că era 
cam nesigur pe picioare. 

Jérôme îl preceda, intrând în tavernă, iar cei cinci însoțitori voinici ai 
grefierului veneau în spate. 

Jérôme se aplecă, în timp ce mergea, la urechea hangiului: 

— Nu vrei să câştigi zece pistoli? spuse el. 

— Desigur, răspunse fostul călugăr. Ce ar trebui să fac pentru asta? 

— Condu-ne în sala aceea de jos, de lângă pivniţă, ne vei aduce vin 
şi te vei duce apoi la culcare. 


— Ei, drace! spuse hangiu. 

— Dacă vei auzi zgomote, te vei întoarce cu faţa la perete şi te vei 
forţa să dormi. 

— Unde sunt cei zece pistoli? 

— lată-i. 

Şi Jérôme îşi puse pumnul cu micuţele monede de aur în mâinile 
fostului călugăr. 

Parmesan, care era ameţit deja, avea o sete mare şi se gândea 
numai să bea. 

Să spunem în treacăt că monedele pe care Jérôme i le dădu 
hangiului le avea de la Galaor, care le avea de la Solange, camerista, 
care îi dăduse o pungă din partea reginei. 

Parmesan îi urmă aşadar pe cei cinci zdrahoni şi pe Jérôme în sala 
de jos, un fel de catacombă obscură subterană, în care consumatorii 
de alcool se adunau noaptea, după ce se suna stingerea. 

Hangiul trase vin dintr-un butoi şi puse un ulcior pe masă. 

Parmesan luă ulciorul şi începu să bea direct din el. 

Dar, în acel moment, Jérôme îi trase o lovitură cu piciorul, şi, cum 
deja nu mai avea prea mare stabilitate, el căzu la pământ. 

Inainte de a se ridica, tovarăşii lui Jérôme se năpustiră asupra lui şi- 
| legară. 

In acelaşi timp, Jérôme îi îndesă batista în gură pentru a-l împiedica 
să ţipe. 

— Unul! spuse grefierul atunci când bietul scutier, total nedumerit, 
nu mai era decât o masă aproape inertă aflată într-un colţ al acelei 
săli. Acum, urmează feciorii! 

Hangiul plecase, ascultând poruncile lui Jérôme. 

Grefierul urcă şi chemă pe unul dintre feciori: 

— Hei! camarade, spuse el, Parmesan vă invită să beţi un pahar. 

Feciorul coborî. Dar, cum puse piciorul în sală, Jérôme şi tovarăşii 
săi se repeziră asupra lui, îl răsturnară şi îl tratară ca pe scutier. 

Jérôme făcu încă de două ori acelaşi traseu şi trei feciori din patru 
avură aceeaşi soartă. 

Atunci Jérôme urcă iarăşi şi îi spuse ultimului fecior rămas: 

— Am eu grijă de cai şi de catâri; du-te şi te răcoreşte puţin. 

Cinci minute mai târziu, unul din companionii lui Jérôme veni să-i 
spună că totul se terminase şi că toţi cei patru feciori fuseseră legaţi 
Şi li se pusese căluş la gură, aşa cum procedaseră cu scutierul. 

Atunci Jérôme îi spuse: 

— Litiera este a noastră. Acum trebuie să ne întoarcem la Amboise. 
Veţi dezbrăca feciorii şi le veţi lua hainele. 

— Dar unde mergem? întrebă unul din companioni. 

— Ce vă pasă? răspunse Jérôme, doar fiecare dintre voi va primi 
câte doi galbeni la sfârşitul călătoriei. 


Şi Jérôme începu să-şi dezbrace îmbrăcămintea de grefier pentru 
hainele din piele de bivol şi casca lui Parmesan, căruia îi şopti: 

— Nu-ţi face griji, prietene, nu vrem să-ţi facem niciun rău. Regina 
Margareta are nevoie de litiera voastră, asta-i tot. In zori ţi se va 
returna. 


În acest timp, Galaor şi P&rine discutau în şoaptă cu lumina stinsă. 

— Pajul Manuel v-a vorbit despre Fritz? îl întrebă camerista. 

— Da, un german corpolent care este locotenentul lui Pont-Ribaud, 
nu-i aşa, draga mea? 

— Exact. 

— Ei bine! Ce-i cu acest Fritz? 

— L-am invitat să vină şi să mă vadă mai devreme. 

— Oh! oh! spuse Galaor, încruntându-se. 

P&rine nu putu să-l vadă, dar ea ghici reacţia lui Galaor. 

— Dragul meu senior, spuse ea, trecând mâna sa micuță pe după 
umărul lui Galaor, nu vă faceţi griji, Fritz este un ticălos care face tot 
ce vreau numai pentru un zâmbet şi o vorbă bună, nu mai mult. 

— Ce i-ai cerut, atunci? 

— Aveţi răbdare şi veţi vedea. Dar mai întâi lăsaţi-mă să vă spun că 
i-am jucat o festă domnului de Pont-Ribaud. 

— Să vedem? 

— Am dat înainte cu o oră marele orologiu aflat într-o cutie de 
stejar, care se găseşte în locuinţa sa. 

— Bine! 

— Ce s-a întâmplat după asta a fost că, la ora şapte, ela crezut că 
era ora opt şi a cerut să i se servească cina. 

— Şi cina era pregătită? 

— Desigur, şi eu am dublat doza ceaiului de mac pe care i-o 
puneam în fiecare seară în vinul său. Oh! continuă Perine râzând, am 
fost mult mai vioaie cu el decât de obicei, el m-a prins de talie, eu nu 
am ţipat, apoi cum ochii i se aprinseră, i-am spus: „Domnule, ştiţi că 
Fritz mi-a făcut puţină curte?” El a avut în ochi o scânteiere de furie 
pe care am potolit-o cu un zâmbet. 

— Fritz nu era acolo? 

— Nu era, atunci eu am continuat: 

„— In locul acestui locotenent morocănos, în locul acestui german 
voluminos care bea vin regretând îngrozitor berea din ţara sa natală, 
ceea ce este o adevărată blasfemie, mai bine aţi pune nişte soldaţi să 
vă îndeplinească ordinele”. 

Domnul de Pont-Ribaud a început să râdă şi m-a întrebat dacă aş fi 
în stare să încalec un cal, să port armură şi să mă echipez cu o sabie. 

„— Cred că da.” i-am răspuns. 

Dar Pont-Ribaud continua să râdă. 


Apoi, permițându-i acelui oribil guvernator să mă sărute, i-am spus: 

„— Fritz nu este un om rău.” 

„— Cu siguranţă că nu, spuse Pont-Ribaud.” 

„— Dar aş dori să-l comand o oră.” 

„— De ce, draga mea?” 

Am avut aerul că ezit, apoi mi-am coborât privirea şi am roşit. Pont- 
Ribaud s-a încruntat. 

„— Dar explică-te, draga mea”, mi-a spus el. 

„— Ei bine! monseniore, i-am răspuns, nu vreau ca Fritz să 
păţească vreo nenorocire.” 

„— Serios? Şi ce i se poate întâmpla?” 

„— Senioria Voastră se va înfuria, sunt sigură.” 

„— Nu, ai încredere în cuvântul lui Pont-Ribaud.” 

„— Fritz mi-a făcut curte, v-am mai spus, şi profită de vecinătate.” 

„— Cum aşa?” 

„— Camera mea este lângă turnul în care îşi supraveghează în 
fiecare noapte soldaţii.” 

„— Este adevărat. Ei bine?” 

„— El a profitat pentru a mă saluta din oră în oră.” 

„— Pe coarnele diavolului! strigă Pont-Ribaud pe care gelozia 
începea să-l roadă, îl voi degrada.” 

„— Ah! monseniore, am strigat eu, mi-aţi promis să nu vă 
supăraţi...” 

Şi i-am aruncat privirea cea mai dulce de care am fost în stare. 

„— Este adevărat, şi mă voi ţine de cuvânt, răspunse el. Dar îi voi 
atribui un alt post pentru noaptea aceasta.” 

„— Ah! monseniore, nu faceţi asta.” 

„— De ce?” 

„— Păi, pentru că Fritz îşi va da seama că m-am plâns.” 

„— Cu toate acestea, nu vreau ca el să fie de gardă în turn, strigă 
Pont-Ribaud, căruia vinul i se urcase deja la cap.” 

„— Acesta este motivul pentru care v-am rugat să dau eu ordine.” 

„— În locul lui Fritz?” 

„— Da.” 

„— Nu înţeleg”, îngăimă Pont-Ribaud. 

„— Şi totuşi este foarte simplu, ascultaţi-mă: Fritz va veni...” 

„— Da. 

„— ...Ca să-i daţi ordinele, ca de obicei pentru această noapte.” 

„— Fără îndoială.” 

„— li veţi spune: «Această micuță mi-a sucit minţile»...” 

„— Chiar este adevărat, murmură Pont-Ribaud. 

„— «Mi-a sucit minţile - am continuat eu - ce vrea ea, trebuie să fie 
şi dorinţa mea. Ei bine! ea vrea să guverneze castelul în seara asta, şi 
tu o vei asculta».” 


„— Micuța mea, spuse Pont-Ribaud râzând, tu nu vrei locul lui Fritz, 
ci pe al meu.” 

„— Nu spun că nu. Dar, în felul acesta, îi voi ordona lui Fritz să 
părăsească turnul pentru malul apei şi să păzească uşa principală.” 

„— Şi pe cine vei plasa în turn?” 

„— Pe Hermann, sublocotenentul.” 

În timp ce vorbeam astfel, Fritz a intrat. Pont-Ribaud era beat; s-a 
uitat la Fritz şi i-a spus: 

„— O vezi pe Perine, nu-i aşa?” 

Fritz făcu o plecăciune. 

„— Ei bine! îi vei asculta ordinele: ea este cea care comandă aici în 
seara asta.” 

Fritz a făcut ochii mari; dar germanii sunt sclavi care se supun fără 
preget şi fără să gândească vreodată. El s-a înclinat şi s-a uitat la 
mine. l-am zâmbit în aşa fel încât parcă i-am pus un balsam la inimă. 
In timp ce se retrăgea, i-am spus: 

„— Veţi veni la ora nouă în cămăruţa mea. Vă voi spune ce veţi 
avea de făcut.” 

Un sfert de oră mai târziu, Pont-Ribaud s-a rostogolit sub masă, 
încheie Perine, şi i-am luat de la gât cele două chei de care noi aveam 
nevoie. 

Galaor o sărută pe Perine. 

— Tu nu eşti femeie, spuse el cu entuziasm, eşti un înger. 

— Sau un demon, spuse ea râzând. 

— Deci, Fritz va veni? 

— Da. 

— Ce îi vom ordona? 

— Asta e ceea ce urmează să hotărâm, spuse Perine, râzând. Şi, fiţi 
sigur, drăguţul meu senior, că el ne va asculta orbeşte. 

Galaor o sărută din nou pe menajeră: 

— Dar, staţi liniştit, iar acum să vorbim serios, spuse ea. 

— Ai dreptate, spuse Galaor râzând, trebuie să ne gândim la 
salvarea Doamnei Margareta. 

In acel moment se auziră două lovituri uşoare în uşă. 

— Oh! oh! făcu Galaor, o fi venit Fritz, deja? 

— Nu, este Solange, spuse Perine, şi cred că ar fi mai bine să vă 
retrageţi. 

— Deci, tot mai vrei să te căsătoreşti cu Jérôme? 

— Doamne... bietul băiat... ar fi capabil să moară pentru mine... 
încheie Périne cu un râs puţin batjocoritor. 


Capitolul IX 
In timp ce Galaor deschidea uşa lui Solange, P&rine aprinse lampa 


şi-i reaşeză abajurul din hârtie pe care gasconul îl mototolise puţin. 

Solange intră şi spuse zâmbind: 

— Mi se pare că seniorul Galaor a venit mai devreme la întâlnire. 

— Ba a venit chiar în acest moment, spuse Perine cu neruşinare. 

— Tocmai ne sfătuiam, adăugă Galaor. 

— Pentru acest lucru, continuă Solange, cred că bunul meu prieten 
Manuel nu ar fi în plus dacă ar fi aici. 

— Nu i-aţi spus să vină şi el? întrebă Perine cu un aer ingenuu. 

— Ba da, răspunse Solange, trebuie să apară. 

Intr-adevăr, un pas uşor se auzi pe coridor, iar pajul se strecură în 
cameră. 

— Dragul meu domn, îi spuse Galaor, vă îndemn să vă înclinați în 
faţa guvernatorului castelului. 

— Unde este? întrebă Manuel un pic surprins. 

Şi îl căută din priviri pe Pont-Ribaud. 

— lată-l spuse Galaor el, arătând spre Perine care zâmbea. 

— Glumiţi, nu-i aşa, messire? 

— Nu, spuse Perine, messire Galaor a spus purul adevăr. 

— Poftim? 

— Ascultaţi-mă, spuse P&rine, şi urmăriţi-mi raţionamentul. Cine 
comandă la castel? 

— Pont-Ribaud. 

— Şi după el, când doarme, de exemplu? continuă menajera. 

— După el, comandă Fritz. 

— Ei bine, Fritz mi se supune, adăugă P&rine râzând în continuare. 

— Mofturi! zise pajul, el vi s-ar supune dacă i-aţi comanda să vină în 
dormitorul dumneavoastră pentru a vă ţine companie. 

— Şi asta e tot? 

— Da, pentru că Fritz este un bun cap pătrat, care n-ar lipsi nici 
măcar o oră în timpul serviciului său. 

P&rine continua să zâmbească. 

— Este ceea ce vom vedea, spuse ea. 

Manuel clătină din cap neîncrezător. 

— Dacă Fritz ar fi beat, spuse el, atunci ar putea să... 

— Fritz nu este beat, răspunse grăbit Perine, şi ascultaţi-mă. 

— Cum aşa? 

— Asta e secretul meu, cel puţin pentru moment. 

— Se pare că secretul l-aţi împărtăşit seniorului Galaor, observă 
Manuel, care-l văzu pe gascon zâmbind. 

— Tot ce-i posibil, spuse acesta din urmă. 

P&rine continuă cu modestie: 

— Eu sunt doar o femeie şi, prin urmare, nu am experienţa unui 
bărbat. Acesta este motivul pentru care v-am rugat să ne sfătuim toţi 
patru. 


— Să auzim? făcu Manuel. 

— Să presupunem, spuse menajera, că Fritz mă va asculta orbeşte, 
ca şi cum aş fi chiar Pont-Ribaud în persoană. 

— Ei bine? 

— Ce îi voi ordona? 

— Să plece din turn împreună cu oamenii săi, pentru ca noi să 
putem ieşi, spuse Manuel. 

— Vom face un lucru şi mai bun, spuse Galaor. 

— Ce anume? 

— Trebuie să-i cerem o escortă pentru regină. 

— Oh! de exemplu! 

— Veţi vedea, spuse Galaor, lucrurile vor merge de la sine. 

— Dar dacă i se va cere asta... atunci îşi va da seama... 

— Voi avea grijă să nu se întâmple acest lucru, spuse la rândul ei 
Périne. Ssst! Aud un pas greu şi măsurat pe coridor. El este. 

Intr-adevăr, suna ora nouă la clopotniţa castelului, şi imediat se 
auzi un ciocănit discret la uşa cameristei. 

Cheia era pe dinafară, în broască. 

— Intraţi! spuse Périne. 

Fritz deschise şi se opri puţin surprins, la uşă; el credea că o va găsi 
pe Perine singură, iar el o găsea în compania a patru persoane. 

Dar Périne începu să-i zâmbească aşa cum i-ar fi zâmbit lui Galaor. 

— Dragul meu Fritz, îi spuse ea, intră. Camera este mică, aşezaţi-vă 
acolo, din lipsă de locuri, pe colţul patului meu, şi daţi-mi voie să vă 
dau o veste bună. 

Fritz, roşu ca racul, rămase în picioare şi cu gura căscată. 

P&rine continuă: 

— L-aţi auzit pe domnul de Pont-Ribaud? 

— Da. 

— El v-a poruncit să mă ascultați? 

— Da. 

— Orbeşte. 

— Eu nu mă supun vreodată altfel, spuse corpolentul german. 

— Atunci ascultaţi-mă cu atenţie şi priviţi-l pe acest domn. 

Ea arătă spre Galaor. 

Asemănarea tânărului gascon cu regele Henric trebuia să-l frapeze 
pe soldatul care luptase cincisprezece ani sub ordinele regelui de 
Navarra cucerind regatul Franţei. 

— Ah! Dumnezeule! exclamă el. 

— Seniorul, spuse Perine, este un prieten al regelui... El se bucură 
de încrederea lui deplină. 

— Este firesc, se bâlbâi Fritz, care crezu că-l vede pe regele Henric 
însuşi, întinerit cu cincisprezece ani. 

— Ei bine, spuse Perine, acest gentilom pe care-l vedeţi aici, şi pe 


care vă îndemn, dragă Fritz, să-l numiţi Monseniore, acest gentilom a 
sosit de la Paris. 

— Ah! spuse Fritz. 

— El a adus un mesaj de la rege domnului de Pont-Ribaud, şi ghiciţi 
ce conţine acest mesaj? 

— Nu am de unde să ştiu, spuse corpolentul german care avea o 
inteligenţă redusă. 

— Acest mesaj, continuă Perine, anunţă că săracul domnul de Pont- 
Ribaud va fi înlocuit din funcţia sa de guvernator al castelului 
Amboise. 

— De către cine? întrebă Fritz care făcu un pas înapoi. 

— De către monseniorul pe care-l vedeţi. 

Şi ea îl arătă pe Galaor. 

— Ori, continuă Perine, Pont-Ribaud a simţit o atât de mare durere 
de a-şi preda comanda şi mai ales de a fi obligat să le spună 
oamenilor săi acest lucru, încât m-a însărcinat pe mine cu această 
misiune. 

— Pe dumneavoastră! exclamă Fritz. 

— Fără îndoială, pentru că el v-a ordonat să vă supuneţi mie. 

Bunul german se înclină. 

— Această micuță are o gură de aur, şopti Manuel la urechea bunei 
sale prietene, Solange. 

— Prin urmare, spuse Fritz, acesta este Monseniorul căruia trebuie 
să mă supun? 

— In toate privinţele, spuse P&rine. 

— Dacă îmi comandaţi, adăugă germanul care se supunea ca un 
sclav ordinului primit, acesta constând din a o asculta orbeşte pe 
P&rine. 

— Da, vă ordon, spus Perine. 

— Bine, spuse germanul. 

Şi se înclină în faţa lui Galaor. 

— Monseniore, spuse el, aştept ordinele voastre. 

Galaor îşi luă un ton plin de autoritate. 

— Domnule Fritz, spuse el, regele nu mi-a refuzat nimic niciodată, 
şi dacă îi voi cere să vă facă căpitan, aşa va fi. 

Pe Fritz îl trecu un fior plin de mândrie. 

— Ce trebuie să fac pentru a merita o asemenea onoare? îngăimă 
el. 

— Trebuie să executaţi ordinele pe care vi le voi da, răspunse 
Galaor. 

Fritz stătea nemişcat, în poziţia unui soldat pregătit să se supună 
comandantului şi aştepta ordinele lui Galaor. 

Manuel şi Solange începură să manifeste o oarecare admiraţie faţă 
de Perine, menajera... 


— Dragă domnule Fritz, spuse Galaor, nu trebuie să vă ascund 
faptul că regina este foarte nemulțumită de metodele domnului de 
Pont-Ribaud. 

Fritz se înclină. Este specific speciei umane: inferiorul este 
întotdeauna fericit atunci când este mustrat superiorul său. Un 
zâmbet imperceptibil apăru pe buzele germanului. 

Galaor continuă: 

— Când regele l-a numit pe domnul de Pont-Ribaud guvernator al 
castelului, nu se aştepta, fără îndoială, la modalităţile brutale şi 
nepoliticoase ale acestui mitocan şi nu prevăzuse venirea Doamnei 
Margareta la Amboise. De la început, Doamna Margareta a fost tratată 
cu multă răceală de către Pont-Ribaud. Din fericire, regele mi-a dat 
puteri depline, şi când am venit la Amboise, regina mi-a spus: „Pentru 
numele lui Dumnezeu, scăpaţi-mă de acest bădăran!” Ceea ce am şi 
făcut, luând asupra mea comanda castelului. 

Fritz se înclină a doua oară. 

— Regina este acum foarte jenată, continuă Galaor. Ea oscilează 
între nobilimea din Touraine, care vrea să danseze cu orice preţ, şi 
medicii săi personali, care îi interzic organizarea unui bal. 

— Credeam, spuse Fritz, care nu era prea isteţ, că domnul de Pont- 
Ribaud era cel care nu voia să se organizeze bal. 

— Vă înşelaţi, spuse Galaor cu răceală. 

Fritz nu răspunse. 

— lată deci, acum, continuă gasconul, ce doreşte regina: să plece 
din Amboise în noaptea aceasta şi să meargă la Blois. 

Fritz se încruntă. 

— Nobilimea din Touraine, la rândul său, vrea neapărat să danseze, 
se va prezenta la porţile castelului şi va încerca să le forţeze. Dar 
lanscheneţii dumneavoastră le vor ţine bine, nu-i aşa? 

— Oh! răspund pentru asta, spuse Fritz. Totuşi, dacă regina este 
bolnavă... 

Şi Fritz aruncă o privire sfidătoare spre Solange şi Manuel. 

— Ei bine? făcu Galaor. 

— Ar fi mai bine să amâne călătoria sa pe mâine; nopţile sunt reci... 

— Domnule Fritz, spuse Galaor cu emfază, regina face ce vrea şi 
dumneavoastră trebuie să vă supuneţi ordinelor mele, pentru că eu 
sunt noul guvernator al castelului. 

— Mă voi supune, spuse Fritz, care începea să constate că domnul 
de Pont-Ribaud avea un mod foarte ciudat de a transmite comanda 
sa, servindu-se de P&rine ca intermediară. 

Galaor continuă: 

— Veţi pregăti o escortă formată din zece oameni. 

— Am înţeles, spuse Fritz. 

— Veţi da dispoziţii ca această escortă să aştepte la malul râului, în 


partea de jos a turnului pe care îl supravegheați de obicei. 

— Am înţeles, repetă Fritz. 

— Veţi cobori imediat la uşa principală a castelului şi o veţi apăra, 
pentru că în mod sigur uşa va fi atacată. 

— Da, spuse Fritz încă o dată. 

— Mergeţi! spuse Galaor, şi totul să fie gata într-o oră. 

Fritz făcu un pas spre uşă, dar când ajunse la prag, se întoarse. 

— Câţi oameni să rămână în turnul dinspre malul apei? întrebă el. 

— Niciunul, răspunse Galaor. 

Fritz plecă. 

Când ajunse în coridor, el murmură: 

— Măi, să fie! este curios ceea se întâmplă. 

Castelul era într-un vacarm de nedescris. Circulau zvonuri care, 
vagi la început, deveniră din ce în ce mai amenințătoare. 

Era vorba despre domnul de Pont-Marand şi oamenii lui care se 
prezentară la porţile castelului şi care cereau să participe la bal dacă 
nu, erau gata să se lupte. 

Fritz plecă. Solange, Manuel, Galaor şi Perine se priviră. 

— Ei bine! spuse aceasta din urmă, ce ziceţi de autoritatea pe care 
o am? Nu sunt un adevărat guvernator al castelului? 

— Pe legea mea! da, spuse Manuel, dar această putere nu va ţine 
mult timp. 

— Cum aşa? 

— Trebuie să profităm repede de acest moment şi să acţionăm 
înainte ca Fritz, care este oarecum surprins, să-şi revină din această 
surpriză. 

— Sunt de acord, spuse Galaor. Regina este gata? 

— Da, spuse Solange. 

— Gardienii veghează, ca de obicei, în anticamere? 

— Da. 

— Atunci trebuie să treacă prin galeria a cărei cheie o are Périne. 
Turnul este liber, litiera seniorului de Mare-aux-Biches este jos. 
Trebuie să plecăm. 

— Şi escorta aceea de zece oameni? întrebă Manuel. 

— Haida-de! spuse Galaor, cerându-i acest lucru lui Fritz, n-am avut 
niciun alt scop decât să-l liniştesc complet. Într-adevăr, dacă el va fi 
de acord cu această călătorie, va fi în avantajul reginei. Ea nu are 
nevoie de mai mult pentru a fi în siguranţă faţă de acest ticălos. 

Toţi patru părăsiră cămăruţa lui Perine. 

Paşii grei şi cadenţaţi ai lanscheneţilor se auzeau de-a lungul 
coridoarelor. 

Era Fritz care dăduse comandă să se evacueze turnul. 

Acest turn avea un corp de gardă la fiecare etaj; fiecare etaj era 
închis cu o uşă de stejar căptuşită cu fier, care se deschidea de la 


etajul inferior, altfel spus, cei care se găseau la etajul inferior puteau 
trage zăvoarele astfel încât să-i împiedice pe cei de sus să coboare. 

P&rine, în timpul conversaţiei lungi pe care o avusese în întuneric 
cu Galaor, îi explicase totul. 

Acesta din urmă, aşteptase ca lanscheneţii să se îndepărteze şi 
apoi închise zăvorul uşii care dădea spre platformă. 

— Acum, spuse el, avem drumul liber. Să ne grăbim. 

P&rine luă cele două chei de care aveau nevoie pentru a deschide 
cele două uşi ale galeriei secrete care ducea la camera reginei, şi zece 
minute mai târziu, ei intrau în oratoriu. 

Doamna Margareta era pregătită de plecare. 

— Veniţi, Doamnă, îi spuse Galaor, nu avem niciun minut de 
pierdut. 

Regina se prinse de braţul lui Solange. 

Ea nu luă cu ea decât un mantou şi o taşcă de piele pe care o 
umplu cu monede de aur şi cu câteva bijuterii preţioase. 

Afară, continua să se audă rumoarea produsă de cei care voiau să 
pătrundă în castel. 

Imediat ce regina şi eliberatorii ei se angajară pe galeria secretă, 
câteva lovituri de muschetă se auziră. 

— Bine! murmură Galaor, iată că începe lupta! Fritz are de lucru. 

Cu toate acestea Galaor înainta cu sabia în mână. 

In spatele lui veneau regina şi cele două cameriste. 

Manuel, cu sabia scoasă din teacă, de asemenea, mergea în spate. 

Ei ajunseră la acel turn care trebuia să fie pentru ei calea spre 
libertate. 

Turnul era văduvit de garnizoana sa obişnuită. 

Ei coborâră la etajul inferior. 

Galaor era echipat cu o torţă. 

Dar dintr-o dată un vânt violent îi stinse torţa şi, în acelaşi timp, o 
voce strigă: 

— Stai! Nu se trece!... 

— Ce este asta? strigă Galaor rămas în întuneric. 

Se auzi atunci răsunând pe dale scrijelit de muschete şi Manuel 
strigă: 

— Fritz ne-a trădat! 

Ce se întâmplase şi cum era posibil ca, după ce Fritz evacuase 
turnul, locul să fie plin de soldaţi? 

lată ceea ce vom povesti în câteva cuvinte. 

Fritz era un german veritabil, în adevăratul sens al cuvântului. 

El se supunea şi rareori comenta ordinele pe care le primea. 

Cu toate acestea, el avea acea intuiţie specifică celor de peste Rin, 
care au meritele lor, şi lucrurile care i se păreau ciudate îl făceau să 
reflecteze. 


Ori, Fritz, ieşind din camera lui Périne, îşi spuse: 

— Este cu adevărat curios ca domnul de Pont-Ribaud să se 
servească de menajera sa pentru a mă anunţa că nu mai este 
guvernatorul castelului din Amboise. Dacă aş fi fost în locul domnului 
Pont-Ribaud, aceasta ar fi fost ultima modalitate pe care m-aş fi 
gândit să o utilizez. Cu toate acestea, el mi-a ordonat să mă supun lui 
P&rine; mă voi supune, dar este totul foarte ciudat! 

Şi Fritz dădu ordinul de evacuare a turnului. 

Dar lanscheneţii nu erau la fel de proşti, la fel de sclavi ai 
disciplinei, ca Fritz. 

Unii se mirau cu voce tare. 

Fritz nu spuse nimic, dar el continua să îşi spună: 

— Totul este foarte ciudat! 

În timp ce evacua turnul, el întâlni santinelele de la malul apei. 

Unul dintre ei îi spuse: 

— Dragă domnule Fritz, nu pot să vă ascund că am găsit mai 
devreme ceva extraordinar. 

— Ah! Şi tu, de asemenea? spuse Fritz care tresări uitându-se la 
soldat. 

Această santinelă era un francez, şi chiar mai mult, un gascon, 
care, voluntar, servea în această trupă germană comandată de 
domnul de Pont-Ribaud. 

— Şi, ce ai găsit? întrebă Fritz. 

— Dacă vreţi să mă urmaţi, vă voi arăta, spuse gasconul, care se 
numea Caroubiac. 

Caroubiac îl conduse pe Fritz la malul apei, sub fereastra lui P&rine 
şi îi arătă frânghia cu noduri care continua să atârne de-a lungul 
zidului. 

— Măi, să fie! strigă Fritz, iată un mod ciudat de a intra în castel; 
unde duce? 

— Acolo sus, la această fereastră, spuse Caroubiac. 

— Bine! Trebuie să văd... 

Şi Fritz începu să numere ferestrele pentru a şti cui aparţinea acea 
fereastră, şi el se convinse că era cea a lui Perine. 

Cum servitoarea îi era la inimă, avu o reacţie plină de gelozie şi 
mânie. 

— Să rămâi acolo, îi spuse el lui Caroubiac. 

— După aceea? făcu gasconul. 

— Şi dacă un bărbat va veni şi va urca pe această frânghie, îl vei 
lovi cu muscheta în stomac. 

— Vreţi să spuneţi, atunci când va cobori, domnule Fritz. 

— Ce vrei să spui? făcu Fritz. Prin urmare, a urcat deja? 

— Da. 

— Şi nu l-ai împuşcat? 


— Nu. 

— Înseamnă că nu ţi-ai făcut datoria şi te voi împuşca cu muscheta, 
făcu Fritz, pe care gelozia îl scoase din minţi. 

— Ascultaţi-mă totuşi, spuse gasconul, veţi vedea că nu puteam 
face acest lucru. 

— Să omori un om cu muscheta? 

— Da, atunci când acest om este un personaj de marcă. 

— Cine este acest personaj? 

— Medicul spaniol care poartă o mască şi care a vindecat-o pe 
regină. 

Un fulger străbătu mintea înceţoşată a lui Fritz. 

— Un om de înălţime medie, nu-i aşa? spuse el. 

— Da, domnule Fritz. 

— Cu o haină mare de culoare gri? 

— Acesta este. 

— Şi cu o pană roşie la pălărie? 

— Da. Când a trecut pe la poarta mică din partea de jos, am văzut 
pana, era roşie. 

„Acesta este domnul care seamănă cu regele”, gândi Fritz. 

Şi îi spuse soldatului: 

— Ai făcut bine că ai stat liniştit. 

Dar creierul lui Fritz continua să lucreze şi după câteva secunde el 
emise această reflecţie plină de semnificaţii: 

„Este un guvernator ciudat acela care intră pe fereastra castelului 
pe care îl conduce.” 

— Ei bine! spuse Caroubiac, atunci când va cobori, ce trebuie să 
fac? 

— Nimic, spuse Fritz. 

Şi el medită în continuare. Apoi, dintr-o dată, adresându-se 
tânărului soldat gascon: 

— Trebuie să fii un om care poate da un sfat, nu-i aşa? 

— Uneori, spuse Caroubiac cu modestie. 

— Dacă ai fi pe un drum şi ţi s-ar spune: „Dacă te vei duce mai 
departe, vei găsi o spânzurătoare”, ce-ai face? 

— M-aş întoarce. 

— Şi dacă ţi s-ar spune: „Dacă te vei întoarce, vei fi împuşcat cu 
muscheta”? 

— Atunci, nu m-aş mai mişca. 

— Este un raţionament plin de înţelepciune, spuse Fritz. 

Şi el îşi zise în sinea lui: 

— Dacă Pont-Ribaud este încă guvernator şi va afla mâine că am 
evacuat soldaţii din turn, mă va retrograda şi mă va face archebuzier. 
Dar dacă voi avea, într-adevăr, de-a face cu un nou guvernator şi voi 
refuza să mă supun ordinelor sale, voi fi spânzurat. Cum să procedez? 


Dar Fritz era în acea noapte în plină forţă a inteligenţei sale: 

„Sunt prost? îşi spuse el. Există un mod foarte simplu de a şti dacă 
Pont-Ribaud mai este sau nu mai este guvernator: să merg direct la el 
să-l întreb.” 

Şi Fritz, lovindu-l pe umăr de gascon, îi zise: 

— Vino cu mine!... 

Gasconul îl urmă şi ei reintrară în castel pe scara turnului, aproape 
în acelaşi moment în care Galaor, Manuel, Solange şi P&rine se 
îndreptau spre camera reginei prin coridorul secret. 

Fritz se duse direct spre apartamentul domnului de Pont-Ribaud. 

Se putea ajunge la guvernator folosind mai multe intrări. 

Una din aceste intrări comunica cu acel coridor care ducea la 
chichineaţa lui P&rine şi, de mai multe ori, în timp ce lua cina, bravul 
guvernator îşi imaginase că urma să parcurgă acest coridor la miezul 
nopţii. Dar macul pe care vicleana cameristă i-l punea în vinul 
seniorului de  Pont-Ribaud îl împiedica de fiecare dată să-şi 
împlinească acest vis. 

Nu aceasta fu calea pe care o urmă devotatul german. 

El o luă pe un alt drum; altfel spus, o luă prin anticamera unde 
vegheau zi şi noapte doi lanscheneţi. 

Fritz le spuse: 

— Puteţi pleca. Caroubiac va rămâne în locul vostru. 

Cei doi lanscheneţi plecară, iar Fritz îi spuse gasconului: 

— Vei sta aici şi nu vei lăsa pe nimeni să intre. 

— Bine, spuse Caroubiac. 

Apoi locotenentul lanscheneţilor deschise uşa şi intră în camera 
domnului de Pont-Ribaud. 

Masa era încă plină de resturile cinei şi, la lumina unei lămpi care 
era pe masă, Fritz îl văzu pe Pont-Ribaud culcat pe jos. 

— Măi, să fie! murmură Fritz, e beat mort. 

El mâncase la cină două duzini de melci şi se folosise pentru a 
elimina cochiliile de un mic pumnal de argint, cu mânerul din fildeş. 
Germanul îl luă şi îl folosi pentru a-l înţepa cu putere pe beţiv în braţe 
şi în coapse. 

— Aoleu! strigă guvernatorul. 

— Dar treziţi-vă odată! strigă germanul. 

— Te voi spânzura! 

— Haida-de! nu mai sunteţi guvernator... 

Acest cuvânt produse asupra lui Pont-Ribaud un efect de zece ori 
mai mare decât loviturile cu pumnalul pe care i le administrase Fritz. 
El făcu un efort suprem, se ridică în picioare, îşi întinse braţele înainte, 
făcu ochii mari şi strigă: 

— Cine a îndrăznit să spună... că... nu mai sunt guvernator? 

— Perine: ea mi-a arătat un nou guvernator. 


— Prindeţi-l, zise Pont-Ribaud. 

Şi se lăsă să recadă înapoi în fotoliul său. 

— Atunci, nu trebuie să mă supun lui Perine? 

— Nu. 

— Trebui să o las pe regină să plece, să facă o plimbare la Blois? 

— Regina! Regina! urlă Pont-Ribaud. 

Incă o dată îşi învinse starea de beţie, se ridică pe jumătate şi 
spuse: 

— Regina este prizonieră aici.... răspund de ea cu capul... dar şi tu 
răspunzi cu al tău!... 

— Măi, să fie! strigă Fritz, am de-a face cu o mare evadare. 

Şi se repezi spre uşă în timp ce Pont-Ribaud, epuizat de efortul pe 
care-l făcuse, recăzu în fotoliu, închise ochii din nou şi reîncepu să 
sforăie. 

— Ce vi s-a întâmplat şi ce s-a întâmplat cu domnul de Pont- 
Ribaud? întrebă gasconul Caroubiac atunci când Fritz ieşi alergând din 
camera guvernatorului. 

— Vino cu mine, trebuie să păzim turnul. La arme! strigă Fritz care 
nu avea timp pentru a-i satisface curiozitatea gasconului. 

Şi el dădu buzna în coridorul pe care mai devreme l-am văzut 
încărcat cu soldaţi. 

Nici nu ajunse la celebra scară, care cobora de pe platforme la 
malul apei, că el adună deja un grup de zece-doisprezece oameni care 
veniră în fugă la auzul zgomotului. 

După ce oamenii din primul corp de gardă al turnului îşi reluară 
locul, Fritz se grăbi din nou afară. 

Lovituri de muschetă se auzeau aproape de poarta castelului. 

_ Fritz înţelese că totul era o conspirație pe care trebuia să o dejoace. 
In timp ce regina, - aflase acum că este prizonieră, - încerca să 
evadeze pe o parte, susţinătorii ei atrăgeau atenţia garnizoanei în altă 
parte, în aşa fel încât să i se asigure evadarea. 

Fritz nu-şi pierdu capul. 

— Oh, de data aceasta, spuse el, îmi voi înfige sabia în câteva 
trupuri, şi Pont-Ribaud ar face bine să se trezească şi să-mi vină în 
ajutor. 

Caroubiac continua să îl urmeze. 

— Dă ordin să bată toba în tot castelul, spuse el; trezeşte pe toată 
lumea; să fie păzite apartamentele reginei şi să împuşcaţi pe oricine 
ar vrea să intre. Te numesc brigadier. 

Caroubiac scoase un strigăt de entuziasm şi Fritz se repezi din nou 
în camera în care Pont-Ribaud începuse să sforăie lipsit de griji. 

Pentru un om care n-a fost niciodată nevoit decât să se supună 
ordinelor date şi care ignorase preocupările ce ţin de modul în care se 
dădeau aceste comenzi, pentru un brav tânăr bălai din Germania care 


nu avusese vreodată nevoie, până atunci, să-şi utilizeze în acest sens 
inteligenţa, trebuie să recunoaştem că jupânul Fritz nu se descurca 
prea rău. 

Dar, din păcate! viaţa nu este decât o împletire dintre noroc şi 
ghinion!... Nava care a trecut cu bine de furtună naufragiază în port, şi 
Fritz, care avusese timp de un sfert de oră inspiraţia unui general 
desăvârşit, urma să treacă printr-o experienţă grea. 

Dacă ar fi trebuit să apere turnul şi să utilizeze toate muschetele 
care se aflau în castel împotriva acelor gentilomi încăpăţânaţi din 
Touraine care voiau să danseze, asta ar fi fost mult mai simplu pentru 
bietul Fritz. Dar Fritz voia ca ordinele să fie mai explicite, astfel că avu 
nefericita idee de a reveni la Pont-Ribaud în timp ce gasconul 
Caroubiac îngrămădea lanscheneţi după lanscheneţi în anticamerele 
reginei. 

Pont-Ribaud, după cum v-am spus, dormea fără grijă. 

Fritz îl zgudui din nou. 

Dar, de data aceasta era în zadar. 

Beţia îşi recâştigase terenul şi pumnalul, cu care Fritz începuse să-i 
zgârie literalmente braţele şi coapsele nefericitului guvernator, nu 
reuşi să-l trezească. 

Pont-Ribaud sforăia, Pont-Ribaud mormăia, dar nici vorbă să se 
trezească. 

Fritz avea fruntea scăldată de sudoare. 

El aruncă pumnalul departe de el şi spuse: 

— Renunţ. 

În acelaşi timp, el îşi şterse fruntea şi murmură: 

— Uff! Mi-e sete! 

Era un rest de vin pe fundul unui ulcior de argint. 

Fritz luă ulciorul, îl puse la gură şi-l goli cu nesaţ. 

Dar, aproape imediat, el scoase un țipăt, îşi apăsă puternic mâna 
pe piept, ca şi cum vinul pe care-l băuse era plumb topit, apoi făcu o 
piruetă şi, în cele din urmă căzu la picioarele fotoliului în care Pont- 
Ribaud continua să doarmă. 

Fritz înghiţise restul de narcotic pe care-l pregătea în fiecare seară 
Pârine pentru domnul de Pont-Ribaud; doar că, domnul de Pont- 
Ribaud se obişnuise cu acest narcotic după multele doze ce-i fuseseră 
administrate şi beţia îl cuprindea încet, pe când Fritz fusese cuprins 
de beţie într-un mod fulgerător. 

Acum, castelul din Amboise nu mai avea guvernator, lanscheneţii 
nu mai aveau şef şi aceştia din urmă fuseseră lăsaţi să acţioneze după 
propriul instinct şi după inteligenţa gasconului Caroubiac. 


— Trădare! strigă Manuel. 


Torța se stinse, iar regina şi eliberatorii ei rămaseră în întuneric. 
Dar Galaor continua, totuşi, să înainteze cu sabia în mână, strigând: 
— Faceţi loc! Faceţi loc! 

Un foc de muschete îi răspunse. 

— Salvaţi-o pe regină! strigă Manuel care o luă pe doamna 
Margareta în braţe. 

Atunci se zări o scânteiere din muschetele lanscheneţilor, 
scânteiere care pentru un timp înlocui torţa care se stinsese. 

Şi, la acea lumină, Galaor văzu scara plină, treaptă cu treaptă, de 
lanscheneţi cu sabia în mână şi cu muschetele pe umăr. 

Roland însuşi, viteazul nepot al lui Carol cel Mare, ar fi ezitat să 
înfrunte acest ciorchine uman. 

Ori, Galaor şi Manuel erau singuri. 

Două săbii împotriva a douăsprezece-cincisprezece muschete! 

Şi erau acolo în spate trei femei pe care gloanţele puteau să le 
atingă şi, unde mai pui că, una din aceste femei era regina Franţei. 

— Manuel! strigă Galaor, retragerea... camera lui Perine... încuiaţi- 
vă acolo... şi aşteptaţi-mă!... Voi ţine piept întregii hoarde. 

Pajul înţelese ideea lui Galaor şi fugi prin întuneric, purtând-o pe 
regină în braţe. 

Solange şi P&rine îi urmau. 

Lanscheneţii mai traseră încă de două ori. 

Dar gloanţele ricoşară în scară şi nu atinseră pe nimeni. 

Numai scânteierile muschetelor îl arătară o secundă pe Galaor, 
singur, în partea de sus a scării. 

— Haide! haide! strigară unii. 

— Aşteptaţi numai puţin, jupânilor, spuse Galaor. 

Şi se aruncă asupra lor în întuneric, distribuind câteva duzini de 
lovituri de sabie în dreapta şi stânga, auzind ţipete de mânie, dovadă 
că găurise trei sau patru spenţere; făcu un salt în spate, urcă scara în 
fugă, ajunse la corpul de gardă şi împinse repede uşa. 

El ştia cum să folosească zăvorul, îl împinse înainte ca lanscheneţii 
să ajungă la uşă, şi, astfel, puse între el şi ei o barieră temporară. 

Lanscheneţii atacară uşa cu patul de muschetă. 

Dar uşa era din stejar căptuşită cu fier şi putea rezista cu vitejie. 

„Avem un sfert de oră înaintea noastră”, îşi zise Galaor. 

Şi ajunse alergând la camera lui P&rine, unde Manuel şi cele trei 
femei se baricadaseră. 

— Eu sunt, spuse el, lovind în uşă, deschideţi! 

Continuau să se audă loviturile cu patul de muschetă care zguduiau 
uşa turnului. 

Galaor blocă uşa camerei lui Perine, apoi alergă la fereastră. 

Frânghia cu noduri era încă bine fixată. 

Gasconul se aplecă şi văzu o masă neagră, nemişcată, pe malul 


apei. 

Era litiera. 

In mijlocul vacarmului care se auzea în tot castelul, un zgomot se 
înălța până la urechile sale. 

Erau catârii care îşi scuturau capul împodobit cu pene şi care 
făceau, astfel, să sune clopoţeii. 

Atunci Galaor se întoarse spre regină: 

— Doamnă, spuse el, o fiică a Franţei trebuie să aibă curajul să 
înfrunte toate pericolele. Majestatea Voastră nu mai are de ales. 

— Nu contează răspunse regina, câtă vreme aceasta este calea 
spre libertate. 

Şi ea i se încredinţă lui Galaor, care o luă în braţe şi care încălecă 
pervazul ferestrei. 

Apoi, ţinând-o pe regină cu o mână şi agăţându-se cu cealaltă de 
frânghia cu noduri: 

— Trăiască regina şi Dumnezeu să ne apere! spuse el. 

Aplecaţi pe marginea ferestrei, Manuel, Solange şi Périne, 
urmăreau cu teamă cum acest grup de oameni îşi puseră viaţa în joc 
încrezându-se în rezistenţa acelei frânghii cu lungimea de o sută de 
picioare. 

Pe măsură ce Galaor cobora, ei îşi ţinură răsuflarea şi gâtul lor 
crispat nu lăsă să le scape niciun sunet... 

Dar, în cele din urmă Galaor şi regina atinseră pământul sănătoşi şi 
nevătămaţi. 

Atunci Manuel şi cele două femei scoaseră un strigăt de bucurie. 

— Acum dumneavoastră, spuse Perine pajului. 

— Eu? făcu Manuel. 

— Fără îndoială, don'şoara Solange este fiică de nobil şi foarte 
sensibilă, astfel că şi-ar învineţi mâinile pe frânghie, dar eu, care sunt 
o fată de la ţară, ştiu bine cum să cobor singură... mai întâi voi! 

Manuel o luă pe Solange în braţe şi încălecă pe pervazul ferestrei, 
la rândul său. 


Capitolul X 

Aceasta era, într-adevăr, litiera, furată direct de la seniorul de la 
Mare-aux-Biches, pe care Galaor o zărise, înainte de a cobori pe 
frânghie. 

Tovarăşii lui Jérôme aveau aerul unor paji adevăraţi şi chiar lui 
însuşi îi stătea foarte bine în spenţerul din piele de bivol a lui 
Parmesan. 

Regina, odată ce primul moment plin de emoție trecuse - pentru că 
nu fusese lipsită de emoție atâta vreme cât fusese suspendată în aer 
- regina, după cum spuneam, nu putu să nu admire curajul şi spiritul 


cutezător al lui Galaor. 

— Oh! îi spuse ea, dacă aş avea vreo o îndoială cu privire la 
originea dumneavoastră, această îndoială ar dispărea în acest 
moment. 

Galaor făcu o plecăciune, tremurând de mândrie, apoi îşi ridică 
privirea spre fereastra lui Perine şi-l văzu pe Manuel coborând încet 
de-a lungul frânghiei, cu Solange pe umeri. 

Jérôme înaintă la rândul său şi îi spuse: 

— Ah! messire Galaor, sper că nu aveţi de gând să o lăsaţi pe 
P&rine în castel? 

— Cu siguranţă nu, spuse Galaor. 

— Cum va cobori? 

— Aş prefera să o aduc eu. 

Dar nu fu nevoie de această ofertă a lui Galaor făcută acestui 
neghiob, pentru că după ce Manuel şi Solange abia atinseră solul, o 
văzură pe P&rine urcând cu agilitate pe pervazul ferestrei şi dându-şi 
drumul singură de-a lungul frânghiei cu noduri. 

Naivul Jérôme scoase un strigăt de groază. 

— Prostule! spuse Galaor, nu vrem să-i facem vreun rău. 

— Dar este o femeie, spuse sensibilul Jérôme. 

— Haida-de! răspunse Galaor râzând, este femeie, aşa cum spui, 
dar eu garantez că este mult mai puternică decât tine. 

Jérôme, cu ochii fixaţi pe logodnica lui, era prea emoţionat pentru a 
mai fi atent la ironia lui Galaor. 

In cele din urmă Perine atinse pământul la rândul său şi se aruncă 
sfârşită în braţele lui Jérôme spunând: 

— Ah! iubitule, cât eşti de frumos în acest spenţer de om de război! 

Galaor ridică imperceptibil din umeri: 

— Să mai crezi în femei! murmură el. 

Regina urcase în litieră. 

— Şi calul meu? întrebă Galaor pe Jérôme. 

— Pistache este la poarta dinspre Blois cu calul dumneavoastră şi 
cu alt cal pentru acest gentilom, răspunse Jérôme care-l arătă pe 
Manuel cu degetul. 

— Atunci să pornim spre poarta dinspre Blois, spuse Galaor, pentru 
că nu avem prea mult timp la dispoziţie. 

Partea castelului care era scăldată de fluviul Loara se afla în tăcere 
şi întuneric, ceea ce le permisese fugarilor să coboare fără probleme, 
pentru că, pur şi simplu, toate eforturile garnizoanei erau concentrate 
la faţada principală, cea care dădea spre curtea principală, şi pe care 
seniorul de Pont-Marand şi gentilomii săi încercau să o ia cu asalt. 

Muschetele se auzeau din când în când. 

Dar era posibil ca, respinşi la poarta principală, asediatorii să fie 
tentaţi să încerce asediul şi de la poarta aflată spre malul apei. Astfel 


că, nu era niciun moment de pierdut. 

— La drum! spuse Galaor care păstrase comanda micului convoi. 

P&rine încălecă sprintenă pe calul lui Jérôme, în spatele acestuia, şi 
îşi încrucişă braţele înşelătoare în jurul pieptului robust al falsului 
scutier. 

Solange îşi ocupă locul în litieră, alături de doamna Margareta. 

Manuel şi Galaor se postară fiecare la câte o portieră, şi Jérôme, 
care se ţinea maiestuos ca un călugăr în spenţerul lui Parmesan, 
mergea în faţă. 

Fiecare dintre băieţii pe care îi angajase grefierul încălecase pe 
câte un catâr, aşa cum obişnuiau însoțitorii de litiere spanioli, iar 
convoiul începu să se mişte. 

Mai întâi se îndepărtară de castel, apoi o apucară pe o străduţă 
care era paralelă cu Loara şi care ducea direct la poarta dinspre Blois. 

Acolo, într-adevăr, la douăzeci de paşi de postul de poliţie al 
oraşului, un om ţinea doi cai de frâu. 

Era jupânul Pistache. 

El fusese chestionat de către şeful poliţiei, care îl întrebase încotro 
merge. 

— Aştept un domn de la Orléans şi suita sa, îi spuse Pistache. 

— Este cumva vorba de seniorul de la Mare-aux-Biches? 

— Exact. 

— Litiera lui tocmai s-a dus să-l aducă, răspunse cinstitul cetăţean, 
care nu văzuse nicio bătaie de joc în toate acestea. 

In timp ce Manuel încăleca pe cal, Pistache, care avea pentru 
Galaor o admiraţie din ce în ce mai mare, vru să aibă onoarea de a-i 
ţine scara şeii. 

— Ah! Monseniore, îi spuse el, cu lacrimi în ochi, voi avea vreodată 
fericirea să vă revăd? 

— Ascultă, îi spuse Galaor, vrei să-ţi dau un sfat? 

— Vorbiţi, Monseniore. 

— Ai făcut avere, eşti un om inteligent şi ai nevoie de un orizont 
mai mare decât micul oraş Amboise, al cărui viitor pare oarecum 
compromis, mai ales, după încăierarea din seara aceasta; vinde-ţi 
hanul, încarcă-ţi buzunarele cu bani şi părăseşte acest ţinut. 

— Unde vreţi să merg? întrebă Pistache. 

— La Paris. 

— Acolo nu cunosc pe nimeni. 

— Mă cunoşti pe mine! 

— Mergeţi la Paris? 

— Fără îndoială. 

— Unde vă pot găsi? 

— La Luvru, spuse Galaor cu mândrie. 

Şi el îi strânse mâna bunului hangiu şi apucă frâul. 


În timp ce Pistache îşi dăduse jos pălăria în faţa litierei reginei, 
Margareta întinse mâna ei gingaşă şi puse o pungă în mâna hangiului. 

— Nu trebuie, spuse ea zâmbind, ca toată lumea din Amboise să 
rămână cu amintiri urâte despre mine. 

Pistache căzu în genunchi, dar litiera deja plecase. 

Inarmat cu certificatul de liberă trecere, lui Jérôme i se deschise 
poarta spre oraşul Blois, astfel regina şi escorta sa ieşiră fără 
probleme din oraşul Amboise, care era cuprins în continuare de cea 
mai mare dezordine. 

O oră mai târziu, ei erau la mai mult de două leghe distanţă. Dar 
terenul fiind plat, castelul din Amboise continua să se vadă de 
departe. 

Galaor se întoarse în şa şi văzu o lumină imensă, care îl înconjura 
ca o aureolă. 

El ghici că se aprinseră torţele aflate pe platformele castelului. 

— Oh! oh! îşi spuse el, pun pariu că diavolul de Pont-Marand a 
cucerit castelul şi că dansatorii o caută pe regină. Căutaţi-o, oameni 
buni, căutaţi-o! 

In interiorul litierei, regina şi Solange vorbeau cu voce joasă. 

Luvrul, domnul de Biron, regele, domnul de Sully... erau nume care 
reveneau în mod constant pe buzele lor. 

— Galaor, prietene, gândea gasconul, iată un moment potrivit 
pentru a te instrui în legătură cu obiceiurile de la curte şi cu cele 
legate de politică şi a le folosi în avantajul tău. 

Şi Galaor începu să asculte conversaţia dintre cele două femei. 

Regina spunea: 

— Bietul Biron nu se aşteaptă să-i fac această vizită. 

— Dar va fi destul de încântat, spuse Solange. 

— Haida-de! continuă Margareta, îl ştiu pe mareşal. Ambiţia a ucis 
inima din el. 

— Majestatea Voastră, permiteţi-mi să vă spun că exageraţi, poate. 

— Crezi? 

— Doamne! făcu Solange, sunt puţin cam tânără, credeţi-mă, să 
ştiu toate aceste lucruri, dar am auzit oamenii vorbind. 

— Pe cine? 

— Pe doamna Nancy, care ştie atât de multe. 

— Şi unde s-a întâmplat asta, drăguţo? 

— La Luvru. 

— Şi ce spunea Nancy? 

— Ah! O mulţime de lucruri. 

— Ce anume? insistă Margareta, care părea să prindă gustul 
acestei conversații. 

— Se pare că domnul de Biron era foarte îndrăgostit de Majestatea 
Voastră. 


— Eh! făcu regina, Biron iubeşte toate femeile. 

— În acel moment, continuă Solange, el avea o mare ură pentru 
domnul de Turenne. 

— Intr-adevăr? 

— Doamne! Nancy chiar mi-a povestit o întâmplare în acest sens. 

— Să vedem? 

— Mi-a spus, continuă Solange, că într-o seară domnul de Biron a 
făcut o partidă cu regele. 

— Asta s-a întâmplat de multe ori, draga mea. 

— Au jucat Umbra”, iar regele avea ca partener pe domnul de 
Turenne, în timp ce domnul de Biron juca cu acel biet Chicot, care a 
avut un sfârşit atât de nefericit. 

— Sărmanul Chicot, spuse regina. 

— Domnul de Biron a pierdut. Regele era încântat, domnul de Biron 
furios. 

„— Turenne este cel care mi-a purtat noroc!” a spus regele. 

„— Nu aş zice”, a spus mareşalul cu ironie. 

Regele nu a înţeles sensul acestor cuvinte, dar domnul de Turenne 
i-a aruncat mareşalului o privire groaznică. După ce regele a mers la 
culcare, mareşalul şi domnul de Turenne au ieşit ţinându-se braţ la 
braţ. Puteai spune că sunt cei mai buni prieteni din lume, astfel încât 
Chicot, care era inteligent ca o maimuţă, a murmurat: 

„— Vicontele de Turenne este incontestabil un om bun. Fericirea i 
se citeşte pe chip.” 

Şi Chicot s-a dus la culcare, în acea cămăruţă situată sub acoperişul 
Luvrului şi pe care o locuia de peste douăzeci de ani. In ceea ce 
priveşte domnul de Turenne şi domnul de Biron, ei au ajuns în curtea 
Luvrului. 

„— Domnule mareşal, a spus vicontele, mai devreme aţi pronunţat 
câteva cuvinte care mi-au sunat cam urât.” 

„— Într-adevăr!” a râs ironic Biron. 

„— Şi aceste cuvinte îmi vor zumzăi în urechi, a continuat vicontele, 
până ce jumătate din sabia mea vă va străpunge trupul.” 

„— Dacă veţi avea acest noroc, a răspuns mareşalul, veţi obţine 
totul, ţinând cont că deja, uneori, îi ţineţi locul regelui, stăpânul 
nostru.” 

„— Ah! a spus în continuare domnul de Turenne, este regretabil că 
nu pot să fac tot ce vreau.” 

„— De ce?” a întrebat acru mareşalul. 

„— Pentru că v-aş fi făcut archebuzier, în loc de a vă oferi colanul 
unui ordin, bastonul de mareşal şi guvernarea provinciei Burgundia.” 

— Hei! o întrerupse regina, zâmbind, nu ştiam că Turenne şi-ar fi 


17 Umbra (fr. /'hombre) - joc de cărţi. [n.t.]. 


dorit să facă atât de multe pentru bietul Biron. 

Solange continuă. 

— Spunându-şi aceste dulcegării, mareşalul şi vicontele au ieşit din 
curte, au ajuns la malul apei şi s-au îndreptat spre locul de sub pod. 
Acolo, şi-au tras săbiile din teci şi au continuat conversaţia în lumina 
lunii. 

„— Şi de ce m-aţi fi făcut archebuzier?” a întrebat mareşalul, 
parând o lovitură furioasă din partea domnului de Turenne. 

„— Pentru îndrăzneala de a pune ochii pe ceva ce-i aparţine 
regelui.” 

Mareşalul a tresărit şi a simţit o emoție atât de puternică încât a 
lăsat garda jos şi sabia vicontelui i-a atins umărul. 

„— M-aţi minţit!” a spus el furios. 

„— Haida-de! a făcut domnul de Turenne, dacă mă vreţi atât de 
mult, domnule mareşal, nu este, în mod sigur, din prietenie pentru 
rege, stăpânul dumneavoastră. Sunteţi ca şi mine, şi chiar mai mult 
decât mine, îndrăgostit de Doamna Margareta, şi dacă aţi fi avut 
norocul de a fi în locul meu, nu v-aţi mai fi preocupat de rege.” 

Mareşalul, după aceste ultime cuvinte, era atât de furios încât îşi 
pierduse tot sângele rece şi domnul de Turenne l-a rănit la coapsă cu 
o lovitură de sabie care l-a culcat la pământ. 

— Bietul mareşal, spuse regina. 

— A doua zi, când s-a trezit, regele nu l-a mai văzut pe domnul de 
Biron, continuă Solange; a întrebat unde era. Chicot, care ştia ce se 
întâmplase, i-a răspuns: 

„— Mareşalul are gâtul sensibil; era frig afară noaptea trecută, când 
a ieşit din Luvru, iar medicii l-au sfătuit să nu iasă din cameră pentru 
câteva zile.” 

„— Dar pe Turenne nu l-a prins răceala”, a spus regele, care a 
început să râdă văzându-l intrând pe viconte care venise să-l ajute să- 
şi îmbrace cămaşa. 

Şi el n-a mai vorbit despre mareşal. 

— Şi asta-i tot ce ţi-a spus Nancy? întrebă doamna Margareta. 

— Da, Doamnă. 

— Şi ce concluzie tragi? 

— Că mareşalul era teribil de gelos pe viconte. 

— Numai atât? 

— Şi îndrăgostit nebuneşte de Majestatea Voastră. 

— Şi acest lucru s-a întâmplat cu mult timp în urmă? 

— In urmă cu cinci sau şase ani. 

Regina oftă. 

— Mareşalul, spuse ea, a iubit cel puţin şase femei în acest timp. 

— Nu cred, spuse Solange. 

— Bine! spuse regina, să admitem pentru un moment că mareşalul 


mă mai iubeşte... 

— Sunt sigură, Doamnă. 

— Mă va apăra? 

— Va face mai mult, dacă doriţi, Doamnă. 

— Şi ce ar face? întrebă regina. 

— Ar porni cu o armată spre Paris. 

— Cu ce scop? 

— Pentru a vă reinstala la Luvru şi pentru a o goni pe ducesa de 
Beaufort. 

Regina clătină din cap: 

— Nu, spuse ea, Biron nu va face acest lucru. 

— Atunci, ce va face, Doamnă? 

— Mai mult sau mai puţin, spuse regina... 

Şi ea căzu într-o visare adâncă. 

— El va conspira, şopti Solange. 

Regina nu răspunse. 

Dar ultimul cuvânt al cameristei sună în urechea lui Galaor ca un 
semnal de trompetă în urechea unui armăsar în dimineaţa unei bătălii. 

„Oh! oh! Galaor, prietene, gândi gasconul, dacă am auzit bine, cred 
că te-ai implicat de la început într-o ciudată şi proastă afacere. Judecă 
singur! Te duci la Paris, ca un biet gascon ce eşti, ca să-ţi cauţi 
norocul. Asta e bine. Pe drum ţi s-a spus că ai putea fi un bastard al 
regelui. Este mult mai bine. Atunci, pentru a te pune bine cu regele, 
tatăl tău, ce faci? O eliberezi pe Doamna Margareta care este 
prizonieră pentru păcatele sale şi o conduci la domnul mareşal de 
Biron care, ai auzit bine, este capabil de a conspira din dragoste 
pentru ochii ei frumoşi. Galaor, prietene, tu nu eşti decât un mare 
prost.” 

Şi, la rândul său, gasconul căzu într-o reverie profundă, lăsând liber 
frâul prins de gâtul micuţului cal navarez. 


Capitolul XI 

Călătoria dură toată noaptea. 

In zori, ajunseră în faţa oraşului Blois, deoarece escorta regală 
urmase malul stâng al Loarei. 

Regina, care nu dorea să întâlnească mulţimi de curioşi, hotărî să 
nu treacă râul şi să continue acest drum pe malul stâng al fluviului. 

Pe la ora zece dimineaţa, ajunseră la un mic han izolat de pe mal, 
aflat în cale. 

Regina vru să se odihnească. 

Doi soldaţi ai episcopului din Blois, care se aflau în acest han, 
cerură să vadă permisul de liberă trecere. 

Când Jérôme le îndeplini cererea, ei nu conteniră a se scuza, şi, 


convinşi că interveniră în afacerile seniorului de la Mare-aux-Biches şi 
ale doamnei de Morangis, se retraseră. 

Regina dormi câteva ore. 

Jérôme şi Perine nu se despărţiră niciun moment, cu toată 
convingerea lui Galaor că femeile sunt perfide, ingrate şi 
inconsecvente. 

Manuel şi Solange se plimbau pe sub sălciile de pe malul apei în 
timp ce regina dormea şi Galaor rămase singur cu tovarăşii lui Jérôme, 
pe care-i onoră cu buna sa dispoziţie şi cu prezenţa sa la un pahar de 
băutură, deşi erau nici mai mult nici mai puţin decât nişte simpli 
căruţaşi. 

Odată cu răcoarea serii, porniră din nou la drum şi călătoriră toată 
noaptea următoare ca să nu se mai oprească decât într-un sat micuţ 
din josul ținutului Sologne, bine cunoscut de Doamna Margareta, care 
îşi petrecuse prima parte a copilăriei la castelul Chambord, reşedinţa 
preferată a bunicului său, regele Francisc |; ea îşi petrecu a doua zi a 
călătoriei sale, la fel ca şi prima zi. 

Manuel şi Solange păreau o pereche de porumbei şi Pe&rine era 
convinsă că nu-i fusese niciodată infidelă lui Jérôme, nici chiar în gând. 

Galaor îşi petrecu timpul în continuare în compania căruţaşilor. 

Zilele următoare trecură în acelaşi fel. 

Trecură prin Orleans, reveniră pe malul Loarei, de care se 
depărtaseră şi în a cincea zi traversară un micuţ oraş, numit Gien. 

Peste tot, certificatul de liberă trecere făcu minuni. 

La Gien, traversară Loara, apoi lăsară râul în dreapta şi urcară spre 
nord-est. 

— Mai avem câteva ore, îi spuse Doamna Margareta lui Solange, şi 
vom ajunge pe pământul Burgundiei. 

— Şi vom ajunge acasă la domnul mareşal, spuse Solange. 

„Şi nu veţi mai avea nevoie de mine”, gândea Galaor. 

Nu făcură, pe la amiază, decât un popas de câteva minute. 

Pe măsură ce călătoria se apropia de destinaţie, regina era din ce 
în ce mai îngrijorată. 

De douăzeci de ori în timpul călătoriei, crezu că aude în spate 
galopul cailor soldaţilor trimişi de acel înfiorător Pont-Ribaud. 

In cele din urmă, seara, în timp ce soarele cobora la orizont, zăriră 
la marginea unei vaste câmpii, un castel fortificat. 

— Acesta este Saint-Sauveur! spuse regina. 

Era prima fortăreață din Burgundia şi steagul mareşalului de Biron 
flutura în vârful turnului. 

Atunci Margareta respiră uşurată. 

Ea chiar dori să coboare singură din litieră, să simtă sub piciorul 
său micuţ acel pământ din Puysai, care era un fel de anticameră a 
colinelor generoase care dau vinul de Burgundia. 


— Aici, spuse ea, sunt încă regina Franţei, şi nu mă vor forţa să-mi 
dau acordul să divorţez. 

Noaptea se lăsase atunci când litiera regală se opri în faţa podului 
mobil al castelului din Saint-Sauveur. 

— Cine-i acolo? strigă santinela. 

— Regina! răspunse Manuel. 

Acest răspuns se repetă din exterior către interiorul castelului, din 
santinelă în santinelă, ajungând la comandantul castelului, care se 
grăbi deîndată. 

Comandantul era un tânăr, văr al mareşalului. 

El se numea Saint-Prix. 

Regina îl văzuse de multe ori la Luvru şi obişnuia să i se adreseze 
într-un mod familiar. 

— Saint-Prix, drăguţule, spuse ea, eu mă voi caza aici în noaptea 
asta, apoi mâine îmi vei da o escortă pentru a-mi continua drumul 
până la Dijon, unde-l voi vedea pe vărul tău, mareşalul. 

— Doamnă, răspunse Saint-Prix, Majestatea Voastră nu are nevoie 
să se deranjeze pentru a face un drum atât de lung. 

— De ce, drăguţule? 

— Pentru că mareşalul se află la două leghe de aici, la castelul din 
Saint-Fargeau, la vânătoare de cerbi. li voi trimite un mesager. 

Obrajii reginei Margareta se înroşiră de bucurie şi ea repetă, 
privind-o pe Solange: 

— Atunci, sunt încă regină! 

Podul mobil fu coborât în faţa litierei regale, iar după ce regina 
trecu de zidul triplu al castelului, Galaor se apropie: 

— Doamnă, spuse el, Majestatea Voastră este acum în siguranţă şi 
vă implor să-mi daţi voie să plec. 

— Cum! spuse regina, vrei să mă părăseşti? 

— Da, Doamnă. 

— Dar... de ce? 

Un zâmbet se ivi pe buzele gasconului. 

— Pentru că, spuse el, vreau să văd cu ochii mei dacă semăn cu 
adevărat cu regele Franţei. 

Regina îi întinse mâna: 

— Sunteţi un gentilom curajos şi vă las să mergeţi pe drumul 
dumneavoastră, spuse ea. Plecaţi, nu vă voi uita. 

Galaor sărută cu respect mâna doamnei Margareta şi încălecă pe 
cal. 

— Cum, întrebă Solange, ne părăsiţi? 

— Da, spuse Galaor. Dacă aveţi un mesaj pentru doamna Nancy, 
pot să-l transmit. 

— Nu, răspunse Solange. 

— Intr-adevăr, spuse pajul Manuel, ar trebui să staţi cu noi. 


— Ei, drace! făcu Galaor, dumneavoastră sunteţi în slujba reginei, 
dar eu nu sunt încă în slujba nimănui. Dumneavoastră v-aţi găsit 
norocul, eu sunt în căutarea lui. 

Périne, la rândul ei, veni să-şi ia la revedere de la Galaor. 

Galaor se aplecă la urechea ei: 

— Draga mea, îi spuse el, plecarea mea nu are niciun alt motiv 
decât gelozia pe care mi-ai sădit-o în inimă. 

— Eu? făcu inocent menajera. 

— Crezi că timp de şase zile am jubilat văzând cum te mângâie 
acest necioplit de Jérôme? 

— Ah! Doamne! răspunse Perine cu naivitate, ce să fac dacă 
trebuie să mă căsătoresc cu el?... şi dumneavoastră nu vă veţi 
căsători cu mine! 

— Nu, dar atunci când veţi fi căsătoriţi, mă voi întoarce. 

Şi Galaor strânse cu mâna frâul micuţului cal navarez şi-l îndemnă 
la galop murmurând: 

— La Paris, acum! şi păzeşte-te, Galaor, prietene, să-i spui regelui 
că tu ai eliberat-o pe Doamna Margareta din mâinile lui Pont-Ribaud! 


MÂNA STÂNGĂ 


(LA MAIN GAUCHE) 
: 4 
NS PSI 


(Anul 1597, începutul lunii octombrie) 


Capitolul | 

— Ventre-saint-gris* strigă regele, este atât de frig în acest Luvru, 
ca într-o biserică de la ţară, care-i deschisă tuturor pelerinilor. 

Şi regele se ridică din fotoliul său, decorat cu flori de crin, şi puse 
simplu, chiar el însuşi, un buştean în cămin. 

Se aflau, într-un colţ al sălii, o jumătate de duzină de curteni care 
vorbeau în şoaptă şi care se aflau la o distanţă respectabilă. 

Printre ei era şi domnul d'Epernon. 

— Hei! domnilor, spuse el în şoaptă, regele este într-o dispoziţie 
proastă, astăzi. 

— Se simte furtuna în aer, murmură un alt domn. 

— O furtună care se va înteţi din cauza plânsului unei femei, 
adăugă un al treilea. 

Cina regelui fu servită pe o mică masă ce se afla în apropierea 
focului. 

Dar regele nici nu o observă. 

Aşezat picior peste picior, cu bărbia în gulerul plisat1* şi mototolind 
pe jumătate acest guler cu mâinile sale, Henric de Navarra, acum 
regele Franţei, moştenise atât veselia Bourbonilor, dar în acelaşi timp 
cu tronul, părea să fi moştenit şi plictiseala pe care cei din familia 
Valois, predecesorii săi, au simţit-o timp de o jumătate de secol, sub 
lambriurile reci ale Luvrului. 

Domnul d'Epernon zise din nou în şoaptă: 

— Frumoasa Gabrielle are un caracter insuportabil; ea obişnuieşte 
să plângă. Cunoaşteţi ceva mai enervant ca o femeie care e cu ochii 
în lacrimi de seara până dimineaţa? 

Un gascon, cavalerul d'Estourbiac, se aplecă la urechea lui 
d'Epernon şi îi spuse: 

— Sunteţi sigur, domnule mareşal, că starea proastă a regelui are 
această cauză? , 

— Foarte sigur, răspunse d'Epernon. 

— Hm! făcu d'Estourbiac, aş paria că-i alt motiv. 

— Care ar fi acest motiv, tinere prieten? 

— Regele este îndrăgostit. 

— De frumoasa Gabrielle? 


18 Ventre-saint-gris - înjurătură folosită de regele Henric al IV-lea, derivată 
din „ventre de Saint-Denis” (pântecele Sfântului Dionisie). Potrivit tradiţiei 
creştine, Saint Denis (numit şi Dionisie, Dennis, sau Denys) este un sfânt şi 
martir creştin, fost episcop al Parisului în secolul al treilea. [n.t.]. 

19 Este vorba despre gulerul înalt, plisat şi scrobit, purtat de regi şi înalta 
nobilime în sec. XVI-XVII. [n.t.]. 


— Nu, de domnişoara d'Entragues. 

— Henriette? 

— Da. , 

— Este într-adevăr posibil, făcu d'Epernon. 

— Atunci, continuă cavalerul d'Estourbiac, înseamnă că lacrimile 
ducesei de Beaufort nu au nimic de-a face cu proasta stare de spirit a 
regelui. 

— Dimpotrivă. A 

Cavalerul se uită la domnul d'Epernon cu uimire. 

— Tinere prieten, spuse mareşalul luându-l de după umăr şi 
apropiindu-se de urechea cavalerului, sunteţi gascon ca şi mine, v-aţi 
gândit... 

— Ca şi dumneavoastră, domnule mareşal, spuse gasconul, care 
deja devenise un bun curtean. 

— Fie, făcu d'Epernon, dar vă lipseşte experienţa. 

— Ah! 

— Regele este un erou, continuă d'Epernon, cu o uşoară ironie. 
Nimeni nu se îndoieşte, iar cetăţenii din Paris, cu atât mai puţin decât 
alţii; dar regele, care nu a pălit vreodată în faţa unui tun, nu poate 
înfrunta strălucirea a doi ochi frumoşi, negri, căprui sau albaştri, 
deoarece culoarea nu contează. Regele obişnuieşte să iubească două 
sau trei femei în acelaşi timp. 

— Serios? j 

— Acest bădăran de Sully, continuă domnul d'Epernon, l-a convins 
pe rege să divorțeze de Doamna Margareta, care este sterilă, după 
cum se spune, tronul Franţei fiind în pericol de a nu avea moştenitor. 

— Inţeleg. ŞI?... 

— Ducesa de Beaufort, pe care regele a iubit-o mult, varsă în 
fiecare dimineaţă o tonă de lacrimi frumoase şi transparente ca şi 
nestematele de cristal, dovedindu-i regelui că fiul său, micuțul Cezar, 
ar fi un prinţ moştenitor fermecător. Când Sully o desfiinţa pe regină 
prin bârfă, regele şi-a amintit de momentul în care, micul prinţ de 
Navarra se îndrăgostise de soţia sa. Apoi, când Sully, cu sinceritate sa 
brutală, îi dovedi că nu se putea ca viitorul rege să fie un bastard, el 
se gândi în mod serios să o repudieze pe regină şi să se căsătorească 
cu ducesa de Beaufort. Acum, îmi spuneţi, tinere prieten, că regele 
este îndrăgostit de domnişoara d'Entragues: este posibil şi nu aş fi 
surprins dacă în acest moment el le-ar iubi pe toate trei. 

— Pe regină, pe ducesă şi pe domnişoara d'Entragues? 

— Da. 

— Dar-ar ciuma! murmură d'Estourbiac, inima sa este mare ca o 
catedrală? i 

— Aşa se zvoneşte, încheie d'Epernon. 

In acest moment, regele îşi ridică privirea. 


— Hei! d'Epernon, spuse el, ce tot mormăi acolo, prietene? 

— Sire, răspunse mareşalul apropiindu-se, mă uit la cer şi la stele 
prin fereastra care este deschisă. 

Fereastra era deschisă, într-adevăr, ceea ce explica faptul că se 
făcuse frig în sală, deşi focul ardea în vatră. 

Dar regelui îi plăceau aceste obiceiuri: un foc bun în cămin şi aerul 
proaspăt care intra de afară în trombe. 

Ora şapte se anunţa la Saint-Germain l'Auxerrois şi, cum era 
aproape prima zi a lunii octombrie a aceluiaşi an, 1597, noaptea se 
lăsase de mult timp, o noapte foarte frumoasă, clară şi limpede ca o 
noapte petrecută în Spania sau ltalia, cu stele de aur mult mai 
numeroase decât nisipul de pe malul mării. 

Regele se ridică din fotoliul său şi se apropie de fereastră. 


— Ai dreptate, d'Epernon, spuse el, - deoarece uneori regele îl 
tutuia pe mareşal, - ai dreptate, noaptea aceasta este foarte 
frumoasă. 


— Nu-i aşa, Sire? 

— Dar nu cred că eşti un visător care priveşte la stele, prietene. 

— Am şi eu momentele mele, Sire. 

— Eşti îndrăgostit, mareşale? 

— Doamne fereşte, Sire! 

— Ventre-saint-gris! înseamnă că eşti un om fericit, prietene. 

Domnul d'Epernon se înclină. 

— Dar, spuse regele, de ce te uiţi la stele, dacă nu eşti îndrăgostit? 

— Pentru că îmi amintesc o poveste pe care mi-a spus-o prietenul 
meu Noë. 

La auzul acestui nume, regele tresări. 

— Bietul Noë! spuse el, am petrecut ore fericite împreună, dar a 
greşit că m-a părăsit. A fost un bun prieten, mareşale. 

— Desigur, Sire. 

— Şi care era această poveste pe care ţi-a spus-o Noë, mareşale? 

— Majestatea Voastră vrea să o audă? 

— Da, răspunse regele, care căsca de-i trosneau fălcile. 

— Ei bine, Sire, şopti d'Epernon, Noë mi-a povestit că într-o seară a 
anului 1572... a trecut mult timp de atunci, Sire. 

— Vai! oftă Henric. 

— Doi cavaleri, doi tineri, intrau în cârciuma unui anume Malican... 

— Ah! Da, unchiul lui Myette? 

— Exact, Sire. 

— Şi ce-au făcut aceşti doi călăreţi? 

— Au cinat fericiţi, au băut în reprize lungi, apoi unul dintre ei a 
mers la fereastră şi a început să privească o stea care se ridica încet 
la orizont. 

— Şi a văzut o astfel de stea? întrebă regele al cărui chip întunecat 


se lumina puţin câte puţin. 

— Cavalerul care privea steaua i-a spus însoţitorului său: „Ascultă, 
prietene, această stea pe care o vezi acolo este a mea. Priveşte-o cum 
străluceşte şi cât de repede se urcă deasupra Luvrului. Ştii ce mi-a 
prezis? Ea mi-a prezis că Luvrul va fi al meu, că Parisul îmi va aparţine 
şi, odată cu Parisul, toată Franţa, şi că voi fi rege”. 

— Ah! a spus el aceste cuvinte, mareşale? 

— Da, Sire, răspunse d'Epernon, şi avea dreptate, deoarece steaua 
şi-a respectat toate promisiunile, deoarece acel cavaler, îmbrăcat într- 
un spenţer din pânză groasă şi încălţat cu cizme din piele de vacă, nu 
era nimeni altul decât prinţul Henric de Navarra, astăzi iubitul nostru 
rege. 

— E adevărat ce spui, mareşale, spuse regele, oftând. Steaua s-a 
ţinut de cuvânt şi chiar a făcut mult mai mult, sărmane prieten. 

— Ce anume, Sire? 

— A îndeplinit un lucru pe care a uitat să mi-l prezică. 

— Serios? Şi... această predicţie... care era? 

— Că mă voi plictisi îngrozitor pe tronul Franţei, oftă regele care, în 
acel moment, îi arătă pumnul stelei sale. 

La această mărturisire a regelui, d'Epernon nici nu clipi. 

Domnul d'Epernon era un bun curtean. El ştia că trebuie să fie 
întotdeauna de acord cu prinții, chiar şi atunci când spuneau lucruri 
rele despre ei înşişi. i 

Regele aşteptă un moment şi, văzând că d'Epernon nu spune nimic, 
continuă: 

— Tu nu găseşti că se moare de plictiseala aici, mareşale? 

— Asta depinde, Sire. 

— Ce vrei să spui? 

— Luvru este o foarte frumoasă locuinţă. 

— Mi s-a părut chiar prea frumoasă, oftă Henric, de pe vremea 
fraţilor şi a verişorilor mei, răposaţii regi. 

— Pe legea mea! Sire, spuse d'Epernon, atunci nu eraţi încă rege. 

— Te înşeli, eram... eram rege al Navarrei, şi era foarte distractiv. 

— Pfu! făcu mareşalul, ridicându-şi pe jumătate buza superioară. 

— Castelul meu din Pau era o cocioabă, dar ce privelişte frumoasă! 
„.. Şi vinul din pivniţe!... cum nu găseşti aici. Şi o jumătate de duzină 
de tovarăşi de seamă drept curteni... Şi frumoasa Corizande... şi 
Fleurette... şi multe altele... 

Regele se opri, dar faţa i se lumină şi inima i se încălzi la aceste 
amintiri din tinereţea sa, cu gândul la primele sale iubiri. 

— Şi multe altele?... repetă mareşalul. 

Regele tresări, apoi aruncă o privire în spatele lui şi văzu acel grup 
strălucitor alcătuit din curteni şi ofiţeri care păstraseră o tăcere pioasă 
în timp ce regele vorbise cu domnul d'Epernon. 


— Sst! spuse el, unele povestiri sunt ca vinul vechi. 

— Cum aşa?! exclamă mareşalul. 

— De exemplu, spuse regele: să zicem că ai un vin de o sută de 
ani, de culoarea cojii de ceapă. In familia ta, obişnuiţi să beţi câte o 
sticlă la fiecare naştere şi la fiecare căsătorie. 

— Ei bine? 

— Tu nu vei invita să ciocnească un pahar cu voi şi să deguste 
acest nectar decât pe cei mai dragi prieteni şi pe rudele cele mai 
apropiate. 

— Desigur. 

— Ei bine, pentru a relata aceste povestiri, trebuie să fii faţă în faţă 
cu un vechi prieten. Toate urechile profane nu vor înţelege tâlcul 
povestirii. 

— Acest lucru este oarecum adevărat, Sire. 

Regele aruncă o nouă privire în sală, nu pentru a vedea curtenii, ci 
ca să se uite la masa încărcată cu bucate alese ce se afla lângă foc. 

— Vrei să cinezi cu mine, mareşale? întrebă el. 

Domnul d'Epernon se înclină. 

— În primul rând, spune-mi, ţi-e foame? 

— Da, Sire. 

— Cu atât mai bine! am oroare de aceşti simandicoşi care mănâncă 
din vârful buzelor. 

— Mie îmi place să devorez mâncarea, Sire. 

— Bei bine? 

Domnul d'Epernon zâmbi: 

— Majestatea Voastră ştie, spuse el, că un gascon care nu mai bea 
este pe moarte, şi eu nu mă grăbesc să părăsesc această lume, 
credeţi-mă. 

Regele se întoarse spre curtenii săi: 

— Domnilor, spuse el, când eram regele Navarrei, am interzis 
eticheta la curtea mea şi, când mă aşezam la masă, toţi cei care erau 
cu mine respectau această decizie. Din păcate, pentru voi şi pentru 
mine, mi-am schimbat coroana mea de Navarra cu cea a Franţei şi 
noii mei supuşi mi-au pretins să ţin la etichetă. Dar dacă nu vă pot 
invita la cină, va fi într-adevăr dureros să vă văd cum asistați la masa 
mea. Prin urmare, sunteţi liberi, domnilor, să mergeţi să cinaţi unde 
vă place. 

Şi, cu un simplu gest, regele concedie pe toată lumea. 

— Ce bine! murmură tânărul cavaler d'Estourbiac care ieşi ultimul. 
Domnul duce d'Epernon a îndeplinit o sarcină grea: să-i creeze poftă 
de mâncare regelui. Să sperăm că domnul de Sully sau doamna 
ducesă de Beaufort nu vor strica totul. 

Regele rămase singur cu d'Epernon. 

Totuşi, într-un colţ al camerei rămăseseră doi paji micuţi care îi 


serveau masa regelui. 

Dar regele nu-i trimise nicăieri. i 

El se aşeză la masă, îl invită pe d'Epernon să se aşeze în faţa lui şi 
înfipse o furculiţă şi un cuţit mare într-un pate de potârnichi care 
fusese adus direct din Nérac. 

După prima îmbucătură, după ce prima cupă de vin fusese golită, 
Henric puse coatele pe masă. 

— lată că deja mă simt mai bine, spuse el. 

— Sire, răspunse d'Epernon, Majestatea Voastră v-aţi ponegrit în 
mod ciudat, mai devreme. 

— Crezi? 

— Oh! într-adevăr, un rege care se plictiseşte nu are nici foame, 
nici sete. Ori eu l-am văzut cinând de mai multe ori pe răposatul rege 
Henric. 

— Ah! 

— Era jalnic, Sire. Toţi erau tentaţi să creadă că regele trebuia să 
cheme un duhovnic. 

— Oh! Nu mi-e foame în fiecare zi, prietene, spuse regele râzând; 
dar mi-a trecut prin minte o amintire din copilărie care m-a făcut să 
mă simt bine în seara asta. 

— Este o povestire pe care Majestatea Voastră mi-o promite? 

— Exact. 

Regele oftă încă o dată şi spuse: 

— Dacă doamna ducesă de Beaufort ar fi fost aici, mi-ar fi creat o 
mie de necazuri. Această femeie este geloasă pe trecut chiar mai mult 
decât pe prezent. 

— Şi... pe viitor... Sire? făcu mareşalul, cu un surâs fin. 

Regele făcu o mişcare pe scaunul său şi se uită la d'Epernon. 

— Prietene, spuse el, bănuiesc că vrei să mă faci să bârfesc. 

— Eu, Sire? 

— Despre domnişoara d'Entragues. 

Domnul d'Epernon luă un aer de uimire şi nu se încruntă. 

Regele îi spuse: 

— Atunci, îţi voi spune imediat povestirea în cauză. 

— Vă ascult, Majestate. 

Regele continuă să vorbească cu gura pe jumătate plină: 

— Era în luna septembrie, la o lună după acea „petrecere de 
familie” organizată de draga mea soacră, regina Catherine, şi care s-a 
numit noaptea Sfântului Bartolomeu. Am scăpat ieftin şi, dacă 
Doamna Margareta, soţia mea, nu m-ar fi ascuns sub patul său, cred 
că nu am fi luat cina împreună în această seară. |ţi poţi imagina că nu 
am rămas în Paris. Am pus o sută de leghe între mine şi Luvru şi am 
călătorit câteva zile, Doamna Margareta şi cu mine, pentru a merge în 
Navarra şi pentru a domni în linişte pe teritoriul nostru. Sunt încă 


puţin îndrăgostit de regină, aşa este, dar nu mai este la fel ca pe 
vremea în care mi se spunea la Paris messire de Coarasse şi pe când 
Nancy m-a introdus în Luvru pe micuța scară dinspre malul apei. |ţi 
voi mărturisi chiar că apartenenţa la altă religie a favorizat apariţia 
unei răceli între noi. Şi apoi, prietenii mei mi-au povestit o grămadă de 
baliverne despre Doamna Margareta. 

— Intr-adevăr! Sire. 

— Oh! calomnii, bârfă... pentru că regina este o femeie cinstită; 
dar, în cele din urmă, mi s-a vorbit despre domnul de Guise o dată, 
despre domnul de la Mole altădată... ce să-ţi mai spun? Aceste 
zvonuri au făcut ca starea mea de spirit să fie foarte proastă când am 
ajuns la Beaupertuis. 

— Eh! făcu d'Epernon. 

— Beaupertuis, continuă regele, este conacul în care s-a petrecut 
istoria pe care ţi-o voi povesti, după cum vei vedea. 

Şi regele bău încă un pahar cu vin şi începu să taie încet dintr-o 
potârniche, apoi continuă: 

— Beaupertuis este un castel frumos, construit pe mijlocul coastei, 
pe malul râului Dordogne, la cinci sau şase leghe de Bordeaux. Era 
aproape noapte când am văzut turnurile sale conturându-se pe cerul 
încă roşiatic luminat de razele de la asfinţit. Mergeam călare de la 
prima oră a dimineţii, eram obosiţi şi ne era foame. Cei patru 
gentilomi care ne erau escortă, începuseră să suspine uitându-se la 
conac, deoarece era singura locuinţă pe care o puteai vedea la 
orizont. Regina a ridicat perdelele litierei sale şi a spus: 

„— Ce-ar fi să cerem ospitalitate în acest castel?” 

„— Vom face cum doriţi,” i-am răspuns pe un ton plin de proastă 
dispoziţie, care se explica prin amintirea tuturor întâmplărilor urâte 
care-mi fuseseră povestite de către inamicii Doamnei Margareta. 

O jumătate de oră mai târziu, am bătut la uşa castelului. Poarta a 
rămas închisă suficient de mult timp. In cele din urmă, o fereastră s-a 
deschis undeva în partea de sus şi capul unei femei în vârstă, ce 
părea o călugăriţă, a apărut, întrebându-ne ce vrem. Turenne, care 
era unul dintre cei patru gentilomi, a răspuns: 

„— Suntem nişte gentilomi cărora ne este foame şi sete, şi care 
cerem ospitalitate.” 

„— Sunteţi catolici?” a întrebat bătrâna. 

„— Da”, a zis Turenne, care a spus o minciună din prudenţă. 

Fereastra s-a închis şi zece minute mai târziu, uşa s-a deschis, 
continuă regele, cu un ton aproape lugubru. In spatele batantelor sale 
a apărut un bărbat la fel de bătrân ca şi femeia care ne chestionase. 
Acest om avea un spenţer negru, pantalonii scurţi negri, o barbă albă, 
o faţă gălbuie şi ochii mici gri care străluceau aruncând o privire 
ciudată. 


„— Urmaţi-mă!”, a spus el. 

Am trecut pe sub clopotniţă, apoi am traversat o curte în care am 
lăsat litiera, catârii şi caii, şi, în cele din urmă, am fost introduşi într-o 
sală mare, cu ziduri înnegrite unde, iarna, cred că era un frig groaznic. 
Starea mea proastă a crescut şi i-am spus reginei: 

„— Dacă veţi cina insuficient, dacă veţi bea un vin prost şi dacă veţi 
dormi pe un pat detestabil, să nu vă plângeţi, draga mea, pentru că 
dumneavoastră sunteţi cea care a vrut să se oprească aici.” 

Bătrânul, care părea a fi un fel de majordom, a aprins focul, a 
pregătit o masă şi a plecat fără să spună un cuvânt. Bătrâna doamnă 
nu a mai apărut. Un sfert de oră mai târziu, bătrânul s-a întors, urmat 
de trei alţi valeţi, la fel de bătrâni, care au adus vin şi friptură rece. 
Am încercat să-l chestionăm, dar ne-a răspuns sec. 

„— Cui aparţine acest conac?” a întrebat Turenne. 

„— Doamnei.” 

„— Care doamnă?” 

„— Văduva baronului.” 

„— Care baron?” 

„— Baronul Beaupertuis.” 

„— Şi baroneasa ne va face o vizită?” întrebă regina. 

„— Nu.” 

Apoi bătrânul şi cei trei valeţi au ieşit. 

Friptura a fost bună, vinul excelent; noi aveam o foame mare şi am 
luat cina cu o poftă de mâncare excelentă. Acel vin de Gasconia mi-a 
creat întotdeauna o stare bună, continuă regele. Spre sfârşitul cinei 
eram toţi bine dispuşi şi le-am spus că, dacă tot era clar de lună şi 
dacă noaptea era călduroasă, ar fi fost bine să pornim la drum. Dar 
regina era obosită şi însoţitorilor noştri le era somn. 

„— Plecăm în zori”, mi-a spus Doamna Margareta. 

Bătrânul s-a întors, urmat mereu de cei trei servitori bătrâni şi ne-a 
spus că erau pregătite camerele noastre. Regina l-a urmat pe 
majordom. Turenne şi însoțitorii săi s-au mulţumit cu o cameră mare 
în care erau pregătite două paturi şi s-au culcat doi câte doi. In ceea 
ce mă priveşte, am spus că voi sta într-un fotoliu mare care era alături 
de pat şi am rămas în sala în care am luat cina, gata să-mi petrec 
noaptea învelit în mantia mea. O oră mai târziu, toată lumea dormea 
în castel şi ochii începeau să mi se închidă, atunci când un zgomot 
uşor m-a trezit. Acel zgomot suna ca un geamăt. M-am ridicat şi mi- 
am ciulit urechea îndreptându-mă spre uşa sălii. Pe măsură ce mă 
îndepărtam de cămin, în care încă se mai vedea puţin jăratec, 
zgomotul devenea mai clar. Am auzit o voce de femeie, o voce tânără 
care gemea. Am deschis uşa şi m-am trezit într-un coridor larg la 
capătul căruia am văzut o rază de lumină ce se strecura pe sub o uşă. 
M-am îndreptat spre această lumină; de acolo veneau gemetele, care 


se amestecau acum cu mormăielile unei voci sacadate care tremura. 
Tu ai cunoscut-o pe doamna Catherine, ca şi mine, mareşale, spuse 
regele; ştii că a inventat o modă la Luvru şi la alte reşedinţe, şi 
anume, obiceiul de a face găuri în pereţi, de a săpa scări ascunse, de 
a asculta la uşi şi de a privi prin fantele încuietorilor. 

— Da, Sire. 

— Ei bine, mi-am amintit de lecţiile Doamnei Catherine şi, 
apropiindu-mă în vârful picioarelor, m-am comportat ca un paj sau ca 
o cameristă. 

— Majestatea Voastră a tras cu ochiul prin gaura cheii? 

— Exact. 

— Şi ce aţi văzut? 

— Mai întâi un fel de oratoriu, ai cărui pereţi erau tapetaţi cu o 
țesătură violet, la fel ca locuinţa unui episcop. In această capelă, erau 
două femei îmbrăcate în negru, una tânără şi una în vârstă. La 
început, n-am văzut-o decât pe cea în vârstă. In mod sigur, era 
bătrâna al cărei cap venerabil l-am văzut când am bătut la poartă. 

„— Vei intra la mănăstire! spunea ea, pentru că ne-au sărăcit prea 
mult războaiele civile pentru ca să putem rupe o parte din moştenirea 
fratelui tău cu scopul de a-ţi face o zestre adecvată.” 

Tânăra fată îi răspunse cu gemete. Bătrâna, care se afla în faţa uşii, 
s-a dat puţin la o parte şi, astfel, am putut vedea pe cea căreia îi era 
destinat supliciul liniştit al unei mănăstiri. O rază de lumină a căzut pe 
faţa ei şi m-am abținut foarte greu să nu scap un strigăt de admiraţie. 

In timp ce regele ajunsese în acel punct al povestirii sale, uşa se 
deschise şi un paj intră. 

— Ce vrei, drăguţule? întrebă regele Henric. 

— Sire, răspunse pajul, doamna Nancy doreşte să fie primită de 
Majestatea Voastră. 

— Ce doreşte? 

— Nu ştiu, Sire. 

— Spune-i să intre, naşei mele Nancy, spuse regele râzând; ea nu 
are urechile sensibile, iar eu voi putea continua povestea mea de faţă 
cu ea. In sănătatea ta, mareşale! 

Şi regele ciocni un pahar cu d'Epernon. 

Nancy intră. 

Ea nu mai era acea cameristă repezită, sarcastică şi spirituală de 
şaisprezece ani, care îl introducea pe messire de Coarasse la Doamna 
Margareta, pentru că trecuseră mai mult de douăzeci de ani de atunci, 
şi poate chiar puţin mai mult. 

Dar cel care o cunoscuse la şaisprezece ani şi care ar fi revăzut-o la 
treizeci şi şase de ani, cu siguranţă ar fi recunoscut-o. 

Nancy era frumoasă, având acea frumuseţe splendidă a maturității, 
care începea după treizeci de ani. 


Văduvă de mai mulţi ani deja, după acel drăguţ Raoul pe care-l 
iubise, Nancy nu se recăsătorise. 

L-a plâns mereu pe Raoul? 

Unii spuneau că da, alţii, că nu. 

Ce făcea la Luvru, ea, vechea şi sincera prietenă a bietei regine 
aflate în dizgrație, atunci când Margareta fusese încredinţată cu atâta 
brutalitate lui Pont-Ribaud? 

Acest lucru era încă un mister. 

Regele era mulţumit, de altfel, în compania lui Nancy. 

Ea îşi păstrase frumosul obicei de a sta la taifas şi, deşi nu mai 
avea talia trasă prin inel, ea continua să se strecoare lesne prin 
coridoarele secrete ale Luvrului şi mergea de minune în vârful 
picioarelor. 

Gurile rele chiar spuneau că ea nu-şi pierduse frumosul său obicei 
de a asculta la uşi, pe ici, pe colo. 

Dar toată lumea o menaja pe Nancy, cea mai veche dintre curteni, 
fie ei catolici convinşi sau eretici convertiți la biserica romană. 

Doamna de Beaufort o numea „dragă doamnă” şi făcuse sacrificii 
mari să o atragă de partea ei, de când, într-o zi în care, făcând 
imprudenţa de a o trata cu o oarecare superioritate, ea fusese certată 
de către rege. 

— Draga mea, îi spusese regele Henric, vorbind despre Nancy, nu 
vreau să vă supăr; pot spune despre Nancy că aproape s-a născut la 
Luvru şi acest castel va fi mereu casa ei. După ce plângeţi, ceea ce vi 
se întâmplă foarte des, şi mă înfuriaţi, şi îmi stricaţi buna dispoziţie, 
Nancy soseşte şi îmi spune câte o poveste care mă face să râd. Aveţi 
grijă să nu-i faceţi vreun rău, altfel ne vom certa. 

Din ziua aceea, frumoasa Gabrielle îşi spusese deseori: 

— Depinde de Nancy ca regele să o repudieze pe soţia lui şi să se 
căsătorească cu mine. Trebuie ca Nancy să fie de partea mea. 

Dar ea nu o câştigă pe Nancy de partea ei şi ducesa favorită se 
osteni în zadar. 

Atunci Nancy intră. 

— Bună seara, drăguţo, o întâmpină regele, eram mai devreme 
prost dispus; ai făcut bine să vii să mă vezi. 

— Cu toate acestea, doamnă, spuse mareşalul, salutând-o pe 
Nancy, trebuie să vă spun că proasta dispoziţie a Majestății Sale s-a 
îndulcit treptat. Regele mi-a povestit o întâmplare... 

— Ah! făcu Nancy. 

— li vorbeam despre castelul Beaupertuis. 

— Bine! făcu Nancy, vă ascult. Majestatea Voastră m-a emoţionat 
mai devreme cu unele cuvinte. Dar, din moment ce domnul d'Epernon 
nu cunoaşte povestea... 

— Nu, spuse mareşalul, şi sunt foarte curios să ştiu ce s-a întâmplat 


cu bătrâna mânioasă şi cu tânăra care plângea. 

Un zâmbet se ivi pe buzele regelui. 

— Nancy, îmi permiţi să continui? întrebă el. 

— Da, Sire. 

Şi Nancy se ghemui într-un fotoliu, la capătul mesei. 

Regele continuă: 

— Mă aflam în continuare în spatele uşii. După ce razele lămpii au 
luminat faţa tinerei fete, m-am cufundat într-un adevărat extaz. 
Lacrimile îi sporeau frumuseţea chipului, şi doamna de Beaufort, care 
ştie să plângă foarte bine, nu a fost în stare niciodată să plângă aşa 
de frumos. 

Nancy îşi muşcă buzele ca să nu râdă. 

Bătrâna încheie brusc întrevederea: 

„— Fiica mea, i-a spus ea, vei pleca în cincisprezece zile; aceasta 
este voinţa mea”. 

Şi a plecat printr-o uşă care a rămas deschisă, aflată în partea din 
spate a oratoriului, iar liniştea era tulburată doar de suspinele tinerei 
fete. Atunci, continuă regele, am bătut uşor la uşă. Frumoasa a 
tresărit, şi-a şters repede lacrimile, s-a grăbit spre uşă şi a deschis-o. 

„— Cine este acolo?” a întrebat ea. 

Apoi, văzându-mă, a făcut un pas înapoi manifestând o mare 
teamă. 

„— Nu-ţi fie teamă! copila mea, i-am spus. Sunt un cavaler de 
profesie şi mi-am pus sabia şi lancea mea în serviciul celor asupriţi.” 

Cred că faţa mea i-a inspirat o anumită încredere, deoarece ea nu a 
încercat să cheme pe cineva în ajutor şi mi-a permis să intru în 
oratoriu. Apoi şi-a petrecut noaptea vorbindu-mi despre necazul ei, 
acela de a fi trimisă la mănăstire, pe când ea ar fi preferat să se poată 
mărita cu un frumos gentilom al cărui nume mi l-a spus şi care avea 
conacul său pe malul râului Dordogne, aflat la zece sau douăsprezece 
leghe în amonte. 

„— De ce nu v-a răpit?” am întrebat-o. 

„— Vai! El nu ştie unde sunt. Mama mea a răspândit zvonul că sunt 
închisă de mai mult de un an într-o mănăstire din Angoulême.” 

„— ŞI timp de un an?...” 

„— Am fost prizonieră aici.” 

„— Vreţi să vă răpesc şi să vă duc la logodnicul vostru?” 

„— Aţi face asta?” a spus ea cu nerăbdare. 

„— Da.” 

„— Când?” 

„— Noaptea următoare.” 

Uimirea ei creştea din ce în ce mai mult. 

„— Dar cum aţi ajuns aici?” m-a întrebat ea. 

„— Mi s-a acordat ospitalitate.” 


Cum zorii zilei se iviră, ne-am despărţit. La răsăritul soarelui, 
Doamna Margareta, cei patru gentilomi şi cu mine, am pornit la drum. 
Nici regina, nici tovarăşii mei nu ştiau nimic despre aventura mea din 
acea noapte. O oră mai târziu, am traversat estuarul Gironde. l-am 
spus atunci Doamnei Margareta: 

„— Draga mea, suntem aici ca acasă şi nu mai avem cum să ne 
temem de Doamna Catherine şi oamenii săi. Puteţi să vă continuaţi 
drumul în compania lui Turenne. Eu vreau să mă duc acasă la 
prietenul meu Noë, unde am de gând să rămân vreo opt zile.” 

Regina, căreia îi făcea plăcere, fără îndoială, să călătorească 
împreună cu Turenne, m-a lăsat să plec. Mi-am petrecut ziua într-o 
casă la ţară, aflată la o leghe de Beaupertuis. După venirea nopţii, am 
escaladat meterezele care erau în stare proastă, m-am strecurat în 
grădină, şi, graţie indicaţiilor pe care mi le dăduse frumoasa Isaure cu 
o noapte în urmă, am reuşit să ajung până la ea. 

— Şi, spuse mareşalul, Majestatea Voastră a condus-o la logodnicul 
ei? 

— Fără nicio îndoială, spuse regele. 

— Regele a spus purul adevăr, zise Nancy, dar nu l-a spus în 
întregime. 

— Cum aşa, draga mea? 

— Regele nu a spus că i-au fost necesare trei luni pentru a face 
călătoria. 

— Oh! spuse mareşalul, o călătorie de douăsprezece leghe!... 

— Regele nu a minţit-o pe regină. El s-a oprit în tot acest timp la 
castelul prietenului său, Noë. 

— Dar... bietul gentilom, logodnicul fetei? 

— Ah! Doamne! uitasem, spuse regele Henric cu naivitate, a trecut 
mult timp de atunci! 

— Hei! spuse Nancy, ştiu mai multe, poate, credeţi-mă. 

— Tu? făcu regele Henric. 

— Da, Sire, şi pentru a termina această povestire mă aflu aici. 

Regele Henric avea acum o foarte bună dispoziţie. 

Vinul de Jurançon, băutura lui preferată, îi sporise cheful şi 
promisiunea pe care i-o făcuse Nancy sfârşi prin a-l bucura. 

— Cum, drăguţo, spuse el, tu ştii ce s-a întâmplat cu frumoasa 
domnişoară de Beaupertuis? 

— Da, Sire. 

— Hai, continuă tu. 

— Cu plăcere, răspunse Nancy. Micul gentilom la care Majestatea 
Voastră a condus-o, se numea messire de Miossens. 

— Aşa este. Ai memoria mai bună decât mine, Nancy, pentru că eu 
deja uitasem. 

— El era un hughenot. 


— La naiba! 

— Şi, înconjurat de o familie atât de pornită împotriva catolicilor, 
cum era aceea a domnişoarei de Beaupertuis împotriva hughenoţilor. 
Cu toate acestea, ei se căsătoriră. Domnişoara de Beaupertuis nu ceru 
un preot şi se mulţumi cu un pastor. Apoi, după ce căsătoria se 
încheiase, messire de Miossens se puse în fruntea a douăzeci de 
oameni înarmaţi şi o luă pe drumul spre conacul Beaupertuis; sosind 
în faţa porţii, sună din corn şi ceru zestrea soţiei sale. Fratele 
domnişoarei se afla în castel. El îl primi pe messire de Miossens cu 
lovituri de muschetă şi asediul conacului începu. Se ajunsese pentru 
scurt timp la armistițiu între hughenoți şi catolici. Acesta fu semnalul 
pentru un nou război. De ambele părţi se grăbiră la arme şi lupta 
începu. Între timp, doamna de Miossens stătea închisă în conacul 
soţului ei şi urma să devină mamă. Avea un fiu sau o fiică? Nu ştiu, 
deoarece catolicii învingători veniră să asedieze castelul. Ei erau sub 
comanda lui messire de Beaupertuis în persoană. In acest timp, 
Miossens fusese reţinut în alt loc fierbinte. Conacul său fu luat cu asalt 
în aceeaşi noapte în care tânăra sa soţie era în durerile naşterii. Ce s- 
a întâmplat atunci? doamna de Miossens nu a aflat vreodată, 
deoarece un leşin lung a cuprins-o după naştere. 

— Şi copilul? 

— Copilul a dispărut. 

— Bine! 

— Sălbaticul ei frate i-a spus, atunci când ea şi-a revenit din leşin: 

„— Nu-ţi mai căuta copilul, deoarece nu-l vei mai revedea 
vreodată!” 

Apoi a dus-o într-o mănăstire şi a închis-o acolo. Ea a petrecut zece 
ani şi nu a ieşit din mănăstire decât la înmormântarea fratelui său, 
care a fost ucis într-o bătălie. 

— Dar, spuse regele, ce făcea messire de Miossens în acest timp? 

— Sire, răspunse Nancy, fratele domnişoarei de Beaupertuis nu a 
fost numai un om rău, ci a avut şi o limbă spurcată. 

— Cum aşa, drăguţo? 

— El a aflat că sora lui făcuse un sejur lung acasă la Amaury de 
Noë, în compania unui gentilom necunoscut; şi cum copilul pe care el 
l-a făcut să dispară, venise pe lume la şapte luni şi şaptesprezece zile 
după căsătorie, el s-a grăbit să-l informeze pe messire de Miossens 
printr-un mesager. 

— Ah! ah! făcu regele. 

— Astfel că messire de Miossens nu s-a mai ocupat de soţia sa. 

— Dar de unde ştii toate astea, Nancy? întrebă regele. 

— Pentru că am primit vizita frumoasei văduve de Beaupertuis, 
doamna de Miossens. 

— Când s-a întâmplat asta? 


— Chiar astăzi. 

— Deci, o cunoşteai? 

— Nu, dar mi s-a adresat prin intermediul micilor mei veri, care 
ştiau că am trecere la curte. 

— Într-adevăr! spuse regele, râzând. 

— Aceşti oameni buni se înşală, spuse Nancy cu un aer de 
modestie, pentru că nimeni, cu excepţia... 

— Drăguţo, o întrerupse regele, ai grijă să nu o bârfeşti pe ducesa 
de Beaufort. 

— Eu, Sire! oh! de exemplu! 

Şi Nancy, muşcându-şi buzele, continuă: 

— Doamna de Miossens mi-a făcut o vizită şi nu are încredere decât 
în mine. 

— Şi ce doreşte? 

— Să obţină dreptate din partea Majestății Voastre. 

— Despre ce este vorba? 

— Messire de Miossens a murit. 

— Ştiu asta. 

— Şi, după moartea sa, el a lăsat moştenire toate bunurile soţiei 
sale, spunând în testamentul său că are convingerea că soţia sa a fost 
calomniată şi că vrea să repare, după moartea sa, acest prejudiciu pe 
care el i l-a cauzat în timpul vieţii. 

— lată un lucru foarte bun, spuse regele. 

— Dar, continuă Nancy, nepoţii domnului de Miossens contestă 
valabilitatea testamentului. 

— Hm! făcu Henri de Bourbon. 

— Ceea ce face doamna de Miossens este să spere ca Majestatea 
Voastră să-şi amintească de ea. 

— Ventre-saint-gris! Dacă îmi aduc aminte?!... 

— Şi să declaraţi testamentul ca fiind valid. 

— Dar, drăguţo, spuse regele, acest lucru nu-l pot face eu, crede- 
mă. 

— Cine ar putea face acest lucru, Sire? 

— Parlamentul meu. 

— Fie, dar dacă Majestatea Voastră spune Parlamentul meu, este 
pentru că Parlamentul este al său. 

— Ei bine? 

— Şi Parlamentul se va supune regelui. 

— Drăguţo, spuse regele, vei vedea că lucrurile nu sunt atât de 
simple pe cât crezi. 

— Dar, Sire... 

— În primul rând, am motive întemeiate să cred că messire de 
Miossens a greşit crezând că soţia lui a fost calomniată. 

— Oh! făcu Nancy zâmbind, este destul de mult timp de atunci. 


— Apoi, cei din familia Miossens sunt într-un fel verii mei. 

— Cum aşa, Sire? 

— Iţi aminteşti că am avut ca doică pe Jeanne de Miossens? 

— Da, desigur, dar aceşti Miossens despre care vorbeşte 
Majestatea Voastră sunt bearnezi. 

— Şi acela care a murit era gascon, nu-i aşa? 

— In mod sigur. 

— Păi, îmi sunt veri şi, mai mult, dacă nu mă înşel, ei sunt bearnezii 
care trebuie să-l moştenească pe gascon. Dacă îi voi da dreptate 
Isaurei de Beaupertuis, mă voi certa cu fraţii mei vitregi. 

— Hm! făcu Nancy, aveţi dreptate, Sire. 

— Dacă voi greşi faţă de Isaure, continuă regele, ea va spune că 
sunt un nerecunoscător. 

— Doamne! i 

Regele se întoarse spre d'Epernon: 

— Ce ai face în locul meu, mareşale? 

Domnul d'Epernon părea să reflecteze: 

— Sire, spuse el în cele din urmă, i-aş acorda o audienţă doamnei 
de Miossens. 

Regele tresări. 

— Ce vârstă ar putea să aibă? spuse el. 

— Treizeci şi şase de ani, spuse Nancy, dar pare abia de treizeci. Ea 
este încă foarte frumoasă. 

— Adevărat? exclamă regele. 

— Majestatea Voastră este în stare să se îndrăgostească de ea, 
spuse Nancy. 

— Oh! oh! spuse regele, gânditor. 

Apoi, dintr-o dată, el lovi cu pumnul în masă. 

— Dar eu vreau totuşi să mi se spună Henric cel Drept, spuse el. 

Nancy şi d'Epernon se priviră cu nelinişte. 

— Şi, încheie regele, dacă sunt de partea doamnei de Miossens, voi 
comite o nedreptate flagrantă. 

Cu aceste cuvinte, regele căzu într-o reverie atât de profundă că 
d'Epernon plecă de la masă fără să fie observat. 

Mareşalul era un om prudent, el se ridică de la masă fără să facă 
zgomot, spunându-şi aceste cuvinte pline de înţelepciune: 

„Regele a avut cu doamna de Beaufort o mică explicaţie foarte 
dezagreabilă, ducesa plângea, regele a plecat de lângă ea; este foarte 
bine. In această seară, prima femeie venită va fi foarte bine primită de 
rege, şi dacă doamna de Miossens va fi introdusă în cabinetul regelui, 
regele o va primi cum se cuvine. Dar mâine frumoasa Gabrielle îşi va 
recâştiga terenul, şi mânia sa nu va cădea asupra regelui, ci asupra 
oricui îi va ieşi în cale, dacă va fi favorizată doamna de Miossens. 
Nancy este în stare să se apere, este femeie; dar eu, un pricăjit, aş 


putea fi uşor agresat de ducesa favorită. Aşa că este momentul 
potrivit de a mă eschiva.” 

Totuşi, în timp ce mareşalul se îndrepta spre uşă, regele îşi ridică 
capul: 

— Pleci, mareşale? spuse el. 

— Sire, răspunse d'Epernon, doamna Nancy este un sfătuitor mai 
bun decât mine în aceste situaţii. 

— Este posibil, spuse regele, al cărui gând era în altă parte. 

Domnul d'Epernon ieşi, iar regele rămase faţă în faţă cu Nancy. 

— Sire, spuse vechea cameristă, mi-a venit o idee grozavă... 

— Adevărat, drăguță? 

— Majestatea Voastră ar putea împărţi... 

— Ce să împart? 

— Averea domnului de Miossens între văduvă şi nepoţii ei. 

— Dacă voi face astfel, înseamnă că nu va fi niciunul mulţumit: nici 
ea, nici ceilalţi. 

— E posibil, dar Majestatea Voastră ar acţiona cu dreptate. Eu chiar 
cred că doamna Miossens, dacă Majestatea Voastră va consimţi să o 
primească... 

— Nu, spuse regele, voi mai reflecta. Ducesa va afla şi ar fi pentru 
ea un nou pretext de a vărsa încă o amforă de lacrimi. 

Un zâmbet batjocoritor apăru pe buzele lui Nancy, dar nu spuse 
niciun cuvânt. 

— Nu-mi spui nimic, drăguţo, spuse el. 

— Intre copac şi scoarță este periculos să pui degetul, Sire. 

— Serios? 

— Şi Majestatea Voastră o iubeşte atât de mult pe ducesă... 

— Ah... cu pasiune... spuse regele. 

— Doamne! 

— Sunt zile... şi apoi... ea plânge atât de mult! 

— Ea ar plânge şi mai mult, dacă ar şti că regele... 

Nancy se opri. 

— Eh! Ce vrei să spui? 

— Că regele a remarcat-o pe domnişoara d'Entragues, încheie 
Nancy. 

— Cum ai aflat, drăguţo? 

— Oh! din întâmplare, Sire. 

— Ei bine, şi ce crezi despre asta? 

— Nu cred nimic. 

— Vicleano! Nu mai eşti prietena mea? 

— Nu vă mai dau sfaturi, cel puţin. 

— De ce? 

— Păi, pentru că sfaturile mele nu sunt urmate şi urăsc lucrurile 
inutile. 


— Şi, dacă îţi promit că-ţi voi urma sfatul?... 

— Ah! Sire... 

— Dacă îţi voi jura?... 

Nancy clătină din cap neîncrezătoare. 

Regele se ridică de la masă şi se apropie din nou de fereastra 
deschisă. 

Nancy îl urmă. 

— Vedeţi, Sire, spuse ea, steaua voastră străluceşte în continuare 
cu o lumină mai puternică, şi Majestatea Voastră nu are nevoie de 
sfaturi. 

— Steaua mea! spuse Henri, steaua mea! ea nu mă pune în 
încurcătură, încă! 

— Majestatea Voastră este, prin urmare, prevenită? 

Henric oftă adânc. 

Nancy continuă: 

— Majestății Voastre i-au fost sucite minţile de către domnişoara 
d'Entragues. 

— Este oarecum adevărat, spuse regele. 

— Aşa cum s-a întâmplat altădată cu Doamna Margareta. 

Henric se încruntă. 

— Apoi, cu doamna de Sauve... 

— Bine! 

— Apoi cu domnişoara d'Estrees, pe care aţi făcut-o ducesă. Şi 
putem continua... 

Regele oftă din nou. 

— Asta nu înseamnă că Majestatea Voastră nu se plictiseşte, 
continuă Nancy, şi că nu ar dori să scape de toată lumea, în anumite 
momente. 

— Vai! 

— Şi să redevină regele Navarrei... 

— Este posibil. 

— Şi având dovada că Majestatea Voastră este iubită pentru ea 
însăşi şi nu pentru regalitatea sa. 

Regele făcu o mişcare bruscă, semn că Nancy îi atinsese coarda 
sensibilă. 

— Desigur, continuă isteaţa Nancy, doamna Gabrielle îl iubeşte 
mult pe rege. 

— Crezi? 

— Dar ei i-ar plăcea foarte mult să fie regină, în locul dragei mele 
stăpâne. 

— Nancy, spuse sec regele, ştii că a fost convenit să nu vorbim 
vreodată despre regină. 

— lertaţi-mă, Sire, domnişoara d'Entragues... 

— Oh! aceasta este tânără, naivă, ingenuă... spuse regele, cu un 


entuziasm subit. 

— Pe lângă domnişoara d'Entragues, Sire, spuse Nancy, cu un ton 
atât de convingător încât îl făcu pe rege să tresară, doamna de 
Beaufort este un înger plin de abnegaţie. 

— Nancy! 

— Ah! Doamne! răspunse Nancy, Majestatea Voastră vrea 
adevărul... vi-l spun. 

— Ce, ai o părere atât de proastă despre domnişoara d'Entragues? 

— Da, Sire. 

Regele recăzu într-o reverie profundă. 

Nancy se aşeză din nou într-un fotoliu şi nu se mişcă. 

In cele din urmă, regele oftă. 

— Nancy, spuse el, mi-ai spus adevărul, poate; dar nu mi l-ai spus 
în întregime... 

— Sire! 

— Nu mi-ai spus de ce regele Franţei ar regreta că nu mai este 
regele Navarrei. 

— Atunci, spuse Nancy, Majestatea Voastră era cu douăzeci de ani 
mai tânăr. 

— Asta-i drept! spuse regele, eşti sinceră! 

— Uneori, Sire, dar am grijă să nu abuzez, spuse Nancy zâmbind. 

— Ah! murmură Henric, mi-aş da tot regatul pentru a mai fi de 
douăzeci şi cinci de ani, cu părul meu negru şi barba mea castanie, cu 
dinţii mei albi şi cu ochii plini de tinereţe. 

Şi, în timp ce regele vorbea astfel, se stârni un zgomot mare în 
anticameră şi se auzi o voce tânără şi răsunătoare care spunea: 

— Vă spun că regele mă va primi. 

În acelaşi timp, uşa se deschise şi un tânăr intră, un tânăr care-i 
scoase un țipăt de uimire lui Nancy, în timp ce regele rămase 
stupefiat. 

Şi Nancy murmură, uitându-se la rege: 

— Sire, din moment ce vreţi să vă amintiţi cum eraţi 
dumneavoastră la douăzeci de ani, priviţi-l pe acest gentilom. 

— Bună seara, Sire, spuse noul venit cu o familiaritate gasconă 
care era de neconfundat. 

— Cine sunteţi? întrebă Henric, care făcu un pas înapoi. 

— Mă numesc Galaor, spuse el, dar dacă aş fi un fiu al Majestății 
Voastre nu aş fi surprins! 

Şi Galaor îşi aruncă haina pe un scaun şi se aşeză comod. 


Capitolul Il 
După ce Henric de Navarra a devenit rege al Franţei, el a fost 
obligat să schimbe într-o oarecare măsură eticheta plină de bonomie 


ce intra în uzanţa foştilor săi companioni. 

După ce a venit la Paris, împreună cu bravii săi fraţi de arme care îl 
tutuiau şi care, unii dintre ei, îl numeau „Henric”, el i-a reunit şi a avut 
cu ei această discuţie: 

— Bunii mei prieteni, iată că, mulţumită vouă, am devenit rege al 
Franţei şi, desigur, acest fapt nu este lipsit de dificultate. Am dormit la 
Luvru în tinereţea mea şi ştiu că se doarme foarte prost. Am stat la 
masa fraţilor mei defuncţi, regii Carol şi Henric, şi aş fi dat din toată 
inima, cina lor fastuoasă în schimbul fripturii de capră, a brânzei şi a 
vinului alb, care alcătuiau meniul meu obişnuit când eram la Coarasse 
sau la castelul din Pau. Acest lucru nu i-a împiedicat pe locuitorii 
Parisului să creadă că sunt cel mai norocos dintre prinți şi că aş fi 
făcut o mare greşeală dacă n-aş fi dormit la Luvru pe ambele urechi şi 
dacă nu aş fi luat cina aşa cum se obişnuia. Dar aceşti oameni curajoşi 
care m-au ovaţionat ca rege al lor sunt nobili adevăraţi şi ei nu m-ar 
considera un prinţ adevărat, dacă voi m-aţi trata la fel ca la Pau, 
Nerac sau la Coarasse. De acum înainte, va trebui să dorm într-un pat 
mare în care voi muri de frig, să locuiesc în acest palat atât de mare 
încât te poţi rătăci de bună voie pe coridoarele sale, să beau dintr-o 
cupă de argint şi să mănânc dintr-o farfurie de aur: toate lucrurile cu 
care un biet prinţ ca mine nu a fost deloc obişnuit şi care m-ar jena 
foarte mult; dar, nu astea sunt cele mai rele dintre lucruri, dragii mei 
prieteni. Va trebui să cinez singur sau să accept cel mult unul sau doi 
companioni la masa mea, să am ofiţeri şi paji în spatele scaunului 
meu, care să-mi urmărească gesturile, reţinerile din cuvintele mele, 
să aud cum mă numesc „Majestate” şi nu „Henric al nostru”, să am 
paznici care să mă îmbrace în mătase, să primesc ambasadori şi cine 
ştie câte şi mai câte? Dacă nu aş face aceste lucruri, locuitorii 
Parisului ar începe să bârfească, spunând că i-am înşelat şi că 
liturghia pe care am ascultat-o nu ar fi fost un gest sincer. Deci, 
trebuie să mă supun voinţei acestor nobili şi să mă resemnez. 

Şi, după ce le vorbi astfel, bunul rege Henric intră în Luvru şi Luvrul 
îşi reluă obiceiurile pe care le avusese pe vremea celor din casa de 
Valois. 

Erau gărzi în anticamere, şambelani, ofiţeri în uniforme brodate cu 
argint şi aur, paji în spenţere strălucitoare şi cameriste foarte cochete. 

Regele începu să cineze singur; când dorea să aibă un oaspete, 
acesta se considera extrem de onorat. 

In fine, nu se mai putea ajunge la regele Franţei aşa cum se intra în 
cortul regelui de Navarra. 

Vechii săi tovarăşi de arme, după ce începură să şuşotească, 
deveniră curteni şi, astfel, nu mai şuşotiră sau, cel puţin, nu mai 
considerau că era un lucru neobişnuit. 

Un necunoscut, care spunea că este gentilom, se prezentă la 


intrarea în Luvru pe care o luă cu asalt; el intră tulburând santinelele 
care se opuneau trecerii sale, distribuind încolo şi încoace ghionturi 
oricui încerca să-i împiedice intrarea şi strigă: 

— Regele va fi încântat să mă vadă! 

Şi acest gentilom, care nu era nimeni altul decât Galaor, ajunse 
până la rege care rămase stupefiat; şi, după ce intră în camera 
regelui, el îşi dezbrăcă haina şi îşi desfăcu centura, ca şi cum s-ar fi 
aflat într-un han. 

Regele rămase uimit în faţa unui asemenea comportament. 

Chiar şi pe Nancy o trecură câţiva fiori. 

Galaor strigă: 

— Sunt, probabil, fiul Majestății Voastre!... 

Practic, regele era încântat, dar eticheta... această scorţoasă 
etichetă la care nobilimea din Paris ţinea atât de mult!... 

Regele puse mâna, prin urmare, pe bagheta pe care o folosea 
pentru a lovi un clopot. 

Dacă bagheta ar fi atins acel clopot, doi paznici ar fi intrat, l-ar fi 
apucat pe Galaor de umeri şi l-ar fi aruncat dincolo de poartă. 

Dar mâna regelui se opri înainte de a atinge acel clopot. 

Henric îl privea pe Galaor la fel cum Nancy îl privise deja, şi îşi 
spusese că bărbatul semăna foarte bine cu regele Henric, pe când era 
cu douăzeci de ani mai tânăr. 

— Ah, bunul meu prieten, spuse el cu o voce care încerca să-l 
mustre, fără succes însă, spuneţi-mi cine sunteţi? 

— Numele meu este Galaor, Sire. 

— Bine! Şi? 

— Sunt gascon. 

— Acest lucru este evident. 

— Semăn cu Majestatea Voastră... 

— Pfu! făcu regele. 

— Asemănarea este izbitoare, şopti Nancy. 

— Fie, spuse regele. Dar asemănarea nu dovedeşte nimic. 

— Ah! făcu Galaor. 

Regele se întoarse spre Nancy: 

— Sunt şi eu gascon, drăguţo? spuse el. 

— Da, Sire. 

— Ei bine, toţi gasconii se aseamănă între ei. 

— Dar, Sire, totuşi... 

— Toţi gasconii sunt veri de aproape sau de departe... continuă 
regele. 

— Doar veri? întrebă Galaor a cărui îndrăzneală creştea pe măsură 
ce regele refuza să accepte posibilul adevăr. 

— Şi apoi, continuă Henric, ştiu care este numărul bastarzilor mei. 

Nancy zâmbi uşor: 


— Ce păcat, spuse ea în cele din urmă, niciunul dintre fiii Majestății 
Voastre nu vă seamănă atât de mult ca acest gentilom. 

— La urma urmei, spuse rege râzând, aş putea fi naşul lui... 

Şi, privindu-l pe Galaor: 

— Dacă tot ai venit până aici, prietene, spuse el, lui Dumnezeu nu i- 
ar plăcea să te alung! Stai jos şi să vorbim puţin... 

— Ah! ştiam că Majestatea Voastră mă va asculta. 

— De unde eşti? spuse Henric al IV-lea. 

— Din Nerac, Sire. 

— Unde te duci? 

— Am venit aici. 

— Ce să faci? 

— Să îmi caut norocul. 

— Cum se numeşte mama ta? 

— Nu ştiu. 

— Hm? făcu regele. 

— Ea m-a lăsat pe treptele unei biserici, continuă Galaor. 

Regele tresări, apoi în minte îi reveni o amintire îndepărtată: 

— Hei! Nancy, spuse el, ştii la cine mă gândesc acum? 

— Nu, sire. 

— La Corizande. 

— Contesa de Gramont?! exclamă Galaor tresărind. 

— Majestatea Voastră ştie că ea este văduvă, spuse Nancy. 

— Da, drăguţo, şi e foarte bine că-i aşa, pentru că acel biet conte 
era la fel de gelos pe cât era de urât! 

— Amin! murmură Galaor. 

— Deci, vii din Nérac? întrebă regele. 

— Da, Sire. 

— Ţi-e foame? 

— Desigur! 

— Şi sete? 

— Ca unui adevărat gascon. 

— Ei bine! stai jos, spuse regele, vei cina cu mine. 

— Nu pot să vă refuz, spuse Galaor. 

Şi se aşeză la masă. 

Trecuse mult timp de când regele Henric nu se mai distrase astfel. 

Un bărbat care intrase astfel în camera lui şi care se aşezase la 
masă fără prea multe formalităţi ca şi cum ar fi fost acasă la un 
procuror, nu cumva era un noroc pentru un monarh care suporta la 
orice oră din zi o etichetă pe care o ura? 

Nancy râdea în colţul său şi se gândea la mina bulversată pe care 
trebuie să o fi avut curtenii de cealaltă parte a uşii. 

Regele îi umplu paharul lui Galaor. 

Galaor îl închină în cinstea regelui şi-l goli. 


— Noroc! spuse monarhul, ai dat frumos din coate, compatriotule. 

Galaor se înclină din nou. 

— Deci, vii din Nerac? 

— Da, Sire, direct de acolo. 

— Nu te-ai oprit în drumul tău? 

— Oh! ba da, în fiecare seară şi în fiecare zi şi câte puţin peste tot, 
pentru a-i permite calului meu să se odihnească. 

— Ştiu cum e, spuse regele, care se revedea pe el însuşi la 
douăzeci de ani. Aveam un căluţ de munte din Roan, sur. 

— Sur, Sire. 

— Aceştia sunt cei mai buni cai, băiete. Să încaleci pe cal şi să 
porneşti spre Paris, unul purtându-l pe celălalt, într-o călătorie scurtă, 
fără a calcula altfel distanţele... lată că gasconii mei sunt totdeauna 
aceiaşi. 

In timp ce regele vorbea, Galaor o privea pe Nancy şi îşi spunea în 
sinea lui că aceasta putea să fie acea doamnă despre care îi vorbise 
Doamna Margareta atât de des şi care o trimisese pe Idoline la Blois. 

— Am stat la Poitiers, continuă el. 

— Frumos ţinut, spuse regele. 

— La Amboise. 

Regele tresări. 

— Ah, te-ai oprit la Amboise?!... 

— Da, Sire. 

— Regina e acolo chiar acum, ai văzut-o? 

— Nu, Sire, răspunse cu îndrăzneală Galaor. 

Nancy, la rândul său, se uită la Galaor şi îşi spuse: 

„lată un băiat discret.” 

— Dar, continuă Galaor, am făcut cunoştinţă la Blois cu o fată 
foarte drăguță. 

— Ah! ah! 

— Care voia să ajungă la Paris. 

— Şi ai devenit cavalerul ei? 

— Aproape, Sire. 

— Cum se numeşte? 

— Idoline. 

Nancy îl privi pe Galaor a doua oară şi îi făcu un semn cu ochiul, 
fără să fie surprinsă de rege. 

— Idoline? spuse regele, este un nume destul de drăguţ. Dar, 
spune-mi, Nancy, nu cumva ai o cameristă care poartă acest nume? 

— Da, Sire. Dar, nu cred că este aceeaşi fată despre care vorbeşte 
domnul Galaor. 

— De ce, drăguţo? 

— Păi, pentru că ea nu a plecat din Paris. 

— Ah! Serios? 


Şi regele zâmbi într-un fel care o puse pe gânduri pe Nancy şi care-i 
tăie respiraţia. 

Galaor ştia acum că trebuia să vorbească cu Nancy. 

El pricepu, de asemenea, că frumoasa ldoline îi spusese cuvinte de 
bine despre el. 

În fine, nu era nicio îndoială că regele nu ştia că Doamna Margareta 
fugise din castelul din Amboise. 

Regele continuă. 

— Vii tocmai din Nérac, asta-i bine. Ţi s-a spus că semeni cu mine şi 
crezi că eşti fiul meu, este şi mai bine. Dar, de fapt, ce vrei, 
compatriotule? 

— Să mă pun în slujba Majestății Voastre. 

— Înseamnă că nu vei fi supărat dacă vei fi numit locotenent sau 
căpitan undeva. 

— Doamne! 

— Voi vorbi cu Sully... 

— Ah! Sire, spuse Nancy, dacă-i veţi vorbi despre acest lucru 
domnului de Sully, el vă va spune că în loc de a recruta soldaţi, 
trebuie, dimpotrivă, să-i concediaţi. 

— Haida-de! spuse Henri. 

— Şi apoi, domnului Sully nu-i plac noii-veniţi. 

— Este oarecum adevărat, drăguţo. 

— Eu, continuă Nancy, în locul Majestății Voastre, aş şti ce să fac. 

— Vorbeşte, draga mea. 

— l-aş spuse domnului Galaor: „Nimic nu-mi dovedeşte că eşti fiul 
meu, pentru că se ştie că toţi gasconii se aseamănă, dar nimic nu-mi 
dovedeşte, de asemenea, că tu nu ai fi copilul meu”. 

— Bine! Şi după aceea? 

— „Pentru a afla adevărul, continuă Nancy adresându-i-se lui 
Galaor, ar trebui să porneşti în căutarea mamei tale şi, până la urmă, 
o vei găsi”. 

— Poate, murmură Galaor. 

— „Pentru a face acest lucru ai nevoie de timp, şi cum în acest 
moment Franţa nu este în război şi se află în bună înţelegere cu 
vecinii săi, neavând nevoie de sabia ta, te voi lăsa liber să te mişti în 
largul tău în frumosul meu oraş, Paris. Vei veni din timp în timp să 
vorbeşti cu mine; îmi vei povesti despre amorurile şi aventurile tale, şi 
îmi vei da punga ta goală, pe care mă voi grăbi să o umplu”. 

Şi Nancy, după ce vorbise astfel, aşteptă răspunsul regelui. 

— Ei, drace! spuse monarhul, ai mers cam departe, draga mea!... 

— Doamne! Sire, răspunse Nancy, iată ceea ce aş face, credeți- 
mă... 

— Crezi că am galbeni să-i întorc cu lopata? 

— Pfu! 


— Sunt mai sărac decât atunci când eram rege al Navarrei. 

Şi regele ar fi enumerat, probabil, necazurile sale din cauza lipsei 
banilor, cu mai multă complezenţă decât ar făcut-o cu privire la 
bogăţiile sale, când se auzi un ciocănit la uşă. 

In acelaşi timp apăru un paj. 

— Ce mai este? întrebă regele. 

— A venit un curier de la Amboise, Sire. 

— Din partea reginei? 

— Nu, din partea domnului de Pont-Ribaud. 

Şi pajul se dădu la o parte, lăsând să intre un om plin de praf. 

Acest om era Fritz, bunul german căruia blânda Périne îi sucise 
minţile. 

Galaor îşi trase puţin scaunul înapoi, astfel încât să o plaseze pe 
Nancy între lumina torţei şi faţa lui, care rămase în umbră. 

Fritz îi întinse regelui o scrisoare şi nu-l recunoscu pe Galaor. 

— Nancy, spuse regele, du-l pe acest băiat în apartamentul tău. Noi 
vom vorbi puţin mai târziu despre tot ce mi-ai spus mai devreme. 

Galaor se îndreptă cu prudenţă spre uşă. 

— Dar-ar ciuma! murmură Nancy, acest om care a venit de la 
Amboise este foarte marcat. 

Galaor nu suflă niciun cuvânt, dar când ajunse în anticameră, îi 
spuse lui Nancy: 

— Cred că ar fi bine să nu rămân în prezenţa acestui lanschenet. 

— De ce? 

— Oh! vă voi spune imediat. Conduceţi-mă undeva unde putem 
vorbi singuri. 

— Vino în camera mea, spuse Nancy, Idoline te aşteaptă. 

Şi ea îl conduse pe Galaor în camera ei. 


Capitolul IlI 

În timp ce Galaor şi Nancy ieşeau fără zgomot din camera regală, 
regele deschidea mesajul adus de Fritz. Acest mesaj nu era de la 
Pont-Ribaud, ci de la executorul judecătoresc din Amboise, care 
scrisese sub inspiraţia unui soldat curajos, aşa cum se va vedea. 


„Sire, 

Când veti fi primit acest mesaj, o mare nenorocire se va fi produs. 
Messire de Pont-Ribaud, senior de Cureboure şi de alte locuri, care a 
fost întotdeauna un bun companion, mare mâncău şi băutor faimos, 
îşi va fi străpuns trupul cu sabia, pentru a se pedepsi pentru 
nesupunerea față de Majestatea Voastră regală...” 


La aceste cuvinte, regele se încruntă şi se uită la Fritz. 


Germanul rămase impasibil; el avea nu numai meritul de a 
prezenta scrisoarea, dar ea conţinea şi un anume sfat adresat regelui 
cu privire la el, pe care nu-l putea ignora. 


Regele continuă să citească: 

Messire de  Pont-Ribaud, - scria în continuare  executorul 
judecătoresc, - a avut în viața lui un mare ghinion, s-a îndrăgostit la 
vârsta de şaizeci de ani, în rest, s-a întâmplat ceea ce pățesc toti 
necredincioşii care refuză lanţurile dulci ale căsătorie. 

EI s-a îndrăgostit de menajera sa şi a visat un timp că aceasta se va 
numi într-o zi doamna de Pont-Ribaud. Această menajeră a făcut să 
piardă totul, iar Majestatea Voastră va vedea unde au condus 
proastele moravuri. 

Pont-Ribaud mi-a mărturisit totul, Sire, înainte de a-mi ordona să vă 
scriu. 

Se pare că ați dat ordin de a o ține prizonieră la castel pe Doamna 
Margareta, mult iubita noastră regină, pentru a o pedepsi din cauza 
unor păcate pe care numai Majestatea Voastră le ştie. 

Dacă n-ar fi fost implicată menajera sa, Pont-Ribaud nu ar fi fost 
omul care să-şi neglijeze obligaţiile sale. Dar servitoarea i-a sucit 
mințile. 

Apoi, ea l-a îmbătat, iar ceea ce a urmat a fost destul de simplu, 
betivii având obiceiul de a se îmbăta cu un pahar de vin. 

Odată beat, Pont-Ribaud făcea tot ce îi cerea menajera. 

Aceasta i-a spus că ar fi bucuroasă dacă ar fi guvernator în locul lui. 

Pont-Ribaud a fost de acord. 

L-a chemat pe Fritz, locotenentul său, şi i-a ordonat să se supună 
menajerei. 

Dacă acest Fritz nu ar fi fost un imbecil, el ar fi înțeles imediat că 
Pont-Ribaud nu era în toate minţile şi că el nu trebuia să îl asculte. 

Dar, îi repet Majestății Voastre, acest Fritz e un imbecil, şi tot ce a 
vrut menajera, el a făcut. 

Aşa că, având permisiunea bietului Pont-Ribaud, care a aşteptat 
până ce am terminat această scrisoare ca apoi să-şi împlânte sabia în 
trup, l-am chemat pe Fritz, căruia i-am încredinţat mesajul meu în 
care o sfătuiesc pe Majestatea Voastră să dea ordin ca el să fie 
spânzurat.” 


Regele îl privi din nou pe lanschenet. 
Fritz stătea nemişcat ca o statuie. 


Regele continuă: 
„Ce s-a întâmplat? nici Pont-Ribaud, nici eu, nici Fritz nu ştim 
precis. 


Menajera l-a îmbătat pe Fritz ca şi pe Pont-Ribaud, iar când 
amândoi s-au trezit, castelul fusese deja luat cu asalt, jumătate din 
lanscheneții care păzeau garnizoana fuseseră masacrați şi regina 
dispăruse.” 


— Ventre-saint-gris! strigă regele mototolind scrisoarea în mâini şi 
apoi aruncând-o departe de el, fără să vrea să citească mai mult. 
Ventre-saint-gris! Ce lucruri frumoase am aflat! 

El se ridică nervos şi-l privi pe Fritz, căruia îi spuse: 

— Deci tu, mizerabile, ai lăsat-o să fugă pe regină? 

— Ja! răspunse Fritz. 

— Dar, de ce? 

Fritz ridică din umeri cu inocenţă, ceea ce însemna că el nu 
înţelesese nimic din ceea ce se întâmplase. 

— Ştii că eu voi da ordin să fii spânzurat? întrebă regele, a cărui 
furie era în creştere. 

— Ja! răspunse Fritz, în continuare calm şi flegmatic, pentru asta 
am venit. 

— Dar, înainte de a fi spânzurat, spuse regele, vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat. 

— Ja! Eu voi spune, răspunse Fritz. 

— Ei bine! Să auzim? 

Fritz continuă: 

— Pont-Ribaud lua cina. M-a chemat şi mi-a spus: „O vezi pe 
P&rine”? 

— Cine este Perine? 

— Menajera lui. 

— Bine! Apoi? 

— Apoi, Pont-Ribaud a spus: „Ce-ţi va comanda, vei face”. Fritz este 
german. Germanii sunt totdeauna supuşi. Eu am plecat. Pont-Ribaud 
nu era băut atunci. 

— Şi apoi? făcu regele. 

— La ora nouă, continuă Fritz, m-am dus în camera lui Perine să-mi 
dea ordinele. 

— Prostule!... 

— Perine mi-a arătat un domn care era cu ea şi căruia ea i se 
adresa monseniore, şi mi-a spus că acela era noul guvernator şi ea îi 
transferase acelei persoane comanda castelului. 

— Dar cine era acest domn? 

— Nu ştiu. 

— În fine, ştii cum se numeşte? 

— Da. Se numeşte Galaor. 


20 Da! (Iba. germană). [n.t.]. 


La acest nume, regele scoase un strigăt. 

— Galaor? adăugă el, tu spui că se numeşte Galaor? 

— Da, Sire. 

— Dar el era aici când ai intrat? 

— Eu nu l-am văzut, spuse Fritz. De trei zile am o spânzurătoare în 
faţa ochilor, ceea ce mă deranjează la vedere. 

— Inţeleg, spuse regele, care, în ciuda furiei lui, nu putu să-şi reţină 
un zâmbet la reflecţia naivă a bunului german. Continuă, băiete! 

Fritz continuă: 

— Noul guvernator mi-a spus că are nevoie ca soldaţii mei din turn, 
de pe partea dinspre malul apei, să fie concentrați la uşa principală, 
pentru că locuitorii provinciei doreau să participe la bal şi regina nu-şi 
putea permite să pice de fraieră. In acelaşi timp, el mi-a ordonat să 
pregătesc o escortă pentru Doamna regină care mergea la Blois. 

— Ah! Ţi-a ordonat asta? 

— Da, Sire. 

— Şi tu te-ai supus? 

— Aveam de gând să mă supun, dar unul dintre soldaţii mei m-a 
făcut să observ o frânghie care atârna în josul peretelui şi care era 
legată la fereastra menajerei guvernatorului. 

— Şi... această frânghie? 

— li folosise noului guvernator pentru a intra în castel. Acest lucru 
mi s-a părut ciudat. 

— Într-adevăr, spuse regele, de obicei, atunci când vii acasă, intri 
pe uşă. 

— Aşa mi-am zis şi eu. 

— Deci, ce ai făcut? 

— l-am lăsat pe soldaţi la turn, poruncindu-le să nu lase pe nimeni 
să iasă afară. 

— Şi apoi? 

— Şi m-am dus în camera domnului Pont-Ribaud. 

— Care dormea? 

— Care dormea atât de zdravăn, spuse Fritz, încât l-am înţepat cu 
vârful unui pumnal ca să-l fac să-şi deschidă ochii. 

— Şi i-a deschis? 

— Da, Sire. 

— Continuă, spuse regele, care îşi umflă uşor nările, ceea ce 
anunţa o stare de furie. 

Fritz nu avea nicio îndoială că va fi spânzurat, aşa că îşi acceptase 
deja pedeapsa. 

Germanii se resemnează destul de repede în astfel de situaţii. 

Dacă Fritz dădea cu toată bunăvoința aceste detalii regelui, era 
pentru că Fritz nu regreta că îşi va lua revanşa de dincolo de 
mormânt, faţă de Galaor şi de cameristă, deoarece, amândoi, îl 


împinseseră spre spânzurătoare. 

El continuă astfel: 

— Când Pont-Ribaud a deschis ochii, l-am întrebat dacă el era încă 
guvernatorul castelului. „Desigur”, mi-a răspuns el. Aşa că m-am 
hotărât să-l determin să ordone să fie împuşcat imediat acel gentilom 
căruia Périne i se adresa cu „monseniorule” şi care mi-a ordonat să-i 
execut ordinele. 

— Şi ai reuşit? 

— Nu, Sire. Pont-Ribaud a adormit sub masă. 

— Mitocanul! 

— A lăsat un pahar cu vin pe jumătate plin. 

— Şi ţi-a fost sete? 

— Da, Sire. 

— Şi te-ai îmbătat la rândul tău? 

— Oh, nu, spuse Fritz. Era otravă în acel vin pentru că am căzut pe 
spate. 

— Serios? 

— Un pahar cu vin, spuse Fritz cu mândrie, asta nu mă doboară. E 
nevoie de un butoi cu vin pentru a mă ameţi... şi chiar mai mult! 

— După aceea? spuse regele. 

— Ne-am trezit odată cu răsăritul soarelui, Pont-Ribaud şi cu mine. 
Castelul fusese luat cu asalt. 

— De către cine? 

— De către oamenii din oraş care au vrut să danseze. 

— Dar regina? 

— Regina a plecat într-o litieră, însoţită de cameristă şi de domnul 
Galaor. 

— Eşti sigur de ceea ce spui? 

— Aşa cred. 

— Şi ştii unde a plecat regina? 

— Nu, Sire. 

— În fine, cine ţi-a dat scrisoarea pe care mi-ai adus-o? 

— Executorul judecătoresc din Amboise. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Pont-Ribaud? 

— Cred că e mort. 

— Cum! nu eşti sigur? 

— Când am plecat, i-am lăsat la masă, pe executorul judecătoresc 
şi pe el. 

— Ah! 

— Voiau să cineze împreună pentru ultima dată şi era convenit ca, 
după cină, Pont-Ribaud să se sinucidă. 

— Eşti un naiv, spuse regele. Pont-Ribaud se va îmbăta ca de obicei 
şi, la această oră, se poartă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Este posibil, spuse Fritz cu un calm specific de teuton. 


— Atunci, spuse regele, din moment ce, după toate aparențele, 
Pont-Ribaud, care este vinovat în acest caz, nu s-a sinucis, ar fi o 
cruzime să fii tu spânzurat. 

Fritz tresări. 

— Îţi voi acorda graţierea, spuse regele, dar cu o condiţie. 

— Care? întrebă Fritz, care nu manifestă niciun fel de emoție. 

— Să-l spânzuri chiar tu însuţi pe seniorul Galaor, care şi-a bătut joc 
de noi. 

— Oh! de bună voie, spuse Fritz. 

— Totuşi, înainte de a-l spânzura, să-l aduci la mine. 

— Da, Sire. 

Regele sună din clopoțel, un paj intră. 

— Drăguţule, spuse regele, îl vei conduce pe acest domn în 
apartamentul doamnei Nancy. 

Pajul făcu o plecăciune. 

— Tu, spuse regele adresându-se lui Fritz, îl vei urma pe acest 
copil. El te va conduce la doamna care era aici mai devreme şi vei 
găsi la ea un gentilom care nu este nimeni altul decât domnul Galaor, 
cel pe care-l cauţi. 

Fritz se înclină. 

— li vei spune să-ţi predea spada, din ordinul meu, şi-l vei aduce la 
mine. 

— Ja! spuse germanul. 

Şi, cu multă bucurie, el îl urmă pe paj. 

Acesta din urmă îl făcu să traverseze patru sau cinci săli mari şi un 
coridor mare, la capătul căruia era o scară mică. 

Această scară, odată celebră, pe vremea Doamnei Catherine, 
ducea la apartamentul lui Nancy. 

Pajul bătu la uşă. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Fritz stătea în spatele lui, rigid şi cu mâna pe mânerul spadei sale, 
aşa cum îi stă bine unui bun german care este gata să execute 
ordinele primite. 

Pajul crezu că nu era nimeni şi vru să plece, dar auzi un şuşotit de 
voci în spatele uşii, şi bătu din nou. 

Din păcate, nu i se răspunse. 

— Din ordinul regelui! spuse pajul nerăbdător. 

Vocile tăcură, urmă zgomotul unor uşi care se deschiseră apoi se 
închiseră, apoi, în fine, uşa la care bătuse pajul se deschise şi Nancy 
se arătă în prag. 

— Tu eşti, Olivier? spuse ea. 

— Da, doamnă, răspunse pajul. 

— Ce vrei? 

— Regele mi-a ordonat să vă aduc pe acest om. 


Şi pajul, dându-se la o parte, îl arătă pe Fritz. 

Nancy recunoscu mesagerul care venea de la Amboise. 

— Şi ce vrea de la mine, acest om? făcu Nancy pe un ton indiferent. 

Fritz răspunse: 

— Regele mi-a ordonat să vin în camera dumneavoastră şi să 
arestez pe acel gentilom care se numeşte Galaor. 

— Haida-de! făcu Nancy, care mimă un gest de uimire. 

Fritz intră. Nancy era singură şi Galaor dispăruse. 

— Ei bine! spuse vechea cameristă pe un ton batjocoritor, faceţi-vă 
datoria, domnule. 

— Dar... îngăimă Fritz... nu este nimeni. 

— Asta înseamnă că gentilomul despre care vorbiţi nu mai este aici. 

— Unde este? 

— In camera ldolinei, spuse Nancy. 

— Unde este camera ei? întrebă naivul german. 

— La etajul de deasupra, spuse Nancy. 

Şi ea făcu un semn lui Olivier. 

Pajul îi spuse germanului: 

— Veniţi, vă voi conduce. 

Fritz îl urmă pe paj şi Nancy se grăbi să închidă uşa. 

Apoi trase zăvorul pentru o mai mare siguranţă. 

Şi, în fine, ea fugi speriată la o uşă ascunsă după o draperie şi 
strigă: 

— Idoline, Galaor! deschideţi, deschideţi repede!... 

Ce se petrecuse în apartamentul lui Nancy în timp ce regele lua 
cunoştinţă de mesajul adus de Fritz? 

Nancy îl condusese pe Galaor în camera ei. 

Idoline, care se întorsese la Luvru cu o noapte înainte, adusese 
cheia de la teribilul dulap care conţinea corespondenţa Doamnei 
Margareta cu domnul de Turenne. 

Vom vedea mai târziu ce a făcut Nancy cu această cheie. 

Între timp, Idoline îi descrisese portretul lui Galaor doamnei Nancy 
care, văzându-l pe gascon la rege, consideră că nu exagerase. 

Galaor fusese descris de Idoline astfel: îndrăzneţ şi curajos, spiritual 
şi foarte hotărât. 

După ce ieşi din camera regelui, Nancy se aplecă la urechea lui 
Galaor, spunându-i: 

— V-am aşteptat... Mi-aţi adus veşti despre regina mea iubită? 

— Da. 

— Bune? 

— Excelente. Dar să ne grăbim să ne îndepărtăm. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau să fiu în prezenţa acestui bărbat care a venit 
de la Amboise. 


— Ah! 

Nancy îşi mări pasul, iar explicaţia nu continuă decât în prezenţa 
Idolinei, care se grăbi la chemarea lui Nancy şi care se lăsă sărutată 
de Galaor fără multe fasoane, cuprinsă de emotie. 

Atunci Galaor spuse: 

— Regina este salvată. 

— Cum? 

— Cu ajutorul meu, ea a putut fugi de la castelul Amboise. 

— Intr-adevăr?! strigă Nancy. 

— Şi acum, continuă Galaor, este în Burgundia, lângă domnul de 
Biron. 

Nancy se încruntă uşor. 

— Biron va strica tot, murmură ea. 

— Nu ştiu, răspunse Galaor; dar ceea ce ştiu este că omul care este 
acum în camera regelui ar putea să-mi aducă necazuri. 

— Cum aşa? 

Atunci, în câteva cuvinte, Galaor povesti evenimentele petrecute la 
Amboise şi fuga reginei, adăugând: 

— Acest Fritz m-a văzut cu faţa descoperită şi, dacă nu m-a 
recunoscut imediat, a fost din cauza faptului că eram în umbră. Dar 
mi-aş da cu bucurie ultimul ban pe care-l mai am pentru a şti ce se 
întâmplă între el şi rege. 

— E simplu, spuse Nancy. 

— Ah! 

— Cel puţin pentru mine. 

Galaor şi Idoline, care continuau să se ţină de mână şi care-şi 
aruncau cele mai dulci priviri din lume, o priviră atunci pe Nancy. 

— Drăguţii mei, făcu Nancy, rămâneţi aici în oratoriul meu, simţiţi- 
vă în largul vostru şi nu vă faceţi griji pentru mine, eu vă voi veghea. 

Deşi era puţin îngrijorat de rezultatul pe care putea să-l aibă 
întrevederea lui Fritz cu regele, Galaor primi cu nerăbdare ocazia de a 
rămâne singur cu ldoline, pe care o iubea cu atât mai mult cu cât o 
înşelase de câteva ori, iar amintirea lui Perine din Amboise era ca o 
remuşcare care îi făcea să-i pară drăguţa cameristă de o mie de ori 
mai frumoasă. 

Idoline, îmbujorată toată, îi permise lui Galaor să o ia de mână, şi 
Nancy, ridicând o draperie, împinse o uşă şi îi conduse într-o drăguță 
redută pe care ea o numea oratoriul său şi care fusese cândva capela 
Doamnei Margareta înainte ca ea să devină regina de Navarra. 

Apoi închise uşa şi lăsă să recadă draperia. 

Atunci, şopti zâmbind: 

— Luvrul regelui Henric este în continuare Luvrul casei Valois şi 
regele Henric o ştie mai puţin decât mine. 

Cu aceste cuvinte, ea se aplecă într-un colţ al camerei îndepărtând 


încet de perete un dulap micuţ. 

Mâna sa se plimbă un moment pe podea şi apăsă un buton. 

Imediat unul din panourile lambriului se ridică. 

In spatele panoului, se afla un tub de fildeş similar cu cele din zilele 
noastre folosite pentru a transmite comenzi de la un etaj la altul, 
printr-un furtun de cauciuc. 

Acest tub ascuns în perete era un mijloc de a auzi pe ascuns, 
proiectat cu mult timp în urmă de Doamna Catherine, care ocupase 
apartamentul lui Nancy, în timpul regelui Carol al IX-lea. 

Ori, acest apartament comunica prin intermediul unui ornament 
practicat în plafonul cabinetului regelui. 

Henric al IV-lea, stabilindu-se în Luvru, nu bănuise existenţa acestui 
dispozitiv, iar el alesese drept locuinţă tocmai cabinetul regelui Carol 
al IX-lea. 

Acolo stătea de obicei, acolo erau primiţi cei din familia sa şi 
curtenii, acolo lua cina împreună cu favoriţii săi şi cu amantele sale, 
acolo lucra cu austerul domn de Sully. 

Nancy se aşeză pe podea şi puse urechea la tubul de fildeş. 

Vocea regelui se auzi, clară şi furioasă din când în când, întreruptă 
de relatarea lui Fritz. 

Nancy auzi clar ordinele pe care le dădu regele locotenentului 
lanscheneţilor. 

— Oh! oh! îşi zise ea, cred ca Galaor ar face bine să nu conteze pe 
îndemnizaţia pe care i-am cerut-o regelui pentru el. 

Când regele îi ordonă lui Fritz să-l aresteze pe Galaor, Nancy 
închise panoul din lambriu, apoi, aruncând o privire rapidă în jurul ei, 
îşi zise: 

„Să văd cum pot să-l salvez pe gasconul nostru de prima furie a 
regelui.” 

Draperia care acoperea pereţii, ascundea atât de bine uşa 
oratoriului, încât Nancy era convinsă că germanul nu o va descoperi. 

Şi, ridicând un moment acea draperie, ea şopti prin uşă: 

— Galaor, fiţi pregătit. 

— Pentru ce? întrebă gasconul. 

— Să mă urmaţi. Luaţi-vă haina şi prindeţi-vă centura sabiei. 

Erau acele şuşoteli pe care Fritz le auzise, în timp ce pajul Olivier 
bătuse la uşă. 

Nancy lăsă să recadă draperia, merse să deschidă uşa, îi dădu lui 
Fritz, care rămase surprins, după cum am văzut, indicaţii false, apoi, 
după ce acesta plecă, îndrumat de Olivier, care îl conduse la etajul 
superior, unde Galaor, spusese ea, era în camera ldolinei, ea alergă la 
uşa oratoriului, spunând: 

— Deschideţi! Deschideţi repede! 

Galaor apăru, ţinând-o în continuare de mână pe ldoline care 


tremura. 
— Ce se întâmplă? întrebă el. 
— Fritz a spus tot. 
— Bine! 
— El v-a nominalizat. 
— Oh! oh! 
— Asta l-a înfuriat pe rege. 
— Normal să fie aşa. 
— Şi i-a ordonat lui Fritz să vă aresteze. 
— Diavolul! 
— Şi să vă spânzure. 
Galaor duse din instinct mâna la garda sabiei sale: 
— Să vină! spuse el cu mândrie. 
— Nu este cazul să rezistaţi, spuse Nancy, ci să fugiţi. 
— Să fug?!... 
— Da... veniţi... 
— Dumnezeule! murmură ldoline îngrozită. 
— Răspund de el, o linişti Nancy. 
Şi ea îl luă de mână pe Galaor, spunându-i: 
— Veniţi, ştiu o cale prin care se poate ieşi din Luvru, în siguranţă. 


Capitolul IV 

Nu era niciun minut de pierdut. 

Nancy îl conduse pe Galaor în afara camerei sale şi, în loc să 
meargă pe coridorul care ducea la scara principală, care era calea pe 
care o urmaseră pajul Olivier şi Fritz, se întoarse brusc spre stânga, 
scoase din buzunar o cheie şi, folosind cheia, deschise o uşă mică 
aflată în grosimea peretelui - şi, într-adevăr, pereţii erau groşi în 
Luvru. 

După ce deschise această uşă, ei se găsiră în pragul unei galerii 
înguste, care era cufundată în întuneric. 

— Mergeţi fără teamă, spuse Nancy. Nu există capcane şi nici 
trape. 

Nancy îl trase în acea galerie şi închise uşa. 

Galaor merse pentru câteva minute într-o beznă completă. 

— Nu cunoaşteţi pe nimeni la Paris? îl întrebă Nancy. 

— Absolut pe nimeni, spuse Galaor. 

— Şi la ce han locuiţi? 

— La Croix-du-Trahoir, strada l'Arbre-Sec. 

— Este prea aproape de Luvru: trebuie să mergeţi în altă parte şi vă 
recomand să treceţi dincolo de apă. 

— Bine! făcu gasconul. 

— Veţi traversa podul Change, apoi insula, veţi ajunge la podul 


Saint-Michel şi veţi merge pe strada Saint-Andrâ-des-Arts. 

— Apoi? 

— Acolo este un han frecventat de ucenici şi de călugări, cu numele 
Calul Negru. li veţi spune hangiului că sunteţi unul din prietenii mei şi 
vă va găzdui. Închideţi-vă în camera care vi se va da şi staţi liniştit 
până veţi primi veşti de la mine. 

In acelaşi timp, Nancy împinse o a doua uşă. 

— Aveţi grijă, spuse ea, aici este o scară. 

Şi ea cobori prima ţinându-l în continuare de mână pe Galaor. 

Această scară pe care el trebui să se aventureze era chiar aceea 
care conducea la poterna de la malul apei şi pe care odată messire de 
Coarasse o folosise atât de des pentru a o vedea în secret pe prinţesa 
Margareta. 

Ca de fiecare dată, era o santinelă în spatele poternei. 

Dar santinela o cunoştea pe Nancy şi, de altfel, santinela nu primise 
niciun fel de ordine. 

Nancy îi porunci să deschidă poterna şi paznicul se supuse. 

Apoi, fosta cameristă a reginei Margareta puse o pungă în mâna lui 
Galaor şi îi zise: 

— Probabil că aveţi ultimii pistoli în pungă. După ce veţi face pace 
cu regele, el îmi va înapoia ceea ce v-am dat. 

Şi cu aceste cuvinte, Nancy îl împinse pe Galaor afară din Luvru, 
adăugând: 

— Plecaţi repede! urcați malul râului. Primul trecător pe care-l veţi 
întâlni vă va spune unde este podul Change. 

Galaor îi sărută mâinile, îşi trase pălăria pe ochi, ridică un colţ al 
mantiei peste faţă şi se îndepărtă. 

El nu avea nevoie să întrebe pe unde să meargă. Râul era cel mai 
bun ghid pe care-l putea găsi, şi podul Change fu primul pod pe care-l 
văzu, deoarece Pont-Neuf era în construcţie atunci şi nu era finalizat. 

Noaptea era întunecată, cu toate că stelele străluceau pe cer. Dar 
lipsa lunii şi puţinele felinare suspendate, aflate la colţurile străzilor, 
din loc în loc, făceau ca vizibilitatea obiectelor să nu fie bună. 

In plus, era frig, stingerea sunase şi trecătorii erau rari. 

Cu toate acestea, imediat ce ajunse la pod, Galaor fu depăşit de doi 
oameni care mergeau într-un ritm alert, vorbind în şoaptă. 

Unul dintre ei îl lovi în trecere. 

— Hei! La naiba! spuse Galaor, fiţi mai atent, domnul meu. 

Ambii trecătorii se întoarseră. 

— Ce vrea acest clovn? întrebă unul dintre ei pe un ton arogant. 

— Clovn sunteţi dumneavoastră, spuse Galaor. 

— Câtă insolenţă! 

Şi cei doi oameni se apropiară ameninţători de Galaor. 

Galaor puse mâna pe garda sabiei sale. 


— Domnii mei, spuse el, când întâlnesc în calea mea oameni lipsiţi 
de curtoazie, am obiceiul să-i pedepsesc. 

Şi scoase sabia din teacă. 

Cei doi gentilomi - pentru că se putea vedea după hainele şi săbiile 
fine pe care le purtau, că erau oameni de calitate - cei doi gentilomi, 
după cum vă spuneam, lăsară să le scape o dublă exclamaţie plină de 
mânie. 

Cel mai tânăr dintre ei înaintă spre Galaor şi îi spuse: 

— Prietene, v-am lovit fără să vreau şi vă rog să-mi acceptaţi 
scuzele; sper că vă veţi mulţumi numai cu atât şi că ne veţi lăsa să ne 
continuăm drumul. 

— M-aţi numit clovn, spuse Galaor, şi va trebui să-mi daţi 
satisfacţie. 

— Imediat? 

— Bineînţeles. 

— Imposibil! dragul meu. Ne grăbim. 

— Atunci, spuse Galaor cu răceală, atunci vă voi trage o scatoalcă 
cu latul sabiei mele. 

Cel mai în vârstă se interpuse între ei. 

— Prietene, îi spuse el lui Galaor, nu ştiţi cine suntem şi cred că 
ghicesc după aspectul dumneavoastră, că sunteţi un cadet de familie, 
după accent, că sunteţi gascon şi că aţi venit la Paris să vă căutaţi 
norocul. Aveţi mai multă nevoie de protectori decât de inamici. 

— Domnule, spuse Galaor, s-a făcut frig şi nu vreau să răcesc. Vă 
sfătuiesc să vă scoateţi sabia din teacă. 

Şi el îndreptă vârful sabiei sale spre faţa celor doi gentilomi. 

— Ce îndărătnic! şopti gentilomul mai în vârstă, ne va face să 
pierdem un sfert de oră pentru a-i găuri pielea, iar noi suntem grăbiţi. 

Şi îşi scoase sabia din teacă. 

— Pardon, Armand, spuse cel tânăr, cu mine are treabă domnul. 

— Cu amândoi, dacă doriţi, spuse Galaor, care se puse în gardă. 

Cel mai în vârstă interveni încă o dată. 

— Domnule, văd că veniţi din provincie şi că ignoraţi edictele. Dacă 
ne vom lupta aici, paza ne va surprinde cu siguranţă şi vom face o 
afacere proastă, deoarece regele este împotriva duelurilor. În loc de a 
rămâne pe pod, mai bine să mergem dedesubtul lui. Acolo vom fi în 
largul nostru şi nimeni nu va veni să ne deranjeze. 

— Cum doriţi, spuse Galaor. 

Ei îşi reluară drumul pentru a ajunge la capătul podului şi la o scară 
care cobora la malul apei. 

Cei doi gentilomi mergeau în faţă şi îşi reluară conversaţia. 

— Cred că ştii, spuse cel tânăr, că regele vine acasă la Henriette în 
fiecare noapte. 

— Fără nicio îndoială. 


— Şi că noi trebuie să o vedem înainte ca regele să vină. 

— E timpul să-l omorâm pe acest micuţ gascon şi apoi să ne grăbim 
spre casa Henriettei. 

Aceste cuvinte, purtate de vânt, ajunseră la Galaor care mergea la 
doi paşi în urmă. 

„Cine este această Henriette? se întrebă el, şi de ce aceşti bărbaţi 
vor să o vadă înainte de a veni regele? lată ceva ce mă intrigă.” 

Şi el porni pe urmele celor doi adversari pe micuța scară care se 
afla sub pod. 

Terenul de sub una dintre arcadele podului era complet uscat. 

Era un teren cu pietriş fin suficient de stabil şi care constituia un loc 
destul de potrivit pentru confruntarea ce urma să aibă loc. 

Galaor îşi aruncă haina şi pălăria şi se puse în gardă. 

— Domnule, îi spuse cel mai în vârstă dintre gentilomi, noi facem 
parte din lumea bună şi nu facem meseria de asasini. Lui Dumnezeu 
nu-i place ca noi să luptăm doi contra unul. 

— Probabil că aveţi dreptate, spuse Galaor pe un ton arogant. 

— Tinereţea este plină de îngâmfare, spuse vârstnicul. Dar nu ne 
cere iertare. Alegeţi-vă adversarul, domnule. 

— Domnul, în acest caz, spuse Galaor, care arătă cu degetul spre 
cel tânăr. 

Acesta din urmă se puse imediat în gardă. 

Din primul angajament, Galaor îşi dădu seama că avea de-a face cu 
un maestru în ştiinţa nobilă a scrimei. Buna şi puternica lui sabie se 
ciocnea în zadar cu acea sabie micuță şi delicată a adversarului său, 
care şuiera, se răsucea şi care îl hărţuia ca şi cum ar fi fost un dar de 
la Dumnezeu. 

— La naiba! murmură gasconul, mânuiţi bine sabia, domnule. 

— Sunt foarte sensibil la elogiile dumneavoastră, domnule, spuse 
gentilomul pe un ton ironic. 

— Dar, continuă Galaor, voi încerca să mânuiesc sabia mai bine 
decât dumneavoastră. 

Şi el îi administră o viguroasă lovitură directă, care niciodată nu-şi 
ratase efectul. 

Spre uimirea lui, lovitura fu parată. 

— La naiba! repetă el, sunteţi o forţă, v-o repet. 

— Aşteptaţi, spuse gentilomul. 

Sabia lui şuieră, se înfăşură în jurul sabiei lui Galaor, execută terță 
după terță, şi Galaor simţi că sabia îi scapă. 

Sabia gasconului sări la patru paşi şi tânărul gentilom puse piciorul 
pe ea, spunând: 

— Ei bine! domnule, sunteţi de acord acum să primiţi scuzele 
noastre şi apoi să ne permiteţi să mergem la treburile noastre? 

— Nu înainte ca dumneavoastră să mă omorâţi! spuse Galaor, beat 


de furie, deoarece era prima dată când o asemenea aventură i se 
întâmpla. 

Şi el îşi încrucişă braţele pe piept şi aşteptă. 

Dar gentilomul se aplecă, luă sabia, i-o dădu cu un gest plin de 
amabilitate şi spuse: 

— Apăraţi-vă, domnule! 

Galaor îşi apucă sabia, se puse în gardă şi lupta reîncepu. 

Sângele gasconului se încălzise şi ardea de nerăbdare să-i acorde 
revanşa adversarului său. 

Acesta din urmă, dimpotrivă, era rece ca gheaţa şi părea să se 
joace cu sabia sa. 

— Domnule, spuse el, nu mă mai îndoiesc de curajul 
dumneavoastră şi nici dumneavoastră nu vă mai puteţi îndoi de al 
meu. Dacă mă credeţi, să ne oprim aici, mai ales că eu sunt foarte 
grăbit. 

— La naiba! răspunse Galaor, ar fi trebuit să mă ucideţi mai 
devreme, atunci când aţi avut ocazia, pentru că, acum, vă jur că îmi 
veţi ţine companie până la sfârşit. 

Şi el se îndreptă într-o nouă acţiune plină de impetuozitate spre 
adversarul său. 

Acesta din urmă îi spuse cu răceală: 

— Atunci să fie după cum doriţi. 

El fandă şi sabia lui dispăru în umărul lui Galaor, care lăsă să-i 
scape un țipăt. 

Un moment eroul nostru rămase în picioare ca un stejar 
dezrădăcinat de furtună, dar care nu şi-a pierdut încă echilibrul. Apoi, 
el căzu ca un trunchi dintr-o singură bucată, şi sabia se rostogoli în 
apropierea lui. 

— Incăpăţânatul! murmură gentilomul, punându-şi sabia în teacă. 

Insoţitorul său se aplecă asupra lui Galaor, zicând: 

— E mort? 

Noaptea era întunecată, dar o lumină roşie strălucea pe râu, în 
amonte. 

— Să mergem, Armand, spuse tânărul, să mergem. 

— Dragul meu, răspunse cel mai în vârstă dintre cei doi gentilomi, 
este posibil ca acest băiat să fie mort, ceea ce ar fi o nenorocire, dar 
este de asemenea posibil ca el să nu fie decât rănit, şi ar fi o cruzime 
să-l lăsăm aici. 

— Ştiţi foarte bine că suntem grăbiţi! 

— Fără nicio îndoială. 

— Că Henriette ne aşteaptă! 

— Hei! Da. 

— Că regele vine în fiecare noapte, la miezul nopţii. 

Un orologiu începu să anunţe ora exactă. 


Era ora zece, iar bătăile orologiului se auzeau în turnul bisericii 
Saint-Germain l'Auxerrois. 

— Număraţi, spuse gentilomul căruia însoţitorul său i se adresase 
cu numele de Armand: e ora zece; avem două ore la dispoziţie. 

— Dar ce-aţi vrea să facem? 

Armand întinse mâna în direcţia luminii care plutea deasupra apei 
şi care părea că se îndreaptă spre ei: 

— Vedeţi această lumină? 

— Da. 

— Este o barcă ce pluteşte în josul râului. 

— Ei şi? 

— li vom striga pe cei care o conduc. Ei se vor opri pentru un 
moment, vom împrumuta felinarul pe care ei trebuie să-l aibă la provă 
şi, cu acest felinar, vom putea vedea dacă acest tânăr a murit sau nu. 

Adversarul lui Galaor se aplecă asupra lui, la rândul său. 

— E inconştient, spuse el, dar nu este mort. Inima lui încă mai bate. 

— Un motiv în plus de a aştepta. De altminteri, dragul meu Rémy, 
continuă Armand, ultimul dumneavoastră duel a făcut deja mult 
zgomot; gărzile sunt deja cu ochii pe dumneavoastră, şi regele, care 
nu vă iubeşte decât pe jumătate... 

— Oh! mi-e totuna, spuse tânărul cu dispreţ. 

— Dacă mâine dimineaţă, acest tânăr va fi găsit mort de frig, ca 
urmare a unei lovituri de sabie pe care a primit-o, nu va lipsi mult să 
fiţi acuzat de moartea lui, cu atât mai mult cu cât rana pe care i-aţi 
făcut-o cu sabia dumneavoastră are un stil unic şi toţi adversarii voştri 
o vor recunoaşte, de la cel mai sărac până la cel situat în cercurile 
înalte. 

— Este adevărat, spuse cel numit Remy. 

— Atunci regele, continuă Armand, gelos pe atenţia pe care i-o 
acordaţi lui Henriette... 

Tânărul ridică din umeri: 

— Atâta vreme cât regele o va iubi pe Henriette, spuse el, nu-mi va 
fi teamă de nimic, mai ales... 

— Sst! făcu Armand, să nu ne bucurăm pentru succes atât de 
repede. Cine ştie? 

In timp ce vorbeau astfel, felinarul se văzu înaintând pe sub a doua 
arcadă a podului, şi cei doi gentilomi văzură foarte clar, la lumina 
acelui felinar, o barcă condusă de doi bărbaţi care plutea pe firul apei. 

— Hei! barcagiilor, dacă vreţi să câştigaţi câte doi pistoli fiecare, 
acostaţi un moment. 

Aurul face întotdeauna minuni. 

Unul dintre cei doi bărbaţi se ridică pe o margine a bărcii, apucă o 
frânghie şi sări sprinten pe țărm, trăgând după el acea frânghie cu 
scopul de a ancora. 


Barca se opri. 

Atunci lumina felinarului căzu direct pe Galaor care era leşinat şi 
care pierdea mult sânge. 

Barcagiul se dădu înapoi înspăimântat. 

— Trebuie să-l salvăm pe acest gentilom, spuse Armand. 

— Bine! făcu Rémy, dar unde să-l transportăm? 

— Intr-o casă în care îi putem oferi îngrijire. Aceşti oameni buni şi- 
ar putea asuma responsabilitatea... 

— Armand, strigă Remy, mi-a venit o idee. 

— Care? 

— Dacă l-am pune în barcă... 

— Bine. Şi, după aceea? 

— Dacă barca ar ajunge aproape de vechiul bac din Nesle... 

— Apoi? 

— Şi dacă, de acolo, noi îl vom duce acasă la Henriette, care are 
locuinţa la doi paşi de răscrucea de drumuri Buci. 

— Dar... 

— Pentru că vă temeţi de gărzile regelui, continuă Rémy, vom fi 
siguri că Henriette nu ne va trăda. 

— De fapt, spuse Armand, poate că aveţi dreptate. Să facem cum 
doriţi, domnule Rémy. 

Şi cei doi gentilomi îl ajutară pe barcagiu să-l aşeze pe Galaor 
inconştient pe fundul bărcii, apoi urcară amândoi în barcă şi barcagiul 
începu să vâslească. 

Se putea vedea la răspântia Buci o casă cu un aspect somptuos al 
cărui parter forma corpul principal, iar cele două aripi erau flancate de 
turnulețe micuţe cu acoperiş conic. 

Deasupra porţii, un basorelief tăiat cu atenţie reprezenta blazonul 
domnului François de Balzac, senior d'Entragues, un senior sus-pus şi 
puternic, după cum se vorbea în cartier, şi care era din ce în ce mai 
puternic şi unul dintre cei mai mari seniori. 

În ultima lună, un zvon ciudat se răspândise în zona intersecţiei 
Buci. Se spunea că în fiecare noapte un gentilom, uneori însoţit de un 
altul, alteori singur, care-şi ascundea faţa sub reverul hainei şi luându- 
şi toate măsurile de precauţie pentru a evita să fie recunoscut, venea 
să ridice ciocanul de la poarta care se deschidea discret şi se închidea 
imediat după el. 

Deseori chiar oamenii întârziaţi, sau mai degrabă burghezii care, 
după ce se retrăgeau odată cu sunarea stingerii îşi deschideau 
ferestrele pentru a respira aer curat, observau la primul etaj al casei o 
fereastră luminată; în ciuda orei târzii, în spatele perdelelor roşii de 
mătase ale ferestrei, se vedea un cap de femeie ce părea că aşteaptă 
pe cineva. 

Când misteriosul cavaler sosea, perdeaua, ridicată pentru o clipă, 


cădea imediat. 

Cine era acest cavaler? 

Pentru mai multe zile, nimeni n-a ştiut. 

Dar s-a întâmplat ca, într-o seară ceţoasă, un consilier municipal al 
Parisului, care locuia pe strada Saint-Andre-des-Arts şi care se folosea 
de privilegiul pe care-l aveau cei asemenea lui de a purta un felinar 
de-a lungul străzilor, să se găsească faţă în faţă cu acest personaj, 
care, având în vedere ceața, nu considerase necesar să-şi mai tragă 
haina ca să-i acopere faţa. 

Lumina felinarului căzu pe faţa cavalerului şi consilierul municipal, 
stupefiat, scoase un țipăt. 

— Prietene, îi spuse cavalerul, vă îndemn să fiţi prudent şi să nu 
vorbiţi vreodată despre întâlnirea noastră. 

Apoi, el se îndepărtă cu un pas rapid şi merse să bată la uşa 
hotelului! d'Entragues. 

De atunci, consilierul municipal, care nu avu nicio îndoială, află cine 
era acest vizitator nocturn. 

Dacă acel consilier municipal ar fi fost burlac, secretul cavalerului 
ar fi fost bine păstrat. 

Din păcate, consilierul municipal era căsătorit cu o femeie 
bârfitoare care era curioasă, cum sunt mai toate femeile, şi căreia el a 
avut ghinionul să-i povestească aventura prin care trecuse rugând-o 
să nu vorbească despre asta. 

A doua zi, sub sigiliul celui mai mare secret, soţia consilierului 
încredinţă ştirea unei jumătăţi de duzini de vecine, care povestiseră 
aceste evenimente cunoştinţelor lor, şi, după opt zile, toată lumea ştia 
în cartierul latin că acel cavaler misterios nu era nimeni altul decât 
regele, care începea să se îndepărteze de frumoasa Gabrielle şi se 
îndrăgostise de domnişoara d'Entragues. 

De atunci, se presupunea dintr-un anumit motiv, că messire 


21 Aici, noţiunea de „hotel” are un sens diferit faţă de cel cunoscut astăzi. 
În Franţa medievală prin „hotel” se înţelege o clădire de mari dimensiuni 
(vilă, conac, castel), aparţinând nobilimii, dotată cu facilităţi şi personal care 
o apropie de statutul de hotel, clădire pe care proprietarul o foloseşte atât cu 
scop de locuinţă personală dar şi ca loc în care îşi invită anumiţi prieteni 
pentru diferite perioade de timp. Termenul de hotel are legătură şi cu faptul 
că această proprietate este, de regulă, o reşedinţă temporară; nobilul are 
una sau mai multe reşedinţe permanente în provincie unde locuieşte în 
perioada caldă a anului şi o reşedinţă temporară la Paris - hotelul - folosită în 
special iarna. Spre deosebire de han, unde era găzduit orice călător aflat în 
trecere, pentru o perioadă relativ scurtă, într-un hotel medieval de acest gen 
sunt găzduiţi prieteni sau cunoştinţe ale proprietarului, ori alte persoane de 
viţă nobilă, pe bază de recomandări şi, de regulă, pentru perioade mai lungi. 
În cartea noastră este vorba despre hotelul familiei d'Entragues şi hotelul 
pancherului Zamet. [n.t.]. 


François de Balzac, tatăl tinerei, ar fi primit o însărcinare importantă 
la curte şi că, nepotul său, Remy, ar fi fost făcut cel puţin colonel al 
unui regiment de elveţieni. 

De asemenea, se vorbea în şoaptă şi despre obiceiurile ciudate ale 
acestor doi gentilomi, şi în mod deosebit de faptul că se temeau 
foarte mult de domnul Rémy, vărul german al frumoasei Henriette, 
care era certăreţ, un personaj negativ care avea cunoştinţe de 
proastă calitate şi plesnea sergenţii corpului de gardă şi avea o 
îndemânare periculoasă în jocul cu sabia. 

Ori, în acea seară, la o oră după duelul lui Galaor cu messire Rémy, 
pentru că v-aţi dat seama că duelul a avut loc între vărul Henriettei 
d'Entragues şi eroul nostru, un grup de bărbaţi, şi cavalerul nostru, 
veniră să bată la uşa hotelului. 

Aceşti bărbaţi erau în număr de patru. 

Cei doi care mergeau în faţă erau cei doi gentilomi; ceilalţi doi, 
barcagiii care trecuseră cu barca pe sub arcada podului Change. 

Aceştia din urmă îl purtau pe umerii lor pe Galaor, încă inconştient, 
dar pe rana căruia fusese aplicat un prim pansament pentru a-i opri 
sângerarea. 

La sunetul produs de căderea ciocanului asupra uşii de stejar, uşa 
se deschise. 

— lată cei patru pistoli ai voştri, spuse Armand barcagiilor; plecaţi şi 
dacă vreţi să trăiţi mult timp, nu vorbiţi cu nimeni despre ceea ce aţi 
văzut şi auzit. 

Apoi, în timp ce barcagii se îndepărtau, Armand şi R&my îl luară pe 
Galaor în braţele lor şi îl transportară în uriaşul vestibul. 

De îndată ce uşa se deschise, partea de sus a scărilor se lumină şi o 
femeie apăru cu o lampă în mână, pe ultima treaptă. 

— Tot tu eşti, R&my? întrebă ea. 

— Da, frumoasă verişoară, dar sunt însoţit, iarăşi. 

— De domnul Armand! făcu Henriette pe un ton dispreţuitor. 

— Chiar de el, frumoasă domnişoară, răspunse gentilomul în vârstă. 

— Aţi ieşit, fără îndoială, dintr-un tripou sau dintr-un cabaret? 

In timp ce punea această întrebare, Henriette d'Entragues cobori 
câteva trepte, şi razele lămpii căzură asupra lui Galaor, care stătea 
culcat într-un colţ. 

Domnişoara d'Entragues scoase un strigăt de groază. 

— Un cadavru! spuse ea. 

— Ei, nu! făcu Rémy, un rănit... pentru care cerem ospitalitate. 

— Aici? 

— Da. 

— Eşti nebun, Rémy! 

— Nu, am sentimente umane, şi astfel voi repara cât mai e posibil 
răul pe care l-am făcut. 


— Ce vrei să spui? 

— Acest om, pe care nu-l cunosc, mi-a căutat ceartă. Noi ne-am 
duelat. Dar nu e mort încă... şi am avut ideea de a-l transporta aici. 

— Dar... nefericitule... ştii bine că... 

— Ştiu că avem timp suficient pentru a-l pune într-un pat şi a-l 
pansa înainte de a veni regele. 

— Taci! 

Henriette se apropie puţin câte puţin de Galaor, care rămase încă 
nemişcat pe dalele vestibulului. 

Dintr-o dată, ea tresări şi scoase un strigăt. 

— Ce este? întrebă Remy. 

— Oh! 

— II cunoşti cumva? 

— Nu... dar... această asemănare... 

— Cu cine? 

— Cu regele. 

— Eşti nebună, spuse Rémy, regele are barba căruntă. 

— Da. Dar am văzut un portret de-al lui când avea douăzeci de ani. 

— Şi acest portret? 

— Este imaginea lui vie. 

Şi domnişoara d'Entragues se aplecă neliniştită asupra lui Galaor, a 
cărui inimă continua să bată. 

— Ce ciudat! murmură Rémy. 

— Oh! Foarte ciudat! spuse domnişoara d'Entragues. 

— In fine, vrei să ai grijă de el? 

— Desigur. 

— Cu atât mai mult, zâmbi ironic gentilomul care se numea 
Armand, cu cât o astfel de asemănare poate servi întotdeauna în caz 
de nevoie. Nu se ştie ce se poate întâmpla. 

— Dar, unde să-l culcăm? întrebă Remy? 

— In camera care se află lângă a mea. 

R&my şi Armand îl luară pe Galaor în braţele lor, şi Henriette, cu o 
torţă în mână, urcă scara mergând în faţă, spunând: 

— Să nu facem zgomot, tatăl meu doarme şi nu este bine ca el să 
fie de faţă la discuţia noastră. 


Când Galaor îşi reveni în fire, avea febră, dar nu delira. 

Işi amintea perfect că s-a luptat sub podul Change şi că primise o 
frumoasă lovitură de sabie, după care nu-şi mai amintea nimic. 

La început se crezu pe cealaltă lume; dar cum simţea o durere 
profundă la umăr, el gândi că morţii nu percep suferinţele fizice şi 
concluzionă că nu-şi începuse încă voiajul pe tărâmul umbrelor. 

Totuşi, unde era? 


El era culcat într-un pat călduros, iar o lumină mată şi disipată cu 
măiestrie, domnea în jurul lui. 

Privirea lui se obişnui repede cu acea lumină, apoi începu să 
examineze lucrurile din jurul lui. 

Se afla într-o cameră micuță, al cărei mobilier şi ale cărei draperii 
arătau opulenţă şi bun gust, iar lumina care-i lovise ochii era aceea a 
unei lămpi plasate pe o măsuţă rotundă aflată lângă pat. 

Pe aceeaşi măsuţă era un pocal de argint frumos ornamentat, şi în 
acest pocal, un lichior gălbui-roşcat, care părea a fi o poţiune. 

Galaor poseda acea naivitate, acea îndrăzneală şi acea filosofie a 
oamenilor de arme. 

El luă pocalul, îl duse la buze şi-i goli conţinutul. 

— La naiba! murmură el, iată o băutură care nu mă nemulţumeşte. 

Şi el continuă să se uite în jur. 

— Frumos adăpost! spuse el cu un oftat de satisfacţie. Aceia care îl 
deţin sunt gentilomii care m-au adus aici şi care sunt gentilomi 
adevăraţi. 

Cum el şopti aceste cuvinte, auzi un zgomot uşor. 

Un pas alunecă pe covor, o umbră apăru în cameră, între lumină şi 
el, şi o femeie se apropie de pat. 

Era o tânără femeie, a cărei frumuseţe îl orbi pe Galaor într-atât 
încât în acel moment nu găsi niciun cuvânt, niciun gest, nicio simplă 
exclamaţie. 

Tânăra puse frumoasa ei mână albă pe pat şi îl întrebă pe Galaor: 

— Cum vă simţiţi, messire? 

— Mă aflu cu siguranţă în casa unei zâne, răspunse Galaor care îşi 
regăsi galanteria sa obişnuită. 

— O zână terestră, spuse ea, zâmbind. Cum vă simţiţi, messire? 
repetă ea întrebarea. 

— Oh! foarte bine, spuse Galaor. 

— Suferiţi din cauza rănii? 

— Nu, când vă privesc! 

Ea zâmbi din nou şi şopti cu jumătate de voce: 

— Dar este şarmant! 

— Este adevărat, doamnă, spuse Galaor, că nu sunteţi zână? 

— Nu sunt zână, cu siguranţă, nu. 

— Oh! 

— Şi de ce mă luaţi drept o zână? 

— Pentru că n-am crezut până acum că există femei atât de 
frumoase. 

— Sunteţi un linguşitor, domnul meu. 

— Doamnă... 

— Şi mă veţi face să regret că v-am primit. Deoarece, în cele din 
urmă, domnule, continuă ea cu o voce armonioasă care îi părea lui 


Galaor a fi o melodie din cer, deoarece, în cele din urmă, vărul meu 
Rémy, care este un adevărat ticălos, după ce a avut ideea proastă de 
a vă străpunge trupul, a avut gândul bun de a vă transporta aici. 

— Adversarul meu! exclamă Galaor. 

— Da, desigur. 

— Şi dumneavoastră sunteţi... verişoara sa? 

— Vai! 

Acest „vai!” îl convinse pe Galaor care se temea deja că messire 
Rémy nu era iubit de ea. 

In acelaşi timp, gasconul îşi aduse aminte de bucăţile de 
conversaţie dintre cei doi gentilomi, pe care le auzise în timp ce 
coborau sub pod. 

„Oh! oh! Galaor, prietene, gândea el, cred că eşti în prezenţa acelei 
frumoase Henriette pe care regele vine să o vadă în fiecare seară: tu 
deja ai făcut o mulţime de prostii; misiunea pentru binele tău ar fi de 
a nu urmări vânatul regal.” 

Henriette d'Entragues, pentru că ea era, se uită în cupa care era 
goală. 

— Aţi băut? spuse ea. 

— Da. Era otravă? 

— Dimpotrivă, este o poţiune liniştitoare; Armand, care v-a pansat 
rana şi care a spus că această rană nu este periculoasă, m-a sfătuit să 
vă fac să staţi culcat. Adică să dormiţi. 

— Nu va fi dificil, spuse Galaor. 

— Voi reveni să vă văd mâine dimineaţă, încheie frumoasa 
Henriette. 

— Oh! spuse Galaor, sunteţi la fel de bună pe cât sunteţi de 
frumoasă. 

Şi el îi atinse cu buzele sale mâna ei albă şi delicată. 

— Fiţi înţelept, spuse ea, şi... noapte bună... 

Cu aceste cuvinte, ea se îndepărtă. 

Galaor văzu ridicându-se o draperie; apoi auzi zgomotul unei uşi 
care se închidea şi rămase singur. 

— La naiba! murmură el atunci, trec din aventură în aventură şi, 
dacă regele va da ordin să fiu spânzurat, el nu mă va spânzura fără 
motiv, pentru că vreau să ştiu ce se întâmplă aici. 

El îi promisese Henriettei că va dormi. Dar, având febră, nu reuşi să 
adoarmă. O curiozitate arzătoare îl cuprinse. 

Regele iubea o femeie pe nume Henriette, atunci când toată lumea 
pretindea că el era foarte îndrăgostit de ducesa de Beaufort şi era pe 
punctul de a dori să o urce pe tronul Franţei. 

Ce urmărea această Henriette? Ce urmărea acest văr Remy? 

lată ceea ce nu ştia Galaor şi ceea ce voia să ştie. 

Mintea lui rătăcise prin multe locuri inventând tot felul de ipoteze 


timp de aproximativ o oră, când deodată auzi deschizându-se din nou 
acea uşă în spatele căreia frumoasa Henriette dispăruse. 

Galaor ar fi fost mai mult decât stângaci dacă nu şi-ar fi închis 
atunci ochii şi dacă nu s-ar fi prefăcut că doarme un somn profund. 

Paşii se auziră din nou şi se apropiară de pat. Dar, odată cu pasul 
uşor al Henriettei, puteai auzi pasul greu al unui bărbat. 

Galaor auzi clar aceste cuvinte: 

— Crezi că doarme? 

— Da. 

El pricepu că era vorba despre el şi o voce pe care o recunoscuse 
ca fiind aceea a Henriettei, spuse: 

— Uită-te. Somnul lui este chiar profund. 

— Dacă o să se trezească mai devreme?... 

— Oh! Nu. El a luat o poţiune care conţine un narcotic suficient 
pentru a-l ţine adormit până mâine. 

— Ah! 

— În plus, este prea slăbit pentru a se ridica. 

— Da, dar el poate auzi, iar noi trebuie să vorbim despre lucruri 
serioase, frumoasa mea verişoară. 

— Serios? 

— Oh! foarte serios, şi vei vedea că intenţionez să ajut pe cineva să 
devină regina Franţei. 

Henriette avu un râs sec ce trăda dispreţ. 

— Nu-ţi face griji, bunul meu văr, spuse ea, draperiile care acoperă 
uşa dintre oratoriul meu şi această cameră, sunt groase. Nu vom fi 
auziţi. 

— Ei bine! vino atunci, spuse Rémy, a cărui voce fu recunoscută de 
către Galaor. 

Amândoi se îndepărtară, iar zgomotul uşii care se închidea ajunse 
până la Galaor. 

Atunci gasconul, în pofida slăbiciunii sale, se dădu jos din pat, îşi 
luă sabia, care fusese lăsată fără teacă pe o masă, apoi, în vârful 
picioarelor, se strecură până la acea uşă care se închisese în urma 
Henriettei şi ridică draperia care o ascundea. 

După ce ridică draperia, Galaor văzu o rază de lumină ce se 
strecura prin uşă. 

El îşi apropie ochiul de gaura cheii şi o văzu pe frumoasa Henriette 
stând în picioare, în mijlocul oratoriului său, cu capul dat pe spate, cu 
un aer plin de ură şi dispreţ. 

Vărul său, Rémy, stătea foarte neglijent întins într-un fotoliu mare şi 
avea atitudinea unui om care se credea acasă la el şi îi pasă prea 
puţin de respectul faţă de o femeie. 

— Nu e bine, vere, spuse Henriette d'Entragues, să trăieşti 
permanent în compania acestui Armand de Maurevers, care este un 


mitocan şi un beţiv. 

— Nu spun că nu, răspunse Rémy; dar, în afară de faptul că-mi 
serveşte drept mentor şi sfătuitor, şi că, fără el aş fi fost jefuit de 
douăzeci de ori de escrocii italieni care truchează jocul, vei vedea că 
este în avantajul tău că mi l-am făcut prieten. 

— In avantajul meu? spuse Henriette cu uimire. 

— Ascultă. 

Henriette nu pierdu nimic din atitudinea sa plină de reproş şi 
aşteptă ca Remy să se explice. 

— In primul rând, verişoară, lasă-mă să-ţi vorbesc despre situaţia ta 
faţă de rege. Regele te iubeşte... 

— Ştiu, spuse fata cu mândrie. 

— El nu şi-ar dori nimic mai mult decât să fii doar amanta lui. Dar, 
în faţa rezistenţei tale pline de încăpățânare, el ţi-a făcut o promisiune 
de căsătorie. 

— Da, într-adevăr, spuse Henriette. 

— Geronima, continuă Rémy, în consecinţă nu o va mai părăsi pe 
ducesă. Aceasta din urmă şi-a manifestat slăbiciunea şi bunătatea 
până la a-i permite să-l primească în camera sa pe domnul Gaëtan. 

— Cine este acest Gaëtan? întrebă domnişoara d'Entragues. 

— Este un italian, după cum ne indică şi numele său. 

— Bine. 

— Este iubitul Geronimei. 

— Am înţeles. 

— Nu, nu poţi înţelege încă. Domnul Gaëtan este prietenul 
prietenului meu Armand de Maurevers, şi cel mai frumos client al unui 
tripou în care l-am cunoscut. El chiar m-a furat, trişând cu multă 
galanterie, prima dată când am jucat cu el. Dar Armand m-a luat sub 
protecţia sa şi acum suntem cei mai buni prieteni din lume. 

— Văd că ai cunoştinţe drăguţe. 

— Cunoştinţe care să mă ajute să te fac regină, răspunse Rémy cu 
răceală. 

Cu ochiul lipit de gaura cheii, cu auzul ascuţit, Galaor nu pierdea 
nici cel mai mic detaliu din această scenă. 

„Nu ştiu ce se va întâmpla, gândi el, dar cred că în orice caz, 
domnul Rémy de Balzac a greşit că nu m-a lăsat să mor de frig sub 
bolta podului Change.” 

Şi el continuă să asculte, în ciuda stării lui, fiind deja interesat de 
această ducesă de Beaufort pe care nu o mai văzuse vreodată. 

— Şi asta pentru că regele caută toate dovezile necesare pentru a 
putea anula căsătoria lui cu Doamna Margareta. 

— Bine. Apoi? 

— Dar regele va semna de bună voie actul de căsătorie. 

— Ah! spuse Henriette, tresărind. 


— Doamna de Beaufort este unică. 

Un alt zâmbet apăru pe buzele Henriettei. 

— lată, spuse ea, un rival de care nu mă tem. 

— Intr-adevăr! 

— Regele nu o mai iubeşte pe Gabrielle. 

— Este posibil. 

— Şi, prin urmare?... 

— Prin urmare, cum regele doreşte un moştenitor şi cum el îl adoră 
pe micuțul Cezar... 

— Ei bine? spuse Henriette cu nelinişte. 

— Regele, care o adoră pe Henriette d'Entragues, se va căsători cu 
Gabrielle d'Estrees, ducesă de Beaufort, cu unicul scop de a-l legitima 
pe micuțul Cezar şi de a-l numi moştenitorul regilor Franţei. 

— Oh! dacă ar fi doar asta! spuse ea. 

— Asta va fi, cel puţin... 

— Cel puţin? 

Şi Henriette îl privi pe R&my de Balzac cu o curiozitate stranie. 

— Cel puţin Armand şi cu mine nu vom fi amestecați. 

— Atunci, ce puteţi face? 

— Totul sau nimic, asta depinde doar de tine. 

— Vorbeşte, spuse Henriette, pe un ton poruncitor. 

— Depinde de noi, continuă ticălosul, ca doamna de Beaufort să 
dispară de pe scena acestei lumi. 

— O crimă! strigă Henriette cu groază. 

— Nu. 

— Să fie otrăvită? 

— Nici vorbă. 

— Atunci, explică-te! 

— Oh! nu chiar imediat. 

— De ce? 

— Păi, pentru că înainte vreau să-ţi spun care sunt condiţiile mele. 

— Poftim? 

Rémy îi prinse mâna verişoarei sale şi o făcu să stea alături de el. 

— Hai, dragă, spuse el, să vorbim puţin mai serios. 

— Fie, spuse Henriette, care nu reuşea să ascundă dezgustul 
amestecat cu teroare pe care i-l inspira acest personaj. 

Rémy continuă: 

— Tu eşti verişoara mea şi cu un an în urmă, cel puţin, trebuia să fii 
soţia mea; cred chiar că ne iubeam atunci când regele te-a remarcat. 

— Apoi? spuse Henriette, a cărei voce era plină de dispreţ stăpânit. 

— Aşa că m-am retras din această relaţie ca tu să devii regina 
Franţei. Dar un asemenea sacrificiu, dacă vei fi de acord, merită un 
salariu. 

— Spune care sunt condiţiile, zise Henriette sec. 


— Vreau o sută de mii de scuzi, pentru a-mi plăti datoriile, în ziua în 
care vei deveni regină. 

— li vei avea. 

— Vreau, în afară de asta, să guvernez o provincie, Bretania sau 
Normandia. 

— Asta e tot? 

— Nu, spuse Rémy cu răceală; vreau acum o sută de pistoli, 
deoarece nu mai am un sfant. 

Henriette se ridică şi se îndreptă spre un dulap care se găsea într- 
un colţ al oratoriului. 

Ea îl deschise şi scoase o pungă de mătase roşie, prin ochiurile 
căreia străluceau monede de aur, şi o întinse cu vârful degetelor 
vărului său. 

— Acum, spuse ea, vei vorbi? 

— Da, spuse Rémy. 

Henriette luă un scaun şi se aşeză la o oarecare distanţă de vărul 
său, ca şi cum ea s-ar fi temut să fie în contact direct cu el. 

— Draga mea, spuse atunci Remy, ştii că doamna de Beaufort este 
superstiţioasă. 

— Da. 

— Că ea îşi petrece viaţa chemând pe lângă ea ţigănci, ghicitoare 
care ghicesc viitorul şi care dau în cărţi, ceea ce-l face să râdă pe rege 
şi pe domnul Sully să ridice din umeri. 

— Ştiu toate astea, spuse domnişoara d'Entragues. 

— Gabrielle, continuă Rémy, este mereu preocupată de viitor. Va fi 
regină, nu va fi? Va trăi mult sau va sucomba brusc din cauza 
excesului de greutate, care o zdrobeşte? Aceste întrebări serioase îi 
frământară mintea de dimineaţa până seara şi îi tulbură somnul 
noaptea. Un italian i-a prezis, anul trecut, că un copil îi va schimba 
viaţa. Care dintre ei este? Ar trebui să-i fie frică de Cezar, fiul său cel 
mare, sau fiica sa, Henriette? Ducesa nu a reuşit să închidă un ochi 
din cauza acestei profeţii timp de câteva săptămâni. 

— Unde vrei să ajungi? întrebă Henriette. 

— Aşteaptă. ltalianul care a prevăzut aceste lucruri rele, a fost 
înlocuit cu o tânără de la ţară din mahalaua Rome??, care se numeşte 
Geronima. Aceasta i-a prezis numai lucruri fericite. Ea a desenat 
semne cabalistice pe nisip sau îşi întreba cărţile de tarot, iar viitorul 
părea să fie roz. Aşa că, doamna de Beaufort este încântată şi nu vrea 
să se despartă de ea. O ia cu ea peste tot pe unde merge; Geronima 
stă acum, acasă la seniorul Zamet, cel mai bogat bancher italian, 
prietenul său, casă în care ea obişnuieşte să locuiască, şi Geronima 


22 Rome - stradă, arondisment (cartier, mahala), aflate la momentul 
respectiv la marginea Parisului. [n.t.]. 


împarte camera cu camerista ducesei. 

— Apoi? apoi? spuse Henriette care găsi că povestea vărului său nu 
s-a terminat. 

— Doamne! continuă Rémy, dacă îţi dau anumite detalii, este 
pentru că altfel nu vei înţelege absolut nimic din ceea ce vreau să-ţi 
spun. 

— Continuă, atunci. 

— Geronima este cea care i-a spus ducesei că tot ce-şi va propune 
va reuşi, dacă de fiecare dată va vărsa o anumită cantitate de lacrimi. 

— Deci, îl întrerupse Henriette cu un zâmbet ironic, acum îmi explic 
aceste averse de lacrimi, care-i irită nervii regelui, de care el se 
plânge atât de mult. 

Rémy continuă: 

— Geronima este nebună după Gaëtan care este un superb cavaler. 
Tot ce Gaëtan ar vrea, Geronima ar face... Or, Gaëtan este un om 
capabil de orice şi el comandă la Paris o bandă de pungaşi şi escroci 
ca el, care şi-a propus să fure casa de bani a bancherului Zamet, care 
este de zece ori mai plină decât toată averea regelui. Dar Zamet are 
numeroşi servitori, un hotel ale cărui uşi sunt solide şi bine zăvorâte, 
şi această acţiune nu este una foarte convenabilă. Totuşi Gaëtan 
speră să o ducă la îndeplinire. 

— Cum aşa? întrebă Henriette, pe care povestea vărului său 
începea să o intereseze. 

— Cu ajutorul Geronimei. 

— Ea este deci complicea acestui caraghios? 

— Desigur. 

— Ah! 

— Geronima, continuă Remy, a văzut în cărţile sale că ducesa 
trebuie, pentru ca dorinţele sale să fie îndeplinite, să bea în fiecare 
seară o infuzie misterioasă din câteva plante, al cărei secret îl ştie 
numai ea. 

— Bine! 

— Timp de opt zile, după ce se întinde în pat, înainte de culcare 
Gabrielle goleşte o ceaşcă mare din această infuzie, care nu este 
decât un amestec inofensiv din flori de soc şi de tei. 

— Şi ea crede în virtutea acestei băuturi? 

— Desigur. Acum vei vedea ce şi-a imaginat Gaëtan. 

— Să pună otravă în băutură? 

— Nu, mai bine decât asta. Camera pe care Gabrielle o ocupă acasă 
la domnul Zamet are o fereastră care dă spre o stradă mică, care nu 
este prea luminată noaptea, deoarece consilierii municipali ai Parisului 
au ajuns la concluzia că iluminatul stradal costă foarte scump. 
Această fereastră este cea de la camera pe care Geronima o împarte 
cu Gratienne, camerista. 


— Apoi? 

— Gratienne are un iubit, un drăguţ paj al regelui, care se numeşte 
Olivier. Dar Gabrielle, care-i permite Geronimei să primească vizitele 
constante ale domnului Gaëtan, nu vrea ca Gratienne să-l primească 
pe Olivier; asta face ca în fiecare noapte, după ce Gabrielle adoarme, 
Gratienne să deschidă fereastra. 

— Şi coboară cu ajutorul unei scări de mătase? 

— Nu, Olivier vine şi reazemă o scară de lemn, destul de solidă, şi 
Gratienne, cu ajutorul acestei scări, părăseşte casa lui Zamet pentru a 
se reîntoarce acolo puţin înainte de lumina zilei. 

— Unde merge? 

— Pe strada Rue-aux-Prouvaires, într-un apartament pe care pajul 
Olivier l-a închiriat în secret pentru a o primi. 

— Eu tot nu văd unde vrei să ajungi. 

— La asta: mâine noapte Geronima va amesteca în băutură un 
narcotic puternic, care o va face pe Gabrielle să cadă într-un somn 
atât de profund încât nici toate clopotele de la Notre-Dame puse în 
mişcare nu ar putea-o trezi. 

— Şi apoi? 

— Trebuie să-ţi spun, continuă Rémy, că dormitorul doamnei de 
Beaufort comunică cu apartamentul lui Zamet printr-o uşă ascunsă de 
o draperie şi care este încuiată cu un zăvor pe partea ducesei. Casa 
de bani a lui Zamet este într-un dormitor unde se găseşte patul său. 
El poartă întotdeauna cheile agăţate de gâtul lui. Este un seif special 
construit din oţel călit, care a fost fabricat la Milano, oraşul 
armurierilor, şi care ar trebui spart, în cazul în care cheile nu ar fi cele 
bune. În plus, încuietoarea are un secret, şi Zamet crede că este 
singurul care posedă acest secret. El ar fi în stare să lase cheia în 
broască, ştiind că nimeni în afară de el nu ar reuşi să o deschidă. Dar, 
domnul Gaëtan a fost armurier în tinereţea lui şi chiar a lucrat la 
maestrul care i-a făcut lui Zamet seiful, şi acesta spune, prin urmare, 
că îl poate deschide, cu condiţia să aibă cheia. Ori, după ce Gratienne 
va fi plecată, ca de obicei, pentru a merge să se alăture pajului 
Olivier, atunci când Gabrielle va cădea în somnul de plumb pe care i-l 
va induce acea băutură, Gaëtan va pune o altă scară la fereastra 
Geronimei. 

— Şi va intra în casă? 

— Împreună cu o duzină de tovarăşi curajoşi, sufletele lui 
blestemate. Ei vor traversa camera doamnei Gabrielle adormite, vor 
pătrunde în camera lui Zamet pe care-l vor lovi în somn şi care va fi 
mort înainte de a putea chema pe cineva în ajutorul său, apoi, luându- 
i de la gât cheia seifului, vor jefui conţinutul acestuia în linişte şi luând 
tot aurul, bijuteriile şi diamantele, vor pleca pe unde au venit. 

— Foarte bine, spuse Henriette cu răceală, dar nu văd cum 


asasinarea şi jefuirea comorilor lui Zamet mă vor apropia de tronul 
Franţei. 

— Aşteaptă. Nu ţi-am spus totul. Geronima îl va urma pe Gaëtan. 
Retrăgându-se, ei vor avea grijă să dea foc perdelelor din 
apartamentul lui Zamet şi al doamnei Gabrielle. Inainte ca cineva să 
fie capabil de a da alarma, înainte ca servitorii treziţi brusc să se 
poată organiza pentru a da o mână de ajutor, corpul lui Zamet va fi 
ars şi Gabrielle, întinsă în patul său şi cuprinsă de acel somn letargic, 
va muri în acelaşi mod. 

— Dar este înspăimântător ceea ce-mi spui! exclamă Henriette 
d'Entragues făcând o mişcare care exprima această spaimă. 

— Nu spun că nu. Insă, continuă Rémy cu cinism, vei vedea că nu 
suntem cu nimic implicaţi în această afacere. 

— Fie. 

— Şi moartea Gabriellei, care te va face să devii regină a Franţei, 
nu-ţi poate fi reproşată. 

— Dar aş putea împiedica această moarte! strigă tânăra. 

— Cum? 

— Spunându-i tot regelui. 

Rémy ridică din umeri: 

— În primul rând, spuse el, te ştiu destul de înţeleaptă ca să nu te 
amesteci în ceea ce nu te priveşte. 

— Ah! crezi? 

— ŞI, în afară de asta, am prevăzut acest lucru. 

Henriette tresări. 

Rémy se ridică, se duse să deschidă o uşă din fundul oratoriului şi 
spuse: 

— Mi-am propus ca în seara aceasta să asist la întâlnirea ta cu 
regele. 

— Mizerabilule! 

— Regele va veni singur aici, pe când noi vom fi doi. 

În acelaşi timp, R&my îl strigă pe Armand de Maurevers cu jumătate 
de voce. 

Acesta apăru apoi în pragul capelei. 

— Dumneavoastră aici?! strigă Henriette tremurând. 

— L-am ascuns mai devreme, spuse Remy, şi vreau să-mi ţină 
companie în această cameră. Acum, ascultă-mă bine, frumoasa mea 
verişoară, dacă regele va afla din gura ta de pericolul ce o pândeşte 
pe doamna de Beaufort, el nu va mai ieşi viu de aici şi tu nu vei mai fi 
niciodată regină. 

— Sunteţi nişte mizerabili, plecaţi, plecaţi! strigă Henriette. 

Dar, în timp ce ea pronunţa aceste cuvinte, se auzi un zgomot surd, 
zgomotul ciocanului care lovea uşa. 

— Regele, spuse Henriette, cu teamă. 


— Ei bine! primeşte-l, spuse Rémy. 

Maurevers şi el dispărură în spatele uşii acelei camere, cufundată în 
întuneric, în fundul căreia ei doreau să asiste fără să fie văzuţi la 
întrevederea regelui cu frumoasa Henriette d'Entragues. 


În acest timp, Galaor gândea: 

„In afară de faptul că domnişoarei d'Entragues îi va fi teamă pentru 
viaţa regelui, este posibil că ea să-şi spună că nu se poate ca tocmai 
ea să-i protejeze viaţa doamnei de Beaufort. Un singur om poate să o 
salveze pe Gabrielle şi acela sunt eu. Dar cum să ies de aici?” 

Mica lampă continua să fie aprinsă pe masă. 

La lumina ei, Galaor văzu o fereastră şi, apropiindu-se de ea, se 
îngriji foarte puţin de a mai asculta cuvintele de dragoste pe care 
regele i le spunea Henriettei. 

Fereastra avea vederea spre o străduţă. Galaor reuşi să o deschidă 
fără zgomot. 

Atunci, deşi era încă foarte slăbit şi suferea îngrozitor din cauza 
rănii sale, îi reveni curajul său de gascon, se îmbrăcă în grabă, legă 
lenjeria patului de gratiile ferestrei ca pe o funie şi, cu sabia în dinţi, 
se lăsă să alunece pe ea ajungând pe străduţă. 

Când atinse solul, îşi spuse: 

„Pe legea mea! ce păcat ar fi dacă m-ar spânzura la sosirea mea, 
trebuie să mă întorc la Luvru.” 


Capitolul V 

Când atinse solul, eroul nostru se clătină o clipă pe picioare, 
deoarece era încă slăbit. 

El pierduse mult sânge şi o natură mai puţin energică decât a sa, ar 
fi fost biruită. Dar Galaor întrezări în expediţia pe care încerca să o 
facă, nu doar iertarea regelui, ci chiar favorurile sale, şi spiritul 
aventuros triumfă în faţa slăbiciunii trupului său. 

Mai mult decât atât, Armand de Maurevers, personajul negativ cu 
părul grizonat, care devenise stăpânul sufletului blestemat al lui 
Rémy, vărul Henriettei d'Entragues, Armand de Maurevers, după cum 
spuneam, nu exagera deloc spunând că este chirurg. El îl pansase de 
minune pe Galaor, acoperindu-i rana cu un balsam care avea rolul de 
a grăbi vindecarea, şi pe care îl avea de la însuşi domnul Gaëtan, care 
nu se mulțumea să fie un pungaş, ci era şi vânzător de leacuri uneori. 

Aerul curat îi dădu putere lui Galaor. 

El începu să meargă. 

Eroul nostru nu era la Paris decât de câteva ore, dar ştia deja că 
toate drumurile duceau în mahalaua Rome şi că toate străzile duceau 


la Luvru. 

incepu atunci să meargă la întâmplare, spunându-şi că semnalul 
care anunţa stingerea nu putea fi mai bine auzit în Paris decât la 
Nerac, şi că, în ciuda orei avansate, va întâlni în cele din urmă un 
locuitor întârziat care să îi arate drumul. 

Şi, continuând să meargă pe jos drept înainte, la întâmplare şi fără 
să ştie unde se duce, ajunse dintr-o dată la malul apei. 

— La naiba! murmură el, nu mai am nevoie de nimeni, mi se pare. 

Intr-adevăr, în câteva minute, cu toate că noaptea era întunecoasă 
şi cu toate că Rémy avusese motive să se plângă de zgârcenia 
consilierilor municipali care luminau atât de prost oraşul Paris, Galaor 
reuşi să se orienteze. 

El se afla pe malul stâng al Senei, şi nu pe malul drept. 

Galaor avea în faţa lui Luvrul, la dreapta insula din mijlocul Senei şi 
noul pod aflat în construcţie, la stânga dealurile din Passy şi din 
Chaillot. 

Numai că, dacă voia să ajungă la Luvru, el trebuia să ajungă la un 
pod care ar fi traversat râul spre dreapta, şi primul pe care urma să-l 
găsească era destul de departe încă. 

Să traverseze Sena înot era o nebunie la care Galaor nici nu se 
gândea măcar, în starea de slăbiciune în care era. 

Dar îşi aminti că auzise de multe ori vorbindu-se la Nérac, despre 
vechii hughenoți din provincie care au scăpat din masacrul din 
noaptea Sfântului Bartolomeu cu un bac din Nesle care se afla 
aproape de ruinele vechiului turn cu acest nume. 

Galaor recunoscu, în descrierea care i se făcuse, silueta întunecată 
a turnului conturându-se pe cer, la stânga sa. 

Şi el începu să meargă pe malul apei în aval. 

In câteva minute se afla sub zidurile turnului. 

Apoi i se păru că vede la nivelul apei, ca o moară de apă, o casă din 
lemn, cu un singur etaj, în apropierea căreia se afla o barcă. 

„lată aceasta este ceea ce caut”, gândi el. 

Şi se apropie de această casă şi bătu la uşă. 

Nimeni nu-i răspunse. 

Dar un om care era culcat pe fundul bărcii se ridică pe jumătate şi 
spuse: 

— Ce-i cu acest zgomot? 

— Hei! Prietene! spuse Galaor. 

Omul se ridică cu totul. 

— Ce vrei? îl întrebă el. 

— Sunteţi barcagiul? 

— Depinde. 

— Cum aşa? 

— Nu trec pe toată lumea, continuă barcagiul, cu puţină ironie. 


— Ah! Serios? 

— Şi nu mă interesează decât călătorii de seamă. 

O suspiciune trecu prin mintea lui Galaor: 

„Oh! oh! îşi spuse el, pun pariu că aceasta este barca regelui.” 

Apoi, cu voce tare: 

— Un simplu gentilom nu v-ar conveni? 

— Nu, spuse barcagiul. 

— Un mareşal al Franţei? 

— Pfu! 

— Regele?... 

Barcagiul tresări şi Galaor îşi zise: 

„Am avut dreptate!” 

— Domnul meu, spuse barcagiul, mi-aţi întrerupt somnul, vă iert, 
dar nu mai insistaţi. Barca mea nu este în serviciu pentru toată lumea 
şi am fost angajat pentru un senior care se va întoarce imediat. Dacă 
vreţi să treceţi apa, urcați din nou pe mal şi mergeţi până la podul 
Saint-Michel, traversaţi oraşul şi vă veţi afla în faţa podului Change. 
Bună seara! 

Şi, acesta din urmă, care spusese toate acestea pe un ton politicos 
şi care anunţa un om de condiţie mult superioară ca cea de barcagiu, 
se întinse din nou în linişte pe fundul bărcii, învelindu-se în mantia sa 
pentru a se proteja de frigul nopţii. 

Dar Galaor nu se dădu bătut. 

— Messire, spuse el, seniorul pe care-l aşteptaţi m-a trimis direct la 
dumneavoastră. 

— Glumiţi? spuse omul neîncrezător. 

— Pot să vă arăt o dovadă. 

— Poftim? 

Şi omul se ridică din nou sprijinindu-se într-un cot. 

— Am venit de la intersecţia Buci, continuă Galaor. 

Omul se ridică în picioare dintr-o dată. 

— Şi cel ce m-a trimis nu este o persoană oarecare. 

— Aţi venit de la intersecţia Buci? repetă barcagiul. 

— Da. 

— Şi cel care v-a trimis?... 

— Vă voi spune numele lui la ureche. 

Şi, înainte ca barcagiul să-şi revină din uimire, Galaor sări sprinten 
în barcă. 

— Persoana pe care o aşteptaţi, continuă Galaor, şi cea care m-a 
trimis este una şi aceeaşi. 

— Ah! credeţi? 

— Şi această persoană este regele. 

Buna-credinţă a barcagiului fu luată prin surprindere. Era clar 
pentru el că, dacă acest gentilom ştia că regele se afla la intersecţia 


Buci, era pentru că regele îl însărcinase cu un mesaj. 

— Este în regulă, spuse el, vorbiţi, domnul meu. Aştept ordinele 
regelui. 

— Atunci vă voi spune, continuă Galaor, că pe doamna Gabrielle, 
iubita regelui, o pândeşte în acest moment un mic pericol pe care 
trebuie să-l prevenim urgent. Regele, care este reţinut din propriul 
capriciu la picioarele domnişoarei d'Entragues, nu poate merge el 
însuşi acasă la ducesă, dar mi-a ordonat să caut barca sa pe malul 
apei, să traversez râul şi să merg la Luvru pentru a prelua nişte 
documente de care are nevoie. Deci, messire, porneşte în larg. 

Barcagiu nu avu nicio obiecţie. 

El luă vâslele şi împinse barca în larg. 

Atunci Galaor, care chicotea sub pălăria sa, făcu această reflecţie: 

„E plăcut că regele vrea să mă spânzure şi că eu i-am luat barca şi 
barcagiul să mă salvez.” 

In câteva minute, barca atinse cealaltă parte a râului, undeva în 
faţa Luvrului şi a acelei poterne prin care Nancy îl salvase pe Galaor 
cu câteva ore înainte. 

Galaor sări pe mal şi îi spuse barcagiului: 

— Acum, prietene, întoarce-te şi aşteaptă-l pe rege şi spune-i că 
poate conta pe devotamentul lui Galaor. 

— Cine este acest Galaor? 

— Eu sunt. 

Barcagiul îşi reluă calea spre malul celălalt. 

Galaor se îndreptă spre poternă, râzând în sinea lui de trucul pe 
care-l jucase regelui. 

Dar cum se pregătea să negocieze prin fereastra ghişeului, cu 
santinela aflată în interiorul coridorului şi să-i demonstreze că poterna 
trebuia să se deschidă în faţa lui, o mână îl atinse pe umăr. 

Galaor se întoarse şi făcu un pas înapoi şi, în acelaşi timp, o 
grimasă. 

Omul pe care-l avea în faţa lui nu era nimeni altul decât Fritz, 
locotenentul lanscheneţilor, căruia regele îi dăduse misiunea de a-l 
spânzura pe Galaor. 

— lo, io! Măi, să fie! exclamă germanul, te-am prins. 

Şi îl apucă pe Galaor de ambii umeri, astfel încât să-l împiedice de 
a-şi utiliza sabia. 

Galaor nu se aştepta la aşa ceva. 

Mâna de fier a lanschenetului, apăsându-i umărul, îi atinse rana, îi 
deranjă pansamentul şi-l făcu pe Galaor să simtă o durere atât de 
violentă încât scoase un țipăt. 

— Neîndemânaticule! bădărane! strigă el. 

Fritz nu slăbi strânsoarea. 

El lăsă să-i alunece o mână de pe umărul lui Galaor şi apucă sabia 


acestuia, o trase uşor din teacă, aceasta din urmă rămânând goală, 
prinsă de centura gasconului. 

Galaor scoase un nou strigăt. 

El era dezarmat. 

— Măi, să fie! repeta Fritz, te-am prins. 

— Fie, spuse Galaor, m-ai prins... Şi? 

— Regele mi-a dat ordine. 

— Ştiu; ţi-a poruncit să mă cauţi la Luvru şi prin oraş. 

— Ja! spuse Fritz. 

— Şi să mă spânzuri. 

— Ja! 

Galaor îşi încrucişă braţele, îl privi pe Fritz, şi începu să-i râdă în 
nas, fără ruşine. 

— Prietene Fritz, spuse el, eşti un idiot. 

Fritz se retrase stupefiat. Dar, cum avea în mână sabia lui Galaor, 
rămase foarte calm. Dacă ar fi încercat să scape, el i-ar fi înfipt sabia 
în rinichi sau între umeri, şi totul ar fi sfârşit. 

— Ah! Măi, să fie! Sunt un idiot, spuse el. Vom vedea. 

Şi el trase un pachet destul de voluminos din buzunarul aflat în 
pantalonii săi largi. 

— Ei, drăcie, dar-ar ciuma! spuse Galaor, eşti un om precaut. Mii de 
complimente, domnule Fritz. 

Obiectul pe care Fritz îl avea acum în mână era pur şi simplu o 
funie frumoasă din cânepă, cu totul nouă. 

— Aceasta te-a costat cel puţin douăsprezece parale, spuse Galaor. 

— Ja, spuse lanschenetul. 

— Douăsprezece parale pierdute. 

Şi Galaor continuă să-i râdă în nas lui Fritz, luat uşor prin 
surprindere. 

Galaor continuă: 

— Douăsprezece parale pierdute, domnule Fritz, pentru că nu vei 
avea bucuria de a mă spânzura. 

Fritz făcu un semn afirmativ. 

— Te voi spânzura! adăugă el. 

— Pentru a spânzura un om, spuse Galaor, nu ajunge să ai o 
frânghie. 

— Ce trebuie în plus? 

— O spânzurătoare. 

Fritz întinse mâna spre una din ferestrele de la parterul Luvrului. 
Această fereastră, aflată la o înălţime de şapte-opt picioare, era 
garnisită cu bare de fier transversale. 

— Voi lega frânghia mea acolo sus, spuse lanschenetul. 

— Singur? 

— Oh! nu. Vei vedea... 


Şi el se apropie de ghişeu poternei, fără a înceta să-l strângă pe 
Galaor cu mâinile sale de fier. 

„Dacă aş fi avut doar un vârf de pumnal la brâu, gândi Galaor, cât 
de repede aş fi scăpat de tine”. 

De cealaltă parte a ghişeului, pe coridor, se afla o santinelă. 

Această santinelă era un lanschenet. 

Toţi lanscheneţii, fiind germani, vorbeau astfel aceeaşi limbă, şi 
Galaor uitase să înveţe limba teutonilor. 

El nu înţelesese ce-i spuse Fritz lanschenetului prin gratiile 
ghişeului; dar ghici că lanschenetul recunoscuse pe deplin autoritatea 
lui Fritz care purta pe braţ însemnele gradului său. 

„Aceşti germani, gândi Galaor, se înţeleg precum hoţii la târg.” 

Lanschenetul deschise poterna şi ieşi. 

Apoi, Fritz i-l arătă mai întâi pe Galaor, fereastra cu gratii şi, în cele 
din urmă, frânghia. 

— Ja! spuse lanschenetul pe un ton flegmatic asemenea unui om 
obişnuit să se supună necondiţionat. 

Fritz îi dădu frânghia. 

Lanschenetul o luă şi începu să urce cu agilitate până la gratii. 

Când fu la înălţimea necesară, el legă bine frânghia şi pregăti 
liniştit laţul. 

— La naiba! gândi Galaor, iată că devine treabă serioasă. 

Dar gasconul nostru nu-şi pierdu curajul; el se uită la Fritz şi, 
continuând să zâmbească, îi spuse: 

— lată o frânghie care va avea de lucru. 

— Oh! răspunse germanul, nu-ţi face griji, aceasta nu se va rupe. 

— Crezi? 

— Este solidă. 

— Nu spun că nu, dar eşti destul de greu. 

Fritz izbucni în râs şi spuse: 

— Nu e pentru mine, ci pentru tine. 

— Pentru mine a fost la început, crede-mă, spuse Galaor cu ironie. 

— Oh! Măi, să fie? 

— Ţi-am spus mai devreme că eşti un idiot, domnule Fritz, şi-ţi voi 
dovedi. Ce ţi-a ordonat regele? 

— Să te spânzur. 

— Nu. El ţi-a spus: „Adu-mi-l mai întâi la mine”. Ori, văd că neglijezi 
o mică formalitate, şi când regele, care ar fi vrut să vorbească cu 
mine în ultimele clipe de viaţă, va afla că m-ai spânzurat, el va ordona 
să ţi se facă acelaşi lucru. 

Această logică riguroasă a lui Galaor îl salvă. 

Fritz îşi aminti, într-adevăr, că regele ordonase ca în primul rând să- 
i fie adus Galaor. 

— Măi, să fie! spuse el, ai dreptate. 


— Ah! vezi? 

— Şi îţi mulţumesc. 

— Mă bucur că-mi eşti dator, dragul meu Fritz, spuse Galaor râzând 
în continuare. Deci, mă vei duce la rege? 

— Da, dar... 

— Dar ce? dragă domnule Fritz. 

— Regele doarme, spuse germanul, care aruncă o privire la 
ferestrele Luvrului, în spatele cărora nu se vedea nicio lumină. 

— Asta, în cazul în care nu te înşeli, spuse Galaor. 

— Chiar crezi? 

— Nu numai că regele nu doarme, dar nici nu este la Luvru. 

— Cum aşa? 

— M-ai văzut traversând Sena, mai devreme? 

— Da. 

— Şi coborând dintr-o barcă ce s-a îndepărtat apoi în larg? 

— Intr-adevăr, spuse Fritz. 

— Ei bine! aceea este barca regelui. Noaptea este puţin cam 
răcoroasă; dar, în fine, fiecare face ce poate, şi dacă vrei să aştepţi o 
jumătate de oră aici... 

— İl vom vedea pe rege când se va întoarce? 

— Exact. Aşa că, dacă regele îţi va ordona, mă vei expedia imediat. 

Nu se puteau aranja lucrurile mai bine decât o făcuse Galaor. 

— Ja! spuse Fritz, aşa vom face. 

Şi el prinse sub braţ sabia lui Galaor. 

Lanschenetul de la poternă, după ce legase frânghia, cobori şi 
aştepta un semn de la Fritz pentru a trece laţul în jurul gâtului lui 
Galaor. 

Dar Galaor puse, la rândul său, mâna pe umărul lui Fritz. 

— Ascultă-mă! spuse el. 

— Ce este? făcu germanul. 

— Noaptea este prea întunecată ca să putem vedea. Dar nu ai auzit 
un sunet de rame lovind apa? 

— Intr-adevăr... 

— Ei bine! nu vom mai avea mult timp să aşteptăm. 

Şi Galaor gândea: 

„Am scăpat. Sunt liniştit acum: pe lângă faptul că, regele oricât de 
furios ar fi, se va gândi de două ori înainte de a da ordin să fie 
spânzurat un om care ar putea fi fiul lui, va fi de ajuns să-i spun vreo 
două vorbe despre proiectele domnului Gaëtan şi de pericolul care o 
pândeşte pe frumoasa Gabrielle, ca să redevenim cei mai buni 
prieteni din lume.” 

Zgomotul vâslelor devenise mai distinct. De îndată Fritz şi Galaor 
văzură un punct negru care aluneca rapid pe râu. 


Capitolul VI 

La puţin timp după ce Galaor debarcă pe malul drept al Senei şi se 
află faţă în faţă cu lanschenetul Fritz, un gentilom, înfăşurat cu grijă în 
mantia sa, ieşi din hotelul d'Entragues murmurând cu o voce joasă, 
plină de furie, de mai multe ori: 

— La dracu' cu femeile, Ventre-saint-gris! 

Acest gentilom, aţi ghicit, nu era altul decât regele. 

Şi regele era nervos tare, supărat şi furios. 

Un bărbat, care stătuse nemişcat până în acel moment sub veranda 
unei case, ieşi la lumina unicului felinar aflat la răscrucea de drumuri. 

Apoi veni în întâmpinarea regelui. 

— Tu eşti, Navailles? spuse monarhul. 

— Da, Sire. 

— Hai, să mergem! 

Şi Henric îl luă de braţ printr-un gest familiar pe acela care-l 
aşteptase. 

Domnul de Navailles era unul dintre acei gentilomi care se numărau 
printre favoriţii regelui din acel moment. 

Bearnez ca şi regele, devenise prietenul său în ziua bătăliei de la 
Ivry, confruntare în care îi salvase viaţa. 

Navailles era discret. 

Şi regele îi făcea confidenţe amoroase fără teama că acesta le-ar 
divulga. 

Navailles era, probabil, singurul de la curte, care era în mod oficial, 
pus la curent cu noua intrigă a regelui. 

El obişnuia să-l însoţească pe Majestatea Sa în excursiile sale 
nocturne de cealaltă parte a apei şi, în timp ce regele era la frumoasa 
lui, îl aştepta undeva în apropiere. 

Deci, regele îl luă prieteneşte de braţ şi îi spuse: 

— Să mergem! 

Navailles nu se înşela cu privire la acest accent: 

— Regele nu pare prea mulţumit, spuse el. 

— Mulţumit?! strigă Henric. Dimpotrivă, sunt furios. 

— Ce i s-a întâmplat Majestății Voastre? 

— Nimic... cu excepţia faptului că mereu este la fel... această 
femeie este o cochetă... 

— Nu spun că nu, făcu Navailles. 

— Şi o ambițioasă. 

— Doamne! 

— Ai crede, continuă regele care mergea pe străzile cartierului latin 
cu viteza unui diavol care ar fi fost stropit cu apă sfinţită, ai crede că 
ea mi-a spus că e o fată cinstită? 

— Oh! făcu Navailles cu un aer de neîncredere. 


— Că a vrut să se căsătorească... 

— Ah! Haida-de! 

— Şi că, din moment ce sunt pe cale să rup mariajul meu cu 
Doamna Margareta, care nu-mi poate da un moştenitor, n-aş avea 
decât să o fac regina Franţei şi că ea îmi va da atâţia prinți câţi voi 
dori, pe care să-i numesc moştenitori. 

— Dar, Sire, spuse Navailles, nu este prima dată când domnişoara 
d'Entragues vă ţine acest discurs. 

— Da, nu-mi vine să cred. 

— ŞI... acum? 

— Acum, voi sfârşi prin a o crede, pentru că eu nu am avansat cu 
nimic faţă de prima zi. 

Regele oftă adânc, apoi continuă: 

— Femeile sunt cu adevărat extraordinare, toate îşi doresc un rang 
care nu este încă vacant. 

— Chiar aşa? făcu Navailles. 

— La urma urmei, continuă Henric, Papa nu a anulat încă mariajul 
meu şi Doamna Margareta se cramponează de drepturile asupra 
regalității sale; nu-i aşa că e grozav? Ea spune chiar că dacă am 
devenit rege, aceasta s-a întâmplat mulţumită ei, şi că fiica celor din 
casa de Valois a făcut totul ca Bourbonul să fie scos din mijlocul 
ticăloşilor. 

Navailles începu să zâmbească. 

— Ei bine! lată că doamna de Beaufort varsă râuri de lacrimi ori de 
câte ori îi fac o vizită. 

— Ea vrea să fie regină? 

— Desigur, spuse Henric. 

— Şi domnişoara d'Entragues, de asemenea, după cum văd. 

Regele oftă din nou: 

— Ah! sărmanul meu Navailles, spuse el, ştii că în acest moment 
amintirile din tinereţea mea se reîntorc în mintea mea ca un miros de 
fân proaspăt cosit? Când aveam douăzeci de ani, vezi tu, eram iubit, 
nu pentru că eram rege, ci... 

— Ci, spuse Navailles, pentru că prinţul Henric de Navarra era un 
frumos şi gentil cavaler. 

Regele oftă încă o dată. 

— Nu a fost Corizande, spuse el, care să mă tulbure astfel, nici 
frumoasa doamnă de Sauve, nici acea sărmană Sarah, argintăreasa, 
nici Fosseuse de Montmorency, nici altele... 

— Dar, în sfârşit, Sire, spuse Navailles, Majestatea Voastră se 
descurajează prea repede. 

— Ah! Crezi? 

— Majestatea Voastră nu are nici măcar patruzeci de ani. Sunteţi în 
floarea vârstei. 


— Hei! Hei! noi spunem asta, bietul meu Navailles, şi chiar credem 
că aşa stau lucrurile uneori, dar femeile... o cred şi ele? 

— N-aş vrea să o vorbesc de rău pe doamna de Beaufort, continuă 
Navailles, dar... 

— Ei bine? 

— Doamna de Beaufort o tulbură astfel pe Majestatea Voastră 
pentru că este înnebunită după fiul ei, care este, de altfel, imaginea 
vie a Majestății Voastre. 

Aceste cuvinte îl făcură să tresară pe rege şi îl făcură să-şi 
amintească un eveniment din seara pe care o uitase puţin, acasă la 
Henriette d'Entragues. 

— Ah! spuse el, crezi că Cezar îmi seamănă? 

— Da, Sire. 

— Ce-ai spune dacă l-ai vedea pe Galaor? 

— Cine-i acest Galaor, Sire? 

— Nu ştiu. Este un gascon... care spune că este fiul meu... şi, pe 
legea mea! acest lucru este foarte posibil... dar m-a înfuriat foarte 
tare, neghiobul! 

Şi regele, care avea nevoie să uite cochetăriile infernale ale 
domnişoarei d'Entragues, începu, în timp ce mergea, să povestească 
lui Navailles modul ciudat în care i se prezentase Galaor; apoi intrarea 
lui Fritz, scrisoarea executorului judecătoresc din Amboise şi furia care 
l-a apucat, pe el, regele, şi ordinul pe care i l-a dat lui Fritz. 

— Dar, Sire, spuse Navailles, Majestatea Voastră nu a dat acest 
ordin în mod serios? 

— Ba da, pentru că eram furios. Dar, nu-ţi face griji, pe caraghiosul 
meu nu-l pândeşte niciun pericol. 

— Cum aşa? 

— Nancy l-a salvat, l-a scos din Luvru. 

— Şi dacă lanschenetul reuşeşte să-l găsească şi să-l aresteze? 

— El îl va aduce la mine. 

— Şi Majestatea Voastră va da ordin să fie spânzurat? 

— Nu, dar îl voi închide în donjonul din Vincennes până ce Papa va 
rupe căsătoria mea cu Doamna Margareta, căreia acest caraghios îi 
este fidel. 

In timp ce regele vorbea astfel, ei ajunseră la malul râului, în locul 
în care regele îşi lăsase barca. 

Dar barca nu mai era acolo. 

— Hei! d'Estourbiac! strigă regele, pentru că barcagiul cu care 
Galaor avusese de-a face, nu era nimeni altul decât tânărul curtean 
pe care l-am văzut discutând cu ducele d'Epernon. 

Domnul d'Estourbiac nu răspunse, dar se auzi sunetul vâslelor sale 
pe râu. 

El revenea după ce îl condusese pe Galaor şi imediat îl văzură că 


ajunge iar pe malul stâng vâslind cu putere. 

— Dar de unde ai venit? întrebă regele când barca atinse malul. 

— De pe malul celălalt deoarece l-am transportat pe mesagerul 
dumneavoastră, Sire. 

— Care mesager? 

— Acela pe care l-aţi trimis la ducesa de Beaufort. 

— Eu?! făcu regele. 

— Fără îndoială. 

— Nu am trimis pe nimeni. 

— Cu toate acestea, spuse d'Estourbiac, acest gentilom care se 
numeşte Galaor... 

— Galaor! spuse regele. Ah! Ventre-Saint-Gris! lată o aventură care 
întrece gluma şi un caraghios care este mult mai obraznic decât l-aş fi 
crezut în stare. 

Cavalerul d'Estourbiac era, aşa cum am crede, oarecum surprins de 
cuvintele regelui. 

— Dar, Sire, spuse el, deoarece domnul Galaor, pentru că aşa îşi 
zice, mi-a spus că venea de la intersecţia Buci... 

— Ţi-a spus el asta? 

— Da, Sire. El a venit de la răscrucea Buci, unde s-a despărţit de 
Majestatea Voastră. 

— Impostorul! 

Navailles râdea în linişte. 

— Majestatea Voastră s-a convins, spuse el, că Galaor este un 
gascon adevărat. 

— Este foarte îndrăzneţ, spuse regele, dar va regreta. 

Apoi regele urcă în barcă şi Navailles îl urmă. 

— Mai curios este că, spuse cavalerul d'Estourbiac, mi-a zis că 
Majestatea Voastră l-a trimis acasă la doamna ducesă de Beaufort. 

— Dar de ce? 

— Pentru a o salva dintr-un pericol. Şi, Doamne! făcu gentilomul- 
barcagiu, trebuie să-i spun Majestății Voastre că avea un accent 
convingător şi chiar o oarecare emoție în glas. 

— Intr-adevăr? 

— Părea că se grăbeşte aşa de tare că nu am ezitat să-l trec pe 
malul celălalt. 

— Haide! Du-ne în larg, spuse regele, şi să ne grăbim. Trebuie să 
clarific toate acestea. 

Teama tânărului de a-l vedea pe rege furios şi că această furie ar 
putea recădea asupra lui, îi dublă forţele; începu să tragă mai viguros 
la rame, iar barca zbură ca o săgeată, tăind în linie dreaptă curentul. 

Cu toate acestea, călătoria dură chiar mai mult de şapte sau opt 
minute şi, în acest interval de timp, care i se păruse enorm regelui, 
gândul său, vioi şi uneori neliniştit, se duse la Gabrielle. 


Ea se afla în pericol, spusese Galaor. 

Ori acest gascon era ultimul caraghios, ori spunea adevărul. 

In acest ultim caz, trebuia să-l găsească cu orice preţ. 

Navailles, care nu-l văzuse niciodată pe Galaor, se simţea deja 
cuprins de o reală simpatie faţă de el. 

Mai mult decât atât, Navailles era gascon, şi gasconii se iubesc şi 


se sprijină. 
Navailles foarte intrigat şi regele foarte nerăbdător puseră piciorul 
pe mal. 


Spre uimirea lor, văzură silueta a trei bărbaţi în faţa poternei prin 
care Henric spera să se strecoare înapoi în Luvru. 

— Bine! spuse el, ce mai este şi cu aceşti nefericiţi? Sunt înconjurat 
de oameni care, în loc să doarmă, se plimbă toată noaptea şi se 
amestecă în treburi care nu-i privesc. 

Dar o voce clară, sonoră, puţin sarcastică şi puternic influenţată de 
accent meridional, îi ajunse la ureche: 

— Vezi bine, domnule Fritz, spunea vocea, că nu eşti decât un 
ticălos, că am avut perfectă dreptate şi regele a apărut. 

— Ventre-Saint-Gris, el este! spuse Henric. 

— Galaor? făcu Navailles. 

— Da, Galaor, şi va avea de-a face cu mine. 

Şi regele îşi mări paşii şi în câteva secunde se găsi faţă în faţă cu 
Galaor, Fritz şi lanschenetul de la poternă. 

— Sire, spuse Galaor, nu-i aşa că i-aţi ordonat domnului Fritz să mă 
aresteze şi să mă conducă la Majestatea Voastră înainte de a mă 
spânzura? 

— Este adevărat, spuse regele. 

— Ei bine, acest bădăran a vrut să mă spânzure înainte. Priviţi mai 
bine! 

Şi Galaor luă în mâinile sale capătul liber al frânghiei prinse de 
gratiile ferestrei şi i-l arătă regelui. 

Henric se încruntă. 

— Ah! a vrut să te spânzure? întrebă el. 

— Da, Sire. 

— Era foarte grăbit. 

— Aşa mi-a spus şi mie. 

— El ar fi trebuit să ştie că toate lucrurile se fac aşteptând 
momentul potrivit. 

„Hm! gândi Galaor, regele este încă furios. Cu toate acestea, nu 
vrea să fiu spânzurat.” 

Şi, cu glas tare: 

— Este probabil, însă, că, dacă Majestatea Voastră a vrut să mă 
vadă înainte de a fi omorât, este pentru că a vrut să mă interogheze 
în legătură cu diferite evenimente. 


— Într-adevăr, spuse regele. 

— Şi eu sunt pregătit să-i răspund Majestății Voastre. 

— Ei bine, spune-mi mai întâi de unde veneai mai devreme, când 
te-ai folosit de barca mea pentru a trece apa. 

— Veneam de la intersecţia Buci, Sire. 

— Şi tu ai pretins că ţi-am dat ordine? 

— Da, Sire. 

— Ai minţit. 

— Am minţit, fără îndoială. Dar, dacă nu aş fi spus această 
minciună barcagiului dumneavoastră, nu aş mai fi trecut, şi eram 
foarte grăbit, vă jur. 

— Grăbit să fii spânzurat? 

— Oh! Nu. Şi cum veneam să bat la această poternă, acest german 
uriaş s-a îndreptat spre mine, şi chiar printr-o mişcare laşă, mi-a luat 
sabia. 

— Dar, unde mergeai? întrebă regele, pe care calmul şi starea de 
bună dispoziţie a lui Galaor îl îmbuna puţin câte puţin şi care simţea 
renăscând în el acea misterioasă simpatie pe care o încercase mai 
devreme pentru acela care susţinea că este fiul său. 

— Voiam să intru în Luvru, Sire. 

— Cu ce scop? 

— Pentru a o revedea pe doamna Nancy. 

— Ca să-i mulţumeşti că te-a salvat prima dată din mâinile lui Fritz? 

— Nu. Pentru a o întreba pe ce stradă locuieşte domnul Zamet. 

La acest nume, regele tresări. 

— II cunoşti, deci, pe Zamet? 

— Nu, Sire. 

— Atunci, ce voiai să-i spui? 

— Voiam să vorbesc cu doamna ducesă de Beaufort. 

Regele se încruntă din nou. 

— Şi ce voiai să-i spui, doamnei de Beaufort? 

— Un lucru extrem de important. 

— Cum ducesa nu are secrete faţă de mine, spuse regele, poţi să ai 
încredere în mine. 

— Nu cer nimic mai mult, Sire... dar... 

— Dar ce? 

— In afară de faptul că nu vă voi spune decât atunci când mă voi 
afla faţă în faţă cu Majestatea Voastră... aş mai vrea... 

Galaor continua să privească îngrozitoarea frânghie. 

— Ce ai mai vrea? întrebă regele, zâmbind. 

— Ca domnul Fritz să plece la culcare. 

— Bine. Şi apoi? 

— Şi să ia şi frânghia cu el. 

Regele începu să râdă. 


— Sunt tentat să te cred, spuse el; eşti plin de duh. 

Galaor se înclină. 

— Şi acum, încheie Henric punându-i mâna pe umăr, vino cu mine, 
în cabinetul meu, şi îmi vei povesti ce voiai să-mi spui despre doamna 
de Beaufort. Bună seara, Navailles! 

Şi regele îl împinse pe Galaor în faţa lui şi trecură peste pragul 
poternei. 

— Măi, să fie! murmură Fritz, văzându-i plecând pe amândoi, deci, 
regele şi-a schimbat ordinul. 

— Este posibil, spuse râzând Navailles. 

— Şi gentilomul nu va fi spânzurat? 

— Cred că nu. 

Fritz care-i purta ranchiună şi care îi atribui lui Galaor toate 
nenorocirile sale, Fritz, după cum spuneam, făcu o grimasă oribilă. 

— Domnule Fritz, îi spuse Navailles, vreţi un sfat? 

— Da, făcu germanul. 

— Când îl veţi întâlni pe domnul Galaor, salutaţi-l politicos şi cereţi- 
vă scuze. 

— Oh! Măi, să fie! 

— Pentru că, încheie Navailles, această frânghie nouă este mult 
mai aproape de gâtul dumneavoastră decât de al lui. 

Şi gentilomul gascon îi întoarse spatele germanului care rămase 
stupefiat şi intră în Luvru. 

Regele urcă sprinten scara în spirală pe care o urcase de atâtea ori 
în tinereţea sa, pe vremea în care messire de Coarasse se 
îndrăgostise nebuneşte de Doamna Margareta. 

Galaor îl urmă. 

Lucru ciudat! pe măsură ce urca, regelui îi reveneau în minte toate 
amintirile lui din tinereţe, ca şi cum s-ar fi simţit dintr-o dată 
reîntinerit în persoana lui Galaor. 

El urcă, ridicându-şi capul cu un aer cuceritor, el care mai devreme 
calomniase atât de mult femeile. 

Pentru puţin timp, Henric de Bourbon, rege al Franţei şi al patrulea 
cu acest nume, se crezu messire de Coarasse, mergând la întâlnirea 
cu Doamna Margareta. 

Şi, cum hazardul vru să-i completeze această iluzie, atunci când 
ajunse la primul loc de repaus al scării, care în acel loc era luminat de 
o lampă mică, plasată într-o nişă săpată în perete, el o zări pe Nancy 
nemişcată pe una din trepte. 

— Sire, spuse ea, ca şi cum ar fi ghicit ce se întâmpla în sufletul 
regelui, messire de Coarasse vine destul de târziu. Prinţesa s-a culcat. 

Regele tresări şi făcu o mişcare atât de bruscă încât îl scoase la 
iveală pe Galaor, care urca în urma lui. 

— Vai! biata mea Nancy, spuse el, acele frumoase vremuri au 


trecut! 

— Pentru prinţesă, poate, spuse Nancy, care îl privi pe Galaor cu un 
fel de uimire; dar, pentru messire de Coarasse... care s-a strecurat, cu 
haina trasă pe nas, la ora două dimineaţa, prin coridoarele Luvrului... 

— Ştii de unde vin? spuse regele. 

— Mă îndoiesc, Sire. 

— Nu, nu poţi şti. Am venit să-l salvez pe acest băiat, care stă 
acolo. 

Şi regele îl arătă pe Galaor. 

Galaor o salută pe Nancy. 

— Atunci, spuse camerista Doamnei Margareta, se pare că toată 
lumea vrea să-l salveze astăzi. 

— Da, spuse regele, dar eu, aproape i-am scos frânghia pe care o 
avea în jurul gâtului. 

— Şi acel Fritz este cel care i-a pus frânghia? 

— Exact. 

Nancy, care ghicise după accentul din vocea regelui că Galaor 
reintrase în grațiile sale, dar care nu ştia cum sau de ce, şi era 
nerăbdătoare să afle, răspunse pe un ton ironic: 

— Dacă Majestatea Voastră nu i-ar fi făcut ea însăşi laţul, nu avea 
cum să-l desfacă. 

— E adevărat, spuse regele, dar Galaor mi-a dat multe motive să-l 
iert şi chiar are un secret pe care vrea să mi-l încredinţeze. 

— Ah! foarte bine! spuse Nancy, care schimbă un zâmbet pe furiş 
cu gasconul. 

— Te-ai culcat destul de târziu, Nancy, spuse regele; ai cumva 
vreun iubit în Luvru? 

— Oh! Sire, făcu Nancy indignată. 

— Pfu! spuse Henric, care îl luă pe Galaor de braţ, eu nu mi-aş băga 
mâna în foc. Bună seara, Nancy! 

Şi îl conduse pe Galaor în coridorul care era la capătul scării şi care 
conducea la cabinetul său. 

— Bine! gândi Nancy, care se întoarse în camera ei în grabă, 
datorită micului meu dispozitiv voi afla ce-şi vor spune. 

Între timp regele îl împinse pe Galaor în cabinetul său, încuie uşa, 
luă un vătrai de fier, răscoli focul care era în cămin, se debarasă apoi 
de mantie, se aşeză în fotoliul său cel mare şi spuse: 

— Acum, băiete, vorbeşte, te ascult. 

Galaor rămase în picioare în faţa regelui, dar nu părea deloc presat 
să dea explicaţii. 

O suspiciune trecu prin mintea lui Henric: 

— Prietene, spuse el, eşti gascon, şi gasconii sunt plini de 
imaginaţie. Cred că nu ai niciun secret să-mi dezvălui cu privire la 
doamna Gabrielle şi că tot ce mi-ai povestit nu are alt scop pentru tine 


decât să nu fii spânzurat. Dacă este aşa, te voi graţia şi poţi merge la 
culcare. Numai să ţii minte că, dacă vei îndrăzni a doua oară să o 
eliberezi pe Doamna Margareta, fiind prizonieră într-unul din castelele 
mele fortificate, te voi trata ca pe un gentilom şi voi da ordin să ţi se 
taie capul. 

— Sire, spuse Galaor, care îşi desfăcu pe jumătate spenţerul său 
stropit de câteva picături de sânge, după ce am avut onoarea să cinez 
cu Majestatea Voastră, am primit o onorabilă lovitură de sabie în urma 
căreia aproape că am murit. 

— Sânge! strigă regele. 

— Uitaţi-vă mai bine, Sire. 

Numai atunci regele văzu că Galaor era palid şi că se clătina pe 
picioare. 

— Dar ce ţi s-a întâmplat? strigă el, cu o emoție bruscă, ce părea să 
justifice încrederea lui în Galaor. 

— Puţine lucruri, în aparenţă, însă o veritabilă aventură, în realitate, 
continuă Galaor. Deoarece Majestatea Voastră m-a iertat, eu pot să-i 
spun că doamna Nancy, salvându-mă din Luvru, mi-a recomandat să 
merg şi să mă ascund la hanul Calul Negru, de pe strada Saint-André- 
des-Arts, şi să aştept veşti de la ea, deoarece ea îşi promisese să 
potolească mânia Majestății Voastre. 

— Bine. După aceea? 

— Trecând pe podul Change, am fost lovit de doi cavaleri şi m-am 
certat cu ei. Am coborât sub pod şi, la al treilea atac, am primit o 
sabie care m-a lăsat aproape mort. 

— Sub pod? 

— Da, Sire. 

— Şi de acolo te-ai întors? 

— Oh! Nu, după cum veţi vedea. Când mi-am revenit, mă aflam 
într-un pat moale, într-o cameră necunoscută şi mi se bandajase rana. 
O femeie se afla lângă mine... o femeie frumoasă, Sire. Ea m-a făcut 
să înghit o băutură liniştitoare, mi-a făcut urarea să dorm bine şi m-a 
lăsat în pace. Dar am vrut să ştiu unde eram, Sire, şi am acţionat ca 
un paj sau ca o servitoare. 

— Ce-ai făcut? 

— M-am strecurat din pat şi m-am dus să ascult la o uşă, în spatele 
căreia am auzit voci. 

— Şi ce ai auzit?... 

— Un bărbat tânăr şi înalt care vorbea despre un complot urzit 
împotriva doamnei ducese de Beaufort. 

Regele tresări brusc şi se ridică vioi. 

— Sire, spuse Galaor cu răceală, complotul nu se va pune în 
practică până noaptea următoare. 

— Ah! 


— Avem timp suficient să ne luăm măsuri de precauţie. 

— Dar... 

— Majestatea Voastră să binevoiască să mă asculte până la capăt. 

— Vorbeşte, spuse regele cu o emoție crescândă. 

— Tânărul înalt care vorbea era acelaşi care m-a recompensat cu o 
lovitură de sabie. Interlocutorul său era femeia care m-a găzduit. 

— Şi... complotiştii?... întrebă regele cu o voce răguşită. 

— Sunt italienii care s-au hotărât să jefuiască seiful seniorului 
Zamet. 

— Bine! 

— După ce îl vor asasina. 

— Nenorociţii! 

— Şi apoi îi vor incendia casa, ceea ce va face ca doamna Beaufort, 
care locuieşte în casa lui, să piară în acest incendiu. 

— Ventre-saint-gris! urlă regele, numeşte-mi-i pe toţi aceşti oameni 
şi voi ordona să fie spânzurați mâine dimineaţă. 

— Nu, Sire, spuse Galaor cu fermitate. In primul rând, nu ştiu 
numele lor, ceea ce este un motiv mai mult decât suficient pentru a 
explica refuzul meu; apoi, dacă aş şti, nu aş spune. 

— Ventre-Saint-Gris! dar trebuie totuşi să o salvez pe Gabrielle. 

— O voi salva eu! spuse Galaor cu mândrie. 

Şi el avu o atitudine atât de cutezătoare şi de frumoasă, că Henric 
de Navarra se simţi reînviind în întregime în acest băiat de douăzeci 
de ani, şi murmură: 

— lată cum eram şi eu! 


Capitolul VII 

Urmă un moment de tăcere între Galaor şi rege. 

In cele din urmă, regele spuse: 

— Sunt sigur că eşti curajos... 

Galaor făcu o reverență. 

— Că eşti îndrăzneţ: tu mi-ai dovedit-o. 

Galaor se înclină din nou. 

— În fine, vrei să o salvezi pe Gabrielle de la pericolul ce o 
pândeşte. 

— Doresc şi sunt convins să fac acest lucru, spuse Galaor. 

— Este o intenţie frumoasă, dar, spuse regele, aş avea mai multă 
încredere în cincizeci de elveţieni şi germani pe care-i voi caza în 
hotelul lui Zamet, decât numai pe sabia ta, oricât de curajos ai fi. 

— Majestate Voastră are dreptate, spuse Galaor, şi este în 
drepturile sale să se asigure astfel. 

— Nu-i aşa? 

— Dar dacă o rog pe Majestatea Voastră să-mi încredinţeze 


comanda acestor inşi pe care intenţionează să-i angajeze?... 

— Asta-i cu totul altceva. 

— Apoi, dacă voi fi la conducerea acestor oameni, nu doar că o voi 
salva pe doamna Gabrielle, ci şi seiful şi casa domnului Zamet, aşa că 
Majestatea Voastră îmi va onora această cerere. 

— Da, desigur! 

— Ei bine! spuse Galaor, aş vrea ca Majestatea Voastră să-mi dea 
ordinul de a-l aresta şi de a-l duce la Vincennes pe acest domn frumos 
care m-a străpuns cu o lovitură de sabie. 

— Dar el cunoaşte această bandă de italieni? 

— Da... 

— Atunci, voi face şi mai mult, spuse regele, el va fi spânzurat. 

Galaor începu să zâmbească. 

— Majestatea Voastră, vorbind astfel, dovedeşte că se simte în 
largul său, spuse el. 

— Explică-te! 

— Pentru că dacă ar şti numele acestui gentilom... 

— Tu îl ştii, deci? 

— Poate. 

— Atunci de ce nu mi l-ai spus mai devreme?... 

Galaor rămase impasibil. 

— Sire, spuse el, Majestatea Voastră s-a calomniat de patru sau de 
cinci ori, chiar astăzi. 

— Cum aşa? 

— Spunând că a îmbătrânit. 

— Vai! oftă Henric. 

— Majestatea Voastră este încă tânăr. Şi nu trebuie să aduc drept 
dovadă decât cele două sau trei iubiri care au cucerit deodată inima 
Majestății Voastre. 

— Ah! Dar e adevărat, spuse regele căruia îi reveni în minte o 
amintire. Atunci, cum de ai ştiut că eram la răspântia Buci? 

— Înainte de a răspunde Majestății Voastre, vă rog să-mi urmăriţi 
raţionamentul următor! 

— Vorbeşte! 

— Majestatea Voastră o adoră pe doamna Gabrielle, dar este în 
aparenţă la fel de îndrăgostită de frumoasa Henriette d'Entragues. 

— Ah, aşa este! spuse regele, te afli la Paris de câteva ore şi totuşi 
ai aflat deja toate acestea? 

— Da, Sire. 

— Dar de unde ştii? 

— Poate că sunt un vrăjitor. 

Regele tresări şi îşi aminti cu uimire că messire de Coarasse îi 
spusese acelaşi lucru lui Renè Florentinul. 

— Continuă, spuse el. 


— Ei bine! Majestatea Voastră să ţină cont, continuă Galaor, că 
gentilomul în cauză este un prieten de-al uneia dintre cele două sau 
trei femei pe care regele le iubeşte în acest moment. 

— Bine! 

— Regele s-ar plânge amantei lui. Amanta ar plânge şi ar jura 
regelui că eu sunt un calomniator. Tentativa ar eşua. Acest lucru ar 
dovedi că am greşit. Dar, o lună mai târziu, atunci când nimeni nu mai 
este pus de gardă, dezastrul s-ar produce. 

— Ce spui tu este plin de înţelepciune, răspunse regele, care 
pricepu raţionamentul şi care ştia cât de slab era faţă de sexul 
frumos; dar, de fapt, ce vrei să faci? 

— Majestatea Voastră va scrie câteva cuvinte domnului Zamet prin 
care îi va cere să aibă încredere deplină în mine. 

— Este inutil să-i scriu, spuse regele. 

Şi el îşi scoase un inel de pe deget şi i-l dădu lui Galaor. 

— Ţine, spuse el, i-l vei arăta lui Zamet: acesta este un semn 
convenit între noi. Tot ce-i vei cere, el va duce la îndeplinire. 

Galaor luă inelul. 

— Şi apoi? spuse regele. 

— Şi nu m-ar deranja să-i acord revanşa acestui mojic, pe nume 
Fritz. 

— Cum? făcu Henric, zâmbind. 

— Aş vrea ca Majestatea Voastră să-l pună sub comanda mea şi să- 
| însărcineze cu recrutarea atâtor soldaţi câţi îi voi cere. 

— Dorinţă îndeplinită, spuse regele. 

— Oh! Asta nu e tot, spuse Galaor. 

— Dar, ce mai este? 

— Aş vrea ca Majestatea Voastră să-mi dea cuvântul său că nu va 
vorbi despre ceea ce v-am dezvăluit cu apropiații săi. 

— Fie. 

— Nici doamnei Henriette, nici doamnei Gabrielle, nici domnului de 
Sully, nici chiar domnului Zamet. 

— De acord, spuse regele, ai cuvântul meu. 

— Acum, spuse Galaor, pot s-o las pe Majestatea Voastră să-şi 
cheme pajii şi să meargă la culcare. 

— Dar, tu, unde vei dormi? 

— Oh! spuse Galaor zâmbind, nu sunt la Luvru decât de câteva ore, 
dar am găsit deja câteva suflete caritabile, care s-au oferit să mă 
găzduiască. 

— Ventre-saint-gris! spuse regele, încep să cred că, dacă nu eşti fiul 
meu, suntem cel puţin rude. Eram ca tine, când am venit la Paris. 

Galaor se înclină. 

Apoi se apropie de fereastra care era deschisă şi se aplecă în afară. 

Fritz era încă aşezat pe bancă. 


Poate că aştepta ca regele să-l alunge pe Galaor şi să-i permită să-l 
spânzure. 

— Pe legea mea, Sire, spuse Galaor, iată o bună ocazie dea mă 
confrunta cu Fritz imediat. 

Regele lovi un clopot, şi unul dintre paji intră. 

Acesta era tocmai tânărul Olivier. 

La vederea lui Galaor, despre care nu ştia că se află în cabinetul 
regelui, Olivier tresări puternic. 

— Du-te la fereastră, spuse regele. 

Pajul se supuse. 

— Vezi un om stând pe bancă? 

— Da, Sire, şi cred că este lanschenetul care a sosit de la Amboise. 

— Aşa este, spuse Galaor. 

— Du-te şi adu-l, porunci regele. 

Pajul se îndreptă spre uşă. 

Când trecu pe lângă Galaor, acesta îi spuse: 

— Dragul meu domn Olivier, înainte de a merge la culcare, aş vrea 
să vă spun două cuvinte despre cineva care vă interesează. 

Olivier tresări. 

— Se numeşte Gratienne, adăugă Galaor. 

Regele, care îl auzise, strigă: 

— Bine! lată, o cunoşti şi pe Gratienne? 

— Da, Sire, nu v-am spus că sunt vrăjitor? 

Şi Galaor începu să râdă, în timp ce pajul stupefiat ieşi pentru a-l 
căuta pe lanschenetul Fritz. 

Galaor nu se înşelase. 

Intr-adevăr, cel pe care-l observase sub fereastră era lanschenetul. 

Stătea aşezat pe o piatră mare, pe malul apei şi se amuza 
aruncând pietre în râu pentru a face cercuri. 

Dar gândul lui era în altă parte. 

Bunul cap pătrat al germanului se frământa în legătură cu acele 
probleme care păreau de nerezolvat. 

Regele se înfuriase teribil aflând de rolul pe care-l jucase Galaor la 
Amboise şi el îi ordonase ca Galaor să fie spânzurat. 

Până atunci, totul părea în regulă şi perfect logic. 

Dar iată că Fritz, încercând să execute ordinele pe care i le dăduse 
regele, îl văzu pe rege ţinându-se braţ la braţ cu Galaor, ca şi cum ar 
fi fost cel mai bun prieten al său, fără să-i dea cel puţin o explicaţie lui 
Fritz. 

Fritz nu mai înţelegea nimic. 

Apoi, mai mult, domnul de Navailles îl lovi pe umăr şi îl sfătui să îşi 
ceară scuze lui Galaor şi să-i fie teamă pentru el însuşi de frânghia 
care-i fusese destinată lui Galaor. 

Enigma devenise indescifrabilă. 


Domnul de Navailles plecă, Fritz, ameţit, se întoarse spre santinela 
de la poternă: 

— Ai auzit? întrebă el. 

— Ja. 

— Ai înţeles? 

— Nein! 

Şi santinela se limită numai la această afirmaţie şi la această 
negaţie. Soldatul văzuse multe de când era la Luvru. 

Fritz, disperat că nu putea să priceapă noile evenimente, Fritz, 
după cum vă spuneam, şedea pe o piatră mare şi arunca pietre în 
apă, atunci când pajul Olivier ajunse lângă el şi îl bătu pe umăr. 

Fritz se întoarse. 

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, mein herr Olivier? exclamă el. 

— Da, eu sunt. 

— Dacă aţi şti ce mi s-a întâmplat?!... 

— Nu ştiu ce vi s-a întâmplat, răspunse Olivier, dar ştiu că regele 
vrea să vă vorbească. 

— Regele? zise Fritz, care se ridică fericit. 

— Da. 

— Oh! probabil că mi-l va preda pe gentilom. 

— Care gentilom? 

— Galaor. 

— De ce? 

— Păi, nu ştiţi? făcu lanschenetul cu naivitate, pentru a-l spânzura. 

— Haida-de! cum să credeţi aşa ceva? spuse pajul pe un ton ironic. 

— Trebuie să se termine aşa, spuse Fritz. Chiar dumneavoastră ştiţi 
că regele mi-a poruncit... 

— Oh! Nu-i totul ca şi făcut, îl corectă Olivier. El v-a spus: „Adu-l la 
mine, şi vom vedea”. 

— Eu nu am înţeles asta, spuse Fritz. L-am văzut mai devreme pe 
Galaor coborând dintr-o barcă, acolo, la doi paşi, şi apoi a început să 
bată zgomotos la poternă. Eu, care eram în căutarea lui, l-am lovit pe 
umăr, i-am luat sabia... Uite-o, aici este... 

— După aceea? spuse pajul. 

— Am strigat lanschenetul din spatele poternei şi i-am dat această 
frânghie pe care o puteţi vedea încă agăţată de aceste gratii. 

— O văd, spuse Olivier. 

— Dar iată că Galaor, care are o limbă ascuţită, mi-a ţinut o serie 
de discursuri şi m-a linguşit atât de bine, că i-am dat voie să aştepte 
sosirea regelui. Regele a sosit. Galaor a susţinut că are un secret pe 
care voia să i-l încredinţeze. Regele l-a luat de braţ şi l-a condus... 

— Ei bine, întrebă Olivier, ce concluzie trageţi din toate acestea? 

— Că Galaor i-a destăinuit secretul său regelui, şi că, deoarece 
regele mi-a ordonat, mi-l va preda pe Galaor ca să-l spânzur. 


Olivier clătină din cap. 

— În caz contrar, spuse Fritz, regele mi-ar fi poruncit să-i dau sabia. 

— Mă tem că vă înşelaţi, spuse pajul, dar cred că dacă regele vă va 
ordona să-l spânzurați pe Galaor, nu eu voi fi vreun obstacol în a vă 
îndeplini misiunea. 

— Ah! 

— Acest gascon ştie o mulţime de lucruri pe care nu le arată, şopti 
pajul printre dinţi, care era gelos de când Galaor vorbise cu Gratienne. 

Ei intrară în camera regelui. 

Galaor era foarte liniştit, aşezat în faţa monarhului şi discuta 
familiar cu el. 

Fritz se încruntă şi începu să-şi piardă speranţa. 

Un om pe care urma să-l spânzure, oricât de curajos ar fi fost, nu ar 
fi stat atât de liniştit. 

Lanschenetul rămase în picioare, cu capul descoperit, şi aşteptă. 

— Fritz spuse regele, ştii care este sfatul pe care mi l-a dat în 
scrisoarea sa, executorul judecătoresc din Amboise? 

Fritz simţi câteva picături de sudoare rece cum îi inundă tâmplele, 
în timp ce părul i se zbârli uşor. El gândi că situaţia se schimbase în 
întregime şi că Galaor era cel care îl va duce la spânzurătoare. 

Regele continuă: 

— Executorul judecătoresc m-a sfătuit să dau ordin să fii spânzurat 
şi cu siguranţă că aş fi urmat acest sfat dacă ai fi avut ghinionul să nu- 
| asculţi pe prietenul meu Galaor, pe care-l vezi aici. 

Fritz respiră puţin mai uşurat. 

— Astfel, tu nu vei fi spânzurat, spuse regele, dar cu o condiţie. 

Fritz aşteptă impasibil. 

— Dacă i te vei supune prietenului meu Galaor, ca mie însumi. 

— Ja! spuse Fritz, care avea cultul unei supuneri pasive. 

— Tot ceea ce îţi va comanda, vei face. 

— Ja! repetă Fritz. 

— Dragă domnule Fritz, spuse atunci Galaor, vă sfătuiesc să puneţi 
în buzunar frumoasa frânghie nouă pe care aţi cumpărat-o cu gândul 
la mine. Vom avea nevoie de ea, cu siguranţă. Pentru moment, nu mai 
aveţi altceva de făcut, aşa că, duceţi-vă la culcare; dar mâine vă voi 
spune ce aveţi de făcut. Cunoaşteţi cabaretul Ca/u/ Negru? 

— Da, spuse Fritz, făcând un semn cu capul. 

El avusese comanda garnizoanei din Paris şi cunoştea oraşul ca pe 
propriul buzunar. 

— Mâine, la ora şapte după-amiază, spuse Galaor, să mă aşteptaţi 
la cabaretul Calul Negru, cu o duzină de lanscheneţi pe care îi veţi 
recruta. 

Şi Galaor, cu un gest, îl concedie pe Fritz ca şi cum ar fi fost acasă. 

— Acum, Sire, spuse gasconul, vă urez o noapte bună şi vă cer 


permisiunea de a lua cu mine pe acest băiat drăguţ, care se numeşte 
Olivier. 

— Pe mine?! făcu pajul pe un ton acru. 

— Da, am două cuvinte să vă spun. 

— Olivier, dragă, spuse regele, te voi încredința lui Galaor, ce îţi va 
ordona, vei face. 

— Da, Sire, răspunse pajul muşcându-şi buzele. 

Când ei ajunseră în anticamera care preceda cabinetul regelui, 
Galaor îl prinse pe Olivier de sub braţ. 

— Dragul meu Olivier, spuse el, o iubiţi pe Gratienne? 

— Ce vă pasă? zise sec pajul. 

— Oh! absolut nimic. Dar... 

— Dar ce? 

— Trebuie să o văd şi voi fi foarte recunoscător dacă îmi veţi aranja 
o întâlnire cu ea. 

Pajul deveni palid de furie. 

— In serviciul regelui, spuse cu răceală Galaor. 

— Şi ce vreţi, de fapt, de la Gratienne? întrebă Olivier a cărui voce 
tremura. 

— Bine! spuse Galaor râzând, sunteţi gelos! ce risipă... Nu o pot 
iubi pe stăpâna inimii voastre, pentru că n-am văzut-o niciodată. 

— Ah! spuse Olivier, care respiră uşurat. 

— În serviciul regelui, repetă Galaor. Vă dau întâlnire mâine la 
amiază, în curtea Luvrului, pentru a mă conduce la camera 
domnişoarei Gratienne. Şi acum, noapte bună! 

Cu aceste cuvinte, Galaor se despărţi de paj şi se pierdu în 
obscuritatea coridoarelor din Luvru, murmurând: 

— Voi ajunge până la urmă să găsesc camera iubitei mele Idoline şi, 
cum ea nu mă aşteaptă, va fi o surpriză plăcută! 


Capitolul VIII 

Exact la miezul zilei, pajul Olivier era la întâlnirea pe care i-o 
dăduse Galaor în curtea Luvrului. 

Olivier era foarte intrigat. 

Noaptea precedentă, părăsindu-l pe Galaor, el se strecurase afară 
din Luvru şi, ca de obicei, se îndreptase spre acea casă misterioasă în 
care Gratienne, camerista doamnei de Beaufort, îl aştepta. 

Sosise cu fruntea încruntată şi cu inima plină de furie, din pricina 
geloziei. 

Gratienne îl ascultase mai întâi cu profundă uimire, apoi sfârşi prin 
a râde de el, spunându-i că niciodată nu-l văzuse pe seniorul Galaor şi 
că era pentru prima dată când auzea pronunţându-i-se numele. 

Olivier se linişti în cele din urmă, dar rămase surprins în cel mai 


înalt grad şi, a doua zi, la prânz, cum Galaor se lăsa aşteptat, 
nerăbdarea pajului ajunsese la cote maxime. 

In sfârşit, Galaor apăru. 

Olivier se îndreptă vioi spre el. 

Galaor puse mâna pe umărul pajului şi îi spuse: 

— Te-am făcut să mă aştepţi puţin, dar nu mai dormisem de mult 
timp, aşa că m-am lăsat cuprins de somn. 

Olivier îl privi pe Galaor cu o curiozitate crescândă. 

— Tinere prieten, spuse Galaor, ţi-ai văzut iubita, probabil, în 
această noapte? 

— Da, desigur. 

— Ea v-a spus că nu mă cunoaşte... 

— Într-adevăr. 

— Şi cred că a fost foarte surprinsă aflând despre faptul că trebuie 
să o văd. 

— Uimirea ei nu s-a încheiat. 

— Dragul meu domn Olivier, continuă Galaor, ascultă-mă cu 
atenţie. 

— Vorbiţi... 

— Îi voi cere domnişoarei Gratienne să-mi facă un mic serviciu care 
îi va fi răsplătit însutit. 

— Cum? făcu pajul. 

— Vei vedea, continuă Galaor, că vreau să fac numai lucruri bune. 

— Ah! 

— Doamna ducesă de Beaufort o iubeşte pe Gratienne, dar pe 
dumneata ea nu te iubeşte decât puţin. 

— Ştiţi şi asta?!... exclamă Olivier. 

— Şi încă multe alte lucruri. Dacă doamna Gabrielle ar fi ţinut la 
dumneata, i-ar fi permis lui Gratienne să te primească în camera ei, 
aşa cum îi permite italiencei Geronima să-l primească pe domnul 
Gaëtan, un italian dintre cei mai frumoşi. 

— Sunteţi cumva un vrăjitor? strigă pajul. 

— Nu. Şi dovada este că nu am absolut nicio idee de ce doamna 
Gabrielle nu te place. 

— Eu ştiu care-i motivul, credeţi-mă. 

— Ei bine, trebuie să-mi povesteşti în timpul drumului. 

— Unde mergem? 

— Acasă la seniorul Zamet, şi îmi vei arăta drumul pe care îl cunoşti 
mult mai bine decât mine. 

— Cum! Vreţi ca eu să intru în camera lui Gratienne în plină zi? 

— Fără îndoială. 

— Dar doamna Gabrielle mă va da afară. 

— Te asigur de contrariu. 

— Să mergem! murmură Olivier a cărui încredere în Galaor începea 


să-l cucerească. 

Şi se îndreptară amândoi spre poarta Luvrului care dădea în piaţa 
Saint-Germain l'Auxerrois. 

— E departe? întrebă Galaor. 

— Deci, n-aţi fost niciodată acasă la Zamet? 

— Niciodată. 

Şi Galaor începu să zâmbească. 

— Şi vei vedea că voi fi bine primit, adăugă el. Dar să vorbim 
despre dumneata. Spuneam că doamna Gabrielle nu te place. 

— E adevărat. 

— Ei bine, în timp ce domnişoara Gratienne îmi va face serviciul pe 
care-l aştept de la ea, nu numai că vei intra în grațiile doamnei de 
Beaufort, dar mai mult... 

— O voi putea vedea pe Gratienne când voi dori? 

— Vei putea chiar să te căsătoreşti cu ea, dacă doreşti. 

— Uf! făcu Olivier, rămâne de văzut... Mă voi gândi la asta. 

In timp ce discutau astfel, ajunseră pe malul râului şi urcară pe 
malul drept. Hotelul domnului Zamet era localizat pe malul apei, în 
apropiere de acela al domnului de Sully, în vecinătatea străzii Leilor şi 
a ruinelor străvechiului palat Saint-Pol. 

— Avem o jumătate de oră bună de drum, spuse Olivier. 

— Ei bine, spune-mi de ce doamna de Beaufort nu te poate suferi? 

— Ducesa m-a îndrăgit foarte mult altădată. Regele îmi dădea să-i 
duc biletele şi, cum mesajele erau întotdeauna aşteptate cu 
nerăbdare... 

— „mesagerul era bine primit. 

— Desigur. Ducesa mă numea „drăguţul meu” încoace, „drăguţul 
meu” încolo, îmi strecura câţiva galbeni în pungă şi mă răsfăţa de 
minune. Asta s-a întâmplat până să o cunosc pe Gratienne. 

— Şi toate acestea s-au schimbat? 

— De seara până a doua zi. 

— Cum aşa? 

— Veţi vedea. Ducesa este geloasă... 

— Inseamnă că ea a avut multe de făcut, în acest caz, spuse 
Galaor. 

— Regele, trecând o dată pe strada Saint-Denis, a avut o fantezie 
cu o drăguță neguţătoare de haine care-şi vindea marfa la un pas de 
uşa sa. Neguţătoarea avea un soţ bătrân pe care nu-l iubea deloc şi 
ea venea după o ceartă cu un tânăr galant pe care nu-l mai iubea. 
Regele a apărut cum nu se putea mai bine, tocmai la ţanc. Regele 
este încă tânăr, şi cum este rege, va fi considerat întotdeauna frumos. 
Neguţătoarea nu a fost greu de cucerit. După opt zile, ea s-a predat 
ca o cetate, cu arme şi bagaje. A durat alte opt zile. Regele lovea cu o 
piatră două păsări. 


— Cum aşa? 

— Eu duceam în acelaşi timp câte un bilet de dragoste atât 
neguţătoarei cât şi doamnei Gabrielle. Intr-o seară le-am încurcat. l- 
am dat doamnei Gabrielle biletul care era pentru neguţătoare. 

— Ah! La naiba! 

— Ducesa de Beaufort m-a izgonit şi timp de opt zile nu a vrut să-l 
mai vadă pe rege. 

— Apoi regele a fost iertat? 

— Desigur. 

— Dar dumneata ai rămas duşmanul ei, nu-i aşa, tinere prieten? 

— Altfel spus, dacă regele nu ar fi ţinut la mine, aş fi fost concediat 
cu mult timp în urmă din funcţia de paj, iar ducesa mi-ar fi declarat un 
război încrâncenat. 

— Ei bine, îţi repet, spuse Galaor, lucrurile se vor schimba cu totul. 

— In curând? 

— Inainte de a trece douăzeci şi patru de ore. 

După ce Galaor făcu această promisiune, ajunseră la poarta 
hotelului domnului Zamet. 

Un bărbat corpolent, într-o ţinută din stofă brună şi cu o înfăţişare 
de ţăran, se certa cu doi feciori de casă în haine aurii, ce nu voiau să-l 
lase să treacă. 

— Monseniorul nu vă va primi, spuneau ei. 

Galaor se apropie şi o exclamaţie de uimire îi scăpă: 

— Jupân Pistache! strigă el. 

La auzul numelui său, bărbatul corpolent se întoarse, scoase un 
strigăt recunoscându-l pe Galaor şi se repezi să-l îmbrăţişeze. 

Era, într-adevăr, jupânul Pistache, destoinicul hangiu, stăpânul 
hanului Calul Bălan, din Amboise. 

Purta hainele sale de duminică şi avea sub braţ o valiză care părea 
foarte grea. 

— Dumneata, la Paris? întrebă Galaor. 

— Da, monseniore, de acum o oră. 

— Dar ce faci aici? 

— Oh! aceasta este o adevărată istorie, credeţi-mă! 

— Ei bine! spune-mi-o, zise Galaor. li permiteţi, Olivier? 

— Cum să nu, spuse pajul. 

— Nu mai sunt hangiu, spuse Pistache. 

— Haida-de! 

— Pentru simplul motiv că nu mai am hanul. 

— L-ai vândut? 

— Nu, mi l-au incendiat. 

— Cine? 

— Acel oribil Pont-Ribaud, care a vrut să se răzbune că v-am 
găzduit şi servit. 


— Pont-Ribaud nu e mort? 

— Cu siguranţă, nu! 

— Am crezut că şi-a trecut sabia prin trup. 

— Ah! Ei bine, nu, spuse Pistache, el era beat, asta-i tot. 

— Şi executorul judecătoresc? 

— Executorul judecătoresc, la care m-am dus să mă plâng, mi-a 
spus că trebuie să fiu foarte fericit. 

— Că ţi-au incendiat hanul? 

— Şi că nu am fost spânzurat. 

— Bine! spuse Galaor, într-una din aceste zile voi regla aceste 
conturi acolo cu Pont-Ribaud şi cu executorul judecătoresc. 

— Din fericire, continuă Pistache, mi-au ars numai casa. 

— Ei bine? 

— Şi focul nu s-a răspândit la beciuri. 

— Deci ţi-ai salvat vinul? 

— Vinul meu şi asta. 

Şi Pistache arătă valiza sa. 

Galaor o pipăi cu ambele mâini şi simţi că era plină de aur. 

— Dar-ar ciuma! spuse el. 

— Acestea sunt economiile mele, spuse Pistache cu modestie. 

— Şi le-ai adus la Paris? 

Pistache făcu cu ochiul. 

— Am venit să le pun la treabă, spuse el. 

— Cum? întrebă Galaor. 

— II cunosc puţin pe domnul Zamet, continuă Pistache. 

— Ah! 

— L-am găzduit acasă la mine, în urmă cu doi ani. 

— Şi lui i-ai adus banii? 

— Într-adevăr. Domnul Zamet mi-a spus: „Eu sunt primul bancher 
al regatului”. 

— Este adevărat. 

— Şi a mai spus: „Cine îmi încredinţează zece pistoli, va primi 
unsprezece, la sfârşitul anului”. 

— Acesta este un beneficiu frumos. 

— Acum, că am încredere în domnul Zamet, îi aduc toţi banii mei. 

— Şi aceşti imbecili nu vor să te lase să treci? 

— Pentru că spun că sunt un om de la ţară, un ţăran. 

— Şi ei nu-şi dau seama că ai atâţia bani încât ai putea să-i angajezi 
în serviciul tău. 

— Oh! desigur. 

— Doamne, bietul meu Pistache, spuse Galaor, ştii proverbul: „Nu 
haina îl face pe om”... 

— Ar fi bine dacă ar fi respectat, spuse Pistache. 

— Tocmai asta e. Din fericire suntem aici şi, mulţumită nouă, vei 


putea vorbi cu domnul Zamet. Nu-i aşa, Olivier? 

— Da, desigur, spuse acesta din urmă. 

Intr-adevăr, cei doi feciori de casă, văzând un paj al regelui şi un 
cavaler cu o înfăţişare impunătoare ca Galaor discutând cu acel om, 
erau acum destul de confuzi că l-au hărțuit mai devreme. 

— Aşa, caraghioşilor! spuse Olivier pe un ton poruncitor, daţi-vă jos 
pălăriile în faţa acestui om curajos care are valiza plină de aur! 

Feciorii se înclinară. 

— Veniţi, spuse Olivier lui Galaor, vă voi conduce la locuinţa 
domnului Zamet. 

Şi el trecu pragul porţii mari căreia cei doi feciori îi deschiseseră 
larg cele două părţi batante, înaintea lui. 

Galaor şi Pistache îl urmară. 

Curtea era plină de lume. 

Se aflau acolo seniori, curteni, feciori de casă cu galoane, doamne 
frumoase în litiere. 

Toată această lume îşi aştepta rândul său pentru o audienţă, 
pentru că în fiecare zi de la prânz până la ora două, finanţistul ţinea, 
nu o lecţie de justiţie, ci o audienţă pe teme financiare. 

Bogaţii veneau să-i încredinţeze banii lor, datornicii veneau să se 
împrumute. 

Frumoasele doamne veneau să schimbe un zâmbet pentru câteva 
pietre preţioase. 

Fiecare îşi aştepta rândul său cu răbdare. 

Ai fi putut crede că se aflau la Luvru, şi nu acasă la un om care, 
înainte de a fi bancherul regelui, fusese cizmarul său. 

Olivier strigă foarte tare: 

— Din serviciul regelui! 

Mulțimea se dădu la o parte înaintea lui. 

— Din serviciul regelui! repetă Galaor. 

Feciorii de casă care se aflau la uşa cabinetului lui Zamet încercară 
să-l împiedice pe Pistache să intre, dar Olivier spuse pentru a doua 
oară: 

— Din serviciul regelui! 

Şi Pistache intră. 

Domnul Zamet, un om destul de frumos, care nu avea mai mult de 
patruzeci de ani, stătea aşezat la o masă mare, plină cu documente şi 
pergamente. 

Văzându-l intrând pe Olivier, îşi ridică capul şi spuse: 

— Ah! tu eşti, drăguţule? 

— Da, domnule Zamet. 

Apoi, privindu-l pe Galaor: 

— Acest gentilom te însoţeşte? 

Olivier dădu afirmativ din cap. 


Galaor salută şi se dădu la o parte pentru a-l scoate la iveală pe 
demnul Pistache, care rămăsese aproape de uşă. 

Zamet îl recunoscu imediat. 

— Hei! bunul meu Pistache, spuse el, dumneavoastră sunteţi? 

— Da, domnule Zamet, spuse Pistache, v-am adus micile mele 
economii pentru ca să faceţi cum ştiţi mai bine. 

Şi, spunând aceste cuvinte, Pistache lăsă să cadă pe masă valiza sa 
grea, care scoase un sunet metalic. 

— Dar-ar ciuma! spuse Zamet. 

In acelaşi timp, Galaor îşi trase de pe deget inelul regelui şi îl 
întinse lui Zamet. 

Bancherul se cutremură, se înclină adânc şi, privindu-l pe Galaor: 

— Messire, spuse el cu o nerăbdare politicoasă şi aproape 
slugarnică, sunt complet la ordinele dumneavoastră. 

— Atunci, spuse Galaor, să discutăm. 

Şi el se aşeză, gest pe care cei mai mari seniori nu îndrăzneau să-l 
facă în prezenţa lui Zamet, care era atât de bogat şi care avea atât de 
multă putere. 

După ce vorbi astfel, Zamet aşteptă ca Galaor să-i spună motivul 
vizitei sale. 

— Domnule, îi spuse Galaor, aş vrea să le spuneţi tuturor celor care 
au solicitat o audienţă, să mai aştepte. Am nevoie de dumneavoastră 
pentru o jumătate de oră. 

— Dacă doriţi, domnule, spuse Zamet, îi pot trimite acasă. 

— Nu este nevoie, spuse Galaor. 

Apoi, privindu-i pe Olivier şi Pistache: 

— Aceşti domni sunt prietenii mei, iar eu pot vorbi în faţa lor. 

Zamet dădu din cap afirmativ. 

— Domnule Zamet, continuă Galaor, sunteţi bogat, după cum se 
spune, chiar incredibil de bogat. 

— Da, cam aşa este! făcu bancherul, cu un aer plin de modestie. 

— Casa dumneavoastră de bani este plină, continuă Galaor. 

Zamet crezu că Galaor venise la el să împrumute bani şi se grăbi să 
spună: 

— Sunt în întregime la dispoziţia dumneavoastră. 

— Aşteptaţi, spuse Galaor. Spuneam că seiful dumneavoastră este 
plin. 

— Aşa este, spuse Zamet. 

— Bijuterii, pietre preţioase ori monede, bilete de trezorerie ale 
corespondenţilor din Spania şi Italia, sunt acolo îngrămădite. 

— Ei bine? spuse Zamet. 

— Se spune chiar, reluă Galaor, că, înainte de toate, casa de bani 
este o capodoperă în ceea ce priveşte soliditatea ei, şi că nimeni în 
lume, cu excepţia armurierului care a construit-o, nu o poate 


deschide. 

— Este perfect adevărat. 

— Chiar şi cu cheia? 

— Chiar şi cu cheia. 

— Ei bine! dragă domnule Zamet, continuă Galaor, vă înşelaţi. 

— Oh! cum aşa? 

— Există un om care poate deschide casa dumneavoastră cu bani. 

Zamet tresări. 

— Fără cheie? spuse el pe un ton batjocoritor. 

— Nu, cu cheia. 

— Atunci nu i-o voi încredința. 

— lată cu precizie unde vă înşelaţi, dragă domnule Zamet. 

Bancherul îngălbeni. 

— Pentru a avea cheia dumneavoastră, omul despre care vă 
vorbesc va trece de înţelegerea cu dumneavoastră. 

— Cum va proceda? 

— Oh! pur şi simplu: o va lua de la gât după ce veţi fi mort. 

— Când voi fi mort? 

— Da, pentru că urmează să fiţi asasinat în noaptea următoare. 

Zamet tresări în scaunul său şi deveni livid. 

Galaor adăugă: 

— Dacă regele mi-a dat inelul său, este pentru că are încredere în 
mine. 

— Oh! o încredere oarbă, spuse Zamet, care ştia bine că regele nu 
şi-ar fi dat inelul cu uşurinţă altcuiva. 

— Prin urmare, aveţi încredere în mine, domnule Zamet, nu este 
aşa? 

— Desigur. 

— Atunci, pentru că am venit să vă salvez, veţi fi atât de amabil 
încât să faceţi tot ceea ce vă voi spune? 

— Sunt în întregime la ordinele dumneavoastră, spuse Zamet care 
era un om al cifrelor şi nu un spadasin, şi făcea mediocra sa profesie 
din bărbăţie. 

li tremură vocea şi se clătină oarecum pe picioare. 

Galaor continuă: 

— Stimate domnule Zamet, doresc să vizitez locul unde se află casa 
dumneavoastră cu bani. 

— E în dormitorul meu, spuse Zamet. 

— Foarte bine, informaţiile mele sunt exacte. 

Zamet se îndreptă spre partea din spate a vastei săli care îi servea 
drept cabinet, ridică o draperie şi deschise o uşă. 

Galaor intră. 

Se afla pe pragul dormitorului bancherului, dar el nu acordă decât 
puţină atenţie comorilor artistice înghesuite în acea redută, ci merse 


direct spre alcov. 

„Se află acolo, - îi spusese Rémy verişoarei lui, - casa de bani a 
bancherului.” 

Gasconul dădu la o parte perdelele şi, spre uimirea lui, nu văzu 
absolut nimic. Nimic decât un pat cu coloane răsucite, urcat pe o 
platformă, cu un baldachin de catifea roşie, sub care se afla cea mai 
mare oglindă venețiană care exista, cu siguranţă, în toată Franţa. 

Galaor se întoarse surprins spre Zamet, care îl urmase. 

Zamet, în ciuda emoţiei lui, începu să zâmbească. 

— Căutaţi casa cu bani? spuse el. 

— Fără nicio îndoială. 

— Şi dumneavoastră nu o vedeţi? 

— Nu. 

— Aşteptaţi. 

Şi Zamet se apropie de pat, apăsă un buton aflat în spate şi, dintr-o 
dată, patul se deschise ca un cufăr, iar casa de bani apăru dedesubt. 

Era o minunată ladă, de patru picioare lăţime şi de şase lungime, 
din oţel călit, şi garnisită cu nişte cuie de aramă. 

La prima vedere, nu se putea observa încuietoarea. 

Dar, prin apăsarea unui cui, el întoarse şi descoperi intrarea pentru 
cheia încuietorii. 

— Foarte bine! spuse Galaor, văd că, pentru a ajunge la casa de 
bani trebuie să ridicaţi patul. 

— Acum cunoaşteţi secretul. 

— Foarte bine! In consecinţă, continuă Galaor, ei trebuie să vă 
asasineze pentru a ajunge la casa de bani. 

— Da, spuse Zamet tremurând. 

— Pe asta se bazează ei, în mod sigur. 

— Dar, spuse Zamet care continua să tremure, încă sunt sigur pe 
oamenii mei. 

— Ah! 

— Elveţienii, totuşi, sunt oameni oneşti. 

— Nu spun că nu, zise Galaor. 

— Sunt zece feciori de casă în anticamere toată noaptea, zece 
feciori bine înarmaţi. 

— Care nu vă vor servi absolut la nimic. 

— Ah! 

— Fără îndoială, pentru că acei asasini nu vor intra pe acolo. 

Şi Galaor arătă spre uşa rămasă deschisă. 

— Dar, pe unde ar mai putea intra, atunci? 

— Nu există o altă uşă aici? 

— Da, dar această uşă... 

— Comunică cu apartamentul doamnei de Beaufort. 

— Ştiţi asta? 


— Bineînţeles. Ei bine! aceasta este calea pe care ar putea veni 
asasinii... 

— Dar cum vor intra în camera ducesei? 

— Oh! spuse Galaor, iată pentru moment, ceva ce nu este necesar 
să vă spun. 

Zamet se trase un pas înapoi. 

— Stimate domnule Zamet, spuse Galaor cu răceală, sunteţi prea 
bogat pentru a nu ţine enorm la viaţa dumneavoastră. 

— Sunt de acord. 

— Ei bine! dacă vreţi să trăiţi... 

— Ce trebuie să fac? 

— Să mă ascultați orbeşte. 

— Ce diavol de om! murmură Olivier privindu-l pe Galaor, să fiu 
spânzurat dacă înţeleg vreun cuvânt din tot ce ne-a spus în ultimele 
zece minute. 

Şi el aşteptă ca Galaor să explice mai mult povestea lui. 

Galaor continuă: 

— Dragul meu domn Zamet, viaţa dumneavoastră depinde de 
discreţia dumneavoastră. 

— Cum aşa? 

— Peste puţin timp, veţi primi în audienţă, succesiv, douăzeci şi 
cinci sau treizeci de oameni, nu-i aşa? 

— Ca în fiecare zi. 

— Desigur, printre ei, se va găsi unul sau doi care să facă parte din 
complotul urzit împotriva dumneavoastră. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Dacă un muşchi al feţei dumneavoastră, dacă un gest de teamă, 
dacă un cuvânt imprudent vă va trăda emoția, totul este pierdut. 
Asasinii îşi vor amâna proiectul pentru o altă zi şi în acea zi poate că 
nu voi mai fi în stare să vă apăr. 

— Ei bine! spuse Zamet, ce ar trebui să fac? 

— Să fiţi tăcut şi impasibil. 

— Bine! 

— Ca şi prietenul nostru Pistache, spuse Galaor privindu-l pe bunul 
hangiu, căruia îi spun ca după ce va ieşi de aici, să meargă şi să se 
închidă în camera de la han şi să nu vorbească cu nimeni despre ceea 
ce a văzut şi a auzit. 

— Oh! Fiţi fără teamă, spuse Pistache, voi fi mut ca un mormânt. 

— Şi prietenul nostru Olivier? continuă Galaor. 

— Ei bine! făcu pajul. 

— İl sfătuiesc să mă însoţească până diseară. 

— Fie, spuse Olivier. 

— Şi vă rog, domnule Zamet, să trimiteţi pe unul dintre feciorii de 
casă, să o aducă pe Gratienne, regina inimii sale. 


— De ce? întrebă Olivier. 

— Veţi vedea, răspunse gasconul. 

Zamet lovi un clopot. 

La acest sunet, un fecior intră. 

— Băiete, îi spuse bancherul, du-te până la apartamentul doamnei 
ducese de Beaufort pe scara principală. 

Feciorul se înclină. 

— Când vei ajunge, îi vei spune don'şoarei Gratienne că vreau să-i 
vorbesc, fără întârziere. 

Feciorul ieşi. 

Galaor făcu turul camerei ai cărei pereţi erau acoperiţi cu o 
țesătură de mătase şi lovi undeva în partea de jos, cu pumnul. 

La un moment dat peretele sună a gol. 

— Ah! spuse el, aici se află uşa? 

— Da. 

— Cum se deschide? 

— Uşa este încuiată cu zăvoare pe ambele părţi. 

Galaor ridică draperia şi trase zăvorul. 

— Ce faceţi? întrebă Zamet. 

— Verific dacă voi putea intra. 

— Când? 

— In această noapte. 

— Veţi veni pe aici? 

— Da. 

— Şi veţi veni diseară? 

— Cu o oră înainte de sosirea criminalilor. 

— Dar, messire, spuse Zamet, ei vor fi mai mulţi... 

— Zece sau doisprezece, cel puţin. 

— lar dumneavoastră, veţi fi singur? 

Galaor zâmbi. 

— Nu, spuse el, deşi sabia mea face bine cât zece. 

Şi Galaor trecu din nou din dormitor în cabinet. 

Olivier şi Pistache îl urmară. 

In momentul în care Zamet lăsă să cadă draperia, o altă uşă se 
deschise şi Gratienne apăru. 

— Messire Olivier, spuse atunci Galaor, în timp ce camerista, care 
era foarte drăguță, îl privea uimită, vă rog să mă prezentaţi 
domnişoarei. 

— Seniorul Galaor, spuse Olivier. 

Gratienne făcu o reverență. 

— Vreţi, continuă Galaor, să-i spuneţi că vă sunt cel mai bun 
prieten şi că ceea ce îi voi cere să facă, va trebui să execute? Din 
serviciul regelui. 

Aceste ultime cuvinte parcă au fost magice. 


— Ai înţeles? făcu Olivier. 

— Da, spuse Gratienne, roşindu-se. Ei bine? 

— Domnişoară, spuse Galaor, doamna ducesă de Beaufort are 
obiceiul de a lua o poţiune în fiecare seară? 

— Da, într-adevăr, spuse frumoasa fată. 

— Şi când ea este adormită, dumneavoastră coborâţi pe o scară pe 
care prietenul nostru Olivier o sprijină de perete, sub fereastra 
camerei dumneavoastră ce dă în străduţa din spatele hotelului? 

Gratienne dădu din cap afirmativ. 

— In această seară, spuse Galaor, când ducesa va fi adormită, veţi 
aştepta ca de obicei ca scara să fie pusă la locul ei. 

— Da, spuse Gratienne plecându-şi capul. 

— Ea va fi pusă cu o oră mai devreme. 

— De ce? 

— În timp ce italianca Geronima va fi încă alături de doamna 
ducesă. 

— Dar ducesa nu va fi adormită... 

— Oh! Nu contează! Convinge-o pe domnişoară, Olivier. 

— Şi apoi? făcu pajul. 

— Atunci, nu va fi domnişoara Gratienne cea care va cobori. 

— Eu voi fi cel care voi urca! spuse Olivier. 

— Nu, nu dumneata, ci eu. 

— Dumneavoastră?! făcu Gratienne retrăgându-se. 

— Vă este teamă de mine? întrebă Galaor cu galanterie. 

— Bineînțeles că nu, spuse ea, dar... 

— Dar, aşteptaţi permisiunea lui Olivier? 

Gratienne îşi cobori privirea. 

— Olivier, spuse Galaor, spune-i domnişoarei că nu are de ce să-i 
fie teamă. 

Olivier dădu din cap aprobativ. 

— Văd că îl iubiţi pe Olivier la fel de mult cum vă iubeşte el, spuse 
atunci Galaor. 

— Da, suspină Gratienne. 

— Ei bine! Ţineţi minte aceste cuvinte: Dacă îi veţi spune un singur 
cuvânt despre ceea ce aţi auzit, falsei ghicitoare, Geronima, nu-l veţi 
mei vedea pe Olivier vreodată. 

Gratienne făcu un gest de teamă. 

Dar, cum Olivier nu-l contrazise pe Galaor, ea răspunse: 

— Jur că voi păstra tăcerea. 

Atunci Galaor îi spuse lui Zamet: 

— Acum, puteţi să începeţi să acordaţi audienţele, domnule Zamet. 

— Plecaţi? 

— Desigur. Pentru moment, nu mai am nimic de făcut aici. 

Şi Galaor făcu un pas în retragere, adăugând: 


— Vii şi dumneata, Olivier? Vii, Pistache? 

— Da, răspunseră amândoi. 

Zamet îl opri pe Galaor, care făcuse deja un pas spre uşă. 

— Dragul meu senior, spuse el, niciodată n-a intrat aici un 
gentilom, care să poarte inelul regelui, fără a lua bani. Ce sumă vreţi? 

— De fapt, spuse Galaor, deoarece inelul regelui are atâta trecere, 
nu trebuie să pierd ocazia. Daţi-mi o sută de pistoli, domnule Zamet. li 
voi împărţi tovarăşilor mei din seara asta. 

— Vă dau o mie, spuse Zamet. 

Şi el deschise un sertar plin de aur. 

Galaor nu văzuse niciodată, probabil, atâta aur în acelaşi loc. 

In Gasconia, după cum ştie toată lumea, monedele de aur sunt mai 
rare chiar decât pietrele preţioase, şi niciodată greutatea pungii sale 
nu-l incomodase pe eroul nostru. 

Zamet băgă mâna în sertar. 

Dar, în momentul în care îşi retrăgea mâna, el îl privi pe Galaor 
zâmbind: 

— lertaţi-mă, sunt foarte ameţit şi stângaci. 

— Cum aşa? întrebă gasconul. 

— În loc să vă întreb unde să vă trimit banii printr-un comis-voiajor, 
mă pregăteam să vi-i dau direct dumneavoastră. 

Intr-adevăr, Zamet considera că era mult mai convenabil să trimită 
un sac plin de aur la hotelul în care se cazase Galaor decât să-i umple 
buzunarele cu galbeni. 

Dar Galaor, deşi înţelesese că era un gest plin de curtoazie 
desăvârşită, îi răspunse: 

— Dragă domnule Zamet, nu este nevoie să vă faceţi atâtea griji, 
cu atât mai mult cu cât nici noi nu ştim foarte bine, Olivier şi cu mine, 
unde ne vom afla. Daţi-mi o sută de pistoli şi, după cum v-am spus 
deja, îi voi împărţi celor pe care îi voi angaja pentru apărarea 
dumneavoastră. 

— Fie, spuse Zamet zâmbind, dar mâine, îmi veţi spune unde 
locuiţi. 

— Locuiesc la Luvru. 

— Ah! foarte bine. 

Şi Zamet încărcă doi pumni de aur şi îi întinse lui Galaor care-i făcu 
să dispară în buzunarele pantalonilor săi largi. 

Olivier se uită la sertarul plin de aur şi îşi zise: 

„Zamet este foarte generos astăzi. Cum naiba să profit de această 
situaţie?” 

Pajul avu un frumos moment de inspiraţie. 

El îi spuse lui Galaor: 

— Dragă domnule, v-aţi gândit la tovarăşii dumneavoastră, dar nu 
la toţi. 


— Ah! 

— Aţi uitat de unul. 

— Aşa e, spuse Galaor care pricepu pe jumătate. Nu m-am gândit 
deloc la omul de la scară. Acesta este cel care ne va costa cel mai 
scump. 

Şi Galaor încercă să scoată din buzunar un pumn de aur, spunându- 
i lui Olivier: 

— Luaţi-i! 

Dar Zamet îl opri cu un gest. 

— De cât ai nevoie? îi spuse el lui Olivier pe un ton de familiaritate 
protectoare. 

— De douăzeci şi cinci de galbeni cel puţin, răspunse pajul cu 
neruşinare. 

— Aici ai cincizeci, spuse Zamet. 

Şi Galaor îşi muşcă buzele ca să nu zâmbească. 

Apoi, întinzând mâna spre bancher: 

— La revedere, domnule Zamet, spuse el, pe diseară. 

Şi de data aceasta se îndreptă spre uşă. 

Dar Pistache se adresă bancherului: 

— Domnule Zamet, spuse el, să înţeleg că nu vreţi banii mei? 

— Cum să nu, prietene, răspunse Zamet. Lasă-mi valiza, păstrează 
cheia lacătului. Revino mâine şi, dacă voi mai fi încă în viaţă, voi face 
documentele necesare. 

Zamet încercă să zâmbească, dar un tremur uşor îl cuprinse. 

In momentul în care deschidea uşa, Galaor se întoarse: 

— Domnule Zamet, spuse el, aţi reţinut că trebuie să nu suflaţi o 
vorbă şi să rămâneţi impasibil? 

— Da, da, spuse bancherul. 

— Messire Galaor, spuse Pistache, vin cu dumneavoastră. 

Şi el ieşi împreună cu gasconul şi pajul. 

Mulțimea continua să se adune în curtea mare şi lacheii reuşeau cu 
dificultate să-i primească. 

Galaor începu să dea din coate şi îşi făcu drum, ca un vier într-un 
tufiş. 

Olivier şi Pistache mergeau în urma lui. 

După ce ieşiră din hotel şi ajunseră la râu, Galaor se întoarse spre 
cei doi tovarăşi ai săi. 

— M-am trezit mai târziu, spuse el, aşa că nu am mâncat prânzul. 

— Nici eu, spuse Pistache. M-am grăbit să mă debarasez de banii 
mei, de frica hoţilor. 

— Eu, spuse Olivier, am luat dejunul, dar cum deseori iau masa de 
prânz de două ori pe zi, vă voi ţine companie. Unde mergem? 

— La hanul Calul Negru, desigur! răspunse Galaor. 

Apoi, lovindu-l prieteneşte pe umăr pe Pistache: 


— Deci, iată-te la Paris? 

— Da, messire. 

— Şi vrei să rămâi? 

— Desigur. 

— Ce vei face? 

Pistache se scărpină după ureche şi îşi luă un aer confuz şi jenat. 

— Ah! Doamne! făcu el, este dificil de spus. 

— Vrei să cumperi un alt han? 

— Uf! făcu Pistache cu dezgust. 

— O prăvălie de postavuri sau o pielărie? 

— Nici vorbă. 

— ÎI vei ruga pe domnul Zamet să te angajeze într-unul din birourile 
sale? 

— Nu, continuă să spună Pistache. 

Şi începu să-şi scarpine urechea din ce în ce mai mult. 

— Pe legea mea! spuse Galaor, dacă nu-ţi voi tăia limba şi o voi 
arunca pisicilor. 

— Nu am încă cincizeci de ani, spuse Pistache. 

— Bine! 

— Sunt puternic ca un turc. 

— Te cred. Ai umeri puternici. 

— Nu mânuliesc prea rău o spadă. 

— Ah! Haida-de! 

— Am dovedit că aşa stau lucrurile, în vremuri de restrişte, spuse 
Pistache cu mândrie. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Când încalec un cal, deşi este nărăvaş, devin stăpânul lui, 
continuă Pistache. 

— Ei bine? 

— În fine, eu nu am venit la Paris numai pentru a depune banii mei 
la domnul Zamet. 

— Atunci, explică-te! 

— Mi-am spus în sinea mea: „Cu siguranţă că, la Paris, îl voi găsi pe 
messire Galaor”. 

— Şi nu te-ai înşelat. 

— Probabil aveţi nevoie de un scutier... 

— La naiba! strigă Galaor, ce idee frumoasă ai avut; dar... 

— Dar ce? 

— Sunt un biet soldat care caută aventuri, pe când tu ai pungi de 
aur. Niciodată n-aş îndrăzni să-ţi dau ordine. 

— Haida-de! spuse Pistache, v-ar putea deranja puţin în prima zi, 
dar apoi vă veţi obişnui. 

— Deci, vrei să fii scutierul meu? 

— Da. 


— Ei bine! Sunt de acord! spuse Galaor, înţelegerea s-a încheiat. 
Şi îi întinse mâna lui Pistache, adăugând: 
— Acum, hai să luăm masa de prânz! 


Capitolul IX 

Să-i lăsăm o clipă pe Galaor, pe Pistache şi pe pajul Olivier pentru a 
ne întoarce la răscrucea Buci şi a reintra în hotelul d'Entragues. 

Aici domnea o anumită agitaţie, după cum se va vedea, şi pentru a 
înţelege mai bine, trebuie să ne raportăm la evenimentele din timpul 
nopţii. 

Să ne amintim că, după ce constataseră că Galaor dormea în patul 
său, Henriette şi vărul ei, R&my, reveniseră într-o cameră alăturată, 
începuseră să vorbească liber, fără să suspecteze că somnul 
gasconului nu era decât aparent şi că ar fi putut auzi tot ceea ce 
spuneau. 

Şi iată, după cum vă reamintiţi, cum Galaor fusese pus la curent, pe 
nesimţite, cu planul de atac de la hotelul lui Zamet. 

Conversaţia celor doi veri fusese întreruptă de sosirea regelui. 

Rémy şi Armand de Maurevers, ascunşi într-o cameră vecină, 
participaseră fără să fie văzuţi la scena de dragoste, care avansa cu 
mare greutate şi pe care regele obişnuia să o joace în fiecare seară la 
genunchii frumoasei Henriette. 

Apoi, după ce regele plecase, furios şi jurându-se că nu va mai 
reveni, Armand de Maurevers şi Rémy ieşiseră din ascunzătoarea lor. 

Henriette îşi chemase slujitorii. 

Aceştia se grăbiseră să servească o cină bogată şi delicată, iar 
Henriette se aşezase la masă alături de cei doi oaspeţi ai săi. 

In timpul cinei, care fusese foarte veselă, Rémy şi Maurevers o 
convinseseră pe Henriette că nu va avea nimic de-a face cu urâta 
aventură care urma să i se întâmple doamnei de Beaufort. 

Henriette nu acceptase la început, apoi cedase încetul cu încetul. 

Ea nu-i va spune regelui, nu-i va spune nimic. 

Mai mult decât atât, regele care plecase furios, nu ar fi revenit 
probabil în seara următoare, şi dacă s-ar fi întors, ar fi fost tocmai în 
momentul în care domnul Gaëtan şi-ar fi pus planul de atac în 
aplicare. 

Prin urmare, ar fi fost prea târziu, chiar dacă ar fi vrut, pentru a-l 
mai salva pe Zamet şi pe ducesa de Beaufort. 

— Lasă-l să te facă regină a Franţei, spusese Rémy. 

Henriette nu răspunsese. 

Cina se prelungise până în zorii zilei şi nu se mai gândiseră la 
Galaor. 

Cu toate acestea, când Remy şi Maurevers se pregăteau să se 


retragă, primul spusese: 

— Sper că nu am vorbit prea tare. 

Henriette tresărise. 

— Gasconii au auzul fin, spusese Maurevers. 

Henriette luase o torţă, se dusese să deschidă uşa care separa 
oratoriul ei de camera în care se culcase Galaor, făcuse doi paşi în 
această cameră şi scosese un țipăt. 

La acest strigăt, Rémy şi Maurevers veniseră în fugă. 

În pat nu se afla nimeni, iar camera era goală, fereastra era 
deschisă şi draperiile atârnau în stradă. 

Rănitul evadase. 

— De ce? 

— A auzit totul! strigase Rémy. 

— Şi va pleca pentru a ne denunța regelui. 

Henriette devenise foarte palidă. 

Toţi trei făcuseră tremurând înconjurul camerei. 

Un amănunt îi frapase: patul gol era rece. 

Era o dovadă că trecuse deja o lungă perioadă de timp de când 
Galaor evadase. 

însemna că nu auzise conversaţia dintre Henriette şi cei doi 
comeseni. 

Dar, atunci, de ce plecase? 

Prin urmare, domnişoara d'Entragues, Remy şi Maurevers se 
despărţiseră pradă unei mari emoţii. 

Henriette se dusese la culcare, dar nu reuşise să închidă un ochi. 

În ceea ce-i priveşte pe R&my şi Maurevers, ei plecaseră cu intenţia 
de a-l preveni pe domnul Gaëtan. 


La ora zece dimineaţa, Henriette, tremurând în spatele draperiilor, 
auzi uşa închizându-se în urma unui vizitator. 

La scurt timp după aceea, una dintre cameristele sale intră şi aduse 
o casetă mică din lemn de cedru, spunând: 

— Un paj, îmbrăcat cu însemnele regelui, v-a adus acest obiect. 

Henriette sări din pat şi luă caseta pe care o deschise. 

Caseta conţinea un magnific colier de perle. 

Darul era însoţit de un bilet care începea astfel: 


„Draga mea, 
Ați fost crudă cu mine. 
Dar vă iert şi tin să mă iertati şi dumneavoastră...” 


Biletul scăpă din mâinile Henriettei, care răsuflă uşurată. 
Regele nu ştia nimic! 
Zece minute mai târziu, sosi Rémy. 


El era calm şi zâmbitor. 

— Ne-a fost teamă fără rost, spuse el. 

— Regele nu ştie nimic, spuse Henriette. 

— Nici regele, nici acel gascon blestemat. 

— Atunci, de ce a fugit? 

— El s-a trezit, probabil, atunci când regele a sosit. 

— Ah! 

— Şi a fugit de frica lui. 

— De frica regelui? 

— Da. 

Şi Remy povesti că se dusese la Luvru şi acolo i se spusese, că în 
noaptea precedentă, un lanschenet, pe nume Fritz, era în căutarea 
unui gascon, pentru a-l spânzura din ordinul regelui. 

Din detaliile care i se dăduseră, Remy îl recunoscuse pe Galaor. 

— Cu toate acestea, observă Henriette când vărul său îşi termină 
expunerea, este posibil ca acest gascon să-l fi avertizat pe Zamet. 

— Haida-de! 

— Zamet este bogat şi generos. Toată lumea o ştie. Pentru un tânăr 
gascon, posesia unui astfel de secret este o avere. 

— Ai dreptate, spuse Rémy, care plecă în căutarea lui Maurevers. 

El nu-l găsi pe acesta din urmă decât la ora două după-amiază şi îl 
trimise să supravegheze hotelul lui Zamet. 

Când sosi Maurevers, Galaor şi Olivier nu se mai aflau la hotel de 
mult timp. 

Maurevers intră în hotel. 

El văzu că hotelul este frecventat în mod obişnuit, Zamet era foarte 
calm, printre curtenii săi, şi îşi spuse: 

„Dacă Zamet ar fi aflat ceva, ar fi cerut regelui o gardă de o sută de 
soldaţi care, la această oră, ar fi patrulat prin curte, şi el însuşi ar fi 
fost mai mult mort decât viu. Pot să merg să-i liniştesc pe Remy şi 
Henriette şi să-l las pe Gaëtan să-şi ducă la bun sfârşit micuța sa 
expediţie.” 

Şi neghiobul se întoarse pe drumul către răscrucea Buci. 

Doamna Gabrielle d'Estrées, ducesă de Beaufort şi amantă a 
regelui, se duse la culcare. 

Geronima era cu ea. 

Gratienne, după ce o ajută pe ducesă să se dezbrace, cum nu mai 
avea nimic de făcut, se retrase în camera ei. 

Aşa că frumoasa şi superstiţioasa favorită a regelui rămase în 
întregime în puterea Geronimei. 

ltalianca etală un set de cărţi de tarot pe faţa albă de masă, iar 
cărţile prevestiră bogăţie, demnitate, o coroană... 

Gabrielle bău poţiunea misterioasă, ca de obicei, poţiune care 
trebuia să alunge soarta adversă. 


În fine, Geronima îi vorbise despre viitor în termenii cei mai veseli şi 
mai încrezători. 

— Deci, spuse Gabrielle, crezi că voi deveni regină? 

— V-am văzut în cărţile mele, purtând pe umeri mantoul cu 
însemnele regale cu flori de crin, doamnă. 

— Cât de curând se va întâmpla? 

— Inainte de un an. 

— Şi fiul meu? 

— Fiul dumneavoastră va domni. 

— Să te audă Dumnezeu, Geronima! spuse ducesa, care-şi trecu 
mâna peste frunte. 

— Doamnă, spuse italianca, Alteța Voastră este bolnavă? 

Gabrielle zâmbi. 

— Deja! spuse ea. Deja îmi spui Alteță. 

— În curând vă voi spune Majestate. 

Şi, în timp ce ea se bucura la gândul de a fi regină: 

— Majestatea Voastră este cumva bolnavă, pentru că am văzut că 
v-aţi dus mâna la frunte? 

— Imi simt capul greu. 

— Ah! 

— Cred că băutura pe care mi-ai dat-o mi-a ars gâtul şi inima. 

— Adevăra?! făcu Geronima, care manifestă o mare bucurie. 

— Ei bine! ce înseamnă asta? întrebă ducesa. 

— Asta înseamnă, doamnă, că începe să-şi facă efectul! 

— Ah! 

— Şi că virtutea acestei licori devine tot mai puternică. 

Gabrielle îşi duse mâinile la cap care devenea din ce în ce mai 
greu. 

— Veţi fi regină! spuse Geronima. 

— Voi fi regină, şopti Gabrielle, ai cărei ochi se închiseră. 

Ea luptă pentru un moment împotriva somnului de plumb care o 
cuprindea; buzele sale se întredeschiseră pentru ultima dată 
repetând: 

— Voi fi regină!... 

Apoi rămase nemişcată, cu părul ei frumos răsfirat liber pe pernele 
cu bordură de dantelă. 

Atunci Geronima se ridică. 

Pe masă se afla carafa ce conţinea poţiunea cu efect de somnifer 
pe care o luase Gabrielle, în timp ce cărţile de tarot cu care îi ghicise 
viitorul erau împrăştiate pe masă. 

Geronima îşi strânse cărţile şi le aşeză metodic într-un toc din piele 
neagră frumos ornamentat. 

Dar nu strânse carafa ce mai conţinea puţin din acel narcotic. 

— Când Gaëtan va veni, murmură ea, va vedea că l-am ascultat. 


O uşă se deschise atunci fără zgomot şi Gratienne intră. 

— Ducesa doarme? întrebă ea. 

— Da, spuse Geronima. 

— Deci pot să plec. 

— Oh! Desigur. 

— Dragă Geronima, spuse Gratienne, pot să mă bazez pe discreţia 
dumitale, nu-i aşa? 

Geronima zâmbi într-un mod ciudat: 

— Staţi fără grijă, spuse ea. Ducesa nu va afla, nu va şti vreodată 
că plecaţi în fiecare seară. 

— Vă veţi întoarce în cameră? 

— Nu, răspunse Geronima, voi rămâne aici. 

— Atunci, bună seara, dragă Geronima. 

— Bună seara... Gratienne... 

Camerista închise uşa care separa chichineaţa sa de luxosul 
dormitor al ducesei, apoi aşteptă... 

Ea aşteptă ca scara să fie sprijină de zid. 

Camerista veni la fereastră şi se aplecă în afară. 

Noaptea era liniştită şi întunecoasă. Nimeni nu trecea pe stradă. 

Un sfert de oră trecu, apoi Gratienne auzi nişte paşi în depărtare şi, 
în sfârşit, silueta a doi bărbaţi apăru în apropierea acelei străduţe. 

Cum unul dintre ei purta o scară, Gratienne nu se mai îndoi. 

Erau, într-adevăr, Galaor şi Olivier. 

Ea îl recunoscu pe acesta din urmă după mers atunci când ajunse 
sub fereastra sa. 

Scara fu sprijinită de perete. 

Gratienne tremura toată pentru că nu ştia prea multe despre ceea 
ce urma să se întâmple. 

Olivier apucă partea de jos a scării pentru a-i mări stabilitatea. 

Atunci Galaor urcă. 

Gratienne se dădu puţin înapoi. 

— Micuța mea, spuse Galaor, care ghicise că ea se ascunse, când 
ajunse la capătul superior al scării. Fără zgomot... sau totul este 
pierdut! 

Şi el sări în cameră, dar cu o asemenea uşurinţă că nu se auzi 
niciun pic zgomotul picioarelor care atingeau podeaua. 

— Gratienne! zise el în şoaptă. 

— lată-mă! spuse ea. 

— Sunteţi singură? 

— Da. 

— Unde este Geronima. 

— In camera ducesei. 

— Ducesa doarme? 

— Da, puteţi să vă convingeţi. 


Şi Gratienne îl prinse de mână pe Galaor şi îl făcu să se apropie de 
uşă, în mijlocul căreia strălucea un punct luminos. 

Era gaura cheii. 

Galaor se aplecă, îşi apropie ochiul de deschizătură şi o văzu clar 
pe ducesă care dormea şi pe Geronima care o veghea aşezată la 
marginea patului său. 

— Foarte bine, spuse el. 

Apoi, întorcându-se spre Gratienne: 

— Chemaţi-o pe Geronima, spuse el. 

Şi el dispăru în spatele uşii pe care Gratienne o întredeschise, 
spunând: 

— Geronima! Geronima! Veniţi o clipă, vă rog. 

— Ce este? făcu italianca. 

Ea veni în fugă şi intră fără să bănuiască ce se ascundea în 
întunericul acelei chichineţe. 

Dintr-o dată o mână de fier o prinse de gât şi, în acelaşi timp, vârful 
unui stilet o înţepă uşor. 

Şi, o voce care îi era necunoscută, îi spuse: 

— Dacă ţipaţi, veţi muri! 

Teroarea îi îngheţă Geronimei sângele în vene. 

Galaor o simţi prăbuşindu-se în braţele sale. 

— Domnişoară Gratienne, spuse el atunci, staţi aproape de 
fereastră şi, dacă Olivier va fluiera, anunţaţi-mă. 

Şi el o luă pe Geronima care tremura de frică în braţele lui şi o 
transportă în camera ducesei, unde o lampă aşezată pe o masă, 
răspândea în jurul ei o lumină slabă. 

Atunci Geronima putu vedea cu cine are de-a face. 

Galaor era un cavaler chipeş, care nu avea nimic înfricoşător în 
fizionomia sa. 

Dar pumnalul său continua să îi amenințe pieptul Geronimei şi 
Geronima fu nevoită să tacă. 

Ea avu chiar o iluzie. Crezu că Galaor era un prieten de-al pajului 
Olivier, care se îndrăgostise de ea şi care venise să o răpească. 

Un cuvânt al lui Galaor o trezi la realitate. 

— Domnişoară, îi spuse el, dacă sunteţi rezonabilă, nu vi se va face 
niciun rău, altfel, pe cuvântul meu, vă voi omori! 

— Ce vreţi, de fapt, de la mine? întrebă italianca, ai cărui dinţi 
scrâşniră cu zgomot. 

— Pentru început, răspundeţi-mi la o întrebare şi să nu cumva să 
mă înşelaţi, dacă vreţi să trăiţi. 

— Ce vreţi să ştiţi? 

— Ducesa ia o poţiune în fiecare seară? 

— Da. 

El observă carafa care se afla încă pe masă. 


— Această poţiune se află acolo, nu-i aşa? 

— Da. 

Galaor, care continua să-şi fluture pumnalul, constată că rămăsese 
un pahar de poţiune pe fundul carafei. 

El luă carafa şi o întinse Geronimei. 

— Trebuie, spuse el, să o beţi până la ultima picătură. 

— Dar... 

— Trebuie. 

Geronima încercă să se apere din nou. 

Pumnalul lui Galaor se propti în gâtul ei alb. 

— Beţi sau veţi muri, spuse gasconul. 

Geronima, uluită, luă carafa şi o duse la buze. 

— Beţi, beţi totul! repetă Galaor. 

Şi Geronima, cu ochii încă fixaţi permanent pe pumnalul a cărui 
lamă strălucea la lumina lămpii, bău conţinutul carafei până la ultima 
picătură. 

Narcoticul era amestecat în lichid în mod neuniform. 

Era o pulbere maro destul de grea, care în mare parte rămăsese pe 
fundul carafei, unde nu se dizolvase încă. 

Acest amănunt explică de ce Gabrielle se luptase câteva momente 
cu somnul. 

Geronima, dimpotrivă, abia puse carafa pe masă, că ea se lăsă să 
cadă fulgerător pe scaunul pe care şezuse mai devreme. 

Galaor o privi cum încercase un moment să lupte împotriva 
somnului. 

Dar lupta nu dură mult timp şi, în mai puţin de zece minute, 
Geronima dormea buştean. 

Ea dormea la fel ca şi ducesa de Beaufort şi chiar dacă pereţii 
hotelului s-ar fi prăbuşit, nu ar fi reuşit să le trezească. 

Atunci Galaor o aşeză în scaun şi îi dădu atitudinea unui somn 
natural. 

Apoi, el se alătură lui Gratienne. 

— Acum, copila mea dragă, spuse el, puteţi pleca. 

— Eh! făcu Gratienne, uimită de ceea ce văzuse. 

— Puteţi să vă alăturaţi lui Olivier, spuse Galaor. 

— Ah! 

— Nu aveţi o cămăruţă pe aici, în care să vă întâlniți în fiecare 
seară? 

— Desigur. 

— Trebuie să vă comportaţi ca de obicei. 

— Dar, spuse Gratienne îngrijorată, dumneavoastră nu faceţi niciun 
rău, cel puţin, doamnei ducese, nu-i aşa? g 

— Am să-ți spun tot adevărul, zise Galaor. In această noapte, 
trebuia să fie asasinat domnul Zamet. 


— Doamne Dumnezeule! 

— Hanul trebuia să fie incendiat şi ducesa să fie omorâtă. 

— Este posibil? strigă Gratienne bulversată. 

— Am evitat pericolul în parte, dar am în continuare nevoie de 
dumneata. 

— Dar, spuse Gratienne, dacă plec, nu voi mai putea să vă servesc. 

— Dimpotrivă. 

— Cum aşa? 

— Veţi vedea. Asasinii, care sunt complicii Geronimei, ar trebui să 
fie introduşi aici pe fereastră. 

— Bine! 

— Dar ei aşteaptă mai întâi să vă vadă intrând la braţul lui Olivier în 
acea casă în care vă întâlniți în fiecare seară. 

— Ah! Am înţeles, spuse Gratienne. 

— Şi acum, încheie Galaor, să aveţi încredere în mine indiferent ce 
se va întâmpla. 

— O, Doamne! murmură Gratienne, dacă nu veţi fi atât de puternic. 

— Fiţi liniştită, voi avea companie. 

— Adevărat? 

— Şi, din moment ce regele are încredere în mine... 

— Regele ştie, prin urmare, totul? 

— Da. 

— Şi dumneavoastră aţi fost numit să o protejaţi pe doamna 
ducesă? 

— Da, eu sunt acela. Şi, iată dovada. 

Şi Galaor îi arătă pe degetul său inelul magic. 

Atunci Gratienne nu mai ezită. 

Ea încălecă pervazul ferestrei şi puse piciorul său micuţ pe scara pe 
care Olivier continua să o ţină de jos, apoi cobori. 

Galaor îi văzu pe amândoi îndepărtându-se braţ la braţ. 

Şi când dispărură din vederea sa, el puse două degete la gură şi 
începu să fluiere într-un anumit fel. 

La acest zgomot, nişte umbre începură să se mişte la ambele 
capete ale străzii. 

Apoi, aceste umbre se apropiară una câte una de scară, care 
rămăsese sprijinită de zid şi care ducea până la fereastră. 

— Fritz? şopti Galaor, în timp ce una din aceste umbre începu să 
urce scara, dumneata eşti? 

— Ja! se auzi vocea groasă a germanului. 

— A venit toată lumea? 

— Ja! 

— Atunci, urcă şi, mai ales, fără niciun zgomot. 

Apoi Galaor murmură, în timp ce Fritz urca primul: 

— Încep să cred că domnul Gaëtan va avea cu cine să vorbească. 


Să ne întoarcem încă o dată la răscrucea Buci. 

Era ora unsprezece seara. 

O ceaţă alburie, după cum se văzuse o dată sau de două ori în timp 
de iarnă, învăluia tot Parisul, estompând turlele bisericilor şi marginile 
acoperişurilor. 

— O noapte frumoasă pentru îndrăgostiți! îi spuse Rémy 
d'Entragues lui Maurevers, ridicând ciocanul de la poarta verişoarei 
sale. 

Uşa se deschise. Ei intrară. 

Henriette şedea pe un scaun în oratoriul său, cu picioarele lângă 
foc, cu mâinile înmănuşate, purtând o rochie de catifea albastră care i 
se potrivea de minune. 

— larăşi, tu! spuse ea văzându-l pe Rémy. 

— Da! răspunse Rémy. 

— Păi, trebuie să pleci... regele va veni. 

— Dacă regele va veni, vom afla tot ce vrem, spuse Maurevers. 
Deci, sunteţi sigură că regele va veni? 

Henriette întinse mâna spre o masă şi luă o bucată de hârtie pe 
care o dădu vărului său. 

Era o scrisoare de la rege. 

Nu era aceea care însoţise colierul şi pe care o primise în acea 
dimineaţă, ci o altă scrisoare pe care pajul Olivier i-o adusese pe 
înserate. 


Regele scria: 

„Nu mi-aţi răspuns, îngerul meu, la scrisoarea mea din această 
dimineață. Trag concluzia că sunteți încă supărată pe mine şi vin să 
vă cer iertare. Un cuvânt de iertare, ca să nu mă respingeţi. Dacă mă 
veți ierta, vă voi face o vizită diseară, la ora obişnuită. 

Al dumneavoastră, Henric.” 


— Ei bine, întrebă Rémy în timp ce îi înmâna această scrisoare 
verişoarei sale, i-ai răspuns? 

— Da. 

— Ce anume? 

— Că sunt dispusă să-l iert, dar că ar trebui ca regele să vină să-şi 
ceară iertare, chiar el însuşi. 

— Va veni? 

— Desigur. 

— lată tot ce voiam să ştim, spuse Maurevers care făcu un pas în 
retragere; din momentul în care regele va veni aici, nu ne vom mai 
preocupa de altceva. 


— Cum! spuse Henriette, care simulă puţină teamă şi indignare, 
acest înfiorător căpitan italian nu şi-a abandonat proiectul? 

R&my începu să râdă şi răspunse: 

— Imi dau seama că speri că nu. 

Şi cele două personaje negative plecară, în timp ce Rémy repeta: 

— Vei fi regină! 

In acelaşi timp, italianca Geronima spunea acelaşi lucru despre 
Gabrielle d'Estrees, ducesa de Beaufort. 

— Acum, spuse Maurevers, putem fi foarte liniştiţi. Să mergem să-l 
prevenim pe Gaëtan. 

Rémy îl luă de braţ; amândoi parcurseră toată strada Saint-André- 
de-Arts şi ajunseră la malul apei, discutând. 

— Vrei, deci, să trăieşti o aventură? întrebă Remy. 

— Desigur, asta vreau. Trebuie să am partea mea. 

— Şi eu pe a mea. A 

— Da, dar tu ai indicii care sunt mai bune decât lovitura de sabie. În 
timp ce eu... 

— Tu, tu eşti prietenul meu. 

— Fie. Dar Gaëtan este un om ciudat. El vrea ca fiecare să aibă 
partea sa de pericol şi de glorie. 

— Cu toate acestea, gândeşte-te la un lucru. 

— La care? 

— Dacă această aventură eşuează. 

— Ei bine? 

— Gărzile regelui te vor aresta. 

— Voi fi spânzurat sau bătut, puţin îmi pasă, spuse Maurevers cu 
răceală. 

— Dar se ştie că eşti prietenul meu. 

— Bine! 

— Şi că eu sunt vărul Henriettei. Acest lucru mă va compromite 
atât pe mine, cât şi pe ea. 

Maurevers ridică din umeri. 

— Nu-ţi face griji, spuse el, nimic din toate acestea nu se va 
întâmpla. 

Ei ajunseră la podul Saint-Michel, trecură prin apropierea catedralei 
de la Notre-Dame, apoi traversară podul Change, piaţa Châtelet şi se 
angajară pe întunecata şi întortocheata stradă din Grand-Hurleur. 

Aici se afla o cocioabă infectă în care şeful gărzilor de noapte şi 
sergenţii săi nu intraseră niciodată, probabil. 

Era cârciumă şi tripou, în acelaşi timp. 

Acolo se consuma băutură şi se jucau tot felul de jocuri de noroc, în 
spatele perdelelor de lână roşie, la lumina slabă a lumânărilor, pe 
câteva mese unsuroase, cu nişte cărţi de joc care îşi pierduseră 
culoarea lor originală. 


Se vorbeau toate limbile, mai ales germana şi italiana. 

În fiecare noapte se isca o ceartă, care de multe ori se sfârşea cu 
moartea unui om. 

Aruncau cadavrul în stradă şi petrecerea continua. 

Această groapă a iadului avea un nume celest. Se numea: La 
Porumbița, ceea ce avea sensul de La fata neprihănită! 

Acolo intrară Maurevers şi Rémy. 

O duzină de bărbaţi, încălziţi de vin şi jocuri de noroc, vorbeau 
zgomotos. 

In mijlocul lor, un fel de bătăuş, cu pumnul în şold, cu vocea 
ridicată, perora cu îndrăzneala unui om încrezător. 

Cum acest om inspira teamă, toată lumea îl asculta. 

Acesta fu momentul în care Maurevers şi Rémy intrară. 

Fanfaronul, care nu era nimeni altul decât domnul Gaëtan, tresări. 

— Totul va fi bine, spuse Maurevers. 

— Atunci totul merge strună? 

— Da, aşa e. 

Gaëtan se ridică: 

— Caraghioşii mei, spuse el adresându-se companionilor săi de joc, 
am în această seară o întâlnire de amor. Bună seara! 

Şi el băgă în buzunar o grămadă de monede de aur pe care le avea 
în faţa lui. 

— Nu ne acorzi revanşa? întrebă unul dintre jucători. 

— Mâine. În seara asta sunt grăbit. 

Şi ieşi pe urmele lui Maurevers şi Rémy. 

— Unde sunt oamenii tăi? întrebă Maurevers. 

— Ascunşi în casa în care Gratienne se întâlneşte cu micuțul ei paj 
în fiecare noapte, răspunse căpitanul. Cât e ceasul? 

— E aproape miezul nopţii. 

— Totul trebuie să fie gata, spuse Gaëtan, Geronima este o fată cu 
cap. Să mergem... Regele nu ştie nimic? adăugă el. 

— Absolut nimic. 

— Minunat! 

Maurevers întinse mâna spre tovarăşul său. 

— Adio, Rémy, spuse el. Aceste lucruri nu te privesc. Vei avea 
partea ta altădată. 

Dar Remy nu se mişcă. 

— M-am gândit că m-aş plictisi, eu, care n-aş avea nimic de făcut, 
pe când voi vă veţi face treburile. 

— Ei şi? 

— Şi, voi merge cu voi. 

— Ah! ah! 

— Şi vreau să-mi îndes ambele mâini în casa de bani a lui Zamet. 

Şi Rémy îi urmă pe cei doi bandiți. 


Domnul Gaëtan şi cei doi tovarăşi dădură colţul străzii Grand- 
Hurleur şi ajunseră la strada Urşilor. Acolo, după cum ştim, pajul 
Olivier avea o locuinţă misterioasă unde o primea pe Gratienne, 
camerista doamnei Gabrielle. 

— Ah, aşa deci, spuse Rémy în timp ce mergea, de ce, ca să 
ajungem la casa lui Zamet, am luat-o pe strada Urşilor? 

— V-am explicat mai devreme, spuse Gaëtan. 

— Ei bine, nu-mi amintesc de vreo explicaţie. 

— E simplu, totuşi, continuă italianul. 

— Ah! 

— Pajul Olivier are o cămăruţă pe strada Urşilor. Aici va veni 
Gratienne. 

— Bine... 

— Doi dintre oamenii mei locuiesc în aceeaşi casă şi la acelaşi etaj. 

— Foarte bine. 

— De la fereastra lor, ei văd fereastra pajului. Când această 
fereastră se va lumina, va însemna că pajul este în camera lui. Când 
două umbre, în loc de una, vor apărea în spatele perdelelor, va 
însemna că Gratienne a sosit. 

— Şi, odată ce Gratienne va sosi, spuse Remy, înseamnă că 
Geronima vă aşteaptă. 

— Aşa e. 

Apoi italianul spuse în continuare: 

— Toţi oamenii mei sunt împrăştiaţi în jurul străzii Urşilor; va fi 
nevoie doar de un fluierat pentru a-i chema. 

— Minunat! 

— Dar, din nou, vă repet, este necesar ca Gratienne să ajungă 
acasă la Olivier. 

— Linişte! spuse Maurevers care mergea puţin mai înainte. 

In acelaşi timp, însoțitorii săi îl văzură dispărând sub cerdacul unei 
case. 

— Bine! spuse Gaëtan, iată vine rondul. Să facem ca Armand. De 
ceva timp, sergenţii pazei de noapte sunt curioşi ca dracu’ şi doresc 
să afle ce se poate întâmpla în stradă după ce s-a sunat stingerea. 

Apoi Rémy şi Gaëtan îl imitară pe Maurevers şi se repeziră în umbra 
unei uşi. 

Se auzeau din depărtare, într-adevăr, paşii măsuraţi şi grei ai 
sergenţilor. 

Dar probabil că nu-şi imaginau să întâlnească nici huligani, nici 
băieţi răi, deoarece vorbeau foarte liniştiţi între ei, şi trecură aproape 
de Gaëtan şi de cei doi tovarăşi ai săi, fără să îi vadă. 

Rondul trecu. 

Atunci italianul, R&my şi Maurevers începură să-şi continue drumul. 

O umbră se ridică în faţa porţii acelei case spre care se îndreptară. 


— Gaëtan? întrebă o voce. 

— Pi&tro! răspunse căpitanul. 

Umbra înaintă şi, la un moment dat, se contură silueta unui bărbat. 

— Păsările se află în cuib, spuse omul în italiană. 

— Eşti sigur? 

— Le-am văzut intrând. 

— Şi oamenii tăi? 

— Sunt pregătiţi. 

Gaëtan traversă strada şi văzu, într-adevăr, lumina de la fereastra 
camerei lui Olivier. 

— Atunci, să mergem! spuse el. 

Pi&tro îşi duse un deget la gură şi scoase un fluierat. 

La acel sunet, din ambele părţi ale străzii, umbre începură să se 
agite în tăcere pe sub cerdacurile caselor pe care le părăsiseră pentru 
a-l înconjura pe Gaëtan. 

— Să mergem! repetă el, şi care are încredere în mine, să mă 
urmeze. 

Pi&tro se apropie de Gaëtan, în timp ce micuța trupă se puse în 
mişcare în ordine, încât puteai spune că este un rond de sergenţi de 
gardă. 

— Căpitane, îi spuse el, am urmat cu fidelitate instrucţiunile pe care 
mi le-aţi dat. Niciunul nu ştie unde vom merge. 

— Le vom spune imediat. 

Bandiţii îi priviră cu multă curiozitate pe Rémy şi Maurevers, pe 
care nu îi cunoşteau. 

Dar Gaëtan consideră că era inutil să le satisfacă curiozitatea. 

Ei ajunseră la malul apei şi începură să parcurgă o potecă ce trecea 
pe sub poduri, care şerpuia de-a lungul malului şi care era frecventată 
în mod obişnuit de către marinari. 

In acel moment, orologiile unei biserici vecine începură să anunţe 
miezul nopţii! 

Atunci, Gaëtan se întoarse spre mica lui trupă: 

— Dragi prieteni, spuse el, cred că a venit timpul să vă spun despre 
ce este vorba. 

— Oh! răspunse unul dintre bandiți, mergem până la capătul lumii 
cu dumneata. Deci, ce mai contează? 

— Aţi auzit de domnul Zamet? continuă Gaëtan. 

— Domnul Zamet! exclamară toţi. 

— Da. 

Acest nume era magic. Cine nu-l ştia pe domnul Zamet, omul care îl 
împrumuta cu bani pe rege şi a cărui casă cu bani era atât de plină, că 
cei mai mari seniori se plecau în faţa lui, ca nişte slujitori? 

— Ei bine, continuă Gaëtan, îi vom face o vizită. 

Toţi tresăriră. 


— Numai că, adăugă italianul cu răceală, nu vom acţiona ca toată 
lumea, deci nu vom intra pe uşă, dragi prieteni. 

— Şi, pe unde vom intra? întrebă Pietro. 

— Pe fereastră. Apoi vom manifesta poate un pic de curtoazie faţă 
de domnul Zamet. Vă mărturisesc chiar, că am de gând să-l omor. 

Erau atât de atenţi la cele spuse de căpitan, încât puteau auzi chiar 
şi o muscă dacă ar fi zburat în apropierea acestuia, ca să spunem aşa. 

— După aceea, încheie Gaëtan cu multă simplitate, îi vom jefui 
casa de bani. 

Un fior de entuziasm străbătu mica trupă, care începu să meargă în 
urma lui Gaëtan. 

— lată nişte soldaţi bine instruiți, şopti Rémy la urechea lui 
Maurevers. 

După un sfert de oră, silueta impozantă a casei lui Zamet se 
contură ca o pată neagră pe cerul cenuşiu. 

— Pe aici! spuse Gaëtan. 

Şi urcă pe malul apei şi începu să facă înconjurul clădirii, care era 
cufundată în întuneric şi tăcere. 

Apoi, ajunşi la capătul străduţei, el le ordonă oamenilor să se 
oprească. 

— Vedeţi această fereastră unde se află o lumină? spuse el. 

— Da, spuse Pistro. 

— Ei bine! când voi apărea la această fereastră şi vă voi chema, să 
veniţi. 

Bandiţii se opriră la colţul străduţei şi Gaëtan, Rémy şi Maurevers 
înaintară singuri sub fereastră. 

— Suntem puţin în întârziere, spuse Gaëtan, dar e mai bine aşa. 
Vom fi siguri că toată lumea doarme. 

— Cu excepţia Geronimei. 

— Oh! ea a pregătit totul, ne aşteaptă. Vedeţi lumina. 

Gaëtan făcu încă doi paşi mai departe. 

— Şi, vedeţi scara, spuse el. 

Intr-adevăr, scara pe care Gratienne o folosise pentru a cobori şi a i 
se alătura lui Olivier, era încă rezemată de perete. 

— De ce i-aţi lăsat acolo pe oamenii dumneavoastră? întrebă Rémy. 

— Pentru că vreau să-mi iau, înainte de toate, măsurile de 
precauţie. Ar fi inutil să facem zgomot înainte de momentul potrivit. 

Şi Gaëtan puse piciorul pe scară. 

Cu toate acestea, înainte de a urca, el scoase un mic strigăt ce 
părea al unei păsări de noapte. 

Acest strigăt era un semnal convenit între el şi Geronima. 

De obicei, la auzul acelui strigăt, Geronima se arăta imediat la 
fereastră. 

De data aceasta, ea nu răspunse. 


— Poate că ducesa nu doarme încă? spuse Remy. 

— După miezul nopţii, e imposibil! 

Şi Gaëtan îşi reînnoi semnalul său. 

Geronima nu apăru la fereastră. 

— Oh! oh! spuse Gaëtan, ce înseamnă asta? 

O suspiciune trecu prin mintea lui Maurevers: 

— Eşti sigur de Geronima? întrebă el. 

— Dacă sunt sigur?! exclamă Gaëtan. Ea ar trece pentru mine prin 
flăcările veşnice. 

— Deci, este incapabilă de a te trăda? 

— Sigur că da! 

— Atunci, spuse Remy, poate că a intervenit un obstacol 
neprevăzut. Trebuie să aşteptăm. 

— Nu, spuse Gaëtan. Rămâneţi aici şi aşteptaţi-mă... 

— Poate că Zamet a fost deja avertizat... 

— Este imposibil. 

— În fine, Geronima... 

— Mă duc să văd ce se întâmplă, spuse Gaëtan care puse din nou 
piciorul pe scară. Mai mult decât atât, sunt cunoscut în casa lui 
Zamet. Ducesa îmi permite să vin să o văd pe Geronima. 

Şi Gaëtan urcă două trepte. 

Maurevers îl opri încă o dată. 

— Poate că, spuse el, ducesa şi-a dat seama că poţiunea pe care i-o 
dădea Geronima conţinea un narcotic. 

— Atunci Geronima m-ar fi avertizat. 

Şi, de data aceasta, Gaëtan nu mai voi să audă altceva şi îşi 
continuă ascensiunea pe scară. 

Maurevers şi Remy, rămaşi la baza scării, îl văzură cum se apucă şi 
încalecă pe pervazul ferestrei care era deschisă. 

După ce se prinse de grilajul ferestrei, Gaëtan sări în camera pe 
care Gratienne şi Geronima o ocupau împreună. 

Camera era goală. Geronima nu era acolo. 

Totuşi, lampa ardea în apropierea ferestrei ca în nopţile 
precedente, ceea ce însemna că Gaëtan putea să urce. 

Uşa care separa această cameră de cea a ducesei era închisă. 

Gaëtan se opri pentru o clipă şi ezită să meargă mai departe. 

Unde era Geronima? 

El se apropie de uşă şi se uită prin gaura cheii. 

Patul ducesei era aproape în faţa uşii. 

Gaëtan o văzu pe ducesa adormită, deoarece lampa era încă pe 
noptieră. 

Dar n-o vedea pe Geronima. 

Totuşi, dacă ducesa dormea, însemna că luase narcoticul. 

Gaëtan bătu încet la uşă. 


Nu i se răspunse. 

Atunci, el se decise să deschidă şi, când uşa fu deschisă, văzu ceea 
ce nu putuse vedea prin gaura cheii. 

La picioarele patului, în partea stângă a uşii, Geronima stătea 
chircită într-un fotoliu mare, complet nemişcată. 

— Geronima! spuse Gaëtan în şoaptă, sperând că vocea sa o va 
trezi pe tânăra fată. 

Italianca nu-i răspunse. 

Cărţile de tarot erau căzute pe covor; o carafă goală, care se afla 
pe noptieră, dovedea că ducesa luase narcoticul. 

Gaëtan se apropie de Geronima şi îi puse mâna pe umăr. 

Geronima nu se trezi. 

El o strigă din nou, dar în zadar. 

Apoi, începu să o zgâlţâie, dar fără niciun rezultat! 

Gaëtan avea sudoare pe frunte. 

El reveni în camera lui Gratienne, se aplecă pe fereastră şi îl chemă 
pe Maurevers. 

Acesta urcă cu agilitate şi Rémy îl urmă. 

— Ei bine, unde este Geronima? întrebă Maurevers trecând de 
fereastră. 

— Acolo, spuse Gaëtan. 

— Totul e gata? 

— Nu ştiu. 

Rémy şi Maurevers observară atunci că Gaëtan era foarte palid. 

— Geronima a adormit, spuse el, şi nu o pot trezi. 

Amândoi intrară în camera ducesei imediat după Gaëtan. 

Acesta din urmă, o luă pe Geronima în braţe şi o scutură mai tare. 

Dar Geronima nu-şi deschise ochii. 

— Ce ciudat! spuse Maurevers. 

— Ciudat! repetă Gaëtan. 

Rémy se apropie de ducesă, al cărei braţ atârna pe lângă pat. 

li luă braţul şi îl ridică aşezându-i-l înapoi pe piept. 

Ducesa nu se trezi. 

— Ei bine! spuse Rémy, sunteţi uimit puţin de ceea ce se întâmplă, 
domnule Gaëtan. 

— Ah! Credeţi? 

— Geronima i-a dat să bea ducesei un narcotic, nu-i aşa? 

— Asta este sigur. 

— Ei bine! ea a băut din acelaşi narcotic. 

— Dar de ce... dar cum? 

— Nu ştiu. 

Maurevers spuse: 

— Mi se pare că ni s-a întins o capcană. 

— Şi mie, făcu Remy, şi am face bine să batem în retragere. 


Gaëtan ezită. 

Rémy făcu un pas spre uşă, apoi se opri. 

— AŞ fi prost să plec astfel! spuse el. 

Şi se întoarse spre patul ducesei, care încă dormea. 

— Ce vrei să faci? întrebă Maurevers. 

R&my scoase pumnalul pe care-l avea la şold: 

— Inainte să plec, spuse el, voi face ceva pentru verişoara mea 
Henriette: voi înlătura o rivală şi, astfel, o voi apropia mai mult de 
tron. 

Şi Rémy ridică pumnalul asupra frumoasei Gabrielle, care zâmbea 
în timpul somnului... 

Gaëtan sări asupra lui Rémy şi îi smulse pumnalul. 

— Nu, spuse el, nu! 

— Ce faceţi? strigă Rémy uimit. 

— Nu vreau să omorâţi pe această femeie. 

Rémy începu să râdă. 

— Şi, de ce? spuse el. 

— Am jurat că nu o vom răni. 

— Cui? 

— Geronimei. 

Rémy ridică din umeri. 

— Dragul meu senior, spuse el, sunteţi nebun! 

— Este posibil, spuse italianul. 

— Şi vă voi dovedi: pentru ce am venit noi aici? 

— Să-l asasinăm pe Zamet, spuse Gaëtan. 

— Ei bine, şi apoi? 

— Să-i jefuim casa de bani. 

— E perfect! Dar nu am fost de acord, de asemenea, ca la plecarea 
noastră să incendiem casa? 

— Fără îndoială. 

— Atunci această femeie, care este sub influenţa unui narcotic, nu 
va putea să se salveze şi va arde. 

— Mi-e indiferent, spuse italianul, am jurat că nu-i voi vărsa 
sângele, dar nu am spus că o voi salva pe doamna Gabrielle de 
incendiu. 

Rémy ridică din umeri a doua oară. 

— Nu există italieni, spuse el, care să fie atât de superstiţioşi. Dar 
ţin să-ţi respect jurământul pe care l-ai făcut. 

— Ah! făcu Gaëtan. 

— Cu o condiţie, însă. 

— Care? 

— Deoarece suntem aici, să ne punem planul în aplicare. 

Gaëtan ezita încă. 

Maurevers interveni. 


— Dragă Gaëtan, spuse el, cred că Rémy are dreptate, nu avem de 
ce să ne temem. 

— Cu toate acestea, Geronima este adormită. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta, continuă Maurevers, dar este sigur că, 
dacă vi s-ar fi întins o capcană, atunci când Remy voia să o lovească 
pe ducesa de Beaufort, am fi văzut o reacţie. 

— E adevărat! spuse Rémy. 

— Ei bine! atunci, spuse Gaëtan, îi voi chema pe oamenii mei. 

Apoi se întoarse în camera lui Gratienne şi se aplecă pe fereastră. 

Dar, în acel moment, auzi pasul lent şi cadenţat al unui rond de 
noapte. 

O trupă de sergenţi de pază treceau pe străduţă. 

Gaëtan suflă repede în lampă şi se întoarse la cei doi tovarăşi ai 
săi. 

— Staţi o clipă, spuse el. 

Rondul de noapte trecu, apoi se îndepărtă şi sunetul paşilor se 
stinse. 

Atunci Gaëtan reveni la fereastră şi fluieră. 

Dar nu i se răspunse. 

Se aplecă în afară, şi cum era pe cale de a fluiera din nou, îşi simţi 
părul cum i se zbârleşte şi cum sudoarea îi inundă fruntea. 

Scara, care mai devreme era atârnată de-a lungul peretelui, 
dispăruse. 

Fără îndoială că sergenţii o luaseră. 

Gaëtan îi chemă pe cei doi tovarăşi. 

Amândoi nu-şi putură opri un uşor fior. 

Dar Maurevers era un om hotărât. 

— Deoarece vinul a fost scos, trebuie să-l bem, spuse el. 

— Ce vrei să spui? făcu Gaëtan. 

— Oamenii noştri, auzind rondul de noapte, au luat-o la fugă, 
continuă Maurevers. 

— Fie. 

— Rondul de noapte ne-a luat scara, dar vom găsi noi o cale să 
ieşim de aici... chiar dacă am lega lenjeria patului de fereastră. 

— Asta trebuie să facem, spuse italianul. 

— Da, după ce-l vom ucide pe Zamet şi după ce vom jefui casa de 
bani, mai zise Maurevers. 

Şi el se îndreptă spre acea uşă care separa apartamentul doamnei 
Gabrielle de dormitorul lui Zamet. 

După ce ridică draperia, Maurevers îşi puse ochiul la gaura cheii. O 
beznă de nepătruns domnea în camera lui Zamet. 

— Doarme, spuse el. 

Uşa era închisă doar cu o încuietoare, care se deschise fără 
zgomot. 


Apoi Rémy luă lampa care ardea pe masa doamnei Gabrielle şi 
intră primul. 

Maurevers şi Gaëtan îl urmară, cu pumnalele în mână. 

O tăcere profundă domnea în cameră şi perdelele patului erau 
complet trase. 

Totuşi, înainte de a le deschide, Rémy se întoarse spre Gaëtan: 

— Unde este casa de bani? întrebă el. 

— In alcovul său. 

— Bine. 

Şi Rémy făcu un pas spre pat. 

Dar brusc, o uşă se deschise, şi o rază de lumină pătrunse în 
camera pe care lampa nu o lumina prea bine. 

Un om intră, cu o torţă în mână. 

La vederea acestui bărbat, cei trei bandiți se apropiară unul de 
celălalt. 

Era Zamet. 

Zamet, care le spuse zâmbind: 

— Aţi venit să mă asasinați, nu-i aşa? 

Şi, în loc să tremure, el înaintă spre ei, foarte liniştit, şi adăugă: 

— Aţi vrut să mă asasinați ca să mă jefuiţi. Lăsaţi-mă în viaţă şi 
luaţi-mi banii. 

In acelaşi timp el îi întinse o cheie lui Gaëtan. 

Era cheia de la casa de bani. 

Calmul lui Zamet era înfricoşător. 

Gaëtan şi cei doi tovarăşi fură tentaţi să fugă. 

Zamet continuă: 

— Sunt destul de bogat în terenuri şi alte bunuri. Lăsaţi-mă în viaţă 
şi luaţi tot ce veţi găsi aici... 

Cei trei bandiți rămaseră împietriţi şi niciunul nu întinse mâna 
pentru a lua acea cheie pe care Zamet le-o întindea cu atâta graţie. 

Dintr-o dată un hohot de râs ironic se făcu auzit, iar perdelele 
patului se dădură brusc la o parte. 

Atunci Gaëtan, Rémy şi Maurevers, îngroziţi, se treziră faţă în faţă 
cu o duzină de bărbaţi înarmaţi şi cu săbiile scoase din teacă, ascunşi 
în spatele alcovului. 

Unul dintre ei făcu un pas înainte şi spuse: 

— Incântat să vă întâlnesc a doua oară, dragă domnule Rémy. 

Şi, dintr-o săritură, se plasă între uşa care le servise drept trecere şi 
cei trei banditi. 

— Gascon blestemat! murmură vărul Henriettei d'Entragues, 
recunoscându-l pe Galaor. 

Galaor era deja în gardă şi avea vârful sabiei îndreptat spre faţa lui 
Rémy, zicând: 

— Cred că îmi datoraţi o revanşă, dragul meu domn. 


— Cine se luptă cu mine pierde întotdeauna ambele partide, 
răspunse vărul Henriettei d'Entragues, care îşi redobândise sângele 
rece şi prezenţa de spirit. 

Lanschenetul Fritz ieşise din alcov în fruntea oamenilor săi şi ei îi 
înconjurară pe Gaëtan şi Maurevers. 

Acesta din urmă îşi trase sabia. 

Dar Gaëtan, care era un laş, căzu în genunchi şi cerea îndurare. 

Zamet râdea. 

— Dragă domnule, strigă Galaor, cred că nu este o problemă dacă 
facem puţină gălăgie în casa dumneavoastră? 

— Mi-e indiferent! răspunse Zamet. 

Aceste cuvinte fuseseră, fără îndoială, convenite în prealabil, 
deoarece acestea erau un semn pentru Fritz. 

Germanul avea un pistol în centură, îl scoase, îl ţinti pe Maurevers 
şi trase. 

Maurevers, lovit în piept, căzu. 

Rémy scoase un strigăt de furie şi se aruncă asupra lui Galaor, cu 
sabia scoasă. 

— Asasinule! Asasinule! spuse el. 

Gaëtan, care rămase în genunchi, cerea iertare cu mâinile lipite în 
semn de rugăciune. 

— Dragă domnule Zamet, strigă Galaor din nou, pentru că acestui 
caraghios îi este frică să moară, cruţaţi-l şi încredinţaţi-i-l lui Fritz. El îl 
va închide undeva până când va fi judecat de parlament. 

Maurevers se zvârcolea pe podea, scăldând-o cu sângele său. 

intre timp, Galaor şi Rémy se luptau cu furie. 

Dar Remy îşi pierdu calmul, pe când Galaor şi-l păstră în întregime. 

— Dragă domnule, spuse el, aţi avut un vis frumos, dar-ar ciuma! 
Guvernator de provincie, o sută de mii de scuzi pentru a vă plăti 
datoriile şi vărul unei regine a Franţei. La dracu'! cum se spune în 
Nerac, aveţi pofte, nu glumă. 

— Şi voi digera bine, pe dată, spuse Rémy care îi administră lui 
Galaor aceeaşi lovitură secretă ca în noaptea precedentă. 

Dar de data aceasta lovitura fu parată. 

— Nu a avut succes a doua oară, dragă domnule, continuă Galaor 
râzând! Acum, cred că suntem la egalitate, ce credeţi? 

Şi el fandă iar sabia lovi pieptul lui R&my, a cărui îmbrăcăminte se 
acoperi cu sânge. 

— Atins! spuse Galaor. 

— Este doar o zgârietură, spuse Remy beat de furie. 

Şi fandă la rândul tău. 

Dar Galaor sări şi evită lovitura. 

In acelaşi timp, Rémy executând o fandare, alunecă, îşi pierdu 
echilibrul şi căzu într-un genunchi. 


— Predaţi-vă, sau veţi muri! spuse Galaor. 

— Niciodată! răspunse Rémy. 

— De fapt, poate că aveţi dreptate, spuse gasconul, e mai 
convenabil să muriţi aici şi astfel să evitaţi securea călăului. 

Şi îi administră, la rândul său lui Rémy care se ridicase în grabă, o a 
doua lovitură de sabie atât de viguroasă, încât sabia sa dispăru în 
întregime, până la gardă, în pieptul vărului Henriettei... 

De data aceasta, Rémy căzu dintr-o dată, ca un copac 
dezrădăcinat, vărsând un şiroi de sânge. 

In timp ce se ducea această luptă, Fritz care avea mereu în buzunar 
frânghia celebră cu care voise să-l spânzure pe Galaor, o folosi pentru 
a-l lega pe Gaëtan. 

Galaor se întoarse atunci spre Zamet. 

Bancherul îşi şterse fruntea, şi faţa lui exprima acea bucurie plină 
de nelinişte care urma după evitarea unui mare pericol. 

— Monseniore, îi spuse el, cred că acesta este mort. 

Şi îl împinse cu piciorul pe Maurevers, care nu se mai mişca. 

Rémy vocifera zbătându-se, iar pe buzele sale se putea vedea o 
spumă însângerată. 

Zgomotul făcut de pistolul lui Frizt atunci când trăsese în 
Maurevers, se auzise în toată casa şi îi pusese în mişcare pe oamenii 
lui Zamet, care alergau din toate părţile. 

— Aruncaţi acest hoit pe fereastră, spuse Galaor. 

Şi el arătă spre Maurevers. 

Apoi, sprijinindu-l pe Remy, el îl luă de braţe şi îl ridică spunând: 

— Poate că am avut mâna norocoasă de a nu-l fi rănit mortal. 
Aceasta ar fi o ocazie ca frumoasa Henriette să mă ia în considerare. 

Şi, privindu-l pe Zamet: 

— Trebuie să-l punem pe pat, spuse el, să chemăm un chirurg care 
să aibă mare grijă de el. 

— De ce? întrebă Zamet, care, după ce pericolul trecuse, devenise 
nemilos. 

— Să-i facem pe plac regelui, răspunse Galaor. 

— Ah! 

— Şi călăul, care, cu siguranţă are drepturi asupra acestui cap, să 
nu greşească. 

— Mizerabile! murmură Rémy, tu vei fi spânzurat în piaţa Grève. 

Lacheii lui Zamet executară ordinele lui Galaor. 

II aruncară pe Maurevers pe fereastră şi-l transportară pe Rémy în 
patul bancherului. 

Atunci, Galaor îi spuse lui Fritz, arătând spre Gaëtan care era 
stăpânit de teamă: 

— Du-l pe acest aventurier la Châtelet, cu recomandarea să aveţi 
grijă. 


Fritz îl aruncă pe Gaëtan de umeri. 

ltalianul avea mâinile legate la spate. 

Dar Zamet făcu un semn şi se întoarse spre Galaor: 

— Vreţi să-mi acordaţi o favoare? spuse el. 

— Spuneţi. 

— Este timp destul, continuă Zamet, pentru a-l conduce pe acest 
om la Châtelet. Mâine dimineaţă, de exemplu. 

— Ce vreţi să faceţi cu el aici? întrebă Galaor. 

— Am o temniţă în hotel, continuă Zamet. 

— Ah! 

— Şi mi-ar face plăcere să închid aici un nemernic care a vrut să mă 
omoare şi să mă jefuiască. 

— Cum doriţi, spuse Galaor. 

Zamet luă o torţă. 

— Dacă domnul Fritz vrea să mă urmeze, spuse el, îi voi arăta 
drumul. 


Capitolul X 

A doua zi după acea noapte în care domnul Zamet scăpase atât de 
frumos, îl regăsim pe Galaor acasă la Nancy. 

Vechea cameristă a reginei Margareta asculta cu gravitate 
povestirea lui Galaor despre evenimentele din noaptea precedentă. 

— Deci, aţi fost îngrijit de către domnişoara d'Entragues, spuse 
Nancy, şi dumneavoastră aţi trădat-o? 

— Trebuia să o las pe doamna Gabrielle să ardă? întrebă Galaor cu 
uimire. 

Nancy ridică din umeri. 

— Nu trebuie niciodată, spuse ea, să vă amestecați în ceea ce nu 
vă priveşte. 

— Ah! dumneavoastră, doamnă, vorbiţi astfel? 

Nancy avu unul din acele zâmbete tinereşti care scoteau în 
evidenţă toată isteţimea ei. 

— Vă dau un sfat, spuse ea. 

— Ah! 

— Să faceţi bine prietenilor şi să îi lăsaţi pe duşmani să se înfrunte 
şi chiar să se omoare între ei, dacă doresc. 

— Dar... 

— Urmăriţi-mă, continuă Nancy. 

— Vă ascult, spuse Galaor. N 

— Aţi venit să vă căutaţi norocul la Paris. In drumul dumneavoastră 
v-aţi oprit la Blois. Acolo aţi văzut-o pe Doamna Margareta şi v-aţi 
îndeplinit de minune o misiune în onoarea sa. 

— Ah! făcu Galaor cu modestie. 


— V-aţi dedicat reginei şi astfel aţi devenit servitorul său. 

— Bine! 

— Odată ajuns la Paris, aţi simţit datoria de a o salva pe doamna 
Gabrielle care a scos-o pe regină din mintea regelui, este logic? 

— Nu vă contrazic. 

— Cu toate acestea, continuă Nancy, să presupunem totuşi că nu v- 
aţi fi amestecat deloc... 

— Fie. 

— Dacă doamna Gabrielle ar fi murit, regele ar fi aflat în cele din 
urmă, că domnişoara d'Entragues nu a fost străină de moartea ei, iar 
el ar fi urât-o foarte tare pe aceasta din urmă. 

— Ei bine? 

— Doamna Margareta ar reveni la Luvru ca stăpână şi domnul 
Galaor s-ar bucura atunci de o favoare fără egal. 

— Toate acestea par perfect raţionale, spuse Galaor, dar... 

— Dar ce? 

— În loc să mă gândesc la toate acestea, eu n-am văzut decât o 
femeie în pericol de moarte şi am vrut să o salvez. 

— Nu aţi salvat-o în întregime. 

— Ah! cum aşa? 

— Ascultaţi-mă în continuare. Acest mizerabil care răspunde la 
numele de Maurevers a murit. 

— Da, desigur. 

— Dar Rémy, spune chirurgul că se va vindeca. 

— Tocmai la timp pentru a merge în piaţa de Grève, spuse Galaor, 
pentru că regele, pe care l-am văzut în această dimineaţă, mi-a 
promis acest lucru în mod oficial. 

Nancy ridică din umeri. 

— Regele promite întotdeauna, spuse ea, dar el îşi ţine cuvântul 
atunci când poate, altfel spus, foarte rar. Ori, ştiţi ce se va întâmpla cu 
toate astea? 

— Nu. 

— Regele va merge să o găsească pe domnişoara d'Entragues şi îi 
va reproşa comportamentul său. Domnişoara d'Entragues care plânge 
ca o ingenuă, îl va convinge că era străină de complot şi va transfera 
toată responsabilitatea asupra vărului său. 

— Dar ea nu va putea nega faptul că am auzit-o discutând cu 
acesta. 

— Ea va nega cu atâta convingere, încât regele, care v-a crezut, va 
sfârşi prin a o crede pe ea şi nu pe dumneavoastră, şi veţi cădea în 
dizgrație. 

— După aceea? spuse Galaor cu răceală. 

— Acest lucru nu o va apăra pe doamna Gabrielle de a scăpa de 
acel pericol. 


— Cum aşa? 

— Domnul Gaëtan va fi condamnat de către Parlament, nu-i aşa? 

— Sunt sigur. 

— Dar o va lăsa în urma lui pe Geronima. 

— Bine! 

— Şi Geronima îl va răzbuna. 

Galaor o privi pe Nancy cu o uimire crescândă. 

Ea continuă: 

— Unde l-aţi lăsat pe rege? 

— Acasă la Zamet. 

— Cum s-ar spune, la picioarele doamnei Gabrielle. 

— Desigur. 

Nancy nu avu timp să-i pună lui Galaor o altă întrebare, pentru că 
se auzi o bătaie uşoară la uşă. 

Era pajul Olivier care sosise. 

— Doamnă, îi spuse el lui Nancy, regele s-a întors la Luvru. 

— Ei bine? 

— Şi a cerut să vă vadă imediat. 

— Numai pe mine? 

— Da. 

— Unde este regele? 

— In biroul său. 

— Bine, mă duc. 

Olivier făcu un pas spre uşă, dar Nancy îl opri. 

— Drăguţule, întrebă ea, regele este bine dispus? 

— Nu, doamnă. Dimpotrivă, când am plecat de lângă el era 
încruntat. 

— Într-adevăr! Şi este singur? 

— Lăcătuşul Aventure Bonhomet este cu el. 

— Ah! bine, spuse Nancy, ştiu despre ce este vorba. 

După ce pajul plecă, Nancy deschise panoul secret din lambriu, 
care ascundea o ţeavă, şi arătând-o lui Galaor: 

— Haideţi, spuse ea, aşezaţi-vă acolo şi veţi putea auzi tot ceea ce 
voi discuta cu regele. 

Apoi îl închise pe Galaor în camera sa şi se duse la rege. 


Ce se întâmplase încât regele să aibă acea înfăţişare supărată 
despre care a vorbit pajul Olivier? 

Este ceea ce vom povesti în câteva cuvinte. 

Regele petrecuse o noapte foarte proastă. 

Oricâtă încredere avea în Galaor, în care simţea că-şi retrăieşte 
tinereţea, şi, deşi acesta din urmă a fost nevoit să accepte la hotelul 
lui Zamet o duzină de lanscheneţi recrutaţi de către Fritz, regele nu 


era deloc liniştit în ceea ce priveşte soarta doamnei Gabrielle. 

In zori el părăsi Luvrul prin poterna ce dădea spre malul apei şi se 
îndreptă grăbit spre locuinţa lui Zamet. 

Acolo află ce se întâmplase. 

Gaëtan era închis, legat într-un fel de fund de temniţă. 

Cadavrul lui Maurevers, aruncat pe fereastră, fusese ridicat de 
sergenţii din gărzile oraşului. 

Remy înjura şi blasfemia pe patul său, de durere. 

In cele din urmă Galaor şi Zamet reuşiseră să o trezească pe 
doamna Gabrielle, care asculta, scoțând strigăte de teamă, 
evenimentele petrecute în timpul nopţii. 

Văzându-l pe rege că intră, Zamet îi făcu un semn lui Galaor. 

Acest semn spunea: 

— Va trebui să ne retragem cât mai curând posibil. 

De asemenea, atunci când regele promise să-l spânzure pe Gaëtan 
şi să-l decapiteze pe Rémy, Galaor şi Zamet se îndreptară cu prudenţă 
spre uşă, lăsând-o pe frumoasa Gabrielle faţă-n faţă cu iubitul ei regal. 

Ocazia de a vărsa un torent de lacrimi era prea bună pentru ca 
ducesa să o lase să-i scape. 

— Da, spuse ea, în timp ce regele încerca să o consoleze cât mai 
bine, dacă au vrut să-mi ia viaţa este pentru că nu faceţi nimic pentru 
mine şi nu vă respectaţi nicio promisiune. 

In consecinţă, frumoasa Gabrielle îi demonstră regelui atât de bine 
că era în interesul său, al regatului, al fiului său, micuțul Cezar, ca ea 
să devină regina Franţei, încât regele se lăsă convins şi, pentru a 
zecea oară, promise să grăbească divorţul lui cu Doamna Margareta. 

O oră mai târziu, regele era la Luvru şi trimise după Aventure 
Bonhomet, celebrul lăcătuş de pe strada l'Arbre-Sec. 

Dacă ne amintim scrisoarea scrisă de Nancy pentru regină, să nu 
uităm faptul că vechea cameristă spusese că regele îi comandase lui 
Bonhomet o cheie pentru a deschide seiful misterios. Acest seif 
conţinea, spunea ea, corespondenţa dintre Doamna Margareta şi 
vicontele de Turenne. 

Bonhomet îi promisese să livreze cheia în termen de trei zile, şi 
regele, ieşind din camera doamnei Gabrielle, îşi aminti că cele trei zile 
trecuseră. 

Deci, Bonhomet, chemat de rege, sosi cu faimoasa cheie. 

Totuşi regele nu vru să deschidă seiful înainte de a vorbi cu Nancy 
care era singura de la Luvru ce îndrăznea să reprezinte interesele 
Doamnei Margareta. 

Nancy sosi. 

Regele îi făcu un semn lăcătuşului, care stătea deoparte, apoi o 
conduse pe Nancy lângă o fereastră şi îi spuse pe un ton sec: 

— Vrei să pleci chiar astăzi la Dijon? 


Nancy se uită la rege şi aşteptă. 

— Există anumite lucruri care-mi provoacă dezgust, continuă 
regele. 

— Ah! făcu Nancy. 

— Şi aş prefera să-mi aduci consimţământul Doamnei Margareta în 
legătură cu divorţul nostru. 

— Cum aşa? făcu Nancy, care luă un aer de ingenuă. 

— Am cheia seifului. 

— Bine! 

— Şi sunt convins că acest seif conţine unele documente care vor 
determina parlamentul să anuleze căsătoria mea. 

— Parlamentul nu reprezintă biserica, spuse Nancy. 

— Da, dar Papa va face ce-i va spune Parlamentul. 

Nancy nu răspunse. 

— Ţi-am spus, continuă regele, această metodă îmi repugnă. Mi-ar 
fi plăcut mai mult ca, ajutată de elocvenţa ta, Doamna Margareta să 
evite orice scandal. 

— Ar fi fost mai bine, într-adevăr, dar... 

— Dar ce? întrebă Henric. 

— Doamna Margareta este fiică de rege şi vrea să moară ca soţie 
de rege. 

Regele avu un acces de furie şi lovi cu piciorul în podea. 

— Dacă este aşa, vom mai vedea. 

Şi făcu să sune un clopot, care se afla la îndemâna sa. 

La acel sunet, apăru pajul Olivier. 

Cum era ora la care regele se trezea, în anticamere se aflau deja 
mulţi seniori. 

Regele îl întrebă pe un paj care este numele lor. 

— In primul rând este ducele d'Epernon, răspunse acesta din urmă. 

— Şi apoi? 

— Domnul de Sully. 

— După aceea? 

— Domnul d'Estourbiac şi alţi şase de acelaşi rang. 

— Asta e bine. Spune-le tuturor să intre. 

Pajul deschise cele două părţi batante ale uşii şi gentilomii intrară. 

— Domnilor, le spuse regele, voi deschide în faţa domniilor voastre 
un seif în care sunt documente de cea mai mare importanţă şi vreau 
ca existenţa acestor documente să poată fi constatată cu solemnitate. 

Cu aceste cuvinte, regele deschise o uşă care ducea către o galerie 
misterioasă. 

Pajul Olivier mergea înainte purtând o torţă, deoarece galeria se 
afla în întuneric. 

Nancy îl urma pe Bonhomet care avea cheia sa în mână. 

Ceilalţi veneau imediat în urma lor. 


La ordinul regelui, Bonhomet introduse cheia în broască. 

Cheia se răsuci. Uşa de fier se deschise, dezvăluind interiorul 
seifului. 

Dar atunci regele scoase un strigăt de furie. 

Seiful era absolut gol şi Nancy rămase impasibilă. 


Capitolul XI 

Celebrul bancher nu exagerase spunându-i lui Galaor în noaptea 
precedentă, că avea o adevărată temniţă în casa lui. 

Această temniţă era situată la treizeci sau patruzeci de metri în 
subteran, cu intrarea aflată în partea de jos a scării ce ducea la 
pivniţă. 

In acea epocă, fiecare gentilom de rang nu foarte înalt îşi aroga, pe 
proprietatea lui, dreptul de a-şi face singur dreptate. 

Nu era vreun scutier care să nu aibă o spânzurătoare în partea de 
sus a crescătoriei sale de porumbei, niciun senior care să nu aibă o 
închisoare proprie. 

Zamet nu era un gentilom, dar regele l-a înnobilat trimiţându-i o 
scrisoare cu titlul de baron. A fost de ajuns ca acesta să pretindă să 
facă justiţie. 

Când şi-a construit hotelul, a vrut să aibă temniţa lui. 

Această celulă fusese deja folosită. 

Domnului Zamet i-a trecut prin minte ideea de a închide aproape 
patruzeci şi opt de ore pe unul din feciorii săi de casă care-i furase un 
ac montat într-un diamant. 

Astfel, Zamet fusese fericit să le arate drumul spre această temniţă 
lui Galaor şi lui Fritz, care îl împingea înaintea lor pe Gaëtan cu 
mâinile la spate. 

Această temniţă, cu toate acestea, fusese construită în stilul 
celulelor din Vincennes. 

Aerul intra printr-o răsuflătoare, pereţii boltiţi erau umezi; puţine 
paie serveau drept pat prizonierului, şi şobolanii mişunau. 

In această mică temniţă fu închis domnul Gaëtan. 

Căpitanul, care nu se opri din tremurat timp de o oră, se dovedi a fi 
fericit că scăpase atât de ieftin. 

In loc să-l ucidă, se limitaseră doar să-l închidă. 

Este adevărat că puteau să-l judece şi apoi să-l spânzure. 

Dar când îl vor judeca? Când îl vor spânzura? 

Avea timpul înaintea lui, şi pentru un prizonier, timpul înseamnă 
speranţă. 

Lăsându-l singur, au avut omenia să-i dezlege mâinile. 

Uşa era solidă, dotată cu un sistem de închidere bun, prevăzut cu 
un zăvor triplu; pereţii erau groşi, astfel încât orice evadare era 


imposibilă. 

După câteva ore, cineva i-a adus să mănânce. 

Era un valet de-al lui Zamet, transformat în temnicer, care fu 
însărcinat cu această misiune. 

Valetul era vorbăreţ. Gaëtan, revenindu-şi din starea de teamă ce-l 
cuprinsese, îi puse întrebări, iar valetul îi răspunse la întrebările sale. 

Un lucru îl preocupa pe Gaëtan: 

— Ce s-a întâmplat cu Geronima? 

Valetul îi povesti. Geronima era încă fără cunoştinţă, sub acţiunea 
narcoticului, şi fusese culcată în patul cameristei Gratienne. Dar 
regele spusese că ea urma să fie judecată la fel ca şi el, Gaëtan, şi a 
ordonat să fie adusă în simţiri cât mai repede. 

Gaëtan avea o slabă speranţă - speranţa că mai devreme sau mai 
târziu Geronima va veni să împartă captivitatea cu el. 

Câteva ore mai târziu, această speranţă i se îndeplini. 

Intr-adevăr, uşa temniţei se deschise şi acelaşi valet care 
acceptase rolul de temnicer, o împinse pe Geronima, care tremura şi 
plângea jalnic, pe paiele din temniţă unde zăcea domnul Gaëtan. 

Cei doi iubiţi se aflau acum unul lângă celălalt. 

Erau amândoi cuprinşi de o mare durere şi lacrimi, apoi, în cele din 
urmă, se calmară şi începură să-şi analizeze situaţia cu puţin sânge 
rece. 

Geronima află de la Gaëtan că doamna ducesă de Beaufort voia 
capul lui şi al lui Rémy, dar în special al acestuia din urmă, care îi 
mărea cel mai mult furia din cauza relaţiei sale de rudenie cu 
Henriette d'Entragues, de care regele era îndrăgostit. 

Deci, exista o şansă ca Gaëtan să fie grațiat de către judecători. 

Cât despre ea, Geronima, el putea să întărească cele spuse de ea, 
pentru că ea susţinuse că nu cunoştea proiectul lui Gaëtan şi afirmase 
că el a fost cel care a forţat-o să înghită conţinutul carafei care 
conţinea restul narcoticului, şi dacă ea ar reintra în serviciul doamnei 
Gabrielle, nu era nicio îndoială că ar putea obţine în cele din urmă 
iertarea iubitului ei. 

Cei doi îndrăgostiţi petrecură împreună tot restul zilei; seara uşa 
celulei se deschise. 

— Ni se va aduce mâncare, spuse Gaëtan. 

Dar spre uimirea sa, în locul valetului, era însăşi Zamet cel care 
apăru în pragul uşii. 

Zamet îi salută cu un zâmbet ironic şi ei îl întrebară dacă are 
noutăţi să le spună. 

Gaëtan căzu în genunchi şi îi ceru iertare. 

— Oh! nici vorbă, spuse Zamet, vei fi spânzurat, dragă domnule, şi 
asta se va întâmpla în câteva zile deoarece Parlamentul se va întruni 
mâine pentru a te judeca; dar doamna Gabrielle este o femeie ce ţine 


la obiceiurile sale, şi nu se poate lipsi de Geronima pentru mult timp. 

Şi se adresă italiencei: 

— Haide, gitano spuse el, urmează-mă. Doamna de Beaufort vrea 
să-i ghiceşti viitorul... 

Geronima şi Gaëtan schimbară o privire plină de subînţeles. 

Intr-adevăr, doamna ducesă de Beaufort se supunea acestei tiranii 
care se numeşte obişnuinţă. 

După ce aflase adevărul, la început, simţise o furie aprigă împotriva 
Geronimei, pe care Galaor o acuzase de complicitate cu Gaëtan, şi 
care o convinsese, în ciuda tăgăduirilor italiencei, ca aceasta să fie 
aruncată în aceeaşi temniţă cu iubitul ei - ducesa, după cum v-am 
spus, a observat, chiar în aceeaşi seară, că Geronima îi lipsea. 

Gratienne îndrăznise să recunoască adevărul referitor la Geronima, 
cu voce tare, dar Gabrielle îi închise gura cu aceste cuvinte: 

— Vreau să ştiu, spuse ea, dacă regele îşi va ţine promisiunile şi 
dacă voi fi regină. 

— Geronima nu poate şti mai multe decât dumneavoastră, spuse 
Gratienne. 

— Ba da, prin intermediul cărţilor sale, ea poate citi viitorul. 

Gratienne, care era puţin cam naivă, ridică din umeri. 

Gabrielle continuă: 

— Vreau să o aduceţi pe Geronima. 

— Dar, doamnă, ea este în închisoare. 

— Ei bine! Scoateţi-o de acolo. 

Ducesa era de obicei destul de arogantă: atunci când dădea ordine, 
acestea trebuiau să fie duse la îndeplinire. 

Gratienne plecă, din dorinţa ducesei, să-l găsească pe Zamet, de 
care depindea acum libertatea Geronimei. 

Zamet reacţionă violent la început, dar, până la urmă cedă, cu 
condiţia ca Geronima, după întâlnirea cu ducesa, să se întoarcă în 
celula sa. 

Gratienne îi aduse stăpânei ei răspunsul bancherului şi doamna 
Gabrielle îl acceptă. 

Zamet, aşa cum am văzut, cobori în temniţa în care Geronima şi 
Gaëtan erau închişi şi se întoarse cu italianca. 

Aceasta îşi scoase cărţile de tarot şi, ca şi cum nimic nu se 
întâmplase, începu treaba sa de zi cu zi. 

— Voi fi regină? o întrebă Gabrielle. 

— Da, spuse Geronima. 

— Când? 

— Intr-o lună. 

— Mi-ai spus deja acest lucru, continuă ducesa, şi totuşi aproape că 
eram să mor. 

— Predicţia mea este dovada nevinovăţiei mele, spuse Geronima. 


— Cum aşa? făcu Gratienne, care nu părăsise camera ducesei. 

Geronima îi aruncă o privire înveninată. 

Apoi se întoarse spre ducesă: 

— Dacă aş fi fost complicea lui Gaëtan, n-aş fi prezis că veţi fi 
regină, în ciuda unui mare pericol care vă ameninţa. 

— Ah! ai văzut acest pericol în cărţile tale? 

— Da, doamnă. 

Gratienne zâmbi dispreţuitor, dar Geronima părea să n-o fi 
observat; ea continua să etaleze cărţile sale de tarot. 

Dintr-o dată ea scoase un strigăt. 

— Ce este? întrebă ducesa cu nelinişte. 

— Văd o carte rea care prezice un necaz, doamnă, continuă 
italianca. 

— O carte rea? 

— Da. 

— Şi, ce înseamnă? 

— Că un eveniment care se pregăteşte v-ar putea aduce ghinion. 

— Şi mă va împiedica să devin regină? 

— Da, doamnă. 

— Şi care este acest eveniment? întrebă ducesa, palidă şi 
tremurând. 

— Moartea unui om. 

— Şi... acest om? 

— Nu-i ştiu numele. 

Dar Gratienne izbucni într-un râs zgomotos. 

— Ah! doamnă ducesă, spuse ea, dacă o credeţi pe această 
ţigancă, ea vă va spune mult mai multe. 

— Doamnă, spuse Geronima care îşi luă un ton inspirat, n-o 
ascultați pe această femeie; ea nu ştie ca mine să ghicească viitorul. 

— Cine este acest om care trebuie să moară şi a cărui moarte îmi 
va purta ghinion, repetă ducesa tremurând. 

— Nu ştiu, spuse Geronima. 

— Uită-te mai bine. 

Italianca începu să etaleze şi să întoarcă din nou cărţile: 

— Il văd, spuse ea, dar nu-i văd faţa. 

— Ah! 

Gratienne începu să râdă: 

— Şi eu îl văd, spuse ea. 

Geronima îi aruncă din nou o privire ca de viperă. 

— Ah! îl vezi? întrebă ea. 

— Îi ştiu chiar şi numele, continuă Gratienne. 

— Vorbeşte! spuse ducesa, a cărei faţă se încărcă de sudoare. 

— Şi, continuă Gratienne pe un ton batjocoritor, depinde doar de 
dumneavoastră, doamnă, să împiedicaţi moartea sa. 


— Într-adevăr! 

— Şi să eliminaţi, în consecinţă, nenorocirea care vă ameninţă. 

— Numele lui? numele lui? strigă Gabrielle. 

— Cum! spuse Gratienne, nu l-aţi ghicit, doamnă? 

— Nu. 

— Acesta este domnul Gaëtan, care urmează să fie spânzurat în 
două zile. 

Geronima deveni palidă şi dacă privirea înflăcărată pe care o 
aruncă spre Gratienne ar fi fost otrăvită, Gratienne ar fi murit pe loc. 

Frumoasa Gabrielle avu o scânteiere de rațiune şi un zâmbet îi 
apăru pe buze. 

— Spui adevărul, Gratienne, spuse ea, şi cred că fata asta îşi bate 
joc de mine. 

In acest moment Zamet intră. 

— Dragul meu Zamet, încheie Gabrielle, v-o predau pe Geronima; 
faceţi ce vreţi cu ea! 

ltalianca îl urmă pe Zamet, cu capul ridicat, dar, în momentul în 
care ieşi, aruncă asupra doamnei Gabrielle o privire plină de ură. 

— Doamnă, spuse Gratienne, care surprinse această privire, aveţi 
grijă, femeia aceasta mă sperie! 

Geronima fu apoi condusă din nou în temniţa lui Gaëtan. 

Acesta avu o izbucnire de bucurie la vederea ei. 

Bucurie egoistă, totuşi, pentru că dacă Geronima revenise în 
închisoare, acest fapt dovedea că nu reintrase în favoarea doamnei de 
Beaufort. 

Când uşa se închise şi rămaseră singuri, italianca îl îmbrăţişă. 

— Cred că te voi salva! spuse ea. 

Şi ea îi povesti despre discuţia cu doamna Gabrielle şi despre 
teama pe care o sădise, într-un mod ingenios, în acest suflet 
superstiţios. 

— Crezi deci, o întrebă Gaëtan, că ducesa te va chema din nou? 

— Sunt sigură. 

— Şi vei reuşi să o convingi că moartea mea poate să-i poarte 
ghinion? 

— Da, desigur. 

Gaëtan clătină din cap. 

— Să zicem că o vei convinge pe ducesă, spuse el, dar dacă regele 
nu va fi de acord să mă graţieze? 

— Regele va face tot ceea ce va dori doamna Gabrielle. 

— Dar Zamet va face un adevărat tam-tam dacă nu voi fi 
spânzurat. 

— Zamet nu este mai puternic decât regele. 

— Te înşeli. 

— Oh! 


— Zamet este bogat; regele are tot timpul nevoie de bani. 
Bancherul îl va împrumuta pe rege cu douăzeci sau treizeci de mii de 
scuzi în schimbul capului meu. 

— Ah! spuse Geronima, dacă acest lucru se va întâmpla, ducesa va 
muri de mâna mea. 

— Ai ucide-o? 

— Mă mai întrebi? 

— Cum? 

— l-aş înfige stiletul meu în inimă, spuse răzbunătoarea italiancă. 

— Nu se ucide totuşi cu un pumnal. 

— O voi ucide. 

— Am un mod mai sigur să ţi-l indic, continuă Gaëtan. 

— Care dintre ele? 

— Ştii unde este casa mea? 

— Da, pe strada Grand-Hurleur. 

— Dar numai dacă vreodată vei fi liberă. 

— Bine! 

— Vei găsi, în singurul cufăr în care îmi păstrez hainele, o micuță 
casetă din fildeş alb care conţine un unguent alb, ce seamănă cu 
untura. Vei lua această casetă. 

— După aceea? 

— In ziua în care vei dori să o ucizi pe ducesă, înainte cu câteva 
ore, vei unge cu această pomadă lama unui cuţit. 

— Ah! 

— Apoi, te vei asigura că ducesa va tăia cu acest cuţit fie un fruct, 
fie un aliment pe care-l va duce la buze. 

— Şi ea va muri? 

— İn câteva ore, şi nimeni nu s-ar putea gândi să te învinuiască de 
moartea sa. 

— Dar nu-ţi face griji, spuse Geronima, vei fi grațiat. 


Douăzeci şi patru de ore trecură. 

Li se aduse de mâncare celor doi deţinuţi, iar a doua zi, la aceeaşi 
oră, Zamet reapăru. 

Bancherul cedase din nou în faţa obsesiei ducesei care ceru pe un 
ton ridicat ca Geronima să-i dea în cărţi. 

— Ţi-am spus eu, murmură ţiganca la urechea lui Gaëtan. 

Şi ea îl urmă pe Zamet. 

De data aceasta doamna Gabrielle îi îndepărtă pe bancher şi pe 
Gratienne; aceasta voia să fie singură cu Geronima şi se închise în 
camera ei împreună cu ea. 

Geronima îşi scoase cărţile, îşi reluă atitudinea sa plină de mister şi 
începu să descifreze viitorul cel mai frumos. 


— ÎI vezi iarăşi pe acest om? întrebă superstiţioasa ducesă. 

— Da, doamnă. 

— Şi acest om este Gaëtan? 

— Nu ştiu. 

— Micuţo, spuse Gabrielle, punând o mână pe umărul Geronimei, 
dacă mă înşeli, dacă ai recurs la această metodă pentru a salva viaţa 
iubitului tău, greşeşti, pentru că eu îl voi cruța, dacă voi considera că 
este un lucru bun. 

Geronima nu se încruntă. 

— Doamnă, spuse ea, vă jur că nu văd faţa acestui om, şi nu pot şti 
dacă e vorba de Gaëtan. 

— Dar atunci, ce vezi? 

— Un om care va fi spânzurat. 

— Ah! 

— Şi acest om întinde mâna spre dumneavoastră cu un gest 
ameninţător. 

— Cerule! făcu Gabrielle cu teamă. Şi mă asiguri că acestomnue 
Gaëtan? 

— Nu ştiu, doamnă; există, v-am mai spus, între mine şi el un nor, 
care mă împiedică să-i văd faţa. 

— Poate că-l vei vedea mâine? 

— Este probabil, pentru că astăzi ceața ce-l înconjoară este deja 
mai subţire ca cea de ieri. 

Doamna Gabrielle o chestionă mult pe Geronima, dar în zadar; 
inteligenta şi prudenta ţigancă se rezumă la indicii vagi, continuând să 
afirme că exista o spânzurătoare între doamna Gabrielle şi tron. 

— Micuţo, spuse ducesa, regele trebuie să vină să mă vadă în seara 
asta. Voi încerca să-l conving să vă graţieze pe tine şi pe iubitul tău şi 
aceasta să fie ultima noapte pe care o vei petrece în temniţa lui 
Zamet. 

Geronima îşi ascunse bucuria. 

— Doamnă, spuse ea, Gaëtan este vinovat, dar eu sunt nevinovată. 
Totuşi, în ciuda crimei lui, cum îl iubesc în continuare pe acest 
mizerabil, aş fi plănuit să împart captivitatea cu el. 

— Adevărat? făcu Gabrielle, nu ai fost complicea lui? 

— Să mor pe loc dacă v-am minţit! spuse tiganca, neavând teamă 
de un jurământ fals. 

— Te cred, spuse ducesa. 

In acel moment se auzi o bătaie la uşă şi regele intră. 

Văzând-o pe ţigancă, Henric făcu un gest de enervare: 

— larăşi o văd pe această ţigancă aici! spuse el. 

Şi el îl strigă pe Zamet, care veni imediat. 

— Du-o înapoi la închisoare pe această mizerabilă şi să n-o mai văd 
vreodată, spuse el. 


Geronima îl urmă pe Zamet; dar ea plecă însoţită de un zâmbet al 
doamnei Gabrielle. 

Acest zâmbet părea să-i promită graţierea lui Gaëtan. 

Într-adevăr, imediat ce Gabrielle rămase singură cu regele, ea 
începu să plângă. 


Capitolul XII 

Orice bărbat, fie el chiar şi rege, are punctul său slab, o zonă lipsită 
de armură, aşa cum se spune. 

Această slăbiciune, pentru regele Henric, era o aversiune bine 
determinată pentru lacrimi. 

Când vedea o femeie plângând, se simţea neputincios şi orice 
mânie dispărea. 

Doamna Gabrielle folosise din plin acest mod de a-l convinge. 

Regele, văzând-o plângând, căzu în genunchi şi îi spuse: 

— Dar ce aveţi, draga mea? 

— Sunt cea mai nefericită femeie, răspunse Gabrielle. 

— De ce? 

— Pentru că o nenorocire cumplită mă ameninţă. 

— Geronima v-a vorbit despre asta? 

— Da. 

— Ei bine! nu vă faceţi griji, spuse Henric râzând, Geronima, nu mai 
mult decât mine, nu ştie să ghicească viitorul. 

Gabrielle dădu din cap. 

— Nu credeţi în cărţile de tarot? întrebă ea. 

— Bineînţeles că nu. 

— In schimb, eu cred. 

— Cărţile Geronimei, dacă sunt atât de clarvăzătoare, continuă 
regele cu un dram de ironie, ar fi putut să vă arate, în urmă cu două 
zile, pericolul de care aveţi de gând să fugiţi. 

Gabrielle ridică din umeri. 

— Din moment ce acest pericol a fost evitat, cărţile nu puteau să îl 


prevadă! 
— Atunci, pericolul care vă ameninţă este sigur? 
— Da, Sire. 


— Nimic nu l-ar putea înlătura? 

— Doar un singur lucru. 

— Ah! 

Şi regele începu să râdă: 

— Cred că ştiu despre ce este vorba, spuse el. Gratienne mi-a 
povestit mai devreme. 

Gabrielle îl privi pe rege cu nerăbdare. 

Regele continuă: 


— Se pare că un om care ar trebui să fie spânzurat, vă va aduce 
ghinion. 

— Vai! murmură ducesa, care îşi dublă porţia de lacrimi. 

— Şi acest om, se subinţelege, este domnul Gaëtan, iubitul 
Geronimei? 

— Nu ştiu. 

— Bine! Eu ştiu şi acest amănunt. O ceaţă s-a aşezat între cărţile de 
tarot şi acest om, nu-i aşa? Incă un detaliu pe care mi l-a descris 
Gratienne. Mâine ceața va dispărea şi spânzuratul va apărea în chipul 
domnului Gaëtan. Este foarte ingenios, termină regele, râzând din 
toată inima. 

Dar cum Gabrielle continua să plângă: 

— Draga mea, spuse Henric, Dumnezeu mi-e martor că vreau să-ţi 
fac pe plac, dar mi-am dat deja cuvântul lui Zamet. 

— Ca Gaëtan să fie spânzurat? 

— Da. 

Gabrielle nu se mai oprea din plâns şi începu să strige. 

Văzând-o şi auzind-o, regele îşi pierdu răbdarea şi începu să se 
înfurie. 

— Ventre-saint-gris! strigă el, femeile te înnebunesc dacă nu eşti 
atent! 

Şi spunând acestea, se repezi spre uşă şi ţâşni afară cu urechile 
astupate pentru a nu auzi ţipetele ducesei. 

In anticameră îl întâlni pe Galaor. 

Galaor îl însoţise acasă la Zamet; dar ca un curtean care-şi 
cunoaşte meseria, îl lăsă pe rege să intre singur la doamna Gabrielle. 

Regele îl luă de braţ şi îi spuse: 

— Haide, să plecăm de aici, mă sufoc de furie. 

Galaor nu răspunse, dar îl urmă pe rege. 

Ei ajunseră la scara principală şi coborâră în curtea hotelului. 

Aici, aerul proaspăt îi făcu bine regelui. 

EI îl privi pe Galaor şi îi spuse: 

— Sunt, într-adevăr, un rege nefericit, sărmanul meu prieten. 

— Cum aşa, Sire? 

— Sunt între Zamet, căruia i-am dat cuvântul meu, şi Gabrielle, 
care vrea să-mi retrag promisiunea. 

— Sire, spuse Galaor cu acel zâmbet fin care amintea de acela al 
regelui Henric în tinereţe, uneori, sunt un om care ştie să dea un sfat. 

— Ah! Serios? 

— Majestatea Voastră ar vrea să-mi spună ce i-a promis lui Zamet? 

— E destul de simplu: i-am promis lui Zamet că italianul va fi 
spânzurat. 

— Gaëtan? 

— Da. Şi doamna Gabrielle susține, după cum i-a fost prezis în cărți 


de către Geronima că, dacă Gaëtan va fi spânzurat, acest lucru îi va 
purta ghinion. 

Galaor continua să zâmbească. 

— Există o cale de a rezolva această problemă, spuse el. 

— Cum? 

— Dacă Majestatea Voastră este de acord cu mine, doamna 
Gabrielle şi Zamet vor fi satisfăcuţi amândoi. 

— Să vedem? spuse regele. 

— Intocmai, spuse Galaor, iată-l pe domnul Zamet care tocmai 
traversează curtea. Chemaţi-l. 

— Zamet! strigă regele. 

Bancherul se apropie cu capul descoperit. 

— Domnule Zamet, spuse Galaor, insistaţi ca domnul Gaëtan să fie 
spânzurat? 

— Dacă insist?! răspunse Zamet. Gândiţi-vă, dragă seniore, că dacă 
regele îl va graţia pe acest mizerabil, el ar reîncepe din prima zi 
criminalele sale tentative. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Galaor, dar doamna Gabrielle... 

— Doamna Gabrielle crede tot ce-i spune această ţigancă, 
Geronima. Dar noi ştim bine, noi care suntem oameni în toată firea, că 
aceste cărţi nu înseamnă nimic. 

— Cu toate acestea, doamna Gabrielle plânge... 

— Ca o fântână, spuse regele. 

— Regele mi-a dat cuvântul său, spuse Zamet. 

— Fie, dar ţineţi morţiş ca Gaëtan să fie spânzurat? 

— Cu tot dinadinsul. 

— Cu toate acestea, este posibil ca el să fie gentilom. 

— Ei bine! 

— In acest caz, poate fi decapitat... 

— Oh! modul în care va muri îmi este indiferent. 

— Şi doamna Gabrielle nu ar mai avea nimic de spus. 

— Ventre-saint-gris! strigă regele lovindu-l prieteneşte pe Galaor pe 
umăr, eşti un băiat inteligent, amice! 

— Am cu cine să semăn, răspunse Galaor cu modestie, care realiza 
din ce în ce mai mult faptul că regele nu era străin de originea sa. 

Şi el trase din punga sa micuțul carneţel pe care ldoline i-l dăduse 
în aceeaşi dimineaţă. 

Regele se uită la Galaor neştiind ce voia să facă cu acest carneţel. 

Galaor îi spuse: 

— Sire, dacă domnul Zamet este atent, vă jur că doamna Gabrielle 
se va înveseli în zece minute. 

— Cum aşa? întrebă regele. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Zamet. 

Galaor rupse o foaie din carneţel şi întinse spre rege un condei, 


spunând: 

— Majestatea Voastră să binevoiască a-i scrie doamnei ducese de 
Beaufort că Gaëtan nu va fi spânzurat. 

— Doar atât? spuse regele. 

— Doar atât. 

— Dar... eu?... făcu Zamet. 

— Aşteptaţi, spuse Galaor, veţi vedea. 


Regele scrise: 

„Draga mea, 

Frumoşii tăi ochi plini de lacrimi m-au convins; nu există nimic, 
draga mea, ce ți-aş putea refuza. 

Acest netrebnic Gaëtan nu va fi spânzurat.” 


Regele-i citi aceste trei rânduri lui Galaor. 

— Perfect! spuse acesta. 

— Asta e tot? 

— Nu, spuse Galaor, am auzit că Majestatea Voastră vrea să 
hăituiască un cerb la Fontainebleau. 

— E adevărat. 

— Ei bine! Aş prefera ca Majestatea Voastră să meargă mâine la 
vânătoare. 

— De ce? 

— Pentru unicul scop de a nu o revedea pe doamna Gabrielle timp 
de trei sau patru zile. 

— Cum? 

— Şi de a evita astfel ca ea să ceară graţierea lui Gaëtan. 

— Ai dreptate, spuse regele. 

Şi el adăugă în scrisoare aceste rânduri: 


„Draga mea, nu te voi putea revedea înainte de duminica viitoare, 
ziua de Paşti, deoarece am de gând să merg la Fontainebleau pentru 
a-mi îndeplini îndatoririle, şi vă sfătuiesc să mergeţi la Paris, în 
parohia Saint-Germain l'Auxerrois, care este, după cum bănuiesc, un 
loc pe care-l îndrăgiți foarte mult. 

Henric.” 


— Bun! spuse Zamet, încep să înţeleg. 

Regele îndoi scrisoarea. 

Galaor o luă şi i-o dădu lui Zamet. 

— In ceea ce vă priveşte, dragă domnule Zamet, spuse el, vă 
sfătuiesc să duceţi chiar dumneavoastră acest bilet doamnei ducese 
de Beaufort. 

— Foarte bine, spuse Zamet făcând o plecăciune. 


— Poate că ducesa vă va cere ca Gaëtan să fie pus în libertate. 

— Oh! oh! făcu Zamet încruntându-se. 

— Dar, continuă Galaor, îi veţi răspunde că acest lucru este 
imposibil, ştiind că regele vrea ca Gaëtan să fie judecat şi condamnat; 
şi puteţi să garantaţi, prin prezenţa dumneavoastră, că regele îşi va 
ţine promisiunea şi că Gaëtan nu va fi spânzurat. 

Zamet făcu din nou un semn care semnifica faptul că a înţeles 
perfect. 

— Acum, încheie Galaor, fiţi atent la ceea ce vă voi spune, domnule 
Zamet. Dacă o veţi lăsa pe doamna Gabrielle să ghicească faptul că 
Gaëtan va fi decapitat, ea o va anunţa pe Geronima. Cărţile acesteia îi 
vor prezice lucrurile cele mai sinistre... 

— Mă îndoiesc, spuse Zamet. 

— Şi un nou potop de lacrimi al doamnei de Beaufort, care va face 
o călătorie expresă la Fontainebleau, va sfârşi prin a-l salva pe 
Gaëtan. 

— Fiţi liniştit, spuse Zamet, voi fi tăcut şi impasibil. 

Regele îl prinse pe Galaor de mână: 

— Să mergem, spuse el, trebuie să mă întorc la Luvru, deoarece 
domnul de Sully are treabă cu mine. 

Şi regele, care avea caleaşca la poartă, îi făcu semn lui Galaor să 
urce şi îl concedie pe Zamet cu un gest prietenos, care se îndepărtă 
pentru a se achita de misiunea sa. 

In mai puţin de un sfert de oră, caleaşca regelui intră în curtea 
Luvrului şi regele se îndreptă spre cabinetul său, zicând: 

— Sigur sunt în întârziere şi Sully mă va certa. 

Domnul de Sully nu venise. Totuşi era ora nouă seara, şi la nouă fix, 
în fiecare zi, domnul de Sully sosea cu un teanc de documente sub 
braţ. 

Un paj pe care-l chemă regele îi explică acest mister. 

Domnul Sully era bolnav. El îl implora pe rege să îl scuze. 

— Bietul Sully, spuse regele, îmi pare rău să ştiu că e bolnav, dar, 
pe de altă parte, nu-mi pare rău că mă voi duce la culcare mai 
devreme în această seară, deoarece lacrimile doamnei Gabrielle mi- 
au dat o durere de cap violentă. Bună seara, Galaor. 

Galaor făcuse un pas înapoi, când pajul de serviciu prezentă o 
scrisoare pentru rege. 

— Ce este asta? spuse regele. 

— O scrisoare adusă de către un necunoscut, care a insistat foarte 
mult ca aceasta să-i fie dată regelui imediat. 

Henric deschise scrisoarea şi tresări. 

Dacă adresa era scrisă de o mână necunoscută regelui, scrisul din 
conţinutul biletului îi era, cu toate acestea, familiar. 

Un nume se distingea sub ultimul rând: Henriette. 


Regelui îi trecu prin minte să arunce scrisoarea în foc, fără a o citi. 
Dar inima începu să-i bată puternic în acel moment, iar tentaţia fu 
prea puternică. 


EI citi: 

„Sire, 

Sunt disperată şi vreau să mor. Sunt două zile de când vă aştept la 
ora obişnuită şi nu ați venit. 

Vai! Acum ştiu de ce. 

Un mizerabil, care poartă numele tatălui meu, a vrut să comită una 
dintre cele mai grave crime. 

Mă cutremur, gândindu-mă că Majestatea Voastră ar putea să 
creadă că sunt complicea lui. 

Sire, în genunchi, în numele lui Dumnezeu cel Atotputernic, care 
doreşte să vă păstraţi coroana, vă rog să veniţi să mă vedeţi pentru 
ultima dată. 

Henriette.” 


Regele îşi trecu mâna peste frunte. Apoi, el înmână scrisoarea lui 
Galaor. 

— Ce ai face în locul meu? îl întrebă el. 

— Eu, spuse Galaor, m-aş duce la culcare şi aş dormi până mâine. 

— Şi mâine? 

— Mâine aş merge la Fontainebleau. 

— Fără să o revăd? 

— Da, Sire. 

Regele îl privi pe Galaor: 

— Este clar, spuse el, nu eşti îndrăgostit. 

— Da, acesta este motivul pentru care văd atât de limpede, 
răspunse Galaor pe un ton impertinent. 

Acest lucru nu-l împiedică pe rege să-şi ia toca, sabia şi haina. 

Regele ar fi avut o dorinţă puternică de a se înfuria pe francheţea 
lui Galaor, dar îşi aminti faptul că atunci când era de vârsta 
gasconului, el nu se tocmea în ceea ce priveşte adevărul cu cei care-i 
cereau părerea şi, întorcându-se spre el: 

— Vrei să mă însoţeşti din nou? 

— Oh! din toată inima, spuse Galaor. Cu atât mai bine... 

— Cu atât mai bine? spuse regele. 

— Cu atât mai bine cu cât aş putea fi de folos Majestății Voastre. 

— Cum adică, dragul meu? 

— Dacă Majestatea Voastră ar fi prea credul, de exemplu. 

— Prea credul! 

— Şi dacă ar fi tentat să creadă că doamna Henriette este complet 
nevinovată. 


— Crezi că ea a fost complicele acestui mizerabil Rémy? 

— Nu cred, Sire, sunt sigur. 

— Ah! 

— Şi dacă Majestatea Voastră va binevoi să-mi permită, vă voi 
dovedi. 

— Ei bine! spuse regele, pentru care tentaţia de a o vedea pe 
Henriette d'Entragues era prea puternică pentru a rezista, îmi vei 
povesti pe drum. 

— De ce nu acum? făcu Galaor, sperând totuşi să-l determine pe 
rege să rămână. 

— Pentru că pereţii au urechi. 

Galaor îşi lăsă capul în jos şi îl urmă pe rege. 

Ei ieşiră din nou din Luvru, nu pe poarta principală şi pe scara de 
onoare, lucru care ar fi produs rumoare în tot palatul, ci printr-un 
coridor obscur, folosind o micuță scară şi poterna, atât de dragă 
răposatei Doamne Catherine. 

Când ajunseră la malul apei, regele fluieră. 

Acesta era semnalul convenit de-a lungul timpului cu tânărul 
d'Estourbiac care, în fiecare noapte, se transforma în barcagiu. 

Dar, cum în timpul ultimelor două nopţi, d'Estourbiac îl aşteptase în 
zadar pe rege, în acea noapte acesta nu era la postul său. 

— Dumnezeu s-a implicat, Sire, spuse Galaor. El nu vrea ca 
Majestatea Voastră să meargă acasă la doamna Henriette. 

— Ventre-saint-gris! Nu-mi pasă, răspunse regele. Vino, vom face 
un ocol pe la podul Change. 

Galaor oftă şi tăcu. 

Regele îl luă de braţ şi începu să meargă într-un ritm alert. 

Ajunseră la podul Change şi Galaor abia mai respira: 

— Ah, aşa! spuse regele, nu pretindeai chiar tu mai devreme că 
doamna Henriette a fost complicea vărului său? 

— Da, Sire. 

— Susţineai sus şi tare chiar că poţi dovedi această complicitate. 

— Da, Sire. 

— Ei bine! Vorbeşte. 

— Oh! Nu merită, spuse Galaor cu răceală. 

— Cum aşa? 

— Majestatea Voastră nu m-ar crede. 

— De ce, dacă vei spune adevărul? 

Galaor ridică din umeri. 

— Dar vorbeşte odată, spuse regele. 

— Majestatea Voastră vrea cu orice preţ? 

— Fără nicio îndoială. 

— Fie, spuse Galaor. Atunci, îl rog pe rege să-şi adune amintirile. 

— Să vedem? 


— Cine a descoperit complotul urzit împotriva lui Zamet şi a 
doamnei Gabrielle? 

— Tu. 

— Cum l-am descoperit? 

— Pe legea mea, spuse regele, habar n-am. 

— Ei bine! îi voi spune Majestății Voastre. Acum două nopţi, fugind 
din Luvru pentru a evita să fiu spânzurat de către Fritz, am trecut, aşa 
cum am trecut în această seară pe podul de la Change. 

— Foarte bine. i 

— Doi bărbaţi s-au ciocnit de mine, o ceartă a început. Împreună 
am coborât sub pod, eu am scos sabia din teacă, dar unul dintre 
aceşti bărbaţi mi-a înfipt spada în umăr.... 

— Bine! 

— Am căzut inconştient. Adversarii mei s-au consultat şi unul din ei 
a dat comanda să fiu transportat undeva. 

— Ah! 

— Acest adversar era Rémy. 

— Da, ştiu asta. 

— Ştiţi unde m-au dus? 

— Nu. 

— Acasă la doamna Henriette. 

— Şi ce ai aflat? 

— Despre complot, Sire, pe care Rémy i l-a descris în detaliu 
verişoarei sale. 

— De faţă cu tine? 

— Nu. Dar am tras cu urechea la o uşă. 

— Oh! Este posibil? spuse regele care dădu din cap cu un aer de 
neîncredere. 

— Majestatea Voastră vrea dovada? 

— Vorbeşte. 

— După plecarea lui Rémy, Majestatea Voastră a sosit. 

Regele tresări. 

— Ah! Ai aflat şi asta? întrebă el. 

— Veţi vedea, Sire, că doamna Henriette ştia că doamna Gabrielle 
urma să fie arsă de vie noaptea următoare. 

— Tot ce spui este strict logic, murmură regele, pe un ton enervat, 
în timp ce ajunseră pe strada Saint-Andrâ-des-Arts. 

— Deci, continuă Galaor, care spera încă într-o victorie, dacă aş fi 
rege... 

— Ce ai face? 

— M-aş întoarce la Luvru. 

— Nu, Dumnezeule! spuse Henric. 

— Majestatea Voastră vrea să meargă acasă la doamna Henriette? 

— Da, pentru a-i reproşa perfidia sa. 


Galaor dădu din cap. Apoi spuse: 

— Voi participa la această întâlnire? 

— Nu. Mă vei aştepta în stradă. 

Galaor oftă. 

— De ce te temi? spuse regele. 

— Oh! de nimic, spuse Galaor. 

Şi el recăzu în tăcere. 

Intre timp ajunseră la uşa hotelului d'Entragues. 

O silueta de femeie se arătă în spatele perdelelor unei ferestre. 

Era ea, fără îndoială. 

— Oh! femeile! murmură regele, câtă prefăcătorie! 

Şi ridică ciocanul pentru a bate la uşă. 

Galaor se aşeză pe o piatră din apropiere şi, în timp ce uşa se 
deschise şi apoi se închise după rege, gasconul îşi spuse: 

— Cred că doamna Nancy avea dreptate. Am greşit că m-am 
amestecat unde nu-mi fierbe oala. Doamna Henriette îi va dovedi 
regelui, clar ca lumina zilei, că nu sunt decât un intrigant şi un 
impostor. 


Capitolul XIII 

Trecură două ore. 

După ce rămase aşezat mult timp pe o bornă de piatră, Galaor 
începu să măsoare răscrucea în lung şi în lat. 

Se făcuse frig şi gasconul îşi sufla în palme pentru a se încălzi. 

„Galaor, prietene, îşi spuse el, îţi garantez că dacă doamna Nancy 
ar fi fost aici, ea ţi-ar fi dat un sfat bun. Un sfat care ţi-ar fi indicat să- 
ţi iei tălpăşiţa şi să te duci oriunde în altă parte decât la Luvru. lată, 
sunt două ore de când regele este la doamna Henriette... Nu stai, de 
obicei, două ore acasă la o femeie dacă ai numai reproşuri să-i faci, 
doar dacă aceste reproşuri nu sunt urmate de o reconciliere. Totuşi, 
nu trebuie să pleci, pentru că eşti curajos şi nu ţi-e teamă de nimic, şi 
pentru că deja ai riscat să fii spânzurat, nu văd ce anume ţi-ar putea 
înrăutăţi situaţia.” 

Şi Galaor rămase în aşteptare. 

In cele din urmă, uşa hotelului se deschise şi regele reapăru. 

Galaor se aşeză din nou pe bornă şi aşteptă ca regele să vină la el. 

Regele era radios. 

Avea o privire jovială, un zâmbet înfloritor, ceva anume care-i 
întinerea înfăţişarea. 

Nu mai fusese văzut altfel din seara unei bătălii încununate cu 
victorie. 

„Hm! gândi Galaor, doamna Henriette şi-a făcut foarte bine treaba; 
nu voi mai fi de folos, aşa că sunt numai bun de aruncat la câini.” 


— Vino, îi spuse regele pe un ton puţin ironic. 

Galaor porni în urma augustului său companion, fără să spună 
vreun cuvânt. 

Această tăcere îl obosea pe rege, care se simţea tânăr ca la 
cincisprezece ani. 

— Ei bine! spuse el, nu mă întrebi ce s-a întâmplat? 

— Bănuliesc, Sire. 

— Da? atunci, spune. 

— Doamna Henriette v-a spus că nu a ştiut niciun cuvânt despre 
conspirație? 

— Te înşeli. 

— Într-adevăr? 

— Ea chiar a recunoscut că ştia totul. 

— Ei, nu-mi vine să cred, Sire! 

— Dar acest fapt nu a împiedicat-o să fie un înger. 

— Cred, şi Dumnezeu să mă ierte, spuse Galaor pe un ton ironic, că 
Majestatea Voastră, îşi pierde timpul, compunând enigme şi mistere, 
cu intenţia de a le prezenta într-o zi confraţilor de la Passion. 

— Galaor, prietene, răspunse regele, care nici măcar nu-şi încruntă 
sprâncenele, sunt într-o prea bună dispoziţie pentru a mă supăra pe 
glumele tale gascone. 

Galaor se înclină. 

— Dar îţi voi dovedi la rândul meu că doamna Henriette este un 
înger. 

— Chiar m-aţi făcut curios, spuse Galaor. 

— Tu nu ştii că, în timp ce eu eram înnebunit după Henriette, ea 
era logodită cu vărul ei, Remy. 

— Ştiu asta, Sire. 

— Acest Rémy este un mizerabil fără credinţă, fără lege. 

— Este şi părerea mea, Sire. 

— Imaginează-ţi că Henriette a avut o teamă ascunsă. El o 
ameninţase că o omoară. 

— Bun! 

— Şi acum două nopţi, după ce i-a dezvăluit complotul, el s-a 
ascuns împreună cu Maurevers, complicele său, într-o cameră 
alăturată, ameninţând-o pe verişoara sa că o va înjunghia dacă ea m- 
ar fi avertizat în legătură cu pericolul ce o pândea pe Gabrielle. 

— Perfect! adăugă Galaor. 

— Cu toate că sunt regele Henric învingătorul, continuă regele, 
când am o aventură galantă, nu am la îndemână decât o spadă prea 
subţire ca să mă apăr împotriva a doi asasini. Deci, dacă Henriette nu 
a spus nimic, acest lucru s-a datorat faptului că ea tremura pentru 
viaţa mea. 

Şi justificând astfel comportamentul doamnei inimii sale, Henric 


aşteptă o nouă obiecţie din partea lui Galaor. 

— Ei bine! spuse regele, ce părere ai despre asta? 

— Am aceeaşi părere ca şi Majestatea Voastră, spuse Galaor. 

— Serios? 

— Doamna Henriette este un înger. 

— Nu-i aşa? 

— Şi Majestatea Voastră are multe motive să o iubească din toată 
inima. De asemenea... 

Galaor se opri. 

— Ei bine? spuse regele. 

— Am luat o decizie, Sire. 

— Care? 

— Aceea de a pleca să-mi caut norocul oriunde în altă parte decât 
la Curtea Franţei. 

— Şi, de ce, dragul meu? 

— Pentru că doamna Henriette, care a dovedit astăzi Majestății 
Voastre că este un înger, mâine va dovedi că sunt cel mai mare 
caraghios şi, pur şi simplu, voi distra mulţimea stând la capătul 
frânghiei unei spânzurători din piaţa Grève. 

— Tu te înşeli, dragul meu. 

— Haida-de! făcu Galaor, chiar credeţi, Sire? 

— Bineînţeles! Pentru că doamna Henriette te ştie drept unul dintre 
cei mai loiali dintre gentilomi. 

— Intr-adevăr? 

— Ea chiar m-a însărcinat să-ţi transmit toată admiraţia sa pentru 
frumoasa ta conduită. 

— Pe naiba! făcu Galaor. 

— Şi am fost de acord să te iau cu mine mâine când voi lua cina la 
ea acasă. 

Galaor nu-i răspunse regelui, dar îşi spuse în sinea lui: 

„Galaor, prietene, când regele va dormi, ai face bine să pleci de la 
Luvru şi să pui, înainte de venirea zilei, zece leghe între Paris şi tine. 
Prietenia doamnei Henriette este mai periculoasă decât ura sa.” 

Ei reveniră la Luvru. 

Regele era atât de bucuros încât fredonase pe tot parcursul 
drumului. 

După ce ajunseră la poternă şi urcară micuța scară, regele întinse 
mâna spre Galaor şi-i spuse: 

— Bună seara, spuse el. Pe mâine. 

— Adio, Sire, spuse Galaor. 

Avu o dorinţă puternică de a se întoarce din drumul său şi de a ieşi 
din Luvru imediat şi de a nu se mai întoarce. 

Dar o amintire îi trecu prin minte: 

„La naiba! îşi spuse el, dar nu pot pleca fără să-mi iau rămas bun 


de la Idoline.” 

Şi urcă fără să facă zgomot la etajul superior, unde se găsea 
camera frumoasei cameriste. 

Galaor îi făcuse regelui o morală zdravănă, în zadar; îşi ridică 
umerii cu dispreţ văzând că Majestatea Sa se lasă prins din nou în 
mrejele doamnei Henriette. 

Dar, cum vom vedea, Galaor nu era nici mai virtuos, nici mai tare 
decât cel căruia îi ţinuse o predică despre puterea minţii şi a virtuţii. 

El urcă la etajul superior, o luă pe coridorul la capătul căruia se afla 
camera lui Idoline, şi bătu încet la uşă. 

Cu siguranţă era aşteptată vizita lui, pentru că uşa se deschise 
imediat. 

Nu era nicio lumină aprinsă în cameră, dar două braţe drăguţe se 
încolăciră în jurul gâtului lui Galaor şi o voce proaspătă şi dulce îi 
spuse: 

— Cât de târziu ai venit! 

După această întâmpinare, deşi se afla în cel mai adânc întuneric, 
Galaor îşi spuse că pentru dragostea unei frumoase fete precum 
Idoline, ar putea sfida ura doamnei Henriette. 

În plus, acelaşi motiv îl determină pe Galaor să nu sufle niciun 
cuvânt despre intenţia sa de a fugi; el aşteptă ivirea zilei la genunchii 
lui Idoline şi, în timp ce soarele răsărea încet la orizont, cei doi iubiţi 
îşi făureau încă vise pline de fericire. Dar nu este vis minunat care să 
nu se termine. 

Se auzi o bătaie la uşă. Era Nancy. 

Nancy intră zâmbind şi spuse: 

— Bănuiam eu că Galaor este aici. 

Idoline roşi puţin şi Galaor luă un aer mândru plin de modestie. 

— Regele cere să te vadă, spuse Nancy. 

— Regele? 

— Da. Regele are nevoie de dumneata, şi cum vrea să meargă la 
Fontainebleau... 

— Atunci, haide! făcu Galaor, amintindu-şi că noaptea precedentă, 
regele părea să renunţe la călătoria sa. 

Eroul nostru îşi aşeză ţinuta puţin deranjată, o îmbrăţişă pe Idoline 
în grabă, sărută mâna lui Nancy, şi se îndreptă spre apartamentul 
regelui. 

Henric era în costum de vânătoare. 

— Noaptea este un sfetnic bun, spuse el văzându-l intrând pe 
Galaor. 

— Intr-adevăr! spuse acesta din urmă. 

— Am dormit puţin şi am avut timp de gândire, continuă Henric. 

— Ah! 

— M-am gândit că dacă voi rămâne la Luvru, doamna Gabrielle va 


continua să plângă, aflând că Gaëtan va fi decapitat. 

— Este probabil, spuse Galaor. 

— Că, pe de altă parte, Henriette ar putea veni foarte bine la 
Fontainebleau. 

Galaor făcu o plecăciune. 

— lar eu te voi însărcina să-i duci un bilet. 

Galaor tresări şi nu-şi putu opri o grimasă uşoară. Dar el luă biletul 
pe care i-l înmână regele. 

— Şi când îl voi duce? spuse el. 

— Imediat. 

Galaor făcu un pas spre uşă. 

— Stai, spuse regele, mai e ceva... 

— Ah! i 

— Vei duce imediat şi acest mesaj preşedintelui Inaltei Curți de 
Justiţie. 

— Pentru ca Gaëtan să fie judecat. 

— Numai Gaëtan, spuse regele. 

Un zâmbet apăru pe buzele gasconului: 

— Era firesc, spuse el, ca Majestatea Voastră să nu trimită la eşafod 
pe vărul femeii pe care o iubeşte. 

— Da, dar l-am alungat din regat. 

Galaor ridică imperceptibil din umeri. 

— Atenţie, spuse regele, dacă doamna Henriette este de acord să 
mi se alăture la Fontainebleau - pentru că eu voi pleca acum, - o vei 
însoţi. 

— Ah! Sire! 

— Această misiune îţi displace? 

— Nu... dar... 

— Dar ce? 

— Majestatea Voastră, ocupat fiind cu iubirile sale, nu se mai 
gândeşte la iubirile altora. 

Regele începu să râdă. 

— S-ar spune că doreşti să rămâi la Luvru. 

— Poate... 

— Cu excepţia cazului în care Nancy mă va însoţi şi o va lua pe 
Idoline cu ea. 

— Asta-i altceva, făcu Galaor. 

— Ei bine! spuse regele, după ce te vei întoarce de la doamna 
Henriette, aducându-mi cele două mesaje, dacă nu le vei mai găsi la 
Luvru pe Nancy şi Idoline, nu vei mai avea niciun motiv, nu-i aşa, să 
refuzi de a o însoţi la Fontainebleau pe domnişoara d'Entragues? 

— Nu, într-adevăr, spuse Galaor. 

Şi el plecă să ducă cele două mesaje ale regelui. 

Acesta din urmă se pregăti de plecare. 


Curtea era plină de persoane obişnuite cu vânătorile regale. 

Vânătorii şi şoimarii erau călare şi regele se pregătea să urce în şa, 
când o litieră intră direct pe poarta principală şi, din această litieră, 
ieşi Zamet răsuflând precipitat. 

— Ah! Sire, spuse el, alergând spre rege, dacă aţi şti... 

— Ce s-a întâmplat? spuse Henric încruntându-se. 

— Prizonierul meu a evadat. 

— Gaëtan? strigă regele. 

— Nu, Rémy. 

— Ah, haida-de! 

— A legat lenjeria patului de fereastră şi a evadat în această 
noapte. 

Regele nici măcar nu se încruntă. 

— Este regretabil, spuse el. Dar, la urma urmei, este mai bine că a 
evadat el decât Gaëtan. 

Zamet era uimit să-l vadă pe rege că primeşte această veste cu 
atâta indiferenţă. 

— Vezi dumneata, continuă Henric, Remy este un gentilom pe când 
Gaëtan nu este decât un aventurier. De fiecare dată când un cap de 
gentilom cade, se produce o rumoare puternică în regat. Cu atât mai 
bine, atunci când se poate evita această rumoare. Nimeni, dimpotrivă, 
nu va considera că ar fi rău să scape de italian. 

— Dar acest mizerabil este capabil de orice, strigă Zamet, făcând 
aluzie la Rémy. El îşi va relua tentativele sale criminale. 

— Haida-de! spuse regele cu un aer puţin misterios şi alunecos, 
verişoara sa Henriette mi-a promis că el va fi cuminte în viitor. 

Şi regele, după această confidenţă, se săltă cu uşurinţă în şa. 


Capitolul XIV 

Ce se întâmplase, între timp, în temniţa lui Gaëtan? 

Geronima revenise la el, spunându-i: 

— Vei fi grațiat. Doamna Gabrielle, pe care am speriat-o, mi-a 
promis. 

Şi italianca îi povesti iubitului ei cum abuzase de credulitatea 
ducesei arătându-i în cărţile de tarot, un om care, dacă va fi 
spânzurat, îi va aduce ghinion şi care o va împiedica să devină regină. 

— Să aşteptăm până mâine, îi spuse ea, şi vei vedea că uşile 
acestei temnițe se vor deschide şi că nu vei mai fi spânzurat. 

Geronima greşea spunând „mâine” pentru că nu trecuse o oră de 
când cei doi iubiţi se reîntâlniră, când uşa temniţei se deschise. 

Zamet apăru din nou. 

— Ţiganco, spuse el, urmează-mă; doamna ducesă de Beaufort 
vrea să te vadă. 


— Acum vei spera? strigă Geronima, pe un ton triumfător, uitându- 
se la căpitan. 

Şi ea îl urmă pe Zamet. 

Gabrielle era foarte veselă. Ea primise din mâinile lui Zamet biletul 
prin care regele o avertiza că Gaëtan nu va mai fi spânzurat. 

Cu toate acestea, ea nu arătă acest bilet Geronimei. 

— Dă-mi în cărţi, spuse ea cu autoritate. 

Acest lucru era uşor pentru că ţiganca niciodată nu se despărţea de 
cărţile sale de tarot, pe care le purta totdeauna într-o pungă de piele 
atârnată la brâu. 

— Trebuie, îi spuse ducesa, să vezi cine este acel om care urmează 
să fie spânzurat. 

Geronima nici nu tresări. 

Ea îşi întinse cărţile pe podea, le amestecă, le întoarse două câte 
două, apoi patru câte patru, apoi câte trei şi cinci, câte cinci şi opt, la 
fel de serioasă ca şi cum ar fi văzut în realitate ce se întâmpla, în 
aceste diverse combinaţii ale cărţilor, un colţ al destinului. 

Apoi, dintr-o dată, ea strigă: 

— Văd! 

— Pe cine, pe acel spânzurat? 

— Da, doamnă. 

Şi Geronima ştiu să dea vocii sale un ton foarte convingător. 

Apoi ea continuă, în timp ce Gabrielle o asculta cu nerăbdare. 


— Văd... Văd spânzurătoarea... Văd călăul... mulţimea este 
numeroasă... 
— li vezi faţa? 


— Nu, nu încă... este întors cu spatele. 

— Încă mai are mâna întinsă spre mine? 

— Da. 

— Şi exprimă un gest de furie? 

— Da. 

— Dar cine este acest om? strigă Gabrielle, care avea sudoare pe 
frunte. 

Geronima scoase un strigăt: 

— II vezi? spuse ducesa. 

— Da. 

— Spune-mi, atunci. Cine este? 

— Gaëtan. 

Şi Geronima căzu la picioarele ducesei murmurând: 

— lertare! lertare! 

Atunci fața ducesei Gabrielle se însenină imediat. 

— Nu-ţi fie teamă, spuse ea. 

— Dar, doamnă... 

— Gaëtan nu va fi spânzurat! 


Şi Gabrielle îi arătă Geronimei biletul de la rege. 

In acelaşi timp Zamet intră. 

— Bunul meu Zamet, îi spuse ducesa, nu-i aşa că Gaëtan nu va fi 
spânzurat? 

— Desigur, doamnă. 

— Şi că regele l-a grațiat? 

— Nu ştiu decât ce v-a scris regele, doamnă. 

— Şi dacă îţi cer o favoare, bunul meu Zamet? spuse ducesa. 

— Vorbiţi, doamnă. 

— Nu vreau ca Geronima să se întoarcă în închisoare. 

— Ea poate să rămână în serviciul dumneavoastră, spuse Zamet. 

Ochii Geronimei străluceau de bucurie. Era sigură că viaţa iubitului 
ei fusese salvată. 

Seara trecu, apoi şi a doua zi. 

Geronima obţinu favoarea de a-l vedea pe Gaëtan şi de a-i anunţa 
vestea cea nouă. 

In timpul acestei zile se află vestea plecării regelui la 
Fontainebleau. 

Dar Gabrielle era radioasă; cărţile Geronimei îi făcuseră promisiuni 
mirifice şi favorita regelui se vedea deja pe tronul Franţei. 

ltalianca îşi reluă toate funcţiile sale obişnuite pe lângă doamna de 
Beaufort. 

Ea se culcă, noaptea următoare, într-o cameră vecină cu dormitorul 
ducesei. 

Gratienne, care încercă să o convingă de contrariul pe ducesă, fu 
aspru muştruluită şi fu nevoită să se retragă în camera ei. 

— Pe legea mea! murmură camerista, dacă aşa stau lucrurile, cu 
atât mai rău pentru ducesă dacă se va întâmpla să aibă ghinion! 

Şi fugi prin fereastră, ca de obicei, să se alăture pajului Olivier. 

In dimineaţa următoare, ducesa încă dormea când în hotelul lui 
Zamet se auzi o mare rumoare. 

— Ce este acest vacarm? întrebă Gabrielle care se trezise brusc. 

Geronima alergă la ea cu ochii în lacrimi. 

— Doamnă, doamnă... spuse ea, ah! Doamne! dacă aţi şti... 

— Ce este? 

— Sunt soldaţii de la Châtelet. 

— Ei şi? 

— Au venit să întrebe de Gaëtan. 

— De ce? 

— Pentru a-l duce la Parlament, unde va fi judecat. 

— Ce importanţă are? spuse Gabrielle, el nu va fi spânzurat. 

Şi ducesa încercă să o liniştească pe Geronima. 

Dar Geronima continua să plângă. 

Zamet se alătură ducesei spunându-i italiencei că Gaëtan nu va fi 


spânzurat, dar ea continua să plângă şi să strige. 

Ea plecă la Châtelet, intră în sala Parlamentului şi asistă la procesul 
lui Gaëtan. 

Un judecător îl întrebă pe Gaëtan dacă era gentilom. 

— Sunt la fel de nobil ca şi regele, răspunse căpitanul cu emfază. 

Aceste cuvinte îl condamnară la moarte. 

Dintr-o dată, Geronima scoase un țipăt teribil şi căzu fără suflare pe 
dalele sălii de justiţie. 

Urma să se pronunţe condamnarea lui Gaëtan. 

Decizia spunea că urma să fie decapitat în termen de trei zile, la 
ora patru după-amiaza, în piaţa Grève. 

Regele se ţinuse de promisiune: îl iertase pe Gaëtan de frânghie şi 
de spânzurătoare, de dragul doamnei Gabrielle, pe care nu putea să o 
refuze. 


Să facem un arc de două zile peste timp. 

Timp de două zile Geronima se purtă ca o nebună. 

Nu mai plângea, dar ochii îi străluceau cu o scânteiere întunecată. 

Ea nu se mai gândea să citească viitorul. 

Viitorul pentru ea era ca Gaëtan să trăiască. 

Ducesa de Beaufort expedie mai mulţi curieri, unul după altul, la 
Fontainebleau. 

Ea îi scrise scrisoare după scrisoare regelui pentru a-i cere 
graţierea lui Gaëtan. 

Regele nu-i răspunse; niciunul dintre curieri nu se întoarse. 

Timpul trecea. Era ora zece dimineaţa şi mai erau doar şase ore 
până ce securea călăului urma să-l decapiteze pe italianul Gaëtan. 

Geronima, întunecată şi cu un aer fatal, se plimba ca o fiară 
ameţită prin hotelul lui Zamet. 

Bancherul s-a ţinut de cuvânt faţă de Galaor, el a rămas impasibil. 
El chiar a mers mai departe sugerând că graţierea lui Gaëtan va 
ajunge în ultimul moment. 

In cele din urmă, se auzi tropotul unui cal care intra în curte. 

Ducesa şi Geronima alergară la fereastră. 

Călărețul, plin de praf, care venea de la Fontainebleau era Galaor. 

Galaor dădu mâna cu Zamet, care alergă în întâmpinarea sa. 

Zamet îi spuse cu nerăbdare: 

— Aţi adus, măcar, graţierea acestui mizerabil? 

— Nu, spuse Galaor. Dar trebuie să vorbesc faţă în faţă cu ducesa. 

Şi Galaor urcă în camera doamnei Gabrielle şi îi spuse: 

— Doamnă, trebuie să vă vorbesc numai dumneavoastră. 

— Veniţi de la Fontainebleau? 

— Da. 


— Îmi aduceţi un mesaj de la rege? 

— Da. 

— Atunci, daţi-mi-l, spuse ducesa, daţi-mi-l repede. 

— Pot să vi-l dau atunci când vom fi singuri. 

La un semn al ducesei, Geronima şi Gratienne ieşiră. 

Atunci Galaor îi spuse doamnei Gabrielle: 

— Cărţile italienei v-au prezis că dacă Gaëtan va fi spânzurat, acest 
lucru vă va aduce ghinion, nu-i aşa? 

— Da, spuse ducesa. 

— Gaëtan nu va fi spânzurat. 

— Dar va fi decapitat? 

— Da. Dar, nu este acelaşi lucru. 

— Este adevărat, spuse ducesa. Dar această biată Geronima? 

— Este o nenorocire pentru ea... Dar regele a rămas neclintit în 
decizia sa. 

Şi Galaor întinse ducesei o scrisoare de la rege. 

Scrisoarea conţinea următoarele rânduri: 


„Draga mea, 

Sunt întristat că nu v-am acordat tot ce mi-aţi cerut, cu atâta 
insistență, dar tocmai binele dumneavoastră îmi porunceşte să vă 
refuz. 

Stiti că vă iubesc, draga mea, şi puteți ghici durerea pe care o simt; 
dar o tigancă - pentru că țigani găseşti peste tot, chiar şi în 
Fontainebleau - mi-a dat în cărti chiar în această dimineață şi mi-a 
spus că binele tău depinde de moartea acestui mizerabil Gaëtan. 

Vă sărut mâna. 

Al dumneavoastră, Henric” 


Această scrisoare scăpă din mâinile ducesei. 

Apoi, uitându-se la Galaor: 

— Deci, regele a cerut să i se dea în cărţi? 

— Da, doamnă. 

— In această dimineaţă? 

— Chiar în această dimineaţă, de către o femeie care este, după 
cum se spune, foarte pricepută. 

O femeie la fel de superstiţioasă ca ducesa nu ar fi putut rămâne 
indiferentă la o asemenea destăinuire. 

Şi, uitând pentru o clipă de Geronima şi Gaëtan: 

— Păi, povestiţi-mi ce s-a întâmplat, domnule Galaor, spuse ea. 

— Cu plăcere, răspunse Galaor. 

Ducesa deveni foarte atentă; ea nu se mai gândi la Gaëtan şi nu se 
mai sinchisi de lacrimile şi gemetele Geronimei. 

— Imaginaţi-vă, doamnă, spuse Galaor, că cei doi curieri pe care i- 


aţi trimis ieri l-au emoţionat puţin pe rege: 

„— Biata Gabrielle, spunea el în timp ce i se servea cina, ar vrea să- 
| graţiez pe acest caraghios; dar pot să las nepedepsită crima pe care 
a comis-o? Ce va spune Zamet dacă nu voi da un exemplu? Am 
ordonat să fie decapitat şi nu spânzurat, asta e tot ce pot face.” j 

Regele, aşa cum bănuiţi, doamnă, a fost neliniştit toată noaptea. In 
această dimineață, în zori, era deja în picioare, deoarece urma să 
hăituim un cerb la prima oră. După ce şi-a pus haina de vânătoare, a 
auzit nişte bocete în curtea castelului şi a văzut o femeie în vârstă 
care se certa cu pajii care încercau să o alunge. 

„— Ce se întâmplă?” a întrebat regele. 

După hainele bătrânei era uşor să-ţi dai seama că era o ţigancă. Ea 
avea chiar şi nişte cărţi de tarot agăţate la brâu. Regele a început să-i 
certe pe paji: 

„— Hei! a spus el, lăsaţi-o în pace pe această femeie curajoasă. Ce 
vrea?” 

Bătrâna şi-a ridicat privirea, l-a luat pe rege drept un gentilom 
obişnuit şi i-a spus: 

„— Încerc să câştig un ban ca să pot trăi, domnul meu drag.” 

„— Care este meseria ta, bună femeie?” 

„— Ghicesc viitorul.” 

„— Vrei să mi-l spui şi mie?” 

„— Da, domnul meu.” 

Şi regele a poruncit să fie adusă la el bătrâna. Tot ce v-am povestit, 
doamnă, este purul adevăr, spuse Galaor. 

— Continuaţi, spuse Gabrielle care lovi un clopot. 

La acel zgomot, Geronima intră. 

Ducesa era calmă, zâmbitoare şi părea că hârtia pe care o 
mototolea între degetele sale era graţierea lui Gaëtan. 

— Adu-mi paharul meu cu sirop, îi spuse ducesa. Sunt moartă de 
sete. Continuaţi, domnule Galaor. 

Galaor continuă: 

— Ajunsă în camera regelui, bătrâna nu l-a recunoscut pe rege şi a 
continuat să-l ia drept un gentilom obişnuit. Regele i-a dat un galben 
şi a întins spre ea palma deschisă. Ea a luat moneda, dar i-a împins 
mâna şi i-a spus: 

„— Nu văd viitorul decât în cărţi.” 

„— Atunci dă-mi în cărţi”, a spus regele. 

Ea a înşirat cărţile de tarot pe podea şi a strigat brusc: 

„— Sunteţi regele.” 

„— E adevărat.” 

„— Ah! Doamne! a continuat ea, aveţi o mare îngrijorare.” 

„— Una foarte mare”, a confirmat regele. 

„— Există o femeie care vă iubeşte foarte mult”, a continuat 


tiganca. 

„— Cum arată această femeie?” 

„— Este blondă şi este pe cale de a deveni mamă. Şi o văd 
plângând foarte tare.” 

„— Aşa este”, a murmurat regele zâmbind. 

„— Ea plânge, a continuat tiganca, pentru că i-aţi refuzat o 
favoare.” 

„— Din ce în ce mai adevărat. Ar trebui să i-o acord?” 

Țiganca a început apoi să mişte cărțile în toate direcţiile, pentru a 
le amesteca, a le separa, pentru a face teancuri mici, pe care apoi le-a 
unit imediat. Ochii îi străluceau, gestul său era nervos şi rapid, o 
emoție bruscă i-a umflat pieptul. 

„— Nu, nu! a strigat ea dintr-o dată, nu se poate.” 

„— Ce este?” a întrebat regele. 

„— Dacă o iubiţi, a continuat ea cu un fel de spaimă, nu îndepliniţi 
acea favoare. Ea ar muri.” 

Regele a tresărit. Bătrâna a continuat să amestece cărţile. Dintr-o 
dată, ea a strigat: 

„— Văd un bărbat înalt, cu pielea închisă la culoare, cu o privire 
răutăcioasă. Are graiul tărăgănat. Nu este din această ţară.” 

„— Şi ce face acest bărbat?” 

„— Se află în acest moment între femeia pe care o iubiţi şi un alt 
bărbat care ţine o secure. Fiecare dintre ei, bărbatul şi femeia, 
încearcă să-l atragă de partea sa.” 

„— Asta-i drept”, a spus regele. 

Tiganca a întors încă o carte şi a încheiat: 

„— Problema e că femeia nu-l va atrage, din păcate, pentru că 
acest om o va ucide!” 

La aceste ultime cuvinte ale lui Galaor, ducesa scoase un strigăt 
sfâşietor. 

— Oh! spuse ea, nu vreau să mor. Prin urmare, călăul să-şi facă 
datoria! 

In timp ce vorbea astfel, se auzi un ciocănit uşor la uşă. 

În locul Geronimei era Gratienne care intră. 

Gratienne aducea pe o tavă de argint o cupă de vin aromat şi, 
lângă cupă, câteva prăjituri şi câteva fructe. 

— Ah! doamnă, spuse ea, regele nu a acordat graţierea lui Gaëtan? 

— Nu, spuse Gabrielle cu indiferenţă. 

— Geronima va fi distrusă. 

— Biata Geronima! spuse ducesa, fără niciun fel de emoție. 

Şi ea bău câteva înghiţituri de vin şi mâncă o prăjitură. 

Apoi, cum se auzea un zgomot zornăitor în depărtare: 

— Ce se aude? întrebă ea. 

— Aceasta este Sfânta Vinerea Mare, doamnă. 


— Oh! Doamne! Am uitat. Dar am spus totuşi că voi merge să 
ascult liturghia de la Petit-Saint-Antoine. 

Galaor schimbă o privire cu Gratienne. 

— Trebuie să plecaţi, doamnă, spuse el. 

— Mă sfătuiţi să plec? 

— Acesta ar fi un mod de a evita obsesia Geronimei, care nu poate 
să nu se arunce la picioarele dumneavoastră, spuse Galaor. 

— Aveţi dreptate, spuse Gabrielle. 

— Şi mă ofer să vă însoțesc, adăugă Galaor. 

In acest moment, un alt zgomot traversă spaţiul. 

Aceasta era dangătul unui clopot care suna a înmormântare. 

— Un clopot! spuse ducesa. 

— Da, doamnă. 

— Dar este Vinerea Mare şi, în această zi, nu trebuie să se tragă 
clopote. 

— Este adevărat, doamnă, pentru că ele au fost duse la Roma, şi nu 
vor fi returnate decât duminică, spuse râzând Galaor, dar a mai rămas 
unul. 

— Care dintre ele? 

— Cel pe care îl auziţi, desigur. 

— Şi ce anunţă? 

— Aceasta este clopotul din Châtelet care anunţă că un om va 
muri. 

— Ah, Doamne! strigă Gabrielle, e deja ora patru? 

Mai era un sfert de oră. Gaëtan nu mai avea decât câteva minute 
de trăit. 

— Să plecăm repede, în acest caz, să plecăm! spuse ducesa, ca să 
nu audă strigătele Geronimei. Spune să-mi aducă litiera, Gratienne. 

— Da, doamnă. 

Dar, imediat ce Gratienne ieşi, Geronima intră cu privirea aruncând 
flăcări, spumegând: 

— Doamnă, doamnă! strigă ea, Gaëtan va muri! 

Gabrielle îşi întoarse capul. 

— Nu îl veţi salva? urlă italianca, roşind de furie. 

— Nu pot, spuse Gabrielle. 

Şi ea o dădu la o parte pe Geronima, îl luă de braţ pe Galaor şi ieşi, 
lăsând-o pe ţigancă în cameră. 

Atunci aceasta din urmă arătă spre acea uşă prin care ieşise 
Gabrielle. 

— Şi tu vei muri, spuse ea. 

Apoi, apropiindu-se de platoul unde se găseau în continuare 
fructele aduse de Gratienne, ea luă cuțitul de aur aflat în apropiere. 

Atunci când doamna Gabrielle, ducesa de Beaufort, ieşi din hotelul 
lui Zamet, ea văzu o mare adunare populară. 


Arăta ca o mare de capete care invadase Parisul. 

Mulțimea se afla pe ambele maluri ale apei, pe străzi, la ferestre, 
pe acoperişuri. Toată lumea voia să-l vadă pe condamnat - pentru că, 
după judecarea italianului, se respecta privilegiul de care Zamet era 
aşa de mândru, şi Gaëtan urma să fie condus în temniţa pe care o 
ocupase mai înainte. 

Arcaşii veniseră, prin urmare, să-l conducă pe Gaëtan în piaţa 
Grève. 

De la aceste valuri mişcătoare ale mulțimii, să ne îndreptăm în 
vecinătatea hotelului. 

Lacheii care precedau litiera doamnei Gabrielle aveau mari 
dificultăți în a deschide un pasaj prin mijlocul acestei mulțimi, dar, în 
cele din urmă, reuşiră. 

— Haideţi, repede! striga ducesa purtătorilor litierei sale, să ne 
îndepărtăm cât mai iute. Nu vreau să dau ochi în ochi cu acest 
nefericit. 

Lacheii distribuiau pe ici pe colo lovituri cu băţul, dar nu reuşeau să 
înlăture mulţimea. 

In cele din urmă, făcură o breşă şi litiera reuşi să ajungă în strada 
Lions-Saint-Paul. 

De la această stradă până la mănăstirea Petit-Saint-Antoine, nu 
erau decât câţiva paşi. 

In timpul călătoriei, Galaor observă că ducesa era foarte palidă. 

— Sunteţi bolnavă, doamnă? spuse el. 

— Nu, răspunse ea, dar sunt asaltată de cele mai triste 
presentimente. 

— Ce nebunie! 

— Aţi văzut-o pe Geronima mai devreme? 

— Da. 

— Faţa ei m-a speriat. 

— Doamnă, spuse Galaor, îmi permiteţi să vă dau un sfat? 

— Vorbiţi... 

— Geronima este o falsă ghicitoare. Cărţile ei niciodată nu au prezis 
adevărul. 

— Credeţi? 

— Şi când vă spunea că vedea în cărţile ei un spânzurat care vă va 
aduce ghinion... 

— Ei bine? 

— Ea minţea şi nu gândea decât să-şi salveze iubitul. 

— Oh! spuse ducesa pe un ton care spunea că fusese convinsă. 
Totuşi, ea mi-a prezis multe lucruri care deja s-au realizat... 

— Şi care se vor realiza în continuare, spuse Galaor cu o urmă de 
ironie în voce. 

Gabrielle tresări. 


— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea. 

— Dar, continuă Galaor, nu este nevoie nici de cărţi de tarot, nici de 
vrăjitori pentru a prezice aceste lucruri... Geronima nu v-a spus că veţi 
fi regină? 

— E adevărat. 

— Ei bine! spuse Galaor, dacă Dumnezeu nu vă va chema la el între 
timp, pot să vă prezic, eu care nu sunt un vrăjitor, că de acum într-o 
lună... 

— Spuneţi adevărul? strigă ducesa cu impetuozitate. 

— Doamnă! făcu Galaor, regele deja s-a ocupat... A trimis ieri un 
mesager la Roma. 

— Ah! 

— Şi un altul la Doamna Margareta. 

— Adevărat! 

— Primul, va solicita autorizaţia sfântului Părinte şi al doilea, 
acordul pentru divorţ... 

Această veste de la Galaor potoli o parte din temerile ducesei. 

La intrarea în biserică, ducesa era aproape zâmbitoare, dar 
sunetele monotone şi triste ale liturghiei, zgomotul lugubru al 
pârâitorilor care se amestecau încontinuu, de la distanţă, cu sunetul 
acelui clopot care însoțea ultimele clipe de viaţă ale condamnatului, o 
făcură să recadă imediat în neagra sa melancolie. 

Dintr-o dată, clopotul tăcu. 

Gabrielle strânse cu putere braţul lui Galaor, care stătea 
îngenuncheat, plin de devotament, lângă ea. 

— S-a terminat, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Da. 

— A murit? 

— Da, doamnă. 

— Oh! Mi-e teamă... Mi-e teamă... spuse ea. 

Era atât de palidă în acel moment încât Galaor se temea să nu i se 
facă rău. 

— Aerul din această biserica este rece şi nesănătos, spuse el. 
Veniţi, doamnă! 

Şi el o conduse afară din biserică. 

Gabrielle urcă în litieră, fără să spună un cuvânt. 

— Acasă la domnul Zamet, strigă Galaor purtătorilor litierei. 

Mulțimea care se înghesuia mai devreme pe străzi, se dispersase. 

Litiera intră în curtea hotelului, fără oprelişti. 

Gabrielle, coborând, se apucă de braţul lui Galaor: 

— Veniţi, spuse ea, nu mă lăsaţi... mi-e teamă... Oh! mi-e teamă... 
am impresia că Geronima îmi va aduce capul însângerat al iubitului ei. 

Gabrielle, însoţită de Galaor, se întoarse în apartamentul ei. 

Gratienne nu era acolo, şi nici Geronima. 


Platoul cu fructe era încă pe masă. 

— Parcă îmi arde capul şi am o sete teribilă, murmură Gabrielle, 
lăsându-se să cadă pe un scaun. 

— Daţi-mi această portocală, adaugă ea, îndreptând mâna spre 
masă. 

Galaor luă platoul cu fructe şi îl apropie de ea. 

Ducesa luă portocala şi vru să o decojească cu degetele. 

Dar fructul, probabil, nu era suficient de matur şi coaja rezista. 

Atunci, cu un gest de nerăbdare, ducesa luă cuțitul, care era pe 
farfurie, tăie fructul în două şi duse o jumătate la buze. 

Dar după ce stoarse câteva picături ale fructului pe limba sa, 
Gabrielle scoase un strigăt teribil. 

— Dumnezeule! Doamne! strigă ea. 

— Ce aveţi, doamnă? întrebă Galaor înspăimântat. 

— Parcă am băut foc! răspunse Gabrielle, care se întoarse brusc 
spre spate, aruncând departe restul portocalei. 

În acel moment, draperiile care acopereau patul, se dădură la o 
parte şi amândoi văzură figura fatală a Geronimei, ai cărei ochi 
străluceau, aruncând o privire întunecată. 

— Ducesă de Beaufort! strigă italianca, cărţile mele au spus 
adevărul şi moartea lui Gaëtan ţi-a adus nefericirea pentru că ai fost 
otrăvită! 

Galaor scoase un strigăt şi se aruncă asupra italiencei cu sabia 
ridicată. 


SFÂRŞITUL PĂRŢII A CINCEA 


CON ca 


STRUCTURA PĂRŢII A CINCEA 


Episodul 9 


Prolog - CINSTITUL PISTACHE 
(Le Bonhomme Pistache) 


MÂNA STÂNGĂ 
(La main gauche)