Revista Cinema/1963 — 1979/1964/Cinema_1964-1666897506__pages251-300

PREMII ȘI DISTINCȚII INTERNAȚIONALE 
OBȚINUTE DE 
CINEMATOGRAFIA NOASTRĂ 
IN DECURSUL AGESTOR ANI 


RĂSUNĂ VALEA 
regizor Paul Călinescu 


VIAŢA ÎNVINGE 
regizor Dinu Negreanu 


MITREA COCOR 
regizor Victor lliu 


NEPOŢII GORNISTULUI (seria l-a) 


regizor Dinu Negreanu 


FETIŢA MINCINOASĂ 
regizor lon Popescu Gopo 


UMOR PE SFORI 
regizor Constanţa $chiopescu 


SCURTĂ ISTORIE 
regizor lon Popescu Gopo 


DOINA OLTULUI (Ciociblia) 
regizor lon Bostan 


ŞAPTE ARTE 
regizor lon Popescu Gopo 


VALURILE DUNĂRII 
regizor Liviu Ciulei 


HOMO SAPIENS 
regizor lon Popescu IGopă 


PSODIE ÎN LEMN 
izor Bob Călinescu 


TEA 
izor Mircia (Drăgan 


RIBULIGI 
izor Ștefan Munteanu 


POVESTE ICA ÎN BASME 
zor lan „Popescu Gopo 


DIPLOMA DE ONOARE 
(Karlovy- Vary — 1950) 


DIPLOMA DE MERIT 
(Bombay — 1952) 


PREMIUL SCURTEI PENTRU PROGRES 
SOCIAL 
(Karlovy * Vary — 1953) 


MENȚIUNE DE ONOARE 
(Karlovy- Vary — 1954) 


MEDALIA DE ARGINT 
(Damasc — 1956) 
DIPLOMA DE MERIT 
(Ecinburgh — 1956) 
PREMIUL | 

(Teheran — 1964) 


MEDALIA DE BRONZ 
(Damasc — 1956) 


MEDALIA DE ARGINT 
(Moscova—1957) 
PALMA DE AUR 
(Canne- — 1957) 
PREMIUL II 
(Oberhausen — 1958) 


MEDALIA DE ARGINT 
(Damasc — 1956) 
PREMIUL | 

(Paris — 1958) 


MARELE PREMIU 
(Tour: —— 1958) 
MENTIUNE 
(Oberhausen — 1959) 


PREMIUL 1i 
(Karloyy- Vary = 1960) 


DIPLOMA DET ONOARE 

(Santiazo — 1 980) 

MENTIUNE 

((Obegr hausentiși Montevideo — 1960) 
MARELE PREMIUOPENTRU DESEN ESANI- 
MATE (KarlGyy Warm = 1980) 
DIPLOMA DE MERE 

(EJinburgh — W940) 

PREMIUL | 

(Ban Franciscol— 1980) 

DIPLOMA DE NONDARE 

(Viena — 1962) 

PREMIUL III 

(București — 1960) 

MEDALIA DE ARGIRIR 

(Moscova — 1961) 

MEDALIA DE BRONZ 

(Veneţia — 1962) 


PREMIUL PENTRUBCGEOMAL BUN FILM 
RECREATIV PENTRU ADOLESCENȚI 
(Mar del Plata — 1982) 


S-A FURAT O BOMBĂ 
regizor lon Popescu Gopo 


CODIN 
regizor Henri Colpi 


LUPENI 29 

regizor Mircea Drăgan 

Scenariul: Nicolaie Ţic 
Eugen Mandric 
Mircea Drăgan 


4000 TREPTE SPRE CER 
regizor Titus Mesaroș 


DE DRAGUL PRINȚESEI 
regizor lon Popescu Gopa 


VORONEȚ 
regizor lon Bostan 


ARTA MONUMENTALĂ 
regizor Nina Behar 


AUDIO-VIDEO 
regizor lon Popescu Gop& 


POLITICĂ CU... DELIGATESE 
regizor Haralambie Bobâş 


TUDOR 
regizor Lucian Brătu 


STRĂINUL 
regizor Mihai lagob 


RITMURI POTRIVITE 
regizor Mirel Mieşiă 


NĂICĂ 
regizor Elisabeta Bostan 


LUMINĂ ȘI PIATRA 
regizor Mirăl IMașiu 


PAȘI SPRE UUNĂ 
regizor lo POpeisu Gopo 


DIPLOMA DE MERIT 
(Edinburgh — 1962) 
PREMIUL |l! 

(Salonic — 1962) 
MASLINUL "DEI ARGINT 
(Bordighera— 1963) 


PREMIUL PENTRU! SCENARIU și PRE- 
MILE COM! ȘIEISSUPERIOARE TEHNICE 
FRANCEZE PENERU CALITATEA FOTO- 
GRAPIEI ȘI A IMAGINEI COLOR 
(Cannes — 1963) 


MEDALIA DE 1 ARGINT și DIPLOMA 
UNIUNII SCRIITORILOR DIN U.R s.S.PEN- 
RO GEL MAL BUN SCENARIU și MEDA- 
ILIA DE ARGINI PENTRU CALITATEA 
ÎNALTĂ A SCENELOR DE MASĂ ȘI 
CĂUTĂRILE ÎN DOMENIUL SUNETULUI 
STEREOFONIC 

(Moscova — 1963) 


DIPLOMA DE MERIT 
Edinburgh — 1963) 
PREMIUL DE AUR 
(Gijon — 1963) 


MENȚIUNE DE EXCELENȚĂ 
(A! ea Festival al filmului pentru tineret 
Cannes — 1963-64) 


MENȚIUNE DE ONOARE 
(AL 111 ea Festival al firului pentru tine- 
ret, Cannes, 1963-64) 


PREMIUL II AL JURIULUI INTERNAŢIO- 
RAV AEO UNIVERSITĂŢILOR POPULARE 
și PREMIUL JURIULUI INT ER NAŢIONAL 
(Oberhausen — 1964) 


PLACA DE CERAMICĂ 
(Vigia = 1964) 


PREMIUL 'SPEGIAL AL JURIULUI și 
CRUCEA SUDULUI 
(Buenos TAi ms 1968) 


MENTIUNE ISPEGIALĂ PENTRU TINERI 
RPRET ESTEFAN TORDA ORE 

(Farlovy- Vary 1964) 7 

ORHIDEEA DE ARGINT 

(Genova-Nefi 1264 


PREMIUL | 
(Teheran — 1964 


PREMIUL |! 
(Teheran — 1984) 


SFERA DE AUR A TINPELEPGIUNII CARE 
STRĂPUNGE ZIDUL IGNORANȚ E! 
(Trieste — 1964) 


Z 


YA Două decenii de viaţă nouă — 


AN cinsprezece ani de film nou 


rimii noştri operatori de film, care în august '44 fixau pe peliculă 
p momente ale insurecției armate conduse de către comunişti 

şi întoarcerea armelor împotriva cotropitorilor fasciști, sem- 
nau filele de început din cartea noii noastre cinematografii. 

Ideea creării unei producţii naţionale de film i-a ispitit de 
mult pe iubitorii celei de-a șaptea arte din țara noastră, dar oficia- 
lităţile timpului s-au împotrivit cu o tristă tenacitate tuturor încer- 
cărilor de a se înjgheba un studiou sau un laborator cinematografic. 
Pe zidurile orașelor, alături de ordonanţele regale ori militare, 
erau lipite afişe spectaculoase anunţind filme străine, cu celebre 
dive surîzînd fatidic şi cu juni primi irezistibili, filme de „groază“, 
mister şi război“... Prin cîteva mansarde bucureștene, ori în 
modeste ateliere fotografice, existau cîțiva tineri vrăjiți de mira- 
colele peliculei care încercau, cu aparate improvizate, ori dobîndite 
din halele de vechituri, să facă filme. Scriau scenarii, învățau secre- 
tele filmării și ardeau de dorința de a se consacra artei în care au 
strălucit Chaplin, Eisenstein sau Clair. Mulţi dintre ei sfirşeau prin 
a abandona aceste planuri romantice, mulțumindu-se să proiecteze 
la nesfîrșit filme (ale altora, desigur) în sălile de mahala. Alţii își 
încercau norocul prin marile studiouri europene. Numele unora 
(mutilate puţin pentru a suna mai „artistic”) au putut fi întilnite 
pe genericele unor producţii cinematografice franțuzești, ameri- 
cane ori germane, ale altora — truditori ai platourilor — au rămas 
necunoscute. $ 

După Eliberare și în urma instaurării puterii democrat- 
populare, în ţara noastră, aflată în pragul unor prefaceri poli- 
tice și economice fără precedent, au început să prindă viață 
instituții de cultură noi și a răsunat din nou, abia acum, realistă, 
ideea întemeierii unei cinematograții romînești. 

La numai 5 ani de la Eliberare, spectatorilor le-au fost prezen- 
tate primele filme produse integral în țara noastră de către artiști 
și tehnicieni romini. O dată cu trecerea la construirea socialis- 
mului s-au înălțat studiourile de la Buftea. Cineaștii au parcurs 
cîțiva ani de muncă pasionantă și, pe măsură ce li se puneau la 
dispoziție unelte de cea mai bună calitate, ei se străduiau să de- 
prindă complicata tehnică a filmului. Una dintre primele cuceriri 
ale cinematografiei noastre, ușor sesizabilă acum, o constituie 
crearea unor echipe de tehnicieni-artiști (operatori, decoratori, 
ingineri de sunet, monteuri etc.) foarte dotați, înarmaţi cu cele 
mai noi cuceriri ale meseriei lor. 

Filmele de început au fost, firesc, îmbrăţișate cu căldură de 
către public, în ciuda faptului că aveau multe neajunsuri. Lipsa unor 
scenarii, recompunînd cu veridicitate viața, a dus la eșec unele peli- 
cule care se anunțau interesante, excesul de literaturizare, ignora- 
rea unor legi profesionale de prim ordin și mai ales, interpretarea 
teatrală, făcîndu-se resimţite cu precădere. Privindu-și cu obiecti- 
vitate munca, cineaștii noștri s-au considerat de totdeauna elevi la 
școala înaintaşilor, au încercat mereu alte mijloace de exprimare, 
au investigat fructuos pe linia strădaniei de a afirma un stil romînesc 
în arta lor. Nu vom cita nume de creatori și filme ale acestor ani 
de pionierat; spectatorului fiindu-i familiare, ne vom mulțumi, 
să amintim că dacă la primele confruntări internaţionale la care au 
participat, peliculele noastre erau privite doar cu indulgentă 
simpatie, în scurtă vreme am ajuns printre protagoniștii unor 
festivaluri de mare răsunet. Desigur, nu numărul premiilor (îndea- 
juns de bogat, de altfel) poate oferi o imagine despre calitatea 


unei cinematografii; evenimente îmbucurătoare, răsplătite cu 

i aplauze și flori, aceste distincţii pot stimula eforturile constructive 

é ale lucrătorilor din film, dar ceea ce este infinit mai important e 
ia ti i modul în care spectatorii (mereu mai exigenți) privesc roadele 
> muncii acestora, cercetarea cu matur simț autocritic a etapelor 


parcurse. Putem afirma că ne aflăm acum în fața unor personalități 


r, regizorale pe deplin conturate, a căror experiență artistică, și al 
-* căror talent au fost chezășia unor succese de prestigiu. Avem 
A autori de scenarii care au înțeles să aducă în centrul narațiunilor 
j A imaginate de ei, oameni ai epocii noastre, care dezbat probleme de 

E) acut interes istoric și etic. Stilul interpretativ a fost în mare măsură 


îmbogăţit și o adevărată pleiadă de actori tineri a venit să se adauge 
numărului impresionant de maeștri ai ecranului. A devenit cu stră- 
lucire clar că peisajul spiritual al poporului nostru e, asemenea 
țării însăși, cinematografic, că avem chemarea și datoria de a trans- 
pune pe peliculă imaginile vieții noi, pentru a apropia filmul 
romiînesc de poezia eminesciană, de mîinile din care a țișnit flacăra 
repetată a coloanei infinite, de vioara enesciană și de aurul calm al 
pînzelor lui Luchian. 

Situarea filmului romînesc într-un asemenea context e pe 
deplin posibilă dacă autorii de film se vor dovedi demni de încre- 
derea Partidului și a oamenilor muncii și vor munci neabătut pen- 
tru continua înnoire a artei lor, pentru slujirea marilor idei ale 
contemporaneității. 


CINEMA 


1 


Dansul, una din tentațiile cu care 
aristocrația orașului încearcă să-l 
atragă pe Andrei Sabin de partea 


el. 


` 


un nou Cimp de investigație 


Străinul a oferit Irinei Petrescu 
actoricească: adolescența. b 


9 


-4 


Un cadru care sugerează o epocă. 


La apariția sa pe ecran, pentru 
marele public, Străinul era într-un 
fel cunoscut și comentat. Existau 
în privinţa lui judecăți de valoare, 
formulate dacă nu într-un consens, 
cel puțin apropiate ca valoare este- 
tică. Dar mai ales, spectatorul avea 
un punct de sprijin în romanul cu 
acelaşi nume, atît de valoroasă 
creație epică a lui Titus Popovici, 
prezentă în mintea și conștiința 
tuturor. 

Pe de altă parte, un premiuspecial 
la primul festival naţional al fil- 
mului de la Mamaia, deschidea — 
o dată cu legitima curiozitate — 
calea unui interes competent şi 
exigent față de realizarea ecranului. 

Se poate spune așadar că, în 
filmul lui Mihai Iacob, există mai 
multe capete de consacrare şi poate 
tot atitea surse de criterii în apre- 
cierea lui. 


„STRĂINUL“ 


DESPRE 
SINE 
ÎNSUŞI 


de Gelu IONESCU 


Scriitorul este cel dintii adus în 
lumina analizei. Romanul s-a impus 
prin armonie, profunzime şi forţă 
de evocare a unei perioade ce avea 
să cunoască ample. nrefaceri sociala 
şi al căror punct de pornire a fost 
23 August 1944. Găsim în lucrarea 
literară o creștere dramatică urmă- 
rită şi o profundă legare a rela- 
țiilor şi ambianţelor în care ei 
apar, și pe care autorul proiec- 
tează traiectoriile principalilor săi 
eroi, Pe de altă parte, el are grija 
de a trata fondul, fresca socială, 
în aşa fel încît să pregătească cli- 
matul unor momente de amplă anga- 
jare conflictuală. Destinul şi bio- 
grafia lui Andrei Sabin — un tînăr 
revoltat, de undeva din Ardeal, 
care trăieşte atmosfera grea dar 
şi lincedă dinainte de 23 August 


Ştefan Iordache (Andrei Sabin) 
recent distins cu o menţiune 
cială la Festivalul de la 


arlovy-Vary. 


din urbea sa provincială — se dese- 
nează și se compune cu logică şi 
măestrie. Tabloul relaţiilor sociale 
dintre principalele personaje sur- 
prinde tendinţele şi contradicţiile 
lumii adăpostite între zidurile aces- 
tui tirg, 

Prima probă o avea de trecut 
deci scriitorul, chemat să izbu- 
tească o ecranizare a romanului 
său — lucru ştiut anevoios. Titus 
Popovici, conștient nu numai de 
greutatea sarcinei sale scriitoricești, 
ci în mod deosebit dornic să asigure 
condiţiile literare adecvate unei 
transpuneri pe peliculă, a dovedit o 
preocupare specială de a răspunde 


legilor scrisului pentru film. În 
acest scop, el a înlăturat din ecra- 
nizare mai întîi descripţia vagă 
și a concentrat conflictul. Pe de 
altă parte, a găsit cu cale să întă- 
rească în bună măsură caracterele 
și să condenseze situaţiile în care 
ele aveau să se demonstreze. În 
revolta adolescentului Sabin Andrei 
citeşti (în scenariu), pe lingă îră- 
mâîntarea care-l va conduce să afle 
drumul adevăratei lupte, un roman- 
tism elevat care-l înnobilează și-l 
face cuceritor. Evoluţia prietenului 
său Lucian ni-l relevă pe acesta, 
în partea a doua a lucrării, într-o 
lumină care va face din el în mod 
neîndoielnic un Varga, cu tot ceea 
ce acest nume poate desemna ca 
profil uman. Drama tatălui lui 
Andrei este pregătită tocmai prin 
sublinierea purității sufletului său, 
calitate ce. contrastează cu situa- 
ţiile prin care trece el. Ecranizarea 
cîştigă deci în precizie și concizie, 
două elemente ce ajută nespustrans- 
punerii cinematografice. Aces- 
teia îi revenea cu precădere sarcina 
de a se îngriji să asigure ritmul 
desfăşurării şi tensiunea al cărei 
apogeu trebuie să-l aflăm în 
final, o dată cu împlinirea tînă- 
rului nostru erou — Sabin Andrei. 
Ca prezenţă, acesta nu trebuie să 
cadă nici o clipă în plan secund căci 
prin el şi prin toată evoluţia sa 
avem prilejul să desciirăm o epocă 
întreagă si un univers uman ilus- 
trat prin planul prieteniei, al dra- 
gostei şi luptei. 

Mihai Iacob a compus în film 
atmosfera adusă de Titus Po- 
povici în  Străinul, precum şi 
țesătura de relaţii ce lega lumea 
invocată de el. Toate acestea el le-a 
desluşit — uneori poate prea pe 
îndelete — descriind prin imaginea 
filmată marele fundal și trecerile 
pe traiectorii diferite ale unor 
tipuri şi caractere amplu descrise. 
Intersecţiile acestor traiectorii — 
care sînt tot atitea puncte de con- 
flict — se produc însă uneori cu o 


vizibilă pregătire de mizanscenă, 
ceea ce dăunează într-o măsură 
spontaneităţii şi surprizei drama- 
tice. Andrei îşi dă seama că ceva 
în lumea acelei vremi este găunos, 
putred. Interpretul Ștefan Iordache 
îl face pe tînăr să-și arate nemulțu- 
mirea, revolta, prea devreme, iar, 
din cînd în cînd, scapă din vedere 
puritatea personajului și focul său 
lăuntric, dorinţa de a afla cauza 
fenomenelor arborind prea adesea o 
atitudine de frondă în care anevoie 
poţi citi motivele nemulțumirii. 
Cele două părţi ale filmului sînt 
ușor deosebite și ca stil şi ca tratare, 
prima punînd accentul pe dezvă- 
luirea cu răbdare a lumii interioare 
a personajelor, o compunere carac- 
tereologică făcută cu migală. Cea 
de a doua, caută — dimpotrivă — 
să schimbe accentul pe animarea, 
pe dinamizarea fundalului social, 
dar aci în afară de Ștefan Ciubotă- 
rașu (tatăl lui Andrei) care trăiește 
profund și logic evoluţia dramei cu 


o emoţionantă dăruire artistică, 
acoperind, evident, restul apari- 
ţiilor, celelalte personaje purtătoare 
ale angajării dramatice se estom- 
pează în jocul larg al tumultului 
filmat. Apariţia către final a acestui 
uriaș personaj care este masa popu- 
lară readuce dimensiunea eroică a 
evocării lui Titus Popovici, care 
situează astfel în prim plan, în 
mod impresionant, un personaj, 
nou: poporul. 

Dar realizarea lui Mihai Iacob, 
înfrîngînd sumedenie de dificultăţi, 
și-a primit răsplata unei deosebite 
aprecieri, în primul rînd pentru 
fineţea cu care regizorul a știut să 
imprime densitatea și nuanţarea 
climatului de viaţă al lumii sur- 
prinsă de Titus Popovici, a unei 
lumi care cunoștea împărţirea pe 
clase, generatoare de inechitate și 
prejudecată, atît de dramatic răs- 
îrîntă în evoluţia, conștiința şi 
destinul lui Andrei Sabin și a lor 
lui. Pe de altă parte, Mihai Iacob 


Ştefan Iordache debu- 
tează în cinematografie 
cu un rol pote , cel 
al lui Andrei Sabin din 
Străinul. Absolvent al 
Institutului de artă tea- 
trală şi cinematografică 
„Ion Luca Caragiale“ din 

romoţia anului trecut, 
Stetan Iordache are 23 de 
ani. Cariera sa actoriceas- 
că este deci abia la în- 
ceput. 

— Cum aţi ajuns să ju- 
caţi în film? 

— Jucind teatru.Mi-am, 
dat absolvenţa cu rolul 
lui Ui din piesa lui 
Brecht, „Ascensiunea lui 
Arturo Ui poate fi opri- 
tă“. 


— Cum?... 

— Da. Regizorul Mihai 
Iacob m-a văzut şi deși 
rolul meu era cu totul 
altceva... Rolul era foarte 


greu, nu ştiam ce e cine- 
matograful „pe viu“. Am 
dat probe care au fost 
pare-se bune, pentru că 
unele scene au fost men- 
ținute în film. 

— Ce părere aveţi des- 
pre rol? 

— Dacă am reuşit să 
mă apropii — pot spune 
chiar destul de repede — 
de rolul lui Andrei Sabin 
asta se datorește scena- 
nariului care, scris fi- 
resc, îmi oferea situaţii 
pe care le cunoșteam. Mă 
servea bine. Am retrăit, 
mai ales în prima parte a 
filmului propria experien- 
tă a adolescenţei, pe care 
abia dacă am depășşit-o 
bine (între vîrsta actorului 
şi cea a rolului sînt numai 
4 ani). Dar rolul meu mai 
trebuie, mai trebuia să 


dezvăluie publicului evo- 
luţia unui tînăr de la in- 
certitudine și teribilism, 
de la ștrengărie și revoltă 
necontrolate pînă la gă- 
sirea conștiinței de om, 
de viitor comunist. An- 
drei Sabin trăieşte între 
mizerie și tentaţia pe care 
aristocrația orașului, con- 
ştientă de valoarea pre- 
miantului clasei, i-o oferă 
pentru a-l atrage de par- 
tea ei. Andrei Sabin îşi 
dă seama de inutilitatea 
războiului și mai ales de 
falsul lozincilor burghe- 
ze. 

Scena discursului in- 
cendiar care-i aduce eli- 
minarea din liceu a fost 
un moment de cotitură a 
rolului. De altfel, cred 
că cel mai greu în film 
mi-a fost efortul de con- 


Ștefan Ciubotărașu aprofundează cu măiestrie și discreţie drama 
tatălui lui Andrei Sabin. 


centrare; permanent tre- 
buia să ştiu în ce moment 
al evoluţiei spirituale a 
rolului mă aflu. Altfel 
trebuia să fiu atunci cînd 
fumam prin colţurile dos- 
nice ale școlii și altfel 
atunci cînd începeam să 
realizez că așa-zisa „re- 
zistență“ a colaboraţioniș- 
tilor bogaţi era o vorbă 
goală. Străinul aminteşte 
spectatorilor, la 20 de ani 
de la Eliberare, cît de 
greu s-a realizat acest 
mare act istoric, ce efort 
şi ce jertfe au tăcut comu- 
niștii şi toţi oamenii 
cinstiți pentru a porni 
Romiînia pe drumul liber- 
tății şi democrației. An- 
drei Sabin este tînărul 
care evoluează de la re- 
voltă cinstită dar anar- 
hică la încadrarea în miş- 


carea patriotică condusă 
de comunişti. 

— Cum ați reuşit să re- 
dați mentalitatea tinăru- 
lui de acum 20 de ani? 

— De fapt filmul se 
petrece atunci cînd eu... 
mă nășteam! Dar discu- 
țiile purtate cu prietenii 
mei, realizatorii filmu- 
lui, apoi cunoștințele acu- 
mulate în anii de şcoală 
și de Institut, cărţile, 
ilmele, documentarea e- 
chipei îmi ofereau un ma- 
terial larg, cuprinzător 
pînă la amănunţțime. În 
special discuţiile cu Titus 

opovici, lungile și prie- 
tenoasele discuţii de sea- 
ră, de noapte, din fa 
aparatului sau din zilele 
de postsincron mi-au fost 
sprijinul cel mai preţios. 
au ca să zic așa „do- 
cumentarea vie“ a rolu- 
lui lui Andrei Sabin. 


— Ce impresii mai păs- 
trați de la filmare ? 

— Mi-a plăcut mult 
cum lucrează Mihai (Ia- 
cob). Prezenţa maeștri- 
lor m-a stimulat în per- 
manență; am învățat me- 
reu de la maeștrii Cal- 
boreanu, Ciubotăraşu, 
Etterle. 

Ne-am simțit ca la 
şcoală cu colegii: Şerban 
Cantacuzino și Irina Pe- 
trescu. Și Aradul... Ara- 
dul este şi el eroul filmu- 
lui. În demonstraţia ma- 
selor — cu care se în- 
cheie filmul — rolul prin- 
cipal îl au miile de viitori 
spectatori din Arad. Do- 
resc confruntarea cu ei, în 
aceste momente de sărbă- 
toare a țării și poporu- 
lui nostru, cu mare emo- 
ţie. Dar şi cu mari spe- 
rante. 


3 


a punctat cu un umor reținut, 
ridiculul ce se ascundea sub morga 
fanfaronică a unuia ca avocatul 
Varga (Gheorghe Măruţă), a sena- 
torului Varga (George Calbo- 
reanu), ca și iezuitismul ce se 
ascundea sub sutana preotului Potra 
(Fory Etterle). 

Prin creațiile actoricești pe care 
le-a favorizat, regizorul şi-a asigu- 
at în filmul Străinul o galerie 
ħipologică evocatoare a lumii și vre- 
mN, făcînd prin aceasta să trăiască 


destinul tumultuos al bătrînului 
ceferist, lovit fără milă de asupri- 
re şi nedreptate. Creaţia actorului 
va rămîne, fără îndoială, pentru 
multă vreme un exemplu de con- 
centrare și laconism expresiv. Geor- 
ge Calboreanu îşi dezvăluie perso- 
najul — pe senatorul Varga — 
adăugind trăsături noi cu fiecare 
intrare în cadru. Fory Etterle ne 
sugerează cu fineţe și știință, ipo- 
crizia fără a recurge la mijloace 
de sarjă. 

Sarcina actoricească a lui Ștefan 
Iordache nu era de loc mică în a-! 
reda pe Andrei Sabin şi, în genere, 
interpretul s-a achitat cu multă 
conştiinciozitate şi dăruire. Nu s-ar 
putea spune de pildă că n-a cuprins 
problematica rolului, ci poate doar 
că n-a atins bogăţia lui interioară 
care i-ar fi sporit farmecul. Irina 
Petrescu în Sonia a evitat orice 
violentare a personajului, lăsîn- 
du-ne să-i bănuim o inconsistenţă 
ce intră în datele acestui rol. 

Șerban Cantacuzino l-a înzestrat 
pe Lucian Varga cu o sensibilitate 
aproape maladivă, prilejuindu-i să 
trăiască o dramă a deziluziei și pe 
planul dragostei, ca și pe cel al 
prieteniei cu Andrei. Drama lui 
rămîne și neconsumată și neexpli- 
cată de film, ceea ce nu înseamnă 
însă că tînărul actor n-a vădit o 
vibraţie deosebită și o eleganţă 
interpretativă. 

Filmul lui Mihai Iacob, privit 
cu o distanţare pe care o impune 
aprecierea desprinsă de latura fes- 
tivă a apariţiei lui pe ecrane, pre- 
zintă o seamă de factori însemnați. 
Prin căutările, prin amploarea și 
prin nivelul la care se situează, el 
devine pilduitor pentru etapa pe 
care o parcurge acum cinematogra- 
fia noastră. El rămîne așadar, ca 
una din elaborările cinematografice 
ce presupun o mai amplă gîndire 
şi o mai vastă știință a compozi- 
ției în film. Pe de altă parte, 
pentru Mihai Iacob, un regizor 
tînăr, filmul demonstrează o maturis 
zare a mijloacelor, ca şi o mai mare 
siguranţă în arta și meseria pe care 
o presupune această îndeletnicire. 
Discutarea filmului, a oricărui film 
în această etapă a creaţiei cinema- 
togratice, trebuie făcută așadar cu 
sporul de exigenţă corespunzător 
sporului artistic ce s-a înregistrat. 


4 


O sursă de inspirație 


Ci 
Ne 
(Ma 


mereu vie 


Acel August 23, moment crucial în istoria 
ponhen nostru, semnal de declanşare a revo- 
uției populare îndelung pregătită de partid, 
rămîne la 20 de ani de la Eiderri patriei, în 
ceasul încheierii unui bilanț edificator în toate 
domeniile de activitate economică și socială, 
un inepuizabil izvor de inspiraţie pentru toate 
artele. Dar mai mult ca oricare altă artă, cine- 
matograful, prin capacitatea sa de cuprindere 
şi redare, prin modalităţile caracteristice de 
reconstituire a autenticului, prin marea lui 
forță de a convinge și emoţiona poate şi trebuie 
să atace cît mai multilateral această temă mereu 
actuală. Viabilitatea ei, excepţionala bogăţie 
de detalii artistice pe care o poate inspira, a 
fost dovedită şi prin succesul repurtat în faţa 
publicului din țara noastră şi din străinătate, 
de către unele din cele mai mari reușite ale 
filmului romînesc menite să oglindească vara 
fierbinte a anului 1944: Valurile Dunării, film 
scris de Titus Popovici și Francise Munteanu 
și realizat de Liviu Ciulei s-a întors în 1959 de 
la Karlovy-Vary cu marele premiu al Festiva- 
lului ; cinci ani mai tirziu, Străinul, ecranizarea 
primului mare roman scris de Titus Popovici, 
film regizat de Mihai Iacob, obține Premiul 
special al juriului la Festivalul de la Mamaia. 
Alte filme care şi-au propus să oglindească lupta 
de rezistenţă a poporului romiîn în timpul ocupa- 
ţiei fasciste și pregătirea istoricului act de la 
23 August, ca Dincolo de brazi (regia Drăgan- 
Iacob), Străzile au amintiri (regia Manole Marcus) 
Furtuna (regia Blaier), Soldaţi fără uniformă 
(film scris şi regizat de Francisc Munteanu) 
au dovedit, în dependenţă de calitatea lor artis- 
tică mai elevată sau mai scăzută, că tema luptei 
de eliberare, fie și numai parţial atacată, este, 
practic, inepuizabilă. Între filmele romîneşti 
de cea mai mare circulaţie în străinătate se 
înscriu şi cele mai bune realizări inspirate de 
tema lui 23 August. 

Valurile Dunării a susţinut gale ale filmului 
românesc în țări de pe toate meridianele globului 
iar Străinul își așteaptă confruntarea cu mili- 
oane de spectatori din ţară și străinătate. 

În cel de al douăzecilea an de la Eliberarea 
patriei noastre pe platourile Studioului cine- 
matografic „București“ se află în producţie un 
nou film inspirat din furtunoasele evenimente 
premergătoare lui 23 August: Șoseaua Nordului, 
film scris de Eugen Barbu și regizat de Mihu 
Iulian își axează acţiunea în lunile și săptămi- 
nile din ajunul declanșării insurecției armate, 
culminind cu oglindirea înfăptuirii istoricului 
act de la 23 August. Alte două filme din lupta 


de loan GRIGORESCU 


dusă de poporul romîn în epocile cînd partidul 
comuniștilor activa în ilegalitate, artierul 
veseliei (regia Manole Marcus) şi Duminică la 
ora 6 (regia Lucian Pintilie) se află simultan 
cu Șoseaua Nordului în producţia artistică a 
Studioului „București“ pe anul 1964. 

Și totuşi, în palmaresul cinematografic romt- 
nesc, marea temă istorică de permanentă actuali- 
tate nu este îndeajuns de frontal atacată de 
cineaști. Pînă acum, cele mai evidente reușite 
ale ecranului nostru inspirate din epoca pre- 
mergătoare și din zilele insurecției armate sînt 
ecranizări ale unor succese literare consolidate 
anterior transpunerii pe peliculă (Străinul, 
Șoseaua Nordului). Scenariul original pe această 
temă nu s-a înălțat încă pînă la ţinuta ecraniză- 
rilor mai sus pomenite. Ceea ce pregătesc crea- 
torii din cinematografie anunţă însă un întreg 
reviriment. Și într-adevăr: ce ar putea epuiza 
această sursă de inspiraţie mereu vie? Ce film 
zguduitor ar da — și aflu că un scenariu pe 
această temă se află în lucru — eroicele lupte 
ale petroliștilor din bazinul petrolifer prahovean, 
duse alături de ostașii armatei romîne împotriva 
hoardelor fasciste care, izgonite de pe teritoriul 
Romîniei, încercau să pustiască schelele petro- 
liere, să le prefacă în pulbere și scrum! Dar 
zilele Bucureștiului imediat următoare lui 
23 August 1944, cînd în cartierele muncitoreşti 
și în jurul Capitalei gărzile patriotice angajau 
upte deschise cu dușmanul pentru a-l împiedica 
să distrugă fabricile, clădirile și monumentele 
celui mai mare oraș al țării! 

Fiecare oraș, fiecare mare uzină, fiecare colţ 
de ţară și-a trăit în acea epocă istoria proprie, 
inedită și totuși unică pentru întreaga ţară 
cuprinsă în cea mai înerîncenată luptă din 
istoria ei... 

Eroismul acelor zile care au înnobilat cu 
victoria repurtată de poporul romîn îndelungata 
pregătire a actului de la 23 August de către 
Partidul Comunist, jertfa atîtor ostași și munci- 
tori deveniți în zilele lui 23 August 1944 soldaţi 
fără uniformă, sacrificiile armatei sovietice care, 
în unele regiuni ale ţării, au fost nevoite să 
dea lupte cu rămășițele cotropitorilor fasciști, 
mormintele înfrățite ale acelui fierbinte August 
împurpurat de zorii roșii ai unei ere noi sînt în- 
veşmiîntate în memoria noastră în glorie veșnică, 

Monumentul artistic închinat acelor neuitate 
zile, la care colaborează toate artele romînești, 
include printre cele mai durabile și operele 
cineaştilor noștri. Să le realizăm puternice, 
emoționante, pe măsura nesecatului izvor care 
le-a inspirat, 


Acum, după primul Festival al fil- 


Un avint similar se simte şi în 
activitatea noului studio „Anima-Film“ 


FILMUL 
ROMÎNESC 
AZI 

ȘI MÎINE 


Orizonturi 
sigure 


de Mihnea GHEORGHIU 


preşedintele Consiliului 
Cinematografiei 


mului romtnesc, arta şi tehnica noastră 
Cinematografică ni se înfăţişează la 
mijlocul unul urcuş spornic. Producţia 
națională de filme a trecut cu succes, 
în ultimi! ani, examenul unor competiţii 
exigente şi am considerat firesc ca prima 
trecere în revistă a operei creatorilor 
noștri de film să se integreze în manifes- 
țările artistice care cinstesc a 20-a 
aniversare a Eliberării patriei. 

Sfera tematică a filmelor planificate 
pentru 1964/65 este reprezentativă, ea 
îmbrățişind subiecte emoţionante din 
lupta clasei muncitoare pentru triumful 
anilor prezenți, cum sînt Şoseaua Nor- 
dului sau Cartierul veseliei, alături de 
altele, inspirate din viața de azi a 
oamenilor muncii, filme în care se 
ridică probleme etice interesante, de pe 
poziţiile unei cinematogratii moderne 
avansate. Ne bucură de pe acuma diver- 
sitatea de stiluri pe care o dezvăluie 
noile scenarii intrate în producție. 


care se pregăteşte în vederea sarcinilor 
de mare răspundere ce-l vor sta în față 
cu ocazia Festivalului Internaţional 
de la Mamaia, 1966. 

Studioul de filme de scurt metraj 
„Al. Sahla“, care a făcut o excelentă 
figură în primul festival naţional, prin 
diferenţierea originală a celor mai multe 
din producțiile sale, şi-a trasat de ase- 
menea perspective interesante. Atragerea 
în cinematogratie a sorlitorilor şi a altor 
reprezentanţi ai artelor-surori a încetat 
să mai fie azi un simplu deziderat tnde- 
lung repetat, şi e în intenţia noastră 
de a extinde acest avantaj polivalent, 
pentru ca sinteza artistică a filmelor 
noastre să cîştige și mai mult în cali- 
tate, amelliorînd pe mal departe criteriile 
valorice la nivelul celor mal bune lu- 
crări apărute în arta şi cultura noastră 
contemporană. 

Intre ce s-a făcut şi ceea ce încă ră- 
mine de tăcut se plasează şi etortul 
pentru dezvoltarea centrului de producţie 


mesc, Mihai şi Ana. 


cinematografică, din punctul de vedere 
al capacităţii şi progresului său specific 
potrivit cerinţei actuale de filme. Planul 
de utilaj şi construcţii prevede alte noi 
investiții pînă în 1070, cînd sperăm că 
producția de filme artistice va crește 
considerabil faţă de 1960. Incă din anul 
acesta, cînd nu mal puţin de 18 echipe de 
filmare îşi dispută la studioul „Buou“ 
reşti“ onoarea de a participa cu noi filme 
valoroase la viitorul Festival naţional, 
putem declara că orizonturile cinemato- 
gratie! sînt mai sigure şi mai promiţă- 
toare ea oricind. Prin urmare, raportul 
cineaştilor, la 23 August 1964, este în 
general pozitiv. Şi mulţumim cu recu- 
noştinţă partidului, pentru solicitudinea 
şi exigenţa sa leninistă, pentru grija-i 
părintească şi patriotică, traduse în în“ 
drumarea şi ajutorul permanent acorda 
filmului rominese care aduce astăzi o 
contribuţie activă şi bogată la patri- 
monlul internaţional al culturii progre. 
siste., 


Ca în toate filmele lui Francisc Munteanu eroii principali se nu- 


de George LITTERA 


Spre noi etape 


de Paul CORNEA 


director general al 
Studioului București” 


In scurta sa istorie, destăgurată într-o 
cadență vertiginoasă, sub impulsul 
desohizător de drumuri al partidului, 
cinematografia noastră artistică a par- 
curs pină acum citeva etape. Cercetătorii 
de miine vor fi mai capabili decit noi 
să le determine exact durata și să le 
definească esenţa. Dar și astăzi, în 
lumina bilanţului la care ne obligă 
sărbătorirea celei de a 20-a aniversări 
de la Eliberarea patriei, unele constatări 
no apar ca evidente. 

Intr-o fază inițială, paralel cu edifi- 
carea bazel tehnice a cinematogratiei și 
intensa muncă de pregătire a cadrelor, 
cineaşti i noştri s-au precipitat cu ardoare 
să răspundă unor sarcini imediate ale 
constructiei socialiste. Marea dificultate 
consta în asimilarea limbajului şi a 
gramaticii celei de-a „șaptea arte, atit 


am colaborat ca scenarist și regizor 
secund, făcea sensibil procesul com- 
plicat, sinuos, al smulgerii din 
pasivitate, al atragerii în încleşta- 
rea luptei, al aderării unui om la 
cauza revoluționară. În Furtuna 
ne preocupa organizarea marelui 
act, în Soldaţi fără uniformă condi- 
ţiile care l-au generat. Filmul la 
care lucrez actualmente surprinde 
ecourile evenimentului în viaţa 
noastră intimă, a celor care l-am 
trăit, a generaţiei mele. Ofiţerul 
ale cărui hotăriri și încrederi nu 
pot fi minate de dificultăţi sau 
vecinătatea morţii, aduce în exis- 
tența fiicei doctorului, prizoniera 


De data aceasta Mihai şi Ana sînt interpretaţi de Silviu Stănculescu şi-i 


Irina Gărdescu. 


lată-l și pe Francisc Munteanu, în mijlocul echipei, în timpul turnării 


unei scene din noul său film. 


Pe cineaști, la un loc comun, îi 
prinzi greu. Cu atît mai mult în 
ajun de premieră, cînd munca a 


devenit și mai febrilă. În pauze 
zgircite, $ o ţigară fumată lacom, 
Francisc Munteanu, scenaristul și 
regizorul, ne spune cîteva cuvinte 
despre ultimul său film: La patru 
pași de infinit. 

— Actul insurecției de la 
23 August v-a interesat nu o dată... 

— Fenomen complex și esențial 
în viața noastră, insurecția, cu 
repercutările ei atît de adinci și 
deosebite, nu îl poate lăsa indi- 
ferent pe omul de artă. Preocuparea 
e constantă în literatura mea, ca și 
în filme. Valurile Dunării, la care 


de bogată în posibilități de evocare a 
lumii, dar tocmai de aceea atit de Ingra- 
tă cu diletanţii. A fost o perioadă eroică 
de entuziasme dar și de stingăcii. De 
multe ori se descoperea inutil America 
şi se făceau solfegii unde ar fi fost 
nevoile de acordurile instrumentului 
solist. 

Intr-o a doua etapă s-a avansat şi în 
cuprinderea tematică şi în profunzimea 
investigaţiilor creatoare. Cunoaşterea 
tot mai completă a resurselor aparatului 
de luat vederi și însușirea tehnologiei 
industriale a producției de filme i-a 
aMBaeatpe creatori de spalmele copilăriei 
şi de grijile elementare, permiţindu-le 
să abordeze cu îndrăzneală o sferă mai 
largă de probleme ale vieţii contempo- 
rane şi ale istoriei patriei. Producţia 
naţională s-a stabilizat în jurul a 10 
lung-metraje pe an, lar din emulația 
talentelor s-au desprins citeva nume 
care au început să capete notorietate. 

Cred că ne aflăm astăzi în preajma 
unei a treia perioade în evoluția lung- 
metrajulul rominesc. Poate am și intrat 
în ea, poate că aceasta se va întimpla 
peste puţină vreme. E vorba de o perioadă 
în care acumulările cantitative ale ani- 
lor scurși, concretizate în unele — și din 

ăoate prea rare — opere oinematogra- 
lce de mare respirație, nu vor mal îi 
cazuri izolate, ci vor caracteriza ținuta 
obișnuită a activităţii noastre, Este vor- 


unui mediu vegetant, o veritabilă 
fertilizare a substanţei umane. Nu 
întîmplător acţiunea filmului se 
desfăşoară într-un oraș de provincie. 
(Am filmat la Sibiu şi Mediaș). 
Insurecția a fost o descătușare gene- 
rală, a fiecărui colţ de ţară şi a 
oamenilor. 

— La patru pași de infinit stă 
în prelungirea filmelor dumnea- 
voastră şi din punct de vedere 
stilistic. Sondarea psihologiilorcade 
în sarcina unui decupaj lent, în 
cadre lungi, întocmai ca în La 
virsta dragostei. Credem că de la 
cele 700 de cadre ale Soldaţilor fără 
uniformă la Patru paşi, cu econo- 


ONÎNESC—AZI ȘI MÎINE e FILMUL ROMINESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL ROMÎNESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL Ri 


ba de o perioadă a maturității, în care 
este legitim să așteptăm îndeplinirea 
unor sarcini care stau de mult în faţa 
cinematografiei: descrierea, sub forme 
adecvate, a marilor transformări petre- 
cute în conștiința constructorilor soola- 
lismulul, scoaterea la lumină a ceea 
ce are însuflețitor și măreț în epoca pe 
care o trăim. 

La recentul Festival de la Mamaia, 
un oaspete străin de vază ne spunea 
următoarele: „Sint cinematogratii care 
au numai trecut — acolo epigonii con- 
sumă din substanţa epuizată a unei arte 
ce a fost la timpul său remarcabilă; 
sînt altele care au numai viitor — acolo 
s-au deschis perspective, sînt forțe care 
țișnesc la suprafață, însă rămine ca 
anii să confirme sau să infirme aştep- 
tările; însă cinematogratii în pas cu 
istoria sînt numai acelea care, ca a 
dumneavoastră, au de partea lor pre- 
zentul — acolo seminţele aruncate pe 
un sol fertil rodese azi, prevestind un 
soceriş iminent mtine“, 

Putem îi încredinţaţi că poporul care 
i-a produs pe Eminescu şi Arghezi, pe 
Luchian şi pe Brincuşi, pe George Enescu 
şi pe atiția alţii, îşi va găsi o expresie 
vrednică de sufletul său şi în domeniul 
artei celei mai răspindite — cinemato- 
gratia. Depinde numai de noi ca să 
transtormăm ott mal repede viitorul în 
prezent, ziua de miine în ziua de azi, 


)MINESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL ROMINESC—AZI ŞI MIINE e FILMUL ROMINESC—AZI ȘI MÎINE e FILMUL RO 


ji 


(Urmare din pag. 5) 


mia stringentă și concentrarea celor 
aproximativ 250 de cadre, se poate 
observa configurarea unui anu- 
me stil. 

— Într-adevăr, în marea lor majo- 
ritate, cadrele sint lungi. Ritmul 
acesta lent, capabil să transcrie 
mișcările sufleteşi ale personajelor 

i mai ales atmosfera — va fi un 
fiim de „atmosferă“ — ni s-a impus 
în procesul de creație. Inițial decu- 
pajul fusese gîndit mai nervos, 
apoi, în timpul lucrului, l-am modi- 
ficat. Filmul încearcă să dea 
imagini sentimentelor, bucuriei 
sau tristeții. Pe alocuri, am adoptat 
modalitatea filmării „pe viu“, ca 
o garanție sigură a autenticității 
momentelor, Şi în plus, cadrele 
lungi asigură continuitatea trăirilor 
actoricești, organicitatea lor şi, 
aş zice, o anumită fluiditate. 

— Şi interpreții?... 

— Ciţiva dintre actorii teatrelor 
bucureştene: Cella Dima, Mircea 
Septilici, Silvia Fulda. Silviu Stăn- 
culescu deține unul din rolurile 
principale. În cursul filmărilor, 

jul ofițerului s-a rotunjit, 
În botine în funcţie de datele 

actorului. Partenera lui, elevă a 
unei școli bucureştene, e un nume 
nou în cinematograful nostru: Irina 
Gărdescu. 

Retezînd sever orice tentaţie de 
retorism şi cochetare cu aparatul a 
tinerei debutante, Francisc Mun- 
teanu a dovedit la repetiţii o into- 
leranță inchizitorială. Jocul sensi- 
bil al actriţei a cîștigat în puritate. 

— ... Cred că va fi o revelaţie. 

— Cu Cella Dima și Septilici aţi 
mai lucrat... 

— Ca şi cu ceilalți componenți ai 
echipei: operatorul Vasile Oglindă, 
scenograful Giulio Tincu, Ne întil- 
nim în afinități, în păreri, în gus- 
turi, ne cunoaştem. Omogenitatea 
echipei mi se pare un factor nu 
lipsit de importanţă în reușita 
unui film. Colaborez pentru prima 
dată cu semnatarul comentariului 
muzical, George Grigoriu.Vor exista 
în film două teme, — una, ale cărei 
cadenţe dramatice sînt intonate de 
instrumentele de poosje, și alta, 
lirică, ușor nostalgică, dar respi- 
rînd vitalitate și elan, leit-motivul 
dragostei celor doi eroi. 

»— „.. care se cheamă, ca în toate 
filmele dumneavoastră, Mihai și 


EN DUMINICA ÎN „CARTI 


ne 
ma 


i 


Eroii filmului: oameni adevărați în stare să viseze, încon- 


Operatorii studioului nostru de filme docu- 
mentare se întrec să filmeze momente specta: 
culoase din istoria Bucureștiului; dintre ele, 
demolarea vechilor cartiere pare să-i intereseze 
cel mai mult. Vechi dughene, cu prispe stră- 
juite de felinare strimbe, case cu pereţi scunzi, 
mustind de apă, garduri părăginite, despăr- 
țind — minuscule petice de pămînt în zeci 
şi zeci de „curţi“, toate se prăbușesc, atinse 
de tirnăcop ori de şenilă, lutul respiră citeva 
zile despovărat de trecut şi meşterii pregătesc 
fundaţiile noilor edificii. Dispare mahalaua 
bucureşteană ! 

Şi totuşi, această lume a periferiei îşi are 
literatura ei. E de-ajuns să-l evocăm pe Gemi 
Zamfirescu („Maidanul cu dragoste“, „Madona 
cu trandafiri“, „Sfinta mare neruşinare“, „Dom- 
nişoara Nastasia“), ori pe Gib Mihăescu, ori, în 
contemporaneitate, pe Eugen Barbu cu a sa 
„Groapă“ şi înțelegem, că mahalaua orașului 
lui Bucur a furnizat scriitorilor un material 
de viaţă de o factură deosebită, dominat de 
îmbinarea dintre risul grotesc şi strigătul tragic, 
dintre realităţi dramatice și reverii exotice. 
Miron Radu Paraschivescu a întreprins o adevă- 
rată operă de scafandru smulgind din cîntecele 
perilerie, acele perle rare care sînt „Cînticele 


igăneşti“: 


„Bate vint de primăvară 
Cu parfum de domnişoară.“ 


Firesc, cinematografia nu-și putea refuza 
tentaţia de a zugrăvi agonica mahala a Capitalei, 
de a-i evoca istoria. Primii dintre slujitorii celei 
mai tinere dintre arte, care și-au propus să 
realizeze un asemenea film: scriitorul loan Gri- 

rescu şi izorul Manole Marcus. Ei nu sînt 
a prima lor întîlnire (Străzile au amintiri...). 
După citeva mii de metri de peliculă „trase“ 
împreună, îşi cunosc strălucirile (şi penumbrele), 
astfel încit colaborarea la Cartierul veseliei 
începe sub bune auspicii. Elaborind împreună 
— încă din faza de proiect — textul literar supu- 
nindu-l, de cele mai multe ori din proprie 
iniţiativă, unor prefaceri insistent repetate, 
autorii au o viziune exactă, unitară, asupra 
viitorului film. 

I-am găsit într-o duminică văratică în decorul 
somptuos (și preţios) al Casei oamenilor de știință 
trăind emoția filmării înttiului cadru. L-am 
întrebat pe scenarist: 

— Cum va fi filmul? 

— În cîteva cuvinte: va fi un film adevărat. 
Am urmărit să povestim cu simplitate nişte 
episoade, ocolind ostentaţia, exprimarea ante- 
concluzivă a unor idei. ii nu se „explică“, 


Ana. juraţi de mocirlă, să iubească, să spere, să lupte“. fabulele sînt fără morală. Și deși, ca naraţiune, 


MUL ROMINESC—AZI ȘI MÎINE e FILMUL ROMINESC—AZI ȘI MÎINE e FILMUL ROMÎNESC—AZI ŞI MÎINE e FILMU 


Scurt—metrajul 
romînesc 


de Aristid MOLDOVAN 
director Studioul „Al. SAHIA- 


De la eliberarea țării noastre 
pînă în momentul de faţă filmele 
de scurt-metraj (filmul documentar, 
filmul ştiinţific şi jurnalele cine- 
matografice) au cunoscut o dez- 
voltare impresionantă. În această 
perioadă s-au realizat 820 de filme, 
1282 de jurnale însumînd peste 
11 000 de subiecte. 

Filmele documentare şi jurna- 
lele noastre au fixat pentru noi, 
pentru generaţiile viitoare, pentru 
istorie, faptele neuitate ale aces- 
tor ani, eforturile oamenilor mun- 
cii, contribuţia lor neprecupeţită 
a succesele construirii socialis- 


MUL ROMINESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL ROMINESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL ROMINESC—AZI ŞI MIINE e FILMU 


mului în Rominia. Cinematogra- 
fia documentară a cunoscut o creş- 
tere an de an. Astfel producţia 
anului 1951 a fost de 14 filme, cea 
a anului 1955 de 43 de filme, iar 
anul trecut am realizat 89 de fil- 
me, urmînd ca anul acesta să ajun- 
gem la 92 de filme. 

Filmele Pentru industrializare, 
pentru socialism, Baia Mare, 23 
August 1952, precum și realizatorii 
lor au fost distinși cu Premiul 
de Stat. Alţi 91 de lucrători ai 
studioului au fost decoraţi cu di- 
ferite ordine şi medalii. 

Avînd o bază tehnică modernă, 
un colectiv harnic şi sudat cu o 
experiență de producţie de peste 
15 ani, putem spune că există și pe 
viitor toate condiţiile pentru rea- 
lizarea sarcinilor de perspectivă: 
100 de filme în 1965 şi 120 filme 
în 1970, la un nivel artistic şi 
profesional corespunzător cerinţelor 
vremurilor pe care le trăim. 


Filmul de 


desen animat 


de Marin PÎRIIANU 


directorul Studioului „Animafilm- 


În 1950, o dată cu înființarea 
primului studio cinematografic 
pentru filmele cu actori, aproape 
două sute de desenatori se gru- 
ează în jurul  caricaturistului 
on Popescu Gopo și a regizoru- 
lui Bob Călinescu și după o mun- 
că susţinută de experimentări şi 
căutări creatoare, în anul 1952 
apar pe ecrane primele filme de 
desen animat și păpuşi romîneşti. 

O dată cu creșterea producţiei se 
îmbunătăţeşte și calitatea filme- 
lor realizate şi, în anul 1956, filmul 
Fetița mincinoasă, realizat de Ion 
Popescu Gopo, obţine premiul in- 


ternaţional la Festivalul de la 
Edinburgh. De atunci s-au adunat 
în palmaresul producţiei filmelor 
animate un număr de peste 32 de 
premii obţinute la cele mai impor- 
tante festivaluri din lume — Ca- 
nnes, Karlovy-Vary, San Fran- 
cisco, Tours, Oberhausen, Veneţia, 
Bordechiero și altele. 

Considerăm că astăzi, în condi- 
ţiile create prin înfiinţarea Stu- 
dioului specializat „ANIMAFILM“, 
există posibilităţi și mai mari de 
dezvoltare a cinematografiei noas- 
tre animate, de afirmare a noi ta- 
lente, atît dintre numele cunos- 
cute cît şi din elementele tinere 
cărora li se vor asigura cele mai 
bune condiţii de lucru, stimu- 
lîndu-se dezvoltarea continuă a 
personalităţii lor creatoare. Ne pro- 
punem o creștere ritmică, organi- 
zată a producţiei, încît plecînd de 
la 12 filme anual să realizăm în 
anul 1970 un număr de 60 filme, 
din toate genurile animației. 


ERUL VESELIEI 


realizarea din 
Tudor, Olga Tudora- 
che a fost solicitată 
să joace în Cartierul 


veseliei. 


Cartierul veseliei pri- 
lejuiește reapariţii 
îmbucurătoare pe e- 
cran unor tineri ac- 
torii de teatru. 


filmul este un produs al ficţiunii, credem că 
momentele acțiunii sînt credibile, că ele se 
puteau întimpla în viață cu adevărat. 

— Ce e Cartierul veseliei? 

— Filmul se petrece în trecut. Prin ironia 
sumbră a fostei orinduiri, unul dintre cele mai 
mizere cartiere muncitoreşti bucureştene fusese 
botezat „Cartierul veseliei“. El a lăsat pe 
existența orașului o amprentă de neșters, aceea 
a neîntreruptului protest de clasă, amprenta 
demnității muncitoreşti şi a luptei revoluţio- 
nare conduse de comuniști. Scenariul Cartierul 
e ser cf rie tiul ear ga ei e 

ni și peisaje din anii preme r ului, 
iapa are în mod deosebit atenţia asu 
activităţii desfășurate de o celulă de uteciști 
din cartier. 

— În ce măsură Cartierul veseliei reeditează 
an prozei consacrate periferie! bucureş- 

Li 


— În scenariul nostru nu se poate vorbi de 
a ceva. Nu lumea de pitoresc a cîrciumelor cu 
clienți solitari, a visătorilor dezrădăcinaţi şi a 
asionalelor drame amoroase ne-a interesat. 
igur, au existat și asemenea imagini, dar pe 
noi ne-a preocupat ideia de a zugrăvi tocmai 
ceea ce a avut dinamic, omenesc și lucid cartie- 
rul nostru. Falsa aură morbidă nu-i înnimbează 


pte. 

— Deci, nu veți „poetiza“t 

Aici, regizorul Manole Marcus imposibil de 
abordat pentru un interviu, singurul care nu 
pare convins că primul „tur de manivelă“ 
nu e un moment festiv, ci unul cu totul banal 
și care în consecinţă şi-a condus echipa cu un 

tal dezinteres pentru reporterii prezenți, a 
rostit singura replică în această convorbire. 

— Dimpotrivă 

Am înţeles că autorii Cartierului se tem de 
facila atmosferă „poetică“, de tot ceea ce ar 
diminua desfăşurarea narativă a episoadelor, 

Am înțeles că ne pon aştepta de la cel 
care a regizat Străzile au amintiri la un film 
sobru, reconstituind cu maturitatea mijloace- 
lor de expresie o epocă apropiată de noi, prefi- 
gurind contemporaneitatea. 

— Care e distribuţia filmului? 

— Vă vom comunica-o cu un alt prilej. În 
curînd echipa se deplasează la Ploești. (Pentru a 
filma un cartier bucureştean! Pină acum se 
proceda invers: provincia era „recompusă“ la 
Buftea!) Vrem să ne asigurăm că ne veţi vizita 
şi acolo. 

— Sp i-mi măcar numele operatorului... 

— Asta da: Sandu Intorsureanu. a 

T: 


DIMENSIUNILE 
EROILOR «e [7 


Ne îndreptăm spre Buftea unde 
urmează să ne întîlnim cu eroii 
filmului Şoseaua Nordului şi în- 
cercăm să ni-i imaginăm, Vom sta 
față în față cu interpreții celor care, 
contribuind la înfăptuirea actului 
de la 23 August 1944, au încununat 
cu succes eforturile de secole ale 
poporului nostru, consemnate în 
mari capitole de istorie: Bobîlna, 
Revoluția din 1848, Răscoala din 
1907, Grivița 1933... 

Timpul aşternut între noi și 
eroii marilor fapte ne face să-i 
vedem dăltuiți în marmora cca 


mai tare. Pictorul, scriitorul, com- 
pozitorul, regizorul, actorul — pen- 
tru că istoria reînvie prin arta lor — 
sînt preocupaţi mai întîi de monu- 
mental, vrind să cuprindă îndeose- 
bi dimensiunile epocii. 
Gindindu-ne la eroii lui 23 Au- 
gust, constatăm însă că în con- 
ştiinţa noastră monumentalul nu a 
copleșit omenescul. 
recem de ușa platoului şi cineva 
întoarce deodată clepsidra timpu- 
lui. Ne izbește distanţa dintre 
„ieri“ și „azi“, sugerată prin zeci de 
amănunte de Liviu Popa — cel 


1OMÎNESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL ROMINESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL ROMINESC—AZI ȘI MÎINE e FILMUL RO 


Invăţămîntul 


cinematografic- 


de Mihail DIMITRIU 
lector I.A.T.C. 


Dezvoltarea cinematografiei na- 
ționale în anii regimului democrat- 
popular a creat, cum era și firesc, 
necesitatea înființării unei școli 
superioare de specialitate pentru 
pregătirea tinerelor cadre de ci- 
neaști. 

Începînd din anul 1954, Institu- 
tul de artă cinematografică din 
București a pus la dispoziţia pro- 
ducţiei noastre de filme — într-o 
perioadă relativ scurtă — un număr 
însemnat de cadre tinere temeinic 
pregătite. Filmele realizate de stu- 
diourile noastre, îndeosebi în ulti- 
ma perioadă, confirmă pregătirea 


'OMÎNESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL ROMÎNESC—AZI ŞI MÎINE e FILMUL ROMÎNESC— AZI ŞI MÎINE e FILMUL RO 


multilaterală pe care acești tineri 
absolvenți au primit-o în cadrul 
institutului, rezultat al înaltului 
nivel ştiinţific-artistic-tehnic al 
şcolii noastre cinematografice. 

Nu consider lipsit de interes fap- 
tul că filmele de prestigiu, care fac 
cinste cinematografiei noastre, ca 
Lupeni 29, Setea, Străinul, Partea 
ta de vină ş.a., sînt realizări ale 
unora dintre absolvenţii Institu- 
tului nostru de cinematografie, re- 
gizorii Mircea Drăgan, Mihai Ia- 
cob, Mircea Mureşan, operatorii 
Basti Octavian, Todan Viorel, 
Stan Nicu ș.a. 

Reluîndu-și în acest an cursurile 
ca secţii de specialitate în cadrul 
Institutului de artă teatrală și ci- 
nematografică „I.L. Caragiale“, sec- 
ţiile regie film, operatorie și tea- 
trologie-filmologie pregătesc în con- 
tinuare tinere cadre de cineaști, 
atit pentru studiourile cinemato- 
grafice cît şi pentru televiziune, 


Filmul nostru 
peste hotare 


de |. DUŢĂ 
şei al Serviciului 
import-export al 

D.R.C.D.F. 


O dată cu dezvoltarea producţiei 
cinematografice naţionale, filmul 
rominesc, atit cel de lung-metraj 
cit şi cel de scurt-metraj, a cuce- 
rit un loc din ce în ce mai larg 
pe ecranele de peste hotare. 

În momentul de față aria de 
răspîndire a filmului romînesc cu- 
prinde, pe lingă ţările socialiste 
peste 25 de alte țări, din care nu 
lipsesc cele mai mari, S.U.A., An- 
glia, Franţa, Japonia, Italia şi al- 
tele. 


De exemplu: Valurile Dunării 
a fost achiziționat în Franţa, Ita- 
lia, Brazilia, Grecia; S-a furat o 
bombă în Italia, Anglia, Belgia, 
Finlanda, Suedia, R.A.U., Maroc, 
R.F.G., Danemarca; Tudor în Ita- 
lia, Grecia, Spania, vînzarea fil- 
mului fiind în curs de perfectare 
în multe alte ţării. 

De asemenea cele mai bune din 
filmele noastre de scurt-metraj, 
între care se remarcă trilogia lui 
Gopo, sint cumpărate de multe 
țării. 

Galele și zilele filmului romînesc 
pe care sîntem în curs de a le per- 
fecta cu țări ca Anglia, Franţa, 
Finlanda şi altele vor duce la creş- 
terea şi mai mare a exportului nos- 
tru de filme, la cunoașterea și mai 
largă a filmului rominesc peste 
hotare şi o dată cu aceasta la cunoaș- 
terea poporului nostru, a realiză- 
rilor ţării noastre. 


care a imaginat decorurile — și 
Hortensia Georgescu — creatoarea 
costumelor, 

Am lăsat dincolo de ușa studiou- 
lui o frumoasă zi de vară, îmbră- 
căminte viu colorată, tineri exube- 
ranți preocupaţi de dorința de a 
petrece cît mai plăcut o după a- 
miază liberă. Acţiunea filmului se 
desfășoară în același anotimp al 
anului, dar pe feţele celor de „a- 
tunci“ pe care i-am întîlnit în 
studiou, încordarea de fiecare zi a 
lăsat urme adinci, privirile sînt 
grave, hainele în culori terne, în 
care domină cenușiul. Sufletele 
par și ele „camuflate“. 

Sîntem într-una din camerele 
locuinţei Terezei, căreia i-a murit 
bărbatul pe front. Tapetul, pate- 
fonul — desuet ochiului nostru — 
tablourile ieftine și reproducerile 
cumpărate în restaurant, de la un 
vinzător ambulant, mobila ames- 
tecată, luată bucată cu bucată, pe 
măsură ce omul reușea să mai 
stringă o mică sumă de bani, toate 
ne spun cite ceva despre epoca a- 
ceea. Tot ce ne înconjoară măsoară 
timpul dintre „atunci“ și „acum“, 
dîndu-ne deodată dimensiunea dru- 
mului parcurs. La venire trecusem 
printre blocurile tinere, suple, 
îndrăzneţe... 

n casa Terezei sînt prezenţi 
n iaripalii eroi ai filmului: Ina, 
umitrana, Matei. Relaţiile dintre 
ei sînt deosebite. Matei s-a întors 
din închisoare, după şase ani de 
detenţie, timp în care a așteptat 
s-o revadă pe Kia, dragostea lui din 
tinerețe. O găseşte măritată cu 
Dumitrana, cel de la care urma 
să primească dispoziții în viitoa- 
rea lui activitate ilegală... 

Ajunși aici, ne gîndim că poves- 
tirea ar fi putut apuca pe drumul 
bătătorit al filmelor consacrate 
unui triunghi sentimental. Eroii 
noştri, însă, nu încap într-un ase- 
menea triunghi. Problemele lor 
sufleteşti își vor găsi soluția la 
scara unei etici înalte, pe un fun- 
dal de fapte care, am putea spune, 
îi „obligă“ să-și rezolve într-un 
anume fel viaţa. 

Pe măsură ce îi privim evoluînd 
sub lumina reflectoarelor, înţele- 
go că Eugen Barbu nu a săpat cu 

alta personaje copleșitoare, ci 
oameni, măreți prin felul cum în- 
teleg să-și trăiască viața închinată 
unui ideal mare. Ei iubesc, greşesc, 
se înfruntă, au momente de slă- 
biciune și, sînt altfel decit ceilalți. 
Iubesc, dar au tăria să-și stăpîneas- 


Fereastra 
luminoasă 


de lon Popescu GOPO 
vicepreşedinte ACIN 


Ne-am născut după inventarea a- 
cestei magii reproducătoare de viaţă 
şi-am văzut cu ochii noștri născîn- 
du-se cinematografia națională. 
Sînt 15 ani, am uitat pantalonii 
scurți, ne-am făcut băieți mari și 
unele realizări au întrecut pe peda- 
gogi — sîntem mîndri de faptele 
noastre și ne plecăm cu respect 
în faţa acelora care ne-au încurajat, 
ne-au îngrijit. 

Asociația noastră — ACIN — 
reunind în scopul împlinirii mai 
rodnice a ţelurilor artistice și ob- 
ștești, pe creatorii din toate sec- 


că sentimentele; greşesc, dar au 
curajul să recunoască greșeala, se 
înfruntă, dar niciodată cu patimă 
meschină; au momente de slăbi- 
ciune, dar găsesc de fiecare dată 
resurse morale să se redreseze, pen- 
tru că viaţa lor este închinată unui 
ideal mare sub al cărui semn ți se 
desfășoară întreaga existenţă. Cînd 
idealul vieţii este măreț, viaţa însă- 
şi este impunătoare. Ina, Dumi- 
trana, Matei, ceilalţi comuniști, 
oamenii aceștia atît de obișnuiți, 
pregătesc și înfăptuiesc, sub ochii 
noștri, marele act de la 23 August 
1944, care le conferă titlul nobil 
de eroi ai clasei muncitoare. 

Jocul actorilor, dirijat de regi- 
zorul Iulian Mihu, se înscrie și el 
în această concepţie despre eroi. 
Ina este o femeie tînără care a în- 
vățat să-și stăpînească sentimente- 
le şi să privească grav viaţa și 
oamenii. Jocul simplu, reţinut, 
interiorizat, al actriţei Lica Gheor- 
paa sugerează că venirea lui 

atei a răscolit în sufletul ei sen- 
timente de mult sedimentate. Şi 
tocmai această „amintire“ a 
sentimentelor ne apropie sufle- 
teşte de ea ,ne face părtași la trăirile 
ei, o urmărim cu interes cum rezolvă 
o complicată problemă de viaţă. 
Gheorghe Dinică dă, prin jocul lui, 
pondere și înţelepciune eroului 
principal al filmului, Dumitrana, 
asupra căruia — în raporturile cu 
Matei — planează, pentru o clipă, 
suspiciunea. Curind însă înţele- 
gem că acţiunile lui au limpezimea 
cristalului cel mai scump și că, 
dincolo de ceea ce l-ar face să aibă 
rezerve faţă de Matei, stă conștiința 
lui de comunist, 

Matei (actorul Iurie Darie) aduce 
cu el romantismul revoluţionar 
al tiînărului care şi-a închinat 
viaţa luptei ilegale. Chipul tînăr 
întoarce spre noi o privire intensă. 

n pieptul lui lava este încă incan- 
descentă, are izbucniri, se revoltă, 
e pasionat, plin de abnegaţie, dar 
poate să și greșească. E mărinimos, 
deoarece caută să descopere în ori- 
cine omul adevărat. Apropierea lui 
Matei de mișcarea muncitorească 
este o consecinţă a încrederii lui în 
oameni. 

Am cunoscut în timpul filmării 
acestei secvenţe cîțiva dintre eroii 
principali ai filmului. Am întîlnit 
pe cîțiva dintre aceia care, acum 
douăzeci de ani, au fost şi sînt 
conștiința, demnitatea și inima 
fierbinte a poporului. 


toarele cinematografiei, este una 
din cele mai recente creaţii ale 
noastre. Ea facilitează schimbul co- 
legial și prietenesc de experiență 
şi în atmosfera adecvată unei acti- 
vităţi intelectuale pline de răspun- 
dere, stimulează efortul tuturor și al 
fiecăruia dintre noi către autode- 
păşire. 

Avem în faţă aceeași sală în 
care ne place să ne adunăm și pe 
fereastra-i luminoasă privim tre- 
cuţii ani și ne mîndrim cu frații 
care bat oţelul, culeg spice, alătură 
cuvinte sau protoni. Ne privim 
acum veseli cu paharul în mină 
și ne urăm — cu chezășia trecutu- 
lui — alți 20 de ani și alți 20 de 
cîte 20, mereu mai buni, pe care 
să-i scriem cu filme pentru cei căror 
le place să se adune în sala întune- 
coasă, cu fereastra luminoasă: ci- 
nematograiul. 


De vorbă cu 


GHEORGHIU 


PREMIUL DE INTERPRETARE 
LA FESTIVALUL FILMULUI 
ROMÎNESC 

MAMAIA — 1964 


O experienţă aproape niciodată 
dezminţită m-a învățat să nu am 
încredere în modestia artiștilor şi 
cu atit mai puțin în modestia 
afişată cu majuscule. Un artist 
trebuie să ştie cît valorează și nu 
văd de ce ar face un secret din 
cunoașterea propriilor sale calități. 

Există însă o atitudine aș zice 
cuviincioasă faţă de artă, proprie 
artiștilor autentici, care impune, 
după oricîte experienţe și succese, 
emoţii chinuitoare, îndoieli și des- 
coperiri, la fiecare pas făcut în 
lumea frumosului. 

Mi-am îngăduit să reamintesc 
aici acest adevăr binecunoscut, 
pentru a reuşi să fixez una din prin- 
cipalele caracteristici ale actriței 
Lica Gheorghiu. Temperamental 
energică, voluntară, iubitoare de 


judecăţi categorice, Lica Gheorghiu 
devine o stioasă, aproape o timidă, 
de îndată ce discuția abordează 
propria ei artă, rolurile cu care s-a 
întîlnit sau pe care le așteaptă: 
E, din cite am înţeles, o stială în 
care vibrează sensibilitate, respect 
și pudoarea proprie marilor pasiuni. 
Iată de ce întrebărilor referitoare 
la propria sa artă, Lica Gheorghiu 
le răspunde prin mutarea discuţiei 
în sferele care interesează mai larg, 
mai general, filmul rominesc. Cla- 
sicei întrebări, într-un astfel de 
interviu, „care sînt rolurile dum- 
neavoastră preferate“ ni s-a răs- 
puns: 
— Filmele mele preferate sînt 
Lupeni 29 și Tudor. Nu atît, sau nu 
numai pentru că rolurile pe care 
le-am interpretat aici au avut o 


consistență, o plenitudine cu care 
nu sînt răsfățați întotdeauna sluji- 
torii filmului nostru, cît mai ales 
pentru că această consistență de- 
curgea dintr-un fond de idei majore 
şi generoase, 

Sînt, în ce privește filmul romînesc, 
pentru temele mari, pentru evocări 
ample ale trecutului patriei și, în 
primul rînd, pentru dezbateri în- 
drăzneţe despre contemporaneitate. 
Să cheltuiești astăzi, la noi, eforturi 
artistice și mijloace materiale pentru 
teme de mîna a doua sau a treia, mi 
s-ar părea absurd și iresponsabil. 

Discuţia se îndreaptă ' așadar, 
după voia interlocutoarei noastre, 
către problemele generale ale pro- 
ducţiei de filme: 

— La noi se vorbește mult, poate 
prea mult, despre așteptarea marilor 
scenarii. Aş prefera o „așteptare“ 
mai activă. Avem o mare literatură, 
o mare școală de actorie, iată doi 
piloni excelenți pentru a realiza 
o școală de film de înalt nivel. 
Acesta nu-i un lucru care se reali- 
zează bătînd din palme, dar cred 
că am auzit de prea multe ori această 


Seară de premieră — cîteva mi- Å 
nute înaintea marei confruntări | 


`= pat 


cu publicul. k 


| Lica Gheorghiu iubește, mai 
A ales la adresa cinematografiei, 
fA judecăți clare, cu implicații 
WA mobilizatoare. 


aserțiune. Avem deja filme care ne 
fac cinste. Nu se poate să acceptăm 
nimic sub nivelul celor mai bune din 
producțiile ultimilor 2—3 ani. Dim- 
potrivă, acestea trebuie depășite. 

În căutarea cheilor acestei depă- 
şiri, găsim o măgulitoare comuni- 
tate de păreri între interlocutoarea 
noastră şi revista „Cinema“, 

— Producția rominească de filme 
şi-a dovedit capacitatea creatoare, 
Faptul că de la un film la altul întîi- 
nim încă inegalităţi vădește nu neîn- 
sușirea specificului cinematografic 
de către toate categoriile de creatori 
și tehnicieni, ci mai curînd o anumită 
timorare în gîndire, o stare de spirit 
de școlari dispuși să ia orice notă, 
numai să promoveze... filmul. E 
aceeași stare de spirit care stă şi la 
baza prezenţei noastre, încă nesatis- 
făcătoare pe ecranele altor ţări. 

— Aşadar doriţi, pentru con- 
cepţia generală a producţiei noas- 
tre de filme?.... 

— Exigență sporită, îndrăzneală, 
dinamism, 

— Ce aţi vrea să uraţi cinemato- 
grafiei noastre, cu prilejul celei 
de a 20 aniversări a Eliberării 
patriei? 

— 20 de filme bune pe an! 


Eugen MANDRIC 


INTERVIU 


În turneu cu Lupeni 29, la Cluj 
într-un moment în care, deși îi 
fac plăcere, elogiile nu o intimi- 


dează. 


RA 
În vara aceasta, Lica Gheorghiu 
a început să filmeze în Şoseaua 
Nordului. Un rol în care Ioana 
din Lupeni 29 va deveni, în preaj- 
ma insurecției armate, o acti- 
vistă ilegală. 


9 


7 R OSPEC] 


siluetelor unor mari artişti, conservind pene 
i, 


imbolic, înttiul film rominesc realizat după 
Eliberare oglindea viaţa unui șantier. Era 
în urmă cu cincisprezece ani 
ca fenomen al revoluţiei culturale, să slujească 

noul ritm de dezvoltare a țării, strădaniile 
oamenilor muncii de a desăvirşi, o dată cu opera 

de refacere naţională, acel proces firesc de e 
înălţare spirituală spre care tinde arta prole- g 
tară. Răsună Valea (regia: 
fost un început modest. 


încercare de organizare cinematografică a ima- 
ginilor, un mod de a gîndi filmic și afirma un 
regizor: Victor Iliu. În Alarmă în munţi, În sat 
la noi şi Brigada lui Ionuţ construcţia rudimen- 
tară și viziunea schematică asupra acţiunii s-au 
tăcut simţite cu violenţă, iar cu Viaţa învinge 
„ne-am aflat în faţa unui film-şablon în care, 
Ti lipsa unui mesaj artistic era „compensată“ 
ji de un dialog în mare măsură lozincard şi de o 
linterpretare actoricească exterioară. Experi-! 
|mentînd procedee ale teatrului filmat, regizorii] 
i-au făcut și mai anevoios drumul căută-i 
any devenind acut-actuală necesitatea) 
ÎI alcătuirii unor echipe de actori de film, slujitorii $i 
îi cu precădere ai ecranului. Curind tinerii regizori Bă 
işi operatori aveau să se alăture celor cîţivaliă 

maeștri, mai virstnici, care continuau, după $ 
f Eliberare, o muncă pasionantă începută mail) 
ide mult. O armată de tehnicieni se năștea, 
înmulțindu-se numeric cu fiecare film turnat şi "= 
pertecţionindu-se an de an (tipul scriitorului de 
scenarii avea să apară — și atunci cu timiditate 

— mult mai tirziu). Pentru cineaști filme ca 
Ripa dracului de pildă, au fost filme de experi- 

ment tehnic (şi atit) iar altele, ca O scrisoare 
pierdută, ori ciclul de schiţe cinematogratice 
după,Caragiale, au prilejuit tixarea pe peliculă a 


i filmul era chemat, 


Paul Călinescu), a 


neraţia care a îmbră- E tul a 


f s-a tăcut stăruitor simțită şi unde o echipă def 
valoroși actori de teatru izbutea creații meri- 
ÎI torii, uneori cu o naivă preţiozitate. Şi totuși, 
ceva a rămas din acest film (de pildă melodiile £i 
inînd — vă amintiţi? — poetului Marcel 
Breslaşu), ceva s-a păstrat în memoria omului $ 
din stal. Devenea tot mai clar că filmul rominesc 
de inspiraţie contemporană era o necesitate, că 
dincolo de stingăciile începutului se prefigurau 
idei majore și îndreptăţite ambiţii actoricești. 
Cincisprezece ani în artă e o perioadă de timp 
extrem de mică. Există capodopere cu virste 
milenare cărora trecerea anilor le sporeşte măre- 
ţia, frumusețea, dar în cinematografie cincispre- 
zece ani e o vîrstă însemnată, de loc neglijabilă 
cînd ştii că filmul în lume nu are, practic, mai 
mult de şase decenii. Iată motivul pentru care 
socotim că sînt de pe acum 
asupra filmului romînesc, iată de ce ne conside- 
iți să fim mereu mai exigenţi 
ri de film. A fost demnă de laudă 
preocuparea cineaștilor de a plasa acţiunea fil- 
melor lor în actualitate, de a elogia chipul 
omului nou, constructor al unei societăți supe- 
rioare și nu mai puţin eficiente se anunțau fil- 
mele de retrospecţie istorică în care se încerca 
evocarea trecutului. Cităm (necronologic) citeva 
din filmele de început, pentru a i le reaminti 
cititorului şi a-l chema să le judece cu obiectivi- 
pe care o asigură distanţa, îndepărtarea 
de timp. Dintre filmele de inspiraţie istorică: 
i Răsare soarele, amîndouă 
ematică dar alcătuite din 
episoade alăturate arbitrar, de un patetism 
decorativ fără acoperire emoţională. Păstrind 
ceva din poezia prozei sadoveniene Mitrea 
Cocor dovedea, în ciuda multelor lacune, o 


osibile sinteze 


răm îndreptă 
cu autorii noş 


Nepoţii Gornistului 
interesante ca prob 


| privind 


eternitate prodigioase evoluţii actoriceş 


După filmele de riviriment ca Desfășurarea ori 
pe nedrept uitatul Viaţa nu iartă, filme cu o 
narațiune cinematografică solidă, pline de o 
aspră poezie, definind stiluri regizorale com- 
plexe, încredințarea unor scenarii, regizorilor 


g francezi Louis Daquin și Marc Maurette (Ciulinii g 
îi Bărăganului şi Citadela sfărimată) n-a condiţio- 


i“ nat succesul. Moara cu noroc n-a fost, în momen- 


ariţiei pe ecran, doar (potrivit formulei $ 


ci trivial-repetate) „un nou film romînesc“ cii 
îi primul film rominesc cu adevărat valoros, în g 
îi stare să capteze interesul nu numai al publicului $ 
i autohton ci și al celui străin. Filmul lui Victor $ 


Iliu a impresionat prin rara conciziune şi 


f ticitate a episoadelor, el a demonstrat cit de i; 


i temperamental 


cinematografic este poporul ji 


f nostru şi ce varietate tipologică poate asigura $ 
5 interpretarea modernă a textelor literare clasice. $ 
A apărut cu totul nefirească după filme ca $ 
acesta, facilitatea unor pelicule ca Allo, aţi 
greșit numărul, Nu vreau să mă-nsor, Băieţii 
noștri, Ora H , Mingea etc. şi chiar decorativul 
Darelte. De bun augur, debutul în film al omu- 
lui de teatru Liviu Ciulei (Erupția, Valurile 
Dunării) şi al scriitorului Francisc Munteanu 
Soldați fără uniformă) ca şi primul film al 


ui Lucian Bratu: Secretul cifrului. 


CINEFICAREA ŢĂRII 


Inainte de 1944 — nici o unitate sătească 
ori caravană cinematografică. 


În 1964 — 4.821 săli cu aparate de proiec- 
ție pe bandă îngustă; 483 pe bandă normală 
şi 76 caravane cinematografice, 


1944 


1964 


Cu ultimii ani filmul nostru a pășit într-o 
etapă fertilă în care tendinţa de afirmare a unui 
stil regizoral rominesc și-a găsit deseori confir- 
mare, în care preocuparea pentru zugrăvirea 
actualităţii este de prim ordin. Tripticul lui- 
Gopo (Scurtă istorie, Homo Sapiens, Șapte arte) 
rivalizează — ca număr de medalii — cu eroii 
Olimpiadelor, iar Setea, Lupeni 29 și Tudor au 
primit consacrarea unor festivaluri internaţio- 
nale de prestigiu. Alături de „veteranii“ Jean 
Georgescu, Paul Călinescu și Victor Iliu, pe 
platouri au apărut regizori tineri ca (ordinea e 
cea alfabetică iar enumerarea nu cuprinde decit 
citeva nume): Elisabeta Bostan, Lucian Bratu, 
Andrei Blaier, Mircea Drăgan, Mihai Iacob, 
Manole Marcus, Iulian Mihu, Mircea Mureşan, 
Horea Popescu, Geo Saizescu, Savel Stiopul. 

Fără să ne propunem mai mult decît o succin- 
tă trecere în revistă a ceea ce au fost acești 
ultimi cincisprezece ani am încercat să vorbim, 
despre momentele cele mai de seamă ale cinema- 
tografiei noastre, convinși că amintindu-le — 
perioada de izbinzi ori de insuccese — nu facem 
altceva decit să-i chemăm pe cineaști să realizeze 
creații majore pătrunse de dragostea pentru 
eroicul nostru popor, demne în contextul mon- 
dial cinematografic în care sint chemate să-și 
rostească, de pe acum, cuvintul. 


G.T, 


„+ ŞI NUMĂRUL DE SPECTATORI 


... la cîteva filme romiîneşti pînă în iunie 
1964: 
|. — TUDOR — 5.199. 897 

2. — MITREA COCOR — 3.714.519 

3. — LUPENI 29 — 3.061.458 

4. — SECRETUL CIFRULUI — 2.961.130 
5. — PAGINI DE VITEJIE — 2.422.224 
6. — VALURILE DUNĂRII — 2.290. 776 
7. — CODIN — 2.187.096 

8. — SETEA 2.082.926 


* 

Începînd din anul 1949 se organizează 
anual Festivalul filmului la sate. În 1964 
pînă în iunie, peste 9 milioane de spectatori 
au urmărit 320 de filme artistice și 350 
de documentare. 


WE Wan -DTA Fr 


DOCUMENTARULUI 


u din dorința de a „metato- 

riza“ un text căruia i se 
cere în primul rînd concizie — 
vom începe aceste rînduri prin 
descrierea situaţiei de „basm“ 
în care se găseşte la ora actuală 
documentarul rominesc. Nu, în 
atmosfera noastră festivă, - nu 
sîntem idilici, ci ne supunem pur 
şi simplu realităţii: multă vre- 
me, să o spunem de-a dreptul, 
critica noastră de cinema, ca şi 
unii „iniţiaţi“, ca şi foarte 
mulţi neiniţiaţi, au privit scurt 
metrajele Studioului  „Sahia“ 
câm de sus, avari în atenţie, 
reci în laudă, cam cum sînt pri- 
vite în poveştile frumoase fetele 
cuminţi, modeste şi harnice ale 
moşului... Şi, ca în basmele 
clasice, deodată vine o clipă cînd 
„fata cea cuminte“ — printr-un 
gest neașteptat, printr-o întîm- 
plare fermecată — se impune 
tuturor ca frumuseţe, ca inteli- 
genţă, apar laudele pline, fără 
rezerve, ochii celor din jur o 
privesc altfel, ca și cum n-ar 
mai fi văzut-o vreodată... 

De ce am admite „scenariul“ 
acesta în viaţa eroilor lui Ion 
Creangă și fraților Grimm, și 
nu l-am concepe realizabil în 
destinul unei producţii de filme 
într-un decor feeric ca acel a 
Mamaiei în 1964? După ani de 
difuzare ingrată în rețeaua 
D.D.F.-ului și cronichete rapide 
de 10—45 rînduri, după nume- 
roase premii internaționale în 
cele mai diverse festivaluri, 
prea puţin urmărite și sintetizate 
de critică în consecințe și con- 
cluzii, — documentarul nostru 
apare azi în ochii unor compe- 
tenţe de prestigiu internaţional 
ca „o şcoală rominească în toată 
puterea cuvîntului“, demnă de 
confruntări la nivel mondial, ni 
se propune cu toată liniștea 
trimiterea unui film (George 
Georgescu) drept candidat la 
Premiul cel mare de la Tours 
şi sîntem comparaţi (ba chiar 
disociaţi). cu alte şcoli celebre 
despre care mărturisim că nu 
ştim prea multe. Într-un bilanţ 
al realizărilor noastre artistice 
în aceste două decenii de creaţie 
socialistă — valoarea interna- 
țională a filmului documentar 
rominesc se cere, categoric, 
subliniată. 

Nu vom rămîne desigur, la 
aprecierile făcute în cadrul pri- 
mului nostru Festival naţional, 
foarte  mulţumitoare — dar 
prea globale pentru noi, cei care 


încercăm să privim lucrurile 
dinăuntru, chiar cu conciziune. 
Georges Sadoul, de pildă, numea 
drept calități fundamentale ale 
documentarului rominesc, ori- 
ginalitatea, nervul, dinamismul. 
E just — dar cu asta nu pă- 
trundem suficient în adincime. 
După părerea noastră, trăsătura 
principală într-adevăr „de școa- 
lă“ a artiştilor de la „Sahia“ 
este pasiunea cu care urmăresc 
de ani de zile creația romînească 
— în industrie, în agricultură, 
în cultură, în sferele importante 
de viaţă ale poporului nostru. 
Am scris și am subliniat: creația 
— nu munca propriu-zisă ; crea- 


testabile, a operatorilor noştri 
de film documentar — extrem 
de dotați în luminarea expresivă 
a sensurilor creaţiei. Nu exage- 
răm cînd scriem că forţa plas- 
tică cu care e filmată industria, 
de pildă, în multe documentare 
rominești poate fi comparată 
— fără false modestii — cu 
imaginile celor mai buni opera- 
tori din arena internaţională. 
Există personalități marcante 
pentru ochiul sensibil al cine- 
fililor, deschis mai atent din 
clipa cînd pe generic apar numele 
unor operatori ca: C. Ionescu- 
Tonciu, cu „unghiurile“ sale 
grave, meditative; Sergiu Hu- 
ţia, adică munca transfigurată, zum, efervescent, plin de idei, 
munca umanizind natura și pînă la insolit; D. Segal, lumi- 
pe omul însuși. Luaţi cele mai nos, calm, la capătul unor 
bune filme documentare de-a lungi eforturi de a-și domina 
lungul anilor — omenește, nu efuziunile; V. Goldgraber;, fe- 
tot ce s-a produs „rămîne“, bril, nu o dată retoric cu bun 
dînd satisfacţii de durată— şi gust; operatorii de jurnal care 
veţi descoperi lesne, ca o con- au dat acestui sector un nivel 
stantă, în centrul obiectivelor al imaginii, de multe ori memo- 
de filmat, gestul constructiv; rabil. : 
efortul modificator de peisaj, Ca o a doua consecinţă, 
conștiință și istorie. Apropiaţi credem că merită apreciat tonul, 
— fără teamă de nuanţe — tonalitatea optimistă a celor 
admirabilul George Georgescu al mai bune realizări, departe de ` 
lui Paul Barbăneagră, cu inte- orice blazare sau scepticism, 
lectualismul lui accesibil, de prezente în alte „școli“ de peste 
viguroasele 4000 de trepte spre hotare — foarte divergente în 
cer ale lui Titus Mesaroș, scurt căutări, accente şi perspective. 
poem al asprimii; asociaţi ex- Prin ton — mulți înţeleg de- 
perimentele lui Sergiu Nicola- sigur nu numai ce se vede dar 
escu şi Slavomir Popovici în şi ceea ce se aude într-un film. 
domenii de inspiraţie aparent În această direcție, nu se poate 
opuse (Memoria trandafirului să nu ţinem seama de afinită- 
şi Uzina) Fapt divers al lui ţile, de influenţele — chiar dacă 
Pavel Constantinescu sau Eclipsa nu totdeauna declarate — ale 
lui I. Moscu, reportaje pure, cu reportajului nostru literar asu- 
eseul lui Gabriel Barta 3x3, pra documentarului filmat, de 
cele două „case“ ale lui Săucan acea pecete de poezie, de pate- 
şi' Boiangiu, prima lirică, a tism vibrant pusă apăsat de 
doua (...„ca o floare“) atit de Geo Bogza (colaborator per- 
aprigă în observaţii, sensibilele manent de mare prestigiu al 
Rădăcini ale orașului şi durii studioului). Îmbunătăţirea co- 
Ingineri ai uzinei (Alexandru mentariului de film — unanim 
Sîrbu), luaţi filmele lui Mirel constatată, la care au contribuit - 
Ilieşiu — de la Viscolul din 1953 în mare măsură Eugen Mandrio 
pînă la fluidele Drumuri din precum și pepe talentul 
1964 — şi în toate punctele  inei Cassian, Paul Anghel 
lor de interferență veţi găsi H. Rohan, Victor Vintu şi alţii 
același și același nucleu direc- — e deocamdată privită de 
tor: omul creator, omul con- Pi A 
structiv. Acest studiu — și am tie honak can schimbare 
AT de climat a limbajului și nu ca 
scrie liniştit acest cuvint dacă un nou stil, așa cum fără îndoială 
n-am gti ce alură „ptiințitioă” i se va dovedi deajuns de fepede 
se dă de multe ori în artă — 9 P 
această reflectare îndelungă, pe nyai, ragin, Paasa 
pasionată a construcției noastre că aici, ca şi în alte domenii 
ale documentarului (și aceasta-i 


socialiste stă la baza „școlii“ EM 
documentarului nostru. urarea noastră festivă) iar vom 
trăi revelații... 


Ca o primă c onsecință este for- 
marea unei școli distincte, incon- Radu COSAŞU 
11 


m fi dorit să realizăm un fel de 
A masă rotundă, o discuție comună 

cu toți acei care au înregistrat pe 
peliculă ultimii douăzeci de ani ai 
istoriei noastre începînd de la anul 
|: 1944. Dorința noastră s-a izbit 
de specificul meseriei de operator 
cinematografic. Nu toţi cei care 
ne-ar fi putut împrospăta memoria 
se află în București, cei mai mulți 
sînt între două trenuri, abia veniți 
de la filmare, gata să plece la alta. 
Pe operatorul Ovidiu Gologan l-am 
găsit la Sinaia în plină tilmare, llie 
Cornea abia întors de pe teren, Nico- 
lae Marinescu gata să plece etc. 
Între două trenuri, discuția noastră 
a devenit cu fiecare în parte, unită 
doar de temă și de cele cîteva între- 
bări, mereu aceleași: 

— Unde erați la 23 August 1944? 
Ce amintire v-a rămas în mod deo- 
sebit fixată în memorie? Aţi fost 
de față cînd s-a tras în Piaţa Palatului? 


12 


de Eva SÎRBU 


ei + s 


RAIASCA Formatii 
DE 
LUPTĂ PATRION 


E’ 


pi păr: p , 


— Dumneavoastră, Ilie Cornea, 
unde erați în 1944? 

— Chiar la 23 August eram eva- 
cuat la Vinga lîngă Arad. Oficiul 
național cinematografic era dis- 
persat în trei locuri: Vinga, Șer- 
caia şi Tincăbeşti. Imediat după 
23 August am fost nevoiți să fugim 
şi de la Vinga. Două săptămîni 
am fost bombardaţi și mitraliaţi 
pe drum de către ra a 

— ŞI după ce v-aţi întors? 

— Am plecat pe front în Ceho- 
slovacia, ca operator, bineînţeles. 
Am luat parte la eliberarea orașu- 
lui Banska-Bistrica. Era la 25 mar- 
tie 1945. Trupele sovietice și romîne 
se apropiau de oraș. Nemţii tre- 
buiau înghesuiți într-un fel de 
triunghi şi împinși spre munţi. 
Eu care habar nu aveam despre 
strategie sau front, m-am pomenit 
între cele două linii filmind bom- 
bardamentele... M-am pierdut de 
divizia pe lingă care eram afectat 
și am rătăcit singur prin oraș vreo 
trei zile, timp în care am filmat 
luptele de stradă, bombardamen- 
tele, tot ce-ţi închipui şi dumneata 
că se putea vedea acolo. Am mers 
cu frontul pînă în apropiere de 
Praga. De acolo m-am întors şi am 
filmat întoarcerea trupelor romîne 
în ţară. Pe urmă au început alte 
evenimente. Am filmat campania 
electorală din 1946... şi nume- 
roase aspecte de colectivizare... 
Eram mai mult pe drumuri decit 
acasă. Veneam doar să predăm ma- 
terialul filmat și plecam în altă 
para Aproape în fiecare zi se 

nființa undeva, în ţară, o altă 
aer colectivă. Mi-amintesc, 

n mod deosebit, înființarea gos- 
podăriei colective de Slobo- 
zia Mîndra, prima care Wi viață 
în fostul județ Teleorman. Oamenii 
veniseră cu uneltele şi cu vitele lor 
la sediul gospodăriei, veniseră să 
asiste şi foarte mulţi țărani de prin 
împrejurimi. Era o atmosferă deo- 
sebită, de mare sărbătoare, care 
mi-a rămas puternic intipărită şi 
acum, după aproape douăzeci de 
ani. Bine nțeles că în unele sate 
se găseau destui din cei cărora nu 
le convenea înființarea gospodăriei 
colective. 

— Ce alt eveniment v-a rămas 
fixat în memorie în mod deosebit? 

— Mi-e greu să mă opresc la 
ceva... Am făcut în aceşti douăzeci 
de ani cam 80 de filme — ca ope- 
rator. Fiecare însemna un eveni- 
ment deosebit și pe toate, cred, le 
păstrez vii în minte. 


* 


— Constantin Dembinschi, și 
dumneavoastră ați făcut frontul ca 
operator? 

— Da, dar am filmat şi bom- 
bardamentele la Bucureşti și Plo- 
ieşti. Eram pe timpul acela, trei 
vinători de imagini: Ovidiu Golo- 
gan, Ion Cosma şi eu... La 23 Au- 
gust ne aflam în evacuare la 
Tincăbeşti. Eram asistent, dar 
filmam și eu tot ce se putea. 
În '45 am plecat în Cehoslovacia. 
M-am întors în ţară o dată cu 
trupele noastre. S-a intrat pe la 
Oradea... La Arad, populaţia a 
făcut o primire pe care n-am s-o 
uit cit voi trăi. Femeile din piaţă 
aruncau ostașilor flori şi alimente, 
tot ce aveau pe tarabă... Și doar 
era după război, nimeni nu avea 
alimente de dat pe gratis. Am fil- 
mat toată primirea asta, materia- 
lul există... Un eveniment impor- 
tant din meseria mea de operator 
a avut loc în 1945 cînd l-am însoțit 
Boj tovarășul Gheorghe Gheorghiu- 

— pe timpul acela ministru 
omunicațiilor — într-o călătorie 
Valea Jiului. 

Dacă ați văzut pelicula de ar- 
hivă, există un material în care 
tovarăşul Dej stă de vorbă cu un 


om, în faţa locuinţei lui care nu-i 
altceva decit o colibă făcută din 
reziduuri de cărbune... Atunci am 
filmat. Ne urcaserăm pe un deal, și 
de acolo am văzut coliba. Era a 
unui miner pensionar care își făcu- 
se bordeiul în cărbunele cald încă. 

Era iarnă... În '47, la 30 decem- 
brie, am filmat proclamarea Re- 
publicii. Filmam mitingul din 
Piaţa Universităţii. M-am suit pe 
actualul cămin Carpaţi. Jos era 
o mare de oameni care dansau, 
cîntau, se îmbrăţişau. Toată piaţa 
era o horă... Pe urmă colectivi- 
zarea... Mi-aduc aminte de gos- 
podăria de la Zăbrani pe care 
am filmat-o în prima zi, la înfiin- 
area ei... Am trecut pe la Ză- 
brani nu de mult și fără voia 
mea, ca unul care știu cum a fost 
la început, comparam Zăbranii de 
atunci cu cei de azi... Dar ce n-am 
filmat? Construirea Casei Scinteii, 
Bicazul, şantierul Salva-Vișeu. Noi 
eram puţini, evenimente multe, 
ne aflam tot timpul pe drumuri ca 
şi azi de altfel, dar în cu totulalte 
condiţii. Aşa cum altele sînt locu- 
rile cu oamenii şi obiectivele pe 


ISTORIE 
DIN 
MEMORIE 


torul Ovidiu Gol filmînd 
Oreretoenl Oidis Gilegnafililnd 
bardament. 


care le filmăm azi. Cred că puțini 
ot să-și dea seama așa cum o pot 
ace operatorii de actualități de 
dimensiunile transformărilor petre- 
cute în aceşti douăzeci de ani. 
* 


Operatorul Nicolae Marinescu a 
făcut frontul ca operator ataşat 
pe lingă corpul de aviație romînă. 
În timpul unui bombardament s-a 

răbuşit cu avionul din care filma. 

espre acest accident, Nicolae 
Marinescu nu vrea să-mi poves- 
tească nimic, Îl rog să-mi relateze 
evenimentele mai importante la 
care a participat ca operator: 

— Am făcut parte din echipa care 
a filmat sincron instaurarea guver- 
nului Dr. Petru Groza, la 6 Martie 
1945. Eram mai mulți. Simionov 
Nicolae, Stoica, Dembinschi și eu. 
Piața Unirii era arhiplină. Eu fil- 
mam de pe acoperișuri planurile 
generale. Vedeți, sînt lucruri care 
nu se pot povesti. Vă spun că piața 


h 


era arhiplină, că lumea mani- 
festa, că era atmosferă de sărbă- 
toare, dar parcă n-am spus nimic. 
Pelicula e mai grăitoare. Uite, 
îmi amintesc de primele tmproprie- 
tăriri. Am filmat toți țăranii 
aceia care ieșeau la cimp cu stea- 

i, ca la o manifestaţie, măsură- 
oarea pămîntului, prima brazdă 
de plug care trecea pămîntul din 
proprietatea boierului în cea a țăra- 
nului, oamenii care plingeau de 
bucurie, toate astea nu se pot po- 
vesti, sau dacă le povestești, sînt 
zar puţin frumoase decit pe peli- 
culă, 

— ate că ați fost în Piaţa Pala- 
tului la 8 noiembrie 1945. 

— Am fost. Dar întimplător, şi 
n-am filmat. Veneam de la cimi- 
tirul Bellu, unde filmasem comemo- 
rarea lui Eminescu. Cind am ajuns 
în dreptul străzii Oneşti, fostă 
Wilson, am văzut că se întîmplă 
ceva în Piaţa Palatului. Am alergat 
într-acolo şi am nimerit în plină 
ambuscadă. L-am văzut pe Golo- 

an me aria de mulțime, cineva 
ncerca să-i smulgă aparatul de 


filmat din mînă... Mircea Sterescu 


ar putea să vă spună mai multe. 
Atunci a fost împușcat în picior. 


x 


— Mircea Sterescu, ați luat 
la manifestația din Pia Palatului 
la 8 noiembrie 1945. 

— Da. Dar pe atunci nu eram 
încă operator. Eram student la 
arhitectură şi fotoreporter al zia- 
rului „Tinereţea“... Ştiu că încă îna- 
inte de 8 noiembrie fuseseră puse 
la cale manifestații maniste. Noi 
uteciştii am fost anunţaţi. În ziua 
de 8 noiembrie trebuia să aibă 
loc o demonstrație a oamenilor 
muncii în a n sediului Confede- 
rației Generale a Muncii, aflată 
atunci pe fosta stradă Wilson, 
Cînd am ajuns noi în Piaţa Palatu- 
lui, maniştii tocmai opriseră două 
camioane cu ceferiști. I-au încon- 
jurat, i-au dat jos și au dat foc ca- 
mioanelor. Asta a declanșat am- 
buscada. Maniștii s-au năpustit 


asupra clădirii Confederaţiei Genee 
rale a Muncii. S-au închis porţile, 
iar noi, neștiind încă bine ce se 
întîmplă, ne-am luat de piept cu 
ei încercînd să-i ţinem la distanţă 
de clădirea Confederaţiei. Erau 
înarmaţi, aveau și pistoale și au 
esa pi să tragă. Eu aveam apa- 
ratul de fotografiat la mine, şi 
încercam să surprind cite ceva 
pentru ziarul nostru. Au tras. Două 
gloanţe m-au nimerit, dar mi-au 

ătruns doar haina. Al treilea a 
ost în picior. Pe urmă nu mai 
ştiu. Spre seară — asta o ştiu din 
auzite, lucrurile s-au liniștit... A- 
tunci a murit Emilia Irza. Fusese 
lovită cu o rangă în cap. 

— Aţi luat parte și la manifesta- 
ţia din 24 februarie 19457? 

— Da. Făcusem de gardă la tri- 
buna din Piaţa Unirii, acolo unde 
a avut loc mitingul din 24. De la 
miting oamenii s-au îndreptat spre 
Calea Victoriei. Cind am ajuns în 
Piaţa Palatului s-au auzit primele 
focuri de armă. Se trăgea de la gea- 
murile palatului şi de la Interne. 
Întti s-a creat panică, apoi oamenii 
au prins curaj şi au început o ade- 


vărată manifestaţie antimonarhi- 
că... A fost o perioadă plină de eve- 
nimente... 

— La 23 August unde eraţi? 


— La podul Băneasa. Făceam 
arte dintr-un detaşament patrio- 
ic alcătuit din uteciști. 

Mircea Sterescu mi-a arătat foto- 
grafii — cîte mai are — surprinse 
p stradă în timpul acela, ziare 

n care se comentează evenimentele 
zilei, autorizaţii de fotografiere pe 
toate șantierele ţării, un reportaj 
însoțit de fotografii de la primul 
Festival Mondial al tineretului și 
studenţilor de la Praga. Un întreg 
capitol de istorie. 

x 


Întrevederea cu operatorul Ovi- 
diu Gol a avut loc la Sinaia, 
în timpul unei filmări la Pădurea 
Spînzuraţilor. La început a fost 
surprins că îl solicit pentru ru- 
brica Istorie din memorie. Apoi 
în ciuda faptului că e foarte ocupat, 


că se face tirziu, — e după o zi de 
muncă și mai are încă două cadre 
de filmat — în fiecare pauză Ovi- 
diu Gologan îşi face timp și pentru 
întrebările mele. 

— Ați filmat în Piaţa Palatului 
la 8 noiembrie 1945? 

— Am filmat... La început era 
liniște. Muncitorii manifestau paş- 
nic. Tocmai veniseră două camioa- 
ne cu muncitori de la Griviţa Ro- 
şie. Maniştii au tăbărit asupra lor, 
i-au înconjurat şi au dat foc ca- 
mioanelor. Eu filmasem pînă atun- 
ci cîteva bobine, pe care am avut 
inspiraţia să le dau cuiva, să le 
păstreze. Cind a început ambuscada, 
au tăbărit vreo 30 de oameni pe 
mine — mă văzuseră filmînd — 
mi-au luat aparatul, au scos peli- 
cula care era înăuntru și i-au dat 
foc. Materialul pe care am reușit 
să-l salvez există şi azi. 

— La 28 August unde eraţi? 

— La Podul Băneasa. Reuşisem 
să mă strecor cu o motocicletă cu 
ataş — Ion Cosma a venit cu o 
mașină — și am reușit să filmăm 
trupele romîneşti care împreună cu 
detașamentele patriotice au luptat 
penap eliberarea Capitalei de sub 

itleriști. Am filmat convoaie de 
prizonieri nemți, căruțele cu ră- 
niţi, morţi etc. Apoi, împreună 
cu aa dem am intrat în oraș. Bucu- 
reştiul era în flăcări. Palatul bom- 
bardat, Teatrul Naţional la pă- 
mint, dar cotropitorii fuseseră alun- 
gaţi. Am filmat de asemenea pri- 
mirea făcută de către populaţia 
Bucureştiului eliberat, trupelor so- 
vietice... După '44 am plecat cu 
Cosma pe frontul din Cehoslova- 
cia. A urmat primul 1 Mai liber, 
9 Mai — Ziua Victoriei, prima de- 
filare la 23 August 1945, toate în- 
trunirile și marile manifestații 
prent în sprijinul luptei par- 
idului pentru instaurarea guvernu- 
lui democrat. Apoi proclamarea 
Republicii, naționalizarea, pri- 
mele gospodării colective, primele 
subiecte de jurnal care arătau reali- 
zările muncitorilor... A fost cea 
mai frumoasă perioadă a vieții şi 
a meseriei mele. Pot spune că am 
avut norocul să înregistrez pe peli- 
culă tot tumultul acelor zile, înce- 
putul vieții noastre noi, în care po- 

orul începea să-și făurească prin 
uptă şi trudă, noua istorie a țării 
sale. Și astăzi consider meseria de 
operator de actualități ca cea mai 
frumoasă și palpitantă. Ai tot pul- 
sul vieții în mină. 

— Vi s-a întîmplat să reveniți 
pe locurile unde afi filmat atunci? 

— Am nimerit chiar în casele 
în care am stat odată. Nici nu mai 
credeam să ajung acolo... Şi nici 
nu-mi închipuiam că se pot realiza 
atitea în numai douăzeci de ani. 


* 

E adevărat că memoria filmului, 
a peliculei închisă în cutii, e mai 
puternică, mai convingătoare și 
poate, mai fără greș. Dar e la fel 
de adevărat că e mai puțin vie și 
vibrantă decît cea a omului care o 
poartă cu sine, chiar dacă e acoperită 
de impresii și senzații: noi. Istoria se 
păstrează în fiecare din noi, într-o 
imagine fixată pe retină, care con- 
fruntată azi cu altele, reacționează 
prompt la prima atingere a între- 
bării: „Unde eraţi la 23 August 1944? 
Unde erați la 24 tebruarie 19457"... 
Gîndesc așa, amintindu-mi că aproape 
fiecare din cei solicitați au început 
prin a se scuza: „Sînt douăzeci de 
ani de atunci... Am filmat foarte 
multe, am văzut multe... Cine știe 
dacă mai pot să-mi amintesc...“ 

Și și-au amintit instantaneu, de la 
prima întrebare și au avut atitea 
de povestit, cît n-a încăput în spaţiul 
destinat rubricii noastre. 


13 


3 N | 
men SAN en sta) s PA 


E tit Ar angel = 
ik e a, Ha ORA a Shu 


Preşedintele juriului primului Festival al filmului 
romînesc de la Mamaia, regizorul filmului la- 
ureat cu Marele Premiu, artistul poporului 
distins cu unul din premiile de interpretare, 
compozitorul membru al juriului Festivalului, 
documentaristul deţinător al Premiului pentru 
scurt-metrajul experimental şi cîştigătorul Cupei 
de cristal a revistei CINEMA pentru cel mai 
bun debut al anului inaugurează: 


/ 


Ani în şir, în timp ce studiourile noastre intrau în posesia unor 
mijloace tehnice-materiale corespunzătoare cerințelor unei cinemato- 
grafii moderne, a dăinuit, tacit sau manifest, ideia că filmul romînesc 
își va defini profilul în urma unei cotituri spectaculoase pe care o va 
pricinui apariția bruscă a unui film genial. Un asemenea film urma să 
devină din însăşi ziua premierii sale piatră de hotar și punct de reper 
pentru toate producțiile ulterioare. Și astfel, înainte chiar ca imensul 

LU complex de la Buftea să fi fost desăvîrșit, se aștepta cu fiecare film nou, 

fadin primii ani ai începutului, Capodopera. Un asemenea salt miracu- 

<{ los nu s-a produs și nu era de așteptat să se producă decît în calculele 

[=> care ignorau natura complexă, delicată și capricioasă a oricărui fapt de 

> cultură, necum a nașterii unei noi arte naționale. 
indiferentă la iluzii, la entuziasmele de circumstanţă ca și la des- 

curajările snoabe, geneza filmului romînesc continuă, fără străluciri 
precoce dar cu tenacitate și certe izbînzi, extinzîndu-și aria, explorînd 
noi zone, acumulînd noi valori potențiale. Ceea ce s-a dovedit și la 

Mamaia. Dar ne aflăm încă prea aproape de această primă confruntare 

competitivă a filmelor romîneşti, menită să intre în tradiție, spre a 

putea aprecia pe deplin întreaga ei contribuție la crearea climatului 

propice — nu pentru o izbucnire solitară, ci pentru o largă emulaţie, 
capabilă să genereze un șir continuu și unitar de opere la nivelul crea- 
țiilor reprezepiative ale artei romîneşti. 


IN 


Prilejuind o diferenţiere critică nuanțată a valorilor şi o apreciere 
lucidă, de ansamblu, asupra nivelului la care ne aflăm, Festivalul des- 
chide, mai ales prin ecourile sale, cîmp mai larg de acțiune criteriului 
calităţii în creația și producția cinematografică, racordîndu-le la gradul 
de exigență pe care partidul îl promovează cu înțelepciune și consec- 
venţă în toate sferele vieții materiale și spirituale a poporului. 

„Solemn și grațios, împăratul deltei, Pelicanul alb, se pregătește 
să patroneze viitoarele ediții ale Festivalului. După ce și-a împărțit 
generos chipul multiplicat pe diplomele și medaliile laureaților, spi- 
ritul său critic, ascuțit și subtil, atît de bine sugerat în emblemă, se 
exersează pentru viitoarele confruntări de la Mamaia. 

Revista Cinema, contînd pe asentimentul tuturor, l-a invitat ca, 
în perioada dintre două festivaluri, să accepte găzduirea revistei noastre, 
prezidînd, număr de număr, discuțiile de creație ale cineaștilor, al 
căror scop este unul și același cu al festivalului: stimularea eforturilor 
de edificare și desăvîrșire a cinematografiei romînești realist-socialiste. 

Inaugurăm Tribuna Pelicanului alb cu convingerea că ecourile 
profunde, de loc zgomotoase, ale Festivalului se vor amplifica și pre- 


lungi, contopindu-se rodnic cu pregătirea noilor filme, pentru viitorul 
Festival! 


EUGEN BARBU: 


condiția 
trăiniciei 


La festival am revăzut trei din- 
tre filmele care rulaseră deja pe 
ecranele noastre și am vizionat 
prima dată pe celelalte patru. 

Vă interesează să vă vorbesc nu 
ca preşedinte al juriului, ci ca 
scenarist și scriitor. Am să încerc. 
Vreau să încep cu filmele pe care 
le vedeam a doua oară, pentru că 
la a doua vizionare ești mai pu- 
ţin captivat de acţiune şi poţi să-ţi 
dai seama mai bine ce anume re- 
zistă timpului şi analizei. 

Dintre filmele revăzute, Tudor 
şi Un suris în plină vară mi-au 
plăcut încă o dată. Tudor se con- 
firmă a fi un film cu o foarte bună 
construcţie dramaturgică, cu carac- 
tere închegate, la care se adaugă 
meritele interpretării, în special 
ale marelui actor care a fost George 
Vraca şi ale celorlalți doi inter- 
preţi principali care au obţinut 
premii la festival, Lica Gheor- 
ghiu și Emanoil Petruţ. În ce 
constă trăinicia acestui film? În 
faptul că el dispune de un drama- 
tism real, că „are cine cu cine să 
se înfrunte“, ceea ce prea des nu se 
întîmplă în filmele noastre, pă- 


catul lor cel mare fiind acela al 
ilustrativismului. 

În Suris în plină vară rămîne 
foarte proaspăt umorul scenariu- 
lui, fapt care a și făcut de altfel ca 
Dumitru Radu Popescu să cîştige 
premiul pentru scenariu. Vreau 
să reafirm dezacordul meu hotă- 
rit cu cei care au criticat și au 
negat pe nedrept acest film plin 
de autenticitate și farmec. 

Dacă e vorba să ne păstrăm, cum 
aţi propus, la aprecierea scenari- 
ilor, atunci vă voi spune că Pași spre 
lună nu mi-a plăcut. E al treilea 
film pe care l-amrevăzut la Mamaia 
şi dacă mi-am dat seama încă o 
dată că Gopo este un regizor cu 
idei, practicînd uneori un umor 
original și îndrăzneţ — scena cu 
Leonardo da Vinci, de pildă — 


Eugen Barbu, președintele ju- 
riului. 


mi-am întărit convingerea că el ar 
trebui să-și caute totuşi un scena- 
rist care să-l salveze la nevoie de 
inconsistenţă și să-l apere împo- 
triva înclinaţiei către umorul de 
revistă, sesizabil chiar într-o scenă 
foarte lăudată, cum e aceea cu 
Galileo Galilei, în care se comite 
şi falsul istoric, remarcat de cri- 
tică, Galileo fiind substituit lui 
Giordano Bruno. 


Zece mii de spectatori au vizionat în acest impresionant teatru, filme- 


le festivalului. 


ete e- 


mær 


IE Fesmvazur] ri muur nomin e PE 


TI IA SJ 1 


- 


Asistenţa la spectacolul de închidere. 


Dintre filmele pe care le vedeam 
pentru prima dată, se detașează 
Străinul, care are un scenariu foarte 
bun. Se simte mîna scriitorului 
Titus Popovici. Dacă s-a spus totuşi 
că Străinul este un film de adoles- 
cent, aceasta nu se referă cituşi de 
puţin la scenariu, ci la regie. 
În ceea ce privește actorii, ei au 
lucrat excelent. Scenaristului i 
s-ar putea eventual reproșa doar 
o anumită neglijare a eroului 
principal, a lui Andrei Sabin, care 
e lăsat oarecum în umbră de minu- 
ţioasa caracterizare a colegului 
său Varga, în așa fel încît evoluţia 
sa e mai greu de explicat. 

Înainte de a mă referi la filmele 
situate pe ultimele locuri, aș vrea 
să spun că regret că statutul festi- 
valului nu a permis includerea în 
concurs a unor creații cu totul re- 
marcabile ale cinematografiei noas- 
tre din anii trecuţi, Valurile Du- 
nării, Setea și altele. Aceasta a 
dus la prezentarea unui film ca 
A fost prietenul meu care e sub 
orice critică. Ceea ce subminează 
bunele intenţii ale autorilor aces- 
tei producţii este lipsa de logică 
şi de realism în construirea per- 
sonajelor și a acţiunii. Un idi- 
lism afișat cu ostentaţie guver- 
nează aproape toate momentele 
filmului și reacţiile umane. Totul 
e bine, toţi rid și generozitatea 
samariteană este soluţia unică şi 
atotputernică pe care autorii o 
oferă în toate situaţiile și în toate 
micile drame pe care le schiţează. 
Fără a mai vorbi despre scenele de 
muncă, fiindcă ele dau o imagine 
cu totul falsă asupra efortului cu 
care oamenii muncii din țara noas- 


Rubrică realizată de Valerian 
Sava, Mircea Mohor şi George 
Littera. 


Foto |. Hananel şi E. larovici: 


TIP > 


—— pepe i 


Cititorilor revistei 
„CINEMA” cu cele mai 
bune urări la a XX-a 
aniversare a eliberării 
poporului romîn. 


SOPHIA LOREN 


(ITALIA) 


Cititorilor revistei „Cine- 
ma”, cu ocazia acestui eve- 
niment important. 


JULIE CHRISTIE 


(ANGLIA) 


Felicit din toată inima cititorii cu 
"ocazia sărbătorii naţionale. 


| GRIGORI KOZINŢEV 


(U.R.5.5.) 


Poporului romîn, la aniversarea E- 
liberării sale, îi transmit prin revista 
„CINEMA”, urările -cele mai calde și 3 
sincere, 


LUCHINO VISCONTI 


(ITALIA) 


Din toată inima, pentru „Cinema“ 


MARCELLO MASTROIANNI 
(ITALIA) 
1 Cititorilor revistei „CINEMA” cele 
Cm EMA: 5 mai calde urări la sărbătoarea lui 23 

E rm ea II | / i August 
BEA a | KONRAD WOLF 


(R. D. GERMANĂ) 


Dan Lesere Le 


Cele mai bune urări şi felicitări cu 
ocazia sărbătorii de 23 August. 


ANASTASIA VERTINSKAIA 


(U.R.5.5.) 


2 Cititorilor revistei „Cinema” salutări 
cu prilejul celei de a 20-a aniversări 
a eliberării. 

Cu cele mai bune urări. 


BETSY BLAIR 


(S.U.A.) 


Îmi ingădui să vă ofer a- 
mintirea cea mai plină de 


prietenie. Salut cititorilor revistei 


„CINEMA“ 
MARI TOROCSIK 


(R.P: UNGARĂ) 


„CINEMA”. cu 
DE SICA 


(TALIA) 


Cititorilor revistei 


multă simpatie. ocazia celei de a 20-a aniversări a 


eliberării Romîniei. 


GERARD BARRAY 


(FRANŢA) 


Al vostru sincer, 


JEAN MARAIS 


(FRANŢA) 


(pe cititorii revistei „Cinema” cu 


tră şi-au construit şi-şi desăvir- 
şesc viața nouă. 

Caracterul ceţos al dramatur- 
giei și lipsa de ritm în acțiune 
diminuează valoarea filmului Co- 
moara din Vadul Vechi, în care întîl- 
nim scene reușite sub raport regi- 
zoral. În ceea ce privește Dragoste 
lungă de-o seară, debilitatea con- 
flictului este agravată de slăbiciu- 
nile regiei care are o factură tea- 
trală și de lipsa de strălucire a 
interpretării. 

Marele merit al acestui festival 
este că el a oferit prilejul unei 
confruntări a cărei finalitate nu a 
fost doar palmaresul, premiile, 


ci stimularea gîndirii creatoare, a 
exigenţei, simţul de răspundere al 
cineaștilor faţă de soarta artei lor 
şi a genului în care activează efor- 
tul de a găsi soluţiile cele mai efi- 
cace. De aceea festivalul repre- 
zintă un succes cert și neîndoiel- 
nic că roadele lui se vor vedea 
curind. În privinţa scenariilor, a 
căror calitate e condiţia trăiniciei 
filmelor, reamintesc propunerea 
mea, ca studiourile să adopte sis- 
temul colectivelor de autori şi a 
specializării scriitorilor în elabo- 
rarea. diferitelor laturi ale scena- 


riului — dialogul, subiectul etc. 


LUCIAN BRATU: 


între erou şi 
spectator 


La Festivalul de la Mamaia s-au 
prezentat mai multe filme care, 
din punctul de vedere care vă inte- 
resează — acela al regiei, sînt dem- 
ne de toată atenția. 

Mi se pare că o realizare deosebită 
este cea a lui Mihai Iacob din Stră- 


inul, fără să vreau să spun prin asta 
că regizorul şi-a găsit drumul. 
Socot că sînt foarte valoroase cău- 


tările lui Gopo, cu toate că Paşi 
spre lună nu e un film izbutit în 
totalitatea lui. E un film — expe- 
riment. Dintre noi toți, Gopo 
experimentează cel mai mult și 
aceasta este, evident, o calitate a 
sa pe care sperăm să o fructifice 
pe deplin în viitor. De asemenea, 
mi se pare interesantă creația 
lui Victor Iliu în Comoara din 
Vadul Vechi. În acest film există 
o reală profunzime în perceperea 
dramei, a relaţiilor dintre oa- 


ECOURI DE LA FESTIVALUL FILMULUI . 


meni șia raportului dintre om și 
peisaj, o sobrietate modernă în 
imagine și în stilul regizoral. Pe 
alocuri însă filmul cade în re- 
zolvări standardizate. Pe lîngă 
planurile de o mare frumuseţe, în- 
fățişînd cîmpul arat, cu cei doi 
oameni pierduţi în spaţiul arid şi 
arborii pe care atirnă pieile tăbă- 
cite ale cailor, în bătaia vîntului 
uscat, apar, în secvențele de in- 
terior îndeosebi, planuri fără ex- 
presivitate. Pereţii din butaforie 
evidentă, aparatul aşezat cuminte, 
frontal, iar montajul e construit 
după tradiția succesiunii informa- 


tive: plan-contraplan. Aceasta în 
contrast cu frumuseţea vibrantă a 
unor secvenţe din exterior. 

Dacă mi-aţi propus să vorbesc 
despre regie, vreau să afirm că 
nu putem omite din discuţie ele- 
mentele care leagă diferitele com- 
partimente ale creaţiei cinemato- 
grafice, subordonate, toate, în ul- 
timă instanţă, regiei. De aseme- 
nea, nu mi se pare de loc fericită 
linia de minimă rezistenţă pe care 
se poartă unele discuţii în cine- 
matografie, evitindu-se o aprecie- 
re critică nuanţată a filmelor și 
preferîndu-se simpla împărţire a 


lor în diferite categorii calitative. 
Însușindu-ne simţul unei maxime 
responsabilităţi și exigenţe, vom 
observa că noi n-am reușit încă să 
creăm un film care să impresio- 
neze profund pe spectatori, să-i 
facă să plingă şi să ridă totodată, 
cucerindu-i integral prin ineditul 
unor adevăruri umane complexe, 
redate cu întreaga forţă a artei noas- 
tre. Nu ştim să ne condensăm și să 
povestim laconic. Nici în Străinul 
nici în Tudor. Și, ca şi cum n-am 
avea destulă încredere în capacita- 
tatea de înţelegere a spectatorilor, 
practicăm încă ilustrativismul și 


expozitivul. Chiar în filmul a 

cărei regie o semnez, Tudor, pre- 
mizele, plasarea eroului în mediul 
său, înfățișarea evenimentelor 
care preced răscoala, adică aproape 
întreaga partea întiia, ocupă un 


spaţiu excesiv, întirziind apropierea 
şi comunicarea dintre spectatori şi 
erou. A-l dezvălui pe acesta din 
urmă cît mai convingător și mai 
direct atenţiei spectatorilor mi se 
pare că ar fi fost obligaţia majoră a 
mea, obligaţie pe care confruntarea 
de la Mamaia mi-a pus-o în evi- 
denţă. 


_ROMINESC — MAMAIA '64 


ŞTEFAN 
CIUBOTĂRAŞU: 


paleta forţelor 
umane 


Am observat la actorii filmelor 
din festival o anumită simplificare 
a jocului, în sensul unei redări mai 
fidele a omenescului din rolurile 
respective. Încep să recunosc în 
cinematografie caracteristicile pro- 
prii şcolii actoricești de la noi — 
simplitatea, sinceritatea, realis- 
mul, evoluția jocului de la trăire 
la reprezentare, din lăuntru în a- 
fară şi nu invers. Se elimină din 
filme vorbirea mecanică, „fono- 
genică“, căutîndu-se un mod natu- 
ral de exprimare. 

În Tudor am admirat creația 
neuitatului George Vraca și capa- 
citatea autorilor filmului de a a- 
duce „în scenă“ și a reuni pe ecran 
o mare formație de actori buni, în 
roluri diverse, o impresionantă pa- 
letă a forțelor umane, o desfăşurare 
viguroasă de personalități actori- 
cești, dovedind cît de mari sînt po- 
sibilitățile de care dispunem. 

Mă întrebaţi de actorii generaţiei 
cele mai tinere, din Străinul. Sînt 
foarte înzestrați, capabili de mari 
surprize fericite, Depinde cît de 
temeinic vor munci şi depinde dacă 
regizorii le vor acorda sprijinul lor 
care adesea e hotăritor. În Străinul, 
Ștefan Iordache a rezolvat cu succes 
un rol foarte dificil, gradind cu 
discreţie evoluţia personajului, evi- 
tind pripeala și îngroșşările atit de 
frecvente la actorii lipsiţi de ex- 
perienţă. În ceea ce o priveşte pe 
Irina Petrescu, ea este o actriță 
formată, o prezenţă distinctă, care 
adaugă farmecului și graţiei o vi- 
brație aparte, elevată și durabilă. 
Gheorghe Dinică, care debutează pe 
ecran, e un actor dintre cei mai 
promițători, o figură interesantă, 
de o rară expresivitate. Toţi cei- 
lalţi debutanţi sau actori aflaţi la 
primele roluri, — Papaiani, de pil- 
dă, din Surisul — se rețin ca niște 
certitudini pentru viitor. 

Festivalul de la Mamaia m-a aju- 
tat să remarc anumite diferențieri 
stilistice în cinematografia noas- 
tră. Unele filme iau drumul poves- 
tirii epice, cu ample deslășurări 


Ştefan Ciubotărașu în una din 
serile Festivalului, 


de mase, relatînd momente din isto- 
toria mai îndepărtată sau mai apro- 
piată. Altele au început să treacă 
pe planul unor investigaţii psiho- 
logice. Nu fac aici o delimitare 
netă, mi se pare doar că atenţia 
acordată vieţii lăuntrice a omului 
e un semn bun, marcînd o treaptă 
superioară în evoluţia filmului ro- 
mînesc. 

Dacă insistaţi, vă voi spune că, 
revăzind filmul în cadrul festiva- 
lului, A fost prietenul meu mi-a lăsat 
o impresie de vechi. Trebuie să 
învăţăm să vorbim... mai repede. 
Imaginea „aleargă“, nu stă locului 
și asta obligă și ochiul și cu atît mai 
mult gîndurile noastre, la o dina- 
mică sporită. Vorbele nu pot ră- 
mîne în urmă, nici măcar de dra- 
gul sonorităţii şi frumuseţei fra- 
zei, pentru că atunci apare un ritm 
forţat, inert, în interpretarea acto- 
ricească, trăgînd gîndul înapoi şi 
lezînd sensibilitatea omului de azi. 

Aș vrea să vă spun, în schimb, 
că mi-a plăcut Paşi spre lună. Fil- 
mele cu actori ale lui Gopo au acee- 
ași filiație de idei și de stil ca și 
filmele sale de desene animate. 
În toate vibrează o anumită căl- 
dură, un apel la umanitate, un 
spirit subtil și năzdrăvan care din- 
colo de inegalităţile realizării stă 
bine ui artist romîn. 

C ca instituirea acestui fes- 
tival anual va stimula pe cineaştii 
noştri să fie exigenţi și să realizeze 
lucrări mai bune. El ne-a oferit 
deja posibilitatea să operăm o serie 
de diferențieri calitative, obliga- 
torii la orice bilanţ făcut cu spirit 
de răspundere, 


Trei dintre realizatorii filmului Tudor: 
ristul Mihnea Gheorghiu și actorul Emanoil 
deschidere a festivalului, 


Geo Saizescu și Cupa revistei 
Cinema. 


GEO SAIZESCU: 


originalitatea 
în comedie 


Mi s-a reproșat, într-adevăr, că 
ambianța din filmul Un surts în 
plină vară n-ar fi suficient de au- 
tentică. Originalitatea noastră nu 
trebuie căutată în vreun exotism 
peisagistic, dar nici nu cred că 
trebuie să evităm a înfățișa în 
filme natura splendidă a patriei 
noastre, și tot ceea ce ne oferă 
viaţa noastră nouă, de la construc- 
ţii şi elemente arhitectonice, pînă 
la detaliile din interioare (ca să 
ne păstrăm la ceea ce ţine de am- 
bianţă). Și apoi nu putem aprecia 
în spiritul unei înţelegeri înguste 
şi mecanice a realismului orice 
gen de filme şi nici legifera un stil 
unic al ambianţelor, fiindcă atunci 
se va găsi cineva care să pretindă 
ambianţe neorealiste chiar într-o 
comedie muzicală. 

Sînt de acord, nu comedia 
muzicală e genul cel mai repre- 
zentativ pentru comedia noastră 
cinematografică, cel puţin în per- 
spectivă. 

n ceea ce privește stimularea 
filmului comic romînesc, nu eli- 
min din discuţie pe scriitorii şi 
scenariștii care pot fi descoperiţi, 
dar cred că cineaștii noștri (do- 
taţi pentru acest gen atit de agrea- 
bil, dar și atît de dificil!) trebuie 


actrița Lica Gheorghiu, scena- 


etruț, la spectacolul de 


să pornească, învăţind, în primul 
rînd de la umorul popular. 

Începutul făcut de Gopo — un 
început strălucit — este numai un 
început, deși umorul uneori „as- 
tral“ al filmelor sale scurte — de 
înaltă calitate de altfel — ne-a 
adus și lui și nouă mari satis- 
facţii. 

...Gopo, un adevărat creator, n-a 
atins însă culmi în lung metraj 
(spre părerea de rău a lui și a 
tuturor) — mă refer la S-a furat 
o bombă și Paşi spre lună — în- 
trucît se pare că el a uitat oare- 
cum în aceste filme de umorul 
popular care l-a impus în filmul 
romiînesc și în lume. Revenind la 
vechea-i sursă, cu siguranță că 
Gopo va izbindi și în lung-metraje. 

În cinematografia noastră, cele 
mai multe comedii sînt inspirate 


de clasicul nostru satiric, Caragiale. 
Normal ar fi fost în acest caz ca 
producțiile respective să tindă spre 
o reprezentare demnă de inspi- 
ratorul lor. Or, n-a fost totdeauna 
așa. Nu întotdeauna regizorii s-au 
apropiat cu înţelegerea cuvenită. 
Două lozuri, D-ale carnavalului, 
Telegrame, realizate de duetul Na- 
gy-Miheles au rare momente de 
inspiraţie și de adevăr caragialesc. 
În schimb, reușitele lui Jean 
Georgescu (Noaptea furtunoasă şi 
Schițele) şi Haralambie Boroş 
(Politică cu ...delicatese) dovedesc 
că marele nostru satiric poate şi tre- 
buie să fie abordat cu îndrăzneală 
de cineaști. 

Surisul m-aș încumeta să-l în- 
scriu în umorul de esență popu- 
lară. Căutările, tatonările, reuşi- 
tele și toate greșelile din acest 
film sînt pentru mine o experienţă 
cu totul deosebită. 


THEODOR 
GRIGORIU: 


imperativul 
calității 

— Ce ne puteți spune despre mu- 
zica filmelor prezentate în cadrul 
Festivalului de la Mamaia? 

— O consider în general reuşită. 
Gheorghe Dumitrescu, în Tudor, 
vădeşte o deosebită forță epică, 
afirmîndu-se drept cel mai indicat 
compozitor pentru filmele de evo- 
care istorică. Partitura pe care el 
a scris-o pentru Tudor este fără doar 
şi poate cea mai bună din cîte s-au 
ascultat în cadrul Festivalului. 
Regret că Tiberiu Olah n-a putut 
da întreaga măsură a talentului său 
în Comoara de la Vadul Vechi, din 
pricina vitezei cu care a fost nevoit 
să lucreze. 

— Gopo, cu Paşi spre lună, în- 
cerca o incursiune prin istorie. Din 
punct de vedere muzical, problema 
era dificilă, necesitind armonizarea 
într-un tot unitar a unei mari varie- 
tăți de epoci și stiluri. Cum vi se 
pare, din acest punct de vedere, 
muzica lui Dumitru Capoianu? 

— Muzica lui Capoianu dovedeş- 
te că autorul își stăpîneşte bine 
meșteșugul. Ea nu este însă înde- 
ajuns de aprofundată și de aceea pe 
alocuri păcătuiește prin descrip- 
tivism. Capoianu n-a filtrat întot- 
deauna epocile și stilurile prin pro- 


ducătorul american Samuel Gallu și zi 


| 


f 
| 


[| 


| 


pria lui personalitate și n-a reușit 
să creeze senzația de întreg, de 
unitar, 

— Cu ocazia Festivalului, au de- 
butat doi tineri compozitori: Liviu 
Glodeanu in Dragoste lungă de-o 
seară și Mircea Istrati în Străinul. 

— Glodeanu, în deosebi, aduce 
o modalitate mai nouă, o muzică 
de factură mai modernă, care a- 
mintește muzica filmului grecesc 
Electra. El are însă unele mo- 
mente muzicale foarte bune, ală- 
turi de altele mai puţin bune. Asta, 
datorită folosirii excesive a per- 
cuţiei care, neavînd suficient volum 
fonic, creează prin abuz o senzaţie 
de devitalizare. Muzica lui Mircea 
Istrati, de asemenea meritorie, 


suferă cred din pricina regizorului 
care i-a cerut, se pare, să-și armo- 
nizeze partitura cu un fel de muzi- 
că ușoară, în secvențele idilei și cu 
Rapsodia a III-a a lui Enescu, în 
final. Istrati n-a izbutit să reali- 
zeze o armonie deplină între aceste 
categorii muzicale deosebite. De 
altfel, era și foarte greu. 

— Care credeţi că este problema 
cheie în dezvoltarea muzicii noastre de 
film? 

— În primul rînd, lărgirea cer- 
cului de colaboratori specializați. 
Asta nu înseamnă o simplă creștere 
numerică a celor ce scriu muzică 
de film, ci în primul rînd o mărire 
a diversităţii talentelor care creea- 
ză pe acest tărim. 


La r ia de închidere a festivalului, antţita cehă Dana Smutna, pro- 


= 
SERGIU Mv: 
NICOLAESCÙ: 


documentarul 
şi şcoala 
națională 


— Festivalul de la Mamaia ne-a 
arătat că documentariştii trăiesc 
cu pasiune realitățile noastre, că 
ochii lor înregistrează atent ce e 
în jur, că filmele lor încearcă 
să contribuie la constituirea unei 
şcoli romîneşti de film. Desigur, 
roadele nu vor întirzia să apară 
dacă vom persevera. 

La festival au fost prezente cîte- 
va reușite certe: Tăbăcarii, George 
Georgescu, bunăoară. Paul Barbă- 
neagră e unul dintre colegii noștri 
cei mai talentaţi. Păcat că filmul 
lui dă, pe alocuri, senzaţia elabo- 
rării. Citeodată poţi constata că 
autorul s-a lăsat prea uşor sedus 
de tentația posibilităţii tehnice, 
în dauna conținutului. Cadrele cu 
stop-cadru minează continuitatea 
i îngheaţă fluxul interioral filmu- 
fui. eorgescu rămîne însă excelent 
lucrat și face dovada unui stil 
personal. i 

Pretutindeni muncesc oameni 
pornea de la o idee demnă de in- 
teres, pe care o realizează în mare 
parte, însă dramaturgia o forțează 


i indian Rabiuddin Ahmad. 


uneori. Poate nu trebuia insistat 
tn atitea rînduri asupra caracteru- 
lui deosebit, excepțional al fapte- 
lor oamenilor descriși. Eroismul ço- 
tidian al personajelor putea fi ex- 
primat convingător și fără această 
cultivare a spectaculosului. Ima- 
ginea filmului e excelentă. 

— Festivalul a găzduit și citeva 
filme experimentale... 

— Apreciez Drumuri al lui Mirel 
Ilieșiu. Ar fi fost și mai bine cred, 
dacă nu solicita atit de frecvent 
supraimpresiunea. Repetarea ace- 
leiași tehnici pe parcursul între- 
gului film devine în cele din urmă 
supărătoare. 

Memoria trandafirului e — după 
opiniile criticii străine și romt- 
nești — o încercare care mi-a reu- 
şit. Aveam emoţii. Publicul a în- 
țeles ceea ce aveam de comuni- 
cat și asta mi-a adus o mare satis- 
facţie. 

Cu ochii cu care îl privesc astăzi, 
Memoria îmi pare totuşi puţin cam 
lung. Mă dojenesc pentru ultima 
parte, simbolul trebuia să fie mai 
discret. 

— Şi Paşi spre lună? 

— Are idei colosale. 

— Cum apreciaţi munca celor- 
lalți colegi de la Studioul „Bucu- 
rești“ ? 

— Regizorii noştri de film artis- 
tic au început să cîştige în expe- 
rienţă şi profesionalitate. Tudor 
e construit pe un scenariu foarte 
bun şi are o distribuţie de mare 
clasă. Străinul dovedeşte o măes- 
trie sigură în scenele de masă, în 
crearea ambianţei, în munca cu 
actorii. 


GEORGES SADOUL 
(FRANȚA) 


— Cu prilejul competiţiei de la 
Mamaia am avut posibilitatea să 
cunosc mai indeaproape produc- 
ţia dumneavoastră de filme din 
ultimii doi ani și am făcut o des- 
coperire care mi se pare inte- 
resantă: aveţi o şcoală romînească 
în domeniul filmelor de scurt 
metraj. Din 20 de filme prezentate 
mi-au plăcut foarte mult vreo 
6—7 care au abordat și rezolvat 
teme interesante şi variate. Mă ro- 
fer mai ales la Pretutindeni mun- 
cesc oameni, George Georgescu 
(căruia noi, francezii, i-am acor- 
dat și Premiul criticii franceze), 
Năică, admirabil basm pentru 
copii cum se fac rar în occident 
şi Oamenii noștri la care am apre- 
ciat comentariul conceput și spus 
cu originalitate și duh. Memoria 
trandafirului l-am mai văzut la 
Cannes. Este un film bun care a 
fost bine primit atit de critica 
franceză cit și de mofturosul pu- 
blic de pe Coasta de Azur. La fil- 
mele de lung-metraj preferinţele 
mele: Comoara din Vadul Ve- 
chi. Un film bun care nu păcătu- 
ieşte, după mine, decit prin finalul 
convenţional, firav ca rezolvare 
artistică,  neconvingător;  Pași 
spre lună — și găsesc că Gopo este 
într-un progres simţitor faţă de 
Fetiţa mincinoasă şi chiar faţă de 
S-a furat o bombă. Dragoste lun- 
gă de-o seară este, cred, unul din- 
tre cele mai interesante filme pre- 
zentate in cadrul festivalului. 


NINA IGNATIEVA 
(U.R.S.S.) 


— Consider că tabloul cinema- 
tografic oferit pe litoral confirmă 
un pas serios înainte faţă de reali- 
zările dumneavoastră anterioare, 
lăsind să se întrevadă, totodată, 
perspecti vele interesante ale filmu- 
lui rominesc. Am înţeles că dis- 
puneţi în acest domeniu de mari 
posibilităţi; m-a bucurat acea 
energie tinerească, vitalitate, do- 
rinţă de nou care se resimte în ci- 
nematografia dumneavoastră. 

Despre filme? Regret că n-am 
văzut Tudor. M-a impresionat 
Străinul nu numai prin dimen- 
siuni dar și prin problemele sale 
importante de ordin politic și so- 
cial. 

M-a bucurat tot ce am văzut 
la dumneavoastră în materie de 
film documentar. La noi genul a 
rămas în urmă. Se poartă ample 
discuţii cu privire la tradiţiona- 
lismul multor documentare sovie- 
tice; se preconiztază ceva nou, 
un inedit artistic pe care l-am în- 
tilnit la dumneavoastră. L-am 
felicitat călduros pe regizorul Paul 
Barbăneagră pentru valorosul său 
film despre dirijorul George Geor- 
gescu. 

Cu totul neașteptată e calea pe 
care a ales-o regizorul Sergiu 
Nicolaescu pentru filmul său poe- 
tic Memoria trandafirului. Îm- 
binarea originală dintre imaginea 
plastică și muzica aleasă a produs 
o foarte bună impresie. M-a in- 
teresat în filmul Tiăbiăcarii mo- 
dalitatea regizorală: suprapunerea 
comentariului din trecut pe reali- 
tățile prezente, laconică și suges- 
tivă, grăitoare antiteză! 


SA MUEL GALLU 
(S.U.A) 


— Mi-au plăcut Dragoste lungă 
de-o seară, Tudor, Un suris în 
plină vară și în deosebi documen- 
tarele: George Georgescu care 
reprezintă, după mine, un record 
(rar intilnit) de regie: Barbănea- 
gră a reușit să ne facă să vedem 
muzica. Remarcabil. Ca și Pre 
tutindeni muncesc oameni, © 
peliculă emoţionantă ca mesaj 
și artistic ca realizare. 


ENRICO ROSSETTI 
(ITALIA) 


— Din patru filme vizionate 
mi-au plăcut trei: Străinul, Dras 
goste lungă de-o seară și Paşi 
spre lună care sint realizări teh- 
> de înaltă calitate iar primele 
două se bucură și de o interpretare 
actoricească remarcabilă (Ciubo- 
tărașu e formidabil!). Străinul 
ar mai trebui concentrat puțin. În 
Dragostea m-au interesat carac- 
terele celor trei femei creionate 
cu pricepere de către scenariu și 
dibăcie artistică de către regie. 
Pai spre lună e frumos dar cu 
prea puține gaguri după părerea 
mea. Or, cred că genul abordat 
de realizator solicită mai multă 
fantezie umoristică. Din păcate 
n-am văzut Tudor. 

O adevărată operă de artă e și 
filmul dedicat regizorului George 
Georgescu, la care am putut ad- 
mira unele din cele mai frumoase 
gros-planuri pe care le-am văzut 
vreodată. 


VAN TUNG 
(R.P. CHINEZĂ) 


— M-a cucerit atmosfera caldă, 
de lucru, desfășurată sub aripa 
ocrotitoare a pelicanului alb. Am 
primit cu multă bucurie invitaţia 
dumneavoastră și sint fericit să 
constat că această reuniune a ci- 
neaștilor romini s-a soldat cu un 
valoros schimb de idei. 


INGEBORG MURZA 
(R.D.G.) 


— Plec cu amintirea unor ac- 
tori deosebit de talentaţi. Ştefan 
Ciubotărașu este o personalitate 
plină de forţă, iar tinărul Sebas- 
tian Papaiani se mişcă în „scenă“ 
cu o naturaleţe cuceritoare. 


RABIUDDIN AHMAD 
(INDIA) 
— Mi-a plăcut Dragoste lungă 


deso seară i am apreciat lipsa 
bhappy-end-ului. Creatorii lui au 


înţeles că nu trebuia în nici un 
caz să aducă trei bărbaţi celor 
trei „urite“ ale satului, dacă vor 

să evite stereotipia. 
Despre Tudor o să spun doar 
că l-am cumpărat, e că... Stră- 
ar prea lung. 


inul este interesant 


ADALBERTO CONTE 
(ITALIA) 


— Firma mea a avut plăcerea 
de a distribui filmul Tudor în în- 
treaza Italie. Tudor a produs o vie 
impresie. Ţin să menţionez faptul 
că spectatorul italian manifestă 
un viu interes pentru arta și viața 
poporului romin. Sint convins că 
şi celelalte filme pe care le-am 
cumpărat se vor bucura de un 
succes meritat. 


ALPHONSE BRISSON 
(FRANȚA) 


— Mi-a plăcut Tudor. M-au 
impresionat în deosebi scenele de 
mase. Cred doar că e prea lung. 
Într-o versiune mai condensată 
îi prezic însă un frumos succes 
peste hotare. 4 

M-au interesat mai mult filmele 
documentare și vreau să-mi ex- 
prim convingerea că dacă Náică 
ar fi intrat în ultima competiție 
de la Cannes v-ar fi adus cu si- 
guranță un premiu. Ba mai mult 
chiar, prezența micului interpret 
pe podiumul sălii Palatului fes- 
tivalului ar fi periclitat marele 
premiu de interpretare masculină... 


ROMÎNESC — MAMAIA ’Ad 


Frederic March 


CRONICA 


Ideea acestui film (20-th Century 
Fox) este descrierea unei crime. A 
uneia din cele mai criminale vino- 
văţii: aceea de a uita, de a socoti 
ca nuli şi neaveniţi cei doisprezece 
ani de nazism. Patricianul hambur- 
ghez von Gerlach, rege al șantiere- 
lor de construcţie navală din Alto- 
na, este un fel de șef de dinastie în 
genul familiei Krupp (Frederic 
March). Îl vedem dezolat că nu 
poate transmite moștenirea fir- 
mei, a „împărăției de la Altona“, 
fiului său preferat Franz (Maxi- 
milian Schell), cel mai înzestrat 
în arta de a porunci şi de a stoarce 
pe oameni. Din păcate, kronprin- 
țul Franz, de cincisprezece ani e 
dat ca mort în registrele primăriei 
şi trăieşte încuiat de bună voie 
într-o aripă a castelului părintesc, 
unde își petrece timpul amintin- 
du-și de atrocitățile comise de el 
în timpul războiului. Că mintea 
lui e rătăcită, asta s-a mai întim- 
plat şi altor soldaţi din acea vreme. 
Dar la el e ceva mai complicat. Are 
remușcări, asta e cert. Și totuși 
n-are. Adică remușcările lui sînt 
de o monstruozitate cu totul spe- 
cială. Sintem, zice el, „vinovaţi nu 


Sophia Loren 


de crimele pe care le-am comis, ci 
de cele pe care nu le-am comis“. 
(Și pentru că nu le-am comis.) Cind 
un om normal se căiește, el îşi re- 
vizuiește concepțiile, sau se sinu- 
cide, sau începe o viaţă nouă, sau 
se retrage din viața publică, fn- 
sfîrşit, face ceva logic. Franz însă 
nu. Între a face mea culpa şi a înne- 
buni, nazistul Franz alege nebu- 
nia. Mai întîi va construi o minciu- 
nă enormă. Va hotărt că Germania 
a murit, că Germania s-a stins, că 
Germania a fost asasinată. Ideea 
pare dementă, dar este perfect lo- 
gică, perfect în acord cu logica lui. 
Germania nu poate fi concepută de- 
cît ca un stăpin care poruncește tu- 
turor popoarelor, cu dreptul şi pu- 
terea de a chinui întregul gen uman. 
O Germanie care a încetat de a mai 
fi astfel este o Germanie moartă, 
inexistentă. Şi nebunul nostru va 
perora în faţa benzii de magneto- 
fon de zeci, de sute de ori, acelaşi 
discurs apocaliptic și megaloman. 
Îl auzim spunînd: „Totul va fi 
mort în secolul 30: ochii, judecă- 
torii, timpul, noaptea. O! Tribu- 
nalul nopţii! O, voi care aţi fost, 
voi care veţi fi, voi care sînteţil 
Eu, eu am fost. Şi eu, locotenentul 
Franz von Gerlach, aci, în locul 
acesta, azi, am luat secolul meu și 
l-am încărcat în întregime pe umerii 
mei și zic: voi răspunde pentru el, 
azi şi în vecii vecilor.“ 


Maximilian Schell 


de D. |. SUCHIANU 


Ideea morţii, gustul morţii este 
de asemenea o voluptate nazistă. 
Leni, sora lui Franz (Françoise 
Prevost) vorbind de Johanna (So- 
phia Loren), soţia fratelui lor Wer- 
ner (Bob Wagner) spune că ea are 
„frumuseţea morţii“. Iar Franz ti 
răspunde: „Curios, aceeași impre- 
sie am avut-o şi eu!“ Tot Leni spu- 
ne, așa, dezinvolt, ca o conversa- 
ţie mondenă pe cînd stau la masă: 
„Există oameni care, prin natura 
lor (observați sensul rasist al aces- 
tui cuvint) trăiesc în intime rela- 
ţii cu moartea. Ei țin destinul al- 
tora în mîinile lor.“ Şi aceasta se 
numeşte la domniile-lor „a avea 
intime relaţii cu moartea !“ 

Bătrinul șef de trib are un can- 
cer al faringelui. Ştie că i-a mai 
rămas mai puţin de un an de trăit. 
Dar asta nu-i ia nimic din putere, 
din sprinteneală. Ba chiar îi iu- 
țeşte luciditatea, căci trebuie să 
prepare iute succesiunea tronului. 
Moartea nu-l deranjează. Este prie- 
tena lui bună. larcînd spune fami- 
liei că „și-a dat încă 6 luni de trăit, 
după care...“, Leni face gestul sinu- 
ciderii. 

Această Leni nu e mai puțin 
caracteristică decit ceilalţi, şi nici 
mai puţin monstruoasă. În aceste 
familii de monarhi industriali exis- 
tă întotdeauna cite o soră (vezi Ber- 
ta Krupp) care militează cel mai 


aprig pentru sinistra onoare şi glo- 
rie a dinastiei. Leni e aceea care 
îl întreţine pe fratele ei în credinţa 
că Germania e în zdrenţe şi în ruină. 
Zilnic îi citeşte jurnale din 1945, 
pline de morţi, de mizerie, de şo- 
maj, de răscoale oarbe, toată acea 
anarhie următoare bombardamen- 
telor şi capitulării. Leni este aceea 
care, cu o cruzime bestială, dis- 
truge fericirea posibilă a acestui 
frate pe care îl adoră, făcind-o pe 
Johanna, care începuse să-l iu- 
bească, să fugă de el cu oroare, a- 
flînd de atrocitățile sale din timpul 
războiului. Şi Franz nu se su- 
pără cituşi de puţin pe Leni. Căci 
Leni lucrase pentru familie... Şi 


familia era un bloc. Toţi erau una. 
E caracteristic cum Franz spune 
despre tatăl său, şeful tribului: 
„Îl cunosc pe bătrinul Hindenburg 
(așa i se zicea), ca şi cînd eu l-aş 
fi făcut. Mă întreb uneori dacă el 
m-a făcut pe mine sau eu pe el. 
Cind vreau să știu ce gindește, 
n-am decit să fac gol în creierul 
meu, să fac vid în cap: atunci, toa- 
te gindurile care-mi vin sînt ale 
i ERA 

Johanna este conștiința morală 
a Germaniei sănătoase (care înoa- 
tă din greu contra curentului). 
„Timp de 13 ani, zice ea, am fost 
mințită. Dar de atunci încolo am 
hotărît să nu mai fiu minţită nici- 
odată.Ciînd mi-aduc aminte de feţele 
celor care îl hailhitlereau pe Hit- 
ler, îmi dau seama ce porci pot 
oamenii să fie“. Altădată spune: 
„Plec. Plec singură. Şi singură voi 
rămîne toată viaţa. Căci să pri- 
veşti adevărul în faţă e mai bine ca 
orice, Şi merită orice. Orice.“ 


de |. HRISTEA 


E DRE ERE 35 UT at ae Eta A A 
Pleacă singură. Pe soţul ei îl E i 
lasă, fără nici o explicaţie. Adică |. 
„bătrinul 
Hindenburg“. „Ce e cu d-ta şi 
Werner?“ o întreabă el. „Ce vrei să 
spui cu asta?“ „Mă gindesc lace 
crezi că este Werner, și la ce este 
Werner.“ Scurt și lapidar, ca toate 
cinicile, calmele principii ale bă- 
trinului rege. Ce simplu explică el 
obedienţa la hitlerism: „Lumea nu 
protestează sau nu-și crede ochi- 
Cînd ceva 
convine, la ce bun să nă- 
scoceşti ieșiri savante? Soluţia e 
gata. N-ai decit să „nu-ți crezi 
ochilor“. Să-ţi zici că real e ce 
spune, fiihrerul, nu ce înregistrează 
retina. Sau: Johanna îl întreabă: 
în demnitatea | 
umană?“ Iar el răspunde, în același 
stil calm, aproape bonom: „De 
mult am încetat să mă mir de ce-și 


explicația i-o dăduse 


lor.“ Genială formulă! 
nu-ţi 


„Dar d-ta crezi 


fac oamenii unii altora“. 


Felul cum De Sica a pus Seches- 
din Altona ne arată un 
maestru de 
satiră socială, dar și un De Sica 
poezie se cheamă a 
trezi prin cuvinte puţine și adinci, 
a trezi nu numai avalanşe de giîn- 
duri la cei ce le aud, dar și un potop 
de imagini. lar cînd aceste „ima- 
gini care comentează cuvintul“ 
apar nu numai pe retina spectatoru- 
lui, dar și pe pelicula aparatului 
de filmare, această lucrare — gen 
nou, frumos şi greu — se cheamă 
„poezie cinematografică“. Poemul 
compus de De Sica nu e suav şi li- 
ric, ci sumbru, fioros, dantesc. Dar 


traţii 
De Sica nu numai 


poet. Căci 


poem este. 


Iar colaboratorii săi, actorii care 
au interpretat rolurile, nu pot fi 
lău daţi, căci perfecţia nu se poate 


defini prin cuvinte. 


Piia oinefilul obişnuit 
să contunde filmul biografie 
muzical cu producția (sau 
superproducția) comercială, 
lipsită de pretenţii artistice, 
simpla idee de a urmări o 
biografie filmată a lul Beet- 
hoven îl poate stirni tngrijo- 
rare. De prea multe ori com- 
pozitori sau interpreți celebri 
s-au perindat pe ecran în 
uniculscop de a stirni lacrimi 
şi mal ales reţete de casă, 
pentru a mai îndrăzni să 
speri că o personalitate atit 
de covirşltoare on aceea a 
„Titanului“ va scăpa de muti- 
larea tehnlcoloră și stereoto- 
nică. Nu-mi amintesc și 
nici nu cred că este posibil 
ca vreunul din geniile muzicii 
să fi avut parte de vreo 
tratare cinematografică pe 
măsura măreției sale. După 
Melba, Carusso sau cele două 
filme Schubert prezentate la 
noi în ultimii ani, nioi noul 
film închinat lui Beethoven 

roduoţie a studiourilor Walt 

isney) nu se sflește să-și 
proclame deschis, intenția de 
„romanțare“: prima replică a 
eroului coincide cu prima ine- 
xactitate blogratică (Beetho- 
ven afirmă că a venit la 
Viena pentru prima oară în 
1792, ultind de vizita prece- 
dentă, cînd îl cunoscuse pe 
Mozart), pentru ca, mal 
departe, cunoscătorul cit de 
cît informat asupra detaliilor 
vieţii compozitorului, sătrea- 
că prin adevărate clipe de 
panică, atflind, de pildă, că 


da 


i 


O mărturie autobiografică — mitul 
Bardot 


Simfonia a 5-a a fost serisă 
înainte de a 3-a, că surzirea 
abia începea în perioada 
„concertului imperial“, că 
intrarea francezilor în Viena 
coincide cu o epocă creatoare 
a lui Beethoven care de fapt 
aparţine înfringerii lui Napo- 
leon în Rusia. Locul vesti- 
tului testament de la Helli- 
genstadt este schimbat nu 
numai geogratie, dar şi isto- 
rico, lar personajele, fără a 
avea scuze că sînt „Imagina- 
re“ arborează relaţii cu eroul 
pe care le-au avut altădată 
sau niciodată... 

Am enumerat de la început 
toate aceste puncte de lesni- 
cios atac ale biogratului 
exigent, cărora li se pot adă- 
uga destule rezerve ale cine- 
astului nu mal puţin exigent, 
nu pentru a conchide împo- 
triva acestui film, cl doar 
pentru a-l înscrie exact în sfe- 
ra lul. Pentru că, dincolo de 
orice rezerve stirnite de sim- 
plificarea eroului, de aluneca- 
rea în facil hollywoodian (ne- 
lipsita plecare a iubitei chiar 
în seara concertului, reapa- 
riţia e! în postura de martoră 
emoţionată a triumtuluitinal) 
filmul Rebelul magnific nu 
este lipsit de fel de momente 
de emoție autentică. O trăire 
puternică a unul bun actor şi 
pianist (Karl Heinz Böhm, 
care nu e altul decit fiul 
celebrului dirijor Karl Böhm) 
o prezentare vie, convingă- 
toare, a momentelor propriu- 
zis muzicale, o fină tratare a 
unor detalii de viaţă (scenele 
de la începutul filmului) şi 


a momentelor pantes (admi- 
rabilă, de pildă, scena plim- 
bării prin pădure împreună cu 
micul orb, inventat de scena- 
rist, care îmbogățește mult 
ideea artistică a filmului) — 
tao ca în cele din urmă, după 
zimbetele inevitabile, după 
clipele de ezitare și (de ce să 
n-o spunem?) de revoltă, spec- 
tatorul cel mal critic să des- 
copere uimit că este, totuşi, 
emoţionat. Și acest fenomen 
— paradoxal în aparență — 
merită discutat euninceritate: 
de vreme ce pelicula nu a 
înregistrat încă (după cunoş- 
tințele mele) un Beethoven 
la înălţimea epocii şi perso- 
nalității sale, este oare negli- 
jabil faptul că acest Beetho- 
ven, care nu trăieşte decit 
drama surzeniel şi o dezamă- 
gire sentimentală, are darul 
să cîştige milioane de specta- 
tori? Poate fi trecut cu vede- 
rea faptul că, într-o jumătate 
de oră, publicul cel mal larg 
pătrunde în universul unor 
simfonii şi sonate din teza- 
urul celei mai nobile culturi? 
Adevărul e că acest film, 
lipsit de pretenția exactității 
şi complexităţii, îţi oferă din 
plin o calitate compensatoare: 
sinceritatea, căldura umană, 
dragostea pentru muzică a 
realizatorilor săi, pe care o 
transmit cu generozitate și 
spectatorilor.ȘI nu este exclus 
ca o încercare — situată la 
extrema cealaltă de a sonda 
migălos sensurile omului și 
artei sale, inepuizabilele con- 
tradieţii ale perloadel istorice, 
să ti fost pindită de primej- 
dia aridității... 


“ANAT 


w 


RESCRIE TE 


MONSTRU SACRU... 


de Mircea MUREŞAN 


B.B. zeița ne-a acordat favoarea să compară 
în fața noastră mai nudă ca în filmele lui 
Vadim, transparentă chiar, ca la Roentgen, 
a acceptat să i se dezvăluie ceea ce era prea 
cunoscut, viața particulară...Dar biograful 
nefiind Homer, a adăugat de la sine puțin 
romanțare în culori Eastman, dulci-trandatirii, 
a trecut cu vederea cochetăriile actriței sacri- 
ficind personajul și a descoperit un final în 
care B.B., sărmană victimă a propriului mit, 
cade lovită de fulgere, nicidecum ale lui Jupi- 
ter, ci ale unui obscur războinic reporter. 
(Cade, uşoară, ca o genială aluzie la viața 
intimă, condensat consumată, sau la sfîrşi- 
tul cel adevărat de peste ani; totuşi, căderea 
răminind criptic de frumoasă...) 

„Cred că am descris un fenomen social, de- 
clară unul din biografi, regizorul Louis Malle. 
N-a fost chiar intenția mea dar cred că publi- 
cul vafi impresionat, pentru că aceasta există 
Tratate Les Lettres françaises — nr. 


Eu nu cred. Nu cred că Brigitte Bardot re- 
prezintă într-adevăr un fenomen social, chiar 
dacă referirile ar fi mai potin la persoana teri- 
bilei vedete, cît la reflexul în opinia publică. 
Cred că „B.B.“ e mai degrabă fenomen de psi- 
hoză a maselor, fără repercusiuni sociale pro- 
priu-zise. În orice caz, Brigitte Bardot e un 
mit internaționalizat de mult. 

Cind focul se va stinge, dacă nu s-a și stins, 
şi dacă istoria nu va omite să rezerve citeva 
rinduri, chiar sărace, aceleia care a fost cometa 
„B.B.“, poate fenomenul să fie considerat, 
dacă nu social, măcar eveniment important 
într-un amplu cadru social. 

Rezoluția va fi determinată probabil, de 
întrebarea ulterioară: a fost Brigitte Bardot o 
mare personalitate artistică, un mare creator, 
ca Picasso sau Albert Camus? A influențat în 
vreo măsură oarecare conștiința socială? 

Dacă da, să i se deschidă Pantheonul. 

Dacă nu...Franţa tot ti poate fi recunoscă- 
toare ei, fragilei copile de douăzeci de ani, 
care dacă nu și-a salvat patria ca Jeanne 
d'Arc, a adus tezaurului naţional, cindva, 
DN gnuise devize decit uzinele în regie Re- 
nault. 

Pentru atit, și merita să-i fie imprimată 
efigia pe timbre şi să fie consemnată în La- 
rousse la litera lui Baudelaire. 

Cam complicate proniomo pentru un singur 
film. Autorii celui de față, Louis Malle și 
scriitorul Jean-Paul Rappeneau, s-au trezit, 
firesc, mult handicapați de complexitatea 
cazului, de multitudinea dedesubturilor fe- 
nomenului. 

Brigitte Bardot e într-adevăr un seducător 
personaj de cinema, cu totul ieşit din comun. 
Conflictul de asemenea: eroul mitic în luptă 
cu înseși elementele mitice, de el stirnite, 
imposibil de înfrinat,pentru că crudul strip- 
tease al fiinţei lui nu s-a săvirşit, pentru că 
setea de neobișnuit nu va fi niciodată stinsă, 
atita vreme cit izvorul există. Tema propusă 
nu e mai puțin interesantă. Să-l cităm pe Louis 
Malle; „...dragostea dovedită imposibilă în 
anumite circumstanțe determinate de viaţa 
pe care 0 ducem, de influența teribilului 
„mass mediums“ determinat de presă“. Şi mate- 
ria şi intenţiile confluează într-un masiv filon 
re eri anatomia, disecţia în adincime, micro- 
radiofotografia  contradicţiilor personajului, 
ar fi fost posibile, dar seducţia a fost mal mare. 
Seducţia în cazul de faţă fiind circumstanță 
atenuantă, să privim filmul așa cum e. 

Jill e fată cuminte, studioasă, vrea să de- 
vină balerină. Nu cu destulă pasiune. Ca şi 
casa superbă de pe malul lacului Geneva, 
barca motorizată, bicicleta şi capra, dansul ţine 
de o adolescenţă puţin sportivă, puţin dezor- 
donată, care o dată trecută, se transformă în 
incertitudini și chemări. Fata cuminte arde, 
dorește marea confruntare cu viața. Pleacă la 
Paris și astfel începe nemaipomenita aventură. 

Nimereşte pe ecran și se Întimplă o minune. 
Fata adolescentină, din faţa aparatului de 
filmat, apare pe pinza albă ca Venus din anti- 
chitate, ca Gioconda în Renaștere, întruchi- 
parea feminității lumii întregi, întruchiparea 
farmecului feminin, a senzualităţii. 

Declanşează intii moda, apoi devenind tn- 
truchiparea păcatului originar, idolatrizarea. E 
prea mult. De-acum înainte nu mai are scă- 
pare. Fiecare gest, fiecare mişcare îi va fi 
vinată cu ardoare. Adoratorii vor să știe tot 
absolut tot, pentru că îi dautot, și glorie, şi 
bani, foarte mulţi bani. Personajul devine 
tragic. Fata adolescentină nu-și mai aparține. 
Întii se amuză, apoi suferă. E îngrozitor să 
nu mai poţi avea nimic, absolut nimic al 
tău, nici un gind, nici un sentiment, nicio 
intimitate. Tot din tine să fie bun public. 

Fata nu mai rezistă, e gata să-și iasă din 
minţi, e în pragul sinuciderii. Face chiar ges- 
tul disperat dar scapă şi mai are o dată iluzia 
dragostei...La Spoleto, într-un decor de feerie, 
descoperit în lumina purpurie a zorilor, îl 
caută pe Fabio. Desigur Îl găseşte, dar bucu- 
riile oamenilor de rind nu mai sînt pentru ea, 
care trebuie să se ascundă ca să poată pur și 
simplu trăi. Cind iese din ascunzătoare, e 


ucisă. 

Similitudinile cu biografia reală a adoratei 
B.B. trebuie înţelese în contextul conven- 
țiilor de rigoare, naraţiunea faptelor rămi- 
nind totuşi la tonul nobilei discreţii. N-a fost 
în intenția autorilor să comenteze, cu atit mai 
puţin să demaşte. 


Filmul Vie privite cu Brigitte Bardot și Mar- 
cello Mastroianni, 


Pa TAIN ASNS ae 


nsp 


wa 
torul și 3A 
noaptea 


Apreclindu-l pe Ranghel 
Vilceanov ca autor al fil- 
melor Voci în insulă, Prima 
lecție şi mai ales Soare și 
umbră, care ni l-au atestat 
drept un subtil experimen- 
tațor și original poet al li- 
ricil cinematografice, ne-a 
surprins apariția sa în frun- 
tea genericului unei pelicule 
intitulate Inspectorul şi noap- 
tea (deci mai mult ca sigur 
„de genul“ poliţist). 

Deși în film există (bine- 
înțeles) un cadavru, un ins- 
pector-criminolog, revol- 
vere, © noapte stfişiată de 
luminile acide ale unor lan- 
terne supradimensionate, tă- 
ceri pline de suspensie; deși 
personajele apar, pe măsură 
ce se schimbă bobinele fil- 
mului, din ce în ce mai sus- 
pecte, totuşi Inspectorul și 
moaplea...nu este un film 
polițist. Şi astfel ne expli- 
căm de ce liricul Ranghel 
Vilceanov semnează acest 
film. Pentru că Inspectorul 
şi noaptea reprezintă o fină 
dramă psihologică, factura 
așa-zis polițistă oferind nu- 
mai excelentul pretext al 
unei originale investigaţii 
în conștiința unor „con= 
temporani“ care au stagnat 
pe cele mal instabile trepte 
umane, 

Un doctor destul de uşu- 
ratic în fixarea diagnosti- 
celor, un avocat lipsit de 
scrupule, un student cu 
frecvenţa la mesele localu- 
rilor de noapte, cam debil 
în gindire, un funcționar 
tomnatice îndrăgostit de o 
jună risipitoare a farmecelor 
tinereții sale, toată această 
colecție se află într-un fel sau 
altul legată de cel mai inte- 
resant personaj al filmului.. 
cadavrul. 

Aici, lui Vilceanov ti reu- 
şeşte un neaşteptat portret, 
creionindu-l din depoziţiile 
martorilor, precizindu-l din 
ezitările lor, din detaliile 
decorului în care a locuit, 
din zecile de amănunte sem- 
nificative care se aglome- 
rează pentru a ne edifica 
statura (destul de șubredă, 
fie zis) a unui om lipsit de 
fibră morală, a unui mie 
cadavru social.  Concomi- 
tent, inspectorului (inter- 
pretat cu talent de un grav 
actor de comedie, Gheorghi 
Kaloiancev) Îi reuşeşte și lui 
o subțire pătrundere în ori- 
zontul unor oameni care vin 
să reconstituie coordonatele 
vieții celui ucis (sau sinu- 
cis, enigma răminind pină 
la urmă nedescifrată), In- 
fățișindu-ne o galerie de 
portrete diverse și auten- 
tice, puternic contrastate de 
imaginea pură, adine gra- 
vată, a celui pus să-şi dedice 
toate forţele unui înalt prin- 
cipiu, cel al apărării unui 
bun de preţ, încrederea oa- 
menilor în oameni, în viaţa 
pe care o trăiesc. 

Actrița Nevena Koka- 
nova, în rolul Janei, cunos- 
cută spectatorilor noștri din 
filmele Fii fericită, Ani şi 
Tutunul, printr-un joc sen- 
sibil construiește un perso- 
naj veridic, portretul unei 
tinere rătăcite în labirintul 
unor influențe nefaste, de- 
busolată, oscilind puternic 
între cimpuri magnetice di- 
verse: dorinţe irealizabile, 
lipsa unei perspective accep- 
tabile, plictiseala specitică, 
agresivă, a acestui tip uman, 
oarecum pitoresc dar inde- 
zirabil. 

Inspectorul și noaptea se 
dovedeşte a fi pină la urmă 
titlul înșelător al unui exce- 
lent film psihologic, reali- 
zat de un regizor inteligent, 
fin artist și bun cunoscător al 
contemporanilor săi. El reu- 
şeşte să ne descifreze și să 
ne atragă atenția asupra 
unor laturi neobişnuite ale 
unor arta > pe care e 
posibil să le întilnim în 
jurul nostru și pe lingă care 
trecem indiferenți. 


Vlad MUŞATESCU 


CRONICA | 


d i TEES J 


21 


L-am vizitat pe Liviu Ciulei în 
- biroul său de la teatru, cu mobile 
pechi, cu o uriașă fereastră acoperită 
de o draperie-cortină și împodobit 
_cu un singur tablou: al Luciei 
Sturdza Bulandra. La ora la care 
tl tulburăm pe autorul Valurilor 
Dunării, înțelegem că directorul de 
teatru, regizorul de film, arhitectul 
decorator, actorul și eseistul Liviu 
Ciulei trebuie să se împartă, să se 
dăruie unor activități simultane 
care, evident, nu suferă aminare. 
Le-am notat: 1. Discuţii cu cîțiva 
scenografi despre un proiectat „Cen- 
tru de cercetare scenografică“. 2. Pla- 
nul stagiunii teatrale 64—65. 3. De- 
finitivarea bugetului teatrului.&. Ul- 


REVISTA 


timele filmări interioare la Pădurea 
e puri e ră 5. Realizarea post- 
sincronului la același film. 6. Un 
interpiu peritru revista „Teatru“ şi... 
7. O convorbire cu un reporter al 
repistei „Cinema“. 


— Aţi fost la Mamaia, la Festival? 

L.C.: Nu. Am filmat la Pădurea. 

—  Ne-ar fi interesat o părere 
despre filmele prezentate acolo. În 
orice caz, la a două ediţie sperăm 
că veți fi prezent. Și nu singur, ci 
cu... Pădurea. 

L.C.: Nu cred. Îmi place să 
muncesc, dar lucrul odată sfîrșit, 
mă depărtez de „locul crimei“. 

— Vă vizităm cu puţine zile înain- 
te de a 20-a aniversare a Eliberării. 


Sărbătoarea coincide și cu 15 ani 
de film romînesc. Ce ne puteți spune 
despre drumul dumneavoastră spre 
, despre anii de febrile căutări, 
despre eforturile spre împlinire. 
L.C.: Voi avea în curînd 41 de 
ani. O jumătate din viața mea am 
trăit-o o dată cu țara eliberată și 
mă bucur că evoluţia mea cinema- 
tografică a fost simetrică şi paralelă 
cu naşterea filmului romînesc. 
Naşterea, fiindcă tot ceea ce s-a 
încercat la noi pînă la război, în 
materie de film, poartă pecetea unui 
eroic amatorism. Am jucat în În 
sat la noi şi, neînzestrată cu apara- 
tură corespunzătoare, echipa fil- 
mului a făcut eforturi extraordinare 
pentru a duce pînă la capăt o 
acțiune pentru mulţi temerară. 
Suţi cum se filma pe atunci? Cine- 
matografia rominească nu avea 
decit 2 (două) aparate de luat 
vederi, n-aveam grupuri electro- 
gene, n-aveam arcuri, iar o modestă 
cooperativă sătească din Rădăuţi 
care executa pentru noi lucrări de 
croitorie a fost înttiul nostru „ate- 
lier“. Ca decorator, am mindria de 
a fi bătut cuiele primelor panouri 
în primele noastre studiouri „Tom- 
mis“, „Floreasca“ și „Buftea“. Am 
trăit bucuria anonimă de a inau- 
gura, simţeam că vom munci mai 
organizat, mai disciplinat, mai 
rofesional. Mai trebuie spus că la 
ădurea, unele aparate de care mă 
slujesc sînt de fabricație rominească 
şi sînt perfecte. La În-sat la noi 
opream filmările zile şi săptămîni 
în așteptarea unui aparat pe care 
vreo firmă din străinătate uita sau 
întîrzia să ni-l livreze. Esenţialul 
e însă creşterea oamenilor, efortul 
lor colectiv spre profesionalizare, 
spre modernitate. Există recuziteri 
care, acum 10 sau 15 ani, abia știau 
să se iscălească şi care acum pot 
deosebi o mobilă Biedermayer cu 


influenţe austriace de un Bieder- 
mayer lucrat în Ardeal, care au 
înţeles că munca în film presupune 
o pregătire multilaterală, o sete de 
nou, practic, de neimpăcat. Mulţi 
dintre oamenii aceştia nu s-au 
mulțumit să-și însuşească tot ce 
le-a fost posibil din domeniul care 
ţine cu stricteţe de meseria lor, 
ci „au tras cu ochiul“, au dobindit 
un complex de cunoștințe care 
face din ei adevărate ajutoare ale 
regizorului. Există maşiniști care, 
dincolo de priceperea cu care se 
slujesc de aparatele încredințate lor, 
simt filmul, se integrează cu subti- 
litate unei atmosfere de creaţie 
precizată de ideile regiei, de natura 
textului, de imagine şi sunet. Ei 
se concordă cu acel ritm interior, 
dramatic, al secvenţei, ei sînt cei 
care sint prezenţi fără să fie che- 
maţi, acolo unde e greu, fiindcă se 
înțeleg „din ochi“ cu autorii fil- 
mului, urmărindu-le adesea numai 
expresia chipurilor, scutindu-i ast- 
fel de vocabular. Ei trăiesc filmul, 
îi detectează efectele, așa cum tîm- 
larul simte cu buricele degetelor, 
emnul. Să zicem că într-o zi îmi 
lipseşte un asemenea maşinist. 
Într-o singură zi. Cadrul turnat 
va fi altfel, îi va lipsi ceva, ceva 
aproape imposibil de definit și care 
ține de personalitatea meșterului 
anonim (numele lui nu apare pe 
generic), iar publicul n-are să știe 
niciodată de ce cutare sau cutare 
moment pare din alt film, de ce nu 
se lipește firesc alături de celelalte 
episoade. 

— E un adevărat elogiu adus aces- 
tor modești lucrători ai filmului, 
Aţi vorbit despre ei cu încredere, 
cu înțelegere. 

L.C.: Am vorbit despre ei cu 
emoție | 

— V-aţi dorit de la început să 
faceţi regie de film? 

L.C.: De la început. De 27 de 
ani... 

— Deci la 14 ani visaţi să fiţi 
regizor... 

L.C. Adevărat. Iar primul film 
l-am semnat abia la 34 de ani. 

— Curînd îl terminați pe al trei- 
lea. Sînteți dornic să fîneepeți alt- 
ceva? 

L.C.: Da. Vreau să fac teatru, 
mult teatru. Nu cred că voi mai 
tace film. 


L.C.: Să nu vă speriaţi, dar am 
niște îndoieli privind natura artis- 
tică a filmului. Creează cu prea 
mare facilitate atmosfera, specu- 
lează prea mult aspectul fizic în 
dauna ideilor, a luminii, a nuan- 
țelor gesticii umane... În plus, mă 
sperie gîndul că pentru realizarea 
a 10 secunde de film, de artă, trebuie 
să trudeşti efectiv 12 ore de muncă 
mecanică, supunindu-ți răbdarea 
unor cumplite încercări. Invazia 
tehnicităţii ameninţă filmul. Prea 
multe lucruri se interpun acum între 
ochiul regizorului şi imaginea care 
trebuie filmată, ceva din fiorul 
iniţial din fluxul inspiraţiei e dimi- 
nuat, viziunile riscă să.nu mai aibă 
continuitate. Cred că trebuie luptat 
împotriva brutalei infiltrări a me- 
canismelor în actul de creaţie pe 

riu-zis. De aceea, visez un film 
ără reflectoare, de pildă... 

— Să renunțăm la unele cuceriri 
ale tehnicii cinematogratice numai 
fiindcă strică tradiționalul peisaj 
al platourilor de filmare? 

L.C.: Nu, să nu renunțăm cu 
totul, dar să găsim mijlocul de a 
le redimensiona, de a le dispune 
altfel pe locul de filmare, astfel 
încît să nu-i înnăbușe pe interpreţi 
şi realizatori. Senzaţia de auten- 
tic, de viață, s-ar impune cu mai 
multă certitudine spectatorului. Ar 
trebui revizuită întrucitva și teo- 
ria „frumosului cinematografic“. 
Filmul a impus și a născut unele 
locuri comune, graţioase în dulce- 

ăria lor, dar profund greţoase. 

eisaje, tipuri umane au început 
să fie raportate cu exclusivitate la 
unele imagini impuse de film. Un 
artist veritabil trebuie să nu se 
sperie uneori dacă riscă să vină în 
conflict cu ceea ce pare gust, modă 

ărere, „unanim“ acceptată. Ei 

ebuie să slujească adevărul vieţii, 
nu icoanele ei deformate. 

— În Pădurea vor fi imagini 
„trumoase“? Mă refer la alegerea 
locurilor de filmare, la elemente 
exotice de peisaj etc... 

L.C.: Nu cred. Spre disperarea 
lui Gologan, autor al unor imagini 
magnifice, foarfeca de montaj a 
operat fără scrupule în materialul 
filmat, reținind pentru varianta 
probabilă numai acele cadre care 
slujesc acţiunea, care sint Stie 
firesc de atmosfera dramatică a 
filmului, 


— Cind socotiți că o imagine e 
bună? 

L.C.: Cînd- subliniază stări de 
spirit, cînd nu se cee si ă, 

— Uneori, operatori excelenți 
semnează filme slabe, după vizio- 
narea cărora — în ciuda unor mo- 
mente filmate cu măestrie — retina 
nu mai păstrează nimic, 

L.C.: Fiindcă operatorul n-a fă- 
cut film, ci ne pre de poze în 
mișcare. Ceea ce e altceva. Ceea ce, 
de fapt, nu e nimic. Din păcate, 
străduindu-se să sodice 

elicule corecte, caligrafice, „spă- 
ate“, unii dintre tehnicienii noștri 
împing ideea „perfecțiunii“ în me- 
serie pină la trădarea ideilor şi at- 
mosferei unui film. La Pădurea, 
controlul tehnic îmi refuză kilo- 
metri de peliculă fiindcă sînt „şar- 
ră ori nu acceptă banda sonoră 
iindcă are neclarităţi de ton, neîn- 
țelegind că acolo unde imaginea 
pare ştearsă, cu contururi supra- 
puse ori acolo unde vocile par 
sugrumate, am urmărit efecte de 


atmosferă, am încercat să rețin pe 
peliculă viaţa reală, nu varianta ei 
prefabricată, elaborată savant, dar 
neveridică. 

— Care sînt filmele artistice ro- 
m înești care vă plac cel mai mult? 

L.C.: Cele trei desene animate 
ale lui Gopo... 

— De ce? 

L.C.: Fiindcă sînt „terminate“, 
dau impresia de robustă inspiraţie, 
de întreg. Cred că vor fi apreciate 
şi peste un deceniu sau două, ele 
nu se leagă de un moment artistic. 
Anul acesta Festivalul de la Ma- 
maia a fost un festival al filmului 
— frescă. În anii următori şi alte 
modalităţi filmice se vor înfrunta. 

— Cum ar trebui să fie filmul... 
ideal al cinematogratiei noastre? 

L.C.: Să fie rominesc în spirit, 
să aibă un ritm interior specific 
nouă și să fie dominat de un carac- 
ter plastic romiînesc, 

— Putem aștepta cu îndreptățire 
apariția unui mare creator de filme? 


L.C.: Da. O afirm cu toată 
convingerea. a 

— Dar filmul e o artă încă foarte 
nouă (o jumătate de veac) iar la 
noi e practicat de numai 15 ani... 

L.C.: La mai puțin de o sută de 
ani de literatură romînească a țiş- 
nit Eminescu. Pină la Brincuşi, 
aproape toţi sculptorii noştri erau 
eri ip ae iri Pe neașteptate, auto- 
rul „Păsării măiastre“ s-a impus 
printre cei mai mari artiști ai tutu- 
ror timpurilor. La fel s-a întîmplat 
cu Enescu... Nu, hotărît lucru, 
acel mare cineast romiîn poate fi 
așteptat. El va veni. 

— Care dintre cineaştii romîni 
sînt mai aproape de ceea ce conside- 
rați că trebuie să fie un adevărat 
regizor de film? 

L.C.: Victor Iliu pentru rigoa- 
rea sa artistică remarcabilă tot- 
deauna și — pentru căutările sale 

asionante, de asemenea Iulian Mi- 
u — pentru ideile sale (din păcate 
rar coagulate artisticește). 

— Dacă, totuși, nu veţi renunța 


| 


cu totul la film și credem că așa 
va fi, ce n dori să realizați? 

L.C.: Un vis vechi: un film 
după Sadoveanu, Baltagul. 

— Dar, pe cînd un film cu tema- 
tică actuală? 

L.C.: Deiîndată ce mi se va oferi 
un text literar corespunzător: o 
lucrare profund contemporană, în- 
drăzneață, nouă... Deocamdată... 


x 


Convorbirea s-a terminat. Ne luăm 
la revedere de la regizorul de film 
cu promisiunea unei noi intilniri, 
prilejuită de apariţia pe ecran a 
filmului Pădurea spînzuraților. 

Personalitatea multilaterală, ar- 
tist modern, ars de dorinţa de afir- 
mare a artei rominești, crispat, ne- 
mulțumit de sine, cu capul totdeauna 
plin de proiecte, surizind enigmatic 
ca un faun adolescentin în pădurile 
mirajelor, Liviu Ciulei e o mindrie 
a filmului nostru... 


Gheorghe TOMOZEI 


ad Da ul RE a. MR E a Ra i 


Tabletă 


cinema- 


tografică 
de Nina CASSIAN 


E legată arta cinemato- 
grafică de... 


„„„teatru? Fireşte. Totuşi, 
cită deosebire între arta 
actorului de teatru şi a celui 
de cinematograf. Altă teh- 
nică a vorbirii, altă tehnică a 
mimicii şi a mişcării. 

„„„Droză? S-ar părea că cel 
mai mult, întrucit majori- 
tatea filmelor sint episoade 
de viaţă, narate în succe- 
siune firească, unind epicul 
şi psihologicul, propunind 
un conflict și un desnodă- 
mint, totul, cu detalii con- 
crete, de decor şi veşminte, 
de timp și spaţiu. Totuşi, 
filmul, această operă vizuală 
cu o durată de circa 90 minu- 
te, are alte legi de povestire, 
alt tip de organizare a sub- 
stanţei, altă tehnică a gra- 
vorm sugestiei şi concentră- 
rii. 


„„„poezie? Un număr foarte 
mare de filme ne-au dove- 
dit-o. Simbolul, atmosfera, 
comprimarea sensurilor, fo- 
losirea figurată a ideii, su- 
pleţea asociaţiilor, sinteza 
plastică — toate acestea ţin 
de recuzita poetică — şi to- 
tuşi, în film, poezia văzută 
are legi deosebite. 

„„„Muzică? Desigur. Şi nu 
numai datorită coloanei so- 
nore, al cărei rol de o ex- 
tremă importanță nu mai 
trebuie demonstrat, ci şi 
datorită ritmului general al 
unei opere cinematografice, 
alternanţelor de precipitări şi 
suspensii, pauzelor şi mo- 
mentului culminant, contra- 
punctului general de teme şi 
motive. 

„„„dans? Deşi nu pare prea 
evident, o anumită grupare 
şi expresivitate a mişcărilor 
colective şi individuale au 
legătură cu arta coregratică, 
dar, de asemenea, pe baza 
unor legi proprii, tilmice. 

„„arta plastică? Fără tn- 
doială că filmul uzează de 
desen, culoare, compoziţie 
şi că, fără îndoială, conţine 
peisaje, portrete, naturi 
moarte — dar caracterul dis 
namic al acestui tip de plas- 
tică impune o estetică dife- 
rențiată. 

Şi aşa mai departe. 

Aliajul de arte dintr-o 
operă cinematografică nu 
constituie deci un inventar 
al mijloacelor acestor alte 
arte ci un organism calitativ 
deosebit şi integru. 

Pasiunea pentru cinema 
se adaugă astfel pasiunilor 
mele artistice precedente, 
solicitindu-mi o pregătire 
specială şi o anume recep- 
tivitate. 

Mai mult decit atit, noua 
artă, ca factor de cultură 
indispensabil îşi influen- 
ţează antecesoarele şi, ade- 
sea, iradierea ei se dove- 
deşte  binefăcătoare, chiar 
dacă formulele „roman cine- 
matografic“ sau „cine-poem“ 
sint discutabile ca orice for- 
mule care s-ar vrea exclu- 
sive sau superioare celor- 
alte. 

ŞI pentru că am pomenit 
de cultură, mi se pare lim- 
pede că profesioniștii aces- 
tui domeniu şi mai ales, re- 
gizorul de film sint obli- 
gati să posede o cultură artis- 
ică multilaterală (pe lingă 
fireşte, cultura filozofică, cu- 
noaşterea științifică a lu- 
mii) pentru a putea fi stă- 
tnil autorizaţi ai materia- 
ului pe care și l-au ales. 


RE RE NE temari ER $ 
RIRA ea Naa a A E 


EE T A 


Festivalul de la Mamaia a venit 
să afirme o dată cu succesele ci- 
neaste ale anului şi faptul, deose- 
bit de important, că filmul romi- 
nesc a trecut pragul unor confrun- 
tări elocvente de valori. E firesc 
atunci ca atenţia cercetătorului să 
fie atrasă și de dimensiunile produc- 
ţiei naţionale, dar şi de trăsăturile 
care o definesc ca atare în contex- 
tul competiţiei internaţionale. Pen- 
tru că „filmul naţional“ presupune 


nu doar capacitatea de a produce 
un număr anumit de pelicule de 


lung sau scurt metraj care să con- 
firme o industrie — fiindcă e bine 
ştiut că filmul e industrie în toată 
puterea cuvîntului — ci şi acele 
elemente menite să distingă o 
producţie de alta nu numai prin 
subiect și nume de actori, ci și 
prin acel univers unic, prin acea 
atmosferă, optică, judecată, în sfir- 
şit prin acel „stil“ care face pe 
spectatorul de pretutindeni să re- 
cunoască noţiunile de film italian, 
englez, rusesc sau american. 


AMRO ST pisat —— 


Producţia noastră de filme începe 
din acest punct de vedere, să se 
apropie tot mai vizibil de specifi- 
citatea înţeleasă în sensul discuţiei 
noastre. E un aspect semnificativ 
al procesului maturizării sale și 
cîteva filme realizate în decursul 
ultimului deceniu oferă posibili- 
tatea unei convingătoare argumen- 
tări, ilustrind apariţia stilului ori- 
ginal pe terenul unei tematici pro- 
prii, cu adinci rădăcini în solul 
realităţii ce se vrea exprimată. 
E de observat, de pildă, că filmul 
lui Eisenstein Crucișătorul Potem- 
kin impresionează nu numai prin 
tehnica savantă a filmării celebrei 
scări de la Odesa, pe care alunecă 
disperant acel cărucior de copil, 
cît prin forţa cu care o realitate 
specifică ne este transmisă prin 
arta — aici intervine noţiunea 
aceasta — cu care acestmare înain- 
taş a știut să se adapteze tematicii 
sale. 

Concretizind observaţia în spa- 
ţiul filmului romînesc şi referin- 


1. Instantaneul presupune intimitate, con- 
cizie, relief și mișcare. De pildă: 

— Unde vă grăbiţi? — La „Scenarii.“ 
— Pretextul unei noi pelicule de lung me- 
traj? — Poate. — De ce oate“? — Pentru 
că nu-s mulțumit de colaborarea mea cu 
cinematografia — nici în ceea ce mă pri- 
vește, nici În ceea ce „o“ privește. — Auto- 
critică? — Da. Chiar concretă: mă grăbesc 
pentru că mă duc să predau noul scenariu 
Meandre, lucrat cu Ionel Hristea. Şi Horia 
Lovinescu s-a suit în troleibuz. 


2. Concluzie, relief, mişcare: Eugen Barbu 
pe stadion! O invitaţie la un eventual viitor 
scenariu cinematografic din. viaţa sportivă? 

— Nuuu... pentru că scenariul s-a predat 
de mult. Gestenză la „Scenarii“. 

— Sperăm să nu dospească. Părerea care 
decurge din observația dumneavoastră e 
definitorie? 

— Nu. În general, am colaborat mulțumi- 
tor cu cinematografia. Mă bucură nespus dra- 
gostea care se manifestă față de filmul ro- 
minesc. Remarc însă și citeva dificultăți: 
prea mulți oameni care referă asupra scenarii- 
lor și — mu în altă ordine de idei — aştept 
ca gindirea creatoare a regizorilor să rezulte 


Í E 


RETRO. 
SPECTIVĂ 


CI 
ne 

mă 

ta 


de Dinu SĂRARU 


du-ne în deosebi la filmele închi- 
nate istoriei mai vechi sau mai 
noi, ni se pare că pelicula care 
se face prima ecoul elocvent al 
unui stil original în cea de a 
şaptea artă la noi este Moara cu 
noroc (1956), datorată lui Victor 
Iliu. Ecranizind nuvela lui Slavici, 
Iliu a evitat simpla „reconstituire“ 
pe peliculă a acestei istorii, excelen- 
tă din punct de vedere cinemato- 
grafic, dar în același timp aptă 
de a-l îndrepta pe regizor spre o 
poveste crudă cu bandiți în general 
sau spre o poveste din cîmpia arde- 
leană în care nota regionalistă să 
predomine cu drept de exclusivi- 
tate. Meritul regizorului este de 
a fi făcut să trăiască pe ecran ima- 
ginea dramatică a unor vremuri 
îndepărtate, cu multă putere de 
evocare pentru ceea ce aveau ele 
semnificativ social și spiritual. 
Iliu a topit în modul său de a 
vedea această temă, un univers în- 
treg de întîmplări specifice acelor 
timpuri. Nuvela lui Slavici nu a 
fost trădată, filmul poate fi recu- 


sălbatici. 


din imagini și mai puţin din modificări la text. Subscriu — 
deci și in cinematografie — pentru primatul textului. 


— Mulţumesc | 


noscut ca o poveste din trecutul 
nostru,capabilă însă să apară oricui, 
de oriunde, emoţionantă, la fel ca 
şi nouă. Meritul regizorului este 
de a fi luminat acest subiect cu 
mijloace personale ce recomandă 
filmul ca un început de şcoală. 
Este vorba, printre altele, de o 
anumită clasicitate a punerii în 
scenă, a modalităţii de întocmire şi 
filmare a fiecărui episod în parte, 
de distribuirea luminii și realizarea 
montajului. Să se observe precizia 
cadrelor, definită şi prin arta 
excelentului operator Gologan, care 
în filmul acesta apelează la clar- 
obscururi — cum va face și Ciubo- 
taru în Tudor — şi la planurile 
în care fiecare element se delimi- 
tează cu claritate, afirmîndu-şi ca- 
racterul funcţional. Masa de la 
han, apariţia lui Lică în ușa cîr- 
ciumii, discuţia celor rămași în 
cîrciumă după plecarea lui Lică, 
cavalcada, incendiul, toate au un 
numitor comun: precizia Între- 
gului şi a detaliului, mergînd pînă 
la tăierea foarte exactă a luminii 
în alb şi negru. Portrete, peisaj, 
cadrul de interior, totul a fost 
gîndit într-o asemenea manieră și 
cu elemente de fixitate a situaţiilor, 
încît nu poţi să nu te gindești la 
formula clasică din literatură. 
Sint caracteristici pe care le 
vom reîntilni în Valurile Dunării 
(1960), filmul lui Ciulei, cu excep- 
ţia genericului lungit și cam confuz. 
De data aceasta subiectul purcede 


3. Ah! fotoreporterii! Ca să te ma de ei fugi tu, Tomulete 
(Ilarion Ciobanu) și tu studentul 
intr-o pauză de filmare la Şoseaua Nordului la marginea 
lacului — deși n-ai voie pentru că te congestionezi la faţă. 
Fugi — dar ei tot dau de tine! și nu se mulțumesc cu yrimbiţi” 
— „nu zimbiți“ sau „braţul mai la stinga“ — „apoi mai la 
dreapta“. Nul Mai vor și ceva „așa“, 

— Poftim! Noi doi sintem mereu împreună — acum în 
Şoseaua Nordului și Cartierul veseliei șiin curind în Merii 


icolae (Nicolae Praida) 


4. „Sal'tare taică și noroc!“ Şi uite-așa veni de se legă œajun - 


“e 


de la un moment istoric esenţial 
și în cel mai înalt grad reprezenta- 
tiv şi propriu luptei poporului nos- 
tru pentru libertate și socialism — 
insurecția din 1944. Și Ciulei se 
dovedeşte preocupat, în ciuda unor 
elemente împrumutate cam eclec- 
tic din unele experienţe ale filmu- 
lui italian, de o anume clasicitate 
a imaginii, a situaţiei dramatice și 
a cadrelor. Mișcarea și evoluţia 
personajelor de pe şlep se caracte- 
rizează cu claritate, deși cam su- 
mar, iar evoluția aparatului de 
filmat și folosirea luminii accen- 
tuează echilibrul naraţiunii şi so- 
brietatea trăirilor. Se remarcă 
folosirea frecventă a prim-planu- 
rilor, preferinţă pe care o vom 
reîntilni și mai evidentă în Lupeni 
29 unde ne este descrisă biografia 
puternic emoţionantă și semnifica- 
tivă a unei soţii de miner grevist 
ucis în 1929 și în excelentul Tudor. 
Autorii simt nevoia să-și aducă 
adesea protagonistul în prim-plan, 
să-l definească limpede dar fără 
ostentație de la început, pentru 
ca ceea ce urmează să aducă un 
ciștig substanțial. 

Regizorii, toţi trei, și Iliu, și 
Ciulei, și Drăgan, evită — cu excep- 
ţia rezervei amintite la Ciulei — 
apelul la experienţa violenţelor de 
limbaj cinematografic, în favoarea 
unei simplități aproape liniare, 
concentrindu-se asupra subiectului, 
subordonînd totul ideii. 


sei din Vasile Tomazian un Man- 
dache sadea — să nu-i spuneţi 
Floricăi, ea nu știe, și dac-ar afla 
se face foc sau ar vrea și ea 
aici la Buftea unde turnăm în Ca- 
ragiale pentru că e bine, e cald, 
cînd nu-i soare, sint reflectoare, 
şi lac și broaște și un bufet — 
mulțumesc asemenea că mi-e 
foame.“ 


5. Vasile Alecsandri e nostalgic 
pentru că... maestrul Costache 
Antoniu, care i-a dat viaţă în 
Eminescu, caută citeva 
pentru cititorii revistei „Cinema“: 


© 


j rea are A 


i 


În sfîrşit, ni se pare că acest 
stil în curs de cristalizare se con- 
turează mai în epopeea 
Tudor. 

Acestor exemple li s-ar putea 
adăuga altele, toate afirmînd fap- 
tul că se pot semnala trăsăturile 
unei adevărate şcoli de film ce se 


firesc 


inspiră și se revendică de la tradi- 
țiile și realizările actuale ale poporu- 
lui nostru, de la istoria sa trecută 
și prezentă, de la soliditatea și ori- 
ginalitatea literaturii noastre, Toa- 
te acestea, luate împreună, nu pot 
să nu se reflecte și să nu se con- 
tinue în arta filmului rominesc. 


TOTETITAI Trea 
Re ANITIŢ IE 


veseli, Darclte, 


NT PIMEN TIT RI 
SORIN TELE Ta PRI" i 


— Am jucat in puţine filme și în apariții foarte scurte (Băieţii 
li iar acum în Străinul), dar am încercat mari satis- 
facţii. Pentru că filmul te apropie nemijlocit de oameni. A doua 
mea mare satisfacţie e de ordin... didactic: de pe băncile Institutului 
s-au promovat citeva talente care ne-au adus adevărate bucurii. Amin- 
tesc pe Mircea Drăgan și Mihai Iacob. 


6. Liliana Tomescu o dojenește 


ri 


f 


pe Liliana Tomescu. De ce? Să 


Încercăm o explicație 
interpretindu-i gindu- 
rile. A jucat în șase 
filme și-i... puţin; mai 
vreal Ar vrea ca sco- 
mariştii să se gin 
dească „la actor“ cind 
scriu ; s-ar scurta mult 
drumul între scenariu 
i film. Ar vrea ca 
ntre actor și regizor 
codabatarie, zi Pa 
te proporțiile ș n- 
cimea unei fuziuni 
creatoare. Şi-ar vroa 
filme rominești cît mai 
multe și cit mai bune. 


7. lulian Mihu: (du- 
pă ce a filmat de mai 
multe ori aceași sce» 
nă) Unde-i Şura? 

lurie Darie: (ascuns 
după ușă, si e) 
Aici — dar tacl Tac 
şi „mă odihnesc! 

lulian Mihu: (care-l 
zăreşte — într-o o- 
glindă — pe cel cău- 
tat) Hai... că luăm o 


1. Epopeea Tudor conturează în 
chip firesc stilul în curs de cris- 
talizare al filmului romînesc. 


2. Arta regizorală din Moara cu 
noroc recomandă filmul ca un 
început de școală. 


pauză de jumătate de oră. 
| Laris Darie: (care nu crede; tot în gind) Nu ţine... 
Şi jocul se termină pentru că... fotografia s-a făcut! 


8. Georges Sadoul, cu soția sa sint oaspeții lui Liviu Ciulei. 


9. :Sinteţi de la „Cinema“?“ Îmi face multă plăcere! Dar... cu 
ce ocazie pe la mine, pentru că... nu știu cum să vă spun... 
m-am mai filmat de mult... Este adevărat că am jucat mult în 
teatru, e tot atit de adevărat că unui actor nu-i e tocmai lesne 
să împace scena cu ecranul, dar timp tot s-ar găsi... Cam atit.* 
Semnat: Vasilica Tastaman. 


Textul şi fotografii de 
Bazil DUNĂREANU 


10. — Acolo aș vrea o birnă... 

Regizorul Alecu Croitoru și operatorul Octavian Basti discută pe marginea 
noului film Merii sălbatici, 

— Acolo n-aş mai vrea o birnă... 

Căutări... căutări... și în curind — primul tur de manivelă. 


177 33723 7712377272 


COLON dara, ALQUS 


AUGUST 1914 


În noaptea de 31 iulie spre 1 au- 

t 1914 are loc la cinematograful 

in Berlin „Union Theater“ de t 
Friedrichstrasse, premiera de gală 
a unei noi comedii, intitulată 
Mindria firmei. Acțiunea se petrece 
într-un atelier mare de croitorie, 
iar eroul este un tinăr ucenic, 
Siegmund Lachmann, care face 
carieră și se căsătoreşte cu fiica 
patronului său. În rolul lui Lach- 
mann apare un actor căruia i se 
rezice un viitor mare în comedie: 
rnst Lubitsch. Festivitatea de la 
„Union Theater“ este ultimul acord 
al acelei „La belle epoque“, a unei 
vieţi ușoare în vremuri ușoare. 
Chiar a doua zi după premieră, 
nimănui din capitala imperiului 
nu-i mai arde nici de cinema, nici 
de veselele aventuri ale croitorului 
de provincie. Oamenii se grăbesc 
nu spre cinematografe, ci spre ma- 
azinele alimentare în faţa cărora 
ncepuseră să se formeze cozi ne- 
sfirșite. Războiul provoacă panică 
nu numai la Berlin, dar şi la Viena 
şi Paris. În schimb pe malul Nevei 
şi' al Tamisei domneşte liniștea. 
În Anglia și în Rusia cinematogra- 
fele funcționează normal, în timp 
ce în Germania, în Dropia sau în 
Austria toate sînt pustii. Nu lipsesc 
unii care, din exces de zel, cer ca, 
ţinîndu-se seama de solemnitatea 
momentului, să fie închise toate 
sălile puse la dispoziția muzei 
uşoare. Deci şi cinematografele. 
Presa cere ca oamenii să-şi păstreze 


Michel Simon în filmul lui 
Duvivier : Sfirşitul zilei. 


sîngele rece și să nu-și întrerupă 
lucrul. Dar abia peste două săptă- 
mini cinematografiile franceză şi 
germană izbutesc să-și recapete 
un fel de echilibru. La-Viena pro- 
cesul de acomodare cu noua situaţie 
durează ceva mai mult. În schimb 
în cea de a doua capitală a monar- 
hiei habsburgice, la Budapesta, 
Dea este în scurtă vreme stăvi- 
ită şi proprietarii de cinemato- 
grafe fac afaceri bune. 

Greutățile sînt totuși numeroase. 
Mobilizarea reduce simţitor perso- 
nalul cinematografelor, atelierelor 
şi birourilor. Numeroşi actori „cu- 
noscuţi“ şi ceea ce era mai impor- 
tant, „de neînlocuit“, pleacă în răz- 
boi ca voluntari. După numai 2 
spectacole alături de Gaby Morlay 
cu un scheci ocazional intitulat 
„2 august 1914“ Max Linder pleacă 
din Paris direct pe front. Joe May, 
creatorul filmelor avînd drept erou 
pe popularul detectiv englez Ste- 
wart Webbs încetează să mai aducă 
elogii reprezentanţilor națiunii duş- 
mane, își împachetează cuferele și 

leacă la Viena pentru a se înrola. 

egizorul Rudolph Meinert, care 
pregătea superproducția Tunelul 
după romanul lui Bernhard Keller- 
mann, își schimbă la repezeală 
hainele civile în uniforma militară 
feldgrau. 

Multă bătaie de cap provoacă 
repertoriile. În statele din Europa 
Centrală tncepe boicotarea filme- 
lor aliaților (în special a celor 
franceze). În Franţa fabrica de ma- 
terii prime din Vincennes e rechi- 
ziţionată pentru armată. Atelierele 
nu mai funcţionează și lipsesc co- 
piile filmelor pentru proiecţie. În 
schimb, foarte repede, încep să 
apară filme de circumstanţă, scoase 
din depozite cu ocazia războiului. 
„Der Kinematograph“ recomandă 
spectatorilor un program special 
alcătuit din trei filme: Marinei 
noastre de război (300 metri de 
peliculă), Cucerirea castelului din 
Betancourt (fapta eroică a unui 
ofiţer din gardă, în ay i campa- 
niei împotriva Franţei din 1870) şi 
Iubita mea patrie, poți fi liniștită 
(montaj de fotografii din Viaţa 
cazonă). La Paris rulează în aceeaşi 
perioadă un film despre marina de 
război franceză. Recordul de viteză 
îl cîștigă Anglia. La 17 august apare 
pe ecrane un film de ficţiune în 
regia lui George Pearson, intitulat 
cu modestie Marele război european. 
Aici apar figuri binecunoscute, 
protagoniști ai dramei istorice prin- 
tre care: regele Angliei George al 
V-lea, ţarul Nicolae II; Kaizerul, 

reşedintele Poincaré, generalii Jof- 
re și French, sir Edward Grey. 
Exact ca la muzeul de figuri de 
ceară Madame Tussot. Numai că 
pe ecran împunătoarele personali- 
tăți se mişcă. 

În Rusia, repertoriul lunii august 
se compune în cea mai mare parte 
din „imagini de pace“, produse îna- 
inte de izbucnirea furtunii. La 6 au- 
gust 1914 în citeva oraşe din pro- 
vincie de pildă rulează un film 
nou, în trei părți, în regia lui 


Evghenii Bauer, cu titlul Viaţa în 
moarte. Rolul principal îl joacă 
Ivan Mosjuchin, iar scenariul e 
scris de un reprezentant de frunte 
al simboliștilor ruşi, poetul Vale- 
rii Briusov. 

Subiectul filmului e arhidrama- 
tic şi tipic pentru gustul publicului 
de atunci, mare amator de situaţii 
neverosimile și „zguduitoare“. Iată 
conţinutul acestui film de succes: 
un bărbat nu se poate împăca cu 
ideia că femeia pe care o iubește 
va îmbătrini la un moment dat. 
Dana ceeâmQmomoază , immbălsămează 
câdăvrili și-l ducs în pimpa. Dg 
altă îndite, el petrece Aguri tni 
tiegi cuiibitanliiim. M osjudh ih amină 
taie în memorițigisale, Găân time 
pliliacesiui filniXbgizorill-a sfăs 
taii să mu-si mabexprimă dispera 
ro iriniginiiiitati ni le șiBmulgin* 
du-și părul din cap — așa cum se 
obișnuia pe atunci — ci să păstreze 


Ivan Mosjuchin (Viaţa în moarte) 


expresia imobilă a feţei. Acesta a 
fost începutul celebrei cariere pe 
cale dicoo mască ile piate 
Gale biiilh i actobăs. Där nici MaA 
Bumelă lui _Briisove Mosjugfin $i 
Bauef Bi A Filmo! n-e suð 
cos. Pohbabil cain Momen prassi 

ctăbării era mW mă intere- 
Sali Miele ce 5ăipaliăcefiu pe ţăr- 
murile lacurilor Mazuriene, pe 
frontul din Galiția şi în rîndurile 


Scenă din filmul lui Bauer, Viața în moarte. 


Henni HEINNICKE 
ne scrie din BERLIN 


„VALUL” KARL MAY 


ŞI FILMELE VEST-GERMANE 


terelor umane la acest pro- 
zator pentru tineret. Astăzi 
ei denunţă primejdia, încă 
mai mare, a filmelor -con- 
venţionale care accentuează 
această stereotipie. Cu atit 
mai mult cu cit Lex Barker 
(Shatterhand) este un foarte 
neinspirat actor care are 
aerul unui erou îngimfat de 
operetă. Şi astfel, el şi 
Winnetu trec dintr-un film 
în altul, în culori, în 70 
mm scope, Winnetu I, Wi- 
nnetu II, Old Shatterhand 
etc., realizate de Hugo Fre- 
gonese sau de Robert Siod- 


CORES- 
PONDENŢĂ mak. 


Dacă seria filmelor Karl 
May au măcar scuza de a fi 
fost transpuse după nişte 
romane cam simple şi naive 
foarte cunoscute, ce să spu- 
nem însă. de westernurile 
nemţeşti care se croiesc, ca 
şi filmele lui Karl May, adică 


îţi mulțumesc, fratele cel mai mare succes finan- simplificate, stereotipi 
meu“, spuse Shatterhand și ciar cunoscut după război, la atiman, A pr A ma 
intinse mina, bărbăteşte, lui depăşind chiar și succcesul zime psihologică, ignorind 


Winnetu. Iată o scenă tipică primelor 


filme patriotice progresele făcute în acest 


multor filme convenţionale 
proiectate pe ecranele ger- 
mane. Un „val“ Karl May 
a Început acum doi ani cu 
Comoara de la lacul de ar- 
gint, avind ca interpreţi ai 
celor două celebre perso- 
naje pe Lex Barker şi Pierre 
Brice. Filmul, în culori, 
turnat în Iugoslavia, a adus 


(Heimatfilme) din care, de 
altfel, s-au și inspirat. În- 
tocmai ca ele, prezintă spec- 
taculoase peisaje, caractere 
stereotipe, un tablou depăr- 
tat de realitate, dar cu niţică 
acţiune. Încă de pe vremea 
lui Karl May pe agogii au 
rotestat împotriva simpli- 
icării şi stereotipizării carac- 


gen de unele westernuri ame- 
ricane complexe şi inteli- 
gente. 

Germanii occidentali fac 
westernuri ca pe timpuri (nu 
cele bune însă) cu oameni 
buni și răi, totul înecat 
într-o atmosferă de-a dre 
tul reacţionară...cum e de 
pildă Ultima cavalcadă pen- 


aliaţilor — în Belgia şi Franța — 
decit în pivniţa în care se afla 
cadavrul îmbălsămat. 


AUGUST 1939 


În Europa se vorbeşte și se 
scrie neincetat despre primejdia 
războiului, dar faptul acesta nu 
stînjeneşte plecările în vacanţă şi 
nici nu împiedică deschiderea fes- 
tivă a celui de al VII-lea Festival 
internaţional al filmului de la Vene- 
pa. Festivalul durează de la 8 pînă 
a 31 august, timp în care de două 
ori pe zi rulează la palatul Lido 
filme noi trimise de 18 ţări. Ce-i 
drept anul acesta lipsesc de la 
concurs Statele Unite și Uniunea 
Sovietică. În schimb sînt prezente 
Franţa și Marea Britanie. Absența 
Cehoslovaciei constituie un simptom 
al noii situaţii politice. Filmele pro- 
duse la Praga sînt. reprezentate de 
„Protectoratul Cehiei şi al Mora- 
viei“. Polonia nu mai ia parte nici 
ea la bienală. Japonia trimite 
citeva filme. Participă de asemenea 
Argentina și Uruguay. 

Temperatura go este de +29°C. 
Plaja din fața hotelului „Excel- 
sior“ geme de personalități. Cîteva 
zeci de gazetari se adună aici, din 
toate colțurile lumii, ca să vizio- 
neze filmelesgi Ssăuseniesdespre ele. 
Diminedţa Mosc WNE de ziare sînt 
luate câ asdltă DÆ himeni nu este 
în teredăt să ffe dă Beniendomnul X 
dâspră filmul . Biecare se repede 
Papina iiia aziprului, la tele- 

ele exte. Sifin primul rînd 
a Ce se Mde ECHR“. 

Despre ceea ce se petrece în aşa 
zisul „oraş liber“, spectatorii pa- 
rizieni află cu ajutorul filmului 
documentar care rulează la cinema- 
tograful Mikivaux, realizargigpstms 
dioului Æ ESA Monde en ASfion“. 
Filmul/festă spro-polonez şanti- 
hitleri. TAMA] acesta îi 150 pE 
toți mese după exempli lui 
Monşigur Dedie la „L'OBiyre“, 
spună: „Ref să moară fpântru 
Gdansk“. Dar sint şi unii care 
aplaudă acest film. Între timp jur- 
nalele germane de actualități îşi 
încep „(Greuel-Propagande“, ară- 
tindu-i pe așa-zişii' refugiați ger- 
mani goniți de ttroarea poloneză. 
Temperatura — nu numai cea a 
apei Adriaticei — creşte din zi în zi. 

Cu toate acestea viaţa la Veneţia 
se desfășoară normal şi vesel, sub 
semnul petrecerilor, recepţiilor şi 
excursiilor. La 27 august are loc 
pe Canale Grande „Il festival not- 
turno“, regate ale gondolelor cu 


tru Santa Cruz cu un Ed- vinovaţi, 


Madeleine Ozeray şi Louis Jouvet în Sfirşitul zilei. 


lampioane aprinse. E o priveliște 
de basm. Nu-ţi vine de loc a crede 
că undeva în lume se pune la cale 
ceva rău. Imagini din jurnal arată 
vasul de război „Gneisenau“ îndrep- 
tindu-se pentru exerciţii în direc- 
ţia Gdanskului. Luptele dintre 
japonezi şi chinezi continuă în 
provincia Shansi. Dar toate aces- 
tea sint atit de departe... 

Se fac pronosticuri asupra rezul- 
tatelor Festivalului. Din capul 
145 lui se sii ă premii riiBipale 
vBB fi obțiaţă de filă ăta liehe și 
gamane. DAisustig Bă poale şi 
cêl de-al Nea paeh ab axei, 
Jäpbnia, Vă obțin și Să cda, cu 
tõafe că cal maiin film jăponez 
Pta ab reg worulu Hh ida imu 
are nimic comun cu propaganda de 
război. Este un film realist, o 
analiză psihologică a vieții țăra- 
nilor săraci. Printre opiniile care 
circulă în şoaptă se spune că cel 
mai bun film al Festivalului ar fi 
filmul francez al regizorului Julien 
Duvivier: La fin du jour, care a 
rulat în ziua de 15 august. Toţi sînt 
unanimi în a lăuda jocul armonios 
al excelentului colectiv artistic. 
Michel Simon apare în rolul unui 
bătrîn cabotin Cabrisard, un actor 
care, locuind de multă vreme 


după piesa lui tion sau Supusul. De astă 
mond  Purdom aidoma lui Siegfried Lenz, 


un tînăr dată el a terminat O plim- 


Rudolf Valentino. 

Ce am spus despre wes- 
ternuri și despre Karl May 
este valabil şi pentru filmele 

oliţiste realizate în marea 
or majoritate la Londra 
(fără ca prin asta să înţele- 
geti însă că reflectă viaţa de 
acolo)... Pentru unii cineaști 
germani Londra nu este un 
oraj important, cu o viaţă 
complexă socială, ci doar 
culisele lui Edgar Wallace 
şi Sherlock Holmes. Iată deci 
un alt „val“ menit să umple 
sălile de cinema deşerte de 
multă vreme. Şi aceste peli- 
cule, ca şi celelalte, distrag 
atenţia publicului de la rea- 
litate, 1i permit, o evadare și 
uneori sint foarte primej- 
dioase într-un sens profas- 
cist. Din cind în cind, ca să 
fim drepţi, se mai strecoară 
şi cite un film mai bunicel 
(cum a fost cel al englezului 
Terence Fisher) dar în cea 
mai mare parte ele sint cu 
totul şi cu totul stupide. 

După atitea ecranizări ale 
romanelor lacrimogene va 
apare, în fine, şi un film cu 
o temă actuală. Unul la 
90,..iată perspectivele ur- 

ătoarei stagiuni, 

Peter Carsten, actorul din 

'5 este pe cale de a pro- 
* filmul Vremea celor ne- 


autor progresist german (lu- 
cru rar). Piesa a avutun mare 
succes pe multe scene inter- 
naţionale, ceea ce l-a deter- 
minat pe dramaturg să 
scrie un scenariu (pe care 
îl va realiza regizorul Tho- 
mas Fanti, fost student al 
Şcolii de Cinematografie din 
Praga). 

Ce lucrează însă regizorii, 
mal vechi, cei care promi- 
teau cindva, ori cei deja 
cunoscuţi? Herbert Veseley, 
reprezentant al noului lim- 
baj cinematografic (Piinea 
anilor mai tineri) a realizat 
de curind un film pentru un 
sindicat german care se in- 
titulează Ei își croiesc un 
drum. Un tinăr zidar se în- 
drăgosteşte de o coafeză, ct- 
teva intrigi şi totul se sfir- 
şeşte cu bine. Pe la mijloc 
un mic discurs al lui Kenne- 
dy, iar filmul reuşeşte nu 
atit o propagandă pentru 
sindicate (ceea ce n-ar fi 
fost de loc rău), ci una spe- 
cific  pro-capitalistă, sus- 
ţinută de un șef sindicalist, 
unealtă a patronilor. 

De cind se află tn Germa- 
nia occidentală, Area rr 
Staudte nu şi-a regăsit înc: 
forţa primelor sale filme 
turnate pentru DEFA: Asa- 
sinii sint printre noi, Rota- 


bare între bărbaţi: un grup 
de turişti germani într-o 
excursie In Iugoslavia se 
rătăceşte în munţi, nu mai 
au benzină pentru. maşini 
şi nimereşte într-un sat ocu- 
pat doar de femei. Bărba- 
tii lor au fost împuşcaţi de 
către nemți acum 20 de ani. 
Revăzind pe turiştii ger- 
mani, amintirile revin cu 
mai multă forţă şi femeile 
decid să se răzbune...Staudte 
reuşeşte o bună descriere a 
acestor germani contempo- 
rani, a comportării lor, a 
caracterelor, dar concluzia 
filmului este cu totul nesatis- 
făcătoare. 

Este foarte ctudat că Stau- 
dte,care a fondat propria sa 
casă producătoare împreună 
cu Kautner și are deci toată 
libertatea de acţiune nu 
mai face filme atit de bune 
ca în perioada lui est-ger- 
mană (cu excepţia, poate, a 
Chermesei). De altfel el este 
foarte conştient de acest 
lucru şi de aceea nu a tnde- 
părtat cu totul posibilită- 
ile de a mai lucra pentru 
DEFA. Dar ţinind seama de 
actuala situaţie din Ger- 
mania occidentală, numai 
anunțarea unei asemenea in- 
tenţii ar putea să-l dăuneze 
mult regizorului progresist. 


într-un cămin pentru pensionari, 
ajunge nu numai să creadă în pro- 

riul său trecut plin de strălucire, 
o şi în posibilitatea de a inter- 

reta un mare rol pe scenă. Louis 
pete joacă pe Saint-Clair, un 
Don Juan cam tomnatic care seduce 

e tinăra fiică a proprietarului unui 
a din vecinătate (rolul fiicei 
este interpretat de Madeleine Oze- 
ray). În sfîrşit mai apare şi Victor 
Francen în rolul unui actor nobil 
Şi cumsecade, căruia Salii-Clair i-a 
bat odinăără soţiiubiță. Atmo- 
Sfera dinfæsa achOpildB ieşiţi là 
pae a St recrdaik îm film cu o 

eosebitălărtă. Hamriiiii culege, 
alături depăgizor ÆWtomi scenariu- 
TOimEF arles Bpak. 

E ceva de rău augur în titlul 
acesta „La fin du jour“. El trezeşte 
o seamă de asociații de idei neplă- 
cute. Ia sfîrşit nu numai viața 
maeștrilor scenei şi nu numai ai 
tilmul francez, ci ia sfîrşit şi zdrun- 
cinata perioadă dintre cele două 
războaie. Nori tot mai întunecați 
se îngrămădesc la orizont. Pot fi 
zăriţi chiar și la Veneţia, mai ales 
cînd parcurgi, cu toată atenţia, 

resa de specialitate trimisă de la 

erlin. Într-o zi, în „Film-Kurier“ 
apare o dispoziţie de ordin adminis- 
trativ — pare neinteresantă. Li 
se aduce la cunoștința proprietari- 
lor de cinematografe, că în mod 
excepţional, ultima serie din jur- 
nalele de actualități li se va pune 
la dispoziţie nu pe ziua de 1 sep- 
tembrie ci pe ziua de 3. Ce perfecţi 
sînt nemţii în materie de planifi- 
care, cum nu uită ei nici măcar 
cele mai mici amănunte ale opera- 
ţiilor pe care le pregătesc! Întra- 
devăr ar fi fost foarte greu să arăţi 
ceva interesant publicului german 
pe ziua de 1 septembrie, cînd numai 
două zile mai tirziu se va fi strins 
ceva material interesant... 

La 31 august are loc la palatul 
Festivalului ultima manifestare ci- 
nematografică. Rulează filmul ita- 
lian Abuna Messias, în regia lui 
Goffredo Alessandrini, al cărui erou 
este un misionar catolic în Abisinia. 
Filmul se termină cu marșul victo- 
rios al armatelor italiene conduse 
de mareșalul Grazziani care au 
luptat împotriva indigenilor. Cînd 
ultimii oaspeţi vor părăsi barul 
de la hotel Excelsior după proiecția 
de seară, tancurile germane își vor 
fi început înaintarea pe drumurile 
poloneze. În ziua de 1 septembrie 
1939 lumea se va trezi sub semnul 
războiului. 


ARBĂNEAGRĂ 


AUL 


[= OA 


Lucrarea sa de diplomă — Citre 
absolvenţii școlilor medii (1957) era 
un prospect Ín imagini al Institutului 
de artă teatrală și cinematografică 
de care tocmai se despărțea. Filmul 
de artă și subiectele din mediile artis- 
tice îl preocupă în continuare. George 
Georgescu (1963) este distins cu Pre 
miul pentru cel mai bun documentar 
la primul Festival al filmului romi- 
mesc de la Mamaia — 1964. Unirea 
face puterea (1962), Adevărata putere 
(1964), documentare dedicate satului 
contemporan și altele dovedesc că 
regizorul nu intenţionează totuși să 
se limiteze la un singur gen și la o 
unică formulă, 


<x ca 


În aproape roate filmele de lung 
i scurt metraj pe al căror generic 
fi eseaă numele lui Andrei Blaier, 
copiilor, li se rezervă un loc privi- 
legiat: Ora H (1956), film de absol- 
venţă preluat de studioul „București“ 
i lansat în rețeaua cinematografică, 
Kitsas (1958), Prima melodie (1958), 
A fost prietenul meu (1962). Cind 
împlinea 30 de ani (s-a născut in 
luna mai, la București) a realizat 
Casa neterminată (1963). În acest 
film, care își așteaptă premiera, vom 
regăsi motivul copilăriei. 


<x ca 


Casa noastră ca o floare (1963), 
documentar satiric în care a folosit 
metode ale ciné-vérité-ului, i-a 
adus aprecierile unanime ale specta- 
torilor și criticii, dovedind că regi- 
zorul cunoaşte bine Bucureștiul și pe 
bucureşteni (s-a născut în Capitală, 
în 1932). A realizat în total 14 filme 
documentare, din care cităm: Ce- 
tăţi ale industriei socialiste (1960), 
Pietonul, uterea pîinii (1961), 
Republica la 15 ani (1962). 


Se consacră cinematografiei, ca 
scenarist și regizor, în 1949 cu filmul 
documentar Un minut. A regizat 31 
de documentare de diferite genuri. 
În ultimii ani s-a remarcat indeosebi 


erator, Ilie Cornea: Printre pelicani 
(1962). Sub aripa vulturului (1963, 
Premiul pentru cel mai bun 
piață popularizată la Festivalul de 
a Mamaia) și altele. 


ul satiric Şofer de mare viteză. 

arte, împreună cu ceilalţi creatori 
ai primului nostru film istoric, laurii 
Premiului special al iuriului inut 
la Festivalul internațional dela Bue- 


nos-Aires — 1964 și ai Marelui premiu 
al Festivalului filmului rominesc de 
la Mamaia. În 1964 a regizat Sărutul, 
iar la 14 iulie a împlinit 40 de ani. 


VIRGIL 
CALOTESCU 


Deși a urmat cursurile Facultăţii 
de istorie, s-a indreptat spre cinema- 
tografie. După Daruri smulse naturii 
(1952) a semnat regia altor 34 de filme 


nsemnări din 
Portul Roşu (1957), Ultima generaţie 
de săraci (1958), Scoicile n-au vorbit 
niciodată (1962), Mărturisirile unei 
mese de restaurant (1963), Ochii ora- 
sului meu (1964) și altele. 


După ce a absolvit Academia de 
artă dramatică, s-a dedicat filmului 
de păpuși, realizind in 1952 Vulpea 
păcălită, iar în anii următori peste 
25 de filme, dintre care menţionăm: 
Rapsodie în lemn (premiat la cel de 
al doilea Festival internaţional al 
teatrului şi filmului de păpuși, Bucu- 
rești, 1960), Metamorifote (1961), Ba- 
lada maeștrilor, Cuiul (ecraniz 
ale unor stihuri argheziene) și Ritm 
(1963). 


Începuturile sale în cinematografie 
se situează înainte de război (s-a năs- 


cunoscuta 

a lui Marin Preda. Culege cu 
acest prilej roadele poperissjoi de 
documentarist în mediul sătesc, fil- 
mul surprinzind prin realismul său 
şi mai ales prin sobrietatea stilului. Ur- 
mează Pe răspunderea mea (1956), 
Porto franco (1961), Titanic Vals 
(1964) 


Primul pas în regia de film l-a 
făcut ca secund al lui Victor Iliu, la 
Moara cu noroc (1956). Colaborarea 
cu cinematografia era Însă mai veche: 
decorurile la Mitrea Cocor (1952), 
a  Nepoţii  gornistului și Raăsare 
soarele (1954), apariţiile actoricești 
din mai multe filme. Lucrind paralel 
în teatru (regizor, scenograf, actor 
în -peste 60 de spectacole) și film, 
turnează Valurile Dunării (1959) 
aducind cinematografiei noastre un 
Mare premiu la Festivalul interna- 
foual de la Karlovy-Vary din 1960, 

upă ce semnase regia primului său 
film, Erupția, în 1957. In 1963, cind 
împlinea 40 de ani, a început să 
turneze, Împreună cu operatorul 
pri mira Gologan, Pădurea spinzurw 
ţilor. 


= 
= 
=> 
az, 
Oi i! 
ZOE SAFa / 


Documentarele Contemporanul meu 
(1962) şi Fapt divers (1963) dedicate 
— mul, unei brigăzi de strungari, 
al doilea — echipajului unui elicopter 
de intervenţie civilă, cercetează pa- 
siunile oamenilor, surprinzindu-i în 
momente de muncă intensă. A mai 
realizat Pasiune (1963), După zece 
ani (1964) și altele. 


izori 


25 de regizori — 25 de regizori — 25 de reg 


CORES- 
PONDENŢĂ 


Nelson Pereira dos Santos s-a prezentat la C 


MARGINALII 


Am fost mulţi acei care la sfir- 
şitul celui de-al 17-lea Festival de la 
Cannes nu ne-am sfiit să criticăm 
palmaresul. Nu pentru că am fi avut 
de spus ceva în mod special des- 
pre un film sau altul, care figurau 
pe lista lui (că de pildă Umbrelele 
din Cherbourg al lui Demy nu ar îi 
un film bun şi nu ar reprezenta 
un aspect deosebit și interesant al 
cinematografiei, sau că filmul Fe- 
meia nisipului de Hiroshi Tes- 
higahara nu inspiră la o fructoasă 
meditație asupra raporturilor in- 
dividului cu societatea de care de- 
pinde)... Toate acestea s-ar fi jus- 
tificat perfect, în sine, dacă nu ar fi 
venit în contradicție cu spiritul nou 
care a marcat acest festival, făcînd 
din competiția de la Cannes '64 una 
din cele mai bune pe care le-am 
cunoscut de cîțiva ani încoace. În 
concluzie, ce să reproșezi acestui 
palmares decît că s-a plasat împo- 
triva tendinței festivalului — ten- 
dință datorată criticii franceze care 
a organizat în ultimii trei ani cite 
o săptămînă consacrată tinerilor ci- 
neaști și aspectelor necunoscute 
ale cinematografiei mondiale? 

Interesul suscitat de Săptămîna 
criticii — care a cucerit anul acesta 
un loc preponderent în concertul 
cannez — a incitat comitetul de 
selecţie a filmelor invitate să par- 
ticipe la competiţia oficială, să 
schimbe puţin linia sa de conduită 
şi aa concentreze atenţia asupra 
operelor tinerilor regizori care acum 
cîțiva ani nici n-ar fi vrut să fie 
reţinuţi în marea sală a Palatului 
festivalului. Exemplele, din acest 
punct de vedere, nu lipsesc și în va- 
rietatea lor acoperă o mare parte 
din mapamond. E de ajuns să no- 
tăm printre altele, cele două filme 
braziliene Seceta de Nelson Pereira 
dos Santos și Dumnezeul negru şi 


=.. 


nes cu Seceta. 


INTİRZIATE 


diavolul blond 
filmul spaniol 
mmers, Tinăra 
mul strigăt al cd 
mil Jires, Cara 
cilor Eldar Sen 
Malieva, Cartie 
lea film al sue 
berg care, ca și 
lalți tineri autg 
nu a trecut de 
ceste filme, în 


Glauber Rocha, 
lui Manuel Su- 
tă în doliu, Pri- 
bslovacului Jaro- 
ha albă al sovieti- 
helaia și Tamaz 
corbului, al doi- 
zului Bo Wider- 
hajoritatea celor- 
citați mai sus, 
de ani. Toate a- 
da subiectelor și 


LA 


AN AEAR 
PALMA 


CANNES 1964 


preocupărilor (firesc) foarte dife- 
rite, dovedesc o tendință comună 
de a „dedramatiza“ acţiunea în pro- 
fitul unei mai mari apropieri de 
realitate. 

Competiţia oficială de la Cannes 
a întîlnit prin această selecţie, 
foarte direct și de o manieră obiec- 
tivă, orientarea dată de critica 
franceză cu ocazia proiecţiilor la 
care asistă în prealabil. Se pare, 
că, într-adevăr, dacă Festivalul 
de la Cannes înţelege să-și menţină 
reputaţia pe plan mondial, trebuie 
să se orienteze în această direcţie 
de pe acum și să nu aleagă compro- 
misurile comerciale de natură să-i 
distrugă prestigiul. Și totuşi juriul 
nu și-a asumat responsabilitatea 
de a acorda tineretului locul pre- 
ponderent ce-i revenea în Palma- 
res. E drept, din cele patru men- 
ţiuni la cîte s-a restrîns anul acesta, 
el a acordat trei unor tineri regi- 
zori. Dar marele premiu a fost de- 
cernat Umbrelelor din Cherbourg 
(care nu-i mai simţea de loc nevoia 
după ce a beneficiat de premiul 
Louis Delluc 1964), iar premiile de 
interpretare masculină şi feminină 
au recompensat, după părerea mea, 
cele mai mari numere de cabotinaj 
ale festivalului. „Nu poţi mulţumi 


propriul tată“ spune un prover 
popular francez, dar juriul de la 
Cannes n-a mulţumit pe nimeni. 
Acestea fiind spuse, trebuie să 
revenim la cele două opere impor- 
tante care n-au figurat nicăieri 
(deși ar fi meritat) pe lista recom- 
enselor: Dumnezeul negru și diavo- 
ul blond al Pessilisauint Glauber 


Impresionanta peliculă japr 
ză: Femeia nisipului i 
j 


de François MAURIN 


U 
Poeta | PA cai! 
+ -3 
d 5 
> "m 
E TE; 
s” A [d E 
x ~ É 


Tinăra fată în doliu (Manuel Summers) 


Rocha și Pielea catifelată a lui Fran- 
çois Truffaut. 

Glauber Rocha are doar 25 de 
ani; Dumnezeul negru e cel de-al 
doilea film al său. Primul, Barra- 
pento, a fost prezentat acum doi ani 
la Karlovy-Vary. Acțiunea din 
Dumnezeul negru ca şi cea din Se- 
ceta a compatriotului său Nelson 
Pereira dos Santos, se situează în 
nord-estul Braziliei în anii 1940 și 
are ca fundal exploatarea feudală 
la care este supusă populația pradă 
piese pepe. Peres c-ar iaioa 
povesteşte istoria văcarului Manuel 
şi a soţiei sale, Rosa, nevoiţi să 
părăsească coliba lor pentru a se 
alătura „Dumnezeului negru“ care 
anunţă o ploaie de aur căzută din 
cer; iar, după o călătorie grea, în- 
tilnirea lor cu „diavolul blond“ 
care predică un nou război al sfin- 
tului Gheorghe împotriva mizeriei 
și a nedreptăţii concretizate în ti- 
rania marilor proprietari. 

Moştenind în construcţie vechile 
romanceros populare, cu recitative 
cîntate de un trubadur orb, acest 


film se apropie mult de cine-operă, 
gen în care diferitele aspecte ale 
realităţii sînt simbolizate prin per- 
sonaje unice, asumîndu-și prin sim- 
pla lor prezenţă atitudinea unor 
goun întregi față de această rea- 
itate. Glauber Rocha și-a găsit 
personajele în istoria țării sale. 
Deşi Dumnezeul negru şi dia- 
volul blond conține scene de o ad- 
mirabilă frumusețe, evocînd une- 
ori marile momente ale cinemato- 
grafiei sovietice, alteori scene de 
un suprarealism aproape bunue- 
lian, acest film — cel mai impor- 
tant, fără îndoială, al festivalului 
— a trecut pe deasupra unui pu- 
blic prea puțin avertizat despre 
realitatea braziliană și a fost boi- 
cotat, din alte pricini, de către 
critică, Nu putem decit să regre- 
tăm profund și amar acest lucru, 
iati ată în- 


care, într-o zi, își va lu 
Pielea catifelată de Fran 
faut a avut și el de suferi 


za trăznetelor „înalteloģiispirite“ 
ale festivalului, care nufau dat 
înlături de a acuza pe alorul cel 


mai sensibil al „noului 
cez de a fi realizat un fil 
o temă foarte răsuflată 
în teatrul bulevardier 
aceea a triunghiului cla 
soția și amanta. 
Adevărul este totuși 


se mul- 
ermeni 


ficială a unui film care n 
ţumește să încadreze în 


exacți mai multe feluri Me atitu- 
dini psihologice și moralBă dar in- 
cită la o gîndire mai adică asu- 
pra însăși calităţii anubitor ra- 
porturi sentimentale în efca noas- 
tră. Personajul principaleste un 
scriitor, director al undă reviste 


literare de răsunet. Ele 


tată al unei fetițe adorab 
un apartament foarte 


: 
D D z g Doga Ca 


sătorit, 
, ocupă 
onforta- 
al Pa- 

hu are priete nţelege 
— în aparenţă, cel puţin — foarte 
bine cu frumoasa sa soţie cu care 
este însurat de aproape 15 ani. Cu 
prilejul unei călătorii, el întîl- 
nește o tînără stewardesă care de- 
vine amanta sa și pe care o revede 
în ascuns la Paris. Iată-l deci an- 
grenat în iţele minciunii, încer- 
cînd să-şi potolească soţia bănui- 
toare, incapabil să dea pe faţă 
dragostea pe care o nutrește pen- 
tru iubita lui, preferînd să fie laş 
cu amindouă, Cînd, în sfîrșit, a- 


devărul iese la iveală și bărbatul se 
decide, la capătul unei scene vio- 
lente cu soţia sa, să divorţeze 
pentru a-și reface viaţa, el a uzat 
deja toate resursele unei fericiri 
posibile. Totul se termină cu o 
dramă. 

Lăsînd la o parte orice altă con- 
sideraţie, Pielea catifelată se si- 
tuează pe linia filmelor care, ca și 
întreaga operă a lui Antonioni, 
dau dreptate femeilor, în mod o- 
biectiv, printr-un studiu cvasi- 
chirurgical a trei comportări per- 
fect reale, disecate cu o grijă 
ea detaliu dusă pînă la extrem. 
n această perspectivă, Pielea ca- 
tifelată se ridică deasupra unei 
simple narări a celui mai banal 
din toate faptele diverse pentru a 
atinge (ca şi Jules și Jim, într-un 
alt sens, însă), nivelul unei ade- 
vărate meditații morale despre un 
conflict sentimental născut din 
dezechilibrul dintre niște concepţii 
aparţinind trecutului și cele pe 
care, de pe acum, le impune pre- 
zentul. 

Să nu ne înșelăm însă asupra 
unui lucru: dacă Truffaut, ex- 
primîndu-se în Franţa, în condi- 
ţiile morale și economice proprii 
țării sale, și-a situat personajele 
într-un mediu social în care difi- 
cultățile materiale sînt inexistente, 
este numai pentru a construi un 
film care să vorbească numai şi 
numai de sentimente. Este ade- 


Filmul lui Jaromil Jires: Pri- 


mul strigăt 


vărat, de asemenea, că adeseori 
personajele sale nu văd foarte 
limpede în ele însele și că minţin- 
du-se, fără să-și dea seama, ele 
ne-ar minţi și pe noi dacă n-ar fi 
camera care să sesizeze dintr-o 
dată un gest, o privire, ce resta- 
bilesc adevărul omenesc gata să 
ne scape. 

Adevărata tandreţe pe care Truf- 
faut o simte pentru personajele 
sale se află, mi se pare mie, în 
răceala cu care le analizează con- 
peuaos; în voința de a le 
ua aşa cum sînt, ca reflex al unei 
lumi în care trăim. Anumite ade- 
văruri nu sînt uşor de spus, se 
zice, şi fără îndoială că cel din fil- 
mul lui Truffaut face parte, pentru 
anumiți eritici, din categoria celor 
care nu se spun, atîta vreme cît 
ei refuză să-l admită, sub pretextul, 
cel mai firav din toate, că „s-a 
mai spus“, 

Acest lucru nu împiedică însă 
ca Pielea catifelată să merite 


respectul care se cuvine cinstei 
şi talentului! 


P SZ 


IJ0ziIBai Ə 


I10Z 


I10zIB3u Ə 


IDa ƏP sz — 


NG” 


Debutează în 1957 cu Dincolo de 
i, a cărui regie o semnează îm- 
preună cu Mihai Iacob. In anul 1960 
este regizorul filmului Setea, ecrani- 
zare a romanului cu același titlu al 
lui Titus Popovici. Cu acest film, Mir- 
cea Drăgan cucereşte Medalia de argint 
la Festivalul internațional de la Mos- 
cova din 1961. În 1962 realizează 
Lupeni 29 obţinind o a doua Medalie 
de argint la cel de al III-lea Festival 
internaţional al filmului de la Mosco- 
va — 1963. In prezent turnează 
Neamul Şoimăreştilor. 


JEAN 
EORGESCU 


A apărut în cinematografie in anul 
1925, cu o comedie de scurt-metraj, 
Milionar pentru o zi, în care deţinea 
și rolul principal. Între 1929 și 1939 
ucrează în studiourile pariziene. 
Întors în ţară, realizează în 1942 
O noapte furtunoasă, ecranizare a 
cunoscutei piese a lui I.L. Caragiale. 
Filmul se reţine ca un moment remar- 
cabil al istoriei cinematografiei noas- 
tre. Regizorul descoperă în acest fel 
o sursă de inspiraţie la care va reveni: 
schițele Vizita, Lanţul slăbiciunilor, 
Arendaşul rtomin (1955), Moment 
Caragiale (1964). O tentativă în come- 
dia de actualitate, Directorul nostru 
(1955). 


MIHAI 
IACOB 


A studiat regia de film în cadrul 
Institutului de artă teatrală şi cine- 
matografică „I.L. Caragiale“. Intrind 
în studioul cinematografic „București“ 
realizează filmele Dincolo de brazi 
(1957, în colaborare cu Mircea Dră- 
gan), Darclte (1960) şi Celebrul 702 
(1962). Filmul în două serii Străinul 
(1964), turnat după un scenariu de 
Titus Popovici, a fost distins la pri- 
mul Festival al filmului rominesc 
de la Mamaia cu Premiul special al 
juriului, 


Este deținătorul Premiului pentru 
cel mai bun reportaj, obţinut cu fil- 
mul Tăbăcării la primul Festival al 
ilmului rominese de la Mamaia. 
nainte de a deveni un fecund regi- 
zor de filme documentare, a lucrat ca 
ziarist şi redactor la „Scînteia tine- 
retului“ în anii 1945 — 1951. Din cele 
41 de filme documentare realizate pină 
în prezent reținem: Viscolul (Premiul 
pentru cel mai bun scurt- metraj) 
la Karlovy-Vary, 1954), Însemnări 
din Deltă (1957), Bicaz, Cota 563 
(1959), 20 de minute în lumea păpu- 
ilor (1960), distins cu certificatul 
i merit al Festivalul internaţional 
de la Vancouver — Canada, în 1961, 
Trei strigăte pe Bistriţa (1962), Rădă- 
cini (1963), Ritmuri potrivite, Dru- 
muri (1964). 


Lala) 


jaloanele peste care nu se va putea 
trece în istoria cinematoprafiei noastre. 
A început cu un documentar, Scri- 
soarea lui lon Marin către Scinteia 
(1950), operă în egală măsură publi- 
cistică și cinematografică, înfățișind 
aderarea unui țăran la drumul gospo» 
dăriei colective. (Inainte de eliberare, 
Victor Iliu s-a remarcat in presa 
progresistă ca un polemist subtil și 
eficace.) Cercetarea mediului rural 
(s-a născut la Sibiu, în 1912) il 
preocupă în continuare, regizind 
împreună cu Jean Georgescu În sat 
la noi (1951), film distins cu Premiul 
pentru cel mai bun scenariu regizoral 
la Karlovy-Vary și cu Premiul de 
Stat. Mitrea Cocor (1953) ii aduce 
Premiul luptei pentru progres social 
la Festivalul de la Karlovy-Vary și 
al doilea Premiu de Stat. După o 
experienţă întreprinsă în compania 
lui Sică Alexandrescu — O scrisoare 
pierdută (1953), dă in mare parte 
măsura talentului și stilului său pro- 
priu în Moara cu noroc (1956). In 
urma unei intreruperi datorate bolii, 
turnează, incă nerestabilit pe deplin, 
Comoara din Vadul Vechi (1963), 
căruia i se decernează Premiul pentru 
regie la Festivalul filmului romizese 
de la Mamaia. 


A inceput colaborind cu Iulian Mihu 
la filmele La mere (1955) și Viaţa nu 
iartă (1958), iar ulterior s-a făcut re- 
marcat cu Străzile au amintiri (1961), 
evocare realistă a unui moment din 
viaţa și lupta muncitorilor petroliști 
în perioada războiului (scenariul, 
loan Grigorescu). A mai realizat 
Într-o dimineaţă (1959), primul scurt 
metraj color pe cinemascop și comedia 


filmul Cartierul veseliei, după un 
scenariu de loan Grigorescu 


A avut un debut care a stirnit un 
larg interes: lucrarea de diplomă La 
mere (1955), realizată impreună cu 
Manole Marcus. S-a bucurat, ca și 
alți absolvenţi ai I.A.T.C., de posi- 
bilitat de a-și vedea incercarea 
studențească înconjurată de atenţie 
i sprijin, integrată in planul studiou- 
ui „București“, finisată artistic și 
tehnic în studiourile de la Buftea și 
onorată cu difuzarea în întreaga țară. 
Încurajat și bizuindu-se pe miiloa- 
cele materiale care i se pun la dispo- 
ziţie, întreprinde impreună cu Manole 
Marcus o lucrare ambițioasă, printr-o 
îmbinare barocă a citorva schiţe anti- 
războinice ale lui Alexandru Sabia 
care primesc în cele din urmă titlul 
Viaţa nu iartă (1958). Poveste senti- 
mentală (1961, realizat independent 
după un scenariu de Horia Lovinescu) 
manifestă un stil încă nediferenţiat, 
în care lirismul coexistă cu tentaţiile 
expresioniste și cu o acuitate critică 
aparte. Lucrează la filmul Şoseaua 
Nordului, după cunoscutul roman al 
lui Eugen Barbu. 


Asemănarea tematică și stilistica 
între proza nuvelelor şi romanelor 
sale și filmele pe care le-a realizat 
este evidentă în toate cele trei pro- 
ducţii: Soldaţi fără uniformă (1960), 
Cerul n-are gratii (1962), La virsta 
dragostei (1963). A scris, impreună 
cu Titus Popovici, scenariile filme- 
lor Valurile Dunării şi Furtuna, la 
primul fiind și regizor secund al lui 
Liviu Ciulei. A terminat de curind 
al patrulea film după propriul său 
scenariu: La patru pași de infinit. 
Anul acesta, la 9 aprilie, Francisc 
Munteanu a implinit 40 de ani. 


CORES. 
PONDENŢĂ 
À "ea 
sape pă pie A 228 


„Toţi regizorii ar trebui să aibă 
o experienţă directă ca actori“ îmi 
spune Sophia Loren așteptind în 
cabina sa mobilă semnalul pentru 
filmare. „De Sica, spre exemplu, 
cînd explică o scenă o interpretează 
el însuşi, exprimă fiecare nuanţă a 
replicii, fiecare detaliu al acţiunii, 
împrumută de fiecare dată felul 
de a fi al personajelor care 
participă la acţiune. Doar astfel 
reuşeşte actorul să înţeleagă pe 
deplin sensul secvenţei. Regizorul 
e singurul care urmăreşte ansam- 
blul, păstrează o unitate de vizi- 
une a momentelor disparat filmate, 


singurul care știe cum să se îmbine 
piesele acestui mozaic al său,“ 
Actriţa încearcă acum două pălă- 
rioare nostime, una din atlas de 
culoarea turturelei, cu un smoc de 
egrete care ţine loc de calotă şi se 
proiectează înainte, peste frunte, 
cealaltă alb cu negru, cu buline, 
cu o voaletă dreaptă. Pălăriile le 
va purta în una din ultimele scene 
ale filmului, cînd Filumena Mar- 
turano, personajul pe care-l inter- 
pretează acum celebra actriţă ita- 
liană, a ajuns la patruzeci de ani 
și la o respectabilitate de mică 
burgheză. Pălăria de culoarea tur- 


pe plc 


turelei o va purta în scena cere. 
moniei nupţiale pe care Filumena 
a reușit în cele din urmă să o 
impună fostului ei amant, don Mimi 
Soriano. 

Dar Filumena care încearcă 
aceste pălării este cu douăzeci de 
ani mai tînără decît cealaltă: poartă 
pe cap o podoabă abundentă de păr 
roșcat cu ondulaţii strînse, o jachetă 
albastră foarte colantă care ti 
marchează puternic bustul, o fustă 
cenușie care îi cambrează şoldurile, 
două inele vulgare de aur în urechi, 
o brățară frapantă, pantofi negri 
cu baretă cu tocuri foarte înalte și 


e fardată violent. E tipul unei fete 
din popor, îndrăzneață și provoca- 
toare, obișnuită să-şi negocieze fru- 
museţea și să nu caute prea multă 
subtilitate în raporturile cu bărbaţii. 
Înaltă, suplă, vulcanică şi igno- 
rînd cu totul discreţia și rafina- 
mentul dictate de marii coafori 
la modă, de institutele de frumu- 
seţe și de saloanele de modă pari- 
ziene, ea amintește de Sophia pri- 
milor pași, cînd purta încă numele 
de Sophia Lazzaro, își încerca 
norocul la concursurile de frumu- 
sețe, își împrumuta chipul pentru 
romanele ilustrate şi se pierdea în 
masa figuranţilor de la Cinecittà. 

Dezvoltarea personajului Filu- 
mena Marturano interpretat de 
Sophia Loren în filmul regizat de 
Vittorio de Sica este diferit conce- 

ută față de cea din comedia lui 

duardo de Filippo. În comedie, 
cei doi protagonişti, Filumena și 
Domenico („Mimì“) Soriano ne apă- 
reau în plină maturitate, în mo- 
mentul încheierii socotelilor. Filu- 
mena era de douăzeci de ani amanta 
lui Domenico Soriano şi știind că 
bogatul și rafinatul don Mimi se 
pregătea să se căsătorească cu o 
fată din lumea lui, reușește prin 
vicleșuguri şi prin şantaj sentimen- 
tal să-i dejoace proiectul și să-l 
determine să se căsătorească cu ea. 

În film se urmăresc toate etapele 
acestei povestiri, de la întîlnirea în 
casa de toleranţă, reînnodarea legă- 
turii un an mai tîrziu, prin regăsirea 
întîmplătoare, legătura lor echivocă 
şi în sfîrșit deznodomîntul dramei 
prin căsătorie. Narațiunea se des- 
făşoară pe fondul evenimentelor 
şi situaţiilor istoriei recente a 
Italiei: Napoli din anul 1944, popu- 
lat de soldaţi aliaţi, cuprins de 
febra comerţului clandestin, pri- 
mele alegeri politice libere, legate de 


dramaticul referendum care avea 
să decidă izgonirea monarhicei case 
de Savoia și naşterea Republicii. 

„Doamnă Loren, sîntem gata“! 
Secretara de platou a apărut în ușa 
cabinei; se reia lucrul. Scena care 
se turnează astăzi se petrece pe 


@ De Sica, Sophia Loren, Mas- 
troianni pe platoul de filmare. 


9-9 Momente din filmul lui De 
i 


ca. 


Îmbătrînită de machiaj Sop- 
ia Loren rămîne totuşi fru- 
moasă. 


hipodromul de la Agnaoo, între 
Napoli şi Pozznoli. Filumena are 
acum douăzeci și doi de ani. Legă- 
tura ei cu Domenico Soriano durează 
de cîtva timp și în sfîrşit, după 
multe grimase și multă insistenţă, 
fata a reușit să-i înfrîngă rezistenţa 
şi să-l convingă să iasă cu ea în 
lume. Exultă: „Mă ia cu el la 
curse, între prietenii lui, între 
oamenii importanţi și șic“, anunţă 
ea întregul cartier. Dar hipodromul 
e gol, astăzi nu e zi de curse, pe 
nisipul pistei de trap se antrenează 
doar cîțiva cai. Lui don Mimi îi e 
ruşine să fie văzut cu o fată atit de 
bătătoare la ochi. E un viveur 
rafinat, care are ambiția să copieze 
manierele englezești şi eleganța lor 
discretă, Filumena e satisfăcută că 
a pătruns astfel în lumea mirifică 
a celor bogaţi, dar își va da curînd 
seama că i s-a adus o nouă jignire 
şi că evenimentul nu a contribuit 
cu nimic la scoaterea din clandes- 
tinătate a legăturii ei cu omul pe 
care îl iubeşte. În cadrele pe care 
De Sica se pregăteşte să le filmeze, 
fericirea ei este încă deplină, neal- 
terată de bănuială. 

Enormul aparat Mitchell pentru 
filmare în tehnicolor a fost insta- 
lat sus, între băncile albastre ale 
tribunei de la hipodrom şi împrejur, 
printre liniile subţiri ale marilor 
reflectoare cu arc, într-un labirint 
de cabluri, Roberto Gerardi, direc- 
torul fotografiei, dă ultimele dispo- 
ziţii pentru lumini, verifică mişca- 
rea aparatului. De Sica a pregătit 
cadrul cu ajutorul dublurilor. Acum 
explică intenţiile sale Sophiei şi 
lui Marcello Mastroianni. E puţin 
comic să-l vezi pe acest bărbat în 
vîrstă, cu părul alb, cu pălăria 
panama pe care vintul ameninţă 
mereu să i-o zboare de pe cap, 
arătînd paşii de fugă, mărunți şi 
nesiguri, ai unei tinere bucuroase 
şi încurcate în echilibru instabil 
pe tocuri înalte și ascuţite. Dar 
mișcările și gesturile sînt de o 
precizie absolută, scena este schi- 
ţată în întregime. 

Marcello Mastroianni e don Mimi 
Soriano, un rol pe care, fără îndo- 
ială, dacă ar fi fost numai cu cîţiva 
ani mai tînăr, De Sica l-ar fi dorit 
pentru el însuşi. O izbucnire de 
vînt face să-i zboare lui Mastroianni 
una din mustăcioarele false care îi 
conturează gura. „Am vrut să las 
să-mi crească mustăţile“, ne spune 
„şi să nu fiu silit să recurg la unele 
false. Dar firele mele sînt recal- 
citrante. Păcat, pentru că mamei îi 
plac foarte mult cu mustăţi. O 
emoționează, spune că-i amintesc 
de unchiul Pierino, un fel de nume 
tutelar al familiei. Unicul meu 
personaj cu mustăţi care nu i-a 
plăcut de loc a fost baronul Féfé 
Cefalù din Divorţ italian (nu admi- 
tea de loc că a trebuit să-mi asasi- 
nez nevasta). Mama mea e o femeie 
sentimentală și romantică.“ 

Sophia este cea care a dorit să 
transpună pe ecran personajul 
Filumenei Marturano. 

„Îmi place personajul, spune ea, 
deoarece — vă vorbesc ca napoli- 
tană — cred că ilustrează un aspect 
puţin cunoscut dar foarte obișnuit 
al caracterului femeilor din orașul 
meu: femei care se abandonează 
manifestării zgomotoase a emoții- 
lor, dar își păstrează dramele 
închise în ele, fără o lacrimă. 

ntr-un fel, ca și mama mea“. 
Filmul, se va intitula probabil, 
Căsătorie a Vitaliana,deşi De Sica 
susține că el nu reprezenta de loc 
ideia piesei. Raţiuni pur comerciale, 


= 
ZE 
Co i 
az 8 
d a) 


pp n 


Autor al unui film de lung -metraj 
— Partea ta de vină (1962) şi al 
unuia de metraj mediu — Toamna se 
numără... (1960), Mircea Mureșan s-a 
născut la Sibiu în 1928. A absolvit fa- 
cultatea de regie de film a I.A.T.C. în 
1956, o dată cu Mircea Drăgan, Mihai 
Iacob, Manole Marcus, Iulian Mihu 
și alţi. Inainte de a-și insera numele 
pe generice și după aceea, s-a remar- 
cat prin intervenţiile sale publicis- 
tice, ca polemist, cronicar și teoreti- 
cian, în paginile revistelor de specia» 
litate, „Film“, „Cinema“ și altele. 
A realizat ilustrația muzicală a fil- 
mului La mere, folosind cu o intuiţie 
artistică foarte exactă fragmente di 
Serenada melancolică a lui Ceaikovski 


JEAN 
PETROVICI 


Se află de zece ani in căutarea unor 
oameni obișnuiți prin aparenţe, dar 
care ies din comun prin natura aparte 
a preocupărilor lor. Primul său docu- 
mentar, Pui de șoim (1954). era dedicat 
unui tinăr ucenic în av 
Pretutindeni muncesc oameni, dis- 
tins în 1964 cu Premiul special al 
juriului pentru scurt metraje la 
Festivalul de la Mamaia, urmărește 
în activităţile lor cotidiene, trei oameni 
care „muncesc singuri“ — paznicul 
unui far, un revizor de la calea ferată 
şi meteorologul de pe creasta unui mun- 
te. A realizat în total 23 de filme 
documentare. În 1964 a prezentat 
documentarul Rădăcinile oraşului, de- 
dicat muncitorilor care lucrează în 
subteranele Bucureștiului. 


A avut un debut lipsit de strălu- 
cire — desenul animat pentru copii 
Răţoiul neascultător (1949). Venea 
din presă: colaborase cu caricaturi la 
„Rominia liberă“. În 1957, la 34 de 
ani, trimite la Cannes un filmuleţ 
abia terminat şi necunoscut, despre 
care ulterior s-a aflat că se numea 
Scurtă istorie. Ştirea obținerii Mare- 
lui Premiu Palme d'or pentru 
scurt metraje a stirnit satisfacţie, 
dar nu a părut neobișnuită, fiindcă 
o serie de scurt metraje rominești 
— documentare, mai ales de ştiinţă 
popularizată se remarcaseră deja 
la alte festivaluri. De-abia după 
ce filmul a fost prezentat spectatorilor 
el şi-a creat gloria, constatindu-se că 
premiul era meritat cu prisosinţă şi 
că cele șapte minute de proiecție erau 
rodul unei inspiraţii cu totul origi- 
nale, o scinteiere de umor rominesc 
de cea mai curată filiaţie națională, in 
contextul lapidar al unei formule 
moderne și universale. 7 arte (1958), 
Homo sapiens (1961), Alo, Hallo! 
(1964) continuă ciclul, obţinînd cele 
mai mari premii la Tours, Karlovy- 
Vary, San-Francisco etc. În filmul 
de lung metraj cu actori, Gopo caută 
încă o formulă: S-a furat o bombă 
(1960), P ași spre lunà (1964, Premiul 
pentru regie la Mamaia), Harap Alb 
(în lucru). 


O 
ml E 
Născut în raionul Alba, regiunea 
Hunedoara, în 1926, a obţinut mai 
întii licenţa în drept, după care a 
absolvit și Institutul de teatru. Acti- 
vităţii sale fecunde și prestigioase ca 
regizor de teatru i se adaugă, din 1962 
încoace, două filme realizate la stu- 
dioul „Bucureşti“: Omul de lingă 
tine (1962) şi Dragoste lungă de-o 
seară (1964). Colaborarea sa tu cine» 
matografia este semnificativă indeo- 
sebi prin faptul că mărturiseşte ten- 
tația încă prea puţin fructificată pe 
care filmul o exercită asupra oameni- 
lor de artă din alte sectoare — una 
din sursele viitoarei imbogățiri și 
împliniri a filmului rominesc. 


Îşi revendică apartenența sa, prin 
naștere, la o anumită regiune a țării, 
ape nd aproape ostentativ și În exclu- 
sivitate la ceea ce a devenit național 

i universal pornind din apropierea 
ocului său natal. (T urnu-Severin, 
1932). Filmul de diplomă, Doi vecini 
(1958) era ecranizarea unei schițe a 
lui Arghezi. Un suris în plină vară 
(1963) este mobilat adesea cu prelu- 
crări după coloana infinită a lui 
Brincuși, iar acţiunea, inspirată de 
proza unui scriitor născut de asemenea 
În Oltenia, Dumitru Radu Popescu, 
se desfășoară într-un sat oltenesc. 
La Mambia, în 1964, a intrat în 
posesia premiului revistei „CINEMA“ 
entru cel mai bun debut în ai opina de 
ung metraj. să se 

lui comic, căruia îi cercetează cerem azeri şi 
ca actor (Partea ta de vină și altele). 


> OLIMP 
$ VĂRĂȘTEANU 


A devenit protagonistul unei sub- 
specii a filmului de animaţie - car- 
toanele decupate. A realizat pină in 
prezent 13 filme, din care cele mai 
cunoscute sint Made în Alrica (1961), 
Voinicelul (distins cu o Diplomă la 
Festivalul de la Veneţia din 1962), 
Cotidiene (Premiul pentru cel mai 
bun film de cartoane decupate, 
Mamaia, 1964). 


Pe | 
— a. 
[3 85] 
> 9 
< — 
AN N 
Factura documentarelor lui Savel 
Stiopul — Bucureşti, oraş înflorit 


(1955), Cu fața spre public (Ştefan 
Braborescu, 1956), Viaţa unei artiste 
(Maria Filotti, 1956) — anunțau 
direcția căutărilor de mai tirziu 
ale regizorului í în filmul cu actori — 
un lirism încărcat cu sugestii grave, 
care încearcă să se desprindă de sen- 
țimentalism și ilustrativism, să-și 
ia zborul spre zonele poeziei auten- 
tice, ceea ce nu i-a reușit foarte 
mică măsură: Aproape de soare (1959), 
Anotimpuri (1964). 


Documente 


cinematografice emoţionante 


Studiind colecţia unei arhive de filme, cerce- 
tătorul găseşte alături de pelicule cunoscute, 
clasice sau moderne, şi unele documente cine- 
matografice nemenționate în lucrări de istorie 
sau teoria filmului. 

Despre filmul Întilnire în sala Dacia (1 Mai 
1911) nu s-a scris încă. 

Puţinii cercetători care au vizionat această 
peliculă, considerată primul document cinema- 
tografic despre mișcarea muncitorească din țara 
noastră, au rămas surprinși de patosul pe care 
îl degajă. 

Cei 30 de metri ai filmului montați în trei 
secvențe: Ieșirea muncitorilor din sala Dacia, 
Demonstrația pe Calea Victoriei, Petrecere cimpe- 
nească la Bordei, reuşesc să transmită emoția 
acelei zile de 1 Mai, cînd muncitorii din Capi- 
tală purtind lozincile „Vrem vot universal“, 
„Vrem expropriere totală“ au manifestat sub 
faldurile steagurilor roșii. 

Valoarea acestui film realizat în 1911, de 
către un operator rămas necunoscut, constă în 
faptul că a reușit să consemneze cinematografic 
avîntul mișcării muncitoreşti din Romînia de 
atunci. 

Cu același interes se vizionează un alt docu- 
ment cinematografic, apărut însă 33 de ani mai 
tirziu. Este vorba de Ediţia specială O.N.C., 
primul jurnal cinematografic editat după 23 Au- 
gust 1944. 


Urmăreşti cu emoție subiect cu subiect. Îţi 


În timpul repau- 
sului, țărani ro- 
mini oferă solda- 
ţilor fructe. 


de |. FERNOAGĂ 


Deși luptele se dau 
acum în Munţii 
Tatra, poporul ro- 
min nu-și precu- 
pețește eforturile 
ntru zdrobirea 
ascismului. 


aminteşti de zilele în care armata romînă şi 
formațiunile de luptă patriotice luptau cu arma 
în mînă, împotriva trupelor germane în Bucu- 
reşti, la Băneasa și -Otopeni, 

Îţi aminteşti de raidurile barbare ale aviaţiei 
fasciste asupra Capitalei, dar și de primirea 
triumfală făcută în 27 august, trupelor romîne 
care se întorceau victorioase. 

Imensele coloane de prizonieri germani cap- 


Coloană de prizonieri germani, capturați 
în lupte de armata romînă. 


turaţi de soldaţii noștri dau amploarea victoriei, 
iar entuziasmul primelor manifestații muncito- 
reşti îţi aduc în minte atmosfera sărbătorească 
a acelor zile în care ţara s-a eliberat de sub 
fascism. 

Produse în 1911 sau în 1944, aceste documente 
cinematografice poartă peste timp patosul zilelor 
cînd au fost realizate, transmițind noilor gene- 
rații mesajul pe care realizatorii l-au imprimat 
pe peliculă. 


2 8 P? MA 
Cay A r 
-e , 
MI ka 

i wA ` 
* 
pr ] 
ý = 
À 4 


— film distins cu Premiul special al juriului la Festivalul filmului romînesc de la 
Mamaia — 1964, o producţie a studioului „Bucureşti“. Scenariul: Titus Popovici; Regia: Mihai lacob; Imaginea: Octa- 
vian Basti şi Gh. Viorel Todan; Muzica: Mircea H. Istrate; Distribuţia: Ştefan lordache, Irina Petrescu, Şerban Canta- 
cuzino, Ştefan Ciubotăraşu, George Calboreanu, Fory Etterle, George Măruţă. 


Hi CINEMA, revistă lunară de cultură cinematografică editată de Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă. W Redactor-şef: Eugen Mandric E Macheta 

Vlad Mușatescu BI Prezentarea tehnică: |. Făgărășanu W Redacţia și administrația: București, Bulevardul 6 Martie nr. 65 BI Abonametele se fac la toate 
oficiile poștale din ţară, la factorii poștali și difuzorii voluntari din întreprinderi și instituții. BI Tiparul executat la Combinatul poligrafic „Casa 
Scînteli“ — București E Exemplarul 5 lei. — 

| 41.017 | 


L MOA RE E E S EEEE: SET ERIE 279 EE ERE E PR E SER E e DE RE E Sa VETOS NEE OET aa E 


Pădurea spinzuraţilor 
Cartierul veseliei 


La patru paşi de infinit 


După Alarmă în munți, Merii 
f s i | : sălbatici este al doilea film 
S3 ER a S TA =] în care DANA COMNEA 
CRONICI, INSTANTANEE, Pa a : EE "23 AA TONO s k ; ; deține principalul rol 
| SECVENȚE, MERIDIANE E { ' 7 RR E 
„ME 5 


7 E e 


feminin. 


, E 


pretează în filmul Şoseaua Nor- 
dului rolul Inei. Ecranizarea ro- 
manului lui Eugen Barbu se 
realizează în regia lui Iulian 
Mihu, imaginea fiind semnată 


v de Aurel Samson. 


ne Actrița Lica Gheorghiu inter- 


SANTIER 


= RR 
Pi 


Unul din protagoniștii noului 
film al lui Francisc Munteanu, 
La patru paşi de infinit, este actorul 
Silviu Stănculescu. Spectatorii 
noștri au avut prilejul să-l vadă 
v şi în filmul A fost prietenul meu. 


Regizorul Manole Marcus tur- 
nează în prezent filmul Cartierul 
veseliei, după un scenariu de loan 
Grigorescu. Acţiunea se petrece 
într-unul din cartierele mărgi- 
nașe ale Bucureştiului, în preaj- 
ma Eliberării. 


ne 
ma 


Betsy Blair nu se afla la Karlovy- 
Vary ca vedetă internațională a 
cinematografului american. Ea a 
venit pentru a-l însoţi pe soțul ei, 
regizorul englez de origină cehă, 
Karel Reisz, invitat de către direc- 
ţia Festivalului de la Karlovy-Vary 
să facă parte din juriu i acest 
lucru a prilejuit prezența încîntă- 
toarei sale soții, neuitata interpre- 
tă din filmul Marty. I-am pus 
oibrean anean :, i, 

— Ce ne puteţi spune despre pro- 
iectele A sà 

— Iată o întrebare la care îmi 
este destul de greu să răspund. 
Aproape la fiecare doi ani mă 
hotărăsc să renunţ definitiv şi la 
teatru şi la film. Acum un an 
eram foarte decisă să nu mai apar 
pe ecran atita vreme cit nu mi se 
va oferi un rol interesant. Ori, cum 
nici unul din rolurile propuse 
nu-mi plăcea... Nu vreau să fac 
filme în care nu cred. Atunci mi 


20 BETSY-BLAIR 


Cinematograful—o artă 
în permanentă înnoire 


s-a vorbit de o piesă de teatru — 


Începe o nouă stagiune cinematografică. 

După întreruperea estivală, din nou, în 
ritmul pe care-l permite actualul volum al 
producţiei, cita o realizare de lung-metraj a 
studiourilor noastre își va face apariţia lunar 
pe ecranele de premieră o dată cu mai multe 
scurt-metraje de diferite genuri. 

Dialogul cineaști-spectatori se reia într-o 
perspectivă nouă, pe care o deschide cel de al 
treilea deceniu de la Eliberare. În acest răs- 
timp, în ajunul aniversării din August, cine- 
matografia noastră a trecut examenul de matu- 
ritate al primului Festival al filmului romi- 
nesc — prima întîlnire competitivă a produc- 
ţiilor studiourilor noastre. 

Sintem martorii unei continue confruntări cu 
exigenţele maselor de spectatori, exigenţe ce 
sporesc o dată cu dezvoltarea într-un ritm nefn- 
trecut a societăţii noastre socialiste, determinată 
de hotărtrile Partidului, prin însuşirea din ce 
în ce mai profundă și mai intimă a valorilor 
culturii naționale şi universale. Ceea ce im- 
pune abordarea la un nivel critic mereu mai 
înalt a realizărilor şi preocupărilor cinemato- 
grafiei noastre. 

Reuşitele certe de pînă acum şi cele mai 
împlinite, pe care le promit unele din premie- 
rele viitoare creează la rîndul lor platforma 
unor discuţii de lucru, neprotocolare și tot- 
odată fără caracter empiric sau tehnicist, la 
care e firesc să participe cineaști şi spectatori, 
regizori şi critici, scriitori şi oameni de cul- 
tură, artiști şi tehnicieni, exprimind deschis, 
cu spirit de răspundere și competenţă, părerile 
şi cerinţele lor, mari și îndreptăţite, față de 
evoluţia artei filmului în ţara noastră. 

Experienţa discuţiilor de pină acum, utile, 
dar uneori abstracte sau marginale şi de aceea 
nu totdeauna pe deplin rodnice, ne îndeamnă 
către o dezbatere mai cuprinzătoare și toto- 
dată mai concretă: regia de film care reunește 


Interviu realizat de Rodica LIPATTI 


scrisă special pentru mine — ba- 
zată pe o acţiune dramatică inspi- 
rată dintr-o antologie poetică a- 
mericană. Subiectul m-a interesat, 
am acceptat să joc și iată cum 
toate marile mele hotărtri au fost 
amiînate pentru altă dată. 

— Care sint părerile dos. despre 
stadiul actual al artei cinemato- 
grafice mondiale? 

— Eu cred în arta cinemato- 
pia i ră că şi aici ca în 

te celelalte arte există perioade 
mai grele, anevoie de depășit din 
punct de vedere artistic sau comer- 
cial. E ca un val (nu mă refer 
evident la „noul-val“) care trece. 
Ori de cite ori mă duc la un festival 
internaţional, văd filme despre 
care nu s-a mai vorbit, aud despre 
tineri realizatori -interesanţi dar 
încă necunoscuți, descopăr cine- 


matografii ale unor despre 
care știam pînă pesti la S: 


şi finalizează toate elementele unei creații 
cinematografice (se vorbeşte despre o piesă de 
teatru „a lui Camil Petrescu“, dar de un film 
„al lui Fellini“). 

Responsabilitatea complexă, pe care regizo- 
rul o are, ca autor de fapt și de drept al unui 
film, oferă posibilitatea unei dezbateri efici- 
ente, cu ecou practic multiplu, angajind în 
egală măsură toate zonele de interes şi calitatea 
tuturor compartimentelor de creaţie, de la sta- 
bilirea profilului tematic al producţiei la sti- 
lul interpretării şi montajului, În ce măsură 
contribuie regizorul la definirea temei, sensu- 
lui şi sferei de idei a unui film; care sînt feno- 
menele realităţii noastre socialiste demne de 
cea mai mare atenţie; dacă în raport cu pre- 
ocupările tematico-artistice apte a fi cele mai 
rodnice pentru arta noastră cinematografică 
există unele tendinţe ce o fac mai puţin repre- 
zentativă ; care sînt acele slăbiciuni, în regia 
noastră de film, ce-i diminuează eficienţa ideo- 
logico-estetică şi îi estompează uneori origina- 
litatea; în ce direcție evoluează mijloacele de 
expresie ale regiei de film contemporane — 
sînt cîteva întrebări sugerind aria de cuprindere 
potenţială şi scopul discuţiei noastre. 

...După ce şi-a împărţit cu generozitate chipul, 
multiplicat pe diplomele şi medaliile lau- 
reaţilor Festivalului de la Mamaia, împăratul 
Deltei, Pelicanul alb, a acceptat invitaţia noas- 
tră din numărul trecut, abandoniînd pentru un 
an de zile oțicierile solemne și coborind în ţinută 
de lucru să patroneze discuţiile de creaţie ale 
cineaștilor. Spiritul critic ascuţit şi pătrunză- 
tor este decis să opereze mereu mai ferm cu 
fiecare nouă ediţie viitoare a Festivalului. 
Iar discuţiile noastre îşi propun să-i vină în 
întimpinare. 


DAN IONESCU 


Invitaţia dumneavoastră de a discuta despre 
regie mi se pare că vine într-un moment foarte 
potrivit cînd imperativul calităţii este înscris 
cu litere mari ta ordinea zilei. 

Eu aş porni de la cons- 
tatarea larg recunoscută 
PROFE că orice artă areo latură 
a sa tehnologică... 

Nu, nu reduc regia la 
d profesie tehnică, dar 
măiestria artistică în ge- 
negre include o solidă 
bază profesională. O operă de artă autentică 
nu-şi-poate valorifica substanța decit printr-o 
formă artistică superioară şi o profesionalitate 
înaltă. Chiar dacă nu vom lua cazurile 
extreme, cele mai evidente — cum ar fi arhitec- 
tura, de pildă, care obligă în mod deosebit la o 
calificare tehnică profesională riguroasă — și 
ne vom opri, să zicem, la literatură, acest adevăr 
se va impune. Ca să poți scrie o carte, ji se cere 
mai întîi să cunoști alfabetul, ortografia, mor- 
fologia şi sintaxa. În cinematografie, sub ra- 
port regizoral, ne găsim — cred — în momen- 
tul cînd am căpătat însușirea de a lega cuvintele 
între ele și a face unele propoziţii frumoase, 
Poezia trebuie însă să fie unitară și de aceea 

ţii se preocupă de frazarea perfectă, de unita- 
fea stilistică şi de cursivitatea scrierilor lor. În 
filmele noastre, aproape în totalitatea lor, cu 
unele excepţii, lipseşte acel suflu pe care-l 
degajă numai unitatea artistică a unei opere, 
acea potenţă regizorală grație căreia filmul se 
construiește frumos, organic și unitar, artisti- 
ceşte și profesional, pe toată întinderea lui. 

Tudor — fiindcă aţi propus să analizăm filmele 
Festivalului de la Mamaia — are secvențe 
excepționale, în care trăirea actoricească, ade- 
vărul de viaţă trec de pe ecran la spectatori 
înveşmintate în toate atributele succesului 
cinematografic, ca în scenele realizate cu con- 
cursul regretatului George Vraca sau în sec- 


SIONALITATE 


cruri. Consider că acest fenomen 


dabil mi se pare şi interesul mereu 


LA TRIBUNA 


conținutul și forma celei de a 7-a 
este formidabil după cum formi- arte? 
— Îmi plac regizorii de talent, 


UN MEMBRU AL JURIULUI FESTIVALULUI DE LA MAMAIA 
PELICANULUI ALB 


venţa balului de la Viena, în care excelează 
alţi doi piei id cu panno la Mamaia: 
Lica ao iu şi Emanoil Petruț. Ar mai fi, 
fără îndoială, multe alte lucruri bune de a dea 
despre unele părţi sau secvenţe ale filmului. 
Privindu-l însă ca pe un întreg, nu poți să 
nu observi stereotipele momente de Pătalie 
cu împunsături de spadă care par duble ale 
planurilor anterioare, într-atita nu ne spun 
nimic deosebit — și fac să scadă interesul spec- 
tatorului nu numai fiindcă e vorba de lucruri 
deja văzute, ci şi pentru că regizorul n-a 
izbutit să convingă în acele planuri... Sint 
multe scene şi detalii, de bătălie îndeosebi, 
datorită cărora filmul Tudor, alături de părţile 
sale bune, are altele care-l lungesc inutil. Faptul 
că filmul a fost scurtat ulterior nu e în avantajul 
său. Se naște întrebarea: acele părţi nu erau 
bune sau nu erau necesare? Că nu erau necesare, 
mă îndoiesc. Nu poţi spune că un vers dintr-o 
strofă nu e necesar, Poate că nu e bun. Dar cum 
să-l tai pur şi simplu, cînd poezia trebuie să aibă 
o formă a ei? 
În Străinul există secvenţe foarte bune şi 
sem întregi din cauza cărora însăși construcția 
ramaturgică — cinematografică are goluri. Dar, 
pentru a se susține, o lucrare trebuie să fie 
construită elegant și integral, ca o arcadă. Dacă 
există părți slabe, atunci apare nevoia unor 
puncte de sprijin. În film acestea pot fi unele 
interpretări actoricești care justifică cele mai 
călduroase aprecieri la adresa actorilor, dar 
nu constituie o prea mare laudă la adresa regiei. 
Noi avem o „paletă actoricească“ bogată — cum 
spunea maestrul Ciubotărașu în numărul ante- 
rior al revistei. Aceasta e desigur spre folosul 
nostru. Reuşitele actoricești nu pot fi însă 
acceptate .cu seninătate ca puncte de sprijin 
care să suplinească sau să acopere anumite 
carenţe profesional — cinematografice. 


Uneori jocul actoricesc — neîngroșat, nefal- 
sificat, dar cu nuanţe vădit teatrale — se substi- 
tuie căutării de către regizor a unor soluţii 
cinematografice. În Dragoste lungă de-o seară 
există secvenţe de teatru destul de bine filmate. 
Aceasta nu înseamnă încă profesie cinematogra- 
fică. Pe mine nu m-a deranjat natura conflic- 
tului din acest film, pe care nu-l c, aşa cum 
îl socotește Eugen Barbu, debil. Ciocnirea pe 
care filmul o înfățișează dintre două mentalități, 
şi chiar modul cum ea se concretizează în evolu- 
ka acelui triptic feminin poartă amprenta unor 
apte reale de viață. De ce să întoarcem spatele 
și să negăm dreptul de acces la artă unor ase- 
menea drame — cum e aceea a unei femei 
părăsite, — atita timp cit ea este totuși aptă 
să genereze semnificații noi și să fie situată în 
papa transformărilor pe care le suferă 
satul contemporan? Carențele se află mai degrabă 
P linia soluțiilor de artă cinematografică — 
n special în decupajul secvențelor care nu 
reuşeşte să facă sensibilă şi firească drama 
eroinelor, să nuanțeze semnificația unei ati- 
tudini, să-i valorifice subtextul potențial. Nu 
neg necesitatea preocupării pentru interpretarea 
actoricească — ea este esențială, dar, luată în 
sine, își pierde orice sens fiindcă în regia cine- 
matografică există anumite potenţe şi exigenţe 
propniiscadrului de film, montajului şi însăși 
transpunerii, unor scene pe peliculă... 

Gopo, în schimb mi se 

are că a căzut în cea- 

]tă extremă. În ceea ce 
mă priveşte, eu nu repro- 

z lilmului său, Pai spre 
ună, faptul că are sec- 
Venţe oarecum eterogene, 
fiindcă aceasta era însăşi 
formula constructivă afilmului. Idei — Gopo a 
avut, ca și soluții regizorale dintre care unele 
excepționale, dar el nu a furnizat actorilor 


MĂIESTRIE 


literatură despre cinema, care să deși nu pani în ei emoții care să 
ne ajute la cunoașterea lui. Nu răspundă în 
am impresia că ar exista mari 


tine, raporturi inte- 
lectuale comune, te laşi totuşi 


crescînd și niciodată desminţit cu 
care plec de la aceste competiţii 
în care se dovedește o dată în 
lus că arta cinematografică este 
n permanentă înnoire. Se spune 
dintotdeauna că teatrul este foarte 
bolnav dar nu moare niciodată. 
Așa se întimplă și cu cinematogra- 
fia. La ora actuală trece numai 
rintr-o criză. Se vorbeşte mult de 
aptul că televiziunea îi face o 
serioasă concurență, că oamenii 
preferă alte distracţii, că ei nu 
mai au nevoie de acel vis, acel 
miraj care era cinematograful pen- 
tru mine cînd eram fată, Nu cred 
nimic din toate acestea și îmi 
păstrez convingerea că filmul este 
o artă unică, un mijloc unic de 
comunicare între oameni și el va 
dăinui învingind toate piedicile. 

— Se poartă incă „noul val“, 
indiferent unde se localizează el, 
în Franţa, Italia sau Anglia. 
De fapt este cu adevărat expresia 
noilor tendinţe de a schimba ceva în 


2 


care au ceva de spus şi, în princi- 
iu, n-am nimic Împotriva schim- 
ărilor de stil. Numai că uneori 
ăsesc că e doar o formă de mani- 
estare a lenei, sau așa ceva. În 
orice caz dacă cineva are talent, ca 
de pua Truffaut sau Godard, mă 
înclin în fața operelor lor — cu 
condiţia, evident, să ne şi trans- 
mită ceva valabil. Dar nu-mi plac 
imitatorii care se angajează pe un 
drum pe care nu-l cunosc şi cărora 
le lipseşte mai ales forța — pe 
care doar talentul o asigură — de 
a-l parcurge pină la capăt. Nu 
ştiu dacă există valuri noi sau 
doar filme bune. 

— În cinematografia americană 
există un asemenea val innoitor? 

— Nu ştiu prea multe lucruri 
despre filmul american pentru că 
am plecat de ani din Statele 
Unite. Văd filme, fără îndoială, 
dar nu e deajuns. Din păcate în 
America, spre deosebire de lia, 
Franţa sau Italia, nu există o 


prefaceri în cinematografia ameri- 
cană. Ştiu doar că există realiza- 
tori care încearcă — și reușesc — 
să facă filme fără prea mulţi bani, 
ori acest lucru constituie o adevă- 
rată revoluţie pentru Statele Unite. 
Cred însă că este și singura. 
Au 2» crea de curind Pwa 

A ido, în regia lui Michel- 
angelò~ Antonsoni.. Ce credeți în 
general despre opera acestui mare 
regizor? 

— Pentru mine Antonioni re- 
rezintă un mister, un mister 
oarte frumos. El realizează o 
muncă de mare artist. Îmi place 
să pătrund în lumea unor artişti 
ca el — şi nu numai ca el, — atita 
vreme cit arta lor este foarte 
personală (şi Antonioni are o 
personalitate debordantă). Uneori 
ideile lui nu mă a , nU mă 
conving, dar respect în ele pasiunea 
creatorului. Antonioni poate fi 
comparat cu acei poeți cu care 
deşi nu reuşeşti să te identifici, 


tirit de forța pasiunii lor şi de 
măestria versului. Nu pot spune 
că Antonioni este regizorul meu 
preferat, dar iubesc în el mai 
mi e decit la alții, pasiunea. Mă 
su $ 

— După părerea dvs., care este 
cel mai bun film din trilogia sa, 
Eclipsa, Noaptea sau Aventura ? 

— N-am văzut Eclipsa, iar din 
celelalte două prefer Apentura. 
Îmi place însă şi Jl grido pe care 
l-am realizat împreună, deşi e 
foarte greu să orgi despre fil- 
mele în care ai jucat. E un fenomen 
ciudat care nu mai intervine în 
nici o altă artă, cred. Cind vezi 
pentru prima dată filmul în care 
ai evoluat parcă te copleşeşte un 
sentiment de : nu eşti în 
stare să vezi decit propriul perso- 
naj, intri într-o stare specială şi nu 
mai pricepi nimic din restul fil- 
mului. Totuşi, Il grido mi-a plă- 
cut... 


suficiente elemente de dramaturgie care să 
le fi permis acestora să-și înscrie talentul lor 
pe linia lui de pan; În unele momente, 
asemenea elemente au existat, ca în scena Gio- 
condei, cu Radu Beligan, Eugenia Popovici şi 
Emil Botta — iar secvenţa este originală, re- 
amintindu-ne ascuţimea spiritului lui Gopo. 
În alte scene însă se pare că datele dramatur- 
gice au lipsit şi interpreții n-au izbutit să pă 
sească punctele de sprijin pentru a-și da în- 
soi aport artistic. 

e unde se vede că regia pile să nu reușeas- 
că integral, chiar în cazul cînd soluţii regizorale 
există— dacă multiplele elemente ale filmului nu 
sînt stăpinite unitar de către cineastul realizator. 
Pornind de la dramaturgie și continuind cu 
decupajul, montajul, actorii, muzica, elementele 

lastice şi sonore, toate trebuie îmbinate, subor- 
pante viziunii regizorale de ansamblu căruia i 
se cere să aibă un anumit stil. În filmele noastre 
se întîlnesc de obicei amestecate stilurile cele 
mai diferite, cum se întîmplă în A fost prietenul 
meu. Mărturisesc sincer că acest film mi-a 
eat totuși și la a doua vizionare, în cadrul 

estivalului.,. 

Da,am citit ce v-a spus în numărul trecut preşe- 
dintele juriului de la Mamaia, Eugen Barbu, — 
care atribuie filmului o viziune samariteană 
asupra existenței — dar nu sînt de acord. Filmul 
are o bază dramaturgică foarte interesantă, 
relaţii între personaje dous cele mai semnifica- 
tive. Dacă încercăm să analizăm profesional 
această producție — şi obligaţia noastră este să 
procedăm astfel, să nu ne oprim la simple păreri 
„de spectator“ —dind deoparte o anumită pojghiță 
exterioară legată de neajunsurile realizării, vom 
descoperi în film valenţe majore — cum ar fi 
relația dintre veteranul comunist şi copil, 
apropierea dintre generaţii pe care această 
relaţie o concretiza în scenariu în mod ingenios 
și cu mult farmec. Unele din aceste valențe 
nu s-au tradus pe ecran, din cauza distribuţiei — 
acel copil greșit ales, căruia regizorul i-a acor- 
dat mult credit — ca și datorită altor scăderi 
ţinînd în ultimă instanţă de regie, de concesiile 
pe care Andrei Blaier le face unui sentimentalism 
de o calitate îndoielnică, trecînd cu uşurinţă de 
la stilul autentic în care tratează unele episoade, 
la melodramatism. Există apoi situaţii de viață 
sau scene, cum e momentul în care se înfruntă 
trei mentalități, cind Tudor (Victor Rebenciuc) 
comunică telefonic cu Ana (Flavia Buref) prin 
intermediul colegului său medic. Aici exista un 
deosebit prilej cinematografic de a dezvălui, 
nuanţat și pregnant, relaţiile omenești şi diferen- 
ţele de caracter. Blaier a așezat însă aparatul 
într-un punct de unde i-a putut vedea pe toţi 
trei dintr-odată — Ana fiind văzută prin fereas- 
tră, în hol, cum vorbeşte la telefon. Noi însă o 
auzim — nu știm de ce — vorbind în prim 
plan. Este o soluţie simplificatoare care evită 
din comoditate orice investigaţie, dovedind 
lipsă de exigență faţă de sine și lipsă de interes 
faţă de posibilităţile artistice de care dispunem. 


Despre finalitate în 
Creația regizorală? Nici 
pentru aceasta nu e obli- 
gatoriu să recurgem la 
categorii abstracte. Ele- 
mentele înseși ale con- 
strucţiei unui film mă- 
scară de multe ori foarte 
exaot-gradul-în câte autorul a știut să-și împli- 
nească lucrarea, Säsi fixeze profilul, să-i preci- 
zeze sensul. Se ştie, din Å ante sportivă, că 
într-un fel alergi pe o sută de metri și altfel în 
cursa de 10 000 metri. Nu foloseşti aceeași teh- 
nică la o sută metri garduri şi la maraton. 
Trebuie să-ți adaptezi metodele, ritmul și am- 

loarea respirației la distanța care-ţi stă în faţă. 
acă nu, alergi bine o sută de metri, apoi respi- 
rația se dereglează, intervine un felde pauză, 
încerci un nou avîint, mai alergi o sută de 
metri, după care te poticnești din nou. Există o 
tehnică a finișului pe care sportivii trebuie să o 
înveţe... La Gopo, de pildă, care este un excelent 
miniaturist, se simte lipsa de antrenament pe 
distanţe lungi. În genere, filmele noastre se 
termină cu cite un final adăugat. Se vede că 
regizorul obosește pe drum, îi obosește imagina- 
ţia, i se epuizează forța de investigaţie, și cu el 
oboseşte și spectatorul, în loc să asiste la acel 
sprint care să finalizeze și să susţină întreaga 
operă. Pași spre lună, A fost prietenul meu se 
termină în gol. Tudor se încheie prin înfățișarea 
faptului istoric cunoscut și finalul este destul de 
bine făcut, cu acea fintină simbolică... Totuși 
se simte că alergătorul e cu ar seră tăiată. 
Spre final, Străinul  lincezeş şi nu în 
final, ci pe măsură ce se apropie de final. În 
Comoara din Vadul Vechi, al lui Victor Iliu, 
secvențele foarte bune nu pot fi valorificate şi 
reţuite cum se cuvine fiindcă filmul nu se 
udecă pe secvenţe. Şi aici lipseşte un final de 
calitate. Invocarea filmelor cu final în fondu, 
în diminuendo, nu poate fi un pretext pentru 
finalurile neelocvente. Cind însăși factura şi 
premisele filmului conduc spre o rezolvare în 
alt stil, finalul vag nu e decit un paleativ care 
vădește lipsa de finalitate a operei. Un surts în 
lină vară pare că rezolvă destinul eroilor: ei se 
ntilnesc în final, se iau de mînă și dispar. Ca şi 
în alte filme, se creează impresia că autorii, în 
loc să încheie filmul, se opresc pur şi simplu, 
fiindcă „ei au avut de spus“. Ceea ce nu e sufi- 
cient. Dragoste lungă de-o seară se stirşeşte de 
asemenea așa cum ar trebui — fiecare soră pleacă 
pe drumul ei. Și în Setea am văzut-o la sfîrşit 
eroină plecind pe un drum și încă în multe alte 
ilme. Mai ales după atitea antecendente, aceasta 
e cel mult o soluţie oarecare și nu o con- 
strucţie de final. Tocmai în final trebuie să se 
manifeste pe deplin vigoarea creatoare, aici Ii 
așteaptă răspuns original şi inspirat sugestiile 
poetice și filozofice ale operei. Simțim nevoia 
unei ultime revelații asupra adevărurilor umane 
din film, fie şi sub forma unui simplu detaliu 
care adesea poate să creeze o altă perspectivă 
sau să adauge o nuanţă esenţială întregii semni- 
ficaţii a lucrării. 


FINALITATE 


de Eugen BARBU 


Nu voi uita niciodată senzația de satisfacție 
deplină pe care am încercat-o după terminarea 
proiecției filmului Tudor. Se născuse, în sfir- 
şit, primul film romînesc de caractere, cu o 
dramaturgie solidă, într-o interpretare cinema- 
t ică demnă de acest nume, un film al că- 
rui succes nu mai este nevoie să-l subliniez, 

entru că premiile obținute și succesul său 
i rîndurile spectatorilor e mult mai grăitor 
decit orice aș vrea eu să adaug. 

N-a trecut multă vreme și am vizionat încă 
o peliculă rominească bună: Un suris în plină 
vară, despre care am scris citeva rînduri în 
revista „Luceafărul“. Nu vreau să fiu crezut un 
specialist, dar să mi se dea voie să afirm: 
“Uite că se poate! Uite că putem reuși acolo 
unde ani de zile am cam bătut pasul pe locl“. 
Desigur că filmele bune nu răsar peste noapte 


— Care ar trebui să fie obiectul 
artei cinematografice, conţinutul 
filmelor care se fac astăzi 

— Consider că este aproape im- 
posibil să răspunzi la această 
problemă dacă faci parte din lu- 
mea filmului. Cînd lucrezi un 
film, ca autor sau izor, îl faci 
pentru că vrei să-l faci, pentru 
că ai ceva de spus. Mie, de pildă, 
îmi plac filmele cu subiecte consis- 
tente, în care regizorul are de trans- 
mis ceva şi nu mă interesează un 
tilm doar pentru că ceea ce a avut 
de spus, autorul a spus-o bine. Nu 
trebuie uitat că cinematograful 
este o artă de mare comunicare şi 
deci important devine ceea ce ai 
de comunicat. Mă interesează 
mult mai puţin maniera în care se 
spun lucrurile. Ca actor însă este 
altceva, cu mult mai greu de 
explicat... A existat un moment 
în viaţa mea în care credeam că 
singurul scop în artă era să ajut la 
răspindirea ideilor mele, despre 
viață, despre oameni, despre popoa- 
re, despre lume în general. Şi 
acum îmi păstrez convingerea că 


nu voi face niciodată nimic care să 
fie împotriva convingerilor mele, 
concepţiilor mele despre lume, 
după cum nu voi aprecia niciodată 
un film care ar ti împotriva păreri- 
lor mele. Cinematograful este o 
artă în care artiștii trebuie să 
lucreze deopotrivă cu sufletul și 
cu mintea, să dea din ei tot ce au 
mai bun și înălţător. 

— De aceea sinteți atit de exi- 
gentă cu propunerile care pi se fac? 

— In general, da. Cu excepţia 
unor cazuri cind mă las convinsă 
de alte considerente: tinereţea re- 
promisi și talentul care cred că 

uie încurajat, un subiect care 
se profilează interesant etc. 

— Ați lucrat cu mulți regizori. 
Spre care dintre ei se tndreaptă 
preferințele dos? 

Un mic zîmbet, după care actriţa 
continuă: 

— Am zimbit penga că după 
cum bine știți, sînt măritată cu un 
regizor. Dar, să ne referim numai 
la muncă. Un regizor preferat? Nu 
am. Pentru că nu mai am o idee 
despre cum ar trebui să fie un 


regizor preferat. Cu ani în urmă 
credeam că un realizator care nu 
lucra cu actorii tn stilul lui Stani- 
lavski nu merita nici o atenție: 
ntre timp mi-am schimbat puțin 
părerea și o să vă dau un exemplu. 
Antonioni (iar revin la el) crede 
că actorul trebuie să-i urmeze 
întru . totul indicaţiile fără să 
cricnească. Acesta nu există decit 
ca o prezenţă fizică ce nu are voie 
să ginde sau să întrebe de ce e 
aşa şi nu altfel — cum îl întrebam 
eu mereu pe Antonioni, exaspe- 
rîndu-l. Încercam să-l conving că 
și actorul are un cap, are idei, o 
rage d despre rol, emoţii care 
ti sînt proprii doar îi. e 
experiența pe care am făcut-o cu | 
Antonioni, am învăţat un lucru | 
foarte important: filmul aparţine 
regizorului. El m-a ales pe mine | 
pentru că a avut impresia că fizi- 


| cul şi talentul meu vor reda mai 


bine ideile lui, idei pe care eu 
eram obligată să i le respect. Acest 
lucru nu m-a împiedicat să trudesc 
nopţi întregi pentru rolul meu din 
Il grido și voi proceda aşa și de 


aici înainte. Dar nu trebuia cu 
nici un chip să-l torturez pe Anto- 
nioni așa cum am făcut-o şi cum 
dealtfel a şi mărturisit-o în jurnalul 
lui. De aici înainte voi lucra în 
stilul regizorului, mă voi adapta 
artei sale, îi voi relua ideile și le 
voi reda cu ajutorul talentului 
meu. 

— Cum vi s-a părut filmul Străi- 

nul, prezentat în cadrul Festiva- 
tului? 
— Îl găsesc interesant. Am urmărit 
cu toată atenţia firul epic, povestea 
tinărului erou. Ştiu că regizorul 
e şi el foarte tînăr — deşi mai ştiu 
că are totuși citeva filme la activul 
său — şi apreciez cu atit mai mult 
originalitatea stilului și măestria 
cu care și-a dirijat actorii. Ștefan 
Iordache în rolul titular a fost 
veridic, cald, sensibil. El a reuşit 
să treacă peste scene dramatice cu 
naturaleţe şi discreţie, lucru foarte 
rar chiar și la actorii mai încercaţi. 
Mi-a plăcut străinul. 


3 


împotriva suficienţei! 


gîndu 


EUGEN BARBU 


ca ciupercile și că regizorii ce ne-ar trebui nu 
se înghesuie pe la porţile studiourilor noastre, 
Există încă multe lucruri de făcut, bunăvoință 
nu s-ar zice că nu se pune peste tot, dar ce ne 
mai împiedică încă în drumul nostru? 

Să mi se permită să afirm aici că o anumită 
suficienţă. Vine un regizor cu o idee şi cu un fil- 
mulet de 10 minute și după ce aduce în jata o 
ladă cu premii (meritate, desigur) se înfumu- 
rează, nu mai muncește, declară pe unde apucă 
(dacă e posibil să-l credem) că n-o să-l înțelegem 
decit după al 5-lea sau al 6-lea film de lung- 
metraj și pină atunci noi înghițim mii de 
de peliculă anodină, de un umor cel puţin 
îndoielnic. Nu contestă nimeni dreptul cuiva 
de a încerca chiar |de mai multe ori (nu se 
învaţă decit greșind), dar ia să-i mai punem 
şi pe alții să încerce! 

Se joacă săptămîni la rînd cu casa închisă 
rm luăm altfel acum) Un surts în plină vară, 
ilmul lui Geo Saizescu și D.R. Popescu şi ce 
citim sub pana lui Savel Stiopul? Că eroul e 
alienat mintal că are impulsuri dezordonate, că 
indignează spectatorul. Adică noi i miile de 
oameni care ne-am amuzat de hazul sănătos al 
textului, de invenția regizorului şi de interpre- 
tarea lui Papaiani sîntem niște arierați care nu 
înțelegem nimic din aceste situaţii neverosimile. 
La corul criticilor, detractorilor filmului lui 
Saizescu, se adaugă glasul lui Mircea Mureşan 
care vede în pers i ta vinzării gogoșilor de 
către Făniţă, delictul de a face comerţ parti- 
cular! Dar Cupă asemenea pom de valoare 
sirenele lui Ulisse ar fi nişte biete scrumbii şi 
morile de vint ale lui Don Quijote, cu adevărat 
niște instituții de măcinat pleavă! Pe acest re- 
gizor care între altele nu-l ştim să fi semnat 
vreo podoporă îl supără totul: surisul fe- 
tei, romburile coloanei lui Brâncuși puse pe 
roate scaunelor, costumele pășuniste, zice 

însul și toate cele. Parcă prea miroase a in- 
vidie profesională și un juriu de onoare ar 
trebui să mai mustre din cînd în cînd asemenea 
țifne fals-estetice | 

După unii ar trebui să înghițim la ne- 
sfîrşit experimentele fără sens ale unora sau 
căderea în extaz în faţa șuruburilor din filmul 
lui Savel Stiopul, pretinzind la nesfirșit că 
aici e subtilitatea și viitorul filmului. Dacă 
e vorba că avem de-a face cu o artă populară, să 
ne lăsăm de improvizații. Regizorii să-și vadă 
de meseria lor, să fie chemaţi oamenii care 
ştiu să scrie, destul cu elucubraţiile, că n-avem 
timp. 

Aș mai vrea să scriu aici despre pericolul 
mai vechi al idilismului, pericol care n-a pără- 
sit studiourile noastre, cu toate măsurile de 
deratizare luate. Am vizionat recent un film 
încă inedit al lui Andrei Blaier şi Dimos Ren- 
dis. Rar am avut sentimentul unei mai mari 
improvizații şi alsuperficialităţii, rar am vă- 
zut actori jucind mai prost și tot stau și mă 
întreb cum a putut redacţia studioului „Bucu- 
reşti“ să nu oprească la timp un asemenea sce- 
nariu schematic, de o lipsă de invenţie şi de 
un idilism nemaivăzut. 

Există în acest film două secvenţe ce pot fi 
socotite capodopere de platitudine. Eroii me 
la Operă (cam în zorii zilei, că prea e deasa 
după care stau pe o bancă și aud la radio ceea 
ce ar fi trebuit să audă în sala de spectacole, 
pe urmă nimeresc într-o sală de restaurant 
i o orchestră întreagă le cîntă romanțe sau sam- 

e, şi ei sînt singuri și te întrebi de ce toate lu- 
crurile astea nu s-au petrecut seara, cum era 
firesc şi dacă mai auzi și textul discuţiei dintre 
cei doi ești tentat să renunţi pe viaţă de a 
mai vedea filme. 

A doua secvenţă se petrece într-un viitor maga- 
zin de confecții. Ca în demult uitatele încer- 
cări proletcultiste, se simulează tirguitul și 
îmbrăcarea vestmintelor într-un joc operatis- 
tic de cel mai dubios gust. 

O asemenea cale de a minimaliza realizările 
noastre nu o indică nimeni și nici n-o doreşte. 
Am mai scris pe unde am apucat că revoluţia 
noastră nu s-a săvirşit în ritm de vals și că 
acest gust pentru vodevil trebuie condamnat. 
Îmi fac în continuare datoria de a semnala pe- 
ricolele unei munci superticiale ce-şi face loc 
din ce în ce mai rar în cinematografia noastră. 

Cu oameni competenţi, devotați acestei munci 
grele, cu o reală exigenţă faţă de realizările 
roprii, vom ajunge foarte curind la acele 
eiucafuri pe care le dorim cu toţii și pe care 
mai ales le merităm. 


Be Al doil lu amoros al filmului: 
> vas 1reitel pan» Sul PUISIA. 


figuraţie. 
Iurie Darie escaladind troienele. 


Un decor în care e plăcut să faci 


i 


Ser 


CONT 


DRAGOSTE 


PROTAGONIȘTII: 1) Studioul 


de filme „Bucureşti“. 2) Scenariul: 
H. Nicolaide-Cezar Grigoriu. 3) 
Regia: Geo Saizescu-Cezar Gri- 
goriu. 4) Muzica: George Grigo- 
riu. 5) Imaginea: George Cornea. 


Interpreţii principali: Andrei 
urie Darie), Oana (Florentina 
osora), Brico (Dem. Rădulescu), 


Ilinca (Coca Andronescu), Nică 
(D. Rucăreanu) plus un corp de 
balet, plus schiori, figurație „sen- 
zaţională“, orchestra "E 

Ovid Teodorescu, Munţii Carpaţi 
etc., etc. 


ectrecord“, 


SUBIECTUL: Andrei e frumos 


(și sfios), Brică nu e sfios dar e 
gras și îndrăgostit, Ilinca îl place 
e Andrei dar îl iubeşte pe Brică 
De ce?) Brică o iubeşte pe Ilinca 
dar o enervează spunindu-i „Ilie“ 
şi — în consecință — Andrei se în- 
drăgostește de Oana (care e bru- 
netă), iar în teleferic totul se sfir- 
şeşte cu un patetic „te iubesc“. 


SCENARIUL: Parcă într-adins, 


scenariul acestui film a fost soli- 
citat celui care a semnat cel mai 
prost scenariu de film din cite 
s-au scris la studioul „Bucureşti“: 
cunoscutului (şi apreciatului) comic 
H. Nicolaide co-autor al faimoasei 
„Vacanţă la mare“. În afara su- 
biectului transcris mai sus, no- 
ca următoarele „perle“. Un dia- 
og: 


— Mă iubeşti? 
— Tu vorbeşti? 


Alt dialo 


— Eşti foarte fotogenică... 
— E de Pitești... 


Aforisme: 


— Cind iubeşti trebuie să simţi 


că şi celălalt te iubește... 


— Datorită ţie am cunoscut fru- 


museţea munţilor... 


— Îţi fac freza pisi A 
Dintre șlagăre îl amintim nu- 


mai pe acesta, care conține o ca- 
cofonie față de care firma „Cera- 
mica Cocioc“ are motive să pă- 
lească. 


„Tu eşti fotogenică 
ca şi tu...“ x 
Cred că nu e nevoie de menaja- 


mente. 


Cred că nu putem să procedăm 


mai leal decit să le spunem auto- 
rilor acestei pelicule pentru care 
s-a cheltuit mult timp (şi s-au 
irosit multe parale) că Dragoste 
la zero grade e un eşec. În echipa de 
filmare întîlnim pe Cezar Grigoriu 
(secund la Virsta dragostei), Geo 
Saizescu, semnatarul Surisului care 
„în plină vară“, la Mamaia, a cuce- 
rit trei premii (şi pe al revistei 
„Cinema* 
perator foarte dotat şi o echipă 
de comici cu care nu poţi merge 


, George Cornea, un o0- 


LA ZERO GRADE 


decit la sigur: Iurie Darie, Dem- 
Rădulescu, Coca Andronescu, D, 
Rucăreanu. În plus, o fată frumoasă 
(Florentina Mosora) şi cîteva duzini 
de picioare superbe (corpul de balet 
al Teatrului de operă). Și totuși, 
succesul scontat n-a fost asigurat. 

De ce? 

Se dovedeşte încă o dată exact 
adevărul potrivit căruia nu exis- 
tă filme „serioase“ și filme de con- 
cesie. Şi comedia muzicală are 
nevoie de un text literar de va- 
loare, numerele coregrafice ori 
muzicale nu pot salva —singure — 
un film, e nevoie de un comperaj 
care să le „lanseze“ firesc, să le 
explice și să le complice. Nu vom 
cere comediilor de acest gen o na- 
rațiune sobră (dar voim una pre- 
cisă), nu le cerem să fie mai mult 
decît ne-am obişnuit să fie, sim- 

le divertismente, dar nu putem 

lera lipsa de gîndire artistică, 
pai răsuflate, exprimările sen- 

nțios-triviale; şi aceasta în ciu- 
da peliculei color, a  excesivelor 
twist-uri ori a unor anacronice de- 
filări de gambe, prin faţa obiecti- 
vului. Dintr-un asemenea scenariu 
nici Eisenstein, Welles ori Fe- 
llini n-ar fi putut scoate un film 
bun. Cînd premizele textului li- 
terar sînt de loc îmbucurătoare e 

u de crezut că montarea, cu- 
oarea, muzica, pot să suplinească 
lipsa unui subiect credibil (ori de 


un incredibil motivat ca formulă) 
lipsa unor tipuri comice, lipsa 
unei idei artistice. Tinerii din fil- 
mul Dragoste la zero grade par mai 
degrabă o ceată de actori veniţi 
într-o „șuşanea“ într-o (e drept, 
frumoasă) stațiune montană, nici 
o clipă nu ești tentat să-i judeci 
potrivit identităţii pe care o re- 
clamă. lipsiţi de haz și îmbătri- 
iți ei străbat 100 de minute de 
peliculă color străduindu-se în 
chip jalnic să stirnească risul, soli- 
citind fără speranță participarea 
spectatorului. Nimic din „arsena- 
lul“ vechilor şi perimatelor come- 
dii n-a fost lăsat în afara acestui 
film: el o iubeşte pe ea, dar ea nu 
înţelege și-i e ostilă lui; intervine 
un alt cuplu și lucrurile iau întor- 
sături „neașteptate“ — el e prie- 
tenos (şi ap cu cealaltă, iar celă- 
lalt e gelos (fioros şi disperat), dar 
dragostea „învinge“ şi cuplurile se 
refac, eroii se sărută stăruitor 
iar în film se „suspină“ zgomotos, se 
speră și se deznădăjduieşte dis- 
ciplinat... Personajele nu uită 
însă să-și vorbească despre sarci- 
nile profesionale, despre morală și 
fac un schimb de aforisme de un 
irezistibil (dar trist) umor. Bine- 
înţeles o jumătate din numărul 
eroilor schiază, iar altă jumătate 
nu; în consecinţă, Iurie Darie 
cade de zeci de ori în zăpada cu 
aparenţe violacee, spre hazul ni- 


mănui (e de prisos să spunem că e 
luat drept campion de ski etc. etc.) 
în vreme ce Florentina Mosora cos- 
tumată ca în meticuloasele și inu- 
tilele filme publicitare, dansează 
printre arbori, frumoasă și în- 
gindurată. Dem. Rădulescu uită 
că face film și se comportă (în ciuda 
marelui său talent) la nivelul 
unor foarte proaste numere de re- 
vistă, schimonosindu-se în contra- 
timp (pastişindu-l fără succes pe 
excelentul Dem. Rădulescu din 
La virsta dragostei), executind per- 
petuu ara e mişcare de twist... 
static și debitind cuvintele unei 
artituri de-a dreptul ilariante. 
ingură Coca Andronescu are u- 
nele momente reuşite, iar Floren- 
tina Mosora se dovedeşte aceeaşi 
apariţie simpatică de totdeauna, 
deşi a sosit timpul să fie mai mult 
decit atit. Nae Roman e pentru 
prima oară de cînd îl vedem pe 
pone în afară de rol ca şi 
. Rucăreanu pe care regia l-a folo- 
sit mult mai puțin ca actor (ceea 
ce este) cerîndu-i să danseze și să 
cînte... E interesant să urmărești 
o echipă de cineaști talentaţi pe 
care un text slab şi o neinspirată 
punere „În scenă“ îi apropie atit 
de mult de ridicol... Şi e, în ace- 
lași timp, nespus de trist. 
Cui ti foloseşte un asemenea film? 
Prezintă el vreun interes educa- 
tiv, pune în valoare vreun episod 


Pagini de istorie ale 
echipei Mandric (scenariu 
şi regie), Fernoagă (asis- 
tent de regie), Belici 
(montaj), Ghidale (opera- 
tor) depășesc categoric 

evenimentul, 
festivitatea 
şi pot impul- 
siona — prin 
faţa lor artis- 


tică reală — 
dezvoltarea 
unui gen ci- 
nematogralic 


de mare fru- 

museţe, de 

mare emoție. 
Nu m-aş grăbi să numesc acest gen „filmul 
de arhivă“ — cum o fac cu împăcare spiri- 
tele clasificatoare, mulţumite ori de cite ori 
au ocazia să catalogheze uşor, fiecare operă — 
ele însele robite mecanismelor arhivisticii, 
pentru că n-am înţeles niciodată de ce se utili- 
zează termenul de „arhivă“ în arta filmului. 
Cinematecă — de la bibliotecă, dal — dar ar- 
hivă? 
Frumusețea filmului lui Mandric constă în vibra- 


ia cu totul deosebită a apelului său la memorie, 

azat pe documente de mare sugestie. Într-una 
din primele fraze ale comentariului, E. Mandric 
califică „memoria documentului alb-negru“ 
drept „necruțătoare“. După vizionarea Paginilor 
de istorie — constaţi că, în privința „alb-negru- 
lui“, eşti în posesia unei begăţii adjectivale 
mult mai întinse: de la „necruţător“ la „tandru“, 
de la „exact“ la „extraordinar“, de la „realist“ 
la „fantastic“. Fireşte, aici nu facem stilistică — 
nu vreau să spun decit că filmul are o gamă 
emoţională largă, în toate registrele, epic şi 
liric, sarcastic şi patetic. Nu exagerez cînd 
scriu că, în timpul proiecției, memoria a fost 
vie, a trăit, adică am simţit-o pre. pan şi 
pulsind, „în flux“, cum ar spune poetul, sangu- 
ină și nervoasă, deseori umilită de peliculă, 
alteori orgolioasă, ca o femeie fidelă. Într-un 
cuvint — a fost sugestionată. De ce subliniez a 
doua oară acest cuvint? Fiindcă în acest gen, în 
această împărțire a documentului și a exactităţii 
unde ochiul cere imperios imagini clare, nete, 
fără echivoc, obiective — arta se impune tot prin 
legile ei, adică din umbra exactului, din suges- 
tie, din particularul gravid de semnificaţii, 
din imaginea care, fără a cuprinde totul, spune 
mai mult decit totul. Uneori sugestia folosește 
necunoscutul, alteori — straniul, de multe ori — 


Un afiş de turism? Nu. Florentina Mosora și D. Rucăreanu într-o secvenţă „cheie “. 


al zilelor noastre, e— oricît de 
modestă ar fi ea —o oglindă a 
actualităţii? Ne aflăm mai degra- 
bă în faţa unor numere de diver- 
tisment coregrafic lipsite de idei 
originale, care se vor epatante 
cu orice preţ, care nu-și justifică 
fixarea pe peliculă. 

Înterpretarea actoricească me- 
reu în suferinţă trebuie să-i pună 
pe ginduri pe autorii filmelor noas- 
tre. E de neconceput cum un ac- 
tor de talia lui Iurie Darie (excep- 
tional în Bomba lui Gopo) a accep- 
tat să joace într-un film ca acesta, 
iar pe Dem. Rădulescu ne va fi 
greu să-l credem, văzindu-l într-o 
viitoare comedie, fiindcă nu se 
poate conta la infinit pe indulgen- 
ţa publicului. Credem de aseme- 
nea că proaspătul laureat al revis- 
tei noastre, Geo Saizescu, al că- 
rui talent n-am contenit a-l su- 
blinia, și-a înscris cu prea multă 
ușurință numele pe genericul Dra- 
gostei la zero grade. 

Sintem dornici să aplaudăm ma- 
rea comedie muzicală a cineaști- 
lor noştri, dar sintem îndreptă- 
țiți să ne dovedim intransigenţa 
atunci cînd ne aflăm în faţa unor 

curi repetate, în faţa unor pe- 
licule aflate departe de exigenţele 
mereu sporite ale unui public tot 
mai competent, departe de cerin- 
ele vieţii. 


Gheorghe TOMOZEI 


Documentariștii noştri 
işi cunosc ţara. Şi o 
cunosc bine, în tot ceea ce 
are ea mai poetic, mai 
fermecător, ca și în vigoa- 
rea și geometria structurii 
ei industriale. O confirmă 
şi documentarul de lung- 
metraj al celor trei tineri 
regizori —  Calotescu, 
Boiangiu şi Moscu — re- 
alizat după scenariul lui 
E. Mandric și cu concursul 
lui R. Cosașu în calitate 
de comentator — Romt- 
nia—Orizont '64. 

Diferenţa dintre orice 
documentar şi unul ca 
cel de mai sus stă în 
multitudinea de teme ce 
se cereau de astă dată 
urmărite, cu logică și 
coerență spre a da o ima- 
gine apropiată a Roml- 
niei socialiste din 1964, 
imagine capabilă în ace- 
lași timp să deschidă por- 
ţile spre viitor. Echipa de 
operatori — alcătuită din- 
tre cei mai dăruiţi din 
ciți avem — a știut să 
surprindă nu numai inten- 
țiile regizorilor, ci şi 
ineditul, unele manifes- 
tări spontane ce dau docu- 
mentului viață și forță de 
convingere. Alteori, reali- 
zatorii par seduşi de gtn- 
dul unei ample fresce, 
căreia comentariul îi cau- 
tă o grabnică interpretare, 
poetică, pentru că în 
definitiv un poem cine- 
matogralic își propune a 
fi Rominia—Orizont '64 
(cu toate evidentele di- 
ficultăţi, care nu i-au 


ințimidat pe creatorii lui). 


Imaginea-color sugerea- 
ză o compoziţie cel mai 
adesea bine gindită iar 


succesiunea cadrelor îţi 
lasă sentimentul unei în- 
cercări de a reţine ceea 
ce este mai pilduitor 
dintr-o realitate bogată 
în exemple. Dificultatea 
unei asemenea selecții se 
face simțită atunci cind 
realizatorii par să nu fi 
rezistat tentaţiei de a mai 
reţine un fapt, un aspect 
chiar dacă alte secvenţe 
implicau semnificaţiile 
acestuia din urmă. Cind 
te adresezi însă unui popor 
întreg, vorbindu-i despre 
țara lui, la capătul unei 
etape fără precedent în 
istoria sa, și faci acest 
lucru în goana mașinii 
de reporter cinematogra- 
fic, e foarte greu să reali- 
zezi din mers şi stilizarea 
— să zicem — a coloanei 
lui Brâncuși (invocată cu 
emoţionantă preţuire în 
film). 

Realizatorii filmului ce 
trebuia să fnfățişeze o 
arie atit de amplă de 
fapte şi-au dovedit pri- 
ceperea de a reda un 
crimpei din chipul de 
miine al țării, făcind 
astfel — fără false ambi- 
ţii — dovada maturității 
lor împreună cu cea a 
artei pe care o slujesc. 
Pentru că Rominia—Ori- 
zont ’64 face pină la 
urmă sinteza unei epoci 
din viața țării noastre 
reţinind în acelaşi timp 
principala ei determinan- 
tă care este continua 
transformare. Şi, în acest 
sens, titlul filmului poate 
fi tradus: Rominia din 
"64 — o ţară a nebănuite- 
lor perspective. 


Mircea ALEXANDRESCU 


senzaționalul. Fără acestea, memoria adoarme, 
nu mai reţine nimic, „generalul“ o puea, 
i din femeia credincioasă, frumoasă, încîntă- 
loeso, prin jocul asociațiilor, devine o baborniță 
cicălitoare. În cea mai bună tradiţie a „viziunii 
reportericești“—E. Mandric nu a evitat ineditul, 
unicul, uimitorul, documentul teribil care, cum 
spune Bogza, „ți crapă capul“... Bombardarea 
Bucureștiului de avioanele hitleriste în zilele 
lui a t "44 e surprinsă formidabil, fără 
teamă ipocrită de absurd — și scriu „surprinsă,“ 
pentru că a descoperi prin vraful de documente 
ale „arhivei“ această imagine și nu alta e o pro- 
blemă de inspiraţie şi cere „ochi“ de artist: un 
om traversează fostul bulevard Elisabeta — 
numai ruină și fum — ducind în braţe... un 
manechin dintr-un magazin de confecții! De ce 
un manechin, ce era în mintea acelui om — 
nu există răspuns, doar metafora pătrunzătoare 
a apocalipsului creat de barbaria teutonă. Din 
aceeași cultivare insistentă a sugestiei în locul 
generalițăţii fără reliet s-a născut cel mai preg- 
nant leit-motiv al filmului: chipurile oamenilor 
care au făcut revoluția populară sub conducerea 
Partidului. E. Mandric a „lucrat“ cu un simț fin 
de cineast prin priin-planuri de mare expresivi- 


tate căutind insistent ochii și feţele luptătorilor, 
înţelegind că ele dau dimensiunea cea mai amplă 
a unei epoci. De neuitat sînt ochii mulțimii 
ascultind cuvintările conducătorilor de partid, 
ochii minerilor în timpul discuţiilor, sub nin- 
soare, cu tovarășul Gheorghiu-Dej în Valea 
Jiului, feţele lor, la toging din abataje, 


după o muncă eroică... a doua linie de 
transmitere a sugestiei este montajul — tre- 
pidant, nervos, cuprinzător. Un exemplu: 
concertul dirijat de George Enescu la Ateneu. 
E. Mandric nu s-a ferit „să lungească“ episodul, 
să folosească trei planuri lungi (pe o peliculă 
uzată, cu o lumină şovăitoare care-i dă marelui 
muzician un nimb de demiurg învăluit în 
abur, pentru ca racordul brusc al concertului cu 
frontul, cu atacul trupelor noastre să ne plaseze 
pe o nouă orbită de sentiment, propulsindu-ne 
spre tărimul rar atins al poeziei. E un „punct de 
foc“ al filmului — dar mă întreb cite asemene 
documente dorm nedescoperite în „arhivă“, 
așteptind să fie conectate de inspiraţia cineaş- 
tilor, pentru a deveni — potolit vorbind — 
memorabile. 


Radu COSAŞU 


Vlaste Fialova interpreta principalului rol feminin 


Al 
nume 


Abandonind compoziția 
tradiţională (adesea rigidă) 
a cronicii cinematografice ce 
încearcă o analiză exhaus- 
tivă (dar uneori neselec- 
tivă şi pur enumerativă) a 
tuturor compartimentelor ce 
alcătuiesc unitatea filmu- 
lui, în cazul recentei pro- 
ducţii cehoslovace Al nouâdlea 
nume, aş vrea să scriu mal 
ales despre imagine (opera- 
tor Josef Illik). 

Calitatea acesteia, deşi nu 
pe parcursul întregului film, 
se cuvine menționată cu pre- 
cădere ca fiind deosebită nu 
atit din punct de vedere 
pane (ne gindim la rafina- 
ele compoziții din filmele 
lui Antonioni sau Resnais) 
ci derivind din transforma- 
rea ochiului cinematogra- 
fic intr-un comentator sen- 
sibil al dramaturgiei. Fil- 
mul afirmă cu pregnanță un 
punct de vedere operatori- 
cesc, alături de cel regizo- 
ral sau interpretativ, in 
rezolvarea episoadelor., De 
mare autenticitate, cu miş- 
cări de aparat inedite, ca- 


nouălea 


dre de loc concepute „cla- 
sic“ (stereotip), imaginea de- 
vine un veritabil person 

al acțiunii. Şi dacă filmu 
de adesea senzaţia de 
veridic, de viaţă, un mare 
rol revine operatorului. Ne 
gindim mai ales la primele 
secvenţe —  întilnirea pee: 
tagoniștilor după o îndelun- 
gă absență. Sint doi oa- 
meni ce s-au iubit și poate 
încă se mai iubesc, despăr- 
iți (dar şi uniţi) de o tra- 
gică vină comună. în timpul 
războiului, datorită une 
scrisori pe care o trimiseseră 
autorităților naziste, au fost 
ucişi şapte luptători din re- 
zistenţă iar al optălea, so- 
tul eroinei, — închis în la- 
găr, torturat, desfigurat va 
muri imediat după eliberare. 
Denunțul rămăsese anonim, 
vinovații  nepedepsiţi. A- 
cum în timp de pace ei 
sint singuri față-n faţă cu 
un judecător  implacabil: 
propria lor conştiinţă. Eroi- 
na are mari drame, ezitări 
t nemaiputtnd suporta laşi- 
atea criminală, vrea să se 


denunțe. Iar principalul vi- 
novat, acum DMA cap de 
familie şi obişnuit inginer, o 
ucide pentru a distruge a- 
ceastă ultimă probă. Numele 
fetei se va înscrie astfel 
tragic, oa al nouălea şi ulti- 
mul, pe lista victimelor. 

İtimul, pentru că deşi 
calculase totul abil, preme- 
ditat şi cu o luciditate cinică 
inumană, vinovatul este des- 
coperit. Secvența finală este 
cea a ruperii definitive a 
măştilor. În camera de baie, 
cu fața acoperită de Spaa, 
dar cu ochii zbătindu-se tnne- 
buniți și neputincioşi, el 


va primi un telefon de la o 
petens a ultimei sale vic- 
ime, îngrijorată de absența 
acesteia, pe care o știa plo- 
cată intr-o excursie de agre- 
ment cu cel mai bun prie- 


en, 


Ìn centrul filmului se a- 
tiä evident analiza unul caz 
de conştiinţă, a uneia din 

umeroasele drame ale răz- 

iului oe este peste ani 
clarificată. Tensiunea dra- 
maturgică, la început la- 
tentă, are o creștere nuan- 
ată, cercul se stringe g 
at, deznodămintul, fără a 
îi o etichetă didacticistă, 
impresionează. 

lături de reuşite, fil- 
mul are şi lacune: momente 
de virtuozitate operatori- 
cească sint urmate de fil- 
mări terne, convenționale 
arhicunoscute, unele epi- 
soade rămînind nesemnitica- 
tive sau neverosimile. In- 
terpretarea este bună, men- 
ționăm în mod deosebit jo- 
cul interpretei principale. 


Antoaneta TĂNĂSESCU 


O nouă versiune cinema- 
togratică a lui $ 
de acelaşi regizor şi cu a- 
celaşi interpreți? 


semarie'58 este iarăşi vorba 
de o curtezană modernă, in- 
trodusă în cele mai suspuse 
cercuri ale Bonnului; da 
pentru că filmul este încă 
o  demascare a corupţiei 
acestora. 

Şi totuşi nu, sau nu numai 
atit. După ce ne-a adus 
în labirintul politicii mari- 
lor concerne şi ochiul nos- 
tru s-a obișnuit să discear- 
nă mobiluri și nuanţe la 

rima vedere insesizabile, 

olf Thiele ne conduce mai 
departe. O poartă bogat 
ornamentată și strălucitoare 
se dă la o parte cu un scir- 
țiit de tinichea ruginită şi 
pătrundem în universul fe- 
minin din „societatea bună“ 
germană. Aici, eroina nu 
mal este o mică prostitua- 
tă care dă tircoale hotelu- 
rilor, ci o „doamnă“, fiică 
a unui înalt funcţionar și 
a unei descendente din aris- 
tocrație. În jurul nostru nu- 
mai femei de lume. Iată 
chiar o bătrină baroneasă 
autentică — e administra- 
toarea „casei“ condusă de 
Marion. Participăm la con- 
versații amabile de salon 
între aceeaşi distinsă per- 
soană y o nu mai pein 
distinsă tinără. Sub fardul 
cozeriei întrezărim că asi- 
stăm de fapt la o severă 
examinare a unei viitoare 
ensionare, care trebuie să-şi 
acă un adevărat curricu- 
lum vitae, enumerindu-și 
studiile, ce limbi străine cu- 
noaşte, la ce instrumente 
cîntă, ce preferințe artis- 
tice are (de dorit clasice). 
Scena, foarte inteligent con- 
struită, concurea ca sa- 
voare şi precizie a satirei 
cu aceea în care, cu o figură 
transportată, cîntă la clave- 
cin din Bach o prostituată 
în pielea goală. 

Toate aceste „doamne“ nu 
se dedau destriului nici din 
senzualitate morbidă, nici 
din plictisul unei dolce vita 


exasperantă. Să nu. uităm 
că ele trălesc într-un mediu, 
printre bărbaţi care au un 
singur țel în viaţă: să facă 
bani, cit mai mulţi. La 
rindul lor, ei nu se dau în lä- 
turi de la nici un fel de 
„business“, iar singele lor 
rece Îl egalează pe al par- 
tenerilor lor. Mama lui Ma- 
rion nu a ezitat să pună la 
cale uciderea unui prieten 
bogat. Marion, denunţată 
de un bun amic suspus, nu 
va șovăi să negocieze ca un 
afacerist versat sumele pe 
care le va primi pentru re- 
velaţiile scandaloase pe care 
le va face presei despre prie- 
tenii ei. 

Acum clițiva ani, cînd a 
început să lucreze la Rose- 
marie, Thiele era cutremurat 
de ceea ce credea el că este 
un caz. De aceea și filmul 
său poartă, semnificativ, ca 
titlu, un nume. Între timp, 
„cazurile“ de notorietate s-au 
înmulțit în asemenea mă- 
sură incit a devenit evi- 
dent pentru regizor că ele 
cuprind o lume. De aceea 
şi filmul se numeşte, cu- 


prinzător:  Moral'63, 
„Mera ee sau mai bine 
zis 


„Amoral'63“ se ae ad 
în mediul filistinei burghe- 
zii germane, cu predispo- 
ziţia tipică personajelor de a 
avea un cult orb pentru 
instituţii, fie ele evident 

grenate, dacă nu chiar 
defu cte. Magnatul, princi- 
palul susținător al lui Ma- 
Tion e preocupat de buna 
purtare a fetelor lui gemene 
şi minore, care sint departe 
de a fi nişte naive adolescen- 
te. Ipocrizie, ipocrizie. A 
„sfintei familii“ burgheze. A 
armatei. A bisericii. A jus- 
tiției. A presei. Un mare 
roprietar de ziare dictează 
a teleton articole menite 
să-i creeze reputația unui 
om de o mare integritate 
morală, de apărător al onoa- 
rei unei femei. Pentru rea- 
lizarea satirei sint puse în 
joc mijloace multiple folo- 
site cu generozitate. Scena- 
riul, opulent, atinge aspec- 
te variate ale societăţii vi- 


zate. Dialogul amplu e 


franc, direct. Poate chiar 
prea direct, prea  expli- 
cit, prea greoi apăsat. 
Contrastul dintre cuvînt și i- 
magine este, am văzut, fo- 
o t din plin. Songuri. bim- 
luri, foarte transparente 
de altfel. Animarea unor 
elemente de decor. Amblan= 
țe foarte îngrijite, care de- 
inesc personajele: interio- 
rul scandalos de costisitor 
şi ostentativ al proprieta- 
rului de ziare este compus 
cu vervă şi filmat cu inge- 
niozitate. în dormitorul a- 
celuiași personaj imaginile 
sint luate în oglinda care 
acoperă tot tavanul. O or- 
ie de trouvaille-uri inun- 
ă literalmente cele 90 de 
minute. Adczea sesizante: 
figura fascinantă a Nadjei 
Tiller, ien de tinărul 
îndrăgostit de ea, devine 


Dragoste  adolescentină 
(Păşesc prin Moscova). 


Păsșe 
prin 


A 


un prim plan obsedant, bu- 
zele ei ajung parcă să umple 
peri Pi uneori cas- 
a de imagini și mişcare, 
de căutări stilistice, obo- 
sete. Ba chiar, citeodată, 
îneacă mesajul filmului, 
Ca să fim în nota filmu- 
lui, să insistăm, — mai era 
oare nevoie? — asupra con- 
cluziilor. Şi totuși, deși 
reprezintă un pas înainte ca 
problematică, Moral'63 nu-l 
egalează p Rosemarie. De 
vină, am văzut, e scenariul 
mai încărcat, mai puţin 
recis. Și încă ceva. Funda- 
ul erotic devine prim-plan 
atit de des și de gratuit, 
încit nu-ţi poţi înăbuși tn- 
trebarea: oare nu e vorba 
de o concesie tăcută pentru 
asigurarea succesului de casă? 


Maria ALDEA 


încă nemărturi sită 


Sc 


Moscova 


Filmul lui Danelia este 
un seismograt al tinereţii 
contemporane cercetătoare și 
efervescentă, lirică și gravă, 
inteligentă, cu sclipiri de 
veselie. Eroi! lui: un munci- 
tor, un tinăr prozator, un con- 
structor al metroului, o 
vinzătoare într-un magazin 
de discuri, un tinăr de 19 
ani ce se însoară şi în aceeaşi 
zi pleacă la armată. 

ema principală are nu- 
meroase variațiuni: o tipolo- 
gie variată care, deși creio- 
nată rapid, se reţine (un 
ghid ‘rutinat, un bănultor 
maniac, un tată iubitor, o 
bunică, un hoţ, o vinzătoare 
de înghețată etc.) 

Reușita, chiar dacă nu 
integrală, a filmului constă 
în compunerea acestui mo- 
zaic de fapte, de destine, 
de De N 

Pășesc n oscova are 
subtitlu: comedie lirică. Ço- 
media este fină, nuanţată, 
niciodată superficială. Li- 
rismul fermecător. Ciţiva 
tineri străbat un oraș și 
spectatorul cunoaște, deo- 
potrivă, psihologia, avintu- 
rile romantice, tristeţile, exl- 
gența eroilor, ctt şi pitores- 
cul străzilor. Interterarea ce- 
lor două planuri într-o con- 
struoțiye contrapunctică este 
evideńtă şi asemenea unor 
retrene, aparent neutre față 


de restul poemului, apar 
secvențele dedicate exclusiv 
Moscovei, atmosferei ei (o fe- 
mele își așteaptă pe aeroport 
soțul, o alta aleargă frenetic, 
fericită, sub ploaia învălui- 
toare de vară, străzile frea- 
mătă ziua şi strălucesc sea- 
ra în baletul încintător și 
straniu al farurilor, statuile. 
păzesc majestuos mişcarea 
permanentă a străzii etc.) 
Tema centrală rămîne însă 
peregrinarea tinerilor. Şi deși 
unul din ei nu este moscovit 
(vine din Siberia), viziunea 
generală nu este cea a unul 
străin ce cunoaşte o lume 
nouă, ci a tinereţii expansive 
ce înregistrează, comentea- 
ză, defineşte și, în fond, prin 
toate acestea se autodefineşte. 
Regizorul, secondat de un 
operator de mare talent 
Vadim Iusov, încearcă să 
descopere, prin filmări pe 
viu, oraşul și în acelaşi timp, 
citeva destine umane, folo- 
sind în acest scop o narațiu- 
ne — simplă — și interpre- 
ți. Filmul are o autentici- 
tate cuceritoare. Episoadele 
sint în general verosimile, 
interpreții evoluează cu de- 
zinvoltură și naturaleţe, ima- 
ginea e de o inedită şi ex- 
presivă plasticitate. 


AT. 


7 


Olga Schoberovă 


DOUĂ FETENa: 
FRUMOASE 


E greu de negat că printre actrițele care şi-au 
făcut apariţia în ultima vreme în cinematografia 
cehoslovacă, figurează tinere care impun prin 
farmec juvenil și fotogenic. 

Să ne referim la două dintre aceste frumuseți, 
Evelyne Steimarovâ şi Olga Schoberovâ. Prima 
face pa dintr-o celebră familie de actori de tea- 
tru, Steimar, și a fost „descoperită“ pentru ecran 
de regizorul Ivo Novák, cunoscut ca un mare 
„căutător de feţe noi“. El i-a încredinţat un rol în 
filmul Pe sfoară, după care a remarcat-o şi Pinkava, 
un alt regizor talentat care a distribuit-o în filmul 
său O clasă eztraordinară, în rolul studentei recal- 
citrante denumite B.B. 

Olga Schoberovâ a şi turnat două filme: Noi 
eram 10 al lui Kachlík şi Joe-la-Limonade de 
Brdecka, cunoscînd astfel o mare popularitate. 


Evelyne Steimarová 


Are un ghinion filmul lui De Sica: vine pe 
ecrane după ce cartea s-a imprimat prea adînc 
în mintea cititorilor. În loc să-i recheme im- 
presiile, pinza albă i le estompează; în loc să-i 
tălmăcească în a 7-a limbă artistică ideile — den- 
se, subtile cu toată aparența lor simplă — filmul 
le rarefiază, presărindu-le ici şi colo ca pe niște 
accidente luminoase în materia epică amorfă. 

Din faptele înghesuite în ora și jumătate de 
spectacol se mg ip prea rar semnificaţiile 
intime ale cărţii lui Moravia. Războiul, e drept, 
se înscrie cu o serie de întîmplări (cam aceleași 
din carte) în viaţa eroilor, dar cataclismul 
adînc de conştiinţe, mortificarea sufletească 
pe care el o produce anulind elanuri pure, uci- 
gînd sentimente și falsificind caractere, des- 
prinzindu-le din albia lor firească, răsucin- 
du-le brutal cursul cu 180 de grade — ca drama 
cumplită a fetei Ciociarei — rămîn undeva în 
afară, tentativele regizorale, sărace de astă 
dată, fiind numai de ordinul ilustrării na- 
ive și nu al retrăirii creatoare. Este greșeala 
curentă a ecranizărilor ambiţioase doar sub 
raportul conservării fabulei. Trec pe lingă o- 
pera originală parcă fotografiind-o numai. Îi 
reproduc silueta rigidă, dar nimic din ex- 
presia interioară firească, cea care face ca 
acest manechin ridicol în poza à la minut 
să fie omul viu care circulă, respiră, vorbeş- 
te, emană ori reproduce ginduri, sentimen- 
te. Oricit de îndemînatecă sub raportul 
povestirii cinematografice, această fotografie 
a cărții rămîne nu copia ei palidă, ci clișeul ei 
în alb-negru, privit cu milă și curiozitate doar- 
doar vei descoperi ceva din respiraţia originalu- 
lui. Un mare regizor de film (care e De Sica 
în operele sale serioase: Umberto D., Miracol 
la ilano şi nu Sechestratul din Altona ori 
Ciociara), neavînd o poziţie teoretică a i 
de problema ecranizării, a căzut și practic în 


cursa pe care o întinde literatura ecranului. 
Rezultatele în ambele cazuri citate (piesa lui 
Sartre, romanul lui Moravia): un decalaj vizi- 
bil nu numai între esenţa literară și erzațul 
cinematografic, dar între ce e în stare un crea- 
tor de film să dea după un scenariu original 
şi subprodusul mediocru rezultat dintr-o adap- 
tare convenţională, ca această Ciociara. Discu- 
tabilă chiar sub raportul fidelității epice, u- 
neori formală, ca de pildă vicierea Rosettei, 
vag e pe şi întreruptă brusc în film sau 
reconsiderarea pe ecran a personajului Clorindo 
pc şi datorită prezenţei atit de umane a lui 
enato Salvatore. 

Pe bună dreptate interpreta cinematografică 
a Ciociarei a primit Oscarul. Sophia Loren nu 
e aici o actriță (cu atit mai pala o vedetă), 
ci o femeie simplă din sudul Italiei, care a 
rămas o ţărancă de treabă în ciuda meseriei ei 
de negustoreasă, cum o defineşte Michele. Para- 
frazind, Sophia a rămas fata simplă din preajma 
Neapolului, în ciuda carierei ei răsunătoare și 
a vieţii sofisticate pe care o duce. O femeie 
frumoasă care ştie să rămînă frumoasă fără să 
fie preocupată ciîtuși de puţin din care unghi 
anume e filmată, care rămîne demnă şi elegantă 
(o eleganță nativă a ţărăncilor ce poartă ca 
nişte regine antice povara amforei deasupra 
capului), încălţată cu opinci sau pur și simplu 
în zdrenţe. Se zice că de frumuseţea unei femei 
îți dai mai bine seama cînd o vezi dimineața, 
înainte de a-și corecta chipul boţit în oglindă. 
Pe o actriță autentică o surprinzi cînd n-a tre- 
cut încă prin salonul coafeurilor, cînd n-a 
apucat să facă ochiade obiectivului şi a admis 
să-şi uite o vreme revoltătoarea frumuseţe cu 
care a împovărat-o natura, ca să se ocupe de 
farmecul mai greu sesizabil, dar netemporar, 
al unui caracter, al unui om viu și nu al unui 
manechin confecționat la „Cinecitta“. 


„Figlio d'oro“ a Ciocia- ii 
rei nu mai există: încă ŢI 
o victimă a războiului. | 

ij 


Ciociara Sophiei Loren respiră, gesticulează ca 
ţărăncile din sud, se mînie repede și-i trece tot 
atît de repede, blestemă sau mîngtie, nu în- 
țelege, şi se miră că nu înțelege multe lucruri 
din jur, inclusiv reacţiile brutale ale oamenilor 
abrutizaţi de război, inclusiv teoriile fără 
vlagă ale lui Michele; e interesată, avidă de 
cîştig şi totuși generoasă, bombănind — mai mult 
din obişnuință — cînd face binele (îi găzduiește 
pe parașutiști, își împarte cu ei dejunul cu trudă 
încropit etc.); e aprinsă la simţiri şi totuși 
rezervată, uneori ipocrită (ca în ambiția dem- 
nităţii, mimarea indiferenţei, după scena de 
dragoste cu Giovanni). Într-un cuvint, e o 
fiinţă din carne și oase, cu ignoranţe și tirzii 
înţelegeri, cu meschinării și altruisme, egoisme 
şi dăruiri, ca orice om normal ce reproduce în 
mic universul alcătuit dialectic din ciocniri 
interioare şi evoluţii greu de prevăzut. Ei să-i 
mulţumească regizorul că filmul lui supravie- 
țuiește măcar printr-un singur personaj (Mi- 
chele și mai ales Rosetta e atit de ştearsă, 
încît nici măcar privirea ei buimăcită din scena 
violului nu-l trezeşte pe spectator). Scena vio- 
lului |! Pentru amatorii de senzaţii tari momen- 
tul n-are destul piper. Pentru ceilalţi, preco- 
cupați de drama omenească, eforturile Sophiei 
nu ajung dacă nu-s conjugate şi cu ale celor- 
lalţi interpreţi şi — mai ales — n-au putut 
suscita ambiția regizorală a lui De Sica. Cineas- 
tul tratează momentul exterior, cu cîteva mici 
accente comerciale, cerind parcă scuze scriito- 
rului că n-a putut să golească descrierea lite- 
rară de emoția amară, hohotul omenesc desnă- 


'canean 


cinematografic 


Cred că ne vom duce întotdeauna cu mare plă- 
cere să urmărim o comedie muzicală menită să 
ne descreţească frunţile la capătul unei zile 
pline de alte preocupări. 


Filmul Can-Can, de pildă, ne atrage atenţia 


datorită unui afiş răsunător: realizator Walter 
Lang, interpreţi principali Shirley MacLaine 
şi Louis Jourdan, bine cunoscuţi și apreciaţi 
de publicul nostru, la care se adaugă, parcă 
(spre a ne tăia respirația) însuşi Maurice Cheva- 
lier ex-regele music-hallului și Frank Sinatra— 
ring — mai modern al lui. Bine informaţi, ne 
instalăm la casa de bilete şi triumfători pătrun- 
dem în sala obscură, pregătiţi să ne delectăm. 

Şi într-adevăr filmul — în culori şi scope — 
ne amuză la început. Intriga prea simplă nu ne 
deranjează, preveniţi fiind că nu ne-am dus la 
un film semnat de Lindsay Anderson. Am fi vrut 
în schimb să-i auzim — totuşi — pe Maurice 
Chevalier şi Frank Sinatra. Adică, de fapt 
sîntem nedrepţi, pentru că Sinatra ne cîntă un 
cintec — parcă unul singur era cîntat în între- 
gime — iar Maurice Chevalier ne oferă un 
splendid... duet cu... Louis Jourdan. 

Ca o compensație însă ne bucurăm de prezența 
Shirley-ei MacLaine, care e plină de fantezie, 


1 O explozie de vitalitate şi talent: 
Shirley MacLaine în mijlocul unui 
pestriţ cancan. 

2 Nume prestigioase într-un recital: 
Maurice Chevalier, Shirley MacLaine, 
Frank Sinatra (Can-Can). 

3 O scenă lirică, salvată probabil de 
jocul sincer a doi interpreţi de talent: 


hirley MacLaine și Louis Jourdan. 


graţie și umor ca deobicei în plus mai şi dansează 
chiar foarte bine, cu deosebire într-un dans apaș. 

Atunci de ce sîntem nemulțumiți? Pentru că 
filmul e descusut, sărăcuţ, fără prea mare inven- 
tivitate melodică — deși se pare că e vorba de o 
comedie muzicală aparţinind lui Abe Burrows 
care s-a bucurat de mare succes pe Broadway (în 
film agrementată şi de cîteva cîntece semnate 
de Cole Porter) — şi coregrafică, mai ales dacă 
ținem seama de pretenţiile lui în aceste două 
direcţii artistice. 

Can-Can este incomparabil mai bun de pildă 
decit Elena din Troia (sau Sparta, n-are impor- 
tanţă) în primul rînd pentru că de la bun început 
îşi zice comedie. Dar nu se ridică cu nimic dea- 
supra mediocrităţii filmelor comerciale. Comedii 
muzicale realizează şi Norman Wisdom sau 
Vojtech Jasny, dar după cum se știe, există 
calitate şi... cantitate de lucruri nesărate. 

Am fost flataţi că am beneficiat de un 
Maurice Chevalier împreună cu nelipsitul cano- 
tier de paie, în fruntea unei figuraţii e adevărat 
speciale. Ne întrebâm însă cu legitimă curiozitate 
ce o fi și părereă virtuosului actor despre acest 
ilm. 

R. L. 


dăjduit. ý 
Alice MĂNOIU 


iat 


$ 5 Ena > 
PAPE aa A 


| 
| 
| 


i veseliei (regia 
i alte două filme de asemenea de cîte două 


CI 


Producția studiourilor pentru anul în curs 
se poate considera de-abia acum, în toamnă, 
pe deplin conturată, iar profilul €i tematico- 
artistic definit. 

Este momentul cînd echipele fac ultimele 
eforturi pentru terminarea filmărilor în 
exterior sau, întoarse la baza de plecare din 
Buftea, au și început operațiunile minuțioase 
de finisare a ceea ce au înfăptuit în aproape 
un an de muncă. 

Performanța a realizat-o și de data aceasta 
Francisc Munteanu care a terminat în cîteva 
luni unul din principalele filme ale anului, 
Patru pași spre infinit, așteptat a fi un 


BS succes de calitate al studioului și al autorului 


în abordarea unei tematici reprezentative. 
Se află în plină perioadă de filmare alte două 
producții dedicate aceleiași etape de răscruce 
din istoria noastră recentă — anii din jurul 
eliberării. Sînt filmele în două serii Șoseaua 
Nordului (regia lulian Mihu) și: Cartierul 
Manole Marcus). Urmează 


serii — prestigioasele ecranizări Pădurea 
Spînzuraţilor (Liviu Ciulei) și Neamul Șoimă- 
reștilor (Mircea Drăgan). 

Adăugăm alte două ecranizări — Moment 
Caragiale (Jean Georgescu) și Titanic Vals 
(Paul Călinescu), realizate ca și cele anterioa- 
re după surse binecunoscute și aflate în 
stadiul definitivării copiilor standard. Şi 
încă două ecranizări care constituie un capi- 


| tol aparte, ambele fiind purcese de la Crean- 


gă. Este vorba mai întîi de Harap Alb, în 
regia lui lon Popescu Gopo, ale cărui fil- 
mări se desfășoară, ca întotdeauna paradoxal, 
nu într-un relief accidentat și pitoresc, ci 


E în plin Bărăgan, lîngă București. Apoi, 
ÎN Amintiri din copilărie (Elisabeta Bostan). 
îi Ar fi deci, ca o altă caracteristică, o perioadă 
îi în care ecranizările domină detaşat, cu toate 


implicațiile tematice și estetice respective. 


| Ceea ce trebuie însă consemnat acum este, 


mai ales în cazul cînd ar continua această 
„risipă“ de ecranizări, îndemnul la o maximă 
exigență și la o deplină responsabilitate în 
stabilirea realizatorilor și aprobarea fiecă- 
ruia dintre scenariile regizorale, întrucît 
nici una din marile opere ale literaturii 
noastre nu îndreptățește un tratament mi- 
nor. 

Scriitorul Vasile Rebreanu este autorul 
celor două scenarii de actualitate a căror 
transpunere pe ecran se produce în aceste 
luni — Merii sălbatici și De n-ar fi examenele 
(ultimul împreună cu Mircea Zaciu). După 
cum se vede, tematica de actualitate a cu- 
prins în acest an subiecte din mediul sătesc 
și filme de tineret (la filmele de mai sus ale 
regizorilor Al. Croitoru și Gheorghe Vita- 
nidis trebuie adăugate două producții termi- 
nate, aflate în simetrie tematică cu primele: 
Sărutul, regia — Lucian Bratu, scenariul — 
Alecu Ivan Ghilia și Dragoste la zero grade, 
regia — Geo Saizescu și Cezar Grigoriu). 

Acest succint tur de orizont solicită pen- 
tru viitorul apropiat o temeinică discutare a 
profilului tematic prezent și viitor al pro- 
ducției noastre de filme, pornind de la înda- 
toririle majore ale cinematografiei noastre 
realist socialiste, de la posibilitățile ei de 
dezvoltare. 


10 


Autenticitatea 
ilor 


e ro 


Caracteristică pentru dis- 
tribuţia filmului Merii săl- 
batici nu este numai pre- 
zenţa unor actori de prestigiu 
ca Ştefan Ciubotărașu, Toma 
Dimitriu, Emanoil Petruţ, 
Silviu Stănculescu, Dana 
Comnea şi alţii, ci în acelaşi 
timp, şi participarea în pro- 

orție de aproximativ 50 
a sută a unor actori nepro- 
fesionişti recrutaţi de către 
regizor, după căutări lungi 
şi migăloase, din lumea sa- 
tului nostru. 

Întrucit este pentru pri- 
ma oară cînd în cadrul cine- 
matografiei noastre se tur- 
nează un film cu o distri- 
buție astfel echilibrată, 
ne-am adresat regizorului 
Alecu Croitoru cu urmă- 
toarea întrebare: 

— Filmul de analiză psi- 
hologică presupune interpre- 
ți înzestrați cu harul compo- 
ziției. De ce ţineţi neapărat 
să realizați un astfel de film 
cu participarea masivă a ne- 
profesioniştilor? 

— Subiectul Merilor säl- 
batici, realizat într-o dra- 
maturgie aparent simplă, 


t PANORAMIC 


fără „lovituri“ spectaculoase, 
îşi are centrul de greutate în 
problemele etice specifice 
satului nou. Cu mai mulți 
ani în urmă, determinată 
de voința părinților, de con- 
cepțiile retrograde ale satu- 
lui în care de-abia pătrundea 
revoluţia, Solomia s-a căsă- 
torit cu un om pe care nu-l 
iubea şi cu care, de-a lungul 
anilor, nu şi-a putut găsi 
un limbaj comun. Scenariul 
ti surprinde pe acești doi 
oameni, azi, în momentul 
cînd, Solomia, în ambianța 
unui sat care a suferit pre- 
faceri radicale, își dă seama 
de vidul pe care îl reprezintă 
căsnicia În viaţa ei și găseşte 
forţa lăuntrică necesară pen- 
tru realizarea unei cotituri. 
Cu alte cuvinte scenariul îşi 
surprinde eroii pe fundalul 
transformărilor etice sur- 
venite în viaţa satului nou 
în clipa în care ei înţeleg 
că nu este suficient să ai de 
toate în jurul tău, că mai 
trebuie să existe în tine mul- 
țumirea sufletească a auto- 
depășirii, fără de care nu-ți 
poți da seama de valoarea 


AUTUMNAL 


lui Merii 


A Printre actorii care își dau 

concursul la realizarea filmu- 
sălbatici se află și 
Silviu Stănculescu. 


Ştefan Ciubotăraşu întruchi- 
<4 pînd un țăran din zilele noas- 
tre (în stînga: Dana Comnea). nipe repere privind felul de 


Dana Comnea Serpestă Solo- 


miei, surprinsă de 

rul nostru cu citeva clipe Dia 

a Li turnarea unei scene din 
1 . 


Titlul acesta nu 
pare să plaseze fil- 
mul lui Gheorghe 
a Vitanidis (după un 

scenariu de Vasile 
| Rebreanu și Mircea 
Zaciu) în sfera unor 
emoții deosebit de 
înalte. Ceea ce sur- 
prinde e că autorii 
declară că nu e vorba 
de o comedie. 

Dacă filmul nu e 
o comedie, înseam- 
nă că titlul trebuie 
considerat la pro- 
pis. S-ar putea ivi atunci o ușoară nedumerire. 

are, transferindu-ne în domeniul producţiei 
de filme și al vieţii cineaștilor, ar fi posibil, 
prin parafrazare, un titlu ca... De n-ar fi premi- 
erele? De vreme ce un film se turnează, el trebuie 
să-şi aibă și premiera, care, oricite emoţii ar 
stirni, e așteptată cu interes și nerăbdare, ea 
deschizind drumul filmului în viață, precum 


premierele ar putea părea un nonsens chiar într-o 
comedie despre cinematografie. S-ar putea ca 
un titlu asemănător celui de mai sus să se 
potrivească unui film despre elevi şi studenţi 
care nu e comedie... 

Cert este că astă vară, echipa, de o ospitalitate 
foarte îndatoritoare, condusă de Gheorghe Vita- 
nidis, a filmat la Cluj exterioarele acestei noi 
producţii a Studioului „Bucureşti“. 

Regizorul este plin de vitalitate şi stăruinţă, 
secunzii Poluxis şi Stănescu sînt întreprinzători, 
iar vocea lor răsună viguros pe platou, scena- 
riștii contemplă îndeaproape materializarea 
inspiraţiei lor cinetile, operatorul Girardi scrutea- 
ză sever în aer nevăzutele conture ale viitoare- 
lor cadre, Marcel Bogos, apreciatul nostru 
decorator, arhitect și artist plastic ne prezintă 
construcțiile sale ingenioase ca totdeauna (infor- 
mindu-ne în paranteză că, în ciuda cronicii 


ta reală, în raport cu lumea. 
În acest caz,pentru a realiza 
un film autentic,trebuie ca 
interpreţii să se apropie 
înă la identificare, de fn- 
elegerea noli mentalități 
specifice satului. Cine oare 
poate reda mai bine acest 
mod de a simţi decit oamenii 
care au trăit integral acest 
proces de transformare. 

— Există sibilitatea ca 
în film actorii profesionişti şi 
cei neprofesioniști să consti- 
tuie două categorii distincte 
fapt care ar anula unitatea şi 
autenticitatea filmului. 

— Este într-adevăr o ser- 
vitute a distribuţiilor de a- 
cest gen pe care sper că am 
înlăturat-o. În raporturile 
dramatice ale personajelor, 
actorii neprofesioniști se in- 
trepătrund cu profesioniștii 
asemenea pătratelor albe cu 
cele negre pe suprafața unei 
table de şah. Actorii poe 
fesionişti vor avea astfel pe 
întreaga durată a filmărilor, 


i al țăranilor noștri şi în 
consecinţă vor ciștiga în 
firesc și autenticitate. La 
rindul lor, neprofesioniștii, 
jucind alături de cițiva mari 
actori ai ecranului nostru 
vor beneficia de avantaţui 
unor arteneri apți să-i 
{v ajute să-şi realizeze rolurile 
păstrindu-și firescul și au- 
tenticitatea. Dacă acest lu- 
cru va izbuti, și eu cred în 
reuşită, atunci am convin- 

erea că voi realiza un film 
ipsit de elemente contra- 
făcute care mimează viaţa, 
fără a conţine nimic din sub- 
stanța ei. 


M. HULUBAŞ 


E £ 
As Miras vá < JGG G 2 


i doi eroi — inter- 
Dunăreanu și Şer- 
o clipă şi pentru 
isajului clujean. 


Inaintea examenelor, 
peyi de Ileana Viol 
nCantacuzino — E 

a admira frumusețile p 


O atitudine de așteptare (Haralambie Po- 
lizu în rolul unui panami, Peste cîteva 
clipe fiul său va ieși de la examene. 


colegului nostru Mircea Mohor, decorurile fil- 
mului Politică cu... delicatese ti aparțin. Direc- 
torul de film Tofan ne roagă să scriem ceva gi 
despre partea organizatorică ș.a.m.d. Totul are 
un dinamism aparte, datorită ambianţei stimu- 
latoare. 

Dar mai întîi despre interpreţii rolurilor 

rincipale. În rolul Ioana — studenta Ileana 
Violeta Dunăreanu. Studentă în anul II la 
Institutul de artă teatrală și cinema fică, 
Ileana Dunăreanu atribuie elevei canditate la 
examenul de admitere o grație discretă şi un 
sensibil fior melancolic. Într-un rol oarecum 
aradoxal — Şerban Cantacuzino, interpretul 
ui Lucian Varga din Străinul — aici cu alură 
schimbată, în postura unui elev înfumurat care 
se va căi, fiindcă o iubeşte pe Ioana. În alte 
roluri — Sebastian Papaiani, Ştefan Iordache, 
Ana Szeles, Irina Gărdescu, Dem. Rădulescu 
ş.a. Unul din rolurile importante este interpre- 
tat de studentul Ilie Petre. Mai remarcăm în 
distribuție numele artistei emerite Maria Cupcea, 
al lui Haralambie Polizu, Radu Zaharescu 
şi al altora. 

Eleve, elevi, studente, studenți, eleve care 
se pregătesc să dea examenul de admitere în 
toamnă și în mod real, nu numai în film. Cu 
cartea de anatomie în mină sau cu un ultim volum 
de versuri, așteaptă să le vină rîndul să intre 
în cadru. Fiecare din ei — un persoanj demn 
de studiat pentru un viitor roman sau film 
închinat adolescenţei și tinereţei noastre... 
Frivolitatea este adesea doar aparentă, imagi- 
nată de literaţii care nu au înclinații pentru 
dansurile moderne și-și construiesc pe seama 
adepților acestor dansuri personaje fictive, uşor 
de „analizat“. Fascinaţia filmului este puternică. 
Mirajul artei ecranului îi atrage ca un magnet, 
pe unii probabil cu îndreptăţire. Explicăm că 
revista noastră nu se ocupă de publicitate, ci 
de critică. 

— Atunci, criticaţi-ne ! exclamă cu nonşalanţă 
eleva Doina Harnagea, din clasa a X-a a liceului 
Lazăr din Bucureşti. 

Ceea ce nu putem face decit, eventual, după 
premieră. 

Al. DELEANU 


11 


s 


da 


OZANA 


„AMI 
P. E 


TUR 
i DE 
ORIZONT 


d 


O dată cu toamna începe 
o nouă stagiune cinema- 
tografică.  Așteptări, spe- 
ranţe noi ale publicului şi ale 
cineaștilor. Oare filmele care 
vor ieşi pe ecrane în aceste 
luni și cele aflate în pro- 
ducție, vor impune capodo- 
ere cinematografice meni- 
e să  revoluționeze arta 
tinără şi capricioasă? Ce 
nume pînă ieri necunoscute 
se vor impune? Ce surprize 
ne rezervă maeștrii celei de 
a şaptea arte? Să încercăm 
să anticipăm puţin și, spăr- 
gind zidul de publicitate u- 
niformizant al multor case 
occidentale care ne promit 
numai capodopere, să ur- 
mărim citeva din miile de 
titluri zgomotos anunțate. 

În SUA, pentru a-l îndu- 
pleca pe spectator să pără- 
sească televizorul şi foto- 
liul de acasă şi să mai intre 
în sălile de cinematograf se 
produc cit mai te filme 
pe ecran lat, cor, cu o 
cavalcadă de nume T San 
toare. Ce cale să a; ? ti 
aduce alături de Shirley 
MacLaine pe Paul Newman, 
Robert Mitchum, Dean Mar- 
tin, Gene Kelly, iar pentru 
Vaporul nebunilor, Stanley 
Kramer a angajat pe Vivien 
Leigh, Simone Signoret, Jo- 
sé Ferrer; stele de prima mă- 


NTIRILOR“ 


rime din 5 ţări: SUA, Fran- 
ţa, Italia, Germania şi An- 
glia turnează impreună în 
Curajoşii de pe mașinile zbu- 
rătoare, un film despre pri- 
mul raid aviatic din 1910, 
Dover-Paris. Alberto Sordi, 
Fernandel, Jean-Pierre Ca- 
ssel, Sarah Miles sint pio- 
nii acestui pe ser gran- 
dios în genul Ocolului pă- 
mâîntului în 80 de zile. Şi 
pentru că genul merge la un 
succes sigur, s-a mai lan- 
sat în producţie un film a 
cărui acţiune li va purta pe 
eroi şi pe spectatori pe toate 
meridianele globului: Cursa 
cea mare, în regia lui Blake 
Edwards. E vorba de o 
cursă de automobile New 
York-Paris, începută cu 12 
participanţi din care doar 
doi ajung finaliști: Tony 
Curtis şi Jack Lemmon. 

lecţia americanilor 
pe ilme muzicale de mare 
montare este cultivată cu grijă 
în noua stagiune. Unul din 
titluri: Robin and the seven 
hoods ar putea promite o 
strălucită parodie. Ciţiva 
dintre actori: Frank Sina- 
tra, Dean Martin, Bing 
Crosby şi Sammy Davis Jr 
(vestitul cintăreț și dansa- 
tor negru) asigură o ținută 
artistică filmului. Toţi patru 
revin la revista muzical-ci- 
nematografică după tnde- 
lungate incursiuni în alte 
genuri ale filmului. Dar 
cine știe? Evident, nu sînt 
neglijate nici filmele de spio- 
naj (Morituri, cu Marlon 
Brando, se petrece în 
timpul celui de-al doilea răz- 
boi mondial), filme de sus- 
pensie: Hush... Hush... swe- 
et Charlotte cu aceeaşi echi- 
pă ca şi Baby Jane: Robert 
Aldrich (regizor), Bette Da- 
vis şi Joan Crawford, proto- 
goniste. Şi comedii. Multe 
comedii. Jerry Lewis pre- 
găteşte cu aplicație Dezor- 
dinea ordonată. 

Un debut regizoral aştep- 
tat cu interes firesc: Ri- 
chard Burton va ecraniza 
piesa lui Tennessee Williams, 
„Această proprietate este con- 
damnată“. 

Dintre filmele americane 
în producţie, o bună parte se 


turnează peste hotare. în 
Italia, Charlton Heston reîn- 
vie figura lui Michelan- 
gelo în regia lui Carol Reed 
și se pregătește să turneze 
ndată după aceasta Zeul 
războiului, avind ca regizor 
pe Daniel Mann. Richard Za- 
nuck, vorbind despre proiec- 
tele casei „20 Century Fox“, 
caracterizează de fapt situa- 
ţia întregii cinematogratii 
americane: „Puţine filme vor 
avea mesaje profunde. Ce- 
le mai multe vor fi divertis- 
mente, deşi nu toate vor fi 
comedii“. 

Despre „coala new-yor- 
keză“ nu se poate spune 
mare lucru. John Cassavetes, 
considerat şeful școlii, nu 
mai filmează de mult. Shir- 
ley Clarke îşi amină mereu 
proionteie. Morris Engel şi 

ionel Rogosin n-au mai 
turnat de ani de zile. Iar 
Sidney Mayers și Stanley 
Kubrik au plecat în cele 
din urmă la Hollywood. 
Lui Jonas Mekas pare să 
i se rezerve aceeaşi cale, 


sint abordate cu destulă ti- 
miditate. 

Regizorii noştri cei mai încercați 
recunosc în declarații de presă 
necesitatea unor ecranizări care să 
dea o nouă viață, cinematografică, 
capodoperelor epicii romîneşti dar 
— excepţie fac numai Ciulei şi 
Drăgan — această unanimă dorin- 
tă întîrzie să fie tradusă în reali- 
tate. 

Cu firească nostalgie ne între- 
băm adesea: 

— „Cind vom urmări apariţia 
viforoasă (şi pe ecran lat) a „Fra- 
ţilor Jderi“? 

— „Oare cînd se vor recompune 
(sub lumina reflectoarelor) dra- 
maticele episoade ale „Răscoalei“ 
rebreniene“? 

— „Pe cînd un film „Ultima 
noapte de dragoste — întiia noapte 
de război“? 

— „Există scenariul de film 
„Craii de la Curtea Veche“? 

— „Cind îl vom vedea pe Nică 
a lui Ştefan a Petrii, la scaldă, 
în Ozana «Amintirilor» lui lon 
Creangă“? 

Cineva, o tînără regizoare se-n- 
cumetă să dea un răspuns între- 
bării din urmă: Elisabeta Bostan 
(autoare a filmelor Puștiul şi 
are turnează în împrejurimile 
Tiîrgului na — după un scena- 
riu propriu — filmul Amintiri din 
copilărie. 


M arile texte ale poeziei clasice 


* 


Există în muzeul din Humulești 
o fotografie emoţionantă: o gal- 


Filmul italian, care fn 


benă, jalnică dagherotipie înfăţi- 
șind un grup de țărani bătrîni, 
mnoiji, bărboşi, cu căciulile strin- 
se cu dușmănie în mîini, cu vinele 
îngroșate de munci, totuși frumoşi 
în smerenia cu care privesc apa- 
ratul. Sub poză, o inscripţie laco- 
nică: „Tovarăşii de zburdălnicii 
ai lui Creangă“... 

De mult acoperiţi de uitare, 
moșnegii „zburdalnici“ au lăsat 
în urma lor o mulţime de fii și 
nepoți şi strănepoţi cărora le-au 
istorisit despre năzdrăvanul fiu 
al lui Ştefan a Petrii care, se 
zi ar fi ajuns mare cărturar la 
eși... i; 

Și acești urmași sînt cea mai 
bună sursă de „documentare“. Pe 
sub ochii lor trec strălucitoarele 
maşini de sunet, spectaculoasele 
macarale și toate ciudatele aparate 
cu care e înzestrată o echipă de 
filmare. 

Trebuie să regreţi acel aer fer- 
mecat al prozei humuleșteanului, 
trebuie să narezi cu simplitatea 
lui; să nu uzezi de artificii ieftine, 
pentru ca urmașii „tovarășilor de 
zburdălnicii“ ai lui Creangă să se 
recunoască în noua ipostază — 
filmică — în care sînt evocaţi. 


+ 


— La început, mărturiseşte Eli- 
sabeta Bostan, mi-am spus că a, 
trebui să realizez scenariul (și, 
evident, decupajul lui) cu mijloace 
artistice noi, cu totul noi, fiindcă 
mă temeam să nu „colorez“ numai 
cîteva tablouri de epocă; religi- 
ozitatea cu care am abordat ideia 


ultima vreme a izbutit să 
ciștige citeva finișuri impor- 
tante în cursa cinematogra- 
fică mondială, giftie din 
greu pentru a-şi putea men- 
ține tempoul. „Concurența 
puno la grea încercare posi- 
ilitățile noastre de rezisten- 
tă“, „Spre sfirșitul cinemato- 
grafului mondial“? — iată 
citeva din titlurile curente 
din presa cinematografică 
italiană. S-ar părea că exis- 
tă două tendințe priBeipale: 
aceea de a face filme cu o 
puternică personalitate şi co- 
loratură italiană, și altele, 
filme „internaționale“. De 
Laurentiis, de pildă, pentru 
a cuceri piaţa engleză ră- 
masă refractară filmului ita- 
lan, insistă să turneze fil- 
me vorbite în limba engleză. 
Pentru Biblia, a cărei pu- 
blicitate a lansat-o de doi 
ani, a angajat-o recent pe 
Ava Gardner în rolul Sa- 
rei, pe Peter O'Toole și 
Richard Harris și duce acum 
tratative cu Laurence Oli- 
vier. Ponti, susținător al 
filmului specific italian, 
produce filme ca Filumena 
Marturano, pe care De Sica 
îl turnează cu actorii lui 
preferaţi, cuplul Loren-Mas- 
troianni. Realitatea italiană 
continuă să-și facă loc ma! 
timid — în citeva filme a- 
flate în producție. Franco 
Rosi în Servitorul îşi propu- 
ne o satiră la adresa ma- 
rii burghezii italiene. Pas- 
quale Festa Campanile e- 
cranizează romanul lui Vas- 
co Pratolini: Il cuore in gola. 
„Eroul, spune regizorul, este 
un tînăr muncitor florentin 
care refuză compromisurile 
și ipocrizia, — încercind să 
capete o viziune exactă şi au- 
tentică asupra vieţii și a 
propriilor sale sentimente“. 
Actorii francezi Sami Frey, 
Catherine Deneuve și bra- 
ziliana Norma Benguell vor 
întergateă rolurile princi- 
pale. 


Liudmila  Savelieva, inter- 

a Nataşei Rostova din 

ăzboi și pace al lui Bondar- 
ciuk, la masa de machiaj. 


Între timp actorii italieni 
turnează peste hotare. Ugo 
Tognazzi, un film despre 
emigranții italieni din Ame- 
rica; Vittorio Gassman, în 
Argentina iar Marcello 
Mastroianni va filma pentru 
prima oară în SUA (alături 
de Kim Novak). În Italia 
continuă seria filmelor cva- 
siistorice, westernuri proiec- 
tate în trecutul glorios. Zeci 
de pelicule tip Maciste, Goliath 


cucerește Bagdadul, Samson 
şi tezaurul incașilor inundă 
studiourile şi, În curind, e- 
cranele italiene. Ne rea- 
mintim însă, cuvintele 
exprimate într-un interviu 
de către un distribuitor de 
filme foarte îngrijorat de 
situația actuală: „Numai 
filmele bune ne pot salva“. 


Ec) 

În timp ce în RFG pro- 
ducţia de filme a scăzut în 
ultimii doi ani la mai mult 
de jumătate şi numărul 
spectatorilor cam la fel, 
U.R.S.S. bate recordul mon- 
dial al frecvenţei cinemato- 
grafice, spun datele conți- 
nute în anuarul statistic 


În noul film al lui Kawalero- 
wiez, Faraonul, t 


Ramses. 


ONU. Dintre filmele aflate 
în lucru, fără îndoială cele 
mai așteptate sint Război 
şi pace, de Bondareiuk, și 
Anna Karenina. „Pentru mi- 
ne, spune Tatiana Samoilova, 
interpreta Annei, tragedia 
eroinei lui Tolstoi repre- 
zintă cea mai mare tragedie 
a umanității și a lipsei de 
umanitate. Numai aşa ideea 
scriitorului poate fi expri- 
mată pe deplin“. 

O altă ecranizare dificilă 
este cea ps care o pregătește 
Lev Kulidjanov: Crimă şi 
pedeapsă, după romanul lui 
Dostoievski. Filmele isto- 
rice pe bază de documente 
continuă să-i pasioneze pe 
cineaşti. Mark Donskoi pre- 
găteşte un film despre Le- 
nin și familia sa între anii 
1910—1912, iar Mihail 
Romm, un film antifascist. 
Grigori Ciuhrai continuă să 
lucreze la filmul despre via- 
ţa obișnuită a oamenilor s0- 


| 


Tom Courtenay, erou mo- 
dern în Billy mincinosul şi 
Singurătatea  alergătorului de 
cursă lungă; va juca în Hamp, 
un film a cărui acțiune se 
petrece în timpul primului 
război mondial. 


-— 


į: 


sti AA 
FEREN 


SANTIER CINEMATOGR 


transpunerii pe ecran a Amintirilor 
îmi impunea o desfășurare a acţiu- 
nii urmind cu strictețe textul 
literar şi, fatal, mai puţin cine- 
matografică, deci. M-am convins 
mai apoi că trebuie să realizez în 
primul rînd atmosfera paginilor lui 
Sapena 5 şi că nu căutarea unor 
procedee inedite, ostentativ — 
„moderne“ m-ar conduce la succes. 
Mi-am asigurat colaborarea unor 
colegi hotăriţi să-și „sacrifice“ va- 
canţa şi, ajunşi la Humulești, am 
început să ne socotim „de-ai lo- 
cului“, ne-am ales majoritatea 
interpreţilor dintre școlarii satu- 
lui și, în căutarea locurilor de 
filmare „am uitat“ că sîntem cine- 
aşti şi am descoperit cu emoție 
teiul cu celebra pupăză, cireşul 
„Măriucăi“, casa Smărăndiţei „zgi- 
tia de fată“, ne-am socotit la rîn- 
du-ne, copii, descinzind din filele 
„Amintirilor“. 


* 

Cindva, povestea Mihail Sado- 
veanu, dragostea pentru Creangă 
l-a adus pe autorul „Baltagului“ 
pe malul Ozanei, în valurile căreia 
„se oglindeşte cu mihnire Cetatea 
Neamţului“. A colindat ulițele 
pustii şi a întrebat de Smărăndiţa 
de odinioară. I-a bătut în poartă şi, 
cutremurat, a văzut apropiindu-se 
o femeie bătrină, gheboșată, cu 
ochi răi şi buze viclene. A între- 
bat-o Sadoveanu dacă și-l mai 
aduce aminte pe Ion Creangă. 
„Creangă?“ — bătrina a dat din 
umeri cu nedumerire. „Nu știu 
despre cine vorbeşti dumneata, 
călătorule...“ Întristat, scriitorul 


a stăruit: „De unul Nică a lui 
Ştefan a Petrii Ciubotariu nu mai 
știi nimic?“ Bătrina a răspuns „Nu“ 
clătinînd cu uimire din cap. 

Nimic n-o mai amintea pe Smă- 
răndiţa de altădată. 

Numai Ozana sclipea în amurg, 
ca totdeauna. 

... Noi am întilnit-o pe „zgitia 
de fată“. Se numește Tiaa C. 
Iacob, are 11 ani şi e o şcolăriţă 
din Valea Tarcăului... 

* 

Dar cine e Nică? Un ştrengar 
din Bicaz: lon Bacancea. lar mama 
are în acest film chipul Corinei 
Constantinescu. 


aria unu i (intrepretat de 
artistul poporului Ștefan Ciubo- 
tăraşu) urmează să apară în faţa 


camerei de luat vederi a operato- 
rului Iuri Drukman. 
* 

Cu îndreptățită emoție aşteptăm 
terminarea acestui film, pe care, 
în copilărie, fără să gîndim „cine- 
matografic“, l-am văzut cu toții, 
proiectat pe ecranul fosforescent 
al închipuirii. 

Acolo, filmul n-avea nici un cusur. 

Oare acesta, turnat de Elisabeta 
Bostan are să ne placă la fel? 


Gh. T- 


1. Unul dintre interpreți (Ovidiu 
Maftei în virstă de 4 ani) într-un 
moment de relaxare. 


2. Humuleşteanul Stan Vasile po- 
ziînd pentru „Cinema“. 


Elizabeth’ Taylor 


va fi pro- 
tagonista primului film regi- 
zat de soţul ei, Richard Burton, 


Filumena Marturano la 16 ani 
(Sophia Loren). 


vietici: A fost odată un 
moș şi o babă. 


o 

Dintre creatorii care au 
afirmat „free cinema“-ul 
britanic pe plan mondial, 
nu lucrează în prezent nici 
John Schlesinger, nici Lind- 
say Anderson, nici Tony 
Richardson. Mai precis, To- 
ny Richardson va turna dar 
nu în Anglia, ci în SUA. 
E a doua sa experienţă a- 
mericană, după întiinirea nu 
prea fericită de acum trei 
ani. Filmul pe care îl pre- 
găteşte este Cel ce este iubit. 
Apoi, va turna tot în Ame- 
rica, Şarja brigăzii uşoare, 
după un scenariu al celebru- 
lui dramaturg englez Os- 
borne. Un nume nou în 
cinematografia britanică ce 
trebuie reţinut: Desmond 
Davis. După strălucitul său 
debut Fata cu ochii verzi, în 
care a jucat Rita Tushing- 
ham, pregătește un poufilm, 
Unchiul. Iar Dirk Bogarde 
(interpretul din The servant) 
şi Tom Courtenay (Billy min- 
cinosul şi Singurătatea aler- 
gătorului de cursă lungă) vor 
juca într-un film a cărui acţi- 


. Pia mas dr 
d | îs cada 
i y Na 


une se petrece în timpul pri- 
mului război mondial: Hamp. 
Nu trebuie să omitem filmul 
turnat în Extremul orient 
Lord Jim, cu Peter O'Toole 
şi Rolls Royce-ul galben, un 
picaresc modern realizat de 
Anthony Asquith. Pentru 
că e vorba de un vehicul 
somptuos, distribuția aleasă 
să se plimbe în Rolls Royce e 
la înălţimea celebrei mărci: 
Ingrid Bergman, Shirley 
MacLaine, Jeanne Moreau, 
Alain Delon, Rex Harrison 
etc. 

Pentru cineaștii iugoslavi 
clasicul Nusic e o sursă ine- 
puizabilă. Ultimele două 


ecranizări după Nusic: Depu- 
tatul poporului, realizată de 
Stole Jancovic şi Voiaj în ju- 
rul globului, semnată de una 
din primele femei regizori iu- 
goslave, Soja Iovanovic. Fil- 
mul, împărţit în nouă secven- 
ţe, unite prin inscripții mo- 
derne şi desene create de cele- 
brul Duşan Vukotic, descrie 
aventurile provincialei Jo- 
vanca şi ale prietenului ei 
porniţi să cutreiere lumea. 


Cităm citeva din numeroa- 
sele coproducţii ale anului: 
suedo-iugoslave — Băieţii în 
albastru şi Vikingii sălbatici; 
franco-italo-iugoslave — În 
Tuckson poți muri; america- 
no-iugoslave — Atentatul de 
la Sarajevo; şi, bineînţeles, 
Marco Polo despre care s-a 
mai vorbit în revista noas- 


tră. 
e 

Situația din Franța este 
prea bine cunoscută ca să 
mai insistăm asupra ei. 
Totuşi citeva date semnifi- 
cative se impun. Subtilul 
creator Alain Resnais care 
se bucură de o atenţie deose- 


Eddie Constantine, noua 
vedetă aleasă de Godard pen. 
tru Sammy contra vampirilor. 


bită din partea criticii, 
nu a avut succes de public 
cu Muriel. În compensație 
Resnais pregăteşte un film 
poliţist cu un titlu foarte 
comercial, Aventurile lui Har- 
ry Dickson. Jean Luc Go- 
dard lucrează din plin. Ce 
anume? Declaraţiile lui ac- 
tuale ne dezamăgesc; în 
ele nu-l poţi recunoaşte pe 
vehementul tribun al nou- 
lui val de acum cîțiva ani: 
„Bande à part e o poveste de 
aur care va face să se vindă 
din plin biletele“ pronosti- 
chează el cu siguranţă. Pe 
ze regizorul are şi un 
ilm intitulat Sammy contra 
vampirilor, cu Eddie Cons- 
tantine (de altfel simpaticul 
actor american stabilit în 
Franţa scoate curent fil- 
me în serie cu  starlete 
drăguţe şi bătăi spectacu- 
loase). 

Dar ce lucrează bătrinii 
maeştrii? Jean Delannoy, 
specialist al ecranizărilor, 
turnează, acum după „Les a- 
mities particulitres“de Roger 
Peyretitte, povestea îndrăz- 
neață a unei dragoste între 
elevii unei şcoli iezuite. 
Julien Duvivier pregăteşte 
un film-suspens Intriga. Mar- 
cel Carné realizează la New- 
York exterioarele filmului 
Trei camere în Manhattan 
după Simenon, cunoscutul 
autor de romane polițiste. 
Iar René Clair — o comedie 
a cărei acţiune se petrece 
în secolul 18, Sărbători 
galante. 

În această atmosferă nu 
prea îmbucurătoare, Alain 
Delon, vedeta masculină cea 
mai bine plătită în prezent, 
şi-a investit banii într-o 
dramă pe temă contempora- 
nă (războiul din Algeria), 
alegind ca regizor un tinăr 
care a turnat un singur film 
(Alain Cavalier, îndrăzneața 
Luptă în insulă) „Am intenţia 
să produc filme de un înalt 
nivel artistic, chiar şi fil- 
me în care nu voi apare şi 


eu“ ne promite (să-l credem 
oare?) Alain Delon. 
e 


Bateria grea a cinemato- 
grafiei poloneze s-a pus în 
acţiune. Sint pe şantier fil- 
me ale „marilor“ care n-au 
mai lucrat de mult: Kawa- 
lerowicz, din 1961, cu Mai- 
ca Ioana; Andrzej Wajda, 
tot din 1961 (între timp a 
turnat în Iugoslavia şi 
Franţa). Kawalerowicz rea- 
lizează ecranizarea unui ro- 
man de Prus, Faraonul iar 
Wajda, Oseminte. 

Al treilea regizor Wojcech 
Has filmează cu Zbygnew 
Cybulsky Jurnalul de la Sara- 
gossa după spirituala lu- 
crare a lui Jan Potocki. 


Dintre cele peste cinci 
sute de filme aflate în pro- 
ducţia anuală japoneză, pes- 
te o treime intră în catego- 
ria așa-numitelor „chanbara“ 
corespondentele japoneze ale 
herculilor şi maciștilor ita- 
lieni: filme cu spadă, samu- 
rai, costume de epocă şi 
bătăi. în marea majoritate, 
variaţii pe acecași temă, ca 


la covoarele orientale. Ti- 
tlurile sint tipice: Cei 
trei samurai, Sabia soro- 
cită etc. 

Masaki Kobayashi, auto- 
rul impresionantului Haraki- 
ri, își iroseşte talentul în- 
tr-o dramă cu statii (Poves- 
tiri de groază) . Iar dintre fil- 
mele cu tematică contempo- 
ană, foarte multe au ca 
eroi gangsteri. Kon Ichikawa 
turnează Dansul monedelor 
a cărui acţiune dezvăluie 
activitatea unei bande de 
traficanţi de stupefiante. A- 
celași regizor pregăteşte un 
documentar despre Olimpia- 
da de la Tokio. 


$ 

În cealaltă parte a globu- 
lui, argentinianul Leopoldo 
Torre Nilson turnează un 
film în limba englează, cu 
actori tineri dar de mare 
talent: Janet Margolin, des- 
coperită de Perry (David 
şi Lisa) şi Stathis Giallelis, 
lansat de Elia Kazan în 
America, America. 


M. A 


RETROSPECTIVĂ 


Pasiunea 


AFIRMAȚII 


Puţine sînt filmele vechi, din orice ţară ar 
fi ele, care să se poată dispensa astăzi, la reluare, 
de aura nostalgiei și să ofere privirilor noastre 
chipuri, gesturi şi trăiri umane pe de-a-ntregul 
libere de desuetudine. 

S-a spus că filmul este artă perisabilă, şi 
este poate tocmai pentru că imaginile sale sînt 
cele mai vii. Mărturii neverosimil de exacte, 
perpetuind dinamica unor realităţi care nu mai 
sînt, pălesc la rindul lor și se micşorează pe 
măsură ce se îndepărtează de noi. 

Unele dispar repede, cu desăvirşire şi fără 
regret, însoţite de un ecou hilar, de tăcerea 
indiferenţei sau a zîmbetului. Altele par să 
se cufunde în uitare încet, imperceptibil, rămi- 
nînd multă vreme prin preajmă și reţinîndu-ne 
privirile cu pulsaţia lor intensă de umbre şi 
lumini în care trăiesc aevea pasiuni și credinţe. 
Iar atunci cînd ne dăm seama că timpul începe 
să le detașeze de noi, înstrăinîndu-le, se naște 
spontan, ca un gest de recuperare, sentimentul 
acela confuz şi parazitar în care aparatului 
nostru critic îi e greu să discearnă ce e emoție 
artistică autentică, și ce e poate, pe un plan 
incident, simplă reacţie la scurgerea palpabilă şi 
ireversibilă a timpului. 

Citeva doar se fixează pe o orbită a lor, mai 
aproape sau mai departe, evoluind ciclic pe 
firmament sau ailindu-se totdeauna la locul 
lor știut şi trimiţindu-ne — mereu de aceeași 
mărime — lumina proprie gradului lor de 
incandescenţă, fără ca timpul cu care noi măsu- 
răm să le diminueze. 

Persistenţa o decide cantitatea de real înma- 
gazinată în imagini, factura filtrului prin care 
autorul l-a cernut, vigoarea şi sensul reacției 
astfel obţinute, vibrația omenească a compo- 
ziţiei. 

Desfășurarea (Paul Călinescu, 1954) reconsti- 
tuie sobru și amănunţit universul familial şi so- 
cial al satului atunci contemporan, deși se re- 
simte lipsa unui plus de invenţie regizorală, care 
ar fi putut face ca filmul să depăşească un 
anumit „clasicism“ în interpretarea materialu- 
lui literar al lui Marin Preda. Consideraţi de la 
distanță, ca personaje ale unei lumi cu care 
aparatul se mulţumeşte a fi limitrof, eroii se 
mișcă uneori cu o lentoare puţin studiată, 
acuzind o insuficientă aderenţă la mediu. Evo- 
luează totuşi, într-un anumit grad, cu natura- 


14 


de Valerian SAVA 


lee în geografia reală a casei și curţii țărănești. 
Gardul şi poarta împletite din nuiele înnegrile 
de vreme, masa scundă și rotundă şi ceaunul 
în care, după ce a fost răsturnată mămăliga, se 
pune apă şi apa sfiriie, sint detalii diurne și 
insignifiante, juxtapuse în treacăt altora, tot 
atît de obişnuite și care, dacă arfi scoase din 
context, ar putea fi ostentativ-patriarhale. Ele 
rămîn însă, în cursivitatea lor discretă, luncţio- 
nale, întregind sugestiv şi realist o imagine cu 
noi dimensiuni. Efectele exotice sau pictura- 
litatea rustică nu fac deloc obiectul atenţiei 
autorilor, iar dacă din bătătură iese un ciopor 
de oi, ele nu aduc aminte de folclor şi nu se 
pierd învăluite în irizaţiile prafului matinal, 
ci trec pe drum cu placiditatea lor obscură, 
urmate de ciobănași care nu au căciuli mai mari 
decît ei și nu inspiră altceva decît bănuiala că 
nu s-au sculat bine din somn. 

Ceea ce convinge și emoţionează astăzi poate 
mai mult decît acum zece ani, în această reali- 
zare remarcabilă din primul deceniu al cine- 
matografiei noastre noi, e mai ales expresia 
credinţei — exteriorizată adesea cu zgircenie, 
uneori acoperită de amărăciune, dar totdeauna 
adincă și statornică — pe care oamenii o au 
în destinul lor și în cauza nouă căreia şi-l 
circumscriu. Nu ciocnirile și relaţiile propriu- 
zis dramatice sînt acelea care îi definesc cu 
preponderență pe Ilie Barbu sau pe Anghel, 
secretarul de partid din sat. Conflictul în care 
ei sînt situaţi, departe de a-i captiva, îi irită, 
îi paralizează momentan, fiindcă le abate aten- 
ţia de la preocupările lor firești. De altfel, 
părţile cele mai slabe din film sint tocmai 
acelea în care apar elementele negative, carica- 
turizate îngroșat. Ilie Barbu (Colea Răutu) are 
o socoteală încurcată cu un chiabur la care a 
lucrat, dar atunci cînd se duce la el acasă ca 
să-și ceară hotărît dreptul, nu scoate multă 
vreme nici un cuvînt, lăsîndu-l pe celălalt să 
înțeleagă singur ce l-a adus la el. Nu are, cum 
s-ar spune, pasiunea polemicii. Anghel, secre- 
tarul de partid (Ernest Maftei), este plin de 
năduf împotriva preşedintelui de sfat complicele 
bhngătaşilor, care-l vorbeşte de rău și seamănă 
conluzie printre săteni, periclitind înfiinţarea 
gospodăriei colective. Cind vine însă cineva de 
la centru și-l întreabă ce se întîmplă, el spune 
scorțos că „nimic“. Explodează însă curînd, 


Ceea ce emoţionează și astăzi în Desfă- 

şurarea este expresia convingerii cu care 

oamenii aderă la o cauză nouă. În prim 
plan — Colea Răutu. 


impulsiv, fiindcă îl scot din sărite nu atit 
concepţiile abstracte ale preşedintelui, cît tupeul 
exagerat al acestuia şi laudele cu care se împău- 
nează, prezentind situaţia într-o lumină falsă. 

Stăpiniţi, dincolo de treburile zilnice, de o 
preocupare majoră care-i consumă mocnit, dar 
îi solicită intens şi diferit, eroii nu sînt obsedaţi 
de erorile altora, deși le înregistrează şi le 
repugnă. Prima lor dorinţă pare să fie aceea de 
a fi lăsaţi în pace, să-și vadă de treabă. Sint 
adînc convinși de dreptatea gindurilor lor care, 
intrînd în ordinea naturală a lucrurilor, ar 
trebui să se impună ca atare. Dispoziţia și 
ipostaza lor cea mai proprie e aceea, construc- 
tivă, a afirmației — nu exteriorizată verbal, ci 
trăită şi manifestată practic — pînă cînd, 
stînjeniţi de oprelişti, constată, ca secretarul 
de partid Anghel, că „nu se mai poate“. 

Culminaţia emoţiei şi maximum de interes 
dramatic (momentul cînd Anghel și Ilie Barbu 
recunosc în noul secretar al raionului pe consă- 
teanul și prietenul lor din copilărie, Țurlea), 
intervine atunci cînd omenia lor irumpe în 
pofida împrejurărilor și a propriei lor stîngăcii, 
găsind lăgașul firesc al exprimării şi aflindu-şi 
ecoul. Ciocnirea dramatică exterioară, specta- 
culoasă, cu momentele ei de încordare și cu 
desnodămîntul faptic, rămîn în sfera unui 
interes periferic, accidental. 

E surprins în acestea ceva din firea poporului 
și poate din însuși stilul revoluţiei noastre socia- 
liste, iar cîteva din filmele romîneşti de actua- 
litate mai mult sau mai puţin reușite sînt 
tocmai acelea în care autorii au intuit aceste 
trăsături şi le-au dat o expresie mai mult sau 
mai puţin adecvată. 

În mod constant, aspiraţia unor producţii 
către sfere artistice superioare e subminată 
însă de înclinația autorilor spre hipertrofierea 
contrastelor și implicit a dramei exterioare, 
Erupția (Liviu Ciulei, 1958) creează o opoziţie 
violentă între șantierul petrolifer — populat cu 
personaje înăsprite și uscate ca şi peisajul dezo- 
lant, fără vegetaţie, secătuit de resursele dătă- 
toare de viaţă — şi un anumit mediu monden 
bucureștean, de provenienţă incertă, ahtiat 
după lux şi prezentat a fi frivol şi lipsit de 
scrupule. Din această opoziţie nu rezultă însă, 
cum probabil se scontează, tensiunea acută pro- 
prie dramei moderne și nici dezbateri de idei 
răscolitoare și inedite. Plasaţi între cele două 
extreme atît de net fixate, eroii relevă o stare 
de spirit primară și sînt proiectaţi în afară de 
timp. Perspectiva pare mai întîi să fie a pro- 
vincialului care, neobișnuit cu înlesnirile vieţii 
moderne, este epatat pînă și de articolele de 
toaletă, în care vede manifestarea unui lux 
exorbitant sau de obiectele frecvente în interi- 
oarele urbane care i se aglomerează pe retină