Puncte Cardinale anul XIX, nr. 10 (226), octombrie 2009

“Acum, cînd grava degradare morală, socială, economică şi medicală din România trebuie oprită. sau cel 
putin diminuată, noile propuneri de dezincriminare a prostituţiei şi incestului sînt fotalmente. „contrare vieții şi i 


demnităţii poporului român”, 


“e Ă - 


mt, Sta. / 


NE i PSN - ae | j 


credinţă 
iubire 
speranţă 





PUNCIE 
CARDINALE 


pt m op h “g . i 


A a e „(Biroul de Presă al Patriarhiei Române), 
JAR % STA AI Le Si, j tre i - i Arată = 


i e a 





79910) 9,0 6 
Nr. 10/226 


OCTOMBRIE 
2009 





16 PAG.—3 lei 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 








O NOUĂ TENTATIVĂ 
DE LEGIFERARE 
A FĂRĂDELEGII 


Puterea politică actuală încearcă din nou (după insuccesul răsunător al guvernelor 
precedente) să legifereze prostituția şi — în plus — folosirea “drogurilor uşoare”. 

Argumentele sunt la fel de răsuflate şi de mincinoase ca şi la tentativele precedente: 
că ar fi un mai bun control al bolilor cu transmitere sexuală (?!), că înființarea de servicii şi 
centre de specialitate (nu se înțelege dacă acesta este noul nume al bordelurilor) ar oferi 
suport medical, social şi psihologic (alături de “prezervativele gratis”), că dezincriminarea 
consumului de droguri ar aduce “la supratață” consumatorii (?!) etc. Preşedinţia, de pildă, 
nu este ingrijorată de consumul de droguri din ţara sa, ci de faptul că toxicomani ar putea 
utiliza seringi folosite deja... 

Legiferarea prostituţiei este, de fapt, o lege a fărădelegii. 

|. Din punct de vedere moral-religios, legalizarea prostituţiei, ca. şi practicarea ei, 
este un păcat şi reprezintă un act de surpare a ordinii morale tradiţionale. Statul comite un 
păcat, o încălcare a legii morale creştine, şi le oferă cetățenilor proprii posibilitatea să 
încalce aceeași morală şi să comită păcate “legale”. 

Paginile Sfintei Scripturi, literatura patristică, experiența vie a Bisericii, ştiinţele 
teologice fundamentale — toate vorbesc despre adulter ca despre o cădere, o patimă care 
trebuie vindecată. 

2. Din punct de vedere medical, legalizarea prostituţiei — aşa cum arată toate statisticile 
din lume — aduce noi îmbolnăviri, pentru că între contactul infectant şi primele semne de 
boală există o perioadă contagioasă care nu poate fi depistată nici prin semne clinice, nici 
prin analize de laborator. De exemplu, pozitivarea serologică în sifilis apare după 40 zile de 
la contactul infectant, primele semne clinice în a 21-a zi de la contactul infectant, dar 
transrhiterea bolii este posibilă începând din a 7-a zi. Datele statistice şi fiziopatologice 
demonstrează că transmiterea se face de 80 de ori mai uşor de la femeie la bărbat decât 
invers, ceea ce dovedeşte că o casă de prostituție este un factor de infecție greu de stăpânit. 

Toate studiile medicale — dar și cele sociologice — arată că legiferarea prostituţiei este 
urmată de creșterea incidenței bolilor cu transmitere sexuală, creşterea incidenţei altor boli 
(hepatita B sau C, cancerul genital, boli parazitare, depresii etc.), precum şi apariţia unor 
sociopatii imposibil de stopat (creșterea divorțialităţii, șomajului, infracționalităţii),. 





| us vi Sexy. ro 


your fantasy shop 


PP 0 





POP CEPI 


PENE e 


ÎN it 29 Î . 
Sa i 4 ra 
[$ , ca N ca TAL be aa 
- p ft DN 
CD. » Mo simi st 
ai =, se a 
Ă ae = Ka a îm 
n a a N Pi Li 
ap 43 A 


3, Din punct de vedere juridic, merită să precizăm faptul că majoritatea țărilor unde 
prostituția este legală au început să emită acte normative restrictive Şi îşi pun problema 
trecerii ei din nou în afara legii. 

Pentru legiuitorii creştini (şi nu numai), amintim cuvintele Apostolului Pavel, care 
spune că “ păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la judecată, ale altora 
însă vin în urma lor”. Aceasta înseamnă că toate păcatele comise atâta timp cât 
funcționează legea prostituţiei (zeci sau sute de ani) cântăresc greu la judecata celor care 


„au promovat legea. 


Prof. Univ. Dr. Pavel CHIRILĂ 


POZIȚIA PATRIARHIEI ROMÂNE FAȚĂ DE. 
LEGIFERAREA SI DEZINCRIMINAREA PROSTITUŢIEI 


COMUNICAT DE PRESĂ (72 martie 2009) 


Pe temelul Sfintei Scripturi şi al învățăturii Sfinţilor Părinţi, precum şi în conformitate cu 
hatăririle Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Română respinge propunerile de 
dezincriminare a prostituţiei şi a incestului din proiectul noului Cod penal, aflat — în prezen! — în 
dezbatere parlamentară 

Actele normative în general şi Codul penal în special au ca menire să apere demnitatea 
persoanei, instituția familiei şi valorile vieţii sociale, însă în acest proiect legislativ se constată că 
demnitatea persoanei, instituția sacră a familiei şi moralitatea publică sint complet ignorate de 
autorii proiectului 

Departe de a rezolva o problemă socială gravă, dezincriminarea prostituţiei va agrava 
problema sub forma unei sclavii motivate financiar, care intensifică degradarea morală a societăţii, 
proliferarea diferitelor boli și creșterea numărului divorțurilor, lar femeilor prinse În această sclavie 
|! se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială. 

De asemenea, incestul reprezină o degradare a Instituţiei familiei, avind drepl consecințe 
grave tulburări genetice și psihice, precum și dificultăţi în relațiile sociale și în recuperarea ca 
persoană umană cu demnitate 

Acum, cind grava degradare morală, socială, economică şi medicală din România trebuie 
oprită sau cel puțin diminuată, noile propuneri de dezincriminare a prostituţiei şi incestului sint 
totalmente contrare vieţii şi demnități poporului român 


DECLARAȚIE DE PRESĂ (22 seprembrie 2009) 


Pr Constantin Stoica, purtătorul de cuvint al Patriarhiei Române, a declarat marți 22 
septembrie 2009, pentru Mediafax, referitor la propunerile Raportului Comisiei Prezidenţiale 
Pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice 
"In martie, o astfel de propunere era cuprinsă în proiectul noului Cod Penal Atunci, dar 
și astăzi şi oricind, Patriarhia Română va avea acelaşi punct de vedere lega! de legalizarea 
prostituţiei. Instituțiile statului şi legile au menirea să apere demnitatea persoanei, instituția 
familiei şi valorile vieții sociale. Proiectele din ultimele luni arată că demnitatea persoanei, instituția 
sacră a familiei şi moralitatea publică sint complet ignorate de autorii acestora. În consecință, 
Patriarhia Română respinge propunerile de dezincriminare a prostituţiei” 

(Precizare: Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice a 
propus, În raportul lansat marţi 22 septembrie, printre altele, dezincriminarea consumului de 
droguri şi legalizarea sexului comercial, susținind că astfel pot fi reduse, în anumite condiții 
unele riscuri privind sănătatea publică. | egat de prostituție şi de răspindirea infecției cu virusul 
HIV, membrii Comisiei au propus legalizarea "sexului comercial” și înființarea de servicii şi centre 
de speciala!» prin intermediul cărora femaile care îl practică să poată beneficia pe lîngă 
serviciile de asistenţă medicală, socială şi psihologică, şi de prezervative oferite gratis.) 











După ce am cedat mai demult cerinței imunde de “a intra în Europa cu spatele” 
(sintagmă lansată, dacă nu mă înşel, chiar de d-l Andrei Pleşu), dezincriminînd legal 
homosexualitatea, legislativul nostru pare a fi prins gustul irezistibil al evaziunilor sexuale. 
Noul proiect de legiferare şi dezincriminare a prostituţiei reia campania eșuată în Anul 


Caragiale (2002), dar şi unele încercări ulterioare mai timide (cum a fost cea a ministrului 
asia Blaga, în 2007), amintind, o dată în plus, de vechiul proverb românesc: “Țara arde 
şi baba se piaptănă”. lar aceasta nu doar pentru că în România postcomunistă există 
Brice pasă alte urgențe legislative cu caracter vital, ci şi pentru că prostituția beneficiază 
deja de o reglementare oficială suficient de largă şi perfect democratică (art. 328 din 
actualul Cod Penal). Mai mult decit atît: spre deosebire de modificarea legislativă adoptată 
acum câțiva ani în privința homosexualității, mai degrabă ca o formă de curtoazie sui 
generis față de ambasadorul unei mari puteri (vorba bancului apărut pe acest fond: Be my 
Guest), în cazul prostituţiei nu mai e vorba de nici o presiune externă, ci doar de ideea fixă 
suuoi grupuri politice autohtone (în frunte cu familia prezidențială, care şi-ar dori în plus 
şi dezincriminarea consumului de droguri!), susținută cu o argumentaţie insuficientă şi 
falsă, pe fondul unui întreg concert demagogic cu tentă electorală. 

Principalul argument al susținătorilor acestei reforme legislative se vrea unul de 
natură medicală: că prin instituționalizare prostituția va putea fi monitorizată, iar în acest 
. |] fel rata îmbolnăvirilor venerice va scădea. Infailibil la prima vedere, acest argument 
propagandistic este contrazis de numeroasele statistici efectuate recent atît în țări unde 
prostituția este incriminată, cît și în țări unde s-a procedat la dezincriminarea acesteia: 
între unele și celelalte nu există diferențe semnificative în ce priveşte rata bolilor cu 
transmisiune sexuală (BTS). Dovadă că adevărata problemă nu este incriminarea sau 


;| dezincriminarea prostituţiei (existente pretutindeni și dintotdeauna), ci limitarea 
fenomenului prin măsuri responsabile și 


concrete de natură moral-educațională, 
socio-economică şi medico-sanitară. 
Legalizarea juridic-abstractă este o măsură 
facilă și ineficientă, riscînd să ducă chiar la 
o recrudescență a fenomenului (mai ales sub 
forma unor “rețele paralele”, neoficiale), 
cum o arată experiența majorității țărilor 
care au pus-o în practică. Legalizarea 
permisivă nu constituie, în ultimă instanță, 
decît o formă de încurajare și protecție 
oficială, în virtutea căreia Statul devine 
principalul proxenet. 

Pe de altă parte, este știut de toată 
lumea (cu excepția parlamentarilor noștri) 
că majoritatea bolilor cu transmisiune 
sexuală au o lungă perioadă de incubație, 
în decursul căreia nu pot fi depistate prin 
senine sigure, oricât de riguros ar fi controlul 
medical. Or, în acele cîteva luni sau ctiar 
numai săptămîni, o prostituată bolnavă 
(nota bene: de 80 de ori mai predispusă BTS- 
urilor decît o persoană normală!) poate 
îmbolnăvi sute și mii de clienţi, care la rîndul 
lor devin transmițători inconştienți către cel 
puțin tot atîtea alte persoane (în speţă, soții 
nevinovate, iar uneori și progeniturile 
acestora), 

Din punct de vedere sociologic, ne 
aflăm în faţa unui atentat la sănătatea vieţii 
familiale, dar și în faţa unei noi forme de 
sclavie “civilizată”. Vinzindu-și trupul în 
mod mai mult sau mai puţin liber, 


prostituata își vinde o dată cu el și libertatea, 
devenind, practic, proprietatea proxenetu- 
lui și fiind supusă în diferite grade capriciilor 
acestuia (ca nu-şi mai decide nici prețul, nici 
“modul de întrebuințare”, nici clienţii, nici 
ritmul activităţii). Prostituata nu-și pierde 








numai demnitatea, dar şi umanitatea, devenind treptat o simplă “mașină de făcut sex”, 
În același sens, din activitatea sa specifică fiind exclusă implicarea afectivă şi moral- 
spirituală, ea pierde principalele mărci distinctive ale umanului în raport cu regnul animal. 
Prostituţia legalizată este cea mai cinică modalitate de înjosire oficială a femeii, implicînd 
o discriminare indirectă şi o gravă deteriorare a imaginii sale generale în conştiinţa sexului 
opus. 

În fine, este aproape de prisos să mai vorbim despre scandalul moral-religios al 
unei asemenea “legi a fărădelegii” (împotriva căreia, în mod firesc, Biserica s-a constituit 
în principalul bastion de rezistență ”). Prostituţia pîngăreşte trupul omenesc, prefăcîndu- 
| din “templu al Duhului Sfint” (1 Corinteni 6, 19) în capişte a desfrînării. Vechiul Testament 
stătea sub semnul poruncii a șaptea din Decalog (“Să nu fii desfrînat!” — Ieşirea 20, 14) şi 
pedepsea aspru orice formă de preacurvie (mergîndu-se pînă la lapidare). În Noul 
Testament, Hristos este mult mai îngăduitor («Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel 
dintâi piatra asupra ei”), dar condiția este clară: “Nu nu te osîndesc”, dar “de-acum să nu 
mai păcătuieşti!” (cf. Ioan 8, 7-11). Or, noi, care ne pretindem creştini în virtutea unei 
lungi tradiţii, căutăm, iată, să promovăm un cadru legal de a păcătui, fără a ne mai 
sinchisi de Dumnezeu, pe Care am reușit să-L prefacem doar într-un soi de garant 
convenţional al parastaselor festive. 

În fața acestui proiect legislativ deopotrivă anti-creştin, antinațional şi antiuman, 
tineretul responsabil al României nu se poate simți decît ofensat și profund îngrijorat, 
văzîndu-şi amenințat viitorul în cele mai pure aspirații ale lui. Tinerii de astăzi (şi 


descendenții lor) vor fi principalele victime ale disoluției sociale şi bioetice căreia părinții 
lor se pregătesc astăzi să-i dea votul, în numele unui “europenism” prost înțeles (de fapt, 
al descreierisirii fără frontiere). 


Adevărata conştiinţă creştină și 
europeană nu poate decît să deconspire 
această inițiativă în același timp imundă și 
aberantă, ghidată în subsidiar de oculte 
rațiuni neguțătoreşti, prin care o clasă 
politică patibulară, după ce a propus 
României să devină “Draculaland”, îi 
propune mai nou, în repetate rînduri, să 
devină un fel de “Thailandă a Europei”. 


Răzvan CODRESCU 





* A se vedea, pe urmele protestului formulat 
de Sf. Sinod al B.O.R. şi în 2002, recentele 
declarații ale Biroului de Presă al Patriarhiei, 
amplu comentate în presă şi pe internet. 
Pentru o informare mai detaliată asupra 
diferitelor aspecte ale problemei, a se 
(re)vedea, între altele, şi broşurile din 2002 
intitulate Fața ascunsă a prostituţiei 
legalizate (realizată de “G rupul de Iniţiativă 
pentru Apărarea Familiei”, grup “alcătuit 
din profesori universitari, medici, avocați, 
teologi, studenți, membri ai Comisiei de 
Bioetică a Patriarhiei Române, ai Centrului 
de Studii Teologice Aplicate, ai A.S.C.O.R. 
şi ai Ligii Studenţilor din Universitatea 
Bucureşti”) şi Legiferarea prostituţiei — 0 
lege a fărădelegii. Argumente moral- 
religioase, juridice, sociologice şi medicale 
împotriva dezincriminării prostituţiei 
(realizată din iniţiativa şi cu binecuvîntarea 
I. P.S, Părinte Teofan, pe atunci Mitropolitul 
Olteniei, sub egida Centrului pentru Studii 
de Teologie Aplicată, întrunind semnăturile 
teologului Ilie Moldovan, juristului Teodor 
Sâmbrian, sociologului Ilie Bădescu şi 
doctorului Pavel Chirilă). 














AI 


a 
IE, 


ate 
- cr...._.. „d 








i 


“Descăluşarea sexului” 


Dintr-o problemă între altele, sexualitatea a devenit 
o obsesie a lumii contemporane. Politicieni, jurişti, filosofi, 
antropologi, sociologi, medici, psihologi, teologi — toți se 
simt datori să-i facă un loc din ce în ce mai mare în 
preocupările lor. Ideea generală este aceea că mentalitatea 
tradițională a îngrădit nelegitim libertatea sexuală şi a ocultat 
sub tabuuri şi prejudecăţi funcția individuală şi socială a 
sexualităţii. Altfel spus: trecutul ne-a lăsat moştenire o viziune 
eronată a problemei, pe care prezentul este chemat să o 
corecteze, pe fondul “emancipării” sau “dezinhibării” 
impuse de “progresul” general al civilizaţiei. Liberalismul 
sexual, atit în teorie cît şi în practică, devine criteriu al 
modernității, indiferent de formele lui de manifestare. S-a 
ajuns chiar la luarea în discuţie, sub egida O.N.U. (întrunirile 
relativ recente de la Cairo şi Beijing), a unei noi taxinomii a 
sexelor, cea tradiţională nemaicorespunzind, chipurile, 
realităților şi exigențelor actuale! Ne pasc vremurile în care 
omenirea va fi “legal” împărțită în 4 sau 5 categorii sexuale 


a-i 





simpla condiţie de “bărbat” sau “femeie”, ca şi matrimoniu 
clasic, bazat pe heterosexualitate, devenind irelevante... 

Grija exagerată — ceea ce va să zică: prioritară, iar 
adesea chiar exclusivă — a omului față de propriul trup şi de 
funcţiile imediate ale acestuia este rezultatul consecvent al 
unui lung proces de despiritualizare, inaugurat de antro- 
pocentrismul și naturalismul renascentist, trecînd prin 
ateismul şi materialismul iluminist, pentru a ajunge la 
formele de perversiune şi degenerare ale lumii 
contemporane. 

Se vorbeşte uneori, în sens negativ, despre o 
“animalizare” (într-un limbaj mai crud: “îndobitocire”) a 
speţei umane. Animalul are însă o ingenuitate instinctuală 
cu care omul nu se poate lăuda. Fiind singura fiinţă vie 
capabilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă [1], 
omul decăzut intră direct într-o condiţie de subanimalitate 
(vorba lui Topîrceanu, dacă nu mă înșel: omului îi este 


1. “Dintre animale, singur omul are facultatea de a transforma 
instinctele în acte voluntare [...] De aici a rezultat că, în timp 
ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la 
legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare 
aceste admirabile legi, stabilite [de Dumnezeu] în vederea 
fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască 
şi să înțeleagă scopurile instinctelor, în aceste condiţii, 
prerogativa de a-şi alege mijloacele devine, în mîinile omului 
ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate 
chiar sinucide. Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, 
un asemenea om nu remarcă şi nu reţine decit senzațiile plăcute 
care însoțesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc de a se 
înălța pînă la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decit 
plăcerea, devenită unică ţintă a activităţii sale. Or patima nu e 
altceva decît căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din 
satisfacerea unei trebuințe instinctive deviate (adică al cărei 
scop natural este ignorat, neînțeles sau chiar — nu de puţine ori 
- dinadins relativizat)” (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie 
filosofică — Vol. 1. Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii 
morale, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 100). Aici ştiinţa 
se întilneşte cu înțelepciunea sfinţilor, Filocalia aver-tizează 
mereu asu-pra acestor lucruri, incepind încă de la Sfintul Antonie 
cel Mare (“Nu cele ce se fac după fire sînt păcate, ci cele rele 
după alegerea cu voia” - /'ilocalia rom., vol. Î, ed. 1947, p. 
14); Maxim Mărturisitorul, mai ales în Cele patru sute de 
capete despre dragoste, vorbeşte despre patimi în termeni 


s-ar putea scorni chiar mai multe!), 


27 de 

- “e 
PRI iii ir 

199901 LLIIȚ! 


necesară o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în fața 
porcului...). Omul modern rămîne tot mai mult dator nu doar 
icoanei sale spirituale (“chipului” şi “asemănării” lui 
Dumnezeu), dar şi propriei “animalităţi”. Indepărtindu-se de 
centrul spiritual al existenţei, el perverteşte şi dimensiunea 
materială a fiinţei sale, “ieşindu-şi din fire” sub toate aspectele. 

La fel de falsă e şi forțarea unui sens pozitiv al 
“animalității” noastre. Ca să ne întoarcem la problema de la 
care am pornit, e doar o iluzie că liberalizarea sexuală ar fi 


“dezinhibată” a celor “firești” (în sensul şabloanelor clasice 
— exploatate pro domo — de genul Naturalia non sunt turpia 
sau Homo sum; nihil humani a me alienum pulo). Faptul de a 
poseda conștiință ne împiedică să fim “animale” — şi în sensul 
bun, şi în sensul rău al cuvîntului. Omul se poate armoniza cu 
natura înconjurătoare, dar nu se poate reduce la ea; el o 
depăşeşte întotdeauna, fie într-un sens, fie în celălalt. 

“Natura” omului nu poate fi definită material, iar, 
creştineşte vorbind, ea nu-şi află sensul fără raportare la 
Dumnezeul Care S-a făcut om. Modelul umanităţii creştine e 
lisus Hristos, Dumnezeu-Omul — “piatră de poticnire” a tuturor 
aventurilor noastre naturist-animalizante. Viaţa creştină nu 
înseamnă doar secundum naluram vivere, ci, mai presus de 
toate, imitatio Christi. 

Sînt cu atît mai curioase anumite încercări pretins 
“teologice” de fundamentare a liberalismului sexual al 
contemporaneităţii. (O astfel de încercare penibilă — ţinind de 
așa-numita “teologie feministă” ivită în sînul protestantismului, 
şi mai ales al anglicanismului — s-a tradus mai demult şi-n 
româneşte: Adrian Thatcher, Descăruşarea sexului. O teologie 
creştină a sexualităţii, Ed. Polimark, Bucureşti, 1995. Autorul 
încearcă mai cu seamă apologia feminismului şi legitimarea 


aproape “paulescieni”: “Patima este o mişcare a sufletului 
împotriva firii, [ie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără 
judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru dintre 
cele supuse simțurilor [...] Sau iarăşi, păcătoşenia este o judecată 
greşită cu privire la înțelesurile lucrurilor, căreia şi urmează reaua 
întrebuințare a lucrurilor [abuzul de lucruri]. De pildă, cînd e 
vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie 
să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte 
plăcerea, greşeşte în judecată, socotind drept bine ceca ce nu e 
bine, Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuințare [abuzează] de 
femeie împreunindu-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi 
înțelesuri” (Filocalia rom., vol, 2, ed. cit., pp. 57-58). 

2. O pertinentă radiografie critică a cărţii — de pe poziţii ortodoxe 
— a apărut în Puncte cardinale (anul V, nr. 12/60, decembrie 
1995, pp. 8-9): Dora Vrinceanu, “Patologiile feminismului. O 
pseudo-teologie a sexualităţii”, Fundamentală pentru 
circumscrierea şi judecata ortodoxă a întregii problematici 
implicate aici rămîne cartea recentă a tinărului ierodiacon Savatie 
Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara, 
2001. 


echivalentă cu o conformare la “natura umană”, cu o asumare 





— /- „2 . 
m N “ 
Paz y i sa ai = a » 

Liri pi ri P 
er er Zi Ira Se 


aa, 
homosexualităţii/lesbianismului, persiflind Tradiţia şi 
răstălmăcind Sfintele Scripturi[2]). Fenomenul este 
caracteristic ariei occidentale, făcindu-se simţit chiar şi în 
mediile catolice (ca, de pildă, la o Maria Caterina Jacobelli 
- autoare ce face mare caz de catolicism — într-o recentă 
carte despre Risus paschalis şi “temeiul teologic al plăcerii 
sexuale”, unde încearcă să-şi legitimeze speculaţiile — 
psihanalizabile — cu extrase siluite din Toma de Aquino şi 
din conjuncturale declaraţii papale![3]). Uneori, astfel de 
discursuri pseudo-teologale se intersectează cu ceea ce se 
numeşte “antropologia sexelor”, sub pălăria încăpătoare a 
unei pretinse “antropologii creştine”. Alteori, totul se varsă 
în marele ghiveci “holistic” al “spiritualității” New Age (în 
care creştinismul este corcit cu elemente magico-naturiste, 
pe urmele teosofiei şi antroposofiei steineriene). 


(continuare în pag. 4) 
Răzvan CODRESCU 





3. Nu lipsesc nici divagaţiile strict personale. Aşa, de pildă, 
după ce caută să ne convingă că, înțeles cum trebuie, creştinismul 
e cît se poate de deschis capriciilor sexuale ale omului (nici 
măcar lisus, ca om, nefiind scutit de ele), ba chiar că relațiile 
sexuale ar fi într-un fel icoană a “vieții trinitare” (!), autoarea 
are pretenţia de a răspunde la o întrebare delicată, pe care şi-o 
pune singură: “Ajunşi aici, se iveşte o întrebare; dacă viața de 
relaţie, inclusiv sexuală, e imagine şi împărtăşire a vicţii trinitare, 
de ce Fiul lui Dumnezeu — după cîte spune tradiţia — a rămas 
celibatar?”. lată răspunsul; “Poate că este o reflecţie născută 
din condiţia mea (dalla mia realtă) de femeie şi de mamă, dar 
pe care sigur o poate înțelege oricine a iubit profund o altă 
fiinţă umană: care dintre noi mamele, care dintre noi îndrăgostiții 
(amanti), atingînd trupul propriei odrasle nou-născute sau al 
propriului partener, nu a simţit nevoia irezistibilă de a-l devora 
(di farsene cibo)? Care dintre noi mamele nu şi-a dorit să poată 
absorbi la loc această carne ieşită din noi înşine? Care dintre 
noi îndrăgostiţii nu şi-a înfipt dinţii, în fervoarea iubirii, în 
trupul propriului bărbat sau al propriei femei? «Ti mangerei di 
baci»... [ceea ce, mai pe româneşte, iertată fie-mi paranteza, ar 
fi un fel de sinteză între «Pupa-te-aş!» şi «Minca-te-aş!»]... 
Cine nu a spus sau nu a simţit fraza aceasta? A te uni cu 
persoana iubită într-o uniune de absorbţie totală; a deveni 
aliment (cib0), a se transforma în viaţă; a ajunge hrană 
(mutrimento) reciprocă, pentru a trăi într-o uniune cît mai 
completă, mai completă chiar decit cea sexuală... Dacă lisus s- 
ar [i căsătorit, s-ar [i dăruit unei singure femei, pentru un numâr 
limitat de ani, într-un loc circumscris acestei lumi şi într-o 
epocă determinată; tot restul ar fi rămas «/uori» [pe dinafară], 
Dar forța copleşitoare a iubirii divine a omului lisus n-ar fi fost 
astiel satisfăcută; trebuia să se dăruiască trupeşte tuturor, în 
orice epocă: «Luaţi, mincaţi! Aceasta este trupul meu [...] pentru 
voi, pentru toți»... (Maria Caterina Jacobelli, [1 risus paschalis 
e il fundamento teologico del piacere sessuale, terza edizione, 
Lditrice Uucriniana (Brescia, 1991], pp. 138-140). 








PAG. 4 Nr. 10/226 Octombrie 2009 





PUNCTE CARDINALE 


„O POTAIE GURESĂ 


| Probabil că-aţi văzut şi dvs. cîini foarte nervoşi, care latră la oamenii 
care trec pe drum şi se zbat în lanț mai mai să se sugrume. Biete corcituri de 
maidan, care s-au înrăit fiind legate cu un lanț scurt, neavind niciodată libertate 
ŞI primind mincare în funcţie de cit de “negre în ceru' gurii” se dovedesc. Cele 
mai multe astfel de patrupede sînt neputincioase şi laşe, iar dacă ar fi slobozite, 
ar fugi pe pustii schelălăind sau s-ar gudura dinaintea primului necunoscut, 
pentru o bucată de piine. Însă, frica Şi nevolnicia nu le împiedică să mai muşte 


pe la spate, din cînd în cînd, ca o tresărire de orgoliu a ceea ce arputea fi şi 
nu sînt. 


Ei bine, un astfel de cîine îmi evocă Victor Roncea. De vreun an încoace, : 


băiatul ăsta “rupe” lanţul — mai ales pe internet —, înnebunit de frustrare. În 
ultimele luni, şi puţinii care l-au luat inițial în serios s-au distanțat igienic de el, 
iar omul turbează. 

Toate păcatele şi neimplinirile proprii şi le proiectează asupra celor pe 
care îi consideră adversari (deşi cum poate fi un cățelandru ştirb adversarul 
unui leu sau al unui elefant?). 

Pentru că nu are nici o urmă de talent — riguros la nimic —, îi urăşte din 
rărunchi pe toți cei care au şi îi atacă furibund. Pentru că a cam băut cerneala 
cînd era mic, pune mina pe pistol cînd aude de educație şi cultură. Suferind de 
un sever handicap de înțelegere crede că are de-a face numai cu proşti. Pentru 
că a slugărit toată viaţa pe cineva, nu vrea să admită că există ŞI oameni 


verticali. Nesigur pe propria sexualitate, îi împroaşcă pe duşmani: popenarule, 
impotentuje! Pentru că a fost ciuca bătăilor în adolescenţă — deh, nici fizicul 
nu l-a jutat, nici curajul nu l-a dat afară de sub pat -— încearcă o revanşă tirzie, 
ameninţind în stinga şi în dreapta cu bătaia. Ce face dacă vreunul dintre cei 
vizați îşi pune mintea cu el? Păi, ce-a făcut recent, cînd a fost cotonogit de un 
reporter de la Academia Caţavencu, strigă “Poliţia!” şi îşi plînge singur de milă 
pe blog. i 

Pentru că el trăieşte numai din intrigă, birfă şi minciună, i se năzăresc 
tot timpul conspirații — locale sau planetare, după caz. 

A încercat toate diversiunile posibile ca să spargă unitatea Bisericii şi 
să pară un fel de Superman al românismului şi al ortodoxiei, dar cînd se uită 
în oglindă descoperă aceeaşi potaie gureşă, care se hrăneşte din gunoaie. 
Asta îl scoate şi mai tare din minți. 

Sentimentele îmi sint amestecate în legătură cu el, dar predomină mila, 
întrucit, la urma urmei, nu este decit o victimă. Toate datele sale biografice şi 
de parcurs l-au adus aici. Şi mă simt vinovat că l-am tratat ca pe un adversar 
malefic (m-a păcălit pînă acum pişicherul), cînd s-ar fi cuvenit să-l mingii pe 
cap şi să-i spun un cuvint bun, salvindu-l de la sinucidere. 


Încerc să-mi răscumpăr greşeala: Victoraş, şezi mumos, că-i păcat de 
tinerețile tale să te spinzuri în lanţi. 


EMANCIPARE 
& PERVERSIUNE 


(urmare din pag. 3) 


Este simptomatic acest pseudo-creştinism ce-şi 
revizuieşte propria tradiție în numele... “descătuşării sexului”! 
Foarte des este invocat faptul că omul este făcut “după chipul 
şi asemănarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu 
contemporaneitatea Îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: 
sînt înregistrate “obiectiv” datele imediate ale umanului şi 
apoi este reconstruită, cu o erudiție dece-rebrată sau 
tendențioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în 
vechiul păgînism, divinitatea este aproximată, de fapt, după 
chipul şi asemănarea omului; nu /eo-logia catalizează 
antropo-logia, ci cea din urmă o ajustează procustian pe cea 
dintîi. Se face simțită ambiția omului de a-şi înnobila teoretic 
degenerescența, fără să-şi pună problema “fundamentalistă” 
a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul 
desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, 
așa cum Satana “se îmbracă în înger al luminii” (7 Corinteni 
11, 14). Sexualitatea “descătuşată” ține să cocheteze, 
cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă 
concomitență între “rai” şi sex există la români o vorbă pe cît 
de crudă, pe atît de lămuritoare... 

De aceea nu pot decît să mă simt solidar, în această 
privință, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei. 


d 
“Disoluţia sexelor” 


Una dintre smintelile lumii actuale este şi ceea ce am 
putea numi “disoluția sexelor”; ea ţine de tendința generală a 
omului modern de a se opune, cu fapta sau măcar cu gîndul, 
rinduielilor firii, ceea ce va să însemne, creştineşte vorbind, 
ordinii pe care Dumnezeu a lăsat-o în Creaţia Sa (ceea ce 
neamţul a numit Gortes Erhaltungsordnungen, “orînduirile 
dumnezeiești de conservare a lumii”), Nu este vorba decît 
pină la un punct de slăbiciunea cărnii sau a minţii; îndărătul 
acestor manifestări stă, mai mult sau mai puţin conștientizat, 
un rău mult mai adînc, pe care Părinţii îl numiseră “rădăcină 
a tuturor celorlalte rele”: orgoliul de tip luciferic, revolta 
creaturii împotriva Creatorului. Plecînd de la o înțelegere 
dizolvantă a libertăţii, nu mai suferim dererminațiile absolute, 
care țin de înțelepciunea divină, ci am vrea să ne auto- 
determinăm după propriile noastre capricii. Sintem, urmînd 
expresia apostolică, oalele care cer socoteală Olarului că le- 
a făcut așa și nu altfel (în loc să-l mulțumească pentru că le- 
a adus la existenţă și le-a dat un rost, suflind peste ele “duh 
viu” și oferindu-le putinţa de a fi mai mult decît nişte hirburi; 
“vase” ale harului Său, care biruie moartea), 


Pe lîngă relaţiile homosexuale şi operaţiile de schimbare 
a sexului (care reprezintă consecinţa ultimă a acestui sexualism 
dizolvant), mişcarea feministă joacă un rol important, fiind 
principala pîrghie a așa-numitei “emancipări” a sexului 
“frumos”, dar “slab”. Ne paşte — în limbaj caragialesc — femeia 
care vrea să fie “bărbată” (sau care se vrea suficientă sieşi 
chiar şi sub raport sexual: lesbianism, autoerotism). Nae Ionescu 
avea dreptate să remarce că feminismul nu este altceva decit 
expresia lipsei de feminitate (aşa cum efeminarea nu poate fi 
decît o criză a masculinității). Femeia modernă se simte 
nedreptățită prin însuşi faptul de a fi femeie într-o lume a 
prevalenței virile (amendate cu termenul de “sexism”), dar în 
spatele acestei nemulțumiri particulare, mai mult sau mai puțin 
mărturisite, se ascunde drama generică a umanului 
dezdumnezeit: “ieşirea din fire”. Cît de departe am ajuns de 
acel “etern feminin” (das Ewigweibliche) care trăgea Firea 
spre înalturi! 

Feminismul ne apare direct proporţional cu 
descreştinarea lumii. Căci, fără să pună problema falsă a 
egalității şi fără să recurgă la aberaţiile “teologiei feministe” 
de astăzi, creştinismul îi redase femeii demnitatea principială. 
Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie 
(Maria) a venit mîntuirea de păcate. Născătoarea de 
Dumnezeu reprezintă icoana ideală a feminităţii, însumînd, în 
chip tainic, maternitatea şi fecioria. Cultul marianic a contribuit 
decisiv la reconsiderarea statutului religios şi social al femeii, 
pe care creştinismul a ridicat-o la înălțimi pe care feminismul 
n-0 s-o poată ridica niciodată. Femeia creştină, născută mistic 
din fiat-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia mîntuirii 
neamului omenesc: ea este izvor de viață şi de înviere. 
























$ ap 


Claudiu TÂRZIU 


“Bărbatul, luptător și tehnician, dezumanizează lumea; 
femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă 
chemată să vegheze asupra oricărei ființe omeneşti ca asupra 
propriei sale odrasle. Dar femeia îşi va împlini menirea numai 
dacă va primi slujirea «fecioarelor înțelepte» din parabolă, 
ale căror candele erau pline de darurile Duhului, numai dacă, 
gralia plena, o va urma pe Theotokos — Născătoarea de 
Dumnezeu [...]. În faţa tragediei lumii a treia, în fața 
materialismului, a pornografiei, a drogului, în faţa tuturor 
elementelor descompunerii demonice, femeia este cea care. 
după ce a spus cu Sfinta Fecioară fiat, este predestinată să 
spună astăzi nu, să-l oprească pe bărbat pe marginera 
prăpastiei, să-i arate adevărata lui chemare...”, spunea Paul 
Evdokimov [4]. 

Dumnezeu i-a rînduit femeii ca femeie un rost 
fundamental în dinamica soteriologică a umanului. Fuga 
femeii de propria ei feminitate, ca şi nostalgia corelativă a 
unei ordini matriarhale, nu poate fi, din perspectivă creştină, 
decît un aspect tragic al fugii omului de propria lui mîntuire. 
Bărbatul şi femeia sînt deopotrivă responsabili, înaintea lui 
Dumnezeu, de înstrăinarea de sine a firii omeneşti; ei nu-şi 
pot afla plinătatea decit /aolaltă şi ca atare, rugători de-a 
dreapta şi de-a stînga lui Hristos, aşa cum ni-i înfăţişează 
icoana de tip Deisis, în care acelaşi Evdokimov (op. cit., p. 
267 şi urm.) vedea imaginea arhetipală a comuniunii umanului 
cu divinul — mod de transcendere mistică a sexelor, iar nu de 
anulare a lor. : 

Indărătnică să devină ceea ce este, femeia modernă 
se chinuie, caricatural, să devină ceea ce nu este [5]! Creştinis- 
mul (forma supremă de ordine) a adus cu sine transfigurarea 
femeii, în vreme ce feminismul (care este numai o formă de 
anarhie post-creştină) n-a putut aduce decît desfigurarea ei. 

In ultimă instanță, problema actuală a femeii nu 
aparține nici feminismului, nici antifeminismului, ci — lucru 
pe care se cade să-l conştientizăm în toată gravitatea lui — 
destinului generic al umanității “apocaliptice”[6). 





4. CI. Femeia şi mintuirea lumii, Editura Christiana, Bucureşti, 

2004, p. 8. Un eseu al lui P. Evdokimov pe aceeaşi temă — 

“Vocaţia religioasă a femeii” — a apărut mai demult şi în Puncte 

cardinale. 

5. Avem aici reflexul unei tendinţe mai generale a omului modern: 

el se vaită de ceea ce nu este şi uită să valorifice ceea ce este. În 
termeni paulinici, aceasta ţine de confuzia “darurilor”, pe fondul 
acelei “crize a stării de har” despre care vorbea un Mircea 
Vulcănescu, 

6. "Căci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învățătura 
sănătoasă, ci — dornici să-şi desfete auzul — îşi vor grămădi 
invăţători după poftele lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi 
abătindu-se către basme” (/ Timotei 4, 3-4). Omul “smintelilor 
de pe urmă” este, înainte de toate, cel ce sfidează Realul şi 
Adevărul, cel ce, “stind strimb” în existență vreme prea 
îndelungată, nu mai ştie, nu mai poate sau nu mai vrea “să 
judece drept”. 





” 
3 





ZII 
== 
II 
== 





aaa | P IE 









oa 3 3 n 7 53 i 9 . 
i Se Ea AA iii p ha ada ba, 
Di | otet [AI Jia la | ek i (i 
AI e îi tu ed i 13 Yi “E Y i gt IE i i 
00 le PO lazi EA 4 aa [003 ad Ă, | ) î (i 
- j) Ee.. E Eat 53) | feaai A i Lu | sv. loa 
Lai măi . = se ] E nt x 1% . > | . x LA i mu 
d Sa i A 3 i isa ie Xa stulp'> i să pod 
i , Ţ: i S e ATA Ă a j AP V-A j A i 
Î 4 ina 3 (a sali n Mura să TI alar, A 4 4 ) 
zau Ca Sp "e 1 ch ai .__— 9 î7 + 7 
L tă ij 4 / U Li i Li + 


- ă 
gi 
[ă 


e 


PUNCTE CARDINALE O oc-oirie 2009 Nr 02264: 


TI .. pa | 


/ A 





., 
PSN NIN NI ÎS ÎN SSN 


(315 ţ ză [3 | 


Eu A 


GU BAR a 


u t tr ] Ii 4 9 


În 29 august Biserica Ortodoxă prăznuieşte tăierea capului Sfântului loan Botezătorul. Sărbătoarea este marcată în zona Beiuşului 
prin hramul Schitului Huta. După terminarea slujbei religioase, dintr-o icoană a Sfintei Fecioare a izvorât mir frumos mirositor. 
Credincioşii aflați la fața locului au rămas până târziu, cântând cântece închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. 


Sâmbătă 29 august 2009, la hramul Schitului Ortodox Huta, au participat 
peste 300 de persoane venite în pelerinaj din Oradea, Alba, Cluj, Arad şi localităţile 
învecinate. Schitul Huta are două hramuri: primul este al Sfintei Teodora de la 
Sihla, iar cel de-al doilea hram este închinat Sfântului loan Botezătorul. 

Slujbele religioase au început din ajun cu privegherea de noapte, după 
rânduiala Sfântului Munte Athos, continuând sâmbătă dimineaţa cu celelalte 
rânduieli, urmate de Sfânta Liturghie. ri 

După terminarea Sfintei Liturghii, în timp ce unul dintre preoții prezenți 
împărțea anafora, o credincioasă a observat că din ochiul drept al unei icoane 
curgea mir frumos mirositor. Icoana respectivă este o litografie lipită pe lemn, 
copie după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan (Ucraina). 
Iniţial preoţii au crezut că din greşală cineva s-a atins de icoană şi a uns-o cu mir. 


După ce au şters icoana, mirul a început să izvorască din nou. După ce au şters- 


Părintele Iustin Pârvu despre lacrimile Maicii Domnului din icoana de la Huta 
(dintr-o conversaţie cu un grup de pelerini bihoreni) 


Într-o discuţie cu un grup de credincioși din Bihor, Părintele Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă, jud. Neamţ, a afirmat 

că ceea ce s-a petrecut pe 29 august 2009 la Huta “este o mângâiere din partea Maicii Domnului pentru credincioşii din zonă”. 
Icoana originală a Maicii Domnului din Kazan este considerată de ruşi ca o icoană apărătoare împotriva ereziilor şi a vremurilor 

de prigoană. Pornind de la comparaţia cu originalul, pelerinii bihoreni au întrebat dacă are vreo legătură plânsul icoanei de la Huta cu 
semnificaţia icoanei originale, la care marele duhovnic a spus; “Până acum a fost vremea mărturisirii, de acum nu mai e mult 


până ce va veni vremea muceniciei”. 


o de mai multe ori, au observat că mirul nu încetează a curge. Văzând aceasta, o 
parte dintre credincioşii prezenţi s-au adunat în jurul icoanei, cântând imne dedicate 
Maicii Domnului, moment în care din retină curgea tot mai mult mir. 

Pentru credincioşii prezenţi această minune a fost un moment de bucurie 
duhovnicească, în timp ce vieţuitorii schitului consideră că e un semn pe care 
Maica Domnului îl dă: „Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când 
vine 0 prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în 
cazul icoanei de la Nicula, şi altele” — zice părintele Eftimie Mitra, continuând: 
„Acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc, că nu se ştie cât vom 
mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea 
Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi aşa sau altfel, vom 
vedea în viitor”. 

Prof. Cristian MARC 








PAG. 6 Nr. 10/226 Octombrie 2009 


PUNCTE CARDINALE 





De la Nicolae Petraşcu, fost comandant general 
legionar, am obținut o declaraţie de 85 de pagini, care îl 
prezintă pe Commeliu Zelea Codreanu din punct de vedere: 
național-creştin, moral şi jntelectual. 

„Pe baza datelor cunoscute de el şi alţi legienari, arată 
despre C. Z. Codreanu că provine din familia galițianului 
Nicolae Zelinschi, căsătorit cu o femeie de naţionalitate 
maghiară, cu care a avut două fete şi un băiat, şi pe care apoi 
a ucis-o din gelozie. Arată că băiatul lui Nicolae Zilinschi — 
lon — a ucis un băiat, adversar de joacă, s-a căsătorit cu 
Brauner de origină germană, a avut mai mulți copii, printre 
care pe Corneliu Zelea Codreanu. 

" C. Z. Codreanu deci este după bunic, tată, bunică şi 

mamă, de origină: galiţian, ungur şi neamţ. Este descendent 
din bunic şi tată — criminal. EI s-a îmbrăcat în straie româneşti 
şi s-a intitulat reprezentantul aspirațiilor naționaie române. EI 
şi-a început cariera politică prin acte de huliganism, bătăi şi 
omor. Nicolae Petraşcu a demonstrat în continuare convingător 
că şeful “Gărzii de Fier” a folosit biserica în scopurile lui 
criminale, amestecând posturile şi rugăciunile, prapori şi 
icoane, cu cadavre și sânge, care lui îi dădeau satisfacție 
deplină. 
. L-a înfățişat pe Corneliu Zelea Codreanu ca un om 
imoral, afacerist, proprietar de turme de oi, om care primea 
sume mari de bani de la fabricanți ca: Malaxa, Auschnit, 
Mociorniţa, Gigurtu şi alţii. A vorbit despre scandalurile 
amoroase din familia Codreanu, ale soției, tatălui, surorilor. 
fraților, ale lui ş.a.m.d. De asemenea a vorbit despre cartea 
“Pentru legionari”, pe care i-a făcut-o el, înfățişându-l din 
punct de vedere intelectual ca om fără posibilităţi. 

A explicat celor care credeau în mitul lui C. Z. 
“Codreanu şi-l considerau supra-om, că-n România burghezo- 
moşierească a fost posibil să fie declarat sfânt şi Petrache 
Lupu, un bâlbâit, analfabet şi sifilitic, deci să nu fie de mirare 
că s-a creat aureolă în jurul lui C. Z. Codreanu, care nu era 
bâlbâit, era licențiat în drept şi avea asemănare cu Petrache 
Lupu, numai că era sifilitic ca şi el. 

Nicolae Petraşcu a demonstrat că-n minţile fanatice 
ale legionarilor familia lui Codreanu este asemănătoare cu 
cea a lui Dumnezeu. Astfel, după legendele biblice, D-zeu 
este nevăzut şi trăieşte în ceruri. Pe pământ şi-a trimis fiul lui 
pentru mântuirea neamurilor. În “Garda de Fier”, lon Zelea 
Codreanu este şeful spiritual şi el şi-a lăsat fiul pe pământ, 
pentru mântuirea neamului românesc. Legenda biblică spune 
că D-zeu a prezis învierea neamurilor. Şi C. Z. Codreanu a 
prezis învierea neamului românesc. În cer a fost război între 
oştile satanei şi oștile lui D-zeu. D-zeu a avut doi generali, pe 
arhanghelul Mihail şi Gavril. Unul din aceşti generali a trecut 
alături de familia Codreanu, acordându-i patronajul în lupte şi 
inarmând pe C. Z. Codreanu pentru a-l ucide pe Manciu. 

În familia lui D-zeu a fost Fecioara Maria care l-a 
născut pe Isus Cristos, fără bărbat, cu puterea duhului sfânt. 
Şi-n familia lui Codreanu a fost Iridenta, care s-a măritat cu 
feciorul protopopului Moţa din Orăştie şi care, la fel ca şi 
Fecioara Maria, trebuia să nască fiu cu puterea duhului sfânt. 

Vorbind despre Horia Sima, a arătat incapacitatea lui 
politică, activitatea lui slugarnică şi trădătoare, activitatea 
îndelungată în slujba lui Moruzov, crimele săvârşite pentru a- 
şi netezi drumul spre putere şi altele. 

Nicolae Petrașcu şi-a înfățișat şi trecutul lui criminal, 
arătând responsabilitatea pe care o are față de țară, pe care a 
trădat-o, față de oamenii pe care i-a târât în puşcării. S-a 
adresat unor legionari ca Ilie Nicolescu, Ghica Alexandru şi 
alții, dându-le epitete de iehovişti, mistici şi întunecaţi la minte. 
Declaraţia lui, completată de aceea a Dr. Popovici Alexandru, 
fost secretar general la Ministerul Sănătăţii în timpul guvernării 
legionare, au înfățișat pe C. Z. Codreanu ca paranoic şi pe 
Horia Sima ca schizofrenic. 

Cei doi, Nicolae Petraşcu şi Popovici Alexandru, au 
demonstrat legionarilor gradul de îndobitocire, înapoiere şi 
lipsă de cultură în care au trăit ani de-a rândul, crezând în 
idoli, care de fapt nu reprezentau nimic. 

Procesul restructurării elementelor legionare a durat 
aproape 6 ani de zile. 

Ca bilanţ al rezultatelor muncii informative și cultural- 
educative, înregistrăm la activ, rezultate care merită subliniate. 
Procesul a fost îndelungat, profund şi uneori dramatic, a 
necesitat efort susținut din partea Grupului Operativ de la 
| Aiud, Am lucrat cu 17 ofiţeri, din care pe parcurs au mai 
plecat, astfel că din 1962 lucrăm cu 12 din aceștia, un număr 
de 7 fiind acoperiţi în funcţiile de supraveghetor, având atribuţii, 
loc de stat, uniformă și toate corespunzătoare funcţiei şi 
gradului de plutonier. 


RAPORTUL 
COLONELULUI 
CRĂCIUN 
CĂTRE 
MINISTERUL DE 
INTERNE 
LA ÎNCHEIEREA 
REEDUCĂRII (III) 


Lucrătorii noştri au intrat treptat în munca informativă, 
apropiindu-se în procesul de cunoaştere de elementele 
legionare, ajungând până la urmă să lucreze în condiții bune 
cu agentura. 

În decursul anilor a crescut aşa de mult prestigiul 
lucrătorilor noştri, încât comandanţi legionari ca Mircea 
Nicolau, Nistor Chioreanu, sunt fericiţi că se bucură de atenția 
plutonierilor Rădulescu Nicolae, Lungu Aurel, Suărăşan 
Alexandru, Ciumacenco loan, Blăjuţ Mihai şi alții. 

Partea pozitivă a muncii ne este confirmată de 
legionarii care produc bunuri materiale în folosul statului 
nostru. Acei legionari ca: Ilie Nicolescu, Brahonschi 
Gheorghe, Călin Aurel, Bulhac Andronic, Rusu loan-Nelu 
care aveau comandamentul de garnizoană Aiud, care au 
organizat incendierea fabricii, care au bătut pe directorul 
fabricii şi alte cadre, aceia care în 1959 nu salutau cadrele 
penitenciarului, socotind că este sub demnitatea lor, nu 
consimţeau să scrie articole la gazeta de perete, îl socoteau 
sfânt pe C. Z. Codreanu, şi-l considerau mare om politic pe 
Horia Sima, tot ei sunt aceia care au ridicat producţia în 
fabrica noastră, de la 10.000.000 lei în 1959, la 20.000.000 lei 
în 1964, reducând numărul muncitorilor de la 650, la 300, 
folosind acelaşi utilaj, dar făcând inovaţii şi raţionalizări. 

Ei sunt cei care în anul 1959 au făcut || inovații; în 
1960, 40; în 1961, 175; în 1962, 402; în 1963,407; în 1964, 392, 
cu o eficiență economică de peste 5.000.000 lei. Tot ei au 
scris peste 11.000 articole la gazeta de perete. 

Dintre aceştia au dat declaraţii cei care mai aveau 
materiale legionare ascunse, armament sau alte fapte 
nedeclarate la anchetă. Astfel: Ştefănescu Petre-Mangiru a 
dat o declaraţie organelor noastre, că are ascuns un pistol cu 
cartuşe, uniformă legionară completă şi alte materiale cu 
conţinut legionar. Crişan Ion, preot, a declarat că are ascunse 
în biserica în care a slujit, portretele lui C. Z.Codreanu şi 
lonel Moţa. Turcin Ilie a declarat activitatea legionară 
desfăşurată de 4 elemente, necunoscute până acum organelor 
noastre. Cazacu Aurelian a declarat că posedă ascunse 3 
caiete cu poezii de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţi legionari, 
Cazacu Tiberiu a declarat că are ascunse 3 cărți legionare. 

„ Asemenea declaraţii au mai făcut şi al i legionari. 


mo te age > =, Mei atat pate : 
3 Despre unele din acestea am primit confirmarea celor 


; declarate, prin găsirea materialelor sau identificarea 


elementelor din partea Direcţiilor regionale M.A.., cărora 


i 3 le-au fost trimise. 
4 


Ei sunt aceia care au amenajat o sală cuprinzând 


îi aproximativ 350 m.p. din pereți acesteia cu tablouri, care 
ip înfăţişează aspecte din activitatea criminală a organizației 





În cadrul documentării sale pentru 
volumele Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor 
(apărut la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, 
în 2007) şi Viața Părintelui Calciu după 
mărturiile sale şi ale altora (apărut la Editura 
Christiana din Bucureşti, tot în 2007), monahul 
Moise Iorgovan, de la Mânăstirea Oaşa, a 
descoperit şi fotocopiat acest document, repro- 
dus integral de d-l Demostene Andronescu în 
anexele recentului său volum Reeducarea de 
la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din 
închisoare (Ed. Christiana, Buc., 2009). 
Documentul — elaborat pro domo sua, acum 
exact 45 de ani, de unul dintre cei mai perfizi 
torționari: colonelul Gh. Crăciun, directorul 
penitenciarului de la Aiud — este un adevărat 
monument de abjecţie mistificatoare, dovedind 
ce voiau de fapt comuniștii, care erau metodele 
lor şi de ce speță erau oamenii care îi slujeau. 
Raportul consemnează, cu exagerări şi jumătăţi 
de adevăruri, situația în care au fost aduse 
victimele după mai mulți ani de şantaj și teroare 
psihologică. Publicăm în acest număr ultima 
parte. Menţionăm că a fost păstrată, în mare, 
ortografia originalului. (Redacția) 


legionare, pe de o parte, iar pe de altă parte, din realizările 
regimului democrat-popular. Pe mesele acestei săli sunt 
expuse 70 de cărți, totalizând aproximativ 10.000 de pagini, 
în cuprinsul cărora sunt demascate activitatea organizaţiei 
legionare, şefilor ei, cât şi a acelora care au contribuit la 
întocmirea lor. Autorii acestor cărți sunt Dancu Cristofor, 
Nicolae Petraşcu, Paleologu Octavian, Mihalexe Stere, 
Săveanu Silviu, Grigorescu Nicolae, Chica Dumitru, Manta 
Octavian, Veselovschi Iosif, Nistor Chioreanu, Mircea 
Nicolau şi alții. 

La partea activă a muncii cultural-educative, adăugăm 
un număr de 500 agenți, recrutaţi la Aiud şi folosiţi de lucrătorii 
noştri cu rezultate bune. 

Au fost scrise peste 40 de articole demasca-toare la 
ziarul “Glasul Patriei”, semnate de Nichifor Crainic. 
Dumitrescu-Borşa, Vojen loan-Victor, Radu Gyr, Costea Iosif. 
Budişteanu Radu, Stăniloae Dumitru, Boborodea Viorel ŞI 
Parpalac Gheorghe. 

In prezent, în general, legionarii din Penitenciarul Aiud 
au o comportare bună, sunt preocupați de muncă şi fac eforturi 
în direcţia restructurării lor, 

In munca desfăşurată la Aiud, am folosit cu bun 
rezultat decretele prin care, conducerea statului a grațiat pe 
unii legionari de restul pedepsei. Cu ocazia eliberărilor, am 
organizat şedinţe cu cei care beneficiau de decret şi cu unii 
din cei care continuau să rămână în detenţie. Cu ocaziile 
respective, s-au făcut în plus declaraţii autodemascatoare de 
către cei ce plecau şi demascatoare pentru cei ce rămâneau. 

Cităm din declarația legionarului F.D.C.-ist Vasiliu 
Constantin, care adresându-se lui Ilie Nicolescu, i-a spus: 

“D-le Nicolescu, tot timpul te arăţi bisericos nevoie 

mare, în loc să vii şi să-ți recunoşti vinele, continui să te 
menții pe poziţie legionară, deoarece nu vrei să-ți distrugi 
mitul și să-ți dai cărțile pe față. Îţi spun acum la despărțire: 
eşti un criminal și în prezent şi atâta timp cât te menţii pe 
poziţie legionară, nu te vei putea numi altfel”, 


(xi 








"40 


a i 


27 al Sp DI e 















































Adresându-se lui Nistor Chioreanu, i-a spus: “Şi 
dumneata, D-le Nistor Chioreanu, continui să pozezi în erou 
legionar. Şi D-ta ai avut un amestec în furtul de la Palatul 
C.F.R., însă acum negi cu neruşinare acest lucru. Aruncă 
masca și spune adevărul! Nu te rușina de adevăr şi nu mai 
plânge când legionarii te consideră pe bună dreptate trădător 
ai a: iul 
ih e ival Ştefan, cu aceeaşi ocazie, adresându-se lui 
Ilie Nicolescu, i-a spus:“ Degeaba vrei să pari un om 
nevinovat, un sfânt, eşti un criminal! Nu-ţi fie ruşine să declari 
toate mârşăviile pe care le-ai săvârşit, mai ales în perioada 
detenţiei, când erai şef la Aiud, ai bătut oameni, i-al îndemnat 
să țină posturi, să facă rugăciuni, i-ai instigat pe unul rnpoțibța 
altuia, le-ai schilodit sufletele. Pentru toate acestea, singuru 
cuvânt care ţi se potriveşte este cel de criminal”, 
Scrisorile primite de la cei eliberaţi şi unii membri de 
familie ale celor din penitenciar, au fost folosite cu succes în 
munca cultural-educativă. În aceste scrisori se vorbește 
despre realizările poporului nostru, se dau îndemnuri pentru 
cei care continuă să se menţină pe poziţie refractară în munca 
-educativă. Măezia 
Lisi, Aiud au fost alfabetizaţi peste 200 de legionari, 
unii dintre ei, după punerea în libertate, adresând i 
mulțumire administraţiei şi demascând pe şefii i pe 
penitenciar, care i-au ținut în întuneric zeci de ani, Am 
organizat calificarea a sute de legionari, mulți dintre ei gti 
avocaţi, funcţionari, absolvenţi de liceu, care renunțân E 
profesiile lor, au înţeles să se califice în meserii care să le 
permită să lucreze alături de oamenii muncii din țara noastră, 
Cutean Eusebiu, preot, cunoscut cu activitate legionară 
până în anul 1962, cel care în fabrica penitenciarului d botezat 
pe unii trecându-i la catolicism, pe alții i-a mărturisit, și 
împărtăşit etc., purta discuţii dușmănoase, fiind scos din 
colectiv şi lucrat individual 6 luni de zile, apoi demascat în 












CARDINALE 


DI i d, 
) a 3 pc PE. 
* + | n 

EA 


ne ta 


Că 
a 









Octombrie 2009 Nr. 10/226 PAG. 7 





faţa a 800 de legionari să desfacă botezurile şi celelalte făcute 
de el, mai târziu s-a calificat sudor, calificând şi pe alți preoți 
în această meserie. 

Au fost obținute rezultate bune în întrecerile în muncă 
organizate, se execută lucrări de calitate, se îndeplinesc 
normele etc. 

Foarte mulți din şefii legionari au considerat că este o 
datorie a lor de a răscumpăra geşelile trecutului şi atunci când 
au fost recrutaţi ca agenți au consimțit, arătând că doresc să 
ajute organele noastre şi că se bucură că le acordăm încredere, 

Succesele poporului nostru, metodele folosite în munca 
cultural-educativă, eliberările care s-au făcut înainte de 
termen, au'zdrobit “Garda de Fier”, cea mai criminală 
organizaţie creată de burghezie în țara noastră. 

Putem garanta de mulți șefi legionari că vor avea 
comportare bună şi detestă trecutul lor criminal. Sunt sute de 
legionari din aceia care au spus public că sunt cuprinși de 
rușine și se simt în stare să facă orice pentru a-şi spăla păcatele 
trecutului. 

Dacă afirmăm cu legitimă mândrje că am zdrobit 
“Garda de Fier” cu stâlpii ei principali ca: Nichifor Crainic, 
Radu Demetrescu-Gyr, Nicolae Petraşcu, Dumitrescu lon- 
Borşa, Dumitru Groza, Nistor Chioreanu, Radu Mironovici şi 
alţii, înregistrăm la pasiv elemente puţine la număr, dar cu 
poziţie criminală, care sunt gata oricând să-şi arate duşmănia, 
să verse venin acolo unde trăiesc, Nu sunt mulți la număr, dar 
sunt foarte periculoși. Unii au plecat din Aiud, alții au fost 
trimişi în alte penitenciare, mai cu seamă în Deltă, de unde au 
fost eliberaţi, dar în acelaşi stadiu. 

Pe baza experienţei noastre câştigată în cei aproape 6 
ani de activitate şi a cunoştinţelor avute anterior despre "Garda 
de Fier”, putem spune că-i privim cu bucurie pe legionarii 
restructuraţi, care s-au încadrat și se încadrează în procesul 
muncii şi-n societate, dar în acelaşi timp folosesc, pentru 





tovarăşii care mă ascultă, cuvântul Tovarăşului Vice- 
preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministrul al Afacerilor 
Interne, General Colonel Alexandru Drăghici: “Lucrătorul 
de securitate trebuie să verifice şi să nu se bazeze pe 
încredere”. Atât legionarii, cât şi național-țărăniştii, liberalii 
Şi alți contrarevoluţionari, care au trecut prin Penitenciarul 
Aiud, chiar cei care au avut poziția cea mai bună, trebuiesc 
controlați şi verificaţi. 

Naţional-țărăniştii de la Aiud, ca Faina Licinius, 
Busuiocescu şi alții, afirmă la această dată că guvernul este 
nevoit să facă eliberările din penitenciar pentru a-şi îmbunătăţi 
relațiile cu americanii, englezii şi alții şi că, desigur, urmează 
ca ei — ţărănişti — să fie solicitați să participe la guvernare. 
Nicolae Petraşcu i-a combătut, arătându-le că dacă 
conducerea noastră n-a admis în 1946, când în ţară era 
foamete, să-şi întărească relaţiile în acest fel cu imperialiştii, 
în nici un caz nu va face aceasta acum. 

Păreri asemănătoare cu ale țărăniştilor amintiţi, au și 
unii legionari ca: Țintă Nicolae, Nicolae Lupu şi alţii, care 
au afirmat față de elemente restructurate, următoarele; “Noi 
vom fi eliberaţi şi fără să trecem prin munca cultural- 
educativă, va fi vai şi amar de voi care v-aţi compromis”, 

Din cele prezentate, rezultă că unii duşmani, ca 
număr, au fost restructuraţi în detenţie, dar sarcina noastră, 
ca lucrători de securitate, este să cunoaştem pe fiecare în 
parte cum acționează în libertate, să ducem o muncă de 
calitate cu agentura, pentru a pătrunde acolo unde va [i nevoie 
șI să informăm permanent conducerea Ministerului nostru 
despre activitatea şi comportarea elementelor ieşite din 
detenţie, 


ŞEFUL GRUPULUI OPERATIV AIUD, 


Colonel de Securitate, 
Crăciun Gheorghe 


LS 












PAG. 8 Nr. 10/226 Octombrie 2009 


m 


E ui 


CO i 


. i | 
9 


A 
PY, 
tă 
& 
i 


E 


. 


mă 
[i db “pt 


d, 
e ul 3 el ci a n A laica, 


]. A începul şi anul şcolar, a început şi anul 
universitar. Cum apreciaţi starea generală a învățământului 
din România după 20 de ani de reformare postcomunistă? 


Avem convingerea că nu greşim dacă afirmăm că 
în instituția în care trebuie să se clădească premisele solide şi 
sănătoase ale naţiunii starea lucrurilor este dezastruoasă. Încă 
de la naşterea statului național român modern şi continuând 
cu perioada de dinaintea Marii Uniri şi cu cea interbelică, 
Şcoala a cunoscut o evoluţie ascendentă. integrându-se 
perfect în fenomenul cultural european şi servind cu dăruire 
interesele naţionale fundamentale, drept care s-a bucurat de 
atenţia şi preocuaprea permanentă a oamenilor politici ai 
vremii. La toate nivelurile şi ciclurile de şcolarizare, 
învățământul românesc, cu toate inerentele dificultăţi, era 
deservit de dascăli devotați, adevărați apostoli ai neamului 
fiind învățătorii, mai ales cei din lumea satelor. din care s-au 
ridicat întregi contingente de elite româneşti. 

Ciclul secundar era deservit de un corp profesoral 
de elită, al cărui nivel de pregătire putea rivaliza oricând cu 
cel al profesorilor universitari. Aceştia au fost cei care au 
modelat caracterele învățăceilor întru devenirea lor ca 
personalităţi de nădejde ale lumii româneşti. 

Cât priveşte universităţile româneşti din perioada 
interbelică, dar şi din anii care au precedat această perioadă, 
acestea nu erau cu nimic mai prejos de cele din Europa 
occidentală, atât în privința calităţii umane și nivelului de 
pregătire al studenţilor, cât şi a competenţei şi rigorii ştiinţifice 
și academice a corpului profesoral. Valori recunoscute pe 
plan mondial, ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin 
Noica, Mircea Vulcănescu şi mulți alţii, sunt produse ale 
şcoki superioare româneşti din perioada de după Marea Unire. 
În acest context al formării autenticelor valori elitare, aspectul 
moral al atmosferei din şcoala românească nu poate fi trecut 
cu vederea. Nimănui şi niciodată nu i-ar fi putut trece prin 
minte că-n şcoala românească o diplomă sau un titlu academic 
s-ar fi putut dobândi prin mijloace pecuniar-comerciale. Ar fi 
un lucru de o absurditate absolută să ne imaginăm că 
personalităţi ca Titu Maiorescu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, 
Emil Racoviţă, ca şi întreaga pleiadă de universitari 
contemporani lor, ar fi putut acorda diplome şi titluri 
universitare altfel decât pe temeiurile meritelor autentice. 

Acest magnific edificiu, aureolat de sacralitatea 
muncii de educare şi instruire a celor cărora le aparține mereu 
viitorul, s-a prăbuşit o dată cu instaurarea regimului comunist. 
“Politica a fost cea care a decimat profesorii valoroşi și a 
lipsit întregi generaţii de români de nenumărați mentori 
autentici, Unii au murit în pușcăriile comuniste și la Canal, 
alții au fost împinși în Exil, alţii au fost izgoniți din şcoli și 
trimiși la șaibă, de teamă că ar putea contamina cu moralitate 
şi decență o generaţie programată să trăiască în genunchi”, 
afirmă d-l Dan Cristian Turturică, directorul cotidianului 
România liberă, una dintre puţinele publicaţii ale presei 
centrale actuale în care spiritul de obiectivitate nu a fost 
înlocuit în totalitate de propagandă și mercantilism. 


DEEE ESC AI IE FI 


Urmările deturnării menirii Şcolii şi a demolării 
statutului slujitorilor catedrei de la toate nivelurile de învățământ 
s-au materializat în apariția unei pseudo-intelectualităţi 
sfertodocte sau în ascensiunea publică a unor semi-analfabeți 
ca Marian Vanghelie sau Gigi Becali. Starea de anormalitate 
se face vizibilă la toate nivelurile Şcolii româneşti, de grădiniță 
până la universitate, dar atinge nivelul cel mai îngrijorător în 
cazul ciclului universitar, unde, într-un procent mai mult decât 
îngrijorător, faptele arată că singura preocupare a pretendenților 
la titluri universitare este obținerea “diplomei” prin orice 
mijloace, dintre care cel mai frecvent este cumpărarea 
acestora ca o marfă de contrabandă. Să mai menţionăm că 
este vizibilă lipsa de consistență a “pregătirii universitare” şi 
legătura ei cu proliferăarea universităţilor din lumea semi- 
urbană şi până la “fenomenul” Universităţii Spiru Haret, cu 
filiale transcontinentale. 

Tentativele de a pune capăt stării dramatice cu care 
se confruntă învățământul românesc au eşuat lamentabil. La 
inițiativa preşedintelui țării, s-a încercat fundamentarea unui 
“pact național pentru educaţie”, cu participarea factorilor politici 
responsabili din toate partidele, acțiune care a eşuat şi ea, 
nepășind stadiul de (bună)intenţie. O soartă asemănătoare a 
avut şi “proiectul Miclea” pentru reformarea în profunzime a 
învățământului românesc, proiect sprijinit de asemenea de către 
preşedinte. O garanţie a calităţii acestui proiect ar putea fi 
reprezentată prin gestul profesorului Mircea Miclea, care n-a 
ezitat să demisioneze din funcția de ministru al Educaţiei din 
considerente de ordin moral, refuzând să fie complice la 
degradarea Școlii alături de cei care şi-au făcut, mai ales din 
învățământul superior, o platformă de “afirmare politică”. Din 
păcate. intrând pe mâna actualului ministru al Învățământului, 
Ecaterina Andronescu, relicvă a convingerilor comuniste 
despre menirea şcolii, alături de o mare parte a actualei clase 
politice, a fost mutilată până la nerecunoaştere şi noua lege a 
educației, menită a fi pusă în aplicare prin asumare 
guvernamentală. 

Aşadar, viitorul Şcolii româneşti, preconizata şi mult 
clamata “reformă”, rămâne un act derizoriu, căruia i se 
potriveşte formula carapialescă: “Să reformăm, dar să nu 
schimbăm nimic!”. = 


2. Elitele intelectuale, tot mai dezamăgite, îl părăsesc 
treptat pe preşedintele Traian Băsescu. Ultimul care şi-a 
exprimat public dezamăgirea a fost scriitorul Mircea 
Cărtărescu. Cum comentaţi această tendinţă, în perspectiva 
apropiatelor alegeri? 


Se obişnuieşte ca pe seama unor personalitaţi ilustre 
să fie puse anumite afirmaţii şi întâmplări care să le 
caracterizeze mentalitatea şi comportamentul, şi care le 
sporesc notorietatea. Aşa, de pildă, pe seama lui Immanuel 
Kant, solitarul filosof de la Kânigsberg, următoarea anecdotă 
este relevantă. La pensiunea la care obișnuia să ia masa de 
prânz se întâmpla ca în același timp, la o masă învecinată, să 
servească prânzul şi patru ofiţeri de la regimentul de cavalerie 
din capitala Prusiei Orientale. Proprietarul pensiunii a observat 
cu surprindere şi uimire că, de fiecare dată când Se aşeza să 
prânzească, filosoful scotea din punga în care-şi ținea banii un 
gulden, pe care» aseza pe colțul mesei şi pe care, la plecare, 
îl punea la loc în pungă. Proprietarul pensiunii, surprins şi intrigat 
de regularitatea acestui gest, şi-a luat îndrăzneala şi l-a întrebat 
pe ilustrul său client de ce procedează așa. Răspunsul filosofului 
a sunat astfel: “Mi-am propus ca, în ziua în care mesenii de 
alături nu vor mai discuta despre cai, câini şi femei, să dăruiesc 
guldenul ospătarului care ne servește, Până acum nu mi s-a 
ivit însă acest prilej”, Întâmplărilor de acest gen li se patriveşte 
lozinca: Se non e vero, e ben irovato, utilizată îndeobşte pentru 


PUNCTE CARDINALE 
RASPUNSURI PE LUNA 


Câ şi în numărul precedent, voi încerca să formulez răspunsurile 
împreună cu d-l prof. Nicolae Pop, vechiul nostru colaborator, a cărui 
competență în domeniul istoriei şi a cărui experiență în domeniul didactic 
il recomandă cu prisosință pentru temele abordate. 


- Pe Me a 
i APA az 
E 0 at i (e Aa be 









wa ee —— ia aa ne Co 
5 bi F ia Pia | Te sr dă a — 
tă £ 1 îmi i — a îmneo 


a caracteriza anumite atitudini şi comportamente 
caracteristice unor persoane cu oarecare importanţă în viața 
publică. 

Anecdota pusă pe seama filosofului german, 
precum şi locuțiunea datorată lui Giordano Bruno, care ne 
îndreptățesc să le folosim în situaţii similare, dau seamă de 
frecvența şi regularitatea obstinată cu care, în presa scrisă şi 
audio-vizuală, se manifestă cotidian atacurile la adresa 
preşedintelui Traian Băsescu, căruia i se pune în sarcină tot 
ce ce se întâmplă nedorit şi dăunător în anii de după actul de 
condamnare oficială (18 dec. 2006) a regimului comunist în 
plenul Parlamentului. Cum întrebarea ni se pare uşor 
tendențioasă şi înscrisă în regimul atitudinilor de condamnare 
apriorică a tuturor acțiunilor şi iniţiativelor prezidenţiale, ne 
propunem să abordăm cu toată seriozitatea atacurile 
sistematice ale acelei părți a presei scrise şi audio-vizuale 
care eludează chestiunile grave şi de esenţă ale lumii 
româneşti rămase în captivitatea moştenirii comuniste, 
pentru a se consacra, cu toate forțele şi mijloacele, campaniei 
antibăsesciene. 

În anii regimului comunist, acele glasuri sau 
condeie care se abăteau de la “linia partidului” erau repede 
şi radical reduse la tăcere, uneori chiar prin eliminare fizică. 
După evenimentele din decembrie 1989 şi instaurarea 
“democraţiei originale”, același scop al reprimării opoziţiei 
politice a dus la găsirea și aplicarea altor căi şi metode. Cu 
luciditatea cunoaşterii și înțelegerii esenței regimurilor 
postdecembriste, Aleksandr Soljeniţin le caracterizează 
convingător în următoarea succintă formulare: “Sistemul 
care ne guvernează este alianța fostei nomenclaturi cu 
rechinii finanţelor, cu falşii democrați şi cu fosta Securitate. 
Eu nu pot să denumesc acest abominabil hibrid, fără 
precedent în istorie, ca democraţie”. 

În studiul său intitulat “Partidul politic. Sociologia 
unui sistem al partidului politic”, sociologul Dimitrie Gusti 
caracterizează disputa dintre partidele politice în vederea 
dobândirii puterii în următorii termeni: “Lupta dintre partide 
are caracterul unui adevărat război, deoarece, ca şi în război, 
avem voințe adverse în conflict (partidele ce stau faţă în 
faţă), avem de-a face, cu conducători şi conduşi, cu 
mobilizarea forțelor şi, când se dă lupta, cu o strategie şi 
tactică deosebită, cu învingători şi învinşi. avem de a face, 
în Sfârşit, cu disciplina de partid, asemănătoare întocmai cu 
disciplina militară și care are toate virtuțile şi viciile ei”. 
Modul de înțelegere al războiului dintre partidele politice 
pentru dobândirea puterii de a guverna este fundamental 
diferit într-o democrație autentică față de față de pseudo- 
democraţiile de tipul celei “originale”. În timp ce în 
democraţiile adevărate lupta dintre partidele politice se poartă 
pe tărâmul principiilor doctrinare, al ideilor şi programelor 
de guvernare, scopul urmărit fiind dobândirea puterii de a 
guverna pentru realizarea binelui public pe temeiul viziunilor 
proprii, în “democraţiile originale” actul deţinerii frâielor 
mecanismelor de exercitare a puterii este acela al propriei 
căpătuieli, al răfuielii cu adversarii, controlul cât mai deplin 
al tuturor domeniilor societății, pentru rămânerea sine die la 
conducere. 

Privită prin prisma intensității şi a duratei în timp. 
susținuta campanie anti-Băsescu tinde să dobândească 
anumite componente psihopatologice din sfera obsesiilor şi 
a ideilor fixe, dacă nu chiar a manifestărilor schizo- 
paranoide, Se pare că acest adevărat sindrom psihopatologic 
este molipsitor. De la cei care-şi doresc înlăturarea de la 
Cotroceni a preşedintelui Traian Băsescu prin orice mijloace 
Şi cu orice preț, spre a-i lua locul, “beteşugul” îi contaminează 


7 











cu şi mai mare intensitate pe cei ce militează pentru ienobila 
cauză. A include însă în această horă a isteriei antibăsesciene 
și elitele intelectuale româneşti autentice este o aberaţie, un 
non-sens care afectează însăşi calitatea de elită intelectuală. 
Pentru a sublinia această nefirească posibilitate de asociere 
(sau disociere) a elitelor culturale cu o anumită personalitate 
politică, oricare ar fi ea, trebuie să constatăm că acest fapt 
constituie o primejdie de negare a calităţii de “elită 
intelectuală”. Prin urmare, pentru a argumenta această idee, 
definirea termenilor de “intelectual” şi “elită” se impune cu 
necesitate. 
Calitatea de intelectual este definită de DEX în 
următorii. termeni: “Persoana care posedă o pregătire de 
specialitate temeinică şi lucrează în domeniul artei, al ştiinţei, 
tehnicii etc.”. Acelaşi concept în Enciclopedia Larousse este 
definit astfel: “Persoană a cărei profesie comportă o activitate 
fundamental spirituală (diferită de una manuală) sau care 
are o preferință afirmată pentru activitățile spiritului”. Celălalt 
termen al sintagmei “elită intelectuală”, adică “elită”, are 
următorul înțeles conform DEX: “(În societatea cu clase 
antagoniste) Parte a societăţii ai cărei membri, având o 
poziţie avantajoasă, se consideră superiori maselor” sau 
“Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales”: "De elită = 
ales, deosebit, distins”. Enciclopedia Larousse defineşte elita 
astfel: “Mic grup considerat ca fiind de cea mai bună calitate, 
cel mai bun, cel mai distins”. 
Din definițiile citate mai sus trebuie să remarcăm 
faptul că o componentă morală pentru acestea este total 
absentă. O dovadă convingătoare în acest sens este lungul 
şir de nume prestigioase din toate domeniile de activitate 
menţionate de Virgil lerunca în amplul pomelnic intitulat 
Antologia ruşinii, lucrare reeditată recent de Editura 
Humanitas şi din care rezultă că “elitele intelectuale” 
româneşti, în marea lor majoritate, s-au raliat regimului 
comunist. Explicaţia acestei veritabile trădări — nu numai a 
menirii lor profesionale. ci şi a destinului naţiunii — constă în 
aceea că “pe de o parte, erau conştienţi de rigorile inerente 
adoptării chiar şi numai a unei atitudini rezervate faţă de 


PUNCTE CARDINALE 


Explicaţia insuccesului lui Traian Băsescu în lupta sa cu 
“sistemul ticăloşit” constă în faptul de a nu fi ținut seama că 
şansele sale de reuşită se: diminuează considerabil dacă 
angajarea “forţelor şi efectivelor combatante” este făcută 
simultan pe mai multe fronturi. O stare de fapt care nu justifică 
în nici un fel şi nici nu obligă la abandonarea luptei contra 
acestui “sistem ticăloşit”, indiferent cine sînt conducătorul şi 
susținătorii lui, şi nici nu îndeamnă la înregimentarea în rândurile 
partizanilor “democraţiei originale”, fapt care ar echivala cu o 
întoarcere la vremurile de glorie şi atotputernicie ale 
criptocomunismului pesedist. 


3. Aţi fost ofițer pe frontul de răsărit şi aţi făcut 
prizonieral în lagărele ruseşti. Ce s-a întâmplat cu armata 
română la Cotul Donului şi care au fost urmările? (Monahul 
Valerian) 


Multor locuri celebre de pe harta bătrânei Europe, pe 
lângă determinarea lor geografică, li se mai adaugă semnificația 
lor istorică, prin aceea că în anumite împrejurări bine determinate 
au fost scena unor evenimente cu urmări deosebite. Astfel, de 
pildă, mărunta localitate Austerlitz din apropierea Vienei, de 
lângă actuala graniţă slovaco-cehă, şi-a dobândit o notorietate 
deosebită pentru că în apropiere de ea, la 2 decembrie 1805, a 
avut loc bătălia în care oştile lui Napoleon | au obținut o victorie 
zdrobitoare împotriva armatelor ruso-austriece. Tot aşa, micile 
localităţi româneşti din zona Vrancei, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 
au dobândit valoare de simbol pentru eroismul de care a dat 
dovadă armata română în primul război mondial. 

Cât priveşte sintagma “Cotul Donului”, trebuie reținută 
mai întâi semnificaţia ei geografică. Cu izvoarele în inima vechii 
Rusii, Donul curge câteva sute de kilometri pe direcţia nord- 
sud, pentru a se orienta apoi spre est, şi sud-est, pentru ca apoi, 
la aceeaşi latitudine cu actualul Volgograd (fost Stalingrad, 
botezat la fundare Taritan), să-şi schimbe brusc direcţia cu 
mult peste 90% şi să să îndrepte spre vărsare în Marea de Azov. 
în apropierea orașului Rostov pe Don. În acelaşi timp, această 
sintagmă de “Cot al Donului” are o importanță deosebită pentru 


ideologia marxistă, cât și de posibilitatea de a-și pierde . operațiunile militare ale Germaniei și ale aliaților ei (români, 


poziţiile privilegiate deţinute şi avantajele aferente acestora, 
pe de altă parte”. 

Cât priveşte actuala elită cultural-intelectuală 
românească, trebuie să facem cuvenita disociere între cei 
proveniți din regimul comunist, şi având mari “merite” în 
slujba acestuia, şi noua intelectualitate postdecembristă, 
asupra căreia nu se mai exercită nici o coerciţie în vederea 
adoptării vreunei orientări politice. Întrebarea, prin modul în 
care este formulată, ne sugerează că această a doua 
categorie a elitei intelectuale, disociindu-se de Traian 
Băsescu, ar putea să se alăture susținătorilor celorlalți 
contracandidați la viitoarele alegeri prezidențiale. În acest 
mod, rândurile politicienilor precum Marian Vanghelie, Ion 
[liescu, Adrian Năstase, Adrian Păunescu, Bogdan Olteanu, 
Ludovic Orban. Călin Popescu Tăriceanu etc. ar fi 
substanțial consolidate cu noi adepți şi susținători pentru 
Mircea Geoană, Crin Antonescu sau Sorin Oprescu, în 
vederea detronării din jilțul de la Cotroceni a “tiranicului” 
Traian Băsescu, și asta cu sprijinul decisiv şi dezinteresat al 
“elitelor intelectuale” ale naţiunii române din anul de graţie 
2009. 

Pasiunea pentru manipulare din mass-media în 
compania de denigrare a preşedintelui Băsescu frizează 
adesea ridicolul, aşa cum s-a întâmplat de curând la postul 
Realitatea TV, ai cărui simbriași ai lui Sorin Ovidiu Vântu s- 
au remarcat în mod deosebit prin zelul cu care alcătuiau un 
veritabil inventar al “elitelor culturale” care s-ar fi pronunțat 
şi ar fi adoptat cu fermitate poziţii antibăseciene. În lista 
“anti” au fost incluși şi ziaristul Cristian Tudor Popescu şi 
filosoful Andrei Pleşu, cel dintâi intervenind prompt telefonic 
și dezicându-se de o asemenea apartenenţă, Cât priveşte 
includerea lui Andrei Pleşu în echipa “contra”, drept argument 
este folosită următoarea afirmaţie făcută de către acesta: 
“Dintre adversarii lui Traian Băsescu, cel mai redutabil este 
e] însuşi”, Numai că observatorii cât de cât cinstiţi şi atenţi 
ai scenei politice româneşti își amintesc că aceași apreciere 
este o idee care aparține preşedintelui însuşi. Tâlmăcirea 
afirmației atribuite d-lui Andrei Pleşu a fost făcută deuunăzi 
de către istoricul Alex Mihai Stoenescu la unul dintre posturile 
de televiziune angajate în campania furibundă anti-Băsescu, 


unguri şi italieni) împotriva Uniunii Sovietice. 

După eşecul suferit de către armatele germane în 
toamna şi iarna 1941-42 în fața Moscovei, obiectivele strategice 
nemțeşti din 1942 vor fi transferate pe direcţia sud-est, centrul 
de greutate al operaţiunilor militare situându-se de această dată 
în regiunea din nordul Caucazului şi a cursurilor mijlocii- 
inferioare ale Donului şi Volgăi. În lucrarea sa intitulată Istoria 
politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice, 
22 iunie 1941-23 august 1944, generalul Platon Chimoagă ne 
lămureşte în privința rațiunii schimbării direcției şi a centrului 
de greutate a ofensivei germane în sud-vestul Uniunii Sovietice: 
“În timp ce armata a II-a germano-română distrugea armatele 
ruse din Crimeea, Hitler pregătea marea ofensivă a grupului de 
armate sud spre Caucaz. Prin această ofensivă el urmărea să 
ajungă pe Volga, ca să interzică transporturile ruse pe acest 
mare fluviu, dar mai ales să cucerească regiunea din sudul 
Caucazului. El socotea că, pentru continuarea războiului, 
cantitatea de produse petroliere din România nu era suficientă; 
în plus. punând stăpânire pe această foarte bogată regiune 
petroliferă rusă, slăbea mult posibilitatea industrială ale Rusiei 
şi capacitatea de aprovizionare a marilor unităţi blindate”. 

lată ce spune și istoricul Florin Constantiniu în sinteza 
sa lămuritoare din O istorie sinceră a poporului român: 

“Situaţia trupelor româneşti, îndeosebi a celor din 
Cotul Donului, era deosebit de precară. În Cotul Donului, Armata 
Roșie păstrase pe malul drept al fluviului trei capete de pod 

care constituiau o reală primejdie, dar a căror eliminare printr- 
un atac în forță româno-german nu a fost aprobată de Înaltul 
Comandament German. Generalul Platon Chirnoagă, analizând 
dispoziţiile germane privind plasarea Armatei a III române în 
Cotul Donului, constată că ea «se păsea fără nici o rezervă, pe 
un front cel puţin de două ori mai întins decât ar fi putut să facă 
față cu cele opt divizii şi cu trei capete de pod, a căror prezență 
insemna un permanent pericol»: Repetatele avertismente ale 
Înaltului Comandament Român asupra situaţiei primejdioase în 
care se afla Armata a III-a română au rămas fără rezultat. [...] | 
Cu o armată care, deși dispune de numeroase indicii că inamicul 
pregăteşte o ofensivă, nu are nici măcar mijlocul pentru o contra- 
pregătire de arțilerie, catastrofa din Cotul Donului era iminentă. 

[...] Înaltul Comandament Sovietic şi-a dat seama că sectoarele 


Octombrie 2009 Nr. 10/226 PAG. 9 





române din Cotul Donului şi Stepa Calmucă (unde situația 
cra similară) reprezentau zone vulnerabile în dispozitivul 
german şi le-a lovit de la începutul ofensiv ei”. În atari condiţii. 
deznodământul nu putea fi altul decât cel a unui dezastru 
militar pentru armata română, care în “Bătălia Stalingradului” 
a suferit un eşec răsunător, materializat în pierderi umane 
imense, reprezentate prin uriașa cifră de 158.584 de militari 
morți sau căzuţi prizonieri! 

Dacă peste mormintele ostașilor români căzuți eroic 
in bătăliile de la Cotul Donului şi Stalingrad, morminte — mai 
degrabă gropi comune — fără cruci la căpătâi, s-a așternul 
uitarea şi le-au năpădit bălăriile, destinul celor peste 100.000 
de ostaşi căzuţi în captivitatea sovietică constituie o pagină 
tragică, cu consecințe demne de Mat în seamă pentru 
ulterioara desfăşurare a evenimentelor în istoria României, 
din cel de-al doilea război mondial și de după acesta. În 
remarcabila sa lucrare intitulată Părimiri şi iluminări din 
captivitatea sovietică, Radu Mărculescu, la momentul căderii 
în prizonierat sublocotenent de rezervă. apoi supravieţuitor 
al captivităţii în Uniunea Sovietică, ne descrie sugestiv primele 
episoade ale acestei cumplite tragedii: “În sfârşit, când 
aproape încetasem să mai credem că ar exista o țintă a 
călătoriei noastre («gara», fabuloasa gară) și începeam să 
ne închipuim că scopul acestui marş halucinant nu era altul 
decât să acoperim şleaurile stepei cu ciolanele noastre, şi că 
el, marşul. nu se va sfârşi decât atunci când ultimul dintre noi 
se va lăsa pe brațele voluptoase ale morții prin îngheţ ori îşi 
va oferi fruntea glonțului acelui Thanatos în şubă siberiană 
de la sfârşitul coloanei; ei bine, atunci se produse minunea: 
la câteva sute de metri în fața noastră apăru deodată, de după 
colină, incredibilă ca fara morgana, gara. ținta finală a 
ultimelor sforțări pe care le mai puteau da din ele trupurile 
noastre înghețate de ger. topite de foame şi istovite de 
oboseală”. 

Deşi semnatară a Convenţiilor de la Haga ŞI 
Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război 
(conform cărora soldaţii şi gradele inferioare puteau ti folosiți 
la diferite munci, cu excepția celor legate de industria de 
război, iar statutul ofițerilor neprevăzând doar lipsirea lor de 
libertate), până în primăvara lui 1943 lagărele sovietice de 
prizonieri au fost locuri de exterminare în care, prin 
înfometare, frig şi lipsire de orice fel de îngrijire medicală, 
şi-au pierdut viaţa mii de prizonieri. În urma unui ordin expres 
al lui Stalin, soarta captivilor s-a îmbunătăţit brusc. Această 
măsură nu a fost adoptată însă din rațiuni de ordin umanitar, 
ci ca o manevră cu scopul de a face din prizonierii de 1izboi 
un cal troian, transformați în adepți ai ideologiei marxiste şi 
apoi în propagandişti ai acestei ideologii, după eliberarea din 
captivitate, în țările lor de origine, care după război vor intra 
în spaţiul de dominație sovietică. Astfel, au fost înfiinţate în 
toate comunitățile naționale de prizonieri de război grupuri 
de adepți ai ideologiei comuniste, camuflate sub denumirea 
înşelătoare de “formaţiuni antifasciste”. Această campanie 
s-a îndreptat şi s-a exercitat cu insistență asupra masei 
prizonierilor români şi s-a ajuns până acolo încât au fost 
constituite divizii de “voluntari” care să participe alături de 
Armata Roşie la războiul contra Germaniei şi, ulterior, la 
comunizarea țării lor de origine. Aşa a luat naștere mai întâi, 
în 1943, Divizia “Tudor Vladimirescu”, componentă a 
Armatei sovietice, sub comanda colonelului sperjur şi trădător 
de țară Nicolae Cambrea. Ulterior a fost înființată o a doua 
mare unitate, Divizia “Horia, Cloşca şi Crişan”, sub comanda 
generalului Mihail Lascăr, al cărui locţiitor la comandă şi 
politruc a fost cominternistul evreu Valter Roman (fiul lui 
Ernst Neulander), tatăl actualului politician liberal Petre 
Roman. 

După terminarea războiului, aceste două mari unităţi 
formate pe teritoriul Rusiei Sovietice, la iniţiativa 
conducătorilor statului bolşevic şi cu complicitatea trădătoare 
a unor străini de interesele Neamului şi Țării Româneşti, au 
constituit nucleul armatei României comunizate după model 
bolşevic, 


UR alee det la af n olt i a cat, nl LA 
cris TNI o dată apel către abonaţii. 
care nu şi-au achitat abonamentele pe anul în 
„curs: fie să le achite urgent, fie să ne confirme, 
"telefonic sau în scris, că nu mai sunt interesați 
“să primească revista, (Redacția) 



























































PAG. 10 Nr. 10/226 Octombrie2009 PUNCTE CARDINALE 


or CUVINTELE VII 
Pârntele Gheorq he Calciu ALE PĂRINTELUI CALCIU 


Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. „A sluji lui Hristos 
înseamnă suferinţă”, ediţie îngrijită la Mănăstirtea Diaconești, Editura 
Bonifaciu, Bacău, 2009 (243 de pagini şi numeroase planşe color). 





În această toamnă se împlinesc 3 ani de cînd vrednicul de pomenire părinte 
Gheorghe Calciu s-a mutat la cele veşnice. În preludiul apropiatei comemorări, Sf. Mănăstire 
Diaconești îngrijeşte cu har un nou volum care poartă semnătura părintelui, dar care este 
de fapt o construcție editorială, în care intră pagini alese (multe inedite) din predicile, 
conferințele sau interviurile sale, ordonate tematic în patru secțiuni: „Despre viața 
duhovnicească”, „Biserica şi ispitele veacului”, „România creştină şi martiră” şi „Cuvinte 
de sărbătoare”. Fiecare parte poartă un moro orientativ, extras tot din spusele părintelui. 
Rezultă un îndrumar viu și foarte actual de raportare creştin-ortodoxă la lume şi existență, 
atât la nivel personal, cât şi la nivel comunitar. Nu se putea titlu mai potrivit decît cel de 
Cuvinte vii, pline de Viaţa Duhului şi de Învierea lui Hristos. Ele se altoiesc pe experiența 
de viaţă şi pe suferința jertfelnică ale unuia dintre cei mai de seamă mărturisitori ai 
Ortodoxiei din secolul XX, în înfruntare duhovnicească atît cu ateismul comunist, cît şi cu 
laicismul postcomunist, atit cu „diavolul roşu”, cît şi cu „diavolul albastru”. Cartea are ca 
subtitlu un cuvint adeseori repetat de părintele: „A sluji lui Hristos înseamnă suferință " 
Suferinţă purificatoare şi mărturisitoare. Suferința pe care Hristos Însuşi Şi-a asumat-o 
kenotic în slujba şi de dragul zidirii Sale. O suferință care lămureşte, întemeiază şi deschide 
spre eshaton. 

„A suferi trece”, spunea Leon Bloy, „dar a fi suferit nu trece niciodată”. De 
aceea cuvintele suferinţei, cuvintele răstignirii pe urmele lui Hristos, nu pot fi decit vii şi 
dătătoare de viaţă. Forţa lor netrecătoare ține de taina ultimă pe care stă lumea şi care este 
taina mîntuitoare a Crucii. Cuvinte vii este cartea unui cruciat al secolului XX, de la care 
avem şi vom avea enorm de învățat, pînă la plinirea vremilor, ca inşi şi ca neam. Nu 
învăţătură cărturărească (deși nici aceea nu-i de lepădat), ci învățătură mucenicească 
(din cea care rămîne scrisă în Cartea Vieţii, cea de dincolo de veac). Urechi deschise să 
fie, căci Dumnezeu nu ne-a lipsit de mărturisitori! 

Cuvinte vii întru Cuvîntul cel fără de moarte — iată suprema zestre pe care o 
poate lăsa urmaşilor un om al lui Dumnezeu și a cărei chivernisire lucrătoare devine 
măsura vredniciei lor. Diaconeştiul şi-a făcut încă o dată datoria şi şi-a probat încă o dată 
vrednicia, într-un duh cu Părintele Gheorghe. Noul Mucenic. Dar rodul cel mare îl vrea 
Dumnezeu în noi toți, ca să nu rămînem datori şi nevrednici în tîrziul acestei lumi, avînd 
ochi şi nevăzînd, avînd urechi și neauzind. Noua carte a părintelui Calciu este, înainte de 
toate, o provocare la în-vrednicire: „Eu nu zic să fim ca El, căci cine poate fi ca EI, ca 
Mintuitorul? Dar măcar, cît de cit, să mergem pe urma paşilor Lui”. 

Amin, părinte! Așa să ne ajute Dumnezeu. (R. C.) 


Difuzare: Editura Bonifaciu, tel. 0755/276934 şi 0747/110212. 


CASA MEMORIALĂ “DUMITRU STĂNILOAE” 


După mai mulți ani de tatonări şi stagnări, lucrările de renovare şi reamenajare ale casei în care a 
văzut lumina zilei cel mai mare teolog român s-au încheiat în vara acestui an. 

Vineri 21 august 2009, în Vlădenii Braşovului, s-a inaugurat, cu sfeştanie şi pomenire, în prezenţa P. 
F. Părinte Patriarh Daniel Ciobotea şi a Î. P. S. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Casa Memorială “Dumitru 
Stăniloae”, reper major al Ortodoxiei transilvane şi românești. 

Cei care trec de acum prin Vlădeni, pe şoseaua ce leagă Braşovul de Făgăraş, pot vizita Casa Memorială 
„Dumitru Stăniloae”, aflată la doar cîteva zeci de metri de şoseaua națională, unde-l vor avea ca ghid avizat 
pe Părintele Paroh Ionuţ Ilea (tel. 0741/ peace Bă TE PARI DR) SPRIE a 
031534, 0723/838933). 


2 a RI a 
ze ae RĂ aa, c3 A POE i 


"a iod Mae m af id Si ia: 







„Acasă cuvânt care ne aduce uneori 
lacrimi în ochi. Care dă fiecăruia sentimentul 
unicității. Fiecare om este unic, viața ne arată 
VLĂDENI —- BRAŞOV că acesta este marele adevăr al fiinţei umane 
pe care ni l-a rânduit Dumnezeu în 
Atotputernicia Sa. Acasă, coordonată a unicităţii mai mult decăt o localizare în spaţiu şi 
fimp, legată de geografie spirituală, care, fără doar şi poate, îşi pune amprenta pe ceea ce 
suntem, pe ceea ce aspirăm a fi. 

Locul unde ne-am născut, locul unde trăim, unde suntem legaţi de prezenţa fizică 
sau în duh a celor pe care îi iubim, de amintiri. [...] 

Vlădeni, acel acasă al meu, mai mult decât oricare altul, dăruit mie de copilărie, 
de vremea când ştiam că viaţa nu poate fi decăt Jrumoasă, pentru că eram apărată, 
ocrotită, ca într-o poveste care se termină totdeauna fericit, în care binele învingea 
foldeauna În care irealul se amesteca cu realitatea, cu prezența părinţilor mel, Cu universul 4 
meu, cu lot ceea ce se întâmpla pe lume. Când întâmplările zilnice erau evenimente ce 
alcătuiau micul senzaţional cotidian, netulburat de nici un nor, de nici un întuneric [...] 

Acesta era acasă al nostru: o realitate dincolo de realitate. Aşa" îi rămas, cu 
amintirile şi chipurile celor dragi, pe care îi iubim şi ne iubesc şi de dincolo, ne privesc de 
acolo cu dragoste, se bucură de bucuriile noastre, se întristează de tristeile noastre. Un 
acasă care ne însoţeşte toată viața, colorând-o, şi ajulându-ne să înţelegem mai bine 
unicitatea fiecărui suflet nemuritor” (LIDIA STĂNILOAE). 



























ee 


E —. —_—.— "> 
















Octombrie 2009 Nr. 10/226 PAG. 11 


S-A STINS 
PRINTUL 
ILIE-VLAD 
STURDZA 


In dimineaţa aceasta (duminică 20 septembrie) am primit trista veste că s-a stins 
la Madrid, în vîrstă de 93 de ani, Prinţul Ilie-Vlad Sturdza (fiul marelui diplomat Mihail 
Sturdza, autorul celebrei cărți România şi sfîrşitul Europei. Amintiri din țara pierdută). 

II cunoscusem la Madrid, prin 1996, dar n-am mai avut prilejul să-l revăd față 
către față. Mi-l amintesc însă, mereu cu emoție, ca pe un Don Quijote cu sînge mai albastru, 
înalt, slab, drept (mai ales drept), de o gravitate neposomorită, purtind cu distincţie și 
eleganţă straiele secolului XX — “secolul nebun” prin care i-a fost dat să pribegească petrei 
continente (Europa, Africa, Asia), luptînd pretutindeni cu “morile de vînt” ale unei istorii 
“ieșite din țițîni”. 

Am avut, ceva mai tîrziu, bucuria să pot contribui la editarea în România a 
zgircitului, dar fascinantului său volum de însemnări memorialistice: Pribeag printr-un 
secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină, ediție îngrijită de 
Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvint înainte de Mihai Ghyka, Editura Vremea 
(Col. “Fapte. Idei. Documente”), Bucureşti, 2002. Îmi amintesc că la lansarea care a avut 
loc în cadrul Tirgului de Carte “Gaudeamus”, chiar de praznicul Sfintului Andrei, cartea 
— care s-ar cuveni acum reeditată, ca modest omagiu postum —a fost elogiată călduros, dar 

şi academic de istoricul Florin Constantiniu, ce a avut și deosebite aprecieri față de buna 
cumpănire, pertinenţa şi eleganța literară a antologicului cuvînt înainte — cel mai frumos 
portret făcut pină astăzi autorului, cu aceeași măsură princiară, și din care îmi îngădui să 
reproduc aici citeva fragmente, ca pe nişte “capete” de dreaptă pomenire. 





“Născut la 8 iunie 1916, la Berna, în Elveţia, unde părinții săi se aflau în misiune 
diplomatică, Prinţul Ilie-Vlad Sturdza, pe linie paternă, face parte din marea familie a 
Sturdzeştilor, despre care Joseph de Maistre spunea: «La famille Sturdza est ă elle seu-le 
loute une Academie» Străbunicul autorului, Caimacamul Moldovei, Vasile Sturdza, a fost 
unul dintre principalii făuritori ai Unirii Principatelor. Bunicul autorului, diplomatul Radu | p- 
Sturdza. s-a căsătorit cu Maria Jora, cu care a avut șase copii, Mihail Sturdza (tatăl autorului) | 

fiind ce | . Da ad a Pe Teme ri „deputat şi: Guvernator al Băncii Napionale. Avea sa-şi găsească sfirşitul într-un tragic accident 
rdza este descendent din Dumitru Ghika Comăneşti de vinătoare, în 1921. A lăsat în urmă trei copii: Nicolae, Eugen şi Yvonne. Sora lui. Maria, 





5» Pelinie maternă, Ilie-Vlad Stu 






at ui 


1 (1838-1923), care, căsătorit cu Zoe Lahovary (1851-1902), a avut doi copii: Nicolae şi Maria. este buni-ca autorului, căsătorită cu Generalul Leon Mavrocordato şi avînd, la rindul ei, doi 


[...] Nicolae, căsătorit cu loana Băleanu, a făcut studii de Drept la Geneva, devenind apoi copii: Alexis, căzut pe front (1918) în lupta împotriva bolşevicilor, fără urmași, şi Zoe, mama 
autorului, căsătorită cu Mihail Sturdza, diplomat de carieră, Ministru de Externe al României 
în toamna lui 1940. [...] 

Cartea sa de memorii are farmecul deopotrivă liric şi epic al amintirii subiective şi 
este scrisă di-rect, fără ambiţii sau preţiozităţi stilistice. Evenimentele sînt redate brut, succint 
şi alert, în ritmul zbu-ciumat al unei perioade metaforic prezentate de autor ca «un secol 
nebun». Atit de sugestiv prin el însuşi, titlul Pribeag printr-un secol nebun face referire mai cu 
seamă la miezul însîngerat al secolului XX, marcat de al doilea război mondial, cu 
preliminariile şi consecințele lui imediate. 

Acoperind o perioadă de 12 ani (1937-1949), memoriile Prințului Sturdza sînt de 
fapt cronica înfi-orată a unor lungi ani de conflicte, măceluri și prigoniri. Subtitlul volumului 
redă în bună parte ineditul unei vieți în care un tînar aristocrat român, crescut în înaltul mediu 
| mă | al diplomaţiei, se regăseşte, succesiv, ca participant la anii de măreție, dar şi de decădere ai 
mata i Mişcării Legionare, la «cruciada anticomunistă» de pe frontul de răsărit (în mijlocul unui 
(0 ae A a ELA război pe care România a ajuns să-l poarte de ambele părţi), iar în cele din urmă ca fugar din 

j * Sr y ca a Aa | * calea comunismului «biruitor», cutreierînd Europa pe jos, pină ce soarta l-a a-dus să bată la 
E aa ARHANGHELUL MITA IL îi porţile Legiunii Străine franceze. d 
a LA LEGIUN EA STRAINA. Ajuns în Elveţia (unde se născuse în urmă cu trei decenii, în toiul unui alt război), 
op die iul ape all ap Prinţul Sturdza avea «să se nască pentru a doua oară», după cum singur descrie înrolarea sa 
în Legiunea Străină. Misiunile îndeplinite în cadrul ei l-au purtat pe Ilie-Vlad Sturdza în Africa 
și în Asia, paginile finale ale cărţii fiind scri-se cu atâta împăcată serenitate şi înțeleaptă 
modestie încît cititorul poate rămîne cu impresia explorării liniştite a unei lumi exotice. Farmecul 
şi umorul evocărilor din Legiunea Străină contrastează în mare măsură cu dramatismul şi cu 
stilul direct al întimplărilor trăite în România (ceea ce trădează implicarea emoţională aparte 
a autorului în viața şi destinul istoric al «ţării pierdute»). [...] 

În 1951, revenit la Paris, Prinţul Sturdza iese din Legiunea Străină. La 21 februarie 
1952, se căsătoreşte la Paris cu Lucia Yvonne Băleanu, fiica lui Gheorghe Băleanu şi a 
Mariei-Lucia Cantacuzino-Pașcanu, Imediat după căsătorie, se vor stabili în Spania, la Madrid, 
alături de părinţii autorului. Ilie-V lad Sturdza a lucrat după aceea în domeniul contabil, în mai 
multe societăți spaniole, pensionîndu-se în 1975. În acelaşi timp, a fost în centrul activităţilor 
şi întilnirilor comunității româneşti din Spania, în mare parte regrupată la Madrid. [...] 

De cîte ori l-am întilnit pe Prințul Sturdza, am avut sentimentul reconfortant al 
contemporaneității cu ultimii boieri români de altădată, capabili să reziste şi să se impună, 
respectînd un anumit cod de onoare, în orice circumstanțe istorice. Sint convins că Prinţul 
Sturdza ar fi fost acelaşi fermecător aristocrat şi în puşcăriile comuniste ale anilor '50, dacă 
Dumnezeu ar fi voit să-i dea o altă cruce”. (Mihai Ghyka) 


a. Cu măsura crucii pe care i-a dat-o, și cu mila Sa nemărginită, Dumnezeu să-l 
- odihnească în ceata drepţilor, iar pe noi să ne facă vrednici de via lui amintire, (R. C.) 


.* ( E sg ca d j - sa e „ 
d +4 x .£ A A! . Yi | 9 Lai E r” 
imp li EDITURA VREMEA 




















PAG. 12 Nr. 10/226 Octombrie 2009 





In urmă cu mai bine de un an, la solicitarea Editurii Vremea, dar şi din simpatia pe 
care i-o port autorului (pe care am avut ocazia să-l cunosc mai îndeaproape în ultimii ani), 
scriam „Cuvîntul înainte” la micul volum de debut al d-lui Erast Călinescu, Viata ca o 
vizită. Instantanee, Ed. Vremea, Buc., 2008. | 
paginile de mai jos, care continuă savuroasele însemnări din exil incluse în finalul volumului 
de debut, şi care sper să fie punctul de pornire al următoarei sale cărți. (R. C.) 


Între AICI şi ACASĂ 


Cealaltă față a exilului este, de fapt, spovedania 
trăirilor unui desțărat care, atunci când şi-a părăsit țara, era 
convins că a plecat pe un drum fără întoarcere. Fără 
întoarcere, căci şi regimul comunist de-acasă părea atunci 
că va fi fără de sfârşit... 

Dar iată că Dumnezeu i-a arătat, încă o dată, că nu 
ne este dat să înțelegem căile Sale şi, după douăzeci de ani 
de exil voit, s-a întors Acasă, la ai săi, cu sentimentul celei 
mai mari împliniri din lunga sa viaţă! 


X 


Pe maşina mea din curte, luată la a nu ştiu câta 
mână, când am început s-o „cosmetizez”, mi-a atras atenția 
o minusculă etichetă în trei culori: roşu, galben şi albastru! 
Apoi... DORDETARA, autoservice, 3145 Wellington, 
Toronto, ON... 

Am simţit o ameţeală, o strângere de inimă, poate 
aceeaşi cu a anonimului care îşi înscrisese dorul până şi pe 
firma sa... 

x 


Noi n-am fost cu voi în celule, cu voi cei chinuiţi în 
închisori. Dar am fost în închisoarea cea mare care ajunsese 
țara. Şi am evadat când nu am mai putut răbda reeducarea... 
Eu însumi — după opt ani de încercări şi de umiliri... 

Cealaltă față a exilului este exilul din sufletul 
desțăratului, simțământul față de ce-a lăsat acasă, de ce se 
petrece acolo de unde a plecat, după plecarea sa. De ceea 
ce ar fi vrut să le spună a-lor săi şi n-a putut, nu-i era permis... 
Şi de aici începea compromisul, falsul oportunism. Să nu-și 
nenorocească copiii, să nu-şi strice o situaţie, cucerită în 
cel mai bun caz prin tăceri, dacă nu chiar prin silite aplauze. 
În orice caz, prin umilinţe care au umplut, la un moment 
dat, paharul... 

Și a plecat, cică tot pentru viitorul copiilor, care 
poate, dacă ar fi fost mai mici, ar fi venit pentru reîntregirea 
familiei. A familiei părăsite acolo, în închisoarea cea mare. 
Dar, dacă au crescut, poate că şi-au întemeiat o familie 
acolo de unde a plecat desțăratul. O familie şi o situaţie, 
desigur mai modestă decît a celor de dincolo, dar acasă... 

Aici încep întrebările, rupturile de suflet. Oare n-a 
plecat degeaba ? Sau poate că mai mult pentru el însuşi, 
din egoism, şi nu pentru ai săi? Apoi alta: a divorțat. A fost 
nevoitsă divorțeze. Soţia a fost nevoită să invoce părăsirea 
de domiciliu. Ca să nu fie dată, cică, la munca de jos, iar 
copilul să-şi poată continua studiile. Din cauza unui tată 
care „a fugit în jungla capitalistă ”! 


O minunată după-amiază de toamnă canadiană, 
Păduricea de arțari s-a îmbrăcat în fel de fel de culori, iar 
pe albastrul cerului plutesc, înspre sud, cârduri de gâște 
albe și gălăgioase. 

Gazonul proaspăt tuns, cu mirosul său reavăn, 
parcă îmi aduce în nări şi în suflet parfumul fânului de 


PUNCTE CARDINALE 


oii 
"i 


PŢ j* 


ad | Aaza 





Mă bucur acum să-l regăsesc proaspăt în 


curând cosit de pe plaiurile de acasă. Însă vântul se porneşte 
Şi începe să aducă, aşa, ca pe nişte fluturi leneşi, frunzele 
trimise de câte un arțar mai somnoros, mai grăbit să 
hiberneze... 

Deci, cu grebla, gata la datorie! Mai ales pentru că 
vecinul de peste drum se teme că vântul va sufla frunzele din 
curtea mea în a sa şi va fi nevoit să le strângâ el. Graba e 
mare, căci maşina primăriei abia aşteaptă să adune sacii 
portocalii umpluţi cu frunze şi să-i ducă acolo unde se face 
compotul, care va fi scos la vânzare la primăvară. Căci în 
Canada nu se aruncă nimic! 

Din stradă îmi dă bineţe un vecin şi-mi povesteşte 
că familia aceea de tineri simpatici, de la a treia casă, e 
fericită nevoie mare, că şi-a adus un drăguţ de copilaș din 
țara mea, din România! Şi să fiu atent: pe o vreme atât de 
frumoasă, nu se poate să nu iasă şi ei la plimbare... Căci în 
orăşelul de pe malul fluviului Saint-Laurent noutățile erau 
rare: doar câte un vapor mare, un transatlantic, care trecea la 
ora programată şi semnalată, din timp, în ziarul local! 


Dar iată-i şi pe vecinii mei cei fericiţi, cu un pui 
oacheş de vreo 4-5 anişori în braţe! Ne salutăm şi îmi spun că 
ştiau că sunt din România, că auziseră de Nadia "Comanitci” 
şi de "Șauşescu”, dar n-au îndrăznit, până acum, să mă 
deranjeze etc., etc. Lume amabilă şi cu bun simţ — însuşiri 
caracteristice provincialului canadian, neotrăvit de ispitele 
metropolelor... 

Copilul mă privea cu nişte ochi mari şi curioşi. Nu- 
şi mai lua privirea de pe mine. Îi întreb pe vecini cum îl 
cheamă. „În România îl chema Elvis, dar noi l-am botezat 
Alex”, îmi răspund ei. "Tu ştii româneşte?”, îl întreb eu. Pe 
fața lui oacheşă se prelinge o lacrimă, cu care parcă se agăța 
de mine ca de o speranță, ca de un pai..."Eu... nene... ei îmi 
dau tot, de toate, dar eu vreau acasă!”. 

L-am luat în braţe şi i-am spus să fie cuminte şi 
ascultător, căci îi va fi bine... Şi am plecat apăsat de 
sentimentul neputinței mele şi de propriul meu dor de-Acasă... 


AICI este altfel decât ACASĂ 


Plecat de sub un regim comunist, noul venit se 
trezeşte în altă lume, cu altă mentalitate, cu alte moravuri/ 
năravuri, cu altfel de înţelegere a "binelui şi răului”. Ca şi 
orice vietate care, dacă nu se adaptează la noul mediu, piere, 
omul n-are încotro și, până la urmă, le adoptă, chiar dacă nu 
le asimilează. Nu de alta, dar ca să trăiască şi el ca oamenii 
de-acolo. Să se „integreze”, cum sună termenul oficial, 
sociețății pentru care a optat și în care trăieşte. Și nu e uşor... 

Dar, întâi şi-ntâi, trebuie să înțeleagă noua 
mentalitate, alta decât în „orânduirea” din care vine şi în care 
predomină o permanentă prudenţă, vecină cu frica de 
autoritate, 

Sublinierea aceasta este necesară, căci celor care 
pleacă astăzi, dintr-o Românie capitalistă, adaptarea li se 
pare mai facilă, întrucât și „Acasă” ca şi „Aici”, pentru a trăi, 
tu și familia ta, confortabil, trebuie să te îndatorezi la bancă și 













i shtii a Pisa af pati 90 pe + 
p j Li i do to) A de 


Ei 
fi AD a) >y A EI, 
E e dag Ş 7 
d, S3| Su 44 a airboti nt x 


să plăteşti ratele timp de mulți ani, dar, pentru a o putea 
face, musai să ai un „job” stabil şi bănos. Dacă I-ai pierdut 
şi nu-ți mai plăteşti ratele, toate bunurile îţi sunt luate şi 
abia atunci realizezi că, de fapt, nu erau ale tale, ci le aveai 
doar „date în folosință”. Sub regimul comunist, e drept că 
nimeni nu era nevoit să cerşească la colțul străzii, căci cine 
nu muncea risca să fie condamnat pentru vagabondaj, dar 
la un moment dat ţi se acrea să mai „stai pe banca ta”, 
paharul se umplea, nimic nu mai era uşor şi începeai să 
adulmeci după o posibilitate de a-ţi lua lumea-n cap... 


X 


Noua mentalitate... Abia ajuns, într-un sfârşit de 
octombrie, în „Lumea Nouă”, tare nouă şi pentru mine, că 
mi-a şi fost dat să cunosc o fărâmă din mentalitatea de pe- 
aici, atunci când am ajutat o bătrânică să se ridice de pe 
ghețușul pe care căzuse şi am condus-o până la uşa ei. 

Întors pe stradă, un domn s-a apropiat de mine şi 
mi-a spus cu blândețe că se cunoaşte că sunt nou venit. lar 
la nedumerirea mea, m-a sfătuit ca altădată, când vreau să 
ajut pe cineva care a căzut, să-l las acolo şi să chem 
ambulanța. l-am replicat că bătrâna cu pricina era teafără 
şi am ajutat-o doar să se ridice, la care omul m-a lămurit că 
putea să spună că i-am furat portofelul... 

M-am scărpinat în cap şi mi-am zis în sinea mea: 
"Doamne, în ce lume am ajuns!”. 

x 

Ordinul Agronomilor îmi ceruse să fac un stagiu 
într-o fermă canadiană, pentru a mă familiariza cu specificul 
agriculturii lor. Deci, printre altele, îngrijeam şi de nişte cai, 


care trebuiau şi plimbaţi, în fiecare dimineaţă, pe diferite 
coclauri. Trecând pe la o margine de pădure, am văzut trei 


cățeluşi abandonaţi, care scheunau de ți se rupea inima, de * 


foame sau după mama lor. 
M-am oprit şi, până să-l întreb pe colegul meu de 


"călărie ce facem cu ei, dânsul a exclamat: "Să-mi aduci 


aminte, când ne întoarcem, să-l rog pe vecinul meu să vină 
şi să-i împuşte!”. La nedumerirea mea, m-a lămurit că 
acesta va fi un gest „umanitar”, ca să nu moară de foame 
sau să-i sfâşie vreo fiară... Şi mă gândeam, atunci, dacă 
asta n-ar fi cumva o reminiscență a cruzimii vechilor coloni, 
care se luptau să-şi facă loc pe pământurile amerindienilor... 

La fermă erau doi câini mari şi prost educați: 
Beethoven şi Diana, Zic prost educați pentru că manifestau 
tot timpul o stupidă gelozie. Când le dădeai tainul sau câte 
0 „atenţie”, trebuia neapărat să-i serveşti pe amândoi 
deodată: altfel, cel neservit întâiul făcea o criză de isterie! 
Dar, într-o dimineaţă, am găsit într-un şanţ un căţel şi, cu 
gândul la cei din pădure, l-am luat şi l-am ascuns în pod, 
Peste câteva ore, o maşină a oprit în fața fermei şi un tânăr 
m-a întrebat dacă n-am văzut un căţel rătăcit. Era cel din 
şanţ. L-a luat, s-a bucurat şi mi-a mulțumit. Oameni şi 
oameni!,.. 


Erast CĂLINESCU 


Cai 


— 2 ————— 





PUNCTE CARDINALE 


Octombrie 2009 Nr. 10/226 PAG. 13 





8 Martie. Pe culoarul şcolii de franceză, un afiş: o 
femeie cu părul blond, în vânt, şi în mâini cu un mare 
drapel roşu fâlfâind! Primul impuls mi-a fost să-l rup, dar 
m-am gândit că gestul meu ar putea fi interpretat ca un act 
de huliganism. Deci, am mers la directoare şi am întrebat- 
o dacă în şcoală se face propagandă comunistă. A zâmbit 
nedumerită şi m-a întrebat de ce. l-am răspuns că eu de- 
acolo vin, de unde drapelele sunt roşii. A râs şi mi-a pus 
mâna pe umăr: „E doar un afiş!”... 

ȘI tot „doar nişte afişe” am văzut mai târziu prin 
oraş, cu poza lui Stalin, de ziua naşterii lui; sau chemări la 
cluburi sataniste.. sau, sau, sau... — toate acestea nu-mi 
dădeau pace la început... Până ce am priceput că şi aceasta 
făcea, de fapt, parte din „integrare”. 


x 


Mi se rupsese rama ochelarilor şi n-aveam bani 
pentru una nouă. Un cunoscut m-a dus la un evreu, originar 
de pe la noi şi care lucra la o firmă de ochelari. Un fel de 
"Optică medicală”, cum îi spunea el. 

Omul m-a făcut să probez diferite rame şi mi-a 
vândut una cu 12 $, în loc de 150 cât costau în oraş. Şi, la o 
linguriţă de dulceaţă, s-a simțit dator să-mi dea sfaturi 
folositoare în „procesul de integrare”: 

- Aici, fii atent cu cine bei, că nu e ca la noi! 
Acolo, doi beau, se îmbată, se ceartă, iarăşi beau, apoi se 
pupă. Aici e altfel: beau, se îmbată, se insultă, se bat, iar 
unul scoate scula şi te găureşte! 

Nu l-am crezut până într-o zi când am întâlnit-o 
pe vecina mea plângând : îşi amintise de fiul ei care, venind 
într-o noapte spre casă, s-a întâlnit pe trotuar cu unul beat, 
care ținea o sticlă în mână. La insistențele omului să bea şi 
e] , tânărul l-a refuzat, ceea ce l-a înfuriat pe beţiv, care a 
spart sticla şi i-a tăiat gâtul bietului băiat! O cruzime 
ancestrală, demnă de un western... 

Şi încă un sfat preţios, care m-a făcut să mă umfle 
râsul: cică să am grijă să nu.aduc.o fe 
că poate să deschidă fereastra şi să strige că vreau s-o 

_——|violez, Ca să mă stoarcă de bani. La care întrebarea mea 
fu scurtă : „Care bani?!”... 


x . 

Invitat pe la nişte români, urmăream la televizor, 
cu câte o sticlă de bere la îndemână, filmul "Ana Karenina”. 
Tensiunea dramatică era în creştere şi iată că sosi 
momentul fatal: trenul venea zgomotos, iar eroina era gata 
să se arunce în calea lui! Dar, pac! —.„Coca Cola — elixirul 
vieţii!”, 


























































Şoc pentru mine, care eram obişnuit cu emisiuni 
fără anunţuri, cum erau la vremea când am plecat de- 
acasă! Gazda, mai "integrată”, zice: 

- Lasă, mă, că ăştia au grijă de noi, să ne dea timp 
să ne facem nevoia mică!... 

Românul, cu spiritul său practic şi pozitiv, vede 
mereu partea plină a sticlei... (Astăzi, în România, 
televiziunile îţi lasă rtimp şi pentru... nevoia mare...) 


La școala de engleză, aveam două profesoare: 
una ne preda „British”, alta americăneşte. Prima era cam 
hippy. Venea şi se aşeza pe jos, cei doi ciorapi trei sferturi 
îi erau de culori şi cu desene diferite etc. Altminteri era 
foarte curată și politicoasă cu noi, adulții de la nivelul şase. 


x 


Americanca era mai rece, mai nervoasă, discuta 
mai puțin cu noi și "feminismul” parcă țâșnea din toți porii 
fiinţei sale. Odată, când ne luam paltoanele de pe cuier, ca 
să plecăm, n-am avut ce face și am vrut să-i țin paltonul, 
gest la care a explodat, ca insultată, că adică „ea nu e în 
stare să se servească singură, fiind femeie?!”,.. Mi-am 
cerut scuze și m-am gândit că „și asta e altfel decât la noi”, 
dar face parte din „integrare”... 


x 





"Mustrarea tacită”, din privire, fără apostrofări sau 
afronturi, a fost pentru mine o adevărată lecţie de viaţă, pe 
care mi-a fost dat să o învăţ pe-acolo. Lecţie pe care am 
asimilat-o fără efort, de la început, ca pe o atitudine civilizată, 
ca pe un factor important al integrării mele în societatea 
canadiană. 

Primisem, de un Crăciun, un cec de-o sută, cadou 
de la un bun prieten din SUA, care ştia că sunt pe „ajutor 
social” şi în căutare de lucru. Aterizasem acolo în octombrie 
şi, la „sfatul” securistului care se ocupase de pașaportul 
meu, nu-mi luasem paltonul, „din prudență”. În Montreal 
era o drăguță de iarnă, cu ger şi zăpadă ca pe la noi, în 
Bucovina. Și încă nu apucasem să mă echipez de pe la unul 
dintre bazarurile de Crăciun, organizate de diferite biserici 
catolice, pentru săraci. 

Un cunoscut se informase telefonic, la rugămintea 
mea, care bancă schimbă mai avantajos dolarii americani 
în dolari canadieni. Era pentru prima oară că puneam piciorul 
într-o bancă adevărată. Atmosferă calmă, liniştită, cîteva 
ghişee ocupate, dar şi destule libere. Lume mai degrabă 
puțină. Am pornit spre unul liber. Atunci, cineva din dreapta 
mea, a tuşit. Am întors capul şi am văzut un rând de 5-6 
persoane care mă fixau cu o privire mustrătoare... Și atât. 
„Am înţeles aluzia”, cum zice românul la înghesuială, am 
scos din mine un / am sorry! stânjenit şi m-am aşezat, 
cuminte, la vârful cozii. Acum, ruşinea mă făcea să mă uit 
doar la bombeurile mele, dar când am prins curajul să ridic 
capul, am remarcat că fostele priviri mustrătoare se 
schimbaseră în zâmbete binevoitoare, primitoare în micul 
grup care aştepta cuminte rândul, la ghişee... 

Alta, mai boacănă, nu mai ştiu dacă am trăit-o 
înainte sau după cea cu banca. Nu găsisem de lucru, peste 
tot din acelaşi motiv invocat: supra-calificat pentru postul 
disponibil! lar ajutorul social era foarte bine calculat: chiria, 
telefonul, abonamentul la autobuz și strictul necesar pentru 
hrană. Nici vorbă de o bere, de țigări sau de vreun film ori alt 
spectacol plătit. De altfel, erau destule manifestări culturale 
cu intrare gratuită. 

DP PAI Fra Maier > 


1 LI mie dei 


Suficiența acesta materială o resimțeam însă ca 
pe o îngrădire — sentiment pe care nu-l trăisem acasă, cu 
toate cozile la brânză şi la carne, care făceau deja parte din 
viața zilnică. 

Intrasem într-un mare magazin şi eram cu ochii 
pe maşinile de scris, doar-doar voi găsi una în ieftinire, 
pentru demersurile mele profesionale. Pe aleea principală 
zăcea, singuratică, o hârtie de doi dolari. În starea de zbatere 
în care mă aflam, între orgoliu şi neputinţă, m-am trezit că 
invinge tentaţia animalică: doi dolari însemnau, pe vremea 
aceea, doi hamburgeri la McDonald! 

: Totuşi ezitam. Lumea trecea pe alee, dus-intors, 
dar nimeni nu lua bancnota de jos, ca şi cum n-ar fi văzut- 
O, deşi era chiar în calea tuturor. + 

Logica mea de român îmi spunea că cei care trec 
şi văd hârtia înseamnă că n-au nevoie de ea, cum aveam 
eu. Dacă aș lua-o, în văzul tuturor, deci nu pe furiș, înseamnă 
că n-am furat-o. Ba mai mult, dacă mai şi întreb primprejur 
cine a pierdut-o... Şi apoi... anonimatul: cine mă cunoaştea 
acolo?!,.. 

M-am mai plimbat puțin, m-am aplecat, am luat 
bancnota şi, cu ea în mână, m-am uitat întrebător în jur. Toţi 
mă priveau fix și cam lung și treceau pe lângă mine, în 
calea lor. M-am simțit groaznic, dar am băgat bancnota în 
buzunar... 

Întâmplarea, culpabilitatea, ruşinea de mine 
insumi m-au obsedat ani de zile. Mai ales după ce am 
înțeles logica lor: |. Nu pui mâna pe ce nu e al tău. 2. Dacă 
găseşti bani, îi duci la poliţie, iar în cazul unei sume derizorii, 
îi predai la casa magazinului, poate îi va reclama cineva. Şi 
imi imaginam cum m-ar fi privit lumea dacă procedam 
aşa. Probabil, unii laudativ: „Uite şi un imigrant cinstit!”. 
Alţii: „Uite, fraierul!”... Altă lecţie învățată... Şi, oare, Aici 
e altfel decât Acasă? Sau, numai pentru mine, în situația 
mea, aici şi acum? În orice caz, acasă, chiar dacă fondul 
moral ar fi fost asemănător, „mustrarea tăcută” jur că n-ar 
fi funcționat! Aşa că, totuşi, aici e a//fel. 


x 


Zâmbetul!... N-a fost uşor, dar haide s-o începem 
cu începutul! 

“Cu vreo trei generaţii în urmă, Pascal a plecat din 
România şi şi-a deschis în Canada o dugheană cu ciocane, 
cuie, cleşti, şuruburi şi şurubelnițe. A muncit cu tenacitatea 
caracteristică evreilor, dânsul şi urmaşii săi, aşa că firma 
Pascal a ajuns să aibă, în zilele noastre, peste 150 de filiale. 


Dar, din generaţie în generaţie, Pascal a transmis 


ă ă neuitarea pământului de unde a venit şi unde şi-a lăsat 
îi mormintele părinţilor. (Fenomen care, în paranteză fiind 


> 


n 


pal PET, CI 


| al 


spus, nu se observă la unii români canadieni, care afirmă 
public că a învăța româneşte, aici, ar fi pentru copiii lor un 
handicap... Şi tot în paranteză, îmi vine în minte cazul unui 
tânăr evreu, născut şi crescut în Canada, dar care vorbea 


4 româneşte pentru că „tata şi mama au venit din România”.) 


Într-o zi, o doamnă, care ştia că sunt în căutare de 


! lucru, mi-a spus: “Vezi că la Pascal se angajează români!”. 


M-am prezentat la gestionarul unuia dintre 


magazine, un italian gras şi jovial, dar autoritar, care m-a 


primit imediat și m-a repartizat la un raion. Nu însă înainte 


|| dea mă instrui şi de a-mi sublinia că din comportamentul 
LA meu cu clienții nu trebuie să lipsească niciodată zâmbetul, 


chiar dacă mă frământă ceva, de exemplu gândul la acei 
de-acasă. Adică, mă gândeam eu în capul meu de român: 
să rânjesc aşa, ca americanii la fotograf, la comandă... 

Un coleg şi bun, bun prieten, negru nigerian şi cu 
un doctorat în Drept în Franţa, care lucra în raionul de cuie 
şi şuruburi, mă vedea uneori trist, pierdut în gândurile mele, 
şi mă întreba; 

- E ceva care nu merge, Erast? Mi-a spus nevastă- 
mea, când i-am vorbit de tine: „Vezi că tu nu eşti singurul 
doctor, acolo?” Zâmbeşte! Zâmbeşte!... 

Da, n-a fost deloc uşor cu zâmbetul... 


x 


Deci, Aici e alifel, nu e ca Acasă... Şi bine 
prevăzuse vecinul meu, care vroia să vadă şi el, cu ochii 
lui, cum e în Lumea Nouă, „unde timpul este bani, unde 
oamenii se tutuiesc, poartă şapca invers, poartă blugi 








În ultimii ani, misterioasa Boală a Colapsului Coloniei (B.C.C.) a pustiit milioane de 
stupi, afectând grav acele culturi care depind de albina meliferă pentru polenizare. Specialiştii 
nu au putut stabili cu certitudine cauza fenomenului. Cercetări recente par a explica apariţia 
bolii printr-o mutație în ARN-ul albinelor, ceea ce împiedică producția normală de proteine. 
Aceste concluzii primesc o confirmare indirectă prin faptul că stupii afectaţi de BCC pot fi 
repopulați doar după ce sunt expuşi unor 
radiații capabile să distrugă material genetic. 

Straniul fenomen şi-a făcut simțită 
prezența nu doar în Statele Unite, dar şi în 
țări ca Belgia, Franţa, Olanda, Italia, 
Portugalia, Spania. Într-o mai mică măsură, 
a fost semnalat în Elveţia şi Germania, iar 
pierderile pricinuite de BCC apicultorilor nord- 
irlandezi în 2007 s-au ridicat la peste 50%. 
Surse autorizate ne-au asigurat că în România 
nu s-au înregistrat cazuri de BCC. 

Să analizăm mai atent acest flagel întru 
totul comparabil prin implicaţiile sale cu mult 
dezbătuta încalzire globală. 





Simptome precursoare colapsului 


: Forţa de muncă din colonie este 
insuficientă pentru îngrijirea larvelor 
existente. 

. Forța de muncă din colonie este 
compusă din albine adulte tinere. 

. Regina este prezentă (absenţa Reginei 
duce imediat la dispariția stupului — caz în 
care nu am avea de-a face cu BCC). 

a Membrii coloniei refuză siropul de 
zahăr şi suplimentele de proteine cu care sunt 
hrăniți. 


Simptome ale colapsului 


3 Albinele adulte sunt absente din 
colonie, fără ca în interiorul sau în imediata 
apropiere a acesteia să fie semnalat un 
număr semnificativ de albine moarte. 

o În colonie există larve care nu au ieşit din ou. De regulă, albinele nu-şi părăsesc 
niciodată ouăle înainte de eclozare. 

E În colonie există provizii de hrană (miere şi polen), pe care, în mod straniu, albinele din 
celelalte colonii întârzie să şi le însuşească. 

. Dăunătorii care atacă de regulă coloniile părăsite întârzie să-şi facă apariția într-un stup 
atins de BCC. 


POSIBILE CAUZE 


Potrivit revistei Science, cercetătorii americani au stabilit o legătură certă între Virusul 
Israelian al Paraliziei Acute[1] şi BCC. Transmis de căpuşele Varroa, VIPA deformează la 
început aripile albinelor, pentru a provoca ulterior paralizia şi moartea. Cu toate acestea, el nu 
este întotdeauna prezent în coloniile afectate de BCC, ceea ce i-a determinat pe specialişti să 
ia în calcul şi alte posibile cauze: malnutriția, agenții patogeni, imunodeficiența (un echivalent 
al SIDA în lumea albinelor), căpuşele, ciupercile parazite, radiaţiile electromagnetice sau 
practicile neadecvate ale apicultorilor (precum uzul de antibiotice pentru a trata albinele sau 
transportul acestora pe distanțe lungi). 

Un loc de frunte pe lista principalilor suspecți au ocupat pesticidele. Deşi nimeni nu le 
pune la îndoială nocivitatea, s-a observat că nivelul pesticidelor e mai ridicat la albinele 
„sănătoase” decât la cele atinse de BCC, 

Plantele modificate genetic au figurat şi ele printre potenţialii declanşatori, dar ipoteza 
a trebuit să fie abandonată; cazuri de BCC s-au înregistrat în zone unde nu se cultivă plante 
modificate genetic. A 

Este posibil ca boala să fie o rezultantă a mai multor factori preexistenți, însă până în 
prezent, Grupul de Lucru pentru Studiul BCC de la Penn University nu a putut oferi o explicaţie 
satisfăcătoare misteriosului fenomen. 


PREVIZIUNI ECONOMICE 


Potrivit estimărilor, numai în Statele Unite valoarea comercială a culturilor agricole care 
depind în totalitate de albinele melifere pentru polenizare e de peste 15 miliarde dolarisțcirca 
70% dintre culturi), Există riscul real ca piersicile, cireşele, căpşunile, castraveţii, merele, 
perele, pepenii galbeni și verzi — lista e, desigur, incompletă — să se transforme în rarități 
exotice cu preţ prohibitiv, fiind imposibilă polenizarea lor la scara actuală fără ajutorul albinelor 
melifere. 


POLENIZARE... MANUALĂ? 


În sudul provinciei Sichuan (China), fermierii cultivă o varietate de meri auto-sterilă 
pentru a cărei perpetuare e necesară așa-numita „polenizare încrucișată” cu o altă varietate, 


PAG. 14 Nr. 10/226 Octombrie 2009 PUNCTE CARDINALE 


DE CE DISPAR 
ALRINELE ? 





mult mai puțin productivă. Aşadar, pentru o polenizare cu ajutorul albinelor, localnicii ar 
trebui să „sacrifice” minimum 10% din fiecare livadă cultivând acest soi neprofitabil. 
lată însă că fermierii au găsit — au li s-a indicat — altă soluţie: polenizarea manuală. 

Desigur, profitul obținut prin cultivarea intensivă a livezii cu soiul cel spornic e nesemnificativ 
în comparație cu dezavantajele acestei metode laborioase, costisitoare şi cronofage. 

Chiar dacă episodul chinezesc nu are 
legătură cu BCC, el poate să dea seama de 
omul modern care, în plină domnie a cantității, 
refuză calea firească şi sfârşeşte prin a se 
„scumpi la tărâţe”... Dar el poate, mai ales, 
să avertizeze, înfățişându-ne, de pe acum, 
trista perspectivă a unei lumi fără albine... 


PLANUL SIMBOLIC 





Dacă, în ochii omului modern şi „civilizat” 
albina rămâne doar o simplă pildă de hărnicie 
ŞI „esprit de corps, e pentru că el, omul 
modern şi „civilizat”, nu reuşeşte să vadă 
mai mult. Desigur, cei vechi prețuiau după 
cuviință munca şi buna rânduială, dar, fiind 
cu adevărat inteligenţi[2], ştiau să treacă 
dincolo de aparenţe. 

Tradiţia Egiptului antic spune că albinele s- 
au născut din lacrimile zeului Re. Vasile 
Lovinescu vede, la rându-i, albina ca pe o 
„gâză solară” aptă să „distileze” 
chintesența [3]. 

Pentru cei vechi, toate activitățile omeneşti 
se legitimau printr-un mit fondator: astfel, 
fiinţe divine sau semi-divine transmiteau 
muritorilor în i//o fempore anumite gesturi 
exemplare pentru a asigura practica 
adecvată şi a conferi eficacitate respectivei 
„meserii”. Tradiţia greacă spune că primul 
apicultor a fost Aristeu, fiul zeului Apollo şi 
al muritoarei Cyrene. Fermecat de Euridice, 
păstorul porneşte în urmărirea nimfei. care, 
incercând să scape de insistențele sale. cade 
într-o groapă unde un șarpe o va muşca de călcâi, ucigând-o, 

Mitul grec este confirmat şi continuat de Sf. Scriptură, prin cuvintele pe care Dumnezeu 
le adresează şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei. 
Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Facerea 3, 15). 

Aristeu uită că „din punct de vedere ontologic, Omul nu poate cuceri lumea exterioară 
decât cucerindu-şi cosmosul interior. El nu poate fi stăpânul pământului exterior decât 
cununându-se cu întreaga creație în adâncul tainei ei și nu violând-o, provocând zbârlirea 
«mărăcinilor şi spinilor» săi” (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Editura 
Amarcord, Timişoara, 1996, p. 110). 

Deloc surprinzător, aşadar, dacă Orfeu se răzbună distrugând stupii celui care a provocat, 
indirect, moartea soției sale. Într-un anumit sens, se poate spune că albinele lui Aristeu nu-i 
aparțineau încă... Pentru a-i împăca pe zei, el sacrifică patru tauri şi patru juninci, din 
măruntaiele cărora vor ieşi roiuri de albine. „Gâza solară” poate fi dăruită muritorilor doar 
după ce Aristeu şi-a asumat, prin sacrificiu, propriile energii telurice. Astfel se explică de ce, 
în Antichitate, albinele erau uneori zugrăvite având corp de taur. 

Un episod similar, dar nu identic, căci se referă la un alt nivel al ființei, e amintit în 
Vechiul Testament, în Cartea Judecătorilor. După ce a răpus un leu cu mâinile goale, Samson 
„s-a abătut să vadă trupul leului şi iată un roi de albine şi miere în trupul leului” (Judecători 14, 
8). Şi, 

În cultul zeiței Demeter, albinele erau asimilate sufletelor care coboară în lumea 
subpământeană. De altfel, preotesele de la Eleusis şi Efes erau numite „albine”, deoarece îl 
călăuzeau pe neofit în călătoria iniţiatică a misteriilor. 

Platon spune că sufletele celor neprihăniți se reîncarnează sub formă de albine. 

În limbajul mistic al confreriei şiite Bektashi, dervişul e comparat cu o albină, iar 
realitatea divină (/lak) e asemuită mierii. 

Pentru Sf. Bernard de Clairvaux, albina e simbolul Sfântului Duh. Altă sursă creştină 
face din albine vestitoare ale Învierii şi îndrăzneşte să compare lunile de iarnă când ele nu îşi 
părăsesc stupul cu cele 3 zile petrecute de Hristos în mormânt. 

Substantivul ebraic Dbure (albină) provine din rădăcina Dbr (cuvânt). Îmbolnăvirea ŞI 
dispariția albinelor nu sunt doar simptome ale degradării la nivel lingvistic - inflaţia de vorbe, 
limba de lemn (sau de plastic) impusă insidios de mass media etc. Ele prefigurează deja 
consecinţe cât se poate de concrete. Refuzând Cuvântul ca hrană, vedem cum hrana trupească 
începe să ne fie refuzată. „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al 
lui Dumnezeu" [4]. 


Marian STAN 





Denumit astfel deoareece a fost descoperit de virusologul Ilan Sela de la Universitatea Ebraică 
din Ierusalim. 

: Etimologic, inteligenţa este capacitatea de a „citi înăuntru” (?mte-legere), 

” Alpatrulea hagialic, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996, p. 92. 

* Matei 4, 4; Luca 4, 4. 








Incepând din acest număr, vom publica în serial 
unul dintre capitolele interesantei lucrări de doctorat a 
doamnei Denis-Steliana Brădescu închinată operei lui loan 
Slavici lecturate din perspectivă creştină. Este una dintre 
puținele realizări notabile de critică literară creștină din 
peisajul culturii noastre actuale (istoria și critica literară 
rămînînd, din păcate, una dintre ariile cele mai 
descreştinate ale culturii româneşti). Să sperăm că astfel 
de întreprinderi se vor înmulți şi vor ajuta „litera” să se 
reînalțe spre „duh”. (R. C.) 


SAU MINIROMANUL 
UNUI SIMULACRU DE IUBIRE (1) 


Partea | 
Cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei 


„ Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă 
e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit 
Dar voi să faceţi cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă 
ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţilor sale”. 

Acestea sunt primele vorbe ale bătrânei adresate 
ginerelui său cu care se deschide nuvela Moara cu noroc. 
Cititorul reține mai ales prima frază. Cea de-a doua e mai 
degrabă trecută sub tăcere sau lăsată în umbra celei dintâi, 
deşi ea e mai amplă şi mai importantă prin structura 
mesajului transmis. Bătrâna nu e refractară la nou. Intuind 
parcă decizia lui Ghiţă, ea îşi dă consimțământul încă de la 
inceput în legătură cu hotărârile ulterioare ale ginerelui său, 
de orice natură ar fi fost acestea. Pentru a demonstra o dată 


PUNCTE CARDINALE 


MORA CU NOROC 


observaţia fină şi uşor muşcătoare legată de pasarea 
responsabilității. Ghiţă, după cum era de aşteptat, 
conştientizează atitudinea femeii, păstrează tonul ridicat al 
dialogului, şi, dorind să-şi menţină autoritatea de cap al familiei, 
işi afirmă hotărârea definitivă: „Atunci să nu mai pierdem vorba 
degeaba: mă duc să vorbesc cu arendaşul”. 

Dubla binecuvântare a bătrânei din finalul discuţiei 
purtate de cei doi — „În ceas bun să fie zis şi gând bun să ne dea 
Dumnezeu în tot ceasul!" — întăreşte ideea participării ei cu 
trup şi suflet, şi consensul. Soacra e una dintre acele femei- 
mame înțelepte care ştie să aducă şi să menţină pacea în casa 
sa. Nu întâmplător binecuvântarea de la început este la 
persoana a II- a plural, iar ultima la persoana | plural. Văduva 
lăsase demult, o dată cu moartea soțului, frâiele în mâinile 
ginerelui. Ea consfințeşte o dată în plus aceasta. 

Familia se mută, așadar, la Moara cu noroc. De 
Sfântul Gheorghe şi în „ceas bun” pare-se: „Dar binecuvânta! 
era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel 
nou cu nevasta lui cea tânără şi soacra cea bătrână... ”. Vorba 
populară: „Omul sfințeşte locul” nu se aplică aici. Prezenţa lui 
Ghiţă, mai precis a familiei sale luată în întregimea ei, aduce 
consacrarea locului deja binecuvântat prin prezența celor cinci 
cruci ce stau înaintea morii: ,... acolo în vale, între pripor şi 
locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui 
Ghiţă”. 

Bărbatul e bun cârciumar şi el ştie să facă atmosfera 
plăcută la han. Toţi trei fac asta şi sporul casei se vede curând: 
„iar Ghiţă, Ana şi Bătrâna nu îl primeau pe drumej ca pe un 
străin venit din lume, ci ca pe un prieten aşteptat de multă 
vreme la casa lor”. Astfel că, aşa cum moara a fost cu noroc, 
cârciuma devine şi ea purtătoare de noroc pentru familia lui 
Ghiţă şi pentru oaspeţi un „acasă”, 

Totul dă impresia de înnoire, improspătare a locului! 


în plus încrederea sa necondiționată în tânăra familie; Iluzii pierdute... Singura care-sesizează. şi-de această. dată 


bătrâna binecuvântează din toată inima, de două ori alegerea 
Zare-transformă radical viaţa celor dragi. Nu face aceasta 
pentru că ea crede în schimbarea în bine a situaţiei lor, ci 
pentru că înţelege că rostul ei de acum e acela de a le fi 
alături cu sfaturi, cu gânduri bune, dar mai ales,cu 
conlucrarea sa: „Voi ştiţi, voi faceți, de mine să nu ascultați”. 
Ea reprezintă însă cel puţin experiența anilor şi pe aceasta 
o comunică celui care era „capului familiei”, căci astfel îl 
tratează și îl va trata pe Ghiţă pe tot parcursul nuvelei: „Mi- 
2 greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecul viața 
şi mi-am crescut copiii...” 

Bărbatul se pronunţă scurt, apăsat și ironic pentru 
renunțarea la această „liniște a colibei” pe care o vede 
sinonimă cu sărăcia: „Vorbă scurtă... să rămânem aici, să 
cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată 
ziua în opinci sau desculți...” 

Nu e nimic prefăcut în dialogul lor. Dovada e 
constituită de cea de-a doua replică a soacrei — la fel de 
aşezată ca și cea dintâi — care urmează răspunsului înțepat 
al ginerelui: „Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai aşa 
gândurile mele, iară voi faceţi după gândul vostru, şi Ştiţi 
prea bine că, dacă voi să duceţi la moară, nici vorbă nu 
poale fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parle. 
dacă vă hotărâți să mergeţi, mă duc şi eu cu voi şi mă duc 
cu loată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei 
care încearcă norocul copilului ieşit în lume”. 

Bătrâna revine de trei ori asupra ideii participării 
ei totale, singura ei obiecție fiind asumarea responsabilității 
deciziei: doreşte ca aceasta să nu-i aparţină. Replica pare 
de neînțeles ca și aciditatea limbajului lui Ghiţă. Dacă nu 
se poate vorbi de neînțelegere între cei doi atâta timp cât 
bătrâna este clar cooperantă, atunci ce se ascunde dincolo 
de cuvinte? 

Bărbatul e fără doar și poate apăsat de decizia 
deloc ușoară de a părăsi casa și satul care îi sunt atât de 
familiare. Defularea se justifică ca şi teama omenească de 
a alege necunoscutul, Sunt cel puţin trei riscuri pe care și le 
asumă Ghiţă: renunțarea la meseria sa care îi asigură 
existența pentru o alta, părăsirea satului pentru un loc 
necunoscut și abandonarea modului său de viață modest, 
dar liniştit pentru unul aventuros. Batrâna, ca parte a familiei, 
se aliniază, dar înțelege să răspundă atacului verbal cu 


„fisurile” este tot batrâna. Un an mai târziu ea va spune că 
„nu-şi aducea aminte să fi petrecut vreodată în viaţa ei sfintele 
sărbători altfel decât împreună cu cei mai de aproape ai săi, 
afară de anul trecu, când Paştile căzuseră tocmai în timpul 
mutării lor la Moara cu noroc, şi parcă nu erau Paşti, parcă îi 
lipsea darul pentru tol anul dacă mai petrecea şi acum ca şi 
anul trecut”. Mutarea la Moara cu noroc se făcuse în toiul 
sărbătorii de Paşte, într-o zi neobişnuită pentru a fi petrecută 
intr-un mod atât de impropriu. Aceasta este clar resimțită de 
bătrână ca păstrătoarea tradiției (în sensul unei relaţii 
permanente cu sacrul) şi reprezintă pentru ea sursa unei 
tulburări profunde şi a unei nelinişti aducătoare de furtună 
asupra familiei şi a începutului de drum. 

Principala deosebire dintre cei doi aici apare, în modul 
antagonic în care ei se raportează la sacru. Bătrâna rămâne 
singura care merge în fiecare duminică la biserică, „dar ea 
pleca întotdeuna cu inima grea, căci ea trebuia să plece singură 





Octombrie 2009 Nr. 10/226 PAG. 15 





y 
ee | 
- i 5 
i at 3d 





şi să-i lase pe dânşii singuri la pustietatea aceea de cârciumă  . 
Soacra e urmărită de ostilitatea spațiului, de condiţia lor de 
„insulari”, victime supuse clar atacurilor din afară. Ea ştie 
ceea ce Ghiţă doar intuieşte: deşi acum bine aşezată, 
cârciuma-casă a lui Ghiţă e înconjurată de „locuri rele” şi 
oamenii ştiu cine le primejduieşte. Luncile întinse şi pădurile 
sunt pline de turme de porci, îngrijite de „un întreg neam de 
porcari, oameni care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, 
ai căror părinţi, buni şi strabuni, tot porcari au fost, oameni 
care au obiceiurile lor şi limba lor păsărească, pe care 
numai ei o înţeleg”. 

Păstorii sunt conduși de „sămădăul”, omul înstărit, 
dar mai ales aspru de care tremură toată lumea şi care la 
rândul său slujeşte unor domni de la oraş, păzindu-le imensele 
turme de porci. Stăpânul spațiului care înconjoară locul este 
un asemenea om pe numele său Lică Sămădăul, un „porcar 
însă dintre cei ce poartă cămaşă albă cu floricele, pieptar cu 
bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codăriştea de os 
împodobit cu flori tăiate şi ghintulețe de aur ”. El stăpânea 
drumurile şi spațiul din jurul locului, a cârciumii lui Ghiţă. 
Din punctul său de vedere, spaţiul deschis nu poate fi obturat 
de spațiul închis: „mie nu mi s-a pus încă om în cale fără ca 
sa mi-l curăj din drum ”, îl avertizează Lică pe cârciumar. 

Evident „casa mea”, cum se exprimă acum Ghiţă, 
asumându-și locul (prin nume şi individualizare), intră în 
conflict cu spațiul de „western” al lui Lică. Acesta confruntare 
de forțe reprezintă fondul nuvelei care păstrează 
„semnificația ei ascunsă”*, după cum observa Mircea Zaciu. 
(Va urma) 


Drd. Denis-Steliana BRĂDESCU 


* Mircea Zaciu, „Modemul Slavici”, în Ca o imensă scenă, Transilvania. 
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p.I2l. 


] 











ÎN SFÂRȘIT, 
UN LOC DE ODIHNĂ: 
PALMA DE MALLORCA 


(urmare din numărul trecut) 


În acele momente atât de tragice pentru 
România şi Europa Răsăriteană, Șeicaru credea că 
românul din exil cunoştea interesele decisive pentru o 
propagandă făcută cu dârzenie şi fără întârziere. Dar 
erau din nou'visuri, care nu se realizau. Lupta cu morile 
de vânt, fără să-i intre în cap că şi el era numai un 
exilat, Viitorul patriei ocupate de sovietici pusese 
stăpânire pe el şi nu înțelegea apatia refugiaților români. 
Îşi dăduse seama că numai el singur gândea la poporul 
lăsat în urmă, dar tatona orice posibilitate. Cu cine 
insă? EI se socotea român, gândea româneşte şi toate 
sentimentele lui erau româneşti. Restul românilor din 
Occident, de o valoare politică mai ridicată, nu. Ei 
calculaseră minuţios şi cu o scrupulozitate fenomenală 
patriotismul lor, dar în aşa fel ca nu cumva să-l 
confunde cu interesele lor personale. Sau, spus mai 
clar, n-aveau poftă să investească într-o idee iluzorie, 
intr-o afacere de viitor care nu le aducea nici un folos 
concret şi palpabil. Șeicaru se lovea fără întrerupere 
de acest adevăr crud şi aspru, un adevăr care durea, 
cu atât mai mult că singurul ce căuta să facă ceva 
pentru Patrie era el. Românitatea atâtor români era 
pentru el plină de îndoieli, cu atât mai mult sinceritatea 
lor. Înţelesese că situaţia în care se afla i se putea 
imputa şi lui, că n-avusese prudența să judece cursul 
evenimentelor viitoare şi nu prevăzuse dezvoltarea 
fenomenului care îl adusese în starea în care se găsea. 
Dar ce mai putea face acum? Mâinile îi erau total legate. 
Nu-și ierta faptul că mulţi dintre cunoscuţi ştiuseră 
cu mult timp înaintea lui ce se întâmplă și reacţiunea 
lor fusese așa cum trebuia, Când plecase în Occident, 
primise o lovitură dureroasă, la care nu se așteptase, 
și lipsa de prudenţă îl frământa fără încetare, Nu ştia 
cum să o rezolve. 

Plecarea din ţară se datora unei misiuni și ar 
fi avut toate posibilităţile să o ducă la bun sfârşit, dar, 





www,punetecardinale.ro 
e-mail: ligia.banca(2yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE3305Y02146903300 
ISSN; 1223-3145 





AŞA CUMA FOST 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 


al secolului XX (0) 





din nefericire, totul luase o cotitură neaşteptată şi 
împrejurările l-au silit să pornească pe calea exilului. 
N-avea absolut nimic, nici banul pentru ziua de mâine. 
Știa numai să scrie. Dacă ar fi putut câştiga cu scrisul 
banii de care avea nevoie, mai mult ca sigur că o mare 
parte o punea la dispoziţia Patriei. Aflându-se în afara 
țării de atâţia ani, descoperise că mai avea o problemă: 
nu stăpânea nici o altă limbă străină în afară de franceză. 
Trăia în patria lui Franco, singura ţară care îl primise, 
unde se vorbea o limbă necunoscută lui. Era la o vârstă 
înaintată şi ca să înveţe spaniola nu-i era atât de uşor... 

Dar să ne reîntoarcem la Palma de Mallorca, 
unde Pamfil Şeicaru se pregătea să ia drumul spre 
Madrid. Dusese din timp tratative cu conducerea 
ziarului spaniol EI Alcdzar şi fusese asigurat că salariul 
pe care îl primea era de 75000 de pesetas pe lună. În 
urma acestor promisiuni, era nerăbdător să ajungă la 
Madrid şi să-și ia în primire postul. Acolo avea cel 
puțin ceva de făcut. Tot la Madrid se găseau câţiva 
cunoscuţi care faceau afaceri cu tabac şi lui i se 
promisese că putea fi introdus în această afacere. Ar fi 
putut obține un ban mai uşor, nu ca la Palma de 
Mallorca, unde era constrâns să scrie zilnic, fapt care 
nu-i aducea satisfacția pe care şi-o dorea. 

La început urma să plece singur, iar Constanţa 
Şeicaru trebuia să vină mai târziu. Tanţi trebuia să 
aştepte împreună cu nepoata la Palma de Mallorca, 
până se rezolva problema locuinţei de la Madrid. 
Plecarea lui Șeicaru era o situaţie nefericită, nu ştia 
cum să 0 rezolve, dar cunoştea ce urmări va avea 
plecarea lui. În serile noastre aproape de fiecare zi de 
la Karlsfelderhof, Bădia îmi povestea că Tanţi nu uitase 
escapadele lui cu Dina Cocea de la Bucureşti. Acum, 
Tanţi avea posibilitatea să-i facă de la distanță viața 
amară, să fie agitată, chiar dacă Șeicaru nu făcea nimic. 
Ştiindu-l la Madrid, unde nu-l avea sub pază, gelozia 
lua proporţii fără sfârşit. Era, oarecum, răzbunare 
pentru viața de exilată pe care nu o înțelegea şi nu o 
putea suferi. 

Plecând la Madrid, situaţia nu se derulase aşa 
cum îşi făcuse el planurile. Este adevărat că activitatea 
la ziarul E/ Alcăzar avea prioritate, dar despărțirea de 
Tanţi se prelungea, gelozia soției lua proporţii din ce în 
ce mai mari şi el nu era în stare să o înduplece. În 
plus, Șeicaru nu putea lupta împotriva singurătăţii care 
îi cădea greu: n-avea pe nimeni drag în jurul său, lucra 
ca un rob şi punea deoparte banul pe care îl câştiga. 
Voia să-şi aducă soția şi nepoata lângă el. Din partea 
soţiei primea zilnic scrisori pline de reproşuri, ceea ce- 
| durea foarte mult. Nu-i rămânea decât să-şi 
domolească soția, să-i arăte că Vrăbiuța lui, aşa cum o 
alinta, era singura care exista pentru el. Zi de zi şi noapte 
de noapte, pândurile i se învârteau numai în jurul ei şi 
nu uita că amândoi trebuiau să îndure viața de exilați. 
Alecţiunea pentru Vrăbiuța lui era imensă, dar Tanţi 
nu voia să înțeleagă. Lui Șeicaru, persoana ei îi lipsea 
mult de tot. Îi scria zilnic, chiăr de două ori pe zi, şi o 
numea dojenitor: Orhello în ediție feminină. Nu ştia 









Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 


Demostene ANDRONESCU (redactor şe-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





cum s-o liniştească, cum să câştige un ban mai mult, 
ca dânsa să poată avea o viaţă mai plăcută şi fără 
griji, chiar dacă nu aşa ca în România. Făcea eforturi 
imense s-o facă să înțeleagă realitatea şi să uite 
amărăciunea lipsurilor. Dar nu pomenea niciodată 
greutățile pe care le suporta el însuşi la Madrid. 
Vrăbiuţa nu trebuia să ştie de greutăţile lui, tot ce 
făcea el acolo erau numai încercări care să îndulcească 
destinul amândurora. Îi scria zilnic că viaţa va fi mult 
mai liniştită, mai uşoară, dar numai atunci când va 
reuşi să facă ce avea el în gând: 7of ce voi realiza îţi 
aparţine ţie. Numai atunci iți vei da seama că unica 
femeie care există pentru mine eşti tu şi vei înțelege. 
Nu se poate să nu izbutesc, sigur că voi câştiga ceva. 
Era deviza lui de toate zilele şi nu o putea uita. In 
aceste momente disperate, se lovea fără întrerupere 
de bârna de sus şi nu înţelegea că nimic nu putea, fi 
relizat. Visa cu ochii deschişi şi visele lui n-aveau 
Sfârşit. Visa fără întrerupere o reîntoarcere la 
Bucureşti, fapt care nu-l lăsa să se adapteze la viața 
din Apus. Din nou o luptă fără succes. Şi iată că, în 
sfârşit, Tanţi Șeicaru părăseşte Palma de Mallorca şi, 
sosind la Madrid, îşi dă seama de adevărata situaţia a 
lui Şeicaru. Lupta fusese, într-un fel, câştigată. 


MADRIDUL ŞI 
ACTIVITATEA LUI ȘEICARU 


Prin 1952, Șeicaru sosește la Madrid şi 
încearcă să folosească promisiunile făcute cu tabacul. 
Speranţele cu care se amăgise la Palma de Mallorca 
erau utopice, iar promisiunile cu afacerile de tabac 
nu puteau fi realizate. Singurul succes a fost E] 
Alcăzar şi mai târziu Radio Nacional. Tot acolo, în 
1953, publică pe cheltuială proprie, în limba engleză, 
revista bilunară Liberty and Justice, destinată 
propagandei anti-comuniste şi adresată publicului 
american. Titlul revistei îl preluase din scrisorile lui 


Cristescu, care în colțul drept de sus punea maxima 
lui devenită obişnuintă, Libertate şi Dreptate. Era un 


act de recunoştinţă şi o preţuire a marelui mutilat de 
război. Şeicaru nu uita sentimentele pe care le avusese 
Cristescu față de el. Cu revista bilunară, el încerca să 
trezească omul politic american din somnul în care 
căzuse imediat după război. Americanul ar fi trebuit 
să vadă ce se întâmpla în jurul său şi el căuta să-l 
facă să înțeleagă realitatea. Ca să fie în stare să publice 
revista pentru americani era nevoit să o tipărească 
impreună cu articolele apărute în presa spaniolă, din 
salariul pe care îl avea ca ziarist la cotidianul EI Alcăzar 
şi la Radio Nacional, ca şi din puţinul ce i se punea la 
dispoziţie de către refugiații români. Sărac în sensul 
adevărat al cuvântului, refugiatul român avea mai multă 
înțelegere pentru greutăţile cu care se bătea Șeicaru. 
Refugiații încercau să sprijine activitatea lui Şeicaru 
pentru neamul românesc, nu uitau că el adusese 
noblețea în presa română şi nu uitau nici articolele lui 
pline de adevăruri adeseori incomode. 

Cum era de aşteptat, Şeicaru n-a fost în stare 
să obțină interesul oficialităților americane, s-a lovit 
de bârna ridicată mai sus decât o credea el Singur. 
Nu înțelegea că americanul era deosebit de omul din 
Europa şi nu voia să creadă că toate încercările lui 
erau clădite pe iluzii. Revista era trimisă tuturor 
membrilor din Senat, Congres şi Guvern Şi presei 
mai răspândite din America, în mod gratuit. N-a fost 
înțeles, n-a avut ecoul dorit, iar în 1954 a fost nevoit 
să înceteze publicarea. Americanul nu era interesat, 
nici măcar nu răsfoia revista, să vadă despre ce era 
vorba. Conspirația tăcerii își arăta fața hidoasă, 
rânjitoare, de care Șeicaru se lovea fără întrerupere 


(Va urma) 
Rent Al. DE FLERS 
(Munchen) 





Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CAADINALE 


Tipar: NOBLESSE S.R.L