Gheorghe Schwartz — [Cei o suta] 01 Anabasis

GHEORGHE SCHWARTZ 


CB O SUTĂ 
 ANA3AdI5 - 


Pa 
X VAEN A 
PIAN I 


GHEORGHE 
SCHWARTZ 


CEI O SUTĂ 


(Anabasis) 


— roman - 


EDITURA FACLA 
Timişoara, 1986 


ARGUMENT 


Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria 
omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai 
ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în 
urmă. Citim despre protagonişti şi acțiunile lor şi totul ni se 
pare la fel de străin, ca şi ficțiunea cărților de aventuri. Şi 
chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de 
curate fată de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din 
cadrul pietății legendelor şi al păgânilor în care s-a scris 
despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi 
mobilul ei, în ultimei instanţă, nu este, de milenii, altul 
decât aceeaşi speranță în nemurire. 

Nu numai antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri 
mult mai apropiate. In conştiinţa noastră, trăsăturile umane 
ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat 
(fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.) datele le 
suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor 
de excepție se leagă, în primul rând de eroul literar (mai 
nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, 
figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără 
nume. 

Cel de-al doilea război mondial ni se pare apropiat, 
pentru că-l cunoaştem prea bine din descrierile părinților. 
Primul război mondial ni se înfăţişează de asemenea ca un 
eveniment real, deoarece ne-au povestit destule bunicii 
noştri despre el. Evenimentele anterioare acestora se 
întunecă brusc. Cine dintre noi ar mai putea să spună cum 
zâmbea străbunicul, data zilei sale de naştere sau culoarea 
ochilor lui, mai cu seamă dacă străbunicul acesta n-a făcut 
fapte cu totul ieşite din comun în viaţă? Cunoştinţele 
noastre directe se opresc, de regulă, după trei generații. Ele 
se sfârșesc la fel de neaşteptat ca şi cum din clipa aceea ar 
fi vorba despre un strămoş din evul mediu sau din negura 
antichității. Chiar dacă unele date ar putea fi descoperite 


ceva mai uşor în legătură cu străbunicii decât cu strămoşii 
timpurii, sentimentul de apartenenţă este la fel de indefinit 
față de unii ca şi față de alții, comparativ cu firele ce ne 
leagă de un bunic, care eventual a mai apucat să ne mai şi 
țină pe genunchi. lar antichitatea, antichitatea o mai poate 
concepe doar rațiunea. Rațiunea eventual încălzită de 
suflet. Cine mai păstrează azi sentimente de filiație față de, 
să zicem, contemporanii lui Nabonaide, ultimul rege al 
Babylonului? 


Un calcul simplu este, însă, în măsură să apropie 
sufleteşte cele mai vechi timpuri de noi. Dacă un bărbat 
zămisleşte viață in medie de la vârsta de douăzeci şi cinci 
de ani, înseamnă că într-un secol se succed patru generații, 
într-un mileniu, doar patruzeci. Aproximativ o sută de 
generații ne despart de cucerirea Babylonului de către 
Cyrus. Aşadar, scurta noastră viață reprezintă un procent 
din trecerea aceasta, care până acum ne-a îngrozit prin 
dimensiunile ce ni s-au părut nesfârşite. Viata omenirii ni se 
relevă astfel fără de margini prin bogăția extraordinară de 
evenimente istorice cu care este împănată din vremuri mai 
îndepărtate decât acceptăm prin instinct, dar şi mai 
restrânsă prin apartenența noastră atât de nemijlocită. 
Viața „Celor o Sută” reprezintă posibile preluări din cărți, 
dar şi selecția unor amintiri transcendentale, a unor nume 
în diferite ortografieri. 

Poate că dacă vorbim despre ultimele noastre o sută de 
generații şi vedem cât de adânc pătrund acestea în timp, 
„distanțele incomensurabile” devin mai uşor de cuprins. Și 
poate că intreaga măreție şi toată josnicia cu care a umplut 
din belşug omul acest interval, poate că atât eroismul cât şi 
laşitatea, vitalitatea şi oboseala, bunătatea şi cruzimea, 
inteligența şi prostia în acțiune, poate că tot ce a făcut el în 
acest răgaz istoric ne va fi mai apropiat. În fond, cele 
amintite nici nu aparțin cărților, ci cărțile le aparțin lor. Un 


şir, În cazul căruia ajungi la conştiinţa că tu însuţi reprezinți 
un procent din el, nici nu mai este un şir nesfârşit. Şi tot ce 
s-a întâmplat cu ceilalţi nouăzeci şi nouă ni se pare foarte 
aproape. Încetul cu încetul, „trecutul nostru” şi „negura 
timpului” se contopesc şi visul eschatologic devine 
nădejdea în lumea noastră. 

„Cei o Sut” reprezintă cronica nădejdii oamenilor, dar şi 
a celui ce a scris toate astea. Scribul a pus pe hârtie viața 
aşa cum s-a priceput, gândurile celor despre care vorbea au 
devenit şi gândurile lui, faptele lor şi evenimentele lui 
fundamentale, nemurirea lor şi nemurirea sa. Dacă au 
evoluat ei a evoluat şi el, ducă s-a regăsit el în excepțional, 
a devenit şi excepționalul definitoriu. Aidoma destinului, şi 
scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot 
ce a ştiut că va urma a păstrat pentru el. Afundându-se în 
adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar 
nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu 
voce tare, risca să fie neînțeles de cei ce atât de greu s-au 
lăsat reîntruchipați şi atât de uşor se reîntorc în uitare. 

Speranța, ca dimensiune submersă, fundamentală a 
întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată. 


PRIMUL (556 î.e.n. - 538 î.e.n.) 


VENIND PE APE CA SARGON, REGELE, ŞI CA 
MOISE, THEONOMUL 


Vai de sufletul acelui bărbat, vă spun vouă, care nu 
are copii să-i aducă jertfe şi să-i facă libaţiuni după moarte. 
Sătul de întuneric, de cenuşă şi de apă stricată, umbra 
acelui bărbat va ieşi la suprafaţă şi va tulbura liniştea 
oamenilor şi a animalelor. Nenumărate sunt relele ce le va 
face sufletul de care nu are cine se îngriji după dispariţia 
acelui bărbat, fie că a fost rege, negustor sau sclav! 

De aceea, nu de puţine ori s-au văzut oameni trecând pe 
lângă câmpurile de gunoi, căutând copii nedoriți, aruncaţi 
acolo de părinţi. Insă zeii îşi au vrerea lor. S-a întâmplat ca 
unii copii să-şi facă apariţia pe lume într-alt chip şi minunile 
nu sunt puţine. Sargon, Marele Rege, singurul rege, regele 
legitim, a coborât, copil fiind, într-un coş de trestie pe 
Eufrat. Aşa şi-a făcut el apariţia în lume, iar puternicii zei 
Nergal şi Labartu nu l-au ucis şi nici nu i-au făcut vreun rău. 
Insă oricât de mare ar fi o minune, ea nu este decât 
repetarea unei alte minuni Numai zeii sunt unici. Evreul 
Moise a venit, de asemenea, într-un coşuleţ pe apă, atunci 
când n-avea decât trei luni şi nici animalele şi nici soarele 
puternic nu i-au căşunat cu nimic. Şi nici oamenii lui Faraon. 
Dar aceştia, amândoi, şi Sargon, regele legitim, şi Moise, 
theonomul, amândoi au fost oameni însemnați şi renumele 
lor a învins hotarele vremurilor. Cu atât mai ciudat pare 
faptul că pe Canalul Imperial, pe Nahar-Malka, a plutit într-o 
dimineaţă un alt coş de paie iar în el se afla un alt copil. Cei 


ce l-au găsit erau oameni simpli şi nu şi-au amintit de 
model cum şi-au făcut intrarea în faimă Sargon, Regele, sau 
Moise, conducătorul. Ei doar au stat şi s-au mirat, cum de 
copilul n-a fost vătămat nici de soare, nici de fiare, nici de 
sete. Şi în coş se mai aflau nenumărate margarete, florile 
dragi ale Babylonului. S-au strâns oameni mulţi în jurul 
copilului ce dădea din mânuţe şi nu plânge a deloc, aşa 
cum fac pruncii cărora le este foame sau sunt bolnavi. ŞI 
oamenii s-au mirat şi mai mult. Şi atunci a venit un preot şi 
l-a luat. 

Ce să fie miracolul acesta, s-au întrebat oamenii, iar 
preotul şi-a adus imediat aminte de Sargon, regele legitim 
şi de Moise, aducătorul legilor, şi s-a temut că regele de 
atunci, regele regilor, Nabo-na'ld, ar putea să se sperie de o 
asemenea apariţie şi să dorească uciderea copilului. Totuşi, 
nici o clipă nu s-a gândit preotul să ascundă în taină 
minunea, pentru că ceea ce au văzut atâţia oameni au 
văzut şi ochii regelui. Faţa de rege nu poate exista secret. 
Şi preotul încredinţă copilul unui grădinar, deoarece tot 
unui grădinar i-a fost încredinţat şi copilul devenit apoi 
Sargon, Leul, regele legitim. În rest, Marduk, puternicul zeu 
al Babylonului, stăpânul regelui regilor avea să hotărască. 

Numele copilului s-a pronunţat într-un fel şi în altul, 
diferit, în istorie. Şi câteodată s-a pierdut de tot. Dar nu 
există om fără nume: nomen et omen. Şi nici scribului ce se 
străduieşte cu peste două mii cinci sute de ani mai târziu să 
rescrie aceste evenimente nu-i putem cere să pronunţe 
primul nume, numele exact. Aşa că în aceste rânduri el îl va 
numi doar „Primul”, la fel cum cei următori vor purta 
numele numărului spiţei pe care o reprezintă!. 


1 Scribul notează legenda în ton şi în concepţie. El nu crede în zeii dintre 
Tigru şi Eufrat, dar dacă ar sădi îndoiala în inima chaldeenilor, povestea 
şi-ar pierde sensul. Scribul notează şi - om fiind şi el - încearcă să 
înţeleagă, păstrând însă îndoielile pentru sine. 


Primul a intrat, în Babylon în timp ce regele Nabu-na'ld 
abia urcase pe tronul marelui Nabucodonosor, regele. lar 
copilăria Primului a continuat sub semnele altor noi şi noi 
auspicii strălucite. Preotul, care s-a îngrijit la început de el, 
se ocupa de hepatoscopie. Profeţiile în legătură cu copilul 
erau înfricoşătoare: îi era hărăzită o soartă atât de mare, 
încât regele însuşi avea de ce să se teamă de el. Spre 
deosebire de suveran, ultimul rege al Babylonului, Primului 
îi va fi dat să aibă urmaşi până la a o suta spiţă. Mai 
departe nici un oracol nu poate vedea şi orice mantică 
devine opacă. Tot ceea ce atingea Primul, părea să fie 
predestinat: Eufratul l-a adus în „Poarta lui Dumnezeu”, 
cum pe drept cuvânt se numea oraşul, întâii ani şi i-a 
petrecut în grădinile suspendate, astfel încât după „Poarta 
lui Dumnezeu” urmase însuşi raiul. (Nu orice grădină este 
egală cu un rai? Şi nu sunt însăşi fragmente ale raiului cele 
mai superbe grădini ce s-au construit vreodată?) In al 
treilea rând. Nabu-na'ld, marele rege, care nu mai era tânăr 
în ziua când a luat sceptrul şi cârja în mână, avea deja 
numit urmaşul la tron. Şi cu toate că ştia despre auspiciile 
sub care sosise Primul, i-a cruțat viaţa şi i-a dăruit protecţia 
sa. Căci noul rege iubea mai mult luna decât soarele şi, atât 
la Babylon cât şi la Barsippa, slujitorii lui Marduk începeau 
să-şi piardă importanţa în favoarea celor ai lui Sin. lar 
copilul, a afirmat regele, copilul fusese protejat de Marele 
Zeu al Lunii, altfel cum să explici lipsa oricăror arsuri? O 
îmbrăţişare a soarelui i-ar fi fost fatală în timp ce Sin 
Singurul a ştiut să-l aducă în „Poarta lui Dumnezeu” 
nevătămat. 

Cuvântul regelui este mai presus de orice lege, pentru că 
zeii sunt cei ce vorbesc prin gura suveranului. Eliberat de 
teama pentru viitorul prea strălucit al copilului, preotul 
continuă să caute în ficaţii animalelor adevărul despre 
cetate şi despre Primul. Dar, fiindcă ştia că regii, asemenea 
zeilor, sunt schimbători, povestea puţine despre auspiciile 
copilului, atât cât să nu pară că ascunde ceva. In schimb, 


copilul însuşi deveni pentru o vreme un oracol şi fiecare 
mişcare de a sa era interpretată. 


În colţul dintre răsărit şi miazănoapte, pe nişte substracţii 
de piatră, marele palat arăta zeilor oglinda împărăției lor pe 
pământ. Grădinile răspândeau parfumuri, umbră şi răcoare. 
Trunchiurile copacilor sădiţi acolo din porunca marelui 
Nabucodonosor pentru Amuhea, cea născută în munţii 
Mediei, au ajuns groase până la opt coţi şi înalte până la 
cincizeci de picioare, de parcă ar fi crescut dintotdeauna pe 
acele locuri. Arborii atleh sau tamarix, palmierii şi cedrii se 
înălţau pe  acoperişurile încăperilor lungi şi înguste, 
dovedind că acela ar fi locul din universul oamenilor unde 
se simt cel mai bine copacii. Stând în încăperi, unde nimic 
din zăpuşeala de afară nu răzbătea vreodată, puteai vedea, 
în lumina ce pătrundea pe o singură latură, câte un nivel al 
grădinilor. De acolo, din încăperi, zecile de specii de flori 
păreau şi mai multe şi însăşi iarba arăta de parcă şerpi vii 
ar fi tremurat printre copaci. Cine avea fericirea să vadă o 
dată toate astea de aproape, trăia amintirile pădurilor din 
Liban şi ale preeriilor nesfârşite ale Orientului. Dar imaginile 
şi mirosurile depăşeau amintirile, murmurul grădinilor şi 
răcoarea oferind tot ce pot oferi simţurilor mai încântător. 
De afară, însă, venind pe sub poarta zeiţei Iştar, umblând 
pe lângă ziduri pe Calea Procesiunilor, privind peste 
îngrădituri, din grădini nu se vedeau decât coroanele 
copacilor şi misterul întunericului lor, iar ei, epatând prin 
umbră şi răcoare ofereau imaginaţiei trecătorilor loviți de 
soarele necruţător toate basmele pe care mintea 
omenească le putea cuprinde. (lar, mai nou, se ştia că în 
fantasticul dezlănţuit în culorile grădinilor sălăşluia, de 
câţiva ani, un copil venit în cetate plutind într-un coş de 
paie. Primul devenise o parte a legendei grădinilor 
suspendate, într-un oraş în care Sahuru, ultimul etaj al 
marelui zigurat E-Temen-An-Ki, celebrul Turn al lui Babel 


permitea orice plăsmuire în oglinzile cerului. Primul făcea 
de acum parte din fantasmele ce se năşteau la umbra 
cătinei.) 


Dar Primul a continuat să facă parte din acel loc până şi 
atunci când îl părăsise de mult. Faima l-a ţinut multă vreme 
într-un spaţiu de unde trupul său plecase. Faima Primului a 
rămas legată de minune, de grădini, de rai. 

Chiar şi când a ajuns la vârsta necesară spre a frecventa 
„casa tăbliţelor”, şcoala, Primul se reîntorcea mereu între 
tamaricşi, privind ore în şir nenumăratele vietăţi mişunând 
printre ierburi. Stătea culcat, ochii îi erau la nivelul solului, 
iar smocurile de verdeață nu păreau de la înălţimea 
aceasta mai prejos decât trunchiurile copacilor seculari. Aşa 
se face că, deşi crescut într-o ţară unde lemnul era mai 
scump decât argintul, Primul s-a format în felul oamenilor 
pădurilor: gândurile i s-au obişnuit să urmărească tot ce 
apărea şi dispărea prin labirintul schimbător al vegetației. 
Şi chiar dacă pădurile sale erau altele decât cele din 
Armenia sau din Liban, chiar dacă animalele pe care le 
privea şi le studia nu erau nici lei, nici elefanţi şi nici onagri, 
el nu se mai sătura să admire şiretlicurile vieţuitoarelor 
preocupate să-şi continue drumul prin labirint. Cu capul lipit 
de pământ şi privind în sus printre ierburi, Anu, zeul cerului, 
Eulil, zeul aerului şi Ea, zeul pământului, îi arătau şi acestui 
copil cum trebuie să se orienteze, lui, care n-a fost şi nu va 
ajunge niciodată într-o pădure virgină: Primul a învăţat 
alfabetul junglei în acelaşi timp cu cel al scrierii akadiene şi 
al legilor aritmeticii. Scrijelind cu un calam de trestie 
tăbliţele din argilă, a ajuns la nesfârşitele liste de lucruri, 
învățând că nimic pe lume nu există fără a avea o denumire 
şi că denumirile cunoscute şi necunoscute sunt mai multe 
decât cele pe care mintea mărginită a unui biet muritor le 
poate cuprinde. 

La început, Primul a fost remarcat în ştiinţa aritmeticii. 


Era încă foarte mic atunci când a învăţat să numere până la 
şaizeci şi apoi până la o sută douăzeci şi ştia să umple cu 
iuţeală tăblițe cu grupe de câte trei semne. Nici nu era 
mare lucru: de la unu se poate ajunge uşor până la şaizeci, 
apoi iar la şaizeci sau la şase sute. Pe urmă la trei mii şase 
sute. Primul era în stare să calculeze dobânda unor sume 
oricât de mari şi să determine mărimea unui triunghi, ce 
constituia o parte dintr-o suprafaţă oricât de complicată. 
Dar din clipa când termina lecţiile revenea între flori, ierburi 
şi copaci, se culca pe covorul de verdeață şi urmărea viaţa 
în trecerea ei imperceptibilă, în timp ce mii de vietăţi nu-şi 
găseau locul în veşnica lor agitaţie. 

Primul era un bun ucenic de grădinar şi se pricepea să 
deosebească toate plantele. Ar fi reuşit să devină şi un bun 
preot, pentru că învățase şi puterile miraculoase ale 
buruienilor şi ale frunzelor copacilor şi ştia la ce leacuri 
puteau fi ele folosite Dar vremurile n-au vrut să-l facă nici 
grădinar şi nici preot. 


Bătrânul rege Nabo-na'ld plecase înspre miazănoapte, 
departe, căutând în deşertul Nefud nou sânge pentru 
Babylonul sleit. Opt ani a rămas bătrânul rege la Teima şi 
unii spuneau că a alcătuit acolo o armată nemăsurată, dar 
alţii şopteau că n-a făcut decât să se închine zeului Sin şi că 
era prea bătrân şi istovit şi speriat pentru a mai îndrăzni să 
pornească la un drum atât de greu precum acela al 
întoarcerii. Cât Nabo-na'ld a rămas în oaza lui de peste 
nisipuri, preoţii lui Marduk au avut răgazul să spună şi mai 
multe despre el. Aceiaşi preoţi, care nu-i puteau ierta că a 
reclădit la Haran templul lui Sin şi la Sapar şi Larsa pe cele 
ale lui Samas, că şi-a pus propria fiică mare preoteasă în 
templul zeului lunii de la Ur şi că îi împingea pe ei, pe toţi 
slujitorii drepţi ai lui Marduk, la marginea treburilor statului 
şi a vieţii, îl acuzau pe Nabo-na'ld că a plecat în necuprinsul 
deşertului, neavând cum recita nici măcar poemul Eluma 


Eliş în templul lui Marduk, nemaifiind în faţa zeilor şi în faţa 
adevăraţilor babylonieni de drept rege. (Şi, între timp, un 
tânăr rege al perşilor se răscula şi îi învingea pe mezi şi 
apoi pe bogatul rege Cressus al Lydiei.) lar fiul lui Nabo- 
na'ld Belşatzar (sau Baltazar, cum îi spuneau evreii), nu era 
în stare să pregătească ţara împotriva duşmanilor tot mai 
numeroşi din afară, dar nici măcar nu era capabil să-i 
împace pe preoţii care se ridicau pentru recucerirea 
prerogativelor pierdute. Şi nici nu încerca să potolească 
freamătul tot mai puternic al mulţimii de popoare ce se 
îngrămădeau între zidurile triple ale oraşului. Belşatzar sau 
şi Belşaruşur, cum îşi zicea el, aproape că nu mai ieşea 
dintre zidurile palatului: benchetuia, se zvonea. (Şi nimeni, 
niciodată, n-a ştiut că în realitate el nu făcea decât să 
urzească planuri de apărare, pe care le abandona încă 
înainte de a le pune în aplicare, fiindcă, îşi spunea el, 
bătrânu-i tată, dacă se va întoarce, tot nu va fi de acord cu 
reformele lui. Belşatzar era un melancolic: stătea întins ore 
în şir pe pat, în timp ce curtenii chefuiau în juru-i. Şi tot 
atunci Primul privea de jos în sus drumul obositor al unei 
gâze, ce se străduia să ajungă absolut inutil pe vârful unui 
fir de iarbă.) 


Timpurile cruzimilor străvechi au trecut. Da, se mai 
găseau popoare care ucideau de dragul de a ucide, dar 
ceva ce semăna tot mai mult cu toleranța începea să-i 
obişnuiască pe oameni. Însă vremurile erau tulburi şi 
Primului i se spunea că nu s-a născut într-o perioadă 
fericită. Regele se afla departe şi nimeni nu ştia exact de ce 
întârzie de atâţia ani într-o oază de la capătul lumii, fiul său 
benchetuia, afirmau oamenii, dar în realitate nu făcea decât 
să urzească planuri pe care nu îndrăznea să le pună în 
aplicare (şi atunci rămânea ore în şir privind înainte, fără a 
vedea pe nimeni şi gândea la cetăţi ce n-au existat 
niciodată, dar pe care i-ar fi plăcut să le cucerească şi să le 


conducă mai înţelept decât au fost conduse vreodată 
cetăţile oamenilor, mai înţelept decât au cârmuit regii de 
dinainte de potop, cei ce au trăit sute de ani şi au ştiut ceea 
ce Belşatzar încerca zadarnic să-şi mai aducă aminte). 

Tânărul grădinar, Primul, fusese sortit de către preotul 
care-i găsise locul printre flori şi copaci să nu se distingă 
prin nimic, pentru că în asemenea vremuri, când se poate 
spune că ţara n-are rege, dar când nimeni nu se grăbeşte 
să ocupe tronul, este preferabil să nu te afirmi în mod 
deosebit. Şi, în primul rând, nu trebuie să se afirme prin 
nimic un copil pătruns în cetate aşa cum a pătruns Primul, 
tot repeta preotul ce l-a protejat şi l-a adus printre ierburi şi 
l-a lăsat să privească cerul printre tulpini, la răcoare şi 
umbră. lar tânărul percepea atâtea, culcat fiind în grădini, 
încât uneori avea impresia că el însuşi a devenit o lume, un 
nou om primordial conţinând tot ceea ce există. Gayomart 
s-a născut desigur tot într-o grădină... Dar preotul acela 
muri şi băiatul rămăsese singur la vârsta când totul mai 
este încă posibil - Primul nu avea decât treisprezece ani. Şi 
atunci întâmplarea a vrut şi zeii au binecuvântat ca într-o zi 
să vină la palat un damkar, un negustor bogat, pe nume 
Nabu-Daş. Acesta îl cunoştea bine pe logofătul curţii şi mai 
târziu Primul văzu că nu este om pe care Nabu-Daş să nu-l 
ştie. Un damkar bogat poate multe şi, dacă ştie ce vrea şi 
dacă zeii îi sunt favorabili, nimic nu este imposibil pentru el. 
Aşa că Primul părăsi grădinile minunate ale palatului şi-l 
urmă pe damkar în casa acestuia. În schimbul locurilor şi al 
lucrurilor visate apăreau situaţii şi posibilităţi. Primul se afla 
acum în putinţa de a îndeplini idealuri adevărate în locul 
himerelor fără contur, lăsate în liniştea dintre copaci. 
Imposibilul devenea tot mai posibil. Şi, prin aceasta, tot mai 
limitat. 


Nabu-Daş nu se înşelase în legătură cu băiatul. 
Negustorul îşi pierduse întreaga familie: o boală ciudată 


cuprinsese casa lui şi în câteva săptămâni, în timp ce el 
lipsise plecat fiind în Munţii Amanus după lemn de cedru şi 
în Makan după pietre de dolerit pentru confecţionarea 
sigiliilor şi a statuilor zeilor, pieriseră toţi cei pentru care 
muncise, dar şi mulţi sclavi şi chiar şi unii dintre vecini. 
Dintr-o casă plină nu-i rămăsese nici o fiinţă apropiată şi 
Primul pătrunse acolo ca viitor unic stăpân, fiind mare golul 
pe care trebuia să-l umple. 

Băiatul era prea puţin instruit, constată Nabu-Daş, dar se 
dovedea ager: asemenea unei tăblițe de argilă; primea 
orice informaţie ce o scriai pe ea. Negustorul se ocupă 
câteva luni de el, apoi îl lăsă să se descurce singur: şi 
Primul cunoştea o mulţime de lucruri pe care damkar-ul nu 
le-a mai auzit, lucruri care nu ştia la ce ar putea fi folosite, 
dar care cu atât mai mult îl ridicau pe copil în ochii săi. Şi 
mai cunoştea ceva copilul: din anii petrecuţi în grădini şi în 
palat adusese cu el o mulţime de relaţii cu diferiţii dregători 
ai curţii - se afla cu ei ca o rudă faţă de o altă rudă 
(îndepărtată). Datorită acestor legături îl şi recomandase 
ministrul palatului lui Nabu-Daş. Toate aceste relaţii erau 
mai importante decât caravane întregi de marfă: Primul 
adusese o zestre bogată în casa negustorului. 


Tânărul ştia multe şi-l putea ajuta în multe pe noul său 
părinte. Calculă rapid şi fără de greşeală. Funcţionarii lui 
Nabu-Daş începură să-i poarte frică: Primul descoperea 
oricând cea mai mică greşeală în calculele lor. Noroc că se 
amesteca foarte rar în afacerile stăpânului şi, dacă o făcea, 
asta nu se întâmpla decât atunci când Nabu-Daş îl trimitea 
din nou şi din nou cu însărcinări în încăperile scribilor. 

Primul putea obţine uşor o încuviinţare sau o asigurare 
de la mai marii palatului. Nici o poartă nu-i era închisă şi 
nici o cerere nu-i era refuzată. Acolo unde se stătea în mod 
obişnuit zile întregi pentru a obţine o întrevedere cu 
rezultate incerte, băiatul era primit pe loc şi servit imediat 


şi oricând, cu excepţia zilelor nefaste, desigur. Câteodată 
Nabu-Daş se mira cum de Primul, care n-a fost singurul 
dintre sutele de copii crescuţi la palat, se bucura de o 
asemenea trecere. Şi negustorul se îngrozea ori de câte ori 
găsea câte o explicaţie pentru a-şi lămuri taina succesului 
băiatului. Dar era mulţumit, şi punea totul pe seama 
bunăvoinţei zeilor. Şi, desigur, avea dreptate: un copil 
pătruns într-o cetate aşa cum a venit Primul pe ape în 
Babylon nu putea fi decât un protejat al zeilor. Cineva care 
poate sta privind prelung în gol, şi uneori urmărind doar 
nesfârşita trecere a norilor, vede altfel cerul decât oamenii 
din jur. Ceea ce vede el sunt idei transmise de zei. De 
aceea, tot ce sugera Primul se aplica în casa de comerţ a 
damkar-ului: în loc de lemn de cedru şi piatră pentru sigilii, 
Nabu-Daş începu să aducă tot mai mult doar metale şi, în 
afară de ele, în primul rând pietre scumpe: metalele erau 
încărcate pe măgari şi ajungeau prin deşert până la Eufrat, 
de unde puteau fi transportate mai departe cu ajutorul 
„vaselor de piele”, uriaşele burdufuri trase pe râu. Şi oricine 
ataca vreo caravană, o jefuia de această povară prețioasă, 
care erau metalele. Dar se întâmpla să li se dăruiască viaţa 
slujitorilor şi permisiunea de a se întoarce acasă, mai ales 
dacă nu opuneau rezistenţă în faţa atacatorilor. Şi atunci 
sclavii şi servitorii veneau cu pietrele scumpe ce le 
purtaseră tot timpul asupra lor şi pe care jefuitorii nu le 
bănuiseră. E drept, mai existau şi pietre mult mai mari, mai 
existau şi exemplare ce nu puteau fi ascunse. Dar şiretlicul 
se dovedi bun şi transportul oricum mai simplu. Acum, în 
afară de fier din Anatolia, Nabu-Daş putea livra orice 
cantitate de aur adusă din Musur sau Egipt, cum i se mai 
spune, iar argintul, care în ţara lui Faraon se plătea prea 
scump, sosea din Munţii Taurus. Dar măgăruşii aduceau 
marfă şi din Orient şi atunci oamenii purtau în veşminte şi 
jasp din Azerbaidjan, beriliu din India, perle din Marea de 
Jos, safir din Media şi în primul rând lapislazuli din 
Afganistan. Sugestiile Primului se arătau a fi desăvârşite şi 


băiatul era ascultat nu numai asupra felului mărfii pe care 
să se axeze oamenii lui Nabu-Daş, dar şi asupra cantităților, 
asupra traseelor pe care să le urmeze caravanele şi asupra 
zilelor când să pornească acestea. Deciziile Primului erau 
ascultate de damkar, de parcă ar fi vorbit Iştar prin gura 
băiatului; dar, pe cât era de mândru de fiul său adoptiv, pe 
atât se ferea să facă mai mult caz de înţelepciunea cu care- 
| înzestraseră pe acesta zeii. Dacă jaspul şi lapislazuli 
trebuiau ascunse de ochii prea curioşi, cu atât mai mult 
trebuia să fie ascuns un giuvaier ca Primul. Sau măcar 
strălucirea lui trebuia ferită de ochi străini. Lucru nu peste 
măsură de greu în cazul Primului: băiatul nu-şi dezvăluia 
calităţile decât la cerere. In restul timpului lâncezea. 
Obişnuit în răcoarea raiului unde a crescut, tânărul suporta 
la fel de greu zăpuşeala Babylonului pe cum o îndurau 
sclavii aduşi din munţi sau din ţările de la miazănoapte. 
leşind din grădini, era de parcă abia atunci ar fi sosit Primul 
în oraş. Şi nici măcar nu era o simplă moleşeală din cauza 
căldurii aceasta: ci mai mult o nostalgie după priveliştea 
gângăniilor urcând pe firele de iarbă, după luptele ce aveau 
loc în desişurile abia sugerate de smocurile de verdeață, 
după întâmplări şi privelişti ce n-au avut niciodată loc (după 
potop) decât în imaginaţia copilului. Primul suferea de dorul 
imaginaţiei sale. 

Lucrul acesta nici nu-l putea povesti nimănui. Dar îşi 
făcea drum cât mai dos pe Calea Procesiunilor şi privea 
peste ziduri la vârfurile coroanelor palmierilor, la cedri şi 
atlehi, atât cât putea zări de afară. Stătea atunci ore în şir 
sub soarele nemilos şi nu-şi putea lua ochii de la ceea ce 
vedea. Nu era singurul ce privea de afară grădinile. Dar 
nimeni nu putea bănui ceea ce i se înfăţişa ochilor 
sufletului. 


La vârsta de cincisprezece ani, Nabu-Daş l-a trimis în 
prima lui călătorie. Inainte de plecare, aşa cum orice călător 


merge la prezicători pentru a afla auspiciile sub care se 
arată drumul şi la templu pentru a implora divinitatea să-i 
ocrotească paşii şi să-i îngăduie să se întoarcă nevătămat şi 
încărcat de bogății la ai săi, Primul reveni în grădinile 
suspendate şi stătu culcat printre ierburi şi flori. Printre 
ramurile înalte ale copacilor, cerul părea mai mult ca 
oricând bolta ce limitează pământul. Această constatare îl 
linişti. Dacă pământul însuşi este atât de mărginit, nici 
drumul aşteptat nu putea fi prea lung, pentru că drumul 
acesta nu putea fi mai mare decât o parte din pământul 
întreg. Privi, deci, îndelung în cavitatea deschisă a cerului şi 
încercă să vadă cu o secundă mai devreme ceea ce se 
întâmpla pe pământ. Nu era nici curiozitate şi nici dorinţă 
de a învinge o teamă. Teama nici nu mai exista. Era doar 
plăcerea cititorului în scrutare, tainica încântare a 
cunoaşterii fără scop, bucuria regăsirii unor vechi înţelesuri. 

Porni a doua zi spre Susa, în Elam şi, în afară de servitori 
înarmaţi şi de sclavi, era însoţit în această primă (primă?) 
călătorie de un om de încredere de-al tatălui, Ţipor. Acelaşi 
Ţipor fusese şi cu Nabu-Daş atunci când aresta plecase în 
călătoria care l-a îndepărtat de furia demonilor, în răstimpul 
cât aceştia au pustiit casa lui din Babylon. Ţipor era evreu şi 
fusese adus încă de prunc în ţara Babylon de către 
învingătorul Nabucodonosor. Tatăl lui fusese negustor în 
lerusalim şi tatăl lui Nabu-Daş îi folosise priceperea. 
Babylonul, oraşul celor o sută de seminţii, se arăta tolerant 
cu străinii, ca orice conglomerat cosmopolit. Dar Ţipor 
învățase de mic că trebuie să se întoarcă acasă. Crescând 
în casa lui Nabu-Daş o dată cu acesta, îşi accepta prietenul 
din copilărie, acum stăpânul său, dar gândea la fel ca 
propriu-i tată. Dar cu cât raţiona mai altfel decât Nabu-Daş, 
cu atât acesta se putea mai mult bizui pe el. Poate tocmai 
fiindcă gândea mereu mai diferit de Nabu-Daş, era tot mai 
atent să nu-i căşuneze în vreun fel. lar Nabu-Daş avea 
încredere deplină în el şi-l răsplătea cu generozitate. 

leşiră din Babylon şi, pe furiş, Primul întorcea de 


nenumărate ori capul pentru a vedea vârful ziguratului E- 
Tamen-An-Ki, „Casa temeliei cerului cu pământul”, vestitul 
Turn al lui Babel. Când nu mai putu vedea nici ultimul cat, 
Sahuru, „Casa dintre cer şi pământ”, încetă să-şi mai 
arunce privirea spre oraşul din care plecase. Babylonul 
rămase o idee, drumul caravanei era concret, în el trebuia 
să crezi. Coborâră prin Borsippa spre apus la Nipur şi tot 
prin miazăzi şi apus spre Lagas, apoi folosiră malul Tigrului 
până la Marea de Jos. După aceea un râu dulce îi însoţi 
până la Susa. Drumul se dovedi obositor, deşi pentru prima 
călătorie a băiatului Nabu-Daş alesese un itinerar scurt şi 
relativ uşor. Nu se găseau în primejdie de a suferi de sete 
nici ei şi nici animalele. Dar călătoria se arăta totuşi plină 
de riscuri. Vremurile deveneau tot mai nesigure, bătrânul 
rege zăbovea în continuare în oaza lui de la capătul lumii, 
departe în deşertul Nefud, fiul lui abia de ieşea din palat, o 
ţinea mereu într-un chef, se spune, regele perşilor devenea 
din ce în ce mai puternic, goana norilor negri se apropia 
încontinuu. Nabu-Daş îl trimise pe Primul şi dintr-o 
superstiție intimă înspre una din direcţiile posibile ale 
venirii furtunii. Băiatul acesta putea să deschidă orice uşă. 
De ce n-ar îndupleca şi zeii să împrăştie norii? 

Dar, deşi călătoria nu era dintre cele mai grele, Primul se 
simţea vădit istovit. li era sete, deschidea rar gura pentru a 
vorbi şi pleoapele îl apăsau tot mai grele. Grădinile palatului 
deveniseră o idee ce se amesteca întruna cu alte amintiri, 
pe care nu le mai putea localiza. Primul nu se arăta trist: 
unde ai fost o dată vei mai fi şi altă dată, totul se repetă în 
timpul cel mai mare. Nimic nu e pierdut pentru vecie, totul 
va fi din nou la fel cum a mai fost. Dar nostalgia era mai 
mare decât raţiunea şi privirile-i alunecau peste dunele de 
nisip, fără să le vadă. 

Drumul era totuşi prea lung pentru a nu te obişnui cu cei 
cu care călătoreai împreună, iar când serile cădeau 
răcoroase - gurile se desferecau şi la cei mai tăcuţi. Ţipor îl 
studia fără încetare pe tânărul de care trebuia să aibă grijă 


ca de ochii din cap. 

— Şi nisipul acesta, îi spuse într-o zi, a mai fost, dacă tu 
zici că şi celelalte au mai fost. De ce să-ţi fie atunci mai 
puţin apropiat de inimă acest drum decât oraşul de unde 
am plecat? 


Drumul era greu ziua: soarele se topea pe cer într-o 
magmă fierbinte cuprinzând întreaga boltă, iar ceea ce 
prisosea se scurgea asemenea lavei dintr-un crater peste 
pământul încă de dinainte pârjolit. Imediat, după ce 
caravana trebuia să părăsească malurile râului, aerul 
devenea uscat. Primul deschidea larg gura pentru a înghiţi 
cât mai mult aer, asemenea crapilor şi caraşilor pe care-i 
văzuse de mic în apă, scoţându-şi capetele afară pentru a 
bea văzduh. Copil fiind, se aplecase mereu asupra undelor, 
având impresia că peştii vin la suprafaţă şi-şi deschid gurile 
pentru a-i spune ceva şi suferea mult, fiindcă nu putea 
înţelege. Abia acum, în calea ce trecea printre nisipurile 
fierbinţi, îşi dădu seama că, la fel ca acei crapi, încearcă şi 
el să iasă deasupra mediului şi că se străduieşte să spună 
ceva, dar că, de fapt, el este cel ce nu poate (încă) vorbi şi 
nimeni nu e de vină că nu-l poate înţelege. 

Ţipor îl privea cu îngrijorare crescândă, temându-se că 
băiatul încredinţat lui se va îmbolnăvi. Teama aceasta şi 
teama de a nu fi atacați îi zbârciră chipul. 

În Elam au ajuns cu bine şi n-au stat decât atât cât a 
trebuit să stea. Însoţitorii Primului au fost dezamăgiţi de 
lipsa de interes arătate de tânărul lor stăpân scopului 
călătoriei făcute. Susa îi primi indiferentă, iar ei îşi putură 
încheia afacerile aproape nebăgaţi de seamă. În timp ce 
Ţipor se străduia să facă în aşa fel încât să se întoarcă toţi 
în Babylon cu cât mai mult folos, Primul rătăcea pe străzi, 
privea apa râului Ulai, nu vorbea cu nimeni, apoi revenea şi 
se culca. Dormea aproape douăzeci de ore pe zi. Şi nu voia 
să se întoarcă. Nici un oracol nu l-a putut convinge şi nici un 


sfat nu l-a putut mişca din loc. Dormea foarte mult şi abia 
peste de şapte ori şase zile se lăsă convins pentru drumul 
de întoarcere. La revenire, înainte de a ajunge să 
întâlnească Tigrul la vărsarea sa în Marea de Jos. Primul 
văzu pe cer o procesiune a unor preotese: se spune că 
Marile Preotese - care nu aveau voie să aibă copii - îşi 
puneau pe ascuns plozii în coşuri de nuiele şi le dădeau 
drumul pe ape. Aşa s-ar explica şi taina venirii în cetate a 
marelui rege Sargon, Leul, regele regilor. Şi poate că acesta 
ar fi fost şi misterul propriei intrări în Babylon, gândi Primul. 
Dar n-avu vreme să zăbovească asupra enigmelor care 
altădată îl frământau. Hierodule voalate mergeau cântând 
şi câteva purtau harfe şi citere, altele alăute şi cavale. Totul 
se petrecea pe boltă şi părea totuşi foarte aproape. O 
femeie se apropie atât de mult de faţa Primului, încât 
acesta îi putu desluşi chipul prin țesătura rară a vălului. 
Apoi se îndepărtă şi dispăru şi procesiunea. Primul îi povesti 
toate astea lui Ţipor şi acesta, deşi nu văzuse nimic din 
ceea ce i se istorisea, nu se miră prea tare Şi el zărise pe 
boltă fapte ce altora le-au rămas necunoscute, la fel cum 
erau şi printre slujitori şi sclavi inşi care ar fi putut povesti 
destule. În călătorii prin deşerturi se întâmplă des să dai de 
oameni şi de locuri pe care abia peste ani, sau peste mii de 
stânjeni, ai să le regăseşti, dacă îţi va fi dat să te mai 
întâlneşti vreodată cu ele. Căldura şi aburii pământului se 
ridică spre coaja bolţii cerului şi aceasta, ca o oglindă, 
reflectă ceea ce i-a fost arătat. Idei sunt toate astea, idei şi 
semne. 

Deşi au întârziat atât de mult, Primul şi Ţipor s-au întors 
în Babylon exact la momentul potrivit. Marfa adusă se 
dovedi necesară chiar în clipa aceea şi preţul pentru care a 
fost vândută a arătat iarăşi că Primul era într-adevăr iubit 
de zei. 

Ţipor îi povesti lui Nabu-Daş despre greutăţile 
neobişnuite prin care păruse să treacă Primul în timpul 
călătoriei, despre somnul prelung ce i-a fost necesar la 


Susa pentru a-şi reveni, despre greutatea cu care respira 
acesta în timpul drumului, apoi îşi arătă teama că tânărul 
nu va mai accepta niciodată să se depărteze de casa tatălui 
său. Dar, spre mirarea tuturor, băiatul insistă să plece chiar 
în zilele următoare într-o nouă călătorie, într-una mult mai 
grea, însoţind o altă caravană de-a damkar-ului spre Ţara 
lui Kuş. 

— Ţi-e dor de fata ce ai văzut-o pe cer, îi spuse Ţipor. 
Poate o vei întâlni din nou în deşert, dar n-o vei putea 
atinge niciodată! 

Nabu-Daş nu avea energia să se împotrivească dorințelor 
Primului. Tot ceea ce făcea acesta părea o poruncă a zeilor. 
De aceea încerca doar să amâne plecarea şi folosea drept 
pretext răgazul necesar consultării diferiților prezicători. 
Dar în cazul acestei călătorii, ceea ce era considerat 
favorabil prin haruspicină era contrazis de oniromancie, 
ceea ce prevestea uleiul aruncat pe suprafaţa apei de către 
preoţii lecanomanci venea în contradicţie cu interpretarea 
tresăririlor  muşchilor; naşterile monstruoase şi zborul 
păsărilor nu puteau fi puse de acord. Zeii înşişi păreau să se 
certe în legătură cu auspiciile călătoriei Primului în Etiopia. 
Şi, în timp ce pregătirile lui Ţipor nu se mai terminau, iar 
Nabu-Daş zăbovea prelung asupra alegerii diferiților oameni 
sortiţi să-l însoţească pe Primul, sosi cu totul neaşteptată 
vestea că regele însuşi, Nabo-na'ld, cel de care aproape că 
se uitase de când plecase la Teima, Nabo-na'ld, Marele 
rege al celor patru vânturi şi al celor patru părţi ale lumii: 
Akkad, Elam, Amurru şi Sabartu, Nabonaide, servitorul 
zeilor Sin şi Marduk şi al zeiţei Iştar, poruncise să-i fie adus 
Primul în cetatea din îndepărtata oază. 

Poruncile regelui trebuie îndeplinite, zeii vorbesc prin 
gura stăpânilor, iar Nabu-Daş fu obligat să se supună. Însă 
înainte de a porni în deşertul Nefud, Primul avea a se întâlni 
şi cu Belşaţar, sau Belşatzar, prinţul nevolnic. 


Fiul regelui era de acum un bărbat între două vârste şi-l 
primi pe Primul într-o sală mare, unde se benchetuia într- 
adevăr, aşa cum se vorbea despre Belşaţar în afara 
zidurilor palatului. Dar prinţul nu se atingea nici de băutură, 
nici de mâncare. Un vas de aur, cuprinzând un amestec de 
vin de curmale, struguri, susan, cereale fermentate şi apă, 
se găsea la îndemâna stăpânului întins pe un pat. Fiul 
regelui nu lua parte la petrecere decât prin prezenţă. 
Singura persoană ce se ocupa de el era un sclav care 
schimba din răstimp în răstimp vasul de aur cu alt vas de 
aur: stăpânul nu făcea decât să-şi umezească buzele în 
licoare, dar aceasta era înlocuită mereu cu alta rece. 
Audienţa Primului fu scurtă şi fără importanţă. Băiatul vorbi 
„în faţa regelui”, iar Belşaţar abia părea să-l vadă. Astfel 
amândoi au „salvat” aparențele, iar episodul putea fi 
considerat încheiat. Dar Primul ceru încuviințarea de a se 
mai întoarce o dată în grădinile suspendate. 

— Du-te, îngădui prinţul. Acolo-i ca şi aici. 

— Nu-nţeleg, şopti Primul. 

— Tu ai permisiunea de a te retrage acolo. Eu n-o pot 
face. Însă atât timp cât toţi cei pe care-i vezi sunt aici de 
faţă, pot să rămân la fel de singur ca tine în grădini. 

— Da, îndrăzni tânărul, dar tu nu ai voie să fii singur: un 
rege puternic trebuie să aibă mereu supuşii în jurul său, 
pentru a le putea porunci şi pentru ca aceştia să ştie că vor 
fi pedepsiţi în cazul că nu-i vor respecta ordinele. 

— Dacă acel Kuraş, Ahemenidul, va îndrăzni să ne mai 
tulbure liniştea, voi pleca şi eu în fruntea oştenilor pentru a- 
| zdrobi. Aşa ţi-am spus să-i vorbeşti şi regelui, tatălui meu. 

— Tu, cel ce ai căutat mereu singurătatea în mijlocul 
curtenilor, fiind încredinţat că niciunde nu poţi fi atât de 
singur ca printre cei ce te înconjoară, nu vei fi la fel de 
singur şi printre oşteni? Dar căutând printre războinici 
singurătatea, aceştia te vor simţi şi vor fi lipsiţi de imboldul 
dat de prezenţa fiecărui mare conducător 

Belşaţar îl privi pentru prima oară şi băiatul simţi aţintită 


asupră-i sclipirea ochilor unui pardos. Vorbise prea mult, 
gândi Primul, însă clipa trecu şi acolo unde îl atinsese 
privirea prinţului nu mai rămase decât rana urmelor unor 
colţi ascuţiţi. Belşaţar deschise gura să-i mai spună ceva, 
dar se răzgândi, iar buzele, în loc să ocrotească sunetele pe 
care ar fi trebuit să le sloboadă, se strâmbară într-un fel de 
râs. 

Primul plecă şi se folosi de încuviințarea de a se mai opri 
o dată prin grădini. Nici un grădinar nu întâlni la ora aceea 
tânărul, nici un servitor, nici o femeie: de parcă florile 
fuseseră răsădite şi copacii plantați şi crescuseră numai 
pentru el. Primul se culcă în iarbă, lipindu-şi un obraz de 
pământul rece. Nu trecu mult şi o viaţă frenetică i se 
înfăţişă din nou prin verdeață. Privi o vreme cu 
superioritate, dar şi cu o oarecare duioşie agitația gâzelor şi 
se simţi asemenea zeilor atunci când îşi coboară ochii 
asupra unui muşuroi locuit de oameni. Poate că în aceeaşi 
clipă şi în acelaşi chip Marduk contempla Babylonul. Stătu 
mai mult decât s-ar fi cuvenit în grădini. Cei ce-l iubeau 
erau de acum îngrijoraţi. Poate că şi adormise printre 
tamaricşi. 


În lunga călătorie prin Nefud, în drum spre oaza Teima, 
unde îi aştepta bătrânul rege Nabo-na'ld, urmaşul lui 
Hamurabi şi al lui Sargon, Primul îi povesti lui Ţipor despre 
ce a văzut în grădini. 

— Acolo, printre ierburi, soarele nu poate  sfâşia 
carapacea cerului insectelor şi razele sale sunt mai blânde. 
Ideile ivite aici în deşert, pe boltă, mai ales atunci când 
setea şi căldura te sugrumă, nu sunt obişnuite acolo. Şi 
totuşi..., dar tânărul privi departe, fără a-şi sfârşi vorba. 
Căută în noapte luna şi cele cinci planete şi aşteptă un 
semn care nu mai venea - sau pe care se învinovăţea că 
nu-i în stare să-l vadă. 

— Există un dregător, îl linişti bătrânul, păstrătorul de 


sigilii şi cel mai înţelept dintre toţi sfetnicii. Daniil se 
numeşte şi, la fel ca mulţi alţii, şi el visează în cetate, nu 
neapărat în pustiu. Apoi sfaturile şi tălmăcirile lui sunt de 
mirare şi de cel mai mare folos, mai zise Ţipor şi privi 
neliniştit cum Primul îşi mişcă buzele asemenea crapilor din 
Eufrat când vin la suprafaţa pentru a bea aer. 

Bătrânul aşteptă în continuare cu răbdare ca tânărul să-i 
povestească singur ce are de spus. Drumul se arătă lung, 
iar în timpul zilei se dovedi aproape imposibil de înaintat 
prin deşert. Noaptea se făcea întuneric şi frig. Pentru că 
regele însuşi îl chemase pe Primul la el, acum erau însoţiţi 
şi de oşteni. Măcar se aflau cât de cât mai feriţi de atacurile 
oamenilor. Dar soarele făcea cu ei tot ce dorea. 

— Acolo, printre ierburi, reluă după câteva zile Primul, 
acolo în rai, în grădini, tot ce am văzut se petrecea şi cu 
voia mea. Priveam lumea aceea mică şi puteam s-o crut 
sau s-o distrug după voie. 

— Trufia nu este folositoare, şopti Ţipor. 

— Nu mă gândeam atunci la aşa ceva. Abia acum îmi dau 
seama că aveam puterea zeilor. Şi, totuşi, n-o aveam. Nu 
făceam nimic pentru acele gâze şi ele trăiau. Sau mureau. 
lar eu eram Omul Mare şi nu întreprindeam nimic. 

— Tu nu erai decât un copil, care privea jocul gâzelor. 

Dar Primul vorbea asemenea unor preoţi, ce preziceau în 
transă. În acea stare nu se putea conversa cu el. 

Într-o zi, când soarele strălucea parcă şi mai nemilos ca 
înainte, când nu mai aveau decât puţin până a ajunge la 
fortăreaţa Teima, o iluzie se înfăţişă mai vie că oricând în 
faţa lor. Şi le trebui mult efort pentru a înţelege că nu era 
iluzie armata care parcă ar fi coborât de pe cer prin aburii 
fierbinţi pe nisipul pe care păşeau şi ei. Şi înţeleseră şi mai 
greu că era Nabo-na'ld, cel ce revenea - în sfârşit după opt 
ani - din oaza de la capătul lumii la Babylon, încât să poată 
măcar de data asta să fie prezent la sărbătoarea anului 
nou. 

— Vom avea timp destul să vorbim în lungul drum de 


întoarcere, spuse bătrânul rege, privind adolescentul care 
îşi deschidea gura pentru a înghiţi aer, asemenea crapilor 
din Eufrat. 

Dar era evident că Primul nu va fi capabil să facă drumul 
de întoarcere. Cel puţin deocamdată. Doar după o singură 
zi de mers înapoi, puterile îl părăsiră cu totul. Acesta părea 
a fi un semn rău. Şi dacă un tânăr bărbat ca el ar fi murit în 
drum spre Babylon, lucrurile ar fi putut fi interpretate 
catastrofal. Nabo-na'ld, regele puternic, acceptă ca băiatul 
să plece mai departe spre Teima, la patru zile de drum, 
pentru a se întrema acolo şi pentru a putea veni apoi şi el în 
cetatea „Porții zeilor”. 

Dar în noaptea când hotărâse astfel, Marele rege, 
stăpânul celor patru lumi, discută cu Primul. Regele îl 
chemase, deoarece îl considerase de la venirea în coşul de 
paie pe calea apelor în cetate drept un trimis al zeilor şi, 
fiindcă ţara era din nou ameninţată, voia să afle părerea 
Primului. 

Tânărului, regele i se păru bătrân şi resemnat, la fel cum 
resemnat i se păruse şi Balşaţar, cel ce căuta singurătatea 
în mijlocul oamenilor. Nabo-na'ld pleca la Babylon pentru 
ca, recitind versurile din Enuma Eliş, să-şi redobândească şi 
de formă prerogativele regeşti, astfel încât, dacă zeii vor 
dori, ţara să aibă un conducător legal care s-o poată salva 
de pericolul ahemenid. Nabo-na'ld îşi făcea datoria, la fel 
cum şi-o va face şi Belşaţar în fruntea armatei, dacă zeii vor 
considera necesară o confruntare. Unelte ale zeilor şi 
slujitorii acestora, desigur, tată şi fiu dădeau impresia că nu 
încearcă în nici un fel să-i influenţeze pe stăpânii lor cereşti 
în hotărâri. Discutând cu Primul, regele nu voia decât să 
ştie cu puţin timp înainte ceea ce era deja de mult hotărât 
şi scris în Marea Carte. Şi tânărului i se părea că nici 
curiozitatea nu mai era reală: şi ea se dovedea doar fructul 
unei conştiinţe obosite, ce se voia cât mai liniştită că şi-a 
făcut datoria. Regele şi fiul său nu mai inspirau prin ei înşişi 
nici un fel de elan. 


La întrebările tranşante ale lui Nabo-na'ld, Primul 
răspunse vorbind „în faţa regelui”. Nu, nici el nu mai crede 
într-o victorie, dar nu vede nici dezastrul imediat al 
Babylonului. Stăpâni şi slugi, oamenii „Porții zeilor” i se 
păreau vlăguiţi, asemenea trunchiurilor ce şi-au pierdut, 
tăria şi care se îndoaie sub orice povară. In felul acesta nu 
se frâng, dar nici nu mai au puterea să stea vreo dată 
drepte. 

Regele luă la cunoştinţa cele auzite, fără a le comenta în 
vreun fel. Şi nici nu puse vreo întrebare, aşa cum făceau 
mereu oamenii, atunci când sperau să smulgă de la 
prevestitor măcar ceva-ceva care să-i liniştească. Noaptea 
era plăcută. Tânărul se mai învioră cât de cât şi el. Sorbind 
apă rece, ţinută în burdufuri atârnate în bătaia vântului, 
Primul privi chipul bătrânului rege şi i se păru că-l vede 
murind. „De ce până la potop, regilor şi oamenilor li se 
permitea să-i slujească sute de ani pe zei şi acum toţi 
suntem trimişi atât de repede în împărăţia infernului? De ce 
suntem atât de mulţi, dacă zeii ne folosesc atât de puţin? 
Rostul nostru aici este să-i slujim pe zei, dar după moarte 
ce rost mai avem? Ce rost mai are moartea însăşi?” ar fi 
vrut să-l întrebe Primul, însă ştia că asemenea întrebări nu 
se pun. Aşa că îşi formulă altfel cuvintele: 

— Ce rost mai avem noi după moarte, dacă între cele 
şapte ziduri ale Lumii de jos nu ni se mai îngăduie să-i 
slujim pe zei? 

Dar nici astfel întrebarea nu-şi atinse ţinta. Bătrânul rege 
îl privi ca şi cum Primul ar fi încercat să-i tălmăcească un 
semn. 

— Şi cum ai putea să explici cele ce ai spus? Nici o clipă 
nu crezu Nabo-na'ld că Primul pusese o întrebare care era 
chiar o întrebare. 

— Nu ştiu, şopti băiatul. Despre aceste lucruri nu se 
vorbeşte. 

Regele dădu mulţumit din cap. Era un răspuns care nu-l 
angajă la nimic. 


Noaptea respira neliniştită. După puţin timp, oamenii se 
pregătiră de plecare. 


Primul sosi la Teima la trei zile după despărţirea de rege. 
Oaza se resemnă să reintre în uitarea din care ieşise pentru 
câţiva ani. Deodată locul devenise foarte larg. Primul ar fi 
putut să se instaleze în fostul sediu al regelui, dacă ar fi 
dorit. Impresia era că foarte în curând nisipul va înghiţi şi 
această oază. Eroici, copacii stăteau nemişcaţi, aşteptându- 
şi poate moartea. Nici cea mai slabă adiere nu se simţea, 
aerul era greu, dificil de respirat. Regele îi luase locului şi 
ultima boare. 

Pustiul şi boala tânărului îl făceau pe Ţipor să se aştepte 
în ceea ce-l privea la o pedeapsă meritată pentru toate 
numeroasele păcate făptuite. Pentru toate păcatele şi 
pentru fiecare în parte. Un singur lucru îi mai dădea curaj: 
după pedeapsă vine izbăvirea. 

— Am auzit despre nenumărate viziuni în deşert, spuse 
Primul. Eu însumi am avut parte de câteva. Dar acolo, în 
grădinile din Babylon, am apucat să văd mult mai mult. 

— Daniil, ţi-am mai spus, a văzut un leu cu aripi de 
vultur, un urs cu trei coaste în gură, un pardos cu patru 
capete şi patru aripi şi o arătare cu dinţi de fier şi zece 
coarne. Daniil a ştiut să-i tălmăcească fără greşeală lui 
Belşaţar vedeniile. 

— Acolo, în grădini, continuă Primul, am văzut din nou 
procesiunea preoteselor, cea întâlnită şi în drumul de la 
Susa. Ele duceau o piatră grea, scrisă toată cu semne. Era o 
piatră de dinainte de Potop şi voiau s-o înfăţişeze regelui, 
pentru ca acesta s-o citească. 

Primul se îmbolnăvi şi năduşea cumplit în oază de la 
Teima. Gândindu-se la visele tânărului, Ţipor ajunse la 
concluzia că ceea ce-i lipseşte Primului nu este decât o 
femeie. Şi îi dădu una. 

— De vei avea un fiu cu Primul, îi spuse, copilul va deveni 


moştenitorul unei mari averi... 


Primul zăcea în cortul său şi dormea aproape toată ziua. 
Noaptea se plimba o oră, apoi stătea întins pe spate şi 
privea cerul. 

— N-am înţeles ce scria pe stela pe care o duceau 
preotesele, dar din nisip apăruseră zeci de mâini trăgând 
de ea. Doi lei cu câte patru aripi şi cu feţe de om încercau 
zadarnic să menţină piatra deasupra deşertului. Mâinile din 
nisip o trăgeau fi eu am zărit toate astea printre frunzele de 
tamarisc şi de smochin, de parcă m-aş fi aflat eu însumi sub 
pământ şi între mine şi femeile ce duceau piatra s-ar fi aflat 
nisipul deşertului, iar sub deşert ar fi fost un alt cer cu 
verdeață şi miile de gângănii văzându-şi de viaţa lor. Aşa că 
eu nu cred că dacă în timpul vieţii nu trăim decât pentru a-i 
sluji pe zei, după moarte ni se opreşte orice dorinţă. 

lar fata se încolăci în jurul său, asemenea muşchilor pe 
trupul copacilor şi-i şopti că, în timp ce-i slujim pe zei, ne 
mai rămâne destul timp şi pentru alte lucruri. 


În oaza Teima soarele şi stelele păreau să fi uitat să se 
mai învârtă în jurul pământului. Sigur, preoţii astrologi ar fi 
putut stabili şi de aici efemeridele şi mişcarea zodiilor, dar 
zăpuşeala era în fiecare zi aceeaşi, de parcă pământul 
însuşi ar fi început să petreacă soarele în drumul acestuia. 
În primele zile, Primul încercă să facă scurte plimbări în 
jurul oazei, simţea nevoia de singurătate şi simţea nevoia 
de a se tot duce. Însă deşertul nu numai că dogorea, dar 
aerul nemişcat îi îngreuna respiraţia. Cu timpul începu să 
iasă tot mai rar din casă şi apoi tot mai rar se sculă de pe 
pat. Primul începu să priceapă de ce a zăbovit Nabo-na'ld 
atât de îndelung la Teima, iar Ţipor era fericit că zeii au 
cruțat viaţa tânărului bărbat, împiedicându-l să întreprindă 
acea mult mai lungă şi mai grea călătorie în Ţara Kuş, 


Etiopia. 

— Locul acesta, spuse într-o zi Primul, a fost desigur uitat 
de zei. Aici anotimpurile nu se schimbă unul după altul şi 
anii stau pe loc. Mi se pare că abia am ajuns aici şi, dacă 
oaza aceasta nu acceptă trecutul, înseamnă că ea n-are nici 
prezent. N-ai cum să pleci dintr-un loc, în care nici nu ştii 
sigur dacă ai ajuns deja. 

Cei din jur nu-i înțelegeau raţionamentul, dar auzind de 
veştile venite din Babylon, preferau să aştepte feriţi 
derularea rapidă a evenimentelor. Nabo-na'ld fusese primit 
cu răceală în oraşul său, sărbătorile de anul nou, 
desfăşurate aşa cum ar fi trebuit să se desfăşoare 
întotdeauna, nu reuşiră să micşoreze încordarea. Cel ce îi 
relatase faptele îi povestise Primului - cu care puteai vorbi 
ceea ce altuia nu-i puteai spune - că în timp ce bătrânul 
rege numea pe rând diferitele denumiri ale lui Marduk, 
peste mulţime trecuse ca un şoc un duh rău, adăugând 
fiecărui nume câte un rege al Babylonului. De mulţi dintre 
aceşti regi n-auzise până atunci nimeni. Ultimele două 
denumiri avuseseră drept ecou numele regilor 
Nergalsaruşur şi Labasmarduk, cei ucişi fără îndoială de 
Nabo-na'ld harranitul. lar acestuia nu i s-a mai ajuns nici o 
denumire a marelui zeu. Totul fusese doar o impresie, dar 
lumea rămăsese profund afectată de cele auzite. 

Primul întrebă de  Nabu-Daş. Restul părea că-l 
interesează prea puţin. 

„Ce vor face regii morţi sau ucişi în întunericul împărăției 
de sub pământ? Gândurile oamenilor, dacă sunt bune, le 
sunt insuflate de zei; dacă sunt rele, de demoni. Dacă nu le 
mai insuflă nimeni nimic, înseamnă că sufletele morţilor nici 
nu mai gândesc, iar fără gânduri nu mai există nici măcar 
conştiinţa suferinţei fizice. Care este atunci pedeapsa?”! 
Vorbele Primului erau interpretate de cei puţini, care aveau 
acces la ele, drept semne. Dar nimeni nu le putea tâlcui. 


1 Şi iarăşi scribul notează şi tace. Un strop de luciditate, un raţionament 
străin într-un raţionament străin nu naşte decât iluzii... 


(Întotdeauna cel mai greu a fost de tălmăcit semnul ce nu 
trebuia tălmăcit.) 


O floare agăţătoare era fata şi trupul bărbatului era 
copacul pe care se încolăcea. (li sugea viaţa, se îngrozea 
Ţipor.) Fata lucea albă ca laptele, nici părul, nici picioarele, 
nici mâinile nu-i erau vopsite cu henne. Nici buzele nu-i 
erau boite, doar genele şi sprâncenele erau fardate. Dar se 
dovedi alunecoasă nu numai din cauza uleiurilor cu care se 
ungea mereu şi cu care-l ungea şi pe el. lar lângă pat 
arzătorul de parfum nu era neglijat nici o clipă. Fata lucea 
albă şi Primul nu-şi amintea să mai fi văzut în Babylon ca o 
femeie să nu se vopsească deloc. Ca să-i facă Primului o 
plăcere, Ţipor o compară cu o margaretă şi cu o rodie. Ea 
însăşi se voia asemenea unei păsări albe, capabilă să 
planeze în partea cea mai înaltă a cerului, de unde să se 
întoarcă însă des, pentru a se odihni la pieptul Primului. Dar 
acesta nu o compara cu nimic. 

Fata venea şi pleca în înalturi, deşi se afla mai tot timpul 
acolo, iar arzătorul împrăştia un parfum care îl făcea pe 
tânăr să uite tot mai mult. unde se află. După atâtea zile, 
atmosfera aceasta începu să-i convină şi respiraţia îi 
devenise mai regulată. Mai regulată, însă mai grea. De câte 
ori ieşea în noapte, lipsa de aer devenea tot mai alarmantă. 

— De ce să mai ieşi de aici? îl dezmierdă femeia. Acesta 
este aerul care îţi convine. Şi, bineînţeles, şi mie îmi 
convine. 

— Da, dar tu îţi mai iei zborul din când în când, planezi 
sub boltă în imediata vecinătate a zeilor. Tu respiri şi 
înălţimi. 

Şi între timp veneau noi veşti din Babylon şi se povestea 
că un guvernator de al lui Nabo-na'ld, regele, şi-ar fi trădat 
stăpânul şi că acolo, la răsărit de Tigru, s-ar fi aliat cu 
regele Kuruş al perşilor. Gubaru se numea acel om, iar 
Nabu-Daş se află bine şi nu erau motive de îngrijorare din 


cauza lui. 

— Eu zbor până sub găoacea cerului, admitea femeia, 
dar nu rămân acolo decât pentru a auzi poruncile zeilor, pe 
care ţi le aduc imediat. 

— Şi ce-ţi poruncesc ţie zeii? 

— Asta nu se află uşor. Acesta este secretul trupului 
meu. 

„Ce nu-i înscris în cuvinte nu există cu adevărat” îşi 
aminti Primul, dar se îndoi de adevărul acelei înţelepciuni. 
Mirosul uleiului de susan şi al parfumurilor vorbea şi el un 
limbaj. Şi femeia care venea în zbor nu mai era nici pasăre, 
nici om şi nici pasăre-om. Femeia venea poate cu adevărat 
din înalturi şi-i luă lui minţile. Dar nu reuşea cu totul, nu, nu. 
Primul mai judeca, se mai deosebea prin aceasta în mod 
hotărâtor de lumea morţilor, mai avea conştiinţa plăcerii, şi 
cea a durerii, şi cea a nostalgiei după un lucru pe care de 
asemenea nu-l putea pune în cuvinte şi care, contrazicând 
orice înţelepciune, exista. Primul mai trăia din plin şi, chiar 
dacă se ridica tot mai rar de pe pat, şi, chiar dacă respira 
puţin mai greu, gândurile nu-l părăseau nici o clipă. Fiindcă 
aflase că gândurile sunt un privilegiu al celor vii. Primul ştia 
că trăieşte. 

„Asemenea unei flori agăţătoare, femeia asta suge şi 
ultima fărâmă de viaţă din el” gândi Ţipor, dar trebui să se 
consoleze, deoarece, încercând s-o alunge, Primul se 
simţea şi mai rău. „li ia viaţa, dar îi şi dă viaţă” mai admise 
omul de încredere al lui Nabu-Daş, observând paloarea tot 
mai neobişnuită a tânărului, atunci când femeia îşi lua 
zborul şi revenirea culorii naturale, la întoarcerea ei. Când 
se întorcea, Primul o atingea şi din corpul ei trecea parcă în 
corpul lui puterea. Cât era lângă el, băiatul simţea nevoia 
să o atingă. 

— Nabo-na'ld l-a trimis pe fiul său cu armată împotriva 
atacatorilor, dar asemenea orzului spulberat de vânt, lângă 
Opis armata Babylonului s-a împrăştiat fără a mai putea fi 
adunată vreodată. Kuraş, cel din neamul perşilor care nu-şi 


îngroapă morţii ci îi dau pradă animalelor pământului şi 
păsărilor cerului, a ocupat şi oraşul Sinpar, sunau alte veşti, 
însă, ca niciodată, nimeni nu părea prea alarmat de sosirea 
iminentă a duşmanilor. Bărbaţii nu erau gravi, femeile nu-şi 
smulgeau părul, sclavii nu trebuiau potoliţi. Viaţa în „Oraşul 
Porții zeilor” îşi urma cursul, iar despre Nabu-Daş nu trebuia 
să-şi facă griji. 

— În curând vom fi trei, îi spuse femeia Primului, în timp 
ce ei se aflau în depărtarea deşertului. In curând vom fi trei. 

lar Primul respira parfumuri grele şi chipul îi era tot mai 
nefiresc de palid. „Dacă acel Kuraş, Ahemenidul, va 
îndrăzni să ne mai tulbure liniştea, voi pleca şi eu în fruntea 
oştenilor pentru a-l zdrobi!” îi spusese Belşaţar şi Primul 
fusese convins că în clipa aceea prinţul singuratic era chiar 
încredinţat că aşa va face, că va trebui să-şi părăsească 
pentru câteva clipe singurătatea, poate pentru câteva 
săptămâni sau luni, că va învinge şi se va întoarce să 
rămână numai el printre curtenii ce vor benchetui. 

Femeia se împlinea şi-i era tot mai greu să-şi ia zborul 
spre înălţimi, stătea acum mai tot timpul lângă patul 
Primului şi prin corpul ei dădea putere şi copilului care se 
năştea şi bărbatului care se stingea. 

„Gândesc, îşi spunea Primul, gândesc tot mai limpede, 
asta înseamnă că mă îndepărtez tot mai mult de moarte!” 
se amăgea tânărul, dar respiraţia îl trăda tot mai des. 

Ţipor ar fi vrut să cheme un medic, numai că la Taima n- 
avea de unde să-l ia. Şi, în afară de asta, conform 
principiului după care „un om ce va muri sigur nu trebuie 
atins de medic”, Ţipor n-ar fi găsit pe nimeni dispus să-l mai 
trateze pe Primul. Un servitor aduse odată un preot 
exorcist, dar starea bărbatului se înrăutăţea continuu. 

Perşii au intrat în Babylon, sosi următoarea veste. Ştirile 
veneau, totuşi, greu şi cronologia lor era incertă. In loc să 
inunde totul în jur, Nabo-na'ld s-a retras cu fiul său în 
cetăţuie, iar perşii au secat Canalul Imperial şi au pătruns 
pe albia lui, ca pe un drum larg, în oraş. Nimeni nu le-a 


opus rezistenţă. Ba mai mult, Kuroş a fost primit ca un 
eliberator. Nabu-Daş este bine, nimeni nu s-a atins de 
vreun fir din barba lui. 

— Zidurile Babyonului au fost atât de minunate, încât 
numai piramida cea mare a lui Khufu se poate compara cu 
ele. lar planul de inundare şi secare strategică a canalelor a 
fost desăvârşit. Ce minte strălucită a conceput zidurile şi 
canalele? Ce braţe puternice s-au istovit să le facă? Şi de ce 
nu s-a folosit Regele Regilor de arma atât de perfectă? 
întrebă Primul. Perfecţiunea este măreție şi se vede că 
măreţia îi place lui Marduk. Oamenilor ea nu le slujeşte mai 
niciodată într-un scop anume. 

Femeia îşi alinta copilul, apoi îl dădea unei sclave să-l 
ducă la plimbare. Ea trebuia să rămână lângă Primul, 
acesta s-o simtă pentru a-şi lua înapoi măcar o parte din 
puterea pe care a dat-o. 

— Viaţa este pentru a-i sluji pe zei, însă moartea ne 
preface în animale? Ni se spune că mâncăm cenuşă şi apă 
mâloasă, dar ce facem toată ziua acolo? Dacă nu gândim, 
nu avem a ne teme de nimic. 

— Nici un babylonian nu vorbeşte ca Primul, şopteau cei 
din jur. 

— Am văzut în vis un câine cu opt capete. Şapte erau 
moarte, doar unul mai era viu. Capetele moarte atârnau 
fără vlagă şi se hrăneau cu leşie. Capul viu se uita la mine 
şi parcă voia să-mi spună ceva, dar nu putea întrucât nu 
era decât un biet cap de câine. Se vedea, totuşi, că era 
disperat. Din toate cele opt capete doar cel viu era 
disperat. 

Femeia nu-şi mai lua acum deloc zborul spre cer. Copilul 
trebuia îngrijit, iar Primul se stingea, lipsa de aer devenind 
cumplită. 

„Mene, mene, tegel, ufarsin”! a scris o mână fără corp pe 


1 máne, th&kel, făres, cuvinte care înseamnă cântărit, numărat, 
împărțit. Profeţie pe care degetele unei mâini au scris-o pe pereții sălii 
de ospăț a lui Belșaţar, regele caldeilor, pe când Cirus de afla la porţile 


zidurile palatului unde chefuiau Nabonaide şi Belşaţar. Apoi 
Kuroş sau Kuraş sau Cirus, cum mai e numit persul, a intrat 
şi în citadelă. Pe bătrân l-a surghiunit în răsărit, pe fiu l-a 
omorât. 

— De fapt nu i-a făcut decât un serviciu, oferindu-i 
singurătatea după care Belşaţar a tânjit dintotdeauna, a 
remarcat Primul. 

Apoi parcă şi fiul lui Nabu-Daş murise şi toată lumea 
începuse să îl plângă. Dar el văzu un pardos cu două 
perechi de aripi, cu trup de femeie şi cu picioare de vultur. 
Fiara se apropia de el şi lui i se făcu frică şi căută un mijloc 
să scape. 

— Gândesc, deci trăiesc! Sau, poate, şi printre morţi se 
gândeşte? strigă cel care era jelit. 

Şi îşi reveni. Într-o noapte şi în îndepărtata oază Teima se 
simţi o uşoară boare. Primul părea că se întremează. Işi 
trase femeia lângă el şi o iubi pentru ultima oară, ca pe 
vremuri. 

Dar chiar şi în clipele acelea pardosul înfricoşător se 
apropia tot mai mult. Parcă încerca să comunice ceva cu 
disperare cu ultimul său cap viu. Primul avu impresia că e 
pe punctul de a-l înţelege, dar sesizând o primejdie, ca să-l 
salveze, femeia îşi luă zborul şi-l luă pentru prima oară cu 
ea în înaltul bolţii. 

Mai târziu ipor aduse noi veşti: în Babylon legile au 
rămas neschimbate, doar evreilor li s-a dat drumul. Nabu- 
Daş se simte bine. 

Însă Ţipor nu-i mai putea vorbi decât femeii şi pruncului: 
Primul n-a mai revenit niciodată de sub coaja cerului. 


Babilonului. Prorocul Daniel a tălmăcit-o astfel: (mene) zilele lui 
Belșațar sunt numărate, (teche!/) el cântărește puţin în balanţă, (ufarsin) 
regatul său va fi împărţit între mezi și perși (Daniel, 5, 25). Fig. 
Avertisment împotriva unui pericol grav și iminent. 


AL DOILEA (539 î.e.n. - 486 î.e.n.) 


DESPRE IMPOSTURĂ ŞI MISTIFICĂRI 


Al Doilea, fiul Primului, s-a născut în oaza Teima, în 
anul al douăzecilea al domniei Marelui Rege Kuroş al Doilea, 
cuceritorul Lidiei, Mediei, al Regatului Noului Babylon şi al 
nenumărate altor ţări şi neamuri. Primul nu mai apucă să 
părăsească deşertul, dar copilul fu adus de către Ţipor, 
omul de încredere, în „Poarta lui Dumnezeu”, marea cetate 
a Babylonului, unde Al Doilea crescu în casa bunicului său, 
tot mai bogatul şi tot mai bătrânul negustor Nabu-Daş. 

Scribul întoarce foaia şi se pregăteşte să istorisească 
viaţa următorului personaj. Şi din nou încearcă să uite tot 
ce depăşeşte vremea celui de Al Doilea şi să-şi amintească 
ştiinţa celor de atunci. Ce a fost mai târziu se acoperă de 
ceaţă şi ce se ştie azi dispare în negură. Necredinciosul 
scrib ajunge să se înfioare în faţa lui Ahura Mazda şi a 
Marelui Rege. Dacă n-ar face-o sau dacă ar ezita numai, nu 
l-ar putea urma pe fiul Primului, firul s-ar rupe sau s-ar 
încolăci fără nici o noimă. Aflată abia la început, povestea s- 
ar curma şi, o dată cu ea, şi Speranţa şi-ar pierde chipul 
abia întrezărit. Scribul ne îndeamnă, aşadar, să-l urmăm pe 
Al Doilea acum şi să nu sărim nici o treaptă. Deşi oamenii 
întotdeauna au dorit să facă asemenea salturi, să vadă în 
viitor. 

lui Nabu-Daş dintre toate metodele de prezicere cea mai 
demnă de încredere i se părea astrologia. Poziţia celor cinci 
planete, a soarelui şi a lunii, a stelelor în drumul lor 
realizează pe carapacea cerului o scriere infinit mai clară 


decât suntem noi, oamenii, în stare să săpăm cu ajutorul 
calamului pe tăbliţele de argilă. Sunt destui preoţi învăţaţi 
să citească semnele acelei înţelepciuni. Şi astrologii grăiră: 
bogăţie şi drumuri rodnice pentru Al Doilea, fiul Primului, 
izbânzi şi onoruri. Dar bătrânul îşi amintea şi de prezicerile 
obţinute pentru Primul: toate fuseseră favorabile, toate se 
adeveriseră, dar nimeni n-a pomenit despre vârsta pe care 
o va avea la moarte băiatul, iar acesta murise atât de 
tânăr. N-ai cum să te sustragi voinţei zeilor şi înțeleptul 
Ţipor spunea mereu că dacă prooroci ai neamului său au 
început să-l întrebe pe Domnul Dumnezeu de ce a făcut 
unele într-un fel şi nu într-alt fel, oamenii cei mulţi trebuie 
să se ferească de asemenea îndoieli. Căci singură îndoiala 
este dătătoare de suferinţă. Îndoiala şi alternativa. Dar 
oamenii păcătuiesc prin maleabilitatea convingerilor şi 
suferă. Tot ceea ce putea face negustorul era să mai 
întrebe şi alţi prezicători, dar atât oniromancii, cât şi 
lecanomancii, cititorii în fulgere şi tunete, în linia zborului 
păsărilor şi în valoarea cifrelor, toţi au găsit covârşitoare 
semnele bune faţă de celelalte semne în viaţa viitoare a 
pruncului. Insă cât de mult va trăi acesta, Nabu-Daş n-a mai 
avut îndrăzneala să se intereseze. („E chiar atât de 
important să ştii?” îl întrebă Ţipor.) 

Cei din preajmă se uitau la copil şi se minunau cum de e 
atât de bogat un bot de om, care încă nici nu ştie preţul 
averii. Probabil că doar inconştienţa izbândeşte, spuneau 
cei acri, iar cei binevoitori nădăjduiau că bogăţia, adică 
puterea, va da roade în fapte folositoare pentru cât mai 
mulţi semeni. lar Ţipor, la rândul lui, nu făcea decât să-l 
observe: Al Doilea creştea într-o asemănare tot mai mare 
cu tatăl său, dar firea îi era alta. Primul fusese visător şi 
privirea îi rătăcise mereu în ţinuturi unde ceilalţi n-o mai 
puteau urmări. Al Doilea era mai direct, mai lacom; răsfăţul 
cu care fusese înconjurat îl făcea să sufere peste măsură în 
faţa oricărui refuz, fie că acesta venea de la zei, fie că se 
datora voinţei oamenilor. Primul fusese un înţelept, Al 


Doilea părea să devină un luptător îndârjit pentru drepturile 
proprii. 

Viaţa lumii şi a tuturor celor ce o populează nu este decât 
o repetare necontenită a unor perioade lungi. Prezicătorii 
de toate felurile sunt aceia ce ştiu să aşeze un ins sau o 
întâmplare în şirul oamenilor şi al faptelor deja trecute, 
putând spune astfel ce va fi mai departe, gândi Nabu-Daş. 
Dar tocmai pentru că trecerea aceasta veşnic repetată se 
întâmpla pe perioade atât de întinse, e cu atât mai de 
mirare şi cu atât mai înfricoşător că existenţa celui de Al 
Doilea urmează cu atâta fidelitate drumul vieţii tatălui său. 
Un lucru menit să se repete după mii şi mii de ani nu ar mai 
trebui să fie valabil pentru clipita unei vieţi. Cu toate 
deosebirile de fire dintre tată şi fiu, Al Doilea era atras de 
aceleaşi întrebări ca şi Primul. De foarte tânăr făcuse şi el o 
călătorie la Susa şi chiar dacă Al Doilea se purtase cu totul 
altfel decât Primul, chiar dacă se interesase de orice vedea 
în jur şi părea că vrea să ia totul în posesie, rezultatele 
călătoriei fuseseră similare: Al Doilea voise să cunoască mai 
multe şi mai multe şi prea bătrânul Ţipor nu-l putea struni. 
Veniră cu mare întârziere înapoi, la Babylon, dar aduseseră 
cu ei marfa care se cerea exact în clipa aceea cel mai 
arzător. Şi abia s-au întors, că Al Doilea ar fi vrut să plece 
din nou, mai departe. Şi tot foarte tânăr fiind, fu chemat în 
deşert de mai marele lumii, Marele Rege Kambyses al 
doilea. Plecând în dificila călătorie în deşert, Al Doilea avea 
exact vârsta tatălui când s-a pregătit pentru acelaşi drum: 
şaptesprezece ani. De aceea pentru Nabu-Daş despărţirea 
fu grea: prea s-au potrivit toate, sigur n-o să-l mai vadă nici 
pe nepot, aşa cum nu l-a mai revăzut nici pe Primul. 

Înainte de a pleca, îşi aminti bătrânul, Primul a trebuit să 
treacă pe la cel ce ţinea puterea în lipsa regelui. Şi chiar şi 
lucrul acesta se întâmpla şi acum: atunci Primul fusese la 
Balşaţar, de data asta ţara era condusă de Bardya, fratele 
lui Kambyses, al Marelui Rege care a plecat cu multă vreme 
în urmă să cucerească [ara Kuş. Armata neînvinsă a 


perşilor pornise în acest nou marş triumfal prin deşert, dar 
nici un duşman nu îndrăznise să i se arate în faţă. Şi nici un 
drum. Kambyses, care n-a cunoscut înfrângerea în faţa 
vreunui om, fu înghiţit cu oaste cu tot de nisipurile arse de 
soare. Şi, să nu uităm, soarele este discul înaripat pe care 
călătoreşte Ahura Mazda, stăpânul stăpânilor. Deşertul se 
purtă nemilos cu oştenii, astrul ceresc strălucea atât de 
puternic încât îi împiedica pe zei să vadă din înalturi 
furnicarul mărunt al oamenilor rătăciţi printre dune. Nu 
există duşman mai perfid ca nisipul: făţarnic, el evită o 
confruntare directă, dar te roade făcându-te una cu el. 
Kambyses îşi auzi soldaţii, descurajaţi, spunând că 
nenumăratele boabe de nisip nu sunt altceva decât 
luptătorii rătăciţi pe acele locuri înaintea lor: deşertul i-a 
măcinat şi i-a prefăcut în nisip, la fel cum în nisip se va 
transforma şi teribilă oaste a Marelui Rege Kambyses al 
doilea. Să devii nisip veşnic năpârlit de soare: iată o năruire 
cumplită a tuturor speranţelor! 

Al Doilea avea şaptesprezece ani când armata obosită de 
lupta cu pustiul se străduia să se întoarcă, iar Bardya, 
fratele Marelui Rege, stăpânea ţara. Nabo-na'ld, bătrânul 
rigă Nabonaide, îl chemase la el pe Primul pentru că 
originea acestuia, succesele sale şi renumele îl făcuseră o 
fiinţă prielnică şi bătrânul rege avea nevoie pe vremea 
aceea de orice semn binevoitor. Kambyses îl chemase la el 
pe Al Doilea pentru a-şi apropia, probabil, banii celui ce 
avea să devină în curând un negustor atât de bogat cum 
doar norocul Primului, averea lui Nabu-Daş şi energia celui 
de Al Doilea putură aduna la un loc. Sau, poate, Kambyses 
voia să-l scoată din Babylon nu numai pe Al Doilea, ci tot 
ceea ce era mai de preţ şi putea să ajungă sub influenţa 
bărbatului ce-i ţinea locul? Aşa s-a spus mai târziu. Oricum, 
la Bardya trebui să meargă tânărul înainte de a pleca în 
deşert şi văzându-l pe cel ce îşi spunea fratele regelui, Al 
Doilea întâlni un om ciudat, vorbind mai mult ca un preot 
decât ca un războinic, mai degrabă ca un chaldeu decât ca 


protectorul marii aristocrații militare a neamului veşnic 
învingător al perşilor. În Ekbatana, vechea capitală, sub 
privirea muntelui Orontes, din spatele căruia discul solar al 
lui Ahura Mazda îşi arunca săgețile în oglinda celor şapte 
ziduri diferit colorate, cel ce se numea Bardya îi vorbi în 
aceeaşi vreme celui de Al Doilea şi altor câtorva zeci de 
oameni despre timpul veşnic din care izvorăşte totul şi care 
absoarbe totul, timpul care este tatăl zilei şi al nopţii, care 
ne cuprinde şi ne îngăduie. Cea de a patra perioadă a 
timpului veşnic se deschide acum, spunea acel Bardya, 
perioadă când binele se va despărţi de rău, după ce până 
acum oamenii născuţi din sămânţa lui Gayomart, ucisul, au 
invadat pământul. Acum omul însuşi trebuie să hotărască 
dacă să fie izbăvit sau osândit, acum este cazul s-o facă. 

Mai târziu, Al Doilea se reîntoarse de nenumărate ori la 
amintirea acelei audienţe. Avusese şaptesprezece ani, 
fusese tânăr, nimic nu-i născuse susceptibilitatea. Se aflase 
în faţa unui personaj ales de Ahura Mazda, în faţa fratelui 
Marelui Rege. Dar evenimentele de mai târziu îl făceau să 
se întrebe dacă cel ce-i vorbise despre timp şi despre omul 
primordial, despre dreptul nostru la opţiune fusese sau nu 
un impostor. În Ekbatana îndoiala nu fusese nicicum de 
faţă. 

Însoţit de Ţipor şi de oşteni, Al Doilea plecă, asemenea 
tatălui, în deşert. Şi tot în deşert îl întâlni pe fiul marelui 
Kuroş, el, fiul Primului. Kambyses nu se simţea bine, faţa îi 
era mai palidă decât deşertul însuşi, o boală groaznică îl 
măcina, luându-i, din când în când, sub stăpânirea ei 
minţile. Într-o asemenea stare se află regele la sosirea celui 
de Al Doilea, gândurile îi erau preluate de demoni şi doi 
scribi notau de zor vorbele rostite de rege, pe când sufletul 
îi hoinărea cine ştie pe unde. Apoi cuvintele spuse erau 
cercetate cu grijă de preoţi. Aceştia le căutau sensul 
adevărat şi calea de a-l vindeca pe regele cel puternic. 

În timpul acestui popas prelung, aşteptând ca starea lui 
Kambyses să se îmbunătăţească, Al Doilea, un tânăr avid 


după tot ceea ce-i putea oferi viaţa, un flăcău hrăpăreţ şi 
uşuratic totodată, începu să gândească la modul cum şi-au 
ales oştenii altor vremuri veşnicia bobului pârjolit de nisip, 
lăsând sufletul să sălăşluiască în mlaştini. Dacă poţi cu 
adevărat să alegi - deşi până la audiența la fratele Marelui 
Rege nimeni nu i-a spus aşa ceva -, atunci cine să fie atât 
de nesocotit încât să nu plătească orice preţ pentru un loc 
în timpul nesfârşit al fericirii? 

Kambyses era tot mai palid şi tot mai slab, drumul spre 
inima imperiului i se amâna nepermis, iar fratele său, 
Bardya, a preluat puterea, se vorbea în tabăra regelui. Şi nu 
numai că a preluat puterea acel Bardya - căruia i se mai 
spunea acum şi Smerdis -, dar a început să deposedeze 
oştenii de pământuri, luând de la floarea perşilor ceea ce 
cuceriseră prin sânge şi în numele lui Ahura Mazda. Bardya 
le dădea altor popoare ceea ce de drept li se cuvenea 
stăpânilor. lar un zautar venit din apus aţâţa mulţimea 
împotriva tuturor templelor şi împotriva tuturor datinilor 
strămoşeşti. Zarathustra se chema şi oamenii îl ascultau. 

Agitaţia ce se produse în tabără sperie demonii care-l 
chinuiau pe rege, făcându-i să se retragă pentru o vreme şi 
lăsându-l pe suveran să le vorbească supuşilor: 

— Tatăl meu a fost cel mai mare rege al tuturor 
vremurilor, le spuse Kambyses, el a cucerit Lidia, oraşele 
grecilor de pe coastă, Elamul, Akadul şi Amurru şi şi-a întins 
stăpânirea până departe în miazănoapte, în Subartu. După 
ce Ahura Mazda i-a dat o domnie lungă şi strălucită, tatăl 
meu, Marele Rege, a murit ca un viteaz în luptă, departe de 
casă. Eu, la rândul meu, am cucerit Ţara Musur - sau 
Egiptul, cum i se mai zice - şi îi voi supune şi pe etiopieni. 
Nimeni dintre muritori nu mi-a putut sta până acum în cale 
şi nimeni dintre muritori nu va reuşi vreodată să-mi opună 
cea mai mică rezistenţă. Te-am pus, îl arătă Kambyses cu 
un deget costeliv pe Al Doilea, te-am pus să vorbeşti cu 
Bardya şi să-mi dai socoteală despre tot, despre fiecare 
cuvânt spus. Am pus pe mulţi să-l asculte pe omul acela, 


astfel încât eu să aflu şi voi să fiţi martori, ca să ştiţi. 
Bărbaţi importanţi, oşteni şi negustori au trebuit să se 
convingă în primul rând. Şi voi va trebui să-i convingeţi şi 
pe alţii. Eu sunt regele, Marele Rege. Apoi demonii reveniră 
şi îi luară în stăpânire gândurile. 

Răgazul pe care i-l lăsaseră fu prea scurt şi tot ceea ce 
vorbise mai departe Kambyses nu mai putu fi înţeles de 
supuşi, doar scribii notau cu înfrigurare vorbă cu vorbă, în 
speranţa că preoţii vor dezlega apoi taina. 

Şi, în timp ce Bardya - sau Smerdis? - domnea peste 
Imperiul Ahemenid, Marele Rege era cucerit de boală. 
Aceasta înainta implacabilă şi fără de cruţare, asemenea 
armatelor în veci învingătoare ale perşilor. Marele Rege, 
Stăpânul lumii şi slujitorul lui Ahura Mazda, Kambyses al 
doilea muri. Gayomart, omul uriaş în care ne aflăm cu toţii, 
nu simţi decât ca o mică înţepătură moartea unui rege 
ahemenid, dar o dată cu Kambyses se prăbuşi o lume şi în 
cadrul acelei lumi alte infinite lumi mai mici cuprinse. 

Al Doilea reveni cu armata la Pasargadai. Aduceau cu el 
trupul Marelui Rege, în timp ce sufletul, eliberat din 
cadavru, păşea înaintea lor, căutându-i corpului un loc de 
odihnă. Deja  Kuroş, tatăl lui Kambyses, fusese 
înmormântat. Nici fiul nu mai fu lăsat, ca pe vremuri, hrană 
animalelor şi păsărilor. Scribului îi vine greu să vadă sufletul 
Marelui Rege eliberat din corp. Dar nu acuză pe nimeni de 
minciună. Altfel n-ar putea zări nici procesiunea şi nu l-ar 
putea concepe pe Gayomart. Scribul notează şi tace. (Insă 
nu murise numai Marele Rege. Teama profetică a lui Nabu- 
Daş se adeveri şi ea: bătrânul nu-şi mai revăzu nepotul, 
deşi acesta revenise cu bine din deşert. Nabu-Daş murise o 
dată cu Kambyses, după ce trăise în Noul Babylon încă de 
pe vremea lui Nabucodonosor cel Mare şi-l slujise pe toţi 
regii chaldeeni până la Nabo-na'ld; după ce-l cunoscuse pe 
Cyrus sau Kuroş, cum i se mai spunea, şi pe fiul acestuia, 
Kambyses, cel ce a cucerit Egiptul şi a murit în pustiu, 
Nabu-Daş şi-a pierdut familia şi l-a găsit pe Primul, l-a 


pierdut şi pe acesta, dar i-a rămas Al Doilea. Sufletul putea 
să i se odihnească în linişte şi pace: avea cine se îngriji de 
el.) 

La Pasargadai, printre uriaşele coloane, printre taurii 
înaripaţi androcefali, viaţa îşi urma cursul. Devenit stăpânul 
de fapt şi de drept al unei averi considerabile, Al Doilea 
trebuia să se îngrijească de conservarea ei. Pentru aceasta 
avea a se bucura de protecţia zeilor, dar şi de cea a mai 
marilor zilei. Al Doilea iubea jocul: nu numai că ştia că 
trebuie să intre în grațiile marilor demnitari, dar îi şi plăcea 
să devină un obişnuit al palatului. Cunoscut, printre 
comandanții militari, preoţi şi scribi, Al Doilea avea acces 
liber pentru orgoliile tinereţii, dar şi pentru vanităţile firii, la 
fel cum nu cunoştea oprelişti nici pentru afaceri. Bardya era 
într-adevăr generos cu toată lumea. Dar, împărțind la fel şi 
celor mulţi şi celor puţini, acei puţini suferiră pierderi. 
Scribii notau totul, birocraţia îşi urma şi ea viaţa, cei puţini 
erau puternici, unii chiar foarte puternici, cei mulţi 
răspândiţi în toate vânturile. Bun cu majoritatea oamenilor, 
Bardya începea o luptă cu zeii lor, lăsându-l pe Zarathustra 
să le distrugă templele. Şi nu numai că distrugea lăcaşurile 
zautarul, dar strica şi credinţa, gândind altfel şi obligându-i 
pe oameni să aleagă ei singuri între bine şi rău, judecându-i 
pentru opţiunea făcută. Chiar şi Bardya, numit şi Smerdis, 
gândea altfel decât Marii Regi de dinaintea lui. 

Dar tocmai atunci începu să se răspândească un zvon 
care, pe cât de uimitor păru la început, pe atât de firesc se 
arătă mai târziu. Dareios, comandantul gărzii regelui, pe 
care Al Doilea îl cunoscuse în deşert şi care-l însoţise pe 
Kambyses în Egipt, îi povestise şi le povestise şi altora cum 
că Marele Rege îşi ucise fratele deja cu multă vreme în 
urmă şi că Smerdis nu era decât un impostor ce profita de 
asemănarea cu Bardya. Nici nu se numea Smerdis falsul 
rege, ci Gaumata. Şi era mag. Şi abia apucase zvonul să 
devină dintr-un izvor un râu mai larg decât Eufratul, că s-au 
şi aflat amănunte despre trecutul acelui Gaumata, ce se 


trăgea din seminţia magilor. Apoi nimeni n-a mai putut 
împiedica mânia vorbelor acestui fluviu de nestăvilit: şi abia 
s-au revărsat, cuvintele că Dareios, în fruntea celorlalţi mari 
comandanţi, l-a surprins pe Bardya-Smerdis-Gaumata într-o 
cetate din Media şi l-a ucis împreună cu toţi cei ce au stat 
alături de impostor. Oriunde au fost găsiţi, magii au fost 
ucişi şi poate a fost omorât atunci şi cel mai crâncen dintre 
ei, Zarathustra. (Dar zautarul fusese prea neînduplecat şi 
cuvintele lui au răbufnit şi după moartea sa, mai ales după 
moartea sa. Învățătura lui n-a mai putut fi oprită.) Acum, 
însă, valurile îşi făceau loc cu furie şi Dareios era deja rege, 
Darayavahuş, „Cel ce deţine binele”, nepotul lui Arsames, 
regele din Parsa şi fiul lui Istaspe, Dareios ahemenidul, 
Marele Rege. 

lar Al Doilea, fiul Primului şi nepotul bogatului Nabu-Daş, 
unul dintre cei mai bogaţi, dacă nu cel mai bogat negustor 
din Noul Babylon, fu întrebat şi trebui să răspundă: el, care- 
| cunoscuse pe Gaumata, care vorbise cu falsul rege, el 
care-l întâlnise pe Kambyses, fiul lui Kuroş, cu care de 
asemenea vorbise şi al cărui leş îl însoţise pe drumul de 
întoarcere din deşert, el, Al Doilea, era unul dintre cei ce 
puteau să spună adevărul. Şi i se cerea să-l spună. Oare nu 
se purtase impostorul ca un mag, cum şi era în realitate? 
Oare nu-i povestise Kambyses că şi-a omorât deja cu mult 
în urmă fratele? Al Doilea n-avea decât să spună tot ce ştia. 

Acesta încercă să-şi aducă aminte şi să vadă acum 
realitatea ca pe vremuri, când i se părea limpede şi fără 
echivoc. Mai întâi audiența la Ekbatana: atunci, când s-a 
aflat în faţa celui ce se numea fratele regelui, tânărul de 
şaptesprezece ani visa gloria şi puterea şi cine altul 
reprezenta în lipsa regelui faima şi forţa? Bărbatul 
vorbindu-i lui şi celorlalţi aflaţi de faţă era încrezător în 
vorbele pe care le rostea şi siguranţa împrăştie îndoiala. 
Dar adevărul este că Al Doilea nici nu s-a gândit pe vremea 
aceea că acel Bardya ar putea să fie altceva decât se 
dădea. Nimănui nu i-a trecut prin cap aşa ceva - sau dacă 


au fost totuşi dintre aceia care să-l bănuiască, au făcut-o cu 
atâta grijă încât nimic din neîncrederea lor nu s-a simţit în 
preajmă. Acum, privind cu alţi ochi acea zi, căuta degeaba 
un semn prin care impostorul să se fi dat de gol. Oricât de 
suspicios era la tot ce-şi aducea aminte, faptele se aşezau 
firesc unele lângă altele. Atitudinea aceluia fusese ca 
atitudinea unui frate de rege, comportarea oamenilor nu 
trăda nimic deosebit, doar... doar vorbele acelui om 
păruseră, într-adevăr, ciudate. Poate că bărbatul acela 
fusese Gaumata-magul, pentru că discursul i-a sunat ca al 
unui mag. Şi vorbele nu erau decât expresia ochilor săi 
fanatici. Apoi templele distruse în perioada scurtă cât a 
domnit au dovedit că Bardya-Gaumata a înţeles diferit 
poruncile lui Ahura Mazda, diferit, de orice rege ahemenid. 
(Dar asta s-a întâmplat după acea audienţă, îşi aminti Al 
Doilea.) Ce a văzut şi ce a auzit el nemijlocit? Poate doar 
atât că la Ekbatana se învârteau pe atunci într-adevăr mai 
mulţi magi ca oricând. Pe aceştia i-a văzut şi el. Şi pe un 
zoroasthi, pe cel mai faimos, cel ce îşi spunea Zarathustra. 
Şi cum s-a exprimat Kambyses despre omul ce preluase 
puterea? În primul rând, că la început Bardya, sau Smerdis, 
cârmuia ţara în numele Marelui Rege. Abia mai târziu şi-a 
luat el însuşi titlul de suveran. In al doilea rând că pe 
drumul de întoarcere din deşert, lui Kambyses i-au furat tot 
mai mult demonii minţile. Cine să mai ştie ce spuneau 
demonii prin gura lui şi ce spunea el însuşi? Scribii notaseră 
totul cu grijă şi preoţii tălmăceau fiecare cuvânt. Nu se 
precupeţea nimic pentru a se ajunge la priceperea vorbelor 
demonilor şi pentru a-i putea alunga din trupul Marelui 
Rege. Dar după ce Kambyses a murit, ce rost mai aveau 
acele răstălmăciri în continuare? Şi din ordinul cui se făceau 
acum? (Dar s-a ajuns ca aşa ceva să nu fie înţelept să 
întrebi cu voce tare.) Al Doilea nu-şi amintea decât că 
regele vorbise când despre „fratele său”, când despre 
„bărbatul acela”. Că ar fi auzit din gura lui Kambyses că 
regele şi a omorât cu ani în urmă fratele, nu putea fi vorba. 


Deocamdată. 

Dareios, Marele Rege, era înţelept şi răbdător acolo unde 
răbdarea era o armă mai puternică decât arcul oştenilor săi 
veşnic biruitori. Aducând la vechea faţă realităţile de pe 
vremea lui Kuroş - sau Cyrus, cum e cunoscut tot mai mult - 
şi ale lui Kambyses, reclădind templele distruse de 
impostor, plecând să se facă ascultat prin arme de către cei 
ce mai contestau că el ar fi Marele Rege, Unicul Rege - şi 
mereu se găseau destui să se îndoiască, trădători şi 
mincinoşi -, adunând cea mai mare armată care s-a putut 
contempla vreodată până la el în amintirea istoriei, 
slujindu-l pe Ahura Mazda şi domnind întru gloria acestuia, 
Dareios mai avea timp să se intereseze şi dacă Al Doilea şi- 
a adus, în sfârşit, aminte de adevărul întâlnirii cu Gaumata 
şi de declaraţiile fără echivoc ale lui Kambyses. 

In viaţa oamenilor răbdarea este arma cea mai cumplită. 
Depinde însă de zei dacă-ţi dau răgazul s-o foloseşti. Într-o 
seară, în timp ce se afla în casa sa din Babylon şi bea 
haoma, iar în preajmă nu se aflau decât un preot şi, 
bineînţeles, omul de încredere parcă la fel de bătrân ca şi 
vremurile, acel Ţipor, Al Doilea avu impresia că tot ceea ce 
ar fi vrut Dareios să audă era adevărul adevărat. 

— Ahura Mazda, îi explică preotul, vrea câteodată ca 
lucrurile să nu ni se înfăţişeze în întregime. Şi atunci unii 
văd un aspect al lor şi alţii altul. Deşi văd acelaşi obiect, ei 
cred că se află în faţa mai multora, diferite. Dar nu este 
aşa: un singur şi acelaşi lucru au ei înaintea lor. Este la fel 
ca şi cu razele soarelui, care într-un chip luminează seara şi 
într-alt chip dimineaţa şi ceea ce ni se pare plin de 
strălucire se ascunde în curând în umbră. Altă dată Ahura 
Mazda ne permite să vedem întregul cu ajutorul unui semn, 
al unui vis sau al unei amintiri. Este ceea ce ţi s-a relevat ţie 
acum. 

lar Ţipor adăugă dintr-un colţ: 

— Semnele vin de la Dumnezeu. La fel şi obiectele. Dar 
înşelătoarea lor luare în posesie aparţine oamenilor. 


— Depinde însă de la care zeu îşi imaginează oamenii că 
le sosesc toate. Unii se închină la zei mincinoşi. Răul, crima, 
sperjurul, greşeala mai mare sau mai mică, de orice fel, 
vine de la zeii mincinoşi. Şi războaiele. Războaiele vin de la 
trădare. Zeii mincinoşi le iau minţile oamenilor. (Preotul nu-i 
slujea numai pe Ahura Mazda şi pe Marele Rege: el se 
împotrivea şi ereziilor zautarului, cuvintelor crâncene ce nu 
se puteau uita.). 

— Nu. Răul vine de la trufie. Şi trufia cea mai mare este 
chiar trufia care şi-a dat frâu liber în locul unde ne găsim 
noi acum, mormăi moşneagul. Bunicii mei îşi mai aminteau 
de povestirile bunicilor lor, ce au trăit în vremuri de pace. Şi 
poveştile voastre vă amintesc de o perioadă de fericire care 
ar fi fost pe vremuri pe acest pământ. lar magii lui Gaumata 
vorbeau chiar despre viaţa fericită a lui Gayomart. Greşeala 
cea mare a fost când Nabucodonosor a vrut să facă turnul 
până la cer şi când Dumnezeu i-a dat atâţia sclavi câţi a 
vrut regele să aibă, dar fiecare sclav vorbea altă limbă şi 
nimeni nu s-a mai înţeles cu nimeni. Trufia regelui şi trufia 
sclavilor a fost pedepsită pentru mii de ani. Oamenii nu se 
vor înţelege între timp între ei şi fiecare va gândi în alt grai 
şi în alt fel. Şi ceea ce numiţi voi nebunie sau trădare, sau 
minţi luate de demoni, nu este decât răsplata trufiei. De la 
trufie a pornit şi va porni întotdeauna orice păcat. 

— Să ne întoarcem la impostor, la Gaumata magul, reluă 
preotul aflat la Al Doilea. Ochii îi sticleau uşor: şi el băuse 
haoma. 

— Unii spun că l-ar fi cunoscut înainte de a pleca regele 
Kambyses să ia Egiptul, că l-ar fi întâlnit la palat şi că n-ar fi 
fost decât intendentul numit, pe urmă Smerdis. Dar s-ar 
putea ca Bardya, fratele regelui Kambyses şi fiul marelui 
Cyrus, Smerdis, intendentul palatului şi Gaumata, magul, să 
fi fost una şi aceeaşi persoană, la fel cum n-ar fi exclus să fi 
fost trei oameni semănând între ei la chip. La egipteni, mi- 
au spus oamenii ce l-au însoţit pe Kambyses în războiul 
împotriva faraonilor, era un lucru obişnuit ca regii să aibă la 


îndemână oameni care să le semene şi să le poarte straiele 
în anumite împrejurări, spuse Al Doilea. 

— De ce te îndoieşti atât de mult de cuvântul regelui 
mort, răpus de demonii care i-au chinuit neîndurători 
minţile? Fiul lui Cyrus şi-a omorât fratele, la fel cum mai de 
mult şi-a ucis soţia. Tot astfel în Egipt a lovit boul sacru al 
oamenilor Nilului cu sabia sa ascuţită. Ăsta a fost regele 
Kambyses. 

— Cuceritorii, trimişii Domnului pentru a ne pedepsi, 
obişnuiesc să se poarte aşa, întări Ţipor. Ei ard, trec prin 
sabie, schingiuiesc, dărâma oraşele şi ucid pruncii. Oamenii 
sunt plini de trufie. Puţine sunt cetăţile ce au scăpat de 
pedeapsa lui Dumnezeu. 

— Şi dacă şi-a omorât fratele, cum putea acest frate să 
se înscăuneze rege în timp ce Kambyses murea? insistă 
preotul. 

— Kambyses sosea din deşert, atunci când l-am întâlnit 
eu, îşi aminti Al Doilea. Într-o seară, în vreme ce demonii 
puseseră puternic stăpânire pe minţile regelui, stăteam în 
cortul meu şi mă gândeam la Cyrus, mort departe de casă 
şi la fiul său, mort şi el pe un pământ ce nu-i primea 
osemintele, doar că tatăl murise la miazănoapte, iar fiul se 
prăpădea în nisipurile apusului. Şi mă mai gândeam şi la 
faptul că regele Nabonaide l-a chemat pe tata în Nefud, 
acolo unde mă chemase şi pe mine regele apus pe 
firmamentul prezentului meu. Şi, în timp ce gândurile 
acestea nu mă lăsau să mă odihnesc, i-am auzit pe sclavi 
vorbind. Spuneau că regele, după ce şi-a omorât regina, şi- 
a ucis şi fratele cu mulţi ani în urmă. Ţin minte cum 
vorbeau sclavii fără a se feri prea tare, viaţa în deşert era 
altfel decât viaţa de aici: şi aerul era altul şi vocile 
oamenilor se propagau altfel prin el. Cuvintele în deşert 
sunt ca nisipul domnind acolo pretutindeni: totul este egal 
pentru sine, repere să-ţi permită comparații nu există în 
acel loc. Când te uiţi în zare spui că nu vezi nimic, deşi tot 
locul este plin de nisip. lar tu spui că nu vezi nimic. 


— Da, zise preotul, şi ochii îi sclipeau tot mai tare: tu ai 
auzit, deci, cu urechile tale, cum toată lumea din preajma 
regelui ştia că acesta şi-a ucis nu numai soţia, dar şi fratele 
cu multă vreme înainte! 

— Imi amintesc, repetă Al Doilea şi haoma îi reactualiza 
tot mai viu ceea ce nu mai ştia, îmi amintesc seara sau 
noaptea aceea când sclavii şi servitorii discutau fără teama 
de a fi auziţi. Când oamenii vorbesc astfel, înseamnă că 
lucrurile rostite sunt prea cunoscute pentru a mai fi 
primejdios să le pomeneşti. Dar, vă spun, cuvintele altfel 
cad în deşert şi altfel în celelalte locuri ale lumii. 

— Aşadar, toată lumea ştia acolo, în preajma lui 
Kambyses, ceea ce a devenit câteva luni mai târziu evident 
şi în ţară! Nimeni nu se mai îndoieşte azi că Marele Rege l-a 
ucis pe Gaumata-magul, cel ce a minţit şi s-a dat drept fiul 
mai mic al lui Cyrus. Tu ai fost martor! Tu trebuie să spui! E 
plăcut urechilor Marelui Rege să audă asemenea adeveriri. 
Dareios este un rege mare şi generos, iar tu eşti un 
negustor bogat, plăcut stăpânului. Mărturia ta este de două 
ori binevenită: ea provine de la un om care l-a cunoscut pe 
Kambyses şi l-a însoţit pe ultimul drum şi aparţine unui 
negustor bogat şi important al celui mai mare şi al celui mai 
generos rege. Ahura Mazda a vrut să fii acolo şi Ahura 
Mazda a vrut ca ochii tăi să vadă ceea ce ai văzut şi 
urechile tale să audă ceea ce ai auzit. 

— Şi cele mai mari stânci ale Munţilor Taurus au fost 
răscolite de vânturi, mormăi şi bătrânul Ţipor. Este de 
crezut că feţele muntelui, aşa cum le putem admira astăzi, 
n-au fost şi piscurile pe care le-au văzut strămoşii noştri - 
odihnească-se în pace! şi nici cele pe care le vor vedea 
nepoţii - Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să le dea 
sănătate! Şi dacă timpurile şi vremurile cioplesc după 
dorinţă stâncile, dându-le înfăţişările dorite într-o anumită 
clipă, cum te-ai putea opune tu unei asemenea legi a firii? 
Dareios, Marele Rege, a avut puterea să scoată din stânca 
întâmplărilor această faţă. Poţi tu vedea mai bine ca 


regele? 

— Da, confirmă preotul, Dareios, slujitorul lui Ahura 
Mazda şi totodată stăpânul nostru, este Marele Rege, cel 
mai generos dintre regi. 

lar Al Doilea îşi aminti de cuvintele servitorilor şi de 
cuvintele altor oameni, de cuvintele ofiţerilor şi ale preoţilor 
şi parcă... parcă şi de cuvintele lui Kambyses însuşi. Al 
Doilea îşi aminti de cuvintele lui Kambyses şi şi le aminti tot 
mai clar şi le povesti şi altora, ceea ce-şi aminti. 

Se mai îndoieşte azi cineva că Marele Rege Kambyses al 
Doilea şi-a omorât fratele încă înainte de a urca mincinosul 
Gaumata pe tron? Cine să se îndoiască? 


Al Doilea putu într-adevăr depune mărturie că Dareios, 
Marele Rege, era cel mai strălucit şi cel mai generos dintre 
toţi regii pământului. Dareios iubea nu numai Babylonul, 
dar şi celelalte oraşe şi ţări ale sale. El s-a făcut iubit în 
Egipt şi s-a făcut temut acolo unde trebuia. Dareios, putea 
depune mărturie Al Doilea, era generos nu numai cu 
popoarele, dar şi cu oamenii. Un negustor din Babylon, fiul 
Primului, nepotul lui Nabu-Daş a fost chemat să asigure 
materialele pentru noul palat al Marelui Rege, pentru 
palatul din Susa. 

Al doilea cunoştea Susa şi primele amintiri de adolescent 
erau legate de călătoria în această localitate. Şi Susa nici 
măcar nu era departe de Babylon, oraşul de care, dacă te 
legai cândva, nu te mai puteai despărţi niciodată. Susa 
fusese o piatră de încercare pentru Al Doilea atunci când 
acestuia abia îi mijiseră tuleii, acum devenea o piatră de 
încercare pentru cel mai important negustor al Marelui 
Rege. 

Pentru palatul lui Dareios, nepotul lui Nabu-Daş a adus 
tot ceea ce era necesar meşterilor de a construi un edificiu 
apt de a uimi lumea. Al Doilea a adus aceste materiale şi 
inscripţiile au păstrat proveniența lor: cedru din Liban, lemn 


de Yaka din Ghandara şi Carmania, aur din Sardes şi din 
Bactriana, lapislazuli şi cornalină din Sogdiana, turcoaze din 
Chorezm, argint şi bronz din Egipt, ornamente parietale din 
lonia, ivoriu din Etiopia, India şi Arachosia, piatră de 
Abiradus din Elam. Marele Rege era mereu plecat în lupte şi 
în organizarea celui mai mare imperiu al lumii. El revenea 
din când în când să admire cum, pe nesimţite, se naşte 
marele lui palat. Şi ceea ce organiza Dareios la nivelul 
lumii, supraveghea Al Doilea la Susa. Aducând cărămidari 
din Babylon, pietrari din Sardes, aurari şi sculptori de 
reliefuri din Media şi Egipt, aşa cum iarăşi inscripţiile o 
dovedesc pentru vecie, negustorul încerca să unifice 
priceperea diferitelor popoare în scopul acţiunii lui. Palatul 
de la Susa a devenit astfel conţinutul vieţii celui de Al 
Doilea, după ce şi-a împărţit traiul între Babylonul unde a 
crescut şi de care nu dorea să se despartă şi Susa, unde i 
se aduna nodul afacerilor. Nabu-Daş îi lăsase o importantă 
casă comercială, Al Doilea o extinsese la activităţi noi, 
nemaiexistând material sau serviciu pe care să nu se 
încumete să-l pună la dispoziţia oricui avea posibilitatea de 
a plăti. În Babylon era creierul, dar ramificaţiile plecau 
departe prin sucursalele ce se înmulţeau mereu. Al Doilea 
era reprezentat în toate cele patru direcţii şi, dacă Ahura 
Mazda o dorea, putea obţine la faţa locului orice produs 
ieftin undeva şi căutat altundeva. Pentru că dacă, de pildă, 
în Ţara Nilului nu se găsea o marfă, dar aceasta era din 
abundență în Ţara Mesageţilor, oamenii celui de Al Doilea 
din Egipt o primeau pe un preţ de nimic de la oamenii celui 
de Al Doilea din Ţara Mesageţilor. Totul nu constituia decât 
o problemă de informare şi de organizare. Avându-şi agenţii 
peste tot, Al Doilea putea să dirijeze mereu marfa cea mai 
căutată înspre locul cel mai căutat. Şi cu cât se consolida 
imperiul lui Dareios, Marele Rege, cu atât se infiltra şi casa 
de comerţ a celui de Al Doilea mai vital. Şi, fără a uita de 
forţa şi de generozitatea Marelui Rege, Al Doilea fusese în 
stare să depăşească de multe ori şi graniţele ţării. Oameni 


de-ai săi apărură şi în oraşele greceşti chiar şi atunci când 
acestea se aflau în plină luptă cu Dareios, la fel cum 
oameni de ai săi au fondat sucursalele în India şi atunci 
când hotarele din răsăritul îndepărtat deveniseră atât de 
nesigure. Al Doilea avea acum imperiul lui şi depindea 
numai de Ahura Mazda şi de priceperea de organizare a 
negustorului ca riscurile acestui imperiu nevăzut să fie tot 
mai mici: întreaga viaţă economică era controlată de el şi 
loviturile primite zilnic prin pierderea unei caravane sau 
prin prăpădirea unei reprezentanţe îndepărtate, o dată cu 
incendierea unei cetăţi devastate după înăbuşirea unei 
răscoale, se compensau cu profiturile zilnice intrate din 
ţările unde tocmai era pace. Inscripţiile lăsate de Marele 
Rege povestesc generaţiilor despre biruinţele lui Dareios. 
Nici una nu pomeneşte numele negustorului. Al Doilea a 
ştiut să guverneze lumea neştiut, discret, ascuns în spatele 
imperiului lui comercial. Fabuloasele cantităţi de aur, pe 
care Dareios le aducea din ţările supuse, erau fie păstrate 
pentru întreţinerea armatei, fie tezaurizate. Dar, între timp, 
o mare parte se scurgea în casa de comerţ a damkar-ului. 
Sucursalele din Gerrha, din Regma şi din podişul Maketa 
deveniseră cunoscute tuturor. Altele însă existau modeste 
şi cu atât mai eficiente. Asta pentru că Al Doilea a priceput 
că meseria lui avea şanse de succes cu cât era mai puţin 
pizmuită. Nu constituia un secret pentru nimeni că nepotul 
lui Nabu-Daş era un om foarte bogat, că se bucura de 
prețuirea şi protecţia atotputernică a Marelui Rege, dar 
nimeni nu ştia până unde merge sfera de acţiune a casei 
sale de comerţ, nimeni nu putea să-l acuze de speculă cu 
alimente şi mărfuri, nimeni nu putea să spună până unde i 
se întinde influenţa, dacă aceasta a depăşit domeniul strict 
economic sau dacă nu cumva averea a început să dicteze şi 
în alte ramuri ale vieţii... Nimeni nu a aflat vreodată 
asemenea lucruri, nimeni n-a vorbit despre ele, iar scribii 
nu le-au consemnat pe tăbliţele lor. Şi, neeternizându-l 
nimeni, Al Doilea a devenit după o vreme un personaj 


improbabil pentru timpul respectiv, iar mai târziu un 
negustor care nici nu a existat. Imperiul subteran al celui de 
Al Doilea lipseşte din orice carte de istorie. 


Cine mai cunoaşte astăzi organizarea economică atât de 
perfecționată a regatului ahemenid? Şi cine îi mai bănuieşte 
originile? „Negura istoriei” a înghiţit nu numai personaje, 
dar şi structuri. Al Doilea, fiul Primului, cel de al nouăzeci şi 
nouălea strămoş al scribului acestor rânduri (şi poate şi al 
unuia dintre onoraţii cititori), şi-a cheltuit viaţa pentru 
înălţarea palatului lui Dareios de la Susa şi între timp a iubit 
şi a avut copii. O dată cu averea pe care a moştenit-o de la 
bunic, Al Doilea l-a moştenit şi pe bătrânul evreu Ţipor, cel 
ce avusese grijă de Primul şi-l însoţise la Teima, cel ce l-a 
sfătuit pe Al Doilea însuşi în prima călătorie la Susa şi în cea 
din deşert, când s-au întâlnit cu Kambyses. Acelaşi Ţipor, 
care parcă uitase să moară, îl însoţi şi pe întâiul născut al 
celui de Al Doilea într-o primă călătorie. Dar zeii n-au fost la 
fel de îngăduitori cu primul fiu al celui de Al Doilea, ca şi cu 
bunicul şi cu tatăl acestuia. Urcând din Babylon de-a lungul 
Eufratului, primul fiu al celui mai bogat negustor a 
intenţionat să ajungă împreună cu o caravană de-a tatălui 
său în cetăţile greceşti din Media. Doar că drumul îl 
conduse direct în miezul unei răscoale împotriva satrapului 
local. Era seară şi Ţipor se ruga la Dumnezeul lui în clipa 
când în depărtare apărură călăreţii vrăjmaşi. Ar fi trebuit să 
fugă imediat şi poate că ar fi scăpat cu viaţa, dar Ţipor 
spunea o rugăciune pe care nu avea voie s-o întrerupă. 
Băiatul nu îndrăzni să se despartă de bătrân şi călăreţii 
năvăliră peste drumeţi şi-i omorâră pe toţi. Ţipor mai reuşi 
să îngâne cel de al optsprezecelea cânt. Dorise atât de mult 
să-l poată intona şi pe acesta, încât, atunci când sfârşi, muri 
mulţumit. În schimb, fiul celui de Al Doilea era prea tânăr 
pentru ca să poată pricepe ce i se întâmpla. Şi cine ar putea 
accepta în linişte să moară atunci când celorlalţi oameni 


abia li se deschid toate speranţele, când auspiciile sub care 
s-a născut au fost atât de favorabile, când Ahura Mazda a 
fost până atunci atât de generos? De ce tot ceea ce s-a 
arătat atât de luminos până în seara aceea să se întunece 
într-o singură clipă? Sigur, orice drum implică un risc, dar 
cine a crezut în mod concret până atunci în adevărul şi 
grozăvia acelei primejdii? Şi unde o să ajungă sufletul său, 
cel ce n-a avut încă timp nici să aleagă, nici să săvârşească 
fapte care să-l determine pe judecător să-l admită sau nu 
peste podul ducând pe tărâmul celălalt? 

Atacatorii nu le voiau numai bunurile, ci şi sângele, poate 
mai mult sângele decât orice. Dorinţa descătuşată de a 
ucide era puternică. În timp ce Ţipor muri mulţumit că şi-a 
putut termina rugăciunea, fiul celui de Al Doilea privi arma 
aducătoare de moarte cu convingerea că o minune se va 
opune în ultima clipă tăişului ei, că Ahura Mazda va face 
singurul lucru drept şi-l va salva, că un pâlc de călăreţi ai 
Marelui Rege se va ivi de după o dună şi-i va pune pe fugă 
pe agresori. Şi, murind în timp ce privea spre duna de după 
care aştepta izbăvirea, tânărul mai spera ceva, un lucru 
pentru care vremea ce i-a fost hărăzită a fost prea scurtă 
pentru a-l putea numi, ceva ce nici un timp mai îngăduitor 
nu l-ar fi lăsat să numească, tânărul căută cu ultima-i 
privire Speranţa. 


Al Doilea puse să se răscolească satrapiile cele mai 
îndepărtate pentru a-i fi găsit fiul. Nu crezu în moartea 
acestuia, decât atunci când, după multă vreme, i-au fost 
aduse obiectele lui Tipor, descoperite întâmplător. 
Cunoştea prea bine aceste obiecte şi, o dată cu moartea 
bătrânului, ştiu că i s-a prăpădit şi fiul. 

Pieirea băiatului - şi întrucâtva şi moartea bătrânului 
Ţipor, cel cu care s-a obişnuit, după cum s-a obişnuit cu el 
şi Primul şi Nabu-Daş - au făcut ca viaţa marelui om de 
afaceri să devină o goană neîntreruptă în întrecerea cu 


timpul, de parcă o dată cu sfârşitul celor doi dispărură din 
viaţa sa toate haltele de popas. In afară de uriaşa-i avere 
pusă în slujba lui Ahura Mazda şi a gloriosului său slujitor, 
Marele Rege Dareios cel Mare, Al Doilea avea şi case 
impunătoare şi o familie care să se bucure de munca lui. 
Dar nu i se mai născură decât fete. Negustorul călătorea 
mult pentru a-şi coordona nenumăratele afaceri, însă nu 
pleca niciodată departe. Drumurile lungi le lăsa pe seama 
trimişilor speciali. El supraveghea să nu lipsească nimic la 
construcţia palatului de la Susa, să existe în toate 
depărtările imperiului o marfă pe care sucursalele să o 
poată vinde şi se întorcea apoi acasă, la Babylon, în 
speranţa tot mai puţin mărturisită de a i se mai naşte un 
fiu. 

Stăpânul uriaşei case de comerţ devenise mai cunoscut 
decât un suveran, averea îi era apreciată ca a doua în 
lume, după cea aflată în visteriile Marelui Rege, dar viaţa i 
se scurgea în această întrecere disperată cu timpul care-i 
fusese hărăzit. Şi nu-l puteau ajuta nici preoţii din casă, nici 
oracolele din apus, nici urmaşii zautarului, care deveniseră 
tot mai ascultați. Fără urmaşi nu există dăinuire nici în 
istorie, nici în viaţa particulară. Însă nădejdea nu putea să 
moară. O nerăbdare cumplită palpita în sângele damkar- 
ului. 

Vremea însăşi era în aşteptare, simţea Al Doilea, parcă 
nici ea nu-şi găsea locul. Cel numit de eleni Cronos - 
singurul care conţine totul: şi trecut şi viitor, şi speranţă şi 
deşertăciune, şi preadevremele şi preatârziul - timpul însuşi 
părea în aşteptare. 

De pe vremea lui Kuroş (sau Cyrus, cum îi era numită 
amintirea tot mai des) Babylonul era bântuit de şi mai 
multe popoare ca pe vremuri. De parcă blestemul 
Domnului, atunci când i-a despărţit pe oameni în vorbitori 
de limbi diferite, nu s-ar mai fi terminat niciodată: mereu 
noi şi noi seminţii îşi făceau apariţia între zidurile oraşului. 
Şi, ca să le facă loc, alţii plecau. Dar nu plecau nici dintre 


aceştia toţi. Nici mărar neamurile aduse în robie cu două 
generaţii în urmă de Nabucodonosor în „Poarta zeilor” nu se 
grăbeau cu toatele să plece. Prooroci evrei colindau străzile 
şi, invocându-l pe unicul lor Dumnezeu, pretindeau că au 
văzut chipul şi întâmplările care toate prevesteau noi şi noi 
nenorociri înainte ca lumea să fie izbăvită. Şi pentru că 
nenorocirile erau cumplite şi nu se mai terminau în 
strigătele oratorilor, aceştia se vedeau obligaţi să caute o 
cauză dreaptă pentru toate acele pedepse ce se arătau. 
Invinuirile curgeau gârla asupra oamenilor şi asupra 
popoarelor întregi, asupra regilor şi asupra sclavilor. 
Oameni şi cetăţi s-au purtat ca nişte dezmăţate, strigau 
proorocii, prevestind pedeapsa, oameni şi cetăţi au putut să 
aleagă şi au ales greşit, au adus jertfe care nu i-au durut şi 
au continuat să greşească, spuneau şi urmaşii zautarului. 
Pentru a nu se lăsa mai prejos, grecii, care se înmulţeau şi 
ei tot mai vizibil între zidurile oraşului, răspândiră ştiinţa lor 
despre vârstele omenirii, vârste cărora chaldeenii le 
aduceau împotrivă propriile denumiri. De la blestemul 
Turnului oamenii vorbeau limbi diferite şi, numind în mod 
deosebit zeii şi lucrurile, oamenii şi gândeau diferit. Până ce 
Ormuz nu-l va învinge pe Ahriman, spuneau perșii, nu va 
exista o nouă unitate lingvistică. lar vremurile acelea nu se 
arătau încă. Aşa că toţi vorbeau limbi diferite; multe graiuri 
erau cu totul de neînțeles pentru ceilalţi. Dar toţi erau de 
acord că lumea trecuse de perioadele fericite, oricum s-or fi 
numit, acestea: vârsta de aur sau vârsta lui Cronos era de 
mult în urmă, pierdută era şi vârsta de argint, vârsta lui 
Zeus, cum o numeau grecii, rămânând doar de stabilit care 
era vârsta cea mai neprielnică pentru ca aceea să fie 
numită vârsta contemporaneităţii, vârsta de fier sau vârsta 
artelor şi a războaielor, vârsta lui Poseidon sau vârsta lui 
Apollo. Oamenii se întreceau în a da denumiri, aşa cum se 
întreceau în expresii diferite de când unicul Dumnezeu i-a 
despărţit în urma nesăbuinţei de a construi acel turn, dar, 
după impresia generală, goana cu timpul este dinainte 


pierdută, pierdute fiind speranţele celorlalte vârste ale 
omenirii, vârste în care, după moarte, sufletul urca în lumea 
de deasupra, veghindu-i în continuare pe cei vii, în vreme 
ce unii aleşi coborau într-o viaţă veşnică sub pământ ori în 
peşteri, iar alţii îşi continuau traiul în „Insula fericirii”. Pe 
când acum, singura urmare a vieţii este drumul peste râul 
Hubur spre Ţara fără de întoarcere ferecată între cele şapte 
ziduri şi cele patrusprezece porţi. Cumplită este vârsta 
aceasta a omenirii, mai ales că ea devine şi mai cumplită 
după moarte. 

Cât îi trăia fiul, speranţa în nemurire a celui de Al Doilea 
era intactă în acesta. Dar trebuie să existe totuşi 
întotdeauna undeva o rațiune înaltă, se încăpăţâna Al 
Doilea să-şi sugereze, doar că nu găsea nici un sprijin 
pentru gândurile sale. Nici măcar Ţipor nu mai era de faţă, 
pentru a-l linişti. Preoţii îi explicau indiferenți că scopul 
suprem se află foarte la îndemână, că singura rațiune este 
aceea de a-l sluji pe Ahura Mazda. Dar după moarte? De ce 
să mai rătăcim sub pământ la nesfârşit, dacă nici măcar 
scopul acela nu-l mai putem îndeplini? 

Existau oameni care au început să numere anii marelui 
an, cel care se afla acum în vârsta lui cea mai rea, dar cel 
care, împlinindu-se, va trece din nou în prima fază, când 
lumea va trăi îndelung fericită, iar sufletul morţilor va urca 
alături de zei. Mai exista, deci, măcar această speranţă, 
chiar dacă ea nu-i mai putea atinge pe păcătoşii aflaţi în 
viaţă. Al Doilea începu să întreţină oameni capabili de a 
face asemenea calcule şi, găsind la el încurajare şi hrană, 
aceştia se grăbeau spre casele lui. Socotelile învăţaţilor, 
care pretindeau că sunt în stare să spună nu numai câtă 
vreme va mai trece până la împlinirea anului mare dar şi ce 
se va întâmpla după aceea, difereau foarte mult, însă toţi 
aveau argumente şi semne indubitabile pe care se 
sprijineau. 3.000 de ani spuneau unii că durează un timp 
întreg şi 3.333 afirmau alţii. 7.777 era cifra dată de un 
chaldeean şi 18.000 cea numită de un grec, Heraclit din 


Ephes. Cum totul se repetă şi timpul se repetă, nimic mai 
logic. Şi vremurile bune se vor întoarce şi ele. Existau şi 
mărturii trecute: pietrele cu înscrisuri rămase de dinainte 
de potop, pietre pe care le citeau prinții şi care se 
împuţinau atât de vertiginos, de parcă cineva ar fi vrut să le 
distrugă cu bună ştiinţă. Vremea de aur va veni din nou şi 
măcar copiii copiilor vor avea parte de ea. Şi prin fiii noştri 
şi noi. Cu condiţia să ai parte ca fiii să-ţi trăiască şi să 
zămislească alţi fii, gândea negustorul, cel ce cu fiecare 
succes în lupta cu timpul devenea un înfrânt tot mai 
irevocabil. Al Doilea avea trei fete şi nici un băiat, iar 
speranţa îi juca tot mai departe pe boltă, asemenea stelelor 
cu coadă ce se apropie pentru un răstimp, ca după aceea 
să dispară iar. 


Ţipor avusese mai mulţi fii, iar aceştia aveau la rândul lor 
familii. Şi fiii fiilor aveau deja copii. Infiorat de blestemele 
proorocilor, care deveniseră mai mulţi şi mai înfricoşători ca 
oricând, neamul evreilor, după ce primise îngăduinţa lui 
Cyrus de a se întoarce în ţara sa, îşi începuse pregătirile de 
plecare. Peste patruzeci şi două de mii de suflete au părăsit 
Babylonul sub conducerea lui Zorobabel, dar alte multe mii 
au rămas în cetate. Printre ei şi Ţipor. Şi nici familia nu-i 
plecă toată şi bătrânul se mulţumi şi pe mai departe cu 
casa pe care o avea pe lângă casa lui Nabu-Daş. Alături de 
el i-a mai rămas un fiu al unui nepot. Acesta crescuse 
laolaltă cu feciorul celui de Al Doilea, aşa cum Ţipor însuşi 
crescuse alături de Nabu-Daş. Tocmai pe acest tânăr nu-l 
luase în seamă negustorul decât atunci când află că 
strănepotul lui Ţipor vrea să plece pe urmele părinţilor săi. 
Atunci îl descoperi şi nu-i îngădui să se ducă. Băiatul vorbea 
la fel ca şi propriul băiat al celui de Al Doilea şi gusturile îi 
erau la fel. Damkar-ul, care pierduse nădejdea că ar mai 
putea să aibă un fiu, voi să-l păstreze lângă el şi să-i 
dăruiască uriaşa-i avere. Dar strănepotul lui Ţipor refuză. In 


ziua a treia a lunii Adar al celui de al şaselea an de domnie 
a lui Dareios, templul din lerusalim fusese reclădit. 
Doisprezece ani mai târziu, strănepotul lui Ţipor primi 
încuviințarea să plece şi el împreună cu o caravană cu 
vasele de aur aduse de Nabucodonosor Cuceritorul şi pe 
care acum Marele Rege le dădea înapoi evreilor. 

Al Doilea rămase din nou singur, goana în întrecerea cu 
timpul devenise tot mai aprigă şi pe cât îi creşteau averile, 
pe atât totul i se părea mai fără rost. Stelele aduse de 
aiurea şi inscripţiile cu greu descifrate de pe câte un zid 
erau mărturiile unor oameni ce au murit demult. Sufletele 
unora planau deasupra lumii, altele coborâseră în mijlocul 
pământului, după cum povesteau grecii, deveniți pe zi ce 
trecea tot mai numeroşi între celelalte popoare care s-au 
străduit să construiască turnul legendar. Al Doilea era 
convins că faima nemuritoare despre care vorbeau acele 
semne mai privea acum doar ideea de glorie vremelnică: 
sufletele celor amintiţi de ele coborâseră în cetatea 
ferecată de şapte ziduri groase şi aveau gurile ferecate cu 
mâl şi cenuşă. 

Al Doilea devenise mai eficient ca oricând: lucra zi şi 
noapte în slujba Marelui Rege şi pentru gloria lui Ahura 
Mazda. Dar tot ce făcea nu era decât pentru a nu lăsa 
melancolia să-l copleşească. Cine ar fi bănuit la omul acesta 
energic ca tocmai la vârsta deplinei maturităţi să apară 
deprimarea, moştenirea visătorului său tată? Şi ce fiu al 
Babylonului gândea aşa? (Intrebarea nu-i aparţine scribului. 
Acesta a învăţat prea bine lecţia semnificativă a excepţiei.) 

O dată cu moartea fiului, negustorul se simţea lipsit de 
cel mai valoros bun: speranţa nesfârşitului. Drept urmare, 
puseurile de melancolie începură să apară la fel ca la 
Primul: la început rare şi inexplicabile, apoi tot mai dese. 
Călătoriile nu erau potrivite să lupţi împotriva unor 
asemenea duşmani: călătoriile sunt alcătuite din lungi ore 
de moţăială pe măgăruşi sau nopţi de veghe pe meleaguri 
străine şi tocmai toate acestea se dovedesc a fi prilejurile 


cele mai prielnice de a da frâu liber unor gânduri ce nu se 
mai lasă dominate. Şi nici femeile nu sunt bune pentru a 
alunga asemenea cugetări răsculate: la despărţirea de ele, 
lehamitea şi sfârşeala te fac şi mai puţin capabil să te opui 
plăsmuirilor neprielnice ale imaginaţiei sau, şi mai grav, 
arătărilor înfricoşătoare care pe Al Doilea îl duceau mereu 
peste râul Hubur pentru a putea contempla acolo pâcla ţării 
veşnice, unde nu se mai află decât încremenirea şi unde 
suntem sortiţi să ne afundăm cu toţii după moarte. 

— Bine, îi spunea atunci Al Doilea lui Ahura Mazda, dacă 
tot acolo îmi este sortit să-mi ajungă sufletul, atunci măcar 
să uit pentru clipa scurtă a vieţii mele de acel loc 
înfricoşător! De ce doar eu să văd de fiecare dată chipul 
înfricoşător a ceea ce şi aşa nu pot ocoli? 

Al Doilea începu să aibă vedenii, iar preoţii încercau să le 
explice. Oamenii îl priveau cu tot mai multă teamă: 
stăpânul marelui imperiu comercial devenea, în perioada 
când vorbea pradă vedeniilor, gura lui Ahura Mazda. Al 
Doilea devenea o forţă nu numai datorită averii nemăsurate 
de care dispunea şi a graţiei de care se bucura în faţa 
Marelui Rege, Al Doilea devenea o forţă şi datorită divinității 
ce începuse să-l viziteze. Dar puterea aceasta, cu care 
fusese învestit, în loc să-l facă mai fericit, îi întuneca tot mai 
mult chipul, părând şi mai cumplit în ochii oamenilor: un 
conducător voios poate fi admirat, unul mohorât măreşte 
distanţa. 

Al Doilea deveni ursuz: problemele sale erau de natură 
existenţială, iar oamenii îl sâcâiau cu tot felul de fleacuri. 
Nenumărate lucruri se pot obţine de la semeni, atunci când 
dispui de voinţa şi de forţa necesare. Dar ceea ce 
depăşeşte sfera de activitate a oamenilor şi se află 
nemijlocit în mâna lui Ahura Mazda, ceea ce nu mai 
depinde de conştiinţa şi de puterea de discernământ a 
muritorilor devine atât de dureros, încât neputinţa în faţa 
cotidianului ajunge ridicolă. Şi enervantă. De aceea 
funcţionarii damkar-ului trăiau într-o veşnică teroare: era 


îngrozitor să-i spui ceva stăpânului, dar era şi mai rău dacă 
nu-i spuneai. Contactul cu el devenise un chin. Şi nici 
acasă, în familie, situaţia nu era mult diferită. Fiicele îi 
fugeau din cale, soţia se simţea prinsă între ciocan şi 
nicovală, multe intervenţii care se făceau pe lângă ea de 
către te miri cine, dar mai ales de către fraţii ei, o obligau 
să trateze cu Al Doilea afaceri, ea care se dovedea prea 
puţin interesată de aşa ceva şi care era fericită când putea 
să-şi păstreze bărbatul într-o stare de relativă linişte. Când 
se sătura prea tare de toate, negustorul pleca în călătorii: 
fie la Susa, unde avea o altă casă şi unde supraveghea 
construcţia palatului Marelui Rege, fie la Persepolis, unde se 
ridica sanctuarul pentru sărbătorirea anului nou, „oraşul 
pentru o singură zi”, cum se mai numea, dar care cu atât 
mai mult avea nevoie de materiale de construcţie şi de 
organizarea muncii. Dar şi acolo avea parte de tot felul de 
cicălitori şi linguşitori. Cu nimeni nu mai putea să lege o 
relaţie depăşind interesul imediat al respectivului. La 
Persepolis se ridicau nişte coloane uriaşe, menite să susţină 
un tavan de lemn. De sus, leii priveau mărunţii oameni 
viermuind printre construcţiile ce nu se mai terminau. 
Uitându-se la fiarele cocoţate pe protoame, Al Doilea 
simţea din nou veşnicia copleşindu-l. Atunci pleca mai 
departe, de data asta spre apus. Vremurile deveniseră 
iarăşi tulburi - şi când oare a fost vârsta de aur, când să fi 
fost ele cu adevărat liniştite -, Dareios era când la hotarele 
Indiei, când în nord, grecii începeau tot mai mult să se 
împotrivească ahemenidului, iar Al Doilea călătorea în 
Media, în Cilicia, în Lidia şi în Caria, în Frigia şi în Thessalia 
şi mai departe, până în Tarent. Şi în timp ce un Brutus (ce 
nume predestinat!) izgonea ultimul rege din Roma, Al 
Doilea pleca din Rhegion, traversa imperiul şi rătăcea din 
nou la răsărit, printre etiopienii Asiei. „O, deşertăciune a 
deşertăciunilor! Ce folos are omul din toată truda pe care 
şi-o dă sub soare? Un neam trece, altul vine şi pământul 
rămâne veşnic în picioare!” îl citase de multe ori Ţipor pe 


Ecleziast, fiul lui David. Dar la bătrâneţe Ţipor îşi mormăia 
cuvintele aşa cum altul îşi număra banii sau îşi mustra 
copiii. Apoi Ţipor a dispărut, dar nici ceea ce recitau cei din 
casa negustorului nu era mai vesel: „Abia am sosit în viaţă, 
că am şi trecut peste timpul hărăzit. M-am întors: e rău, 
mereu rău? Apăsarea mea a sporit, n-am găsit dreptul meu! 
Am strigat către zeul meu, dar el nu şi-a arătat faţa! Am 
chemat zeiţa mea, dar ea nu s-a întors către mine...” Un 
gând ca un vis i-a apărut pe când se întorcea din Kyrene: 
un bărbat înalt, cu barba lungă, însoţit de un câine cu şase 
capete, s-a ivit deodată din mijlocul mării, oprind toate 
corăbiile şi întrebându-i pe negustorii şi pe marinarii, şi pe 
oştenii de pe ele, dacă sunt mulţumiţi de soarta ce le-a fost 
hărăzită pentru clipa lor de viaţă. Îi asculta pe fiecare şi, 
după cum răspundeau, le dădea drumul să plece mai 
departe sau punea câinele cu multe capete să lovească 
puternic în corabie cu coada-i uriaşă, încât aceasta se 
răsturna şi dispărea în adâncuri în mijlocul gălăgiei ţipetelor 
deznădăjduite ale nenorociţilor. Când a venit rândul să 
răspundă şi cel de Al Doilea, acesta a spus că ar fi fericit 
doar dacă ar avea din nou un fiu. Alţii de pe corabie au spus 
altele şi acum aşteptau cu toţii înfriguraţi să vadă dacă vor 
fi daţi adâncurilor sau dacă vor primi permisiunea de a 
pleca. 

— Ţi-ai da viaţa ta în schimbul unui fiu? auzi Al Doilea o 
voce. 

— Eu sunt negustor, răspunse acesta. Pentru cele câteva 
clipe pe care le mai am de trăit, aş obţine intrarea în 
nemurire. Ce negustor n-ar accepta un asemenea târg? 

— Du-te atunci acasă şi aşteaptă! 

Şi, într-adevăr, Al Doilea mai avu un fiu. 


Toată viaţa este un basm. Şi cum să fie altfel, când zeii 
cu imaginaţia lor frivolă se implică atât de nemijlocit în 
destinul bieţilor muritori? Oamenii, sortiţi a-l sluji pe Ahura 


Mazda în răstimpul scurtei lor peregrinări pe pământ, se 
văd la rândul lor ajutaţi şi pedepsiţi, de multe ori pentru o 
vină pe care nici n-apucă s-o cunoască. Viaţa, această 
fereastră deschisă dintr-o lume într-altă lume, este bântuită 
nu numai de plăsmuiri văzute. Basmul este fără de sfârşit!. 

Un monstru al mării cu mii de capete este viaţa şi 
niciodată nu ne arată animalul acela uriaş acelaşi cap. Dar 
fiindcă şi el este doar o creatură, cu timpul, la intervale 
mari, lucrurile se repetă. 

În basmul celui de Al Doilea, Ahura Mazda îi mai dărui un 
fiu negustorului. Dar tatăl nu se linişti. El, cel născut pe 
vremea regelui Nabonaide în îndepărtata oază Teima, cel 
ce apucase vremea lui Cyrus, cel ce revenise în deşert 
pentru a-l întâlni pe regele nebun Kambyses şi trăise 
măcelărirea magilor şi apoi penetrarea tot mai evidentă a 
ideilor lor, el cel ce asistase la înfrângerea nenumăratelor 
revolte şi nu în ultimul rând chiar la revolta Babylonului 
împotriva ahemenizilor, el cel ce văzuse oraşe distruse şi 
populaţii întregi măcelărite, dar tot el aparţinând unui oraş 
unde existau alături miile de seminţii, diferite unele de 
altele ca florile pe câmp, dar nestânjenindu-se între ele, el 
cel ce putea depune mărturie cum armonia aceasta se 
deteriora mereu, unii plecând şi plecând apoi şi alţii şi 
venind mereu oameni noi în loc, dar niciodată de aceeaşi 
calitate cu a celor plecaţi - în locul celor buni sosind 
întotdeauna numai aventurieri şi arivişti -, Al Doilea, cel 
ajuns el însuşi stăpânul unui imperiu financiar cum nu ştia 
să mai fi existat altul înaintea-i, acest tată trecuse prin prea 
multe pentru a nu se teme obsesiv pentru viaţa fiului său. 
Aşa încât întreținea o armată întreagă să-i apere pruncul, 
un medic locuia în casa lor pentru a se afla mereu la 
îndemână, locuinţa îi era înconjurată şi pe dinăuntru şi pe 
dinafară de un zid gros de talismane cu chipurile vechilor 
zei binevoitori, iar preoţii primeau regulat daruri pentru a-l 
îndupleca pe Ahura Mazda să fie mărinimos cu urmaşul 


1 Asemenea Speranţei. 


celei mai importante slugi a Marelui Rege. Nicio măsură nu 
fusese uitată şi, cu cât era mai ferit copilul de furia 
oamenilor şi a zeilor, totul i se părea negustorului prea 
puţin. Ochii ahtiaţi după sânge, ochii celor ce i-au ucis 
primul fiu şi ochii care i-a fost dat să-i vadă de atâtea ori la 
alţi oameni buni şi răi ai vârstei de fier în care se aflau, 
ochii aceia îl chinuiau zi şi noapte. 

— Al Doilea a înnebunit, şopteau funcţionarii şi servitorii, 
preoţii şi sclavii. 

— Al Doilea este bântuit de un duh rău, trebuia să admită 
şi soţia lui şi acelaşi lucru îl şopteau şi fiicele sale, dintre 
care două se măritaseră deja de mult. 

— Al Doilea îşi va ruina marele imperiu, se temeau 
ginerii, angajaţi pe posturi importante în întreprinderile 
socrului. 

Dar cel puţin în această privinţă nu era cazul să-şi facă 
nimeni griji. Palatul de la Susa creştea şi se împodobea 
datorită muncii şi organizării celui de Al Doilea. Capitala 
pentru o singură zi, Persepolis, îi putea mulţumi rapida 
înflorire, filialele din răsărit şi din apus funcționau fără 
oprire, indiferent de era pace sau război. Şoselele 
construite de Dareios, Marele Rege,  simplificau 
transporturile, iar poşta transmitea cu repeziciune ştirile. 
(Al Doilea avea însă şi o poştă personală, mai rapidă decât 
cealaltă, astfel încât afla înaintea tuturor ceea ce se 
întâmpla în cea mai îndepărtată satrapie. Şi tot ceea ce era 
important afla în acelaşi timp prin intermediul celui de Al 
Doilea şi Cel Mai Mare dintre Regi. Doar veştile pur 
comerciale, cum ar fi de pildă lipsa unui produs sau 
surplusul altuia, distrugerea unui oraş şi, deci, dispariţia 
unor anumite materiale, rămâneau ştiri în proprietatea 
exclusivă a damkar-ului şi nimeni nu a aflat niciodată că 
arma cea mai teribilă a marelui negustor era sistemul rapid 
de informaţii, cu ajutorul căruia conducea lumea.) Cât timp 
a fost bântuit de demoni, cât timp a terorizat o lume cu 
grija-i bolnăvicioasă pentru fiul său, Al Doilea şi-a adus 


imperiul financiar la apogeu. _ 

Pe urmă i s-au născut primii nepoți. Intr-o noapte 
ofrandele aduse zeilor l-au făcut pe Ahura Mazda să-i 
îndepărteze pe demonii cei răi, sugerându-i damkar-ului că 
de acum, orice s-ar întâmpla cu fiul lui, sângele tot i se 
perpetuează prin nepoți. Aşa că Al Doilea se linişti. Işi 
împrăştie neamurile în aşa fel, încât nepoţii să se afle la 
mari depărtări unii de alţii şi de propriu-i fiu. Asta pentru că 
dacă s-ar întâmpla vreo nenorocire, o molimă sau un război 
nefericit, să supravieţuiască măcar unii!. 

Al Doilea se linişti. Dareios, Marele Rege, era mereu 
plecat să-şi potolească supuşii: oamenii sunt instigaţi de 
rău: nu era cetate, nu era popor care să nu-l supere, mai 
ales cetăţile greceşti deveniseră nesigure. Apoi războaiele 
s-au ţinut lanţ. (De trei ori la fiecare masă avea poruncă un 
servitor să-i amintească să nu-i uite şi să nu-i ierte pe 
atenieni...) Eşecul expediției împotriva sciţilor, victoria 
împotriva  ciprioţilor, moartea ambiţiosului Aristagoras, 
înfrângerea cetăților răsculate din Asia, lupta de la 
Marathon, împlinirea proorocirilor, revolte după revolte, 
victorii mari şi înfrângeri umilitoare, cuvintele oracolelor 
elene, ecourile tot mai numeroase ale vorbelor zautarului, 
faptele de eroi şi faptele de trădare alimentau fără răgaz 
zvonurile, iar cetăţile n-aveau vreme să-şi revină dintr-o 
veste, pentru că alta nouă îi lua deja locul. Conducându-şi 
uriaşele armate peste fluvii şi continente, asemenea leului 
care se plimbă prin propria-i pădure, Marele Rege revenea 
doar din când în când pentru a se mira de înfăptuirile 
fidelului dregător, dregător fără nici o funcţie, dar cu atât 
mai puternic. Al Doilea, văzându-şi doar de ale sale, 
devenise un mit din mitul Marelui Rege. Unde era vremea 
când a depus mărturie pentru Dareios împotriva 
impostorului Bardya - Smerdis - Gaumata? Unde-i era 
primul fiu, ucis în pragul tinereţii de fiara doritoare de 


1 Damkar-ul a fost un negustor genial şi a ştiut să-şi gospodărească şi 
speranţele pe măsură. Scribul nu poate decât să-l admire. 


sânge? Unde erau proprii ani de peregrinări în căutarea 
Speranţei? Doar urmaşii zautarului au rămas vii dintre acele 
plăsmuiri ale trecutului. Dar, iată, un alt fiu de-al celui de Al 
Doilea trăieşte! 

La Persepolis scara ce urca spre apadana era ornată cu 
reliefuri înfăţişând popoarele sosind cu tributurile de anul 
nou. Printre gărzile medo-persane, cei din Susa vin cu o 
leoaică îmblânzită şi cu puiul acesteia, armenii cu un cal şi 
cu o cană, ale cărei toarte înfăţişează grifoni înaripaţi, 
arienii vin cu cămile cu două cocoaşe şi cu blănuri, sakii 
aduc brățări ce se termină cu capete de animale, arabii 
aduc un dromader, etiopienii din Sudan se înfăţişează cu un 
okapi. Aceasta se va şti şi peste secole şi va fi consemnată 
în cărţi. Dar Al Doilea spera să supravieţuiască prin sângele 
său şi nu prin prezentul trecător, pe care era obişnuit să-l 
organizeze şi de care, la vremea procesiunilor solemne, se 
entuziasma şi era copleşit, la fel ca toţi ceilalţi 
contemporani. El însuşi se ştia o biată adiere trecătoare. 

In anul al treizeci şi şaselea de domnie, Marele Rege 
Dareios, stăpânul lumii şi slujitorul lui Ahura Mazda, muri pe 
neaşteptate în timp ce pregătea pedepsirea egiptenilor şi a 
grecilor. Câteva zile mai târziu, la fel de neprevăzut, muri şi 
Al Doilea. 


AL TREILEA (503 î.e.n. - 479 î.e.n.) 


DESPRE NECRUŢĂTOAREA LUPTĂ CU 
SPAIMELE 


Imensă trebuie să fie o avere pentru a transforma în 
glorie strălucirea talanţilor de aur. Dar voinţa bărbaţilor 
este nesfârşită şi niciodată bogăţia cea mai strălucitoare n- 
o poate satisface în întregime. 

Şi iată că în Noul Babylon a trăit un damkar, un negustor 
bogat, care şi-a pierdut familia urgisită de demoni, primind, 
în schimb, de la zei un fiu pe care i l-a adus apa Eufratului. 
Apoi l-a pierdut şi pe acesta, dar i-a rămas fiul fiului. Nici Al 
Doilea, cel ce pe vremea Marelui Rege Dareios a înmulţit 
averea moştenită de la bunicul său la dimensiunile unui 
imperiu comercial, nici Al Doilea deci n-a apucat să se 
bucure de primu-i născut, omorât pe drumurile Mediei. Însă 
Ahura Mazda i-a făcut cadou mai multe fete şi gineri şi la 
urmă s-a milostivit de el şi i-a îngăduit să mai aibă un fiu. 
lar pruncul a crescut şi a devenit stăpânul celei mai mari 
averi, exceptând desigur tezaurele ahemenizilor. Al Treilea 
n-a trebuit să lupte pentru imperiul moştenit şi, astfel, fie 
că nu i-a cunoscut valoarea, fie că era plămădit dintr-un 
material diferit de cel al tatălui său, visele i s-au îndreptat 
în alte direcţii. 

Scribul tace şi notează, dar gândeşte în sinea lui: „În 
lumea aceasta, unde nu se moştenesc numai averi, dar şi 
talent în meşteşuguri, se pare că doar cei neînsemnaţi sunt 
sortiţi a perpetua timp de veacuri aceeaşi meserie. De cele 
mai multe ori cei cu adevărat mari se sting o dată cu ei 


înşişi, nemaiavând forţa de a zămisli urmaşi pe măsură. Şi, 
în aceeaşi vreme, decade şi casa de comerţ pe care au 
extins-o, şi meşteşugul pe care l-au făcut nemuritor, iar ei 
nu devin decât epigonii propriilor descendenţi direcţi. După 
ce au dat cu atâta generozitate, zeii obişnuiesc să se culce 
pe cealaltă parte. Câte mari averi s-au perpetuat mai mult 
de două-trei generaţii la umbra aceleiaşi glorii? Câţi mari 
artişti au avut copii pe măsura geniului lor? Ferice de taţii 
celor mari! Cei dăruiţi vor trebui să vadă zadarnica trudă a 
fiilor lor”. 

Imperiul celui de Al Doilea a fost împărţit, de fapt, între 
ginerii săi, chiar dacă o vreme în familia negustorului, de 
ochii lumii, în fruntea treburilor se mai afla încă voinţa celui 
de Al Treilea. Dar împărţirea devenea tot mai evidentă şi 
zeii au refuzat să-şi mai întoarcă faţa spre opera pe care au 
desăvârşit-o pe vremea marelui damkar. Şi nu se află nimic 
de mirare în aceasta: cui i-ar place să admire ruinele 
construcţiei sale? lar zeii nu se ocupă în nici un caz cu 
peticitul! 

Cât timp a mai trăit Al Doilea şi cât timp a mai trăit 
Dareios, multe popoare s-au închinat rând pe rând de voie 
sau de nevoie Marelui Rege şi în urma armatei veneau 
mereu oamenii negustorului. lar cetăţile, care se răsculau 
sau care nu puteau fi înfrânte, omorau ocupanţii şi 
atacatorii şi păstrau legăturile cu damkarul. Viaţa fără 
serviciile celui de Al Doilea devenea mai dificilă. Se spune 
că doar focul, apa şi tâlharii nu aleg. Unele caravane cu 
marfă şi unele sucursale ale negustorului căzură, într- 
adevăr, pradă atacurilor unor bandiți. Nu fusese decât ca şi 
cum dintr-un sac uriaş s-ar fi scurs câteva boabe printr-o 
gaură de mărimea unui vârf de ac. 

Apoi, cu vremea, ruptura s-a mărit şi ginerii celui de Al 
Doilea n-au ştiut s-o astupe şi nici s-o coasă. Brusc, 
pierderile au început a se face simţite şi, cum nu era nimeni 
dintre moştenitori să poată spera să dobândească întregul, 
fiecare nădăjduia că paguba îi va atinge doar pe ceilalţi. 


Al Treilea se căsători devreme şi femeia îi făcu un 
monstru mort înainte de a se naşte. Ghicitorii studiară 
avortonul şi găsiră că pentru Al Treilea toate căile erau încă 
deschise. Dar imaginea înspăimântătoare a acelui făt - nici 
om, nici animal, nici altceva avea să se alăture chipurilor 
umflate ale spaimelor tânărului bărbat. Un an mai târziu 
nevasta, născând un fiu sănătos, îşi răscumpără greşeala 
dintâi. Însă, alături de o anume femeie violetă, amintirea 
acelui boţ infirm populă toate coşmarurile tatălui, până ce 
acesta putu să le mai perceapă, mult timp după aceea. 

Asigurând continuitatea, fiul celui de Al Doilea consideră 
că şi-a făcut datoria faţă de ai săi. Celebra firmă a familiei 
nu-l interesa, iar pruncul abia se născuse; cumnaţii erau cei 
ce administrau uriaşa avere. O administrau şi o împărțeau. 
lar pierderile, tot mai numeroase, treceau în partea 
copilului. Tatăl acestuia plecă să-şi urmărească visul. 
Bogăţiile fiului se topeau vertiginos. Copilul gângurea şi 
dădea din mânuţe. 

Al Treilea se îndreptă spre apus. 


Odată, să fi avut vreo şase ani pe atunci, tatăl l-a dus la 
Marele Rege. Dareios tocmai venise dintr-una dintre 
expedițiile strălucite, din gloria cărora s-au umplut apoi 
miturile. Dar Al Treilea, copil fiind, apucă să vadă un rege 
supărat. Imperiul ahemenid, cel mai mare imperiu al lumii, 
se zdrenţuia pe margini: graniţele îi erau nesigure şi ţara se 
deşira ca o pânză netivită. In cazul că-şi aruncau privirile 
spre pământ, zeii n-aveau ce vedea în afara unui linţoliu 
necuprins, unde peticele se învecinau cu alte petice. Ca să 
nu se descompună în întregime ţara ţărilor sale, Marele 
Rege era obligat să fie mereu peste tot sau să-şi trimită cei 
mai buni generali să astupe fisurile, care apăreau una după 
alta. Fiecare campanie victorioasă, fiecare război câştigat 
aducea cu el averi imense - necesare pentru finanţarea 
viitoarelor izbânzi. (Doar că reuşitele alternau şi cu expediţii 


în van şi chiar cu înfrângeri... Dar, indiferent de 
deznodământ, fiecare război îşi cerea banii, pe lângă 
victime.) 

Totuşi, ostile nu se întorceau încărcate numai cu prăzi, ci 
şi cu povara orbitoare a gloriei. Băiatul de şase ani putu 
intra în corturile de purpură ale generalilor, putu vedea 
armamentul greu strălucitor al comandanților, putu admira 
atitudinea de zeu implacabil în înfăţişarea celui ce dă 
ordinele, putu remarca eleganța şi forţa pe care le degajau 
călăreţii, componenţii acelei cavalerii persane temute în 
toate colţurile lumii, putu să se mire de traiectoria săgeţilor, 
asemănătoare cu însăşi traiectoria necruțătoare a fulgerelor 
lui Ahura Mazda. Copilul zări atunci altfel de oameni decât 
cei cu care era obişnuit: sub ochii săi arcaşii de pe multele 
monede văzute în casa lor se transformau în bărbaţii 
neînduplecaţi, ce băgau groaza în duşmani, iar în locul 
numeroaselor rude, în locul funcţionarilor tatălui, al 
diferiților meşteşugari, al preoţilor şi al înţelepţilor, al 
medicilor şi al rapsozilor, în locul sclavilor şi al 
nenumăraţilor pierde-vară, întâlni pentru întâia oară oşteni 
aspri şi superbi, coborâţi parcă din poemele aezilor şi din 
legendele zeilor, bărbaţi ce nu se împăcau cu soarta şi care 
luptau cu sabia şi cu lancea împotriva ei, puternici şi viteji, 
gravi şi apți de a-şi face singuri dreptate, dacă zeii le-o 
îngăduiau, curajoşi şi minunaţi, murind exemplar, bărbaţi 
intrând direct în nemurire. 

În corturile comandanților găsi paturi de aur şi cupe de 
argint, arme de bronz şi petreceri zgomotoase, femei 
frumoase şi sclavi gata de a înfăptui orice poruncă la cel 
mai mic semn al stăpânului. Al stăpânului erou, desigur, al 
bărbatului conştient că i se cuvin toate bucuriile, pentru că 
le-a obţinut prin vitejie. 

Acela fu momentul când, copleşit de strălucirea gloriei 
nemuritoare a oştenilor, trăi copilul experienţa vieţii sale. 
Ispita era copleşitoare. La vârsta de şase ani, Al Treilea 
decise că negustoria este pentru bătrâni şi pentru 


slăbănogi. El va deveni general şi va învinge duşmanii. Îi va 
zdrobi pe cei ce cred în zei mincinoşi, pe cei ce-l profanează 
pe Ahura Mazda, pe cei ce i se opun Marelui Rege, pe cei 
ce, vorbind în alte limbi, atacă graniţele imperiului şi 
rătăcesc minţile supuşilor. Şi îi va învinge mai cu seamă pe 
eleni: pe cei din Grecia - din Atena şi din Sparta, în primul 
rând -, dar şi pe cei din Marea cu Nenumărate Insule, pe cei 
ce au trecut de partea duşmanilor, pe egeeni, dar şi pe acei 
eleni care şovăie după cum bate vântul şi sunt când de 
partea Marelui Rege, când de partea inamicilor, pe cei din 
cetăţile din Mezia. 

Al Treilea fusese un copil răsfăţat, ce creştea voinic şi 
sănătos. Era puternic pentru vârsta lui şi, pentru a-i face o 
plăcere tatălui său, toţi cei care-l vedeau îi lăudau calităţile. 
Doar că Al Treilea suferea neştiut de oameni şi numai de 
zei: vise îngrozitoare, monştri cumpliţi îi vizitau nopţile, 
chinuindu-l. lar ziua, căutând disperat să-şi dovedească 
forţa în jocuri războinice, copilul încerca să fugă de 
amintirea acelor demoni ai tenebrelor. Zadarnic însă. 
Spaima i se accentua întruna şi povara ei trebuia s-o ducă 
mereu cu el, povară invizibilă, dar cu atât mai înfiorătoare. 
De unde, din a cui memorie şi pentru ce vină veneau 
demonii care îl însoțeau fără odihnă? În adevărul naşterii 
propriei forţe căuta copilul izbăvirea de frica neîntreruptă 
ce-l măcina. 

Când află cu precizie cine sunt duşmanii imperiului, Al 
Treilea învăţă numele generalilor învingători şi obţinu de la 
tatăl său, care nu-i putea refuza nimic, să i se facă un 
echipament militar complet: coif de aur, cuirasă de aur şi 
pietre preţioase, jambiere asemenea şi scut din bronz, după 
modelul celor mai viteji luptători. Şi arme pe măsură, primi 
băiatul pe când n-avea încă nici şapte ani, doar că armele 
erau boante şi trei sclavi, care trebuiau să se joace toată 
ziua cu el de-a războiul, îi supravegheau fiecare mişcare. 
(Fără a mai aminti că medicul bogatului negustor era şi el 
mereu de faţă.) Copilăria războinică a celui de Al Treilea s-a 


desfăşurat asemeni a unui basm: băiatul putea realiza 
orice, dar nici o primejdie concretă nu-l putea atinge pe el. 
Nici un efort real nu-i era necesar, nici o privaţiune, nici un 
sacrificiu. Nu exista copil în tot imperiul care să trăiască 
atât de ferit de adevăr, nu exista părinte care să-şi crească 
în asemenea mod odrasla... Dar nici nu există primejdie mai 
cumplită decât teama ce nu poate fi pusă în cuvinte. Şi 
teama aceasta se dezvolta mult prea repede, mult mai 
repede decât copilul. 


îndelung premeditată, despărţirea de casă fusese uşoară 
şi Al Treilea plecă în lume cu inima plină de speranţă. Abia 
după săptămâni de drum, dorul începu să-l macine. Dorul şi 
privaţiunile. Nădejdea că, departe de casă, demonii nu-i vor 
mai tulbura somnul şi nu-i vor mai otrăvi zilele se risipi 
curând. 

Bogatul negustor, tatăl celui de Al Treilea, trăise să-şi 
vadă cinci nepoți, dintre care trei băieţi, copiii fiicelor sale. 
Pe fiul fiului său nu l-a mai apucat. Al Doilea trăise toată 
viaţa în cultul urmaşilor. Bogăţiile şi succesele îl copleşiseră 
întotdeauna, dar atât bogăţiile cât şi succesele oamenilor 
sunt trecătoare, asemenea oamenilor înşişi. Doar speranţa 
este veşnică şi speranţa trebuie să aibă un suport: acesta 
nu poate fi constituit din nimic altceva decât din 
descendenţii pe care am fost învredniciţi să-i avem şi pe 
care ne-am priceput să-i creştem, repeta mereu Al Doilea. 
Invidioşii spuneau cu ciudă că oamenii îşi doresc 
întotdeauna doar ceea ce nu au. Ce altceva decât 
nemurirea zeilor îi mai lipseşte cumplitului negustor? Pentru 
că, datorită averii şi datorită prestigiului de care se bucura 
în faţa Marelui Rege, Al Doilea era atât de puternic, încât se 
făcuse temut pretutindeni. Vai de omul ce greşea în faţa 
fiului sau a nepoților negustorului! 

Deşi Al Doilea obişnuia să repete că prevederea este 
cheia înduplecării zeilor în privinţa oricărui succes, deşi, 


continuându-şi ideea, el susţinea că niciodată nu trebuie să 
te încrezi numai într-o singură şansă, deşi având un fiu şi 
trei nepoți speranţa îi creştea în mod proporţional, 
negustorul tremura pentru fiecare dintre acei copii. Şi îi 
apăra despotic. 

Marele negustor murise. Dar Al Treilea găsise intactă 
concepţia de viaţă a familiei. Când i se născuse fiul, acesta 
fusese învestit din prima zi cu cele mai înalte potente. Şi 
chiar dacă dintre toţi ai lui Al Treilea era mai puţin interesat 
de toate astea, spaimele neîntrerupte, tinereţea-i invidiată 
şi visul gloriei militare făcându-l să-şi ordoneze altfel scara 
valorilor, restrângând-o la viaţa sa, pe care încă o mai 
vedea nesfârşită, prima împunsătură a dorului venise tot 
din partea copilului. Îşi amintea de fiul său şi-şi amintea în 
clipele acelea de el însuşi prunc şi, confundând mişcările 
încă neputincioase şi gânguritul copilului cu propria-i fiinţă, 
cu propria-i speranţă şi cu propriile-i temeri, dorul i se 
transforma în duioşie şi duioşia în tristeţe. Drept remediu 
nu-i mai rămânea decât să-şi caute vechiul entuziasm, 
strălucirea şi gloria ostăşească. Dar acestea se lăsau 
aşteptate.  Marşurile lungi însemnau, în primul rând, 
transpiraţie multă şi oboseală; nici un duşman nu i se arăta 
încă în faţă, iar atunci când au ajuns la punctul de ţintă al 
călătoriei, n-au dat decât de o cetate deja devastată, unde 
răsculații fuseseră răpuşi de foame, sete şi boli şi unde 
asediatorii n-au găsit decât nişte jalnice epave umane. 
Împrejurarea ţinuse şapte luni, iar Al Treilea sosise pentru a 
lua parte la asaltul final. Dar luptele glorioase visate drept 
preţ al mizeriilor drumului nu s-au constituit decât într-un 
măcel lipsit de îndurare, însă şi de slavă. 

— Răsculaţii aceştia nici măcar nu ştiu să lupte!, se 
revoltă dezamăgitul. Ei nu fac decât să moară de foame şi 
mizerie, arătând învingătorilor cea mai dezgustătoare parte 
a vieţii, sperând ca aceştia, scârbiţi, să-şi întoarcă privirea 
de la ei, cruţându-le astfel mizerabila viaţă! Dar se înşelă 
amarnic! 


Şi tânărul, în fruntea oamenilor săi, trecu primul la 
pedepsirea fără milă a cetăţii, după principiul straniu că nu 
zeii adevăraţi ar fi cei care şi-au întors supăraţi faţa de la 
răsculați, în vreme ce zeii mincinoşi ai acestora au fost ei 
înşişi înfrânți, ci conform credinţei personale că acela care 
ajunge într-o asemenea stare de decădere jigneşte nu 
numai frumosul şi armonia, dar chiar şi raţiunea luptei, a 
confruntării cinstite deci. Aşa că acela trebuie să moară. Şi, 
după moarte, să dispară! Nici un om din cetatea devenită 
incapabilă de luptă nu trebuie să supravieţuiască, nici un 
bărbat nu trebuie dus în sclavie, nici o femeie nu trebuie 
lăsată să mai zămislească alţi copii de aceeaşi calitate 
dezgustătoare! Asemenea inamici, se convinse Al Treilea, 
nu erau în stare să i se opună spaimelor. Dimpotrivă: 
asemenea duşmani nu făceau decât să-i îmbogăţească 
vedeniile. Aşa că Al Treilea a condus represaliile cu o 
cruzime nemaiîntâlnită de pe vremea groaznicilor regi 
legendari ai Asiriei. Până şi soldaţii, cuprinşi de beţia 
prăpădului, dar nemulţumiţi că totul fusese distrus fără a 
mai avea ei timp de a prăda, până şi oştenii aspri, 
participanţi la atâtea războaie de pedepsire, îşi amintiră 
mai apoi cu groază de ziua măcelului. Populaţia fusese 
omorâtă până la ultimul prunc, clădirile dărâmate, făcute 
una cu pământul, ceea ce s-a putut arde s-a ars, iar sclavii 
aduşi din alte locuri intrară cu plugurile în teritoriul destinat 
să dispară pentru vecie din istorie. O vreme s-a mai 
povestit despre soarta acelei cetăţi, apoi Al Treilea a 
poruncit ca nici numele să nu-i mai fie pomenit vreodată. N- 
a fost nevoie de o asemenea interdicţie. Timpul, ca de 
atâtea ori, a rezolvat totul. Vremurile erau ele însele 
cumplite; după groaznicele timpuri ce păreau apuse, istoria 
intra din nou într-un coşmar. Evenimentele se succedau cu 
repeziciune, amintirea cetăţii făcută una cu pământul, 
fiindcă n-a mai fost în stare să se apere, se şterse şi ea, 
numele acelui loc pierzându-se pentru totdeauna în uitare. 
Şi furia nimicitoare a dezamăgirii celui de Al Treilea, de 


asemenea. 


(Scribul se simte câteodată vinovat de faptele eroilor săi, 
de parcă acelea ar fi fost chiar greşelile sale. Atunci când i 
se născuse soţiei celui de Al Treilea un avorton, scribul a 
sperat ca fiul damkar-ului să se fi eliberat prin el de tot răul 
dintr-însul. Dar nu s-a întâmplat aşa şi, scoţându-l din uitare 
pe ucigaş, se simte şi scribul părtaş la crimă. Şi doar 
Speranţa îl linişteşte şi-i îndepărtează scrupulele, dându-i 
forţa să continue.) 


Dar Al Treilea uitase şi năzuinţele ce l-au făcut oştean. 
Visele, zămislite în cortul generalului lui Dareios şi 
alimentate de elanul rapsozilor, i-au devenit tot mai străine. 
Acum totul nu era decât o luptă cruntă cu spaima. Însă 
dezamăgirea creştea pe zi ce trecea şi legendele grecilor, 
unde eroii se înfruntă în bătălii exemplare între ei, dar şi cu 
Zeii, i se păreau de fiecare dată doar provocări la adresa 
speranţelor rănite. Grecii, care nu mai încetau cu asemenea 
poveşti, deveniseră o obsesie. Zeii lor erau mincinoşi, 
fiindcă grecii înşişi erau mincinoşi. De aceea nici războaiele 
lor nu erau adevărate, atunci când erau purtate de acel 
popor. Înfrângerile suferite de Dareios, stăruind încă atât de 
vii, i se păreau celui de Al Treilea de neînțeles. Dezastrul lui 
Xerxes de la Salamina nu putea fi decât o născocire a 
duşmanilor ahemenizilor. Doar o răzbunare cumplită ar fi 
fost în stare să şteargă o amintire improbabilă, readucând 
lucrurile în matca lor firească. După ce vor fi nimiciţi 
lacedemonienii, tegeaţii, athenienii, corintienii, potideaţii, 
orehomonienii,  sicyonienii,  epidaurienii,  troizenienii, 
lepreaţii, tirynthienii, mycenienii, phleiaşii, hermionienii, 
erethryenii, styrienii, calcidienii, ambrakioţii, anactorienii, 
leucadienii, paleenii, egineţii, plateenii şi megarienii, Al 
Treilea visă să se dezbare şi de aliaţii conjuncturali - 


beoţieni, locrieni, melieni, thesalieni, focidieni şi pe urmă, 
bineînţeles, şi de macedoneni, în care avea cea mai puţină 
încredere. 

— Dacă nu-i vom nimici noi pe macedoneni, ne vor 
supune ei pe noi!, striga tânărul cuprins de delir. Şi nu-l 
ascultă nimeni, decât - mult mai târziu - istoria. 

Deşi încă foarte tânăr şi cu puţine războaie în urmă, de 
fapt cu nici unul cu adevărat important, Al Treilea visa, şi o 
şi pretindea în gura mare, să ajungă conducătorul unei 
satrapii, care să se întindă de la Sestos şi până la Corcyra, 
cuprinzând întreaga Grecie continentală şi puzderia de 
cetăţi din Marea cea Plină cu Insule. Răzbunând accidentele 
istoriei şi colonizând tot acel teritoriu cu oameni adevăraţi, 
Al Treilea pretindea că putea oferi Marelui Rege un punct 
sigur de plecare pentru expedițiile de peste Istru, 
înfrângându-i pe traci, răzbunând vechile eşecuri şi având 
apoi drumul deschis pentru a transforma marea acelora 
într-un lac al Imperiului Ahemenid. Grecia era punctul 
cheie, tot repeta Al Treilea şi nu precupeţi zeci de drumuri 
la Marele Rege, pentru a-l convinge de aceasta. Nu reuşi 
totuşi decât să-l încredinţeze pe Xerxes că fiul marelui 
negustor este cel mai fanatic vrăjmaş al elenilor, că furia 
acestuia devenise nebunie şi că un asemenea om nu era în 
stare să conducă o oaste cu luciditatea trebuitoare. Însă 
putea să insufle ura în oşteni. Pentru aceasta, da. Pentru 
aceasta putea fi folosit. 

Al Treilea devenise general al Marelui Rege, deşi toate 
isprăvile sale, despre care au aflat oamenii, se limitau la 
pedepsirea unor cetăţi, iar cele neaflate de nimeni 
cuprindeau bătălii şi mai pustiitoare, în care înfrântul era 
mereu Al Treilea. Şi pentru că nici o campanie cu adevărat 
însemnată nu i s-a încredinţat, printre oşteni ajunse să fie 
considerat o hienă flămândă a deşertului, căreia i s-a dat 
drumul printre oameni. Numele îi era rostit cu groază, dar şi 
cu un uşor dispreţ: „comandantul care distruge cetăţile 
înfrânte”, „comandantul fără bătălii”. 


Prea puţini l-au cunoscut pe fiul lui Nabu-Daş, bogatul 
damkar din Noul Babylon. Primul murise suficient de tânăr, 
pentru ca persoana sa să nu apuce să stânjenească mitul. 
Dar Al Doilea fusese una dintre figurile cele mai des 
întâlnite în vremea lui. Al Treilea nu le semăna cu nimic 
ascendenţilor săi, spuneau oamenii. Aceia se arătau tot 
timpul interesaţi să construiască, să-şi desăvârşească 
propria lucrare, pe care de multe ori o confundau cu opera 
suveranilor şi, în orice caz, cu gloria zeilor. Al Treilea era 
preocupat doar să distrugă. O glorie cumplită îi însoțea 
toate manifestările: pentru că a fost mult prea răsfăţat, 
spuneau unii, pentru că demoni neînduplecaţi îl măcinau, 
spuneau alţii. Despre ce demoni era vorba, n-a cercetat 
nimeni. Oricum, demonii aceştia purtau chipul imenselor 
dezamăgiri: gloria soldăţească, pe care până şi grecii o 
cântau atât în poemele lor eroice, părea să nu-i fie 
îngăduită tocmai lui, cel ce o căuta cu atâta dor. EI, fiul 
celui de Al Doilea, fusese crescut de la vârsta de două ori 
şapte ani asemenea fiilor Marilor Regi: patru dascăli, cel 
mai învăţat, cel mai drept, cel mai virtuoz şi cel mai viteaz îl 
pregătiseră pentru fapte nemuritoare. In loc de acestea, 
nici o întâmplare deosebită nu i se arătase, nici un prilej 
pentru marea jertfă nu i se ivise, mereu doar mizerie, boli, 
duşmani epuizați şi nevolnici, răsculați înspăimântați. Ce 
fapte să sperie în aceste condiţii cumplitele spaime, 
făcându-le să se mute cât mai departe? Dacă grecii vorbesc 
atât de mult despre eroi trecuţi în nemurire, dacă şi ei 
cântă atâtea pilde ale unor bătălii legendare, în care un 
bărbat a reuşit să întoarcă el singur soarta unei confruntări, 
dacă aceiaşi greci răspândiseră mitul unor lupte proaspete 
la fel ca şi al altora din timpurile înghiţite demult de uitare, 
atunci de ce nu-i apar şi lui în faţă asemenea viteji? Al 
Treilea era dispus să plătească orice preţ pentru o 
înfruntare adevărată, fiindcă el ştia că oricât ar plăti, chiar 


şi cu viaţa aceasta vremelnică, răsplata va fi nesfârşită: 
gloria armelor părându-i-se singura în stare să-i liniştească 
sufletul şi să-i prelungească viaţa în nemurire. Unde este 
Achile? Unde este Hector? Unde sunt Miltiades şi vitejii lui, 
cei care recent au fost numiţi eroii de la Marathon? Unde 
este Leonidas, aşa-numitul erou de la Thermopylai? Unde 
sunt grecii acoperiţi de glorie la Artemision şi la Salamina? 
Ce zei potrivnici îl împiedică pe el, pe Al Treilea, să 
întâlnească şi să se confrunte cu asemenea personaje? Sau 
nu este mai degrabă totul o mare minciună? Cum să fie 
elenii în stare să opună astfel de eroi, atunci când toţi 
duşmanii întâlniți de el nu erau decât nişte creaturi jalnice, 
apte nu să ofere cheia spre poarta nemuririi, cât 
neputincioase şi de a umple demn mizerul trăi pe care l-au 
primit ca pe un cadou nemeritat? O scârbă imensă îl 
cuprindea atunci şi manifestările îi erau pe măsură! 

Şi se întâmpla ca şi Marele Rege Chşajarşa - sau Xerxes, 
cum îl numeau cu groază popoarele, dar şi Aşhaverus, după 
cum îl binecuvântau evreii -, se întâmpla ca şi Marele Rege 
să fie tot mai dispus la răzbunări cumplite împotriva unor 
neamuri ce refuzau să contribuie la îndeplinirea soartei sale 
glorioase. După dezastrul armatei lui din Europa, suveranul, 
retras rănit în bârlog, nutrea gânduri de răzbunare şi, atunci 
când se ivea un prilej, punea aceste gânduri în faptă. Zeii 
vor de multe ori ca aceleaşi vremuri să dea acelaşi soi de 
oameni. Bătrânul Nabu-Daş, a cărui amintire abia dacă mai 
pâlpâia, avusese parte de un rege tolerant asemenea lui 
Cyrus cel Mare, Al Doilea trăise şi lucrase sub Dareios şi 
firea îi era la fel de energică; dar Al Treilea suferea umilinţa 
nemăsurată şi dornică de răzbunare a celui care nu 
primeşte totul gratis şi imediat, aşa cum e încredinţat că ar 
trebui să aranjeze soarta în cazul său. lar Xerxes - bântuit şi 
el de spaime - era la fel. După ce a reprimat cu o cruzime 
uitată răscoalele, Marele Rege a măcelărit oraşe întregi; la 
fel ca unealta sa, Al Treilea, a făcut una cu pământul 
cetăţile ce i-au căzut în mână. Nici Babylonul n-a scăpat de 


furia Marelui Rege, marele zigurat a fost distrus, iar statuia 
de aur a lui Marduk topită. Retras la Persepolis, ocupându- 
se cu interminabila construcţie a palatului şi ascuns după 
taurii uriaşi cu cap de om şi păzind intrările, aştepta 
momentul prielnic pentru a-şi răscumpăra înfrângerile în 
numele lui Ahura Mazda. Răzbunarea dezamăgirilor Marelui 
Rege era cumplită şi cădea implacabilă, ca un trăsnet. Dar, 
interzicându-l pe Marduk şi cultul tuturor celorlalţi zei, pe 
care îi considera mincinoşi, Ashaverus îi tolera, datorită 
Esterei şi a marelui dregător Mordehai, pe cei ce credeau în 
lahve. Teroarea din extremitățile imperiului era 
neînduplecată. În centru, însă, la Susa şi la Persepolis, cei 
aflaţi mai aproape de stăpân îi puteau influenţa voinţa. 

Printre magii, mişunând acum prin palat, Al Treilea părea 
o figură la fel de neînduplecată. Fiul marelui negustor 
devenise în sfârşit ostaş, chiar dacă nu ostaşul visat de 
copilul de şase ani într-unul dintre corturile unui general de- 
al lui Dareios. Figura lui încruntată de copil bosumflat, pe 
care nici bar tea n-o putea face mai matură, la început 
obiectul ironiilor şi al bătăii de joc făţişe, începu să câştige o 
tristă notorietate în răzbunări şi cruzimi. Cei ce glumiseră 
pe seama lui făceau acum tot ce puteau pentru a li se 
şterge de pe feţe urmele zâmbetelor, cei ce nu l-au luat în 
serios se fereau să-i mai iasă în cale, cei ce i se 
împotriviseră pe faţă, o făceau acum doar pe ascuns. 
Regele însuşi îl primea tot mai des şi se aştepta doar un 
moment nefericit când Xerxes va trece peste sfaturile 
dregătorilor şi-i va încredința nebunului Marea Armată 
pentru ca Al Treilea s-o îngroape într-o nouă expediţie 
dezastruoasă în apus. 

Marele Rege, din dispreţu-i suveran, nu se mai numea şi 
stăpân al Babylonului, dar domnea peste o sută douăzeci şi 
şapte de ţinuturi şi putuse aduna înainte de Salamina o 
armată formată din şaizeci şi unu de popoare. Marele Rege 
mai credea într-o victorie rapidă şi răzbunătoare împotriva 
grecilor. Abia întors în capitală, Xerxes fu asaltat de 


insistenţele celui de Al Treilea. Acesta, sprijinindu-se pe 
eficienţa sa în expedițiile de pedepsire pe care le 
comandase, cerea nici mai mult nici mai puţin decât să îl 
înlocuiască pe Mardonios în fruntea Marii Armate rămase să 
cucerească ţinuturile de peste mare. 

Câteodată cea mai neruşinată pretenţie formulată 
limpede are şanse mai mari decât un drept îndelung şi pe 
deplin meritat. Perspectivele celui de Al Treilea nici măcar 
nu erau lipsite de orice sorţi de izbândă. Imbrăcat în cel mai 
scump echipament de luptă, cu coif şi cu cuirasă, Al Treilea 
intra în Marele Palat ca şi cum s-ar fi pregătit de a da un 
atac decisiv pe câmpul de bătălie. Pe cei mai slabi de înger 
lucrul acesta îi impresiona. Şi mai ales pe tineri şi pe femei. 
Era însă singurul atu firesc posedat de tânărul veşnic furios 
- în rest totul nu era decât fanfaronadă, ameninţări şi 
implorări pentru o rapidă parvenire ierarhică. 

Veştile din apus soseau tot mai alarmante şi oastea 
lăsată sub comanda lui Mardonios nu reuşise încă să 
şteargă inexplicabilele înfrângeri ale Marii Armate. Xerxes 
era prea a ofensat pentru a mai asculta de orice sfaturi 
înțelepte. Al Treilea se apropia cu paşi repezi de comanda 
supremă şi, tocmai pentru a nu se întâmpla aşa ceva, 
dregători înţelepţi au făcut să fie trimis în ultima clipă cu un 
mesaj în Elada. Mardonios, care se dezvinovăţise acuzându- 
i pe fenicieni, egipteni, ciprioţi şi cilicieni drept autorii reali 
ai înfrângerii, rămase în funcţie. Atunci Al Treilea, 
nemaiavând răbdare ca Marele Rege să se decidă să-l pună 
în fruntea armatei cumplitei răzbunări şi, folosindu-se de 
misiunea formal primită, plecă spre mare. Dar nu singur: 
toată averea care îi mai rămăsese o investi în formarea 
unei oşti proprii. Plecă, aşadar, în fruntea unei gloate de 
mercenari, indivizi ce trebuiseră să fugă de greci sau de 
aliaţii acestora, aventurieri, oameni nevoiaşi, trădători. Atât 
povesteşte cronicarul. lar deznodământul acestei armate s- 
a contopit cu deznodământul de la Plateea şi Mycale. In 
piesa aceea mare, Al Treilea n-a jucat decât rolul unui 


figurant. Autorul l-a pierdut pe drum. Nemurirea pe câmpul 
de luptă părea să-i fi rămas celui de Al Treilea refuzată. Dar 
Al Treilea a constituit veriga unui lanţ între generaţii. 


La Abdera, la graniţa fermă a imperiului, unde se spune 
că Marele Rege în drumul de întoarcere şi-ar fi scos pentru 
întâia oară centura, în semn că de abia de acolo se simţea 
în siguranţă, călătorind în sens invers, la Abdera Al Treilea 
avu un vis: se făcea că se află într-o sală mare, pe care o 
recunoscu a fi lângă apadana încă neterminată de la 
Persepolis. Chşajarşa - Marele Rege Xerxes - lipsea şi toată 
lumea îl aştepta, de parcă urma să dea glas unei decizii 
importante. Marele Eunuc şi alţi câţiva eunuci importanţi 
stăteau într-un grup şi discutau în şoaptă. Din când în când 
întorceau capetele şi se uitau spre Al Treilea. Într-un colţ 
erau strânşi Mordehai şi dregătorii. Şi ei şuşoteau 
preocupaţi şi celui de Al Treilea i se părea că şi dregătorii îl 
privesc pe furiş. Şi, în sfârşit, într-alt colţ se aflau mai mulţi 
magi: aceştia tăceau, dar îl priveau făţiş, cu ochi de foc. El 
însuşi se afla în mijlocul încăperii, îmbrăcat în echipamentul 
strălucitor de luptă. Dar nu se simţea în largul lui: o dată 
pentru că ştia că este ţinta unor discuţii şi priviri, al căror 
conţinut nu-l cunoştea, a doua oară pentru că ar fi trebuit 
să sosească şi adjuncţii armatei sale, dar aceştia întârziau 
şi, în sfârşit, deoarece se făcea că a venit nechemat şi nu 
ştia dacă suveranul va întinde toiagul spre el, în semn că-l 
va ierta. 

Aşteptarea devenea tot mai dificilă, Marele Rege nu mai 
sosea, iar el se simţea tot mai nesigur, singur în mijlocul 
acelei săli. Când nu mai răbdă şi vru să plece, intră 
Mardonios în chip de prizonier al lacedemonienilor. 
Generalul se smucea năprasnic, dar câţiva hopliţi vânjoşi îl 
ţineau strâns. 

— Soldaţi ai Spartei, se auzi vocea Marelui Rege, cum 
îndrăzniţi să intraţi în palatul meu? Şi de ce l-aţi adus aici 


pe comandantul armatei mele? 

Vorbind „în faţa regelui”, un bărbat, pe care Al Treilea 
nu-l cunoştea, îmbrăcat din cap până în picioare în argint, 
răspunse în numele noilor veniţi: 

— Rămas în fruntea armatei, Mardonios ni s-a părut 
demn de a muri în locul Marelui Rege. 

— Şi ce va primi Mardonios în schimb? 

— Nemurirea. 

Dar Mardonios se smucea sălbatic şi hopliţii abia puteau 
să-l ţină. Între timp se făcu iarăşi linişte şi se aştepta 
cuvântul lui Xerxes. Doar că acesta tăcea. Al Treilea privi 
spre eunuci şi-i văzu reluându-şi şoaptele şi privi spre 
dregători şi aceştia discutau din nou. Şi magii se aflau la 
locul lor. Adjuncţii celui de Al Treilea continuau să întârzie şi 
Mardonios îl întrebă: 

— Tu, care ţi-ai pus toată averea şi toată viclenia în joc 
numai pentru a-mi lua locul, de ce nu mai schimbi acum 
rolurile cu mine? 

— Ai fi de acord să-mi cedezi locul? 

— Nu vezi că voi muri? 

— Da, dar pentru ce preţ! 

Insă bărbatul în cuirasă şi coif de argint îi întrerupse: 

— Mardonios este un mare general. El poate muri în locul 
regelui său. Dar tu? 

— Ce-ai de spus la aceasta? se auzi vocea lui Xerxes. 

lar şuşotelile eunucilor deveniră asemenea zgomotelor 
talazurilor mării. 

Al Treilea vru să răspundă, dar nu-i veneau cuvintele 
potrivite în minte. Şi cu cât se gândea mai mult la ce să 
spună, cu atât îi era mai imposibil să deschidă gura. Himere 
cumplite dansau în cerc în jurul lui, iar cercul se strângea 
tot mai mult. Mardonios se smucea între hopliţi, discuţia 
eunucilor se transformase într-un zgomot îngrozitor, într-un 
colţ, printre alte personaje, abia vizibilă, femeia voalată 
făcea gesturi largi, iar Al Treilea se simţea atât de singur 
fără adjuncţii săi! Şi nu ştia ce să răspundă! 


Totuşi, graba rămâne un atribut al tinereţii. Al Treilea, 
abia împlinise douăzeci şi trei de ani, dar constată că timpul 
lucrează în defavoarea lui: nesăvârşind decât fapte 
mărunte, nu va avea niciodată şansa de a primi comanda 
unei mari armate. Neprimind comanda unei mari armate, 
nu va putea face decât fapte mărunte. Regele, atât de 
nestăpânit şi de influenţabil totodată, era prea speriat de 
înfrângerile suferite în faţa grecilor pentru a mai risca un 
nou dezastru mergând pe mâna primului venit. 

Abdera constituia un fel de anticameră spre Europa. 
Pornind mai departe, spre vest, ajungeai în ţinuturile 
aliaţilor vremelnici, gata oricând să te trădeze. Şi, 
perseverând în înaintare, ajungeai în faţa duşmanilor 
declaraţi. Aceştia se aflau jur împrejurul imperiului, 
asemenea buzelor încinse ale unui crater. Dacă reuşeai să 
treci şi de ţinuturile duşmanilor, ajungeai în teritorii 
nesfârşite, bune de câştigat. Brâul acela îngust de inamici 
trebuia străpuns şi înlăturat. De brâul acesta îngust 
depindea nu numai cucerirea lumii, dar şi cucerirea 
nemuririi personale, se încăpăţina să repete Al Treilea. 

Inainte de a traversa marea împreună cu propria-i 
armată, pe care era obligat s-o pună în subordinea lui 
Mardonios, Al Treilea mai privi o dată spre depărtările în 
care trebuia să se afle undeva şi Babylonul, oraşul unde s-a 
născut, unde a copilărit şi unde, în marele şi frumosul 
centru al lumii, i se afla fiul. Plecând acum la lupta cu 
athenienii şi lacedemonienii şi cu toate celelalte seminţii 
netrebnice, Al Treilea ştia că părăseşte nădejdea firavă, dar 
concretă, de a pătrunde în nemurire prin perpetuarea 
garantată de fiul său în favoarea aventurii unei ipotetice 
victorii istorice şi a unei morţi pe măsură. Fiul celui de Al 
Treilea fusese asigurat material, astfel încât pe viitor din 
orice câştig al fostelor întreprinderi ale celui de Al Doilea, 
rămase acum împărţite între ginerii acestuia, fiecare 
beneficiu se calcula ţinându-se cont ca a zecea parte să-i 
ajungă fiului celui plecat în luptă. În schimb, Al Treilea 


renunţa la pretenţiile sale asupra moştenirii părinteşti. 
Finanţându-şi armata proprie, se considera că el şi-a 
cheltuit partea. Dar Al Treilea ştia prea bine că fiul îi va fi 
tras pe sfoară mereu şi mereu de către unchi. Al Treilea, 
tatăl şi bunicul trăiseră feriţi de griji materiale datorită 
averii unui negustor chaldeean, Nabu-Daş. Al Patrulea va 
trebui să se descurce singur. Părintele său mai privi în 
direcţia vechiului oraş al familiei, îşi imagină că-şi vede în 
depărtări mama, soţia şi fiul, apoi corabia se pierdu după 
un promontoriu şi această înălţime se interpuse celorlalte 
înălţimi ce-i despărţeau de Babylon. Toată armata pornită 
pe drumul apelor îşi întoarse atunci privirea de la năluca 
trecutului, la care se uitase cu dor, pentru că şi cel mai 
ticălos dintre oştenii tocmiţi avea pe cineva pe care ar mai 
fi vrut să-l revadă. Şi, intuind că la toţi le era inima grea, Al 
Treilea începu să intoneze un cântec de ură împotriva 
duşmanilor şi ceilalţi i se alăturară, astfel încât în curând de 
pe o corabie pe alta trecură strigătele războinice şi pline de 
furie. Nu se întâmplă pentru prima oară ca dorul să fie 
transformat în ură, dar şi de data asta toţi se simțeau mai 
Uşor. 


Nu se va şti niciodată care dezastru l-a precedat pe 
celălalt. Tradiţia susţine că Plateea a fost anterioară sau cel 
mult simultană înfrângerii de la Mycale. Herodot pretinde că 
ambele bătălii ar fi avut loc, printr-o potrivire a soartei, în 
aceeaşi zi: cea de la Plateea dimineaţa, iar cea de pe 
podişul de la Mycale după-amiază. Dar ce importanţă are? 
Veştile au ajuns în ordinea aceasta la Marele Rege, aflat în 
oraşul sfânt, Persepolis. Oricum, din clipa aceea poarta 
intrării cu forţa în Europa s-a închis pentru vecie în faţa 
ahemenizilor, iar Xerxes se dedică în continuare exclusiv 
guvernării materiale şi spirituale a casei sale. Restul îl 
interesa tot mai puţin. Venise din nou vremea marilor 
negustori, vreme care nici n-a dispărut vreodată. Doar că 


atunci când a aflat Marele Rege despre prăbuşirea 
armatelor sale în Elada, Al Treilea nu l-a mai putut sluji nici 
prin puterea armelor şi nici prin casa de comerţ moştenită. 


Dorul de casă se lăsase uşor învins de cântecele de luptă. 
Dar nu urmase decât debarcarea pe o insulă, ospăţul în 
cinstea venirii, plecarea pe insula următoare, petrecerea de 
aici, a treia insulă, un sol stâncos şi multă sărăcie, orizontul 
îndepărtat al mării - întindere de ape impenetrabilă 
ochiului, nesfârşită, deşi gândul ştia că nu departe se află a 
patra insulă, a cincea şi toate celelalte până în Eubeea şi 
apoi până la pământul întins al continentului. O nelinişte 
nouă îi transmitea această minciună a mării şi inima îi era 
grea şi n-o putea alina nici ura şi nici visul de glorie. 
Neputinţa oamenilor şi neputinţa naturii deşteptase 
întotdeauna în el o furie nimicitoare, un dispreţ devastator. 
Acum urma să întâlnească, în sfârşit, duşmani pe măsură, 
singurii inamici apți de a opune o rezistenţă dârză. Aceasta 
ar fi trebuit să-i liniştească vechiul dispreţ. Dar corăbiile 
înaintau prea încet, popasurile i se păreau prea lungi, 
distanţele oscilau după voia lor. Nici urmă de duşmani, 
săgețile rămăseseră în tolbe, săbiile în teci, urile 
nesatisfăcute în suflete. Se apropia pe zi ce trecea de Atena 
pustiită şi atenienii rămâneau pentru el la fel de departe ca 
şi pe vremea în care pedepsise sate răsculate în Mezia sau 
cetăţi necredincioase din apropierea Indului. Grecia se afla 
în preajmă, era pretutindeni şi se încăpăţâna să rămână 
totuşi la fel de inaccesibilă ca ţara sciţilor de peste Istru. 
Atena nu se mai ivea. 

Şi totuşi! Înainte de Plateea, Al Treilea a avut parte de o 
scurtă întâmplare prevestitoare. El, care părea urmărit de 
blestemul de a nu da niciodată de duşmani adevăraţi, îi 
întâlni pe pământul Eubeii, după ce rătăcise drumul cu 
întreaga-i armată. 

Dealurile, odată împădurite, golaşe şi inutile acum, 


păreau puse pe creasta insulei doar pentru a împiedica 
vederea să se poată orienta în depărtări. Oamenii celui de 
Al Treilea, înşiruiţi într-un şarpe lung, ce se târa 
zdrăngănindu-şi solzii, înaintau pe un pământ unde nu-i 
aştepta nimeni. Cei ce trebuiau să-i întâmpine nu veniseră 
şi, neştiind unde se afla Mardonios cu grosul trupelor şi 
unde se aflau adunaţi duşmanii, şarpele înainta la 
întâmplare. Drumul era gol şi Al Treilea gândea cu ciudă că 
unii bărbaţi trebuie să alerge o viaţă întreagă în căutarea 
destinului lor şi mor înainte de a-l fi aflat, în timp ce alţii 
merg drept la ţintă, fiind obligaţi să-şi cheltuiască atenţia şi 
energia doar pentru a învinge, nu şi pentru a-şi căuta 
obiectivele. Şi, în vreme ce Al Treilea confunda destinul cu 
scopul vieţii sale, de după un deal apărură, strigând 
îngrozitor, luptători străini. Atacul lor fu atât de neaşteptat, 
încât şarpelui îi trebuise timp să-şi revină. Duşmanii loveau 
în primul rând capul reptilei şi Al Treilea, în armură 
strălucitoare şi cu calul cel mai frumos împodobit, deveni în 
curând ţinta atacului. Dar se vădi că agresorii erau totuşi 
prea puţini, iar şarpele, adunându-se dinspre coadă, reuşi 
degrabă să-i dea înapoi pe duşmani. Când aceştia începură 
să se retragă, arcaşii perşi putură să-i lovească de la 
distanţă. Cât fuseseră angajaţi în lupta corp la corp, grecii 
se dovediră cel puţin la fel de puternici ca şi perşii. 
Retragerea le fusese însă dezastruoasă. Urmărindu-i, 
şarpele putu constata cu uimire că drumul pe care se 
târâse ducea direct la mare şi că doar dealul de după care 
apăruseră atacatorii îi mai despărţise de ea. O corabie 
aştepta grecii ce mai rămăseseră în viaţă şi se depărtă în 
grabă de la țărm, în vreme ce ultimii fugari înotau în valuri 
pentru a se refugia pe ambarcaţiune. Unii se înecară, alţii 
fură loviți de săgeți. Corabia se îndepărtă, până ce deveni 
cât o măslină. Atunci se opri. Şarpele privi de pe mal prada 
ce-i scăpase, apoi reveni să-şi lingă rănile. În locul unde 
fusese atacat se aflau leşurile celor căzuţi: douăzeci şi opt 
perşi, şaisprezece greci. (Pe drumul spre țărm mai fuseseră 


găsiţi şi alţi douăzeci şi unu duşmani). Aceia dintre greci ce 
nu muriseră fuseseră înjunghiaţi pe loc, cu excepţia unuia, 
care ar fi trebuit să dea relaţii despre poziţia trupelor 
beligerante. Doar că bărbatul întrebat nu răspundea şi când 
fu ameninţat că i se vor tăia urechile şi i se vor scoate ochii 
dacă nu va vorbi, muri brusc, de parcă s-ar fi prefăcut doar. 
Însă murise cu adevărat. 

Era prima oară când războiul şi moartea trecuseră pe 
lângă Al Treilea. O lovitură de sabie i se oprise deasupra 
genunchiului stâng, alta, superficială, îi crestase obrazul 
drept. O bucurie sălbatică îl copleşi. Luptase. 


După aceea se tot analiza dacă simţise cu adevărat 
bucurie atunci când fusese atacat de greci în Eubeea, dacă 
nu i se făcuse cumva frică, dacă procedase aşa cum trebuia 
să procedeze un comandant. Dar totul se petrecuse atât de 
repede şi multe lucruri pe care şi le impuse în 
interminabilele zile şi nopţi de aşteptare nu mai avuse timp 
să le pună în aplicare. Oricum, clipa concentrându-se, 
izgonise vechii monştri ce-l chinuiau. Mai târziu, aceştia 
reveniră. Sau nici n-au plecat şi doar iuţimea clipei l-a făcut 
să-i poată ignora? Bine şi aşa! 

Până atunci Al Treilea n-avusese curajul să ceară lămuriri 
despre viitor de la un astrolog: asta ar fi însemnat să 
recunoască şi amănuntul că el n-a luptat încă niciodată. 
Acum, însă, întrebă prezicătorul ce-i însoțea armata. Era o 
lună uriaşă, e oglindă de aur a întregului pământ şi acolo 
poate că un alt tânăr comandant voia să afle, cu o secundă 
mai înainte, soarta pe care i-o pregăteau zeii. Dar vorbele 
astrologului nu-l lămuriră. Trebuia să ai deprinderea de a 
descifra tâlcurile, iar el nu o avea. Singurul lucru ce-l 
înţelese era că următoarea luptă ar putea să-i fie foarte 
nefavorabilă. (Nu era nimic neobişnuit în asta: de foarte 
multe ori comandanții unor mari armate primeau asemenea 
răspunsuri şi atunci ei se conformau şi amânau să 


declanşeze ostilitățile, până ce astrele îşi vor fi schimbat 
poziţia iar semnele se vor dovedi mai bune.) Dar Al Treilea 
nu era de acord cu aşa ceva: un viteaz trebuie să accepte 
lupta în orice condiţii, gândea el, dându-se pe sine drept 
exemplu în forul său interior, amintindu-şi că destul i-a fost 
dat să se războiască cu nişte seminţii depopulate atunci 
când apucase să le întâlnească el. Vitejie înseamnă, afirma 
Al Treilea, să înfrunţi o situaţie ce pare potrivnică şi s-o 
obligi să ţi se supună. Vitejia se arată la greu, la imposibil 
chiar. Al Treilea îşi spunea că vitejia înseamnă o luptă făţişă 
cu un adversar puternic, dar, evident, un adversar pe care-l 
vezi şi pe care-l văd şi ceilalţi oameni. Invingându-l pe el, 
pe inamicul cel puternic, uiţi de adevăratul inamic, cel ce-ţi 
alimentează teama din cea mai fragedă copilărie, cel 
regăsit mereu în privirile locuitorilor cetăților învinse. Da, 
privirile acelea erau ca nişte oglinzi: toată groaza ce o 
arătau nu era decât reflectarea propriei spaime. De aceea 
punea mereu Al Treilea să fie orbiţi duşmanii nevolnici, 
pentru a sparge oglinda, de aceea ordona ca înfrânţii să fie 
omorâţi fără milă, trecuţi prin fier şi foc, bătuţi pe scânduri 
sau sugrumaţi. De aceea nu voia să le mai pomenească 
numele şi de aceea îi socotea pe toţi nişte neputincioşi. De 
aceea le dărâma cetăţile şi-i făcea dispăruţi, să nu-i mai 
vadă nimeni niciodată. Propria-i spaimă trebuia ferită de 
orice priviri. Chiar şi de propria-i privire reflectată în 
oglindă. 

Amăgirea victoriilor asupra unor duşmani în carne şi oase 
dura cât victoria însăşi. La Plateea, deoarece ostile se aflau 
orânduite de luptă, dar auspiciile nu se arătau favorabile 
nici uneia dintre armate, cavaleria persană era singura ce 
nu aştepta bătălia hotărâtoare, hărţuindu-i mereu pe greci, 
izbindu-le trupele care aduceau provizii, lovindu-le 
marginile, atacându-i pe cei ce voiau să li se alăture. Printre 
aceşti călăreţi, luptând mai tot timpul, se aflau şi cei trei mii 
de oameni conduşi de Al Treilea. Mardonios însuşi trebui să- 
| oprească în câteva rânduri, pentru că nu constituia o 


simplă hărţuială ce făcea Al Treilea, ci era ca şi cum ar fi 
ordonat el, de capul lui, declanşarea bătăliei pe întregul 
front. 

Doar că Al Treilea nu-l asculta: pe faţă îi acceptă 
propunerile şi răbda dojenile, dar peste câteva minute o lua 
de la capăt. Există o disciplină militară şi acesteia trebuie 
fiecare să i se supună, repeta Al Treilea oricui voia să-l 
asculte, de aceea îl şi respectă el pe Mardonios, ginerele lui 
Dareios, dar este la fel de evident că acela este un 
comandant depăşit de situaţie, adăuga apoi în şoaptă, ca 
pentru sine. Şi pornea din nou la atac. 

(Scribul are explicaţia lui, pe care, poate, ar trebui s-o 
păstreze pentru el: în decursul timpului prea mulţi oameni 
au crezut că viaţa lor se va îmbogăţi din viaţa luată altor 
oameni, chiar dacă majoritatea n-au fost conştienţi de acest 
crez atât de dăunător. Speranţa însă nu se lasă înşelată, 
astfel încât repetatele suferinţe rezultând de aici au fost 
zadarnice.) 

Al Treilea era atât de pornit, încât le transmise şi 
oamenilor lui furia ce-l cuprinsese. Şi fiind atât de puternică 
această stare, oamenii săi luptau fără teama de a putea 
păţi ceva: raidurile le erau mereu încununate de succes, 
pierderile - rare, panica pe care o produceau de fiecare 
dată îi îmbăta şi mai mult. Încetul cu încetul, comandantul 
lor nu mai era adolescentul cu faţă de copil îmbufnat, 
despre care se vorbeau atâtea, devenise inima armatei iar 
oştenii îl urmau fără crâcnire, contaminaţi de beţia lui. 

Şi grecii îl cunoşteau de acum: faima dobândită în 
înăbuşirea diferitelor răscoale, cruzimea dovedită, 
încăpăţânarea cu care apărea de fiecare dată cu oamenii 
săi în cele mai neaşteptate locuri, ucigând, dând foc şi 
retrăgându-se înainte de a apuca oricine să-i opună o 
rezistenţă reală, toate creaseră un tablou ce se amplifica pe 
zi ce trecea, completându-se cu fapte colosale şi cu multe 
monstruozităţi ce n-au avut (totuşi) loc niciodată. li 
devenise atât de îngrozitoare faima, încât comandanții 


grecilor ordonară ca nici numele să nu-i mai fie pomenit: Al 
Treilea ajunsese să fie un factor de descurajare al unei 
întregi armate. 

Şi, într-adevăr, o linişte grea, ca un blestem, acoperi din 
zilele premergătoare bătăliei de la Plateea numele celui de 
Al Treilea. Raidurile lui continuară, dar grecii începură să 
înveţe să li se opună. Nimic nu există fără nume, spune 
vechea înţelepciune şi, de fapt, eficacitatea acţiunilor Celui- 
fără-Nume începu să scadă. Apoi deveni cu totul 
neînsemnată. 

După aceea, Al Treilea nu şi-a mai găsit liniştea nici în 
lupta cu grecii: era ca şi cum după ce ţi-ai fript mâinile cu 
ulei fierbinte, ţi le-ai fi băgat în apă rece ca să-ţi potoleşti 
arsurile. Durerile se linişteau doar preţ de câteva secunde, 
pentru a apărea apoi mai cumplite. Aşa că veni vremea să 
dorească mai mult, marea spaimă nu se mai lăsa potolită 
doar cu câţiva morţi luaţi în tăişul sabiei din goana calului. 
Al Treilea reîncepu intrigile printre comandanţi, asmuţindu-l 
pe unul împotriva celuilalt şi pe toţi împotriva lui Mardonios. 
Bătălia decisivă se amână mereu, prezicătorii se 
încăpăţânau să găsească semnele neprielnice, însă era la 
fel de adevărat că şi grecii aşteptau răbdători ca auspiciile 
lor să devină favorabile. 

— Şi dacă zeii nu ne vor fi binevoitori încă o lună sau 
două? întreba ameninţător Al Treilea şi glasul său subţire 
trecea pe deasupra întregii oştiri. Şi dacă semnele noastre 
vor rămâne şi pe mai departe astfel, iar grecii vor ataca 
totuşi? Nu este mai bine ca într-o situaţie lipsită de noroc 
să-ţi alegi totuşi tu singur posibilităţile, nelăsând duşmanul 
să profite după bunu-i plac de o realitate vremelnică? 
Niciodată două armate n-au stat atâta vreme faţă în faţă 
fără a lupta! În felul acesta nu realizezi altceva, decât că 
faci oamenii să-şi piardă elanul de luptă! 

— Întotdeauna, de când există armate, comandanții au 
ascultat de semnele date de Ahura Mazda, îi replicau cei 
mai bătrâni şi cei mai căliţi în bătălii. Un război nu se poate 


purta cu şanse de izbândă fără asentimentul zeilor! 

— Rândurile grecilor se îngroaşă pe zi ce trece, insista Al 
Treilea şi avea dreptate. Şi altă dată încerca altfel: Dar dacă 
ticăloşii or să atace peste o oră? Atunci voi nici nu vă veţi 
apăra? Veţi aştepta să vă taie nelegiuiţii, până veţi obţine 
aprobarea de la zei pentru a lupta? 

— Zeii nu ne transmit să nu luptăm, în cazul că am fi 
atacați! Zeii ne interzic doar să atacăm noi. Deocamdată! 

Şi alţii completau: 

— Şi cum o să ne atace grecii? Sunt şi mult mai puţini 
decât noi şi nici nu vor face imprudenţa de a intra direct în 
vârfurile săgeţilor arcaşilor noştri! Vor să atace? N-au 
decât! Dar n-o vor face! 

lar alţii nici nu discutau subiectul: cine a mai auzit să 
ignori semnele zeilor? 


Dar insistenţele tânărului nerăbdător erau tot mai 
insinuante. Al Treilea colinda tabăra pe tot frontul şi îl acuza 
în faţa unui comandant pe Mardonios de indecizie, apoi îi 
explica altuia că grecilor le sosesc mereu întăriri şi că pe zi 
ce trece armata lor devenea tot mai puternică. Dar 
Mardonios nu putea fi acuzat în nici un caz de laşitate. El, 
autorul atâtor victorii, ar fi fost gata să atace şi în clipa 
aceea. Alţi comandanţi importanţi, şi în primul rând 
Artabazos, fiul lui Pharnakes, tărăgănau lucrurile, sperând 
într-o victorie sigură prin cumpărarea duşmanilor. Aur 
aveau destul pentru aceasta... Poate cineva afirma că viaţa 
unui pers e mai puţin importantă ca aurul? Dar un soldat 
adevărat nu gândea astfel. Un soldat trebuie să lupte! 

Al Treilea folosi toate mijloacele de a-i ponegri pe cei ce 
erau în măsură să dea semnalul bătăliei. Astfel, le spuse 
comandanților perşilor că imperiul lor se află în faţa unui zid 
care trebuia străpuns şi făcut una cu pământul. Acel lucru 
realizat, nu vor mai exista piedici în faţa aservirii întregului 
pământ celor mai puternici oameni ai lumii, singurilor 


slujitori ai lui Ahura Mazda, bărbaţilor născuţi să fie stăpâni. 
Şi sciţii? Mai înainte grecii, pe urmă vor urma sciţii! O 
socoteală veche a rămas scadentă! Apoi le vorbi altfel 
comandanților mezilor, comandanților bactrionilor şi celor ai 
beoţienilor, ai locrienilor, ai melienilor, ai thessalienilor, ai 
focidienilor şi ai macedonenilor. Fiecăruia îi promise 
supremaţia asupra întregii Grecii. Fiecăruia în parte îi 
oferea această supremație şi tuturor la un loc. lar indienilor 
şi comandanților sakilor le făgădui tot ceea ce se mai află 
pe pământ, dincolo de orizontul de răsărit. Nu exista aliat 
căruia să nu se fi priceput Al Treilea să-i promită un lucru 
important, iar atunci când era întrebat de către cineva mai 
bănuitor în numele cui făcea acele propuneri tânărul 
începea să vorbească învăluitor, aşa cum indirect vorbise 
mai tot timpul. Aluziile la legăturile bunicului său cu ultimul 
rege al Babylonului, precum şi relaţia binecunoscută dintre 
Al Doilea şi Dareios le formula şi le amintea în aşa fel, încât 
să fie limpede pentru toată lumea că în familia lui aceste 
raporturi faţă de marii suverani se perpetuau şi că, deci, 
trecerea de care se bucura el însuşi pe lângă Xerxes ar fi 
fost pe măsura influenţei strămoşilor proprii pe lângă 
stăpânii acelor vremuri... Pentru cine îi cunoştea străbunii, 
lucrurile acestea nici măcar nu erau lipsite de credibilitate. 
Şi cine nu-i cunoştea străbunii? Şi nici n-ar fi fost uşor să-l 
contrazici pe tânărul general: în faţă în nici un caz, pentru 
că omul era profund periculos, vestit prin cruzime, notoriu 
prin plăcerea intrigilor şi bănuit de delaţiune. Dar nici în 
lipsa lui nu era uşor să fii de altă părere: Al Treilea nu 
spunea niciodată ceva sigur, totul era doar supoziţie ori 
insinuare, fiecare cuvânt era doar sugerat, chiar dacă 
această sugestie venea dintr-o superioritate enervantă, dar 
care părea să pornească de pe nişte suporturi certe. Tot 
timpul Al Treilea dădea de înţeles că nu spune, din raţiuni 
bine stabilite, decât o mică parte din ceea ce ştie şi că 
vorbele lui nu voiau decât să fie sfatul unui prieten care 
doreşte în ceasul al doisprezecelea să te salveze. A fost 


delator individul? Cu ce l-ai putea acuza? Nimic concret din 
vorbăria tânărului nu supravieţuia întâlnirilor pe care le 
provoca. Cel mult doar îndemnul la luptă neîntârziată. lar 
lucrul acesta părea gândit spre fala lui Ahura Mazda şi a 
Marelui Rege. Asta nu e în nici un caz o crimă. Chiar din 
contră. Instigare la luptă? Păi, Mardonios însuşi dorea să 
pornească atacul. Dacă n-o făcuse încă, era doar fiindcă nu 
putea trece făţiş peste sfaturile celorlalţi mari. Oricât de 
sigur ai fi pe o victorie, nu se ştie niciodată ce gânduri au 
zeii. Şi, dacă deznodământul ar fi nefericit, ai putea să fii 
apoi acuzat că n-ai ascultat de sfaturile înțelepte ale 
celorlalte căpetenii. Mai ales că unele dintre acestea (de 
pildă, chiar Artabazos) comandau ele însele mii şi zeci de 
mii de oameni. Era important ca toţi generalii să fie 
încredinţaţi că momentul atacului a fost bine ales. Dacă o 
cred comandanții, o cred şi oştenii. Şi nu există armă mai 
eficace decât dorinţa de victorie! Dar, dacă ar fi fost după 
el, şi Mardonios ardea de nerăbdare să dea semnalul de 
luptă! 

Nu, Al Treilea nu trăda pe nimeni în demersurile-i 
neîncetate pe lângă ceilalţi comandanţi. El nu voia decât să 
lupte. Insinuările şi lăudăroşenia puteau fi puse pe seama 
tinereţii. lar delaţiunea? Care delaţiune? Al Treilea nu făcea 
decât afirmaţii pozitive. Dar lucrurile pe care le spunea erau 
atât de evidente, încât tocmai accentuându-le deveneau 
persuasive. Insinuări în locuri niciodată bănuite. (Dacă se 
accentuează ostentativ că un lucru firesc este aşa cum 
este, nu de puţine ori apare tentaţia de a se cerceta şi 
contrariul.) 


În noaptea de dinaintea dezastrului persan de la Plateea, 
Al Treilea a avut două vise. Concrete şi legate de situaţii 
fireşti, chiar dacă visele acestea erau aproape total diferite 
obişnuitelor semne bune, (total nefavorabile la o primă 
interpretare de profan - pentru că Al Treilea n-avea de unde 


să cunoască legile de aur ale oniromanţilor), ele, visele 
acestea, îi măriră dorinţa de luptă. Duşmanii aveau chip. 

In primul vis se făcea că se află iarăşi în apadana 
neterminată a palatului Marelui Rege. Tocmai venise zvonul 
despre marea înfrângere de lângă templul Demetrei 
Eleusine. Dar nu era vorba despre templul de la Plateea, ci 
despre cel de la Mycale. Oamenii vorbeau în şoaptă şi îi 
mulţumeau lui Ahura Mazda că Xerxes nu s-a aflat în 
fruntea armatei: Cyrus cel Mare a murit în bătălie, Dareios a 
scăpat ca prin minune de urmărirea alianţei scite condusă 
de Idanthyrsos, atunci când ionienii au refăcut podul peste 
Istru. Probabil, spuse cineva, buzele arzânde ale craterului 
nu sunt în măsură să-i căşuneze unui Mare Rege ahemenid 
şi că doar popoarele de la miazănoapte au puterea aceasta. 
Dar taurii, agatârşii, neurii, androfagii (cei care-şi amestecă 
în carnea ospeţelor carnea strămoşilor), melanhleeni, 
gelonii, budinii şi sauromaţii, toţi tracosciţii erau departe. Al 
Treilea îşi aminti că-l văzuse pe Mardonios adus în acea 
apadana de către hopliţi, însă cineva îl asigură că ginerele 
lui Dareios se afla în fruntea Marii Armate şi se pregătea să 
cucerească definitiv Grecia. Tânărul posac era derutat: el îşi 
amintea perfect celălalt vis, acela în care un luptător în 
armură de argint spusese că Mardonios era un general 
suficient de viteaz pentru a putea muri în locul Marelui 
Rege, primind în schimb nemurirea. În loc de aceasta, acum 
se zvonea în apadana că perşii ar fi suferit o înfrângere 
îngrozitoare la Mycale; lui Mardonios nu i se oferea de către 
nimeni nemurirea, aşteptându-se de la el doar o victorie şi 
atât. Femeia violetă din colţul întregului tablou stătea 
cuminte la locul ei. Dregătorii şi negustorii, printre care Al 
Treilea îi recunoscu undeva în rândul al doilea şi pe 
cumnaţii săi, discutau despre un nou drum comercial. Toată 
lumea vorbea în şoaptă şi, neînţelegându-i prea bine, Al 
Treilea vru să se apropie de ei, dar constată că nu se poate 
ridica de pe patul unde era întins şi legat cu lanţuri grele. El 
strigă, ceru explicaţii, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie. 


Până la urmă, un sclav plictisit, aranjându-i lanţurile cu care 
era prins de pat, îi explică indiferent că soarta îi era legată 
de bătălia ce urma să se dea undeva departe, în apus. 
Atunci începu să se agite şi femeia violetă. Un eunuc regal 
se apropie de ea şi, cu o mişcare bruscă şi neaşteptată, îi 
smulse voalul de pe faţă. Al Treilea o privi, scoase un urlet 
şi se trezi. Oniromantul armatei sale, probabil un şarlatan 
ca şi acel Deiphonos, fiul lui Euenios, chemat în grabă, nu 
fu în stare să dea o dezlegare satisfăcătoare tâlcului visului. 
Nici măcar nu s-a dovedit capabil să stabilească dacă 
smulgerea vălului violet de pe chipul femeii reprezenta un 
semn favorabil sau dacă, dimpotrivă, prevestea fapte cu 
totul neprielnice. 

Al Treilea se culcă înapoi şi dormi din nou. De data asta 
îşi visă soţia şi primul născut, cel de dinaintea celui de Al 
Patrulea. Femeia violetă se găsea tot într-un colţ, însă de 
data ăsta stătea cu faţa întoarsă, astfel încât Al Treilea nu-i 
putea vedea chipul, acum probabil descoperit. Partea 
groaznică era că se făcea că primul născut al celui de Al 
Treilea, acea fiinţă nici om, nici porc, nici alt animal n-ar fi 
murit, ci ar fi crescut devenind un monstru nemaivăzut. 
Râtul ca de porc era înzestrat cu nişte dinţi mărunți, capul 
rotund era acoperit cu păr, corpul ca de om se sprijinea pe 
picioarele-copite. Mâinile i se terminau în câte patru degete 
legate între ele cu o pieliţă groasă. Când umbla, îşi mişca 
într-o parte şi-n alta o coadă lungă, ca de vacă. Arătarea 
era dizgraţioasă şi, când îşi amintea pe cine reprezenta de 
fapt, lucrurile deveneau şi mai greu de suportat. Dar 
monstrul acela avea măcar nişte contururi clare. In jurul lui 
se mai agita într-o viermuială nedefinită ceva, ceva despre 
care nu se putea şti mai mult decât că este de faţă. Şi 
tocmai această prezenţă misterioasă tortura cumplit. 
Încercând să se agaţe de un lucru ferm, o văzu din nou pe 
femeia violetă. Aceasta se roti infinit de încet spre el. Vălul 
îi fusese de acuma smuls de pe faţă şi, văzând-o, Al Treilea 
strigă din nou în somn şi se trezi. lar. 


Nu mai adormi. Armata se pregătea, în sfârşit, de ziua 
bătăliei. Dar, spălându-se, mâncând ceva, echipându-se şi 
luându-şi locul stabilit în dispozitiv în fruntea oamenilor săi, 
Al Treilea mai avu timp să se tot întrebe cum fusese chipul 
femeii violete, cea care l-a speriat de două ori atât de tare 
în noaptea ce abia trecuse. Nu-şi amintea nimic, dar parcă 
nu fusese nici hidoşenie şi nici grimasă ceea ce văzuse, ca 
şi cum altceva îl făcuse să ţipe de groază. 


Da, ziua adevărului, iată, sosise! Rând pe rând, 
comandanții îşi aruncau trupele în încăierare. În fruntea 
celor trei mii de călăreţi ai săi, Al Treilea aştepta să intre în 
luptă. Se anunţa o zi caldă de vară şi fiecare combatant îşi 
spunea că dacă va apuca să mai guste din răcoarea serii, 
va fi mântuit de două ori. 

Tot încercând să-şi învingă spaimele ani şi ani, Al Treilea 
a aşteptat cu nerăbdare să schimbe duşmanul fără chip cu 
unul real! Acum, când acesta se arătă la câteva sute de 
metri de el, când bătălia devenise iminentă, nălucile 
începură să danseze în locul care mai despărţea cele două 
oşti. Până să ajungă să-şi înfigă sabia în primul duşman, va 
trebui să treacă printre toate acele spaime fără chip şi 
acestea îl vor înghiţi, gândi îngrozit şi primi ca pe o izbăvire 
semnalul de atac. Strigă ceva către oamenii săi, îşi obligă în 
timpul acesta calul să se ridice pe picioarele dindărăt, apoi 
porni primul, cu dreapta înarmată întinsă înainte. Fusese un 
călăreț foarte bun Al Treilea, în curând se afla cu multe 
lungimi înaintea celorlalţi; intrase ca într-un nor printre 
spaimele ce-l despărţeau de duşmani, parcă nici nu-l mai 
urma oastea, parcă nici nu-l mai urma cineva, parcă nici nu 
mai exista o altă oaste să-l aştepte cu ascuţişurile pregătite 
ale suliţelor. Doar norul era totul. Şi spaimele care-l formau. 
Într-un colţ al imaginii femeia violetă îşi întoarse din nou 
faţa spre el: strigă ca în somn şi se prăbuşi - trezire nu mai 
exista. Femeia violetă n-avea chip. 


La Plateea, printre mii de cadavre, în seara de după 
bătălie fu găsit şi trupul neînsufleţit al celui de Al Treilea. 
Lupta sa mult aşteptată nu durase decât puţine clipite. Cei 
ce l-au văzut murind, ar fi putut povesti că Al Treilea nici n- 
a mai ajuns să parcurgă cele câteva sute de metri care-l 
despărţeau de adversari. Fusese într-adevăr măreț când, 
cabrându-şi calul, îi îndemnase pe ostaşi la luptă. Mulţi îşi 
aminteau acea clipă. Apoi, desprins în goană cu mult în faţa 
călăreţilor săi, la un moment dat şi-a pierdut splendidul coif 
de argint, după care s-a prăbuşit şi el de pe cal. Murise fără 
să-l fi atins nici o armă duşmană. Dar, printre atâţia morţi, 
cine să mai numere rănile fiecăruia? 


AL PATRULEA 


Philopater (484 î.e.n. -?) 


DESPRE LEGENDĂ ŞI VREMELNICIE 


Un singur dar le este dat oamenilor pe pământ şi 
acela e viaţa. Averea trecătoare a unui legendar negustor 
babylonian, care după unii se numise Nabu-Daş, se 
consolidase şi crescuse, trecuse în mâinile urmaşilor şi 
continuă prin a fi transmisă altor stăpâni. Averea aceea 
vremelnică se fărâmiţase şi se unise iarăşi, asemenea 
aluviunilor strânse de un fluviu puternic: azi ele formează în 
peisaj o insulă, mâine sunt smulse de valuri şi risipite pe 
fundul apei; apoi revin sub forma unui promontoriu. Sunt 
aceleaşi firişoarele de pământ? Sunt altele? Cine să le mai 
ştie? La fel şi muritorii: şi ei apar pentru o clipă la suprafaţă, 
apoi sunt înghiţiţi de greutatea valurilor ce îi succed. 
Speranţa menţine continuitatea oamenilor şi întăreşte 
mâna scribului. 

Unul dintre cei mulţi, Al Treilea, ultimul stăpân al acelei 
averi, nu-şi pierduse numai bogăţiile vremelnice, pierdută 
pentru el era şi liniştea sufletului. Degeaba a căzut ca un 
viteaz pe câmpul de luptă, degeaba amintirea lăsată era a 
unui oştean ce n-a cunoscut niciodată teama, degeaba se 
spune că numărul duşmanilor ucişi de el a fost imens, 
trupul i-a rămas undeva pe iarba bătătorită a unui câmp, nu 


departe de liziera unei păduri şi de un templu al Demetrei 
Eleusine. Printre atâtea mii de leşuri îngrămădite după 
bătălie, amănuntele acestea sunt totuşi prea puţine pentru 
ca să poată cineva reconstitui cu precizie locul. După ziua 
nenorocită a dezastrului, perşii n-au mai călcat niciodată cu 
armele în Europa. Cine să se fi îngrijit de sufletul unuia din 
puzderia celor căzuţi? Este adevărat, au existat fii care şi- 
au recăpătat părinţii morţi, au existat părinţi care s-au 
putut ocupa de funeraliile fiilor lor, dar despre Al Treilea 
zvonurile erau prea multe şi, până să se fi aşezat aceste 
zvonuri în făgaşul unei amintiri concrete, eforturile de 
recuperare a trupului celui căzut s-au risipit în amânări şi în 
proiecte evaziv fanteziste. Soţia celui de Al Treilea n-a fost 
în stare să dea o faţă concretă acestor planuri, fiul său era 
încă prea mic iar cumnaţii prea ocupați cu reorganizarea 
unui imperiu economic ce trebuia aşezat în limitele unor 
frontiere politice noi. 

Da, nenorocirea consta în faptul - şi lucrul acesta 
devenea tot mai evident - că lupta în care a căzut Al Treilea 
a făcut parte dintr-un război ultim. Aliaţii vremelnici ai 
ahemenizilor au revenit să-şi adune morții, iar până la urmă 
şi dintre trupurile neînsufleţite ale perşilor multe au ajuns 
să fie recuperate. Dar nenumărați oşteni nu şi-au găsit 
mormântul şi sufletele le rătăceau înspăimântate într-o 
ceaţă profundă, înfometate, însetate şi lipsite de orice 
speranţă. Şi, cu cât trecea vremea, nenorocirea acestor 
suflete disperate devenea tot mai implicabilă: nimeni şi 
niciodată nu va fi găsit învelişul lor vremelnic. (Ceea ce n- 
au prădat învingătorii, ceea ce n-au jefuit tâlharii de 
cadavre, ceea ce n-au stârpit animalele şi păsările, ceea ce 
n-au valorificat negustorii de leşuri a făcut una cu pământul 
timpul. Până să înţeleagă Al Patrulea datoria neîmplinită 
faţă de tatăl său, trupul acestuia s-a întors desigur în 
nimicnicie, obligând sufletul să rătăcească înfometat în 
pustiu. Cum era să scape de la distrugere de atâta vreme 
trupul, cum era să mai rămână un semn distinctiv în urma 


uneia dintre cele mai bogate armuri, una dintre primele ce 
au fost duse, probabil, în triumf de către învingători?). 

Averea acelui legendar Nabu-Daş fusese mare şi a 
urmaşilor săi şi mai mare şi tot ce a prăpădit Al Treilea a 
mai rămas, desigur, undeva risipit. Dar Al Patrulea a reuşit 
să se menţină pe picioare, să-şi facă un rost nu numai de 
pe urma faimei strămoşilor. Strămoşi care tocmai ei nu-l 
lăsau să se liniştească, orice ar fi realizat. Tatăl îi murise 
undeva în Grecia, trupul i se odihnea cine ştie unde, sufletul 
dădea târcoale casei părinteşti, tânguindu-se şi amenințând 
neputincios. Anii treceau, dar, atâta vreme cât acel suflet 
hoinar nu-şi va fi găsit liniştea, viaţa celui de Al Patrulea şi a 
întregii lui seminţii va rămâne neîmplinită. 


Pe vremea cumplitelor înfrângeri de la Plateea şi Mycale, 
Al Patrulea nu împlinise decât cinci ani. Pe tatăl său nu şi-l 
mai amintea decât în frânturi de imagini: plecând călare de 
acasă în echipament strălucitor de argint; antrenându-se 
dimineaţa devreme în curtea din spate; trăgând cu arcul în 
băşici de peşte prinse pe pari, repetând de zeci de ori şi din 
zeci de poziţii acele ţintiri; întotdeauna singur, întotdeauna 
poruncind să nu-şi mai facă nimeni apariţia în locul acela 
dosnic până ce nu-şi termină el exerciţiile; lăsându-l şi pe 
copil să se joace cu armele, punându-i-le în mână; bătând 
sălbatic un sclav bătrân, până ce au intervenit alţi oameni 
să-l salveze pe nenorocit. Şi parcă nici nu se legau în 
acelaşi tablou toate acele crâmpeie de imagini, parcă tatăl 
lui fusese mai multe persoane, parcă omul care ieşise într-o 
după-amiază caldă din casă îmbrăcat în armură de argint şi 
cel ce lovise sclavul bătrân au fost două personaje cu totul 
diferite, astfel încât depindea şi de starea sufletească a 
fiului care imagine îi revenea atunci când îşi rechema în 
memorie părintele. Dar lucrurile acestea nici măcar nu 
puteau fi exprimate cu voce tare: sufletul îndurerat al celui 
de Al Treilea dădea târcoale casei strămoşeşti şi, atunci 


când suferea mai mult, în amintirea fiului apăreau scenele 
acelea pe care ar fi vrut să le uite. Câteodată sufletul tatălui 
era mai liniştit pentru foarte scurte răstimpuri şi un călăreț 
în armură de argint ieşea iarăşi dintr-o anumită casă a 
oraşului Babylon. Scribul ascultă tânguirea şi o notează. 


Anii au trecut ca o adiere de nisip peste pustiuri: 
orizontul vieţii celui de Al Patrulea dispărea în cele patru 
puncte cardinale după mereu alte dune nou formate. Deşi 
egal cu sine însuşi, deşertul traiului său era veşnic 
schimbător - parcă nu s-a întâmplat nimic şi parcă totuşi 
drumurile au fost înlocuite de atâtea ori. Pustiul e cel mai 
periculos labirint: totul este la fel şi nici un loc nu seamănă 
cu altul. 

Devenit funcţionar în fostul teritoriu exclusiv al familiei, 
Al Patrulea era acceptat prin tradiţie. Un funcţionar 
conştiincios a ajuns Al Patrulea şi, deşi statutul îi era incert 
în cadrul vechii firme strămoşeşti, cu trecerea anilor locul 
lui devenise o constantă. Şi fiindcă dădea dovadă de atâta 
bunăvoință, fiindcă era atât de şters, orice temere în 
privinţa-i era exclusă şi era tolerat ca un vechi obiect al 
casei, cu care te-ai obişnuit şi care - de ce să nu recunoşti? 
- îşi mai face datoria cu prisosinţă. Al Patrulea n-a moştenit 
de la tatăl său nici intoleranţa, nici ambițiile. Şi nici spiritul 
de iniţiativă şi autoritatea înnăscută a celui de Al Doilea nu-i 
erau proprii. Nici pe departe! Când devenise major, unchii |- 
au primit cu suspiciune în mijlocul activităţilor familiei. Firea 
tatălui putea foarte bine să se fi transmis în mod disimulat 
fiului, nimeni nu prea avea încredere în aerul de 
cumsecădenie al tânărului bărbat. Şi, ca să nu-i vină idei 
revendicative, unchii au înfiinţat o sucursală în Grecia Mare, 
departe, la capătul lumii, în Heracleea. Dar Al Patrulea n-a 
plecat să stăpânească acea posesiune de peste mări a 
imperiului financiar al familiei. A fost singura dată în viaţă 
când a stârnit bănuieli. De ce n-a vrut să primească? 
Doreşte mai mult? Câinele, care refuză osul ce i se aruncă, 


este capabil să sfâşie animalul întreg. Dar timpul trecea şi 
neîncrederea adevăraţilor conducători ai firmei se dovedi 
neîntemeiată. Nici măcar în rivalităţile dintre unchi nu voise 
să se bage Al Patrulea. Se părea că el e hărăzit unui loc din 
rândul al zecelea unde, este adevărat, îşi făcea sârguincios 
datoria. Dar să nu-i ceri mai mult! 

Şi ce s-ar fi întâmplat dacă Al Treilea n-ar fi fost nebun? 
Dacă nu şi-ar fi risipit şansele pentru o glorie atât de 
efemeră? Dacă ar fi cârmuit nava cu aceeaşi tenacitate ca 
şi tatăl său şi dacă ar fi trebuit să-şi lase averea imensă la 
dispoziţia incapabilului moştenitor? Cine ştie ce intriganţi 
ambiţioşi ar fi intrat cu labele în domeniul familiei? Dar, se 
vede, zeii au fost mărinimoşi încă o dată şi l-au mânat pe Al 
Treilea în lupte, văzând că acesta nu s-a dovedit în stare să 
zămislească un fecior care să poată deveni conducător. Un 
fecior care n-a fost capabil nici măcar să găsească 
rămăşiţele pământeşti ale părintelui său, astfel încât să le 
poată aşeza la locul potrivit, permiţând sufletului celui de Al 
Treilea să se poată odihni. 

Al Patrulea se căsători cu cine i s-a sugerat, avu un băiat 
şi mai multe fete, continuă să lucreze în insignifiantul loc pe 
care şi l-a ales. (Sau care l-a ales pe el.) Firma se fărâmiţa, 
vremurile nu erau dintre cele mai bune, însă Al Patrulea îşi 
păstra postul de care nimeni n-ar fi crezut că se va despărţi 
vreodată. (lar în timpul liber colinda străzile şi le împărțea 
copiilor întâlniți prăjiturele. De parcă aceea i-ar fi fost cea 
mai importantă bucurie şi menire.) 

Şi, când din imensul imperiu financiar, clădit în vremuri 
aproape mitice de un chaldeean, despre care se spune că s- 
ar fi numit Nabu-Daşi!:, n-a mai rămas aproape nimic, Al 
Patrulea, trecut şi de cea de a doua tinereţe, împlinind 
cincizeci de ani, îşi luă pe neaşteptate familia, părăsind 
pentru vecie casa strămoşească şi îndreptându-se spre 
apus. 


1 Şi câţi oameni în afara scribului - iertată fie-i lipsa de modestie - ar 
mai putea depune mărturie despre bogatul negustor ? 


Surpriza fusese mare pentru toţi cunoscuţii: Al Patrulea 
obişnuia să repete că bătrânul oraş, unde se născuse şi 
unde trăise o jumătate de veac fără a-l părăsi vreodată, 
este singurul loc pe lume în care, ocrotit de zeii străbuni, 
eşti ferit de surprize neplăcute: orice drum a devenit 
nesigur pe pământ, iar pe mare călătoriile au constituit 
dintotdeauna o aventură. In Grecia însăşi, acolo unde piraţii 
mării erau răstigniţi fără milă, existau până şi în cetăţi hoţi 
de copii. Despre atenieni vorbind astfel, ce să mai spui 
despre laconienii care îşi puneau tinerii să omoare sclavii 
surprinşi pe drumuri? Şi cât de uşor puneai deveni sclav 
dacă plecai imprudent de acasă, dacă părăseai o capitală 
pe care n-au reuşit s-o distrugă nici asirienii, nici perşii şi pe 
care, iată, elenii, victorioşi în ţara lor cu atâta amar de 
vreme în urmă, nici măcar nu au visat s-o cucerească şi nici 
nu o vor cuceri. In schimb, n-a fost distrusă Atena cea 
victorioasă de învinşii de mai târziu? Şi câte oraşe din 
Grecia n-au fost făcute una cu pământul de grecii înşişi? 
Atunci ce l-ar putea determina pe un om raţional să 
părăsească un loc atât de binecuvântat de zei ca Babylonul, 
acea grădină înfloritoare în plin deşert? Aşa vorbise 
întotdeauna Al Patrulea, un om modest, dar fericit, apt să 
savureze fiecare curmală pe care o mesteca, să admire 
încântat un apus de soare şi să urmărească mulţumit modul 
cum îi cresc copiii. Fericirea nu-i este dată decât acelui om 
liber şi sănătos ce ştie s-o aprecieze, mai repeta el. Şi 
atunci, de ce să plece? Şi de ce a plecat? 

Al Patrulea le-a explicat alor lui că se apropie de vârsta 
când o călătorie va deveni în curând de neconceput, iar 
datoria tot amânată, aceea de a găsi rămăşiţele pământeşti 
ale tatălui său, a trecut deja şi aşa cu mult de scadenţă. Pe 
de altă parte, firma strămoşească s-a fărâmiţat cu totul, 
rivalități mărunte ducând-o la ruină. Acum conducerea unei 
sucursale îndepărtate ar fi devenit o soluţie, dar 


reprezentanţele erau pierdute una după alta, nici vorbă să 
se mai înfiinţeze una nouă. În Răsărit comerţul devenise şi 
el o aventură, iar în Apus marea trecuse în întregime sub 
stăpânirea grecilor. Marele Rege Artaşchatra - numit de 
greci şi Artaxerxes - îşi restrânse preocupările la 
evenimentele palatului, împărțirea lumii devenise 
înspăimântător de stabilă, lava bătăliilor spumega departe, 
aproape că nu se mai ştia nimic despre cercurile 
nenumărate ce înconjurau satrapiile de la fruntarii. Unde 
sunt vremurile bune de altădată? Poate că un om de 
energia bunicului ar fi putut să mai facă avere şi acum, 
dovadă că multă lume se mai îmbogăţea în timp ce imperiul 
celui de Al Doilea dispărea, dar Al Patrulea ştia că nu este el 
cel chemat să redreseze averea decăzută. Zeii înşişi i se 
părea că îl îndemnau să părăsească vechea metropolă şi 
să-şi ducă familia într-un loc unde păreau să se fi adunat 
toate posibilităţile. Economiile îi ajungeau să-şi cumpere o 
corabie. Fiul, doi gineri, sclavii familiei, alţi sclavi şi câţiva 
prieteni doritori şi ei să plece să-şi încerce norocul au 
înjghebat un echipaj căruia nu-i mai lipseau decât câţiva 
marinari de meserie şi câţiva soldaţi. Au fost găsiţi şi 
aceştia. lar până să ajungă la mare fuseseră şi mai mulţi. 
Artaşchatra, cunoscut de apuseni drept Artaxerxes, era 
numit de evrei Artachşasta. El îngăduise multor oameni să 
se întoarcă în ţara lor. După Ezra a plecat şi Nehemia, 
paharnicul Marelui Rege. Dar urmaşii bătrânului funcţionar 
Ţipor n-au primit aprobarea alor lor de a se alătura marelui 
convoi al lui Ezra. Nu i-a luat nici Nehemia cu el. Acum au 
primit şi ei dezlegarea de a se întoarce la lerusalim. Şi se 
mai găsi şi o familie numeroasă de armeni, care îngroşă şi 
ea caravana. S-au adunat mulţi acum cei ce mergeau spre 
apus. Neliniştile celui de Al Patrulea păreau că se vor 
amâna până la călătoria pe mare. Deocamdată nu trebuia 
să-i fie frică de un atac al altor muritori. 

In ziua când zeii îi dăruiseră fiului celui de Al Treilea cea 
de a cincizecea aniversare a zilei de naştere, în al treizeci şi 


unulea an al domniei Marelui Rege Artaşchatra, Al Patrulea 
plecă pentru totdeauna din Babylon. 

Pentru prima oară căpetenie a unei colectivităţi, Al 
Patrulea se achită în chip firesc de îndatoriri. Vârsta şi 
calmul - numit până atunci moliciune, dacă nu lipsă de 
personalitate - îi dădeau prestanţa necesară să poată 
călăuzi întregul convoi într-un mod şi natural şi eficient. 
Nimeni nu se îndoia că lui i se cuvine acest rol, toţi îl 
ascultau fără crâcnire: fiii, nepoţii, sclavii, ginerii, vechii 
oameni ai casei, dar şi asociaţii mai mult sau mai puţin 
întâmplători de drum: armenii şi evreii. În omul acela blajin 
s-a deşteptat, în sfârşit, aptitudinea de conducător, îşi 
spuneau cei din juru-i, amintindu-şi de stirpea din care se 
trăgea bătrânul, de străluciţii săi străbuni şi sperând că 
duhul neîmblânzit al tatălui era cel ce i-a redat celui de Al 
Patrulea energia: dacă fusese molâu în primii cincizeci de 
ani ai vieţii, aceasta s-a datorat faptului că n-a întreprins 
nimic pentru a găsi osemintele părintelui său; acum, 
îndreptându-se spre Europa, spiritul neliniştit al celui de Al 
Treilea putea spera în izbăvire şi îşi îndruma protector fiul 
spre propria-i salvare. 

Părăsindu-şi casa cu patru caturi din Babylon, Al Patrulea 
pătrundea într-o lume scundă, unde aşezările erau 
mărunte, clădirile joase, necunoscute, cu oameni străini, cu 
care nu ştiai cum să te porţi şi la ce să te aştepţi. În anii ce 
i-au fost dăruiţi până atunci, Al Patrulea nu s-a depărtat 
niciodată de pământurile cuprinse între zidurile 
nemuritoare ale metropole legendarului Nabucodonosor, a 
rămas întotdeauna în imperiul celor patru mari ape: Fison, 
Gihon, Tigru şi Eufrat, n-a coborât nici măcar până la Marea 
de Jos, nu s-a iniţiat prin călătorii asemenea strămoşilor. 
Viaţa i s-a desfăşurat în grădini, în rai. Faţă de toate astea, 
acum peisajul reflecta alte culori, oamenii respectau alte 
obiceiuri, drumul îl făcea chiar şi pe el însuşi să adopte alte 
deprinderi. O călătorie înseamnă mult mai mult decât 
schimbarea unui loc în favoarea altuia. O călătorie 


înseamnă mult mai degrabă o ruptură şi de ruptura asta s-a 
ferit el în anii ce i-au fost dăruiţi până atunci. Dar acum 
accepta totul fără să se tânguiască, tot ceea ce se întâmpla 
trebuia să se întâmple: era voinţa zeilor şi efectul întârziat 
al datoriei ce o avea de împlinit. 

Drumul de-a lungul Eufratului nu era greu, iar armenii 
cunoşteau peste tot hangii care să-i găzduiască. Dar după 
ce au părăsit malurile râului, au început să călătorească 
mai ales noaptea, pentru a evita căldura soarelui. Însă 
întunericul redeştepta în toţi nu numai zvonurile despre 
tâlhari, vânători de comori şi vânători de sclavi, ucigaşi din 
vocaţie, indivizi mânaţi de duhurile răzbunării, dar şi 
duhurile înseşi luând înfăţişarea unor sălbatici, mâncători 
de oameni, torţionari ai sufletelor. Ei erau încă mulţi, faţă 
de un atac al oamenilor se mai puteau apăra; în schimb 
spiritele nopţilor şi sufletele morţilor ce nu şi-au găsit locul 
nu puteau fi îmblânzite de armele muritorilor. Şi, în afară de 
asta, mai existau amintirile nenumăraţilor monştri naturali, 
animale cu cap de pasăre, pardoşi şi lei cu gheare de 
vulturi şi aripi pe măsura corpului lor uriaş, turme de onagri 
cu colţi de tigri şi cu agilitatea felină a acestora, dihănii cu 
mai multe capete cărora oamenii n-au apucat încă să le 
precizeze specia. Cele mai periculoase erau însă temerile 
care nu se puteau pune în cuvinte, amenințările care nu 
veneau nici din cer, nici din ape şi nici de sub pământ, 
spaimele pe care le ducea fiecare în el însuşi. Necunoscutul 
îi pândea de peste tot. Şi poate de aceea se arătau atât de 
înfricoşaţi evreii din convoi: când era supărat, unicul lor 
dumnezeu, devenea cu atât mai cumplit, cu cât nu avea 
chip. Şi, ori de câte ori vedea cineva un monstru apărând 
de după o dună, încerca să-şi ascundă consternarea până 
ce nu va fi simţit şi la vecin aceeaşi teamă, până ce nu va fi 
dat de o confirmare. Dar, spre noroc, între timp monstrul 
dispărea. 


Ajunşi la mare, s-au despărţit de evrei şi de armeni. Dar o 
tradiţie dăinuia nescrisă: unul dintre urmaşii uitatului Ţipor 
îşi continuă drumul cu familia celui de Al Patrulea. Nu-i 
fusese îngăduit să se întoarcă în ţara alor săi? Nu-i fusese 
originea destul de curată? Urmase altor îndemnuri? Nimeni 
nu-l întrebă nimic. 

Corabia să desprinse de țărm şi porni în lungu-i drum 
spre apus, navigând ziua şi acostând seara în câte un golf 
al Mării Pline de Insule, acest pod accidentat între Asia şi 
Grecia Continentală. Pentru familia celui de Al Patrulea 
trecerea era nimerită: corabia lor rămăsese supusă lui 
Marduk, aşa cum le fusese şi locuinţa din Babylon, atunci 
când asupra oraşului se pogorâse spiritul lui Ahura Mazda. 
Corabia reprezenta acum casa lor şi călătoria le dădea voie 
să se adapteze încetul cu încetul altor oameni, pe care îi 
cunoşteau deja în parte, despre care ştiau atâtea din 
convieţuirea paşnică de zi de zi de acasă, dar care le arătau 
acum o cu totul altă faţă. Aici elenii erau localnicii, cei 
mulţi, iar ei, cei veniţi, erau străini, barbarii care le stâlceau 
limba şi care erau mai mult sau mai puţin acceptaţi. 
Credincioasă, corabia nu-i trecea numai apa, dar şi 
prăpastia ce-i despărţea de o altă lume. Zeii şi obiceiurile 
grecilor, tolerate în unele case din Babylon, tolerau, la 
rândul lor, în mod diferit credinţele purtând alt nume. 
Trecerea pe mare a devenit astfel o iniţiere, desele 
popasuri s-au constituit în examene. Părăsind ultima 
satrapie, supuşii Marelui Rege pierduseră orice drept politic, 
deveniseră străini. Libertăţile fireşti, câştigate prin naştere, 
aveau o altă pondere în lumea în care intrau Al Patrulea şi 
tovarăşii lui de drum. Nu întâlniră în calea lor nici pirați şi 
nici hoţi de oameni, n-au fost atacați în nici un fel - zeii şi 
duhul protejându-i de grozăvii -, însă terenul pe care 
păşeau era un teren mişcător, pe el trebuia să înveţi că 
umbli. Mai toţi dintre ei ştiau destule lucruri despre greci, 
dar, văzută de aproape, partea se delimitează de întreg. 
Intre rodosieni şi cnidieni, între delosieni şi androsieni, între 


atenieni şi spartiaţi, între arcadieni şi epirieni, ca să nu mai 
vorbim şi despre cei din Grecia Mare, sicilienii şi lucanienii 
şi toţi cei ce n-ar încăpea într-o listă lungă, între toţi grecii 
deosebirile erau la fel de mari ca şi asemănările. Cu fiecare 
dintre ei trebuia să ştii cum să tratezi, ce vorbe să spui, ce 
să ceri şi ce să eviţi să ceri, ce să oferi şi la ce să te abţii să 
dai. Grecii, despre care se vorbeau atâtea încă de pe 
vremurile fericite ale lui Dareios, despre care se ştiau tot 
mai multe, se arătau cu mult mai diferiţi decât lăsa 
depărtarea să se observe. Urmând prudenţi orizontul 
ţărmurilor, noii barbari se străduiau să desluşească 
imaginea particulară a fiecărei cetăţi, a fiecărui popor. Dar 
pentru aceasta trebuia să te apropii mai mult, trebuia să 
atingi cu mâna ceea ce atingeau şi aceia cu mâna, trebuia 
să încerci şi să greşeşti - ştiind că fiecare greşeală se 
plăteşte şi învățând preţul local al respectivei greşeli -, 
trebuia să rişti. lar Al Patrulea era învăţat să rişte cât mai 
puţin. 

După ce au ajuns la Pireu într-o lună purtând numele 
unor sărbători străine lor, într-un an indiferent la durata 
domniei Marelui Rege şi într-o lume despre care ştiau prea 
multe doar din povestirile călătorilor şi din cântecele 
luptătorilor, după ce au părăsit corabia în port şi au urcat 
spre Atena, căutând casele unor meteci pe care-i 
cunoşteau, după ce au stat câteva zile acolo şi au constatat 
că n-are nici un rost să plece în apropiere, la Mycale şi la 
Plateea pentru a căuta ceea ce de mult nu mai era de găsit, 
după ce li s-a spus că totuşi n-ar fi imposibil ca măcar o 
parte din rămăşiţele pământene ale celui de Al Treilea să 
mai poată fi recuperate (dar cum, asta nu putea să 
precizeze nimeni), după ce au văzut că sunt prea mulţi 
pentru scopul venirii lor, Al Patrulea îşi luă tovarăşii de 
drum, îi conduse înapoi pe corabie şi plecă mai departe: 
spre apus. În primul rând urmaşii săi trebuiau să aibă din ce 
trăi. 


Ocoliră Peloponesul şi opriră puţin câte puţin în diferitele 
cetăţi pe lângă care treceau. Drumul pe ape este mult 
diferit faţă de cel pe uscat. Orizonturile nelimitate îţi dau 
senzaţia de posesie nesfârşită, de independenţă totală faţă 
de oameni şi totodată de jucărie măruntă oferită capriciilor 
nemuritorilor. Ochii, neavând de ce să se agăța, permit 
privirilor să scruteze interiorul, astfel încât călătoria devine 
dublă: pe coamele valurilor şi în împărăţia imaginaţiei 
fiecăruia. De aceea, indiferent de calendarul adoptat, şi 
vremea se scurge altfel pe mare decât pe uscat. lar 
trecerea aceasta continuă, de pe corabie pe pământul 
cetăților întâlnite, avu darul să învălmăşească timpul cu 
totul. Greşit fac cei ce numără în apusuri de soare lungul 
drum al lui Ulise spre casă: calea de întoarcere este 
identică doar cu trăirile înlesnite. Amintirile se şterg, intrând 
în posesia unui al treilea timp. Scribul stă şi le notează. 

In Corciră au ajuns la capătul satrapiei pe care visase Al 
Treilea s-o fondeze şi s-o stăpânească. Dar în locul unei ţări 
din Marea [ară a Ţărilor clădită pe ruinele polisurilor 
greceşti, Al Patrulea părăsi o lume a cărei vitalitate îl 
înspăimânta, aşa cum îl înspăimânta tot mai mult egoismul 
revendicativ şi plin de sine al tinereţii. Forţa are 
întotdeauna nevoie de ceva să înfrângă şi Al Patrulea privea 
fără regret de la pupa corăbiei cum țărmurile Greciei devin 
tot mai neclare şi dispar apoi şterse cu totul de valuri. 

Acum, până în Calabria, nu mai există popasuri, podul de 
insule s-a terminat. Dar drumul pare - surprinzător - mai 
scurt. Un prim popas pe un țărm aparent pustiu. Apoi o 
nouă etapă până la Metapont. De aici şi până la Heracleea 
mai este numai un pas. În Lucania căutară funcţionarii 
trimişi de Al Doilea pentru a organiza comerţul din apus. ŞI 
dacă nu-i mai întâlniră pe funcţionarii respectivi, îi întâlniră 
pe urmaşii acestora. Sucursala din Heracleea, care n-a mai 
dat de atâta timp nici un semn de viaţă, mai exista, fiinţând 
ca o casă de comerţ de sine stătătoare. Trădare? Revoltă? 


Nici vorbă! Imposibilitate operativă de a mai funcţiona sub 
comenzile rupte în apele greceşti. Intreprinderea se 
ramificase şi grosul ei se mutase la Poseidonia. Dar Al 
Patrulea renunţă să-şi mai ducă în Marea Tireniană corabia. 
Zvonul furtunilor din jurul Siciliei îl înspăimântă. Zeii i-au 
îngăduit să-şi călăuzească în pace familia şi tovarăşii până 
la Heracleea, l-au ferit de orice incident în greul drum până 
în Grecia Mare; n-ar fi fost înţelept să le forţeze 
nemuritorilor mai mult mâna. Hotăriî să se oprească şi 
aceiaşi zei îl lăsară să intre în port tocmai la timpul potrivit, 
atunci când în toată întreprinderea nu se mai ştia cine este 
şeful şi când subordonații ajunseră la conflicte pe care doar 
o autoritate de afară le mai putea stinge. 

În nepotul celui de Al Doilea se redeşteptă funcţionarul 
pedant şi conştiincios. În câteva săptămâni puse în ordine 
întreaga firmă, dar pentru a o conduce nu era timp şi nici 
nu o dorea. Îşi trimise un ginere la Poseidonia, înfiinţă o 
sucursală cu drepturi egale la Metapont, pentru ca să nu se 
ivească un rival postat în faţa Heracleei; îşi instală fiul într- 
un loc şi un alt ginere în celălalt, după care consideră 
încheiată datoria faţă de urmaşi. Acum trebuia să se ocupe 
de sufletul neliniştit al tatălui. 


Dar înainte de a se întoarce în Grecia Continentală, mai 
amână călătoria ba pentru un amănunt, ba pentru altul. În 
rapidul drum efectuat la venire, fusese prea tare izbit de 
vitalitatea neobosită a popoarelor elene: după tabieturile 
moleşite de căldura de-acasă, năzuinţele ambiţioase, 
nedisimulate şi neîncetate ale grecilor nu puteau decât să-l 
deruteze. Toată lumea dorea ceva, până şi cel mai 
neînsemnat ţăran întâlnit, fiecare îşi revendica locul, 
oamenii se credeau mai independenţi chiar decât magii 
întâlniți pe acasă, nu există om care să nu încerce să-l 
convingă pe unul sau altul dintre zei. Da, grecii se tocmeau 
şi cu nemuritorii, încercând să-i convingă de drepturile lor. 


Totuşi, Al Patrulea ştia că, dacă va mai amâna mult, nu 
va mai ajunge să se întoarcă deloc pe pământul îngust, 
unde-i murise tatăl. Însă chiar cu o zi înainte de a se 
îmbarca iarăşi, îi sosi din Poseidonia vestea că acolo ar 
exista un bătrân care îşi aminteşte de Al Treilea, că fusese 
martor ocular al vitejiei „luptătorului de argint”, cum fusese 
numit acela din cauza echipamentului strălucitor de luptă, 
că ar putea să ofere indicii suplimentare în legătură cu 
împrejurările ultimei zile din viaţa eroului. Şi poate că ar 
putea spune încă şi mai multe. 

Ca să nu se întoarcă la Atena, aşa cum hotărâse, pentru 
Al Patrulea orice pretext părea bun. In afară de aceasta, era 
indicat din toate punctele de vedere să treacă prin 
Poseidonia înainte de a părăsi Grecia Mare. Un ginere prea 
independent tindea să înjghebeze acolo o întreprindere cu 
totul de sine stătătoare. 

Străbătu, aşadar, pe uscat toată Lucania şi, cum se ştie, 
călătoriile acestea nu sunt lipsite de griji şi primejdii. 
Oroarea de necunoscut, ce l-a ţinut în oraşul natal timp de 
cincizeci de ani, reveni cu atât mai mult cu cât peisajul 
străbătut acum aparţinea unui pământ cu totul străin, unor 
zei ale căror pofte nu le cunoştea deloc. Nu cunoştea nici 
fiarele acelor locuri, despre care se povesteau atâtea 
grozăvii, nu cunoştea nici oamenii, nici măcar nu ştia la ce 
să se aştepte din partea lor. Aventura îl copleşi, aproape că 
regretă că nu a făcut drumul cu corabia, în ciuda furtunilor 
veşnice despre care se vorbea că ar bântui între Scylla şi 
Caribda. Dar se vede că duhul neliniştit al tatălui veghea cu 
speranţă asupra destinului său: sosi cu bine în Poseidonia, 
admiră verdele Mării Tireniene şi se plimbă pe străzile 
drepte, parcă trase cu calamul pe o tablă cerată. Ginerele, 
obişnuit deja cu locul şi părând să trăiască acolo de cine 
ştie câtă vreme, îl plimbă pe strada principală orientată 
nord-sud, acolo unde se înşiruiau marile temple. Temple 
mai văzuse Al Patrulea destule şi de fiecare dată trebuise 
să admită că mândria localnicilor este justificată. Şi, 


asemenea unui om de-al locului, ginerele îi explică detalii 
pe care oaspetele putea să le piardă din vedere: iată, de 
exemplu, cel de al doilea templu al Herei, cel construit după 
victoria de la Jocurile Olimpice: el pare scund faţă de primul 
sanctuar al Herei, cu care se învecinează, dar adevărata 
dimensiune o dă doar scara umană, fiind astfel construit 
încât masivitatea să-i confere dimensiunile adecvate faţă 
de zei, păstrându-şi însă măreţia când un om se află în faţa 
şi în interiorul său. 

Poseidonia îi plăcu negustorului: sistemul hippodamic îi 
conferea oraşului o măreție ordonată, cum nu văzuse alta 
în Grecia. lar ordinea pentru unii oameni înseamnă 
siguranţă. 

In întreprinderea comercială, Al Patrulea se purtă ca un 
oaspete, nu ca un stăpân, iar sfaturile îi erau doar sfaturi. 
Poate de aceea au şi fost aplicate imediat. Pe urmă află că 
omul căutat, cel ce ar fi fost în stare să-i dea amărunte 
despre ultima zi a tatălui nici nu locuia în Poseidonia, ci la 
Eleea, în apropiere totuşi. Dar Al Patrulea era sătul de 
călătorii. Ginerele trimise după străin. 

Plimbându-se prin faţa templului Demetrei, cei doi 
stătură îndelung de vorbă. Şi, spre mirarea ginerelui, spre 
mirarea tuturor celor ce credeau că-l cunosc atât de bine, 
AI Patrulea acceptă să plece la Eleea. 


N-a trecut prin locul acela fantastic şi pe parcursul 
drumului de la Heracleea spre Poseidonia? Poate, însă 
localitatea ţi se relevă doar adăstând în ea. Un aer ireal îl 
copleşi pe măsură ce se acomodă cu oamenii. Eleaţii nu se 
deosebeau numai de populaţiile în mijlocul cărora trăise 
până atunci, ei păreau să se deosebească şi de grecii dintre 
care făceau, totuşi, parte. Dar proveniența lor parcă venea 
mai degrabă din legendă. Dintr-o legendă unde Al Patrulea 
avea impresia că oamenii nu numai că se tocmesc cu zeii, 
dar chiar se şi luptă cu ei: o luptă fără început şi fără sfârşit, 


o luptă ce constituie chiar substanţa existenţei. O luptă în 
nemişcare. 

Aici muritorii nu aduceau ofrande unor chipuri, 
asemănându-se în această privinţă celor din neamul lui 
Ţipor. Dar zeii lor sălăşluiau în toate, deşi nu s-ar fi putut 
spune despre eleaţi că ar trata cu prea multă evlavie 
lucrurile şi fiinţele din jur. Sau poate că doar altfel se 
manifesta credinţa lor, credinţa unor oameni în zeii cei mai 
înspăimântători: zeii fără chip. În timp ce îşi îndeplineau 
muncile zilnice, un aer dens părea că le învăluie trupurile. O 
tradiţie încă prea recentă îi lega pe toţi ca într-o fratrie 
trainică şi tainică şi nimeni, nici măcar tiranul local, nu-i 
putea despărţi de ea. Prestigiul bătrânului Xenofon şi al lui 
Parmenide îi subjugase şi nimeni nu era destul de bogat 
pentru a-şi permite să renunţe la frântura de ecou din faima 
ce se răsfrângea şi asupra sa. Parmenide şi ucenicii 
trebuiseră să plece, dar atmosfera creată de ei a rămas 
suspendată deasupra oraşului, învăluindu-l şi protejându-l 
ca un voal. 

Thimeon se numea omul care-i vorbise şi care-l dusese la 
Eleea. El nu era un sophoi, un înţelept precum Zenon şi 
Melissos, discipolii lui Parmenide. Participase însă la 
discuţiile şi demonstrațiile acestora şi credea în tot ceea ce 
credeau aceia. Ascultându-i, era şi imposibil să nu-i crezi. 
Datorită lor, la Eleea se mutase creierul lumii, după ce 
Pythagora l-a fixat pentru o vreme la Crotona. Focul central 
numit de samosat devenise, datorită înţelepţilor locali, 
însăşi Eleea. Risipirea acestora nu i-a putut încă stinge 
căldura. De ea mai beneficia toată lumea. 

Da, Thimeon era bătrân, sosise în Grecia Mare mult după 
ce Xerxes renunţase la visele-i de cucerire. Însă şi dintre 
înţelepţi mulţi au venit de aiurea. Părinţii îi fuseseră meteci 
la Atena, iar distrugerea cetăţii îi ruinase. Părăsiră Atica şi 
trecură în Beoţia, cu intenţia de a căuta nişte rude în Epir. 
Dar au trebuit să-şi întrerupă drumul. Thimeon fusese un 
copil pe vremea aceea. Pericolul persan schimbase faţa 


Greciei. Tatăl lui Thimeon, aflat de două generaţii ca metec 
la Atena, se aşteptase la fel şi fel de greutăţi în încercarea 
de a-şi găsi un nou rost. Greutăţi întâlnise, însă cu totul 
altele decât cele prevăzute: ţara se modificase şi oamenii 
se adaptau după puteri. Prin itinerariul său mereu ocolit, 
mereu întârziat fostul metec amânase să ajungă la o 
destinaţie. Plateea şi Mycale îi surprinsese familia în 
apropiere. Thimeon aproape că fusese martor ocular al 
ultimelor înfrângeri suferite de perşi şi de aliaţii lor în Elada. 
Atmosfera victoriei o resimţise oricum puternic, copilul din 
el hrănindu-se cu visele eroice ale celor din jur. ? 

— Au trecut aproape cincizeci de ani de atunci. li spuse 
Thimeon, privindu-l pe bărbatul din faţa lui. Cincizeci de ani 
este o vreme îndelungată. Unii ar spune că nimic nu 
rămâne la fel atâta amar de timp. Şi cele văzute atunci s-au 
schimbat, desigur, nu numai în mintea mea, dar şi în 
propria lor consistenţă. Asta dacă ne-am lua după ceea ce 
ne zic amintirile şi simţurile... 

Calmul şi răbdătorul fiu al Călăreţului de Argint se 
obişnuise cu modul acosta de vorbire. In Eleea simţurile nu 
se bucurau de nici un credit: prestigiul inteligenţei unor 
Melissos şi Zenon era mai puternic decât percepțiile 
oamenilor. Aceasta făcea ca şi individul cel mai umil să 
gândească altfel în acele locuri, iar străinii simțeau imediat 
că dacă nu se adaptează, trebuie să plece deîndată. Tiranul 
din Eleea guverna peste un loc unde oamenii erau, la 
rândul lor, guvernaţi de nişte legi ce nu puteau fi 
influențate de nici o putere vremelnică. Această dublă 
subordonare făcea din eleaţi nişte somnambuli în timpul 
zilei şi nişte treji în plin vis. Amândouă aceste stări existând 
în acelaşi timp. Pentru că fiecare dintre ei ducea o viaţă 
dublă: pe de o parte, mergând să-şi câştige pâinea, 
îndeplinind ritualurile diurne şi solemne, făcând exerciţii de 
gimnastică pentru a-şi menţine corpul sănătos, luând parte 
la viaţa cetăţii pentru a se simţi bărbat, iubind şi ocrotindu- 
şi pruncii, murind; pe de altă parte, admițând că niciodată o 


broască ţestoasă nu va putea fi ajunsă din urmă de către 
sprintenul Achile şi că niciodată o săgeată nu-şi va atinge 
ţinta, fiindcă mişcarea nu există decât în oglinda 
înşelătoare a simţurilor noastre, iar timpul s-a sfărâmat 
nereuşind să iasă din această încremenire generală, 
anulând în realitate toate strădaniile inutile ale oamenilor. 

— De aceea, continuă Thimeon, ceea ce-ţi pot spune eu 
despre tatăl tău este încă pe deplin actual, chiar dacă 
aparențele sunt împotrivă. Multă vreme după înfrângere, 
perşii s-au interesat de morţii lăsaţi pe câmpurile de luptă. 
Unii oameni mai bogaţi şi mai întreprinzători au reuşit să-şi 
recupereze rudele apropiate. Profitând de aceasta, au 
existat oameni - şi în special fenicieni - care îi îmbrobodeau 
pe străini, pretinzând că pot recupera osemintele oricărui 
luptător căzut în bătălie. Nu au fost puţini cei ce au 
cumpărat cu bani mulţi şi cu riscuri infinite cadavrele 
descompuse ale unor necunoscuţi, fără să ştie. Perșii 
ofereau semnele particulare ale celor căutaţi şi escrocii se 
specializau în fabricarea acelor semne. Cu cât trecea mai 
mult timp de la moartea personajului - admițând că timpul 
s-ar deşira asemenea unui ghem de aţă - şansele de a se 
demasca vreodată falsurile erau tot mai mici. Dar, e 
adevărat, şi cererile deveneau de acum tot mai rare. Aceia 
care au avut bani ca să-şi facă datoria faţă de cei apropiaţi, 
şi-o făcuseră deja. Cavalerul de argint fusese ridicat imediat 
după bătălie: s-au găsit oameni convinşi că un asemenea 
oştean provine dintr-o familie suficient de bogată, pentru a 
face totul ca să-i recupereze osemintele. Dar nimeni nu s-a 
arătat dornic să afle ceva despre Al Treilea. Astfel încât au 
început să se intereseze fenicienii dacă nu cumva caută 
cineva un cadavru într-o armură aşa şi aşa. i 

— Asta s-a întâmplat de mult, replică Al Patrulea. Intre 
timp s-a schimbat raportul de forțe, raportul de interese. 
Atunci când grecii n-au mai fost atacați de afară, s-au bătut 
între ei. Ajunge să mergi acum prin Atena pentru a simți că 
pacea de azi este mai fragilă ca pânza unui păianjen, dar la 


fel de înşelătoare: pe cei mici şi neprevăzători ea-i orbeşte 
şi-i pierde. Intre ziua când a căzut tatăl meu şi ziua de azi a 
trecut o veşnicie. 

— De ce te-ai mai obosit până aici, dacă gândeşti astfel? 
Eu m-am oferit să te ajut să-ţi găseşti osemintele părintelui, 
tocmai pentru că m-a impresionat că un barbar este în 
stare să admită că timpul s-a oprit timp de cincizeci de ani. 

Al Patrulea tăcu şi-l lăsă pe celălalt să continue. Tatăl 
său, îşi aminti el, murise într-o perioadă istorică atât de 
îndepărtată, încât copiii nici nu puteau s-o mai conceapă: 
unde mai încape azi în moleşeala şi-n tihna din Babylon 
agitația şi idealul de vitejie de pe vremea Marelui Rege 
Dareios sau din timpul bătăliilor lui Xerxes? Arcaşii primului 
deveniseră nişte simboluri ale averii, nemaiprivind lumea 
decât de pe monezile conducătorului legendar. Timpul nu s- 
a oprit în loc, ar fi vrut Al Patrulea să spună, timpul a 
devenit cu totul altul. Dar nici nu voia să-l contrazică pe 
Thimeon. Şi aşa trebuia să aprecieze că acela a ajuns lao 
soluţie de compromis cu el, străinul, numai pentru că Al 
Patrulea a conces că vremea s-a oprit, vremea care nu a 
fost în ideea eleatului niciodată schimbătoare. 

— Cartaginezul, cel ce mi-a vorbit despre oşteanul în 
armură de argint căzut în lupta de la Plateea, poate fi găsit 
în Elida. Când am auzit de tine şi am aflat că ai venit, am 
vrut să te însoțesc acolo. Din păcate, azi nu pot să te mai 
duc la acel om. 

— A murit? 

— Nu; dacă m-a întrebat despre urmaşii tatălui tău, 
înseamnă că e tot acolo. 

Al Patrulea renunţă să observe că întrebarea a fost pusă 
cu aproape cincizeci de ani în urmă... 

— Da. 

— lar eu, dacă nu pot să plec azi din Eleea, înseamnă că 
nu voi putea pleca nici mâine, chiar şi în cazul că am 
admite că mâine urmează după azi. 

— Ştiu, ştiu... Cunosc învăţătura voastră. („Dacă Achile 


cel iute de picior nu va putea ajunge niciodată din urmă o 
broască ţestoasă, pentru că niciodată nu va putea parcurge 
mai mult de jumătate din jumătatea precedentă a distanţei 
pe care o are de recuperat, înseamnă că timpul îndeplinirii 
oricărui act eşuează de asemenea.” Probabil că numai zeii 
pot îndeplini cu adevărat acţiuni şi pot deci trăi scurgerea 
timpului, sugerase Al Patrulea, atunci când făcuse primul 
contact cu această teorie. Dar nici asta nu i se admisese: 
zeii, priviţi ca nişte oameni ideali, i s-a explicat, nu sunt 
decât nişte ejecţiuni ale gândirii noastre imperfecte şi 
robite de tirania simţurilor.) Dă-mi totuşi un reper, ceva 
care să mă ajute să ajung la acel fenician. 

Chipul eleatului se destinse: 

— Nu ştiu ce se întâmplă acum cu tine, nu ştiu ce ai 
înţeles din tot ceea ce afirmi că ştii..., „că ştii...” Dar pari un 
om cinstit. 

Şi Thimeon îi dărui un sclav bătrân să-l conducă la 
Olympia, şi de acolo la omul căutat. 

La plecarea din Eleea, oraş ce i se păru celui de Al 
Patrulea înfricoşător în toată vremea în care l-a adăpostit, 
simțind Al Patrulea impactul cu gândirea străină, de care se 
lovea la fiecare pas, dar şi o ameninţare mult mai concretă 
din partea oamenilor, a tiranului local, a tuturor celor ce - în 
mod surd - i se împotriveau, la plecarea din Eleea, Al 
Patrulea nu se putu reţine să nu-l întrebe pe Thimeon: 

— Zenon este totuşi de aici, de la voi, nu? 

— Zenon este un înţelept, veni răspunsul. 

— Eu te-am întrebat dacă este de aici? Pentru că dacă 
este originar din Eleea şi a reuşit totuşi să plece, să atingă 
Grecia şi să ajungă la Atena, arunci înseamnă că este mai 
iute de picior decât săgeata lui Ulise, săgeată care n-a 
izbutit să se îndepărteze niciodată de arc. 

— Ştii tu unde este acum Zenon? 

— Mi s-a povestit că a plecat împreună cu maestrul său, 
Parmenide, la Atena. 

— Dar ştii tu unde este el acum? Ţi-ai pune capul în joc, 


capul tău sau al vreunui membru al familiei tale pentru 
această afirmaţie? 

Al Patrulea cumpăni o clipă, apoi admise: 

— Nu, nu mi-aş pune capul în joc. Şi cu atât mai puţin aş 
risca viaţa vreunui membru al familiei mele pentru aşa 
ceva. 

Apoi, lăsându-se călăuzit de sclavul primit în dar, plecă 
pentru totdeauna şi din Eleea. Pe măsură ce se îndepărta, 
simţea cum poate respira din nou normal. 


„Poate că duhul neliniştit al tatălui meu m-a călăuzit la 
Eleea, îşi spuse Al Patrulea în timp ce corabia să părăsea 
Metapontul. Sigur că duhul tatălui meu m-a trimis acolo! 
Spaima ce m-a copleşit în Eleea mi-este martoră. Cum 
altfel, dacă nu ar fi acei oameni, aş putea crede că după 
atâţia ani aş mai fi în stare să-i regăsesc osemintele?” 

lar peste ani, auzind de sfârşitul îngrozitor hărăzit lui 
Zenon, cel ce-şi va înghiţi limba pentru a nu-şi trăda 
complicii şi va muri zdrobit într-un mojar fiindcă a vrut să-l 
înlăture pe tiranul Eleei, în dorinţa de a redeştepta acolo o 
cetate a înţelepţilor, asemenea Crotonei lui Pythagora, 
auzind de toate astea, Al Patrulea se va consola spunându- 
şi că un om ca Zenon nici n-a putut muri: piuliţa care 
trebuia să-l zdrobească nu ar fi putut parcurge niciodată 
mai mult decât jumătatea jumătăţii precedente a distanţei 
ce o despărţea de oasele înţeleptului. Un om care şi-a trăit 
atât de intens convingerile, probabil că nu le-a putut 
abandona nici în clipa morţi, clipă exclusă, de altfel, de 
aceleaşi convingeri ale sale. 


Un bosporan din Pantikapaion, refugiat din patrie o dată 
cu căderea Archaianactizilor, al căror umil sfetnic fusese, se 
oferi să-l ajute pe Al Patrulea să-l găsească pe fenicianul ce 
furase cadavrul şi armura Călăreţului de argint. Spartokos 


îşi spunea bosporanul, dar oamenii ştiau că nu acela era 
numele său, ci că el adoptase chiar denumirea regelui care 
i-a îndepărtat protectorii. 

Spartokos era şi el deosebit de ceilalţi muritori, dar Al 
Patrulea, intrând într-altă lume, încerca să nu se mai mire 
de nimic. Fiul Călăreţului de argint avusese parte de mulţi 
ani de viaţă liniştită, zeii au fost darnici cu el, i-au îngăduit 
să se bucure de copii şi de nepoți, venise vremea să 
plătească pentru aceste favoruri: toate neplăcerile 
călătoriei, pe care el le simţea mai cumplite decât alţi 
oameni, făceau parte din această plată. În cazul când ar 
reuşi să-i înduplece pe zei să mai facă o minune şi să-i 
permită să îndeplinească funeraliile după datină pentru 
tatăl său, Al Patrulea nu şi-ar mai dori decât să-i fie îngăduit 
să se întoarcă în Babylon, oraşul părăsit din obligaţie, dar 
singurul loc unde se simţea liniştit. 

__Spartokos nu se miră de cele spuse de Thimeon. 
Impărtăşea şi el, bosporanul, învăţătura eleată? Nu, el avea 
alte preocupări. Dar posibil este orice. Totul nu depinde 
decât de zei. Şi, fiindcă puterea acestora este nesfârşită, de 
ce să se abţină oamenii de a face tot ce le trece prin cap? 
Dacă ar întrece măsura, zeii şi aşa i-ar întoarce la condiţia 
lor bicisnică. Aşa că Spartokos îşi permitea orice, nu-şi 
punea oprelişti de nici un fel - în afara semnelor de tot soiul 
pe care le vedea te miri unde şi care, ele singure, erau în 
măsură să-i schimbe o hotărâre sau alta. Trebuia găsit un 
cadavru vechi de cincizeci de ani? Dacă se poate trage un 
profit de pe urma acestuia, de ce să pornim de la ideea că 
leşul s-ar fi pierdut de mult în elementele primare? De ce să 
înlăturăm o şansă pe care doar zeii o pot înlătura? Trebuia 
doar căutat fenicianul. Pe vremuri orice om putea fi găsit în 
Babylon. Acum, se spune, toate drumurile duc la Atena. Dar 
nu numai. Cine n-a fost la templul lui Zeus de la Dodona? 
Dar la cel al lui Apollo din Delphi? Şi, pentru că se aflau în 
Elida, dar nu numai de aceea, cine nu merge la Olympia, 
patria Jocurilor? Spartokos avea dreptate. La Olympia se 


putea găsi oricine şi orice: chiar şi un fenician ce încercase 
cu aproape cincizeci de ani în urmă să vândă trupul unui 
comandant persan mort în bătălia de la Plateea. 


Drumul pe mare se mai terminase o dată. Fusese o 
călătorie stranie, în timpul căreia pragmaticul bosporan îi 
vorbise despre elemente, despre paradoxuri şi despre 
învăţătura înţelepţilor. Un om atât de avid de concretul 
imediat profitabil poate fi interesat şi cunoscător în astfel 
de subiecte? Nu mai există lucru de mirare pe cilindrul pe 
care ne aflăm cu toţii şi care pluteşte liber şi nesprijinit de 
nimic altceva decât de puterea echidistanţei faţă de 
marginile lumii, după cum spune Anaximandros. Pe 
suprafaţa bazei unde ne găsim noi este aproape totul 
posibil, atâta vreme cât zeii o doresc, dar pe suprafaţa 
celeilalte baze, acolo stau într-adevăr oamenii cu capul în 
jos şi, drept consecinţă, sclavii îi asupresc pe stăpâni? Ceea 
ce este aici atât de departe se comprimă dincolo, 
asemenea pietrei provenite din aerul supracomprimat? Va 
trebui până la urmă să încerce Al Patrulea să coboare pe 
acea suprafaţă opusă a cilindrului, în speranţa că acolo ar 
mai putea găsi intacte rămăşiţele pământene ale tatălui 
său? De unde provin aceste speculaţii? 

Drumul pe mare fusese o iniţiere: el îl pregătise pentru 
diferitele perspective. Şi, fiindcă apucase să călătorească 
atâta cale de la plecarea de acasă şi până la sosirea la 
Olympia fără să întâmpine nici cea mai neînsemnată 
oprelişte, fără să fie aruncat încoace şi încolo de furtuni, 
fără să fi fost atacat de pirați şi fără să fi fost înşelat de 
escroci cu faţa prietenoasă, era o dovadă că zeii doreau ca 
el să-şi îndeplinească misiunea amânată. 

In drumul său, poate chiar mai mult ca la Babylon, opera 
de distrugere a înţelegerii între vorbitorii diferitelor limbi, 
opera legendarului Ahriman, i se înfăţişase mai evidentă ca 
oriunde. La Olympia, greci de pretutindeni, dar şi străini din 


toată lumea se înghesuiau între terenurile unde se 
întreceau în mod solemn sportivii o dată la patru ani, între 
templul lui Zeus şi pritaneu, între Buleuterion şi Teocaleon, 
între tezaurele aduse de diferitele cetăţi şi nenumăratele 
şantiere ale acestui pământ în veşnică edificare de la 
poalele muntelui Kronion. 

Şi, într-adevăr, dacă poţi găsi pe cineva undeva, atunci 
acel loc nu poate fi decât pământul care o dată la patru ani 
este în stare să oprească prin ceremonii şi întreceri toate 
luptele, pământul ce stabileşte numărătoarea timpului 
pentru toţi grecii, pământul mai mănos în glorie decât orice 
câmp de bătălie. 

La Olimpia vremea se opreşte într-adevăr în loc. Jocurile 
par să nu aibă alt scop decât încordarea mușchilor într-o 
clipă veşnică, arătând celor patruzeci şi cinci de mii de 
spectatori din Stadion performanţa de perfecţiune posibilă 
de atins de corpul şi voinţa omenească. Urmează uralele, 
apoi nu se întâmplă nimic, timpul nu mai există până la 
scurgerea celor patru ani când, din nou, precedat de 
concursurile poeţilor, spectacolul de pe Hipodrom şi de pe 
Stadion se repetă. A fost el întrerupt în răstimp? N-a fost? 

O mulţime de oameni mişună printre statui şi sanctuare, 
printre edificiile de pe Altis până dincolo de albia râului 
Alfeu. Totul nu pare decât repetiţia unei secunde. Sau ecoul 
ei. Dar desăvârşirea în piatră a acestei eternităţi, Al 
Patrulea o descoperi într-o clădire situată în afara Altis-ului: 
în atelierul sculptorului Fidias. 


Olympia este a grecilor, străinii nu sunt admişi la jocuri - 
la fel ca toţi cei socotiți aici impuri. Dar Olympia nu este nici 
oraş, nici târg, nici fortăreață. Ea este mândria naţională şi 
merită să fie admirată şi de cei ce, neştiind limba 
localnicilor, pot vedea cu ochii imensul sanctuar în 
răstimpul dintre jocuri. Vremea stă în toată perioada aceea 
în loc şi nu există o lege care să îngăduie sau să interzică la 


intervale ceva. Înainte de a veni la Olympia, cineva i-a 
recomandat celui de Al Patrulea să încerce să găsească 
soluţia fie în Epir, din gura lui Pelias, la oracolul lui Zeus din 
Dodona, fie mai departe, în Beoţia, din gura Pythiei, în cel al 
lui Apollo din Delphi. Sau chiar de la defunct, existând şi 
această posibilitate: sângele, după cum se ştie, le dă 
morţilor pentru scurtă vreme iar viaţă, însă în trupul celui 
de Al Patrulea curgea sânge chaldeean şi o asemenea 
practică nu-i era îngăduită. In loc de toate acestea, Al 
Patrulea se lăsă purtat de straniile idei auzite în Grecia 
Mare. Doar timpul infinit şi comprimat într-o singură 
secundă, mai puternic decât cea mai dură rocă, doar sfera 
perfectă fără de început şi fără de sfârşit, doar fiinţa ce nu 
poate muri pentru că nu se poate naşte, deoarece dacă s-ar 
naşte ar însemna că ar fi fost zămislită din nimic, iar din 
nimic nu se naşte decât tot nimic, doar încremenirea în 
imobilitate îi mai poate îngădui speranţa în reuşita 
căutărilor sale. Senzaţia era stranie: mai important era să 
nu te gândeşti, deşi totul nu este decât emanaţia gândirii, 
dar ori de câte ori cugeta prea mult la toate astea, simţea 
un vertij cuprinzându-l şi rotindu-l tot mai puternic, până ce 
risca să-şi piardă cunoştinţa. Dar dacă nu se gândea prea 
mult la asemenea lucruri, dacă le accepta doar noutatea (în 
ceea ce-l privea) totul devenea încă posibil, iar el rămânea 
liniştit. Şi, cum cel de Al Patrulea venise din sud şi iubise 
întotdeauna tihna, gândurile-i curgeau alene şi împăcate cu 
ele, ignorând scopul călătoriei întreprinse. 

În interiorul atelierului lui Fidias găsi confirmarea 
concretă a tuturor teoriilor auzite şi pe care voia să le 
creadă: colosal, şezând pe tron, încremenit în nemişcare, 
copleşind asemenea ideii, venind parcă din infinit şi 
dăinuind până la nesfârşit, stăpân asupra clipei la care s-a 
hotărât, un Zeus imens - ce ironie! - îi confirma din plin pe 
înţelepţii şcolilor din apus. 

— Un zeu antropomorf să-l adeverească pe Parmenide? 
se întrebă cu voce tare Al Patrulea, iar Spartokos, aflat 


mereu prin preajmă, îi sugeră că am putea admite că forma 
aceasta nu este decât înfăţişarea oferită privirii omului: 
poate că un câine l-ar vedea ca pe un câine uriaş, iar un cal 
ca pe un cal al cailor. 

Spartokos era perseverent: afacerea lui era să-i livreze 
barbarului nişte oseminte; dacă eleaţii i-au sucit mintea 
clientului său, n-avea decât să vorbească şi el, Spartokos, 
aceeaşi limbă. Precum şi limba celorlalţi înţelepţi din Grecia 
Mare. Omul care nu se adaptează nu poate supravieţui, dar 
acest adevăr provine dintr-o altă sursă şi este mai bine să 
nu-l rosteşti cu voce tare. 


Celebrul sculptor nu se afla în atelier, doar Panaenos, 
fratele său şi gravorul Colotes şedeau prin preajmă, 
mâncând struguri şi măsline. Oricine putea intra aici ca la el 
acasă, sau mai bine spus ca în orice loc public, dar prezenţa 
imensei statui nu-i lăsa decât pe cei obişnuiţi cu ea să 
adaste acolo mai multă vreme. În curând, Zeus va fi mutat 
în locul ce i-a fost hărăzit de la început: în templul terminat 
de peste douăzeci şi cinci de ani de către Libon. Fidias 
însuşi supraveghea ultimele pregătiri din clădirea care 
trebuia să-i primească pentru vecie opera. 

— Zeus, îi şopti Spartokos celui de Al Patrulea, Zeus este 
peste toate nimicniciile oamenilor. Până acum cincizeci de 
ani, Olympia fusese în grija pisanilor Ei au organizat 
concursurile şi au clădit sanctuarele. După înfrângerea 
voastră, după bătălia în care a căzut tatăl tău, au început 
să ridice templul lui Zeus. Dar apoi Pisa a fost supusă de 
elieni. Şi templul s-a ridicat în continuare. Nici n-a fost încă 
terminat şi i-a mers deja vestea şi au început şi alte cetăţi 
să-i folosească modelul. Pisa sau Elis, pentru Zeus este 
indiferent cine-i clădeşte sanctuarul. 

— Şi Fidias? 

— Fidias? Fidias e cel ce face legătura dintre zei şi 
oameni. Câteodată este mai mult de-al lor. Câteodată mai 


mult de-al nostru. 

— De ce depinde asta? 

— | s-a întâmplat deja să se rătăcească şi printre frize, 
apărând acolo în piatră printre zei şi eroi. Eu cred că ele 
mai aproape de oameni atunci când se află printre noi şi 
mai aproape de zei atunci când îşi caută modelele în 
Olymp. 

— Oricum, când vrea, ştie să revină cu totul printre noi, 
mormăi Colotes, dar ceilalţi nu-i dădură importanţă, 
individul fiind puţin cherchelit. Dacă şi eu sunt om, Fidias 
poate să vină foarte aproape de alţi oameni, continuă să 
chicotească gravorul brusc înveselit. 

— Oamenii aceştia, îi spuse Al Patrulea lui Spartokos, în 
timp ce părăseau atelierul, rezistă în preajma statuii doar 
fiindcă au văzut-o născându-se şi pentru că tot ei vor fi cei 
ce o vor demonta în curând bucată cu bucată în vederea 
mutării ei în templu. Pentru noi, care am zărit totul dintr-o 
dată, senzaţia a devenit de nesuportat pentru mai multă 
vreme. Aici sau mă voi mai întoarce des, sau nu voi mai 
avea curajul să revin. 

— Până când vor începe jocurile, statuia va fi pe locul ei. 
Până atunci va trebui să-l găsim şi pe cartaginez. 

— Nimeni, dintre cei pe care i-am întrebat, n-a auzit de 
el. Tu mai speri să-l găsim? 

— Bineînţeles, răspunse Spartokos, dar Al Patrulea nu era 
convins de sinceritatea  bosporanului: în schimbul 
promisiunilor, acesta primea cam de multă vreme mâncare 
şi adăpost. 


Al Patrulea zăbovea de două veri la Olympia. La un 
moment dat vru să plece însoţit de bătrânul sclav primit în 
dar de la Thimeon şi de urmaşul lui Ţipor până la fâşia 
aceea îngustă de pământ, unde i-a fost ucis tatăl. Dar n- 
ajunsese decât până în Corint. Se îmbolnăvise şi trebuise să 
rămână pe loc mai multe luni. Apoi reveni la Olympia. 


Spartokos, care-l însoţise şi el tot timpul, pretindea că ar fi 
aflat veşti despre cartaginez. Câtă vreme fusese bolnav, fiul 
Călăreţului de argint devenise influenţabil. Pentru ca să nu-l 
piardă, Spartokos folosi momentul spre a-l aduce înapoi în 
Elida. 

Legenda celui de Al Treilea se stinse treptat, o dată cu 
trecerea anilor. Grecia era un pământ mai roditor în eroi 
decât în cereale, fiecare loc năştea câte o bătălie şi fiecare 
bătălie câte un erou. La Plateea, Călărețul de argint fusese 
cunoscut mai ales ca un exponent al răului, al distrugerii, al 
cruzimii; intrând în uitare, i s-au pierdut şi însuşirile 
definitorii. Mica vâlvă stârnită de fiul său, atunci când a 
venit să-i caute osemintele, a avut darul de a-l trezi pe 
Călărețul de argint din nou la viaţă, dar, aşa cum se 
întâmpla de multe ori, eroul îşi însuşi alte atribute, trăsături 
ale unor luptători cu care se contopise în negura uitării. 
Legenda mai nouă a celui de Al Treilea se năştea o dată cu 
cercetările fiului său, o legendă ce povestea despre un 
oştean de o frumuseţe răpitoare, îndrăgostit, de o femeie 
din Athena, dar care stârnise gelozia zeilor şi fusese ucis de 
o săgeată trasă nu dintr-un arc grecesc ci dintr-una 
provenind chiar din tolba lui Apollo. Deja un gusan, un 
menestrel armean, îi cântase ceva asemănător celui de Al 
Patrulea, însă trebuiră să mai treacă ani destui până ce 
legenda să prindă contururi exacte şi până ce Al Treilea să 
intre în pielea personajului pomenit în cântec. 

Pentru râvna cu care fiul îşi căuta după atâta vreme tatăl, 
o parte din legendă începea să se răsfrângă şi asupra 
acestuia, Ai Patrulea fiind numit mai nou de toată lumea 
Philopater. Oricum, tot mai mulţi oameni pretindeau că ar 
şti ceva despre Călărețul de argint, fiecare auzise ceva, 
fiecare cunoştea pe cineva ce-şi amintise şi istorisise din 
primă sursă. Scribul, mereu avid de mărturii, îl găsise pe cel 
de Al Patrulea ca pe o primă verigă explicită în şiragul 
Speranţei. Sentimentul atât de puternic de apartenenţă s-a 
perpetuat prin cognomen, demonstrând ceea ce primii doi 


au prezentat în simţăminte şi comportament. Fiul 
Călăreţului de argint - Philopater - devenise un personaj 
cunoscut şi numeroşi greci veneau să-i povestească 
bărbatului ceea ce ştiau sau aveau doar impresia că ştiau. 

Şi, într-o zi, Spartokos sosi cu vestea cea mare: că 
apăruse şi fenicianul la Olympia, că aşteptarea lor nu 
fusese zadarnică. Acum era vorba doar de bani şi nu de 
puţini bani: fenicianul putea să restituie armura de argint şi 
rămăşiţele pământene ale celui de Al Treilea, dar acestea 
deveniseră acum legendare şi preţul le crescuse. Dar 
Philopater se trăgea dintr-o veche familie de negustori. In 
plus el era cunoscut pentru prudenţă. Spartokos trebui să 
constate că va fi greu să obţină şi doi oboli, până ce nu va 
putea dovedi autenticitatea osemintelor. lar fenicianul 
apărea şi dispărea. 

Al Patrulea aştepta răbdător: cine are cu adevărat ceva 
de oferit, nu va întârzia să vină la întâlnire. Mai ales că alt 
cumpărător fenicianul nu va mai putea spera să găsească. 

Fidias îşi transportase opera în locul ei predestinat. 
Philopater n-o văzuse încă în templu, dar tocmai acela 
fusese locul pe care-l alesese fenicianul pentru realizarea 
afacerii. 


Lupta lui Pelops cu Oinomaos, dar mai ales bătălia 
centaurilor cu lapiţii de pe frontonul templului se potriveau 
cu legenda Cavalerului de argint. Imaginile erau derutante: 
nu în oglindă, ca pe orice templu din toată lumea, ci, 
diferite, cele două scene îşi răspundeau totuşi una alteia. 
După ce privi îndelung friza, Philopater intră în sanctuar ca 
în legenda însăşi. Un artificiu imposibil de descris mai târziu 
făcu să audă şi ecoul bătăliei în care tatăl său săvârşise 
minuni de vitejie înainte de a muri ucis de săgeata aruncată 
din arcul lui Apollo. Poarta masivă se închise în urma sa şi 
Philopater urcă scările de lemn, pentru a ajunge la registrul 
superior al cellei. Tropotul cailor luptătorilor persani îi 


zvâcnea în tâmple, ca pe vremea când oştenii ahemenizilor 
erau încă neînvinşi şi nemuritori. Un miros de încins stăruia 
în aer şi, încă înainte de a apuca să vadă imensă statuie, îi 
zări umbra unduindu-se în bazinul pentru uleiuri din faţă. 
Reflexele grele ale marmurei, ce oglindea aurul, fildeşul şi 
pietrele preţioase, făcură realitatea din jur să ajungă la el 
doar ca ecoul unui ecou. Şi atunci, brusc, aşteptată, dar 
totuşi depăşind orice aşteptări, epifania lui Zeus în oglinda 
tuturor acestor oglinzi. Din locul unde se afla, Philopater 
privea suprema zeitate pe deasupra bazinului descoperit, în 
care se mai oglindeau cerul şi norii, pe lângă toate cele ce 
se reflectau în el, iar privirea ajungea până la statuia aflată 
sub un acoperiş prea strâmt, pe care urma să-l sfarme 
oricând dorea. 

— Doar acum nu! Doar acum nu! vru să strige Al 
Patrulea, însă nu putu striga şi voi să fugă, dar nu putu fugi. 
Asemenea lui Achile, îi era imposibil să străbată un spaţiu, 
dar nici n-avea când s-o facă, timpul nu mai exista. Viaţa e 
un vis. Stătea de sute de ani acolo sau poate abia de o clipă 
şi trebui să mai treacă o veşnicie până să-şi poată întoarce 
privirea şi să vadă pe o acroteră a coloanei, lângă care 
tocmai se afla, un coif de argint şi un scut şi restul armurii. 
Şi o urnă cu oseminte. 

Luându-le în braţe şi părăsind templul, vraja s-a rupt. Dar 
îi luă locul o altă vrajă: sufletul recunoscător al tatălui 
plângea - afară, pentru prima oară în viaţă, negustorul venit 
din Babylon văzu cazând zăpadă. 


Bosporanul n-avu de ce se câăina, fiul Cavalerului de 
argint îşi ţinu învoiala - încă în aceeaşi zi Spartokos îşi 
primise plata pentru strădaniile-i încununate de succes. El 
fusese totodată şi ultimul om care-l mai văzu pe chaldeean: 
Philopater se îndepărtă printre fulgi cu armura şi cu urna în 
braţe. 


AL CINCILEA 


Persanul (459 î.e.n. - circa 376 î.e.n.) 


DESPRE LOCUL FIECĂRUIA ÎN LUNGA 
SCURGERE 


La fel cum numeroase stele n-au fost văzute niciodată de 
ochii unui pământean, dar drumul altor corpuri cereşti ne 
spune că ele trebuie să se afle într-un anume punct din 
univers, se află şi oameni a căror existenţă se poate deduce 
doar din golul bănuit şi din semnele de întrebare pe care le- 
au iscat. Nimic nu ne oferă o dovadă pozitivă că ei au fiinţat 
într-adevăr, dar, neimaginându-ni-i într-un anumit loc, nu 
mai există explicaţii suficiente pentru numeroase enigme 
brusc ivite. Să fie doar penuria noastră de cunoştinţe de 
vină şi să fie această cauză subiectivă a naşterii unor 
personaje ce poate nici n-au existat în realitate, fără de 
care însă întâmplările refuză să se succeadă firesc? In unele 
cazuri, poate. Dar Al Cincilea reprezintă totodată şi un nod 
în lungul şir al Celor o Sută. Din această succesiune el nu 
poate fi în nici un mod exclus. Chiar dacă faptele-i se 
menţin la nivelul ipotezei, scribul ar face mai bine, poate, 
dacă i-ar scrie întreaga viaţă la modul optativ, existenţa lui 
rămânând o certitudine: între tatăl său şi fiul său, Al 
Cincilea - sau Persanul, cum a fost numit de către greci - 
este un reper ce nu poate fi dislocat. 


Al Cincilea a moştenit de la bunic dorinţa nemăsurată de 
glorie şi nerăbdarea aproape dureroasă în a o obţine, iar de 
la tată firea cumpătată, pe care mulţi au numit-o chiar 
molâie. Cu greu ar fi putut alege zeii o combinaţie mai 
potrivnică de caractere: ceea ce un impuls împingea 
înainte, trăgea imediat înapoi cea de a doua faţă a firii. 

Despre tată legenda spunea că şi-ar fi dedicat întreaga 
viaţă mântuirii sufletului Cavalerului de argint şi conservării 
legendei acestuia. De aceea tatăl celui de Al Cincilea era 
amintit printre greci cu numele de Philopater, nume mai 
uşor de pronunţat decât cel cu care venise din Asia Mică. Și, 
deşi în Elida sosise din apus, din Grecia Mare, toată lumea 
ştia că Philopater se trăgea dintr-o veche familie aflată în 
imediata apropiere a Marelui Rege. De aceea Al Cincilea, 
venit pe urmele dispărutului său părinte, se bucura de 
multă trecere şi de toate onorurile la care se putea ridica 
un străin, mai ales că elenii se aflau în război între ei, iar un 
arbitraj al Marelui Rege era întotdeauna o ultimă soluţie 
posibilă. Ceea ce în vremurile străvechi ale Cavalerului de 
argint ar fi părut o glumă, acum devenise evident: oricine, 
chiar şi ahemenidul, era binevenit, cu condiţia să-i facă rău 
duşmanului. lar duşmanul nu mai era un barbar, ci tocmai 
barbarul era cel chemat de către greci să ajute la nimicirea 
grecilor. 

Drept urmare, Al Cincilea făcea caz de strămoşi, sperând 
că aceştia îi vor deschide mai uşor calea spre mai marii 
zilei. Dar, asemenea tatălui, porni şi el târziu în căutarea 
realizării ambițiilor, părăsind casa strămoşească din 
Babylon la vârsta când legendarul bunic murea acoperit de 
glorie. Până atunci nu făcuse decât să se desolidarizeze în 
gând de cenuşiul său tată, încercând prin intrigi timide şi 
leneşe să intre în anturajul Marelui Rege. (Cei ce şi-ar mai fi 
putut aminti de Cavalerul de argint erau departe sau morţi 
demult. Ei ar fi fost singurii care ar fi putut depune mărturie 
că Al Cincilea moştenise firea ascunsă a bunicului, temerile 
şi spaimele, ambițiile şi frustrările acestuia. Ca de obicei, 


nepotul moştenea din a doua spiţă mai mult decât de la 
tată, de parcă toate calităţile şi defectele omului ar fi fost 
unice, trebuind să dispară posesorul lor pentru a putea fi 
preluate de altul.) Dar Al Cincilea, spre deosebite de 
strămoşi, era handicapat şi de lipsa de bani. Încercând să 
pătrundă în societatea tinerilor bogaţi, nu reuşea să facă 
faţă material, iar calităţi deosebite, cu care să compenseze 
această limită, nu avea. Şi chiar şi energia îl părăsea de 
prea multe ori. Strădaniile-i erau ciclice şi se manifestau în 
puseuri: ele izbucneau cu violenţă, dar se stingeau înainte 
de a apuca să ajungă la orice rezultat. Bătrânii îngăduitori 
spuneau despre fiul lui Philopater că este un timid: că din 
cauza timidităţii răbufneşte de multe ori necontrolat. 

Până la plecarea spre apus, Al Cincilea nu înfăptuise încă 
nimic în viaţă, nimic cunoscut şi de alţi oameni. În vis 
reunise însă mai mult şi, tainică, suferinţa îi era cu atât mai 
dureroasă cu cât realitatea se încăpăţâna să rămână atât 
de departe de dorinţă. Scurta trecere prin Atica, înainte de 
a-şi continua drumul spre Motapont şi Heracleca, îi lăsase o 
speranţă ca o rană niciodată cicatrizată: ceea ce n-a reuşit 
să realizeze în Babylon şi în celelalte capitale persane i se 
părea posibil la Atena. Cât timp tatăl s-a interesat de 
Cavalerul de argint şi de itinerariul viitor al călătoriei, Al 
Cincilea se plimbase prin metropola grecilor şi-şi jurase că 
va veni o vreme când o va cuceri. Apoi, însă, drumul i-a 
purtat spre ltalia, tatăl a recâştigat acolo vechi posesiuni 
comerciale pierdute, iar el s-a pomenit brusc o figură 
importantă: Al Patrulea plecase; redobândită, sucursala din 
Heracleea devenise de sine stătătoare, înfrățită doar cu 
cele din Metapont şi din Poseidonia; el însuşi era acum 
conducătorul unei firme, ambițiile nestăpânite îşi găsiră o 
îndestulare, chiar dacă nu pe măsura măreției viselor sale 
de taină. De undeva, din fiinţa strămoşilor, în Al Cincilea 
renăscu negustorul temeinic şi chibzuit, iar memoria 
transcendentală îi aminti procedeele cele mai importante 
pe care trebuia să le pună în aplicare. Pentru un răgaz mica 


glorie îl sătură: în legătură cu marea glorie nu-l putea trage 
nimeni la răspundere. Ea părea să devină un secret uitat. 

Fiul lui Philopater avea acum avere şi poziţie, pentru 
prima oară în viaţă se simţea şi în realitate important, 
oamenii îl respectau ca atare şi el se dovedea în stare să se 
pună deasupra vremurilor. Himerele trecutului păreau 
uitate. Dar cine a fost ros atâţia ani de vanitate, nu se mai 
poate vindeca de tot: boala odată intrată în corpul omului, 
nu mai există preot, nu mai există medic s-o poată 
îndepărta: răbdător, răul roade de la miez, din locul unde s- 
a cuibărit, până ce răzbate iarăşi la suprafaţă. Al Cincilea 
era unul dintre oamenii mânaţi de demoni răi: aceştia te 
implică în acţiuni, pe care apoi onoarea trebuie să le ducă 
la îndeplinire împotriva evidentei nemulțumiri a individului 
însuşi. Cu cât înainta în lăudăroşenii, fiul lui Philopater era 
tot mai nefericit: ceea ce în visul tău tainic nu te angajează 
cu nimic, odată făcut public te sileşte la eforturi de multe 
ori neplăcute. Şi, după fiecare asemenea pas, îşi jură să fie 
mai prudent data viitoare: după fiecare asemenea 
jurământ, îi era tot mai greu să se stăpânească atunci când 
i se ivea un nou prilej de a se angaja în discuţii. 

Astăzi scribul poate afirma că plecarea din Grecia Mare 
fusese o adevărată catastrofă: ea nu se întâmplase decât 
ca o urmare firească a imposibilității celui de Al Cincilea de 
a nu divulga încetul cu încetul marile-i ambiţii, cele ce îl 
satisfăcuseră întotdeauna în imaginaţie şi care riscau tot 
mai mult să se spulbere în realitate, cele care nu-l lăsau să 
trăiască aşa cum, la urma urmei, îi plăcea. Al Cincilea 
părăsi Heracleea după ce se desproprietări de întreaga 
avere, împărţind-o între cei doi fii ai săi. Un om cu intenţiile 
lui nu poate decât sărac să fie liber, afirmase el, iar 
afirmaţia îl costase averea. Un om cu ademenea planuri nu 
poate acţiona decât eliberat de orice obligaţii, de orice 
legăminte, de orice sentimentalisme, mai declarase şi, 
drept urmare, se despărţi de familie, de prieteni şi de traiul 
pe care-l iubise atât de mult. Privind către țărmurile Italiei, 


tot mai îndepărtate, Al Cincilea se îndrepta spre o sclavie 
impusă de firea-i imposibilă. Disperarea personajului poate 
părea tragicomică, însă scribul ştie că Al Cincilea era atât 
de îngrozitor de nefericit, încât la un moment dat îi trecuse 
prin cap ideea de a se automutila, pentru ca să se întoarcă 
acasă şi să restabilească situaţia trecută, având scuza unei 
nenorociri ce l-a împiedicat să-şi urmeze calea, argument în 
faţa căruia nu l-ar fi putut acuza nimeni că una spune şi alta 
face. Dar nu s-a automutilat, ci a plecat mai departe, 
valurile îl legănau şi o cruntă dezolare, transformată în 
curând în melancolie, îl însoţi în lungu-i drum. Nimeni şi 
nimic nu l-ar fi putut împiedica să-şi reintre în vechile-i 
drepturi. Nimeni în afară de el însuşi. 


Grecia - sau mai bine spus Greciile, pentru că nu era 
petic de pământ în acest loc să se asemene cu alt petic de 
pământ, nu era om al unei cetăţi să se considere egalul 
altui om al unei alte cetăţi, nu era piatră pe care Al Cincilea 
să n-o binecuvânteze şi să n-o blesteme de atâtea ori într-o 
singură zi -, Grecia însăşi părea o capcană pentru firea-i 
tainic îndrăzneață şi concret atât de comodă. Grecia putea 
să-ţi ofere totul şi putea să-ţi ia şi ceea ce nu ţi-a dat, 
Grecia putea să te înalțe şi să te arunce în cele mai adânci 
prăpăstii, totul într-un ritm necunoscut în Asia, într-o 
succesiune ce nu te lăsa niciodată să-ţi revii. Războaiele 
neîncetate, ridicând azi un polis pentru ca mâine să-l 
nimicească, distrugându-i zidurile fortăreţelor şi 
măcelărindu-i fiii, duceau în mod firesc la concluzia că zeii 
homerici au obosit să se tot implice în joaca smintită a 
oamenilor, lăsând regi şi sclavi să se stârpească singuri: 
cetăţile erau ca bulele de aer apărute din nimic la suprafaţa 
mlaştinilor - se umflau, străluceau câteva clipe în lumina 
razelor soarelui şi dispăreau înghiţite de alte bule. Cele mai 
mari aveau puterea să mai revină încă o dată şi încă o dată 
la suprafaţă, pentru a reflecta în lumină cele mai minunate 


culori, pentru a excita ambițiile şi pentru a se nimici iarăşi şi 
iarăşi între ele. Şi chiar dacă fiecare cetate murea de mai 
multe ori, oamenii nu se năşteau decât o singură dată. Cât 
de înţeleaptă i se părea acum celui de Al Cincilea prudenţa 
de multe ori batjocorită a lui Philopater şi cât de mult putea 
el acum regreta oaza din Heracleea, atunci când se afla cu 
gândurile sale, dar numai atunci când se afla doar cu 
gândurile sale! Dorinţa de a-şi ascunde sentimentele îl 
făceau pe cel de Al Cincilea să fie privit ca un aventurier de 
către toţi cei din jur. Omul acesta ascuns inspira puţină 
teamă, puţină neîncredere, dar şi puţin respect. De multe 
ori nu se recunoştea nici el în personajul în care intrase. 
Erau momentele când acţiona conform himerelor. Un erou 
uitat îşi făcea atunci apariţia spre nemulţumirea celuilalt 
personaj cuprins de fiul lui Philopater. 

— Cine eşti tu? îl întrebau, de pildă, nişte călători al căror 
drum se interfera cu al lui. 

— Un străin, răspundea Al Cincilea circumspect. 

— Dacă ai vrea, ai putea să ne fii de folos, insistau 
ceilalţi. 

— Mi-e greu să-mi fiu mie însumi de folos, darămite 
altora, se eschiva fiul lui Philopater şi se grăbea să-şi 
urmeze drumul. 

Pe urmă îşi spunea că în întâlnirea aceasta a stat poate 
şansa de a intra în istorie - acel unic prilej pe care zeii îl 
oferă oricui, dar pe care prea puţini muritori se pricep să-l 
recunoască. Îşi făcea amarnice remuşcări şi clădea în 
imaginaţie edificiul gloriei pierdute. Dar când calea i se 
încrucişa din nou cu cea a altor oameni şi când aceştia 
încercau să intre în vorbă cu el, răspundea invariabil: 

— Eu? Eu nu sunt decât un străin. Şi se grăbea să 
dispară. 


Al Cincilea zăbovi puţin în Elida, la Olympia. Acolo îi 
fusese văzut pentru ultima oară tatăl cu mulţi ani în urmă, 


însă acum nu mai era nimeni care să şi-l amintească. ŞI 
chiar dacă ar mai fi trăit, fiul celui de Al Patrulea pornise 
prea târziu să-l caute: bătrânul trebuia să aibă spre optzeci 
de ani. Dacă ar mai trăi, îşi spunea Al Cincilea, o nouă 
modificare a vieţii i-ar fi desigur fatală. El supravieţuia în 
urmaşi şi urmaşii vieţuiau deja în el. Oricum, pretextul 
căutării era bun: vrăjit de scurtă amintire a Atenei, Al 
Cincilea străbătu în grabă polisurile învrăjbite şi, sfidând 
războaiele şi primejdiile de tot felul, se grăbi să ajungă în 
Atica. 

Scribul ştie: cei ce nu se tem au parte de mult mai puţine 
suferinţe decât ceilalţi - ei nu trec prin toate nenorocirile 
aduse de spaime în faţa noastră. Purtat de valurile viselor, 
Al Cincilea călători fără incidente şi străbătu fostele şi 
prezentele câmpuri de bătaie fără ca vreun demon rău să-i 
asmuţă în cale vreo ceată de refugiaţi disperaţi sau vreun 
pâlc de soldaţi porniţi după prădăciuni. Drumul pe căile de 
uscat a fost întotdeauna periculos în Grecia, cu atât mai 
mult cu cât războiul fusese declarat şi nu mai ştiai ce cetate 
de partea cui se află, cine pe cine are de răzbunat şi ce 
alianţe tocmai s-au sfărâmat. Trebui să pătrundă în miezul 
evenimentelor, pentru a afla că diferitele cetăţi şi popoare 
ce nu demult fuseseră aliate au ajuns acum să se asedieze 
reciproc şi, uitând de vechea prietenie la greu, nu se cruţau 
de cele mai cumplite lovituri. 

— Chiosul, Lesbosul şi Miletul au părăsit Liga maritimă 
tocmai atunci când aveam mai mare nevoie de aliaţi şi 
când spartiaţii primesc subsidii de la satrapii persani, se 
tânguiau atenienii. 

— Nu mai ştii de partea cui se află locurile prin care 
tocmai treci, nu mai ştii ce e bine să spui şi ce constituie o 
crimă, gândea al Cincilea. 

— Situaţia se schimbă chiar la Atena de pe o zi pe alta, 
eroii de ieri sunt azi în surghiun, eroii de azi vor fi mâine 
executaţi, comentau cei întâlniți plecând din metropolă. 

Al Cincilea intră în cetate în zilele când Cei patru sute 


preluaseră puterea, rămase acolo în perioada răscoalei 
flotei aflate la Samos şi apucă entuziasmul rechemării lui 
Alcibiade osânditul. Rechemat şi ales strateg! (Alcibiade era 
cel ce obținuse pentru atenieni expediţia din Sicilia, cel ce o 
nimicise în favoarea Spartei şi cel ce trădase şi Sparta şi 
uneltise cu satrapul Tissapherne.) 

Ritmul aflării veştilor era de nesuportat pentru adevărata 
fire a celui de Al Cincilea: Mindaros se îndreaptă cu grosul 
flotei spre Hellespont, atenienii sunt înfrânți la Erythrai, 
ştirile sosesc într-un iureş care le răpeşte adevăratele 
dimensiuni: bătăliile de la Kynossema, de la Abydos, de la 
Cysicos. Şi, între timp, Cei patru sute sunt deja răsturnaţi. 
lar asta doar în câteva luni. Al Cincilea nu se putea obişnui 
cu un asemenea ritm: atenienii treceau de la extaz la 
disperare de la o zi la alta, de la o oră la alta. Chiar şi omul 
cel mai dăruit de zei, Alcibiade, obţine victorii pentru Atena, 
fiind arestat de vechiul lui partener de urzeli, Tissapherne. 
Marele aventurier, drept care se dăduse în forul său interior 
Al Cincilea la sosirea la Atena, trecea prin toate chinurile: el 
nu mai era nici tânăr, ba dimpotrivă, se îndrepta spre 
bătrâneţe; nu mai era nici bogat, nu mai avea nici neamuri, 
nici prieteni. Noile cunoştinţe stabilite trăiau într-un alt 
timp, aveau alte valori morale. Din străinul semeţ venit din 
apus n-a mai rămas în curând decât un metec oarecare, un 
individ abia putând să-şi plătească impozitul celor 
douăsprezece drahme pe an, un ins acceptat mai mult 
datorită felului său straniu de a fi, dar şi pentru că nu se 
putea uita că fiul lui Philopater se trăgea dintr-o familie ai 
căror membrii s-au aflat mereu în preajma Marilor Regi. Aşa 
că din nou trecutul era cel ce-i înlesnea traiul, devenit acum 
cu totul inutil, trecutul de care se despărţise atât de brutal 
şi de necugetat, în favoarea unui prezent care se 
încăpăţâna să nu se lase cucerit doar în scurtele şi 
violentele puseuri de ambiţie şi orgoliu. 


De ce a venit Al Cincilea la Atena? Printre atâtea victorii 
şi înfrângeri succesive, oamenii mai aveau vreme să se 
intereseze şi de acest străin ciudat, îmbrăcat întotdeauna în 
acelaşi statos, păstrat însă mereu curat, despre ai cărui 
strămoşi se vorbea mult şi care părăsise o avere pe care 
imaginaţia atenienilor o confundă cu bogăţiile demult 
divizate şi pierdute ale legendarilor săi străbuni. Politeţea 
lui orientală - ce n-a apucat să se tocească nici după atâţia 
ani de trai în Italia - mărea misterul personajului. lar 
zvonurile erau contradictorii ca individul însuşi: Al Cincilea 
ba venise din însărcinarea personală a Marelui Rege, ba era 
o iscoadă a lacedemonienilor, ba trebuia să ajute Liga 
maritimă, chiar şi atunci când satrapii trecuseră, de ochii 
lumii fireşte, făţiş de partea Spartei. Al Cincilea zâmbea 
enigmatic, nu aproba şi nu nega nimic, dar încuraja 
asemenea vorbe, iar atitudinea capricioasă a persanilor şi 
ezitările lor erau puse la Atena ba pe seama uneltirilor lui 
Alcibiade, ba pe seama prezenţei în cetate a acelui individ 
misterios, a cărui legendă creştea mereu, proporţional cu 
deznădejdea de taină a omului însuşi. Acceptat cu prudenţă 
de toată lumea, având orice poartă deschidă, fiul lui 
Philopater era incapabil să exploateze aceste avantaje. 
Orgoliul îi cerea o glorie palpabilă şi imediată, dar felul de a 
fi îl împiedica să preia orice riscuri. În crizele tot mai dese 
de descurajare neagră, stând singur acasă, făcea din nou şi 
din nou bilanţul lunilor şi apoi al anilor petrecuţi la Atena, 
ani lipsiţi de succese, în care singurele momente plăcute se 
desfăşurau atunci când se abandona unei societăţi mari de 
meseni, unde printre discuţiile şi distracţiile ce se încingeau 
- şi care nu-l pasionau defel - cineva îşi aducea aminte şi de 
el. Atunci se constituiau alt fel de jocuri de societate, 
fiecare povestea câte o legendă a familiei lui Philopater, 
fiecare termina legenda dându-i un rol precis şi celui de Al 
Cincilea. Acesta însuşi era chemat arbitru în diferitele 
ipoteze ale ipostazelor sale. Era plăcut să auzi atâtea lucruri 
despre tine, era plăcut că înţelepţi recunoscuţi, demagogi şi 


oratori să-şi întreacă elocinţa în jurul propriei tale persoane. 
Era plăcut şi-ţi dădea sentimentul că n-ai pierdut toţi aceşti 
ani de pomană, că n-ai ales uşuratic atunci când ţi-ai tăiat 
toate căile de întoarcere spre o bătrâneţe tihnită şi 
anonimă într-un oraş îndepărtat, unde se petrec atât de 
puţine evenimente reale... 

Străine pentru Al Cincilea nu erau numai locurile şi 
obiceiurile, străin îi era sculatul în zori şi agitația fără 
întrerupere pe tot cuprinsul zilei. De aceea dimineaţa se 
simţea de regulă şi mai disperat şi doar seara, câteodată, 
când nu-i venea să se culce şi când găsea tovarăşi de 
petreceri sau rămânea singur în locuinţă, seara doar 
reveneau din când în când planurile de penetrare. De 
pătrundere cu orice riscuri printre cei iubiţi de zei. Dar după 
asemenea momente de exaltare urmau iarăşi dimineţile 
obosite, crizele de luciditate arătându-i că şi cei mai 
răsfăţaţi copii ai destinului nu erau sortiţi în această cetate 
măreaţă şi nebună decât la o scurtă ridicare în slăvi, pentru 
a avea de unde să se prăbuşească mai virtuos. Cei mai buni 
fii ai Atenei trebuiau să plece în surghiun chiar şi atunci 
când nici o vină concretă nu-i acuza, doar de teama că 
personalitatea lor deosebită să nu influenţeze prea puternic 
voinţa celor mulţi; datorită aceleiaşi temeri alţii plăteau mai 
scump, nu puţini cu viaţa. In apus, la Heracleea, Al Cincilea 
reuşise să instituie, în oaza lui de linişte, vechile obiceiuri 
orientale: tihna de care se bucura nu era tulburată de nimic 
în afară de veşnicele zvonuri. Acele zvonuri însă au fost 
vinovate de plecarea sa: dacă tot ne aşteaptă atâtea 
nenorociri, îşi argumentase fiul lui Philopater decizia, atunci 
de ce să nu umplu măcar timpul scurt ce îmi mai este 
hărăzit cu fapte de neuitat? 

Şi de ce nu făcea într-adevăr faptele pe care şi le-a 
propus? Işi mai amintea el măcar ce şi-a propus? Lunile 
treceau, anii treceau... Războiul între greci nu se mai 
termina. Sparta ceruse o pace refuzată de data asta de 
Atena, pentru moment învingătoare. Surghiunitul Alcibiade 


a devenit din nou „speranţa Atenei”. Cei patru sute au fost 
răsturnaţi. Alcibiade a cucerit Selymbria şi Byzantionul. 
Ceea ce se schimba cu atâta repeziciune în lume, se 
schimba şi mai repede în starea celui de Al Cincilea: 
dimineaţa fricos, la prânz deznădăjduit, seara viteaz, apoi 
din nou deznădăjduit, întrebându-se dacă nu-şi pune false 
probleme: „Cine este el ca să-şi poată alege singur soarta? 
Degeaba toate frământările, din moment ce destinului nici 
măcar nu-i trece prin cap să-i ofere vreo şansă! El, dinspre 
partea sa, a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă, nimeni nu l- 
ar putea acuza că nu a venit în întâmpinarea şansei”. Şi, 
ceea ce era mai neplăcut, nimeni nu-l acuza de nimic. Prea 
puţin îi păsa deşertului de frământarea unui firişor de nisip. 


Dar soarta nu poate fi nici ispitită, nici respinsă. Atunci 
când  „Persanul” nu mai trăgea nici o nădejde, 
evenimentele s-au întors pe neaşteptate cu faţa spre el. În 
anul  arhontelui Euctemon, vara, în timpul sărbătorii 
Plynteriilor, Alcibiade fu primit în triumf la Atena. 
Intoarcerea eroului a fost consemnată de scriitori şi, 
datorită lor, urmaşii au aflat că triremele atice au revenit cu 
multe scuturi şi prăzi de la duşmani, că Alcibiade a adus cu 
el nu mai puţin de două sute corăbii capturate şi dintre ele 
doar multe fragmente de corăbii, „iar Chrysogonos, 
învingătorul de la jocurile pythice, le cântă vâslaşilor, în 
timp ce comanda le-o dădea Callippides, actor de tragedii, 
îmbrăcat cu statosuri şi xystide şi cu toată podoaba 
tragică”, iar corabia amiral mergea prin porturi cu pânză de 
purpură. Aşa povestesc istoricii, dar Al Cincilea avu parte să 
vadă cu ochii lui întoarcerea celui osândit la moarte de 
exact cei ce acum îl primeau în triumf. Şi nu este adevărat 
că, aşa cum relatează un autor, Alcibiade n-a avut 
îndrăzneala să coboare de pe corabie până ce nu i-au dat 
de ştire vechii prieteni şi rudele apropiate că nu este nici o 
primejdie. Tot ceea ce simţea Alcibiade, atunci când se afla 


faţă în faţă cu poporul, era exact ceea ce simţea şi poporul 
însuşi. Dacă i-ar fi fost frică, poporul l-ar fi sfâşiat pe loc. 
Dar aşa, trăind el măreţia clipei şi izbânda-i desăvârşită, 
cetăţenii Atenei onorau această victorie ca pe propria lor 
victorie şi-l aclamau pe comandantul reîntors ca pe 
speranţa strălucitoare a cetăţii. Entuziasmul era sincer şi 
nimeni nu-şi mai amintea că Alcibiade s-a pus cu puţini ani 
în urmă în slujba duşmanilor, uneltind cu lacedemonienii şi 
atrăgându-i de partea acelora pe perşi. Totul era uitat, doar 
eroul era de faţă, eroul care a cucerit pentru cetate atâtea 
victorii, care a visat pentru Atena atâtea izbânzi şi care îi 
putea oferi satisfacerea tuturor orgoliilor rănite. Alcibiade 
era nu numai „cel mai frumos dintre eleni”, dar şi cel mai 
nimerit pentru a-i conduce. El n-a fost doar nepotul lui 
Pericle şi elevul lui Zopyr tracul, dascălul dat de tutorele 
său, ci şi elevul lui Socrate, prietenul lui cel mai iubit, cel pe 
care s-a angajat să-l apere aşa precum puii de barză le 
apără pe berzele bătrâne, mai ales că pe cei doi îi lega deja 
din tinereţea lui Alcibiade frăţia de arme: magistrul 
salvându-i viaţa la Potideea, pentru ca mai târziu elevul să-l 
salveze pe Socrate în bătălia de la Delion. Şi cum să nu fie 
un erou „cel mai frumos dintre eleni”, când se trăgea dintr- 
o familie de eroi şi când propriul tată căzuse ca un erou 
pentru cetate? Cine şi pentru ce fapte să mai fi avut 
puterea să se îndoiască de fiul lui Cleinias, cel care şi-a 
găsit moartea în bătălia de la Coroneea? Şi cine să-i fi putut 
sta atunci, în ziua aceea, în faţă? 

Al Cincilea, „Persanul” (un persan venit din Apus!), un 
personaj atât de straniu, nu putea să nu se întâlnească în 
scurt timp cu eroul Atenei. Şi s-au întâlnit, două zale 
importante a două lanţuri fără de sfârşit - una strălucitoare, 
cealaltă ştearsă. Dar amândouă la fel de neînlocuit. 

— Cine eşti tu? l-ar fi întrebat „cel mai frumos dintre 
eleni”. 

— Un străin, ar fi răspuns, ca de obicei, Al Cincilea. 

— Un străin? Un metec, care va să zică. Dar nu eşti 


singurul străin în Atena. 

— Nu, i-ar fi răspuns Persanul, sigur că nu. Însă aici nu-i 
vorba nici de a fi metec, nici de a fi cetăţean, nici de a fi 
sclav. 

— Să nu amestecăm lucrurile! 

— Să nu le amestecăm, ar fi admis Al Cincilea. 

Alcibiade entuziast, de o energie nestăvilită, îşi savura 
succesul, primea toate linguşirile ca pe nişte plăcute 
nimicuri, se purta - aşa cum o făcuse întotdeauna - nedrept 
cu cei ce îi arătau atâta dragoste. Persanul era, dimpotrivă, 
tăcut, îmbrăcat sever, curat, modest, un oriental părând că 
disprețuiește luxul (!). Enigmatic, dând impresia că posedă 
nenumărate taine de cea mai mare importanţă, distant, 
sugera că oferă o favoare celui ce i se adresează. Nimeni n- 
ar fi putut ghici vreodată că privirea-i glacială ascunde o 
invidie sfâşietoare faţă de toţi cei ce au reuşit să-şi lege 
numele de o faptă cât de cât demnă de a intra în analele 
istoricilor. insă oricât de înșelătoare ar fi aparențele, 
înţelepţii vremii ştiau că marilor înfrânți invidioşii zei nu le- 
au luat întâmplător puterea: ei sunt oameni slabi şi dacă fac 
vreun rău, atunci acesta adună în el forţa păstrată ani de 
zile pentru un scop nici măcar de ei prevăzut. Aceiaşi zei 
pot orândui şi altfel, după poftă, evenimentele şi 
simţămintele muritorilor. Persanul, care suferea pentru 
succesul oricui, văzând în victoria altuia o înfrângere 
personală fu subjugat şi el de farmecul debordant al lui 
Alcibiade. lar faptul că se ascundea de atâţia ani în spatele 
atitudinii sale rezervate, asemenea melcului neajutorat în 
cochilia lui, îl făcu să nu se repeadă să-şi depună 
sentimentele la picioarele Speranţei Atenei, aşa cum o 
făcea mulţimea de linguşitori sinceri cu toţii la început, 
calculaţi unii câteva zile mai târziu. Atitudinea demnă şi 
avansurile reţinute l-au aşezat într-o poziţie singulară. 
Alcibiade însuşi deveni curios şi începu să-l caute. În vara 
aceea, când evenimentele s-au succedat parcă şi mai rapid 
ca în toţi acei ultimi infernali ani, cel mai frumos dintre eleni 


găsea mereu prilejul de a-l căuta pe Persan. Zorii mulţumirii 
se arătau şi pentru cel de Al Cincilea: gloria neîntrecută a 
lui Alcibiade începea să se răsfrângă şi asupră-i. 


De la întoarcerea eroului la Atena şi până la nefericita 
înfrângere a lui Antiochos, Al Cincilea s-a întâlnit aproape în 
fiecare zi cu favoritul cetăţii. Şi dacă nu se întâlneau, nu 
trecea încă o zi şi Alcibiade însuşi îl căuta sau trimitea pe 
cineva să-l invite pe Persan la el. Şi când venea, Al Cincilea 
era poftit să stea pe acelaşi pat cu gazda şi oricare dintre 
vechii prieteni şi tovarăşi de-ai lui Alcibiade se aflau de faţă, 
locul acesta de cinste şi prietenie îi revenea tot Persanului. 
Doar atunci când se nimerea să se afle şi filosoful Socrate 
printre comeseni, locul celui de Al Cincilea devenea incert, 
dar Alcibiade se pricepea întotdeauna să găsească o soluţie 
care să nu-l jignească pe nici unul dintre cei doi şi, datorită 
farmecului său, toată lumea se simţea cât se poate de bine. 

Cel ce nu este răsfăţat de soartă, devine suspicios faţă 
de zei când i se deschid brusc uşile spre toate bucuriile care 
până atunci i s-au părut interzise, iar altora date din belşug. 
Suspiciunea aceasta îi strica de obicei celui de Al Cincilea şi 
clipele prezentului. Dar ea avea şi însuşirea de a-l face mai 
prudent, de a-l ţine tot timpul cu ochii larg deschişi. De 
aceea, Persanul îşi păstră răceala atitudinii şi în continuare 
şi ori de câte ori îi venea să chiuie de fericire, se abţinea și- 
şi lăsa marginile buzelor şi mai în jos. Căci dacă până acum 
tăcerile i-au conservat misterul, nu cumva o frecventare 
prea deasă a celebrităților zilei îl va târî în banal? Şi cum va 
reuşi să-şi păstreze legenda, când lumea va începe să se 
intereseze cu adevărat de relaţiile, de averea şi de trecutul 
său? Şi ce va spune atunci când se va descoperi că relaţiile 
sale abia acum se înfiripau, că averea îi era risipită de 
urmaşi undeva în Italia, iar trecutul va dovedi că Persanul n- 
a realizat nimic deosebit în toată viaţa. Nici măcar 
legăturile tradiţionale ale familiei sale cu Marii Regi n-a fost 


în stare să le reia, nici măcar pe satrapii ce se amestecau în 
războaiele grecilor nu-i cunoştea personal, nici măcar pe 
conducătorii cetăților din Grecia Mare nu i-a influenţat în 
vreun fel, chiar şi atunci când n-ar fi fost exclus să fi putut 
s-o facă. Şi cum va reacţiona dacă toate astea vor deveni 
clare pentru toată lumea sau dacă doar într-o singură 
noapte, după ce va fi băut cineva prea mult vin amestecat 
cu prea puţină apă, îl va jigni întâmplător şi îi va nărui dintr- 
o dată tot şubredul renume? Ce arme de apărare va mai 
avea el atunci? Aşa că Al Cincilea începu să evite întâlnirile 
prea dese cu Alcibiade, chiar şi cu ceilalţi oameni care se 
învârteau în jurul Speranţei Atenei. Al Cincilea era prudent 
şi în realitate, nu numai în legendă: el ştia că un om cea 
răbdat atâta vreme de sete nu poate bea dintr-o dată o 
amforă chiar şi din apa cea mai curată, fără a se îmbolnăvi 
apoi, riscând poate chiar a muri. Al Cincilea se atingea de 
„apă” parcă dispreţuind-o, iar acest lucru nu putea decât să 
le impună atenienilor. 


Persanul nu era curtat acum doar de cetate, pentru ca 
prin el să fie atrase forţele ahemenizilor de partea Ligii, 
Persanul era inclus şi în intrigile particularilor. Alcibiade, 
„cel mai frumos dintre eleni”, a fost disputat încă din prima 
tinereţe de nenumărați admiratori, care-i cerşeau prietenia, 
neezitând unii să-i pună toată averea lor la picioare. E drept 
că aceiaşi şi alţii n-au pregetat, mai târziu să-l alunge şi să-l 
condamne la moarte, dar nu s-au ridicat niciodată în 
prezenţa lui împotrivă-i. Şi nu se revoltau în prezenţa lui 
Alcibiade, pentru că întreg poporul era cucerit de el, astfel 
încât, văzându-l, fiecare grec se credea un pic asemenea 
lui. Nu degeaba a spus poetul Aristofan: poporul „îl doreşte, 
îl urăşte şi vrea totuşi să-l aibă”. Alcibiade era ca vinul: cine 
a băut din el prea mult îşi jură a doua zi, atunci când se 
trezea din beţie, să nu mai pună niciodată licoarea 
înşelătoare în gură fără a o mesteca vârtos cu apă. Dar 


seara, la o nouă întâlnire cu prietenii, în prezenţa vinului, 
prea puţini îşi mai aduc aminte de legământul făcut doar cu 
câteva ore în urmă. La fel şi cu Alcibiade: pe cât de adulat 
atunci când se afla de faţă, pe atâtea rele a trebuit să 
contase din partea prietenilor, atunci când vraja îi pâlpâia 
de la distanţă. 

Dar, deocamdată, „cel mai frumos dintre eleni” se găsea 
la Atena, iar aceia dintre cetăţeni şi meteci care-i căutaseră 
tovărăşia cu douăzeci de ani în urmă, dacă nu muriseră sau 
nu trebuiseră să părăsească cetatea, au început din nou să- 
şi dispute tovărăşia celui ce acum a devenit mai puternic, 
aureolat de victorii strălucite şi de faima de a putea învinge 
pe oricine şi oricând, depinzând doar de voinţa sa să-i 
înduplece pe zei să-i stea întruna alături. Insă zilele 
petrecute în metropolă se anunțau numărate pentru 
Alcibiade: abia s-a întors în triumf, că lumea aştepta de la el 
noi victorii şi în primul rând câştigarea definitivă a 
războiului. De aceea eroul avea mult de lucru, timpul se 
scurgea mai repede decât norii mânaţi de furtună, Alcibiade 
era prea ocupat să convingă poporul că tot ce a făcut în 
activitatea-i contradictorie n-a fost decât pentru a sluji 
Atena, pretinzând că atunci când lucrurile au decurs altfel, 
aceasta nu s-a putut întâmpla decât din cauza unor 
neînţelegeri trecute, a pripelii cetăţenilor, a neîncrederii 
arătate cu anumite prilejuri. Prea puţine ore mai rămâneau 
pentru prieteni, dar ce om politic al cetăţii nu-şi pierde cea 
mai mare parte din vreme tocmai în disputele cu alţi 
bărbaţi, stând la taclale sub coloane sau petrecându-şi 
jumătate din noapte bând vin, ascultând muzică şi 
întrecându-se în a convinge în cele mai diferite dispute: 
despre adevăr, despre bine, despre frumuseţe sau despre 
necesitatea recuceririi uneia sau alteia dintre cetăţile 
pierdute? De aceea lunile petrecute acasă au fost şi 
extraordinar de scurte şi foarte lungi. Oamenii cu adevărat 
mari au întotdeauna timp pentru toate. 

Numeroşii scribi, numindu-l mai târziu mai făţarnic decât 


camelionul însuşi, n-au avut dreptate: Alcibiade a rămas de 
fiecare dată acelaşi, chiar dacă aparențele au înşelat 
câteodată şi cele mai atente spirite. Dar mulţi autori sunt 
interesaţi numai de fapte, neglijând sufletul şi amănuntul că 
întâmplările se datorează de prea multe ori unor împrejurări 
al căror rost poate doar zeii ar fi în stare să-l descifreze. La 
fel de adevărat fiind însă că, pentru cei mulţi, într-adevăr 
oamenii se măsoară doar după efectul lucrării personajelor. 
Dar pentru cei ce i-au stat în apropiere, Alcibiade a rămas 
acelaşi risipitor cu darurile cu care a fost înzestrat, 
oferindu-şi bunăvoința cui avea chef şi nepunând în balanţă 
ceea ce i se dădea cu atâta dragoste de către alţii. De 
aceea nu puţini se simțeau neîndreptăţiţi de purtarea sa şi, 
chiar dacă sub influenţa vrajei nimeni nu-l acuza direct, toţi 
considerând doar o nedreptate a soartei că faţă de unii 
eroul se poartă într-un fel şi pe alţii abia de-i priveşte, între 
numeroşii admiratori s-au iscat şi s-au redeşteptat 
aversiuni, multe stând la baza unor fapte teribile de mai 
târziu. Dacă scriitorii ar fi pus şi întâmplările născute din 
certurile oamenilor geloşi unii pe alţii pe seama lui Alcibiade 
- el fiind, la urma urmei, într-adevăr motivul prim al 
respectivelor nenorociri - probabil că „cel mai frumos dintre 
eleni” ar fi primit încă multe nume puţin măgulitoare şi 
istoricii nu l-ar fi numit doar „mai făţarnic decât însuşi 
camelionul”, ci încă mult mai rău. 

Cel mai jignit dintre toţi cei ce se simțeau defavorizaţi în 
faţa lui Alcibiade era Persanul, chiar dacă era singurul ce 
nu-i căuta ostentativ prezenţa, nu exterioriza cu nici un 
prilej şi nu făcea nici cea mai mică aluzie în legătură cu 
ceea ce simţea. De aceea, ignorându-i suferinţa, născută 
doar din firea-i imposibilă, numeroşi greci veneau la el să se 
plângă şi, văzându-l mereu căutat de Alcibiade, mulţi se 
străduiau să i se bage şi celui de Al Cincilea sub piele. 
Printre aceştia se afla, de pildă, Anytos, fiul lui Anthemion, 
cel care nu s-a putut supăra niciodată în faţă pe „cel mai 
frumos dintre eleni” dar care era cu atât mai pornit 


împotriva celor ce se bucurau de mai multă trecere în faţa 
Speranţei Atenei. Anytos apucase obiceiul de a-l căuta zilnic 
pe Persan. 

Pe urmă, venind Anytos şi venind şi alţii întruna la el, fiul 
lui Philopater începu să se bucure de o faimă după care a 
tânjit atâta vreme. Acesta a fost poate primul moment şi 
primul motiv al notorietății sale. Dar l-a mai ajutat un lucru: 
la Atena bogăţia reprezenta un considerent important în 
calificarea şi aprecierea cetăţenilor. Dar multe vise eroice, 
precum şi exemplul unor învăţaţi a ridicat şi sărăcia la rang 
de virtute. Şi chiar dacă vremurile au decăzut atât de mult, 
încât s-a ajuns ca înţelepţii să-şi transmită ştiinţa pe bani, 
asemenea acelui Hipocrate din Chios, cel ce a dat pentru 
prima oară nume de litere cifrelor, chiar dacă, deci, 
instrucţia costa tot mai mult, aşa încât fără avere era tot 
mai greu să ajungi la învăţătură, nu erau puţini oameni 
nevoiaşi care-şi purtau sărăcia ca pe un trofeu de preţ. Aşa 
că Persanul nu trebuia să-şi facă griji nici din cauza 
modestelor resurse financiare, de care dispunea. (De aici 
poate şi legenda cum că Al Cincilea ar fi fost foarte bogat, 
că ar fi posedat averea firească a unui mare demnitar de pe 
lângă curtea Marelui Rege, dar că, din motive necunoscute, 
preferă să trăiască în modestie şi cumpătare la Atena. lar 
originea acelor motive constituia însăşi subiectul legendei.) 

Neputând să-i primească pe toţi aceşti mulţi oameni 
care-l căutau şi mai ales neavând cu ce-i trata şi 
cunoscându-se acest lucru, în fiecare zi Persanul era luat de 
acasă şi dus ba la unul, ba la altul dintre cetăţeni, unde i se 
punea casa la dispoziţie şi unde era investit cu atribuţiunile 
unei gazde autentice. (Iniţial, mai mulţi greci au vrut să-i 
dăruiască sclavi, însă Persanul i-a refuzat cu demnitate lui i- 
a fost teamă că nu va avea din ce să-i întreţină, ceilalţi au 
înţeles refuzul acesta cu totul altfel...) 

Şi, pentru că nimeni nu ştia când va porni „cel mai 
frumos dintre eleni” din nou pe mare, de data asta în 
fruntea celor o sută de trireme pe care adunarea i le 


votase, fiecare folosea prilejul de a se întâlni cu Persanul, 
ştiind că în prezenţa acestuia îl vor putea găsi mai devreme 
sau mai târziu şi pe Alcibiade însuşi şi netrebuind să le fie 
frică că or să dea acolo şi de Socrate, în prezenţa căruia 
parcă nici eroul nu mai era el. A contribuit gelozia pentru 
Alcibiade la nenorocirea ce se va abate nu peste multă 
vreme asupra lui Socrate? Prea puţini amintesc acest lucru. 
Oricum, întorcându-ne la Persan, în casele în care primea 
acesta, ştiind că-l va găsi acolo, Alcibiade venea mai 
elegant ca altundeva şi purtarea îi era în general mai aleasă 
şi mai binevoitoare, de parcă Al Cincilea l-ar fi reprezentat 
pe însuşi Marele Rege. Netrebuind să se teamă de vreo 
grosolănie din partea favoritului ei, mulţimea de linguşitori 
nu mai ştia cum să-i facă pe plac. lar Speranţa Atenei, care 
altădată îţi întorcea spatele când îţi era lumea mai dragă, 
accepta acum să asculte toate vorbele şi să participe la 
toate jocurile. 

Dar nici rolul Persanului nu era cu nimic mai prejos la 
acele întruniri. 

— De ce oare, insinuau atenienii, de ce oare îi ajută în 
continuare Marele Rege pe lacedemonieni? 

— Unii satrapi îşi încalcă prerogativele şi acţionează de 
capul lor, spunea cineva şi toţi priveau spre Persan, 
aşteptând din partea lui o confirmare. 

Dar cum acesta nu schiţa nici o mină, un altul continua 
discuţia. 

— Marele Rege nu face decât să-i încerce pe duşmanii 
noştri. Până la urmă el îi va răsplăti pe toţi după faptele 
săvârşite. 

Şi iar se uitau cu toţii la Al Cincilea şi iar încercau să 
ghicească de pe faţa acestuia răspunsul. 

— Ziua este aproape, urma replica altui comesean. 
Ahemenidul va trece în curând cu toate forţele de partea 
noastră. 

Chipul Persanului era nemişcat, asemenea unui oracol. 
Nenumărate semne se puteau citi pe el. Trebuia doar să te 


pricepi la oameni. 


După ce a asigurat procesiunea spre Eleusis de atacurile 
spartiaţilor, făcând posibil ca oamenii să păşească din nou 
pe vechiul drum pe uscat pe la poalele munţilor Aigaleon şi 
Poicilos, Alcibiade a reuşit să le închidă gura şi celor mai 
înrăiţi dintre cei ce mai şovăiau să vadă în el pe salvatorul 
Atenei. Nu numai că a potolit supărarea zeilor - atâta câtă o 
fi fost - pentru că a debarcat la întoarcerea din pribegie 
exact în a şasea zi a sfârşitului lunii Thargelion, atunci când 
Praxiergizii iau toate podoabele zeiţei şi-i acoperă statuia, 
astfel încât Atena, supărată, n-a dorit să-l vadă, dar a 
dovedit încă o dată şi soldaţilor că, atunci când se află sub 
comanda lui, nimeni nu are curajul să-i atace. 

Într-adevăr, faima lui Alcibiade a sporit la culme printre 
zei şi muritori şi în prezenţa Persanului mulţi s-au grăbit să-l 
roage pe erou să accepte să cârmuiască el singur cetatea, 
fiind cel mai norocos, cel mai merituos, cel mai dăruit de 
zei. Ce rol a avut Persanul însuşi în aceste îndemnuri şi cum 
a căutat să-l influenţeze pe Alcibiade este greu de spus, 
mai ales că fiul lui Philopater a învăţat că singura lui şansă 
este masca purtată de atâta vreme la Atena, iar masca 
aceasta îl obliga să nu se angajeze la nimic, să nu dea 
sfaturi explicite, dar să ofere tot timpul impresia că se află 
stăpân pe hăţuri. Pe de altă parte, ridicarea şi mai sus a 
Speranţei Atenei ar fi folosit şi ambițiilor lui. Probabil însă că 
Persanul nu l-a influenţat în această privinţă în nici un fel: el 
ştia să fie convingător doar în frazele depreciative. Frazele 
cu care-şi cucerea auditoriul erau de acest fel: despre 
beoţieni repeta încontinuu cuvintele lui Hesiod, care-şi 
pomenea tatăl arând un pământ unde „e frig în timpul 
iernii, arşiţă în timpul verii, dar bine niciodată”, iar despre 
spartiaţi zicea că nu sunt capabili decât să mărşăluiască de 
la naştere şi până la moarte. Vorbele acestea se potriveau 
şi sentimentelor atenienilor. Dar alt efect nu aveau. 


Printre multele semne bune pe care a reuşit Alcibiade să 
le adune în jurul fiinţei sale de când s-a întors la Atena, 
faptul că Al Cincilea s-a hotărât să plece împreună cu flota 
era interpretat, de asemenea, ca o victorie a „celui mai 
frumos dintre eleni”. Pentru că, îşi spuneau oamenii, urcând 
pe o triremă atică, Persanul le arăta duşmanilor Ligii 
maritime că oscilaţiile ahemenidului s-au terminat şi că 
Marele Rege s-a decis să-i ajute de acuma pe faţă pe aliaţii 
Atenei, întorcându-şi, în sfârşit, faţa de la Sparta, pe care a 
sprijinit-o destul. Sub auspicii mai bune şi cu o credinţă mai 
puternică într-o victorie zdrobitoare şi foarte apropiată n-a 
plecat niciodată o flotă din Pireu. 

Ce s-a întâmplat însă mai departe cu Alcibiade şi cu 
războaiele dintre greci cunoaştem din prea multe surse şi 
unele diferă între ele doar prin amănunte, în vreme ce 
altele sunt cu totul contradictorii. Fapt este că în vară când 
s-a întors Alcibiade la Atena, în casa Persanului s-a înfăţişat 
şi fiul mai mare al acestuia. Iniţial, celui de Al Cincilea i-a 
fost teamă ca întâiul său născut, venit tocmai din 
Heracleea, îi va spulbera mitul, mit ce se baza în primul 
rând pe ambiguitate şi insinuări. Dar fiul trecea el însuşi 
prin probleme dificile şi fu atât de surprins de ceea ce 
auzea despre tatăl lui, încât în cel mai sincer mod era cu 
totul incapabil să răspundă întrebărilor mai mult sugerate. 
Cu atât mai mult cu cât Al Şaselea prefera cât mai puţine 
discuţii în jurul persoanei sale, mai ales că plecarea lui 
precipitată din Italia nu era un subiect de comentat cu 
oricine. Dar fiul Persanului avea bani, în orice caz mult mai 
mulţi decât tatăl. Nu s-au mutat împreună, însă de întâlnit 
s-au întâlnit des şi de multe ori fiu şi tată veneau amândoi 
la întrunirile cu celebrităţile cetăţii, cu oratori vestiți, sofişti 
şi conducători ai poporului. Plecând Persanul cu Alcibiade, 
primul lui născut a rămas mai departe la Atena. Dar, în mod 
ciudat, legenda tatălui nu s-a transmis defel fiului: curând 


cei mai mulţi parcă au şi uitat că Persanul era tatăl celui de 
Al Şaselea. Poate de aceea ceea ce a povestit mai târziu fiul 
n-a stârnit mai multă crezare decât flecăreala oricărui 
bărbat ce se credea informat - şi cine nu s-a crezut 
vreodată informat la Atena? 

Al Şaselea povestea despre tatăl său următoarele: după 
ce Alcibiade i-a înfrânt pe andrieni şi pe spartiaţii aflaţi la 
Andros şi nu a cucerit şi cetatea - spre indignarea ulterioară 
a cetăţenilor Atenei, care cum îl pierdeau din ochi, cum 
erau gata să-l acuze din nou de tot felul de lucruri -, a 
plecat cu Persanul pentru a strânge împreună bani pentru 
soldele corăbierilor şi pentru hrană. În Caria ei ar fi stat mai 
mult decât se cuvenea. Cei doi au argumentat că n-au găsit 
decât cu greu ceea ce au căutat, dar nici după atâta vreme 
destul, însă se mai spunea că Persanul l-ar fi amestecat pe 
Alcibiade în practici misterioase şi că, drept urmare, 
Alcibiade l-ar fi lăsat de cele mai multe ori pe Al Cincilea să- 
i meargă înainte. Se mai povesteau şi alte lucruri despre 
acele zile, lucruri pe care scribii nu le-au notat: Al Şaselea 
pretindea că tatăl i-a rămas mai mult decât a intenţionat 
iniţial să stea în Caria, întrucât ar fi primit o solie de la 
Artaxerxes, cel ce ar fi vrut să contrabalanseze printr-o 
alianţă cu Atena ajutorul dat de fratele său Spartei. Despre 
o întâlnire a celui de Al Cincilea în prezenţa lui Alcibiade cu 
oamenii lui Artaxerxes au mai vorbit şi alţii. Dar Al Şaselea 
pretindea că tatăl său ar fi fost primit în taină de Marele 
Rege însuşi. 

După înfrângerea flotei, care în lipsa lui Alcibiade a fost 
condusă prost şi cu îngâmfare de către Antiochos, 
epimeletul, s-au găsit destui să-l acuze pe „cel mai frumos 
dintre eleni” că ar fi neglijat îndatoririle avute pentru a se 
distra cu hetairele (pe care le-ar fi înveşmântat în ţesături 
de Milet, acele pânze atât de subţiri încât, cu cât puteai 
acoperi un cal cu călăreț cu tot, intra în întregime prin 
gaura unui inel). Şi când Thrasybulos, fiul lui Thrason, îl 
acuza la Atena de toate relele şi obținea ca în locul lui 


Alcibiade să fie aleşi alţi comandanţi, când află de toate 
astea, Al Şaselea pretinse că Persanul ar fi spus, nu chiar ca 
un persan, cum că totul nu se trage decât de la zborul unei 
prepeliţe. (El se referea la faptul că lui Alcibiade, în tinereţe, 
i-a zburat de sub himation o prepeliţă, prepeliţă care a fost 
prinsă de un cârmaci pe nume Antiochos. Acelaşi cârmaci 
bucurându-se apoi de întreaga prietenie a eroului, a pierdut 
prin nesăbuinţă mai multe corăbii în bătălia cu spartiaţii, 
fiind principalul vinovat al dizgraţiei lui Alcibiade.) Intrebat 
şi ce legătură are zborul unei prepeliţe cu toate faptele de 
care fusese învinuit Alcibiade, Persanul ar fi răspuns că 
lucrurile din lume şi din univers se leagă între ele, dar că 
rostul unora putem să-l ghicim şi să-l aflăm şi al altora nu. 
lar, printr-o întâmplare, povestea cu prepeliţa s-a lăsat 
răstălmăcită. 


Alcibiade nu şi-a părăsit patria nici după ce a fost din nou 
aruncat în dizgrație. Puţini oameni nu se bucură de 
necazurile şi umilinţele celor cu care au fost înlocuiţi. O 
satisfacţie omenească vine întotdeauna din partea celui ce 
vede cum cei preferaţi lui se dovedesc a nu fi demni de 
încrederea şi speranțele  acordate!. Câte exemple 
contravenind acestei atitudini cunoaştem fie că privim în 
istorie, fie că ne aruncăm ochii în jur? Doar Alcibiade a fost 
mai presus de asemenea sentimente, reperele prea i se 
deosebeau de reperele celor mulţi. Poate că tocmai acest 
lucru nu i l-au putut ierta nici contemporanii şi nici urmaşii. 
Când noii comandanţi ai flotei se îndreptau spre o 
înfrângere cu adevărat catastrofală, Alcibiade şi-a călcat pe 
mândrie şi s-a grăbit călare spre cei ce l-au substituit, 
prevenindu-i asupra greşelilor pe care erau pe punctul de a 
le săvârşi. Şi a continuat să le dea sfaturi şi atunci când noii 
comandanţi l-au jignit şi l-au izgonit din jurul lor. 

Dar Persanul? Destinul lui se pierde din clipa aceasta cu 


1 lar scribul poate depune mărturie şi in acest sens. 


totul în istorie. El se împletea însă cu soarta „celui mai 
frumos dintre greci”, formând partea nevăzută a acestui 
produs şi oferindu-i celui de Al Cincilea zestrea de nemurire 
dată apoi urmaşilor. Scribul reproduce doar informaţiile 
despre Alcibiade provenind din cărţile istoricilor. Aceste 
pagini sunt decor din punctul de vedere al Celor o Sută. Dar 
atunci când replicile personajelor lipsesc, decorul însuşi 
poate vorbi pentru ele. 

Intâmplările groaznice ce au urmat i-au dat perfectă 
dreptate lui Alcibiade, Lysandros zdrobind flota ateniană şi 
măcelărind peste trei mii de prizonieri, bărbaţi ai Atenei cei 
mai mulţi. Şi din nou în cetate, când a venit vestea, toţi s- 
au căit că l-au îndepărtat pe „cel mai frumos dintre eleni”, 
chiar dacă unii se îndoiau şi acum că Alcibiade ar fi izbândit 
să-l înfrângă pe Lysandros, crezând ei că ar fi reuşit numai 
să evite dezastrul - ceea ce şi aceasta ar fi constituit, în 
condiţiile date, echivalentul unei mari victorii. Şi nici măcar 
despre asemenea lucruri n-a mai fost prea mult timp de 
discutat, pentru că Lysandros a ocupat în curând şi cetatea. 
Pierdut era totul, pierdut datorită intriganţilor. 

Acum nimeni nu se mai îndoia că Alcibiade, cel de două 
ori renegat de atenieni, a rămas singura speranţă a cetăţii 
îndoliate. Şi nu e nimic de mirare în aceasta: 

— Un comandant demis de două ori înainte de a fi 
pierdut vreo bătălie este un fapt ce nu se întâmpla în orice 
Zi, spuneau unii. 

— Dacă după fiecare dizgraţiere a urmat câte un 
dezastru, înseamnă că zeii înşişi sunt supăraţi pe modul 
cum s-a procedat cu acel strateg, îşi manifestau şi alţii 
regretele târzii. 

— Şi cum să nu se fi supărat zeii, când Alcibiade a fost 
înzestrat cu toate darurile, pe care doar ei le pot da vreunui 
muritor? Cine l-a nedreptăţit pe Alcibiade, nu i-a nedreptăţit 
chiar pe zei? se îngrozeau tardiv atenienii. 

Cetatea, după ce a greşit atât de amarnic de două ori, nu 
voia să greşească şi a treia oară. 


lar faptul că Alcibiade plecase prin Bitinia la 
Pharmabazos, satrapul, dar mai ales că era în continuare 
împreună cu Al Cincilea dovedeau că Persanul n-a stat 
degeaba la Atena, că rangul îi era mare şi că misiunea 
îndeplinită în tot timpul şederii sale în cetate a fost de cea 
mai mare importanţă. Dacă a mijlocit într-adevăr o 
întrevedere cu Artaxerxe în Caria sau dacă abia acum era 
pe punctul s-o facă, nu mai avea până la urmă nici o 
însemnătate. După Alcibiade, şi alături de acesta, Persanul 
devenise ultima nădejde a Atenei. La pritaneu ar fi trebuit 
să-l ducă proxenul pe Persan! 

Pe de altă parte, toţi istoricii sunt de acord că Alcibiade 
era văzut, ca ultima speranţă a Atenei şi de către duşmani. 
Altfel nu ar fi depus aceia atâta zel pentru a-l pierde. Dar 
despre modul în care a trecut Pharmabazos pe seama 
altora uciderea „celui mai frumos dintre eleni” toţi şi-au dat 
numai cu presupusul. Cum şi-a petrecut el ultimele 
săptămâni, de când a ajuns în Frigia, sunt prea puţini cei ce 
o ştiu cu adevărat. Şi mai puţini cei interesaţi să 
povestească lucrurile aşa cum s-au întâmplat ele. Tucidide 
însuşi se opreşte din istorisit atunci când se apropie cu 
naraţiunea de a doua dizgrație a lui Alcibiade. Asta este tot 
ce ne spun istoricii şi mai mult nu. 


O senzaţie ciudată simţi Al Cincilea în Frigia, pe pământul 
Asiei, întinderea nesfârşită prin depărtarea căreia trecuse 
venind în Europa cu atâţia ani în urmă împreună cu tatăl 
său. Nu era nici mai acasă ca în Italia, nici mai acasă ca în 
Grecia propriu-zisă. Fusese metec la Atena şi cuvântul 
acesta i se potrivea de minune: rămânea un străin, oriunde 
l-ar fi aşezat soarta. Se spune despre cineva, care se mută 
de multe ori dintr-un loc într-altul, că îşi găseşte uşor 
obiceiurile peste tot sau că se adaptează atât de bine încât 
preia rânduielile celorlalţi ca pe ale lui. Numai că acest 
lucru se potriveşte cu adevărat la prea puţini oameni; iar 


Persanului mai puţin decât celor puţini. De obicei altele 
sunt cauzele pentru care se mută oamenii: speranţa 
născută din deznădejde sau numai din vise. 

Şi, totuşi, Frigia se afla aproape de locul copilăriei sale. 
Dintr-un om tăcut, Al Cincilea devenise acum aproape mut, 
iar barba albă şi tenul palid îi dădeau cu adevărat un aer 
distins. Alcibiade, plin de speranţe şi convins că va mai 
putea întoarce o dată soarta cu faţa zâmbitoare spre el, 
găsea o înţelegere solemnă la prietenul său, o nouă 
siguranţă în multe privinţe, dar şi o stare de nelinişte cu 
totul stranie în altele. Poate că, dacă ar fi ştiut câte furtuni 
se ascund în spatele răcelii Persanului, ar fi putut să-şi 
explice mai uşor tulburarea ciudată ce-l cuprindea alături 
de toate celelalte sentimente degajate de Al Cincilea. 

Nenumărate zvonuri contradictorii îi urmau pe cei doi 
asemenea cozii unei comete. Şi mult după ce ei n-au mai 
fost, zvonurile acestea au continuat să le înflorească 
amintirea. De aceea, în Atena înfrântă nimeni nu se îndoia 
că Persanul a prevăzut victoria temporară a Spartei ca pe o 
pedeapsă pentru nestatornicia cetăţenilor faţă de Alcibiade, 
dar fiecare atenian era convins că tot Persanul, după mulţi 
ani şi după ce s-a mai îmbunat, a fost cel ce a contribuit la 
mult mai importantul „război corintic”, la înfrângerea 
Spartei şi la renaşterea Ligii maritime. Credinţa aceasta era 
atât de puternică, încât, multă vreme după ce Persanul 
murise, oamenii îl mai pomeneau nu ca pe o persoană care 
a existat, ci ca pe un principiu care îşi are căile ascunse, 
dar întotdeauna ducând la un deznodământ drept. După 
atâta vreme evenimentele intră în ceaţă şi contururile se 
estompează, astfel încât depăşesc uşor graniţele rigide ale 
unor anumiţi ani. Să fi murit Alcibiade înaintea lui Dareios al 
Doilea sau să fi fost omorât pe vremea când Marele Rege 
mai trăia? Să fi plecat spre Babylon doar Persanul singur 
pentru a discuta cu tatăl lui Artaxerxes? Să fi fost necesare 
pentru a da mai multă greutate poziţiei Persanului aceste 
întâlniri nu numai cu tânărul rege, dar şi cu tatăl acestuia 


aflat în pragul morţii? Să fi fost necesară legenda întâlnirii 
la regele bătrân, cel ce cu greu s-ar mai fi putut deplasa el 
pentru a se ajunge în apropierea haremului, locul de unde 
era condus, de fapt, imperiul ahemenid? Şi dacă persanii îi 
erau atât de binevoitori lui Alcibiade, de ce a fost ales de 
către  spartiaţi satrapul Pharnabazos spre a-i aranja 
uciderea? În unele puncte legenda a devenit contradictorie, 
dar, ca orice legendă, oamenii o povesteau în continuare, 
pentru că aşa le fusese povestită şi lor, nemailuând în 
considerare şi amănuntele care, întâmplător, ar fi necesitat 
o analiză separată. Dar, pe vremea când această legendă 
abia se năştea, în zilele când Alcibiade şi Persanul se mai 
aflau efectiv în Frigia, viaţa celor doi trebuia, oricum, să 
ţină încă seama de faptele concrete din jurul lor. Atena nu 
capitulase încă, zidurile lungi se mai aflau în picioare, norii 
negri se profilau în zare, însă nu acopereau încă tot cerul 
Aticii. Şi, pentru că veni vorba despre nori, oricine stă culcat 
pe spate în iarbă şi vede cirezile cereşti apropiindu-se, nu 
poate aprecia cu precizie cât sunt norii de negri decât 
atunci când ajung nemijlocit în dreptul soarelui, 
ascunzându-l. Abia atunci, când se află deasupra noastră, îi 
putem vedea în toată grozăvia lor. Până atunci se mai pot 
face tot felul de calcule. Şi fiindcă pronosticurile cetăţenilor 
se legau tot mai mult de Alcibiade, cu cât acesta era mai 
departe în răsărit, cu atât realitatea semăna mai mult cu 
dorinţa: „cel mai frumos dintre atenieni” se întorcea cu o 
armată uriaşă, Alcibiade reuşea să-i determine pe perşi să 
nu mai sprijine Sparta, războiul se afla în faţa ultimei 
cotituri. 

lar Alcibiade însuşi se pregătea să ajungă la Arthaşatra, 
se lăsa ospătat de oamenii lui Pharnabazos, marele servitor 
al Marelui Rege, se vindecă de dezamăgiri, spun scribii, şi 
devenea tot mai nerăbdător pe măsură ce plecarea i se 
amână mereu. 


Şedeau sub un cort şi noaptea era răcoroasă. Hetairele 
cântau din harpe şi chitre şi Alcibiade trecea dintr-o stare în 
alta: ba simţea nerăbdarea de a pleca mai departe pentru 
a-şi urma treburile, ba îşi spunea că, în ceea ce-l priveşte, 
victoriile şi înfrângerile, onorurile şi dizgraţia n-au avut 
niciodată vreun efect - întotdeauna a găsit un loc unde să-i 
fie puse în faţă mâncăruri şi băuturi, întotdeauna a avut 
bărbaţi de nădejde în preajmă, întotdeauna femei frumoase 
au fost gata să-i îndeplinească orice dorinţă, întotdeauna i 
s-a mai arătat în zare un nou munte de cucerit. Pentru el 
clipa, clipa propriu-zisă, nu s-a deosebit niciodată, fie că 
reprezenta urmarea unor zile faste, fie că s-a succedat unor 
zile neprielnice. De parcă acelea toate n-ar fi constituit 
decât plăsmuiri ale povestitorilor: o secundă veşnică ar fi 
fost insuportabilă gândului, nălucile trecutului permit şi o 
speranţă în viitor. De multe ori Alcibiade îşi spunea că alt 
rost aşa-numitul trecut nici nu are. Sortit de a dărui plăceri 
şi de a fi răsfăţat de moment, Alcibiade i-a oferit în felul 
acesta şi sufletului o explicaţie pentru scurgerea iluzorie a 
timpului. El asculta de sentimente acolo unde eleaţii nu au 
dat credit decât raţiunii. 

Oricum, Alcibiade nu era mai încrezător în soartă în acele 
ultime zile pe care le mai avea de trăit şi nu era nici mai 
trist ca altădată. Tot ceea ce povestesc scribii în această 
privinţă nu este decât pentru a condimenta istorisirea lor. 

Persanul, la rândul lui, se amăgea într-alt fel: adânc 
îngropatele momente de deznădejde îi spuneau cât se 
poate de limpede ca importanţa ce i se dădea în sfârşit 
acum de către semeni nu avea şanse să dureze; ceea ce e 
clădit pe nimic, ceea ce nu se exprimă în nici un fel decât în 
părelnice zămisliri ale chipului, ceea ce n-a lăsat şi nu va 
lăsa urme n-are cum supravieţui; speranţa intrării sale în 
legendă i se părea mai neînsemnată decât era ea în 
realitate; trăindu-şi aşadar înfrângerea, Al Cincilea căuta 
dezastre şi în jur - Atena fusese învinsă, zidurile lungi 
distruse -, din falnica metropolă mai mult ca sigur că se va 


alege praful şi uitarea; comandanții Ligii maritime, fie 
victorioşi, fie biruiţi au fost repudiaţi în cea mai mare parte 
tocmai de către cei pe care i-au slujit; Alcibiade însuşi nu-şi 
va supravieţui. Nu degeaba a exclamat Pindar, cântăreţul: 
„Fiinţă de o zi! Cine poate fi considerat a fi cineva? Şi cine 
nu? Umbra unui vis e omul!” Acelaşi Pindar, care a cântat 
gloria învingătorilor atâtor mari competiţii, a rămas tot 
timpul cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ, îşi 
repeta Persanul. Inseamnă, deci, că nici cele mai strălucite 
fapte nu oferă cheia porţii nemuririi. Concluzia aceasta îl 
făcu să devină mai rezervat faţă de oameni, mai ciudat în 
ochii acestora, mai disperat în abisurile proprii. Din clipa 
când speranţa i-a dispărut cu totul, Persanul nu mai găsea 
multumirea. Doar nenorocirile din jur îi mai ofereau jalnice 
satisfacţii: ele nu reprezentau decât confirmări ale 
deşertăciunii generale. Deşertăciune, a cărei taină se 
considera el unic proprietar. 

Al Cincilea se aflase în preajmă atunci când Alcibiade a 
fost omorât într-un cort, undeva departe, într-un sat din 
Frigia. Legendele sunt multe: ba că ucigaşii s-au temut să-l 
vadă pe „cel mai frumos dintre eleni” în viaţă şi au săvârşit 
fapta fără a-l zări la faţă, incendiind cortul; ba că l-au 
omorât de departe cu săgeți; ba că Alcibiade ar fi scăpat, 
că, de fapt, nici n-ar fi vrut nimeni să-l omoare şi că doar el, 
obosit de glorie şi de nerecunoştinţa cetăților, a hotărât să 
dispară străbătând cu o femeie întreaga Persie şi 
pierzându-se în întinderile nesfârşite ale Indiei, căutând 
acolo ceea ce oamenii i-au refuzat la el acasă. Că Alcibiade 
n-a murit aveau nevoie atenienii să mai creadă multă 
vreme: ce alt vis le-ar mai fi putut oferi măcar nădejdea de 
a mai ieşi vreodată din nemernicia situaţiei în care se 
găseau? 

Persanul se aflase în preajmă, dar n-a intervenit. Să-şi 
ofere viaţa pe altarul prieteniei, nici măcar nu s-a gândit 
vreo clipă. El era cu totul absorbit de satisfacția proorocului, 
văzând întâmplându-se nenorocirile prevăzute. E adevărat, 


n-a intervenit nici pentru a-şi sprijini realizarea 
anticipaţiilor, dar desfăşurarea acestora de la sine i se 
părea cel mai dulce nectar. 

Viaţa lui Alcibiade s-a sfârşit. Al Cincilea a văzut cu ochii 
lui privirile temătoare ale ucigaşilor, legenda însă continua 
să plutească în jurul „celui mai frumos dintre eleni”. Poate o 
zeiţă să se fi îndrăgostit demult de el şi să fi intervenit 
acum pentru a-l duce să trăiască împreună într-o insulă 
îndepărtată - poate drumul întreprins de erou la răsărit de 
Gange n-ar fi fost decât reflectarea în oglindă a imaginaţiei 
muritorilor. Poate că nici n-au plecat spre răsărit, 
înamoraţii, ci spre apus şi doar acea reflectare inexactă, ca 
orice reflectare a simţurilor noastre, i-a făcut pe oameni să 
creadă ceea ce o vreme au mai crezut. 

Persanul suferea îngrozitor: Alcibiade a murit şi totuşi 
continua să trăiască în vorbele grecilor. Poate l-ar fi 
consolat amănuntul că autorii contemporani lui, precum şi 
autorii veacurilor următoare, au ascultat blestemele 
invidiei. „Cel mai frumos dintre eleni”, eroul ce oferă atâta 
substanţă narativă şi moralizatoare prin faptele sale, a fost 
ignorat pentru vecie de poeţii şi dramaturgii, care însă nu i- 
au uitat pe alţi greci mai mărunți. Nici un mare tragedian al 
veacurilor următoare, nici un poet al Renaşterii, nici un 
compozitor nu va imortaliza numele lui Alcibiade. lar viaţa 
şi lucrările lui au căzut sub acelaşi blestem: s-au pierdut, de 
parcă nici n-ar fi fost. Dar persanul n-avea de unde să ştie 
toate astea, iar puterea-i de a prooroci nu era alimentată 
decât de propriile-i umori răzvrătite. Ce s-a ales din urmaşii 
direcţi ai „celui mai frumos dintre eleni”? (De urmaşii celui 
de Al Cincilea vom mai auzi în mod concret, iar el va fi, prin 
ei, mereu de faţă.). 

Orice durere, oricât de sfâşietoare, încetează după ce 
forţa ce a declanşat-o oboseşte şi ea. Dacă se poate totuşi 
trăi vreme îndelungată cu orice suferinţă - chiar dacă 
suferinţa este o jignire pentru trup şi pentru suflet -, există 
o deznădejde ce omoară mult mai repede decât boala: lipsa 


speranţei. Sau scapi la timp de această nenorocire sau îţi 
doreşti moartea, chiar şi atunci când sfârşitul întârzie. În 
privinţa Persanului, zeii doriră altfel: deznădejdea îi fu atât 
de mare, încât se înecă în sine. Atât timp cât mai există cel 
mai mic grăunte de lumină, ochiul se obişnuieşte să vadă. 
După o vreme, Al Cincilea începu să caute iarăşi înfrigurat 
speranţa. 

De la moartea lui Alcibiade şi amănuntele vieţii 
Persanului intrară direct în legendă, dovedindu-se şi el doar 
un mic nod din firul încâlcit al trecerii pe pământ a „celui 
mai frumos dintre greci”. Nimeni şi nimic nu ne îngăduie să 
afirmăm cu tărie una sau alta dintre faptele de mai târziu 
ale celui de Al Cincilea. Un blestem al tăcerii s-a abătut 
asupra activităţii şi asupra fiinţei lui ulterioare. Dar pentru 
cel ce urmăreşte cu atenţie faptele, golul lăsat este evident 
şi orice încercare de a găsi o explicaţie adevărată a 
imixtiunii persane în următoarea decizie a conflictului dintre 
greci, fără a aşeza la locul ei figura dispărută a celui de Al 
Cincilea, duce la întrebări fără răspuns. Desigur, nu este 
adevărat că Persanul ar fi urmărit din umbră şi ar fi 
determinat toate întâmplările până la moartea lui 
Epaminonda la Mantineia, dată când ar fi împlinit aproape o 
sută de ani, dar există elemente ale destrămărilor şi ale 
reconstituirilor diferitelor alianţe ce s-au datorat unei 
singure influenţe. Cel puţin între capitularea Atenei şi 
desfiinţarea Primei ligi maritime şi până la constituirea celei 
de A doua ligi, itinerariul Persanului poate fi într-o oarecare 
măsură dedus. Nimic nu ne-a rămas despre acest drum 
încâlcit şi totuşi fără el lucrurile nu se pot reaşeza în 
succesiunea lor firească. Trecerea prin lume a Persanului a 
rămas ca o dâră: „umbra unui vis”, dar o umbră care 
trebuie să fi aparţinut cândva cuiva. 

Să fi ales Persanul intrigile efective şi atât de puţin 
cunoscute de cei mai mulţi ca pe o sursă încercată de 
familia sa întru dobândirea speranţei pierdute? Să fi uitat că 
în Atena îl aşteaptă un fiu, iar în Heracleea nepoţii? Să nu-şi 


mai fi adus aminte că înşişi urmaşii şi urmaşii urmaşilor 
constituie garanţia suficientă a perpetuării? Intrat pentru 
totdeauna în coada cometei lăsate de strălucirea lui 
Alcibiade, numele i-a dispărut din mulţimea numelor 
oamenilor cu care te puteai întâlni. Şi chiar şi legenda l-a 
fost înghițită de strălucirea legendei „celui mai frumos 
dintre eleni”. Până la sfârşitul lungii sale vieţi, Al Cincilea a 
continuat să rătăcească prin lume asemenea acelor aştri de 
pe boltă care, neputând fi văzuţi cu ochiul liber, fac totuşi 
imposibile calculele fără ca ei să fie luaţi în seamă. 
Certitudinea existenţei sale stă tocmai în evidenţa acestei 
absenţe. Dispărut din conştiinţa oamenilor, raţiunea celor 
puţini ne spune şi astăzi că Al Cincilea, Persanul, trebuie să 
fi existat. lar scribul, urmându-i obsesiile, crede că l-a găsit 
şi pe el. 


AL ŞASELEA 


Philadelphul (434 î.e.n. - 347 î.e.n.) 


DESPRE FAŢA ÎNGROZITOARE A GENIULUI (Un 
dialog pierdut al lui Platon) 


Copiii chiar dacă seamănă cu părinţii lor, cele mai 
pregnante însuşiri se spune că se transmit de la bunici la 
nepoti. E la fel de parcă zeii, ca să-i recunoască pe oameni, 
i-ar înşirui într-un lanţ alternativ: o verigă albă, una neagră, 
apoi din nou alb şi din nou negru. O continuitate omogenă e 
greu de urmărit: poate de aceea şi pe ceramică motivele 
negre se oglindesc pe un fond alb sau cele roşii pe un fond 
negru. Şi, pentru că nu se poate picta cu aceeaşi culoare pe 
acelaşi fond, zeii au alternat şi verigile generaţiilor. Dar, 
desigur, dacă voinţa lor ar fi fost alta, părinţii şi copiii, 
bătrânii şi străbunii ar semăna ca două picături de apă între 
ei. Probabil, însă, acest lucru ar fi fost prea plictisitor pentru 
zei. Or nemuritorilor le place să se distreze. lar scribul 
trebuie să păstreze o mină serioasă. 

Străbunicul celui de Al Şaselea a fost o figură legendară. 
Despre el nu mai ştia nimeni cine i-a fost tatăl, care-i erau 
gusturile şi cum îi suna vocea. Poveştile, învăluindu-l, îl 
plasau într-un teritoriu unde eroii se întâlneau cu tradiţia. 
Călărețul de argint nu mai era străbunicul celui de Al 
Şaselea, el devenise un strămoş al tuturor celor ce au 


luptat cu spada pentru gloria lui Ahura Mazda şi a 
ahemenizilor. Fiul său, Philopater, fusese un om liniştit, fără 
ambiţii de mărire, găsindu-şi unica fericire în viaţă în 
familie. Dacă zeii ne-ar fi dăruit o memorie mai bogată, Al 
Şaselea ar fi putut să-l compare pe Philopater cu un foarte 
bogat negustor din Babylon, bunicul bunicului, care de 
asemenea şi-a închinat întreaga viaţă familiei. Dar Al 
Şaselea n-avea de unde să mai ştie că bunicul bunicului său 
îşi manifestase aspiraţiile spre fericire în chipul plin de 
energie a calităţilor deosebite ce i-au fost dăruite, forţă 
care nepotului îi lipsea. Doar dragostea pentru ai săi a 
rămas aceeaşi. Mai puternici sau mai slabi, apartenenţa la 
acelaşi şir le-a dat tuturor, şi fiecăruia în parte, imboldul de 
a continua precum şi un sens eforturilor acestui drum. 

Pe Philopater, Al Şaselea abia l-a cunoscut, iar amintirile i 
se învălmăşeau. Bunicul şi-a scos familia din Babylon pe 
vremea când nepotul se obişnuia să privească lumea. 
Lungul drum pe uscat şi pe ape se confunda mai târziu cu 
unul dintre numeroasele vise avute de copil în acea 
perioadă când, obosit de călătorie şi de nesfârşitele noutăţi, 
totul devenise posibil. După atâţia ani nu era uşor de 
despărţit, ceea ce s-a întâmplat de ceea ce ar fi putut să se 
întâmple. Şi cine şi în ce fel ne mai poate asigura astăzi că 
măcar o parte din ceea ce ar fi putut avea loc nu s-a 
întâmplat aievea undeva şi cândva? Şi dacă s-a putut 
petrece o parte, cine ne mai poate lămuri despre ce parte 
anume este vorba? 

Toate aceste amintiri nesigure ale memoriei se 
amestecau şi cu cele ale dorințelor. Philopater, cel ce s-a 
dedicat în întregime salvării sufletului tatălui său, şi-a 
câştigat şi o dulce legendă de om mărinimos, blând iubitor 
de copii. Cât fusese mărunt slujbaş în casa de comerţ, pe 
care un altul, mai ambițios, ar fi putut să şi-o revendice, Al 
Patrulea fusese cunoscut de toţi copiii oraşului pentru 
obiceiul de a purta tot timpul dulciuri la el - prăjituri şi 
fructe în glazură de zahăr -, dulciuri dăruite pruncilor 


întâlniți în cale. lar de cele mai multe ori aceste întâlniri 
erau provocate chiar de el. Mulţi adulţi îl considerau uşor 
ţicnit, alţii zâmbeau, dar nimeni nu-şi bătea joc. Despre 
acest obicei al bunicului, ca şi despre alte ciudăţenii ale 
aceluiaşi, Al Şaselea ştia prin intermediul celor auzite mai 
târziu, amintirile proprii nu-l puteau sluji în legătură cu 
Philopater. Amintirile şi aşa ne înşală de prea multe ori. Ele 
sunt capricioase ca şi simţurile noastre, ale oamenilor. 
Chipul şi personalitatea lui Philopater au devenit tot mai 
greu controlabile, dar şi tot mai fabuloase. Însă cel puţin 
un lucru e sigur: bunicul a trebuit să aştepte împlinirea a 
cincizeci de ani de viaţă, pentru a se decide să pornească în 
prima aventură însemnată a existenţei sale - drumul spre 
apus. Da, n-a mai fost tânăr, au trebuit să treacă ani mulţi 
până să se deştepte în el calităţile (moştenite) de 
conducător, necesare nu numai pentru a organiza plecarea, 
dar şi pentru a readuce la viaţă sucursalele uitate din 
Grecia Mare, pentru a le asigura un viitor urmaşilor şi 
pentru a putea pleca, în sfârşit eliberat, în căutarea 
vestigiilor Călăreţului de argint. Şi n-a mai fost tânăr nici fiul 
lui Philopater, atunci când a părăsit, la rându-i, firma din 
Heracleea şi când a venit şi el în Grecia Continentală. 
Persanul şi-a făurit propria legendă, de asemenea, la vârsta 
când cei mai mulţi oameni se resemnează să trăiască în 
virtutea unor obiceiuri îndelung stabilite: revenirea din apus 
la Atena s-a produs după împlinirea vârstei de cincizeci de 
ani. Acestea sunt semne bune, îşi spunea Al Şaselea: dacă 
şi Philopater şi Persanul au trăit atât de mult, încât au fost 
în stare să-şi înceapă viaţa la o vârstă când alţii au părăsit 
deja această existenţă, înseamnă că zeii doresc ca spiţa 
neamului lor să fie viguroasă şi le îngăduie bărbaţilor ce o 
compun să trăiască îndelung şi să aibă puterea de a trece 
la întâmplări decisive chiar şi mai târziu. Această 
convingere, precum şi calmul şi accesibilitatea aspirațiilor 
moştenite de la bunic, l-au făcut pe Al Şaselea să trăiască 
în linişte şi mulţumire la Heracleea, după ce dobândise 


brusc sucursala tatălui. Se căsătorise şi avu un fiu. Fratele 
şi sora îşi făuriseră, la rândul lor, familii şi Al Şaselea 
încerca să păstreze relaţii strânse cu toate rudele. De altfel, 
tocmai datorită firii sale blânde, raporturile cu verişorii fiind 
la fel de lipsite de asperităţi ca şi cele cu fraţii, între casele 
de comerţ din Heracleea, Poseidonia şi Metapont existau 
cele mai folositoare legături, astfel încât succesele unei 
firme sprijineau şi trăinicia celorlaltor două, iar pierderile 
erau suportate mai uşor de fiecare. Dacă după moarte Al 
Patrulea era amintit sub numele de Philopater, dacă Al 
Cincilea fusese cunoscut drept „Persanul” încă din timpul 
şederii la Atena, Al Şaselea fusese numit - datorită 
puternicului său simţ al familiei şi în special al relaţiilor 
calde faţă de fratele şi sora lui - drept Philadelphul. Dar 
acest supranume i-a devenit cu adevărat nume abia în 
Atica. Poate şi pentru că şi originea celui de Al Şaselea era 
atât de neclară: era fiul Persanului, dar vorbea cea mai 
curată limbă grecească, exprimându-se asemenea unui 
orator sau unui poet; era, se spunea, născut undeva în 
răsărit, dar venise la Atena din apus, unde i-a rămas familia 
şi unde ar fi trăit mulţi ani. Cineva a presupus că 
Philadelphul s-ar trage din Philadelphia, străvechiul oraş din 
Lidia, despre a cărui glorie nu se mai ştie aproape nimic. 
Misterul se potriveşte cu misterul. Legenda celui de Al 
Şaselea a fost legată de un oraş pe care nu l-a călcat 
niciodată şi de dragostea de fraţi care... 


Poate de aceea prea puţini mai făceau legătura dintre 
Persan şi Al Şaselea, poate de aceea prea puţini mai ştiau 
că Philadelphul a fost fiul celui de Al Cincilea. 

Viaţa fericită din Heracleea n-a fost decât un vis. O 
nălucă a văzut Al Şaselea, o altă nălucă au văzut cei ce l-au 
întâlnit pe fiul Persanului. Al Şaselea a ajuns un om învăţat, 
el a cunoscut mulţi fisiologi şi mulţi filosofi, nu era puţină 
lume ce-l considera şi pe el unul dintre înţelepţi. lar faptul 


că venise de undeva din Asia îi consolidase faima: din 
răsărit sosiseră învățații ionieni, din Samos, din Chios sau 
din Milet s-au ivit cei mai mulţi dintre cei care au făcut 
posibilă viaţa elevată din Grecia Mare. Din răsărit au venit 
şi către răsărit s-au întors prea mulţi: dar n-au mai ajuns în 
Asia, ci s-au oprit în Grecia Continentală. Asemenea 
Philadelphului. Viaţa acestuia se potrivea atât de bine 
imaginii încetăţenite, încât, prin asimilare, numeroase 
amănunte au fost aşezate la locul prestabilit. Aşa trebuia să 
arate năluca pe care au văzut-o oamenii, aşa trebuia să 
arate Philadelphul. 

Şi totuşi viaţa fericită din Heracleea existase aproape şi 
în realitate. Nenumăratele războaie şi agresiuni ce pustiau 
împrejurimile soseau aici doar sub formă de ecou. Era ca un 
vânt scuturând când mai tare, când mai domol coroanele 
copacilor. Câteodată se vedeau chiar şi norii. Dar furtunile 
propriu-zise rămâneau departe de acest loc. Aşezată în 
marele golf, Heracleea primea toate veştile, însă avea timp 
să se ferească de cele mai rele dintre ele. Cu toate astea, 
fiindcă zvonurile totuşi existau, fiindcă reuşeau să tulbure 
liniştea oamenilor, unii dintre aceştia au găsit şi un alt miraj 
în tainele învăţaţilor - drumul cunoaşterii putea duce la 
realităţi şi la iluzii mult mai atrăgătoare decât spaimele 
cotidianului. Philadelphul era parcă făcut pentru acel drum: 
vorbirea-i limpede şi simţul înnăscut pentru elocinţă, 
stăpânirea perfectă a mai multor limbi - în care se exprima 
în fiecare aproape la fel de uşor ca în celelalte -, inteligența- 
i speculativă, năzuinţa spre contemplare, de unde şi o 
oarecare teamă în faţa necesităţii de a acţiona, situaţia 
materială bună care nu numai că i-ar fi permis, dar îi şi 
cerea (în zadar) să călătorească, răbdarea şi perseverenta, 
toate îl conduceau spre înţelepţi. Şi, cum omul aparent atât 
de calm care fusese Al Şaselea trăia mereu în taină spaima 
unor nenorociri ce puteau să-l lovească nu atât pe el, cât pe 
cei dragi lui, temele înţelepţilor se alcătuiau - pe lângă 
toate celelalte - şi într-un bun instrument de diversiune în 


faţa lui însuşi. Viaţa fericită din Heracleea existase aproape 
şi în realitate: Philadelphul era cunoscut nu numai ca un 
important negustor local şi cu trainice legături în alte 
centre, dar el îşi câştigase şi o bună faimă din înţelepciunea 
ce o poseda. 

Despre bunicul ştia că a fost la Elea. Că i-a cunoscut 
personal pe Parmenide, pe Xenofan sau pe Zenon era după 
atâta timp mai greu de precizat. Zvonuri circulau şi în 
această privinţă destule. Dar înţelepţii eleaţi au părăsit de 
mult cetatea şi sfârşitul groaznic al lui Zenon era cunoscut. 
Elea s-a făcut vinovată de pierderea celebrităților ei, acela 
nu era un loc să-l caute Philadelphul. Şi motive pentru a nu 
călători deloc se găseau pentru fiecare caz în parte. 
Heracleea rămăsese o insulă despărțită de uscat şi de 
mare, de răscoale şi de războaie, unde liniştea şi cultivarea 
gândirii mergeau mână în mână. 


Mulţi susțineau că Philadelphul, un om atât de dăruit de 
zei, atât de înzestrat de fericire, nu va mai pleca niciodată 
nici măcar până la Metapont. Indeletnicirile-i elevate, 
conducerea casei de comerţ, o nu lipsită de importanţă 
influenţă exercitată şi între mai marii cetăţii (printre care se 
număra), precum şi grija faţă de ai lui păreau să-i răpească 
tot timpul. În locul său călătoreau functionarii, 
administratorii, oamenii de încredere Şi, câteodată, fratele 
lui. Din Metapont şi din Poseidonia veneau destul de des 
rudele. Şi, mai nou, şi din Siracuza. O competiţie complicată 
depuneau întreprinderile prietene pentru extindere în 
Sicilia. Philadelphul nu era încântat de acest lucru. Siracuza 
şi Naxos, spre care îl îndemna şi fratele, ofereau 
avanposturi importante, unde posibili rivali puteau deveni 
posibili asociaţi sau, de ce nu?, filiale ale casei din 
Heracleea. Dar Philadelphul ştia că fiecare rai îşi are limitele 
lui: zvonurile venite din sud şi din vest, amenințările 
cartaginezilor, însă şi ale altor tirani locali, făceau riscurile 


mai mari decât perspectivele. 

— Niciodată nu s-a putut reuşi fără să îndrăzneşti! îl 
îndemna, de fiecare dată fratele. 

Nici zvonurile venite din nord şi din est nu erau mai bune. 

— Aici am totul, răspundea Al Şaselea. Am avere destulă, 
linişte... şi vă am şi pe voi. Ce aş putea obţine mai mult? 

— O casă de comerţ pe măsura strămoşilor. 

— Pentru ce? 

— Am putea avea sute de corăbii. 

— Într-adevăr. Dar pentru ce? 

— Dacă am avea atâtea corăbii, am putea înzestra şi 
nişte trireme să le apere de pirați. 

— Asta neapărat! Fără pază totul n-ar fi decât o 
aventură, admitea Philadelphul. Dar de ce să ne complicăm 
şi cu o armată de întreţinut? 

— Dacă am avea o oaste a noastră şi bani atât de mulţi, 
ce ne-ar mai putea împiedica să devenim conducătorii de 
fapt şi de drept ai acestor locuri? 

— Cred că nimic. Insă ce nevoie avem noi de acea 
conducere? 

— Dar tu n-ai nici un fel de ambiţii?! se mira fratele. 

— Ba da. Sigur că am şi eu ambiţii. Totuşi tot ceea ce 
spui tu n-ar face decât să avem cu trudă mai multă, cu 
riscuri infinite şi trecând peste cine ştie câte cadavre, exact 
acelaşi lucru pe care-l avem acum în siguranţă. 

— Cum aşa? 

— In conducerea cetăţii sfatul meu este ascultat, în 
satisfacerea bucuriilor voastre şi alor mele banii nu ne sunt 
o stavilă în cale, iar timpul, măcar o parte din el, îl pot 
petrece cu fisiologii şi cu înţelepţii. Să cer mai mult? N-aş 
face decât să-i supăr pe zei. Dacă m-aş grăbi să te ascult, 
aş putea obţine - poate - cantitativ mai mult. Insă nu şi 
calitativ. În schimb, am putea pierde totul. Şi, nu uita, un 
om nu poate mânca decât o bucată de carne şi nu o cireadă 
întreagă de vite. De la un punct încolo, este indiferent dacă 
ai în faţă un crater cu vin sau zece butoaie pline. 


Al Şaselea era numit Philadelphul pentru dragostea de 
fraţi şi pentru puternicul simţ al familiei, pe care a reuşit să- 
| consolideze în toate rudele sale. Dar - oricât am vrea - 
fraţii nu se aseamănă întotdeauna între ei: unul este mai 
ambițios, altul mai înzestrat. De aci invidii şi mici 
nemulțumiri. Pe urmă mari nemulțumiri. Sigur, n-a depins 
decât de voinţa zeilor ca unul să fi reuşit, cu trudă puţină 
ceea ce celălalt n-a putut realiza în ani de eforturi. Dar nu 
te superi pe zei, ci te enervezi pe celălalt. Tot ceea ce face 
el, ţi se pare că se desăvârşeşte doar în ciuda ta. Încetul cu 
încetul pizma se întinde ca o ciupercă. Philadelphul 
rămânea la fel de calm, la fel de cald cu ai lui, iar când îl 
supăra cineva se afunda în discuţii despre originea vieţii, 
despre forma pământului şi despre cerurile ce ne 
înconjoară. Atunci când te preocupi de aşa ceva, uiţi toate 
micile mizerii ale celor din jur şi este pur şi simplu caraghios 
să te tulbure un cuvânt nepotrivit spus de unul, sau chiar 
un necaz real al altuia. Gândind la spaţii mari şi la timpuri 
nesfârşite, ajungi la adevărata dimensiune a grăuntelui 
uman şi priveşti toate cele din jur cu o nesfârşită duioşie: 
cât pot să sufere în micimea lor! 

Forţa întreprinderilor din  Heracleea, Metapont şi 
Poseidonia consta şi în aceea că ele se ajutau reciproc şi că, 
lovind într-una dintre ele, trebuia să fii pregătit să primeşti 
riposta din trei locuri deodată. De aceea pierderile n-au 
venit decât de la asemenea oameni care nu gândesc şi care 
acţionează îmbătaţi de superioritatea lor de moment. Insă 
astfel de oameni nu pot avea decât o forţă temporară. Şi, 
chiar dacă în vremea aceea sunt capabili să facă mult rău, 
câteodată să aducă prejudicii ireparabile, să ucidă şi să 
incendieze, din partea lor primejdia este întotdeauna de 
scurtă durată. Cei cu adevărat puternici, tiranii şi ceilalţi 
conducători evitau conflictele cu o familie care a reuşit să 
creeze o asemenea reţea de interese în sudul Italiei. Chiar 


şi în războaiele dintre oraşe, averile şi integritatea rudelor 
celui de Al Şaselea n-au avut niciodată de suferit. O 
asemenea forţă vine din armonia deplină a unei familii, 
admiteau cei ce-i cunoşteau. Şi îi dădeau de exemplu. 

Doar că Al Şaselea, cu faţa lui de copil bosumflat, s-a 
născut bătrân, spuneau cei ce l-au văzut crescând. Inalt şi 
deşirat, umblase de timpuriu uşor aplecat de spate. 
Mişcările îi erau încete, şovăielnice. Niciodată nu s-a 
interesat de jocurile celorlalţi copii, niciodată nu a 
exteriorizat vise de mărire eroică, asemenea oricărui băiat, 
niciodată n-a participat la iniţiativele şi la distracţiile 
tinerilor. Lipsa de vlagă, de care era acuzat, se compensa 
din plin de  eficienţa-i deosebită. Deşi vitregită de 
spectaculozitate, fiecare acţiune de a lui, odată începută, se 
finaliza cu siguranţă conform intenţiei iniţiale. In cazul 
Philadelphului totul era previzibil, nimic nu punea probleme, 
fiecare lucru se dovedea firesc. Oamenii de felul acesta pot 
impune respect, însă rareori sunt iubiţi: prea par perfecţi, 
prea par lipsiţi de necazuri, prea ne oferă o imagine sfidând 
propriile noastre suferinţe. De ce suntem noi atât de 
ameninţaţi oricând şi de orice şi de ce sunt ei mereu atât 
de fericiţi? Imaginea atât de strălucitoare a coeziunii 
familiei Philadelphului era ea însăşi o minune şi se datora 
capacităţii celui de Al Şaselea de a respinge, asemenea 
unei oglinzi, orice vorbă, orice gând ce i se părea potrivnic. 
În clipele acelea el devenea cu totul lucios: vorbele parcă 
nici nu-l ajungeau, ci se întorceau răsfrânte spre cel care le- 
a rostit. Era imposibil să provoci până şi o discuţie: oglinda 
reflecta totul, în spatele ei parcă nu pătrundea nimic. 


Scribul notează: timpul zeilor este unul şi nesfârşit. Cel al 
muritorilor se schimbă după ciclurile lungi ale existenţei 
universale. Şi puţini sunt prezicătorii care, inspirați de 
cunoaşterea repetiţiilor marelui ciclu, pot prevedea deciziile 
de multe ori atât de neaşteptate ale oamenilor. Philopater 


plecase din Orient după ce o viaţă lucrase pe un post umil, 
îşi cultivase micile tabieturi şi împărţise prăjituri cu miere 
copiilor special căutaţi în acest scop pe uliţe. Persanul îşi 
părăsise, de asemenea, mult după vârsta celei de a doua 
tinereţi, traiul secret pentru o viaţă cu totul şi cu totul nouă. 
Existenţa  Philadelphului, care se născuse bătrân, se 
schimbase în mod neaşteptat şi radical la o vârstă mai 
tânără decât aceea a tatălui său a bunicului. Totuşi am 
putea spune şi altfel: Al Şaselea era un om fără vârstă, o 
parte a vieţii şi-o petrecuse la Heracleea, alta la Atena. 

Persanului îi fuseseră dăruiţi cinci copii, dintre care trei 
au trăit. Philadelphul era primul născut. În Heracleea, 
alături de casa lui, se afla cea a fratelui său, iar în Metapont 
locuia familia surorii. Sora moştenise de la un unchi fără 
copii firma din celălalt oraş din marele golf, în vreme ce în 
nord, în Poseidonia, casa de comerţ era condusă de un 
verişor de-al Philadelphului. Insă şi acel verişor avea fraţi, 
care şi ei făceau parte din familie, la fel cum şi Philadelphul 
avea un frate pe lângă el. Ani de zile a rămas un miracol 
pentru toţi cei ce priveau lucrurile din afară cum poate 
exista o asemenea armonie într-o familie unde un frate juca 
un rol mai mare decât celălalt, unde unul conducea prin 
moştenire o firmă şi altul nu, unde, practic, unul era 
subordonat altuia. Marea familie a Philadelphului era dată 
peste tot drept exemplu şi dacă voia cineva să vorbească 
despre o armonie perfectă între rude, la Syracuza sau la 
Tarent, sau oriunde altundeva clanul celui de Al Şaselea 
constituia modelul clasic. Şi devenise atât de încetăţenită 
exprimarea acestui model, încât el rămăsese valabil şi după 
ce Philadelphul trebuise să părăsească în mod atât de 
grăbit Grecia Mare. 

Nu există om fără necazuri, nu există familie fără 
coşmarurile ei. Unii reuşesc să-şi ascundă mai bine părţile 
umbrite, alţii simt o adevărată uşurare în a-şi etala rănile 
personale în văzul tuturor. În familia Philadelphului, cea 
dată peste tot drept exemplu de armonie şi dragoste, s-a 


produs o nenorocire, ca o lovitură de trăsnet. Dar chiar şi 
cei ce au aflat de eveniment, au preferat să-l ignore, pentru 
a nu strica un etalon de perfecţiune cu care se obişnuiseră. 
Într-o zi albastră, când marea şi cerul parcă înghiţiseră cu 
totul oraşul, Al Şaselea îşi pierdu fratele. 

De la o vreme Philadelphul trebui să se retragă tot mai 
mult în discuţiile cu înţelepţii, un iubitor sincer de 
înţelepciune fiind şi el, un filo-sophoi, un filosof. Că şi-a 
găsit acest refugiu ca unic loc în care deznădejdea să nu-l 
poată urma sau că dragostea faţă de problemele superioare 
ale lumii îi era scrisă de la început în viaţă, e greu de 
precizat. Oricum, scrierile pe care reuşise să şi le procure - 
şi nu erau puţine - îi dădeau siguranţa că accidentul 
reprezentat de el însuşi în scurgerea nesfârşita a timpului 
este cu totul neînsemnat, iar mizeriile de care se loveşte 
sunt cu atât mai mărunte. O hartă a lumii desenată de 
Anaximandru devenea şi ea relativă, dacă o oglindeai în 
harta cerului desenată de acelaşi. 

Cicălelile fratelui deveneau tot mai insistente, iar sora, ce 
venea tot mai des de la Metapont, se încăpăţâna să ţină 
partea fratelui mai mic. Cumnatul celui de Al Şaselea era un 
om înţelept, dar călătorea mult. În perioadele când se 
găsea singură, soţia lui şi cu fratele mai mic complotau 
împotriva Philadelphului. Acel frate mai mic era şi el înalt, 
avea şi el o privire de copil ce venea dintr-o faţă de zeu, 
vorbea uşor peltic - lucru ce-i mărea şarmul -, se dovedea 
ambițios şi nerăbdător. Anii treceau, iar ei rămânea tot mai 
mult în urma primului născut al familiei. În planurile-i 
îndrăzneţe nu făcea decât să-şi arate iniţiativele, în contrast 
cu conservatorismul şi închistarea celui ele Al Şaselea. 
Acesta refuzase orice intervenţie în toate conflictele dintre 
cetăţi, chit că fratele său angajase deja de capul lui 
înţelegeri secrete, ale căror rezultate păreau mai mult 
decât promițătoare; Al Şaselea refuzase asocieri cu 
neguţători fenicieni şi finanţarea unor armatori cartaginezi, 
pe motiv că nu doreşte să-şi rotunjească veniturile din 


piraterie; Al Şaselea refuză din principiu toate investiţiile 
propuse şi angajate de mezin. Şi, pentru a nu se certa, 
evita o discuţie decisivă. 

Însă diferendele dintre fiii celui de al Cincilea erau şi de 
alt ordin: cel mai mare se arăta adeptul unei familii unite. 
„O familie, spunea Philadelphul, este un cadou al zeilor, 
făcând ca fiecare să trăiască doar în folosul celorlalţi. 
Numai aşa - zicea - se poate bucura omul de propria-i 
viaţă.” Însă fratele mai mic iubea prea mult plăcerile şi nu-i 
mai rămânea timp şi pentru familie. Că îşi petrecea o mare 
parte din viaţă cu hetairele - care-l adorau şi-l socoteau 
drept cel mai atrăgător bărbat de pe malurile golfului - nu 
constituia nici o problemă. Bani avea destui, femeile erau 
frumoase şi învăţate, multe dintre ele. Dar fratele 
Philadelphului îşi pierduse sentimentele fireşti faţă de 
familie, iar acesta se dovedi un păcat pe care Al Şaselea 
nu-l putea ierta. Şi, fiindcă avea nevoie de tot mai mulţi 
bani şi mai ales pentru că nu vedea nici o perspectivă de 
emancipare din poziţia de veşnic al doilea om, pretindea tot 
mai insistent scindarea firmei. Ceea ce nu era nici drept, 
nici conform vreunui antecedent, nici folositor vreuneia 
dintre părţi. Divizată, întreprinderea din Heracleea n-ar fi 
putut decât cu greu - sau mai degrabă deloc - face faţă 
concurenţei. Clătinându-se casa din Heracleea, s-ar fi 
clătinat şi cea din Metapont, iar trepidaţiile s-ar fi simţit 
decisiv şi în Poseidonia. Şi, în afară de asta, toate 
argumentele pledau pentru convingerea că fiul mai mic al 
Persanului îşi va toca partea în puţine luni şi că soţia şi 
copilul îi vor rămâne pe drumuri. Astea erau părerile 
Philadelphului, dar nici fratele său nu mai putea aştepta: 
viaţa trecea pe lângă el şi nu se arăta nici un semn că va 
reuşi să stea vreodată pe propriile-i picioare. 

Situaţia devenea tot mai încordată şi lupta surdă măcina 
ca o durere de dinţi. Într-o zi Al Şaselea constată că 
discuţiile despre apă, ca element primordial, despre 
naşterea pământului sau despre calcularea eclipselor nu 


mai puteau ajuta. Un prezicător îi arătase Philadelphului că 
fratele lui - aşa cum era de aşteptat - îţi va prăpădi averea 
imediat ce va pune mâna pe ea. Însă decât să rămână o 
văduvă sau un orfan pe drumuri, mai bine să aibă măcar 
aceştia partea lor asigurată. Totuşi, deşi ştia ce are de 
făcut, Philadelphul continua să lase timpul să decidă şi ori 
de câte ori fratele său îl exaspera, pleca la un alt ghicitor. Şi 
fiecare îi prezicea nenorociri de pe urma mezinului. 

Într-o seară, cumnatul din Metapont fiind din nou 
călătorit, cei trei fraţi stăteau pe superba terasă de unde se 
puteau admira valurile până departe. Discutau iar despre 
acelaşi şi acelaşi subiect. Atunci Philadelphul lansă o 
propunere ce părea să-i fi scăpat pe loc, în focul aţâţat de 
ceartă, dar şi sub influenţa valurilor ce veneau din adânc, 
se zbăteau zadarnic, se sfărâmau de stânci şi se întorceau 
în larg. 

Peste două săptămâni, mezinul plecă spre Naxos cu trei 
corăbii pline cu mărfuri, corăbii ce constituiau partea lui de 
moştenire. Negustorii - sau piraţii - cartaginezi, care 
trebuiau să-l ia din drum, nu şi-au făcut apariţia. In schimb, 
au apărut alţi pirați. Corăbiile au fost duse spre Africa. Când 
le-a  „răscumpărat”, conform înțelegerii de dinainte, 
Philadelphul recuperă aproape toată marfa, îşi primi înapoi 
corăbiile şi oamenii, se alese cu acest prilej şi cu un profit 
bun, deoarece cu acelaşi drum îi sosiră şi produse nou 
încărcate. Doar fratele nu şi l-a mai putut recupera. Acesta, 
încercând să fugă din „captivitate”, sărise de pe corabie şi 
se înecase în prezenţa oamenilor cu care plecase din 
Heracleea. 

Veştile, ca toate veştile venind în legătură cu această 
întâmplare, erau contradictorii, dar conţineau, fiecare în 
parte, amănunte picante. Familia şi hetairele îl plânseră 
după datină pe cel dispărut. Piraţii, cei ce fac atât de 
primejdioasă călătoria pe mare, fură aspru condamnaţi de 
toţi oamenii de bună-credinţă. 

Al Şaselea se refugia de pomană în discuţii cu fisiologii şi 


cu filosofii. El ştia că, atât timp cât va rămâne în Heracleea, 
nu va avea strop de linişte. Şi mai ştia că în Grecia Mare 
putea să apară oricând cineva să ofere noi amănunte 
despre „răpirea” fratelui său. Philadelphul, care trăia sincer 
în primul şi în primul rând pentru marea lui familie, înţelese 
că trebuie să părăsească Italia, iar o dată cu aceasta să se 
despartă - cel puţin pentru o vreme - şi de ai săi. O 
pedeapsă mai cumplită nici nu exista pentru el. Se luptă 
câteva luni cu gândurile şi cu sentimentele, întrebă - mai 
mult din obişnuinţă - prezicătorii. Apoi plecă pe urmele 
bunicului şi ale tatălui spre Grecia Continentală. Chiar 
neintenţionată, moartea fratelui îl apăsa ca o crimă. 
Pedeapsa pe care şi-a dat-o, plecând din Heracleea şi din 
mijlocul familiei, era cel mai cumplit lucru ce îl putu 
imagina. 


Când ajunse la Atena, Al Şaselea aproape că nu-şi mai 
recunoscu părintele. Al Cincilea devenise „Persanul”, o 
replică posibilă a iluziilor atât de improbabile ale bărbatului 
dus de mult, cel ce-şi părăsise, la rându-i, familia şi averea. 
Poate că aşa arătau visele tatălui, poate că, într-adevăr, 
atunci când îndrăzneşti, visele se transformă în realitate. 
Philadelphul, care îl considerase pe Persan oaia rătăcitoare 
a familiei, începu să-şi privească acum cu alţi ochi 
părintele. Trebuie să crezi în oameni, îşi spunea, în fiecare 
lăudăros există un visător, în fiecare visător se află un 
posibil erou, în fiecare erou se regăseşte copilul care a 
visat. Philadelphul îşi reîntâlni tatăl şi vru să se agaţe de el, 
ca de unica părticică din familie ce i-a mai rămas, însă nu-i 
fu dat nici asta: Persanul începuse să trăiască asemenea 
idealului purtat atâta vreme închis în el, devenise tăcut, 
sobru, sarcastic, rece. In tot acest personaj nu mai încăpea 
şi rolul de tată. (Poate că personajul nici nu era atât de 
complex, pe cât părea.) Şi mai exista un motiv pentru a nu-i 
suporta Philadelphul prezenţa multă vreme: bătrânul prea 


semăna la chip cu mezinul său, mort într-un accident 
neprevăzut al unui plan prea complicat conceput. Al 
Şaselea avea mereu senzaţia că îşi vede fratele ajuns la 
vârsta deplinei maturităţi. Nu la fire, ci la înfăţişare. 
Persanul îşi construise totuşi foarte bine personajul. 
Philadelphului i s-a povestit că atunci când i s-a adus tatălui 
vestea despre nenorocirea întâmplată fiului mai mic, a 
strâns doar din dinţi fără a face nici o remarcă, fără a cere 
nici o lămurire suplimentară asupra împrejurărilor în care s- 
a produs tragedia. Să fi devenit atât de nesimţitor sau să-şi 
fi dat seama că tot nu mai are nici un rost să întrebe? 
Oricum, pentru Al Şaselea comportarea aceasta semăna 
mai mult a dezumanizare. Apoi, renunţă la asemenea 
gânduri, spunându-şi că el este ultimul muritor care are 
dreptul să-şi judece tatăl, el care a stat la originea întregii 
catastrofe. Dar a avut de ales? Şi a vrut el să se întâmple 
ceea ce s-a întâmplat? N-a fost mai degrabă voinţa zeilor ca 
averea familiei să rămână intactă, pentru ca urmaşii să se 
poată bucura de stimă şi posibilităţi? Căci ce înseamnă un 
om care se vede azvârlit în viaţă fără bani şi fără 
experienţă? Şi chiar dacă zeii au voit deznodământul 
regizat, atât de nemilos, după cum se ştie, vina cade 
întotdeauna asupra oamenilor. Nu era prima şi nici ultima 
dispută tragic încheiată între descendenţi din cauza 
împărţirii moştenirii părinteşti. Nu era nici prima şi nici 
ultima oară când unul sau altul dintre fraţi nu se dovedea în 
stare să accepte diviziunea făcută şi, ridicându-se împotriva 
ei, se ridica împotriva soartei. lar zeii îl pedepseau. Pe Al 
Şaselea nu l-a acuzat nimeni de nimic, nici zeii nu aveau ce 
să-i reproşeze, nu el fusese cel ce se împotrivise situaţiei 
date. Abia acum se răzvrătea el: dacă nu jucase decât rolul 
de unealtă a nemuritorilor, atunci de ce trebuie să fie şi el 
pedepsit? Şi nu există osândă mai cumplită de ispăşit decât 
osânda nemeritată. Dar firea Philadelphului nu-i îngăduia să 
se revolte prea multă vreme împotriva zeilor, aşa că sfârşi 
prin a se răscula împotriva lui însuşi - de aceea plecase de 


acasă. 

Al Şaselea nu s-a mutat la tatăl său. Nu suporta să-l vadă 
întruna mai mult de câteva ore. Şi nu în fiecare zi. Dar nici 
nu voia să lase sentimentele nepotrivite să se înfiripe între 
ei. Şi în nici un caz din partea.-i. 

Mai târziu şi-a dat seama că n-a greşit procedând astfel: 
în Atena, ca niciunde în lume, înţelepciunea era un lux la 
îndemâna tuturor. Nu trebuia decât să-ţi deschizi ochii şi să- 
ţi desfunzi urechile şi puteai auzi într-o singură noapte mai 
multă cugetare decât în ani de zile într-alt loc. Pentru 
Philadelph simţul familiei constituia o datorie sfântă, dar 
dragostea faţă de înţelepciune un viciu. Şi, alături de tatăl 
său, vedea oameni celebri, totuşi nu cei pe care ar fi vrut el 
să-i întâlnească. Mai bine spus, nici măcar nu era vorba 
despre oameni diferiţi de idealul lui, ci despre situaţii 
diferite: cu bărbaţii aceia puteai discuta despre orice, însă 
Persanul căuta în special disputele legate de prezent şi de 
un viitor apropiat, de parcă bătrânul n-ar fi fost decât un 
tânăr ambițios, preocupat de intrigi pentru a putea pune 
cât mai curând mâna pe un ciot de putere. Visele celui de 
Al Cincilea au fost întotdeauna foarte concrete, ele îşi 
cunoscuseră forma încă de pe vremea îndepărtatei plecări 
din casa părintească din Babylon, ele încercau să-şi facă 
acum loc în trupul ce le-a fost de atâta vreme zămislit os cu 
os, cută cu cută. In vremea aceasta Philadelphul tânjea 
după altceva: Al Şaselea era mult mai obişnuit cu gândirea 
îmbătătoare a pythagoricienilor şi cu raţionamentele seci 
dar stupefiante ale eleaţilor. Sigur, şi aceia, şi unii şi alţii, au 
făcut politică, au învins şi au plătit amarnic pentru puterea 
avută sau dorită. Dar una este să-ţi placă mâncarea şi alta 
să vorbeşti toată ziua despre ea şi numai despre ea. Pe 
când disputele elevate făceau parte în Heracleea din 
tabieturile celui de Al Şaselea. Ele ţineau de confort, la fel 
ca şi încăperea umbroasă pentru odihnă sau ca plimbările 
de seară de-a lungul râului Aciris. Disputele din Italia erau 
nevinovate: scopul lor se închidea în ele însele. 


Uimitor i se părea însă că aceiaşi oameni, care de cele 
mai multe ori, la simpozioanele unde participa Persanul, nu 
vorbeau decât despre cine merită să conducă o expediţie şi 
cine ar trebui să fie ales strateg, terminând apoi petrecerea 
întrecându-se în cotab sau în alte jocuri de societate, 
aceiaşi oameni se arătau a fi în stare altă dată să 
desluşească tâlcurile cele mai adânci, să aducă dovezile 
cele mai ingenioase şi să se contrazică folosind 
argumentele provenind dintr-o dezarmantă cunoaştere a 
tot ceea ce s-a spus, gândit şi demonstrat până la ei. Erau 
nopţi acelea când Al Şaselea nu mai îndrăznea nici măcar 
să respire şi nu era supărat decât pe el însuşi că nu poate fi 
atent până la capăt, lăsându-se furat de întrebări ce n-ar fi 
avut decât să şi le pună altă dată: când au putut oamenii 
aceia învăţa atâtea lucruri, când au reuşit să cugete atât de 
profund asupra altora şi asupra lor înşişi, astfel încât între 
două cupe de vin să fie capabili să emită judecăţi pe care 
altul ar fi trebuit să le întoarcă zile în şir pe toate feţele, 
până să le priceapă rostul. 

lar când, nu multă vreme după venirea la Atena a 
Philadelphului, îşi făcu şi Alcibiade intrarea triumfală, 
întrunirile la care lua parte Persanul deveniră tot mai puţin 
interesante pentru Al Şaselea. „Cel mai frumos dintre eleni” 
era şarmant, era inteligent şi spiritual, se pricepea ca 
nimeni altul să prepare cele mai potrivite proporţii de vin în 
crater, putea seduce şi un bolovan, dar era interesat în 
primul şi în primul rând de ziua de azi - pentru el şi, 
eventual, şi pentru cetate. Alcibiade era cuceritor şi era 
nobil. Insă Philadelphul avea nevoie de altceva. Asemenea 
prietenului său, Aristipp, el ştia că imixtiunea în treburile 
conducerii cetăţii contravine fericirii, virtuţii, în ultimă 
instanţă. 


E foarte greu de spus ce anume dorea Philadelphul. 
Odată, în prezenţa tatălui şi a lui Alcibiade, Al Şaselea îi 


atrase atenţia lui Socrate. În discuţia ce a urmat şi în care 
fusese vorba despre dragostea de familie, şi în special de 
aceea faţă de fraţi. Socrate îl făcu pe Philadelph când să 
nege rostul simţămintelor fraterne, când să le ridice la cea 
mai înaltă preţuire. Şi toate astea într-o succesiune 
ameţitoare de argumente, în care logica se lăsa cu totul în 
voia bătrânului afurisit. Cei ce au asistat, nu au izbucnit în 
hohote de râs. Spre deosebire de alte victime ale tiraniei 
gândirii lui Socrate, Al Şaselea s-a arătat tot timpul docil şi 
sincer doritor de a învăţa. Neumflându-se în pene, n-a 
devenit ridicol însă, la urmă, nici concluzia pe care ar fi 
trebuit s-o tragă de pe urma dialogului nu i se păru clară. 
Pentru că Socrate însuşi n-a apucat să-i inspire o consecinţă 
logică, nereuşind ei să termine disputa din cauza unui 
mărunt incident survenit, incident ce l-a făcut pe bătrân să 
plece în grabă împreună cu toţi cei de faţă. Al Şaselea nici 
măcar nu mai ştia dacă este îngăduit, din punct de vedere 
moral, să-ţi preţuieşti mai mult fratele numai pentru că-ţi 
este frate sau, dimpotrivă, doar pe alţi bărbaţi, cu care nu 
eşti în relaţii de rudenie. 

Lumea pretindea, în general, pornind de la vorbele lui 
Socrate, că acesta scoate adevărul din om la fel cum a 
extras mama lui fătul din pântecul femeilor gravide. Dar 
Philadelphul credea altfel, el era convins că Socrate a 
moştenit mult mai degrabă calităţile meseriei tatălui său - 
aceea de sculptor. Şi asta nu fiindcă la intrarea spre 
Acropole puteau fi admirate cele trei graţii ivite din mâna 
lui Socrate, ci pentru că Al Şaselea se simţea el însuşi a fi 
fost un simplu bloc de marmură, din care meşterul a putut 
să cioplească, după bunu-i plac, tot ce a vrut. Desigur, 
bătrânului afurisit nu i-ar fi convenit această definire, el 
pretindea că scoate din om doar ceea ce se găseşte acolo 
ascuns şi ceea ce n-a avut puterea să se nască singur. De 
aceea Al Şaselea îşi păstră impresia pentru el. La fel cum 
credea şi că prezenţa lui Alcibiade şi Socrate nu-i ajunge 
pentru că din triada Adevăr-Bine-Frumos, cerută de tânărul 


Platon şi care i se părea o exprimare ideală, pe lângă cel 
mai frumos şi cel mai înţelept lipsea cel mai bun. Scurtă 
vreme a încercat să-l asimileze pe Persan cu cel mai bun, 
dar oricâtă bunăvoință ar fi avut în intenţie, alăturarea era 
forţată. Mai târziu îşi făcu remuşcări: oare nu frumosul este 
cel ce atrage şi binele, la fel cum şi binele atrage frumosul 
până la identificare? Dar o îndoială tot i-a rămas. 

Pe urmă, după plecarea lui Alcibiade (şi a Persanului), 
Philadelphul îşi reproşa că nu profitase măcar de rarele 
momente când ar fi putut sta în acelaşi timp în preajma 
celui mai frumos şi a celui mai înţelept om al lumii. Fusese 
un privilegiu pe care l-a primit şi pe care nu a ştiut să-l 
preţuiască. 


Alcibiade plecase, dar rămase Socrate. Pe acesta ar fi 
putut să-l vadă oricât de des. Insă evenimentele prin care 
trecea Atena erau grave şi puneau în pericol însăşi 
supraviețuirea cetăţii. Lăsându-se furat de curent, Al 
Şaselea se interesa şi el de întâmplările cumplite ce se 
succedau asemenea picăturilor mari de apă căzute pe timp 
de furtună. Totuşi, ce l-a împiedicat să vorbească şi despre 
evenimentele zilei cu Socrate? |n loc de aceasta, 
Philadelphul prefera să stea de vorbă cu discipolii: cu 
Aischine din Sphettos, cu Euclid din Megara, cu Phaidon din 
Elis sau cu Antistene. Sau cu Aristipp din Kyrene. Şi încă şi 
cu alţii. Şi chiar dacă toţi încercau să vorbească la fel ca 
maestrul lor, ceea ce îi dădea celui de Al Şaselea impresia 
că îl ascultă chiar pe Socrate, discuţia părea mai 
omenească şi condusă cu tactul mai uşor de acceptat. De 
Socrate, Philadelphului îi era frică. Îi căuta apropierea şi se 
simţea fericit când îl vedea, însă după doar câteva clipe o 
oboseală cumplită îl făcea să dorească să plece. Socrate se 
dovedea prea puternic pentru el: se comporta ca un vin 
care nu se putea bea decât cu multă apă, iar bătrânul nu se 
lăsa diluat. Se ajungea într-o situaţie tot mai rea: unii, 


asemenea celui de-al Al şaselea, doreau sincer să-l 
întâlnească, să-l asculte şi să se adape de la înţelepciunea 
lui, dar se arătau de fiecare dată prea slabi pentru a-i putea 
suporta prezenţa; alţii se lăsau vrăjiţi de demonstrațiile 
sale, dar se îndoiau de Socrate în lipsă. Chiar şi ucenicii 
făceau parte din cele două categorii: fiecare îl simţea pe 
Socrate ca pe un anestezic, din care te trezeai tot mai 
buimăcit. 

Socrate se manifesta cumplit, ca oricine depăşea cu mult 
obişnuitul. Philadelphul era mândru ori de câte ori se afla în 
prezenţa lui, totuşi se simţea şi complexat de propria-i 
micime. Fără a avea resentimentele celor ce s-au fript la 
dogoarea inteligenţei bătrânului, Al Şaselea îi pricepea 
totuşi prea bine şi pe aceia. Socrate îţi dădea sentimentul 
că disputa este doar apanajul unora, foarte puţini. În felul 
acesta te frustra pe tine de un lucru ce până atunci credeai 
că ţi-a aparţinut. Şi bătrânul era şi mult prea obositor prin 
intensitatea la care te solicita şi prea enervant prin faptul 
că avea întotdeauna dreptate şi prea cumplit prin demonul 
pe care pretindea că-l are încontinuu în preajmă. Un demon 
numai al lui. 


Philadelphul cutreiera Atena şi nu-şi găsea rostul. Atunci 
îl căuta pe Socrate şi nu îndrăznea să se apropie de el. În 
ciuda faptului că îi declarase bătrânului că, neîmplinind 
patruzeci de ani, nu face deocamdată decât să acumuleze 
cunoştinţe, nu-l răbda inima să stea mereu numai să 
asculte. lar bătrânului îi plăcea modestia şi firea deschisă a 
Philadelphului şi văzu în el un posibil discipol. Al Şaselea 
avea o exprimare îngrijită şi, atunci când deschidea gura, 
se făcea şi el ascultat. Doar vorbind îţi cultivi aptitudinile 
intelectuale, doar aşa ţi le verifici, doar aşa ţi le poţi 
dezvolta. Philadelphul nu putea lăsa să-i scape toate 
ocaziile. Se angaja deci şi el în discuţii cu te miri cine - deşi 
la Atena şi cel mai umil lucrător era de cele mai multe ori 


un polemist de temut - şi nu scăpa prilejurile care nu se mai 
întorceau, acelea de a-i asculta pe cei cu adevărat mari. 
Probabil că orgoliul de a ieşi câştigător în dispute, desigur 
acel orgoliu îl mâna. Apoi, trezit la realitate, Philadelphul îşi 
făcea noi scrupule şi alerga să-i asculte pe marii înţelepţi. 
ŞI-I asculta şi pe Socrate. Şi era fericit. 

Ori de câte ori revenea de la un simposion, după ce 
admirase cele mai strălucite minţi ale timpului, după ce - 
câteodată - se angajase el însuşi în vorbele acelora, 
mergând spre casă, simţea un gust sălciu în gură. Cu cât îşi 
astâmpăra mai mult curiozitatea, aceasta creştea şi, încetul 
cu încetul, ajungea la aceeaşi concluzie ca şi Socrate: 
ajungea la conştiinţa a cât de puţin ştia. Dar nu aceasta Îl 
nemulţumea în primul rând: cu simţul speculaţiei te naşti, 
câteva metode ale vorbirii frumoase şi convingătoare poţi 
învăţa repede, cunoştinţe ai prilejul de a acumula cu timpul, 
dacă zeii îţi dăruiesc destule zile, Însă - împotriva 
convingerilor sale din Heracleea - din ştiinţă nu poţi primi 
decât rare satisfacţii - rare din toate punctele de vedere -, 
dar nu şi fericirea. Spuse acest lucru şi unuia şi altuia dintre 
convivii săi, iar aceştia întorceau problema pe toate feţele, 
ajungând la concluzii de mare rafinament. Însă Philadelphul 
nu făcea decât să sugereze că fericirea locuieşte pe alte 
meleaguri decât cunoaşterea şi avea motive să creadă că 
omenirea s-ar fi putut îmbogăţi cu nenumărați filosofi şi 
fisiologi de prima mână, dacă mulţi dintre cei dotați nu ar fi 
găsit la timp alte satisfacţii, mai palpabile. Cunoaşterea 
este asemenea focului: strălucitoare şi mistuitoare. Puţini 
sunt cei ce rezistă la dogoarea ei şi cei ce totuşi se 
încumetă să-i stea în preajmă pierd pentru totdeauna 
fericirea călduţă a celor mulţi. Sigur, omul îşi etalează 
virtuțile şi rostul doar în starea de veghe, dar cât de dulce 
este somnul şi cât de dureroasă este scularea din 
aşternutul cald, chiar dacă disciplina de o viaţă ne face să 
trecem peste această zilnică deziluzie. Şi, să nu uităm, 
somnu-i cel care îngăduie atâtea vise - unele chiar tainice 


adevăruri. Pe cine să învinuieşti? 

Philadelphul îşi amintea tot mai mult de zilele şi nopţile 
petrecute la Heracleea, de cerul la fel de albastru ca şi 
cerul Atenei, de clipele de fericire pe care le simţea ori de 
câte ori stătea serile întins pe un pat, admira de pe terasă 
întinderea nesfârşită a mării şi întârzia la vorbe cu nişte 
prieteni - desigur mult mai puţin dotați ca aceia cunoscuţi 
aici -, ştiind că fiul îi doarme liniştit într-una din încăperi şi 
că soţia îl aşteaptă senină şi răbdătoare în patul ei. Işi mai 
amintea de zilele de sărbătoare când se întruneau la el 
toate rudele, nu numai familia fratelui şi a cumnatului din 
Metapont, ci şi alte neamuri mai îndepărtate, cum mulţimea 
lor şi mulţimea copiilor îi dădeau întotdeauna o senzaţie de 
siguranţă, asemenea unui comandant aflat în mijlocul 
armatei sale, cum îşi găsea în clipele acelea nu numai 
liniştea, dar şi rostul şi nădejdea. Sentimentul de confort 
fizic şi psihic, trăite de atâtea ori la Heracleea, nu l-a mai 
regăsit niciodată. Şi nu fiindcă nu ar fi dispus de mijloacele 
materiale necesare pentru a-şi putea permite orice mică 
bucurie. Ci mult mai degrabă - şi lucrul acesta îl simţea tot 
mai clar - fiindcă nu era făcut pentru elocinţă, în ciuda 
vorbelor lui îngrijite, fiindcă nu era în stare să-şi imagineze 
viaţa călătorind dintr-un loc într-altul şi luminându-i pe alţi 
oameni fie pentru bani mulţi, asemenea sofiştilor, fie 
renunțând la orice pretenţii, precum Socrate. Pentru că 
simţea că nu aceasta este vocaţia lui. Şi nici starea de 
vagabond. Dacă vrei într-adevăr să păşeşti numai şi numai 
pe drumul înţelepciunii, învățase Philadelphul la Atena, 
atunci trebuie să te limitezi să trăieşti ştiinţa. Ceea ce 
pentru cei mari înseamnă, de cele mai multe ori, 
despărţirea de cealaltă lume a satisfacţiilor. Aceasta poate 
să însemne chiar sacrificarea familiei. Are cineva acest 
drept? Poate doar cei mari de tot. Al Şaselea nu se amăgea 
că se numără printre aceia şi le mulțumea şi pentru aceasta 
zeilor. Grija faţă de ai lui fusese o fericire, ce i-a fost 
îngăduită în Heracleea. Şi spera să o poată obţine încă o 


dată. 

Dacă Socrate îşi spunea filosof, adică iubitor de 
înţelepciune, atunci Philadelphul trebuia să se numească 
philophilosof. El îi iubea sincer pe înţelepţi, pe învăţaţi şi pe 
străluciţii vorbitori, dar nu era în nici un caz unul dintre ei. 
Şi, dacă au fost într-adevăr mulţi oameni ce au părăsit de 
bunăvoie drumul învăţaţilor sau dacă n-au fost decât puţini 
aceştia, Philadelphul s-a numărat sigur printre ei. El a optat 
din tot sufletul pentru iubirea de frumos, de înţelepciune şi 
a fost un philo-sophoi, un filosof în cel mai strict sens al 
noţiunii. Pasul care l-a despărţit de înţelepţii propriu-zişi nu 
a putut, dar nici n-a dorit să-l facă. 

Dar poate cineva afirmă că în felul lui şi la nivelul lui n-a 
fost şi el un înţelept? 


Nu putea să vorbească nimănui despre asemenea lucruri. 
Fiecare îl înţelegea în mod diferit. Cum? Ceilalţi nu se ocupă 
şi cu alte îndeletniciri? N-au fost atâţia filosofi negustori 
destoinici în viaţa de toate zilele? Nu se pot da suficiente 
exemple de minţi cu totul remarcabile puse şi în slujba 
binelui statului? N-a luptat însuşi Socrate pe câmpul de 
luptă cu arma în mână pentru gloria Atenei? Nu sunt 
suficiente exemplele de comercianţi stimaţi, oameni de stat 
iluştri, proprietari de ateliere bogaţi care au fost şi învăţaţi 
remarcabili? Sau poate se referă Philadelphul doar la sofiştii 
ce umblau din loc în loc, pentru a-şi expune învăţătura? 
Aceştia da, aceştia trăiesc într-adevăr doar din învăţătura 
lor. Se referă Philadelphul la aspectul moral al vânzării 
învăţăturii de către un om liber către alt om liber? Problema 
nu-i nouă, s-a dezbătut îndelung şi avem şi părerea lui 
Socrate în această privinţă. Sau, l-ar fi iscodit, e cumva 
nemulţumit Philadelphul că înţelepciunea unora nu s-a 
tradus în fapte pe măsură? Şi întrebarea aceasta ar fi fost 
legitimă, şi subiectul acesta a fost discutat de atâtea ori. 

Philadephul nu excludea nici una dintre aceste întrebări, 


dar problema lui era alta. Şi n-o punea în discuţie nu fiindcă 
n-ar fi fost capabil s-o expună suficient de clar şi de 
convingător în cuvinte, ci fiindcă îl reţinea un fel de 
pudoare: pe de o parte simţea că sunt unele lucruri pe care 
nu le poţi declama în gura mare, pe de altă parte nu voia 
să-i jignească pe alţii ce, eventual, nu gândeau ca el. Şi nu 
în ultimul rând, Philadelphul făcea parte dintre oamenii 
inteligenţi şi de treabă care sufereau din cauză că sofiştii au 
început să despartă posesia cunoştinţelor şi a înţelepciunii 
de celelalte îndeletniciri: încântătoarele dispute între 
amatori erau tot mai net înlăturate de logica exersată şi 
rigoarea studiată a argumentelor profesioniştilor. Cei mulţi 
îşi pierdeau un tabiet, cei puţini câştigau întreaga admiraţie 
în materie. Desigur, nu chiar oricine poate ajunge la cultura 
şi la elocinţa unui sofist autentic, dar - revenea Philadelphul 
la ferma lui convingere - şi mai puţini sunt dispuşi să 
trăiască filosofia. lar pe cei ce erau capabili s-o facă, el, 
care avusese o familie şi se bucurase de toate plăcerile 
unui cămin tihnit, el, care spera să mai ajungă o dată la 
toate astea, el nu-i putea decât compătimi. Mulţi dintre 
înţelepţi se vor bucura de admiraţia sinceră a 
contemporanilor şi de onorurile generaţiilor viitoare. 
Vorbele lor vor dăinui şi peste timpuri şi de multe ori doar 
amintirea alături de numele lor a cetăţii natale va face 
posibil ca această cetate să mai fie cunoscută de oamenii 
ce vor trăi peste sute de ani. Dar ei, îşi spunea Philadelphul, 
devin deja din viaţă un fel de statui nu mult diferite de cele 
expuse în pieţele publice. Nu posedă nici un fel de viaţă în 
plus, nu posedă nici un fel de bucurii omeneşti, nu se 
bucură de tot ce poate bucura omul de rând. Că mai 
folosesc şi ei tertipuri pământene, pentru a-şi atinge 
scopurile? E adevărat. Dar zeii înşişi nu uzează de multe ori 
de asemenea şiretlicuri? Şi, pe urmă, care sunt acele 
scopuri? Euclid din Megara vine în straie muiereşti, pentru 
că megarienii nu au voie, sub pedeapsa cu moartea, să 
pătrundă în Atena. Dar de ce o face? Pentru a-şi salva 


familia? Pentru a aduce mântuire cetăţii sale? Pentru a se 
întâlni cu femeia care l-a vrăjit? Nu! Doar pentru a-l auzi pe 
Socrate. Că au mai rămas sentimente umane în ei? Că 
Socrate însuşi a intervenit pentru eliberarea lui Phaidon din 
Elis, atunci când acesta a căzut prizonier în războiul 
împotriva Atenei? Dar pentru câţi prizonieri de război 
vânduți ca sclavi a mai intervenit Socrate? Scopurile, 
tocmai alegerea scopurilor sunt cele mai grele momente 
din viaţa unui muritor. Despre acestea vorbesc înţelepţii 
prea puţin, deşi ele sunt cele ce determină întreaga 
activitate a oamenilor. 

După plecarea lui Alcibiade şi după plecarea Persanului, 
după o scurtă perioadă când Philadelphul se îmbătă cu 
participarea nemijlocită în dispute, înţelepciunea şi 
simposioanele începură să i se pară un lucru tot mai străin. 
lar dorul de ai săi devenea tot mai mistuitor. Pe vremuri 
visase ca fiul să-i ajungă unul dintre marii învăţaţi ai 
timpului, manuscrisele adunate în casa lor din Heracleea, 
precum şi educaţia îngrijită trebuiau să conlucreze în acel 
scop. Acum, însă, îl îngrozea tot mai mult ca şi Al Şaptelea 
să fie mai interesat de idei decât de fiinţe şi, apreciind 
aproape de justa ei valoare însemnătatea înţelepţilor, 
Philadelphul intuia şi suficienţele şi privaţiunile visate 
pentru fiul său. Şi, în special, îndepărtarea de satisfacţiile 
cele mai simple, cele mai mărunte, cele mai directe, cele 
mai umane. O vreme, Philadelphul îşi propuse să facă din 
fiul lui un mare campion, un învingător la jocurile din 
Olympia. Sportul dă şi sănătate, şi frumuseţe, şi disciplină, 
şi cumpătare. Dar un sportiv dus în triumf de o cetate 
întreagă, dispusă să-l facă nemuritor pe învingătorul care a 
făcut-o şi el pe ea nemuritoare, un sportiv eternizat într-o 
statuie îşi termină şi el viaţa pământeană extrem de 
repede. Mai repede chiar decât un înţelept. Căci ce altceva 
decât un vis frumos rămâne la nici treizeci de ani un bărbat 
care cu câtăva vreme în urmă a ieşit învingător la marile 
jocuri? Gloria lui nu se va stinge niciodată. Viaţa însă i se 


sfârşeşte prea devreme, într-o singură amintire. Şi cât timp 
poate trăi un om dintr-o singură amintire? 

Nici acest subiect nu-l putea discuta Al Şaselea de faţă cu 
oricine. Nimeni nu gândea astfel, nimeni nu se îndoia de 
gloria veşnică a atleţilor, nimeni n-ar fi fost încântat să audă 
cum viaţa unui erou poate fi terfelită în zădărnicie. Există 
îndoieli pentru un străin, pentru un metec, îndoieli pe care 
acesta nu şi le poate exprima cu voce tare fără a se pomeni 
acuzat de impietate şi de lipsă de recunoştinţă faţă de 
polisul ce l-a adoptat. Mai lipsea ca Philadelphul să se 
îndoiască şi de zeii Atenei şi de conducătorii ei vremelnici, 
mulţi demni de a fi eternizaţi printre eroi, şi cetăţenii s-ar fi 
putut întreba, pe bună dreptate, ce îi mai rămâne 
respectabil acestui străin ? Philadelphul vorbea atrăgător 
limba cetăţii, era admis la simposioanele cele mai selecte, 
ce rost avea să-şi strice poziţia, ce rost ar fi avut să apară 
întrebări despre originea lui, întrebări care până atunci nu 
s-au pus de nimeni niciodată? Dar în gând şi doar în 
prezenţa zeilor săi, Philadelphul avea voie să-şi pună orice 
problemă, avea voie să aibă orice fel de îndoieli. Numai că 
el nu dispunea de un daimon asemenea lui Socrate, un 
daimon care, chiar dacă nu te învaţă ce să faci, îţi interzice 
măcar să comiţi fapte regretabile mai târziu. Al Şaselea nu 
avea un asemenea daimon şi pentru orice greşeală trebuia 
mai înainte să sufere şi să plătească şi abia apoi să afle că 
opţiunea nu i-a fost cea mai nimerită şi să caute s-o 
înlocuiască apoi cu alta. Dacă se mai putea. Philadelphul 
bâjbâia în întuneric şi - pe undeva - era jignit la gândul că 
alţi muritori sunt scutiţi de asemenea corvoadă. Dar se 
consola uşor: de la distanţe uriaşe, Speranţa îi lumina 
drumul. Din cauza depărtării lumina cădea blândă, iar rănile 
i se închideau sub balsamul ei. 


Tot gândindu-se la calea sa, Philadelphul îşi spuse că a 
devenit asemenea cucului care-şi pune ouăle într-un cuib 


ce nu-i aparţine şi aşteaptă apoi indiferent ca puii să-i 
crească printre străini. El le-a oferit alor lui un cuib, însă a 
plecat de acolo, lăsându-i la voia întâmplării. Pentru el 
întoarcerea în Italia era imposibilă, iar să-şi aducă toată 
familia la Atena n-avea cum. Şi nici n-avea vreo posibilitate 
rezonabilă să-şi mute întreaga avere împreună cu firma, ce 
născuse şi mai năştea venituri. Înainte de toate va trebui 
să-şi croiască o situaţie în Atica sau altundeva. Dar în nici 
un caz la „beoţienii greoi la minte” sau la „tebanii refractari 
la cultură”. Philadelphul visa o situaţie sigură, asemenea 
celei din Heracleea - în peşterile din preajma căreia se 
spune că trăiau viaţa fericită veşnică o mulţime de eroi -, 
însă nu dorea să renunţe nici la tabieturile, din care nu 
puteau lipsi câteva discuţii elevate cu nişte oameni plăcuţi. 
Intâmplarea a vrut, şi zeii au consfințit, ca Philadelphul să 
cunoască la Atena un medic, un om cu o cultură la nivelul 
învăţaţilor pe care Al Şaselea nu numai că-i admira, dar cu 
care mai putea să stea de vorbă fără frica resimţită în faţa 
celor mari. Aceia prea îl făceau să-i fie, de fiecare dată, 
teamă că s-ar putea să nu mai fie sigur nici măcar de 
propriul nume. Philadelphul nu avea încă nici treizeci şi 
cinci de ani, toate drumurile îi erau deschise, medicina era 
o meserie onorabilă te nu cerea investiţii de capital. ŞI 
totuşi „Un medic, a spus Homer, va/orează singur cât mai 
mulți oameni”. Al Şaselea învaţă mai întâi la Atena, apoi 
plecă să deprindă meşteşugul la Cnidos, dar după şcoala 
medicilor sofişti cu care se obişnuise în Atica, cei din Cnidos 
i se păreau prea seci. Cunoscători şi seci. Atunci se hotărî 
să înveţe medicina în insula Cos, unde, pe lângă sanctuarul 
lui Asclepios, exista o tradiţie renumită în acel meşteşug. În 
afară de aceasta, la Astypală se găseau vinuri admirate în 
toată Elada, amfore pe măsura conţinutului şi manufacturi 
celebre. Intr-o asemenea ambianţă puteai nu numai învăţa, 
ci şi sta de vorbă cu oameni plăcuţi. Vechi lentori orientale 
renăscură în Philadelph şi, dacă nu i-ar fi lipsit atât de mult 
familia, s-ar fi simţit poate mai bine chiar decât în 


Heracleea. 

Ca să devină un medic priceput şi pentru a fi admis să fie 
iniţiat de către dascălii din Cos, Philadelphul trebui să 
dovedească aptitudinile pe care Hipocrate le-a formulat în 
capitolul al doilea din „Legea” sa: „să aibă predispoziţie, 
învăţătură, loc favorabil, instruirea din copilărie, dragoste 
pentru efort, timp”... Ceea ce i-a lipsit din toate astea a fost 
instrucţia din copilărie, dar bunăvoința, ba chiar zelul 
dovedit l-au făcut să fie acceptat şi îndrăgit. 


În timp ce învăţa arta medicinei, la Atena puterea fusese 
luată de cei treizeci; apoi fuseseră înlăturați şi aceştia. 
Oraşul trecuse dintr-o conducere într-alta şi cu toate astea 
Philadelphului îi era prea dor de Acropole şi de străzile 
înguste din Cerameicos, de grădini şi de stadioane. El nu 
avea vocaţia medicului vagabond; din Heracleea se 
pedepsise să plece, din Atena nu-l va mai putea scoate 
nimeni. Şi familia şi-o va aduce aici, unde umbrele atâtor 
mari oameni erau prezente. Şi amintirile discuţiilor se 
dovedeau decisive. 

Când reveni, după ce depuse jurământul de medic, Al 
Şaselea mai apucă să asiste la procesul lui Socrate şi să-l 
viziteze pe marele filosof la închisoare - asemenea atâtor 
altora. (Neluat în seamă printre cei mulţi, scribul apucă să 
noteze şi acest moment.) Philadelphul îşi dorise cu ardoare 
să mai ajungă să stea de vorbă cu bătrânul învăţat, îi 
fusese dor de el, spaima ce i-o inspira de aproape se 
dizolva în aburii depărtării. Acum Socrate se afla mai tot 
timpul înconjurat de ucenici şi de curioşi, de prieteni şi de 
foşti adversari. Printre ei şi acel Anytos, cel ce l-a acuzat 
sub impulsul vechii gelozii în legătură cu Alcibiade, dar pe 
care, de data asta, nu dorea să-l mai vadă nimeni. Discuţiile 
purtate în preajma înţeleptului se dovediră la fel de elevate, 
şi în închisoare, pe cum fuseseră şi afară. Şansele ca unul 
care nu se număra printre cei mari să apuce să dialogheze 


cu maestrul, se întâlneau tot mai rar: timpul alerga nemilos. 

lar prezenţa lui Socrate îl înspăimânta din nou. O forţă 
teribilă se degaja din bătrân, o forţă pe care Al Şaselea 
simţea că nu e în stare s-o suporte multă vreme. Prezenţa 
lui Socrate îl ardea. Şi totuşi, într-o seară, venind vorba 
despre medicină, iar Philadelphul fiind singurul om de 
meserie prezent acolo, i se ivi şi lui prilejul de a vorbi. 
Fuseseră atunci mai mulţi bărbaţi în preajmă şi Platon a 
notat mai târziu ceea ce s-a discutat cu acel prilej, dar n-a 
păstrat cu fidelitate fiecare cuvânt şi, după un alt răgaz, în 
Academie a mai circulat un dialog despre medicină. Se pare 
însă că Platon însuşi nu s-a arătat prea mulţumit de acel 
dialog, fiindcă o nouă variantă avea să le concureze pe 
primele două. Apoi alta. Oricum, primele trei urmau să 
treacă în uitare. Şi, o dată cu ele, şi Philadelphul. 

Discuţia porni de la Empedocle, de la puterea aceluia de 
a săvârşi minuni în contactele cu bolnavii. Sufletul lui, 
asemenea sufletului lui Hermotimos din Klazomenae, cel 
despre care se spune că ar fi fost profesorul lui Anaxagoras, 
putea să sălăşluiască liber de închisoarea trupului la mii de 
stânjeni depărtare pentru ca, întorcându-se şi readucând 
corpul la viaţă, să poată povesti cele mai nemaiauzite 
lucruri despre locurile unde fusese. Socrate ar fi întrebat 
despre natura puterii lui Empedocle, Philadelphul ar fi 
răspuns că aceasta ar fi fost asemănătoare chiar cu cea a 
zeilor, motiv ce l-ar fi făcut pe Empedocle însuşi să se 
arunce în craterul Etnei, cu scopul de a-şi pecetlui acolo 
pentru vecie forţa. Dar n-ar fi deloc imposibil ca peste o 
vreme să apară din nou, poate după şapte ani, sau după 
trei sute patruzeci de ani, aşa cum reapare întruna Aristeas 
din Prokomnesos, cel care în timpul vieţii se ivea te miri 
unde şi revenea după răstimpuri în locurile cele mai 
neaşteptate printre muritori. Empedocle, continuă 
Philadelphul, susţine că, acela ce nu ştie ce este omul, nu 
este capabil să ştie nici ce este medicina. Dar, asemenea 
lui Hipocrate, Al Şaselea credea mai degrabă că respectiva 


este spusă unui filosof şi nu a unui medic. Deoarece 
tămăduitorul numai prin artă sa va putea cunoaşte, într- 
adevăr, natura. Apoi se aminti şi despre getul Nikos din 
Histria, cel care îi îngrijise pe traci în timpul războaielor cu 
perşii şi care, capturat şi ucis de arcaşii lui Dareios, 
reapărea de fiecare dată pe câmpurile de luptă, ocupându- 
se de răniții duşmanilor ahemenizilor. 

Apoi s-a vorbit despre cele patru lichide, despre sângele 
roşu provenit din foc, despre fierea galbenă venită din aer, 
despre mucozitatea albă asemenea apei, din care s-a 
născut, şi despre fierea neagră zămislită din pământ. 
Philadelphul lăudă această învăţătură, amintind că ea 
conţine atât cele patru elemente, cât şi cele patru umori şi 
cele patru culori sacre. Totodată, el lăudă logica acestei 
învățături pentru stabilirea diagnosticului şi de aici pentru 
conceperea tratamentului adecvat. Ce poate fi mai înţelept 
şi mai rezonabil decât realizarea echilibrului cuvenit al 
elementelor prin controlul celor două perechi de calităţi 
contrare: cald şi rece, umed şi uscat? Focul este cald şi 
uscat, aerul este cald şi umed, apa este rece şi umedă, iar 
pământul este rece şi uscat. De aici concluzia limpede că, 
dacă un om are febră, îi trebuie mai multă răceală, iar dacă 
este răcit are nevoie de mai multă căldură. Ţinându-şi tot 
timpul geanta de medic în mână, Philadelphul făcu o 
expunere amănunţită şi a multor percepte de bază, 
învăţate, despre influenţa locurilor asupra 
comportamentului corpului oamenilor, aşa după cum a 
arătat atât de limpede şi de convingător Hipocrate, iar cei 
din preajmă îl ascultau politicoşi, deoarece acesta era 
obiceiul locului. Însă pentru nimeni nu era nou ceea ce 
medicul relata în vorbe atât de fluente. Toată lumea avea 
voie să-şi spună liber cuvântul în preajma lui Socrate, dar o 
făcea pe propriul risc. Deşi în ultima vreme maestrul era 
parcă mai uşor suportabil pentru cei mai puţin dotați, 
amestecându-se tot mai rar în discuţie, supraveghindu-i 
doar pe ceilalţi, ca şi cum ar fi vrut să vadă cum se vor 


descurca în curând în lipsa-i. Totuşi, fiindcă în seara aceea 
dialogul nu se lega nicicum, întrucât Philadelphul continua 
să aşeze lucruri de mult stabilite în fraze frumoase, Socrate 
puse câteva întrebări despre rostul medicului, despre cât 
de departe are voie să meargă acţiunea acestuia, despre 
voinţa tămăduitorului şi voinţa pacientului. Erau întrebări 
scurte şi directe, ce nu intenționau decât să dea o direcţie 
discuţiei. Philadelphul apucă să vorbească despre eugenie 
şi eutanasie, despre dreptul bolnavului de a accepta în 
numele libertăţii personale ajutorul medicului, dar şi despre 
dreptul cetăţeanului de a refuza în limitele aceleiaşi libertăţi 
asistenţa. De aici s-a trecut la diferite situaţii particulare, 
cum ar fi de pildă cea născută în clipa când bolnavul nu mai 
era în stare să judece singur sau când judecata lui era 
alterată de boală. Se vorbi despre conceptiile 
pythagoricenilor despre reîncarnare, dacă un medic 
priceput are dreptul să întârzie acest proces. Mai ales în 
cazurile în care trupul vremelnic nu mai este unul 
corespunzător. 

Cineva denunţă şi un alt aspect al lucrurilor şi o făcu 
poate pentru a arăta absurditatea acuzaţiei de impietate ce 
i s-a adus lui Socrate: mulţi vraci şi şarlatani, care numai 
medici nu sunt, asociază diferitele boli, diferitele simptome 
chiar, anumitor zei. Astfel, Hipocrate din Cos, cel amintit 
aici, arată că „dacă bolnavul (atins de boala sfântă) imită 
capra sau dacă rage şi îşi contractă partea dreaptă, pricina 
ar fi mama zeilor; dacă vorbeşte mai ascuţit şi mai apăsat 
(unii) îl aseamănă cu un cal, spunând că pricina este zeul 
Poseidon; când scapă materii, fapt frecvent la cei stăpâniţi 
de o asemenea boală, atunci (aceiaşi) le aplică 
supranumele de Enodia. Dacă materiile sunt mai dese şi 
mai subţiri, ca la pasăre, vinovat ar fi Apollo Nomios. Dacă îi 
iese spumă pe gură şi agită picioarele, pricina ar fi Ares. 
Despre cei cuprinşi noaptea de spaimă, frică şi halucinaţii, 
ca şi despre cei care sar din pat şi fug afară, ei spun că sunt 
urmăriţi de Hecate şi de vedeniile celor răposaţi”. Şi toate 


astea doar pentru cei loviți de boala sfântă, de epilepsie, 
despre care maestrul din Cos ne învaţă că nici nu-i atât de 
sfântă cum i-a fost dat numele. Ca să nu mai spun că tot 
Hipocrate arată că, prin purificări şi descântece, se face un 
lucru total potrivnic intenţiei de cucernicie şi evlavie, 
deoarece „purificarea prin sânge şi mijloace similare a celor 
care au boala, ar da de înţeles că bolnavii ar fi pătaţi de 
sânge sau ar fi stăpâniţi de duhuri sau vrăjiţi de oameni, 
sau ar fi făptuit un lucru necucernic”. 

Apoi s-a revenit la medic, la rolul lui în viaţa cetăţii, la 
obligativitatea de a pretinde un onorariu, la obligaţiile faţă 
de cetate şi la obligaţia cetăţii de a-i înlesni posibilitatea de 
a se putea autointreţine, spre a-i ajuta pe alţi oameni, 
indiferent de condiţie socială şi de sex. Şi, în vreme ce se 
discuta despre toate astea şi se aduceau argumente mai 
mult sau mai puţin convingătoare, Socrate încheie discuţia 
cu o întrebare finală: se ştie că un medic nu are voie să 
intervină într-un caz în care nu mai există nici o nădejde, 
atunci când trupul nu mai este în stare să-i ofere sufletului 
un adăpost convenabil: dar este medicul chemat să 
acţioneze numai asupra trupului? Este medicul un simplu 
meseriaş al materiei, asemenea olarului sau cioplitorului în 
lemn ori în piatră? Aici şi tânărul Platon ar fi vrut să spună 
ceva, dar se abţinu şi se mulţumi să zâmbească. De ce se 
spune atunci, continuă Socrate, că de multe ori simpla 
prezenţă a medicului - reprezentând speranţa - constituie o 
jumătate din puterea leacurilor? Insă materia nu se bucură 
de speranţă, ci doar sufletul. Şi atunci de ce este chemat 
medicul doar în ajutorul manifestărilor trupului? De ce şi 
atunci când este evident că sufletul se află bolnav se 
procedează, de asemenea, tot asupra trupului? Or singura 
stare de sănătate a sufletului e virtutea. Medicul trebuie să 
fie la fel de bun filosof, concluzionă Al Şaselea şi Socrate se 
arătă mulţumit. 


Cei mai mulţi dintre cei ce au asistat la acea din urmă 
discuţie a celui de Al Şaselea cu Socrate s-au autoexilat la 
moartea învățatului. Printre cei care au plecat erau şi 
prietenii Philadelphului. Plecă şi Aristipp. 

Dar Philadelphul, obţinând să fie ales medic de către 
cetăţenii Atenei, îşi aduse familia în cetate şi aşteptă ca fiul 
fratelui său să ajungă matur, pentru a-i ceda firma din 
Heracleea. Doar tatăl nu şi l-a mai văzut niciodată. 

Al Şaselea, care îşi spunea filosof, continuă să colinde 
mereu străzile înguste ale Atenei, cu nelipsita-i geantă de 
medic la el. Privirea-i era cea a bunicului, cel ce împărțise 
dulciuri copiilor. (Pe acela cine să şi-l mai amintească? El 
trăia acum în privirea nepotului.) 

Eliberat de prezența  copleşitoare a învățatului, 
Philadelphul putea acum discuta în tihnă cu amintirile. Era 
ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi sub supravegherea lui 
Socrate. Un Socrate descărnat şi totuşi mult mai uman. O 
amintire cu adevărat iubitoare de înţelepciune, o amintire 
pe putinţa puterii de cuprindere a Philadelphului. 

Acesta devenise un om ciudat, cu care însă toată lumea 
se obişnuise de mult. Nimeni nu ştia că, în timp ce umbla în 
căutarea bolnavilor, nu înceta nici o clipă să stea de vorbă 
cu un Socrate de care, în sfârşit, nu se mai simţea strivit. Şi, 
prelungindu-şi vizitele la fiecare suferind, se avânta în lungi 
discursuri despre virtute. Dar, cu timpul, cuvântările celui 
de Al Şaselea semănau prea tare cu nişte idei fixe. Poate 
că, aflând despre aceasta, Platon şi-a modificat de atâtea 
ori dialogul despre medicină, până ce a renunţat cu totul la 
el. (La acest dialog.) Philadelphul muri la optzeci şi şapte 
ani. Intre timp însă devenise la Atena un simbol între atâtea 
simboluri, a căror origine s-a pierdut demult. 


ANEXĂ 


„CHIRCIT PE BUCATA LUI DE PĂMÂNT” 


„Vine întotdeauna o clipă în care 
principiile, dacă sunt adevărate, 
cer să fie trăite.” 

(Adevăr atribuit lui Socrate) 


Chircit pe bucata lui de pământ, un om îşi dezmorţea 
în dimineaţa aceea frumoasă de martie degetele de la 
picioarele-i amorţite. Umbla desculţ de când se ţinea minte 
şi îi plăcea agilitatea şi independenţa fiecărui os. Işi pipăia 
degetele cu mâinile şi le îndoia rând pe rând - învățase să 
le mişte cum dorea, fără a-l apuca vreodată vreun zgârci. 

Era bătrân şi urât. Dar urâţenia lui nu se datora 
degradării pricinuite de timp; era urât de când devenise om 
şi se obişnuise de mult cu asta. Câteodată demonstra cui 
dorea să-l asculte că este de multe ori mai preferabil să ai 
un nas lipsit de eleganţă, cârn şi răsfrânt, negrecesc, cu 
nările mari, dilatate în toate vânturile, capabile să 
recepţioneze oriunde şi orice, decât un splendid nas elen ce 
nu e în stare să miroasă decât boarea nu întotdeauna 
curată a pământului. Altă dată îşi bătea şi el joc de urâţenia 
sa, pe care nu o dată o compara cu înfăţişarea acelor 
animale urechiate, obişnuite să fie ponegrite. Avea păr 
acolo unde nu era şic să fie, şi îi lipsea acolo unde se 
cuvenea; sprâncenele erau necuviincios de stufoase, în 
timp ce barba crescuse prea rară în atâta amar de vreme, 
cât nu fusese niciodată deranjată în alungirea ei firească. 
Cu toată vârsta, corpul îi rămăsese vânjos, însă picioarele 


scurte se grăbeau să restabilească dezordinea acestei figuri 
de satir. 

Era singur încă, dar ştia că în curând va fi deranjat. Acest 
lucru nu-i displăcea: iubea prezenţa oamenilor, ca şi 
singurătatea, de altfel. In legătură cu singurătatea, avea el 
ideile lui. Şi despre ce nu avea unchiaşul ideile lui? îl 
deranja doar că îi veneau pe cap prea de dimineaţă; lui îi 
plăcea să doarmă până ce somnul se satură de la sine. Nu 
cădea niciodată în lene, mai ales că nici vârsta nu i-ar mai fi 
permis o tândălire lungă în pat. Dar măcar atât cât îi era 
îngăduit îi plăcea să doarmă, să vorbească niţel cu visele şi 
cu „zeul lui”, pentru că el, nici în timp ce dormea, nu era 
singur: gândurile, care mişunau seara în juru-i ca un stol de 
fluturi, i se cuibăreau şi noaptea într-un ungher al capului şi 
nu stăteau nici acolo întotdeauna liniştite. De multe ori se 
certau şi luau diferite înfăţişări, iar el le asculta chiar şi 
atunci cu plăcere, până ce venea zeul lui şi făcea cu 
autoritate ordine. 

Acum, în alte împrejurări, ar fi ieşit şi s-ar fi amestecat cu 
lumea, ar fi căutat o figură prea sigură de ea, un individ cât 
mai salutat, l-ar fi oprit şi ar fi însăilat împreună o 
convorbire. În jurul lor s-ar fi strâns un cerc de curioşi, el și- 
ar fi întărâtat interlocutorul, i-ar fi pus tot felul de întrebări 
şi ar fi extras din corpul acela prea sigur ghemotocul 
mototolit şi rău mirositor al ignoranței. Aşa, în situaţia în 
care se află, nu poate ieşi să scormonească în sufletele 
oamenilor, însă asta nu schimbă prea mult problema 
deoarece acei cărora le lipseşte s-au obişnuit de câteva zile 
să-l viziteze ei pe el. Nu vin toţi, dar vin destui. Îi pare rău 
doar că nu poate să vadă meşteşugarii lucrând în atelierele 
lor: pantofarii făcând aceleaşi mişcări sigure, pe care le 
repetă cu fiecare sandală, fierarii lovind fără a greşi 
vreodată cuiul din potcoava calului strunit doar cu câteva 
degete şi i-ar plăcea să-i vadă chiar şi pe sculptori lucrând, 
cu toate că aceştia mai greşesc din când în când. 

Până să vină să-l vadă, va şlefui încă niţel imnul dedicat 


lui Apollo. „Dedicat”, vorba vine..., zâmbeşte bătrânul 
strâmb. 

lată sunt introduşi primii vizitatori; nişte figuri cu care s-a 
obişnuit de mult, dar oamenii stau stânjeniţi pe lângă 
pereţi. Aşa se întâmpla în fiecare dimineaţă. Bătrânul îi lasă 
în voia lor şi-şi continuă gimnastica falangelor. 

Încetul cu încetul se strânge o mulţime apreciabilă în 
lăcaşul unde-şi duce unchiaşul ultimele-i zile. Sunt oameni 
de toate vârstele, mulţi tineri, dar şi mulţi bătrâni. Sunt 
bărbaţi cu care a fost prieten şi alţii pe care a încercat să-i 
înveţe din neştiinţa lui. Însă pe mulţi nu-i cunoştea şi asta îl 
mulţumeşte, oricât ar lupta să-şi învingă vanitatea. Acum 
se gândeşte totuşi la altceva: îi vede adunaţi aici, vorbind 
unii cu alţii, respirând iuți acelaşi aer, cu toate că mulţi se 
urăsc între ei şi abia aşteaptă un prilej să se ia la harţă, să- 
şi plătească o poliţă mai veche. . 

Nu îndrăznesc să-l conturbe. Işi fac curaj şi vorbesc între 
ei, plonjează în discuţii pentru a uita situaţia, încearcă să se 
înfierbânte în dispută, se străduiesc să ia poziţii cât mai 
degajate, - însă nu ştiu unde să-şi ţină mâinile, unde să-şi 
arunce privirile. Gorgias, care e atât de bătrân încât a uitat 
să mai fie stânjenit, se aşază pe pământ şi nu spune nimic. 
E cel mai bătrân dintre toţi cei de faţă. Antistene e mai 
tânăr, la fel şi Euclid, dar şi tinereţea lor a trecut de foarte 
multă vreme. Aristipp din Cirene şi Platon sunt oameni în 
floarea vieţii. Alţii sunt şi mai tineri, iar câtorva adolescenţi 
abia le-au mijit mustăţile. 

Acum vorbeşte Antistene cinicul. Toată lumea îl ascultă, 
mulţumită că aude un orator inteligent şi uşurată că a 
scăpat de un moment penibil. Antistene, conştient de 
situaţie, încearcă să aţâţe spiritele. Se află pentru ultima 
oară în prezenţa celor doi maeştri ai săi şi nu vorbeşte 
pentru a străluci - de astă dată -, ci pentru a-i face o 
plăcere unchiaşului, ce parcă nici nu-l vede, şi celuilalt 
moşneag, atât de bătrân, încât abia cu greu l-au putut 
aduce doi discipoli la această discuţie din urmă. Antistene 


vrea să le facă pe plac la amândoi, dar e greu să-ţi dai 
seama când le faci unor asemenea oameni un hatâr. Aşa că 
măcar încearcă să-şi atingă celălalt scop, să-l provoace pe 
Platon. Vorbeşte despre virtute şi, ca de obicei, începe s-o 
întoarcă pe toate feţele. Virtutea singură şi numai ea poate 
duce la fericire, restul este balast şi trebuie privit ca balast; 
virtutea este fericirea şi scopul vieţii, ea este zeul la care 
trebuie să te închini. Singurul zeu. 

Socrate îşi vede de treabă, chircit mai departe pe 
bucăţica lui de pământ. Nimeni nu-l opreşte şi nu-l 
interpelează pe Antistene. Ceea ce vorbeşte acesta nu 
reprezintă încă nimic nou: sunt doar cuvintele rostite de 
atâtea ori. Se aşteaptă noua faţetă pe care desigur că o va 
dezvălui şi care va fi punctul atacului lui Platon. Nu, 
deocamdată nu-l întrerupe nimeni. Lucrurile acestea sunt 
prea cunoscute. Încă nimeni nu s-a scandalizat de ateismul 
lui Antistene şi asta nici măcar în celula condamnatului la 
moarte pentru - printre altele - aceeaşi culpă. Nici Melatos 
nu clipeşte, nici măcar Anytos. 


Cu câteva săptămâni înainte, Melatos, acelaşi Melatos, se 
scandalizase profund şi afişase în porticul arhontelui rege 
un text acuzându-l pe Socrate de o triplă vină: nu crede în 
zeii recunoscuţi de stat şi introduce alte zeități în cetate; de 
asemenea, prin activitatea sa, corupe tineretul Atenei. 

Anytos şi Lycon şi-au pus şi ei semnătura. Acum Melatos 
şi Anytos ascultă vorbele lui Antistene, uitând că Atena nu 
are nici un zeu numit virtute, iar că, în schimb, respectă 
alte zeități, de care se pare că vorbitorul a uitat sau - mai 
rău - le neagă conştient. Antistene a spus: „Am văzut o 
nedreptate strigătoare la cer, dar nici un cer nu a văzut şi 
nu a auzit nimic. Zeii au rămas muţi şi nu numai că nu au 
încercat să împiedice nimic, dar nici măcar n-au vrut să 
răzbune nimic”. El, Antistene, i-a conjurat şi i-a implorat 
până ce a înţeles că acela ce nu există nu poate acţiona, 


sau că acela ce nu e bun nu e zeu, ceea ce în cazul de faţă 
e totuna. In schimb, zeul Virtute nu poate face niciodată o 
nedreptate. 

Atât Melatos cât şi Anytos au mai auzit de prea multe ori 
asemenea vorbe pentru a lua vreo atitudine împotriva lor 
sau pentru a fi cel puţin conştienţi că împotriva unor 
asemenea cuvinte se poate lua o atitudine. Sunt propoziţii 
scandalizând doar în context la Atena, şi un asemenea 
context şi-a creat Socrate atunci când a apărut posibilă 
incriminarea sa. 

A fost un proces care n-a pornit din ură, ci din necesitate, 
aşa cum, de altfel, au loc toate procesele la Atena, încercă 
să dovedească Anytos cu ocazia primei vizite făcute lui 
Socrate la închisoare. În clipa aceea Anytos era sincer în 
ceea ce gândea şi spunea. In clipa aceea, da. Văzând 
moşneagul urât, practic aproape mort, nu mai aveai pe cine 
fi gelos. Anytos arătă că, dacă ar mai fi existat o cale 
pentru un proces ostrascizant, este sigur că aceasta ar fi 
fost procedura pe care ar fi urmat-o lucrurile. Numai 
părerea oracolului cum că Socrate ar fi fost cel mai înţelept 
om din lume şi ar fi fost suficientă cu puţini ani în urmă. 
Intre timp vremurile s-au schimbat, iar cererea pedepsei 
capitale de pe acuzarea afişată în porticul arhontelui rege 
nu reprezenta decât ceva pur formal. Câţiva ani de exil ar fi 
mulţumit pe toată lumea. Nimeni nu s-a îndoit nici o clipă 
de adevărul şi de bună credinţă a lui Anytos, atunci când pe 
apucase acesta să-şi înşire părerile - ca un fel de scuză, 
totuşi. Prezenţa lui însă nu mai fu dorită şi Anytos nu mai 
veni la închisoare în vizită la bătrânul dascăl. În ziua aceea 
o făcuse totuşi, pentru că ştia că nimeni n-o să i-o mai ia în 
nume de rău. Oricum, victoria câştigată împotriva lui 
Socrate după atâţia ani de planuri ce păreau fantastice, 
începea să semene tot mai mult cu o înfrângere. Cu un 
dezastru. 

In schimb, Melatos venise la început deoarece toată 
lumea mergea la închisoare să-l vadă pe Socrate şi pentru 


că nu dorea să iasă în privinţa aceasta în evidenţă; se 
simţea tot timpul stânjenit, dar îi era şi mai penibil să nu 
revină în fiecare zi. Nimeni nu-l lua în seamă - nu 
ostentativ, ci fiindcă nu aveai ce să iei în seamă la el - şi 
Melatos depunea cel mai mare zel pentru a rămâne în cel 
mai veşnic anonimat. În ceea ce priveşte ateismul lui 
Antistene, Melatos nu pricepea nimic, nu sesiză nici faptul şi 
nici crima. 

Într-o zi, Socrate, bătrânul urât şi murdar, îl acostase pe 
stradă. Este adevărat că Melatos se rugase de multă vreme 
la zei ca Socrate să-l sesizeze odată şi odată în Agora, să-l 
interpeleze şi pe el, şi bineînţeles să răspundă atât de bine 
la întrebările afurisitului cârcotaş încât să-şi atragă cea mai 
mare stimă din partea cetăţenilor. Zeii i-au auzit ruga, dar i- 
au îndeplinit-o numai în parte. Socrate l-a oprit într-o 
dimineaţă, în timp ce Melatos ieşise într-o palestră 
împreună cu alţi câţiva tineri gata de a se întrece între ei. 
Melatos îl văzu de departe, însă se prefăcu absorbit în 
pregătirile pentru începerea exerciţiilor şi, privind la 
tovarăşii săi, se avântă într-o lungă tiradă. Ştia că bătrânul 
va muşca „nada”; nu se aştepta, totuşi, s-o facă atât de 
repede. Socrate fu foarte politicos. Declară, ca de obicei de 
faţă cu toată lumea, că nu cunoaşte şi nu înţelege 
frumoasele cuvinte ale tânărului poet. Rugă pentru câteva 
explicaţii şi, deşi toţi cei de faţă îi cunoşteau jocul, Melatos 
nu putea să nu se simtă măgulit de faptul că omul cel mai 
înțelept din lume vine să-şi arunce ignoranţa la picioarele 
lui, ale unui tânăr înţelept ce era. Se lăsă linguşit de 
vanitate şi încercă să răspundă cât mai bine la toate 
întrebările, nelăsând să-i scape niciodată prilejul de a etala 
şi cunoştinţe suplimentare, spre admiraţia celor de faţă. 
Sau cel puţin aşa i se părea. Totuşi, fiecare răspuns era mai 
puţin sigur ca precedentul şi Melatos se pomeni la un 
moment dat în faţa unor oameni, tineri ca şi el, care şedeau 
pe jos în jurul lui şi râdeau pe înfundate. Moşneagul a 
rămas între timp afurisit de serios, doar în ochi îi sclipea din 


când în când o licărire şmecheră. Zeii au ascultat numai pe 
jumătate rugămintea lui Melatos, pentru că efectul a fost 
departe de a fi cel scontat. 

Apoi se întâmplă ca, peste câteva zile, să audă în Agora o 
discuţie între un orator renumit pe nume Lycon şi un 
negustor de piei, Anytos. Melatos, care nu se dezobişnuise 
încă să se bage când trebuia şi când nu trebuia în vorbă - 
asemenea lucruri odată intrate în sânge mai dăinuie oricum 
destulă vreme - se pomeni ispitit cu o propunere ce îi 
oferea prilejul unei revanşe. Melatos era un tânăr frumos, 
îndrăzneţ şi ambițios. O minte oarecum opacă, precum şi 
trecerea în faţa femeilor, aveau darul să-l scutească de o 
serie întreagă de complexe. Eşecul în faţa bătrânului 
cârcotaş a rămas în urmă, mai persista ca orice altă 
amintire neplăcută, în timp ce convoiul de succese 
mondene i-au ridicat suficient moralul unui Melatos, convins 
că-şi poate plăti în mod avantajos o poliţă nefericită. 

In schimb, Anytos era un politician abil. Averea şi 
patriotismul lui sincer îl făceau stimat în ochii cetăţenilor, în 
vreme ce mărginirea îl făcea util unei cetăţi aflate după 
treizeci de ani de războaie şi nenorociri. Convingerile sale 
sincere şi probitatea l-au făcut să semneze denunţul. ŞI 
poate că şi o veche rivalitate în legătură cu un Alcibiade 
demult dispărut. Dar chiar dacă au trecut atâţia ani, 
imaginea „celui mai frumos dintre eleni” nu se stingea atât 
de uşor. Şi nici rana de-acum cicatrizată... Dar ceea ce a 
uitat cetatea, a uitat şi cronicarul... 

Prin discursul la proces, Anytos avea să-şi arate public 
oprobiul faţă de Socrate. Totuşi în porticul arhontelui rege a 
plecat Melatos, sau oricare altul pe care Anytos l-ar fi trimis 
acolo. 

Lycon s-a hotărât mai greu să semneze. El era orator şi 
trebuia să se gândească bine înainte de a se arunca într-o 
luptă atât de dificilă. Trecuse bine de tinereţea lui Melatos 
şi nu era nici politician bogat ca Anytos lui i s-ar fi iertat 
mult mai greu o înfrângere. Şi chiar dacă ştia că adversarul 


porneşte la luptă cu multe răni vechi, chiar dacă acesta ar fi 
fost dinainte răpus, s-a mai văzut de destule ori ca fiara 
muribundă să moară luând cu ea şi viaţa unui luptător 
imprudent. 

Lucrurile şi-au urmat apoi cursul. Melatos n-avea 
astâmpăr, se simţea ca o fecioară înaintea nunţii şi se ştia 
privit de toată lumea ca atare. Sâmburele de rațiune, care 
sălăşluieşte până şi în adâncurile celei mai umile minţi, îl 
preveni că este poate unica dată în mărunta-i viaţa când se 
poate bucura de asemenea priviri. Îşi pregăti cu sârguinţă 
discursul şi găsi neaşteptat de mulţi binevoitori să-l ajute; el 
stătea ore în şir cu ochii în gol şi savură cum va fi „după 
aceea”; îşi făcea planuri şi castele în nisip. 

În timp ce Anytos şi Lycon se pregăteau mult mai serios 
pentru această încercare, de cealaltă parte prietenii şi 
discipolii lui Socrate, fără a fi prea uimiţi, dar şi fără a se fi 
aşteptat cu adevărat la acuzările afişate de Melatos, 
încercau să pună astfel la cale lucrurile, încât să-l scutească 
pe maestru de eventualele neplăceri. Desigur, nimeni nu 
citi prea atent pedeapsa propusă pe afişul delator, însă 
existau şi alte mizerii la care Socrate putea deveni 
vulnerabil. Îi pregătiră, aşadar, apărarea, angajară pe cel 
mai bun logograf şi vegheară asupra discursului lucrat de 
acesta. Sarcina lor era totuşi mai dificilă, deoarece procesul 
cel mai greu îl constituia acela de a-l câştiga pe bătrân la 
propria-i apărare, de a-l face să colaboreze sau cel puţin să 
nu încurce şi mai mult lucrurile. 

Zilele treceau calme, răvăşite doar de noutatea unui fapt 
monden: procesul lui Socrate prevestea o dispută 
interesantă, un spectacol aproape sportiv şi, în orice caz, 
sarea şi piperul unei perioade, în sfârşit, liniştite după ani 
când tot ceea ce se întâmplase n-adusese decât nenorocire. 
O dată cu primăvara, renăştea şi metropola după un somn 
de treizeci de ani, somn agitat de coşmaruri şi respiraţii 
neliniştite. 

Singur dintre toţi, Socrate îşi vedea mai departe liniştit 


de treabă. Primi calm acuzaţiile, se ferea să facă vreun 
comentariu şi schimba vorba imediat ce aducea cineva 
discuţia despre ele. Zilele sale se scurgeau asemenea celor 
dinainte, discuţiile îi erau la fel de iscoditoare, faţa la fel de 
senină: o faţă senină de om urât. 

Cu ani în urmă, auzise ceva din gura unui negustor iritat 
de disputele filosofilor: „Vorbele, flecăreala despre virtute şi 
dreptate, toată pălăvrăgeala asta abstractă nu se face 
niciodată decât de către oameni sătui şi odihniţi. In 
momentele cu adevărat grele, nimeni nu se mai aşază la 
asemenea poveşti”. Observase atent oamenii şi trebui să 
recunoască, în mare, dreptatea negustorului şi faptul, într- 
adevăr trist, după care tocmai atunci când lumea ar avea 
mai mare nevoie de rațiune, în clipele când o loveşte o 
nenorocire sau când toată soarta îi atârna de o hotărâre, 
tocmai atunci încetează cei mai mulţi să gândească şi se 
lasă pradă impulsurilor, anulând astfel, dintr-o smucitură, 
tot ceea ce au vorbit cu strălucire ani în şir. Mai mult chiar, 
Socrate avu în decursul anilor prilejul să observe nu o dată 
cum gânduri sincere erau în asemenea cazuri pervertite de 
fapte ce le contraziceau, în loc să le materializeze. Văzuse 
nu o dată fraţi dezicându-se unii de alţii în momente de 
restrişte, după ce o viaţă întreagă îşi etalaseră semnele 
afecțiunii; prieteni ce şi-au jurat credinţă veşnică ajungeau 
în asemenea prilejuri să se înjunghie pe la spate; soţi să se 
părăsească. Ce să mai aştepţi atunci din partea unor vorbe, 
unor biete vorbe, jurăminte făcute nimănui altuia decât ţie 
însuţi? Există mii de scuze şi nimeni nu vine să te tragă 
vreodată la răspundere: o dată cu vorbele, a murit şi cel 
care le-a rostit. 

Cu puţin timp în urmă, un alt negustor vorbi la fel. Se 
aflau în perioada imediat următoare dezastrului, Atena nu 
mai avea flotă, îşi pierduse prestigiul, era cu economia 
ruinată şi cu suveranitatea siluită. Ceea ce trebuia făcut 
acum nu se reducea în nici un caz la veşnica vorbărie 
deşartă, ci pretindea salvarea cioburilor rămase din gloria 


trecută. Prin muncă şi virtute trebuia să se reclădească 
vechea măreție. Negustorul chema poporul la reconstruirea 
atelierelor, a corăbiilor, la refacerea comerţului şi a 
plantațiilor, la combaterea foametei prin cultivarea 
ogoarelor. Flecăreala fără rost este de nescuzat atunci când 
copiii mor de foame şi cetatea întreagă e pradă pieirii. El 
era pielar, dar un om cu capul pe umeri. Era patriot şi îşi 
iubea cu pasiune cetatea, însă nu se ruinase o dată cu ea 
ci, dimpotrivă, averea lui sporise în timpul dezastrului. 
Sentimentele păreau a-i fi curate şi îndemnurile prielnice 
unei cetăţi bolnave, totuşi activitatea lui îi slujea în primul 
rând lui însuşi, la fel cum cuvintele sale n-au împiedicat nici 
înfrângerea de la Agospotamoi. Reconstrucţia economiei 
putea să sature din nou câteva mii de guri, dar avea să 
refacă şi negoţul cu piele şi, cine ştie, poate peste zece sau 
douăzeci de ani, o altă mare - sau aceeaşi - urma să înghită 
flota renăscută. În schimb, cuvintele lui Socrate aveau să 
ridice sufletul cetăţenilor; nu le vor da de mâncare copiilor, 
însă îi va creşte mai drepţi pe cei sortiţi să treacă 
încercarea. Acum, în aceste momente grele, sunt necesare 
a fi puse în aplicare „vorbele”. Poporul Atenei este încă un 
convalescent după o boală a copilăriei. El nu trebuie mânat 
repede să recucerească tot ce a pierdut în acele câteva 
zile, în care a zăcut. Din contră, trebuie educat încet şi cu 
răbdare, pentru a nu se îmbolnăvi din nou. Deoarece orice 
boală trece tot mai greu o dată cu anii. Oamenii să fie lăsaţi 
să acţioneze cu tot ceea ce au mai bun, cu toate forţele lor 
şi nu puşi să trudească folosindu-se de un singur deget. 
Adevărul şi forţa stau în virtute, iar aceasta este îngropată 
în oameni adânc, sub o mie de învelişuri de rutină şi 
răutate, de constrângeri şi ambiţii; virtutea se află învelită 
în straturi de obiceiuri şi chiar în straturi groase de carne, în 
ultimă instanţă. De aceea este atât de greu - şi de dureros 
câteodată - să fie eliberată virtutea din ascunzişul ei. Insă 
de după atâtea veşminte, iese curată şi pură, nealterată, ca 
noul născut. Spre o asemenea naştere trebuie să fie 


îndreptate eforturile în clipele acestea grele, pentru ca, 
după ce s-a desăvârşit, abia atunci pruncul să crească liber 
şi viguros. De aceea sunt necesare în clipele de-acum - ca, 
de altfel, întotdeauna - „vorbele”, discuţiile pe care 
negustorul Anytos le condamnă în graba lui de a reclădi 
cetatea. De a o reclădi aşa cum era. 

Nu, într-adevăr sunt zadarnice cuvintele aruncate în 
după-amiezile călduţe, când doar spiritul şi nu faptele le 
reclamă. Acum, când lipseşte încă grâul, acum însă e util să 
fie repetate, deoarece doar acum îşi pot arăta adevărata 
utilitate, chiar dacă eficacitatea lor se va dovedi peste mult 
timp. Măslinul sădit cu drag şi chibzuinţă nu rodeşte decât 
peste ani şi ani. 

Socrate continuă să se plimbe pe străzi, îndemnând 
oamenii să-şi cultive în primul şi în primul rând sufletul şi 
abia apoi grădina. El nu-i sfătuia să nu lucreze, după cum îl 
acuzau politicienii, dar încerca să-i facă să nu devină sclavii 
unei munci destinate doar îngrămădirii de bunuri. Anytos şi 
ceilalţi spuneau: „Lucraţi, lucraţi fără să vă pese de nimic, 
lucraţi pentru a reclădi cetatea, pentru a o face prosperă, 
pentru a vă îmbogăţi în ultimă instanţă voi!” Socrate striga 
în acelaşi timp, dar cu douăzeci de paşi mai încolo: „Nu 
lucraţi pentru a vă îmbogăţi, bogăţia nu aduce nici o 
satisfacţie! Amintiţi-vă de cârtiţa care şi-a săpat toată viaţa 
galerii sub pământ şi n-a apucat să vadă niciodată soarele! 
Ce folos că avea de toate în cămările ei?” Vorbea apoi 
despre munca oarbă care strânge bogății şi omoară 
sufletul. Le amintea despre tânărul plin de aspirații nobile, 
nedorind decât un singur lucru: să-şi salveze concetăţenii 
de mizerie şi ignoranță. Le povestea cum acest tânăr s-a 
lovit de atâtea ori de perfidia şi interesele meschine ale 
altor oameni, ce îl atingeau mereu cu bogăţia şi puterea lor; 
cum tânărul a ajuns să confunde puterea cu averea şi cum 
a hotărât să se îmbogăţească mai întâi pentru a putea apoi 
deveni suficient de tare, ca să-şi realizeze intenţiile nobile; 
cum tânărul a început să adune averi şi cum niciodată nu i 


s-a părut că a strâns destul pentru a-şi putea pune în 
aplicare planurile generoase; cum a îmbătrânit, uitând de 
mult pentru ce a stocat atâtea bogății. 

Oamenii întorceau buimăciţi capul când la îndemnurile 
celor tari, când la cuvintele lui Socrate. „Amintiţi-vă ce a 
spus Aristofan despre un anumit phrontisterion!” spuneau 
cei mai perfizi, dar ceilalţi reuşeau şi prin cuvinte mai 
simple să-şi impună părerea: „Copiii vă mor de foame! Ce 
vreţi să le daţi de mâncare? Cuvinte ? Nu uitaţi: virtutea e 
bună, n-o neagă nimeni, dar nu poate fi virtuos decât 
cineva care trăieşte. Cu virtutea singură o să muriţi de 
foame şi, murind voi, o să moară şi virtutea din voi!” 
Socrate îi întreba atunci dacă n-au văzut încă vii ticăloşi şi 
morţi acoperiţi de cinste. Nu le dorea să moară, dar îi 
întreba dacă străbunii lor sunt lipsiţi de virtute numai 
fiindcă sunt morţi. Nu le cerea să fie săraci, dar le amintea 
de cinstea unor sărăciei de hrăpăreala şi lipsa de scrupule a 
unor bogaţi. Vorbea foarte bine Socrate şi mai ales asculta 
foarte bine ceea ce i se răspundea, oamenii nu găseau în 
prezenţa lui argumentele cu care să-l combată şi rar cuteza 
chiar să încerce cineva să se măsoare cu bătrânul afurisit, 
care putea să umple pe oricine de ridicol. Apoi, seara sau 
după un timp când, singuri, în linişte, încercau să-şi pună în 
ordine ideile în urma şocului resimţit ori de câte ori le 
vorbea Socrate, când încercau să transforme în rațiune 
ceea ce au recepționat mai mult ca o impresie, atunci 
reînviau din nou contraargumentele cărora le lipsea 
maestrul care să le combată. Şi, în lipsa lui, nu mai puteau 
pricepe cum de este mai bine să rabzi de foame pentru un 
simplu principiu, cum să dai din mână ceva palpabil pentru 
ceva ce poate nici nu există. lar vorbele lui Socrate ce sunt 
dacă nu nişte biete cuvinte? Mulţi vorbesc într-un fel în 
Agora şi altfel în adâncul fiinţei lor. Şi chiar dacă sunt 
sinceri, evenimentele îi învaţă adesea să procedeze cu totul 
altfel. Câţi nu vorbesc despre dezinteres în numele 
interesului? E drept, Socrate nu ascunde nici avere şi nici 


funcţii după cuvinte. E drept că bătrânul n-a încercat 
niciodată să devină altceva decât este. E drept că nu 
primea niciodată bani pentru învăţătura oferită şi refuza 
retribuţia pe care sofişti nu se sfiau s-o pretindă. Însă, pe de 
altă parte, Socrate ştia că are suficienţi prieteni şi discipoli 
cu atât mai mult îndatoraţi, gata să-i satisfacă orice dorinţă. 
E adevărat că prin elocinţa lui nu şi-a strâns nici un fel de 
avere, dar oare n-a reuşit în acest fel să-şi aservească mult 
mai mult? Adică averea tuturor celor care-l stimau! Aşa 
vorbeau gurile rele şi nu numai ele, pentru că nereuşind să- 
| cuprindă, mulţi preferau să-l denigreze, chiar dacă o 
făceau inconştient. 

Şi, pe urmă, mai exista şi un alt argument la îndemână: 
nu trebuie luat ca exemplu acest moşneag ironic şi cam şui. 
Erau şi alţi oameni înţelepţi la Atena, deşi oracolul l-a ales 
pe Socrate. Erau şi alţii care însă preferau să-şi câştige şi 
să-şi păstreze rangul de oameni deosebiți. Nimeni nu-l 
condamna pe Socrate că nu primeşte bani pentru 
învăţătură, dar cui îi ajută că umblă vara şi iarna cu aceeaşi 
manta ruptă şi soioasă, că-şi lasă barba şi părul neîngrijite, 
că-şi ponegreşte soţia luând-o în derâdere unde şi cu cine 
se nimereşte, că atinge cu aroganță subiectele interzise şi 
nu se sfieşte să recunoască un zeu străin, un zeu numai al 
lui? Au şi acestea vreo legătură cu virtutea trâmbiţată 
mereu, pe toate drumurile? 

„Şi, apoi, bătrânul ăsta ţicnit prea ne dă lecţii la toţi. Sub 
masca - asemănătoare ipocriziei - după care tot declară că 
nu ştie nimic, ne tot învaţă pe noi ce e bine şi ce este rău. 
Un altul măcar se mândreşte cu cunoştinţele lui. Hipias din 
Elis nu făcea nici o taină din faptul că pretindea că se 
pricepe în toate domeniile şi că lucrurile cele mai abstracte 
şi cele mai concrete nu mai au secrete în faţa lui. Nu, 
hotărât lucru, Socrate este un original, un orator excelent, 
dar numai un orator. Tot modul lui de viaţă, toate 
ciudăţeniile lui nu sunt decât pentru a arunca şi mai mult 
nisip în ochii celor pe care reuşeşte de fiecare dată să-i 


vrăjească prin vorbe şi prin inteligenţă.” 

Aşa gândeau oamenii atunci când bătrânul nu era de faţă 
şi nu se găsea prin preajmă un discipol dintre cei valoroşi, 
pe care maestrul a reuşit să şi-i formeze. lar el, Socrate, 
ştia toate acestea, le ştia, dar îşi cunoştea şi drumul 
propriu, pe care voia să meargă până la capăt. Nu se 
supăra pe nimeni. Cei ce-l judecau aşa, o făceau din 
ignoranță sau asmuţiţi de alţii. Nu te poţi supăra pe câinele 
ce mârâie când vede că te apropii de el cu o bucată de 
carne şi cu atât mai puţin pe copilul ce plânge şi dă din 
mânuţe în timp ce-l hrăneşti. El nu putea decât să lase 
poporul Atenei să dea din mânuţe. Ceea ce-l preocupa era 
să găsească o nouă metodă sau, mai bine zis, să-şi 
îmbunătăţească deprinderea de a scoate virtutea la 
suprafaţă. Trebuia să găsească o dovadă prin care să le 
arate oamenilor că nu le oferă doar vorbe în locul mâncării 
celei de toate zilele, că modul lui de viaţă nu e dictat de 
originalitate, că vanitatea şi deşertăciunea există într- 
adevăr şi că singurul remediu împotriva lor nu se află decât 
în noi înşine. Le-a spus de atâtea ori că nu primeşte bani 
pentru ceea ce îi învaţă pe alţii pentru simplul motiv că, de 
fapt, nu-i învaţă nimic, nu le dă nimic de la el şi, în primul 
rând, nu le vinde nimic. Ceea ce face este doar că încearcă 
să le arate ceea ce AU El, ceea ce păstrează fără să 
valorifice şi pentru care nu se cuvine să plătească nimănui 
nimic. A venit vremea să le demonstreze că acest ceva, pe 
care nu-l cunosc încă, valorează într-adevăr mai mult decât 
mulţimea lucrurilor ce le sunt cunoscute, din care au gustat 
şi la care le cere să renunţe. 

Incetul cu încetul văzu tot mai clar şi deja cu mulţi ani în 
urmă hotărârea îi fu luată. În ciuda faptului că prietenii îl 
previn câteodată că vremurile sunt vitrege şi oamenii înrăiţi 
de necazuri - sau poate chiar de aceea -, el umblă mai 
încăpățânat pe străzi, limba i se ascute mai tare, obiectul 
înfierat devine mai larg. De aceea nu-i provocă nici o 
surpriză denunţul lui Melatos, de aceea îşi continuă în 


linişte discuţia despre guvernare cu Criton, în timp ce un 
discipol vine să-l anunţe vestea pe care, tânăr iubitor, o 
crede atât de rea. Nu, vestea aceasta nu e nici rea şinue 
nici bună. Melatos n-a pus în fapt decât ceea ce trebuia să 
se întâmple, ceea ce era drept să se întâmple. Departe să-l 
surprindă vestea. Mai bine să continue cu bătrânul prieten 
Criton disputa despre obligativitatea statului de a nu-i lăsa 
pe cetăţeni să facă orice vor. Statul trebuie să-i dirijeze, să-i 
stimuleze şi să le îngrădească pornirile necinstite. Nu are 
voie să-i lase să crească în voia lor, după cum nici 
grădinarului nu-i este permis să-şi lase grădina neîngrijită. 
Şi iarăşi ajunge Socrate la virtute. Statul - şi în primul rând 
conducătorii statului - sunt cei chemaţi să cultive virtutea 
cetăţenilor, să creeze toate condiţiile pentru stimularea ei, 
pentru ferirea ei de numeroasele buruieni ce n-o lasă să 
iasă la suprafaţă. Dar, e adevărat, trebuie avut grijă înainte 
de a eticheta ceva drept buruiană, fiindcă şi în ultima iarbă 
poate sta un leac tămăduitor. Statul trebuie să se priceapă 
să scoată din fiecare ceea ce are mai bun în el. El trebuie 
să-şi iubească toţi cetăţenii în egală măsură şi trebuie să 
încerce să-i pună pe toţi în valoare, fără a încerca să-l 
stârpească pe vreunul. 

Discipolul a rămas cu gura căscată şi a mai repetat încă o 
dată vestea adusă. Nu, bătrânul a înţeles despre ce este 
vorba. A ştiut, de altfel, acest lucru chiar înainte de a-i fi 
fost anunţat. A aşteptat de mult această veste. 

Ştirea nu este nici bună, nici rea, îl asigură el pe 
discipolul neliniştit de ceea ce avea să se întâmple. Poate fi 
numită o veste bună când cineva, după ce nu doreşte decât 
să sădească binele şi cinstea, este chemat în faţa judecății? 
Dar poate fi rea o veste anunțând o punere faţă în faţă între 
omul lucid şi cei pe care acesta vrea să-i ajute? Poate să se 
plângă Socrate că i s-a ivit prilejul de a-şi aduce 
argumentele în faţa întregii cetăţi? Trebuie să se teamă de 
o confruntare între el şi cetăţeni, între principiile promovate 
o viaţă întreagă şi copilăria celor din jur, între credinţa sa şi 


el însuşi? N-ar avea dreptate cei ce numesc originalitate şi 
vorbărie goală întreaga-i viaţă, dacă el s-ar arăta înfricoşat 
în faţa unui asemenea examen hotărâtor? 

Din nou, când îl aud vorbind, prietenii şi discipolii, 
precum şi toţi cei ce se nimeresc să fie de faţă trebuie să-i 
dea dreptate. Şi din nou, atunci când rămân singuri, se nasc 
îndoielile. (Socrate ştie acest lucru şi este convins că ceilalţi 
n-au învăţat încă să raţioneze în suficientă măsură singuri, 
fără ajutorul unor jaloane pe care el încearcă încontinuu să 
le pună la îndemână.) Aşa că, rămaşi singuri, prieteni şi 
discipoli îşi amintesc de răutatea oamenilor şi de 
nesiguranța vremurilor, de mărginirea unora şi de 
conjunctura existentă, şi hotărăsc să-l caute pe logograful 
cel mai bun al cetăţii, îl plătesc şi îi veghează munca şi 
obţin o apărare corectă şi demnă, ceva ce, chiar dacă nu 
dezice vechile convingeri ale bătrânului, le atenuează cel 
puţin, le face mai acceptabile pentru masa de heliaşti, le 
pune mai pe înţelesul acestora, amintindu-le totodată 
meritele celui incriminat, viaţa lui cinstită şi bătrâneţea-i 
albă. Îl pregătesc de asemenea cu precauţie şi pe maestru 
pentru a-i putea pune în faţă acest discurs bun al unui om 
de profesie şi în acelaşi timp as în elocinţă, al celui mai 
vestit specialist al timpului - Lysias. 


Bătrânul pare la început înduioşat de grija lor, le 
mulţumeşte pentru osteneală şi ascultă politicos discursul. 
Dă de câteva ori aprobator din cap pentru o întorsătură 
fericită a frazei sau pentru un cuvânt ales pus la locul 
potrivit. Apoi laudă cuvântarea, dar o refuză în cele mai 
cuviincioase cuvinte. Şi pe măsură ce toţi cei de faţă 
încearcă să-l convingă, devine tot mai trist şi mai întunecat. 

Cum, n-au înţeles nici măcar apropiații lui că acest proces 
este încercarea vieţii SALE, a ideilor SALE, că EL ŞI NUMAI 
EL ESTE CEL CARE TREBUIE SĂ SE AFLE FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU 
POPORUL ATENEI, cu toţi discipolii? Oare nu pot ei să 


înţeleagă, după atâtea ceasuri petrecute împreună, că el 
este cel ce aşteaptă în primul rând această confruntare, 
care i se arată aproape ca o recompensă? Cum ar mai 
putea să apară în faţa cetăţenilor dacă în această rară 
favoare ar abdica, dacă ar da bir cu fugiţii şi ar repeta ca un 
papagal cuvintele - e drept foarte frumoase, poate prea 
frumoase, scrise de un altul? 

Ne aflăm în faţa unui proces unde se pune problema 
vieţii şi a morii, îndrăzni cineva. Da, este adevărat, dar 
acest proces este al întregii Atene şi Atena n-are dreptul să 
se eschiveze din faţa examenului ei de maturitate! Cum, 
chiar le este frică pentru soarta lui? Pentru Atena să se 
îngrijoreze! Pentru ea să spere! lui ce i s-ar putea întâmpla? 

Ce-ar fi avut să-i mai spună? Poate doar că Atena este 
încă un copil şi că unui copil nu este bine să-i dai voie să se 
joace cu focul. Dar, orice i-ar fi spus, ştiau că-i zadarnic. 
Stăteau cu toţii trişti, cu capetele plecate. 

Bătrânul fu mărinimos şi-i linişti, ghicindu-le gândul. 
Copilul nu va fi lăsat să se joace nesupravegheat. El, 
Socrate, va fi de faţă şi îi va veghea mişcările. Dacă totuşi 
se va arde copilul, va fi sau pedagogul de vină, şi în cazul 
acesta va fi indicat să fie pedepsit, sau copilul acesta este 
inapt de a primi orice educaţie. Au ei oare dreptul moral de 
a crede că poporul în mijlocul căruia trăiesc şi din care fac 
parte nu poate fi educat? Au ei oare dreptul să se 
autoinsulte atât de grav? lar îndrăzni cineva: nu poţi să-i 
predai unui copil mersul stelelor sau geometria. Dar 
maestrul consideră discuţia încheiată şi reluă firul întrerupt 
al disputei cu Criton, convorbirea despre guvernare. 


Prietenilor şi Atenei nu le-a mai rămas decât să aştepte 
desfăşurarea evenimentelor, să se afle în zorii zilei hotărâte 
în piaţă, să se înghesuie ca să încapă cu toţii în spatele 
barierelor, să-şi întindă gâturile pentru a vedea şi să 
aştepte lunga ceremonie de tragere la sorţi a heliaştilor, ce 


trebuiau să reprezinte poporul cetăţii. Şi astfel, în zorii zilei, 
cinci sute şi unu bărbaţi, toţi cetăţeni liberi, marinari şi 
negustori, meşteşugari şi simpli pierde-vară, într-un cuvânt 
cei mai diferiţi cinci sute şi unu cetăţeni ai Atenei se 
aşezară pe băncile acoperite cu stuf cu scopul de a-l judeca 
pe bătrânul învăţat Socrate şi pentru a primi jumătatea de 
drahmă care îi se cuvenea după lege pentru această 
treabă. Bătrâni respectabili se înghesuiau pe aceste bănci 
alături de bărbaţi în floarea vârstei şi apropiații lui Socrate 
nu-şi putea reţine un zâmbet - cu toată gravitatea 
momentului - când îşi aminte au că aceşti bravi cetăţeni, 
taţi şi bunici, au fost numiţi de către maestru „Copilul 
Atena”. Dar totodată îşi dădeau şi mai limpede seama de 
seriozitatea situaţiei, de încăpăţânarea lui Socrate de a trăi 
în universul visurilor sale, de primejdia rezultând din acest 
lucru în legătură cu apropiata judecată. Dar nu mai era 
nimic de făcut. Privindu-i pe heliaştii aleşi - la fel de buni 
sau de răi ca toţi ceilalţi din rândul cărora au fost traşi la 
sorţi -, prietenii şi discipolii maestrului puteau cu greu spera 
că se va stabili puntea necesară pentru măcar jumătate din 
cei cinci sute şi unu oameni flămânzi sau sătui, dar toţi cu 
micile lor necazuri şi bucurii, abia scăpaţi de alte necazuri 
mai mari. Cu greu,. spun, putea exista speranţa că aceşti 
oameni să găsească brusc calea spre calmul maestrului, 
spre sila ce o avea el faţă de orice vanitate, spre realitatea 
lui abstractă - ei cei obişnuiţi cu cel mai cenuşiu concret. 
Socrate le-a repetat de atâtea ori: „Atenianul nu e nici bun 
şi nici rău. Nu e bun pentru că n-a învăţat încă să fie bun, 
dar de aceea nu trebuie denigrat”. Într-adevăr, atenianul nu 
era decât un om obişnuit, chiar dacă se lăuda cu o tradiţie 
de glorie seculară. Dar el nu învățase încă în nici un caz să 
ofere o lipie pentru un principiu moral, care nu era inclus în 
ceremonialul tradiţional; alegea întotdeauna ulciorul cu 
cidru pentru o entitate ce trebuia explicată ore în şir, fără a 
fi de cele mai multe ori lămurită. Erau mici speranţele, zic, 
ca aceşti oameni să se lase brusc convertiți. Ştiau acest 


lucru prietenii şi discipolii maestrului şi o ştia chiar Socrate. 
Dacă ar fi mărturisit-o, l-ar fi acuzat de risc nebunesc, de 
aventură. Dar el era singurul care era conştient că e atât de 
bătrân, încât riscul stă în a aştepta. El trebuia să afle ce a 
realizat în această viaţă, să afle ce moştenire le-a lăsat 
celor ce i-au fost discipoli, fiind formaţi pentru a-i continua 
opera. El însuşi ar mai putea insista cinci, zece, poate 
douăzeci de ani. Dar poate că moartea îl va întrerupe mai 
devreme şi poate că o va face brusc. N-ar vrea să plece 
legat la ochi - i se cuvine să ştie. 

Între timp, judecătorii depuneau jurământul solemn că 
vor fi imparţiali şi drepţi, că se vor lepăda de orice patimă 
sau ură personală şi invocară zeii, rugându-i să le lumineze 
înţelepciunea şi să-i călăuzească în judecată. 

Însă lumea era prea nerăbdătoare şi nu-i asculta. Melatos 
avea trac. În calitate de principal acuzator, lui îi venea 
rândul să ţină prima cuvântare, discursul de incriminare. Se 
pregătise cu mult zel, fusese ajutat cu multă pricepere în 
întocmirea discursului, aşteptase cu nerăbdare această zi, 
dar acum avea emoţii şi nu putea decât să-şi repete 
mecanic primele propoziţii, învăţate pe de rost împreună cu 
gesturile cu care le va acompania. Se temea că va uita un 
cuvânt, că se va bâlbâi din cauza emoţiei, că nu va 
deschide destul de larg braţul sau că îl va întinde prea mult, 
că îi va tremura mâna. Era incapabil să se mai gândească şi 
la conţinut. De altfel, nu a fost prea atent nici când i-a fost 
întocmit acest conţinut. Atunci gândurile i-au zburat înainte, 
depăşind ziua procesului şi nelăsându-l să se concentreze. 

Se simţi pe neaşteptate în mijlocul atenţiei generale şi nu 
trebui să se mai concentreze mult, discursul îi porni singur 
de pe buze, gesturile învăţate de atâtea ori se articulau de 
la sine şi, privind întruna în gol, ţintind un punct fix pentru a 
nu i se distrage atenţia, cuvintele, lipsite pentru el de orice 
sens, se aliniară cuminţi unele după altele pe un fir 
nevăzut, suspendat în aer. 

Veni rândul lui Socrate să se apere. Dar nu urmă nici un 


discurs din partea acestuia. Bătrânul nu-şi pregătise nici o 
cuvântare! Ce preliminarii să-i fie necesare lui, care a trăit o 
viaţă pentru această confruntare? Tot ceea ce a făcut şi a 
spus până acum, toate discuţiile lui întâmplătoare din 
Agora, convorbirile cu discipolii, controversele purtate la 
umbra măslinilor sau afirmaţiile făcute cu diferite prilejuri, 
toate acestea constituie discursul ce-i reprezintă apărarea. 
Şi dacă acestea nu sunt suficiente, ar fi el oare capabil să 
compună într-o zi sau o lună ceva care să însemne mai 
mult? In loc de a ţine o cuvântare, bătrânul i se adresă lui 
Melatos pe cel mai firesc ton cu putinţă, un ton de 
conversaţie, de parcă în jurul lor n-ar fi fost adunată toată 
Atena ci doar cercul obişnuit de curioşi ce se strângea de 
obicei, atunci când pornea o dispută pe una din străzile 
oraşului. Nici vocea nu-i era diferită faţă de o ocazie de 
rând; doar în timpul zilei glasul îi deveni mereu mai grav. 
Totuşi, dacă ar fi venit cineva dimineaţa, ar fi lipsit în timpul 
zilei şi l-ar fi ascultat din nou seara, şi-ar fi dat seama de 
diferenţa netă de registru dintre cele două momente 
diferite ale procesului. 

Heliaştilor nu le-a făcut o impresie favorabilă felul firesc 
cum s-a apărat Socrate. Nici judecătorii nu erau prea 
încântați de omul acela aproape indiferent la situaţia în 
care se afla. Ei erau obişnuiţi ca acuzaţii să ceară 
permisiunea de a depune pentru ei şi rudele, de obicei 
soțiile cu copiii agăţaţi de poale sau mamele plângând. 
Acuzaţii încercau să facă impresie şi să-şi dovedească o 
nevinovăție cât mai zgomotoasă, cereau clemenţă şi 
compătimire, linguşeau judecătorii şi heliaştii, impresionau 
publicul şi zgândăreau vanitatea tuturor. Şi tocmai faptul că 
nu erau priviţi în poziţia lor privilegiată de magistrați 
nemulţumea... Judecata trebuia să aibă aspectul unui 
spectacol, trebuia să fie gravă şi solemnă cu un ritual, cel 
judecat şi cel ce judecă trebuiau să trăiască momentul ca 
pe un act decisiv. Or moşneagul acesta, întotdeauna sigur 
pe el, dădea impresia că se află în piaţă şi că obiectul 


discuţiei n-ar fi decât tot unul dintre veşnicele-i subiecte 
abstracte. Nu, de data asta judecători şi juraţi nu se aflau în 
faţa plăţii pe care vanitatea lor era obişnuită să o 
primească cu fiecare proces. Şi ei se simțeau frustrati. 

Pe de altă parte, trebuiră să admire simplitatea cu care 
spulberă bătrânul toate acuzaţiile aduse de tânărul poet. 
Este drept, Melatos şi-a spus cuvântul, pentru acest lucru s- 
a pregătit el, dar, pus în faţa întrebărilor unei vulpi bătrâne 
ca Socrate, trebui să dea îndărăt şi o făcu într-un mod atât 
de nedibaci, încât intervenţia nu numai că-i fusese redusă 
la zero, dar aduse şi grave prejudicii întregii acuzări. Dar, în 
aceeaşi măsură, apăru remarcabilă iscusinţa cu care 
bătrânul, fără a face o singură afirmaţie, doar cu ajutorul 
întrebărilor, reuşi să demonstreze ceea ce dori şi chiar mai 
mult decât atât. Căci Socrate nu se mărgini să spulbere 
acuzaţiile ce-i fuseseră aduse, dar dovedi ca ridicol 
discursul de încriminare chiar şi prin logica lui. Dovedi că 
albul este negru şi că negrul este alb, pentru ca apoi să 
demonstreze că nu este nici alb şi nici negru ci gri sau maro 
şi după ce toată asistenţa păru convinsă, reveni pentru ca 
să demonstreze că totul nu este decât albastru sau orange. 
Sfârşi prin a-i zăpăci în asemenea măsură pe toţi cei de 
faţă, încât a depins numai de voinţa sa când să pună capăt 
acestei vrăji. 

Doar el ştia că n-a făcut tot acest lucru din plăcere. N-a 
vrut decât să le dea o lecţie şi să le deschidă ochii: 
„Oamenilor, copiilor, de ce nu vreţi să înţelegeţi? Puteam să 
fac ce voiam cu voi! N-am vrut. Am dorit să vă ajut să 
înţelegeţi ceea ce faceţi şi pentru ce o faceţi. Nu m-am 
amestecat niciodată în treburile voastre. Am încercat doar 
să vă feresc de greşeli! De altfel, ceea ce am făcut eu acum 
putea realiza oricine are cât de cât experienţă în sofistică. 
Vedeţi dar: eu pot, dar nu vreau!” Nu le-a spus însă aceste 
lucruri. Se opri din întrebat, lăsă bietul tânăr din laţurile în 
care-l prinsese şi tăcu, cuprinzând sub sprâncenele sale 
prea stufoase întreaga Atenă. Dar Atena n-a înţeles nimic. 


Până una alta, Melatos trebuia să iasă din joc. Felul cum 
o făcu n-a fost mai puţin jalnic decât restul: la fel cum s-a 
găsit vorbind în faţa oamenilor adunaţi pentru a-l asculta, la 
fel s-a pomenit disprețuit de toţi, aruncat undeva alături de 
evenimente, în timp ce planurile şi visele i se prăbuşeau 
trosnind sub râsul dispreţuitor al celor dezamăgiţi. 

Cu atât mai rău pentru Melatos ... Se ştia însă că Socrate 
nu înlăturase deocamdată decât cea mai mică stavilă, un 
foarte mic Interpus, în timp ce armele grele ale inamicului 
abia urmau să fie scoase în luptă. Melatos nu reprezentase 
decât colbul stârnit înaintea vijeliei. 


Discursurile lui Anytos şi Lycon erau mai simple, dar la fel 
de lucrate, nelipsindu-le nici lor o înfloritură, acolo unde era 
cazul. Se deosebeau de cuvântul lui Melatos în primul rând 
prin modul cum au fost susţinute în instanţă. In timp ce 
tânărul, paralizat de trac, vorbea ca prin transă, atent doar 
să nu uite cuvântul ce urmează şi gestul ce-l însoţeşte, 
Anytos şi Lycon acuzau cu vorba, cu mâna, cu mintea şi cu 
întreaga lor făptură. (lar în Anytos reînvia clipă de clipă 
gelozia uitată, dar niciodată stinsă. În inima lui, Alcibiade nu 
murise niciodată. Acum cuvintele deveniseră pumnalele 
visate în nopţi de nesomn şi de ură.) Anytos şi Lycon îşi 
gândiseră singuri discursul şi erau capabili să-l discute: 
erau conştienţi de cele ce spuneau. De aceea Socrate 
renunţă în disputele cu ei la arma cu care-l spulberase pe 
tânărul Melatos. Dar o făcu nu pentru că nu ar fi avut nici o 
şansă în faţa lor cu metoda aceea - învinsese de 
nenumărate ori vorbitori mai aleşi; niciodată nu-şi căutase 
el adversari modeşti în dispute. Renunţase să-i zăpăcească 
prin întoarceri de frază; nu apelase la ajutorul tehnicii 
sofiştilor, pentru că a fost acuzat şi dorea să spulbere 
acuzaţiile, nu să-i facă pe incriminatori pur şi simplu să 
tacă; s-a comis o greşeală ce trebuia îndreptată şi nu numai 
potolită. Atena se afla în faţa unei încercări, trebuia să-i 


arate calea, nu s-o lege şi mai mult la ochi. 

Socrate se apucă să discute toate acuzaţiile. Nu se 
disculpă. A o face, înseamnă a-ţi recunoaşte pe jumătate 
vina. El interpretează acuzaţiile ca pe nişte învinuiri 
teoretice şi pune doar problema dacă asemenea învinuiri se 
pot aduce sau nu cuiva. Este adevărat că uneori acel cineva 
căruia i s-ar putea (sau nu) aduce aceste acuzaţii seamănă 
destul de mult cu Socrate însuşi, dar aceasta n-are mare 
importanţă, nefăcând altceva decât să slujească drept 
exemplu concret pentru o mai uşoară înţelegere. 

Anytos îl învinuieşte de impietate la adresa zeilor. ÎI 
acuză că ar cerceta aştrii. Socrate întreabă dacă zeii trebuie 
să fie mai neliniştiţi fiindcă există cineva care observă 
stelele, decât leul pădurii pentru că gâzele calcă aceeaşi 
iarbă pe care păşeşte şi el. Este adevărat, recunoaşte 
Socrate, oamenii au PARCA lucruri mai urgente de făcut 
decât să citească în stele: virtutea trebuie căutată în noi şi 
nu în afara noastră, dar de aici şi până la concluzia de 
impietate este un drum foarte lung. 

Socrate este acuzat de criticarea faptelor zeilor, de 
bagatelizarea unor întâmplări sfinte, spune Lycon. Socrate 
nu crede în zeii cetăţii, strigă Anytos. Bătrânul ignoră cu 
totul numele amintit: este cineva care îi recuză pe vechii zei 
locali? La cine se referă oare cei ce spun asta? La poetul 
povestind despre furia oarbă a unei zeițe care, cică, ar fi 
declanşat un dezastru? La celălalt cântăreţ având de 
pătimit deoarece îndrăznise să se ia la întrecere cinstită cu 
un alt zeu? La bărbaţii şi femeile luând fără frică zeii drept 
martori la faptele pe care nu le-au săvârşit? La cei ce 
jignesc zeii printr-o veşnică cerşeală? Putem noi oare acuza 
toţi poeţii, în frunte cu Homer, pentru impietate în faţa 
zeilor? 

Ce zei sunt aceia - îi învăţă el - dacă sunt capabili să 
jignească, să se înfurie, să riposteze şi să se certe între ei 
după chipul şi asemănarea oamenilor? Zeii sunt zei, de ce 
trebuie să ni-i imaginăm ca pe vecinii noştri? De ce să nu 


recunoaştem că, la fel cum nu ştim nimic despre noi, nu 
ştim nimic nici despre ei? De ce să le cerşim tot felul de 
bunuri şi avantaje? Nici virtutea n-ar trebui s-o cerşim de la 
ei, deoarece şi aceasta este în noi. Să lăsăm zeii şi să nu 
mai vorbim despre ei, să ne vedem de ale noastre! 

Socrate aduce divinităţi străine, zbiară acuzatorii. 

Pentru prima oară trebuie să admită bătrânul că este 
vorba despre el şi nu despre un împricinat imaginar. O face 
însă cu mândrie, pentru că divinitatea străină este 
„divinitatea lui”, cea sălăşluind în el, în Socrate, omul 
devenit conştient de zeul pe care-l conţine - sau de care 
este conţinut. (In privinţa aceasta pare cu totul stranie 
acuzaţia cum că zeul, „demonul” lui, ar fi străin cetăţii - în 
măsura în care este el, Socrate, cetăţean al Atenei, în 
aceeaşi măsură este „autohton” şi zeul lui; şi, pe urmă, de 
unde şi până unde „zei” când este clar că este vorba doar 
de unul? Şi cum, adică, l-a introdus el în cetate pe Zeul 
venit acolo cu Socrate însuşi? Dar acestea sunt lucruri 
neesenţiale şi bătrânul le atinge doar în treacăt.) Principalul 
că acest „demon” există, departe de Socrate gândul de a-l 
tăgădui, din contră, este mândru de privilegiul de care se 
bucură, este mândru că Zeul îi vorbeşte. Nu, nu „demonul” 
e cel ce-l influenţează în acţiuni, nu „demonul” este cel ce-i 
dictează gândurile şi nici cel ce-i mână paşii. El, Socrate, 
hotărăşte singur asupra acţiunilor sale! Dar „demonul” îl 
împiedică să greşească, să facă o faptă de care apoi i-ar 
putea părea rău. Demonul reprezintă sfetnicul care-l 
veghează. Dacă se referă Anytos la faptul că el, Socrate, în 
discuţii i-a îndemnat pe tineri să-şi caute propriul demon, 
atunci nu-i nimic de negat: el, Socrate, a încercat să 
introducă aceste zeități, care însă nu sunt străine de cetate, 
ci aparţin Atenei şi ar trebui să fie recunoscute de Atena! 
Dar - continuă mai potolit bătrânul - se vede că nici măcar 
discipolii săi n-au reuşit încă să fie demni, demni de propriul 
lor demon. 

Insă Lycon nu lăsă cuvintele maestrului să se sfârşească 


într-un ecou ce ar putea păşi liniştea spre minţile heliaştilor. 
El sfarmă acest început de tăcere şi aduce noi învinuiri: 
Socrate corupe tineretul, îi insuflă dragostea pentru 
speculaţii sterpe, pentru interminabile discuţii, răpindu-l de 
lângă ateliere, de pe ogoare sau chiar din viaţa publică. 
Când cetatea se află în plină reconstrucţie, tineretul e 
îndemnat la trândăvie de către un bătrân, nici el prea 
harnic. 

Este adevărat, spune Socrate, nici el şi nici discipolii lui 
nu fac altceva decât să umble şi să vorbească. Ca, de altfel, 
şi oratorul Lycon. Numai că în timp ce Socrate face această 
treabă, denumită aici „lenevie”, pe gratis, Lycon mai cere şi 
bani pentru ea, deşi tot ce vorbeşte Socrate nu se poate 
confunda cu ceea ce spune Lycon. El, Socrate, nu 
tăgăduieşte nici acest lucru. Dimpotrivă, se mândreşte cu 
el. (lar se mândreşte, observă fără plăcere judecătorii.) Se 
mândreşte cu spusele sale, în numele său şi al cetăţii care 
are privilegiul de a dispune de un asemenea cetăţean. 
Pentru că oratori... o văd toţi cei de faţă, de oratori nu duce 
lipsă cetatea. 

Şi iar revin tunetele vorbelor grele ale lui Anytos: Socrate 
reţine tinerii excesiv pe lângă el. În afară de influenţa 
nesănătoasă pentru cetatea greu încercată, tânărul se 
alege prin preajma învinuitului şi cu disprețul faţă de 
părinţi, cu punerea sub întrebare a puterii acestora, a 
dreptăţii acestora. Socrate nu face altceva decât că 
încearcă să distrugă familia. Socrate îşi ponegreşte propria 
soţie, ce exemplu ar putea da el tinerilor discipoli? Dar - şi 
asta este încă şi mai grav - Socrate nu vorbeşte numai 
despre familie cu învăţăceii. Îndemnurile lui nu se ridică 
numai împotriva puterii paterne. De multe ori pune sub 
semnul întrebării chiar şi statul atenian, chiar şi puterea 
judecătorească, obiceiurile, totul! Şi ce nu pune Socrate la 
îndoială? Există oare vreun subiect sfânt, pe care să nu-l 
răscolească, pe care să nu-l mânjească prin veşnica-i 
îndoială? Mai trebuie să ne întrebăm asupra eficacităţii 


învăţăturii lui? Mai trebuie să-i căutăm influenţele? Mai 
trebuie să fim şovăitori înainte de a considera aceste 
influenţe dăunătoare pentru Atena, când avem în faţă 
exemplul unor discipoli hrăniţi din aceleaşi înrâuriri? Este 
adevărat, pe morţi să nu-i tulburi, dar atunci când trebuie 
să depună într-o cauză atât de grea ca aceasta, poate că 
este permis să se facă o excepţie. Să ne amintim doar de 
doi dintre cei mai „buni” discipoli ai lui Socrate! Să ne 
amintim de copilul Alcibiade jucându-se în mijlocul drumului 
şi întrerupând circulaţia carelor şi a oamenilor, toţi trebuind 
să aştepte să le facă hatârul de a se scula pentru a-i lăsa să 
treacă! Să ne amintim de adolescentul ce îşi declama 
noaptea discursurile, de multe ori neruşinate, dar 
întotdeauna cu o voce tunătoare, prin nişte locuri unde 
cetăţenii doreau să doarmă. Să ne amintim ce gusturi avea 
Alcibiade în timp ce toţi ceilalţi cetăţeni liberi ai Atenei 
flămânzeau! Să ne amintim cum a batjocorit Alcibiade zeii 
înaintea unei bătălii şi cum a adus oprobiul divinităţilor 
jignite asupra întregii cetăţi! Să ne gândim la acest fapt, la 
amănuntul că poate nu este întâmplător că şi discipolul a 
trebuit să dea socoteală pentru impietate tot în faţa unui 
asemenea tribunal şi poate că vom putea trage câteva 
concluzii! Să ne gândim că şi discipolul a fost foarte popular 
şi să ne gândim şi la efectele tragice pe care a trebuit să le 
suporte Atena în urma acestei popularităţi! Să ne gândim la 
morţii semănaţi de Alcibiade printre atenieni ca urmare a 
acţiunilor sale! Să ne gândim la discipol şi să ne gândim şi 
la maestru! 

Anytos tăcu. Şi el l-a iubit pe Alcibiade şi ştia că Atena a 
văzut până în ultima clipă în „cel mai frumos dintre eleni” 
scăparea ei. Folosise exemplul fără plăcere, doar fiindcă în 
luptă orice armă e bună. Şi poate fiindcă a-l acuza pe 
Socrate prin faptele lui Alcibiade conţinea în ochii lui Anytos 
un sâmbure de dreptate. Dar până şi lui acest sâmbure îi 
lăsase un gust amar. 

Sau să luăm şi un alt exemplu, completează Lycon, să 


luăm şi un alt exemplu, dacă pilda de tristă amintire a lui 
Alcibiade nu este suficientă pentru a convinge! Să luăm un 
exemplu şi mai zguduitor, deoarece sunt destule la 
îndemână. Să ne amintim puţin de trădătorul Critias! Mai e 
necesară remarca, pentru a preciza, că ne aflăm în faţa 
unui alt discipol al lui Socrate? Mai e necesar să amintim 
activitatea lui Critias în fruntea aristocraților spartofili? Mai 
e necesar să amintim motivele pentru care a fost nevoit 
Critias să plece în exil? A uitat cineva modul cum s-a întors 
Critias la Atena, felul cum i-a tratat pe cetăţeni? Nu a fost 
oare un semn al zeilor sfârşitul lui Critias? Să ne gândim 
puţin la ideile lui Socrate şi la faptele discipolului său, 
Critias! Mai poate cineva să refuze concluziile? 

Bătrânul luă din nou cuvântul: nu mai vorbi prin întrebări, 
gura nu-i mai schiţa rânjetul senin de mai înainte, era trist 
şi mâhnit. Era mâhnit că s-au adus morţii spre a se judeca 
un om viu pentru crimele lor. Era mâhnit că aceşti morţi au 
ajuns să fie priviţi după modul cum au fost descrişi şi că 
nimeni n-a protestat. Era mâhnit că s-a uitat că Lysandros a 
ezitat să atace flota Atenei atât timp cât în fruntea acesteia 
a fost Alcibiade, eroul aici ponegrit. Oare Anytos a uitat atât 
de repede că, atunci când Alcibiade n-a mai comandat flotă, 
a căzut şi unicul scut împotriva Spartei? Dar el, Socrate, nu 
va mai aminti în acest loc numele celor doi discipoli, acum 
morţi. Zeii şi eternitatea îi vor judeca. Nu şi-a putut imagina 
că se vor găsi acuze împotriva sa, continuă Socrate. Dacă a 
fost necesar să fie învinuit prin ceea ce au săvârşit alţii, 
nevinovăția îi e dovedită prin lipsă de acuze. Este la fel cum 
ai târî în faţa tribunalului un olar pentru că oala făcută de el 
a servit drept ulcior unui asasin care a turnat otravă în ea. 
Dacă s-a pornit pe această cale, de ce nu este acuzat şi de 
lipsa de pietate a lui Anaxagoras, sau a lui Protagoras, sau 
a lui Diagoras din Melon, a lui Hipias din Elis sau a atâtor 
altora care au compărut şi ei în faţa unui tribunal 
asemănător? De ce este acuzat că le spune tinerilor că 
trebuie să fie mai deştepţi şi mai buni decât părinţii lor? Se 


numeşte atac împotriva puterii paterne dacă sădeşti 
credinţa în ideea că tineretul trebuie şi poate să 
depăşească tot ceea ce e vechi şi rău în sufletul 
înaintaşilor? Este cineva aici de faţă, părinte al unui copil, 
care n-ar dori ca odrasla să-l întreacă în virtute? Nu este 
oare vinovată de crimă tocmai cetatea unde se îngăduie 
asemenea acuzaţii împotriva unui om ca el? Vouă, cei ce 
credeţi în zeii pe care mă acuzaţi că îi desfid, nu vi se pare 
un dar ceresc să primiţi un cetăţean capabil să-şi jertfească 
viaţa pentru a încerca să vă facă mai buni? Cu ce drept 
jigniţi voi zeii refuzând un asemenea dar? Nu sunteţi, oare, 
voi profanatorii? Acuzaţi că ar fi adus prejudicii cetăţii un 
om al cărui singur scop este slujirea unui popor, pe care 
refuză să-l jignească prin a se apăra! Nu vă daţi seama de 
circumstanţe? Nu vă daţi seama de măreţia unui om ce-şi 
sacrifică viaţa pentru a vă dovedi vouă singurul principiu de 
progres: virtutea ? Cum credeţi că aţi putea judeca voi un 
astfel de om? Şi, mai ales, cum credeţi că i-aţi putea face 
vreun rău? Numai vouă vă puteţi strica, doar pe voi vă 
prejudiciaţi! 

— Atunci de ce te mai aperi, Socrate? 

— Nu pe mine mă apăr. Pe voi vă apăr! 

Printre oameni pluteşte rumoarea. Heliaştii vor trebui să 
îşi depună votul, dar mai ezită. Melatos a dispărut undeva, 
nimeni nu-şi mai aminteşte de el. Anytos şi Lycon s-au 
aşezat şi ei, obosiţi. Doar Socrate a rămas mai departe în 
picioare, încercând să cuprindă Atena toată sub două 
sprâncene prea stufoase. 

Prietenii se apropie şi-l sfătuiesc: a vorbit minunat, dar 
acum este momentul în care se hotărăşte totul, heliaştii 
sunt nehotărâţi. De un singur fir atârnă procesul. Maestrul a 
vorbit mai mult decât demn. Nimeni nu-i va putea reproşa 
vreodată că s-a terfelit în faţa judecătorilor. Acum, însă, ar 
trebui să mai atenueze cele spuse. Acum ar trebui să le 
vorbească simplu, ca orice cetăţean. Judecătorii şi heliaştii 
nu sunt decât nişte simpli oameni cu micile lor vanităţi: o 


dată la multă vreme au şi ei ocazia să pară importanţi. Nu 
câştiga nimeni şi nu pierde nimeni nimic, dacă li se lasă 
această mică vanitate de oameni mărunți. Aici lor le place 
să fie priviţi drept cei ce hotărăsc, drept nişte mici zei, 
drept nişte învăţători. Nu le uzurpa această vanitate! Şi 
dacă mai au cumva vreo îndoială asupra nevinovăţiei tale, 
fă-le această mică favoare, dovedeşte-ţi cinstea imaculată! 
Tratează-i ca pe nişte judecători de circumstanţă, dar totuşi 
ca pe judecători! Este singurul lucru pe care-l cer. Ei nu-ți 
vor răul, însă în mărginirea lor, tratându-i altfel, se vor simţi 
frustraţi şi te vor condamna. 

Socrate, însă, priveşte drept înainte, în picioare, cu capul 
aruncat pe spate, cu mâinile încrucişate pe piept. Cine nu e 
vinovat n-are pentru ce să ceară clemenţă! Poate fi 
condamnat cineva pentru această omisiune? Floarea de pe 
câmp se revoltă împotriva vitei ce se pregăteşte s-o 
smulgă? Ea rămâne cel mai pur semn al câmpiei. Semințele 
pe care vântul a apucat să i le împrăştie vor da şi pe mai 
departe strălucire locului. Chiar dacă şi dintre ele multe vor 
avea soarta florii din care au venit. Pentru toată lumea 
această floare rămâne semnul ce ne îmbogăţeşte viaţa şi 
nu buruiana veninoasă ce poate ucide botul îndreptat s-o 
muşte. 

El, Socrate, îşi iubeşte concetăţenii şi prin atitudine 
aduce cetăţii cea mai caldă dovadă de dragoste. Dar îi 
iubeşte pe atenienii visaţi şi nu îi va schimba niciodată pe 
chipul întâmplător al unor oameni încă inconştienţi. Îi 
iubeşte pe atenieni, dar nu-i va răsfăţa, deoarece este 
primejdios să linguşeşti un copil. În primul rând pentru 
copil. 


În timp ce cei cinci sute de heliaşti se perindau prin faţa 
urnelor, lumea se moleşi obosită. lIstoviţi de lungile 
discursuri, de personalitatea bătrânului - întotdeauna 
personalitatea autentică oboseşte -, istoviţi de procesul 


desfăşurat fără pauză, flămânzi, saturați de subiectul 
pentru care mizaseră într-un fel sau altul, tăceau cu toţii, 
aproape indiferenți la cele ce aveau să se întâmple. Nici 
heliaştii nu făceau excepţie, se îndreptau spre urne fiindcă 
trebuiau să-şi onoreze solda şi fiindcă era cel mai simplu 
lucru ce-l puteau face; majoritatea îşi definitivau hotărârea 
abia după ce se ridicau de la locul unde şezuseră şi în timp 
ce aşteptau ca acela din faţă să-şi depună conţinutul 
discului. Jigniţi în onoarea lor de heliaşti pentru că nu li se 
recunoscuse demnitatea juridică de către acuzat, dar şi 
cuceriţi de acesta, îşi lăsau votul hotărâți puţini, la 
întâmplare câţiva şi majoritatea se decideau în funcţie de o 
impresie întâmplătoare de moment. („E bătrân, săracul!” îşi 
zise unul, privind la sprâncenele stufoase, dar albe, ce îi 
aminteau de sprâncenele bunicului, aşa că nu-l putea decât 
achita. „Şi acum stă în picioare în poziţia aceea sfidătoare!” 
constată altul şi orgoliul rănit îi hotărî verdictul. „Are o 
nevastă bătrână...” stabili altcineva, achitându-l. „Până şi 
pe nevastă-sa o înjoseşte cu gura-i spurcată!” gândi altul în 
timp ce-l condamna. 

Unul se străduia să-şi amintească o frază spusă de Lycon 
şi al cărei sens îi rămăsese neclar, iar altuia nu-i plăcuse 
atitudinea lui Melatos, a cărui stânjeneală o luase drept 
aroganță. Prea puţini se concentrară asupra ideilor lui 
Socrate în timp ce-i hotărau soarta. Şi astfel, cei care-l 
condamnară nu erau nici măcar împotriva principiilor 
bătrânului, iar cei care-l achitară o făceau fără să fie de 
acord cu el. Pur şi simplu ideile au fost în întregime omise.) 

„281 voturi împotriva a 220 voturi îl condamnă pe 
Socrate, găsindu-l vinovat!” anunţă magistratul, trezind la 
realitate o mulţime istovită, deja aproape indiferentă. 

„Spectacolul s-a terminat” gândiră oamenii, puţin trişti ca 
la orice sfârşit. Insă deoarece delictele pentru care a fost 
condamnat Socrate nu se încadrau într-un paragraf anume, 
osânditul însuşi se cuvenea să-şi aleagă pedeapsa şi să-i 
convingă pe juzi de echitatea alegerii. 


Prietenii se adună şi-l sfătuiesc să aleagă o amendă, o 
sumă oricât de mare. N-are să-l coste nimic. Toţi vor fi 
bucuroşi să contribuie la achitarea ei. Are prieteni mulţi, 
amenda împărțindu-se în atâtea părţi, nici ei n-or să fie 
prea loviți. 

Dacă nu vrea să accepte acest ajutor din partea lor, să 
aleagă exilul. Mai mult ca sigur că nici una, nici cealaltă 
dintre aceste propuneri nu va ridica obiecţii. Procesul a fost 
început, întrucât unii cetăţeni de vază consideră că 
momentul nu este prielnic pentru ideile pe care maestrul se 
încăpăţânează să le răspândească oriunde şi faţă de 
oricine... Dacă, pentru un timp, Socrate va fi îndepărtat, 
nimeni nu va mai avea nimic de obiectat. De altfel, un exil 
în Tesalia n-ar fi decât o răsplată binemeritată. Incercau să- 
| convingă cu argumentele la modă şi pornind de la un mic 
viciu de raţionament şi mascându-l cât mai bine, clădeau o 
concluzie, în rest, cu totul şi cu totul logică. De data 
aceasta argumentele lor erau stufoase: din cauza emoţiei şi 
a gravităţii momentului, fiecare voia să-l convingă, fără a 
mai avea răbdarea de a-i asculta şi pe ceilalţi. Până la urmă 
însă două concluzii trebuiau să-l hotărască pe Socrate să le 
asculte sfatul: dacă pleca în Tesalia, cetatea ce-l stima 
pentru marile-i merite, putea să-şi continue nestingherit 
activitatea pe un câmp pregătit de el însuşi. Se ştie că 
Socrate îşi alegea de obicei elevii în funcţie de cât erau de 
dotați. De ce se cramponează de Atena, care la ora asta nu 
este decât un copil necopt încă - sunt vorbele maestrului -, 
un copil necopt şi răsfăţat, în loc să se ocupe de Tesalia cea 
atât de receptivă şi doritoare să-l primească. Da, se 
cunoaşte patriotismul lui Socrate, dar de la Tesalia influenţa 
lui ar putea fi, în condiţiile date, mai masivă decât din 
Atena însăşi. 

Celălalt fir, prin care încercau să-l convingă, era de alt 
ordin: el se referea la de curând dispăruta practică a 
ostracismului. Dacă un cetăţean se bucurase de o prea 
mare influenţă - pentru a se preveni tirania - fusese exilat 


pentru zece ani din cetate. Ceea ce nu reprezentase o 
măsură represivă, ci doar una preventivă, astfel încât cel 
căruia i se aplicase ostracismul rămânea şi în continuare 
demn de toată stima cetăţenilor, iar la întoarcerea la Atena 
îşi găsise intacte averea şi toate drepturile. Nu este oare 
identic cazul maestrului cu această practică din timpul 
gravelor evenimente din ultimele decenii? Nu este mai 
degrabă ostracismul o recunoaştere decât o pedeapsă? Ce 
apreciere mai evidentă ar putea aştepta un înţelept atât de 
lipsit de ambiţii publice asemenea lui Socrate? 

In sfârşit, îşi schimbă şi bătrânul poziţia. 

„Să vedem” zice „să vedem dacă am dreptul să-mi aleg o 
pedeapsă de orice fel. În primul rând i-aş dezamăgi pe cei 
220 de heliaşti ce au votat pentru achitarea mea, oameni 
ce m-au găsit nevinovat şi care nu merită să fie dezorientaţi 
tocmai de mine. Dar nu este vorba numai despre aceştia. 
Cei ce au votat împotriva mea ar fi induşi şi mai mult în 
eroare dacă eu însumi le-aş da dreptate, alegându-mi o 
pedeapsă. Voi mă sfătuiţi să mă «salvez». Cum de mă 
sfătuiţi tot voi să influenţez heliaştii să condamne pe cineva 
pe care atât voi cât şi eu îl socotim nevinovat?” 

Prietenii încercară să-i mai arate că tocmai fiindcă este 
nevinovat trebuie să diminueze printr-un verdict mai uşor o 
nedreptate mai mare. Dar Socrate a rămas neclintit: dacă 
se află în faţa unor judecători, atunci aşteaptă din partea 
acestora dreptatea. Or, după părerea lui, dreptatea n-ar 
trebui să dicteze nici un fel de pedeapsă împotriva unui 
nevinovat. Dimpotrivă, ar trebui să-l răsplătească la 
bătrâneţe pentru meritele sale. O sentinţă blândă nici nu l- 
ar condamna pe Socrate, nici nu l-ar răsplăti. El aşteaptă un 
verdict din partea Atenei. 

Urcă din nou la tribună şi ceru ospitalitate la Pritaneu - 
cea mai mare cinste publică. El le ceru heliaştilor să se 
pronunţe clar şi nu printr-o soluţie de compromis. Le ceru o 
răsplată pentru serviciile aduse Atenei sau moartea pentru 
aceeaşi activitate. Hotărârea lor trebuia să fie clară. 


În timp ce heliaştii trec pentru a doua oară la vot - de 
data asta puţini mai ezită, pe aproape toţi i-a hotărât 
aroganţa băţoasă a acestui smintit bătrân -, prietenii 
părăsesc încetul cu încetul adunarea. O fac nu pentru a se 
dezice în felul acesta de Socrate - dimpotrivă, vor încerca şi 
pe mai departe tot ce vor putea pentru a-l salva -, dar acum 
va fi prea dureros să-i vadă înfrângerea, să vadă feţe 
imbecile satisfăcute, să vadă ambiţii săturate şi orgolii 
liniştite. Şi mai greu le-ar fi să privească faţa maestrului 
atunci când va afla rezultatul numărătorii voturilor, pe care 
şi acum se mai încăpăţânează să şi le creadă favorabile. 
„Voi îmi cereţi, le-a spus maestrul, să mă dezic de şaptezeci 
de ani de credinţă în ceva, pentru a salva câţiva ani 
netrebnici. Nici măcar cantitativ nu-mi rentează târgul!” 

Nici acum, când află sentinţa de condamnare la moarte 
rostită de aproape toţi heliaştii, nu poate da înapoi. Într-o 
ultimă alocaţiune, îşi acuză judecătorii care deliberează 
impresia primitivă a faptelor şi nu faptele înseşi. Îi întreabă 
pe acei heliaşti, ce iniţial l-au găsit nevinovat, cum de au 
fost capabili să condamne un om curat chiar şi după 
părerea lor? Se întreabă în faţa lor în legătură cu soarta 
tuturor celor chemaţi să răspundă, îi compătimeşte nu 
numai pe acuzaţi şi pe judecătorii lor, dar pentru întreaga 
Atenă este îngrijorat, pentru cetatea care, sub un impuls 
sau pentru o vanitate, este capabilă să se sinucidă moral, 
cum de altfel s-a dovedit şi în ziua aceasta. Supraviețuirea 
morală este condiţia indispensabilă supravieţuirii fizice, le 
explică el. In condiţii obişnuite este posibil să trăieşti pur şi 
simplu, dar în momentele grele fără virtute nu poate exista 
forţa pentru supravieţuire. Virtutea este, până la urmă, 
condiţia indispensabilă vieții. El n-a făcut decât să 
pregătească lumea pentru momentele într-adevăr grele, 
când vor fi în joc nu vieţile unor cetăţeni sau ale unor cetăţi, 
ci viaţa omenirii întregi. Va veni vremea ca numai printr-un 


puternic simţ moral să se mai poată supravieţui şi vai de 
omenire dacă acesta îi va lipsi tocmai atunci! 

Apoi, înainte de a cobori de la tribună, le mulţumi celor 
câţiva cetăţeni ce au votat în favoarea lui, arătându-le că îl 
consolează pentru toţi ceilalţi: oare ce poate să-l satisfacă 
mai mult decât faptul că n-a trăit totuşi degeaba atâţia ani? 
lată că n-a vorbit în vânt. Apoi cobori. Socrate atât a avut 
de spus. 

Dar lumea nu-l mai asculta. Întrecerea s-a sfârşit. Puţin 
importă circumstanţele. Unchiaşul acesta obraznic şi-a 
primit până la urmă pedeapsa. Nu te poţi măsura cu o 
întreagă cetate, mai ales dacă aceasta se numeşte Atena. 

Satisfacţia le era totuşi umbrită de un regret ce nu-l 
puteau defini. Nimeni nu făcu glume, nimeni nu se bucură, 
nimeni nu se grăbi să-i felicite pe Anytos sau pe Lycon, iar 
pe Melatos toată lumea îl uitase demult. Deja sentimentele 
oamenilor se mai schimbară faţă de condamnat. 


Deoarece a doua zi după proces trebuia să plece corabia 
pregătită pentru a duce la Delos cortegiul menit sărbătoririi 
zilei de naştere a lui Apollo, execuţia fusese amânată - 
după datină - până la întoarcerea vasului sacru. Drumul pe 
mare până la Delos e lung şi doar intensitatea vântului 
putea să-i hotărască durată. În zilele următoare, oamenii - a 
căror vanitate nu mai avea acum pentru ce să sufere - 
găsiră, rând pe rând, sentinţa prea aspră. La început fiecare 
o sesiză în gând, pentru ca apoi s-o spună cu voce tare. 
Acesta a fost momentul când l-a vizitat şi Anytos pe Socrate 
la închisoare, disculpându-se în faţa celui condamnat. Vina 
lui apăru însă prea evidentă - pe când, de fapt, contribuţia 
nu i-a fost decât întâmplătoare -, încât lumea prefera să-l 
ocolească pe sicofant, cel puţin în aceste zile, să-l 
înconjoare atât pe el cât şi pe Lycon cu stânjeneală, 
atitudine pe care, întrebaţi, n-ar fi putut-o motiva. 

In aceste condiţii, fusese destul de uşor pentru Platon, 


Criton şi ceilalți prieteni să pregătească evadarea 
bătrânului. Temnicerii se lăsară mituiţi aproape pe faţă, iar 
cei ce n-ar fi trebuit să afle cu nici un chip despre această 
activitate subversivă se grăbeau să le dea conspiratorilor 
tot felul de sfaturi pentru bunul mers al quasi-evadării. 

Fusese aleasă şi cetatea unde să se refugieze evadatul şi 
se obţinură toate asigurările că bătrânul va fi primit acolo 
bine. Se pregăti corabia cu care să părăsească Socrate, 
prietenii şi discipolii credincioşi, Atena şi fură angajaţi 
corăbieri destoinici cu sclavi vânjoşi, toţi oameni de 
încredere ai unuia sau altuia dintre cei ce se pregăteau să 
fugă o dată cu Socrate. Până şi toiagul i l-a adus cineva la 
închisoare bătrânului şi, la întrebarea uimită a lui Socrate, i 
se dădu o explicaţie de ordin afectiv. Maestrul se bucură de 
toiag, dar nu spuse nimic. Totul era pregătit pentru fugă. 
Mai lipsea un singur amănunt: nu fusese încă determinat 
Socrate să accepte să evadeze. Şi doar acest singur 
amănunt nu se încumeta nici unul dintre apropiații săi să-l 
ducă la îndeplinire. Insă zilele treceau şi corabia era 
aşteptată să revină de la Delos. Prietenii ţinură sfat şi-l 
însărcinară pe Criton - cel mai vechi camarad al maestrului 
- să-l convingă. Până atunci se făcură unele aluzii în 
prezenţa bătrânului, se spuseseră unele lucruri, însă 
Socrate, de obicei atât de curios, rămânea impasibil chiar la 
aceste vorbe, de parcă ar fi ştiut totul, de parcă nu l-ar fi 
interesat propria-i evadare. Criton bănui inutilitatea 
intervenţiei şi era aproape convins că nu are ce să-i spună 
nou bătrânului. Dar tocmai de aceea se pregăti cu şi mai 
multă atenţie pentru această discuţie decisivă. 

In ziua când corabia este semnalată la Capul Sunion, 
Criton, nemaiputând amâna, porneşte atacul. Nu este atât 
de naiv, încât să-i prezinte lui Socrate evadarea ca pe o 
noutate. Discută ca despre un lucru despre care au 
amândoi cunoştinţă şi în legătură cu care mai e nevoie să 
se stabilească doar fundamentarea pur teoretică. Dar nu 
este nici atât de imprudent pentru a-i vorbi maestrului 


despre evadare ca despre ceva gata stabilit. Ei discută o 
problemă teoretică, pentru care caută argumente teoretice. 
Socrate se arată de acord cu jocul şi Criton pricepe că a 
obţinut un prim câştig: acela că Socrate acceptă cel puţin 
să discute această temă. In prealabil s-au frământat cu toţii 
asupra modalităţii de a-l face pe bătrân să ia măcar în 
seamă propunerea lor. Fusese bine că l-au trimis pe Criton 
să discute. Socrate admitea barem, din punct de vedere 
teoretic, posibilitatea evadării. 

(Scribul stă şi se miră: există într-adevăr şi stele atât de 
strălucitoare încât ele însele să constituie speranţa 
întruchipată într-un lanţ întreg? Orbit de aureola atât de 
intensă, scribul mai are totuşi resurse să se întrebe dacă 
desăvârşirea se poate dispensa de certitudinea 
continuității? Şi iar i se pare puţin tristă aura luminoasă pe 
care o vede.) 

Apoi începură disputa. Criton aminti meritele maestrului 
în educarea morală a unui număr mare de atenieni şi faptul 
că mai sunt şi mulţi alţii ce ar avea nevoie de sprijin. Îi vorbi 
despre imperativul ce stă în faţa creatorului de a nu 
precupeţi nici o posibilitate pentru a-şi valorifica harul cu 
care a fost înzestrat de zei. Aminti despre o balanţă pe care 
trebuie puse valorile şi mijloacele de realizare, balanţa 
urmând să hotărască dacă un efort merita să fie făcut sau 
nu. Încercă să-l convingă în legătură cu faptul că, mergând 
pe drumul unei greşeli, măreşti greşeala respectivă, după 
cum, dacă eşti de acord să colaborezi cu o ilegalitate 
înfăptuită de către cei ce ar trebui să păzească legea, nu 
faci decât să agravezi această ilegalitate. Îi arătă că nu are 
dreptul să ajute la realizarea erorii săvârşite de judecători, 
deoarece astfel ar recunoaşte în mod tacit această eroare 
ca pe un lucru legal, asta pe de o parte, iar pe de altă parte 
n-ar face decât să agraveze şi mai mult nedreptatea 
respectivă, sprijinind punerea ei în practică. În concluzie, îi 
spuse lui Socrate că, prin decizia ce o va lua, nu va face 
decât să-şi fie propriul judecător: el singur îşi hotărăşte în 


această clipă viaţa sau moartea, acceptarea sau refuzarea 
unei ilegalităţi. 

Socrate nu se apucă, la fel ca-n alte dăţi, să-i caute fisuri 
în raţionament. La început, din obişnuinţă, nu se putu reţine 
să nu disece puţin vorbele prietenului. Apoi, însă, tăcu fără 
să-l mai contrazică. 

Criton crede că totul a fost în zadar: tăcerea se 
prelungeşte şi Socrate refuză să mai discute, lăsând 
subiectul să se piardă undeva în văzduh. Dar, într-un târziu, 
maestrul revine şi începe să-i explice de ce nu poate să 
evadeze. Este adevărat, vorbele lui Criton conţin o mare 
cantitate de judecată şi de bun simţ. Dar numai pentru 
aceste motive nu va putea renunţa la hotărârea sa. Sunt 
momente în viaţă când, în pofida oricăror scuze, trebuie să 
ne urmăm drumul. Şi, apoi, când ar fi mai uşor să convingi 
pe cineva decât atunci când în joc stă tocmai viaţa sau 
moartea persoanei respective? Dar pentru ca această 
persoană să rămână ea însăşi, trebuie să fie surdă la orice 
influenţă, fie aceasta oricât de binevoitoare, în caz că-i 
contravine propriilor principii. Toată viaţa a preconizat un 
drum drept, o spinare neîndoită. Ce rost ar mai avea să 
trăiască dezicându-se de toţi aceşti ani frumoşi, de care a 
avut parte? A militat întotdeauna pentru libertate fără 
constrângere şi de aceea nu s-a ridicat niciodată împotriva 
legilor. Legile pot îngrădi pe cei ce încearcă să le calce, pe 
cei ce încearcă să le întindă, să le modeleze după 
necesităţile lor, pe cei ce sunt mânaţi de ambiţii, într-un 
cuvânt pe cei ce sunt conştienţi de existenţa dispoziţiilor. 
Virtutea nu cunoaşte legi. El, Socrate, nu pretinde că ar şti 
ceva, dar crede că, în limita puterilor şi a simţămintelor lui, 
a încercat să se lase mânat mereu numai de virtute. De 
altfel, chiar dacă nu l-a sfătuit niciodată nimic, demonul său 
l-a împiedicat întotdeauna atunci când era să facă un pas 
pripit. 

— Bine, dar nu admiţi că pot exista şi legi rele? 

— Virtutea nu cunoaşte legi: nici bune, nici rele. Virtutea 


însăşi este legea. 

— Ar trebui să fie, îndrăzni să-l corecteze Criton. Dacă 
legea ţi-ar cere să ucizi un copil numai pentru că are 
urechile ceva mai mari, ceva mai lungi sau ceva mai scurte, 
l-ai ucide? 

— Legea nu-mi cere să ucid copii! 

— Şi dacă ti-ar cere? 

— Dacă mi-ar cere aşa ceva legea Atenei, aş pleca în altă 
parte. Nici n-aş ucide copiii, dar nici n-aş călca legea. 

— Şi ai lăsa pe alţii să ucidă copiii Atenei? 

— Ai dreptate. Atena nu va cere niciodată aşa ceva! 

— Dar legea după care te-au condamnat pe tine ţi se 
pare pornită din virtute? 

— Nu despre asta este vorba acum! Am trăit o viaţă 
lungă cu un anumit ideal despre oameni. Vreau să şi plec 
cu acest ideal. Cei ce m-au condamnat n-au greşit, pur şi 
simplu au fost inconştienţi. N-am pentru ce să-i pedepsesc, 
fugind de ei. Cred totuşi că va veni o vreme când unul, ca 
mine sau ca oricare altul, va apuca ziua când nu va fi 
dezamăgit la ora încercărilor de cei în care şi-a pus toată 
speranţa. Asta se va întâmpla atunci când oamenii vor fi 
ieşit deja din starea aceasta a orgoliului pueril. De altfel, 
atunci vor fi desfiinţate şi legile. 

— Dacă nu cumva copilul orgolios, de care vorbeşti, va 
face până la urmă o greşeală atât de mare, încât să-l coste 
existenţa înainte de a apuca să crească mare. 

— Tocmai pentru a preîntâmpina acest lucru s-au creat 
legile: să se câştige timpul necesar ca omenirea să crească. 
Şi de aceea nu voi fi eu cel ce va călca legea, numai pentru 
că m-a dezavantajat pe mine. 

Socrate îşi lăsă mâna pe braţul bătrânului său prieten: 

— La vârsta noastră trebuie să ne preocupe moartea. Ea 
este un fapt inevitabil. Problema se pune cum s-o primim. 
Şi, mai ales, să nu pângărim pentru o iluzie tot ceea ce am 
creat până atunci. Prin ceea ce gândim şi facem, ne ridicăm 
deasupra morţii. Ceea ce am gândit, am vorbit şi am crezut 


eu mă face să nu-mi fie frică de ceea ce va urma. 
Renegându-mă acum, aş pleca şi fără această consolare. 

Criton pricepe că a pierdut lupta. 

— Şi nu-ţi pare rău? 

— Nici acest drept nu-l am. Şi aceasta ar însemna o 
dezicere. Dar nu pot să mă plâng: soseşte o clipă când 
ideile pe care le trâmbițam mereu îşi cer viața lor - şi atunci 
nu ne mai rămâne decât să le trăim. Nu ştiu de ce ar trebui 
să-mi pară rău că am ajuns să-mi trăiesc propriile-mi idei, 
că am fost suficient de tare să le dau viaţă şi în condiţii 
dificile. 

— Ideile tale îţi cer să mori? 

— Acum da. 

Criton înţelege şi iese. Mai priveşte o dată în urmă şi-şi 
întreabă prietenul: 

— ŞI... eşti mulţumit? 

— Am compătimit întotdeauna pe aceia care pretind că 
merg mai bucuroşi la moarte sau la închisoare decât să 
facă un anumit lucru. Nu poţi merge bucuros la moarte sau 
în sclavie, acolo poţi să mergi sau să nu mergi, dar n-o poţi 
face nicidecum bucuros. Lucrurile nici nu sunt atât de 
complicate. Cel puţin pentru mine. Eu şed acum aici şi mă 
simt bine, în clipa asta nu mă dor nici măcar oasele, nu 
sufăr de foame sau de sete, mă îndeletnicesc cu ceea ce m- 
aş fi îndeletnicit şi în alte condiţii. Şi imnul, dedicat lui 
Apollo, nu cred că e mai rău decât dacă l-aş fi scris aiurea. 


Acum stă şi-l ascultă pe Antistene cinicul, care susţine că 
virtutea nu există decât în noi, că ea nu are nevoie de 
artificii pentru a fi scoasă la iveală; din contră, diferitele 
noastre preocupări şi mulţimea de necesităţi ce ne 
preocupă nu ne fac decât să ne îndepărtăm de virtute, care 
ea singură ar trebui să fie unică noastră preocupare şi 
necesitate. 

Platon tăcea. Cineva simţi nevoia să pună discuţia în 


mişcare şi-i obiectă lui Antistene că există o mulţime de 
preocupări pornite chiar din virtute, că există o serie de 
necesităţi ce nu exclud virtutea, că doar în viaţa aceasta 
complexă putem să ne aflăm în situaţiile în care virtutea să- 
şi spună cuvântul; că virtutea este subordonată vieţii şi nu 
viaţa virtuţii. 

Această ultimă observaţie era tocmai ceea ce contesta 
Antistene. Dar în locul lui, interveni un băieţandru ce 
stătuse tot timpul fără să vorbească nimănui şi fără ca săi 
se adreseze cineva. Era din Sinope şi îl chema Diogene. 
(Poate că un altul, care va fi numit mai târziu Nihilistul, ar fi 
spus aceleaşi cuvinte, dacă ar fi avut şansa de a fi fost de 
faţă. Sau poate că timpul deformează lucrurile şi că 
Nihilistul a fost cel ce a vorbit atunci şi nu Diogene.) 
Băieţandrul îl asculta cu atenţie pe Antistene ori de câte ori 
îl auzea şi, dacă acum acesta era prea copleşit de moment, 
era de datoria lui să-i ia apărarea ideilor, care erau totodată 
şi ale lui. Dar Diogene nu ştia încă să vorbească în perioade 
îngrijite, aşa cum o făceau toţi cei de faţă; după cum a spus 
de la început, chiar şi elocinţa se pune împotriva virtuţii. 
Diogene se dovedi a fi un fanatic al ideii pe care o apăra şi, 
pentru câteva clipe, reuşi să-i facă pe toţi să-şi uite de 
stânjeneală. Tânărul le vorbi despre laţurile constituind 
obiectele pentru ambiţii şi acestea, la rândul lor, pentru 
orgoliu, demonstrând cum, în ultimă instanţă, chiar şi cele 
mai obişnuite lucruri se opun virtuţii, dacă sunt lăsate prea 
slobode. 

Platon tăcea în continuare. Privea din când în când la 
Socrate şi încerca să-i cuprindă personalitatea, folosind din 
plin prilejul cât îl mai putea vedea. Îşi amintea, între timp, 
de bătrân ca despre cel mai cuceritor om pe care-l 
cunoscuse, atunci când maestrul dorea să fie drăguţ, şi ca 
pe unul dintre cei mai afurisiţi aroganţi din Atena, atunci 
când filosoful nu dorea să placă. 

Nu doar el retrăia trecutul alături de persoana care a 
marcat o întreagă epocă. Erau de faţă mulţi oameni, printre 


ei foarte mulţi tineri şi nici unul nu a putut rezista 
fascinaţiei de a-l mai vedea pe bătrân; pe Platon îl 
impresiona tocmai numărul mare al tinerilor, ştiut fiind că 
ei, de obicei, evită asemenea momente mai degrabă 
neplăcute. Dacă ar fi dorit, gândi Platon, acest bătrân 
condamnat ar fi putut să se afle cu destulă uşurinţă în 
fruntea cetăţenilor, aşa cum s-au perindat la conducerea 
cetăţii mulţi dintre discipolii săi. Chiar şi de aici, din 
închisoare, ar fi putut prelua puterea. Şi, se întreba Platon, 
unde i-ar fi condus Socrate pe oameni, dacă şi-ar fi îngăduit 
o asemenea misiune? 

Adânciţi fiecare în propriile-i gânduri, oamenii n-au 
remarcat discuţia înfiripată între maestru şi Euclid, cel ce 
după această întrevedere va pleca pentru totdeauna la 
Megara. Cei doi vorbeau despre Bine ca despre ultimul scop 
al lucrurilor, despre Binele absolut, cel care nu mai suportă 
relaţii. Oamenii îi ascultau şi, încetul cu încetul, simțeau 
cum se molipsesc de liniştea lor. Fără referiri, firesc, 
discuţia alunecă spre moarte. 

— Moartea, ca de altfel totul, nu este decât repetiţia la 
altă scară. Nu există început şi sfârşit. Totul renaşte la 
proporţii noi. Până şi timpul nu este decât funcţia 
dimensiunilor sferei la care se referă, spuse cineva. 

Vorbiră despre diferitele proporţii conţinându-se unele pe 
altele, despre  infinitatea lumilor din interiorul acestor 
proporţii. Cineva vorbi despre finitul conţinut în infinit şi 
propuse o teorie a atomismului universal: noi nu suntem 
decât atomi ai unor atomi mai mari, conţinând la rândul 
nostru alţi atomi, şi astfel la nesfârşit şi în toate direcţiile, 
diferind doar formele şi întruchipările care sunt infinite. 

Vorbiră despre geneză şi apoteoză ca despre stări 
intermediare ale existenţei şi ajunseră astfel iar la moarte, 
ca la starea ce descompune totul în elementele 
componente, răsfirând întregul întâmplător, astfel încât să 
se învălmăşească mereu cu alte elemente, mereu la o altă 
scară, mereu sub un nou chip şi un alt timp. În felul acesta 


moartea încetează să mai fie reprezentarea unui sfârşit, iar 
naşterea un început, deoarece, fugărindu-se întruna una pe 
cealaltă într-un cerc închis, se ajunge ca doar timpul să le 
mai despartă, împiedicând suprapunerea lor, pentru că 
numai timpul şi nimic altceva mai este în stare să le 
deosebească. 

In contrast cu alte dăţi, nu mai discutară în 
contradictoriu, îşi spunea fiecare punctul de vedere, în 
vreme ce ceilalţi tăceau solemn. Şi Socrate asculta ca toţi 
prietenii şi discipolii săi de pe urmă şi aceştia ascultau ca şi 
el. Incetul cu încetul o rază de soare se mută de pe un 
perete pe zidul de pe partea opusă, făcându-i să înţeleagă 
că a sosit sorocul să se despartă. 

Işi luară rămas bun ca înaintea unei călătorii serioase, 
dar nu neobişnuite, având credinţa că îi aşteaptă pe toţi 
acelaşi drum şi, în timp ce lumina se cobori pe podea, 
Socrate se întinse la loc pe bucăţica lui de pământ, 
străduindu-se să înveţe versurile scrise în ajun. 

Se spune că temnicerul, intrând să vadă cum îşi petrece 
prizonierul ultimele ore, îl găsi pe Socrate învățând aceleaşi 
versuri. 

— De ce mai înveţi acum această poezie, dacă tot ştii că 
ai să mori peste atât de puţină vreme? 

— Dacă o să mor în curând, când să o mai învăţ? ar fi 
răspuns maestrul. 

Apoi mai stătură o vreme prieteneşte de vorbă, în timp 
ce cupa cu cucută aştepta umilă într-un colţ al încăperii. 
Abia când ziua se istovi, bătrânul întinse braţul după ea, 
pregătindu-se să doarmă. 


Privind spectacolul acestui astru arzând atât de intens, 
undeva la malul mării, mărunți în depărtare, Cei O Sută s- 
au reîntors la nesfârşita lor ştafetă. 


AL ŞAPTELEA 


Nihilistul (408 î.e.n. - 353 î.e.n.) 


ÎN CĂUTAREA CELUI MAI PROST OM DIN LUME 


„Oamenii tot aleargă după nişte scopuri iluzorii, 
spunea Al Şaptelea, uitând că singurul lucru care le este 
hărăzit constă tocmai în această zbatere, până la urmă 


unicul fapt real, adevăratul scop al scopului.” „Nihilistul” 
privi dezamăgit în jur, scuipă în praful drumului şi plecă mai 
departe. 


Despre Al Şaptelea ne-au rămas o mulţime de anecdote, 
parte plauzibile, parte provenind de la alte personalităţi ale 
epocii sau ale unor epoci învecinate în timp. Câteva dintre 
faptele sale îi sunt azi atribuite în mod greşit lui Diogene 
din Sinope, cel ce l-a urmat pe Nihilist atât de fidel. De 
aceea un istoric scrupulos ar găsi o mulţime de 
anacronisme printre faptele puse azi în seama unuia sau 
altuia dintre cele două personaje. Totuşi, oricât s-ar strădui, 
scribul nu poate face abstracţie cu totul de acele mici 
povestioare notorii, pe care - în fond - i se bazează 
relatarea. Pe de altă parte, „Nihilistul” reprezintă o 
descoperire de graţie a scribului: atât de rar se întâmplă ca 
de sub un strat gros de convenţii consolidate în mii de ani 
să mai apară faţa reală a lucrurilor! O asemenea revelaţie 
răscumpără lungile eşecuri şi înnobilează şi vanitatea cea 


mai discretă. Pentru scrib, scoaterea la iveală de sub colb a 
„Nihilistului” reprezintă un moment apt de a-l face să 
depăşească rolul său de martor şi, oglindindu-se în 
nemurirea lungului şir, are impresia că - într-un fel - chiar 
face parte din acesta. Este momentul când Speranţa i se 
pare universală, răsărind şi pentru el. 

Zeița Elpis, zeiţa nădejdii veghează pentru toţi muritorii. 


N-avusese probabil nici şapte ani atunci când, stăpân pe 
o mulţime de animale cioplite în lemn sau arse în lut, se 
văzuse pentru prima oară jefuit în viaţă. Averea îi provenea 
nu numai din jucării primite în dar, ci şi din multe, figurine 
meşterite de el însuşi. Al Şaptelea fusese un copil deosebit 
de iscusit în a născoci şi realiza nenumăratele creaturi, 
odoarele sale. Lumea i se îmbogăţea încontinuu cu noi şi 
noi plăsmuiri, fie păsări şi animale cunoscute, fie jivine 
zămislite din imaginaţie sau erori. Lumea copilului era 
nesfârşită şi dragostea faţă de obiectele adunate, de 
asemenea. Până ce, într-o zi nefastă, un băiat mai mare şi 
mult mai vânjos îi prădase averile, distrugându-i unele 
jucării şi furându-i altele. 

Jalea copilului fu de necuprins. Tatăl care văzuse multe în 
calitatea lui de medic, se îngrozi la gândul că băiatul s-ar 
putea îmbolnăvi pe viaţă: micuțul privea în gol ore în şir, nu 
mai mânca, refuza orice contact. Din când în când, accese 
spasmodice de plâns spărgeau această izolare. Al Şaselea 
asista neputincios cum starea se prelungea, cum devenea o 
a doua natură a copilului. Mama, disperată, consultă mai 
multe oracole şi dormi împreună cu fiul ei în diferitele 
peşteri, în speranţa că somnul o să aducă izbăvirea, iar 
visele indiciile de urmat. Până şi amuletele de pe pieptul 
băiatului fuseseră schimbate de mai multe ori la indicaţiile 
diferiților vraci. După aproape un an, care trecuse ca o 
noapte lungă în viaţa celui de Al Şaptelea, acesta începu să 
revină încetul cu încetul între oameni. Dar multă vreme 


contactul se manifestase doar prin distrugerea a tot ce i se 
dădea în mână. Jucăriile noi, cele ce trebuiau să le 
înlocuiască pe cele pierdute în acea zi nenorocită, când se 
declanşase boala, erau distruse cu cea mai mare furie. Dar 
şi cu o satisfacţie care pe cei din jur îi îngrozea. Insă zeii, 
prin intermediul timpului, îi îngăduiră fiului medicului să se 
vindece. La început comunică doar prin semne şi prin crize 
distructive, apoi, încetul cu încetul, reînvăţă să vorbească. 
Părinţii au vrut să-i grăbească reintegrarea prin calităţile.-i 
atât de pregnante înainte de a se îmbolnăvi: îi lăudau 
îndemânarea şi încercau să-l convingă să cioplească din 
nou obiecte sau să modeleze animale din lut. Dar în curând 
şi-au dat seama că insistenţele acestea mai mult stricau. 
Reînvăţând să vorbească, Al Şaptelea parcă redobândi alt 
glas; şi privirea îi era alta, şi plăcerile. Dacă n-ar fi stat tot 
timpul lângă el, mama ar fi putut pretinde că pur şi simplu 
cineva i-a înlocuit copilul. 


Al Şaptelea îşi amintea peste ani cu precizie de ziua 
nefericită când fusese lipsit de jucării, simţea mereu o 
împunsătură în inimă şi un vertij puternic în clipele acelea, 
dar nu-i mai reveneau deloc în memorie lunile lungi ce au 
urmat. De ceea ce îşi aducea aminte se petrecea deja într- 
un loc precis, perfect încadrabil în timp: întâmplările se 
derulau la Atena, după ce s-au mutat în metropolă şi după 
ce tatăl său fusese numit medic. Dacă ar fi trebuit să-şi 
povestească viaţa, de aici ar fi început naraţiunea. Tot ceea 
ce ştia că s-a întâmplat înainte, parcă privea pe altcineva. 
Parcă şi durerea adâncă, resimţită la amintirea zilei nefaste 
a jafului, s-ar fi datorat unei răni mai degrabă 
transcendentale. lar mama, după ce suferise atâta în timpul 
bolii fiului, privea cu speranţă la vindecarea acestuia, deşi 
pe undeva îl regreta pe cel ce-l pierduse pentru vecie: 
pentru că un alt băiat creştea acum sub ochii ei. Cineva, un 
vraci, îi explicase că în jucăriile distruse şi furate fusese o 


parte din sufletul copilului şi că această parte nu mai exista. 
Insă, la fel cum dintr-un copac, căruia i se taie o creangă, 
mai cresc nenumărate alte ramuri, aşa şi sufletul băiatului 
se va reîntregi, dacă zeii o vor dori şi dacă băiatul însuşi va 
respecta sfaturile primite. Doar că reîntregirea sufletului 
celui de Al Şaptelea s-a produs cu îmbinări din sufletul cine 
ştie cui. Copilul drăgălaş şi îndemânatic s-a transformat 
treptat într-un flăcău capricios, mai degrabă leneş, 
supărăcios şi gata întruna să facă câte o criză de furie. 
Oamenii nu mai întorceau de la el privirea când îl zăreau, 
aşa cum o făcuseră atunci când mama disperată îl plimbase 
pe vremea când fusese bolnav şi impur. Dar spiritul rău, 
care sălăşluise în el, nu-l părăsise pe de-a întregul. O ştiau 
cei ce-l cunoscuseră înainte de a i se fi declanşat criza, o 
bănuiau cei ce-l întâlneau acum: un băiat înalt, cu un veşnic 
zâmbet mai degrabă neplăcut, incapabil de prietenii, 
incapabil de a colabora cu cineva. Se părea că toată 
priceperea sa de a se face agreabil, de a se putea integra 
regulilor unui grup, de a putea înţelege şi necesităţile şi 
suferinţele altora s-ar fi pierdut o dată cu jucăriile ce-i 
fuseseră jefuite de mic copil, de parcă în acele obiecte s-ar 
fi păstrat întreaga lui putinţă de solidarizare cu ceilalţi 
oameni. Pe măsură ce creştea, începea să şi verbalizeze 
această stare, cultivată nu numai datorită teribilismului 
vârstei, dar şi din nişte convingeri ce se adânceau tot mai 
mult. Inteligența precoce îl ajuta să teoretizeze ceea ce 
simţea şi o suficienţă cu totul nesuferită îl făcea să afirme 
un lucru fără a îngădui replică. Pe de altă parte, nefiind 
destul de bogat, fiul medicului nu se putea întrece în multe 
privinţe cu odraslele familiilor marilor aristocrați, dar putea 
să le dispreţuiască pe faţă pentru posibilităţile lor exclusive. 
Poate că mici jigniri în orgoliul prea sensibil, poate că 
fronda timpurie la marile averi, care lui i-au rămas interzise, 
poate că ceea ce i se părea pe vremea aceea singura 
replică posibilă împotriva aglomerării de bogății aveau să 
adauge o a doua treaptă drumului său de negare a oricărei 


proprietăţi. Jucăriile distruse în prima copilărie au fost doar 
începutul. Lipsa de acces la cele mai scumpe obiecte ale 
altor tineri a venit ca un noul argument. 


Se spune că la vârsta când ar fi trebuit să-şi aleagă o 
profesie, fie să studieze meseria tatălui, în speranţa de a-l 
urma în praxă, fie de a porni pe un alt drum, Al Şaptelea 
începu să se afle într-o veşnică polemică teoretică, dar de 
multe ori şi într-o ceartă făţişă cu părintele său. 
Philadelphul, care se considerase întotdeauna un filosof, 
încerca să-i explice fiului că unica datorie a omului este 
aceea de a-şi iubi şi sluji zeii şi, în lipsa acestora, semenii. 
„lată, argumentă el cu cele mai diferite pilde, individul 
singur nu se poate opune în nici un fel stihiilor şi şansa de 
supravieţuire rămâne colectivitatea, cea care împarte nu 
numai munca, dar şi bucuriile şi necazurile, făcându-le pe 
primele accesibile celor mulţi, iar pe ultimele mai 
suportabile fiecăruia.” La care fiul răspundea că doar 
animalele nu sunt capabile să decidă singure, că doar ele 
simt mereu nevoia turmei; ele şi cei ce li se aseamănă. De 
altfel, pe baza deosebirilor, găsite acestea sau inventate, 
pe baza deosebirilor dintre om şi dobitoace se bazau cele 
mai multe dintre disputele tatălui cu fiul. Medicul, de pildă, 
pretindea că şi Al Şaptelea trebuie să-şi aleagă o meserie, 
pentru că omului i-a fost dăruită de zei munca, pe când 
animalele nu lucrează decât dacă sunt puse la treabă de 
către stăpân. Băiatul răspundea că aceeaşi forţă ce i-a 
îngăduit omului dreptul la muncă i-a dat şi posibilitatea de a 
nu se folosi de acest dar. Prin urmare, dacă există destui 
indivizi lucrând nu din plăcere ci din obligaţie, la fel ca şi 
boii ce trag la jug numai fiindcă stăpânul i-a pus s-o facă, 
sunt alţi oameni care ştiu să se sustragă acestei 
îndeletniciri, deoarece nu recunosc o autoritate dispusă să-i 
oblige la un lucru ce nu-l doresc. Şi dacă nu ar lucra nimeni, 
ce-ar fi? Păi, Al Şaptelea nu sfătuia pe nimeni nici să 


lucreze, nici să nu lucreze. Însă pretindea că şi el, la rândul 
lui să fie lăsat în pace. Dar nu e nici un pericol: există destui 
care să nu-şi pună în felul acesta problemă. Ei vor lucra în 
continuare. „Nu cred că un om poate trăi cu adevărat fără 
să lucreze” insista medicul, iar fiul se mulțumea să dea din 
umeri. Apoi discuţia se extindea asupra serviciului militar şi 
concluziile erau aceleaşi. Urmau diferitele liturghii, 
obligaţiile asumate de cetăţeni faţă de cetate. Exemplele 
erau de fiecare dată altele, dar argumentele se schimbau 
rar şi dintr-o parte şi din cealaltă. 

Se spune că Al Şaptelea i-ar fi adus într-o zi medicului un 
bătrân orb şi smintit. 

— lată, i-ar fi spus tatălui, ţi-am adus un om ce a avut 
plăcerea de a împărţi cu toţi semenii lui necazurile lumii. 
Acum rămâne să împartă cu tine şi bucuriile. Dar te anunţ 
că mai are acasă vreo doi fraţi şi nu ştiu câţi plozi. Ăia nici 
măcar nu se pot mişca. După ce se va împărtăşi din 
bucuriile oamenilor, va trebui să aibă ce le duce şi celor ce-l 
aşteaptă. 

Şi cu acelaşi text începu să ducă la diferiţi aristocrați pe 
nenorociţii cetăţii. Nu se potoli decât atunci când găsi pe 
cineva suficient de bogat, pentru a-i adopta - pentru un 
timp - pe nefericiţi. Asta îl descumpăni şi renunţă la alte 
asemenea iniţiative filantropice. 


Cu ani în urmă, tatăl îl întâlnise la Atena, printre atâţia 
alţi filosofi, şi pe Aristipp din Kyrene. Omul era cam de o 
vârstă cu Philadelphul şi cei doi au petrecut timpuri de 
neuitat împreună. Cu Aristipp, Al Şaselea putuse discuta 
fără complexe: deşi se certau pe teme teoretice, se 
înțelegeau de minune ca oameni. După moartea lui 
Socrate, atunci când cei mai mulţi dintre cei ce-l cultivaseră 
pe moşneag părăsiseră în mod demonstrativ metropola, 
plecase şi Aristipp. O vreme colindase în calitate de sofist 
oraşele lumii civilizate, pe urmă, obosit de hoinăreală, se 


retrăsese în localitatea natală şi întemeie acolo o şcoală de 
înţelepciune. Relaţiile dintre medicul din Atena şi filosoful 
din Kyrene au rămas însă aceleaşi şi ele se bazau pe 
amintirea anilor frumoşi ai tinereţii. 

La vârsta la care tinerii îşi încep marile iniţieri, medicul îşi 
sfătui fiul să călătorească. Al Şaptelea porni într-adevăr pe 
mare şi ajunse, nu întâmplător, la Kyrene. Cea de a treia 
treaptă a devenirii sale fusese prilejuită de întâlnirea cu 
Aristipp. Ceea ce auzi aici nu-i era necunoscut, dar 
confirmarea este cu atât mai eficientă, cu cât se suprapune 
pe un teren avid s-o primească. Ce putea să vină mai în 
întâmpinarea gândurilor unui nonconformist decât 
învăţătura conform căreia virtutea ar fi capacitatea de a 
avea plăceri? Preamărirea prezentului, ca singurul timp al 
plăcerilor, era un precept ce i se potrivea celui de Al 
Şaptelea ca turnat. Nu susţinuse el întotdeauna că 
obiectele şi-au pierdut valoarea de utilizare şi că au devenit 
mult mai degrabă mijloace de tezaurizare a stărilor şi 
sentimentelor? Şi asta numai fiindcă obiectele nu mai sunt 
de mult privite drept ceea ce sunt, ci mult mai degrabă 
drept repere ale unui trecut sentimental sau poliţe de 
asigurare a viitorului. Privite doar în prezent, obiectele şi-ar 
pierde utilitatea particulară: ele ar deveni un bun public, de 
care s-ar putea folosi toată obştea. 

Tânărul nu era prost şi ideile i se potriveau în mare 
măsură cu cele ale lui Aristipp însuşi, chiar dacă el le 
dăduse alte interpretări şi alte consecinţe. Ura faţă de 
proprietate nu-i era proprie Kyrenianului, însă premisele ei 
teoretice da. Tânărul se arăta inteligent, mai era şi fiul unui 
bun prieten din tinereţe, dar prezenţa sa era greu de 
suportat. Al Şaptelea se comporta arogant cu toată lumea, 
suficient şi lipsit de orice respect faţă de nume ilustre. 
Preferinţele lui se îndreptau spre Aristofan, cel ce în „Norii” 
îi dă foc şcolii lui Socrate, lăsându-l şi pe maestru să ardă o 
dată cu ea. Şi cu cât ponegrirea lui Socrate provoca mai 
multă stânjeneala printre auditori, cu atât mai mult insista 


Nihilistul asupra acestui subiect. Simpatiile i se îndreptau 
mereu spre oricine defăima pe altcineva. Aristipp constată 
că Al Şaptelea iubeşte doar distrugerea şi observă cu 
groază că dacă virtutea înseamnă plăcere şi dacă plăcerea 
poate fi egală cu distrugerea, ar însemna că virtutea ar fi 
plăcerea de a distruge. Silogismul acesta trebuia însă să 
aibă pe undeva o fisură. Doar că nici kyrenianul nu o căută 
acolo unde trebuia, ci în Al Şaptelea însuşi. 

La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, Ai Şaptelea începu 
să fie cunoscut în toată Grecia, dar şi în ţările din jur. Pe de 
o parte faima câştigată, pe de altă parte lunga-i hoinăreală 
prin lume îi sporiră popularitatea. ltinerarul drumurilor sale 
este imposibil de reconstituit, mai ales că pe măsura 
trecerii timpului literatura acaparează tot mai mult 
realitatea. Pe de altă parte, aşa cum am mai precizat, 
anecdotele care circulau în legătură cu Al Şaptelea s-au 
contopit cu vremea cu întâmplări atribuite altor personaje. 
Viaţa lui atât de ieşită din comun, atât de fantastică prin 
gusturile celor mulţi, a rămas captivă pentru totdeauna în 
poveste. Generaţiile următoare nici n-au mai putut s-o 
conceapă altfel. 

La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, convingerile celui 
de Al Şaptelea încă nu erau definitive. Pe vremea aceea 
acceptase plăcerea ca pe singura virtute, aşa cum o 
propovăduiau kyrenienii, adăugând la învăţătura acelora şi 
ura făţişă faţă de obiecte. Obiectele erau pentru el cele ce 
transformau oamenii liberi în sclavi, cele ce stăteau la baza 
celor mai multe false aspirații, cele ce făceau din om neom. 
Dar pe vremea aceea nu se ridica atât împotriva obiectelor 
înseşi, ci mult mai degrabă împotriva proprietăţii asupra lor. 
Era perioada când Al Şaptelea accepta încă necesitatea 
obiectelor şi admitea drept posibilă o societate unde toate 
lucrurile să fie comune, dispărând astfel simţul nociv al 
proprietăţii. Şi tot atunci ura sa împotriva trecutului şi a 
viitorului luase forme extreme, deşi mai accepta încă şi 
existenţa altor timpuri în afara prezentului. 


La Kyrene, unde în calitate de oaspete al lui Aristipp, se 
bucura de oarecari privilegii, se plimba pe străzi şi ţipa 
întruna că, în schimbul unei clipe plăcute a prezentului, 
este dispus să se vândă ca sclav pentru restul vieţii. 
Cântărind flăcăul zdravăn din faţa sa, se zice că un 
negustor ar fi fost dispus să accepte târgul. Făcură 
înţelegerea în toată regula, în faţa martorilor, apoi 
negustorul îl întrebă ce doreşte să-i ofere pentru „clipa 
prezentului”. Al Şaptelea cumpăni puţin, apoi se culcă în 
mijlocul drumului. 

— Mă simt bine, spuse. 

Negustorul se aşeză la umbră şi aşteptă. După o vreme îl 
întrebă din nou pe Al Şaptelea dacă nu doreşte nimic. 

— Nu, mă simt bine, veni răspunsul. 

Spre amiază flăcăul ceru nişte portocale. Pe care le primi 
îndată. Spre seară negustorul începu să se plictisească. 

— Cât să mai stau aici lângă tine? 

— Nu ştiu. 

— Sunt dispus să-ţi fac orice hatâr, dar să se termine 
odată. 

— Acum cred că am să mă duc să fac baie. 

— Şi când ai de gând să-ţi ţii făgăduiala? 

— Tot timpul. Trecutul şi viitorul meu îţi aparţin, dar 
prezentul meu niciodată. 

— Atunci, peste trei zile, când o să sosească în port 
marfa pe care o aştept, o să faci bine să mi-o aduci acasă. 

— Aşa voi face! conveni Al Şaptelea şi plecă să se scalde. 

lar peste trei zile îl dădu în judecată pe negustor că nu-şi 
ţinuse promisiunea, că nu-i oferise mereu un prezent 
plăcut. 

— Dar tocmai tu eşti cel ce ar fi trebuit să faci un lucru pe 
care nu l-ai făcut, se revoltă negustorul. De ce nu descarci 
marfa? 

— O s-o descarc. 

— Când? 

— Mâine. 


lar a doua zi răspunse: 

— Acum? „Acum” face parte din prezent şi atâta timp cât 
ţine prezentul, eu sunt stăpânul şi tu trebuie să mă slujeşti 
pe mine. În rest, desigur că-ţi voi fi sclav supus. 

Până la urmă negustorul constată că el este robul şi, ca 
să se salveze de un proces imprevizibil, plăti o sumă mare 
pentru a scăpa de pocinog. (Cui i-a dat până la urmă 
Nihilistul banii, el pentru care averea reprezenta o 
pedeapsă, nu se mai ştie.) 


Cum de nu s-a rupt firul seminţiei celui de Al Şaptelea, 
este tot o minune pe care doar zeii au putut-o pune la cale. 
Oricum, Al Optulea s-a născut la Atena, pe când tatăl îi 
hoinărea prin lume. Mama şi fiul trecură în casa medicului şi 
făcură parte din familia acestuia. 

— Fiul meu? s-ar fi mirat Al Şaptelea, atunci când l-a 
întrebat cineva despre copil. Cum, adică, fiul MEU? Nu 
există nimic al meu. Şi haina ce o port am primit-o 
împrumut de la cineva. Dacă acela mai ţine la proprietatea 
sa, poate să mi-o ia înapoi oricând va dori, doar legile 
voastre sunt făcute în scopul de a vă apăra proprietăţile. Eu 
n-am proprietăţi, deci nici legi să mi le apere. Eu n-am 
nimic. 

— Dar fiul tău? Tu eşti cel care i-a dat sămânţa! 

— Da, la asta m-am gândit şi eu şi m-am tot mirat. lată: 
deşi eu n-am nimic, dar absolut nimic, sunt totuşi capabil să 
mai dau şi altora. Nu este aceasta o adevărată minune? Nu 
spune şi poetul că multe minuni sunt pe pământ, dar 
minune mai mare ca omul nu-i? 

Se mai povesteşte că, reîntâlnindu-se peste ani, fiul i s-ar 
fi adresat tatălui: 

— Vreau să te îmbrăţişez, acum când, în sfârşit, te-am 
regăsit! 

— Imbrăţişează-mă, i-ar fi răspuns Al  Şaptelea, 
îmbrăţişează-mă şi pe urmă îmbrăţişează şi copacul acesta 


şi după aceea şi stânca de colo! 

— Dar tu eşti tatăl meu! 

— Sigur că da. Sunt al tău, deci mă poţi îmbrăţişa. Dar, fii 
liniştit, dacă vei dori foarte mult, nu-ţi va lua decât puţină 
osteneală şi puţină viclenie şi vei putea obţine şi copacul şi 
chiar şi stânca. Atunci vor fi şi ele ale tale şi nu va mai 
existat nici un impediment ca să le poţi îmbrăţişa cu 
plăcere oricât vei pofti. 


Dar la Kyrene prezenţa celui de Al Şaptelea era tot mai 
puţin dorită. Antipatii personale, precum şi o opinie 
generală împotriva tânărului nesuferit l-au silit să plece în 
curând mai departe. Se spune că, pe când se îndrepta spre 
port, însoţit de Aristipp şi de mai mulţi ucenici, sosi vestea 
că un val uriaş, venit din larg, ar fi lovit corabia cu care ar fi 
trebuit să plece şi ar fi sfărâmat-o de stânci. Lucrurile celui 
de Al Şaptelea, aflate deja pe vas, fură astfel pierdute. 
Aflând de aceasta, Nihilistul s-ar fi dus la proprietarul 
corăbiei şi i-ar fi mulţumit din inimă că l-a scăpat de jugul 
obiectelor care-i aparținuseră. 

Dar nici Aristipp şi nici ucenicii nu-l crezură. (Răuvoitorii 
pretind că le-ar fi fost frică să nu fi găsit Al Şaptelea un nou 
pretext de a-şi amâna plecarea.) Oricum, kyrenienii ar fi 
făcut o colectă şi i-ar fi cumpărat fiului medicului alte 
obiecte, alte lucruri în locul celor prăpădite o dată cu 
corabia. Văzându-le, Al Şaptelea ar fi început să plângă, să- 
şi smulgă părul şi ar fi ieşit în stradă pentru a căuta pe 
cineva cu cine să se certe. Sigur este că lui nu-i era prea 
greu să întâlnească un prezumtiv duşman. Provocând încă 
o dată un cetăţean, acesta nu se mai putu stăpâni şi-l lovi 
pe tânărul obraznic. Ceea ce Al Şaptelea abia aştepta. Plecă 
de îndată de la locul incidentului, dar reveni câteva minute 
mai târziu cu toate lucrurile primite de la kyrenieni. 

— Tu, îi spuse celui ce l-a lovit, eşti cel mai mare duşman 
al meu! Tu eşti primul om ce a ridicat mâna asupra mea. Nu 


am altă armă cu care să-ţi răspund decât groaznicul cadou 
ce ţi-l voi face: ale tale să fie aceste obiecte şi să te 
stăpânească până la moarte! 

Se pare că la plecarea din Kyrene ar fi renunţat pentru 
prima oară Al Şaptelea la orice proprietate. Alţii însă pretind 
că ar fi venit deja la Aristipp lipsit de avere şi că obiectele 
pierdute pe vas ar fi fost tot un cadou al kyrenienilor. Dar, 
aşa cum am mai spus, scribului îi este imposibil să realizeze 
o cronologie exactă a vieţii şi a isprăvilor acestui personaj. 

Totuşi, şederea în preajma lui Aristipp a lăsat urme 
adânci în viaţa celui de Al Şaptelea. Însă, mai mult ca sigur, 
şi el a influenţat tradiţia Şcolii de la Kyrene. Azi în literatura 
antică abia dacă se mai găsesc referiri la cel ce a fost Al 
Şaptelea, iar o dată cu pierderea puţinelor texte numele 
Nihilistului a intrat în umbră. Pe de o parte, multe dintre 
anecdotele, care i-au perpetuat pentru câteva secole viaţa, 
i-au fost atribuite lui Diogene din Sinope şi altor figuri - 
unele nici măcar contemporane cu Al Şaptelea! -; apoi, 
personajul nici n-a scris nimic, nici n-a avut o şcoală care să 
se ocupe, prin discipoli, de popularizarea gândirii 
maestrului şi nici măcar n-a ţinut la faimă. Cu peste două 
mii de ani mai târziu, când termenul de „nihilist” va fi 
reinventat de către Turgheniev, primul purtător cunoscut al 
acestui nume va fi dispărut definitiv, la fel cum o cetate 
distrusă are şanse şi mai mici să revină vreodată la lumină, 
dacă pe suprafaţa ei trecută, se construieşte un nou 
edificiu. Chiar şi porecla purtată de Al Şaptelea în timpul 
vieţii ne-a rămas necunoscută, cognomenul „Nihilistul”, sub 
care s-a făcut cunoscut la romani, înainte de a dispărea cu 
totul, fiind o invenţie târzie. Oricum, pentru că „Nihilistul” 
este singura vocabulă atestată ce ne-a rămas în legătură cu 
Al Şaptelea, scribul - făcând abstracţie de accepțiunea dată 
de scriitorul rus termenului - îl va numi şi el astfel pe fiul 
Philadelphului, pentru că „Acel ce ura obiectele” sau „Cel 
ce n-a acceptat decât prezentul” sunt nume bănuite, dar 
ele n-ar acoperi decât o parte din personalitatea 


personajului. 

Despre importanţa trecerii celui de Al Şaptelea prin 
Kyrene nu se poate vorbi decât acordându-i acestei 
influenţe şansa timpului. Probabil că Aristipp a fost o 
personalitate prea puternică pentru a permite în timpul 
vieţii devierile care au urmat mai târziu, în special după ce 
şcoala a fost preluată de Thodosos Ateul sau de nepoata 
magistrului, Arete. Dar înrâurirea devine evidentă pe 
vremea unui discipol de mai târziu, Hegesias, cel ce avea 
să fie numit şi Peisithanatos, adică cel care te sfătuia să 
optezi pentru moarte, drept singura ipostază ce nu te 
frustrează de plăceri. Pe vremea când Ptolemeu Lazi îi 
interzise învăţătura lui Hegesias şi-l alungă din Alexandria 
(fapt ce nu pare să fie decât o exagerare), numele 
Nihilistului se afla în plină vogă. Şi nu întâmplător a plecat 
Peisithanatos din Kyrene. La fel cum nu întâmplător ne-a 
rămas dictonul latin Nihil habenti nihil deest, deşi din nou 
se face greşeala - preluată de la romani - de a-i atribui lui 
Diogene din Sinope ceea ce, de altfel (şi) Nihilistul şi-a 
însuşit drept mod de viaţă. 

Poate că tocmai asumarea unui asemenea fel de trai, 
fără nici un fel de concesii, l-a făcut pe Aristipp să 
pregătească îndepărtarea cât mai grabnică a celui de Al 
Şaptelea din Nordul Africii. Să fi presimţit şeful şcolii 
hedonice că ideile care nu s-au născut totuşi din nimic şi 
aveau o tradiţie bine acceptată vor fi radicalizate prin 
contribuţia nepoftitului la o filosofie aptă să împiedice însăşi 
viaţa? Despre rolul plăcerii fizice şi al plăcerii psihice 
vorbise încă Socrate şi câţi alţii înaintea lui; că virtutea are 
valoare doar ca o cale spre plăcere este încă o consecinţă 
uşor de urmărit. Dar negarea posesiunii oricăror obiecte 
sau neacceptarea trecutului şi a viitorului, pentru că 
acestea sunt - şi în realitate - izvorul celor mai multe 
necazuri şi nelinişti, iată idei ce depăşeau cu mult intenţiile 
lui Aristipp. De aceea - se pare - kyrenienii au pregătit cu 


1 Celui care nu are nimic, nu-i lipseşte nimic. 


multă grijă îndepărtarea Nihilistului şi au răsuflat uşuraţi 
când l-au văzut pierzându-se cu corabia la orizont. Dar 
poate că Aristipp n-a procedat bine: Nihilistul era profund 
antipatic prin prezenţă şi atât de intolerant în felul de a fi, 
încât devenea şi mai nesuferit. Pe deasupra, limba-i 
ascuţită şi inteligenţa-i rea îl făceau să batjocorească 
mereu cu intenţie şi să învârtă cuiul în rană. Păstrându-l de 
faţă, personalitatea i-ar fi micşorat mai mult ca sigur 
influenţa ideilor. Al Şaptelea era un om ce nu putea fi urmat 
de nici un prieten, de nici un cetăţean, de nici un discipol. 
Al Şaptelea era un om singur, respingând orice apropiere. 
Numai în lipsă ideile sale puteau face prozeliţi. 

Plecând din Kyrene, Nihilistul cutreieră mai departe 
cetăţile, propovăduindu-şi ideile - care, încetul cu încetul, 
începură să primească o consistenţă demnă nu numai de o 
teorie, dar şi de destinul trăit al unui om, al autorului ei. 
Doar datorită firii sale imposibile, Nihilistul n-a încercat să-şi 
facă ucenici şi nici n-a căutat o tovărăşie de durată. Mai 
mult, se pare că unul dintre principiile lui era tocmai acela 
de a respinge orice legătură înfiripată deja (conform ideii că 
şi o relaţie umană duce până la urmă la sentimente de 
proprietate: „Nu degeaba, susţinea Nihilistul, se spune: 
prietenul meu, soția mea sau discipolul meu). Faţă de 
Aristipp, de pildă, s-a purtat lipsit de orice consideraţie, 
râzându-şi de întâlnirea acestuia cu Platon în Sycilia, la 
curtea lui Dionysos. Şi, fiindcă eşecul oricui venea ca o 
dovadă în sprijinul ideilor sale, Nihilistul şi-ar fi extins râsul 
batjocoritor de la Aristipp şi la himerele politice ale lui 
Platon, la dezastrul încercărilor utopice ale acestuia în 
Grecia Mare. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa: Al 
Şaptelea nu s-a bucurat şi nu s-a întristat de insuccesele 
altora - pentru el orice încercare de realizare a unui scop, 
ce ar putea reuşi în viitor, era un lucru lipsit de orice sens. 
Orice strădanie încununată de succes sau devenită inutilă 
era o strădanie aducătoare de suferinţe, în măsura în care 
se adresa unui alt timp decât prezentului şi fără rost, în 


măsura în care prezentul este unul singur. Dar Nihilistul a 
fost un caz tipic: felul de a fi al personajului se răsfrângea în 
mod monstruos asupra întregii lui fiinţe, înzestrându-l în 
conştiinţa contemporanilor (şi cu atât mai mult a urmaşilor) 
cu interese şi preocupări ce pur şi simplu îl contraziceau în 
convingeri. Şi cel puţin acest lucru nu i-l putea nega nimeni: 
convingerile îi erau nu numai gândite, dar şi trăite. 

Inverşunarea împotriva utopiilor politice ale lui Platon se 
explica mai curând astfel: singurul dintre „cei mari” pe 
care, se pare, l-ar fi acceptat pe faţă ar fi fost Aristofan. 
Multe dintre ideile şi manifestările Nihilistului pot fi 
recuperate tocmai prin filiera marelui comediograf. Nu 
fiindcă Aristofan ar fi fost şi el ceea ce înţelegem noi astăzi 
prin „nihilist” şi nici asemănător cu ceea ce a fost Nihilistul 
însuşi la vremea lui. Nu. Dar Aristofan face o descriere în 
negativ, adresându-se unor fapte şi personalităţi concrete 
ale timpului lui. Lucrul acesta trebuia să-i slujească unui om 
asemenea celui de Al Şaptelea. 

O anecdotă povesteşte modul cum a ştiut Nihilistul să 
preia o situaţie dintr-o piesă a comediografului: în 
„Păsările” Aristofan vorbeşte despre „Nephelokokkygia”, 
adică despre „Cucăria din nori”. Aceasta trebuia să fie un 
stat într-un teritoriu intermediar; nici printre muritori, nici 
printre zei. Undeva pe drum. După ce l-ar fi întâlnit într-o zi 
pe Platon la Atena şi după ce ar fi avut o dispută cu acesta, 
Nihilistul s-ar fi urcat într-un copac, de care ar fi atârnat o 
tablă. Pe tablă era scris: „Academia din Nephelokokkygia”. 
După aceea Al Şaptelea ar fi început să se maimuţărească, 
imitându-l pe Platon. Apoi, în faţa mulţimii adunate să 
privească spectacolul, Nihilistul ar fi dovedit că omul care 
se bucură de stimă la Atena şi care încearcă să-i convingă 
pe nişte tirani pământeni să facă orânduliri, fie şi ideale, 
pentru muritori, n-are ce căuta în statul păsărilor şi cu atât 
mai puţin în „Academia din Nephelokokkygia”. Aşa că Al 
Şaptelea începu să scrijelească pe cioburi din ceramică 
numele lui Platon, pregătindu-i ostracismul din copacul 


unde se afla cocoţat. Ca de pe o tribună, îi întreba pe gură- 
cască dacă sunt de acord cu izgonirea lui Platon. Şi pentru 
că unii ar fi spus da, iar alţii nu, Nihilistul le-ar fi dat 
dreptate celor din urmă, motivând că dacă nu e cazul să fie 
izgonit, înseamnă că toate acuzaţiile sunt false. Şi cum de 
pot fi false toate acuzaţiile? Numai admițând că Platon nici 
nu este capabil să facă lucrurile pe care le spune şi că 
lucrurile pe care le spune nu au nici o strălucire. Deci este 
un prost. E cazul să ţinem un prost printre noi? Păi, câţi 
proşti nu sunt printre noi? Unul mai mult sau unul mai 
puţin, ce mai contează? 

Nu prea elevat, dar de mare succes acest spectacol, ca şi 
atâtea altele date de Nihilist. De altfel, „prostia” a devenit 
unul dintre subiectele sale preferate. Purta la el mereu 
câteva buruieni, pe care susţinea că le-ar fi adus din 
Anticyra, oraş în Focida, unde se spunea că ar creşte o 
iarbă bună împotriva prostiei. Dar nu dădea nimănui aceste 
buruieni, fiindcă pretindea că nu a găsit încă pe cel mai 
prost om din lume, iar rezervele lui tămăduitoare sunt 
limitate. Dar, până la urmă, pretextul peregrinărilor şi l-a 
transformat în această căutare ipotetică. 

Se pare că tot atunci s-a produs şi întâlnirea cu Diogene 
din Sinope. Oricum, dintre toate întâmplările din viaţa sa, 
din punctul de vedere al posterităţii, aceasta a fost cea mai 
nefericită: Diogene ajungând să i se substituie aproape cu 
totul în memoria omenirii, cea mai mare parte a 
anecdotelor ce ar trebui să dovedească originalitatea 
Sinopeanului, fiind preluate din viaţa Nihilistului. Până la 
urmă jaful acesta de apartenenţă - de care Diogene 
probabil că nu este vinovat cu nimic, mult mai degrabă un 
alt Diogene, Diogene Laertes, încurcând peste secole 
adevărul -, până la urmă, deci, jaful acesta avea să se 
sfârşească prin excluderea în întregime a Nihilistului din 
tradiţia culturală. 


Peste alte multe veacuri, scribul nu va mai întâlni decât 
oameni convinşi că Diogene din Sinope a fost cel ce locuia 
într-un butoi şi că umbla cu felinarul aprins ziua în amiaza 
mare „căutând prin târg un om”. Cine mai ştie despre un alt 
personaj, vagabondând cam în acelaşi timp cu Diogene, dar 
căutând nu un om oarecare, ci pe cel mai prost om din 
lume? 

Nihilistul s-a întâlnit cu Diogene la Atena şi între ei au 
avut loc mai multe discuţii purtate în public. Aceasta este 
sigur, chiar dacă între timp atestările scrise ale 
respectivelor dispute s-au pierdut. Dar referiri se mai 
păstrează. Cei doi nu se puteau pune de acord în multe 
privinţe, însă se pare că poziţiile lor erau atât de apropiate, 
încât cearta şi motivele invectivelor, pe care şi le aruncau, 
au fost prea puţin înţelese de public. Cineva, ajutându-l pe 
scrib în munca de documentare, i-a sugerat că n-ar fi fost 
exclus ca tocmai această divergență în unitate să fi stat la 
baza dispariției  Nihilistului din conştiinţa umanității, 
învinuindu-l pe Diogene şi pe partizanii acestuia de atentat 
istoric, de distrugerea cu bună ştiinţă a tuturor dovezilor 
trecerii prin lume a celui de Al Şaptelea, mai ales că 
Diogene din Sinope i-a supravieţuit Nihilistului cu treizeci de 
ani. Scribul restrânge din imensul material ce-i stă la 
dispoziţie şi nu notează ceea ce i se pare improbabil. Şi, 
într-adevăr, cum să arunci întreaga vină pe un personaj 
contemporan  Nihilistului, dacă personalitatea i-a fost 
cunoscută şi apreciată atâta vreme după moarte, dacă 
popularitatea a început să-i pălească doar în timpul 
împăraţilor Romei, fiind treptat substituită cu aceea a lui 
Diogene din Sinope? Acesta din urmă era de mult absolvit 
de orice contribuţie. 

Una din disputele dintre cei doi ar fi fost cea legată de 
obiectul căutării: cine trebuie găsit? Cel mai integru sau cel 
mai prost om din lume? În timp ce Diogene susţinea că 
proştii sunt la tot pasul, dar că oamenii de o integritate 
deosebită se întâlnesc infinit mai rar, Nihilistul, care, spre 


deosebire de cinicul Sinopean, îşi înjghebase şi un sistem 
propriu coerent de gândire unitară a lumii, pretindea că 
„prostia este a doua natură a oamenilor, ea mulându-se 
inseparabil pe cele trei mari obsesii ale muritorilor: trăirea 
trecutului şi a viitorului în dauna prezentului, construirea 
unui sistem nesfârşit de alternative şi foamea de posesie”. 
(Restrânsă la maximum, aceasta ar fi şi esenţa gândirii 
celui de Al Şaptelea.) 

Nihilistul aducea argumente nenumărate în sprijinul 
acestor idei şi scribul va mai avea posibilitatea de a 
reproduce câteva. Dar partea comună a tuturor 
argumentelor era aceea că nici unul nu era „pozitiv”, toate 
subliniind doar prostia ce însoțea cele trei mari obsesii 
amintite. Pentru el proprietatea, asemenea alternativelor, şi 
gândirea în alt timp decât prezentul acţiunii, distrug 
calitatea de a fi fericit şi se află în funcţie de prostia 
individului. Aşa că Nihilistul mergea pe stradă şi se răfuia cu 
toată lumea, după care agita „buruienile sale din Anticyra” 
pe sub nasul preopinenţilor, retrăgându-le însă la timp, sub 
pretextul că respectivii nu sunt suficient de proşti pentru ca 
să strice leacurile preţioase pe ei, fiind desigur alţii care - 
incredibil! - au mai mare nevoie de ele. Intrucât, repeta 
Nihilistul, nu există pericol mai mare în lume decât prostia 
agresivă, iar cel mai prost om de pe pământ este, aşadar 
totodată şi cel mai periculos. Astfel devine evident că 
prostul cel mai desăvârşit trebuie tratat în primul rând. Cel 
mai înţelept, dacă există şi aşa ceva, nu are nevoie să fie 
depistat şi arătat cu degetul: dacă este cu adevărat 
deştept, atunci ştie să se ferească din calea celor care-l 
caută. Prin urmare, întreprinderea acelora este şi inutilă, 
prin lipsa ei de logică şi neavenită, creând doar confuzii. 

Mai multe dispute dintre cei doi ar fi fost notate de 
Opsimos din Corint, dar dialogurile acestuia nu ni s-au 
păstrat. Pe baza datelor, rămase nemijlocit de la Diogene 
din Sinope, ne este greu să reconstituim ce a putut el 
răspunde. 


Nici la Atena prezenţa celui de Al Şaptelea nu a fost 
resimţită ca o binecuvântare de către cetăţeni. Ba, 
dimpotrivă: şi ei au căutat, se pare, să facă totul ca 
Nihilistul să părăsească cetatea. Vorbele lui au fost socotite 
periculoase deoarece îşi băteau joc de cei ce se străduiau 
pentru binele cetăţii într-o perioadă atât de grea ca aceea 
în care se nimereau să trăiască: diferitele alianţe se 
prăbuşeau una după alta şi foştii prieteni se întorceau cu 
armele împotriva Atenei. Vremurile erau fără îndoială foarte 
grele şi ar fi fost o greşeală să fie lăsat un pierde-vară să 
sucească minţile tinerilor. Ceea ce a fost posibil în eroicele 
timpuri ale războiului peloponeziac, devenise acum o 
primejdie prea mare. Dar popularitatea Nihilistului creştea 
şi, ostracismul fiind o practică a trecutului, ar fi fost o 
greşeală şi mai mare să fie îndepărtat cu forţa, mărindu-i-se 
astfel mitul şi autoritatea. Însă nici să-i oferi ceva nu puteai: 
el neavând nimic şi nedorind să aibă nimic, nu putea să fie 
cumpărat. 

Şi, între timp, Al Şaptelea rătăcea pe străzile metropolei, 
mai zăbovea din când în când în casa tatălui, îşi privea fiul 
şi îi dădea poveţe, pe care apoi toţi cei ai casei se grăbeau 
să le taxeze drept glume, încercând să convingă copilul să 
le uite. Philadelphul, care la început fusese fericit la 
întoarcerea fiului său şi care încurajase din tot sufletul 
apropierea acestuia de Al Optulea, trebui şi el să admită că 
pentru băiat influenţa tatălui este cu totul şi cu totul 
dăunătoare. Concluziile Nihilistului erau foarte uşor de 
confundat: ceea ce Al Şaptelea numea stare de fericire 
(acordând-o exclusiv în prezent şi luându-i deci orice viitor), 
putea fi înţeles de altcineva drept zădărnicie; ceea ce era 
taxat de Al Şaptelea drept efort inutil, aducător de griji şi 
perturbator de fericire (deoarece trădează prezentul, prin 
aceea că îşi are scopul în viitor) era socotit de alţii drept 
îndemn făţiş spre trândăvie; ceea ce numea el pericolul 


alternativelor era socotit drept justificarea tiraniei; ceea ce 
era definit de Al Şaptelea drept prostie, şi deci cauză a 
tuturor relelor, era considerat de alţii atac la persoană şi 
lipsă de respect faţă de autorităţi. Mulţi tineri au ajuns să-şi 
motiveze lenea prin aderenţa la ideile greșit înțelese ale 
Nihilistului. Însă acesta nu era nici leneş şi nici nu încuraja 
trândăvia. De pildă, dacă era întrebat de ce face şi el zilnic 
gimnastică, dacă tot nu-i pasă de viitor şi dacă deci nu este 
interesat să-şi păstreze sănătatea pentru timpul ce va veni, 
Nihilistul răspundea că practică gimnastica din plăcere. 

— Şi dacă nu ţi-ar produce plăcere, n-ai mai face 
gimnastică? 

— Nu. 

— Şi ai lăsa să ţi se-nmoaie muşchii şi să ţi se vlăguiască 
întreaga putere? 

— Nu, întrucât nu mi-ar putea oferi nici o satisfacţie o 
asemenea stare. 

— Dar dacă ţi-ar produce plăcere să stai toată ziua 
culcat, ai sta? 

— Nu mi-ar putea produce plăcere aşa ceva. 

— Dar să presupunem că ai fi totuşi încântat de o anume 
moleşeală, care-i cuprinde pe cei slabi de multe ori 
dimineaţa, înainte de a trebui să se scoale. 

— Nu putem presupune aşa ceva. In primul rând, fiindcă 
eu nu sunt slab. 

— Bine, nu eşti slab, însă ai putea să găseşti şi tu o 
plăcere în a sta mai mult dimineaţa în pat. 

— Atunci aş sta. 

— Toată ziua? 

— Doar atât cât mi-ar produce plăcere. 

— Dar dacă ti-ar produce plăcere să stai culcat toată 
ziua? 

— Mă ferească zeii! Asta ar însemna să nu mai am somn 
noaptea. Dar dacă s-ar întâmpla şi acest lucru, n-ar fi nicio 
nenorocire. Ceea ce mi-ar mai place să fac aş face noaptea. 

— Deci n-ai putea să stai toată ziua culcat? 


— De putut aş putea. 

— Dar nu te-ar satisface? 

— Nu. Pentru că între timp m-aş frustra de alte lucruri. 

— De exemplu, de ce? 

— Habar n-am! Numai proştii îşi pun alternative şi devin 
apoi robii acestora. Ajunge să-ţi pară rău că n-ai făcut ceva 
în loc de altceva, pentru ca apoi să nu te mai poţi opri din 
regrete. Dar de câte ori mă plimb, dau de nenumărate 
ocazii de a mă simţi fericit. 

— Atunci de ce le ceri altora să fie fericiţi doar stând 
culcaţi lângă un zid?” 

Am reprodus un fragment dintr-un dialog care circula cu 
două secole mai târziu şi care trebuia să-l infirme pe 
Nihilist. Începutul acestui dialog - a cărui reconstituire ar fi 
prea lungă pentru a o reproduce aici în întregime - pornea 
de la o situaţie concretă, şi anume de la o întâmplare: Al 
Şaptelea ar fi trecut pe la închisoare într-una din 
hoinărelile-i zilnice şi ar fi dat acolo de un bărbat stând 
culcat, sprijinit de un zid şi smulgându-şi părul de 
deznădejde. Intrebându-l de ce este atât de nefericit, omul 
i-ar fi răspuns că este firesc să se afle în cea mai neagră 
disperare, de vreme ce este osândit la moarte şi nu mai 
aşteaptă decât ora când va trebui să se despartă de viaţă. 

— Te gândeşti la un lucru ce o să se întâmple? Dar dacă 
n-o să se întâmple? 

— Sigur se va întâmpla. Osânda a fost dată. 

— Bine. O să se întâmple. Dar acum tu stai aici la 
răcoare, văd că ai lângă tine un ulcior cu apă rece - şi nu 
orice ulcior: o amforă de Corint meşteşugit lucrată şi 
splendid ornamentată cu înfăţişarea lui Satyr şi a unei 
sirene! Şi aerul este aici curat. In loc să te jeleşti, ar trebui 
să le mulţumeşti zeilor pentru clipa minunată ce ţi-o oferă. 

— Ce clipă? întrebă condamnatul zăpăcit de vorbăria 
Nihilistului. 

— Cum? Tot nu pricepi, ar fi continuat acesta: stai tolănit 
la umbră, ai cu ce-ţi astâmpăra setea, poţi să te gândeşti la 


ce vrei şi între timp poţi admira o minunată lucrătură de 
bronz. Dar o durere nu simţi cumva? 

— O durere? Nici vorbă! Sunt perfect sănătos. 

— Poftim! se enervă Nihilistul. E şi perfect sănătos pe 
deasupra şi tot nu e mulţumit! Crezi că un rege - oricât de 
bogat - are mai multe satisfacţii într-o anume clipă? De 
multe ori suveranul trebuie să umble prin căldură sau prin 
frig în fruntea armatei, pentru a potoli răzmeriţele. Eşti om 
în toată firea, înseamnă că ai fost soldat şi ai luptat. Poţi 
compara mizeriile unei campanii cu binecuvântata linişte de 
care te bucuri acum? Şi nu eşti tu în clipa aceasta mai 
fericit chiar decât un rege? 

— Dar... 

— Şi nu ţi-am spus decât una dintre posibilele mizerii prin 
care s-ar putea găsi acum regele cu pricina. Sau altul, dacă 
vrei... 

Acesta ar fi începutul dialogului, dar prin fragmentul 
redat iniţial autorul voia să demonstreze că vorbele 
Nihilistului ar fi fost gratuite, că nimeni nu poate fi fericit 
doar pentru că stă la umbră lângă un zid. Insă şi această 
scriere, pierdută azi şi ea şi reprodusă cu oarecare 
aproximaţie după aluziile ce le-am compilat din alte texte, 
trebuie să se bazele pe un dialog mai vechi. Şi Scribului nu i 
se pare hazardat să atribuie textul din care s-a inspirat 
autorul mai târziu lui Opsimos din Corint, cel ce a notat 
disputele dintre Nihilist şi Diogene din Sinope, chiar dacă 
partea acuzatoare nu putea să fie în nici un caz Diogene. 
Dar stilul şi subiectul ni-l îngăduie să-l considerăm pe 
Opsimos drept autor al acestui dialog şi astfel putem găsi şi 
un final reconstituirii corecte a textului, bazându-ne pe un 
fragment păstrat prin citarea unui intermediar. Deci: „Dacă 
tu nu poţi fi fericit stând toată ziua culcat lângă un zid şi 
simţindu-te în tot acest timp frustrat de alte bucurii, 
admițând chiar că ai reuşi să faci abstracţie că-ţi aştepţi 
execuţia, atunci de ce-i ceri altuia acest lucru?” ar fi esenţa 
întrebării la care ar fi trebuit să răspundă Nihilistul în finele 


dialogului. Dar fiindcă acesta se termină aici, suntem lăsaţi 
să credem că Al Şaptelea, dezarmat, şi-ar fi recunoscut prin 
tăcere înfrângerea. Numai că iată ce ne spune Opsimos 
altundeva, un lucru absolut în spiritul Nihilistului: 

„Să presupunem că un om stă la închisoare şi-şi aşteaptă 
osânda. El are la îndemână un ulcior cu apă rece şi se 
bucură de răcoare, în vreme ce toată cetatea este invadată 
de o căldură asemenea aceleia dintr-un cuptor pentru 
topitul metalelor. Poate considera osânditul clipa aceea 
drept prielnică şi se poate bucura de ea? Dacă o socoteşte 
la absolut, atunci sigur, dacă îi dă o valoare relativă, atunci 
niciodată. Pentru că, dacă o priveşte la absolut, starea sa 
este bună şi are toate motivele să fie fericit. Dacă o 
priveşte însă în legătură cu alte lucruri pe care ar putea să 
le facă în timpul acela, dacă ar începe, cu alte cuvinte, să 
pună alternative, fericirea sa s-ar sparge în mii de cioburi şi, 
chiar dacă ar mai avea timpul necesar, niciodată n-ar mai 
putea-o lipi la loc. Ceea ce i-ar distruge fericirea acelui om 
n-ar fi osânda atârnându-i asupra capului, ci alternativa, 
această fiară cu mii de chipuri care este cea mai mare 
duşmancă a fericirii şi a mulţumirii. Şi împreună cu 
alternativa ar veni şi asumarea viitorului să-i strice 
prezentul omului, amintindu-i încontinuu de execuţia 
prevăzută pentru un timp viitor. Acel om, deci, nu are 
capacitatea virtuţii de a fi fericit. Cu atât mai mult se poate 
afirma aceasta cu cât împrejurările externe, indiferente de 
voinţa lui, i-au oferit o situaţie unde tocmai alternativa a 
fost înlăturată. In loc să profite de un asemenea dar 
neaşteptat, omul a căzut pradă deznădejdii. Omul acela n-a 
avut virtutea de a fi fericit”. 

Aceasta ar fi fost încheierea logică şi corectă a dialogului. 
Logică din punctul de vedere al gândirii Nihilistului şi 
corectă din punctul de vedere al probităţii autorului târziu. 
In loc de aceasta, textul a fost ciuntit, replici importante au 
fost înlăturate, cuvinte cheie au fost transcrise greşit. Dar 
de câte ori s-a procedat altfel? Acel autor târziu n-a fost nici 


el mai mult decât un scrib, chiar dacă, desigur, mai priceput 
şi mai plăcut decât cel ce aşterne acum aceste rânduri. Dar 
tot scrib. Şi ce scrib poate să pună în litere chiar totul? 


Plecarea Nihilistului din Atena se leagă de asemenea de o 
anecdotă, dar este sigur că această plecare a fost dorită de 
cetăţeni, întrucât Al Şaptelea sucea minţile tineretului, fiind 
un permanent factor de discordie. In afară de aceasta, 
limba ascuţită a Nihilistului şi capacitatea sa de a-şi susţine 
opiniile fără a lăsa loc la dubii a făcut ca mulţi oameni să 
ajungă a se teme de neplăcerile unei eventuale întâlniri pe 
străzi sau în agora cu cel ce era oricând în stare să te pună 
într-o lumină neplăcută. Toată lumea cunoaşte azi că 
Diogene din Sinope obişnuia să colinde oraşul cu un felinar 
aprins ziua în amiaza mare, pretextând că se află în 
căutarea unui om adevărat. Dar o dată cu Nihilistul s-a 
pierdut şi povestea conform căreia el ar fi obişnuit, de 
asemenea, să cutreiere oraşele pentru a găsi omul... cel 
mai prost din lume. Şi, după cum am văzut, pentru aceasta 
obişnuia să intre în vorbă cu diferiţi cetăţeni, în special 
dintre cei mai de vază, să le pună întrebări, să-i facă de râs 
şi să se depărteze susţinând că preopinenţii n-au fost totuşi 
suficient de proşti. Astfel nimeni nu se putea plânge că a 
fost jignit, dar incidentele se terminau de regulă cu punerea 
într-o lumină dezavantajoasă a victimelor. Dar şi succesul 
Nihilistului era tot mai limitat: mulţimea de gură-cască nu 
se mai grăbea să-l aplaude, nimeni neştiind când îi va veni 
vremea de a fi interpelat şi făcut la rându-i de râs. De obicei 
disputele se învârteau în jurul proprietăţilor oamenilor şi se 
terminau prin aceea că Nihilistul demonstra că acela cu 
care a vorbit este sclavul propriilor bunuri şi cu cât este - 
aparent -; mai bogat, cu atât este - mai implacabil - prins în 
lanţurile averii. În mod logic, concluzia era că un armurier 
ar trebui să-şi tragă singur toate corăbiile pe uscat, că un 
negustor ar trebui să-şi părăsească marfa şi să fugă 


noaptea pe întuneric cât mai departe în lume, pentru ca să 
nu fie depistat şi reîmproprietărit cu forţa, că fin 
meşteşugar ar trebui să-şi încuie atelierul şi să toarne 
smoală peste intrare, pentru ca nimeni să nu-l mai poată 
obliga să se întoarcă. Şi toate acestea zugrăvite în culori vii, 
de parcă scenele ar fi fost reale şi iminente, Nihilistul având 
grijă să dea sfaturi amănunțite cum să procedeze 
respectivii cât mai eficient. Şi toate astea pornind de la o 
discuţie aparent nevinovată, în care erai târât pe nesimţite 
în vârtejul unor aberaţii. 

Nihilistul plecă din Atena după ce a jignit tot ceea ce se 
putea jigni: de la oameni la zeități, de la tradiţie la 
perspectivele viitorului, de la instituţii la personalităţi. Dar 
nimeni nu putea ridica formal vreo pretenţie de daune, 
fiindcă de fiecare dată Al Şaptelea avea grijă să spună că 
încă nu şi-a găsit omul, cel cu care vorbise nefiind suficient 
de prost pentru a binemerita buruienile din Anticyra. 

Aşa că plecă în lume şi cutreieră iarăşi polisurile, oprindu- 
se din loc în loc, pentru a demonstra şi pe pielea altora 
ideile sale despre fericire. Şi nu ştim dacă şi el, asemenea 
lui Diogene, dormea într-un butoi şi dacă şi el a renunţat la 
orice obiect, până şi la vasul de băut apa, atunci când a 
văzut că operaţia aceasta se poate face şi din căuşul 
palmei. Dar, dacă despre sinopean se spun asemenea 
lucruri, probabil că ele au fost valabile şi pentru Nihilist. Cu 
remarca scribului, că este greu de crezut că Al Şaptelea să 
fi dus cu el un butoi pentru a dormi în el, când putea să se 
odihnească şi într-o scorbură de copac sau, când permitea 
vremea, direct pe covorul de iarbă. 

Printre nenumăratele anecdote, reale sau apocrife, viaţa 
Nihilistului se pierde în necunoscut. Nimeni nu ne mai poate 
spune azi dacă Al Şaptelea a spus cutare lucru la Theba sau 
la Byzanţ, dacă a fost mai întâi în cetăţile din Asia Mică şi 
pe urmă la curtea lui Dionysios în Sicilia, sau dacă - poate - 
o fi fost de mai multe ori în toate acestea şi încă în multe 
alte locuri. Cert rămâne doar faptul că Nihilistul a încercat 


să-şi isprăvească hoinăreala la Ephes. 


Dacă demonstraţia logică, adică potrivirea unui efect 
anumit la o cauză determinată a fost întotdeauna arma 
temută a Nihilistului, tot o consecinţă logică este şi aceea 
că la Ephes ar fi vrut el să-şi încheie zilele. În Asia Mică 
acesta era oraşul ce trebuia să-l atragă asemenea Atenei: 
metropolă a Răsăritului, cetatea era strălucitoare ca puţine 
altele, bogată, loc de întâlnire a nenumărați oameni. După 
ce s-a bucurat aproape o sută de ani de libertate, Ephesul a 
căzut de un sfert de veac din nou sub perşi. Dar oraşul a 
rămas la fel de prosper ca şi înainte, bancherii săi, în 
legătură cu cei lydieni, ţineau în mâna lor interesele şi 
echilibrul diferitelor state, iar bogăţiile strânse de Artemisa 
în templul ei erau la fel de mari precum legendele 
străvechi. Însuşi Xerxes, cel ce n-a cruțat atâtea şi atâtea 
sanctuare, a venit la Ephes s-o cinstească pe zeiţă şi să-i 
facă daruri. Oraşul, care s-a numit Alopea pe vremea 
războiului troian, apoi Ortigia, Smirna,  Tracheea, 
Samornion, Pteleea şi cine mai ştie cum încă, dar care a 
rămas pentru vecie Ephes, se bucura de o mulţime de 
mituri, ce nu puteau să nu-l atragă pe un om atât de curios 
ca Nihilistul. Legenda îngăduie minţii să hoinărească în 
voie. Ea fereşte omul de capcanele aparenţelor. Pe vremea 
aceea mormintele amazoanelor şi monumentul lor le mai 
dovedea încă străinilor originea oraşului şi-i ofereau celui 
de Al Şaptelea nenumărate prilejuri de speculaţii. Dar 
Ephesul se bucura şi de cea mai binecuvântată climă şi de 
cerul cel mai frumos. Unde altundeva puteai fi atât de 
fericit, unde altundeva aveai şansa să te bucuri de o 
sănătate mai înfloritoare, unde altundeva ai fi dorit să 
trăieşti dacă nu pe malurile Caistrului, pe pantele Muntelui 
Pion? 

Nihilistul - care binecuvânta mereu oraşul - fusese primit 
cu bunăvoință: omul era celebru şi original, iar Ephesul 


avea nevoie de filosofi. Nihilistul e dificil? Dacă ţi-e frică de 
ridicol, n-ai decât să eviţi o discuţie cu el. Antecedente erau 
destule, nimeni nu putea pretinde că nu fusese prevenit. Al 
Şaptelea hoinărea prin oraş, era mereu invitat ba în casa 
unuia, ba în casa altuia, astfel încât nu ducea lipsa mâncării 
şi a băuturii. De altfel, Nihilistul se obişnuise să şi postească 
la nevoie: „Mâncarea, susţinea el, nu trebuie să fie o 
plăcere decât atunci când o ai în faţă. Atunci ea poate să se 
constituie într-un deliciu. În rest, ea nu va fi decât o 
necesitate. Încă hedonicii din Kyrene susțineau că 
necesitatea rar dă plăcere. Aşa că, în lipsă, mâncarea nu 
trebuie să fie dorită de mintea omului, ci doar de simţurile 
sale”. Dar în legătură cu aceasta, Nihilistul repeta de 
fiecare dată că înțeleptul poate face în aşa fel, încât mintea 
să prevadă şi să dozeze plăcerile simţurilor, ca să le poată 
obţine şi să le poată preţui pe măsură, în timp ce prostul 
lasă simţurile să aleagă, mintea nemaifiind capabilă să ţină 
pasul cu ele. Discursul Nihilistului se dovedea greu de 
urmărit: în special pentru aceia care ştiau că Al Şaptelea 
refuza să facă orice nu-i producea plăcere. Era greu de 
înţeles, de aceea, cum de un asemenea om se arăta dispus 
să se supună unei discipline atât de severe. 

— Înseamnă că nici tu nu faci numai ceea ce-ţi place, îi 
spuneau cei care l-au urmărit până aici. 

— Ba da, le răspundea, dar eu reuşesc să mă bucur tot 
timpul. Recunosc că acest lucru nu este simplu şi că a 
trebuit să învăţ îndelung pentru a-l putea realiza. 

— Să înveţi? Ce-ai învăţat? 

— Un singur lucru am învăţat: să nu ştiu nimic şi să nu 
am nimic care să-mi conturbe gândurile de la contemplarea 
acestui prezent atât de frumos. 

— Şi, dacă, să presupunem, acest prezent nu este tocmai 
atât de frumos? 

— De ştii să-l priveşti, e frumos. 

— Dacă, de pildă, te-a înţepat o viespe şi urli de durere, 
nu mai poţi pretinde că trăieşti o clipă plăcută. 


Nihilistul tăcea la o asemenea remarcă. 

— Vezi, continua atunci celălalt, fiind convins că a 
câştigat disputa, vezi că nu poţi fi întotdeauna fericit? 

— Luaţi omul acesta de aici, se întorcea Al Şaptelea spre 
cei aflaţi de faţă, sau, dacă vreţi, n-aveţi decât să-l lăsaţi să 
vorbească oricât o vrea. Doar că nu face decât să 
pomenească alternative. Şi viespile lui, care nu ştiu de ce 
nu l-au înţepat până acum de o mie de ori, reprezintă tot o 
alternativă, dar una negativă. Acestea sunt la fel de 
periculoase ca şi ispitele celorlaltor alternative, numai că, în 
loc să devii nefericit tânjind, devii nefericit prăpăstios. Dar 
spuneţi-i să fie liniştit, până la urmă tot o să-l muşte şi 
viespile. 

— Şi de ce nu te-ar înţepa acelea şi pe tine? 

— Fiindcă pentru mine viespile nu există, la fel cum nu 
există nici împunsătura unei broaşte cu coarne. Ceea ce nu 
există, nu se poate întâmpla. 


Locul unde-l puteai întâlni oricând pe Nihilist era cel din 
faţa templului Artemisei. O vreme se stabilise în jurul 
fântânii Calipia, pentru a avea apă la îndemână, dar apoi îşi 
mutase sediul. Însă nu venise aici nici fiindcă în interiorul 
templului era răcoare, nici pentru că acesta era centrul 
serbărilor panionice, nici amăgit de mulţimea de picturi, 
sculpturi şi alte obiecte frumoase. Nu l-a atras nici 
perspectiva de a fi întreţinut de templu, asemenea atâtor 
pictori, poeţi, oracole, hierodule şi a diferiților urmăriţi de 
lege ce se bucurau în incinta sacră de drept de azil. Şi nu 
era atras nici de tezaurul bancar pe care-l adăpostea 
templul şi pe care-l administrau numeroşii preoţi şi 
funcţionari. (Fiul Nihilistului venise de două ori la Ephes 
pentru a-şi vizita tatăl, însă de fiecare dată a zăbovit mai 
mult în jurul acelui tezaur.) Pe Al Şaptelea toate astea nu-l 
interesau. Ceea ce îi plăcea lui aici era că întâlnea foarte 
multă lume sosită din cele mai diferite colţuri ale 


pământului şi că avea deci mai multe şanse ca, sub 
pretextul căutării celui mai prost om, să poarte dispute cu 
cât mai mulţi indivizi. Şi mai era ceva: coloanele de la 
capetele templului şi cele patru din antis aveau partea 
inferioară sculptată. Plastica aceasta reprezenta, după 
model oriental, personaje postate în picioare, în mărime 
naturală şi dispuse la nivelul privirii vizitatorului. Atunci 
când voia să încheie o discuţie cu cineva, Nihilistul se 
întorcea spre soclul dublu al coloanelor sculptate şi-şi 
continua discuţia cu ele. Altă dată îşi atrăgea interlocutorii 
astfel: oamenii se adunau în jurul lui şi-l ascultau în timp ce 
el, întors spre una dintre sculpturi, îi demonstra acesteia tot 
felul de lucruri. (Scribul a găsit o referire la Nihilist, în care 
era numit „Cel ce vorbeşte cu coloanele” - „Stylologul”? - 
dar nu s-a folosit de această poreclă, fiindcă personajul era 
celebru încă înainte de a ajunge la Ephes.) 

Printre cei ce veneau tot mai des să-l asculte se afla şi un 
localnic, pe numele său Erostrat. Acesta îi asculta cu multă 
bunăvoință vorbele, dar nu le putea pricepe. El avea alte 
convingeri: „Prezentul, spunea, dă nimicnicie, doar 
perspectiva viitorului îngăduie speranţa”. 

Partizanul viitorului şi Nihilistul au purtat nenumărate 
dispute în faţa unei mulţimi de gură-cască. Erostrat nu era 
un nătărău, deşi Nihilistul ameninţa încontinuu că-i va face 
cadou buruienile sale din Anticyra. Nu era un nătărău şi ştia 
să-şi pledeze punctul de vedere. Doar că se dovedea 
egocentric: lumea începea şi se termina o dată cu el. Chiar 
dacă mai recunoştea că există şi alţii, aceia nu se bucurau 
de fiinţare decât pentru ca el să aibă un decor, în care să se 
poată mişca. Solipsismul lui Erostrat - cunoscut celui de Al 
Şaptelea deja de la Kyrene - era bine pus la punct şi 
disputele cu Nihilistul ajunseseră în curând punctul de 
atracţie din faţa templului Artemisei. Dar gloria aceasta era 
prea puţină pentru tânărul ambițios: Nihilistul avea 
totdeauna dreptate şi, când se plictisea de interlocutor, se 
întorcea spre tamburul unei coloane sculptate şi îşi 


continua dialogul cu figura de acolo. Era limpede că 
Erostrat nu reprezenta mai mult decât oricare dintre acele 
personaje neînsufleţite. 

— Uite, îi spunea Nihilistul, aceste picturi şi aceste 
sculpturi nu se află în nici un moment al zilei; pentru ele nu 
este nici dimineaţa, nici seara, nici noaptea. Nici un zeu, 
nici un erou de pe frontonul vreunui templu nu are nici 
trecut şi nici viitor. Prezentul lor este veşnic şi de aceea şi 
sunt nemuritori. 

Cu asta Erostrat nu putea fi de acord. Cum adică să 
concepi că prezentul te poate face nemuritor şi nu viitorul? 
Prezentul acesta care este atât de efemer, atât de 
vulnerabil! 

— Prezentul acesta poate fi distrus de oricine! strigă el. 

— De oricine? De cine, de pildă? 

— Chiar şi de mine! Doar viitorul nu poate fi distrus. 

— Fără prezent nu există nici viitor, ar trebui să spună 
individul ăsta, se întorcea Nihilistul spre una din figurile 
sculptate. Dar noi, cei pe care nu ne interesează viitorul, n- 
o să distrugem în nici un caz prezentul pentru ceva ipotetic 

— Ascultă, îi spuse într-o zi Erostrat Nihilistului, aici, în 
Asia Mică s-au construit demult, încă înainte de prima 
venire a perşilor, trei temple care au făcut celebre aceste 
locuri: Heraionul din Samos, templul lui Apollo din Didyma 
şi Artemisionul nostru. Ele reprezintă gloria şi nemurirea 
loniei. Dacă aş distruge un asemenea templu, aş intra eu în 
istorie, în vreme ce el ar dispare pentru totdeauna. 
Sanctuarul acesta este acum aici, spuse Erostrat, lovindu-l 
cu mâna. El reprezintă prezentul. Dacă-l nimicesc, îi iau 
viitorul. Şi cu aceasta şi nemurirea fizică şi ideatică. 
Deoarece tot ceea ce nu mai există până la urmă se uită. 
lar dacă supravieţuieşte, aceasta nu se mai petrece decât 
în mit. Lucrul propriu-zis dispare cu atât mai mult. 

— Dacă-l distrugi azi, înseamnă că prezentul contează. 

— Dar viitorul va consemna şi va pecetlui nemurirea! Sau 
o va anula... 


— Distruge Artemisionul! îi propuse Nihilistul. 

— Artemisionul? Asta niciodată! Artemisa ne-a salvat de 
două ori oraşul: o dată când au năvălit cimerienii, a doua 
oară pe vremea asediului lui Cresus. Dar pot incendia 
oricare dintre celelalte două mari temple. 

— Şi care ar fi deosebirea? 

— Ephesienii nu mi-ar ierta niciodată fapta! 

— Cu atât mai mult ai avea şansa să intri într-un viitor. 
ipotetic ! Dar viitorul acesta nu ţi-ar sluji la nimic. 

Se dovedi totuşi că speranţa lui Erostrat era foarte mare, 
că mintea îi era cu totul subordonată ambiţiei. 

După ce i-a dat foc Artemisionului (totuşi!), Nihilistul 
- care iniţial fusese atât de bine primit la Ephes - trebui să 
fugă. Prea multă lume îl auzise îndemnându-l pe Erostrat să 
dea foc templului. Nimeni n-a crezut că disputa celor doi ar 
putea avea asemenea consecinţe dezastruoase concrete, 
nimeni n-ar fi crezut că un edificiu construit într-o perioadă 
de aproape o sută douăzeci de ani va fi distrus într-o 
noapte de un nebun. Şi cum altfel l-ar mai fi putut numi 
oamenii pe cel ce a pus focul, cel osândit la moarte şi al 
cărui nume nu mai avea voie să-l pomenească nimeni? 

Nihilistul plecă din Ephes, dar înainte de aceasta reuşi să 
se strecoare în închisoare la Erostrat. Până a-şi primi 
osânda, condamnatul primi în dar de la Nihilist buruienile 
din Anticyra. 

— lată, i-ar fi spus Nihilistul, iată aceste buruieni. Le 
meriţi cu prisosinţă. 

— Nu-i adevărat, s-ar fi apărat incendiatorul. Oricât mi-ar 
interzice ephesienii numele, el tot va intra în istorie şi va 
învinge veacurile. 

— Păi, tocmai asta este, ar fi răspuns Nihilistul. În afară 
de prostie, tu posezi şi o mare cantitate de ambiţie. Ambele 
la un loc dau combinaţia cea mai stupidă ce ne-a fost 
dăruită vreodată de zei. Nici tu şi nici altul nu poate 
schimba nimic: în noaptea când ai incendiat tu 
Artemisionul, desigur că undeva pe Terra s-a terminat un 


alt mare edificiu sau s-a născut un om care va schimba 
lumea. Doar viitorul ipotetic şi trecutul relativ se pot 
schimba. Prezentul rămâne întotdeauna egal cu sine însuşi. 
La el nimic nu se adaugă şi nimic nu se pierde. 

(Şi, într-adevăr, exact în noaptea în care Erostrat a 
distrus una dintre minunile lumii, la Pela, în Macedonia, se 
năştea un copil. Acesta va deveni cel ce în istorie a fost 
cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare. De parcă 
dintr-o glorie a lumii se năştea nemijlocit o alta.) 


Al Şaptelea continuă să colinde lumea, însă, prezenţa nu- 
i mai era niciunde dorită. Muri la puţini ani după ce părăsise 
Ephesul, fără a fi reuşit să se mai stabilească undeva. 
Alături de celelalte idei propagate întotdeauna, în această 
ultimă perioadă adăugase repertoriului său şi numeroase 
discursuri împotriva ambiţiei, pe care o vedea drept cea de 
a patra duşmancă a fericirii. 

Nihilistul n-a scris nimic, din viaţa lui ne-au rămas doar 
anecdotele şi mărturiile altor filozofi. Şi, poate că blestemul 
promulgat de ephesieni împotriva lui Erostrat, acela de a nu 
i se mai pomeni niciodată numele, l-a lovit mult mai 
puternic pe Nihilist, deoarece încă multă vreme generaţii de 
greci îl considerau pe el incendiatorul moral al templului 
Artemisei din Ephes, una dintre cele şapte minuni ale lumii 
antice şi nu şi personajul pitoresc ce a îmbogăţit cu viaţa sa 
o filosofie şi cu amândouă portretul postum al lui Diogene 
din Sinope. 

Însă nici blestemul cetăţenilor dezolaţi nu l-a atins decât 
pe jumătate. El, e adevărat, a dispărut din istorie, dar locul 
lui n-a putut fi luat de nimeni. Între Al Şaselea şi Al Optulea, 
„Nihilistul” va dăinui, atâta timp cât va dăinui urmaşul 
ultimului său urmaş. lar norocul scribului de a-l fi descoperit 
în adâncurile timpului îi dau acestui loc strălucirea 
individuală, viaţa pe pământ. 


AL OPTULEA 


Philantropul (384 î.e.n. - 341 î.e.n.) 


DESPRE LIMITELE MORŢII 


Vlăstar al Nihilistului şi nepot al Philadelphului (medicul 
din Atena), Al Optulea trebuia să fi avut în jur de douăzeci şi 
opt de ani când s-a nimerit să se afle şi el în cetatea 
Ephesului. Era pe vremea când tatăl său a fost atât de 
implicat, cel puţin moral, în incendierea de către afurisitul 
Erostrat a Artemisionului. Când Nihilistul a trebuit să 
părăsească în grabă cetatea, fiul s-a găsit în situaţia total 
neplăcută de a fi ajuns la o vârstă când alţii au făptuit deja 
numeroase isprăvi însemnate, în timp ce el continua să 
oscileze între dorinţa bunicului de a urma meseria de medic 
- în care Philadelphul sperase să întemeieze o dinastie - şi 
între viaţa grea acceptabilă a Nihilistului, pe care - cu toate 
strădaniile - n-a reuşit s-o înţeleagă niciodată. Al Optulea 
avea pe vremea aceea o familie întemeiată la Atena şi 
rămasă în grija bunicului, o soţie de care era timpul să aibă 
grijă personal. Şi mai era timpul să se ocupe şi de 
asigurarea unui moştenitor. Vremea trecea. Era timpul... 
Dar Al Optulea, numit mai târziu Philantropul, nu avea un 
meşteşug propriu-zis, n-avea bani şi nici nu vădea vreun 
talent deosebit. După plecarea precipitată a tatălui din 
Ephes, fiul a înţeles că nici el nu va putea să rămână pe mai 


departe pe malurile Caistrului, dar că de data aceasta 
opţiunea va trebui să-i fie mai adâncă decât o simplă 
călătorie într-o altă cetate sau într-o altă zare: era necesar 
să-şi definească, în sfârşit, şi modul de viaţă. Şi, fiindcă 
tinereţea începea să-i apună, opţiunea aceasta se arata tot 
mai îngrădită de raţiuni practice: nu se mai punea problemă 
ce meserie, ce sursă de venituri să-şi aleagă, ci, mult mai 
degrabă, trebuia să stabilească posibilităţile concrete pe 
care le mai avea. Vârsta omului se măsoară în potenţele ce 
i-au mai rămas. 


Când cineva trebuie să cumpănească atâta vreme în 
căutarea unei îndeletniciri, înseamnă că nu are nici o 
chemare specială pentru o anumită profesie, dar mai 
înseamnă şi că resursele materiale îi îngăduie să taie frunze 
la câini. Concluzia aceasta, spusă, pe un ton nu prea 
măgulitor, îi era dat s-o audă de prea multe ori, fără a se 
putea obişnui cu ea şi fiind totuşi obligat s-o lase să i se 
scurgă pe lângă urechi, de parcă nici n-ar fi fost. Ce-ar fi 
putut să răspundă? 

Imbarcarea pe o corabie, trebuind să-l ducă din lonia 
peste podul de insule acasă, în casa bunicului său din 
Atena, s-a produs datorită inerţiei împrejurărilor, cea care l- 
a condus întotdeauna şi până atunci. Dar de data aceasta 
moralul nu-i era prea ridicat. Dorea să-şi revadă familia, 
soţia şi pe Philadelph, însă dependenţa materială faţă de 
bunic, un om atât de bătrân, şi privirile prost mascate ale 
celorlalte rude îi dădeau impresia că drumul este prea 
scurt. 

— Călătoriile îşi au rostul lor, comentă el în prezenţa 
prietenilor, în timp ce îşi petreceau o noapte pe una dintre 
insule, bând vin şi discutând. De aceea a durat întoarcerea 
lui Odiseu atâţia ani şi de aceea durează drumul altora 
toată viaţa. 

— Drumul cui, de pildă? 


— Drumul tatălui meu. 

Exemplul nu era bun. Prietenii celui de Al Optulea, 
nerăbdători ca toţi tinerii, puteau cu greu accepta ca 
drumul lor să-i pară cuiva prea scurt. Ei, dimpotrivă, ardeau 
de nerăbdare să ajungă cât mai repede. Pe de altă parte, 
pomenirea Nihilistului producea o stare de jenă - prea se 
spuneau multe despre influenţa maladivă a acelui om 
ciudat asupra incendiatorului templului. Despre asemenea 
indivizi mai bine să nu vorbeşti şi Al Optulea ar face mai 
bine să accepte convenţia tacită, conform căreia toată 
lumea a uitat al cui fiu este. 

— O călătorie are menirea de a te duce dintr-un loc într- 
alt loc, răspunse într-un târziu unul mai pragmatic. 

— Da, acesta este drumul, dar nu şi călătoria, insistă cel 
care mai târziu va fi numit Philantropul. Omului i-a fost 
dăruit timpul pentru devenire şi spaţiul pentru iniţiere. 

— Unii... unii filosofi tăgăduiesc timpul, spuse altul, 
ezitând să-i amintească că şi Nihilistul făcea parte dintre 
aceia. ` 

— Da, fiindcă nu admit devenirea. In călătorie, însă, este 
vorba despre iniţiere. Dacă n-ar fi aşa, lumea ar avea o 
dimensiune mai puţin. 

Iniţiere? Ei stăteau întinşi, ronţăiau fructe zaharisite şi 
urmăreau, în vreme ce vorbeau, drumul stelelor. Noaptea 
cerul este la fel pretutindeni. Despre ce iniţiere putea fi 
vorba în întoarcerea lor din Asia în Europa? Şi noaptea 
aceasta semăna izbitor cu atâtea alte nopţi din Atena, din 
Ephes, din Halicarnas. 

— Satrapul Cariei, spuse unul, a strâns în jurul lui tot ce 
are lumea mai de preţ: sportivi, filosofi, artişti şi bogății. 
Dacă tatăl meu n-ar fi atât de bolnav, într-acolo m-aş 
îndrepta eu acum. 

— Intr-acolo, da, spuse şi altul, privind cu regret în 
direcţia de unde veneau. 

Al Optulea dorise iniţial şi el să plece la Halicarnas, oraşul 
ce aduna mai nou toate privirile, însă teama de a nu auzi 


noi şi noi aluzii la tatăl său în legătură cu incendierea 
templului Artemisei din Ephes l-a făcut să ia o corabie spre 
Atena. Caria era totuşi prea aproape de lonia, considerase. 
Dar poate că greşise. Al Optulea încă nu se putea decide la 
nimic, iar atunci când evenimentele hotărau în locul lui, nu 
era în stare să se convingă dacă a procedat bine sau rău. O 
oboseală leneşă îl cuprindea ori de câte ori trebuia să-şi 
aprecieze acţiunile: rămânea atunci în contemplaţie până 
ce gândirea părăsea hăţişul în care se încurca. Nimeni n-ar 
fi putut ghici la ce meditează în asemenea momente Al 
Optulea, iar clipele respective nici nu erau puţine. Pe mulţi, 
însă, privirea visătoare a fiului Nihilistului îi cucerea. 

— Nenorocirile vin pe neaşteptate, îl auzi ca prin vis Al 
Optulea vorbind pe tânărul întins alături de el. Uneori ai 
impresia, continuă acela, că e mai bine să te ascunzi de 
privirea pătrunzătoare a zeilor, numai ca aceştia să te uite. 
Fiindcă nu numai bucuriile, dar şi necazurile tot de la 
nemuritori vin. 

— Da, şi moartea, completă altul. Numai că de privirea 
zeilor nu te poţi ascunde în nici un fel... 

— Măcar să nu li te arăţi mereu şi cu obstinaţie. 
Incendiatorul de la Ephes a fost el însuşi un blestem trimis 
de nemuritori. 

— Nenorocirile vin pe neaşteptate şi oamenii n-au cum le 
repara, fie că este vorba de un război, de tâlhari, de un 
incendiu sau de o boală. 

Gândurile celui de Al Optulea hoinăreau printr-un deşert, 
în care n-aveau de ce să se agate. Din când în când, ca o 
boare, ajungeau şi la el frânturi din propoziţiile din jur. Dar 
era prea puţin, ca el să le poată urmări. Doar ultima spusă îl 
izbi fără de veste. „Oamenii primesc bucuriile şi necazurile 
de la zei, îşi rezumă el cele auzite, iar ei, oamenii, n-au nici 
o posibilitate de a compensa în vreun fel nenorocirile ce se 
abat pe neaşteptate asupra lor.” 

— Nu putem să ne apărăm, întrucât, prea vin pe 
neaşteptate acele lovituri, se întoarse şi el în discuţie. 


— Nu numai de aceea, l-au contrazis, nu numai de aceea. 
Nici de o boală care apărând încet şi măcinându-te ani mulţi 
nu te poţi apăra. 

— Bunicul meu, care este medic, mai vindecă totuşi 
numeroşi bolnavi. Dacă zeii o vor şi suferinzii vin la el la 
timp, pe mulţi îi însănătoşeşte. Poate că... „Poate că şi eu 
voi vindeca oameni” era să spună, dar n-avu curajul să se 
angajeze faţă de martori. Altminteri ar fi fost obligat să 
considere hotărârea definitivă. lar el nu era decis defel. 

Gândurile îi zăboveau iar prinse în propria lor capcană, 
fără a mai fi influențate de vorbele ce cădeau în jur. Un 
medic poate ajuta mulţi bolnavi, dar cine e în stare să 
salveze un nenorocit care şi-a pierdut întreaga avere într-un 
incendiu sau al cărui fiu a dispărut într-o călătorie pe mare, 
răpit de pirați sau vândut - cine ştie unde? - într-un târg de 
sclavi? Se spune că zeii au puterea de a face un lucru de 
parcă nu s-ar fi întâmplat, de parcă nenorocirea s-ar fi 
desfăşurat doar într-un vis urât. Numeroase dintre 
catastrofele ce au avut loc aievea sunt doar simple 
încercări la care îi supun nemuritorii pe oameni şi, ca atare, 
se întâmplă ca acele încercări, odată trecute, să dispară din 
amintirea generală. Câteodată, atunci când zeii sunt 
neatenţi, când şterg la repezeală cele ce au avut loc, se 
nimereşte să rămână câte un amănunt, pe care au omis să- 
| facă uitat. Nimeni nu mai este apoi în stare să explice 
originea şi raţiunea acelui amănunt. Atunci acesta este 
considerat un lucru sau un fragment de întâmplare ce, pur 
şi simplu, n-ar trebui să existe. Şi iar ne întoarcem la voinţa 
zeilor... Căci, dacă ei n-o doresc, atunci orice strădanie de 
îndreptare a lucrurilor este inutilă. Cum altfel? Dacă zeii au 
voit ca incendierea templului Artemisei din Ephes să aibă 
loc, cine va putea vreodată să compenseze pierderea? 
Exemplul acesta este cel mai la îndemână, însă poate nu şi 
cel mai potrivit: Artemisionul se vorbeşte că va fi construit 
şi mai strălucitor de către ephesieni, dar şi de către 
suveranii şi cetăţenii din ţările prietene. Dacă, însă, ambiția 


incendiatorului s-ar fi dovedit mai mică, dacă n-ar fi dat foc 
acelui edificiu sacru, ci s-ar fi ocupat doar de casa unui om, 
cine i-ar mai fi recuperat aceluia paguba? Cărui cetăţean, 
cărui rege, cărui satrap i-ar fi păsat de nenorocirea 
întâmplată? Poate că unii cunoscuţi l-ar fi căinat şi poate că 
făptaşul ar fi fost pedepsit, poate chiar pus să plătească o 
parte din pagube (în cazul că ar fi avut din ce), însă destinul 
celui lovit ar fi fost, cel puţin pentru o vreme, pecetluit.! 

— Dacă s-ar da o lege, cum că toţi cetăţenii ar fi obligaţi 
să suporte în mod solidar necazurile fiecăruia dintre ei, 
probabil că nenorocirile n-ar mai fi atât de cumplite, se 
pomeni Al Optulea spunând cu voce tare. 

Între timp discuţia părăsise de mult acel făgaş, în care a 
curs atunci când fiul Nihilistului mai participase la ea. 

Ceilalţi l-au privit uimiţi, apoi unul a spus că ideea nu 
este câtuşi de puţin nouă, dar că şansele ei de aplicare sunt 
nule, ceea ce vine în favoarea celor mulţi, fiindcă dacă 
toată lumea ar trebui să ia parte la nenorocirea unuia, toate 
relele s-ar împărţi, lovind un număr infinit mai mare de 
cetăţeni, iar binele ar rămâne tot apanajul unuia. Unde mai 
pui că printre muritori se găsesc destui netrebnici şi destui 
leneşi: aceştia ar provoca ei cu bună ştiinţă o nenorocire, 
de pe urma căreia ar putea trăi apoi fără nici un efort. 

— Nu se pot împărţi numai nenorocirile în mod egal, fără 
să se împartă şi bucuriile şi câştigurile. 

— Şi nici asta nu este câtuşi de puţin nou. 

Aşa că discuţia a alunecat în mod firesc spre o formă de 
stat, unde toţi să fie egali. Lucru cu care prea puţini dintre 
aceşti fii de aristocrați puteau să fie de acord, iar 
argumentele personale, dar mai ales preluate de la marii 
gânditori, curgeau gârlă. Zeii înşişi au împărţit fiinţele în 
oameni şi animale, în bogaţi şi săraci, în harnici şi leneşi, în 
viteji şi în laşi. Dar Al Optulea părăsise iarăşi discuţia, 


1 Scribul stă şi notează; el nu poate crede în buretele cu care nişte zei 
atotputernici ar fi în stare să corecteze faptele si istoria oamenilor. Insă 
de multe ori regretă că un asemenea burete n-a existat cu adevărat. 


gândurile împotmolindu-i-se iar în fraza tot de el rostită. 
Despre diferitele cetăţi utopice auzise destul, iar cei ce le- 
au descris s-au încurcat care mai de care la contactul direct 
cu statele unde le-a fost dat să trăiască. Nu la cărţi, nu la 
teorii şi idei îi era acum mintea, ci la o posibilitate practică 
de a ajuta oamenii aflaţi în nenorocire. Sigur, zeii trebuiau 
să fie de acord cu acel ajutor, dar Al Optulea dorea o 
intervenţie eficientă a oamenilor în sprijinul oamenilor. 

— Bine, să admitem că este mai greu să-i faci pe toţi să- 
şi împărtăşească unul altuia bucuriile. Şi, în afară de invidie 
şi de alte câte şi mai câte, poate că nici n-ar fi bine că toţi 
să se bucure de aceleaşi roade, mai spuse şi-i lăsă pe 
ceilalţi să laude împărţirea oamenilor în avuţi şi sărmani, în 
aristocrați şi sclavi. Dar tocmai necazurile, mai adăugă el, 
ar putea să şteargă dintr-o dată aceste diferenţe adânc 
statornicite. 

— Nenorocirile sunt voia zeilor, repetară ceilalţi şi Al 
Optulea se retrase iar în gândurile lui. 


Însă dimineaţa hotărârea i-a fost deja luată. În loc să se 
îmbarce împreună cu tovarăşii săi, aşteptă o corabie să-l 
ducă înapoi în Asia Mică. Nu la Ephes se va întoarce, ci la 
Halicarnas. Adică destul de departe ca să fie uitat faptul că 
era fiul celui implicat în incendierea Artemisionului, dar şi 
suficient de aproape pentru ca oamenii să fie încă zguduiţi 
de fapta întâmplată. Şi, îşi spuse, Caria e acum locul unde 
se strângeau atâtea minţi luminate, oameni ai ideilor, dar şi 
oameni ai faptelor. Mai ales aceştia din urmă au 
întotdeauna ce pierde. Un loc şi un prilej mai nimerit nici n- 
ar fi putut găsi. Era de parcă zeii însăşi l-ar fi trimis într- 
acolo. 

Şi zeii l-au ajutat într-adevăr: pe drumul de întoarcere 
întâlni printre călători exact pe cine trebuia, iar la 
Halicarnas fu primit după cum nici nu sperase. Pe corabie 
mai călătorea şi un tânăr aristocrat din Atena, pe care Al 
Optulea îl cunoscuse pe vremuri în casa bunicului. Se 


numea Leucip şi făcea parte din familia sacerdoţială a 
Praxiergizilor. Însă era al treilea şi cel mai mic dintre fraţi şi 
dorea să-şi facă iniţierea în lume, pentru a se putea 
întoarce cu cunoştinţe printre ai lui. Fusese în Grecia Mare, 
dar Italia şi, în special Sycilia îl dezamăgiră, trecuse în Libia 
şi-l măcinase dorul de casă. In Africa se îmbolnăvise, 
revenise în Atena şi acum gândea să-şi încerce norocul în 
Asia. Era dezamăgit şi dezorientat. Cu câţiva ani mai mare 
ca el, Al Optulea i se păru tocmai tovarăşul de care ducea 
lipsă. Renunţă uşor să meargă la Ephes, după cum plănuise 
iniţial şi acceptă imediat să-şi însoţească prietenul la 
Halicarnas. Planurile acestuia i se păreau uşor utopice, însă 
se găsea într-un moment când orice iluzie se dovedea bună 
lui Leucip i se arătase un ţel. Viaţa avea iar un rost imediat. 
Pe de altă parte, în Halicarnas, Al Optulea fu primit drept 
nepotul venerabilului medic din Atena. Nimeni nu-şi 
amintea de Nihilist; mai mult decât peste incendiatorul 
propriu-zis, blestemul numelui părea să-l fi ajuns pe 
iniţiator. Singura dată când venise vorba despre el în 
prezenţa celui de Al Optulea, cineva a afirmat că Erostrat a 
fost condamnat la moarte fizică de către ephesieni, fără a i 
se putea lua viaţa (de tristă amintire) postumă, în timp ce 
de persoana Nihilistului nu s-a atins nimeni, luându-i-se însă 
posteritatea. Cel ce a spus toate astea a avut gură de aur. 
Intr-o cetate unde era binevenit oricine avea ceva de 
spus sau de făcut, sosirea celui de Al Optulea păru de la 
început firească. Şi planul adus cu sine fu primit fără mirări. 


Ajuns la Halicarnas, cetatea stăpânită de Mausol şi de 
Artemisa, Al Optulea ştia cu precizie modul cum pot fi 
reparate unele dintre nenorocirile ce-i lovesc pe oameni pe 
nepregătite. Desigur, voia zeilor e necesară, dar nu sunt 
puţine cazurile când nemuritorii nu au vreme să se ocupe 
direct de fiecare om în parte. In Caria, nici greacă, nici 
persană (şi amândouă la un loc - şi nu numai atât), 


incendierea Artemisionului de la Ephes a produs aceeaşi 
consternare ca pretutindeni, dar într-un mod nici elen şi nici 
oriental, ci doar contopindu-se ambele influenţe şi încă 
unele pe deasupra; lumea a ajuns să afirme că în lonia 
chipul Artemisei a fost pentru o vreme acoperit cu un văl, 
pentru ca să reapară la Halicarnas sub înfăţişarea celeilalte 
Artemise, a surorii şi soţiei regelui celui mai puternic pe 
care l-a avut vreodată această ţară. Pe lângă mulţimea de 
filosofi, artişti şi pierde-vară veniţi la curtea lui Mausol, 
ceata de curteni de profesie era greu de separat. lar 
blasfemia nici nu se mai sesiza. O minune s-a pierdut la 
Ephes, spuneau ei, chiar dacă se pare că va fi restaurată şi 
mai bogat, o altă minune trebuie să apară la Halicarnas. 
Doar că, dacă un descreierat a putut să distrugă într-o 
singură noapte ceea ce a fost ridicat într-o sută douăzeci de 
ani, cine să se mai încumete la asemenea munci? 

Al Optulea a înţeles din prima clipă că lucrarea sa va 
trebui să pornească de la puţin, pentru a ajunge la mult. 
Prietenia cu Leucip îi oferea o oarecare putere financiară, 
însă Al Optulea ştia că este mult mai uşor să investeşti bani 
decât să-i înmulţeşti. În afară de asta, împrumutarea unor 
bani cu camătă era un lucru mult mai lesnicios şi părea o 
afacere mult mai sigură. Numai prin intenţii filantropice nu 
pot fi interesaţi cei dispuşi să investească. Şi totuşi de aici 
simţea Al Optulea că trebuie pornit!. 

Pentru început, avea nevoie de un pretext şi de o opinie 
largă. Nu trebui să aştepte prea mult. Nepotul cunoscutului 
medic din Atena îşi însuşise unele deprinderi ale 
meşteşugului bunicului, însă nu suficiente pentru a practica 
pe cont propriu meseria. Dar obişnuia să însoţească un 
medic din Halicarnas în drumurile acestuia pe lângă 


1 încurcat de slabele-i cunoştinţe de economie politică, scribul este 
tentat să vorbească despre investiţii de capital şi rulare de fonduri. 
Oricum, Al Optulea, prin îndrăzneală şi inventivitate, îi anticipează pe 
un mult mai rapace descendent al aceleaşi familii. Scribului nici nu-i 
vine să creadă că între cei doi se află două milenii de istorie! 


bolnavi. În cursul unei asemenea vizite, nimeri la un 
fabricant de mărunţişuri care, pe lângă faptul că a fost 
pedepsit de zei cu o boală ce-l împiedica să-şi mai mişte 
picioarele, fiind obligat să stea toată ziua aşezat sau culcat, 
fu lovit şi de un incendiu ce-i mistuise casa şi în care 
aproape că-şi pierduse chiar viaţa. 

Cu tact, dar şi cu multă perseverenţă, Al Optulea începu 
să povestească acest caz la întrunirile cu prietenii. Şi, 
datorită renumelui său bun, nu era invitat la puţine 
petreceri iar la ele se potriveau să participe, de obicei, 
oameni de cea mai bună condiţie. De pe urma unor 
asemenea discuţii, celui de Al Optulea a început să i se 
spună „Philantropul”. Cu el se putea sta de vorbă despre 
orice, nu degeaba era fiu de filosof şi nepot de medic, dar 
principala-i calitate rămânea bunătatea. A devenit, notorie 
ştiinţa lui de a asculta cu interes ore în şir vorbele altora, 
aruncând doar din când în când în conversaţie observaţii şi 
întrebări, dovedind nu numai că a fost tot timpul atent, dar 
şi că subiectul nu-i este câtuşi de puţin străin şi că discuţia 
îl pasionează la culme. Un auditoriu mai plăcut şi mai 
competent în toate nu puteai găsi şi, pe lângă firea-i 
cuceritoare, această calitate îi deschidea orice uşă. Incetul 
cu încetul, din nenorocirea negustorului de mărunţişuri, Al 
Optulea reuşi să creeze un caz menit să intereseze toată 
cetatea. Necazul aceluia putea să lovească pe oricine, 
destinul e orb, insinua mereu Philantropul, iar ascultătorii 
se lăsau treptat convinşi că, năpustindu-se nenorocirea de 
data asta asupra altuia, au mai scăpat ei încă o dată. Dacă 
până atunci oamenii treceau pe lângă necazuri indiferenți 
sau compătimindu-i doar din mers pe cei loviți, pe ceilalti, 
acum trăiau şi sentimentul de uşurare că ei înşişi erau cei 
ce mai obţinuseră o amânare. Sentimentul acesta s-a 
insinuat surprinzător de repede şi i-a făcut pe oameni să se 
privească între ei cu alţi ochi. Dacă toţi suntem în situaţia 
de a fi victimele unor mari necazuri, fiind doar o chestiune 
de hazard momentul când va iovi trăsnetul, înseamnă că 


această amânare ne scuteşte aproape pe toți, doar pentru 
a ne lovi după bunu-i plac mai târziu. Da, nimeni nu este 
scutit de suferinţă şi fiecare victimă nu este decât un 
avertisment pentru ceilalţi. Fiindcă potenţiale victime 
suntem cu toţii. 


După o cină plăcută şi după ce minţile au început să se 
înfierbânte ajutate de vin, într-o seară Al Optulea le-a făcut 
celor de faţă o propunere, ce semăna mai mult cu un joc de 
societate. 

— Dacă, le-a spus el comesenilor bine dispuşi, dacă să 
presupunem că fiecare dintre voi îmi dă cinci drahme, eu 
m-aş obliga să-i restitui aceluia - sau acelora - a căror 
locuinţă ar suferi până într-un an un incendiu o mină!. 

Cineva se porni să-i numere pe cei de faţă şi constată că 
erau în total doisprezece prieteni (împreună cu Al Optulea). 

— In cazul acesta, chiar şi dacă ar trebui să-i plăteşti doar 
unuia singur dintre noi, tu ai irosi patruzeci şi cinci de 
drahme, calculă respectivul. 

— Cel care şi-ar pierde casa în incendiu ar suferi o 
pagubă mult mai mare, dar s-ar alege măcar cu consolarea 
acestui ajutor. 

— Şi care ar fi câştigul tău? 

— Câştigul meu ar fi acela că, dacă nu s-ar întâmpla nici 
un incendiu în casele voastre timp de un an, mi-ar rămâne 
mie cele cincizeci şi cinci de drahme. 

— E un joc de noroc, se bucurară câţiva. 

— Dar dacă şi-ar da singur cineva foc casei, numai pentru 
ca tu să pierzi jocul? 

— Cine este atât de nebun, să-şi dea foc casei pentru o 
mină? 

— Cinci drahme nu e mult, acceptară toţi, am putea 
încerca. 

— Dacă vreţi, putem dubla miza. Dacă fiecare îmi dă o 


1 Adică o sută de drahme. 


monedă de un decadrachmon, sunt dispus să risc în caz de 
nenorocire două mine. _ 

— Bine, fie şi câte un decadrachmon, acceptară tinerii. In 
clipa aceea abia aşteptau să vadă cum se va scurge 
răstimpul de un an: va pierde Al Optulea două mine sau se 
va alege cu un câştig de peste o sută de drahme? 


însă, până să treacă anul, Al Optulea mai făcu şi alte 
asemenea înțelegeri. Prietenul lui nedespărţit, Leucip, 
putea să-l ajute în caz de nevoie cu aproape o jumătate de 
talant, adică nu mult mai puţin de treizeci de mine. Aceasta 
îi dădea celui de Al Optulea o oarecare libertate de mişcare 
şi el miză în total aproape un talant întreg, zicându-şi că 
dacă s-ar ivi nişte incendii, acestea nu i-ar putea afecta pe 
toţi cei cu care s-a înţeles conform propunerii sale şi, chiar 
şi în cazul unei nenorociri mari, va putea să compenseze 
dintr-un loc ceea ce ar pierde într-altul. Dar zeii n-au vrut 
să-l distrugă şi lunile treceau liniştite şi fără a se anunţa nici 
un foc în cetatea Halicarnasului. După o jumătate de an 
nimeni nu mai era curios să participe la jocul celui de Al 
Optulea, după încă un anotimp celor mai mulţi începuse să 
le pară rău că au dat bani pentru un lucru atât de plictisitor. 
Acum Al Optulea ruga în taină zeii să arunce o scânteie pe 
casa unuia dintre cei cu care se înţelesese el, pentru ca 
lumea să-şi recâştige interesul faţă de afacerea sa. Şi zeii, 
cărora Philantropul le era drag, au hotărât să-i facă şi în 
continuare jocul. Intr-o noapte s-a iscat un foc într-un 
cartier din apropierea portului mare şi două dintre casele 
mistuite de flăcări au fost ale unora dintre prietenii celui de 
Al Optulea. Acesta s-a grăbit să le plătească banii cuveniţi. 
Casele distruse valorau mai mult de două mine, dar 
compensaţia primită a venit ca o alinare minunată. Faptul a 
stârnit senzaţie în oraş. Philantropul s-a oferit să le asigure 
şi altora clădirile în aceleaşi condiţii. Dar de data asta a 
făcut şi însemnări scrise, importantă pentru el fiind în 


primul rând data tranzacţiei. Prevederea n-a fost inutilă, 
fiindcă mai târziu au apărut şi alţii care cereau despăgubiri, 
dar care plătiseră banii cu peste un an în urmă, pierzându- 
Şi, deci, orice drepturi. 

Acum fiul Nihilistului avea un capital propriu. Însă având 
siguranţa banilor lui Leucip, putea să se avânte şi în alt fel 
de asigurări: împotriva înecului, împotriva morţii unui sclav 
şi, bineînţeles, împotriva focului. lar peste încă un an şi 
împotriva molimei ce ar omori animalele. 

Societatea de asigurări a  Philantropului devenise 
cunoscută în toată Caria, dar Al Optulea se eschivă 
deocamdată să trateze şi cu oameni de altundeva. Pentru 
aceasta îi era frică să nu fie tras pe sfoară: ceea ce se 
întâmplă prea departe este mai greu de controlat. Dar 
cererile veneau şi din Milet şi din Ephes, de pretutindeni 
unde se aflau greci în Asia Mică. Şi nu numai din partea 
grecilor. 

Cam în perioada aceea s-a îmbolnăvit grav Nihilistul, 
boală din care nu şi-a mai putut reveni. Fiul său îşi avea 
familia încă departe, în Atena, încă nu se îngrijise de 
asigurarea unui moştenitor, dar posibilităţile îi deveniseră 
de acum reale şi, ceea ce era mai important, el îşi găsise un 
rost în viaţă. Ştia că nu se va face niciodată medic, la fel ca 
bunicul, şi nici filosof (de nici o nuanţă), asemenea tatălui. 
Viitorul lui era societatea de asigurări înfiinţată şi pe care o 
dezvolta tot mai mult, dar şi copiii ce îi va avea. 

„E de mirare, ziceau mulţi, văzându-i priceperea şi 
inventivitatea, e de mirare cum dintr-o familie unde nimeni 
n-a mânuit în meseria lui banii să se nască un asemenea 
afacerist!” Nimeni nu mai ştia de vremurile când Al Doilea 
întemeiase un imperiu financiar demn de bogăţiile unui 
Mare Rege. Nici măcar Al Optulea nu-şi cunoştea obârşia 
până atât de departe. „Bancheri ar fi trebuit să fi fost 
strămoşii lui” mai spuneau oamenii, clătinând din cap cu 
admiraţie şi nimănui nu i-ar fi spus nimic numele lui Nabu- 
Daş, cel ce finanţase odată o lume. 


În curând, Al Optulea simţi nevoia să devină 
independent. Îi restitui lui Leucip banii şi îl sfătui să-i 
investească în împrumuturi cu camătă. De despărţit nu s-au 
despărţit, prietenia lor era prea adâncă, însă în felul acesta 
banii mlădiţei din neamul Praxiergizilor erau în siguranţă şi 
puteau să constituie la nevoie şi un ultim refugiu pentru 
Philantrop. Dacă s-ar fi ajuns cumva ca acesta să devină 
insolvabil, banii prietenului, neinvestiţi în aceeaşi afacere, 
puteau să-i vină oricând în ajutor. 

N-au trecut decât foarte puţini ani de când, într-o noapte, 
în urma unei cine plăcute, ca între prieteni, Al Optulea a 
lansat pentru prima oară invitaţia de participare la „jocul” 
său. Pe vremea aceea trăise mai mult de pe urma 
veniturilor lui Leucip. Acum averea personală i se ridica la 
mai mulţi talanţi. lar aceştia erau investiţi cu toţii în alte şi 
în alte asigurări. 

Era plăcut pentru un om să se amăgească la gândul că, 
în cazul când s-ar abate o nenorocire asupră-i, se va găsi 
totuşi o alinare în banii primiţi de la Philantrop, bani de zece 
ori mai mulţi decât a investit şi care nu puteau decât să 
reprezinte dovada prudenţei şi semnul înţelepciunii. Şi, 
devenind o consolare în faţa destinului neprielnic, aceste 
asigurări depăşeau moral cu mult valoarea sumelor aflate 
în joc. 

Şi, totuşi, opinia generală era că Al Optulea nu putea să-i 
ajute decât pe particulari. După incendiul Artemisionului din 
Ephes, cei în stare de a înveşti bani mulţi în edificii 
impozante începeau să se teamă: dacă într-o singură 
noapte un nebun a putut distruge munca a o sută şi 
douăzeci de ani de trudă şi sacrificii, cine să se mai 
încumete cu inima uşoară la o nouă asemenea construcţie? 
Sigur, incendii au fost şi vor mai fi, la fel cum şi războaie au 
fost destule, dar parcă e cu totul altceva să vezi un templu 
sau un palat distrus de duşmani şi altceva de unul dintre 


concetăţeni. Până şi entuziasmul regelui Mausol a mai 
slăbit în a face din Halicarnas o perlă a lumii. Dar fratele 
satrapului şi al soţiei acestuia, Hidricus, devenise unul 
dintre cei frecventaţi în mod obişnuit de Al Optulea. 
Optimismul Philantropului a ajuns până la stăpânii Cariei. 
Totuşi, nici Hidricus nu-şi putea convinge fratele de cum ar 
putea un particular să asigure o lucrare de dimensiuni mari. 
Un templu, ale cărui averi se ridică la sute, chiar mii de 
talanţi, nu poate fi nicicum despăgubit de un particular. 

— Un templu are grădini şi ogoare, spunea Hidricus, 
împărtăşind îndoiala lui Mausol. 

— De acord, admitea Philantropul, dar acelea nu se 
distrug în timpul unui incendiu. 

lar Hidricus mergea şi-i ducea răspunsul fratelui său. Apoi 
revenea cu alte obiecţii: 

— Un templu are vite şi sclavi, care de asemenea se pot 
salva, însă nu acelaşi lucru s-ar întâmpla cu darurile primite 
de zeitatea tutelară din partea suveranilor şi a cetăţenilor, 
nu acelaşi lucru s-ar întâmpla cu statuile, cu tablourile, cu 
uneltele din aur şi din argint, cu podoabele din metale şi 
pietre scumpe, cu priceperea încastrată în edificiul însuşi. Ai 
putea tu sau un altul să despăgubeşti chiar şi numai în 
parte o asemenea pierdere? 

— Nici negustorul căruia îi arde casa nu se poate duce 
să-şi cumpere alta la fel din suma primită de la mine pentru 
banii investiţi. Dar o alinare tot simte. 

— Da, dar ceea ce reprezintă pentru un particular o 
consolare cât de cât, venea din nou răspunsul adus de 
Hidricus de la rege, aceea nu este pentru o investiţie mare 
nici cât un strop într-un lac secat brusc. Nimic nu reprezintă 
o asemenea despăgubire. 

Atunci Al Optulea îi ceru lui Hidricus să-l ducă să stea 
personal de vorbă cu regele. 

— E adevărat şi înţelept tot ce mi-ai transmis, dar din 
cauza unuia al cărui nume nu mai este voie să fie pomenit, 
nu se va opri lumea în loc. Şi în continuare se vor construi 


cetăţi importante, şi în continuare se vor ridica palate 
pentru stăpânitorii lumii, şi în continuare zeii îşi vor primi 
edificiile cuvenite de la servitorii lor. Şi chiar dacă 
nemuritorii nu-i vor mai îngădui unui nevolnic să 
zădărnicească dintr-o pornire bolnăvicioasă ceea ce a fost 
făcut pentru desfătarea veacurilor, însăşi vremurile vor fi 
acelea ce vor readuce în pulbere ceea ce s-a clădit din 
pulbere. Unde mai sunt acum luminile de dinainte de 
potop? Dar să venim mult mai aproape: unde mai este azi 
Akadul? Unde mai sunt splendorile şi strălucirea lui Sargon 
cel Mare? Unde mai este fastul Elamului şi câte ne mai aduc 
azi aminte de măreţia hitiţilor? Tot mai puţin se mai ştie 
despre amintirea Mediei. Peste doar câteva sute de ani 
despre Regatul Mării nu vor mai şti nici măcar învățații. 

— Învăţaţii cunosc tot ceea ce amintirea ta a uitat. 

— Dar nici învățații nu mai ştiu unde începe şi unde se 
continuă succesiunea lumii. 

— Oricum, tu nu pledezi decât pentru zădărnicie! 

— Eu nu spun decât că orice lucru are un început şi un 
sfârşit. 

— Fie. Unii înţelepţi nu recunosc nici măcar atât. 

— Eu nu sunt filosof. Eu nu sunt decât un om, a cărui 
menire este de a asigura alţi oameni împotriva 
nenorocirilor, atât cât zeii sunt de acord cu alinarea pe care 
o aduc puţinii mei bani. 

— Tocmai! Şi atunci crezi că puţinii tăi bani i-ar putea 
ajuta şi pe alţii, nu numai pe particulari? 

— Pe alţii, adică pe suverani? Cred că da. 

— Cum ai putea tu să-i despăgubeşti, de pildă, pe 
ephesieni pentru răul făcut de cel ce azi nu mai are nume? 

— În nici un fel. Dar dacă templul ar fi fost asigurat la 
mine, aş fi putut plăti suficient de mult pentru ca să se 
poată începe reconstrucţia. 

— De unde ai tu atâţia bani? 

— Pentru aceasta, însă, ar fi trebuit, repet, să se asigure 
la mine. Banii pe care mi i-ar fi dat ar fi fost mulţi, iar cei pe 


care ar fi trebuit să-i plătesc eu ar fi fost cu mult mai mulţi. 
Eu n-am bani mulţi, totuşi banii mei sunt băgaţi cu toţii în 
asemenea afaceri. Zeii ar trebui să fie prea nemulţumiţi de 
mine pentru a trimite în acelaşi timp nenorociri asupra 
asiguraţilor mei, asupra tuturor asiguraţilor mei. Aşa, din 
cât îmi plătesc cei mulţi, cei ce nu au avut parte de 
calamităţi, pot să-i despăgubesc şi pe cei puţini, pe cei 
pedepsiţi de nemuritori. 

— Incă nu mi-ai răspuns cum ai putea plăti sumele atât 
de mari cât le-ar reveni, să spunem, templelor asigurate. 

— Un om îmi dă, de exemplu, două tetradrahme. Eu mă 
oblig să-i înapoiez de douăsprezece ori suma avansată, în 
caz că s-ar abate asupra lui nenorocirea pe care am 
convenit s-o asigurăm. Asta dacă nenorocirea respectivă îl 
loveşte pe asigurat în timp de un an de când mi-a achitat 
cele două tetradrachme. Dacă vrea să-i stau şi pe mai 
departe alături, atunci trebuie să plătească în acelaşi mod 
şi în continuare, târgul nostru pornind de la zero şi având 
aceeaşi valabilitate ca şi data trecută şi fiind eficient în 
funcţie de cum ne înţelegem din nou. Dar dacă un templu 
mi-ar da o sumă de bani, să presupunem, de dragul pildei, 
trei taleri, eu mă voi obliga să plătesc, în caz de incendiu, 
treizeci şi şase de taleri. Dacă timp de doisprezece ani ar 
rămâne totul în regulă cu sanctuarul, din cei treizeci şi şase 
de taleri primiţi aş putea oferi uşor şi despăgubirea. Acum 
încă nu am averea aceasta, dar din cei trei taleri pe care i- 
aş primi, aş putea să plătesc o parte unor oameni să 
păzească templul. În prezenţa acestora n-ar mai avea cum 
să vină un nevolnic să-i dea foc. 

— Şi de ce să-ţi dea ţie administraţia templului trei taleri, 
când cu a o suta parte şi-ar putea angaja aceiaşi paznici pe 
care i-ai tocmi şi tu? 

— Eu nu fac asigurări numai împotriva incendiului, ci şi 
împotriva molimei animalelor, împotriva morţii sclavilor şi, 
mai nou, şi alte câteva asigurări; riscul, oricum, există şi nu 
e mic. Riscul acesta mi-l asum. 


Mausol nu păru prea convins şi rămase la părerea că 
prietenul lui Hidricus nu este decât un aventurier. 

— Dar dacă zeii ar trimite un cutremur? 

(Philantropul n-a pomenit de seisme, dar regele ştia că Al 
Optulea nu s-ar fi dat în lături nici de la asigurări de acest 
soi.) În amintirea lui Mausol perseverau destule calamităţi 
îngrozitoare, în urma cărora nici măcar el nu ar fi putut 
despăgubi victimele Era de-ajuns să se gândească la 
cutremurele groaznice, apucate şi de el: nu cu mulţi ani în 
urmă, unul dintre ele a distrus complet oraşele Helike şi 
Bursa. Şi aceasta n-a fost o simplă întâmplare. Se mai ţin 
minte de la părinţi şi alte cutremure la fel de năprasnice: de 
pildă, cel ce a transformat Locrida în ruine. Sau cel pomenit 
din strămoşi, din timpul răscoalei hiloţilor din Sparta. Nebun 
cel ce crede că poate să se pună de-a curmezişul voinţei 
zeilor, concluzionă regele, nebun sau şarlatan! 


Între timp, sfera de acţiune a casei de asigurări a celui de 
Al Optulea crescuse şi depăşise hotarele Cariei. Un 
regulament foarte sever stabilea cazurile de nenorociri 
pentru care se puteau face asigurări - iată deci că 
Philantropul nu era atât de nebun pe cum îl credea Mausol 
-, condiţiile ce trebuiau îndeplinite de părţi, cotele şi 
posibilităţile operative de calcul ale despăgubirii. O 
contabilitate riguroasă supraveghea întreaga afacere şi 
Philantropul se văzu silit să angajeze la început doi 
funcţionari, apoi patru, apoi zece. Un sclav eliberat înfiinţă 
o agenţie similară la Milet şi, ca să nu se pomenească 
ameninţat de un concurent, Al Optulea cumpără întreaga 
afacere, transformând-o într-o sucursală a propriei 
întreprinderi. Alte asemenea rivalități nu mai avu de 
înfruntat, fiindcă, în continuare, a învăţat să ofere mereu o 
primă dublă faţă de posibilităţile celor ce mai cochetau 
timid cu ideea. În curând deveni evident că monopolul 
asigurărilor îi aparţine. 


Acum capitalul nu i se mai rezuma la câteva mine, casa 
de asigurări se dezvolta mai repede decât vegetaţia 
luxuriantă a unei grădini din belşug udate de ploaie. 
Philantropul putea asigura nu numai o casă, dar şi o corabie 
împotriva  naufragiului, un câmp împotriva invaziei 
lăcustelor, un negustor împotriva atacului caravanei sale de 
către bandiți. Lumea trebuia să ţină cont mai nou de 
posibilităţile oferite de cineva dispus să rişte averi Dar, în 
viaţă, fiecare gând nu este nici bun şi mei rău: nu este bun, 
pentru că numeroşi  profitori încearcă imediat să-l 
acapareze cu orice mijloace; nu este rău, fiindcă se găsesc 
întotdeauna şi oameni cinstiţi pregătiţi să încerce să-l 
folosească în scopuri utile. Philantropul, ajuns în scurt timp 
la avere şi prestigiu, era acum ameninţat de către escroci. 
Numeroşi indivizi încheiau asigurări cu bani mulţi la agenţii 
săi pentru nişte valori practic inexistente: o casă gata de a 
se prăbuşi se aprindea din senin, o corabie, a cărei marfă 
era descărcată pe ascuns într-un port mărginaş, se 
scufunda pe nesimţite într-un mod misterios, un sclav 
bătrân, care era asigurat, murea de o boală necunoscută. 
Brusc, pierderile celui de Al Optulea au început să devină 
îngrijorătoare. Atunci acesta a înfiinţat o armată de 
supraveghetori de asigurări, nişte oameni ce-şi vârau nasul 
în afacerile clienţilor Philantropului, dându-se de multe ori 
drept altceva decât erau pentru a afla totul, exasperând 
prin curiozitatea lor nesătulă. „Şoarecii din Halicarnas”, 
după cum au fost numiţi, au avut darul de a frânge 
entuziasmul multora de a se mai asigura, afacerile 
Philantropului intrând într-o perioadă de regresiune. Insă 
oamenii au început să se obişnuiască şi lucrurile au intrat 
pe vechiul făgaş. 

Acum nepotul Philadelphului putea să-şi aducă soţia la el. 
Sosise momentul să-şi înjghebeze o familie în adevăratul 
sens al cuvântului. Poziţia îi era suficient de puternică, 
pentru a le putea oferi viitorilor copii tot ce şi-ar fi dorit. 
(Spre deosebire de Nihilist, Philantropul trăia deja din viaţă 


pentru şi prin urmaşii săi. Speranţa continuității n-a fost 
identică la toţi Cei o Sută: unii au ars mai puternic, alţii cu o 
flacără abia pâlpâindă. Dar acelaşi foc l-a mistuit până la 
urmă pe fiecare din ei.) 


Deşi relaţiile Philantropului cu Mausol au rămas incerte, 
prietenia cu Hidricus îi deschidea porţile palatului regal. 
Însă satrapul se arăta nu numai suspicios, dar şi obosit. 
Energia, care l-a împins să mute capitala de la Milassa la 
Halicarnas şi l-a ajutat să adune în juru-i tot ce era mai 
valoros printre oameni şi materiale, se epuizase. Mausol 
suferea de o boală ce-i sleia forţele şi-l făcea circumspect 
nu numai asupra eficienţei unei acţiuni, dar şi asupra 
rostului ei. Privind de la înălţimea palatului marea scăldând 
cetatea în radele porturilor, el vedea spectacolul valurilor 
ca de pe băncile unui teatru. Oraşul era construit în terase 
şi fiecare om îşi avea locul lui în acest stadion, de unde 
putea zări la orice oră din zi spectacolul mării. Privitorii însă 
mai plecau, mai mureau, priveliştea rămânea aceeaşi. 

Şi pietrele se aflau mereu prezente şi indiferente, la fel 
ca şi marea. Dar materialele sculptate capătă nemişcarea 
nemuritorilor. O imobilitate aparentă, desigur, deoarece 
ritmul zeilor este nesfârşit, el nefiind legat de efortul de o 
clipă între naştere şi moarte. De aceea mişcarea 
nemuritorilor şi a pietrei e atât de lentă, încât ochiul 
oamenilor nu-i în stare să o surprindă. Poate doar în operele 
celor mai importanţi meşteri. Mausol chemase la Halicarnas 
pe primii sculptori ai lumii: Praxiteles, Scopas; Leochares, 
Bryaxis şi Timotheos. Le oferise adăpost, mâncare şi glorie. 
Niciodată parcă n-au fost atâţia maeştri de primă mână 
adunaţi în acelaşi loc. Ei erau cei ce puteau, fiecare în parte 
şi toţi la un loc, să deschidă cu dalta lor un orificiu spre 
lumea zeilor. Cine în afara lor mai era capabil de aşa ceva? 

Regele le admira puterea, însă nu mai era dispus să le 
ofere prilejul executării unor opere importante. Artemisa şi 


Hidricus încercau să-l convingă să-şi continue acţiunea de 
făurire a unei cetăţi unice prin frumuseţe şi măreție în 
lume. Dar coincidenţa dintre îmbolnăvirea abia perceptibilă 
a regelui şi incendierea de către Erostrat a templului din 
Ephes îi făcea să umble pe o pistă falsă: ei încercau să-l 
convingă de compensaţiile pe care ţi le poate oferi, în caz 
de nenorocire, un om ca Al Optulea. Totuşi Mausol se 
îndârjea împotriva acestuia, fiindcă se îndârjea de acum 
împotriva oricărei acţiuni. Boala avansa implacabilă şi îşi 
cerea ofranda, ajungând motivul central în restul de viaţă al 
regelui. Pentru alte obiective, atenţia sa nu mai avea 
puterea să se concentreze. Gândurile îi deveniseră uşoare, 
pluteau la înălţimi uriaşe, nu mai reuşeau să coboare pe 
pământ. Mausol începea să aparţină mai mult vieţii de după 
moarte şi raţiunea îi pornea tot mai des în căutarea 
drumului pe care-l va parcurge în curând şi sufletul. Regele 
murea încetul cu încetul, bucată cu bucată. Parte din el 
trecuse deja Hotarul. 

Când s-a stins de tot, disperarea Artemisei depăşise orice 
aşteptare. Toată lumea era pregătită pentru eveniment, 
doar ea nu. In schimb, era gata să urmeze calea lunecoasă 
a soţului ei, cel ce a avut puterea să mute o capitală şi să 
construiască un oraş asemenea unui stadion: din el, privind 
spre mare, vedeai toată măreţia lumii. Sculptorii puteau din 
nou să-şi dovedească măiestria, arhitecţii puteau angaja 
lucrări,  cioplitorii, negustorii de materiale, pietrarii, 
cărămidarii, meşterii în ceramică şi toţi ceilalţi aveau iarăşi 
de lucru. Artemisa oscila între momente de deznădejde 
violentă şi planuri de construcţii măreţe. Dar nu era nimeni 
s-o poată determina să-şi canalizeze energia mai mult de 
câteva ore într-una şi aceeaşi direcţie. Obişnuită să 
stăpânească, regina nu ştia să guverneze. Printre numeroșii 
profitori, nimeni nu se arăta interesat de marile ei vise 
constructive. 

Insă, ca de atâtea ori, a fost nevoie ca puterea să 
întâlnească o iniţiativă clară, pentru ca roadele să înceapă 


să apară. Al Optulea, apt de acum să încheie contracte de 
asigurare cu mii de cetăţeni, dorea să-şi dovedească şi să-i 
dovedească dispărutului Mausol că orice investiţie îi este 
posibilă. Agenţii săi, care în atât de puţin timp reușiseră să 
împânzească toată Asia de Apus, de la Mare şi până dincolo 
de marile fluvii Tigru şi Eufrat, au început să se ocupe şi de 
asigurări colective. Ceea ce a devenit realitate, trebuia să-i 
convingă şi pe ultimii neîncrezători. Hidricus l-a dus pe 
Philantrop în preajma reginei, iar Philantropul a reuşit s-o 
convingă cu propriile-i argumente: moartea fratelui şi a 
soţului ei a lovit-o mai puternic decât poate suporta un 
muritor, dar ea mai trăia, aşa că era de datoria ei să-i 
perpetueze amintirea. Vorbind doar în insinuări şi lăsându-i 
de fiecare dată impresia că hotărăşte singură, ba, chiar mai 
mult, tăcând, Al Optulea a convins-o pe Artemisa să-i ridice 
lui Mausol un monument funerar cum altul nu a mai fost. ŞI 
pentru ca investiţia fără precedent să fie cât mai scutită de 
riscuri, Philantropul va fi cel ce o va asigura împotriva 
incendiului, dar şi împotriva cutremurelor. 

Mormântul lui Mausol a început să fie construit la 
jumătatea pantei, între palatul regal şi templul Afroditei, 
dominând terasele oraşului, făcând călătorii să descopere 
de departe, cu mult înainte de a atinge țărmurile, un 
monument menit să le amintească de la început de cel cea 
înălţat acest oraş, capitală a Cariei, a gândirii, şi a 
frumosului. 

Mausoleul din Halicarnas, una dintre cele şapte minuni 
ale lumii antice, a fost, se ştie, omagiul Artemisei pentru 
iubitul ei soţ. Ridicând acest monument, regina îi asigura lui 
Mausol speranţa dăinuirii şi, punându-se alături de soţul ei, 
trăgea ea însăşi nădejdea că trecerea nu-i va fi uitată. Şi fie 
că unii au văzut în Mausoleul din Halicarnas răzbunarea 
durerii soţiei, fie că au intuit mai adânc şi au descoperit în 
el întruchiparea Speranţei, nimeni, puţină vreme după ce 
monumentul a fost gata, strălucind până în depărtări, 
nimeni nu a ştiut că un oarecare agent de asigurări, al cărui 


nume s-a pierdut, ar fi fost cel ce ar fi iniţiat construcţia şi 
că Mausoleul avea menirea nu numai să satisfacă nevoia de 
speranţă a celor două personaje aflate în cvadriga de pe 
acoperiş, ci şi speranţa uitatului Philantrop, cea investită de 
creator în opera sa, chiar dacă prezenţa îi va rămâne de-a 
pururi anonimă. Dar parcă de ctitoriile lui Cyrus, ca realizări 
ale celui de Al Doilea, îşi mai aducea aminte cineva? Nici 
măcar Philantropul, a şasea spiţă a celui de Al Doilea, nu-şi 
mai cunoştea strămoşul, nu mai bănuia cine a fost şi cu ce 
s-a ocupat în vremurile acelea îngrozitor de îndepărtate. 
Dar amintirea fiului Primului coboară de multe ori din 
văzduh şi, odihnindu-se pe pietrele puse de el în picioare, 
multumirea îi este deplină. Pentru cei ce au lucrat pentru 
ea, Speranţa se plimbă veşnic prin lume. De aceea se 
spune că Speranţa este nemuritoare. 


Mausol a murit în acelaşi an cu Al Şaptelea. Pentru 
Nihilist şi Philantrop, pentru tată şi fiu, gestul disperat al lui 
Erostrat a avut consecinţe diametral opuse: pe când 
Nihilistul a trebuit să fugă din lonia şi să-şi caute adăpostul 
într-o lume ce îi întorcea înfricoşată spatele, Al Optulea a 
extras din întâmplarea din Ephes ideea ce l-a dus la un rost, 
la bogăţie şi la influenţă. Pentru amândoi calea a fost foarte 
rapidă. Al Şaptelea a murit la trei ani după incendiul 
Artemisionului. O viaţă asemenea celei dusă de el cere o 
convingere fără fisuri. Dar poate că fapta lui Erostrat să-i fi 
strecurat şi lui îndoieli, mai ales că se spune că 
incendiatorul i-a fost elev. Dar poate că moartea sa, la 
numai trei ani după ce a părăsit Ephesul, nu este decâto 
coincidenţă. Despre ultimii ani ai Nihilistului nimeni nu mai 
ştie nimic şi este de mirare că i s-a putut stabili cu precizie 
până şi anul morţii. Să fi murit împăcat cu viaţa dusă? 
Nimeni nu l-a întrebat dacă şi-ar fi dorit un alt trai, în caz că 
ar fi putut-o lua de la capăt. Şi nimeni nu şi-a pus problema 
că şi pe un om ca el l-au încercat momente de disperare şi 


că motivul cel mai concret al acestora îl constituia faptul că 
fiul său se lăsa măcinat de ambiţii şi succese, uitând că anii 
trec şi că datoria cea mai sfântă e să te îngrijeşti de 
continuitatea familiei. Să-i fi păsat Nihilistului de aşa ceva, 
n-avea nimeni cum bănui. Când muri Al Şaptelea, 
Philantropul nu avea copii. 

Al Optulea, în schimb, a reuşit în foarte scurt timp ceea 
ce alţii nu pot să dobândească nici într-o viaţă. Nu numai că 
averea şi influenţa îi erau mari, dar armata pe care a pus-o 
în picioare pentru a afla cu precizie cauzele lumeşti ale 
fiecărei nenorociri, astfel încât nici un asigurat să nu-l poate 
trage pe sfoară, acei „Şoareci din Halicarnas” l-au făcut să 
cunoască extrem de multe lucruri despre extrem de multă 
lume. În curând, în afara veniturilor imense încasate din 
asigurări, începu să vândă şi informaţii diferitelor servicii 
secrete. Până şi „ochii şi urechile” Marelui Rege aveau ce 
afla de la el. Dar tot succesul nu i se baza decât pe două 
însuşiri: pe firea-i plăcută şi pe îndrăzneală. Al Optulea a 
rămas în continuare la fel de modest, fiind unul dintre 
oaspeţii cei mai învăţaţi atât la întrunirile prieteneşti, cât şi 
ori de câte ori avea nevoie cineva de un sfat. Philantropul 
ştia să asculte ca nimeni altui, putea pur şi simplu să 
„vorbească” prin tăcere şi, după ce discuta cu dânsul, 
oricine se simţea mai uşor. Un simţ de organizare, moştenit 
de la străbunii uitaţi, dădea impresia că Al Optulea nu 
supraveghează decât în treacăt imensa afacere, cea pe 
care nimeni în afara sa n-o putea evalua. Pentru toată 
lumea, el n-a rămas decât bărbatul zâmbitor, gata oricând 
să-ţi vină într-ajutor. Nu degeaba a fost numit bunicul 
Philadelphul, nu degeaba i se potrivea lui atât de bine 
numele câştigat - Philantropul. 


Monumentul lui Mausol se înălța cu iuţeală. Arhitecţii 
Pitios şi Satiros au terminat mai repede decât se putea 
spera nu numai construcţia propriu-zisă, dar au izbutit să 


înfrunte cu tact şi cu o răbdare supraomenească 
revendicările reginei, care îşi schimba preferinţele de pe o 
zi pe alta. Amăgind-o încontinuu cu decorația, constructorii 
îi făgăduiau de fiecare dată că ansamblul va arăta exact 
aşa cum doreşte ea şi că modificările vor fi efectul muncii 
meşterilor ceramişti şi în primul rând a sculptorilor. 
Artemisa formula o pretenţie şi cei doi se grăbeau să laude 
în cuvinte entuziaste obiectul dorinţei reginei, vorbind 
mereu în aşa fel de parcă respectiva problemă le-ar fi stat 
lor de la început în intenţie, urmând doar să fie realizată 
într-o etapă al cărei timp încă nu a venit. Zăpăcită, regina 
asculta vorbele lor înflăcărate şi nu mai găsea motive să fie 
nemulțumită. Atunci o cuprindea jalea la amintirea soţului 
ei şi îl chema pe Philantrop să i se plângă. Al Optulea o 
asculta cu răbdare, mai lăuda o dată iniţiativa văduvei de a- 
i face defunctului un ademenea mormânt cum n-a mai avut 
nimeni şi pleca ducând cu el încă o rată a asigurării. 

Doar că regina îşi pierdea şi ea prospeţimea. Era de 
parcă Mausol, murind, i-ar fi transmis surorii sale boala ce l- 
a răpus pe el. Artemisa începea şi ea să petreacă tot mai 
mult timp privind spectacolul valurilor mării, discutând 
despre viaţă şi despre moarte, mirându-se că oamenii se 
mai pot înflăcăra în faţa te miri cărei acţiuni. Melancolia se 
pregătea s-o răpună şi pe ea. 

Degeaba nu conteneau unii linguşitori blasfematori să-i 
explice că zeii au dorit ca Artemisa să-şi piardă pentru o 
vreme templul la Ephes doar pentru ca o altă Artemisa să-l 
poată construi pe al ei la Halicarnas, degeaba i s-a sugerat 
ca monumentul funerar să nu-i fie dedicat numai lui Mausol 
ci şi ei însăşi - fapt care, într-adevăr, o făcu să-i sclipească 
ochii ca pe vremuri -, degeaba i se repeta că o suverană, a 
cărei ţară parcurge un asemenea drum de izbânzi paşnice 
fără a se vedea la orizont nici urmă de nor, este o stăpână 
binecuvântată de nemuritori, momentele când regina îşi 
mai recâştiga privirea de odinioară erau tot mai rare şi tot 
mai scurte. Boala lui Mausol pogorâse şi asupra ei, ucigând- 


O. 
La doi ani după soţul ei, muri şi Artemisa. Monumentul 
funerar se afla de acum ridicat, doar decoraţiunile urmau să 
mai fie terminate. Dar se părea că nu mai este nimeni 
dispus să preia patronarea unui asemenea proiect. Venind 
de pe mare, călătorii puteau admira un edificiu mai înalt 
decât toate celelalte oferite de panorama Halicarnasului, un 
edificiu enigmatic, ruină înainte de a fi fost terminat, de o 
utilitate misterioasă, o fantomă în mijlocul uneia dintre cele 
mai frumoase panorame urbane. Până la urmă însăşi 
amintirea lui Mausol şi a Artemisei era ponegrită de acel 
monstru, reprezentat de clădirea abandonată. Dar boala 
care-i ucise pe cei doi se dovedi a fi de o nesăţiozitate fără 
de sfârşit. Hidricus, fratele celor doi, dădea impresia că ar fi 
şi el atins de acelaşi morb. Însă maladia şi-a schimbat în 
cazul lui chipul: nu mai era melancolie ceea ce măcina din 
Hidricus ci neîncredere, o susceptibilitate ce creştea într- 
una, riscând să atingă proporţii îngrozitoare. Al Optulea 
intui că dacă monumentul nu va fi terminat repede, nu va 
mai fi desăvârşit niciodată. Şi atunci, spre groaza prietenilor 
săi, îi făcu lui Hidricus o propunere care pe el, pe agent, 
putea oricând să-l coste averea şi viaţa: îi oferi lui Hidricus 
să asigure construcţia la întreaga ei valoare, admițând nişte 
rate mult sub nivelul încetățenit şi obligându-se să-l 
despăgubească pe rege, după caz, de toate investiţiile 
făcute pentru ridicarea şi terminarea fastuosului mormânt. 
O asemenea propunere reuşi să-i adune lui Hidricus şi 
ultimele energii. După o foarte scurtă întrerupere, lucrările 
la Mausoleu au fost continuate. Arhitecţii putură angaja pe 
cei mai importanţi sculptori ai lumii: Scopas, în primul rând, 
Leochares, Bryaxis şi Timotheos, despre care se spunea că 
nu aveau egal în meşteşug, fiind întrecuţi doar de Scopas 
însuşi, iar la urmă reuşiră să-l convingă şi pe Praxiteles să 
lucreze cu toţi aceştia. Artiştii aduşi la Halicarnas încă de 
Mausol puteau, în sfârşit, să-şi arate în voie geniul. La 
îndemnurile Philantropului care, depăşindu-şi cu mult 


interesele financiare, a ajuns să se identifice în speranţa 
oferită de monument, sculptorii începură munca în acelaşi 
timp, fiecare lucrând câte o latură a pteronului ce închidea 
cella. Pe urmă, după ce au fost aplicate pe clădire 
strălucitoarele cărămizi smălţuite şi când călătorii de pe 
mare puteau vedea deja un edificiu sclipind în soare mai 
puternic decât o oglindă, sculptorii au putut trece şi la 
decorarea frizelor. 

Al Optulea avea acum în subordine o armată de 
funcţionari şi de agenţi, o mulţime de şefi de filiale şi, mai 
ales, numeroşi „şoareci de Halicarnas”. Această oaste era 
cât se poate de discretă şi tindea să se transforme într-o 
dublură a serviciilor oficiale. Noroc că Philantropul nu făcea 
mai niciodată uz de informaţiile deţinute, iar când o făcea 
nu uita ca de fiecare dată să-l anunţe în acelaşi timp şi pe 
suveranul local. Dar cea mai mare bătaie de cap i-o 
solicitau contabilii, cărora le pretindea o cinste desăvârşită 
şi multă rigurozitate în ţinerea datelor. Nu de puţine ori 
aceştia asistau uimiţi cum Philantropul era capabil să le 
spună de rost cifre privind o afacere despre care fusese 
informat doar în treacăt. Evidenţele lor erau aproape inutile 
şi cu atât mai de prisos părea orice încercare de a-l induce 
în eroare pe şef. 

Cu toate acestea, Al Optulea îşi permitea să-şi petreacă o 
mare parte din timp pe şantierul mormântului lui Mausol. 

— Vii aici atât de des de frică să nu-ţi pierzi banii? îl 
întrebau de multe ori meşterii, obişnuiţi să discute cu el în 
timpul lucrului. 

— Dacă ar veni un cutremur, degeaba aş sta eu aici. Zeii 
nu m-ar întreba mai înainte pe mine dacă să dezlănţuie sau 
nu stihiile. 

— Un cutremur n-ai putea opri, dar un incendiu da. 

— Mausoleul nu va cădea niciodată pradă flăcărilor, 
răspundea el, pipăind cu mâna subansamblul de piatră 
verde şi marmura care îl placa. Un incendiu n-are cum 
mistui această lucrare, iar un om fără nume, asemenea 


celui ce îi dat foc Artemisionului, nu se naşte - spre fericire - 
decât o dată la mai multe secole. 

— Dacă zeii ar dori-o, s-ar putea naşte şi acum, îi 
răspundeau meşterii, mai mult ca să-l aţâţe. Dar nu 
reuşeau. 

— Dacă zeii ar dori-o, incendiatorul n-ar fi un om fără 
nume, ci un conducător. Lui nu m-aş putea opune. Dar zeii 
au dorit să ajut la ridicarea acestui monument. 

— Şi dacă va veni cineva sau ceva care să-l dărâme 
peste douăzeci de ani? 

— Dacă voi mai trăi douăzeci de ani, voi fi încasat destule 
rate de asigurare pentru a putea fi în stare să reconstruiesc 
din ele Mausoleul. 

Apoi, dându-şi capul pe spate şi privind cvadriga ridicată 
pe gradienele de pe acoperiş, continuă: 

— Când sculptorii vor termina statuile lui Mausol şi 
Artemisei, după ce acestea vor domina peisajul, nimeni 
nicicând n-o să mai poată scoate din amintire existenţa lor. 
Şi nici a voastră, cei ce aţi făcut lucrarea. 

— Şi nici a ta, îi răspundeau aceia cu politeţe. 

— A mea?! Eu nici măcar nu sunt ctitor. 

Dar Philantropul tăgăduia un fapt devenit evident. El se 
grăbea să termine monumentul, de parcă i-ar fi fost frică de 
o boală care se pregătea să-l omoare, ştiind că în lipsa sa 
lucrarea ar rămâne neisprăvită. O maladie misterioasă era 
răspândită de Mausoleu, ca şi cum monumentul funerar al 
regelui ar fi perpetuat nu numai memoria suveranului, ci şi 
forţa stihiei ce l-a doborât mai înainte pe Mausol, apoi pe 
sora şi soţia lui. Pe urmă, abia de se terminase lucrarea, 
muri şi Hidricus. Apoi boala păru să se transmită 
Philantropului. Energia îi rămase acestuia aceeaşi, dar el nu 
mai acţiona decât datorită inerţiei. Al Optulea dădea 
impresia că şi-ar fi îndeplinit deja misiunea în viaţă. Bunicul, 
bătrânul medic din Atena, depăşise optzeci şi cinci de ani 
de viaţă. Philantropul îşi aduse, în sfârşit, soţia la Halicarnas 
şi aici i se născură cei doi fii. O dată cu naşterea mezinului 


se prăpădi şi Philadelphul, ca şi cum n-ar fi putut să moară 
până ce n-a apucat dovada că stirpea nu i se va stinge. 
Copiii se născură la Halicarnas, însă au rămas prea puţin 
acolo. Ei şi-au urmat soarta şi soarta i-a dus pe alte 
meleaguri.. 

Philantropul, în schimb, nu s-a mai despărţit de Caria şi 
îşi supraveghe funcţionarii până în ultima clipă. Nu 
împlinise decât patruzeci şi trei de ani, dar parcă nu avea 
nici o vârstă. Nu simţea nici o durere şi oasele şi mintea îi 
erau la fel de agere ca oricând. Şi felul plăcut de a fi şi-l 
păstrase. Dar venea tot mai des la mormântul funerar al lui 
Mausol şi al Artemisei, care priveau din cvadriga de pe 
acoperiş  nesfârşitul spectacol al mării, cel ce prin 
nemărginirea sa le răpise forţele încă din timpul vieţii. 
Acum Philantropul admira indiferența apelor şi valurile îi 
aminteau tot mai mult de străbunii pe care nu i-a cunoscut 
şi despre care nu i s-a povestit, îl făceau să înţeleagă tot 
mai puţin rostul asigurărilor. 

Poate că ar fi trebuit să plece de lângă Mausoleu, poate 
că ar fi trebuit să fugă cât mai departe din Caria. „Se 
cuvine, a spus Hipocrate, maestrul bunicului, se cuvină să 
nu agravăm suferinţele, ci să le anihilăm, administrând 
fiecărei boli ceea ce îi este cel mai neprielnic, iar nu ceea ce 
i se potriveşte, căci boala se dezvoltă şi creşte prin ceea ce 
i se potriveşte, dar piere şi se stinge prin ceea ce îi este 
potrivnic”. Şi nu tânjea toată simţirea Philantropului spre 
starea de melancolie dulce, pe care i-o inspira priveliştea 
mării văzută de la Mausoleu? Hipocrate poate să fi avut 
dreptate, dar Al Optulea nu mai era în stare să plece şi nu 
se afla nici un medic suficient de priceput în preajmă, 
nimeni să-i sesizeze boala, să depisteze ce îi este „prielnic” 
şi ce îi este „potrivnic” pentru a aplica anantioza în 
vindecarea sa. Aşa că, tot mai aservit stării în care se 


1 Aceasta este legenda, dar datele nu concordă : Philadelphul a murit în 
347 î.e.n. în timp ce mezinul Philantropului s-a născut în 342 î.e.n. Dar 
ce contează cinci ani într-o veşnicie? 


găsea, Philantropul continua să privească talazurile şi 
încerca să vadă chipul celor din care se trăgea şi al celor 
care îl vor urma. De sus, de la Mausoleu, moartea era 
constrânsă să-şi arate limitele, efigia schimbătoare a mării 
oferea orice privelişte. Cu timpul, începu să desluşească - 
vag - imaginile căutate. Apoi, pe măsură ce se stingea, 
contururile deveniră tot mai clare. Muri cu ochii deschişi, 
sprijinit de monument, privind marea şi recunoscând în 
agitația nesfârşită a apelor chipul material al generaţiilor 
numeroase ce au fost şi al celor şi mai numeroase ce vor 
veni. Şi avu impresia că recunoaşte concret mai multe 
decât poate un om suporta. 


AL NOUĂLEA 


Nausiphoros (342 î.e.n. - 262 î.e.n.) 


ULTIMA LIMITĂ A CUCERITORULUI 


Cât de puţin cunosc oamenii cei mulţi munca 
scribului! Începând această lungă relatare despre Cei o 
Sută, unii au afirmat că nu va avea multe de povestit: câţi 
din lungul şir au făcut fapte însemnate, demne de a intra în 
poveste? Şi iată că, uitat fiecare în parte, vlăstar după 
vlăstar a avut partea sa importantă în imaginea pe care 
doar întregul o poate oferi. Nici unul dintre ei nu trebuie 
expediat în câteva rânduri, chiar şi cei despre care nu se 
mai ştie aproape nimic ne-au lăsat urmele faptelor lor. Mai 
mult sau mai puţin pierdute, dovezile trecerii, odată 
ignorate, ar întrerupe iremediabil firul. Şi nici un nod nu l-ar 
mai putea realcătui la fel cum a fost înainte, la fel cum ar fi 
putut fi în realitate. Şi ar fi păcat! 

Şi iar ar putea unii obiecta că realitatea are mai multe 
feţe şi că scribul nu poate să le reînvie pe toate. E adevărat. 
De aceea lunga relatare nu este decât un memento. Dar, 
oricum, mai mult decât o simplă ipoteză. 


În legătură cu cel de Al Nouălea, numit mai târziu 
Nausiphoros, la fel ca şi în cazul altor câtorva, scribului i-ar 
fi fost mult mai uşor să încerce o exegeză a operei, decât o 


descriere a vieţii. Şi totuşi: 

Philantropul a avut doi fii, pe care i-a adus de la Atena, 
unde au copilărit în fosta casă a străbunicului lor. Dar 
băieţii n-au rămas nici la Atena şi nici la Halicarnas prea 
mult. Istoria, nestând nici o clipă adormită, îşi prezenta 
răsăritul unui nou chip. Al Optulea, având destui bani, dori 
ca feciorii să profite de schimbările ce se întrevedeau. 

Totuşi, nu ajung doar bunele intenţii ale părinţilor. 
Philantropul s-a împăcat cu gândul că soarta copiilor, ca a 
tuturor oamenilor, este orânduita de nemuritori. Aşa i-au 
spus părinţii, aşa ştia şi el. N-a mai apucat să se convingă 
încă o dată de acest lucru, însă desfăşurarea întâmplărilor a 
fost de aşa natură, încât pentru prima oară scribul este cel 
ce s-a pomenit într-o mare încurcătură: cine a fost, de fapt, 
Al Nouălea? În mod normal, întâiul născut al tatălui său, dar 
cel în cauză, după cum vom vedea imediat, a avut parte de- 
o moarte năprasnică şi n-a mai apucat să aibă urmaşi. 
Fratele mai mic, în schimb, a trăit şi a dus mai departe şirul 
străbunilor. Dar oare chiar pentru prima oară este pus 
scribul într-o asemenea situaţie? lată că până şi el era să 
uite de un întâi vlăstar al unui negustor legendar, întâi 
vlăstar ce avea să moară ucis de tâlhari în deşert. Poate că 
fiindcă povestea abia debutase pe atunci, poate fiindcă 
între timp şirul Celor o sută n-a mai cunoscut asemenea 
accidente, repetiţia a fost uitată. Să-l numim, deci, pe fiul 
celui de Al Optulea „Falsul Al Nouălea?” N-ar fi drept. El a 
fost cel ce a perpetuat seminţia alor săi, el le-a oferit 
speranţa confirmării în urmaşi. El a fost AL NOUALEA. 


Dar să spun mai înainte ce şi cum s-a întâmplat cu fratele 
mai mare şi de ce nu şi-a putut face el datoria faţă de 
străbuni şi faţă de urmaşi. Ambii băieţi s-au întors de mici, 
la dorinţa tatălui lor, la Atena. Mama i-a crescut şi s-a 
îngrijit ca fiii ei şi ai Philantropului să primească de timpuriu 
o educaţie corespunzătoare. Al Optulea, mort în Halicarnas 


de o boală misterioasă, n-a apucat să mai participe la 
creşterea copiilor, dar banii câştigaţi de el au constituit 
baza materială atât de îmbelşugată pentru viaţa familiei. 
După moartea Philantropului, afacerea cu asigurările a fost 
vândută de bunul prieten Leucip, iar banii daţi până la 
ultima monedă soţiei defunctului. Cumpărătorii agenţiei au 
avut în curând mai multe pierderi şi, neştiind să le facă 
faţă, au desfiinţat întreaga afacere, investindu-şi restul de 
bani în împrumuturi cu camătă. Soţia Philantropului se 
recăsători şi nici avu şi alţi copii. Istoria Celor o Sută putea 
foarte bine să se încâlcească suficient în acest punct, 
pentru ca nimeni să nu se mai încumete s-o desluşească. 
Dar nici dispariţia firmei Philantropului, nici moartea 
primului fiu, nici copiii născuţi mai târziu n-au putut abate 
evenimentele. lar şirul s-a păstrat întreg. 

Se întâmplase ca cel doilea soţ al mamei fiilor 
Philantropului să fost macedonean, dintr-o familie cu 
trecere la curtea regelui Filip. Cum, după obiceiul timpului, 
demnitarii macedoneni îşi trimiteau băieţii ajunşi la vârsta 
adolescenţei să slujească drept paji la curtea suveranului 
lor şi cum omul acela nu avusese până atunci copii, cei doi 
băieţi ai Philantropului au urmat această cale, ce părea 
plină de promisiuni. Încă din Halicarnas, Al Optulea 
prevăzuse schimbări decisive în lume şi fiii lui aveau acum 
ocazia de a se afla chiar în miezul evenimentelor şi şansa 
de a profita de ele după sârguinţă şi priceperea ce le vor 
arăta. Recăsătorirea mamei lor cu un macedonean părea, 
cel puţin la început un noroc pentru cei doi băieţi. O dată cu 
asasinarea lui Filip şi urcarea pe tron a lui Alexandru al Ill- 
lea - care în curând va deveni Alexandru cel Mare -, băieţii 
au ajuns paji pe lângă noul rege. Mai tineri cu doisprezece, 
respectiv patrusprezece ani decât suveranul, cei doi îi 
purtau o admiraţie fără margini şi ar fi fost gata să se 
sacrifice oricând pentru el, fiind doar disperaţi că mulţimea 
de primejdii în care se băga Alexandru nu le oferea 
niciodată şansa de a-şi putea dovedi suprema abnegaţie. 


Niciodată, fie că soseau prea târziu, fie că norocul îl ajuta 
prea repede pe rege, prilejul visat nu li s-a ivit. 

Dar, fii adoptivi ai unui macedonean venit la Atena, cei 
doi băieţi fuseseră crescuţi prea mult în respectul 
învăţăturii teoretice pentru ca să se mulţumească să-şi 
umple viaţa doar veghind somnul regelui, aducându-i calul 
său, întrecându-se cu el la vânătoare. Străbunicul lor, 
medicul în a cărui casă soţia Philantropului trăise atâţia ani, 
fusese un om învăţat, studiase la Cnid şi la Kos, îl 
cunoscuse personal pe Socrate şi fusese prieten cu Aristipp 
din Kyrene; bunicul reprezentase o figură, se spunea, 
deosebit de pitorească, nefiind cu nimic mai prejos decât 
acel Diogene din Sinope, unul dintre cunoscuţii filosofi 
ambulanți ce nu-şi găseau liniştea niciunde; tatăl trăise la 
curtea lui Mausol, la Halicarnas, exact în perioada când 
acolo s-au adunat pentru scurtă vreme făuritorii de frumos. 
Cei doi băieţi au moştenit dragostea pentru cunoaştere şi 
pentru armonie, pentru înţelepciune şi pentru măsură. 
Amândoi vorbeau şi scriau de mici în mai multe limbi. 
Amândoi avuseseră parte de dascăli buni, care i-au găsit 
precoce în aptitudini şi amândoi sperau ca în preajma lui 
Alexandru să aibă ocazia să înveţe şi de la profesorul 
aceluia, de la Aristotel. Dar avură prea puţin parte de 
aceasta. Alexandru plecă în marile-i expediţii şi Stagiritul se 
întoarse la Atena. În calitate de paji ai regelui, băieţii 
Philantropului trebuiră să-l urmeze pe stăpânul lor. Totuşi, 
nu se poate spune în nici un caz că ar fi făcut-o de nevoie şi 
că nu i-ar fi încântat perspectiva unor campanii glorioase. 
Dacă nu de alta, dar şi cei mai mari gânditori şi învăţaţi ai 
tradiţiei s-au acoperit în tinereţe de strălucire în bătăliile la 
care au participat nemijlocit. Un bărbat ce nu a luptat 
pentru patrie, nu se poate bucura de stima concetăţenilor şi 
a urmaşilor, oricâte alte merite ar avea în activitatea sa, 
continuau băieţii să gândească şi o făceau nu numai 
datorită vârstei, ci şi în conformitate cu educaţia primită. 
Dacă ar fi fost după ei, ar fi trebuit să participe şi Aristotel 


la marşurile tânărului elev-rege, amintindu-şi băieţii de 
modul cum şi-au salvat viaţa reciproc Alcibiade şi Socrate 
cu aproape o sută de ani înainte. Paralela aceasta între 
perechile Alcibiade-Socrate (nume devenite legendare) şi 
Aristotel-Alexandru, băieţii au făcut-o de multe ori şi în 
public, dar în curând trebuiră să renunţe la asemenea 
vorbe, pentru că regele îşi iubea sincer dascălul, dar pentru 
sine avea planuri mult mai mari decât să realizeze cât a 
reuşit în viaţă „cel mai frumos dintre eleni”. 

Băieţii Philantropului erau foarte tineri, când au început 
să-şi urmeze suveranul în drumurile-i nesfârşite. Crescuţi în 
cultul blândei atmosfere din casa bătrânului medic de o 
mamă iubitoare, obişnuiţi cu rigorile studiului şi cu 
respectul fală de marile virtuţi morale, trebuiră să treacă pe 
neaşteptate la o viaţă mult mai simplă, dar cu atât mai 
dură, în care oboseala de după învăţătură era cu totul 
înlocuită de istoveala eforturilor unei vieţi militare 
neobişnuit de solicitante chiar şi pentru veteranii cu mulţi 
ani de campanii în spate. Energia fără seamăn a tânărului 
rege se manifesta câteodată şi în scurtele pauze ale 
marşurilor: atunci se organizau petreceri fastuoase, 
întreceri sportive şi de recitări. Dar până şi aceste 
momente, abia aşteptate de băieţii Philantropului, se 
desfăşurau în ritmul impus de Alexandru în toate, încât 
chiar şi dacă ar fi fost timp şi pentru studiu sau pentru 
discuţii mai elevate, tihna necesară acestora lipsea cu 
desăvârşire. 

Dar nici în asemenea condiţii pajii nu se plângeau. Ceea 
ce vedeau şi ceea ce le era dat să trăiască era o şansă 
avută de puţine generaţii în lume. Şi, pe măsură ce se 
aduna victorie după victorie şi se prăbuşeau neputincioase 
regate ce păreau statornicite pentru vecie, prilejul de a te 
afla în imediata apropiere a unui om ca Alexandru devenea 
un dar tot mai de preţ. Ceea ce trăiau acum pajii se 
depunea, iar peste ani faptele acestea vor deveni nu numai 
amintirile vieţii lor, dar şi titlul de glorie al urmaşilor. Şi 


material destul de unde să poată extrage apoi ei înşişi 
învățături, pe care nici o carte nu le-a notat încă. Chiar şi 
Alexandru îi trimitea lui Aristotel specii rare din plantele şi 
din animalele găsite în drumurile-i lungi, ceea ce dovedea 
că din expedițiile acestea nu numai că puteau să înveţe 
nişte tineri discipoli, ci şi cel mai învăţat om al pământului - 
adică Stagiritul. Pentru că, din modul cum primea darurile 
regelui, era limpede că multe erau necunoscute chiar şi 
pentru el. lar Alexandru nu numai că păşea pe drumuri 
neumblate încă de vreun grec, dar făcea ca ţinuturi prea 
puţin ştiute să devină parte integrantă a imperiului său. 

In viaţa această nouă, pe meleaguri cu totul noi, tinerii 
aveau nevoie de un sfătuitor, de un prieten printre adulţi. 
Intr-o hărţuială permanentă, cum era viaţa de campanie, 
băieţii căutau un sprijin de care să se poată prinde atunci 
când se simțeau prea obosiţi, prea înfricoşaţi sau, 
dimpotrivă, prea lucizi. Căci marşurile neîntrerupte îi ţineau 
într-o permanentă stare nici de euforie, nici de disperare, 
un fel de amorţeală în care cele mai dificile erau 
momentele de trezire. 

Fiul mai mic al Philantropului se orientă o vreme spre 
Pyrrhon din Elis: acesta era un om în toată firea - ba, pentru 
copil părea chiar bătrân - şi avea obiceiul de a vorbi aşa 
cum îşi imagina băiatul că vorbise pe vremuri Socrate. Pe 
urmă drumurile li s-au despărţit, mai ales fiindcă tinereţea îi 
cerea flăcăului acţiune şi opţiuni clare, iar Pyrrhon susţinea 
că „nimic nu este într-un anumit fel mai curând decât în alt 
fel, că toate lucrurile şi contrariile lor au un drept egal de a 
fi considerate ca adevărate, că motivele pentru a înclina 
judecata noastră într-o direcţie mai curând decât în direcţia 
contrarie sunt cu totul egale, şi această atitudine de 
abţinere cu privire la judecata pe care o emitem asupra 
lucrurilor ne dă conştiinţa care duce la fericire”. Şi aşa mai 
departe. Dar sângele băiatului clocotea prea tare, el nu 
vedea motive pentru a se abţine mai de la nimic. Fiul cel 
mic al Philantropului s-a despărţit de Pyrrhon, dar relaţiile 


dintre ei au rămas şi pe mai departe bune: un fel de 
nostalgie a amintirii unor vremuri fabuloase îi unea. 

În schimb, unul dintre cei ce părea să le aducă aminte de 
vremurile normale de acasă era Callisthene, fiul lui 
Demotimos şi nepotul lui Aristotel. Callisthene, deşi nu uita 
nici o clipă că e în primul rând elen şi nu ezita să le-o spună 
tuturor pe un ton nu prea politicos, era un om învăţat. Spre 
deosebire de Pyrrhon, scrisese o carte despre greci şi 
devenise cronicarul oficial al lui Alexandru. Cunoştea multe 
Callisthene, însă calitatea sa principală era aceea că 
aducea în discuţie temele cu care băieţii erau obişnuiţi din 
perioada studiilor lor de la Atena. De aceea, pentru ei 
nepotul lui Aristotel constituia una dintre puţinele prezenţe 
palpabile ale locului numit odată „acasă”. Acesta e omul de 
care s-a ataşat fiul mai mare al Philantropului. Dar nu era 
singurul ce îi căuta tovărăşia. Se zice că Hermolaos, fiul lui 
Sopolis era favoritul lui Callisthene. Însă nepotul lui Aristotel 
rămânea nedespărţit şi de Sostratos, fiul lui Amyntas, cel ce 
la rândul lui avea şi alţi prieteni intimi. Astfel, câştigarea 
unui loc în preajma acestui învăţat printre oşteni nu 
reprezenta un lucru atât de facil nici măcar pentru 
adolescenţii obişnuiţi să se învârtă mereu în jurul regelui. 
De aici un complicat joc de intrigi printre băieţi, alianţe 
spontane şi jurăminte pe viaţă. Ţesătura aceasta se arăta 
atât de complexă, încât nu-i de mirare că fiii Philantropului 
începură să-şi caute fiecare în parte un loc în pânza 
încontinuu schimbătoare a relaţiilor. Şi cum o asemenea 
pânză cere apropieri exclusive, era firesc să se nască şi o 
mulţime corespunzătoare de antipatii. Totuşi, cei doi fraţi 
nu s-au situat niciodată în tabere făţiş adverse, chiar dacă 
au început să se deosebească tot mai mult cercurile lor de 
prieteni. 

Ei n-au reprezentat singura pereche de fraţi între paji: 
Epimenes şi Eurylochos, fiii lui Arseos, de pildă, au ajuns nu 
numai în tabere opuse, dar ultimul a fost şi cel ce şi-a dus 
fratele şi prietenii la pierzanie. Asta s-a întâmplat aşa: 


Hermolaos, favoritul lui Callisthene, a fost jignit crunt în 
cadrul unei vânători de către Alexandru şi macedoneanul a 
pus chiar ca băiatul să fie bătut în public. Hermolaos căută 
sprijin la Callisthene, însă acela era el însuşi în clipa aceea 
într-o poziţie nu prea avantajoasă faţă de rege, din cauza 
limbii lui ascuţite şi poate şi pentru că se bazase prea mult 
pe descendența din neamul lui Aristotel, dascălul faţă de 
care regele redevenea discipolul ascultător de demult. Dar 
Alexandru se schimbase în ultimii ani şi, cu cât se depărtau 
mai mult de patrie, cu atât schimbarea se adâncea: în 
sprijinul marii sale tolerante faţă de popoarele cucerite, era 
gata oricând să le accepte zeitățile, fapt binecuvântat de 
către învinşi, care din clipa aceea îl vedeau pe Alexandru 
drept stăpânitorul lor legitim, dar cu atât mai puţin era bine 
văzut macedoneanul de către cei cu care şi-a început 
marşurile victorioase. Şi, printre aceştia, Callisthene, cel ce, 
aşa cum am spus, nu uita niciodată să amintească oricui şi 
oriunde că el este grec, era cu atât mai nefavorabil 
impresionat de transformările prin care-i trecea suveranul. 
Degeaba se străduia Callisthene să descrie ţinuturile 
barbarilor, văzute în timpul campaniilor, drept locuri unde 
plante fantastice erau devorate de animale de neînchipuit, 
degeaba îi descria chiar pe oamenii din alte locuri cât mai 
diferiţi până şi fizic de cetăţenii polisurilor greceşti, 
Alexandru aproape că nu făcea nici o deosebire între 
diferitele populaţii, împărțind funcţii la barbari, ba chiar 
preluându-le în multe cazuri nu numai zeitățile, dar şi 
obiceiurile. Printre acestea şi pretenţia introdusă de 
ahemenizi ca supuşii să se prosterneze în faţa lor, la fel ca 
înaintea chipurilor nemuritorilor. Callisthene a protestat, 
însă a vorbit foarte dibaci şi regele n-avea decât să se 
înfurie, de învinovăţit n-avea cu ce să-l învinovăţească. 
Numai că în punctul acela Callisthene a trecut şi dincolo de 
vorbe, refuzând să facă ceea ce toţi cei de faţă au făcut. 
Aşa că atunci când Hermolaos i-a venit să-i ceară ajutorul, 
Callisthene era el însuşi într-o situaţie în care ar fi trebuit să 


se ridice făţiş împotriva regelui sau să se ascundă cât mai 
departe de orice ochi ce ar fi putut să-l vadă. Dar fiul lui 
Demotimos şi nepotul lui Aristotel n-a făcut nici una nici 
alta: el a continuat să-şi ducă viaţa ca înainte, de parcă nu 
s-ar fi întâmplat nimic, fiind poate prea sigur pe gura lui şi 
pe poziţia pe care credea că şi-a câştigat-o. 

Viaţa la curtea unui conducător este legată de o mulţime 
de reguli, ce trebuie desluşite pe rând. De multe ori însă nu 
ajunge nici cunoaşterea la perfecţie a acelor norme. 
Calitățile de curtean se învaţă şi cei ce au calităţi au şanse 
să parvină. Poate că de aceea au şi fost trimişi adolescenţii 
din familiile bune ca paji la curtea regilor macedoneni: spre 
a învăţa din timp această meserie complicată - ce-i aştepta 
apoi pentru întreaga viaţă. Doar că acei aproape copii 
apucau să se joace prea repede cu focul. Intimităţile la care 
ajungeau între ei se transformau de multe ori în alianţe pe 
viaţă, dar duceau şi la invidii crunte. Simţămintele lor totale 
erau în contradicţie flagrantă cu ceea ce trebuiau să înveţe, 
cu mobilitatea în sentimente, cu luarea unor decizii bruşte 
la timpul potrivit (şi numai atunci), cu uitarea anumitor 
întâmplări şi cunoştinţe, în cazul când respectivele 
deveneau un balast primejdios. Cei doi fii ai Philantropului 
intrară în tabere diferite, fiecare găsindu-şi prieteni „pentru 
vecie”, fiecare nutrind vise ale unor fapte pentru viitorime, 
fiecare fiind convins că apropiații săi sunt singurii pentru 
care merită să mori. Solul păşit, era prea fierbinte şi 
adversităţile trezite prea puternice. Depindea doar de 
voinţa Soartei care dintre acele grupări va trebui să 
plătească pentru ca altele să poată realiza pericolul 
îngrozitor al jocului în care au intrat. lar soarta a vrut ca 
primul fiu al Philantropului să fie prietenul lui Philotas, fiul 
tracului Carsis. Acesta, la rândul lui, făcea parte dintr-un 
grup din care nu lipsea nici Hermolaos. Şi cum tocmai 
Hermolaos fusese jignit de suveran şi cum adolescenţii erau 
legaţi prin jurământul de a-şi împărţi nu numai bucuriile, 
dar şi nenorocirile, cum Hermolaos nu reuşi să primească 


pe nici o cale nici cea mai modestă satisfacţie din partea lui 
Alexandru - cel ce mai mult ca sigur că şi uitase incidentul 
-, grupul a hotărât să-l omoare pe rege. „Conjuraţia pajilor”, 
după cum se ştie, n-a reuşit şi, după trădarea lui Epimenes, 
rând pe rând ieşiră la iveală şi numele celorlalţi complotişti. 
Condamnaţi la moarte, acei adolescenţi reuşiră să intre 
împreună în amintire, fiind poate singurul grup de tineri 
rămas pentru vecie compact, chiar dacă, înainte de a fi 
condamnaţi, s-au mai deconspirat unii pe alţii. Printre cei ce 
au fost numiţi atunci drept complici, s-a numărat şi primul 
fiu al Philantropului. El muri fără să ştie valoarea reală a 
celor mai multor lucruri pentru care a fost mereu gata să-şi 
dea viaţa. În felul acesta deziluziile i-au fost mai mici. lar 
setea de cunoaştere a dus-o cu el în moarte. Doar că 
misiunea în continuarea spiţei a rămas pe umerii fratelui 
mic, ajuns astfel Al Nouălea. 


Acesta arătase încă de copil un interes deosebit pentru 
corăbii, iar mai târziu îşi va investi o mare parte din bani 
într-o flotilă proprie. De aceea el a fost numit Nausiphoros, 
adică posesorul de corăbii şi aşa o să-l numim şi noi. 

O vreme şi viaţa celui de Al Nouălea a fost în primejdie. 
Nu puţine sunt cazurile când vinovăţiile copiilor au costat, şi 
capul părinţilor, cele ale unui frate viaţa altui frate, cele ale 
unui nepot au dus la pierzanie întreaga-i familie. Exemplele 
prea recente erau grăitoare: n-a fost ucis Parmenion, 
comandant acoperit de glorie şi binecuvântat de prietenia 
şi stima lui Alexandru, pentru că fiul lui, Philotas, ar fi 
conspirat împotriva regelui? Şi n-au fost judecaţi împreună 
Amnytos, Polemon, Attalos şi Simmias, fraţii care au reuşit 
până la urmă să se dezvinovăţească? Numărul celor ce se 
bucură de onoruri este limitat, dar nu şi al acelora ce 
doresc să le dobândească. Asta s-a întâmplat întotdeauna 
aşa şi nici n-ar putea fi altfel. Fiindcă dacă ambițiile unuia 
ce vrea să parvină printre conducătorii unei colectivităţi nu 


s-ar lovi de ambițiile celorlalţi şi ar trebui să se confrunte 
doar cu talentul şi perseverenţa proprie, multe divergențe 
dintre oameni ar fi de neînțeles. Aşa, însă, Al Nouălea trebui 
să înveţe din nenorocirile fratelui său preţul posibil al 
carierei pe lângă Alexandru. 

Deşi au crescut împreună şi s-au înţeles atât de bine, 
deşi condamnarea şi moartea fratelui mai mare a însemnat 
pentru copilul care mai era Nausiphoros cea mai grea 
lovitură ce l-a putut atinge, deşi s-au bucurat de aceeaşi 
creştere şi s-au înălţat din respectul aceloraşi valori, deja 
de la vârsta aceea preferinţele au început să le difere. 
Poate că aceasta i-a şi salvat viaţa celui de Al Nouălea. Al 
doilea fiu al Philantropului nu numai că şi-a îndeplinit 
misiunea de sa indispensabilă lungului lanţ pe care scribul 
s-a încumetat să-l descrie, dar a reuşit să avanseze în 
onoruri şi să îndeplinească fapte dintre cele mai lăudabile. 
Vorbind despre viaţa şi lucrările sale, scribul s-a simţit 
tentat, asemenea autorilor vechimii, să facă o paralelă între 
el şi un alt bărbat legat (şi) de viaţa lui Alexandru Macedon, 
Flavius Arrianus, chiar dacă guvernatorul Capadocciei de pe 
vremea lui Hadrian a trăit cu peste trei sute de ani mai 
târziu. Dar dacă alţii l-au comparat pe acel Flavius Arrianus 
cu Xenofon numai din cauza unor afinități comune şi 
circumstanţe de viaţă asemănătoare, paralela propusă de 
scrib este mai uşor de iertat. Şi iată de ce: deoarece 
amândoi (Nausiphoros şi Arrianus) s-au legat de câte un 
suveran ce i-a ridicat la onoruri şi putere, pentru ca apoi, 
puţin înaintea morţii protectorului lor, să se retragă din 
funcţii (e drept că Al Nouălea abia depăşise vârsta unui 
băieţandru, pe când Arrianus era om în toată puterea), 
amândoi au iubit şi prețuit cultura, chiar dacă au înţeles să- 
şi jertfească o parte a vieţii campaniilor militare; amândoi 
au scris (şi) despre Alexandru Macedon, atunci când, 
renunțând la demnități şi stimaţi de concetăţeni, au putut 
să-şi elaboreze opera. Paralela aceasta este atât de la 
îndemână, încât, dacă scribul a fost obligat să amintească 


mai devreme despre un „dialog pierdut al lui Platon”, de 
data asta ar fi tentat să bănuiască existenţa pierdută a 
cărţii paralelei care nu numai că nu ni s-a păstrat, dar 
despre care nici nu ne mai aminteşte nimeni nimic. Intuiţiile 
istoricului sunt de multe ori asemănătoare cu cele ale 
astronomului: şi acela „vede” un corp ceresc într-un loc 
unde trebuie să se afle „ceva”, fiindcă atât calculele, cât şi 
experienţa şi simţul său special o cer. Dar dacă astronomul 
este apoi confirmat în afirmaţii de calcule, istoricul nu poate 
vorbi decât despre relicve. Or despre cele mai multe fapte 
petrecute de-a lungul timpului relicvele lipsesc. Este şi 
firesc să fie aşa: altfel pământul ar fi un imens muzeu. Sau 
un cimitir. Şi au existat destui oameni şi destule perioade 
când această imagine a fost împinsă în planul al doilea, a 
fost considerată neconvenabilă sau n-a fost considerată 
deloc. 


Al Nouălea şi-a continuat viaţa pe lângă Alexandru. 
„Conjuraţia pajilor” era de acum uitată, dar memoria 
oamenilor este capricioasă, incriminarea fratelui putând să 
iasă oricând la iveală. Însă lucrurile nu s-au petrecut totuşi 
aşa, aceasta datorându-se poate şi faptului că Nausiphoros 
s-a înconjurat de un grup care fusese departe de 
evenimentele ce au dus la osândirea „conjuraţilor” şi că anii 
au trecut mai repede ca de obicei, astfel încât tânărul a 
ajuns în curând, la nici şaisprezece ani, să fi trăit atâtea, 
încât experienţa dobândită îl făcea egalul unor oameni mult 
mai vârstnici. Şi statura îl avantaja, Al Nouălea moştenind 
de la strămoşi corpul înalt, capul rotund, dar nu şi 
fizionomia de veşnic copil păstrată tot timpul vieţii de mai 
mulţi dintre cei din care se trăgea. Şi dacă Platon a spus că 
un cap rotund este reflectarea imaginii universului - care şi 
el este rotund -, Al Nouălea oferea, nu numai prin aceasta, 
privirilor un model de armonie. Doar uitătura melancolică îl 
mai trăda din când în când, deşi traiul sever dus de atâta 


vreme îi dădea de obicei un aer dur pe o faţă bronzată de 
vânturi, arşiţe şi frig. Cu atât mai de neînțeles părea de 
aceea momentul când pentru un răstimp atât de scurt 
privirea îi deschidea ferestre spre lumi, pe care ceilalţi nu le 
puteau zări. 

Şi poate că l-a mai salvat încă un fapt pe cel de Al 
Nouălea: în cel mai cumplit moment al campaniei, la 
traversarea munţilor Hinducuş, calmul şi dârzenia-i potolită 
i-au impus lui Alexandru. Macedoneanul îl numea un 
înţelept precoce şi nu se sfia să-i ceară sfatul în multe 
privinţe. Regele, un om destul de superstiţios, era 
încredinţat că Al Nouălea are darul prezicerii şi, chiar dacă 
răspunsurile pajului nu erau ambigue, totuşi, prin simţul 
măsurii şi formularea voit ipotetică, au avut calitatea de a 
putea fi considerate ulterior, de obicei, drept corecte. La 
aceasta s-a adăugat şi împrejurarea că, aflat în apropierea 
lui Ptolemaios, a ştiut să dea un sfat care să grăbească 
capturarea lui Bessos, satrapul Bactriei, cel ce şi-a trădat 
stăpânul, a încercat să-i ia locul şi l-a ucis. Preţuit într-un 
mod special de Alexandru din clipa aceea, Al Nouălea a 
devenit un fel de „piază bună” a regelui. Şi, neprofitând mai 
mult decât se cuvenea de această poziţie, tânărul n-a ajuns 
să deranjeze pe nimeni. Memoria celorlalţi în legătură cu 
moartea fratelui moţăia nestingherită 

Dar dacă de atunci drumul i-a fost presărat cu razele 
luminoase ale speranţelor, acela este şi momentul când 
misiunea scribului a devenit cât se poate de dificilă în 
legătură cu descrierea în continuare a vieţii sale. Dacă în 
alte nenumărate ocazii a păcătuit plângându-se de lipsa 
informaţiilor concrete, în privinţa lui acestea au devenit 
prea numeroase şi prea puţin demne de crezare. În primul 
rând, este imposibil de acceptat ca într-o perioadă atât de 
scurtă Al Nouălea să fi putut realiza atâtea fapte câte i se 
atribuie. Fiindcă, să nu uităm, la moartea lui Alexandru, 
Nausiphoros nu avea încă nici douăzeci de ani, iar la 
retragerea din funcţia cu care a fost învestit nu număra în 


mod sigur nici nouăsprezece. Pe de altă parte, la data 
condamnării şi executării fratelui său, băiatul era de 
paisprezece ani şi desigur că nu se bucura de nici o 
influenţă deosebită şi nici de vreo importanţă oarecare între 
oamenii printre care i-a fost dat să trăiască, astfel încât a 
putut trece neobservat. Şi, oricum, până la cel puţin vârsta 
de şaptesprezece ani nu a putut fi considerat mult mai mult 
decât un copil, chiar dacă între timp trecerea i-a crescut şi 
dacă traversa o vârstă când maturizarea nu se număra 
după numărul anilor de viaţă. Se pare că Alexandru, urcat 
de tânăr pe tron, iubea la rându-i oamenii tineri. Ridicat la 
înalte demnități, Al Nouălea s-a retras cu puţin înaintea 
morţii regelui din funcţia de locţiitor militar al satrapului 
Siriei sau, după cum afirmă alţii, chiar din cea de satrap (în 
orice caz după Bessos şi înaintea lui Arcesilaos). Dacă ar fi 
să-i dăm crezare lui Cornelius Palla, dar şi multor altora 
care au scris despre vremurile acelea şi, deci, şi despre el, 
ar trebui să admitem că Nausiphoros ar fi făcut adevărate 
fapte de eroism încă în timpul campaniei din Bactriana şi 
Sogdiana, că s-ar fi acoperit de glorie la Hydaspes în luptele 
cu Poros, că ar fi fost cel ce l-ar fi convins pe Alexandru să 
revină din India şi să-şi îndrepte atenţia spre apus, că în 
timpul întoarcerii lui Nearchos, amiralul regelui, l-ar fi uimit 
şi pe acesta cu cunoştinţele-i marinăreşti şi cu soluţiile ce le 
propunea. Şi, dacă faptele brute, enumerate doar astfel, ar 
mai fi putut să se fi întâmplat, modul cum este plasat Al 
Nouălea în cadrul acestor evenimente frizează de cele mei 
multe ori fantasticul. 


Nu este întâmplător că viaţa lui Nausiphoros se confundă 
cu un basm. Callisthene, cel ce a fost atât de aproape de fiii 
Philantropului şi şi-a găsit sfârşitul tot în urma „conjuraţiei 
pajilor”, a apucat să-i mai influenţeze pe tinerii din preajmă, 
moartea lui tragică venind în favoarea legendei ce se 
alcătuia. Dar, Callisthene, dizgraţiat, a trebuit să piară cel 


puţin pentru o perioadă din amintire. Alţii i-au luat locul. 
Printre aceştia şi Nausiphoros. Pe urmă, după multă vreme, 
când Callisthene a fost din nou acceptat la sute de ani după 
ce-a trăit, opera sa a fost îmbogăţită cu aceea a celor pieriţi 
între timp în uitare. Un val se ridică, altul dispare. După 
modelul acesta, de multe ori în istorie, faptele şi lucrările 
oamenilor s-au învălmăşit în asemenea măsură, încât este 
imposibil de a mai pune la locul său ceea ce a aparţinut 
numai unuia sau altuia. Şi, deoarece de cele mai multe ori 
un prestigiu dobândit pentru mai multă vreme înlătură 
îndoiala, pe timpul împăraţilor romani opera lui Callisthene 
„s-a îmbogăţit” în aşa măsură, încât a asimilat şi lucrări ale 
altor autori. Şi încă o dată spun: nimic de mirare în toate 
astea, nimic de mirare şi nimic ieşit din comun. Doar că, 
aşa cum vom vedea mai târziu, Al Nouălea avea să fie 
asimilat de două ori şi de către două persoane cu totul 
diferite. Păstrând însă ordinea cronologică, vom spune că 
„Pseudocallisthene” a fost Nausiphoros. El a descris 
expedițiile lui Alexandru cel Mare într-o formă ce s-a pretat 
la numeroase interpolări şi compilaţii târzii, făcând din 
„Alexandria” o scriere cu totul fabuloasă. Şi nu-l vom numi 
în continuare „Pseudocallisthene”, pentru simplul motiv că 
în cazul acela ar trebui să-l amintim în aceeaşi măsură şi 
drept  „Pseudopytheas”. Dar şi pentru că apelativul 
„Pseudo” pus înaintea originalului ar fi cu totul şi cu totul 
fals şi ilogic. Nu-l voi numi pentru acelaşi motiv nici 
„Pseudocallisthene” şi nici „Pseudopytheas”. 


Cei care-şi mai amintesc de Al Nouălea, îl pomenesc ca 
pe unul dintre martorii ultimelor ore ale lui Alexandru. De 
ce l-a chemat regele la Babylon este (de asemenea) în mod 
diferit explicat. După unii autori, Alexandru ar fi aflat de 
faptul că Nausiphoros a început să scrie o relatare a 
expedițiilor şi ar fi vrut să-l facă istoricul său unic, la fel cum 
i-a învestit cu ani în urmă pe Lisip şi pe Apeles drept 


singurii săi artişti plastici. O numire cu drepturi exclusive în 
domeniu, i-ar fi asigurat istoricului nu numai o răsplată 
materială mai mult decât împărătească - dacă ne gândim la 
modul cum îşi plătise regele sculptorul -, dar şi privilegiul 
oficializării. Acuza firească de care ar fi trebuit să ţină cont 
Al Nouălea din partea posterităţii, aceea că funcţia l-ar fi 
făcut părtinitor în aprecieri, ar fi trecut pe planul doi, dacă 
reținem că elementul fantastic, interpolările numeroase 
târzii şi nenumăratele transcrieri greşite i-au transformat şi 
aşa mărturia într-o operă literară şi în nici un caz de 
obiectivitate ştiinţifică. 

Alţii pretind însă că Al Nouălea ar fi fost chemat de către 
Alexandru în legătură cu dizgraţierea sa, Nausiphoros fiind 
învinovăţit că ar fi încercat să-l influenţeze pe Aristotel 
împotriva regelui. 

Oricum, la sosirea celui de Al Nouălea în Babylon, 
Alexandru era bolnav şi nu puţini cred că regele - care 
singur, doar el, îşi presimţea moartea - l-ar fi adus în 
liniştea grădinilor pe fostul paj, pe cel pe care fusese 
obişnuit să-l numească „piaza sa bună”, în speranţa că 
prezenţa benefică a acestuia i-ar mai putea salva viaţa. 
Dacă ar fi fost aşa, atunci Alexandru ar fi trebuit să-şi 
presimtă de luni de zile sfârşitul, deoarece nu dura puţin să 
chemi pe cineva de la Atena şi acela să vină de acolo până 
în Babylonia. Or boala ce l-a răpus, se ştie, a durat doar 
câteva zile. Alexandru a mai fost bolnav, dar de fiecare 
dată medicii au putut să-l pună pe picioare. Şi comploturile 
împotriva lui au ieşit mereu la iveală înainte de a se împlini. 
Pe câmpul de luptă a trecut de nenumărate ori pe lângă 
moarte, fără ca aceasta să-l fi putut atinge. lar faptul că şi-a 
îndeplinit îndatoririle de rege, preot şi strateg până în 
ultima zi, nerenunţând până în clipa din urmă la planul 
campaniei ce trebuia să înceapă peste două zile, dovedeşte 
că nici el nu credea cu adevărat că va muri atât de curând. 
Dar, ţinând cont de cât era de superstiţios, n-ar fi fost totuşi 
imposibil ca o presimţire sau o proorocire a cuiva să-l fi 


neliniştit deja cu multă vreme în urmă. Ceea ce se ştie sigur 
este că - asemenea lui Cimon şi a lui Argesilaos - şi 
Alexandru a fost prevenit prin mantică de o moarte 
iminentă, deoarece ficatul păsării cercetate cu scopul aflării 
viitorului său era lipsit de un lob. Şi este sigur că regele 
punea preţ pe asemenea avertismente. 

Al Nouălea a intrat în grădinile suspendate, pentru a se 
întâlni cu regele muribund. El nu bănuia că paşii îl purtau 
pe locul unde crescuse primul său strămoş, cunoscut de 
scribul acestor rânduri. Babylonul trecuse între timp sub 
stăpâniri diferite, dar senzaţia, care i-a făcut pe oameni să 
numească grădinile cu acelaşi cuvânt, ca şi raiul, a rămas 
intactă. 

Vegetaţia  luxuriantă îi aducea aminte de ţările 
necunoscute prin care trecuse, fără s-o poată recunoaşte cu 
precizie de niciunde. Şi era cu atât mai impresionantă 
această vegetaţie, cu cât venea imediat după contactul 
nemijlocit cu arşiţa şi ariditatea mediului înconjurător, astfel 
încât, văzut din Calea Procesiunilor, tabloul nu părea decât 
o amăgire. Printre tamaricşi şi cedri, dar mai ales printre 
tufele ale căror numeroase nume constituie ele însele o 
desfătare, printre florile mai multe decât stelele de pe cer şi 
printre ierburile bogate, Alexandru însuşi îi părea celui de Al 
Nouălea o apariţie dintr-o lume unde muritorilor nu le este 
îngăduit să pătrundă decât în cazuri rare, şi cu atât mai 
privilegiate. Ajuns în ultima clipă în apropierea regelui, 
Nausiphoros fu întâmpinat din nou ca „piază bună” în care 
credea Alexandru. lar fiul Philantropului văzu în suveran nu 
un om ce murea, ci pe urmaşul lui Heracles şi al lui 
Neoptolemos, fiul lui Achile, strămoşii legendari la care se 
întorcea Alexandru. 

— Oare n-au crescut aceste grădini numai pentru ca 
Alexandru Macedon să primească un cadou demn de el 
pentru când va reveni între eroi, între strămoşi? ar fi 
întrebat Al Nouălea. 

Aşa că, în cazul că regele va muri, gândi el în continuare 


cu voce tare - şi-l auziră şi cei de faţă şi prin aceştia şi toţi 
ceilalţi -, chiar dacă regele va muri, deci, el nu va face 
decât să-şi încheie periplul printre muritori. In Insulele 
Fericiţilor viaţa eroilor este veşnică şi plină de lumină şi 
prospeţime. Alexandru se va întoarce printre ei, după cea 
învins întotdeauna şi pretutindeni printre oameni. Toate 
lucrările i-au fost încununate de succes, toţi paşii l-au dus 
doar spre victorii, toate armatele ce au îndrăznit să-l 
înfrunte au căzut nimicite. Şi nici una dintre săgețile 
îndreptate împotriva lui nu şi-a atins ţinta. Toate drumurile 
i-au fost deschise şi atât de mare i-a fost succesul, încât zeii 
nici n-au găsit de cuviinţă să-i trimită măcar o singură 
înfrângere, pentru a-l face să înţeleagă preţul victoriei. Care 
muritor - în memoria păstrată a omenirii - a trecut din 
izbândă în izbândă, fără a cunoaşte măcar şi o singură 
înfrângere? Drept recunoştinţă, Alexandru a împrăştiat în 
lume respectul faţă de zei; primii budhişti nu admiteau 
statui şi închinarea în faţa lor; la fel şi în vechea religie 
vedică; drept urmare, au apărut nu primele statui ale lui 
Budha, ci ale lui Apollo. Şi, fiindcă el însuşi se trăgea din 
neam de nemuritori, Alexandru a pretins şi prosternarea. ŞI 
toate le-a obţinut şi cuceririle sale au depăşit cu mult 
hotarele cunoscute ale lumii, de parcă ar fi depins numai de 
voinţa lui să se ivească întruna noi şi noi teritorii alţi şi alţi 
oameni care să cadă sub stăpânirea sa. Totul i-a fost 
permis şi toate ambițiile admise: Alexandru a trăit ca un 
erou printre muritori. Unica limită pe care n-a reuşit s-o 
depăşească nici el, a fost limita timpului ce i-a fost îngăduit 
să şi-l petreacă pe pământul oamenilor. 

Şi Al Nouălea ar fi repetat: 

— lată moartea, ultima limită a cuceritorului! Totul i-a 
fost îngăduit cât a trăit: victorii fără şir, stăpâniri fără de 
margini, fapte de nemurire şi de orgoliu. Doar moartea nu 
şi-a putut-o planifica. lată ultima limită a cuceritorului! ar fi 
exclamat Al Nouălea, după ce viaţa s-a scurs din trupul lui 
Alexandru. lar în continuare s-ar fi referit la drumul 


miraculos spre viaţa veşnică. 


Este uimitoare regresiunea din legendă a personajului 
care a fost Al Nouălea. Discursul funerar lângă trupul 
neînsufleţit al lui Alexandru s-a păstrat multă vreme ca 
venind din partea unei mari autorităţi, chiar şi atunci când 
numele acesteia a dispărut. Era de parcă un tabu păgân ar 
fi interzis numai rostirea numelui, dar nu şi a faptelor 
omului. De aceea „Pseudocallisthene” sau „Pseudopytheas” 
par să fie denumiri inventate doar pentru a se respecta 
cumva acea interdicţie misterioasă de pronunțare. 

După moartea lui Alexandru, Nausiphoros a trebuit să 
părăsească în curând Atena. Plecând Aristotel, au simţit şi 
mulţi alţii că prietenia regelui, prietenie ce până nu de mult 
constituise o garanţie, a devenit acum, din contră, o 
ameninţare tot mai mare. Al Nouălea, cel ce se pare că a 
jucat într-adevăr un rol pe lângă Nearchos, navarhul lui 
Alexandru, a plecat cu mai multe vapoare din Pireu, luându- 
şi şi familia cu el: soţia şi un băiat. Soţia era o persană cu 
care se căsătorise la cererea regelui, atunci când acesta a 
dispus nunta a zece mii de oşteni de ai săi cu fete din 
Persia. În Massalia i s-au mai născut două fete 

Din marea avere a Philantropului a mai rămas destul şi, 
prin moartea întâiului născut, toată moştenirea trecuse 
asupra celui de Al Nouălea. In afară de aceasta, tânărul - 
care se bucurase de afecțiunea lui Alexandru şi îndeplinise 
însărcinări importante - şi-a făurit el însuşi o situaţie 
materială remarcabilă. O nouă etapă începea în viaţa sa şi 
nu avea nici un motiv să se teamă de viitor: era încă foarte 
tânăr, era bogat şi se bucura de o experienţă de viaţă cum 
puţini oameni aveau chiar la bătrâneţe. 

Acum Al Nouălea se afla în faţa alegerii locului unde să se 
aşeze. La început gândul l-a dus să-l caute pe Nearchos, pe 
lângă care avusese o mare influenţă în timpul când amiralul 
lui Alexandru adusese flota înapoi din India. Apoi i se păru 


mai uşor să ajungă la Ptolemaios Lagos. Dar acesta era 
prea ocupat în a-şi consolida partea din moştenirea lăsată 
de macedonean. Când împreună cu alţi câţiva diadohi fu 
amestecat în asasinarea lui Perdicas, regentul imperiului, 
Nausiphoros îşi dădu seama că omul de cultură ce fusese 
Ptolemaios va fi pentru multă vreme din nou înlăturat de 
oştean şi intrigant. Fiul Philantropului nu s-a înşelat: luptele 
dintre diadohi au spulberat şi urmele graniţelor nimicite de 
Alexandru. Toată întinderea imensă de pământ cucerită de 
marele rege devenise obiect de împărţeală între generali. 
Geografia cunoscută, rămasă în afara acestui joc sângeros, 
era relativă. 

O scurtă vizită la Elis îl conduse la vechea-i cunoştinţă, 
Pyrrhon. Dar scepticismul s-a dovedit un lucru inacceptabil 
pentru Nausiphoros. In venele celui de Al Nouălea curgea 
prea mult sânge al unor negustori întreprinzători şi, chiar 
dacă şi ceilalţi strămoşi mai reapăreau câteodată în 
privirea-i melancolică, el a rămas omul opţiunilor ferme. Cel 
puţin în acţiune, dacă nu şi în gândire. Vagi amintiri de 
familie se redeşteptară abia simţite la Elis. Dar asta era tot. 
Corăbiile sale îl purtară mai departe. Al Nouălea se mută cu 
familia la Massalia. 

Fosta colonie foceeană, devenită la rândul ei metropolă, 
se găsea izolată de etrusci şi, în special, la apus, de 
cartaginezi, iar la răsărit de situaţia haotică a imperiului ce 
nu-şi găsea conducătorul. Era exact locul căutat de Al 
Nouălea: o cetate sigură, neimplicată în luptele unei lumi 
atât de schimbătoare ca aceea a momentului respectiv, 
unde în locul armelor se foloseau ştiinţele şi artele. Numai 
că Massalia nu avea timp nici pentru acestea: ea lupta din 
greu să supravieţuiască în condiţiile în care trăia de pe 
urma comerţului şi comerţul îi era gâtuit din toate părţile de 
drumurile controlate de duşmani. Pentru căutarea 
adevărului rămâneau prea puțini bani. 

Nelinişte era destulă şi în Massalia, dar aceasta se 
măsura aici în pierderile sau câştigurile în oboli şi drahme, 


pe care cetatea le avea de pe urma unuia sau altuia dintre 
evenimentele contemporane. În felul acesta teama lua un 
chip concret şi devenea mai umană, mult mai uşor de 
suportat. Într-un asemenea loc s-a aşezat Al Nouălea, fiind 
imediat binevenit datorită navelor şi averii aduse cu el. 
Viaţa se arăta într-adevăr mai lipsită de riscuri aici, dar şi 
mai limitată. Şi orizonturile erau mai joase, precum şi visele 
şi posibilităţile. Dar Nausiphoros străbătuse destulă lume şi 
trăise suficient de intens, pentru a avea din ce-şi umple 
viaţa până la adânci bătrâneţi. Pentru el acţiunea se 
terminase, începea vremea contemplaţiei. Aceasta ar fi o 
ipoteză, se pare că şi cea mai rezonabilă. Despre Al 
Nouălea nu mai ştim aproape nimic din momentul sosirii la 
Massalia. 


Dar şi acest oraş din vestul populat de greci a cunoscut 
oameni dispuşi să-şi depăşească temerar condiţia. In 
vremea când Alexandru se lupta cu ultimul ahemenid, doi 
navigatori îndrăzneţi - despre care am amintit -, Pytheas şi 
Euthymene, forțând blocada punilor, au reuşit să iasă în 
Ocean şi să ajungă primul până în misterioasa Thule şi mai 
departe până în Tanais, iar celălalt să cerceteze ţărmul 
vestic al Africii. Euthymene a încercat nu numai să ajungă 
în locurile de pe coastă necolonizate de cartaginezi, dar a 
nădăjduit să le smulgă acestora şi taina pe care o deţineau 
de veacuri, de când navigatorii fenicieni, împreună cu cei ai 
lui David şi ai lui Solomon, în expediţii comune, au atins 
„Ţara Ofir”, cea bogată în aur. Dar, chiar dacă a reuşit să se 
strecoare printre cele două stânci, Kalpe şi Abyla, cum 
numeau punii Coloanele lui Hercule, a trebuit, să constate, 
în momente pline de primejdii, că speranţele i se restrâng 
mereu: coloniştii cartaginezi se aflau peste tot, iar „[ara 
Ofir” nu şi-a trădat taina. 

Nici Pytheas n-a izbutit să găsească drumul de ape ce 
înconjoară Europa pe la răsărit, astfel încât să poţi aduce 


din extremul hiperboreean cositorul şi ambra pe vase. 
Drept urmare, descoperirile lui nu mai interesau pe nimeni. 
Nici Europa, care desigur că se află (şi ea) înconjurată de 
Ocean, nu se arată dispusă să-şi împărtăşească secretele 
toate: locurile unde mările din răsărit se vărsau în 
nesfârşitul Ocean, a rămas şi pe mai departe o enigmă atât 
de costisitoare!. Din călătoria lui Pytheas se întruchipa tot 
mai mult legenda. Descrieri fabuloase se adăugau 
întâmplărilor adevărate şi Al Nouălea, cel ce a descris şi 
drumul lui Alexandru Macedon, a devenit şi participant şi 
erou la călătoriile massaliotului. Anacronismul ar fi trebuit 
să devină evident pentru oricine: un muritor nu poate fi în 
acelaşi timp în armata marelui cuceritor, plecată în 
extremul orient, dar şi în expediţia lui Pytheas, căutând în 
alt colţ al lumii culcuşul soarelui, plămânul lumii şi un nou 
drum comercial. Şi, pentru ca lucrurile să-şi găsească totuşi 
o rezolvare, tradiţia a asimilat cele două expediţii într-un 
singur itinerar fabulos. 

Legenda a devorat în curând cu totul adevăratul atestat. 
Fiul Philantropului, cel pornit ca paj în suita lui Alexandru şi 
devenit înalt demnitar în Siria, „piaza bună” a regelui, a 
ajuns să fie înlăturat de propriul personaj. 
„Pseudocallisthene” şi „Pseudopytheas” s-au contopit într- 
una şi aceeaşi persoană, iar operele s-au amestecat şi ele. 
Partea massaliotă, fiind mai izolată de lume, avea să fie la 
rândul ei înghițită de epopeea lui Alexandru. Descrierea 
datorată celui de Al Nouălea, redactată pe baza mărturiilor 
lui Pytheas însuşi şi ale altor membri ai expediției, s-a 
pierdut. Compilaţiile ulterioare au îmbogăţit-o cu noi 
amănunte fantastice. Când cu sute de ani mai târziu 
Strabon nu conteneşte să-l numească pe Pytheas mincinos 
şi în punctele unde afirmaţiile denaturate ale lui „Pytheas” 
erau cu totul aberante, dar şi atunci când era vorba despre 


1 Aceleaşi locuri n-au reuşit să !e găsească nici oştenii lui Alexandru cel 
Mare. Insă credinţa că Europa ar fi o insulă plutind pe Marele Ocean, a 
rămas intactă. 


intuiţii corecte, dar încă nedovedite unanim, el nu mai 
vorbeşte decât despre ecouri târzii ale cărţii celui de Al 
Nouălea. Acesta, însă, a dispărut cu totul: el devenise doar 
„Pseudopytheas” şi „Pseudocallisthene” şi apoi doar unul 
dintre cei ce s-ar fi ascuns sub ultima denumire. 

Nu numai Strabon, dar şi alţi autori şi-au arătat, 
scepticismul în legătură cu multe descrieri ale lui Pytheas, 
precum şi cu unele precizări din A/exanadria, care tocmai se 
năştea. Nausiphoros a arătat mereu un interes deosebit 
pentru natura locurilor pe unde a trecut. El a descris cu lux 
de amănunte plantele şi animalele ce i-a fost dat să le 
întâlnească. In opera pierdută a lui „Pseudopytheas” 
apăreau o sumedenie de ierburi şi arbori zăriţi de 
Nausiphoros în campaniile lui Alexandru. Influenţa inversă 
este încă la îndemână: în pustiul (?!) în care Alexandru îi 
urmărea pe gadronieni s-ar fi aflat foarte mulţi arbori de 
smirnă, „mai înalţi decât arborii de smirnă obişnuiţi”. 
Fenicienii, buni afacerişti, urmau armata lui Alexandru şi 
adunau răşina, „o răşină cu atât mai bogată, cu cât 
ramurile arborilor erau neobişnuit de mari”... Tot acolo se 
vorbeşte şi de parfumata rădăcină de nard, de asemenea 
valorificata de negustorii  fenicieni. Amănuntul este 
certificat şi de Arrianus şi de Aristobul. Dar nostalgia 
ambrei, a cărei supremație o aveau cartaginezii în apus, 
este evidentă la această recoltă a fenicienilor în răsărit. 
Ictis - patria cositorului şi Abalo (sau Aba Alo) - locul de 
„unde ambra poate fi încărcată cu lopata” îşi găsesc 
corespondenţa în legenda despre Alexandru. Fenicienii, 
care obţin supremaţia în răsărit, sunt rudele cartaginezilor 
din apus. Descrierea este obsesivă şi negustorul massaliot 
nici n-o putea resimţi altfel. „Pseudopytheas” nu vorbeşte 
numai despre utricularii şi proprietarii de catâri, cei ce aduc 
cositorul şi ambra, şi despre corăbiile folosite pentru 
transportul cositorului de la Ictis până la gurile Sequanei, şi 
despre corăbiile ce aduc ambra de la Basileia, ci şi despre 
arborii de smirnă şi despre rădăcinile parfumate de nard. Şi, 


pentru ca să nu i se pună informaţiile la îndoială, 
Nausiphoros, alias „Pseudopytheas”, îşi ia ca măsură de 
siguranţă argumentul că niciunde nu se face aluzie la cele 
spuse de el, doar fiindcă utricularii celți folosesc o limbă „în 
care nu se poate scrie”, iar mărturia expediției 
massaliotului este singura dovadă. Singură şi suficientă, 
afirmă „Pseudopytheas”, şi de aceea nu se sinchiseşte nici 
de faptul că vara, pe insulele Baaltis, expediţionarii dau de 
mărăcini cu spini atât de puternici încât „dacă se întâmpla 
ca un călăreț să-şi agaţe veşmintele de ei, spinii nu se 
rupeau de tulpină, în schimb călăreţul era tras jos de pe 
cal”. Şi ce dacă aceşti spini ar fi fost întâlniți de oamenii lui 
Alexandru cel Mare în timpul urmăririi aceloraşi gadronieni? 
Şi ce dacă massalioţii n-aveau cai cu ei? „Lumea este 
oglinda armoniei zeilor” pare să spună Nausiphoros şi ceea 
ce este în răsărit trebuie să fie şi în apus şi ceea ce este sus 
se găseşte reflectat şi jos. lar drumul lui Alexandru şi 
drumul lui Pytheas sunt doar explorări ale acestei lumi atât 
de simetric de armonioase. 


Biografia celui de Al Nouălea se opreşte aici. Însă 
deoarece este în afara discuţiei că el a sosit în Massalia cu 
un număr de corăbii şi întrucât, ţinând cont de averea 
moştenită de fiul său, alături de preocupările-i scriitoriceşti, 
este de presupus că şi-a condus în continuare afacerile cu 
aceeaşi pricepere şi eficienţă ca şi tatăl lui, scribul îşi 
permite să persiste în a-l numi Nausiphoros. În Massalia 
sunt atestaţi mai mulţi „Nausiphoros”, dar unul dintre ei, 
desigur, a fost cel de Al Nouălea. 

Biografia lui Nausiphoros se termină aici, însă opera sa 
abia începe. Dintre cărţile scrise de Al Nouălea, scribul îi 
poate atribui cu o marjă mare de siguranţă trei: o descriere 
a expediției lui Alexandru în India, o descriere a călătoriei 
lui Pytheas în ţinuturile hiperboreene şi o carte pentru uzul 
corăbierilor. Prima se pare că a început-o încă în Siria, a 


doua şi a treia au fost scrise în întregime la Massalia. 
Totuşi, în cazul celui de Al Nouălea biograful nu numai că 
nu duce lipsă de date, ci este pur şi simplu sufocat de 
informaţii - care însă, din păcate, sunt false, în cea mai 
mare parte a lor. Este cu atât mai greu de scos bobul de 
adevăr din bulgărele mare de steril. E şi motivul pentru 
care nu pot fi adăugate acestor scrieri şi Tratatul despre 
stele, şi lucrarea despre animalele lumii, şi /storia drumului 
cositorului, al blănurilor şi al ambrei, precum şi alte câteva 
titluri ce au fost atribuite unui (unor) personaj(e) care poate 
(pot) fi lesne asimilat(e) lui Nausiphoros, fără a exista însă 
nici o dovadă certă în acest sens. Informaţiile sunt stufoase, 
chiar şi lucrările despre expediţia lui Alexandru şi cea 
despre călătoria lui Pytheas sunt diferit şi anacronic datate, 
fiind atribuite unei perioade de creaţie de peste o sută de 
ani... pentru unul şi acelaşi autor. 


Ţările se nasc şi dispar, alte nume apar în locul celor 
uitate. lată ce se spune în Alexandria despre împărţirea 
imperiului: nu diadohii s-ar fi luptat între ei şi ar fi făcut 
diviziunea prin puterea sabiei, a intrigii şi, de multe ori, a 
trădării, ci Alexandru însuşi şi-ar fi împărţit ţara încă mult 
înainte de a fi murit. Dar numele ţărilor se schimbă în 
decursul vremurilor şi compilatorii târzii au ajuns să 
înlocuiască vorbele care celor mulţi nu le mai spuneau 
nimic cu altele ce-şi găseau o acoperire în realităţile 
contemporane lor. lată, de pildă, versiunea prelucrată de 
Mihail Sadoveanu: „ ...începu a împărţi împărăţiile şi 
domniile şi ţările pe rând; adică lui Antioh îi dete India, 
împărăţia lui Por, la răsărit; lui Filon îi dete Persia, a marelui 
Darie împărat: lui Antigon îi dete ţara Mersidonului, 
împărăţiile lui Evimitrie împăratul; lui Filip îi dete toată Asia, 
şi Marea Chilichiei cu ostroavele; lui Potolomei îi dete 
Egiptul, Ierusalimul şi Pelagonitul; lui Selevchie îi dete 
Rîmul; lui Leomedus îi dete Inglitera şi Veneţia şi Ţara 


Leşască, iară lui Finec îi dete Ţara Nemţească şi Ţara 
Franţuzească de la apus şi toate ţările pe rând”. Este 
evident că numele acestor locuri sunt formulele pentru cei 
ce au apucat vremuri mult, mult mai apropiate nouă decât 
lui Alexandru cel Mare. Dar, purtând alte denumiri, multe 
dintre aceste meleaguri sunt pomenite ca teatru de acţiune 
al  diadohilor încă de  „Pseudocallisthene”. Ceea ce 
înseamnă că tradiţia a dorit ca Alexandru să fi făcut şi 
cuceririle spre apus şi spre miazănoapte, pe care moartea |- 
a oprit să le încerce. Mai ales trimiterile înspre „Inglitera”, 
precum şi celelalte teritorii din nord-vestul continentului ne 
duc - vrând-nevrând - la călătoria lui Pytheas. După mii de 
ani se mai poate vedea că Nausiphoros pare să-şi fi 
încurcat câteodată hârtiile. Sau, mai degrabă, cei ce au 
avut acces la ele. 

Dar nu este singura dată când dorinţa autorilor este 
trecută pe răbojul faptelor. 


O dată cu scurgerea timpului şi cu transmiterea prin viu 
grai a descrierii expediției lui Alexandru, pe măsură ce 
personajul căpăta dimensiunile mitice care l-au fixat în 
istorie, contribuţia lui Nausiphoros este tot mai nesigură. Pe 
de altă parte, scăderea tot mai accentuată a prestigiului lui 
Pytheas a dus la înghiţirea povestirii expediției acestuia de 
către mult mai populară legendă a regelui macedonean. Şi, 
oricât ar părea de ciudat, legătura dintre cele două lucrări, 
odată distincte, se poate face tocmai în acele fragmente 
unde exagerările par cele mai sfruntate şi unde basmul 
tindea să ia cu totul locul realităţii istorice. lată doar trei 
exemple dintr-un şir foarte numeros, variabil însă şi acesta 
în funcţie de ediţia la care ne referim: printre zmei, oameni 
cu mai multe capete şi alte fiinţe aparţinând unei anumite 
credinţe populare, trupele cuceritorului întâlnesc în multe 
variante ale Alexandriei şi o populaţie de oameni albaştri, 
oameni cu picioare de cal („hippopozi”) şi oameni cu urechi 


mari („panoţi”), aceştia din urmă dormind înfăşuraţi în 
propriile lor urechi. Or nici una dintre respectivele trei specii 
n-avea cum să fie văzută în apropierea Indului, dar... au 
fost întâlnite toate trei de către corăbierii lui Pytheas. 
„Oamenii albaştri” erau războinicii din Britania, care-şi 
vopseau trupul şi faţa în această culoare. Este cert că 
Pytheas i-a întâlnit în drumul lor spre Thule (Islanda de azi) 
şi, chiar dacă este probabil că el a reuşit să lege contacte 
mai strânse cu alte populaţii mai paşnice din AL-Fion (cum 
numeau pe vremea aceea cartaginezii insulele britanice, ei 
care aveau supremaţia drumului de dincolo de Coloanele lui 
Hercule), este sigur nu numai că i-a zărit pe acele 
meleaguri, dar că a şi povestit despre ele. lar hippopozii şi 
panoţii n-au fost decât nişte populaţii observate tot de către 
Pytheas în extremul nord, atunci când încerca să găsească, 
pentru cei ce l-au finanţat - timuhii Massaliei - o cale să-l 
ducă pe la nord-est în ipoteticul Ocean ce înconjoară 
Europa. Pe țărmurile actualei Mări Baltice se găseau triburi 
obişnuite să acopere distanţele pământurilor înzăpezite cu 
ajutorul unor scânduri asemănătoare schiurilor. lar urechile 
lungi ale panoţilor nu erau decât formele pliurilor 
pelerinelor, pe care le purtau. Dar iată că toţi aceşti 
locuitori tipici ai împărăţiilor îngheţate, abia atinse pentru o 
secundă de privirile străinilor, se pomenesc pe neaşteptate 
răsărind din vegetaţia luxuriantă a pădurilor de la miazăzi, 
străbătute de armatele cuceritorului lumii. Nu este singura 
trecere dintr-o legendă într-alta. Dar liantul se trădează 
uşor: deoarece oamenii lui Pytheas (şi ai lui Euthymene) au 
fost unicii greci ce au reuşit să străbată blocada punilor şi 
deoarece acest lucru s-a întâmplat aproximativ în acelaşi 
timp cu momentul drumurilor oştilor lui Alexandru, Massalia 
rămâne singura cale de introducere a unor personaje din 
extremitatea cealaltă a lumii în legenda despre cuceritorul 
macedonean. Era de parcă ar fi amestecat cineva 
manuscrisele lui Nausiphoros în aşa fel încât, nemaiputând 
fi separate, s-a născut o singură şi unică poveste. Şi este 


încă o dovadă că lui Alexandru zeii i-au îngăduit totul, până 
şi includerea pentru vecie în cuceririle sale a unor popoare 
şi locuri pe care nu le-a zărit şi nu le-a vizitat niciodată. ŞI 
iar spun, asemenea lui Nausiphoros: „Doar moartea este 
singura limita a cuceritorului!” 


Ca la atâţia alţi autori, după ce scriitorul şi-a dat opera, 
aceasta l-a acoperit cu desăvârşire, astfel că nu mai avem 
nici un fel de date certe despre biografia lui Nausiphoros 
după ce s-a stabilit la Massalia, dar putem încerca anumite 
speculaţii care să ne ajute să facem drumul îndărăt - de la 
pagina scrisă la viaţa celui ce a aşternut semnele. Însă 
chiar şi atunci dăm de rezultate discutabile. Sulul de 
papirus, ce se odihneşte cine ştie unde în cilindrul său de 
bronz, a înfăşurat în el şi pe autorul scrierii. Al Nouălea, fiul 
Philantropului, a fost paj al lui Alexandru cel Mare, şi-a 
pierdut fratele într-o conjurație eşuată, l-a însoţit pe rege 
până pe malurile Indului, este menţionat de câteva ori în 
treacăt de unii autori ce s-au ocupat de expedițiile 
macedoneanului, se pare apoi, că a fost locţiitor militar sau 
chiar satrap al Siriei, a fost aproape sigur de faţă în Babylon 
la moartea lui Alexandru, după ce (probabil) a renunţat mai 
înainte la demnități, s-a căsătorit. Împreună cu alţi zece mii 
de greci, atunci când regele a organizat acea nuntă 
grandioasă între oşteni de-ai săi şi fete persane, s-a reîntors 
la Atena şi s-a stabilit cu familia la Massalia, aducând aici o 
avere considerabilă şi mai ales mai multe corăbii; s-a 
ocupat în continuare cu negoţul, în special cu Egiptul, date 
fiind legăturile lui vechi cu Ptolemaos, încă de pe vremea 
campaniilor din Asia; a scris în restul timpului şi a trăit fără 
să se mai ştie nimic sigur despre el. Data morţii nu i se mai 
poate fixa cu certitudine, însă după indiciile cele mai 
rezonabile este de apreciat că a încetat din viaţă la 
începutul primului război punic. Aceasta deoarece 
Alexandru din Syracusa, care-l aminteşte cel mai des, 


afirmă la un moment-dat că Nausiphoros, exponent al 
intereselor Massaliei, ameninţată să fie sufocată pe mare 
de blocada cartagineză, ar fi fost principalul politician ce ar 
fi încercat să pună în mişcare o putere contra punilor, dar 
că n-a apucat să mai vadă decât trecerea lui Hieron al 
doilea, regele Syracusei, de partea Romei, cel ce până 
atunci contase ca aliat al Cartaginei. In acelaşi context, 
Alexandru din Syracusa adaugă că Nausiphoros n-a mai 
putut vedea prima flotă puternică romană, cea pe care a 
visat-o de atâta timp ca pe o stavilă în faţa supremaţiei 
corăbiilor punilor, duşmanii comerţului massaliot. Deci, 
dacă e să dăm crezare acestor surse - în lipsa altora mai 
detaliate -, trebuie să situăm moartea celui de Al Nouălea 
înaintea victoriei romane de la Mylae, însă după debarcarea 
romanilor în Sicilia. La data aceea Nausiphoros împlinea 
tocmai vârsta venerabilă de optzeci de ani. 

Viaţa celui de Al Nouălea pare poate seacă şi e ciudat: un 
om cu asemenea contemporani, cu o asemenea istorie este 
un personaj ideal pentru o „biografie romanţată”. Cu puţină 
imaginaţie, introducând în poveste şi o fată frumoasă, şi o 
intrigă convenţională, şi două cugetări ironice romanul de 
succes ar fi fost gata. Dar... fiindcă tot restul a fost înghiţit 
de povestea cărţilor sale, scribul, cel ce l-a numit pe al 
Nouălea „Nausiphoros” şi l-a fixat în locul potrivit din lanţul 
Speranţei Celor o Sută, scribul, deci, se mulţumeşte să 
spună despre el doar atât. 


AL ZECELEA 


Leukos (323 î.e.n. - 292 î.e.n.) 


DESPRE CHIPUL MONUMENTAL AL 
DRAGOSTEI 


Pentru scrib, aşezarea vieţii acestui personaj la 
locul potrivit în şirul seminţiei lui a reprezentat o problemă 
mai complicată decât era de aşteptat. Intre Al Nouălea şi Al 
Unsprezecelea nu a mai găsit pe nimeni. Cel puţin multă 
vreme. La Massalia, Nausiphoros a venit cu un fiu, iar Al 
Unsprezecelea s-a născut şi a crescut în casa bogatului său 
bunic. Dar cine a fost tatăl Astronomului, nu se spune 
niciunde. Un supranume fără noimă ascunde totul. Să fi 
făcut Al Zecelea un lucru atât de incriminant, încât toate 
dovezile trecerii lui prin lume să fi fost dinadins şterse din 
anale pentru a salva o cetate şi o familie de ruşine? Despre 
acel Astronom nu se vorbeşte ca despre fiul lui Leukos, ci 
doar ca despre nepotul lui Nausiphoros. Aceasta i s-a părut 
scribului, în prima clipă, o dovadă suficientă. 

Totuşi, îndoiala rodea mai departe: dar dacă Al 
Unsprezecelea s-a născut ca fiu din flori al unei copile de-a 
lui Nausiphoros? Astfel era normal ca bunicul să-i fie 
pomenit în calitate de strămoş cel mai apropiat pe linie 
masculină. lată că avem deja două ipoteze. Alte gânduri se 
adaugă apoi primelor. Curiozitatea e mare, puterile însă 


mici. De unde să afle scribul despre cine să amintească în 
acest loc? Dar, apoi, fiindcă a găsit de fiecare dată 
apelativul „Fiul Statuii” aşezat lângă Al Unsprezecelea şi 
fiindcă acela a încercat mereu să scape de acel supranume, 
pentru că a început să înţeleagă ce se a scunde sub 
poreclă, lucrurile au început să se lămurească. 

O legendă despre un tânăr îndrăgostit din Rodos, citită 
întâmplător şi reţinută providenţial, avea să se insinueze tot 
mai mult ca o posibilitate îndrăzneață. Povestea sună 
astfel: un tânăr învăţat a acuzat, în faţa tribunalului din 
Atena, pe un negustor bogat că ar fi săvârşit o serie de 
nereguli în dauna statului, cu scopul de a-şi umple în mod 
ilicit propriile magazii cu produse. Procesul s-a terminat în 
favoarea tânărului, dar nu toate acuzele lui s-au putut 
dovedi în întregime. Aşa că negustorul n-a fost condamnat 
la moarte, însă a fost obligat să plătească mari daune 
cetăţii şi să părăsească pentru totdeauna Atena. 

Omul a achitat uriaşa amendă, care l-a adus în pragul 
ruinei, apoi a plecat împreună cu familia la Rodos. 
Negustorul, fiind însă foarte priceput în comerţ, a reuşit să 
se refacă şi peste vreo zece ani să devină unul dintre 
personajele cele mai bogate ale patriei sale adoptive. 

Acuzatorul, cel ce a fost cât p-aci să-l trimită la moarte, a 
venit şi el printr-o întâmplare la Rodos. (O altă variantă, 
mult mai colorată povesteşte cum tânărul ar fi fost prins de 
pirați şi vândut la marele târg de sclavi de la Delos, unde ar 
fi fost cumpărat de fratele negustorului. Apoi acela ar fi fost 
cucerit de frumuseţea, cinstea şi învăţătura robului şi, 
recunoscându-l dintr-o familie de seamă, i-ar fi redat 
libertatea.) Oricum, omul nostru, pe care o să-l numim în 
continuare Leukos datorită pielii sale deosebit de albe, 
după cum o afirmă legenda, va veni, fără s-o bănuiască, pe 
urmele fostului adversar. (O altă sursă vorbeşte despre un 
bărbat superb, cu pielea mai albă ca laptele, care ar fi fost 
adus ca slav în Rodos şi care ar fi luptat alături de rodieni 
împotriva lui Demetrios Poliorcetul, fiul lui Antigonos. 


Făcând minuni de vitejie, tânărul erou fu eliberat după 
victorie, drept mulţumire faţă de serviciile aduse cetăţii.) În 
orice fel a ajuns Leukos la Rodos, un lucru este subliniat de 
legendă: el s-a bucurat de la început de cel mai înalt 
prestigiu în rândurile localnicilor. Înfăţişarea-i impunătoare - 
mereu asemuită cu o statuie ieşită din marmura cea mai 
fină şi smulsă din nemişcarea ei de mâinile celui mai mare 
sculptor - împreună cu firea-i plăcută, binevoitoare şi 
pasională, faţa-i de copil, trădând atât nevinovăția cât şi 
încăpăţânarea, precum şi privirea-i când hotărâtă, când 
melancolică, cunoştinţele-i nenumărate, culese nu numai 
prin învăţătură, dar şi prin nesfârşite călătorii, totul îl făcea 
să devină un punct de atracţie pentru cetate. Şi, dacă 
Shakespeare n-ar fi localizat iubirea lui Romeo şi a Julietei 
la Verona şi la Mantua, putea găsi un model asemănător la 
Rodos. Pentru că Leukos este cel ce se îndrăgosteşte de 
fiica negustorului pe care el însuşi l-a acuzat cu zece ani în 
urmă la Atena. 

Legenda este cuprinzătoare şi amănunţită. Ea s-a păstrat 
în numeroase variante şi până şi finalul este diferit povestit 
în cele câteva ipostaze ce ne-au rămas. În cele mai multe 
versiuni dragostea se termină tragic, în altele, însă, se 
ajunge la o împăcare între socru şi ginere. Cea mai 
cunoscută vorbeşte despre un compromis straniu: Leukos 
se poate căsători cu aleasa inimii, dar numai pentru zece 
ani. Apoi trebuie să-şi primească pedeapsa de la tatăl 
soţiei. Este ciudat că nici povestea, în această desfăşurare 
din urmă, n-a fost folosită vreodată de tragedienii 
vremurilor noi, cei ce căutau cu atâta înfrigurare subiecte 
potrivite din antichitate. 

Pentru scrib, însă, realitatea se restrânge implacabilă la 
eroii şi la evenimentele firului scrierii. O poveste, oricât de 
seducătoare, nu-şi găseşte locul în demersul ei, decât dacă 
reprezintă o za din lanţul lung al Celor o Sută. A fost Leukos 
cel de Al Zecelea? Aceasta era întrebarea şi doar în funcţie 
de răspunsul dat merita să-i cerceteze în amănunte 


aventurile. 

Nimic n-a reuşit scribul să afle despre copilăria celui de Al 
Zecelea. Fiul lui Nausiphoros şi al soţiei sale, persana cu 
care s-a unit în ziua când a avut loc nunta celor zece mii de 
oşteni de-ai lui Alexandru cel Mare cu zece mii de femei din 
vechiul regat al ahemenizilor, copilul acesta apare, în mod 
firesc, împreună cu părinţii lui la Massalia, după care orice 
consemnare în legătură cu el dispare. Dar, dacă n-a reuşit 
să găsească alte date despre tinereţea lui, dacă n-a reuşit 
să-i afle identitatea printre cei veniţi într-un fel sau altul la 
Rodos, a avut norocul să descopere al cui fiu era tatăl 
Astronomului, nepotul lui Nausiphoros. Într-un loc însuşi 
Titus Livius îi pomeneşte numele. Acum firul se leagă 
retrospectiv. Ar fi posibil, ba este chiar probabil ca povestea 
dragostei dintre Leukos şi Arete să fi fost îmbogăţită de 
imaginaţia şi de dorinţele povestitorilor. Dar sâmburele de 
adevăr se lasă scos la lumină, chiar dacă forma sa originală 
nu mai poate fi stabilită. Leukos, fiul lui Nausiphoros şi 
nepotul Philadelphului, poate să-şi preia numele: Al Zecelea 
se aliniază în lungul şir. 

După ce şi-a găsit cu certitudine omul, scribul a 
considerat că merită să transcrie legenda cât mai fidel, ca 
fiind unicul fragment al biografici cât de cât cunoscute a lui 
Leukos. Dacă avem în vedere că asediul de aproape un an 
al Rodosului s-a petrecut în 306/307 î.e.n. şi că Nausiphoros 
s-a căsătorit prin 324 î.e.n., rezultă că Leukos n-a putut fi 
decât un băieţandru, atunci când a sosit pe insulă. Şi, 
deoarece venirea lui trebuia să se fi întâmplat înaintea 
începerii împresurării Rodosului de către Demetrios, vârsta 
eroului ne apare şi mai fragedă. (Fără să vrea, scribului îi 
apare din nou în faţă imaginea lui Romeo, şi el, după 
legendă, incredibil de tânăr pentru mentalitatea omului din 
secolul al XX-lea.) Dar, dacă mai punem la socoteală faptul 
că acest flăcăiandru l-ar fi acuzat cu... alţi zece ani în urmă 
pe negustorul bogat din Atena, anacronismul devine 
absolut evident. Aici chiar şi o discrepanţă de puţini ani ar 


apare decisivă, Leukos trebuind să fi atins majoratul pentru 
a-l fi putut incrimina pe tatăl Aretei. Din punctul de vedere 
al scribului, situaţia devenise descurajantă: atât căsătoria 
celor zece mii din Babilon, cât şi asediul Rodosului sunt 
evenimente a căror datare nu suferă dubii. Descendenţa lui 
Leukos atârna de un singur fir. Să fi avut Nausiphoros un alt 
fiu înaintea celui de Al Zecelea? Nici asta nu se putea, 
deoarece la vârsta căsătoriei, însuşi fostul paj al lui 
Alexandru, atât de precoce în întâmplări şi experienţă, abia 
împlinise optsprezece ani. Oricât de grăbit ar fi fost să-şi 
asigure un urmaş, nici măcar el n-ar fi putut să facă să 
dispară diferenţa de cel puţin doisprezece ani, ce i-ar fi 
îngăduit unui Leukos major să acuze pe cineva la Atena prin 
anul 317 î.e.n. Pentru aceasta tatăl şi fiul ar fi trebuit să fie 
aproape de aceeaşi vârstă, sau să-i despartă doar... şase- 
şapte ani. Fiul şi tatăl cam de aceeaşi vârstă! Asta l-a făcut 
pe scrib, poate şi sub influenţa celebrei tragedii de sub al 
cărei model i-a fost atât de greu să se elibereze, să 
presupună că duşmănia dintre Leukos şi tatăl Aretei va fi 
fost, de fapt, ecoul unor mai vechi dispute între taţii 
îndrăgostiţilor. Şi iată şi noua ipoteză: Nausiphoros a plecat 
din Atena după moartea lui Aristotel. Prestigiul şi funcţiile i- 
au fost importante, de ce să nu se fi încumetat să depună o 
acuzare împotriva unui negustor pe care-l considera 
necinstit? Oricum, e o posibilitate mult mai plauzibilă decât 
aceea ca procesul să fi fost pornit de un june ce, chiar dacă 
s-ar fi folosit de stima de care se bucura tatăl, nu putea în 
nici un caz să fi avut vârsta necesară intentării unui proces. 
Deci părinţii s-au înfruntat în faţa Atenei, iar deznodământul 
disputei l-a făcut pe tatăl Aretei să-l urască pentru vecie pe 
cel ce era cât pe-aci să-l piardă. Ura s-a transmis în mod 
firesc şi asupra fiului, iar restul poveştii este uşor de 
acceptat. Poate cu excepţia faptului că Leukos fusese 
foarte tânăr atunci când s-a acoperit de glorie în timpul 
asediului Rodosului. Dar şi tatăl său îl însoţise, copil fiind, 
pe Alexandru în Asia, iar unchiul murise şi mai tânăr, 


întrucât complotase împotriva marelui cuceritor. Dar de 
unde prestigiul de om învăţat la o asemenea vârstă? 
Oamenii mai exagerează şi, dacă ne gândim că de la 
Alcibiade încoace puţini oameni s-au bucurat de faima unei 
frumuseți atât de desăvârşite, calităţile celelalte trebuiau 
să completeze de la sine portretul eroului exemplar. Şi, 
poate că tot datorită aceleiaşi trebuinţe de a-l face perfect, 
l-a adus povestea pe Leukos la Rodos în timpul asediului. 
Cine să se poată evidenția mai mult decât un om pornind 
de la nivelul unui sclav? Un sclav de obârşie nobilă, desigur, 
fiindcă altfel iarăşi n-ar fi bine. De dragul unei reţete sigure 
câte nu se pot spune, şi-a zis scribul, fiind gata să accepte 
varianta care să-i convină cel mai mult drept varianta 
adevărată. 

să trecem, deci, viaţa celui de Al Zecelea la locul ei, şi-a 
zis el. Aşadar, fiul lui Nausiphoros părăseşte Atena 
împreună cu părinţii, atunci când nu mai era indicat ca un 
colaborator atât de strâns al lui Alexandru să rămână în 
metropolă. Soseşte cu familia la Massalia, iar pe urmă... Pe 
urmă începe o nouă problemă: de ce să fi plecat Al Zecelea 
singur, la vreo cincisprezece-şaisprezece ani la Rodos? Şi, 
dacă printr-o întâmplare nefericită a ajuns sclav şi a fost 
vândut la marele târg de la Delos, de ce, mai ales după cea 
intrat în conflictul deschis cu tatăl Aretei, nu şi-a anunţat 
părintele, bogatul armator, cel ce desigur că nu s-ar fi 
zgârcit la nici o sumă pentru a-l elibera? Se vede că 
scenariul ar mai trebui ajustat, dar scribul nu este decât 
scrib, el nu vrea să-şi depăşească în nici un fel condiţia. 
Chiar dacă, inconştient, i se mai întâmplă uneori să 
greşească şi să noteze şi amănunte ce nu s-au desfăşurat 
în întregime aşa cum le-a descris. 


Ferice de scriitori! Ei, neîngrădiţi de nimeni, îşi aleg liberi 
eroii şi evenimentele. In schimb, scribii, aşa cum am spus... 
După moartea lui Alexandru, luptele dintre diadohi şi 


întemeierea statelor elenistice oferă mai multă materie 
epică decât alte secole întregi. O lume murea, o altă lume 
se năştea. Atât zbaterea naşterii, cât şi cea a morţii 
îngăduie apariţia unor caractere exemplare, a unor eroi 
puternici şi a unor destine demne de a fi imortalizate. 
Oameni care au influenţat pentru secole istoria, se luptau 
între ei. O perioadă mai mănoasă în subiecte este greu de 
imaginat. Scriitorul priveşte în jur şi n-are decât să aştearnă 
pe hârtie ceea ce îi convine mai mult. lar dacă potecile i se 
întrerup, poate să arunce poduri imaginare oriunde şi să 
plece mai departe. 

Scribul, în schimb, trebuie să se ţină doar de albia ce i-a 
fost indicată. N-are voie să meargă nici în dreapta, nici în 
stânga, chiar dacă la câţiva paşi se află evenimente extrem 
de interesante. Cel de Al Zecelea a plecat la Rodos şi 
scribul este obligat să-l urmeze. Cel de Al Zecelea s-a 
îndrăgostit de fata duşmanului său (ori a duşmanului tatăl 
său), iar îndrăgostiţii sunt indiferenți la tot ce se întâmplă în 
jur. Vieţile lui Leukos şi a Aretei s-au aprins, au ars şi s-au 
mistuit până la scrum în dogoarea acestei iubiri fără 
margini, iar scribul trebuie s-o descrie aşa cum a fost sau, 
cel puţin, aşa cum este încredinţat el că a fost. O singură 
consolare mai rămâne Leukos s-a stabilit la Rodos şi nu într- 
un ungher nenorocit al lumii, a venit aici când cetatea s-a 
aflat la începutul apogeului ei, i-a străbătut străzile după 
marea victorie şi a fost implicat în înălţarea statuii 
considerate una dintre minunile lumii. Trebuie recunoscut, 
decorul putea fi mult, infinit mult mai şters. Scribului, căruia 
i-a fost îngăduit să-i urmărească pe primii dintre Cei o Sută 
lângă zidurile şi în grădinile Babylonului, care i-a întovărăşit 
pe lângă cei dintâi ahemenizi, dar şi pe lângă marii bărbaţi 
greci, care a putut să-i cunoască nemijlocit pe comandanții 
ce au înrâurit istoria, dar şi pe alţii ce au modificat mult mai 
adânc spiritul oamenilor, acest scrib nu trebuie să se 
lamenteze. Şi nici că a fost martorul unei atât de mari iubiri, 
în loc să descrie o bătălie sângeroasă sau o domnie luxoasă 


nu trebuie să-l întristeze. Dimpotrivă. 


Leukos a ajuns deci la Rodos fie mult după asediul lui 
Demetrios, în care caz ar fi putut să-l acuze pe tatăl Aretei 
personal, fie la timp pentru a lupta împotriva celebrului fiu 
al lui Antigonos. Pentru a îmbogăţi biografia personajului, 
legenda vrea ca Al Zecelea să fi fost implicat în ambele 
acţiuni. Acest lucru reprezintă un anacronism, dar nu 
trebuie insistat asupra lui. Pentru a respecta totuşi 
cronologia, scribul va spune doar că Leukos s-a putut afla 
de foarte mulţi ani la Rodos, la data când s-au desfăşurat 
evenimentele legate de marea sa dragoste. După calculele 
sale, calcule bazate pe puţinele repere sigure de care 
dispune (căsătoria celor zece mii de oşteni de-ai lui 
Alexandru cu fete din Persia, moartea lui Aristotel, plecarea 
lui Nausiphoros, împreună cu familia, din Atena şi stabilirea 
lui la Massalia, precum şi terminarea de către Chares a 
Colosului), Leukos a trăit treizeci şi unu ani. O vârstă ce-l 
face apt de a cunoaşte multe, de a se fi acoperit de glorie în 
lupte - chiar dacă nu neapărat la asediul Rodosului -, de a fi 
călătorit - tradiţia massalioţilor şi îndeletnicirile tatălui sunt 
un argument în această privinţă - de a fi un bărbat în plină 
înflorire. Înalţi şi virili, mulţi dintre strămoşii lui Leukos s-au 
bucurat de o bună faimă printre contemporanii şi nu în 
ultimul rând printre femei. 

Leukos - atâta se ştie - fie după ce şi-a recâştigat 
libertatea, fie că povestea cu căderea în sclavie este doar 
un condiment al legendei, a îndeplinit la Rodos funcţii în 
ierarhia militară. Poate că datorită legăturilor din tinereţe 
ale părintelui său, poate mulţumită faptului că el însuşi şi-a 
creat în timpul călătoriilor relaţii cu urmaşii prietenilor lui 
Nausiphoros, cariera i se sprijinea pe baze solide şi tatăl 
Aretei - oricât de mult l-ar fi urât - putea cu greu să-i facă 
vreun rău. (Cu atât mai puţin plauzibilă este o sclavie de 
durată a lui Leukos la Rodos.) 


Arete. Arete avea la acea dată între paisprezece şi 
optsprezece ani. Aceasta concordă şi cu chipul ei din 
cântecele ce i-au descris iubirea, dar şi din imaginile 
plastice ce s-au păstrat. O splendidă amforă povesteşte, 
prin desenele ce o înconjoară ca un brâu pictat, patru scene 
din marea dragoste a lui Leukos şi a Aretei, înfăţişându-ne 
fata la o vârstă fragedă, cu atât mai mult cu cât, în opoziţie, 
un Leukos bărbos şi musculos pare mai degrabă un zeu fără 
vârstă. De altfel, scenele au fost multă vreme socotite a 
nara întâmplări cu personaje mitologice, iar în catalogul 
muzeului găsim inscripţia „Amforă cu Apollo şi Daphne”. La 
fel cum neidentificat rămâne şi un fragment de friză. 
Numele de „Vechi îndrăgostiţi” desemnând într-un alt 
catalog un crater pictat cu acelaşi subiect, denotă că 
amintirea lui Leukos şi a Aretei a început de mult să 
pălească. Dar că au fost doi dintre îndrăgostiţii de referinţă 
ai antichităţii, ne-o dovedesc până şi numai cele trei urme 
plastice unde apar şi - cine ştie? - multe altele pe care 
scribul nu le cunoaşte. Arete era deci foarte tânără şi în 
toate trei locurile menţionate faptul acesta este evident. In 
imagini ea este plăpândă şi priveşte de fiecare dată în sus, 
către puternicul ei iubit. Este pe atât de subţire, pe cât de 
muşchiulos ni se înfăţişează Leukos. Este sensibilă, ştie să 
cânte la liră, instrument mânuit într-una din imagini şi de 
bărbat. Este blândă. Când vine însoţită de un leu, Leukos 
vrea să omoare bestia, dar Arete face animalul să i se 
întindă smerit la picioare. Este atât de blândă, încât nici 
fiarele cele mai fioroase nu-i fac nici un rău şi i se supun 
bucuroase. lar poetul adaugă acestui tablou versurile: 


Ferice muritorule care poți concepe 
Măreţia jertfei frumoasei Arete! 

Nu te sfii, deşi nu oricine pricepe: 
Bucuria şi deznădejdea au acelaşi izvor. 
Nu te sfii, cântă-ne lacrima, poete, 
Fericirile mari întotdeauna dor! 


lată dar, Arete e frumoasă şi capabilă de o mare jertfă. 
Arete este frumoasă deci şi atunci când păşeşte în 
nenorocire, îmbătată de elixirul dragostei. Este tânără, ceea 
ce o face mai gingaşă. Este hotărâtă, ceea ce o face mai 
matură. Ambele la un loc îi conferă atributele mai multor 
vârste deodată şi prin această îi iau orice vârstă. Ea devine 
asemenea lui Leukos şi asemenea zeiţelor. Dragostea n-o 
lasă să îmbătrânească. La fel cum nu îmbătrânesc nici 
nemuritorii, având zeii întotdeauna aceeaşi vârstă, de când 
s-au insinuat în conştiinţa primilor oameni. 


Legenda lui Leukos şi a Aretei are o penetraţie de câteva 
sute de ani. Ea poate fi localizată în jurul anului 280 î.e.n., 
data când Chares termină Colosul. Se mai găsesc referiri 
mai mult sau mai puţin vagi la scriitorii din primul secol al 
erei noastre. lar pe mozaicuri romane chiar ceva mai târziu 
vom afla, de asemenea, imaginile de pe craterul amintit. 
Dar cum aceasta n-a fost singura pereche celebră de 
îndrăgostiţi, variantele mai privesc şi alte surse, astfel 
încât, până la urmă, prototipul înamoraţilor nu mai are o 
origine anumită. Până şi legenda propriu-zisă devine tot 
mai neclară şi, o dată cu vremea, confuziile se înmulţesc. 
După două secole, o relatare surprinzător de fidelă a 
aceleiaşi naraţiuni respectă în cele mai multe privinţe şi 
amănuntele, însă îl înlocuieşte pe Leukos cu Alcibiade. 

Şi, în sfârşit, o altă caracteristică interesantă: în varianta 
povestită, autorii atestaţi sau cântăreții anonimi nu uită să 
adauge că întâmplarea le este cunoscută de la străbunicii 
lor, care au fost martori oculari ai faptelor, afirmaţie făcută 
atât în secolul trei înaintea erei noastre, cât şi patru veacuri 
mai târziu. Naratorii păstrează de fiecare dată o distanţă 
convenabilă faţă de eveniment: în felul acesta totul devine 
credibil, pentru că nu s-a întâmplat decât cu trei generaţii 
în urmă, adică într-o perioadă încă asumabilă de către 


cititor şi ascultător. Dar străbunicul respectiv se află deja el 
însuşi la hotarul legendei, el fiind unicul personaj 
aparţinând ambelor lumi: a receptorilor povestirii, însă şi a 
poveştii propriu-zise. Precauţia nu este zadarnică: dacă 
întâmplările s-au petrecut cu două-trei generaţii în urmă, 
ele ne mai privesc direct. Drept dovadă, fiecare narator se 
grăbeşte să mai ajusteze puţin data, astfel încât să devină 
el însuşi strănepotul celui ce poate garanta pentru 
autenticitatea faptelor. 


Şi acum povestea aşa cum ni s-a păstrat, făcând însă 
precizarea că scribul a încercat să realizeze o muncă de 
mediator între diferitele variante, folosind o metodă nu prea 
elevată, dar mai la îndemână: el a extras un fel de medie 
aritmetică simplă între extreme, astfel încât a luat în 
considerare o rezultantă constând într-un text de mijloc. N- 
a adus în calcul acele elemente care dovedeau că avem de 
a face cu falsuri evidente sau cu anacronisme indiscutabile. 
De pildă, amănuntele despre căderea în sclavie a lui Leukos 
merg până la a-l imagina captivul unor tirani din Grecia 
Magna, tirani ce au trăit cu cel puţin o sută de ani înaintea 
evenimentelor naraţiunii noastre. O altă variantă îl duce pe 
prizonier în Palmyra, ca sclav al unui dinast timpuriu al 
acestui oraş. Făcând media, scribul crede că a dat o 
variantă posibilă şi, în orice caz, mai uşor de acceptat a 
marii iubiri a celor doi îndrăgostiţi din Rodos. Şi doar acele 
amănunte le-a adăugat „mediei”, acele nu multe 
amănunte, ce condimentează legenda şi care i-au plăcut 
prea mult, pentru ca să-l lase inima să le excludă. (Scribul 
nu este un istoric, altfel s-ar numi „istoric” şi nu „scrib”. 
Atunci când îi place ceva mult de tot şi când probitatea îi 
spune că nu greşeşte prea grav, atunci îşi permite aceste 
mici plăceri şi include în povestire şi date insuficient 
atestate. lar dacă prestigiul nu-i este ştirbit, alţi scribi, ba 
chiar şi alţi istorici vor cita apoi din scrierile sale şi ceea ce 


l-a încântat cândva pe el va deveni argument de 
autenticitate. Dar pentru aceasta este bine ca scribul să-şi 
păzească bunul renume ca ochii din cap.) 

Deci legenda: ea începe în cele mai multe variante cu un 
vis al Aretei. Unii autori uită s-o trezească şi visul, 
asemenea unor ghilimele deschise de un scriitor neglijent, 
dar neînchise niciodată, ne introduce într-un tărâm fără de 
întoarcere. Dar, mai mult ca sigur, fără intenţie. Efectul ar 
putea duce la consecinţe de interpretare greu de calculat. 
Insă ele ne-ar îndepărta de legenda însăşi. Arete, după ce s- 
a plimbat printr-un crâng de lângă casa părintească, se 
culcă în iarbă la umbra unui măslin. Cerul este albastru, iar 
la picioarele ei marea respira liniştită. Din cauza căldurii, 
linia orizontului se pierde în aburi. Arete priveşte departe, 
spre locul unde marea ar trebui să se unească lin cu cerul, 
iar ochii încep să-i joace şi adoarme. Pleoapele i se închid şi 
pătrunde în vis, însă privirea i-a rămas mai departe agăţată 
de zarea albă, asemenea marmurei de Paros. Un vânt uşor 
începe să adie şi el devine tot mai puternic. Arete are 
impresia că priveşte în continuare zarea de marmură şi din 
piatră iese încet, cioplit de furtună, dăltuit de vânturi 
puternice şi de fulgere, o figură umană. Fata vede cu ochii 
măriţi de spaimă cum parcă însuşi Jupiter - dar pe el nu-l 
zăreşte - scoate din marmură silueta ce devine tot mai 
clară. Aşchii sar în toate părţile aruncate la mari depărtări. 
Una dintre aceste aşchii o loveşte pe Arete în picior, rănind- 
o. Fata ţipă scurt şi pierde pentru o clipă din ochi zămislirea 
figurii din marmură. În unele variante acesta este 
momentul când se trezeşte. 

Cât a dormit, cerul s-a întunecat şi stropi mari de ploaie o 
silesc să se grăbească spre casă. Aici agitația este mare, 
deoarece cetatea se pregăteşte de apărare, o flotă uriaşă 
pregătindu-se s-o atace. Fata nu realizează prea mult din 
primejdie, îi lasă pe ceilalţi să se agite şi se retrage în 
camera ei. Intinzându-se pe pat, simte din nou durerea de 
la picior. Cercetează locul şi descoperă o rană mică, de 


mărimea unui sâmbure de măslină, dar suficient de mare 
pentru a împunge năprasnic. Însă uimirea este mai mare 
decât durerea: rana are contururile clar definite şi ele 
reprezintă în miniatură imaginea statuii văzute în vis. Fata 
priveşte tot mai tulburată rana şi ajunge să se 
îndrăgostească de amintirea din somn. Este prima ei 
dragoste şi partenerul are trăsături ideale. 

Intre timp cetatea este confruntată cu un asediu cumplit. 
Flota seleucidă este numeroasă şi bine înzestrată cu maşini 
de război. Întreaga populaţie a rodienilor participă la 
apărare. Bărbaţii, de la tineri la bătrâni, stau fără încetare 
la posturi, femeile îngrijesc răniții, pregătesc armele şi-şi 
jertfesc până şi părul pentru a confecţiona din el corzi 
pentru arcuri. Fără să crâcnească, îşi taie şi Arete pletele şi 
trebăluieşte şi ea acolo unde ar putea fi nevoie de ajutor. 
Dar, de câte ori are răgaz, se retrage într-un colţ mai ferit şi 
se aşază pe jos, privindu-şi rana de la picior. Din păcate, 
însă, plaga se vindecă, iar pielea începea să se refacă, 
ştergând imaginea scumpă. Degeaba îşi punea fata o faşă 
muiată în apă cu multă sare, degeaba ungea locul cu 
fierturi de plante, tinereţea victorioasă îi închidea rana. 
Poate că n-a ştiut ce buruieni să fiarbă, neavând pe cine să 
întrebe, fiindcă nu dorea să-i trădeze nimănui secretul ei cel 
mai drag. Poate că omul a cărei imagine o purta gravată pe 
propria piele se îndrăgostise de o alta. Poate că zeii erau 
geloşi pe ea şi nu-i îngăduiau să iubească atât de pătimaş 
ultima creaţie a lui Jupiter, de teamă ca bărbatul din 
marmură să nu-i împărtăşească dragostea. Oricum, spre 
disperarea Aretei, rana se vindecă. 

In vreme ce fata suferea în taină cumplit, necazurile 
rodienilor erau tot mai mari şi tot mai evidente. Duşmanii 
erau prea numeroşi şi prea bine echipați, în vreme ce în 
cetate se făceau tot mai simţite lipsa combatanţilor şi a 
rezervelor. Acum nu luptau numai cetăţenii, ci şi sclavii. 
Acestora li s-a promis libertatea, dacă vor ajuta la salvarea 
Rodosului. Şi, într-o zi, Arete văzu aievea imaginea statuii 


din vis. Cel pe care-l întâlnise era un sclav cu pielea mai 
albă ca marmura, cu o înfăţişare de zeu, cu o faţă de copil, 
din care doar mandibula proeminentă trăda dârzenia, în 
vreme ce ochii sclipeau înşelător: când vesel, când 
melancolic. Dar ceea ce apărea mai izbitor era corpul din 
care muşchii ieşeau în evidenţă, de parcă în clipa aceea s- 
ar fi născut de sub loviturile năprasnice ale vântului şi ale 
fulgerului lui Jupiter. Atât de puternică se dovedi impresia 
aceasta, încât Arete se grăbi să-şi acopere faţa, de teamă 
să n-o izbească alte cioburi de marmură. Dar frica nu dură 
decât un minut, nu mai mult decât îi trebuise pentru a reuşi 
să-şi dezlipească ochii de la Leukos, acest om cu pielea cea 
mai albă ce a existat vreodată. Apoi se grăbi să confrunte 
bărbatul viu din faţa ei cu imaginea acum palidă de pe rana 
aproape vindecată. Era ca un portret făcut de cel mai bun 
pictor. De încântare şi datorită surprizei, fata ţipă din nou. 
(După alte variante aici s-ar fi trezit ea abia din vis.) 
Auzindu-i icnetul, bărbatul o zări şi el. O privi lung şi - spune 
legenda - atât de pătrunzător, încât Arete se pomeni din 
nou cu părul lung, curgându-i, ca înainte de a şi-l tăia, în 
plete pe umeri. 

Traiul omenirii este asemenea istoriei unui singur om. 
Bătrânul picoteşte în fotoliu, uitând de el şi de cele din jur. 
Dar prin faţa ochilor săi pe jumătate adormiţi se perindă 
scene de mult uitate din tinereţea îndepărtată. Scribul, fiind 
contemporan celui de Al o Sutălea, are şi el dreptul de a fi 
uitat multe. Având atâţia străbuni, şi etatea lui este 
venerabilă. Pentru cele mai multe evenimente memoria i-a 
slăbit, iar pentru a se mai putea sluji de reperele care-i mai 
stau la îndemâna are nevoie de ochelari cu lentile groase şi 
de o mulţime de opuri îngălbenite de vreme. Dar, spre 
dimineaţă, când îi vine şi lui vremea să adoarmă, îşi aduce 
aminte de lucruri ce s-au petrecut în copilăria spiţei sale. 
Vede totul atât de clar, încât sticlele groase de la ochelari 
nu i-ar putea oferi niciodată asemenea scene limpezi. Apoi 
adoarme obosit şi uită aproape tot. Doar unele episoade îl 


mai tulbură necrezut de vii. Şi atunci, asemenea Aretei 
trezindu-se sub coroana celui mai bătrân măslin din crâng, 
nici scribul nu mai ştie cu precizie ce a fost vis şi ce a fost 
realitate. Şi, tot asemenea fetei, un semn palpabil îi spune 
că totul a fost. 

Una dintre scene scribul o vede, de parcă s-ar fi 
întâmplat ieri: cea în care Leukos înalt, puternic, alb ca 
marmura unei statui albe, scrutează de pe o stâncă marea. 
Aşa cum stă nemişcat, pare într-adevăr o statuie. Alături de 
el, strâns lipită de pieptul lui, Arete priveşte în aceeaşi 
direcţie. Agăţată cu braţele de trupul iubitului, părul ei 
negru contrastează puternic cu pieptul lui alb. Amândoi se 
uită în acelaşi punct. Ochii lor ard. 

Atât. Atât îşi aminteşte şi, deşi imaginea este atât de 
limpede încât scribul ar putea să numere şi firele din barba 
lui Leukos, scena nu se leagă nici de un început, nici de un 
sfârşit, sau măcar de o continuare. Numeroase speculaţii 
oferă, de aceea, posibile urmări. De pildă, cei doi privesc 
spre punctul unde marea se îngemănează cu cerul, locul în 
care ar fi fost zămislit Leukos de către Jupiter. Sau ar putea 
fi interpretat şi pur romantic episodul. Dar, tot în spiritul 
legendei, să acceptăm că pe mare s-au ivit corăbiile 
aducătoare de libertate. Ptolemeu, numit din clipa aceea 
Soter-lzbăvitorul, vine în sprijinul cetăţii ce-l ajutase şi ea cu 
ani în urmă. Despresurarea Rodosului după un asediu atât 
de lung şi de crâncen permite să fie uitate toate suferinţele: 
prestigiul unor oameni ce au reuşit să reziste atât de eroic, 
face înconjurul lumii cunoscute. Leukos este eliberat şi se 
bucură de onoruri. El devine comandantul unei trireme şi se 
pregăteşte să fie numit de rodieni navarhul întregii lor flote. 
Acum, când războiul a devenit o amintire încărcată de 
episoade eroice, a sosit vremea bucuriei neîncătuşate. Nu 
mai este indecent să te bucuri, nu mai este nepotrivit să fii 
fericit. Alături nu se mai moare de foame, săgețile inamice 
nu mai ucid prieteni şi vecini. Dragostea a devenit potrivită 
într-o cetate ce-şi sărbătoreşte triumful. Leukos şi Arete nu 


se mai ascund. Sunt văzuţi împreună şi are loc şi întâlnirea 
oşteanului cu bogatul negustor Lichias, viitorul lui socru. 
Dar - vai! - acesta îl recunoaşte din prima clipă: alesul fiicei 
sale nu este altcineva decât omul care i-a cerut cu zece ani 
în urmă moartea la Atena, omul care i-a făcut pe heliaşti să- 
| condamne şi din cauza căruia a trebuit să părăsească 
Atica mai sărac decât un sclav. Lichias, tatăl Aretei, îi 
povesteşte fiicei lui cine este bărbatul de care s-a 
îndrăgostit. 

Lucrurile au luat turnura unei tragedii. Scurta perioadă de 
fericire de la sfârşitul războiului şi până la întâlnirea dintre 
Leukos şi Lichias pare un vis. Până şi grozăvia asediului 
pare un vis frumos. Pe vremea aceea dragostea lor s-a 
ascuns doar de suferinţa celorlalţi. Acum Arete trebuie să 
aleagă. 

— Am fost fericită sau, dimpotrivă, jalea a fost cea care 
m-a cuprins în clipa când tatăl meu mi-a mărturisit adevărul 
despre Leukos? se socotea fata. 

Se spune că doar în clipa morţii poate răspunde cineva la 
întrebarea câta fericire şi câtă nefericire i-a împărţit viaţa. 
Şi Sofocle vorbeşte astfel. Şi, se pare că şi Solon ar fi fost 
de aceeaşi părere. Arete a auzit de prea multe ori această 
judecată, dar nu era de acord cu ea: Arete a fost fericită 
atâta timp cât a ştiut că l-a cunoscut pe Leukos şi cât timp 
a fost încredinţată că acesta trăieşte. Pentru că Arete a 
ştiut că Leukos o va iubi, la rândul lui, câtă vreme inima nu 
va înceta să-i bată în piept. 


Din punctul acesta legenda se bifurcă, se trifurcă şi se 
ramifică în atâtea variante, încât depinde de hazard ce 
continuare să fie povestită mai departe. Totul devine 
posibil. Chiar şi un deznodământ fericit. Dacă am arătat de 
la început unele dintre anacronismele cele mai evidente ale 
naraţiunii, din locul acesta încolo ele nici măcar nu mai 
trebuie consemnate, atât sunt de la îndemâna chiar şi 


pentru cititorul cel mai superficial. Confruntarea dintre 
Leukos şi Lichias ajunge uneori să atingă dimensiuni 
colosale, antrenând în conflict şi zeii. Alteori calendarul 
istoriei este dat cu nonşalanţă înapoi, Ptolemeu este trimis 
spre alte meleaguri şi Leukos este cel ce apare cu o flotă 
salvatoare, în timp ce Lichias este pus între duşmanul său 
personal şi binefăcătorul cetăţii, care l-a primit şi pe el cu 
zece ani în urmă cu braţele deschise. Dar de cele mai multe 
ori cea care se găseşte între ciocan şi nicovală este fata. Ea 
este când singurul copil al familiei, unicul sprijin şi nădejdea 
părintelui ce a crescut-o cu nenumărate dovezi ale unei 
iubiri capabile de orice sacrificiu, când sora mai mică şi 
răsfăţată, favorita tuturor şi, prin urmare, păzită de toţi. Din 
clipa în care începe confruntarea dintre tată şi iubit, orice 
variantă pare să fi fost amintită. Dar toate converg apoi în 
încercarea nereuşită a celor doi îndrăgostiţi de a părăsi 
insula. 

Din mulţimea de variante, scribul va aminti doar trei: 

1. Familia Aretei, recunoscând în Leukos pe duşmanul de 
moarte al lui Lichias, îi interzice fetei să-şi mai întâlnească 
iubitul. Leukos s-a purtat ca un erou la apărarea Rodosului, 
familia Aretei este dispusă să uite trecutul, dar nu vrea să 
mai ştie de existenţa duşmanului ei. La început Arete este 
consemnată în casă, apoi dusă de fraţii ei la Halicarnas. 
Leukos însă apare peste tot şi el. Nici plecarea mai departe, 
la Milet, nu se dovedeşte suficientă. Atunci fraţii hotărăsc s- 
o mărite pe sora lor cu un milesian. Acesta este însă omorât 
chiar în ajunul nunţii. Vina cade pe Leukos, însă eroul 
reuşeşte să fugă. Arete şi fraţii ei se întorc la Rodos. Printr-o 
întâmplare sunt descoperiţi adevărații ucigaşi ai mirelui 
Aretei. Fata nu ştie dacă să se bucure pentru că iubitul ei 
este nevinovat, sau să fie tristă fiindcă acela n-a intervenit 
şi n-a întreprins până la urmă nimic, atunci când ea fusese 
cât pe-aci să se căsătorească forţată de fraţii ei. Dar Leukos 
reapare şi îndoielile Aretei se spulberă de îndată ce-l vede. 
Acum fraţii vor s-o mărite în Rodos. De data aceasta iubiții 


hotărăsc să fugă. 

2. Familia Aretei nu este atât de paşnică. Ea nu se 
mulţumeşte doar să-i interzică fetei dragostea faţă de 
Leukos, ci vrea şi răzbunarea conflictului petrecut cu zece 
ani în urmă. Unul dintre fraţi îl provoacă în plină stradă pe 
Leukos şi acesta, după ce încearcă în mod zadarnic să-l 
potolească şi să evite un incident sângeros, este obligat să 
se apere. Net superior în luptă, Leukos îl răneşte pe fratele 
Aretei. Confruntarea devine deschisă. Ceilalţi fraţi se 
grăbesc să răzbune rana mezinului. Din nou încearcă 
Leukos să evite lupta, din nou îi este imposibil s-o facă. 
Acum lucrurile se termină mai rău şi primul născut al lui 
Lichias moare străpuns de pumnalul celui care şi-a dorit să-i 
devină cumnat. Pasibil de pedeapsa cu moartea pentru 
crimă, Leukos fuge din Rodos. Insă dorul de Arete nu-l lasă 
să se îndepărteze de insulă. Revine sub înfăţişarea unui 
cerşetor şi reuşeşte să pătrundă astfel travestit în casa lui 
Lichias. Este batjocorit şi lovit de cei ai casei, doar fata este 
singura ce-l primeşte cu bunăvoință. Însă nici măcar ea nu-l 
recunoaşte. Leukos vine iarăşi, de data asta îmbrăcat în 
haine femeieşti. Acum se lasă recunoscut de Arete. lubita îi 
face reproşuri că nu îi mai pasă de ea. El pretinde că inima 
lui a fost tot timpul alături de a ei şi, drept dovadă, îi spune 
că ştie tot ce făcuse în lipsa lui. li povesteşte scena cu 
cerşetorul şi fata se lasă din nou convinsă. Auzind atâtea 
amănunte, crede că într-adevăr zeii i-au îngăduit iubitului 
să fie încontinuu de faţă şi s-o păzească nevăzut de ochii 
muritorilor. Cei doi hotărăsc să fugă împreună. 

3. Lichias şi Leukos, din consideraţie faţă de Arete, 
acceptă iniţial să ignore trecutul. Dar prietenii sunt cei ce-i 
instigă. Pe de o parte apropiații negustorului îi aduc aminte 
de obligaţiile faţă de familie şi faţă de el însuşi de a nu lăsa 
nerăzbunate nenorocirile abătute asupra alor săi, din cauza 
sicofantului în care s-a erijat Leukos la Atena cu zece ani în 
urmă; pe de altă parte, prietenii celui de Al Zecelea - să-l 
numim şi aşa! - îi pun tânărului în faţă următoarea enigmă: 


dacă acum este de acord cu Lichias, înseamnă că a greşit în 
momentul când l-a acuzat, iar dacă nu-şi retrage învinuirile 
vechi rezultă că nu poate să fie de acord cu incriminatul, 
trebuind deci să lupte şi de astă dată împotriva lui. 
Discuţiile dintre taberele prietenilor celor doi ajung de 
domeniu public şi atât Lichias cât şi Leukos sunt atraşi în 
vârtejul disputei. Aceasta, aşa cum se întâmpla de obicei, 
degenerează sub impulsul unor argumente prea făţişe. 
Leukos îşi dă seama că îi va fi imposibil să poată menţine şi 
o aparenţă de pace cu tatăl Aretei şi hotărăşte, ca singură 
soluţie, să fugă împreună cu fata. Dar până să 
îndeplinească pregătirile necesare, lucrurile avansează prea 
mult şi întreaga cetate pare împărţită în două tabere, iar 
argumentele se năruie în bătăi, apoi în adevărate lupte de 
stradă. Ameninţată cu un neaşteptat război civil, cetatea 
hotărăşte îndepărtarea celui ce se află la originea 
tulburărilor - Leukos. Doar vitejia şi marile-i merite din 
timpul războiului cu seleucizii îl scutesc pe cel de Al Zecelea 
de o condamnare la moarte. Însă de plecat trebuie să plece 
şi încă pe loc. Leukos părăseşte Rodosul, dar rămâne pe 
aproape, prin cetăţile vecine şi trimite mereu mesageri 
Aretei. Într-o noapte revine cu o barcă şi acostează într-un 
loc dinainte stabilit, unde este aşteptat de fată. Fuga lor 
pare să aibă sorţi de reuşită. 

Am amintit aceste trei variante, precizând însă că, fidel 
principiului mediei, scribul a dat trei rezultante ale mai 
multor versiuni. Exagerările mari, precum şi faptele cu totul 
incredibile au fost eliminate cu bună ştiinţă. 

Din momentul în care cei doi tineri vor să fugă din Rodos, 
versiunile se adună din nou într-un singur şuvoi, redat mai 
mult sau mai puţin fidel. În ultima clipă fraţii fetei (sau 
prietenii lui Lichias, sau oamenii legii - cei ce l-au prevenit 
pe Leukos că în cazul când va reveni pe insulă va fi ucis -, 
sau prietenii mirelui hărăzit de Lichias pentru fiica sa) 
surprind perechea care tocmai se pregătea să urce în 
barcă. Urmează o luptă scurtă, dar deosebit de sângeroasă, 


Leukos, deşi singur, dă dovadă de cunoscutele-i calităţi de 
oştean încercat şi ucide mai mulţi atacatori. Din noapte, 
însă, apar noi agresori: aceştia sunt soldaţii unei cetăţi 
rivale (sau pirați fenicieni), ce încearcă să năvălească 
asupra Rodosului. In prima clipă apariţia lor naşte confuzie. 
Noii veniţi îi propun lui Leukos să lupte alături de ei 
împotriva cetăţii care l-a izgonit şi l-a condamnat, uitând 
câte servicii i-a făcut. Dar Leukos refuză El preferă să-şi 
folosească puterea de partea oamenilor lui Lichias, 
argumentând că nu va fi niciodată în stare să omoare un 
om de care îl leagă frăţia de arme. Acum incidentul se 
transformă într-o bătălie în toată legea. larăşi dă Leukos 
dovadă de vitejie fără seamăn şi iarăşi îi ucide pe toţi cei ce 
se încumetă să se apropie. Dar năvălitorii sunt prea mulţi şi 
alţii sosesc într-una de pe corăbiile ancorate în larg. Leukos 
este grav rănit sub ochii Aretei, care, înnebunită de durere, 
cere ajutorul zeilor şi încearcă să-i panseze cu straiele ei 
rănile. 

În sfârşit, trezită de larma bătăliei, intervine şi populaţia 
cetăţii.  Agresorii,  nemaibucurându-se de avantajele 
surprizei atacului prin surprindere, sunt obligaţi să se 
retragă. Dar în fuga lor, ei îi iau ostateci şi pe Leukos şi pe 
Arete, ducându-i pe corăbiile lor. Leukos este grav rănit şi 
ştie că va muri. Insă mai ştie că pe Arete o aşteaptă sclavia. 
Adunându-şi ultimele puteri, o prinde pe fată în braţe şi 
sare cu ea în valuri. Săgeţile trase în urma lor de către 
invadatorii puşi pe fugă îl rănesc din nou, dar nu-l pot opri 
să-şi ducă preţioasa comoară până la mal. Aici, istovit, 
moare îmbrăţişat de Arete. 


Continuarea este la fel de frumoasă şi reprezintă singurul 
episod preluat aproape identic în toate variantele. După 
moartea lui Leukos, Aretei i se redeschide vechea rană de 
la picior. Plaga ia - ca şi pe vremuri - contururile iubitului. 
Cu cât trece timpul, rana devine tot mai adâncă şi chipul lui 


Leukos apare tot mai limpede. Cetatea, pentru care eroul s- 
a jertfit de două ori, începe să simtă remuşcări faţă de 
modul cum l-a tratat pe Leukos. O dată cu trecerea vremii, 
chipul celui de Al Zecelea se apropie tot mai mult de ideal. 
Abia au trecut câteva săptămâni de la moartea sa şi iubitul 
fiicei lui Lichias devine unul dintre eroii Rodosului. Chares 
din Lindos, elevul lui Lisip, căruia i se comandase o statuie 
impozantă, menită să aducă aminte urmaşilor de jertfa şi 
gloria învingătorilor lui Demetrius în cel mai crunt şi cel mai 
măreț asediu, are nevoie de un model semnificativ, sortit să 
întruchipeze imaginea luptătorului biruitor. Leukos, cel 
cioplit în spuma mării de fulgerele lui Jupiter, se reîntoarce 
în nemişcare. Topind metalul rezultat din maşinile de război 
părăsite de Demetrios, sculptorul a obţinut o cantitate 
imensă de bronz, pe care începe s-o prelucreze. El, care s-a 
distins de asemenea în apărarea Rodosului în acele 
memorabile luni ale asediului şi a luptat uneori umăr la 
umăr cu Leukos, poate deci preţui din plin vitejia. Dar chipul 
eroului se apropie tot mai tare de ideal, pierzându-şi orice 
individualitate. Acesta este lucrul pe care un grec, ce se 
mai mândreşte pe deasupra de a fi fost elevul lui Lisip, 
doreşte cel mai mult să-l evite. Privindu-i statuia, oamenii 
trebuie să-şi amintească de Leukos şi prin intermediul 
acestuia să fie copleşiţi de grandoarea curajului şi a 
abnegaţiei pentru cetate. Fără un chip concret, totul nu 
rămâne decât un frumos şi bine intenţionat discurs cu o 
vagă valoare generalizatoare. 

Leukos, cel ce o scurtă perioadă a acţionat printre 
muritori, poate fi şi în continuare văzut aşa cum a fost. Mai 
mult chiar, rana de pe piciorul Aretei se agravează tot mai 
evident şi înfăţişarea eroului devine tot mai clară, de parcă 
plaga n-ar fi decât o oglindă. Fata vine zilnic la şantierul 
unde-i ridică sculptorul lucrarea şi acesta foloseşte 
contururile cheagurilor de sânge ca model pentru opera pe 
care o înalţă. 


Ambiţia rodienilor era mare şi cea a lui Chares nu mai 
puţin. Opera lui trebuia să fie pe măsura evenimentului 
imortalizat. Material avea destul. Şi oameni să-l ajute, de 
asemenea. Nici timpul nu-i era îngrădit. lar vitejia pe care 
trebuia şi voia s-o imortalizeze avea un chip şi, printr-o 
minune dorită de zei, chipul acela îi stătea mereu la 
îndemână în rana fetei. Toate condiţiile îi erau îngăduite şi 
el era încredinţat că nu avea voie să greşească. Deşi munca 
la care se înhămase întrecea în dificultate orice lucrare 
anterioară, Chares ştia că monumentul său trebuia să fie 
perfect. Dar zeii nu dau niciodată nimic, fără a-şi aminti mai 
târziu de cadoul făcut şi cerând apoi o răsplată cu dobândă. 
Condiţiile oferite elevului lui Lisip le compensau prin aceea 
că pentru prima oară un sculptor lucra fără a putea să-şi 
vadă opera decât în clipa când aceasta va fi gata. 
Personajul proiectat era atât de mare, încât să poată fi zărit 
de la mari depărtări din largul mării. Insă asta îndemna să 
fie ridicat treptat, părţile adunându-se în numeroase luni de 
muncă, lunile succedându-se în ani. In toată această vreme, 
Chares - şi la fel ca el şi oricine altcineva - nu putea să vadă 
decât nişte schele mai mult sau mai puţin diforme, în orice 
caz total diferite de modelul urmărit. Era ca şi cum un orb 
ar fi trebuit să realizeze lucrul pe care să-l admire apoi cel 
mai mult văzătorii. Şi, de multe ori, Chares însuşi se simţea 
ca un orb. Ca un orb înconjurat de o mulţime de ochi 
spionându-l neîncetat. Sigur, şi Phidias a primit doamnele 
să-i viziteze atelierul în timp ce realiza marea statuie a lui 
Zeus din Olympia. Şi veniseră în atelierul maestrului nu 
numai doamne, ci şi multe alte personaje şi oricine a vrut. 
Dar una este să te urmărească iscoditor lumea în timp ce şi 
tu poţi vedea ce ai făcut, unde ai greşit şi ce trebuie să 
îndrepţi pe dată şi alta e să asişti la naşterea unui lucru 
care refuza să se trădeze: ce concluzii puteai trage, de 
pildă, văzând nişte tuburi uriaşe de bronz cotit, 
convulsionat, ridicat spre cer, nereprezentând aproape 


nimic, doar ideea de picioare a ceva ce nu exista încă? Şi, 
pe măsură ce pe aceste picioare se mai ridica şi torsul, totul 
se  aglomera într-o masă infirmă, mai degrabă 
înspăimântătoare în neterminarea ei, trădând la repezeală 
orice stângăcie care există şi care nu se află decât în însuşi 
misterul corpului omenesc. Nemaivorbind de faptul că şi 
aceste pastişe monstruoase erau acoperite de schelele ce 
constituiau o îmbrăcăminte şi mai absurdă... 

Nu, nu era uşoară munca lui Chares. Omul stă în picioare 
şi muşchii i se adună în anumite forme, fixându-i echilibrul, 
dar uriaşa statuie nu putea să-şi găsească stabilitatea decât 
în repartizarea savantă a materialului folosit. Oricât aveai 
impresia că sub puterea artei bronzul s-ar transforma în 
oase şi muşchi, el nu a rămas decât tot bronz şi trebuia să 
cunoşti toate legile echilibrului pentru a putea să repartizezi 
greutăţile astfel încât să nu tragă în nici o parte, dar nici să 
nu trădeze vreo clipă forma pentru care a preconizat 
artistul colosul. Una este ca o figură din marmură, sau din 
orice alt material, să ţină o mână ridicată, atunci când 
această mână este mai grea de două sau de trei ori că o 
mâna obişnuită, dar cu totul alta este ca acel membru să-i 
aparţină unui uriaş, cântărind astfel la fel de mult ca o 
corabie. Şi cum nu poţi ţine un vas pe suprafaţa mării fără 
să-l faci să alunece pe apă, pare la fel de imposibil să ţii 
suspendat acel braţ legat de corp doar prin puterea 
mişcării. Nu era uşoară munca lui Chares, a „sculptorului 
orb”, cum s-a supranumit el însuşi, pentru că nu putea 
vedea decât cu mintea, dar nu şi cu ochii opera pe care o 
zămislea. Insă cel ce făcea să fie şi mai grea munca 
aceasta era artistul însuşi. Pe măsură ce colosul se ridica şi 
se putea deja sesiza ceva din el, Chares devenea tot mai 
nemulţumit şi tot mai arţăgos. La un moment-dat un 
muşchi de la piciorul stâng al uriaşului i se păru cu puţin 
mai dezvoltat decât omologul său drept. Fu cât pe-aci să 
dărâme tot ce se făcuse până atunci, pentru a repara 
greşeala. Nu l-au putut lămuri decât cu un singur argument: 


greşeala nici nu exista, piciorul stâng, aflându-se într-o 
sensibil altă poziţie decât cel drept, îşi scotea şi muşchii în 
mod diferit în evidenţă. Chares nu se lăsă uşor convins şi 
trebui să mai treacă o vreme, în care disputele erau purtate 
de cele mai competente personalităţi, până să renunţe 
artistul la pretenţia de a lua totul de la capăt. Dar din când 
în când mai revenea la ipotetica greşeală descoperită şi 
atunci ameninţa cu toată seriozitatea că va distruge 
lucrarea. 

Statuia creştea şi, sosind de departe, oamenii de pe 
corăbiile diferitelor seminţii vedeau în cel mai important 
port al răsăritului ridicându-se o construcţie de mărimi cu 
totul şi cu totul neobişnuite. Colosul, îmbrăcat în schele, 
deşi remarcabil de la mari depărtări, nu-şi trăda încă 
formele. Anii treceau şi şantierul se ridica întruna, devenind 
un reper pentru călătorii veniţi din Asia. 

Insă tot anii adânceau şi rana ce constituia modelul ales 
de Chares pentru realizarea sculpturii. Ceea ce la început a 
părut să fie o simplă ciudăţenie, un miracol, o oglindă 
oferită de zei pentru chipul eroului dispărut, s-a transformat 
cu timpul într-o plagă adâncă şi tot mai dureroasă. Dar 
evoluţia era înceată şi, asemenea tuturor evenimentelor ce 
se desfăşoară abia perceptibil, nu i-a făcut pe oameni să se 
îngrijoreze prea tare. Cum plaga, pe măsură ce se adâncea, 
aducea la iveală noi amănunte ale imaginii lui Leukos, 
Arete, cu cât suferea mai mult, cu atât se simţea mai 
fericită cu durerea ei. 

Iniţial, nişte medici chemaţi s-o ajute au recomandat ca 
locul să fie înfăşurat într-o legătură de frunze ale unor 
anumite plante. Acestea ar putea să închidă rana, asigurară 
ei, iar vindecarea ar fi aproape sigură. Dar Arete tocmai 
acest lucru nu-l dorea sub nici un motiv: închiderea rănii şi 
dispariţia chipului iubit. Ea argumenta că poartă un însemn 
divin, ce nu trebuie să fie înlăturat, la fel cum nu trebuie 
făcut să dispară nici un mesaj vizibil al zeilor. Explicaţia i-a 
fost acceptată şi cum, la început, durerile n-au apărut încă, 


iar rana evolua atât de încet, chiar şi rudele rămaseră 
încredințate că trupul tinerei femei se va vindeca de la sine. 
„Arete” înseamnă „virtute”. Virtutea înseamnă desăvârşire. 


Rana Aretei n-a fost tratată în nici un fel de medici. La 
câteva luni după moartea lui Leukos, iubita îi născu un fiu. 
După naştere, starea mamei a rămas multă vreme bună. 
Dar situaţia aceasta se dovedi înşelătoare. Un medic a 
examinat-o trei ani mai târziu şi putu sesiza evoluţia. Plaga 
crescuse îngrijorător atât la suprafaţă, cât mai ales în 
profunzime. Faţă de dimensiunile acestei răni neobişnuite, 
durerile i se păreau doctorului neînsemnate. Şi iarăşi Arete 
refuză orice tratament. Suferinţa i se părea dulce şi, venind 
deseori în port pentru a asista la ridicarea colosului, 
obişnuia să spună că trăia chinurile unei noi faceri: 
usturimile rănii, simţea ea, se datorau naşterii statuii lui 
Leukos. 

Colosul din Rodos, se zice, ar fi fost ridicat într-o perioadă 
de doisprezece ani. Acceptând această cifră şi coroborând-o 
cu deznodământul legendei, putem calcula şi viaţa Aretei. 
Se povesteşte că iubita lui Leukos era tot mai bolnavă: pe 
măsură ce statuia lui Chares se desăvârşea, se adâncea tot 
mai mult şi rana de pe corpul ei, cotropindu-i până la urmă 
întregul trup. În ziua cea mare, când schelele au fost 
îndepărtate şi colosul s-a arătat falnic privirilor, Arete, toată 
numai carne vie, muri privindu-şi iubitul care domina acum 
cerul albastru al Rodosului. Nemaiputând să se deplaseze 
până în port la inaugurare, ar fi fost dusă în crângul de pe 
dealul din apropierea casei părinteşti, de unde, cu ani în 
urmă uitându-se în aceeaşi direcţie, spre locul unde marea 
se îngemănează cu cerul, ar fi văzut fulgerele lui Jupiter 
dăltuindu-l pe Leukos. Acesta s-a plimbat o vreme printre 
muritori, rămânând acum nemişcat la dimensiunile la care, 
prin arta lui Chares, l-a proiectat însuşi părintele zeilor. Sau 
poate că nici nu stă în nemişcare colosul, poate că doar 


dimensiunile lui uriaşe îi permit să trăiască în alt timp, un 
timp proporţional cu viaţa-i nesfârşită, ce-l face să se 
deplaseze în ritmul nemuritorilor, în ritmul eternității. 
Dându-se la o parte schelele, Arete îşi văzu iubitul apărând 
ca de sub dalta lui Jupiter însuşi. Priveliştea acoperea în 
intensitate până şi durerile îngrozitoare de care era 
chinuită. Muri fericită. 


Legendele se despart aici iarăşi: alte variante povestesc 
că imensa statuie ar fi continuat să existe îndrăgostită de 
Arete, rămasă totuşi în viaţă, ceea ce ar fi stârnit mânia lui 
Jupiter. Acesta ar fi lovit de supărare pământul cu pumnu-i 
uriaş şi un cutremur năprasnic ar fi dărâmat colosul. Acelaşi 
seism ar fi crăpat pământul şi în locul unde se afla Arete, 
înghiţind-o. Cei doi tineri s-ar fi reîntâlnit într-o peşteră (sau 
pe un ostrov) şi ar fi trăit acolo viaţa eternă a 
îndrăgostiţilor, asemenea Penelopei şi a lui Telegonos sau a 
Circei şi a lui Telemah pe insula Araea. 

Colosul din Rodos, una dintre cele şapte minuni ale lumii 
antice, s-a prăbuşit într-adevăr în urma unui cutremur, 
după ce a dominat priveliştile timp de numai cincizeci şi 
şase de ani. Oricât de tânără ar fi fost Arete la moartea lui 
Leukos, adăugând cei doisprezece ani cât a durat munca lui 
Chares la ridicarea operei sale şi cei cincizeci şi şase de ani 
cât a stat colosul în picioare, iubita celui de Al Zecelea 
trebuia să fi avut o vârstă venerabilă la acea dată. Să 
vorbeşti despre „cei doi tineri”, referindu-te la Leukos şi 
Arete în momentul nefastului cutremur, nu poate fi decât o 
figură de stil. Dar, dacă pentru îndrăgostiţi timpul stă în loc, 
putem să acceptăm şi această variantă. 

Nu atât de bine s-a sfârşit, se pare, viaţa artistului. Deşi 
privită cu maximă admiraţie de către toată lumea, deşi 
devenită un simbol al înfloritorului Rodos învingător, statuia 
i se părea lui Chares tot mai nereuşită. Alţii spun că artistul 
şi-ar fi dat seama că lucrarea avea un grav viciu de 


construcţie, care a făcut-o să se prăbuşească atât de 
curând. Prevăzând ceea ce avea să se întâmple doar printr- 
o minune abia peste cincizeci şi şase de ani, Chares s-ar fi 
sinucis. După o altă variantă, rana care a omorât-o pe Arete 
îşi avea corespondenţa într-o rană la fel de adâncă ascunsă 
în trupul şi în sufletul lui Chares. După ce şi-a terminat 
opera, sculptorul n-a mai găsit un motiv suficient de 
puternic pentru a îndura suferinţa şi s-ar fi omorât. Şi încă o 
versiune: Jupiter i-ar fi luat minţile lui Chares, iar acesta, 
pretextând mica inexactitate de la picior (adevărată sau 
imaginară), ar fi vrut să distrugă colosul, motiv pentru care 
ar fi fost omorât de către cetăţeni. Oricum, Chares, care n-a 
fost decât un executant, un personaj în piesa lui Leukos şi a 
Aretei, a supravieţuit istoriei, în vreme ce protagoniştii s-au 
retras în dragostea lor, contopindu-se în mulţimea 
nesfârşită a eroilor iubirii. 


Legenda despre Leukos, legenda despre Al Zecelea, 
ameninţă pentru un moment să-l răpească pe erou din 
lanţul nevăzut al Celor o Sută. Revenirea-i în anonimat pare 
providenţială. Celebri sau apropiindu-se doar de celebritate, 
urmaşii Primului au dispărut cu toţii în negura istoriei. 
Excepţiile ar fi tins să se rupă din şir. Dar n-ar fi fost decât o 
aparenţă. 

Povestea lui Leukos şi a Aretei, perechea exemplară de 
îndrăgostiţi din Rodos, s-a pierdut, la fel cum s-au pierdut 
atâtea legende celebre timp de o sută sau de o mie de ani. 
Renumele lui Leukos a intrat de două ori în statuie: o dată 
fiind pomenită doar opera lui Chares, a doua oară vorbindu- 
se despre un îndrăgostit ce nu trebuie jignit de nici un alt 
înamorat. În evul mediu tot ce a rămas din legendă a fost 
statuia Comandorului luată în derâdere de Don Juan. Şi 
chiar dacă în statuia Comandorului nimeni n-a mai 
recunoscut un urmaş de-al Primului - dându-i o altă origine 
simbolului -, este plăcut de ştiut că albul Leukos, unul dintre 


Cei o Sută, a avut grijă de puritatea iubirii timp de atâtea 
veacuri. Şi nu există nici un motiv să ne împiedice să 
credem că Al Zecelea, spiritul celui ce a însufleţit vechea 
legendă, mai trăieşte şi azi, ocrotindu-i pe îndrăgostiţi. 


AL UNSPREZECELEA 


Astronomul (292 î.e.n. - 224 î.e.n.) 


DESPRE DUREROASA FAŢĂ A CUNOAŞTERII 


Pe Al Unsprezecelea îl vom numi „Astronomul”, aşa 
cum a fost cunoscut şi la vremea lui. | s-a dat această 
poreclă pentru a fi deosebit de un alt personaj având iniţial 
acelaşi nume, dar care, pentru diferenţiere, a devenit 
„Oratorul”. Numele este foarte important în destinul unui 
om - şi porecla, de asemenea. Şi iarăşi spun: „Nomen et 
omen”. Dar atât oamenii intră în uitare, cât şi cuvintele ce-i 
desemnează. Şi într-un caz şi în celălalt, fenomenul este 
datorat faptului că indivizii şi cuvintele se aseamănă prea 
mult între ele şi, de la un moment-dat, nu mai pot fi 
desluşite din mulţimea din care fac parte. Doar oamenii şi 
poreclele deosebite nu se pot confunda uşor. Printre ele, 
„Astronom” li s-a spus la prea puţini inşi, iar ei au putut 
lesne să-şi păstreze individualitatea. 

Deci şi Astronomul s-a numit (la început) altfel, el însuşi 
fiind cel ce a încurajat orice tendinţă de a primi o nouă 
poreclă, într-atât îşi ura primul apelativ. La început i s-a 
spus „Fiul statuii”. Şi iată confirmarea cea mai bună pentru 
cele afirmate mai sus: cel pe care l-am numit Leukos a avut 
şi un nume şi a fost şi un om, dar amândouă au intrat în 
uitare, doar statuia căreia i-a stat drept model a rămas. Şi 


statuia l-a înghiţit. „Fiul statuii” a crescut şi a părăsit 
Rodosul. Bunicul său trăia la Massalia, era bogat, îl aştepta 
la el. lar Al Unsprezecelea i-a acceptat şi sprijinul şi 
ascendenţa: Al Unsprezecelea îşi spunea „Nepotul lui 
Nausiphoros”. Dar Al Unsprezecelea nu ducea lipsă de 
nimic nici la Rodos. Cetatea dominată de monumentul lui 
Leukos vămuia tot comerţul cu răsăritul, Lichias, bunicul 
dinspre mamă, era mai bogat ca oricând, iar renumele 
părintelui mort pentru libertatea cetăţii îi deschidea toate 
uşile. Că i se spunea „Fiul statuii” nu-i plăcea fiindcă, 
printre altele, simţea în măreţia apelativului şi o tentă 
peiorativă. Ca să-i dea alt înţeles, ar fi trebuit să facă el 
însuşi ceva măreț sau măcar deosebit. Dar ce lucru ieşit din 
comun se mai poate realiza într-o lume unde totul a mai 
fost şi totul va mai fi? Până şi scurtul şir al strămoşilor 
cunoscuţi i-ar fi putut dovedi Astronomului că predecesorii i 
s-au ocupat cu atâtea lucruri, încât cu greu ar născoci 
mintea unui muritor ceea ce zeii au premeditat. Insă pentru 
Al Unsprezecelea lista strămoşilor se reducea doar la tată şi 
la bunici. Şi, dacă se gândea la acest lucru, trebuia să 
constate că până şi cei puţini ştiuţi fuseseră puşi în situaţii 
cu totul şi cu totul deosebite, fuseseră paji ai celui mai 
mare cuceritor al lumii şi apoi piaza bună a aceluia, 
fuseseră guvernatori şi comandanţi militari, dar şi autori de 
cărţi şi de tratate, armurieri şi membri în conducerea 
fiecărei cetăţi unde s-au nimerit să trăiască; fuseseră 
negustori bogaţi, condamnaţi şi repuşi în drepturi, luptători 
pentru libertate şi sclavi, eroi pe câmpul de luptă şi pe 
stadioane, acuzatori şi acuzaţi, damnaţi şi glorificaţi până a 
ajunge emblema dominatoare a unui loc. Ar fi fost suficient 
să-şi ia în considerare doar bunicii şi tatăl, pentru a 
constata că oamenii trecuseră prin atâtea situaţii greu de 
conceput, de regizat şi de imaginat, încât era foarte puţin 
probabil să fi putut măcar dori, darămite şi obţine pe 
pământul acesta un destin mai deosebit decât soarta 
hărăzită celor ce i-au fost strămoşi. 


Scribul îi consemnează gândurile, temerile şi nădejdile şi 
are convingerea că în cazul celui de Al Unsprezecelea 
problemele existenţiale depăşeau cadrul comun. Nu era 
vorba numai despre faptul general, făcând că plictiseala şi 
teama de plictiseală să se opună în mod paradoxal spaimei 
faţă de scurgerea nemiloasă a timpului. Al Unsprezecelea 
se împotrivea zădărniciei prin dorinţa de extraordinar. Cu 
aceasta scribul a trebuit să înceapă să se obişnuiască: 
goana după realizări durabile şi după fapte colosale venea 
la Cei o Sută din dorinţa de a opri timpul. Nici unul dintre ei 
n-a spus: „Să fac aceasta şi apoi fie ce-o fi!” Toţi au ştiut că 
prin realizările lor vor dăinui în memoria urmaşilor şi prin ei 
vor învinge duratele. 

Notând despre Astronom, scribul regăseşte mai toate 
ideile directoare risipite în Cei o Sută. Nu întotdeauna ceea 
ce este cel mai valoros cuprinde şi cele mai multe sugestii. 
Câteodată propunerile vin şi din surse mai puţin reuşite. 

„Fiul statuii” nu dorea să rămână la Rodos. Altfel, îşi 
spunea, ar fi fost condamnat pentru vecie să nu existe 
decât prin amintirea părintelui său, anulându-şi de la 
început orice şanse proprii. Descendenţa din Leukos o 
simţea strivitoare: Al Unsprezecelea a preferat să devină 
Astronomul, nepotul lui Nausiphoros şi niciodată fiul lui 
Leukos. Aşadar, plecând din casa lui Lichias şi cunoscând 
soarta extraordinară a tatălui, a bunicilor şi atâtor altor 
oameni, se aştepta ca şi el să fie cât de curând târât în 
vârtejul unor evenimente ieşite din comun. Dar nu se 
petrecu nimic. Traversă cu bine podul de insule care îl 
despărţea de continent, petrecu fără incidente câteva luni 
la Atena, plecă mai departe în Grecia Mare iar ţelurile i se 
realizau cu fidelitate. Nimic deosebit nu intervenea şi 
Astronomul ar fi fost bucuros să fie atacată corabia, să fie 
vândut ca sclav de pirați, să i se întâmple orice numai să i 
se contrazică planurile netezi, pe care a ştiut el însuşi să le 
conceapă. La Massalia, în casa bunicului dinspre tată, îi 
trecu prin gând să forţeze şi el Coloanele lui Hercule şi să 


întindă limitele cunoaşterii peste întinderile cercetate de 
Pytheas. Pe astronom nu-l interesa câtuşi de puţin 
comerţul, însă era dispus să încerce tot, să-şi rişte chiar şi 
viaţa pentru a le descoperi massalioţilor un nou drum al 
cositorului şi al ambrei şi pentru a confirma în felul acesta o 
vocaţie extraordinară, chiar dacă de explorator şi de 
geograf. Dar timunii cetăţii tăceau când îi întrebai despre 
cei mai mari navigatori ai lor. Erau ei atât de dezamăgiţi că 
Pytheas şi Euthimene nu le-au adus profituri imediate sau i- 
a convins expediţia în emisfera hiperboreală că nu există 
nici un drum pe ape spre marea ce înconjoară Europa pe la 
răsărit? Nimeni nu mai vorbea despre asemenea lucruri şi 
doar Nausiphoros, cel care s-a implicat atât de mult în 
destinul lui Pytheas, doar Nausiphoros mai credea în 
himerele aceluia. Totuşi, să străpungi blocada punilor, ca să 
poţi trece printre stâncile Kalpe şi Abyla, nu mai nădăjduia 
nici măcar bunicul. 

Astronomul petrecu mai multe luni la Massalia. Însă 
şederea aici, în continuare, i se părea tot mai fără de rost. 
Tinereţea-i nerăbdătoare precum şi spaima că el, om viu 
din carne şi oase, va fi în curând înghiţit cu totul de faima 
unei statui din metal inert, îl făceau să tânjească neîntârziat 
după acţiune. Şi nu după orice acţiune: după o faptă aptă 
să-l aşeze deasupra renumelui Colosului din Rodos, o faptă 
- oricare ar fi ea - care să-i dea dreptul la o existenţă 
proprie. Chiar admițând că Pytheas a fost un mincinos şi n-a 
văzut ceea ce a pretins că a văzut, că totul n-a fost decât 
rodul unei  lăudăroase  imaginaţii, el, nepotul lui 
Nausiphoros, va găsi drumul pe ape al ambrei şi al 
cositorului. Şi al blănurilor. Şi ce dacă subiectul îl interesa 
prea puţin? Principalul era ca pe contemporani să-i 
copleşească cu realizarea aceasta. Şi ce dacă nu se mai 
putea trece printre Coloanele lui Hercule? În cazul că ar 
exista într-adevăr calea presupusă pe la răsărit, de ce să nu 
încerci drumul invers, pornind prin Pontul Euxin. Nu trebuie 
trecut neapărat prin ţara celților, se poate încerca şi prin 


cealaltă extremitate, prin ţara dacilor şi a sciţilor. Dar 
marinarii mai bătrâni dădeau din cap cu neîncredere. Avea 
nepotul lui Nausiphoros hărţi să-i arate drumul spre estul 
continentului, să-l ducă spre Marea de Răsărit, cea care 
înconjoară Europa în partea aceea? Nu există un lucru mai 
groaznic decât să bâjbâi pe mare fără să ştii încotro s-o iei, 
fără să ştii dacă te apropii sau dacă, dimpotrivă, te 
îndepărtezi de țelul propus. 

— Nu-i adevărat, se revoltă Al Unsprezecelea, exploratorii 
habar n-au ce surprize îi aşteaptă şi totuşi merg înainte, 
având apoi satisfacţiile rare de a descoperi locuri pe care 
până atunci doar zeii le-au văzut! În clipele acelea fericirea 
lor devine desăvârşită, deoarece ating hotarul când pentru 
un scurt timp se aseamănă întru-câtva chiar cu nemuritorii. 

— Da, i se răspundea, da, dar exploratorii, plecând în 
căutarea unor locuri necunoscute, navighează în speranţa 
de a descoperi ţinuturi noi şi nu au neapărat un scop precis, 
cum ar fi cel de a găsi calea ce ar duce la Marea de Răsărit. 
Una este să te mulţumeşti cu ceea ce-ţi oferă soarta şi alta 
să cauţi ceva anume. Şi, în afară de asta, Pontul Euxin a 
fost umblat şi se cunosc toate popoarele ce-l înconjoară. 
Dacă ar exista într-adevăr un drum să pornească de acolo 
înspre emisfera boreală, atunci secretul acela ar fi păzit cu 
străşnicie de băştinaşi şi, decât să-l trădeze, aceştia mai 
degrabă te-ar induce în eroare. După echivocul reuşitei 
experienţei lui Pytheas, nici un marinar nu va fi dispus să 
mai plece fără o hartă de nădejde, care să-l călăuzească 

Al Unsprezecelea voia acţiune, dar la Massalia nu se 
întâmpla nimic. lar timpul trecea şi el era tânăr şi nu avea 
răbdare. Până la urmă a ajuns să obosească şi să nici nu 
prea creadă în expediţia despre care tot vorbea, dar un alt 
plan nu avea şi prea se lăudase cu itinerarul ce-l va urma 
pentru a se putea lăsa păgubaş, aşa dintr-o dată. Cineva l-a 
sfătuit să plece la Alexandria şi să caute acolo o hartă, care 
să-i confirme intenţiile. Într-adevăr, dacă exista undeva în 
lumea cunoscută o asemenea hartă, aceasta nu putea să 


fie decât la Alexandria. Pentru Al Unsprezecelea, născut în 
Insula Rodos, „buricul navigaţiei”, (dacă Atena mai era încă 
„buricul pământului”) şi al cărui bunic era un bogat 
proprietar de corăbii, un fapt extraordinar nu se putea 
petrece decât pe apă. Aşa că plecă la Alexandria pentru a 
căuta acolo, la Museion, premisa scrisă a celor ce ar fi 
trebuit să urmeze în lupta cu mările. Nu se poate ca zeii să-i 
fie atât de potrivnici, încât să-i refuze acţiunea ce şi-o dorea 
aşa de mult! se amăgea el. Dar de ce să nu se poată aşa 
ceva din partea nemuritorilor, Astronomul n-ar fi ştiut, nici 
chiar dacă şi-ar fi pus cu adevărat problema. 


Alexandria îl întâmpină maiestuoasă. Înainte de a începe 
căutarea unui manuscris misterios, menit să-i justifice 
expediţia, Al Unsprezecelea cedă ispitei de a se lăsa pentru 
câteva zile vrăjit de oraş. Colindă prin Brucheion, îi admiră 
palestra şi teatrul, trecu prin faţa templului lui Poseidon şi 
printre Acele Reginei, urcă în Peninsula Lochias şi 
contemplă palatul regal şi templul Artemisei, pentru a 
reveni în Brucheion şi a se minuna în faţa Kaisarionului. Şi 
zilnic vizita alte locuri neaşteptate şi alte edificii impozante, 
parcuri minunate şi monumente celebre. De fiecare dată 
descoperea câte un nou loc: gimnaziul, hipodromul şi pe 
urmă Serapeionul, întrecând prin frumuseţe tot ce şi-a 
putut imagina până atunci. Zilele dedicate colindatului 
oraşului se făcură săptămâni şi Al Unsprezecelea continua 
să bată metropola, uitând parcă de ce veni la Alexandria, 
făcându-şi în fiecare seară severe reproşuri şi nerezistând 
tentaţiei de a o lua a doua zi de la capăt. Drumul ambrei şi 
al cositorului, himerele massalioţilor, erau tot mai departe. 
Dar deja noi iluzii îi luau locul. Dacă merită să fie ceva 
cucerit în lumea asta mare, atunci acel lucru nu putea să fie 
decât Alexandria, localitatea cea mai frumoasă, cea mai 
completă, cea mai cosmopolită ce a existat vreodată de la 
strălucirea Babylonului încoace. Nu degeaba Alexandru cel 


Mare a murit în Babylon şi a fost înmormântat în marea sa 
ctitorie din nordul Africii: el a transmis măreţia celui mai 
fascinant oraş, propriului său oraş, celui ce-i va purta 
numele până la sfârşitul lumii. Cucerind un asemenea loc, 
îşi spunea Al Unsprezecelea, cucereşti lumea. 

Alexandria nu te putea dezamăgi în nici un chip. Acelaşi 
fast, aceeaşi diversitate, acelaşi univers nesfârşit întâlnit pe 
străzi, îl găseai amplificat de mii şi mii de ori printre sulurile 
Museionului. După câteva zile, Al Unsprezecelea dobândi 
convingerea că în biblioteca aceasta puteai da peste 
documente în legătură cu absolut tot ce s-a gândit de la 
potop încoace şi chiar şi până la potop. Problema era doar 
să ştii să te descurci printre manuscrise. Dar faptul era 
cumplit: de atâta amar de vreme oamenilor le-au trecut 
prin cap nenumărate idei şi după un timp altora li s-a părut 
adevărat chiar contrariul celor gândite de cei de dinaintea 
lor! Însă nu s-au pierdut nici argumentele primilor şi nici 
cele ale celor ce i-au urmat. lar mai târziu, în mod firesc, 
iarăşi s-a întors faţa adevărului şi noi dovezi s-au adăugat 
celor anterioare, confirmându-le, dar şi contrazicându-le. Şi 
toate acestea se păstrau, încât Al Unsprezecelea a ajuns să 
creadă că este doar funcţie de noroc să găseşti în noianul 
de informaţii cele ce duc într-o direcţie sau cele ce duc în 
direcţia contrară. Biblioteca nu reprezenta decât chipul unui 
uriaş labirint, una dintre multele înfăţişări ale labirinturilor 
existente aici, în nordul Africii, în Egipt, în ţara labirinturilor. 
Dar nepotului lui Nausiphoros îi lipsea o Ariadnă să-l ajute, 
să-i dea un fir pe care să se ţină, pentru că el uita de 
fiecare dată de ce a intrat în bibliotecă şi se lăsa amăgit ba 
în stânga, ba în dreapta, până ce-i ieşeau cu totul din minte 
hărţile căutate. Pe vremea Astronomului, Marele Labirint 
din Hawara era mai des pomenit printre minunile lumii chiar 
decât piramidele. Nu degeaba de aici s-ar fi inspirat Dedal 
în construcţia din Creta. Dar căile bibliotecii se dovedeau şi 
mai întortocheate. Şi nu ajungea nici măcar să-l întreb pe 
cineva de locul unde trebuie să-ţi cauţi informaţiile: în 


Museion locuiau şi studiau pe cheltuiala statului filosofii şi 
geografii, istoricii şi astronomii, matematicienii şi poeţii. Pe 
cine să întrebi? Oricare dintre aceştia reprezenta o părticică 
din labirint, dar o părticică reproducând la scară redusă 
toate meandrele, contradicţiile şi nesfârşitul sulurilor. Aici, 
vorbind cu unul şi apoi cu încă unul, şi cu un al treilea, 
ajungeai la concluzia că fiecare reprezentant al Museionului 
rosteşte o altă limbă, că fiecare îşi are convingerile lui şi că 
fiecare nu face decât să contrazică argumentele celorlalţi. 
Dar în curând i se relevă că nu-l deruta decât reflectarea 
înşelătoare a oglinzii: cărturarii îşi pierdeau multe ore în 
discuţii şi, putând vorbi între ei cu atâta uşurinţă, cum nu 
era în stare Al Unsprezecelea să o facă niciodată, nici 
măcar cu unul singur, se dovedea că doar nivelul gândirii şi 
mai ales mulţimea cunoştinţelor - pe care le posedau 
făceau atât de dificilă înţelegerea lor. Nepotul lui 
Nausiphoros trebui să trăiască o jumătate de an printre 
savanţi, pentru a pricepe că ei te pot învăţa enorm de 
multe, dar că drumul prin labirint are nenumărate ţinte. 
Ajutorul învăţaţilor este indispensabil. Insă nici pe departe 
suficient. Tezeu a avut o sarcină mai uşoară: ela ştiut că nu 
trebuie să caute decât minotaurul, pe când în Biblioteca din 
Alexandria uitai de cele mai multe ori până şi de scopul 
iniţial. 

Hărțile pentru care venise, şi pe care le căuta, erau 
adesea completate cu texte despre marinărit. Ocazia se 
arăta unică: dacă tot i-au nimerit aceste texte în mână, de 
ce să nu le studieze - o călătorie adevărată nu se face cu 
degetul pe hartă, ci pe nişte mări de multe ori 
neprietenoase, pe care trebuia să înveţi să le spui. La un 
moment-dat ajunse să citească mai mult tratatele de 
navigaţie decât să cerceteze imaginile drumurilor maritime 
propriu-zise. Învăţă o mulţime de lucruri despre modul cum 
trebuie ales lemnul pentru carena navei, dar şi principiile ce 
stau la baza stabilirii copacului din care se face catargul. 
Citi o sumedenie de indicaţii în legătură cu modul cum se 


alcătuieşte corabia, cu punctele de greutate a căror 
repartizare trebuie fidel respectată, cu felul cum aceste 
puncte de greutate sunt mereu corectate cu ajutorul 
pânzelor şi al lopeţilor, cu specificitatea formelor şi a 
materialelor, cu proprietăţile plutirii, cu rezistenţa la 
frecare, dar şi cu modul în care vopselele şi lacurile pot 
ajuta, însă şi strica. Citi o droaie de suluri şi fiecare 
propoziţie îl trimitea la alte trei şi fiecare lucru nou învăţat îi 
spunea că abia acum poate concepe alte cinci, acestea, la 
rândul lor, trebuind şi ele desluşite. Nu reuşea să înveţe 
decât singur, furând de ici şi de colo, pentru că, întrebând 
savanții, aceştia îi ţineau dizertaţii complicate şi de cele 
mai multe ori parcă divagând voit de la problema concretă, 
pe care ar fi dorit s-o afle el. Însă nici să colinzi solitar prin 
labirint nu puteai, deoarece riscai să nu vezi ceea ce 
trebuia văzut şi de fiecare dată, după o discuţie cu unul 
dintre învăţaţi în legătură cu un text anume, recitind sulul, 
Al Unsprezecelea îl percepea într-o lumină cu totul nouă. 
Mai limpede? Greu de spus. Parcă mai lipsită de echivoc era 
fiecare propoziţie atunci când cunoscuse mai puţine despre 
cele consultate. Dar descoperirile acestea erau ireversibile: 
chiar dacă ar fi vrut să uite ce a citit, pentru a avea din nou 
imaginea pură de dinainte, lectura cvasivirgină devenea 
imposibilă. De la tânărul intrat voios în bibliotecă nu i-a mai 
rămas aproape nimic altceva decât voinţa de a preface 
porecla de „Fiul statuii” într-o alta, bazată pe o lucrare 
proprie, pe un fapt extraordinar pe care să-l fi săvârşit 
singur, indiferent de originea sa. Atunci, cu câteva luni în 
urmă, intrase în Museion cu gândul de a afla câteva 
informaţii, puţinele ce credea că-i lipsesc pentru a putea 
porni în importanta-i călătorie spre Marea de Răsărit. Acum 
aproape că a uitat de acel proiect, dar i-a dispărut şi 
siguranţa în faţa sulurilor: ele l-au lăsat să privească o clipă 
într-o lume din care n-a apucat să vadă mult mai departe 
de garduri, dar şi un crâmpei din ceva, ceva ce l-a vrăjit 
fără a i se înfăţişa decât insinuant, persistând ca într-o 


amintire aproape uitată. Al Unsprezecelea hoinărea acum 
tot mai puţin pe străzile drepte, prin parcuri şi case de 
distracţii. Drumurile îi oscilau mai nou aproape exclusiv 
între Museion şi Serapeion, între cele două mari biblioteci şi 
câteodată între locurile unde puteau fi întâlniți anumiţi 
învăţaţi, de la care spera să mai afle o lămurire în plus. 


Firea omului este complexă şi de aceea acţiunile unuia 
nu se aseamănă niciodată cu acţiunile altor oameni. Dar 
cuvintele sunt sărace: pentru felul de a studia al unuia şi 
pentru felul de a studia al altuia (cu totul diferiţi ca 
temperament, structură, ambiţii şi putere de muncă şi de 
judecată) scribul nu are la dispoziţie expresii diferite. ŞI 
totuşi este departe de a fi identic ceea ce face primul şi 
ceea ce face celălalt. De pildă, Al Unsprezecelea nu era 
unul dintre studioşii tineri - după cum ar părea din relatarea 
imperfectă de până aici -, unul dintre studioşii tineri ce îşi 
strică ochii buchisind din zori şi până în noapte - şi uneori 
mai mult -, care are pielea galbenă de atâta stat printre 
manuscrise încât până la urmă, asemenea animalelor 
luându-şi nuanţa ierburilor printre care-şi duc viaţa, ajung şi 
ei de culoarea înscrisurilor consultate. Al Unsprezecelea nu 
era nici măcar unul dintre discipolii reprezentând speranţa 
şi mândria vreunui maestru, care să vadă în el pe 
continuatorul şi desăvârşitorul muncii sale. Şi nu era Al 
Unsprezecelea nici măcar un îndrăgostit de sulurile 
cercetate de la o vreme cu atâta sârg. El nu era decât unul 
dintre mulţii rătăciţi în labirint, unul dintre cei care, odată 
intraţi, nu mai ştiau cum trebuie ieşit, dar care, mai mult 
decât atât, au uitat pur şi simplu că mai există o lume şi în 
afara acelui loc. (Una dintre armele cele mai cumplite ale 
labirinturilor este tocmai aceea: de a acapara toate 
simţurile şi de a-l face pe cel rătăcit să-şi piardă memoria în 
folosul singurei sale îndeletniciri, aceea de a amuşina 
pereţii printre care cutreieră.) 


Fără să iubească sulurile, Al Unsprezecelea se afunda tot 
mai mult printre ele şi cu cât îi era mai clar cât de puţin 
ştie, cu atât avea mai intens iluzia că această ştiinţă vagă 
poate fi totuşi opusă cunoaşterii celor mulţi. De la unii 
dintre învățații locului a deprins să vorbească împănându-şi 
frazele cu termeni şi, exprimându-se altfel, i s-a schimbat şi 
modul de gândire. Înclinaţia spre lecturile cu subiect 
geografic l-a înzestrat cu tot felul de cunoştinţe ciudate 
vizând locuri şi obiceiuri, cunoştinţe devenite apoi 
argumente infailibile, prin faptul că nu puteau fi controlate 
de nimeni. Copaci care fie că erau foarte înalți, fie că 
rodeau fructe fantastice (câteodată chiar animale), munți 
semeţi, construcţii extraordinare şi uzanțe stranii, bine 
potrivite în expuneri, îi dădeau, se pare, un stil 
inconfundabil discursului. Apariţia îi era înşelătoare, mai 
ales că, după ce s-a băgat de câteva ori în vorbă cu savanții 
autentici şi după ce a trebuit să părăsească disputele, 
făcându-se de râs, limbajul i-a devenit insinuant, ambiguu, 
fără a se referi niciodată la un lucru anume, prudenţa 
câştigată obligându-l să se asigure de fiecare dată de o 
uşiţă de refugiu, în caz că s-ar fi aflat de faţă cineva 
cunoscător în subiectele respective. Dar erau destui 
auditori ce puteau fi uşor îmbrobodiţi, mai ales că Al 
Unsprezecelea a învăţat între timp o mulţime de denumiri 
rare, cuvinte preluate din alte limbi, nume de locuri şi de 
autori care nu se aflau la îndemână. Cu ajutorul unor 
asemenea cunoştinţe, se întâmpla ca şi cei mai culţi dintre 
interlocutori să se prindă în cursă şi, încurajat de succes, Al 
Unsprezecelea mai lansa şi informaţii pe care nu le citise 
niciunde, dar care ştia că nu pot fi controlate prea uşor. 
Devenise în curând cunoscut ca un fel de atoateştiutor, fără 
a se putea anume preciza în ce domeniu s-ar remarca în 
primul rând. Nu era nici matematician, nici geograf, nici 
filosof de alt soi şi nici astronom nu se considera încă. (Cine 
să ştie că nici cunoştinţe suficiente nu avea şi că din tânărul 
venit cu un an înainte la Alexandria n-a mai rămas decât 


nerăbdarea teribilă, cea care l-a mânat aici?) Şi fiindcă nu 
se arăta în stare - şi era conştient că nu e - să susţină o 
dispută de înaltă ţinută cu personalităţile cu adevărat mari, 
adoptase o mină de om imposibil - aşa cum îi stă bine unui 
geniu -, evitând cu dispreţ orice întâlnire ce i-ar fi putut 
aduce vreun prejudiciu şi blagoslovindu-i doar pe cei 
inferiori lui cu înţelepciunea sa. Dar renumele îi tot creştea, 
iar el nu putea fi uşor contrazis: un om ce nu se supune nici 
unui examen adevărat, dar cucereşte totuşi prin 
cunoştinţele-i stranii o lume, nu poate fi considerat decât 
drept o personalitate ciudată, dar totuşi o personalitate. 
Până la proba contrarie. 


Deci, pentru că venise totuşi printre suluri cu intenţia de 
a găsi un drum care să-l ducă la Marea de Răsărit, cea care 
ar înconjura la est insula aceasta mare numită Europa, 
citise foarte multă geografie, preluând de la autorii 
respectivi informaţiile cele mai ciudate şi ştirile cele mai 
fantastice, dar se preocupase şi de mecanică, de geometrie 
şi, nu în ultimă măsură, de astronomie. Aceasta era ştiinţa 
ce i se părea cea mai prielnică speculațiilor cu care se 
obişnuise să se avânte în discuţii. Aruncând din când în 
când informaţii rare sau pur şi simplu scornite în 
argumentaţii, el demonstra celor ce-l ascultau tot felul de 
fapte nici măcar bănuite de aceştia până atunci, darămite 
să le mai fi şi auzit de la altcineva înainte. Cu atât mai mult 
prestigiul celui de Al Unsprezecelea creştea, iar apelativul 
de „Astronom” îi era atribuit tot mai des. Doar că era un 
astronom ce nu se baza pe observaţii, ci doar pe cunoştinţe 
citite, auzite sau, aşa cum am spus, inventate, la nevoie. 
Astronomia îl mai atrăgea şi fiindcă harta cerească îl ducea 
aproape de o altă ştiinţă, şi ea suficient de stranie şi de 
atrăgătoare totodată pentru oricine: astrologia. Însă 
întrucât îi lipseau cunoştinţele celor mai mari astronomi, 
dar şi astrologi, avea nevoie de o poziţie singulară sau cel 


puţin excentrică, astfel încât refuzul de a participa la orice 
fel de dispute cu marii respectivelor ştiinţe să-şi aibă 
justificarea într-un exclusivism fundamentat pe o concepţie 
unică, dar cu totul particulară. Într-o colectivitate formată 
din atâţia învăţaţi, bineînţeles că deosebirile de vederi erau 
frecvente, fiecare dintre şefii de direcţie având alături câte 
un detaşament întreg de sprijinitori, unii chiar mai îndârjiți 
decât purtătorul de cuvânt al grupării. Şi, deşi ceea ce se 
numea acum Şcoala de la Alexandria se înarmase cu un 
prestigiu nemaiîntâlnit poate de la Pythagora, având astfel 
linii de forţă ferme şi acceptate neabătut, mai existau, şi nu 
numai printre figurile periferice, temerari dispuşi să calce 
cărări neumblate. Unul dintre aceştia era Aristarch din 
Samos, astronom, personalitate cu un prestigiu foarte 
mare, suficient de solid pentru a-şi putea permite ceea ce 
altora le-ar fi fost interzis prin convenţie. Aristarch susţinea, 
fără a fi câtuşi de puţin primul, dar sprijinindu-se pe 
argumente puternice, că nu pământul ar fi cel în jurul 
căruia s-ar învârti soarele, planetele şi bolta cerească, ci că 
soarele ar fi cel ce s-ar afla în centrul universului. Dar el şi-a 
expus teza după ce şi-a câştigat renumele în contribuţii 
numeroase, măcar ele acceptate şi acceptabile pentru 
ceilalţi învăţaţi şi, prin aceasta, şi de către mulţime. Cum 
heliocentrismul era totuşi o idee prea neobişnuită pentru 
cei mulți, Astronomul s-a agăţat imediat de ea, 
modificându-i sensul şi ajungând să intre în contradicţie cu 
însuşi cel ce o expusese. Pentru că pe cel de Al 
Unsprezecelea nu-l interesau nici observaţiile care ar fi 
sprijinit ideea, nici consecinţele obiective ce ar fi provenit 
de aici, nici teoria elipselor, nici contraargumentele cărora 
(unora) nici Aristarch nu le putea încă opune soluţii 
rezonabile. Pe el îl interesa doar faptul că a ajuns la un 
punct de plecare mai puţin folosit, de unde putea proceda 
la ridicarea unui eşafodaj fantastic propriu. De aceea, când, 
după câteva generaţii, a învins pentru un mileniu şi 
jumătate orientarea geocentristă a lui Ptolemeu şi când 


Aristarch intră în uitare şi afurisenie, şi cărţile Astronomului 
au fost considerate dăunătoare şi, drept urmare, înlăturate. 
Chiar şi cele câteva rare trimiteri, prin care prezenţa i-a mai 
reapărut pâlpâind palid în secolul al XVI-lea, au ajuns să fie 
considerate unanim ca ecourile unor aberaţii. Cu atât mai 
puţin au reuşit să-l readucă la o faimă de care, la vremea 
lui, totuşi s-a bucurat. Dar faima aceasta n-a fost şi n-a 
putut să fie de origine ştiinţifică. Ea s-a menţinut şi s-a 
transmis mai mult în cercurile largi ale populaţiei, ce se lăsa 
amăgită pe de o parte de faptul că Astronomul îşi propaga 
învăţătura la Alexandria, adică în locul cel mai autorizat al 
lumii ştiinţifice şi, pe de altă parte, de mulţimea de termeni 
şi date cu care îşi condimenta nepotul lui Nausiphoros 
opera. Cărţile lui nu erau uşor de citit, ele făceau trimiteri 
permanente la cele mai diferite surse, preluând denumiri şi 
informaţii avându-şi - în unele cazuri - fiecare în parte 
povestea fascinantă. Dar aceleaşi cărţi, învesmântate într-o 
haină atât de doctă, aveau şi proprietatea rară de a instiga 
cititorul. Ceea ce nu-i permiteau complexele şi prudenţa 
justificată în discuţiile libere, dispărea cu totul atunci când 
vorbea în scris. În fragmentele ce ne-au rămas din 
principala-i lucrare, „Despre natură”, ca şi în alte câteva 
fragmente, precum şi în singură carte păstrată în întregime 
(deşi paternitatea ei rămâne contestată), „Despre cercurile 
vieții”, ne putem convinge de puterea de seducţie, 
raportată la mentalitatea vremii, a unui stil cu totul şi cu 
totul unic în literatura realizată în Alexandria secolului al IIl- 
lea înaintea erei noastre. Şi chiar dacă tocmai această 
unicitate este contestată de o parte dintre puţinii 
cercetători ce s-au ocupat de Astronom, presupunându-se 
că ar mai fi existat şi un alt autor contemporan, căruia să-i 
aparţină cel puţin „Cercurile vieţii”, argumentele nu se 
bazează nici pe stil, nici pe conţinut, ci doar pe dovezi 
lingvistice, deşi extrapolările şi părţile corupte nu mai pot fi 
astăzi delimitate cu precizie. 

Pornind de la căutarea ipoteticei Mări de Răsărit, 


Astronomul a ajuns la găsirea a cu totul altor „mări” şi la 
fundamentarea unei teorii care azi ni s-ar părea naivă, dar 
care la vremea ei era foarte bine sistematizată, o teorie 
care, pretindea autorul ei, se bază atât pe exclusivitatea 
cunoştinţelor din astronomie, astrologie şi a oricărei forme 
de mantică, cât şi pe reinterpretarea diferitelor fenomene şi 
„semne” a căror origine porneşte din acţiunea nemijlocită a 
zeilor. 

Pentru a-i înţelege concepţia, trebuie făcută o precizare, 
un fapt trecut cu vederea de către (puţinii) comentatori de 
mai târziu, aceia ce au repetat fraze de genul: 
„heliocentriştii din Alexandria,  Aristarch din Samos, 
Astronomul şi ceilalţi...  etc.”.  Respectivii  exegeţi, 
alăturându-i pe Aristarch din Samos cu Astronomul, uită sau 
mai degrabă nu cunosc polemica acerbă izbucnită între cei 
doi, atunci când Cleanthes Stoicul l-a acuzat pe primul 
dintre ei de ateism. Astronomul, după ce iniţial căutase pe 
toate căile tovărăşia spirituală a lui Aristarch din Samos, 
obţinând astfel un statut cert şi pentru el însuşi, a găsit în 
atacul Stoicului motivul de a se despărţi de cel ce poate ar 
fi fost dispus să-l accepte şi să-l ia sub autoritatea sa. Dar 
momentul acesta a fost mai adânc pentru evoluţia 
nepotului lui Nausiphoros decât şi-a închipuit el însuşi, 
atunci când a făcut pasul de a se alătura lui Cleanthes: în 
clipa când l-a acuzat şi el pe Aristarch, justificându-şi 
argumentele, şi-a formulat pentru prima oară şi teoria 
metaastronomică. Să fi fost întreaga operă a celui de Al 
Unsprezecelea rodul acestei întâmplări? În orice caz, 
punctul ei de răscruce sigur. Şi nici nu este singurul 
exemplu în istorie, când se naşte o teorie dintr-o simplă 
nevoie de argumentare într-o dispută pornită din cu totul 
alte raţiuni. 

Aristarch din Samos a fost acuzat de impietate şi ateism, 
deoarece, situa nu pământul în centrul universului, ci 
soarele, deoarece efectua măsurători între corpurile cereşti 
şi se insinua tot mai mult cu calculele sale într-un teritoriu 


exclusiv, în tărâmul nemuritorilor. Acesta, mai mult decât 
lipsa de credinţă în zei, era motivul pentru care s-a ridicat 
Cleanthes (şi apoi şi ceilalţi) împotriva sa. Pe de altă parte, 
şi Al Unsprezecelea credea că soarele se află în centrul 
lumii, sau mai degrabă accepta această idee preluată de la 
incriminat, făcuse şi el afirmaţii în legătură cu o sumedenie 
de atribute ale corpurilor cereşti, stabilise şi el distanţe şi 
raporturi, ba, mai mult, dezvăluise adevărate lumi paralele 
sau contrarii pe un tărâm înstrăinat şi el în felul acesta de la 
zei. Dar acuzaţia de ateism n-a fost cotată la fel nici în 
decursul timpului şi nici chiar în una şi aceeaşi perioadă. 
Anaxagoras din Clazomene a trebuit să se justifice într-un 
proces de impietate, pe când celebrul lui elev, Pericle, nu. 
Socrate a fost acuzat şi de introducerea unor divinităţi 
străine în cetate, pe când pe poeţii Eschil sau Euripide nu i- 
a învinovăţit nimeni. Mai mult ca sigur că incriminarea lui 
Aristarch din Samos nu s-ar fi răsfrânt şi asupra 
Astronomului. Dar Al Unsprezecelea s-a îndepărtat 
ostentativ de fostul model. În discursul împotriva lui 
Aristarch,  Astronomul nu aduce acuze implicite, ci 
construieşte o teorie care ea însăşi vrea să excludă ideile 
celuilalt. Nu ne avântam să pretindem că aceasta a fost 
prima formulare a „Teoriei apotropaice”, cum avea să fie 
cunoscută opera Astronomului, deoarece nu avem nici o 
dovadă că în alte scrieri, pierdute, autorul ei să n-o fi 
enunțat deja mai devreme. Al Unsprezecelea a scris mult, 
în lucrările lui se poate sesiza o fervoare a argumentaţiei, 
autorul se sfădeşte întruna cu cineva, de parcă ar fi fost tot 
timpul obligat să convertească la adevăr nişte fanatici ai 
convenienţelor şi ai unor greşeli de mult înrădăcinate. 
Poate că tocmai de aici rezultă plăcerea la lectură oferită de 
scrisul său contemporanilor, mai cu seamă că în text nu 
lipseau trimiteri polemice la persoane cunoscute ale acelei 
vremi. Toate complexele celui de Al Unsprezecelea 
răbufneau în scris şi această descătuşare se producea cu 
mult zgomot. De aceea poate că un alt prilej şi incriminarea 


altcuiva să-i fi servit la un expozeu anterior, deşi ocazia de 
a se despărţi de cel ce a impus heliocentrismul nu s-a putut 
ivi decât atunci când s-a ridicat Cleanthes împotriva lui 
Aristarch din Samos. 


Astronomul nu renunţa la ideea că pământul s-ar afla 
undeva excentric şi că soarele ar sta în mijlocul lumii. El 
venea cu alte argumente şi cu alte calcule în sprijinul 
afirmațiilor proprii însă nu se baza decât pe citate din alţi 
autori, unii de o notorietate incontestabilă. Se pricepea 
foarte bine să răstălmăcească propoziţii întregi şi, la nevoie, 
trunchia citatele sau le corupea. Dar avea nevoie de un 
pământ ce nu se afla la mijlocul universului, fiindcă doar 
astfel îi putea spori relativitatea şi lipsa de unicitate. O 
planetă ca şi pământul sunt mai multe, spunea Astronomul, 
iar relaţia dintre aceste multe planete se exprimă prin 
pământ şi antipământuri. Nu un singur antipământ, ca la 
Pythagora, ci mai multe. Pluralitatea opoziţiilor dintre 
diferitele lumi paralele dau complexitatea morală a 
universului. Dacă ar exista un singur pământ, n-ar exista 
motive ca oamenii să facă şi fapte bune şi fapte rele, în 
accepțiunea tradiţională a cuvântului. Intr-un univers unic 
toată lumea ar proceda după un singur cod moral, devierile 
fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare - lucru ce nu este 
conform cu realitatea. Să presupunem acum că ar exista 
doar un pământ şi un antipământ, aşa cum se afirmase la 
Crotona. În cazul acela tot ce ar fi alb într-o parte ar fi 
negru în cealaltă, tot ce ar corespunde noţiunii de „bine” pe 
pământ ar fi egal cu „rău” pe antipământ. Dar este 
cunoscută influenţa soarelui, a lunii, a planetelor şi a 
celorlalte stele asupra tuturor fiinţelor şi lucrurilor de pe 
Terra. Din vremurile arhaice învățații ne-au transmis table 
ale zodiacului şi momentul efemer al hărţii cereşti a putut fi 
descifrat pentru a explica o mulţime de fapte şi nu în 
ultimul rând acţiunile oamenilor. În scurgerea nesfârşită a 


marelui an universal, trecerea unui pământean este infinit 
mai neînsemnată decât căderea unui singur bob de nisip în 
Marea Clepsidră. Dacă, aşadar, există o influenţă atât de 
mare între planete şi viaţa oamenilor, este evident că 
atracțiile exercitate între pământ şi antipământ sunt cele ce 
ne dau şi contrariile în comportamentul uman: pământul îşi 
exercită legea lui, în vreme ce antipământul ar încerca să-şi 
impună propriul cod. Din această luptă dintre două sfere de 
influenţă s-ar naşte polii categoriilor morale, de pildă. Dar 
oamenii nu sunt numai buni şi numai răi, iar judecata 
acţiunilor lor nu este posibilă pornind numai în două direcţii 
contrarii. Faptele muritorilor se pot aprecia în nenumărate 
chipuri, de la acţiunile simple, cotidiene, până la cele 
extraordinare: iată, un cetăţean l-a pălmuit pe un alt 
cetăţean; gestul lui este profund regretabil dintr-un punct 
de vedere, dar scuzabil, dacă ne gândim că pălmuitul a 
adus un prejudiciu colectivităţii. Gestul este însă încă o dată 
reprobabil, întrucât dacă fiecare om ar proceda la fel ca şi 
agresorul, încercând să-şi facă singur dreptate, fără a apela 
la legile statornicite, s-ar recădea în justiţia primitivă şi 
subiectivă a omului arhaic. Totuşi, nu se poate uita că 
pălmuitul tocmai se lăuda cu fapta sa în faţa unor tineri, iar 
o atitudine pasivă din partea agresorului ar fi întărit spusele 
infamante în prezenţa unui auditoriu influenţabil. Luând, 
însă, în considerare exemplul dat de agresor tinerilor, li se 
insuflă o altă atitudine reprobabilă. Şi tot aşa s-ar putea 
discuta până la nesfârşit, şi asta fără a se mai analiza şi 
prejudiciul adus cetăţii de către victimă, în care caz discuţia 
s-ar lărgi încă şi mai mult. 

Cunoaşterea se află câteodată doar la capătul unui 
labirint!, afirma Al Unsprezecelea, iar lucrurile şi faptele nu 


1 Referirile Astronomului la labirinturi şi în special la marele labirint 
egiptean, care se afla la o sută de stadii de Arsinoe (loc călcat şi de 
personajul nostru) sunt dese şi de multe ori utilizate cu valoare de 
argument. Dar la fel de minuţioase (ca tot ce a scris) par să fie si 
descrierile altor labirinturi, unele pe care le localizează în ţinuturi 
fabuloase, dar incluse şi ele printre dovezile aduse. De pildă, în 


sunt numai albe şi numai negre, motiv pentru care este 
nevoie de o explicaţie în plus, explicaţie posibilă doar dacă 
acceptăm că nu există numai un pământ şi un antipământ, 
ci o mulţime de pământuri complementare ce se 
influenţează reciproc. Nici unul dintre ele nu te află în 
centru, toate au o mişcare circulară în jurul unui alt corp, în 
jurul soarelui, în felul acesta orânduindu-se diferitele 
pământuri în poziţii relativ efemere unul faţă de celălalt. De 
aceea o influenţă este câteodată mai mare şi altă dată mai 
stinsă, în funcţie de apropierea sau depărtarea faţă de 
antipământul respectiv, la fel cum şi pământul nostru va fi 
considerat drept antipământ pe un alt antipământ. 
Infinitatea structurilor materiei şi în primul rând 
infinitatea apariţiilor celei mai fine materii, cea din care 
este alcătuit sufletul, cel ce se află în spatele acţiunilor 
oamenilor, se datorează, spunea Astronomul, acestor 
factori: momentului distinct din Marele Timp, cel care dă 
poziţia pământului faţă de corpurile cereşti şi poziţia 
relativă a pământului faţă de diferitele antipământuri. Insă 
deoarece doar antipământurile sunt contrare pământului, 
nu şi celelalte corpuri cereşti, pentru a-şi apăra categoriile 
morale, oamenii vor trebui să lupte să fie cât mai fideli 
binelui de pe această planetă şi să se opună din toate 


extremul răsărit s-ar afla un labirint, in interiorul căruia s-ar găsi unicul 
material apt de a respinge orice influenţă de pe antipământuri. Un 
talisman din acel material l-ar feri pe purtător de multe necazuri 
provenite sub formă de impulsuri din afara Terrei, dar l-ar priva si de 
înrâuriri pozitive. Pentru că nu toate influenţele resimţite sunt 
dăunătoare. Doar o folosire corectă a talismanelor ne poate ajuta cu 
adevărat, repeta mereu Astronomul, amintind că şi ele, asemenea unui 
leac prost administrat, mai mult strică. În legătură cu labirintul din 
extremul răsărit, se pare că tot de Al Unsprezecelea a fost cel ce a 
lansat o mulţime de legende, unele păstrate, dar, fiindcă valoarea 
talismanului s-a pierdut, materialul ascuns, fireşte, a primit cu totul alt 
rol, de obicei nemaifiind altceva decât un bulgare mare de aur sau un 
diamant uriaş. Cum comorile sunt, de regulă, legate de forţe malefice 
ce împiedică accesul la ele, istoriile rezultate şi-au pierdut demult 
semnificaţia iniţială. 


puterile contrariilor. Principala armă împotriva influențelor 
de pe antipământuri ar fi diferitele talismane ce ar crea o 
rezistenţă sporită în faţa acelor autorităţi. In acest scop, 
Astronomul a alcătuit lungi liste despre materialele din care 
trebuiau fabricate acele amulete şi momentul când trebuiau 
purtate şi schimbate între ele, el recomandând seturi 
întregi, ale căror elemente erau folosite într-o ordine strictă, 
în funcţie de nişte criterii expuse cu minuţiozitate!. Aşa, de 
pildă, Astronomul nu făgăduia că influenţele de pe 
antipământuri nu se puteau înlătura, pentru aceasta forţa 
unui biet muritor e cu totul insuficientă, dar se puteau 
deturna acele influenţe, la fel cum o oglindă bine orientată 
poate reflecta razele soarelui. În concepţia Astronomului, 
amuletele aveau tocmai rolul acesta de oglindă, ele 
aruncând înapoi influenţele care nu erau decât contrariile 
categoriilor noastre. Însă nici această reflectare nu era 
indiferent cum se făcea, trebuind avut grijă ca influenţele 
să nu ajungă într-un loc nepotrivit, de unde s-ar fi putut 
întoarce lesnicios şi pe neaşteptate din nou pe Terra. 
Astronomul a scris mult şi, pornind de la acele idei - pe 
care scribul le-a simplificat în mod nepermis, făcându-le 
astfel mult mai ridicole, cu totul altfel decât au părut la 
vremea lor -, a reuşit să construiască un sistem strâns 
articulat, sistem ce a stat multe secole la baza practicilor 
manticii, din care s-au extras numeroase explicitări ale unor 
fenomene şi care a fost la originea unor informaţii păstrate 
până în vremurile noastre. Despre toate aceste trei 


1 Materialele din care se fabricau amuletele erau sau foarte ciudate sau 
foarte greu de obţinut. Drumul lor trecea deseori prin labirinturi şi într- 
un fragment păstrat dintr-o scriere a Astronomului ne este înfăţişată 
schiţa unui asemenea labirint. Desenul de pe tavanul Vilei Sforza din 
Milano este aproape identic cu modelul Astronomului. Şi alte desene, 
precum ciudatul proiect labirintic al oglinzilor al lui Leonardo da Vinci, 
par să-şi aibă sursa de inspiraţie din scrierile Astronomului, iar cele 
preluate de Duhrer chiar mai mult. (Lucru nu prea surprinzător, cel 
puţin prin prisma faptului că în veacul lui Leonardo este probabil să se fi 
găsit mai uşor un manuscris al Astronomului decât acum.) 


consecinţe s-ar putea scrie cu uşurinţă câte un volum şi, în 
parte, lucrul acesta s-a şi făcut, dacă luăm în consideraţie 
câteva contribuţii apărute în zilele noastre sub forma unor 
teze de doctorat. 


Tatăl celui de al Unsprezecelea a dispărut în chipul statuii 
creată de Chares şi devenită una dintre minunile lumii 
antice.  Astronomul însuşi a dispărut după „Teoria 
apotropaică”. Teoria, înainte de a fi uitată, a fost supusă 
mai întâi criticilor, apoi batjocorită şi întâmpinată cu hohote 
de râs, pentru ca, la urmă, să fie interzisă de aceiaşi care 
au încercat să-i elimine şi pe Aristarch din Samos, pe 
Copernic, pe Giordano Bruno sau pe Galilei. Nimerit printre 
nume atât de ilustre, Astronomul ar fi trebuit să se bucure 
de o nouă faimă postumă. Dar Inchiziția e excomunicat şi 
genii şi şarlatani, astfel încât simpla infamare de către 
Sfântul Oficiu nu ajuta în această privinţă. 

Deja din timpul vieţii, însă, Astronomul a avut mult de 
îndurat, iar renumele câştigat l-a plătit cu suferinţe. Rănile 
pricinuite orgoliului său n-au fost vindecate niciodată: 
crizele ereditare de melancolie erau alimentate şi de 
eşecurile pe care vanitatea trebuia să le înregistreze. Dar şi 
pentru Al Unsprezecelea, ca şi pentru toţi Cei o Sută, 
aceeaşi speranţă, chiar dacă neverbalizată, stăruia în 
noapte. Şi era cu atât mai perceptibilă, cu cât noaptea 
părea mai neagră. Când se simţea deznădăjduit, şi Al 
Unsprezecelea se întorcea la străbuni, în timp ce gândurile i 
se legau de urmaşi. Poate că dacă n-ar fi resimţit atâta 
deznădejde, n-ar fi cunoscut şi atâta speranţă. Urmaşul îi 
exista şi el. Potenţialitatea îngăduia orice vis. 

Scopul este adevărat, şi l-a atins: devenise cunoscut prin 
propriile-i însuşiri, prin propriile-i forţe, nu mai era „Fiul 
statuii”, multă lume nici măcar nu ştia că Leukos i-a fost 
tată sau că Leukos a fost cel după care s-a ridicat Colosul 
din Rodos. Dar nici noua postură a celui de Al 


Unsprezecelea nu era mai uşoară, poziţia în cercurile 
ştiinţifice din Alexandria îi devenea tot mai şubredă şi faptul 
că s-a dezis de Aristarch - cel ce, oricum, s-a bucurat în 
timpul vieţii de un prestigiu unanim - nu l-a scutit de 
neplăceri. In primul rând, ambiția de a fi primit printre 
savanții de la Museion, pensionari ai statului, nu i-a fost 
satisfăcută niciodată. Toate demersurile, toate intrigile şi 
toate polemicile deschise nu l-au ajutat cu nimic. Nu numai 
că nu a fost admis să locuiască în Museion şi că n-a primit 
indemnizaţia corespunzătoare (de care în mod obiectiv nici 
nu avea nevoie, mijloacele moştenite de la cei doi bunici 
bogaţi înlesnindu-i o viaţă lipsită ele griji materiale), dar 
atmosfera creată în jurul lui l-a făcut chiar nedorit în 
Alexandria. Cărţile nu i-au fost incluse în listele operelor 
exemplare, ceea ce atrăgea după sine că nu erau 
recomandate pentru a fi copiate şi traduse numele său n-a 
devenit nici măcar un arhetip al imposturii sau al naivităţii. 
Ceea ce-l durea cel mai mult îl constituia faptul că savanții 
şi autorii cei mai diferiţi îl ignorau în scrierile lor, fiind 
Astronomul dispus să accepte orice reproş, numai să-i fie 
pomenit numele. Dacă totuşi cineva îl amintea în vreun 
context, el dădea o asemenea importanţă faptului, încât nu 
se sfia să scrie o carte întreagă pornind de la pretextul 
respectiv. 

Faima oamenilor este ciudată. Marele public cunoştea în 
amănunţime scrierile Astronomului, muritorii dădeau bani 
grei unor pedagogi să le explice părţile pe care nu le 
pricepeau, se băteau pentru listele ce prevedeau modul 
cum trebuiau folosite amuletele. Cel puţin până la ocupaţia 
romană şi depăşind cu mult graniţele Egiptului Elenistic, 
practicile preluate din cărţile Astronomului au fost la mare 
cinste, ele fiind aplicate de cele mai diferite categorii 
sociale, unele dintre proceduri fiind apoi luate în primire de 
tradiţia populară şi de religiile ce s-au format. În multe 
locuri se mai foloseşte şi azi în popor obiceiul de a ţine 
potcoave în casă sau de a bate una în cuie la poartă sau de 


gard. În listele Astronomului potcoava fusese amintită şi în 
legătură cu ea s-a păstrat un capitol întreg. Astăzi se 
aruncă potcoava peste umăr, atunci practicile erau mult 
mai complicate fiind în funcţie de zodie, de an şi de alţi 
câţiva facturi. De pildă, un calendar pe mai multe secole 
preciza poziţia relativă a pământului faţă de planete şi 
antipământuri. Astfel, existau ani faşti şi ani nefaşti pentru 
anumite acţiuni. Poziţia potcoavei, direcţia în care trebuiau 
să-i fie îndreptate braţele, precum şi indicaţiile dacă să fie 
expusă sau acoperită erau prevăzute cu minuţiozitate. 
Practicile de azi fiind mult mai simple, şi explicaţiile 
etnografilor sunt mult mai simple. Şi acesta nu este decât 
un exemplu din multele la îndemână. Astronomul „a dat 
lovitura”, cum s-ar spune astăzi, pun faptul că şi-a 
sistematizat atât de mult învăţătura, dând peste tot 
argumente preluate din citate trunchiate sau nu, folosindu- 
se de prestigiul unor nume incontestabile şi întorcând o 
terminologie proprie, ce mai înainte trebuia învățată, încât 
teoria apotropaică putea fi cu greu deosebită de omul de 
rând de oricare dintre cele mai pretenţioase concepţii 
filosofice ale vremii. Ba, de multe ori, Astronomul părea 
chiar mai „ştiinţific”. 

Deşi popularitatea teoriei sale depăşea cu mult 
popularitatea celor mai autorizaţi cărturari, totuşi faptul că 
nu era acceptat de savanţi rămânea una dintre marile-i 
suferinţe, suferinţă ce nu se lăsa amăgită nici dacă îşi 
spunea că doar invidia şi spiritul de gaşcă al învăţaţilor 
oficiali îl înlătură din societatea lor. 

Unul dintre cei ce-l acceptase totuşi, după Aristarch din 
Samos, de care s-a dezis atât de jalnic, n-a fost altul decât 
Arhimede din Syracuza. Acesta meşterea tot felul de 
maşinării şi le explica principiul şi probabil că ar fi fost 
capabil să inventeze şi aplicaţii nemaipomenite, dacă n-ar fi 
crezut, la fel ca şi ceilalţi învăţaţi, că în primul rând venea 
principiul, adică esenţa, şi nu consecinţele, pe care 
pretindea că oricine le poate extrage. Dar Astronomul 


gândea altfel şi, frecventându-l în aceeaşi măsură pe 
Arhimede, cât şi pe alţii, care se ocupau cu problemele de 
mecanică, a ajuns să fabrice el însuşi o serie întreagă de 
mici ansambluri ce se mişcau singure şi produceau impresia 
unor obiecte vrăjite în ochii celor mulţi. De pildă, şurubul 
fără de sfârşit al lui Arhimede se preta la multe realizări. 
Primul lucru construit de Astronom era un model planetar, 
în care pământul şi antipământurile începeau să se 
rotească pe orbitele hărăzite lor. Mici deviații ale traseelor 
erau explicate pe baza forţelor de atracţie, cărora trebuiau 
să le facă faţă corpurile cereşti. 

Dar Astronomul n-a pus în faţa oamenilor numai modelul 
său planetar. El a început să le smulgă admiraţia şi teama 
şi prin alte maşinării, funcţionând nu puse în mişcare de o 
manivelă vizibilă de privitori, ci de o forţă nedivulgată, de 
parcă ar fi reuşit să le insufle viaţă acelor obiecte. Printre 
ele, un omuleţ - care azi ar fi fost numit robot - era capabil 
să se plimbe pe o masă, să ridice o amforă şi să toarne 
vinul în cupe. Omuleţul acesta a ajuns de o notorietate atât 
de mare la Alexandria, încât a intrat şi în zicători, iar 
datorită lui, faima celui de Al Unsprezecelea în rândurile 
mulţimii a crescut infinit mai mult decât datorită polemicilor 
ştiinţifice. Omuleţul a fost cerut şi de suveran şi Astronomul 
i-a făcut şi lui unul, dar din aur. Acum mulţimea începea să 
se teamă de Al Unsprezecelea şi să-i atribuie puteri primite 
direct de la zei, sau mai degrabă de la forţele întunericului. 
Deşi nu i-a făcut nimănui nici un rău, Astronomul, datorită 
firii ciudate, al modului revendicativ de a fi, al faptului că se 
afla într-o veşnică dispută cu toată lumea, a devenit un 
personaj luat în seamă mai curând ca un vrăjitor decât ca 
un om de ştiinţă original. Faptul nu era caracteristic pentru 
societatea lumii sale, unde minunile se săvârşeau la tot 
pasul sau fapte neînţelese se catalogau drept minuni, dar 
unde autorii acestor fapte erau nemuritorii sau cel puţin 
oameni manipulaţi de către zei. Un vrăjitor în carne şi oase, 
bucurându-se de putere şi iniţiative proprii nici nu era uzual 


şi nici nu intra în rândurile concetăţenilor posibil de întâlnit 
prea uşor. 

lar el pretindea nu numai că a citit despre nişte munţi 
extraordinari aflaţi în extremul răsărit, dar că le cunoştea şi 
secretul. Astfel, susţinea, munţii aceia erau atât de înalţi, 
încât vârfurile lor nu puteau fi văzute decât în puţine zile 
foarte limpezi, dar şi atunci piscurile se relevau privirii 
despărțite de baza lor prin gulere imense de zăpadă 
veşnică. Insă, spunea Astronomul, totul nu era decât o 
iluzie: cum să fie vârfurile lipsite de nea, iar altitudinile mai 
joase nu? La mijloc se aflau roci foarte bogate în substanţe 
uşor atractibile de magnetul unor antipământuri, astfel 
încât munţilor respectivi li s-au smuls vârfurile, ce stau 
acum suspendate de cer, întotdeauna în direcţia 
antipământului ce le-a atras. Şi fenomenul acesta n-ar fi 
fost unic: Astronomul pretindea că în tot extremul răsărit ar 
exista şi palate cu turnuri atârnate în aer, unde nu se putea 
accede decât pe nişte scări rabatabile. Aplicația e la 
îndemână, le spunea ascultătorilor şi cititorilor uimiţi. A 
trebuit doar să fie stabilizat materialul atât de uşor de atras 
de un anumit antipământ şi fixată poziţia necesară, ca 
această atracţie să se exercite. Din păcate, se confesa în 
continuare Astronomul, un asemenea material este foarte 
scump şi nu se găseşte decât la mari depărtări. Spre 
liniştea celui de Al Unsprezecelea, nimeni nu s-a grăbit să-i 
finanţeze o expediţie pentru a-i aduce o piatră de 
construcţie atât de specială, cu toate că proiecte par să fi 
existat. 

Nimeni nu punea la îndoială existenţa acelor roci, din 
moment ce era de notorietate că tot în extremul răsărit s-ar 
găsi şi munţi de magnet, astfel încât este imposibil să-i urci 
dacă ai şi un singur ac la tine, deoarece vei fi atras de 
stâncă şi strivit de ea, la fel cum, de pe corăbiile navigând 
în larg, aceiaşi munţi atrag toate obiectele metalice şi - 
dacă sunt prea multe la bord - chiar şi vasele întregi. 

Prin născocirile sale, Astronomul nu şi-a atins scopul 


ultim: ele au devenit cu vremea autonome, izgonindu-l din 
fiinţa lor pe cel ce le-a dat viaţa. Şi nu tocmai de uitare îi 
era cea mai mare frică celui de Al Unsprezecelea? 

Când s-a întors Arhimede la Syracuza, Astronomul a 
plecat cu el. Ducea cu sine modelul planetar, o mulţime de 
cărţi scrise de el şi câteva care îi furnizau dovezi în 
favoarea teoriei apotropaice, apoi omuleţul din bronz, 
capabil să servească vinul dintr-o amforă şi proiectul unui 
alt omuleţ, la care lucra de mult, pe care-l făcuse deja 
public la Alexandria, dar nu-l terminase încă. Plecarea din 
oraşul ce nu l-a acceptat aşa cum şi-ar fi dorit-o - deşi nu l-a 
respins în nici un fel, doar că nu i-a dat onorurile visate - s-a 
transformat totuşi într-un eveniment pe măsură. Totuşi! 
Curiozitatea stârnită de omuleţul său năstruşnic întrecea 
modul în care era ignorat de către învăţaţi. Arhimede însuşi 
privea cu îngăduinţă la agitația prietenului său, nu-i 
încuraja invențiile, se amuză de teoria apotropaică, dar îl 
considera pe Astronom un om inteligent şi cu o cultură 
ieşită din comun, capabil să explice o serie de fenomene şi 
să-ţi povestească ore în şir despre animale şi plante 
ciudate, care - de ce nu? - poate că trăiau într-adevăr 
undeva la extremităţile lumii. Şi, la urma urmei, nici teoria 
apotropaică n-a putut fi spulberată de către ceilalţi învăţaţi, 
altfel desigur că ar fi făcut-o, ei cei ce nu se îndeletniceau 
decât cu polemicile. În ceea ce-l privea, Arhimede nu era 
preocupat cu asemenea probleme şi de aceea nici nu se 
pronunţa în legătură cu ele. Îl luă cu el pe Astronom şi 
acesta trebui să-i promită că-i va dărui şi lui Hieron al doilea 
suveranul Syracuzei, un omuleţ de aur de soiul celui făcut 
cadou lui Ptolemeu. 


La Syracuza Astronomul fu primit de două ori bine: o dată 
pentru că l-a precedat faima de filosof, adică de om ştiutor 
de toate, dar şi de fondator al unei teorii unitare şi mai ales 
de constructor de maşinării extraordinare, de practician al 


nemaipomenitului şi de cunoscător al întregului trecut, 
prezent şi viitor, făcându-l un personaj aproape legendar: 
pe de altă parte, pentru că trăind în preajma lui Arhimede, 
se bucura şi de prietenia lui Hieron, regele cetăţii. Dar, aşa 
cum se întâmplă de atâtea ori, când vanitatea este 
satisfăcută, rodul muncii păleşte. La Syracuza activitatea nu 
i-a mai fost atât de fertilă ca la Alexandria. „Sclavul 
mecanic”, maşinăria pe care a vrut s-o facă încă de la 
venire, a fost singura sa realizare. Se pare că figurina din 
lemn şi metal, îmbrăcată în haine adevărate, era capabilă 
să-ţi deschidă uşa, să-ţi aducă ligheanul pentru spălat 
picioarele şi orice alt lucru spre care o orientai. Ea a avutun 
succes uriaş şi o copie a ei a fost plasată în palatul regelui. 
Pe lângă toate, „sclavul mecanic”, având şi darul de a nu 
putea vorbi, nu putea răspunde obraznic stăpânului. La 
naşterea lui se pare că ar fi contribuit şi Arhimede, distrat 
de gravitatea cu care-şi lua în serios Astronomul jucăria. 

La Syracuza, în faţa intrării spre palatul lui Hieron, 
Astronomul îşi instală modelul planetar, pus în funcţiune de 
un sclav special pregătit pentru a-l manevra ascuns de ochii 
privitorilor. Ansamblul trebuia să fie o replică care să 
depăşească faimosul glob plasat în curtea din faţa palatului 
Atalizilor din Pergamon. 

Dar alte realizări Al Unsprezecelea n-a mai avut, odată 
plecat din Alexandria. Nici cărţi nu ne-au rămas şi este 
probabil să nici nu fi existat; nici teoria apotropaică nu s-a 
mai dezvoltat, nici lucrări noi de geografie nu a mai dat. 
Astronomul, cel ce până atunci trebuise să se exprime în 
scris, reuşise să-şi construiască la Syracuza o atitudine şi o 
ţinută aptă de a cuceri auditoriul, nemaiavând nevoie să-şi 
piardă vremea cu cărţile. Devenise un fel de atracţie a 
cetăţii şi o mulţime de oameni veneau de pretutindeni, 
pentru a-l asculta şi pentru a-i pune întrebări. EI 
răstălmăcea întâmplări şi vise, explica tot felul de semne, 
însă putea oferi lămuriri şi asupra unor fenomene încă 
obscure. Altă dată se învrednicea să dea sfaturi, iar acestea 


se bazau întotdeauna pe nişte mici fabule cu un subiect 
analog. Astronomul devenise personajul cel mai căutat, dar 
şi cel mai temut din vremea sa, o vreme din care n-au lipsit 
totuşi oamenii mari. Pe lângă renumele de a fi priceput în 
toate, el a fost poate şi primul personaj din istorie a cărui 
faimă de savant a fost legată de un ipotetic sprijin primit, 
chipurile, de la nişte forţe rele. Astronomul a fost primul om 
de ştiinţă damnat, primul geniu al întunericului, precursorul 
celebrilor doctori vrăjitori ai evului mediu. Puterile ce-l 
inspirau, se spunea că ar fi provenit din infern şi el însuşi ar 
fi coborât în fiecare noapte pentru două ore în Hades, 
discutând acolo cu stăpânii săi, dar şi cu sufletele morţilor, 
care-l informau despre tot ce s-a întâmplat şi avea să se 
mai întâmple. Modul cum i-ar fi torturat în aceste ocazii pe 
bieţii răposaţi, pentru a le stoarce destăinuirile, precum şi 
alte legende tesute în jurul lui l-au făcut un personaj 
înfricoşător!. La aceasta a contribuit şi felul propriu de a se 
exprima despre moarte: ca despre un teritoriu accesibil. 
Într-o perioadă când un urmaş al lui Aristipp din Kyrene 
vedea în moarte unica soluţie pentru evitarea obstacolelor 
aflate în faţa fericirii, Astronomul se exprima despre 
tărâmul umbrelor ca despre una dintre multele regiuni 
exotice descrise cu atâta minuţiozitate în cărţile sale. Pe un 
asemenea om nimeni dintre contemporani nu-l considera 
şarlatan, cum nu s-au sfiit să-l catalogheze secole mai 
târziu exponenţii altor mentalități. Nimeni nu-l considera 
şarlatan, dar toată lumea era mai mult sau mai puţin 
înfricoşată: cineva vorbind cu acelaşi firesc despre ţinuturile 
cunoscute ca şi despre cele necunoscute, trebuie să 
dispună de o forţă capabilă a ţine la respect orice 


1 Încă în evul mediu, o piesă populară, plasându-şi acţiunea la Atena, 
are ca personaj principal un învăţat păstrând toate semnele celui de Al 
Unsprezecelea. Ca să fie înlăturat, se recurge la singura perioadă când 
devine vulnerabil: noaptea, în cele două ore când sufletul său lipseşte, 
fiind plecat în Hades. În timp ce doarme, doctorul blestemat este ucis, 
iar sufletul nu mai are un trup în care să se întoarcă la revenirea din 
împărăţia umbrelor. 


ameninţare. Un asemenea om nu poate inspira decât 
teamă: aliaţii îi sunt necunoscuţi, puterea şi intenţiile reale, 
de asemenea. 

Astronomul n-a mai scris nimic la Syracuza, dar mai mulţi 
discipoli i-au notat faptele şi viaţa. Insă aceste lucrări s-au 
pierdut şi există temeiuri destule de a susţine că dispariţia 
lor n-a fost întâmplătoare. Figura Astronomului apare atât 
de asemănătoare ca cea a „doctorului eretic” din evul 
mediu, încât viaţa lui pare un accident de datare, de parcă 
în cazul său Timpul însuşi ar fi făcut o greşeală. Azi mai 
cunoaştem doar două nume de autori care s-au ocupat 
(poate) exclusiv de viaţa şi opera maestrului lor, cel ce a 
primit în istorie apelativul de Astronomul: unul ar fi fost 
Amphikrate din Syracuza şi celălalt Eudoxiu din Rodos. 
Despre ei ştim doar din scrierile altora şi numai în treacăt. 
Nici un fragment din opera lor nu ne-a rămas. 

Una dintre întâmplările Astronomului, cunoscută dintr-o 
relatare după Amphikrate, se referă la modul cum a 
explicat Al Unsprezecelea delegaţiei venite tocmai din 
Chersones posibilităţile pe care le aveau cetăţenii din locul 
acela îndepărtat de a-şi păstra independenţa. (Insuşi faptul 
că era solicitat de oameni sosiți de la asemenea distanţe 
dovedeşte prestigiul enorm al Astronomului printre 
contemporani). Răspunsul a fost următorul: aducând drept 
mărturii vechi liste chaldeene şi altele de dinainte de potop, 
calculând după ele poziţia astrelor dintr-un anumit moment 
trecut similar celui prezent, stabilind pe aceleaşi baze şi 
poziţia antipământurilor din cele două momente, dar 
evocând pentru aceasta surse de mare autoritate - însă 
imposibil de verificat -,  Astronomul le  desluşi 
chersonesienilor că situaţia lor nu se deosebea prin nimic 
de o situaţia existentă cu exact şaptesprezece mii opt sute 
optzeci şi opt de ani în urmă, atunci când strămoşi cu o 
civilizaţie avansată şi-au văzut independenţa în acelaşi mod 
ameninţată.  Astronomul le sugeră jertfele aduse de 
predecesorii lor şi le arătă unde au greşit ei, însă le indică şi 


obiectele cu valoare de talisman, mult mai puternice decât 
efectul oricărui sacrificiu, obiecte ce puteau fi astfel folosite 
încât răul să se lovească de ele şi să fie îndreptat spre unul 
dintre antipământuri, în aşa fel încât să nu mai fie azvârlit 
prin reflectare înapoi. Venind tot timpul cu argumente de 
genul „Pythagora a spus!”, Astronomul părea şi el infailibil. 
Chersonesienii s-au întors în cetatea lor şi peste o vreme 
sosi în Syracuza un mesaj de mulţumire către Astronom, 
arătându-se totodată că sfaturile primite şi-au atins scopul. 

(Foarte probabil ca Amphikrate să mai fi relatat multe 
asemenea reuşite ale celui de Al Unsprezecelea. Câteva 
mai sunt pomenite, însă descrierea nici uneia n-a mai fost 
citată şi de alţii şi deci nu ne-a mai parvenit. Cel puţin 
scribul nu ştie mai mult. Dar, oricum, multe astfel de 
relatări are motive temeinice să le considere aprocrifice: 
faima nu naşte numai exagerări. Uneori faima este 
generatoare şi de minciună.) 


Despre ultimii ani ai Astronomului ne-au rămas legende. 
Ele s-au bucurat de o oarecare popularitate până în evul 
mediu, existând şi unele surse scrise. Dar acestea ne-au 
parvenit atât de corupte, încât atât personajul cât şi faptele 
i-au devenit de nerecunoscut. De aceea, se pare că este 
mai bine ca aceste titluri nici măcar să nu mai fie numite. S- 
a ajuns în cele mai multe cazuri până acolo încât nepotul lui 
Nausiphoros să fie identificat cu unul sau altul dintre 
slujitorii cu rang înalt din ierarhia peste care trona 
Mephisto. Printre sarcinile ce le-ar fi executat pentru 
diabolicul său stăpân, acest personaj damnat: 

- ar fi realizat maşinării, în context cu credinţele din evul 
mediu, animate de spiritul răpit al celui căruia i-au fost 
hărăzite; 

- ar fi încheiat târguri cu muritorii în numele stăpânului 
său, slujindu-i exemplar o perioadă de ani, spre a le câştiga 
apoi pentru veşnicie sufletele; 


- ar fi adus în sprijinul activităţii proprii o sumedenie de 
animale şi plante exotice, care de care mai fantastice. 

O piesă medievală intitulată „Vampirul din Syracuza” ne 
înfăţişează şi alte activităţi monstruoase ale personajului, 
având în arsenalul său - primit de la Belzebuth în persoană - 
şi plante carnivore şi peşti zburători. Insă atât plantele 
carnivore, cât şi peştii zburători au fost descrişi de 
Astronom în lucrarea „Despre natură”, peştii zburători fiind, 
de fapt, în accepțiunea lui, nişte aberaţii ale faunei 
pământului provenite din faptul că memoria confuză îi 
obligă pe anumiţi peşti, trăitori sub formă de păsări pe un 
antipământ, să se lase atraşi de respectivul corp ceresc- 
frate prin reminiscenţele lor de zbor. La rândul lor, plantele 
carnivore erau de mai multe ori pomenite, din leşurile încă 
nedigerate de ele putându-se face talismane de cea mai 
mare valoare. 

Exemplele pot continua. Dar ceea ce rămâne sunt două 
fapte unanim acceptate: în primul rând că Astronomul şi-a 
petrecut ultimii ani la curtea lui Hieron al Doilea (în 
apropierea lui Arhimede) şi că s-a bucurat acolo de o mare 
faimă. (Există şi o legendă, după care Astronomul s-ar fi 
deplasat şi la Roma pentru a fi consultat înaintea bătăliei de 
lângă Insulele Aegate, în urma căreia Sicilia va fi organizată 
drept prima provincie romană. Deoarece cu ocazia aceea 
teritoriile de sub stăpânirea lui Hieron al Doilea au rămas 
libere, tranzacţia a fost atribuită  Astronomului. Un 
argument în plus îl constituie şi faptul că romanii asediază 
şi ocupă Syracuza abia după moartea celui de Al 
Unsprezecelea!. În al doilea rând, toate sursele asimilează 
morţii Astronomului un mare cutremur de pământ. In 
privinţa aceasta legendele se interferează între ele. Data 
tradiţională a morţii Astronomului este anul seismului când 
s-a dărâmat şi Colosul din Rodos. Ceea ce dovedeşte că, 
mai presus de prestigiul şi de viaţa personală a nepotului 


1 Dar şi după cea a lui Hieron al Doilea...., în condiţiile în care succesorul 
acestuia a trecut de partea Cartaginei! 


lui Nausiphoros, subconştiinţa poporului n-a uitat că el era 
„Fiul statuii”, ba, mai mult, că într-o mare măsură Al 
Unsprezecelea, cel ce a fost capabil să manipuleze atât de 
diabolic sufletele muritorilor, ar fi fost el însuşi doar spiritul 
colosului ridicat şi doborât de voinţa zeilor. (Insă 
interpretarea aceasta este oricum ulterioară: cel puţin un 
scurt răstimp după moartea celui de Al Unsprezecelea, 
survenită la Syracuza, cei de faţă n-au putut afla de 
cutremurul care a zguduit insula Rodos. Dacă Astronomul a 
murit în acelaşi timp cu prăbuşirea Colosului, stabilirea 
coincidenţei nu s-a putut face decât după ce a sosit şi 
informaţia despre catastrofa din Rodos. Dar, pentru ca să 
se poată face legătura între evenimente, trebuia să fi 
existat o prezumție, iar această prezumție pare o speculație 
ulterioară.) 

Oricum, renumele lui malefic a fost atât de puternic, 
încât s-a transmis şi urmaşilor. După cum vom vedea, chiar 
şi nepotul Astronomului va avea de suferit de pe urma 
acestei faime. 


Din foarte puţinele urme concrete, scribului i-a fost greu 
să reconstituie o figură mai consistentă. Cel pe care l-a 
numit, „Astronomul”, ar fi putut foarte bine să se numească 
şi „Fiul statuii” şi „Apotropaicul”, şi „Geograful”, şi 
„Antiaristarch” şi încă în multe alte feluri. Dar dacă este 
necesară o muncă dârză şi puţin noroc spre a-i extrage din 
uitare pe mulţi dintre Cei O Sută, pare uimitor la câte 
eforturi a fost obligat scribul pentru a-l scoate din umbră pe 
cel ce, la vremea lui, a fost un personaj mai celebru şi mai 
temut decât atâţia suverani. Din multe scrieri ale primului 
„savant damnat” nu ne-a mai rămas nici măcar un 
fragment, iar teoria apotropaică a fost răstălmăcită de 
atâtea ori, coruptă şi vulgarizată până la deformare totală, 
încât ne este imposibil s-o mai putem evalua corect. 
Discipolii nu i s-au dovedit pe măsura ucenicilor marilor şefi 


de şcoală, personalităţi capabile să impună şi pentru 
posteritate prestigiul maestrului. Ei nu s-au numit nici 
Platon, nici Anaximandru sau Anaximene. Atât Amphikrate 
din Syracuza, cât şi Eudoxiu din Rodos sunt nume puţin 
ştiute chiar şi de bunii cunoscători ai antichităţii. Ei n-au 
fost gânditori de prim rang şi nici apți să reia în toată 
plasticitatea şi forţa ei gândirea Astronomului, neavând, 
deci, puterea de a o feri de uitare. Comparaţii plastice de 
genul „peştelui invizibil”, adică a peştelui ce stă între alge 
şi-şi ia culoarea mediului înconjurător, astfel încât ţi-e 
imposibil să-l poţi observa chiar când se află în faţa ta, pe 
de o parte, şi imaginea unui antipământ sesizabil doar în 
perioada de eclipsă faţă de un alt antipământ, pe de altă 
parte, nu ne-au rămas decât foarte puţine. Apoi, să nu 
uităm, cel care ar fi putut fi numit foarte bine şi 
Antiaristarch a fost taxat doar drept heliocentrist, 
omiţându-se toate disputele dintre cei doi şi fiind obligat să 
suporte întreaga prigoană a veacurilor următoare, prigoană 
terminată doar o dată cu reabilitarea lui Giordano Bruno, 
Copernic sau Galilei. Astronomul n-a fost nici atât de iscusit 
ca Tycho-Brahe, pentru a putea oferi soluţii de compromis, 
dar, ca să fim drepţi, nici n-a avut cum intui aspectele 
„ereziei” sale. N-a fost reabilitat - ar fi spus Astronomul, 
dacă ar mai fi putut s-o facă -, pentru simplul motiv că, în 
cazul lui, adversităţile - durând două milenii - au reuşit să 
distrugă întreaga-i operă. Ceea ce a rămas este atât de 
lacunar, încât aberaţiile ce i-au fost atribuite şi însăşi 
inacceptabilitatea pentru omul de azi a valorii talismanelor 
au dus la dispariţia sa, probabil, pentru totdeauna. Scribul 
însuşi, aruncând o ultimă privire peste urmele adunate, îşi 
dă seama cât sunt de instabile şi cât de greu este ca pe 
baza lor să poţi reconstitui nu figura omului, dar măcar 
dimensiunile reale ale operei. 


Dar şi Speranţa celui de Al Unsprezecelea a rămas 


intactă. Pe de o parte, n-ar fi exclus ca în următorii ani, 
poate chiar foarte în curând, să fie descoperite (TOTUŞI!) 
elemente mai revelatoare în legătură cu activitatea sa, 
astfel încât opera să-i fie din nou discutată, iar autorul să se 
bucure de o nouă viaţă, iar, pe de altă parte, faptul că nu 
avem nici un fel de date despre naşterea fiului lui, nu ne-a 
putut împiedica să reconstituim - şi încă surprinzător de 
exact pentru cazul dat - biografia celui de Al 
Doisprezecelea. Chiar dacă (încă?) nedezgropat în 
întregime din uitare, Astronomul rămâne o za puternică, 
capabilă să menţină nefrânt lanţul seminţiei sale. 


AL DOISPREZECELEA (265 î.e.n. - 
238 î.e.n.) 


DESPRE PARALIZANTA CUNOAŞTERE A 
VIITORULUI 


lată ce am scris într-unul dintre ultimele rânduri 
despre Astronom: „... faptul că nu avem nici un fel de date 
despre naşterea fiului lui, nu ne-a împiedicat să putem 
reconstitui - şi încă surprinzător de exact pentru cazul dat - 
biografia celui de Al Doisprezecelea”. Deci „surprinzător de 
exact”. Ciudată imprudenţă din partea unui scrib să spună 
aşa ceva! El trebuie să caute anumite texte, pe care nu are 
decât să le copieze. Treaba lui este să caligrafieze literele 
frumos, cât mai frumos, şi să nu care cumva să corupă 
textul. Asta spre cinstea renumelui său. Dar în nici un caz 
nu are voie să emită aprecieri. Fiecare om trebuie să-şi ştie 
lungul nasului. Motivând că nici el nu este decât un om şi 
că, deci, şi el e bântuit de păreri, că acest lucru este în 
folosul operei!, nu face decât să-şi dea importanţă. Dar 
lipsa de modestie se plăteşte: iată, chiar şi afirmaţia 
gratuită cu acel „surprinzător de exact” nu vine decât să-l 
umple de ridicol pe autorul ei - cine, care mare scriitor, care 
mare analist se poate lăuda că ar fi în stare să descrie 
„Surprinzător de exact” viaţa unui semen? Şi atunci s-o facă 
un simplu scrib? Şi încă la o distanţă de peste două milenii? 
Nu-i prea mult? 


1 Altfel ingeniozitatea umană ar fi utilizat demult maşini şi nu indivizi vii 
pentru munca de scrib. 


În afara lipsei de modestie, afirmaţia aceasta s-ar fi putut 
naşte şi din amănuntul că Al Doisprezecelea a trăit prea 
puţin şi că viaţa i-a fost înceţoşată de o boală năprasnică, 
observată de contemporani, şi de o alta şi mai năprasnică, 
pe care a trebuit s-o poarte solitar. Văzând numai ceea ce 
au văzut şi trecătorii întâmplători, al căror destin s-a 
interferat cu destinul său, scribul poate într-adevăr spune 
că viaţa celui de Al Doisprezecelea a fost cunoscută 
„Surprinzător de exact”. Dar dacă nici măcar relatările 
indiferente ale contemporanilor nu au avut nici o clipă 
pretenţia de a fi elucidat biografia fiului Astronomului, cum 
a putut să creadă scribul că a izbutit să pătrundă atât de 
simplu chipul intim al unei vieţi? 

Ce a ştiut scribul atunci când a făcut afirmaţia asta 
iresponsabilă? Că Al Doisprezecelea s-ar fi născut, după 
socoata anilor noştri, în 265 î.e.n., sau, după cum ar fi spus 
syracuzanii, cu un an înaintea izbucnirii primului război 
punic. Că, o dată cu stabilirea tatălui la Syracuza, a rămas 
pentru totdeauna acolo; că, deşi şi-a înjghebat - mai ales la 
insistenţele părinţilor - o familie, a locuit în continuare în 
casa părintească împreună cu soţia şi cei trei fii. Aceasta 
era uşor de reconstituit: Al Doisprezecelea fiind însemnat 
de boala sfântă, este de acceptat că nu era capabil să 
trăiască independent şi să-şi mai vadă şi de familie. Dar 
câţi epileptici n-au ajuns şi la celebritate, darămite la un trai 
de sine stătător? Numai că Al Doisprezecelea mai suferea şi 
de o altă maladie, mult mai cumplită, o maladie care a 
făcut din el un infirm în ochii celor ce l-au cunoscut. Sigur, 
cineva, stând mai toată ziua în casă sau ieşind doar pentru 
puţină vreme, în special seara, pentru a se plimba pe malul 
mării, întovărăşit de credincioasa-i soţie şi de unu sau doi 
sclavi, nu putea să fi dus o existenţă prea complicată, mai 
cu seamă că nici cărţi n-a scris, nici de averea familiei nu s- 
a ocupat în vreun fel, nici alte lucrări deosebite n-a dat. 
Este o minune şi că a putut să-şi îndeplinească datoria de a 
perpetua spiţa. Viaţa i s-a scurs liniştită în răcoarea 


încăperilor şi mângâiată de boarea mării. A murit la 
douăzeci şi şapte de ani, pe vremea când tatăl se afla în 
culmea popularității şi când primul război dintre Cartagina 
şi Roma se terminase. Da, privită astfel, descrierea aceasta 
este într-adevăr „surprinzător de exactă”. Şi totuşi... 


În afară de boala sfântă, Al Doisprezecelea era măcinat şi 
de o altă boală, ca un blestem: lumea spunea despre el că 
duhuri rele i-au luat minţile, iar tatăl îl ţinea sub 
supraveghere în casă, fiindcă fiul reprezenta reclama cea 
mai rea pentru teoria apotropaică. Dacă nici pe propriul fiu 
n-a reuşit să-l apere prin talismane Astronomul de 
nenorociri, ar fi putut gândi oamenii, atunci unde ar fi 
puterile grozave despre care se vorbea atâtea? Păzit de 
familie, supravegheat în continuu de un sclav, Al 
Doisprezecelea a trăit izolat de la vârsta adolescenţei, de 
când au apărut primele semne ale nebuniei. Şi, pentru că 
viaţa lui a trecut atât de ascunsă de priviri străine, scribul a 
fost tentat să preia ceea ce reprezenta versiunea oficială: 
fiul Astronomului, suferind de boala sfântă, era capabil să 
spună în transă fapte inspirate direct de zei. În restul 
timpului stătea în casă şi studia toată ziua, pregătindu-se 
să păşească pe urmele eruditului său tată. Dacă n-a făcut- 
o, aceasta s-ar fi datorat doar morţii timpurii. 

Scribul s-a străduit să nu pomenească până acum 
numele sub care au pătruns Cei O Sută în istorie, folosindu- 
se doar de apelative ce azi nu mai spun nimic sau pe care 
pur şi simplu le-a inventat el. In felul acesta nu poate aduce 
argumentele ce-i stau la îndemână, deoarece toate citatele 
analiştilor se referă la numele consacrat al eroilor, lucru 
care scribul consideră în continuare că nu are sens. De 
aceea, nădejdea lui este ca cititorul să-l creadă pe cuvânt. 
Să-l creadă, de pildă, că Titus Livius, pomenind despre fiul 
Astronomului, îl numeşte bolnav nu de boala sfântă, ci de o 
rătăcire ciudată a minţilor în cel mai concret sens al 


cuvântului, iar Eudoxiu din Rodos aminteşte despre 
„rătăcirea printre timpuri şi spaţii a fiului autorului teoriei 
apotropaice”. Amphikrate din Syracuza este însă mai exact: 
el povesteşte că Al Doisprezecelea nu era în stare să se 
menţină în timpul prezent şi că gândurile şi întreaga-i 
conştiinţă rătăceau încolo şi încoace, în vreme ce trupul 
rămânea de faţă. Dar despre fiu nu se putea crede acelaşi 
lucru ca despre tată: când Astronomul pleca pentru două 
ore în fiecare noapte în Hades pentru a-i iscodi pe morți, 
trupul îi rămânea neînsufleţit, asemenea unui buştean 
dintr-un arbore tăiat. Pe când fiul se menținea şi pe mai 
departe legat de corpul său, excursiile sufletului 
reflectându-se în comportamentul de neînțeles pentru 
contemporani al celui ce - în parte - rămânea totuşi şi 
printre ei. Amphikrate vorbeşte despre unele dintre aceste 
rătăciri ale celui de Al Doisprezecelea, dar nici el nu a intuit 
realitatea decât până la un punct. Este adevărat, el s-a aflat 
poate cel mai aproape de adevăr, dovadă o altă frază, 
rămasă prin intermediul unui fragment din Amphikrate citat 
de... Strabon. lată ce spune marele geograf: „Amphikrate 
din Syracuza mai aminteşte în opera citată (despre acelaşi 
Astronom) că ar fi avut un fiu care, deşi rămânea de fiecare 
dată de faţă, se spune că ar fi avut însuşirea de a-şi despica 
sufletul în două, o parte din el călătorind în locuri şi în 
timpuri mai apropiate sau mai îndepărtate, relatându-le 
apoi celor ce se aflau prezenţi lucruri aflate acolo unde se 
găsea în clipa aceea partea plecată a sufletului său. Mulţi 
nu-l credeau, mulţi spuneau că e nebun, majoritatea nu 
putea face legăturile între faptele şi descrierile povestite. 
Totuşi, s-a întâmplat să zugrăvească în detalii foarte exacte 
meleaguri şi obiceiuri ce abia mai târziu au fost cunoscute 
de către greci şi de aceea n-ar fi exclus ca şi alte cuvinte de 
ale lui să se lege de regiuni pe care încă nu le cunoaştem”. 

Am reprodus acest lung citat, fiindcă este ultima relatare 
avută despre fiul Astronomului şi pentru că ea a 
reprezentat momentul care l-a făcut pe scrib să-şi 


revizuiască afirmația cum că viaţa celui de Al 
Doisprezecelea ar fi fost cunoscută surprinzător de exact. 


Încă din copilărie, Al Doisprezecelea se manifesta de 
multe ori rămânând minute în şir cu ochii rătăciţi. 
Câteodată mimica îi reflecta spaimă, alteori încântare, 
uneori stările îi erau atât de puternic exteriorizate, încât 
puteai bănui cu destulă exactitate conţinutul halucinaţiilor 
şi al delirului. (Se întâmpla ca în afară de mimică să 
rostească şi cuvinte, dar rareori se putea înţelege 
conţinutul acestora.) Multă vreme apropiații credeau că 
emite sunete fără sens, în transă, dar s-a întâmplat ca un 
sclav provenit dintr-un ţinut de dincolo de celți să 
recunoască aproape cuvânt cu cuvânt tot ce a spus copilul 
aflat în criză, reuşind chiar să intre în contact verbal cu el. 
În alte dăţi, însă, vorbele au rămas neînţelese şi pentru acel 
translator întâmplător. Dar prezumția că fiul Astronomului 
vorbea în transă limbi îndepărtate şi nu bolborosea simple 
sunete fără sens s-a insinuat ca o ipoteză plină de farmec, 
ce-i dădea şi mai multă greutate şi mister tânărului atins de 
boala sfântă. Oricum, încă de atunci se pare că ar fi încolţit 
ideea - devenită apoi de notorietate - cum că Al 
Doisprezecelea - asemenea pomenitului de noi Hermotimus 
din Clazomene - ar avea capacitatea de a rătăci, în transă 
fiind, în locurile cele mai îndepărtate, admirând privelişti 
încă nevăzute de ochii vreunui grec şi respirând miresme 
nerespirate încă de nimeni. Imaginaţia bogată a oamenilor 
se lăsa puternic excitată de descrierile fabuloase ale celor 
ce pretindeau că l-ar fi întovărăşit pe Alexandru cel Mare în 
campaniile sale sau pe celebrii navigatori în căutare de zări 
noi. (Şi nu în ultimul rând, printre aceştia, un strămoş pe 
linie directă al celui de Al Doisprezecelea, un om învăluit cu 
totul în legendă, un armurier din Massalia zăpăcise şi el 
minţile oamenilor cu descrierile lui extraordinare.) 

(O precizare se impune: scribul, coborând în istorie, 


încearcă tot timpul să vadă cu ochii celor de atunci. Şi iarăşi 
doreşte să uite tot ce ştie azi, pentru că, altfel, logica 
secolului XX ar contrazice multe din acţiunile primilor dintre 
Cei O Sută. O mentalitate poate fi privită critic, dar 
niciodată exclusă, atunci când vrei să înţelegi un om sau un 
timp Mai cu seamă în ceea ce-l priveşte pe Al 
Doisprezecelea, acest strămoş fără nume, privirea din 
veacul fuziunii nucleare ar distruge legenda cu totul. 
Recitind această viaţă, pe faţa scribului se iveşte un 
zâmbet. Dar rândurile rămân pe hârtie ) 

Mai trebuiră să treacă mulţi ani ca această prezumție să- 
şi găsească o confirmare şi încă alţii până ce rătăcirile să-i 
fie recunoscute la adevăratele lor dimensiuni. Acel prim 
contact, reuşit de sclavul ce-şi spunea cimerian, s-a păstrat 
ca un moment izolat şi aproape uitat. El n-a făcut decât să 
nască ideea că Al Doisprezecelea rătăceşte într-adevăr pe 
meleaguri bine precizate în momentele de transă şi că 
bolboroseala ciudată emisă are corespondențe în limbi 
puţin cunoscute în Syracuza. Dar mai târziu, un negustor 
din populaţia moesilor, adus de afaceri din Peninsula 
Balcanică în casa Astronomului şi dorind un talisman pentru 
băiatul său bolnav, dădu de Al Doisprezecelea, care în 
general era bine păzit să nu întâlnească străini. Asistând şi 
la o criză de-a adolescentului, acel negustor trac reuşi nu 
numai să înţeleagă cuvintele tânărului, dar să şi intre în 
dialog cu el. Conversară despre ţinuturi ce le erau parcă la 
amândoi la fel de familiare, folosindu-se în discuţie de 
repere cunoscute doar de obişnuiţii locurilor respective. Se 
dovedi că, vorbind între ei în limba acelei ţări, Al 
Doisprezecelea, deşi nu călcase niciodată mai la nord de 
Syracuza, era capabil să construiască itinerarii pe care până 
şi umblatul negustor le parcursese doar până la un punct. 
lar rigurozitatea amănuntelor era atât de puternică încât, 
mărturisi mai târziu tracul, tânărul fie că avea o memorie 
cu totul şi totul ieşită din comun, fie că vedea în clipele 
acelea scenele aievea în faţa ochilor. În ziua aceea, Al 


Doisprezecelea îi povesti despre dacii de la miazănoapte de 
Istru şi descrise cu o nedisimulată participare un sacrificiu 
către Zamolxe, sacrificiu la care tocmai asista. Negustorul 
din neamul moesilor a avut de destule ori ocazia să fie de 
faţă la scene asemănătoare, dar relatarea i se păru mai 
exactă decât dacă ar fi făcut-o el însuşi. In legătură cu o 
altă conversaţie, avută câteva zile mai târziu, când 
adolescentul a făcut o nouă criză, negustorul n-a mai putut 
da nici o confirmare: băiatul pretindea că se află din nou 
printre moesi, dar în nişte condiţii noi, că această populaţie 
ar fi fost inclusă într-un stat puternic, condus de regele 
Burebista. Alte două convorbiri n-au mai putut fi defel 
continuate, deoarece tânărul pomenea mereu detalii, însă 
celălalt nu le cunoştea, chiar dacă mai putea urmări 
cuvintele şi dacă mai recunoştea din când în când locuri şi 
vechi obiceiuri. 

Negustorul din neamul moesilor a mai rămas câteva luni 
în casa Astronomului, dar Al Doisprezecelea se îndepărta 
tot mai mult de el. În loc să priceapă treptat mai multe din 
spusele celui aflat în transă, îl putea urmări tot mai puţin, 
încetul cu încetul ajungând să nu mai priceapă nici 
cuvintele băiatului rătăcea acum pe cu totul alte meleaguri, 
vorbind alte graiuri şi referindu-se la alte realităţi. 

Totuşi, în ultima seară înainte de a pleca moesianul din 
Syracuza, pe când corabia îl aştepta pregătită în port 
pentru ca dimineaţa să ridice ancora, cei doi, negustorul şi 
Al Doisprezecelea aflat din nou în transă, mai purtară o 
ultimă conversaţie, băiatul părând să treacă prin momente 
care pe celălalt l-au tulburat profund. Al Doisprezecelea 
povestea despre fapte şi locuri pe care străinul le cunoştea 
şi nu le cunoştea: le cunoştea, fiindcă erau întâmplări 
petrecute pe meleagurile natale şi pe alte pământuri ce le-a 
călcat nu o dată, dar şi fiindcă era vorba în ele despre 
oameni pe care-i ştia foarte bine, dar parcă... parcă şi 
despre el! lar acesta era punctul neînțeles de negustorul 
din Moesia: cuvintele tânărului spuse în transă nu erau 


asemănătoare vorbelor oracolelor; ele erau clare şi se 
constituiau în relatări limpezi, sugerând mereu că Al 
Doisprezecelea se afla de faţă în timpul unor acţiuni ce 
tocmai se petreceau şi că el nu făcea decât să le descrie pe 
măsură ce le vedea. Insuşi negustorul era personaj în 
această întâmplare a discuţiei lor din urmă, nu personajul 
principal, dar totuşi unul dintre cei prezenţi, iar faptele erau 
credibile şi conţineau amănunte pe care doar cineva din 
neamul moesilor le putea recunoaşte. Intâmplarea se 
petrecea de data asta la nord de Istru, într-o davă dacică. 
Moesianul nu-şi amintea s-o fi vizitat vreodată. Printre 
celelalte personaje se afla şi un tânăr bărbat, părând să fie 
unul dintre fiii negustorului. Dar acel fiu, la data când 
povestea Al Doisprezecelea, nu avea decât doisprezece ani. 
Însă relatarea era atât de colorată, încât, după semne 
inconfundabile, străinul putu să-şi recunoască băiatul peste 
alţi vreo cincisprezece ani. Asta îl făcu să se cutremure: Al 
Doisprezecelea nu rătăcea numai în teritorii nestrăbătute 
de el niciodată, dar şi în timpuri diferite de cel în care-i 
rămânea trupul. Ceea ce explica multe din povestirile sale. 
întâmplarea de la miazănoapte de Istru se termină tragic: 
călăreţi străini, purtând căciuli bogate de blană, atacară 
aşezarea şi omorâră tot ce întâlniră în cale. Fiul 
negustorului pieri în acel măcel, în timp ce tatăl scăpă. 

— Foarte rar, îi spuse Al Doisprezecelea, se întâmplă să 
pot povesti cuiva propria-i moarte. Doar sfârşitul meu mi-l 
ştiu prea bine. 

Ceilalţi din încăpere nu puteau participa la discuţie, 
deoarece fiul Astronomului vorbea din nou într-un grai 
străin. 

— N-o să-l las niciodată pe acest fiu al meu să treacă mai 
sus de Istru, se încăpăţână negustorul. In felul acesta 
proorocia ta nu va avea cum să se adeverească. 

De obicei, Al Doisprezecelea nu răspundea în starea 
aceea la întrebări. De data asta însă spuse: 

— Eu nu proorocesc nimic. Eu nu fac decât să spun ceea 


ce văd. Şi ceea ce văd este adevărul. 

Observând cei de faţă că a început să se închege un 
dialog între tânărul aflat în transă şi străinul din neamul 
moesilor, cerură imediat să li se traducă şi lor înţelesul 
cuvintelor. Dar negustorul îl întrebă în aceeaşi limbă 
necunoscută pe Al Doisprezecelea: 

— Şi moartea ta? Cum e moartea ta, de spui că o vezi de 
atâtea ori? 

— Eu văd moartea mea şi moartea mea face atunci parte 
din adevăr. 

— Atunci... ? Şi ce este adevărul? 

— Adevărul este ceea ce văd. 

Apoi băiatul vorbi despre alte lucruri şi negustorului îi fu 
imposibil să mai intre în contact cu el. După o vreme nici 
sensul şi apoi nici cuvintele nu le mai pricepu. Incetul cu 
încetul, vorbele celui de Al Doisprezecelea se transformară 
într-o bolboroseală ininteligibilă, la fel cum ininteligibilă i-a 
fost vorbirea şi până atunci pentru ceilalţi ascultători. 
Nemaipricepându-l, străinul începu să analizeze partea pe 
care a înţeles-o. În special definiţia adevărului îl nemulţumi 
profund: ceea ce vedem este de prea multe ori închipuire, 
cel mai des doar o părere şi absolut întâmplător şi neştiut 
de noi este momentul când realitatea ni se relevă prin văz. 
Şi chiar dacă ni se relevă, neştiind când se petrece acest 
moment, noi îl lăsăm să treacă neştiut, asemenea celorlalte 
momente. De aceea, îşi continuă străinul din neamul 
moesilor gândul, dacă doar pe atât se bazează adevărul 
băiatului, înseamnă că şi întâmplarea din dava dacică poate 
să fie doar o fantoşă, o iluzie, neatingându-i niciodată fiul. 
Dar speranţa aceasta era firavă: un om în transă nu este 
decât gura unui zeu - ceea ce spune el atunci nu este ceea 
ce văd ochii unui muritor de rând!. 


1 Câteodată aceste credinţe ale contemporanilor în adevărul celor spuse 
de Al Doisprezecelea în transă depăşesc simpla naivitate. Nu este însă 
nici prima şi nici ultima oară când oamenii se lasă seduşi de o explicaţie 
stranie a unui lucru pentru ei de neînțeles. Dorinţa motivării cât de cât 


Ros de îndoieli şi chinuit de spaimă, negustorul nu putu 
să le povestească decât crâmpeie celor de faţă, crâmpeie 
din crâmpeiele relatării ascultate. 

Trebuiră să mai treacă ani până ce Astronomul să poată 
înţelege acele fragmente, atunci când ele se vor fi adăugat 
deja unor alte crâmpeie, atingând limita când vorbele ajung 
a spune ceva. Pe negustorul din neamul moesilor nu l-a mai 
întâlnit niciodată. 


Şi anii trecură. Al Doisprezecelea purta diferite amulete 
prescrise de tatăl său, astfel încât răul din el fu trimis spre 
antipământuri. Răul acesta nu s-a întors niciodată reflectat 
spre Terra. Deocamdată. Deşi unele guri rele spuneau că 
Astronomul, printre multele arme cumplite pe care le 
cunoştea, ar fi posedat-o şi pe aceea capabilă de a extrage 
- prin puteri apotropaice - boala dintr-un individ, de a o 
îndepărta până la distanţe vizând planetele cele mai 
excentrice tocmai în momentele când acele planete, în 
funcţie de poziţia lor relativă, preiau funcţiile unei oglinzi, 
redirijând toate relele din nou spre Terra, însă în aşa fel 
încât să-i ajungă exact pe acei muritori ce-i predestina Al 
Unsprezecelea în acest scop. Teama faţă de Astronom era 
atât de iraţională încât, se pare, unele cetăţi ar fi încercat 
să apeleze la sprijinul lui pentru a aduce molime în 
rândurile duşmanilor. Însă faptul că Astronomul nu ar fi 
acceptat nici o ofertă, oricât de generoasă, pentru a 
satisface asemenea pretenţii, ne îndreptăţeşte să credem 
că şi insistenţele au încetat şi că din acest aspect al faimei 
„primului savant damnat” nu a rămas decât teama ca faţă 
de o ameninţare potenţială, oricând posibilă, dar niciodată 
întâmplată. 

Oricum, boala fiului Astronomului se ameliora, chiar dacă 
foarte încet şi chiar dacă mai permitea unele răbufniri 


logice a unui fenomen, pentru care lumea nu era pregătită, a dus 
întotdeauna la teorii pe cât de tentante, pe atât de aberante. 


spectaculoase. La aceasta se mai poate adăuga şi faptul că 
- pe ascuns, pentru a-i nu-i strica prestigiul tatălui, în sensul 
că ar fi pus sub îndoială credinţa familiei în eficacitatea 
teoriei apotropaice - mama a dormit împreună cu Al 
Doisprezecelea o noapte într-o peşteră renumită pentru 
puterile ei tămăduitoare. Acolo, printre câini şi şerpi, printre 
mulţi alţi bolnavi cărora li s-au dat în prealabil cupe cu 
băuturi liniştitoare, somnul acela benefic a contribuit - 
poate - şi el la recuperarea băiatului. 

Dar pentru că accesele, deşi tot mai rare, erau tot mai 
spectaculoase, Astronomul continua să-şi supravegheze 
sever feciorul, limitându-i viaţa la hotarele locuinţei şi la 
scurte plimbări însoţite seara pe malul mării. La care se 
adaugă faptul că, la vârsta potrivită, îl căsători, iar peste un 
an deveni şi Al Unsprezecelea bunic. 

Naşterea copilului - şi apoi a încă doi fraţi ai acestuia - 
constitui un eveniment ce-l modificase profund pe Al 
Doisprezecelea. In sfârşit, se părea că şi-a găsit liniştea. 
Stătea ore în şir şi privea bebeluşul în tăcere, fără ca să afle 
vreodată cineva la ce se gândea între timp. Doar privirea îi 
spunea multe: uneori era de o bucurie fără margini, alteori 
melancolic, câteodată neliniştit. Niciodată în preajma fiilor 
săi n-a fost cuprins de accese, deşi mama bănuia că în 
prezenţa copiilor crizele se petreceau în interiorul lui. Ea, 
fiind obişnuită să-l observe de atâţia ani, sesiză că, uneori, 
în timp ce se afla de mai multe ore în faţa unuia dintre 
copii, privindu-l în linişte, începea să-şi mişte abia 
perceptibil buzele. Nici o şoaptă nu se putea auzi atunci din 
gura sa, însă mama era convinsă că el continua în acele 
momente să spună vorbele neînţelese rostite adesea în 
transă. Doar corpul îi rămânea scutit de convulsii, de parcă 
în prezenţa copiilor sufletul celui de Al Doisprezecelea 
putea ieşi mai uşor din închisoarea trupului, pentru a 
cutreiera apoi în voie în spaţii şi în timp. Starea celui de Al 
Doisprezecelea se ameliora, dar mama era înnebunită de 
spaimă ca nu cumva boala să fi fost absorbită de copii. Şi 


chiar după ce aceştia au crescut sănătoşi, bunica lor nu se 
putea despărţi de teama că boala să nu izbucnească dintr- 
un moment în altul. 


În jurul vârstei de douăzeci de ani, Al Doisprezecelea făcu 
o criză mai cumplită decât de obicei. Se plimba pe malul 
mării, era singur în seara aceea, întovărăşit doar de sclavul 
care avea ordin de a nu-l slăbi nici o clipă din priviri şi de a-l 
împiedica, la nevoie, să părăsească itinerariul ce-i fusese 
îngăduit. (Dar mai niciodată n-a fost cazul să se intervină în 
această privinţă: Al Doisprezecelea îşi urma stereotip 
drumul şi s-a opus chiar el să meargă într-o seară mai 
departe de punctul extrem al domeniului familiei, atunci 
când soţia l-a rugat s-o facă. Se părea că-i era groază de 
necunoscutul care, pentru trupul său, începea dincolo de 
strâmtele locuri cu care se obişnuise, spre deosebire de 
sufletul deprins să-i hoinărească aiurea.) Criza aceea fu atât 
de cumplită, încât sclavul se sperie şi strigă după ajutor. Fu 
auzit de unul dintre romanii mişunând acum prin oraş. 
Acesta se aplecă asupra bolnavului, însă, auzindu-i 
bolboroseala, deveni atent la cele spuse de Al 
Doisprezecelea. După ani de zile, aceasta a fost cea dea 
doua întâmplare când s-a nimerit să se afle de faţă cineva, 
capabil să înţeleagă graiul locului unde tocmai rătăcea 
sufletul fiului Astronomului. 

Nu era latina cea în care vorbea de data asta Al 
Doisprezecelea, ci un dialect al unei limbi din nord. Am 
putea spune că a fost cu totul uimitor că s-a întâmplat să se 
afle de faţă un om crescut taman în locurile de unde 
provenea acest dialect, dar nu este aşa. Pe de o parte, 
ziceau oamenii, nu este nimic uimitor în ceea ce doresc zeii 
să înfăptuiască, pe de altă parte, ne place să ne minunăm 
doar în cărţile scriitorilor de diferitele coincidenţe, în timp 
ce viaţa aranjează lucrurile de atâtea ori într-un mod mult 
mai straniu decât este un om în stare să premediteze şi, în 


sfârşit, dacă ne gândim că atâţia ani băiatul a tot vorbit în 
transă fără a-l înţelege nimeni - cu singura excepţie deja 
menţionată -, era firesc ca până la urmă să mai apară 
cineva care să fie în stare să-i înţeleagă spusele. 

Romanul acela a ascultat relatarea bolnavului - atât de 
exactă, încât aveai impresia că el vede tot ceea ce tocmai 
descrie -, i-a tradus-o sclavului, iar acesta a povestit-o mai 
departe. Descrierea era logică, însă contravenea făţiş 
realităţilor timpului, aşa încât părea mai plauzibil să-l 
consideri cu minţile rătăcite pe cel ce afirma asemenea 
lucruri. Era vorba, în cele spuse de bolnav, despre cucerirea 
Syracuzei de... către romani, aliaţii de atunci ai cetăţii, 
despre un bătrân cocoţat pe ruinele unei case, 
blestemându-i pe soldaţii care-i prădau avutul, despre 
oameni fugind înnebuniţi pe străzi şi pieţe, fără să li se facă 
vreun rău fizic, dar fiind despuiaţi de toate bunurile lor, 
despre nişte bărbaţi înarmaţi ducând o ultimă rezistenţă 
inutilă pe Epipolee. Apoi povesti despre câteva scene crude, 
la care parcă asista în clipa aceea plin de groază, la excese 
pe care ostenii îmbătaţi de victorie le-au săvârşit împotriva 
ordinului de a cruța vieţile oamenilor. Poveşti despre o fată 
din Ahradina, înălţimea ce domina centrul oraşului, fată 
smulsă de soldaţi şi dusă într-o casă vecină, pustie acum, 
despre ţipetele ei şi despre rânjetele bestiale ale 
agresorilor, despre un bărbat care a vrut să-i sară în ajutor 
şi care, fiindcă s-a opus atacatorilor, a fost ucis pe locul 
unde se distrau legionarii, despre un alt bătrân sosit şi el 
acolo, promiţându-le romanilor aur în schimbul fetei, despre 
scena ce se prelungea şi despre faptul că bătrânul a adus 
într-adevăr aurul făgăduit şi care i-a fost luat fără ca 
distracţia să înceteze, despre gălăgia venind de departe, 
din spatele zidurilor ce înconjurau Neapolele, gălăgie din 
care nu se putea deduce din Ahradina dacă semnifică o 
ultimă rezistenţă a oraşului sau dacă reprezintă un alt loc al 
jafului. 

Relatarea părea atât de vie, atât de convingătoare, încât 


era greu să iei în considerare anacronismul: faptul că nu 
cartaginezii ar fi cei ce ar devasta oraşul, ci romanii, marii 
aliaţi. Dar cel care auzea toate aceste grozăvii n-avea timp 
de îndoieli, relatarea continua cu descrierea cadavrelor şi a 
incendiilor şi se reîntorcea mereu la învingătorii ce se 
distrau cu fata. Nimic nu cruța urechile ascultătorului: şi 
cruzime, şi inconştienţă, şi beţia victoriei, şi deznădejdea 
paralizantă a celor înfrânți. Până şi o altă scenă incredibilă 
fu amintită: moartea lui Arhimede, ucis de un soldat roman 
şi înmormântat cu onoruri de către aceiaşi învingători. Totul 
era incredibil şi totul era foarte viu. Şi, atunci, fata strigă 
prin gura celui de Al Doisprezecelea: 

— lată ce s-a ales din mine! lată ce s-a ales din Syacuza! 
Viitorul mi se pare un monstru cu douăzeci şi şapte de 
capete şi trei sute douăzeci şi şapte de ochi! lar limbile sale 
sunt nenumărate: câte una pentru fiecare om! 

Apoi vocea bolnavului se gâtui. Sunete ininteligibile se 
amestecară o vreme cu frânturi de fraze, cu părţi de 
cuvinte, cu vocale disparate, iar gura i se umplu de spumă. 
Sclavul se grăbi să-i vâre o cârpă între dinţi, pentru ca să 
nu-şi muşte limba. Abia spre miezul nopţii, suferindul 
adormi. 

L-au dus acasă, însă cele spuse au fost tăinuite cu grijă. 
Sclavul fu omorât, iar străinul trebui să părăsească în grabă 
cetatea. Dar nu se viciase în felul acesta nici legea 
ospitalităţii: străinul însuşi fusese atât de tulburat, încât 
dori singur să se îndepărteze cât mai repede de tânărul 
acela atât de ciudat, prin gura căruia nu ştiai cine vorbeşte 
şi dacă este bine să-l asculţi sau nu. Relatarea aceasta nu 
era folositoare pentru nimeni. Bolnavul nu-şi aducea aminte 
de ea. Doar că într-o zi întâlni pe malul mării o fetiţă 
jucându-se împreună cu alţi copii în nisip. Al Doisprezecelea 
se opri în faţa ei şi o măsură îndelung, apoi strigă: 

— Tu eşti cea de care-şi vor bate joc învingătorii! Tu eşti 
chipul Syracuzei! 

Nu-l  pricepu nimeni, dar peste ani, când Al 


Doisprezecelea va fi de mult mort, după ce nici regele 
Hieran nu va mai fi în viaţă, după ce Syracuza va trece de 
partea punilor cei ce au avut cunoştinţă de această relatare 
atât de tăinuită de fiul Astronomului trăiră o grozăvie prin 
care parcă mai trecuseră. Faptul era atât de cumplit, 
sentimentul atât de straniu, încât fiecare simţi un sacrilegiu 
în al mai împărtăşi şi altora. Şi n-au făcut-o nici după ce 
vremurile s-au mai liniştit. 

Redusă la viaţă, viziunea celui de Al Doisprezecelea muri 
cu totul. 


Dar vorbele sale fură tot mai mult înţelese de alţii. 
Verbele, dar nu şi sensul lor. Multora dintre povestirile celui 
de Al Doisprezecelea li se căuta tâlcul, fără ca acesta să 
poată fi descifrat, pentru simplul motiv că (poate) nici nu 
exista. 

Un ligur, trecând prin Syracuza şi aflat în casa 
Astronomului cu scopul de a primi un talisman tămăduitor 
pentru fratele lui, care avea picioarele paralizate, fu martor 
la o altă criză a celui de Al Doisprezecelea, dar fu şi singurul 
dintre cei de faţă ce i-a înţeles cuvintele. Ceea ce a tălmăcit 
el nu a putut fi explicat nici atunci şi nici altă dată. După ce 
s-a stabilit că bolnavul avea capacitatea de a emigra şi în 
timp, s-a crezut, că Al Doisprezecelea ar fi relatat lucruri al 
căror soroc nu venise, motiv pentru care nu puteau fi INCA 
înţelese. Şi cu mult, multe alte prilejuri s-a dat această 
explicaţie. 

În ziua aceea ligurul a tradus: „Bolnavul vede un câmp 
larg şi pavat tot cu o piatră atât de bine lucrată, încât nu se 
pot desluşi spaţiile dintre diferitele bucăţi. Parcă s-ar afla pe 
un platou înalt şi foarte neted. O mulţime de oameni stau 
înşiraţi în acel loc şi alţii vin întruna. Printre ei, bolnavul 
pomeneşte un nume: Ţipor. Pe platou se află şi alte 
persoane, mult mai puţine decât cele înşirate, ultimele 
păzindu-le parcă pe primele. Tot spaţiul este dominat de un 


fum puternic şi din toate părţile se aud ţipete. Nu e nici târg 
de sclavi şi nici procesiune religioasă nu e. Scena este 
nesfârşită şi parcă fără de sfârşit. Şi vaietele celor 
încolonaţi sunt parcă aceleaşi: copiii smulşi de lângă mame, 
bătrânii de lângă cei ce-i sprijineau, femeile de lângă soţii 
lor. Este foarte frig, însă nimeni nu se plânge de frig; eo 
gălăgie îngrozitoare, dar nimeni nu pare s-o audă, fiecare 
fiind parcă atent doar la propriu-i glas”. (Al Doisprezecelea 
aminti şi de nişte lupi, asmuţiţi din când în când de cei 
părând a fi paznicii, iar oamenii care au auzit despre 
această relatare au căutat şi simbolul lupilor. Mai târziu, 
peste ani, alţii au încercat să-i identifice, văzând în acele 
animale fiarele sălbatice stârnite în arenă asupra altor 
oameni. Dar existau şi amănunte ce nu se potriveau. ŞI 
iarăşi, după alţi ani, s-au făcut noi asociaţii. Aproape de 
zilele scribului, într-o gară din Polonia ocupată, scena a 
reapărut ca o străfulgerare. Apoi - cel puţin pentru o vreme 
- şi această poveste a fost uitată cu totul.) 

Relatarea celui de Al Doisprezecelea a fost lungă, însă 
deşi ligurul traducea conştiincios tot ce auzea, acţiunea nu 
mai avansa deloc. Bolnavul amintea iarăşi şi iarăşi acele 
strigăte disperate, aceleaşi vaiete, aceleaşi comenzi. 
Fumul, provenit de la nişte maşinării ale unor zei 
subpământeni şi însoţit din când în când de un şuierat 
macabru, nici nu se înteţea, dar nici nu se ridica de tot. 
Tabloul însuşi părea să provină din infern: buni sau răi, 
bogaţi sau săraci, vinovaţi sau nu, toată mulţimea aceea, 
fiinţe nici vii, nici moarte, se tânguia în lipsa unui Haron să-i 
treacă Aheronul. Dar ei parcă ştiau că şi în eventualitatea 
că luntraşul s-ar ivi, el nu-i va lua în luntre, deoarece ei nu 
s-au bucurat de ritualurile obişnuite şi nu li s-a lăsat nici 
măcar obolul de plată. Ei nu erau încă nici morţi, pentru a-şi 
găsi liniştea. 

Doar scribul, cel ce a „văzut” şi viaţa celui de Al 
Doisprezecelea şi gara de triere a acelui lagăr de 
exterminare nazist, doar scribul este capabil să facă unele 


eventuale legături. Dar, ştiind prea multe, n-ar fi exclus să 
forţeze şi el - fără să vrea - lucrurile. 

Vorbele celui de Al Doisprezecelea păreau fără de 
început şi fără de sfârşit, povestea nici măcar nu se repeta, 
ci trena în aceleaşi descrieri, privite de fiecare dată din alt 
punct. Până ce bolnavul păru să dea de o figură cunoscută, 
o femeie, un personaj pe care unii l-au identificat apoi în 
fata  batjocorită de învingători în relatarea cuceririi 
Syracuzei. Ea, cea care pătimise atâta în acel delir, se afla 
din nou printre victime. 

Când îi auzi vocea, Al Doisprezecelea păru s-o 
recunoască întru totul: 

— Nici un Orfeu? Nu mai există nici un Orfeu? strigă fata, 
chemând un salvator s-o ducă iarăşi printre vii. Dar 
invocaţia ei era pur retorică. 

Încetul cu încetul, ligurul se poticni tot mai des în 
traducere, până ce nu reuşi să mai desluşească nimic. 
Buzele bolnavului se mişcau în continuare neliniştite, apoi 
spuma le acoperi ca şi lava craterului unui vulcan agitat. Al 
Doisprezecelea adormi, în sfârşit, dar cei ce l-au cunoscut şi 
au ajuns să afle până la urmă această relatare, i-au căutat 
şi pe mai departe semnificaţiile. Fără a le găsi vreodată. ŞI 
iar au spus oamenii: „Poate că timpul acestei poveşti n-a 
venit încă”. Şi se încurcau şi pe mai departe în amănunte. 


Pe lângă toate, nu fiecare scenă apărută în stare de 
transă avea epica ei. O parte din ele nu erau decât simple 
tablouri vivante. Sau poate nu-şi mai aducea ulterior Al 
Doisprezecelea aminte începutul şi sfârşitul, în unele 
cazuri? Una dintre aceste scene reprezenta o stradă 
pavată, pe care uneori se apropia alteori se îndepărta un 
personaj anume, întotdeauna acelaşi. Al Doisprezecelea ştia 
că vede un „strămoș al lui Ţipor” - sau un urmaş al aceluiaşi 
-, dar nu ştia cine a fost Ţipor. Momentul acesta nu avea 
nici debut, nici intrigă, nici deznodământ. Personajul umbla 


pe stradă. 


O altă relatare, căreia nu i s-a găsit descifrarea, provine 
aproximativ din aceeaşi perioadă cu cea despre mulţimea 
terorizată de pe platou. Al Doisprezecelea povesti în ziua 
aceea despre un singur personaj şi, fiindcă vorbea în 
greacă, s-a crezut o vreme că acţiunea trebuia să se 
petreacă întruna dintre insulele din Marea Egee. În Lemnos, 
a pretins cineva crezând a fi recunoscut dialectul, în 
Samotrace susţinea altcineva, aducând argumente de 
acelaşi ordin. Pe urmă, însă a fost descoperită o remarcă 
iniţial neluată în seamă: bolnavul ar fi afirmat că n-ar fi 
decât un simplu călător „care a văzut toate astea”- şi acum 
le povestea. 

Aici trebuie făcută o precizare: cam de pe vremea când 
împlinise douăzeci de ani, Al Doisprezecelea era însoţit 
mereu nu numai de un sclav, menit să aibă grijă de el să nu 
se îndepărteze prea mult de locurile permise şi să-i dea 
sprijin atunci când izbucnea o nouă criză, dar şi de un al 
doilea sclav, acesta având ştiinţă de carte şi purtând asupra 
lui cele necesare pentru a nota tot ceea ce vorbea bolnavul 
în transă. O asemenea măsură de prevedere ar fi trebuit să 
permită să ne rămână o parte din descrierile acestor 
deliruri, dar în legătură cu fidelitatea transcrierii trebuie 
păstrate nenumărate rezerve, cel ce le-a notat neposedând 
de cele mai multe ori limba în care se exprima Al 
Doisprezecelea, aşa încât completa lacunele cu sunete ce i 
se păreau lui că s-ar potrivi. Multe protocoale nu aveau de 
aceea nici un sens, iar altele, scrise în limbi pe care sclavul 
poliglot le înţelegea mai mult sau mai puţin, conţineau 
numeroase alte lacune şi, probabil, şi foarte multe confuzii 
de termeni. Unele dintre aceste înscrisuri ni s-au păstrat, în 
ciuda faptului că Astronomul le ţinea la loc sigur, cu intenţia 
clară de a le distruge în clipa când riscau să ajungă pe 
mâini străine. Ele au reprezentat sursele inestimabile - 


descoperite într-un corpuscul de texte vechi - de care s-a 
putut servi scribul în munca sa. Dar fiindcă aceste 
însemnări sunt aşa cum sunt, nici măcar scribul nu 
garantează de autenticitatea fiecărui cuvânt. 

lată, deci, ce a văzut călătorul grec - din Lemnos sau din 
Samotrace - pe insula unde a întâlnit unicul personaj al 
acestei întâmplări, personaj numit de el la un moment dat 
dintr-un motiv necunoscut „Marele Eunuc”: acţiunea se 
petrece undeva în mările sudului, poate nu departe de 
ţărmul sud-estic al Africii, poate şi mai departe, în apropiere 
de India sau oriunde altundeva la limita Oceanului. 
Vegetaţia luxuriantă, peştii zburători şi animalele ciudate 
ne trimit spre aceste locuri. Omul însuşi, acel individ solitar, 
era îmbrăcat în straie ciudate, folosea un mie obiect din 
care scotea fum pe nas şi pe gură şi vorbea o limbă în care 
„nu te puteai înţelege”. El şi-a condus oaspetele într-o grotă 
straniu amenajată, unde maşinării ciudate îndeplineau 
diferite sarcini, al căror rost grecul nu l-a putut pricepe. Dar 
străinul urmărea cu atenţie munca bizară a acelor maşinării 
şi nota fără întrerupere ceva ce părea a fi rezultatul acelei 
munci. Grecul a stat cu „Marele Eunuc” două zile şi două 
nopţi: în tot acest timp gazda n-a mâncat nimic şi n-a pus o 
clipă capul jos pentru a dormi; n-a manifestat nici teamă şi 
nici n-a luat vreo măsură de siguranţă, atunci când oamenii 
grecului au pătruns în grotă. Părea convins că nu poate fi 
atacat, sau poate că pur şi simplu nu ştia că există agresori 
şi victime. Atunci când unul dintre marinari a luat o 
maşinărie mică în mână, cu gândul de a o duce pe vas, 
aceasta s-a dezintegrat într-o pulbere fină, apoi a dispărut 
şi acel praf. Indigenul, cel ce a observat totul, n-a dat nici 
un semn de nelinişte, văzând cum i-a dispărut un lucru. El 
continuă să noteze conştiincios tot ce realizau celelalte 
maşinării. 

În relatare se povesteşte cum călătorul grec ar fi plecat 
de pe insulă, lăsându-l pe ciudatul ei stăpân în grota unde- 
şi vedea de lucrările sclavilor săi mecanici. O furtună 


cumplită l-ar fi obligat să se întoarcă, pentru a-şi repara 
corabia. „Marele Eunuc” se afla tot în grotă şi îşi vedea pe 
mai departe de ale lui. Oamenii exploratorului ar fi tăiat 
nestingheriţi copacii trebuincioşi, ar fi făcut reparaţiile 
necesare şi ar fi dus cu ei, drept amintire, păsări şi plante 
de pe insulă. Abia ieşiţi din nou în larg, amintirile luate se 
transformară şi ele, asemenea acelei mici maşinării, într-un 
praf fin, apoi dispărură cu totul. 

Atunci au hotărât să revină pentru a treia oară. Dar abia 
apropiindu-se de țărmurile verzi, văzură un fum negru 
acoperind cerul şi simţiră nişte zdruncinături îngrozitoare. 
Corabia se legănă deasupra valurilor gata de a fi înghițită, 
iar călătorii putură vedea jerbe de foc urcându-se spre cer 
şi insula întreagă frământată de cutremur şi dispărând sub 
ape. Ceva, ca un vulcan cumplit, răsturnă ostrovul, 
făcându-l să se întoarcă pentru totdeauna în Ocean. 
(Bazându-se pe acest fragment, unii comentatori au vorbit 
despre Atlantida. Dar continuarea îi contrazice imediat.) 
Ingroziţi de spectacolul la care au asistat, dar fericiţi că în 
mod incredibil au scăpat cu viaţă, grecul şi marinarii lui s-au 
grăbit să părăsească în cea mai mare viteză nişte locuri 
atât de primejdioase. Însă n-au navigat decât două zile şi 
au dat de o nouă insulă, unde, debarcând, l-au găsit pe 
acelaşi străin cu straie ciudate, notând mai departe într-o 
grotă identică aceleia vizitate pe pământul abia înghiţit de 
ape. Totul s-a repetat în acelaşi mod: şi prima întâlnire, şi 
întoarcerea forţată şi cea de a treia revenire, şi explozia 
cumplită a vulcanului. Şi, cale de drum de două zile, o nouă 
revedere şi reluarea aceluiaşi scenariu. 

Apoi vorbele bolnavului nu s-au mai înţeles şi gura i s-a 
umplut de spumă. 

Nimeni n-a reuşit vreodată să explice această povestire, 
iar după atâtea încercări neizbutite, oamenii au şi uitat-o. 
(De altfel, poate că şi interpolările şi pasajele corupte să fi 
îndepărtat-o atât de mult de o explicaţie verosimilă.) 


Al Doisprezecelea s-a născut într-o zodie prea puţin 
favorabilă. Poate că dacă n-ar fi fost fiul autorului teoriei 
apotropaice, soarta îi era alta. Dar ce reclamă pentru tată 
ar fi constituit un urmaş bolnav vorbind lucruri de neînțeles 
şi nereuşind să facă nimic în viaţă până la douăzeci şi cinci 
de ani, fără a se arăta vreo perspectivă ca măcar mai târziu 
să se ivească vreun prilej de a se afirma într-un domeniu 
oarecare? Sigur, s-ar fi putut pune şi altfel problema, iar 
mama - ca orice mamă - o şi punea altfel: „boala sfântă” nu 
e o boală ca oricare alta şi chiar şi prin numele ei îi arată 
caracterul deosebit şi demn de stimă; vorbele rostite în 
transă erau comparabile cu cuvintele spuse de Pythea (mai 
limpezi însă) şi doar încăpăţânarea tatălui de a-l ţine izolat 
l-a privat de un renume, poate uriaş; faptul că şi-a asigurat 
nu un urmaş, ci trei, trebuia pus de asemenea pe cântar, 
mai ales că toţi cei trei băieţi erau sănătoşi. Nu, dacă privim 
prin ochii mamei situaţia celui de Al Doisprezecelea, 
lucrurile nici nu erau atât de grave. 

Dar dacă nu ne luă nici după tată şi nici după mamă, ci 
apreciem destinul celui de Al Doisprezecelea chiar prin 
optica acestuia? Greu de dat răspuns, deoarece astăzi nu 
mai avem nici o informaţie în această privinţă. După toate 
aparențele, fiul Astronomului părea până la vârsta de 
douăzeci şi cinci de ani dacă nu fericit, măcar pe deplin 
împăcat cu soarta. Işi petrecea mai tot timpul printre cărţi 
şi printre mulţimea de câini, care, se spunea, mişunau în 
casa tatălui său ca în templul lui Ardranos. Niciodată n-a 
făcut nici cea mai mică încercare de a depăşi limitele 
impuse de Astronom de a ajunge în oraş, de a se întâlni şi 
cu alte persoane, de a-şi urma voinţa în vreo direcţie 
anume. Singurele lui ieşiri din perimetrul stabilit au fost 
prilejuite de acea unică încercare a mamei de a-l vindeca în 
timpul unui somn printre câini şi şerpi, într-o peşteră 
celebră, şi cele câteva plimbări în Insula Ortygia, unde 
templul străvechi al lui Apollon părea să-i ofere o linişte 


aparte. În clădirea aceea scundă toţi muşchii feţei i se 
destindeau şi stătea ore în şir zâmbind şi gândind cine ştie 
unde. Să fi fost atât de lipsit de ambiţii sau pur şi simplu 
sărac la minte? Cunoştinţele sale generale n-ar indica în 
nici un caz oligofrenia. Al Doisprezecelea s-a bucurat de o 
instrucţie îngrijită şi a uimit toţi dascălii avuţi prin memoria- 
i ieşită din comun. (Ba, se spune, pedagogii lui ar fi fost 
surprinşi şi de anumite date ivite din gura elevului lor, date 
pe care nici ei nu le cunoşteau, pe care, deci, nu i le-au 
putut transmite, dar care, la o verificare migăloasă şi nu 
întotdeauna lesnicioasă, se dovedeau exacte. Totuşi, poate 
că aceasta nu reprezenta decât un ecou al legendei.) Doar 
că memoria îi era inegal exploatată: uneori Al 
Doisprezecelea nu răspundea în nici un fel, alteori dovedea 
că tot ce a auzit vreodată i-a rămas înmagazinat pentru 
vecie. Ferestrele creierului i se deschideau după un orar de 
nimeni ştiut. 

Al Doisprezecelea părea cu totul nepăsător faţă de 
privaţiuni şi trăia după o filosofie care îi spunea că faptele 
oamenilor sunt atât de perisabile, încât este absolut 
indiferentă strădania de a realiza lucruri deosebite. De 
aceea îşi economisea întreaga energie pentru călătorii în 
timp şi spaţiu. lar preţul plătit pentru ele era pe măsură: ele 
îi sugeau întreaga viaţă şi fiecare revenire se dovedea mai 
dificilă, şi fiecare criză mai gravă. Dar dacă se prelungeau 
perioadele când nu era bântuit de deliruri, mama sa avea 
impresia că fiul ei le regretă. Era de parcă el îşi dorea boala 
asemenea unui împătimit, suportând cu greu frustrarea de 
la obiectul viciului. Ce l-a putut face să-i placă atât de mult 
„călătoriile” acestea, este greu de spus, cu atât mai mult cu 
cât relatările pricepute se refereau mai ales la scene 
coşmareşti, la care se implica prin apropierea faţă de 
evenimente. Poate o curiozitate nestăpânită de a afla locuri 
şi personaje noi, poate o plictiseală nesfârşită faţă de 
prezentul ce - totuşi! - nu-l satisfăcea, poate speranţa 
nedezminţită niciodată că, printre atâtea scene cumplite, 


trebuie să apară şi altele, răscumpărându-le pe primele, 
poate o asumare miraculoasă a logicii dezvoltării ducându-l 
la concluzii pe care halucinaţiile nu făceau decât să le 
confirme. Sau poate că a sorbit într-una dintre întrupările 
sale din izvorul Lethe şi setea stârnită nu şi-a mai putut-o 
astâmpăra... Toate aceste ipoteze se leagă unele de altele. 
să fi fost boala celui de Al Doisprezecelea boala unui 
vizionar, a unuia dintre mulţii „vizionari” ai istorici? Unele 
indicii ne fac să credem că Astronomul ar fi văzut în felul 
acesta manifestările fiului său. Şi mai putem să bănuim, pe 
baza aceloraşi indicii, că nu numai prejudecățile şi propriile- 
i interese i-ar fi dictat atitudinea faţă de cel de Al 
Doisprezecelea, ci şi o spaimă neînţeleasă faţă de 
revelaţiile desluşite în delirurile băiatului bolnav. Şi iarăşi 
nevoia unei explicaţii, oricât de absurde, îi dicta atitudinea. 


În ultimii doi ani de viaţă, Al Doisprezecelea pare să-şi fi 
schimbat poziţia faţă de existenţă. Tot atunci a încercat să 
noteze şi el o parte dintre cele trăite de sufletul său în 
momentele când hoinărea departe de Syracuza. Nu ne-a 
rămas nici un rând original din aceste încercări şi nici nu ne 
putem exprima asupra conţinutului lor. Al Doisprezecelea, 
care, de cele mai multe ori, uita cu totul cele ce i s-au 
relevat în stare de transă, ar fi putut foarte greu să mai 
noteze lucrurile şterse de somnul greu de după acces. Să fi 
recurs la un sclav să noteze totul „pe viu” era la fel de 
dificil, pe de o parte pentru că acel sclav s-ar fi jucat cu 
propria-i viaţă, pe de altă parte fiindcă nu exista cineva să 
posede toate limbile şi toate graiurile în care delira şi, deci, 
n-ar fi putut transcrie ceea ce nu pricepea. 

Şi azi unii oameni în Sicilia îşi mai amintesc legenda după 
care un tată ar fi fost obligat să-şi ucidă fiul, deoarece 
acesta prorocea pieirea statului şi-i descuraja, astfel, pe 
oameni în momentele grele. Al Doisprezecelea nu numai 
vorbea, dar, mai nou, şi scria. Acest lucru devine evident 


tot din  precizările istoricilor. Cineva a comparat 
fragmentele celui de Al Doisprezecelea cu Cărţile Sibilinice. 
Dar asta numai fiindcă tradiţia romană intra triumfătoare în 
lume. Dacă a scris într-adevăr ceva, fiul Astronomului n-a 
apucat, nici să-şi sistematizeze diferitele deliruri, punându- 
le într-o ordine cât de cât coerentă (cronologică, de pildă), 
nici să formeze un sistem unic al unei „dialectici aplicate”, 
după cum se pare că visa. Fragmentele sale puteau fi 
considerate cel mai mult nişte bruioane pentru o lucrare pe 
care doar timpul vieţii lui zbuciumate ar fi putut-o constitui, 
indiferent de modul cum au ajuns aceste bruioane că fie 
puse în slove. 

Este probabil că Astronomul să fi strâns cu grijă scrierile 
datorate fiului său, dar că acesta l-ar fi înspăimântat în aşa 
o măsură încât el însuşi, departe de a le folosi, s-a 
îndepărtat tot mai mult de mantică, închinându-şi timpul 
meşteririi unor oameni mecanici mai mult sau mai puţin 
izbutiţi. 

Vremurile erau tot mai grele, Syracuza se afla între două 
mari puteri în plină încleştare, punii deveneau agresivi şi, 
stimulaţi de geniul unor comandanţi energici, amenințau nu 
numai Roma, dar şi pe toţi cei ce nu se aflau alături de 
Cartagina. Stabilirea împărţirii lumii de către diadohi era 
iarăşi ameninţată. Prorocirile celui de Al Doisprezecelea, 
chiar dacă nu explicite, chiar dacă nu slujeau un scop 
anume, puteau semăna confuzie şi descurajare. Puținele 
amănunte ale unui viitor confirmând acele deliruri puteau 
deveni, cu timpul, mai multe. O direcţie se insinua şi nu 
direcţia dorită de Astronom, şi nici cea visată de Syracuza. 
Nimănui nu i-ar fi slujit notițele celui de Al Doisprezecelea. 
Ele nu trebuiau să cadă pe mâini nepotrivite. Şi un lucru, 
dacă există, nu este niciodată destul de păzit. 

Se pare, însă, că grijile pe care şi le făcea Al 
Unsprezecelea erau cu totul ignorate de fiul său: acesta nu 
voia nici el să-şi înstrăineze notițele, tot ceea ce dorea 
reprezenta doar un fel de joc, o revenire la o lume care şi 


lui i se părea străină imediat ce o părăsea, dar care-i mai 
servea drept refugiu în clipele când sufletul îi refuza o 
perioadă mai lungă să hoinărească pe tărâmuri şi în timpuri 
noi. Doar acest „surogat pentru zile negre” îl interesa, nimic 
mai mult. La fel cum nu l-a interesat niciodată orice 
depăşea limitele ce i-au fost stabilite pentru a se mişca, 
cum nu l-au interesat niciodată întâlnirile cu alţi oameni în 
carne şi oase, cum părea să fie satisfăcut pentru totdeauna 
de micul univers unde îi trăia trupul. Doar copiii, copiii şi-i 
admira ore în şir, în tăcere, abia lăsându-şi buzele să se 
mişte în linişte. El n-a vrut niciodată să-şi arate notițele 
altcuiva şi - în fond - nici nu avea cui s-o facă, cercul lui de 
cunoştinţe fiind atât de restrâns. Dar neliniştea tatălui 
exista. Şi pericolul, de asemenea. 

Şi nici măcar notițele acelea nu s-au născut atât de uşor, 
pe cât ar fi de bănuit: ele n-au fost doar rodul unor simple 
transcrieri a celor spuse de Al Doisprezecelea în stare de 
transă. Acesta însuşi le-a revăzut şi recitit cu uimire şi 
încântare. Şi pentru el erau la fel de noi ca pentru oricare 
altcineva, care le-ar fi parcurs pentru prima oară. Dar un 
sentiment incert de deja trăit se insinua în ele imposibil de 
explicitat şi acest sentiment îi dădea un conţinut de 
intimitate. Aventurile parcurse deveneau astfel o repetare. 
Şi îi aparţineau. Însă ele îi dădeau şi o mulţime de informaţii 
- confirmate sau nu -, făcându-l să ştie mai multe decât 
ceilalţi oameni. Un fel de pudoare îi interzicea să se 
folosească de ele. Să le pomenească. Să le aducă drept 
argumente. Ele, aceste stări şi aceste informaţii, îl făceau 
întotdeauna să fie privit altfel de către ceilalţi oameni. Şi 
acest lucru devenise o realitate, ce l-a izolat şi mai mult. 
Cercul sau de cunoştinţe se restrângea încontinuu, unii mai 
plecau, alţii mai mureau, nimeni nou nu mai era admis. Nu 
din cauza interdicţiilor Astronomului: din proprie voinţă. 

Dar în ezitările celui de Al Doisprezecelea a intervenit şi o 
frământare de conştiinţă: din experienţa lui, nici o 
proorocire, a lui sau a altcuiva, nu a putut vreodată să 


aducă alinarea. Sigur, acesta era un lucru imposibil de 
afirmat cu voce tare, el ar fi anulat dintr-o dată credinţa în 
necesitatea consultării oracolelor, a preoţilor, a manticii în 
general. Ce muritor ar fi dispus să accepte ideea că dacă 
există o posibilitate de a-ţi cunoaşte viitorul, să renunţi de 
bunăvoie la ea? 

Intr-o zi avu o discuţie cu tatăl său şi îi ceru să uite tot 
ceea ce a învăţat din studiul aşezării atât de efemere a 
corpurilor cereşti. 

— Ceea ce a mai fost va mai fi şi, dintre atâtea variante 
posibile, lucrurile ajung să se repete întocmai prin însăşi 
epuizarea posibilităţilor. Dar conştiinţa a ceea ce va urma 
nu aduce decât nerăbdare, melancolie şi tristeţe. Şi până la 
urmă disperare şi nimicnicie. Cunoaşterea viitorului le-ar 
lua muritorilor şi ultima iluzie în legătură cu libertatea lor de 
voinţă. 

Insă Astronomul nu putea accepta asemenea gânduri: 
dacă n-ar fi mantica, n-ar fi nici o posibilitate de comunicare 
cu nemuritorii, comandanții n-ar mai şti sub ce auspicii să 
înceapă bătăliile, legiuitorii n-ar putea fi siguri de hotărârile 
lor, marile ctitorii s-ar clădi pe temelii întâmplătoare. 

Dar nu discutau despre acelaşi lucru şi fiului îi deveni 
evident că dialogul nici nu putea avea loc. El nu-şi mai 
mărturisi tatălui trăirile, nu-i mai preciză că rătăcirile în 
timp nu sunt decât actele împrăştiate ale unei realităţi 
continue, evită să-i mai spună chiar şi ceea ce ar fi fost în 
stare să-i spună. 

In unele naraţiuni despre „savantul damnat” există şi 
episodul despre drama relaţiilor cu urmaşul său: în anumite 
variante, tânărul este o fire frivolă, care nu-şi pricepe tatăl 
şi colaborează la pierderea acestuia prin inconştienţă; în 
altele, fiul nu se poate ridica la sfera preocupărilor 
părintelui, provocând o ruptură ce duce de multe ori la 
tragedie; altă dată, tânărul vrea să se folosească de 
puterile oculte ale savantului pentru realizarea unor scopuri 
meschine, atunci când tatăl este cinstit şi a unor țeluri 


umanitariste, atunci când tribulaţiile bătrânului se opun 
binelui general; dar mai există şi motivul în care fiul joacă 
rolul ucenicului vrăjitor, declanşând un mecanism atât de 
teribil, încât „savantul damnat” nu-l poate opri decât prin 
sacrificarea băiatului (la care, de cele mai multe ori, ţine şi 
a cărui moarte face parte din preţul îngrozitor al reuşitei). 
Poate că una dintre rădăcinile acestei credinţe s-a extins şi 
asupra legendelor despre Astronom fiindcă, vorbindu-se 
despre el, s-a vorbit şi despre tragedia care l-a obligat să-şi 
ucidă fiul, pentru că acesta ar fi încercat să-i folosească 
într-un mod dăunător ştiinţa. (Povestea se potriveşte atât 
de bine cu spiritul poeţilor greci, încât răspândirea şi 
credibilitatea de care s-a bucurat e de înţeles.) 

Dar realitatea nu este aceasta. Astronomul nu şi-a 
omorât fiul şi tânărul nu s-a amestecat nici o clipă în 
îndeletnicirile tatălui. Şi nu este adevărat nici că Al 
Doisprezecelea ar fi fost asasinat la ordinul lui Hieron al 
Doilea, regele care a ştiut, la umbra Romei, să păstreze 
suveranitatea şi prosperitatea Syracuzei şi care ar fi fost 
îngrozit de zvonul conform căruia lupta supuşilor săi ar 
putea fi descurajată de prezicerile catastrofale ale fiului 
Astronomului. 

Nimeni nu l-a întrebat vreodată pe Al Doisprezecelea ce 
se va întâmpla, nimeni nu i-a cerut părerea cum să 
procedeze în virtutea prezumtivului viitor, nimeni nu şi-a 
sondat trecutul prin prisma delirului fiului celui de Al 
Unsprezecelea. Prea puţini au ştiut de particularităţile bolii 
acestuia, prea puţini au venit în contact direct cu el, prea 
puţini l-au văzut altfel decât ca pe fiul Astronomului, atins 
de boala sfântă şi studiind retras tainele lumii. Nu altul a 
fost renumele celui de Al Doisprezecelea şi lumea l-a 
respectat ca atare, fără să-i treacă prin cap cuiva să-i 
exploateze darurile. 


Sfârşitul fiului Astronomului trebuie legat de soarta 


notelor după delirurile sale, de acele scrieri ce au fost 
comparate ulterior cu „Cărţile sibilinice”. Niciodată aceste 
manuscrise n-au fost pomenite altfel decât aflate într-o 
deplorabilă stare, lacunele şi suprascrierile făcând de la 
început toate trimiterile să se refere doar la existenţa unui 
text care, cel puţin din câte ştie scribul, n-a fost niciodată 
cunoscut în întregime. Ceea ce duce la concluzia că încă 
iniţial notițele au fost sever cenzurate fie de Astronom, fie 
chiar de Al Doisprezecelea. Puținele fragmente lizibile se 
refereau la ţinuturi irecognoscibile, puţinele exemple redate 
nebazându-se pe trimiteri la textele propriu-zise, ci la 
relatări ale unor martori sau ale unor oameni care au notat 
doar ecouri ale tradiţiei orale. Tot ce ar fi putut servi drept 
indiciu pentru scurgerea evenimentelor reale a fost eliminat 
cu ostentaţie, păstrându-se doar acele descrieri de locuri 
exotice, de obiceiuri neîntâlnite de nimeni şi de evenimente 
pe care contemporanii nu le puteau include în seriile 
cunoscute. Dacă am păstra totuşi comparaţia cu „cărţile 
sibilinice”, noi, cei ce privim cu ochii şi cu ştiinţa de azi a 
istoriei citatele de pe unele fragmente, am putea 
recunoaşte unele similitudini cu evenimente care au avut 
loc mult mai târziu. 

Dar mai ştim că Al Doisprezecelea devenise un duşman 
tot mai fervent al proorocirii, al oracolelor şi al manticii. De 
multe ori argumenta acest lucru spunând că nici măcar zeii 
nu-şi cunosc viitorul, nu din cauză că le-ar fi imposibil să-l 
descopere, ci întrucât cunoaşterea ar distruge până şi 
libertatea lor. Cu atât mai puţin ar trebui muritorii să se 
avânte pe un tărâm atât de straniu, atât de paralizant 
pentru întreaga lor fiinţă. Fiul Astronomului s-a modificat 
mult în ultimii ani de viaţă: devenise toi mai neliniştit şi 
începuse să caute contactul şi cu alţi oameni decât îi 
permitea limitarea impusă de tatăl său. Dar nu-l interesau 
decât aceia ce au fost la Delphi, la Dodona sau oriunde 
vorbea un oracol. Se linişti atunci când îşi dădu seama că 
nici din gura Pythiei, nici din cea a lui Peleas şi nici din vreo 


altă sursă răspunsurile nu erau directe şi că ele trebuiau 
interpretate. Măcar această interpretare mai permitea 
libertate şi posibilitate de decizie. Oracolele nu-l mai 
interesau. Apoi nu-l mai interesă nici ştiinţa tatălui, din 
acelaşi motiv, şi nici prevestirile altor specialişti în ghicirea 
viitorului. O reconstituire perfectă a unor momente 
îndepărtate ce au mai fost, pentru a fi aflate cele ce vor 
veni, i se părea, spre fericire, imposibilă cu ajutorul 
puterilor de care dispunea la ora aceea omul. Din partea 
celorlalţi, pericolul cumplit de cunoaştere a celor ce vor 
urma nu era mai mare decât şansa simplei întâmplări 
oferite de zei. 

Singura fereastră cu adevărat deschisă rămâneau crizele. 
De ele îi era tot mai frică. Sentimentele sale faţă de boală 
deveniră insuportabile: pe de o parte, nerăbdare pătimaşă 
şi curiozitate bolnăvicioasă de a trăi noi experienţe pentru 
excursiile sufletului, pe de alta, spaima de a nu cunoaşte 
ceea ce nu voia să ştie, şi anume cum i-a aşternut soarta 
restul vieţii. Plus că fiecare cunoaştere ar fi dus, inevitabil, 
la impietate. Or pe zei, gândea Al Doisprezecelea, nu 
trebuie să ajungi să-i judeci. lată: Pythagora, în coborârile-i 
în Hades, i-a întâlnit pe Homer şi pe Hesiod pătimind, 
fiindcă s-au erijat în arbitrii faptelor nemuritorilor. 

Însă nu făcea decât să se mintă singur: din halucinaţii 
timpurii, el aflase suficiente scene pentru a-şi putea 
reconstitui o mare parte a trecutului şi a viitorului. Dacă 
poate că a bravat atunci când a afirmat cu mulţi ani în 
urmă că şi-a văzut moartea şi că „moartea sa făcea parte 
din adevăr”, acum amintirile acelea îl constrângeau, îl 
înnebuneau de spaimă şi-l făceau să se revolte împotriva 
lor. În succesiunea evenimentelor trăite în crize, urmau 
întâmplări ce vor trebui parcurse şi în această cealaltă viaţă 
a lui. Printre imaginile ce nu se lăsau descifrate, urmau 
întâmplări nu într-atât de groaznice încât să nu poată fi 
suportate, ci cumplite prin aceea că ar fi fost uşor de evitat 
după gândirea comună a muritorilor. lar el ştia că nu este în 


stare a le elimina. (Eliberat de prezenţa strivitoare a zeilor, 
scribului îi vine greu să urmărească dilema atât de tragică a 
fiului Astronomului.) 

„Între excursiile sufletului şi viaţa liniară din restul 
timpului, am ajuns să le prefer de o mie de ori pe primele. 
Sigur, cealaltă înseamnă familia, băieţii, patria şi tabieturile, 
fiinţa mea cea mai intimă, în ultimă instanţă. Însă vai de cel 
ce-şi cunoaşte viitorul, pentru el şi plăcerile propriului 
univers au dispărut!” spune autorul unei scrisori anonime, 
cuprinse într-un corpuscul de texte antice aflat rătăcit 
printre rafturile bibliotecii mănăstirii din Ferme zu Chiuso. 
(Asemenea manuscrise disparate oferă întotdeauna cele 
mai mari satisfacţii cercetătorului, atunci când le poate găsi 
locul în registrele lumii.) Sigur, este imposibil de atribuit cu 
precizie această scrisoare - din care am extras citatul - 
fiului Astronomului. Dar ea se potriveşte de minune logicii 
sale. În ultimele luni de viaţă a trăit cu spaima că ar putea fi 
singurul muritor introdus atât de departe în descifrarea 
viitorului şi îl îngrozea în primul rând că a apucat să-şi 
cunoască atât de amănunţit propria viaţă, că soroacele se 
tot apropiau şi că el trebuia să li se supună asemenea unei 
muşte hipnotizate de privirea păianjenului. 

Soroacele se apropiau, iar el rupea degeaba notițele 
făcute după relatările crizelor, degeaba încerca să le 
modifice, degeaba se străduia să uite totul. Nimic nu putea 
sta în calea destinului. 

O scenă „văzută” îl fascina: nişte orientali murind 
voluntar pe rug în faţa senatului roman. Uimirea privitorilor. 
Siguranţa protagoniştilor. Moartea ca argument. Propria 
moarte: ce argument mai greu există? 

„Viaţa nu este decât o continuă deteriorare. Norocul 
nostru este că nu vedem cu ochii de azi ceea ce o să fim 
mâine şi că nu putem fi mâine martorii zilei de poimâine. 
Totul se distruge: faţa, pielea, gândirea, puterea, 
creativitatea. Insuportabil este spectacolul pentru cel ce-l 
poate vedea” mai spune manuscrisul citat. Şi el se termină 


astfel: „Mă apropii, mă apropii neîncetat. Mi-e imposibil să 
fac un pas spre stânga, mi-e imposibil să fac un pas spre 
dreapta. Nu pot decât să-mi urmez drumul şi să mă apropii 
neîncetat. Dar speranţa nu este pierdută: fiii, cei cărora le- 
am dat viaţă, o vor lua de la capăt. Şi ei nu vor şti, ei nu vor 
avea sentimentul acesta îngrozitor de paralizant”. 


Se pare că motivul pentru care a luat decizia supremă a 
fost acela că a ajuns să-i fie teamă că într-una dintre ieşirile 
sufletului său ar fi putut da şi de sfârşitul fiilor lui. Acela ar fi 
fost lucrul ce nu l-ar fi putut suporta. Spaima de acea 
posibilitate creştea continuu şi el nu i se mai putea opune. 

Intr-o seară, în timp ce băieţii se jucau în jurul lui în 
grădina de deasupra mării, Al Doisprezecelea se culcă pe o 
canapea potrivită la umbră, între frunze şi, urmărindu-i 
nevăzut de nimeni, îşi tăie venele. Avu foarte puternic 
impresia că a reuşit să contrazică ceea ce a văzut de atâtea 
ori, glasul destinului. Trăindu-şi acest triumf, pentru prima 
oară după multă vreme îşi privea copiii liniştit. 


Anexă 


„HANNIBAL AD PORTAS” SAU CUM NU POT FI 
INŞELATE CUVINTELE 


De ce-i atât de roşu soarele şi de neobişnuit de palid, 
acolo, la apus,ascuns după nori? 

O vrabie uriaşă, cu trompă de elefant, planează leneşă 
pe deasupra copacilor, pe deasupra oamenilor, pe deasupra 
cailor neliniştiţi. O vrabie uriaşă şi umedă, gata să lase să 
se scurgă numai apă peste trupurile răsfirate în vale. Are 
ochii mici vrabia cu trompă de elefant, are ochii mici chiar 
şi atunci când, brusc, scapără un fulger din ei, înainte de a 
se arunca peste lume. Oamenii privesc cerul, de unde nu 
plouă, pentru că vrabia işi continuă zborul spre alte zări, se 
grăbeşte, îşi şterge contururile şi dispare spre miazănoapte. 
Și depărtându-se, devine nor ca toți norii din stolul alb- 
murdar ce se pierde pe după dealuri. 

De la poalele dâmbului te privesc doi oameni: un sirian şi 
un cretan. Stau cu ochii ridicați spre tine şi aşteaptă 
răspunsul. 

Dar Hannibal nu-şi poate lua ochii de la cer. Cu greu se 
răstoarnă pe un cot - stătuse întins până atunci pe spate, 
cu mâinile sub ceafă - şi vede fire de iarbă, câteva gâze, un 
picior al cuiva mai încolo, un copac şi tabăra întinsă până în 
zare. (Lângă colină, de jur-împrejur, sunt înşiraţi călăreţii 
libieni, mai încolo, izolaţi, spaniolii, galii, campanii, ligurii şi 
grecii de tot soiul. lar în margini, ca un zid de împrejmuire, 
călăreţii numizi. Şi ici colo câte un cartaginez...) 

Hannibal îi socoteşte pe toţi cartaginezii în minte şi ochii i 


se întorc la cer, la soarele roşu ce începe să apună. 
Aşteaptă cu nerăbdare luna, marea lui iubită, zeiţa Dibo, 
Astarte care l-a sfătuit dintotdeauna. Dar soarele e încă 
agăţat de crengile copacilor şi, cu o mişcare bruscă, 
Hannibal se ridică de pe pământul unde stătuse culcat. 
Împreună cu el sar în picioare mai mulţi bărbaţi, iar ceilalţi, 
oamenii de la poalele colinei şi cei răspândiţi mai încolo, se 
întrerup din mişcări şi-şi întorc faţa spre el. 

În prima clipă te sperii de gestul prea brusc, dar ştii prea 
bine ce se aşteaptă de la tine, că mişcarea aceasta rapidă 
n-a putut fi înţeleasă decât drept rezultatul lungii tale 
tăceri, că toţi doresc HOTARAREA, hotărârea neluată. 
ÎNCĂ... 

Hannibal roteşte încet capul, privind oamenii, dar gestul 
este de-acum studiat, mişcarea a fost învățată în atâtea 
campanii. Bărbaţii îşi înfig unghiile în palme şi vocile în 
atâtea limbi se sting. Doar caii nechează sălbatic, speriaţi 
de vreme şi de neliniştea prea bruscă a stăpânilor lor. 

— V-am ascultat pe toţi, spune Hannibal cu voce 
tunătoare, iar gândurile-i alunecă vâscoase. Incapabil să şi 
le adune, vorbeşte în continuare, ştiind prea bine ce trebuie 
să spună şi oamenii îi sorb cuvintele. 

Scena aceasta a avut loc aproape identic de atâtea ori, 
încât, în mod logic, astfel trebuie să se întâmple şi de astă 
dată. S-a desfăşurat ea din nou? Le-a vorbit, şi acum 
Hannibal oamenilor sau au avut aceştia doar impresia că l- 
au auzit? O za în lungul şir se numeşte Hannibel şi nimic şi 
nimeni n-o poate scoate de acolo. Gândul acesta îl 
linişteşte. Până îl uită. 

Un vânt rece se ridică din depărtare, fluturând 
veşmintele. 

— Hieronimus, rege al Siracuzei, a fost bătut şi silit să se 
închidă în propria-i casă, spune sirianul fără să-şi mişte 
buzele. 

— A căzut şi Capua, spune cretanul. 

Liniştea s-a spart şi murmurul vocilor umple iarăşi golul. 


„Cretanul minte, gândeşte Hannibal, cretanul minte! Capua 
a fost dată drept pierdută de opt ori până acum şi Capua a 
rezistat de fiecare dată!” Dar simte o senzaţie de 
neplăcere, când Hanno cel Tânăr deschide gura, pentru a-l 
pune pe cretan la punct. Discuţiile interminabile se 
redeschid, oamenii se reapucă de treburile întrerupte, ştiind 
că hotărârea se amână încă o dată. 

Sau poate că Hannibal renunţă să le răspundă, să ridice 
capul, să se scoale în picioare. Moleşeala, moleşeala aceea 
l-a cuprins încă din Spania şi revine în valuri tot mai des, îi 
închide ochii, îl împiedică să urmărească firul gândurilor. 
Ştie că nu e boală, că e doar o stare, o stare de... 

Îi caută privirile - Hannibal o ştie prea bine -, dar el nu 
poate să-şi ia ochii de la cerul ce începe să se întunece. O 
moleşeală, moleşeala care l-a cuprins în Spania, moleşeala 
despre care nimeni nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată, 
oboseala periodică divizându-i şirul gândurilor... 

Se discută iarăşi despre Capua, despre fanatismul 
romanilor, capabili să susţină simultan patru fronturi, fără a 
mai socoti şi regiunile şi provinciile nemărginite care, de 
regulă, tot fronturi erau. Şi încă o dată vechile aluzii la 
ocazia pierdută după Canae, după marea victorie din 
Apulia, atunci când, în urma bătăliei de la Ausidus, Roma 
tremura îngrozită în faţa unor cartaginezi dezlănţuiţi. 
Neplăcerea se transformă în enervare şi-l trezeşte din 
moleşeală, din moleşeala aceea stupidă ce l-a cuprins 
periodic deja din Spania şi care persistă acum tot mai des, 
nebănuită de nimeni la bărbatul energic capabil să 
uimească întreaga lume. 

— Ajunge! spune Hannibal 

Dar, deşi privirile străbat până la el, Hannibal simţindu-le 
în aerul din jur, ele nu pot să-i conducă gândurile, aşa că 
rămâne mai departe culcat pe spate, cu faţa spre cer. Şi 
între timp senzaţia aceea de ceva uitat, de ceva pierdut, îi 
stăruie în creieri şi gândurile sapă neputincioase şi caută în 
zadar ideea frumoasă, moartă în timp ce se năştea. /deea 


aceea... Şi negăsind, nemaiamintindu-ţi în mintea ta 
misterul sublim, îl cauţi în afară şi te agăți cu simţurile de 
primul fir de iarbă, de piciorul acela (al cui?), de copacii din 
vale, de vocile oamenilor şi de praful stârnit de călăreții 
numizi, cingătoarea taberei tale. Furtuna dispare la 
miazănoapte şi doar praful mai colindă printre oamenii din 
tabără. 

— Hieronimus, spune sirianul fără să-şi mişte buzele, 
Hieronimus, rege al Syracuzei, a fost bătut şi închis în 
propria-i casă. 

— Capua n-o să mai reziste dacă nu... vocile se 
amestecară şi, înă/țânu-ți ochiul spre boltă, vezi în albastrul 
cristalin (răsfrânt ca într-o oglindă) mulțimea de bărbați şi 
femei agitându-se pe o limbă de pământ împinsă nesigur în 
mare. Şi vezi pământul nou născut, botezat de cei-ce-au- 
fost-dinainte: Khardon, de greci şi Kharta-hadatha, de 
fenicieni. (Şi în timp ce stirpea devenea tot mai viguroasă, 
s-a întărit şi locul. La început acesta n-a fost legat de lumea 
mare decât printr-un gât subtire de adolescent, dar în 
curând s-a îngroşat pentru a putea susține noua frunte a 
Africii - Cartagina. Mai vezi mulțimea agitându-se, bărbați 
discutând cu gesturi largi în Byrsa, în fața templului lui 
Emun, îi vezi certându-se, împăcându-se, linguşindu-se şi 
încăierându-se. Le VEZI vocile ce urcă în oraşul nou, certuri 
şi şoapte ce se cațără prin străzile largi, prin străduțe, în 
sus pe Hegelia şi iar în jos în cele două porturi, vezi soarele 
şi femeile şi copiii, mulți cartaginezi, mulți străini, toți 
grăbiţi. Şi vezi în oglinda oglinzii din nou cerul. Şi-ţi cobori 
privirea.) 

Se înnoptează încet: în seara aceasta amurgul stă 
suspendat pe voci - pe vocile oştenilor din tabără, pe vocile 
celor rămaşi acasă - astăzi şi ieri şi demult... 

— Din Macedonia, regele Filip îţi trimite veşti: romanii... 

Și acolo tot romanii... 

Și zarea îşi deschide ochiul - şi zarea are tot un singur 
ochi ca tine, poate şi-o fi pierdut şi cerul celălalt ochi 


undeva într-o mlaştină sau pe o culme de munte înzăpezit. 

Te uiţi ochi în ochi cu bolta şi e firesc să începi să 
lăcrimezi, dar iți struneşti voința, ti-o încordezi şi aştepţi. Şi 
cerul se concentrează la rândul său şi-şi deschide tot mai 
mult privirea mereu mai adâncă, mereu mai plină. Până se 
face noapte. De când o aştepţi? Şi de când vine la întâlnire, 
prinsă şi ea în vrajă? 

Intr-o altă noapte, când patria fusese în primejdie, ai 
asistat la sacrificarea unui copil cartaginez. Ai privit cerul, 
aşa cum stăteai în mijlocul mulțimii, şi ai văzut-o. Nu mai 
erai copil şi încă nu deveniseşi bărbat, dar ai simţit fiorul ce 
străbătea din privirea ei. Oamenii o numeau Astarte. Şi fi 
mai spuneau şi Dibo şi o considerau zeiță. O priveau şi li se 
părea că ea nu-i vede. Atunci aprindeau ruguri de sacrificiu, 
ca ea să-i desluşească din înălțimea unde se afla. Sau poate 
pentru că, dimpotrivă, ei sunt cei ce nu vor putea s-o vadă 
niciodată în toată măreţia ei. (Oricum, ochii nu li se 
întâlneau. Doar câteodată li se părea că o sclipire li se 
adresa izolată şi de neînțeles. Dar asta se întâmpla foarte 
rar şi, apoi, erau prea preocupați cu tălmăcirea acelei 
frânturi de comunicare pentru a se mai ocupă de Luna- 
Zeiță.) 

ATUNCI ai deprins jocul de care nu te-ai mai putut 
dezbăra: tu comunicai cu zeița, o vedeai şi te vedea. Ai 
cunoscut-o mai bine în Spania, întins nopțile în cortul tău 
fără acoperiş. Şi ai mai regăsit-o de câteva, ori în braţele 
femeilor, în brațele acelor femei în trupul cărora a coborât 
Astarte. Şi dintre toate zeițele şi dintre toţi zeii numai pe ea 
ai iubit-o şi ai fost gelos pe ceilalți nemuritori ce i-au stat în 
preajmă. De aceea, în momentele pe care le-ai putea numi 
„de moleşeală”, nu te interesează că... 

— ... iar în ceea ce priveşte situaţia Tarentului, aceasta 
este deocamdată mai... 

Se vorbeşte într-o feniciană stâlcită şi Hannibal se scoală 
de jos. 

Eşti gelos pe recunoaşterea izolării acelora, acelora care, 


în calitate de nemuritori, au stat în preajma zeiței, eşti 
gelos pentru recunoaşterea izolării lor, pentru miturile de 
care se bucură, pentru puterea lor... 

— lar în ceea ce priveşte situaţia Tarentului, aceasta este 
deocamdată mai... 

Îţi mişti, în sfârşit, ochiul spre ei. Vorbesc toți în acelaşi 
timp, răspândind în jur o limbă feniciană stâlcită (ei fiind şi 
libieni, şi iberi, şi celți, şi campani, şi liguri, şi greci, şi 
numizi, şi mai sunt şi câţiva cartaginezi printre ei), dar toți 
vor să folosească prilejul de a te convinge, de a se afirma, 
de a fi înțeleşi. De TINE. Şi toţi vor Roma. 

Îi priveşti. 

Le-ai refuzat odată Roma şi au primit în schimb doar 
câteva regiuni, cele pe care au reuşit să le ajungă în 
marşuri de o zi sau două. Au jefuit casele şi câmpiile şi tie ţi 
se părea că făceau dreptate. Au omorât romani şi ţie ţi se 
părea că s-au acoperit de glorie. Dar Roma nu le-ai dat-o. 

Și iarăşi senzația aceea a lucrului uitat, a gândului 
întrerupt. Ce era? Te scoli în picioare: ai privit luna, ţi s-a 
înțepenit privirea. Încerci s-o descâlceşti, dar te pierzi iar în 
ochii avizi ai celor ce aşteaptă. 

Îi asculti. Le auzi vorbele, gândurile. Gândurile. Șerpi de 
ape mult unduitoare, rar în clocot, muşcând din mâl, mereu 
din mâl. iţi tii răsuflarea pentru a le auzi şoaptele, gândurile 
vorbesc şi sâsâie în taină - taină pentru cine le aude. Se 
înghesuie îngrozitor. Te  incordezi pentru a le simti 
mirosurile. Câte nu se pot povesti după mirosurile 
gândurilor? Încerci să le vezi culorile. Ţi s-a povestit odată 
despre tablourile pe care le desenează gândurile, despre 
culorile lor nemărginite: de soare, de apă, de văzduh şi de 
lemn. După culorile gândurilor tale, ti s-a spus, te judecă 
Zeii. Dar cum să desluşeşti gândurile - şerpi de ape 
încolăciți în virogi? 

Te scoli în picioare. Mişcările tale nu sunt decât pilde de 
energie descătuşată. Oamenii îți aşteaptă cuvântul. Trebuie 
să le vorbeşti, deschizi gura şi ti-o închizi iar. Trebuie să le 


spui ce ai de zis, să le transmiti hotărârea ta. Hotărârea. 
Soroc de gând în jug. 


În loc de aceasta, te scoli în picioare şi ceri să ţi se aducă 
arcul, tolba cu săgeți, cuțitaşul. Te dezbraci şi părăseşti 
movila aproape gol. Trebuia să le transmiti hotărârea ta, 
dar n-ai hotărât încă nimic, ai gândit ceva şi ţi-ai întrerupt 
gândul. Te scoli şi pleci în recunoaştere. 

(Mai târziu, analiştii vor susţine că obişnuiai să te duci din 
când în când în recunoaştere, îmbrăcat sumar şi neînsoţit 
de nimeni. Aceiaşi amintesc şi că oamenii te iubeau şi-ţi 
purtau admiraţie pentru curajul tău. Pe urmă, toată lumea 
s-ar fi obişnuit cu plimbările tale singuratice.) 

Fugi uşor printre oşteni şi dispari în întuneric. E noapte, O 
NOAPTE CU LUNĂ. Te strecori încă printre copaci, dar îţi 
încetineşti paşii, deşi ai mai putea alerga. Tu poti alerga 
oricât. 

Urmăreşti atent pământul, încerci să citeşti hieroglifele 
umbrelor, pădurea scrie cu desene complicate, mişcătoare 
în mersul tău. Încerci să-ţi aminteşti gândul, ai impresia că-l 
scriu copacii în iarbă. E greu: citeşti pământul. 

Te opreşti. Va trebui să iei hotărârea. 

— Hannibal! o şoaptă. Hannibal! un strigăt. Fata cu tenul 
tuciuriu te cheamă de după un tufiş. Pe toți vă cheamă 
Hannibal, chicoteşte, aşezându-se lângă tine. Hannibal sau 
Hamilcar sau Hasdrubal sau Hanno... Pe toți vă cheamă la 
fel! 

Tu ştii că fata îşi râde de tine, deşi fără răutate. Dar mai 
ştii că asemănările de nume... 

— Hannibal! 

Din nou n-ai vreme să-ţi sfârşeşti gândul - din umbră o 
umbră te strigă. Fata cu părul cret te cheamă de după 
copaci. 

— Hannibal! 

Te întorci brusc, intri şi tu în întuneric. 


N-a trecut multă vreme de când oamenii-ţi căutau 
privirea. Erai frumos, erai însuşi chipul victoriei şi-al 
răzbunării neamului tău. Ai pierdut un ochi în Apenini şi 
acum oamenii-ţi evită fața, obrazul desfigurat - celălalt chip 
al victoriei şi-al urii, al vitejiei ce te-a stăpânit mereu. Nu 
vrei să-i arăţi fetei cicatricile, pătrunzi adânc în întuneric, 
acuma-i ea în lumină, o prinzi de umeri şi o tragi după tine 
în hău. 

— Hannibal, Hannibal!  chicoteşte în şoaptă fata. 
Hannibal, Hasdrubal, Hamilcar, Hanno - pe toți vă cheamă 
la fel. Hannibal, Hasdrubal sau Hanno! 

Ne cheamă la fel, gândeşti, dar oare numai ne cheamă la 
fel? Era roşu sângele lui Hannibal, nenorocosul amiral 
înfrânt la Myla şi-n Sardinia, crucificat de proprii marinari şi 
era roşu şi sângele celuilalt Hannibal, crucificat în fața 
Zidurilor din Tunes. De unde marea durere şi ură? Oare 
numai ne cheamă la fel? 

Fata şopteşte cuvinte într-o limbă oarecare, îi percepi 
râsul şi murmurul muşchilor, tu intri tot mai mult în umbră. 
O tragi după tine: a ieşit şi ea din luminiş, nu-i mai distingi 
faţa. În spatele ei sunt copacii şi luna: zeita Astarte coboară 
foşnind pe ramuri. Tii puternic fata, care începe să se zbată. 
O strângi între degete, o frângi. N-o mai vezi. E întuneric, 
copacii trosnesc tot mai tare, luna-i ascunsă în sputele 
trupului prăbuşit peste tine. Îi dai drumul să cadă; ea cade 
între frunze. 

Bolta de lumină cedează brusc. Printre ramurile 
universului o pată de lună se aruncă pe un sân, dispare, 
revine din nou în timp ce copacii gem şi se rup sub Astarte - 
ce pătrunde sfredelind în femeie. 

E noapte. Mângăi solemn catifeaua cu palma rotundă, 
carnea din piatră  imaculată; urmăreşti cu  buricele 
degetelor nervurile, munții - cuprinzi luna. E luna, zeița 
Astarte culcată-n frunziş. 

E linişte-n adâncul gândurilor, mugetul valurilor n-ajunge 
la fund. Şi doar aici, la izvorul simțurilor, se decantează 


ideile, întorcându-se pure din ghemul rațiunii încâălcit de 
atâția  ani-gânduri,  ani-simţțuri,  ani-rătăciri. Se  deşiră 
ghemul, îi desfaci cu unghiile nodurile şi tragi cu dinţii 
laturile. Şi doar un fir mai rămâne încâlcit pe mosor - e 
gândul căutat de atâta vreme, gândul uitat neterminat. 

Un Malchus, Mago şi fiii au atacat şi-au cucerit părți din 
Sicilia şi Sardinia, excluzându-i pe romani de la comerțul din 
sud de frumoasele dealuri. A fost vremea de aur a urii 
împlinite. Ura - strigăt înăbuşit, înghițit înainte de a ieşi din 
găoace, răsfirându-se în nervi, în organe şi-n sânge. Ura se 
depune de-a lungul traiectelor, le îmbracă, şi le 
strangulează în hainele ei, nemairămânând cu timpul decât 
ea singură - sângele-ură, nervul-ură. Lipitoare. 

Ai mâinile grele şi trupul ţi-e greu, îti inchizi pumnul fără 
a putea să-l strângi, iar sfârcul îţi scapă printre degete. O 
mână -a ta, a ei? -, o mână apucă firesc cuțitaşul cu lama 
de aur roşu şi-l smulge din sfoara cu care ţi-era prins de 
gât. O mână -a ei, a ta? - străpunge luna. Aurul sfredelind 
munți şi nervuri scoate la lumina tremurătoare aur, izvoare 
de lună topită. Astarte se zbate sângerând. 


Te scuturi şi, nesigur pe picioare, te  inapoiezi, 
împleticindu-te, pe drumul pe unde ai venit. Nu te mai 
concentrezi la poteca ce o străbați - un instinct tainic te 
orientează intotdeauna pe orice cale ai păşit chiar şi o 
singură dată. Dai la o parte ramurile cu mâinile, dar ajungi 
să nu te mai fereşti, verdeata se agaţă cu spinii de tine şi 
ajungi istovit în tabără. Sângerezi. Eşti aproape gol şi porți 
doar arcul şi tolba cu săgeți. Şi un şnur în jurul gâtului, un 
şnur de care nu mai atârnă nimic. 

Hannibal trecu în noaptea aceea prin tabără spre colina 
din mijloc, acolo unde era locul său. Oamenii se sculau în 
picioare şi-i trezeau pe cei ce dormeau. ŞI-l vedeau: 
groaznic cu ochiul orb şi cu trupul zdrelit; numai ură din 
ochiul viu, numai ură din trup, numai ură încercând să-şi 


azvârle în ură spaima din suflet. Conducătorul armatei 
Cartaginei, conducătorul bărbăţiei ei, al vieţii ei, stătea pe 
colină gata de a vorbi. 

Şi oamenii aşteptau hotărârea. 

Cerul s-a înnourat, aerul e negru. 

Deschizi gura şi o inchizi, dar acum ştii că vei vorbi, 
experiența şi succesele te-au învățat de atâta timp să te 
adresezi oştenilor. 

— Te tero Roma..., începi şi nu gândeşti niciunde, vorbele 
ies singure, scăpate ca din praştie, nu le mai controlezi - ai 
mai putea oare s-o faci? 

— Te ameninţ, Romă, cu mâna goală, daţi-mi arme şi 
fugiţi! tună vocea lui Hannibal şi el creşte groaznic, umbră 
neagră pe colină. Nimeni nu se miră văzându-l, auzind 
ciudata ameninţare. Da, cumplită, arătarea întunecată din 
vârful dâămbului poate ameninţa şi cu mâna goală... 

Și continui în latină, pentru că pe romani îi ameninţi, ei 
trebuie să audă. Să audă şi să tremure! 

— TE TERO, ROMA, MANU NUDA; DATE TELLA, LATETE! 

Oamenii tac, au obosit prea aşteptând această clipă, au 
strigat, s-au agitat, au ţesut intrigi, s-au luptat pentru ea. 
Acum tac. Ca orice fiinţă obosită de zbucium, o dată cu 
aflarea deciziei - oricare ar fi ea - gândul se prăbuşeşte 
istovit în somn. 

„Te tero Roma.. străbate munţii, dispare în depărtări. 

(Se spune că ameninţarea s-a auzit până la Roma, că 
strigătul ei a făcut să vibreze templele zeilor şi casele 
muritorilor, că vuietul ei a mişcat din loc pietrele de la 
fundamentul clădirilor şi a înclinat coloanele din pieţele 
publice. Se mai spune că, asurziţi de zgomot, oamenii au 
trebuit să-şi astupe urechile cu ceară, dar, cu toate că nu 
mai auzeau nimic din afară, în sufletul lor pătrundeau încet- 
încet zgomotele spaimei ce nu se mai stingea.) _ 

Istoviţi, bărbaţii se pregătesc să se culce la loc. Insă 
cuvintele pierdute în depărtare, în munţi, se întorc în ecou. 
Sunetele se alungesc, se întind, se desprind din cuvinte, vin 


singure înapoi realcătuite după bunul lor plac. 

„Te-te-ro-ro-ma-ma-nu-nu... 

Blestemul a fost rostit şi o clipă te-ai liniştit şi tu. Linişte 
trecătoare a simțămintelor obosite, prea epuizate pentru a 
putea dormi Aşa că se trezesc din nou: sentimentele, 
sentimentele şi raţiunea. Îți revin în memorie pasurile 
Apeninilor cu opintelile oamenilor şi gâfâiala animalelor, ai 
un rictus la amintirea mâlurilor Arnusului, revezi oşteni 
înfundați în mlaştini, elefanţi căzuți în genunchi şi murind 
până la unul, simţi iar praful, sudoarea şi strigătele 
mercenarilor, bărbații obișnuiți să îndure şi să tacă. şi 
noaptea aceea cu torte, cât vedeai cu ochii doar mâl printre 
torţe, stele pe cer, torte în mâl, noaptea aceea ciudată cu 
strigăte printre stelele din mâl, cu voci printre torțele din 
cer. Noaptea ochiului tău. 

Un frison iți străbate corpul. Spaima amenințând, 
bâlbăiala iese la iveală. 

Istoviţi, oamenii se culcă la loc. Dar ecoul se întoarce în 
munți. Sunetele se alungesc, se întind, se desprind din 
cuvinte, vin singure înapoi. Mai multe, mai multe. Strivesc 
totul în cale. 

Ascultaţi oameni cu toţii cum râd munţii! Hohotesc şi din 
spatele lor râde-n întuneric Spania. O boare îngheţată 
tremură înspre voi. 

Barbare tună acum silabele: 

Te-te-ro-ro-ma-ma-nu-nu-da-da-te-te-la-la-te-te! 

şi oamenii mai realcătuiesc: „Te tero Roma, manu nuda, 
date tella, latete!” 

şi iar: 

Te-te ro-ro ma-ma nu-nu da-da te-te la-la te-te 

şi Hannibal nu mai aude decât bâlbâiala îngrozitoare. Şi 
încă o dată şi încă o dată se întorc silabele punctate de 
ecou. 

(Doar aici se întorc cuvintele astfel. La Roma ele şi-au 
păstrat întreaga ameninţare. Şi ameninţarea aceasta revine 
o dată cu sunetele, uitând parcă de la cine provine şi 


împotriva cui a fost îndreptată. Sau poate că ecoul a avut 
darul de a extrage din ameninţare şi propria spaimă a celui 
ce a tunat. Şi pentru o singură clipă în istorie, pe colina 
taberei punilor, ameninţarea şi deznădejdea şi-au dezvăluit 
unicul trup, ale căror două ipostaze înşelătoare au bântuit 
vremurile în încercarea de a părea două forţe diferite.) 

Ai amenințat Roma, dar ţi-a fost şi ţie frică, ai înşelat 
Roma, dar n-ai putut înşela ecoul: vorbele se întorc înapoi, 
BÂLBÂIALA îngrozitoare a gândului tău. Cuvintele se 
întorc... 


E linişte. Tot mai rar pufnesc munţii: 

— Te tero Roma... 

— Te-te ro-ro ma-ma... 

În sfârşit, au adormit şi oamenii. Transpiră şi vorbesc prin 
somn. Luna se retrage, rămâne doar femeia din pădure şi 
zumzetul nopţii: 

— ... la-la te-te... LATETE!” 


lar Hannibal îşi aminteşte. El za neînsemnată, el punte 
între ce-a fost şi ce vă mai fi. În întunericul nopţii, la orizont 
se simte o lumină. Nu este nici soarele pregătindu-se să 
răsară şi nici luna retrăgându-se. Speranţa arde. Flăcările ei 
se simt cu o clipă înainte de a se face ziuă. 


lar Hannibal îşi aminte te. Za neînsemnată, punte între 
ce-a fost şi ce va mai fi. În întunericul nopţii, la orizont se 
sesizează o lumină. Nu este nici soarele pregătindu-se să 
răsară şi nici luna stingându-se. Speranţa arde triumfal. 
Flăcările ei se simt cu o clipă înainte de a putea fi văzute. 
Totul e linişte acum. Linişte. 


AL TREISPREZECELEA 


Katoptronos (242 î.e.n. - 183 î.e.n.) 


DESPRE PURITATEA AJUTORULUI ŞI A 
OGLINZII 


„Katoptron” înseamnă în limba greacă „oglindă”, iar 
numele celui de Al Treisprezecelea se trage indiscutabil de 
aici. Dar acesta nu este un nume, ci o poreclă ulterioară. 
Asta fiindcă, oricât de predestinată ar fi o denumire, 
întotdeauna faptele sunt cele ce o preced şi nu invers. 

În secolul al II-lea înaintea erei noastre se pare că stirpea 
Celor O Sută a atins o culme a sinusoidei drumului urmat. 
Din pragmaticii negustori şi sfetnici, din celebrii comandanţi 
şi guvernatori au apărut acum exponenţii himerelor, al 
căror campion se pare să fi fost Al Doisprezecelea. Incă 
puternic ancorat în domeniul acestuia, să fi fost 
Katoptronos şi cel ce a început drumul de întoarcere spre 
real? În Al Treisprezecelea găsim omul care a încercat să 
dea chipul cel mai concret cu putinţă iluziilor, printre care 
tatăl său n-a făcut decât să rătăcească. 

Al Doisprezecelea a avut trei copii. Katoptronos a fost 
unul dintre ei şi, întrucât ne lipseşte şi cea mai vagă referire 
despre ceilalţi doi, vom urma unica potecă rămasă din 
încrucişarea unde l-am părăsit pe fiul Astronomului. Scribul 
a ales această soluţie după o lungă ezitare, care i-a amânat 


destul continuarea redactării poveştii Celor O Sută. Pe 
deasupra, probabil influenţaţi de renumele celui de Al 
Doisprezecelea, mulţi analişti îl plasează şi pe fiul său în 
mai multe locuri deodată. (Dar poate că ne aflăm doar în 
faţa unor anacronisme sau... a prelungirii propriului renume 
al personajului nostru.) Astfel încât a trebuit să examineze 
cu toată seriozitatea ipoteza dacă nu cumva sub numele de 
Katoptronos se ascunde un cuplu de gemeni Şi, chiar dacă 
în viaţă întâmplările nu-şi caută întotdeauna rezolvarea cea 
mai simplă, scribul n-are la dispoziţie o altă conduită mai 
logică decât aceea ce-l îndeamnă să procedeze asemenea 
unui râu: să nu încerce să urce munţii, ci să urmeze albia 
săpată printre stânci, atunci când nu s-a putut altfel, dar 
şerpuind prin sol moale şi rozând încet-încet spre direcţia 
cea mai convenabilă. (Nici trecutul nu este un teritoriu prin 
care se poate penetra mai uşor.) 


Atunci când a părăsit Al Doisprezecelea această lume, 
familia i-a rămas şi pe mai departe la Syracuza, în casa 
Astronomului. La moartea tatălui, Katoptronos avea 
optsprezece ani! şi, admițând că a fost fratele cel mai mare, 
lui i-a revenit să poarte de grijă pe mai departe alor lui. 
Este vremea când Hieron, regele Syracuzei, l-a trimis la 
Roma, călătorie despre care avea să povestească Al 
Treisprezecelea însuşi mai târziu; la fel cum în tinereţe 
trecuse şi prin Grecia. Acestea sunt însă doar nişte 
reminiscenţe. Ele au fost pomenite mereu la trecut. 
Prezentul a început o dată cu sosirea personajului la 
Alexandria. Restul e la fel de incert ca „negura înaintaşilor” 
şi „aura urmaşilor”. Al Treisprezecelea se află - ca toţi 
ceilalţi - la mijloc. 

Dacă ar fi fost posibil ca un om să-i fi cunoscut în acelaşi 


1? După alte surse, copiii au fost mici, atunci când Al Doisprezecelea s-ar 
fi sinucis. Dar datele avute la dispoziţie îl fac pe scrib să încline spre 
prima supoziţie. 


timp pe Astronom, pe vremea când acesta a început dificila 
vânătoare a gloriei la Alexandria, şi pe nepotul său, 
Katoptronos, la aceeaşi vârstă a ambițiilor totale, 
cutreierând arterele drepte ale oraşului, prea puţine 
asemănări l-ar fi izbit. Insă, peste timp, toate deosebirile se 
şterg mai uşor. Al Treisprezecelea s-a dovedit un demn 
urmaş al bunicului. Dar avea o fire mult mai deschisă şi un 
fel de a fi ce-l făcea plăcut. Dacă bunicul s-a izolat după un 
zid larg de aroganță şi solitudine ostentativă, din aerul 
bosumflat de pe faţa de copil caracteristică mai tuturor 
Celor O Sută, n-a rămas la Katoptronos decât o privire ce le 
seducea pe femei. Gata să lege prietenii cu oricine, foarte 
multă lume a putut să-l cunoască şi unii au lăsat mărturii 
despre el. Se pare că a fost de la început foarte săritor, 
oferindu-şi sprijinul în treburi concrete. În ciuda renumelui 
de erudit, biblioteca îl atrăgea mai puţin. Era priceput în 
meşterit şi, dintre toate lucrurile seducătoare ale marelui 
oraş, construcţia de pe Insula Pharos îl cucerise pe de-a- 
ntregul. Realizarea arhitectului Sostrat îl izbise atât prin 
dimensiuni, cât şi prin unicitatea ei. Sus, pe ultima terasă, 
petrecea ore lungi de visări. De acolo putea vedea până la 
orizont şi de cele mai multe ori imaginaţia zărea mai 
departe chiar decât ochii. Dimensiunile îşi pierdeau valorile 
tradiţionale, perspectivele se inversau. Aerul câştiga noi 
consistente, cerul se oglindea în mare şi pământul în cer. 
După o vreme uitai care era imaginea reală şi care cea 
oglindită şi, cu timpul, şi aceste deosebiri dispăreau. 
Omogenizarea duce la împăcare cu sine, şi doar atunci 
când apărea câte un nor schimbând reflexia în refracție, 
toate neliniştile se trezeau. Norii deveneau oglinzi în 
oglindă. Efectul lor era tulburător. Tot ce părea simplu până 
atunci, îşi arăta convulsiile ascunse. Norii acționau ca o 
centură: ei limitau punctele de vedere şi impuneau o 
anumită direcţie privirii. Tot ce fusese sesizabil în realitate 
sau în imaginaţie de la înălţimea turnului lui Sostrat, era 
captat şi revenea diformat din oglindă plantată în oglindă. 


Dar  reveriile celui de Al Treisprezecelea nu erau 
întotdeauna solitare pe terasa Farului. Despre Heron din 
Alexandria se spune că ar fi fost elevul lui Ktesibios din 
Alexandria - fondatorul mecanicii şi rivalul lui Arhimede în 
inventarea celor mai mari maşini de război -, dar, de regulă, 
se trece cu vederea că a fost în aceeaşi măsură şi discipolul 
Astronomului. El a găsit ca o sfântă obligaţie să se ocupe de 
nepotul celui ce l-a introdus în ştiinţa fantasmelor tehnice. 
Geometrie, geodezie, mecanică şi optică, iată domeniile în 
care l-a iniţiat Heron pe Katoptronos şi toate acestea erau 
foarte concrete şi foarte aplicabile în practică. lar 
fantasmele bunicului, preluate sub forma unor mici 
divertismente mecanice de către Heron, ofereau o 
dimensiune palpabilă viselor şi dădeau impresia că permit 
scurte priviri în lumea nemuritorilor. 

Demonstraţiile practice şi măsurătorile din far se 
dovedeau mult mai atrăgătoare decât orice scriere din 
incinta Museionului. lar ceea ce pe Heron doar îl amuza, pe 
Al Treisprezecelea pur şi simplu îl încânta. De pildă, tritonii 
din cele patru colţuri ale terasei se spune că ar fi fost 
ulteriori perioadei elenistice. Numai că nimeni nu 
precizează despre ce tritoni este vorba. Se ştie doar că 
primul dintre ei scotea un răget atunci când în depărtare se 
arăta o corabie inamică, apoi că al doilea urma mereu cu 
braţul poziţia soarelui, că al treilea ar fi indicat momentul 
scurgerii timpului şi că... în al patrulea colţ s-ar fi găsit 
faimoasa oglindă. Dar aceasta este doar o reconstituire. 
Una dintre cele multe. Şi se uită de fiecare dată că toate 
încercările nu sunt decât reconstituiri ale unei reconstituiri. 
Se pare că încă de pe vremea lui Ptolemaios VI Philometor, 
primii tritoni ar fi fost îndepărtați de pe far, sub pretext că 
acela ce dădea alarma la apariţia la orizont a unor duşmani 
ar fi ajuns să deranjeze liniştea oraşului şi când nu era 
cazul. În amintirea figurilor dispărute, s-ar fi construit apoi 
cele pomenite în diferitele scrieri ale călătorilor şi istoricilor. 
Dar primele, cele originale, au fost opera lui Heron din 


Alexandria şi ale lui Katoptronos din Siracuza. Şi n-au fost 
trei tritoni, ca în reconstituirea ce a dăinuit câteva secole, ci 
patru. Câteodată este uimitor cum legenda reuşeşte să 
acopere evidenţele: cine ar fi îndrăznit pe vremea lui 
Katoptronos să încalce atât de evident legile simetriei şi cui 
i-ar fi fost permis acest lucru? Atunci de ce nu s-a reluat 
modelul exact câteva secole mai târziu? Pentru că Al 
Patrulea triton făcea un lucru de neacceptat. Şi n-a mai fost 
acceptat, chiar cu riscul coruperii simetriei. Mai rămâne o 
singură întrebare: de ce n-a fost înlocuit al patrulea triton 
cu un altul, aflat într-o acţiune convenabilă? Probabil că din 
pietate şi din dorinţă de fidelitate: ceea ce a existat iniţial, 
se presupunea, nu va mai putea fi depăşit, iar să transformi 
o capodoperă nu-i era îngăduit nimănui. Pe de altă parte, 
minunea minunii era oglinda. Prezenţa ei, se spera, putea 
acoperi orice gol. Şi, într-adevăr, l-a mascat cu desăvârşire. 

Al Treisprezecelea se afla la Alexandria de mai multe 
luni, atunci când Heron, din necesităţile unei demonstraţii, 
dar şi din joacă, a construit primul triton, cel ce urmărea cu 
braţul mişcările soarelui. Katoptronos s-a bucurat de figură 
ca un copil. Şi a reuşit să transmită entuziasmul tuturor 
celor veniţi să admire minunea. Celelalte trei figuri au 
reprezentat o comandă a regelui şi la ele au lucrat atât 
maestrul, cât şi discipolul. Ba, cel de al doilea cu mult mai 
multă însufleţire decât primul. Pentru Heron, tritonii au fost 
rezultatul unui divertisment şi îndeplinirea unei comenzi. Se 
pare că aportul său a fost tot mai scăzut, pe măsură ce Al 
Treisprezecelea îşi intra în atribuţiuni. Dar deoarece 
renumele Astronomului s-a dovedit atât de efemer şi pentru 
că nici Katoptronos n-a dat cercetări fundamentale, n-a 
lăsat lucrări scrise şi s-a dedicat exclusiv concretizării unor 
himere - astfel încât amintirea i-a rămas de domeniul 
fantasticului palpabil, în care s-a complăcut să trăiască 
toată viaţa - şi cele mai multe dintre realizările lui au trecut 
în seama lui Heron. Al patrulea triton era îndreptat spre 
oraş. El nu scruta depărtările în căutarea unor duşmani, nu 


urmărea rotirea eternă a soarelui şi nu se preocupa de 
măsurarea timpului efemer. Al patrulea triton râdea. Râsul 
său era la fel de puternic, ca şi răgetul celui ce dădea 
alarma. El putea fi auzit în toate cartierele Alexandriei şi 
mai departe - după legendă -, chiar şi până în Numibia. 
Multă vreme s-a crezut că mecanismul îi era pus în 
funcţiune de către Al Treisprezecelea, atunci când acesta 
considera că una dintre hotărârile majore luate în oraş e 
greşită. Pe urmă, când tritonul a râs şi în lipsa lui 
Katoptronos, s-a bănuit că unul dintre ucenicii acestuia ar fi 
pornit maşinăria. Cu timpul s-a considerat că tritonul însuşi 
începea să-şi  rostogolească imensele hohote peste 
Alexandria. Izbucnirile îi erau atât de autentice, încât 
deveneau molipsitoare şi, atunci când se încovoia de râs, 
toţi cei ce-l auzeau izbucneau şi ei într-un delir colectiv. 
Acesta se manifesta ca o boală. Ptolemaios V Epiphanes l-a 
făcut să tacă şi, dacă nu l-a scos de acolo, e doar pentru a 
nu strica simetria grupului. Mai târziu, o singură dată se 
spune că ar mai fi râs tritonul îndreptat cu faţa spre oraş. 


Tritonii de pe terasa superioară a farului l-au făcut dintr-o 
dată celebru pe cel de Al Treisprezecelea. Era momentul 
înşelător când omul are impresia că reprezintă ceva prin el 
însuşi, ceva mai important decât locul propriu în 
colectivitate. Sentimentul acesta îmbată şi pe mulţi îi 
pierde. Al Treisprezecelea şi-a revenit la timp şi în felul 
acesta şi-a recâştigat şi dreptul la Speranţă. Zeița Elpis îi 
surâdea iarăşi. Al Treisprezecelea devenise cel mai renumit 
discipol al lui Heron şi, se spunea, singurul în stare să-i 
ducă mai departe opera. Prin prisma aceasta trebuie 
apreciată şi legenda, conform căreia Katoptronos ar fi fost 
constructorul oglinzii de pe Farul din Alexandria. Povestea 
este mult posterioară evenimentelor, dar de mare 
popularitate până spre sfârşitul evului mediu. Nimeni n-a 
precizat cu certitudine cine ar fi fost constructorul oglinzii 


şi, cât timp s-a mai ştiut de fiul celui de Al Doisprezecelea, 
locul gol a fost umplut cu el (sau cu ei - deoarece despre 
Katoptronos, după cum vom mai vedea, s-a vorbit şi la 
plural). Scribul a preluat acest punct de vedere: acceptând 
că el porneşte de la premisa că personajul a existat cu 
adevărat, din moment ce i-a stabilit şi locul în lanţul Celor O 
Sută, el îl va admite şi ca pe autorul oglinzii amintite şi 
peste două milenii cu admiraţie şi descrise în tomuri întregi. 
Exagerarea calităţilor ei ţine de legendă şi germenul real nu 
mai poate fi delimitat cu certitudine. Însă nici nu trebuie 
ignorat cu totul. Oglinda, se afirmă, ar fi fost elementul cel 
mai spectaculos al ultimei dintre cele şapte minuni ale lumii 
antice. (Ultima din punctul de vedere al cronologiei 
construcţiei ei, chiar dacă unii autori o plasează, din alte 
considerente, a doua, sau, alţii, a patra în listele lor.) Pe de 
altă parte, etimologia numelui celui de Al Treisprezecelea e 
atât de evident legată de (o) oglindă, încât, pe lângă 
celelalte activităţi catoptrice bazate pe speculaţii, apare 
firesc să ne referim şi la exemplarul cel mai celebru, cu atât 
mai mult cu cât şi tradiţia (pentru o vreme) i l-a atribuit. 

Începutul legendei pare să se fi inspirat din realităţile 
tehnice ale timpului şi nu tinde să depăşească în nici un fel 
probabilul. Atât Ktesibios, cât şi Arhimede - ca să dăm 
numai două nume celebre - au realizat maşinării de război 
ce au entuziasmat contemporanii. Ktesibios a părăsit însă 
oglinzile, găsind în mecanismele pe bază de aer comprimat 
soluţiile următoarelor sale invenţii. Arhimede a continuat să 
folosească puterea razelor captate de diferitele materiale 
reflectorizante. O oglindă montată pe un turn atât de înalt 
ca Farul din Alexandria, din aceleaşi motive apare de aceea 
nu numai posibilă, dar şi probabilă. Prezenţa lui Heron şi a 
lui Katoptronos întăresc ipoteza. 

Apoi farul a devenit nu numai cel mai important edificiu 
de acest soi din lumea antică, dar şi o minune. lar o minune 
trebuie să aibă şi calităţile miraculoase care s-o justifice. 
Azi, la sfârşitul secolului al XX-lea, marile oglinzi ale 


telescoapelor astronomice nu depăşesc decât puţine, şi 
într-o proporţie redusă, recordul diametrului presupusei 
oglinzi din Alexandria. (S-au folosit şi urmaşii lui Aristarh de 
această posibilitate de cercetare?) Jurgis  Baltrusaitis 
pomeneşte erori de transcriere a unor date, erori ce au dus 
şi ele la hiperbolizarea calităţilor miracolului de care ne 
ocupăm. Dar, oricum, un miracol se naşte din miracol. 
Sostrat, se spune, ar fi clădit turnul pe un fundament de 
sticlă, apoi s-a afirmat că fundamentul era reprezentat de 
patru crabi din acest material. Amănuntul măreşte 
fabulosul. Insă nu suficient. Oglinda oferea mult mai multe 
posibilităţi. Dar să nu ne aventurăm în exagerările istoriei 
apocrife, deoarece am risca să-l pierdem din nou pe Al 
Treisprezecelea, pe care abia l-am putut prinde în propriul 
nostru reflector. 

Despre Katoptronos s-a afirmat că a reuşit să scruteze şi 
la mari depărtări, şi în trecut şi în viitor, precum şi în 
interiorul oamenilor. Asta n-au susţinut-o scriitorii târzii, ci 
contemporanii. Nici o dimensiune nu i-a rămas astfel 
nepătrunsă şi razele oglinzilor sale penetrau prin orice 
strat, oricât de opac. lInsăşi prezenţa omului era 
tulburătoare. Katoptronos devenise, puţin după ce a 
terminat tritonii un personaj recunoscut de toată lumea pe 
stradă. Era tânăr, era înalt, avea tenul foarte alb şi o faţă de 
copil. Se bucura de intrare liberă oriunde şi de multe ori se 
spunea despre el că ar fi fost văzut în acelaşi timp în mai 
multe locuri. Se arăta prietenos şi săritor. Nu puţină lume a 
încercat să profite de pe urma lui şi nimeni n-a fost 
vreodată refuzat. Il recunoştea ca maestru pe Heron şi se 
revendica şi din învăţătura bunicului său, cel ce purtase 
cognomenul  „Astronomul”. Dar mai pretindea că a 
împrumutat cunoştinţe şi din unele scrieri rămase de 
dinainte de Potop. (In alt loc se pomeneşte despre 
biblioteca pierdută din Atlantida.) Oamenii îi cereau 
automate, însă el era convins că mai mult decât „Servitorul 
mecanic”, făcut de bunicul său, nici nu se poate realiza şi 


nici n-ar avea rost. În schimb, atenţia îi era atrasă tot mai 
mult de catoptrică; aici credea el că moştenirea lui Heron 
se putea îmbogăţi. Ni s-a păstrat o anecdotă ce-l plasează 
într-un palat din Alexandria, unde ar fi fost nu întâmplător 
invitat. Gazda, un armator bogat, l-ar fi copleşit cu laude, ca 
să-i ceară apoi să-i construiască un echipaj de automate 
pentru una dintre corăbii. 

— Ce rost ar avea asemenea marinari? ar fi întrebat Al 
Treisprezecelea, la fel de curtenitor ca întotdeauna. 

— Dar tocmai tu nu-ţi dai seama? Pe de o parte, oamenii 
mecanici n-ar cere de mâncare, pe de altă parte, n-ar obosi, 
n-ar fi nemulţumiţi şi ar putea fi foarte greu învinşi de pirați. 
Cu un asemenea echipaj făcut de tine şi cu o corabie 
special pregătită de mine, am cuceri comerţul pe orice 
mare. Am împărţi câştigul şi ne-ar merge bine la amândoi. 

— Nu cred că aş fi în stare să fac un asemenea echipaj. 
Automatele mele s-ar pricepe, eventual, să tragă la lopeţi. 
Dar ar fi destul de complicat să le pui în mişcare. S-au 
gândit şi alţii, mai deştepţi ca mine, la aşa ceva. 

— Dacă îmi faci un asemenea echipaj, insistă armatorul, 
vei avea bani destui pentru toată viaţa. 

— Nu pot să fac ceea ce-mi pretinzi. Ceea ce-mi ceri tu, 
depăşeşte puterea zeilor. Dar sper să nu te superi pentru 
atâta lucru pe mine. Vreau să-ţi povestesc ceva care să te 
convingă şi astfel să rămânem prieteni. În Atlantida, se 
zice, ar fi existat automate mult mai perfecţionate decât 
suntem noi capabili să ne imaginăm. Dar un conducător 
înţelept le-a interzis. El era de părere că atât pentru 
automatele lipsite de fiorul sufletului, cât şi pentru oameni, 
posibilităţile întrec de cele mai multe ori scopurile. O lege 
dată de acel înţelept cerea ca fiecare lucru să fie mai 
înainte analizat în finalitatea sa şi abia pe urmă realizat. Un 
armator, mai puţin deştept decât tine, ar fi reuşit să 
construiască o flotă al cărei echipaj era format în mare 
parte din automaţi. (O asemenea performanţă nu era deloc 
excepţională pentru civilizaţia lor.) Atâta doar că într-una 


din călătorii, automatele s-au revoltat şi l-au omorât nu 
numai pe armator, care însoțea expediţia, dar şi pe ceilalţi 
oameni!. 

— Asta nu se poate! Automatele sunt nişte jucării. 

— Noi, aici, în Alexandria, le considerăm jucării. Însuşi 
marele Heron le considera aşa. La fel şi Arhimede. Dar 
lucrurile sunt ceea ce le consideri că sunt. Apoi, dacă se 
modifică ele, ajungi să-ţi modifici şi tu părerea. 

— Aiurea! Automatele nu se bucură de suflet. 

— Cât timp? După această experienţă nu s-au mai 
construit automate în Atlantida. 

— De unde ştii? 

— Am citit. 

— Atunci ai citit şi cum se pot face asemenea armate de 
automate. 

— Nu. Cei ce le-au interzis au fost suficient de înţelepţi să 
distrugă şi schemele de construcţie. 

— Şi cu echipajul de automate care, spui, s-a răsculat, ce 
s-a întâmplat? Nici asta nu se mai află în scrieri! 

— Ba da. Dar nu-ți spun. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să rămânem prieteni. Dar, dacă 
doreşti, n-ai decât să cotrobăi şi tu prin bibliotecă. Şi dacă o 
să găseşti acele înseninări, n-o să le mai povesteşti nici tu 
altora. 

— Aşa crezi? 

Dar fie că nu le-a găsit, fie că Al Treisprezecelea a avut 
dreptate, armatorul n-a mai pomenit niciodată despre 
echipajul de automate al atlanţilor. 


Ca şi maeştrii lui, într-adevăr, nici Katoptronos nu s-a 
ocupat de fiinţele mecanice altfel decât ca de nişte 


1 Câteodată scribului îi vine să creadă că unii autori moderni au 
cunoscut în amănunte scrierile străvechi. Căci, oricum, nu anticii au fost 
cei care s-ar fi putut inspira din scriitorii vremurilor noastre. 


amuzamente, însă oglinzile îl fascinau. Se pare că şi-a 
însuşit şi el credinţa că scopurile trebuiesc să primeze 
asupra realizărilor. Şi, cel puţin după tradiţie, filosofia sa de 
viaţă ar fi fost în general tributară unui amestec între 
adevărurile unor civilizaţii legendare şi, altele, ale timpurilor 
lui. De pildă, era de părere că obiectele nu pot şi nu trebuie 
să înlocuiască munca omului, dar că ele sunt predestinate 
prelungirii simţurilor. Axiologia, spunea el, se face prin 
intermediul judecății zeilor, munca prin eforturile oamenilor, 
iar cercetarea cu ajutorul simţurilor ajutate de obiecte. 
Poate de aceea s-a vorbit atât despre calităţile de 
observator ale oglinzii: ea ar fi fost capabilă să descopere 
amănunte la mari depărtări (de pildă, să observe în detalii 
forfota de pe străzile Romei, la fel cum, cu ajutorul ei, se 
putea citi un papirus, dacă era scos din sulul său de bronz 
la Atena şi îndreptat în direcţia optimă), dar ea ar fi fost în 
stare să scruteze şi în timp, ignorând scurgerea acestuia, 
reuşind să desluşească la fel de bine prezentul, trecutul şi 
viitorul. Această proprietate a fost cel mai mult speculată 
de autorii târzii şi în special de cei din evul mediu: 
observaţiile îndreptate spre trecut îi ating până şi pe morţii 
din Hades, cele referitoare la prezent rup toate distanţele, 
eliminând orice fel de bariere strategice, iar cele aţintite 
spre viitor reînvie forme arhaice de prezicere şi dau naştere 
la noi ramuri ale manticii. În Katoptronos se uneau semnele 
malefice ale bunicului şi ale tatălui. Să ne amintim că deja 
Astronomul a fost solicitat să extragă răul din oameni, să-l 
trimită pe un antipământ şi acesta - transformat nu în 
altceva decât într-o oglindă - să-l azvârle înapoi asupra 
duşmanilor. Reflectarea malefică devine astfel tradiţie. lar 
călătoriile sufletului celui de Al Doisprezecelea, sfidând 
distanţele şi timpurile, întăresc şi ele prestigiul puterii 
personajului nostru. Dar forţa aceasta se înfăţişa, într- 
adevăr, ca înspăimântătoare. Firea deschisă şi caldă a lui 
Katoptronos nu i se potrivea deloc. In prezenţa lui, oglinzile 
păreau benefice. Mai târziu, o dată cu dispariţia sa şi cu 


dezvoltarea legendei, amintirea ajunge să sperie. Chiar 
dacă n-ar fi trebuit să suporte consecinţele faptului că a 
fost urmaşul Astronomului şi discipolul lui Heron, renumele 
eroului devine foarte repede după moarte malefic. Atunci 
când Seneca va pretinde că doar suprafaţa liniştită a apei 
este o oglindă binefăcătoare şi că materialele prin care se 
construiesc oglinzi artificiale nu fac decât să incite viciile şi 
abuzurile, reacţia faţă de amintirea moştenirii lui 
Katoptronos va fi pecetluită. O asemenea moştenire 
colosală necesită un suport pe măsură: Al Treisprezecelea 
putea orice cu ajutorul instrumentului lui. Secolele 
următoare au întărit această convingere. Un document al 
unui proces de vrăjitorie din evul mediu pomeneşte alături 
de alte nume ale necuratului, ce l-ar fi inspirat pe inculpat, 
printre Satan, Mephistopheles, Belzebuth etc. şi pe 
Katoptronos... Al Treisprezecelea devine astfel un duşman 
al Binelui, al Credinței, al Mântuitorului. Al oamenilor. Dar, 
în mod ciudat, nimeni şi niciunde nu pomeneşte decât de 
instrument - de oglindă - şi nu şi de fapte. Ce acţiuni ar fi 
săvârşit Katoptronos cu ajutorul oglinzii, nu se aminteşte 
niciunde. IÎntreaga-i biografie se transformă într-un simplu 
stigmat. Or omul, despre care s-a încumetat scribul să 
povestească, a fost mult mai mult decât atât. 


Omul a avut o viaţă şi viaţa i s-a derulat în întâmplări 
zilnice. Că acestea au fost uitate, se datoreşte poate şi 
concepţiei amintite, conform căreia faptele ar fi 
subordonate şi întâmplătoare faţă de primatul ţelurilor. 
Pragmatismul, cerând scopurilor să fie scuzate de mijloace, 
îi era cu totul străin. lar întrebarea retorică (dar nu numai), 
dacă există scopuri în lipsa faptelor, nici nu o putea 
concepe. După peste două milenii, scribul nu mai are la 
îndemâna mărturii utile pentru reconstituirea fidelă a vieţii 
celui de Al Treisprezecelea. Încercările scribului s-ar putea 
să semene, poate, cu desenele din evul mediu, ilustrând, în 


concepţia timpului, dispărutele minuni ale lumii antice. Şi n- 
ar fi exclus ea, asemenea acelor imagini fantastice, şi 
demersul scribului să fie contrazis ulterior în mod evident 
de realitatea apărând - aproape în mod nesperat - la 
lumină. Scribul nu este atât de nerod încât să creadă că a 
ajuns la esenţa lucrurilor, dar el speră că, adunând într-o 
înşiruire logică mărgelele colierului, acesta ar putea fi 
admirat dintr-o nouă perspectivă. In legătură cu 
Katoptronos, el n-a beneficiat decât de mărturia unor texte 
vechi, poate nici măcar originale, unele sigur grav corupte. 
In total aluzii directe sau indirecte la persoana celui de Al 
Treisprezecelea n-a găsit decât şase. Insă cel puţin una o 
poate asocia doar cu mare bunăvoință celorlalte cinci. Asta 
în antichitate. În literatura arabă a mai dat de o trimitere la 
cineva; după toate probabilitățile Katoptronos, același, 
găsindu-se pomenit sub alt nume şi de către Maimonide. In 
evul mediu creştin, aluziile la el sunt infamante. Mai tărziu 
Katoptronos dispare. Il mai regăsim o singură dată printre 
personajele unui roman ştiinţifico-fantastic. Un critic de 
prestigiu încearcă să-l identifice cu eroi ai legendelor 
despre creatorii de automate, dar să-l aduci în preajma 
Golemului sau... chiar a lui Pinocchio este cam mult. 
Asemenea mărturii nu au avut cum să-l ajute pe scrib. Doar 
primele. 

De aceea, scribul a încercat să construiască mai multe 
variante, astfel încât să poată alcătui şi un portret şi un 
scenariu plauzibil. Dar ce este şi ce nu este plauzibil în 
legătură cu cineva, despre care nu se mai ştie aproape 
nimic? Sărăcia faptelor, în acest caz, scribul roagă să-i fie 
iertată. El n-a pus pe hârtie decât puţinele ecouri ce i-au 
parvenit. Şi acestea n-au fost numeroase şi poate nici 
puterile lui n-au fost deosebite. 

ŞI, iar, pe scurt: Al  Treisprezecelea, nepotul 
Astronomului, a venit la Alexandria pentru a-şi desăvârşi 
educaţia, după ce a călătorit în Grecia şi la Roma. După 
cum spune şi Timaios din Priene, făcea parte dintr-o familie 


bine văzută, fiind însărcinat încă din timpurie tinereţe cu o 
solie de către regele cetăţii. Bunicul şi tatăl au fost oameni 
renumiţi pentru erudiţia lor şi se bucurau de o faimă 
specială, despre ei spunându-se că ar fi fost în stare să 
săvârşească lucruri pe care alţi muritori nu le-au putut 
realiza. Acest straniu prestigiu s-a transmis şi asupra 
tânărului. La Alexandria a intrat în biblioteci, dar a ajuns 
curând sub influenţa lui Heron, elevul lui Ktesibios şi al 
bunicului. A contribuit la realizarea primului triton de pe far 
şi a fost, se pare, autorul unic al celorlalţi trei. A refuzat să 
facă automaţi care să suplinească munca omului şi şi-a 
orânduit viaţa după precepte ce pretindea că le-ar fi preluat 
de la civilizaţii dispărute. Multe informaţii i-ar fi parvenit 
prin mijlocirea lui Pythagora şi a discipolilor de la Crotona. 
De pildă, de la Archinte din Tarent, inventatorul arhaic al 
porumbelului automat zburător, despre care mai ştia toată 
lumea prin tradiţia orală, dar ale cărui principii nu le mai 
cunoştea mai nimeni. La un moment dat încearcă să refacă 
pe viu o comunitate de genul celei preconizate de 
Pythagora. Dar deosebirile erau evidente. Pe Katoptronos 
nu-l interesa, bunăoară, politicul. Ptolemaios nu avea de ce 
să se teamă. Prozeliţii celui de Al Treisprezecelea îşi vedeau 
de ale lor. _ 

Asta e tot ce ştie scribul. In continuare, viaţa lui 
Katoptronos începe să se confunde cu ideile sale. Mai 
înainte acestea sunt compilaţii ale unor teze preluate. Apoi 
linia se individualizează. Munca constituie singurul elixir al 
vieţii muritorilor, pretindea el, şi omul este dator să-şi apere 
cu orice preţ acest elixir. Pentru că până la urmă viaţa şi 
munca se confundă. De aceea nu trebuiesc născocite 
automate care să preia munca. Ele ar prelua şi o parte din 
viaţa omului. Dar dacă munca reprezintă plăcere, şi 
plăcerea reprezintă tot muncă. Ceea ce înseamnă că viaţa 
trebuie trăită din plin. Obiectele, sunt destinate prelungirii 
simţurilor, ele pot multiplica senzaţia muncii şi a vieţii. 
Dintre toate obiectele, cel mai minunat rămâne oglinda. Ea 


ne poate dubla, tripla sau înmulţi la infinit senzațiile şi 
fiecare reflectare ne oferă o nouă viaţă. 

Şi în continuare: toate acţiunile au sens dacă au un scop 
bine definit şi liber acceptat. Munca sclavului, de pildă, nu 
are sens pentru acela, pentru că nici scopul nu-l 
interesează şi nici nu e chemat să-şi accepte necesitatea 
eforturilor. Pentru  emulii lui  Katoptronos cea mai 
importantă parte a iniţierii era înţelegerea scopurilor. 

Prin prisma aceasta, de aici încolo putem să-l urmărim cu 
un grad de certitudine pe Al Treisprezecelea până la 
capătul călătoriei sale. Spectaculosul zilnic repetat îşi 
pierde spectaculozitatea. Astfel putem admite că viaţa lui 
Katoptronos avea să curgă lină până la sfârşit. În fine, felul 
lui de a fi, deschis şi sociabil, i-a făcut pe contemporani să 
excludă existenţa unor mari furtuni în sufletul personajului. 
Al Treisprezecelea a făcut parte dintre acei oameni ce şi-au 
clădit legenda din tinereţe şi au putut trăi conform ei. Cei 
ce încearcă, dar nu reuşesc acest lucru, devin nişte 
caraghioşi sau nişte dezaxaţi. Puţini izbutesc să facă firesc 
nefirescul. Ei ajung reformatori sociali, culturali sau 
religioşi. Katoptronos n-a vrut să fie nici una din toate 
acestea. Nici filosof, nici om de ştiinţă, nici politician el a 
fost toate la un loc. N-a vrut nimic altceva, decât să-şi 
urmeze calea. Dacă ar fi trăit cu peste două mii de ani mai 
târziu, poate că mass-media ar fi făcut din el un star. Aşa, 
renumele îi venea uşor deformat din spatele zidului 
grupului pe care l-a constituit. 


Dar acest grup nu era în nici un caz exclusiv. Putea adera 
oricine la el şi, după cum vom vedea, însuşi Katoptronos şi 
ucenicii lui se străduiau să nu se îndepărteze de oameni. 

Al Treisprezecelea reuşise să câştige un personaj bogat, 
un grec, pentru ideile lui. Timotheos se numea grecul şi era 
fiul lui Archelaos din Naucratis. Prietenia cu tânărul şi 
mereu accesibilul Katoptronos devenise în curând atât de 


puternică, încât inventatorul putea dispune după bunu-i 
plac, şi în modul cel mai firesc, de averea înstăritului 
admirator. (Deşi „admirator” este foarte puţin spus.) Insă 
Katoptronos avea nevoie de mai mult. El era acum 
înconjurat de o mulţime de pierde-vară, dar şi de tineri 
studioşi. Al Treisprezecelea îi învăţa principiile elementare 
ale mecanicii, dar cu precădere legile opticii. În afară de 
aceasta, îi făcea să gândească asemenea lui, catoptrica 
nefiind pentru el decât un aspect al unei mult mai vaste 
concepţii de viaţă. De aceea, ca să poată gândi şi trăi la fel, 
Al Treisprezecelea şi mulţimea de discipoli s-au mutat 
împreună şi, deoarece Timotheos era cel mai bogat dintre 
ei, au făcut din casa acestuia şi căminul lor. Ulterior 
renumele lui Timotheos avea să decadă şi multă vreme a 
mai existat o expresie: „Asemenea lui Timotheos în mijlocul 
grupului”, ceea ce semnifică un intrus incapabil, însă 
perseverent. Tradusă în latină, fraza aceasta şi-a păstrat 
sensul, chiar dacă absolut nimeni nu mai ştia cine a fost 
acel nefericit  Timotheos. Aprecierea a fost, totuşi, 
nedreaptă. Prietenul lui Katoptronos, după ce s-a pomenit, 
cu o mulţime de oameni în casa lui, după ce a acceptat să-i 
hrănească pe toţi, s-a angajat să le ofere şi mijloace 
materiale pentru a-şi vedea de ale lor. Pentru aceasta nu 
mai avea timp să se ocupe numai de aceleaşi lucruri ca şi 
ceilalţi, el devenind un fel de administrator al întregii 
comunităţi. Când oamenii lui Katoptronos au început să 
câştige ei înşişi suficienţi bani pentru a se întreţine, ba chiar 
să le şi prisosească, Timotheos a fost cel ce le-a gospodărit 
fondurile. 

Între timp, Katoptronos n-avea decât să se concentreze 
întru totul asupra cercetărilor. El ştia că în diferite temple 
existau oglinzi astfel dispuse, încât la originea câte unei 
coloane apărea o anumită figură reflectată, de obicei zeul 
tutelar al lăcaşului, figură ce nu putea fi recunoscută în 
„original” de către privitor, oricât ar fi căutat-o. Mai ştia că 
în Civilizaţiile Vechi oglinda avea puteri magice uitate şi că 


nu departe de locul unde se găseau ei găzduiţi în casa lui 
Timotheos, la doar câteva sute de stadii distanţă, se aflase 
pe vremuri o oglindă, pe care nu avea voie s-o folosească 
decât faraonul. Cei vechi credeau în puterea generatoare a 
oglinzilor, în realitatea celor reflectate, în faptul că această 
reflectare îşi poate câştiga, în anumite condiţii, autonomia. 
În ademenea cazuri, iniţial, proprietăţile reflectatului sunt 
egale cu cele ale originalului. Dar Katoptronos, mare 
admirator al lui Democrit, considera că asemenea 
originalului, nici reflectatul nu are cum să fie format din 
altceva decât din atomi. Altfel ar trebui să considerăm 
oglinditul neființă, deşi el poate fi perceput senzorial. Or 
dacă există şi este format din atomi, înseamnă că 
reflectatul are şi o consistenţă proprie, o greutate, o 
temperatură şi un gust specifice. Dar fiindcă în anumite 
poziţii ale oglinzii reflectatul apare într-un fel şi în alte 
poziţii într-alt fel, rezultă că depinde de ştiinţa catoptricii 
rezultatul ce-l putem obţine dintr-o oglindă. Katoptronos era 
ferm încredinţat că o oglindă ştie nu numai să regenereze 
modelul,  multiplicându-l la dorinţa şi la priceperea 
fizicianului, dar şi să amelioreze acel model înainte de a-i 
oferi un trai autonom. Tot restul vieţii a încercat să 
determine proprietăţile materiale ale reflectatului. 


În timp ce Timotheos administra veniturile comunităţii, 
Katoptronos a găsit un scop imediat, ca etapă a marelui ţel 
- pentru care era încredinţat că are la îndemână şi 
mijloacele necesare realizării: momentul când oglinditul va 
putea fi cântărit de sine stătător i se părea doar o problemă 
de timp. Dar, împreună cu ceilalţi discipoli, se îndeletnicea 
şi cu „teatre de oglinzi”, organizând spectacole cu ajutorul 
cărora distra publicul, aducea venituri şi atrăgea atenţia 
mulţimii asupra noii zeități pe care o impuneau: Oglinda. 
Iniţial, aceste reprezentații erau organizate după un model 
rămas încă de la Heron: o cutie căptuşită cu oglinzi avea în 


ea mai multe figuri, ce puteau fi mânuite cu ajutorul unor 
tije. Interiorul cutiei era luminat de lumânări, iar prin nişte 
orificii asistenţa urmărea figurile mişcătoare reflectate în 
zeci de imagini. Spectacolul fascina şi degaja o undă de 
mister. Cutiile, uşor de transportat, erau plimbate pe 
străzile oraşului. De multe ori, seara, ele puteau fi închiriate 
de cei avuţi pentru distrarea oaspeţilor lor. 

Pe măsură ce succesul acestui gen de reprezentații 
creştea, Katoptronos, în răgazul dintre două cercetări 
propriu-zise, perfecționa cutiile. Figurile deveneau mai 
numeroase, spaţiile mai mari, printre oglinzile căptuşind 
pereţii interiori au început să apară şi câteva concave, ce 
deformau imaginea elementelor mobile. Apoi un perete, 
slujind drept fundal, a devenit un fel de caleidoscop, mai 
multe bucăţi de sticlă de diferite culori schimbându-şi 
poziţia şi irizând în toate nuanțele în reflexele celorlalți 
pereţi. Ulterior au apărut şi câţiva muzicanți, care 
acompaniau cele ce se petreceau în cutii, creând şi mai 
multă atmosferă. Îți următoarea etapă, lumânările din 
interior au fost mascate şi lumina, venind din locuri 
nebănuite,  mărea misterul. Spectacolele ambulante 
aduceau venituri şi prestigiu, dar Al Treisprezecelea 
imagină şi nişte reprezentații într-un loc anume predestinat, 
unde totul se putea realiza la o scară mult mai mare; 
trucurile erau mai uşor de pus la punct cu ajutorul unor 
instalaţii speciale, ce nu trebuiau să fie văzute de 
spectatori, iar locurile acestora erau plasate într-un 
întuneric compact. Şi repertoriul se  diversificase, 
spectacolele primiseră scenarii coerente. Cutiile magice 
„ale lui Heron din Alexandria”, cum au fost cunoscute în 
istorie, au depăşit nordul Africii. Ele îşi fac intrarea în Magna 
Greciae şi de aici pătrund până în inima republicii romane. 
Ele cunosc o vogă nemaipomenită şi ne-au rămas şi două 
scenarii sub forma unor texte de tragedie adaptate anume 
pentru „teatrul de oglinzi”. Dar cel mai mare rafinament în 
„efecte speciale”, cum le-am numi astăzi, l-a atins acest 


gen de spectacole sub supravegherea lui Katoptronos în 
sala special amenajată din casa lui Timotheos. Un secol mai 
târziu, reprezentațiile mai aveau loc, însă au degenerat în 
scene de groază, implicând uneori şi unii spectatori în 
calitate nu de actori involuntari, ci chiar de victime. Motiv 
pentru care au fost interzise şi întregul aranjament 
imaginat de Katoptronos în casa unui oarecare Timotheos a 
fost desfiinţat. „Cutiile magice” au supravieţuit, deşi nu mai 
constituiau decât accesorii ale unor ambulanți. Piesele 
scrise pentru reprezentațiile teatrului lui Katoptronos s-au 
pierdut întâmplător sau cu bună ştiinţă. 

Pe vremea celui de Al Treisprezecelea, în casa lui 
Timotheos se petreceau încă lucruri mult mai benigne şi 
Katoptronos le folosea doar ca amuzament. A fost partea 
cea mai puţin serioasă în intenţie a activităţii sale, însă cea 
care a cucerit cel mai mult. Atunci când spectacolele au 
căzut în coşmar şi groază şi iniţiatorul lor nu mai era de 
mult în viaţă, ele au venit în întâmpinarea sinistrei faime 
postume a lui Katoptronos. 

Al Treisprezecelea considera că, dacă obiectele au 
menirea să vină în prelungirea simţurilor noastre, oglinda 
era cea mai aptă să facă acest lucru. Şi dacă era chemată 
în scopuri serioase, atunci la fel de serios se dovedea şi 
țelul ei de a umple viaţa oamenilor prin joc. Bonom şi 
prietenos, Katoptronos nu ştia să glumească gratuit. 
Mecanismele lui Heron deveniseră parte a modului de viaţă 
preconizat de nepotul Astronomului. Al Doisprezecelea 
trăise în lumea lui de fantome, Al Treisprezecelea dorea să 
pună mâna pe ele, să le măsoare şi să le includă în circuitul 
oamenilor. 


Dacă renumele celui de Al Treisprezecelea a ajuns atât 
de macabru înainte de a intra în uitare, iniţial legenda i-a 
fost mult mai favorabilă. Dar fiindcă răul este, în general, 
reprezentat prin culoarea neagră şi binele cu cea albă, nu 


este de mirare că primul este în stare să acopere atât de 
uşor şi atât de nemilos pe cel din urmă. Katoptronos locuia 
împreună cu prietenii în casa lui Timotheos, iar majoritatea 
timpului şi-l petrecea, ca şi pe vremuri, pe terasa cea mai 
înaltă a farului. Uneori îi ducea acolo cu el şi pe câţiva 
dintre numeroşii săi copii. Aici şi-a instalat celebra oglindă, 
cea mai mare realizată până atunci şi despre care aveau 
mai târziu să circule atâtea legende fantastice. Aici a făcut 
cele mai multe şi cele mai celebre încercări de catoptrică. 
Cu ajutorul marii oglinzi, asociate cu altele mai mici, reuşea 
să privească stelele, pe care nu le-a mai văzut nici un om 
înaintea sa, izbutea să observe marea până la cele mai 
mari depărtări, era în stare să-i facă pe curioşi să vadă 
oameni şi clădiri din Alexandria în poziţii înclinate, cu capul 
în jos sau umflându-se şi ciocnindu-se între ele. Uneori, 
dintr-un anumit punct, putea fi zărit el însuşi venind prin 
aer pe deasupra mării. Katoptronos a mai inventat şi un 
sistem de comunicare la distanţă cu ajutorul marii oglinzi. 
El le transmitea corăbiilor aflate la depărtări considerabile 
anumite mesaje şi era în stare să perceapă răspunsurile 
primite. În cadrul unei asemenea demonstraţii, marinarii de 
pe corabia cu care intrase în contact, au pretins că în 
schimbul de mesaje Katoptronos s-ar fi aflat pe vasul lor, în 
timp ce suficienţi martori afirmau că Al Treisprezecelea se 
găsea în turn, el fiind cel ce supraveghea din apropiere 
experienţa. Cineva de bun simţ a pretins atunci că ar fi fost 
vorba despre doi gemeni şi, deoarece explicaţia aceasta ar 
fi lămurit şi alte semne de întrebare, ea a fost acceptată. 
Într-aşa măsură încât, într-unele din puţinele surse unde l- 
am mai găsit pe Katoptronos, se vorbeşte despre „cei doi 
gemeni”, iar în alta despre „gemeni” (putând fi vorba deci 
chiar de mai mulţi). În aceste pasaje, Katoptronos este 
pomenit la plural, dând impresia că nici nu era vorba de o 
ipoteză, ci despre o certitudine. 

Alături de numele lui Katoptronos, se mai pomeneşte 
câteodată şi cel de Dodekamisios. (Aresta era - şi mai este 


şi azi - uzual pentru fiecare al doisprezecelea copil al unei 
familii din Rodos, dar Al Treisprezecelea nu era nici al 
doisprezecelea fiu al tatălui său şi nici nu era originar din 
Rodos. Aşadar, Dodekamisios trebuie să fi fost unul dintre 
discipolii nedespărţiţi ai lui Katoptronos, unul dintre cei cu 
care împărțea atât locuinţa lui Timotheos, cât şi concepţiile 
de viaţă.) Mai târziu personajul se întoarce la Rodos şi 
instalează pe Colos, de asemenea, o oglindă cu scopul de a 
percepe vasele de la mari depărtări, de a intra în contact cu 
ele şi de a fi în stare să prevină oraşul în eventualitatea 
apropierii unei forţe duşmane de pe mare. În cazul 
Colosului, oglinda ar fi fost fixată de pieptul figurii, sub 
forma unui talisman. Numai că uriaşa statuie din Rodos s-a 
prăbuşit atunci când Katoptronos se mai afla încă la 
Syracuza şi din programul catoptric nu se realizase încă 
nimic, nici măcar intenţia. Dar fiindcă a intrat în tradiţie ca 
Al Treisprezecelea să fie pomenit în mai multe locuri 
deodată, după aceeaşi logică şi realizările lui cele mai de 
seamă trebuiau să fie fixate în punctele cele mai celebre 
ale momentului. Oglinzi de semnalizare au realizat, deci, cei 
doi gemeni la Alexandria şi la Rodos. Oglinzi incendiare la 
Alexandria şi la Syracuza, pentru ca mai târziu „geamănul 
din Syracuza” să fie substituit cu Arhimede. (Despre care, în 
paranteză fie spus, dacă ar fi să credem tot ce s-a 
colportat, atunci faptele s-ar exclude de multe ori unele pe 
altele. De pildă, este greu de acceptat ca un om atât de 
implicat în apărarea cetăţii să se adâncească în calcule 
teoretice tocmai atunci când aceeaşi cetate trece prin 
momentele cele mai dramatice ale înfrângerii, aşa încât nici 
măcar să nu realizeze că romanii au străpuns asediul.) Dar 
nu numai localităţi cunoscute au fost legate de prezenţa 
„gemenilor”. Şi personaje celebre au fost puse în relaţie cu 
ei: Hannibal şi Scipio, numit Africanul, au murit în dizgrație 
în acelaşi an, după ce nu cu multă vreme în urmă au 
reprezentat speranţele (un timp împlinite) ale popoarelor 
lor. Moartea aproape simultană a celor doi mari competitori 


a fost atribuită, de asemenea, puterii catoptrice a 
încercărilor conjugate ale celor doi gemeni. 

Totuşi, oricât de fantastică, legenda se întoarce mereu la 
far. lar acesta nu şi-a trădat niciodată principala menire, 
aceea de a-i călăuzi pe navigatori. Oglinda lui Katoptronos 
capta lumina soarelui, a lunii sau a focului întreţinut cu grijă 
în interiorul turnului şi o împrăştia până departe. Misiunea 
asumtă era sfântă şi venea şi în continuarea directă a 
crezului celui de Al Treisprezecelea, cum că obiectele sunt 
chemate să prelungească simţurile: farul te ajuta să vezi 
mai departe. lar oglinda sa trebuia să fie cea mai pură, 
deoarece numai aşa putea să străpungă opacitatea 
celorlalte obiecte. Katoptronos pretindea că fiecare lucru 
are putere reflectorizantă şi depinde doar de curăţenie ca 
oglinditul să poată ieşi la lumină sau nu; apa pură este o 
oglindă, cea murdară nu, metalul curat reflectă razele 
soarelui, cel ruginit nu ş.a.m.d. Chiar şi omul pur devine 
oglinda în care se pot recunoaşte semenii, în timp ce 
prefăcutul şi impostorul încearcă uneori conştient, alteori 
nu, să-i ducă în eroare. Felul de a fi al lui Katoptronos îi 
îngăduia să se poarte ca idealul său dintre obiecte: era 
deschis şi acum devenise şi programatic uşor penetrabil. 
Nimic din renumele lui postum nu se justifică prin faptele 
vieţii sale. Ceea ce au înţeles din biografia lui inchizitorii, 
cei ce l-au pomenit în societatea unor chipuri ale satanei, 
contravine flagrant intenţiilor şi acţiunilor personajului. 
Modelul i-a fost oglinda, conținutul vieții i l-au împlinit 
experienţele catoptrice şi misiunea îi era farul. Acesta a 
devenit una dintre minunile lumii nu numai datorită 
dimensiunilor ieşite din comun, pentru că putea lumina la 
cele mai mari depărtări, dar în primul rând fiindcă a fost cel 
mai eficient dintre toate construcţiile asemănătoare ridicate 
până atunci şi încă multă vreme mai târziu. Katoptronos 
însuşi s-a implicat direct în salvarea a nenumărați marinari 
şi, dacă în antichitate farurile au fost de obicei acuzate că-şi 
aruncă lumina asemenea unor astre, putând fi uşor 


confundate cu ele, asemănarea cu un corp ceresc a turnului 
din Alexandria a venit ca un omagiu. 

Legendele de mai târziu au înghiţit cu totul această 
importantă faţă a activităţii celui de Al Treisprezecelea, 
întrucât ea se opunea prea făţiş unui renume malefic ce se 
răspândea cu atâta succes. La fel cum riscantă ar fi fost şi 
afirmaţia inversă, după care Katoptronos ar fi reuşit, cu 
ajutorul oglinzii şi al unor instalaţii rotitoare, să imprime 
luminii farului o strălucire discontinuă, asemenea 
pâlpâitului instalațiilor moderne, astfel încât de departe să 
fie clar că se vede farul şi nu un astru, sortit să-i încurce şi 
mai mult pe navigatori. De asemenea, rămânea 
incontrolabilă lista corăbiilor salvate în timpul vieţii celui de 
Al Treisprezecelea: trei sute paisprezece, opt sute sau 
peste zece mii (!). 

Nimic din toate astea nu se mai poate verifica. Dar tot 
ceea ce pare mai fantastic a avut mai multe şanse să 
supravieţuiască. Ultimele experienţe ale personajului au 
fost descrise şi ne-au rămas în cărţi. Timaios din Priene 
pretinde că Al Treisprezecelea, convins de consistenţa 
materială a oglinditului, şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii 
realizării unui pod de apă liniştită, care să poată aduce 
vasele aflate în pericol până în rada portului. Aceasta ar fi 
fost o minune, însă mai târziu s-a renunţat la ea. 


Deoarece numai o oglindă pură îşi păstrează proprietăţile 
nealterate, lui Katoptronos i se părea firesc ca ea să fie 
deservită de nişte oameni pe măsură. Dar, oricât de atenţi, 
adulţii se alterează. De aceea prefera să-şi ducă 
numeroasele odrasle cu el pe terasa turnului şi să le înveţe 
să mânuiască sistemul complicat de oglinzi. Povestea 
spune că, în angrenajul imaginat, o anumită oglindă mai 
mică trebuia să aibă o înclinaţie specială faţă de marea 
oglindă, lucru posibil doar dacă se mărea considerabil raza. 
Unul dintre copiii lui Katoptronos ar fi coborât atunci pe o 


scară din frânghii în afara turnului până la o distanţă 
calculată, de unde şi-ar fi focalizat oglinda. Odată, când 
asupra pământului şi a mării bântuia o furtună cumplită şi 
când valuri uriaşe zvârleau corăbiile dintr-o parte în alta, 
când cerul devenise negru şi farul reprezenta singurul 
reper, băiatul, cu mâinile îngheţate şi epuizat de oboseală, 
îi strigă tatălui că nu mai rezistă pe scara atât de expusă la 
vânt şi ploaie. Dar corăbii se mai aflau în primejdie destule 
şi lumina farului era singura lor nădejde. Katoptronos nu 
putea lăsa băiatul să-şi părăsească postul. Copilul ar mai fi 
rezistat cât ar mai fi rezistat, însă, după o vreme, scoțând 
un strigăt înspăimântător, care ar fi acoperit până şi 
zgomotul valurilor furioase, s-ar fi prăbuşit în hău. Tatăl l-ar 
fi auzit şi ar fi îndreptat o altă oglindă spre el şi, prinzându-l 
în focar, ar fi reuşit, prin înclinații succesive, să-l aducă 
înapoi pe terasa turnului. După care ar fi trimis un alt băiat 
pe scara de frânghii, pentru a continua munca de orientare 
a echipajelor aflate în primejdie. 


În cutiile magice ale teatrului ambulant şi în cabinetul 
optic, Katoptronos a introdus şi unele oglinzi menite să 
deformeze privitorul, făcându-l ba foarte gras, ba foarte 
subţire, ba înlocuind capul omului cu un cap de cal. Lumea 
se amuza la asemenea privelişti şi le accepta cu plăcere. 
„Oglinzile care te fac să râzi” au devenit celebre, însă 
printre ele au apărut şi unele ce nu numai că te amuzau, ci 
îţi arătau şi caracterul. Privindu-te în ele, vedeai şi ceea ce 
doreai să se ştie, dar şi ceea ce erai obişnuit să ascunzi. 
Imaginile reflectate erau indubitabile. Asemenea tritonului, 
care hohotea atunci când oamenii se complăceau sub nişte 
legi nepotrivite, şi „oglinzile adevărului”, cum au fost 
numite, au ajuns să deranjeze. Prima reacţie a fost aceea 
că mânuitorii cabinetelor de oglinzi erau obligaţi să 
avertizeze ori de câte ori aveau la ei asemenea exemplare. 
Cine voia, se putea uita la ele; cine nu, nu. Unii preferau să 


se vadă doar singuri, pentru a-şi cunoaşte mai bine firea, 
dar fără a risca în felul acesta să-i dezamăgească şi pe alţii. 
„Vită-te în oglindă, să vezi cum eşti!” a devenit o expresie 
cu un sens precis, pierdut cu vremea. Teama faţă de 
„oglinzile adevărului” a fost mai mare decât interesul faţă 
de avantajele, pe care ar fi putut să le aducă. Nimeni nu a 
dorit să le folosească în nici un fel şi ideea de a fi utilizate în 
urmărirea juridică nu a avut nici un răsunet. Mantica a luat 
şi ea măsuri de apărare: orice formă de prezicere în oglindă 
a fost interzisă, fiind permise doar unele materiale 
reflectorizante indirecte, cum ar fi fost, de pildă, apa sau 
unghia. Cei ce ghiceau în continuare cu ajutorul oglinzii, o 
făceau ilegal şi pe riscul lor. Poate şi de aceea, păstrându- 
se ilicitul procedeului, vrăjitoarele evului mediu nu puteau fi 
despărțite de oglinzile lor malefice. Acum Katoptronos 
devenise iniţiator al mai multor practici suspecte. În timp ce 
el îşi continua netulburat traiul, având grijă să rămână cât 
mai pur pentru a nu-şi aburi oglinzile, renumele începea să i 
se altereze ireversibil. Totuşi, meritele sale în orientarea 
corăbiilor de pe mare n-au putut fi neglijate. În povestirile 
despre Farul din Alexandria se aminteşte, de obicei, despre 
un bărbat învăţat care-şi petrecea nopţile veghind focul şi 
marea oglindă. Tradiţia basmului cere ca paznicul de far să 
fie bătrân, încât să se poată spune despre el că s-a născut o 
dată cu farul. (Dar nici asta nu este decât tot o metaforă: 
însăşi construcţia farului a necesitat mulţi ani, iar când 
acesta a fost în sfârşit terminat, Katoptronos încă nu se 
născuse. Pe de altă parte, Al Treisprezecelea a trăit 
cincizeci şi nouă de ani. Datele naşterii şi morţii sale, în 
măsura în care putem lua de bune reperele, sunt relativ 
certe: el s-a născut cu ceva mai mult de o olimpiadă mai 
târziu decât data terminării de către Sostrat a Farului şi a 
murit în anul când şi-au sfârşit zilele Hannibal şi Scipio 
Africanul. Deci Katoptronos n-a fost un moşneag atunci 
când supraveghea orientarea corăbiilor din larg, la fel cum 
şi expresia „la fel de bătrân ca şi Farul” este tot o metaforă 


ulterioară, deoarece am văzut că Al Treisprezecea nu s-a 
născut o dată cu construcţia lui Sostrat, iar Farul însuşi nu 
era bătrân la acea dată.) Deşi moşneagul de pe terasa 
superioară a turnului, cel ce scruta zările cu instalaţia-i 
măiastră, ajutat fiind în această activitate de o mulţime de 
copii, copiii săi, vede într-o noapte în sticla oglinzii o corabie 
ciudată, care se lupta din greu cu valurile. (O altă scurtă 
paranteză se impune: în secolul nostru, în timp ce Erich von 
Däniken îşi lansă cutezătoarele ipoteze, existau şi o 
mulţime de alţi savanţi şi publicişti ce încercau să 
desluşească în vestigii cât mai timpurii sâmburi ai unor 
civilizaţii pierdute. Mai mulţi autori identifică oglinda Farului 
din Alexandria cu un radar ultraperfecţionat. Fără a se lansa 
în asemenea speculaţii, scribul trebuie să recunoască şi el 
că de foarte multe ori descrierile oglinzii lui Katoptronos 
sunt izbitor de asemănătoare, cel puţin în funcţiile lor, cu 
ceea ce ştie astăzi un nespecialist în legătură cu radarele.) 
Noaptea era neagră, cerul acoperit cu nori grei, iar 
atelajele, urcând din greu rampele pentru a căra lemnele 
de foc, nu mai pridideau. Toată lumea disponibilă era 
mobilizată, până şi puzderia de copii se grăbea să ajute la 
căratul manual al combustibilului de la prima terasă în sus. 
Dar ploaia cădea în rafale şi perdeaua de apă nu se lăsa 
străpunsă. Katoptronos însuşi abia era în stare să localizeze 
în oglinzi pentru scurte răstimpuri corabia, ce apărea şi 
dispărea după valuri de apă şi întuneric. Cu atât mai puţin 
probabil era ca echipajul să poată distinge printre stihii 
lumina Farului, pentru a se putea orienta spre el. Cerând 
mereu mai multă lumină, pentru a o putea focaliza cu 
lentilele, Al Treisprezecelea reuşi până la urmă să 
potrivească o rază şi s-o îndrepte spre corabia, despre care 
abia mai târziu s-a aflat că se găsea la mii de stadii 
distanţă, întorcându-se dinspre Sicilia. Lumina aceasta era 
atât de clară, încât, uimiţi, oamenii putură vedea de pe 
terasa turnului tot ce se petrecea pe puntea ambarcaţiunii. 
Situaţia echipajului era critică: catargul se prăbuşise, 


oamenii căutau disperaţi câte un obiect ferm, de care să se 
ţină, vasul însuşi era lăsat să lupte singur, cum o şti, cu 
furtuna. Era unul dintre puţinele momente când zeii nu le 
mai dădeau oamenilor nici măcar iluzia deciziei. Fiecare 
muritor nu mai ştia decât că trebuie să se ţină strâns, cât 
mai strâns de scândura prinsă, să nu-i dea drumul pentru 
nimic în lume şi să prefere să coboare cu corabie cu tot în 
adâncul mării, chiar şi până în Hades, dacă s-ar fi putut, 
numai să nu scape din îmbrăţişare bucata aceea de lemn. 
Katoptronos încercă să le trimită pe rază obiecte 
folositoare, frânghii, topoare, scânduri şi le-ar fi trimis şi 
cele necesare reparării corăbiei după furtună, dar nimic nu-i 
mai putea face pe cei de pe punte să întindă mâna după 
alte obiecte. Ei nu ştiau decât că trebuie să stea cramponaţi 
de lemnul de care au reuşit să se agaţe, indiferenți parcă şi 
la rostogolirea valurilor, impasibili şi la direcţia unde erau 
târâţi. Acesta era un vas roman, se spune, şi Katoptronos îşi 
înfipse raza în el şi, trăgând uşor cu oglinzile, raza se 
micşora încet-încet şi aducea cu ea, şi corabia. Era de parcă 
Al Treisprezecelea ar fi prins un peşte mare şi acum l-ar fi 
scos la mal cu grijă, să nu-l rănească. Însă corabia şi 
echipajul ei au fost promise deja de Poseidon uneia dintre 
numeroasele-i iubite. Aşa că zeul, supărat de intervenţia lui 
Katoptronos, ar fi lovit cu tridentul raza coborând din far, ar 
fi rupt-o şi ar fi dezlegat în felul acesta vasul, făcându-l să 
plutească iarăşi neputincios spre locul hărăzit de el. Atunci, 
se spune, Katoptronos însuşi ar fi coborât pe raza 
proiectată de oglindă şi ar fi reînnodat-o de ciotul catargului 
sfărâmat. Poseidon ar fi lovit din nou cu tridentul, dar n-a 
mai nimerit raza, ci pe Katoptronos însuşi, care ar fi 
dispărut în beznă. Legată trainic, corabia romană a reuşit 
să se refugieze în portul Alexandria. Dispariţia lui 
Katoptronos ar fi fost definitivă, şi dublă. În acelaşi timp, un 
vas cartaginez s-ar fi aflat şi el rătăcit în haosul aceleiaşi 
furtuni. Al Treisprezecelea l-ar fi salvat, cu acelaşi preţ, şi 
pe el. Este încă un argument pledând că ar fi fost doi 


gemeni, ce s-au ascuns sub numele de Katoptronos. 

Sfârşitul celui de Al Treisprezecelea a supravieţuit în 
variante. Se mai spune că o altă furtună (sau aceeaşi) ar fi 
surprins o corabie în larg. Văzând că oamenii sunt incapabili 
de a mai colabora la propria lor salvare, Katoptronos şi-ar fi 
trimis imaginea reflectată în ajutorul echipajului aflat în 
primejdie. După această versiune, multiplicarea eroului nu 
s-ar fi produs la naştere, nefiind deci vorba de gemeni, ci 
prin proprie voinţă şi abia la sfârşitul vieţii (la fel cum mai 
există şi alte relatări despre apariţia eroului în timpul 
activităţilor sale în mai multe locuri deodată. Dar acesta era 
un fenomen atribuit, după cum am văzut şi din relatarea 
noastră, la numeroase personaje.) Atunci când imaginea 
reflectată - dar acum absolut independentă - ar fi fost lovită 
de tridentul lui Poseidon, cealaltă imagine - să-i spunem 
„originală” - s-ar fi grăbit să termine munca întreruptă. 
Această a doua imagine n-ar fi fost şi ea atinsă de furia 
zeului, ci ar fi găsit că este mai rezonabil să-i vină în 
întâmpinare. Acel Katoptronos, paznicul de far, s-ar fi oferit 
să urmeze el destinul corăbiei condamnate, în schimbul 
salvării echipajului. 

Oricum, toate legendele converg în acelaşi final: 
Katoptronos a dispărut pentru totdeauna, sacrificându-şi 
viaţa pentru a salva o corabie de dezastru. 

Se spune că al patrulea triton ar fi râs în hohote de tunet 
ultima dată atunci când a dispărut pentru totdeauna Al 
Treisprezecelea. Semnul ar fi fost interpretat de 
contemporani drept urarea de bun venit a nemuritorilor 
către eroul pe care-l primeau în rândurile lor. Mai târziu 
legenda a fost răstălmăcită şi râsul tritonului ar fi fost dat 
de zgomotul prăbuşirii lui Katoptronos în infern. 


Aşa cum se întâmplă de atâtea ori, şi Katoptronos şi-a 
câştigat notorietatea cu preţul pierderii complexităţii. Iniţial 
măcar a fost un personaj contradictoriu. Germenele 


diabolicului sălăşluia în el. Însă orgoliul de a salva oameni 
încă nu-i era contestat. În mai multe naumahii?, romanii au 
mai putut asista la intervenţiile unui personaj dintr-un turn, 
personaj ce venea cu ajutorul unor oglinzi în sprijinul 
naufragiaţilor. Şi chiar dacă numele i s-a transformat şi apoi 
pierdut cu totul, trăsăturile lui Katoptronos se mai puteau 
recunoaşte. Alte cioburi s-au risipit în alte direcţii. Hannibal 
şi Scipio Africanul au fost şi ei recunoscuţi mai târziu ca 
două imagini diferite şi contradictorii, în veşnică luptă, ale 
aceleiaşi identități. Când una s-a prăbuşit, s-a prăbuşit şi 
cealaltă. Amestecul lui Katoptronos ar fi fost incontestabil: 
când dispare el, dispar şi ceilalţi doi... Anul morţii celor trei 
concordă. Printre atâtea romane complicate câte s-au tot 
scris, nici un subiect nu trebuie să ne mai mire. Acesta din 
urmă a fost propus de un autor latin, după un citat din 
acelaşi Timaios din Priene, dar, după câte ştim, tema n-a 
fost dezvoltată niciodată. Ca şi în alte privinţe, Katoptronos 
n-a supravieţuit decât ca o veşnică potenţialitate. Omul n-a 
scris nimic, iar lucrările sale de catoptrică au rămas închise 
în maşinăriile pierdute şi ele. Poate că a murit într-adevăr 
într-o acţiune de salvare a unui echipaj aflat în pericol. Până 
la un punct, metafora este destul de străvezie. 

Cabinetele de oglinzi au continuat să aibă mare vogă la 
Roma şi n-au fost dispreţuite de împărați. Se pare că deja Al 
Treisprezecelea ar fi încurajat exportul lor. Prin cutiile sale 
revenea şi el într-un fel în Italia şi în Grecia, locurile 
călătoriilor lui de iniţiere din tinereţe, care i-au lăsat o 
imagine idilică şi care apăreau des în vorbirea sa, ca nişte 
imagini dintr-o ţară a făgăduinţei încă oricând posibilă. Că 
aceste cabinete au fost preţuite încă multe secole, ne-o 
dovedeşte şi faptul că Teodosiu cel Mare este cel ce le 
interzice abia la sfârşitul secolului IV e.n. In ceea ce 
priveşte meşteşugul celui de Al Treisprezecelea, nici acesta 
n-a fost uitat prea repede. Dovadă că tritonii au fost 
refăcuţi (trei dintre ei) la multă vreme după moartea lui. In 


1 Spectacole ale unei bătălii navale date într-un amfiteatru. 


fine, ce s-a întâmplat cu comunitatea din casa unui 
oarecare Timotheos, nu mai ştie nimeni. 


Plătindu-şi parcă datoria faţă de apă, cea care l-a adus pe 
valuri pe primul ascendent cunoscut al celui de Al 
Treisprezecelea, acesta s-a întors, se pare, în apă. Dar, 
între timp, urmaşii Primului au cunoscut măreţia şi mizeria 
şi au trăit în imperii demult apuse. Chiar şi un om atât de 
învăţat precum Katoptronos vorbea în acelaşi timp despre 
Atlantida şi despre învățații chaldeeni. Pentru mulţimea lui 
de copii, Babylonul reprezenta o amintire pe care doar 
basmele o mai puteau cuprinde. Ei erau oamenii unui timp 
nou. Continuitatea Primului a fost asigurată. Şi Speranţa de 
asemenea. Drumurile descendenților au dus la Roma şi de 
acolo din nou în lumea întreagă. Care acum a devenit, 
parcă, mai mare. 

De unde vine şi unde duce acest periplu de zeci de 
generaţii? Şi cine îi dă puterea de a continua mereu şi 
mereu? Există oare o combustie mai puternică decât 
speranţa nedefinită? 

Dacă droaia de copii ai celui de Al Treisprezecelea ar fi 
avut la îndemână oglinzile magice ale tatălui, poate că şi-ar 
fi dat seama că depinde doar de înclinația razei pentru a se 
vedea cât de aproape sau cât de departe este un anumit 
lucru. lar prezentul se află în centru, ca o piatră aruncată în 
apă, printre cercurile ce se grăbesc s-o înconjoare. Şi dacă 
n-ar fi nici piatra, n-ar fi nici cercurile. 

Aproape sau departe, această veşnică iluzie! 


CUPRINS 


ARGUMENT ss zarea oa cada a o dotata o lada cra Ad alo ai 5 
PRIMUL (556 ĵÎ.e.n. - 538 Elea ce oaie e o ali ai te A ada 8 
VENIND PE APE CA SARGON, REGELE, ŞI CA MOISE, 
THEOQNOM UD ese ia 2 o ial de Da ii A a alei a 0 a e a IS 8 
AL DOILEA (539 î.e.n. - 486 î.e.n.)....... mea eee nene aeeeneae 39 
DESPRE IMPOSTURĂ ŞI MISTIFICĂRI... men 39 
AL TREILEA (503 î.e.n. - 479 16 Fi, ies sa piete da catea alle edi a tată 71 
DESPRE NECRUŢĂTOAREA LUPTĂ CU SPAIMELE... 71 
AL; PAȚRULEA; csr să za atacat pas aa a ati ant lt dă patit it dt ad cadet 103 
Philopater (484 î.e.n. 7)... eee 103 
DESPRE LEGENDĂ ŞI VREMELNICIE....... eee 103 
AL CANCILEA neon apă arata nania ări a e ad a ai Daca 0 a Sa 135 
Persanul (459 î.e.n. - circa 376 Î.e.n.) eccerre 135 
DESPRE LOCUL FIECĂRUIA ÎN LUNGA SCURGERE............... 135 
AL SASE LEA, iesi iti e OO aaa Sa a se EOE E seal oa 168 
Philadelphul (434 î.e.n. - 347 îe.n.).....m eee 168 
DESPRE FAŢA ÎNGROZITOARE A GENIULUI (Un dialog pierdut 
alui Plato) ies see oale asi ae ce aa le i a ai aa a ara 168 
NNE X E E dt 30 caca ca due aul ataca: aia Ea ca Butnar 0 202 


ALCSAPTE EA aie idea Sai oa oaia lea co aa aa a da O a na e paid 246 


Nihilistul (408 î.e.n. - 353 î.e.n.) eee 246 
ÎN CĂUTAREA CELUI MAI PROST OM DIN LUME... eee. 246 

AL OPILILEA epica de ea tată d te i e ala iu il tu aa EAR TATA 280 
Philantropul (384 î.e.n. - 341 îe€.n.)... eee 280 
DESPRE LIMITELE MORŢII: ca ce ca one co e aa cea ta a ata 280 

AL: NOUA LEE Avize ăn add ao ll al pt 311 
Nausiphoros (342 î.e.n. - 262 îe.n.).... eee 311 
ULTIMA LIMITĂ A CUCERITORULUI.. esien 311 

AL ZECELEA catea toaa aa ag oaie at ta i sac da gl a a 341 
Leukos (323 î.e.n. - 292 1:61. scenei ea ăn eta ia ta ie tea d cea 341 
DESPRE CHIPUL MONUMENTAL AL DRAGOSTEI.. 341 

AL. UNSPREZECELEA. „si sectei dea pate a a ra ami ea a ala da 370 
Astronomul (292 î.e.n. - 224 î.e.n.)......ce eee aaa 370 
DESPRE DUREROASA FAŢĂ A CUNOAŞTERII.. 370 

AL DOISPREZECELEA (265 î.e.n. - 238 î.e.n.)........ee eee 405 
DESPRE PARALIZANTA CUNOAŞTERE A VIITORULUI........... 405 
ANEXE i sicite atat ăla oala la ta Bo e DE lac la ea E E aaa at ial 437 


„HANNIBAL AD PORTAS” SAU CUM NU POT FI ÎNŞELATE 
CUVINTELE: iata do Be a gata a aia 437 


AL TREISPREZECGELEA: sim tă area palet tava a ia ag ra dă aa e n a te 450 


Katoptronos (242 î.e.n. - 183 e.n.) sesser 450 


DESPRE PURITATEA AJUTORULUI ŞI A OGLINZII... ci... 450 


Redactor: lon Anghel 
Tehnoredactor: loan |. lancu 


Bun de tipar: 30.10.1987 
Apărut: 1988 
Coli tipar: 23,5 


Tiparul executat la 
Întreprinderea Poligrafică „Banat” 
Timişoara, Calea Aradului nr. 1 
sub comanda nr. 60/1987