Gheorghe Schwartz — [Cei o suta] 02 Ecce Homo

GHEORGHE SCHWARTZ 
CEI O SUTĂ 


ECCE HOMO 


EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 
1993 


Motto: 


„Repetiţia, spuneau cei vechi, e dată numai de câte 
o rotire completă a boltei cereşti în jurul Terrei. Până 
atunci, dintr-un punct se vede doar o parte a hărţii 
stelelor, dintr-alt punct al crâmpei şi, drept urmare, la 
câţiva se aseamănă unele întâmplări, la alţii unele 
însuşiri. Dar viaţa unui muritor nu se repetă întocmai 
şi cu numele şi cu faptele până ce răsucirea nu este 
completă. Abia atunci trăiesc iarăşi indivizi cu acelaşi 
nume şi trec prin vieţi identice cu tizii lor cu milenii (?) 
mai bătrâni. lar marea mişcare de revoluţie continuă şi 
destinele îşi urmează aceleaşi căi. Şi, pentru că mintea 
muritorilor e prea scurtă, nimeni nu-şi mai aminteşte 
nimic şi oamenii n-au cum învăţa din cele ce au fost. 
Dar e firesc să fie aşa, ne încredinţează astrologii din 
vechime, istoria n-are cum născoci la infinit noi şi noi 
destine. lar zeii n-au decât să se mulţumească şi ei cu 
acest caleidoscop atât de întins şi până la urmă totuşi 
limitat.” 


AL PAISPREZECELEA 


Baziliscul (215 î.e.n. - 145 î.e.n.) 


DESPRE EZITANTA INTRARE A CELOR O SUTĂ ÎN 
ROMA 


Viaţa Celor O Sută a început cu un drum în continuu urcare 
Anabazis. Dar pentru cei ce au venit după Katoptronos, înălţările 
şi căderile s-au succedat dureros. Calea ascendentă li se părea o 
imagine a trecutului, viaţa a primit alte dimensiuni. Oamenii 
legendelor au devenit pur şi simplu oameni. Până să devină din 
nou legende... Şi până să dispară şi legendele în uitare. Nici 
măcar Primul, Iniţiatorul, întâia za cunoscută a lanţului, n-a mai 
rămas în amintirea conştientă a descendenților. Nici măcar 
Primul... Şi nici bogatul negustor care s-a tras din acesta. ŞI nici 
ceilalţi. Au rămas doar decorurile, dar chiar şi ele denaturate de 
povestiri apocrife şi de privirea prea grăbită a contemporanilor 
lor. Recuzita trecutului însemna minunile lumii, cuceriri 
neîntrerupte şi eroism în înfrângeri. Atât. 

Al Paisprezecelea, fiul lui Katoptronos, unul dintre numeroşii 
săi fii, a plecat devreme de lângă tatăl său şi această 
îndepărtare a mărit şi ea ispitele imaginaţiei. Amintirile se 
învălmăşeau cu  tentaţiile sentimentelor. Personalitatea 
fantastică a lui Katoptronos se dilată în mit. Al Paisprezecelea 
era fiul unui mit. lar el nu era decât un om. 


Istoria nu are chiar atâtea fețe încât să-i poată oferi oricărui 
muritor de fiecare dată altă imagine. Astfel încât evenimentele 
se repetă. Imperceptibil, privind prea de aproape. Ştergându-se 
amănuntele şi devenind, de nerecunoscut, de departe. 

În cartea scribului se întrevede o nouă carieră. Şi, asemenea 
celor precedente, şi aceasta începe tot cu o călătorie de iniţiere. 
Doar scribul este cel ce pare că se repetă în relatare. Dar şi 
reluările sunt înşelătoare. Dacă fiecare fapt, fiecare eveniment, 
ar reveni atât de infailibil, viaţa oamenilor ar fi ştiută dinainte şi 
de către ultimul dintre muritori, iar astrologii şi-ar pierde timpul 
cu explicarea unor lucruri de toţi cunoscute, însă repetițiile sunt 


sesizabile doar de la distanţe mari pentru care nici măcar scribul 
n-a câştigat detaşarea necesară. Unii astrologi vorbeau de 
cicluri de şase mii şase sute şaizeci şi şase de ani, alţii de 
patruzeci de mii, alţii de limite şi mai greu de cuprins pentru 
mintea unui om. Repetiţia, spuneau cei vechi, e dată numai de 
câte o rotire completă a boltei cereşti în jurul Terrei. Până 
atunci, dintr-un punct se vede doar o parte a hărţii stelelor, 
dintr-un punct alt crâmpei şi, drept urmare, la câţiva se 
aseamănă unele întâmplări, la alţii unele însuşiri. Dar viaţa unui 
muritor nu se repetă întocmai şi cu numele şi cu faptele până ce 
răsucirea nu este completă. Abia atunci trăiesc iarăşi indivizi cu 
acelaşi nume şi trec prin vieţi identice cu tizii lor cu milenii (?) 
mai bătrâni. lar marea mişcare de revoluţie continuă şi destinele 
îşi urmează aceleaşi căi. Şi, pentru că mintea muritorilor e prea 
scurtă, nimeni nu-şi mai aminteşte nimic şi oamenii n-au cum 
învăţa din cele ce au fost. Dar e firesc să fie aşa, ne 
încredinţează astrologii din vechime, istoria n-are cum născoci 
la infinit noi şi noi destine. lar zeii n-au decât să se mulţumească 
şi ei cu acest caleidoscop atât de întins şi până la urmă totuşi 
limitat. 

Dacă se mulţumesc zeii cu acest ciclu, trebuie să se 
mulţumească şi muritorii. lar strădania scribului se justifică. El 
nu ajunge nici n-ar putea! la marea repetiţie, iar amănuntele 
care revin nu sunt decât evenimentele ancestrale pe care le 
percepem câteodată în străfundurile sufletului. În rest, aşa cum 
s-a spus, un pumn de stele se vede de pe un munte şi altul 
dintr-o vale şi aceste frânturi dau iluzia de continuitate. 

De aceea nu trebuie să ne mire nici călătoria de iniţiere a 
celui de Al Paisprezecelea. Ea nu vine decât ca un ciob de 
reluare, atât cât să facă apartenenţa sesizabilă şi evoluţia 
suportabilă. Şi nu trebuie să ne mire nici amănuntele pe care 
parcă-parcă le-am mai întâlnit la alţii de dinaintea lui. Ciclul este 
încă departe de a se fi închis şi coincidenţele sunt încă 
superficiale. Pe marele şi totuşi limitatul caleidoscop al zeilor, 
probabil că două cioburi tind să se regăsească mai des. 


Dintre Cei O Sută, Al Paisprezecelea a fost întâiul care a văzut 
Roma. Dar prima sa ieşire din Alexandria s-a petrecut de-a 
lungul coastelor doar până la Cyrene. Călătoria propriu-zisă i se 
păru tânărului ireală, iar locurile ce l-au primit nu puteau fi 


decât o răsplată a zeilor. Sângele lui Nausiphoros, tatăl bunicului 
bunicului, renăscu în Al Paisprezecelea. Acel strămoş nu era încă 
uitat de tot deoarece unii analişti îl aminteau în legătură cu 
viaţa lui Alexandru. Cei O Sută se mândreau cu acest ascendent, 
aşa cum alte familii importante numărau printre străbuni 
zeitățile locului. Dar nici din diferitele anale, nici din cărţile 
scrise chiar de Nausiphoros despre care nimeni n-ar mai fi fost 
în stare să spună al câtelea a fost în înşiruirea noastră de 
niciunde nu se mai putea reconstitui mai mult decât o imagine 
născută din dorinţă. Şi, dacă mai erau muritori care să ştie că a 
existat un Nausiphoros, aceştia n-au avut cum recunoaşte într- 
unul dintre numeroşii copii ai lui Katoptronos pe cel ce-l 
continua pentru o clipă a veşniciei. Şi nici asemănarea fizică 
tulburătoare n-a mai putut-o sesiza nimeni. După cinci generaţii 
şi cele mai bune păstrate mumii îşi pierd apartenenţa faţă de 
muritorul cunoscut pe vremuri de contemporanii lui. 

Pentru aproape copilul care a fost al Paisprezecelea la vremea 
acestui drum, imaginile strânse atunci au rămas cele mai 
minunate din toată viaţa. Visul său iniţial fusese să plece la 
Athena şi chiar şi la Roma, locurile unde se făcea istoria lumii, 
dar trebui să mai amâne pentru mulţi ani acest proiect, iar ceea 
ce văzu în Pentapolisul African i se păru, cel puţin deocamdată, 
o compensație mai mult decât suficientă. Începutul şederii sale 
îl tulbură şi îi provocă o lăcomie ce nu-l lăsa să stea nici o clipă 
în loc: voia să vadă totul şi asta într-un timp cât mai scurt. Din 
Cyrene cobori în Apollonia, portul oraşului în jurul căruia s-au 
strâns celelalte polisuri din uniune, apoi plecă pentru câteva zile 
la Ptolemais, străvechea Barka, la Arsinoe şi la Berenice, fosta 
Euhesperidă, cea bântuită de atâtea legende. Dar pe Al 
Paisprezecelea nu-l interesa nici cultura sylphiumului şi nici 
creşterea cailor şi nici celelalte îndeletniciri ale băştinaşilor, el 
admiră locurile şi nu se mai îndura să plece de pe fâşia îngustă 
de pământ ce despărţea Marea de Deşert şi care nu era decât 
un nesfârşit podeţ între oameni şi nemuritori. Şi, chiar dacă 
nemărturisită această credinţă, ea a sălăşluit încă multă vreme 
în intimitatea celui de Al Paisprezecelea, neputând s-o zdruncine 
nici măcar relatările confuze ale celor ce au călătorit până la 
Ocean de-a lungul acestui podeţ, podeţ cotind apoi spre 
miazănoapte până în locuri nepăşite vreodată de om. Şi tocmai 
incertitudinile relatărilor erau cele ce deschideau drum tuturor 


posibilităţilor. Al Paisprezecelea avea să ajungă şi în Europa, 
avea să cunoască analişti şi geografi şi avea să ajungă el însuşi 
un cărturar, însă pentru el Africa natală, exceptând Egiptul, nu 
va fi niciodată altceva decât acel podet îngust, mărginit într-o 
parte de Mare şi la cealaltă de Deşert, punte a oamenilor înspre 
tărâmul nemuritorilor. lar cunoştinţele dobândite ulterior n-au 
făcut decât să-i întărească această convingere, pe care o păstra 
pentru el, deoarece timidele încercări de a o împărtăşi şi altora 
s-au lovit întotdeauna de neînțelegere făţişă sau de zâmbete 
îngăduitoare. Şi termina şi el prin a zâmbi, de parcă n-ar fi făcut 
altceva decât să fi glumit enunţând astfel de lucruri, însă nu 
glumea. Işi spunea că dacă drumurile nemuritorilor spre Insulele 
Fericiţilor treceau în mod tradiţional pe ape şi, depăşind 
Coloanele lui Hercule, ajungeau în grădinile eterne, atunci 
trebuia să existe şi o punte terestră care, cel puţin în partea ei 
străbătută de muritori, nu ducea decât înspre aceleaşi tărâmuri. 
Şi, totuşi, Al Paisprezecelea n-a simţit niciodată nevoia să 
păşească acea cale spre apus. Şi asta nu neapărat pentru că ar 
fi trebuit să străpungă teritoriile punilor, ci mai ales fiindcă 
adevărul său era mai fragil decât o axiomă: el nu numai că nu 
trebuia demonstrat, dar nici măcar nu era bine să-l cercetezi 
prea mult. Şi, după cum vom vedea, acesta nici măcar nu a fost 
singurul adevăr atât de fragil după care şi-a rânduit credinţele şi 
viaţa fiul lui Katoptronos. 

La Cyrene nu se creşteau numai cai. Aici a trăit şi 
matematicianul Theodoros, şi filosoful Aristipp, şi Kallimachos, 
cel ce pretindea că se trage din chiar Battos, primul rege al ţării, 
aducătorul coloniştilor fondatori greci (veniţi mai degrabă 
împotriva voinţei lor, dar la porunca lui Apollo). Şi tot de aici se 
trăgea şi Eratosthenes  „Philologos”, cunoscut de Al 
Paisprezecelea din Alexandria, Eratosthenes fiind şi cel ce l-a 
trimis apoi la oamenii cei mai instruiți din Pentapolisul African. 
Trudiţia era copleşitoare, dar prezentul părea s-o confirme. Ceea 
ce nu e puţin lucru într-o lume ce pare hărăzită doar unei 
veşnice ruinări. Scribul notează cu încântare această lucrare a 
zeilor: întotdeauna mai este de unde regresa, întotdeauna 
există un precedent minunat. 

Printre alţii, Eratosthenes l-a trimis şi la Kritolaos din Pharelis, 
unde îl întâlni pe tânărul Carneade. Cei doi se împrieteniră pe 
dată. Erau văzuţi mereu împreună şi se spunea că ar fi cultivat, 


în preajma mai vârstnicului Kritolaos, continuitatea firului ţesut 
de Phirron din Elis. Dar aceste vorbe li s-au potrivit doar la 
început. 

Carneade n-a scris mai nimic, dacă exceptăm cele câteva 
scrisori către Ariarthe, regele Cappadociei. Al Paisprezecelea, pe 
care-l vom numi în continuare „Baziliscul”, n-a scris nici atât. 
Trecerea lor a rămas apocrifă. 


În antichitatea cunoscută se descrie adesea un animal fioros 
atât de otrăvitor încât în unele locuri şi pronunţarea numelui său 
cădea sub incidenţa unui tabu. Acest animal, după toate 
probabilitățile o reptilă, prezenta prin el însuşi un paradox: dacă 
este adevărat că era atât de malefic încât simplul fapt de a fi 
privit ajungea pentru a-l ucide pe cutezătorul care l-a văzut, 
rămâne un mister cum de a putut fi descris şi încă în atâtea 
detalii în condiţiile în care nimeni nu ar fi putut să-i 
supravieţuiască priveliştii. Poate că de aceea şi diferă atât de 
mult relatările: deoarece ele în mod logic n-ar trebui să 
reprezinte decât nişte ipoteze. Om care să fi admirat un bazilisc 
şi să mai fi apucat să-l descrie nu a existat. Supoziţiile s-ar fi 
născut în urma observării dezvoltării unei astfel de reptile până 
la stadiul când mai putea fi privită cu riscuri ceva mai reduse. 
Astfel, fiara s-ar fi născut în deşert din nişte ouă fără gălbenuş. 
Căldura pustiului le clocea şi atunci când spărgeau găoacea, 
animalele nu arătau încă decât ca nişte mici şerpi. Picioarele ca 
de crocodil le-ar fi crescut treptat, iar coroana de pe creştet şi 
coada trifurcată ar fi constituit semnul maturității depline. 
Nimeni nu cunoştea modul de viaţă al acestei reptile damnate, 
nimeni nu ştia unde trăieşte. Câte un exemplar ar fi apărut în 
aşezări răzlețe în Nubia şi în Egiptul de Sud, ucigând deja de la 
distanţă oamenii şi animalele prin şuieratul pe care-l emitea. De 
obicei nici nu mai avea nevoie să-şi folosească otrava, mai 
veninoasă decât a oricărui şarpe cunoscut. Efectul era 
întotdeauna instantaneu, astfel încât victimele nu mai apucau 
să-i prevină şi pe alţii, nu mai erau capabile să strige după 
ajutor şi cu atât mai mult nu mai puteau relata despre ceea ce li 
s-a întâmplat. Doar urmele labelor bestiei pe nisip mărturiseau 
numele de nerostit al fiarei. Şi, ceea ce este mai cumplit, urmele 
acestea indicau mereu un singur sens: spre locul incidentelor, 
aşa că n-au fost găsite niciodată şi semnele doveditoare că 


baziliscul ar fi părăsit aria faptei. De unde şi concluzia că reptila, 
după ce se sătura, rămânea ascunsă, poate una cu mediul, 
printre victime dar şi printre supraviețuitorii înnebuniţi de 
spaimă. 

Acesta a fost baziliscul şi acesta a fost cel de Al 
Paisprezecelea. Asemănarea dintre caracteristicile celor doi a 
fost perfectă. Ambiguitatea trăsăturilor animalului se răsfrânge 
şi asupra chipului personajului. Totul nu mai este decât ipoteză, 
dar efectele trecerii, atât a fiarei cât şi a omului, au fost 
întotdeauna implacabil tragice. Al Paisprezecelea îşi făcea de 
fiecare dată nuanţată sosirea, dar dispărea mereu pe nesimţite, 
fără a se şti dacă a plecat cu adevărat sau dacă sentimentul că 
ar mai fi de faţă este justificat din partea celor prezenţi. Unii au 
încercat să-l facă inofensiv pe vremea reacției senatului roman 
împotriva influențelor străine, mai târziu, când fiul lui 
Katoptronos sosise din Africa în Europa, precedat de faima ce și- 
o crease. Dar un bazilisc nu poate fi imobilizat, nici nu i se poate 
smulge dintele veninos. După ce vine din deşert, lăsându-şi 
tiparele urmelor pe nisip, povesteau cei vechi, se grăbeşte să-şi 
aleagă primele victime, pe care le şi ucide fără amânare. Apoi, 
însă, nu mai poate fi găsit, deşi prezenţa sa este resimţită acut 
de toţi cei rămaşi în viaţă. Uneori spaima aceasta sălăşluieşte 
luni, alteori generaţii întregi, oamenii suportând cu greu gândul 
că fiara se află între dânşii şi că rămâne la discreţia ei momentul 
când îşi va face apariţia şi va semăna noi nenorociri. Dar nu este 
obligatoriu ca baziliscul să-i mai otrăvească şi pe alţii într-un loc 
unde a venit, dar de unde n-a plecat poate niciodată. Câteodată 
nu se mai auzea nimic despre el, alteori semnele erau incerte: o 
molimă printre vite putea fi opera lui, la fel şi moartea 
neaşteptată a cuiva, mai ales dacă aceasta se asocia şi cu un alt 
deces instantaneu. Alteori, este adevărat, baziliscul îşi lăsa din 
nou amprenta paşilor în preajma victimei, aleasă după zile sau 
ani de când şi-a făcut apariţia în acel loc. De aceea despre 
bazilisc se spunea că vine pe neaşteptate şi nu mai pleacă 
niciodată. 


Eratosthenes, cel ce l-a recomandat pe Al Paisprezecelea 
învăţaţilor din Cyrene, a reprezentat exact contrariul protejatului 
său. Pentru el, Terra era o tablă pe care în loc s-o admiri, puteai 
s-o măsori în lung şi în lat cu ajutorul a tot felul de calcule 


trigonometrice. Ceea ce pe Bazilisc l-a nemulţumit la început 
inconştient, apoi formulându-şi rezervele în propoziţii concise: 
veşnicele evaluări ale suprafeţelor ca şi cele cronologice n-au 
darul de a schimba nimic. Ele, spunea, nu sunt nici sigure, nici 
nu duc la vreun rezultat palpabil, în sensul satisfacerii unei 
necesităţi concrete. Al  Paisprezecelea nu-l acuza pe 
Eratosthenes că-şi pierde vremea cu ştiinţele: în fond, fiecare 
om trebuie să-şi irosească puterile într-un fel sau altul, însă nici 
nu-l admira din cale afară pentru atâta lucru şi avea grijă ca nici 
cei ce i se aflau în preajmă să nu preţuiască în mod deosebit o 
anume activitate umană. 

Al Paisprezecelea era unul dintre numeroşii fii ai unui 
Katoptronos, devenit o figură legendară, aproape ideală, încât 
nimeni nu spunea „Baziliscul, fiul lui Katoptronos” ci doar 
„Baziliscul, care ar putea fi fiul celui de Al Treisprezecelea.” 
Provenind dintr-un asemenea tată, tânărul, aşa cum se întâmpla 
atât de des, în loc să folosească darul tuturor posibilităţilor 
oferite de moştenirea paternă, a aruncat totul la o parte, de 
parcă astfel ar fi încercat să scape de povara strivitoare a faimei 
strămoşeşti. În lungul şir al Celor O Sută, acesta nu era un lucru 
rar, dar el nu reprezintă decât o formă de tărie, chiar dacă una 
discutabilă. Ne aducem aminte de unii dintre primii şi vom mai 
întâlni şi alţii dispuşi să trăiască o călduţă viaţă în umbra gloriei 
strămoşeşti. Cei ce s-au revoltat în vreun fel au fost dispreţuiţi 
de mulţi şi mustraţi de zei, dar ei n-au procedat astfel decât 
pentru că n-au putut face altminteri. Şi, iată, deşi suntem încă 
departe de cifrele marilor repetiţii, ajungem iarăşi la reluări. Dar 
este firesc să fie aşa: altfel cum am putea spune că descendenţii 
moştenesc atât de izbitor unii ascendenți? Firea celui de Al 
Paisprezecelea nu-i permitea să rămână în umbra tatălui său. Al 
Treisprezecelea era celebru prin puterile sale miraculoase, încât 
se povesteau despre el cele mai diferite năzdrăvănii, iar altele 
noi se adunau încontinuu celor deja şi aşa prea destule. Prin 
firea sa, Baziliscul nu putea decât să distrugă totul şi în primul 
rând orizontul de aşteptare al celor mulţi. Însă, modificând scări 
de valori, minând încrederea în adevăruri de mult acceptate, 
sfărâmând convenţii ce au părut pentru generaţii fireşti şi 
imuabile şi nepunând nimic în locul acestui uriaş gol creat, Al 
Paisprezecelea a rupt echilibrul interior al atâtor muritori. 
Luându-le reperele fixe, aflate la locul lor de când lumea, 


Baziliscul i-a atras pe oameni într-un pustiu asemănător cu Ţara 
Umbrelor. 

In adâncul sufletului, Baziliscul credea totuşi în izbăvire: 
drumul îngust dintre Mare şi Deşert, din care a călcat o parte, 
rămânea mereu disponibil pentru a-l duce în Insulele Fericiţilor. 
Acolo nu mai existau părinţi şi copii, oameni ai succesului şi alţii 
hărăziţi  veşnicelor înfrângeri. Acolo rostul indivizilor era 
constituit de ei înşişi şi de aceea strădaniile lor se anulau în mod 
senin. Insă acest drum îngust spre ocean trebuie descoperit de 
fiecare în parte, despre el Baziliscul n-a vorbit nimănui ca 
despre o realitate concretă, ci doar ca despre o consecinţă a 
concepţiei sale în legătură cu viaţa corect asumată. 
Eratosthenes, cu calculele sale, risca să le ia oamenilor şi acest 
ultim tărâm. Pentru că acolo unde pătrunde ştiinţa, visele se 
retrag. Ca la orice fiinţă distructivă. Speranţa celui de Al 
Paisprezecelea fugea de concret. 


Prima dată şi-a arătat el chipul de Bazilisc la câteva luni după 
venirea sa la Cyrene. Comunitatea locală se obişnuise destul de 
repede cu tânărul instruit, însă îl considera şi pe mai departe un 
străin. Simplul fapt că lângă numele său se adăuga mereu şi 
precizarea că era originar din Alexandria accentua că nu era de- 
al locului. Ceea ce pentru alţii părea doar o denumire definitorie, 
pentru Bazilisc reprezenta tiparul paşilor lăsaţi la venirea la 
Cyrene. Sau cel puţin aşa s-a spus mai târziu: despre cel de-Al 
Paisprezecelea existau mereu semne indubitabile de unde şi 
când a sosit şi niciodată nici un indiciu asupra plecării sale. 

La Kritolaos din Pharelis, Baziliscul întâlni şi alţi tineri dornici 
de învăţătură, în afara lui Carneade. Cei mai mulţi discutau în 
spiritul învăţăturii lui Aristipp. Câţiva au ajuns la forma 
eudemonică a hedonismului şi o preţuiau în mod deosebit pe 
Arete, nepoata filosofului. Baziliscul, însă, a mers şi mai departe, 
reînviind damnata disperare a lui Hegesias: plăcerea fizică şi 
psihică fiind singurele scopuri ale acestei - existenţe a spus-o 
încă Socrate! - într-o lume înşelătoare ca a noastră, totul este 
făcut pentru a contraveni însuşi scopului vieţii; mizerii zilnice, 
neplăceri de tot felul, oboseală şi obligaţii, până la formele 
extreme: boala şi sărăcia -, toate duc la amânarea şi distrugerea 
plăcerii; adică viaţa în întregul ei, cea formată tocmai din 
mulţimea aceasta de mai mici sau mai mari neplăceri, este 


inaptă de a-i oferi omului într-o formă limpede scopul său: tot ce 
ne dă viaţa este învelit într-un strat sau altul de mizerie, repeta 
tânărul venit de la Alexandria. 

— Până la urmă, spunea Baziliscul, asemenea acelui 
Hegesias, viaţa nu este altceva decât îndepărtarea de plăcere. 
Renunţând la viaţă, renunti la ceea ce te desparte de plăcere. 

— Dar există plăcere în afara vieţii? întrebau cei cărora le 
propunea sinuciderea. 

— lată enigma cea mai perfidă, răspundea el. Ea reprezintă 
frâna pusă de toţi cei ce au pregetat. Dar această frână nu este 
dată nici de o bucurie, nici de un obiect, nici de o certitudine. 
Această frână nu este decât o biată întrebare. 

— Chiar tu vorbeşti de certitudine? îl întrebau iarăşi. 

— Bine, admitea atunci Al Paisprezecelea, să nu cerem o 
dovadă mai puternică decât ar putea exista. Dar Aristipp n-a 
pretins niciodată că simţurile, cele atât de înşelătoare, ne-ar 
duce într-o asemenea ispită încât ar trebui să credem exact 
contrariul celor comunicate de ele. Simţurile ne spun că eu am 
dreptate în cele afirmate, raţionamentul mă sprijină de 
asemenea, iar dorinţa mă călăuzeşte în aceeaşi direcţie. 

Se iscă rumoare şi fiecare îi răspundea după ştiinţa sa. 
Scepticii, de pildă, îi nimiceau spusele, dar îi dădeau şansa unei 
posibile dreptăţi. 

Nimic nefiind într-un fel nu poate fi în mod categoric nici într- 
alt fel. 

— Într-adevăr, o certitudine nu există, moartea fiind singura 
depozitară a acestei taine. Or, chiar lipsa de certitudine este una 
dintre cele mai mari duşmance ale fericirii. Lipsa de certitudine, 
dă alternative, iar acestea sunt fiicele disperării. 

Ajunşi aici, Baziliscul îi lăsa pe ceilalţi să-şi expună părerile, el 
retrăgându-se din discuţie. Pornea de multe ori asemenea 
convorbiri şi întotdeauna, oferind câmp liber celor mai diverse 
speculaţii, cam de la acest punct se limita să asculte. Şi să 
gândească. Astfel dădea impresia că nu doreşte să impună un 
anumit raţionament şi îi prilejuia fiecăruia ocazia de a se simţi 
important. Deoarece dădea un sens anume disputelor din timpul 
fiecărei plimbări cu prietenii şi deoarece acest sens ducea 
mereu la ideea de sinucidere, fusese numit, o vreme „Noul 
Hegesias”. Însă totul părea mai degrabă un răsfăţ. Nimeni nu 
prea lua în serios apelativul şi, bucurându-te de discuţiile 


peripatetice organizate de Al Paisprezecelea, uitai repede de 
moartea reală. Totul nu era decât speculație. Totul nu era decât 
inteligenţă. Aşa se credea... 

lar Baziliscul avea grijă ca la următoarea întâlnire să-ţi aducă 
aminte că sinuciderea, ca o îndepărtare a barierelor din calea 
fericirii, este cea care a stat la baza discuţiilor trecute şi se află 
şi la originea disputei ce va urma, chiar dacă, mai târziu, 
vorbitorii vor divaga spre alte şi alte preocupări. 

Aceasta a fost prima fază a unei activităţi de mai mulţi ani a 
tânărului din Alexandria. Lunile treceau blânde, controversele 
iniţiate de Al Paisprezecelea deveniseră o obişnuinţă a locului, 
tradiţia lui Hegesias continuată de un personaj atât de ambiguu 
ca fiul acelui aproape mitic Katoptronos nu părea deplasată. 
Ecourile măcelurilor ce pustiau alte ţinuturi se răsfrângeau 
asupra conştiinţelor prin calmul şi subtilitatea teoretică a 
ipotezelor. 


Grupul tinerilor filosofi a fost încurajat de numeroşi localnici, 
însă nu era evitat nici de oamenii cultivați în trecere prin 
Cyrene. Discuţiile erau pornite întotdeauna de Bazilisc şi, uneori, 
de  Carneade. Cunoscutul sceptic de mai târziu nu era 
deocamdată decât cel mai apropiat colaborator şi „locţiitorul” 
celui de Al Paisprezecelea. Eliberată de orice chingi, învăţătura 
acestuia lăsa loc de afirmare gândirii unor oameni de cele mai 
diferite calibre intelectuale. Ea se adresa în acelaşi timp 
bogaţilor şi săracilor, tinerilor şi bătrânilor, învăţaţilor şi 
ignoranţilor. incetul cu încetul, prestigiul şcolii Baziliscului 
crescu în aşa o măsură încât se vorbea chiar despre „Academia 
de la Cyrene”, în comparaţie cu cea de la Athena şi, în special, 
cu noile şcoli ale lumii civilizate. Consolidându-şi prestigiul în 
timp, noua şcoală nu-şi câştiga, însă, şi un profil clar. 
Dezbaterile, începute de fiecare dată cu elogiul morţii, se 
remarcau mai mult prin spontaneitate decât printr-un curs 
anume. Dar totul n-a fost decât o tragică aparenţă, căreia i-au 
căzut victimă atâţia creduli. 

La vreo şase-şapte ani după înfiinţarea „Academiei” sale, Al 
Paisprezecelea şi-a arătat pe neaşteptate chipul de Bazilisc şi, 
ca în legendă, pe ce l-au zărit sub această înfăţişare au murit de 
îndată. In anul localizat azi de scrib drept al 183-lea de dinaintea 
erei noastre, anul când Hannibal îşi lua viaţa la Libyssa, iar 


Scipio Africanul murea uitat în Italia, în timpul domniei lui 
Perseus în Macedonia, a lui Ptolemeu al V-lea, Epihanes, în 
Egipt, a lui Seleukos al Ill-lea, Soter, în Siria şi a lui Mitridate în 
Regatul Părţilor, la Cyrene, unde era mai linişte ca oriunde, s-a 
întâmplat o măruntă catastrofă, iniţial uluitoare pentru mai 
toată lumea. Apoi furia s-a bătut supra Baziliscului, dispărut însă 
imediat după ce şi-a primit victimele. 

În fapt, într-o dimineaţă ce nu prevedea nimic altceva decât o 
discuţie asemănătoare celor multe ce au avut loc până atunci, 
Al Paisprezecelea nu i-a mai lăsat pe ceilalţi să aleagă temele 
preferate, ci le-a vorbit doar el mai multe ore în şir. Ce a spuse 
imposibil de reconstituit, se ştie doar că întreaga adunare nu s-a 
mai despărţit până seara şi că noaptea disputele dar şi unele 
cântece şi dansuri au continuat în casa unui oarecare Eurytos, 
armator şi negustor, unicul moştenitor al unei averi 
considerabile. Aici s-au golit şi numeroase cratere de vin, iar 
dimineaţa întreaga adunare a fost găsită moartă. Întreaga 
adunare, mai puţin Al Paisprezecelea şi Carneade. Cei câţiva 
sclavi puşi să servească la ospăț erau incapabili de a da 
explicaţii cât de cât plauzibile şi n-au putut s-o facă nici supuşi 
amenințărilor şi torturilor. Repetau mereu că, în urma unor 
discuţii aprinse, al căror sens n-au mai fost în stare a-l 
reproduce, cântând şi dansând, comesenii ar fi amestecat într- 
un crater o otravă puternică de şarpe (!) şi ar fi băut conţinutul, 
după ce au mai cântat şi altfel de cântece adresate zeilor. Căror 
zei? Asta sclavii nu-şi mai aminteau. Şi toţi cei ce au participat la 
banchet au băut otrava? Sclavii erau prea înspăimântați pentru 
a răspunde limpede şi fără echivoc. Totuşi, până la urmă, s-a 
putut stabili că dintre victime lipseau Carneade şi Baziliscul. 

Muriseră treizeci şi şapte de comeseni, majoritatea tineri, 
majoritatea aparţinând familiilor celor mai de seamă din 
Cirenaica, dar şi trei străini, în vizită prin Cyrene. Doliul şi 
indignarea au cuprins întreaga localitate şi, în timp ce 
oficialităţile mai anchetau împrejurările nenorocirii, în alte două 
case bogate, din Cyrene prima şi din Berenice a doua, au avut 
loc alte asemenea sinucideri în masă. Într-una au murit 
patrusprezece oameni, în cealaltă douăzeci şi unu. La toate a 
fost de faţă şi Baziliscul, de fiecare dată cadavrul lui n-a fost 
găsit printre cele ale victimelor. Despre Carneade nu se ştia 
dacă a participat la toate trei banchetele. 


Din cercetări a reieşit că în toate locurile victimele au folosit 
acelaşi vin de struguri şi smochine, dând un amestec parfumat 
şi ameţitor în care, după unele declaraţii, Al Paisprezecelea ar 
mai fi amestecat încă un component. Din resturile rămase la 
locurile ospeţelor nu a putut fi izolat respectivul adaos misterios 
şi nici măcar nu s-a dovedit cu precizie dacă el a existat cu 
adevărat. Însă nici altă otravă nu a fost depistată. Peste tot s-au 
cântat se pare aceleaşi cântece şi s-au dansat aceleaşi dansuri. 

Carneade n-a putut fi descoperit decât peste mai multe zile. 
Era incapabil să explice ce s-a întâmplat. Omul părea de bună- 
credinţă şi la fel de buimăcit ca şi sclavii ce au servit la 
banchete. Amintirile îi erau confuze şi se bănuia că ar fi băut 
dintr-o licoare dintre cele ce şterg amintirile. Despre Bazilisc nu 
mai ştia nimic. 


Dar Carneade n-a sorbit din nici o băutură cu efecte 
anestezice. Într-una dintre casele lui se ascundea Al 
Paisprezecelea şi avea să se ascundă acolo încă mulţi ani de 
zile. Asemenea oricărui bazilisc, şi urmele venirii sale în cetate 
erau fără echivoc, în timp ce semnele plecării lipseau cu 
desăvârşire. Înaintea măcelului din casa lui Eurytos, Baziliscul, 
care ţinea foarte mult la Carneade, vrând să-l scutească de 
priveliştea adevăratului său chip, şi-a trimis prietenul de la 
banchet. După ce i s-au sinucis companionii, Al Paisprezecelea a 
plecat şi în celelalte două locuri unde a organizat astfel de 
grozăvii. Apoi s-a furişat înapoi la Carneade. Fiara era sătulă şi 
dorea să se odihnească. Şi unde s-o facă dacă nu într-una dintre 
vizuinile prietenului său, cel pe care până la urmă „l-a salvat” de 
la moarte? 

Cât a stat ascuns Al Paisprezecelea la Carneade e imposibil de 
stabilit. Aşa cum s-a făcut nevăzut, pentru contemporani 
prezenţa lui rămânând abia simțită, ecou al unui blestem, aşa a 
dispărut şi pentru scrib în tăcerea unor cărturari hotărâți că 
despre el să nu lase mai nimic scris. Dar amintirea Baziliscului 
se sprijină pe patru repere certe cuprinse în legendă şi pomenite 
de autori mai târzii. Şi chiar dacă mitul se mai schimbă, şi chiar 
dacă analiştii se mai contrazic unii pe alţii, cele patru momente 
pot fi recunoscute. Ce a fost între ele, cât au durat intervalele 
care le-au despărţit nu va mai putea fi reînviat niciodată. Să fi 
rămas Al Paisprezecelea doi ani ascuns la Carneade? Să fi stat 


într-una din casele prietenului său opt ani? Sau chiar douăzeci şi 
doi de ani, dacă am accepta pe cel de al treilea reper ca anterior 
celui de al doilea? Ca de atâtea ori, scribul trebuie şi de data 
asta să se bazeze pe instinctul său. Şi, poate, şi pe noroc. Şi în 
special pe credinţa că varianta pe care o relatează se aşează cel 
mai bine în tiparele prevestite de cei scoşi de el pentru câteva 
clipe din uitare şi anunţă, la rândul ei, în modul cel mai firesc pe 
cei ce vor veni. 

In legătură cu prima dispariţie a Baziliscului, scribul are 
motive să creadă că ar fi durat în jur de patru uni. Pe de altă 
parte, dacă acceptăm că Al Paisprezecelea ar fi plecat la Cyrene 
în jurul vârstei de optsprezece ani, că a stat acolo cinci-şase 
până ce şi-a creat şi consolidat faima, putem conchide că la 
data sinuciderilor din Cyrene şi Berenice ar fi împlinit în jur de 
douăzeci şi patru douăzeci şi cinci de ani. Cum următoarea lui 
ispravă trebuie să se fi întâmplat în jurul vârstei de douăzeci şi 
opt douăzeci şi nouă de ani, rezultă că aproximativ patru dintre 
ei a stat dispărut. 

A doua sa apariţie este legată de o nuntă. În puţinele cazuri 
când am găsit relatări despre Bazilisc, această întâmplare este 
câteodată aşezată după cea de a treia-i apariţie, dar chiar şi 
numai faptul că Al Cincisprezecelea s-a născut în jurul lui 185 
î.e.n., în cazul că acceptăm că nunta cu pricină a fost chiar 
nunta Baziliscului, atunci datarea noastră are şanse să fie 
corectă. 

„Condiţia acţiunii este împrejurarea” a spus cu multe secole 
mai târziu Machiavelli. Imprejurarea care l-a scos pe Bazilisc din 
bârlogul său este legată de o ceremonie. Pe o hartă unde cetăţi 
întregi dispăreau în urma unor războaie nimicitoare, unde marile 
puteri erau încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte ce avea 
să se termine cu victoria deplină a Romei, dar va duce între 
timp la strivirea a numeroaselor victime mărunte, într-o lume 
unde oricând o zi putea să şteargă amintirea gloriei unui secol, 
moartea niciodată elucidată pe de-a-ntregul a câtorva duzini de 
oameni se şterge mai uşor. La reapariţia sa, Baziliscul nu avea 
să se teamă de prea multe întrebări. Cu toate astea, el preferă 
să părăsească neştiut Cirenaica şi să apară într-o cu totul altă 
parte a lumii, la noua graniţă a Romei, într-un loc unde însăşi 
nesiguranța şi transformările constituiau cea mai bună pavăză. 


Aquileia, proaspăt fondată, luptând împotriva aventurierilor, 
încă mai accepta pe oricine. 

Cum a ajuns Al Paisprezecelea din Libia în cetatea nou 
fondată este o altă enigmă, însă, după cum vom mai vedea, ea 
îşi are semnificaţia ei. Asemenea strămoşilor săi, veniţi în 
Peloponez înconjurându-l în prealabil, amuşinându-l parcă din 
toate părţile înainte de a se decide să se stabilească pentru 
câteva generaţii acolo, Al Paisprezecelea, primul dintre Cei O 
Sută care a ajuns la Roma şi care şi-a adus apoi urmaşii pentru 
secole în acel nou centru al lumii, a ocolit şi el mai înainte Italia, 
de parcă ar fi avut nevoie de noi şi noi argumente pentru a se 
aşeza, în sfârşit, în locul acela atât de ciudat, atrăgând mai tare 
ca un magnet. Neîncrederea în cazul lui era o trăsătură 
moştenită. Baziliscul n-a plecat din Alexandria direct spre nord, 
ci mai înainte spre vest. Apoi a dispărut din Cirenaica şi s-a ivit 
în nord-estul țintei sale, în Aquileia proaspăt fondată. Cum a 
ajuns acolo, pe ce cale şi în ce scop nu mai poate preciza azi 
nimeni. Dar nici din poarta aceea a lumii civilizate n-a coborât 
încă spre Roma. A treia privire către cele şapte coline o va 
arunca din sud-est, din Asia. Pentru a reveni din nou cu vechii 
companioni, sosiți din sud-vest. Un cerc întreg a descris Al 
Paisprezecelea înainte de a se hotărî să-şi atingă ţinta. 

La Aquileia a participat la o confarreatio, o căsătorie 
patriciană, pe care putem s-o acceptăm ca pe propria sa 
căsătorie, deoarece, după tradiţie, un an (sau după alte surse, 
doi ani) mai târziu avea să se nască cel de Al Cincisprezecelea. 
Copilul acesta va fi recunoscut de către Bazilisc şi nu avem nici 
un alt indiciu că Al Paisprezecelea ar fi contractat în perioada 
respectivă (sau chiar şi altădată) o altă căsnicie. 

Aquileia îşi aşeza primele structuri şi, năzuind să devină mai 
mult decât un fort împotriva amenințărilor barbare, în special 
împotriva istrilor şi a liburnilor, încuraja naşterea primelor familii 
neaoşe. O asemenea căsnicie a încheiat şi Baziliscul. Însă dintre 
toate apariţiile sale, aceasta este cea mai neclară: acum nu şi-a 
mai lăsat nici la venire amprentele paşilor pe drumul pe care l-a 
păşit, şi nici împrejurările grozăviei cauzate nu sunt limpezi. 

In primele referiri despre Aquileia se vorbeşte, despre 
dificultatea ridicării cetăţii din pricina atacurilor dese ale istrilor, 
care distrugeau într-o zi ceea ce s-a clădit într-o lună. Afirmația 
constituie, desigur, o exagerare, dar tocmai scopul pentru care 


era construită făcea noua cetate un mereu potenţial punct de 
atac. Se mai spune că, la început, din pricina acelor invazii dese 
până şi viaţa cotidiană era mereu perturbată, amintindu-se 
textul că „până şi nunțile se transformau uneori în măceluri, ca 
la început de tot, când au murit atâţia oameni de parcă valoarea 
lor n-ar fi depăşit preţul unui sclav sard”. Aceasta ridică, însă, o 
măruntă problemă de datare: dacă „la început” este considerat 
stricto senso, atunci nu poate fi vorba decât despre primii doi- 
trei ani ai fondării Aquileii, însă per vremea aceea sclavii sarzi 
nu erau încă atât de ieftini, deoarece „ieftin precum un sard” se 
spunea abia după ce, patruzeci de ani mai târziu, Tiberius 
Gracchus a înăbuşit desele tulburări din Sardinia. Sigur că de la 
depărtarea de la care priveşte azi scribul evenimentele, 
deceniile de multe ori se suprapun şi, într-un înţeles mai larg, 
adesea nu putem deosebi nici veacurile între ele. Dar pentru 
biografia unui singur om anii câştigă altă valoare. Trecem totuşi 
peste acest amănunt, considerând că analistul care l-a relatat n- 
a folosit decât o expresie încetăţenită la vremea sa. 

Din aceeaşi sursă aflăm că în timpul ceremoniei, în vreme ce 
mireasa se afla încă sub flammeum, iar trecătorii însoțeau 
cortegiul cu strigătele din care nu lipsea tradiționalul „tha//asio”, 
o incursiune a barbarilor avea să pătrundă până în cetate. 
Luptele se înteţesc, duşmanii sunt aruncaţi în afara zidurilor, 
însă cortegiul acelei confarreatio îşi vede mai departe de drum, 
cântând şi dansând, de parcă toţi membrii alaiului ar fi asurzit şi 
orbit brusc, nevăzând şi neauzind cele ce se petreceau în jur. 
Sau, la fel ca într-un coşmar, oamenii se îndreptau spre centrul 
primejdiei fără a putea schiţa şi cel mai mărunt gest de a i se 
opune. Şi nici dansurile şi nici cântecele nu erau cele cunoscute, 
iar întreaga comportare a nuntaşilor avea să fie descrisă ca fiind 
mai mult decât stranie. Trecând senini prin mijlocul ambuscadei 
şi  văzându-şi doar de ciudatul ceremonial, majoritatea 
nuntaşilor îşi găseşte moartea, iar Baziliscul şi tânăra soţie 
dispar. 

A doua zi nimeni nu-şi poate explica evenimentele, nimeni nu 
înţelege cum de a încercat să treacă alaiul prin mijlocul luptelor 
şi cine le-a luat minţile oamenilor pentru a-i determina să 
comită o asemenea nebunie. Însă, adunându-se morţii, n-au fost 
găsiţi nici Al Paisprezecelea şi nici mireasa. Şi, dacă faptul a 
produs uimire, aceasta s-a datorat desigur doar amănuntului că 


nimeni dintre cei de faţă n-a făcut legătura cu realitatea după 
care niciodată pe locurile măcelurilor sale Baziliscul nu-şi lasă 
trupul său şi al unuia sau a doi dintre apropiații lui. 

Al Paisprezecelea, ajuns la Aquileia, putea privi acum şi din 
nord-est spre Roma. Însă, înainte de a se hotărî să ajungă acolo, 
se spune că ar fi fost amestecat în misiuni secrete de recrutare 
a aliaţilor lui Perseus în războiul dus de urmaşul lui Philip 
împotriva romanilor. Dacă regele macedonean nu s-ar fi sfârşit 
atât de lamentabil şi dacă n-ar fi fost atât de crunt urmăriţi toţi 
cei ce l-au sprijinit în vreun fel, poate că şi rolul fiului lui 
Katoptronos ar fi rămas mai limpede în conştiinţa 
contemporanilor. Astfel, însă, folosindu-se de abilitatea sa mitică 
de a şterge orice urmă a trecerii sale, Baziliscul n-a lăsat nici o 
dovadă în legătură cu activitatea-i din timpul războaielor 
macedonene. Se pare chiar că şi-ar fi luat precauţia de a acţiona 
deja din timpul evenimentelor sub un alt nume, ca nimeni să nu- 
| poată învinui mai târziu pentru cele săvârşite atunci... Dar grija 
de a nu fi compromis ca macedonofil dovedeşte din nou că fiul 
lui Katoptronos a avut încă înainte de a se decide soarta lui 
Perseus (dar chiar şi mai devreme!) intenţia fermă de a cuceri 
odată şi odată Roma 1. 

Raportându-se iarăşi la Oraşul celor şapte coline ca la ţinta de 
taină a vieţii celui de Al Paisprezecelea, scribul poate nota o altă 
direcţie din care-şi face apariţia personajul. E mai mult decât 
semnificativ că imediat după bătălia de la Pydna, în care 
Perseus este înfrânt definitiv de către romani, Baziliscul îşi lasă 
acum amprentele în mod cât se poate de clar în altă parte a 
lumii. Ritmul acesta i-a zăpăcit pe unii analişti, astfel încât nu 
ştiau dacă să dateze mai întâi incidentul de la Aquileia sau cel 
ce i-a urmat. Dar atât evenimentele sigure - războaiele 


1 Doar în trecere: ce legătură a fost între Al Paisprezecelea şi Perseus şi dacă 
această legătură a existat într-adevăr nu mai poate fi precizat cu exactitate. 
Nici printre numeroşii profitori, aventurieri şi pierde-vară acuzaţi şi urmăriţi 
de romani nu se afla. Însă Baziliscul apare sub numeroase nume şi unul 
dintre ele ar putea fi şi Alexandru din Berenice, om fără biografie, care 
propovăduia însă printre voluntarii pe care-i trimitea lui Perseus o învăţătură 
foarte asemănătoare cu cea a fiului lui Katoptronos. Nimic nu se ştie despre 
acest individ nici înaintea războaielor macedonene, nici după bătălia finală de 
la Pydna. Scribul n-are nici o dovadă certă că acel Alexandru din Berenice şi 
Bazilisc ar fi fost aceeaşi persoană. De aceea tace... Dar nu există nici dovezi 
contrarii... 


macedonene, prăbuşirea lui Perseus şi începutul răscoalei 
Macabeilor -, cât şi logica proprie a personajului, aceea de a fi 
atras mereu oriunde mirosea a sânge, ne îndreptăţesc spre o 
cronologie fără echivoc a succesiunii evenimentelor. După ce 
părăseşte pe nesimţite Aquileia, concepe din Rhinocolura o 
epistolă către Carneade. Este unica scriere atestată a 
Baziliscului şi foarte probabil că singura pe care a zămislit-o. Se 
prea poate ca scrisoarea să nu fi fost gândită decât ca un alibi al 
celui de Al Paisprezecelea, alibi menit să înlăture orice bănuială 
în legătură cu un posibil amestec în războaiele romanilor cu 
Perseus. Dacă a fost aşa, atunci putem iarăşi conchide că 
prevederea Baziliscului a fost determinată în mod conştient de 
gândul său de a ajunge până la urmă la Roma. (Poate se 
vorbesc prea puţine despre calitatea Baziliscului de a-şi 
preconcepe cu încăpățânare şi tenacitate scopurile...) 

Textul scrisorii nu ni s-a păstrat, doar referiri la ea. Dar şi din 
aceste trimiteri putem să înţelegem că filosofia propagată de Al 
Paisprezecelea nu era doar o preluare a lui Hegesias, 
supranumitul Peisithanatos, deoarece îi sfătuia pe învăţăceii săi 
să opteze pentru moarte, ci că el îşi propovăduia concepţia 
împletită cu unele rituri păgâne, un amestec între credinţe 
Bachice şi altele dedicate zeului egiptean Serapis, dar reluând şi 
influenţe străvechi din colţuri dispărute. Mai ales aceste ultime 
elemente s-ar fi bucurat de un mare succes pentru că, 
necunoscute decât în parte, ele puteau fi uşor adaptate la 
nevoile Baziliscului, fără a-şi pierde însă nimic din autoritate. 
(Nu este un secret pentru nimeni că numele pe jumătate uitate, 
dar păstrate încă în memorie, prezintă mereu o greutate mai 
mare decât lucrurile bine cunoscute, dar lipsite de misterul 
tuturor posibilităţilor. Extrase din amintire, ele acţionează de 
parcă ascultătorul însăşi le-ar fi redescoperit, oferind pe 
deasupra şi un aport afectiv pe măsură.) 

Fapt e că Epistola de la Rhinocolura justifica anumite 
proceduri care par a fi identice cu cele ce au avut loc în 
împrejurările măcelurilor din Cirenaica şi cu cel din Aquileia. Se 
pomeneşte în ea atât de partea „teoretică” a acelor ritualuri, cât 
şi se descriu în parte unele amănunte practice. Doar în parte 
pentru că Baziliscul nu dorea să-şi prezinte oricui armele, mai 
ales că după toate aparențele cele întâmplate în timpul 
întrunirilor erau secrete. Insă dacă ne gândim că oricine era 


oricând acceptat la ele, înseamnă că iniţiatorul lor mai avea o 
armă prin care reuşea să garanteze taina, armă neamintită nici 
în Epistolă şi nici altundeva, dar care nu putea fi decât ori o 
ameninţare severă, ori un elixir amnezic amestecat: printre 
euforicele şi afrodisiacele îngurgitate în cantităţi mari de cei ce 
luau parte la acele reuniuni. Unii autori nu exclud nici o anumită 
influenţă hipnotică, dar prezumția nu se sprijină pe nici un 
argument concret. Oricum, ne aflăm într-o perioadă când 
romanii erau deja confruntaţi din plin cu infiltrarea diferitelor 
ritualuri păgâne orgiastice, rituri care în primul rând atentau la 
moravurile severe ale „cetăţeanului trist şi grav”. Practicile 
secrete nocturne în cinstea lui Bacchus au dus la pedepsirea a 
mii de oameni, dar şi alte manifestări asemănătoare apăreau tot 
mai des şi nici o sancţiune, oricât de severă, nu le putea înlătura 
cu totul. „Credinţa” răspândită de Bazilisc se sprijinea deci pe 
un teren gata pregătit. Viaţa lui Cato cel Bătrân rămâne un 
exemplu tocmai pentru lupta Romei acelor timpuri cu obiceiurile 
străine, numeroase arhaice, cele mai multe orgiastice. Ceea ce 
presimţea el putea avea consecinţe abia peste secole. lar 
majoritatea oamenilor trăiau o viaţă scurtă. Cato însuşi 
reprezenta un ideal vechi. Cei mulţi erau mai maleabili. Şi mai 
curioşi. Deci mai uşor coruptibili. Forma cea mai cruntă de 
rezistenţă împotriva Romei se năştea deja: ea se cocea din 
interior şi distrugea vechile cutume, idealurile sacre. Şi, 
presimţind-o, exponenţii ierarhiilor s-au opus cu hotărâre 
oricărui cuvânt nou, care ar fi putut aduce cu el şi ideile 
nepotrivite. De aceea nici filosofii străini nu erau doriţi şi 
izgonirea lor periodică devenise o consecinţă firească. 

lar aceştia, duşmanii ce foloseau armele pe faţă, nu se sfiau 
să atace armata romană oriunde aveau prilejul. Totuşi, Al 
Paisprezecelea nu mai îndrăzni să-i deranjeze pe cei ce - nu uita 
nici o clipă! - reprezentau ţinta ultimă a drumurilor sale 
încâlcite. În schimb, le veni rândul seleucizilor să audă de el. 
(Dar n-ar fi exclus să mai fi existat un motiv pentru care să se fi 
ferit Baziliscul să mai dea - cel puţin deocamdată - faţă cu 
romanii. Între Aquileia şi Rhinocolura, scribul crede că i-a 
descifrat numele şi la Tibur. Aceasta putea să nu fi fost 
întâmplător, mai ales că Tibur şi Praemente erau cetăţile care 
aveau dreptul de a-i primi pe cetăţenii romani grăbiţi de a se 
autoexila de bunăvoie pentru a evita un proces. Doar că, dacă 


mergem atât de departe cu supoziţiile, atunci trebuie să 
admitem că Baziliscul a devenit între timp - pentru ce merite 
excepţionale? - cetăţean roman şi că isprava de la Aquileia sau 
o altă faptă rămasă necunoscută ar fi fost urmărită de lege. Insă 
prezumția nu este prea plauzibilă dacă anticipăm şi-l găsim pe 
Al Paisprezecelea în delegaţia filosofilor la Roma, într-un 
moment când aceştia aveau toate motivele să fie cât se poate 
de precauţi înainte de a ajunge într-un loc de unde au fost 
izgoniți în mod repetat până atunci atâţia învăţaţi.) 

Deci n-a fost scutit de tribulaţiile Baziliscului nici Antiochos al 
IV-lea, Epifanes. Fiul lui Katoptronos a ajuns la Modein după ce 
Mattathias evreul, nepotul lui Chaşmonai, omorâse un sol 
regesc, ca semn al declanşării revoltei neamului său. Al 
Paisprezecelea n-a mai apucat să intervină pe lângă Matthatias, 
dar a ajuns în preajma fiilor acestuia. Cum a nimerit Baziliscul 
într-un anturaj atât de exclusiv se poate iarăşi explica doar prin 
proprietăţile sale de a se insinua, oriunde simţea sânge. Insă, 
faţă de alte prilejuri, este cu totul improbabil să fi reuşit să-i 
atragă şi pe Macabei! în procedurile sale deoarece revolta lor 
avea un caracter prea naţional pentru a permite o imixtiune 
spirituală străină. Dar că Baziliscul a mirosit sânge în preajmă 
este sigur. 

Un oarecare Ţipor, personaj cu totul secundar al răscoalei 
Macabeilor, păru să fi constituit veriga de legătură. Nimeni şi 
nimic nu ne mai dovedeşte că între acest Ţipor şi bătrânul om 
de încredere al celui de Al Doilea ar fi mai mult decât o 
coincidenţă de nume. Dar, precum acela era adâncit în credinţa 
sa, rămânând însă cu ochii deschişi la toate cele din jur, aşa 
cum urmaşul său n-a putut pleca împreună cu Zorobabel, fiul lui 
Şeltiel, având probabil o mică (?) erezie pe conştiinţă, aşa şi 
acest nou Ţipor se arăta un om bolnav de curiozitate. Nu-şi 
trăda riturile, în spiritul cărora trăia, dar nici nu se putea abţine 
să nu arunce o privire şi dincolo de gard. Că Ţipor a fost omul de 
legătură şi confidentul Baziliscului o argumentează şi faptul că 
el a scăpat neatins de măcel, asemenea lui Carneade la Cyrene 
şi a soţiei celui de Al Paisprezecelea la Aquileia. 


1 Macabeii (în ebraică non ori m'an, Makabim ori Magabim; Greacă: 
Makkafaioi, /makav'ei/) au fost o familie de evrei patrioți din secolele II-I 
î.Hr., care au luptat pentru eliberarea ludeei de sub dominaţia eleno-siriană 
seleucidă. 


O armată psalmodiind, aceeaşi armată ce era obişnuită să fie 
trimisă la marginile imperiilor pentru a le apăra cu forţa armelor 
şi cu prestigiul unui popor care în antichitate a fost socotit în 
primul rând războinic, pentru ca abia mai târziu să fi fost numit 
neam de negustori, o armată rugându-se între lupte, acesta era 
universul unde l-a dus Ţipor pe Bazilisc. Ostilitățile au 
transformat toată ţara într-un singur front. Populaţia se arăta 
indiferentă la numărul duşmanilor, accepta confruntarea şi toată 
lumea punea mâna pe arme, şi toată lumea era oricând gata să 
fie măcelărită. Printre ei erau şi tineri şi bătrâni, şi femei şi copii. 
In credinţa unei asemenea lupte nu încăpeau procesiunile, 
cântecele şi dansurile Baziliscului. Războiul Macabeilor n-a fost 
numai cu armele, ci în primul rând cu mentalităţile 
combatanţilor, cu gândurile, cu credinţele. Cu lipsa de toleranţă. 
Pe măsură ce îi ajungea moartea în luptă, cei cinci fii ai lui 
Mattathias şi-au transmis unul altuia comanda. Era un drum fără 
de întoarcere şi cu atât mai de neînțeles, de imposibil chiar, 
pare azi cum de a putut Baziliscul să adune între cele două 
tabere, pe un teren al nimănui atât de efemer, o procesiune 
formată din... din cine? Anterior măcelului se ştie doar că Al 
Paisprezecelea a cutreierat locurile indiferent sub a cui ocupaţie 
momentană erau ele. Pretextul călătoriilor sale era „comerţul cu 
vorbele”, singurul comerţ ce nu lăsa impasibil pe nimeni, al 
cărui practicant nu putea fi jefuit de „marfă” şi ale cărui 
„produse” erau „transportate” fără greutăţi. În dispute se purta 
asemenea oricărui filosof ambulant, propagându-şi învăţătura, 
adunând în jur grupuri mari de curioşi, stârnind controverse şi 
născând prozeliţi. Al Paisprezecelea reuşise să câştige suficienţi 
adepţi care, în ciuda războiului, părăseau frontierele şi se 
asociau drumurilor sale. Baziliscul începea să-şi facă intrarea în 
cătune şi cetăţi urmat de un alai de ucenici ce nu se despărţeau 
nici măcar formal de trecutul lor şi a căror reuniune părea cu 
atât mai de neconceput. Ce ferestre a ştiut să le deschidă 
Baziliscul spre tărâmuri miraculoase? Şi cu ce mijloace? 

Oricum, compoziţia eterogenă a discipolilor ne face să 
afirmăm cu o oarecare certitudine cel puţin un lucru: 
procesiunile Baziliscului nu aveau un caracter religios în sensul 
clasic al termenului altfel ar fi fost imposibil să participe la ele 
cei ce se ucideau în numele credinţei lor, să ia parte o vreme şi 
să se întoarcă apoi firesc, fiecare în tabăra de unde a plecat. 


Într-un război al intoleranţei născută din intoleranţă n-ar fi 
trebuit să mai existe cale de întoarcere pentru nimeni. 
Antiochos omora miile de evrei pentru că aceştia se încăpăţânau 
să nu dispară ca popor; la fel au fost în stare evreii să moară şi 
trei sute de ani mai târziu, şi o mie cinci sute de ani mai târziu, 
şi două mii de ani mai târziu. Incăpăţânarea de a supravieţui ca 
popor a devenit intolerantă şi o plăteau periodic prin 
măcelărirea unei mari părţi dintre ei. Pentru evrei, Antiochos n-a 
reprezentat decât un chip al Fiarei. 

Necontrazicând nici un rit, Al Paisprezecelea propunea o 
exaltare autonomă, profană, dar căreia cu atât mai mult adepţii 
nu vedeau de ce ar fi trebuit să i se opună. ŞI, chiar dacă se 
pare că mulţi nu au aderat la misterioasele principii ale 
Baziliscului, ele stârnind şi controverse aprige, vagi ecouri ale 
unor polemici biblice, nimeni nu a ridicat arma împotriva fiului 
lui Katoptronos, apariţiile sale devenind obişnuite în diferite 
regiuni limitrofe câmpurilor de luptă. 

Scribul simte nevoia unei precizări: se spune îndeobşte că 
revolta Macabeilor a fost războiul de rezistenţă al iudaismului 
împotriva elenismului devenit brusc intolerant. Devenit, 
deoarece întâiul contact al grecilor n-a contrazis cel desfăşurat 
sub bunăvoința unui Alexandru veşnic biruitor, grijuliu să nu 
distrugă structuri, ci să găsească o cale de mijloc. De ce, atunci, 
Antiochos Epifanes a trecut pe neaşteptate la o neîngăduinţă 
extremă, interzicându-le barbarilor riturile, oficializând altarele 
zeilor, „chipurile cioplite”, introducând statuia lui Zeus până şi în 
Templul din lerusalim şi promulgând pedeapsa cu moartea 
pentru obiceiul de veacuri al circumciziei? O schimbare bruscă 
de atitudine ţine de multe ori de factori mai personali decât este 
dispusă istoria să accepte. Legile obiective sunt pentru 
răstimpuri spulberate de capricii individuale, a căror cauză nu 
poate fi elucidată câteodată nici în cazul biografiilor unor 
oameni, darămite în cele ale unor colectivităţi. Scriitorii sunt 
poate singurii apți de a depista acest inefabil. Viaţa lui Antiochos 
IV Epifanes ar putea oferi cu prisosinţă o intrigă, un generos nod 
epic, permiţând apoi explicitarea logică a micii povestioare a 
Baziliscului. Dar am intrat într-un alt roman, într-unul dintre 
multele cu care se întretaie povestirea celui de Al 
Paisprezecelea, cu unul dintre infinitele romane cu care se 
intersectează viaţa Celor O Sută. Pe toate acestea scribul nu are 


putere să le descrie. Şi nici timpul necesar nu i-a fost îngăduit. 
De aceea procesiunile Baziliscului, ale acelui „filosof” straniu, 
ale acelui „proroc” al morţii, ale acelui dascăl urmat de o 
mulţime de ucenici proveniţi direct din taberele opuse (şi unii 
întorcându-se pentru o vreme sau definitiv în rândurile 
combatanţilor dintre care au plecat), de aceea acele procesiuni 
asemenea atâtor altor întâmplări par de neînțeles. A fost de 
parcă un ceai cu efecte halucinatorii sau o vrajă în cel mai 
tradiţional sens al cuvântului ar fi sucit minţile oamenilor, 
conducându-i în preajma fiului lui Katoptronos şi lăsându-i fără 
de amintiri pe cei ce reuşiseră să se elibereze la timp de sub 
puterea farmecelor. Oricum, contemporanii n-au fost atât de 
indulgenţi ca scribul: în ziua când toată comunitatea Baziliscului 
a fost găsită moartă într-un defileu săpat de vânturi printre 
dunele de nisip, nimeni n-a fost dispus să-i ierte pe defuncţi. La 
început s-a crezut că oamenii aceia au fost ucişi de către una 
sau cealaltă dintre armatele beligerante. Însă nici o urmă, nici o 
rană, nici un semn aducător de moarte nu s-a găsit pe vreun 
cadavru. Cu câteva zile înainte, în locurile acelea fusese 
semnalată o ambuscadă; dar nici cea mai mică rană indicând că 
moartea oamenilor Baziliscului ar fi fost o consecinţă a acesteia 
nu putea fi găsită. Cât au fost căutate cauzele decesurilor, atât 
seleucizii cât şi evreii au privit leşurile cu durere şi înţelegere, 
însă când întrebările s-au epuizat fără răspunsuri cât de cât 
logice, neputând concepe dezastruosul amestec al Baziliscului 
(al „Fiarei”, cum a mai fost numit şi acela prin asimilare vreme 
de secole), oamenii au început să socotească totul o pedeapsă a 
păcatului de nerăscumpărat al profanării, de care s-ar fi făcut 
vinovate victimele. Drept urmare, morţii au rămas neîngropaţi, 
neplânşi, afurisiţi până şi de către rudele cele mai apropiate. 
Nimeni n-a vrut să-i mai vadă şi nimeni n-a vrut să mai 
amintească de ei, iar locul acela strâmt între dunele de nisip 
unde au fost găsite leşurile n-a mai fost călcat ani şi ani de zile 
de picior de om. Valea a fost botezată „Locul pedepsei” şi şi-a 
păstrat această denumire în toate limbile celor ce au stăpânit de 
atunci meleagurile respective. Încă două mii de ani mai târziu, o 
superstiție îi împiedică pe băştinaşi să treacă pe acolo. 

Printre cei ce au găsit morţii, printre cei ce şi-au pus primele 
întrebări şi au ajuns până la urmă să blesteme defileul, cine să 
numere cadavrele şi să-l caute printre ele şi pe Al 


Paisprezecelea? Dar nici nu l-ar fi găsit nimeni, la fel cum nu l-ar 
fi găsit nici pe acel Ţipor. Macabeii şi-au continuat lupta 
împotriva păgânilor seleucizi, iar Antiochos n-a contenit să-i 
urgisească pe păgânii evrei. Dar nici unii, nici celălalt nu şi-au 
dat seama că porecla „Epifanes”, dată regelui Antiochos al IV- 
lea, nu reprezenta mai nimic pe lângă epifania! Baziliscului, 
epifania unui personaj pe care se grăbeau cu toate puterile să-l 
uite: aşa cum e descrisă dintotdeauna, imaginea ei este egală 
cu chipul morţii. Dintre cei ce au văzut acel chip, nu mai există 
fiinţă să mai fi apucat să-l descrie şi altora. 


A patra şi ultima oară, Al Paisprezecelea a apărut în tovărăşia 
delegaţiei filosofilor la Roma. Acesta a fost prilejul cu care şi-au 
făcut Cei O Sută intrarea în noua capitală a lumii. Aceasta a fost 
justificarea ultimă a vieţii sale. 

De ce nu este niciunde pomenit fiul lui Katoptronos în grupul 
din care se aminteşte întotdeauna numai Carneade, Diogene 
Stoicul şi Kritolaos Peripateticul? Şi cum de au îndrăznit aceşti 
profesionişti ai disputelor să ia cu ei un om atât de compromis 
ca Baziliscul, un om ce n-ar fi fost exclus să fie obligat chiar să 
se disculpe pentru nişte delicte mai vechi? Să se fi întâlnit Al 
Paisprezecelea cu prietenul său din tinereţe, Carneade, abia la 
Roma, unde poate că s-ar fi reîntors grațiat? În cetatea al cărui 
cetăţean era deja de mult şi unde-i trăiau soţia şi băiatul? 
Oricum, cu tot ecoul stârnit de delegaţia filosofilor din anul 155 
î.e.n. în noua capitală a lumii, cu toate dovezile rămase peste 
veacuri despre această solie a înţelepţilor, cei trei au trebuit să 
fie precauţi de la început: cu mai puţin de douăzeci de ani în 
urmă doi gânditori epicurieni au fost alungaţi din Roma, apoi cu 
numai şase ani mai devreme filosofii şi retorii au fost izgoniți cu 
toţii. Cetatea încerca să-şi apere cutumele şi o gândire prea 
îndrăzneață nu era dorită. Şi aşa apărătorii tradiţiei se vedeau 
neputincioşi în faţa diferiților străini ce aduceau mereu şi mereu 
alte obiecte ale luxului, desfrâului şi himerelor. Nici măcar 
vechea religie nu s-a mai putut menţine şi când, după lungi 
dispute, senatul a pus să fie arse sulurile găsite în mormântul 
bătrânului rege Numa Pompilius, apăruseră deja noi şi noi erezii 


1 epifanie s.f. Arătare a lui Isus Cristos oamenilor, magilor; (p. ext.) revelație 
a unei realități sacre, mitice; (fig.; poet.) revelaţie a unei lumi nevăzute. (< fr. 
&piphanie, gr. epiphania, apariţie) 


şi scrieri apocrife. Se spunea, de pildă, că sulurile acelea n-au 
putut fi distruse toate, că unele s-au păstrat şi altele au fost 
copiate din timp. Riturile stranii pe care le-ar fi conţinut erau din 
când în când certificate de diferiţi şarlatani. Printre cei ce 
pretindeau că se află în posesia acelor secrete s-ar fi numărat şi 
Baziliscul. De altfel, o justificare mai tentantă pentru practicile 
sale ar fi fost şi greu de găsit. 

Dintre filosofii păstraţi de memoria istoriei ca făcând parte din 
delegaţie, cel mai bun vorbitor a fost socotit Carneade. Kritolaos 
din Pharelis trebuie să fi fost la data aceea deja foarte bătrân, 
iar Diogene Stoicul spunea lucruri prea neobişnuite pentru 
publicul larg roman. Poate de aceea el este numit când Diogene 
din Babilon, când Diogene din Seleucia (de pe Tigru). Dar 
tradiţia pretinde că măcar Carneade ar fi avut mare succes în 
faţa romanilor şi în special în faţa tineretului. Astfel, se mai 
povesteşte că discursul său despre dreptate ar fi reuşit să 
convingă şi că doar faptul că a doua zi filosoful a venit cu 
argumente la fel de infailibile, dar cu totul contrarii i-a făcut pe 
romani să se supere pe el. Evidenţa că oratorul acesta putea să 
facă în plină zi din alb negru şi din negru alb li s-ar fi părut 
periculos şi cei trei gânditori ar fi trebuit să părăsească, la 
rândul lor, Roma. Un an mai târziu senatul interzicea şi proiectul 
construcţiei unui teatru permanent. Roma se apăra tot mai greu 
de duşmanul care o cucerea pe dinăuntru. Măsurile extreme par 
justificate. Cu aceasta interludiul soliei filosofilor sosiți din 
Cyrene pare clasat. 

Dar n-a fost doar atât. Atunci când se pomeneşte despre unul 
sau altul dintre cei trei (?) învăţaţi, se aminteşte delegaţia la 
Roma ca punct culminant al existenţei lor. Nimic nu mai 
urmează după aceea. Când se vorbeşte despre expulzarea lor, 
se ia în considerare o consecinţă logică, în spiritul timpului, atât 
de evidentă încât nici nu mai trebuia dovedită. 

Există totuşi un moment, un singur moment, ce nu se lasă 
explicat şi se luminează doar prin prezenţa Baziliscului. Acesta 
nu mai era de mult singur. După ce a dispărut din Siria, lăsând 
un defileu plin de cadavre, se află şi el la Roma pe vremea 
delegaţiei lui Carneade. Doar că episoadele anterioare l-au 
învăţat multe. Acum nu mai umbla solitar, în chip de filosof 
ambulant, aşa cum o făcuse în tinereţe la Cyrene, şi nici nu mai 
angaja procesiuni ocazionale ca la Aquileia. La Roma era mereu 


însoţit de alaiul adepților săi, dintre care unii deveniseră 
permanenţi, spre deosebire de admiratorii periodici din Orient, 
unde răsculații evrei sau războinicii seleucizi veneau şi plecau. 
Adunătura de oameni ce-l urma mai nou tot timpul cuprindea şi 
câţiva gladiatori instruiți în încercarea lui Antiochos Epifanes de 
a introduce luptele din arenă şi printre eleni. Alaiul Baziliscului 
devenise o forţă, dar se pare că ar fi fost tratat cu indiferenţă, 
deoarece părea un cerc destul de închis şi de dezinteresat de 
cele din jur. Se prea poate că Al Paisprezecelea să fi ales acum o 
formă mai exclusivă pentru ucenicii săi pentru a da mai mult 
mister celor propovăduite. Şi nu este exclus ca tot mai 
numeroasele secrete pe care le impunea apartenenţa de grupul 
lui să-i fi transformat convoiul într-o confratrie de unde, din 
cauza păstrării tainelor, nu se mai putea ieşi. Experienţa 
îndârjirii cu care erau dispuşi oamenii să înfrunte orice pedepse, 
inclusiv moartea, în cazul că erau atraşi în asemenea practici, îi 
oferea la Roma Baziliscului un câmp de înrolare mai întins ca 
oriunde. Pe vremea când au fost distruse sulurile găsite în 
mormântul lui Numa, mii de oameni s-au pomenit osândiţi la 
moarte pentru vina de a fi participat la sângeroase ceremonii 
nocturne în cinstea lui Bacchus. După puţini ani au urmat alte 
mii de condamnări. Morbul pătrunsese ca o epidemie, iar după 
perioade de linişte, izbucnea din nou. De asemenea, şi 
vânătoarea de vrăjitoare se dovedeşte o boală veche. Pentru cei 
însărcinaţi să vegheze la păstrarea tradiţiei era foarte greu de 
delimitat cine ar fi capabil să reînteţească urgia: un filosof, un 
poet, un preot străin, un autor dramatic? (lar Baziliscul era ceva 
din toate astea.) Aşa că, din când în când, Roma îi expulza în 
mod profilactic, pe toţi, aşa cum încercăm prin tuse repetată să 
eliminăm din noi un rău pe cale să pătrundă în organism. 

Este puţin probabil ca solia lui Carneade să fi durat doar două 
zile, atât cât să-şi fi rostit cele două discursuri despre dreptate. 
Nu este probabil o dată deoarece atunci rolul lui Diogene Stoicul 
şi al lui Kritolaos din Pharelis nu ar fi reuşit să se traducă în 
fapte, ceea ce ar fi exclus păstrarea lor în delegaţie în memoria 
istoriei şi a doua oară nu este probabilă durata aceasta atât de 
scurtă întrucât un asemenea drum nu era pe vremea aceea 
câtuşi de puţin un fleac şi dacă s-ar fi finalizat într-o şedere de 
doar câteva zile, evenimentul ar fi fost atât de neobişnuit încât 
ar fi fost pomenită solia şi numai pentru atât. Şi oare nu este 


ciudat că istoricii moderni care amintesc de delegaţia filosofilor 
la Roma, subliniind breşa adâncă şi de neînchis produsă pentru 
totdeauna în gândirea noii metropole a lumii (şi prin ea 
generaţiilor mai târzii), pomenesc despre diferitele expulzări ale 
altor înţelepţi, dar, cu excepţia episodului lui Carneade cu 
discursul despre dreptate, nu vorbesc şi despre alungarea celor 
trei? În schimb, despre valurile de condamnări pentru practici 
abominabile se pomeneşte tot doar aluziv pentru perioada 
respectivă, în contrast cu anii imediat anteriori şi imediat 
ulteriori, când datele devin exacte. Fapt este că niciodată nu s-a 
putut face legătura între ideile filosofice ale lui Carneade şi 
ultimul măcel cunoscut al Baziliscului. Şi ar fi fost şi greu să se 
facă asemenea legături. Însă Roma era sătulă şi senatul trebuia 
să acţioneze: filosofii au fost izgoniți şi alături de ei toţi cei 
având idei cât de cât străine vechilor obiceiuri. Despre 
condamnări n-a mai fost vorba: tot acel alai sumbru al 
Baziliscului a fost găsit lipsit de viaţă în vila unui patrician bogat, 
unde se aciuise de mai multe săptămâni. Vilă la care au tras şi 
cei trei filosofi. Cu toate acestea, participarea lor la cele 
întâmplate în noaptea aceea nefastă n-a putut fi dovedită. Nici 
în vorbe, nici în fapte. Dar de plecat au trebuit să plece. Şi odată 
cu ei şi Baziliscul, socotit brusc făcând mai mult parte din 
delegaţia înţelepţilor decât din propriul convoi, cel ce până cu o 
zi în urmă îl urma peste tot asemenea unei umbre întunecate. Și 
tocmai faptul că-l găsim pe Al Paisprezecelea mai degrabă 
printre filosofi şi că totul dă senzaţia unei afaceri muşamalizate, 
a unei întâmplări neelucidate complet, dar despre care este mai 
bine să nu se vorbească prea mult, stabileşte rolul fiului lui 
Katoptronos în delegaţia celebră a lui Carneade. 

Care a fost doctrina Baziliscului este imposibil de reconstituit. 
Pentru aceasta este de vină, pe de o parte, realitatea că Al 
Paisprezecelea n-a lăsat nimic scris în afară de Epistola de /a 
Rhinocolura, dar şi aceea pierdută -, pe de altă parte secretul 
impus în jurul procedurilor sale i-a acoperit şi ideile. De pildă, 
din miturile vechi specific eline, grav corupte, revine mereu 
promisiunea unui teritoriu mirific pentru după moarte, 
asemenea Insulelor Fericiţilor, unde ar trăi veşnic împăcaţi eroii 
şi semizeii. Acel tărâm devenise probabil speranţa neaşteptată a 
tuturor discipolilor, încântați de a scăpa de ameninţarea 
eternului întuneric, de leşia şi cenuşa fără de capăt, făgăduită 


tradiţional celor mulţi. Dar calea spre acel tărâm nu-l constituia 
un itinerar oarecare, precizabil geografic, asemenea fâşiei de 
pământ între Mare şi Deşert pe care crezuse că a intuit-o Al 
Paisprezecelea însuşi în tinereţe. Drumul devenise doar un 
itinerar moral, iar moartea fizică uşa de trecere. Ceea ce spunea 
Noul Peisitanathos era numai un aspect. Ferestre numeroase 
spre acel loc aşteptat există însă şi pe lumea noastră, pretindea 
Baziliscul. Depistarea acestor ferestre ar fi fost posibilă în 
ceremoniile organizate de el. Mai departe scribul nu se 
hazardează să-i descrie învăţătura. Ar fi nu numai imposibil, dar 
şi dăunător. Orice reproducere a unei concepţii doar pe 
jumătate cunoscute duce la descrieri latine, de multe ori hilare. 
(Dar nu tot ceea ce este lesnicios de afirmat este şi adevărat.) 

Scribul a mai putut afla doar că la plecarea din Roma, toţi ce; 
patru filosofi erau de acum oameni în vârstă, că Baziliscul i-a 
mai însoţit o bucată de drum, dar că, după o vreme, s-ar fi 
întors. Se pare că în ultimii ani ai vieţii ar fi trăit retras, îngrijit 
de soţia sa, o boală a întregului organism obligându-l să stea 
mai tot timpul culcat. A murit zece ani mai târziu, uitat de toată 
lumea. 

Carneade, în schimb, a avut parte de o viaţă lungă, după unii 
biografi, chiar de o sută de ani. El, cel ce a fost de două ori 
cruțat de către Bazilisc, ar fi câştigat o putere de viaţă mai mare 
decât cea obişnuită. 

În ultimii săi ani, Al Paisprezecelea părea să fi ieşit cu totul din 
pielea Baziliscului. Autorităţile l-au ignorat din nou şi prezenţa i- 
a fost tolerată până la sfârşit. Era atât de şters încât nimeni nu 
s-a mai gândit să lege de şederea lui la Roma alte şi alte 
ceremonii interzise, alte morţi misterioase şi alte condamnări. 
Cetatea însăşi suferea de o boală ce o rodea nemiloasă pe 
dinăuntru, dar apărând şi unele semne vizibile în afară. 
Baziliscul despre care nu s-a ştiut niciodată când părăsea un loc 
mai sălăşluia în metropolă. Abia după moartea sa au urmat 
câţiva ani mai liniştiţi şi, nimeni n-ar fi putut spune de ce, pentru 
o vreme, acele răbufniri tragice dispărură. Însă nici aceasta nu 
era mai mult decât o iluzie. Boala Romei, chiar dacă stagna 
pentru un timp, intrase temeinic în trup. lar menirea celui de Al 
Paisprezecelea n-a fost decât să-şi introducă urmaşii în marele 
imperiu al lumii. Restul vieţii sale, din punctul de vedere al Celor 


O Sută, nu are importanţă şi descendenţii săi s-au grăbit primii 
să-l uite. 

Se spune că Baziliscul ar fi murit atât de încet, încât 
funeraliile sale au trebuit să fie amânate de mai multe ori. De 
fiecare dată toţi ai casei erau încredinţaţi că se sfârşise, însă 
viaţa îi revenea în trup. S-a plimbat în aceste răstimpuri iarăşi 
pe calea îngustă, dintre Ocean şi Deşert pe care n-o uitase din 
tinereţe? Cine mai ştie? Mai multe luni duraseră aceste plecări şi 
reîntoarceri, iar lunile deveniseră ani. Până şi în moarte un 
Bazilisc nu se pierde niciodată în mod cert. Despre el nu se ştie 
niciodată când dispare şi dacă dispare cu adevărat. Trupul celui 
de Al Paisprezecelea nu a fost scos în afara oraşului pentru a fi 
înmormântat decât în momentul când a început să se 
descompună. Şi chiar şi atunci familiei i-a fost frică să nu 
trebuiască să-l aducă înapoi. 

Această agonie deosebit de lungă, cu numeroasele întoarceri 
la viaţă, unele readucându-l în mod miraculos chiar la relative 
puteri, l-au făcut pentru ultima oară celebru. Dar nimeni n-a mai 
legat muribundul de sumbrul personaj din timpul vieţii. 

„O moarte ca aceea a celui de Al Paisprezecelea”, se spunea 
pentru orice agonie îndelungată şi doar puţini mai erau cei ce 
ştiau legenda conform căreia un Bazilisc nu moare niciodată, el 
căutându-şi cu infinite ezitări un nou trup unde să se 
cuibărească. 


AL CINCISPREZECELEA 


lustitius (185 î.e.n. - 105 î.e.n) 
DESPRE IMPULSUL ADÂNC SPRE DREPTATE 


Pentru a înţelege mai uşor primii ani de viaţă ai copilului Al 
Cincisprezecelea, ar trebui să răsfoim fragmentele în care se 
citează „Epistola de la Rhinocolura” singurul înscris lăsat de 
tatăl său. (Dar urmărirea consecinţelor acestei referiri ar fi 
riscantă.) Există acolo un pasaj unde Baziliscul stabileşte, 
regulile de aur ale educaţiei, precum şi precizarea explicită că, 
în măsura posibilităţilor, conform acestor reguli a fost crescut 
cel ce avea să fie cunoscut drept G. lustitius. Şi iată acum, care 
ar fi, după Bazilisc, perceptele ideale ale pedagogiei: 

1. Scopul principal al educaţiei este deprinderea copilului de a 
face totul pentru a-şi dobândi fericirea. El trebuie să înveţe de 
mic că nu există nici o crimă nejustificabilă în numele acestui 
deziderat. 

2. Deoarece alternativele umbresc fericirea şi împiedică 
instalarea unei stări de seninătate, datoria părinţilor este să-şi 
crească de timpuriu copiii într-o severitate absolută, astfel încât 
să le ia de la început orice posibilitate de opţiune. Un copil fără 
latitudinea de a alege este un copil care n-are ce regreta, este 
deci un copil fericit. 

3. De obicei odraslele celor bogaţi şi puternici nu ajung să 
prelungească gloria ascendenţilor lor din cauză că beneficiază 
de prea multe înlesniri şi se dezvoltă prea uşor. lată ce-i 
împiedică să-şi formeze capacităţile proprii de luptă pentru 
fericire! De aceea copiii trebuie să fie abandonaţi cât mai de 
timpuriu. În viaţă, deoarece numai astfel li se dă prilejul de a 
concura cu şanse egale în competiţia care reprezintă traiul 
muritorilor. (Şi să mai crezi despre conceptul de „selecţie 
naturală” că ar fi o descoperire a vremurilor moderne...) 

E foarte probabil să fi fost menţionate mai multe asemenea 
reguli, însă doar atâtea ne-au parvenit prin intermediul unor 
citări mai târzii. Cunoscând opera şi viaţa a numeroşi 
teoreticieni ai pedagogiei, scribul a fost tentat să nu acorde o 
prea mare importanţă preceptelor presupuse a fi fost formulate 


de Bazilisc. De câte ori teorii minunate n-au fost contrazise în 
viaţă cu propriii copii tocmai de către cei ce le-au emis? Şi 
literatura este prea plină de exemple şi viaţa înconjurătoare de 
asemenea. lar puţinul ce ne-a rămas din biografia celui de al 
Paisprezecelea pledează şi el împotriva educării nemijlocite a lui 
lustitius de tatăl său. Dacă Al Cincisprezecelea s-a născut într- 
adevăr după nunta sângeroasă de la Aquileia, înseamnă că 
primii ani de viaţă i-a petrecut într-o lungă pribegire prin lume. 
Până la răscoala Macabeilor, Baziliscul nu şi-a mai arătat chipul 
şi itinerariile sale au rămas necunoscute. Poate că nu era un 
simplu zvon că Al Paisprezecelea ar fi lucrat pe două planuri: 
atât pentru romani, cât şi pentru Perseus. Acest amănunt ar 
îngădui nenumărate speculaţii. Chiar şi aceea că Baziliscul ar fi 
plecat în mare grabă de lângă macedoneni şi s-ar fi arătat cât 
mai ostentativ în altă parte a lumii, tocmai pentru a-şi şterge 
urmele într-un loc în care devenise preferabil să nu fi fost 
niciodată. La fel cum e posibil să fi cutreierat deja de mai multă 
vreme Asia în fruntea alaiului său pestrit de adepţi. Oricum, 
viaţa lui, mai mult sau mai puţin nomadă, era favorabilă 
preceptelor de educaţie propagate de el. (Deşi, dacă ar fi să le 
analizăm mai atent, ne-ar izbi de la început faptul că aplicarea 
regulii după care copiii ar trebui abandonaţi cât mai devreme 
pentru a fi obligaţi să se descurce singuri de timpuriu anulează 
din momentul respectiv posibilitatea altor influenţe directe ale 
familiei...) Şi, iarăşi, nu e exclus ca toate astea să fie false 
fiindcă nu avem de ce să nu acceptăm (şi) ipoteza după care 
mama celui de Al Cincisprezecelea ar fi plecat cu mulţi ani în 
urmă la Roma, că şi-ar fi crescut fiul acolo şi şi-ar fi aşteptat 
bărbatul acasă. Dar dacă şi acesta ar fi revenit din când în când 
în mijlocul familiei, ca să plece din nou şi din nou în alte 
peregrinări? 

În timpul răscoalei Macabeilor, Al Cincisprezecelea avea 
şaptesprezece ani. Fraţii Gracchi încă nu se născuseră. Dar de 
acum biografia i se luminează pe baza mărturiilor faptelor. 
Activitatea lui, atât de diferită de cea a tatălui său, ne face să 
credem că, măcar în privinţa idealului de viaţă, concepţiile 
educative ale Baziliscului nu s-au răsfrânt asupra sa niciodată. 


Dar încă mai înainte, să fi fost de vreo cinci ani, mergea 
alături de maică-sa pe un drum ce cobora lin, în spirale largi, o 


înălțime. (Niciodată n-a putut reconstitui cu precizie locul şi 
poate de aceea de-a lungul anilor a avut de multe ori o impresie 
dureroasă că se află din nou acolo.) De o parte zidul de stâncă, 
de cealaltă valea. Pe margini copaci rari, cu ramuri desfrunzite 
ca oasele goale ale unui animal ciugulit de păsări şi fiare. Jos, 
păşind sprijinindu-se în baston, un bătrân se apropia de poala 
dealului. Moşneagul era gata să se piardă din câmpul lor vizual 
când, apărând de după stânci, doi tâlhari, doi sclavi îl doborâră 
dintr-o singură lovitură, se aplecară asupra lui şi dispărură la fel 
de repede pe cum s-au ivit. 

Se opri locului, şi mama, însă, neobservând nimic, îndemnă 
băiatul să plece mai departe. Când îşi văzu copilul tremurând 
tot, speriată, îl luă 'în braţe şi se grăbi cu el de acolo. Al 
Cincisprezecelea nu-şi amintea unde l-a dus mama şi dacă erau 
numai ei doi şi cum de nu au fost însoțiți de un sclav. Nu-şi 
amintea decât cele câteva clipe cât a durat atacul asupra 
bătrânului. După ce l-a luat mama în brațe, el continuând să 
tremure, îi arătă mereu cu mâna locul incidentului, dar fie că 
pentru că bătrânul zăcea pe jos, fie deoarece au schimbat locul 
unde s-au aflat în clipa agresiunii, mama nu putea vedea nimic 
şi nu luă agitația pruncului decât drept un semn al unei boli pe 
cale de a se instala. 


În istorie, Al Cincisprezecelea a purtat prenumele „Gaius”, 
urmat de numele gentilic şi de un supranume, pe care îl vom 
modifica puţin şi-l vom transcrie drept „lustitius”. Este cunoscut 
astfel încă de pe vremea venirii lui Polibiu la Roma, adică de 
când fiul Baziliscului era încă foarte tânăr. De unde trebuie să 
tragem cel puţin trei concluzii: în primul rând că băiatul a sosit 
pe lume într-adevăr dorit, Gaius însemnând „bucuria părinţilor”. 
(Chiar dacă lista uzuală a prenumelor latine era relativ 
restrânsă, alegerea nu putea fi întâmplătoare cu totul.) 

In al doilea rând, rezultă că între timp Baziliscul devenise 
cetăţean roman şi că Al Cincisprezecelea purta de acum un 
nume gentilic moştenit. 

lar, în al treilea rând, trebuie să admitem că, din tinereţe, fiul 
celui de Al Paisprezecelea s-a bucurat de o anumită faimă 
distinctă, bazată pe fapte de biografie şi îndreptăţind un 
cognomen atât de măgulitor. 


Dacă despre sentimentele ce le-a trezit de la început 
părinţilor este imposibil de discutat după atâta vreme şi dacă nu 
avem nici un indiciu asupra modului cum au ajuns Cei O Sută la 
un moment dat în posesia unui nume gentilic latin - viaţa 
Baziliscului rămânând un mister pe care probabil că nu-l va mai 
dezlegă niciodată nimeni -, renumele timpuriu al lui lustitius se 
trage dintr-o întâmplare ce o cunoaştem, iar viaţa sa ulterioară 
nu avea decât să confirme porecla primită atât de devreme. 

Inainte ca Perseu să fi fost înfrânt la Pydna şi dus la Roma, 
după un război ce se tărăgăna de patru ani, lustitius a fost trimis 
cu o misiune cel puţin neobişnuită pe frontul macedonean. 
Straniul începea şi de acolo că nu avem certitudinea nici măcar 
că fiul Baziliscului era deja major la acea dată, fiind deci cu atât 
mai lipsită de uzanţă însărcinarea sa. Poate că tocmai din 
această pricină, ulterior s-a confirmat că Al Cincisprezecelea şi- 
ar fi ales singur misiunea şi ar fi cerut încuviințarea s-o poată 
duce la îndeplinire. Printre numeroşii profitori ai acelor vremuri 
tulburi, printre nenumăraţii aspiranţi la gloria imediată sau la 
faima istoriei, era puţin probabil ca senatul să aibă vreme să 
remarce de la sine un tânăr care nici măcar nu provenea dintr-o 
familie evidenţiată în vreun fel până atunci pentru binele cetăţii. 

Misiunea era să supravegheze, în special, fidelitatea aliaţilor 
şi să stabilească nu atât vitejia şi gradul de participare al 
acestora la lupte, cât mai ales cazurile când cetăţi sau numai 
grupuri treceau conjunctural dintr-o tabără în alta. Când i-au 
sosit la Roma rapoartele, ele erau atât de exacte, atât de lipsite 
de orice părtinire şi însoţite întotdeauna de dovezi indubitabile, 
încât în curând, cuvintele sale aveau să cântărească decisiv în 
aprecierea fidelității unei cetăţi sau a unei simple persoane. 
Tânărul era plin de energie şi capabil de a-şi folosi mereu uriaşa 
putere de muncă în urmărirea unui scop anumit, astfel încât 
după înfrângerea definitivă a lui Perseus, a fost în măsură să 
cunoască amănunte despre faptele oricui roman sau străin 
amestecat în războiul tocmai încheiat. Prestigiul şi autoritatea în 
materie îi erau atât de mari, încât niciodată nimeni nu încerca 
să pună la îndoială o informaţie venită din partea lui. La 
aceasta, spune tradiţia, ar fi contribuit şi faptul că şi-ar fi acuzat 
şi propriul tată pentru lipsă de loialitate faţă de Roma şi că doar 
sentinţa blândă de care s-a bucurat Baziliscul din partea 
judecătorilor l-ar fi scutit pe acesta de soarta celor condamnaţi 


pentru trădare. Însă despre procesul propriu-zis al celui de Al 
Paisprezecelea nu ni s-a păstrat nici cea mai vagă informaţie, 
aşa că n-ar fi exclus ca episodul să fi fost inventat ulterior doar 
pentru a i se mări faima lui lustitius. 

Însuşi Polibiu, adus la Roma de un grup de o mie de ostateci 
athenieni în urma prigonirii macedonofililor, nu s-a putut reţine 
să nu laude cumpătarea şi lipsa de prejudecăţi a celui de Al 
Cincisprezecelea, considerându-l drept unul dintre cei mai 
reprezentativi bărbaţi romani, cu calităţi definitorii pentru 
cetatea în care fusese adus şi pe care n-a încetat niciodată s-o 
admire. 

Când crainicii biruinţei au sosit la Roma cu vestea cea mare, 
împreună cu Q. Fabius, L. Lentulus şi O. Metellus, s-a reîntors şi 
G. lustitius. Neştiindu-se încă nimic despre soarta lui Perseus şi 
unde se ascunde el şi nefiind prima victorie a romanilor asupra 
macedonenilor, deşi se bucura din suflet de cele auzite, poporul 
nu putea încă aprecia însemnătatea izbânzii consulului Paulus 
Aemilius mai ales că a fost şi de mirare că acesta a reuşit să 
înfăptuiască în numai puţine săptămâni ceea ce alţii n-au putut 
duce la capăt nici în patru ani. Deoarece un duşman ce n-a fost 
ucis sau măcar prins poate reveni peste o vreme cu luptă 
împotriva cetăţii biruitoare, nimeni nu îndrăznea încă să spere la 
sfârşitul definitiv al statului macedonean. De aceea înfrânţii mai 
erau socotiți nişte inamici potenţiali, ceea ce a influenţat în 
mare măsură atitudinea faţă de ei. lar modul cum a judecat 
Paulus grecii, consfinţeşte faptul că incriminarea 
colaboraţioniştilor este mai veche decât se crede îndeobşte. Dar 
poate că lunga vânătoare de macedonofili ar fi fost şi mai 
crâncenă, şi mai lungă decât a fost, dacă această furie 
dezlănţuită încă din momentul victoriei n-ar fi atenuat-o cât de 
cât G. lustitius. Într-un discurs ţinut în senat, el a cerut 
pedepsirea fără milă a tuturor celor ce au trecut dintr-o tabără 
în alta, a celor ce au încercat să profite în vreun fel de pe urma 
aparentei schimbări a raportului de forţe, a tuturor celor ce i-au 
instigat la luptă pe macedoneni, vânzându-le iluzii false în 
legătură cu şansele lor de izbândă în confruntarea cu Roma, a 
tuturor celor ce au căutat să mijlocească între cele două puteri 
în schimbul unui preţ în aur sau a altor avantaje. Pedeapsa cu 
moartea li se cuvine tuturor oamenilor vinovaţi de a fi făcut prin 
acţiunea lor să curgă chiar şi sângele unui singur roman, a 


continuat el, fiindcă aceia, prin faptele lor, practic au mezat 
vieţile cetăţenilor şi ale aliaţilor căzuţi în lupte. 

„Dar, a continuat lustitius, nimeni şi nimic nu-i permite 
biruitorului să devină un judecător arbitrar. Dreptul celui ce a 
învins se rezumă la înfrântul său şi nu la popoarele şovăielnice 
cu care nu a fost în mod explicit în luptă şi cu care nu poartă nici 
în continuare ostilităţi. Dreptul biruitorului îngăduie impunerea 
de oameni de încredere printre cetăţile aliate, dar niciodată 
biruitorul nu trebuie să încurajeze ca în numele său să fie 
nedreptăţite persoane nevinovate, doar fiindcă s-ar pune în 
calea unui prieten de-al celui mai tare. Aşa şi cu cetăţile ce mai 
mult au stat între Roma şi Macedonia decât alături de una dintre 
ele. Vor trebui pedepsiţi toţi cei ce, profitând de ignoranta 
concetăţenilor lor, au contribuit la vărsarea de sânge roman. 
Însă Roma, dacă doreşte să fie cunoscută în lume nu numai ca o 
mare putere militară, dar şi ca un arbitru drept prin însăşi 
moralitatea sa, va trebui să pedepsească în aceeaşi măsură şi 
pe vinovaţii care au uneltit împotriva ei, cât şi pe cei ce, în 
numele alianţei, ar comite abuzuri şi acte samavolnice, crezând 
că simpla prietenie a noii capitale a lumii le dă dreptul de a 
profita asupra unor inocenți. Oricine trebuie împiedicat să 
întineze prestigiul învingătorului, să-i submineze bunul renume, 
să înlăture credibilitatea rolului de arbitru suprem pe care tinde 
tot mai mult să-l ia Roma.” 

lată ceva dacă nu complet nou, cel puţin încă nespus în 
cuvinte. lustitius a ridicat în faţa senatului un principiu, pe care 
avea apoi să-l fundamenteze în scrieri şi să-l legifereze, în 
măsura posibilităţilor. Dar meritele lui n-au fost numai de ordin 
teoretic, el fiind interesat mult mai degrabă de a fi de faţă 
întotdeauna acolo unde se petreceau sau s-ar fi putut petrece 
abuzurile împotriva cărora a luptat întreaga-i viaţă. 

Vorbele i-au fost ascultate cu mirare în senat, dar şi cu 
înţelegere. Tânărul nu părea să vâneze onoruri şi ambiţii 
personale şi se dovedea sincer interesat de bunul renume în 
lume al cetăţii. Dar, parcă ghicind gândul asistenţei, lustitius 
continuă, povestind o întâmplare cu care îi influenţă decisiv pe 
ascultători. (Ulterior au existat unele insinuări ce au pus sub 
semnul întrebării şi acea întâmplare, la fel cum s-a sugerat şi că 
procesul Baziliscului ar fi fost inventat tot doar pentru a-i mări 
faima celui de Al Cincisprezecelea.) G. lustitius o povestit că 


odată, călătorind împreună cu numai trei însoțitori, după ce s-a 
predat Gentius, regele ilirilor, a fost prins într-o ambuscadă de 
către un grup de ostaşi dintre aceia ce pribegeau peste tot, în 
speranţa că vor da de o forţă mai mare de care să se poată 
ataşa pentru a pleca nestingheriţi în ţara lor şi, mai ales, 
încercând astfel să scape de a fi făcuţi prizonieri de către 
romani. Spre norocul lui lustitius şi al însoţitorilor săi, abia 
începuse încăierarea că apărură acolo şi nişte ahei, sub forma 
unei armate a nimănui. Până la urmă, ilirii au fost puşi pe fugă şi 
un grec, pe nume, Lapithes, accentuând serviciul făcut 
romanilor salvându-le viaţa, deşi la fel de bine ar fi putut trece şi 
de partea cealaltă împreună cu oamenii săi, îi ceru, în schimb, 
lui lustitius şi tovarăşilor lui să-l însoţească până într-un sat 
apropiat, ascuns după dealuri. Acolo s-ar fi aflat un duşman de- 
al său personal, pe care avea acum ocazia să-l omoare. G. 
lustitius îl urmă, dar ajunşi la faţa locului, constată că e pe cale 
de a fi amestecat într-un măcel. Aşa că refuză să-şi ajute noua 
cunoştinţă în răzbunarea acesteia şi nu acceptă nici măcar să se 
spună că un roman a îngăduit acele crime. 

„Dar ţi-am salvat viaţa”, s-ar fi mirat Lapithes. 

„Mi-ai salvat mie viaţa, nu şi Romei! Nu-i acelaşi lucru, nici pe 
departe!” ar fi răspuns cel de Al Cincisprezecelea. „Dacă vrei 
neapărat să continui ceea ce ai început, va trebui să mă omori şi 
pe mine! Pentru că viaţa mea nu justifică o crimă!” 

„Îl cunoşti pe cel pe care vrei să-l salvezi cu preţul vieţii tale?” 
l-ar fi întrebat Lapithes. „Îi eşti chiar atât de dator?” 

„Nu-l cunosc şi nu-i sunt dator decât cu exemplul pe care 
trebuie să-l dea peste tot un roman!” ar fi răspuns lustitius. 

Renunţând să-şi mai facă dreptate folosindu-se şi de prezenţa 
unui roman, Lapithes ar fi înjurat, dar s-ar fi abținut să mai 
acţioneze în vreun fel, părăsind în grabă satul. 

Mai târziu, acheeanul ar fi luptat în armata lui Perseus la 
Pydna. Luat prizonier, ar fi încercat să scape, folosindu-se de 
incidentul în care i-a salvat viaţa lui lustitius. Dar acesta nu-i 
arătă nici o înţelegere. Mirat, Lapithes l-ar fi întrebat de ce a fost 
gata să moară pentru un grec pe care nu-l cunoscuse, dar 
refuza să-l ajute pe un altul care i-a salvat viaţa. 

„Fiindcă viaţa mea nu este etalonul tuturor lucrurilor. Tu ai 
luptat împotriva Romei şi trebuie să plăteşti pentru asta. Dacă 


aş proceda cum ai vrea tu, viaţa mea n-ar reprezenta mai mult 
decât o biată monedă de schimb!”, veni răspunsul. 

Unul dintre însoțitorii lui lustitius confirmă cele spuse de 
acesta. Întâmplarea devenise apoi o pildă pentru dreptul 
propagat de fiul Baziliscului. 


Copilul Al Cincisprezecelea renunță să mai comenteze scena 
la care asistase, dar se interesă discret de deznodământul ei. 
Fiindcă nimeni nu înțelegea ce dorea şi pentru că nu putea fi 
satisfăcut, băiatul deveni tot mai nervos şi tot mai sâcâitor. 
Până ce, într-o zi, auzi întâmplător pe cineva povestind că au 
fost prinşi trei sclavi, trei bandiți ce atacau drumeții, îi jefuiau şi 
îi omorau ca să nu lase martori în urmă. (Atunci când coborâse 
dealul cu mama, Îşi amintea perfect că zărise doar doi oameni 
atacându-l pe bătrân. Poate însă că unul scăpase câmpului său 
de vedere sau stătuse de pândă în vreme ce ceilalţi săvârşeau 
jaful.) Copilul preluase informația cu o infinită bucurie şi păru că 
se linişteşte. Întreaga-i conduită se schimbă. Mama răsuflă 
uşurată: zeii i-au ascultat ruga fierbinte şi au lăsat pruncul să i 
se vindece... 


În drum spre Alexandria, unde trebuia să-l întâlnească pe 
Antiochos şi să-l convingă să se retragă din Egipt, senatorul C. 
Popillius a fost interceptat de trimişi rodhieni. Aceştia îl 
implorară să vină în insulă pentru ca poporul lor să se poată 
justifica faţă de romani. În anale ni s-au păstrat discursurile lui 
Popillius şi ale lui Decimus în faţa adunării insularilor speriaţi. În 
timp ce Popillius vorbi mulţimii în felul lui dur, lipsit de orice 
înţelegere, Decimus ceru să fie pedepsiţi doar cei vinovaţi de 
simpatie faţă de macedoneni. Şi, deşi astfel încercase să mai 
îndulcească vorbele tăioase ale senatorului, efectul discursurilor 
a fost atât de limpede, încât mulţi dintre cei ce se simțeau 
ameninţaţi fugiră din ţară fără a-şi mai îngădui măcar timpul să 
mai treacă pe acasă, iar alţii îşi luară singuri viaţa. 

Nimeni nu ştia cum se va manifesta pedeapsa romană şi 
populaţia insulei aştepta îngrozită trecerea fiecărei noi zile. 
Pierderea posesiunilor din Asia Mică păru doar un prim act de 
represalii şi oamenii se pregăteau pentru noi nenorociri, deşi 
incertitudinea însăşi era cea mai cruntă pedeapsă. Nereuşind s- 
o îndure, rhodienii au trimis mai multe solii către senat, folosind 
pentru ele bărbaţii cei mai nepătaţi şi, în special, oameni în 


vârstă însărcinaţi să înduplece şi să stârnească mila romanilor. 
Totuşi, nici măcar veteranii care au luptat împotriva lui Filip 
alături de Roma, nici cei ce s-au opus seleucizilor, prelungind 
aceeaşi alianţă, n-au fost primiţi de fruntaşii învingătorilor sau 
au fost trimişi acasă fără un răspuns clar. 

lustitius trecând prin Rhodos, un an mai târziu, constată că 
faţă de zilele discursului lui Popillius, la care fusese martor 
ocular, populaţia insulei arăta încă şi mai îngrozită, cele mai 
cumplite zvonuri torturându-i zilele şi nopţile. Un an de 
neîntrerupt coşmar este un blestem suficient de greu de purtat 
prin el însuşi, însă de frică, unii se acuzau pe alţii şi ranchiune 
vechi erau rezolvate prin denunţuri oribile şi în numele furiei 
Romei. Oricine putea fi omorât în plină stradă sub învinuirea că 
s-ar fi arătat binevoitor macedonenilor şi nimeni nu avea curajul 
să facă o plângere şi nimeni nu avea curajul nici măcar să 
comenteze fapta. Excesele mistice proliferaseră şi ele odată cu 
deznădejdea. Când sosi lustitius în Rhodos, observă că nici 
măcar nu a mai fost nevoie ca senatul să intervină concret în 
insulă deoarece represaliile de aici întreceau prin teroare 
efectele unei eventuale expediţii de pedepsire. 

„Perseus a reuşit să cumpere cu zece talanţi pe regele ilirilor 
pentru a-l întoarce împotriva Romei. Rhodosul n-a luptat, ci doar 
a fost atât de nerod încât să creadă că ar putea să concilieze 
între cele două mari puteri aflate în război şi vina sa a fost că a 
sperat că, de pe urma acelor tratative, să se poată îmbogăţi şi 
mai mult... Deci nu din grija faţă de Roma şi-a oferit Rhodosul 
bunele servicii, ci doar pentru a trage foloase personale. Şi nici 
n-a făcut măcar un secret din asta. Dar, pe de altă parte, nu 
trebuie uitat că Rhodosul a luptat de generaţii alături de Roma 
şi că a dat întotdeauna dovadă de curaj şi de loialitate. Neamul 
ce l-a înfruntat în cel mai lung şi cel mai greu asediu pe 
Demetrios nu poate fi tratat ca un neam de laşi” a spus lustitius 
în faţa adunării poporului roman, cerând să-i fie permis să plece 
pe insulă pentru a putea restabili acolo un trai normal. „Nu este 
permis ca Roma să fie folosită ca pavăză pentru nelegiuiri. Nu 
este admisibil ca Roma să devină o scuză pentru nemernici. Dar 
nu este indicat nici ca adevărații vinovaţi faţă de Roma să nu fie 
pedepsiţi. In toate aceste cazuri s-ar crea un precedent care ne- 
ar aduce mai multe prejudicii decât un război pierdut pe câmpul 
de luptă”. 


Adunarea a ascultat discursul lui lustitius şi i-a dat voie să 
plece în numele ei la Rhodos pentru a pune capăt unei situaţii 
ce se tărăgăna şi aşa prea mult şi de care senatul aproape că a 
şi uitat, deşi numeroasele solii venite periodic de pe insulă mai 
învârteau din când în când cuiul în rană. 

Al  Cincisprezecelea, care cunoştea atâtea despre alţii, 
plecând în Rhodos, îşi cercetă şi propriul trecut. Dar amintirile 
adesea mai mult strică decât ajută. Omul caută justificări în 
numele unor străbuni uitaţi şi încearcă să-şi hrănească orgoliile 
cu fapte strălucite ale strămoşilor, faţă de care nu are nici o 
vină, însă nici merite nu are. Curiozitatea unora este veşnic 
trează, iar speranţa în urmaşi se lasă răsfrântă în oglinda celor 
din care se trag. Anii trăiţi i se păreau lui lustitius limpezi şi cu 
evenimente fireşti în logica unei istorii fără secrete. Dar deja 
primii paşi în trecut îi răsculau amintiri ce-l depăşeau, în timp ce 
memoria străbunilor intra într-o ceaţă aproape completă. La 
tatăl său, la Bazilisc, nu-i plăcea să se gândească, viaţa aceluia 
era un secret în care-i era frică săi cotrobăie. Bunicul nu-i 
aparţinea numai lui, Katoptronos umplea legendele; tatăl 
bunicului dinspre tată murise foarte devreme, cel dinspre mamă 
luptase împotriva lui Hannibal, fără a se distinge în vreun mod 
anume; un învăţat alexandrin ar urma mai jos pe răboj - cel ce 
afirmase că nu pământul ar fi centrul lumii şi a cărui faimă 
tocmai era pe cale de a atinge apogeul -, dar tatăl aceluia, adică 
tatăl bunicului bunicului lui lustitius, a fost amestecat în asediul 
Rhodosului de către Demetrios Poliorcetul, în cea mai glorioasă 
pagină a insulei. Ce s-a ales din acel strămoş nu i-ar mai fi putut 
spune nimeni, dar soţia îi fusese o băştinaşă şi era foarte 
probabil că familia bogată din care se trăgea să aibă în 
continuare o influenţă mare asupra evenimentelor locale. Nu 
era, prin urmare, deloc exclus, ca, acuzând pe cineva de 
trădare, lustitius să-şi condamne o rudă. Numai că, după atâtea 
generaţii, faptele trec în umbra legendelor şi Al Cincisprezecelea 
nu trebuia să se teamă prea mult că genealogia sa va fi 
cunoscută şi de alţii. 

Nu-i era frică de alţii, nu-i era frică de el însuşi. lustitius iubea 
Roma şi credea în misiunea ei istorică. Tot restul nu erau decât 
amănunte. E adevărat că viaţa însăşi nu e decât o înlănţuire de 
asemenea amănunte. Dar, considerându-le ca atare, chiar dacă 
lua fiecare lucru cât putea mai în serios, viaţa nu-l putea 


îndepărta de la menirea sa, nu-i putea influenţa hotărârile, nu-i 
strecura şovăieli în acţiuni. 

Ştia, aşadar, că nu-i exclus să aibă rude în Rhodos, ba că e 
chiar probabil să se întâlnească fără să ştie cu ele, însă nu dorea 
să facă nici un fel de cercetări în privinţa aceasta. Oricât am fi 
de puternici, nu trebuie să ne supralicităm forţele, ducându-ne 
în ispită. Rhodos este o insulă pierdută dintr-un basm şi, 
asemenea cazului străbunului său, şi şederea sa fu încărcată cu 
numeroase coincidenţe. De pildă, întâlni un bărbat înalt şi palid, 
semănând întrucâtva cu Baziliscul, unul dintre cei mai bogaţi 
oameni ai locului, neamestecat în politică, neamestecat nici 
măcar în alte privinţe în conducerea cetăţii. Fire rezervată, 
refuzase de mai multe ori demnități şi onoruri. Nu din prudenţă, 
după cum îi explicase lui lustitius, ci pentru că nu credea în ele. 

— De altfel, nici n-am venit la tine să te jeluiesc, asemenea 
atâtor altor concetăţeni de ai mei, nici să-ţi stârnesc mila, nici 
să-ţi cer o favoare specială pentru mine sau pentru familia mea 
sau chiar pentru Rhodos, spuse. Vreau doar să cunoşti realitatea 
despre cele petrecute aici, ca să poţi judeca apoi singur în 
legătură cu modul cum să-ţi exerciţi puterea. Faptul că m-am 
ţinut departe de evenimente îmi dă dreptul de a judeca sau, mă 
rog, de a descrie faptele aproape ca un străin, aproape ca şi 
cum le-aş fi privit de afară. 

Asta nu-i plăcu de două ori lui lustitius: o dată pentru că avea 
impresia că omul din faţa sa vrea să se opună, prin poziţia lui, 
celorlalţi rhodieni sau că vrea, cel puţin, să se delimiteze de ei. 
Asemenea gesturi duc de cele mai multe ori la trădare. În al 
doilea rând, nu-i plăceau oamenii care stăteau deoparte, care 
nu se implicau în treburile comunităţii, care parcă trăiau 
deasupra semenilor şi nu printre ei şi pentru a-i sluji. Până la 
urmă şi o asemenea atitudine duce de multe ori tot la trădare. 

— Deci n-ai venit să mă rogi nimic, spuse. Ai venit să mă 
înveţi cum să procedez. 

O umbră uşoară trecu peste rhodian şi romanul trebui să 
admită că bărbatul din faţa sa nu e prost deloc. Dar umbra trecu 
aproape imperceptibil. 

— Inaintea ta a sosit aici renumele pe care ţi l-ai câştigat. Am 
să fiu sincer, deşi nu mai ştiu dacă-ţi place înainte de toate 
sinceritatea. Omul din tine nici nu mă interesează, însă 
renumele tău mă obligă să-ţi vorbesc. 


— Nu sinceritatea ta m-ar supăra, ci tocmai faptul că nu te 
pot crede. Ce vrei să obţii totuşi de pe urma acestei întrevederi? 
Dacă lupti pentru cetate, atunci nu este adevărat nimic din ceea 
ce mi-ai spus până acum. lar dacă vrei să câştigi ceva doar 
pentru tine, atunci renumele meu ar trebui să-ţi sugereze că nu 
vei primi din partea mea nimic. Îmi pari un om deştept şi ştiu că 
ai luat toate astea în socoteală înainte de a veni la mine aşa că 
scopul tău este mai subtil. Mai mult de viclenie decât de 
sinceritate cred că este vorba în cele pe care încerci să mi le 
înfăţişezi. 

— Singur ai spus că nu ştii ce vreau de la tine. N-ar fi mai bine 
să mă judeci mai târziu? 

lustitius tăcu şi-l ascultă pe cel pe care-l bănuia a-i fi rudă 
îndepărtată. Nu mai interveni în discuţie şi se mulţumi să-şi ţină 
observaţiile pentru el. Neplăcerea pricinuită de faptul că 
rhodianul acesta nu-l trata cu linguşeala cu care era obişnuit se 
compensa cu orgolioasa consolare că o rudă, chiar şi atât de 
îndepărtată, îşi păstrase totuşi demnitatea. De exemplu, 
personajul acela ciudat începu să-i facă reproşuri că a venit să-i 
condamne pe rhodieni, el, un roman lipsit de cele mai vagi 
cunoştinţe despre viaţa de pe insulă. (Asta în timp ce Al 
Cincisprezecelea fusese numit nu o dată un al doilea Polemon 
din Ilion, datorită erudiţiei dovedite de tânăr în cunoaşterea 
amănunţită a celor mai diverse ţinuturi locuite de cetăţeni, aliaţi 
şi duşmani.) Nici un muşchi nu se clinti pe faţa lui lustitius nici 
când rhodianul vorbi despre tradiţiile eroice ale insulei şi despre 
faptul că populaţia ar fi ştiut întotdeauna, indiferent de 
conjunctura politică internaţională, să-şi păstreze supremaţia în 
zonă şi să fie cel mai important pilon al podului spre Asia. 
Bărbatul blond şi înalt îi tot lăudă romanului istoria locului, de 
parcă ar fi uitat cu totul că acela venise să-i judece şi nu să-i 
răsplătească pentru o faptă de laudă. Nici un muşchi nu tresări 
pe faţa lui lustitius în timp ce-l asculta pe bărbatul cu pielea 
albă, ce nu bănuia că au avut strămoşi comuni, dar tocmai acela 
fusese momentul care decise soarta Rhodosului. 

Trecând prin port, Al Cincisprezecelea privi de pe diguri 
blocurile informe de material căzute în mare şi astupând 
aproape în întregime intrarea vaselor. Privi urmele Colosului cu 
sentimentul că se odihneşte la căpătâiul mormântului unui 
străbun. Şi nu era oare acesta adevăratul monument funerar al 


lui Leukos, despre care „al doilea Polemon din Ilion” cunoştea 
ceea ce contemporanii au uitat de mult? 

Din discuţia cu ruda care nu mai ştia că-i este rudă, lustitius a 
rămas cu două convingeri: una pentru toată viaţa, aceea că nu 
este niciodată bine ca un om priceput în treburile obşteşti să se 
apuce să facă pe purtătorul de cuvânt al concetăţenilor, acela 
spunând întotdeauna tocmai adevărurile pe care un cunoscător 
n-ar şti cum să le ascundă mai bine. (De aceea, în toate 
misiunile sale următoare, lustitius va căuta să stea de vorbă în 
primul rând cu oameni neamestecaţi până atunci în politică, ba, 
uneori, chiar şi cu femei.) A doua concluzie era mai concretă, 
dar cu repercusiuni cumplite pentru Rhodos: Al Cincisprezecelea 
pricepu că tocmai cel ce i-a vorbit era purtătorul sentimentelor 
tuturor localnicilor şi că aceştia nu se temeau atât nici pentru 
posesiunile lor, pe care, iată, le-au şi pierdut în Asia, nici pentru 
bunurile lor şi într-o oarecare măsură nici pentru vieţile lor 
fizice. Le era mult mai frică să nu-şi piardă vechiul trai, traiul cu 
care s-au obişnuit, care le hrănea mândria şi orgoliile, fără a-i 
obliga, însă, şi la privaţiuni, un trai ce-i făcuse celebri printre 
greci şi pe care încercau să-l păstreze şi în noua conjunctură a 
lumii. În acest scop nu pregetau să-i sacrifice pe unii dintre ei, 
pe cei mai bogaţi, pe cei mai vicleni, pe cei mai îndrăzneţi, 
indiferent pe cine. Jertfiţii dispăreau, asemenea unor copaci 
tăiaţi într-o pădure. Cu vremea, locurile se acoperă cu iarbă, cu 
tufişuri, poate cu alţi copaci. Nimeni nu le mai ştie lipsa. In 
schimb, pădurea va arăta aşa, exact aşa ca înainte. Aceasta era 
nădejdea lor, aceasta era nădejdea celor mai multe cetăţi 
înfrânte. Şi era şi drept să fie aşa, gândi lustitius: nerod cine taie 
pădurea, când îşi poate exercita represiunile şi asupra unor 
copaci. Dar ce pedeapsă este aceea ce nu schimbă nimic? 

Odată cu plecarea lui lustitius din Rhodos s-au terminat, ca 
prin minune, actele de delaţiune, omorurile săvârşite în numele 
Romei, abuzurile şi fărădelegile unor sicofanţi de ocazie. Insula 
îşi recâştiga legalitatea. Dar viaţa de odinioară dispăru pentru 
totdeauna şi fiecare locuitor uită încetul cu încetul liniştea şi 
bunăstarea de demult. Părăsind insula, lustitius pregăti 
proclamarea Delosului ca „port liber” şi în felul acesta îi luă 
Rhodosului vechiul trai. Înălţarea noii puteri, aflate în faţa 
Rhodosului pe drumul comercial ce venea din Asia, transformă 
toată harta economică a Mediteranei de est. lustitius nu pedepsi 


oameni, pedepsi întreaga insulă. lar aceasta nu-şi va mai reveni 
niciodată. 


Copilul tot întreba în stânga şi în dreapta ce s-ar fi ales din 
tâlharii care atacau oameni nevinovați ziua în amiaza mare şi se 
arăta mulțumit când i se repeta că fuseseră judecați şi 
executați. Aşa era drept să se întâmple. 


Între victoria romană de la Pydna şi a tribunatul lui Tiberius 
Gracchus sunt treizeci şi patru ani. O viaţă de om. Dar istoria nu 
ne-a lăsat multe amănunte despre traiul lui lustitius din toată 
această vreme, deşi în acest răstimp faima i-a crescut mereu. Al 
Cincisprezecelea devenise cel mai ilustru legist al timpului şi 
competenţa sa în materie a devenit chezăşia unei hotărâri 
drepte şi de necomentat. Atunci când a plecat să ducă justiţia 
romană la Rhodos avea între 19 şi 22 ani, în perioada 
evenimentelor Gracchilor 51-64. Tăcerea analiştilor în legătură 
cu el într-un interval atât de întins ar fi fost cât de cât 
explicabilă dacă acest lung răstimp ar fi fost scutit de tulburări. 
Insă între 168 î.e.n. şi 134 î.e.n. au avut loc revolta Macedoniei, 
al treilea război punic (soldat cu distrugerea Cartaginei), 
războiul Ligii aheene împotriva Romei şi nimicirea Corintului de 
către Mummius, războiul sclavilor din Sicilia. Şi altele şi altele. 
lar, între timp, s-au emis numeroase legi, Roma a fost 
confruntată cu reglementarea juridică a diferitelor situaţii 
inedite, cu răbufniri religioase paroxistice, cu guvernarea noilor 
provincii şi cu stabilirea statutului tuturor învinşilor, precum şi a 
celor ce au stat într-o neutralitate mai mult sau mai puţin 
benevolă. lIstorici care ne povestesc pe larg faptele nu-l mai 
amintesc (aproape) defel pe G. lustitius, deşi s-au ocupat de el 
pe vremea când fusese abia ceva mai mult decât un adolescent. 
Când reapare din uitare, Al Cincisprezecelea vine încărcat cu 
întreaga-i autoritate şi cu renumele cu care a intrat pentru 
totdeauna în literatură. Până atunci, printre nenumăratele 
personaje ale epocii este amintit doar de câteva ori şi nu pentru 
faptele sale, ci alături de alte trei-patru nume asociate câte unei 
acţiuni. Astfel, în revolta Macedoniei se pare că ar fi avut un rol 
important în stabilirea vinovăţiei celor ce au crezut în 
uzurpatori, creând un precedent în legătură cu aprecierea culpei 
de inducere în eroare şi cea a celui ce s-a lăsat indus. În al 
treilea război punic ar fi fost mereu alături de Scipio Africanul, 


pe care probabil că l-a urmat în expediţie şi al cărui sfătuitor se 
pare că ar fi fost. De altfel, apartenenţa sa la cercul Scipionilor 
este certă,  lustitius oferindu-i acestuia  rigurozitatea 
raţionamentului juridic, în vreme ce el a primit de aici prestigiu 
şi fineţe. Cu atât mai dramatică va fi prima lui transformare, 
când va trece cu totul de partea opiniilor lui Tiberius Gracchus. 
La fel cum tot aici trebuie căutate, poate, şi rădăcinile adânci 
ale inconsecvenţelor sale în îndepărtarea de Semproni, pe 
vremea lui Caius Gracchus. 

Dar, între timp, călătoreşte mult, fiind mereu trimis de 
metropolă pentru a arbitra acele cauze generale ce tindeau fie 
să ştirbească prestigiul Romei, fie că se tărăgănau prea mult 
până să ajungă la rezolvări acceptabile. Poate că renumele de 
„Al doilea Polemon din llion” l-a obţinut abia după perioada 
aceasta, atunci când misiunile primite l-au dus în mai toate 
colţurile lumii civilizate. Cartea sa, „Geographia”, este seacă, 
rece, corect scrisă, dar lipsită de o deosebită valoare literară. Ea 
nu se ridică deasupra unui simplu inventar de oameni, locuri, 
obiceiuri şi mai ales de date despre dreptul diferitelor popoare. 
(Poate în aceasta constă principală valoare a lucrării.) Ternă la 
citit, ea ne prezintă totuşi date inedite, iar în legătură cu viaţa 
lui lustitius oferă un itinerar cert. Dar nimic în legătură cu 
biografia personajului, ascuns cu totul în spatele locurilor şi 
obiceiurilor parcurse. Totuşi, nu e greu să tragi anumite 
concluzii despre scopul unor vizite ale lui lustitius în diferite 
puncte ale lumii şi urmele s-ar putea decupa şi mai exact, dacă 
am şti de fiecare dată la ce reglementări s-a ajuns. Însă, din 
păcate, asemenea amănunte nu se mai cunosc decât în cazuri 
cu totul de excepţie. Ca, de pildă, în legătură cu evenimentele 
atât de apropiate în timp, dar atât de grave ce au avut loc după 
anul 155 î.e.n. Mai înainte purtarea Cartaginei faţă de solii 
romani, nevoiţi să fugă asemenea unor hoţi din pricina modului, 
în care a aţâţat împotriva lor poporul Gisgo, fiul lui Hamilcar, 
apoi înfrângerea lui Andriscos, cel ce s-a proclamat rege al 
Macedoniei, minţind că ar fi fost un fiu nelegitim al acelui 
Perseus ce a fost înfrânt la Pydna, iar la urmă disputele între M. 
Porcius Cato şi Scipio Nasica în legătură cu atitudinea ce trebuia 
luată faţă de puni. Dar toate acestea s-au petrecut într-un singur 
an din cei peste treizeci cât nu se ştie aproape nimic precis 
despre activitatea lui G. lustitius. 


În privinţa Cartaginei, Al Cincisprezecelea n-a fost de la 
început de partea lui Scipio, conform principiului prevenirii 
devenit apoi pentru mai multe secole un argument decisiv în 
orice motivare a declanşării unui război şi, prin denaturare, 
justificând de multe ori ambiţii criminale şi suferinţe inutile. În 
accepțiunea sa iniţială, însă, lustitius a formulat principiul 
prevenirii doar ca pe o formă extremă, menită de a veni în calea 
unor posibile pierderi masive de vieţi romane cu ajutorul unor 
sacrificii mai restrânse, a unor războaie scurte, dar decisive. 
Acel Gisgo, spunea Al Cincisprezecelea, fiind capabil să aţâţe 
poporul cartaginez împotriva unor oameni bucurându-se de 
imunitatea solilor, ar fi putut la fel de bine, necontracarat, să 
aţâţe punii contra tuturor aliaţilor Romei şi să adune la rându-i 
complici pentru a reîncepe ostilitățile pe faţă. În, cazul acela, era 
de aşteptat să moară pe câmpul de luptă mult mai mulţi romani 
decât dacă răzvrătiţii ar fi fost înfrânți în faşă. Nimic nu-l justifică 
pe un cetăţean dacă nu face totul pentru a preveni disperarea a 
mii de mame şi soţii, dacă nu întreprinde totul pentru a 
preîntâmpina ca alte mii de copii romanii să ajungă orfani. Acel 
Gisgo, al cărui nume prea puţin a fost reţinut de istorie, a fost 
descris în cuvinte de foc de către lustitius în senat. Ura ce i-a 
arătat-o cel de Al Cincisprezecelea s-a dovedit atât de sinceră şi 
atât de nemăsurată, încât i-a contaminat şi pe ascultători. 


Cu timpul, scurta amintire a incidentului de la poalele dealului 
se amplifică în memoria fiului celui de Al Paisprezecelea. 
Imaginaţia începu să-i joace tot mai multe feste. Cei doi tâlhari, 
zăriți doar pentru o clipă, primiră încetul cu încetul contururi 
ferme şi fizionomii distincte. Din când în când, aceste feţe acum 
atât de cunoscute pătrundeau în coşmaruri. Coşmaruri ce nu se 
sfârşeau decât atunci când lustitius îşi amintea că tâlharii 
fuseseră pedepsiți. Astfel spaima se transforma în satisfacţie. 
Intr-o satisfacţie contagioasă. Şi, iată, acum unul dintre tâlhari 
dobândind chipul acelui Gisgo, pe care Al Cincisprezecelea nu l- 
a văzut niciodată. 


Şi, într-adevăr, Gisgo acela devenise sinonim cu ura împotriva 
cartaginezilor necinstiţi, cei ce n-au respectat condiţiile păcii ce 
li s-au impus şi voiau să aducă noi nenorociri unor familii 
romane nevinovate. Doar puţin a lipsit pentru ca acest chip, mai 
mult ca sigur fără nici o asemănare cu cel al adevăratului Gisgo, 


să aducă pieirea Cartaginei cu o zi mai devreme. Atunci când 
senatul a hotărât să trimită alţi zece soli pentru a vedea situaţia 
reală din Libia, lustitius s-a aflat printre ei. Se pare că, la 
întoarcere, atitudinea să-i fi fost ceva mai rezervată, nu atât în 
privinţa necesităţii iminente a războiului, pe care continua să-l 
vadă drept unică soluţie de a preveni nenorociri ulterioare mai 
mari, cât în privinţa demersului său: mai rece, mai puţin 
entuziast. Îndemnurile-i la distrugerea Cartaginei deveniseră 
ecoul unor cugetări îndelungi, apelurile la luptă erau acum 
spuse pe un ton tragic, fără nici o bucurie, ele nu erau decât 
concluziile unor raționamente impecabile. Să fi văzut lustitius 
chipul real al acelui Gisgo? Să nu fi semănat acela fizic cu 
imaginea obsedantă din copilărie? Să fi fost impresionat şi de 
situaţia punilor? Oricum, pe vremea aceea a formulat şi 
principiul conform căruia un război poate fi declanşat doar dacă 
în felul acesta se previne un alt război şi mai pustiitor pentru 
poporul roman. (E adevărat că mai târziu şi această normă a 
fost răstălmăcită în destule cazuri şi folosită în mod abuziv chiar 
împotriva sensului ei iniţial.) 

În ceea ce-l priveşte pe Andriscos, lucrurile au fost mult mai 
clare. Lui nu-i lua nimeni apărarea, dar se punea din nou 
problema vinovăţiei celor ce s-au lăsat induşi în eroare, celor ce, 
pentru o cauză străină, s-au ridicat împotriva Romei. Pe 
Andriscos, „falsul Philip”, adus în metropolă, nici n-a vrut să-l 
vadă la faţă. In convingerile sale şi impostorul semăna cu unul 
dintre tâlharii ce l-au răpus pe bătrânul din amintirea copilăriei. 
Lipsa de asemănare fizică putea fi înşelătoare. lar lustitius nu 
trebuia să se lase îmbrobodit de asemenea aparente fără 
însemnătate. Pedepsirea tâlharilor era singura soluție de ieşire 
din coşmar. Aşa s-a întâmplat pe vremea când fusese copil, aşa 
era şi de când devenise matur. Dreptatea reprezenta unica 
modalitate de a-şi asigura liniştea. lar fără a-şi asigura liniştea, 
omul nu mai e om. Pentru lustitius, dreptatea devenise sinonimă 
cu  respirarea aerului curat. Astfel, însă, mai scăpa Al 
Cincisprezecelea de încă un început de spaimă: cineva, căruia i- 
a spus odată, pe un ton destul de patetic, că el într-o situaţie 
lipsită de echitate nu poate trăi, l-a întrebat despre ce dreptate 
vorbeşte şi dacă se crede unicul posesor al respectivei dreptăţi. 
Da, era şi asta o problemă, recunoscu lustitius, dar o problemă 
malefică: punând astfel chestiunea, ajungi să nu mai acţionezi 


şi, nemaiavând încredere în tine, îţi declini orice răspundere. 
Ajuns la această concluzie, fiul Baziliscului se lepădă de orice 
reticenţe şi acţiunile sale deveniră din nou ferme. lar hotărârile 
îi erau respectate ca provenind de la cel mai îndreptăţit bărbat 
de a le lua. În privinţa macedonenilor, lustitius fu lipsit de 
cruţare. E adevărat, s-a deplasat personal la faţa locului, e 
adevărat, s-a interesat de fiecare caz în parte, dând dovadă din 
nou de proverbiala sa putere de muncă, dar nici un om 
amestecat în trădarea lui Andriscos n-a scăpat de pedeapsa 
poporului roman. (judecând cauză de cauză, Al Cincisprezecelea 
închidea ochii, iar când împricinatul îi apărea sub chipul amintirii 
unuia dintre tâlharii din copilărie, soarta îi era pecetluită.) 

Este cu atât mai ciudat cum acest om, bucurându-se de un 
asemenea prestigiu la vremea sa, numit şi un al doilea Cato 
pentru modul cum  întruchipa virtuțile arhetipale ale 
cetăţeanului roman, părând simbolul cumpătării, 
devotamentului şi cinstei, stând deci, atât de nemijlocit în 
lumina contemporanilor, nu ne-a lăsat totuşi decât vagi urme 
ale vieţii sale personale. Era de parcă lustitius şi-ar fi inclus atât 
de inseparabil biografia în cea a epocii pe care o personifica 
încât, cu timpul, ea a devenit una cu istoria cetăţii. Insă, privită 
în filigran, perioada ne lasă să întrevedem şi trecerea celui de Al 
Cincisprezecelea. 

Ştiind destul de multe despre viaţa fiului lui, putem deduce că 
lustitius a devenit tată la vârsta de douăzeci de ani, că s-a 
ocupat de educaţia fiului său şi că i-a influenţat decisiv 
convingerile, dar surprinzător, că şi-a schimbat la rându-i 
atitudinea sub înrâurirea celui de Al Şaisprezecelea. lar, dacă 
este cu adevărat ceva de admirat în conduita acestui om rece, 
greu abordabil, părând pentru generaţiile următoare puţin cam 
rigid, atunci nu se poate să nu te încânte tăria sa de a-şi 
schimba părerile şi conduita, atunci când îl convingea cineva 
sau ceva că alta este calea corectă de urmat. Sigur, la aceasta 
scribului i s-ar putea argumenta că nu lustitius s-a modificat 
atunci când s-a modificat -, ci că vremurile înseşi s-au 
transformat şi că el n-a făcut decât să se lase dus de val. Dar nu 
este aşa: Al Cincisprezecelea a slujit dreptatea privită de pe cele 
şapte coline toată viaţa sa; deloc versatil, a fost totuşi când într- 
o tabără, când în alta, dar niciodată împotriva Romei, niciodată 
împotriva principiilor pe care le-a promulgat şi pe care le-a 


respectat până în ultima-i clipă. O singură excepţie pare a fi 
episodul Heliopolis, însă rolul lui lustitius e atât de obscur în 
acest eveniment, încât e imposibil de afirmat că l-ar fi sprijinit 
cu adevărat pe Aristonikos în răscoala utopică împotriva Romei. 
Susţinându-l pe Cato, înaintea ultimului război punic, a stat de 
partea lui Aemilianus cât timp acesta se afla în Africa şi a rămas 
alături de el până la distrugerea Cartaginei, dar şi după aceea. 
Mulţi ani mai târziu, când un tânăr din familia Sempronilor, 
prieten cu propriul său fiu, avea să se bucure de un renume atât 
de bun încât nici duşmanii n-au pregetat să se aşeze la tratative 
cu el, şi când acest tânăr a ajuns să se despartă de Scipioni, se 
alătură şi el taberei care i se părea cea mai loială în clipa aceea 
intereselor Romei. lar când Tiberius Gracchus şi-a găsit moartea 
alături de trei sute de adepţi, unii s-au grăbit să-l numere printre 
victime şi pe lustitius, deoarece acesta s-a situat fără echivoc de 
partea reformatorului. Şi atât de puternic a fost acest zvon, 
încât mulţi analişti l-au luat drept bun şi l-au consemnat în 
lucrările lor, fixând moartea lui G. lustitius cu peste un sfert de 
veac înainte de a se fi întâmplat cu adevărat şi privând biografia 
personajului de faptele sale mai târzii. Pe de altă parte, aşa cum 
vom vedea, nu este adevărat nici că Marius l-ar fi prigonit pe Al 
Cincisprezecelea după înlăturarea Gracchilor. Pentru aceasta 
renumele lui G. lustitius era prea mare. lar următoarea, şi ultima 
schimbare a celui de Al Cincisprezecelea, petrecută pe vremea 
lui Caius Gracchus (când cel ce a fost atât de aproape de fratele 
mai vârstnic se va opune cu toată îndârjirea fratelui mai tânăr, 
dar mai capabil şi mai îndrăzneţ), nu a fost explicată până acum 
la nimeni. Fiecare autor l-a pomenit pe lustitius în derularea 
acestor evenimente - şi cine şi-ar fi putut permite să nu-l 
pomenească? - amintindu-l doar ca pe un actor în piesa altor 
eroi, în speţă a Gracchilor. Nimeni n-a fost dispus să considere 
întâmplările din punctul de vedere al celui de Al 
Cincisprezecelea. Scribul îşi ia îndrăzneala să privească el din 
acel unghi şi să spună că şi prima şi cea de a doua schimbare ai 
lui lustitius s-au datorat influențelor venite din partea fiului său. 
In perioada când cel de Al Şaisprezecelea ajunge în imediata 
apropiere a atât de precoce celebrului Tiberius Gracchus, tatăl 
nu pregetă să-l urmeze. Dar după moartea fiului, suferinţa i se 
adânceşte prea tare şi renaşterea contextului reformelor lui 
Tiberius pe vremea fratelui său, Caius, riscă să învârtă cuiul în 


rană. Fără fiul lui, lustitius nu mai are puterea să se întoarcă 
printre Semproni. Nu este de mirare că analiştii n-au ajuns la 
asemenea concluzii: văzute din perspectivele contemporanilor, 
evenimentele au o altă temperatură şi ar fi fost greu, dacă nu 
chiar ridicol, să crezi că un om de rigoarea, principialitatea şi 
fermitatea lui lustitius să fie în stare să se muleze după 
afinităţile şi credinţele cuiva mult mai tânăr şi mai puţin 
cunoscut ca el. În felul acesta s-ar fi năruit un mit şi pentru că 
mitul se suprapunea însuşi idealului roman, zgândărirea lui 
devenea prea periculoasă.! 


Dar să urmărim evenimentele aşa cum au fost şi să le privim 
din perspectiva lui G. lustitius. Când îl vom urma pe cel de Al 
Şaisprezecelea, vom avea tot timpul să le admirăm poate şi din 
alt punct de vedere. 

Ca de atâtea ori în povestea noastră, Cei O Sută au fost 
confundați în faptele lor cu alte personaje din mulţimea 
nesfârşită a celor printre care ei, fire de nisip, s-au pierdut. În 
marea trecere oamenii sunt mărunți şi faptele lor neînsemnate. 
De multe ori nici zeii nu-i pot deosebi, darămite scribii, bieţi 
muritori supuşi erorilor de tot felul. Polibiu, cel despre care ştim 
că l-a prețuit mult încă din prima clipă pe Al Cincisprezecelea, a 
devenit unul dintre principalii animatori ai cercului Scipionilor. 
Dar multă vreme acest cerc se mândrea şi cu participarea lui 
lustitius. Lângă înțeleptul Laelius, alături de Terentiu, Pacuvius 
şi stoicul Panaitios, personajele preiau unul de la celălalt câte 
ceva din strălucirea renumelui. Astfel, de multe ori s-a a ajuns 
ca Polibiu să fie confundat cu lustitius. Ca atunci când, după 
distrugerea  Corintului, spunându-se că Polibiu ar fi primit 


1 Atât de periculoasă încât şi scribul, s-a oprit aici. Cum să spună pe şleau că 
acela ce a reprezentat pentru secole încarnarea bărbatului roman a plecat 
împreună cu fiul său în Pergam şi s-a situat alături de Aristonikos într-o 
răscoală împotriva Romei? Fapta contravine atât de flagrant imaginii 
încetăţenite, încât, pomenită, ar risca să distrugă personajul. Dar dacă tot am 
încălcat acum acest tabu, putem să mai spunem că încercările unor analişti 
de a-l da pe lustitius mort alături de cei trei sute de adepţi ai lui T. Gracchus 
n-au fost decât manevre conştiente de a salva mitul. În fapt, întâlnim aici un 
caz particular de damnatio memoriae, însă o „condamnare selectivă”, ea 
interzicând doar perpetuarea amintirii unei anumite părţi din viaţa lui 
lustitius, în realitate unica perioadă ce contrazice credinţa încetăţenită. Cu 
timpul, când evenimentele incriminate s-au eliminat de la sine, figura celui 
de Al Cincisprezecelea revine, chiar dacă nu mai are consistenţa de dinainte. 


sarcina de a media între romani şi greci în oraşele eline din noua 
provincie Macedonia şi Ahaia şi mai mulţi analişti repetând 
informaţia, se uită că aceeaşi însărcinare a primit-o şi G. 
lustitius sau poate numai el. Confuzia (sau numai omisiunea) îşi 
are rădăcini mai vechi: atât Polibiu cât şi lustitius devin favoriţii 
lui Paulus Aemilianus, învingătorul lui Perseu, iar când biruitorul 
îi pierde pe cei doi fii - care i-au mai rămas - şi-l adoptă pe 
Scipio, viitorul Africanus, legăturile între cei din casa lui devin şi 
mai trainice. Insă dacă Polibiu nu se mai desparte niciodată de 
Scipio Africanul, lustitius îl va părăsi în favoarea cumnaţilor 
acestuia, fraţii Gracchi. Când cel de Al Şaisprezecelea se 
împrieteneşte la rându-i cu Tiberius, tatăl îl urmează şi-l 
sfătuieşte pe tânărul reformator, devenind pe lângă el ceea ce 
astăzi s-ar numi „consilier juridic”. Pentru cineva informat de 
activitatea lui G. lustitius de dinaintea apropierii de T. 
Sempronius Gracchus, pecetea pe care şi-a pus-o abilul jurist 
asupra activităţii mai tânărului tribun al poporului este evidentă. 
Reînnoirea vechii legi a lui Licinius, pregătind reforma agrară, 
este în întregimea ei în spiritul austerităţii, rigurozităţii şi a 
dragostei faţă de întregul popor roman atât de caracteristice lui 
G. lustitius. lar lupta pentru transpunerea ei în viaţă ne oferă 
atâtea artificii, încât este limpede că doar sfaturile unui jurist cu 
veche experienţă le-au putut iniţia.! Dar şi aceste etape sunt în 
deplin acord cu întreaga concepţie despre dreptate a lui 
lustitius: plebiscitul cerut de Tiberius Gracchus pentru demiterea 
din funcţie a lui M. Octavianus ca duşman al poporului, dar nu şi 
aşa cum s-a crezut propunerea ca bogăţiile ultimului rege al 
Pergamului să fie împărţite poporului, provine din convingeri 
adânc înrădăcinate. 2 Cele mai multe reforme atribuite lui 
Tiberius Gracchus îl pot avea la fel de bine autor şi pe G. 


1 Despre unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii, Pittacos din Mitylene, 
cunoscut în primul rând ca legiuitor, ni se spune, printre altele, că n-a primit 
să aibă mai mult pământ ca alţii. Asta, însă, ar fi însemnat ca acei „alţii” să 
posede toţi la fel de mult pământ. Totuşi, nu ni s-a păstrat nici o informaţie 
despre o reformă agrară la Mitylene. În schimb, afirmaţia i se potriveşte pe 
deplin lui lustitius. Nu este unicul anacronism săvârşit de istoricii mai târzii în 
legătură cu „înţelepţii” şi nici unica deposedare de virtuţi a unui personaj. 
Dar analiştii (de pildă, Diodor din Sicilia) au o scuză: când zece ani mai târziu, 
lustitius nu-l mai sprijină pe Caius Gracchus în aplicarea aceleiaşi reforme şi 
când chiar se întrebă dacă este posibilă şi de dorit, prima fază este uitată şi 
chintesenţa ei pusă pe seama unui înţelept mult mai timpuriu. 


lustitius, cu precizarea că, totuşi, cel ce l-a girat şi a murit 
pentru ele a fost T. Gracchus. Cât de mult s-a confundat Al 
Cincisprezecelea cu această luptă o dovedeşte pentru unii 
analişti doar faptul că multă vreme s-a considerat că ar fi murit 
şi el odată cu cel mai mare dintre Gracchi şi cu cei trei sute de 
adepţi în lupta din jurul templului lui Jupiter Capitolinul. Adevărul 
n-a fost niciodată, după ştiinţa scribului, zgândărit mai mult. 

De altfel, atunci când T. Gracchus îl acuză pe Octavianus de 
rele intenţii, lustitius urcă şi el la tribună şi formulează celebra 
întrebare: dacă este posibil ca un duşman al poporului să poată 
reprezenta în continuare poporul? (Prin extensie, ulterior 
formularea a fost preluată şi întrebuințată ori de câte ori un 
demnitar era acuzat de necinste.) Şi Al Cincisprezecelea a 
adăugat: „Octavianus este tribun al poporului, la fel ca şi 
Sempronius şi totuşi cei doi îi privesc pe cei pe care-i reprezintă 
cu totul diferit: primul se foloseşte de ei, al doilea nu doreşte 
decât să fie folosit. Primul ia de pe omul simplu bunurile, 
purtându-se ca un tâlhar de drumul mare. Când se opune 
drepturilor celor pe care-i reprezintă şi faptele, şi atitudinea, şi 
vorbele, şi privirea-i sunt necinstite!” Și iarăşi recunoscu 
străfulgerările din ochii celor doi tâlhari din copilărie, semnalul 
declanşând vechea ură. 

După moartea lui T. Gracchus, într-adevăr câţiva ani ai vieţii 
lui lustitius pătrund în umbră. Fiul îi pleacă la Pergamon şi 
adevărul este că el l-a urmat. Dar anii următori acelei 
experienţe au fost în mod sigur ani grei pentru Cel de Al 
Cincisprezecelea. Dacă ştim că a mai călătorit în Sicilia, trimis 
de senat pentru a stabili răspunderile în războiul sclavilor şi 
dacă acolo, se pare, ar mai fi căutat o soluţionare în spiritul 
intereselor de durată ale tuturor romanilor, astfel încât şansele 
ca asemenea evenimente să nu se mai repete prea curând să 
fie cât mai mari, tribunatul lui Caius Sempronius, cel mai tânăr 
dintre Gracchi, îl găseşte mult mai nedecis decât cu zece ani în 
urmă. Totuşi, în numele imensului său prestigiu care, ca de 
atâtea ori, a crescut şi mai mult după ce activitatea părea săi 
se fi încheiat şi datorită rolului său indiscutabil, notoriu, avut 


2 Insinuarea că Al Cincisprezecelea ar fi fost şi în spatele acestei propuneri 
reprezintă un fals intenţionat, ea venind de asemenea să contrazică din faşă 
chiar şi posibilitatea ca lustitius să fi fost amestecat în răscoala lui Aristonikos 
şi în utopicul său „Stat al soarelui". 


alături de Tiberius, şi fratele mai mic s-a grăbit să apeleze la 
experienţa şi autoritatea lui. Astfel, la formularea legii 
cerealelor, conform căreia orice cetăţean putea să cumpere 
lunar anumite cantităţi de grâne la un preţ ieftin şi la legea ce 
prevedea înzestrarea soldaţilor de către stat, este cert că tatăl 
celui de Al Şaisprezecelea nu numai că a avut un rol precis, dar 
ambele normative au fost incluse încă înaintea tribunatului lui 
Tiberius în pachetul de reforme ideale pe care-l propusese cu 
ani în urmă, în momentele grele când Cartagina se reînarma cu 
iuţeală şi când patria se pregătea de un nou război. Legile 
formulate atunci şi reprezentând, în fond, serioase înlesniri 
pentru marea masă de cetăţeni, n-au putut fi respinse de nimeni 
în momente atât de dramatice, însă n-au mai fost reluate odată 
ce acele evenimente au trecut. Totuşi, nimeni nu putea uita 
impresia produsă inițial şi nici prestigiul celui ce le-a 
recomandat, aşa că nici Caius Gracchus n-a avut de înlăturat 
nici o rezistenţă atunci când, la sugestia lui lustitius le-a reluat şi 
le-a impus. Şi chiar dacă istoria le consideră legile tribunului 
poporului, adevărata paternitate rămâne cea a uitatului jurist. 
Se pare, însă, că în afara acestor două legi şi, după unii, 
repunerea pe tapet a aplicării reglementării agrare!, vederile lui 
lustitius s-au depărtat tot mai mult de cele ale celebrului 
reformator. Nici reluarea normativelor mai vechi, după care 
cetăţeanul roman nu putea fi condamnat la moarte sau la exil 
decât de către popor nici scurtarea serviciului militar nu au mai 
fost aprobate de bătrânul specialist în justiţie. Faţă de prima 
reglementare, impusă totuşi de Caius Gracchus, ştim că lustitius 
s-a ridicat chiar şi în mod deschis. Într-unul dintre puţinele sale 
discursuri păstrate, el cerea în cuvinte colorate şi pe un ton 
neobişnuit de vehement să nu se voteze o asemenea lege 


1 Ceea ce din nou reprezintă un anacronism voluntar şi o interpretare 
tendenţioasă. După acea „pată albă” reprezentată în biografia sa de 
„episodul Heliopolis” la răscoalei lui Aristonikos şi al morţii celui de Al 
Şaisprezecelea, orice tendinţe egalitariste dispar în concepţiile lui lustitius. 
Mai mult chiar, el se va împotrivi reformei agrare şi o va face şi atunci când 
va întâlni asemenea tendinţe prin călătoriile sale. Mai târziu, până şi 
principiul i se va păstra nociv şi va argumenta violent găsindu-l printre 
cauzele anarhiei, a ruinei materiale şi accentuând asupra aspectului său 
utopic. (Insă nici moartea unicului fiu nu este un moment suficient pentru 
schimbarea opiniilor unui cetăţean roman ideal, aşa că nici această latură a 
gândirii lui lustitius n-a fost păstrată în memoria istoriei.) 


pentru că ea, în loc să îngrădească arbitrariul, l-ar mări. „De ce, 
a întrebat lustitius, nu s-a impus această prevedere, care a mai 
fost încercată cu ani şi ani în urmă? Pentru că vremea ei n-a 
sosit încă, a răspuns tot el. Şi, din păcate, a continuat, nu avem 
nici o dovadă că măcar acum cetăţeanul roman ar fi deja 
suficient de matur pentru o asemenea decizie!” (Şi iată iarăşi 
ceva nou în gândirea lui lustitius: el, cel ce n-a contenit toată 
viaţa să laude superioritatea pe toate planurile a cetăţeanului 
roman, constată brusc că acelaşi cetăţean roman nu este încă 
suficient de matur să judece singur!) „Pentru că, îşi argumentă 
el opoziţia, nu poporul este cel ce hotărăşte deocamdată, ci tot 
nişte oameni - cei ce-l reprezintă, cei ce decid. Insă dacă 
greutatea copleşitoare a unei hotărâri mai atârnă asupra 
conştiinţei şi onoarei celui ce a luat-o, oamenii abili ar putea pe 
viitor, admițând că legea ar întruni sufragiile, să arunce toate 
greşelile pe popor, doar pentru că acel popor n-a fost destul de 
matur să se opună unor sentinţe nedrepte!” Din clipa aceea, 
dându-le chipuri concrete acelor judecători necinstiţi, el începu 
să-i asemene cu nişte tâlhari care au omorât un bătrân şi care, 
nefiind descoperiţi, au întinat cinstea întregii colectivităţi. lar 
rechizitoriul împotriva acelor „tâlhari” era cu atât mai de 
neînțeles cu cât, folosindu-se de deturnarea discuţiei, Caius 
Gracchus a reuşit să-i neutralizeze întregul discurs. Or, o 
asemenea greşeală nu-i era caracteristică lui lustitius şi nici nu 
ştim dacă s-a mai repetat vreodată în activitatea-i îndelungată. 
Însă se vede că impulsul care a generat eroarea a fost prea 
adânc, aşa că nici raţiunea acelui om rece nu i s-a putut opune. 


Cu timpul, Al Cincisprezecelea n-ar mai fi fost în stare să 
spună dacă sclavii bandiți de pe drumul ce cobora dealul 
împrumutau identitatea lor diferiților infractori cu care aveau de 
a face sau dacă aceştia, afundându-se în amintiri, se 
suprapuneau celor două personaje abia zărite pentru câteva 
Clipe cu ani şi ani în urmă. 


La fel cum s-a opus ca doar poporul să-i poată condamna la 
pedepse majore pe cetăţenii romani, la fel s-a împotrivit şi 
intrării cavalerilor în  juriile proceselor, copleşindu-i astfel 
numeric în decizii pe senatori. Dar dacă în aceste poziţii, în fond, 
doar  principiale, nu i s-a alăturat nimeni celui de Al 
Cincisprezecelea, în momentul când Caius Gracchus ceru 


extinderea cetăţeniei şi pentru unii aliaţi, dezacordul se 
generaliză. 

Din istorie se ştie că pentru a-l neutraliza pe C. Gracchus, un 
alt tribun, M. Livius Drusus, oferi poporului legi şi mai favorabile. 
Însă în spatele acestui puţin cunoscut personaj a stat tot timpul 
lustitius, lucru astăzi ignorat. Să se fi pretat la asemenea intrigi 
cel mai corect om al Romei? Răspunsul este mai complex. 
Despre Al Cincisprezecelea se spunea că este imaginea unui 
izvor curat ce-şi dezvăluia privirilor toate pietrele din adâncuri. 
Acesta era şi idealul bărbatului roman: un izvor îndreptându-se 
limpede şi de nestăvilit spre marea cea mare. Doar că, pentru a- 
şi putea respecta principiile, această apă curgătoare a trebuit să 
mai ocolească un dâmb, să mai sape în stâncă. lustitius ura 
arbitrariul, dezordinea, capriciile de moment şi cu cât 
îmbătrânea respecta tot mai mult cutumele. Rigoarea sa slujea 
în cel mai înalt grad libertăţii cetăţeanului roman. Insă numai 
acestuia. Experienţa fiului său în Cetatea soarelui lui Aristonikos 
a reprezentat un episod ce l-a tulburat profund, dar i-a dat 
totodată certitudinea că orice concesie de la vechile-i convingeri 
poate duce la urmări tragice. Reformele preconizate de tânărul 
Gracchus tindeau, pe de o parte, să şteargă contururile ferme 
ale cetăţeanului roman, prin asimilarea aliaţilor, dar, pe de altă 
parte, riscau să topească acelaşi contur şi dinăuntru, modificând 
libertăţile şi barierele pe care se sprijinea însăşi societatea al 
cărui prototip ideal părea să fi fost. 

Toate sursele povestind despre ultima perioadă a activităţii 
celui mai tânăr dintre fraţii Gracchi îl ignoră pe Al 
Cincisprezecelea. Acesta nu se mai afla alături de cel pe care-l 
sfătuise la început, iar atunci când C. Gracchus se întoarce din 
Africa unde stătuse peste două luni pentru a ridica noua colonie 
Junonia pe locul Cartaginei distruse -, lustitius refuză să-l mai 
întâlnească. Acum nu mai face greşeala să i se împotrivească în 
discursuri, dar lasă evenimentele să decurgă spre 
deznodământul tot mai previzibil. Tragismul acestui sfârşit lasă 
însă un gust amar întregii Rome. Evenimentele regretabile care 
au dus la moartea fratelui mai mare cu zece ani în urmă se 
repetă aproape identic, doar că de data asta nu 300 ci 3000 de 
oameni pier alături de protagonist. O asemenea amploare a 
nenorocirii n-a fost dorită de nimeni. Ca de atâtea ori, şi cu 
acest prilej dezlănţuirea patimilor n-a mai putut fi oprită şi cel ce 


a întredeschis cutia Pandorei n-a mai fost în stare s-o închidă la 
timp. Scipio Nasica, înăbuşitorul cu zece ani în urmă a mişcării 
fratelui mai mare, fusese trimis imediat după acele evenimente 
cât mai departe de Roma. Consulul L. Opimius, învingătorul fără 
glorie al fratelui mai mic, avea să compară peste o vreme 
pentru alte învinuiri într-un proces. Patria nu se bucura de 
înlăturarea Gracchilor şi voia să-i uite cât mai repede pe cei ce 
au contribuit la aceasta. C. lustitius, simbolul dreptăţii, nu putea 
să intre sub incidenţa aceloraşi sentimente. De aceea el dispare 
din scenă şi pentru cei mai mulţi analişti chiar şi din succesiunea 
ulterioară a evenimentelor. Pur şi simplu se volatilizează. 


Şi, totuşi, lustitius a mai trăit cincisprezece ani după moartea 
lui Caius Gracchus. Imediat după evenimentele ce au tulburat 
atât de profund Roma, plecă şi el cât mai departe, acceptând 
însărcinări minore, intervenind în diferitele locuri unde s-au 
semnalat excese religioase sau călătorind asemenea unui 
simplu particular. Se purta înţelept şi fu bine primit peste tot, iar 
senatul i-a rămas recunoscător că nu s-a întors decât după mulţi 
ani, atunci când amestecul său în uciderea adepților lui C. 
Gracchus şi Fulvius Flaccus - atât cât o fi fost - se estompase în 
amintiri şi când apele au dus departe cadavrele aruncate în 
Tibru. Simbolul justiţiei romane rămânea neiîntinat, iar el a 
revenit bătrân şi curat în metropolă. Nimic nu se ştie despre 
locul unde şi-a petrecut vremea în perioada luptelor civile. În 
izbucnirea conflictului Sulla - Marius, lustitius pur şi simplu nu 
este de găsit. Atunci când mişcările spontane s-au transformat 
în războaie în toată legea, periclitând însăşi integritatea statului 
roman, renumele celui de Al Cincisprezecelea, unul dintre cei 
mai venerabili bătrâni din ţară, a rămas sau trebuia să fi rămas 
imaculat: el n-a fost amestecat în bătălii împotriva patriei. El a 
murit chiar la timp. Până la tulburările provocate de lugurtha 
rolul său devine mai mult ornamental. Vorbele îi erau asimilate 
spuselor celor şapte înţelepţi şi, fiindcă în afara tribunei se 
caracteriza printr-o concizie proverbială, mai tot ce rostea se 
cita drept maximă. A devenit un mit în viaţă, iar el s-a dovedit 
suficient de iscusit pentru a conserva acest mit: trăia retras, 
foarte modest, apariţiile sale în public, foarte rare, deveneau 
evenimente. Părea lipsit de orice pasiune şi de aceea dădea 


impresia că are distanţa necesară de a privi de la înălţime 
furnicarul uman. 

Şi chiar dacă pentru cei mulţi aceasta este imaginea de care 
n-a mai putut fi niciodată desprins, patima-i ascunsă va izbucni 
din nou, pentru ultima oară, odată cu scandalul lugurtha. Acest 
rege numid, după ce a fost odată aliatul romanilor în Hispania, a 
provocat cele mai mari necazuri tuturor celor cu care a ajuns în 
contact. Un om care şi-a ucis rudele pentru tron, care a minţit 
senatul aşa cum a vrut, care a omorât chiar şi cetăţeni, numai 
fiindcă i-au stat în calea ambițiilor, care i-a sfidat pe cei ce i-au 
fost prieteni şi n-a pregetat să ridice până şi arma împotriva lor, 
a devenit un subiect de ruşine pentru întreaga lume civilizată. 
Şi, din nou, lustitius revenea mereu mai activ în mijlocul 
evenimentelor şi cunoaştem din descrieri cerința pe care a 
formulat-o explicit ca lui lugurtha să nu-i fie îngăduit de a se 
disculpa în faţa senatului, interdicţie prezentată apoi formal de 
către tribunul Baebius. La fel, se ştie că, atunci când numidul a 
reuşit să-i mituiască pe comandanții romani şi să obţină pacea, 
lustitius s-a retras în mod ostentativ extramuros, refuzând să 
mai intre în Roma atât timp cât cei vinovaţi nu vor fi pedepsiţi, 
iar lugurtha înfrânt. 

Zilnic, Al Cincisprezecelea trimitea senatului câte un sclav cu 
un măr stricat, o cărămidă spartă şi un blid de mâncare alterată. 
Zilnic sclavul strivea sub picior mărul, explicând că altfel s-ar 
strica şi celelalte fructe de lângă care a fost luat cel adus, 
sfărâma cărămida pentru a nu ajunge cumva să fie aşezată la 
baza unei construcţii pasibile să se prăbuşească mai târziu din 
cauza ei şi arunca mâncarea pentru a nu se îmbolnăvi cei ce, 
flămânzi, ar fi fost dispuşi s-o mănânce. 

Acest ritual s-a repetat fără întrerupere până ce adunarea l-a 
chemat pe lustitius în faţa ei pentru a o sfătui ce trebuie să facă. 
Ne-a rămas un discurs, atribuit lui C. Marius, învingătorul lui 
lugurtha, dar este mai mult decât evident că al Cincisprezecelea 
a fost cel ce, în senat, a rostit acea cuvântare ce începea cu 
fraza: „Cetatea ce se vinde este o cetate moartă. Bărbaţii unei 
asemenea cetăţi au pierdut orice legătură cu strămoşii lor şi nu 
au dreptul la speranţa în urmaşi!” Numeroasele omisiuni ale 
discursului, în forma în care s-au păstrat, conţin încă suficiente 
nume şi situaţii incriminate. Măsurile cerute de lustitius au fost 
extreme şi el a obţinut acele condamnări. Au fost astfel 


pedepsiţi toţi cei ce au colaborat cu duşmanii, toţi cei ce s-au 
făcut vinovaţi de imprudenţă, de neglijenţe de orice fel, dar în 
special cei ce s-au lăsat mituiţi de numid. Însă nu numai cazurile 
în legătură cu lugurtha au fost cercetate, ci şi alte pricini în care 
poporul roman a fost lezat în vreun fel. Au fost judecate vestale 
vinovate de incest, au fost chemaţi să se disculpe comandanţi 
înfrânți şi nu au fost puţini aceştia şi s-a ajuns chiar ca unuia 
dintre ei să i se confişte averea, după ce a fost demis, pentru 
proasta conducere a războiului cu cimbrii. Dar, în primul şi în 
primul rând, au fost fixate răspunderile în războiul cu lugurtha. 
Ura din cuvântare împotriva celor ce s-au lăsat cumpăraţi de 
numid a fost atât de cumplită, încât războiul, care se tărăgăna 
de ani şi ani, a fost terminat apoi în scurtă vreme de către 
consulul C. Marius. Aflată printre documentele atât de puţin 
cercetate ale bogatei mânăstiri Ferme zu Chiuso, unde a fost 
descoperită de Altenberger, cuvântarea foloseşte, ca de atâtea 
ori în cazul retoricii lui lustitius, personificarea şi descrierea 
fizică a celui incriminat. Rând pe rând, acuzaţii primeau un chip 
concret, din care se detaşau privirile şirete şi reci ale 
trădătorilor. Pentru a scăpa de obsesia ochilor tâlharilor din 
copilărie, ochi renăscuți din ochii celor aflați în faţa sa, lustitius 
ştia că nu poate recurge decât la un singur leac: dreptatea. 
Odată realizată justiția, imaginile acelea dispăreau şi el se 
liniştea. 

Doar după prinderea şi uciderea lui lugurtha şi pedepsirea 
tuturor celor împotriva cărora s-a ridicat în discursuri şi acţiuni, 
îşi găsi pacea şi Al Cincisprezecelea. Vechea amintire din 
copilărie îşi aflase un deznodământ corespunzător, ura nu mai 
avea subiect. Ajuns la vârsta senectuţii, Al Cincisprezecelea, cel 
numit de scrib lustitius, s-a stins din viaţă şi a fost înmormântat 
auster, aşa cum i-a fost voia. A reprezentat, poate, cetăţeanul 
roman cel mai stimat şi s-a bucurat de o autoritate deplină, deşi 
în întreaga-i viaţă n-a îmbrăcat nici una dintre demnităţile 
oficiale. Renumele i-a supravieţuit, nu însă şi suferinţele 
neîntrerupte purtate ascunse toată viaţa şi reprezentând 
mobilurile adânci ale acţiunilor sale. Al Cincisprezecelea a 
devenit lustitius, iar lustitius a devenit un mit. Deşi cunoaştem 
atât de multe din viaţa sa, deşi ne-au rămas nenumărate 
legende din traiu-i exemplar, personajul a dispărut odată cu el 


însuşi. Doar mitul a supravieţuit, trăindu-şi soarta efemeră de 
mit. 


AL ŞAISPREZECELEA 
Sardus (,Vorbitorul”) (165 î.e.n. - 131 


î.e.n.) 
DESPRE VRAJA AMARĂ A MIERII 


Câteodată vine vremea când şi scribul ar vrea să se mai 
odihnească, să doarmă mai mult sau să petreacă asemenea 
unora dintre eroii descrişi pe atâta mulţime de pagini. El ştie că 
acele personaje n-au fost întotdeauna nici cele mai virtuoase 
nici cele mai vrednice, dar năzuinţa persistă şi ceea ce se 
întâmplă doar în dorinţă nu strică nimănui, atâta vreme cât acel 
vis rămâne în intimitatea celui ce l-a zămislit. Întins pe o bancă, 
sprijinit într-un cot, având cupa aromată alături şi privind 
formele mlădiindu-se în ritmul melodiilor... 

Tăcere însă! Povestind o nălucă, aceasta riscă să se profileze 
şi inocenţa se păstrează în contururi concrete şi imaginate. Or 
scribul nu trebuie să câştige nici o înfăţişare. El nu trebuie să 
rămână decât duhul povestirii: cu atât mai agreat cu cât e mai 
puţin agasant, cu atât mai agasant cu cât cititorul îi simte mai 
mult prezenţa. 

Dar totul nu este decât iluzia unei iluzii - scribul nu are timp 
să-şi petreacă viaţa cu adevărat: el devine tot mai mult acel duh 
ideal al povestirii. Traiul lui este scurt, atât de scurt încât el nici 
măcar nu-i poate anticipa cu precizie limitele, iar timpul Celor O 
Sută este întins. Înhămat la lungul drum, scribul trebuie să uite 
şi patul, şi cupa, şi formele unduindu-se în ritmul muzicanţilor. 
Toate câte există nu mai sunt decât pentru Cei O Sută, deşi nici 
măcar acest sacrificiu nu este garantat de nimeni: dacă timpul 
sau puterile scribului vor înceta, dintr-un motiv sau altul, înainte 
de a se fi deşirat ghemul până la capăt, întregul efort va fi fost 
în zadar. Şi renunţările de asemenea. Produsul va avea valoarea 
unui porțelan fin sfărâmat. 

Să mergem, deci, mai departe şi să nu ne gândim până unde 
vom reuşi să ajungem! In faţa noastră se deschid filele cărţii 
vieţii celui de Al Şaisprezecelea. 


Fiul lui lustitius, părând insensibil la iminenţa scurtului său 
răgaz, râdea scurt, „monosilabic”, contagios şi melodios. Era 
înalt, avea pielea foarte albă, mandibula proeminentă, dar 
privirea visătoare. Provenea dintr-o familie cunoscută, iar 


cultura şi-o putuse cizela de timpuriu alături de dascăli buni şi în 
preajma unor personalităţi de prim rang. Pătrunzând de mic, 
graţie relaţiilor tatălui său, în cercul scipionilor, copilul avea să 
crească în atmosfera cultului erudiţiei şi al austerităţii. Insă nu a 
oricărei austerităţi. Atunci când tăcea, Al Şaisprezecelea avea să 
înveţe să cuprindă în sine tot ceea ce ar fi fost de spus. Atunci 
când vorbea, se exprima pe scurt, după exemplul scitului 
Anacharsis, unul dintre cei şapte înţelepţi. Când se adresa unei 
persoane, îi vorbea doar ei, însă dacă se pregătea să vorbească 
de la tribună, surprindea întreaga greutate a vorbelor revărsate 
în torente. La fel şi când mânca: mestecând o singură măslină, 
se gândea doar la ea şi astfel o savura mai mult ca alţii, ce, 
devorând hălci de carne, vorbeau între timp verzi şi uscate. Era 
un soi de austeritate rafinată aceasta şi tăcerile îi semănau prea 
puţin cu muţenia unui ignorant, iar reținerea cu zgârcenia unui 
avar. Educaţia îi intrase în sânge şi îl trăda încontinuu, fără ca el 
să facă nici un efort pentru a o etala. De aceea, în afara cercului 
de prieteni, era respectat, dar nu iubit. Fără a epata în nici un 
fel, Al Şaisprezecelea era de foarte tânăr altfel decât cei mulţi: 
aproape jignitor de stilat, de cult, de înţelept. Era de parcă, prin 
simplă apariţie, le-ar fi spus mereu celor din jur: „Voi sunteţi 
nişte ignoranţi, nişte caraghioşi, nişte fanfaroni sau nişte molâi! 
Orice aţi face, nu vă veţi ridica niciodată la nivelul meu! Chiar 
dacă n-am sta cu toţii decât să tăcem şi să privim stelele şi tot 
se va vedea de departe deosebirea dintre noi!” Tânărul, desigur, 
nu spunea toate astea, însă nici nu era necesar s-o facă: 
realitatea era evidentă şi, la urma urmelor, certitudinea îi umilea 
şi îi sâcâia cel mai mult pe cei din jur. Prin superioritatea sa - 
câtă însuşită de timpuriu? câtă înnăscută? - tânărul era făcut să 
atragă nenorocirile asupră-i. Nu trebuia să facă pentru aceasta 
nici un gest, nu trebuia să spună nimic. El însuşi era o 
provocare. Şi totuşi... 

De obicei asemenea oameni sunt prudenţi în relaţiile cu cei 
din jur. Ei se simt deosebiți şi evită contacte prea numeroase, de 
parcă acestea i-ar putea răni. Reţinerile prea multe se 
transformă cu timpul în îngâmfare sau în complexe. Al 
Şaisprezecelea, însă, avea o fire prietenoasă şi se purta deschis 
cu toată lumea. Doar că strădaniile sale nu izbuteau 
întotdeauna să dea roade şi de multe ori bunăvoința i se 
manifesta în gol. El căuta tovărăşia tinerilor de vârsta sa, dar nu 


vorbea ca ei, se amesteca în discuţiile lor, dar greşea prin aceea 
că avea mai toată vremea dreptate şi că aducea argumente de 
care ceilalţi nici măcar n-au auzit. El apăra alte convingeri şi 
aspiraţiile sale păreau diferite, chiar dacă tindeau spre acelaşi 
tel. Nu jignea pe nimeni intenţionat, dar umilea prin cunoştinţe, 
neavând nici şiretenia şi nici înţelepciunea de a se opri la timp. 
Admiraţia şi-o câştigase mai mult din partea celor mai în vârstă 
decât el, cei ce îşi puneau speranţe în calităţile sale şi vedeau în 
el un viitor bărbat de seamă. Printre aceştia, Cornelia, mama 
Gracchilor, mereu atentă la influenţele primite de fiii ei. La fel şi 
membrii permanenţi ai cercului scipionilor, nădăjduind să 
câştige un ucenic în îndeletnicirile lor şi un continuator talentat 
peste ani. Insă marea majoritate a oamenilor nu-l îndrăgea, nu 
ajungea să-l cunoască într-adevăr şi îl vedea mereu doar ca o 
sfidare la adresa ei. Porecla cu care a intrat în conştiinţa lumii a 
fost de aceea timpurie, chiar dacă etiologia i-a fost mai târziu - 
poate intenţionat - modificată. Se pare că, iniţial, i se spunea 
Sardus, adică „miere amară”, metafora sugerând cât se poate 
de exact impresia lăsată celor ce-i puteau intui valoarea, dar se 
simțeau înjosiţi prin comparaţie. De aici s-a ajuns cu timpul la 
„Sardonius”, mierea fiind înlocuită, deci, cu o buruiană. Însă 
până la urmă s-a trecut la „Sardinius”. Acum sensul fiind deviat 
spre insula Sardinia, de unde se dădea de înţeles că ar fi venit 
personajul. Metamorfoza este plauzibilă dacă ne gândim la 
aventura egalitaristă utopică pe care o va trăi Al Şaisprezecelea 
şi în care îl va târî şi pe tatăl său, riscând să întineze chipul ideal 
reprezentat pentru toţi romanii de lustitius. De aceea 
despărţirea pentru posteritate a tatălui de fiu trebuia realizată 
pe toate căile. Pentru majoritatea contemporanilor, cineva 
despre care era de bănuit că ar fi venit din Sardinia, nu putea să 
fie înrudit cu lustitius. Faptul rămâne astfel doar în sugestie, nu 
şi în fapte, niciunde nefăcându-se precizări neadevărate despre 
originea eroului. Pentru a nu păcătui nici măcar atât, scribul 
preferă să-l numească pe Al Şaisprezecelea aşa cum a fost 
acesta cunoscut când mai trăia în casa părinţilor săi şi când 
senzaţia de miere amară pe care o dădea celor mai mulţi i-a 
adus apelativul atât de sugestiv de „Sardus”. 


Mai bătrân decât Tiberius Gracchus cu trei ani, tinerii s-au 
împrietenit de timpuriu, afinităţile de educaţie întâlnindu-se în 


mod fericit cu preferinţe culturale şi civice comune. Totuşi, 
începuturile în viaţă ale celor doi sunt diferite. În timp ce T. 
Gracchus se distinge de la 16 ani în faţa Carthaginei, Sardus 
rămâne acasă şi-şi continuă iniţierea ştiinţifică în preajma unor 
învăţaţi de prestigiu. Până la întoarcerea celui mai mare dintre 
fraţii Gracchi din Spania, unde fusese questor al consulului 
Hostilius Mancinus, Al Şaisprezecelea nu se remarcă prin nici o 
faptă publică deosebită. Studiase cu Panaetius înţelepciunea, 
dar s-a despărţit de stoicism repede. In schimb, a călătorit în 
Africa şi a lăsat o descriere originală şi colorată a unui drum de- 
a lungul Nilului. A mai fost cu tatăl său în Grecia şi în Asia. Se 
pare că ar fi primit şi nişte însărcinări cu totul neînsemnate, mai 
ales la insistența lui lustitius, însărcinări pe care le-a dus la 
capăt, fără însă a arăta o deosebită tragere de inimă pentru ele. 
Dintre toate locurile pe unde a fost, cel mai bine s-a simţit în 
sud, într-o casă cu o terasă largă deasupra mării, unde se putea 
sta, citi şi medita îndelung. (Cu câţi ani în urmă un strămoş de 
mult uitat avea să părăsească ceea ce se numea pe atunci 
Grecia Magna cu gândul de a cuceri Athena? In amintirea 
aceluia tot meditaţiile domoale de pe terasa suspendată 
deasupra valurilor au rămas regretele cele mai arzătoare...) 

Sardus era bolnav de otium, de acea visare minunată ce te 
ridică deasupra condiţiei tale atât de fragile. La acele înălţimi nu 
mai există nici ambiţie, nici durere, nici ranchiună. Atunci când 
nu i se mai auzea pentru o vreme râsul caracteristic scurt şi 
puternic, cei ce-l cunoşteau ştiau că Sardus se află din nou în 
tărâmuri mirifice, în domenii unde nimeni nu mai îndrăznea să-l 
urmeze. 

Pentru romani starea de otium era o categorie foarte 
importantă şi ea putea fi apreciată şi cu admiraţie, în cazul unor 
persoane ce ajungeau la concluzii tulburătoare în urma 
reveriilor, dar se întâmpla să fie uşor catalogată şi ca o simplă 
lene a unor pierde-vară. Pe Sardus nici măcar invidioşii nu-l 
socoteau molâu, dar faptul că anii treceau şi el nu se distingea 
în nici un fel de viaţa cetăţii nu era un argument apt de a-l ridica 
în ochii contemporanilor. Este ciudat cum unii oameni ajung la 
stimă şi admiraţie pentru aceleaşi motive pentru care alţii nu au 
parte decât de dezaprobare. Câţi tineri învăţaţi, mai puţin 
capabili şi mai rudimentari decât Al Şaisprezecelea, nu s-au 
bucurat de mare trecere, în vreme ce Sardus, mai inteligent, 


mai cult şi mai puţin ambițios decât oricine, a ajuns pe atunci cu 
greu să fie disprețuit pe faţă de către contemporani? Dar cine 
putea bănui forţa ce-l va evidenția mai târziu pe acelaşi om? 
Soarta muritorilor rămâne un secret şi, până la derularea întregii 
vieţi, nimeni nu poate aprecia ce surprize vor mai urma. 

Ne-au rămas informaţii despre corespondenţa dintre Tiberius 
Sempronius Gracchus şi Sardus. In ea se comentau obiceiuri din 
ţările îndepărtate, dar şi probleme de drept roman, chestiuni de 
etică şi comparații între diferitele societăţi existente sau doar 
posibile. Aceste scrisori arată cum s-au născut convingerile atât 
de puternic conturate ale celor doi, iar drumul spre aceste 
convingeri ne dovedeşte că el s-a sprijinit pe rătăcirile şi 
cuceririle amânduror prieteni. Disputele lor erau sincere, mai la 
obiect argumentele lui Gracchus, pline de dovezi din cele mai 
diferite surse, cele ale lui Sardus. Insă, odată ajunşi la o 
concluzie acceptată de amândoi, aceasta reprezenta o haltă 
obligatorie pentru itinerarul următor al drumului căutat. Celor 
mai mulţi martori ai întâmplărilor li s-a părut surprinzător faptul 
că Tiberius Gracchus, un om cu un renume câştigat de timpuriu 
prin fapte şi superbul pierde-vară, Al Şaisprezecelea, au devenit 
nedespărţiţi, odată cu întoarcerea primului din Hispania. Şi au 
rămas împreună şi atunci când activitatea celui mai mare dintre 
fraţii Gracchi a devenit pur practică, când reformele propuse de 
el implicau lupta făţişă şi când visarea trebuia amânată pentru 
vremuri mai liniştite. Însă pentru cineva care a urmărit naşterea 
şi cristalizarea concepţiilor celor doi, colaborarea lor avea să fie 
firească. 

Sardus, „acel om superior”, cum este numit câteodată în 
texte, fără a se ascunde astfel nuanţa uşor maliţioasă a 
formulării, Sardus se afla la vârsta deplinei maturităţi. Se 
căsătorise de mai mulţi ani şi era capul unei familii, având toate 
temeiurile de a se bucura de o viaţă fericită. El însuşi, nu foarte 
înstărit, beneficia de zestrea considerabilă a soţiei, fiică şi 
nepoată de consuli. De multe ori cei ce savurează de timpuriu 
favorurile sorții, ajung să găsească viaţa deşartă şi forţează, 
adesea în mod tragic, viitorul. Nu acelaşi lucru se poate spune 
de spre Al Şaisprezecelea: el era fericit cu familia sa, fericit cu 
erudiţia acumulată, capabilă să-i dea dulci desfătări rafinate, era 
fericit cu trupul său sănătos, pe care-l îngrijea de mic prin înot, 
prin gimnastică şi cu alifii. Nu avea ambiţii politice - lucru de 


A 


neconceput, dacă nu chiar suspect pentru mulţi - şi probabil că 
nici nu ştia că o mare parte dintre cunoscuţii lui se simțeau 
umiliţi de superioritatea sa şi că aceştia, conştienţi sau nu, îl 
antipatizau, împrăştiind în juru-i zvonuri răutăcioase. Râsul scurt 
şi puternic era el însuşi o dezminţire suficientă că adâncurile nu- 
i erau tulburate de cataclisme. 

Cu aerul său de seninătate netulburată, Sardus l-a întovărăşit 
pe Tiberius Gracchus în for - ba l-a capacitat şi pe lustitius să-i 
urmeze -, s-a agitat pentru reformele propuse şi vorbea cu 
siguranţă şi elan firesc despre situaţiile vizate, luându-le astfel 
din măreție, dar dându-le mai multă credibilitate. Totuşi, cu 
toată sinceritatea lui, cu toate bunele-i intenţii şi cu tot felul lui 
tonic de a fi, demersurile sale nu se bucurau de o primire prea 
favorabilă: prea părea banală fiecare vorbă de a sa, prea era 
lipsit de măreție, de gravitate chiar, discursul său. In for, 
cetăţeanul simţea nevoia să ratifice legi istorice şi nu pur şi 
simplu să aprobe lucruri prezentate drept atât de fireşti. De aici 
până la propuneri neînsemnate nu era decât un pas: Sardus n- 
avea succes în faţa poporului, dar îi făcea un mare serviciu 
prietenului său, care cu atât mai mult se bucura de sufragii şi 
ale cărui proiecte revoluţionare deveneau mai puţin radicale în 
ochii celor mai moderați, după ce auzeau flecăreala bonomă a 
celui de Al Şaisprezecelea. Scribul însuşi reciteşte cu uimire 
rândurile aşternute: să fie acelaşi personaj acesta cu animatorul 
de necontestat al „Cetăţii soarelui”? Să fie acelaşi omul care 
sporovăia în faţa poporului la Roma şi cel ce a reuşit să 
hipnotizeze largi pături sociale la Heliopolis? Ce puteri nebănuite 
se ascund în fiecare individ şi câte nu rămân acolo tăinuite 
pentru vecie? 

După ce pleda în favoarea propunerilor prietenului său, 
Sardus mai discuta cu unul şi cu altul, vocea-i puternică şi râsu-i 
scurt se mai auzeau o vreme, apoi ochii săi visători rămâneau 
agăţaţi de un punct şi personajul intra în starea lui de visare, 
chiar şi acolo în mijlocul mulţimii. Călătoriile efectuate în 
irealitate se amestecau cu cele citite din cărţi şi toate se mulau 
pe o imaginaţie bogată şi dispusă mereu să evoce Ţara lIdeală. 
În special descrierea vie a lui lambulos despre şederea sa la 
regii din Palimbothra, acei prieteni ai grecilor din depărtările 
Orientului Extrem, îi amintea despre pierduta Arcadie. Şi pentru 
că poporul fericit descris de lambulos trăia pe o insulă, lucrurile 


deveneau şi mai atrăgătoare, orice ostrov fiind ferit prin chiar 
poziţia lui de influenţe nocive şi de atacuri armate din jur. O 
insulă se poate păstra mai uşor, dar ea reprezintă totodată şi 
excepţia. Palimbothra oferea o pildă vie chiar de la distanţa 
mare de unde îi venise faima că măcar undeva în lume poate 
exista o societate fericită, lipsită de ambiţii personale nerealiste, 
unde oamenii se bucură de drepturi egale şi unde o răsplată nu 
se numără în suferinţele cauzate altora. În propriile-i călătorii, 
Sardus pălăvrăgise cu tot felul de băştinaşi, mulţi relatându-i şi 
ei despre ţinuturi mirifice, locuite de oameni deosebiți, drepţi, 
muncitori şi fericiţi. Numai că, mai întotdeauna, aceste 
informaţii se plasau în trecut, niciodată negăsindu-se cineva 
dispus să admită că ar fi văzut cu ochii săi ţinuturile minunate 
despre care povestea. Pentru Al Şaisprezecelea, descrierea lui 
lambulos reprezenta singura dar suficienta dovadă că ceea ce 
exista mereu în dorinţa oamenilor şi-a găsit de acum şi 
confirmări reale şi tot ceea ce abia de se putea despărţi de mit 
se afla mult mai aproape de viaţă decât se credea. Puntea 
trebuia doar păşită, iar năzuinţa transformată în realitate. 
Alăturându-i-se lui Tiberius Sempronius Gracchus în for, Sardus 
avea mereu în faţa ochilor Ţara Ideală visată şi a trebuit să vină 
tatăl său pentru a da o îmbrăcăminte juridică reformelor pe care 
el încă le cerea mai mult ca pentru un tărâm de basm. De 
aceea, atunci când Sempronius a reuşit să impună legea agrară, 
lustitius s-a împotrivit ca fiul să-i facă parte din comisia numită 
pentru a supraveghea aplicarea noilor normative. Bătrânul nu 
avea încredere în capacitatea lui Sardus de a se ocupa de lucruri 
foarte concrete, cum ar fi măsurarea unui ogor şi stabilirea dacă 
o suprafaţă făcea parte din ager publicus ori din proprietatea 
privată a unuia sau altuia dintre latifundiari. Totuşi, neinvestit în 
mod oficial cu o funcţie, Sardus şi-a urmat şi cu acest prilej 
prietenul. În timp ce străbăteau câmpurile, Al Şaisprezecelea 
vedea deja ogoarele roditoare ale Ţării Fericirii, darnice pentru 
oricine. lar atunci când Attalus al Treilea, ultimul rege al 
Pergamului, a lăsat regatul său moştenire Romei, Sardus, 
convingându-l ce Tiberius Gracchus să propună împărţirea 
bogățiilor astfel primite săracilor, avu impresia că vede 
societatea ideală tot mai aproape. De data asta a reuşit să-i facă 
şi pe alţii să-i împărtăşească convingerile: reformele ce păreau 
mai ieri utopice erau rând pe rând votate, iar legile seci, venite 


parcă totuşi din descrierile sale, erau fapte ce nu mai puteau fi 
contestate. 

Dar s-a simţit şi reversul medaliei: în senat, acolo unde 
fiecare zvon sosea exagerat, după dorinţa celui ce-l expunea, se 
spunea că tribunul poporului Tiberius Sempronius Gracchus este 
doar executorul ideilor lui Sardus, cel ce vrea să dărâme din 
temelii statul roman şi să-l înlocuiască apoi cu un regat după 
modelul unei insule din Oceanul Indiei. (Să nu fi fost chiar atât 
de superficială influenţa celui de Al Şaisprezecelea asupra 
poporului?) Sigur, nu mulţi erau cei ce acceptau un asemenea 
zvon, dar exista oare o acuzaţie mai gravă decât încercarea de 
a înlătura cutumele, de a sfărâma tradiţia şi de a înlocui statul? 
O asemenea atitudine implică trădare, lipsă de pietate şi atentat 
împotriva a tot ce are un cetăţean mai sfânt. De aşa ceva 
Gracchus, totuşi, nu putea fi acuzat. Insă învinuirile aduse din 
prea mult zel lui Sardus s-au răsfrânt şi asupra prietenului său şi 
mai toţi analiştii, trecând sub tăcere originea confuziei, vorbesc 
cu duşmănie despre revolta Gracchilor. Sardus nici măcar nu e 
amintit. 

Cea mai mare parte dintre oameni, atunci când visează, nu 
gândesc la calea pe care ar urma să păşească pentru a ajunge 
la situaţia dorită, ci se imaginează de la început gata ajunşi în 
teritoriul idilic şi inexistent. Modul de idealizare aparţine acţiunii 
şi, indiscutabil, celor puternici, iar tărâmul visului, implicând 
reveria, simte repulsie faţă de obstacolele de doborât. Ceea ce 
face ca şi temerarii şi hotărâţii să devină în asemenea momente 
sclavii momentelor sperate. Sardus n-a fost considerat de 
nimeni drept un visător, drept un poet: el promitea realităţi 
concrete, se implica în lupta prietenului său, îşi argumenta 
convingerile cu argumente şi citate din sursele cele mai variate. 
(De aceea era socotit de politicieni prea lipsit de penetraţie la 
tribună, dar şi prea practic între savanţi.) 

„Un loc pe pământ, povestea Al Şaisprezecelea, unde natura 
este binevoitoare, unde toţi oamenii se nasc egali şi au aceleaşi 
şanse inițiale de afirmare, unde funcţiile se atribuie după 
aptitudinile fiecăruia, iar averea este un bun comun, unde 
bucuriile şi durerile personale sunt împărtăşite de toţi, fără ca o 
dramă, personală să devină şi o tragedie a cetăţii şi unde există 
criterii clare de recompensare a individului pentru activitatea 
depusă, iată un tărâm mai mult ca sigur jinduit şi de zei! 


Greutatea, continua Sardus, nu este să înfăptuieşti o asemenea 
comunitate, greutatea este s-o accepţi. Pentru că, dacă n-ar fi 
aşa, măcar nemuritorii ar fi dobândit-o de mult. Dar nici cel 
puţin ei nu pot renunţa la orgolii: orgoliul primatului, orgoliul 
posesiunii, orgoliul puterii. Şi fiindcă nu poţi cere de la oameni 
ceea ce nici zeii n-au reuşit, reformele bine gândite îi pot 
constrânge pe cetăţeni să „păşească pe calea pe care de bună 
voie ar ezita să se ducă.” Acesta era şi motivul pentru care lupta 
prietenului său Tiberius Gracchus îl încânta şi pentru care nu 
pregeta nici un efort să-l sprijine. „În ultimă instanţă, spunea 
Sardus, legile votate nu constituie decât un prim pas spre 
societatea visată”. 

lată, deci, cuvinte ce nu par să provină din gura cuiva dispus 
doar să admire un vis. lată, Al Şaisprezecelea devenise dornic 
de a întreprinde şi paşii necesari pentru traducerea în realitate a 
acelor imagini! 


Totuşi, nu degeaba se foloseşte în mod curent antinomia 
dintre vis şi acţiune. „De altfel, vise mai sublime sau mai puţin 
sublime au toţi oamenii”, afirma tot Sardus, pretinzând chiar că 
„în felul acesta şi doar în felul acesta se deosebesc oamenii de 
animale. Numai că unii îşi păstrează visele asemenea celor mai 
ascunse taine, alţii îşi creează din ele complexe, câţiva îşi iau 
din ele seva. Nenumăraţi sunt aceia ce trăiesc în planuri cu totul 
diferite de visele păzite în intimitatea lor cu atâta străşnicie. 
Puţini îndrăznesc să încerce să le facă adevăr palpabil.” Printre 
ei şi Sardus: dar şi el acţiona o parte a vieţii şi trăia în vis o altă 
parte a ei. Omul tăcut din tinereţe se transformase într-un 
palavragiu notoriu. El nu-şi ascundea subiectul reveriei, însă 
atunci când se plimba prin subiectul miraculos, elimina din start 
- asemenea tuturor - obstacolele, ca pe nişte interpuşi daţi deja 
de mult la o parte. Visul său era erudit, aşa cum îi era orice 
afirmaţie: el se baza pe multă lectură, pe multe raționamente şi 
pe impresiile culese din călătoriile efectuate. Până atunci nici el 
nu arătase puntea spre realitate. Era doar un basm savant 
acesta şi în cazul că Sardus alegea un moment prielnic de a-l 
expune, oricine se simţea cucerit. Dar Al Şaisprezecelea nu 
obişnuia să-şi caute nici prilejurile şi nici auditoriul. Doar cei ce 
au avut privilegiul de a-i sta mai mult în preajmă au putut întâlni 
şi prilejurile nimerite şi au păstrat în amintiri fascinația 


povestirii. Demult, o fată s-a lăsat vrăjită până a se îndrăgosti şi 
căsători cu el. Prietenii din tinereţe păstrau cu emoție câteva 
scrisori ce puteau fi oricând citite, dar mai ales în anumite 
momente de pace interioară. Atunci slovele străluceau 
asemenea diamantului. Şi unii ascultători au avut parte de clipe 
de înălţare. Însă majoritatea celor ce veneau pentru prima oară 
în contact cu asemenea poveşti, atunci când era nevoie deo 
minte ageră, aptă să reglementeze o situaţie concretă de viaţă 
sau un conflict ce ameninţa însăşi existenţa cetăţii, simțeau 
artificialul şi îşi arătau vehement dezaprobarea în faţa unor 
astfel de diversiuni. Pentru a reuşi să convingă, Sardus avea 
nevoie de timp. Însă câtor oameni le este îngăduită atâta vreme 
câtă le-ar fi necesară a-şi valorifica şansele? Muritorii, acele 
fiinţe cu orele numărate, trebuie mereu să se grăbească. Sau cel 
puţin intuirea scurtimii răgazului îi face să procedeze pe cei mai 
conştiincioşi dintre ei astfel. O şansă scăpată din mână n-a mai 
putut fi recuperată de nimeni, spuneau oamenii şi aşa continuă 
să creadă şi azi. 

Atâta vreme cât legile propuse de Tiberius Gracchus erau, 
după o luptă mai scurtă sau mai lungă, impuse, şi vorbele lui 
Sardus erau ascultate cu mai multă bunăvoință. Când însă 
abilitatea politică n-a mai fost suficientă şi confruntarea a 
devenit violentă, Al Şaisprezecelea s-a pomenit o figură cu totul 
caraghioasă. Un autor mai ataşat de acest personaj ar spune că 
Sardus avea o anumită puritate pe care n-o lepăda în nici o 
ocazie, oricât de potrivnică, fapt ce ar pleda pentru ingenuitatea 
firii sale. Dar scribul nu face decât să transcrie faptele. Când cel 
mai mare dintre Gracchi a adunat poporul pentru ultima oară, 
spiritele erau atât de încărcate încât a fost de ajuns o singură 
scânteie pentru a izbucni flacăra. Încăierările fiind inevitabile, un 
om a fost ucis în aceste tulburări. Ceea ce n-a făcut decât să 
convină duşmanilor reformatorului: exagerând cu mult faptele, 
aceştia au reuşit să aţâţe senatul împotriva lui Gracchus şi chiar 
împotriva adunării poporului. După ce consulul D. Mucius 
Scaevola a refuzat să ridice armele împotriva altor romani, 
Marele Preot P. Scipio Nasica a condus mulţimea aţâţată spre 
Capitol, adunând cu el atâţi adepţi câţi a putut găsi pe drum şi 
înarmându-i cu ce a apucat. Acum nu se mai ţineau discursuri, 
raţiunea părea să fi adormit cu totul. In jurul templului lui Jupiter 
Capitolinul nimeni nu mai avea timp de vorbele lui Sardus. 


Încrâncenarea atinse paroxismul şi Tiberius Gracchus fu omorât 
împreună cu trei sute de partizani. Dar - minune! - Sardus, care 
nu s-a despărţit nici în aceste momente tragice de prietenul său, 
aflat tot timpul în preajmă şi vociferând şi în acea zi nefastă în 
mijlocul măcelului, n-a păţit nimic. Nici o zgărietură nu l-a atins, 
nici o cută a veşmântului său nu a fost deranjată. Al 
Şaisprezecelea văzu cu groază cum prietenii îi sunt azvârliţi unul 
câte unul de pe înălţime, apele Tibrului ducând până departe în 
istorie cadavrele, dar de el nu s-a atins nimeni. In încăierarea 
generală, fiecare combatant îl dădea la o parte pentru a putea 
ajunge la cel pe care-l urmărea, însă nimeni nu părea să-şi 
amintească de faptul că Sardus a fost unul dintre principalii 
colaboratori ai lui Tiberius Sempronius Gracchus. 

Fu tratat ca un obiect şi a rămas singur după ce măcelul s-a 
terminat. Vorbi şi în continuare, până ce văzu că nu mai are cui i 
se adresa. Nu pricepu nici el ce s-a întâmplat, cum de i-au fost 
omorâţi mai toţi tovarăşii şi cum de el, care nu s-a ascuns nici 
un moment, a fost toată vremea ignorat, de parcă ar fi fost 
invizibil. Nu înţelesese nimic şi reveni în oraş, apoi o luă spre 
casă. Între timp, peste tot agitația se stingea în doliu şi 
disperare. El însuşi avu impresia că a devenit o fantomă. 
Oamenii îi deschideau cale şi-l lăsau să treacă, nimeni nu părea 
să înţeleagă ce spune, nimeni nu i se adresă. Nu era de parcă ar 
fi vorbit limbi diferite, ci, mult mai grav, de parcă o fiinţă 
necunoscută, în nici un caz asemănătoare omului, s-ar fi rătăcit 
printre ei. Totuşi, o fiinţă ce nu înspăimântă, un animal paşnic 
căruia îi faci loc să se ducă. Sentimentul era îngrozitor, tot mai 
puternic pe măsură ce se îndrepta prin cetatea îndurerată spre 
casă. Sardus avea impresia că fusese vrăjit. 


S-a întrebat de nenumărate ori ce s-a întâmplat în ziua când 
se prăbuşise întreaga operă a prietenului său: cum de nu 
trebuise să împărtăşească şi el soarta celor ucişi, cum de a fost 
ignorat cu desăvârşire. Întâlnind foşti camarazi, scăpaţi şi ei într- 
un fel sau altul - fie că n-au fost în ziua aceea nefastă la Roma, 
fie că au reuşit să se ascundă până la trecerea primejdiei -, celui 
de Al Şaisprezecelea îi era frică să nu fie bănuit de trădare. 
Orice întrebare i s-ar fi pus în legătură cu modul cum a părăsit 
Capitoliul l-ar fi pus într-o încurcătură teribilă, fără de ieşire. Dar 
nu l-a acuzat nimeni, felul firesc de a accepta faptul că el n-a 


păţit nimic părea să aibă şi un efect retroactiv. Singurul care nu 
s-a putut împăca atât de uşor cu gândul era Sardus însuşi. La 
început pentru a se lămuri, punea întrebări unuia şi altuia, chiar 
cu riscul de a se autoincrimina de lipsă de loialitate. Însă nu 
numai că nu primea răspunsuri multumitoare, dar pur şi simplu 
nu era înţeles de cei solicitaţi să-l lămurească. Până la urmă, 
chiar dacă nu se linişti, trebui să accepte situaţia şi să-i caute 
zadarnic singur dedesubturile. 

Timpul, vindecându-le pe toate, îi redă şi lui râsul puternic şi 
sănătos, întrerupt mereu după primul hohot. Îşi spunea că, în 
fond, nici tatăl său nu păţise nimic în acea zi, deşi, e drept, în 
comparaţia aceasta trebuia luat în socoteală şi faptul că lustitius 
se detaşase de acum în multe privinţe de Tiberius Gracchus şi 
că în ziua respectivă nu fusese în templul lui Jupiter Capitolinul. 
Tatăl se purtase mai înţelept decât el: nu întrebă pe nimeni 
nimic, ci acceptă prima însărcinare ivită şi dispăru într-o 
călătorie în Grecia şi de acolo cine ştie unde. lustitius a fost 
dispus să-şi ia fiul cu el, însă Sardus era încă prea buimăcit şi 
prea preocupat să se lămurească în legătură cu cele prin care 
trecuse. Dar nici măcar tatăl, un om cu atâta experienţă, atât de 
înţelept şi atât de practic, nu pricepu ce doreşte să afle Al 
Şaisprezecelea, încât crezu că fiul său şi-a găsit doar un pretext 
pentru a nu-l însoţi. 

Sardus îşi petrecu următoarele luni mai mult acasă, 
dedicându-se familiei şi cititului. Încetul cu încetul, lungile visări 
îşi reluară şi ele locul în viaţa sa. Soţia îi era fericită: niciodată 
nu-i fusese bărbatul atât de preocupat de casă ca atunci, stând 
ore întregi de vorbă cu cei trei copii, doi băieţi şi o fată, 
povestindu-le fel de fel de lucruri văzute sau citite, încercând să- 
i ia cu el în tărâmurile inaccesibile ale reveriilor. Sardus avea o 
fire blândă şi era însufleţit de un optimism înnăscut şi de o 
cultură vastă. În acele câteva luni, reuşi să le transmită mai 
multă învăţătură copiilor decât au apucat aceştia să 
agonisească apoi în întreaga lor viaţă. 

In gândurile sale, vechile imagini începeau să se reîntoarcă 
rând pe rând. Dar nu mai erau atât de pure ca înaintea 
evenimentelor tragice ce îi fusese dat să le trăiască. Experienţa 
se dovedise prea dură şi rana nu ajunse încă să se cicatrizeze. 
Ţara descrisă de lambulos, ţara visată de el însuşi şi întâmplările 
prin care trecuse chiar dacă această trecere a rămas atât de 


inexplicabilă se amestecau într-o viziune unică şi încă 
nebuloasă. Povestindu-le copiilor şi trebuind să răspundă şi altor 
întrebări decât era obişnuit să-şi pună singur, începu să caute 
reflectarea în vis a unor elemente trăite şi despre care era 
solicitat să dea lămuriri. În felul acesta, pentru prima oară 
reveria cobora pe pământ şi Sardus descoperea punti nebănuite 
între cele două tărâmuri. lată, reformele propuse în senat de 
Tiberius Gracchus ar fi putut să ducă la un stat de tipul celui 
descris de lambulos, apropiind ţara aceea a tuturor posibilităţilor 
(ale căror contururi fiecare le deosebea doar în funcţie de 
propria-i cultură şi imaginaţie şi dorinţă). Numai că, răspunzând 
acum întrebărilor copiilor, fapte şi locuri se insinuau în chip 
concret în reverie şi, treptat, Sardus realiză că n-ar fi exclus ca 
eşecurile lui Gracchus să se transforme în viitoare victorii în 
cazurile când eforturile nu se vor abate de la ţinta propusă. 
Acesta era un gând incitant: Al Şaisprezecelea, devenind 
conştient că visul său ar putea prinde viaţă, începea să-şi umple 
vremea nu numai cu savurarea imaginii idealului gata realizat, 
ci şi cu ipoteticul drum spre el. Bineînţeles că a trebuit să mai 
treacă o vreme pentru ca ţara visată şi cea spre care se 
îndreptau acum intenţiile sale să se suprapună într-o singură 
viziune. (Uneori chiar şi mai târziu, când va fi ajuns pe teritoriul 
concret al acelei ţări, va fi dezamăgit de realitate, ceea ce îl va 
face să mai recadă, câteodată, în vechea ţară imaginată. Or, 
dacă cele două nu erau la fel...) 

Obişnuit cu judecăţile logice învăţate de la dascălii săi, Sardus 
începu să pună în scris, pentru a le sistematiza, trăsăturile 
caracteristice ale Insulei Fericirii. Tot esenţializându-le, a ajuns 
la doar trei particularităţi independente: egalitatea în faţa vieţii 
a tuturor cetăţenilor; înţelegerea, mai mult chiar decât 
acceptarea vremelniciei vieţii; definitivarea scopului existenţei. 

1.) Faptul că toţi oamenii ar putea fi la fel îl considera o 
ipotetică nenorocire: egalitatea nu şterge numai 
individualitatea, dar anulează din start orice motivaţie. 
Înlăturând competiţia, oamenii o spuneau contemporanii, o 
spunea chiar şi Sardus însuşi ar ajunge la stadiul de simple 
vieţuitoare. Luându-i vieţii dramatismul, distanţa dintre oameni 
şi zei ar fi şi mai mare, oamenii nemaifiind nici măcar 
asemănători  nemuritorilor. Dar, pentru Al Şaisprezecelea, 
egalitatea în faţa vieţii n-ar face nicidecum să dispară şi 


deosebirile de rang în sânul societăţii, numai că acele poziţii s-ar 
câştiga individual, pornindu-se de la acelaşi nivel. Sardus 
considera egalitatea ideală asigurarea la naştere a unor condiţii 
identice de afirmare pentru toţi cetăţenii, pentru toţi oamenii 
cetăţii şi permiterea fiecăruia în aceeaşi măsură nelimitată de a 
se realiza după puteri şi disponibilităţi. Egalitatea trebuia să fie, 
deci, deplină şi potenţială, doar eforturile individuale fiind cele 
ce ar fi trebuit apoi să reclădească structura societăţii în relieful 
ei firesc. 

2.) Înțelegerea vremelniciei vieţii era singura posibilitate de a 
înlătura stările depresive, adevărate frâne în descătuşarea 
energiilor. Bipolaritatea oricărei acţiuni umane presupune 
acceptarea nimicniciei ei în faţa problemelor existenţiale şi 
totodată şi importanţa ei pentru viaţa momentană. Un om 
nestrivit de un fior existenţial nu ajunge la o mulţime de 
întrebări şi răspunsuri subtile, dar prea puţin încurajatoare 
pentru activitatea constructivă de zi cu zi. Nimic din cele 
învăţate de la stoicul Panaetius în casa Scipionilor, nu i-a mai 
rămas apropiat lui Sardus: din contră, o reacţie de împotrivire 
intimă îl făcea să se revolte împotriva a prea multă subtilitate. In 
felul acesta credea că îi aduce un monument postum acelui 
Tiberius Gracchus care, cult şi dintr-o familie atât de bună, a 
optat pentru acţiunea nemijlocită şi a continuat să păşească pe 
acel drum până la moarte. 

Şi, în sfârşit, 

3.) Definitivarea scopului existenţei. După ce vremelnicia 
vieţii era biruită de speranţa imposibil de tăgăduit şi de înfrânt, 
telul strădaniilor nu putea să se afle nici el departe de acea 
nădejde. Totul devine foarte important când te situezi pe poziţia 
ta indispensabilă de za a unui lanţ nesfârşit, za aproape 
invizibilă, însă susţinându-le şi unindu-le pe toate cele de 
dinainte cu toate cele ce urmează. ŞI, ştiind foarte exact ce ai 
de făcut pentru a-ţi îndeplini mărunta ta importantă misiune, vei 
face din clipa ta un monument nepieritor. Sardus explica toate 
acestea oricui stătea să-l asculte şi repeta mereu că datoria 
fiecărui om este aceea de a-şi afla din timp talentele, deoarece 
nu există individ fără calităţi excepţionale într-un anumit 
domeniu, atât doar că unii mor înainte de a bănui măcar darurile 
cu care au fost fericiţi. Aflate din vreme acele disponibilităţi, va 
fi normal ca omul să şi le cultive din cea mai fragedă copilărie 


pentru ca la maturitate să se afirme cât mai plenar în domeniul 
lui - care, în urma contribuţiilor sale esenţiale, va deveni numai 
al lui -, ocupându-şi poziţia meritată în societate şi totodată 
achitându-se de misiunea sa. Şi iată: locul fiecăruia în cetatea 
aceea egală, aflarea rostului şi acceptarea scopului îngemănate 
în repetate destine într-o lume ideală. 

Conştiinţa scopului clar formulat îl schimbă pe orice ins şi l-a 
schimbat şi pe Al Şaisprezecelea. Flecăreala-i bonomă a primit o 
direcţie clară şi vorbele-i o altă putere de penetraţie. Sardus ştia 
că nu-i mai rămâne decât să treacă şi el, în sfârşit, la acţiune: 
toate elementele se aflau la îndemână, trebuia doar să le aplice 
în practică şi să găsească sau să creeze Ţara Fericirii, despre 
care ştia acum teoretic - credea el - totul. 


Soţia lui Sardus simţea că perioada de fericire s-a terminat în 
familia ei. Pentru ca să poată atinge pământul ţării sale de vis, 
bărbatul ei trebuia să părăsească Roma, să pribegească prin 
lume şi să nu se mai întoarcă, poate, niciodată. 

La început Al Şaisprezecelea dori să caute ostrovul regilor din 
Palimbothra, cea descrisă de lambulos. Cum acesta i-a numit pe 
locuitorii acelei insule îndepărtate drept prieteni de-ai elenilor şi 
cum drumul spre India trecea oricum prin Grecia, într-o escală 
spera să afle tot ce-l interesa. Dar nu se lămuri defel. Unii 
pretindeau că nici un grec n-a mai fost în Palimbothra de pe 
vremea lui Alexandru Macedon, alţii afirmau că nici măcar 
marele cuceritor n-a mai ajuns atât de departe. Pentru cei mai 
mulţi, ostrovul acela nu diferea prin nimic de Insulele Fericiţilor 
bănuite în apus, undeva în Ocean, mai departe de Coloanele lui 
Hercule. Sau se suprapuneau peste vechea Atlantida. Oricum, 
nu era un teritoriu pentru muritori acela, deoarece, îl asigurară, 
o fericire veşnică nu este compatibilă cu viaţa unui om. Există 
aici un paradox cu nenumărate feţe, îl învăţară grecii: pe de o 
parte, individul este dator să tânjească prin tot ce face spre 
fericire, pe de altă parte, patria, îndatoririle multiple şi 
demnitatea îl obligă să se îndepărteze ori de câte ori este 
necesar de această năzuinţă, sacrificiile fiind pâinea obişnuită a 
muritorului. |n afară de asta, lumea, aşa cum spunea însuşi 
Sofocle, n-are de unde să ştie dacă a dus un trai fericit sau nu 
decât atunci când a ajuns la capătul drumului şi când, fiecare în 
parte, dacă mai are timp, poate să aprecieze, atunci abia, viaţa 


ce i-a fost dăruită drept fericită sau nu. Potrivit acestei cugetări 
atât de înțelepte şi de lipsite de orice dubiu, chiar şi când un 
individ ajunge să realizeze un lucru pentru care a luptat 
îndelung,  necunoscând nici consecințele în timp ale 
respectivului eveniment şi nici propriul său deznodământ, n-ar 
trebui să fie fericit pentru atâta lucru. În alt rând, momentul 
vieţii omenirii n-a ajuns încă nici pe departe la capătul unui 
ciclu, astfel încât popoarele să se poată bucura din nou de 
vârsta de aur, perioadă când, indiferent de eforturi, satisfacţiile 
vor fi depline. lar fiecare grec, cu care vorbea, venea cu alte 
argumente la fel de infailibile, prin care excludea nu existenţa 
ţării din Palimbothra, ci faptul că un om ar putea ajunge în acele 
vremuri la ea, fiind încredinţaţi elenii că deocamdată insula 
aceea nu putea fi în nici un caz locuită decât fie de eroi, fie de 
nemuritorii înşişi. 

— Totuşi, lambulos a povestit că în acel ostrov localnicii erau 
prieteni ai grecilor. Ce fel de prieteni sunt aceştia dacă aproape 
că nici nu ştiţi nimic despre ei? se miră Sardus. 

— Atunci când lambulos a descris insula, i s-a răspuns, 
băştinaşii s-au purtat binevoitor. Şi nu şi-au schimbat atitudinea 
nici după ce călătorii i-au părăsit. 

Adică, îşi tălmăci Al Şaisprezecelea, elenii acceptau o 
ameninţare potenţială din partea celor din Palimbothra, intrând 
deci în mitologie. Dar pe el îl interesa în special un tărâm 
concret, unde să-şi poată aplica în linişte concepţiile. Ţara lui 
lambulos n-o mai privea drept ţintă a drumului său, ci doar ca 
pe un model dintre cele multe. Nici nu află prea multe despre un 
subiect pe care-l cunoşteau şi copiii, dar despre care nu putea 
vorbi la concret mai nimeni. Palimbothra era reflectarea în 
legendă şi e bine că exista şi aşa: de multe ori un asemenea 
renume ajută mai mult decât zece talismane, mai mult decât a 
văzut un singur om cu ochii săi. O astfel de imagine reprezintă 
amintirea a ceea ce au gândit strămoşii, un lucru de care nu 
îndrăzneşte să se îndoiască nici un om cinstit şi nu se îndoieşte 
pentru că nici măcar nu cutează să-l cerceteze. O asemenea 
legendă i se părea lui Sardus utilă în cele urmărite de el. 

Dar trebuia să caute acum, pe acest pământ, un alt loc unde 
să poată transpune în viaţă ceea ce trăia atât de intens în faţa 
ochilor minţii. Se pare că, iniţial, Sardus intenţiona să plece mai 
departe spre India, nu atât pentru a descoperi ţara lui lambulos, 


cât pentru a da de un ţinut apt de a-i sluji năzuinţele. Un elen, 
un tânăr din Egina, pripăşit pe la Athena, îl reţinu o vreme, 
încercând să-l convingă să făurească împreună în Grecia o ţară 
pe care ar binecuvânta-o toţi oamenii. Al Şaisprezecelea îi dădu 
o vreme crezare şi se lăsă amăgit. Curând, însă, deveni evident 
că noua sa cunoştinţă nu încerca decât să înfăptuiască un stat 
suficient de popular pentru a atrage în juru-i şi alte cetăţi 
dispuse să lupte împotriva... Romei. 

Deja de la început Sardus nu se simţi prea bine printre eleni: 
nu voia să se poarte ca un învingător numai pentru că era 
roman - deşi romanii erau într-adevăr biruitori şi nu exista vreun 
motiv rezonabil pentru care să te ruşinezi de aşa ceva -, dar nu 
putea trece nepăsător nici pe lângă manifestările vădit ostile 
faţă de patria sa. 

Dar urmele lui Sardus prin Athena aveau să fie mai trainice 
decât şi-ar fi dorit-o chiar şi el. Dispuşi să creadă în orice nu 
contrazicea tradiția şi îmbogăţind-o cu elementele unui 
egalitarism utopic, apt de a-i reda speranţele în viitorul naţional 
şi individual, oamenii preluau din mers credinţe noi. Proroci 
predicând un foc purificator cât mai apropiat, pentru a se putea 
spera şi la un trai izbăvit într-un viitor previzibil, impostori 
cerând tronuri în numele unor false obârşii şi înşelătoare 
promisiuni, fanatici veniţi din lumi inaccesibile cu mesaje 
ultimative, toţi promiteau o schimbare radicală pentru o 
mulţime dezamăgită, însă care mai continua să spere. Printre 
atâţia vizionari mistici, Sardus părea să propună o lume dintre 
cele mai bine conturate. 

Se pare că acela a fost momentul când l-a întâlnit pe tatăl său 
la Athena. De unde venea lustitius în acel moment este greu de 
spus şi nu avem nici măcar certitudinea că se afla în exercitarea 
vreunei însărcinări de stat. Dar, dacă ţinem seama de atmosfera 
ce domnea în Grecia, probabilitatea ca abilul jurist să se afle în 
acele locuri trimis de senat este destul de mare. De altfel, nici 
dacă situaţia n-ar fi fost atât de încordată n-ar trebui să căutăm 
prea multe motive pentru şederea departe de Roma a lui 
lustitius în acea perioadă: era preferabil din toate punctele de 
vedere ca măcar o vreme să se afle undeva departe, făcându-şi 
acolo onest datoria. În mod logic ar trebui să considerăm că 
drumul lui lustitius prin Athena nu era decât o escală spre 
Pergam, unde un nou pretendent la tronul ţării revendica în 


dauna Romei testamentul lui Attalos al Ill-lea. Se poate, aşadar, 
uşor admite că o misiune a unui om ca lustitius era pe deplin 
întemeiată din punctul de vedere al intereselor patriei. Dacă 
acceptăm această variantă, atunci va trebui să admitem şi că Al 
Cincisprezecelea a fost cel ce şi-a luat fiul cu el, abătându-i 
intenţiile de a pleca mai departe, spre Extremul Orient. Dar, mai 
probabil - şi unii au insinuat şi această variantă - Sardus să fi 
fost cel ce a pornit spre Pergam, atras într-un mod sau altul de 
Aristonikos, şi lustitius să-l fi urmat, încercând să-l oprească de 
a se implica într-o acţiune împotriva Romei. Deoarece în 
varianta oficială prezenţa lui lustitius la Pergamon este ignorată 
cu desăvârşire, pentru a nu se întina portretul exemplar al 
personajului, nu vom găsi niciunde atestat rolul adevărat al celui 
de Al Cincisprezecelea în evenimentele legate de „Cetatea 
Soarelui”. 

Tot ceea ce se cunoaşte despre Heliopolis, cetatea creată de 
Aristonikos la scurt timp după eşecul şi moartea lui Tiberius 
Gracchus, a fost relatat de analişti mult mai evaziv decât cele 
mai neînsemnate evenimente mondene sau rezultatele 
recensămintelor ordinare din metropolă. Ceea ce ştim este că 
ultimul rege al Pergamului, Attalos al Ill-lea Philometor, ar fi fost 
un tiran straniu, ce şi-a păzit tronul prin cele mai odioase crime, 
fiind, însă, totodată în stare să se opună tuturor celor ce 
amenințau suveranitatea regatului. Sprijinit pe câmpul de bătaie 
de romani, singura forţă pe care a respectat-o întotdeauna, a 
ştiut, de pildă, să păstreze măreţia ţării sale şi atunci când, într- 
un război al supremaţiei cărţilor, Ptolemeu Philologos (dar şi 
Kakergetul), regele Egiptului, a interzis exportul, papirusului. 
După ce „iubitorul de ştiinţă” lagid i-a împrăştiat pe toţi 
pensionarii Museionului, Attalos a extins producția 
pergamentului şi se pare că „mulţimea de gramatici, filosofi, 
geometri, medici rătăcind prin lumea întreagă şi siliţi de sărăcie 
să predea ceea ce ştiau” şi-a găsit în mare măsură un refugiu 
binecuvântat la Pergam. Ceea ce acest ultim attalid a clădit cu o 
mână, dărâma cu cealaltă şi, la moartea sa, a lăsat moştenitor 
la tron statul roman. Nimic nu e uşor de judecat în hotărârile 
sale şi nici măcar această ultimă decizie - fără precedent - nu 
poate fi lesne evaluată. Unii afirmă că dacă ar fi procedat altfel, 
mai devreme sau mai târziu, unul dintre urmaşii săi ar fi intrat 
oricum în conflict cu Roma, ceea ce ar fi însemnat sfârşitul 


statului Pergam. Alţii, însă, sunt de părere că nimic nu justifică 
renunţarea de bună voie şi (încă) nesilit la independenţa 
naţională. Printre cei ce gândeau aşa se afla şi Aristonikos, un 
fiu nelegitim al lui Eumenes al Il-lea (şi lumea gemea de 
„pretendenți adevăraţi”), un bărbat gata de a sădi răzmeriţa 
împotriva Romei şi de a contesta testamentului ultimului atalid. 
Mai mult, el punea o seamă de întrebări logice, cărora cu greu le 
putea răspunde cineva. De pildă, de ce oare Philometor, care a 
domnit doar câţiva ani, şi-a omorât toţi rivalii, dar şi toţi posibilii 
succesori, dintre care - iată! - doar Aristonikos a scăpat, de ce a 
vărsat atâta sânge, dacă şi aşa voia să cedeze ţara romanilor? 
Până şi moartea lui Attalos al Ill-lea era învăluită în mister şi 
pretendentul susţinea că ea ar fi fost opera aceluiaşi impuls 
morbid care l-ar fi animat pe rege în tot ce făcea. 

Acesta era, deci, Aristonikos şi atunci când a sosit Sardus în 
Pergam, el n-a găsit decât o ţară răzvrătită, a cărei răzmeriţă n- 
a prea fost luată în serios (încă) de Roma şi unde viaţa de zi de 
zi a rămas aproximativ aceeaşi ca pe vremea attalizilor. Dar 
puţinii analişti care ne-au lăsat referiri despre răscoala „Ţării 
Soarelui” ne spun că şeful ei ar fi fost influenţat de descrierea lui 
lambulos în făurirea Statului Heliopolis. Acelaşi Aristonikos 
obsedat până nu demult doar de obţinerea tronului şi de 
păstrarea suveranităţii ţării, devine brusc un reformator utopic 
(şi religios?). Nimic despre Sardus, nimic despre sosirea acestuia 
într-un oraş unde nu viermuiau atât soldaţii cât învățații, unde 
nu un arc de triumf era monumentul cel mai demn de văzut, ci 
biblioteca şi învățații ei. Şi nu amintesc analiştii nici măcar faptul 
că Sardus n-a venit singur, ci însoţit de o mulţime de ucenici, 
oameni de toate categoriile sociale şi culturale, foşti învăţaţi, 
foşti politicieni, foşti armatori, foşti negustori, foşti ţărani şi foşti 
sclavi. Şi tot alaiul acesta îl urmă fără crâcnire, convins de 
adevărul visului său, iluminat de vorbele lui şi fericiţi că şi-au 
abandonat unii averile, alţii idealurile şi nu puţini foştii stăpâni. 
O mulţime de oameni urmându-l pe un proroc nu era de mult un 
spectacol neobişnuit în acele vremuri, dar Al Şaisprezecelea şi-a 
condus toţi adepţii direct la palatul regal şi a cerut să vorbească 
neîntârziat cu Aristonikos, pe care-l asigură că-l acceptă... 
printre ucenici. Şi, la fel cum n-ar fi fost niciodată în stare să 
explice Sardus cum a reuşit să scape fără nici o zgârietură de pe 
Capitoliu în ziua când au fost măcelăriți Tiberius Gracchus şi 


tovarăşii lui, la fel n-ar fi putut spune cum de Aristonikos, un 
bărbat între două vârste neînfricat şi dârz, trecut prin multe şi 
gata să se opună Romei, n-a fost în stare să-l înfrunte, ci l-a 
urmat din prima clipă. 

E lesne de priceput că toată această afacere, atât de penibilă 
pentru senat, ar fi fost şi mai delicată dacă s-ar fi stabilit pentru 
totdeauna că omul care era de fapt sufletul răzmeriţei unui stat 
ce i s-a oferit şi acum i se împotrivea nu era altul decât un 
roman şi încă fiul unuia dintre cei mai reprezentativi bărbaţi ai 
timpului. Faptele nu ni s-au transmis decât în epitome!, pagini 
întregi lipsesc din cărţi păstrate. Sardus a intrat în Pergamon ca 
în cetatea pe care a visat-o, iar hotărările-i erau deja luate. Avea 
totul în minte şi văzuse până şi amănuntele de atâtea ori cu 
ochii visului încât acum nu se punea pentru el decât problema 
aplicării treptate în viaţă a celor spuse mereu oamenilor ce-l 
urmau. Aristonikos a rămas şi pe mai departe conducătorul 
cetăţii răsculate, el era regele, dar puterea o exercita un singur 
om: Al Şaisprezecelea. 

Primă măsură luată de acesta fu aceea de a schimba numele 
ţării: Pergamul, cel ce încercase iniţial doar să-şi păstreze 
independenţa, renunţă astfel de la început la denumirea cu care 
era cunoscut în istorie. Heliopolis, „Cetatea Soarelui” îşi zicea 
noul stat, zămislit printr-o reformă socială totală. Tot ce 
povestise Sardus celor care-l ascultară plictisiţi sau amuzaţi la 
Roma, încântați şi plini de speranţe la Athena, părea că începe 
să prindă viaţă în faţa ochilor uimiţi ai băştinaşilor, ai cetăţenilor 
din ţările vecine, dar spre încântarea şi convingerea tot mai 
numeroşilor adepţi pe care a ştiut să şi-i facă. La Heliopolis, 
decretă Sardus, nu mai există sclavi. Toţi oamenii au aceleaşi 
posibilităţi de a se realiza, astfel încât nimeni nu poate intra în 
dependenţă faţă de alt cineva doar din cauza descendenţei sau 
fiindcă n-a ştiut s-au n-a putut să-şi descopere talentul. 

Şi imediat au şi apărut din toate părţile nemulţumiţi şi imediat 
au apărut şi primii duşmani ai lui Aristonikos. lar contestatarii 
din interior au găsit repede sprijin şi în ţările vecine reformele 
prea dure puteau fi contagioase. Aşa că Aristonikos stirpea fără 
milă pe cei ce se opuneau schimbărilor, în timp ce Sardus, 
înconjurat acum mereu de o mulţime de oameni, bărbaţi, femei 


1 Epitomă s. f. 1. abreviere, rezumat al unei opere. 2. manual rezumativ de 
istorie. (< fr. &pitome, lat., gr. epitome). 


şi copii, continua să pălăvrăgească, să râdă în hohote întrerupte 
şi să-i încânte pe toţi cu visele sale. O gloată tot mai numeroasă 
se îmbulzea fără încetare în jurul lui şi Aristonikos trebuia să-i 
asigure o pază permanentă pentru a-l lăsa să mai răsufle. Dar 
romanul, senin, vorbea în continuare şi râdea şi răspundea 
oricui ajungea să-i pună o întrebare. 

Prietenia cu Tiberius Gracchus n-a fost uitată şi reformele 
următoare, îndreptate împotriva proprietarilor funciari, a 
cămătarilor şi a negustorilor, aduceau foarte bine cu legile 
propuse şi votate la iniţiativa lui Sempronius. Poate de aceea a 
şi fost socotită drept sigură prezenţa lui lustitius în timpul acelor 
evenimente în Cetatea Soarelui: toate reformele lui 
Sardus/Aristonikos erau perfect formulate din punct de vedere 
juridic şi atât de asemănătoare cu reglementările lui Gracchus, 
încât adevăratul lor autor era uşor de ghicit. Dar abilul lustitius 
n-a lăsat nici o altă urmă a trecerii sale prin Heliopolis şi totul nu 
cade decât sub incidenţa ipotezei. 

Cu atât mai populară devenea pe zi ce trecea figura fiului său. 
Dacă le cerea tuturor oamenilor să nu precupeţească nici un 
efort pentru a-şi descoperi din timp talentele şi dacă vedea în 
sarcina adulţilor în primul rând depistarea acelui dar la copii, 
Sardus şi-a găsit fără discuţie chemarea: el le vorbea dezinvolt 
oamenilor, îi convingea fără nici un efort de măreţia reveriilor 
sale şi-i făcea să-l urmeze şi să fie gata la nevoie să-şi dea viaţa 
fără şovăire pentru visul pe care a ştiut să-l traducă în vorbe şi 
pe care, parcă, începea să-l vadă în realitate. Aristonikos 
rămăsese conducătorul, regele, cel ce comanda armata şi ţinea 
în mână întregul aparat administrativ. Dar atât armata, cât şi 
funcţionarii erau gata să-l părăsească în orice clipă, dacă Sardus 
le-ar fi cerut-o. Numai că acesta nu le cerea nimic concret. Spre 
deosebire de proroci şi predicatori ambulanți, şamani şi 
străluminaţi, Sardus n-avea nimic înfricoşător în el, nu ameninţa 
cu nici o pedeapsă supraomenească şi nu părea să dispună de 
nici o putere primită în arendă de la nemuritori. El nu făcea 
decât să povestească despre o ţară minunată, despre traiul de 
acolo şi despre legile ce o guvernează şi dădea nenumărate 
amănunte în răspunsurile sale mulţimii de întrebări ce i se 
puneau. El nu formula proiecte de legi, nu apela la lupte subtile 
politice, nu instiga bărbaţii să-i înlăture din drum pe cei ce se 
opuneau reformelor realizate în spiritul poveştilor lui. El făurea 


vise. Al Şaisprezecelea devenise un cu totul alt om decât cel ce 
fusese odată prietenul lui Tiberius Gracchus, deşi, dacă e să 
apreciem mai bine, nici pe vremea aceluia, Sardus nu făcuse 
altceva decât să vorbească şi să încânte cu râsul său deschis şi 
cu firea-i prietenoasă. Dar atunci altele erau regulile jocului şi 
nimeni nu l-a luat prea în serios. Acum a reuşit să-şi câştige 
auditoriul doar pentru reveriile lui şi efectul vorbelor i-a devenit 
cu totul diferit. 


O conjurație a foştilor proprietari de pământuri, deposedaţi în 
urma venirii la Pergam a lui Sardus, a imaginat un plan de 
înlăturare a romanului. În timp ce Al Şaisprezecelea vorbea unei 
mulţimi considerabile adunate în faţa templului Athenei, locul 
unde obişnuia mai nou să-şi ţină, prelegerile!, un grup numeros 
s-a năpustit din mai multe direcţii deodată asupra lui”. Acţiunea 
fusese temeinic plănuită şi surpriza atât de mare, încât 
mulţimea de adepţi n-a apucat să schiţeze nici nu gest. 
Atacatorii doborâră pe toţi cei aflaţi în imediata apropiere a 
vorbitorului şi oamenii nu se dezmeticiră decât atunci când îl 
văzură şi pe acesta prăvălindu-se la pământ. In clipa aceea, ca 
trezită din coşmar, gloata s-a pus brusc în mişcare, reuşind să-i 
ajungă din urmă pe conjuraţii grăbiţi să dispară în spatele 
templului şi, într-o furie de nestăvilit, toţi agresorii au fost 
măcelăriți şi aruncaţi de pe munte. Dar stupoare! revenind la 
locul incidentului, fericiţii adepţi îl putură vedea pe Sardus în 
picioare, fără a fi fost măcar rănit, vorbind mai departe şi 
explicându-le cu fiecare dintre cei omorâţi în jurul lui trebuia 
cinstit ca martir al cetăţii, aceştia fiind primii „Copii al Soarelui” 
morţi pentru visul lor. 

Nu, el nu era rănit, n-a păţit nimic, pur şi simplu nimeni nu a 
întins arma spre el. Nu, el n-a căzut, nici n-a alunecat, s-a 
aplecat doar pentru a încerca să-i ajute pe cei ce zăceau în 
sânge în jurul său. Spre deosebire de măcelul de pe Capitoliul 
din Roma, când n-a fost întrebat de nimeni nimic, acum fiecare 
voia să ştie cum de a scăpat, iar el era la fel de neputincios de a 
răspunde. Dar Sardus nu putea niciodată să tacă, aşa că începu 


1 De fapt, un fel de discuţii libere cu cei tot mai mulţi ce se îmbulzeau să-i 
pună întrebări. Sardus nu avea niciodată un plan de expunere, ci vorbea doar 
despre o ţară minunată, mereu mai asemănătoare Cetăţii Soarelui. Pentru 
majoritatea ascultătorilor, realitatea însăşi părea coborâtă direct din vis. 


să-i întrebe el pe cei ce au văzut de aproape cele întâmplate, pe 
cei ce se aflaseră în primele rânduri în momentul atacului, pe 
cei ce au afirmat că l-au zărit prăbuşindu-se. 

— Acum, când mă gândesc mai bine, a spus unul, parcă nici 
nu te-am zărit căzând. Privisem ca vrăjit tot timpul doar spre 
tine, o singură clipă mi-am întors privirea pentru a afla de unde 
au apărut atacatorii. Ridicându-mi ochii iarăşi spre templu, nu 
te-am mai găsit în locul de mai nainte. Am fost convins că te-au 
omorât şi atunci, în sfârşit, am putut să mă mişc, ca trezit din 
coşmar, şi am sărit în urmărirea ticăloşilor. 

— Eu nu mi-am despărţit privirea de tine, a spus altul. Acum 
îmi dau seama că, într-adevăr, eram uimit cum de netrebnicii 
aceia loveau cu sete cu pumnalele lor lungi, ascunse până 
atunci sub veşminte, cum îşi caută fiecare cu precizie victima, 
de parcă ar fi fost vorbiţi dinainte, cum nici nu încearcă măcar 
vreunul să se atingă de tine. Era de parcă omul numit să te 
omoare n-ar fi venit sau s-ar fi răzgândit în ultimul moment. 

Orice explicaţie se căuta, toate erau în favoarea Vorbitorului 
1, toate îl arătau drept imposibil de ucis, iar legenda născută din 
întâmplarea din faţa templului Athenei căpătă noi şi noi 
dimensiuni cu fiecare repetare a ei. Incetul cu încetul, fapta fu 
răstălmăcită pe  de-a-ntregul, atacatorii deveniseră oşteni 
romani, iar Vorbitorul s-ar fi postat în faţa lor, le-ar fi întins 
pieptul, înspăimântându-i şi i-ar fi izgonit doar cu fulgerele-i din 
priviri. Prestigiul lui Sardus crescuse enorm şi mii de oameni 
soseau din toate părţile măcar pentru a-l vedea. Erau primiţi cu 
toţii, nimeni nu era iscodit dacă era rege sau sclav, nimeni nu 
trebuia să se justifice în nici un fel. Mai târziu, când rând pe 
rând, ţările vecine s-au ridicat împotriva „Cetăţii Soarelui”, 
Aristonikos începu să se teamă că, printre sutele de zilnic noi 
veniţi, se vor infiltra în Pergam şi duşmani travestiţi, gata să 
lovească pe dinăuntru în timpul atacurilor de la frontiere. De 
aceea, îi ceru Vorbitorului să-i supună pe toţi cei ce intrau în 
Heliopolis unei verificări care să le dovedească bunele intenţii. 
Dar Sardus refuză: el nu poate să judece pe cineva încă 
neintegrat societăţii de aici. Oamenii au trăit până acum în 
orânduiri atât de imperfecte, spunea, au suferit numeroase 
influenţe nocive, nu le poţi cere să se prezinte nepătaţi de la 
început. N-au cum să fie curaţi, zicea. Abia calitatea lor de 


1 Aşa fusese numit Sardus la Pergamon. 


„Cetăţeni ai Soarelui” va dovedi dacă sunt demni sau nu de a 
rămâne. In noul stat toate pedepsele, în afară de una, au fost 
desfiinţate. Singura ce se mai aplica era aceea de a-l alunga pe 
cel ce dovedea fără tăgadă că nu este demn de a mai participa 
la opera ce se desăvârşea în faţa ochilor săi. Toate astea nu-l 
mulţumiră câtuşi de puţin pe Aristonikos, însă nu exista nici o 
posibilitate de a trece la verificări masive împotriva dorinţei 
Vorbitorului. 

Însă nici în războaiele cu Regatul Bitiniei, nici în cele cu Pontul 
sau Cappadocia nu s-a semnalat vreo trădare din partea vreunui 
„Cetăţean al Soarelui”. Dimpotrivă, toţi oamenii apți de luptă, 
indiferent de vârstă sau sex, s-au bătut cu un curaj nemaiîntâlnit 
şi cu un spirit de sacrificiu ce-i înspăimânta pe duşmani. Toate 
trei regatele vecine s-au văzut în curând cu totul neputincioase 
în faţa fanatismului celor din Pergam, iar oamenii lui Aristonikos 
se lăudau, spunând că bătăliile câştigate s-au dovedit 
neînsemnate, netrebuind măcar să ia parte la ele şi Vorbitorul, 
cel ce ar fi fost în stare prin simpla prezenţă să-i alunge pe 
inamici până în fundul pământului. 

Aşa că, în privinţa loialității depline a tuturor oamenilor veniţi 
la Heliopolis, Aristonikos se mai linişti. Viaţa din cetate începea 
să semene iarăşi cu traiul din perioada de glorie a 
Pergamonului. În şuvoiul neîntrerupt de nou sosiți se aflau şi 
învăţaţi, medici şi fizicieni, poeţi şi filosofi. Aceştia puteau lucra 
nestingheriţi, iar biblioteca era suficient de încăpătoare pentru a 
mai primi şi pe alţii ca ei. Doar oraşul nu. Zidurile sale, ridicate 
încă de pe vremea lui Eumenes al Il-lea, obligau tot mai mulţi 
oameni să se restrângă la un teritoriu predestinat unei populaţii 
de zece ori mai mici. Palatul regal, situat pe muntele despărţit 
de oraş prin mai multe terase, domina acum o cetate unde 
fiecare metru pătrat a trebuit să fie bine gospodărit. Gimnaziul, 
de pildă, aflat pe terasa cea mai de jos, devenise un adevărat 
cartier, aici puteai găsi meşteşuguri de toate profesiile, 
negustori şi învăţători, astfel încât viaţa să poată funcţiona 
acolo autonom, oamenii netrebuind să se mai deplaseze până 
departe pentru un lucru sau altul. In mod asemănător erau 
organizate şi celelalte cartiere. În oricare dintre ele existau toate 
serviciile necesare şi lumea era liberă să se ocupe cu ce voia. 
Insă Aristonikos, sub pretextul că organizează cartierele pentru 
luptă, numise în fiecare loc ofiţeri de-ai săi, de fapt mici stăpâni 


teritoriali, răspunzători pentru loialitatea şi traiul normal al 
oamenilor. Populaţia îi primi cu blândeţe şi ascultă cu zâmbetul 
pe buze de comandanții militari: fiecare om era încredinţat că 
dacă lucrurile ar lua o întorsătură cu adevărat gravă, dacă, de 
pildă, ar fi fost ştirbite legile egalitariste ale „Cetăţii Soarelui”, 
Vorbitorul ar fi aflat-o primul şi vai de cel vinovat, putând fi 
respectivul oricât de înarmat şi înfoindu-se el cât o vrea în 
fruntea unui pâlc de oşteni. Dar Sardus n-a intervenit niciodată, 
ceea ce în ochii oamenilor însemna că nici n-a fost nevoie s-o 
facă. 

Problema cea mai stringentă pentru populaţie deveni lipsa de 
spaţiu. In interiorul zidurilor nu se mai putea arunca nici un ac. 
Câţiva băştinaşi încercaseră să facă speculă cu locuinţele lor, 
însă fură expulzați. De altfel, nici nu mai aveai cum profita într- 
un fel sau altul de pe urma vreunei situaţii: banii fuseseră 
desfiinţaţi, iar noii veniţi erau oricum lipsiţi de bunuri materiale, 
cei mai mulţi dintre ei sosind în Cetatea Soarelui doar cu cât au 
putut căra cu spatele, majoritatea cu şi mai, puţin... Trebuia 
născocit ceva pentru a asigura adăpost şi ultimelor valuri de 
adepţi, şi celor ce vor continuu să vină, deşi era tot mai greu de 
străpuns blocada vrăjmaşilor de la frontiere. Şi mâncarea 
începuse să se împuţineze, totuşi nu îngrijorător: duşmanii încă 
nu atacau cetatea, fiind întotdeauna, opriţi deja la marginea 
regatului, rămânând astfel toate ogoarele la dispoziţia 
„Cetăţenilor Soarelui”. Gospodărit cu zgârcenie fiecare petec de 
pământ, raţionalizându-se toate produsele, oamenii mai trăiau 
într-o relativă siguranţă. Cu toate astea, imensul spor de 
populaţie cerea fie fondarea unor noi aşezări în afara zidurilor, 
fie mărirea incintei acestora. Vorbitorul refuza să ia orice 
decizie, iar Aristonikos era prea ocupat cu operaţiile militare. 

Sardus continua să vorbească despre cele trei principii 
fundamentale ale unei societăți  egalitariste, despre 
uniformitatea doar potenţială, nu şi definitivă, despre încrederea 
în Speranţă şi despre clarificarea talentului fiecăruia, astfel încât 
scopul imediat al individului să se îngemăneze cu aptitudinea sa 
cea mai proeminentă, înlăturând frânele existenţiale. Toate 
astea, întoarse zilnic pe o faţă şi pe alta, exemplificate în fel şi 
chip şi discutate pe îndelete cu fiecare, erau ascultate cu 
evlavie de toţi cei ce ajungeau suficient de aproape de templul 
Athenei pentru a-l putea auzi pe Vorbitor. Pentru a-i auzi 


cuvintele şi pentru a-i auzi râsul scurt. Însă în legătură cu noii 
veniţi nu se luă nici o măsură. Şi tocmai când situaţia păru să 
devină fără de ieşire, cele trei regate vecine se uniră şi porniră o 
ofensivă generală, aşa cum nu cunoscuse Heliopolis de la 
înfiinţarea sa cu aproape un an în urmă. Aristonikos avea nevoie 
de o armată suficient de numeroasă pentru a putea menţine 
hotarele şi, drept urmare, mai mult de jumătate dintre „cetăţenii 
Soarelui”, aproape toţi bărbaţii, dar şi multe femei şi copii au 
plecat în întâmpinarea duşmanilor. Oraşul se goli brusc şi 
mulţimea văzu în acest fapt un nou semn al înţelepciunii de 
necontestat a Vorbitorului. Dacă s-ar fi procedat aşa cum 
ceruseră tot mai mulţi cetăţeni, s-ar fi lucrat degeaba la o nouă 
aşezare sau la făurirea unor ziduri mai largi. N-ar mai fi fost 
braţe îndeajuns pentru agricultură şi nu s-ar fi obţinut atâtea 
produse de primă importanţă din partea meşteşugarilor. Acum 
toate aceste necesităţi erau pentru o vreme acoperite, armata 
putea lupta liniştită, iar problema adăpostirii întregii populaţii 
era şi ea rezolvată. Plus de aceasta, aşa cum a repetat de 
atâtea ori Al Şaisprezecelea, fiecare a putut să-şi cultive propriul 
talent, să se afirme în faţa tuturor şi a sa însuşi într-un anumit 
domeniu şi să-şi asigure astfel o nemărginită linişte şi fericire. 

Războiul împotriva Bitiniei, a Regatului Part şi a Cappadociei 
fusese câştigat în mod strălucit. Agresiunea fusese respinsă şi 
poate că victoria ar fi fost şi mai desăvârşita dacă Vorbitorul nu 
s-ar fi opus urmăririi duşmanilor. 

— Noi am făurit aici un stat ideal, în care nimeni nu are a se 
plânge de nimic. Dacă am încălca alte teritorii, am deveni ca şi 
vrăjmaşii ce ne-au atacat şi am pierde tot ce am dobândit: ne- 
am pierde pe noi înşine. 

Degeaba a încercat Aristonikos să explice avantajele unei 
victorii zdrobitoare pentru securitatea viitoare a Cetăţii Soarelui. 
Vorbele lui Sardus aveau o asemenea greutate încât regele nu li 
se putea împotrivi. Mai neplăcut pentru acesta a fost însă 
triumful organizat în Heliopolis. În loc să fie aclamat el şi cu toţi 
cei ce au luptat pe câmpul de bătaie, uralele mulţimii se 
îndreptau din nou doar spre Vorbitor, socotit iarăşi drept 
adevăratul salvator al Statului. Ceea ce era însă prea mult chiar 
şi pentru un Aristonikos dispus să înghită destul e doar pentru a- 
şi asigura o siguranţă nelimitată în ţară. El era conştient că 
afluenţa de oameni atât de necesară acum, când duşmanii erau 


tot mai numeroşi i se datora numai Vorbitorului. Mai ştia că tot 
lui Sardus poate să-i mulţumească şi că nu i-a contestat nimeni 
drepturile la tronul attalizilor. Şi tot Al Şaisprezecelea fusese cel 
ce a reuşit să-i facă pe toţi aceşti „cetăţeni ai soarelui”, veniţi 
din cele patru zări şi provenind din cele mai diferite pături 
sociale, să se supună fără crâcnire necesităţilor zilei. Dar, pentru 
unii oameni, o putere fără glorie este ca un ulcior de apă rece 
de care n-ai voie să te atingi, ci doar să-l priveşti. Aristonikos era 
unul dintre aceştia şi, riscând să distrugă totul, să se piardă 
chiar şi pe sine, căută o cale de a scăpa de Sardus. 

Prilejul se ivi atunci când se zvoni şi apoi se confirmă că 
romanii vor veni cu armata pentru a-şi intra în drepturi asupra 
Pergamului, drepturi provenind din moştenirea lui Attalus al 
Treilea. Oameni trimişi de Aristonikos începură să facă 
propagandă antiromană şi, descriindu-i în culori cât mai negre 
pe inamici, nu uitau să amintească şi de originea lui Sardus. Dar 
mulţimea nu era dispusă să se despartă de Vorbitor. Unii 
instigatori plătiră cu viaţa insinuările împotriva celui de Al 
Şaisprezecelea, alţii renunţară să-l numească şi pe Sardus drept 
un potenţial duşman, mulţumindu-se să asmută „Cetăţenii 
Soarelui” doar împotriva Romei, care urma să-i invadeze. 

În al doilea an al şederii lui Sardus la Pergam, o conjurație 
pusă la cale de Aristonikos îl surprinse noaptea, în timp ce 
dormea, şi-l omori. Se spune că soldaţii însărcinaţi să-l ucidă 
erau atât de înfricoşaţi încât l-au înjunghiat pe întuneric la 
început pe unul dintre ai lor. Dar Sardus, curios cum de a reuşit 
pentru a treia oară să scape nevătămat de pumnalele unor 
agresori, s-ar fi repezit la atacatorii gata de fugă şi ar fi încercat, 
la fel ca întotdeauna, să vorbească, să întrebe şi să întoarcă pe 
toate feţele cele întâmplate. Până ce unul dintre ostaşi, 
amintindu-şi de ce a venit, i-ar fi împlântat pumnalul în spate. 
Aproape că şi el era convins că gestul i se va sfârşi undeva în 
aer şi ar fi dorit doar să-şi dovedească încă o dată că Vorbitorul 
nu poate fi răpus de o mână de muritor. Cu atât mai mirat ar fi 
fost în primul rând ucigaşul cum de a căzut Sardus pe spate şi 
cum de a murit în aceeaşi clipă. 


După omorârea Celui de Al Şaisprezecelea, în Heliopolis a 
izbucnit o molimă care a prăpădit aproape jumătate din 
populaţie. Frontierele n-au mai putut fi ţinute şi tot restul 


„Cetăţenilor Soarelui” s-a retras între zidurile oraşului. În anul 
129 î.e.n., la patru ani după moartea lui Tiberiu Sempronius 
Gracchus şi la doi de la cea, la fel de năprasnică, a lui Sardus, 
Perperna l-a învins într-o luptă decisivă pe Aristonikos, iar 
Pergamul a fost transformat în provincia romană Asia. 


AL ŞAPTESPREZECELEA 


Caius M(endax) (144 î.e.n. - 81 î.e.n.) 


DESPRE MINCIUNA 

Istoria ciudată a celui de Al Şaptesprezecelea trebuie începută 
cu lămurirea unui cuvânt banal ce-şi schimbă de prea multe ori 
sensul: fiul lui Sardus a fost cunoscut de contemporani şi urmaşi 
drept „Mincinosul”. Dacă ne gândim că de-a lungul vremurilor 
numeroşi uzurpatori s-au numit aşa, că autori de cărţi au fost 
astfel taxaţi de către alţi autori de cărţi, că oameni de o anumită 
concepţie i-au hulit drept „mincinoşi” pe cei de altă concepţie, 
apelativul ar putea primi şi înţelesuri subtile. Însă nu este cazul - 
Al Şaptesprezecelea a fost un mincinos în accepțiunea cea mai 
comună a cuvântului. Era atât de mincinos încât şi-a construit 
întreaga viaţă pe născocirile cele mai sfruntate. Porecla poate, 
deci, să-i fie atribuită ca atare, chiar dacă scribul, având în faţă 
imaginea străbunilor personajului, depistează şi la aceştia şi nu 
în ultimul rând chiar la tatăl „Mincinosului” o predispoziţie 
accentuată spre visare, spre extrapolarea sensurilor, spre 
transmiterea unor himere. Dar nici unul dintre ei n-a fost un 
simplu mitoman. Aşa s-a comportat doar Al Şaptesprezecelea, 
care însă nu era nici fals, nici nesincer, nici necinstit, nici 
pervers sau sperjur, decât în măsura în care se intersectează 
toate acestea cu o parte din conţinutul cuvântului „a minţi”. 

Adevăratul său prenume era Caius. (O altă dovadă de 
ataşament a lui Sardus faţă de prietenul său Caius Sempronius 
Gracchus.) Scribul îl va numi Caius M., deoarece apelativul 
„Mincinosul” („Mendax” sau „Mendacilogquus”) s-a lipit de el din 
tinereţe. Caius M. sau Caius Mendax îl va numi scribul pe cel ce 
a fost Al Şaptesprezecelea în lungul şir, un bărbat luat mai 
mereu în derâdere, dar lăsând amintiri tulburătoare. 

Dobândindu-şi de foarte tânăr renumele, faptele i s-au 
transmis doar pe cale orală, ele ridicându-se câteodată la nivelul 
unor mici snoave sau chiar al unor mărunte senzaţii şi murind 
odată cu ecoul vorbelor celor ce le povesteau. Caius M. a fost 
considerat un personaj hazliu, o apariţie pitorească, dar nuanţa 
puternic peiorativă a apelativului l-a îndepărtat de la început de 
un prestigiu real. Ar fi fost, de pildă, mai mult decât caraghios 
să-l propună cineva pe acest vlăstar al unei familii cu totul 
onorabile pentru o magistratură. Când era pomenit, lumea 


zâmbea şi un subiect oricât de grav era de îndată compromis. 
Mendax nu se bucura nici măcar de consideraţia îngăduitoare cu 
care era privit, spre exemplu, un saltimbanc: acela îşi câştigă 
pâinea făcându-şi giumbuşlucurile, pe când Al 
Şaptesprezecelea, având o avere moştenită, nu-şi debita 
aiurelile decât din pură plăcere. (Sau cel puţin aşa se spunea 
despre el.) Însă poate că tocmai felul lui de a fi i-a salvat la un 
moment-dat bunurile: pe vremea când numeroşi adepţi ai 
Sempronilor au fost ucişi sau au trebuit să fugă din Roma, când 
casele le-au fost dărâmate, iar averile confiscate, nimănui nu i-a 
trecut prin minte să se atingă de proprietăţile lui Sardus sau ale 
lui lustitius, tatăl şi respectiv bunicul Mincinosului, personaje 
amestecate pe faţă în mişcarea Gracchilor şi adepţi cunoscuţi ai 
acestora. Nimănui nici măcar nu i-a trecut prin cap că Al 
Şaptesprezecelea poate fi implicat într-o mişcare politică sau 
într-un conflict cât de cât mai grav. Nici când Marius, cel de 
şapte ori ales consul, întors în cetate, a început să-i piardă 
sistematic pe toţi cei ce i-au stat cât de cât în cale, omorându-le 
şi urmaşii, Mendax şi familia sa n-au avut nimic de suferit. Era 
atât de exceptat de la orice fapt serios încât se spune că odată 
s-a prezentat şi el în cadrul centuriei sale la votarea unei legi. 
Când a fost observat de tribun, acesta a început să glumească 
şi, luându-se după el şi alţii, în ziua aceea nu s-a trecut defel la 
depunerea opţiunilor. (Nu este însă exclus ca tribunul respectiv 
să fi lansat intenţionat diversiunea pentru deturnarea atenţiei 
celor adunaţi şi cu scopul de a amâna adoptarea unei legi 
nedorite de el şi de aliaţii săi politici.) Oricum, după incidentul 
respectiv, Mendaciloguus n-a mai avut niciodată iniţiative în 
viaţa publică, nemaifăcând niciodată uz de dreptul său de 
cetăţean şi păstrându-se exclusiv în scopul de a atrage cât mai 
mulţi ascultători pentru poveştile sale. 

Printre epigramele lui Valentin există multe ce se referă la un 
mincinos notoriu. De altfel, personajul se pare că a făcut carieră 
în satirele anticilor, în general, şi ale contemporanilor, în special. 
Pentru a-l căuta pe Al Şaptesprezecelea în literatură, întocmirea 
unei bibliografii complete a lucrărilor cu acest subiect ar fi lipsită 
de noimă. Minciuna îl face de cele mai multe ori simpatic pe cel 
ce o lansează şi o puzderie de snoave se bazează tocmai pe 
asemenea „flori de spirit”, cum avea să numească mai târziu 
născocirile sale un erou al lui Goldoni, construit după aceeaşi 


reţetă. Nimic nu ne îndreptăţeşte să considerăm această 
literatură imensă, ca fiind inspirată din viaţa şi faptele lui Caius 
M, imaginaţia autorilor succesivi şi schimbările în mentalităţile 
vremurilor acoperind asemenea file până a le face cu totul de 
nerecunoscut. De aceea scribul îşi cere scuze unor de mult 
dispăruţi pentru eventualitatea de a-i fi despuiat de o ispravă 
de-a lor în favoarea unui alt de mult dispărut - care tinde să 
devină beneficiarul şi arhetipul întregii categorii. 

Începuturile reprezintă o excepţie de la „regulă”: de obicei, în 
literatură simpaticii mincinoşi clasici au fost nişte copii isteţi, 
care au ştiut să înfrângă vicisitudinile soartei potrivnice şi, deşi 
săraci şi deseori orfani, persecutați de rude haine, reuşesc, prin 
născocirile lor, să ajungă la demnități şi avere. Asta pentru că 
majoritatea covârşitoare a respectivilor eroi au ambiţii şi 
tribulaţiile lor sunt îndreptate spre un scop social sau cel puţin 
spre o finalitate erotică. În timp ce Al Şaptesprezecelea părea că 
minte fără nici un motiv, după ce că a avut o tinereţe fără griji 
într-o familie iubitoare. Chiar şi când i-a plecat tatăl în utopica-i 
aventură din Pergam, Mendax n-a rămas singur, el avându-i 
alături pe mama, fratele şi sora sa. Şi nici când Perperna l-a 
învins pe Aristonikos, rudele lui Sardus (tatăl lui Caius M.) nu au 
fost urmărite, Sardus însuşi nefiind găsit printre înfrânți, el 
murind încă pe vremea când „Cetatea Soarelui” mai era în plină 
putere. Al Şaptesprezecelea avea pe timpul acela treisprezece 
ani, fiind mijlociul dintre cei trei fraţi. Se spune că deja de la 
vârsta aceea faima îi era destul de consolidată, dar s-au mai 
găsit destui gata să-l creadă în asemenea momente, când 
durerea oricărui fiu este atât de mistuitoare. Mendax le 
povestea tuturor că tatăl său, este adevărat, a fost şi în Pergam, 
în acel Heliopolis creat de nebunia unor duşmani ai Romei, dar 
că ar fi plecat de mult de acolo şi ar fi colindat ţinuturi 
îndepărtate pentru a stabili noi contacte în folosul ţării. Când 
amintea de misiunea tatălui său, Mincinosul făcea mereu referiri 
la Katoptronos ca despre cel mai celebru strămoş, garant peste 
timp al probităţii şi renumelui familiei (deşi şi acel străbun n-a 
prea mai fost luat în seamă de nimeni, odată ce era amintit de 
Mendacilogquus). Totuşi, uneori năzbâtiile debitate de el au reuşit 
să învălmăşească sursele unor scribi care, uitând de unde-şi 
culeg informaţiile, îşi argumentau anumite filoane genealogice, 
mai ales în cazul unor personaje despre care n-aveau alte 


mărturii, pornind de la trimiteri ale fiului lui Sardus. Mai ales că 
este imposibil de ştiut ce a scris acesta cu adevărat, Caius M. 
lăudându-se şi cu numeroase titluri ce cu siguranţă nu-i 
aparţineau. 

(Scribul îşi aminteşte şi de un alt străbun priceput să descrie 
ţinuturi mirifice, zăpăcind minţile oamenilor cu relatări despre 
ţări şi popoare doar de el auzite. Dar acela, autor incontestabil 
al unor lucrări, a încercat măcar să cucerească un renume de 
erudit, pe când Mincinosul...) 

lată cum povestea Al Şaptesprezecelea sfârşitul tatălui său: 
Sardus ar fi părăsit Pergamul şi ar fi traversat întreaga Asie din 
însărcinarea Senatului roman de a găsi aliaţi puternici la celălalt 
capăt al lumii. Planul ar fi fost de a stabili o înţelegere aptă de a 
strânge la mijloc, ca într-un cleşte, toate regatele şi împărăţiile 
aflate între cele două mari puteri. (Care „două mari puteri”? 
Despre cea din extremul îndepărtat Caius M. povestea cu 
deosebită plăcere, citind adesea din „cărţile sale”, nevăzute 
personal de nimeni. În fond, a scris cu adevărat Caius M. ceva?) 
Sardus, povestea Mendax, ar fi ajuns la ţinta călătoriei sale, dar 
acolo n-ar fi găsit nici un om să facă pe translatorul, iar din 
sunetele emise de indivizii de la capătul lumii nu era capabil să 
înţeleagă mai nimic. Nici prin semne n-ar fi reuşit să comunice, 
în lipsa unui cod comun de convenţii: dacă, de exemplu, fiinţele 
la care ar fi fost mişcau de sus în jos cele trei mâini cu câte trei 
degete, emisarul roman nu pricepea dacă în felul acesta i se 
transmitea „da” sau „nu”. Nici complicatul limbaj exprimat 
printr-o fluturare rapidă şi extrem de complicată a degetelor nu-l 
putea înţelege fiind de mirare, preciza Al Şaptesprezecelea, cum 
de poate cineva să semnalizeze mesaje mai complicate cu nouă 
degete decât este în stare să recepţioneze un om posedând 
zece, asemenea lui Sardus. Demonstraţiile lui Caius M., când 
încerca să imite acele mişcări ale degetelor celor-de-la-capătul- 
lumii, nu reuşeau decât să stârnească râsul auditoriului şi, până 
la urmă, toată implicarea celui de Al Şaisprezecelea în răscoala 
lui Aristonikos s-a pierdut în măscările fiului său. Despre 
„Misiunea” lui Sardus la capătul lumii nu se mai vorbea, 
nemaifiind amintită decât în momente de amuzament, când se 
executau şi acele mişcări frenetice ale degetelor. 

Dar „limbajul cu ajutorul mâinii”, Mendax l-a mai folosit şi cu 
alte prilejuri. Odată, în vremea unor tulburări de stradă, Al 


Şaptesprezecelea s-a refugiat împreună cu mama şi fraţii săi 
într-o pivniţă. Nimeriră din întâmplare acolo împreună cu alţi 
câţiva trecători. În orele lungi de teroare, auzind vaietele şi 
urletele atât de apropiate, pasibili oricând să fie descoperiţi şi 
expuşi unui tratament imprevizibil, oamenii adunaţi în acest 
grup se comportară ca o singură familie, ajutându-se reciproc, 
temându-se unii pentru alţii, fiind gata să se jertfească în 
favoarea celorlalţi. Niciodată nu s-au mai întâlnit după aceea şi 
nici nu s-au căutat ulterior. Dar cele zece-douăsprezece ore cât 
au stat ascunşi împreună i-au legat mai mult decât o viaţă. 

În general, se spunea, grupurile rivale ce se războiau prin 
cetate nu ucideau femei şi copii decât cel mult familiile unor şefi 
ai fracţiunilor adverse -, însă în dimineaţa aceea se povestiră 
atrocități nemaiauzite, lumea părea să se fi sălbăticit cu totul, 
nimeni nu se mai simţea în siguranţă. Familia lui Sardus 
consideră drept cel mai înţelept să părăsească Roma până se 
vor mai li liniştit spiritele şi să se retragă pe domeniul aflat la 
două zile de drum. Încredinţară, aşadar, ca şi altădată, casa din 
oraş unor sclavi de nădejde şi se îndreptară spre poarta Collina 
cu intenţia de a străbate încă în ziua aceea jumătate din drumul 
spre vila atât de paşnică şi de plăcută de la ţară. Insă nu au 
putut ajunge prea departe: cetatea clocotea şi străzile erau cu 
totul nesigure, ici-colo câte un cadavru părăsit şi gemetele 
răniților, căzuţi te miri unde, măreau panica. Deodată, din sens 
contrar se ivi un puhoi de oameni, agitând arme şi urlând fraze, 
din care ei, de la distanţa la care se aflau, nu puteau înţelege 
decât rar câte un cuvânt. Era imposibil de ghicit dacă îi vor 
ataca şi pe ei sau nu, dar frica fu mai puternică, iar prevederea 
trebuie socotită întotdeauna ca făcând parte din arsenalul celor 
înţelepţi. Aşa au izbutit să se refugieze în primul loc găsit, 
reuşind să evite întâlnirea cu ceata dezlănţuită. La început, n-au 
intrat decât într-o curte, însă cum nici aceea nu li s-a părut 
suficient de sigură, pe măsură ce se apropia tot mai mult zvonul 
înfricoşător al amenințărilor, au coborât nişte trepte. Jos, într-un 
fel de coridor subteran, dintre cele pe care ne-am obişnuit să le 
numim catacombe, i-au întâlnit pe cei cu care aveau să treacă 
împreună ziua de groază ce a urmat. 

Mendax avea vreo şaisprezece ani, însă era înalt şi părea mult 
mai matur. Pentru el şi pentru fratele său mai mare îi fusese în 
primul rând frică mamei: fiii ei nu mai erau copii, ci mult mai 


degrabă nişte bărbaţi gata oricând de a constitui ţinta atacului 
altor bărbați. Acum stăteau cu toţii într-o văgăună 
subpământeană şi, asemenea unor şobolani, le era teamă să 
iasă la suprafaţă, deşi primejdia nu era exclus să fi trecut de 
mult. De vreo două ori Mendaciloquus urcă până în curte, dar de 
fiecare dată fu oprit de ceilalţi să se avânte mai departe, de 
groaza de a nu fi prinşi. A treia oară, însă, nu se mai lăsă 
înduplecat şi ieşi în stradă. Reveni peste câteva clipe înfiorat, 
povestind că întregul cartier se află în flăcări şi că leşurile 
acoperă caldarâmul cât vezi cu ochii. După mai multe ore 
încercă şi altcineva să vadă ce se petrece în afara curţii, dar 
poarta spre stradă era blocată de un corp greu. Mincinosul 
preciză pe dată că era vorba despre leşul unui cal ce s-a 
prăbuşit tocmai pe când a revenit el ultima oară. Stătură, deci, 
în continuare în ascunzătoarea lor, aşteptând să se întâmple o 
minune şi să poată pleca fiecare la ale lui. Unul dintre refugiaţi 
era rănit, fusese nimerit de o piatră rătăcită, iar o femeie era 
bolnavă, avea febră mare şi vorbea fără şir. In afara spuselor ei 
şi a gemetelor celuilalt, nu se mai auzea decât foarte rar un 
zgomot, toţi aşteptând cu respiraţia tăiată să desluşească măcar 
ceva de afară şi în felul acesta să se poată orienta asupra 
cursului evenimentelor. Dar până la ei nu răzbătea nici un zvon. 
Se înserase şi apoi se înnoptase de-a binelea, când au hotărât 
ca - fie ce-o fi! - să încerce să-şi croiască drum spre marginile 
cetăţii. Bărbaţii se opintiră şi reuşiră să înlăture obstacolul din 
faţa intrării un pietroi cât toate zilele şi nu un cadavru de cal -, 
iar în stradă n-au dat nici de leşuri, nici de scrum. Era întuneric 
şi noaptea îi proteja. Simţurile, eliberate din panică de mai- 
nainte, se liniştiră şi ele. Începură să vorbească între ei cu voce 
tare. 

Fusese totuşi o greşeală: acelaşi întuneric ce-i ferea pe ei, a 
ascuns şi un grup înarmat, care a năvălit, pe neaşteptate asupra 
lor. Şocul fu atât de mare încât îi paraliză şi uitară să mai caute 
o scăpare. (Dar nici n-ar fi avut când şi unde. Traversau o piaţă, 
iar atacatorii făcură rost de undeva de nişte făclii, folosindu-le şi 
ca arme.) Niciodată n-au aflat tovarăşii lui Mendax cine le-au 
fost agresorii, la fel cum nu şi-au putut explica nici cum de au 
scăpat. Al Şaptesprezecelea fugi în întâmpinarea oamenilor cu 
făclii şi începu să le povestească nerăbdător şi cu o voce 
puternică, agitându-şi mereu mâinile şi făcând semne spre 


strada din care venise. Noii apăruţi îl înconjurară şi acum, piaţa 
fiind bine iluminată, Mendax putea să-şi manifeste din plin 
talentul oratoric, acompaniindu-şi discursul tunător cu gesturi 
largi şi repezite. Rând pe rând, profitând de diversiunea creată, 
familia sa, precum şi cei ce se ascunseseră împreună cu ea se 
făcură nevăzuţi. Între timp, gesturile lui Caius M. deveniră tot 
mai iuți şi se terminară în „limbajul degetelor”. Şi cuvintele îşi 
pierdură articulația obişnuită şi se transformară într-o 
păsărească agitată, totul însă atât de convingător, încât 
ascultătorii rămaseră pironiţi locului multă vreme, încercând să 
descifreze „spusele” tânărului ce părea atât de elocvent. Erau 
atât de atenţi şi de înciudaţi că nu reuşesc să priceapă sensul, 
încât atunci când unul izbucni în râs, începură să hohotească 
toţi într-o descătuşare frenetică şi nu se mai opriră minute în şir. 
Rezultatul a fost că, de atunci, ori de câte ori un orator reuşea 
să capteze interesul publicului cu un discurs ce nu putea fi uşor 
înţeles, se spunea că a vorbit în „limbajul degetelor”, expresie 
încetăţenită, des folosită de analişti, niciodată explicată şi ca 
atare evitată în ediţiile moderne sau completată cu un asterisc 
specificând în „note” sau la subsol că „formularea îşi are 
originea necunoscută”. 


Poziţia lui Caius M. era atât de singulară încât până şi atunci 
când, aproape întâmplător, fratele i-a căzut victimă lui Sulla, 
încă mult înainte ca acesta să-şi fi afişat primele liste de 
proscripţii, lui nu i s-a întâmplat nici cel mai mic necaz, putând 
să continue să cutreiere şi pe mai departe nestingherit străzile 
oraşului, vorbind la nesfârşit şi adunând mereu o mulţime de 
auditori pentru sporovăiala sa. E adevărat că s-a întâmplat de 
câteva ori ca partizani zeloşi ai unuia sau altuia dintre mai marii 
zilei să găsească suspecte cuvântările sale, dar chiar şi cei ce-l 
ascultau cu scopul de a găsi vreun îndemn încriminat la adresa 
şefului lor se antrenau în râsul general cu care se terminau de 
fiecare dată discursurile lui Caius Mendax. Fiind la fel de 
adevărat şi că înainte de izbucnirea hohotelor eliberatoare, 
existau mereu momente de tensiune, când ascultătorul avea 
impresia că se află în preajma unui sens mai adânc şi că doar 
neatenţia lui este de vină că tâlcul i se scurge printre degete, 
momente când fiecare îşi ascuţea bine auzul, şi depunea cele 
mai severe eforturi de a pricepe ceea ce se dovedea până la 


urmă de neînțeles. Până ce iarăşi şi iarăşi sfârşitul aducea după 
sine un râset general, izbăvitor, de neoprit. lar dacă ulterior 
aceiaşi ascultători încercau să recapituleze pentru ei înşişi 
povestea ascultată, nu mai găseau nici trimiterile cu substrat, 
nici subiectul interesant. Mendax nu le relatase decât o prostie, 
o brambureală fără cap şi fără picioare, o minciună sfruntată. 
Caius Mendaciloquus, ce mai?! Şi doar undeva, într-un colţ 
ascuns al sufletului, mai stăruia ceva nedefinit, o amintire 
tulbure şi nelămurită niciodată. 

Fiindcă succesul individului era totuşi indiscutabil şi fiindcă Al 
Şaptesprezecelea provenea dintr-o familie ce şi-a câştigat o 
oarecare notorietate, unii dintre strămoşi ajungând la diferite 
magistraturi, chiar dacă nu la cele majore, s-au găsit destui 
doritori să-l înroleze într-un partid sau altul, mai ales că toată 
Roma era scindată şi cine nu se declară de o parte, risca uşor să 
fie taxat drept adversar chiar şi numai pentru atât. Caius M. nu 
refuză nici o ofertă, însă se dovedi degrabă că talentul lui 
înnăscut de a capta mulţimea era total, gratuit. Mendax nu 
convingea pe nimeni de nimic, nu schimba crezuri şi nu câştiga 
adepţi: vorbele sale te prindeau, te tulburau câteva clipe, dar se 
înlăturau parcă unele pe celelalte, încât, odată stinse, se sfârşea 
şi efectul lor, distrus definitiv de cascadele de râs din final. Şi 
chiar dacă o amintire mai stăruia vag, toată lumea se străduia s- 
o înlăture şi pe aceea, de parcă astfel ar putea s-o uite. 
Niciodată şi nimănui nu i-a slujit în mod preconceput vreo tiradă 
a Mincinosului. 

O altă şi ultimă încercare făcută să-i valorifice aptitudinile s-a 
izbit de la început de un refuz pe cât de jignit, pe atât de 
categoric: o trupă de artişti i-a propus să se producă în 
completarea programului lor: Mendax avea şi haz, era şi 
atractiv, ştia să strângă şi public. Insă Al Şaptesprezecelea se 
arătă profund lezat: veniturile lui erau suficiente pentru un trai 
lipsit de griji, aceleaşi venituri asigurându-i şi un loc deloc 
neglijabil în ierarhia cetăţii, depinzând doar de el alegerea zilei 
când îşi va exercita drepturile, ar fi fost deci o prăbuşire socială 
nepermisă să cutreiere lumea cu nişte saltimbanci... Ce-şi 
imaginează despre el? Deşi... Nu, Mendax nu scăpa nici un 
prilej! Deşi... în tinereţe dăduse şi el mai multe spectacole, 
scrisese o mulţime de piese, unele premiate în disputele cu 
autorii cei mai celebri. Deşi... Ca să nu mai vorbim de faptul că 


pretindea că îndeplinise şi el la vârste fragede misiuni de cea 
mai mare importanţă pentru republică, fusese questor militar pe 
lângă cutare consul, tratase cu un rege şi băgase în sperieţi pe 
un altul. Şi, în mod ciudat, de fiecare dată ascultătorii se lăsau 
pentru o vreme prinşi, un amănunt ciudat şi irefutabil li se părea 
revelator, câteva minute totul părea posibil, ba chiar probabil, 
chiar dacă pe ici-pe colo mai apărea şi câte un anacronism cras, 
atât de evident încât nici un potlogar mărunt nu ar fi riscat să-l 
folosească. Aşa că nu acele născociri sfruntate dărâmau tot 
eşafodul ce păruse scurt timp logic. Altceva, un gest, o 
inflexiune stridentă a vocii sau strănutul caraghios al unui 
ascultător, un glas diferit chema din străfunduri râsul eliberator. 
lar acesta, odată izbucnit, erupea ca un vulcan, acoperind cu 
lavă totul. 

Totul? Nu era zi în care Mendax să nu sporovăiască în faţa 
unor pierde-vară în for. Poveştile lui uitate se aglomerau şi 
cetăţeni sau străini, oameni liberi sau sclavi, toţi auziseră parte 
din ele. Venind vorba despre un loc de pe harta lumii sau despre 
o magistratură anume, mereu mai des cineva arunca în discuţie, 
ca pe o sfidare, ca pe o ironie: „Păi, acolo a fost şi Caius M.!” 
sau „Ce? N-a îmbrăcat şi Caius M. demnitatea de procurator în 
cetatea vecină?” Aşa că, până la urmă, Al Şaisprezecelea n-a 
fost niciunde şi n-a îndeplinit nici o funcţie, dar s-a aflat 
pretutindeni şi cu cele mai diferite însărcinări, pentru că, 
adunându-se atâtea afirmaţii contradictorii sfidătoare, rămânea 
mereu şi o eventualitate ce nu putea fi infirmată fără dubiu. 
„Sigur că a minţit! Bineînţeles că a minţit!” se autoconvingea 
lumea şi renumele lui Mendax constituia prin el însuşi un 
argument suficient. Dar poţi fi în întregime convins că nu te 
autoînşeli? „A minţit” se autoconvingea lumea când cineva 
închidea discuţia, mai ales că astfel nici nu risca respectivul să 
se facă de râs în faţa altora că el - tocmai el! - ar fi fost în stare 
să-i ia în serios toate năzbâtiile. „Suntem oameni serioşi, ce 
mai?!” Refuzul de a-l crede devenise o obligaţie de onoare şi nu 
este deloc exclus că dacă nu s-ar fi constituit o opinie atât de 
fermă în această privinţă, multe dintre spusele celui de Al 
Şaptesprezecelea ar fi fost acceptate. Nişte amănunte extrem 
de fine strecurate printre enormităţile debitate îi puneau pe 
gânduri până şi pe cei mai porniţi dintre ascultători. 


— Dacă-l cunoşti bine, afirmau apropiații săi, poţi afla de la el 
o seamă de lucruri cât se poate de interesante, trebuie doar să 
ştii cum să-l asculţi. 

La fel susţinea şi soţia lui, cucerită pe de-a-ntregul de 
poveştile celui de Al Şaptesprezecelea şi acelaşi lucru îl 
pretindeau şi cei câţiva prieteni. Dar erau prea puţini pentru a 
contracara opinia larg formată. 

O anecdotă veche, uşor atribuibilă lui Caius M., ilustrează 
sugestiv situaţia: un grup de călători ce se rătăcise pe drumul 
de întoarcere din orient reuşise să găsească, în sfârşit, un ghid 
ce le-a făgăduit să-i scoată din deşert şi-i va călăuzi până la 
cetăţile greceşti din Asia. Cei ce l-au recomandat pe acel om 
garantau pentru  cinstea-i desăvârşită, pentru  bunele-i 
cunoştinţe în domeniul navigaţiei pe mare şi pe uscat (se 
refereau probabil la orientarea în schimbătoarele peisaje ale 
deşertului, la ştiinţa-i de a da mereu de apă, însă îi preveniră pe 
drumeţi că individul avea un cusur mare: vorbea multe şi nu 
putea fi crezut întotdeauna, ba aproape niciodată. Cum, însă, alt 
ghid nu se afla în preajmă şi cum romanii doreau să ajungă mai 
repede pe un teritoriu cunoscut, fură siliţi să-l angajeze pe acel 
bărbat. Făcură pregătirile după instrucţiunile sale şi începură 
traversarea oceanului de nisip. Individul era simpatic, trăncănea 
tot timpul şi, dacă te obişnuiai cu felul său de a fi, puteai să-l 
asculţi cu plăcere în nesfârşitele ore de drum şi în straniile nopţi 
ale popasurilor. Avea un repertoriu ce părea infinit şi domeniile 
pe care le aborda dovedeau o experienţă practică şi livrescă 
ieşite din comun. Dar drumeţii au fost preveniţi cu atâta 
gravitate că insul nu este decât un mincinos notoriu, încât 
poveştile sale erau ascultate cu prudenţa necesară. 

Călăuza îşi făcea datoria bine, le spunea cu mult înainte unde 
vor ajunge în ziua respectivă: într-o micuță oază cu patru 
copaci, un izvor şi două colibe sau pe urmele unei aşezări vechi, 
de mult dispărute, ale cărei ruine mai răzbăteau cu greu printre 
nisipuri. Sau îi anunţa că peste două zile vor vedea pe dreapta 
stânci de o anumită formă. Călătoria devenise încetul cu încetul 
un basm, asemenea poveştilor nesfârşite ale ghidului. O furtună 
de praf îi ţintui locului pentru mai multe zile, un popas mai lung 
în singura aşezare ceva mai răsărită, întâlnită în cale mai 
prelungi şi el călătoria; trei zile de ascunzişuri fură necesare 
deoarece în depărtare ar fi apărut nişte bandiți şi era preferabil 


să te afli mereu la o distanţă liniştitoare faţă de ei; toate 
prestabileau un timp cu alte repere, iar sporovăiala atât de 
stufoasă a călăuzei părea să vină în completarea acestui univers 
incert. Istoriile sale deveneau poveşti în poveste şi erau 
recepționate ca atare. Totuşi, în legătură cu misiunea sa, ghidul 
era încă pe deplin crezut, deşi pretindea uneori că vor ajunge în 
apropiere de Sardes, altădată că îi va călăuzi până în Lidia sau 
că drumul lor ducea exact până în Caria. Sigur, după distanţe ca 
acelea străbătute de ei, diferenţele li se păreau călătorilor 
neînsemnate, dar dacă o călăuză nu ştie cu precizie unde se 
sfârşeşte un drum, atunci nu poţi să-i dai crezare nici pentru 
etapele intermediare. Fiind atenţionat în privinţa aceasta, ghidul 
le răspunse cu aceeaşi siguranţă de sine cu care aborda orice 
subiect. N-aveai cum să nu-l crezi şi n-aveai cum să-l crezi. In 
fond, acolo, în inima deşertului, era absolut indiferent dacă o 
făceai sau nu. Individul i-a dus până într-un loc, era de aşteptat 
să-i scoată şi dintre nisipuri, alt om mai potrivit nu se găsea, n- 
avea rost să te chinui cu întrebări inutile. (Presupunând că 
puteai să nu te chinui...) 

Apoi pentru unii dintre romani suspiciunile deveniseră de 
nestăpânit: călătoria se prelungea, deşertul părea să-i ţină 
prizonieri pentru totdeauna, acelaşi peisaj pe care nici după 
atâta vreme nu-l puteau deosebi ca fiind diferit într-o zi de cel 
dintr-altă zi, nerăbdarea şi unele inadvertenţe. In vorbele 
călăuzei, toate erau acum altfel interpretate. Cine, de pildă, a 
văzut cu adevărat bandiții din cauza cărora au trebuit să se 
ascundă şi să rabde de sete mai multe zile? Şi cine să confirme 
sau să infirme că stâncile în formă de cămile la care le-a promis 
că vor ajunge în ziua aceea au într-adevăr formă de cămilă şi nu 
de câine sau de peşte. Şi, începând să te îndoieşti, nimic nu mai 
apare sigur, toate contururile îşi pierd fermitatea, disperarea 
începând să se strecoare încet dar temeinic. 

Nemulțumirea a mocnit stăpânită până în ziua când au trebuit 
să ia o decizie, adică până când ghidul le-a cerut să hotărască 
ei: vor să meargă mai departe de-a lungul dunelor nesfârşite de 
nisip, tăind pustiul în două sau doresc să cotească la dreapta, 
pentru a da peste două zile de un râu subţire, de vegetaţie şi de 
aşezări omeneşti? Urmând cursul apei, vor ocoli mult spre nord, 
însă calea va fi mai uşoară şi vor putea atinge marea cu o 
întârziere de aproximativ zece zile. 


— Care itinerar e mai sigur? 

— Primul e dificil, dar cu greutăţile cred că v-aţi obişnuit. Al 
doilea nu este atât de obositor nici pentru trup şi nici pentru 
ochi, dar nici sigur nu s-ar putea spune că e. Şi tâlharilor le 
convine mai degrabă o cale mai uşoară şi un peisaj mai puţin 
strivitor, ar fi răspuns ghidul. 

Având de ales între două alternative, liniştea drumeţilor - atât 
câtă a mai rămas - se sfărâmă în mii de cioburi. Unii, amăgiţi tot 
mai mult de minciunile călăuzei, doreau să-i urmeze sfaturile 
până la capăt. Ceilalţi, dimpotrivă, încredinţaţi că vorbele 
ghidului semnifică întotdeauna contrariul adevărului, stabiliră să 
procedeze în consecinţă, urmându-i instrucţiunile pe dos. 
Aceştia erau tot mai convinşi că nu au existat nici un fel de 
bandiți prin preajmă nici mai înainte şi nici mai târziu, că 
nebunul de mincinos îi rătăceşte intenţionat de săptămâni 
întregi prin pustiu (sau poate de luni? Nimeni nu mai ştia în ce 
anotimp, darămite în ce zi se află), că finalul călătoriei, după 
sfaturile lui, va fi în cel mai bun caz locul de unde au plecat. Aşa 
că din motive diferite i-au cerut cu toţii să spună tot el care 
variantă este de preferat. Călăuza optă pentru continuarea 
traversării deşertului. Atunci caravana se împărţi în două: cea 
mai mare parte a ei, formată din oameni sătui până la refuz de a 
vedea mereu acelaşi peisaj neprietenos şi atât de străin lor şi 
fiind sigură că adevărul se află oricum ascuns exact în partea 
opusă celei pe care o indică mincinosul, o luă spre nord, în 
căutarea râului şi a aşezărilor omeneşti. Cealaltă parte, condusă 
mai departe de călăuza cea vorbăreaţă, îşi continua aşa-zisul 
drum mai scurt prin marea de nisip. 

La început, primii părură confirmaţi în opţiunea lor: ghidul 
părea să regrete ceva şi, parcă nemaifiind atât de sigur pe el ca 
înainte, încerca să-i convingă să nu facă acea cale fără o 
călăuză. „li e ciudă că i-am scăpat printre degete!” gândiră 
oamenii încântați şi plecară. Nu erau încă prea liniştiţi, fiindu-le 
teamă că şi râul la care li s-a spus că vor ajunge nu ar fi decât o 
fantezie. Unii doriră chiar s-o ia de la început spre sud şi nu spre 
nord, tocmai pentru că erau prea încredinţaţi că tot ceea ce 
zicea ghidul mincinos trebuia interpretat pe dos. Totuşi, după 
două zile au ajuns la o apă curgătoare. Au pornit de-a lungul ei, 
însă călătoria nu se mai termina. Nimeni nu putea să le dea nici 
cea mai vagă explicaţie, oamenii erau speriaţi, n-au mai văzut 


străini de când erau şi nici nu şi-au părăsit vreodată ţinuturile 
prăpădite. Râul coti după o vreme spre răsărit şi câteva zile mai 
târziu călătorii au început să se certe între ei: unii pretindeau că 
au fost traşi pe sfoară, că dacă mincinosul de ghid le-a spus că 
trebuie s-o ia de-a lungul malurilor era clar ca lumina zilei că era 
indicat să traverseze albia şi să urmeze în continuare o linie 
perpendiculară cu locul trecerii. Alţii opinau că dacă ar fi fost 
aşa, dacă fiecare afirmaţie a călăuzei ar fi fost falsă, ar fi trebuit 
să nici nu plece spre dreapta, atunci când au părăsit grupul cu 
care au cutreierat deşertul, ci ar fi fost mai bine s-o ia de la 
început la stânga. Dar nici aşa nu puteau să fie interpretate 
sfaturile primite deoarece, urmând itinerarul indicat, au dat 
totuşi de râul prezis şi de micile aşezări de băştinaşi. Mai lipseau 
- ferească zeii! - bandiții. Se pare că, neputându-se pune de 
comun, drumeţii s-ar fi împărţit în grupuleţe mai mici şi ar fi 
luat-o fiecare după cum credea că trebuie să tălmăcească 
vorbele ghidului. De ajuns la Roma n-a mai ajuns nici unul dintre 
ei. (Rudele lor, făcând cercetări şi trimițând o expediţie în 
căutarea dispăruţilor, au putut afla doar atât cât a povestit 
scribul mai sus, adică cât ne relatează anecdota.) 

In schimb, cei ce s-au lăsat conduşi şi pe mai departe de către 
călăuza cea mincinoasă au străbătut în luni lungi deşertul şi au 
ajuns cu bine în provincia Asia. Mai târziu au povestit că uneori 
au fost şi ei încredinţaţi că sunt traşi pe sfoară, că sunt victimele 
celor mai ordinare farse, că tot ce-i punea ghidul să facă nu 
reprezintă decât umilinţe în faţa orgoliului unui nebun. Însă nu 
mai trăiau de mult în realitate şi erau prea obosiţi pentru a i se 
mai opune mincinosului. De pildă, individul i-ar fi pus într-o zi să 
stea culcaţi în nisip, în plin soare, de frica unor animale care ar 
sfâşia tot ce mişcă, animale ce nu s-au arătat însă ochilor lor. 
Fuseseră aproape morţi de insolaţie când li s-a îngăduit să 
continue marşul. Altădată i-a oprit să bea dintr-un izvor al unei 
oaze pe care o căutaseră două zile. Le-a spus că apa aceea i-ar 
preface pe toţi ce se ating de ea în viermi. Doi dintre călători nu 
i-au dat ascultare, însă numai după câteva ore li s-a făcut rău şi 
au murit. Ghidul le-a explicat că romanii care nu l-au ascultat 
vor avea foarte în curând soarta prezisă, viermii făcându-şi 
inexorabil datoria. Doar că oamenii au interpretat întâmplarea 
ca pe o crimă a călăuzei, suspectând-o de a-i fi omorât pe 
cetăţeni pentru a-şi mări prestigiul. Din clipa aceea 


neîncrederea s-a transformat în groază şi nimeni n-a mai 
îndrăznit nici cel mai mic pas fără să întrebe dacă poate să-l 
facă. Erau cu toţii hotărâți 1 să-l predea autorităţilor, în cazul în 
care vor mai ajunge în vreo garnizoană romană. Dar nici unul nu 
îndrăzni să propună acest lucru cu voce tare, de teamă de anu 
fi trădat cumplitei călăuze. lar, pe măsură ce trecea vremea şi ei 
peregrinau mai departe prin labirintul dunelor de nisip şi al 
stâncilor golaşe, au uitat şi de răzbunare. 

Intr-o seară, ghidul i-a anunţat că a doua zi vor avea o mare 
bucurie. Ei erau prea obosiţi ca să mai facă supoziţii sau să-l mai 
întrebe ceva. Dar, după alte câteva ore de mers, au ajuns la 
malul mării, iar după două zile au intrat - venind din est! - în 
Colofon. 

Le-a trebuit o perioadă lungă de odihnă şi de adaptare la 
traiul normal, iar atunci când povesteau cuiva prin câte au 
trecut, erau întâmpinați cu zâmbete stinghere sau chiar cu 
râsete: nimeni nu-i credea că ar fi străbătut calea pretinsă. Nu 
exista nici un drum cunoscut pe unde au venit ei. Mai mult, la 
Roma au fost învinuiți de rudele celor dispăruţi că i-ar fi ucis pe 
tovarăşii lor şi doar puţinele rezultate confirmatoare pe care a 
reuşit să le adune expediţia de căutare i-a disculpat cât de cât. 
Însă nimeni nu mai amintea de bună voie despre călătoria prin 
calea inexistentă din deşert. 

Aceasta a fost anecdota şi ea a fost reprodusă în mai multe 
variante de către diferiţi autori. Cu timpul, totul n-a fost 
considerat decât o versiune coruptă a unui episod din Odiseea 
(?!). Întâmplarea mai reapare, după ştiinţa scribului, o dată într- 
un manuscris medieval arab, însă nu face carieră aşteptată în 
literatura evului mediu. 

Scribul a introdus-o în povestirea despre Caius M. şi crede că 
nu a greşit prea tare. 


De altfel, viaţa celui de Al Şaptesprezecelea nici nu poate fi 
reconstituită decât pe baza unor asemenea episoade răzlețe. 
Toate au proprietatea de a fi posibile, ca să nu zicem probabile, 
toate au fost atribuite - în măsura în care s-au păstrat - unor 
personaje cu totul şi cu totul diferite. De fiecare dată minciunile 
eroului sunt evidente până la un punct, rămânând şi o câtime de 


1 Dar fiecare pe cont propriu. 


alternativă plauzibilă - din păcate imposibil atât de dovedit cât şi 
de infirmat. 

Să fi cutreierat - în calitate de ghid?! - Caius M. orientul? Greu 
de crezut, însă personajul s-a lăudat nu o dată (dar la Roma!) că 
a îndeplinit numeroase misiuni pentru încercarea de a-l face pe 
Mithradates VI Eupator, regele Pontului, să renunţe la politica de 
anexare a statelor vecine. Dar dacă n-a fost în misiunea 
pretinsă, unde s-a ascuns cât a lipsit din for? Unii pretindeau că 
a căzut pur şi simplu bolnav şi că minţise, ca de obicei, 
inventând o călătorie îndepărtată. Alţii, erau de părere că 
Mendax însuşi şi-ar fi născocit boala. Se mai bănuia şi că a stat 
pitit acasă doar pentru a putea spune mai apoi că a fost cine 
ştie unde. Nimeni n-a cercetat prea mult lucrurile, nimeni nu-l 
lua în serios pe Al Şaptesprezecelea, evenimentele zilei erau 
suficient de grave pentru a concentra atenţia asupra lor. Dar 
Caius M. şi cascadele de râs pe care le-a provocat nu o dată le 
lipseau multora. Revenirea sa din misiune, din boală sau din 
locul unde s-o fi ascuns a fost primită cu plăcere. lar Mendax îşi 
reluă firesc locul în for şi născoci din nou tot felul de poveşti 
trăsnite, debitate cu seninătate. 

Era uimitor cum acest bărbat, ce poza cu multă gravitate şi 
care, pe deasupra, mai era şi destul de suspicios, era în stare să 
suporte netulburat modul cum i se sfârşeau toate discursurile 
atât de solemne: în secunda când izbucnea primul hohot de râs, 
cel ce aducea după sine puhoiul celorlalte izbucniri nestăpânite, 
în clipa când parcă toată lumea se trezea dintr-o stare de care-şi 
amintea aproape cu jenă, când deci întreaga construcţie a lui 
Mendax se sfărâma în mii de cioburi, el, oratorul aparent 
batjocorit - deşi nimeni nu râdea cu răutate, ci doar dintr-un 
sentiment de eliberare -, el, Mendaciloquus, rămânea cu faţa 
destinsă şi aştepta să se potolească gălăgia. Atunci abia termina 
fraza întreruptă şi, punându-i punct, anunţa auditoriul că a doua 
zi o să reia povestirea de unde a fost întrerupt. Şi, într-adevăr, a 
doua zi o lua de la capăt, până ce apărea iarăşi râsul mulţimii. 
Exact acelaşi lucru se întâmpla şi dacă Mendax nu vorbise până 
atunci doar el, ci se angajase într-o dispută cu unul sau mai 
mulţi interlocutori. Şi în cazul acela, la fel, Caius M. părăsea 
locul dezbaterii cu promisiunea că va lămuri lucrurile în ziua 
următoare. Stăruie doar întrebarea cine ar fi fost dispus să intre 
în controversă cu un om cu un asemenea renume. Surprinzător, 


dar adevărat, s-au găsit destui şi dintre aceştia. Şi de multe ori 
era vorba despre cetăţeni cu demnități importante, despre 
filosofi cunoscuţi sau despre oratori, temuţi. Cu fiecare, dintre 
ei, Mendax accepta bucuros disputa, fiecăruia îi dădea destul de 
furcă, servindu-i argumente de multe ori colosale, însă cu atât 
mai anevoie de combătut. 

Ni s-a păstrat, de exemplu, un dialog, din păcate nerevelator, 
a lui Panaitios cu un mincinos. Cu toate dificultăţile de datare, 
acesta ar fi putut să fi fost cel de Al Şaptesprezecelea. Panaitios, 
cel mai important reprezentant al stoicismului mijlociu - sau 
„eclectic” - s-a născut în 180 î.e.n. la Rhodos şi a murit 70 ani 
mai târziu. Era deci cu 36 ani mai mare ca Mendax !. Prieten cu 
Scipio cel Tânăr şi cu Laelio, a călătorit în Orient şi în Egipt. Şi 
Caius M. pretindea că a fost în acele locuri. La sfârşitul vieţii, 
Panaitios a condus şcoala stoică de la Athena. Înseamnă că a 
părăsit Roma cel mai târziu pe vremea când Al 
Şaptesprezecelea a fost încă tânăr, însă posibil ca acesta să fi 
avut deja totuşi douăzeci şi cinci douăzeci şi opt de ani, fiind 
adică, în felul său, de acum o figură cunoscută. 

Discuţia s-ar fi purtat în jurul conceptului de datorie, subiectul 
preferat al filosofului. Dialogul se pare că ar fi făcut parte din 
celebra carte a lui Panaitios despre datorie, carte azi pierdută, 
dar copios citată de autorii vechi. O variantă din respectivul 
dialog ne-a parvenit printr-un miscelaneu cuprinzând diferite 
texte creştine şi păgâne, adunate între coperţile frumos lucrate 
în stilul artei cărţii de la începutul secolului al XII-lea în 
mânăstirea de la Ferme zu Chiuso. lată un fragment din 
fragment: 

„Panaitios: Şi ce ştii tu să ne spui despre acest subiect? 

Mincinosul: Eu, nimic. Dar pot reproduce întâmplări 
exemplare trăite de mine însumi. Tot ce ai vorbit tu până acum 
despre datorie nu reprezintă decât fraze minunate, însă eu pot 
să-ţi ofer pilde adevărate. 

Panaitios: Şi eu am adus în faţa noastră suficiente exemple la 
îndemână. Se află aici destui bărbaţi atenţi la cele spuse de 
mine, putând depune mărturie şi reîmprospătându-ţi memoria 
atât de slabă. (...) 


1 După Unger, datele, în general acceptate, ar fi mai târzii: 170 î. e. n. - 100 î. 
e. n., ceea ce ar face şi mai posibilă o întâlnire între filosoful stoic şi Caius M. 


Mincinosul: Eu am călătorit prin lume, la fel ca şi tine. Poţi tu 
să afirmi, după toate astea, că sentimentele sunt la fel trăite 
peste tot? Că - să nu-l luăm decât pe cel al datoriei - parții se 
laudă cu aceleaşi lucruri ca şi egiptenii, sau pentru o faptă 
săvârşită la Sparta ai primi aceeaşi pedeapsă ca la indieni? De 
aceea, toate vorbele tale n-au valoare decât pentru frumuseţea 
lor, ceea ce, recunosc, nu este puţin lucru. 

Panaitios: Până acum n-ai afirmat încă nimic apt de a mă 
contrazice! 

Mincinosul: Bine. Atunci să luăm un fapt concret! Noi am 
discutat mai înainte despre modul în care a izbutit regele 
Cambises al Persiei să cucerească în vechime oraşul egiptean 
Peleuse.! Aceasta ţi-a permis să ridici un monument celor ce au 
preferat să fie înfrânți, în loc să accepte să ucidă felinele sacre 
în care credeau. Dar să părăsim, zic eu, un domeniu atât de 
puţin cunoscut de ascultătorii noştri, cum ar fi cel despre 
animale neştiute - slavă zeilor! - la Roma!? Să analizăm, mai 
bine, o situaţie mai uşor de conceput de toţi cei de faţă. Eu am 
călătorit în toată lumea, şi la răsărit şi la apus, şi în nord şi în 
sud. Tot ceea ce pretinzi tu ca ideal pentru om este văzut diferit 
în alte părţi. De pildă, în Britania există un loc numit Epuracum. 
Acolo am întâlnit oameni albaştri şi oameni indigo. Ei ar fi peste 
măsură de indignaţi dacă ar auzi că «înțeleptul» trebuie să 
trăiască «potrivit raţiunii» şi să-şi înfrângă «pasiunile», să 
considere vanitatea drept cel mai mare duşman, iar virtutea ca 
ţel suprem. Atunci când te lupţi zilnic cu o viaţă foarte aspră, 
vanitatea, spun ei, bogăţia şi laudele celorlalţi, invidia celor din 
jur pentru sănătatea, pentru femeia sau pentru averea lor 
reprezintă unica răsplată a vieţii mizerabile ce o duc. Cred că 
oamenii de acolo te-ar omori cu pietre sau te-ar băga într-o 
cuşcă pentru a se mira toată lumea ce te-ar zări. Nimeni nu ti-ar 
da ascultare şi toţi te-ar batjocori. 

Panaitios: Eu mă refeream la nişte oameni civilizaţi, nu la 
barbarii asemănători fiarelor pădurilor. 


1 Ştiind că în Egipt pisica era un animal sacru, suveranul persan a dat drumul 
unui mare număr de pisici în faţa armatei sale şi şi-a „înzestrat şi oştenii cu 
aceste animale”, purtate ca nişte scuturi. Cetatea s-a predat fără luptă. 

2 La Roma „pisica” = „cattus” a apărut cu mare întârziere, abia în sec. V al 
erei noastre. Nici termenul n-a existat până atunci în limba latină. 


Mincinosul: Ştiam că aşa ai să-mi răspunzi. Dar oamenii aceia 
nu sunt câtuşi de puţin fiare sălbatice! Barbari da! Dar nu proşti. 
Mergând mai departe de acolo, am întâlnit în calea mea o insulă 
unde stăpânea un bărbat uriaş, iar supuşii săi erau cu toţii cel 
puţin de trei ori mai înalţi ca mine. Şi, vezi bine, nici eu nu sunt 
chiar pirpiriu. 

Panaitios: De ce aduci iarăşi exemple cu fiinţe necunoscute? 

Mincinosul: Dar tu n-ai venit cu întâmplarea regelui persan şi 
a unor animale la fel de necunoscute la Roma? In [ara 
Oamenilor |Inalţi nu există o crimă mai mare decât aceea de a-ți 
face datoria faţă de prieteni sau faţă de oricine ţi-ai luat un 
angajament. Cine săvârşeşte aşa ceva este socotit în cel mai 
bun caz un prost. Ca să mă lumineze, mi-au povestit că odată 
unul dintre strămoşii lor a făcut un legământ cu nişte străini să 
aducă dintr-un regat vecin un bou de aur, pe care cei de acolo ÎI 
socoteau zeitatea lor cea mai puternică. Pe vremea aceea toţi 
oamenii înalţi erau încă foarte cinstiţi, aşa cum înţelegem noi 
acest cuvânt. Zeii au vrut însă altfel şi uriaşul nostru a fost prins 
de o furtună năprasnică, scufundându-i-se vasul. L-au salvat 
tocmai cei pe care a intenţionat să-i prade. Drept răsplată le-a 
spus de ce a făcut acea călătorie şi a fost ucis. Văzând că nu se 
întoarce acasă, a plecat şi fratele său cu o corabie pe acelaşi 
drum şi în punctul unde a naufragiat primul vas s-a scufundat şi 
cel al fratelui. 

Panaitios: Da. Şi bineînţeles că şi pe el l-au salvat adoratorii 
boului de aur, dar fratele, nemărturisindu-le de ce a venit, a 
scăpat cu bine şi - te pomeneşti - a reuşit să şi fure zeitatea 
minunată. Am mai auzit destule asemenea poveşti şi am citit 
destule. Numai că astfel de exemple nu contrazic nimic. În 
primul rând că nimeni nu tăgăduieşte că, pe spaţii mici, nu de 
puţine ori în istorie ticăloşia a avut câştig de cauză în faţa 
virtuţii. Nici că muritorii sunt de foarte multe ori cumplit 
încercaţi de către zei nu se poate nega. Dar aceasta se întâmplă 
tocmai pentru a li se pune în evidenţă calităţile ascunse. Dacă 
am trăi într-o lume lipsită de asemenea fapte, virtutea nici n-ar 
mai fi virtute, iar destinul n-ar constitui decât o nesfârşită 
trecere în revistă a plăcerilor oamenilor. Tocmai greutăţile şi 
nedreptăţile, mereu posibile, dau adevărata strălucire a virtuţii. 

Mincinosul: Aşa-i, numai că povestea spusă de tine este alta 
decât cea auzită în întâmplarea trăită de mine. Atunci când a 


naufragiat şi vasul fratelui, din apă au apărut o mulţime de peşti 
care i-au înghiţit pe toţi marinarii, i-au dus într-un loc îndepărtat 
şi i-au scuipat vii pe plaja unor stânci golaşe, ce ieşeau direct 
din mijlocul Oceanului. 

Panaitios: lartă-mă, dar iarăşi trebuie să te întrerup. 

Mincinosul: Poţi să mă întrerupi de câte ori vrei. Pe mine cu 
adevărat nimeni nu mă poate întrerupe. 

Panaitios: Tu m-ai învinuit pe mine că aş fi citat mereu din 
autori străini sau din povestirile altora. Dar nu oare acelaşi lucru 
îl faci şi tu acum? 

Mincinosul : Nu, pentru că eu am fost de asemenea înghiţit de 
un peşte şi dus pe stânca despre care tocmai începusem să 
povestesc. Acolo am trăit un an singur şi, zău, în singurătate nu 
există nici bunătate, nici răutate, nimic. 

Panaitios: Aici greşeşti din nou: virtutea se află în noi şi nu în 
relaţiile cu oamenii! 

Mincinosul: Nu! Ea se află mereu doar în oglindirea noastră în 
cei din jur. Acolo n-am avut în cine să mă reflect. Tocmai de 
aceea unii învăţaţi din ţările de la răsărit se retrag de multe ori 
în pustiu, pentru a nu mai simţi greutatea lor oglindită în 
sufletele celor ce-i înconjoară. 

Panaitios: Am auzit de asemenea oameni, dar altul este 
motivul retragerii lor periodice sau definitive. 

Mincinosul: Pe stânca aceea, în timpul îndelungatei mele 
recluziuni, am trăit zile lungi de ani de zile şi nopţi la fel de 
lungi. 

Panaitios: Dar ziceai că n-ai fost decât cu totul un an acolo! 

Mincinosul : Am trăit un an de zile cât un an şi un an de nopţi 
cât un an. În mod normal ar fi trebuit, să mă întorc de acolo cu o 
etate de moş, dar timpul macină altfel în diferitele locuri. Pot să 
vă spun doar că fiind atâta vreme singur, mi-au crescut mai 
multe mâini şi mai multe picioare şi am simţit că nici chipul nu- 
mi mai seamănă cu acela cunoscut mie.” 

Aici, spune manuscrisul, „toţi ascultătorii au izbucnit în hohote 
de râs nestăvilit, consfinţind astfel victoria de necontestat a lui 
Panaitios în dispută”. Numai că scribul nu poate crede această 
concluzie, fie şi numai fiindcă filosoful a fost un orator celebru şi 
nimic din cele reproduse în acest manuscris dubios nu ni-l 
zugrăveşte astfel. Mai mult, dacă scribul ar fi relatat 
întâmplarea, el n-ar fi ignorat nici reacţiile auditoriului, plăcerea 


cu care desigur a ascultat el relatările fantastice, participarea lui 
şi momentul când era gata să-l creadă. Dar miscelaneul de la 
Ferme zu Chiuso nu aminteşte nimic din toate astea... 


Viaţa lui Caius M. ar trece cu totul neobservată şi n-ar 
reprezenta decât traiul mărunt al uneia dintre multele figuri 
pitoreşti dintre cele ce bântuie prin toate metropolele. Singurul 
merit al unor asemenea personaje este acela de a umple sacul 
cu poveşti al generaţiei lor, pentru ca apoi să dispară odată cu 
ultimul lor contemporan. Faima orală deosebit de răspândită -, 
de care au avut parte, moare odată cu ei. Cine să-şi mai 
amintească despre bărbatul mincinos, ţâfnos şi cult, gata să se 
jignească din te miri ce, dar trecând mereu cu nonşalanţă peste 
finalul lamentabil al discursurilor sale? Mai ales că nici urmaşii n- 
aveau de ce să se laude cu un asemenea străbun. Se mai 
întâmplă ca munca scribului să fie mult îngreunată de eroii 
acelei perioade fiindcă - printr-o întâmplare? - atât despre 
Bazilisc, cât şi despre Sardus existau suficiente motive ca 
descendenţii să nu dea prea multe amănunte. Totuşi, şi viaţa 
celui de Al Şaptesprezecelea va reprezenta un reper strălucitor, 
chiar dacă nimic n-a prevestit evenimentul ce avea să-i dea 
tainicul luciu. Caius M. şi-a înjghebat o familie, avea un fecior şi 
îngrijea în casa lui şi pe fiul fratelui său, ucis în condiţii tragice; 
trăia asemenea atâtor pierde-vară, grav, cumpătat, monoton, 
mergând zilnic în for pentru a întâlni cât mai multă lume şi 
pentru a-şi debita poveştile, venind acasă, plecând din nou 
seara pentru a participa la diferite întruniri sau ospeţe, 
întorcându-se dimineaţa şi dormind până ce simţea iarăşi 
imboldul puternic de a fugi în piaţă şi de a povesti un alt 
crâmpei din istorisirea ce nu i se mai termina. Nenumăratele 
evenimente treceau şi îşi găseau locul în cuvintele sale, însă 
veneau alte fapte şi se ştergeau şi acelea. În câte oraşe ale 
lumii nu se mai găsesc şi azi personaje pitoreşti, stând în locul 
lor ştiut din strada mare sau dintr-un parc şi trăncănind la orice 
oră din zi despre toate câte se întâmpla în lume? Indivizii se află 
„la datorie” de 10, de 20, de 50 de ani şi lipsa lor pare 
incredibilă atunci când mor. Trebuie să treacă un timp până ce 
concetăţenii să aibă răgazul să se obişnuiască treptat cu cel ce 
i-a luat locul defunctului, un alt pierde-vară pe cale de a deveni 
celebru, ce-şi cucereşte şi el statutul prin perseverenţă şi - de ce 


s-o tăgăduim? - chemare. După o vreme predecesorul va fi uitat 
cu totul, noul „retor publicus” asimilându-i nu numai trăsăturile, 
dar şi amintirea. De aceea un asemenea personaj este impasibil 
la o datare cronologică şi nu depinde de transformările din jur. 
Pe cât este de efemer, pe atât este de etern. 

Aceasta ar fi fost, deci, soarta lui Caius M., dacă zeii n-ar fi 
vrut ca viaţa sa să lase urmări atunci când nimeni n-ar mai fi 
crezut. 

Intâmplarea face ca epoca să fi fost dominată de mai mulţi 
bărbaţi puternici, dintre care unii au dus cetatea la culmi, iar 
alţii (dar de multe ori chiar aceiaşi) au împins-o până la 
marginea prăpastiei. (Dar de câte ori s-a întâmplat altfel în 
istoria popoarelor?) Printre protagoniştii acelor ani se afla 
indiscutabil şi Caius Marius, de şapte ori consul, învingătorul lui 
lugurtha, al teutonilor şi al cimbrilor şi victorios în încă multe 
alte războaie. Despre acest om de origine umilă, ajuns la cele 
mai mari demnități şi averi, se poate spune că a pus să fie ucişi 
aproape la fel de mulţi romani ca şi inamici. Situând mereu 
ambițiile personale în faţa intereselor ţării, el şi-a împins patria 
la cel dintâi război civil, deoarece, aşa cum spune Appian, până 
atunci neliniştile n-au fost decât cel mult tulburări de stradă de 
mai mică sau mai mare amploare, în timp ce Marius şi Sulla s-au 
luptat între ei după toate regulile războiului. Acesta era deci 
personajul admirat şi temut, urât şi linguşit, care a îndoliat 
atâtea mii de familii dintre cele mai de vază, care a cunoscut 
culmile cele mai de sus şi cele mai de jos, dar care, a ştiut de 
fiecare dată să întoarcă soarta cu faţa zâmbitoare spre el şi - 
asemenea atâtor dictatori - a murit în patul său, după ce trecuse 
de şaptezeci de ani. Acesta a fost personajul şi el a însemnat cu 
viaţa lui istoria timpului său, pe când Al Şaptesprezecelea nu era 
decât un figurant cu totul obscur, mai mereu ignorat de analişti 
- Şi pe bună dreptate -, un om ce nu părea nici măcar conştient 
de vremurile cumplite ce au fost hărăzite Romei. Diferenţa 
dintre cei doi a fost atât de mare încât nici o clipă nu i-a trecut 
prin minte scribului să-i pună alături. Însă, întâmplător, o 
coincidenţă cu totul neînsemnată i-a atras atenţia: bărbatul ce a 
fost consul de şapte ori s-a numit Caius Marius sau Caius M., 
deşi mai tot timpul el nu este amintit decât simplu Marius, în 
timp ce umilul figurant Al Şaptesprezecelea s-a numit şi el 
Caius, şi chiar dacă „Mendax” este un apelativ postum, provenit 


de sub pana scribului, inițiala este adevărată. Deci iarăşi Caius 
M. Desigur, în Roma lui Marius au existat nenumărați Caius M., 
chiar dacă majoritatea lor nu s-a remarcat prin nimic care să-i 
introducă în preocupările istoricilor. Poate şi de aceea multe 
dintre anecdotele atribuite lui Marius n-au găsit în decursul 
timpului nici un pretendent pentru a le contesta. Totuşi, într-o 
descriere a consulului găsim următorul fragment: „Parcă ar fi 
fost doi oameni într-unui singur. Viaţa lui n-a fost decât o 
cumplită luptă între aceştia doi, luptă de pe urma căreia au 
murit - vai! - prea mulţi nevinovaţi...” Alţi analişti nu fac această 
precizare, zugrăvind celebrul personaj doar ca pe un despot 
crud, doritor de sânge şi nestăpânit în poftele-i de mărire şi 
răzbunare. 

La întoarcerea lui Marius pentru ultima oară la Roma, Mendax 
avea şi el deja o vârstă aptă de a impune respect: era un bărbat 
de cincizeci şi şapte de ani, însă nimeni nu i-ar fi dat nici 
această etate, nici alta - pentru toţi romanii Al Şaptesprezecelea 
nefiind decât acelaşi palavragiu fără de vârstă, găsibil oricând în 
for, gata de a minţi cu gravitate şi deplin indiferent faţă de 
evenimentele din jur. 

Se spune că, după ce Marius a devenit consul pentru a şaptea 
oară, crimele şi arbitrariul domneau atât de insuportabile în 
toată Italia, încât celor mai importanţi bărbaţi ai Romei le-ar fi 
fost frică să se mai arate în public. În plină stradă au fost ucişi 
senatorul Anharius, n-a reuşit să scape nici oratorul Marc 
Antoniu, nici Lutatius Catulus - cel care a intrat în cetate în 
triumf împreună cu Marius, după războiul cu cimbrii. Lista ar 
putea fi foarte lungă în privinţa bărbaţilor celor mai de seamă şi 
cu atât mai imposibil de reconstituit în partea numeroaselor 
personaje secundare, jelite în măcelul general doar de familii şi 
de prietenii cei mai apropiaţi. 

Însă nici să rămână ascunşi nu îndrăzneau cetăţenii 
cunoscuţi, de teamă să nu-şi provoace singuri în felul acesta 
condamnarea la moarte. Riscând să se spună că ar fi încercat 
să-l evite sau să uneltească împotriva lui Marius, se expuneau a 
fi ucişi, ştiut fiind că era destul să nu-i placă teribilului consul 
modul cum a fost salutat de cineva pentru ca, la un semn, 
respectivul să fie răpus în plină stradă, fără nici o judecată. Aşa 
că auditoriul lui Caius M. s-a redus încetul cu încetul la o 
adunătură de inşi fără de căpătâi, oameni ce nu aveau de ce să 


se teamă, dar care, la urma urmei, nici nu reprezentau mai 
nimic. Ceilalţi, cei importanţi, fără a se ascunde, aveau toate 
motivele să fie prudenţi. Şi, totuşi, Mendax le vorbea şi 
prăpădiţilor ca mai înainte ascultătorilor celor mai instruiți şi 
trebuia să-şi întrerupă şi în faţa unor liberţi şi a unor zdrenţăroşi 
discursurile din pricina aceloraşi cascade nestăvilite de râs cu 
care se terminaseră întotdeauna povestirile sale. Era de parcă 
vorbele lui îşi creau singure publicul, făcându-l mereu acelaşi, 
forțând reacţiile şi participarea ascultătorilor. 

Se mai spune despre Caius M. că ar fi devenit şi el între timp 
senator, deoarece prin avere făcuse parte din ordinul ecvestru şi 
atunci când au fost admişi trei sute de cavaleri în senat, s-ar fi 
aflat pe listă. Insă absolut nimeni nu lua în serios noua sa poziţie 
şi, dacă stăm să ne gândim că era poate singurul orator 
„independent” în acea perioadă tulbure, nici el însuşi nu părea 
conştient la ce se expune. Să-l bănuieşti de o strategie adâncă 
ar fi fost prea mult şi nici n-a încercat nimeni s-o facă. Vorbăria 
lui era aceeaşi ca întotdeauna. 

Când s-a auzit că Sulla a terminat cu bine războiul împotriva 
lui Mithridate!, regele parţilor, romanii s-au aşteptat cu groază la 
un nou val de teroare, ştiind că în nici un caz confruntarea 
dintre Marius şi Sulla nu se va termina lin. Prin urmare, analiştii 
propun ca motiv pentru domolirea cruzimilor înfăptuite din 
ordinul lui Marius, perspectiva iminentă a unui nou război civil. 

Totuşi, în perioada respectivă Mendax a ţinut un discurs mult 
mai important ca de obicei, un discurs terminat în aceeaşi 
atmosferă, dar cu urmări indirecte excepţionale. Era pe vremea 
când cei ce se simțeau mai ameninţaţi începuseră din nou să 
spere, aflând că Sulla revine în capitală cu armata, pe când 
fripturiştii încercau şi ei să găsească atitudinea cea mai potrivită 
pentru noua situaţie ce se profila. Pe faţă bineînţeles că nimeni 
nu lăsa să-i scape nici un semn, pentru aceasta Marius era încă 
prea puternic şi... prea aproape, iar duşmanul lui încă prea 
departe, dar planuri secrete îşi făcea fiecare. Ceva nou plutea în 
aer şi asta se simţea şi la auditoriul ocazional al lui Mendax. Din 
nou, de câteva zile Al Şaptesprezecelea nu le mai vorbea numai 


1 Mithridates VI (Greek: MBpi&rnc), numit și Mithridates cel Mare sau 
Eupator a fost unul din cei mai importanţi conducători ai regatului Pontus. A 
condus regatul Pontus în perioada aprox. 119-63 î.Hr. A fost un adversar de 
temut al romanilor, reușind să facă faţă acestora o lungă perioadă de timp. 


sclavilor eliberaţi sau proaspeţilor cetăţeni. Încercând să se 
documenteze mereu asupra noii stări de lucruri, ieşeau rând pe 
rând din ascunzători şi personaje pe care nu le-a mai văzut 
nimeni de când şi-a început Marius cumplita serie a răzbunărilor. 
În ziua cu pricina, când şi-a povestit Mendax marea minciună 2, 
se spune că printre numeroşii ascultători s-ar fi aflat şi consulul 
însuşi. Dacă este adevărat sau nu, scribul n-are de unde să ştie, 
însă faptul nici nu are o importanţă deosebită; chiar fără a fi de 
faţă, Marius avea o armată de fideli, gata să-i transmită orice se 
auzea în cetate sau în lume. Erau atât de talentaţi aceşti oameni 
şi atât de scrupuloşi, încât până şi atmosfera inefabilă degajată 
de spusele lui Caius M. erau în stare s-o redea. Ei nu erau decât 
nişte ecouri vii, declanşate la ordinul stăpânului lor. 

Ziua era neobişnuit de răcoroasă şi un vânt rece bătea 
dinspre Aventin. Bărbaţii, adunaţi în grupuri, discutau despre 
scumpirea tuturor produselor. Erau prea mulţi pentru a comenta 
ceea ce-i interesa cu adevărat şi vocea cunoscută a lui Mendax 
li se păru o diversiune binefăcătoare. Acesta povestea despre un 
oştean din vremuri străvechi 2, învingător în toate luptele 
purtate şi murind de boala spaimelor în propriu-i pat. 

— Este de neînțeles, spunea Caius M., cum de a putut să 
sufere atât un om ajuns la cele mai mari demnități şi averi, 
victorios în toate războaiele, având urmaşi care să-l 
moştenească, bărbaţi destoinici la rândul lor, cu timpurii izbânzi 
personale şi, mai ales, fiindu-le pe plac zeilor, astfel încât i s-a 
îngăduit să atingă o vârstă înaintată. Ce motive a avut acel om 
să cadă în deznădejde? Viaţa nu i-a oferit decât bucurii, chiar 
dacă pentru multe din ele a trebuit să lupte din greu şi să dea 
dovadă de calităţi excepţionale ca să le poată dobândi. Dar 
tocmai acele calităţi deosebite dau măsura oamenilor şi nici în 
această privinţă, cum am spus, omul nostru n-avea de ce se 
plânge. Şi totuşi, nu trecea noapte în care să nu-i apară vise 
cumplite. A doua zi le împărtăşea şi apropiaților şi aceştia, 
văzându-l atât de tulburat, se grăbeau să i le tălmăcească de 
parcă nu erau semne sinistre, ci ar fi fost vorba de nişte 
prevestiri cât se poate de favorabile. Insă nici această 
stratagemă n-a durat mai mult de câteva zile sau săptămâni. 
Visele deveneau tot mai fără de echivoc şi disperarea fostului 


1 Deşi cu nimic mai gogonată decât oricare alta expusă de el... 
2 Pe care-l numea mereu ca fiind un strămoş de-al său. 


comandant cu coif de argint creştea tot mai de nestăvilit. 
Curând nici cei mai buni specialişti în mantică nu mai putură să-l 
convingă de inocenţa viselor sale. Coşmarurilor din fiecare 
noapte li se adăugau mai nou amintiri tot mai vii ale unor 
spaime de mult uitate, iar imagini - altfel imposibil de ordonat 
într-o succesiune logică - reveneau noapte de noapte, încât ceea 
ce nu mai avea nici o legătură în lungile-i încercări de a-şi 
explica lui însuşi cele trăite în somn, se aduna la momentul 
respectiv într-o mulţime de înţelesuri şi până şi figuranţii imediat 
uitaţi reprezentau pentru bătrânul luptător chipuri cunoscute, cu 
biografii bogate. Era de parcă orice inamic şi orice spaimă a 
strămoşilor îşi dădeau întâlnire în acele revelații cumplite din 
somn. Toţi şi toate îl strigau pe nume şi-i făceau semn să-i 
urmeze, încât bărbatul, neînfricat în lungi campanii militare, 
simţea o oboseală cumplită ori de câte ori se trezea şi nu numai 
că nu-şi putea reveni, dar nici măcar nu mai avea curajul să-şi 
dorească un alt somn, care eventual să-l liniştească. Pentru el - 
ştia - un asemenea somn nu mai exista. Şi ce e mai cumplit 
pentru un călător însetat, aflat în mijlocul deşertului, decât să 
vadă un izvor limpede în drumul său, dar să ştie că nu-i este 
permis să bea, deoarece pentru el - şi numai pentru el - apa 
constituie un rău cumplit? Ce e mai groaznic decât să trebuiască 
să-ţi alegi singur moartea: să mori de sete sau răpus de lichidul 
răcoros şi atât de dorit? 

(Ca de obicei, o bună parte a expunerii lui Caius M. era 
plauzibilă şi părea chiar cu trimiteri directe. Ascultătorii, 
neputându-se niciodată obişnui cu acest vorbitor atât de activ, 
mai cădeau în greşeala să caute cheia întâmplărilor, trecând, 
astfel, pe nesimţite într-o cu totul altă parte a povestirii, pe când 
în realitate fiecare cuvânt părea să provină dintr-un joc gratuit.) 

— Unde l-ai întâlnit pe acel om? îl întrebă cineva din mulţime. 

— În Bitinia, răspunse Mendax, fără să clipească. După fiecare 
coşmar, bătrânul veteran omora un animal, pentru că sub formă 
de animale îi apăreau de cele mai multe ori cei ce-l chinuiau în 
somn. Cu timpul, nu mai sacrifica numai animalele de pe 
pământurile sale, ci şi cele din vecini şi cele din păduri. Încetul 
cu încetul dispăruseră toate animalele şi atunci omul nostru a 
început să zărească oameni cu chip de fiară şi să-i omoare şi pe 
ei. 


— Asta vrea să fie o pildă? mai întrebă altcineva, unul dintre 
cei ce se grăbeau să-i raporteze lui Marius tot ce se petrecea în 
cetate. 

— O pildă? Fiecare lucru constituie o pildă, dacă ştii s-o 
pricepi până la capăt. 

— Şi mai departe? 

— Mai departe a fost că ruda mea şi-a omorât şi duşmanii, şi 
prietenii, şi pe cei pe care nici nu-i cunoştea. Când n-a mai avut 
pe cine omori, s-a ucis şi pe el însuşi. | se păruse într-o 
dimineaţă că luptătorul cu trei braţe, inamicul său din somn, i-ar 
fi furat o ureche şi şi-ar fi făcut din ea o băşică dintre cele de 
pus ţintă la antrenamentele pentru ochit cu arcul. 

(Să se fi referit la Marius, se întrebau unii, la Sulla, îşi 
imaginau alţii, sau poate că nu face decât să bată câmpii, ca de 
obicei? Ascultătorii mai vechi nu-şi storceau capul să înţeleagă 
mai multe decât spunea Caius M. Ei ştiau că tot ce povestea el 
se potriveşte tuturor şi nimănui, nereprezentând nici în felul 
acesta mai mult decât nişte minciuni crase.) 

— Şi pe urmă? 

Mendax făcu o lungă pauză de efect, apoi vorbi mai departe: 

— Mai departe? lată ce s-a întâmplat cu urechea devenită 
ţintă pentru tinerii arcaşi: după ce s-a sinucis bătrânul oştean cu 
coif de argint, n-au prea fost supraviețuitori care să se 
folosească de urechea lui. Aşa că aceasta a fost vândută de un 
negustor pentru doi arginţi. De ei şi-a târguit un catâr, iar cel ce 
i-a cumpărat urechea a vândut-o pentru un singur argint, 
deoarece timpul i-a devalorizat serios marfa. În Bitinia urechile 
nu reprezintă cine ştie ce, însă... 

Un om, adâncit în speculaţii în legătură cu cine a fost 
subiectul adevărat al povestirii, se trezi brusc, la realitate şi 
începu să râdă zgomotos. Imediat vocea lui Mendax fu acoperită 
de hohotele întregii adunări. 

Marius s-a îmbolnăvit curând după aceea şi după câteva zile 
muri. Plutarh relatează că pe dictator l-ar fi doborât o 
săptămână de boală, după ce, între timp, era tot mai des 
cuprins de atacuri de demenţă, că avea halucinaţii şi că delira. 
Insă nici Plutarh şi nici vreun alt analist nu amintesc că Marius 
se trăgea tot mai mult de urechi, sfârşind prin a-şi cauza răni 
îngrozitoare. Şi nici nu povestesc istoricii despre spaima de 
preziceri a celui ce a fost de şapte ori consul, un om ce vedea 


semne în fiecare amănunt al vieţii. Pe de altă parte, este 
imposibil să atribui un sens premeditat aiurelilor celui de Al 
Şaptesprezecelea, însă Marius a întrebat de atâtea ori pe cei ce 
au auzit direct sau din a doua sau a treia sursă acest discurs al 
lui Mendax, încât nu poate fi o simplă coincidenţă faptul că pe 
măsură ce boală avansa tot mai mult - „demenţa”, după cum s- 
a pronunţat Plutarh -, Marius voia să ştie alte şi alte amănunte 
despre cele „prezise” de Caius M., astfel încât ultimele cuvinte 
spuse în stare de luciditate ale celui ce a terorizat ani de zile 
Roma reveneau mereu la acest subiect. Cine ştie ce l-a tulburat 
atât de profund? Să spui că Al Şaptesprezecelea a scăpat 
cetatea de Marius şi de perspectiva unui nou război este riscant. 
Dar nici să ştergi cu buretele în întregime rolul acelui discurs nu 
se poate. Drept urmare, cei mai mulţi analişti - bine că nu toţi! - 
au preferat să ignore şi cuvântarea şi personajul în întregime. 

Nimeni nu a comentat direct întâmplarea şi nu s-a găsit nici 
un bărbat dispus să se facă de râs, punând boala galopantă a lui 
Marius în legătură cu aiurelile lui Mendax. Dar la următoarele 
discursuri ale celui de Al Şaptesprezecelea lumea se simţea tot 
mai tulburată şi râsul izbăvitor care le întrerupea de fiecare dată 
devenise doar un fel de ieşire din vrajă. Pentru că nu putea fi 
decât o vrajă, susțineau numeroșii ascultători, faptul că bărbaţi 
în toată firea puteau fi mişcaţi de asemenea aiureli care, 
repovestite, îi fac să râdă şi pe copiii de ţâţă! 

Dar nici acest lucru nu l-a spus nimeni cu voce tare şi l-au mai 
ascultat în continuare timp de aproape cinci ani. Şi cum s-ar fi 
putut termina altfel viaţa celui de Al Şaptesprezecelea dacă nu 
tot în timpul unui discurs ţinut de el în for? Le vorbi din nou, ca 
de atâtea ori, nenumăraţilor oameni adunaţi în jurul său şi 
rămase sprijinit de o coloană, în vreme ce hohotele obişnuite au 
trezit mulţimea. Hohote ce au izbucnit şi mai năvalnice atunci 
când Mendax s-a lăsat să alunece lin, teatral şi caraghios la 
pământ. Râs ce l-a petrecut în neființă. 

Următorii pierde-vară din for, cei ce i-au luat imediat locul, au 
fost mai celebri sau poate mai inteligenţi. Dar nimeni n-a reuşit 
să mai provoace asemenea descărcări colective ca Al 
Şaptesprezecelea, adică Mendax sau Caius M. 


AL OPTSPREZECELEA 


Ultimus (122 î.e.n. - 76 î.e.n.) 


DESPRE BOALA AMBIȚIEI 

În lungul şir al Celor O Sută, indivizii s-au deosebit atât de 
mult între ei, încât a devenit dificil a li se mai putea depista 
apartenenţa. Un ochi fin era totuşi în stare a descoperi 
asemănările cu valoare de marcă, corpul lor înalt, părul blond, 
pielea albă, mandibula proeminentă, în ceea ce privea 
înfăţişarea, precum şi ambiția temperată de melancolia aproape 
feminină ce se revărsa din când în când din ochii lor albaştri. Şi, 
mai mult ca sigur, au mai fost şi alte repere ale lungului şir, 
repere pe care însă scribul nu s-a priceput să le desluşească. 
Dintre toate, unele lipseau în cazul cutărui descendent, altele nu 
erau de găsit la următorul, rămânând mereu un fond comun, 
inconfundabil. Ceea ce îl individualiza pe Al Optsprezecelea, 
făcându-l greu de alăturat descendenților săi, era lipsa unei 
forţe apte de a contracara ambiţia-i nemăsurată. Ochii săi 
albaştri, sticloşi, opaci, nu erau cuprinşi niciodată de visarea 
caracteristică a familiei. Ochii aceia i-au fost forţa şi necazurile: 
nimic nu răzbătea de după ei, uneori dădeau chiar impresia că 
nici nu văd, că reprezintă doar ornamente ale unui chip de 
marmură; altădată senzaţia stranie pe care o degajau îi făceau 
pe convivi să întoarcă privirea: uitătura celui de Al 
Optsprezecelea era neplăcută, câteodată  insuportabilă, 
nepărând că ar proveni dintr-o faţă de om viu. Dar, aşa cum am 
spus, mai important era că le lipseau acelor ochi umbrele 
melancoliei apte de a se opune ambițiilor nestăvilite ale Celor O 
sută. Din pricina aceasta fiul lui Mendax avea să fie toată viaţa 
nefericit: orgoliul va roade din el ca o boală, producându-i 
nenumărate suferinţe, lui ca şi celor din jurul său, făcându-l să 
distrugă rude, prieteni şi duşmani şi până la urmă să se 
nimicească şi pe sine însuşi. Aşa că nu degeaba condamnă 
istoricii antici atât de grav ambiția! (Scribul se încumetă să 
numească mai degrabă orgoliu această trăsătură.) Al 
Optsprezecelea a fost toată viaţa sa robul dorințelor pe care nu 
le-a putut atinge. 


Porecla cu care a intrat în conştiinţa contemporanilor, dar 
uneori şi în paginile analiştilor, provine mai mult dintr-un tic 


verbal decât din sensul peiorativ conţinut. „Ultimus” nu provine 
de la „cel mai din coadă”; „ultimul dintre oameni”, cum a fost 
apoi judecat, ci de la folosirea obsesivă de către personaj a 
expresiei „Acesta este vu/timul lucru pe care l-aş face” sau 
„Acesta este ultimul sfat pe care l-aş accepta!”, cu accentul 
mereu pe „ultimul“. Aşa că apelativul se pare că şi l-ar fi 
câştigat din fragedă tinereţe, altfel nu s-ar explica nici cum de a 
fost numit aşa chiar la prima menționare. 

Şi tot de timpuriu se spunea despre el că „are totul în afara 
celor pe care ar vrea să le aibă”. Într-adevăr, Al Optsprezecelea 
provenea dintr-o familie înstărită, tatăl fusese senator, averea 
alor săi n-a avut nimic de suferit de pe urma războaielor civile. 
Nu depindea decât de el şi de norocul dăruit de zei să poată 
îmbrăca cele mai înalte demnități. Tinereţea şi-o petrecuse 
bucurându-se de o educaţie îngrijită şi îngăduindu-şi plăceri fără 
a trebui să se zgârcească la bani. Era văzut mai peste tot, 
împreună cu verişorul său, fiul fratelui lui Mendax, cel ce fusese 
ucis de către Sulla încă înaintea primului conflict al acestuia cu 
Marius 1. Insă, spre deosebire de acela, Al Optsprezecelea nu 
avea succese mondene felul său arogant de a fi şi privirea-i 
îngheţată respingând din faşă orice încercare de apropiere. 

Mai târziu se mândrea că ar fi fost favoritul străbunicului, a 
acelui venerabil legiuitor numit în aceste pagini lustitius. Era şi 
greu să-şi aleagă o pavăză mai strălucitoare printre strămoşi - 
cu un bunic suspect de a fi fost capul unei răscoale antiromane 
şi cu un tată ce stârnea zilnic râsul în for nu era cazul să se 
laude. Străbunicul nici n-a murit încă bine şi s-a şi transformat 
într-o figură legendară - poate şi datorită vieţii sale lungi -, 
despre el puteai povesti aproape orice cu riscuri minime de a nu 
fi crezut. Pe acest străbunic şi l-a luat Ultimus drept garant ori 
de câte ori trebuia să convingă în vreun fel. (Prin exagerările lui, 
Al Optsprezecelea a reuşit să încurce definitiv biografia lui 
lustitius.) 

Cu toate atu-urile în mână, însă nesfiindu-se să şi măsluiască, 
la nevoie, cărţile, cu scopurile de timpuriu bine delimitate, trăind 
într-o epocă de schimbări dese şi radicale, Ultimus avea orice 


1 Crimă timpurie a viitorului dictator, incident petrecut la un chef ce a 
degenerat în bătaie. Dar, pe vremea războaielor civile, moartea tatălui l-a 
trecut pe verişorul lui Ultimus în mod automat în tabăra lui Marius şi Cinna, 
adică împotriva lui Sulla. 


poartă deschisă în faţa sa. Şi, totuşi, nimic din ceea ce obținea, 
de cele mai multe ori de la sine şi fără nici un efort, nu-l 
satisfăcea. Ceea ce rămânea de neatins se transforma subit în 
cel mai important obiectiv. Cu cât deveneau nereuşitele mai 
puţine, cu atât îl rodeau mai mult, încât, cu timpul, nici un ideal 
realizat nu-l mai interesa, nici un succes nu-i mai producea 
plăcere, ci doar ceea ce n-a obţinut încă îi acapara întreaga 
energie. Lucru tot mai valabil în fiece domeniu: ar fi putut avea 
o mulţime de prieteni, însă nu-l interesau decât cei ce poate mai 
puţin frumoşi, inteligenţi şi nobili se întovărăşeau cu alţi 
adolescenţi din societatea sa; ar fi putut alege nestingherit între 
atâtea femei, însă pasiunea nu-l cuprindea decât pentru acelea 
ce se îndrăgostiseră de un altul; ar fi putut porni în atâtea 
campanii, dar nu jinduia decât după victoriile la care n-a 
participat. 

La optsprezece ani, Ultimus părăsi Roma, plecând în războiul 
împotriva teutonilor şi cimbrilor. Se pare că s-ar fi certat cu tatăl 
său, ale cărui bufonade, credea el, riscau să-i îngrădească 
relaţiile, micşorându-i prestigiul. Verişorul lui, cu doi ani mai 
vârstnic, participă şi el la expediţie. Dar situaţia nu era aceeaşi: 
în timp ce Al Optsprezecelea pleca să-şi facă datoria în speranţa 
cuceririi gloriei, fiul unchiului său era obligat să-şi caute un rost 
în viaţă, să-şi dobândească un viitor cert, după ce Sulla îi luase 
întreaga moştenire şi după ce trăise o vreme din mila rudelor +. 
Cei doi băieţi plecară şi de data asta împreună, însă Ultimus 
suporta greu disciplina cazonă, fiind tot timpul nemulţumit că 
trebuie să execute fără crâcnire ordinele unor oameni pe care-i 
considera din toate punctele de vedere mai prejos de el. Îl durea 
aproape fizic când vedea un ofiţer tânăr şi ori de câte ori 
întâlnea comandanţi de legiune nu mult mai bătrâni decât el, îi 
venea să-şi arunce armele şi să plece unde vedea cu ochii. De 
ce el, un june cult, bine antrenat fizic şi provenind dintr-o familie 
bună, nu era ridicat la rangul cuvenit? Nedreptatea i se părea 
strigătoare la cer şi îi era imposibil să nu-şi manifeste peste tot 
nemulţumirea. 


1 în urma incidentului care a dus la moartea fratelui lui Mendax, Sulla a reuşit 
să aranjeze lucrurile în aşa fel încât victima să fie socotită duşman al 
poporului roman, ceea ce-l absolvea pe ucigaş de crima înfăptuită. Drept 
consecinţă, averea defunctului a fost confiscată, iar verişorul lui Ultimus s-a 
pomenit sărac lipit. 


În prima lui luptă se avântă cu mult elan la atac, fiindu-i 
indiferent dacă va muri sau dacă va rămâne mai departe un 
simplu anonim. Fu lăudat de superiori şi dat de exemplu, dar 
avansarea mult visată se lăsă aşteptată. Şi, fiindcă încerca să 
forţeze destinul, în următoarea încleştare fu rănit destul de 
grav, petrecu mai multe zile între viaţă şi moarte şi fu trimis cu 
laude acasă. Aici, până se mai întremă, stătu mai mult pe la 
prieteni, savură prestigiul de erou şi reveni cât putu mai repede 
printre combatanți. 

Spre marea lui disperare, evenimentele n-au fost dispuse să-l 
aştepte şi bătălia cea mai importantă se dădu în lipsa lui. Marius 
îi zdrobi pe teutoni la Aquae Sextiae, verişorul îi reveni la Roma 
în fruntea unei cohorte, pe când el mărşăluia tot în calitate de 
simplu soldat. Umilinţa i se păru dublă: pe de o parte el se 
distinsese deja prin curaj, pe de altă parte, singure averea, 
calităţile probate şi obârşia reclamau să i se încredinţeze o 
funcţie. Atâţia tineri porniră de la prima lor întâlnire cu frontul 
împodobiţi cu insigne de ofiţeri, ca să nu mai vorbim de cei ce 
se bucurau de a fi questorii unor mari fruntaşi, numai şi numai 
pentru că avuseseră şansa să-i cunoască pe aceştia din timp, de 
a le fi fost plăcuţi şi de a le fi câştigat încrederea şi favorurile. 
Questor ar fi trebuit să fie până acum Al Optsprezecelea, îşi 
spunea el cu deznădejde, questor pentru că dovedise că merită 
ceea ce alţi tineri nici măcar nu demonstraseră că li s-ar potrivi 
înainte de a fi numiţi în funcţie, questor pentru că încercase să 
se apropie de Marius, (dar nici măcar nu fu luat în seamă), 
questor pentru că în felul acesta vedea cea mai rapidă cale de 
acces spre vârful piramidei, iar un alt viitor Ultimus nici măcar 
nu concepea. (Totuşi, n-ar fi exclus ca faptul de a nu fi reuşit să 
ajungă la timp questor să se fi reflectat mai adânc în conştiinţa 
sa: ca după orice lucru ce i-a rămas - împotriva dorinţei sale atât 
de arzătoare - interzis, Al Optsprezecelea va tânji toată viaţa să 
ajungă cel mai important... locţiitor. Astfel se explică, poate, de 
ce a încercat cu atâta disperare şi mai târziu să ajungă primul 
favorit al lui Sulla, primul adjunct, primul sfătuitor. Parcă nici 
măcar nu mai dorea să ajungă prin el însuşi ceva, ci doar să fie 
mereu omul cel mai de încredere al puternicului zilei.) 

După ce se termină războiul cu teutonii, Ultimus nu se putu 
hotărî de ce să se apuce. Nu lipsa unor noi conflicte îl reţinea de 
pe front, ci teama să nu trebuiască să plece din nou cu un rang 


umil şi, mai ales, groaza de a-i vedea pe alţii, adolescenţi fără 
nici o experienţă, comandând plini de importanţă grupuri mai 
mari sau mai mici de oameni. Aşa că atunci când începu 
războiul împotriva sclavilor din Campania şi Sicilia, Ultimus 
preferă să stea acasă. Nici măcar vechea prietenie cu verişorul 
său nu reuşi să-l convingă să-şi mai încerce o dată norocul. 
După ce plecă şi acesta, Al Optsprezecelea rămase la Roma şi-şi 
agasă toate cunoştinţele arătându-le rănile primite în luptele cu 
teutonii şi plângându-se de modul revoltător de cât de 
neînţelese îi erau curajul şi celelalte capacităţi strălucite de 
soldat. Vorbind astfel, ochii săi albaştri deveneau şi mai opaci 
într-o faţă ce părea că nici nu mai este de om viu, ci mult mai 
degrabă de statuie. Senzaţia de neplăcere, resimţită şi până 
atunci de către convivii săi, primise în sfârşit o motivaţie: 
individul devenise insuportabil prin veşnica sa văicăreală de a 
nu fi apreciat la justa-i valoare, de a fi socotit ultimul, deşi locul 
său, se subiînţelegea din cele spuse, era să fie undeva printre 
primii, dacă nu chiar în vârf. Între timp, cunoştinţe comune, 
având care unde câte un succes, erau crunt judecate de Al 
Optsprezecelea, ponegrite, calomniate şi învinovăţite în faţa 
celor ce ştiau din experienţă că slujiseră, la rândul lor, cu o zi 
sau două mai devreme, drept ţintă unor acuze la fel de absurde 
şi la fel de neadevărate. Niciunde nu mai fu dorită prezenţa lui 
Ultimus şi, chiar dacă era prea preocupat de vorbăria-i amară 
pentru a sesiza şi reacţiile ascultătorilor, trebui să admită în 
curând că invitaţiile se răreau, iar oamenii căutaţi în mod direct 
se nimereau tot mai des a nu fi acasă. 

După câteva luni, sporovăiala fără ecou reuşise să-l 
obosească şi pe el însuşi. Pe de altă parte, ambiția ce-i 
însufleţea toate acţiunile nu se putea împăca nici ea cu o 
înfrângere atât de rapidă. Simţi din nou că trebuie să întreprindă 
ceva şi, asemenea tuturor impulsurilor lui, şi acesta fu atât de 
puternic încât ceru îndeplinirea sa imediată, orice amânare 
producându-i aceeaşi durere şi aceeaşi iritare a pielii pe care o 
resimţise şi pe front, la vederea unor comandanţi tineri. Erau 
semne ce nu aveau să-l mai părăsească toată viaţa, agravându- 
se continuu, ori de câte ori simţea orgoliul rozând din el. In 
războiul cu teutonii sesizase abia o stare neplăcută, la douăzeci 
de ani, acea senzaţie se asocia cu o uşoară roşeaţă a pielii, cu 
vremea, iritaţia se însoţi şi cu un fel de urticarie. La vârsta 


deplinei  maturităţi, urticaria deveni atât de evidentă şi 
mâncărimea atât de insuportabilă, încât Ultimus fu nevoit să-şi 
smulgă în perioadele cele mai grave hainele de pe el, 
scărpinându-se până la sânge. Nici o alifie nu l-a ajutat, nici un 
fel de comprese, nici băile cu plante medicinale. lritaţia va apare 
şi va dispare în funcţie de capriciile ambiţiei, cea care-l biciuia 
mai puternic, înainte de a-i îngădui o scurtă perioadă de linişte. 
Atunci decepţiile se adunau în crize de melancolie şi de vorbărie 
multă împotriva tuturor. 

Trebuia, deci, să acţioneze. De viaţa de soldat se dezgustase. 
Pentru cea de politician nu avea răbdare şi prezenţa 
permanentă a tatălui său în for îi stânjenea vizibil posibilităţile 
de afirmare. (Cel puţin aşa credea cu tărie). Caius Mendax 
acapara ascultătorii pentru a termina atât de lamentabil fiecare 
discurs, încât fiului, şi aşa lipsit de experienţă retorică, îi era 
imposibil să-şi încerce norocul (şi) de frica unor întreruperi cu 
trimiteri la părintele lui. Lipsa de încredere în şansele de a fi luat 
în seamă, după decepţiile suferite, îl făcea să caute scuze în faţa 
lui însuşi şi faptul că trebuia să ai o anumită vârstă pentru a 
ajunge la magistraturile majore, vârsta de care era încă departe, 
i se părea un motiv suficient pentru a „nu-şi pierde vremea cu 
politica”. Şi, atunci, ce să facă? Sufletul îi tânjea, iar pielea îl 
mânca tot mai necruţător, trebuia să găsească o direcţie de 
unde să pornească şi o cale de urmat. Punctul de plecare, 
punctul de plecare era cel ce-i lipsea, se tot autosugestiona. 


În perioada aceea, chiar la timp, apăru Claelia. Ultimus nu mai 
avea în faţa cui să-şi verse năduful, toată lumea îi fugea din 
cale, verişorul îi era în Sicilia, luptând - din nou! - sub comanda 
lui Marius, tatăl nu mai contenea să se facă de râs, de parcă ar 
fi încercat intenţionat să-i strice şi mai mult perspectivele, nu 
mai exista om să aibă răbdare de păsul lui. (Poate doar mama, 
dar şi ea îi zâmbea ca unui copil.) Aşa că apariţia Claeliei fu 
pentru el paiul de care se agăţă cu disperare. Dragostea lor 
sinceră şi profundă a reprezentat un motiv de invidie şi a fost 
răstălmăcită ordinar mai târziu de către contemporani. Dar 
oamenii au puterea de a interpreta faptele, altfel am fi toţi 
mereu de aceeaşi părere. În luptele politice fără menajamente 
ce au dus până la urmă la suprimarea republicii, nimic nu era 
îndeajuns de onorabil pentru a nu fi terfelit în noroi şi sânge de 


duşmani. Acuzându-l pe Ultimus, oamenii i-au ponegrit şi soţia, 
învinuind-o nici mai mult nici mai puţin decât de exact ceea ce 
îndeobşte se preţuieşte atât de mult la alte femei: fidelitatea 
până la ultima consecinţă. O fidelitate conjugală, dar în acelaşi 
timp şi morală faţă de un om care, după părerea adversarilor, ar 
fi trebuit părăsit încă de la începutul carierei. Pentru că, 
spuneau aceiaşi adversari, cine alta decât soţia cunoştea mai 
bine caracterul mârşav, ambiția nemăsurată şi lipsa totală de 
scrupule a celui de Al Optsprezecelea? Era, deci, moral să-l 
urmeze şi să-l sprijine şi în continuare pe un asemenea om? (Dar 
ar fi fost mai moral ca soţia să-şi fi abandonat bărbatul căruia îi 
jurase credinţă, să-l fi trădat şi eventual predat taberei rivale?) 
Claelia a trebuit să poarte anatema soţiei complice doar pentru 
vina de a nu-şi fi părăsit niciodată bărbatul. 

Mai mare cu şase ani decât Ultimus, nevasta lui a mai fost 
căsătorită înainte cu un soldat care, la data când a luat-o de 
soţie avea aproape cincizeci de ani. Omul fusese un cetăţean cu 
totul onorabil, avusese o casă îndestulată şi trăise o viaţă 
împărţită între datorie şi plăcere. Luptase în diferite campanii, 
mai fusese căsătorit de două ori şi rămăsese de ambele ori 
văduv. Cu prima nevastă avusese o fată, iar cu a doua un băiat. 
Cu Claelia nu apucase să aibă copii pentru că au fost împreună 
doar puţină vreme, el căzând la Orange, în înfrângerea 
pricinuită de cimbrii. Ultimus nu-l cunoscuse, dar avea mereu 
impresia că l-ar fi văzut undeva şi de fiecare dată într-o ipostază 
ce-l enerva în aducerea aminte. Ura faţă de mort fu atât de 
mare încât nu acceptă sub nici un motiv să se mute în eleganta 
vilă a Claeliei, preferind una mult mai puţin confortabilă, însă 
nesemănându-i din nici un punct de vedere. Claelia lua 
răbufnirile lui Ultimus drept manifestări de gelozie şi le privea pe 
undeva flatată. Mai ales că acele răbufniri nu depăşeau 
niciodată mormăiala îmbufnată, iar copiii fostului soţ se 
bucurau, în mod cu totul inexplicabil, de bunăvoința celui de Al 
Optsprezecelea. Atunci când se va mai naşte şi fiul lui Ultimus, 
cei trei copii vor fi educați împreună, bucurându-se de aceleaşi 
sentimente din partea părinţilor care-i adoptaseră între timp şi 
în mod oficial pe primii doi. 

Întins pe un pat pus pe terasa casei lor, Ultimus privea ore în 
şir dealurile cu pomi roditori frumos aliniaţi în livada proprietăţii, 
dar şi crângurile sălbatice din depărtare. Chircită la picioarele 


lui, Claelia îi asculta lungile spovedanii, gânduri încâlcite spuse 
cu voce tare. Învăţase de la început şi cu aceasta îl cucerise 
iremediabil că nu trebuie să-i stânjenească acest katharsis cu 
răspunsuri şi că rolul ei, deloc neglijabil, este doar să asculte, să 
fie de faţă, să-i atingă uşor pielea. Din când în când se scula şi-i 
aducea o băutură răcoritoare, pe care o numea de fiecare dată 
vin, Chiar dacă de obicei compoziţia nu conţinea decât apă, suc 
de fructe şi mirodenii. Nu era atentă întotdeauna până la capăt 
la lungile discursuri, îi plăcea să stea alături de el şi să ţeasă şi 
ea vise, văzându-l ajuns în poziţiile pe care el şi le dorea atât de 
mult, imaginându-şi amănuntele lipsite de importanţă, însă atât 
de tulburător de plăcute ale unor anumite scene, dar fiind 
totodată gata de a reveni în orice clipă alături de Ultimus, atunci 
când el solicita totuşi un răspuns la una dintre întrebările sale. Şi 
de fiecare dată intervenţia ei era exact cea aşteptată de soţ, în 
fond, o întărire venită din afară a propriilor năzuinţe. 

Scenele acestea se repetau ori de câte ori se va afla Al 
Optsprezecelea acasă, ele devenind esenţa vieţii amândurora. 
Le aşteptau cu înfrigurare şi unul şi celălalt, însă ceea ce este 
mai remarcabil, reuşeau cu multă uşurinţă să realizeze din nou 
şi din nou inefabilul atmosferei după care tânjiseră. Acesta este 
un lucru atât de rar încât preţul cu care au trebuit să-şi 
plătească în ochii posterităţii comuniunea nu i se pare scribului 
exagerată. Nici un oprobriu, nici o faimă oricât de rea, nici o 
poreclă nu poate plăti un astfel de noroc. Alţi muritori aleargă o 
viaţă întreagă după reînvierea unor amintiri şi nu se aleg decât 
cu dezamăgiri şi înfrângeri... 


Poate că dacă nu ar fi apărut Claelia la timp, Al 
Optsprezecelea ar fi rămas la stadiul nesfârşitelor lamentaţii şi 
ar fi continuat să-şi exaspereze toţi cunoscuţii cu eşecurile-i 
trăite sau numai imaginate. Femeia - ca de atâtea ori în istorie! - 
a fost cea care l-a împins la acţiune, cea care i-a dat puterea să 
mai încerce o dată şi încă o dată. In tulburările provocate de 
Saturninus n-a apucat să se pună prea evident de partea unei 
partide pentru că ezitase prea mult şi până să intervină totul se 
sfârşise, în expediţia împotriva piraţilor în Cilicia pornise târziu, 
tatonând iarăşi prea multă vreme terenul prin diferiţi 
intermediari ce trebuiau să obţină pentru el o funcţie mai 
apropiată de ambițiile ce-l munceau. Totuşi, insistenţele lui în 


legătură cu războiul menit să stârpească pirateria i-au creat o 
oarecare faimă şi, atunci când Cilicia a fost transformată în 
provincie romană, plecă la Tarsos împreună cu primii funcţionari 
ai republicii. Se pare că s-a afirmat în conducerea şi apărarea 
noii regiuni, deoarece peste puţin timp, după o scurtă revenire 
la Roma, este numit guvernator. Mai târziu nu se va lăuda peste 
măsură cu această demnitate pentru că, în fapt, Ultimus n-a 
reuşit să stârpească pirateria din Cilicia şi vor trebui să mai 
treacă treizeci de ani până ce un bărbat mult mai celebru - 
Pompei - va pune capăt acelui flagel. (De aceea se şi consideră 
că până atunci nouă provincie nu şi-a justificat înfiinţarea.) Dar, 
pe plan strict personal, misiunea din orient a lui Ultimus a fost 
prima sa menire, primul pas al ieşirii din anonimat, în fond, 
posibilul început al carierei visate. La Mopsuetia pe Piramos, la 
Tarsos, la Adana pe Saros, la Afrodisias şi în toate locurile 
cutreierate, fie deja făcând ele parte din provincia romană, fie 
încă rămase în posesia dinaştilor locali, Ultimus începu să 
cunoască gustul real al puterii, cea visată atâta vreme fără a-i fi 
fost îngăduită până atunci. Însă nici primele semne ale urcuşului 
nu-l îmbătară prea multă vreme. Odată obţinut un lucru, Al 
Optsprezecelea îl şi socotea sub demnitatea lui. Locurile acestea 
se aflau la capătul lumii, îşi zicea, nimic nu se întâmpla acolo, 
Cilicia i se părea doar un punct ideal de refugiu pentru un bătrân 
ce trebuia îndepărtat cu considerație de la miezul 
evenimentelor, un loc unde să fie înmormântați elefanții şi 
exilați cu menajamente adversarii incomozi. Aici nu se putea 
avansa, aici nu puteai deveni decât o măruntă celebritate locală 
Şi, ceea ce era mai periculos, riscai să-ţi amăgeşti vanitatea 
arbitrând conflicte minuscule şi oferindu-te în intrigi şi mai mici. 
O deturnare a scopurilor putea fi Cilicia şi de acest lucru îi era 
cel mai mult frică. Drept urmare, părăsi provincia cât de repede 
putu, nesesizând însă că dacă ar fi reuşit el să stârpească 
pirateria cu eficienţă, s-ar fi întors la Roma în aclamaţiile 
mulţimii şi ar fi putut pretinde noi însărcinări importante; dar el 
nu văzuse decât mediocritatea şi fugise de ea. 

Cu ce s-a ocupat după revenirea din Asia este imposibil de 
reconstituit, mai ales că el însuşi a avut toate motivele să 
şteargă mai târziu orice urmă a perioadei respective. În anul, pe 
care îl numim astăzi al o sutălea de dinaintea erei noastre, 
personajul cel mai popular al republicii a fost Marius, cel 


considerat un nou întemeietor al Romei, omul care a îmbrăcat 
de cele mai multe ori demnitatea consulară şi care, după 
prevestiri - ce se vor adeveri! - va mai fi ales consul şi în 
continuare. Pentru un veşnic aspirant al locului doi era, deci, 
firesc ca Ultimus să-şi încerce norocul în preajma personalităţii 
celei mai proeminente a momentului. Cu toată nesiguranța 
vremurilor, când mai marii zilei se schimbau între ei cu 
repeziciune, fiind cu adevărat stăpâni doar pentru o singură zi, 
Marius părea constanta cea mai fermă, reperul după care te 
puteai orienta. Cât a fost de important rolul lui Ultimus în 
derularea evenimentelor este anevoios de reconstituit şi pentru 
că, pe de o parte, numele lui nu are rezonanţa unor Saturninus, 
Glaucia sau C. Memmius în paginile cărţilor de istorie, pe de altă 
parte, deoarece nu trebuie uitat că Al Optsprezecelea a făcut 
mai târziu tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi modifica trecutul, 
nefiind exclus ca aceste strădanii să fi fost mai eficiente decât 
suntem noi dispuşi azi să le considerăm, în care caz rolul lui fiind 
direct proporţional cu rezultatele eforturilor de a şterge toate 
urmele. Ipoteza este cu atât mai plauzibilă cu cât există un 
moment altfel imposibil de explicat; după revenirea la Roma se 
pare că Ultimus a fost adoptat de către Marius. Nici o sursă nu 
mai pomeneşte acest amănunt, dar când ne vom referi la cel de 
Al Douăzecilea, la nepotul lui Ultimus, vom vedea că el se va 
erija de înrudirea cu Cezar prin bunicul său: el va afirma că Al 
Optsprezecelea a fost fiul adoptiv al lui Marius, cel ce fusese 
căsătorit cu lulia, mătuşa directă a viitorului dictator. Este 
singura referinţă de care dispune scribul, însă ea pare cu totul 
credibilă, mai ales dacă ne gândim că Al Optsprezecelea s-a 
simţit toată viaţa handicapat în ascensiunea mult dorită de 
postura cel puţin echivocă a tatălui său adevărat şi că n-ar fi 
existat o ieşire mai bună din impas, decât soluţia de a fi adoptat 
de cel mai important om al cetăţii. Însă, dacă afirmaţia celui de 
Al Douăzecilea este adevărată, atunci trebuie să admitem că 
Ultimus n-a reuşit să şteargă ulterior cu totul această situaţie, 
că unii contemporani mai erau la curent cu ea, precum şi că 
influenţa pe care o câştigase Ultimus asupra lui Marius a fost 
reală, altfel  neexplicându-se  adopţiunea. Oricum, viaţa-i 
seamănă cu o carte cu un fascicol de foi smulse şi scribul are 
toate motivele să creadă că eliminarea textului lipsă a fost 
făcută de însuşi eroul principal al volumului. 


Aşadar: Al Optsprezecelea se întoarce din Cilicia, unde a fost 
funcţionar roman, poate chiar guvernator (măcar pentru o 
vreme), este încă foarte tânăr, se laudă cu rănile primite în 
războiul cu teutonii, este stăpânul unei averi ce-l scuteşte de 
grija zilei de mâine. Nu ştie de ce să se apuce, revenit în 
metropolă riscând să se piardă printre miile de aspiranţi la 
glorie; trecutul său, atât cât este, nu interesează pe nimeni, dar 
ambiția îl roade cu furie, pielea i se înroşeşte tot mai mult, 
crizele de mâncărime îşi fac tot mai des simţite prezenţa. Ce 
poate să întreprindă un asemenea personaj? Nici măcar o 
căsătorie din interes nu-i mai este îngăduită, Claelia ştiind să se 
facă indispensabilă, încât Ultimus nu se gândeşte nici o clipă s-o 
părăsească. În mod logic, singura cale rămâne apropierea de 
Marius. Cum, prin ce mijloace şi în ce împrejurări s-a întâmplat 
aceasta ţine mai mult de jocurile hazardului. Dacă ne amintim 
că, plecând de foarte tânăr la război, Al Optsprezecelea, 
neezitând să intre şi în foc pentru a-şi atinge scopurile, n-a fost 
în stare să atragă atenţia nici unuia dintre comandanţi (nefiind 
avansat), darămite să-l cucerească pe comandantul suprem, 
este cu atât mai de mirare că a reuşit să se bage sub pielea lui 
Marius la Roma, unde omul de stat era înconjurat de atâţia 
linguşitori, prieteni adevăraţi şi aliaţi poliţiei. Sfidând, ca de 
atâtea ori, calculul probabilităților, soarta şi-a urmat calea. 

Ocazia i s-a oferit lui Ultimus în mod nesperat (?!) după ce 
încercase de nenumărate ori şi cu disperare să ajungă în 
preajma consulului, umilindu-se, căutând în zadar să atragă 
atenţia printre numeroșii linguşitori. Într-o dimineaţă, în timp ce 
Marius se întorcea împreună cu doar doi prieteni de la băile 
zilnice, pe care le obişnuia în zori, fu atacat de un grup de 
conjuraţi, în special rude ale victimelor sale din războaiele civile 
abia încheiate. Atacatorii erau vreo zece şi profitau şi de efectul 
surprizei. Nimerit cine ştie prin ce întâmplare pe acolo, Ultimus, 
care n-a fost niciodată lipsit de un neobişnuit curaj în luptă, se 
grăbi în apărarea fostului său comandant. Cum confruntarea era 
şi aşa prea inegală, Marius îşi desfăcu tunica şi, aruncând arma, 
se arătă astfel agresorilor, întrebându-i dacă este vreunul dintre 
ei ce cutează a-l ucide. Cuvintele au avut un efect mult mai 
puternic decât armele şi ele singure au reuşit să-i pună pe fugă 
pe atacatori. Bilanţul incidentului a fost: trei morţi de partea 
inamicilor şi unul de partea atacaţilor. A mai reieşit că, în timp 


ce Marius şi cei doi prieteni ai săi abia au reuşit să se apere 
spate la spate, Ultimus a fost cel ce a reuşit să-i ucidă pe cei trei 
adversari. Dar la încheierea incidentului, plin de modestie, Al 
Optsprezecelea a refuzat să-l urmeze pe cel în ajutorul căruia 
sărise, pretinzând că a fost suficient răsplătit prin simplul fapt că 
zeii i-au îngăduit să intervină la timp în sprijinul celui mai mare 
dintre toţi romanii. Se mai spunea că Ultimus a plecat fără a-şi 
declina identitatea şi că Marius, ocupat cu cadavrul prietenului 
său, nu a avut timp să se intereseze imediat de el. Dar 
importantul om n-a uitat serviciul pe care i l-a făcut 
necunoscutul şi a pus numeroşi apropiaţi să-l caute şi să-l 
identifice. Tânărul ambițios a calculat bine sau poate că a 
ascultat doar de sfaturile Claeliei: descoperit cu eforturi, 
prețuirea de care s-a bucurat a fost cu atât mai mare. 

Incidentul relatat ar fi fost cel ce l-a ajutat pe Ultimus să intre 
în grațiile lui Marius. Dar nici măcar circumstanţele acestei 
întâmplări nu sunt prea clare şi nimeni n-a depus vreun efort să 
le limpezească, ba scribul ar putea pretinde că lucrurile s-au 
întâmplat chiar dimpotrivă. După câte am văzut chiar şi în încă 
scurta noastră relatare, nu o dată oamenii s-au arătat foarte 
inventivi în a şterge din memorie sau în a încurca urmele trecerii 
lor, încât aflarea adevărului se loveşte de multe ori de un lung 
şir de bariere artificiale, infinit mai tenace decât straturile 
simplei uitări. Istoria se scrie nu numai cu faptele, dar şi cu 
provocarea omisiunilor. Cei ce au ajuns să-l urască pe Ultimus 
au afirmat, cu ani mai târziu, că agresorii lui Marius n-au fost 
decât ucigaşi plătiţi de chiar Al Optsprezecelea în încercarea 
acestuia de a găsi cu orice preţ un prilej de a-l „salva” pe 
Marius. Mai plauzibil decât un asemenea zvon, însă nu mult 
diferit de el, se mai presupunea că a fost vorba de o conjurație 
îndelung pregătită, conjurație din care ar fi făcut parte şi 
Ultimus, jignit de faptul că a fost de atâtea ori ignorat - sau chiar 
nedreptăţit. Explicaţia ar fi lămurit şi cum de a nimerit înarmat 
la momentul critic Al Optsprezecelea la locul faptei. lar, peste 
ani, omul cel mai interesat să dea o altă culoare întregii 
întâmplări a fost Ultimus, însuşi, când, trecând „cu trup şi suflet” 
de partea lui Sulla, avea toate motivele să susţină că a făcut 
parte dintr-un complot împotriva lui Marius şi să şteargă restul 
întâmplării cu buretele. 


Însă, oricât s-a străduit să facă inexistentă perioada începută 
cu lupta care l-a adus în apropierea lui Marius, nimeni n-a putut 
uita anii cât a stat apoi alături de acesta. După uciderea lui 
Saturninus, a lui Glaucia şi a celorlalţi populari, Marius a plecat 
în orient. La întoarcerea la Roma, prezenţa nu i-a mai fost dorită 
şi el s-a retras din viaţa publică până ce a fost rechemat pentru 
a pune capăt războiului cu aliaţii. Tot acum a dispărut şi Ultimus 
din miezul evenimentelor şi este uşor de bănuit că şi-a petrecut 
această perioadă în apropierea protectorului său. Ambiţia îi 
şoptea că un om ca Marius, căruia i s-au prezis încă alte şi alte 
onoruri şi izbânzi, nu se va mulţumi cu un trai de particular şi că 
până la urmă tot va ieşi din nou din bârlog. Având această 
credinţă, Al Optsprezecelea se amăgea că orice om pe jumătate 
părăsit de contemporani ştie să preţuiască mai mult ca orice 
fidelitatea puţinilor credincioşi ce i-au mai rămas în condiţii de 
restrişte. În spiritul acestei convingeri trebuie judecat 
ataşamentul lui Ultimus din perioada respectivă, când a 
petrecut foarte multe ore în preajma lui Marius, când a ajuns să- 
| cunoască atât de bine şi să se facă atât de apreciat, dar şi 
când spera că investiţia de afectivitate să-i aducă din plin 
dobânda odată ce leul se va reîntoarce printre fiare. Şi este mai 
mult ca sigur că multe convorbiri purtate între cei doi au avut ca 
subiect îndemnuri, la început mai reţinute, apoi, pe măsură ce 
junele îşi pierdea răbdarea, tot mai făţişe, îndemnuri ca Marius 
să revină cât mai repede în for. Ca orice tânăr, şi Ultimus se uita 
cu groază la timpul ce i se părea că trece prea repede fără a 
aduce evenimentele mult aşteptate în viaţa sa. Claeliei îi era tot 
mai greu să-l strunească şi doar visul unei recompense 
imaginate mereu mai fabulos îl făcea pe Ultimus să rămână 
alături de tatăl lui adoptiv, în al cărui viitor credea pe zi ce se 
scurgea mai puţin. Multe nopţi a trebuit Claelia să-l amăgească 
şi preţul eforturilor ei era o nouă şi apoi iarăşi o nouă 
supralicitare a ce va fi „după”. Soţia celui de Al Optsprezecelea 
a dat dovadă de un simţ fin şi în această privinţă: Ultimus făcea 
parte din categoria atât de numeroasă a indivizilor ce nu trăiesc 
decât în viitor, amărându-şi prezentul lor şi al celor din jur. 
Faptul că se afla în preajma lui Marius nu mai reprezenta pentru 
el nimic, eventualitatea unor posibilităţi mai numeroase îl 
tulbura într-aşa o măsură încât pielea îi devenea roşie, ca arsă 
cu fierul, iar mâncărimea îl înnebunea. Dar speranţa şi 


insistenţele Claeliei au învins şi el n-a avut puterea de a-l părăsi 
pe un Marius retras din viaţa publică, dar prezumtiv nou 
conducător. 

Cu atât mai cumplită i-a fost dezamăgirea când revenirea 
mult aşteptată s-a produs şi când timpul continua să alerge fără 
a aduce nici un semn al roadelor îndelungatei aşteptări. E drept, 
în aşa-numitul război al aliaţilor, armata romană a fost condusă 
de cei doi consuli în funcţiune, Sextus lulius Cezar şi Publius 
Rutihius Lupus, dar C. Marius a fost îndată trimis să-l ajute pe 
acesta din urmă, preluând, datorită prestigiului şi experienţei 
sale, funcţii cheie şi în conflictul cu italicii. Ultimus pleacă îndată 
cu tatăl său adoptiv şi, chiar dacă n-a mai fost silit să facă şi 
această campanie în calitate de simplu soldat, Marius nu i-a 
încredinţat nici o comandă serioasă, preferând mereu în locul 
său pe te miri cine dintre numeroşii noi veniţi ce se scurgeau 
fără încetare în tabără. După ce consulul Rutilius îşi pierdu viaţa 
în luptele de pe râul Liris - şi o dată cu el murind şi alţi mulţi 
aristocrați -, Ultimus spera să se ivească un loc liber şi pentru el. 
Conjunctura era deosebit de favorabilă, numirile se făceau 
ierarhic, timpul presa atât de tare încât nu exista nici măcar 
răgazul alegerii unui nou consul alături de Sextus lulius Cezar. 
Şi, totuşi, deşi se afla mereu în imediata apropiere a lui Marius, 
Al Optsprezecelea fu ignorat din nou de la orice comandă. Există 
autori ce pretind că dacă îşi doreşte cineva din tot sufletul un 
anumit lucru, soarta se încăpăţânează să nu i-l mai dea 
niciodată. Ultimus tânjea să devină comandant celebru, avea 
toate condiţiile pentru aceasta, se afla pe câmpul de luptă 
alături de unul dintre cei mai mari şefi militari, era chiar fiul 
adoptiv al aceluia, se bucura de o oarecare experienţă 
dobândită în războaie anterioare, când se acoperise de glorie, 
fusese cu însărcinări importante în provincii, zilnic se iveau 
posturi vacante în urma numeroaselor incidente de pe fronturi... 
Cum de n-a fost totuşi remarcat? Situaţia era cu atât mai 
incredibilă pentru Ultimus, cu cât nu trecea zi să nu apară tot 
felul de indivizi să-l roage ba de una ba de alta, cunoscut fiind 
faptul că se bucura de multă trecere pe lângă şefi. Poate că 
dacă ar fi ştiut (sau, mai bine spus, dacă s-ar fi mulţumit) să-şi 
cultive această putere, cariera i-ar fi fost încununată până la 
urmă şi cu funcţii oficiale demne de ambițiile sale. Aşa, însă, 
pielea i se irita tot mai des, starea îi devenea tot mai sumbră, 


iar decepţia faţă de Marius totală. Se pare că s-a şi certat de 
câteva ori, faţă de martori, cu tatăl său adoptiv şi poate că ar fi 
părăsit tabăra de nu i-ar fi menţinut de la distanţă moralul 
Claelia prin emisari speciali şi dacă nu s-ar fi întâmplat ca Marius 
să-i urmărească pe marsi împreună cu fostul său qguestor, 
Cornelius Sulla. Ultimus trecu sub comanda acestuia, obţinând 
în curând şi câteva însărcinări. Sfârşitul războiului îl găsi pe 
deplin cucerit de personalitatea noului său protector, de care se 
ataşase la fel de necondiţionat pe cum îşi oferise toate serviciile 
cu puţini ani în urmă lui Marius. Aşa se face că atunci când Sulla 
este investit cu comanda primului război mithradatic, Ultimus îl 
urmează cu toată convingerea. 

Numeroşi autori, şi în primul rând Appian şi Plutarch, 
povestind cu lux de amănunte întâmplările, îşi presară 
informaţiile cu foarte multe nume, pomenindu-i atât pe cei ce 
procedaseră după preferinţele lor, cât şi pe cei pe care n-ar fi 
vrut să-i laude cu nici un chip. Analiştii şi scribii şi-au făcut totuşi 
datoria, uneori împotriva plăcerii lor, şi i-au numit pe toţi cei 
amestecați în evenimentele narate. Sau aproape pe toţi. După 
ce tribunul poporului P. Sulpicius Rufus a reuşit să convingă 
fruntaşii Romei să i se transfere comanda lui Marius împotriva 
lui Mithradate, se aminteşte de faptul că Sulla, profund jignit, 
nerecunoscând această hotărâre, se reîntoarce de la Nola, din 
Campania, cu toată armată împotriva Romei, declanşând un nou 
şi poate cel mai crunt război civil. În marşul împotriva capitalei, 
Sulla, se spune în mai toate sursele, a fost părăsit de toți ofițerii 
săi, în afară de un singur questor. Printre atâtea zeci şi zeci de 
nume, doar acest unic om, care s-ar fi opus prin fapta sa tuturor 
celorlalți comandanți, nu şi-a păstrat identitatea în scrieri. De 
ce? Omul fără nume, questorul anonim, a fost Ultimus. 

Aşa că fiul lui Mendax şi-a găsit în noul său protector bărbatul 
potrivit. Nu degeaba a pus Sulla să-i fie scris pe mormânt că 
„Nici un prieten nu l-a întrecut în binefaceri şi nici un duşman în 
fărădelegi.” Un asemenea om îi trebuia celui de Al 
Optsprezecelea. 

Cumplit la mânie, de multe ori crud nejustificat, Sulla era 
mărinimos cu toţi cei ce-i rămâneau fideli. Şi deoarece Ultimus 
n-a trădat nici atunci când toţi ceilalţi ofiţeri şi-au părăsit 
comandantul şi fiindcă va rămâne şi mai târziu alături de el, va 


ajunge în mod logic favoritul celui mai înverşunat duşman al 
tatălui său adoptiv. 

Oricât de convins ar fi fost Ultimus în timp ce executa 
întoarcerea de 180 de grade, oricât de sincer s-ar fi arătat în 
această trecere, în faţă i s-au ridicat probleme destule şi a 
trebuit să dea dovadă de un talent într-adevăr remarcabil 
pentru a le putea înlătura pe toate. Nu era vorba de sentimente 
ci de tactică: pentru cineva gata să-şi renege propriul tată, nu 
reprezintă o greutate prea mare să şi-l repudieze şi pe cel 
adoptiv, măiestria începând abia atunci când reuşeşte să 
şteargă cu desăvârşire toate urmele. lar singurul om ce i-a stat 
efectiv alături, însufleţindu-l, a fost Claelia. 

Sigur, la început Al Optsprezecelea n-a fost silit să-şi facă 
prea multe griji: vremurile erau grele, echilibrul fragil, zarurile 
stăteau încă pe muche şi nimeni n-ar fi putut spune pe ce latură 
vor cădea. Fiecare om trebuia acceptat aşa cum era, oricine 
putea fi folosit, balanţa se înclina cu te miri cine. Ajuns questor 
al lui Sulla, Ultimus îşi plăti numirea cu trădarea întregului său 
trecut. Pe măsură ce armata noului său protector se apropia de 
Roma, îi dispărură şi cele din urmă ezitări. Încetul cu încetul, li 
se alăturară şi alţi oameni, personaje importante, şi, după ce, la 
un moment-dat, Sulla se văzuse abandonat de aproape toată 
lumea - în afară de oaste -, acum cei ce-l înconjurau formau un 
grup mult mai strălucitor decât cel cu care pornise lupta 
împotriva lui Mithradate. Aşa încât, chiar dacă trecerea sa 
însemna trădare, lui Ultimus nu trebuia să-i fie teamă de prea 
multe întrebări: nu era nici pe departe singurul aflat în această 
situaţie. Dar zelul nu-i mai putea fi oprit. Alături de Sulla simţise 
gustul puterii, alături de el spera să parvină şi mai sus (până 
unde n-ar fi putut-o spune nici el), doar atât că nimic nu trebuia 
să transpară din trecut pentru a-i periclita ascensiunea. Se 
poate spune că, din clipa cuceririi Romei de către Sulla, Ultimus 
a devenit demonul rău al noului său protector. Misiunea aceasta 
era mai mult funestă decât dificilă: Sulla, după cum ni-l descriu 
istoricii, a fost şi aşa înclinat spre orice cruzime pentru a-şi 
satisface orgoliul. Insă Al Optsprezecelea l-a instigat până la 
excesele cunoscute, pe care aceiaşi autori le-au pus exclusiv - 
aşa cum era şi firesc - în spinarea făptuitorului lor, a lui Sulla. 
Deocamdată Ultimus nu era interesat decât să-i vadă dispărând 
pe cei ce au fost martorii anilor petrecuţi alături de Marius. 


Drept urmare, vechi prieteni s-au pomenit atacați cu totul 
neaşteptat de cel de la care nădăjduiau să intervină în favoarea 
lor. Bărbatul palid, înalt, cu ochii ce nu te priveau niciodată în 
ochi, ci a căror privire hoinărea întotdeauna pe undeva 
deasupra capului celui aflat în faţa lor, lovea în puţinii apropiaţi 
pe care-i avusese. lar modul cum o făcea întrecea prin 
neruşinare orice exemplu cunoscut. Nici un muşchi nu-i tresărea 
când trimitea la moarte sau când ucidea cu propria-i mâna pe 
cei la care trăsese cu puţine săptămâni în urmă, pe cei ce-i 
oferiseră ospitalitatea lor şi-i ascultaseră nesfârşitele lamentaţii, 
pe cei ce garantaseră într-o ocazie sau alta în favoarea lui, dar 
chiar şi pe rudele, pe femeile sau copiii celor ce văzuseră sau 
putuseră afla în vreun fel despre trecutele legături ale lui 
Ultimus. Nimeni nu fu cruțat şi nimeni nu apucase să schiţeze 
măcar un gest de apărare în faţa unei lovituri venite de unde 
era mai puţin aşteptată. Foarte multe dintre crimele atribuite de 
istorie lui Sulla au fost în realitate roadele eforturilor celui de Al 
Optsprezecelea de a-şi şterge trecutul, unele dintre omorurile 
acestea nici măcar nefiind cunoscute de Sulla, în numele căruia, 
e drept, pretindea Al Optsprezecelea că acţionează. De nici o 
instanţă, de nici o judecată viitoare n-avea de ce se teme 
Ultimus: victimele sale piereau atât de fulgerător încât nu mai 
apucau să-şi dea seama cine şi de ce le-a ucis. 

Întotdeauna ambiția nesatisfăcută tinde să nască monştri. Dar 
cea mai cumplită este puterea ajunsă în stăpânirea unui orgoliu 
rănit prin înfometare. Atunci ea devine o răzbunare fără ţintă. 
Fiul lui Mendax a ajuns un personaj îngrozitor tocmai când se 
părea că îşi atinge ţelurile visate. Pentru a nu se spune că n-a 
făcut decât să-şi omoare duşmanii - pe care până atunci nici nu 
i-a avut -, pentru a nu putea pretinde nimeni că a acţionat dor 
din interes personal, Al Optsprezecelea a pus la cale pieirea 
numeroaselor persoane numai pentru a arăta cât îi este de 
devotat lui Sulla, persoane pe care el nici măcar nu le 
cunoscuse înainte, victimele vinovate doar de a-i fi ieşit lui 
Ultimus în faţă. Adăugând la aceasta gelozia cruntă, dusă până 
la mânie, faţă de oricine părea să-i intre în grațiile lui Sulla, 
numărul victimelor s-a mărit şi mai mult. Însă, în acelaşi timp, și- 
a văzut şi Al Optsprezecelea idealul cu ochii: nu mai era ignorat, 
era urât de toată lumea şi nu puţini erau cei ce-i pregăteau 
moartea. Norocul lui a fost că Sulla a plecat, în sfârşit, împotriva 


lui Mithradate, iar Ultimus, pentru a nu-i lăsa pe alţii să-i ia locul 
alături de comandant, l-a urmat în război. 

Astfel s-a aflat departe de Roma când s-au întors Marius şi 
prietenii săi şi când tot ce a făcut Sulla ai fost declarat ilegal şi 
toţi cei ce au contribuit la realizarea reformelor au fost ucişi sau 
au trebuit să fugă. Acum s-au văzut duşmani ai patriei cei ce-i 
învinuiseră pe alţii pentru aceeaşi culpă cu doar puţine luni 
înainte. Dreptatea şi chiar adevărul primiseră un cu totul alt chip 
şi cei ce le-au căzut primii victime au fost fruntaşii de ieri, dar şi 
oamenii cinstiţi, neobişnuiţi să-şi schimbe atât de rapid 
convingerile. Aşadar, muriră din nou numeroşi oameni de 
seamă, de data aceasta cei ce fuseseră de partea lui Sulla, dar 
şi mulţi inocenți. Capetele unora fuseseră atârnate în for, însă 
măsura nu reuşi să-şi atingă scopul: despre prea mulţi 
incriminati nu se ştia decât că respectaseră legea, aşa că nimeni 
nu intuia ce fel de avertisment era acela ce era pus să-i 
îngrozească. Istoricii dau lungi liste de nume cuprinzându-i pe 
cei ucişi, majoritatea acestor nume apărând pentru prima şi 
ultima oară în enumerări doar pe posturile de victime ale lui 
Marius şi Cinna. 

Tot atunci fuseseră omorâte şi familiile unor fruntaşi urmăriţi. 
Familia lui Ultimus scăpă ca prin minune, fiind salvată de 
verişorul celui de Al Optsprezecelea. Acesta, însărcinându-se să 
isprăvească el însuşi cu Claelia şi cu copiii ei, le dădu foc casei, 
nu însă înainte, de a-şi preveni „victimele” să fugă. Apoi povesti 
peste tot că soţia şi fiul celui de Al Optsprezecelea au murit în 
incendiu. N-a fost singura stratagemă de acest soi: şi alţi 
fruntaşi şi alte familii au fost ajutate să dispară, afirmându-se că 
au fost ucise. Oricum, la întoarcerea din Asia, Ultimus şi-a 
regăsit familia. 


Cu ce s-a ocupat Al Optsprezecelea în războiul lui Sulla cu 
Mithradate nu se mai poate reconstitui. Analiştii au fost furaţi în 
a descrie în primul rând evenimente de la Roma şi au dat mult 
mai puţine amănunte despre campania lui Sulla în Orient decât 
era obişnuit să se noteze atunci când se descria un război ce a 
pricinuit moartea atâtor oameni. În fond, exact când în capitală, 
persoana sa şi a prietenilor săi erau scoase în afara legii, exact 
când toate reformele i-au fost anulate, averile confiscate şi 
poporul îndemnat să-l ucidă - de-l va prinde -, Sulla a adus în 


supunerea Romei (şi a exact aceluiaşi popor instigat împotrivă-i) 
Grecia, Macedonia, lonia, mari regiuni din Asia Mică şi alte ţări 
smulse lui Mithradate. Pentru aceasta omorâse, după cum 
apreciază Appian, o sută şaizeci de mii de inamici şi se întoarse 
cu mari averi şi cu multe corăbii. O asemenea campanie 
strălucită n-a fost decât arareori - poate niciodată - atât de puţin 
comentată în detalii. Dar, din câte s-a amintit, în nici o bătălie, 
în nici un asediu, niciunde nu apare numele lui Ultimus în 
calitate de conducător al vreunei acţiuni militare. De unde este 
de bănuit că Al Optsprezecelea s-a păstrat tot timpul în umbră, 
stând pe lângă Sulla şi supraveghindu-i pe cei ce încercau să-i 
vină comandantului în apropiere. De data asta este foarte 
probabil să-şi fi ales de bună voie rolul, pentru că în mulţimea 
incidentelor câte a cuprins cu siguranţă un război atât de mare, 
în mod sigur s-ar fi ales şi el cu o comandă oarecare. Insă, mai 
nou, Ultimus îşi păzea ambițiile, în special supraveghindu-i pe 
alţii, mai mult chiar decât îngrijindu-se de propria-i ascensiune, 
părând mai interesat ca nu cumva să-i ia cineva locul pe care 
încă nu l-a ocupat, decât să-şi vadă cu obstinaţie de ale sale. De 
aici şi rolul asumat de veşnică „eminenţă cenușie”, ca să folosim 
un termen azi atât de încetățenit. 

Totodată, scribul îşi face şi „mea culpa”: el recunoaşte că nu 
a emis decât speculaţii, acolo unde de fapt era totul descoperit 
pentru timpul campaniei împotriva lui Mithradate, el, scribul, 
necunoscând ce s-a întâmplat cu Al Optsprezecelea. Pată albă a 
memoriei. Or, un scrib îi trebuie să înlocuiască adevărul atestat 
cu cel imaginat, chiar dacă două mii de ani mai târziu, Jorge 
Louis Borges avea să definească atât de potrivit imaginaţia 
drept amestecul inefabil dintre amintire şi uitare. Dar ceea ce 
are dreptul să facă un mare scriitor nu-i este permis unui simplu 
scrib. Vom trece, în grabă, aşadar, peste campania lui Sulla 
împotriva lui Mithradate, aşa cum au făcut şi alţii şi ne vom 
întoarce la Roma cu armata învingătoare. În drum, vom asista la 
victoriile împotriva consulilor veniţi în întâmpinare, la 
împresurarea tânărului Marius la Praeneste şi la bătălia de sub 
zidurile Romei. În legătură cu înfrângerea fiului lui Marius, se 
ştie că Ultimus a insistat pe lângă Sulla să-l lase să conducă 
operaţiunile, dar a fost refuzat. Al Optsprezecelea suferea 
profund că a fost ales Lucretius Ofella să termine cu urmaşul 
celui ce i-a fost şi lui Ultimus tată adoptiv, luându-i-se ocazia de 


a mai dovedi astfel încă o dată că trecerea sa de partea lui Sulla 
este irevocabilă şi totală. 

Şi, în sfârşit, revenirea la Roma. Populaţia era pregătită. 
Profeţii şi semne interpretate cât se poate de nefavorabil făcură 
poporul să nu se aştepte decât la norociri. Naşteri monstruoase, 
şerpi văzuţi zburând prin văzduh, apele izvoarelor prefăcându- 
se în sânge desăvârşiră groaza. Incât, în loc să fi fost un prilej de 
mare fericire şi ocazia unui triumf aşteptat cu urale revenirea 
armatei biruitoare şi a comandantului ei, Roma se simţea de 
parcă ea însăşi ar fi fost înfrântă şi ar fi urmat să primească 
între ziduri oastea de ocupaţie. Cutremure şi incendii din senin 
aveau să însoţească intrarea lui Sulla în oraş. Nu puţini erau cei 
ce susțineau că zeii pedepseau cetatea pentru numeroasele 
greşeli săvârşite în ultimii ani. O ploaie de cenuşă căzu peste 
Palatin chiar în zorii zilei în care Roma i se predă lui Sulla. lar 
imediat în urma comandantului, înaintea atâtor personaje 
celebre, acoperite cu glorie în războaie, venea Ultimus, privind 
pe deasupra concetăţenilor săi cu disprețul pe care l-ar fi arătat 
unui popor de barbari reduşi la sclavie. El părea că nu se 
întoarce printre ai lui, el parcă ar fi cutreierat un teritoriu al unor 
vechi duşmani în sfârşit nimiciţi. 

Când şi-a afişat Sulla primele liste de prescripţii, Ultimus a 
declarat că singurul lucru pe care-l regretă este că Marius a 
murit înainte de a-l fi putut ucide el însuşi. Deşi toată lumea se 
ferea să pună întrebări, cineva nu s-a putut totuşi abţine şi s-a 
interesat ce i-a făcut personal lui Ultimus cel ce a fost de şapte 
ori consul, iar fiului lui Mendax protector şi binefăcător. La care, 
fără să clipească, Al Optsprezecelea ar fi răspuns că numai 
Marius ar fi fost vinovat că până la patruzeci de ani, Ultimus n-a 
ajuns ceea ce ar fi trebuit să ajungă, că Marius i-a frânt cariera 
şi i-a zădărnicit viaţa. lar pe cel ce va mai pune asemenea 
întrebări, a spus Al Optsprezecelea, îl va omori cu propria-i 
mână. Şi, ca să nu se creadă că a glumit, cel ce a fost atât de 
imprudent şi l-a provocat la această destăinuire publică s-a 
văzut şi el trecut pe una dintre listele de prescripţii ale lui Sulla, 
deşi a luptat sub acesta împotriva lui Mithradate şi s-a distins în 
războiul împotriva consulului Norbanus pe muntele Tifata. Insă 
Al Optsprezecelea reuşea uşor să obţină asemenea „mici 
favoruri” de la marele său prieten, încât rămâne o enigmă câţi 
oameni au fost proscrişi din iniţiativa directă a lui Sulla şi câţi au 


fost trecuţi pe listă doar la insistenţele favoriţilor săi, printre 
care Ultimus a jucat un rol atât de important. 

Se pare că Al Optsprezecelea s-a întors la Roma grav bolnav 
de nervi. Toate refulările sale, toate visele nerealizate s-au 
organizat în manii bine orientate. Ultimus dorea cu tot 
dinadinsul să-şi elimine trecutul, dar încerca totodată cu 
disperare să nu piardă şi favorurile lui Sulla, motiv pentru care 
oricine i se părea un posibil rival şi un prezumtiv delator ai anilor 
săi petrecuţi pe lângă Marius. Atât de mult încerca să-l 
cucerească pe Sulla numai pentru el, încât se machia cu grijă 
pentru a-i semăna şi fizic. Despre Sulla cineva a spus că este 
„Sicamin presărat cu făină”. Lui Ultimus nu-i era greu să-i 
copieze chipul: amândoi erau blonzi, amândoi aveau ochii 
albaştri, iar petele albe de pe faţă, Al Optsprezecelea şi le 
realiza folosind multă pudră. Doar că atunci când simţea iarăşi şi 
iarăşi că alţii obțineau cu uşurinţă de la viaţă favoruri ce lui îi 
rămâneau interzise, obrajii i se colorau în anumite porţiuni cu un 
roşu aprins şi, nereuşind să se abţină să se scarpine, în curând 
faţa i se metamorfoza cumplit datorită rănilor în carne vie, 
oferite privitorilor uimiţi că, doar cu puţine minute în urmă, omul 
din faţa lor nu prezentase încă nici o afecţiune. Se întâmpla 
uneori că transformarea să aibă loc atât de rapid încât pudra 
nici n-avea timp să cadă. S-a ajuns ca, încetul cu încetul, nu 
numai Ultimus să nu se uite spre cel cu care vorbea, dar nici 
respectivul să nu mai rabde să-l privească în faţă pe cumplitul 
personaj. 

Prima victimă a celui de Al Optsprezecelea la revenirea în 
Roma a fost propriul său verişor, omul cu care a copilărit şi care 
nu de mult i-a salvat familia. Dar chiar relaţiile intime ce i-au 
legat cândva deveniseră un balast prea împovărător pentru 
suspiciunile lui Ultimus. Pe de altă parte, respectivul verişor a 
devenit ofiţer al lui Marius şi, fără a fi ajuns vreodată la trecerea 
specială de care se bucurase Ultimus pe lângă fostul consul, i-a 
rămas fidel până la capăt. Apoi, nu trebuie uitat că tatăl 
personajului, fratele lui Mendax şi unchiul lui Ultimus, a fost una 
dintre cele dintâi victime ale lui Sulla, încă de pe vremea când 
Sulla însuşi nu reprezenta mare lucru. Incidentul se petrecuse cu 
mulţi ani în urmă şi între timp avuseseră loc atâtea crime încât 
prea puţini îşi mai aduceau aminte de el. Dar Al Optsprezecelea 
reactualiză fapta în lumina pe care o dorea el, voind mereu să-i 


arate protectorului său că, în fidelitatea-i fără de margini, nu 
este dispus să-şi cruţe nici măcar rudele cele mai apropiate. E 
adevărat că le-a explicat unor cunoscuţi încă neobişnuiţi cu furia 
ucigaşă cu care revenise în Capitală că a fost informat că 
verişorul i-a incendiat casa, fără a-i fi precizat cineva că tot 
atunci i-ar fi salvat şi familia. Însă modul cum nu ezita să se 
laude şi pe mai departe şi cu această crimă dovedeşte că n-a 
fost vorba despre nici o neînțelegere şi că a premeditat 
mârşăvia. 


Încă înainte de a fi intrat Sulla în Roma şi de a fi apucat să-şi 
afişeze listele de  proscrişi, s-a întâmplat un eveniment 
caracteristic pentru starea de spirit a lui Ultimus. Într-una dintre 
bătăliile premergătoare cuceririi oraşului, sosise vestea că Sulla 
şi-ar fi găsit moartea în luptă. Zvonul a provocat reacţii diferite 
nu numai între aparţinătorii taberelor opuse, dar şi între cei ce 
se aflau de aceeaşi parte a baricadelor. Au fost oameni ce şi-au 
pierdut capul şi s-au grăbit să treacă pe cât au putut mai repede 
în grupul duşmanilor de până atunci; alţii nutreau speranţa să-i 
ia locul comandantului şi să culeagă ei roadele victoriilor din 
Asia, precum şi poziţiile privilegiate din Roma. Spre norocul 
majorităţii, ştirea fu repede infirmată şi prea puţini au apucat să 
ia o hotărâre compromiţătoare. Dar cum a reacţionat Al 
Optsprezecelea? S-a nimerit ca el, cel ce nu-l scăpa nici o clipă 
din ochi pe idolul său, să fi primit o însărcinare minoră tocmai 
din partea lui Sulla şi să nu i se fi aflat alături în momentul 
respectiv. Prima impresie produsă de Ultimus asupra celor ce l- 
au văzut când primise vestea a fost că a înnebunit. Într-o 
alocuţiune istorică, el se luă la harţă cu zeii vinovaţi de a-l fi ucis 
pe singurul om care putea să-l ajute să ajungă acolo unde ar fi 
vrut. Noroc că discursul era atât de nestăvilit şi de neruşinat 
încât nu a reieşit pentru martori la ce se referea vehementul 
vorbitor. 

Apoi s-a intitulat „unicul urmaş al lui Sulla” şi a început să 
împartă comenzi în stânga şi în dreapta „în numele marelui 
dispărut”. Sulla a părăsit această lume, a hotărât Ultimus, dar 
spiritul i-a rămas pe pământ, Al Optsprezecelea fiind dispus să-i 
ofere propriul trup pentru a porunci din el mai departe 
oamenilor. Era o gogoriţă năstruşnică, însă ea a prins şi câteva 
ceasuri cei de faţă au acceptat să primească porunci de la cel ce 


pretindea că nu reprezintă decât corpul lui Sulla. Apoi, când 

zvonul morţii comandantului se spulberă, când Ultimus îşi reluă 

rolul de dinainte, cineva i-a adus şefului la cunoştinţă această 

întâmplare. Se spune că Sulla ar fi râs cu poftă de cele auzite, 

dar că ar fi fost şi măgulit de o asemenea dovadă de ataşament. 
Ultimus putea să-i ceară orice. 


Şi Ultimus îi ceru destule. Pământurile şi averile cumpărate la 
preţ de nimic din pământurile şi averile proscrişilor nu-l 
interesau câtuşi de puţin. Claelia era cea ce se ocupa de 
asemenea fleacuri. Pe el nu-l interesau bunurile duşmanilor sau 
ale rivalilor: pe el îl interesa sângele lor. 

Printre numeroasele victime ale lui Sulla este des citat şi 
Quintus Lucretius Ofella, adică acelaşi bărbat ce a condus 
asediul împotriva fiului lui Marius la Praeneste. Analiştii afirmă 
că Ofella fusese ucis pentru că dorise din tot sufletul să devină 
consul, iar Sulla numise deja pe alţi doi favoriţi în funcţiile 
acelea. Incercând să treacă peste vrerea conducătorului absolut 
şi cerând ajutorul poporului pentru a-şi vedea visul cu ochii, 
Ofella ar fi fost ucis din ordinul lui Sulla. Însă ne amintim că între 
Ofella şi Ultimus existase o rivalitate mai veche, Al 
Optsprezecelea fiind profund jignit că nu i s-a încredinţat lui 
zdrobirea tânărului Marius, mai ales că până atunci Ofella nu s-a 
distins prin nimic deosebit. Aşa că, profitând de faptul că şi 
concurentul lui era bolnav de ambiţii, Ultimus a fost cel ce l-a 
sfătuit intenţionat să facă paşii pentru obţinerea cu forţa a 
funcţiei de consul. Şi, în timp ce-l sfătuia astfel, îi exagera toate 
acţiunile în faţa lui Sulla, acceptând până la urmă „cu părere de 
rău” să ducă personal la îndeplinire omorârea lui Ofella. 

Se pare că Ultimus a suportat foarte greu şi respectul pe care 
dictatorul i l-a arătat tânărului Pompei şi că socotea o înfrângere 
personală faptul că n-a reuşit, în ciuda unor eforturi susţinute, 
să-l piardă şi pe acest prezumtiv rival. 

In perioada aceea, rolul celui de Al Optsprezecelea era de 
acum pecetluit: era clar şi pentru el şi pentru alţii că nu titlurile 
mai contau la Roma, ci puterea propriu-zisă. Şi, deşi orgoliul i-ar 
fi cerut să se împopoţoneze şi cu însemnele unor demnități 
tradiţionale, deoarece nu a avut niciodată acces la ele, s-a 
mulţumit totuşi să rămână omul cel mai de încredere al celui 
mai puternic bărbat al Republicii. Aşa încât dacă discreţia sa a 


fost întâmplătoare - sau mai bine spus, izvorâtă din neputinţă -, 
influenţa îi era cu atât mai deplină. Practic, după ce Sulla şi-a 
arogat titlul de „dictator”, toţi ceilalţi funcţionari, de la cei mai 
importanţi magistrați tradiţionali până la simplii slujbaşi, nu erau 
decât nişte simpli executori ai aceleiaşi voințe, neinteresaţi 
decât să se căpătuiască atât timp cât aveau prilejul s-o facă şi 
să nu-l supere cu nimic pe singurul om în numele căruia 
săvârşeau tot ceea ce înfăptuiau. 

In contextul de atunci, nu trebuie să mire pe nimeni 
proliferarea  adoratorilor şi gesturile, penibile în care se 
întreceau. Dar şi în privinţa această, Ultimus s-a străduit să fie 
pe primul loc, statuia ecvestră aurită a lui Sulla, instalată în for, 
fiind una dintre iniţiativele sale. 

„Omul cu rănile de pe faţă” - cum era numit mai nou Ultimus, 
în lipsa unei alte porecle, provenind de la o anumită faptă de 
glorie a personajului, faptă ce, în fond, lipsea cu desăvârşire - 
devenise un fel de secretar particular al dictatorului, singurul 
om prin care se mai putea ajunge la Sulla şi totodată spiritul lui 
rău. (Toate se moştenesc: unii descendenţi preiau mai ales cele 
rele, alţii cele bune şi filiaţia pare întreruptă. Cu cine seamănă 
acest bărbat, ne întrebăm de atâtea ori, uitându-i pe anumiţi 
strămoşi,  înghiţiţi de uitare. Cu al câtelea semăna Al 
Optsprezecelea?) Una dintre funcţiile preluate şi făcându-i o 
deosebită plăcere şi lui şi dictatorului a fost aceea de a-l ajuta 
pe Sulla la redactarea memoriilor. Nu trebuie uitat că Ultimus 
avusese parte de o educaţie îngrijită şi că dragostea de cuvântul 
scris îi era în sânge. In istorie sunt citați diferiţi compilatori ai 
acestei opere, însă cel dintâi dintre ei a fost indiscutabil Al 
Optsprezecelea. Tocmai într-o asemenea lucrare, concepută 
pentru nemurire, avea posibilitatea de a strecura din când în 
când şi rolul său în înfăptuirea planurilor lui Sulla şi putea să 
realizeze în imaginaţie ceea ce i-a fost pentru totdeauna refuzat 
în realitate. De aceea deconspirarea de către scrib a 
adevăratului nume al personajului ar produce alte confuzii: prea 
puţin din ceea ce îi atribuie istoria a fost cu adevărat opera lui şi 
la fel de puţin din ceea ce a înfăptuit în realitate fie prin faptă, 
fie prin influenţă a răzbătut din paginile jurnalului. E adevărat 
totuşi şi faptul că orgoliul nu i-a permis de fiecare dată să treacă 
sub tăcere rolul său nefast şi câteodată mai răzbate câte un act 
catalogabil ca infam. Insă chipul autentic al lui Ultimus se 


ascunde sub însemnările lui Sulla, la fel cum a încercat Al 
Optsprezecelea să-şi ascundă rănile de pe faţă sub straturi 
groase de pudră. 


Retragerea lui Sulla în plină putere de la dictatură a fost cea 
mai grea lovitură a vieţii lui Ultimus. Chiar dacă puterea idolului 
său n-a scăzut prea mult, el nu şi-o mai exercita decât rapsodic, 
în funcţie de starea sufletească. Toate intrigile ţesute în 
continuare de Al Optsprezecelea se materializau acum mult mai 
greu şi îi trebuia un efort dublu pentru a le transpune în viaţă. 
Poporul şi conducătorii săi ştiau că Sulla şi-a păstrat neştirbită 
forţa şi că este în stare să facă oricând din nou uz de ea, aşa că 
nimeni nu îndrăznea să i se opună, chiar şi atunci când crudul 
personaj părea să se fi potolit. Dar între a nu fi deranjat şi a fi 
temut oră de oră este o mare deosebire. Ultimus vedea că toate 
stratagemele cu care încercase să-i intre sub piele lui Sulla se 
întorceau împotriva sa. Până şi apetitul ce i l-a deschis pentru 
cultură devenise un viciu total nesperat în ochii celui de Al 
Optsprezecelea. Când l-a sfătuit pe cel ce a incendiat atâtea 
opere de artă la Athena - printre care şi Hoploteea -, pe cel ce n- 
a ezitat să folosească pentru atelajele de război câmpurile 
sfinte, Academia şi Liceul, să cumpere biblioteca lui Apelion din 
Tios sau când i-a sugerat să-şi adune el însuşi una dintre cele 
mai mari colecţii de manuscrise şi sculpturi ale timpului - 
indiferent, desigur, prin ce mijloace ar fi făcut-o -, Ultimus nu 
bănuia că arta îl va face pe protectorul său să-şi piardă atâta 
vreme în discuţii peripatetice şi în contemplaţii estetice, în 
dauna acţiunilor directe şi atât de eficiente. În curând Sulla a 
ajuns să prefere să consulte manuscrisele lui Aristotel - 
cumpărate de la Neleu, fiul lui Skepsis - decât să discute un plan 
de răzbunare migălit în detalii de favoritul său. 

Memoriile au fost poate singura consolare pentru Al 
Optsprezecelea şi modul cum s-a folosit de redactarea lor s-a 
dovedit singura reuşită certă din viaţă lui. Să nu uităm că 
aceleaşi „Memorii” au stat la baza informaţiilor multor analişti, 
iar dacă chipul dictatorului ne-a rămas în mare parte în 
conformitate cu ele, însuşi Plutarh, de pildă, folosindu-le din plin, 
scribul l-ar nedreptăţi pe fiul lui Mendax luându-i şi această 
izbândă şi făcând din eroul din carte un personaj pe care prea 


puţini iniţiaţi îl vor putea suprapune adevăratului bărbat ce a 
fost Al Optsprezecelea dintre Cei O Sută. 


După moartea lui Sulla, survenită după o foarte scurtă 
îmbolnăvire!, Ultimus a încercat o lovitură de stat sub acelaşi 
pretext folosit şi cu puţini ani în urmă, cum că dictatorul ar trăi 
pe mai departe în trupul secretarului său. Însă funeraliile având 
loc sub ochii mulţimii, nimeni n-a mai fost dispus să accepte o 
asemenea gogoriţă. In curând se dovedi periculos pentru Al 
Optsprezecelea să rămână pe mai departe la Roma. Imediat 
după moartea lui Sulla i se oferise o misiune măruntă în Africa, 
dar el consideră aceasta o jignire. Mai târziu ar fi acceptat cu 
recunoştinţă o asemenea şansă salvatoare însă nu i s-ar mai fi 
oferit nimic. Plecă în calitate de simplu particular la Brundisium, 
cu gândul de a se îndrepta spre Grecia. Aici l-a ajuns din urmă 
vestea că la Roma s-ar fi ridicat acuzaţii grave împotriva lui şi că 
risca, oriunde s-ar găsi, să fie arestat, judecat şi condamnat la 
moarte. Fiindu-i teamă să plece mai departe într-una din 
provincii, Ultimus, făcând un larg ocol pe mare - s-a îndreptat la 
început spre Nabathea, apoi, se pare, la sfatul cuiva din 
imediata apropiere a regelui Arethas Philhellenes şi cu ajutorul 
piraţilor, cumpăraţi cu însemnate sume de bani -, a ajuns în 
Hispania unde Quintus Sertorius organizase un stat după model 
roman, dar opus Romei. 


Este greu de bănuit, după atâţia ani, cu ce planuri a plecat 
Ultimus în Hispania, ştiut fiind că Sertorius era unul dintre cei 
mai înverşunaţi duşmani ai lui Sulla şi că alături de el se 
refugiaseră numeroşi populari persecutați de cumplitul dictator. 
De aceea apariţia celui de Al Optsprezecelea este una dintre 
acele ciudăţenii ale istoriei pe care dacă nu s-ar fi întâmplat le- 
am fi socotit drept imposibile. O vreme s-a comentat gestul lui 


1 La un moment dat, a circulat un zvon conform căruia Ultimus şi ar fi otrăvit 
protectorul, devenit prea apatic pentru gustul lui, în speranţa nebunească de 
a-i lua locul, folosindu-i postum numele. Dar vorbele s-au stins la fel de 
repede pe cum s-au născut: o dată cu moartea lui Sulla, toată lumea răsuflă 
uşurată şi preferă să-l uite pe cumplitul personaj cu răni în obraji. 

2 Ceva asemănător s-ar fi întâmplat şi în timpul celui de al doilea război 
mondial, însă este hazardat de făcut o comparaţie între adjunctul sosit în 
Spania şi cel aterizat cu două mii de ani mai târziu în Anglia, pentru simplul 
motiv că asemenea acte ies din sfera analogiilor. 


Ultimus ca fiind o ultimă încercare de a-şi schimba culoarea: el 
cel ce s-a dezis de propriul tată, cel ce l-a trădat apoi pe 
părintele său adoptiv, de ce să nu fi întinat şi memoria omului în 
umbra căruia trăise şi omorâse atâţia ani? Dar cei ce comentau 
astfel plecarea lui Ultimus la Quintus Sertorius n-au cunoscut 
personajul. Al Optsprezecelea nu s-a îndreptat spre Iberia pentru 
a se dezice de Sulla, ci tocmai pentru a cuceri şi această 
provincie în numele fostului dictator. Că această enormitate s-a 
născut pe parcurs în capul său sau că a pornit de la început cu 
asemenea planuri nu mai are nici o importanţă. Fapt este că 
Sertorius organizase şi printre lusitani un senat după model 
roman şi că înaintea acestei adunări Ultimus s-a găsit faţă în 
faţă cu numeroşi oameni cărora le făcuse mari necazuri la 
Roma. In loc să se disculpe, a încercat prin două discursuri, în 
parte păstrate, să convingă foştii adversari ai lui Sulla să lupte în 
continuare în spiritul ideilor şi spre slava dictatorului mort. 
Sertorius, care s-a ridicat atât împotriva exceselor lui Cinna şi 
Marius, cât şi împotriva terorii declanşate de Sulla, a încercat să 
domolească indignarea celor din jur, cerând ca activitatea lui 
Ultimus să fie judecată imparţial, mai ales că individul a venit de 
bună voie în faţa acelui senat, probând deci încrederea în el. 
Dar Al Optsprezecelea, trăindu-şi mai departe himerele, ceru şi 
în cel de al doilea discurs ca Sertorius să fie îndepărtat şi în locul 
lui să preia comanda provinciei răsculate cel ce se pricepe cel 
mai bine să tălmăcească în viaţă intenţiile spiritului lui Sulla, 
adică să i se încredinţeze conducerea lui Ultimus însuşi. 

Azi s-ar putea crede că Al Optsprezecelea a înnebunit 
mergând direct în vizuina duşmanilor şi cerându-le să i se 
supună, dar aşa cum am mai spus asemenea exemple s-au mai 
întâlnit în istorie şi câteodată improbabilul s-a desăvârşit cu 
biruinţa celui ce a cutezat un asemenea act. N-a fost şi cazul lui 
Ultimus. Condamnat la moarte la Roma, el a fost osândit şi în 
Hispania!. Se povesteşte că până în ultimele-i clipe se purtase 
ţanţoş, fiind încredinţat că ar conţine lui Sulla şi că, drept 
urmare, nu i se poate întâmpla nimic rău. Şi nu este superbă o 


1 în literatură s-a consemnat legenda cum că Ultimus n-a apucat să mai fie 
osândit pentru că, văzând că nu are nici un succes în faţa celor pe carea 
încercat să-i convingă să treacă sub comanda sa, s-ar fi umflat de răni atât 
de îngrozitoare încât n-ar mai fi rezistat şi s-ar fi scărpinat până ce s-ar fi 
sinucis. 


asemenea dovadă de fidelitate, chiar dacă ea vine de la cineva 
care a trădat de două ori? 

In plus doar atât: Claelia, înțelegând că pentru soţul ei totul 
este pierdut, nici n-a încercat să-l împiedice să plece în Iberia. 
Singură o asemenea aventură mai conţinea şi un infim procent 
de speranţă. lar eşecul probabil, intui ea, i-ar fi permis să se 
sfârşească în mijlocul viselor, în loc să-l azvârle brutal într-un 
rest de viaţă mizerabilă. Lăsându-l să se jertfească, în felul ei, 
Claelia l-a lăsat să se realizeze. Şi nu este şi acesta un semn de 
supremă fidelitate pentru singura fiinţă ce l-a iubit cu adevărat? 


ANEXĂ 


ULTIMUL GENERAL AL IMPARATULUI 
O istorie ciudată s-a repetat cel puţin în două locuri şi timpuri 
diferite. Dar poate că doar cunoştinţele noastre se rezumă la o 
singură reluare. Mai mult ca sigur că ignoranţa scribului este de 
vină... 


Un oarecare Victor Timar fusese judecat în iarna lui 1813 şi 
condamnat la moarte. Insă cererea de grațiere adresată 
împăratului îi fusese aprobată, astfel că-i comutaseră pedeapsa 
la închisoare pe viaţă pentru că şi-a ucis nevasta, amantul 
acesteia şi cumnata. 

Victor Timar, fiu de căruţaş din Strasbourg, ajunsese subofițer 
de cavalerie şi participase la marile campanii ale lui Napoleon. 
Întorcându-se acasă de Crăciunul lui 1812, îşi găsise nevasta 
într-o situaţie fără echivoc cu un negustor de mărunţişuri, cu 
care erau vecini. Cumnata şi-a ucis-o mai mult în treacăt, dar 
fără părere de rău, pentru că ea era aceea căreia îi era hărăzit 
individul drept soţ şi dacă n-a ştiut să şi-l ţină în frâu şi mai ales 
dacă n-a fost în stare să şi-l păzească faţă de propria ei soră, 
însemna că nu s-a pierdut o valoare deosebită odată cu 
moartea-i prematură. 

În adâncul sufletului său şi cu toată tristeţea firească pe care 
o afişa, Victor Timar era mulţumit de soartă: el a ajuns prin 
propriile merite subofițer, trăia, în timp ce ticăloşii erau de mult 
mâncaţi de viermi. lar în ceea ce priveşte pedeapsa pe care o 
avea de ispăşit, soldatul din el n-avea nimic de comentat, era un 
ordin pe care trebuia să-l execute şi pe care şi-l agonisise odată 
cu omorurile săvârşite. Nu-şi primise decât pedeapsa firească 
pentru delictul comis sau pentru toana pe care şi-o satisfăcuse, 
aşa cum îi plăcea lui să se laude. 

Se afla de aproape douăzeci de ani în închisoare, dar pe 
măsură ce trecea timpul, poate şi fiindcă spiritul său cazon se 
tocea odată cu scurgerea anilor, destinul ce-i fusese hărăzit nu i 
se mai părea la fel de drept ca la început. După ce ajunse la 
această concluzie şi după ce raţionă mai departe, constată că, 
de fapt, şi alţii trebuie să gândească la fel în cazul lui, iar dacă 
n-o fac, fie că le este frică, fie că nu sunt în cunoştinţă de cauză. 


Şi, în primul rând, era încredinţat Victor Timar, cel ce ar gândi în 
felul acesta, dacă ar fi pus în legătură cu sentinţa nedreaptă pe 
care o ispăşea el de atâta vreme, cel ce s-ar revolta cel mai 
mult auzind amănunte despre cazul său n-ar putea fi altcineva 
decât bunul împărat Napoleon întâi Bonaparte. Că doar nu 
întâmplător l-a scăpat însuşi împăratul de la ghilotină... Aşa că, 
după aproape douăzeci de ani de detenţie, fostul subofițer de 
cavalerie ceru toc şi călimară şi aşternu pe mai multe coli de 
hârtie - pe care le liniase în prealabil, pentru a nu pierde rândul - 
o relatare lungă, detaliată şi precisă a situaţiei sale. Desigur, 
campaniile slujite sub comanda generalului Murat nu fură nici 
ele uitate. 

Când i s-a spus că Napoleon | Bonaparte nu mai este, că s-a 
terminat cu el, că nu mai există urmă de împărat, Victor Timar 
clipi şiret şi insistă să-i fie expediat raportul. 

Apoi se puse pe aşteptat. Inițial păstră convingerea că 
imediat ce împăratul va da peste documentul său, va porunci ca 
subofiţerul să fie eliberat, vinovaţii să fie închişi în locul său şi - 
cine ştie? - poate îl va ridica în grad şi-l va face ofiţer. Se 
aştepta ca situaţia să se schimbe în aproximativ o lună de la 
expedierea misivei. După trei luni îşi spuse că împăratul are mii 
şi mii de rapoarte asemănătoare de rezolvat şi că nu avea cum 
să-i fi venit lui rândul într-un răstimp atât de scurt. După alte 
trei luni îşi închipui că Bonaparte a fost într-o nouă campanie 
glorioasă şi că din zi în zi va sosi şi răspunsul. După un an nu 
mai găsi nici o explicaţie şi rugă să fie informat în legătură cu 
demersul înaintat. | s-a explicat din nou că Napoleon Bonaparte 
a murit, că nu mai avea cum să-i răspundă, că acum sunt cu 
totul alţi domni cărora ar trebui să li se adreseze. 

Victor Timar mai gândi o vreme şi concluzionă că împăratul 
vrea să-i pună loialitatea la încercare. După un timp, însă, o idee 
se insinuă tot mai viguros în mintea sa: dacă o şleahtă de 
ticăloşi l-a îndepărtat într-adevăr pe Napoleon? Dacă acesta se 
află acum undeva prizonier şi el? 

începu să se intereseze printre ceilalţi deţinuţi, printre cei mai 
proaspeţi colegi de închisoare. Dar răspunsurile nu-l mulţumeau. 
Conspirația împotriva corsicanului era mult mai întinsă decât îşi 
imaginase el la început. Până şi în penitenciar au împânzit locul 
cu provocatori meniţi să împrăştie zvonul că împăratul a murit. 


Aşa că acum nu mai era vorba numai despre propriul său 
destin, odată ajuns atât de departe cu raţionamentele, Victor 
Timar luă pe umerii săi schimbarea vieţii nefericitului şi bunului 
Napoleon | Bonaparte, repunerea-i în drepturile-i imperiale şi 
bunăstarea întregii omeniri. 

Işi împărtăşi cu grijă planul câtorva apropiaţi. Nu avea 
încredere în ceilalţi deţinuţi. Nimeni nu-l luă peste picior, nimeni 
nu-şi îngădui nici o obiecţie, cu excepţia unuia care sesiză că 
împăratul ar trebui să fie un moşneag, dacă ar mai trăi cu 
adevărat. (Peste câteva zile, acest nefericit muri înjunghiat într- 
o latrină. Asasinul nu s-a găsit niciodată.) 

Primii cu care intră Victor Timar în încurcături fură funcţionarii 
penitenciarului care, mereu agasaţi cu cererea fantezistă de 
grațiere, sfârşiră prin a-l trimite la un medic şi de acolo la 
ospiciu. Însă întâmplarea dori ca numitul Victor Timar să nu 
ajungă la ospiciu. Pe când se afla la infirmeria închisorii, 
putându-se mişca aproape nestingherit într-un spaţiu destul de 
larg, dar fiind totodată convins că a picat în mijlocul unei uriaşe 
conspirații împotriva majestăţii sale imperiale, Victor Timar 
hotări să evadeze. Printre atâţia duşmani găsi şi câţiva prieteni: 
un tânăr uriaş ce urma să-i ţină tovărăşie la balamuc fiindcă 
refuza să vorbească şi să mănânce şi care - culmea! - părea să 
aibă încredere numai şi numai în Victor Timar; un deţinut bătrân 
şi sfrijit, sâcâit şi bătut de toată lumea, care, alipindu-se de 
oricine şi de orice, spera să-şi uşureze zilele în mijlocul celorlalţi 
puşcăriaşi, faţă de care era lipsit de apărare şi, în sfârşit, un alt 
vieţaş care, din cine ştie ce motive, îl confunda pe corsican cu 
Sfântul Sebastian, motiv suficient pentru a-l face dispus să 
îndeplinească orice îi cerea Victor Timar. 

In noaptea hotărâtă pentru fugă, Toni, tânărul care n-avea 
încredere în fostul subofițer de cavalerie, dobori cu uşurinţă cele 
câteva străji şi le făcu loc complicilor spre poarta închisorii. 
Nimerind decât în treacăt una dintre santinele, se întâmplă ca 
aceasta, revenindu-şi din buimăceală, să se pomenească faţă în 
faţă cu sfrijitul de care-şi bătea joc tot penitenciarul. 

— Nu cumva tu... nu cumva tu, scârnăvie, m-ai lovit?! mai 
apucă să exclame. Micuţul, socotindu-se de acum scăpat şi 
poate că aceste vorbe cu care se obişnuise în atâţia ani îl loviră 
acum pentru prima oară -, se repezi la arma căzută pe jos, 


împlântă baioneta în santinela încă zăpăcită şi, pentru a fi sigur 
de izbândă, slobozi în ea şi cele două cartuşe din magazia puștii. 

Zgomotul trezi închisoarea. Celor patru fugari li se mai 
alăturară şi ceilalţi din infirmerie, iar cu armele capturate îi 
eliberară şi pe cei din celule. În doar câteva minute, evadarea 
izolată ne transformă într-o răscoală a întregii închisori. 
Administraţia fusese confruntată nu o dată cu bonapartişti, 
spiritul corsicanului nu murise încă, dimpotrivă, dar de aici şi 
până la o întâmplare demenţială ca şi cea de faţă... Nici măcar 
politicienii cei mai abili n-au făcut mai târziu caz de incidentul 
provocat de Victor Timar. 

Directorul închisorii, rezistând cu câţiva gardieni într-o aripă a 
clădirii administrative, ieşi până la urmă la un geam şi preveni 
răzvrătiţii că îi aşteaptă plutonul de execuţie în caz că nu se 
predau imediat. (Fuseseră ucişi mai mulţi gardieni.) 

Cocoţat pe umerii lui Toni, Victor Timar îl preveni la rândul 
său pe director: 

— Dacă vrei să scapi cu viaţa, spune-ne imediat ce-aţi făcut 
cu viteazul nostru împărat Napoleon | Bonaparte! Spune-ne 
unde se află şi, cum putem ajunge mai repede la el! Eu sunt 
trimisul, eu trebuie să-l găsesc! 

— Vă luaţi după un nebun? Nu vă daţi seama că vă luaţi cu 
toţii după un nebun? încercă directorul imprudent să readucă 
oamenii la realitate. Asta îl costă viaţa. 

După ce toată închisoarea a fost ocupată de răsculați şi 
pentru că, după primul elan, oamenii avură câteva clipe de 
îndoială, fiecare întrebându-se pe unde să plece pentru a 
dispare cât mai repede, ce să facă acum cu o libertate obţinută 
atât de neaşteptat şi de riscant, Victor Timar găsi necesar să 
ţină o scurtă alocuţiune cu scopul de a pune lucrurile la punct. 
Se căţără, aşadar, din nou pe umerii lui Toni şi, cu o voce pe 
care abia şi-o mai recunoştea, le arătă tuturor ferm şi răspicat 
că libertatea cucerită se datorează numai şi numai celui mai 
mare împărat al tuturor timpurilor, majestăţii sale Napoleon întâi 
Bonaparte şi că datoria lor este să lupte pentru eliberarea 
suveranului şi repunerea lui în drepturi. 

Dar dacă, îl străfulgeră pe testul subofițer, dar dacă împăratul 
a păţit-o tocmai fiindcă n-a fost de acord cu pedeapsa propusă 
de judecători pentru bravul său cavalerist? Dar dacă acesta a 


fost motivul îndepărtării sale? Nu-i atunci de datoria lui Timar să 
facă totul pentru a-l elibera? 

Şi, într-adevăr, în 1833 armata lui Victor Timar se pregăti să 
ocupe oraşul, provincia, ţara, chiar şi Europa toată la nevoie, 
pentru a-l elibera pe împăratul mort de atâta vreme. 

La început s-au găsit şi dintre aceia care au cerut să meargă 
acasă, motivând că au copii, neveste, părinţi pe care nu i-au mai 
văzut de ani de zile şi de grija cărora trebuiau acum să se 
ocupe. Dar aceasta însemna nici mai mult nici mai puţin decât 
dezertare şi vinovaţii erau împuşcaţi pe loc. 

Oastea lui Timar porni la acţiune. După ce cuceri oraşul şi 
scotoci peste tot fără a da de împărat îşi lărgi rândurile cu noi şi 
noi efective. Statul major era format din nucleul celor patru, 
adică a celor ce au încercat să fugă împreună din infirmeria 
închisorii. Trupele de elită erau constituite din foştii deţinuţi ai 
aceleiaşi închisori. 

Garnizoanele se supuneau una după alta unor „trupe” care de 
fapt nu cereau nimănui nimic. Jafurile pricinuite de oamenii lui 
Timar erau neînsemnate în comparaţie cu neajunsurile care ar fi 
fost pricinuite de confruntări armate reale. După o scurtă 
ezitare, până şi bonapartiştii cei mai convinşi au ajuns la 
concluzia că revolta condusă de Victor Timar este nu numai 
sortită eşecului, dar făcea de râs însăşi ideile mişcării. 

Un domn ministru veni cu ideea de a li se da răsculaților un 
Napoleon Bonaparte, punându-se astfel capăt întregii comedii. 
Dar cel ce-l confunda pe împărat cu Sfântul Sebastian nu-l 
recunoscu pe travestit în augusta persoană şi simulantul, un 
actor altfel foarte apreciat, trebui să plătească acest ultim rol cu 
viaţa. Un alt Napoleon, descoperit într-un ospiciu, era cât pe ce 
să dea satisfacţie, însă îl pierdu amănuntul că purta barbă. (Dar 
cel puţin când l-au împuşcat s-a purtat demn, impresionând 
asistenţa prin cerbicia cu care s-a declarat până în ultima clipă 
Napoleon | Bonaparte împotriva tuturor evidenţelor... Unii 
fuseseră chiar gata să-l creadă... 

Aşa că armata lui Victor Timar colinda în continuare ţara în 
căutarea corsicanului. 

Lucrurile nu erau totuşi atât de alarmante deoarece toată 
ceata aceea de oameni venea şi pleca; indivizii nu erau decât 
nişte haimanale, puşcăriaşi evadați, alţi certaţi cu legea trăind 
de azi pe mâine şi găsindu-şi câteva săptămâni de divertisment 


şi relativă siguranţă în preajma lui Victor Timar. Nesprijiniţi nici 
măcar de vechii bonapartişti, răsculații nu reprezentau pe 
nimeni. Autorităţile continuau să creadă că lucrul cel mai 
rezonabil era să nu angajeze lupte cu aceşti derbedei - artileria 
modernă ar fi putut să-i nimicească în câteva minute -, ci să 
ajungă într-un fel la căpetenie şi, odată Timar neutralizat, ceata 
s-ar fi destrămat de la sine, nemaifiind decât o problemă de 
transport adunarea întregii „armate” în închisori. 

Dar soarta actorului care l-a substituit atât de nenorocit pe 
Napoleon, precum şi sfârşitul identic al sărmanului nebun ce s-a 
crezut răposatul împărat nu mai ispiteau pe nimeni să reîncerce 
să reînvie pe proprie piele subita glorie postumă a corsicanului. 
Primind o misiune în acest sens, un tânăr locotenent, neputând 
să refuze ordinul, lăsă lucrurile să curgă conform înscenării 
imaginate de superiorii săi, dar odată aflat în faţa lui Victor 
Timar, îşi scoase la repezeală machiajul, arătând că a fost 
obligat să joace comedia împotriva voinţei sale. Probabil că nu i 
s-ar fi întâmplat nimic din partea lui Timar şi a oamenilor lui, 
mişcaţi la început de sinceritatea tânărului locotenent, şi deşi nu 
se poate preciza la ce ponoase s-ar fi expus acesta după 
întoarcerea în faţa ofiţerilor ierarhici superiori, este aproape cert 
că Timar i-ar fi dat drumul. Nefericitul făcu însă imprudenţa - 
fatală! - de a-i spune căpeteniei rebelilor, înainte de despărţire, 
că nici nu şi-a imaginat să mai fie cineva pe lume care să mai 
creadă că Napoleon Bonaparte ar mai fi în viaţă. Rostind 
acestea, se despărţi pentru totdeauna de Timar şi totodată de 
viaţă. 

Dar încă înainte de a se afla şi de acest nou incident, care prin 
precipitarea evenimentelor a trecut în uitare, aventura lui Victor 
Timar şi a oamenilor săi a luat sfârşit. După execuţia 
locotenentului găsit vinovat de înaltă trădare pentru că a negat 
existenţa glorioasă a împăratului şi în timp ce Victor Timar se 
găsea într-o putină, unde, conform altor auguste exemple, se 
lăsa îmbăiat, căpetenia rebelilor avu o revelaţie. Oboseala 
ultimelor evenimente şi moleşeala băii îi dădeau anevoie 
puterea de a se ţine treaz. Un gând îşi făcea însă perfid loc în 
mintea-i istovită: el, un simplu subofițer, este însărcinat acum 
cu o misiune atât de mare. Împăratul în mod sigur că pentru 
răspunderea pe care Victor Timar şi-a asumat-o îl va ridica la un 
grad corespunzător. Asta nu înseamnă că Victor Timar le face pe 


toate câte le face doar urmărind scopuri personale. Însă cu un 
grad de ofiţer, neîndoios că şi oamenii îl vor asculta altfel... Cu 
toate că nici aşa nu avea în această privinţă de ce se plânge. 
Dar, oricum, altfel le-ar vorbi în calitate de locotenent sau 
căpitan. Regulamentele ştiute pe vremuri pe de rost le mai ţinea 
minte şi acum şi nu le va putea uita nicicând. Pentru mulţimea 
de oameni avuţi în subordine trebuia să fie chiar maior. Dar îşi 
aminti că odată, când fusese la maiorul său după ordine, acesta 
i-a spus că niciodată un maior - nici măcar un maior! - nu poate 
da dispoziţii de capul lui. El nu este decât mâna dreaptă a 
colonelului. Presupunând că împăratul l-ar face maior, de unde 
va lua majestatea sa un colonel apt să-i spună lui Victor Timar 
ce să facă? După câte auzise, împăratul nu mai dispunea nici 
măcar de un caporal. 

leşi din apa caldă înviorat şi-şi adună statul major: pe Toni, pe 
Sfrijit şi pe cel ce-l confundase pe Napoleon Bonaparte cu 
Sfântul Sebastian. 

— De astăzi eu sunt generalul marelui împărat Napoleon 
Bonaparte, le explică el. Tu vei fi colonel, îi spuse lui Toni, iar voi 
doi maiori. 

Timar era satisfăcut: împăratul a riscat pentru el, dar - iată - a 
meritat. El, Victor Timar, ultimul general al împăratului, va şti 
să-şi facă datoria. Doar că, pentru prima oară oamenii lui 
devotați îl priviră cu neîncredere. Bineînţeles că nici unul nu 
spuse nimic, dar atâta vreme cât trebuiseră să-l caute pe 
Napoleon nu li se păruse nimic suspect. Acum, însă, titlurile 
acestea venite pe nepusă masă le prevesteau lucruri rele: ori de 
câte ori îşi făcuseră speranţe prea mari în viaţă, terminaseră cu 
câte o scatoalcă pe după cap şi în continuare nu mai urmase 
decât puşcăria, draga de ea. 

Dar Victor Timar nu apucă să le citească gândurile, încâlcit 
fiind în propriile-i raționamente: oare în calitate de general de la 
cine va primi el ordinele? Până acum nu i le-a dat nimeni. Şi, 
după cum arătau lucrurile, nici în continuare nu se profila cineva 
doritor să-i poruncească. Nici măcar împăratul nu i-a transmis 
vreun semn, cea mai mică, cea mai simplă poruncă. Şi dacă n-o 
va face nici în continuare? Neîndoios că o s-o facă! Şi atunci, 
odată cu ordinul pe care-l va primi de la împărat, va putea să le 
închidă definitiv gura şi celor mai înrăiţi provocatori! 


— Dacă îmi va remite un ordin, le voi arăta că există, dar 
dacă va tăcea şi în continuare, ar putea avea ei dreptate, spuse 
el cu voce tare. 

— Cine să aibă dreptate? îl întrebară. 

— Cei care spun că gloriosul împărat ar fi murit. 

Cu această frază - de fapt, incompletă, doar prima parte a mai 
apucat să fie rostită, restul a rămas în cutele gândurilor - Victor 
Timar îşi semnă propria-i condamnare la moarte. 

Convinşi de gravul delict de less majestate auzit şi învăţaţi 
fiind cum să-l pedepsească, cei trei adjuncţi îl împuşcară pe loc 
pe Victor Timar, cel ce s-a declarat ultimul general al lui 
Napoleon | Bonaparte. 

Peste câteva ore întreaga ceată se afla sub pază în drum spre 
închisoarea celui mai apropiat oraş. 


Peste exact o sută de ani, un Franz Schüler, fost subofițer de 
husari, scăpat dintr-un ospiciu, reuşi să stârnească oarecari 
nelinişti în jurul Berlinului, nu departe de Köpenick, oraşul unde 
Wilhelm Voigt şi-a organizat celebra mascaradă. Franz Schuler a 
murit de asemenea ucis de complicii săi, la fel ca Victor Timar şi, 
ceea ce este şi mai izbitor, şi el şi-a găsit moartea în clipa când 
începuse să se îndoiască de autoritatea unui împărat mort cu 
douăzeci de ani în urmă. 

Dar, cum spuneam, cine ştie câţi asemenea Victor Timar şi 
Franz Schüler s-au pierdut în „negura istoriei”? Mai fericit decât 
ei, măcar Ultimus a crezut până la capăt. Deşi... cine poate 
spune care au fost ultimele gânduri ale unui muribund? 


AL NOUĂSPREZECELEA 


Grifonul (97 î.e.n. - după 66 î.e.n.) 
DESPRE AMANAREA PUTERII VOINȚEI 


În lungul şir al Celor O Sută ne-am întâlnit cu numeroase figuri 
ciudate a căror trecere prin istorie a fost migălos falsificată 
intenţionat sau nu de către contemporani. De cele mai multe ori 
măsluirea s-a produs pentru a apăra interesele descendenților 
de un renume ce contravenea nu o dată imperativelor epocii. 
Vremurile se schimbă deseori mult mai repede decât oamenii şi 
nu te mai poţi mândri cu o faimă câştigată în epoci ce au 
devenit - iată! - revolute. De aceea unii urmaşi au făcut tot ce 
au putut pentru a se pierde urmele părinţilor lor, alţii au încercat 
să le schimbe biografiile. Scribul a fost obligat nu o dată să dea 
la o parte un mare strat de steril până să ajungă la filonul curat 
al realităţii. Şi nu i-a fost mai uşor scribului nici în acele situaţii 
când, intrând în legendă, personajele au primit dimensiuni 
hiperbolizate şi preapuţinul uman ce ni s-a mai păstrat era 
acoperit cu totul de mit. Un astfel de caz a fost Al 
Nouăsprezecelea, un om despre care s-au colportat atâtea încât 
adevărul despre el s-a pierdut cu desăvârşire. 

Atribuindu-i-se puteri miraculoase, Al Nouăsprezecelea ar fi 
fost un personaj în întregime evadat din timp, dacă numele nu i- 
ar fi fost legat şi de aşa-numitul război al piraţilor, unul dintre 
puţinele repere atestabile din viaţa sa. Numai că urmaşii nu cu 
el se vor mândri, ci cu tatăl său, cu Ultimus, care, ne amintim, a 
fost cândva guvernator în Cilicia, nemaifiind acum important 
dacă a şi făcut ceva pentru stârpirea pirateriei sau nu. Şi tot cu 
dânsul se vor mândri urmaşii celui de Al Nouăsprezecelea şi 
pentru că uitata adopţiune a tatălui său de către Marius va primi 
din nou străluciri depline, putându-se face caz de înrudirea 
strămoşului direct cu Caesar. Aşadar, Ultimus devenea odată cu 
trecerea timpului un personaj tot mai necesar, un fiu exemplar 
al Romei. El şi-a găsit sfârşitul în lupta împotriva lui Sertorius, 
cel ce a încercat să dezlipească provinciile iberice de Republică. 
Tot ce a făcut Ultimus, chiar dacă grosolan răstălmăcit, se 
încadra în normele de înţelegere ale generaţiilor imediat 
următoare. Deşi nu s-au putut muşamaliza cu totul 
numeroasele-i crime, răstimpul scurs era înclinat să ofere tot 
mai mult circumstanţe atenuante: vremurile s-au dovedit 


cumplite, dacă nu ucideai, riscai să te ucidă alţii pe tine. Dar ce? 
Parcă prezentul li se înfăţişa nepoților lui Ultimus mai 
încurajator? Chiar dimpotrivă! Chiar dimpotrivă! 

Şi, atunci, de unde s-a ivit acest Al Nouăsprezecelea, trăind 
între un personaj ce cucerea postum o aură de erou şi un altul 
ce a stat la umbra lui Caesar?... Un ins ciudat până la extrem 
care, pe deasupra, a mai fost şi prietenul lui Pompeius, aliatul, 
adversarul şi învinsul de mai târziu ale lui Caesar... Un individ 
ale cărui fapte trebuiau privite cu prudenţă şi în care, dacă erai 
dispus să crezi cu adevărat, riscai să vezi o negare a tuturor 
celor ştiute. A cutumelor chiar. Cine a fost individul? Legătura 
directă cu Al Optsprezecelea era mult mai lesnicioasă şi cel 
puţin minciunile în privinţa lui Ultimus reprezentau fapte de 
viaţă obişnuite, pe când a te pretinde descendentul celui de Al 
Nouăsprezecelea însemna să te opui din toate punctele de 
vedere celor cu care stăteai de vorbă. El nu putea fi decât un 
accident al istoriei, spuneau după o generaţie majoritatea 
cetăţenilor gravi, dar mai ales cei ce au auzit din primă sursă 
despre dânsul; pentru aceştia - încă mulţi - el nu putea fi decât 
un străin. 


Al Nouăsprezecelea s-a născut în anul 97 î.e.n. la Roma. 
Copilăria şi-a petrecut-o în vila părintească, împreună cu cei doi 
fraţi vitregi, rezultați din primele două casnicii ale mamei. De 
fapt, un frate şi o soră, aceasta din urmă fiind şi cea ce i-a ţinut 
multă vreme şi locul de mamă, deoarece Claelia nu trăia decât 
pentru soţul ei şi se ocupa de copii numai atunci când îşi făcea 
şi Ultimus timp pentru aşa ceva. Însă, bineînţeles, printre 
personajele momentului se afla şi sclava bătrână, doica 
iubitoare, grasă şi blândă, gata de a oferi întotdeauna căldură şi 
mâncare micilor ei protejaţi. 

Cei trei copii, cărora nu le lipsea nimic - poate doar puţină 
afecţiune părintească - au crescut împreună, învățând băieţii cu 
aceiaşi dascăli şi ignorând cu desăvârşire tulburările grave prin 
care trecea patria, tulburări în care Ultimus se străduia din 
răsputeri să joace un rol cât mai important. 

La vârsta de paisprezece ani fratele celui de Al 
Nouăsprezecelea a murit, vrând parcă să înlăture astfel orice 
dubiu în legătură cu faptul că doar fiul adevărat al lui Ultimus 
trebuia să poarte în lungul şir notat de scrib prerogativele celei 


de a nouăsprezecea za. Şi povestea ar putea continua pe un 
asemenea ton idilico-exemplar, înglobând treptat minunatele 
fapte ale personajului. Scribul n-ar avea decât să se pună pe 
treabă şi să caute în scrieri vechi, contemporane celui de Al 
Nouăsprezecelea (?) sau compilaţii mult mai târzii şi să copieze 
de acolo cât material va fi găsit. lar dacă unele lucruri i s-ar 
părea prea gogonate, iar altele lipsite de sens, n-ar avea decât 
să le modifice, să le mai condimenteze pe cele ce şi-au pierdut 
de tot savoarea sau să elimine în întregime pasajele ce ar 
contraveni gustului său. Operația ar fi cât se poate de uşoară şi 
nu ar implica nici un risc: despre Al Nouăsprezecelea s-au scris 
atâtea, fiecare copist adăugând după bunu-i plac, încât o 
apocrifă în plus sau în minus ar putea trece cu totul nebăgată în 
seamă din punctul de vedere al falsurilor conţinute. 

Sau, poate, scribul ar trebui să învăluiască personajul într-o 
tăcere adâncă, de parcă nici n-ar fi existat. Savanţi riguroşi, 
specialişti ce şi-au dedicat cu excelente rezultate întreaga viaţă 
a studierii scrierilor vechi, au ajuns câteodată la concluzia că 
viaţa eroului atâtor istorii n-a fost decât ecoul unor necesităţi 
intime ale contemporani lor şi, mai ales, ale luminii pe care 
trebuia s-o degaje epoca pentru cei ce i-au urmat. 

Situaţie ingrată, într-adevăr, însă nu singura, chiar dacă nici 
una nu s-a asemănat cu celelalte dintre câte a trebuit să se 
confrunte scribul. Intre Ultimus şi nepotul său lipseşte o verigă 
şi, oricât ar fi de deformat ceea ce ne-a rămas, dacă ai elimina-o 
cu totul, ai despărţi lanţul în două segmente izolate, stricând 
întreaga continuitate, speranţa. Pe de altă parte, dacă un timp 
istoric pretinde un anume individ, dacă viitorimea l-a dorit cu o 
asemenea intensitate şi i-a dedicat atâta imaginaţie, eroul nu 
poate să nu prindă, până la urmă, consistenţă, să existe. 


Al Nouăsprezecelea va fi trecut în lungul şir drept Grifonul. 
Dacă scribul i-ar transcrie adevăratul (?) nume, s-ar naşte şi mai 
multe confuzii pentru cei ce au auzit de el din cărţi vechi şi 
prelucrări noi şi tot n-ar avea nici o însemnătate pentru ceilalţi, 
pentru majoritatea care nu i-a bănuit existenţa. Însă nici acest 
nume nu este întâmplător; după cum se spune, în antichitate 
leul era asociat în special cu apa, în vreme ce grifonul, acea 
apariţie cu cap de vultur şi trup de leu, se punea, de obicei, în 
legătură cu focul. Or, cum au observat unii cercetători ai vieţii 


celui de Al Nouăsprezecelea, în primul rând autori de la sfârşitul 
secolului, numeroasele miracole săvârşite de personaj au 
întotdeauna o legătură cu flacăra, cu arderea în general. Pe de 
altă parte, fiind încadrat, de regulă, printre neopythagorieni, se 
susţine că, în conformitate cu învăţătura Dascălului de la 
Crotona, şi Grifonul credea că energia universală este dată de 
focul primordial central al tuturor lumilor, pretinzând, în 
consecinţă, că s-ar alimenta, din când în când, direct de la 
sursă, atunci când puterile îi scădeau. 

Copilăria îi este relatată în mod amănunţit în diferite descrieri, 
precocitatea celui de Al Nouăsprezecelea fiind una dintre 
trăsăturile-i cele mai cunoscute. Dar isprăvile sale timpurii nu 
reprezintă în imaginaţia autorilor ce au preluat legenda decât 
efectele cerute de bursa tot mai credulă a minunilor secolelor 
următoare. Solicitările se refereau la mereu alte şi alte 
performanţe ieşite din comun, iar un copil, săvârşind asemenea 
fapte, le ridică în mod sigur valoarea în ochii celor ce le aşteptau 
cu atâta nerăbdare şi încântare. Se povesteşte atât despre 
calităţile intelectuale neobişnuite ale Grifonului, el fiind în stare 
să vorbească la numai patru ani toate limbile cunoscute, dar şi 
despre forţa lui fizică excepţională ce-i permitea să se măsoare 
de la aceeaşi etate fragedă cu atleți aclamaţi şi cu animalele 
cele mai înfricoşătoare. De la întâmplări în care a învins singur o 
armată de sclavi fugiţi, pusă pe jaf, până la modul cum şi-a 
apărat fratele şi sora în faţa atacului unor şerpi uriaşi, nici o 
vitejie posibilă nu-i era străină. Cu secole mai târziu, când sfinţii 
erau într-o competiţie directă cu eroii păgâni, legendele nu-i vor 
preaslăvi numai reuşitele particulare, ci îi vor asuma şi o serie 
de isprăvi în care Grifonul va salva Roma, învingându-i de unul 
singur ba pe cimbrii, ba pe celtimberi, ba pe goții sau punii 
ajunşi sub zidurile cetăţii. Datarea existenţei sale devenise 
incertă şi neimportantă, aşa că pericolul anacronismelor era 
exclus. De aceea, atunci când unii împărați au început să-şi 
caute strămoşi printre zei, la începutul secolului trei al erei 
noastre, Elagabal? declară că se trage (şi) din Grifon. 


1 Elagabalus sau Heliogabalus (cca. 203 - 11 martie 222), născut Varius 
Avitus Bassus și cunoscut de asemenea ca Varius Avitus Bassianus Marcus 
Aurelius Antoninus, a fost împărat roman al dinastiei Severilor și a domnit din 
218 până în 222. Fiu al lui Sextus Varius Marcellus, cavaler roman din Apaeea 
și al luliei Soaemias, nepot al împăratului Caracalla, preot din Emesa al zeului 


Cultura timpurie atât de prodigioasă a tânărului era explicată 
nu numai prin disponibilităţile-i formidabile, dar şi prin 
ubicuitatea de care dădea dovadă şi care i-a permis din prima 
copilărie să crească în cele mai diverse locuri de pe glob, astfel 
încât fiecare limbă devenise în mod firesc şi limbă maternă. 
(Proprietatea de a se putea afla în acelaşi timp în puncte diferite 
nu va fi uitată nici pentru mai târziu şi va fi folosită, după cum 
vom vedea, din plin.) Şi, bineînţeles, împreună cu graiurile 
locurilor, Grifonul se familiarizase de mic atât cu obiceiurile şi 
culturile respective, cât şi cu ştiinţele cunoscute şi practicate. La 
vârsta de cinci ani, se poate citi în cele mai multe cărţi ale 
biografilor săi, nu mai avea ce învăţa, fiind capabil de a explica 
orice fenomen şi practica orice artă. 

Spre deosebire de alţi eroi înzestrați cu daruri atât de 
minunate, Grifonul devenise de la început un personaj exclusiv 
binevoitor, el nefăcând decât bine şi folosindu-şi energia atât de 
extraordinară doar în scopul de a-i ajuta pe cei ce ştiau să i-o 
ceară. El nu se enerva niciodată şi nu pretindea vreo răsplată 
pentru serviciile aduse. Trebuia doar să-l convingi de 
legitimitatea dorinţei tale şi de faptul că te-ai ridicat la înălţimea 
aşteptărilor lui. Dar despre asta mai târziu. 

Şi, în fine, Al Nouăsprezecelea este un erou fără evoluţie sau, 
mai bine spus, cu o evoluţie oprită la vârsta de cinci ani, vârsta 
când pretinde tradiţia că ar fi ajuns la o deplină maturitate. 
Restul vieţii sale nu mai conţine decât o îngrămădire 
neverosimilă de fapte excepţionale, de aceea biografia i se 
reduce la maximum la cele cinci-şase evenimente acceptate. 


Nici ordinea săvârşirii diverselor isprăvi nu pare să fi avut o 
importanţă deosebită pentru cronicarii vieţii Grifonului şi, chiar 
dacă majoritatea miracolelor sunt reluate în diferitele variante, 
devenind însă tot mai senzaţionale o dată cu trecerea timpului, 
până la renunţarea bruscă prin secolul V al erei noastre la 
întreaga legendă, înainte de a reînvia din nou în evul mediu, 
succesiunea evenimentelor nu respectă nici o cronologie. Atât 
doar că unele performanţe erau legate întotdeauna de 
personajul copil. De pildă, nu lipseşte niciodată secvenţa în care 


soare (Elah-Gabal), numit de posteritate Elagabal (Heliogabalus), este 
proclamat împărat în primăvara anului 218 de legiunile din Siria, 
nemulțumite de politica austeră a lui Macrinus. 


Al Nouăsprezecelea, plecat într-o campanie împreună cu tatăl 
său (?) reuşeşte să informeze comandanții despre toate 
mişcările de trupe inamice, putând impune astfel cel mai just 
plan de bătaie şi zădărnicind orice iniţiativă adversă. Nici unul 
dintre autori nu-şi pune întrebarea ce a căutat un copil de doi 
ani (!) pe câmpul de luptă, dar trebuie recunoscut că dacă se 
accepta fără a se clipi că pruncul respectiv era în stare să dea 
amănunte atât de precise despre deplasările armatelor, 
prezenţa sa printre oşteni chiar că nu mai cerea lămuriri. Dar se 
dădeau explicaţii şi încă din belşug: de pildă, informaţiile atât de 
precise proveneau din experienţa directă a copilului, el 
deplasându-se mereu instantaneu în toate punctele posibile ale 
frontului unde, aflându-se în acelaşi timp, supraveghea mersul 
evenimentelor şi-l transmitea tatălui său. Ubicuitatea aceasta 
devenise foarte repede notorie şi apariţiile pruncului în diferitele 
regiuni provoca întotdeauna panică printre duşmani şi reda 
curajul aliaţilor. La început, inamicii haini au încercat să ucidă 
copilul, însă se dovedi în curând că orice suliță aruncată spre el 
era prinsă din aer şi azvârlită ucigător înapoi către cel ce a 
lansat-o, că săgețile nu puteau zbura cu viteza calului lui, că 
săbiile cele mai grele se sfărâmau înainte de a-l atinge. lar când 
îl împresura o armată întreagă, el dispărea brusc, de parcă n-ar 
fi fost niciodată de faţă. Aşa că nu e de mirare că după puţine 
generaţii, misiunea de informare a copilului se transformă într- 
una de luptă nemijlocită şi, pornind pe acest făgaş, Grifonul a 
zdrobit de mic oştiri întregi. 

O a doua ispravă tradiţională a copilăriei lui este cea de 
salvator al unei expediţii însetate. Încotro se îndrepta acea 
expediţie şi din cine era formată diferă de la povestitor la 
povestitor. Unii nici măcar nu mai consideră necesare aceste 
amănunte. Oricum, Al Nouăsprezecelea era încă foarte mic şi 
era dus de mama sa în braţe. Drumul părea nesfârşit şi 
pericolele fără de capăt. Nu numai natura era potrivnică, dar şi 
fiare sălbatice şi tâlhari sângeroşi îşi făceau din când în când 
apariţia. Însă cel mai crunt duşman îl constituia setea. Şi tocmai 
când tot convoiul a pierdut orice nădejde, pruncul a sărit din 
braţele mamei şi, scormonind cu un băț printre pietre, a făcut să 
ţâşnească un izvor curat şi rece. În continuare, acest izvor are 
proprietăţi diferite, dar el este întotdeauna găsit cu ajutorul unui 
ram. Uneori izvorul dispare în clipa când se apropie şi tâlharii 


pentru a bea din el, altădată se prezintă ca un fel de rezervor 
ambulant, apărând ori de câte ori îl caută copilul cu creanga lui. 
Nu de puţine ori povestea se opreşte aici, descriindu-se în final 
doar uimirea fără de margini a martorilor oculari. 

Şi, în fine, cea de a treia întâmplare „obligatorie”, adică 
pomenită de toate sursele în legătură cu copilăria celui de Al 
Nouăsprezecelea, scoate în evidenţă modestia fără de seamăn a 
micului erou, modestie ce nu-l va părăsi niciodată. Într-o 
împrejurare mai mult sau mai puţin diferită de la variantă la 
variantă copilul nimereşte printre pirați. Cuiva îi sare în ochi 
drăgălăşenia deosebită a pruncului şi, din pizmă, începe să-l 
batjocorească. Urmează un lung şir de umilinţe la care este 
supus Grifonul, iar acesta le suportă fără a clipi. Dar când piraţii 
se apropie de Delos, unde vor să vândă prizonierii, despărţind 
familiile, Al Nouăsprezecelea nu mai poate răbda ticăloşia?. El, 
cel ce a reuşit să scoată apă din pământ sterp, nu are probleme 
deosebite nici în a face să dispară apa pe care navigau. Aşa că 
toate corăbiile piraţilor eşuează brusc în largul fostei mări, 
devenită pe neaşteptate un pustiu arid. Dar pentru că nici în 
aceste condiţii tâlharii nu renunţă la planurile lor mârşave şi îşi 
continuă drumul spre Delos, copilul angajează lupta directă cu ei 
şi-i distruge fără milă. Inainte de a muri, unul dintre cei mai răi 
corsari mai are puterea să-l întrebe de ce a îndurat 
nenumăratele înjosiri la care a fost supus, el, cel ce s-a dovedit 
atât de puternic în bătălie. 

— Pentru că pe mine mă puteţi batjocori, ar fi răspuns copilul, 
dar pe ceilalţi oameni nevinovaţi nu. Pe mine răutăţile voastre 
n-au cum să mă atingă. 

— Dar, continuă să nu înţeleagă tâlharul, la tine totul nu este 
decât o problemă de voinţă! 

— Voința se pierde dacă nu ştii s-o amâni, ar fi venit 
răspunsul. 

Şi aşa mai departe. 

Pe lângă aceste trei isprăvi „obligatorii”, de obicei copilăria 
eroului mai este presărată cu încă alte şapte fapte ce diferă de 
la autor la autor şi de la epocă la epocă. Dar totalul înglobează 


1 în unele relatări acesta este momentul căruia îi este anexat un lung discurs 
despre egalitatea tuturor oamenilor, un protest împotriva inumanităţii 
instituţiei sclaviei şi un elogiu al utopicei societăţi propovăduite mai târziu de 
„Noul Pythagora”. 


întotdeauna zece aventuri, zece mici povestiri distincte, aşa 
cum cifra zece revine întotdeauna în legătură cu activitatea 
grifonului. „Numărul divin” este o ofrandă adusă lui Pythagora. 

Întrebarea e cum va putea scribul să extragă din acest 
talmeş-balmeş o biografie cât de cât plauzibilă, dacă nu şi 
riguros exactă? 

Prima problemă este de a accepta dacă Grifonul a existat cu 
adevărat sau nu. Dovezile de care dispune scribul sunt fragile, 
însă în noianul de întâmplări miraculoase se află un miez 
plauzibil ce se potriveşte cu datele vieţii celui ce ar putea să fi 
fost cel de Al Nouăsprezecelea. Apoi ajungem şi la cea de a 
doua problemă: în ce măsură se suprapune eroul legendar unui 
anumit individ din şirul nostru. În funcţie de cum ştim să 
alăturăm puţinul dintr-o parte cu puţinul din cealaltă parte, vom 
ajunge la un „portret robot” în care încărcătura narativă a 
faptelor ieşite din comun nu va da decât culoare unui personaj 
de acum credibil. Astfel, ştim din viaţa lui Ultimus câte ceva din 
copilăria fiului său, despre fratele şi sora sa vitregă, despre 
modul cum au crescut cei doi împreună, despre preocupările 
părinţilor şi, în sfârşit, despre faptul că fratele cel mai mare 
moare încă înainte de a fi apucat majoratul. Faţă de aceste 
date, legenda admite, de obicei, ca tovarăşi secundari, un fel de 
figuranţi la isprăvile Grifonului din copilărie, un frate şi o soră, în 
primele texte aceştia provenind din taţi diferiţi. (Cu atât mai 
mult cu cât în numeroase variante, personajul ar fi descins din 
împreunarea unei matroane romane de o deosebită frumuseţe 
cu un zeu, uneori provenind acesta din Olimpul grecesc, 
altădată dintre divinităţile autohtone. Dintre copiii mamei 
bineînţeles doar eroul se bucura de o asemenea obârşie. Este 
însă adevărat că, în mod inexplicabil, odată cu trecerea 
secolelor, apare din nou tendinţa de a i se stabili o origine pur 
umană. Oricum, şi din aceste precizări transpare cu claritate că 
Grifonul era cel mai mic dintre cei trei fraţi, vitregi sau nu.) 
Despre moartea băiatului mai mare circulă de asemenea 
destule variante, unele foarte diferite între ele, disperarea 
Grifonului cu ocazia tristului eveniment suprapunându-se peste 
ciudata lui neputinţă de a găsi remediul salvator, el cel ce nu 
înţelege nici un fel de oprelişti în celelalte situaţii limită la care 
se nimereşte să fie martor, inclusiv fiind capabil să vindece 
toate maladiile şi beteşugurile provocate prin rănire sau 


contaminare. Totuşi, de data asta nu este capabil să se poarte 
decât ca orice muritor, fiind puternic bulversat şi plângându-şi 
zgomotos jalea. 

Dintre cele trei „povestiri obligatorii” din copilăria sa, cea 
legată de pirați nu este decât o devansare voită a faptelor sale 
viitoare, viaţa celui de Al Nouăsprezecelea fiind, după cum vom 
vedea, strâns legată de victoria definitivă a lui Pompei în lupta 
pentru curățirea mărilor de tâlhari. Probabil că, la un moment 
dat, succesele Grifonului în această luptă nu li s-au mai părut 
suficient de măreţe naratorilor aflaţi în competiţie directă cu 
biografii altor personaje năzdrăvane şi atunci s-a convenit 
pentru mărirea efectului ca toate serviciile făcute de al 
Nouăsprezecelea lui Pompei în lupta împotriva corsarilor să nu fi 
fost decât fapte din copilăria eroului. Însă în privinţa acestui 
capitol scribul va reveni mai târziu. 


O a doua sursă de unde mai putem completa cu câte ceva 
viaţa celui de Al Nouăsprezecelea ar fi unele date din biografia 
fiului său. Deşi Al Douăzecilea se raportează mereu doar la 
bunic, fiind interesat să-şi etaleze obârşia cât mai apropiată de 
cea a lui Caesar, câteva date certe se pot extrage şi din acest 
loc. (Dar faptul că fiul lui nu se laudă niciodată cu tatăl său mai 
poate avea şi alte două cauze: una de ordin politic, nemaifiind 
indicat să faci caz de fidelitatea cuiva faţa de Pompei, ginerele 
renegat al lui Caesar, a doua de natură, ca să spunem aşa, 
istorică fiind foarte probabil că la vremea aceea, adică după o 
singură generaţie, memoria Grifonului să fi fost cu totul alta ca 
aceea care i-a fost creată, să zicem, un secol mai târziu. Nu este 
deloc exclus ca despre Al Nouăsprezecelea să se fi spus pe 
atunci doar că a fost un om ciudat, renumit prin capacitatea de 
a săvârşi unele fapte neobişnuite, apt de a-şi impune voinţa 
asupra altora, cult, mereu săritor să-şi ajute semenii şi... şi cam 
atât. La aura-i de mister n-ar fi fost exclus să fi contribuit el 
însuşi deoarece, aşa cum vom vedea, imitându-şi maestrul 
mărturisit, pe Pythagora, devenit şi acesta o figură legendară, 
aproape ireală, s-a înconjurat şi el de un grup de discipoli, 
impunându-le păstrarea tainei comunităţii închise în care au 
intrati. 


1 interdicţia aceasta era la nivelul înţelegerii: cel ce n-a reuşit să-i priceapă 
învăţătura n-o putea trăda, iar cel ce s-a ridicat la cunoaşterea ei nu avea 


Dar şi aşa ştim aproape cu precizie că tatăl celui de Al 
Douăzecilea a călătorit în tinereţe în Africa, poate împreună cu 
părintele său, că a rămas mai multă vreme la Alexandria, unde 
şi-a petrecut timpul printre învăţaţi şi că la întoarcerea spre 
casă a fost interceptat de o corabie de pirați, de care a scăpat 
doar datorită unei furtuni stârnite ca din senin. Poate că acest 
episod ar fi şi germenele povestirii cu tâlharii apelor eşuaţi pe 
uscat în plină mare. Şi tot din perioada aceea s-ar putea trage şi 
legenda conform căreia le-a putut oferi apă colegilor de drum în 
plin deşert: Al Douăzecilea, în foarte rarele referiri la tatăl său, 
povesteşte undeva că Grifonul, în perioada studiilor din Africa, 
obişnuia să conducă diverşi străini în căutarea mormintelor 
vechilor regi. (Personajul însuşi pretinde deseori că îşi trage 
înţelepciunea (şi) din studierea învățăturilor arhaice, a pietrelor 
scrise încă înainte de Potop şi a inscripţiilor de pe mormintele 
primilor stăpânitori ai lumii, precum şi din alte surse pe care 
contemporanii nu trebuie să le cunoască întrucât ele ar conţine 
metode de descătuşare ale focului sacru, oferind energii 
înspăimântătoare în mâinile unor neaveniţi.) In calitate de 
„ghid”, era firesc ca Al Nouăsprezecelea să-şi scoată tovarăşii 
din meandrele deşertului şi să-i readucă la oameni şi apă. El era 
pe vremea aceea încă foarte tânăr, dacă forţăm puţin nota, 
putem spune că era aproape un copil. Continuând să exagerăm, 
ajungem la legendele copilăriei. 

Din toate acestea, totuşi, cel puţin un lucru este sigur: 
Grifonul s-a dovedit a fi un tânăr dornic de învăţătură, cu o 
cultură remarcabilă, apt de a reuşi la Alexandria, în vechiul oraş 
al înţelepţilor, să-şi găsească la o vârstă fragedă ascultători gata 
să-l urmeze în deşert pentru a-i audia explicaţiile în legătură cu 
vechi monumente. Ceea ce mai înseamnă că era în stare deja 
de la acea vârstă să vorbească captivant în faţa publicului şi să- 
şi câştige auditoriul, în ciuda concurenţei, probabil, foarte mări a 
numeroşilor erudiţi celebri locali. Totodată, cunoştinţele sale 
puteau fi colportate din gură în gură de către ascultători mai 
puţin pregătiţi, astfel încât ele să parvină mai departe 
deformate, exagerate şi ceea ce nu s-a expus decât teoretic să 
fie redat de parcă s-ar fi întâmplat aievea. 


cum s-o divulge majorităţii oamenilor neajunşi la acest stadiu, incapabili de a 
o concepe. 


Însă tot în Africa se pare că şi-ar fi recrutat Al 
Nouăsprezecelea primii ucenici. Poate că, iniţial, unul dintre 
ascultătorii  prelegerilor sale erudite şi probabil foarte 
captivante, implicând atâtea mistere ale unor lumi de mult 
uitate, să se fi obişnuit să-l frecventeze în mod regulat. Încetul 
cu încetul, acest public constant a fost cu total cucerit de ideile 
şi personalitatea Grifonului şi a acceptat să-l întovărăşească 
pretutindeni. Dar nu se poate combate eficient nici ipoteza, 
formulată la sfârşitul secolului trecut, atunci când personajul a 
fost readus cu atâta zgomot din uitare, cum că Al 
Nouăsprezecelea ar fi fost el, la rândul său, un discipol al unui 
neopythagorian alexandrin al timpului, posibil al celui cunoscut 
drept Pseudoarchytas, eventual al altuia. La moartea maestrului 
său, Grifonul ar fi preluat conducerea şcolii, în ciuda tinereţii 
sale. 

Oricum, acea călătorie de iniţiere în Africa s-a dovedit 
hotărâtoare pentru soarta celui de Al Nouăsprezecelea şi, deşi în 
vârstă de aproximativ douăzeci de ani, aici şi-a format suita de 
discipoli ce nu-l va mai părăsi, cei mai mulţi dintre ei, niciodată. 

Din legendele ulterioare aflăm că personajul s-ar fi retras 
pentru un răstimp în peşterile deşertului pentru cugetare. 
Intervalul variază în diferitele relatări între zece săptămâni şi... o 
sută de ani. Şi perioada scurtă şi cea foarte lungă sunt amintite 
în scopuri bine precizate: a stat doar zece săptămâni în 
recluziune, însă timpul acesta i-a fost suficient pentru a ajunge 
la revelaţiile cele mai adânci, cele ce l-au dus la suprema 
înţelepciune sau, dimpotrivă, şi-a putut permite să gândească 
un veac încheiat, faptul primind valenţe miraculoase, Grifonul 
reuşind să înfrângă vremea. Fie într-o variantă, fie în cealaltă, la 
revenirea printre ucenici învăţătura îi era deja terminată şi din 
clipa aceea n-a mai trebuit decât s-o răspândească în lume. 

Credinţa sa se trăgea din vechea teorie monistă: focul 
primordial este cel ce zămisleşte punctul, prin mişcare acesta 
dă linia, linia naşte suprafeţele, iar suprafeţele corpurile, totul 
fiind deci funcţie a energiei primare. Marele său secret, 
pretindea el, e cunoaşterea focului primordial şi folosirea sa 
corectă, fapt ce-i permitea performanţele cu care a intrat apoi în 
legendă. Dar cum împărtăşirea unor asemenea cunoştinţe nu 
era lipsită de riscuri în cazul când erau recepționate de un 
auditoriu nepregătit, apropiații săi trebuiau să se supună unei 


iniţieri multiple, ce presupunea schimbarea întregului lor mod 
de viaţă. Asemenea maestrului de la Crotona şi în conformitate 
cu miticile sale comunităţi, Grifonul a întemeiat, la început la 
Alexandria, apoi în deşert, o colonie pythagoriană. Că retragerea 
în pustiu s-a produs la îndemnul celui de Al Nouăsprezecelea 
sau că ea ar fi fost urmarea izgonirii întregii colectivităţi de către 
autorităţi nu este clar, ultima ipoteză nefiind de ignorat 
deoarece, Grifonul imitându-l pe Pythagora şi în apetitul pentru 
politică, n-ar fi deloc improbabil ca unul dintre Ptolemeii mai 
precauţi să se fi scandalizat de activitatea născătoare de 
prozeliţi a noii secte. Cât au stat toţi aceşti oameni printre 
dunele pustiului şi de ce au plecat până la urmă şi de acolo, 
îndreptându-se spre Roma sunt noi întrebări ce nu-şi găsesc 
răspunsul decât în alte ipoteze. Cert este că perioada respectivă 
i-a obişnuit cu toate privaţiunile şi i-a obligat să trăiască tocmai 
în spiritul preceptelor pretinse de Grifon. (Printre alte simboluri, 
Grifonul l-a dobândit şi pe acela de întruchipare a nisipurilor 
nesfârşite.) 

Şi, iată, încetul cu încetul se naşte totuşi o imagine plauzibilă 
a celui de Al Nouăsprezecelea. Printre numeroşii făcători de 
minuni ce mişunau pe pământurile cunoscute, el a fost unul 
care s-a încadrat într-o şcoală şi i-a dat respectivei mişcări 
culoare şi renume încă multă vreme după ce neopythagorismul 
a încetat să mai aibă aderenţi. Prin faptele ce i se puneau în 
seamă, întreaga mişcare a dobândit nimbul ce a luminat 
asemenea cozii unei comete, după ce cometa a dispărut de 
mult. Din clipa când a devenit o figură mesianică şi isprăvile i s- 
au încărcat cu atâtea speranţe, fiinţa sa istorică nici n-a mai fost 
necesară, Grifonul devenind un concept, o credinţă şi o pasiune. 
N-a fost nici singurul caz al vremurilor acelora, poate nici cel mai 
răsunător, deşi este imposibil să mai stabilim astăzi adevăratul 
ecou pe care l-a stârnit în faţa contemporanilor, gloria-i postumă 
strivindu-i cu totul faima din timpul vieţii. Dar cele stabilite până 
aici în legătură cu biografia sa slujesc continuitatea şirului Celor 
O Sută şi este foarte greu să infirmi toate aceste date, poate 
chiar mai greu decât să le afirmi. Mulţumindu-se şi cu atât, 
scribul va părăsi împreună cu alaiul Grifonului Africa şi se va 
întoarce împreună cu el pe bătrânul continent. Cu aceeaşi 
corabie vor sosi în Italia şi nenumăratele zvonuri despre 


miracolele personajului, zvonuri ce nu se vor stinge multe secole 
de atunci încolo. 


Din punctul de vedere al Celor O Sută, scribul trebuie să mai 
zăbovească o secundă asupra grupului cu care a revenit Al 
Nouăsprezecelea din Egipt: pe corabie se afla şi fiul său, în 
vârstă de câteva luni. Se pare că asceza Grifonului se deosebea 
de cea a lui Pythagora cel puţin într-un punct: în timp ce 
maestrul de la Crotona considera plăcerile cărnii ca fiind o 
irosire a forţelor necesare învăţăturii, Al Nouăsprezecelea ar fi 
fost mult mai îngăduitor în această privinţă. Dar pentru a-i crea 
un chip cât mai ezoteric, biografii lui nu insistă niciodată asupra 
respectivului aspect. In unele variante asceza Grifonului începe 
după ce a devenit tată. lar când se vorbeşte despre fiu - atât cât 
este amintit -, se precizează că el a fost crescut de la început în 
mijlocul coloniei, împreună cu alţi copii şi în mod egal cu ei, căa 
fost introdus de mic în studiul ştiinţelor şi că ducea aceeaşi viaţă 
ca toţi discipolii  Grifonului. In legendele despre Al 
Nouăsprezecelea, fiul său nu joacă, practic, nici un rol. 


Traversarea mării a fost istorisită şi ea în fel şi chip şi n-ar fi 
exclus să fi existat într-adevăr un incident petrecut cu această 
ocazie. Mai târziu, implicarea celui de Al Nouăsprezecelea în 
expediţia victorioasă a lui Pompei împotriva piraţilor a fost 
legată adesea de o întâmplare neplăcută prin care a trebuit să 
treacă eroul însuşi într-una din călătoriile sale. Fapt este că, 
învingând obstacolele - câte or fi fost -, Grifonul îşi face simțită 
foarte repede prezenţa la Roma. 

Despre modul cum se comporta cu mulţimea venită să-i ceară 
cele mai diferite servicii ne-au rămas mai multe descrieri şi, 
adunând elementele comune, putem să ne facem o imagine 
asupra uneia dintre zilele sale în capitala lumii. Dacă am 
considerat copilăria şi tinereţea drept prima perioadă distinctă a 
vieţii lui, atunci cei aproximativ zece ani până la terminarea de 
către Pompei a războiului Piraților o vom considera cea de a 
doua etapă, poate cea mai fructuoasă pentru mitul ce se năştea. 
In tot acest timp, Al Nouăsprezecelea a cucerit încetul cu încetul 
o uriaşă putere de influenţă atât asupra maselor, cât şi asupra 
mai marilor zilei. 


Vila părintească fusese transformată într-un fel de sanctuar. 
Distrusă pe vremea războiului dintre Marius şi Sulla, ea nu va 
mai fi restaurată niciodată în întregime. Ultimus n-a fost prea 
interesat de asemenea lucruri, iar Claelia s-a străduit să 
reconstruiască aidoma doar terasa unde a petrecut atâtea lungi 
ore de comuniune deplină cu soţul ei. În timpul dictaturii lui 
Sulla,: prin mâinile Claeliei au trecut suficiente bogății pentru a 
clădi zece vile mult mai arătoase. Dar deocamdată - după 
experienţa distrugerilor războaielor civile - bunurile imobile 
păreau investiţii prea riscante pentru ca o femeie atât de 
înţeleaptă ca ea să-şi bage banii în construcţii. Drept urmare, 
Grifonul se mută - împreună cu alaiul său - într-o clădire doar în 
parte refăcută, unde, alături de un pavilion locuibil, 
supravieţuiau, nestingherite, ruinele incendiului anilor trecuţi. 
Livada întinsă, pe jumătate sălbăticită, întregea un decor de 
efect. Deşi proprietatea era vastă, numărul mare al discipolilor 
invadase toate cotloanele. Pentru a se mai putea respira şi 
gândi, a fost nevoie ca Al Nouăsprezecelea să cumpere 
terenurile vecinilor. Imediat înaintea plecării sale în războiul 
împotriva piraţilor s-a ajuns ca una dintre cele şapte coline să 
treacă aproape în întregime în posesia sa. Pentru aceasta era 
nevoie de foarte mulţi bani, iar el după cum se vede i-a avut. 

O zi în preajma lui se desfăşura astfel: până la răsăritul 
soarelui porţile vilei erau închise şi nimeni nu avea voie să-l 
deranjeze. Nu era nevoie de paznici pentru că nu exista om să 
îndrăznească să treacă peste interdicțiile ce s-au încetățenit 
atât de repede. (In primele săptămâni, se spunea, s-au găsit 
ucenici şi solicitanţi mai stăruitori, care ar fi încercat să forţeze 
regulile. A fost îndeajuns ca puţini dintre ei să moară, fără a se fi 
găsit nici cea mai mică urmă de violenţă asupra lor, pentru ca 
programul impus de Grifon să fie respectat cu cea mai mare 
sfinţenie, fără a se mai semnala nici măcar o singură tentativă 
de încălcare a sa.) Se mai povestea că până la răsăritul soarelui 
Grifonul călătorea în timp şi spaţiu, cutreierând lumea în folosul 
oamenilor şi al discipolilor lui. (În afara nenumăratelor reţineri 
alimentare impuse de sectă, cel mai strict vegetarianism fiind 
completat cu lungi şi repetate posturi, despre Al 
Nouăsprezecelea se afirma că este capabil şi de numeroase 
nopţi albe, el dormind în mod curent doar câteva minute în 
douăzeci şi patru de ore. Ucenicilor le-a interzis însă antrenarea 


pentru asemenea performanţe, deoarece susţinea că somnul 
oferă vise, iar visele semne şi punți între suflete, fiind ferestre la 
care nu este voie să se renunţe, dacă nu din alte motive, măcar 
din respectul şi datoria faţă de morţi, ce doar astfel mai pot 
comunica din când în când cu urmaşii lor. În ceea ce-l privea, 
cele câteva minute erau, după un exerciţiu adecvat, integral 
populate cu vise.) Aşa că răstimpul dintre miezul nopţii şi 
răsăritul soarelui era acoperit de mister până şi pentru cei mai 
apropiaţi adepţi. (Ceea ce a permis nenumărate speculaţii 
extravagante biografilor de mai târziu, cei ce au umplut 
intervalul cu faptele cele mai demne de uimire. Taina exista, 
cineva apt de a o controla nu s-a găsit şi atunci a profitat de ea 
cine a putut şi cum a putut.) 

Grifonul îşi făcea apariţia în zori. Era gol şi privea mereu din 
acelaşi loc spectacolul răsăritului soarelui. Era un moment 
solemn acesta şi toată mulţimea, discipoli şi solicitanţi, îl trăia 
din plin în cea mai adâncă linişte şi venerație 1. 

Urma spălarea, la care erau invitaţi toţi cei de faţă. Grifonul 
se spăla meticulos, pe tot trupul, întotdeauna cu apă rece, chiar 
şi în zilele cele mai reci. Cei din jur încercau să-l imite. 

Apoi se continua cu aşa-zisa oră de meditaţie. Grifonul, încă 
tot gol, în timp ce-l usca soarele sau vântul se aşeza pe jos şi 
gândea. Toţi cei prezenţi erau invitaţi să facă acelaşi lucru. 
Subiectul meditaţiei era liber, dar era recomandabil să cugeţi la 
cele pe care nu le-ai făcut până în ziua respectivă, însă simţi că 
ar fi trebuit să le faci, precum şi la cei din jur, la lipsurile lor, la 
modul cum i-ai putea ajuta, fără ca ei s-o ştie, la strategia 
necesară s-o depui pentru a nu inspira sentimente de 
recunoştinţă, atunci când va fi fost evident aportul tău. 

După o oră întreagă urma dejunul: un dejun frugal, constând 
din lapte (sau apă), brânză şi fructe. Câţiva ucenici treceau cu 
coşuri şi ulcioare printre iniţiaţi şi spectatori şi fiecare dintre 
aceştia îşi lua cât credea că are nevoie. 

Se scurgea astfel o bună perioadă de vreme fără a se fi auzit 
încă nici un cuvânt. Mulțimea, tot mai numeroasă odată cu 
creşterea renumelui Grifonului, participa mută. Un tuşit, un 
pleoscăit, iată tot ce răzbătea din vasta curte a domeniului şi, 
1 Clipa rămânea pentru totdeauna în amintirea asistenţei. Al 
Nouăsprezecelea părea statuia unui zeu, un zeu însuşi discutând cu soarele, 
cu fraţii săi. 


pentru cineva nimerit acolo din pură întâmplare (lucru cu totul 
imposibil!), scena ar fi părut suficient de stranie chiar şi numai 
prin atât. 

După ce termină cu masa - la fel de preocupat, pe cum fusese 
şi până atunci, susţinând că în funcţie de cât te poţi concentra 
asupra mâncării asimilezi şi hrana necesară, atât şi nici un 
surplus împovărător -, Al Nouăsprezecelea se scula grăbit şi 
dispărea în clădire. Ca ieşită de sub puterea vrăjii, gloata 
începea să se agite, să vocifereze, rudele şi cunoscuţii 
strigându-se unii pe alţii, dar toţi încercând să obţină de la mai 
vechii membri ai coloniei intervenţii pe lângă şef. Dar nu li se 
răspundea decât cu priviri absente şi vacarmul continua până la 
reapariţia Grifonului. Acum purta un veşmânt uşor, alb, iar ochii 
păreau să caute printre oameni pe cineva anume. 

— Este un examen acesta, Grifonul îi alege pe cei cu care este 
dispus să stea de vorbă, se amăgeau novicii. 

Dar nu era aşa: Al Nouăsprezecelea îşi începea „audienţele”, 
chemând câteva persoane în faţă şi spunându-le de ce au venit 
la el. Erau simple exerciţii de telepatie, însă efectul era 
întotdeauna puternic, mulţimea convingându-se iarăşi dacă mai 
era nevoie că Grifonul cunoaşte gândurile tuturor şi că nu este 
indicat în nici o privinţă să încerci să-l amăgeşti, să-l minţi. 

Pe unii dintre cei chemaţi în faţă, Al Nouăsprezecelea îi lăuda 
pentru sentimentele lor caritabile, pe alţii îi îmbărbăta în 
legătură cu necazurile prin care treceau şi pentru care veniseră 
la el în speranţa unui ajutor, pe ceilalţi îi sfătuia să se mai 
înfăţişeze şi a doua zi, şi a treia, până ce se vor fi obişnuit cu 
atmosfera pretinsă de el, până ce vor fi învăţat să aibă intenţii 
nobile. Vorbea pe un ton liniştit, dar fiecare cuvânt era auzit 
până departe în tăcerea ce se lăsa din nou peste oameni. Doar 
incantaţia vocii îi era stranie, de parcă ar fi avut un uşor accent 
străin. Vorbea mereu latină, pentru a fi priceput de toţi 
ascultătorii şi i se adresa în altă limbă cuiva doar dacă ştia că 
acela este incapabil să se înţeleagă cu el în graiul locului. 
Probabil că avea un talent lingvistic deosebit deoarece legenda 
pretinde că era în stare să converseze în orice limbă, în orice 
dialect. Exagerarea aceasta ar putea să pornească de la un fapt 
real, Grifonul fiind citat ori de câte ori se vorbeşte în antichitate 
despre un exemplu de poliglotism. 


Partea următoare a zilei, adică de dimineaţa şi până după- 
amiaza, e perioada cea mai controversată. Grifonul nu mai 
mânca nimic până a doua zi dimineaţa şi se punea cu totul la 
dispoziţia oaspeţilor săi. In apropierea lui ardea un foc mare 
continuu, de unde, când obosea, se spunea, îşi lua noi forţe. 
Modul cum conversa cu mulţimea solicitanţilor nu ne mai este 
cunoscut, amănuntele fiind deseori citate în contextele cele mai 
fantastice. O reconstituire, chiar şi aproximativă, în continuare, 
a unei zile obişnuite din viaţa celui de Al Nouăsprezecelea la 
Roma poate fi reală sau doar rodul imaginaţiei, fără să ştim 
vreodată dacă şi unde a greşit scribul în încercarea sa. Totuşi, el 
este obligat să persevereze. 

Se pare că fiecare nou venit era pus să-şi spună cu voce tare 
păsul, în auzul tuturor celor prezenţi. Uneori omul se încurca de 
emoție sau din neştiinţă şi atunci Al Nouăsprezecelea îl ajuta cu 
câte un cuvânt sau cu câte o idee. Existau şi motive foarte 
intime sau foarte periculoase pentru care venea câte cineva în 
casa Grifonului, fie pentru un beteşug ruşinos, fie pentru un 
denunţ sincer împotriva unor oameni puternici ce încercau, prin 
forţa de care dispuneau, să facă mari nedreptăţi cuiva sau 
poporului întreg. În situaţiile acestea, Grifonul şi cu cel ce i se 
adresa stăteau minute lungi şi se uitau ochi în ochi, uneori se 
ţineau şi de mâna în acest răstimp. Ceilalţi îl priveau plini de 
înţelegere, ştiind că şeful vorbeşte în perioada respectivă „pe 
muteşte” cu omul necăjit din faţa sa şi că-l convinge că nici 
măcar în cazul lui nu e nimic de ascuns. Şi, într-adevăr, după 
câteva clipe sau după multe minute, solicitantul repeta cu voce 
tare motivul pentru care a venit. 

După ce-şi spunea păsul, bărbatul sau femeia erau conduşi 
prin grădina comunităţii, existând mai multe variante colportate 
ulterior: unii vorbesc despre o grotă unde era introdus vizitatorul 
şi unde auzea în zgomotul unui râu subteran o şoaptă ce-i dădea 
soluţia enigmei; alţii pomenesc un labirint prin care trebuia să 
treacă omul venit după un sfat, la fiecare intersecţie fiind 
îndrumat să-şi pună o întrebare de pildă, dacă va fi bine sau va 
fi rău dacă va face un anumit lucru. Intrebările trebuiau să fie 
etape spre rezolvarea problemei ce-l chinuia. In cazul când după 
răscruce drumul cotea la dreapta, răspunsul era considerat just, 
dacă o lua la stânga, opţiunea era contraindicată. Acest itinerar 
putea să dureze ore în şir şi, în toată vremea, solicitantului i se 


recomanda să se concentreze intens asupra păsului ce l-a adus 
acolo. Se putea întâmpla ca omul să se încurce atât de tare 
încât nu mai era în stare să-şi pună nici o întrebare, în cazul 
acela avea voie să se aşeze pe parcurs şi să se odihnească. 
Dacă nici asta nu-l ajuta, era scos de ucenicii Grifonului din 
labirint şi invitat să mai încerce şi altă dată să treacă încercarea. 
Când? A doua zi sau peste un an sau oricând se va simţi 
respectivul pregătit. 

Variantele târzii dau o imagine mult mai fantastică procedurii. 
Un ceremonial prea simplu nu era de dorit acolo unde începea 
să fie mai importantă modalitatea decât conţinutul unui fapt 
uimitor. Grifonul devenise un model preluat de diferite popoare, 
personajul  schimbându-şi originea în funcţie de obârşia 
diferitelor grupuri ce colportau peste veacuri istoria sa, iar în 
perioada luptelor religioase se mula conform preceptelor 
credinţei sub flamura căreia era recrutat. Insă nu numai noile şi 
vechile secte şi-l revendicau, el va deveni un personaj mesianic 
chiar şi în vorbirea de fiecare zi. De aceea, câteva sute de ani 
mai târziu, va părăsi casa părintească din Roma pentru a fi 
„redescoperit” în Orientul Extrem sau în Egipt, la lerusalim sau 
în pădurile normande. În mod firesc şi datarea vieţii îi va fi 
diferită, existând şi variante ce-i situează existenţa la începutul 
evului mediu, folosindu-se, după necesităţi, epocile cele mai 
tulburi, cele mai întunecate, cărora doar un personaj asemenea 
lui le putea aduce izbăvirea. Aşa că, din eroul de o simplitate 
programatică venit din Alexandria la Roma şi propovăduind o 
învăţătură neopythagoreană în mod egal pentru cetăţeni, străini 
sau sclavi, se va naşte un vrăjitor oriental, un mag sau un sfânt 
şi chiar - mult mai târziu un ucenic al forţelor întunericului, apt şi 
acela de a mântui lumea, însă pretinzând preţuri inacceptabile. 
La fel cum, prin revers, Grifonul va fi alungat mult mai adânc în 
istorie, vorbindu-se despre el, la un moment dat, chiar ca despre 
un contemporan al lui Pythagora însuşi sau ca despre 
misteriosul Archyta, cu care a fost confundat câteodată. Este 
firesc ca în asemenea condiţii, un labirint sau o grotă în care să 
clipocească un râu subteran deveneau o recuzită insuficientă, 
folosindu-se, în schimb, tot mai multe instrumente sofisticate, 
animale fantastice şi un decor natural cât mai impresionant: 
conversaţia în pântecul Vezuviului, de pildă, părea mult mai 
eficientă, ca să nu mai vorbim că s-a ajuns prin secolul al 


patrulea la o adevărată judecată de apoi în funcţie de 
„răspunsurile Grifonului”. 

Revenind, însă, la personajul iniţial, ziua lui era ocupată de 
dimineaţa şi până la apusul soarelui de contactul cu cei mai 
diferiţi oameni pe unii reuşind să-i vindece de boli prin simplă 
prezenţă şi sfaturi, pe alţii îndrumându-i în opţiuni, alinând 
suferinţe fizice şi morale, mărindu-şi zi de zi popularitatea. Se 
întâmpla ca o singură întâlnire cu el să fie decisivă în destinul 
unor solicitanţi, mulţi dorind să-şi petreacă restul vieţii în colonia 
Grifonului. Dar nu erau cu toţii acceptaţi. Candidatul trebuia să 
treacă un lung şir de probe de voinţă şi abia apoi era adus în 
faţa şefului pentru adevăratul examen. Al Nouăsprezecelea îl 
privea lung, câteodată o jumătate de oră încheiată, „vorbea cu 
el pe muteşte”, apoi era de acord să-l primească printre ucenici 
sau îl amâna pentru vremea când solicitantul va fi mai apt 
pentru viaţa în sânul comunităţii. Criteriile după care se făcea 
accepțiunea constituiau secretul şefului: nu contau nici averea, 
nici trecutul, nici cunoştinţele celui ce dorea să-i devină adept. 
Cei mai mulţi dintre „amânaţi” nu-şi pierdeau speranţa şi 
preluau în întregime asupra propriilor lor greşeli vina 
neadmiterii. Unii donau şi în aceste condiţii întreaga lor avere 
Grifonului. Totuşi Grifonul nu era un om bogat în sensul curent 
al termenului. Marile averi intrate în casa lui au fost folosite pe 
de o parte pentru extinderea terenului şi întreţinerea gloatei tot 
mai numeroase de adepţi, pe de altă parte, drept „fonduri de 
reprezentantă”, multele proceduri ale unei zile obişnuite în casa 
şi apoi în cartierul coloniei cerând o cheltuială pe măsură. 
Interesant este „bilanţul” făcut peste milenii averii Grifonului, 
astfel încât pentru cărturarii indiscreţi din secolul al XIX-lea au 
apărut sume foarte mari despre a căror folosire nu s-au mai 
putut face decât ipoteze unele plauzibile, altele frizând 
fantasticul. De pildă, s-a presupus de către unii autori, că 
întreaga expediţie a lui Pompei împotriva piraţilor ar fi fost 
finanțată de Al Nouăsprezecelea. Dar Plutarch povesteşte că în 
acelaşi scop i-au fost votate de către senat lui Pompei cinci sute 
de corăbii perfect echipate, o armată de o sută douăzeci de mii 
de soldaţi şi cinci mii de călăreţi. O asemenea donaţie ar fi fost 
dificilă şi pentru marii bancheri ai generaţiilor imediat 
următoare. S-a mai susţinut că personajul ar fi organizat şi 
întreţinut o oaste proprie, cu care spera să cucerească Roma şi 


că dispariţia lui de după războiul cu piraţii s-ar fi datorat tocmai 
pericolului pe care-l reprezentau pentru viaţa cetăţii ambițiile 
sale. Şi nu numai pentru viaţa cetăţii, dar şi pentru cariera unor 
oameni politici, printre care Pompei cel Mare era unul dintre cei 
mai importanţi. Sau, pornindu-se de la unele scrieri despre viaţa 
Grifonului, s-a crezut că s-au descifrat în ele aspecte ale unor 
activităţi ce ar fi justificat la rândul lor plasări masive de bani: 
cercetări ştiinţifice (care însă pe vremea aceea nu erau cine ştie 
cât de costisitoare), construcţii de monumente rituale, o vastă 
activitate de propagandă, investiţii funciare şi economice 
(ultimele  împăcându-se greu cu alte apocrife păstrate). 
Calculele atât de târzii nu s-au putut nici ele baza decât pe 
anumite medii aritmetice: între acceptarea şi negarea 
exagerărilor. După reuşita săpăturilor lui Schliemann, orice Troie 
părea posibilă, se căutau nu numai cetăţi, dar şi urmele 
materiale ale unor personaje legendare şi credulitatea crescu, 
mai ales între bogaţii savanţi amatori. Unii dintre aceştia şi-au 
dedicat toată viaţa şi câţiva şi întreaga avere redescoperirii 
Grifonului şi doar ambiguitatea rezultatelor i-a privat de un 
renume pe care eforturile şi pasiunea investită le-ar fi meritat cu 
prisosinţă. 


Seara reprezenta încununarea fiecărei zile. Odată cu apusul 
soarelui, întreaga comunitate se aduna din nou în locul în care-l 
admirase pe Al Nouăsprezecelea, atunci când acesta salutase 
răsăritul. Este foarte probabil ca şi acest moment să se fi 
desfăşurat sub semnul unor ritualuri precise, dar natura lor nu 
se mai poate identifica, mai ales că diferiţii biografi descriau cel 
mai minuţios rugăciunea, invocaţia sau chiar „slujba” de seară, 
dar fiecare în sprijinul religiei în care-l înrolează pe erou. 

La fel de neclară este şi secvenţa următoare: domeniul se 
animă cu mii de focuri, iar purtătorii de torţe, înmărmuriţi, 
puteau asista la spectacolul dispariţiei Grifonului. Acesta le ţinea 
un discurs şi, deşi vorbea mai mult şoptind, fiecare ascultător 
percepea până hăt departe orice inflexiune a vocii sale. Dacă se 
nimereau străini prin auditoriu şi întotdeauna se găseau şi dintre 
aceştia -, respectivii auzeau totul în limba lor maternă. 
Atmosfera este descrisă, desigur, şi mai fantastic de către 
cronicarii secolelor următoare, însă toţi sunt de acord că scena 
când se adresa Grifonul întregii colonii se transforma într-o clipă 


de graţie pentru fiecare dintre cei de faţă. Din aceleaşi motive 
pentru care nu mai putem stabili ceremonialul ce însoțea 
apusul, nu putem transcrie nici una dintre variantele cuvântării 
ce-i urma. Mai ales că tocmai pe baza conţinutului acelui discurs 
vecernial argumentau compilatorii şi exegeţii apartenenţa 
indubitabilă a Grifonului la secta dorită. Şi unii istorici - aşa-zişii 
neutri - pornesc de la expunerile acestea şi le atribuie un 
pronunţat caracter agitatoric politic. Cu ele ar fi încercat fiul lui 
Ultimus să cucerească Roma. lar cercetătorii predispuşi spre 
latura utopică sunt de părere că Al Nouăsprezecelea ar fi vrut cu 
ajutorul „lecţiilor de seară” să pună bazele unei „republici a 
ştiinţelor şi a înţelepciunii”. Dar este mai mult ca sigur că toate 
aceste interpretări au o origine mai târzie, fiind cu totul ilogic ca 
un personaj, căruia i se atribuiau toate potenţele, să fie obligat 
să cucerească puterea asemenea oricărui simplu muritor prin 
discursuri propagandistice. Pe vremea primelor încercări de 
imortalizare a vieţii sale, Grifonul putea să convingă un om sau 
o colectivitate întreagă într-o singură clipă doar prin impunerea 
voinţei, el putea cere oricui orice voia, el nu avea nevoie de 
tentative zilnice de convingere. Mult mai degrabă, în primele 
variante, discursurile erau într-adevăr nişte prelegeri, nişte 
„lecţii”, prin care maestrul îi învăţa pe discipoli etapele iniţierii. 
Faptul că toţi cei de față şi nu doar cei ajunşi la anumite grade 
ale înţelegerii erau admişi să audieze cuvântarea ne face să 
credem că Al Nouăsprezecelea repeta mereu aceleaşi principii, 
trebuind să treacă o vreme până ce oamenii le puteau înţelege 
şi adopta pe deplin, existând mai multe nivele de asimilare. 
Insistând mai mult asupra acestui moment, se pare cel mai 
important al zilei, scribul ar risca să adauge o nouă nălucă 
printre cele şi aşa prea multe ce se înghesuie în urma Grifonului. 

Şi, în sfârşit, apoteoza o reprezenta despărţirea maestrului de 
cei din jur. Tot discursul îl ţinuse din imediata apropiere a unui 
foc mare. La un moment-dat, fără a înceta să vorbească, se 
apropia tot mai mult de flăcări şi, pe nesimţite, se lăsa înghiţit 
de ele. Lumea îl vedea dispărând în vâlvătăi şi, deşi nu se mai 
auzea cu urechea nici o şoaptă, toţi percepeau în continuare „pe 
muteşte” încă multă vreme spusele Grifonului. Apoi, într-o 
tăcere de moarte, ucenicii se îndreptau spre culcuşurile lor, iar 
solicitanţii şi simpatizanţii părăseau domeniul. Legenda spune 
că fiecare om îşi lăsa făclia pe locul unde a ascultat vorbele 


celui de Al Nouăsprezecelea şi că noapte de noapte întreaga 
colonie era mistuită de câte un incendiu uriaş, vizibil până 
departe. („Purificare totală” este amintit episodul în multe 
variante.) Dimineaţa următoare totul era intact şi ziua, se repeta 
identică. 


Momentul de ruptură, care a întrerupt brusc acest program 
zilnic atât de riguros, reprezentând, poate, explicaţia activităţii 
şi vieţii celui de Al Nouăsprezecelea, l-a constituit războiul 
piraţilor. Participarea Grifonului la acest eveniment este 
precizată de absolut toţi autorii cunoscuţi şi anonimi ce s-au 
ocupat de viaţa lui. Implicarea personajului este foarte diferită 
de la variantă la variantă, anacronismele sunt numeroase şi, 
acceptând eroul primordial, adică acela ce s-a născut în anul 97 
î.e.n. la Roma şi nu magul plutind incert în istorie sau vrăjitorul 
medieval, scribul va încerca să reconstituie cea de a treia 
perioadă din viaţa Grifonului, astfel încât lucrurile să fi fost 
verosimile cel puţin privite de la o generaţie după acele 
evenimente. La vremea succesului rapid al lui Pompei împotriva 
tâlharilor mărilor, Al Nouăsprezecelea avea abia treizeci de ani. 
„Noul Pythagora”, alchimistul, scamatorul, magul, vrăjitorul, 
Messia, omul la a cărui voinţă se supuneau popoarele, animalele 
şi obiectele, astrele chiar, bătrânul cu plete cărunte şi barba 
impozantă ce ne priveşte mereu cu bunătate de pe 
reprezentările plastice tematice n-a fost la vremea părăsirii 
coloniei sale decât un tânăr înalt, blond, cu ochi albaştri. E 
drept, e greu să suprapui peste secole un renume ca al unei 
asemenea etăţi... În realitate, însă, veacurile gem de iluminaţi 
tineri, de multe ori chiar copii, apți de a pune în mişcare grupuri 
mari de oameni. Prestigiul vârstei se câştiga adesea doar din a 
treia sau a patra repovestire... 

De ce a plecat în războiul piraţilor? Răspunsurile - în cazul în 
care-şi mai pune cineva întrebări - au fost argumentate fie cu 
fapte de biografie, fie cu scopul de a-i mări celebritatea. In fond, 
cele două categorii se interpătrund. Se spunea, de pildă, că încă 
la venirea din Africa la Roma, Grifonul ar fi fost răsplătit cu 
coroana classica cinste de care se bucura acel marinar care a 
sărit primul în cadrul acostării pe puntea vasului duşman. Asta 
înseamnă că misteriosul incident petrecut la traversarea mării, 
când corabia ce-l aducea înapoi pe Al Nouăsprezecelea şi pe 


adepţii săi a fost atacată de pirați, ar fi continuat şi un episod de 
luptă în care eroul, bineînţeles, s-a remarcat din plin. Experienţa 
aceea ar fi lăsat urme atât de adânci încât Grifonul n-ar fi ezitat 
să participe personal şi la distrugerea definitivă a flagelului 
pirateriei. 

Al doilea argument invocat se referea la rezultatele palide ale 
lui Ultimus în eforturile lui de a se opune piraţilor, pe vremea 
când fusese trimis de Senat în Asia Mică, fiul ţinând să retuşeze 
astfel amintirea părintelui. 

Şi se mai pomenea, nu în ultimul rând, despre relaţiile strânse 
dintre Al Nouăsprezecelea şi Pompei, una dintre problemele cele 
mai delicate ale vieţii eroului. Atunci când se vorbeşte despre 
comunitatea „Noului Pythagora” din perioada ei romană, se 
citează fără ezitare şi numele lui Pompeius Magnus, acesta fiind 
considerat, de regulă, cel mai celebru discipol al Grifonului. Aşa 
se motivează atât toleranța largă de care s-a bucurat secta, 
faptul că a putut, timp de zece ani, să-şi desfăşoare 
nestingherită activitatea, că nimeni nu s-a alarmat atunci când 
Al Nouăsprezecelea a utilizat cea mai mare parte din imensele 
donaţii acceptate pentru a-şi extinde proprietatea până la 
asimilarea unui cartier întreg al capitalei; aşa s-ar explica 
bunăvoința de care s-a bucurat din partea Senatului cineva ce 
nu-şi ascundea în programul propovăduit zilnic în faţa a mii şi 
mii de oameni ambițiile instaurării unui regim utopic al unor 
asceţi înţelepţi; aşa i s-ar fi îngăduit să atragă într-un sector nu 
numai neproductiv, dar şi necombatant o mare parte dintre 
cetăţenii şi aşa prea puţini pentru a face faţă noilor şi noilor 
fronturi ce se iveau pretutindeni. Oamenii Grifonului nu numai 
că nu luptau, nu numai că nu creau bunuri materiale, însă 
trebuiau să fie şi hrăniţi şi, la o eventuală primejdie, şi apăraţi. 
Fără sprijinul atotputernicului Pompei, toate astea ar fi fost de 
neconceput, îşi justifică numeroşi exegeţi argumentaţia. 

Pe de altă parte, spun tot ei, sufragiile necondiționate de care 
se bucura în faţa lui Pompei trebuiau să aibă şi ele o bază 
suficient de largă de unde să se întruchipeze atât de viguros. 
Ambiţia, abilitatea politică şi norocul în războaie au găsit în el, e 
adevărat, omul ideal, însă toate acestea au creat şi în jurul lui 
propria-i legendă, la care faptele din arsenalul Grifonului se 
potriveau atât de bine. Mai ales că Pompei nu a fost deloc 
indiferent la naraţiunile colportate în jurul izbânzilor sale. In 


Africa, de pildă, a fost în stare să vâneze lei şi elefanţi numai 
pentru ca să se poată spună că şi cele mai semeţe fiare 
sălbatice trebuie să se teamă de oştile conduse de el. Despre 
orgoliul său istoricii ne-au lăsat numeroase exemple. Dar - şi aici 
intervine un lucru foarte ciudat - cei ce s-au ocupat de viaţa lui 
Pompeius Magnus nu amintesc niciunde despre Grifon, relaţia 
dintre cele două personaje fiind amplu comentată doar de primii 
povestitori şi de către exegeţii moderni ai vieţii celui de Al 
Nouăsprezecelea. Nici o reciprocitate în această relaţie, de 
parcă toate serviciile făcute de Grifon protectorului şi 
discipolului său ar fi trebuit uitate de cei ce se ocupau doar de 
politicianul şi comandantul victorios. Explicaţia ar fi simplă, 
putându-se crede că, la un moment-dat, Grifonul ar fi devenit o 
povară pentru renumele lui Pompei, motiv suficient ca distinsul 
conducător să se dispenseze de el şi de amintirea lui. lar dacă a 
fost şi ceva compromiţător între ei, ceva ce a trebuit să fie apoi 
tăinuit, lucrurile ar fi putut fi cu atât mai vârtos exploatate 
câţiva ani mai târziu de către Caesar, după despărţirea sa de 
Pompei. De ce au continuat şi partizanii învingătorului de la 
Farsale! să tacă dacă au avut la îndemână un argument atât de 
neplăcut pentru adversarul lor? lată una dintre întrebările la 
care scribul nu are răspuns. Oricum, cu timpul nerecunoştinţa 
biografilor lui Pompei se va răzbuna în dispariţia acestuia din 
legenda Grifonului. La început, însă, isprăvile „Noului Pythagora” 
gem de fapte miraculoase, de minuni săvârşite cu mare uşurinţă 
în tabăra generalului, de constante izbânzi ale binelui împotriva 
unui rău niciodată nimicit, ci întotdeauna doar făcut inofensiv 
pentru a i se mai da o şansă de a trece la calea cea dreaptă. 
Mântuirea Grifonului nu se înfăţişa niciodată înfricoşătoare, ea 
se releva, dimpotrivă, drept un implacabil gest firesc de 
bunătate. 

Se aminteşte îndeobşte că războiul împotriva piraţilor, 
tărăgănat şi amânat atâta vreme şi sfârşit doar în câteva zile de 
către Pompei, ar fi fost urmarea unei opinii de masă care 
pretindea Senatului această expediţie, altfel Roma riscând să fie 


1 Bătălia de la Pharsalus a fost o luptă decisivă din timpul Războiului civil 
roman al lui Cezar încheiată cu victoria lui lulius Cezar (care conducea forțele 
pro-populare) împotriva forțelor pro-aristocratice ale lui Pompei și ale 
Senatului roman. A avut loc pe 9 august 48 î.Hr. la Pharsalus, în centrul 
Greciei. 


încetul cu încetul izolată pe mare de provinciile ei, de aliaţii de 
peste ape, dar şi de nenumăratele surse de aprovizionare şi 
comerţ de care era atât de dependentă. Biografii Grifonului 
susţin că nemulţumirea generală împotriva corsarilor, adusă la 
paroxism, ar fi fost şi urmarea unei opinii îndelung pregătite de 
către cel de Al Nouăsprezecelea. 

Tâlharii mărilor s-au organizat foarte bine în acei ani, 
devenind un fel de „popor” printre numeroasele popoare 
duşmane, ei ajungând la cifre alarmante, având ierarhii clar 
stratificate şi practicând pirateria ca pe o meserie oarecare cu 
ajutorul căreia îşi întreţineau familiile. Da, tâlharii mărilor îşi 
aveau cetăţile lor, unde exista o viaţă socială, unde le trăiau 
femeile şi copiii, unde oamenii îşi făceau vizite reciproce, se 
distrau şi sufereau, doar că resursele lor materiale proveneau 
din jefuirea corăbiilor surprinse pe mări şi, uneori, din atacarea 
ţărmurilor şi luarea de ostateci. Analiştii se rezumă la a povesti 
numai tactica adoptată de Pompei în lupta sa, modul cum a 
reuşit să împartă mările în mai multe sectoare, pacificându-le 
apoi sistematic, cum a atacat la urmă grosul tâlharilor, 
zdrobindu-i pe ape şi curăţind cuiburile unde s-au aciuit. Ceea 
ce lipseşte din aceste relatări este amănuntul. Nici episoade 
picante nu prea întâlnim. De ce n-a fost o faptă atât de măreaţă 
povestită cu migala obişnuită? Se ştie doar că Pompei s-a purtat 
blând cu învinşii săi, că i-a colonizat în locurile depopulate, 
legându-i astfel de pământ şi oferindu-le un nou mod de viaţă, 
nemaiobligându-i să se întoarcă la acte de forţă pentru a-şi 
asigura pâinea. Aşa ne povestesc istoricii, trecând apoi la 
întoarcerea victorioasă acasă, şi la noile însărcinări primite de 
comandant. 

În viaţa Romei campania lui Pompei a durat câteva zile, în 
biografia lui Pompei ea n-a fost decât un episod. In poveştile 
despre Grifon, războiul cu piraţii este zugrăvit cu nenumărate 
detalii, amintindu-se numeroase ciocniri, numele comandanților 
de vase, cel al căpeteniilor duşmane, porturi ale căror localizare 
a devenit pentru noi astăzi dificilă, insule şi cetăţi imposibil de 
regăsit. De fiecare dată, atunci când situaţia o cerea, Grifonul 
intervenea personal în dispută, rar folosindu-se de vreo armă 
tradiţională, de cele mai multe ori învingându-şi duşmanii doar 
prin concentrarea voinţei asupra voinţei lor. Bunătatea lui este 
proverbială, inamicii nu sunt sacrificați, ci făcuţi să eşueze în 


golfuri pustii sau pe recife golaşe, de unde sunt apoi salvaţi în 
funcţie de comportarea lor ulterioară şi de modul în care au ştiut 
să treacă prin asceză la învăţătura comunităţii. Pentru aceasta, 
de cele mai multe ori, în naufragii sunt însoţiţi şi de câţiva 
ucenici de-ai „Noului Pythagora”, cei ce încearcă să-i 
călăuzească în transformări. Bătăliile abundă în anecdotic, 
Grifonul face o minune după alta, o sumedenie de ciocniri parcă 
nici nu au alt scop decât de a-i prilejui noi şi noi dovezi de 
năzdrăvănie. |n cărţile timpurii despre cel de Al 
Nouăsprezecelea, Pompei nu joacă decât un rol cu totul abstract 
în război: incident după incident, bătălie după bătălie, victoria 
este hotărâtă de darurile extraordinare ale Grifonului, apt de a- 
şi manifesta puterile în aceeaşi zi în cele mai diferite colţuri ale 
lumii. Pentru că, să nu uităm, Grifonul este şi jumătate leu, iar 
animalul acesta a fost întotdeauna legat tradiţional de apă... 
Izbânda pe mare, deci, i se cuvenea, ca să ne exprimăm aşa, 
chiar şi heraldic. 

După atâtea izbânzi, după atâta glorie câştigată, Al 
Nouăsprezecelea, în loc să se întoarcă la Roma pentru a-şi 
savura succesul, pleacă împreună cu un mare număr de 
discipoli într-un loc pustiu, pentru a întemeia acolo o nouă 
colonie de soiul celor înfiinţate pe vremuri în deşerturile Africii, 
în Alexandria şi, mai târziu, la Roma. De acum totul devine 
legendă, referirile se întrec în fantasmagorii, încercările scribului 
de a-l urma pierzând orice teren ferm. În general, biografia celui 
de Al Nouăsprezecelea rămâne deschisă, performanţele lui 
următoare, descrise într-o succesiune ameţitoare, nu mai ţin 
cont de fel de viaţa autorului lor. Acesta nici nu mai conta, doar 
isprăvile lui mai păreau importante. Singurul amănunt biografic 
ce se repetă în mai toate variantele este acela că Grifonul este 
la un moment-dat grav jignit de nişte oameni! şi ar fi plecat 
pentru un timp nelimitat, adică până ce va constata, peste ani 
sau peste veacuri, că lumea s-a făcut mai bună şi că merită să 
mai încerce s-o educe. (Ceea ce presupune cel puţin două 


1 fie de locuitori din Soloi, unde s-ar fi retras cu un grup de foşti pirați 
convertiți, în loc să fie înşiraţi pe cruci de-a lungul drumurilor, după uzanţă, 
fie de regele uneia sau alteia dintre ţările ce s-au grăbit să-i ofere 
ospitalitate, fie de o femeie căreia i-a făcut un mare bine, lista putând 
continua. 


etape: întâi o resurecţie a binelui în lipsa sa şi abia apoi o a 
doua fază, când va interveni el decisiv...) 

Ar mai fi de stabilit cât a durat perioada dintre sfârşitul 
războiului cu piraţii şi dispariţia Grifonului şi unde a trăit el în 
acest răstimp. (Prin câte a trecut şi câte a făcut în vremea 
respectivă ştim prea mult, aşa cum am spus, din noianul 
descrierilor.) Locul ultimei sale colonii trebuie situat în funcţie de 
momentul relatării. El se plasează într-un punct tot mai exotic, 
după primele descrieri: la început la Soloi, apoi printre nabathei, 
în India, mai târziu (de unde legenda revine cu noi semnificaţii), 
într-o insulă neidentificată. In context, odată cu resurecţia 
personajului în evul mediu, el se retrage undeva în imediata 
apropiere a patriei povestitorului, dar cu două-trei generaţii 
înainte de a-şi nara acesta legenda. (De obicei, în pădurea din 
apropiere, în mlaştinile de după deal sau în peşterile din 
vecinătate, locurile cu pricina învăluindu-se din clipa aceea în 
mister şi nimeni nemaifiind dispus să se apropie singur noaptea 
de ele. Asta în vreme ce amintirea Grifonului continua să fie cea 
a unui personaj eminamente pozitiv, făcând întotdeauna numai 
bine... Venită din nefiresc, iată că şi caritatea poate 
înspăimânta!) 

A doua problemă, în legătură cu cât a rămas în acel loc, se 
pune din nou diferit: pentru relatările târzii, războiul cu piraţii îşi 
pierde atestarea, el devenind o poveste în poveste. In scrierile 
primilor analişti, dispariţia Grifonului s-a întâmplat destul de 
repede după victoria lui Pompei, Al Nouăsprezecelea fiind cel ce 
l-a convins pe comandantul militar să se poarte neobişnuit de 
blând cu învinşii săi, piraţii nu numai că n-au fost răstigniţi ca 
toţi tâlharii, dar au beneficiat de o nesperată împroprietărire cu 
pământ şi de drepturi de care nici un bandit prins nu s-a bucurat 
vreodată. (Sau poate că unul da, dar o colectivitate atât de 
numeroasă în nici un caz.) Oriunde ar fi dispărut, din locul acela 
va trebui să reapară, deşi, în răstimpuri, Grifonul, se spunea, și- 
a mai făcut reapariţia în diferite puncte de pe glob, oameni 
învăţaţi străduindu-se ani de zile să demonstreze că un anume 
fenomen sau un anume individ n-au reprezentat decât ipostaze 
ale eroului. Cu ajutorul puterilor lui s-au explicat întâmplări, 
căutându-li-se întotdeauna o anumită logică specială a 
desfăşurării. Ceea ce înseamnă că, în tot amalgamul de istorii 
năzdrăvane, nu de puţine ori chiar trăsnite, atribuite fără nici o 


reţinere celui de Al Nouăsprezecelea, ar fi existat totuşi o ordine 
interioară, ceva ce le dădea o marcă anumită. Dar oricare ar fi 
fost aceasta, scribul nu mai este în stare s-o identifice. Pentru el, 
numeroasele apariţii şi dispariţii, transformări de obiecte şi 
înzestrarea lor cu calităţi străine, recorduri de viteză şi forţă, 
precum şi mai ales impunerea voinţei asupra altora nu se 
alcătuiesc decât în anecdote distincte, în care, nu de puţine ori, 
eroul se comportă după gustul unui autor, iar altădată după cel 
al altuia. Doar respectul focului, potenţele nelimitate folosite 
numai în funcţie de  dicteul convingerilor morale şi 
deznodământul mesianic fac din Grifon un personaj unic, 
recognoscibil de la variantă la variantă şi de la epocă la epocă. 
(Cu toate că, răsfoind atâtea epoci, pentru scrib cuvântul „unic” 
ar trebui eliminat din orice formulare...) 

Dintre diferitele lui dispariţii, scribul va alege una, cea care i-a 
plăcut mai mult: în Insulele Laccadive! se află o grotă ce-i 
poartă şi azi numele. Legenda povesteşte că acolo a trăit 
Grifonul împreună cu mai mulţi discipoli de-ai săi. Un rege din 
India ar fi aflat de puterile-i năzdrăvane şi l-ar fi chemat pentru 
a-l folosi într-un război interminabil cu suveranul vecin. Dar 
Grifonul n-a fost nici până atunci pe continent şi a refuzat şi 
invitaţia regelui respectiv. Acesta, jignit, a trimis armata să-l 
aducă la el cu forţa. Ostaşii, însă, neputându-şi explica ulterior 
nimic, s-au întors fără a-şi aminti de ce n-au executat ordinul. 
Au fost pedepsiţi cu moartea până la unul şi trimişi alţii în locul 
lor. Ca să-i cruţe, Grifonul i-a făcut să plece departe de India. 
Atunci le-au fost executate familiile. A treia armată venită să-l 
aducă viu sau mort la regele de pe continent n-a găsit decât 
cadavrele întregii colonii. Ca să fie crezută, această oaste a luat 
cu ea leşurile, le-a dus regelui şi le-a ars în faţa lui. Peste un 
timp, călătorii povesteau din nou că Grifonul şi oamenii lui se 
află pe insulă de unde le-au fost aduse trupurile neînsufleţite. 
Atunci a plecat regele însuşi, pentru a se convinge cu ochii săi. 
L-a întâlnit într-adevăr pe misteriosul personaj şi a fost invitat în 
peşteră, cu condiţia să vină singur. În timp ce ei stăteau de 
vorbă, au năvălit şi oştenii regelui, stricând înţelegerea. L-au 
prins pe Grifon şi l-au dus în capitala regatului. Fiindcă a refuzat 
să îndeplinească orice din ce i s-a cerut, a fost executat public. 


1 Arhipelagul Lakshadweep (cunoscut şi ca Laccadives); între lhavandiffulu, 
limita septentrionară a Maldivelor şi Minicoy, intrarea sudică în Lakshadweep. 


„Un om ce nu se poate opune să fie prins şi ucis nu are 
puterile care l-au făcut renumit, a concluzionat regele, iar în 
lipsa acelor puteri, nici n-am nevoie de el!” 

Lucrurile s-au liniştit până ce s-a răspândit zvonul că şi 
suveranul vecin a trecut prin exact aceleaşi întâmplări până ce l- 
a executat la rândul lui pe Al Nouăsprezecelea. 

„Nu-i nimic, şi-a spus regele, în felul acesta a murit şi mai 
inexorabil!” 

Doar că de ostrovul unde şi-a stabilit Grifonul colonia nu s-a 
mai putut apropia nimeni, toate ambarcaţiunile erau aruncate 
înapoi de furtuni teribile şi, din când în când, un vulcan azvârlea 
spre cer trombe de foc. 

De departe, prin aparate optice, în locul care ar fi trebuit să 
fie pustiu se vedeau mişcându-se oameni. 

Peste câteva sute de ani, călătorii care au reuşit să acosteze 
pe insulă au găsit în faţa grotei un bolovan uriaş, bolovan ce n-a 
putut fi dat la o parte nici până astăzi. Localnicii din arhipelag 
pretind că atunci când gura peşterii va fi eliberată de către 
Grifon, oamenii vor avea deschisă calea spre tărâmul unei vieţi 
veşnice şi fericite. Dar până atunci nimeni nu trebuie să mai 
încerce să pătrundă în grotă. Şi, deşi s-au găsit în apropiere 
obiecte demne de tot interesul, nici o expediţie arheologică n-a 
fost încă autorizată să cerceteze insula. 


AL DOUĂZECILEA 


Gallus (78 î.e.n. - 46 î.e.n.) 


DESPRE VULNERABILITATEA ERUDIȚIEI 

Descrierea vieţii celui de Al Douăzecilea ar trebui să prezinte 
multe similitudini cu tehnica romanului poliţist prin aceea că din 
biografia aceasta n-a rămas de notorietate decât sfârşitul 
personajului, scribului revenindu-i sarcina ca, pornind de la 
crimă, să reconstituie cele ce s-au întâmplat înainte. Cu atât mai 
descurajant va fi pentru un cititor doritor de momente tari şi 
răsturnări de situații ca, după o introducere atât de 
promițătoare, să fie pus să însoţească un erou a cărui viaţă s-a 
petrecut liniară, ale cărui aventuri s-au desfăşurat la nivelul 
cunoaşterii şi ale cărui fapte de vitejie s-au evidenţiat doar în 
intimitatea slovelor. Gallus n-a participat cu arma în mână la nici 
o bătălie, deşi a fost martorul ocular la destule războaie, nu a 
îndeplinit nici o magistratură, n-a executat nici un fel de 
însărcinări de stat. El a fost un simplu erudit, o persoană 
particulară ce s-a bucurat de favoarea lui lulius Caesar, un soi 
de jucărie preferată a conducătorului, un fel de ciudăţenie ce n- 
a făcut niciodată nimănui nici un rău. Nimic palpitant într-un 
asemenea „roman poliţist”, nici crima n-a fost subtilă şi nici 
asasinii nu s-au străduit să se ascundă cine ştie cât. În imediata 
apropiere a lui lulius Caesar s-au petrecut numeroase fapte mult 
mai măreţe, bătălii cu finaluri greu previzibile, intrigi atrăgând în 
joc personaje puternice şi ducând la finaluri dramatice. Şi nici 
momentul asasinatului nu avantajează victima: în acelaşi timp 
erau în plină desfăşurare evenimente menite să schimbe soarta 
lumii pentru sute de ani, republica romană îşi trăia ultimele 
ceasuri şi îşi primea loviturile de graţie, nenumărați eroi, de 
prim rang în economia jocului ce se derula atunci, îşi pierdeau 
viaţa sau se grăbeau s-o îndrepte cu faţa spre alte țeluri decât 
cele spre care alergaseră până atunci. La moartea lui Gallus nu 
a căzut vreo stea, pământul n-a fost zguduit de cutremure şi nici 
soarele nu a devenit mai palid. 


Al Douăzecilea a fost omorât la vârsta de doar treizeci şi doi 
de ani, în Africa, lângă Thapsus. Dar nu în timpul bătăliei, ci în 
seara premergătoare. Gallus se afla în cortul său şi se delecta 
cu un manuscris achiziţionat de Caesar pentru o nimica toată. 


Era una dintre acele scrieri ce produc satisfacţii până şi prin 
simpla lor descifrare, deoarece atât literele cât şi sensul nu se 
dezvăluie decât unor iniţiaţi. Lucrarea era întocmită astfel încât 
putea fi citită şi în mod obişnuit, însă şi cu ajutorul unui cifru şi 
Al Douăzecilea se pregătea să-i prezinte manuscrisul „divinului 
lulius”, mare amator şi acela de cărţi rare şi de scrieri codificate. 
(Nu l-a învăţat Gallus să-şi întocmească scrisorile cu ajutorul 
unui cifru şi n-a intrat imediat Caesar în joc cu o încântare de 
copil chiar dacă de cele mai multe ori se încurca şi folosea cheia 
greşit?) 

Al Douăzecilea era ocupat cu manuscrisul din faţa sa şi se 
găsea într-una dintre acele stări pe care le poate gusta doar 
cineva obişnuit să se bucure pentru o întorsătură de frază sau 
pentru recunoaşterea unui sens ascuns. De data asta, simţea, 
se afla nu numai în faţa unui cod ingenios, ci şi a unei noi 
modalităţi de abordare a criptării. El, cel ce se bucura de cea 
mai mare autoritate în materie!, intuia că se apropie de punctul 
de unde începe desăvârşirea. Manuscrisul găsit îi sugera că un 
cifru ideal este acela care nu numai că ascunde adevăratul 
mesaj, dar îi ia unui cititor neavizat până şi bănuiala că sub 
textul aparent s-ar putea insinua şi o altă comunicare. Lucrul nu 
este întotdeauna uşor de realizat, mai ales în cazul unor 
enunţuri deosebit de importante, unde cele transmise se 
mărginesc, de obicei, între a recomanda ceva a urma să se 
întâmple sau, dimpotrivă, interzicând un anumit lucru. Un cifru 
tradiţional ar determina pe cel ce ar intercepta mesajul să caute 
dezlegarea. Un text fals, arbitrar, acoperind primul sens, ar 
naşte bănuieli. Dar o pistă contrafăcută, relativ uşor 
decodificabilă, însă cu un conţinut plauzibil, ar astâmpăra 
susceptibilităţile. 

Ideea nu era nici nouă şi existau deja şi unele realizări ale ei. 
Dar de fiecare dată se ivea un punct unde cele trei nivele (textul 
de suprafaţă, pista falsă şi adevăratul mesaj) nu mai comunicau 
între ele, fiind necesare cifruri de tranziţie pentru realizarea 
materialului, ceea ce, bineînţeles, sporea dificultatea citirii şi 
mărea riscul interpretărilor greşite. Acum, însă, cu manuscrisul 
pe care-l avea în faţă, Gallus realiză străfulgerarea unei idei de 
geniu, a unei clipe ce se naşte doar din însumarea bruscă şi 
aparent nemotivată a tuturor asociaţiilor fericite făcute într-o 


1 Alături de un oarecare Ţipor. 


perioadă lungă de căutări. Al Douăzecilea trăi intuiţia cifrului 
perfect. Prin faţă îi trecură, în câteva secunde, atât nuanţe 
disparate ale magiei cifrelor, cât şi un anumit fragment din 
Pythagora (nu citit tradiţional, ca de atâtea ori, ci descifrat brusc 
şi din memorie), precum şi imaginea neasemuit de clară a unui 
mic crâmpei al scrisului de pe faţa de vest a Piramidei celei 
Mari. Revelația era cu atât mai desăvârşită cu cât i-ar fi produs 
satisfacţii infinite chiar şi numai înţelegerea - în sfârşit! - exactă 
a uneia dintre aceste trei taine, darămite priceperea lor 
integrală şi alăturarea lor minunată. 

— Zeii, exclamă Gallus, sunt probabil foarte miraţi când văd în 
câte cioburi au reuşit oamenii să sfarme cunoaşterea. Este o 
adevărată minune când câte un muritor izbuteşte să adune 
câteva fragmente ce se lasă alcătuite atât de perfect. Dar în 
acele puţine clipe, părţile reflectă, în străfulgerări, întregul! 

Sclava chircită în fundul cortului îl privi cu ochi blânzi. Spre 
deosebire de alţi ascultători de-ai lui Gallus, revoltați câteodată 
că nu-i pricep spusele, ea nici măcar nu încerca să-l înţeleagă: 
ea ştia că nu toţi oamenii se entuziasmează pentru aceleaşi 
lucruri. Chiar şi în dragoste, observase, sufletele unora se agaţă 
de clipă, în vreme ce alţii hoinăresc, între timp, cine ştie pe 
unde. Romanul acesta, ce i-a fost hărăzit câteva nopţi şi îi este 
stăpân, n-are decât să se extazieze în faţa plăcerilor sale. 
Oricare ar fi ele. In fond, nu există bărbat să nu simtă nevoia de 
a se încurca în gânduri pentru a avea impresia că el este cel mai 
deştept de pe suprafaţa pământului. Când se pune pe cugetat, 
până şi cel mai prost are impresia că e buricul universului. Doar 
că Al Douăzecilea a ajuns la o revelaţie de soiul celor pe care un 
muritor doar în cel mai bun caz o dată în viaţă le poate atinge. 
Revelaţie ce i-o va împărtăşi şi lui Caesar. Nu degeaba 
reprezenta Gallus pentru conducător specialistul în delectările 
spiritului, în aceeaşi măsură precum C. Oppius şi Balbus 
constituiau autorităţile în construcţii şi finanţe. Dar aceia erau şi 
oşteni, şi oameni buni la toate, chiar şi scriitori. Gallus nu era 
decât responsabilul cu inteligenţa şi erudiţia. În aşa o măsură 
încât, într-o zi, Caesar se spune că ar fi exclamat că de multe ori 
i se întâmpla ca privindu-l pe Al Douăzecilea să regrete că se 
mai îndeletniceşte şi cu altceva decât cu bucuriile cunoaşterii 
pure. In această mărturisire s-a aflat indiferent de a fost rostită 
sau nu cu voce tare atât gingăşie, regret, dar şi ciudă şi chiar şi 


puţină ură. Tânărul care ar fi putut să-i fie fiu şi care-i semăna 
atât de izbitor fizic, era şi o oglindire a sa, motiv pentru a-l iubi, 
dar şi un afront viu: Gallus îi dovedea că existau domenii unde 
până şi el, Caesar, putea fi depăşit. 

Al Douăzecilea era într-adevăr o memorie ambulantă a 
culturii. Despre el se credea că ştie tot ce s-a scris vreodată pe 
piatră, argilă sau papirus. Crescut în atmosfera uşor ireală a 
comunităţii tatălui său împreună cu o mulţime de alţi copii, 
având grijă Grifonul de a nu i se crea lui condiţii deosebite de 
viaţă numai pentru că era fiul şefului coloniei, Gallus s-a obişnuit 
de mic cu o viaţă mai mult decât cumpătată, cu studiul unor 
surse rare şi cu credinţa că prin strădanii susţinute orice ţel este 
realizabil. Fiind educat într-un dispreţ absolut faţă de 
proprietate, copilul a învăţat devreme că singura avere o 
reprezintă bogăţia cunoştinţelor dobândite. Sigur, cei din jur 
vorbeau în primul rând despre idealul purității sufleteşti, dar Al 
Douăzecilea văzuse de timpuriu prea mulţi oligofreni neprihăniţi 
mişunând printre numeroşii adepţi ai părintelui său, încât simpla 
curăţenie spirituală să nu i se pară deloc un scop în sine. De 
altfel, s-a despărţit devreme de ceata Grifonului, atmosfera din 
jurul ritualurilor zilnice înăbuşindu-l. N-a fugit, dimpotrivă: Al 
Nouăsprezecelea l-a recomandat unor prieteni din Alexandria. 
Şi, deoarece aici i s-a spus că e mai bine să nu dezvăluie al cui 
fecior este şi fiindcă mai târziu, atunci când l-a însoţit pe Caesar 
peste Rin şi-a luat pentru totdeauna porecla de Gallus, 
descendența sa adevărată n-a mai ajuns să fie cunoscută. 
Totuşi, de la tatăl său a moştenit uşurinţa extraordinară de a 
învăţa nenumărate limbi într-un timp foarte scurt, precum şi 
puterea neobişnuită de muncă. Însă nu şi sănătatea. Deşi înalt şi 
bine făcut, solicitările constante la care se supunea rodeau din 
el, iar de la strămoşi uitaţi renăscu, tocmai în trupul lui, şi boala 
sfântă. In afară de aceasta, era miop şi obişnuia să poarte după 
el un grup de sclavi cunoscători de carte pentru a-i citi 
manuscrisele, deoarece ochii îi oboseau prea repede. Avea 
nevoie de mai multe asemenea ajutoare fiindcă i-ar fi fost 
imposibil să găsească o singură persoană aptă de a se descurca 
în atâtea limbi în câte glăsuiau textele ce-l interesau. Primise 
cadou de la Caesar în acest scop mai mulţi robi şi ori de câte ori 
generalul dădea în expediţii de popoare nemaiîntâlnite, se 


grăbea să-i trimită câte un bărbat învăţat al acelor locuri!. Şi 
Atticus i-a făcut asemenea daruri, alături de câteva câpii 
preţioase redactate în atelierele sale. Totuşi, miopia îi pricinuia 
numeroase necazuri şi, chiar şi cu atâtea facilităţi, se ciocnea de 
greutăţi în studiu, mai ales când se afla în faţa unor texte 
aşternute în limbi pentru care nu avea nici un interpret. Atunci 
punea să-i fie copiate la scară: de două ori mai mare fiecare 
semn, de trei ori mai mare... Doar că de nu cunoşti un grafem, 
nici nu-l poţi reda pe alte distanţe în mod fidel. Şi, de fiecare 
dată, Gallus insista până ce afla conţinutul unor manuscrise 
care, uneori, nu meritau nici măcar în parte osteneala investită 
în descifrarea lor. 

Astăzi este imposibil de stabilit cu ce maeştri a studiat Gallus 
la Alexandria şi nici ce filosofi a audiat în eventualele călătorii de 
iniţiere. Pe de o parte, până la întâlnirea decisivă cu Caesar 
lipsesc în totalitate informaţiile în legătură cu fiul Grifonului, pe 
de altă parte influenţele depistabile în gândirea lui le putuse 
primi atât de foarte timpuriu din anturajul tatălui său, cât şi din 
imensitatea cunoştinţelor asimilate. Şi, nu în ultimul rând, este 
greu de stabilit vreun reper biografic din anii săi de ucenicie 
întrucât fragmentele din gândirea lui, ajunse până la noi, 
recomandă o asemenea lipsă de prejudecăţi încât personajul nu 
poate fi în nici un caz încadrat într-o şcoală sau într-un curent. 
Chiar şi când ai impresia că anumite afirmaţii se potrivesc unei 
anumite tendinţe, următoarele fraze vin să probeze un spirit 
mult mai larg, care e adevărat că a asimilat şi respectiva 
concepţie, dar doar ca pe un crâmpei dintr-o filosofie infinit mai 
amplă. In gândire, Gallus, s-ar putea spune, a reprezentat o 
sinteză, dacă scribul n-ar îndrăzni să afirme, totodată, că 
erudiţia lui extraordinară se consumă adesea în sine şi că 
aportul personal nu se lasă întotdeauna depistat. Ar fi oare o 
blasfemie dacă scribul ar bănui că de multe ori Gallus nici măcar 
nu avea o privire proprie asupra unor realităţi pentru 
majoritatea covârşitoare a oamenilor necunoscute, realităţi în 
care - asta nu se poate tăgădui - ştia să realizeze conotaţii apte 
prin ele însele să compenseze o concepţie originală? Poate ar fi 
mai corect dacă s-ar afirma că perspectiva personală a celui de 
Al Douăzecilea a existat asupra domeniilor de cunoaştere, dar 
că această privire a fost rece, neutră şi cu totul imparţială. 


1 Nu a procedat la fel şi Alexandru cu Arhimede? se dezmierda conducătorul. 


Şi, iată, scribul constată că a epuizat tot ce poate spune 
despre tânărul Gallus, cel de dinaintea întâlnirii cu lulius Caesar. 
Cum s-au cunoscut cei doi ne-o povestesc istoricii. Referindu-se 
la victima de la Thapsus, ei precizează că este vorba despre 
bărbatul pe care veteranii viitorului dictator l-au salvat cu ani în 
urmă la Roma, atunci când o conjurație îndreptată împotriva 
generalului era să-l omoare din confuzie pe Gallus şi oştenii au 
intervenit, nesesizând nici ei eroarea. În fapt, nu se precizează 
cine au fost conspiratorii şi nici când s-a petrecut evenimentul, 
însă se povesteşte că tentativa de atentat a avut loc în capitală 
şi că Al Douăzecilea a fost confundat de către complotişti cu 
Caesar, greşeală ce era să-l coste viaţa. La prima vedere nici 
veteranii generalului nu şi-au dat seama de confuzie şi, ajunşi cu 
toţii în faţa şefului, spre marea mirare a tuturor, asemănarea se 
dovedi într-adevăr uimitoare. Atât doar că lulius Caesar era un 
Gallus mai bătrân. Drept urmare, adaugă aceiaşi analişti, omul 
politic l-a folosit în continuare pe tânăr ca pe una dintre sosiile 
sale, dar totodată s-a şi ataşat mult de el, copleşindu-l cu daruri 
şi luându-l în nesfârşitele expediţii. 

Dacă am şti data încercării de asasinat, am fi în stare să 
determinăm uşor şi vârsta la care a ajuns Al Douăzecilea în 
cercul cel mai apropiat al lui Caesar şi am putea în felul acesta 
reconstitui şi traseul urmat de fiul Grifonului. Aşa, însă, tot ce 
putem face este să bănuim că generalul era încă ocupat în 
Gallia, că l-a dus pe noul său protejat acolo, ceea ce ar explica şi 
apelativul primit de Al Douăzecilea. Gallus putea să aibă la 
vremea aceea douăzeci şi cinci de ani, dar poate şi mai mulţi. 
Ce a făcut până atunci nu ştim. 

Nici perioada următoare nu este mult mai bogată în afirmaţii 
şi scribul este obligat la nenumărate deducţii (care, oricât de 
logice, nu se ridică la nivelul unor informaţii certe). Există o 
constatare de a lui Plutarh, după care lulius Caesar a fost un 
„orator de mâna a doua şi un militar de mâna întâi”. Afirmația 
este cu atât mai surprinzătoare, cu cât nenumărați alţi autori, şi 
nu în ultimul rând însuşi Cicero, nu contenesc să laude 
aptitudinile excepţionale de vorbitor ale marelui om politic. Dar 
Cicero a fost când în relaţii excelente cu Caesar timp folosit 
pentru a-l ridica în slăvi -, când - mai ales - în tabăra adversă. 
Intr-o asemenea perioadă, se povesteşte, Caesar era nevoit să 


caute un orator apt de a-l opune lui Cicero. A fost vremea când 
a încercat să şi-i apropie pe tineri şi a crezut că a găsit în 
Caelius un oponent demn de aprigul său adversar. Numai că, 
după un început promiţător, Caelius i-a înşelat aşteptările. Nici 
cu alţi tineri n-a avut mai mult succes, deşi nu puţini dintre ei au 
fost vorbitori într-adevăr înzestrați. Însă, până la urmă, a reieşit 
că „divinul lulius” însuşi era un „orator neîntrecut”, după cum 
depune mărturie Suetoniu, aşa că ajutoare doar talentate nu-l 
puteau sluji mai bine decât se putea sluji el singur. Totuşi, 
propoziţia „Caesar a reuşit cu greu să găsească un orator care 
să i se poată opune lui Cicero” dovedeşte că până la urmă a dat 
şi de un asemenea om. Să fi fost acesta Gallus? Scribul înclină 
să creadă că da, dar este conştient că dovezile-i sunt cu totul 
insuficiente pentru o asemenea ipoteză. În fond, nu ne-au rămas 
decât foarte puţine urme ale trecerii celui de Al Douăzecilea. Nu 
ni s-a păstrat nici scrierea împotriva lui Tanusius Geminus, 
istoric adversar al lui Caesar, cu care Gallus a polemizat. 
Rezultatul acestei dispute, ni se, spune, a reprezentat un model 
pentru cum trebuie să fie „executat verbal” un opozant.! Pe de 
altă parte, scribului însuşi îi vine greu să vadă într-un individ 
miop, cu gândurile fugindu-i mult mai degrabă după o 
informaţie veche decât după un interes imediat, un polemist 
implicat în disputele atât de aprige din for. N-a fost Gallus cel ce 
l-a lăudat pe Servius Sulpicius nu pentru succesele aceluia la 
bară, ci pentru contribuţia teoretică adusă în sprijinul făuririi 
unei filozofii a dreptului? Dar Scribul nu va cădea în greşeala 
atâtor autori de a refuza unui personaj un fapt doar pentru că 
prin el ar contrazice alte acţiuni ale biografiei respectivului ins. 
De la fiul regelui luba al numizilor, cel dus de Caesar în urma 
carului său triumfal, dar care s-a bucurat de o sclavie rodnică, 
ajungând unul dintre importanţii gânditori ai timpului său, de la 
acest autor şi el prea puţin cunoscut astăzi, aflăm că, atunci 
când voia, Gallus putea câştiga o controversă cu oricine, Cicero 
însuşi ferindu-se cu şiretenie de a fi obligat să polemizeze cu el. 
Ştirea este cu atât mai prețioasă cu cât luba |, tatăl scriitorului, 
a fost înfrânt abia la Thapsus, adică imediat după moartea lui 
Gallus, fiul său neavând, deci, posibilitatea de a fi fost martor 


1 Dar nici anticii, nici comentatorii moderni nu precizează dacă respectiva 
dispută s-a consumat în public sau dacă s-a materializat doar în scris. 


direct al talentelor de orator ale celui de Al Douăzecilea, ci 
preluând un fapt de notorietate. 

Dacă, aşadar, l-a folosit Caesar pe Gallus şi ca pe oratorul său 
cel mai temut! sau dacă s-a ataşat de el doar pentru nişte 
calităţi indiscutabile, oricum, din clipa în care i-a intrat în graţii, 
nu l-a mai părăsit niciodată. Şi nici Gallus n-avea de ce regreta 
această protecţie, ea îndeplinindu-i cele mai arzătoare dorinţe: îi 
asigura un trai lipsit de griji materiale, îi oferea siguranţa fizică 
într-o perioadă când războaiele civile ucideau fără discernământ 
- asemenea celei mai cumplite molime -, îi înlesnea accesul la 
cele mai rare şi cele mai scumpe scrieri şi îl investea cu 
autorităţi nelimitate în domeniul conservării manuscriselor. Ce 
şi-ar fi putut dori mai mult fiul Grifonului? El n-a fost un om 
invulnerabil, ne povesteşte tot luba şi atunci când face această 
afirmaţie nu se referă doar la sfârşitul lui Gallus, ci şi la nişte 
incidente mai timpurii, când Al Douăzecilea a trebuit să se 
ferească nu o dată de cetele agresive ale tribunului Clodius, mai 
ales după ce a fost molestat într-o noapte, venind târziu acasă. 
Şi tot aici trebuie pomenită şi repulsia lui Gallus faţă de 
diferitele grupuri mondene, refuzul categoric de a-l însoţi într-un 
rând pe Caesar într-o scurtă vacanţă la Baiae, îndârjirea cu care 
se abţinea de la frecventarea oricărei societăţi unde străluceau 
tineri mult mai puţin înzestrați ca el. 

Unii autori motivează figura de mizantrop, pe care a făcut-o Al 
Douăzecilea, prin disprețul faţă de onoruri. Se ştie că „divinul 
lulius” şi-a încărcat favoriţii cu averi şi funcţii, aşa cum poate 
doar Sulla a mai făcut-o înaintea lui. Gallus n-a profitat defel de 
toate astea, deşi e mai sigur că n-ar fi trebuit să insiste prea 
mult pentru a obţine rang şi averi. Dar el, prevalându-se de o 
aserţiune a lui Platon, care pretindea pentru Republica lui 
soldaţi profesionişti, susţinea că şi erudiţii trebuiau să fie în 
aceeaşi măsură oameni de meserie şi să nu se bage şi în 
treburile altora. Atenţi mai ales la reversul afirmației, destui 
filosofi şi scriitori amatori, în primul rând oameni de stat, au 
avut grijă ca indicaţia lui Platon să nu fie citată prea des. Cert 
este că Al Douăzecilea a refuzat orice grad în armată, însoţindu-l 
pe Caesar în campanii în calitate de simplu particular şi nu a 


1 fiind poate exagerat să supralicităm şi să acceptăm şi ideea - totuşi 
formulată - cum că omul politic şi-ar fi trimis soţia să polemizeze până şi în 
senat în locul său... 


acceptat nici magistraturile, pretextând că nu ar avea timp să le 
exercite. Acesta a fost punctul de unde s-a pornit de către mulţi 
autori! în explicarea reţinerii sale şi din viaţa socială. Dar,nu 
trebuia ignorat şi un alt aspect: din portretul pe care i l-a făcut 
luba - şi totodată unicul ce poate fi citat -, reiese că Al 
Douăzecilea se agăța de manuscrisele sale şi din disperare, că 
ele îi ofereau singurul domeniu unde se simţea sigur, că 
discuţiile nu-i produceau plăcere din lipsă de conlocutori pe 
măsură (ceea ce ducea inevitabil la alunecarea temelor spre 
subiecte mai concrete, unde devenea el, la rândul său, 
nepriceput), că miopia îi mărea ezitările în contactul cu oamenii, 
mai existând, probabil, şi alte numeroase complexe apte de a-l 
transforma într-un înstrăinat. Erudiţia lui formidabilă era o armă 
în mâna sa, dar o armă ce nu lovea de cele mai multe ori decât 
în gol. Doar în erudiție putea să-şi arate şi el superioritatea. 
Ceea ce, de cele mai multe ori în viaţă este mult prea puţin. 


Într-un război atât de mare cum a fost cel în care i-a dat 
Caesar Republicii loviturile de graţie, moartea unui individ lipsit 
de greutate în echilibrul de forţe ce se confruntau se pierde cu 
totul în vâltoarea evenimentelor. Anchetarea crimei din cortul 
de lângă Thapsus nu se mai motivează decât prin intermediul 
scribului faţă de Cei O Sută. Dar demersul nu are nici scopul de 
a incrimina sau achita după două mii de ani asasinii şi nici de a 
le stabili identitatea. Scribul nu este preocupat decât să 
reconstituie personalitatea şi aportul adus de Gallus în dăinuirea 
lungului şir, pornind de la aproape singurul episod cunoscut din 
viaţa lui. 

Despre lulius Caesar s-au compus nenumărate povestioare 
vulgarizatoare. Eroul a fost descris cu accentul pe mereu alte 
trăsături devenite dominante. Multă vreme, pornindu-se de la 
cântecele veteranilor săi, s-au colportat cu asentimentul său 
tacit întâmplări în legătură cu viaţa-i de crai. Numeroasele-i 
aventuri cu persoane anonime, dar şi cu matroanele cele mai 
respectabile, cu soțiile unor prieteni sau ale unor duşmani ca să 
nu mai vorbim despre relaţiile sale netăinuite cu Nycomede, 
regele Bithyniei au făcut din el, pentru un timp, un fel de Don 
Juan al antichităţii romane. Pentru un timp, deoarece mai târziu 


1 În măsura în care putem vorbi despre „mulţi autori” interesaţi de viaţa 
reală a celui de Al Douăzecilea. 


toate astea au fost ignorate, accentuându-se alte aspecte ale 
acelei personalităţi într-adevăr impresionante. Şi, cum se 
întâmplă de multe ori, povestirile despre Caesar-cuceritorul-de- 
inimi, revin iarăşi din uitare cu sute de ani mai târziu, având noi 
perioade de glorie la începutul evului mediu şi apoi, cu 
intermitențe, mai scurte sau mai lungi, altele până în secolul 
nostru. Ba se făcea dintr-însul un precursor al lui Barbă Albastră, 
ba se sublinia că el, primul roman ajuns să cucerească insulele 
britanice - uitându-se că, în realitate, acolo Caesar n-a cucerit 
nimic -, a fost şi un demn înaintaş al lui Henry al VIll-lea, despre 
care, în special, tot doar afacerile matrimoniale au fost folosite 
de scriitori şi nu gravele decizii politice. De pildă, episodul 
Caesar-Cleopatra este mult mai amplu exploatat de dramaturgi 
decât trecerea  Rubiconului. În asemenea perioade de 
recrudescenţă a descrierilor sentimentale, mai reapare din când 
în când şi Gallus. Rolul său este ambiguu, adesea de figurant, de 
mizantrop, altădată (şi atunci îl mustră pe filfizonul său şef 
pentru numeroasele-i aventuri), iar în relatările din evul mediu 
devine un alchimist, un savant când înţelept, în opoziţie cu 
fluşturatecul Don Juan, când părtaş la delictele aceluia, 
furnizându-i licori afrodiziace sau - după caz - otrăvuri oribile. 
Uneori acest personaj secundar este un fel de vraci (Gallus 
Galenos?!). Ne amintim că am mai întâlnit printre strămoşii celui 
de Al Douăzecilea indivizi ce au reapărut în legende mult mai 
târzii cu rol de magicieni. Numai că, în cazul lor, am avut de a 
face cu personajele principale ale poveştilor, pe când asemenea 
reapariţii nu-l situează pe Gallus decât la periferia acţiunii, ca 
partener auxiliar al unei anumite ipostaze de-a lui lulius Caesar. 
Scribul a amintit totuşi şi aceste citări deoarece ele vin să 
întărească, într-un fel sau altul, rolul de „consilier ştiinţific” avut 
de Gallus pe lângă general, rol ce nu se dezminte nici peste 
timp. Uneori mai reapar în acele descrieri târzii şi satisfacţiile 
pur spirituale la care ajunge „divinul lulius” prin intermediul 
misteriosului personaj. 

Mult mai incitant ar fi, însă, rolul jucat de Gallus într-o altă 
categorie de povestiri. De data asta nu mai este vorba despre 
un roman sentimental, ci despre legendele unor societăţi 
secrete. Caracterul lor diferă foarte mult şi uneori ele apar chiar 
şi în acele povestioare unde accentul nu cade în primul rând 


asupra lor. Dar, în ceea ce priveşte personajul nostru, lucrurile 
nu sunt lipsite de interes. 

Epoca lui Caesar a fost perioada asociaţiilor de tot soiul: de 
întrajutorare, de comeseni, de literatură, de sport, cu scopuri 
declarate, cu scopuri mascate, cu scopuri strict secrete. Unele 
încercau să modifice cutumele, altele încercau să le conserve. 
Câteva se opuneau oamenilor politici aflaţi la putere, altele 
formau „asul din mânecă” al câte unui şef de fracțiune. Nu 
puţine erau îndreptate spre soluţii radicale şi foloseau violenţa. 
Altele au ridicat tocmai nonviolenţa la rang de armă de luptă şi, 
în numele ei, membrii lor se lăsau măcelăriți. Unii lideri ai 
societăţilor se ascundeau în cea mai severă conspirativitate, 
astfel încât puţini dintre cei mai încercaţi adepţi erau admişi în 
tainele unor ierarhii complicate, alţii târau după ei la lumina zilei 
un alai de partizani. Individul care nu făcea parte din nici o 
societate era mai dubios în ochii tuturor decât cel mai înrăit 
complotist: oricine trebuia să-şi amestece idealurile şi energiile 
cu ale altora. Dar nu numai cetăţenii se asociau de zor: şi 
străinii, mişunând prin Roma, se grăbeau să se înroleze, şi 
liberţii, ba chiar şi marea majoritate a sclavilor. Aceştia nu se 
întâlneau doar în grupările lor, dar se întovărăşeau pe picior de 
egalitate şi cu numeroşi cetăţeni, mulţi chiar din cele mai bune 
familii, făcând parte din secte exclusiviste, adorând zeități 
aduse de negustorii veniţi din orient sau din miazănoapte, 
redescoperind religii dispărute sau îmbulzindu-se în jurul unor 
sfinţi noi, nimeriţi printre ei de cine ştie unde. Printre zeii casnici 
au început să se amestece chipuri şi simboluri străine, iniţierile 
erau de cele mai multe ori strict secrete, iar ritualurile 
complicate erau argumentate de „învăţături” sofisticate. Într-un 
loc unde nesfârşitele războaie civile modificau ierarhiile statului, 
cei ce nu s-au priceput să-şi găsească o poziţie oficială sau cei 
ce se temeau de efemeritatea unui rang astfel câştigat, îşi 
puteau satisface ambițiile în gruparea mai mult sau mai puţin 
clandestină la care aderau. 

Drept urmare, Caesar s-a grăbit să desființeze toate aceste 
societăţi, să interzică toate cultele noi şi să expună celor mai 
aspre pedepse pe cei ce nu se abţineau de la întrunirile 
respective. Numeroşi „sfinţi” părăsiră Roma, cei mai mulţi 
urmaţi de marea masă a partizanilor lor, dar societăţile secrete 
continuau să împânzească oraşul ca o reţea submersă de 


canale. Se pare că însuşi Caesar tolera unele dintre aceste 
grupări, câteva de dragul unor iubite, altele pentru a nu se lipsi 
pe el de un detaşament de şoc, de soiul celor pe care ştia că 
duşmanii săi le păstrau şi ei ascunse pentru un moment prielnic. 
Gallus, care prin asemănarea sa cu şeful, prin aptitudinile şi 
ştiinţa în criptografierea comunicărilor şi prin erudiţia-i ştiută în 
texte misterioase rare reprezenta, oricum, un personaj model 
pentru figura conspiratorului, devenise etalonul clasic al 
membrului unei societăţi interzise. Pe dânsul, se ştia, Caesar nu- 
| va pedepsi, chiar dacă l-ar prinde încâlcind legea, aşa că el nici 
nu risca cine ştie ce continuând să facă parte şi să ţeasă pe mai 
departe pânza-i de păianjen. Ca o consecinţă, i se atribuiau 
rolurile cele mai diferite şi era bănuit că ar fi condus atâtea 
secte încât, prin scopurile declarate sau tainice ale grupărilor, 
respectivele aderări se anulau reciproc. Renumele începea să-i 
semene în multe privinţe cu faima tatălui său, deşi nimeni nu 
mai ştia al cui fiu era Gallus, iar Grifonul se pierduse deja în 
mare parte în uitare datorită numeroşilor noi aleşi ce i-au luat 
locul şi au dispărut la rându-le. 

Mai există şi o motivaţie psihologică suficientă pentru a-i 
atribui lui Gallus o asemenea faimă: de destule ori în istorie câte 
un însingurat şi un timid în relaţiile cu cei din jur a fost în stare 
să hipnotizeze şi să târască fără complexe în urma sa mase 
însemnate de oameni. Şi există şi o bibliografie postumă care 
face din cineva, putând fi Al Douăzecilea, un precursor de 
credinţe, până ce hagiografiile oficiale l-au şters de pe liste. Cu 
toate astea, scribul se îndoieşte despre Gallus că ar fi jucat un 
rol cât de neînsemnat în politica interzisă, la fel cum este 
dovedit că s-a abținut şi de la cea oficială. În aceeaşi măsură se 
îndoieşte scribul şi că Al Douăzecilea ar fi fost protagonistul 
vreunei secte aduse de cine ştie unde sau născându-se atunci la 
Roma. Nici în acea singură descriere amănunţită a unui moment 
al vieţii sale, episodul crimei, nici măcar acolo nu se face o 
trimitere la o eventuală răzbunare de grup sau la o lovitură dată 
vreunei confrerii. Dar, în afară de instinctul său, scribul nu se 
poate baza, în această privinţă, decât cel mult pe câteva 
afirmaţii de ale lui Cicero din scrisorile către fratele său. 
Oratorul, trecând printr-una din obişnuitele-i crize, se vaită că n- 
a fost în stare să se abţină de la tentaţiile vieţii publice nici 
măcar în perioadele când avea toate condiţiile şi motivele 


pentru a-şi vedea exclusiv de studiu în linişte şi cumpătare. 
Viaţa în care l-a aruncat soarta în timpul exilului său părea 
predestinată pentru otium şi demnitate, adică pentru ceea ce şi- 
a visat de când se ştia. Şi, în loc să le mulţumească zeilor pentru 
dărnicia lor, el ce-a făcut? N-a ştiut ce planuri să urzească mai 
repede în scopul de a se putea întoarce în viitoarea 
deşertăciunilor efemerelor lupte pentru putere. Dar cine altul, îşi 
continuă Cicero jelania, ar fi putut rezista ispitei? Ce cetăţean, 
oricât de umil, este dispus să ţină cont de riscuri atunci când se 
întrevede şi cea mai mică şansă de a se amesteca într-un tumult 
amăgitor pentru ambiţiile-i veşnic treze? Poate doar tânărul 
prieten al lui Caesar, răspunde tot oratorul, poate doar tânărul 
ce-i seamănă atât de mult la chip şi atât de puţin la fire. Alt 
roman să dispreţuiască rang, avere şi faimă Cicero nici nu 
credea să existe. 

lar într-o scrisoare către Atticus, referindu-se la acelaşi 
personaj, celebrul orator emite ipoteza că n-ar fi exclus ca 
junele erudit să fi refuzat din nou o anumită demnitate nu 
fiindcă ar fi prea modest, aşa cum le place la prea mulţi să 
creadă, ci tocmai pentru că ar da dovadă de prea multă 
înfumurare, socotindu-se asupra a tot ce altor romani de cea 
mai mare vază li s-ar părea un fapt de invidiat. Cicero îi 
comunică acest lucru nu fără puţină răutate prietenului său şi 
adăugă ironic, dar şi cu tristeţe, că lui Caesar nici măcar nu-i 
poate scrie aşa ceva despre savantul favorit, deoarece generalul 
trăia cu impresia că extraordinara asemănare fizică dintre el şi 
tânăr duce şi la o fidelitate a trăsăturilor psihice şi, prin urmare, 
considera orice observaţie adusă protejatului lui drept o critică 
la propria-i demnitate. Noroc că preadeşteptul 
(superintellegens) nu profită de invulnerabilitatea sa, conchide 
Cicero, pentru că am fi nevoiţi să suportăm doi lulius Caesar, 
când se ştie că şi unul singur încearcă să acopere soarele şi să 
umple doar cu persoana lui tot orizontul. 

Ar mai fi de adăugat că în cartea împotriva lui Cato, Caesar 
precizează că un adevărat savant se ocupă în primul rând doar 
de scrierile sale şi nu face pe arbitrul suprem al lumii. 

Trăgând linie, la ce concluzii se poate ajunge? Scribul crede 
că lucrul cel mai înţelept ar fi să-l socotim pe Gallus drept un om 
cu o cultură ieşită din comun - fapt necontestat de nimeni -, că a 
trăit adânc impregnat în ştiinţa lui, asemenea peştelui în apă, 


adică nu pentru că i-ar fi făcut neapărat plăcere să-şi petreacă 
totodată vremea printre slove, ci fiindcă nu era apt de a 
supravieţui altfel, deoarece doar în lumea cărţilor se simţea 
puternic şi se putea război cu oricine, fără riscul de a trebui să 
suporte ironii în legătură cu miopia sa, în privinţa timidităţii lui 
sau râzându-şi ageamii de totala-i ignoranță în treburile 
practice. O asemenea fire este predispusă spre prudenţă şi 
scribul propune drept ipoteză de lucru un Gallus viu activ între 
manuscrise şi un Gallus postum conducător de societăţi secrete, 
fondator de secte şi mare intrigant în viaţa publică a perioadei 
caesariene. 


În ce măsură l-a influenţat Al Douăzecilea pe marele său 
protector şi cât de aproape au stat unul faţă de celălalt este 
următoarea problemă ce merită a fi discutată. Doar discutată 
pentru că prea se confirmă că despre Gallus informaţiile certe 
lipsesc în cea mai mare măsură. 

Vom porni, aşadar, de la cele ce s-au afirmat în legătură cu 
relaţia aceasta şi vom încerca să vedem în ce măsură este 
conform cu realitatea şi acest puţin, întrezărit şi el doar prin 
succinte referiri. 

In primul rând, se apreciază că Al Douăzecilea ar fi fost un 
„filosof particular” de-al lui Caesar, un erudit domestic, aşa cum 
au fost atâţia începând de atunci şi până la apogeul imperiului”. 
In cazul lui Caesar, lucrul era cu atât mai plauzibil cu cât el 
însuşi era interesat de cultură, de ştiinţă şi era în stare să se 
entuziasmeze de o întorsătură fericită de frază sau de explicaţia 
ingenioasă a unui fenomen. El, cel ce între două bătălii decisive 


1 Dar s-a mai bănuit despre un personaj pierdut astăzi că ar fi fost „filosoful 
de casă” al lui lulius Caesar. Acela se numea [Ţipor şi n-ar fi fost un 
descendent direct al altui Ţipor, întâlnit şi prețuit de primii dintre Cei O Sută. 
Relaţiile dintre Gallus şi Ţipor par să fi fost dintre cele mai bune, fiecare 
dintre ei avându-şi rolul şi rostul exact pe lângă conducător. Cei doi - 
aproximativ de aceeaşi vârstă - erau totuşi diferiţi prin „utilitate”: Al 
Douăzecilea putea fi folosit ca sosie, însă era totodată un atoateştiutor. Ţipor 
se ocupa numai de magia cifrelor, având o sferă de activitate mult mai 
specializată. Totuşi, în domeniul lui era o autoritate absolută şi astfel a 
devenit un fel de consilier de-al consilierului. 

Cicero a spus despre el că era omul cel mai potrivit în a descifra orice text, 
deoarece s-a născut cu o limbă unde fiecărei litere îi corespunde o cifră. Dar 
afirmaţia este simplistă, speculaţiile şi sistemul lui Ţipor depăşind cu mult 
această realitate. 


- şi care dintre bătăliile sale n-a fost decisivă? fiecare putând să- 
| coste poziţia, dacă nu şi capul - el era apt să compună tratate 
de gramatică şi să răspundă unor probleme de principiu, el era 
mai indicat să se înconjoare de înţelepţi decât un parvenit 
bogat, dar lipsit de har. Aşa s-a spus, căutându-se şi un scriitor 
pe lângă Caesar şi, întrucât numeroase dintre lucrările sale n-au 
fost isprăvite decât de colaboratori, până ce s-a putut stabili cât 
de cât cu precizie cine ce a terminat, locul de compilator 
rămânea vacant şi trebuia completat cu cineva. Pe urmă s-a 
apreciat că Hirtus ar fi scris ultima carte a „Războiului galic” şi 
s-au emis ipoteze şi în legătură cu alte intervenţii. Gallus n-a 
mai fost din clipa aceea atât de necesar şi numele lui nici n-a 
mai fost pomenit prea des. 

Apoi s-a pus întrebarea de ce nu ni s-a păstrat corespondenţa 
dintre Caesar şi Gallus. Intrucât cel din urmă ar fi respectat 
precepte pythagoriene şi ar fi refuzat să aştearnă în scris orice 
gând, s-a sugerat. Aceasta atâta vreme cât de la cel de Al 
Douăzecilea nu ne-a rămas nici un titlu. Dar când s-a descoperit 
totuşi de către Hirschleben „Tratatul despre tâlcul ascuns al 
cuvintelor” şi când s-a stabilit că el aparţine cu certitudine lui 
Gallus, ipoteza refuzului scrierii a căzut de la sine. S-a presupus 
atunci că, din clipa în care l-a luat pe lângă el, Caesar l-ar fi 
cărat după dânsul peste tot şi că, deci, ar fi devenit inutil un 
schimb de scrisori între ei. Insă Gallus nu era făcut din acelaşi 
material ca şi protectorul lui şi nici măcar nu era antrenat la 
nivelul veteranilor generalului. Este limpede că n-ar fi putut face 
faţă marşurilor rapide şi obositoare specifice deplasărilor lui 
Caesar şi cel puţin la războaiele ultime, cele din Spania 
împotriva locotenenţilor lui Pompei, precum şi la alte campanii 
fulgerătoare, Gallus se ştie că nu a participat. S-a căutat, deci, o 
altă cauză a lipsei schimbului de misive dintre cei doi. „Divinul 
lulius”, s-a bănuit, n-ar fi pierdut niciodată prilejul de a 
coresponda cu un erudit de talia lui Gallus, atunci când marea 
majoritate a epistolelor sale le-a întocmit pentru posteritate. El, 
care-şi găsea timpul de a compune chiar zilnic asemenea 
scrisori, l-ar fi folosit cu siguranţă pe cel mai învăţat om ul 
timpului pentru a-şi însuşi de la el o parte din renume. Dacă n-a 
făcut-o, atunci sigur au fost la mijloc considerente foarte 
precise. Care altele decât cele privind securitatea ambelor 
personaje, a lui Caesar şi a lui Gallus? De aici s-a imaginat şi de 


către istorici un adevărat roman de aventuri, considerându-se 
presupunerea iniţială drept fapt dovedit şi povestindu-se cum Al 
Douăzecilea îi lua mult mai des locul lui Caesar decât ne-am 
putea aştepta. Există atât cărţi de istorie unde se exploatează 
motivul sosiei lui lulius Caesar, cât şi încercări erudite, 
mergându-se pe urmele fragmentelor de informaţie rămase, în 
care autori de primă mână se străduiesc să justifice anumite 
momente istorice prin substituirea celor două personaje. Mai 
ales unele decizii contradictorii sunt astfel motivate, precum şi 
revenirile la făgaşurile „mai în spiritul eroului”. De asemenea, în 
acelaşi mod „s-a lămurit” şi enigma unor apariţii mult prea 
rapide ale lui Caesar dintr-un loc într-altul.? 

Numai că şi pentru misterul deplasărilor rapide ale generalului 
s-au găsit, între timp, alte explicaţii şi multe dintre acele 
performanţe nici măcar nu erau atât de extraordinare cum au 
fost apreciate la început. lar faptul că, totuşi, Gallus s-a 
manifestat pentru atâta lume în viaţa publică dovedeşte fie că 
rolul lui secret nici n-a existat, fie că el şi-l juca doar în anumite 
ocazii. În caz contrar n-ar fi putut face aluzii la el nici Atticus, 
nici Cicero, nici Tanusius Geminus, despre care am mai pomenit, 
nici celelalte persoane, ce nu se sfiesc să-l pomenească 
asemenea oricărui bărbat despre care au ceva de spus. Spre 
norocul nostru! Altfel n-am cunoaşte nici măcar puţinul ştiut 
despre Gallus. Acesta nici n-a fost un personaj tabu, nici o figură 
conspirativă, despre el s-a vorbit deschis şi cine a vrut a putut 
să şi polemizeze cu el. 

Până la urmă s-a căzut şi în cealaltă extremă: deoarece Gallus 
nu apare decât citat de câteva ori şi nimeni nu se ocupă de el 
pentru a-i face un portret sau pentru a-i descrie activitatea - 
elogiată totuşi în subsidiar de toată lumea -, s-a presupus că 
omul nici n-a existat cu adevărat. În cel mai bun caz, în notele la 
unele ediţii despre cărţile lui Caesar,se pomeneşte atât: „Gallus, 
filosof (78 46 î.e.n.), probabil de origine galică, s-a bucurat de 


1 Proverbiala viteză cu care reuşea să se deplaseze generalul în fruntea 
trupelor nu li s-a părut unor exegeţi suficientă pentru a explica parcurgerea 
într-o zi a unor distanţe ce se străbăteau în mod obişnuit într-o săptămână. 
Or, dacă lulius Caesar şi Gallus trebuiau să fie atât de des una şi aceeaşi 
persoană, este limpede că nu putea exista un schimb de scrisori între ei, era 
„concluzia logică” a demonstraţiei (Böhm, Jatzke, Jansen, după descoperirea 
textului lui Claudius Marcus probabil o compilaţie a originalului lui Hyginus, 
cel ce avea măcar avantajul contemporaneităţii (evenimentelor). 


un renume de mare erudit, adept al lui lulius Caesar, opera nu ni 
s-a păstrat”. Dar aparatul critic poate fi şi mai lapidar: „Gallus, 
filosof contemporan cu Caesar” (sau cu Cicero sau cu Pompei, în 
funcţie de protagonistul în jurul căruia este pus să facă 
figuratie). 

Sic transit gloria mundi! De la omul care l-a influențat în toate 
pe însuşi lulius Caesar, omul care i-a scris cărțile, care l-a făcut 
să ia hotărâri istorice (uneori chiar substituindu-i-se cu totul în 
acele momente), de la spiritul secret al conducătorului şi câte s- 
or mai fi spus despre el, Gallus termină prin a fi un nume citat la 
subsol, atunci când nu este omis cu totul. Cum întreaga această, 
carieră postumă a avut loc într-un cerc specializat de savanţi, 
marele public n-a rămas familiarizat decât cu un nume! dintre 
cele despre care a auzit toată lumea, fără a şti exact unde să-l 
pună şi pe cine a reprezentat. Cultura omenirii este plină de 
asemenea nume ce plutesc prin secole detaşate de stăpânii lor, 
despre care au auzit milioane de oameni, dar despre care prea 
puţini pot să spună şi două cuvinte. Drept urmare, de se găseşte 
cineva doritor să le dea acelor nume o altă identitate, succesul 
este garantat dinainte deoarece publicul se întâlneşte cu 
plăcere cu o amintire din memoria latentă şi este dispus să 
accepte orice în legătură cu ea. În secolul trecut au existat 
numeroase colecţii de romane ieftine, unde se povesteau 
întâmplări năstruşnice din viaţa unor eroi semi uitaţi, romane 
mult gustate în special de lectorul semidoct. Într-o asemenea 
producţie, scribul l-a regăsit pe Gallus ucis de idele lui martie în 
locul lui Caesar, în timp ce dictatorul a mai trăit mulţi ani 
incognito în Egipt, într-o dulce convieţuire cu Cleopatra. Este 
însă şi mai frumos un alt asemenea volumaş, unde Gallus nu 
mai este sosia lui Caesar, ci a lui Carol cel Mare. Alteori Gallus 
devine una şi aceeaşi persoană cu Ţipor. În cărţile acestea, de 
obicei în foileton, cititorul se poate delecta, de pildă, pe lângă 
povestea lui Gallus şi cu o nuvelă despre contele Cagliostro la 
curtea familiei de Medici (?!) şi cu un personaj senzaţional 
despre Tibo Tib, mârşavul harap care a subjugat mai multe 
triburi africane, ocupându-se cu comerţul de sclavi la finalul 
secolului al XIX-lea, ţinându-l în captivitate chiar şi pe 
Livingstone. Reportaje mondene despre capete încoronate 
completau ediţiile, precum şi reclame pentru cele mai noi 


1 E drept, cu adevăratul nume al personajului şi nu cu cel adaptat de scrib. 


cuceriri ale ştiinţei, utilizabile în gospodăriile onor abonaților 
colecţiei. Aşadar, într-o asemenea companie, Gallus a continuat 
să supravieţuiască în calitate de simplu nume, pătrunzând în 
memoria pasivă a altor sute de mii de cititori. 


Scribul se simte profund vinovat, parcurgând aceste pagini, 
pe care cerneala nici n-a apucat încă să se usuce. Descriind 
rând pe rând viaţa fiecăruia dintre Cei O Sută, el a scotocit 
printre cele mai diferite arhive, a făcut tot ce i-a stat în putinţă 
pentru ca în scurtul timp ce i-a fost îngăduit pentru o 
întreprindere atât de mare să recupereze cât mai multe 
informaţii despre cei de care se ocupa. Uneori ştia prea multe şi 
a trebuit să selecteze, alteori a fost obligat să se întrerupă din 
redactat şi să mai revină la surse pentru a-şi clarifica o relaţie 
sau spre a verifica o clipă. Câteodată, e drept că foarte rar şi 
având de fiecare dată grijă să-şi prevină cititorii, scribul şi-a 
permis să emită şi ipoteze personale. Au fost cazuri când 
personajele au dispărut cu totul în uitare şi când scribul nu s-a 
putut ţine decât de continuitatea indubitabilă a lungului şir în 
aventura trecerii peste prăpastia locului gol: până la urmă, cu 
răbdare şi cu multă şansă, a reuşit să dea chip unor figuri 
interesante, despre care chiar că nu mai ştia mai nimeni nimic. 
In cazul lui Gallus, însă, deşi personajul este citat, deşi a făcut 
carieră, deşi numele-i este cunoscut şi de atâţia nespecialişti, 
biografia riscă să-i alunece printre degete. Până şi romanul 
poliţist, promis la început, nu se justifică: victima este 
cunoscută, asasinii de asemenea, mobilul nu mai e decât o 
speculație. Nici măcar moştenirea culturală a marelui erudit n-a 
fost în stare scribul s-o circumscrie cu precizie. Dacă de cele mai 
multe ori apartenenţa la Cei O Sută a reprezentat un indiciu, în 
cazul lui Gallus renumele strămoşilor îi sufocă imaginea. Al 
Douăzecilea n-a fost nici savantul damnat, rătăcind cu ştiinţa-i 
malefică prin veacuri, n-a fost nici vrăjitorul apt de a-şi face 
apariţia unde nici nu te aştepţi, posesorul unor puteri 
miraculoase ce înspăimântau contemporanii, nici şarlatanul 
isteţ, profitând de naivitatea unui public electrizat, nici 
complotistul subtil şi nici sufletul unei secte cu adepţi gata să 
moară oricând pentru el. Dacă a adunat din toate acestea câte 
puţin, asta s-a datorat nu numai moştenirii celor de dinaintea 
lui, dar şi cerinţelor timpului în care a trăit: chiar dacă Al 


Douăzecilea n-a fost decât ceea ce am numi astăzi un „şoarece 
de bibliotecă”, un timid miop, puternic doar între cărţile sale, 
profund afectat de orice obligaţie îi pretindea viaţa, suferind ori 
de câte ori era silit să facă faţă unor relaţii cu oamenii vii, 
contemporanii vedeau în el o ciudăţenie, e adevărat, însă o 
ciudăţenie constituită după orizontul lor de aşteptare. Scribul l- 
ar numi pe Gallus un fals al istoriei, dacă n-ar avea temerea că 
poate falsul se află în privirea sa şi că adevărul nu este de 
fiecare dată decât nevoia exprimată a celor mulţi. 

Scriind despre Gallus, scribul îşi aminteşte o întâmplare când, 
relatând despre un alt erou pierdut în istorie, un cititor agasat i- 
a replicat pe un ton răstit: 

— Asta o ştiam. Spune ceva nou! 

— Dar tocmai lucrul ştiut reprezintă adevărul... 

— Atunci de ce nu copiezi, pur şi simplu, ceea ce au mai spus 
alţii, mai deştepţi decât tine? 

— Ai dreptate! 

Şi, de atunci, scribul nu face decât să copieze, să copieze 
neîncetat cărţi, cărţi, cărţi. Şi se lasă devorat de ele. lar când nu 
mai găseşte cărţile necesare, inventează altele şi le copiază şi 
pe acelea. 


Din opera lui Gallus - dacă ea a existat cu adevărat - nu ne-ai 
rămas decât o carte aproape întreagă, redescoperită după 
aproape două mii de ani, mai multe ipotetice contribuţii la 
lucrările lui Caesar (existând, de pildă, autori contestându-i lui 
Hirtus paternitatea unor colaborări, doar pentru a i le atribui lui 
Gallus, totuşi majoritatea exegeţilor preferându-l pe Hirtus), 
proiectul nu se ştie exact în ce măsură realizat al unui catalog 
universal şi reforma calendarului. Am amintit despre „Tratatul 
despre tâlcul ascuns al cuvintelor” descoperit de Hirschleben şi 
am pomenit şi disputele în jurul colaboratorilor lui Caesar. Dar 
cele două lucrări corespunzând cel mai bine spiritului de 
„şoarece de bibliotecă” atât de caracteristic lui Gallus sunt 
Catalogul universal şi Noul calendar. 

Despre Catalogul universal ştim din mai multe surse. Este o 
operă cu adevărat monumentală, a cărei importanţă a depăşit 
toate lucrările contemporanilor, fiind totodată una dintre 
capodoperele Celor O Sută. (Presupunând că într-adevăr Al 
Douăzecilea i-a fost iniţiatorul...) Opera aceasta trebuia să 


cuprindă toate lucrările existente la ora aceea la dispoziţia 
savanților şi a amatorilor, titlurile fiind ordonate după autor, 
profil şi tendinţă, conţinând scurte rezumate, relaţii cu alte 
opere înrudite şi cu scrieri cu care polemizau, locul unde puteau 
fi găsite şi o foarte scurtă apreciere asupra importanţei fiecăruia 
dintre ele. Nici unul dintre autori, citind Catalogul universal nu 
afirmă că l-ar fi consultat personal, dar el se pare că ar fi existat 
totuşi cu adevărat şi că ar fi fost distrus tot pe vremea lui 
Theodosiu cel Mare, când Theophilos a ars şi Serapeionul. 
(Iluminiştii vor face nostalgice aluzii la el, pretinzând că abia 
arabii l-ar fi ars în secolul al IX-lea. O poveste fabuloasă a 
acestei cărţi apare şi în O mie şi una de nopți. N-ar fi fost exclus 
ca o copie să fi supravieţuit până pe vremea lui Harun al Raşid, 
ceea ce scribul înclină să creadă, dacă nu de altceva, cel puţin 
pentru frumuseţea legendei.) 

Catalogul universal n-a putut fi în nici un caz redactat de un 
singur om. Probabil că Al Douăzecilea a conceput primele 
fascicule, că a stabilit metoda de lucru şi a câştigat colaboratori 
de nădejde pentru a desăvârşi ideea. Unii coautori sunt bănuiţi, 
majoritatea dintre ei fiind, după tradiţie, conducătorii succesivi 
ai Bibliotecii din Alexandria. A avea o contribuţie la Catalogul 
universal devenise un titlu de glorie şi o cerinţă eliminatorie 
pentru a fi considerat un mare savant. Enciclopediştii n-au avut 
în zadar regretul acestei lucrări: Gallus i-a anticipat cu o mie opt 
sute de ani. Intuiţia concentrării cunoaşterii umane într-o 
singură carte şi stabilirea criteriilor de a face operativă opera a 
fost apreciată la justa valoare peste atâta timp... Dar, pentru ei, 
în alte privinţe, Al Douăzecilea n-a fost un precursor: el a 
redactat Catalogul universal doar pentru puţinii iniţiaţi. Gallus 
era totuşi, să nu uităm, un om al antichităţii: pentru el 
cunoaşterea nu avea voie să ajungă decât pe mâini demne de 
ea, apte de a o folosi în scopuri nobile şi de a o feri să devină 
distrugătoare. Tagmei iniţiaţilor îi cerea garanţii morale şi, de 
aceea, pe lângă informaţiile uşor descifrabile, manuscrisul 
conţinea şi un mesaj cifrat, submers, cunoscut numai de foarte 
puţini. In consecinţă, câteva secole mai târziu, unii exegeţi 
remarcă destul de multe inadvertenţe în catalog, însă ele au 
fost strecurata intenţionat, după cum este de bănuit şi nu 
puteau induce în eroare cunoscătorii, lucru ignorat de criticii 
târzii. Şi neacceptat de către filosofii luminilor. Lumea evoluează 


şi scribul crede că ne apropiem de vremea când exemplul 
criptogramelor lui Gallus va fi privit din nou cu înţelegere, ca o 
necesitate. Oricum, pierderea - nu întâmplătoare - a Cata/ogului 
universal reprezintă una dintre acele catastrofe incalculabile 
pentru cunoaştere, cum puţine ştim să fi avut doc: noi avem 
informaţii doar despre cele datorate intoleranţei - defolierea 
smalţului de pe Marea Piramidă sau incendierea succesivă a 
bibliotecilor din Alexandria. Prin caracterul său sintetic şi 
quasiexhaustiv, opera iniţiată de Gallus poate că ar fi putut 
compensa până şi aceste catastrofe. 

In subsidiar, scribul va mai adăuga doar o nouă ironie a 
soartei: individul şters, miopul timid, caraghiosul îngropat până 
peste cap în ştiinţa sa, a pătruns (pentru o vreme) în istorie cu 
tot felul de trăsături atât de puţin însemnate, iar autorul Marii 
Opere a fost uitat. Să fi fost audiența redusă la Catalog de vină? 
Sau, poate, mai degrabă, marea majoritate a oamenilor vedea 
în altă parte gloria şi a căutat acolo măreţia unui personaj ce - 
iată! - totuşi o fascina. Iniţiatorul Cata/ogului universal a fost 
descoperit tot de nişte „şoareci de bibliotecă”! 

Şi, în sfârşit, calendarul. După tradiţie, el a fost întocmit la 
cererea lui Caesar de către astronomul Sosigene şi de scribul M. 
Flavius. Despre primul se ştie puţin, despre al doilea nimic. Unii 
l-au confundat cu un alt scrib, cel ce a fixat zilele faste pentru 
desfăşurarea proceselor, fapt stabilit cu aproape trei sute de uni 
în urmă. Oricum, nu un copist a fost cel ce a colaborat cu 
astronomul, ci un savant. Sosigene a adus cu sine cunoştinţele 
în legătură cu rotația planetelor şi fazele lunii, a calculat 
parcurgerea elipselor. Celălalt a venit cu spiritul sintetic, cu 
ordinea, cu o privire unitară asupra scurgerii timpului. Eruditul 
acesta nu putea fi decât un filosof. In afară de aceasta, s-a aflat 
şi în imediata apropiere a lui Caesar, l-a fascinat pentru idee, l-a 
cucerit pentru reformarea calendarului. Este foarte uşor de 
imaginat un Caesar plimbându-se prin tabără, admirând o boltă 
senină, trăind nostalgia distanțelor necuprinse, după ce 
itinerariile pământeşti i s-au supus rând pe rând. Niciodată nu 
există un lucru mai tentant decât atunci când tot restul ni se 
pare la îndemână. Un astronom îi va fi fost călăuză printre stele 
sau, poate, mult mai degrabă un apropiat ştiutor de toate, 
putând povesti despre astre şi legende pierdute, mitologii 
păgâne, dar şi fenomene ciudate, furişând priviri prin uşi tainice 


întredeschise. Când pe pământ totul se dovedise pentru Caesar 
posibil, doar cerul mai îngăduia misterul. 

Cronicarul Celor O Sută se opreşte aici. Poate că nu mai are 
ochiul obiectiv şi vede peste tot doar urmele eroilor săi. Dar 
despre acel scrib M. Flavius n-a reuşit să afle chiar nimic, pe 
când despre Gallus şi-a făcut o imagine şi are pretenţia că ar fi 
în stare să-l recunoască printre sutele de tineri din for. Al 
Douăzecilea a fost şi în imediata apropiere a lui Caesar, a avut şi 
o cultură deosebită, a ştiut să compenseze în discuţii tot ceea ce 
era incapabil de a înfăptui în viaţă, avea o înclinaţie genială spre 
ordine. Chiar dacă noul calendar a fost promulgat abia după 
Thapsus, el trebuie să fi fost conceput în lungi cercetări 
anterioare acelei date. Un asemenea sistem nu se naşte într-o 
zi. Abţinându-se de a rosti cu voce tare ceea ce i se pare 
evident, scribul lasă concluzia la aprecierea bunului cititor. 


În cortul său de lângă Thapsus, Gallus se bucura pentru 
descoperirea unui procedeu perfect de codificare a oricărui text. 
Despre acest lucru depune mărturie tânărul luba, care 
pomeneşte în acest loc şi despre colaborarea perfectă, în acest 
punct, între Al Douăzecilea şi acel Ţipor. Asasinii, spune el, au 
întârziat cu poate sute de ani ceea ce era cât p-aci să se nască. 
luba era atât de cucerit de idee şi avea o asemenea admiraţie 
pentru Gallus încât regreta că n-a căzut în captivitatea romană 
la timp pentru a-l fi putut cunoaşte personal pe cel pe care l-a 
considerat cel mai erudit om al secolului. Era atât de copleşit de 
revelaţia avută de idolul său şi pe care de puţin n-a reuşit s-o 
materializeze, încât a emis ipoteza că motivul real al morţii lui 
Gallus a fost „spiritul de apărare al zeilor”, cel ce a făcut 
oamenii, după anumite credinţe, să vorbească limbi diferite, 
atunci când au fost pe punctul de a ajunge în sferele 
nemuritorilor prin construcţia turnului din Babylon sau când Icar 
a fost prăvălit din văzduh sau Prometeu înlănţuit de stâncă. În 
conformitate cu această concepţie, orice apropiere prea mare 
de desăvârşire ar face zeii să-şi ocrotească nemurirea, la care ar 
aspira prin nivelul de cunoştinţe şi oamenii. Chiar şi Potopul ar fi 
reprezentat o asemenea reacţie din partea nemuritorilor, chiar 
şi cutremurul care ar fi prăbuşit Atlantida sau vulcanii care ar fi 
azvârlit sub mare insulele de dincolo de Taprobane (Sri Lanka de 
astăzi). Zeii se apără şi tentativa de desăvârşire se pedepseşte. 


Revelația lui Gallus, credea luba, era la fel de minunată ca 
drumul spre viaţa fără de moarte, ca putinţa zborului sau ca 
supunerea focului. Că s-a bănuit mai mult la vremea aceea 
despre ultimele preocupări ale celui de Al Douăzecilea sau că 
doar luba era mai informat, scribul nu ştie. Dar este de presupus 
că, după toate astea, n-a fost vorba despre un simplu sistem 
oricât de minunat de criptare. Poate de o ştiinţă tainică, la fel 
cum Pythagora căuta în număr acele relaţii subtile, 
guvernatoare ale universului. Poate de punctul final al unei 
descoperiri de acum înfăptuite, mai având nevoie doar de o 
formă sigură de exprimare, amintindu-ne de prudenţa atât de 
obstinată a lui Gallus, atunci când era vorba de comunicarea 
unor rezultate ale cunoaşterii. Sau poate că a fost vorba doar 
despre o izbândă de-a spiritului spre desfătarea celor iniţiaţi. 

Gallus stătea aplecat asupra hârţoagelor sale. Ţinea ochii 
foarte aproape de scris şi lumina îi cădea în faţă. In afară de 
femeia chircită în fundul cortului, martora pentru eternitate a 
celor întâmplate, se mai aflau de faţă doi sclavi: unul făcea 
parte dintre ajutoarele savantului, avea privirea bună, ştia mai 
multe limbi în afară de cea a ţării sale de baştină şi putea citi 
ceea ce Al Douăzecilea nu vedea cu ochii lui betegi. Al doilea 
era un mesager al soţiei lui Gallus. (Până nu de mult, Al 
Douăzecilea reuşise să se opună mâniei lui Caesar de a rezolva 
o mulţime de probleme politice prin căsătoriile protejaţilor săi. 
Cu puţine luni în urmă, însă, fusese căsătorit şi fiul Grifonului: 
primise de nevastă o fiică de rege vasal. Un asemenea cadou nu 
putea fi refuzat. In seara aceea tocmai aflase, din scrisoarea 
adusă, că în curând va deveni tată.) 

Ceea ce s-a întâmplat în continuare ştim prin intermediul lui 
luba. In cort s-au furişat câteva iscoade numide. Acestea erau 
atât de bine antrenate, încât se găseau de acum de mai multe 
minute acolo, fără a fi simţite. Dar nici nu se mişcară din loc: 
omul aplecat asupra manuscriselor părea să fie însuşi Caesar. 
Nici unul dintre oştenii duşmani nu l-a văzut vreodată la faţă, 
însă îl cunoşteau cu toţii din descrieri. 

La un semn, trecură la atac şi Gallus şi cei doi sclavi ai săi, 
fură imobilizaţi fără nici o greutate. 

— Acesta să fie Caesar, cel ce a cucerit cea mai mare parte a 
lumii? întrebă un numid în bătaie de joc. 


În întunericul din cort, Gallus nu era capabil nici măcar să 
vadă feţele agresorilor. 

— Caesar v-ar distruge cu o singură mâna pe oricare dintre 
voi, dacă ar avea o armă la îndemână, rosti unul dintre cei doi 
sclavi, fără să ştie nici el ce spera.! 

Numizii vorbiră între ei în şoaptă, apoi unul părăsi pentru 
câteva clipe cortul. Reveni şi toţi începură să râdă. Afară era 
linişte, nu existe nici un pericol să fie deranjaţi. Cel ce părea 
căpetenia duşmanilor le propuse prizonierilor să lupte pentru 
viaţa lor. Trebuiau să treacă mai multe probe: să reteze dintr-o 
lovitură un par, să arunce cu cuțitul la ţintă, să se măsoare la 
trântă. 

Neantrenaţi pentru războaie, cei doi sclavi se descurcară 
anevoie. Falsul lulius Caesar, în schimb, se dovedi cu totul 
lamentabil. Numizii coborâră, în bătaie de joc, tot mai mult cota 
dificultății încercărilor şi promiseră pentru probe pe care le-ar fi 
trecut şi un copil libertatea celui ce va reuşi să le îndeplinească. 
Era nemaipomenit pentru ei să-l poată umili astfel pe însuşi 
cuceritorul lumii. 

Până la urmă cerinţele scăzură atât de mult încât cei doi 
sclavi le satisfăcură cu uşurinţă. Dar nu şi Gallus care, gâfâind şi 
nedescurajat de nici un insucces, se străduia inutil şi pe mai 
departe să-şi dovedească priceperea. Dar nici nu vedea ţinta, 
nici nu nimerea „duşmanii”, nici muşchii nu-l ascultau câtuşi de 
puţin. 

După ce s-au amuzat îndeajuns, numizii dădură într-adevăr 
dovadă de milă, dar o făcură mai mult în bătaie de joc. li legară 
pe cei doi sclavi şi-i tăiară capul lui Gallus, fericiţi că vor duce 
comandanților lor un asemenea trofeu cu totul nesperat. Asta va 
însemna sfârşitul războiului şi înfrângerea întregii armate a lui 
Caesar, îşi spuneau. 

Mai înainte, unul dintre sclavi încercă să-şi apere stăpânul, 
explicându-le numizilor, în disperare de cauză, că erau pe 
punctul de a-l omori nu pe Caesar, ci pe cel mai de vază savant 
al timpului. 


1 În relatarea lui luba, locul unuia dintre cei doi sclavi a fost luat - se pare - de 
Ţipor. Faptul, însă, nu se confirmă, în primul rând şi deoarece lulius Caesar i- 
a executat pe cei doi nefericiţi pentru culpa de a nu-şi fi apărat stăpânul. Or 
noi ştim că Ţipor a trăit încă pe puţin treizeci de ani, fiind amestecat în 
răscoalele antiromane ale neamului său. 


— E Caesar, se încăpăţânară agresorii. 

— Nu vedeţi că e cu peste douăzeci de ani mai tânăr. Priviţi-l: 
i-ar putea fi fiu. 

— N-are importanţă, concluzionă cel ce părea să fie şeful 
atacatorilor, cineva cine nu ştie să se apere, cineva cine nu ştie 
îndeplini nici cele mai simple exerciţii ostăşeşti n-are de ce să 
mai facă umbră pământului! 

— E adevărat, răspunse sclavul legat, dar omul acesta ştie 
mai multe decât o bibliotecă întreagă. El cunoaşte mersul 
stelelor, graiul tuturor popoarelor, secretele vechilor preoţi. 

— Şi ce folos? Dacă nu se pricepe să-şi salveze propria-i viaţă 
înseamnă că nu ştie nimic! Auzi ?! Să ştii ce scrie într-o sută de 
cărţi şi să nu te pricepi la lucrurile cele mai simple! Aşa ceva nici 
nu se poate! şi-l omori pe Al Douăzecilea, pe cel pe care l-am 
numit Gallus. Căutând prin cort, dădu de un sac plin cu 
manuscrise. Îl goli, despărţi capul leşului de corp şi-l vâri 
înăuntru. Acum am aici conţinutul cărţilor despre care vorbeai 
şi, râzând, dispăru în noapte împreună cu oamenii săi. 

lulius Caesar s-a pomenit într-o situaţie dificilă atunci când i s- 
a adus la cunoştinţă, peste numai câteva minute, atentatul. 
Femeia neluată în seamă în întunericul cortului îi eliberă pe cei 
doi sclavi şi aceştia se grăbiră să-i anunţe pe toţi cei întâlniți în 
cale, în goana lor bezmetică prin tabără. Vestea se răspândi cu 
iuţeală şi ar fi putut fi uşor interpretată drept un semn cât se 
poate de nefavorabil înaintea unei bătălii. Dar generalul era un 
geniu şi în prevestiri: de câte ori n-a reuşit el să răstălmăcească 
şi cele mai întunecate auspicii în momente plăcute zeilor, 
împotriva ştiinţei tuturor augurilor. Şi întotdeauna a avut 
dreptate, evenimentele desfăşurându-se după dorinţa sa, astfel 
încât, cu vremea, n-a existat nici o autoritate mai mare în 
materie - ceea ce spunea Caesar, aceea vedeau şi prezicătorii. 
Poate acesta este motivul pentru care s-a despărţit atât de rece 
Caesar de Gallus: 

„Probabil că n-a fost atât de înţelept pe cum l-am crezut cu 
toţii, de nu s-a putut apăra nici măcar cât un sclav - ar fi 


exclamat el în prezenţa mai multor martori!. Şi, aşa stând 
lucrurile, continuă generalul, se poate aprecia că zeii înşişi 
consideră că a sosit vremea acţiunii, după ce vorbele nu mai pot 
sluji la nimic.” Caesar îi convinse şi de data asta pe soldaţi, 
explicaţia era limpede şi legiunile îi câştigară şi bătălia din ziua 
următoare. 


Atitudinea lui Caesar la aflarea veştii morţii lui Gallus ar fi fost 
de vină la pierderea atât de rapidă a numelui celui de Al 
Douăzecilea, susţin unii comentatori. Alţii motivează acelaşi 
fenomen prin aceea că fiul Grifonului n-a lăsat în urmă nici 
opere originale, cu excepţia acelui tratat despre criptare şi nici 
n-a fondat o şcoală, al cărei descendenţi să se îngrijească de 
conservarea moştenirii sale. Dar ambele judecăţi sunt pripite: 
Caesar s-a îngrijit de fiul lui Gallus, născut după asasinarea 
tatălui său, să beneficieze de o rentă însemnată şi i-a asigurat şi 
defunctului funeralii demne la Roma, funeralii la care a 
participat personal, dându-le o cu atât mai mare strălucire. Cu 
ocazia aceea ar fi rostit celebra frază: „Nu numai pentru un 
Scipio sau pentru un Pompei au murit fiii lor; şi pentru mine s-a 
născut un fiu pentru a muri!” E şi o doză de vanitate în fraza 
aceasta, dar şi o adaptare publică şi fără dubii, chiar dacă 
postumă, a lui Gallus. 

Nici a doua părere nu este justificată: cum poţi să consideri 
„Catalogul universal” drept o operă insuficientă pentru a-i crea 
autorului ei un loc durabil în galeria marilor bărbaţi din istoria 
culturii, chit că este de bănuit că, în realitate, Gallus n-a făcut 
decât să iniţieze lucrarea, dusă la capăt de mai multe generaţii 
de ucenici de ai săi? Ceea ce dovedeşte, totodată, că a avut 
continuatori. 

Al Douăzecilea a devenit un nume fără acoperire pentru cei 
mai mulţi oameni ce-l aud rostit astăzi, chiar dacă, pentru 
majoritatea dintre ei, rezonanţa lui i se va părea vag cunoscută. 


1 în această privinţă mai avem o mărturie: cea a lui Cicero, care, într-o 
scrisoare, îi relatează cu dezgust evenimentul lui Atticus: „Omul acesta 
(Caesar - nota scribului) l-a iubit pe Gallus doar atât timp cât îi semăna la 
chip şi cât putea spera că oricine îl cunoaşte pe tânăr va avea impresia că şi 
el însuşi este la fel de cult. In fond, ca de atâtea ori, Caesar n-a iubit decât 
iubindu-se pe sine.” 

Aceste rânduri ale lui Cicero au cântărit mai greu în aprecierea ulterioară a 
atitudinii lui Caesar faţă de Gallus decât ar fi fost cazul. 


Câteodată o prea mare faimă îşi este suficientă sie însăşi. Cel ce 
se bucură de ea se află pe buzele tuturor, despre el se 
colportează fraze ce şi ele se devalorizează cu timpul, expresia 
în sine se deteriorează cu anii, asemenea unei statui din piatră 
tocindu-se sub munca vremurilor, semnificaţia, aparent 
cunoscută, îşi pierde originea. Rămâne un nume - câteodată şi 
el stricat - şi o amintire ce nu mai are de ce se agăța. Asemenea 
lui Abşalom, Al Douăzecilea rătăceşte prin istorie, neputând nici 
muri de tot, dar nici trăi. Ştiinţa-i nesfârşită îl urmează 
asemenea cozii unei comete, asemenea pletelor aceluiaşi 
Abşalom căutând un copac stingher, în care să se încâlcească. 
Fiindcă doar aşa, dacă îi va fi fixat locul, dacă se va determina 
limpede rolul lui Gallus în ştiinţă, numele lui îşi va găsi din nou 
un conţinut, iar el îşi va afla, în sfârşit, liniştea. 
Multe sunt îndatoririle Celor O Sută... 


AL DOUĂZECI ŞI UNULEA 


Postumus (46 î.e.n. - 16 e.n.) 
DESPRE INCREDIBILA AMBIȚIE DE A NU AVEA 
AMBIȚII 


La înmormântarea lui Gallus, „jucăria preferată” a lui Caesar, 
„divinul lulius” a anunţat că pruncul pe care urma să-l nască 
văduva defunctului se va bucura de o rentă viageră însemnată, 
demnă de urmaşul unui erou al patriei. In cazul când acel copil 
va fi băiat, Caesar însuşi se angaja să se ocupe de educaţia lui. 

Şi pruncul a fost, într-adevăr, băiat. Dar indiferent de 
importanta rentă, Al Douăzeci şi unulea n-ar fi trebuit în nici un 
caz să poarte grija zilei de mâine. Mama sa, Aemilia, cu care l-a 
căsătorit dictatorul pe Gallus, provenea dintr-o veche familie 
aristocrată, printre străbunii ei numărându-se mai mulţi consuli 
şi generali celebri. Fratele mamei lui Postumus - cum a fost 
numit în mod firesc copilul născut după moartea tatălui său era 
guvernator în Hispania, iar soţul surorii ei a fost acel Caius 
Aurelius Claudius care i-a pacificat de mai multe ori pe moesii şi 
sciţii mereu ameninţători. Aemilia avea strămoşi atât pe linie 
paternă, cât şi pe cea maternă senatori, un unchi de-al ei, de 
pildă, era chiar la naşterea lui Postumus edil curul?. Însă, mai 
importante decât acestea, erau legăturile de sânge prin care se 
mândrea a fi legată familia lui Postumus de „divinul lulius” 
însuşi. Ştim de la Gallus că bunicul său, Ultimus, ar fi fost 
adoptat de către Marius, cel ce fusese căsătorit cu lulia, mătuşa 
directă a lui Caesar. Dar Postumus ar fi trebuit să calculeze 
îndelung relaţia exactă de rudenie în care se afla dictatorul, 
deoarece existau şi fire pe linie maternă ce duceau la marele 
om. Acel amintit cumnat, prin soţie, al lui Gallus, Caius Aurelius 
Claudius, era, la rândul lui, cumnat şi cu lulia Junior, măritată cu 
N. Attius Balbus, lulia Junior nefiind alta decât sora mai mică a 
lui Caesar şi mama Attiei, cea ce-l va naşte pe Octavianus 
Augustus. Şi, în sfârşit, Aemilia era şi nepoata lui Piso 
Caesonius, tatăl Calpurniei, ultima soţie a lui Caesar, deci 
verişoară cu ea. lar L. Piso Caesonius a fost el însuşi o figură 
importantă, ce s-a bucurat de cele mai mari onoruri, chiar dacă, 
învrăjbit cu Cicero, va fi acuzat pentru proasta administrare a 


1 magistrat din vechea Romă, care se ocupa cu construcţiile. - Din lat. 


curulus, fr. curule. 


Macedoniei. Şi, deşi n-a reuşit să-i împace pe aristocrați cu 
Caesar, fiul său, L. Calpurnius Piso, fratele Calpurniei, va intra 
definitiv în graţia imperatorilor, murind la optzeci de ani, după 
ce va fi fost consul, învingător al tracilor şi prefect al Romei. Dar 
despre acest (şi) sprijinitor al artiştilor vom mai avea destul timp 
să vorbim. Scribul n-a vrut să sublinieze decât că şi singur acest 
ram al familiei lui Postumus ar fi fost îndeajuns pentru a-i 
deschide toate uşile, atât prin glorie cât şi prin avere. (Ultimul 
vlăstar de seamă al acestei ramuri, L. Calpurnius P. Frugi 
Licinianus, va ajunge succesor desemnat la imperiu, adoptat 
fiind de Galba, înainte de a fi asasinat de Otho, împreună cu 
împăratul.) 

Pe de altă parte, ne amintim că Al Douăzecilea „primise ca 
nevastă fiica unui rege vasal”. De fapt, politica de căsătorii a lui 
Caesar era atât de complicată încât, de pildă, mama lui 
Postumus, descendenta unei familii romane atât de vechi, pe 
linie maternă, avea să fie socotită, datorită măritişului ei, regină 
orientală, iar soţul îi va fi considerat din clipa aceea el un 
aproape roman... 

Toate astea ne arată că Postumus s-a născut sub o stea mai 
mult decât favorabilă nu numai pentru că a fost fericit cu 
asemenea strămoşi, ci şi fiindcă ai săi se vor bucura de cele mai 
înalte protecţii şi pe viitor, ceea ce, în vremuri atât de 
schimbătoare, nu le-a fost dat multor familii. 

De altfel, din prima zi a vieţii lui, toată lumea era încredinţată 
că un copil, beneficiind de la naştere de astfel de atu-uri, este 
sortit celei mai mari cariere. De aceea a fost linguşit de mic, 
existând un consens că un prunc fericit de atenţia neobişnuită a 
lui Caesar va fi adoptat până la urmă de dictator şi, lăudându-l 
pe micul Postumus, se învedera favoarea „divinului lulius”. După 
moartea lui Caesar, s-a răspândit un zvon, conform căruia 
auspiciile desemnau copilul drept continuator în fapte al 
strălucitului dispărut. Se spunea chiar că, aflând despre aceste 
prevestiri, băiatul ar fi fost de două ori atacat din însărcinarea 
unor rivali prezumtivi, prima dată reuşind să întoarcă lovitura 
libertului angajat să-l ucidă, a doua oară refuzând asasinii în 
ultima clipă să omoare un copil atât de frumos. Cu timpul, s-a 
aşternut uitarea peste acele preziceri sau poate că, 
prevăzătoare, însăşi Aemilia a avut grijă să le atenueze. Totuşi, 
peste ani, Augustus avea să-şi amintească de nenumărate ori 


de vechile poveşti şi, mai în glumă, mai în serios, îl va tachina 
cu ele pe cel despre care s-a spus că ar fi fost adevăratul 
predestinat carierei sale. Şi doar simpatia de neînțeles a Liviei 
faţă de Postumus, îl va feri pe acesta de mari neplăceri, multe 
dintre ele meritate. 

Aemilia mai avea un motiv pentru a fi îngrijorată în privinţa 
fiului ei: nu care cumva sănătatea şubredă a lui Gallus să se fi 
transmis şi pruncului. Dar nu exista nici un semn rău 
prevestitor: Postumus moştenise vitalitatea Grifonului şi energia 
bărbaţilor din stirpea mamei. Creştea mai înalt decât era firesc, 
avea o poftă de mâncare devenită cu timpul lăcomie, îşi cultiva 
de mic cu grijă trupul, ajungând celebru de copil pentru 
aptitudinile sale atletice. Şi din nou grija Aemiliei de a nu crea 
prea multe adversităţi inutile a înăbuşit din faşă şi legendele ce 
au început să se nască şi în legătură cu acele calităţi ale 
personajului. 

Postumus, chiar dacă ar fi nutrit ambiţii de parvenire, se 
spunea, s-a născut prea târziu pentru a se amesteca în luptele 
politice care au dus la instaurarea imperiului. Cu 17 ani mai 
tânăr decât Octavianus, el era încă departe de vârsta necesară 
pentru a îmbrăca toga virilă atunci când acesta, eliminându-şi 
pe rând adversarii, punea treptat mâna pe întreaga putere. lar 
în luna ianuarie a anului 27 î.e.n., când Augustus lua imperiul, 
Postumus se afla în Grecia pentru a-şi termina studiile şi nici 
prin gând nu-i trecea să se ocupe de politică. Poate că repulsia 
faţă de lupta pentru putere i-a fost creată prin strădanii 
sistematice de către Aemilia, de frică să nu fie şi el o victimă a 
rivalităţilor, deşi mai târziu, aducându-şi cineva aminte de 
Gallus, s-a răspândit credinţa că Postumus nu este interesat de 
titluri, moştenind aversiunea pentru ele de la tatăl său. La toate 
astea trebuie, însă, adăugaţi cel puţin încă doi factori: pe de o 
parte linguşelile şi consensul unanim timpuriu cum că orice 
magistratură abia îl aşteaptă l-au făcut să nu pună mare preţ pe 
un lucru atât de firesc, pe de altă parte, firea-i frivolă şi 
superficială îl împiedica să depună eforturi în direcţia unei 
cariere ce i-ar fi absorbit energiile şi l-ar fi obligat să renunţe la 
numeroasele plăceri de care nu se mai putea lipsi. În 
accepțiunea lui, puterea era un lucru subînţeles, pentru care a 
trăit mereu cu impresia doar trebuia să întindă mâna, pe câtă 


vreme viaţa e scurtă şi tinereţea şi mai scurtă, iar bucuriile 
îngăduite la un moment-dat nu mai sunt posibile mai târziu. 

Este greu de spus cu ce s-a ocupat frumosul june în Grecia. 
Cei doi ani obişnuiţi pentru studiu nu şi i-a petrecut doar prin 
biblioteci şi în preajma filosofilor vremii. Însă nici de tot nu se 
poate spune că ar fi ocolit preocupările intelectuale deoarece şi 
asta vor trebui s-o recunoască mai târziu şi cei mai înfocaţi 
critici ai săi s-a întors la Roma cu o cultură apreciabilă şi, chiar 
dacă n-a dat dovadă de cunoştinţa prea profunde, putea 
conversa cu uşurinţă despre orice subiect. El însuşi afirma, 
peste ani, că a fost nevoit să-şi ascundă faţa în cărţi pentru a nu 
fi asaltat prea supărător de către athenieni, care vedeau în el un 
nou Alcibiade. („Noul Alcibiade!” lată, din Grecia a revenit cu 
acel cognomen pe lângă numele lui, dar s-a văzut obligat să-l 
părăsească repede fiindcă stârnea zâmbete. Asta l-a învăţat, 
pentru viitor, că orice trăsnaie va face, pentru a avea succes cu 
ea este preferabil că isprava să fie originală.) După o mărturie a 
unui contemporan de-al său, el ar fi afirmat că a plecat la 
Athena nu numai pentru că aşa-i cerea rangul, ci şi pentru a 
scăpa de o logodnă ce i-a fost impusă de copil şi care nu-l 
interesa defel. 

Cert este că Postumus a ştiut să împletească de timpuriu 
plăcutul cu utilul“: ceea ce nu-i plăcea nu făcea, deviză de care 
s-a ţinut toată viaţa. La Athena n-a învăţat numai retorică şi 
comentarii asupra marilor filosofi morţi de cine ştie când. Nici de 
stoicism nu s-a arătat prea încântat, preferând lecţiile unui cinic 
întârziat, figură unică a acelor vremuri şi care, pe deasupra, mai 
era şi femeie. Popeea provenea de undeva din Orient, numele ei 
adevărat era greu de pronunţat pentru greci. Ea era mândră de 
o obârşie adevărată sau falsă foarte nobilă din ţara de unde a 
fost adusă şi confabula cu plăcere pe această temă. Cu tot 
discursul cinic, ce-l emitea zilnic pe lângă templul lui Hercule, îi 
plăcea să fie numită „prinţesă” şi nu refuza nici un semn de 
curtoazie din partea ascultătorilor. Gurile rele şi în special 
filosofii gravi şi cu barbă albă pretindeau că nu e decât fiica unui 
sclav proaspăt eliberat şi că toată povestea cu Orientul era cea 
mai sfruntată născocire. De altfel, pe cât de strălucitoare la 
apogeul ei, pe atât a fost cariera Popeeii de scurtă. La puţin 


1 Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci, 
lectorem delectando pariterque monendo. 


timp după întoarcerea lui Postumus la Roma, femeia-filosof a 
trebuit să fugă pe furiş din Athena pentru a nu se expune celor 
mai mari neplăceri în urma acuzelor grave ce i se aduceau. Nu 
era pentru prima oară că era învinuită de delicte majore, dar, 
„Noul Alcibiade” reuşise să-i cumpere de fiecare dată pe 
sicofanţi!. Când, peste mai mulţi ani, Popeea va veni şi ea la 
Roma, Postumus va evita s-o întâlnească, afirmând că nu tot 
ceea ce este onorabil în Grecia este de dorit şi la Roma.? 
Aserţiune ciudată în gura sa, el îngăduindu-şi oriunde orice, însă 
tipică pentru modul lui de a se exprima. La fel, cum se spune, ar 
fi părăsit ostentativ o societate doar fiindcă ar fi afirmat cineva 
că acea Popeea nu este decât o simplă curtezană, una dintre 
multele femei inteligente şi culte ce bântuiau, ca o molimă, 
metropolă. 

— Popeea este mult mai mult decât atât, ar fi zis, sculându-se 
de pe patul oaspetelui de onoare şi părăsind petrecerea, cu 
toate că refuză şi în continuare s-o primească pe fosta-i 
profesoară. 

Deşi pretindea că a trebuit să-şi ascundă multă vreme faţa 
printre cărţi, Al Douăzeci şi unulea a preferat dintotdeauna să-şi 
menajeze ochii, agonisind învăţătura prin audierea maeștrilor 
sau participând la discuţii elevate. O memorie bună îl ajuta în 
felul acesta să reţină mult mai mult decât din nişte lecturi 
superficiale şi inevitabil scurte, fiindu-i imposibil să-şi strunească 
atenţia chiar şi doar câteva minute asupra temelor înalte despre 
care citea. Intr-o conversaţie, lucrurile se petreceau cu totul 
altfel, putea să devieze subiectul spre implicaţii mai omeneşti şi 
mai plăcute, iar dintr-un discurs avea deviza că nu trebuie să 
reţină mai mult de o singură afirmaţie. Conform acestui 
principiu, urmărea doar câteva clipe logica unui vorbitor, dar cu 
o singură idee învățată reuşea să-şi îmbogăţească un fond de 
cunoştinţe ce astfel creştea încet dar sigur. Acea unică frază nu 
numai că nu mai era uitată niciodată, însă mai era întoarsă în 
linişte pe toate feţele de către Postumus vreme de o zi întreagă. 
Când o folosea la rândul lui, ştia cu precizie ce spune şi era în 
stare să încânte filosofii adevăraţi, reproducând în literă şi în 


1 Sicofânt, sicofanţi, s.m. (Livr.) Denunţător, delator; clevetitor. - Din fr. 
sycophante. 

2 fraza a devenit o maximă rostită adesea de contemporani şi urmaşi, deşi i 
s-a pierdut repede obârşia. 


spirit o anumită aserţiune. Refuzând apoi să părăsească 
strâmtul domeniu atins, putea da impresia unei bune cunoaşteri 
a întregului domeniu în discuţie. 

După moda vremii, încerca să scrie şi el câte ceva. Pentru 
tragedie nu avea suficientă răbdare, deşi pretindea că lucrează 
cu sârg la o piesă despre regele Numa. Se povesteşte că, aflând 
despre acest lucru, a început şi Augustus să lucreze la o 
tragedie, „Ajax”. Împăratul ar fi afirmat că dacă Pierde-Vară este 
în stare să-şi ordoneze ideile pe parcursul a câtorva sute (sau 
mii) de versuri, înseamnă că încercarea nici nu este atât de 
dificilă. Dar s-au înşelat amândoi, şi Postumus şi cezarul: ultimul 
avea să se muncească ani şi ani cu „Ajax”, pentru a distruge 
până la urmă opera neterminată şi convingându-se că n-are 
chemare pentru o asemenea încercare, în timp ce Postumus, 
beneficiind de infinit mai mult timp de risipit, adăuga noi 
fragmente la „Numa” şi nu se sfia să se laude în public că a 
terminat, o dată la... zece ani un nou episod. lar tragedia se tot 
umflă şi devenea un monstru lipsit de unitate şi chiar de noimă. 
Pentru că, scriind din an în paşte câteva versuri, de multe ori 
scânteietoare prin vervă şi ironie, autorul ignora cu totul 
acţiunea şi personajele, încât între un fragment şi altul nu exista 
adesea nici o legătură nici prin intrigă, nici prin eroi. Spre 
sfârşitul vieţii, când s-a adunat foarte mult material, Postumus 
era convins că asamblarea este un fleac, odată versurile 
existând şi încă într-o calitate şi cantitate atât de apreciabile, 
nemaifiind nici o problemă constituirea totului. Şi-a umplut 
câteva zile ploioase de cruntă indispoziţie cu această treabă, 
dar pe măsură ce întindea pe jos, pe mozaicul din camera sa de 
lucru, foile disparate, vedea că este în posesia tot mai multor 
fragmente strălucite pe care nu-l lăsa inima să le omită, însă 
care nu aveau vreo legătură cu subiectul propriu-zis. După ce, la 
început, i-a distras gândurile negre, activitatea aceasta a 
început să-l calce pe nervi şi sfârşi prin a-i porunci unuia dintre 
cei doi secretari ai săi să se ocupe în continuare de asamblarea 
părţilor piesei. 

— Este o nimica toată ce-ţi cer, îl consolă el pe sclavul 
dezorientat. Tu nu trebuie decât să pui unul după altul fiecare 
episod, având doar grijă să nu strici acţiunea! 

lar când, după câteva zile, secretarul îl rugă să-i povestească 
Postumus însuşi respectiva acţiune, ca s-o poată el urmări mai 


bine în intenţiile autorului, Al Douăzeci şi unulea îi îngăimă ceva 
ce nu era lipsit de măreție, doar că lipsea cu desăvârşire dintre 
fragmentele existente Până la urmă nefericitul colaborator fu 
declarat incapabil spre marea lui satisfacţie şi înlocuit în această 
sarcină de onoare cu celălalt secretar. Omologul lui nu-şi făcu 
multe scrupule şi luă rând pe rând toate episoadele, aşezându-le 
într-o succesiune mai mult sau mai puţin întâmplătoare. (Azi s- 
ar numi „textualism” sau cine ştie cum altfel această scriere 
ciudată, dar anticii ţineau mult mai vârtos la canoane şi n-au 
ştiut să depisteze revoluţia în stil şi nici să savureze un alt fel de 
tragedie decât erau ei obişnuiţi să primească. Cel dintâi 
conştient de insucces a devenit Postumus însuşi: la o primă 
intenţie a unei lecturi publice integrale a tragediei, eveniment 
ce s-a constituit ca un moment cu adevărat important, aşteptat 
de lumea cultă a Romei, autorul a sistat audiţia după vreo două 
ore, simțind eşecul total. Pretextă, aşadar, că soţia îi e foarte 
bolnavă şi că tocmai făcuse o criză şi amână continuarea pentru 
o altă dată, având însă grijă să n-o mai reia niciodată. In felul 
acesta uriaşa nedumerire a ascultătorilor nu putea să se 
finalizeze într-un verdict definitiv, mai ales că autorul le-a 
povestit că nu le-a prezentat decât începutul lui „Numa”, că, 
deci, lunga aglomerare de versuri spirituale şi aserţiuni 
inteligente nu se voia decât punerea în temă, urmând ca 
tragedia în sine, precum şi acţiunea cutremurătoare să se 
declanşeze de abia începând din punctul în care a fost 
întreruptă citirea.) Inexistenta tragedie s-a constituit într-un 
subiect de discuţie în cetate şi a fost citată şi de unii autori. 
Doar că tragedia „Numa”, operă a lui Postumus, n-a fost 
audiată, citită sau vizionată niciodată de nimeni. 

Ne-au rămas, în schimb, fragmentele unor culegeri de 
maxime şi de epigrame pe care le scria în baie. (Este ciudat cum 
Augustus, cel ce-l dispreţuia atât de mult încât nici măcar nu-l 
putea lua în serios în lucrurile cu adevărat majore, era totuşi, în 
subconştient, mereu incitat de Postumus. După ce s-a apucat de 
„Ajax” numai pentru a-şi demonstra că Pierde-Vară nu este în 
nici o privinţă mai capabil decât el, s-a obişnuit să scrie la 
rându-i, tot în baie, numeroase epigrame, pe care le citea apoi 
cu plăcere, încă „proaspete”, familiei şi apropiaților.) A mai 
existat şi un volum extrem de eterogen de scrisori... ce i-au fost 
adresate cu diferite prilejuri lui Postumus, scrisori ordonate de 


acelaşi secretar ce a pus într-o succesiune oarecare şi 
fragmentele tragediei. Şi, în fine, cele două încercări, „Despre 
memorie” şi „Despre insulele lumii”, nu reprezintă, mai mult ca 
sigur, decât firave schiţe, îngroşate şi lungite de o mână străină, 
probabil din nou de aceeaşi ca şi în cazul redactării celorlalte 
scrieri ale celui de Al Douăzeci şi unulea. In afară de aceste 
lucrări, se spune că ar fi compus şi un discurs împotriva unui 
oarecare Flavius Porcius Flocca, cu care nu se ştie din ce pricini 
s-a certat şi căruia încerca să-i demonstreze cât de exemplară 
este viaţa sa, a lui C. Gallus Postumus. 


Păcat, într-adevăr, că nu s-a păstrat această din urmă scriere. 
Pe de o parte este de presupus că măcar ea să fi fost dusă la 
capăt de către semnatarul ei, fiind vorba despre un lucru 
conceput în virtutea unui sentiment puternic. Dar mai 
importantă ar fi fost cunoaşterea prin operă a acelui om fără 
biografie. (Ajunşi aici, scribul simte nevoia să-şi exprime o 
nedumerire: realizează un om mai multe în viaţă pe măsură ce 
traiul îi este mai liniar sau mările înfăptuiri sunt cele ce ascund 
restul biografiei? Ce misiune ingrată pentru un scenarist să scrie 
„viaţa lui Beethoven”! Îl va aşeza înaintea pianului şi iarăşi 
înaintea pianului şi va născoci tot felul de intrigi cu totul 
neesenţiale în traiul compozitorului pentru a ţese o „acţiune”. 
Sau se va baza pe nişte actori excepţionali şi pe masiva 
ilustrație muzicală. Dar cel ce ar trebui să întocmească textul 
unui film despre viaţa lui Immanuel Kant? Se poate spune cu 
toată seriozitatea că, de pildă, Casanova a avut parte de o 
existenţă mai plină decât gânditorul de la Königsberg? lată, în 
funcţie de modul cum privim lucrurile, vom aprecia şi trecerea 
lui Postumus drept bogată în evenimente sau lipsită de orice 
conţinut.) 

Al Douăzeci şi unulea şi-a trăit din plin traiul. (Dar scribul nu 
este nici acum în clar cu semnificaţia acestei afirmaţii şi nu face 
decât să redea o caracterizare esenţială de epocă a 
personajului.) A făcut întotdeauna, se afirmă, numai ce a vrut şi 
s-a numărat printre puţinii oameni care s-au putut ţine de un 
asemenea program. lar când n-a mai vrut, s-a tras concluzia, n-a 
mai trăit. Însă minunea cea mai mare a constituit-o faptul că, 
spre deosebire de alţi oameni tânjind după un asemenea mod 
de existenţă, el n-a trebuit să renunţe niciodată la nimic şi, deşi 


avea numeroase pofte, şi le putea satisface în mod firesc. În 
contrast cu un strămoş uitat, Postumus n-a trăit lipsit de obiecte 
şi nu s-a limitat la o viaţă mizeră. El nici n-ar fi înţeles o 
asemenea opţiune şi ar fi râs cu poftă dacă i s-ar fi explicat că n- 
a fost o simplă legendă povestea cu butoiul lui Diogene din 
Sinope. 

— Să faci ce vrei, renunțând la tot ce este plăcere este un 
paradox bun pentru disputele filosofice. Să faci ce vrei, dar să 
vrei cu adevărat tot ce-ţi poate oferi viaţa, iată autentica artă, 
ne spune el dintr-una dintre maximele din cărţile sale. 

După întoarcerea din Grecia, Postumus a plecat să-şi 
îndeplinească datoria faţă de patrie. Însă în urma bătăliei de la 
Actium când fiul lui Gallus avusese abia cincisprezece ani -, 
templul lui Janus a stat mai mult închis. Niciodată în istoria 
Romei n-au existat atâtea perioade de pace şi, într-adevăr, la 
vremea campaniilor lui Postumus, Roma n-a mai fost implicată 
în războaie adevărate. La început a fost trimis în Gallia, sub 
comanda lui F. Lucretius Cotta şi foarte în curând, ivindu-se un 
loc liber de comandant de legiune, a plecat în această calitate 
pe Rin. Statura lui neobişnuită şi energia-i debordantă l-au făcut 
repede plăcut soldaţilor. Organiza dese jocuri atletice şi întreceri 
de tot soiul şi până la urmă nimeni nu se plictisea în preajma sa. 
Rarele incursiuni ale triburilor de germani erau privite, mai nou, 
tot ca nişte provocări la asemenea concursuri şi nu o dată cei ce 
se remarcau în luptă erau răsplătiți de comandant identic cu 
învingătorii întrecerilor hipice organizate cu o zi înainte. Pe de 
altă parte, misiunile de pedepsire ale unor populaţii răsculate se 
terminau în orgii nesfârşite, trofeele cele mai disputate fiind 
femeile cele mai frumoase ale celor pacificaţi. Postumus însuşi 
participa adesea în primele rânduri atât la jocurile organizate de 
el, cât şi la rarele lupte adevărate, însă viaţa din tabără îl plictisi 
mai repede decât s-ar fi aşteptat. Lipsa de confort, serile lungi şi 
nesfârşitele jocuri de zaruri, absenţa unui rafinament real în 
discuţii îl făceau tot mai mult să ducă dorul Romei. Degeaba 
punea să i se aducă în casă mobila cea mai scumpă, degeaba 
căra după el şase bucătari specializaţi - în afara numeroaselor 
ajutoare ale acestora -, degeaba îi soseau zilnic diferite 
trufandale, mesele n-aveau cum să fie la nivelul celor din 
metropolă, iar vinurile, în cantităţi mari, nu se puteau conserva 
ca acasă. După o vreme, începu să ducă şi lipsa stolului femeilor 


din Roma sau chiar şi a celor cunoscute în Grecia. După ce s-a 
săturat de noutatea vieţii de tabăra, totul i s-a părut, în regiunea 
pe care o păzea, prea sălbatic, prea brut, prea puţin subtil. Spre 
deosebire de tipul de Pierde-Vară omnipotent al timpurilor 
moderne, cel pe care-l vedem şi astăzi înfoindu-se de plăcere la 
sentimentul că este - şi este! - invidiat de atâţia concetăţeni mai 
puţin dibaci sau mai puţin lichele (în fapte, nu şi în spirit), 
romanul avea spleen. 

Oşteni bronzaţi priveau cu uimire la interiorul cortului 
comandantului: mobila cea mai fină era instalată pe covoare 
aduse din Orient, arme de argint şi de bronz ornau pereţii, statui 
de marmură străjuiau din semiîntuneric. Paturile aveau picioare 
subţiri, terminate în gheare de leu, asortându-se cu mesele cu 
tăblii masive, uimitoare prin faptul că reuşeau să stea în 
echilibru pe nişte coloane subţiri şi contorsionate în sculpturi 
savante. Totul părea străin pentru bătrânii veterani, până şi 
mirosul degajat de plantele exotice, plantate în vase uriaşe cu 
desene tremurătoare, animate de lumina neliniştită a făcliilor. 

In clipa când a devenit conştient că-i ajunge acest trai, 
Postumus a hotărât să revină acasă. Dar să-şi părăsească postul 
nu putea, deşi a scris câteva epistole sfâşietoare către cele mai 
influente personaje din capitală. Ştim asta din răspunsurile 
păstrate în colecţia de scrisori, de unde aflăm că i se promitea 
punerea în funcţiune a complicate rotiţe pentru a-l aduce 
îndărăt. Dar fiindcă dorinţele lui trebuiau să se îndeplinească pe 
loc, Postumus s-a îmbolnăvit subit pentru întâia şi ultima oară în 
viaţa lui. li înţepenise tot corpul, medicii pretindeau că a fost 
muşcat de un şarpe şi prevesteau cele mai grele chinuri înaintea 
unui sfârşit iminent. Doar că, în pofida prognosticului sumbru, 
profitând de o nouă incursiune a cimbrilor, Al Douăzeci şi unulea 
se făcu brusc bine şi porni în fruntea legiunii sale în urmărirea 
duşmanilor. Nu se mulţumi cu atât, ci intră adânc în fruntariile 
inamice, cucerind vaste teritorii. Asta nu i-a convenit 
comandantului său, însărcinat cu ordine severe să nu mai ocupe 
noi pământuri, ci să se mulţumească să păstreze liniştea la 
graniţă. Acum Lucretius Cotta a devenit cel ce se grăbea să 
scape cât mai repede de el şi-l trimise cu o misiune urgentă 
către Senat. Şi chiar dacă era cu totul neobişnuit ca un 
comandant de legiune să primească o asemenea însărcinare, 
Postumus nu se minună prea tare de amănunt şi nici la Roma nu 


se găsi nimeni să comenteze faptul. Cert este că fiul lui Gallus 
reveni bronzat şi cu o aureolă de veteran şi că toate astea n-au 
făcut decât să-i sporească renumele. 


Quid nune? Şi acum? Dar mai departe? 

Postumus nu s-a mai întors în tabără şi n-a mai îmbrăcat 
niciodată haine militare. Cimbrii reprezentaseră odată o 
ameninţare atât de groaznică, încât lumea mai trăia încă sub 
impresia că Al Douăzeci şi unulea ar fi oprit un duşman puternic. 
Imaginea femeilor-preot ucigându-i pe bărbaţii ce nu luptau cu 
vitejie, omorându-şi propriii prunci înainte de a se sinucide mai 
dăinuia prea puternic şi Postumus avea din plin de profitat de pe 
urma ei. Toată lumea se aştepta să intre în politică, să adere la 
o formaţiune sau alta. Şi pentru că nici acest lucru nu se 
întâmpla, a devenit în curând suspect pentru întreaga cetate. 
Când ai toate alternativele, decizia inseamnă o infinită 
renunțare. 

— Tu n-ai ambiţii? îl sonda ba unul ba altul. 

— Ba da, răspundea, una singură: aceea de a trăi până la 
capăt. De a nu mă pregăti tot timpul pentru o clipă ipotetică, ce 
poate că nici n-o să vină vreodată, şi de a nu lăsa nimic în urma 
mea, nimic ce m-ar ţine cine ştie cât între două lumi. Să trăiesc 
cu adevărat şi să mor cu adevărat! 

Un asemenea răspuns era mult prea complicat pentru cei mai 
mulţi binevoitori şi aceştia îşi manifestau peste tot nedumerirea. 
Până la împărat. 

Cei ce insistau, amăgindu-l cu o slujbă, se pomeneau de 
fiecare dată refuzaţi cu aceeaşi frază: 

— Ce deosebire este între un rang de guvernator (sau de 
general, sau de edil, în funcţie de ceea ce i se sugera) şi cel de 
stăpân în casa ta? Ce deosebire este între un Augustus 
guvernând şi un Augustus jucând zaruri? Şi, deşi această din 
urmă frază a făcut carieră şi a fost des citată în literatură, ea n-a 
reuşit să-i liniştească pe contemporani în privinţa intenţiilor de 
viaţă ale autorului ei. 

Ca să risipească susceptibilităţile, care i-au ajuns şi lui la 
urechi, a decis ca, asemenea acelui Atticus, despre care am mai 
pomenit, să se autoexileze. Divorţă de prima-i soţie (fiică dintr-o 
veche stirpe aristocrată intrată în conflict cu Octavian, fiind în 
perioada războaielor civile de partea lui Antoniu) şi se căsători 


cu o femeie din Brundisium, dintr-un neam mai puţin glorios, o 
familie nou îmbogăţită, o familie dintre acelea ce au fost urâte 
întotdeauna şi pretutindeni din pricina averilor proaspete 
imense pe care au ştiut să şi le agonisească. Astfel a devenit 
însă clar că pe Postumus îl interesau în primul rând banii şi abia 
în ultimul rând relaţiile politice. Unii acceptară şi atât şi clasară 
cazul. 

Urmă, aşadar, acel autoexil. Numai că Postumus n-avea 
tenacitatea lui Atticus şi mirajul Romei era prea mare pentru el. 
Cutreieră o vreme Orientul, îşi cumpără ici-colo câte o casă cu 
gândul de a se stabili cel puţin pentru o vreme, dar abia instalat 
se plictisea de micile capitale şi pleca mai departe. 

Cel mai mult, se pare, ar fi rezistat la Petra. Tributară Romei 
de pe vremea lui Pompei, capitala nabatheilor părea să provină 
dintr-un basm al răsăritului. Nenumăratele legende tesute în 
jurul Petrei, una mai fantastică decât cealaltă, erau întrecute de 
realitate. Clădirile somptuoase şi templele se înălţau pe lângă 
miile de corturi şi locuinţe săpate direct în stâncă - spunându-se 
că odată cu moartea locatarului ar fi fost înfundate, devenind 
mormântul fostului stăpân. (Dar ce se întâmpla atunci cu 
familia? Era şi ea îngropată împreună cu tatăl decedat? Puțin 
probabil, chiar imposibil prin prisma perpetuării populaţiei, însă 
Postumus nu punea întrebări, fiind obişnuit să primească 
răspunsuri şi mai ciudate.) 

Plimbându-se seară pe strada largă ce urca dinspre Marea 
Roşie, avea de multe ori impresia că se află la milioane de stadii 
depărtare de Roma, poate pe una dintre stelele ce păleau la 
lumina nenumăratelor torţe ce împodobeau noaptea oraşul. 

Petra era bogată şi mândră, dar tot ce se povestea despre ea 
era diferit de adevăr deoarece oraşul însuşi făcea parte din altă 
realitate. Pentru o vreme existenţa nu era decât aventură în 
aventură: prestigiul de cetăţean roman îi conferea lui Postumus 
toate onorurile posibile, iar faima că făcea parte din familia 
imperială - lumea fiind acolo încredinţată că Al Douăzeci şi 
unulea era fiul natural al „divinului lulius Caesar” - îi dădea 
posibilitatea să-şi îndeplinească orice vis. Doar că visele lui erau 
greu de înţeles pentru localnici, iar aşteptările lor nu ajungeau 
până la el. 

Îşi cumpără o casă, însă când vru să-i dea banii fostului 
stăpân, acesta se supără de-a binelea. 


— E timp, îl tot amâna, e timp... 

— Şi dacă mor şi nu-ţi plătesc? 

— Dacă mori, bănuiesc că nu vei duce casa cu dumneata. 

— Şi dacă fug? 

— Nici atunci nu vei duce casa cu dumneata... E foarte plăcut 
să ştii că ai datornic un roman. 

Omul îl privea cu ochi şireţi, iar Postumus avea impresia că 
dacă i-ar fi cerut, vânzătorul i-ar fi dat cu plăcere şi preţul casei 
pe deasupra, numai pentru că ştia că tot oraşul îl invidiază că a 
ajuns în relaţii strânse cu fiul celui mai puternic împărat al lumii. 

Aşa că Al Douăzeci şi unulea începu să profite: ceru mobila 
cea mai fină şi cel mai rafinat sculptată şi nu trebui să achite 
nici pentru ea nimic. Urmară decoraţiunile, tot felul de sculpturi 
greceşti, dar şi altele bizare, bărbaţi cu pomeţii obrajilor 
proeminenţi şi cu ochii crăpaţi, femei în poziţii neruşinate, 
animale şi păsări necunoscute. Apoi apărură oglinzile de metal, 
limpezi ca apa cea mai curată a unui lac de munte imediat după 
răsăritul soarelui, altele imense, încât te puteai vedea în ele cu 
totul, înrămate în lemn de Liban încrustat cu pietre preţioase. 
Postumus nu făcea decât să-şi pună imaginaţia la încercare în 
basmul pe care-l trăia: ajungea să-şi exteriorizeze gândurile 
pentru ca un sclav de-al ciudatului său creditor să transmită mai 
departe dorinţa şi peste o oră sau peste o lună obiectul apărea 
aievea în vila sa. Până şi peşti din marea de lângă Thule primi 
într-o seară la cină şi ţesături din Gallia, aducându-i aminte de 
un oraş al cărui nume l-a uitat de mult şi pe care-l cucerise în 
joacă, pe vremea cât fusese soldat. 

Casa era astfel aşezată încât de pe terasă puteai privi direct 
în imensul amfiteatru în întregime săpat în stâncă. Întins pe un 
pat, Postumus admira spectacole şi jocuri asemănătoare şi 
totuşi diferite de cele văzute până atunci. lar când se plictisea, 
fără a trebui măcar să-şi schimbe poziţia, neobservat de afară, 
putea să treacă la alte şi alte preocupări. Legile morale diferite îi 
îngăduiau desfătări nesfârşite, dar aventurile realizate prea 
lesne, chiar dacă se petreceau după un fast oriental, îl plictisiră 
la fel de repede ca şi cele cu barbarele din taberele de pe Rin. 
Totul ajungea să-i fie prea de ajuns şi deoarece ştia că niciunde 
şi nicicând nu va mai putea trăi astfel, amâna, pe cât îi permitea 
temperamentul, plecarea. Il frecventă o vreme pe regele local, 
încântat şi acesta să-i satisfacă toate poftele, apoi îşi deschise 


casa pentru oricine voia să vină şi se distră un timp, instaurând 
o etichetă abracadabraptă la cinele aiurite pe care le dădea. Dar 
orice făcea, toată lumea se grăbea să-i intre în joc cu cea mai 
mare seriozitate şi nu proclamă o regulă suficient de tâmpită 
care să nu fie imediat acceptată cu entuziasm. Romanul uriaş, 
Postumus având peste doi metri, le impunea localnicilor şi prin 
propriul exemplu, fiind în stare să mănânce cât cinci de-ai lor, 
mereu preocupat de calitatea felurilor şi de varietatea 
sortimentelor. 

ŞI, cum petrecerile deveniseră tot mai lungi, Postumus 
aducea şi recitatori, cântăreţi şi dansatoare, îmblânzitori de 
animale şi luptători, pugilişti şi fachiri. Pe urmă au început să 
sosească poeţi şi filosofi din Asia Mică, mai târziu din insulele 
greceşti şi încetul cu încetul a luat fiinţă la Petra o colonie a 
artiştilor şi gânditorilor. 

„Regele Num a s-a mutat la Petra”, glumea Augustus, auzind 
de „curtea” lui Postumus din Nabathea. „Dar roca-i lucioasă, nu 
uita să adauge de fiecare dată împăratul şi nu puţini şi-au rupt 
oasele căzând de pe ea!” Vorbe cu două înţelesuri întrucât în 
limba greacă Petra însemna „stâncă”. 

Augustus era prudent: un om apt să sucească minţile unei 
populaţii îndepărtate şi care se mai dădea pe deasupra şi drept 
fiul natural al lui lulius Caesar nu trebuia scăpat de sub ochi. 

Aşa că în Nabathea au apărut şi numeroşi trimişi secreţi de-ai 
împăratului, oameni de încredere ce nu vedeau nici un 
impediment în a-l spiona mai bine pe Postumus în casa acestuia 
şi în timpul celebrelor festine. Festine tot mai dese şi tot mai de 
pomină, deşi amfitrionul părea pe zi ce trecea mai absent. Doar 
în timp ce mânca se mai înflăcăra şi, cum felurile erau multe, 
îmbinându-se bucătăria romană cu cea orientală, spre miezul 
nopţii, atunci când toată lumea începea să se moleşească de 
prea mult înfulecat, dar în special din pricina acelui vin de/ibonio 
vechi, apărând în noi şi noi cantităţi, spre miezul nopţii gazda 
domina din plin întreaga adunare prin energie şi luciditate. 
Atunci se organizau jocuri de noroc şi loterii cu mize deşuchiate, 
iar terenul era înşelător pentru proaspeţii sosiți din Roma 
deoarece moravurile îngăduitoare din partea locului îşi aveau 
excepţiile lor şi cine nu le cunoştea făcea mai bine să fie 
prudent până le învăţa; la ora aceea băutura modifica până şi 
comportamentul invitaţilor din Petra, făcându-i în stare de a uita 


că e roman cel ce i-a jignit în vreun fel anume. Astfel s-a ajuns la 
incidente sângeroase şi moartea a doi tineri cavaleri din Roma i- 
a fost adusă la cunoştinţă şi împăratului. Care a găsit pretextul 
bun şi l-a trimis pe Agrippa să potolească lucrurile şi să i-l aducă 
pe iniţiatorul lor. Viu sau mort. 

Insă înainte de a-şi putea îndeplini misiunea apropiatul 
cezarului, Postumus puse de la sine capăt atât petrecerilor din 
casa lui, cât şi şederii sale la Petra. În afară de vinuri vechi, de 
cărţi rare, de trufe din Piemonte, de stridii, de prepeliţe, de peşti 
din mările Indiei şi de fructe de mare din celelalte mări calde ale 
Sudului, în afară de busturi şi statui, oamenii se grăbeau să 
sosească într-o procesiune nesfârşită şi cu alte daruri pentru fiul 
„divinului lulius”. Devenise un obicei acesta şi negreşit că spionii 
lui Augustus raportau la Roma şi respectivul aspect: că micul 
stăpân local primea tot ce i se aducea şi că o făcea cu cea mai 
mare naturaleţe. Printre altele, s-a răspândit vestea că îi plac şi 
pietrele cu inscripţii vechi. Însă, într-o zi, aruncându-şi privirea 
peste mulţimea de pietre tombale adunate alături de alte 
înscrisuri arhaice într-o anumită încăpere a vilei, retrăi brusc o 
scenă de pe vremuri când, copil fiind intră odată într-o cameră 
plină de asemenea lucruri în casa de la Roma, nimerind peste 
faimoasa colecţie a tatălui său, despre care dascălul grec îi 
vorbea de fiecare dată cu atâta pietate. Numai că Aemilia nu 
ştia să preţuiască astfel de obiecte şi era bucuroasă când putea 
să-i facă o bucurie mai specială unei cunoştinţe, dăruindu-i 
două-trei blocuri cu inscripţii sau plăci însemnate cu scrieri 
necunoscute. Sclavul lui Gallus, cel însărcinat cu îngrijirea 
colecţiei, un om instruit din Alexandria, suferea cumplit la 
destrămarea comorilor, la care ţinea la fel de mult ca şi 
defunctul său stăpân. Dar n-avea ce-i face şi se bucura măcar 
atunci când ştia că o piesă oarecare nimerea în mâinile altui 
cunoscător şi nu printre stivele de bunuri ale unui burtă-verde 
nou îmbogăţit. Neavând cui se plânge, sclavul îşi spuse păsul 
copilului nimerit întâmplător în încăpere. Pe vremea aceea 
Postumus dădu din umeri, pentru el blocurile de marmură 
nefiind altceva decât greutăţi bune de ridicat pentru a-ți 
demonstra puterea muşchilor. Acum, însă, îşi aduse aminte de 
toate astea şi, rememorând scena în care mama sa se dispensa 
atât de uşor de lucrurile scumpe inimii lui Gallus, Al Douăzeci şi 
unulea îşi spunea că rocile acelea îl distrugeau definitiv şi pe 


tatăl său, de parcă odată cu împrăştierea lor s-ar fi risipit şi 
cenuşa defunctului în cele patru zări. Cum pot să nu mai aibă 
nici o valoare bucuria şi speranţele unui om, tot ce a adunat cu 
atâta trudă ani şi ani de zile? Nimic nu e altceva decât 
zădărnicie, a început să filozofeze zdrahonul plin de viaţă, totul 
n-are nici un rost, lucrurile adunate o viaţă nu dăinuie nici ele 
mai mult decât zilele colecţionarului. În ceea ce-l priveşte, el, 
Postumus, nu mai are nevoie de asemenea obiecte şi în nici un 
caz nu mai doreşte să le aibă la Petra. Dacă le-ar lua, ar trebui 
să se gândească mereu că va fi înmormântat îndărătul lor, 
asemenea localnicilor în grotele în care locuiseră în timpul vieţii, 
iar pietrele, la rându-le, găsindu-şi alt stăpân, părăsindu-l, îi vor 
lua şi inscripţia de la căpătâi. Să plece, simţea, să plece cât mai 
repede din oraşul acela de stâncă, care până la urmă te înghite 
cu totul, te înmormântează în piatră. 

— „Nascentes morimur”, a spus Manilius, „murim când ne 
naştem”. Dar cât de lung e acest proces... 

Luă decizia seara şi a doua zi dispăru cu doar câţiva însoțitori, 
lăsându-şi administratorul să se ocupe de expedierea bunurilor 
şi de achitarea datoriilor. (Administratorul acesta, un fost sclav, 
eliberat încă de Gallus, avu mult de furcă în săptămânile 
următoare. Creditorii nabathei apărură ca din pământ, unul 
după altul, fiecare amintindu-şi pe neaşteptate că a dat ceva ce 
nu i-a fost încă plătit. lar când administratorul încerca să achite 
datoriile, creditorii zâmbeau şiret şi refuzau banii, cerând, în 
schimb, chitanţe pentru nişte sume pe care reprezentantul 
romanului nu le putea confirma şi pentru care nici nu era 
împuternicit. Atunci au început să-i facă tot felul de şicane, mai 
ales în privinţa expedierilor şi deşi administratorul nu întâmpină 
niciodată nici un refuz făţiş, lucrurile rămâneau pe loc şi fiecare 
gest se oprea din acţiune. Timpul însuşi parcă murise. Probabil 
că acei arabi elenizaţi l-ar fi menţinut pe bietul libert în această 
vrajă împietrită, dacă într-o frumoasă dimineaţă n-ar fi sosit 
soldaţii lui Agrippa şi, nemaigăsindu-l pe Postumus pentru a-l 
aresta „viu sau mort”, îi sechestrară toate bunurile, scoţându-i- 
le însă astfel şi de sub puterea creditorilor.) 

Dar cum de nu s-au întâlnit Postumus şi Agrippa pe drum? Al 
Douăzeci şi unulea călătorea cu o diplomă cu ajutorul căreia 
beneficia de cele mai rapide vehicule oficiale. Nu este exclus ca 
o asemenea poştă rapidă să fi trecut pe o şosea largă chiar pe 


lângă coloana de legionari condusă de trimisul împăratului. 
Soldaţii n-aveau de ce s-o oprească, iar Postumus nu avea chef 
de vorbă cu nimeni. El nu dorea decât să ajungă la Roma. 

La Petra, Agrippa nu se putea hotărî ce decizie să ia: în 
Nabathea localnicii nu încercau să se ridice în nici un fel 
împotriva imperiului şi îi respectau pe romani ca pe nişte 
stăpâni. Nici un semn de răzmeriţă nu se arăta şi versatul 
apropiat al cezarului îşi dădu seama că dacă ar fi luat o măsură 
împotriva cuiva care a participat la chefurile lui Postumus, 
chefuri unde au fost ucişi de către localnici doi cavaleri romani, 
n-ar fi făcut decât să agite nişte ape cât se poate de liniştite. 
Nici măcar tradiţionalii bandiți nu mai existau, pe şosele se 
circulă mai în siguranţă decât prin Italia, faimosul tâlhar 
Zenodor nu mai bântuia decât în legendă. Nu, la Petra era linişte 
şi tocmai când îi scria toate astea lui Augustus, Agrippa primi un 
mesager al împăratului, care îi ordona să plece în grabă în 
Moesia, unde erau nişte tulburări reale. Cazul Postumus, îl 
înştiinţă Augustus, fusese clasat. 


Cazul Postumus fusese clasat printr-o întâmplare, dar ca de 
fiecare dată, în ceea ce-l privea, întâmplarea venise firesc, 
tocmai la timp pentru a-l scoate din încurcătură. Augustus 
fusese iarăşi bolnav, atunci când a revenit Al Douăzeci şi unulea 
la Roma: se apropia ziua de naştere a împăratului şi acesta se 
simţea întotdeauna rău în preajma acelei date. Pe deasupra, 
tocmai atunci începu să-l supere şi vechea lui boală de ficat şi 
nu-l mai ajutau nici cataplasmele reci, recomandate de Musa, 
medicul Liviei. Postumus venise la palat nu pentru a se justifica, 
de altfel încă nici nu aflase că a fost trimis Agrippa după el, ci 
pentru că aşa se cuvenea şi aşa îi cerea poziţia. Neputând 
ajunge la Augustus, se prezentă la împărăteasă, la Livia, acea 
matroană de modă veche, pe care o mai întâlnise de câteva ori 
şi înainte. Postumus nu era în verva-i obişnuită, un aer de 
oboseală şi tristeţe îi acoperea chipul. Livia i se plânse de boala 
cezarului, îi povesti pe larg necazurile pe care i le pricinuia lulia 
Major şi cât punea Augustus la inimă purtarea fetei, îi împărtăşi, 
în versiunea ei, ultimele cancanuri neplăcute de la curte. 

Cu faţa lui plouată, Postumus era tocmai ascultătorul ideal. 
Livia îl reţinu la cină şi, după plecarea lui, îşi dădu seama că de 
ani de zile n-a reuşit să se facă înţeleasă cu atâta pricepere. 


Bărbatul acela înalt şi trist nu i-a cerut absolut nimic, pur şi 
simplu i-a ascultat gândurile, a încercat s-o ajute cu un sfat şi a 
fost tot timpul cât se poate de atent, deşi se vedea că are la 
rându-i necazuri. 

Peste câteva zile, Postumus fu chemat din nou la Livia, iar a 
treia oară îl întâlni şi pe Augustus. Acesta, simțindu-se mult mai 
bine, uitase cu totul că-l trimise pe Agrippa să-l aducă „viu sau 
mort” pe „fiul lui lulius Caesar” de la Petra şi se purtă cu el de 
parcă s-ar fi despărţit unul de altul abia de câteva zile. Intre 
timp şi fiul lui Gallus îşi mai reveni din criza ce-l cuprinsese 
înainte de a pleca din Nabathea şi împăratului îi făcea plăcere să 
aibă în preajmă oameni sănătoşi, frumoşi, bine dispuşi. Pe 
Postumus îl luă puţin peste picior în legătură cu „Numa”, iar 
tânărul îl ironiză şi el în privinţa lui „Ajax”, tragedia începută de 
Augustus şi neterminată niciodată. Impăratul înflăcărându-se, 
era evident că se simţea bine, că Postumus îi redă puterea de 
viaţă, iar Livia asista mulţumită la felul cum se ceartă şi se 
acuză reciproc cei doi în nişte domenii unde, a intuit ea, erau 
atât de asemănători. 

întrevederea se termină cu ţipete şi cezarul ameninţă că-l va 
exila pe uriaşul fanfaron în cea mai pustie şi rece regiune a 
imperiului, unde o să fie obligat să se hrănească doar cu bureţi 
sălbateci şi unde va tremura de frig în mijlocul unor barbari 
analfabeți. (Augustus era bine informat: el ştia că lui Postumus îi 
plac doar mâncărurile cele mai fine şi că a dat dovadă la Petra 
de înclinații de protector al muzelor.) Abia plecă tânărul, că 
împăratul ceru şi el de mâncare şi se reapucă de muncă 
înflăcărat de un elan ce i-a lipsit cu desăvârşire în ultima vreme. 

Livia discută îndelung cu Musa, medicul, confidentul şi - se va 
spune de către unii istorici - complicele ei. Zdrahonul plăcut, 
care se dovedea a fi Postumus, n-ar fi fost exclus să aibă 
puterea rarisimă de a transfera o parte din energia-i fără de 
margini altei persoane şi că această persoană să fie însuşi 
împăratul. Şi, deoarece medicul nu excludea o asemenea 
posibilitate, i-au împărtăşit concluziile lor şi lui Augustus. Acesta 
n-a răspuns nimic, dar a făcut unele investigaţii printre astrologi 
şi interpretă toate răspunsurile în favoarea unei ipoteze ferme, 
după care Postumus, pe cât îl irita cu prezenţa, îi inocula totuşi 
o energie de neînlocuit. Doar că secretul acesta, i s-a sugerat, 
nu trebuia să-l ştie nimeni şi în ultimul rând Postumus, altfel 


acela şi-ar putea pierde capacitatea de a mai ceda din puterea-i 
vitală. Aşa că nimeni n-a mai aflat despre minunata taină, doar 
că Al Douăzeci şi unulea era chemat de foarte multe ori la 
împărat şi nu era întâlnire între ei fără să se certe, fără ca 
Augustus să nu-l acuze pe Pierde Vară de toate relele 
pământului, în timp ce acesta, deloc intimidat, să nu-i aducă 
aminte, la rândul său, augustului stăpân că nici dânsul nu e uşă 
de biserică şi că nu e femeie să-i scape, dacă pune ochii pe ea, 
că se prosteşte ca un imbecil la aşa-zisele „mese ale celor 
douăsprezece divinităţi”, când toţi participanţii, mascaţi în zei, 
se distrează foarte omeneşte, că-şi pierde timpul şi banii la 
jocuri de noroc; până ce împăratul, spumegând de furie, îl da 
afară, amenințând că-l va pune pe cruce sau că-l va arunca de 
pe o stâncă. Insă de fiecare dată după ce pleca „zdrahonul”, 
cezarul se simţea în excelentă formă, puternic, plin de energie şi 
cu o poftă nestăvilită de a şi-o cheltui. Treptat, „cura de 
Postumus” a devenit o adevărată necesitate pentru Augustus şi 
n-ar mai fi renunţat pentru nimic în lume la ea. 

Pe de altă parte, nici Al Douăzeci şi unulea nu trebuia să se 
mai teamă pentru viaţa lui. Deşi nu i-a spus-o nimeni, îi era 
limpede că prezenţa sa pe lângă împărat era mai mult decât 
dorită şi, chiar dacă mai de fiecare dată era dojenit în fel şi chip, 
era evident că peste puţină vreme va urma o nouă invitaţie. 


Aemilia, mama personajului, putu fi, în sfârşit, liniştită în 
privinţa năzdrăvanului ei fiu. De la o vreme fu şi ea invitată tot 
mai des de Livia, cu care se întreținea ore lungi, cosind sau 
ţesând amândouă. (Livia îi făcea ea însăşi hainele împăratului.) 
Dar, în afara faptului că a găsit o femeie dintre cele de modă 
veche, putându-se revolta împreună în voie împotriva 
moravurilor tot mai decăzute, soţia cezarului încerca să şi-o facă 
pe Aemilia aliată în singura problemă ce o nemulţumea în 
legătură cu Postumus: acesta refuza să se despartă de Patricia, 
fiica negustorului din Brundisium, cu care avea doi copii un băiat 
şi o fată şi care l-a urmat în toate peregrinările sale. Nora 
Aemiliei nu e decât o femeiuşcă nostimă, cu o zestre foarte 
mare, puţin prea emancipată şi aflată cu totul în afara 
adevăratei sfere de interese, susţinea Livia, dorind să-l 
căsătorească pe Postumus cu Octavia, foarte tânăra fiică a 
verişorului ei primar P. Marcus Aurelianus. Legându-l pe Al 


Douăzeci şi unulea mult mai strâns de partida împăratului, Livia 
l-ar fi făcut să nu mai poată fi considerat un om nou, un „homo 
novus”, după cum se exprima Cicero, nici de către eventualii 
opozanți, mereu în căutare de un lider real sau de un om de 
paie reprezentativ. Pentru că, dacă Augustus s-a convins repede 
că „zdrahonul”, „Pierde Vară”, nu este decât un filfizon lipsit cu 
totul de ambiţii politice, mereu încântat să aibă alte bunătăţi pe 
masă şi alte femei în pat, mai interesat de forma unei clanţe şi 
de desenul unui crater decât de un post important - l-a sondat 
împăratul de destule ori, fără a citi în ochii „matahalei” decât o 
acceptare politicoasă sau o eschivare „la calende” -, Livia nu 
putea crede că ar putea exista cineva pe lumea asta aflat atât 
de aproape de putere fără a i se face poftă de a gusta şi el din 
ea. Un act de prevedere inutil este de preferat unei neglijenţe ce 
ar putea deveni cu timpul de neiertat. 

Dar Postumus nu era dispus să se despartă de a doua lui 
soţie, mama copiilor săi. A fost nevoie să intervină voinţa 
autoritară a împăratului pentru a divorța. Recunoscătoare, Livia 
îl făcu pe Augustus s-o înzestreze pe Octavia cu o dotă dublă 
faţă de uriaşa avere adusă în căsnicie de fiica negustorului din 
Brundisium. Aşa că Postumus se despărţi oficial de Patricia şi se 
căsători cu nepoata Liviei, însă în realitate nu încetă nici mai 
târziu relaţia cu fosta soţie, cu care nu se sfia să plece împreună 
la Baiae, la Sorrento sau la Capri, unde aveau câte o vilă. lar la 
gât continua să poarte un medalion ce atârna pe un lănţişor de 
aur: un ou verde dintr-o piatră din Bithynia, de mărimea unei 
mărgele, fusese atât de măiestrit prelucrat încât, deschizându- 
se prin glisare, înfăţişa în interior în basorelief de-o parte chipul 
lui, de cealaltă cel al fostei sale soţii, iar, prin îmbinare, cele 
două imagini se suprapuneau. Bijuteria avea puteri apotropaice, 
ferindu-l de orice rău, îi declară Octaviei. lar dacă-i aşa - şi 
femeia era încredinţată că-i aşa - soţia legitimă nu vedea nici un 
neajuns în faptul că bărbatul poartă mereu la el chipul alteia. 

lar copiii... Copiii trăiau în grija personalului, deşi, e drept, 
Octavia - care n-a adus pe lume decât un avorton - s-a ataşat 
imediat de ei, suplinindu-i pe adevărații părinţi, ce se interesau 
prea puţin de ei. „Copiii, repeta adesea tatăl lor, copiii nu sunt 
obiecte ca să-i colecţionezi!”. Lipsit de aşa-zisele ambiţii sociale 
pentru el însuşi, n-avea planuri nici pentru urmaşii săi. Şi, 
aducându-şi mereu aminte de obiectele atât de dragi lui Gallus, 


care după moartea acestuia au fost risipite cu nonşalanţă chiar 
de cei apropiaţi, era încredinţat că ideea de continuitate nu este 
decât o amăgire şi nu-şi asumă câtuşi de puţin rolul de za în 
lungul şir. Risipindu-şi viaţa, Postumus îşi risipea până şi 
speranţa. 

În fond, în afară de faptul că şi-a mărit şi mai mult averea, 
traiul nu şi l-a modificat cu nimic, iar Livia ştia acest lucru, dar 
trebuia să se mulţumească şi cu cât a obţinut. La urma urmei, 
Patricia nu era singura femeie din viaţa bărbatului Octaviei, la 
fel cum şi împăratul însuşi, în ciuda moravurilor sale atât de 
celebru de austere, îşi mai îngădui din când în când câte o 
aventură. Supărător era doar că Patricia era o legătură de 
durată, aşa că îi ceru lui Augustus s-o exileze - să găseşti un 
motiv nu era deloc greu - de pildă, la Brundisium. De data asta 
exagerase totuşi: Postumus refuza să mai vină la palat şi anunţă 
peste tot că se pregăteşte să plece într-o călătorie lungă în 
Orient. Va lipsi poate cinci, poate zece ani, cine ştie cât, lăsă să 
se înţeleagă. Însă atunci Augustus ar fi trebuit să se lipsească de 
„cura de Postumus” şi, fără să se mai lase convins de Livia, o 
iertă pe Patricia, permițându-i să se întoarcă la Roma. A doua zi, 
„Zzdrahonul” se înfăţişă din nou la împărat, se certă timp de trei 
ore cu el, vreme în care Augustus, sfâşiindu-şi hainele de furie şi 
de cumplita-i mâncărime, chemă de două ori gărzile să-l 
aresteze şi le trimise de fiecare dată la plimbare, iar la sfârşit 
împăratul se arătă mai înzdrăvenit ca niciodată şi dădu de 
înţeles că va avea personal grijă ca Livia să nu-l pună pe Musa 
sau pe altcineva s-o otrăvească pe Patricia. De atunci relaţiile 
dintre cei doi bărbaţi au rămas excelente, chiar dacă Livia nu se 
putea împăca nicicum cu existenţa „femeiuştii” şi încerca 
zadarnic să-l convingă pe Augustus că Postumus nu-i dă numai 
lui energie, dar şi fostei lui soţii, deoarece, dădea ea de înţeles, 
altfel nu s-ar explica deloc minunea că individa mai trăia. Totuşi, 
s-o înlăture definitiv n-a îndrăznit niciodată. 


La căsătoria cu Octavia, Postumus trecuse de treizeci de ani. 
Nu îmbrăcase încă însemnele nici unei magistraturi, nu deţinea 
nici o funcţie militară, n-avea nici o altă preocupare demnă de 
menţionat. În afară de faptul că şi-a deschis larg uşile casei 
pentru tot felul de artişti şi filosofi, pe mulţi dintre ei răsplătindu- 
i cu bani, pe alţii cu daruri şi în afară de „slujba” misterioasă 


îndeplinită pe lângă Augustus, el nu era decât „tăunul cetăţii”, 
după cum se exprima despre el împăratul. Un om cu toate 
mijloacele materiale, cu toate relaţiile posibile, însă care nu 
făcea ziua întreagă nimic. Şi iarăşi i se deschideau toate 
alternativele, şi iarăşi simţea că, alegând, nu făcea decât să 
renunţe. Postumus nu era singurul cetăţean bogat fără funcţii, 
nici singurul care nu s-a remarcat prin vreo faptă deosebită, însă 
în cazul lui, ruda ce-l frecventa pe Augustus în mod atât de 
regulat, era incredibil să nu îndeplinească şi o magistratură 
înaltă sau să nu se ocupe cu o problemă cheie a ţării. Faptul că 
a cheltuit cu întreţinerea Viei Appia o mulţime de bani era pus 
de răuvoitori mai mult pe seamă dorinţei lui de a-i face călătorii 
mai uşoare fostei soţii la Brundisium, iar termele amenajate de 
dânsul, deşi ofereau intrarea gratuită oricui, au fost astfel 
decorate şi se bucurau de o asemenea faimă, încât Augustus le- 
a închis după o scurtă existenţă şi nu le-a repus în funcţiune 
decât Nero, zeci de ani mai târziu, după ce o parte dintre statui 
fuseseră înlăturate cu totul, iar altele înlocuite. 

De la Postumus nu ne-a rămas nici o urmă cu adevărat 
remarcabilă a trecerii prin lume. Nici o victorie nu se leagă de 
numele lui, nici o clădire deosebită, nici o lucrare de artă, nici o 
lege. (La şedinţele senatului nu participa şi când, prin tragere la 
sorţi, a făcut parte dintre acei senatori care ar fi trebuit să 
asigure activitatea înaltului for în lunile octombrie şi noiembrie, 
cât ceilalţi colegi se aflau în concediu, el plecă în mod ostentativ 
la Sorrento. lar atunci când şi-a manifestat dorinţa să amenajeze 
acele terme, Augustus, bucuros că i-a descoperit o preocupare, 
s-a grăbit să aranjeze să fie ales edil, doar că „zdrahonul” nu şi- 
a îndeplinit în nici un fel noile îndatoriri şi a trebuit să fie discret 
înlocuit - „discret”, dacă nu luăm în considerare certurile 
cumplite între împărat şi Al Douăzeci şi unulea şi pe această 
temă, cât se aflau în doi şi cât împăratul îşi lua „cura de 
Postumus”.) 

Dintr-una din scrisorile din colecţia lui, aflăm despre subiectul 
- aproape monden - pe care l-a constituit la Roma taina lipsei de 
ambiţii a personajului. Se descriu pe larg supoziţiile emise de 
unii cetăţeni, controversele pe tema dată şi şirul contradictoriu 
de ipoteze formulate. „Ar trebui să-i ceri lui Augustus 
conducerea armatei din Spania, îi sugerează prietenul în 
epistola sosită din capitală, ca să-i faci fericiţi pe unii pentru 


clarviziunea lor şi ca să-i arunci în cel mai mare ridicol pe cei 
mai mulţi, pe cei ce ar vedea că te-au hulit în zadar!” lată, 
asemenea unui cal de curse, Postumus s-a pomenit că se paria 
pe el. lar corespondentul său nu se sfia să şi trişeze niţel. 

Nici casa personajului nu era cea pe care se aşteptau s-o 
găsească acei ce pătrundeau pentru prima oară în ea: plăcută, 
foarte confortabilă, se dovedea lipsită de multe obiecte uzuale 
în vilele celor foarte bogaţi şi total văduvită de colecţii de orice 
fel. Nici cărţi nu se prea aflau acolo. Postumus înzestrând cu 
opusurile sale şi cu cele moştenite de la Gallus o bibliotecă 
publică -, nici tablouri nu atârnau pe pereţi, chiar şi statuile erau 
într-un număr redus la maximum. În schimb, se găseau plante 
din belşug, flori aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii 
şi  aclimatizate cu greutate, copaci înalţi, dând fructe 
nemaivăzute de romani, boschete încântătoare. In parcul uriaş 
curgea un pârâu repede, ce se despărţea din loc în loc pentru a 
îngădui naşterea unor insule pe care se aflau pavilioane şi stânci 
artificiale, o cascadă spectaculoasă, bolți de plante, întunecoase 
şi adânci. Vegetaţia aceasta contrasta puternic cu sobrietatea 
interioarelor, unde, însă, se manifesta aceeaşi grijă pentru 
detaliu, încât nici o clipă nu aveai impresia că lipseşte ceva. 
Obiectele de uz casnic erau toate adevărate opere de artă, de la 
mobilă până la decorația veselei, a tavanului, unde peste praful 
de Puteoli erau încrustate figuri mitologice într-un basorelief 
abia sugerat. Totul era scump şi fragil, şi mozaicul pe care 
călcai, şi cupele din care erai servit, şi mânerele de la uşi. In aşa 
o măsură încât te simţeai mereu îngrijorat să nu strici ceva, să 
nu sfărâmi patul de sub tine, să nu distrugi o vază. (Şi de foarte 
multe ori lucrurile se şi petreceau astfel: se spărgea ba un 
obiect, ba altul, spre groaza făptaşului şi spre bucuria 
nedisimulată a gazdei, care parcă nici nu se aştepta la un 
eveniment mai fericit. Nici un sclav nu era pedepsit atunci când, 
în prezenţa a numeroşi invitaţi, pregătind vinul, sfărâma unul 
dintre craterele mari, vechi de cine ştie câte generaţii şi adus 
din Grecia, pictat de meşteri anonimi în manufacturi celebre sau 
poate transportat din Orient cu mii de primejdii, acoperit cu 
smalţuri necunoscute şi cu vopsele ce rezistaseră secolelor, o 
adevărată capodoperă printre atâtea capodopere de care se 
servea în mod regulat gazda. La fel cum privea îngrozită lumea 
când îl vedea pe Postumus spărgând atât de scumpele vase de 


Corint, atunci când constata că vinul din ele nu era la nivelul 
aşteptat. De multe ori îi instiga şi pe oaspeţi să dea iama printre 
obiecte, dar în afara unor tineri cu totul zănateci, care au ajuns 
să fie dezaprobaţi de întreaga cetate, nimeni nu era dispus să 
participe la orgiile distructive ale amfitrionului, la nopţile când, 
în câteva ore, se spărgeau cu o bucurie frenetică mobile, statui 
şi ceramică valorând mii de talanţi. Erau excese ale cuiva care 
nu mai ştia ce să facă pentru a-şi cheltui averea fără margini, se 
spunea şi oprobriul oamenilor creştea, fiind mai mult ca sigur că 
dacă n-ar fi fost taina „curei de Postumus”, personajul s-ar fi 
pomenit azvârlit din Roma în cele mai îndepărtate provincii 
septentrionale, iar averea i-ar fi fost confiscată de „Magister 
morum”, profesorul moravurilor austere, Augustus.) 

Totul era de valoare în vila lui Postumus şi totul era parcă 
dinadins ales să fie cât mai fragil, cât mai casabil, cât mai 
sensibil. In grădină se aflau nenumărate plante crescute cu 
trudă în sere şi răsădite în aer liber ca să trăiască o zi sau o 
lună, până ce o noapte mai răcoroasă le omora. Atunci erau 
păstrate câteva zile veştejite la locurile lor pentru a fi înlocuite 
doar când poruncea stăpânul cu altele noi, la rândul lor crescute 
cu migală şi la fel de sensibile ca predecesoarele lor. 

Mesele erau cele mai îmbelşugate din Roma şi n-a existat 
lege oricât de severă, menită să îngrădească risipa şi să impună 
sobrietatea meniurilor, care să-l împiedice pe Postumus să ofere 
acelaşi belşug ca înainte. Atunci când oamenii ordinii confiscau 
în perioadele de mare secetă nenumăratele bucate de pe masa 
unui ospăț în plină desfăşurare din casa unui bogătaş, vechi 
aristocrat sau libert proaspăt parvenit, nimeni nu îndrăznea să 
amintească de abuzurile cu adevărat nemaiîntâlnite din casa 
fiului lui Gallus. Impăratul însuşi, deşi ştia de acele chiolhanuri 
nemaiauzite, deşi se certa şi pe tema aceasta de fiecare dată cu 
„zdrahonul”, nu intervenea în nici un fel. În vila lui Postumus se 
începea cina cu stridii aduse din crescătoriile din lacul Lucrin, cu 
icre ale morunilor de la vărsarea Istrului, cu sturzi curăţaţi de 
oase, cu afumături din Gallia, cu fructe din Chios sau din 
Damasc, cu pârşi din Baleare - cu atât mai preţuiţi cu cât erau 
mai interzişi de cenzori -, cu cocoşei din Africa, cu dropii din 
Dacia, cu măsline din cele mai diferite ţări negre, maro, verzi, 
albastre, roşii sau albe, cu fazani şi cu căprioare, cu porc mistreţ 
şi cu peşti oceanici, cu trufe albe din Piemonte, cu prepeliţe, cu 


animale necunoscute nici cu numele, cu fructe zemoase şi cu 
fructe uscate, şi toate în acelaşi timp şi toate în cantităţi 
nemăsurate. lar vinul curgea fără întrerupere, doar vin negru de 
Falern sau de/ibonio adus din pivnițele - reprimite între timp - de 
la Petra sau, mai ales, o băutură roşie, secretul casei, având 
gust de struguri, dar şi de caise, o băutură puternic 
condimentată, „licoarea de Taprobane”, după cum o numea 
amfitrionul, însă care în mod sigur n-avea nici o legătură cu 
insula aceea mare din sudul Indiei. Mai erau şi alte băuturi şi 
toate erau oferite pe rând şi se amestecau savant, încât 
comesenii se îmbătau fără să-şi dea seama, fiind mereu mai 
veseli şi mereu mai agresivi. Se zvonea că Postumus punea să 
fie introduse în cupe şi alte substanţe şi că acelea erau de vină 
de manifestările distructive ale unor oameni altfel ponderaţi şi 
apți de a aprecia frumosul şi munca. Şi se mai spunea că 
introducea şi amnezice, deoarece altfel nu se explica deloc cum 
de nu-şi aminteau chefliii a doua zi nimic precis şi cum de 
acceptau orice sugestie în legătură cu răstimpul uitat. „Poate că 
nici nu este adevărat tot ce se povesteşte despre acele 
petreceri fabuloase” se mai vorbea, poate că exagerările se 
datorează doar vinului greu şi unei faime preconcepute. 

Dar de câteva lucruri îşi aminteau totuşi comesenii: de pildă, 
că pe masă se aflau întotdeauna atâtea feluri de mâncare şi în 
asemenea cantităţi încât era imposibil să consumi măcar a 
zecea parte din ce-ţi era oferit. Cu toate acestea, din timp în 
timp, gazda răsturna masa şi, după ce sclavii curăţau bucatele 
de pe jos luptându-se cu haita de câini, ce înfuleca şi ea de zor 
printre picioarele oamenilor sclavi grăbiţi să elibereze locul de 
resturi, dar şi de feluri neatinse ce fuseseră prea repede 
azvârlite peste mozaic, după ce totul sclipea de curăţenie, 
aduceau o nouă cantitate la fel de mare de bunătăţi, mereu 
altele şi mereu de o calitate ireproşabilă. Şi jocul acesta se 
repeta de cinci şase ori în cursul unei singure cine. Insă 
ciudăţenia mare era alta: atunci când masa era servită pentru 
prima oară, Postumus o cerceta cu înfrigurare şi cerea să i se 
pună în farfurie mult şi să nu se omită nici un fel, atât cât 
încăpea. In timp ce oaspeţii ciuguleau din bunătăţile risipite în 
faţa lor, el îşi consuma conştiincios şi sistematic toată porţia şi 
nu lăsa nici cea mai măruntă fărâmitură de carne pe oase, 
curăţindu-le ca şi săracul cel mai sărac, ajuns să mănânce şi el o 


dată, de sărbători, pasăre. După ce termina cu un ciolan, îl mai 
sugea şi-l examina cu grijă, să nu fi rămas totuşi ceva pe el. 
Abia când nu mai avea chiar nimic de mâncat în blid, răsturna 
masa şi o lua de la început cu noile bucate aduse. Era însă gata 
de a pedepsi sever un sclav dacă îi lua porţia neterminată din 
faţă, în caz că mai era şi o singură fărâmă de mâncare înaintea 
sa, tunând împotriva risipei, el, cel ce tocmai se pregătea să 
arunce pe jos bunătăţile cele mai scumpe. Era de parcă ar fi 
vrut să le sugereze celorlalţi să nu le pese de nimic, dar că el 
are obligaţia de a fi foarte socotit în toate. El, care mânca singur 
cât zece... 

— Lucrurile şi fiinţele trebuiesc folosite până la capăt, spunea, 
dar să nu-ţi pară niciodată rău după ele! 

Această conduită de viaţă era greu de înţeles pentru cei din 
jur: să arunci pe fereastră bani şi bogății cu amândouă mâinile şi 
să fii surprins - în acelaşi timp! - în plin acces de avariţie, iată un 
fenomen dificil de priceput, deşi aproape obişnuit printre marii 
zgârciţi. Avarii celebri mai uimesc şi azi lumea nepregătită, 
economisind un gologan într-un vehicul de transport în comun, 
în drum spre iubita căreia îi duc un fleac din platină. Dacă un 
asemenea om este un avar, atunci Postumus a fost un avar, el, 
cel mai mare risipitor al Romei. Doar că Al Douăzeci şi unulea 
pretindea că este obligatoriu să te bucuri până la capăt de 
lucruri - ceea ce un zgârcit autentic nu reuşeşte şi în cazul acela 
Postumus totuşi n-a fost un avar. El susţinea că nu trebuie să 
rămână nimic în urma ta: de aceea nu colecţiona nimic, de 
aceea nu-şi umpluse casa decât cu obiectele strict necesare - 
dar de cea mai bună calitate -, de aceea prefera plantele cu 
viaţă scurtă şi murind singure, înainte de a fi pângărite de 
urmaşi. Pentru că, mai cumplită decât moartea oamenilor - era 
obsesia sa - este moartea obiectelor dragi, ce le-au aparţinut. 
Lipsite de amintiri, lucrurile scumpe şi fleacurile defuncţilor 
agonizează prelung, până nu dispar cu totul, risipite pentru un 
bănuţ, dăruite, aruncate, înjosite sau distruse de bună voie. 
Până nu se fac ele praf, nu reuşeşte să-şi găsească liniştea nici 
sufletul mortului. 

— Ceea ce-ţi este hărăzit să te bucure până la capăt, ceea ce- 
ţi prisoseşte, să dispară încă înaintea ta! repeta el beţivilor ce 
aprobau de fiecare dată imbecil din cap, neobosindu-şi creierii 
cu ce ar fi vrut să spună gazda cea nebună. „Pulvis et umbra 


sumus”, continuă el, citându-l pe Horaţiu, „Pulbere şi umbră 
suntem” şi nu există o greşeală mai mare decât să încercăm să 
înşelăm acest adevăr prin obiecte: dacă ne cramponăm de ceea 
ce am avut, nu vom face decât să împiedicăm moartea să se 
liniştească. În urma noastră, cei ce vor veni vor trăi prin propriile 
lor lucruri. Şi pietatea, slavă zeilor, îşi are limitele ei! 


Postumus împlinise treizeci şi opt de ani când murise vechiul 
prieten al lui Augustus, Mecena, şi se arătă încântat să-i preia pe 
toţi artiştii patronaţi până atunci de acel părinte al artelor. Și 
mai înainte veniseră în casa lui poeţi, filosofi, istorici şi interpreţi 
de tot felul, însă numele cu adevărat mari îl frecventaseră doar 
periodic, chiar dacă mărise premiile concursurilor organizate de 
el. Asta însă nu-i plăcuse împăratului: pe de o parte, fiindcă o 
competiţie între Postumus şi Mecena i se părea imorală prin 
sumele indecent de ridicate pe care nu s-ar fi silit „zdrahonul” 
să le sacrifice, pe de altă parte, deoarece Mecena îşi avea 
poziţia lui nu numai în cetate, dar şi în inima cezarului şi nimeni 
nu trebuia să se atingă de ea. Totuşi, multă lume îi compara pe 
cei doi atât pentru bogăţia lor, de care parcă nici nu se 
sinchiseau, cât şi pentru dărnicia ce-i caracteriza, doar şi pentru 
că puseurile de austeritate ale lui Augustus nu-i atingea 
niciodată şi pe ei. Doar împăratul nu era de aceeaşi părere: 

— Mecena, spunea el, a îndeplinit importante misiuni 
diplomatice, a participat la bătălia de la Philippi, a avut 
suficientă autoritate pentru a mă putea reprezenta la Roma în 
timp ce eu luptam în provincii, a demascat conspirația lui 
Lepidus, am putut avea întotdeauna încredere în el ca şi în mine 
însumi şi unde a fost trimis a făcut de fiecare dată ceea ce era 
mai bine. Postumus prin ce s-a remarcat? A transformat o 
campanie militară într-una sentimentală, ca să nu-i spun altfel, a 
transformat Petra într-un oraş al desfrâului şi oaspeţilor săi le 
arată doar cum poate să mănânce cât zece şi să omoare flori 
exotice. Ca edil s-a dovedit incompetent, iar de viaţa cetăţii îl 
doare în cot. Ce mari poeţi, ce mari retori se perindă prin casa 
lui? Chiar dacă s-ar nimeri printre ei şi persoane talentate, ar 
avea grijă Pierde Vară să-i îndobitocească în butoaiele lui cu vin 
măsluit cu plante blestemate din Orient. 

Vorbele grele împotriva celui de Al Douăzeci şi unulea îi 
făceau pe oameni să priceapă şi mai puţin relaţia dintre împărat 


şi Postumus. Dacă cezarul nu-l poate suferi, dacă-l consideră 
aşa cum spune că-l consideră, atunci de ce-l protejează atât de 
vizibil? Dintr-un personaj aiurit, fiul lui Gallus a devenit şi unul 
misterios. O forţă tot trebuie să aibă, o putere cu care să-l pună 
cu botul pe labe pe Augustus... Şi cu cât era mai tainic acest 
ascendent, cu atât era mai invidiat şi cu atât erau mai mulţi 
flecari pretinzând că ar cunoaşte secretul şi răspândind tot felul 
de zvonuri fantastice. 

— lată, Mecena mi-a lăsat mie din dragoste întreaga lui avere 
uriaşă pentru ca eu s-o pot întoarce cu chibzuinţă cetăţenilor, îi 
strigă într-o zi în faţă „zdrahonului” împăratul aflat în timpul 
unei „cure de Postumus”. Tu ce vei lăsa în urma ta? Averea îţi 
este cel puţin la fel de importantă, însă parcă ai distruge-o 
intenţionat, prezise Augustus înăcrit. 

— Şi ce dacă? Ce deosebire este între a face un lucru sau 
altul? Diferenţa constă doar în cum îl faci, îi răspunse, urlând la 
fel de tare, Al Douăzeci şi unulea. 

Totuşi, Ovidiu şi Propertiu, Horaţiu şi Virgiliu au început să-l 
viziteze şi pe Postumus. (Ceea ce, dacă este adevărat, atunci, 
cel puţin unii dintre ei n-au putut s-o facă decât încă înaintea 
morţii lui Mecena.) Şi, după ce căzu Ovidiu în dizgrație pentru o 
vină pe care n-o avea, Augustus obişnuia să repete că poetul şi- 
a citit, cu cel mai mare succes versurile dezmăţate la orgiile lui 
Burtă Verde, un loc mai bun nici putând să găsească poetul cel 
imoral. 

„Micul Mecena” era numit mai nou Postumus, deşi împăratul a 
interzis acest apelativ întru apărarea memoriei prietenului 
dispărut. Nu mai era voie, deci, să i se spună lui Postumus 
„Micul Mecena”, dar toată lumea îl numea aşa. Pe urmă, fiind 
uitat încetul cu încetul adevăratul Mecena, oamenilor li s-a părut 
de două ori caraghios să-i spună lui Postumus „Micul Mecena”: o 
dată pentru că personajul numai mic nu era şi a doua oară 
fiindcă şi în mărinimie se arăta la fel de larg pe cât era de mare 
la trup. Aşa că i se spunea pur şi simplu „Macena”, 
transformând numele celui ce s-a numit cândva Caius Cilnius 
Maecenas într-o poreclă. (Postumus a prevăzut prin testament 
ca pe mormântul său să fie gravat „numele lui întreg”: C. Gallus 
Postumus Maecenas. Evenimentul având loc la începutul 
domniei lui Tiberius, nu mai era Augustus care să se opună 
acestei profanări: fiindcă era o profanare - fiul lui Gallus, în 


cerbicia cu care se opunea să-i supravieţuiască orice obiect, 
accepta să-l facă pe Mecena să moară încă o dată şi pe 
mormântul său. Pe de altă parte, însă, în memoria omenirii, 
Mecena este întruchipat de doi bărbaţi.) 

Lecturile noilor creaţii şi concursurile de recitări şi epigrame, 
de cântăreţi şi de sculptori anunţate în casa lui Postumus se 
constituiau în evenimente ale întregii cetăţi. Ele erau îndelung 
pregătite şi oamenii se pretau la cele mai cumplite maşinaţiuni, 
numai să obţină o invitaţie. Amfitrionul nici nu ştia câtă energie 
se depune pentru a putea fi prezent cineva la manifestările 
artistice din casa lui şi n-avea habar că există o adevărată 
organizaţie - în frunte cu unul dintre secretarii săi - care 
mijlocea, în schimbul unor sume fabuloase, invitaţiile. 

El însuşi nu participa întotdeauna şi capriciile acestea erau 
apoi comentate, influențând decisiv bursa artistică a vremii. 
Deoarece dacă era atât de greu pentru omul de rând să ajungă 
să participe, cu atât era mai dificil să fii acceptat drept 
protagonist. Întâi era de înţeles disperarea câte unui tânăr poet 
sau cântăreţ care - odată ajuns să se producă - se pomenea 
lipsit de prezenţa lui Postumus. Se spune despre un oarecare L. 
Calus Marcius, fiu de senator, că ar fi intrat până peste cap în 
datorii numai pentru a obţine dreptul de a evolua într-o 
întrecere în casa celui de Al Douăzeci şi unulea şi că, nefiind 
acesta de faţă, şi-ar fi tăiat venele. (Postumus habar n-avea de 
nefericitul poet, el plecase de o săptămână cu Patricia la Baiae, 
se simţise bine acolo şi n-avea chef să revină. Când a aflat de 
întâmplarea care a stârnit un scandal teribil, s-a grăbit să 
participe la funeralii şi să ţină un discurs mai mult decât 
măgulitor la adresa defunctului, astfel încât până la urmă 
bătrânul senator, tatăl poetului, îi mulţumi cu lacrimi în ochi, 
fiind convins că secolele viitoare vor fremăta la auzul numelui 
lui L. Caius Marcius. 

Doar Augustus, informat de toate acestea, s-a întrebat mirat 
de ce a dat dovadă Postumus de atâta bunăvoință, iar Postumus 
însuşi şi-a zis că a meritat s-o facă deoarece nicicând n-a văzut 
o înmormântare atât de bine organizată. 

— La urma urmei, şi acesta este tot un spectacol, doar că mai 
dificil de regizat bine. Din când în când îşi merită osteneala şi 
nişte înmormântări bine înscenate, i-ar fi scris unui prieten, 
după cum putem deduce din răspunsul epistolar al acestuia.) 


Acum, după ce a devenit patronul de toţi acceptat al artelor şi 
al filosofiei, viaţa sa a primit măcar o firmă sub care să poată fi 
etichetată: da, omul nu s-a distins prin mari izbânzi pe câmpul 
de luptă - dar nici bătălii istorice nu mai trebuia să poarte patria 
-, nu s-a remarcat prin grandioase realizări edilitare, însă a fost 
tatăl slujitorilor cuvântului şi al frumosului. Acum locul său a fost 
găsit şi toată lumea s-a liniştit: una e să ştii că ai în preajma ta 
un „Nou Macena”, un „Mic Mecena” sau un „Mecena” şi alta un 
individ pe care nu poţi să-l aşezi niciunde, care nu se ocupă cu 
nici o îndeletnicire publică - sau cunoscută, cel puţin, ceea ce, în 
fond, e totuna -, în jurul căruia orice legendă poate avea un 
sâmbure de adevăr şi orice zvon oricât de absurd merită să fie 
analizat. 

Oamenii l-au catalogat şi s-au liniştit. Şi Augustus s-a liniştit şi 
se mulțumea să-l cheme la obişnuitele „cure de Postumus”, iar 
Livia se felicita pentru clarviziunea avută de la început în jurul 
tânărului. A „tânărului” ce trecuse de acum de patruzeci de ani. 
In realitate, însă, viaţa celui de Al Douăzeci şi unulea nu s-a 
schimbat nici de astă dată cu nimic: aceleaşi cine prelungite 
până dimineaţa se desfăşurau cu aceiaşi invitaţi - plus câţiva noi 
-, în acelaşi decor, într-o ambianţă neschimbată. Şi, atunci, care 
a fost, de fapt, viaţa lui Postumus? 

Mucius Corbulo, bunicul lui Cnaeus Domitius Corbulo, 
generalul lui Claudius şi al lui Nero, cel care pentru prea marea 
sa popularitate avea să fie pus de Nero să se sinucidă, a scris în 
„Tratatul despre necesitate şi excese” o frază în care scribul 
crede că-l recunoaşte pe Postumus: spune Magistrul către 
învățăcel: „...iar mâncarea trebuie să fie doar atâta, cât să 
alimenteze bine toate organele şi nu mai multă, întrucât altfel 
sileşte corpul să se ocupe el de ea, în loc ca lucrurile să se 
petreacă invers. Insuşi Mecena (şi nu Caius Cilnius Maecena, 
nota scribului) şi-a dedicat toată viaţa slujindu-şi corpul, în loc 
să se lase slujit de el. Dar acela a fost un om mare şi şi-a trăit 
până şi excesele în spiritul filosofiei sale. Este foarte probabil ca 
Mucius Corbulo să fi frecventat el însuşi casa lui Postumus 
pentru că el continuă astfel: „Acela (adică Mecena) a fost însă 
apt să-i lase pe alţii să se bucure de toate şi le-a dat atât cât şi-a 
dorit fiecare. Şi mai aruncă şi pe alături. Dar nu pentru că n-ar fi 
prețuit lucrurile, ci tocmai din teamă de a nu-l copleşi acelea pe 
el, de «a-l înmormânta», cum se exprima de atâtea ori, 


momente când în ochii lui veseli şi satisfăcuţi începea să 
strălucească melancolia”. Corbulo ştia ce ştia, fiindcă mai încolo 
adaugă: „Există unii filosofi care îşi dedică viaţa încercând să ia 
totul din ea şi să arunce din timp balastul, asemenea acelor 
căpitani iscusiţi ce-şi încarcă exact până la limita de rezistentă 
corabia: Doar că ei îşi duc povara până în portul de acostare şi 
se opresc. Filosofii sunt atenţi la «marfa» lor până ce li se 
sfârşeşte viaţa.” Este, se pare, tot ce a făcut mereu Al Douăzeci 
şi unulea. 


După moartea lui Augustus, Tiberius, fostul Biberus Mero, 
cum i se spunea în tinereţe, în loc de Tiberius Nero, adică 
„beţivul”, dar şi fostul îndrăgostit de literatură şi filozofie - şi 
niciodată vindecat în întregime de ele - n-a înţeles drama 
risipitorului Postumus. Acesta, pierzând protecţia lui Augustus, 
îşi vedea libertăţile tot mai îngrădite. Degeaba mai căuta 
sprijinul Liviei, noul împărat era pe zi ce trecea mai pornit 
împotriva sa. Dar şi fiul lui Gallus era deja prea obosit de 
preamultul lest din viaţa lui. În anul al doilea al domniei lui 
Tiberius, nemaiaşteptând ca acesta să-i recomande să-şi aleagă 
singur moartea, a hotărât el însuşi să-şi curme zilele. 

Copiii îi erau deja mari, fata măritată a treia oară, băiatul 
agitându-se undeva în lume pentru amăgeala unei puteri 
vremelnice. De altfel, spre deosebire de majoritatea 
covârşitoare dintre Cei O Sută, Postumus nu credea în 
continuitatea vieţii prin urmaşi. Lipsit de Speranţă, nu accepta 
decât prezentul. Copiii îşi trăiau şi aşa viaţa lor, mai era şi 
Octavia care să aibă grijă de ei, blânda Octavia ce petrecea în 
vila de la Sorrento în braţele sclavului ei cel mai credincios. (Mai 
târziu, Octavia se interesă sincer de nepoţii lui Postumus, însă 
nimeni nu avea nevoie de bunăvoința ei de bunică, la fel cum 
nu-i lipsise niciodată prea tare nici soţului ei, uriaşul pe care 
totuşi îl iubise la fel de mult ca şi fiica negustorului din 
Brundisium. Muri la adânci bătrâneţe fără să lase nici un fel de 
gol în urmă. Doar Al Douăzeci şi doilea îşi aminti într-o zi, 
gândindu-se la ea, de grădina cu plante exotice a tatălui său, 
plante ce mureau necontenit, dar erau înlocuite de fiecare dată 
de alte exemplare sortite aceleiaşi soarte. Octavia, în schimb, 
parcă agonizase prea multă vreme, îşi zise acelaşi, parcă au 
uitat s-o înlocuiască la timp.) 


Într-o zi de toamnă senină, stând pe un pat ce dă spre bizara 
lui grădină, cea în care şi plantele se sfârşeau încet, savurându- 
şi porţia imensă de mâncare, Postumus admiră incendiul 
întregului său domeniu. De pe o ramură îşi luă zborul o pasăre la 
fel de necunoscută ca şi lăstarul exotic şi muribund ce a fost 
adus abia ieri în faţa terasei. După cum s-a putut constata mai 
târziu, în mod straniu, nici un sclav nu se afla în ziua aceea 
acasă şi focul s-a putut răspândi nestingherit, înghițind vila, 
acareturile şi grădina, până la pârâul din mijlocul domeniului. Un 
soi ciudat de arbuşti au fost plantați în număr mare cu câteva 
zile înainte în jurul terasei şi acum aceştia ardeau pocnind şi 
zvârlind zeci de scântei. Însă ceea ce era mai minunat, 
mistuindu-se în flăcări, plantele emanau un miros ce te îmbăta: 
erai încă aici şi erai de acum departe, o fericire uşoară te 
copleşea, iar ochii ţi se pierdeau în imagini de mult visate. 

Postumus şi fiica negustorului din Brundisium, admirând 
vegetaţia ce îşi trăda, asemenea santalului, secretele doar sub 
magia flăcărilor, îşi trăiau ultima noapte la fel de fantastică, pe 
cum a reuşit să facă extraordinare atâtea nopţi Al Douăzeci şi 
unulea. Li se părea atât de limpede cerul şi atât de 
pătrunzătoare toate senzațiile ce veneau din grădină, încât 
femeia intui că au băut ca şi altădată vin amestecat cu buruieni 
stimulatoare. Doar că acum parcă toate simţurile şi-au câştigat 
o acuitate însutită: vedeau până departe prin întuneric şi flăcări, 
auzeau gemetele plantelor, ardeau odată cu ele, pătrunzându- 
se de mirosurile ce se modificau întruna. Lumea ciudată ce-i 
înghiţea avea un mare privilegiu: acela de a-i reţine pentru 
vecie. 

— Eşti fericită? 

— Da. 

— Noaptea asta, noaptea asta este singura, de aceea o trăim 
atât de intens. După ea nu mai urmează nimic... 

Mulțimea ce se adunase din toate părţile asista neputincioasă, 
dar şi vrăjită de spectacolul măreț al incendiului: pocnete 
asurzitoare izbucneau ba dintr-o parte, ba dintr-alta şi un miros 
înşelător te făcea să uiţi de ce ai vrut să te apropii. Din mijlocul 
limbilor de foc tot mai ostenite, noaptea fulgeră spre înalturi 
zeci de stele multicolore. Niciodată nu mai văzuse Roma o 
asemenea reprezentaţie: întreaga populaţie veghe până în zori, 
la început îngrijorată să nu se împrăştie incendiul, apoi 


încântată, apoi uluită, simțind că asistă la un spectacol regizat 
în amănunţime, cu o recuzită adusă de departe doar pentru 
piesa acelei nopţi. Nimeni nu încercă să intervină, nimeni nu 
stânjeni cu nimic evenimentul. 

Postumus, îşi spuse Tiberius, urmărind la rându-i spectacolul, 
Postumus, omul care ştia să sufere atât de rafinat - motiv pentru 
care îl urâse dintotdeauna, chiar şi pe vremea când, tineri 
amândoi, petrecuseră câteva nopţi împreună, Postumus ştia să 
şi moară la fel pe cum a trăit, îmbătând toate simţurile celor din 
jurul său şi gustând până la capăt momentul, în timp ce tot 
restul pierea odată cu el. „DAR TOATE ASTEA SE VOR UITA 
REPEDE”, se consola împăratul şi se bucura că l-a determinat pe 
Al Douăzeci şi unulea să se sinucidă. 

Şi au avut amândoi dreptate: Postumus a murit definitiv, aşa 
cum Şi-a dorit-o. Nici un istoric nu l-a dezgropat vreodată din 
uitare (Tiberius a avut grijă să-i strângă şi să-i distrugă şi 
puţinele scrieri) şi n-ar fi făcut-o nici scribul, dacă n-ar fi avut 
nevoie şi de această za în lungul şir, za în rolul căreia, e drept, 
personajul n-a crezut niciodată. 


AL DOUĂZECI ŞI DOILEA 


Felix (17 î.e.n. - 60 e.n.) 
DESPRE NOROC 


În multe limbi ale lumii, norocul şi fericirea mai sunt şi astăzi 
desemnate de acelaşi cuvânt. Faptul că în română se face o 
distincţie mai netă între cele două noţiuni îl ajută nesperat pe 
scrib în redactarea vieţii celui de Al Douăzeci şi doilea. 
Personajul acesta, căruia mai mult i s-a atribuit decât şi-a luat 
singur cognomenul („Felix”), a putut cunoaşte din plin 
intimitatea şi sensurile vocabulei de la care i s-a tras porecla. Şi 
chiar dacă se obişnuieşte de prea multe ori, din invidie sau 
superficialitate, să i se spună „norocos” unui individ său 
moment ce nu-l merită, în cazul fiului lui Postumus n-a fost 
vorba doar despre o exagerare. Felix a trăit mult, a scăpat din 
nenumărate situaţii dificile, n-a pătimit acolo unde alţii îşi 
distrugeau viaţa lor şi a familiilor lor. Sau dacă a păţit şi el ceva, 
atunci aceasta a fost atât de disproporționat de puţin faţă de 
nenorocirile celor ce au trecut prin întâmplări similare, încât 
până şi în necazuri el tot ocrotit de şansă era considerat. Dar a 
fost cu adevărat fiul lui Postumus un om fericit? A fost el într- 
adevăr atât de norocos pe cum îl vedeau contemporanii? Al 
Douăzeci şi doilea nu şi-a luat numele de Felix asemenea lui 
Sulla, cel recunoscător zeilor pentru incredibilele izbânzi. Al 
Douăzeci şi doilea s-a pomenit cu acest apelativ încă din cea 
mai fragedă copilărie, atunci când cea mai mare victorie a fost 
aceea că a reuşit să rămână în viaţă. 


Se spune despre el că s-ar fi născut în anul al 18-lea de 
dinaintea erei noastre. Aşa este pomenit în dicţionare, aşa a fost 
socotit, dacă facem calculul corect, şi de către analişti. Dar tot 
aceştia mai amintesc despre fiul lui Postumus că ar fi venit pe 
lume în ziua când Augustus ar fi inaugurat cu mare fast jocurile 
seculare, eveniment ce a avut loc în 17 î.e.n. Istoricii şi de 
această dată susţinând că prezicătorii i-ar fi considerat naşterea 
sub incidenţa celor mai favorabili auguri cu putinţă: un copil 
născut tocmai într-o asemenea zi nu putea decât să fie copleşit 
de noroc. Şi, drept dovadă, se dă o întâmplare petrecută în 
prima tinereţe a personajului, când, scăpat pentru câteva clipe 
de sub supravegherea doicii, s-ar fi târât pe terasa casei, 


suspendată deasupra unei râpe şi ar fi căzut de acolo, de sus. În 
mod normal ar fi trebuit să-şi frângă oasele. El a scăpat uşor, 
rămânând de pe urma acelei zile, apreciate drept atât de 
fericite, cu un uşor beteşug al piciorului stâng, care-l va face să 
obosească repede la umblat. Emblematică pentru întreaga-i 
viaţă, mica întâmplare se va repeta sub toate chipurile posibile 
până la bătrâneţea personajului. 

Urmările  măruntului său stigmat vor fi considerate 
întotdeauna doar drept semne de afectare şi prilej de răsfăţ. In 
copilărie nu este cocoloşit doar de blânda Octavia, mama sa 
vitregă, şi de sclavii casei, ci şi de numeroşii oaspeţi ai tatălui. 
Conştient de efectele micii lui drame, băiatul va simula 
invaliditatea până la obicei. Adolescent fiind, umbra de suferinţă 
îi dădea un aer de demnitate şi mister. Insă neînsemnata 
infirmitate, accentuată voluntar, îl priva tot mai mult în mod 
efectiv de unele activităţi şi bucurii ale vârstelor: jocuri ale 
copiilor pe care era obligat prea repede să le abandoneze, 
renunţarea la drumeţii şi chiar la mersul călare. Deplasările cu 
lectica deveniseră o necesitate, dându-i o oarecare distincţie, 
fără a-i conferi, însă, şi un aspect prea viril. În timp ce tovarăşii 
săi, căliţi în palestre, vorbeau despre aşteptatele campanii 
militare, unde, desigur, se vor acoperi de glorie, Felix avea o 
conversaţie mai spirituală, o privire studiat ironică şi mişcări 
delicate. In societate găsea toate uşile deschise, fetele îl 
dezmierdau şi îl foloseau drept confident. Din vorbele lor, 
tânărul bărbat va învăţa repede că mângâierile aproape fraterne 
vor fi întotdeauna diferite de gesturile visate în vâltoarea 
marilor pasiuni. Peste tot prieten de-al casei, el va deveni un 
ascultător tainic invidios al poveştilor cu escapade nocturne, 
escaladări de ziduri şi dispariţii în ultim moment pe uşi dosnice, 
în vremea intrării soţului pe poarta principală. In clipele acelea, 
cultura, însuşită în timpul când alţi tineri se întreceau în exerciţii 
atletice sau în pugilat, i se părea cu totul, inutilă. Atunci a 
învăţat să urască sensibilitatea şi erudiţia, fiind gata să le 
arunce pe amândouă cât colo, doar că bolile acestea îl rodeau 
de prea multă vreme şi, orice ar fi întreprins, tot nu scăpa de 
ele. Şi ce n-a făcut pentru aceasta? A început să-şi antreneze 
zilnic piciorul bolnav, să repete exerciţii de gimnastică şi mişcări 
ce i se păreau dificile. Insă n-avea nici tenacitatea necesară şi 
nici plăcerea acelor îndeletniciri: încă înainte de a-i obosi 


muşchii şi de a-l durea piciorul, el se plictisea deja de 
gimnastică făcută doar din răzbunare, fără pic de entuziasm. Pe 
urmă, nici nu avea metodă în această „terapie recuperatorie” 
voia să realizeze totul într-o zi, se suprasolicita şi sfârşea 
înghiţindu-şi gemetele şi crizele de depresie. Totul în cea mai 
mare taină, nimic faţă de alţii, nici măcar în prezenţa vreunui 
sclav. La orele obişnuite, reapărea printre prieteni cu acelaşi 
zâmbet ironic în colţul buzelor, aparent senin, lăsând doar din 
când în când să-i scape un rictus - ca o umbră - ce trebuia să le 
reamintească în mod discret convivilor că el suferă, că el este 
altfel decât ei, mai matur, mai adânc, mai misterios. (Nu-i 
suferinţa cea care dă toate aceste calităţi?) ` 

Misterul este continuat de legendă. In afară de 
deznodământul miraculos - întotdeauna povestit puțin diferit - al 
prăbuşirii sale de pe terasă, copilăria i se va îmbogăţi treptat şi 
cu alte întâmplări, dintre care unele chiar adevărate. Astfel, pe 
la vârsta de zece ani se îmbolnăveşte grav, se află luni de zile 
între viaţă şi moarte şi este țintuit un an întreg la pat. Fusese 
victima unei epidemii care a secerat în câteva zile mii de 
oameni, chiar şi în casa lui Postumus murind numeroşi sclavi. 
Însă, în timp ce molima îi răpunea atât de rapid pe cei 
contaminaţi, cu băiatul păru că se joacă de-a şoarecele şi pisica. 
Crize îngrozitoare îi prevestiră de nenumărate ori sfârşitul, 
lăsându-l totuşi să revină de fiecare dată aproape de pe tărâmul 
celălalt. Nimeni nu crezu că va scăpa, dar, după o convalescenţă 
parcă nesfârşită, copilul se însănătoşi. Avusese din nou noroc, 
spuneau cei ce-şi continuaseră traiul obişnuit şi în anul cât el 
zăcuse bolnav la pat. Felix va face mai târziu de multe ori aluzii 
la faptul că el ar recunoaşte din copilărie tărâmul umbrelor, pe 
care l-ar fi vizitat de mai multe ori în vremea molimei. Insă 
deoarece felul lui de a fi era al unui om de lume, iar misterul de 
salon, ceea ce nu ar fi fost contestat de nimeni în cazul 
bunicului Gallus, nu depăşea în legătură cu el convențiile 
mondene şi o ambiguitate acceptată binevoitor. 

Mai avea şansă Felix şi atunci când nici nu bănuia pe lângă ce 
nenorociri trece. Uneori se întâmpla să afle abia peste ani şi ani 
de zile că-i fusese dat să se plimbe neştiutor pe marginea 
prăpastiei şi că doar providenţialul sprijin din partea zeilor l-ar fi 
făcut, să nu se prăbuşească în hău, alteori n-avea să cunoască 
amănuntele niciodată, dar după semne numai de el intuite, va 


trebui să admită că providenţa l-a ferit de groaznice belele. 
Încetul cu încetul, printre suferinţele-i tainice se insinuase un 
răsfăţ: convingerea că zeii îi sunt binevoitori devenise mai 
puternică nu numai la invidioşii (cu sau fără motiv) din jur, dar şi 
în el însuşi. Socotind, după fiecare întâmplare, mica urmă 
neplăcută cu care s-a ales, era tot mai sigur că el nu reprezenta 
decât un mesaj al nemuritorilor în legătură cu marele dezastru 
pe lângă care tocmai trecuse. Pe nesimţite, fără a abandona 
mina misterios suferindă, Felix se lăsă cucerit de o filosofie de 
viaţă ce-l învăţa că orice se petrece cu el şi orice are loc în jurul 
său, totul nu se desfăşoară decât în favoarea lui. Şi, chiar dacă 
preţul era întotdeauna încă o mică rană fizică sau sufletească, 
până la bătrâneţe personajul deveni într-adevăr un om fericit. 


Norocul său proverbial devenise un subiect de conversaţie în 
metropolă încă de pe vremea când era copil. Prea multe 
exemple bătătoare la ochi furnizase deja la acea vârstă. Scribul 
este din nou obligat să omită fabulosul: cicatricea de pe obraz ar 
fi fost urma unui atac banditesc de care ar fi scăpat doar 
mulţumită faptului că o centurie în drum spre Caprea ar fi 
rătăcit drumul (?!) şi s-ar fi abătut la locul ambuscadei; urmele 
de arsuri de pe braţul drept s-ar fi datorat unui incendiu, din 
care ar fi rămas teafăr numai fiindcă s-ar fi prăbuşit podeaua, el 
căzând într-un subsol de mult uitat şi plin cu apă; ar fi scăpat de 
pirați deoarece trăsnetul le-ar fi nimerit corabia, el fiind pescuit 
de o altă ambarcaţiune după două zile şi având doar două 
degete de la mâna stângă strivite de prăbuşirea catargului. 
Astfel s-ar putea continua până la nesfârşit, doar că atunci ar 
trebui să acceptăm un Felix cu totul şi cu totul infirm, deoarece 
suma micilor beteşuguri cu care plătea senzaţionalele-i 
„noroace” ar fi dat un personaj mai mutilat decât cel mai grav 
invalid de război. 

Încununarea  şanselor copilăriei sale o constituia în 
convorbirea directă paralelă cu Cleobis şi Biton. In tradiţie, 
aceştia au fost doi tineri ce s-au înhămat la carul mamei lor 
pentru a o duce la îndatoririle-i de preoteasă la templul Herei. 
Adormind, istoviţi, în lăcaşul zeiţei, sunt răsplătiți prin aceea că 
nu se mai trezesc niciodată, conform devizei după care cei 
fericiţi mor tineri. Felix şi Livia, sora lui, ar fi trecut printr-o 
aventură, asemănătoare: bunicul fiind pe moarte, au facilitat 


prin strădanii supraomeneşti ca mama lor să ajungă la 
Brundisium la timp pentru a-şi putea veghea părintele. Insoţind- 
o pe Patricia, deşi doar doi adolescenţi, au reuşit să ţină într-aşa 
o tensiune sclavii surugii încât, bătând toate recordurile de 
viteză, au sosit încă la vreme la destinaţie. Este adevărat, 
pentru aceasta au stat tot timpul alături de birjari, au folosit şi ei 
biciul sau au călărit în galop nebun înaintea trăsurii ca să nu mai 
trebuiască să aştepte după cai de schimb, găsindu-i mereu gata 
pregătiţi, ori au prevenit posturile de control şi au trecut chiar şi 
la hăţuri, atunci când li se părea că sclavii dau semne de 
oboseală. La Brundisium, însă, extenuaţi, au căzut amândoi într- 
un somn greu şi n-au putut participa nici măcar la funeraliile 
bunicului. Dormiră două săptămâni întruna şi legenda cu Cleobis 
şi Biton era pe buzele tuturor când, în urma unei recente dispute 
între zei, s-ar fi ajuns la concluzia că ar exista un superlativ al 
fericirii oamenilor, acela de a îmbătrâni tânăr, adică de a-ţi 
păstra, rămânând în viaţă, atributele primei vârste. Privilegiu al 
nemuritorilor şi dăruit doar în mod excepţional pruncilor 
pământului, cei doi fraţi sunt lăsaţi să revină la viaţă: Livia 
nelepădând până la moarte firea-i copilăroasă (unii susţinând că 
era chiar debilă mintal şi că desele-i căsătorii şi divorţuri s-ar fi 
datorat averii de care se bucura şi care atrăgea peţitorii până la 
însurătoare, iar infantilismul imbecil al soţiei ducând apoi la 
inevitabila ruptură), iar Felix rămânând spân, ca semn şi acesta 
al apartenenţei la cei foarte tineri. 

Asemenea poveşti s-au colportat destule şi, ca de obicei, nu li 
se poate tăgădui un sâmbure de adevăr. Printre altele, devenise 
un fapt notoriu că Postumus şi Patricia îşi trăiau propria viaţă şi 
că nu erau prea interesaţi de soarta copiilor lor, de care avea 
grijă mai degrabă mama vitregă, Octavia. In mod automat, 
împărăteasa, care a impus divorţul lui Postumus de Patricia şi 
care o ura (neputincios) pe fosta nevastă a celui de Al Douăzeci 
şi unulea, a început să se îngrijească personal de soarta 
„copiilor abandonaţi”. O vreme, această grijă a devenit atât de 
afectuoasă, încât, printre cei bine informaţi, exista convingerea 
că soţia lui Augustus o să-şi determine bărbatul să-i înfieze pe 
cei doi copii. (De data asta scribul este cel ce susţine că Felix a 
avut într-adevăr noroc: în afară de Tiberius şi Caligula - cărora 
Felix le va supravieţui - toţi cei ce intrau în socoteală pentru o 
eventuală succesiune la imperiu au pierit de moarte violentă. 


Aici da, aici doar renumitul noroc l-a ajutat pe Felix să scape 
viu.) Cu alte cuvinte, Al Douăzeci şi doilea s-a bucurat de 
protecţia cea mai înaltă exact până la limitele pericolului. 

Lui Augustus îi plăcea să joace zaruri cu cei doi copii, ce erau 
tot mai des aduşi la palat, având grijă să-i înzestreze la 
începutul fiecărei partide cu destui bani, astfel ca ei să aibă de 
unde pierde. Şi proverbialul noroc al lui Felix nu-l părăsea nici cu 
acele prilejuri, făcându-l să câştige întotdeauna împăratul la joc, 
iar el afecțiunea împăratului. Lui Augustus îi ridicau în aşa o 
măsură moralul reuşitele cu copilul Felix, încât a ajuns să 
considere întâlnirile cu el o continuare a „curei de Postumus”. Şi 
băiatul trăia cu plăcere acele clipe, fiind măgulit de faptul că 
regi şi guvernatori ai imperiului aşteptau ore în şir prin 
antecamere, în timp ce el se distra cu stăpânul lumii. Şi chiar 
dacă per total pierdea întotdeauna, nu se întâmpla să nu-i 
rămână o parte din banii primiţi înaintea începerii jocului chiar 
de la Augustus. Şi, pe urmă, într-o dimineaţă întreagă mai 
câştiga şi el din când în când, adică îl mai bătea pe împărat! EI, 
un tânăr căruia nici nu i-au mijit încă tuleii... 

Când termina partida cu Augustus, Felix cobora Palatinul şi 
colinda oraşul în căutarea altor parteneri de zaruri. Deşi cezarul 
dăduse o lege prin care jocurile de noroc erau cu desăvârşire 
interzise, putând fi practicate doar pe vremea Saturnaliilor, 
tânărului nici că-i păsa şi angaja noi partide din banii rămaşi de 
la împărat. În tavernele sau în termele unde-şi întâlnea fraierii, 
Felix îşi regăsea norocul dintotdeauna: toate ghinioanele din 
jocurile cu Augustus se răzbunau înzecit şi câştiga de fiecare 
dată mici averi. Şi asta fără teama de a avea neplăceri, 
deoarece nu exista om să-l acuze pe el de încălcarea legii, el 
care, se ştia, venea de la înfăptuirea aceluiaşi delict cu însuşi 
împăratul. Ceea ce atrăgea atenţia era mai degrabă vârsta 
jucătorului: un copil să mânuiască asemenea sume nu era totuşi 
obişnuit. Asta şi tenta, fiindcă mulţi adulţi sperau că ar putea 
pune mai uşor mâna pe paralele lui, însă şi atrăgea prea mult 
atenţia. Lumea se interesa cine este adolescentul, dar aflând că 
vine direct de la cezar, se eschiva să rostogolească zarurile cu 
el. Atunci el propunea alte jocuri, însă găsea tot mai greu 
amatori. Trebuia să schimbe mereu tavernele, termopoliile şi 
termele în speranţa de a mai găsi pe cineva dispus să se 


întreacă şi cu el. Totuşi, Felix se dovedi perseverent deja de 
copil: perseverent şi avid, avid de bogății şi de faimă. 

Văzând că nu-şi mai găseşte parteneri, împrumuta bani unor 
indivizi dispuşi să joace în numele lui pentru un anumit procent 
din câştig. Al Douăzeci şi doilea risca gologanii, iar ei se 
expuneau pedepselor pentru încălcarea legii. Pericolul nu era 
prea mare nici pentru unul, nici pentru ceilalţi: pe de o parte, în 
toată perioada cât s-a ocupat de investirea de capital în jocuri 
de noroc, n-a pierdut decât de foarte puţine ori şi numai atunci 
când paguba se dovedea cea mai bună soluţie. Pe de altă parte, 
cei ce se învoiau să joace pentru el nu erau singurii din Roma 
care ocoleau interdicţia. Existau foarte multe moduri de a afla 
din timp dacă se pregătea o descindere şi, apoi, toate locurile 
unde se juca aveau mai multe ieşiri. Trebuia să existe un interes 
special al prefectului pentru a-l prinde pe un anume individ, 
ceea ce ar fi presupus o încercuire din timp a clădirii şi 
insinuarea în încăpere a unor oameni gata să sară la atac Nu, 
Felix aproape că nu risca nimic şi mergea mai departe pe mâna 
fidelului său noroc. O singură dată a pierdut o sumă mai 
însemnată: unul dintre oamenii ce-l reprezentau, preluând 
pentru acest răstimp incredibila şansă a mandatarului său, era 
fiul nevolnic al unei vechi familii decăzute. El, ultimul vlăstar al 
unor strămoşi ajunşi nu o dată până la demnitatea consulară, şi- 
a pierdut întreaga avere la curse şi zaruri şi, nemulţumit de 
prezentu-i mizerabil, dădea, ca atâţia alţii, vina pe autorităţi. 
Fusese amestecat într-o conspirație împotriva lui Augustus, însă 
nu s-a putut dovedi nimic împotrivă-i şi, profitând de un concurs 
favorabil de împrejurări, cezarul fiind interesat în clipele acelea 
să dea un exemplu public de clemenţă, scăpă teafăr şi 
nepedepsit. Ba, mai mult, împăratul i-a achitat şi o parte din 
datorii. Dar, deşi cazul fusese în mod oficial clasat, individul nu 
fu uitat cu adevărat şi, pus sub urmărire secretă, s-a văzut 
arestat în timpul unei partide de zaruri. Doar că a fost singura 
dată de când juca din însărcinarea lui Felix când pierdea, aşa 
încât în clipa când a fost ridicat nu mai avea asupra sa nici o 
leţcaie: astfel a putut pretinde că nici n-a jucat pe bani, ci doar 
pentru a-şi petrece vremea. (Mai târziu, acelaşi om, scăpat din 
nou ca prin urechile acului, a început să se încreadă prea mult în 
şansa sa, încercând să înşele chiar norocul - pe Felix. A 
continuat, aşadar, să arunce zarurile pe tăbliile meselor din 


diferite cârciumi din împrejurimile Romei şi, minţindu-şi 
asociatul, pretindea că nu-i mai merge deloc jocul şi-şi însuşea 
tot mai mult din sumele câştigate. Până ce-l părăsi şansa cu 
adevărat, pierdu tot, nu mai primi mulţi bani de la Felix şi îşi 
găsi moartea într-o încăierare mizerabilă cu nişte cheflii. Aşa s-a 
stins una dintre cele mai vechi familii ale Romei şi Augustus, 
iubind tradiţia, ordonă ca nenorocitul să aibă parte de funeralii 
demne de numele purtat şi-i pedepsi exemplar pe asasini, nişte 
derbedei ce habar n-avuseseră pe cine au omorât.) 

In privinţa lui Felix, circula zvonul că ar fi finanţat şi mai târziu 
jocuri de noroc, că, la maturitate, ar fi tăinuit adevărate 
cazinouri - în accepțiunea de azi a cuvântului -, că s-ar fi asociat 
în acest scop cu liberţii şi sclavii imperiali cei mai bogaţi, 
pomenindu-se cifre colosale câştigate în astfel de afaceri. Până 
şi în celebrele lupanare organizate de Caligula în palatul 
imperial s-a spus că ar fi jucat un rol însemnat. Unii pretind că şi 
cognomenul şi l-ar fi meritat de pe urma unor asemenea 
tribulaţii. Totuşi, scribul înclină să creadă că toate aceste 
afirmaţii ale analiştilor ar fi doar rodul unor zvonuri şi că Felix, 
cel puţin din clipa când l-a moştenit pe tatăl său, ar fi abandonat 
lumea subterană a distracţiilor interlope. Scribul nu se bazează 
doar pe lipsa totală de dovezi în privinţa afacerilor celui de Al 
Douăzeci şi doilea - recunoscând din nou că peste atâtea 
veacuri este mai greu să infirmi decât să afirmi -, dar bănuieşte 
că un om apt de a învârti o reţea atât de întinsă de afaceri 
subterane nu ar fi trebuit să ajungă în situaţia financiară precară 
de mai târziu. Şi, chiar dacă s-au văzut falimente şi mai 
spectaculoase, relaţiile, ambiția şi nu în ultimul rând „norocul 
proverbial” ar fi trebuit să menţină, dacă nu să şi sporească, 
cifrele legendare ale capitalului personajului. 


Dar „Norocosul” l-a amuzat pe Augustus nu numai la jocurile 
de zaruri. Nu erau distracţii la care să nu se priceapă, de la 
vechiul cotabul grecesc până la diferitele aruncări cu pietre sau 
nuci, de la discuţii literare, exemplificate cu recitări, până la 
cântecul executat cu o voce melodioasă, dar mai ales cu tibia, 
specialitate în care se pare că ar fi fost un adevărat virtuoz. 
Impăratul, certându-se cu tatăl copilului în cadrul „curelor de 
Postumus”, nu uita niciodată să amintească, enervat, că pe un 
asemenea părinte nu-l pot salva decât copiii, o fată atât de 


frumoasă şi un băiat atât de priceput la toate. În cadrul 
exclusivelor mese ale „celor douăsprezece divinităţi”, cei doi 
fraţi au fost invitaţi de mici, Felix cântând la tibie, iar sora lui 
ajutând la servitul bucatelor. Drept răsplată, băiatul a fost 
proclamat de două ori câştigător al unor concursuri de muzică, 
primind coroana de lauri chiar şi în întreceri unde nu se obişnuia 
un asemenea premiu şi fiind admis, în mod cu totul excepţional, 
să participe alături de adulţi, ca triumful să-i fie cu atât mai 
extraordinar. 

Personajul a ştiut să se facă remarcat nu numai la ospeţele 
cezarului, ci şi la numeroasele petreceri date de bogătaşii 
vremii. Pe de o parte deoarece avea un cerc foarte mare de 
cunoştinţe, fiind, aşa cum am mai spus, confidentul multor 
femei şi nu numai din rândul celor foarte tinere, adică nu numai 
printre cele de vârsta lui, pe de altă parte întrucât era ştiută de 
toţi afecțiunea lui Augustus pentru el, în al treilea rând pentru 
că numeroşii poeţi, filosofi, artişti, precum şi te miri cine 
încercau să-i intre în graţii, în dorinţa de a ajunge prin dânsul 
mai uşor la Postumus. Şi nu în ultimul rând pentru modul 
pasionant cum reuşea de fiecare dată să-şi facă simțită 
prezenţa. Cu vremea, nu mai cânta la tibie în faţa unor societăţi 
de petrecăreţi, crescuse şi devenise conştient de rangul lui, îşi 
alegea cu grijă auditoriul şi organiza tot felul de jocuri de 
inteligenţă, de îndemânare, însă mai ales de noroc reuşind să 
capteze cu ele întotdeauna întreaga asistenţă. Câştigurile şi 
recompensele erau diferite, de la gajuri luate din piesele de 
îmbrăcăminte ale participanţilor până la bijuterii sau sume 
importante de bani. Dar oamenii uitau de cele mai multe ori 
miza şi, fie că potul conţinea un simplu bănuţ de aramă, fie că 
era reprezentat de inelele şi diademele din aur ale celor de faţă, 
toţi erau la fel de îndârijiţi, la fel de excitaţi şi la fel de interesaţi 
de reuşită. Felix însuşi câştiga rareori la asemenea distracţii, la 
fel cum nici licitaţiile şi loteriile pe care le organiza tot cu 
asemenea prilejuri nu se terminau prea des în favoarea lui. Însă 
toată lumea ştia că aparențele nu reprezintă decât un truc şi-i 
admirau rafinamentul: exista un consens tacit cum că, de 
fiecare dată, deznodământul era dirijat în mod misterios de 
către Felix şi de aceea, oricine câştiga, îl privea cu recunoştinţă 
pe el pentru favoarea primită. S-a ajuns chiar până acolo încât 
se făceau tot felul de speculaţii în legătură cu acele petreceri: 


de ce l-a lăsat pe cutare să reuşească la licitaţie, de ce l-a făcut 
pe altul să izbutească la întrecere. Rezultatele jocurilor erau 
interpretate asemenea unui semn oracular, însă de multe ori 
mult mai concret, fiind considerat un succes intrarea în grațiile 
împăratului (sau ale Fortunei însăşi). Petrecerile la care participa 
şi Felix deveniseră cel mai monden mod de a-ţi ispiti viitorul. 

Printre adevăratele spectacole în care implica adesea invitaţii 
se număra la loc de cinste interpretarea Batrachomachiei, adică 
a vechii parodii a //iadei, lupta dintre broaşte şi şoareci. La 
alegorie participau, bine-dispuşi, tineri şi bătrâni şi scribului i se 
pare adevărata ironie „jocul de-a eroul” a unui bărbat care toată 
viaţa n-a interpretat cu adevărat alt rol. Dar cine poate juca în 
mod cinstit mai multe partituri în aceeaşi viaţă? 

Însă, ceea ce este mai mult ca sigur, Felix nu făcea decât să 
îmbine „utilul cu plăcutul” la toate chiolhanurile la care lua 
parte. Cu cât trecea vremea, devenea tot mai mândru de rolul 
său în societatea Romei şi se străduia să profite din plin de 
faima dobândită la început inconştient. In primul rând, avea 
grijă să răspândească el însuşi cât mai multe istorioare despre 
proverbialul lui noroc pentru ca toată lumea să fie interesată să 
se pună cât mai bine cu el. In al doilea rând, divulgă destul de 
imprudent multe dintre relaţiile sale cu împăratul, până când 
învăţă că acesta este un capitol asupra căruia este totuşi mai 
bine să plutească un mister cât mai bogat. Şi, fiindcă a reuşit să 
se autosugestioneze că tot ceea ce i se întâmplă nu este decât 
numai şi numai în folosul său, îi venea uşor să-i convingă şi pe 
cei din jur că multele sale belele se trag, dimpotrivă, din prea 
marea-i şansă în viaţă. Oricum, deja de foarte tânăr s-au trezit 
în el acele ambiţii ale strămoşilor pe care nu i-a cunoscut şi care 
au dormit istovite de trei generaţii. Spre deosebire de tatăl său, 
el simţea nevoia unor titluri, a unor insigne şi dădea mai mult pe 
aparenţe decât pe puterea efectivă. Fiindcă învățase de mic să 
simuleze, nu-i venea greu să-şi tăinuiască şi în continuare 
ambițiile. Îşi pregătea îndelung fiecare pas, fiind conştient de 
limitele-i reale şi evitând cu răbdare orice posibil eşec. Ştia că 
arma sa cea mai importantă era norocul neîntrerupt şi îi era 
teamă să nu-şi piardă aura odată cu prima înfrângere. De aceea 
nici nu cerea niciodată nimic de la nimeni şi fiecare ofertă 
îndelung aşteptată o accepta ca pe un hatâr făcut bieţilor 
concetăţeni. El, Felix, trebuia să primească totul mură în gură. 


Dar anii treceau. Nereuşind din cauza numeroaselor lui 
infirmităţi să facă o carieră militară - rana cea mai ascunsă şi 
cea mai dureroasă a mutilatei sale vieţi -, spera să fie numit 
într-un post important. Însă Augustus l-a considerat până la 
moarte doar ca pe un partener cât se poate de plăcut de 
distracţii, iar el însuşi nu risca să candideze nici măcar la cea 
mai măruntă magistratură, zicându-şi că oamenii sunt capricioşi 
şi s-ar putea să îl prefere pe un altul. De aceea, când o întâlni pe 
Calpurnia, fiica lui L. Calpurninius Piso, favoritul lui Augustus şi 
viitorul apropiat al lui Tiberius, se îndrăgosti de ea dintr-un 
motiv nebănuit: femeia era bogată, provenea dintr-una dintre 
cele mai nobile familii ale Romei, era deosebit de frumoasă şi nu 
s-a căsătorit până la aproape treizeci de ani; Felix bănuia că nu 
şi-a găsit pe nimeni şi nu a fost constrânsă la nici un măritiş 
tocmai pentru că toată lumea era convinsă că-şi poate alege pe 
oricine ar fi vrut, îndepărtându-i astfel pe toţi cei cu adevărat 
interesaţi. La fel se simţea şi el: socotit cel mai norocos om din 
imperiu, ascundea numeroase beteşuguri şi nimerea din necaz 
în necaz. Dar cui să-i inspire milă un om cu un asemenea 
renume ca al lui? Nu îndrăzni să-i facă nici un fel de avansuri 
frumoasei femei şi constată cu groază că relaţia dintre ei intră 
inevitabil pe acelaşi făgaş arid al unei prietenii fraterne, 
asemenea celorlalte numeroase din viaţa sa. Aşa că, după ce 
tânjise destul pentru un post mărunt şi se văzuse predestinat 
unei vieţi lipsite de triumfuri ca şi cea a tatălui lui, acum nu mai 
era în stare să lase să treacă mai mult de câteva zile fără a o 
vedea pe Calpurnia. Până ce părintele fetei, plănuind o altă 
partidă pentru superba-i fiică, îl îndepărtă pe tânărul însemnat 
cu atâtea infirmităţi, aranjând să fie numit procurator în ludeea. 

Ceea ce până atunci ar fi însemnat începutul unui vis împlinit, 
acum nu reprezenta pentru bietul Felix decât cel mai crunt exil. 
Se zbătu câteva zile pentru a găsi un pretext acceptabil de a nu- 
şi lua postul în primire, însă o boală sau un accident ar fi 
însemnat în clipa aceea o fisură în norocul său proverbial, iar o 
eschivare nedibace i-ar fi putut închide pe veci ascensiunea atât 
de mult dorită. Îşi făcu, aşadar, pregătirile de plecare şi îşi vizită 
între timp şi mai asiduu toţi prietenii, neomiţând o zi fără s-o 
întâlnească pe Calpurnia. Era în anul 14 al noii ere şi Tiberius 
Claudius Nero, fiul adoptiv al lui Augustus, anunţă moartea 
neaşteptată a împăratului. 


Deşi cezarul fusese bătrân şi condusese ţara peste patruzeci 
de ani singur şi încă şi mai multă vreme, dacă socotim şi anii 
scurşi de la moartea „Divinului lulius” şi până ce a luat imperiul, 
aşa că această zi trebuia să vină odată şi odată, totuşi faptul că 
Roma trăise cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei îi 
făcea pe cetăţeni să aştepte cu  nelinişte derularea 
evenimentelor. lar atunci când Tiberius, după ce acceptă cu 
greu succesiunea, se dovedi că-l omorâse, ca o primă măsură 
de guvernare, pe Agrippa Postumus, începură să regrete 
schimbarea pe care, în adâncul sufletului, o doriseră, totuşi, de 
mult. 

Pentru Felix evenimentul venise de două ori nepotrivit: acum, 
dacă pleca să-şi ia postul în primire, risca să păţească la fel ca şi 
tânărul Agrippa ştiindu-se că fusese unul dintre favoriţii lui 
Augustus şi cunoscându-i-se peste tot popularitatea. Dacă, 
dimpotrivă, nu pleca, dovedea cu atât mai mult că nutreşte 
planuri de mărire în capitală, că aşteaptă ceva din partea 
proaspetelor evenimente. Şi Felix nu se înşela: imediat ce noul 
împărat fusese recunoscut, se şi iviseră nenumărați nemulţumiţi 
ţesând comploturi himerice, căutând oameni de paie tocmai 
buni de a fi manevraţi în încercările lor. Tiberius nu-şi arătă încă 
nici colții şi nici ghearele, dar era de presupus că tolerează toate 
conjuraţiile acelora atât de neîndemânatice doar pentru a-i lăsa 
pe imprudenţi să devină şi mai imprudenţi şi pentru a nu mai 
exista apoi nici un dubiu în legătură cu activitatea fiecăruia. Al 
Douăzeci şi doilea se găsea într-o situaţie cu totul îngrozitoare: 
el, norocosul, el cel ce tânjea în ascuns de atâţia ani după o 
ascensiune politică, dar care n-a urcat încă nici măcar primele 
trepte ale scării magistraturilor, se afla acum în postura unui 
lider politic sortit unei cariere de o zi. Numeroşi indivizi din 
saloanele unde se afla ca acasă îşi investiră în el speranţele, 
fiind convinşi că un om ce reprezenta însăşi emblema norocului 
nu putea să se prăbuşească asemenea oricărui complotist de 
rând prins asupra faptului. Şi, cunoscându-l şi drept 
personificarea lipsei ambițiilor, sperau să profite de pe urma lui. 
S-a ajuns până acolo încât a început să circule un zvon prin 
Roma cum că Augustus nu a lăsat vestalelor numai două caiete 
cuprinzând testamentul şi alte trei în legătură cu 
înmormântarea, faptele sale şi situaţia imperiului, ci încă un 
volum, unde indica în mod precis cine să-i fie succesor la 


conducerea ţării şi motiva pe larg alegerea făcută. Bineînţeles 
că acest caiet n-a fost niciodată găsit, fiind cu atât mai uşor să 
pretinzi că ar fi conţinut tot ce ai vrut. Felix constată cu groază 
că tot mai des se şoptea că numele său a figurat în misteriosul 
testament drept moştenitor legitim al lui Augustus şi trebui să 
admită în forul lui intim că nu era câtuşi de puţin pregătit pentru 
o asemenea aventură. Intreaga viaţă el nu şi-a dorit decât o 
ascensiune, dar cu adevărat „legitimă”, adică lipsită de orice fel 
de riscuri, înceată, dar sigură, previzibilă pentru toată lumea şi 
acceptată ca atare. Pe când acum era împins spre un salt mult 
prea mare, iar el nu avea nici elanul necesar şi nici curajul de a-l 
încerca. 

Timpul trecea şi el se învârtea încă tot prin Roma, fără a fi în 
stare de a lua o decizie, deşi ştia că în clipa respectivă nimic 
altceva nu putea fi mai primejdios decât ezitarea. Până ce-i veni 
o idee ce i se păru cu totul strălucită. Ceru o audienţă noului 
împărat şi îi explică pe îndelete că îşi aduce aminte că în urmă 
cu douăzeci de ani, pe vremea când se afla de vârsta lui, 
Tiberius a ştiut să ia o hotărâre cât se poate de înţeleaptă, 
hotărâre ce-l inspiră acum pe Felix: atunci actualul împărat a 
renunţat de facto la toate demnităţile şi a cerut să i se îngăduie 
să se retragă de bunăvoie la Rhodos ca simplă persoană 
particulară, numai şi numai pentru a nu stârni ambiţii nesăbuite 
în ochii unora. Istoria e lungă şi drumul omenirii plin de 
meandre, continuă să-şi expună Felix planul, dar se întâmplă 
uneori ca zeii să se bâlbâie puţin şi atunci faptele se repetă 
aproape identic la intervale mult mai scurte decât te-ai aştepta. 
Acum a venit vremea ca Al Douăzeci şi doilea să-i ceară voie lui 
Tiberius, aşa cum acesta a făcut-o în faţa lui Augustus, să 
părăsească Roma din aceleaşi motive. El, Felix, ar dori, dacă se 
poate, să plece tot la Rhodos, aşa cum a procedat şi cezarul. 

Tiberius îl asculta şi tăcea. Auzise destule despre „omul 
norocului” şi-l cunoştea şi pe Postumus, care îi era de-a dreptul 
antipatic. N-avusese încă timp să se ocupe de această familie 
incomodă, deşi îşi propusese deja de mai multe ori să scape cât 
mai discret de ea. Insă tânărul îl surprinse cu adevărat: omul 
emana un aer de nobleţe şi suferinţă, poate şi puţină ironie 
ascunsă, nu părea că se bazează doar pe renumele câştigat de 
„om al şansei”, ci dovedea că şi gândeşte cu dibăcie. Motivul 
audienței i se părea împăratului o mişcare de maestru: aşa ceva 


poate veni fie de la un bărbat foarte abil, fie de la unul foarte 
cinstit. Primul ar fi periculos şi ar trebui înlăturat, al doilea ar 
face parte dintr-o categorie rară, de exemplarele căreia puteai 
să te foloseşti de minune. Tiberius ascultă lunga cerere a lui 
Felix şi-i spuse că va reflecta la ea. Nu-i dădu nici un răspuns. 
Dar chiar şi în felul acesta Al Douăzeci şi doilea obţinu ceea ce 
a vrut: nu se mai simţea obligat să plece niciunde.? * li era de 
ajuns că putea rămâne la Roma „pentru a aştepta decizia lui 
Tiberius”, decizie care, era convins după întrevederea obţinută, 
nu va veni nicicând. Dar s-a înşelat. Impăratul îi comunică peste 
doar câteva zile că a fost plăcut surprins de cerere şi că îi dă 
voie să plece din capitală, însă nu la Rhodos, ci în Sicilia şi nu ca 
simplu particular, ci în calitate de propretor. Asta deoarece nici 
viitorul cezar nu s-a retras la Rhodos fără funcţii, ci în calitate de 
tribun. Felix se simţea mai mult decât zdrobit: trebuia deci 
totuşi să plece, să se despartă de Roma, unde juca un rol atât 
de mare în viaţa mondenă, dacă nu şi în cea politică, unde, 
oricum, reprezenta ceva şi unde... unde va rămâne Calpurnia. 
Trebuia să se retragă într-unul dintre numeroasele morminte ale 
nesfârşitului cimitir reprezentat de imensele şi neînsemnatele 
provincii, poate în cel mai obscur loc cu putinţă, unde de la 
luptele lui Octavian cu Pompei nu s-a mai întâmplat chiar nimic. 


Realitatea îi întrecu până şi cele mai pesimiste aşteptări: 
insula era moartă din punctul de vedere al oricăror ambiţii. Dacă 
există până astăzi un sens peiorativ dat expresiei „viaţă 
provincială”, acesta pare să provină din jalnicele scrisori 
adresate din Syracuza de Felix prietenilor rămaşi la Roma. 
„Viaţă provincială” reprezenta pentru el un trai lipsit de măreție, 
unde ziua de azi se deosebeşte de cea de ieri şi de cea de 
mâine doar prin aceea că a fost puţin mai cald sau puţin mai 
frig, deşi până şi clima locului era de aşa natură încât chiar şi 
iarna „nu trecea zi fără a te putea bucura de soare”. Nici o 
acţiune reală nu se petrecea, nici un incident demn de a fi 
povestit, nici un eveniment cultural. Grecii, veniţi aici cu sute de 
ani în urmă, priveau încă şi pe vremea lui Tiberius ocupaţia 


1 Dacă ar fi plecat în Iudeea şi ar fi rezistat mulţi ani acolo, evenimentele 
legate de un sectant evreu din Nazareth ar fi urmat o altă variantă? Sau 
poate că azi nimeni n-ar mai fi auzit de Pontius Pilatus şi numele lui Felix ar fi 
rămas încrustat în Istorii? 


Romei drept un moment trecător şi refuzau cu îndărătnicie să se 
asimileze Romei. Noii colonişti, aduşi de Augustus pentru a 
repopula insula şi a-i da energie după războaiele pustiitoare şi 
jafurile cetelor de sclavi fugiţi, nu erau decât „oameni noi”, 
practici şi  inculţi, bădărani din „prima generaţie”, cei 
întotdeauna grăbiţi să se îmbogăţească, folosind pentru aceasta 
orice mijloace şi eliminând dintre ei pe cei mai slabi, pe cei mai 
puţin pragmatici, pe cei mai sensibili. Cu cine să stai de vorbă, 
cu cine să-ţi reiei tabieturile părăsite în grabă în metropolă? 
Romanii aflaţi doar în trecere priveau peisajul cu ochi de turist, 
admirând Etna, marile fortărețe ale vechii Syracuze, peisajul 
sălbăticit, stâncile abrupte, locul unde au fost înfrânți, pe 
timpuri, athenienii. Sau mergeau să vadă templul Demetrei şi 
platoul pe care s-ar fi desfăşurat atâtea scene mitologice. 

La început, făcând pe ghidul şi bucurându-se de orice vizită, 
Felix spera să aducă pe insulă o societate suficient de 
numeroasă pentru a-şi putea reface obiceiurile abandonate. 
Iniţial crezuse atât de mult în posibilitatea creării unei vieţi noi 
la Syracuza, încât îşi pusese chiar problema dacă nu cumva 
aceasta va da de bănuit cezarului. Însă nu-şi făcuse decât 
temeri inutile. În Sicilia nu se petrecea nimic. Ca o ironie, parcă, 
la adresa lui, singurul loc cu adevărat frumos nu era decât 
gimnaziul din apropierea amfiteatrului, unde în palestra în formă 
de semicerc, de pe scările din scaunele de piatră, ca la un 
teatru, putea admira exerciţiile conştiincioase ale atleţilor şi ale 
celorlalţi locuitori, mereu amatori de sănătate prin mişcare. lar 
lui tocmai aceste activităţi i-au rămas interzise pentru vecie din 
cauza numeroaselor sale mici infirmităţi. Nici măcar cele două 
bazine de înot nu-i erau accesibile, încât preferă să nu mai 
frecventeze locul, deşi era singurul demn de aprecierea unui om 
de gust. Şi tocmai rafinamentul construcţiei şi noblețea 
marmurei gimnaziului nu-i produceau decât suferinţe. 

Şi iarăşi veneau turişti din Roma şi iarăşi constatau că 
Syracuza este cel mai odihnitor loc cu putinţă şi că Felix a avut 
din nou noroc, putând lâncezi în, vila-i confortabilă, superb 
situată şi ornamentată cu un mozaic vechi de cel puţin o sută de 
ani. Fiul lui Postumus ştia numai el cât de greu i-a fost să 
găsească şi cele mai puţin pretenţioase obiecte de artă şi cele 
mai puţin rafinate ustensile de uz gospodăresc, care să mai 
amintească măcar cât de cât de vechile-i pretenţii. De pe 


vremea lui Verres, şi el propretor aici, dar cu aproape un secol în 
urmă, insula fusese despuiată de orice operă de valoare. Verres 
însuşi, cel mai mare colecţionar din toate timpurile pe care l-a 
dat Roma, s-a grăbit să ia de prin case, de prin edificiile publice 
şi chiar din pământ tot ceea ce se putea lua, nesfiindu-se să 
omoare şi să schingiuiască în numele satisfacerii avidităţii sale 
de frumos. În trei ani a reuşit să adune tot şi, chiar dacă a fost 
condamnat în urma denunţurilor repetate ale localnicilor şi a 
discursurilor lui Cicero, el n-a sărăcit, iar insulei nu i-au mai fost 
redate bogăţiile furate. A trecut aproape un veac de atunci şi 
Sicilia, dormind şi visând la perioada cât mai fusese parte a 
Greciei Mari, nu s-a mai îngrijit să-şi refacă faţa răvăşită. Nici 
romanii n-au mai clădit aici nimic, nici măcar temple. Micul 
sanctuar al lui Vulcan de la Agrigent a rămas cu totul izolat. 
Iluziile lui Felix că ar putea muta Roma la Syracuza au îngheţat 
în somnul nemişcat al ostrovului. lar vilele confortabile nu 
făceau decât să mărească minciuna, s-o desăvârşească. Turiştii, 
în urma vizitării Siciliei, reveneau încântați în metropolă şi 
lăudau viaţa tihnită de care se bucura Felix şi numeau Syracuza 
„Cetatea fericită”. Dar vorbeau despre ea ca despre un fel de rai 
pe care nimeni nu se grăbeşte să-l cucerească. Al Douăzeci şi 
doilea se strădui zadarnic să atragă prieteni, artişti, filosofi şi 
bancheri. Insula nu putea fi trezită nicicum. 

Şi atunci primi vestea sinuciderii lui Postumus şi a Patriciei. 
Reveni în grabă la Roma pentru a se îngriji şi pentru a participa 
la funeraliile părintelui său. Incendiul cumplit al casei natale îl 
zgudui. Din uriaşa vilă unde văzuse pentru prima oară lumina 
soarelui şi unde copilărise n-a mai rămas nimic. Nici măcar 
obişnuitele ruine  înnegrite de pe urma flăcărilor n-au 
supravieţuit. Focul se întrecuse pe sine pe domeniul lui 
Postumus. 

— Tatăl meu, i s-a adresat Al Douăzeci şi doilea cezarului 
interesat până la mânie de mitologie, tatăl meu a murit 
asemenea lui Achile. Ca şi acela, şi părintele meu nu putea fi 
doborât decât cu ajutorul unui zeu. Aici, în locul lui Apollo, ai 
apărut tu. Însă vina este întotdeauna doar a muritorului: ca şi 
eroul din poveste, şi tatei i s-a întunecat pentru o clipă mintea şi 
a îndrăznit să se ridice împotriva zeului. 

Tiberius îi îngăduise lui Felix să se întoarcă numai pentru 
funeralii şi, deşi discursul solemn îl măgulise, hotări să rămână 


şi pe mai departe prudent cu tânărul straniu, pe care nu-l putea 
cataloga. Aşa că-l trimise înapoi la Syracuza. După ce ar mai fi 
gustat o clipă din mirajul Romei, Felix ar fi trebuit să se retragă 
şi mai nenorocit în ostrovul său mort. Doar că se întâmplă ca şi 
pe Calpurnia, superba fiică a lui L. Calpurninius Pisa să o 
lovească din plin soarta, soţul fiindu-i prins făcând parte dintr-o 
conjurație şi demascat împăratului de propriul ei tată, averea îi 
fusese confiscată, iar copilul îi murise în condiţii suspecte. 
Văduvă şi lipsită de mijloace materiale, devenise o povară şi 
pentru vechea ei familie, care, dorind să-şi păstreze intactă 
bunăvoința lui Tiberius, o repudiase, rupând în felul acesta şi în 
mod public orice legătură cu fostul ei soţ. Evenimentul, se 
petrecuse chiar în preajma dizgraţiei lui Postumus şi Calpurnia 
era încă total buimăcită de loviturile succesive primite într-un 
timp atât de scurt. Ea, după ce trăise atâţia ani sub protecţia 
marii ei averi, a obârşiei selecte şi a frumuseţii deosebite, ea, 
inaccesibila căreia orice posibilitate îi era deschisă, se găsea 
acum brusc lipsită de alternative, după ce a ispăşit prin moartea 
copilului şi pierderea bogăției o căsnicie nici măcar dorită de ea 
însăşi. Aşa că nu miră pe nimeni şi îi fu chiar lăudată hotărârea 
de a pleca în Sicilia împreună cu semiexilatul Felix, „stăpânul” 
acelui loc atât de plăcut şi atât de inofensiv. Dispariţia undeva în 
provincie a Calpurniei reprezenta soluţia cea mai bună atât 
pentru familie, cât şi pentru Tiberius. Femeia aceea frumoasă 
trebuia uitată. lar Felix, „omul norocului”, avusese din nou parte 
de şansă. (Doar că, în urma nenorocirilor îndurate într-un timp 
atât de scurt şi de neaşteptat, soţia propretorului Siciliei îşi 
pierduse minţile. Frumoasa femeie se căsătorise cu Felix, 
plecase cu el într-o stare de gravă depresie din Roma şi se făcu 
nevăzută pentru totdeauna în Sicilia, unde mai trăi peste 
treizeci de ani cu conştiinţa tot mai obnubilată. Apucă să-i mai 
nască un fiu şi noului soţ, apoi, însă, boala i se agravă, paraliză 
şi vegetă între viaţă şi moarte până la bătrâneţe.) 


Şi iarăşi trebuie spus: ţinerea de minte a muritorilor este 
scurtă şi fără palida „memorie artificială” reprezentată de scrib, 
trecutul conştient ar dispare, poate, pentru totdeauna. Asta 
fiindcă oamenii îşi apără totuşi prezentul, iar curiozitatea faţă de 
strămoşii îndepărtați primeşte un fior nedesluşit, străbunii fiind 
luminaţi de aura unor semizei şi inspirând sentimente pe 


măsură. O ameţeală neliniştită îi cuprinde pe contemporanii 
gândind la un asemenea (prezumtiv) strămoş şi conştiinţa că au 
fost conţinuţi deja în sămânţa acelui aproape străin măreşte 
taina. Nimic nu mai ştia Felix despre descendenţii lui veniţi 
dintr-un Orient fabulos în Graecia Magna, nimic nu mai ştia 
despre un bărbat ce trăise zile de îmbătare pe o terasă 
suspendată deasupra mării, vrăjit de freamătul nesfârşit al 
valurilor şi părăsind totul pentru o himeră. Nimic nu mai ştia 
despre acel bărbat şi totuşi îl simţea pe undeva prin tot corpul şi 
îl retrăia în câteva scene de viaţă. 

Acum şi Felix îşi avea întreaga avere la Syracuza, din bogăţiile 
tatălui său a rămas destul, acela n-a distrus la moartea-i decât 
obiectele pe care obişnuia să le folosească zi de zi, de care s-a 
ataşat şi care, supravieţuindu-i, nu i-ar fi lăsat sufletul să se 
odihnească. Restul a rămas intact: vile indiferente, abia locuite, 
pământuri lucrate de alţii, bani împrumutaţi şi bani lichizi. 
Partea Liviei, sora lui Felix, era neînsemnată, ea îşi prăpădise de 
nenumărate ori dota, iar ultimul soţ nu mai ştia cum să scape de 
ea. (Fusese până la urmă găsită înecată, bărbatul îi fusese 
acuzat de crimă, însă nimeni nu a susţinut cu prea mare ardoare 
cauza şi omul scăpă de urmări.) Octavia, văduva lui Postumus, 
se mută într-una din casele lui Felix din Sicilia, după ce i s-a 
spus răspicat că nimeni nu are nevoie de ea la îngrijitul copiilor 
Liviei. Mai târziu, când starea Calpurniei devenise tot mai rea, 
veni s-o îngrijească pe bolnavă şi rămase şi pe mai departe pe 
lângă Felix, chiar şi atunci când toată lumea i-a uitat de mult 
poziţia în cadrul familiei. Astfel încât, practic, toată moştenirea 
trecuse asupra celui de Al Douăzeci şi doilea, în fapt unicul fiu al 
defunctului. lată dar, stând pe terasa vilei sale din Syracuza şi 
admirând marea - ca şi străbunul ce l-a conţinut cu sute de ani 
în urmă - Felix putea să-şi spună din nou că tot ce se întâmpla 
pe lume nu este decât în favoarea sa. Privea valurile şi îşi 
impunea să fie fericit. 

În conştiinţa urmaşilor, din uriaşa-i avere, Felix, se spune, 
dorea să refacă gloria Siciliei, însă nu reuşi decât să se ruineze, 
fără a fi măcar înţeles în intenţii de către contemporani. 
Investite prost, bogăţiile-i se risipiră, se mai zicea, asemenea 
prafului împrăştiat de vânt, şi, atunci când Tiberius îşi aminti 
întâmplător de fiul lui Postumus şi-l rechemă la Roma ca să dea 
socoteală în faţa senatului pentru perioada cât fusese propretor 


în Sicilia, Felix se dovedi a fi fost mai cinstit decât cel mai fidel 
magistrat: el nu numai că nu s-a îmbogăţit, ci s-a întors în 
metropolă pur şi simplu sărac. Oamenii spuneau că din nou a 
avut noroc Al Douăzeci şi doilea: împăratul tocmai se pornise să- 
i cerceteze pe diferiţii proconsuli, guvernatori, procuratori şi 
propretori pentru modul cum se îngrijiseră de regiunile şi de 
provinciile ce le-au fost încredințate spre administrare şi 
găsindu-i pe mulţi vinovaţi de delicte reale sau imaginate, 
folosindu-se de acuzatori autentici sau de martori mincinoşi, nu 
se sfia să-i condamne pe cei mai bogaţi dintre ei, considerându-i 
delapidatori şi jefuitori şi confiscându-le averile (pe care, de cele 
mai multe ori, şi le însuşea sub o formă sau alta). Era vremea 
când la Roma puterea era exercitată de omul de încredere al 
cezarului, Sejanus, un intrigant tot mai nerăbdător şi un arivist 
invidios în special pe cei ce proveneau din familii cu un trecut 
glorios. Un moment mai prielnic pentru a lovi într-un descendent 
de senatori, asemenea celui de Al Douăzeci şi doilea, n-a existat 
niciodată. La rechemarea subită a lui Felix, toată lumea era 
convinsă că norocul proverbial ul fiului lui Postumus a luat 
sfârşit. Odată şi odată trebuia să se termine şi cu şansa 
extraordinară a unui om ce n-a făcut în toată viaţa nimic pentru 
a o merita, se bucurau cei mulţi, cei ce, văzându-l ca şi doborât, 
găseau, ca de obicei, justificări dizgraţiei altuia cu aceeaşi 
convingere cu care i-au acceptat gloria. Insă senatul a trebuit să 
recunoască gestiunea imaculată a lui Felix şi, neavând ce să-i ia, 
Sejanus îl lăudă în faţa tuturor, iar Tiberius îl primi în mai multe 
audienţe succesive şi îi oferi, în sfârşit, titluri şi magistraturi 
îndelung râvnite. 

Invidioşii nu mai înțelegeau nimic, chiar şi oamenii cei mai 
bine informaţi ridicau din umeri. Ce s-a întâmplat cu uriaşa 
avere moştenită de Felix? Unde a dispărut tocmai în clipa când 
ar fi trebuit Al Douăzeci şi doilea să dea socoteală pentru fiecare 
bănuţ? În Sicilia, nici Felix şi nici vreun alt roman nu s-au omorât 
cu firea în a ridica temple sau alte edificii menite să reziste 
secolelor. Unde erau banii? În ce i-a investit ca să reuşească să-i 
piardă atât de repede şi chiar la timpul potrivit? Intrebarea a 
interesat şi peste veacuri cercuri restrânse de specialişti şi s-au 
emis ipoteze dintre cele mai năstruşnice. Însă niciodată nu s-a 
uitat să se amintească faptul că marele norocos a fost poate 
singurul om care s-a bucurat de o nemăsurată şansă până şi în 


clipa când a devenit un om aproape sărac dintr-unul dintre 
bărbaţii cei mai bogaţi ai timpului. (Acesta a fost punctul unde s- 
a spus mai târziu că Al Douăzeci şi doilea şi-ar fi pierdut uriaşa 
avere la jocuri de noroc sau în investiţii bazate pe asemenea 
preocupări.) Părerea lui R. G. Hudson, cum că Felix ar fi încercat 
pe cont propriu o reconstrucţie economică a insulei nu aduce în 
sprijin nici o dovadă palpabilă. Sicilia, deşi atât de aproape de 
Italia, nu mai apare decât foarte rar în scrierile analiştilor, câte o 
vizită a unui împărat punctând, o dată la câteva decenii, o 
provincie căzută pentru veacuri aproape cu desăvârşire în 
uitare. O încercare, oricât de utopică, ar fi fost totuşi amintită. 
Dar Felix n-a stârnit nici măcar atâta zarvă câtă a făcut şederea 
lipsită de ambiţii a lui Postumus la Petra. Vaste planuri de 
colonizare, precum şi atragerea savanților şi poeţilor nu se 
sprijină decât pe urmele unor apeducte şi pe ruinele teatrelor 
romane, cele mai multe dintre ele nici măcar contemporane 
celui de Al Douăzeci şi doilea. lar vizita unor poeţi nu reprezintă 
nimic, cel puţin Ovidiu călcând pământul Siciliei mult înaintea 
administrării acesteia de către Felix. 

Scribului situaţia personajului la întoarcerea la Roma i se pare 
mai complicată. Felix a forţat cu mulţi ani în urmă un compromis 
cu Tiberius, a plecat să conducă o provincie unde aproape că 
avea un regim de exilat şi s-a reîntors pe vremea când Sejanus 
teroriza capitala şi când orice prezumtiv favorit al împăratului 
era rapid înlăturat. Nu exista milă: metodele cele mai radicale 
erau considerate cele mai sigure. Felix, însă, chiar dimpotrivă, fu 
acceptat şi iubit, el un aproape proscris! lubit de cezar şi 
acceptat de Sejanus! Semnele de bunăvoință vin unul după 
altul: la început este numit membru în Sodales Augustales, o 
corporație religioasă înfiinţată de Tiberius după moartea lui 
Augustus pentru celebrarea cultului strămoşilor. Admiterea 
printre cei (la început) doar douăzeci şi unu membri reprezenta 
o garanţie a bunăvoinţei împăratului: din Sodales Augustales 
făcea parte cezarul însuşi, membrii familiei sale, câţiva favoriţi. 
După un timp, Felix ajunge chiar asemenea lui Postumus pe 
lângă Augustus, şi Felix joacă un rol important pentru actualul 
împărat. Mai ales că Sejanus, care la retragerea lui Tiberius la 
Caprea începe să-l bârfească, se potoleşte brusc şi se apucă să-i 
facă public curte. De unde această putere trainică şi 
extraordinară a celui de Al Douăzeci şi doilea? Dacă ascensiunile 


rapide ale anumitor bărbaţi erau foarte uşor de explicat, de 
pildă, Pomponius Flaccus s-a pomenit guvernator al provinciei 
Syria (ceea ce, oricum, era altceva decât propretor în Sicilia), iar 
Lucius Piso prefectul Romei doar pentru că au reuşit să bea 48 
de ore cu împăratul şi să se vâre în acest răstimp sub piele, 
despre Felix nu se cunoştea nimic semănând a viciu. Şi, 
neştiindu-se originea puterii sale, aceasta nu putea fi decât de 
ordin divin, norocul lui trebuind să reprezinte într-adevăr un dar 
ni zeilor. Aşa că lumea a primit aproape cu uşurare orice numire 
reală a fiului lui Postumus, oficializarea făcându-l mai concret, 
mai uman. O misiune la Istm n-a mai mirat pe nimeni, o alta, de 
inspecţie în Africa, a avut darul de a-l pierde pe guvernatorul 
acestei provincii. „Infirmul”, „marele norocos”, avea darul să 
producă spaimă acolo unde apărea. Nu era urât ca Sejanus 
deoarece nu i se putea imputa nimic: nu fură pentru a se 
îmbogăţi, nu se răzbuna pentru pricini vechi, nu jefuia. Era, 
dimpotrivă, un om incoruptibil din speța celor ce au dispărut de 
mult şi, nemaifiind bogat (din proprie iniţiativă!1), n-aveai cu ce-l 
speria. Cât a fost trimis în Moesia, a trecut şi în Dacia şi a pus 
capăt pentru câţiva ani unui lung şir de incursiuni ale dacilor. 
Felix nu era în stare să călărească în fruntea unei armate, n-a 
făcut nici măcar serviciul militar, era cu atât mai puţin apt de a 
comanda o expediţie de intimidare. Cum a reuşit atunci să 
restabilească pentru mai mulţi luştri pacea la Istru? Analiştii nu-i 
amintesc decât misiunea (îndeplinită cu mult succes), nimeni nu 
descrie faptele. 

In alt loc găsim totuşi amintită călătoria lui Felix în Sciţia, la 
Pontul Euxin şi reîntoarcerea prin Dacia. Personajul însuşi se 
pare că a lăsat o descriere a acelei ţări, vorbind despre relief, 
despre climă, despre bogăţiile naturale. (Se pare că Pausanias 
Periegetul s-ar fi inspirat din această scriere pierdută atunci 
când aminteşte pământurile de la nord de Istru.) Însă nici Felix 
nu povesteşte despre misiunea propriu-zisă care l-a trimis pe 


1 Să dăm cărţile pe faţă! Scribul n-are nici o dovadă, dar este aproape 
convins că Felix şi-a donat întreaga avere lui Tiberius (şi) sau lui Sejanus. 
Scribul nu deţine nici o mărturie, însă cât de uşor se poate explica astfel 
totul! Intotdeauna tolerant, scribul devine pentru un scurt răstimp scriitor, 
asumându-şi autoritatea tiranică a celui din urmă, a autorului al cărui cuvânt 
dacă are suficientă putere este suficient sieşi. Scribul-scriitor îl lasă pe Felix 
să-l cumpere pe împărat cu preţul uneia dintre cele mai mari averi ale 
timpului. 


acele meleaguri. Cu ce conducători, cu ce regi s-a întâlnit, ce le- 
a promis pentru a-i determina să nu atace în continuare 
fruntariile imperiului? Şi ce puteri extraordinare îi permiteau să 
facă asemenea propuneri? In loc de aceasta ni s-a păstrat o altă 
ipostază a fabulosului noroc al personajului: ne amintim că 
neaşteptatul lui faliment financiar n-a putut fi explicat 
satisfăcător nici în vremea lui, nici de către istoricii moderni. 
Ceea ce se ştie e doar că ruinarea materială a fost urmată de 
ascensiunea sa administrativă. Scribul a sugerat [iar scriitorul a 
susţinut) că Felix şi-ar fi dăruit în secret cea mai mare parte a 
uriaşei averi împăratului sau lui Sejanus, demnitarul omnipotent. 
Acesta din urmă, nutrind ambiţii şi mai mari, este doborât, pe 
neaşteptate, din ordinul lui Tiberius. Condamnat la moarte, până 
să fie executat de călău, mulţimea îl sfâşie şi îi batjocoreşte 
corpul. Familia fiindu-i de asemenea omorâtă, bunurile fostului 
potentat îi revin tot lui Tiberius. Printre altele, şi partea 
provenită din fosta avere a fiului lui Postumus. Acesta se afla 
departe, tratând la nord de Istru pacea cu dacii. Însă tocmai în 
ziua hotărâtă de cezar pentru demiterea neaşteptată a lui 
Sejanus, ar fi venit un emisar din partea „Omului norocului”. Se 
spune că trimisul ar fi pierdut pe drum mesajul scris pe care ar fi 
trebuit să-l predea împăratului. De frică să nu fie pedepsit, 
bietul sol i-ar fi dat lui Tiberius o perlă, pretextând că Al 
Douăzeci şi doilea i-o dăruieşte şi că-l sfătuieşte să-şi procure şi 
perechea ei, împreună cele două având puteri magice. Dar 
numai împreună! După ce ar fi pus mâna pe averea lui Sejanus, 
împăratul ar fi dat acolo şi de perla pereche şi ar fi interpretat 
întâmplarea ca pe un semn în care Felix ar fi jucat rolul de 
prezicător, iar el însuşi pe cel de realizator al profeţiei. În mania 
lui pentru mitologie, Tiberius ar fi căutat un precedent pentru 
această întâmplare şi l-ar fi găsit în legătură cu Promachus, unul 
dintre cei şapte epigoni, care ar fi fost şi el infirm, asemenea lui 
Felix, dar apt de a participa la lupte victorioase. Nu mică i-a fost 
uimirea văzându-l la întoarcere pe fiul lui Postumus cu un nou 
beteşug pe lângă toate celelalte: Felix ar fi fost prins într-o 
ambuscadă a unor tribali şi ar fi scăpat ca prin minune, 
pierzându-şi braţul drept, în vreme ce toţi însoțitorii i-ar fi fost 
ucişi. El avusese noroc şi de data asta, norocul arătându-se din 
nou, atunci când împăratul, convins de precedentul mitologic, îi 


încredinţează tot mai multe misiuni, înzestrându-i cu puteri 
discreţionare, pe care el le va duce întotdeauna la bun sfârşit. 


Între timp, Calpurnia dispăruse cu totul, fie că mai vegeta pe 
undeva, într-o vilă din Sicilia, fie că murise, însă Felix va şti 
exact când se va sfârşi din viaţă soţia lui bolnavă, femeia pe 
care o dorise în zadar întreaga Romă şi pe care o dobândise el, 
atunci când ea începuse să vestejească. (Ea se ofili asemenea 
unei plante exotice: împrăştiind un parfum puternic, ameţitor, 
un parfum al morții.) Intr-o noapte, în vreme ce se afla în Africa, 
se va trezi din somn, auzind că-l strigă Calpurnia. Peste o 
săptămână îi veni vestea din Sicilia că în noaptea respectivă 
femeia se stinsese după câteva clipe de luciditate. Atunci îl 
strigase într-adevăr, i s-a spus. Al Douăzeci şi doilea păstră 
ştirea ca pe o taină: ea dispăruse de prea multă vreme ca s-o 
mai omoare încă o dată doar din consideraţii pur administrative. 

Tiberius dorea deja de mult să-l căsătorească, momindu-l cu 
una dintre rudele sale pentru a-l lega mai mult de el şi pentru a 
atrage în propria-i familie norocul providenţial al celui de Al 
Douăzeci şi doilea. Dar nici Felix nu mai era de mult tânăr, iar 
numeroasele izbânzi, dobândite mereu cu preţul unei noi 
mutilări, au făcut din individul zvelt şi palid, tot timpul abordând 
un zâmbet ironic şi suferind, cum fusese cunoscut în tinereţe 
prin saloanele mondene, un bărbat înspăimântător, un individ 
plin de cicatrici, trăgându-şi un picior şi lipsindu-i o mână. 
Caesonia, logodnica şi apoi soţia ce i-a fost hărăzită, ar fi putut 
uşor să-i fie fiică, ea fiind mai mică decât cel de Al Douăzeci şi 
treilea (!) cu şase ani... Căsnicia n-a fost decât un simplu 
aranjament politic, în schimb, se spunea, Felix s-ar fi îndrăgostit 
de mama Caesoniei, soacra fiind şi ea mai tânără decât el şi 
urmându-l peste tot, în numeroasele-i misiuni din provincii. Nici 
asta nu l-a supărat cu nimic pe împărat, dimpotrivă, el găsi din 
nou un precedent mitologic în situaţia lui Felix şi interpretă 
iarăşi semnul drept bun. 

Până la moartea lui Tiberius, Felix fusese mai tot timpul 
plecat, peste tot unde se semnalau probleme. A ajuns şi în 
ludeea. 

Şi mai târziu va continua sub Caligula, Claudius şi Nero 
acelaşi itinerar de emisar imperial şi va reveni în numeroasele 
locuri pe unde l-a trimis şi Tiberius. De acum încolo anii se vor 


învălmăşi, la fel şi misiunile îndeplinite. Orice anacronism se va 
şterge; nici o întâlnire nu va fi socotită imposibilă. Prestigiul lui 
(sau al norocului său ridicat la rang de providenţă) va fi atât de 
mare încât Felix va sluji în istorie drept argument. 

O anecdotă târzie povesteşte în acest sens întâlnirea dintre 
Felix, Pontius Pilatus şi lisus, întâlnire în urma căreia toţi trei 
rămân senini şi mulţumiţi de rolul jucat. 

— Tu, i-ar fi spus lisus funcţionarului roman, tu eşti puterea 
vremelnică. Spre deosebire de tine, eu mă compar doar cu 
eternitatea. 

— Cu eternitatea?! În numele cărei puteri? l-ar fi întrebat 
Felix. 

— Puterea mea este răbdarea. 

— Pe tine te pot strivi ca pe un păduche, i-ar fi răspuns 
Pontius Pilatus. 

— Dar şi după aceea voi avea răbdare. Eu voi avea răbdare şi 
după moarte pentru că numai acela ce nu se ia la întrecere cu 
timpul, îl învinge. Toţi regii şi împărații s-au grăbit dintotdeauna. 
De aceea puterea lor - ca şi a ta - pe cât era de mare, pe atât 
era de trecătoare. 

Dar dacă este posibil ca, în misiunile sale, Al Douăzeci şi 
doilea să-l fi vizitat pe procuratorul roman, Nazaretheanul încă 
nu putea fi un interlocutor pentru ceremoniosul trimis imperial. 
Şi chiar dacă drumurile lor s-ar fi intersectat, impactul n-a lăsat 
urme asupra nici unuia dintre ei. 

Atunci nu s-a vorbit despre lisus, ci despre Sfântul loan, 
despre „un prooroc” sau despre „un făcător de minuni”. Singur 
răspunsul dă de gândit şi face din el un prezumtiv prim moment 
autentic din viaţa personajului care va cuceri lumea sfidând 
timpul. 

Dacă ştim azi cu precizie că Augustus a început să practice pe 
faţă epurarea literaturii de cărţile nedorite, mai târziu s-a găsit o 
soluţie mult mai subtilă: rescrierea, uneori chiar în întregime, a 
diferitelor texte, păstrându-li-se doar autenticitatea celui ce le-a 
conceput iniţial, dar care nu mai avea nici o legătură cu noua 
variantă. Felix a scris, în decursul lungii lui vieţi, un fel de 
autobiografie intitulată  „Geografia”. Titlul nu trebuie să 
surprindă, el acoperea un vast jurnal de călătorie, realizat în 
urma misiunilor îndeplinite pe diferite meridiane. Lucrarea a 
dispărut cu desăvârşire încă din secolul întâi. Ştim aceasta din 


referirile unor autori din vremea respectivă, care o citează şi o 
regretă. Printre ei, nume de cel mai mare prestigiu, Seneca şi 
elevul acestuia Lucilius. Cu atât mai semnificativ este faptul că 
peste o jumătate de secol „Geografia” apare din nou, probabil 
însă fără a mai conţine nici măcar planul operei originale. 
Cronologia este amestecată, întâmplările abundă în fabulos, 
personajele sunt înlocuite, iar întâmplările primesc o morală 
creştină. Ceea ce mai rămâne este autoritatea lui Felix, adică 
aura şansei împrăştiate de el asupra fiecărei acţiuni în care se 
implică. Şi nici măcar această variantă nu stă păstrată ca atare. 
Apostata o va interzice şi o va distruge. Câteva secole mai 
târziu, ea va reapare în Bizanţ. Recuzita va lua iarăşi o altă 
înfăţişare, fabula se va adapta noilor comandamente. Şi titlul se 
va schimba: în loc de „Geografia” ne vom pomeni cu „Minunile 
şi norocul lumii”. Cartea circulă până în evul mediu, când este 
condamnată pentru erezie şi arsă în pieţele publice. Numele 
autorului trebuie, de aceea, privit cu precauţie. Opera nu-i mai 
aparţine de mult. 

Felix descrie în „Geografia” cea mai mare parte a imperiului şi 
câteva teritorii barbare. Scribul nu va prelua nimic din „Minunile 
şi norocul lumii”, ci se va mărgini la regretul lui Seneca (dintr-o 
scrisoare către Lucilius) în legătură cu faptul că urmaşii nu vor 
beneficia de una dintre cele mai subtile descrieri ale Traciei şi 
ale ludeei, ceea ce presupune că în acele locuri a fost mai des 
Felix sau că pur şi simplu acestea au fost capitolele care i-au 
reuşit cel mai bine. 

In ludeea, unde l-a trimis încă Augustus, fără ca Al Douăzeci şi 
doilea să fi ajuns să-şi îndeplinească misiunea, îl va întâlni mai 
târziu pe un Ţipor şi-l va aduce cu el la Roma, unde personajul 
se va numi Verpos. Când Tiberius îi va izgoni pe evrei din 
capitală, Felix va obţine o exceptare pentru omul său, însă, 
plecând din nou în ludeea, îl va lua cu el. Gurile rele şopteau că 
austerul împuternicit al împăratului nici n-ar fi fost chiar atât de 
sărac pe cum se arăta şi că intermediari, asemenea lui Verpos, îi 
administrau averea sub alt nume. (Şi în poveştile târzii se 
regăsesc numeroşi indivizi care îi „aduc daruri” autorului, însă 
acesta „preferă să-i roage pe ei să aibă grijă de bunurile 
respective”.) Aceleaşi guri rele pretindeau că, fixându-l pe 
Verpos în ludeea (la fel ca pe alţii în alte provincii), Felix avea 
tot interesul să plece în misiuni excepţionale, putând astfel să-şi 


influenţeze cursul afacerilor şi să-şi protejeze în mod legal 
oamenii. Acum este momentul când apare din nou la lumină 
aviditatea de bani ce-i fusese atribuită tânărului ce jucase atât 
de des zaruri cu Augustus şi ştia să-şi înmulțească monezile prin 
tavernele şi prin termele Romei. Dar, peste vremuri, dintre 
multele locuri miraculoase ale lumii, ale „Geografiei”, ludeea 
trebuia să fie cel mai minunat. Felix nu-l vizitează numai pe 
guvernatorul Syriei şi prin aceasta pe procuratorul roman, ci, 
datorită lui Verpos, îi întâlneşte şi pe iudei. El îi descrie lui 
Tiberius frământările locale şi ajunge să-l cunoască şi pe lisus. 
Scribul aminteşte doar cu titlu de inventar acest fapt şi dacă el a 
apărut cu adevărat şi în „Geografia” este discutabil. În caz că 
Felix acţiona încă din însărcinarea lui Tiberius (sau chiar a lui 
Caligula), Roma nu-i putea cunoaşte încă pe creştini. Unele 
legende în legătură cu adoratorii (şi mai ales adoratoarele) 
zeiţei Isis sunt preluate în întregime. Postura lui Felix este 
echivocă. Atât de echivocă încât dogma nu-l va accepta şi nu-i 
va atribui nici o însemnătate. Din omul care-i binecuvântează pe 
cei din jur cu noroc nu rămâne decât martorul. Apoi dispare şi 
acesta. Rolul lui se va despărţi şi va intra într-o altă piesă. 

Mai târziu, în „Geografia” reapărută în secolul următor, 
călătoria lui Felix în ludeea se va colora cu întâmplări legate de 
viaţa lui lisus. Însă Al Douăzeci şi doilea va rămâne în continuare 
doar un martor. Că aceste opere sunt prelucrări ale altora, 
narate în primele variante, este de înţeles prin faptul că la 
vremea lui Tiberius abia a apărut legenda, evangheliile încă nu 
existau şi ceea ce se întâmplase în provincia aceea din Asia 
Mică nu era deocamdată decât un miracol printre multele 
miracole ce aveau loc pe toată întinderea imperiului. Minunea 
acelei minuni a fost tocmai penetraţia ei ulterioară. Gloria 
postumă a lui lisus înlătura pentru veacuri mereu noile şi noile 
încercări de cucerire a notorietății din partea a altor şi a altor 
legende ce abia apucau să se înfiripe şi dăinuiau cel mult cât 
trăiau şi personajele respective. Apoi oameni şi nimburi erau 
înmormântate în uitare de către noua credinţă. În confruntarea 
aceasta, Felix n-avea şanse să supravieţuiască decât cel mult în 
calitate de simplu martor, gata să confirme ceea ce se alcătuia 
sub viitoarea dogmă. 

Fiul lui Postumus a fost de mai multe ori în provincia Syria şi a 
executat misiuni de tot felul şi în ludeea. Poate că versiunea 


autentică a „Geografiei” ar fi putut să ne ofere un material de 
nepreţuit în legătură cu naşterea creştinismului, văzută la faţa 
locului de către cineva care venea şi pleca, putând deci aprecia 
progresele făcute de la o vizită la alta. Dar poate că acest 
document a şi existat şi, nefiind conform cu ceea ce se aştepta 
de la el, a trebuit să dispară. In „Geografia” din secolul Il 
interpretările şi interpelările se succed în funcţie de necesităţile 
de moment, pe când în „Misiunile şi norocul lumii” se renunţă 
complet la acest aspect, cartea nemaifiind una de propagandă 
creştină, ci un simplu roman senzaţional. 


Din mărturisirile unor contemporani, cu toţii puternic 
impregnaţi de faima norocului nemaiîntâlnit al personajului, 
acesta apare şi la bătrâneţe descris ca avid de titluri. Se 
povesteşte adesea, de pildă, cum Felix l-ar fi căinat pe 
Germanicus pentru că s-a întors victorios la Roma doar cu toga 
praetexta, evitând insignele şi neputând aspira la triumful 
cuvenit din cauza dezastrului lui Varro. Dar asta s-a întâmplat 
de foarte multă vreme şi dezamăgirea lui Felix circula acum mai 
mult ca un aforism, un dicton după care cineva nu măsura 
măreţia lucrurilor decât după semnele exterioare. Afirmația este 
citată după Seneca, dar scribul se îndoieşte de autenticitatea 
fragmentului fiindcă mentalitatea romană n-ar fi găsit o excepţie 
atât de frapantă în nemulţumirea celui de Al Douăzeci şi doilea. 
Mai degrabă, crede scribul, s-a încercat să se consolideze faima 
dorinţei ascunse de succes a personajului. Felix n-a ajuns 
niciodată în funcţiile cele mai înalte, însă de diferite titluri n-a 
dus lipsă şi, se pare, pe cât îmbătrânea, pe atât le dorea mai 
mult. Astfel, este numit tot mai des cu puteri discreţionare în 
provincii şi primeşte toate semnele acelor puteri. El urcă 
aproape toată scara magistraturilor şi, dacă ar fi apucat să 
trăiască încă pe vremea republicii, este sigur că ar fi ajuns până 
sus de tot, deoarece scribul, înclinând să creadă mai puţin în 
şansa-i mereu atât de scump plătită, vede într-însul un 
executant docil al voinţei celor ce l-ar fi instalat chiar şi consul. 
Aşa, însă, pe vremea lui Tiberius, apoi a lui Caligula şi a lui 
Claudius, Felix se deplasa mereu, cu toţi anii ce se îngrămădeau 
asupră-i şi cu dificultăţile de mers cauzate de numeroasele-i 
infirmităţi: parcurgea provinciile, precedat de lectori, ce duceau 
dintr-un loc în altul însoţit de o gardă militară (mult mai mare 


decât îi îngăduia rangul), avea grijă ca soldaţii să fie frumoşi, 
toţi la fel de înalţi, cât mai strălucitor echipați şi, până la o 
vârstă, reuşea să apară din când în când şi el cocoţat pe o şa 
specială şi pe un cal dus de dârlogi de un sclav. Azi, după atâtea 
veacuri, este greu de stabilit dacă spectacolul pe care-l oferea la 
intrarea într-o cetate sau într-un sat prăpădit semăna a 
caricatură mai mult decât a măreție adevărată. De prea multe 
ori între ridicol şi sublim, după cum se spune, nu există decât un 
pas. lar scribul se află prea departe de personaj pentru a putea 
sesiza diferenţa. Cultura livrescă îl face mai degrabă pe bietul 
scrib să-şi închipuie un Felix călare pe o Rosinantă, încărcat cu 
insigne strălucitoare şi bâţâindu-şi membrele bolnave. Atunci 
când ochii nu văd suficient de bine, experienţa înlocuieşte 
contururile cu fragmente preluate. Nu este vina scribului că în 
ceața acuităţii lui vizuale total nemulţumitoare i se substituie de 
prea multe ori imagini de viitor. Scribul nu-şi găseşte liniştea în 
timp... 

Ultimii ani ai vieții, Felix şi i-a petrecut mereu pe drumuri. 
Caesonia divorțase de mult de el, dar mama ei îl întovărăşea 
peste tot. Legătura dintre Al Douăzeci şi doilea şi casa imperială 
era salvată. Fantoma în care se recunoaşte câteodată scribul se 
oglindeşte într-un mod straniu în spectrul călăreţului infirm ce 
străbătea provinciile, acoperindu-şi rănile sub un lux ţipător. 
Aparițiile  emisarului extraordinar deveniseră într-adevăr 
evenimente, prezenţa lui şoca, mizanscena era desăvârşită, 
personajul se ivea, impresiona asistenţa şi dispărea. Nimeni nu-l 
invidia, dar nici nu-l compătimea. El reprezenta un simbol în 
care nu încerca să se imagineze nici un muritor. In cetăţile ce 
trebuiau pedepsite, apariţiile sale erau menite să li se pară 
localnicilor asemenea tablourilor medievale ale cavalerilor 
apocalipsului. Modelul lipsea încă, întruchiparea cutreiera de 
acum lumea. Cei ce ajungeau să se apropie suficient de Felix 
constatau cu uimire că figura aproape inumană este însufleţită 
de o mulţumire interioară molipsitoare. Tot ce se întâmpla pe 
pământ, spunea personajul, este în folosul oamenilor, chiar dacă 
de multe ori muritorii nu-şi dau seama de câştigurile pe care 
tocmai le-au dobândit. Din când în când, înaltul emisar imperial 
accepta să ia parte la ospeţe date în cinstea lui de către 
notabilităţile locurilor prin care trecea. Atunci organiza 
palpitante jocuri de noroc şi le dovedea comesenilor uimiţi că 


până şi cei ce nu câştigau nimic se aflau în mare avantaj faţă de 
orele precedente. Demonstraţiile sale erau logice, ipotezele 
plauzibile. Cine nu câştiga material, se alegea cu simpatia 
celorlalţi, simpatie dând, uneori, mai târziu, roade infinit mai 
însemnate decât cei câţiva bănuţi pierduţi cu acel prilej. Viaţa, 
spunea infirmul, este un nesfârşit prilej de fericire; şi poate că 
dacă ar fi poposit mai mult într-un loc şi şi-ar fi apropiat ucenici 
gata să-l urmeze peste tot şi să-i propage ideile, poate că atunci 
şi Felix ar fi fondat o şcoală, iar ideile i-ar fi fost ascultate cu 
sfinţenie. Dar el se ascundea tot mai mult în spatele insignelor şi 
a titlurilor sale, singura fiinţă ce-l urma pretutindeni fiind mama 
Caesoniei, cea care i-a stat alături şi în ultimele-i zile de viaţă. 

Felix era bătrân, se îmbolnăvise grav în timpul unui drum prin 
deşert, în vreme ce se întorcea dintr-o misiune din Orient. 
Avusese din nou noroc - ca de obicei - : îi spuse femeii că nu mai 
doreşte să ajungă decât într-o oază, unde să poată să-şi 
umezească faţa încinsă şi unde să mai simtă adierea unui 
copac. Ca măsură de prevedere, ceru să i se confecţioneze un 
fel de hamac pe o cămilă şi nu mai cobori de acolo până n-au 
ajuns în preajma unui mic lac, străjuit de un pâlc de palmieri. Nu 
se despărţi de dromader şi se strădui să fie mereu în contact 
direct cu pielea animalului: nu se ştie că acest cal al pustiului 
are proprietatea de a prelua toate bolile oamenilor, motiv 
pentru care nu este indicat să te hrăneşti cu carnea lui? Leacul l- 
a ajutat, într-adevăr şi dorinţa îi mai fu îndeplinită şi de această 
dată, încât putu să şi moară fericit. 

Şi sufletul putea să i se bucure după moarte. A avut parte de 
funeralii măreţe, corpul lui ciopârţit fiind condus la rug şi de 
împărat, în vreme ce întreaga cetate era tulburată la gândul că 
împreună cu Felix, se pregăteşte incinerarea însăşi a ideii de 
„Noroc”. 

Răuvoitorii au comentat mai târziu că a avut atâta şansă în 
viaţă deoarece nu şi-a impus idealuri prea înalte. Dar cine poate 
măsura cu adevărat ce este îndepărtat şi dificil pentru unul şi ce 
este apropiat şi lesnicios pentru altul? Scribul nu poate decât să 
laude înţelepciunea marilor bărbaţi: ei n-au stabilit niciodată 
unităţi de măsură pentru noroc şi fericire, la fel ca pentru timp 
sau lungime. Şi astfel, mărindu-şi misterul, norocul şi fericirea şi- 
au interiorizat adânc şi organul specializat în a le percepe, care, 
odată, desigur a existat în văzul tuturor. 


AL DOUĂZECI ŞI TREILEA 


„Magister morum” (16 e. n. - 52 e.n.) 


DESPRE INUTILITATEA POSIBILITAŢȚILOR SINGURE 

S-a spus de atâtea ori că Istoria nu este decât o curtezană 
capricioasă, alegându-şi eroii după toanele-i de moment. Dar 
afirmaţia a fost susţinută mai ales de către cei nemulţumiţi că 
nu s-au regăsit şi ei printre preferaţi. În realitate, Istoria e la fel 
de oarbă ca şi Justiţia. Al Douăzeci şi treilea va repeta de 
nenumărate ori şi nu întotdeauna într-un mod foarte prudent că 
străbunicul Gallus a murit asemenea scribului regelui Porsena, 
ucis acela din greşeală de Mucius Scaevola în locul suveranului. 
Căci, dacă oştenii numizi n-ar fi încurcat lucrurile şi l-ar fi omorât 
cu adevărat pe lulius Caesar şi nu pe nevinovatul lui savant, 
zicea el, poate că Octavianus n-ar mai fi ajuns împărat şi Istoria 
ar fi urmat alt făgaş. Sau, cel puţin, numele dinastiei ar fi fost 
diferit. 

Aducând un exemplu mai apropiat de zilele lui, fiul lui Felix 
devenea şi mai puţin prevăzător: „Accidentele istoriei sunt cele 
ce duc vremurile în mod inevitabil spre un făgaş ferm. Dacă 
oşteanul care a dat peste Claudius, unchiul socotit senil al lui 
Caligula, l-ar fi omorât pe boşorogul ce bâţâia din cap şi i se 
arunca la picioare, tremurând de frică să nu fie acuzat de 
complot împotriva imperatorului, alte erau personajele de frunte 
ale continuării piesei şi, probabil, alta ar fi fost şi viaţa a 
numeroşi figuranţi, indivizi cărora niciodată nu le-a fost dat să-l 
vadă nici pe împăratul asasinat, nici pe cel ce i-a luat locul 
numai fiindcă decât să fie omorât, a fost dus şi arătat peste tot 
ca viitor cezar de soldatul nedumerit. Oşteanul a făcut în clipele 
acelea mai multă istorie decât zece consuli la un loc, chit că 
numele lui nu ni s-a păstrat.” 

Ar fi fost mai bine? Ar fi fost mai rău? 

„Ar fi fost, desigur, mult mai rău, continua Al Douăzeci şi 
treilea în bătaie de joc, desigur mult mai rău!” Cei ce-l 
preveneau şi nu avea mulţi binevoitori adevăraţi şi-i spuneau că 
nenumărați oameni au pierit şi pentru afirmaţii mult mai 
nevinovate, l-au determinat să modifice numele personajelor şi 
locul acţiunii, deşi era evident că el se referea şi în continuare 
tot la Claudius. Unele dintre noile lui pilde seamănă izbitor cu 
fapte petrecute, am zice, cu zece, cu douăzeci sau cu o mie 


cinci sute de ani mai târziu. Faima pe care şi-o câştigase în 
premoniţie a fost însă, iată, şi ea doar un accident: dacă n-ar fi 
trebuit să vorbească mereu cifrat, ar fi povestit mai departe 
doar despre contemporani şi coincidenţele atât de analizate 
ulterior - şi care aveau să-l aşeze, alături de Nostradamus, în 
primul rând al ghicitorilor viitorului - nu ar mai fi fost formulate. 

Ar fi fost mai bine dacă istoria ar fi cotit pe un alt făgaş? Ar fi 
fost mai rău? lată întrebări inutile, nefireşti, fără de răspuns, 
deci cu atât mai incitante şi permiţând noi şi noi speculaţii. Al 
Douăzeci şi treilea şi-a umplut viaţa cu asemenea probleme şi 
simţea mereu nevoia să le pună şi altora. Dar, deoarece nu 
toată lumea este interesată de ipoteze oarbe, a găsit o 
modalitate plăcută de a fi ascultat: înveselind chestiunile în 
haine şugubeţe, s-a făcut actor. Şi numele de „Magister morum” 
şi l-a luat în derâdere, deşi în adâncul său îl dorea foarte serios. 
„Magister morum”, dascălul moravurilor, a reprezentat un 
apelativ preferat de-al lui Augustus, preluat şi de unii dintre 
urmaşii săi la imperiu. Fiul lui Felix credea într-adevăr că are 
menirea unui arhanghel al eticii înalte, însă, învățând că, de 
multe ori, râzând, îi faci pe oameni să fie mai serioşi, şi-a 
asumat cu intenţie un nume pe care-l terfelea în noroi ori de 
câte ori vorbea despre el. Bătându-ţi joc de cei mari, te pui mai 
presus de ei, râzându-ţi de cei puternici, te arăţi mai puternic, 
satirizându-i pe cei bogaţi, le arăţi că nu-i invidiezi, că tu eşti cel 
ce are ceva în plus. Şi, totodată, îi faci şi pe cei ce intră în jocul 
tău să aibă aceleaşi sentimente şi să fie mulţumiţi. 

Aşa se amăgea Al Douăzeci şi treilea, despre care s-a spus că 
a fost un dezmăţat, un fluşturatec, un aventurier. El nu s-a 
bucurat de stima altor dominus gregis, şefi de trupe de actori, 
dar popularitatea nu i-a fost mai mică. Propaganda oficială 
împotriva lui şi-a atins doar în parte scopul: nefiind prețuit ca un 
mare actor, era totuşi incitant prin aceea că tot ceea ce făcea 
nu era decât un dans pe marginea prăpastiei şi mulţimea 
urmărea cu sufletul la gură cum (şi dacă) o să mai reuşească să- 
şi menţină echilibrul şi de această dată. Reprezentaţiile lui 
„Magister morum” constituiau aventuri ameţitoare nu numai 
pentru protagonist, ci şi pentru spectatori. Ceea ce făcea el nu 
era nici tragedie, nici comedie, nici mimă. Erau toate astea la un 
loc în apariţiile sale şi mai era şi ceva pe deasupra. Un fior tainic 


le străbătea şi lumea cu greu îşi putea reveni din ele. Cu atât 
mai stranie le era amintirea. 

Despre Al Douăzeci şi treilea s-a spus că a fost un dezmăţat, 
un fluşturatec, un aventurier. 


Fiul lui Felix s-a născut în Sicilia, în anul al treilea al domniei 
lui Tiberius. Crescând, lumea asista tot mai uimită la faptul că 
nu le semăna în nici un fel părinţilor şi bunicilor. Dacă în 
legătură cu fizicul lui se putea spune cu bunăvoință că l-ar fi 
moştenit de la mamă, Calpurnia fiind brunetă, fină şi cu ochii 
negri, trăsăturile de caracter şi manifestările păreau să vină 
dintr-un mister de nepătruns. 

„Rar s-a văzut aşa ceva, se mirau cunoscuţii, fiul nu-i 
seamănă nici severului Felix, nici indolentului Postumus, nici 
măcar atât de conştiinciosului savant al lui Caesar, acelui Gallus 
care mai dăinuie viu în stima Romei.” De carieră militară, 
tânărul fiu al lui Felix nu voia să audă, de magistraturi nici pe 
atât, cartea nu-l pasiona defel, iar privirea melancolică şi gustul 
pentru contemplaţie ale lui Postumus îi erau cu totul străine. 
Dimpotrivă, despre Al Douăzeci şi treilea se zicea că „nu poate 
să-şi ţină ochii în cap”, era mereu agitat, tot timpul pus pe şotii, 
un drac de copil - cum s-ar spune astăzi -, caracteristică 
nepierdută nici pe măsură ce treceau anii. Mâncase mai multă 
bătaie decât pâine de la severii dascăli pe care i i-a luat austerul 
său părinte, însă chiar şi aşa, bieţii liberţi sau sclavi însărcinaţi 
să-l crească, se schimbau aproape din lună în lună, nici unul 
nefăcând faţă energiei inepuizabile a copilului. Ba, se spunea, 
unii - şi prin exagerare s-a ajuns la cifre impresionante - ar fi şi 
murit din cauză că n-ar fi putut suporta neastâmpărul agresiv al 
elevului lor. „In familia lui Felix s-a născut un şarpe”, colportau 
cunoscătorii zvonul, iar unii se grăbeau să adauge că felul 
zvăpăiat de a fi al viitorului „Magister morum” ar fi fost o 
moştenire primită de la mătuşa Livia, sora tatălui, sărăcuţă cu 
duhul, debilă mintal, dar rea de muscă, neastâmpărată ca şi 
nepotul ei. Pe urmă, după ce viaţa celui de Al Douăzeci şi treilea 
şi-a urmat cursul şi a început să prindă contururi şi traiul pe care 
şi l-a ales, oamenii s-au mirat şi mai mult cum de s-a putut 
naşte dintr-o familie atât de onorabilă un individ atât de ciudat, 
un bărbat cu talente atât de bizare şi cu o putere atât de mare - 
chiar dacă malefică - asupra semenilor. Şi iarăşi e cazul să 


noteze scribul: ţinerea de minte a muritorilor este dureros de 
scurtă, încât până şi un personaj extraordinar, cum a fost 
Grifonul, a trecut complet în uitare, acela nemaifiind pentru 
contemporanii celui de Al Douăzeci şi treilea un strămoş al cuiva 
concret, ci doar un erou istoric. Nici măcar rudele, nici măcar 
membrii apropiaţi ai familiei, nimeni nu mai era în stare să facă 
o altă trimitere la el. Grifonul a fost bunicul bunicului lui 
„Magister morum” şi locul se găsea prea departe: n-a spus de la 
început scribul că oamenii nu sunt în stare să trăiască o 
apartenenţă decât până la a treia generaţie - sau, în cel mai bun 
caz, la a patra - despre care mai au amintiri umane concrete (e- 
ventual chiar şi indirecte?) Tot restul este legendă. Cine dintre 
bărbaţii uimiţi de trăsăturile celui de Al Douăzeci şi treilea să 
mai facă legătura cu un strămoș uitat? 

Deci „Magister morum” nu semăna cu nimeni cunoscut, se 
spunea. Dar tânărul nici nu beneficia de modele printre 
ascendenţii apropiaţi. Rudele dinspre mamă s-au lepădat făţiş 
de Calpurnia, aceasta se ofilea ireversibil într-una dintre vilele 
lui Felix, ascunsă lumii de soţul ei pentru ca oamenii să nu 
rămână cu o imagine alterându-se atât de dureros. Bunicul 
dinspre tată, Postumus, îşi pusese capăt zilelor cu câteva luni 
înaintea naşterii celui de Al Douăzeci şi treilea. Bunicul dinspre 
mamă, după ce şi-a repudiat fiica din motive de securitate 
politică, lovitură din care aceasta nu-şi va mai reveni niciodată, 
va complota şi el împotriva unui cezar şi, deconspirat, îşi va lua 
zilele pe vremea când nepotul îi va fi matur, amestecat în alte 
conjuraţii, dar fără a-l fi cunoscut şi fără a-i fi vorbit vreodată. 
Felix, la rându-i, era mai mereu plecat cu diferite misiuni în cele 
mai îndepărtate colţuri ale imperiului, iar atunci când ajungea 
să-şi vadă fiul, copilul se pomenea faţă în faţă cu un bărbat 
însemnat cu multe şi cumplite cicatrici, abia putând umbla, cu o 
privire gravă şi preocupată de importanţa acţiunilor îndeplinite 
şi mai ales a celor ce desigur că vor urma. Tatăl său mai mult îl 
înspăimânta decât să-i ofere un exemplu care să-l tenteze. 
Pedagogii meniţi să-i îndrume paşii se dovediră pedanti şi lipsiţi 
de tact în încercările de a compensa deficitul de autoritate cu 
pedepse de tot soiul. La nici zece ani, copilul fugi pentru prima 
oară de acasă şi repetă isprava ori de câte ori i se ivea prilejul. 
Nu-l putea reţine nimic: nici sentimental, nici cu forţa. Ca orice 
băiat, visase şi el bătălii victorioase şi organizase războaie în 


curtea domeniului. Văzându-l, însă, pe tatăl său atât de mutilat, 
dori alte afirmări. (lată, deja pentru „Magister morum”, Felix îşi 
dobândise rănile în lupte glorioase, infirmul fiind deja în viaţă 
personificarea soldatului viteaz şi biruitor!) Cărţile îi produceau 
o adevărată repulsie, profesorii reuşind să-l scârbească pentru 
toată viaţa de învăţătură. Când începu să bântuie prin insulă un 
oarecare Pisanus, gladiator fugit, ce jefuia în calitate de tâlhar 
întârziat împrejurimile, băiatul dispăru din nou de acasă, cu 
gândul de a da de bandit şi de a se întovărăşi cu dânsul. Îi 
întâlni într-adevăr, dar Pisanus se găsea la ora aceea deja în 
lanţuri, arătat lumii, pentru ca peste câteva zile să fie bătut pe 
cruce. O mulţime de oameni urmări în linişte spectacolul şi nu 
puţini îi ţinură partea: fostul gladiator jefuise în numele egalităţii 
ce trebuia cucerită cu forţa, în virtutea dreptului la o nouă epocă 
de aur. A fost singura dată când s-a întors copilul de bunăvoie 
acasă, iar cei însărcinaţi cu instrucţia şi educaţia lui au avut o 
scurtă perioadă iluzia că pupilul li s-a potolit. 

Nu trecură prea multe săptămâni şi viitorul „Magister morum” 
şi-a luat din nou tălpăşiţa, de dată, aceasta ajungând chiar până 
la Roma. 


Marinarii de pe corabia pe care se urcase în Sicilia au rămas 
uimiţi de nenumăratele scamatorii cunoscute de copilul acela 
veşnic în mişcare. Băiatul putea să facă să apară şi să dispară o 
monedă pe o scândură lucioasă, fără ca măcar să se atingă de 
ea, venise însoţit de un căţel cu care se întreținea ca şi cu un 
om, animalul vorbind absolut inteligibil şi coerent; copilul mai 
reuşea apoi să scoată dintr-o cutiuţă zeci de panglici, dintr-alta 
găleți cu apă, era în stare să determine un porumbel să zboare 
conform unui traseu prestabilit şi trişa extraordinar la zaruri sau 
la orice alt joc. Niciodată nu-l puteai prinde cum face, dar de 
fiecare dată cuburile cădeau pe faţa anticipată de el. Un cavaler, 
călătorind cu aceeaşi corabie, fu atât de cucerit de priceperea 
nemaivăzută a tânărului încât îi făcu propunerea de a se însoţi 
amândoi, adultul contractând partidele, iar copilul jucând 
efectiv. Cavalerul vedea un izvor de aur ţâşnind viguros din 
această colaborare şi încercă să-l convingă şi pe băiat, neuitând 
să-i aducă aminte că el, în calitate de minor, n-avea încă dreptul 
de a juca de sine stătător pe bani. Insă nu reuşi să-l înduplece 
nicicum. Nici măcar atunci când pentru a-i pune mândria la 


încercare, îi contestă iscusinţa. Băiatul îi dovedi că poate face 
într-adevăr ce vrea cu zarurile, dar râse cu poftă de câştigul ce 
se învedera. Cavalerul înfuriat îl luă la bătaie, însă peste câteva 
zile, când copilul îi propuse să joace în doi, constată cu bucurie 
că-i merge zarul grozav şi că i-a luat micului trişor un morman 
de bani. Doar că, atunci când a vrut să-şi adune câştigul, 
monedele se transformaseră în pietricele de râu. Toate astea l- 
au făcut pe Al Douăzeci şi treilea iubit de marinari şi ei i-au 
propus să-i urmeze şi pe mai departe. Insă băiatul voia să 
meargă la Roma şi se dovedi repede că nu poate fi oprit de la 
ceva ce şi-a băgat el în cap. 

Cu aceeaşi corabie călătoreau şi nişte actori. Şi aceştia l-au 
invitat să intre în trupa lor, mai ales că pierduseră recent, într-o 
epidemie, doi interpreţi. De data asta tânărul acceptă. Fizicul şi 
mişcările-i fine îl ajutau să joace roluri de femeie, dar îl cucerea 
în primul rând faptul că meseria în care se introducea îi 
permitea să fie mereu altul, mereu doar cine voia, conform unei 
convenţii acceptate uşor de toată lumea. Şi mai era ceva ce-i 
plăcu din prima clipă la actori: modul cum îşi băteau aceştia joc 
de multe lucruri prezentate de numeroşii săi pedagogi 
întotdeauna drept foarte grave, profund plicticoase, intangibile. 
De cele mai multe ori artiştii puteau spune ceea ce altora le era 
interzis şi, fie că-şi râdeau de toate, ca în comedii, fie că 
încercau să stoarcă lacrimi de la spectatori în piesele cu 
subiecte triste, exista întotdeauna o posibilitate de a sfida 
nepedepsit realităţile cele mai sensibile. 

E adevărat, tragediile îl cam plictiseau - datorită vârstei lui 
fragede, bănuiau actorii -, dar în piesele vesele, atât în cele 
greceşti, cât şi în cele latine, îşi dădea drumul în voie şi, 
părăsind de cele mai multe ori subiectul propriu-zis, improviza 
după bunu-i plac, stârnind ropote de aplauze încă de la 
reprezentațiile date pe drum, înainte de a ajunge la Roma. 
Totuşi, dominus gregis, şeful, trupei, nu era prea încântat de 
faima mare pe care începeau s-o atingă spectacolele date de 
actorii lui, datorită noului interpret. Al Douăzeci şi treilea strica 
piesele prin năzbâtiile-i prea dese, încercând să atragă tot 
timpul atenţia asupra sa, introducând intrigi inexistente, 
conversând cu  nedespărţitul său căţel, făcând actori 
conştiincioşi să-şi rateze rolurile, după ce compromitea o tiradă 
tragică printr-o bufonerie deplasată. Şi mai era ceva ce nu-i 


convenea bătrânului artist: băiatul era indisciplinat, prost 
crescut şi obraznic. Într-o zi dispărea chiar înaintea începerii 
reprezentaţiei şi îşi făcea apariţia abia după o oră, altădată se 
făcea nevăzut între două scene şi, punea sub semnul întrebării 
continuarea, refuza să înveţe rolul şi improviza în continuu, 
deturnând acţiunea sau întrerupând desfăşurarea intrigii pentru 
a se produce cu o scamatorie sau cu o incredibilă demonstraţie 
acrobatică. Era evident că tânărul, cu tot talentul indiscutabil ce- 
i fusese dăruit, nu era făcut pentru teatru ci pentru spectacole 
de scamatori. După un „recital” de-al lui, era imposibil să mai 
reiei o tragedie, publicul cerând alte şi alte trucuri şi refuzând cu 
indignare să urmărească îndeplinirea destinului zguduitor al 
unui erou mitologic. 

Aşa că, în ciuda convenției făcute iniţial cu copilul şi în pofida 
faimei de care începuse acesta să se bucure în rândul 
spectatorilor, dominus gregis anunţă administratorul lui Felix din 
Sicilia unde se află tânărul stăpân. Atracția trupei fu luată de trei 
sclavi vânjoși, iar tragedienii putură să-şi reia viaţa lor mai puţin 
glorioasă, dar netulburată de o concurenţă atât de neloială. 

Cu cine semăna copilul? Până şi sclavii familiei au uitat de 
mult că şi Felix distrase cu jocul de zaruri un împărat... 


Totuşi, experienţa actoricească a viitorului „Magister morum” 
s-a dovedit decisivă pentru existenţa lui ulterioară. În pofida 
tuturor pedepselor, până la urmă a obţinut să i se permită să 
înjghebeze o trupă de copii acasă şi să dea cu ei reprezentații 
pentru cine se nimerea. Dar nici scenariile interpretate de micii 
artişti nu semănau cu piesele adevărate. După ce se copilăreau 
în fel şi chip, sub privirile îngăduitoare ale adulţilor, după ce se 
băteau, se tăvăleau pe jos, rosteau cuvinte fără perdea sau 
încercau, stângaci, să-şi amintească de scene din texte celebre, 
Al Douăzeci şi treilea lua spectacolul pe cont propriu şi se apuca 
de tot felul de isprăvi apte de a-i băga pe cei de faţă în sperieţi. 
Reuşea să se facă văzut şi nevăzut, reuşea să determine câte 
un sclav să stea, împotriva voinţei, în cap, la fel cum silea şi 
animalele să-i îndeplinească poruncile trăsnite, provoca apariţia 
şi dispariţia a tot felul de obiecte. In special în asta consta 
puterea lui: să scoată ca din nimic un ban sau un fruct şi, fără a 
se atinge de el, să-l ascundă din nou privirii asistenţei. 


De unde a învăţat copilul asemenea trucuri, se întrebau 
oamenii uimiţi, nimeni cu care a ajuns el în contact nu se 
pricepea la aşa cevat. 

Apoi, după ce a reuşit să manipuleze în acelaşi mod şi obiecte 
mari, lumea a început să se sperie de-a binelea. Viitorul 
„Magister morum” nu se mulțumea cu performanţele 
demonstrate, descoperea mereu şi mereu noi încercări, care de 
care mai năzdrăvane. Şi totul fără nici un scop rezonabil, doar 
pentru spectacolul în sine, dacă nu se luau în seamă explicaţiile 
încâlcite cu care-şi însoțea exerciţiile. Niciodată nu s-a apucat să 
scoată la iveală bani sau obiecte pentru a le valorifica, niciodată 
n-a profitat nici el şi nici altcineva la roadele concrete ale 
scamatorilor lui, niciodată n-a ajutat pe cineva cu ele. Şi măcar 
dacă ar fi tras el foloase practice de pe urma ştiinţei sale 
înspăimântătoare... (Cine însă să asculte vorbele, când în faţa 
ochilor se petreceau asemenea minuni?) De pildă, într-o 
frumoasă zi de vară, pe vremea unei secete cumplite, când mii 
de oameni posteau cu zilele, iar vitele muriseră aproape toate 
de foame, fiul stăpânului domeniului a adunat câţi flămânzi s-au 
găsit prin preajmă, oameni liberi şi sclavi, şi le-a arătat o singură 
pâine. Apoi, rupând-o în bucăţi le-a oferit tuturor câte un colţ şi 
unica pâine s-a ajuns pentru fiecare. Cine a vrut a mai primit 
încă o bucată. Şi încă una. Acesta ar fi fost un lucru raţional, o 
faptă bună, iată că, la o adică, băieţandrul zurliu nici nu e atât 
de zănatic pe cum se spune... 

Doar că aprecierile au venit prea repede: peste doar câteva 
minute, pâinea a început să se umfle în pântecul celor ce au 
mâncat-o, toţi oamenii observând cu groază cum li se mărea 
corpul, cum parcă plesnea în sute de cioburi sub presiunea 


1 Aproximativ peste o mie cinci sute de ani, un urmaş - care nu ştia că-i era 
urmaş - a învăţat trucuri asemănătoare de la un individ ce se dădea când 
conte spaniol, când prinţ oriental, când doctor a şapte universităţi. Intr-o zi, 
acest maestru, printre altele, al „magiei negre”, obişnuit să uluiască 
asistenţa prin faptul că putea dispare oricând brusc de pe scenă, n-a reuşit 
să se facă nevăzut de pe rugul pe care l-a legat un inchizitor. Totuşi, 
deoarece pierise într-un fum dens, ucenicul său păstră convingerea că 
învățătorul n-a mai fost de mult înlănţuit de rug, atunci când stiva de lemne 
s-a mistuit înghițită de flăcări. Credinţa aceasta i-a dat încredere în tot ce 
întreprindea, dar l-a făcut şi nesăbuit. A început să se creadă nemuritor şi a 
căzut victimă unei situaţii uşor de evitat. Dar, cel puţin, n-a cunoscut spaima 
morţii, fiind convins până în ultima clipă că lui nu i se poate întâmpla nimic. 


recoacerii neaşteptate a ceea ce i-a săturat. Şi, în vreme ce 
lumea se tăvălea pe jos de durere şi de spaimă, autorul 
grozăviei râdea cu gura până la urechi şi potoli pâinea din 
burţile oamenilor abia atunci când se plictisi de scena 
declanşată. Nu, un demon rău trebuie să se fi cuibărit în trupul 
acestui vlăstar de familie atât de bună, altfel nu-şi putea nimeni 
lămuri ce se petrecea cu el. 


Nu trecură decât puţine luni şi băiatul plecă din nou de acasă. 
Ajutoarele lui nedespărţite în toate isprăvile ce le făcea erau doi 
tineri evrei de vârsta lui: Ţipor se numea unul şi Simon îl chema 
pe al doilea. Părinţii lor, oameni de încredere ai lui Felix, se urau 
între ei: familia lui Ţipor îngrijea vechiul rit strămoşesc, în vreme 
ce părinţii lui Simon, proaspăt veniţi de la lerusalim, au trecut la 
credinţa pe care o propagau ucenicii acelui Christos ce fusese 
pus pe cruce recent în ludeea. In năzdrăvăniile la care îl ajutau 
pe viitorul „Magister morum” cei doi se înțelegeau de minune şi 
uitau de cearta dintre familiile lor. Când îşi aminteau totuşi de 
diferenţele de religie, tânărul stăpân îi alungă de lângă el. 
Pentru a evita această pedeapsă, preferau să se ignore reciproc. 
Acum fugiră din Sicilia împreună cu Al Douăzeci şi treilea. 

Felix rătăcea pe undeva în lume, iar oamenii erau speriaţi şi 
obosiţi de teroarea lui Tiberius. Cu cât îmbătrânea, toate 
defectele şi întreaga cruzime a împăratului ieşeau mai hidoase 
la lumină. La dizgraţia şi uciderea lui Sejanus, dregătorul urât de 
toată lumea, poporul şi bărbaţii cei mai de seamă au zâmbit 
pentru ultima oară. Dar nu se schimbase nimic, ba acum era şi 
mai rău întrucât nu mai puteai să spui că un potentat ticălos 
face toate nelegiuirile fără ştirea împăratului şi, în afară de zeii 
surzi şi indiferenți, nu mai exista nici un for superior în care să 
mai nădăjduieşti. Arbitrariul devenise lege şi spaima era atât de 
mare până şi în provincii încât nimănui nu-i mai păsa cu 
adevărat că un adolescent răsfăţat a fugit iarăşi de acasă. Mai 
plecase el şi de alte ori şi de fiecare dată se găsise cineva să-l 
trimită înapoi. Acum nu se mai grăbi nimeni să-l caute şi tânărul 
hoinări nestingherit prin Italia, înainte de a-şi face din nou 
intrarea în Roma. 

Pentru a-şi asigura pâinea, se angajă la prima trupă de actori 
întâlnită şi colindă împreună cu aceasta satele şi oraşele, jucând 
roluri mai mici şi producându-se ca solist doar în pauze sau 


înainte de spectacole, în scop de reclamă. Se îndrăgosti de 
foarte tânăr de o femeie din trupă, îi făcu în cursul timpului o 
droaie de copii, se căsători cu ea la vremea majoratului şi n-o 
mai părăsi niciodată, fiind văzut în continuare mereu în 
compania numeroasei sale familii şi, uneori, a lui Ţipor şi a lui 
Simon. 

De acum viaţa i s-a schimbat şi omul a devenit cu totul altul, 
anii şi-i petrecea hoinărind prin lume cu o căruţă în care te mirai 
unde încape atâta popor. Atunci când întâlnim expresia „actorul 
şi familia sa”, îl recunoaştem cu uşurinţă pe fiul lui Felix, dând o 
reprezentaţie şi grăbindu-se să revină la ai lui cu mâncare, 
asemenea acvilei ce pare atât de liberă şi de stăpâna pe cer, 
dar care, în fond, nu face decât să caute, preocupată, hrană 
pentru numeroşii ei pui. Fluşturatecul şi indisciplinatul dispăruse 
cu totul, lăsând loc tatălui măcinat de problemele existenţei 
familiei. In spatele proverbialei sale griji pentru ai lui se afla o 
dragoste mistuitoare. Ceea ce n-au reuşit dascălii severi cu tot 
felul de pedepse a izbutit o femeie: uşuraticul murise. 

Incă pe vremea lui Tiberius, trupa de care se alipise cel de Al 
Douăzeci şi treilea fu arestată, iar actorii bătuţi cu vergile. 
Atentat la bunele moravuri şi crimă de less majestate erau 
învinuirile ce li se aduceau artiştilor, deşi totul nu pornise decât 
de la nişte replici mai fără de perdea, în care un delator 
recunoscuse un banc şi o aluzie la adresa lui Augustus, 
împăratul decedat cu atâţia ani în urmă şi pentru păstrarea 
memoriei căruia pretexta Tiberius că pedepseşte cu cele mai 
aspre sentinţe nenumărați oameni. Doar Al Douăzeci şi treilea, 
soţia lui şi Ţipor scăpară de prigoană şi plecară în grabă, 
împreună cu copiii. Se spunea, ulterior, că ei s-ar fi făcut pur şi 
simplu nevăzuţi de la faţa locului şi că nu ar fi existat o 
prevedere de exceptare în privinţa lor. Simon refuză să-i 
părăsească pe ceilalţi actori, îndură în linişte pedeapsa şi plecă 
în lume, propovăduindu-şi credinţa. Cert este că din clipa aceea 
fiul lui Felix începu să cutreiere pe cont propriu Italia şi 
provinciile lor, însoţit doar de ai săi, mereu cu aceeaşi căruţă, 
mereu preocupat de a găsi de mâncare. Odată, în Libia, drumul i 
se intersectă cu cel al importantului lui tată, dar gravul mesager 
imperial nu-şi luă timpul de a asista la reprezentațiile fiului, iar 
acesta era prea preocupat de demonstraţia sa pentru a avea 
răgazul să-l caute pe Felix. 


Nici spectacolele lui „Magister morum” nu mai puteau fi 
clasicele reprezentații de teatru, ci doar nişte demonstraţii de 
scamatorii şi de fapte minunate. Câteodată se mai producea şi 
în completarea altor trupe, uneori în pauzele luptelor de 
gladiatori sau la ospeţele celor bogaţi. Foarte repede figura i se 
acoperi de cute şi, deşi nu putea sta locului nici măcar odată cu 
trecerea anilor, nu mai arăta ca un zvăpăiat, ci mai degrabă ca 
un om profund preocupat de grave probleme de viaţă. 

Faima ajunse să-l preceadă şi se bucura întotdeauna de 
asistenţa unui public numeros. De oferte nu ducea lipsă şi le 
accepta pe toate, chiar dacă - susțineau unii organizatori de 
distracţii - erau programate în acelaşi timp. Era de fiecare dată 
punctual, îşi făcea conştiincios programul şi dispărea, 
preocupat, imediat după ce termina ultimul număr. Devenise un 
profesionist. Un profesionist de primă mână şi, asemenea 
fiecărei celebrităţi, se deosebea de toţi ceilalţi din breaslă. In 
primul rând prin aceea că răspândea o curiozitate de neînvins 
spre toţi cei ce puteau face cumva să-l vadă şi nimeni nu 
precupeţea nici un efort numai să fie de faţă; dar aceiaşi - după 
ce-l asistaseră prima oară sau mai participaseră şi la alte 
demonstraţii de ale lui - plecau întotdeauna cu un gust amar de 
la spectacol şi resimţeau un sentiment de nemulţumire încă 
multă vreme. În al doilea rând, scamatoriile lui „Magister 
morum” erau solicitante pentru întreg publicul, băgau de zeci de 
ori spaima în oameni, îi făceau pe cei slabi de înger să leşine. Şi 
erau riscante şi deoarece artistul îşi permitea în comentariile cu 
care-şi însoțea activitatea să terfelească orice subiect, oricât de 
grav. Într-o zi, un cetăţean indignat de o farsă neruşinată pe 
care tânărul i-o jucase „în scopuri educative” unei matroane în 
văzul întregii asistenţe, îl ameninţă pe scamator că va chema de 
îndată soldaţii şi că o să aibă grijă ca nemernicul să-şi 
primească pedeapsa în mod legal. Artistul cobori de pe estrada 
unde se afla şi, uitându-se ţintă în ochii adversarului, îl făcu să 
rămână cu un gest neterminat, incapabil de a se mai mişca. 

— Cine eşti tu? îl întrebă. 

— Numele meu este S. Maximus Ponta şi sunt senator de cel 
puţin şase generaţii, veni răspunsul de la cel ce părea că 
vorbeşte în somn. 

— Atunci fii atent şi spune-le şi celorlalţi senatori de a şasea 
spiţă: şi eu sunt fiu de senator şi nepot de senator, deosebirea 


fiind că pe mine nu mă poate atinge mânia nici unui muritor. Să 
ţii minte asta! Nici un muritor nu-mi poate face vreun rău! 

— De ce strici moravurile? îl întrerupse cel ce părea 
somnambul. 

— Un om care nu poate fi atins de alţii este el cel ce stabileşte 
moravurile. Şi asta să le-o spui tuturor celor ca tine! „Magister 
morum” să le spui tuturor că mă cheamă. Aşa mă numesc şi nu 
mai am nici un alt nume. 

Apoi tânărul puse capăt reprezentaţiei, îşi înghesui familia în 
căruţă şi plecă. S. Maximus Ponta rămase încremenit în chip de 
statuie mai multe ore şi nici o îngrijire nu-i fu de folos. Abia 
seara îşi reveni brusc şi întrebă unde este „Magister morum”. 
Atunci îşi amintiră şi oamenii de scamator şi se răspândiră în 
linişte. 


Apelativul „Magister morum” şi-ar fi avut obârşia şi într-un 
număr în care fiul lui Felix şi-ar fi bătut joc de titlul ce şi l-a 
atribuit Augustus. În privinţa aceasta se povesteşte că pe 
vremea lui Caligula, Al Douăzeci şi treilea ar fi dat un spectacol 
în faţa împăratului şi că ar fi făcut din nou caz nu numai de 
poreclă, dar şi de moralitatea cezarului. Caligula, pasionat 
pentru cele mai diferite forme de spectacole, îl lăsă să 
vorbească multă vreme, iar artistul, în timp ce făcea tot felul de 
năzdrăvănii, comenta tot mai fără echivoc lupanarul din palatul 
cezarului, orgiile şi profiturile murdare încasate de acesta, 
mărind mereu gravitatea afirmațiilor, de parcă ar fi vrut cu tot 
dinadinsul să vadă până unde se poate întinde coarda şi unde 
va plesni ea. Şi coarda plesni, într-adevăr, în clipa când 
necugetatul, dialogând cu un bolovan - şi vorbind amândoi -, 
începu să-şi bată joc şi de chelia împăratului. Roşu ca un rac, 
Caligula sări atât de neaşteptat în picioare, însoţindu-şi gestul 
cu un urlet, încât lumea amuţi şi nimeni nu mai îndrăzni să 
respire măcar. O linişte amenințătoare se lăsă ca un giulgiu, 
înghițind întreaga adunare. 

— Te voi omori bucată cu bucată, şopti împăratul, după ce îi 
trecu prima furie şi vocea i se auzi până la ultimul spectator. 

— Nu, i-ar fi răspuns, zâmbind batjocoritor, tânărul. 

Caligula chemă călăul şi până ce sosi acesta, împăratul şi 
osânditul se priviră într-o interminabilă linişte mormântală, 
rânjindu-şi unul altuia. Ceea ce se întâmpla părea incredibil: nu 


numai cezarul savura scena, dar şi cel ce urma să fie ucis cu 
ajutorul celor mai rafinate torturi. 

Veni şi gâdele şi-şi făcu meseria meticulos şi permiţându-și 
lungi pauze. Romanii, obişnuiţi cu execuțiile şi cu cruzimea lui 
Caligula, asistară mai înainte cu oroare, apoi cu admiraţie la 
modul cum primea condamnatul cele mai bestiale suplicii: 
rânjind. Scamatorul se sfârşi abia spre seară. Fără să le pese de 
urmări, toţi cei de faţă izbucniră în aplauze: nu pentru Caligula, 
ci pentru felul cum a ştiut să moară un roman. 

— Numai un lucru n-a izbutit, remarcă împăratul, satisfăcut şi 
el, numai să nu-şi dea duhul nu s-a putut ţine de cuvânt. 

— Ba, da, veni răspunsul şi oamenii, ca unul singur, îşi 
întoarseră privirea spre cel ce vorbise. „Magister morum” era 
viu şi nevătămat şi părea de parcă ar fi asistat şi el la execuţia... 
La execuţia cui? In acelaşi timp, s-au întors din nou toate 
capetele spre locul supliciului. Călăul stătea lângă trupul 
ciopârtit al unei vaci. 

După un moment de stupoare, Caligula sări iarăşi în picioare 
şi făcu primii paşi spre ieşire. Apoi se răzgândi, se întoarse şi-l 
aplaudă pe scamator, promiţându-i o sută de mii de sesterţi 
drept premiu. Ba nu o sută, două sute, se corectă imediat 
cezarul. După care îl îmbrăţişă şi îi oferi chiar el o cunună de 
lauri. Insă în timp ce i-o punea pe creştet, îi şopti: 

— Doar de părul de pe capul meu să nu te mai legi! 

— Calviţia ar putea fi socotită de acum drept un semn de 
virtute, îi propuse tânărul. Ai putea da un decret prin care să-i 
obligi pe toţi bărbaţii şi pe toate femeile să-şi radă capetele. 

— Nu, se încăpăţâna Caligula, la părul meu să nu mai faci 
aluzie! 

— Bine, a promis „Magister morum” şi se ţinu de cuvânt. 

Totuşi, nici împăratul şi nici poporul nu-l mai acceptară fără 
teamă pe straniul scamator. S-au încercat mai multe atentate 
împotriva lui, de fiecare dată se părea că personajul a fost răpus 
şi de fiecare dată el îşi făcea apariţia după câteva clipe sau 
după mai multe zile. Intr-o noapte cineva dădu foc căruţei în 
care locuia întreaga familie a lui „Magister morum”. Atunci îi 
muriră doi copii. Cel ce dusese la îndeplinire atentatul pieri 
împreună cu toţi ai lui, prăbuşindu-se peste ei tavanul casei, în 
vreme ce mâncau. Următorul individ trimis să-l omoare pe cel 
de Al Douăzeci şi treilea fu trăsnit în plină stradă dintr-un cer 


aproape senin. De atunci nu mai îndrăzni nimeni să încerce să-l 
ucidă. 

Atracția pentru demonstrațiile lui a rămas la fel de irezistibilă, 
dar sentimentul de neplăcere se accentua după fiecare 
spectacol. Oricum, „Magister morum” trebuia respectat. 


Odată cu acceptarea de către Caligula, puterea şi faima celui 
de Al Douăzeci şi treilea au devenit o realitate nemaicontestată 
de nimeni. Cu atât mai de neînțeles era momentul când 
scamatorul devenea din nou un om ca toţi oamenii şi se grăbea, 
preocupat, spre căruţa în care-l aşteptau soţia şi mulţimea de 
prunci. De ce are asemenea griji un om capabil să supună toate 
energiile şi să prefacă oricând albul negru şi negrul alb? Şi, 
nepricepând de ce, negăsind nici un răspuns cât de cât 
mulţumitor, misterul îi înspăimânta şi mai tare. 

Scribul constată că nu face decât să descrie ecoul stării de 
spirit al oamenilor faţă de Al Douăzeci şi treilea, numit şi 
„Magister morum” şi nu şi chipul propriu-zis al respectivului 
personaj. In fond, Katoptronos avea dreptate, tot ce ajunge până 
în apropierea noastră nu este decât reflectare, iar pentru noi nu 
există decât răspunsul nostru la aşteptările noastre. În schimb, 
intrând în pielea personajului, rişti să nu mai desluşeşti 
realitatea de afară. În cazul lui „Magister morum” situaţia era cu 
atât mai încurcată cu cât cei ce-l zăreau pe el nu erau atenţi 
decât la nimbul de minuni cu care se înconjura, iar dânsul, la 
rândul lui, era preocupat de ipoteze oarbe, de măruntul trai al 
alor săi şi de tehnica trucurilor care, inevitabil, începeau să se 
repete. Şi, pe lângă toate astea, îl mai interesa problema 
binelui, a cinstei şi a datoriei. Era prea puţin citit pentru a 
îndrăzni să teoretizeze etica pe care credea că o apără şi avea 
remuşcări şi complexe din cauză că n-a studiat la vârsta 
potrivită tot ceea ce l-au silit - fără succes - numeroşii lui 
pedagogi. De aceea nu se angaja mai niciodată în discuţii, 
vorbea doar atunci când se ştia la adăpostul puterii scamatorilor 
şi când, eliberat pentru scurtă vreme de orice complexe, emitea 
fraze încărcate cu sensurile a tot ceea ce gândise în lungi ani, 
fraze prea scurte şi sensuri prea complicate, încât lipsind 
introducerea necesară, pentru ascultători totul, se reducea la un 
acompaniament pe măsură al jocului vrăjit urmărit. De aceea în 
reflectarea descrisă până aici nu se poate desluşi nici o urmă a 


concepţiei etice a celui de Al Douăzeci şi treilea, concepţie ce i- 
ar fi călăuzit viaţa. Atunci când se aminteşte mereu butada 
eroului, după care principiile morale sunt cele stabilite de cel ce 
posedă puterea, se renunţă a se mai urmări şi adevăratele lui 
idei. Vorbindu-se numai despre pasiunea notorie a lui Caligula 
pentru distracţii şi enumerându-se nesfârşitele jocuri de tot soiul 
pe care le-a organizat, de la lupte de gladiatori la reprezentații 
scenice, de la jocuri de circ la spectacole alegorice, de la 
concursuri de oratorie la cele de dansuri şi cântece, „Magister 
morum” a fost asimilat ca un fel de maestru de ceremonii 
însărcinat ca fiecare punct al fiecărei distracţii să se desfăşoare 
ireproşabil, iar drept interludii să se mai producă şi el însuşi. Şi, 
deoarece a rămas vie imaginea simpatiei patologice arătate de 
împărat pantomimului Mnester, s-a spus că şi fiul lui Felix se 
bucura de aceleaşi sentimente, motiv îndeajuns pentru a-şi 
putea permite să spună în public lucruri jignitoare la adresa 
cezarului, al cutumelor, a favoriţilor sau a celorlalte subiecte 
sensibile. Anecdotei atât i-a trebuit: sufocând realitatea, ea a 
născut un scamator desăvârşit, dar şi un tânăr răsfăţat, 
obraznic, jucându-se cu focul în prezenţa unei asistenţe 
numeroase, fiind de multe ori situaţiile de frondă create mai 
palpitante decât trucurile cele mai incredibile. Când se afla în 
activitate, dominând publicul, fascinându-l supunându-l după o 
scurtă luptă şi impunându-i din clipa aceea orice, Al Douăzeci şi 
treilea nu mai era îngrijorat că tot ceea ce o să rostească ar 
putea fi combătut de nişte vorbitori mai culţi şi mai exersaţi. 
Atunci îi dădea fiecărei scamatorii o morală şi îndemna privitorii 
să nu uite niciodată tâlcul etic al demonstrațiilor sale. In clipele 
acelea apelativul „Magister morum” nu mai reprezenta pentru el 
o sfidare la un titlu arogat doar de Augustus şi de urmaşii 
imperiali, ci însăşi chintesenţa misiunii sale. „Binele este cel 
spre care aspiră toate” a spus Aristotel şi acceptând sentinţa 
cuvânt cu cuvânt, Al Douăzeci şi treilea încercă să le inoculeze 
oamenilor această concluzie, ce i se părea atât de optimistă, ce 
pentru el ţinea loc de religie. Doar că - asemenea atâtor altora - 
nu se străduia să-şi exprime crezul în primul rând prin ceea ce 
putea, adică prin chiar scamatoriile sale, ci se străduia să 
folosească vorbele, a căror artă n-o ştia mânui la fel de bine. 

Se pune atunci întrebarea, de ce n-a rămas în memoria 
oamenilor lecţia de conduită propagată într-un mod atât de 


original de „maestrul de ceremonii” al lui Caligula şi, mai târziu, 
al lui Claudius şi Nero? Tocmai deoarece, pe cât era de sigur pe 
tehnica scamatoriilor, a trucurilor complicate cu care epata pe 
oricine, pe atât era de temător că teoriile n-au cum să-i reziste 
la gimnastica logicii nu numai a unor retori celebri, dar şi a unor 
simpli vorbitori cu experienţă. Bruma de cunoştinţe asimilată îi 
producea întotdeauna noi şi noi complexe şi poate că de aici 
rezidă şi viaţa modestă pe care o trăia împreună cu numeroasa-i 
familie. Câteodată, îşi lua inima în dinţi şi se silea, după un lung 
monolog interior pregătitor, să polemizeze şi în civil cu câte un 
grup de oameni culţi. Dar, oricât şi-ar fi pregătit argumentele în 
prealabil, în discuţii apăreau mereu alte şi alte aspecte cărora 
nu le găsea pe loc răspunsul. Işi amintea atunci de argumente 
auzite de la Ţipor şi de altele, opuse, rostite de Simon. Totul i se 
încurca în memorie, până şi sensul acelor dispute nemaifiind 
divergent. Era incapabil să găsească pe moment răspunsuri 
rezonabile. In clipa aceea părăsea convorbirea serioasă şi 
divaga în zeflemea, terminând cu un truc polemica, un truc cu 
ajutorul căruia ştia că o să aibă din nou el dreptate. Înfrângerea 
era observată doar de el, ceea ce nu înseamnă că nu-l durea la 
fel de mult. 

Viaţa lui „Magister morum” se pierde în numeroasele-i 
demonstraţii şi n-a lăsat în urmă nici o morală. El n-a fost decât 
un actor, un scamator, un năzdrăvan ce nici n-a încercat măcar 
să creeze o şcoală de idei. Suita de fapte miraculoase s-a anulat 
reciproc. Al Douăzeci şi treilea era în stare să moară de trei ori 
într-o zi, să prefacă un cal într-o găină, să toarne dintr-un pahar 
atâta apă cât să umpli două butoaie cu ea, să vindece anumiţi 
bolnavi, să-i facă pe unii oameni să se creadă altceva decât erau 
ei în realitate. Câteodată ridica o fetiţă de la sol şi o ţinea 
suspendată în aer, nesprijinită de nimic, altădată devia cursul 
unui râu şi îl muta înapoi sau se făcea nevăzut în plină zi. Totul 
era atât de extraordinar încât nimeni nu mai punea preţ şi pe 
şuvoiul de vorbe ce au însoţit demonstraţia. Ar fi putut să-l 
consoleze că multă lume vorbea bine, dar că demonstrațiile lui 
erau unice. Dar nu-l consola. 


Tentaţia era mare. Şi Caligula a încercat să profite de puterile 
magice ale protejatului său. El i-a propus tot felul de 
aranjamente, oferindu-i cele mai mari onoruri, dar, orice funcţie 


ar fi primit, „Magister morum” ştia că până la urmă ar trebui să 
se angajeze într-o muncă de rutină, pentru care s-a convins de 
mult că nu are chemare sau ar fi fost obligat să poarte discuţii 
şi, să lămurească oamenii mai instruiți decât el, ceea ce de 
asemenea îl îngrozea. Pentru preschimbarea a zece saci cu nisip 
în zece saci cu aur, cezarul era dispus să-l facă proconsul în 
orice provincie imperială, mai ales că în felul acesta ar fi plecat 
să-şi ocupe postul undeva departe şi Caligula ar fi scăpat de un 
om asupra căruia s-a demonstrat că nu are putere şi care, deci, 
îi inspira o groaznică teamă. 

Scamatoriile celui de Al Douăzeci şi treilea erau fabuloase şi 
mulţi îşi făceau socoteli pe seama lor. Dacă ar aduce o oaste 
barbară la porţile Romei şi l-ar ajuta pe împărat s-o nimicească 
într-un mod legendar, acesta i-ar da puterea tribuniciară, după 
cum l-a ademenit nu o dată. Dacă i-ar asigura orice izbândă 
neobţinută de nici un înaintaş, Caligula pretindea că e dispus să- 
| lase să-şi aleagă singur răsplata. Doar că Al Douăzeci şi treilea 
se codea. Pentru trei zile acceptase să devină prefectul Romei, 
după ce i-a făcut pe „verzi”, echipa preferată a împăratului, să 
câştige o cursă de care, remontând un handicap ce părea 
irecuperabil. Dar funcţia aceea atât de râvnită nu-i făcu nici o 
plăcere şi n-o exercită nicicum. Singura decizie pe care o luă fu 
de a-i elibera pe câţiva adepţi ai noii secte, evreii lui. Christos - 
sau lisus, cum i se mai spunea -, învinuiți de crimă împotriva 
renumelui împăratului împreună cu nişte adoratori ai zeiţei Isis. 
Cei iertaţi, în frunte cu învățătorul lor, un oarecare Simon, 
refuzară libertatea şi a fost nevoie ca „Magister morum” să-i 
oblige să plece. In rest, noul prefect îşi ignoră cu desăvârşire 
funcţia, continuându-şi traiul de actor. Nici măcar familia nu-i 
trăi mai bine în acele zile deoarece prefectul refuza toate 
cadourile obişnuite luate ca mită de predecesorii săi, iar lumea 
şi-a spus că un om ca el probabil că nici nu are nevoie să 
primească un biet bacşiş, din moment ce este capabil să obţină 
şi fără ajutor tot ce-şi doreşte. Nici o clipă nu s-a gândit cineva 
că „Magister morum” ar fi ezitat să ia mită din nişte 
considerente etice şi nici el nu s-a priceput să facă să se 
înţeleagă acest lucru. O altă magistratură n-a mai îmbrăcat şi, 
dezamăgit, nici Caligula nu s-a mai grăbit să i-o propună. Un om 
incoruptibil era pe vremea aceea mult mai suspectat decât cel 
mai mârşav profitor: primul nu putea fi cumpărat şi nu aveai nici 


o armă pentru a-l pune cu botul pe labe, pe când la al doilea te 
duceai cu cadoul şi ştiai exact ce puteai primi în schimb. Nu e 
mai comod şi mai onest aşa? întrebau cei necinstiţi din 
obişnuinţă sau din necesitate. În anul 1874 e.n., un funcţionar 
țarist va fii ucis de o mulţime furioasă la Kiev pentru că 
respectivul - spre deosebire de toţi predecesorii săi - va refuza 
obişnuitele cadouri şi va hotărî să aplice legea în spiritul ei. 
Bieţii oameni nu vor fi în stare să plătească atât cât le va cere 
respectiva lege şi îl vor omori pe revizorul vinovat de 
incoruptibilitate. O anchetă va stabili că funcţionarul a fost 
necinstit şi spre bucuria târgoveţilor va fi trimis un nou revizor 
corupt şi gata de a închide ochii la un preţ „tradiţional”, gata de 
a-i înţelege pe sărmanii contribuabili. 

Şi, fiindcă şi atentatele împotriva celui de Al Douăzeci şi 
treilea s-au soldat cu eşecuri atât de nete, atât împăratul cât şi 
alţii cărora le stătea în cale au trebuit să se obişnuiască să-l 
vadă la spectacolele lui năzdrăvane şi să-l accepte aşa cum era. 
Totuşi, tentaţia persista şi mereu alţi isteţi veneau cu noi 
propuneri: dacă Al Douăzeci şi treilea ar clădi un templu din aur 
pe Palatin... Dar „Magister morum” nu-şi exercita puterea decât 
în cadrul demonstrațiilor lui. În rest se îngrijea de ai săi. 
Dragostea pentru soţie şi copii devenise cu timpul cea mai 
sfântă datorie. 

Vremurile erau şi ele îngrozitoare. Ţara era în pace, epidemiile 
secerau în alte locuri, recoltele erau bune. Existând toate 
condiţiile ca oamenii să trăiască în linişte, părea cu atât mai 
groaznic ca realitatea să fie, chiar dimpotrivă, oribilă. Aşa că 
senatori şi ţărani, cavaleri şi liberţi, cetăţeni şi toleraţi, toţi 
vedeau izbăvirea doar prin eliminarea imperatorului nebun. 
Sătule de teroare şi execuţii, de torturi şi arbitrariu, mai multe 
conjuraţii au încercat să-l înlăture pe Caligula. Dar mai înainte s- 
a văzut trădat Sextus Papinus, apoi, după numai câteva luni, a 
fost zădărnicită şi conspirația lui Marcus Aemillus Lepidus şi a lui 
Cneius Lentulus Getulicus. O nouă încercare va reuşi. Tribunul 
cohortei pretoriene, Cassius Cherea, împreună cu un Cornelius 
Sabinus şi poate şi cu un [ipor sau cu un Simon, precum şi cu 
mulţi alţi conjuraţi l-au ucis cu treizeci de lovituri de pumnal în al 
douăzeci şi nouălea an al vieţii pe cel mai nebun dintre împărații 
pe care i-a avut până atunci Roma. Aşa spuneau conjuraţii şi 
lumea era de aceeaşi părere, uitând că numai cu patru ani în 


urmă se afirmase acelaşi lucru şi despre Tiberius. Rolul lui 
„Magister morum” în acest complot este trecut sub tăcere de 
către cronicari, considerându-se poate nedemn să prezinte 
printre oamenii aceia atât de importanţi un simplu actor (despre 
care nimeni nu mai părea să ştie că este fiu de senator, urmaşul 
unui bărbat care şi în ziua asasinării lui Caligula se afla undeva 
în provincii, ducând la bun sfârşit o misiune extraordinară în 
calitate de emisar plenipotenţiar al Romei. Sau poate că este 
uitat Al Douăzeci şi treilea din anale fiindcă a avut el însuşi grijă 
ca rolul său să fie trecut sub tăcere. Nu ar fi fost singura dată 
când ar fi făcut ca un lucru întâmplat să nu fi avut loc. Dar au 
fost şi alte consemnări diferite, pe măsură ce evenimentul se 
îndepărta în timp şi era considerat ba într-un fel, ba într-altul. A 
fost o vreme când un evreu, un oarecare Ţipor, a fost socotit 
instigatorul. Pe urmă, nemaifiind considerată fapta drept 
abominabilă, l-au numit pe un oarecare Simon printre iniţiatorii 
atentatului. Când asasinatul n-a mai părut conform cu noua 
credinţă a acelui Simon, el a dispărut dintre conjuraţi şi a 
reapărut, dimpotrivă, printre victime. Şi, astfel evoluând 
lucrurile, ar mai avea vreo importanţă dacă scribul i-ar omite pe 
amândoi, şi pe ipor, şi pe Simon, din această poveste? Pe 
„Magister morum” l-au omis de acum de mult alţii...) 

Suetonius povesteşte că în ziua sorocită, împăratul trebuia să 
treacă printr-o galerie subterană, unde se aflau copiii nobililor 
chemaţi din Asia, pregătindu-se să se producă pe scenă. 
Oprindu-se cu ei, Caligula ar fi riscat să nu ajungă la timpul 
hotărât la locul stabilit al atentatului. Spune istoricul: „Şi dacă 
şeful trupei nu i-ar fi atras atenţia că îi e frig, s-ar fi înapoiat şi ar 
fi luat parte la repetiţia spectacolului”. Cine a fost şeful trupei? 

Cu. două-luni în urmă, într-o dimineaţă devreme, pe când se 
trezi şi ieşi de sub coviltirul căruţei, „Magister morum” se 
pomeni înconjurat de soldaţi. Fu surprins în prima clipă, mai ales 
că de când au reuşit nişte ticăloşi, într-o noapte, să dea foc 
atelajului, murind în incendiu doi copii, Al Douăzeci şi treilea nu 
mai îndrăznea să doarmă ca lumea şi se trezea la cei mai mic 
zgomot. Dar nu tresări decât pentru o clipă. In ultima vreme se 
mai pomenise înconjurat de soldaţi şi de fiecare dată îi făcu să 
se răsucească pe călcâie şi să plece, uitând de ce au venit. 
Acum, însă, nu reuşi să-şi mai concentreze voinţa şi un decurion 
îi şopti la ureche să-l urmeze în cea mai mare taină. 


Într-o tavernă îi aştepta un bătrânel nervos, pe care parcă îl 
mai văzuse undeva. Vorbiră un timp de toate, în vreme ce fură 
serviţi cu un vin destul de prost, semn că acela pe care în sfârşit 
actorul îl recunoscuse a fi tribunul cohortei pretoriene nu şi-a 
declinat identitatea faţă de stăpânul localului. Cassius Cherea, 
bătrânelul nervos, îl introduse cu mii de precauţiuni în subiectul 
adevărat al conversaţiei: Caligula era fără doar şi poate nebun, 
patria era primejduită cu un asemenea conducător, însuşi 
artistul atât de iubit de împărat se afla în cea mai mare 
primejdie, suveranul nu făcea decât să-l linguşească pentru că-i 
era frică de puterea scamatoriilor lui, dar în realitate voise de 
mai multe ori să-l piardă. Reieşi că până şi incendierea căruţei 
fusese ordonată de Caligula şi, după multe ezitări, Cherea 
recunoscu în şoaptă că el însuşi fusese însărcinat cu acea 
„treabă murdară”. Desigur, n-a făcut-o el, cel ce a executat 
acţiunea a plătit scump mârşăvia... 

„Groaznică frază”, gândi Al Douăzeci şi treilea, simțind în 
creier cum mii şi mii de oameni repetau aceleaşi cuvinte. Erau 
bărbaţi în straie arhaice şi indivizi în haine încă neîntâlnite. Guri 
mari, urâte, gata de a te înghiţi, repetau în cor: „Dacă nu-l 
omoram eu, mă omora el pe mine! Dacă nu-l omoram eu...” 

— Dacă n-o făceam, mă omora pe mine..., îl auzi şi pe Cherea. 

— Aşa că ai preferat să le iei viaţa unor copii ce abia 
apucaseră să vadă soarele, spuse, astupându-şi instinctiv 
urechile. „Dacă nu-l omoram eu, mă omora el pe mine...” 
repetau obsesiv gurile căscate, gurile unor oameni ce au murit 
de mult şi gurile altor oameni ce nici nu s-au născut încă. „Dacă 
nu-l omoram eu...” 

— Nici mie nu mi-a fost uşor. Speram să nu reuşească 
atentatul, aşa cum n-au reuşit nici cele anterioare, însă adevărul 
este că mi-a fost şi îmi este şi acum frică de răzbunarea ta. Şi 
tocmai pentru ca să vezi cât mă căiesc mi-am pus viaţa în 
mâinile tale, propunându-ţi să participi împreună cu mine şi cu 
încă vreo douăzeci de bărbaţi curajoşi la cea mai de seamă 
faptă ce stă acum în faţa unui roman. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Atunci când îţi prezinţi numerele, prea puţini dau 
importanţă şi la ceea ce le spui. Eu, însă, te-am ascultat atent 
de mai multe ori şi te-am priceput atunci când ai încercat să le 
demonstrezi romanilor că tot ce le arătai nu erau decât pilde. 


— Ce ai înţeles? 

— De exemplu, atunci când ai făcut unui cavaler bogat să i se 
umfle burta şi să-şi ia zborul asemenea unei băşici de peşte, 
dintre cele cu care se joacă pruncii, ai afirmat că aceasta este 
greutatea oricărui om ce se bazează numai pe avere şi nu şi pe 
conduită şi că riscă să fie luat de vânt, asemenea... dă... 
asemenea unei frunze. Cavalerul acela era într-adevăr bogat, 
numai că după demonstraţia ta, a fost judecat de către Caligula, 
obligat să-şi taie venele şi să-i lase lui toată averea. 

— Nu-i nimic. Pomponius Antoninus a fost un ticălos atât de 
mare încât şi-a meritat soarta. În schimb, poate, alţii se vor mai 
gândi înainte de a mai proceda ca el. 

— Nici cei direct vizaţi n-au priceput nimic din demonstraţia 
ta. Ei n-au fost atenţi decât la demonstraţia în sine şi n-au tras 
nici o concluzie. În privinţa aceasta poţi fi sigur. La fel cum n-au 
înţeles nimic nici atunci când ai făcut să apară şi să dispară din 
mâinile unor copii nişte bani de aur. Puştimea se bătea, ca 
apucată, după monezile acelea, care când erau, când nu erau, 
iar împăratul se ţinea de burtă de râs, dar nici el şi nici ceilalţi 
spectatori, şi cu atât mai puţin copiii, n-au priceput că banii n-au 
nici o valoare şi că nu sunt făcuţi decât pentru a le lua 
oamenilor minţile. 

— Dar le-am spus-o răspicat! Latineşte le-am vorbit! 

— Le-ai spus şi asta şi le-ai mai spus şi multe altele: că deja 
de mici oamenii se dovedesc în stare să... să se calce în picioare 
pentru aceiaşi bani, că deja de atunci nu mai văd şi nu mai aud 
nimic în clipele când întrevăd un câştig - dovadă că nu ti-au 
remarcat nici măcar cuvintele tale -, că până şi cei ce reuşesc în 
sforţările... în sforţările lor nu se aleg, aşa cum le-ai dovedit, cu 
absolut nimic. Nu te-au înţeles nici ei şi nici... nici alţii. 

Al Douăzeci şi treilea îşi încălzea ulciorul în mână şi îl privea 
pe bătrânul din faţa lui. Auzise câte parale face şi Cherea: ca să- 
| convingă să participe la uciderea lui Caligula, a fost în stare să 
recunoască foarte senin că el însuşi s-a pretat a fi unealtă cu 
care au fost omorâţi cei doi copilaşi. Pe cel ce a comis fapta 
efectiv, „Magister morum” l-a făcut să moară cu întreaga-i 
familie sub dărâmăturile casei. Dar să intre într-o polemică în 
legătură cu principiile pe care se străduia să le apere nu 
îndrăznea. Poate că acum Cherea ar fi acceptat orice i-ar fi spus, 
însă mai târziu în mod sigur că i-ar fi răstălmăcit vorbele. 


Bătrânul se uita mereu spre uşă, de parcă i-ar fi fost teamă 
lui, pretorului gărzii, că ar veni cineva să-l aresteze. Când îşi 
reîntorcea privirea spre fiul lui Felix, acesta îi vedea în ochi doar 
şiretenie şi frică. Şi rugăminte. 

— Dar dacă refuz şi te reclam lui Caligula? 

— Dacă refuzi, nu mai ajungi să vorbeşti cu Caligula! 

— De ce? Cherea tăcea. Nu ai învăţat încă nici acum că voi nu 
mă puteţi omori? 

— Eu încerc să vorbesc cu tine de trei săptămâni. De fiecare 
dată, oamenii mei te-au înconjurat şi de fiecare dată, au uitat de 
ce s-au apropiat de tine. Ştiu că eşti foarte puternic. Toată 
lumea este încredinţată că-i aşa. De aceea şi am nevoie de tine: 
după ce au cunoscut soarta înfiorătoare a celor ce au mai 
conspirat împotriva Fiarei, oamenii s-au speriat atât de cumplit 
încât nimeni nu s-a mai simţit în stare să ia parte la o asemenea 
acţiune. Doar aflând că eşti şi tu cu noi, îi pot face să 
colaboreze. Şi Cherea îi înşiră numele conjuraţilor. Printre ei 
poate că era şi Ţipor. 

Fiul lui Felix continua să-l privească pe bătrânul înfricoşat din 
faţa sa. Ce-i lipseşte acestui om de este tentat să-şi pună viaţa 
lui şi a familiei sale în cea mai mare primejdie? Niciodată nu va 
putea deţine o funcţie mai mare, niciodată nu se va putea 
amăgi cu o putere mai sigură... Se zvonea că lui Caligula îi 
plăcea să-şi bată joc uneori în public de el. Ei, şi? Împăratul nu 
era decât un copil zănatec, nu degeaba i se mai spunea şi acum 
„Săndăluţă”, iar pretorul gărzii n-avea decât un suflet de câine, 
fericit că se poate gudura pe lângă stăpân. Privindu-l, „Magister 
morum” era tot mai convins că nu vede decât un câine şi-l şi 
prefăcu pe Cherea pentru, câteva secunde într-un dulău miţos. 
Doar pentru câteva secunde. 

„Săndăluţă” era un copil zănatec, dar într-adevăr periculos. În 
nebunia lui omorâse mai mulţi oameni decât un război adevărat. 
Omorâse şi torturase. Savura chinurile condamnaților şi se 
părea că nu mai poate trăi fără asemenea spectacole cumplite. 
Şi nu domnea decât de patru ani... Parcă ghicindu-i gândurile, 
dulăul se strecură pe sub masă şi se gudură de picioarele 
artistului. „In fond, pricepu acesta, vreţi ca eu să-l ucid, iar voi 
să fiţi lăudaţi în vecii vecilor pentru riscurile la care vă 
expuneţi... Că dacă vreau să-l omor, atunci nu mai am nevoie şi 
de ajutorul vostru...” Al Douăzeci şi treilea lovi uşor câinele cu 


palma peste bot şi acesta îi linse mâna. „Vreau să-l omor pe 
Caligula? «Săndăluţă» nu este decât un ticălos, iar scrupulele 
morale nu se potrivesc celui ce are putinţa de a face un lucru în 
conformitate cu crezul său. Îl voi omori!” Îi dădu un picior 
câinelui, se sculă şi reveni la ai săi. Trebuia să le facă rost de 
mâncare pentru dejun. 

Cherea se trezi istovit. Îşi aminti doar atât că „Magister 
morum” s-a învoit să participe la conjurație şi că i-a dat întâlnire 
pentru a doua zi sub porticul lui Agrippa. lar în ziua a noua 
înainte de calendele lui februarie, „Magister morum” s-a ţinut de 
cuvânt şi orândui nu numai o reprezentaţie a copiilor nobililor 
chemaţi din Asia, dar avu grijă ca şi programul întreg să se 
desfăşoare fără nici o întârziere. Al Douăzeci şi treilea s-a aflat 
punctual la locul lui din galeria subterană, el nu-şi îndeplinise 
decât rolul de „maestru de ceremonii”, în momentul atentatului 
nu-l luă nimeni în seamă. lar alţii au pretins mai târziu că exact 
în acelaşi timp, „Magister morum” dădea un program în cu totul 
alt colţ al marelui oraş. Poate au avut ei dreptate. (Sau poate că 
nu s-a înşelat nimeni, ubicuitatea a fost o trăsătură de familie a 
Celor O sută... În definitiv, nebunul a fost în sfârşit, doborât, 
acesta era momentul aşteptat de tot imperiul: scamatorul a fost 
redescoperit abia la următoarea lui reprezentaţie. Nu aceasta 
era menirea lui?) 

O mie nouă sute de ani mai târziu, un alt bărbat încercă să se 
opună mai marelui zilei prin puterile sale extraordinare. Wolf 
Messing, un evreu din Gora Kalewaria, un orăşel polonez, 
încercă să stârpească cangrena fascistă ce ameninţa să acopere 
Europa. Nu reuşi, iar familia îi muri ucisă de Gestapo. Măcar el a 
supravieţuit războiului. În aceeaşi perioadă Erik Jan Hanussen, 
alias Hermann Steinschneider, reuşise să se insinueze până în 
anturajul lui Hitler. Dar fu lichidat. Despre cei doi s-a scris, 
despre Hanussen, mai nou, s-a turnat şi un film. În legătură cu 
Piere Renot nu se mai ştie nimic. Şi el îşi câştigase existenţa 
prin demonstraţii parapsihologice, şi el a fost convins că-l poate 
ucide pe Hitler. Doar că, aflat faţă în faţă cu Fuhrerul, 
convingerea i-a pierit. A murit de epuizare, în ziua eliberării, într- 
un lagăr de concentrare nazist, după ce a împiedicat timp de 
trei ani ca tovarăşii din baracă lui să fie îndrumați spre 
crematoriu. S-a stins fericit, convins că a reuşit un fapt palpabil. 
Oamenii aceia au supravieţuit pe când Fiara, credea, nu putea fi 


ucisă: doborându-i un cap, i-ar fi apărut altul în loc. Nesalvând 
de la moarte decât câteva sute de semeni, numele lui nu s-a 
păstrat, nu s-au scris cărţi despre el, afişele-i vechi nu ne mai 
spun nimic, iar viaţa nu i-a fost ecranizată. 


În cei numai patru ani de guvernare, Caligula a avut grijă să-şi 
omoare aproape toate rudele, ca să nu se ivească pretendenți la 
imperiu. A scăpat un unchi de-al său, Tiberius Claudius Drusus, 
considerat atât de tâmpit încât nu merita nici măcar osteneala 
să-l ucizi. Şi tocmai acel „senil din naştere”, fricos, încurcând 
oameni şi lucruri, uitând ce a spus cu o clipă înainte, tocmai acel 
bolnav fără nici un fel de ambiţii se nimeri să se afle în palat în 
timpul atentatului. Ascuns după o perdea, se spune că s-ar fi 
aruncat în genunchi în faţa oşteanului care l-ar fi descoperit 
întâmplător. Moşul înspăimântat - dar nici nu era chiar atât de 
bătrân - era înnebunit de groază să nu fie amestecat şi el printre 
bănuiţii participanţi la complot şi se ruga, plângând, să fie iertat. 
În clipele acelea, în vreme ce erau omorâţi nenumărați 
nevinovaţi fără nici o judecată, soldatul care a dat de Claudius s- 
a lăsat impresionat de lacrimile bietului moşneag şi nu l-a ucis. 
Ba, mai mult, l-a arătat şi celorlalţi oşteni drept unchiul 
asasinatului Caligula. Şi aşa, după un nebun, a urmat un prost la 
tronul Romei. Vinovat de aceasta a fost soldatul anonim, se 
spune, dar de faţă a fost şi „Magister morum”. 

Care n-a lipsit nici zece ani mai târziu de la un nou atentat, de 
data aceasta împotriva împăratului Claudius, bătrânelul de care 
i-a fost milă unui oştean nehotărât. Complotul se justifica: şi 
Claudius a uitat că se află în fruntea celui mai puternic stat al 
lumii şi se purta de parcă s-ar fi jucat de-a guvernarea cu trei 
prieteni, în curtea vilei sale din Campania. Numai că imperatorul 
atât se pricepea şi absolut nimeni nu se îndoia de 
incapabilitatea-i notorie. Nici măcar Agrippina, soţia lui, cea care 
nutrea ambiţii pentru fiul ei şi care se cam săturase şi ea de 
tâmpenia lui Claudius. Deşi mai multe conjuraţii fuseseră 
zădărnicite, totul părea favorabil unei noi încercări. Şi, totuşi, 
conspirația nu-şi atinse scopul, deşi se părea că şi împărăteasa 
ar fi făcut parte dintre complici. Claudius a mai domnit doi ani şi 
despre complotul lui Cornelius Pulcher nu mai aminteşte nici un 
istoric. Ar fi şi greu s-o facă: nici un conspirator n-a fost 
pedepsit, nici un semn n-a rămas în urma eşecului acţiunii. 


Pe „Magister morum”, Cornelius Pulcher l-a contactat după 
infinite precauţiuni. Şeful conspirației nu mai era nici el tânăr, 
fratele i-a pierit în încercarea lui Sextus Papinus, el însuşi 
trebuise să fugă de mânia lui Caligula, iar acum, după atâţia ani, 
era ameninţat ca senilul Claudius să facă o legătură cu cele 
întâmplate de atâta vreme şi să-l acuze că ar fi complotat nu 
împotriva predecesorului său ci împotriva lui. In zăpăceala-i 
cronică era ajutat de eunucul Possides, fiinţa cea mai depravată 
şi cea mai risipitoare de pe faţa globului, care putea să-i 
sugereze împăratului orice, cu şanse sigure de a fi crezut. De 
altfel, provenind dintr-o familie într-adevăr foarte veche, 
Cornelius Pulcher şi-a atras adversitatea tuturor noilor 
îmbogăţiţi ce mişunau în jurul palatului imperial, numeroşi liberţi 
şi sclavi secretari bălăcindu-se într-un lux cu care se puteau 
concura doar ei între ei. 

— Decât să mor nevinovat, măcar să ştiu că am încercat să 
fac un lucru demn, îi explică lui „Magister morum”, în finalul 
discuţiei introductive. 

Artistul retrăia o dimineaţă răcoroasă dintr-o cârciumă de 
lângă Roma. Nimic nu era diferit, şi vinul era la fel de prost, şi 
Pulcher era la fel de speriat ca acel Cherea - aşa-l chemase, nu? 
-, Şi grupurile de beţivi, lâncezind la mesele vecine, păreau tot 
atât de suspecte. 

— Şi dacă n-aş fi de acord? Lui „Magister morum” totul i se 
părea absurd. Să se înconjoare iarăşi de nişte oameni curajoşi - 
curajoşi din convingere sau din nevoie? -, să participe din nou la 
înlăturarea unui descreierat, să aibă puterea... să aibă impresia 
că are puterea să corecteze istoria... Să reuşească în ceea ce-şi 
va impune, împăratul să cadă sub loviturile pumnalelor, lumea 
să aplaude şi să se agite, de după o perdea să apară un nou 
pretendent. Totul să meargă perfect, conform scenariului, şi 
peste o lună sau peste alţi zece ani să vină un individ identic 
acestui Cornelius Pulcher sau acelui Cassius Cherea, să bea 
acelaşi vin acru şi să se ferească de cheflii matinali din jur parcă 
aflaţi acolo de când lumea. Şi abia atunci să-şi mai dea seama 
că, în realitate, conjuraţia nici n-a reuşit, monstrul având prea 
multe capete, istoria neputând fi modificată. 

Strângând vasul cu vin între palme, Al Douăzeci şi treilea a 
început să se îndoiască dacă a avut într-adevăr vreo importanţă 
pentru cursul evenimentelor că a fost omorât străbunicul Gallus 


în locul „divinului lulius” sau dacă s-a schimbat realmente ceva 
prin aceea că oşteanul anonim, în loc să-l ucidă pe dobitocul 
bătrân ce-i tremura la picioare, l-a împins spre tron. Şi - tristă 
concluzie - parcă nici măcar dreptul de a hotărî necesarul şi 
binele nu-i mai aparţinea celui apt de a le impune. lată, el, Al 
Douăzeci şi treilea, era în stare să-l ducă şi pe Claudius în faţa 
pumnalelor conjuraţilor, aşa cum l-a împins şi pe Caligula în 
tăişul armelor cu zece ani în urmă, faptă la care acceptase să 
contribuie doar pentru că fusese convins că aşa o cerea binele. 
Dar dacă nu se schimbă nimic, dacă nu se înlătură decât o faţă 
a lucrurilor pentru a-i face loc alteia identice, înseamnă că nici 
puterile sale, ale lui „Magister morum” nu sunt atât de eficiente, 
iar revoluţia morală declanşată de cine nu are puterea de ao 
impune nu va fi recunoscută niciodată altfel decât ca un fiasco 
etic. 

— De îl vom înlătura pe Claudius ce o să fie? îl întrebă pe 
Cornelius Pulcher. 

Acesta vorbise tot timpul cât Al Douăzeci şi treilea avusese 
senzaţia insuportabilă de deja vu, care l-a dus cu gândurile la 
inutilitatea intervenţiei sale. Întrerupt în frază, şeful conjuraţilor 
se uită câteva secunde hăbăuc şi îi veni foarte greu să-şi caute 
cuvintele. 

— Dacă îl vom... adică dacă îl vom ucide? Păi, atunci... atunci 
o să putem pune pe cineva capabil în locul lui, iar ţara va fi 
salvată. Sau poate că ar trebui să ne reîntoarcem la vechile 
instituţii. Ştii că şi la moartea lui Caligula s-a pus problema 
renunţării la imperiu şi asumarea întregii puteri de către senat. 
Nemaivorbind că atunci... 

— Nemaivorbind că atunci nu s-a făcut nimic din ceea ce şi-au 
propus cei ce au curmat viaţa împăratului. Şi văd că nici acum 
nu ştiţi ce va fi după... 

— Cum să nu ştim? Problema e că nu putem face salturi şi că 
trebuie să ne urmăm planul pas cu pas. Şi nu întâmplător primul 
pas este înlăturarea dobitocului bătrân şi a clicii lui de favoriţi, 
târfe şi proxeneţi... 

Cornelius Pulcher îşi redobândi elocvenţa. Nu degeaba se 
spunea despre el că este unul dintre cei mai buni oratori ai 
momentului. Frazele îi veneau unele după altele, elegante şi 
logice. Parcă ar fi recitat o poezie, gândi Al Douăzeci şi treilea, 
convins că dacă ar fi îndrăznit să intre într-o polemică, ar fi fost 


repede redus la tăcere. Lui îi trebuia timp pentru a-şi găsi 
expresiile potrivite şi de multe ori nici după ce se pregătea în 
prealabil, nu reuşea să spună exact ceea ce a intenţionat. Sigur, 
între spuse şi intenţii, nu existau deosebiri sau contradicții, însă 
vorbele nu exprimau decât o parte - de cele mai multe ori nu 
cea mai sugestivă - a gândurilor lui de om închis. 

— Şi dacă n-aş fi de acord şi te-aş pâri? 

— Ar fi de ajuns să-i sugerezi ramolitului că ai visat ceva în 
sensul celor discutate de noi pentru a se termina cu mine, cu ai 
mei şi cu toţi cei implicaţi în „visul” respectiv. În clipa când m- 
am hotărât să vorbesc cu tine, am ştiut că dacă nu te conving 
suntem cu toţii pierduţi. 

— Şi cum ţi-a venit ideea de a mă aborda tocmai pe mine? 
Crezi că m-am mai îndeletnicit vreodată cu asemenea treburi? 

— Faci şi tu, cumva, parte dintre cei ce propagă învăţătura 
acelui evreu din Nazareth? 

„Magister morum” negă din cap şi Cornelius Pulcher continuă 
mai liniştit. 

— Sunt convins că nu te-ai mai amestecat în nici un complot. 
Aceasta a fost ideea mea şi numai a mea. Dar am pornit de la 
premisa că un om care pune atâta preţ pe puterea binelui şi 
care iartă-mă că ţi-o spun este atât de puţin înţeles şi urmat în 
intenţii, mulţi nici măcar nefiind interesaţi de ele, nu are voie să 
dea cu piciorul într-unul dintre puţinele momente când ar putea 
transpune în practică tot ceea ce propovăduieşte de atâta timp - 
vai! - în van. 

— Cu alte cuvinte, până la urmă, eu trebuie să-ţi fiu 
recunoscător că îmi oferi o şansă... 

— Dacă reuşim, toţi trebuie să ne fim recunoscători unii 
altora. 

Apoi Cornelius Pulcher începu să-l întrebe pe „Magister 
morum” pentru  intenţiile-i nobile, pentru ţinuta-i civică 
exemplară, pentru faptul că n-a profitat niciodată de 
excepţionalele-i puteri. Cucerit de propria elocinţă, oratorul nu 
se mai putea opri. 

Fiului lui Felix i se păru că aude strigătul venit cu optsprezece 
secole mai târziu din gura lui Nietzsche: „Îndrăzneşte să devii un 
om tragic, deoarece meriţi libertatea!”. Doar că „Magister 
morum” nu era un gymnosofist, el nu era decât un scamator ce- 


şi făcea meseria spre a le duce alor săi de mâncare. De ce să 
devină mai tragic decât este şi ce libertate îl poate aştepta? 

Al Douăzeci şi treilea recăzu în gândurile lui, gânduri care 
începuseră să-l bântuie doar de câteva minute, de când intui că 
puterile nici nu-i erau atât de mari, că nici el şi nici altcineva nu 
va putea să devieze cursul planetei. Dacă nu este atât de 
puternic pe cum a crezut, atunci va trebui să se limiteze la 
scamatorii, la organizarea unor spectacole şi la grija zilei de 
mâine a familiei sale. Problemele de morală înaltă să rămână în 
sarcina celor cu adevărat puternici... 

— Poţi să-mi spui de azi înainte pe nume, i se adresă lui 
Cornelius Pulcher, întrerupându-i din nou torentul vorbelor 
frumoase. Nu mai sunt „Magister morum”. 

Celălalt îi pricepu altfel cuvintele: ca pe o invitaţie la 
intimitate, ca pe o acceptare de a colabora. Îl îmbrăţişă pe 
actor, îl salută de faţă cu toţii, uitând că e imprudent gestul în 
prezenţa atâtor ochi străini, mai ceru băutură şi, parcă atacând 
o altă tonalitate, se slobozi într-un nou discurs. Fostul „Magister 
morum” trebui să-şi recunoască, înciudat, că nici de data asta 
nu se făcuse înţeles. Îşi bău în tăcere vinul, asemenea unui 
negustor dând pe gât adălmaşul cu un alt negustor. Afacerea a 
fost perfectată. 


În fericirea lui, Cornelius Pulcher n-avu ochi să observe că în 
convivul lui ceva s-a rupt. Al Douăzeci şi treilea se îmbătă 
pentru întâia oară în viaţă şi, ca să nu mai vorbească vrute şi 
nevrute sub puterea vinului, şeful conjuraţilor îl duse în casa sa, 
până se va trezi. Aşa că, tot pentru prima oară, „Magister 
morum” nu se îngriji de mâncarea pe ziua aceea pentru ai săi şi 
nu se prezentă la întâlnirea convenită cu secretarul unui libert, 
cu care ar fi trebuit să stabilească detaliile spectacolului din 
seara aceea. 

În sufletul fiului lui Felix ceva s-a rupt ireversibil. Îşi părăsi 
familia, de care se îngrijise atât de exemplar până atunci şi 
reveni la ea abia după mai multe săptămâni, fără a da vreo 
explicaţie unde fusese în tot acel răstimp. Apoi plecă mereu mai 
des. Spectacolele i-au devenit mai scurte şi se întâmpla ca, 
uneori, să nu-i mai reuşească un număr sau două. Alteori se 
încălzea şi încerca demonstraţii profund riscante sau pur şi 
simplu fără rost, amuzându-se de spaima asistenţei şi bătându- 


şi joc de ea. Intră în conflict cu Harpocras, unul dintre favoriţii 
temuţi ai împăratului şi, după ce nu se prezentă de două ori 
consecutiv la spectacolele perfectate în casa acestuia, a treia 
oară îi făcu pe toţi oaspeţii să se comporte ca nişte porci, să 
grohăie şi să se plimbe pe sub masă în patru picioare, iar pe 
amfitrion, care era gras, „îl vrăji” să parcurgă străzile cele mai 
populate ale Romei gol şi guiţând. 

Se certă şi cu alţi artişti, jigni un conducător de trupă şi strică 
un spectacol de care. Incepu să bea şi să vorbească şi în afara 
reprezentaţiilor tot mai multe lucruri neindicate. Cornelius 
Pulcher se văzu obligat să-l ţină sechestrat în casă cu o 
săptămână înaintea atentatului şi să-i dea vin mult, deoarece 
ştia că doar aşa îl putea determina să nu plece. 

— Ce s-a întâmplat, îl întrebă Ţipor, observând disperarea de 
sub comportamentul prietenului său. 

— Cine n-are putere nu trebuie să decidă, veni laconic 
răspunsul. 

— Oricine are suficientă putere pentru a lua o hotărâre. De 
obicei nu putinţa ci crezul lipsesc. 

— Nu zău?! nu-l mai asculta fiul lui Felix. Poţi tu să ucizi Fiara, 
ca să-ţi iei dreptul de a vorbi aşa? Eu m-am amăgit că sunt în 
stare... E 

— In sufletul meu pot s-o ucid şi eu... In clipa aceea în faţa 
mea stă mereu aceeaşi problemă: „Ce va fi după?” 

— Şi ai iluzia că poţi s-o rezolvi? 

— În suflet, da. 

Doar că această filozofie era prea complicată pentru fostul 
„Magister morum”. Ţipor se rezuma la lumea gândului, în timp 
ce el făcuse efectiv tot ce a vrut. Cum să fie prietenul său mai 
puternic?! Aşa că Al Douăzeci şi treilea reveni la căutarea 
adevărului în vin. 

Şi, în sfârşit, în dimineaţa plănuită, în timp ce Claudius asista 
la un proces aiurit, intentat fără nici o dovadă reală unui 
senator, doar fiindcă acesta îl jignise odată pe renumitul Felix, 
nu tatăl celui de Al Douăzeci şi treilea ci alt favorit de-al 
împăratului, devenit „mai mare peste cohorte, escadroane şi 
peste provincia ludeea, cum şi soţ a trei regine”, după cum 
spune acelaşi Suetonius, complotiştii îl înconjurară pe împricinat 
şi cerură achitarea lui. In felul acesta, se plănuia, fapta ce urma 
să se desfăşoare ar fi avut un punct de plecare simbolic: 


apărarea justiției şi lupta împotriva abuzurilor săvârşite de 
cezarul manipulat de către parveniţi. 

Numai că Al Douăzeci şi treilea, adică omul menit să asigure 
succesul întregii acţiuni, părea absent, de parcă nu era decât 
unul dintre numeroşii gură-cască asistând la proces. Când 
împăratul refuză să îndeplinească dorinţele conjuraţilor, aceştia 
îl împresurară din toate părţile şi aşteptară semnalul de atac, 
semnal pe care trebuia să-l dea Cornelius Pulcher sub forma 
următorului consemn: întrebându-l pe Claudius care este crima 
cea mai mare de care se poate face vinovat un roman, înainte 
ca bătrânul să poată răspunde, toţi complotiştii ar fi trebuit să 
scandeze în cor: „Nu există vină mai mare decât atentatul 
împotriva poporului roman!” şi să-şi împlânte armele în cezar. 
Mai fusese plănuit ca, la rândul său, Cornelius Pulcher să 
aştepte ca Al Douăzeci şi treilea să ridice mâna dreaptă, semn 
că totul era în regulă şi că putea să-i acopere pe conspiratori. 
Doar că artistul părea că doarme. In realitate, contemplând 
scena, era uimit că-l vede printre bărbaţii gata de a lovi şi pe 
Simon. Momentul prielnic risca să treacă şi nu se întâmpla 
nimic. Disperat, Pulcher îl strigă pe scamator pe nume, 
deconspirându-l fără echivoc şi pe acesta. In sfârşit, Al Douăzeci 
şi treilea ridică mâna. Conspiratorii se repeziră la Claudius, dar 
garda fu şi mai rapidă şi reuşi să-i imobilizeze. Continuarea era 
uşor de prevăzut. 

— Dar mi-ai promis! îi strigă Pulcher fiului lui Felix. 

În cel ce nu s-a socotit doar în bătaie de joc - cum s-a spus - 
„Magister morum” păru să se redeştepte un mecanism stricat. 
Brusc, oştenii începură să ezite, în întreaga adunare se petrecu 
un lucru de neînțeles, lumea privea fără să vadă ce se întâmpla. 
Era de parcă un film s-ar fi dat înapoi şi ceea ce a fost de acum 
arătat pe ecran s-ar fi şters cu desăvârşire. Ultimele cinci minute 
din ceea ce a avut loc nu mai existau în memoria nimănui. Toţi 
cei de faţă, direct implicaţi sau numai spectatori, se regăsiră 
exact în clipa când complicii l-au înconjurat pe Claudius şi 
Cornelius Pulcher i-a pus întrebarea convenită. Al Douăzeci şi 
treilea însuşi se pomeni cu mâna dreaptă ridicată, aşa cum se 
aflase în clipa ce se repeta identic. Ce nu se repeta, ce era. 

li văzu pe tovarăşii săi de luptă privindu-l: putu să le observe 
rând pe rând feţele încordate, ochii sticloşi, buzele fremătând. 
Printre ei, Ţipor, vechiul complotist, cel ce a participat la 


răscoala lui Judas din Gaulonia, la menţinerea tensiunii din 
ludeea în timpul interregnului dintre cei doi Agrippa, însă a fost 
alături de Al Douăzeci şi treilea şi la asasinarea lui Caligula. E 
doar antiroman prietenul său? mai avu timp să se întrebe fostul 
„Magister morum” şi trebui să admită că [ipor luptase şi 
împotriva lui Herodes, şi împotriva acelor evrei ce mai nou 
propovăduiau învăţătura  Nazaretheanului şi,  preluându-i 
numele, erau porecliţii „creştini”. Amăgindu-se că, poate, Ţipor 
supravieţuia. El, fiul lui Felix, nu se mai ispitea astfel. 

li văzu şi pe ceilalţi complotişti şi îi era imposibil să se 
convingă dacă erau aceiaşi sau dacă erau alţii faţă de data 
trecută, atunci când l-au omorât pe precedentul împărat. Şi 
parcă-i vedea ridicându-şi iarăşi pumnalele şi împotriva viitorului 
cezar, ce parcă nici dânsul nu era altul. Doar hainele de pe el 
erau croite după modele încă necunoscute sau de mult uitate. O 
tunică bogat ornamentată cu brandenburguri... Îi privea pe rând 
pe toţi şi simţea că timpul îi îngăduie orice ezitare. 

Acum filmul ar fi trebuit să continue conform scenariului. Dar 
nu, filmul s-a oprit pe loc, s-a rupt. Imaginea refuza să se mişte. 
S-a stricat din nou mecanismul abia revitalizat din sufletul lui 
„Magister morum”? 

Al Douăzeci şi treilea începu să tremure. Argumentele pro şi 
contra i se învălmăşeau în cap. Concentrarea intensă care l-a 
solicitat în tot răstimpul sutelor de demonstraţii susţinute nu-i 
mai permitea să caute şi soluţii filosofice în folosul enigmelor ce- 
| preocupau. Toate complexele aduse din Sicilia reînviară cu 
întreaga lor forţă în clipa când pumnalele conjuraţilor ar fi 
trebuit să străpungă trupul lui Claudius. „Cine are puterea 
dictează până şi ce-i bine şi ce-i rău!” îşi aminti Al Douăzeci şi 
treilea vorbele cu care se învestise drept „Magister morum”. Şi 
cine poate garanta că puterea îi este neîndoielnică? Există 
muritor dăruit cu o putere neîndoielnică? Şi scopurile? 

Al Douăzeci şi treilea era conştient că în clipa aceea i se 
hotărăşte restul vieţii. Dar nu găsi nici un argument în nici o 
privinţă, de nici un fel. În loc de aceasta, îl cuprinse o oboseală 
nesfârşită. Nu putu să decidă. 

Bărbaţii care-l înconjuraseră pe Claudius uitară cu totul de ce 
au făcut-o. Îl mai rugară pentru prietenul lor, l-au convins - sau 
poate că nu l-au convins, poate că informaţia este inexactă, în 
fond, pentru istorie nu este vorba decât despre un fleac -, apoi 


viaţa îşi reluă cursul obişnuit. Doar Simon fusese înlăturat dintre 
sectanţii noii învățături. În ziua aceea nu s-a semnalat nici un 
complot împotriva împăratului. 

De câte ori suferă o sincopă, istoria are grijă ca memoria 
omenirii să n-o păstreze. 


Al Douăzeci şi treilea nu-şi mai reluă demonstrațiile ce l-au 
făcut celebru. Reveni la soţie şi la copii şi se lăsă îngrijit ca un 
om bolnav. Bărbatul puternic, capabil să domine masele, nu-şi 
mai putea reţine lacrimile în faţa propriei suferinţe. Dragostea 
de o viaţă faţă de femeia iubită se dizolvă într-o milă la fel de 
acaparatoare pe cum a fost iubirea iniţială. În autocompătimirea 
sa, soţia juca un rol indispensabil. (De fapt, era în realitate 
bolnav, doar că de o boală necunoscută şi ne numită încă nici 
azi cu una dintre frumoasele etichete cu care ştiu savanții să 
desemneze atât de potrivit cele mai crunte suferinţe.) Fiul lui 
Felix căuta alinare şi-şi plângea de milă, ştiind că în curând va 
muri, că nu mai există nici o forţă capabilă să-l ţină viu. Îşi zicea 
acum că toată viaţa a umblat pe un drum greşit, puterea şi 
menirea visate nefiind decât nişte himere, nişte nori de fum ai 
unui foc de cărbuni ordinari. Nimic nu era aşa cum a crezut, 
nimic aşa cum ar mai putea să creadă. Forţa din interiorul său s- 
a risipit, iar el murea bucată cu bucată. 

— Cum poţi să continui? îl întrebă pe ipor, care îi destăinui 
că s-a implicat într-un nou complot. Nu vezi că eforturile tale 
sunt zadarnice? 

— Şi dacă Fiarei îi vor mai creşte zece capete pentru fiecare 
dintre cele retezate, eu tot îmi voi face datoria! 

— Dar dacă n-ai să mai poţi reteza nici un cap din cauza 
pădurii ce nu conteneşte să crească? Tot nu vezi că prin 
acţiunea ta parcă eşti tu cel ce face ca Fiara să se dezvolte mai 
repede? 

— Dacă nu voi mai putea răni Fiara - dar asta nu va fi 
niciodată! - atunci o voi descrie. Smulgându-i unul câte unul 
secretele, o voi lovi la fel de parcă aş descăpăţâna-o. 

— Şi de unde ai tu convingerea că nu izbeşti decât Fiară? Dar 
dacă unul dintre capetele ei eşti chiar tu? 

Ţipor îl privi cu nişte ochi cu care nu se uitase încă niciodată 
la el. Din ziua aceea nu s-au mai văzut. 


Puţină vreme mai târziu, nerezistând unui imbold prea 
puternic, fiul lui Felix porni să hoinărească din nou prin Roma. 

Într-o dimineaţă îl întâlni pe Simon, dus de soldaţi spre 
închisoare. Fu pentru ultima oară când „Magister morum” simţi 
pornirea de a-şi folosi puterea. Simon, alungat de noii săi 
tovarăşi de credinţă, îi urmă, totuşi, ca un câine, peste tot. Şi îşi 
asuma orice acuză dintre cele de care erau ei învinuiți. Acum 
era osândit la moarte pentru o vină pe care n-o avea. Al 
Douăzeci şi treilea vru să-l elibereze, însă prietenul său îi refuză 
ajutorul. 

— O să te omoare, constată fiul lui Felix. 

— Ştiu. 

— O să te şi chinuie înainte. 

— Ştiu şi asta. 

Simon era cel dintotdeauna. 

— Mă enervează veşnica ta linişte imbecilă! 

— De ce „imbecilă”? Eu ştiu că după mizeriile de pe lumea 
asta urmează fericirea din împărăţia Lui. De ce e imbecil să te 
bucuri pentru fericirea ce va veni? 

„Magister morum” îşi aminti de Peisithanatos. 

— De ce nu te-ai ucis până acum? Ajungeai mai repede la 
fericirea cu care te amăgeşti. 

— Nu mă amăgesc. Ea este. Numai că nu există fericire fără 
suferinţă prealabilă. 

Din nou văzu Al Douăzeci şi treilea că puterea-i este refuzată, 
iar el nu credea decât în prezentul ticălos. Răbdarea lui Simon 
învingea timpul. Fiului lui Felix nu-i era decât greață. O greață 
imensă şi un infinit sentiment de milă de sine. 

Până la urmă bău prea mult într-o cârciumă şi se încăieră cu 
doi pierde-vară... Îi fu uşor să-i facă să rămână cu loviturile 
încremenite în aer, dar simţi o dorinţă nebună să-i lase să-l 
nimerească, să guste din plin impactul cu bastoanele lor, să se 
sfârşească totul. 

Pentru Al Douăzeci şi treilea, cel ce s-a crezut o vreme 
„Magister morum” totul s-a sfârşit. 


ANEXA 
SCAMATORUL 


- o altă ipostază dintre cele multe - 

— Acum vă rog să fiţi atenţi! 

Lumea îl privi o clipă, apoi continuă să se agite, căutându-şi 
fiecare locul în piaţa largă din faţa balconului din care le vorbea. 
Câţiva favorizați vedeau totul de la ferestrele caselor din jur, 
putând zări de acolo, de sus, fiecare mişcare a scamatorului. 

— Domnişoarele, doamnele şi domnii care privesc din locuri 
situate la nivelul acestui balcon sunt rugaţi să urmărească 
demonstraţia, dar să nu se uite şi la cele ce se petrec aici. Jos se 
stârni o mică rumoare. O, nu! Nu e vorba de mine, continuă 
scamatorul, cei ce vor privi şi în „bucătăria” mea o vor face pe 
propriul lor risc. 

Oamenii îşi căutau şi îşi găseau fiecare locul potrivit. Aşteptau 
acum începutul spectacolului, statul în picioare fără rost începea 
să-i enerveze. Scamatorul era un om plecat din orăşelul lor, un 
terchea-berchea dispărut fără urmă, după ce multă vreme se 
bucurase de o faimă nu prea bună printre ai săi, ajuns scamator 
cine ştie cum - „Un individ ca el numai de înşelăciuni se poate 
apuca, nu?, - o oaie rătăcită ce încercase să-şi pună o blană 
ieşită din comun. Nimeni nu credea în pretinsele sale succese 
(cu care îşi împănase reclama din jur), dar a venit tot târgul 
pentru că îl cunoştea de atâta vreme şi dacă totuşi cumva, 
printr-o minune, scamatorul ar arăta ceva deosebit, un truc mai 
abil, ar fi fost păcat să nu fii de faţă, să nu poţi comenta în 
deplină cunoştinţă de cauză evenimentul, să nu... 

— Şi încă un lucru, mai spuse scamatorul, îi rog insistent pe 
cei bolnavi de inimă să nu participe la această demonstraţie 
extraordinară! 

Ei, nu! Asta suna drept cea mai ordinară reclamă. Să înceapă 
odată! Să înceapă! Să înceapă! 

Scamatorul ceru linişte, apoi le explică: 

— După cum vedeţi, nu am la îndemâna alte materiale în 
afara acestui mic reflector şi a câtorva cartoane. Apoi stinse 
lumina şi piaţa rămase în semiintuneric. Doar lămpile din 
încăperi şi o lună indiferentă mai străpungeau întunericul nopţii. 


Scamatorul îi lăsă să aştepte şi când rumoarea reîncepu, 
aprinse din nou lumina micului său reflector. Agăţat de o sfoară, 
un carton cu inscripţia ATENŢIE, ÎNCEPEM! se bălăbănea sub 
balcon. Apoi cartonul, mânuit de sus ca o marionetă, se răsuci în 
toate părţile, oricine îl putea vedea, chiar şi cei din rândul patru, 
chiar şi cei ce se odihneau în cafeneaua din fundul pieţii, chiar şi 
cei ce... O senzaţie stranie îi cuprinse pe toţi, fiecare era 
conştient că nu se poate întinde o sfoară în poziţie orizontală 
dirijând-o în cele mai ciudate unghiuri. Şi totuşi sfoara era 
mânuită de sus: scamatorul se apleca pentru aceasta peste 
balustradă, se întindea tot mai mult în afară, „Nu la mine, se 
auzi vocea lui. disperată, nu la mine vă uitaţi! La afiş! Nu la 
mine!”, iar în timp ce toţi îl priveau în pofida avertismentului 
doar pe el, pe acest ratat care se apleca atât de imprudent 
peste balustradă, parcă smuls din balcon de frânghia de care se 
ocupa, în timp ce îl priveau cu toţii, artistul îşi pierdu echilibrul şi 
se prăbuşi, plutind încet spre pământ, urmărit de micul lui 
reflector. 

O clipă se retraseră cu toţi din jurul trupului căzut. („La ce 
spectacol te-ai fi putut aştepta de la un ratat notoriu? Ăştia, de 
obicei, atunci când vin acasă, vor să se răzbune pe tot trecutul 
lor, îşi supralicitează puterile şi în mod inevitabil...”) Dar toţi se 
opriră din vorbe şi gânduri: trupul bietului scamator prăbuşit 
sângera puternic, sângele începu să-l acopere, nimeni n-a mai 
văzut vreodată un corp sângerând astfel, de parcă se dezumfla 
o băşică umplută cu sânge, o uriaşă baltă roşie acoperi locul, din 
corpul scamatorului rămase doar o pieliţă. Apoi nimic. Nimic! ŞI 
brusc, din mijlocul bălții, cu un foşnet puternic, îşi luă zborul o 
pasăre ţâşnind în noapte. 

Linişte. 

Formidabil! Lumea aplaudă încântată. Fusese fără discuţie un 
spectacol frumos. Aşa ceva se poate comenta săptămâni în şir. 
„Uite derbedeul! Nici n-ai fi crezut să fie în stare de aşa ceva... 
Cu toate că şmecheria e cam evidentă, dacă te gândeşti un pic. 
Numai că până să te dumireşti, unul ca ăsta îţi poate fura şi 
maioul de sub cămaşă!” 

— Nu vă bucuraţi de moartea mea! se auzi vocea 
scamatorului şi lumea îl văzu în lumina micului său reflector, 
şezând pe un scaun în mijlocul pieţii, apoi spotul luminos, 
mutându-se încet, îl descoperi pe turla bisericii, ţinându-se de 


cruce, apoi din nou pe locul său de pe balcon. Şi, pe urmă, în 
toate trei locurile deodată. 

Scamatorul fu din nou răsplătit cu aplauze zgomotoase, cu 
toate că, între timp, lumea îşi bătea capul să găsească explicaţii 
logice în legătură cu elementele demonstraţiei la care asista. 

Pe urmă artistul cobori direct prin aer de pe turla bisericii şi 
multă vreme mai putură fi observate în întuneric vestigiile 
paşilor săi, un fel de praf compact păstrând forma tălpilor. Un 
praf în aer... 

Apoi demonstraţia continuă într-un ritm îndrăcit: piaţa se 
umplu de copaci, copacii dispărură şi în locul lor îşi făcu apariţia 
un leu care băgă spaima printre spectatori, pe unul îl mânca de- 
a binelea, însă mai târziu victima fu văzută într-alt colţ, privind 
spectacolul; după aceea se făcu nevăzută primăria şi, în schimb, 
scamatorul făcu să apară în acel loc o prăvălioară cu tot felul de 
mărfuri dubioase; scamatorul însuşi se mai omori de câteva ori 
în fel şi chip, pentru ca să se ivească mai teafăr şi pus pe noi 
năzdrăvănii în balconul din care-şi mânuia micul reflector 
conectat printr-un cablu de ţeava fântânii din piaţă. (La un 
moment-dat, un pişicher încercase să tragă priza din locul acela 
atât de nepotrivit, dar reflectorul nu orbi decât pentru o 
secundă, pe urmă continuă să-şi facă datoria, cu cablul prins în 
nările imprudentului care a încercat să-l conturbe. În continuare, 
nereuşind să-şi desprindă sârma din nas, individul fu obligat să 
privească tot restul spectacolului cu cablul acela nesuferit 
sugând parcă energia din propriul său trup.) 

Lucrurile se derulau acum atât de repede încât nimeni nu mai 
avea timp să încerce măcar să-şi explice cum realiza vrăjitorul 
toate minunile, abia de mai aveai vreme să urmăreşti fiecare 
nouă aventură în care te arunca artistul, frânturi de gânduri îl 
mai făcea pe câte unul să mai piardă câte o exhibiţie, sfârşind 
prin a se lăsa cu toţi târâţi de voinţa magului de pe balcon. 

Numai că, încetul cu încetul, acesta schimbase într-aşa o 
măsură faţa pieţii, încât toată ordinea firească şi toate 
obiceiurile lor de o viaţă amenințau să se prăbuşească odată cu 
jaloanele sigure ale târgului lor, care se modifica din clipă în 
clipă. Spectacolul începu să-şi piardă din fascinaţie. Totul prinse 
a se înfăţişa mai mult ca un vis urât la care ei asistau 
neputincioşi, ca în orice coşmar, târâţi de o forţă imposibil de 
oprit, căreia nu erau în stare nici măcar să i se opună cât de cât. 


Piaţa târgului lor le devenise un loc străin, cu totul altul decât 
cel pe care erau obişnuiţi să-l colinde zilnic de când se ştiau: 
mai grav era că fiecare obiect, fiecare zid le devenise nu numai 
necunoscut, dar chiar duşmănos, iar ei se simțeau transportaţi 
de vrajă, nu de vrajă, de blestemul scamatorului, într-un tărâm 
populat de nenumărate primejdii, cărora ei n-aveau cum să li se 
opună, până şi vechea statuie coborâse de pe soclul ei şi, 
trecând greoi printre oameni, le mărea spaima; unii înnebuniţi 
au încercat să închidă ochii, însă nici obloanele pleoapelor nu-i 
scutea de ceea ce se întâmpla în jur; şi, ceea ce era mai 
groaznic, nu vedeau cu toţii aceleaşi lucruri - câţiva încercară să 
se sfătuiască între ei, dar se dovedi că fiecare era măcinat de 
alte vedenii, toate înfiorătoare dar altele, de parcă fiecare trăia 
în propriul său coşmar; toţi erau copleșiți, însă de ceea ce se 
văita unul nu putea pricepe celălalt şi ceea ce-l înfricoşa şi 
durea pe acesta nu exista în preajma primului; fiecare, în 
mijlocul celorlalţi spectatori, îşi căuta zadarnic propria-i scăpare, 
nemailiniştind pe nimeni nici măcar faptul că se află alături de 
toţi ceilalţi, că se află cu toţii împreună; totuşi, nici nu-i trecea 
cuiva prin cap să fugă pe vreo străduţă lăturalnică, străduţă ce 
poate că nici nu mai exista în noua topografie a locurilor - şi 
dacă exista, cine ştie unde ducea, deşi, mai rău ca în piaţă, 
unde mai putea fi acum? 

Singura speranţă pe care o mai aveau era scamatorul însuşi, 
cel ce-i târâse în acest iad, scamatorul care rămânea tot timpul 
prezent, şezând pe un scaun suspendat de un nor sau ţinându- 
se cu o mână, neglijent, de hornul casei (de hornul unei case 
nou apărute, bineînţeles), îmbrăcat mereu în costumul său uşor 
demodat, puţin ros la coate, costum primind de fiecare dată altă 
culoare, în funcţie de locul unde se ivea stăpânul său. Singura 
speranţă pe care o mai aveau era scamatorul însuşi, pentru că 
atât timp cât mai era el de faţă mai era cine să rupă vraja, cine 
s-o controleze, cine să-i aducă înapoi din universul în care au 
fost răpiți. De fiecare dată când se aventura într-o nouă 
primejdie vrăjitorul, toţi tremurau de teamă să nu se întâmple 
cumva de data asta cu adevărat nenorocirea, să nu se piardă şi 
ultima şi singura lor cheie spre lumea din care au venit. Dar 
scamatorul se lăsa cu atât mai vârtos să alunece din înălţimi, 
sfărâmându-se de caldarâm, se împuşca în ceafă cu revolvere 
ce aruncau în groaznice detunături orbitoare proiectile de foc, 


se lăsa să ardă ca o torţă incendiindu-se de la o brichetă cu 
care-şi aprinsese cu câteva clipe mai înainte o ţigară... Tot ce 
făcea nu mai interesa pe nimeni, principalul era ca scamatorul 
să scape nevătămat, propriile primejdii incredibile în care erau 
mereu aruncaţi li se păreau infinit mai puţin importante decât 
repetatele sinucideri ale artistului, omul de care depindea acum 
totul, singurul posesor al cifrului tuturor secretelor şi busola 
întoarcerii lor din necunoscut. 

Şi, parcă le-ar fi citit gândul, scamatorul începu să-i tortureze 
doar cu nenorocirile lui, mutilându-se şi ucigându-se în fel şi 
chip şi înviind din nou doar pentru a o lua de la capăt. „Numai 
acum de ar mai scăpa, se rugau spectatorii, numai acum!” 

Abia când s-au dovedit deja, prea obosiţi chiar şi pentru a mai 
palpita de teama destinului vrăjitorului, acesta explodă brusc 
într-un milion de scântei şi într-un nor de fum. O clipă, un minut, 
o veşnicie şi degeaba mai priviră oamenii în toate direcţiile, 
scamatorul nu mai apăru nici pe turnul bisericii, nici pe balconul 
unde-şi începuse demonstraţia şi nici altundeva. Şi, ca să nu mai 
fie nici un dubiu, pişicherul care umblase imprudent cu cablul 
micului reflector se văzu şi el eliberat, iar becul se stinse. 

Un carton atârnat de cine ştie unde şi de cine ştie cine vestea 
că demonstraţia s-a sfârşit. 


x x 


Se treziră cu toţii dimineaţa acasă, fiecare în patul său, în 
timp ce soarele pătrundea printre perdelele atât de familiare. Se 
treziră cu toţii în acelaşi timp şi săriră la ferestre să vadă ce mai 
e în stradă. Dar nu era nimic deosebit de privit, aşa că se 
îmbrăcară în grabă şi reveniră în piaţă. 

Şi aici totul părea să fie ca de obicei, doar o vagă senzaţie de 
straniu învăluia piaţa, poate şi din cauză că prăvălia măcelarului 
fusese parcă pe vremuri lipită de cea a postăvarului, iar acum... 
Însă nu era nimeni care să poată spune ceva cu precizie şi cele 
câteva posibile inadvertenţe se dovediră insuficiente pentru a-i 
face să îndrăznească să le comenteze între ei. Fiecăruia i se 
părea ceva, dar nimeni nu era suficient de sigur pentru a risca 
să se facă de râs, spunând cu voce tare nişte lucruri atât de 
absurde. 


Atunci îşi amintiră de scamator. Îl căutară îndelung şi îl găsiră, 
în sfârşit, într-o cameră mizerabilă, pe care o închiriase cu ziua. 
Mai bine nu l-ar fi găsit, că el parcă atât aşteptase: începu să se 
lamenteze cu cea mai umilă voce posibilă că nu toţi spectatorii 
ar fi plătit măcar cei câţiva bănuţi şi că el în felul acesta abia de 
poate să-şi achite întreţinerea şi chiria, nici de un blid de linte 
nu-i ajung banii, mai ales că şi-a agăţat, colac peste pupăză, 
pantalonii de un burlan atunci când a căzut de pe turnul 
bisericii, trebuind să-i dea la croitor, că doar n-o să apară la 
următoarea demonstraţie într-un costum cu petice, iar, după 
atâta osteneală şi lipsuri, ar merita şi el măcar o friptură, ca să- 
şi refacă o parte din forţe, însă de unde, atunci când oameni nu- 
şi plătesc biletele şi când...? 

Asta să i-o spună lu' mutu! Cine să-l creadă? Un om - ce om? 
un diavol! - capabil să moară şi să învie de atâtea ori, în stare să 
schimbe într-o clipă înfăţişarea pieţii după bunu-i plac, apt de a 
se plimba prin văzduh ca pe strada mare, capabil să... ei bine, 
capabil să-şi pună voinţa asupra semenilor într-o asemenea 
măsură încât ei să fie obligaţi să accepte neputincioşi tot ce le 
porunceşte el, un asemenea... un asemenea vrăjitor să n-aibă 
ce mânca? Să fim serioşi! Păi, unul ca el numai să vrea şi poate 
să aibă lăzi de aur, mii de haine dintre cele mai scumpe, 
brodate cu fir de aur, mese îmbelşugate cu tot ce-ţi trece prin 
cap... A arătat el că poate face şi lucruri mult mai năzdrăvane! 
Şi atunci să plângă după doi bănuţi şi o biată friptură? ! 

— Unii indivizi, spuse măcelarul în ziua aceea mereu înşelat 
de vechile sale reflexe, având tendinţa de a intra în prăvălia de 
alături, de parcă dugheana lui ar fi alunecat cu vreo doi metri 
mai la dreapta -, unii indivizi nu se satură nicicând şi, după ce 
că-şi pot permite orice, mai cer încă o para de pomană de la cei 
pe care i-au jumulit după pofta inimii. 

— Deh, spuse farmacistul! Poate că ei au dreptate! Altfel cum 
să devii bogat...? 

lar scamatorul îşi adună lucrurile (costumul de spectacol, 
cartoanele şi sforile, micul reflector), le băgă pe toate într-o 
servietă şi plecă dezamăgit la gândul că nici măcar în târgul său 
natal n-a fost tratat mai bine ca aiurea. Ba, am putea chiar 
spune că mai rău. Bine, cel puţin, că n-a murit nimeni de inimă 
în timpul demonstraţiei, în alte locuri l-au obligat să mai 


plătească şi daune... Şi câte alte mici mizerii n-a trebuit să mai 
îndure?... Aici a avut noroc că oamenii-s mai nesimţiţi... 

Ducându-şi geanta şi mestecând un colţ de pâine, scamatorul, 
în drum spre poarta târgului, mai trecu o dată prin piaţă. 
Oamenii îl priveau şi unii şopteau tot felul de gânduri, pe care el 
uşor le putea ghici. Dar se făcu surd şi orb şi nu observă nimic. 
Indrăzni chiar să-i mai ceară primarului câteva parale, arătându- 
i că-i sunt tălpile rupte. Însă se alese tot cu nimic. Adică nu cu 
nimic: cu nişte sfaturi pline de bun simţ, cu înţelepciuni de trei 
bani şi cu rânjete. („Ce? El să aibă nevoie de bani?!”) 

Aşa că plecă mai departe, convins în parte şi el că nu e decât 
vagabondul nespălat care a părăsit cu ani în urmă localitatea 
părintească şi care pleacă acum, cam la fel, pentru a doua oară. 

Doar că o mică supărare tot nu-l părăsi şi, privind înapoi spre 
piaţa târgului, mută primăria în locul bisericii şi biserica în locul 
primăriei. Apoi se duse, înţepându-şi tălpile prin pingelele rupte, 
zgâriindu-se de pietrele drumului, în vreme ce orăşenii gravi se 
pomeneau încă luni de zile intrând în primărie, atunci când 
voiau să meargă la biserică. 


AL DOUĂZECI ŞI PATRULEA 


Canis (34 - 118 e.n.) 


DESPRE FIDELITATEA CAUTARII SI A AMINTIRILOR 

La sfârşitul vieţii, Al Douăzeci şi patrulea, fiul lui „Magister 
morum”, spunea că a avut parte de mult noroc: a trăit sub nu 
mai puţin de treisprezece împărați romani, de la Tiberius şi până 
la Hadrian. Cezarii, pe cât au fost ei de puternici, ar fi putut el 
continua, au domnit în slavă, dar au fost răpuşi, cei mai mulţi, 
de moarte cumplită, busturile le-au fost răsturnate, portretele 
înlăturate şi au plătit cu prea puţinul vieţii lor iluzia nemuririi. lar 
el, Al Douăzeci şi patrulea, chiar dacă a coborât uneori cumplit 
de jos pe scara socială, le-a supravieţuit pe rând şi lui Nero, şi 
lui Domițian, şi tuturor celorlalţi. Viaţa i-a fost asemenea unei 
supe negre: săracă şi multă, până la urmă tocmai bună de ate 
sătura. 

Ca avere, dintre Cei O Sută, Al Douăzeci şi patrulea s-a 
numărat printre cei mai umili. Tatăl său, numit şi „Magister 
morum” întrucât principiile-i etice nu-i permiteau să profite de 
marile sale puteri în scopul de a se îmbogăţi, l-a lăsat într-o 
căruţă-locuinţă împreună cu numeroşi fraţi şi surori. Cât timp 
trăise Al Douăzeci şi treilea, familia avea cel puţin ce mânca. În 
urma morţii lui, a rămas o văduvă cu opt copii şi trei sclavi. Toţi 
erau flămânzi şi nici unul nu avea vreun mijloc de existenţă. 
Noroc că s-a întâmplat o minune şi un binevoitor a reuşit să 
descopere în Sicilia un mic domeniu uitat al familiei şi, fără să-şi 
părăsească atelajul, mama, copiii şi cei trei sclavi au pornit în 
căutarea noii reşedinţe. Existenţa ei neaşteptată le dădu mult 
curaj: ea reprezenta, nu numai salvarea de la mizerie, dar şi o 
minune şi un mesaj de-al lui „Magister morum” care, iată, erau 
ei încredinţaţi, nu i-a uitat. Şi nu era exclus ca pe viitor - cine 
ştie? - să le mai ofere şi alte asemenea ajutoare minunate... 

Doar fiii cei mai mari au rămas la Roma: unul avea 
nouăsprezece ani, celălalt optsprezece. 

Scribul este pus în faţa unei noi alegeri: primul născut al lui 
„Magister morum” nu s-a remarcat prin absolut nimic, a murit 
tânăr şi fără a avea timp să se îngrijească de urmaşi. 
Considerându-l pe el drept Al Douăzeci şi patrulea, şirul s-ar 
sfârşi. Despre al doilea descendent al lui „Magister morum” ştim 
mult mai multe, el „a apucat să trăiască sub treisprezece 


împărați” şi a lăsat un fiu. Pe dânsul îl va considera scribul 
următoarea verigă, mai ales că s-ar putea ca fratele mai mare 
să nici nu fi existat cu adevărat. Dacă se bazează scribul pe o 
informaţie greşită? Nimic, în afara unei menționări stinghere, nu 
l-a făcut să creadă că Al Douăzeci şi patrulea a avut şi un frate 
mai mare. Pe de altă parte, uneori şi copacii prind puteri şi se 
ramifică într-adevăr abia de la al doilea nod. (În memoria-i 
labilă, scribul îşi aminteşte de un precedent...) 


Relatarea vieţii celui de al Douăzeci şi patrulea ar trebui 
împărţită în treisprezece capitole, în funcţie de împărații sub 
care s-au desfăşurat evenimentele. Nu a fost chiar personajul 
cel ce se lăuda mereu cu această contemporaneitate? În 
realitate, totul nu s-a redus decât la o preafrumoasă metaforă: 
prea puţin din ceea ce s-a întâmplat la înălţime ajungea şi până 
la mărunta-i existenţă. La moartea lui Tiberius, fiul lui „Magister 
morum” nu avea decât trei ani, vârsta la care îi era, bineînţeles, 
indiferent cine stătea pe tronul cezarilor. La asasinarea lui 
Caligula, copilul abia de s-a ridicat până la brâul mamei, pe 
atunci nu împlinise nici şapte primăveri. Totuşi, îşi amintea din 
vremea aceea şi povestea cu plăcere câteva scene de la 
saturnaliile din ultima iarnă de domnie a împăratului, pretinzând 
că a primit lumânări şi păpuşi chiar din mâna lui Caligula, ceea 
ce ar fi fost posibil, dar nu prea probabil. Însă, în afara acestor 
cadouri, pe care le arăta la bătrâneţe tinerilor ce n-au apucat 
epoci atât de îndepărtate, obiecte „adevărate”, totuşi înlocuite 
din când în când din pricina prea îndelungatei lor întrebuinţări, 
Al Douăzeci şi patrulea s-a ales cu o amintire mult mai 
însemnată de pe timpul lui Caligula: cu apelativul purtat 
întreaga-i viaţă - „Câinele”. Se spunea - sau mai bine zis, 
personajul însuşi pretindea - că părintele său a participat la 
spectacolul alegoric organizat pe podul construit special în acest 
scop între Baiae şi Puteoli. Copilul s-ar fi ţinut mereu după taică- 
său, asemenea unui căţeluş, după cum l-ar fi remarcat 
împăratul. Şi în vestibulul noului său palat, Caligula l-ar fi 
observat pe „Magister morum” însoţit de acelaşi băieţaş, ce nu 
părea timid, ci mai degrabă stăruitor, nevoind să se despartă 
nici o clipă de adult. 


— Ai grijă, i-ar fi spus împăratul lui „Magister morum”, mie îmi 
plac mult căţeii de lapte, dar în mâncare şi nu să-mi amuşine 
printre picioare! 

Caligula glumise, însă de la înălţimea tronului său, aşezat 
între Polux şi Castor, efectul fu înfricoşător pentru copil. Acesta 
cunoştea de mic preferinţele celor avuţi pentru carnea fragedă 
de căţei nou născuţi din pricina faimei ei tămăduitoare. (N-a 
spus încă Hippocrat că acea carne are un efect cu atât mai 
favorabil în diferite boli cu cât animalul este mai tânăr?) lar 
cezarul, de acolo sus unde se cocoţase, între statuile celor doi 
fraţi zei, devenise şi mai cumplit în ochii copilului. Se spuneau şi 
aşa destule despre Caligula şi, aşa cum încerca să-i imite în 
atâtea privinţe pe nemuritori, poate că nu i-ar fi displăcut să se 
joace nici de-a Cronos. Şi dacă i se năzărea să mănânce copii, 
începând cu Al Douăzeci şi patrulea? N-a binevoit să-l 
numească, râzând, câine de lapte şi să strige după el „cuţu- 
cuţu”, spre neţărmurita distracţie a tuturor celor de faţă? 

Uitând repede de spaimă, contaminat de dispoziţia asistenţei, 
fiul lui „Magister morum”, în loc să se simtă jignit, începu să 
radieze şi el de fericire. Atunci s-a întâmplat un lucru hotărâtor 
pentru el: se credea într-adevăr câine şi se străduia să-şi apere 
părintele de un duşman nevăzut, învârtindu-se în jurul lui, 
lătrând şi schelălăind. „Canis” i-a rămas porecla şi el era 
mândru de ea. 

În rest, despre Caligula nu-şi mai amintea decât 
îmbrăcămintea greu de uitat a aceluia, un fel de haine nici de 
bărbat, nici de femeie, costume fantastice brodate cu pietre 
scumpe; de o scenă de la un spectacol al pantomimului 
Mnester, când împăratul a poruncit ca un cavaler să fie biciuit 
numai pentru că a strănutat de câteva ori, deranjând 
reprezentaţia; de un şir de statui celebre decapitate, cărora 
meşterii urmau să le fixeze - la toate! - capul lui Caligula. In 
special acele multe statui mutilate i-au rămas adânc încrestate 
în memorie şi priveliştea lor n-a uitat-o niciodată, ba ea se 
învălmăşea deseori prin alte numeroase imagini culese în lunga- 
i viaţă. 


Sub Claudius i s-a desfăşurat adolescenţa. Dar Canis n-ar fi 
putut preciza vreo deosebire reală între perioada domniei lui 
Caligula şi cea a succesorului lui. Invăţase de mic că împărații 


sunt aşa cum sunt, dar dacă nu vrei să dai de cele mai mari 
neplăceri e mai bine să îi consideri asemenea statuilor din 
pieţele publice: măreţe, reci, unele poate puţin caraghioase, 
însă făcând toate, parte dintr-o altă lume decât lumea cărnii şi a 
suferinţei celor ce treceau pe lângă ele. Statuile se află 
întotdeauna pe locul lor. Şi chiar dacă mai vine câte un muritor 
şi le răstoarnă, până la urmă soclurile le vor fi ocupate tot de 
statui, iar un trecător grăbit nici nu va observa modificarea. Cu 
atât mai groaznică era amintirea acelui grup de sculpturi 
decapitate ce aşteptau să fie înzestrate cu chipul lui Caligula. 
Imaginea lor ieşea dintr-un univers ce se opunea celor mai 
intime credinţe ale lui Canis. Noroc că aşa ceva nu i s-a 
întâmplat să vadă decât o dată în viaţă. 

Împăratul Claudius a avut o copilărie şi o tinereţe foarte 
asemănătoare cu acelea ale bunicului Felix, cu care a fost şi 
contemporan. Atât de asemănătoare încât ai fi zis că sufereau 
amândoi de o boală a generaţiei: şi unul şi celălalt şi-au trăit 
prima parte a vieţii mai mult sub îngrijirea medicilor şi păreau 
pentru toată lumea inapţi să îndeplinească şi cele mai mărunte 
funcţii. (Viitorul împărat îşi datora chiar supraviețuirea faptului 
că nu l-a luat nimeni în serios.) Şi tot în aceeaşi măsură au tânjit 
amândoi zadarnic după cele mai neînsemnate magistraturi până 
la o vârstă la care alţii se acoperiseră de acum de glorie şi 
deveniseră personajele importante ale momentului. Cine ar fi 
crezut că Tiberius Claudius Drusus, junele ce bâţâia mereu din 
cap, nefiind în stare să spună nici o frază cu înţeles, va fi acelaşi 
cu împăratul de mai târziu? Şi cine ar fi putut presupune că 
infirmul Felix va cutreiera fără încetare provinciile înzestrat cu o 
autoritate nelimitată? În cadrul aceleiaşi piese lucrurile au 
tendinţa de a se învălmăşi, mai ales dacă sunt privite de la 
galerie, astfel încât unele personaje preiau şi mărunte trăsături 
străine lor, anumite roluri acaparând şi fragmentele altor 
partituri, iar timpul singur descoperă anacronisme ce nici măcar 
nu ajung să deranjeze. În amintirea celui de Al Douăzeci şi 
patrulea, multe dintre caracteristicile dizgraţioase ale bunicului 
Felix - pe care l-a văzut doar de două ori la faţă în întreaga-i 
viaţă - se îmbinau cu gesturi şi proprietăţi ale împăratului, pe 
care de asemenea nu l-a văzut mult mai des. Confuziile erau şi 
mai mari în cazul celor din afara familiei, Al Douăzeci şi doilea, 
ambasadorul infirm fiind confundat deja după o singură 


generaţie, cu acel alt Felix, libertul lui Claudius, soţ al mai 
multor regine şi stăpân al ludeii. Intre acesta şi Al Douăzeci şi 
doilea nu era decât o coincidenţă de nume, dar fiul lui „Magister 
morum” a ajuns să-l cunoască mai bine pe favoritul împăratului 
decât pe propriul său bunic. 

Până la moartea tatălui lui, tânărul a trăit împreună cu ai săi 
în „rulota”-locuinţă, nebeneficiind de nici o altă instrucţie decât 
de cea oferită de stradă şi de numeroşii oratori din Agora, pe 
care-i admira atât de mult, aproape ca pe statuile ce le serveau 
drept decor discursurilor. Până şi să scrie şi să citească a învăţat 
târziu, cărţile nefiind niciodată pentru el ustensilele de cel mai 
mare ajutor. 

Roma era un oraş unde prea puţină lume se îndeletnicea şi cu 
munca. Chiar şi numeroşii sclavi domestici nu prea aveau la ce 
să se omoare, atâţia într-o singură locuinţă. Copilăria lui Canis n- 
a fost decât o permanentă vânătoare după mâncare, lucru nici 
măcar atât de greu de realizat, fiind de ajuns să obişnuieşti un 
bogătaş cu prezenţa-ţi zilnică. De aceea, deja de mic, pentru Al 
Douăzeci şi patrulea categoria socială a cuiva nu era atât de 
importantă, pe cât preţ punea pe cât se putea obţine de la el. 
Narcis şi Palas, liberţii cei mai influenţi şi cei mai bogaţi, 
reprezentau pentru el surse mai sigure de a-şi astâmpăra 
foamea decât senatori cu morgă, dar greu accesibili. Insă, cum 
rar rămânea flămând, fiind doar o problemă de minimă 
perseverenţă să obţină atât cât să-i trebuiască pentru a se 
sătura, mai ales că şi „Magister morum” se îngrijea exemplar de 
hrana numeroasei familii, visele sale, asemenea celor ale 
oricărui copil, se îndreptau spre eroii acoperiţi de glorie. 
Inspăimântat de cicatricile şi de rănile groaznice ale bunicului, 
tânărul visa să ajungă un învingător nu numai glorios, ci şi 
frumos. In privinţa aceasta norocul era de partea lui, băiatul 
crescând înalt şi puternic ca străbunii, blond ca un septentrional, 
cu mandibula proeminentă ca Alexandru şi cu umerii neobişnuit 
de laţi, astfel încât se spunea despre el că ar fi un câine dac, 
doar la nord de Istru existând dulăi atât de mari, despre care se 
ştia că erau rodul încrucişărilor dintre lupi şi urşi. 

De cum a început să-şi caute singur rostul, s-a deprins să dea 
târcoale cazărmii pretorienilor, fiind în curând acceptat de garda 
Romei ca un fel de copil de trupă. Dormea de multe ori 
împreună cu oştenii, îi ajuta la exerciţii, se îngrijea de 


echipamentul lor. Când a ajuns să îmbrace toga virilă a rămas în 
mod firesc printre pretorieni. 

Dacă ar fi încercat să-şi revendice moştenirea, poate că ar fi 
reuşit să obţină de la început o funcţie conformă cu rangul 
bunicului. În fond, se trăgea dintr-o veche familie de senatori, 
chiar dacă averea nu-i mai permitea să aspire la titlurile 
pierdute. Realitatea e că Al Douăzeci şi patrulea nici măcar n-a 
încercat să facă uz de strămoşi. El era un câine hoinar... Din 
familia unită, de care „Magister morum” se ocupa atât de 
intens, doar flăcăul masiv a tins de mic să-şi caute mereu locul 
singur în lume. Fratele mai mare plecase în răsărit şi muri în 
curând de o boală lumească, doar un frate mai mic se strădui 
zadarnic multă vreme să obţină o completare a averii, aşa cum 
s-a petrecut sub unii împărați, astfel încât să ajungă la un scaun 
de senator. Şi-a pierdut toată viaţa în himere şi a suferit cu atât 
mai mult cu cât alţii au reuşit ceea ce lui i-a rămas interzis. Nici 
Nero, nici Vitellius, nici Titus nu l-au readus printre senatori, deşi 
de câteva ori se creaseră nişte precedente ce-i măreau 
speranţele, pentru a-l arunca apoi într-o deznădejde şi mai 
adâncă. 

Canis a trăit scutit de asemenea decepţii. Încântat că 
împăratul a stabilit reguli precise de avansare militară, tânărul 
se înrolă, calculând data aproximativă când va ajunge la 
comanda unei cohorte, a unui escadron, la tribunatul unei 
legiuni. Dacă nu senator, măcar cavaler era convins că va reuşi 
să devină în cel mai scurt timp, un venit pe măsură părându-i-se 
un ţel uşor de atins. 

Un cens de patru sute de mii de sesterţi, necesar spre a fi 
admis printre cavaleri, era o sumă atât de la îndemână - în 
imaginaţia sa - încât şi-a spus că nici măcar nu merită eforturile. 
Insă ca să ajungă senator, la fel ca şi străbunii, ar fi fost nevoie 
să posede o avere de un milion de sesterţi, lucru pentru care, 
până şi în accepțiunea lui, ar fi trebuit să se muncească serios. 
Dar în privinţa celor „doar” patru sute de mii... Asta era un fleac, 
spunea Canis, el care nu avea mai nicicând un gologan pe care 
să-l poată numi al său. Al Douăzeci şi patrulea n-a fost niciodată 
apăsat de griji, niciodată încovoiat de îndoieli. Traiul îşi urmează 
întotdeauna cursul şi de fiecare dată se găseşte cineva să-ţi 
stea în ajutor. 


Viaţa de tabără era tot ce-şi dorea şi, nefiind mânat de 
ambiţii, era în stare s-o suporte uşor. La început a slujit sub 
Glaucus Crispus în Gallia, apoi sub Vinicius în Siria. Canis era un 
oştean bun, plăcut tovarăşilor săi, gata de orice ispravă. Însă nu 
era deloc şiret, iar unii îl acuzau de-a dreptul de prostie. Dar 
aceştia se numărau mai ales dintre superiorii mai instruiți şi 
poate că ei confundau incultura unui descendent de senatori cu 
lipsa de înzestrare în general. Alţii îl apărau, susţinând că 
tânărul s-a educat de copil în spiritul învăţăturii lui Platon, 
necerând nici mai mult, nici mai puţin decât putea primi. Ceea 
ce nu era decât un compliment. Cert este că multă lume a 
profitat de el, că activitatea îi era dinadins minimalizată chiar 
dacă nici nu se evidenția prin nimic deosebit, trebuind să fie 
totuşi suficientă pentru a-l face să ajungă măcar comandantul 
unei cohorte. Dar nu s-a întâmplat aşa: superiorii preferă 
întotdeauna să scape de un prezumtiv pretendent la funcţii, 
chiar dacă respectivul pare deocamdată prea puţin apt de a le 
cuceri. 

In timpul simulacrului expediției din Britania, a fost pedepsit 
pentru lipsă de supunere, deşi el personal nu fusese vinovat în 
nici un fel, întregul lui escadron refuzând să execute un ordin şi 
anume să treacă un râu mare, pe jumătate îngheţat, plin de 
sloiuri nesigure. Trimis disciplinar în Africa, avu mai mult noroc 
şi reuşi să obţină integrarea în garda pretoriană şi să revină la 
Roma chiar pe vremea când Claudius îi expulza pe evrei din 
metropolă. În continuare, în mod ciudat, viaţa i s-a legat de 
soarta acestora. Azi este foarte greu de stabilit cum de a trebuit 
să părăsească şi el Roma, deşi în istoriile vremii se povesteşte 
despre un soldat care, în timpul reprezentării pe Câmpul lui 
Marte a „cuceririi şi predării unui oraş” ar fi interpretat atât de 
bine rolul din alegorie, încât ar fi omorât cu adevărat mai mulţi 
participanţi la joc - ceea ce n-ar fi reprezentat în mod normal un 
cap de acuză, dacă nu s-ar fi nimerit printre victime şi un tânăr 
de care era ataşat Harpocras, unul dintre liberţii omnipotenţi ai 
împăratului. Pentru a scăpa de răzbunarea puternicului 
dregător, se povesteşte, soldatul ar fi trebuit să fugă. Să fi fost 
acest oştean Al Douăzeci şi patrulea? Sau poate că nici n-a 
plecat Canis din Roma cu evreii pe vremea lui Claudius, ci abia 
atunci când următorii împărați, sătui de luptele dintre ebioniţi şi 
paulieni, i-au expulzat din când în când atât pe evrei, cât şi pe 


creştini, confundându-se azi momentul când a trebuit să plece 
Câinele, mai ales că propriile-i amintiri târzii abundă în 
anacronisme, nefiind decât efectele unei memorii manevrate 
abil. Spusele lui vor fi atât de iscusit falsificate încât, mult după 
moartea personajului, unul dintre urmaşii săi va pretinde că 
oşteanul care în loc să-l ucidă pe Claudius, la asasinarea lui 
Caligula, l-a împins spre tron n-ar fi fost altul decât Canis. Şi nu 
va deranja pe nimeni nici măcar minciuna evidentă, conform 
căreia pretorianul providenţial ar fi trebuit să aibă... şapte ani. 
Oricum, pe vremea lui Nero, Al Douăzeci şi patrulea se afla din 
nou la Roma, el povestind cu încântare şi despre cele trei zile de 
rugăciuni publice dedicate unui Claudius de acum mort. Şi Canis 
nu se sfia să amintească nici despre tatăl său, care ar fi fost 
chemat şi el la palat, alături de tot felul de comedianţi pentru a-l 
înveseli, chipurile, pe împărat, până a se putea da public 
decesul august. Şi Canis povestea toate astea deşi „magister 
morum” murise deja şi el la vremea aceea de doi ani... 


Odată cu domnia lui Nero s-a petrecut tinereţea lui Canis: 
avea douăzeci de ani la moartea lui Claudius şi treizeci şi patru 
la înlăturarea urmaşului acestuia la tron. Fusese vremea 
deplinei energii a unui bărbat ce nu forţa cu nimic soarta, fiind 
prea mulţumit şi cu ce a primit. Canis nu se considera unul 
dintre cei nouăzeci de milioane de supuşi ai cezarului, lucru apt 
de a strivi visele uriaşe şi ale celei mai echilibrate conştiinţe, ci 
un oştean ce a cutreierat de foarte tânăr lumea, ce a avut parte 
de numeroase clipe plăcute şi ce, în mod sigur, va deveni, la 
momentul, potrivit, unul dintre veteranii stimaţi, fiind chemat, 
poate, şi la demnităţile cele mai înalte. Nici un nor nu-i întuneca 
privirea, iar ochii săi albaştri se agăţau cu aviditate de 
priveliştile minunate ce li se ofereau. Trecând prin Forum, 
obişnuia să se oprească în faţa statuii lui Alcibiade şi, deşi 
nimeni n-a spus explicit şi despre Canis că ar fi cel mai frumos 
dintre contemporani, el era încredinţat că nu-l leagă numai o 
simplă asemănare fizică de celebrul elen, ci şi o corespondenţă 
de destin. lar faptul că anii treceau şi nu se întâmpla nimic în 
favoarea dezvăluirii acelei identități a soartei nu-i schimba 
câtuşi de puţin convingerile, pe care, mai în glumă, mai în 
serios, le împărtăşea şi altora. 


Pe vremea lui Nero lumea a fost într-adevăr minunată, 
continua să creadă Canis şi la bătrâneţe. „Esquilinul! Să luăm, 
de pildă, Esquilinul, locul fostului cimitir al săracilor, unul dintre 
cele mai dezolante puncte ale lumii, pe mine puteţi să mă 
credeţi, eu l-am mai prins plin de gunoaie şi de leşuri de 
animale. Şi azi? Azi e un superb parc, făcut de Maecenas, 
grădini prin care se plimbă oamenii cei mai importanţi, dar şi 
femeile cele mai frumoase.” 

„Şi cât de liberă era viaţa pe vremea lui Ahenobarbus - 
împăratul cu barbă roşcată -, continua să-şi amintească Al 
Douăzeci şi patrulea. A trecut perioada obligativităţii slujbelor 
publice la diferiţii zei, noul împărat necrezând în divinităţi şi 
neobligând pe nimeni să le ia prea în serios.” Faptul că tânărul 
cezar adora o statuetă reprezentând o fată era interpretat de 
Canis drept unul dintre numeroasele simboluri menite de a 
elogia viaţa. Nero se comporta exact aşa cum îl dorea acest 
supus al său: nu era niciodată încruntat în public, se dădea de 
ceasul morţii când asista la jocuri şi mai ales la întrecerile de 
care, într-aşa o măsură încât, până la urmă, în mod firesc, a 
devenit el însuşi unul dintre cei mai buni conducători de 
cvadrigă; putea recita oricând mai bine decât cei mai apreciaţi 
actori şi cânta în faţa poporului din pură plăcere. Aşa încât, chiar 
dacă se uita complice la statuia lui Alcibiade din For, fiul lui 
„Magister morum” a rămas unul dintre cei mai credincioşi 
supuşi dintre cei nouăzeci de milioane. Şi, întrucât era fericit în 
admiraţia sa, prelua şi el o parte din obiectul strălucit. Şi se 
simţea bine. 

Ce păcat că nu avea încă nenorocitele acelea de patru sute 
de mii de sesterţi, suficiente pentru a-l plasa printre cavaleri: ar 
fi intrat desigur în corpul augustanilor şi şi-ar fi făcut în mod 
exemplar datoria, ovaţionându-l pe împărat cum se cuvenea. 
Dar ce importanţă avea? Era tânăr şi era sănătos, iar Nero îi 
oferea toate distracţiile posibile. Atunci când distracţiile acelea 
deveneau prea obositoare sau prea cumplite, Canis trăia cu 
impresia că el nu este suficient de pregătit, că mai trebuie să 
înveţe şi depunea toate eforturile pentru a se comporta la 
înălţimea aşteptărilor. 

A fost perioada când fiul lui „Magister morum” s-a simţit într- 
adevăr fericit. Reuşind să intre în garda pretoriană, mai înainte 
slujind pe lângă Agrippina, împărăteasa mamă, apoi făcând 


serviciul prin oraş, credea că are toată lumea la picioare şi 
cutreiera Roma în calitate de stăpân. Considera prieten pe 
oricine îi ieşea în cale - şi se întâlnea cu destulă lume -, îşi 
petrecea vremea în terme şi în circuri, prin termopolli sau prin 
labirintul nesfârşit al străzilor. Se îndrăgostea săptămânal şi 
suferea tot săptămânal câte o decepţie la despărţirile 
neprovocate niciodată de el. La bătrâneţe, întreaga domnie a lui 
Nero i se păru răstimpul unei zile şi al unei nopţi clocotitoare. 
Toţi acei patrusprezece ani se condensară într-o singură raită 
prin imensa metropolă. De altfel, există o continuitate fără fisuri 
între dimineaţa când se stabilise la Roma şi seara când aflase că 
împăratul şi-a pus capăt zilelor. Işi amintea despre acea 
dimineaţă ca despre cel mai limpede cer ce-i fusese dat să-l 
respire vreodată, cu o adiere ce-i înfiora plăcut muşchii sănătoşi 
şi proeminenţi, stârnindu-i o teribilă poftă de mâncare şi de 
viaţă. Putea preciza, peste ani, şi detaliile clădirilor pe lângă 
care se întâmplase să treacă, şi hainele oamenilor întâlniți, şi 
vorbele în diferite limbi ce-i ajunseseră la urechi. Şi-şi amintea 
limpede de prima fată iubită în acea zi şi noapte a domniei lui 
Nero, confundând-o apoi cu cele ce i-au luat neîntrerupt locul, 
toate fiind, de fapt, una şi anotimpurile fiind unul, şi entuziasmul 
lui fiind acelaşi. 

Încă din primele luni ale revenirii la Roma (sau din primele 
clipe?) obişnuia să treacă şi dincolo de Tibru, unde descoperise 
în cartierul evreiesc o tânără pe care o iubea nespus. Şi-a 
petrecut multă vreme acolo, deşi nu se simţea acasă decât în 
For, în locul unde ştia că-l aşteaptă la orice oră statuia lui 
Alcibiade, dreaptă, ca un semn al verticalităţii propriului său 
destin. Văzându-l pe Alcibiade nemişcat pe soclu, ştia că nici lui 
nu i se poate întâmpla nimic rău. Cutreieră cu fata toată lunga 
zi-noapte şi nu-şi mai amintea decât de gustul dulce-amar al 
acelui unic itinerar. 

Cine spune că a fost toată viaţa părăsit de femei după o 
noapte, după o săptămână sau două? lubita de dincolo de Tibru 
l-a însoţit fără încetare, cu ea a fost încontinuu împreună, ea l-a 
născut pe Collatinus, adică pe Al Douăzeci şi cincilea, nu numai 
unicul său fiu, dar şi veriga de legătură a întregului şir. 

Mergeau amândoi prin Roma şi oraşul era o cascadă de 
senzaţii; păşind pe lângă ziduri, puteai citi cele mai diferite 
înscrisuri, de la vânzări-cumpărări la pamflete, de la anunţuri 


oficiale la reclamele cele mai deşuchiate. „Vând doi sclavi tineri, 
sănătoşi, înalţi şi dau unul ciung, dar puternic pe deasupra. / 
Cumpăr secretar cunoscător de limbă latină, greacă, aramaică şi 
egipteană, să nu fie trecut la treizeci şi cinci de ani şi să nu aibă 
părul roşcat. / Cine-n viaţă suferă prea mult, nici după moarte n- 
o s-o ducă mai bine. / Este strict interzis să laşi noaptea câini 
nesupravegheaţi prin oraş. / Dar cei cu barba roşie-ţi plac? / Sub 
muntele cu mulţi măslini / El stătea şi privea marea. / Valurile ca 
sânii plini / Unduiau înşelând zarea. / Nu există animal mai 
puturos ca şobolanul de smârc, / Pasăre mai proastă ca mierla/ 
Şi cămătar mai avid decât Cnaeius Flascus. / Soţia lui F. 
Antoninus Plautus a născut un băieţel. Sunt invitaţi să se 
prezinte măcar două duzini dintre prezumtivii taţi. / Pe cine va 
omori astăzi Burrhus în lipsa şi spre marea mirare a lui 
Ahenobarbus? / La ultimul concurs de recitări dramatice la care 
s-a produs Nero, o femeie a născut un prunc. Până la terminarea 
spectacolului, acesta a primit drepturile veteranilor. / Cumpăr 
zece cai negri apți de a fi înhămaţi la acelaşi car. / Un prost n-o 
să fie niciodată deştept, iar Camilus niciodată bărbat.” Fata se 
dădea în vânt după mâzgăliturile de pe pereţi şi fiindcă se 
pricepea să citească mai bine decât Canis, le parcurgea cu 
aviditate şi-i făcea şi lui un scurt rezumat. Şi pe lângă editorii 
din Forum au ajuns tot datorită ei şi, în vreme ce ea răsfoia 
manuscrisele fraţilor Sosius, librarii lui Horaţiu, el parcurgea 
cartea deschisă a urbei, lăsându-se la rându-i admirat pentru 
muşchi, pentru statura înaltă şi pentru femeia frumoasă pe care 
o trăgea din când în când spre sine ca să vadă toată lumea că el 
este cel ce o protejează. 

Apoi mergeau mai departe şi n-aveau când se plictisi. Roma 
era o cascadă, noile concursuri de sport se succedau fără 
încetare şi comentariile le ornamentau ca o spumă, lupte de 
gladiatori, competiţii de cai, vânători de animale sălbatice, 
întreceri de recitări şi muzică, cascada se prăbuşea cu zgomot, 
totul îţi biciuia curiozitatea. Dar construirea lui Amphiteatrum 
Flavium sau a Colosseumului, ridicat pe blocuri de Tivoli, cu 
sutele de coloane şi statui ce se năşteau fără de încetare, încât 
aveai impresia că, la terminare, edificiul va sintetiza toate 
minunile Terrei? Ei se iubeau deoarece lumea era minunată? Mai 
degrabă lumea era minunată fiindcă se iubeau ei. 


În ziua aceea noapte s-a întâmplat totul; nefiind războaie, zeii 
aveau timp de minuni: unele mai mărunte, atingând doar 
sănătatea oamenilor sau înfăţişarea unor locuri, altele mai mari, 
cum ar fi fost scoaterea la suprafaţă a sfinxului de la Gizeh de 
către Balbillus, al doilea prefect al Egiptului sub Nero şi 
apropiatul lui Seneca. Arătarea cu trup de leu şi cap de femeie, 
ivită din pântecul deşertului lângă marile piramide, s-a 
încăpățânat să stea ascunsă de veacuri, în ciuda strădaniilor 
atâtor faraoni, dar a ieşit la lumină pentru a-l saluta pe 
Ahenobarbus. Sau femeia blondă, înaltă cât zece luptători, 
agitând o lance în fruntea iceenilor şi trinaboroţilor răsculați în 
provincia Britania. Cine alta decât o asemenea plăsmuire a 
zeilor ar fi fost în stare să nimicească o legiune întreagă, aşa din 
senin? Minunile se succedau cu repeziciune şi umpleau viaţa 
muritorilor. lar Nero însuşi era o minune ce privea dintr-un bloc 
imens, aşezat chiar în faţa palatului, sculptură înaintea căreia s- 
au prosternat regi cu suitele lor cu tot. 

A fost o zi aspră aceea, dar Canis şi fata lui erau tineri şi 
sănătoşi. Luptele cu animale sălbatice din circ erau scene ale 
vânătorilor în plină stradă, împăratul însuşi - se spunea - ieşea 
noaptea în cetate şi se distra ucigând anonimi. Dar ce altceva 
făceau zeii? 

Însă dispăreau şi mai marii zilei şi totul într-un iureş neîncetat, 
muri mama împăratului, se zicea asasinată de Nero, după ce 
împăratul se plimbase zile întregi cu ea în lectică, muri 
Britannicus, fratele împăratului, otrăvit, se zicea, la masa lui 
Ahenobarbus, muri foarte tânăr Lucanus, marele poet, muri mai 
târziu şi Seneca, marele filosof şi totul i se punea cezarului în 
circa, dar îndrăgostitul Canis şi cu fata lui continuau să cutreiere 
oraşul şi ştiau că sunt prea departe de toate acele crime a căror 
origine şi aşa n-o cunoşteau şi a căror autori reali le erau 
indiferenți. Muri Antonia, fiica lui Claudius şi Rufinus Crispinus, 
fiul Poppaeei, după ce muri chiar şi aceasta. lar Poppaeea, 
împărăteasa, muri după Octavia, împărăteasă şi ea. Muri 
prefectul Burrhus, dispărură actori, muriră gladiatori şi toţi 
supraviețuitorii îl vorbeau de rău pe Nero, şi pe creştini sau pe 
Nero şi pe evrei, depinzând de cei ce vorbeau, depinzând de cei 
ce mai trăiau, plângându-se toţi de Nero şi favoriţii săi, toţi în 
afară de Canis, în afară de el, care, deşi oştean, nu era obligat 
să omoare pe nimeni, nu trebuia să putrezească în teritorii 


barbare, ci îi era îngăduit să se plimbe prin cel mai fascinant loc 
al universului, să stea cu femeia iubită şi să asiste la marele 
spectacol gratis pentru cei ce n-aveau bani, gratis ca toate 
spectacolele Romei şi nu se mai sătura de rolul de privitor, 
rezistând nopţi interminabile la concursurile de interpretare şi 
zile şi mai lungi la luptele din arene. Şi nu înţelegea de ce era 
Nero tot mai ponegrit de către toţi, Nero care participa la 
aceleaşi spectacole, care trăia în acelaşi oraş şi care nu obosea 
nici el, oricât de lungi ar fi fost petrecerile, recitările sau 
alergările. Şi care nu numai că asista, ci şi participa tot mai des, 
câştigând întotdeauna, culegând mii de cununi şi noi şi noi 
statui. 

O vreme, cât Ahenobarbus plecase să cucerească Attica - nu 
cu armele, ci tot cu forţa cântecului şi a conducerii carelor -, lui 
Canis aproape că i se urâse de Roma, deşi fata nu-l lăsa să se 
plictisească - îl căra după ea în toate alte locuri ale marelui oraş, 
în pieţe pe unde n-a fost niciodată şi în mici localuri în care se 
putea bea mierea cu apa cea mai rece şi se putea suge măduva 
din oasele unor fiare aduse tocmai din Libia. Era foarte cald şi ea 
purta mereu la ea în gentuţă un şarpe şi din când în când şi-l 
punea în jurul gâtului, pentru a o răcori. 

Oraşul lâncezea fără Nero, cascada cădea mai domol, dar ei 
doi compensau lipsa evenimentelor cu prea plinul vieţii lor, 
Canis refuzând să ştie altceva decât ceea ce-i arăta ea. Mergeau 
la palat şi se plimbau prin grădinile imense, cu alei labirintice, 
ocolind stânci artificiale şi lăsându-se stropiţi de fântâni ridicate 
de bunul gust al unor arhitecţi din Asia Mică, îşi încrucişau paşii 
cu animale sălbatice, cu lei şi tigri, cu gazele şi cerbi, iar fata se 
speria şi se lipea de pieptul lui. Atunci şi el se simţea important, 
mult mai folositor decât dacă ar fi comandat o legiune, îşi 
scotea pumnalul şi se pregătea să-şi apere comoara de atacul 
fiarelor dezlănţuite. Doar că leii şi tigrii nu mai aveau de mult 
colţi şi fuseseră astfel domesticiţi încât nu mai făceau rău 
nimănui. Erau nişte animale-sclavi ce ignorau că s-a omis săli 
se smulgă şi ghearele şi care vegetau prin uriaşele grădini, 
asemenea statuilor ce străjuiau fiecare nişă. Însă şi statuile 
acelea umblau câteodată şi atunci băgau spaima printre cei ce 
le vedeau, îşi schimbau locul între ele sau înclinau doar puţin din 
cap. Grădinile Palatinului erau o lume întreagă şi lume fără 


minuni nu există. lar Canis şi fata lui erau tineri şi sănătoşi şi 
totul era plin de speranţe. 

Apoi fata îl ducea printre ai ei, dincolo de Tibru, şi lucrurile nu 
se schimbau cu nimic, doar materialul din care era făcut decorul 
era altul. Nici impresia nu diferea cu nimica, străzile înguste 
formau alt labirint şi aşa cum se căutau cei doi îndrăgostiţi de 
multe ori în grădinile palatului cezarului, aşa se distrau 
fugărindu-se altădată prin coridoarele strâmte ale uliţelor 
cartierului evreiesc. Fata îl ducea câteodată în case conţinând 
nenumărate cărţi sau în altele aproape cu desăvârşire goale, dar 
unde îşi făceau veacul bărbaţi bărboşi şi cu perciuni ondulaţi, cu 
ochi miopi şi discutând mereu despre ceea ce au învăţat şi ceea 
ce ar fi vrut să mai înveţe, conversații la care Canis asista 
răbdător, la fel ca şi la interminabilele spectacole din teatre sau 
din arene şi, fiindcă nu încerca să înţeleagă mai mult decât era 
în stare, nu se simţea nici o clipă nefericit. „Deoarece, îi explică 
el odată fetei, dacă începi să-ţi pui întrebări, ele nu se mai 
sfârşesc şi pe măsură ce ajungi într-un punct, ţi se deschid alte 
trei căi în faţă. Nu este nici o fericire să încerci să te duci mai 
departe decât te ajută puterile, întrucât continuă el rişti să nu 
mai poţi deosebi, până la urmă, nici oameni, nici lucruri.” 

— Ciudat, i-a răspuns fata, tatăl meu mi-a spus că singurul 
mijloc de a putea preciza este să ştii. 

— Eu, când încep să-mi pun prea multe întrebări, risc să mă 
încurc de tot. De pildă, nu mai pot deosebi nici măcar pe cine 
am întâlnit în aceeaşi zi. Uite bărbatul de acolo! L-am mai văzut 
azi? Seamănă leit cu cel puţin o mie de oameni, la fel îmbrăcaţi 
şi cam de aceeaşi vârstă, pe lângă care am trecut în ultima oară 

— Asta ţi se întâmplă tocmai pentru că nu-l cunoşti, pentru că 
n-ai stat de vorbă suficient cu el. Dacă v-aţi fi împrietenit, n-ai 
mai fi putut să-l confuzi. 

— Nu-i adevărat! Habar n-am cine e şi, crede-mă, e mai bine 
aşa! La fel se aude tot mai mult prin oraş despre Paulus din Tars 
sau despre apostolul Paul sau despre Saulus Rabinul. Pe el ajung 
de multe ori să-l confund cu... cu el! 

— Paulus face parte din secta celor ce s-au rupt, din secta 
acelui Christos care a fost pus pe cruce la lerusalim. 

— Aşa am ştiut şi eu, dar oamenii lui mi-au spus că nu la 
lerusalim, ci în afara cetăţii a fost răstignit cel în care cred ei. 

— Ei, şi? 


— Ei dau mare importanţă acestui amănunt. De aceea nici nu 
mă interesează asemenea lucruri. Mereu se ajunge la câte un 
amănunt care, în ochii unora, este de importanţă vitală. Şi 
atunci mai este el amănunt? Eu ţi-am spus: până la urmă te 
pomeneşti că nu mai poţi deosebi nici oamenii între ei, dar nici 
măcar pe unul şi acelaşi bărbat nu mai poţi să-l recunoşti. 
Acelaşi om, de pildă, pentru că am vorbit despre el, a condus în 
calitate de fariseu lupta împotriva noii secte din Ierusalim şi a 
fost investit de către Synedrium cu toate puterile pentru a 
distruge ucenicii acelui Nazarethian şi la Damasc. Şi acelaşi om 
îi învaţă acum tocmai pe cei pe care i-a persecutat cu puţini ani 
în urmă. 

— Acela a fost Saul. 

— Şi acesta este Paul. Şi amândoi sunt din Tars; şi amândoi, 
spuneţi voi şi o spune şi el, sunt aceeaşi persoană. Prea 
complicat! Când stau cu tine într-un termopoliu, prefer să te 
îmbrăţişez şi să-mi beau vinul, în cazul în care-l am şi să nu-mi 
stric plăcerea; gândindu-mă la modul cum se seamănă viţa de 
vie sau cum iese spiritul din om atunci când expiră şi dacă nu 
cumva, de prea mult sărutat, nu s-a mutat din mine în tine şi din 
tine în mine sufletul fiecăruia dintre noi, astfel încât în minunatul 
tău corp poate cât sălăşluieşte acum spiritul meu. 

— Ba da! se înflăcără fata, ba da! ŞI-I îmbrăţişa. 


Canis colindă Roma împreună cu iubita lui toată ziua şi nu 
obosi. Spre seară s-a aprins oraşul. Oamenii spuneau că Nero a 
fost cel ce i-a dat foc, Nero a pus vina pe creştini. Creştinii îl 
numeau pe împărat energumen şi pretindeau că locul lui era în 
Pandemoniu,  cezarul admira uriaşa torţă în care se 
transformase cetatea şi, cocoţat pe cornişa unui zid, cânta, 
acompaniindu-se la liră, „Căderea Troiei”. Roma devenise o 
cascadă arzând şi Ahenobarbus avea parte de cel mai de efect 
decor pe care şi-l putuse dori vreodată un artist. Participarea 
publicului era pe măsură. Canis nu făcea nici el altceva decât 
Nero, admira şi el fastuosul spectacol, doar că n-avea nici destul 
talent şi nici o chemarea de a şi cânta între timp. Însă rezistenţă 
avea şi Al Douăzeci şi patrulea: nu obosi şase zile şi şase nopţi 
să urmărească incendiul, respiraţia leului focului, atacurile sale 
când frontale, când prin surprindere, mai furioase exact acolo 
unde se părea că iureşul a istovit. Au ars, în special, clădirile 


arhaice, palatul lui Numa, templul lui Jupiter Stator, ridicat încă 
de Romulus sau cel al Lunii înălţat de Servius Tullius; se 
mistuiau una după alta clădirile regilor şi rămâneau cele ale lui 
Nero, de parcă împăratul ar fi dresat fiara de foc aşa cum se 
pricepeau magii orientali să facă animalele să joace cum le 
porunceau ei. Nero se dovedea un maestru al hilozoismului, un 
maestru pe lângă care bietul Anaximandru n-a fost decât un 
învățăcel: pentru Nero nu numai obiectele aveau capacitatea de 
a gândi, de a simţi, de a acţiona, dacă erau îndemnate s-o facă, 
dar chiar şi fenomenele îşi trăiau viaţa lor. Focul îl asculta 
orbeşte, ca pe Hephaistos. 

Canis asista vrăjit şi incendiul nu era decât una, dintre 
minunile acelei lungi zile-nopţi făurite de Nero, omul pe care-l 
asemuia cel mai mult cu un zeu. Canis asista şi, auzind de 
acuzaţiile aduse de peste tot împăratului, îşi spunea că în foc n- 
au murit decât puţini cetăţeni - şi numai aceia care într-adevăr 
n-au vrut să se salveze -, pe când într-un război s-ar fi prăpădit 
mult mai mulţi, chiar dacă cezarul şi-ar fi trecut încă o victorie în 
cont. Şi, apoi, exista pe vremea aceea o frază celebră, 
nepăstrată în scrieri, dar eficientă în gândirea oamenilor, frază 
de care Canis habar n-avea că o lansase tocmai unul dintre 
străbunii săi: se spunea pe atunci că „zeii se apără” ori de câte 
ori lucrurile mergeau prea bine pe pământ şi oamenii se 
înmulţeau prea mult sau se pregăteau de realizări ce i-ar fi 
apropiat prea intim de nemuritori. Al Douăzeci şi patrulea n-a 
fost un om prea învăţat, însă nu-i erau nici lui străine cele 
cunoscute de toţi cei din jur. Ceea ce a mai fost va mai fi, 
precum şi ceea ce este a mai fost. lată, de pildă, zeul egiptean 
scos de sub nisipuri de Balbillus: cine ştie câte minuni n-au fost 
acoperite de pământ sau de ape, dovedind că toate progresele 
extraordinare la care a ajuns omul - şi în special cetăţeanul 
roman -, devierea râurilor, instalaţiile sanitare cu apă caldă şi 
rece, teribila forţă de şoc a legiunilor, sistemele de gătit, luxul 
insulelor!, drumurile bune şi sigure, comerţul ce-ţi permitea să 
consumi într-o seară împreună cu prietenii din capitală cele mai 
proaspete stridii de Falern, dar şi peşti din Ocean sau păsări din 
Africa preparate cu mirodenii de la capătul răsăritean al lumii. 


1 insulă = clădire mare, situată de obicei între patru străzi, având mai multe 
etaje, balcoane etc. şi oferind apartamente pentru închiriat. „Luxul” lor nu se 
ridica în nici un caz la cel al vilelor celor bogaţi. 


Un astfel de progres tehnic şi organizatoric făcea de presupus 
că în curând nimic să nu mai fie imposibil, depinzând doar de 
imaginaţie ce să se mai realizeze. Dar, probabil, un asemenea 
stadiu avansat de dezvoltare al omului a mai existat şi de altă 
dată şi pentru a rămâne zeii zei şi muritorii muritori, istoria a 
fost dată înapoi cu sute de secole, până ce, prin strădanii şi 
suferinţe, umanitatea a ajuns iarăşi într-un punct atât de înalt. 
Fiul lui Dedal s-a prăvălit din înălţimi, însă în faţa lui Nero s-a 
prăbuşit şi un alt temerar ce a încercat să zboare şi, până la 
urmă, dacă zeii nu se vor apăra, muritorii se vor plimba şi prin 
văzduh ca pe întinderile câmpiilor, lovindu-se de ei. Acesta era 
de acum un război deschis cu olimpienii şi zeii, luând chipul unor 
oameni, vor izbi decisiv, până ce nu va fi prea târziu chiar şi 
pentru dânşii. Acesta e sensul sfârşitului lumii, spuneau 
credincioşii tot mai speriaţi de extraordinara civilizaţie şi Canis 
nu pricepea de ce tocmai credincioşii de diferite culori - de tot 
mai diferite nuanţe contradictorii - îl acuzau pe Nero, cel ce nu 
punea decât în faptă ceea ce proorocii lor prevestiseră, şi mai 
continuau să propovăduiască. Aşa că poate că Nero nu era 
decât unealta zeilor - sau chiar însuşi zeul, după cum pretindea - 
unealta care nu făcea decât să menţină supuşii în starea de 
muritori. Mai înainte a permis distrugerea unei părţi a Romei, 
apoi a adus ciumă în care şi-au găsit sfârşitul peste treizeci de 
mii de oameni. 

— Dacă acceptăm că Nero a dat foc Romei, atunci trebuie să 
admitem că tot el a provocat şi ciuma, îi şoptea Canis fetei, 
ştiind că ea era singura persoană care nu i-ar fi trădat spusele. 

Împăratul e un artist, zicea fata şi cită din „Dominicum”, 
culegerea de poezii a cezarului. 

Dar Canis nu se dădea în vânt după cărţi. El prefera să-l laude 
altfel: 

— Ahenobarbus a construit cel mai măreț palat, demn de 
câştigătorul tuturor jocurilor elenice. 

Totuşi, şi pentru Al Douăzeci şi patrulea - ce hoinărea toată 
ziua ca un câine vagabond prin cetate - au început să apară 
semne de spaimă. Mai înainte demascarea complotului lui 
Calpurnius Piso - care, chiar dacă nu se prea mai ştia, îi era 
totuşi rudă apropiată -, apoi expulzarea acelor evrei ce-şi 
spuneau creştini şi la urmă tulburările tot mai mari ale evreilor 
din ludeea, ceea ce se răsfrângea şi asupra fetei pe care o 


regăsise mereu şi care era mama celui de Al Douăzeci şi 
cincilea. 

— Nero e un artist, îi spunea şi altă dată femeia. Se vorbeşte 
că admiră ore în şir morţii, încercând să citească pe chipurile lor 
teama. Sau poate taina... Se mai vorbeşte că şi omoară de 
multe ori tocmai pentru a putea descifra ultimă privire a unor 
oameni care au fost vii. El poate citi şi în moarte. El învaţă acest 
lucru, aşa cum a învăţat să cânte sau să conducă în viteză 
cvadriga. 

— Cine să aibă de lucru cu mine? tot încerca în zadar să se 
liniştească fiul lui „Magister morum,”. De cunoscut mă cunoaşte 
prea puţină lume, dintre personajele din preajma palatului 
aproape nimeni, superiorii mă iubesc şi camarazii n-au avut 
niciodată de împărţit ceva cu mine. Cine să aibă interesul să-i 
facă rău până şi unuia de teapa mea? 

Dar plimbările nesfârşite din oraş începeau să semene tot mai 
mult cu fuga din faţa primejdiei. Senzaţia stranie că trăsnetul a 
lovit din nou într-un loc unde ar fi putut fi el, prea desele 
momente de uşurare după ce a scăpat iarăşi îi zdruncinau 
încetul cu încetul fericirea; apoi a trebuit să plece fata cu toţi ai 
ei. El nu se pricepuse s-o apere şi ea plecă implacabil. Incercase 
să-şi reţină măcar fiul pe lângă el, dar totul era atât de 
complicat şi  hoinăreala  nevinovată prin metropolă, 
transformându-se într-o alergătură cu scop, în demersuri pe la 
mai marii zilei, pe la liberţi perverşi şi sclavi personali de-ai 
împăratului devenise o tortură. Canis se simţea parcă arătat 
mereu cu degetul: el, cel ce se rugă de o jigodie şi de alta, 
încercând să pară în timpul acela cât mai plăcut, cât mai 
simpatic, cât mai îndatoritor şi nereuşind - îşi dădea prea bine 
seama - decât să facă figura cea mai jalnică, dovadă că nici n-a 
izbutit să rezolve nimic... lar ea pleca definitiv, împreună cu cel 
de-al Douăzeci şi cincilea, lăsându-l să se târască singur pe 
lângă palatele linguşitorilor, să accepte jignirile sclavilor portari 
sau să cutreiere pur şi simplu fără nici o noimă străzile şi 
pieţele, oraşul ajuns pe nesimţite săţios. Singur. Fu o perioadă 
îngrozitoare aceea şi Al Douăzeci şi patrulea simţi, în sfârşit, o 
uşurare când nu a mai depins de el nimic, când eforturile-i 
penibile de a intra sub pielea birocraţilor pentru a-şi putea 
menţine femeia şi pruncul pe lângă el au devenit din inutile 
imposibile. 


În penultimul an de domnie al lui Nero, la vârsta de treizeci şi 
trei de ani, Canis se pomeni acuzat de crimă împotriva măreției 
împăratului şi, drept consecinţă, arestat. Deşi nevinovat, omul 
simţi o imensă uşurare: acum nu mai trebuia să se agite, nu mai 
trebuia să facă eforturi atât de jalnice cu nişte rezultate 
catastrofale pentru a-şi linişti conştiinţa. Acum avea dreptul să 
se compătimească, iar pentru ceilalţi în orice caz nu mai putea 
face nimic. (De câte ori se vor repeta aceleaşi strădanii inutile 
de a dovedi unul sau altul dintre Cei O Sută că este mai legat de 
o rudă, decât de trecutul său?... care trecut, nu-i aşa, nici nu era 
chiar aşa cum se spune, care trecut... lar rezultatul nu se 
traducea decât în interminabile dezamăgiri prin antecamerele 
unor oameni cărora trebuie să le zâmbeşti deşi ţi-era scârbă de 
ei, cărora ar fi trebuit să le promiţi lucruri pe care nici ei şi nici 
tu nu le credeai şi în preajma cărora, de cele mai multe ori, nici 
nu puteai să ajungi. In faţa câtor secretari particulari ai câte 
unui ajutor de inchizitor nu se va repeta scena? Şi va diferi ea cu 
adevărat de alta, petrecută în locuinţa rafinată a unui prieten al 
cuiva obişnuit să poarte crucea încârligată pe braţ? Şi până şi 
consolarea tristă că nu mai poţi face nimic, devenind tu însuţi o 
victimă, se va repeta ca un început de leşin într-o carceră dintr- 
un subteran mizerabil sau într-un vagon de marfă târându-se 
spre crematoriu...) 

Detenţiunea lui Canis a fost un lung răstimp de linişte, 
asemănător somnului. In memoria sa, perioada aceasta a fost 
când de câteva zile, când de mai mulţi ani. De vină nu era 
numai ţinerea de minte defectuoasă a bătrânului, de vină era 
însuşi timpul ce a murit. Vlăjganul frumos şi bleg a intrat în 
închisoare lipsit de orice sentimente, epuizat de faptul că a 
trebuit să acţioneze câteva săptămâni singur, ameţit de eşecuri. 
li era aproape recunoscător delatorului care l-a trimis în temniţă 
şi nu suferea defel că era privat de a mai hoinări prin nişte străzi 
devenite brusc goale. Doar din când în când, amintindu-şi de 
statuia lui Alcibiade din Forum, mai simţea o vagă tresărire, dar 
se consolă repede, zicându-şi că şi cel mai frumos dintre eleni a 
trebuit să sufere, că şi el a fost urmărit de concetăţeni şi, deci, 
soarta lor se apropia din nou. (Sau, mai bine zis, forțând 
puternic lucrurile, se întâlnea pentru prima oară cât de cât, ceea 
ce, însă, Canis nu putea să-şi recunoască pentru că atunci ar fi 
trebuit să admită că destinele nu se întâlnesc cu adevărat decât 


în nenorocire şi asta ar fi anulat paralela sa de vis cu Alcibiade şi 
nici nu l-ar fi individualizat în vreun fel. Şi ce suportă mai multă 
consolare decât jinduita unicitate a propriei suferinţe într-un loc 
unde durerea este resimţită de mulţi?) 

Detenţia l-a readus pe Canis în starea sa de câine. Stătea 
tolănit zile în şir şi savură soarele Pandatariei, insula osândiţilor. 
Aici a fost exilată şi împărăteasa Octavia, înainte de a fi fost 
executată, aceasta era, se zicea, ultima staţie înainte de 
moarte. Dar anotimpul era plăcut şi oamenii, compătimindu-se 
fiecare pe el însuşi, mai aveau vreme să-şi arate sentimentele şi 
faţă de alţii. Nimeni nu mai spera nimic de afară, doar unele 
femei, bănuite de a fi trecut la creştinism, îndurau captivitatea 
cu ochii arzând într-o bucurie inumană, fericite că vor scăpa în 
curând de cătuşele trupului lor întinat. Dar, cu vremea, şi ceilalţi 
prizonieri se resemnară: să aştepţi moartea în grup e, oricum, 
mai uşor decât de unul singur. 

Până şi în Pandataria se formaseră clase sociale, până şi aici 
mai dăinuiau la unii şi la alţii ambiţii de mărire, mai jalnice cu 
cât miza se reducea la caricatura fostei puteri. Şi cu atât mai 
mult era dorită această nouă ascensiune, cu cât mai ridicolă era. 
Senatori şi liberţi, foşti în imediata apropiere a împăratului, se 
îndeletniceau cu nesfârşite tentative de cumpărare a gardienilor 
pentru a putea primi puteri asupra tovarăşilor lor de exil. Şi, 
dacă nu ajungeau aceste încercări, reînviau adormitele nădejdi 
în îndepărtata lume a amintirilor şi urmau repetatele misive 
adresate cezarului sau foştilor prieteni, mai marii rămaşi în 
graţii, scrisori prin care prizonierii cereau în aceeaşi măsură 
readucerea lor din captivitate, cât şi înăsprirea tratamentului 
faţă de alţi deţinuţi. Restrângându-li-se posibilităţile de acţiune, 
mulţi foşti intriganţi de meserie îşi biciuiau cu atât mai mult 
imaginaţia pentru a obţine un surogat de succes. 

(Însă totul nu era decât amăgire şi vis şi, ca în orice vis, 
timpul nu mai avea acolo putere. In clipa când părăseau acel loc 
provizoriu, plecând în moarte sau, mult mai rar, întorcându-se la 
viaţa reală, uitau cu totul cea ce au învăţat în insula Pandataria. 
Un autor talentat ar fi putut să scrie un manual de arivism mult 
mai subtil decât cele câteva apărute în urma studierii unor 
obiceiuri ale oamenilor liberi. În anticamera morţii lupta era mult 
mai dură şi regulile mult mai fruste. Doar că, părăsind locul 
acela, oamenii uitau toate astea.) 


Cine nu scria epistole în care îi ponegrea pe alţii, expedia 
lungi misive încercând să-şi dovedească totala inocentă, 
nemaiîntâlnita eroare strecurată în legătură cu soarta lui, 
fidelitatea faţă de Nero. Doar Canis n-a trimis nici o asemenea 
jelanie. Poate că asta l-a salvat şi a fost uitat. Alţii, într-adevăr 
nevinovaţi de faptele pentru care au fost duşi la Pandataria, 
dovedindu-şi cinstea în acel caz, erau imediat acuzaţi de crime 
mult mai grave, de data asta mai bine regizate, cu dovezi 
întărite de mărturiile a zeci de persoane. Învinuirile astfel 
preparate îi duceau inevitabil la moarte. 

Canis nu lua parte la ultimele convulsii ale tovarăşilor săi de 
detenţie. Nu din diplomaţie a preferat să fie uitat: nereuşind să- 
şi reînvie trecutul, simţea instinctiv că la Pandataria îi dispar şi 
amintirile. În lipsa alternativelor, era din nou senin. Era 
prietenos cu toţi, făcea mici servicii şi unora şi altora, nu 
resimțea ca un atac asupra intimităţii sale traiul în comun şi nu-l 
deranja nici dacă era ţinut într-o recluziune totală. Stătea ore în 
şir culcat, apoi se scula, făcea multă gimnastică pentru a nu i se 
moleşi muşchii, mânca tot ce primea, le zâmbea tuturor. Simţi 
claustrarea doar timp de două săptămâni când, ca o pedeapsă 
pentru o vină inventată de un delator camarad de suferinţă, fu 
ţinut într-un beci sufocant şi lipsit total de lumină. Stătu şi 
aşteptă cele câteva clipe ale zilei cât soarele cădea pieziş 
asupra unei mărunte crăpături în zidul încins şi când lumina un 
scurt răstimp o fâşie din gaura unde fusese Canis aruncat. Acele 
câteva minute de lumină îl ţinură în viaţă. 

Când l-au scos de acolo, paznicii crezură că a înnebunit: 
schelălăia asemenea unui câine. 


După Nero a urmat Galba pe tronul cezarilor, Galba, un bătrân 
de şaptezeci şi trei de ani, fiul unui avocat cocoşat. Galba parcă 
nici n-a existat. Până şi Holotus şi Tigellinus, cei mai groaznici 
complici ai lui Ahenobarbus, au rămas în funcţii. Ori de câte ori 
povestea despre Galba, Canis încurca evenimentele şi confunda 
anii aceia ba cu cei ai lui Nero, ba cu cei ai lui Otho. Despre 
acesta din urmă istorisea în mod corect doar scena unui 
sacrificiu oficiat de împărat în veşmintele cultului lui Isis. Totul 
se învălmăşea în rest. Pe Otho, soţul acelei Poppaea Sabina, 
care ca împărăteasă a fost soţia lui Nero, şi-l amintea mai bine 
de pe vremea cât se învârtise prin Roma, înainte de a fi trimis 


de Ahenobarbus să administreze Lusitania. (Dacă acea provincie 
ar fi fost şi mai departe de Coloanele lui Hercule, în mod sigur că 
Nero ar fi fost şi mai fericit.) Nu, de Otho în calitate de împărat, 
Canis nu-şi aducea aminte, prea l-a reabilitat acela pe Nero, 
prea nu s-a schimbat nimic. Sau poate că lacunele din memoria 
bătrânului nu se datorează numai senilităţii? Poate că popasul la 
Pandataria a fost mai lung şi scurtele domnii ale lui Galba şi 
Otho l-au surprins. Poate a fost departe între timp? Şi n-ar fi 
exclus ca Al Douăzeci şi patrulea, cel ce s-a lăudat că a trăit sub 
treisprezece Împărați, nici n-a avut parte de o viaţă atât de 
lungă deoarece domnia unor cezari a fost scurtă? Când îi 
enumera pe toţi, pentru a-şi dovedi spusele, se încurca de cele 
mai multe ori după Nero şi înaintea lui Titus: ba-l uita pe Galba, 
ba pe Otho, ba pe Vitellius, uneori chiar şi pe Vespasian. 
Număra pe degete şi se enerva că nu-i ies cei treisprezece 
împărați la număr. 

Altădată spunea cu exactitate amănunte inedite despre câte 
unul dintre ei. Pe Vitellius, de pildă, cel ce fusese prieten şi cu 
Caligula, şi cu Claudius, şi cu Nero, Canis îl cunoscuse indirect, 
prin intermediul libertului Asiaticus, favoritul viitorului împărat. 
Acesta, deşi încă foarte tânăr, apucase să guste din plin din cele 
mai mari favoruri ale soartei, cât şi din cele mai abrupte 
prăbuşiri. Şi asta nu o dată! Canis nu-l putea suferi pentru că 
auzise odată pe cineva spunând despre Asiaticus că ar fi copia 
fidelă a lui Alcibiade. lată unul dintre foarte puţinele lucruri pe 
care Al Douăzeci şi patrulea nu suporta să le împartă cu nimeni! 
Totuşi, ajuns într-un rând în Pandataria şi aşteptându-se din 
clipă în clipă să fie executat, Asiaticus se ataşă de uriaşul 
septentrional, ce-l credea a fi Al Douăzeci şi patrulea, şi îi 
povesti o mulţime de lucruri pe care nu avusese până atunci 
curajul de a le împărtăşi cuiva. Canis, un străin, cum se 
încăpăţâna să-l creadă, un condamnat de care a uitat până şi 
destinul, veteranul celor păziţi în acel loc de dinaintea morții, 
uriaşul cu privire blajină, nu putea să-i facă nici un rău. li povesti 
despre Titus Vinius, un prieten care, se spunea, l-ar fi ajutat mai 
târziu în mod decisiv pe Vitellius să devină împărat. li relată cum 
au fost toţi trei - Vitellius, Titus Vinius şi Asiaticus într-o speluncă 
situată pe o străduţă, undeva între Panteon şi Saepta lulia, unde 
se putea mânca mult şi gustos şi, pe unde bântuiau astrologi şi 
magi, medici din noua şcoală a lui Athenaeus din Atalla - cel ce 


pretindea că psihicul bine mânuit poate vindeca orice boală -, 
sectanţii de toate soiurile, fiecare căutând prozeliţi, fiecare 
plătind „pentru toată lumea”. De aceea şi mergea Vitellius atât 
de des acolo: mânca pe gratis de la prânz până noaptea, când 
se consulta cu prietenii la cina cărui personaj important să se 
mai ducă. Într-o zi, în spelunca aceasta, povesteşte Canis în 
memoriile sale târzii şi mai mult ca sigur apocrife Vitellius, pe 
atunci un bărbat în plină forţă, mare amator de jocuri de noroc 
şi de companii plăcute, trăind după deviza „venari, lavari, 
ludere, ridere occ est vivere” („vânătoarea, băile, jocul, râsul 
aceasta-i viaţa”), la care mai adăuga în primul rând multă, 
multă mâncare - ar fi nimerit într-o încăierare pornită de la o 
dispută între adepţii unor credinţe diferite. Discuţiile se purtau 
voalat, însă au degenerat repede în ironii şi batjocuri, deoarece 
părţile ezitau să-şi teoretizeze concepţiile, unele fiind interzise, 
altele făcând parte din zestrea strict secretă a unor învățături 
apărate de imperativul tainei. Cu toate astea, nu era un mister 
pentru nimeni cine din ce credinţă făcea parte, iar spiritele prea 
înfierbântate provocau lumea să vorbească mai mult ca de 
obicei. Când frânele credinţei erau prea puternice pentru a 
dezvălui anumite argumente, focul se vărsa asupra lui Nero şi a 
clicii de la palat. Vitellius, îmbuibându-se meticulos, neuitând 
nici o clipă că locul e plin de delatori, arunca din când în când o 
vorbă în disputa tot mai necontrolată, având grijă să apere de 
fiecare dată bunul renume al împăratului. Dar intervenţiile sale 
n-aveau decât darul de a azvârli paie pe foc, fiecare afirmaţie 
fiind amănunţit analizată şi dintr-o calitate se ivea repede un 
nou defect esenţial al stăpânirii lui Ahenobarbus. 

Vitellius se juca. Dar, savurându-şi a cine ştie câta porţie de 
mâncare, avu toată vremea să se mire cum de toţi bărbaţii 
aceia dezlănţuiţi unii împotriva altora nu făceau, în fond, decât 
să se unească în campania atât de periculoasă împotriva lui 
Nero. Asiaticus, la rându-i, nemulţumit că femeia căreia îi oferea 
de mâncare începea tot mai mult să-l neglijeze, amestecându-se 
- până şi ea! - în cearta ce se purta acum de la o masă la alta, 
se porni să peroreze împotriva noilor evrei, a sectei acelui 
Christos, din care, acum nu mai încăpea nici o îndoială, făcea 
parte şi aleasa lui pentru ziua aceea. De la început îi fusese 
suspectă pentru modul cum se purtase şi nici nu reuşise să-i 
cucerească atenţia decât folosind un mic şantaj prin care i-a 


înduplecat fratele să vină cu ea la masa lui Vitellius. Pornit 
împotriva spuselor femeii, se pomeni şi Asiaticus un apărător 
fervent de-al cezarului şi, deoarece argumentele lui coborau tot 
mai mult la nivelul insultei, încăierarea devenise inevitabilă. 
Titus Vinius, al treilea personaj de la masă, mai prudent decât 
ceilalţi, privea mereu spre intrare, sperând că delatorii şi-au 
îndeplinit misiunea şi au anunţat gărzile pentru a interveni. 
Teama lui Titus Vinius nu era nejustificată. În controversă nu se 
angajaseră numai partizani ai unor culte secrete, dar şi veterani 
căliţi ai luptei făţişe. Printre aceştia i se părea că recunoaşte şi 
nişte tineri, după toate aparențele veniţi de la lerusalim, terorişti 
purtând pumnalul îndoit ascuns sub mantie, aşa numiții „sicari”. 
După ce Albinus devenise procurator al ludeei şi, mai ales, pe 
vremea lui Gessius Florus, mulţi dintre luptători, care niciodată 
nu s-ar fi gândit să-şi părăsească patria, trebuiră să fugă, iar unii 
dintre ei, se spunea, au ajuns şi la Roma. Oricum, nu mai erau 
sigur atâţia în capitală câţi se zvonise iniţial deoarece 
majoritatea s-a reîntors la lerusalim pentru a participa la 
evenimentele ce se precipitau din nou. Dar ludeea, unde 
întreaga populaţie părea să participe la răscoală, era departe şi 
Titus Vinius n-avea nici o clipă poftă de a muri înjunghiat, ca un 
prost, de nişte fanatici despre care abia de auzise. Când vorbele 
fură înlocuite cu pumni şi cu lovituri de măciuci, devenise 
evident că toţi sectanţii, ce până cu câteva clipe înainte nu mai 
ştiau cum să se împroaşte cu invective, se coalizaseră acum 
împotriva celor ce păreau fideli lui Nero, omul ce-i îngrădise pe 
toţi într-un fel sau altul. Se aflau tocmai în perioada când se ştia 
de toată lumea că evreii vor fi iarăşi izgoniți din Roma şi 
spiritele nu mai putură fi aplanate. Vitellius şi ai lui, împreună cu 
încă o mâna de bărbaţi, se baricadaseră în spatele unor mese, 
dar rezistenţa lor n-ar fi putut dura mai mult de câteva minute 
dacă n-ar fi apărut la timp soldaţii. Şi până atunci fusese greu: 
lui Asiaticus o scândură îi rupse o mână, iar Titus Vinius sângera 
puternic din obraz. Alţii o păţiseră şi mai rău: un tânăr cavaler 
zăcea cu ţeasta zdrobită, iar doi sclavi muriseră înjunghiaţi, 
încercând să-şi apere stăpânii. Cel ce ar fi împiedicat un 
deznodământ fără speranţă pentru Vitellius, viitorul împărat, ar 
fi fost un bărbat uriaş, cu părul blond şi cu umerii de urs, care, 
icnind din greu, reuşi să ţină singur în loc nenumărați agresori. 


O întrebare se pune în chip firesc: cum a nimerit Canis într-un 
incident despre care el însuşi pretindea la început că doar i s-a 
povestit? A doua nedumerire, la fel de legitimă, provine din 
conţinutul continuării poveştii: aflându-se despre modul cum l-a 
apărat vlăjganul pe împărat, respectiv pe fidelii săi, Canis ar fi 
fost grațiat şi adus înapoi de la Pandataria. Dar dacă abia după 
eveniment s-a întors Al Douăzeci şi patrulea din „antecamera 
morţii” - unde fusese de mult uitat de toată lumea, chiar şi de 
cei ce l-au trimis acolo -, atunci cum de a putut interveni în 
încăierarea de a avut loc într-o cârciumă din Roma? Despre care 
în „Memorii” mărturiseşte doar atât: „Atunci am fost foarte 
aproape de moarte. Dar am mai trecut şi de alteori alături de 
ea. E ca şi cum m-aş fi plimbat pe marginea prăpastiei. Senzaţia 
avută cât m-am aplecat deasupra hăului n-o voi uita niciodată!” 
Canis n-a fost un om prea instruit - poeţii din vremea lui au 
exprimat sentimentul acesta mult mai plastic (până şi cei ce nu 
l-au trăit vreodată, nici măcar atunci când l-au descris). 


Un singur lucru se poate explica: dacă a apărat Canis cu 
adevărat mai mulţi romani şi a „icnit cu greutate” între timp, 
aceasta se datorează luptei duse în primul rând în el însuşi, 
când, punându-se de partea lui Vitellius, trebuia să lovească în 
prieteni câştigaţi în cartierul de dincolo de Tibru sau poate chiar 
în rude de ale mamei fiului său. Că nu i-a uitat pe aceştia o 
dovedeşte că incidentul din spelunca unde l-a salvat pe Vitellius 
este singurul eveniment amintit între detenţia la Pandataria şi 
plecarea în ludeea. 

Oricum, în Asia a nimerit în plin război. Că a ajuns acolo în 
timpul domniei lui Vitellius sau a predecesorilor săi sau că a 
venit sub Vespasian nu se mai poate preciza, la fel cum scribul 
nu ştie nici dacă Al Douăzeci şi patrulea şi-a reluat meseria de 
oştean şi a plecat să lupte împotriva răsculaților sau dacă s-au 
dus pur şi simplu să-şi caute soţia şi fiul - despre care nu mai 
ştia absolut nimic. Cert este că în ludeea l-a cunoscut pe un 
oarecare Ţipor, descendent al unei familii având vechi relaţii cu 
strămoşii lui. Acest Ţipor, un zelot!, adept iniţial al lui luda 


1 Zelot (în greacă ZnAwT£c zelotes). Membrii unei secte evreiești, cunoscută 
mai ales prin opoziţia agresivă faţă de stăpânirea romană, dar și faţă de 
politeism. A avut o aripă extremistă, renumită pentru terorismul și 
asasinatele ei. 


Galileanul, participă în tot felul de acţiuni de hărţuire a 
romanilor şi reuşi chiar să şi fugă de două ori după ce fu prins. 
Cu două capete mai mărunt decât uriaşul Canis, era însă foarte 
iute şi înarmat cu un curaj ce sfida moartea. De la Galilean 
învățase că nu trebuie să suporţi nici un alt stăpân în afară de 
Dumnezeu şi toată viaţa nu făcuse altceva decât să încerce să-şi 
scuture mereu noi şi noi lanţuri. Cunoscându-l pe Al Douăzeci şi 
patrulea încă de la Roma, se strădui să-l ajute să-şi regăsească 
femeia şi copilul, îl strecură în Ierusalimul incendiat, ce-şi trăia 
ultimele zvâcniri de rezistenţă. 

Venirea aici fu mai decisivă pentru Ţipor decât pentru Canis: 
lupta de apărare nu se prea asemăna cu acţiunile de hărţuire, 
însă mai diferită era atmosfera. Ducându-şi prietenul la unul 
dintre fiii lui Jochanan Ben-Sakkai, cel ce era cunoscut pentru 
bunăvoința pe care o arăta celor de o altă credinţă, Ţipor intră el 
însuşi sub influenţa bătrânului înţelept, urmaş al lui Hillel. 
Exclusivismul zelot al lui Ţipor cedă uimitor de repede în faţa 
blândeţii moşneagului şi aprigul sicar trecu alături de cei de care 
până atunci îşi bătuse întotdeauna joc ca de nişte laşi. Atunci 
când Jochanan Ben-Sakkai reuşi să scape din ruinele fumegânde 
ale lerusalimului, fiind scos din cetate ascunşi într-un sicriu, 
printre cei ce duceau lada, alături de fiii bătrânului se afla şi 
Ţipor. Refugiat, împreună cu noii săi sfătuitori, la lamnia, va 
părăsi pumnalul pentru a se îndeletnici şi el cu descifrarea 
Cărţii, va cutreiera localităţile în calitate de predicator tanait şi 
va deveni unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Gamaliel, 
patriarhul din Jadneh. În vreme ce acesta a reuşit să fixeze date 
identice pentru sărbătorile tuturor comunităţilor răspândite în 
lumea mare, se spune că Ţipor ar fi fost cel ce ar fi organizat 
transmiterea eficientă şi rapidă a mesajelor, astfel încât zilele 
sfinte să fie respectate efectiv peste tot în acelaşi timp. 

Cel ce a rămas în lerusalimul fumegând a fost Canis. Pornind 
pe urmele unei piste ce până la urmă s-a dovedit a fi falsă a 
încercat să-şi găsească femeia şi copilul printre ultimii apărători 
ai templului. Când a pătruns Titus în sanctuar, pentru toţi evreii, 
fiul lui Vespasian nu era decât un alt chip al Fiarei, un nou 
Antiochos Epiphanes, cel ce n-a reuşit să le stingă lumânările şi 
în urma căruia minunea de Hanuka le-a întărit încăpăţânarea de 
a supravieţui ca popor. 


Şocul a fost cumplit nu numai pentru evrei, dar şi pentru 
Canis. El, lăudându-se la bătrâneţe că a trăit sub treisprezece 
împărați, îşi încheie practic amintirile sub Titus. Represaliile 
conduse de prietenul acestuia, Fronto, nu şi-au găsit asemănare 
decât în cele îndurate de poporul evreu în timpul egiptenilor, a 
babylonienilor sau a vremurilor multe ce vor urmă de-a lungul 
secolelor următoare. Supravieţuind încă o dată, evreii vor avea 
parte de mai multe asemenea lovituri de măciucă decât alţii, 
care au preferat să moară o singură oară. 

Confundat cu luptătorii, Canis ar fi fost pus imediat pe cruce, 
dacă fizicul lui n-ar fi atras atenţia lui Fronto însuşi, singurul om 
investit cu puterea de a decide asupra soartei celor aproximativ 
un milion de ostateci. (Prinşii erau aduşi în piaţa templului prin 
faţa sa şi el decidea cu o mişcare aproape imperceptibilă de 
deget dacă respectivul - dar pentru operativitate, de cele mai 
multe ori un grup întreg - urma să plece la un anumit târg de 
sclavi, în groaznicele mine din Egipt, la luptele cu animale 
sălbatice din diferitele provincii sau la cele de gladiatori. De 
clipa când treceau prin faţa lui Fronto depindea soarta 
oamenilor care, de exemplu, peste aproape două mii de ani vor 
parcurge aceleaşi momente la coborârea din vagoanele de 
marfă pe peroanele de la intrarea în lagărele morţii.) 

Canis nu încercă nici o clipă să se explice pentru a-şi lămuri 
situaţia, nici nu striga şi nu se tânguia ca s-a comis o eroare 
groaznică fiind socotit un apărător al templului. Dacă şi-ar fi 
dezvăluit identitatea de cetăţean roman, se amăgea el, ar fi fost 
poate şi mai greu să justifice satisfăcător cum de a fost capturat 
odată cu ultimii apărători ai templului. Procedând cu răbdare, a 
scăpat pentru a doua oară cu viaţă. El, ce nu emitea niciodată 
cugetări adânci, a repetat de mai multe ori în „Memorii”: 
„Nimeni nu este pedepsit pentru ceea ce a făcut!” şi a avut tăria 
să se ţină de acest crez şi în momentele dificile din viaţa lui. 
„Dacă, oricum, pentru altceva eşti pedepsit, ce rost mai are să 
protestezi?” ar fi răspuns celor ce l-au întrebat de ce nu şi-a 
declinat numele şi obârşia în faţa lui Fronto. 

In realitate, din clipa când a fost prins, îl copleşi o linişte 
binefăcătoare, identică aceleia de la arestarea sa din Roma. 
Acum, odată cu căderea lerusalimului, ştia că s-au pierdut şi 
ultimele şanse de a-şi redescoperi femeia şi copilul. Nici nu clipi 
atunci când fu despărţit de luptătorii ce urmau să fie crucificaţi 


de-a lungul drumurilor, ascultă cu indiferenţă că va fi trimis la 
Roma în urma carului triumfal al lui Titus, deoarece era de 
aşteptat ca fizicul lui să impresioneze asistenţa şi nu fu îngrozit 
nici atunci când destinul îi fu din nou modificat, fiind în ultima 
clipă, selecționat într-un lot de bărbaţi evrei ce urmau să lupte 
între ei, aşa cum alţi două mii cinci sute au fost sacrificați în 
Cezareea de ziua de naştere a fratelui lui Titus, Domițian. 

În timpul unui marş, Canis nici măcar interesându-se încotro îl 
duceau află că o persoană, părând a fi fost femeia căutată, 
împreună cu băiatul ei ar fi plecat mai demult în nordul Arabiei 
şi, presupunând că ar fi reuşit să ajungă la Jathrib, ar fi fost 
salvată, acolo refugiații fiind admişi imediat în comunitatea 
locală. Femeia fusese remarcată datorită fiului ei, un băiat de 
vreo zece ani cu reale calităţi de conducător. Asta îl flată pe 
Canis. Cel mai înalt dintre toţi bărbaţii din convoi, dar şi cel mai 
blajin, socotit de toţi ca având minţile rătăcite, aflând vestea, se 
interesă de la primul paznic de cel mai scurt drum spre nord şi o 
porni într-acolo, ieşind din coloană. Legionarul crezu că uriaşul a 
fost însărcinat de un superior cu o misiune anume şi-l lăsă să se 
ducă, dar atunci când, peste puţin timp, s-a aflat despre această 
evadare neobişnuită, a fost trimisă o patrulă călare în urmărirea 
fugarului, mai ales că lipsa acestuia ar fi fost uşor sesizată de 
către şefi, Canis, prin statura lui, fiind apreciat drept un trofeu 
de preţ. 

Dar patrula aceea nu s-a mai întors niciodată. Câinele 
turbase: când au încercat să-l împiedice să-şi urmeze puiul, 
sfâşie totul în jur. Cadavrele romanilor, găsite câteva zile mai 
târziu, păreau într-adevăr sfârtecate de fiare sălbatice, bucăţi 
din corpurile luptătorilor fiind amestecate cu hălci din trupurile 
cailor. 

— Un om nu omoară aşa, au spus oştenii şi n-a mai fost trimis 
nimeni în urmărirea lui Canis. 


— Totul a mai fost şi totul va mai fi, îi spuse Ţipor, reîntâlnit 
întâmplător într-unul dintre nenumăratele locuri ale lumii. Titus, 
cel mai cumplit dintre toţi împărații, noul chip al fiarei, s-a 
îndrăgostit de Berenice. „Noua Estheră”, fiica regelui Herodes 
Agrippa, regină din Chalkis şi apoi soţia regelui Ciliciei, a fost 
predestinată să-l îmblânzească pe Titus, aşa cum Esthera l-a 
adus la toleranţă. lată, nici locuitorii Antiochiei, nici cei ai 


Alexandriei n-au reuşit să-l determine pe Titus să-i expulzeze pe 
evrei sau să le ia drepturile. Şi în celelalte locuri ura s-a mai 
liniştit. Femeia şi băiatul tău au acum mult mai multe şanse să 
scape. 

Dar Canis nu i-a găsit nici la Jathrib şi nici în oraşele sau 
satele unde-l amăgea o informaţie sau alta. Însă energia îi 
revenise şi nici o distanţă şi nici un risc nu i se păreau prea 
mari. Auzind că după căderea Masadei, toţi apărătorii ei s-au 
sinucis şi au rămas doar două femei şi cinci copii, dori neapărat 
să cunoască supraviețuitorii, având convingerea că printre ei îi 
va găsi şi pe cei căutaţi. Încercând să dea de urma celor scăpaţi 
de la Masada, îşi descoperi familia. 

— Totul a mai fost şi totul va mai fi, auzise de prea multe ori 
Canis, însă el nu era sensibil decât la propria-i viaţă, deoarece 
aceasta, ştia, nu era decât una singură. Amintirile sale se 
opreau în punctul regăsirii alor săi. La bătrâneţe, când un 
secretar s-a apucat să noteze memoriile dictate de moşul blajin 
şi uituc, încă impresionant şi la acea vârstă prin dimensiunile 
neobişnuite ale corpului, femeia atât de îndelung căutată, odată 
regăsită îşi pierde orice rol. Unde sunt plimbările nesfârşite prin 
Roma, discuţiile din cartierul librarilor sau priveliştile amurgului 
din grădinile lui Maecenas? Al Douăzeci şi patrulea repeta doar 
ceea ce a mai povestit, încât nici nu mai poate fi dedus cum a 
revenit în capitala lumii. 

Sunt două ipoteze în legătură cu modul în care a ajuns Canis 
la bătrâneţe cavaler şi cum a obţinut vila unde a vegetat ultimii 
treizeci de ani de viaţă, unde au apărut „Memoriile” şi unde, 
până la urmă, a murit. Amândouă ipotezele pornesc totuşi din 
scrierea lăsată: pe de o parte, amintind, în treacăt, poziţia la 
care i s-a ridicat ambițiosul fiu, ar fi de presupus că acesta, 
pentru a-şi făuri şi un trecut pe măsură, ar fi avut grijă ca tatăl 
său să se bucure de o bătrâneţe decentă. Dar, fiindcă, în 
realitate, Collatinus n-a spart nici el norii prin succese deosebite 
pe scara ierarhiilor, presupunerea cade. 

A doua supoziţie şi-ar fi avut obârşia în relaţiile dintre Canis şi 
unii evrei cu influenţă, acceptaţi de împărații flavieni şi capabili 
de a-şi sprijini semenii dispuşi de a le primi ajutorul. Prin mama 
celui de Al Douăzeci şi cincilea, Canis cunoştea mai multe 
asemenea personaje, printre care pe Tiberius Alexander şi pe 
Josephus Flavius. Acesta din urmă, viitorul istoric, înainte de a 


adopta şi numele împăraţilor care-l protejau, fusese demult, 
foarte demult, comandantul unei răscoale antiromane în 
Galileea. Prins după căderea Jotapatei, a fost câteva zile legat 
cu acelaşi lanţ cu Ţipor. Dar, în vreme ce Josephus îi intră în 
graţii lui Vespasian, făcându-i o prorocire măgulitoare, Ţipor 
reuşi să evadeze. Reîntâlnindu-se, peste mulţi ani, din cei doi n- 
a mai rămas urma zeloţilor ce se pregăteau să fie bătuţi pe două 
cruci vecine. Istoricul avea în spatele său o operă, devenise 
bogat, se bucura oricând de acces în palatul imperial, lucru 
pentru care ai săi îl considerau trădător. Şi, ca de obicei în 
asemenea cazuri, era tot timpul dispus să-i ajute pe cei ce-l 
respingeau, tocmai pentru a dovedi că acuzaţiile nu sunt reale. 
Ţipor, tot mai smochinit, însă la fel de energic, colinda lumea în 
calitate de emisar al Janhedrinului. În cazul lui se potrivea 
perfect afirmaţia lui Heidegger că religia şi filosofia sunt două 
lucruri cu totul diferite, Ţipor rămânând acelaşi om de acţiune 
dintotdeauna. Poate că reîntâlnirea dintre cei doi nici n-a avut 
numai un rol sentimental. Oricum, atunci şi-au adus aminte şi de 
uriaşul bărbat blond ce şi-a căutat cu atâta devotament femeia 
evreică şi fiul prin focul războiului. A doua ipoteză de reabilitare 
a lui Canis se leagă de strădaniile lui Josephus Flavius şi ale lui 
Ţipor. 

Memoriile lui Canis sunt un fel de Odisee, o întoarcere la ai 
săi, cu remarca tristă că tocmai acest „acasă” nu mai avea un 
loc stabil. Altfel poate că ar fi trebuit comparată odiseea lui 
Canis cu întoarcerea Celor Zece Mii ai lui Xenophon. Sau cu câte 
alte cărţi? Literatura de întoarcere a devenit tot mai rară... În 
evul mediu mai era des uzitat măcar motivul cavalerului ce-şi 
căuta iubita pe tărâmuri misterioase. (Cu cât era mai ezoterică 
adorata, cu atât putea fi mai perfectă...) Apoi şi acest subiect s- 
a devalorizat, rezistând cu pregnanţă în basme. Să admitem că 
viaţa lui Canis a fost un basm? Memoriile înseşi nu o prezintă 
astfel. Al Douăzeci şi patrulea n-a fost decât un om fidel 
credinţei sale de a trăi simplu. Cât era lăsat în pace, totul a fost 
firesc, când i-au fost impuse restricţii până şi umilelor lui 
pretenţii, a luptat să le înlăture şi lucrul acesta i s-a părut atât 
de ciudat, încât i-a dictat la bătrâneţe secretarului său nişte 
memorii confuze şi pline de anacronisme, mai mult ca sigur 
manevrate ulterior şi de alţii, memorii ce se opresc mereu la 
regăsirea familiei. 


Cel ce şi-a intitulat scrierea „Sub treisprezece cezari” 1 n-a 
trăit în realitate decât propriul său vis, atât de nepretenţios. 

A murit fericit la vârsta de optzeci şi patru de ani: redevenise 
cavaler, se stinse în propria-i vilă, îşi regăsise familia, memoria îi 
oferea doar ce-şi dorea el din cele ce s-au întâmplat sau ar fi 
putut să se întâmple şi - ceea ce-l incinta cel mai mult - „a trăit 
sub treisprezece împărați”. („Ei au trecut, el a rămas...”) 

Când ultimul dintre împărați i-a trimis un centurion cu ordinul 
de a se sinucide, nici măcar n-a sesizat vântul rece din prăpastia 
spre care era împins. El a mai trecut pe aproape, dar pe atunci 
stihia ar fi trebuit să sfâşie straturi de viaţă. Amintirea 
străfulgeră ca un cuţit şi dispăru la fel de brusc: omul tot trebuie 
să moară o dată, iar al treisprezecelea împărat şi aşa nu mai 
conta pentru Canis decât la număr... 

Muri zâmbind blajin, prăvălindu-se în visele amintirilor 
plăcute. Grupul de statui decapitate de Caligula pierise de mult. 
Sentinţă aptă de a-l atinge nu mai exista pentru el. Imaginile 
dragi îl luaseră cu ele. 


1 Dar care a fost cunoscută mai simplu drept „ Memorii". 


AL DOUĂZECI ŞI CINCILEA 


Collatinus (68 e.n. - 118 e.n.) g 
DESPRE CERCUL CARE SE INCHIDE CA SA SE 
DESCHIDA IARASI 


Collatinus se uită pentru ultima oară înapoi: cerul roşu făcea 
ca tot orizontul să se prăbuşească într-un lac imens de sânge. 
Privind mai multă vreme într-acolo, riscai să crezi că uriaşa 
rană, lipsită de contururi, te urmăreşte şi că, în curând, te va 
înghiţi pentru vecie şi pe tine. Cândva, nişte credincioşi i-au 
spus că va veni o vreme când întregul pământ va fi acoperit de 
foc şi sânge ca să dispară tot ce e impur şi malign, înaintea ivirii 
unei noi epoci de aur. Măcar dacă un fulger ar sfâşia cerul roşu 
sau un călăreț i-ar da viaţă oglinzii la fel de roşii... Aşa, însă, 
priveliştea se insinua în cele mai intime gânduri de mult uitate. 
Collatinus îşi văzu mai departe de drum. 

În faţă, cât vedeai cu ochii, pământul părea pârjolit. Nici un 
copac, nici o fiinţă. Adesea şi drumul dispărea cu totul, ivindu-se 
din nou, abia sesizabil, câţiva zeci de paşi mai încolo. (Sau, 
poate, era un fragment dintr-un alt drum?) Soarele fierbea în 
aburi şi, fiindcă venea dinspre răsărit, Collatinus se orienta mai 
mult după propria-i umbră, ce trebuia să-i stea mereu în spate. 
Altfel s-ar fi rătăcit de mult. Totuşi, uneori, umbra se diviza 
inexplicabil şi îi apărea din mai multe locuri deodată. Atunci, 
oricât de obosit se simţea, întindea pasul, până ce o ştia 
cuminţită, urmându-l somnoroasă. 

Îşi petrecea astfel cea mai frumoasă aniversare a unui bărbat: 
era ziua când împlinea cincizeci de ani. La vârsta aceasta poţi să 
faci bilanţul a ceea ce ai realizat, având încă speranţe pentru 
viitor. Următoarele aniversări, dacă mai vin, se însoțesc cu boli 
şi spaime. Însă el nu dorea să se gândească nici la ce a fost, nici 
la ce va fi. Nici măcar un cal nu avea cu ocazia sărbătorii sale. 
Era singur, mergea pe jos, asemenea celui mai umil ţăran, el, 
cel ce sperase odată să devină împărat... Trecutul şi amintirile 
se aflau în spatele său, asemenea uriaşei bălți de sânge, de care 
fugea. Prezentul era arid ca peisajul străbătut, iar viitorul, oricât 
şi-ar fi solicitat ochii, nu se lăsa întrezărit, filozofă Collatinus, 
simțind însă că asemenea cugetări îi subminează şi ultimele 
puteri. Hotăriî să se concentreze doar asupra mersului: stângul 
în faţa dreptului, dreptul în faţa stângului... Era călit în marşuri, 


străbătuse nenumărate ţări, întotdeauna convins că se 
îndreaptă exact spre ţinta fixată. Ceilalţi, simplii soldaţi sau 
ofiţeri, ştiau că merg la război, la pacificarea unei regiuni, la 
construirea unei linii de fortificaţii. Doar el îi privea mereu pe 
toţi cu superioritate, fiind singurul convins că se îndreaptă spre 
şansa de atâta vreme pândită şi amăgită cu nesfârşite 
vicleşuguri. Stângul în faţa dreptului, dreptul în faţa stângului... 
Nu-i era frică nici de moarte... adică de pericolul de moarte, 
deoarece în propria-i moarte n-a crezut niciodată cu adevărat. A 
reuşit să se salveze de prea multe ori din situaţii disperate ca să 
nu creadă iarăşi că va scăpa. Acum nu trebuie să-şi facă nici un 
fel de gânduri: stângul înaintea dreptului, dreptul înaintea 
stângului. 


Pe Al Douăzeci şi cincilea, scribul îl lasă să-şi povestească 
singur viaţa. Ceea ce ştie despre el e puţin, dar nu mult mai 
puţin decât ceea ce s-a ştiut şi în timpul cât a trăit. Întâmplările 
spectaculoase, faptele mari, hotărârile decisive au rămas de 
multe ori ascunse în nenumăratele-i planuri, neavând timpul 
decât rareori să se pună în faptă sau realizându-se după scenarii 
neanticipate de personaj. Perioadele de succes au fost repede 
înăbuşite de întâmplări ce se dovedeau benefice pentru soarta 
personajului, dar ucigătoare pentru faimă. Alteori, făcând prea 
multe calcule şi dorind să intervină decisiv, Collatinus se 
pomenea din protagonist un simplu figurant. Viaţa lui, 
extraordinar de activă, nu este decât tulpina atât de stufoasă a 
unui arbust cu rădăcini adânci, ramificate până la încâlceală, 
până la autosufocare. Un arbust care n-a apucat să rodească 
florile purtate în el... Vânturi reci ucideau de fiecare dată 
minunaţii muguri prea timpurii, tocmai când lumea începea să-i 
admire încântată. 

Scribul va interveni doar când memoria lui Collatinus va da 
semne că a luat-o razna. Sau... poate va face mai bine să nu 
intervină nici atunci. Printre atâtea alternative, cea oferită de 
ţinerea de minte a celui de Al Douăzeci şi cincilea are măcar 
avantajul de a face parte din biografia personajului. Intuindu-i 
atât de greu logica, de ce să renunţe scribul la o uşă ce i se 
întredeschide? 

Prin peisajul arid, Al Douăzeci şi cincilea nu este totuşi singur, 
scribul îl urmează ascuns în umbră. Poate de aceea avea 


câteodată Collatinus impresia că umbra i se multiplică: în 
momentele acelea scribul n-a reuşit să se ascundă suficient de 
iscusit. 


Un oştean bun nu merge până ce cade jos cu limba scoasă. 
Un soldat antrenat ştie să se oprească la timp, să-şi tragă 
sufletul şi, înainte ca trupul să aibă timp să se moleşească, să 
pornească din nou. Al Douăzeci şi cincilea se aşeză pe pământ şi 
mai privi o dată înapoi. Cerul începea să se decoloreze, petele 
de roşu se strângeau în cheaguri. Aici, în miezul câmpiei arse de 
secetă, singur cât vezi cu ochii, eşti mai încredinţat că în cele 
mai crunte momente de disperare că nu există nici trecut, nici 
viitor, nici aproape, nici departe. Nimic.  Asumânducţi 
consecinţele acestei constatări, simţi că trebuie să trăieşti altfel 
decât s-a străduit el toată viaţa: fugind după un scop, după o 
recunoaştere, după o izbândă. Când mai întâlneşti alţi oameni în 
deşertul pe care-l străbaţi, îi poţi folosi ca repere, pe măsură ce 
se apropie sau se depărtează. Dar când eşti atât de singur... 
Când eşti atât de singur ajungi să te înspăimânţi de tine însuţi, 
spunându-ţi că nici nu există o altă stare, că reperele fixate n-au 
fost decât himerele pustiului, fata morgană. 

Collatinus vine de la Collatia, un bătrân oraş pe Anio, la est de 
Roma. Acolo l-a născut maică-sa, refugiată din cartierul de peste 
Tibru, pe vremea evenimentelor de la sfârşitul domniei lui Nero, 
la începutul lungii ei peregrinări prin lume. Collatinus era un 
nume ideal pentru ambițiile celui de Al Douăzeci şi cincilea, un 
nume pe care-l pronunţa mereu cu mare mândrie: el, născutul 
atât de aproape de Roma nu putea fi socotit decât roman, dar 
mica distanţă în stadii se putea aprecia şi în diferenţă de sânge - 
el mai avea şi ceva în plus, ceva ce alţii nu aveau. Pe când, 
atunci când drumurile îl duceau departe, când interesele îi 
cereau o altă obârşie, Collatinus nu le spunea nimic popoarelor 
printre care nimerise şi, în cel mai rău caz, cuvântul se mai 
putea schimba puţin, „Colatinos” sau „Col Ateneus” sau... sau 
altfel... „Collatinus” ar fi putut fi un nume ideal. 

Al Douăzeci şi cincilea se sculă şi porni mai departe. Copilăria 
şi tinereţea nu şi le-a petrecut numai printre cărţi, nici vremurile 
n-au fost prielnice pentru aşa ceva, nici el nu se simţea prea 
atras de ele. Dar văzuse atâtea şi picioarele l-au dus în atât de 
multe locuri, încât el putea spune că a zărit cu ochii ceea ce alţii 


abia trebuiau să-şi imagineze în urma citirii impresiilor unor 
autori abstracţi. Cunoştea mai bine lumea chiar decât Strabo 
sau chiar decât Pliniu cel Bătrân, unchiul filfizonului amic al lui 
Traian. Aceia au fost, poate, în ţări mai numeroase, însă n-au 
făcut decât să treacă dintr-o cetate într-altă cetate, să se 
minuneze, să noteze şi să fugă repejor acasă pentru a le povesti 
şi altora minunile văzute şi - nu-i aşa! - descoperite de ei. Pe 
când el, Collatinus, s-a născut lângă Roma, dar a copilărit în 
ludeea şi apoi la Jadneh, la Emmaus, după care a urmat un lung 
drum spre Jathrib, unde se spunea că evreii scăpaţi de dezastrul 
pricinuit de Titus sunt imediat acceptaţi de comunitatea locală. 
N-a ajuns atât de departe, însă etapele drumului au fost şi aşa 
destul de lungi. Deja din copilărie, pe unde a trecut n-a fost 
niciodată turist şi de fiecare dată a trebuit să-şi împartă viaţa cu 
cea a băştinaşilor, devenind în multe privinţe asemenea lor şi 
rămânând, nu uita să se laude niciodată, întotdeauna el însuşi. 
Şi mai târziu, pe unde l-au dus ambițiile şi războaiele, a apucat 
să trăiască luni, dacă nu ani. Se poate ca autori des citați să 
cunoască mai multe nume decât el, mai multe cifre sau mai 
multe expresii, însă toate acelea nu erau decât cele uitate de el. 
A uitat, poate, amănuntele, însă păstrează în conştiinţă adevărul 
acelor locuri, fiindcă ce altceva decât simple detalii sunt atât 
cifrele, cât şi numele sau expresiile? 

Stângul înainte, dreptul înainte... Omul trebuie totuşi să 
gândească, nu poţi să umbli asemenea unui câine sau să te 
târăşti asemenea unei râme. Deşi poate că şi necuvântătoarele 
gândesc între timp. La hrană, la rut, la durere sau la stele. 

Să-l luăm, de pildă, pe Jochanan Ben-Sakkai. Lui Collatinus îi 
venea să râdă amintindu-şi câte auzise de la învățații evrei 
despre bătrânul înţelept. Totul era exact şi nimic nu era aşa cum 
a fost în realitate. Spre deosebire de ei, Collatinus îl văzuse, 
mama sa i-l arătase, îi vorbise chiar. Pentru el, tot ce povesteau 
tanaiţii în legătură cu bătrânul lor dascăl erau amănunte. 
Esenţială rămânea privirea blândă a moşneagului, privire pe 
care ei n-o puteau povesti. Corpul slab şi barba albă. Mulțimea 
adunată pe neaşteptate la sosirea lui. Soarele dogoritor, 
oamenii vorbind toţi deodată. R. Jochanan cuvântând şi mama 
şoptindu-i mereu să ia aminte. Câţi ani să fi avut atunci? Ar 
trebui să ia nişte repere şi să calculeze, dar scena se petrecuse, 


parcă, în vremuri imemoriale. Reperele acelea ar fi venit dintr-o 
lume paralelă. 

Sau arcul lui Titus, de pe care tinerii citesc căderea 
lerusalimului, iar evreii îl ocolesc cale de cinci străzi, pentru a 
nu-l vedea. Şi ce poţi zări acolo? Carul lui Vespasian şi carul lui 
Titus şi, bineînţeles, pe Domițian călare, soldaţi bărboşi, ca pe 
orice basorelief de acest gen, obiectele sacre jefuite din templu 
- puţine şi schematic dăltuite - şi numeroase personificări: toţi 
acei Virtus şi Honos şi Minerva şi Victoriile oferindu-le 
învingătorilor cununile. Mergând spre Palatin, pe una dintre 
străzile cele mai populate, treceai de zeci de ori pe lângă 
monument fără să-l mai iei măcar în seamă. Acesta a fost 
triumful lui Titus, singurul lui triumf, pe când încă nu devenise 
împărat. Collatinus s-a oprit de câteva ori şi a încercat să 
descifreze scenele. Îi căuta pe cei doi martiri, loan din Gisula şi 
Bar Giora, dar nu-i găsi. Pe ultimul îl văzuse în viaţă. Intr-o figură 
i se păruse că-l recunoaşte pe cumplitul Fronto, într-alta pe un 
ofiţer roman - pe care abia mai târziu îşi dădu seama că-l 
cunoscuse în cu totul alte ocazii şi despre care nici măcar nu 
ştia dacă a luptat într-adevăr şi împotriva iudeilor sau nu. 
Renunţă, aşadar, la asemenea identificări. Sculpturile nu-i 
povesteau nimic: nici dacă a fost cald la Roma în ziua triumfului, 
nici ce spunea lumea în legătură cu cele trei personaje 
principale, ce se bârfea despre relaţiile dintre cei doi fii ai lui 
Vespasian, nici pe care îl prefera poporul. E drept, Collatinus n-a 
fost la Roma ca să vadă cortegiul cu ochii săi, în schimb a 
cutreierat în acele zile lumea spre a-şi găsi un adăpost, spre a 
încerca să se agaţe de pământ ferm de unde să poată apoi 
porni. Pe arc nu se vedea nimic despre Alexandria, de pildă, 
marele centru al Africii, înspre care s-a îndreptat copilul de zece 
ani împreună cu un grup de fugari, în nădejdea că vor găsi 
refugiu la comunitatea mare de acolo. Bărbatul matur, 
străbătând acum un drum nesfârşit, îşi mai amintea de zvonurile 
tot mai cumplite ce-i întâmpinau şi care s-ar fi adeverit mai mult 
ca sigur dacă n-ar fi apărut în preajma lui Titus acea 
providenţială Berenice. Şi nu povestea nimic arcul nici despre o 
noapte întunecoasă când el dormea într-un cort împreună cu 
mama, iar bărbaţii se consultau afară dacă să pornească mai 
departe sau să-şi schimbe itinerariul spre nord. El adormi şi se 
trezi, iar bărbaţii vorbeau în continuare şi nu puteau ajunge la o 


concluzie. Atunci, împotriva interdicţiei mamei, el ieşi din cort şi 
declară că nu merge mai departe, că încearcă să ajungă la 
Jathrib. Era atât de neobişnuit ca un copil să se adreseze astfel 
bărbaţilor, încât îl lăsară să vorbească până la capăt şi se mirară 
de cât era de decis în cele spuse. Unii i se alăturară, alţii 
începură să se tânguiască fiindcă au ajuns să trăiască într-un 
grup cu nişte oameni gata de a se lua după un mucos. Până la 
urmă îl ascultară însă toţi şi, odată cu dimineaţa, hotărârea lui 
devenise hotărârea întregului convoi. Pe arcul lui Titus nu se 
putea vedea mândria nesfârşită a mamei că atâţi adulţi se 
conduceau acum după fiul ei. A fost prima sa mare izbândă în 
viaţă, îşi câştigase un renume, începea să se vorbească despre 
el ca despre un viitor conducător. 

Odată cu rolul câştigat, învăţă şi preţul faimei. Erau mereu 
destui nemulţumiţi, destui având idei proprii şi luptând ca să şi 
le impună. Collatinus nu era încă bărbat, nu avea puterea de a-i 
pedepsi pe cei ce i se împotriveau. Îl obligau să se supună chiar 
şi atunci când era convins că are el dreptate. Câteodată se 
dovedea mai târziu că ar fi luat o decizie greşită şi se găseau 
mereu destui să i-o spună de zece, de sute de ori. Ultima lui 
izbânda avu loc atunci când reuşi să conducă întregul grup în 
aşa fel încât să evite oraşele reunite sub numele „Cele şapte 
sfeşnice şi cele şapte stele de aur”. Acolo se manifesta cea mai 
mare bucurie pentru căderea lerusalimului, bucurie mai mare 
poate chiar decât la Roma sau Alexandria. Cele şapte oraşe se 
pregăteau de răzbunare, în frunte cu Efesul, unde evreii n-au 
fost niciodată iubiţi. Reuşi să se strecoare prin Asia Mică în aşa 
fel încât să nu fie simţiţi nici la Smirna, nici la Pergamon, nici la 
Thyatira, nici la Sardes, nici la Philadelphia, nici la Laodicea. 
Deşi copil, teama celorlalţi faţă de greci nu i s-a transmis. Nici 
ura. El ştia doar atât că trebuie să-i conducă pe toţi ai lui la 
Jathrib. Şi chiar dacă n-a ajuns până acolo, a reuşit să evite 
toate capcanele de pe drum. „Micul Moise” i se spunea şi el 
gusta din plin comparaţia, ba era convins că era mai minunat 
ceea ce făcea el chiar decât faptele Theonomului. Pentru că 
Aducătorul Legilor a fost matur atunci când a organizat fuga din 
Egipt, pe când el nu era decât un copil. E drept că pumnul de 
oameni condus de Collatinus era neînsemnat faţă de poporul 
pus în mişcare de Moise, dar capcanele de ocolit nu erau mai 
mici. Despre Al Douăzeci şi cincilea începură să se colporteze 


povestiri minunate, care, atunci când se reîntorceau la eroul lor, 
mai că erau crezute şi de acesta. Toată lumea era încredinţată 
că din băiatul prea înalt pentru vârsta lui se va naşte un 
conducător, poate chiar acela ce va recuceri lerusalimul şi va 
reclădi templul. Un nimb se născu în jurul lui Collatinus şi acesta 
nu putu să uite gustul celebrităţii niciodată. 

De ce n-a ajuns totuşi căpetenia aşteptată de toţi? Al 
Douăzeci şi cincilea se opri pentru un nou popas, în faţă nu se 
vedea nici o aşezare, nici un om, nici o fiinţă vie. In spate cerul 
pălise de tot. Nu mai avea nici o culoare. Deasupra orizontului 
atârna un voal. 

„Micul Moise” n-a ajuns până la Jathrib. El se dovedise capabil 
să îndeplinească misiunile cele mai dificile, să înfăptuiască 
minuni. Dar nu ştia să profite de izbânzi şi nu se pricepea să 
transforme erorile în victorii; era încă prea mic, inima-i era prea 
curată pentru a se ocupa de amăgiri, se mintea mama, însă 
până şi ea ştia prea bine că un conducător n-are nici vârstă, nici 
scuză. Neştiind să-şi supraliciteze reuşitele şi nefiind în stare să 
le demonstreze celorlalţi - şi sie însuşi - că erorile sale nu erau 
decât roadele înţelepciunii, Collatinus se dovedi că nu e vrednic 
de a fi căpetenie. Mitul i se sfărâma la fel de repede pe cum a 
luat naştere. Fiind atacați într-un defileu, băiatul propuse lupta, 
în vreme ce mai mulţi bărbaţi fură de altă părere. Luptară şi 
scăpară; doar cinci de-ai lor muriră şi pierdură şi o căruţă. In loc 
să laude izbânda, Collatinus îi plânse la primul popas pe cei 
căzuţi. In loc să le spună tuturor celor ce-l însoțeau că datorită 
vitejiei lor, leşurile atacatorilor ornau acum stâncile, în vreme ce 
ei se aflau liberi, putând să-şi urmeze calea şi să nu fie duşi în 
robie sau triaţi pentru luptele cu animale sălbatice organizate în 
onoarea unui mic monah local, Collatinus participă la 
deznădejdea familiilor celor ucişi. Era momentul potrivit să 
profite cei ce de mult erau stânjeniţi de rolul băiatului şi, 
restabilind ordinea firească, îl trimiseră înapoi lângă maică-sa, 
alături de celelalte femei şi de ceilalţi copii. „Micul Moise” nu 
mai exista. 


Al Douăzeci şi cincilea avusese totuşi noroc. Cum grupul îşi 
continuă drumul împotriva părerii sale, într-o noapte reuşi să-şi 
convingă mama şi încă vreo două familii, pe care le cucerise pe 
vremea când faima îi mai strălucea în plină glorie, să 


părăsească pe furiş convoiul şi să meargă încotro le spunea el. 
Avusese noroc de două ori: o dată deoarece, abia plecaţi, aflară 
mai târziu, grupul fu atacat şi înfrânt de o subunitate de 
legionari trimisă în acele regiuni pentru a curăța meleagurile de 
ultimii fugari. Şi avu a doua oară noroc fiindcă, pribegind de 
acum fără nici o ţintă, făcu posibilă întâlnirea cu tatăl său, cel 
ce-i căuta de mai multe luni. Şi de astă dată i se întâmplă astfel: 
ori de câte ori pierdea o poziţie gata câştigată, se dovedea că 
părăsise în ultima clipă un vas ce se scufunda. Slabă consolare, 
totuşi: să-ţi doreşti atât de mult succesul, să-l atingi de mai 
multe ori deşi se spune că un om primeşte doar o singură şansă 
în întreaga-i viaţă şi să-ţi cadă printre degete totul, te poate 
face să te îndârjeşti o dată, de două ori, însă până la urmă să te 
descurajeze în întregime. 

Din copilăria-i atât de agitată, Collatinus mai ducea cu el 
amintiri ce se deosebeau de cele ale altor tineri: nu imagini 
despre jocuri şi prietenii eterne, ci nenumărate scene 
sângeroase, momente de deznădejde colectivă şi lungi popasuri 
înaintea unor noi plecări. Nume pomenite de înţelepţi ce se 
certau în privinţa unor concepţii filosofice şi a unor sensuri 
subtile, au rămas în mintea sa persoane în carne şi oase, 
întâlnite mai mult sau mai puţin întâmplător, figuri lipsite de 
aură lor de erudiție, dar cu atât mai vii. Al Douăzeci şi cincilea îl 
cunoscuse pe Gamaliel, patriarhul din Jadneh, cel ce a fost 
învățătorul acelui Saul, devenit apoi Paulus, sanctificat de către 
creştini şi pe care Collatinus îl va reîntâlni mai târziu, la fel cum 
îi va reîntâlni şi pe R. Josua, pe R. Elieser, pe R. Akiba sau pe R. 
Ismael Ben Elisa. Ca şi ţările şi oraşele, şi oamenii apar în cărţi 
altfel decât dacă i-ai fi cunoscut în realitate. De multe ori prin 
slova scrisă afli amănunte pe care ochii n-au fost în stare să ţi le 
desluşească, dar niciodată imaginea citită nu va cuprinde exact 
toată imaginea văzută. Trăită. La cincizeci de ani, Collatinus era 
o enciclopedie vie. Amintirile lui erau grele ca nişte bolovani şi 
de multe ori, când ieşeau din ascunzişuri, îl stânjeneau. Al 
Douăzeci şi cincilea nu se socotea bătrân, mai putea face 
planuri pentru viitor, se mai simţea în stare să lupte cu destinul. 
Insă dacă i s-ar fi propus să ia totul de la capăt, ar fi refuzat. 
Trecutul era prea crâncen, dezamăgirile prea multe, sforţările 
prea mari şi episoadele prea se terminau de fiecare dată în 
eşecuri uşor atenuate de necazurile evitate în ultima clipă. Nu, 


încă o dată n-ar fi dorit să treacă prin toate astea. Ceea ce 
spera, ceea ce pretindea era să-şi încerce şi următoarele şanse, 
să nu piardă ceea ce considera că i se mai cuvine. În plus nu 
dorea nimic. 

Collatinus îşi miji ochii, dar nu desluşi vreun reper. 

Şi „Micul Moise” a intrat de mult în uitare. Băiatul accepta tot 
mai greu să fie considerat copil. Când împlini treisprezece ani, 
declarându-se matur, îi părăsi pe ai săi şi se angajă pe o 
corabie. Nici atunci când la cincizeci de ani cutreiera oceanul de 
pământ ars, Al Douăzeci şi cincilea nu putu pricepe de unde i-a 
venit ideea nefericită de a porni pe ape. Strămoşii navigatori 
purtaţi în sânge nu mai erau prezenţi decât acolo. Nici o 
bănuială nu mai răzbătea de la ei. Mai degrabă era atras de 
teritoriile fabuloase ce aşteptau să fie cucerite, ale căror bogății 
nu trebuiau decât să fie încărcate pe corăbii, ale căror clime 
ispiteau şi pe cei mai înstăriți oameni din Lumea Veche. Ţara 
Ophir, de unde regele Solomon a adus atâtea avuţii, nu putuse 
să dispară de pe faţa pământului. Despre Ţara Ophir se mai 
povesteşte. Şi despre alte ostrovuri se mai aminteşte. Însă cine 
ştie câte regate n-au fost ascunse intenţionat în uitare, aşa cum 
un om precaut îşi pune bine lucrurile de valoare pentru a nu 
tenta pe străini sau cum negustorul bun nu va aşeza niciodată, 
la vedere cele mai scumpe piese din marfa sa înainte de a le fi 
vândut pe cele mai puţin arătoase. Dar poate că n-ar fi alergat 
de copil după teritorii mirifice dacă nu s-ar fi aflat mereu în 
locuri prea puţin ispititoare, dacă n-ar fi vrut întotdeauna să 
fugă de un prezent ce i se părea, cel puţin în privinţa sa, epuizat 
de şanse. Pe vremea lui lulius Agricola, era un tânăr în plină 
forţă, înalt, muşchiulos, ars de soare şi de vânturi, marinar de 
când lumea. La optsprezece ani, Collatinus navigase dacă nu pe 
toate itinerariile cunoscute, cel puţin pe cele uzuale. Căpitanii 
corăbiilor n-aveau niciodată timp pentru plimbări de agrement 
sau pentru vânători de himere. Lor li se stabileau rute precise 
unde şi de unde trebuiau să-şi ducă încărcătura. Asta era 
meseria lor, de rest nu se puteau ocupa decât în vise. Fiindcă, 
deşi nu reuşise să deturneze nici cu o palmă vreo corabie 
romană, nimeni nu râdea cu adevărat de aluziile lui la 
tărâmurile exotice aflate la depărtări acceptabile şi unde 
bogăţiile cele mai mari nu aşteaptă decât să fie luate în posesie. 
Nimeni nu râdea, întrucât nu exista căpitan de corabie care să 


nu fi visat la rândul lui, cu ani în urmă, cât a fost tânăr, la ţări 
asemănătoare. Pe deasupra, Al Douăzeci şi cincilea a învăţat de 
mic numeroase legende şi ştia să pomenească în treacăt 
nenumărate nume de insule, de oraşe, de seminţii. Poveştile 
sale erau captivante şi redeşteptau nostalgii vechi. Erau basme 
frumoase, ascultate de toţi camarazii în orele de linişte, dar 
realităţile erau cu atât mai obişnuite, mai rigide şi mai 
acaparatoare. Când nu duceau marfă, corăbiile transportau 
trupe. Totul făcea parte din planuri venite mult mai de sus, 
nimeni nu călătorea unde voia, fiecare traseu era coordonat cu 
minuţiozitate. Collatinus, care desluşea din când în când pe 
ţărmuri îndepărtate, abia vizibile, semnele indubitabile ale uneia 
dintre împărăţiile din legendele sale, se simţea strâns într-un 
mecanism neîndurător, ce nici nu-l lăsa măcar să se convingă de 
adevărul sau minciuna intuiţiilor lui. 

În Britania consideră că îi ajunge ucenicia pe mare. Ţara era 
mohorâtă, clima şi oamenii nu semănau defel cu imaginile 
tărâmurilor promise, bogăţiile fabuloase, dacă existau cu 
adevărat, se găseau adânc ascunse şi perfect camuflate. Nu 
trăia prima decepţie de acest soi: ajunsese în numeroase ţări ale 
barbarilor şi de fiecare dată avea impresia unui drum făcut de 
pomană. Nu se pierdea în reproşuri: nu el voise să atingă acele 
ţărmuri, întotdeauna acţionase sub comanda cuiva, niciodată nu 
simţise în preajma acostării fiorul tainic, indefinibil, ce-l 
străfulgera ori de câte ori treceau pe lângă unul dintre traseele 
de vis. Nu mai voia să fie nici matelot, nici legionar, îşi dorea o 
corabie proprie cu care să poată naviga într-acolo unde îi 
spunea instinctul că merită într-adevăr să te duci. 

Se stabili în Hispania, la Gades, apoi la Corduba, pe urmă din 
nou la Gades. Amintindu-şi de anii aceia, poate cei mai frumoşi 
şi cei mai obositori din viaţa sa, Collatinus avu un rictus în jurul 
gurii: aceea a fost o perioadă alunecoasă, mincinoasă. Parcă îi 
apărea în minte chipul altcuiva, semănând doar vag cu el însuşi. 
Lucrase cum numai un vlăjgan de douăzeci de ani poate lucra 
atunci când vrea să adune repede banii. Muncise ca un sclav 
prin port şi prin ateliere, nerefuzând nici o slujbă şi strângea 
fiecare monedă, numărând în gând încă o dată şi încă o dată cât 
îi mai lipseşte pentru corabie şi pentru echipaj. Nu-şi permitea 
nici o distracţie, nici un lux. Plecase din Gados sau mai degrabă 
fugise fiindcă s-a îndrăgostit şi pentru că îi era teamă că 


susţinerea unei familii i-ar răpi ani mulţi din strădaniile orientate 
exclusiv spre obţinerea corăbiei mult dorite. 

După doi ani de lucru animalic, îşi dădu seama că a devenit 
un zgârcit notoriu, că lumea îşi râdea de el şi că risca să mai 
trebuiască să ducă un asemenea trai încă multă vreme. Avea tot 
mai puţin spor la muncă şi era tot mai dezamăgit. Într-o zi se 
întâlni cu un cavaler venit din Roma. Acesta îi deschise ochii: un 
om lucrând cu capul în pământ, ca vita la jug, nu va reuşi 
niciodată să ajungă decât acolo unde îl va duce jugul. Pentru ca 
să parvii, trebuie să stai mereu cu privirea pe sus, să adulmeci 
orice ocazie, să încerci să fii primul atunci când soarta oferă un 
prilej. Destinul nu este nici atât de darnic, nici atât de bogat ca 
să dea o şansă pentru fiecare, aşa cum se spune, îl învăţă 
romanul. Destinul aruncă şansa printre oameni, aşa cum ai 
arunca un ban spre o mulţime săracă. Cine îl prinde primul dacă 
se poate din zbor al lui va fi gologanul. Nu te întâlneşti la fiecare 
pas cu câte un individ dispus să azvârle cu drahme spre tine. 
Insă ocazii sunt destule. Pe nici o ocazie nu stă scris numele 
celui căruia îi este predestinată. Dacă n-o înhaţi tu, o înşfacă, la 
fel de legitim, altul! Dacă stai mereu cu capul în pământ, nici 
măcar n-ai să ştii când a trecut norocul pe alături... 

Dreptul înainte... Stângul înainte... Collatinus încerca să nu-şi 
amintească, dar anii aceia parcă ieşeau din crăpăturile 
pământului uscat pe care-l călca. Vlăjganul din Corduba începu 
să ridice capul, să amuşineze după o ocazie, să-şi agite stângaci 
mâinile bătătorite... Acum timpul trecea şi mai neîndurător de 
repede, fără a se ivi ceva. Dimpotrivă, parcă şi paralele 
agonisite cu atâta sudoare începeau să se împuţineze. Şi, odată 
cu gologanii, dispărea încă o vâslă şi încă o scândură din corabia 
ce nu apucase încă să se nască. Pe urmă, e drept, constată că 
banii nici nu trec atât de repede pe cum îi fusese frică, viaţa 
nouă nu era atât de costisitoare, pe cum se temuse. Collatinus 
îşi amintea de străzile înguste, întortocheate, pe unde rătăcise 
zile întregi, pândind conştiincios ocazia atât de des pomenită de 
cavalerul roman. Pe cât de sârguincios lucrase până nu de mult, 
pe atât de atent umbla acum de dimineaţa şi până noaptea 
târziu prin pieţe, pe malul fluviului, prin cârciumi unde însă era 
cunoscut ca unul ce nu consumă nimic -, convins că nu are voie 
să lipsească nici o clipă pentru a nu pierde cumva momentul 
prielnic. Habar n-avea ce aşteaptă şi nici nu-i trecuse prin minte 


că eforturile sale erau oarbe, că nu face decât să se agaţe fără 
rost. Până ce acelaşi cavaler roman, înainte de a se întoarce la 
Roma, îl sfătui cum să se poarte, ce relaţii să cultive, în ce 
anturaj să se străduiască să pătrundă. Atunci, pentru prima 
oară, tânărul încercă să-şi aducă aminte de strămoşii săi, poate 
aceia putându-l propulsa în societăţi unde şansele se iveau mult 
mai des. Dar cu tatăl şi cu bunicul n-avea de ce se lăuda, iar 
străbunii senatori erau departe. (Văzându-l cum lucrează, 
sfătuitorul de la Roma exclamă că dacă tatăl lui Collatinus a fost 
într-adevăr un câine, atunci a făcut desigur parte dintre dulăii 
albanezi amintiţi de Strabon şi de Pliniu cel Bătrân, dulăi apți de 
a învinge leii şi de a vâna până şi elefanţi. Numai că, frumoşi, 
asemenea câini sunt preţioşi pentru cine-i are, nu pentru ei 
înşişi...) 

Al Douăzeci şi cincilea pricepu repede că va fi obligat s-o ia de 
la capăt, ca un om nou, că gloria familiei, de va fi să reînvie, va 
trebui reconstituită de la temelii. Tânărul îşi schimbă hainele şi 
trecutul: ce importanţă avea că a copilărit în ludeea şi că mama 
sa era din cartierul de dincolo de Tibru? Ambii părinţi i se 
născuseră la Roma, tatăl era un veteran venerabil, iar numele 
lui reprezenta o mărturie suficientă asupra originii romane. 
Inainte de a pleca, sfătuitorul îl învățase cum să-şi îngrijească 
palmele bătătorite, cum să-şi pieptene părul, ce să discute. 
jJunele se transformă repede şi fu primit fără probleme în 
societatea celor bogaţi. Ceea ce până atunci i se păruse 
imposibil, acum se realiza la tot pasul. Făcu repede rost de bani 
mai mulţi decât câştigase atât de greu în doi ani. 

Ar fi putut obţine şi mai mult dacă ar fi fost dispus să accepte 
vreo slujbă, un general simpatizându-l în mod deosebit şi 
oferindu-i ranguri şi funcţii nesperate. Insă Collatinus lucrase de 
mic pe lângă alţii, mereu dependent, subordonat fără crâcnire 
mecanismului ce l-a împiedicat de fiecare dată să-şi urmeze 
propriul drum. Dacă ar fi plecat în suita generalului, n-ar mai fi 
putut spera să ajungă vreodată în ţările mirifice reprezentând 
țelul fiecărei acţiuni, al fiecărui minut trăit de el. 

Mai exista şi posibilitatea unei căsătorii avantajoase, 
posibilitate ivită brusc, când nu una, ci trei tinere înstărite l-ar fi 
luat bucuroase de bărbat, nici familiile lor neavând nimic 
împotrivă. După atâta aşteptare, norocul îl năpădea din toate 
părţile, tot atunci soarta hotărându-se să-i ofere şansa cea 


mare. Salvă de la moarte copiii generalului şi, drept răsplată, 
acesta, cunoscându-i visul, îi cumpără o corabie şi îi angajă un 
echipaj. Bărbatul de cincizeci de ani, mărşăluind printr-un deşert 
de pământ pârjolit, îşi mai aducea aminte de fiecare clipă a serii 
când primise cel mai extraordinar cadou din viaţa sa, lacrimile 
de fericire ce-l năpădiseră atunci îi reapăruseră din nou în 
colţurile ochilor, senzaţia de beţie îl copleşi iarăşi. Nu ştiu cum 
să mulţumească, regulile de etichetă învăţate de la cavalerul 
plecat nu-l mai ajutară cu nimic. Liber, stăpân pe soarta sa, 
având tot viitorul în faţă, uitând pentru prima oară de umilinţele 
trecutului, Collatinus se grăbi să se întoarcă la Gades pentru a-şi 
prelua corabia, dar şi pentru a regăsi femeia părăsită pe vremea 
când trebuise să adune ban lângă ban într-o luptă zadarnică de 
a se îmbogăţi prin puterea muşchilor. Nu-şi reîntâlni iubita. 
Oamenii îi relatară că născuse un copil şi că plecase din oraş. 
Poate chiar la Corduba, poate mai departe. Gades era un port 
bogat, cu o populaţie mare, unde te puteai pierde uşor, însă 
Gades era, în acelaşi timp, şi un loc al tuturor libertăţilor. 
Femeia iubită de Collatinus nu era nici pe departe singura 
născând un copil din flori. Urbea era depravată şi cunoscuţii la 
care se interesase îi făceau cu ochiul amintindu-şi de ea. Unii 
mai adăugau câte un banc deşuchiat, alţii îl sfătuiau să se 
consoleze cu una dintre numeroasele şi priceputele fetişcane 
din port. Cei mai mulţi nici nu-l recunoscuseră pe Collatinus, 
neputând face legătura dintre romanul spilcuit şi darnic întâlnit 
acum şi salahorul murdar şi cărpănos, strângând cu dinţii de 
gologanii lui, zdrahonul uitat de cum a plecat. Doar Al Douăzeci 
şi cincilea se încăpăţâna să fie ambele personaje în acelaşi timp, 
nepricepând imposibilitatea acestei tentative. O căută îndelung 
pe mama copilului său, îşi făuri tot felul de planuri dulci pentru 
când o va fi găsit, tărăgănă plecarea corăbiei şi, până la urmă, 
trecând săptămâni şi luni, se pomeni că echipajul arvunit de 
general se topeşte ca sarea în apă. Işi căută degeaba oameni 
noi, pentru aceştia nu mai avea bani destui. Atunci reveni la 
Corduba, se căsători şi, din dota primită, îşi angajă un alt 
echipaj, ales cu grijă, bărbat cu bărbat. Avu douăzeci şi şase de 
ani când îşi scoase corabia din port şi se îndrepta cu ea spre 
Africa. 


Collatinus se aşeză pe un bolovan pentru un alt popas. Ziua 
când ieşise din Gades fusese o zi răcoroasă, iar pe el îl duruse 
îngrozitor o măsea. O societate numeroasă de prieteni, venită 
tocmai de la Corduba, noile rude şi numeroşi gură-cască ÎI 
petrecură, fluturând eşarfe albe de pe dig. El nu se putuse 
bucura de nimic şi abia dispărură malurile când unul dintre 
mateloţi, văzându-l umflat la falcă, îl lecui cu un praf de plante 
dintr-o pungă pe care-o purta mereu la el. Nu trecuseră încă nici 
două ore de când au plecat şi el se simţea din nou cel 
dintotdeauna şi nu regretă decât că a lăsat în urmă imaginea 
unui om suferind, în loc să-i determine pe toţi, prin ţinuta sa, să 
creadă, la fel ca şi el, că se va întoarce bogat şi acoperit de 
glorie. 

Voința zeilor, indiferent care ar fi aceştia, este greu de 
priceput. La douăzeci şi şase de ani, în faţa fiului lui Canis se 
afla lumea toată, cu numeroasele căi ce le oferea spre parcurs. 
Nici una nu era mai deosebită decât alta, nici una nu avea 
însemnele drumului de urmat. Crăpăturile pământului pârjolit 
duceau de asemenea, ca o hartă nebună, în toate direcţiile 
posibile. Termite negru-roşiatice alergau preocupate de-a lungul 
unei astfel de crăpături. Fiul lui Canis se puse în patru labe şi 
căută furnicile cele mai îndepărtate de muşuroi. Dar nu găsi nici 
una cu gusturi de explorator, toate se întorceau de cine ştie 
unde, nici una nu pleca. Collatinus uită de căldură, de foame, de 
sete. Târâş, se strădui să vadă măcar o termită în drum spre 
„meleaguri noi”. Găsi altele întorcându-se. Apăreau pe suprafeţe 
netede de lut ars sau din găuri minuscule, târând sau împingând 
poveri imposibile. Era de parcă s-ar fi îndepărtat de grosul 
populaţiei lor prin intestinele pământului, de unde ieşeau acum 
ca să aducă trofee grele de la capătul lumii. Al Douăzeci şi 
cincilea încercă să-şi aducă aminte: nu citise şi nu auzise de la 
nimeni o asemenea descriere a furnicilor care părăsesc 
muşuroiul pe sub pământ şi revin, încărcate, pe deasupra. Nici 
măcar la Pliniu - Bătrânul, nu filfizonul - nu găsise asemenea 
afirmaţii. El, Collatinus, un om nu foarte instruit, un om ce a 
avut prea puţin timp pentru cărţi, a făcut o descoperire. Savanţii 
s-ar fi împopoţonat cu o astfel de observaţie, el nu se laudă cu 
aşa ceva. Nu se laudă... Nu se laudă fiindcă... Dar nu: uite o 
furnică plecând şi pe deasupra pământului. O exploratoare a 
necunoscutului. O căutătoare a Ţării Ophir. Doar că ea pare 


foarte sigură de itinerariul ei: nici o clipă nu se opreşte, nu ezită, 
nici odată nu deviază spre stânga sau spre dreapta. Parcă ar 
parcurge un drum cunoscut. In stânga are o crăpătură cât o 
prăpastie uriaşă, în dreapta pământ ars. Se ţine de râpa adâncă 
şi nu o părăseşte nici atunci când din dreapta calea i se 
încrucişează cu un alt rid al pământului. Nici nu-i dă importanţă. 
Merge sigură mai departe. Probabil că şanţul de care se ţine 
este cheia drumului ei. Până ce se răzgândeşte şi o ia pieptiş la 
dreapta. (Intre timp, Al Douăzeci şi cincilea a descoperit şi alte 
termite cu un traseu excentric. Dar hotărăşte s-o urmărească tot 
pe prima.) Pe prima care, brusc, de parcă acela ar fi fost locul 
spre care s-a îndreptat atât de hotărâtă, intră într-un mic por şi 
dispare acolo. Gata! Degeaba aşteaptă drumeţul întins pe burtă 
să se mai ivească vechea cunoştinţă din craterul în care a 
coborât. Trec minute lungi, probabil că ea a ieşit de mult pe 
altundeva. Prea era grăbită; mai mult ca sigur că nu s-a oprit. 
Collatinus începe să urmărească traseul altei furnici ce se 
îndepărtează de muşuroi. (Teoria „descoperită” nu valorează 
două parale!) Renunţă repede. De undeva de pe cer, umbra 
unei păsări, clară pe pământ ca desenul într-o oglindă, îi 
readuce la realitate. Ridică ochii şi vede prima fiinţă, exceptând 
termitele, din ziua aceea. Se mai aşază o clipă pe bolovanul de 
care s-a îndepărtat abia cu doi paşi, apoi se scoală şi porneşte 
mai departe. După o vreme ridică din nou capul spre cer. 
Pasărea a dispărut. Poate a intrat într-un crater al văzduhului, la 
fel ca furnica în gaura pământului. 

Numai că, în urmă cu douăzeci şi ceva de ani, drumul său n-a 
fost nici pe departe atât de precis ca acela al termitei de-a 
lungul şanţului din pământ. Încă înainte de a ajunge în Africa, în 
faţă i se deschideau două alternative: s-o ia la stânga sau la 
dreapta. In fiecare clipă îşi schimbă planurile, însă nu putea să- 
şi împartă cu nimeni ezitările. Marinarii nu trebuiau să bănuiască 
nimic, ei nu trebuiau să ştie că nici măcar el, căpitanul, habar n- 
are încotro îi duce. Cu nervii supraîncărcaţi, Al Douăzeci şi 
cincilea implora destinul să-i mai ofere senzaţia de nelinişte 
resimţită ori de câte ori trecuse pe vremuri cu corabia pe lângă 
un posibil itinerar miraculos. Nu percepu nimic asemănător de 
data asta şi îşi reveni din disperare abia ajuns la Alexandria, 
dându-şi brusc seama că nici nu putuse încă simţi ceva deosebit 
cât timp navigase abia prin marea interioară, prin nişte locuri 


umblate de atâtea şi atâtea ori înaintea lui. Trebuia să iasă în 
Ocean, să coboare de-a lungul coastei Africii şi, fie că ar căuta 
pe acolo ţările promise, fie că ar trece prin est, având în stânga 
porturile Asiei Mici şi, mai apoi, la dreapta Etiopia, ar ajunge tot 
pe meleaguri demne de cercetat. Abia acolo va simţi din nou o 
furnicătură prin tot corpul şi un dor puternic de a porni într-o 
direcţie anume. Abia acolo, mânat de un instinct imposibil de 
explicat, va intui cu precizie drumul, urmându-l din clipa aceea 
la fel de sigur că şi furnica itinerarul ei. 

Plecă din Alexandria, lăsându-se în voia unor decizii de 
moment. O luă înapoi spre Hispania, de data asta plutind pe 
lângă coastele Africii şi ieşi printre Coloanele lui Hercule în 
Ocean. O clipă avu senzaţia că trebuie să o cotească spre nord, 
dar dezamăgirile din Britania îl făcură, pentru întâia oară, să nu- 
şi asculte impulsurile. Cobori, aşadar, de-a lungul ţărmurilor, 
spre miazăzi. Pe punte, mateloţii erau tot mai neliniştiţi. Cât 
timp se aflaseră în locuri cunoscute, trecură cu vederea misterul 
călătoriei. Ciudatul personaj care era căpitanul şi proprietarul 
corăbiei îi angajase de la început fără a le spune destinaţia şi 
scopul călătoriei. Orice încercare de a afla ceva se lovea de un 
zâmbet misterios şi de asigurarea că la întoarcere toată lumea 
va fi extrem de mulţumită. Aşa că oamenii îşi închipuiră că este 
vorba despre un transport mai mult sau mai puţin legal, despre 
o misiune secretă într-unul dintre numeroasele regate 
clientelare Romei sau chiar despre o însărcinare îndeplinită din 
însuşi ordinul împăratului. Escala de câteva zile de la Alexandria 
echipajul o socoti, de asemenea, ca pe o etapă a misiunii 
căpitanului, nimeni neputându-şi imagina că nici până în clipa 
aceea Collatinus nu se putuse hotărî încotro s-o ia şi că făcuse 
acel ocol înainte de a ieşi în Ocean doar fiindcă nu-şi stabilise de 
la început traseul. 

Corabia era mare şi puternică, iar pe lângă echipajul necesar 
navigaţiei, mai ducea şi un număr de mercenari şi provizii de 
apă şi mâncare pentru mai multe luni. Dar astea toate au 
devenit limpezi abia cu timpul şi, pe măsură ce se avântau mai 
mult în necunoscut, atât soldaţii, cât şi merindele neobişnuit de 
multe primeau o importanţă tot mai mare în ochii oamenilor. 
Ceea ce credeau la început a fi doar un transport comun se 
dovedea a reprezenta chiar hrana lor. Toate îi duceau la 
concluzia că drumul ce-l aveau de străbătut depăşea cu mult 


căile parcurse în mod obişnuit. Misiunea secretă a căpitanului 
devenea tot mai înfricoşătoare în imaginaţia echipajului, pe 
măsură ce se depărtau de locurile cunoscute. Promisiunea 
făcută într-o doară de Collatinus cum că toţi delincvenţii dispuşi 
să-l urmeze vor fi graţiaţi la întoarcere primea şi ea alte 
semnificaţii şi le întărea temerile că s-au vârât într-o aventură 
mult mai periculoasă decât s-au aşteptat. Pe de altă parte, 
părăsind drumurile comerciale ale Romei, drumuri pe unde se 
putea circula pe vremea aceea în deplină siguranţă, riscau să 
dea oricând nas în nas cu piraţii sau cu cine ştie ce duşmani nici 
măcar bănuiţi. Cum altfel se explica prezenţa oştenilor pe 
corabie? Numai că - şi asta întrecea orice închipuire! - nici 
măcar comandanții soldaţilor nu ştiau încotro se îndreptau şi n- 
aveau habar pentru ce au fost angajaţi. 

Cei mai înspăimântați dintre toţi erau sclavii puşi să tragă la 
vâsle, sclavii la care zvonurile ajungeau numai pe jumătate şi 
care completau crâmpeiele de informaţii cu propriile lor spaime. 
Neliniştea robilor deveni atât de mare încât Collatinus trebui să 
intervină personal, făgăduindu-le că-i va elibera în caz că-şi vor 
face sârguincios datoria şi vor ajunge cu bine înapoi, la Gades. 
Numai că promisiunea aceasta mai mult arunca paie pe foc: 
cine a auzit să eliberezi atât de mulţi sclavi deodată? Hotărât, 
aventura se dovedea a fi cu totul şi cu totul ieşită din comun de 
periculoasă. Mulțimea de pe punte fierbea şi zâmbetul superior 
al căpitanului, precum şi încăpăţânarea de a nu spulbera cu 
nimic spaima făceau atmosfera tot mai incendiară. Singurul 
lucru ce mai ţinea echipajul sub ordine era calmul desăvârşit al 
lui Collatinus. Când nu mai ştiau cum să se liniştească, oamenii 
îşi spuneau că un proprietar de corabie, chiar ademenit de un 
câştig oricât de mare, dacă ar avea de înfruntat primejdiile pe 
care le bănuiau cu toţii, nu s-ar fi comportat atât de senin. În 
fond, era vorba şi de averea lui. Şi de viaţa lui. 

Navigau de săptămâni lungi şi ordinele căpitanului erau tot 
mai ciudate. Nimeni nu se îndoia de capacitatea lui profesională, 
dăduse dovadă de multă pricepere în cursul singurei furtuni ce i- 
a surprins până atunci, purtase corabia pe crestele valurilor 
uriaşe cu siguranţa cu care naviga şi pe vreme liniştită, fiind 
apoi cu atât mai neobişnuit să primeşti porunca de a ţine cârma 
dreaptă, îndepărtându-se mult în larg şi, brusc, să trebuiască să 
schimbi cursul, neexistând în locul acela nici un reper, 


neexistând nici un motiv aparent pentru o manevră atât de 
neaşteptată - ce trebuia executată de fiecare dată fără nici cea 
mai mică întârziere. Atunci când dădea comenzile pentru 
schimbarea direcţiei de mers, ochii Căpitanului sclipeau ca ai 
unui nebun şi fiindcă scenele acestea se repetau, oamenii 
începură să se teamă că slujesc într-adevăr sub ordinele unui 
descreierat. Serile, când acostau în câte un golf sau pluteau în 
derivă, Collatinus stătea de vorbă cu oamenii şi le povestea 
despre ţări fabuloase - pe care pretindea că le cunoaşte ca pe 
propria lui palmă - şi ascultătorii vedeau cum în ochi îi apare din 
nou nebunia. 


Navigau de o veşnicie pe Ocean, nimeni nu mai ţinea şirul 
zilelor de când au părăsit Gades-ul, poruncile lui Collatinus erau 
din ce în ce mai neaşteptate şi reieşea tot mai clar că personajul 
nu ştia încotro îşi ducea echipajul. Oamenii pricepură, în sfârşit, 
că în momentele când dă ordinele acelea neaşteptate de 
schimbare a direcţiei de mers, căpitanul pur şi simplu căuta 
drumul cel bun, toţi fiind convinşi că s-au rătăcit. l-au şi spus-o, 
dar Al Douăzeci şi cincilea, şiret, prevăzuse întrebarea şi le arătă 
o pânză pe care erau cusute mai multe sfori cu scoici înşiretate 
pe ele. Aceasta era harta lui, îi învăţă, şi el este singurul om ce o 
poate descifra. Atunci când scoicile se află într-o anumită 
poziţie, trebuie să cotească în sensul arătat de ele. Scribul nu 
îndrăzneşte să afirme că această hartă, despre care s-a şi scris 
mai târziu în cărţi ca despre un lucru neelucidat, ar fi fost o pură 
invenţie de a lui  Collatinus, menită doar să abată 
susceptibilităţile. Cu peste douăzeci de ani mai târziu şi 
personajul însuşi, urmându-şi drumul prin câmpia arsă, se 
gândea la petecul acela de pânză ciudat decorat ca la o taină pe 
care mai dorea s-o descifreze. Dar la fel de sigur este scribul că, 
mai presus de orice hartă, Collatinus se orienta după senzaţia 
de excitare ce-l cuprindea din când în când, atunci când credea 
că a găsit drumul mult căutat. Se întâmpla să se trezească 
noaptea din somn cu această stare, să alarmeze echipajul şi să-l 
silească să pornească la lumina stelelor cu cea mai mare viteză. 

Dar oamenii erau tot mai nerăbdători şi răzmeriţa plutea în 
aer. Cei mai răi erau soldaţii. Neavând toată ziua nici o treabă, 
ei puneau la cale fel de fel de planuri pentru a ieşi cât mai 
repede din ceea ce considerau tot mai mult a fi doar o capcană. 


O singură dată au trebuit şi ei să îndeplinească o misiune când, 
acostând pe neaşteptate, au plecat în inima unui teritoriu 
împădurit, în frunte cu un Collatinus cu ochii sclipind. N-au găsit 
nici băştinaşi cu care să se înfrunte, nici regi pe lângă care să-şi 
îndeplinească „solia”. Întorşi pe vas, căpitanul le-a explicat că n- 
au făcut acea descindere decât pentru a se aproviziona cu apă, 
recipientele fiind de acum aproape goale. Era o minciună 
sfruntată şi ea nu mai amăgi pe nimeni: nebunul s-a rătăcit. 

Collatinus continua să le povestească despre comori 
legendare, dar oamenii nu-l debarcau numai pentru că le era 
frică să se întoarcă singuri, fără un căpitan atât de priceput. Dar 
când, într-o seară, în ochii căpitanului sclipi din nou nebunia şi 
sili sclavii să tragă la vâsle ore în şir într-o noapte neagră pentru 
a descoperi o anumită insulă şi veni dimineaţa fără să le arate 
urmă de pământ, mai marele oştenilor preluă comanda corăbiei 
şi Collatinus fu legat de un catarg. Nu se putură decide să-l 
omoare, socotind că au tot timpul s-o facă după ce se vor fi 
întors în ape cunoscute. La întoarcere, corabia înfruntă furtuni 
tot mai dese şi pentru răsculați acesta fu un semn al zeilor că 
poate totuşi s-au pripit. Îl dezlegară pe căpitan şi-l lăsară să 
conducă nava, dar comanda supremă era deţinută tot de 
comandantul soldaţilor, iar în privinţa traseului toată lumea era 
de acord că trebuie să se întoarcă. În mijlocul unei furtuni, lângă 
un țărm stâncos, Collatinus schimbă din nou direcţia de mers. 
Atunci îl aruncară în mare. După el săriră şi trei dintre sclavii 
credincioşi ai soţiei lui. Toţi patru reuşiră să ajungă cu bine pe 
mal, în timp ce vasul se îndepărta printre valuri uriaşe. După 
câteva ore, când marea se linişti, apa începu să aducă spre țărm 
resturile corăbiei. Furtuna fusese cumplită şi vasul se sfărâmase 
de zidul stâncos. Singurul supravieţuitor, întâlnit la mai multe 
stadii depărtare de-a lungul malului, le povesti că nimeni n-ar fi 
fost în stare să salveze ambarcaţiunea prin labirintul de pietre în 
care intrase. 

Collatinus avusese din nou noroc. Întoarcerea dură doi ani şi 
n-au ajuns în provincia Africa decât căpitanul însoţit de un 
singur sclav. Collatinus trăi câteva luni printre nişte băştinaşi, 
ce-l veneraseră şi-i dăruiseră atât aur cât putuse duce. Revenind 
în Hispania, îşi regăsi familia şi un băiat, născut în lipsa sa. Era 
convins că naufragiase foarte aproape de comoara visată şi 
tribul ce-l primise atât de bine îi întări crezul. Şi douăzeci de ani 


mai târziu mai era încredinţat că, de fiecare dată când simţea 
excitaţia aceea stranie, se îndreptau spre câte un tezaur: de 
pildă, atunci când navigase o noapte întreagă în căutarea unei 
insule, nu a greşit decât în clipa când s-a încăpățânat să creadă 
averea pe un pământ, când foarte probabil ea se afla în 
pântecul Oceanului într-o epavă sau un oraş scufundat. lar când 
a debarcat prima oară pe coastă, nu ar fi trebuit să-şi abată 
gândurile, ignorând semnele şi scotocind după oamenii de la 
care să ia averea, când mai mult ca sigur că ea se afla îngropată 
undeva pe traseul parcurs neatent. Şi peste douăzeci de ani era 
încredinţat că nu greşise decât în detalii, dar acum, oricum, 
misterul îşi pierduse taina. 

Rudele soţiei îi oferiră prilejul de a pleca din nou în căutarea 
Ţării de Aur, de unde adusese câteva mostre atât de elocvente. 
Al Douăzeci şi cincilea refuză. Nu mai dori să plece pe mare: 
bogăţia nu-l mai interesa. Altul era, probabil, drumul spre glorie. 
Chiar dacă s-ar fi întors a doua oară cu tot aurul băştinaşilor, 
acela nu i-ar fi putut oferi ceea ce căuta. Era încă tânăr, alta era 
calea prin care îşi propunea să cucerească nemurirea. 


A făcut bine? A făcut rău atunci când a refuzat o posibilitate 
de îmbogăţire atât de promițătoare şi mai mult ca sigur un titlu 
de mare comandant naval, princeps sau archigubernus? A făcut 
bine când s-a decis să ia totul de la capăt? O nouă experienţă s- 
ar fi bucurat de alte condiţii, acum ştia precis încotro să se 
îndrepte şi la ce să se aştepte şi cele câteva figuri de aur curat 
aduse din ţara unde trăise atâta vreme erau în măsură să 
convingă orice echipaj să-l urmeze fără crâcnire. Cu puţină 
diplomaţie uşor de realizat prin noile-i rude ar fi putut fi 
interesate şi cercurile cele mai înalte şi se putea presupune că 
însuşi Palatinul ar fi sprijinit cu interes o nouă încercare de 
pătrundere în teritoriile bogate din sus, dacă nu pentru 
expansiuni teritoriale, măcar pentru nişte bogății ce se 
întrevedeau atât de uşor de obţinut. Dar Collatinus se săturase 
de aventuri în mijlocul unor imense teritorii cu populaţii având 
obiceiuri necunoscute. „Comori sunt peste tot în lumea barbară, 
i-a scris el unui cumnat, problema nu este cum să le obţii, ci cât 
trebuie să plăteşti pentru ele. Deoarece plata lor se numără în 
cel mai bun caz în ani de riscuri, plata lor este însăşi viaţa ta”, 
concluzionă el. 


Acum, continuându-şi drumul pe întinderea de pământ ars, Al 
Douăzeci şi cincilea nu regreta decizia luată de a renunţa la o 
carieră pe care niciodată nu încetase s-o creadă sigură pentru 
ceva... pentru ceva ce încă nici lui nu i se releva prea clar. Nici 
măcar atunci când socrul său i-a adus de la guvernator 
promisiunea unei intervenţii pe lângă împărat pentru a primi 
titlul de princeps, consfinţindu-i-se calitatea oficială de amiral al 
unei flote imperiale, Collatinus nu se mai interesă de proiect. 
Omul e obosit, trebuie lăsat să se refacă după multele prin câte 
a trecut în viaţa dusă în mijlocul barbarilor, spuneau 
cunoştinţele, dar Al Douăzeci şi cincilea râdea şi mult mai târziu, 
amintindu-şi de forţele clocotind gata să izbucnească din el, în 
timp ce-i lăsa pe toţi cei din jur să-l căineze pentru epuizare. 

In primul rând simţea nevoia să părăsească marginile lumii, 
unde zăbovise destul. Venise vremea să-şi încerce puterile în 
capitală. Nu de mult plecase la Roma şi noul împărat, originar 
tot din Hispania. Multe cunoştinţe de ale lui Collatinus din 
Corduba şi din Gades porniră pe urmele lui, făcându-şi iluzii mari 
pe baza unor vagi relaţii avute în Iberia cu Traian. Timpul era 
încă prea scurt, era prea devreme să-ţi faci un bilanţ al 
speranţelor asumate. Collatinus retrăi seara când intrase în 
Roma împreună cu ai săi, Roma pe care n-a mai văzut-o de o 
veşnicie. Oraşul diferea prin atmosferă de cel al lui Nero sau 
Domițian. Oamenii nu păreau mai mulţumiţi, ci mai vii. Figurilor 
cenuşii, lacome de a-şi trăi clipa atât de scurtă le-au luat locul 
„vechii romani”, bărbaţii activi, nerăbdători să-şi spună din nou 
părerile cu voce tare, să-i convingă şi pe alţii de acele păreri, 
pătrunşi de importanţa unor lucruri altădată uitate. Viaţa nu 
devenise mai uşoară, inflaţia cumplită stârnind suferinţe şi 
nemulțumiri. Şi nu era mai uşoară viaţa şi fiindcă romanii 
începeau să trăiască din nou ca nişte oameni. Suferinţa 
oamenilor nu este mai mică decât cea a unui animal dresat sau 
a unei fiare în cuşcă. Doar obiectul zbaterilor primeşte alte 
nuanţe. 

Collatinus îşi plimbă rudele pe la Ara Pacis Augustae, prin 
marile teatre, pe la Colosseum-ul terminat în douăzeci de ani, 
dar căruia i se mai adăuga neîncetat o statuie şi încă un 
ornament, prin termele noi şi prin locurile de întâlnire ale 
celebrităților zilei. Doar arcul lui Titus nu îl văzură neamurile 
sale din Hispania, excursiile zilnice de vizitare a oraşului 


evitând, ca din întâmplare, acel punct al metropolei. În timp ce 
Al Douăzeci şi cincilea îşi aminteşte de speranţele zilelor 
instalării sale la Roma, pentru o clipă scribul intervine din nou: 
zeii se amuză adesea pe seama oamenilor; de cele mai multe 
ori bancurile lor nu le pricep decât ei. Collatinus îşi cumpără cu 
bani grei o casă stăpânită mai demult de strămoşii lui uitaţi. 
lronia era că acel domeniu nu fusese niciodată înstrăinat, doar 
viaţa agitată a străbunilor şi tumultul cetăţii făcând uitată acea 
vilă, devenită, cu timpul, bun public. Dacă ar fi bănuit câtuşi de 
puţin adevărul şi dacă ar fi fost mai interesat de treburile 
administrative, Collatinus ar fi putut obţine cu minim de efort 
ceea ce-l costase aproape toată averea soţiei, însă el era 
mulţumit şi aşa şi, la fel cum aşteptase pe timpuri un indiciu 
venit de cine ştie unde pentru a afla traseele miraculoase ale 
ţărilor fericirii, aşa ispitea acum numeroşi taumaturgi ca să 
găsească itinerariul ce-l va duce la gloria din care gustase de 
două ori câţiva stropi: o dată în calitate de „Mic Moise”, a doua 
oară când putuse să le arunce neîncrezătorilor în faţă mai multe 
obiecte de aur aduse dintr-o ţară a belşugului din lumea „bunilor 
sălbatici”. (Spre deosebire de toţi cunoscuţii, el a fost şi a trăit 
acolo şi, drept urmare, oricine ar fi fost dispus să-şi investească 
banii şi energiile numai să poată pleca împreună cu dânsul în 
ţinuturile  făgăduinţei.) Cel mai mare dintre taumaturgi, 
Apollonius din Tyana, îi dădu un sfat ciudat: „Procedează în aşa 
fel ca stelele călătoare, din categoria cărora faci parte; repară 
ceea ce este de reparat, închide cercul - ca să-l poti deschide 
iară -, urcă scara, dar ia numai ce e al tău. Era un sfat adresat 
unei persoane ce dovedise şi ea că este în stare să facă 
minuni... 

Collatinus petrecu mai multe luni, încercând să înţeleagă 
mesajul, ce semăna mai mult cu un sfat dat de un oracol. Orice 
înţeles dădea propoziției, undeva sensul nu se potrivea sau 
părea mult prea simplist. Intr-o zi, plimbându-se cu soţia prin 
Capua, printre negustorii de parfumuri şi alifii de pe Seplasia, 
simţi o furnicătură prin tot corpul şi descoperi înţelesul celor 
spuse de Apollonius: era evident că dacă era într-adevăr o stea, 
atunci strălucirea nu-i putea răzbi niciodată într-un singur punct: 
pe de o parte, cele două succese de până atunci ale vieţii sale s- 
au petrecut în legătură cu nişte deplasări, pe de altă parte, 
stând pe loc, nu izbutise să parvină nici la Gades, nici acum la 


Roma. Venise cu foarte bune recomandări în capitală, se 
bucurase de scrisori ce ar fi trebuit să-i deschidă toate uşile. Şi, 
în loc de aceasta, se împiedica de tot felul de interpuşi 
perseverenţi şi cu mutre umile, în drum spre mai marii zilei, iar, 
în particular, nu reuşi să se acomodeze defel, stima oamenilor 
din cetate fiind adresată unor bărbaţi pe care el nu-i putea 
stima, unor intelectuali discutând subiecte ce nu reuşeau să-l 
intereseze, unor cercuri bine constituite, unde lui Collatinus i se 
părea că toate locurile sunt ocupate şi unde figurile cele mai 
distinse semănau cu acel prieten al împăratului, Plinius (cel 
Tânăr), pe care-l întâlnise şi Al Douăzeci şi cincilea cu ani în 
urmă, când îi făcu impresia unui simplu filfizon, prin felul cum se 
mişca şi prin preţiozitatea limbajului folosit. 

Nu, metropola nu era lumea lui, dacă el era o stea, atunci era 
sigur o stea călătoare, aşa cum se exprimase Apollonius. Şi 
sfatul de „a închide cercul” i se părea acum limpede: el, cometa, 
plecase de lângă Roma spre răsărit, străbătuse tot orizontul 
estic, fusese apoi în apus, lucrase acolo din greu, se căsătorise, 
făcuse un copil - sau doi? -, trăise în acel loc. În ceea ce priveşte 
emisfera meridională, cine se putea lăuda la Roma că a 
cutreierat-o ca el? Rămânea nordul, din care gustase puţin în 
Britania, mai există însă un arc de cerc pe care nu l-a călcat: 
limesul Rinului şi al Istrului. Era foarte clar cercul ce trebuia 
închis. „Să urci scara” nu era o metaforă prea complicată sau, 
cel puţin, accepțiunea ce i se dădea în forma ei cea mai uzitată 
nu se putea referi decât la scara ierarhiilor ori poate la cea mai 
concretă, scara  magistraturilor. In legătură cu aceasta, 
Collatinus încercă, fără succes, să-şi dovedească originea ilustră 
şi, adunând din toate părţile bani, să strângă suma necesară 
pentru a-şi putea lua locul printre senatori. Dar, deşi se spunea 
peste tot că Traian iubea oamenii noi, îi fu imposibil să ajungă 
cu pretenţiile sale până la împărat. Două audienţe se terminară 
prin simple făgăduieli şi pasarea cazului unor funcţionari. Unul 
dintre aceştia i-a explicat răspicat că pentru un loc în senat, 
Collatinus, fiul lui Canis şi nepotul lui „Magister morum”, n-avea, 
cel puţin în circumstanţele date, nici o şansă. Ar trebui să 
încerce să fie primit, deocamdată, printre cavaleri, scop 
realizabil şi pentru care funcţionarul îi promise tot sprijinul. Doar 
că Al Douăzeci şi cincilea n-avea nici răbdarea şi nici tactul 
necesar pentru a-şi face veacul prin antecamere. După câteva 


luni se sătură şi de cancelariile imperiale şi chiar şi de Roma. 
Apollonius din Tyana avea dreptate: el era o stea călătoare şi lui 
i se potrivea doar drumul. Numai de „reparat” nu ştia ce are de 
reparat. Nu-şi făcea probleme, o va afla la momentul potrivit. 


În Roma era pace. Împăratul stăpânea peste toată „lumea 
civilizată”, iar în câmpiile şi deşerturile de dincolo de fruntarii 
trăiau barbari, ducând o viaţă idilică în primitivismul ei, 
„sălbatici fericiţi”. Cel puţin aşa se discuta în cercurile cele mai 
rafinate şi Collatinus nu putea pricepe de ce nu era luată în 
considerare în primul rând părerea sa, bazată pe experienţe de 
viaţă. Dar nu, filosofii discutau concepte şi nu realităţi. Aşa i se 
părea lui. Singurele popoare ce nu se purtau ca „barbarii fericiţi” 
era dacii şi parții. Cucerirea parţilor devenise misiunea de 
căpătâi a lui Traian, de când preluase imperiul. Modelul lui 
declarat, Alexandru, pătrunsese adânc în Orient, acolo va trebui 
să se acopere şi urmaşul lui de glorie. 

Cu dacii de la, nord de Istru, lucrurile erau mai arzătoare, îşi 
aminti Collatinus, umblând prin deşertul de pământ ars de 
soare. Pe vremea aceea, toată lumea nu vorbea pe stradă sau în 
cadrul cercurilor decât că dacii erau bogaţi, că aveau grâu şi 
munţi de aur, că puteau rezolva prin avuţiile lor tot mai grava 
criză economică a imperiului. Dar dacii erau şi înfiorător de 
agresivi, poate doar iudeii fiind la fel de războinici ca ei. Şi, ceea 
ce era mai grav, dacii au umilit Roma pe vremea domniei 
nefericite a lui Domițian şi ruşinea aceea trebuia spălată, ea 
fiind o pată pe mantia de purpură a cezarilor ce au urmat şi 
fiecare cetăţean, văzând-o, simţea nevoia să ceară răzbunare. 
Străbătând deşertul de pământ ars, Collatinus îşi amintea, 
zâmbind, de aprecierile pe care le făceau romanii în legătură cu 
Dacia, de totala lor ignoranță în privinţa statului lui Decebal. 
Fiecare copil din metropolă era încredinţat că la nord de Istru se 
află o ţară cu râuri din lapte şi miere curgând prin nişte defileuri 
de aur. Numeroşi aventurieri organizau expediţii de îmbogăţire 
în acea lume minunată şi, aflându-i-se şi trecutul celui de Al 
Douăzeci şi cincilea, o mulţime de romani din toate clasele 
sociale îl rugau să-i călăuzească într-acolo. Collatinus zâmbea 
de unul singur, amintindu-şi de febra ce cuprinsese un popor 
întreg apărat de inflaţie la gândul că ar putea să se 
îmbogăţească peste noapte într-un ţinut unde principalul era să 


ajungi, să-ţi încarci animalele de povară şi să-ţi faci loc cu arma 
pe drumul de întoarcere. Collatinus zâmbea, fără a şti că Dacia 
a fost una dintre cele din urmă „[ări ale făgăduinţei” din 
antichitate şi că asistase la ultima isterie de acest soi, până ce 
călătorii de peste mai mult de un mileniu vor readuce în 
actualitate goana după aurul unor ţări noi. 

Goana după aur a aventurierilor va fi stăvilită doar de 
campania lui Traian. Legionarii plecară asemenea argonauţilor 
spre un ultim Eldorado. După ce vor cuceri Dacia şi vor spăla 
pata de pe hlamida imperială, lumea va deveni mai mică, ţările 
fabuloase se vor retrage în cărţi. Printre oştenii ce se îndreptau 
spre Istru se afla şi Collatinus. 

Al Douăzeci şi cincilea n-a mai aşteptat ca un alt funcţionar, 
identic la vorbe şi la faţă cu cel ce l-a dus cu zăhărelul că-i va 
asigura un loc printre cavaleri, să-i rezolve un grad 
corespunzător rangului şi averii (pe care, pe amândouă, nu le 
prea putea dovedi). Se înrolă ca un soldat de rând, dar încă 
înainte de a se angaja legiunea lui în vreo luptă, devenise 
primpilus, întâiul centurion al primului manipul, cel mai mare 
dintre subofiţeri, luând parte la consilii, fiind considerat cel mai 
bun ostaş şi fiind îndreptăţit să aspire la cele mai înalte funcţii. 
Un primpilus putea intra la terminarea serviciului militar în 
ordinul ecvestru. Şi asta fără a mai trebui să facă anticameră. 
Cel puţin aşa se spune. Mai dorea şi atunci la fel de mult 
succesul? Ce succes? Această ultimă întrebare începea să 
devină tot mai importantă. 

Collatinus căută o piatră pe care să se aşeze. Soarele ardea 
încă puternic, dar erau ultimele-i puteri pentru ziua aceea. În 
curând va apune. Nu găsi nici un bolovan, aşa că se aşeză direct 
pe jos, luă din desagă câteva fructe şi le mestecă încet. Fructele 
reprezintă cea mai bună hrană pentru drum: îţi amăgesc 
foamea şi-ţi astâmpăra setea. Doar că nu te satură cu adevărat. 
Pentru un efort, asemenea celui făcut de el, sunt necesare 
puteri. Cele câteva piersici tăvălite prin miere - ca să rămână 
proaspete - n-aveau de unde reda forţă muşchilor obosiţi. Însă, 
e adevărat, nici nu-l moleşeau ca o masă bogată, că patina sau 
minutal-ul preparate după reţetele lui Apicius. În timpul primului 
război al lui Traian cu Decebal, Collatinus împlinise treizeci şi 
trei de ani. Aproape veteran, după experienţa din campanii, era 
încă totuşi foarte tânăr. Trecuseră şaptesprezece ani de atunci 


şi Al Douăzeci şi cincilea se recunoştea şi nu se recunoştea în 
acel primpilus al lui Quadratus Bassus, primul său comandant 
din campania împotriva dacilor, până ce a fost împrumutat de 
genistul  Palbus, care avea nevoie de cunoştinţele unui 
explorator încercat. Se recunoştea greu în bărbatul acela, îşi 
spunea Collatinus, înainte de a se scula şi a porni mai departe la 
drum, deoarece la treizeci şi trei de ani - s-a dovedit aceasta - 
omul trece prin experienţe decisive. Inefabilul acelei vârste îi 
era de acum interzis. 

Războiul cu dacii, îşi amintea, s-a dovedit cu totul altfel decât 
s-a aşteptat toată lumea şi mai ales soldaţii pregătiţi cu desagii 
în care să-şi pună aurul aflat la tot pasul. Obişnuiţi de a fi 
singurii învingători ai lumii, romanii nu mai puteau accepta 
decât incursiuni scurte şi decisive. Dezastrul lui Cornelius Fuscus 
din timpul lui Domițian fusese desigur o scăpare de neînțeles a 
zeilor, una dintre acele greşeli comparabile doar cu catastrofa 
suferită de Varo pe vremea lui Augustus. Asemenea întâmplări 
au loc rar, cel mult o dată la un secol, spuneau oamenii, dar de 
fiecare dată sunt corectate aşa cum se cuvine. Dignitas, 
libertas, disciplina şi persona le cerea împăratul şi, brusc, toate 
acestea păreau din plin posibile doar după ce incidentul 
neplăcut din nord, de la Istru, va fi făcut uitat printr-o victorie 
răsunătoare. Legiunile trecură fluviul încredințate de izbânda 
justiţiară pe care o vor reuşi în ritmul marşului. Collatinus era şi 
el convins că, dacă va reveni printre ai săi, va fi „reparat ceea 
ce era de reparat”, adică, crezuse el pe vremea aceea, va 
reocupa rangul de care fusese privat. Chiar şi doisprezece ani 
mai târziu, călcând la fel de apăsat ca şi dimineaţa, datorită 
disciplinei îndelung învăţate, Al Douăzeci şi cincilea se mai 
frământa dacă a înţeles bine vorbele lui Apollonius. Bănuia că 
altul îi era înţelesul şi ştia că elucidarea tainei era aproape. 

Intraseră în Dacia fără a întâmpina o rezistenţă serioasă, 
cuceriră câteva cetăţi, traversară sate pârjolite şi avură parte, 
cu totul neaşteptat, de priveliştea unei fortificaţii pustii, de pe 
meterezele căreia, înfipte în sulițe, rânjeau sinistru craniile 
prizonierilor romani. Collatinus era un soldat călit prin multe, 
însă priveliştea scăfârliilor de pe zidurile apărute pe neaşteptate 
de după stânci şi vegetaţie îl petrecu tot timpul şederii sale la 
nord de Istru. Faptul că până la Tapae aproape că nu luptaseră, 
că pribegeau printr-o ţară unde-i întâmpinau doar scrumul 


localităţilor arse şi schelete de animale aruncate intenţionat în 
calea lor, îl făcu să aibă senzaţia că acele căpăţâni ce-şi 
pierduseră încetul cu încetul orice identitate nu erau decât 
însăşi duşmanii cu care trebuiau să se confrunte sau poate chiar 
chipurile lor, ale luptătorilor ce le văzuseră, chipuri reflectate în 
oglinzi arătând viitorul. 

În timpul iernii, Decebal porni o vastă contraofensivă în 
Moesia, unde Collatinus ajunsese, după un marş lung, tocmai 
când evenimentele se stingeau, el mai participând doar la o 
ultimă încleştare cu cataphractarii lui Susagus, călăreţi iuți, 
roxolani acoperiţi cu zale în formă de solzi. Nici aceştia nu 
păreau oameni mai reali decât întâlnitele cranii înfipte în vârful 
săgeţilor. Lupta fu scurtă şi burii şi roxolanii dispărură pe cum 
au venit. Collatinus zăbovi îndelung alături de un rănit, una 
dintre acele fiinţe ciudate ce nu mai semănau a oameni sub 
solzii lor metalici. Îi scoase zalele pentru a se convinge că 
avuseseră de a face cu inamici umanoizi. Dar prizonierul îşi 
dădu sufletul imediat ce i-a dat jos echipamentul, de parcă în 
acela i-ar fi stat viaţa. Nu mai semăna decât cu un mort ca toţi 
morţii. 

Întors în Dacia, bătălia din faţa Sarmizegetusei avusese de 
acum loc şi între Traian şi Decebal intervenise o înţelegere. 
Împăratul îşi adăugase apelativul „Dacicus” şi plecă înapoi la 
Roma pentru a-şi sărbători triumful. Collatinus trebui să rămână. 
După ce colaborase la tot felul de lucrări genistice sub ordinele 
lui Balbus, primi comanda unei garnizoane romane staționate pe 
o vale de râu şerpuind printre munţi. După toate aparențele, 
ritmul de deplasare al cometei care era se dovedea a fi foarte 
lent. Ca şi în celelalte puncte ale lumii, şi în nord trebuise să-şi 
petreacă un timp mai îndelungat. O vreme, imaginea „bunului 
sălbatec” se materializase într-o viaţă idilică. Cu lipsa de 
confort, Al Douăzeci şi cincilea se împăca uşor, s-a lovit de 
destule ori de ea. Se simţea bine în Africa, printre băştinaşii care 
au ajuns să-l venereze, se simţise bine şi în acel an în Dacia, cât, 
trăind viaţa de garnizoană, stabilise relaţii bucolice cu indigenii. 

Însă fiecare monedă îşi are şi reversul ei, fiecare bucurie se 
plăteşte. Zeii nu fac niciodată daruri. Dacă lucrurile nu s-ar 
evidenția prin contrast, simţurile noastre poate că nici nu le-ar 
putea lua în posesie. Collatinus se afla de aproximativ un an în 
valea aceea aparent atât de paşnică şi aştepta să-i vină un 


înlocuitor pentru a se putea duce în concediu. Poate că ar fi 
părăsit mai demult castrul, dar călătoria pe timp de iarnă nu-l 
atrăgea în mod deosebit, iar, pe de altă parte, era mulţumit 
acolo unde era. Acum, la atâţia ani de atunci, se întreba dacă a 
existat cu adevărat viaţa aceea sau dacă sirenele l-or fi amăgit 
asemenea lui Odiseu. Într-o noapte garnizoana fu atacată pe 
neaşteptate, o parte dintre soldaţi fură măcelăriți, iar ceilalţi, 
printre ei şi Collatinus, fură duşi într-una dintre cetăţile sacre ale 
dacilor. Începea un prizonierat atât de straniu, cum doar viaţa 
plină de neprevăzut a celui de Al Douăzeci şi cincilea mai putea 
suporta. El, care trăise căderea lerusalimului, care fusese în 
Britania, care zăbovise luni lungi printre negrii africani, doar el 
mai putea întrevedea o speranţă în cele prin care urma să 
treacă. 

Amintindu-şi, după atâţia ani, de şederea sa în Dacia, i se 
părea că fusese printre două populaţii cu totul diferite. La 
început oamenii paşnici, prietenoşi şi darnici din valea castrului 
pe care-l comandase, pe urmă cetăţile cocoţate în vârf de 
munte, bărbaţii aspri, sanctuarele stranii şi frigul cumplit. 
Collatinus se strădui să priceapă subtilităţile traiului celor ce l-au 
luat prizonier, fiind încredinţat că orice viaţă umană, aparent 
oricât de simplă, ascunde un rafinament la fel de ingenios ca şi 
acela al obiceiurilor romane sau greceşti, doar că un ochi străin 
nu-l poate distinge. Însă contactul cu dacii venise prea pe 
neaşteptate, cei ce-l răpiseră se purtau prea distant, decăderea 
bruscă în starea de cea mai cruntă dependenţă făcu să treacă 
luni şi să-i fie imposibil să realizeze alte relaţii ca între duşmani. 
Al Douăzeci şi cincilea şi tovarăşii săi nu erau prizonieri 
obişnuiţi, ei fuseseră capturati în timp de pace, ascunși şi păziţi 
pentru ca romanii să nu poată acuza încălcarea clauzelor 
armistiţiului. 

Câţiva dintre ei fură sacrificați în primele zile în mijlocul unor 
ceremonii din care ceilalţi prizonieri nu pricepeau nimic, 
torturați de groaza priveliştii şi de perspectivele ce-i aşteptau. 
Apoi fură duşi să reclădească fortificațiile distruse în război sau 
mai târziu, ca o consecinţă a tratatului de pace. Trebuiau să 
lucreze din greu deoarece dacii se grăbeau să-şi refacă forţele 
pentru o nouă confruntare şi prizonierii care nu făceau faţă 
solicitărilor erau omorâţi în cadrul aceloraşi sacrificii de 
imaginea cărora erau cu toţii obsedaţi. Prizonierii sacrificați lui 


Ares şi spoliile atârnate în cinstea lui de trunchiurile copacilor 
ofereau un spectacol greu de uitat pentru înfrânți. Asta 
Collatinus o pricepea abia acum. Dar la fel de greu de înţeles 
era şi bucuria din ochii acelui dac, ales prin tragere la sorţi să fie 
aruncat în suliţele camarazilor săi. Nici o teamă de moarte, doar 
o speranţă extaziată. Atunci îi devenise absolut clar lui 
Collatinus că nu limbajul îi lipsea: înţelesul acelui limbaj nu-i era 
la îndemână. 

Totul era înfricoşător: şi practicile pe care romanii nu le mai 
ştiau decât din poveştile aparţinând unor secole de mult trecute, 
şi duritatea muncii, şi peisajul. Valea idilică de unde au fost 
smulşi părea un vis al unei alte vieţi. Collatinus nu putea pricepe 
cum de erau romanii atât de naivi să nu-i supravegheze pe 
oamenii lui Decebal şi să creadă că aceştia respectau câtuşi de 
puţin clauzele tratatului încheiat abia de curând. Cohortele 
rămase la nord de Istru trăiau ca la sânul mamei şi nu bănuiau 
ce se întâmpla doi paşi mai încolo. Chiar nimeni nu-l informa cu 
nimic pe împărat? lată, odată cu capturarea lui Collatinus şi a 
oamenilor lui, dispăruse un castru. Nu observa chiar nimeni 
această absenţă? Pe de altă parte, să fi fost localnicii doar nişte 
prefăcuţi, atunci când se împrieteniseră atât de sincer cu ei în 
valea unde fuseseră staţionaţi, nişte figuranţi puşi doar să le 
adoarmă suspiciunile pentru a uita că sunt - totuşi! - pe un 
teritoriu inamic şi că pot fi oricând atacați? Să-i facă să nu vadă 
ce se petrecea în jur? Fiului lui Canis nu-i venea să creadă că 
parcela aceea de Eden n-a fost decât un teritoriu regizat. 

Ceea ce era cel mai greu de înlăturat în calea înţelegerii 
mentalităţii dacilor era poziţia lor diferită faţă de moarte. Sigur, 
orice legionar roman pleca la luptă cu speranţa de a cuceri 
gloria şi era dispus s-o plătească oricât de scump. Dar de aici şi 
până a-ţi fi indiferent sfârşitul era un drum lung. Doar în ochii 
martirilor creştini mai văzuse Collatinus un asemenea dispreţ 
faţă de moarte ca la daci. Aceştia plecau la zeul lor, Zamolxis, 
fără nici o teamă, de parcă i-ar fi aşteptat o nouă viaţă, mult mai 
bună decât cea de care se despărţeau. Despre Zamolxis i s-a 
spus că ar fi fost un ucenic - sau poate chiar un sclav - de al lui 
Phytagora la Samos. (Dar cât de diferiţi erau aceşti oameni faţă 
de imaginea încetăţenită la Roma în legătură cu discipolii lui 
Phytagora şi în legătură cu Phytagora însuşi!) Gândind atât de 
diferit în problema esenţială, în atitudinea faţă de moarte, Al 


A 


Douăzeci şi cincilea nu găsea nici o posibilitate de comunicare 
cu oamenii printre care nimerise. 

Intr-o seară, îşi amintea, istovit după o zi lungă de muncă 
petrecută la consolidarea unei şosele spânzurate deasupra unei 
prăpăstii şi total ascunsă de codrii atât de bătrâni, încât 
localnicii pretindeau că în anumite porţiuni existau grote ce 
duceau direct în trecut, reuşi să lege o discuţie cu unul dintre 
paznici şi să-i împărtăşească nedumeririle sale. Omul se dovedi 
cu un rang mai mare decât apreciase Collatinus şi, peste câteva 
zile, îl luă dintre ceilalţi robi şi-l duse cu sine printre copaci în 
pădurea tot mai întunecată. Au mers împreună o zi întreagă. 
Apoi încă o zi. 

— Nu ţi-a fost frică de mine? l-a întrebat mai târziu romanul. 
Sunt mult mai solid decât tine şi te-aş fi putut ucide oricând. 

Dacul era într-adevăr uscăţiv şi cu un cap mai mic decât 
Collatinus, însă îi răspunse că alta a fost problema pentru care l- 
a luat abia după câteva zile cu el: faptul că ceruse permisiunea 
de a sustrage un prizonier atât de puternic de la munci 
presante. A durat până ce a obţinut încuviințarea acestei... 
acestei excursii. 

Intr-o peşteră au dat de un preot ce trăia într-o izolare totală, 
pretinzând că n-a întâlnit de mai mulţi ani nici un om. Se hrănea 
cu ierburi, rădăcini şi miere de la albine sălbatice, refuza vânatul 
de orice fel şi se îndeletnicea cu studierea stelelor, cu 
descifrarea scrisului de pe scoarţele copacilor bătrâni şi a 
semnelor scrijelite de vânt pe stâncă. Era un adorator al lui 
Gebeleizis şi era zgârcit la vorbă. Însoţitorul lui Collatinus reveni 
pe şantier şi-l lăsă în grija anahoretului. 

Aceasta a fost a treia şi ultima etapă a şederii celui de Al 
Douăzeci şi cincilea în Dacia. A fost un timp imposibil de 
apreciat, măsurabil doar cu ajutorul reperelor avute odată cu 
începutul lui şi cu cele găsite atunci când Collatinus a revenit 
printre ceilalţi oameni. Toată perioada cât a stat acolo n-au fost 
vizitaţi decât o singură dată. Mesagerul a fost un tânăr sol al lui 
Vezina, marele preot al doilea om după Decebal în Dacia -, cel 
ce, la rându-i, nu cobora din peştera sa de pe Muntele Sacru 
decât pentru a participa la războaie. Oaspetele vorbi cu preotul 
în prezenţa romanului, însă Collatinus nu pricepu nimic din 
spusele lor. Erau cuvinte ce nu se legau în mintea sa, chiar dacă 
le înţelegea sensul imediat. 


În rest au fost singuri pe munte. Anahoretul îl lămuri că timpul 
nu se scurge decât ca o prejudecată, în funcţie de cum suntem 
învăţaţi să-l percepem. De aceea este lipsit de rațiune să te 
întrebi mereu de câtă vreme te afli acolo, în inima munţilor. 
Timpul îţi îngăduie exact atât cât eşti dispus să-ţi îngădui tu 
însuţi, înțelegând aceasta, vei înţelege altfel şi moartea. 

Dar Al Douăzeci şi cincilea nu era încă suficient de pregătit ca 
să priceapă. „Gazda” sa nu-l dăscălea, îi vorbea puţin, lăsându-l, 
parcă, să se dumirească singur. Ceea ce-l intriga, însă, cel mai 
mult pe roman era faptul că preotul, dacă într-adevăr nu a 
întâlnit de atâta vreme pe nimeni, cunoştea foarte amănunţit 
evenimentele ce au avut loc în ultimul război. Şi, după cum se 
va convinge Collatinus mai târziu, era la curent şi cu cele ce s- 
au petrecut în lume cât au rămas împreună, cât ar fi putut să 
depună el însuşi mărturie că n-a fost nimeni să-i informeze de 
cele întâmplate. 

— Totul este scris, răspundea anahoretul invariabil. 

— Unde? îl întreba Collatinus ca un învățăcel. 

— Peste tot: în apă, în stânci, pe scoarţa copacilor, în undele 
pârâului. _ 

Nu-l putea urma în cunoştinţe. Incetul cu încetul, parcă 
începuse să deprindă unele caligrafii, dar totul, învăţătura, era 
încă departe. 

— Când o să înţeleg şi eu toate astea? 

— lar îţi pui limite? Nu te întreba „când?”! Nu te mai strânge 
în zăgazuri! 

Treptat, Collatinus desluşi că nu zgârcenia în vorbe a „gazdei” 
era de vină de ritmul atât de lent al iniţierii sale, ci credinţa 
greşită că lucrurile acelea se puteau învăţa de la alţii. Erau 
cunoştinţe ce nu puteau fi însuşite decât trăindu-le direct. 
Retragerea în munţi a legiuitorilor nici nu se putea explica altfel, 
îşi spuse Collatinus. 

Viaţa în recluziune se deosebea atât de radical de tot ce 
trăise până atunci încât singură posibilitate de a o putea urmări 
cât de cât coerent era să nu facă nici un fel de apropieri de 
reperele cunoscute înainte. Astfel devenise cu putinţă ca preotul 
să dispară câteva zile pentru a cobori într-un sat, unde fusese 
chemat să lecuiască un bolnav - dar Collatinus nu ştia cum îi 
parvenise „chemarea” -, să stea ascuns multă vreme în fundul 
inaccesibil al peşterii, pretinzând că se hrănea prin intermediul 


unui lup, în care s-ar fi încarnat în perioada respectivă şi 
romanul văzuse într-adevăr un lup dând târcoale pe acolo -, 
singura perioadă, de altfel, cât consuma chiar dacă prin 
intermediul fiarei - carne. Sau, altădată, anahoretul se retrase 
într-un nor de fum de cânepă arsă. Folosise de multe ori arderea 
cânepii pentru procedeurile sale şi, uneori, şi Collatinus putea 
să-l urmeze câţiva paşi pe drumul extazului. Experienţa pe care 
şi-o amintea Al Douăzeci şi cincilea fusese însă diferită prin 
aceea că preotul dispăruse cu totul în fum, nelăsându-şi nici 
măcar trupul acolo. Reveni după... cândva... mai tăcut şi mai 
slab. 

Intr-o zi îl anunţă că pleacă pentru mult timp. 

— Adică ai impresia că vei muri? 

— Noi nu murim niciodată. Mă duc la Gebeleizis. 

— Şi crezi că vei mai reveni printre cei vii? 

— Bineînţeles. 

— Ciudat, replică  „învăţăcelul”, am auzit de multe ori 
asemenea promisiuni printre ai voştri, însă n-am cunoscut încă 
niciodată nici un mort reînviat şi nici măcar un dac care să-şi fi 
întâlnit strămoşii. 

— Noi ne vom mai întâlni! 

— Când? 

Preotul nu-i răspundea. 

— Şi ce să fac eu singur până atunci? 

— Cred că va trebui să cobori muntele şi să-i reîntâlneşti pe ai 
tăi. Atâta vreme cât n-ai înţeles că timpul este doar o 
prejudecată, cât mai vorbeşti aici despre „noi” şi „voi”, iniţierea 
n-a fost destulă. N-ai fost nici lup, n-ai reuşit să intri în trupul 
unui copac sau al unui animal şi n-ai lăsat să te locuiască măcar 
pe tine altcineva. Întoarce-te la ai tăi! 

— Cum? 

Preotul îşi făcu de lucru în faţa peşterii şi când Collatinus îl 
căută din nou, nu-l mai găsi. Nu va mai apare în curând, cel 
puţin atât era capabil să înţeleagă şi Al Douăzeci şi cincilea. 


Collatinus cobori cu şaptesprezece ani în urmă munţii şi, după 
doar o singură zi de mers, întâlni coloana legiunii întâi, Minervia, 
comandată de viitorul împărat, Hadrian. Sarmizegetusa căzuse, 
Decebal s-a sinucis, Dacia fusese înfrântă. Romanul vânjos, dar 
cu ochii arzând, fu cu greu recunoscut drept acel primpilus al lui 


Quadratus Bassus, dispărut cu ani în urmă. Omul devenise tăcut 
şi asculta distrat relatările din cel de al doilea război cu dacii. 
Din frânturi de cuvinte, printr-un sistem de informaţii rămas în 
mister, preotul îi comunicase aceleaşi evenimente chiar atunci 
când avuseseră ele loc, doar că pe vremea aceea Collatinus nu 
pricepu aluziile anahoretului. 

Collatinus reveni la Roma, îşi reîntâlni familia şi avu impresia 
că el însuşi nu era decât un reîntors dintre morţi. Oricum, 
revenise de pe un alt tărâm, de unde mai păstra anumite 
obiceiuri. Admis în ordinul ecvestru, fără a mai fi nevoie nici de 
cea mai neînsemnată intervenţie, i se oferi ocazia să plece în 
Dacia pe vremea guvernatorului Caius Avidius Nigrinus, general 
pe care-l cunoştea de foarte multă vreme şi de la care obținuse 
fără dificultate comanda uneia dintre cohortele de călăreţi daci 
şi romani trimisă să lupte cu Traian împotriva parţilor. Stătu 
puţin în Dacia şi locurile i se părură altele. Războiul trecuse, de 
undeva de departe reînvia lumea idilică de pe vremea cât a fost 
în castrul dintre munţi. Urcă la peştera anahoretului, dar nu găsi 
acolo pe nimeni. Preotul i-a promis că se vor reîntâlni, dar, 
probabil, nu sosise încă timpul. 

Anii scurşi de atunci nu mai aveau importanţă, Collatinus 
străbătea o nemărginire de pământ pârjolit de soare, căutând să 
ajungă la mare. Calul de sub el murise, însă îşi continuase 
drumul pe jos. Ştia că îl aştepta o corabie ce-l va duce la Pontul 
Euxin. De acolo va străbate provincia şi va urca din nou 
muntele. 

In timp ce lupta cu parții, iudeii se răsculară peste tot: în Siria, 
în Cipru şi în Africa. Lumea muritorilor este mică. Al Douăzeci şi 
cincilea reîntâlni unele dintre personajele pe care nu le mai 
văzuse din copilărie. El era incapabil să ia vreo atitudine şi nu 
făcea nici un secret din asta. 

— Nu poţi să-l accepţi şi pe Paul şi pe Saul, i se spunea. Nu 
poţi fi şi de partea lui Simon, a lui Şemaia, a lui Lucuas şi să 
pretinzi că te afli şi de partea lui Martius Turbo, i se atrăgea 
atenţia. 

— Intr-adevăr, nu poţi, admitea el, ştiind că orice acceptare, 
orice alianţă este o trădare. 

Dar el mai ştia că drumul unei comete este ciclic, dar 
predestinat. Ambiţiile tinereţii sale primiseră cu totul alt aspect. 


Tulburările provocate fuseseră atât de mari încât muriseră în 
ele mai mulţi oameni decât în toate campaniile lui Traian. În 
goană după vinovaţi, cineva îşi aminti de adevărata obârşie a lui 
Collatinus şi acesta trebuise să fugă. Dar se purtase demn, 
petrecu mai mult timp în fiecare loc pe unde trecea, nu-şi 
ascundea niciodată identitatea. Poate de aceea a şi fost lăsat în 
pace. Insă după moartea lui Traian, în judecarea aşa-numitului 
„complot al insularilor”, după ce au fost condamnaţi la moarte 
cei mai importanţi generali ai împăratului tocmai decedat, 
cineva şi-a amintit că unul dintre apropiații lui Nigrinus, unul 
dintre osândiţi, era acelaşi Collatinus. 

Dacă preotul dac amâna întâlnirea, îşi spuse Al Douăzeci şi 
cincilea, merge el să-l găsească. Trebuia să se grăbească, de 
data asta ordinul de execuţie împotriva sa fusese dat. În ziua 
când îl ajunsese din urmă şi pe tatăl său neputincioasa 
condamnare, Collatinus văzu în acelaşi timp marea şi un grup 
de soldaţi, venind din urmă. Vasul era prea departe şi ştia că nu 
va mai avea timp să ajungă până la el. Se aşeză pe pământ şi 
aşteptă să-l prindă. „Repară ceea ce e de reparat” nu se putea 
referi decât la el însuşi. O află tocmai la timp. Cercul s-a închis. 

Marea nu era decât o oglindă strângând lumina. 

— Vino, îi spuse preotul dac, apărând de sub malul abrupt. 
(De fapt, acesta nu i-a spus niciodată unde se vor întâlni.) 

Marea nu era decât o oglindă focalizând lumina asupra lui 
Collatinus. Oştenii romani erau tot mai aproape... 

Ascultând sfatul lui Apollonius din, Tyana, minunea se împlini. 
„Fă în aşa fel ca stelele călătoare, din categoria cărora faci 
aparte; repară ceea ce este de reparat, închide cercul - ca să-l 
poti deschide iară -, dar ia numai ce este al tău!” Cât este totul 
de simplu... 

Lumina îl înghiţi. 

Ostaşii îl încercuiră, însă găsiră doar un trup neînsufleţit. 
Collatinus plecase împreună cu preotul dac. 

Cercul s-a închis pentru ca să se poată deschide iarăşi. 


CUPRINS 


AL PAISPREZECELEA. „cs cante a aie o oi n taia a o isi ta a niz ale 7 
Baziliscul (215 î.e.n. 145 î.e.n.) ccecce araa REAR ESS 7 
DESPRE EZITANTA INTRARE A CELOR O SUTĂ ÎN ROMA 7 
AL-CINEISPREZECELEA aa e e e aa AET 41 
lustitius (185 î.e.n. - 105 Î.e.n). accessere 41 
DESPRE IMPULSUL ADÂNC SPRE DREPTATE....... e. 41 

AL SAISPREZECELEA envoi ziceai ae aaa aa io Data at a a 75 
Sardus („Vorbitorul”) (165 î.e.n. - 131 î.e.n.).................. 75 
DESPRE VRAJA AMARA A MIERII........eee eee 75 

AL. SAPTESPREZECELEA sui aa oaza tă al lia 109 
Caius M(endax) (144 1.6:1—+81.1:6.7is jar ema aa 109 
DESPRE MINCILINĂ sc cec ae a a ata a ia 109 

AL OPISPREZECELEA, sa citate oa o dl tul ui d alta ab 142 
Ultimus (122 î.e.n. 7616.) ac a ua ca ce a dot aaa 142 
DESPRE BOALA AMBIŢIEI...... ce eee eee eee 142 
ANEXA Sania agata oa aa SE a co cai ata, 176 
ULTIMUL GENERAL AL ÎMPĂRATULUI... 176 

AL NOUASPREZECELEA n sasa cae aaa a aaa claca Bla tag 186 
Grifonul (97 î.e.n. - după 66 î.e.n.)......cceeee eee 186 
DESPRE AMÂNAREA PUTERII VOINŢEI....... men 186 

AI: DOUAZECILEA: cc caca a e ca sata cae ta pac a tata a e ie 221 
Gallus (78 î.e.n. - 46 î.e.n.).......ccee eee eee eaeaee 221 
DESPRE VULNERABILITATEA ERUDIŢIEI......... nea 221 

AL DOUAZECI ŞI . UNULEA ss cate o nana tot ca 253 
Postumus (46 î.e.n. - 16 €.n.).......cee eee eee eee 253 
DESPRE INCREDIBILA AMBIȚIE DE A NU AVEA AMBIŢII253 

AL DOUAZECI SI DOILEA... ce pecetea le ad ate 293 
Felix. 17 ken: -60E Nisa te i eta tata alb te 293 
DESPRE NOROC. ss eta ana 9 a data a 293 

AL DOUAZECI SI TREILEA sina oo te did dota 329 
„Magister morum” (16 e. n. - 52 e, n.) 329 
DESPRE INUTILITATEA POSIBILITAŢILOR SINGURE..... 329 
NE XA ca cesti PA aaa i aaa a a 370 
SCAMATORII: cererea ean a ea d iata ul 370 

- o altă ipostază dintre cele multe -........................... 370 

AL DOUAZECI ŞI PATRULEA........ eee eee eee aa neaeae 379 


Canis (34+ TI8 Cfi: ice tat nani a a a a 379 


DESPRE FIDELITATEA CĂUTĂRII ŞI A AMINTIRILOR.....379 

AL DOUĂZECI ŞI CINCILEA... „eee aaa nana aa 416 
Collatinus (68 e.n. - 118 e.n.)..... cecene eee eeeee 416 
DESPRE CERCUL CARE SE ÎNCHIDE CA SĂ SE DESCHIDĂ 


Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCĂNESCU 


Coli de tipar: 27,25 
Bun de tipar: 11.X1.1992 
Apărut: 1993 


Tiparul executat sub c-da nr. 78 la 
Societatea Comercială Editură şi Imprimerie 
„Porto-Franco” S.A. 

Galaţi B-dul George Coşbuc nr. 223 A 
România 


* după ce a adus atâtea nenorociri şi morţi în rândurile 
romanilor, fără a mai socoti dezastrul pricinuit propriei ţări. 
* început atribuit lui Ţipor chiar de cel ce l-a găsit.