Arthur C. Clarke — Fantoma Adancurilor

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Fantoma Adâncurilor 


CUPRINS: 


PRELUDIU 2 

„ Vara lui '742 

. Culorile infinitului 4 

„O capcană mai bună 7 

„ Sindromul secolului 11 

. Imperiul sticlei 13 

.„A night to remember” 18 
„Al treilea lider 22 

. Afacerea 23 

. Profeţii 28 

. „Insula Mortului” 30 
„Ada 36 

. Caracatiţa 39 

. Puterea piramidei 41 
„În vizită la Oscar 44 

. Castelul Conroy 52 

. Apartamentul Kipling 55 
. Congelatorul 62 

. Grădina irlandeză 69 

. „Ridicaţi Titanicul!” 75 
„În Setul M. 81 

„O casă respectabilă 92 


. Birocraţie 96 


II. PREGĂTIRILE 100 


Pas 
24. 


Conferinţă 100 
Gheaţa 105 


25. Jason Junior 107 


26. 
27, 
28. 


Pocalul familiei Medici 112 
Hotărâre 118 
Cârtiţa 120 


29. Sarcofagul 123 

30. Pieta 126 

31. O chestiune de megawaţi 129 

III. OPERAŢIILE 132 

32. Nu-i nimeni aici în afară de noi, roboții 132 
33. Maxima solară 134 

34. Furtună 138 

35. Artefacte 140 

36. Ultimul prânz 144 

37. Învierea 151 

IV. FINAL 157 

38. Opt pe scara Richter 157 

39. Fiul risipitor 161 

40. Inspecţia 167 

41. Ascensiune liberă 169 

42. Vila, la apus 171 

43. Exorcism 171 

44. Epilog: Din adâncurile timpului 173 


[. 

PRELUDIU 

1. Vara lui '74 

Probabil că există şi moduri mai bune, îşi zise Jason 
Bradley, de a-ţi sărbători cea de a douăzeci şi una 
aniversare decât să participi la o slujbă funerară: dar cel 
puţin el nu era implicat afectiv. L-ar fi interesat dacă 
directorul operaţiunii JENNIFER sau partenerul acestuia, 
CIA, ştiau măcar numele celor şaizeci şi trei de marinari 
ruşi care se aflau acum pe fundul apei. 

Întreaga ceremonie părea cu totul şi cu totul ireală, şi 
prezenţa echipei de filmare sporea şi mai mult atmosfera 
fantastică. Jason se simţea în plus în acest film hollywoodian 
şi se aştepta să dea cineva comanda „Motor!” în momentul 
în care cadavrele înfăşurate în giulgiu vor aluneca în mare. 


În afară de asta, era posibil - ba chiar probabil ca însăşi 
Howard Hughes să fi fost în avionul care survolase zona cu 
câteva ore mai înainte. lar dacă nu fusese Bătrânul, oricum 
fuseseră alţi ştabi de la Summa Corporation, pentru că 
nimeni altcineva nu ştia ce se întâmpla în acest loc izolat din 
Pacific, la o mie le kilometri nord-vest de Hawaii. 

De aceea, nici chiar Echipa operativă de la Glomar 
Explorer - ţinută cu grijă deoarte de restul celor de pe vas - 
nu ştiuse nimic despre misiune până când nu ajunseseră la 
faţa locului. Acţiunea de salvare întreprinsă era fără 
precedent şi era evident că înghiţise o groază de bani. Dar 
nimeni nu se aşteptase să pescuiască de la două mii de 
stânjeni adâncime un întreg submarin rusesc - cu 
încărcătură nucleară, cărţi cu coduri şi echipament 
criptografic. Şi, desigur, defunctul echipaj. 

Până în dimineaţa aceea - da, fusese o aniversare de 
pomină - Jason nu văzuse niciodată un mort. Poate o 
curiozitate morbidă îl împinsese să se prezinte ca voluntar, 
atunci când doctorii ceruseră ajutor pentru a duce 
corpurile de la morgă. (Cei de la Langley se gândiseră la 
toate; prevăzuseră frigidere pentru exact o sută de 
cadavre). Fusese surprins şi uşurat descoperind cât de bine 
erau conservate majoritatea trupurilor, după ce zăcuseră 
şase ani pe fundul Pacificului. Marinarii, blocaţi în 
compartimente etanşe, unde nu pătrunsese nici o 
vieţuitoare de pradă, arătau de parcă ar fi dormit. Jason 
simţea o pornire irezistibilă de a striga „Deşteptarea!”, dar 
nu ştia o boabă ruseşte. 

Cu siguranţă că la bord era şi cineva care să cunoască şi 
să vorbească bine rusa pentru că întregul serviciu funerar 
fusese făcut în această limbă; engleza a fost folosită doar 
când capelanul de la Explorer a pronunţat cuvintele slujbei 
speciale pentru înmormântarea în mare. 

O tăcere grea s-a lăsat după ultimul „Amin”. Apoi un ordin 
scurt dat gărzii de onoare. Şi, pe măsură ce marinarii morţi 
alunecau încet în apă, unul câte unul, erau însoţiţi de o 


melodie ce avea să-l obsedeze tot restul vieţii pe Jason 
Bradley. 

Era tristă, mai tristă decât orice altă muzică funebră pe 
care o auzise vreodată; părea lentă şi perpetua zbaterea 
care este forţa şi misterul mării. Jason nu prea avea 
imaginaţie, dar îşi dădea seama că ceea ce ascultase era 
zgomotul valurilor în defilarea lor veşnică pe rocile 
țărmului. Numai după mulţi ani a înţeles cât de bine fusese 
aleasă această muzică. 

Trupurile erau destul de grele, aşa că atunci când intrau 
cu picioarele înainte, apa era împroşcată scurt. Dispăreau 
imediat ajungând intacte la locul odihnei eterne înainte ca 
rechinii ce dădeau târcoale să le mutileze. 

Jason se întreba dacă zvonul era adevărat şi dacă, la 
timpul potrivit, va fi într-adevăr trimis la Moscova filmul 
acestei ceremonii. Ar fi fost un gest civilizat - dar oarecum 
ambiguu. Şi se îndoia că Serviciul de Securitate ar fi 
aprobat, oricât de abil ar fi fost montajul filmului. 

Îndată ce ultimul marinar s-a reîntors în mare, muzica 
obsedantă s-a stins, lăsând loc tăcerii. Ideea morţii care 
planase asupra Explorer-ului de câteva zile părea să se 
împrăştie ca un val de ceaţă destrămat de vânt. A urmat un 
moment lung de linişte profundă, apoi ordinul „Rupeţi 
rândurile” răsună din difuzoare nu brusc, ci atât de liniştit 
încât s-a scurs o bună bucată de timp până ce oamenii 
încordaţi să se împrăştie. 

Şi acum, îşi spuse Jason, pot să-mi sărbătoresc şi eu, cu 
adevărat, aniversarea. Nici nu visa că va mai reveni 
vreodată pe această punte - pe altă mare, şi în alt secol. 

2. Culorile infinitului. 

Donald Craig ura aceste vizite, dar ştia că ele vor continua 
atât timp cât vor fi amândoi în viaţă; dacă nu din dragoste, 
(o fi existat oare vreodată cu adevărat?) cel puţin din 
compasiune şi din împărtăşirea unei dureri comune. 

Fiindcă este atât de greu să vezi limpede, au trecut luni de 
zile înainte de a realiza adevărata cauză a stării sale de 


disconfort. Clinica Torringhton era mai mult un hotel de lux 
decât un centru mondial de tratare a tulburărilor psihice. 
Nimeni nu murise aici, nu existau cărucioare care să 
transporte bolnavii în săli de operaţie, nici doctori în halate 
albe care să aştepte răspunsuri pavloviene de la aparatele 
lor electronice, iar asistenții nu purtau niciodată uniforme. 
Dar era totuşi, în mod cert, un Spital; şi tot spital era şi 
acela unde îşi privise Donald, ce nu avea pe atunci decât 
cincisprezece ani, tatăl, care se sufocase, murise încet din 
cauza primului din cele două flageluri care făcuseră ravagii 
în secolul douăzeci. 

— Cum se simte pacienta în dimineaţa asta, Dolores? O 
întrebă pe soră după ce se interesase la Recepție. 

— E destul de bine dispusă, domnule Craig. M-a rugat să 
mă duc cu ea la cumpărături - vrea să-şi ia o pălărie nouă. 

— La cumpărături! E pentru prima dată că vrea să iasă! 

Craig ar fi trebuit să fie încântat, dar era stăpânit de un 
resentiment dureros. Edith nu-i vorbise niciodată: părea să- 
i ignore prezenţa, privind prin el ca şi când nici n-ar fi 
existat. 

— Ce-a zis dr. Jafferjee? Nu-i face rău să iasă din clinică? 

— Cred că nu. Oricum este un semn bun că a început să 
manifeste interes pentru lumea din jurul ei. 

O pălărie nouă? Gândea Craig. Asta era o reacţie tipic 
feminină - dar nu prea tipică pentru Edith. Se îmbrăcase 
întotdeauna bine, aproape în pas cu moda, dar se mulțumea 
să-şi comande îmbrăcămintea prin teleshopping. Aşa că nu 
şi-o putea imagina într-un magazin ca Mayfair, înconjurată 
de cutii cu pălării, hârtie fină de ambalaj şi vânzători 
serviabili, dar dacă ea a considerat că asta vrea, foarte 
bine; orice lucru care ar fi putut-o salva din labirintul 
matematic, literalmente vorbind infinit, era bine venit. 

Unde se afla ea, acum, în explorarea aceea fără sfârşit? 
Stătea, ca de obicei, ghemuită într-un balansoar, în timp ce 
pe un ecran de un metru, care domina un întreg perete al 
camerei, se forma o imagine. Procesul se desfăşura la 


definiţie maximă - toate cele două mii de linii - astfel încât 
Chiar şi supercomputerul de-abia reuşea să marcheze un 
pixel la câteva secunde. Unui observator neavizat i s-ar fi 
părut că imaginea e încremenită; doar o urmărire atentă te 
făcea să observi că un capăt de linie înainta încet de-a 
lungul ecranului. 

— A lansat programul ăsta ieri-dimineaţă, şopti sora 
Dolores. Bineînţeles că n-a stat mereu aici. A dormit bine, 
chiar şi fără sedative. 

Imaginea pâlpâia uşor, la fiecare procesare terminată 
reluând apoi baleierea lentă de la stânga spre dreapta pe 
ecran. Peste 90 la sută din reprezentare era acum 
completă, porţiunea de jos, încă în curs de formare, nu mai 
era de prea mare interes. 

În ciuda zecilor - nu, sutelor - de ori în care Donald Craig 
urmărise crearea acestor imagini, ele nu încetaseră încă să- 
| fascineze, în parte, datorită faptului că-şi dădea seama că 
privea la ceva nemaivăzut până atunci de nimeni - şi oare n- 
ar mai fi fost văzute de atunci înainte, dacă nu i s-ar fi 
înmagazinat pe computer coordonatele. Orice căutare 
aleatorie a unei reprezentări pierdute ar fi fost mai 
zadarnică decât descoperirea unui anume fir de nisip în 
toate deşerturile lumii. 

Şi unde se afla Edith acum, în explorarea ei fără sfârşit? 
Donald privi la displayul de sub monitorul principal, 
socotind mărimea numerelor enorme ce înaintau în susul 
lui, pas cu pas, pentru a putea fi percepute vizual, erau 
împărţite în grupe de câte cinci cifre deşi minţii omeneşti îi 
era imposibil să facă acest lucru. 

Şase, şapte, opt coloane - în total patruzeci de cifre. Adică. 

Făcu un rapid calcul mintal - o îndemânare neobişnuită în 
această epocă şi în aceste zile şi de care se simţea teribil de 
mândru. Rezultatul îl impresionă, dar nu-l surprinse. La 
scara aceasta, imaginea de bază ar fi fost mult mai mare 
decât Galaxia. Şi computerul putea continua s-o mărească 
până ce depăşea Cosmosul, deşi la asemenea proporții, 


chiar şi procesarea unei singure imagini ar fi luat ani de 
zile. 

Donald Craig înţelese prea bine de ce Georg Cantor, 
descoperitorul (sau inventatorul?) calculelor mărimilor 
tinzând la infinit, îşi petrecuse ultimii ani într-un ospiciu. 
Edith făcuse primii paşi pe acelaşi drum fără sfârşit, ajutată 
de maşinăria oare depăşea visurile oricărui matematician al 
secolului al nouăsprezecelea. Computerul care genera 
aceste grafice avea o performanţă de un trilion de operaţii 
pe secundă; în câteva ore, putea manipula mai multe 
numere decât manipulase vreodată întreaga specie umană, 
de la primul Cro-Magnon care a început să numere pietrele 
ce-i pardoseau caverna şi până în prezent. 

Deşi evoluţia structurilor nu se repeta niciodată cu 
exactitate, ele puteau fi încadrate într-un număr mai mic de 
categorii bine identificabile. Existau stele cu mai multe 
colţuri şi şase, opt sau chiar mai multe axe de simetrie; 
spirale care aduceau uneori cu o trompă de elefant, iar 
alteori cu tentaculele unei caracatiţe; amoebe negre legate 
prin reţele filamentare contorsionate; suprafeţele 
hexagonale aidoma celor ce compun ochii insectelor. 
Neexistând repere cu privire la scara reprezentării, unele 
dintre imaginile create puteau fi considerate în egală 
măsură galaxii bizare sau fauna dintr-o picătură de apă 
aflată pe lamela microscopului. 

Şi iar, şi iar, pe măsură ce computerul procesa alte şi alte 
detalii, plonjând în abisurile geometrice exploatate, strania 
matrice originară - asemănătoare unei indistincte cifre „8” 
calculată - cuprinzând tot acest haos controlat, reapărea 
mereu. Apoi acest nesfârşit era reluat, dar cu variaţiuni atât 
de subtile încât scăpau ochiului omenesc. 

Cu siguranţă, gândea Donald Craig, Edith îşi dă seama, în 
străfundurile minţii ei, că este prinsă într-o buclă infinită. 
Ce s-a întâmplat cu creierul acela minunat ce concepuse 
Vaccinul '99 care, în primele ore al lui 1 ianuarie 2000, a 
făcut brusc din ea cea mai vestită femei din lume? 


— Edith, rosti cu glas stins. Sunt eu, Donald. Te pot ajuta 
cu ceva? 

Sora Dolores îl privea cu o expresie impenetrabilă. Nu 
fusese niciodată cu adevărat neprietenoasă, dar salutul ei 
era întotdeauna lipsit de căldură. Uneori se întreba dacă nu 
cumva îl învinovăţea de starea Edithei. 

Era o întrebare pe care şi-o pusese adesea, în lunile ce se 
scurseseră de la tragedie. 

3. O capcană mai bună. 

Roy Emerson se considera, pe bună dreptate, o fire 
paşnică, dar exista un singur lucru care îl scotea din sărite 
cu adevărat. Aceasta s-a întâmplat la ultima sa apariţie la 
TV, când cel care îi lua interviul, în timpul unei emisiuni ce 
se desfăşura foarte târziu, l-a întrebat cu premeditare: 

— Principiul ştergătoarelor cu unde este la mintea oricui. 
De ce nu l-a inventat nimeni înaintea dumneavoastră? 

Tonul gazdei îi sugera foarte clar că ideea era: „M-aş fi 
gândit şi eu la asta, dacă n-aş fi avut alte lucruri mai 
importante de făcut.” 

Emerson a rezistat tentaţiei de a-i replica: „Dacă aţi fi avut 
ocazia, cu siguranţă că i-aţi fi pus şi lui Einstein, sau Edison 
sau lui Newton aceeaşi întrebare.” În loc de aceasta, a 
răspuns destul de amabil: 

— Trebuia să fie cineva primul. Cred că eu am fost 
norocosul. 

— Cum v-a venit ideea? Aţi sărit deodată din baie strigând 
„Evrika”? 

Şi deşi atitudinea gazdei era cinică, întrebarea era absolut 
inofensivă. Emerson o mai auzise de sute de ori mai înainte. 
Aşa că răspunse automat: 

— Ideea mi-a venit - dar nu mi-am dat seama imediat - în 
timpul unui raid cu un vas de patrulare însărcinat cu paza 
de coastă din Key West, în '03. 

Deşi îi adusese faimă şi avere, chiar şi acum Emerson 
prefera să nu amintească unele amănunte în legătură cu 
acea excursie. 


Păruse a fi o idee bună - o scurtă croazieră de plăcere prin 
Jocurile bătute de Hemingway, la iniţiativa unui văr din paza 
de coastă. Ce uimit a fost Ernest la capătul acţiunii lor 
împotriva contrabandiştilor cu blocuri de cristal, cam cât o 
cutie de chibrituri, aduse din Hong Kong via Cuba.! 

Acele MIl-uri - Microbibilioteci Interactive Terabitice - 
înlăturaseră atâţia editori americani din afaceri încât 
Congresul fusese nevoit să scoată de la naftalină o legislaţie 
care data de pe vremea prohibiţiei. 

Da, sunase foarte atrăgător - cât timp se aflase pe terra 
firma. Ceea ce uitase Emerson (sau neglijase vărul lui să-i 
spună) era preferința contrabandiştilor de a opera pe cea 
mai rea vreme, pe scurt, în timpul unui uragan. 

— A fost o călătorie grea şi aproape că singurul lucru pe 
care mi l-am mai amintit după aceea a fost mecanismul de 
pe punte, care i-a permis timonierului să distrugă ce avea în 
faţă, în ciuda torentelor de ploaie ce se năpusteau asupra 
noastră. Era pur şi simplu, un disc de sticlă care se învârtea 
cu mare viteză. Stropii de apă nu puteau să rămână pe el 
nici măcar o fracțiune de secundă, aşa că era mult mai bun 
decât ştergătorul de parbriz al unei maşini, dar ulterior am 
uitat cu totul de asta. 

— Cât timp? 

— Păi, mi-e şi jenă să spun. Oh, cred că vreo doi ani. Apoi, 
într-o bună zi, pe când conduceam pe o furtună năpraznică, 
în New Jersey, şi mi s-au blocat ştergătoarele de parbriz, 
am fost nevoit să aştept până când a încetat furtuna. 
Trebuie să fi durat vreo jumătate de oră; până la urmă, 
ideea mi s-a limpezit pe deplin în minte. 

— Asta a fost tot? 

— Plus fiecare cent pe oare am pus mâna şi doi ani a câte 
şapte zile pe săptămână, câte cincisprezece ore pe zi, în 
garajul meu. (Ar fi trebuit să adauge „şi căsnicia mea”, dar 
bănuia că gazda sa ştia acest lucru: era vestit pentru 
cercetările minuţioase). Să faci să se învârtească parbrizul - 
sau numai o parte din el - nu era practic în principiu. Poate 


că răspunsul ar fi fost vibraţiile; dar care anume? Am 
încercat mai întâi să activez tot parbrizul ca o membrană de 
difuzor. Aceasta înlătura ploaia, dar se ivea problema 
zgomotului. Aşa că am mers pe ideea ultrasunetelor; o 
mulţime de kilowaţi iar toţi câinii din vecinătate pur şi 
simplu înnebuniseră. Ba mai mult. Puţine parbrize rezistau 
mai mult de două ore, după care se prefăceau în sticlă 
pisată. Am încercat să folosesc infrasunetele. Cu ele mergea 
mai bine, dar după câteva minute de conducere te apucă o 
durere de cap atroce şi chiar dacă nu le puteai auzi, le 
simţeai. M-a preocupat aceasta luni de zile, şi aproape că 
renunţasem la idee, când mi-am dat seama unde era 
greşeala. Încercasem să fac să vibreze întreaga suprafaţă a 
geamului de siguranţă multiplex - uneori cam zece 
kilograme din el. Însă ceea ce trebuia să fac eu să vibreze 
era un strat exterior subţire; chiar dacă ar fi avut câţiva 
microni, ar fi putut îndepărta apa ploii. Aşa că am citit tot 
ceea ce am găsit despre undele de suprafaţă, 
transductoare, producătoare de rezonanţă. 

— Aoleu! Nu am putea transpune asta mai pe înţelesul 
tuturor? 

— La drept vorbind, nu. Tot ceea ce pot spune este că am 
descoperit un mod de a limita vibraţiile de joasă energie la 
un strat superficial foarte îngust, lăsând restul parbrizului 
neafectat. Detaliile pot fi găsite în patentul de bază. 

— Vă mulţumim pentru expunerea făcută, domnule 
Emerson. Şi acum, următorul invitat al emisiunii. 

Poate pentru că interviul avea loc la Londra, unde lucrările 
transcedentalistului din New England nu-s citite zilnic, 
gazda lui Emerson a omis să se refere la vestitul său tiz. 
Nici un reporter american nu scăpa vreodată ocazia de a-l 
complimenta pe Roy (care nu avea nici o legătură, după 
câte ştia el, cu acest lucru) pentru inventarea celebrei 
capcane de şoareci, care nu-i aparţinea. 

Industria de automobile se înghesuise să-i achiziţioneze 
invenţia: în câţiva ani milioanele de „limbi-de-metronom” 


clasice fuseseră înlocuite cu ştergătoarele de parbriz cu 
unde sonice. Şi mai important decât aceasta era faptul că 
fuseseră prevenite mii de accidente prin ameliorarea 
vizibilităţii în timpul conducerii pe vreme rea. 

Pe când testa ultimul model al invenţiei sale, Roy Emerson 
făcuse şi cea de-a doua descoperire ştiinţifică. Şi, din nou, 
fusese foarte bucuros că nimeni altcineva nu se gândise la 
ea înaintea lui. 

Hidro-Mercedesul său '04 înainta lin şi silențios pe Park 
Avenue conformându-se întru totul celebrului slogan: „Poţi 
să-i bei dejecţiile!” Jumătate de oraş părea a fi fost lovit de 
muson; erau condiţii perfecte pentru testarea 
ştergătoarelor de unde, Mark V. 

Emerson, pe locul de lângă şofer - nu conducea el, 
bineînţeles - îşi făcea liniştit observaţiile pe măsură ce 
opera reglaje electronice. 

Maşina părea să alunece printre pereţii spălaţi de ploaie ai 
unui canion din sticlă. Emerson mai condusese de 
nenumărate ori înainte în condiţii asemănătoare. Brusc, îl 
străfulgeră o idee, paralizându-l practic câteva minute. 

După ce-şi trase sufletul ordonă computerului de bord: 
„Dă-mi-l pe Joe Wickram.” 

Avocatul său, care tocmai se prăjea la soare pe un iaht 
dincolo de Marea Barieră de Corali, a fost cam surprins de 
apelul telefonic. 

— Asta o să te coste, Roy. Iocmai frecam ţiparul. 

Emerson nu avea chef de trivialităţi. 

— la spune-mi Joe, patentul nostru poate cuprinde orice 
îmbunătăţiri, nu numai parbrizele de maşini? 

Joe se simţi rănit în amorul propriu de intenţia critică 
neexprimată. 

— Sigur că da. De aceea am pus clauza cu circuitele 
simple ca să poată fi ajustat automat la orice formă şi 
dimensiune. Te gândeşti la un nou tip de ochelari de soare? 

— De ce nu? Dar eu am în vedere ceva mai de amploare. 
Ştii că ştergătoarele nu înlătură doar apa, ci şi orice 


murdărie de pe parbriz. Îţi aminteşti când ai văzut pentru 
ultima dată o maşină cu parbrizul într-adevăr murdar? 

— Nu, acum că mi-ai spus. 

— Mulţumesc, asta e tot ce voiam să ştiu. Noroc la pescuit. 

Roy Emerson se afundă în banchetă şi făcu câteva calcule 
în minte. Se întreba dacă parbrizele tuturor maşinilor din 
New York ar putea egala suprafaţa de sticlă a clădirii - una 
singură! 

— Pe lângă cea care trecea acum. 

Era pe cale să desființeze o întreagă profesie; armate de 
spălători de geamuri vor trebui în curând să-şi caute 
altceva de lucru. 

Până acum, Roy Emerson fusese doar milionar, în curând 
va deveni cu adevărat bogat. 

Şi plictisit. 

4. Sindromul secolului. 

Când ceasul bătu miezul nopţii de vineri, 31 decembrie 
1999, doar puţini oameni educați nu realizaseră încă faptul 
că secolul douăzeci şi unu nu începe decât peste un an. De 
săptămâni întregi, toate mijloacele calendarului apusean, 
care începe cu anul 1, nu cu anul 0, secolul douăzeci mai 
avea încă douăsprezece luni. 

Asta nu schimba nimic; efectul psihologic al celor trei 
zerouri fusese prea puternic şi ambianța acestui fin-de- 
siccle prea copleţitoare. Weekendul acesta conta; 1 ianuarie 
2001 era data cu adevărat importantă şi acesta era un 
motiv care nu i-ar fi putut trece prin minte, pur şi simplu, 
nimănui cu patruzeci de ani în urmă. Până în 1960, din ce în 
ce mai multe calcule ale lumii fuseseră preluate de 
computere şi procesul se încheiase acum definitiv. Milioane 
de memorii optice şi electronice înmagazinaseră trilioane 
de tranzacţii - practic toate afacerile planetei. 

Şi, desigur, multe din aceste intrări purtau o dată. Când a 
început ultimul deceniu al secolului, ceva ca o undă de şoca 
străbătut lumea financiară. Şi deodată, dar tardiv, au 


realizat că celor mai multe dintre aceste date le lipsea 
componenta vitală. 

Funcţionarii umani de bancă, cei care ţineau ceea ce încă 
se mai numea „contabilitatea”, arareori se oboseau să scrie 
„19” înaintea următoarelor două cifre. 

Acestea erau luate drept bune, era o chestiune de bun 
simţ. lar bunul simţ, din păcate, era vădit că le lipsea 
computerelor. Şi, în primii zori ai lui '00, miriade de 
îndobitociţi de electronică îşi ziceau „00 este mai mic decât 
99. Aşa că astăzi este mai devreme decât ieri - cu exact 99 
de ani. Recalculaţi toate depăşirile de cont, ipotecile, 
operaţiile curente pe această bază.” Ar fi rezultat un haos 
internaţional la o scară nemaipomenită până atunci, care ar 
fi eclipsat toate „realizările” stupidităţii artificiale - chiar şi 
Lunea Neagră, din 5 iunie 1995, la Zurich: un cip defect 
calculase profitul băncii la 150 la sută, în loc de 15 la sută. 

N-ar fi fost suficienţi programatori în lume care să verifice 
miliardele de formulare financiare ce existau pentru a 
adăuga magicul prefix „19” peste tot unde ar fi fost necesar. 
Singura soluţie ar fi fost un program special care să 
îndeplinească această sarcină, fiind injectat - ca un virus 
benefic - în toate programele grevate de datorii. 

În anii de la sfârşitul secolului, mulţi dintre programatorii 
de primă mână fuseseră antrenați în căutarea „Vaccinului 
'99”, care devenise un fel de Sfânt Graal. Prin 1997 
apăruseră mai multe virusuri incomplete care au provocat 
eliminarea tuturor cumpărătorilor ce s-au grăbit să le 
încerce înainte de a Li se fi făcut modificările adecvate. 
Avocaţii se descurcau destul de bine cu procesele şi 
contraprocesele generate de toate astea. 

Edith Craig făcea parte din micul panteon al vestitelor 
programatoare femei care începuse cu tragica fiică a lui 
Byron, Ada, Lady Lovelace, continuând cu contraamiralul 
Grace Hopper, şi culminând cu dr. Susan Calvin. Cu ajutorul 
a numai 12 asistenţi şi un Super Cray, ea concepuse sfertul 
de milion de rânduri al programului DUBLUZERO care 


pregătea orice sistem financiar bine organizat pentru a face 
faţă secolului douăzeci şi unu. Programul ar fi putut lucra 
chiar şi cu un sistem prost organizat, inserând echivalentul 
computerului pentru PERICOL în punctele nevralgice care 
solicitau intervenţia umană. 

S-a întâmplat ca 1 ianuarie 2000 să cadă într-o sâmbătă; 
majoritatea oamenilor aveau la dispoziţie un întreg 
weekend - ca să se trezească din mahmureală şi să se 
pregătească pentru momentul adevărului de luni dimineaţă. 

Săptămâna ce a urmat a cunoscut un număr record de 
falimente printre firmele ale căror conturi debitoare 
fuseseră transformate în resturi curente. Cei care fuseseră 
suficient de înţelepţi, ca să investească în DUBLUZERO, au 
supravieţuit, şi Edith Craig era bogată şi vestită - şi fericită. 

Doar averea şi faima aveau să mai rămână. 

5. Imperiul sticlei. 

Roy Emerson nu se aşteptase niciodată să fie bogat, aşa că 
nu era pregătit sufleteşte pentru asemenea încercare. La 
început şi-a imaginat în mod naiv că ar putea angaja 
experţi, care să aibă grijă de averea sa rapid acumulată, 
lăsându-l pe el să-şi petreacă timpul după pofta inimii. A 
descoperit însă curând că acest lucru nu era adevărat decât 
în parte: banii asigură libertatea, dar atrag şi 
responsabilităţi. Existau nenumărate decizii pe care numai 
el singur le putea lua şi un număr deprimant de ore trebuia 
pierdut cu avocaţii şi contabili. 

La jumătatea drumului către primul său miliard, a devenit 
preşedintele consiliului de conducere. Compania nu avea 
decât cinci directori - mama sa, fratele lui mai mare, sora 
mai mică, Joe Wickram şi el. 

— Pentru ce nu şi Diana? L-a întrebat el pe Joe. 

Avocatul său îl privi peste ochelarii despre care era 
convins că-i dădeau un aer de distincţie, în această epocă în 
care corectarea vederii n-ar fi presupus decât o operaţie de 
10 minute. 


— Părinţii şi rubedeniile sunt pentru totdeauna, a zis el. 
Soţiile vin şi pleacă - doar ştii asta. Nu, desigur, nu vreau să 
insinuez. 

Joe avea dreptate; Diana într-adevăr a plecat, ca şi Gladys 
înaintea ei. Fusese o despărţire foarte amicală, deşi 
costisitoare, şi când s-a semnat ultimul document, Emerson 
s-a retras în atelierul său timp de mai multe luni. Când a 
apărut (fără nici o invenţie nouă, pentru că fusese prea 
absorbit de găsirea unui mod eficient de manevrare a 
noului său echipament), Joe îl aştepta cu o nouă surpriză. 

— N-o să-ţi răpească prea mult timp, zise el, şi este o mare 
cinste. Parkinson e una dintre cele mai distinse firme din 
Anglia; a fost înfiinţată acum două sute de ani şi este pentru 
prima dată când apelează la un director din afara familiei 
lor - şi străin pe deasupra. 

— Aha! Presupun că au nevoie de un surplus de capital. 

— Bineînţeles. Dar este şi în interesul tău - şi ei te 
respectă cu adevărat. Ştiu ce ai realizat în toată lumea cu 
afacerea sticlei. 

— O să trebuiască să port joben şi - cum le zic ei ălora - 
ghetre? 

— Doar dacă o să vrei să fii prezentat la Curte, ceea ce ar 
putea fi foarte uşor. 

Spre marea lui mirare, Roy Emerson a găsit experienţa nu 
numai plăcută, ci şi stimulativă. Înainte de a face parte din 
consiliul de conducere de la Parkinson şi a lua parte la 
întâlnirile bilunare de la Londra, credea că ştie câte ceva 
despre sticlă. Dar a descoperit foarte repede câi se 
înşelase. 

Chiar şi sticla obişnuită pe care o considerase toată viaţa 
ca pe ceva de la sine înţeles - şi care contribuise în cea mai 
mare măsură la acumularea averii sale - avea o istorie 
uimitoare. Emerson nu se întrebase niciodată cum era 
făcută, reţinând doar că materialul topit era presat între 
cilindri uriaşi compresori. 


Şi, într-adevăr, aşa fusese până la jumătatea secolului 
douăzeci. Foaia grosolană rezultată necesită ore întregi de 
polizare costisitoare. Atunci, un englez nebun şi-a zis: 
pentru ce să nu las ca gravitația şi tensiunea de suprafaţă 
să facă toată munca? Să pun sticla să plutească pe un şuvoi 
de metal topit: astfel ar putea fi realizată, automat, o 
suprafaţă perfect netedă. 

După câţiva ani şi câteva milioane de lire cheltuite, colegii 
săi au încetat deodată să mai râdă de el. Peste noapte 
„sticla plutitoare” a scos din uz toate celelalte metode de 
fabricaţie. 

Emerson fusese foarte impresionat de acest episod din 
istoria tehnologiei, făcând paralele cu propria sa 
descoperire ştiinţifică. Şi a fost destul de onest să admită că 
invenţia celuilalt presupusese mult mai mult curaj şi 
angajare decât modesta sa inovaţie. 

Era vorba de diferenţa dintre geniu şi talent. 

A fost fascinat şi de arta veche a suflătorilor sticlari, care 
nici acum n-a fost înlocuită în întregime de tehnologie şi 
probabil că nici nu va fi vreodată. Făcuse chiar şi o vizită la 
Veneţia, acum ascunsă în spatele digurilor de construcţie 
olandeză, holbându-se la minunile complicate din Muzeul 
Sticlei. Nu numai că era inimaginabil cum fuseseră 
realizate unele din ele - dar era incredibil că putuseră fi 
transportate intact din locul unde se fabricaseră. Se părea 
că din sticlă se poate crea orice. Mai erau descoperite încă, 
după 2000 de ani, noi posibilităţi de folosire a ei. 

Întâlnirea cu Consiliul de conducere a fost una dintre cele 
mai plictisitoare din câte-şi aminteşte Emerson, şi pur şi 
simplu visa cu ochii deschişi, admirând, din una dintre cele 
mai avantajoase poziţii, Domul Catedralei Sfântul Paul din 
vecinătate, care supravieţuise cupidităţii comerciale şi 
vandalismului arhitectural. Încă două puncte pe agendă şi 
puteau merge cu toţii la excelenta cină care-i aştepta la 
Penthouse. 


Cuvintele „presiune de patru sute de atmosfere” l-au făcut 
să se trezească. Sir Roger Parkinson citise dintr-o scrisoare 
pe care o ţinea ca pe o insectă nemaivăzută. Emerson 
scotoci iute în dosarul subţire din faţa sa şi găsi copia ei. 

Era un imprimat standard, dar antetul nu-i spunea nimic; 
remarcă apreciativ că adresa era în Lincoln's Inn Fields. La 
capătul paginii, ca o modestă destăinuire, erau cuvintele 
„Est. 1803”, scrise cu litere abia vizibile cu ochiul liber. 

— Nu dau numele clientului, zise tânărul (de vreo treizeci 
şi cinci de ani) George Parkinson. Interesant. 

— Oricine ar fi, mormăi William Parkinson-Smith - oaia 
neagră a familiei, admirat în taină, subiectul cei mai 
îndrăgit de colportorii de bârfe de alcov - nu pare să ştie ce 
vrea. Pentru ce ar cere un asemenea şir de dimensiuni? De 
la un milimetru, cerule mare! Până la o rază de peste o 
jumătate de metru. 

— Dimensiunea mai mare, spuse Rupert Parkinson, 
vestitul proprietar de iahturi de curse, îmi aminteşte de 
bărcile de pescuit japoneze care bântuie tot Pacificul, 
constituind splendide ornamente. 

— Nu-mi pot închipui decât o singură posibilitate în care 
sunt folosite cele mai mici dimensiuni, zise George cu 
subînţeles. Fuziunea nucleară. 

— E absurd, unchiule, trânti Gloria Windsor-Parkinson 
(deținătoarea medaliei de argint pentru 100 metri la 
Olimpiada din 2004). Bombardamentul laser a fost 
abandonat de ani de zile - şi microsferele folosite erau 
foarte mici. Chiar şi una de un milimetru era prea mare - 
numai dacă nu-ţi propuneai să faci o bombă H cu care să 
dărâmi case. 

— În afară de asta, uită-te şi la cantitatea cerată, zise 
Arnold Parkinson (autoritatea mondială în arta 
prerafaelită). Ar fi suficientă să umpli Albert Hall-ul cu ea. 

— Nu e ăsta titlul unui cântec al Beatles-ilor? Întrebă 
William. 


A urmat o tăcere profundă, apoi o scurtă acţionare pe 
claviatură. Ca de obicei, Gloria a fost gata prima. 

— Pe aproape, unchiule Bill. Este de pe Sergeant Pepper 
„A Day în the Life”. Nu ştiam că-ţi place muzica clasică. 

Sir Roger lăsă să continue neîntrerupt procesul de liberă- 
asociere al şedinţei. I-ar fi putut întrerupe fluxul printr-o 
simplă ridicare din sprânceană, dar era mult mai înţelept să 
n-o facă - deocamdată. Ştia cât de des duceau aceste 
şedinţe de brainstorming la concluzii vitale, chiar decizii, pe 
care doar logica nu le-ar fi descoperit niciodată. Şi chiar 
dacă soluţiile cădeau după un debut furtunos, îi ajutau 
totuşi pe membrii marii sale familii să se cunoască mai bine 
între ei. 

Dar Roy Emerson, yankeul, a fost acela care i-a surprins 
pe Parkinsoni cu ipoteza lui inspirată. În ultimile câteva 
minute, i se profilase o idee în străfundurile minţii. 
Referirea lui Rupert la bărcile de pescuit japoneze i-a 
provocat prima asociere îndepărtată, dar nu ar fi ajuns la 
nimic fără o extraordinară coincidenţă de care nici un 
scriitor care se respectă n-ar fi admis-o chiar într-o lucrare 
de ficţiune. 

Emerson era aşezat aproape în faţa portretului lui Basil 
Parkinson, 1874-1912. Toţi ştiau unde a murit, dar 
împrejurările exacte ţineau de domeniul legendei - sau cel 
puţin al calomniei. 

Erau unii care pretindeau că ar fi încercat să se deghizeze 
în femeie ca să poată părăsi vasul cu una din ultimele bărci. 
Alţii ziceau că l-ar fi văzut purtând o discuţie animată cu 
proiectantul şef Andrews, ignorând complet apa îngheţată 
care i se ridicase până la glezne. Această versiune a fost 
considerată, cel puţin de către familie, a fi cea mai 
plauzibilă. Cei doi străluciți ingineri probabil că au discutat 
până la ultima clipă a vieţii lor. Emerson îşi drese glasul, 
nervos. Era posibil să se facă de râs. 

— Sir Roger, zise el. Am o idee trăsnită. Aţi văzut toţi 
publicitatea şi speculaţiile care s-au făcut în legătură cu 


întâmplările de acum un secol, acum când mai sunt doar, 
cinci ani până în 2012. Câteva milioane de sferule din sticlă 
elastică ar fi tocmai potrivite pentru afacerea despre care 
discutăm. Cred că misteriosul nostru muşteriu vizează 
Titanicul. 

6. „A night to remember” 

Deşi cea mai mare parte din omenire îi cunoştea creaţia, 
Donald Craig nu avea să ajungă niciodată la fel de vestit ca 
soţia lui. Îndemânarea sa în programare îl făcuse la fel de 
bogat ca ea şi întâlnirea lor era inevitabilă, pentru că 
amândoi foloseau supercomputerele în rezolvarea unei 
probleme unice în ultimul deceniu al secolului douăzeci. 

La jumătatea anilor '90, studiourile de film şi TV 
realizaseră că se aflau în faţa unei crize pe care nu o 
anticipase nimeni, deşi era evidentă de câţiva ani. Multe 
dintre filmele clasice, principala comoară a marii industrii 
de divertisment, nu mai făceau două parale, pentru că din 
ce în ce mai puţini oameni nu suportau să le mai vizioneze. 
Milioane de telespectatori închideau cu dezgust aparatul la 
un western, un thriller cu James Bond, o dramă judiciară, 
pentru un motiv de neconceput cu numai o generaţie 
înainte. În ele apăreau oameni fumând. 

Epidemia de SIDA din anii '90 era responsabilă, în parte, 
de această revoluţie ce se petrecuse în comportamentul 
oamenilor. Cel de-al doilea flagel al secolului era 
înspăimântător, dar era cauza morţii doar a câtorva 
procente din numărul celor decedați la fel de îngrozitor 
datorită nenumăratelor boli declanşate de tutun. Tatăl lui 
Donald fusese unul dintre aceştia, şi exista un soi de justiţie 
poetică în faptul că fiul său a făcut avere „aseptizând” 
filmele clasice, făcându-le să poată fi prezentate noului 
public. 

Deşi unii erau atât de învăluiţi în fum încât nu mai exista 
nici o speranţă de îndreptare, într-un surprinzător număr 
de cazuri, iscusite prelucrări pe computer puteau să 
înlăture cilindrii ofensatori din gura actorilor şi să elimine 


scrumierele de pe mese. Procedeele tehnice care 
contopeau aparent lumea reală cu acea imagine în 
asemenea filme-pietre-de-hotar, ca Who Framed Roger 
Rabbit? Mai aveau nenumărate alte aplicaţii, nu toate 
legale. Spre deosebire de aceşti şantajişti-video, Donald 
Craig putea susţine că el îndeplinea o funcţie socială utilă. 

O întâlnise pe Edith în timpul unei proiecţii a aseptizatului 
său Casablanca şi ea îi indicase de la prima vizionare cum 
putea fi ameliorată pelicula. Deşi adversarii glumeau pe 
seama lui spunând că s-a căsătorit cu Edith pentru 
algoritmii ei, mariajul a fost un succes atât pe plan 
personal, cât şi profesional, cel puţin în primii ani. 

— O să fie foarte simplu, spuse Edith Craig în timp ce pe 
monitor se derula ultimul generic. În tot filmul sunt doar 
patru scene care prezintă probleme. Şi e o adevărată 
plăcere să lucrezi în vechiul şi bunul alb-negru. 

Donald păstra încă o tăcere rezervată. Filmul îl mişcase 
mai mult decât lăsa el să se vadă, iar obrajii îi mai erau încă 
umezi de lacrimi. Ce m-a impresionat atât de mult? Se 
întreba el. Faptul că era o întâmplare adevărată şi că 
numele sutelor de oameni pe care îi văzuse murind, chiar 
dacă era o reconstituire în studio, mai stăruiau încă în 
minte? Nu, era mai mult decât atât, pentru că el nu făcea 
parte dintre cei uşor impresionabili. 

Edith nu observase nimic. Ea ceruse reluarea primei 
secvenţe pe ecranul monitorului şi privea îngândurată la 
imaginea încremenită. 

— Porniţi cu Fotograma 3751, zise ea. Începem - bărbatul 
îşi aprinde ţigara - la fel şi cel de pe ecranul din dreapta - 
sfârşitul ia Fotograma 4432 - întreaga secvenţă are 45 de 
secunde - ce poziţie are clientul nostru în legătură cu 
fumatul? 

— Merge pentru respectarea autenticităţii istorice; îţi 
aminteşti de retrospectiva Churchill? N-avem cum să 
pretindem că nici el nu fuma! 


Edith dădu drumul acelui râs scurt ca un lătrat, pe care 
Donald îl găsea acum din ce în ce mai plictisitor. 

— Nu mi l-aş putea imagina niciodată pe Winston fără 
ţigara lui caracteristică - şi aş putea spune chiar că aceasta 
îl făcea să prospere. De altfel a şi trăit 90 de ani. 

— Mda, ăsta a avut noroc. Dar ia uită-te tu la bietul Freud; 
ani de zile de agonie înainte de a-i cere doctorului să-i 
curme suferinţele. Înaintea morţii plaga duhnea atât de 
tare că nici măcar câinele lui nu mai putea sta lângă el. 

— Deci tu nu eşti de acord că un grup de milionari din 
1912 ar fi reprezentat „autoritatea istorică”? 

— Nu, doar dacă scoaterea scenei nu ar afecta acţiunea 
filmului, şi nu e cazul. Aşa că votez pentru tăierea ei. 

— Foarte bine - algoritmul 6 o poate face cu câteva 
subrutine. 

Degetele Edithei dansară scurt pe claviatură introducând 
instrucţiunile. Se obişnuise să accepte deciziile lui Donald. 
Era încă prea implicată emoţional, deşi se scurseseră 
aproape douăzeci de ani de când îşi văzuse tatăl chinuindu- 
se să-şi tragă ultima suflare. 

— Fotograma 6093, zise Edith. Decupat cartograma cu 
victimele bogate. Câţiva din stânga au trabucuri, dar nu 
cred că o să-şi dea seama prea mulţi. 

— De acord, răspunse Donald, oarecum şovăitor. Dacă am 
putea tunde şi norul ăsta de fum din dreapta. Încearcă o 
trecere prin algoritmul valoare. 

Ciudat, gândea el, cum se înlănţuie lucrurile unul cu altul, 
şi cu altul, pentru a ajunge în cele din urmă la ţinta care nu 
părea a avea în cele din urmă nici o legătură cu punctul de 
plecare. În aparenţă, problema nu prea uşor de rezolvat, de 
a elimina fumul şi de a restaura pixelii ascunşi în imaginile 
parţial şterse, a condus-o pe Edith la Teoria Haosului, a 
funcţiilor discontinue şi a metageometriilor transeuclidiene. 

De aici, ea s-a orientat rapid spre fractali, care dominaseră 
matematicile ultimului deceniu al secolului douăzeci. 
Donald începuse să se înspăimânte de timpul pe care şi-l 


petrecea Edith acum explorând priveliştile stranii şi 
minunat-imaginare, lipsite de orice valoare practică, după 
părerea lui, pentru altcineva. 

— Bun, continuă Edith, să vedem cum acţionează 
subrutina 55. Acum Fotograma 9873 - exact după ce s-a 
lovit de aisberg, când încă nu observaseră că nava era 
condamnată. Omul ăsta se joacă cu bucăţile de gheaţă de 
pe punte - dar fii atent la cei din stânga lui. 

— Nu-ţi face griji cu fotograma asta. Următoarea. 

— 21397. Din secvenţa asta nu putem salva nimic! Nu-i 
vorba numai de ţigări, dar servitorii ăştia care pufăie nu pot 
avea mai mult de 16 sau 17 ani. Noroc că nu-io scenă 
importantă. 

— S-a aranjat, o tăiem pur şi simplu. Altceva? 

— Nimic - cu excepţia coloanei sonore la 52763 - din 
barca de salvare. O femeie nervoasă care exclamă: 
„Bărbatul acela fumează! Cred că e nepotrivit într-un 
asemenea moment!” Dar persoana în cauză e în afara 
cadrului. 

Donald râse. 

— Se potriveşte, mai ales în condiţiile astea. Las-o. 

— De acord. Dar îţi dai seama ce înseamnă asta? Totul va 
dura cel mult două zile, deja am făcut transferul analog 
digital. 

— Da, dar nu trebuie să dăm impresia că este prea uşor! 
Când voia clientul să fie gata? 

— Imediat, în mai puţin de-o săptămână. La urma urmelor 
suntem încă în 2007. Mai sunt cinci ani până la centenar. 

— Asta mă nedumereşte şi pe mine, zise Donald pe 
gânduri. Pentru ce atâta grabă? 

— Tu nu urmăreşti emisiunile de actualități, Donald? N-o 
spune încă nimeni deschis, dar oamenii şi-au făcut planuri 
mari şi-n-cearcă să strângă bani. Însă vor trebui să adune 
mulţi înainte de a putea să scoată la suprafaţă Titanicul. 

— N-am luat niciodată în serios aceste informaţii. Nava-i 
distrusă rău, e ruptă-n două. 


— Ei spun că se poate recupera cu uşurinţă. Şi poţi 
rezolva orice problemă inginerească, dacă dispui de 
suficiente fonduri. 

Donald tăcea. Abia auzise vorbele Edithei, fiindcă încerca 
rememorarea uneia dintre scenele abia văzute. Şi parcă o 
revedea pe ecran, înțelegând acum de ce îi dăduseră 
lacrimile în întuneric. 

— La revedere, copil drag, spuse tânărul aristocrat englez, 
în timp ce băiatul somnoros care nu avea să-şi mai revadă 
niciodată părintele era transferat în barca de salvare. 

Înainte de a se pierde în apele îngheţate ale Atlanticului, 
omul acesta îşi cunoscuse şi iubise fiul, iar Donald Craig, îl 
invidia pentru aceasta. Chiar şi înainte de a trăi despărțiți, 
Edith fusese tot neîmblânzită. Ea îi făcuse o fată; dar Ada 
Craig nu va avea niciodată un frate. 

7. Al treilea lider. 

Din LONDON TIMES (Hardcopy/şi NewesSat) 

O noapte care ar trebui uitată? 

Unele lucruri realizate de mâna omului te fac să-ţi pierzi 
minţile, nu alta. Poate că cele mai vestite exemple ar fi 
Stonehenge, Piramidele şi hidoasele statui din Insula 
Paştelui. În jurul lor au înflorit teorii excentrice şi chiar 
culte cvasireligioase. 

Dar iată că s-a ivit un subiect nou printre aceste curioase 
obsesii legate de unele vestigii ale trecutului. Peste cinci ani 
se va împlini un secol de la cel mai vestit dezastru marin din 
istorie, scufundarea luxosului pachebot Titanic în prima sa 
cursă din 1912. Tragedia a inspirat zeci de cărţi şi cel puţin 
Cina filme - ca şi poemul lui Thomas Hardy. „Lhe 
Convergence of the Twain.” 

Timp de şaptezeci şi trei de ani uriaşa navă a zăcut pe 
fundul Atlanticului, un monument pentru cele 1500 de 
suflete pierdute pentru totdeauna împreună cu vasul. lată 
însă că în 1985, mulţumită progreselor făcute în tehnologia 
submarină, epava a fost descoperită şi câteva dintre 
jalnicele sale relicve au fost scoase la lumina zilei. Încă de 


pe atunci mulţi au considerat aceasta ca un fel de 
profanare. 

Acum, potrivit zvonurilor, au fost concepute mai multe 
planuri ambiţioase; diferite consorţii, neidentificate încă, au 
fost înfiinţate pentru a ridica nava, în ciuda stării de 
avariere gravă în care se afla. 

La drept vorbind, un astfel de proiect pare absurd şi 
credem că niciunul dintre cititorii noştri nu va fi ispitit să 
facă investiţii într-o asemenea operaţie. Chiar dacă ar fi 
depăşit toate problemele inginereşti, cam ce ar putea face 
salvatorii cu patruzeci sau cincizeci de mii de tone de fier 
vechi? Arheologii marini cunosc faptul că obiectele de metal 
- cu excepţia aurului, bineînţeles, se dezintegrează rapid 
când intră în contact cu aerul după ce au zăcut o perioadă 
lungă de timp sub apă. 

Protejarea Titanicului s-ar putea dovedi chiar mult mai 
costisitoare decât salvarea lui. El nu poate fi considerat - ca 
Vasa sau Mary Rose - o „capsulă a timpului” care să 
permită înregistrarea unei epoci apuse. Secolul douăzeci 
este bine, uneori poate cam prea bine documentat. Nu 
avem nimic nou de aflat de la resturile scufundate la patru 
kilometri în adâncurile Grand Banks-ului din 
Newfoundland. 

Nu e nevoie să-l vizitezi ca să-ţi aminteşti importanta lecţie 
oferită de Titanic: pericolul prea marii încercări în minunile 
tehnologiei. Cernobâl, Challenger, Lagrange 3 şi 
Experimental Fusor One ne-au arătat unde poate duce 
aceasta. 

Desigur că nu trebuie să uităm Titanicul. Dar să-l lăsăm să 
se odihnească în pace. 

8. Afacerea. 

Ca de obicei, Roy Emerson se plictisea, deşi nu era dispus 
să admită nici măcar în sinea lui una ca asta. Câteodată 
hoinărea prin atelierul lui foarte bine echipat cu maşini- 
unelte scânteietoare şi aparatură electronică, neputându-se 
decide cu care dintre năzbâtiile astea costisitoare să se 


joace în continuare. Uneori pornea la executarea unui 
proiect sugerat de vreuna dintre nenumăratele reţele 
„Magazin” şi apela la câte un grup de persoane cu hobby- 
uri asemănătoare răspândite în toată lumea. Rareori le 
cunoştea numele, adesea nu le ştia decât glumeţele 
apelative, şi avea grijă să nu şi-l dea nici pe al lui. De când 
fusese înregistrat ca făcând parte dintre primele câteva 
sute de bogătaşi din Statele Unite, învățase care era 
valoarea anonimatului. Câteva săptămâni mai târziu, totuşi 
oricărui proiect i se uza noutatea, şi el întrerupea legătura 
cu nevăzuţii parteneri de joc, schimbându-şi codul de 
identificare în aşa fel încât să nu mai poată fi găsit. Câteva 
zile în şir băuse zdravăn şi îşi pierduse timpul explorându-şi 
notițele personale al căror conţinut i-ar fi făcut să se ia cu 
mâinile de cap până şi pe primii pionieri ai comunicaţiilor 
electronice. 

Din când în când, după demisia răbdătorului Joe Wickram, 
răspundea el însuşi unor anunţuri de „Servicii Personale”, 
care-l intrigau. Rezultatele, rareori satisfăcătoare, nu 
contribuiau cu nimic la ameliorarea amorului său propriu. 
Vestea că Diana se recăsătorise nu l-a surprins cine ştie ce, 
dar câteva zile i-a produs o stare depresivă, deşi încercase 
să o umilească printr-un dar de nuntă vulgar de scump. 

Faptul că se juca şi nu lucra îl transformase pe Emerson 
într-un Roy foarte posomorit. Apoi, peste, noapte, apelul 
telefonic al lui Rupert Parkinson, aflat în croazieră cu 
trimaranul în Pacificul de Sud, i-a schimbat brusc starea de 
spirit. 

— Care-i codul telefonului tău? Începu Rupert brusc. 

— De ce? De obicei eu nu-mi prea bat capul cu asta. Dar 
dacă e nevoie pot cupla NSA?2. Singura problemă ce 
produce distorsiuni pe circuite de lungă distanţă. Aşa că nu 
vorbi prea repede şi nu exagera cu accentul ăla de Oxford. 

— Cambridge, te rog, şi Harvard. Asta e. 

Urmă o pauză de cinci secunde, plină de păcănituri şi 
ţiuituri. Apoi vocea lui Rupert Parkinson, uşor distorsionată, 


dar totuşi identificabilă, reveni pe fir. 

— Acum mă auzi? Bine. Îţi aduci aminte de ultima întâlnire 
a Consiliului de conducere şi de comunicarea despre 
microseferele de sticlă? 

— Desigur, răspunse Emerson, puţin enervat; se întreba 
dacă nu cumva se făcuse iarăşi de râs. Trebuia să verifice. A 
fost corectă presupunerea mea? 

— Nu mă mai bate la cap, omule, aşteaptă să-ţi explic. 
Avocaţii noştri au luat masa de câteva ori cu avocaţii lor. Nu 
ne-au spus cine este clientul, dar noi l-am descoperit destul 
de uşor. O reţea de televiziune britanică, nu are importanţă 
care, crede că ar putea face un serial splendid - la timp, 
culminând cu ridicarea efectivă a epavei. Dar ele şi-au 
pierdut interesul când au aflat cât ar costa şi afacerea a 
căzut. 

— Păcat. Cât ar putea să coste? 

— Ca să fabrici suficiente sfere pentru a ridica cincizeci de 
kilotone ar fi necesari cel puţin douăzeci de milioane de 
dolari. Şi asta doar la început. Trebuie să le duci acolo jos, 
bine distribuite. Nu poţi împrăştia pur şi simplu sferele în 
carcasa epavei; chiar dacă s-ar menţine un timp, foarte 
repede ar distruge vasul. Şi asta neluând în considerare 
decât partea anterioară a navei, desigur, pupa strivită 
reprezintă altă problemă. 

— Deci trebuia să o laşi nemişcată în adânc - pentru că 
este pe jumătate îngropată în mâl. Asta presupune multă 
muncă cu submersibilele, şi nu sunt prea multe care să 
poată opera la adâncimea aia. Nu cred că poţi face treaba 
asta cu mai puţin de o sută de milioane. Ba mai mult. 

— Aşadar, afacerea a căzut. Atunci pentru ce mi-ai mai 
telefonat? 

— "Ţi-a trebuit cam, mult ca să mă-ntrebi. Mi-am asumat un 
oarecare risc; şi noi, Parkinsonii, suntem interesaţi. 
Străbunicul zace acolo, sau cel puţin bagajele, în cabina trei 
de la tribord. 

— O avere de sute de super-,„bătrâne”. 


— 'Tot ce e posibil, dar asta nu are importanţă; unele 
lucruri nu pot fi preţuite. Ai auzit vreodată de Andrea 
Bellini? 

— Cred că a fost un jucător de baseball. 

— A fost cel mai mare meşter sticlar din câţi a cunoscut 
vreodată Veneţia. Nu se ştie nici în ziua de azi cum au fost 
realizate unele opere ale sale. În 1870, noi am cumpărat 
ceea ce era mai bun din colecţia Muzeului Sticlei; aceasta 
valora în felul ei cât Elgin Marbles. Multă vreme, Institutul 
Smithsonian ne-a rugat să i-o împrumutăm, dar noi am 
refuzat: era prea riscant să trimitem o încărcătură atât de 
prețioasă peste Atlantic. Până când, bineînţeles, a fost 
construită o navă care să nu fie în primejdie să se scufunde. 
Atunci n-am mai avut nici o scuză. 

— Fascinant. Pentru că tot l-ai menţionat mai devreme, mi- 
amintesc că am văzut câteva lucrări ale lui Bellini ultima 
dată când am fost la Veneţia. Dar nu s-or fi spart toate în 
timpul naufragiului? 

— Mai mult ca sigur că nu: erau împachetate cu dibăcie, îţi 
dai seama. Numeroase obiecte din faianţă au supravieţuit, 
deşi nu au fost deloc protejate. Aminteşte-ţi că a fost scos la 
licitaţie acum câţiva ani la Sotheby serviciul de masă White 
Star. 

— Exact, îmi amintesc. Dar pare cam exagerat să ridici 
conţinutul unei întregi nave doar pentru câteva lăzi. 

— Aşa e. Dar există un motiv major pentru care noi, 
Parkinsonii, suntem direct interesaţi. 

— Şi celorlalţi? 

— Eşti destul de vechi afacerist ca să-ţi dai seama că 
puţină publicitate nu strică. Toată lumea va afla ale cui 
produse au contribuit la scoaterea navei. 

Nu-i suficient, îşi zise Emerson în sinea sa. Parkinsonii 
ştiau cum să procedeze şi fără îndoială le va fi favorabilă. 
Pentru multă lume, epava era sacră, iar cei ce se atingeau 
de ea erau consideraţi profanatori de morminte. 


Ştia că oamenii îşi ascund adesea adevăratele motive. De 
când erau în comitet, începuse să-l cunoască şi să-l 
îndrăgească pe Rupert, dar cu greu l-ar fi putut considera 
prieten intim; nu era uşor pentru un străin să se apropie de 
un Parkinson. 

Rupert avea propriul său mod de a se răfui cu marea. 
Acum cinci ani marea îi răpise frumosul iaht de douăzeci şi 
cinci de metri Aurora. Vasul, dezarborat de o furtună 
cumplită în largul Siciliei, a fost prefăcut în ţăndări lovindu- 
se de stâncile care făcuseră atât de multe victime de-a 
lungul secolelor. Printr-o fericită întâmplare Rupert nu se 
afla la bord; era o cursă de rutină - de la Cowes la Bristol - 
pentru rearmare. A murit tot echipajul, inclusiv 
comandantul. Rupert Parkinson nu îşi revenise practic 
niciodată; pierduse dintr-o dată şi vasul şi, după cum se 
ştie, şi iubita. Imaginea playboy-ului, pe care o arbora acum 
pentru a se autoapăra, nu era decât o mască. 

— Totul este foarte interesant, Rupert. Dar ce ai de gând? 
Bănuiesc că nu ai în vedere să mă iei ca partener! 

— Da şi nu. Deocamdată, este, cum se cheamă? 

— Un experiment mintal. Aş vrea să comand un studiu de 
fezabilitate şi sunt gata să-l finanţez personal. Apoi, dacă 
proiectul va avea vreun sens, îl voi supune comitetului de 
conducere. 

— Dar o sută de milioane! N-ai nici o şansă de a convinge 
compania să rişte atât de mult. Acţionarii ne-ar băga la 
zdup cât ai clipi într-o temniţă sau într-un ospiciu, nu ştiu 
precis în care dintre ele. 

— Ar putea costa şi mai mult - dar nu mă aştept ca firma 
Parkinson să aducă tot capitalul. Poate douăzeci sau treizeci 
de milioane. Am câţiva prieteni care s-ar putea asocia şi ei. 

— Dar tot n-ar fi de ajuns. 

— Exact. 

Urmă o lungă tăcere, spartă doar de slabele semnale 
dialogând în contradictoriu ale sistemului de decodare care 
încerca în zadar să clarifice ceva. 


— Foarte bine, zise Emerson în cele din urmă. Merg jumi- 
juma cu tine măcar în privinţa raportului de fezabilitate. Ce 
expert ai? Îl cunosc? 

— Cred că da. Jason Bradley. 

— O, omul cu caracatiţa gigantică! 

— Nu numai. Dar uită-te de ce reputaţie se bucură! 

— Şi de ce onorarii! L-ai întrebat? Este interesat? 

— Foarte interesat - de altfel, ca orice altă firmă de 
inginerie oceanică. Sunt sigur că unii dintre ei ar fi dispuşi 
să contribuie chiar şi cu bani sau cel puţin să lucreze fără 
nici un profit, doar pentru ce se dă pe statul de plată. 

— Perfect - dă-i zor! Dar cinstit vorbind, cred că eo 
afacere proastă. Cred că totul se va rezuma la foarte scump 
plătitul raport al domnului Bradley. Oricum, nu înţeleg ce 
vrei să faci cu cincizeci de mii de tone, sau câte or fi ele, de 
fier vechi. 

— Las' pe mine, mai am câteva idei, dar deocamdată nu 
vreau să vorbesc despre ele. Dacă unele dintre ele merg, 
proiectul va merita banii cheltuiţi. Poate îţi va aduce chiar şi 
un oarecare profit. 

Emerson se întreba dacă „îţi” îi scăpase. Rupert era un fin 
psiholog şi ştia exact ce avea de făcut. El ştia, cu siguranţă, 
că interlocutorul său putea cu uşurinţă să-şi asume întreaga 
operaţie dacă ar fi dorit. 

— Încă o chestie, continuă Parkinson. Înainte de a ajunge 
la o înţelegere; ceea ce nu se va întâmpla după ce voi primi 
raportul lui Bradley, nu trebuie să răsufle nimic. Mai ales 
Sir Roger nu trebuie să afle, altfel îşi va închipui că am 
înnebunit. 

— Vrei să zici, îi replică Emerson, că ar exista vreun risc? 

9. Profeţii. 

Către: Redactorul şef al cotidianului The Times. 

De la: Lord Aldiss of Brightfount, OM Preşedintele Emerit 
al Science Fiction World Association. 

Domnule dragă, Cel de-al treilea articol de fond al dvs. (15 
apr. '07) privind planurile de a scoate la suprafaţă Titanicul 


demonstrează ce impact a avut acest dezastru, fără discuţie 
cel mai cumplit din istoria maritimă, asupra imaginaţiei 
omeneşti. 

Un aspect extraordinar al tragediei constă în faptul că a 
fost descrisă cu o stranie precizie, cu paisprezece ani mai 
înainte. Conform clasicei relatări a dezastrului, „A Night to 
Remember” de Walter Lord, în 1898 „un scriitor inventiv 
numit Morgan Robertson a plăsmuit o nuvelă despre un 
pachebot mult mai mare decât orice fusese construit până 
atunci care naviga pe Atlantic. Robertson a îmbarcat pe el o 
mulţime de oameni bogaţi şi vanitoşi şi apoi l-a făcut să se 
strivească într-o noapte rece de aprilie, de un aisberg”. 

Pachebotul imaginat avea aproape aceleaşi dimensiuni, 
viteză şi deplasament cu ale Titanicului. El transporta, ca şi 
acesta, 3000 de persoane şi bărci de salvare numai pentru 
o parte din ei. 

Coincidenţă, desigur. Dar există un mic amănunt care face 
să-mi îngheţe sângele în vine. Robertson şi-a numit vasul 
său Titan. 

Aş vrea să mai atrag atenţia asupra faptului că doi membri 
ai breslei pe care am onoarea să o reprezint, ca scriitor de 
science-fiction, au călătorit cu Titanicul. Unul dintre ei, 
Jacques Futrelle, este acum aproape dat uitării, şi până şi 
naționalitatea sa este nesigură. Dar se bucurase de destul 
succes la vârsta de treizeci şi şapte de ani cu The Diamond 
Master şi The Thinking Machine ca să poată călători, 
împreună cu soţia sa, cu clasa întâi (care, ca 97 la sută 
dintre doamnele de la prima clasă, şi numai 55 la sută din 
cele de la clasa a treia, a supravieţuit dezastrului). Mai 
vestit decât acesta a fost însă autorul unei singure cărţi, A 
Journey în Other Worlds: A Romance ofthe Future 
publicată în 1894. Un fel de ocol mistic în jurul Sistemului 
Solar din anul 2000, care descria antigravitaţia şi alte 
minuni. Arkham House reeditează cartea cu ocazia 
centenarului ei. 


Am prezentat autorul ca „vestit”, dar asta e o declaraţie 
incompletă. Numele lui a apărut în New York American din 
16 aprilie 1912 în fruntea unei lungi liste „între 1500 şi 
1800 de morti”. 

Era multimilionarul John Jacob Astor, uneori etichetat 
drept „cel mai bogat om din lume”. Mai mult ca sigur că a 
fost cel mai bogat scriitori de science-fiction care a trăit 
vreodată, chiar dacă asta o să-i rănească pe admiratorii 
defunctului L.. Ron Hubbard, dacă o mai fi existând vreunul. 

Am onoarea de a fi d-le, Sincerul dumneavoastră, Aldiss of 
Brightfount, OM. 

Preşedintele Emerit al SFWA 

10. „Insula Mortului” 

Orice meserie îşi are stelele sale de prestigiu, a căror 
faimă rareori depăşeşte graniţele profesiei lor. 

Puţini ştiu care este cel mai bun contabil din lume, ori cel 
mai bun dentist, inginer de instalaţii sanitare, agent de 
asigurări, antreprenor de pompe funebrE. Ca să nu 
amintesc decât câteva dintre ocupațiile care nu sunt 
fascinante, dar sunt strict necesare. 

Există însă câteva îndeletniciri atât de bine văzute încât 
cei ce le practică devin nume de prestigiu. Primele fără 
îndoială, sunt teatrul şi filmul, în care oricine devine o 
vedetă ajunge să fie recunoscut de la prima vedere de o 
mare parte a omenirii. Urmează sporturile şi politica şi de 
asemenea crima, cum ar putea argumenta un cinic. 

Jason Bradley nu se încadra în niciuna dintre aceste 
categorii şi nu se aşteptase niciodată să devină celebru. 
Episodul cu Glomer Explorer se petrecuse cu mai bine de 
treizeci de ani în urmă şi, chiar dacă n-ar fi fost învăluit în 
secret, rolul său fusese mult prea obscur pentru a fi luat în 
seamă. Deşi fusese abordat în mai multe rânduri de scriitori 
care sperau să surprindă un nou aspect al Operaţiei 
JENNIFER, eforturile lor au fost zadarnice. 

Se părea că, la acea dată, CIA considera că o singură carte 
pe această temă era suficientă şi începuse să-i descurajeze 


pe ceilalţi scriitori. Mulţi ani după 1974, Bradley a fost 
vizitat de gentlemeni anonimi, dar politicoşi, care i-au 
amintit de documentele pe care le semnase la eliberare. 
Veneau întotdeauna câte doi şi uneori îi ofereau diferite 
servicii de o natură destul de obscură. Deşi îl asigurau că 
vor fi „interesante şi bine plătite”, el câştiga foarte mulţi 
bani pe atunci cu instalaţiile petroliere din Marea Nordului, 
aşa că nu a fost tentat. Se scurseseră mai bine de 10 ani de 
la ultima vizită, dar nu avea nici o îndoială că acea 
Companie îl mai aveau încă stocat în vasta sa bancă de date 
de la Langley, sau pe unde s-o mai fi aflând ea acum. 

Misiunea care l-a făcut celebru a primit-o pe când se găsea 
în biroul său de la etajul patruzeci şi şase din Turnul 
Teague, acum un pitic pe lângă ultimii zgârie-nori din 
Houston. S-a întâmplat pe 2 aprilie şi la început Bradley a 
crezut că neprevăzutul lui client Jeff Rawlinigs i-a dat cu o 
zi mai târziu. În ciuda împovărătoarei sale responsabilităţi 
de director de exploatare a Platformei Hibernia, Jeff era 
recunoscut pentru simţul umorului; numai că trecuse ceva 
timp înainte ca Jason să ia problema în serios. 

— Vrei să cred, zise el, că instalaţia ta de un milion de tone 
a fost scoasă din funcţiune de o caracatiţă? 

— Nu în totalitate, doar Manifold 1, cel mai bun 
producător al nostru. Patruzeci de mii de barili pe zi. Cinci 
conducte de refulare, în plină activitate, racordate la el. 
Până ieri. 

Hibernia, gândi imediat Janson, seamănă cu o caracatiţă. 
Tentaculele, sau conductele, se întindeau pe fundul mării de 
la corpul central către cele douăsprezece puțuri care 
fuseseră sfredelite la trei mii de metri adâncime în nisipul 
bogat în petrol. Înainte de a ajunge pe platforma principală, 
conductele de refulare ale mai multor puțuri erau legate la 
un colector aflat de asemenea pe fundul mării, la vreo sută 
de metri adâncime. 

Fiecare colector era un complex industrial automat de 
mărimea unei clădiri uriaşe, conţinând tot echipamentul 


specializat necesar pentru mânuirea la înaltă presiune de 
gaze, petrolul şi apa epurând din rezervoarele din 

adâncuri. Acum zeci de milioane de ani, Natura crease şi 
depozitase comoara asta ascunsă; n-a fost uşor de smuls. 

— Spune-mi exact cum s-a întâmplat. 

— Cu circuitul de protecţie? 

— Da. 

— Acum trei zile am început să primim datele. Fluxul era 
perfect normal, aşa că n-am fast prea îngrijoraţi. Apoi, 
deodată, ne-au fost tăiate datele, am pierdut orice 
posibilitate de informare pe monitor. Era evident că 
principalul trunchi de fibre optice fusese rupt, şi totul a fost 
întrerupt automat. 

— Nu au fost probleme de supratensiune? 

— Nu; de data asta, blocul limitator a funcţionat perfect. 

— Şi apoi? 

— SOP - am trimis jos o cameră de luat vederi - Eyeball 
Mark 5. Ghici ce s-a întâmplat? 

— Au murit bateriile. 

— Nu. Cablul de legătură s-a agăţat de ceva înainte de a 
ajunge la noi să vedem despre ce e vorba. 

— Şi aparatul? 

— Păi bucătăria nu este total mecanizată, iar Dubois poate 
folosi oricând muncitori necalificaţi. 

— Deci ai pierdut camera de luat vederi. Şi ce s-a mai 
întâmplat? 

— N-am pierdut-o, ştiam exact unde se află, dar nu arăta 
decât nişte peşti. Aşa că am trimis un scafandru să descurce 
lucrurile. Şi să vadă despre ce e vorba. 

— De ce nu un ROV? 

Existau întotdeauna mai mulţi roboţi subacvatici - 
Remotely Operated Vehicles, în orice câmp petrolier din 
larg. Vremurile în care scafandrii umani făceau totul 
apuseseră de mult. 

La capătul celălalt al firului domnea o tăcere jenantă. 


— Mă temeam că o să pui întrebarea asta. Am avut câteva 
accidente; doi ROV-i sunt în curs de recondiţionare, iar 
restul sunt folosiţi într-o acţiune de urgenţă de pe Platforma 
Avalon. 

— Nu a fost ziua ta norocoasă, nu-i aşa? De aceea ai 
chemat Cooperaţia Bradley pentru care „Nimic nu-i prea 
adânc”! Continuă, deci. 

— Scuteşte-mă cu sloganurile astea răsuflate. Fiindcă 
adâncimea nu-i decât de nouăzeci de metri, am trimis un 
scafandru, într-un echipament standard heliox. Ai auzit 
vreodată pe cineva ţipând în heliu? Nu-i un zgomot prea 
plăcut. 

Când l-am readus la suprafaţă şi a putut vorbi din nou, a 
spus că întreaga instalaţie a fost acoperită de caracatiţă. 
Jura că avea o sută de metri. E ridicol, bineînţeles, dar fără 
îndoială că era un monstru. 

— Oricât ar fi de mare, o porţie de dinamită tot ar 
determina-o să se mişte. 

— E prea riscant. Ştii ce se află acolo, doar ai ajutat şi tu la 
montarea instalaţiilor. 

— Dacă încă mai funcţionează camera de luat vederi, nu se 
poate vedea fiara? 

— l-am întrezărit tentaculele - dar nu-i chip să-i apreciezi 
dimensiunile. Bănuim că s-a strecurat adânc în interior; ne 
temem că ar putea dezafecta şi mai multe cabluri. 

— Cred că nu-ţi închipui că s-a îndrăgostit de conducte? 

— Foarte nostim. Eu mă întreb dacă nu vrea să le 
mănânce. Ştii - blestematul de Efect de Oază, despre care 
tot pălăvrăgeşte presa. 

Bradley auzise într-adevăr de asta. Orice produs artificial 
aflat în mare, departe de a fi dăunător mediului 
înconjurător, era practic irezistibil de atractiv pentru viaţa 
marină şi adesea devenea o ţintă pentru bărcile de pescuit 
şi un paradis pentru pescarii cu undiţa. Uneori se întreba 
chiar cum de reuşiseră peştii să supravieţuiască înainte ca 


omenirea să înceapă scotocirea epavelor de pe fundul 
mărilor. 

— Poate că o bucată de carne de vită ar putea constitui o 
momeală; sau o emisie puternică de infrasunete. 

— Nu ne interesează cum o scoţi de acolo, numai să nu 
dezafecteze instalaţia. Oricum, pare un lucru pe care-l 
puteţi rezolva, tu şi Jim, bineînţeles. Dacă-i pregătit pentru 
asta. 

— El este întotdeauna pregătit. 

— Cât de repede poţi ajunge la Sf. John? Un redactor, 
Chevron, te poate duce într-o oră din Dallas. Cât cântăreşte 
Jim? 

— Una virgulă cinci tone. 

— Nici o problemă. În cât timp ajungi la aeroport? 

— Dă-mi trei ore. Asta nu-i genul meu obişnuit de afaceri - 
va trebui să fac unele investigaţii. 

— Şi plata, în baremurile obişnuite? 

— Da, o sută de mii, plus cheltuielile. 

— Şi „nevindecat, neplătit”? 

Bradley zâmbi; expresia, veche de secole, pentru 
cheltuielile de salvare a unei nave nu mai fusese invocată, 
probabil, niciodată într-o situaţie similară, dar părea 
aplicabilă. Şi nici nu era ceva greu de făcut. O sută de 
metri! Un fleac. 

— Desigur. Telefonează-mi peste o oră pentru confirmare. 
Între timp, te rog trimite-mi prin fax planurile colectorului, 
ca să-mi împrospătez cunoştinţele. 

— Bine, şi voi vedea ce mai pot găsi pentru tine până la 
următorul apel. 

Nu-şi pierdu timpul cu împachetatul; Bradley avea 
întotdeauna două geamantane pregătite; unul pentru 
tropice, altul pentru Arctica. Primul era foarte puţin folosit; 
cele mai multe angajamente ale lui, după câte se pare, erau 
în cele mai incomode zone din lume; nici acesta nu făcea 
excepţie. Vremea pe Atlanticul de Nord în această perioadă 


a anului era probabil rece şi aspră; dar nu avea prea multă 
importanţă la o sută de metri adâncime. 

Cei ce-şi închipuiau că Jason Bradley era un dur, un 
necioplit, ar fi fost surprinşi de următoarea lui acţiune. 
Apăsă un buton de pe consolă, se lungi în şezlong şi închise 
ochii. Aparent adormise. 

Trecuseră mulţi ani până când descoperise identitatea 
acelei muzici tulburătoare, care plutise pe puntea Glomar 
Explorer-ului în urmă cu aproape jumătate de viaţă. Chiar 
atunci, îşi dădu seama că partitura fusese inspirată de 
mare, ritmul lent al valurilor era inconfundabil. Şi cum se 
potrivise să fie şi compozitorul rus, cel mai bine cotat dintre 
cei trei titani ai ţării, adesea menţionat alături de 
Ceaikovski şi Stravinski. 

După cum făcuse cu mult timp în urmă însuşi Serghei 
Rachmaninov, Jason Bradley rămase încremenit înaintea 
„Insulei Mortului” de Arnold Bocklin şi acum o vedea cu 
ochii minţii. Uneori se identifica de-a binelea cu misterioasa 
fantomă învăluită în giulgiu stând în picioare, în barcă 
alteori se credea luntraşul (Charon?), sau sinistra 
încărcătură purtată spre ultimul său loc de odihnă de sub 
chiparoşi. 

Era un ritual secret care se petrecea de mulţi ani şi despre 
care el credea că-i salvase viaţa nu numai o dată. În timp ce 
era absorbit de muzică, subconştientul lui, care aparent nu 
se interesa de asemenea banalităţi, era de fapt foarte 
preocupat de analizarea a ceea ce urma să facă şi cu 
viitoarea acţiune de salvare prevăzând eventualele 
probleme. Cam acesta era mai-bine-de-jumătate-în-serios 
principiul lui Bradley, pe care n-avea de gând să şi-l 
schimbe cu altul prea curând. 

Se ridică, deconectă modulul muzical şi îşi deplasă scaunul 
în dreptul uneia din cele şase claviaturi. NeXT Mark 4, în 
care înmagazinase majoritatea fişierelor şi informaţiilor, era 
departe de a reprezenta ultimul cuvânt în ce priveşte 
computerele, dar afacerile lui Bradley prosperaseră cu 


ajutorul lui, şi deci îl păstrase conform principiului: „Dacă 
funcţionează, nu-l schimba.” 

— E aşa cum presupuneam, mârâi el în timp ce examina 
datele înmagazinate în „CARACATIŢA”. „Dimensiunea 
maximă când este complet întinsă poate atinge 10 metri. 
Greutatea 50-100 kilograme.” Jason nu văzuse niciodată o 
caracatiţă şi cu atât mai puţin una care să aibă asemenea 
dimensiuni şi ca majoritatea scafandrilor le considera nişte 
creaturi încântătoare şi inofensive. Faptul că ele puteau fi 
agresive, ba chiar periculoase, era o idee pe care nu o luase 
niciodată în serios. 

„Vezi şi Sport, Subacvatic.” 

Merse la ultima trimitere, şi citi cu un amestec de 
amuzament şi surpriză. Deşi practicase adesea sporturile 
subacvatice, încerca disprețul tipic al profesionistului faţă 
de amatorii SCUBA-nauţi. Mulţi dintre aceştia îl abordaseră 
cerându-i de lucru, complet necunoscători ai faptului că cea 
mai mare parte a muncii lui se desfăşura la adâncimi prea 
mari pentru un om neprotejat, adesea la luminozitate şi 
chiar vizibilitate zero. 

Dar îi admira pe curajoşii scafandri de la Puget Sound, 
care luptau cu adversari mai grei decât ei şi înregistraţi cu 
de patru ori mai multe braţe decât ei, şi pe care îi aduceau 
la suprafaţă fără să-i vatăme. (Aceasta se pare că este una 
din regulile jocului; dacă răneşti caracatiţa înainte de ao 
duce înapoi în mare, eşti descalificat). 

Scurtele secvenţe video ale enciclopediei erau materiale 
de coşmar: Bradley se întreba cum de mai pot dormi 
plonjorii de la Puget Sound. Dar datele i-au oferit câteva 
informaţii de mare importanţă. Cum puteau aceşti sportivi 
nebuni, şi sportive, destul de numeroase şi ele, să convingă 
o moluscă paşnică să iasă din culcuşurile ei şi să dea o luptă 
de „mână-la-tentacul”? Nu credea că răspunsul era aşa de 
simplu. 

Oprindu-se să dea câteva ordine furnizorului său, îşi 
înhaţă sacul de călătorie şi plecă la aeroport. 


„Suta de mii cea mai uşor de câştigat vreodată”, îşi zise 
Jason Bradley. 

11. Ada. 

Un copil care are doi părinţi ieşiţi din comun are un dublu 
handicap şi familia Craig îi îngreunase şi mai mult viaţa 
fiicei lor punându-i numele Ada. Acest mult-trâmbiţat tribut, 
adus primului teoretician al computerelor, mărturisea 
ambiția lor în legătură cu viitorul copilului, speranţa lor 
sinceră fiind ca ea să aibă un destin mai fericit decât tragica 
fiică a lordului Byron, Ada, Lady Lovelace. 

A fost o mare dezamăgire, totuşi, când Ada nu manifestă 
nici un talent deosebit pentru matematică. La vârsta de 
şase ani, glumeau prietenii familiei Craig, copilul ar fi putut 
să descopere măcar teorema binomului. Dar ea folosea 
computerul fără a manifesta vreun interes real pentru 
operaţiile sale; pentru ea nu era decât unul din accesoriile 
gospodăreşti, ca vidohonurile, telecomenzile, sistemele 
comandate verbal, ecranul TV, faxul color. 

Ada dădea impresia chiar că ar avea oarecare dificultăţi cu 
logica obişnuită, găsind că porţile AND, NOR şi NAND sunt 
înşelătoare. A căpătat aversiune din primul moment faţă de 
spaţiile boleene şi era cunoscut că izbucnea în lacrimi în 
faţa formulei DACĂ/ATUNCI. 

— Lasă-i timp, pleda Donald înaintea impacientatei Edith. 
Nu-i nimic în neregulă cu inteligenţa ei. Aveam vreo zece 
ani când am înţeles ce-i aia o buclă recursivă. Poate că va fi 
o artistă. Ultima oară a primit A la pictură, modelaj în lut. 

— Şi D la aritmetică. Şi ce-i mai rău e că nici nu-i pasă. 
Asta mi se pare cel mai deranjant. 

Donald nu era de acord, dar îşi dădea seama că dacă ar fi 
spus-o, asta ar fi dat naştere la noi discuţii. El o iubea prea 
mult pe Ada ca să-i poată găsi vreun defect; pe el nu-l 
interesa nimic altceva atât timp cât era fericită şi mergea 
destul de bine cu şcoala. Uneori ar fi dorit să n-o fi 
împovărat cu acest nume evocativ; dar Edith se arăta 
decisă să-şi facă fiica un geniu. lată care era tema 


neînțelegerilor lor. Fără îndoială, dacă nu ar fi fost Ada, ei s- 
ar fi despărţit demult. 

— Ia spune, ce facem cu cățelul? Întrebă el dornic să 
schimbe subiectul. Nu mai sunt decât trei zile până la 
aniversarea ei - şi i-am promis. 

— Ei, zise Edith, potolită pentru un moment, nu s-a hotărât 
încă. Sper că nu o să-şi aleagă unul prea mare. Vreun uriaş 
danez, de pildă. Şi oricum, n-a fost o promisiune. Noi i-am 
spus că asta depinde de rezultatele pe care le va obţine la 
testul şcolar. 

Tu i-ai spus, se gândi Donald. Orice rezultat ar obţine, Ada 
îşi va primi cățelul. Chiar dacă vrea un lup irlandez, care 
între noi fie vorba, cred că ar fi câinele cel mai potrivit 
pentru casa asta enormă. 

Donald nu era nici acum sigur că fusese o idee bună, dar 
şi-o putea permite. Renunţase de mult să discute în 
contradictoriu cu Edith o dată ce aceasta se hotăra într-un 
fel sau altul. Ea se născuse şi crescuse în Irlanda şi era 
decisă ca şi Ada să se bucure de acelaşi privilegiu. 

Castelul Conroy fusese neglijat peste o jumătate de secol şi 
unele părţi din el erau acum aproape ruinate. Dar ce 
rămăsese era şi mai mult decât suficient pentru o familie 
modernă, şi grajdurile erau încă în foarte bună stare, 
pentru că fuseseră luate în folosinţă de o şcoală de călărie. 
După o curăţare viguroasă şi un război chimic extensiv, au 
prevăzut modernizări deosebite cu computere şi 
echipament de comunicaţie. Cei din partea locului 
considerau că asta prezenta o schimbare foarte jalnică. 

Dar, în general, erau destul de prietenoşi: în definitiv, 
Edith era o irlandeză care se căpătuise, fie şi prin mariajul 
ei cu un englez. Iar ei aprobau din toată inima eforturile 
familiei Craig de a restaura vestitele grădini, din secolul al 
nouăsprezecelea. 

Una din principalele mişcări ale lui Donald, după ce au 
făcut locuibil parterul din aripa vestică, a fost de a renova 
camera obscură a cărei cupolă era o adăugire în stil 


Victorian târziu (unii îi ziceau excrescenţă) aflată pe 
crenelurile castelului. Ea fusese instalată de lordul Francis 
Conroy, un pasionat astronom amator şi cel ce construise 
telescopul, în ultima decadă a vieţii lui, când era paralizat. 
Prea mândru pentru a fi împins pe domeniul său cu un 
cărucior, îşi petrecea ore întregi supraveghindu-şi imperiul 
din această poziţie avantajoasă, şi transmiţându-şi 
instrucţiunile, prin semnale luminoase, armatei sale de 
grădinari. 

Instrumentele optice se găseau încă într-o stare 
surprinzător de bună, aducând o strălucită imagine a lumii 
din afară pe masa orizontală de vizionare. Ada fusese 
fascinată de aparatură, încercând sentimentul puterii în 
timp ce urmărea împrejurimile castelului. Declarase că e 
mai grozav decât TV-ul sau decât plicticoasele filme pe care 
le proiectau părinţii ei. 

Şi aici, sus, pe creneluri, nu mai auzea tonul mânios al 
vocilor lor. 

12. Caracatiţa. 

Primele ştiri proaste sosiră nu mult după ce Bradley se 
aşeză să-şi mănânce dejunul tardiv. Chevron - Canada îşi 
hrănea bine pasagerii importanţi şi Jason ştia că o dată 
ajuns la St. John n-o să aibă răgaz pentru mese regulate şi 
tihnite. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule Bradley, spuse 
Stewardul, dar sunteţi chemat la telefon urgent de 
directorul centrului. 

— Nu pot vorbi de aici? 

— Cred că nu, acolo este şi video-ul. Trebuie să mergeţi în 
spate. 

— La dracu, zise Bradley, luând o înghiţitură din minunata 
friptură de Texas. Împinse farfuria la o parte şi se îndreptă 
spre cabina de comunicaţii din partea din spate a 
reactorului. Video-ul avea sens unic, aşa că nu-şi făcu 
scrupule să mestece mai departe în timp ce Rawlings 
vorbea. 


— Am făcut câteva cercetări, Jason, în legătură cu 
dimensiunile caracatiţelor. Oamenii de pe platformă n-au 
fost prea încântați aflând că îţi baţi joc de estimările lor. 

— Cu atât mai rău. Am verificat în enciclopedia mea. Cea 
mai mare caracatiţă nu depăşea zece metri. 

— Atunci ia fă bine şi uită-te la asta. 

Deşi imaginea care lumina ecranul era evident o fotografie 
foarte veche, avea o calitate excelentă. Prezenta un grup de 
oameni pe plajă, în jurul unei mase informe de dimensiunile 
unui elefant. Au urmat câteva fotografii într-o succesiune 
rapidă; toate erau la fel de clare, dar nu se înţelegea ce 
reprezentau. 

— Dacă trebuie să ghicesc ce reprezintă, spuse Bradley, aş 
zice că e o balenă foarte descompusă. Am văzut şi am 
mirosit destule. Chiar aşa arată; dar dacă nu eşti biolog 
marin, nu o poţi identifica. Aşa s-a născut legenda despre 
şerpii marini. 

— Nu-i râu, Jason. Asta-i exact ce credeau şi cei mai mulţi 
experţi prin 1896. Mai precis în Florida, pe plaja de la St. 
Augustin. 

— Mi se răceşte friptura, şi ce-mi arăţi tu nu-mi prea 
deschide apetitul. 

— Nu te mai rețin mult. Ceea ce ai văzut cântărea vreo 
cinci tone; din fericire, o bucată din ea a fost păstrată la 
Institutul Smithsonian, aşa că după cincizeci de ani oamenii 
de ştiinţă au putut s-o reexamineze. Era o caracatiţă; şi 
probabil că avea o anvergură de aproape şaptezeci de 
metri. Aşa că, dacă scafandrii noştri bănuiesc că are o sută, 
diferenţa nu ar fi prea mare. 

Bradley rămase câteva momente tăcut, prelucrând în 
minte această neplăcută şi neaşteptată informaţie. 

— Nu cred până când n-o văd, zise el, deşi nu sunt sigur că 
ţin prea mult la asta. 

— Apropos, zise Rawlings, n-ai spus nimănui nimic? 

— Sigur că nu, se răsti Jason, plictisit chiar şi de simpla 
aluzie. 


— Păi, mass-media a aflat totuşi; în titlurile faxurilor 
informative a şi fost numit Oscar. 

— Bună publicitate: şi de ce te temi? 

— Noi sperăm că o să poţi scăpa de fiară fără să-ţi 
privească nimeni peste umăr. Acum trebuie să avem grijă să 
nu fie vătămat micuțul Oscar. Vor apărea acolo oameni de la 
World Wildlife. Ca să nu mai vorbim de cei de la Bluepeace. 

— Nebunii ăia? 

— Poate. Dar WW trebuie luat în serios; îţi aminteşti pe 
cine au preşedinte. Nu vreau să supărăm Palatul. 

— Voi încerca să fiu drăguţ. Fără bombiţe - nici măcar una 
mică. 

Prima muşcătură din friptură, călduţă acum, i-a readus în 
minte o întâmplare de demult. Bradley îşi amintea că 
mâncase, de mai multe ori, şi chiar îi plăcuse, caracatiţă. 

Spera că o să poată evita inversul acestui scenariu. 

13. Puterea piramidei. 

Când Ada, suspinând, a fost trimisă în camera ei, Edith şi 
Donald Craig se uitară unul la celălalt cu o neîncredere 
reciprocă. 

— Nu înţeleg, zise, în cele din urmă, Edith. N-a mai fost 
niciodată până acum neascultătoare şi de altfel se înţelegea 
foarte bine cu doamna Ives. 

— Şi ăsta-i tipul de test la oare ea e foarte bună de obicei, 
fără ecuaţii, doar multiple posibilităţi de opţiune şi poze 
frumoase. Hai să mai citim o dată bileţelul. 

Edith i-l întinse în timp ce continua să examineze hârtia 
care le produsese neliniştea. 

„Dragă D-le Craig, Îmi pare foarte rău că trebuie să vă 
aduc la cunoştinţă că am fost nevoită să o suspend pe Ada 
de la cursuri pentru indisciplină. 

Astăzi de dimineaţă clasa ei a dat testul-standard de 
percepţie vizuală. Ea a rezolvat extraordinar de bine (95 la 
sută) toate problemele, cu excepţia problemei nr.15. Spre 
surprinderea mea, a fost singura din clasă care a dat 
răspuns incorect la această întrebare foarte simplă. 


Când i-am atras atenţia, a negat categoric că greşise. 
Chiar când i-am arătat răspunsul imprimat, a refuzat să-şi 
recunoască greşeala şi a susţinut cu încăpățânare că 
greşeau toţi ceilalţi! În această situaţie a devenit absolut 
necesar, pentru menţinerea disciplinei în clasă, să o trimit 
acasă. 

Regret cu adevărat, pentru că de obicei ea este un copil 
foarte bun. Poate că o să discutaţi cu ea şi o veţi face să 
judece raţional. 

Cu Sinceritate, Elizabeth Ives (directoare) , 

— Aproape că face impresia, zise Donald, că a încercat 
deliberat să cadă la test. 

Edith dădu din cap. 

— Nu cred. Chiar şi cu greşeala asta, tot a trecut cu bine. 

Donald se uită la figura geometrică, viu colorată, care 
produsese toată încurcătura. 

— Nu-i decât un singur lucru de făcut, zise el. Tu du-te şi 
stai cu ea de vorbă ca să o linişteşti. Acordă-mi zece minute, 
şi cu un foarfece şi nişte carton o să stabilim o dată pentru 
totdeauna figura, ca să nu mai existe nici o discuţie de aici 
înainte. 

— Mă tem că aşa atacăm simptomele, nu boala. Trebuie să 
aflăm de ce susţine că are dreptate. Asta-i aproape 
patologic. Ar trebui să o ducem la un psihiatru. 

Lui Donald îi trecuse deja prin minte ideea, dar o 
respinsese imediat. Mai târziu avea să-şi amintească adesea 
de ironia acestui moment. 

În timp ce Edith o consola pe Ada, el măsură iute, cu 
creionul şi rigla în mână, triunghiurile necesare, le tăie din 
carton şi le uni capetele până când realiză trei modele cu 
două din cele mai simple figuri posibile - două tetraedre şi o 
piramidă, toate trei cu laturile egale. Părea un exerciţiu 
copilăros, dar era tot ce putea face pentru iubita şi 
tulburata lui fiică. 

„15 (a)” citi el. „Se dau două tetraedre identice. Fiecare 
are drept suprafaţă, triunghiuri echilaterale, în total 8. 


Dacă oricare două feţe sunt suprapuse, câte suprafeţe va 
avea noua figură unitară?” 

Era un experiment de gândire atât de simplu încât orice 
copil ar fi fost capabil să-l rezolve. Când două din cele opt 
laturi sunt înghiţite de figura romboidală rezultată, evident 
că răspunsul este şase. Cel puţin aşa, Ada va vedea care 
este adevărul. 

Ţinându-l între degetul mare şi arătător, Donald răsuci 
micul romb din carton, de mai multe ori, apoi îl aruncă, 
suspinând, pe birou. El se desfăcu imediat în cele două 
componente. 

„15 (b) Se dau un tetraedru şi o piramidă, fiecare au laturi 
de aceiaşi lungime. Totuşi, piramida, având ca bază un 
pătrat, are patru suprafeţe triunghiulare. Astfel, la un loc, 
cele două figuri au nouă suprafeţe. 

Dacă fiecare dintre cele două feţe triunghiulare sunt puse 
în contact, câte suprafeţe va avea figura rezultată?” 

Şapte, evident, mirii Donald, pentru că două din cele nouă 
originale se vor pierde în interiorul figurii tridimensionale. 

Cu mişcări încete basculă mica formă romboidală până 
când o pereche de triunghiuri se contopi. 

Apoi miji ochii. 

Apoi îi căzu falca. 

Rămase tăcut un moment, refuzând să-şi creadă ochilor. 
Un zâmbet vag i se întipări pe figură şi exclamă, cu calm, 
străbătând încăperea: 

— Edith, Ada, vreau să vă arăt ceva. 

Ada intră cu ochii roşii şi smiorcăindu-se încă; se apropie 
de ea şi o luă în braţe. 

— Ada, şopti el, mângâindu-i uşor părul, sunt foarte 
mândru de tine. 

Surprinderea de pe faţa Edithei îl încântă mai mult decât 
ar fi fost cazul. 

— Nu-mi vine să cred, zise el. Răspunsul era atât de clar 
încât cei care au întocmit figurile nu s-au mai obosit să îl 
verifice. Ia uitaţi-vă. 


Ţinând în mână piramida cu cinci suprafeţe, lipi o faţă a ei 
de tetraedrul cu patru suprafeţe. 

Noua formă rezultată avea cinci suprafeţe - şi nu, cum era 
„evident”, şapte. 

— Deşi am găsit răspunsul, continuă Donald, cu o teamă 
plină de respect în voce privind la fiica sa, acum 
zâmbitoare, nu-l pot vizualiza mintal. Cum de ai ştiut tu că 
suprafeţele se vor alinia aşa? 

Ada privea nedumerită. 

— Dar cum ar putea fi altfel? Întrebă ea. 

Se scurse o bună bucată de timp până când Donald şi 
Edith realizară răspunsul şi aproape simultan ajunseră la 
aceeaşi concluzie. 

O fi având Ada o slabă comprehensiune pentru logică şi 
analiză - dar simţul spaţiului, intuiţia geometrică erau 
extraordinare. La 9 ani erau, desigur, mult superioare 
simţurilor părinţilor săi. Nemaivorbind de cei care 
întocmiseră testul. 

Tensiunea creată slăbi treptat. Edith izbucni în râs şi acum 
toţi se îmbrăţişau cu o bucurie copilărească. 

— Biata domnişoară Ives! Chicoti Donald. Să vezi când o 
să-i spun că are în clasă un Ramanujan al geometriei! 

Acesta a fost unul dintre ultimele momente fericite din 
căsătoria lor; le-a revenit adesea în memorie în anii amari 
care au urmat. 

14. În vizită la Oscar 

— Pentru ce li se spune întotdeauna chestiilor ăstora Jim? 
Întrebă reporterul, abordându-l pe Bradley la Aeroportul 
St. John. Era surprins că nu venise decât unul singur, având 
în vedere vâlvă pe care o stârnise misiunea lui. Desigur, 
unul putea fi chiar prea mult, dar, cel puţin, nu trebuia să 
facă faţă celor de la Blue Peace. 

— De la primul scafandru care purta o armură pe el, când 
au scos aurul Lusitaniei prin '30. Bineînţeles că au survenit 
multe îmbunătăţiri. 

— Ce fel? 


— Păi, sunt autopropulsaţi, şi aş putea sta închis în Jim 
cincizeci de ore, la doi kilometri adâncime, deşi n-ar fi prea 
plăcut. Chiar şi cu braţe servoasistate, patru ore reprezintă 
maximum de timp de lucru eficient. 

— N-o să mă băgaţi pe mine într-o chestie din asta, zise 
reporterul, în timp ce cele o mie cinci sute de kilograme de 
titan şi plastic, care-l însoțeau pe Bradley la Houston, au 
fost ridicate cu grijă într-un elicopter Chevron. Numai 
privindu-i mă simt cuprins de claustrofobie. Mai ales când, 
vă amintiţi. 

Bradley ştia ce urma şi se eschivă făcând semn de rămas 
bun cu mâna, în timp ce se îndrepta spre elicopter. 
Întrebarea, într-o formă sau alta, îi fusese pusă de cel puţin 
doisprezece reporteri, care sperau să obţină ceva de la el. 
Dar au rămas cu toţii descumpăniţi, şi au fost nevoiţi să 
scornească un titlu fantezist. „Omul de fier în costum de 
titan.” 

— Vă temeţi de stafii? Fusese întrebat chiar şi de unii 
scafandri. Aceştia fuseseră, de altfel, singurii cărora le 
răspunsese în mod serios. 

— De ce m-aş teme? Replica el întotdeauna. Ted Collier a 
fost cel mai bun prieten al meu; şi numai Dumnezeu ştie 
câte chefuri am făcut împreună (şi câte fete am împărţit, ar 
fi trebuit să adauge el). Ted ar fi fost încântat; nu mi-l 
puteam permite pe Jim pe vremea aceea, dar cum l-am 
obţinut la un sfert din cât a costat construirea lui. Operă de 
artă - nu s-a defectat niciodată. Mare ghinion că led a fost 
prins în capcană înainte de a fi scos din cuşca aia avariată. 
Jim l-ar fi ţinut în viaţă cu trei ore în plus faţă de cât fusese 
garantat. Într-o bună zi, poate voi avea nevoie de aceste 
trei ore. 

Dar nu de data asta, spera el, dacă ingredientul lui secret 
mergea. Era prea târziu ca să se poată retrage din afacere; 
spera că enciclopedia, care înşelase într-un detaliu 
important, era totuşi exactă cu celelalte informaţii. 


Jason a fost impresionat, ca de obicei, de dimensiunile 
Platformei Hibernia, chiar dacă nu apărea decât o parte din 
ea deasupra nivelului mării. Insula compactă de un milion 
de tone arăta ca o fortăreață, conturul ei inegal îndreptând 
un câmp de foc în toate direcţiile. Şi chiar fusese plănuită 
pentru respingerea unui implacabil, deşi inuman, inamic - 
marile aisberguri care se deplasau din culcuşul lor arctic. 
Inginerii susțineau că structura putea face faţă unui impact 
oricât de mare. Nu toată lumea era de acord cu ei. 

A trecut un timp până când elicopterul a putut ateriza pe 
platforma de pe acoperişul clădirii cu mai multe etaje; era 
ocupată de un elicopter RAF, care a trebuit tras deoparte 
înainte de a atinge ei pista. Bradley aruncă o privire la 
însemnele elicopterului şi-şi şopti: 

— Cum de află ăştia atât de repede? 

Preşedintele lui World Wildlife îl întâmpină, de cum cobori 
pe platforma bătută de vânt, în timp ce palele rotorului se 
potoleau treptat. 

— Dl. Bradley? Sunteţi o celebritate, mă bucur să vă 
cunosc. 

— Eh. 

— Mulţumesc, alteţă. 

— Această caracatiţă e chiar atât de mare cât se spune? 

— Asta intenţionez să aflu şi eu. 

— Mai bine dumneata decât mine. Şi cum îţi propui să 
procedezi? 

— Ah - acesta e un secret profesional. 

— Sper că nu vei folosi violenţa. 

— Am promis deja să nu folosesc armament nuclear. 
Domnule. 

Un zâmbet fugar trecu pe faţa prinţului, arătând către un 
fel de extinctor extraplat pe care îl pregătea cu grijă 
Bradley. 

— Cred că eşti primul scafandru care duce aşa ceva sub 
apă. O să-l foloseşti ca pe o seringă hipodermică? Nu crezi 
că pacientul se va împotrivi? 


Nu-i rea propunerea, zâmbi în sinea sa Bradley; hai să-i 
dăm şase puncte din zece. Eu nu sunt cetăţean britanic, 
deci nu mă poate trimite în Turn dacă refuz să-i răspund la 
întrebare. 

— Cam aşa ceva, alteţă. Dar nu produce o vătămare de 
durată. 

Sper, adăugă el în gând. Mai sunt şi alte posibilităţi; Oscar 
ar putea rămâne complet indiferent; sau ar putea crea 
probleme. Bradley se gândea că va fi perfect apărat de 
armura de metal al lui Jim, dar era destul de inconfortabil 
să înaintezi ca o mazăre într-o păstaie. 

Prinţul părea încă îngrijorat şi Bradley era aproape sigur 
că nu în legătură cu ceea ce-l aştepta pe protagonistul 
uman în întâlnirea ce ar urma să aibă loc. Cuvintele 
Majestății Sale Regale confirmară de îndată această 
presupunere. 

— Te rog să reţii, domnule Bradley, că această creatură 
este unică. Este pentru prima oară când cineva vede un 
asemenea specimen viu. Şi e probabil cel mai mare animal 
din lume. Poate cel mai mare din câte au existat vreodată. 
Oh, unii dinozauri cântăreau mai mult, cu siguranţă - dar ei 
nu aveau o asemenea anvergură. 

Bradley se mai gândea încă la avertisment în timp ce se 
scufunda lent în mare, iar lumina palidă a soarelui 
Atlanticului de Nord se ştergea în întunericul deplin. Nu-l 
alarmaseră; mai degrabă îl amuzaseră. Dacă ar fi fost fricos 
din fire n-ar fi făcut meseria asta. Şi simţi că nu mai era 
singur; două fantome coborau în adânc împreună cu el. 

Una era cea a primului om care descoperise această lume, 
eroul copilăriei sale, William Beebe, care pătrunsese 
dincolo de graniţele abisului cu batiscaful lui primitiv, din 
anii 1930. Iar celălalt era Ted Collier, care murise chiar pe 
locul unde se afla acum Bradley - calm şi impasibil, fiindcă 
aşa i-a fost scris. 

— Mă apropii de ţintă, vizibilitatea cam la douăzeci de 
metri, nu pot vedea încă instalaţia. 


Cei de deasupra îl urmăreau prin radiolocator; apoi, destul 
de neclar, prin camera de luat vederi. 

— 'Ţintă la treizeci de metri, coordonate doi, doi, zero. 

— O văd, curenţii sânt probabil mai puternici decât ne-am 
închipuit noi. Acum lovesc puntea. 

Câteva secunde totul fu ascuns într-un „nor” de mâl, şi - ca 
întotdeauna în asemenea momente - îşi aminti de Apollo 11 
„stârnind puţin praf”. Curentul împrăştie ceața întunecată 
şi el putu distinge acum masivul complex mărit în mod 
exagerat de cele două fascicule luminoase provenind din 
farurile exterioare ale lui Jim. 

Părea că pe fundul mării fusese instalată o fabrică de 
chimicale destul de mare, care devenise un loc de întâlnire 
pentru miliarde de peşti Bradley distingea mai puţin de un 
sfert din întreaga instalaţie. Cea mai mare parte din ea nu 
putea fi văzută din pricina depărtării şi a întunericului. Dar 
cunoştea destul de bine configuraţia, pentru că petrecuse o 
bună parte din timpul său preţios, zadarnic, şi din când în 
când periculos, într-o instalaţie aproape identică. 

Un masiv schelet din tuburi de oţel, aproape de grosimea 
unui om, forma o cuşcă deschisă în jurul unui ansamblu de 
valve, conducte şi vase de presiune, străbătute de cabluri şi 
diferite ţevi mărunte. Părea că fuseseră aruncate acolo de-a 
valma, fără nici un rost, dar Bradley ştia că fiecare piesă 
fusese planificată cu grijă pentru a fi pe măsura imensei 
forţe din adâncuri. 

Jim nu avea picioare; sub apă, ca şi în spaţiu, aceste 
echipamente erau adesea mai degrabă o belea decât un 
ajutor, iar mişcările îi puteau fi controlate cu mare precizie 
prin jeturi de joasă presiune. Trecuse mai bine de un an de 
când Bradley pusese pe el armura mobilă. La început îi 
fusese mai greu, dar apoi vechile deprinderi îşi spuseseră 
cuvântul. 

Se lăsa purtat uşor spre obiectiv, planând cu câţiva 
centimetri deasupra fundului mării ca să nu stârnească din 
loc mâlul. Aceasta era o situaţie în care buna vizibilitate 


avea mare importanţă, şi era bucuros că prin cupola 
emisferică a lui Jim putea să privească de jur-împrejur. 

Amintindu-şi de soarta camerei de luat vederi, care zăcea 
la câţiva metri mai departe într-o încurcătură de cabluri 
subţiri, Bradley se opri chiar în partea exterioară a 
scheletului colectorului, întrebându-se care ar fi fost cel mai 
bun mod de a pătrunde înăuntru. Primul său obiectiv era să 
găsească ruptura din cablul de fibre optice; ştia traseul 
acestuia, aşa că nu-şi făcea probleme. Al doilea scop era să-l 
evacueze pe Oscar, lucru nu tocmai uşor. 

— Înaintez, raportă el celor de sus. Mă îndrept spre 
intrarea în obiectiv: Tunelul de Acces B. N-am prea mult loc 
pentru manevre, dar nu-i nici o problemă. 

Atinse, foarte uşor, peretele de metal al coridorului 
circular, şi realiză că un zgomot uniform, de joasă frecvenţă 
„Zamp, Zamp, zamp.” venea spre el de undeva din labirintul 
de rezervoare şi tuburi. Probabil că vreo piesă a instalaţiei 
mai funcţiona încă; dacă totul ar fi mers la capacitatea 
maximă ar fi trebuit să fie mult mai mult zgomot. 

Brusc îşi aduse aminte de ceva. Copil fiind, redusese la 
tăcere difuzoarele dintr-un târg local cu o împuşcătură bine 
ţintită din arma tatălui său. Multe săptămâni a trăit ou 
spaima că va fi descoperit. Poate că şi Oscar fusese deranjat 
de acest zgomotos intrus pătruns în domeniul său şi îşi 
luase măsuri pentru restabilirea păcii şi liniştii. 

Dar unde era Oscar? 

— Sunt în dilemă; acum mă aflu chiar înăuntru. Am o 
vedere de ansamblu asupra utilajului. O grămadă de 
ascunzişuri, dar niciunul dintre ele destul de mare pentru a 
disimula ceva mai voluminos decât un om. Oricum, nu ceva 
tot atât de mare cât un elefant! Ah, uite ce căutam! 

— Ce-ai găsit? 

— Cablul principal - arată ca o farfurie cu spaghete servite 
de un chelner prost. A fost nevoie de ceva forţă ca să poată 
fi despicat; trebuie înlocuită întreaga secţiune. 

— Cine a putut face una ca asta? Un rechin flămând? 


— Sau vreun ţipar dintre aceea curioşi. Dar nu se vede nici 
o urmă de dinţi; mă aşteptam să găsesc vreuna. Poate chiar 
şi dinţi pe deasupra. O fi vorba de o caracatiţă? Oricine ar fi 
făcut-o, nu prea era în toane bune. 

Fără grabă, Bradley trecu în revistă instalaţia, dar nu mai 
găsi alte semne de avarie. Cu puţin noroc, totul putea 
deveni operaţional în două zile, dacă misteriosul sabotor nu 
ataca din nou. Între timp, nu mai era nimic de făcut; o luă 
încet înapoi, pe calea pe care venise, cârmindu-l pe Jim într- 
o parte şi-n alta prin labirintul de grinzi şi conducte. 
Deranjă chiar o mică masă cărnoasă care era, bineînţeles, o 
caracatiţă, poate de vreun metru diametru. 

„Pe tine te tai de pe lista suspecţilor”, mormăi în sinea lui. 
Aproape ieşise din carcasa masivă de tuburi şi grinzi când 
realiză că se schimbase decorul. 

Cu mulţi ani în urmă, pe când era un băieţel îndărătnic, 
făcuse o excursie la vestita grădină botanică din sudul 
Georgiei. Nu-şi mai amintea propriu-zis nimic despre vizită, 
dar exista un amănunt care, din anumite motive, îl 
impresionase profund. Nu auzise încă niciodată despre 
smochinul indian şi a fost surprins să descopere că era un 
arbore care nu avea un singur trunchi, ci mai multe, 
adevăraţi stâlpi care susțineau bolta ramurilor. 

În acest caz, erau exact opt, deşi nu se obosise să le 
numere. Se uita în ochii enormi negri ca de smoală, ca 
profunde lacuri de cerneală, care-l priveau fără pasiune. 

Bradley fusese adesea întrebat: „Te-ai temut vreodată?” şi 
de fiecare dată dăduse acelaşi răspuns: „Dumnezeule, 
sigur, de multe ori. Dar întotdeauna la spartul târgului, de 
aceea mai am încă meseria asta.” Deşi nimeni n-ar fi crezut, 
acum nu se temea deloc, era stăpânit doar de un fel de 
sfială, pe care orice om o simte înaintea unei adevărate 
minuni. Cei drept, prima lui reacţie a fost „Irebuie să-i fiu 
recunoscător acelui scafandru.” lar a doua: „Să vedem dacă 
funcţionează.” 


Cilindrul extinctorului fusese deja înşfăcat de 
manipulatorul extern stâng al lui Jim, şi Bradley îl îndreptă 
spre direcţia dorită. Simultan, mişcă braţul drept al 
aparatului în aşa fel încât degetele mecanice să poată 
acţiona declanşarea. Întreaga operaţie nu dură decât 
câteva secunde; dar Oscar a fost primul care a acţionat. 

Părea că mimează ce face Bradley, îndreptând un tub de 
carne către el ca şi cum ar fi imitat mişcările extinctorului. 

„O să mă împroaşte cu ceva?”, se întrebă Bradley. 

Nu-şi închipuise vreodată că ceva atât de voluminos s-ar 
putea deplasa cu asemenea repeziciune. Chiar şi închis în 
armura lui, Bradley simţi impactul jetului atunci când Oscar 
îl împroşcă; nu avea chef să cutreiere adâncurile mării ca o 
masă cu opt picioare. Apoi totul dispăru într-un nor de 
cerneală, atât de dens, încât farurile de mare intensitate ale 
lui Jim nu mai erau de nici un folos. 

În întoarcerea sa lentă către suprafaţă, Bradley îi şopti 
prietenului său decedat: „Ei bine, led, am făcut-o iarăşi - 
dar bănuiesc că n-o să ne creadă nimeni.” 

Judecând după modul în care demarase Oscar era convins 
că nu se va mai întoarce. Înţelegea punctul de vedere al 
animalului, şi chiar simpatiza cu el. 

Îşi vedea liniştit de treburile lui, încercând să împiedice 
Atlanticul de Nord să se transforme într-o masă solidă de 
gelatină. Deodată, de nicăieri, se ivise o arătare 
monstruoasă cu lumini, mişcându-şi ameninţător braţele. 
Oscar făcuse ceea ce ar fi făcut orice caracatiţă inteligentă. 
Recunoscuse că exista în mare o creatură mult mai feroce 
decât el. 

— Felicitări, domnule Bradley, spuse Maiestatea Sa 
Regală, în timp ce Jason ieşea încet din armura lui. A fost o 
operaţie dificilă, dar nu l-a afectat. Dacă ar mai fi înaintat 
câţiva centimetri, nu s-ar mai fi putut elibera din inelul 
încercuitor. 

— Mulţumesc, domnule, zise el. Face parte din munca 
zilnică. 


Prinţul chicoti. 

— Cred că noi, englezii, deţinem monopolul declaraţiilor 
incomplete. Şi nu cred că eşti dispus să ne destăinui 
secretul ingredientului folosit. 

Jason clătină din cap surâzând. 

— Poate o să mai am nevoie de el într-o zi. 

— Oricum, zise Rawlings cu un zâmbet forţat, ne-a cam 
costat treaba asta. Când îl urmăream pe radiolocator - 
surprinzător ce ecou slab avea - Oscar se deplasa repede 
către apa adâncă. Dar cred că se va întoarce când îi va fi 
din nou foame. Nicăieri în Atlanticul de Nord nu-i un loc mai 
bun de pescuit ca aici. 

— Fac un târg cu dumneata, spuse Jason, arătând către 
„extinctor”. Dacă se va întoarce, îţi voi pune la dispoziţie 
ghiuleaua mea magică, şi-ţi voi putea trimite delegatul 
personal ca să lucreze cu el şi nu te va costa nici un cent. 

— E vreo şmecherie, pe undeva, zise Rawlings. Nu poate fi 
chiar aşa de simplu. 

Jason zâmbi fără să răspundă. Deşi juca cinstit, simţi o 
uşoară, foarte uşoară, mustrare de conştiinţă: „no cure no 
pay”, sloganul ce implica şi ideea că plăteşti numai ceea ce 
foloseşti, fără să pui întrebări. Îşi câştigase banii, şi dacă 1- 
ar fi întrebat cineva cum făcuse asta, ar fi răspuns: „Cum, 
nu ştii? Caracatiţa e uşor de hipnotizat.” 

Avea doar o mică insatisfacţie. Ar fi vrut să aibă şansa să 
poată verifica aluzia din cartea lui Jacques Cousteau pe 
care enciclopedia sa o cita în mod providenţial. Ar fi fost 
interesant să afle dacă Octopus giganteus are aceeaşi 
aversiune faţă de sulfatul de cupru concentrat ca şi vărul 
său mai mic Octopus vulgaris. 

15. Castelul Conroy „Setul Mandel Brot la care ne vom 
referi mai departe sub denumirea de Setul-M, este una 
dintre cele mai extraordinare descoperiri din istoria 
matematicii. Ceea ce urmează e doar o rapidă trecere în 
revistă, dar, sperăm, justificată. 


Uimitoarea frumuseţe a imaginilor generate sugerează o 
atracţie atât emoţională, cât, şi universală. Ea le taie 
inevitabil respiraţia de uimire celor care nu s-au mai întâlnit 
cu aşa ceva mai înainte: am văzut oameni aproape 
hipnotizaţi în faţa unor filme produse de computer care îi 
explorează infinitele - absolut literal - posibilităţi. 

Aşa încât nu e deloc surprinzător că la abia un deceniu de 
la descoperirea sa de către Mandel Brot, în 1980, Setul-M 
influenţa deja toate domeniile vizuale, ca de pildă designul 
ţesăturilor, covoarelor, tapetelor şi chiar bijuteriilor. Şi, 
evident, în scurt timp Uzinele de Vise ale Hollywoodului îl 
plasau (odată cu rudele apropiate) douăzeci şi patru de ore 
pe zi. 

Motivele psihologice ale acestei atracţii sunt un mister şi s- 
ar putea să rămână aşa; poate că există în mintea 
omenească nişte structuri, dacă le putem numi astfel, ce 
rezonează la alcătuirile Setului-M. Carl Jung ar fi fost 
surprins, şi încântat, să afle că la treizeci de ani de la 
moartea sa, revoluţia computerului, ale cărei începuturi 
abia le văzuse, va da un nou impuls teoriei arhetipurilor, şi 
credinţei sale într-un „inconştient colectiv”. Multe forme 
prezente în Setul-M amintesc puternic de arta islamică; 
poate cel mai bun exemplu este familiarul design în formă 
de virgulă „Paisley”, Dar mai sunt şi altele care amintesc de 
o structură organică, tentaculele, ochii faţetaţi ai insectelor, 
căluţii de mare, trompele elefanților, înainte de a se 
transforma subit în cristale şi fulgi de zăpadă din lumea de 
dinainte de a începe viaţa pe Pământ. 

Poate că cea mai surprinzătoare trăsătură a Setului-M 
este simplitatea sa elementară. Spre deosebire de aproape 
tot restul matematicii moderne, orice şcolar îl poate 
înţelege. Generarea lui au necesitat alte operaţii în afara 
adunării şi înmulţirii; nici măcar scădere sau împărţire, ca 
să nu mai vorbim de funcţii superioare. 

În principiu - dar nu în practică! 


— Setul-M ar fi putut fi descoperit de îndată ce oamenii au 
învăţat să numere. Dar chiar şi dacă ar lucra fără 
întrerupere şi fără greşeală toate fiinţele umane care au 
existat vreodată n-ar fi de-ajuns pentru a rezolva aritmetica 
elementară necesară obţinerii unei astfel de structuri, şi 
asta la o scară încă modestă.” (Din „Psihodinamica Setului- 
M” de Edith şi Donald Craig, în Eseul prezentat 
profesorului Benoit Mandelbrot cu ocazia celei de a 80-a 
aniversări a acestuia, MIX Press, 2004.) 

— Plătim pentru câine sau pentru pedigree? Întrebă 
Donald Craig cu prefăcută indignare însoţind 
impresionantul imprimat pe pergament. Are şi un blazon, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

Între Lady Fiona MacDonald of Glen Abercrombie, un 
flocos Cairn terrier de o jumătate de kilogram, şi fetiţa de 
nouă ani, s-a legat o dragoste la prima vedere. Spre 
surprinderea şi dezamăgirea vecinilor, pe Ada n-o interesau 
poneii: „un lucru dezgustător care mirosea urât”, îi spusese 
ea lui Patrick O'Brian, grădinarul şef, „care cu un capăt 
muşcă şi cu celălalt dă cu copita.” Bătrânul a fost şocat de o 
reacţie atât de neobişnuită la o tânără domnişoară, mai ales 
una pe jumătate irlandeză. 

Nu era prea încântat de proiectele noilor proprietari ai 
domeniului, pe care familia lui lucra de cinici generaţii. 
Bineînţeles că era minunat să vezi curgând din nou bani 
adevăraţi la Castelul Conroy, după zeci de ani de sărăcie, 
dar să transformi grajdurile în camere ou computere.! Asta 
era suficient ca să-l determine pe un om să se apuce de 
băut, dacă nu o făcuse până atunci. 

Patrick avea grijă să facă să eşueze unele dintre cele mai 
excentrice idei ale familiei Craig, printr-o politică de sabotaj 
constructiv, dar ei, sau mai bine zis Miss Edith, erau 
neînduplecaţi în ce priveşte amenajarea lacului. După ce 
fusese drenate şi mutate câteva sute de tone de nuferi, ea îi 
prezentase lui Patrick o hartă extraordinară. 


— Aşa vreau să arate lacul, spusese fata, pe un ton pe care 
Patrick ajunsese să-l cunoască foarte bine. 

— Ce vrea să fie asta? Întrebă el cu evident dezgust. Un 
banc? 

— Poţi să-i spui şi aşa, spuse Donald; cu vocea exprimând 
parcă nu-mă-blama-este-în-întregime-ideea-Edithei. 
Mandel-banc. O să-ţi explice ea, Ada, într-o zi. 

Cu câteva luni mai înainte, O'Brian ar fi resimţit în această 
remarcă o dovadă de condescendenţă, dar acum înţelegea 
mai bine. Ada era un copil ciudat, un fel de geniu. Patrick 
simţea că străluciţii ei părinţi o priveau mai mult cu groază 
decât cu admiraţie. Şi lui îi plăcea mult mai mult Donald 
decât Edith; pentru un englez, nu era prea rău. 

— Cu lacul, mai treacă-meargă. Dar să muţi toţi aceşti 
chiparoşi - eram doar un copil când au fost plantați! S-ar 
putea ca asta să-i distrugă. Am să discut cu Departamentul 
Silvic din Dublin. 

— Şi cât o să dureze? Întrebă Edith, nebănuind obiecțiile 
ascunse. 

— Vreţi să se execute repede, ieftin sau bine? Pot accepta 
orice variantă. 

Aceasta rămăsese ca o veche glumă între Patrick şi Donald 
şi răspunsul era cel la care se aşteptau amândoi. 

— Foarte repede şi foarte bine. Matematicianul care a 
imaginat asta are 80 de ani şi am vrea să o vadă cât mai 
curând posibil. 

— Nu m-aş simţi prea mândru de descoperire. 

Donald râse. 

— Asta-i numai o primă ipoteză neprelucrată. O să vezi tu 
când o să-ţi arate Ada pe computer cum stau lucrurile; 
atunci o să fii surprins. 

Mă îndoiesc, gândea Patrick. 

Şiretul de irlandez bătrân nu prea dădea greş. Aceasta a 
fost însă una din rarele ocazii în care se înşelase. 

18. Apartamentul Kipling. 


Jason Bradley şi Roy Emerson au ceva în comun, gândea 
Rupert Parkinson. Amândoi sunt membrii unei specii 
amenințate, dacă nu chiar pe cale de dispariţie - a 
întreprinzătorului american care prin propriile mijloace a 
creat o nouă industrie sau a devenit conducătorul uneia 
vechi. Îi admira, dar nu-i invidia: era aproape mulţumit, 
cum afirma el adesea, că se „născuse în Lumea afacerilor”. 

Alesese deliberat apartamentul Kipling de la Brown's 
pentru această întâlnire, deşi nu avea idee câţi dintre 
oaspeţii săi îl citiseră pe scriitor. Oricum, Emerson şi 
Bradley au părut impresionați de ambianța camerei, cu 
fotografii istorice pe pereţii din jur şi cu biroul la care 
lucrase pe vremuri marele om. 

— Nu m-a interesat prea mult T. S. Eliot, începu Parkinson, 
până n-am dat peste Choice of Kipling's Verse. Îmi amintesc 
că profesorul meu de literatură engleză spunea că un poet 
căruia îi place Kipling nu poate fi prea rău. Pe elnu-l 
amuza. 

— Mă tem, zise Bradley, că nu prea am citit poezie cultă. 
Singura lucrare a lui Kipling pe care o cunosc este „If” 

— Păcat, ţi se potriveşte, e poetul mării şi al ingineriei. 
Trebuie să citeşti „McAndrew's Hymn”; deşi tehnologia 
respectivă nu mai este la modă de o sută de ani, nimeni n-a 
scris ca el despre maşini. A compus un poem despre 
cablurile din adâncurile mării, o să-ţi placă. Iată-l: „Se 
descompun epave peste noi, se cerne praful lor înalt de sus. 

Jos, în adânc, în beznă, unde sunt şerpii de mare albi şi goi 
nici sunet, nici ecou de sunet în abisul pustiu n-a ajuns unde 
cabluri cu cojile aspre se târăsc pe câmpuri de noroi.” 

— Îmi place, zise Jason. Dar greşeşte cu „nici un ecou de 
sunet”. Marea este un loc foarte zgomotos, dacă ai 
aparatura potrivită de ascultare. 

— Ar fi fost dificil să ştie aşa ceva în secolul al 
nouăsprezecelea. Ar fi fost absolut fascinat de proiectul 
nostru, mai ales că a şi scris un roman despre Grand Banks. 

— Într-adevăr? Exclamă simultan Emerson şi Bradley. 


— Nu-i cine ştie ce - în comparaţie eu „Kim”. Despre ce 
este vorba? „Căpitanii curajoşi” vorbeşte despre pescarii 
din Newfoundland şi viaţa lor grea; Hemingway a creat 
ceva mult mai bun, o jumătate de secol mai târziu şi cu 
douăzeci de grade mai la sud. 

— L-am citit, zise Emerson cu mândrie. „Bătrânul şi 
marea.” 

— De înaltă clasă, Roy. Întotdeauna am considerat o 
tragedie că Rudyard Kipling n-a scris un poem epic despre 
Titanic. Poate că a intenţionat, dar Hardy l-a întrecut în 
cazul acesta. 

— Hardy? 

— N-are importanţă. Scuză-ne, Rudyard, dar acum trebuie 
să ne întoarcem la treaba noastră. 

Trei panouri cu displayuri plate (ce l-ar mai fi fascinat pe 
Kipling!) funcționau simultan. Uitându-se la al lui, Rupert 
Parkinson spuse: 

— Aici avem raportul dumitale, data 30 aprilie. Cred că nu 
s-au produs schimbări de atunci? 

— Nimic important. Personalul meu a verificat din nou 
toate cifrele. Considerăm că le putem îmbunătăţi, dar 
preferăm să fim moderați. N-am auzit de operaţii majore 
submarine fără surprize. 

— Nici chiar faimoasa întâlnire cu Oscar? 

— A fost cea mai mare surpriză pe care am avut-o 
vreodată. A mers chiar mai bine decât m-am aşteptat. 

— Ce părere ai de statutul Explorer-ului? 

— Nici o schimbare, Rupe. Este încă la naftalină în Golful 
Suisun. 

Parkinson se strâmbă uşor la apelativul „Rupe”. Oricum, 
era mai bine decât „Parky”, admis doar între prieteni intimi. 

— Nu-mi vine să cred că o atât de valoroasă, o atât de 
unică navă, a fost folosită numai o singură dată. 

— Este prea mare ca să fie economicoasă pentru un 
proiect comercial normal. Doar CIA şi-ar putea permite, şi 
ea e în funcţie de Congres. 


— Cred că au încercat o dată să o închirieze ruşilor. 

Bradley privi rânjind spre Parkinson. 

— Ştiai aşadar de asta? 

— Sigur că da. Înainte de a veni la dumneata am făcut 
multe investigaţii. 

— Nu ştiam, spuse Emerson. Pune-mă la curent, te rog. 

— Păi, în 1989, unul din marile submarine ruseşti. 

— Singurul din clasa Mike pe care l-au construit. 

— S-a scufundat în Marea Nordului, şi nişte marţafoi 
luminaţi de la Pentagon au zis: „Ei, poate că putem 
recupera o parte din bani!” Dar n-a ieşit nimic. Sau o fi 
ieşit, Jason? 

— Bun, n-a fost ideea Pentagonului; nimeni de-acolo nu 
are atâta imaginaţie. Dar pot să-ţi spun că am petrecut o 
săptămână încântătoare la Geneva cu directorul adjunct al 
CIA şi cu trei amirali, unul de-al nostru şi doi de-ai lor. Asta 
a fost, da, în primăvara lui 1990. Tocmai când începuse 
reforma, aşa că toţi şi-au pierdut interesul. Igor şi Alexei au 
intrat în afaceri (import-export), iar eu mai primesc în 
fiecare an de Crăciun felicitări de ia biroul lor din 
Leningrad. Vreau să zic St. Petersburg. Cum ziceai tu, nu s- 
a întâmplat nimic; dar toţi ne-am îngrăşat cu câte zece 
kilograme şi ne-au trebuit luni de zile după aceea ca să fim 
din nou în formă. 

— Cunosc restaurantele acelea din Geneva. Dacă ar trebui 
să pui Explorer-ul la punct, cât ţi-ar lua? 

— Dacă găsesc oameni, trei sau patru luni. Asta doar 
estimativ, nu pot fi sigur. SA coborâm la epavă, să verificăm 
starea în care se află, să construim structurile adiţionale 
necesare, să dăm jos miliardul vostru de balene de sticlă, 
cinstit să fiu, chiar şi aceste cifre maxime pe care le-am 
trecut în paranteze sunt estimări fără fundament. Dar voi 
putea să le clarific după o examinare prealabilă. 

— Pare foarte rezonabil: îţi apreciez francheţea. În stadiul 
de faţă, tot ceea ce vrem să ştim cu adevărat este dacă 
proiectul este realizabil în timp util. 


— Timp drămuit, da. Cost drămuit, cine ştie? Apropos, 
care e plafonul dumitale? 

Rupert Parkinson se prefăcu şocat de francheţea 
întrebării. 

— Încă ne mai gândim, nu-i aşa, Roy? 

Ce-i drept, schimbaseră câteva semne între ei, dar Bradley 
nu le putuse interpreta; Emerson îi dădu însă un indiciu 
prin răspunsul lui. 

— Eu sunt pregătit să ofer aceeaşi sumă ca şi consiliul, 
Rupert. Dacă operaţia continuă, voi recupera în Planul B. 

— Şi poţi să-mi spui şi mie ce-i acela Plan B? Şi în cazul 
ăsta există şi un Plan A? Încă nu mi-ai spus ce ai de gând să 
faci cu scheletul navei, când o s-o tragi până la New York. Ai 
de gând să o transformi într-o nouă Vasa? 

Parkinson întinse mâinile a descurajare. 

— Poftim de vezi, ăsta a ghicit şi Planul C, suspină el. Da, 
ne-am gândit să o expunem, după ce o ducem la Manhattan, 
o sută de ani mai târziu decât plănuise să se facă asta. Ştii 
ce se întâmplă cu o navă din fier când e adusă la suprafaţă 
după ce a stat câteva zeci de ani sub apă. E destul de greu 
să păstrezi una din lemn. Să băiţuieşti Titanicul cu 
chimicale adecvate ar lua zeci de ani, şi ar costa, probabil, 
mai mult decât scoaterea navei la suprafaţă. 

— Aşa că o să o laşi în apă mai puţin adâncă. Ceea ce 
înseamnă că o s-o duci în Florida, aşa cum se sugera şi în 
emisiunea TV. 

— Uite, Jason, ne aflăm încă în faza de explorare a 
opţiunilor: Disney World este numai una dintre ele. N-o să 
fim dezamăgiţi nici dacă va trebui s-o părăsim pe fundul 
mării, atât timp cât vom putea salva ceea ce se afla în 
colecţia străbunicului. Şi noroc că a refuzat să lase să fie 
încărcate în cală lăzile alea; în ultima lui telegramă se 
plângea că nu are spaţiu suficient pentru distracţie. 

— Şi crezi că toată sticlăria aia fragilă mai este intactă? 

— Nouăzeci la sută din ea. Chinezii au descoperit cu 
secole în urmă că obiectele lor de artă puteau călători în 


siguranţă pe Drumul Mătăsii dacă erau împachetate în 
frunze de ceai. Până la apariţia spumei de polistiren nimeni 
nu a găsit ceva mai bun şi ceaiul poate fi vândut, 
bineînţeles, alegându-te cu un profit bun de pe urma lui. 

— Mă îndoiesc că s-a procedat aşa în cazul nostru. 

— Cred că ai dreptate. Păcat, era un dar personal al lui Sir 
Thomas Lipton, cel mai bun de pe domeniile sale din 
Ceylon. 

— Eşti sigur că putea amortiza impactul? 

— Cu uşurinţă: nava s-a prăbuşit oblic în mâlul moale; 
avea aproape treizeci de noduri. Deceleraţie medie: 2 g, 
maximum Cinci. 

Rupert Parkinson strânse display-ul şi închise cu zgomot 
miracolul inteligenţei electronice care era acum acceptat în 
mod fatal, cum fusese cu câtva timp înainte telefonul. 

— O să-ţi telefonăm înainte de sfârşitul săptămânii, Jason. 
Mâine are loc o întrunire a consiliului. Sper că voi pune la 
punct problema. Mii de mulţumiri pentru raport; dacă ne 
vom hotărî să mergem mai departe, putem conta pe 
dumneata? 

— În ce fel? 

— În calitate de O. 1. C. Bineînţeles. 

Urmă o lungă pauză; puţin cam prea lungă, gândi 
Parkinson. 

— Sunt flatat, Rupe. Trebuie să mă gândesc, să văd cum o 
intercalez pe programul meu. 

— Păi, Jason, n-o să mai ai nici un alt program dacă vom 
înţelege să lucrăm. Va fi cea mai mare ofertă care ţi s-a 
făcut vreodată. Şi adăugă: Poate este prea mare, gândeşte- 
te bine dacă eşti de acord sau nu. 

Jason Bradley nu era genul de om care să aştepte prea 
mult, mai ales când era vorba de afaceri. 

— Sunt de acord, mi-ar plăcea să-i şi dăm drumul. Nu 
numai pentru plată, despre care sunt sigur că va fi OK, dar 
şi pentru competiţie în sine. Câştig sau pierdere. Mi-a făcut 
plăcere întâlnirea cu voi, dar acum trebuie să o şterg. 


— Cum, fără să vezi nimic la Londra? Aş fi putut să-ţi fac 
rost de bilete la noul spectacol Andrew Lloyd Webber - 
Stephen King. Sunt puţini cei cărora li se oferă o asemenea 
ocazie. 

Bradley râse. 

— Mi-ar fi plăcut să merg; dar au aranjat să plasăm un 
năvod în Orkneys, şi am promis să fiu la Aberdeen azi după- 
amiază. 

— Foarte bine. O să ţinem legătura. 

— Ce părere ai, Roy? Întrebă Parkinson când rămaseră 
singuri. 

— Dur tip, nu-i aşa? Crezi că se angajează gândindu-se la 
lozul cel mare? 

— Asta mă întrebam şi eu. Dacă o face pentru asta, nu va 
avea noroc. 

— Oh, vulturii legii îşi fac datoria? 

— Din când în când; mai sunt unele nereguli, îţi aminteşti 
când te-am dus la Societatea Lloyd? 

— Sigur că da. 

Fusese într-adevăr o ocazie memorabilă pentru un 
vizitator din afara oraşului; chiar şi acum, în secolul 
douăzeci şi unu, „noua” clădire a Societăţii Lloyd tot mai 
părea cam futuristă. Dar ceea ce l-a impresionat cel mai 
mult pe Emerson a fost Cartea Dispăruţilor - catastiful 
epavelor. Această serie de volume masive în care sunt 
înregistrate toate momentele dramatice din istoria 
maritimă. Ghidul le-a arătat pagina din 15 aprilie 1912 şi 
placa de aramă gravată manual ce conţinea ştirile care 
uluiseră întreaga omenire. 

Deşi îţi stătea inima în loc când citeai acele cuvinte, 
Emerson a fost mai puţin impresionat de ele decât de 
banala observaţie găsită pe când răsfoia cele mai vechi 
volume: 

Toate înregistrările de pe o perioadă de veste două sute de 
ani par a fi caligrafiate de aceeaşi mână. Era un exemplu de 
tradiţie şi continuitate care cu greu ar putea fi egalat. 


— Tata a fost ani de zile membru al Societăţii Lloyd, aşa că 
noi avem. Un fel de influenţă acolo. 

— Asta o cred. 

— Mulţumesc. Oricum, cei din consiliu au avut unele 
discuţii cu Autoritatea Internaţională pentru Adâncurile 
Mării. Există zeci de solicitări, dar avocaţii se descurcă. 
Sunt singurii care nu pot pierde - orice s-ar întâmpla. 

Roy Emerson găsea uneori discursivitatea lui Rupert 
exasperantă; nu părea niciodată să se grăbească să ajungă 
la problema discutată. Era greu să ţi-l închipui acţionând 
rapid în caz de necesitate - şi totuşi se număra printre cei 
mai buni iahtmeni din lume. 

— Ar fi grozav dacă am putea obţine să ne aparţină în 
exclusivitate - dealtfel, e o navă britanică. 

— Construită cu bani americani. 

— Un detaliu care ne-a scăpat din vedere. Deocamdată, nu 
aparţine nimănui, şi asta se va stabili la Curtea Mondială. Şi 
ar putea dura ani de zile. 

— Noi nu avem la îndemână ani. 

— Întocmai. Dar sperăm să putem obţine o prescripţie 
formală pentru a împiedica pe oricine altcineva să încerce 
să o ridice, ca să ne putem urma planul în linişte. 

— În linişte! Cred că glumeşti. Ştii câte interviuri am 
refuzat în ultima vreme? 

— Probabil tot atâtea ca şi mine. Rupert aruncă o privire 
spre ceas. Tocmai la timp. Vrei să vezi ceva interesant? 

— Da. Emerson ştia că de câte ori Parkinson zicea 
„interesant”, era vorba de ceva pe care n-ar mai fi avut 
şansa să-l vadă vreodată în viaţă. Autenticele Bijuterii ale 
Coroanei, poate; sau 221 B Baker Street; sau acele cărţi din 
Biblioteca de la British Museum care sunt în mod straniu 
anumite curiozităţi şi nu sunt înregistrate în Catalogul 
Principal. 

— E aici, pentru drum, putem ajunge în două minute. 
Royal Institution. Laboratorul Faraday unde a luat naştere 
cea mai mare parte a civilizaţiei noastre. Tocmai puseseră 


la punct expoziţia, când nişte nesimţiţi s-au apucat să 
arunce retorta pe care o folosise Faraday când descoperise 
benzenul. Directorul vrea să ştie dacă putem lipi sticla şi 
dacă putem s-o reparăm aşa încât să nu observe nimeni. 

Nu ţi se oferă în fiecare zi şansa, îşi spuse Emerson, să 
vizitezi Laboratorul Michael Faraday. Traversă îngusta 
Albemarle Street, ferindu-se cu grijă de traficul încetinit, şi 
mergând câţiva metri până la clasica faţadă a lui Royal 
Institution. 

— Bună ziua, domnule Parkinson. Sir Ambrose vă 
aşteaptă. 

17. Congelatorul 

— Sper că nu vă supără că ne întâlnim direct la aeroport, 
Doamnă Craig - Donald - dar traficul la 'Tokyo se 
înrăutăţeşte pe zi ce trece. De altfel, cu cât ne vor vedea 
mai puţin, cu atât mai bine. Sunt sigur că înţelegeţi. 

Dr. Kato Mitsumasa, tânărul preşedinte al lui Nippon- 
Turner, era ca de obicei impecabil în postumul său Savile 
Row, care va fi la modă încă vreo douăzeci de ani. Şi, tot ca 
de obicei, era însoţit de două coloane de samurai, care 
rămaseră retrase nescoţând nici o vorbă tot timpul 
întâlnirii. Donald se întreba uneori dacă robotica japoneză 
putea face mai mult decât se realizase deja. 

— Dispunem de câteva minute înainte de a sosi celălalt 
invitat, aşa că am vrut să insist asupra unor detalii care ne 
privesc numai pe noi. 

— În primul rând, o să vă asigurăm cablul mondial şi 
accesul la satelit pentru A Night to Remember în versiunea 
dumneavoastră pe primele şase luni din 12, cu o opţiune 
pentru posibilitatea de prelungire încă şase luni. 

— Splendid. Nu credeam că o să puteţi aranja asta, Kato, 
dar trebuia să vă cunosc mai bine. 

— Mulţumesc; n-a fost uşor, cum îi zice porcul ţepos 
prietenei sale. 

În perioada studiilor lui în Vest, la Şcoala de Studii 
Economice din Londra, apoi la Harvard şi Annenberg, Kato 


îşi dezvoltase un anume simţ al umorului, care adesea 
părea nepotrivit cu poziţia sa actuală. Dacă Donald închidea 
ochii, cu greu îi venea a crede că asculta un japonez get- 
beget, atât de autentic american era accentul lui. Dar 
adeseori făcea câte o glumă fără gust sau vreo remarcă 
deocheată care îi era caracteristică, neavând nimic de-a 
face nici cu Estul, nici cu Vestul. Chiar când părea de prost 
gust - ceea ce se întâmpla destul de des - Donald bănuia că 
acesta ştie exact ce face. Acest gen de glume încurajau 
oamenii să-l subestimeze, greşeală care putea să-i coste 
foarte scump. 

— Acum, spuse Kato cu vioiciune, mă bucur să-ţi spun că 
toate computerele noastre funcţionează şi testele 
chesonului sunt satisfăcătoare. Aş putea zice chiar că ceea 
ce vom face noi e unic şi vom fi la înălţimea imaginaţiei 
întregii lumi. Nimeni, nimeni altul nu ar putea încerca să 
scoată Titanicul la suprafaţă în modul în care o vom face 
noi! 

— Ei, doar o parte din navă. De ce tocmai pupa? 

— Din mai multe motive, unele practice, altele psihologice. 
E cea mai mică dintre cele două părţi, mai puţin de 
cincisprezece mii de tone. Şi a fost ultima care s-a 
scufundat, cu toţi oamenii pe covertă, nedezlipiţi de ea. 
Secvența va fi racordată cu scene din A Night to 
Remember. Mă gândesc chiar să o refilmăm sau să colorăm 
originalul. 

— Nu, ziseră soţii Craig, într-un glas. 

Kato păru uimit. 

— Cum, după tot ce aţi făcut până acum? Ah, 
impenetrabilul Occident! Oricum, acţiunea se petrece 
noaptea, merge şi alb-negru. 

— Mai sunt şi alte probleme de montaj pe care nu le-am 
rezolvat, spuse brusc Edith. Orchestra de dans a 
Titanicului. 

— Ce-i cu ea? 

— Păi, în film interpretează „Nearer my God to Thee”. 


— Şi? 

— Astea-s basme - şi o mare prostie. Rolul orchestrei era 
să ridice moralul pasagerilor şi să împiedice producerea 
panicii. Un imn jalnic ar fi fost ultimul lucru pe care era 
cazul să-l cânte. Ar fi fost împuşcaţi pe loc, de vreun ofiţer 
de pe vas, dacă încercau aşa ceva. 

Kato râse. 

— Adesea am avut şi eu acest sentiment faţă de orchestre. 
Dar ce cântau? 

— Un pot-pourri de muzică la modă, încheindu-se probabil 
cu valsul „Song of Autumn”. 

— Înţeleg. Asta se poate întâmpla în viaţă, dar nu putem 
pune Titanicul să se scufunde în ritm de vals, pentru 
numele lui Dumnezeu. Ars longa, vita brevis, cum 
obişnuieşte să spună MGM adesea. În cazul acesta, învinge 
arta, iar viaţa trece pe planul al doilea. 

Kato se uită la ceas, apoi către una din clone, care se 
îndreptă spre uşă şi dispăru pe coridor. În mai puţin de un 
minut, reveni împreună cu un bărbat scund, vânjos, cu 
însemnele universale ale omului de acţiune: un sac tip sport 
într-o mână şi o mapă electronică în cealaltă. 

Kato îl salută cu căldură. 

— Încântat să vă cunosc, domnule Bradley. Cineva zicea o 
dată că punctualitatea e hoţul timpului; n-am crezut-o 
niciodată, şi mă bucur că şi dumneavoastră sunteţi de 
acord. Jason Bradley - faceţi cunoştinţă cu Edith şi Donald 
Craig. 

Cum Bradley şi familia Craig îşi strângeau mâinile ou aerul 
că se mai cunoscuseră cândva, dar nu erau siguri de asta, 
Kato se grăbi să le împrospăteze memoria. 

— Jason este inginerul oceanic numărul 1 al lumii. 

— A, sigur! Caracatiţa aceea gigantică. 

— Blândă ca o pisicuţă, Doamnă Craig. Nici o grijă. 

— În timp ce Edith şi Donald fac din vechile filme unele ca 
şi noi, sau chiar mai bune. Daţi-mi voie să vă spun pentru ce 
v-am chemat aici. 


Bradley zâmbi. 

— Nu-i prea greu de ghicit, Domnule Mitsumasa. Dar 
vreau să aflu amănunte. 

— Sunt convins. Dar totul este strict confidenţial. 

— Bineînţeles. 

— În primul rând, intenţionăm să ridicăm pupa şi s-o 
filmăm, realizând o transmisie specială spectaculoasă 
pentru TV. Apoi să o remorcăm în Japonia, pentru a o 
transforma într-o expoziţie permanentă la 'Tokyo-on-Sea. Va 
fi un teatru la 360 de grade; spectatorii, aflaţi în bărci de 
salvare care vor pluti de jur împrejur - în nopţile înstelate, 
aproape îngheţate, le vom da, bineînţeles, pardesie - vor 
vedea şi vor asculta povestea scufundării vasului până în 
ultimul moment. Apoi vor putea cobori în cheson ca să vadă 
pupa prin ferestrele de observare de la diferite niveluri. 
Deşi nu reprezintă decât circa o treime din navă, este atât 
de mare încât nu o poţi cuprinde toată dintr-o dată; cu 
toată puritatea apei folosite, vizibilitatea va fi mai mică de o 
sută de metri. Deci, epava va fi oricum neclară în depărtare, 
aşa că pentru ce s-o mai aducem? Privitorii vor avea iluzia 
perfectă, că se află pe fundul Atlanticului. 

— Pare logic, zise Bradley. Şi desigur, pupa e partea cea 
mai uşor de ridicat. Deşi este zdrobită, poate fi ridicată pe 
porţiuni cântărind doar câteva sute de tone fiecare, 
asamblate mai târziu. 

Se lăsă o tăcere penibilă. Apoi Kato spuse: 

— Asta n-o să arate prea vesel la TV, nu-i aşa? Noi avem 
planuri mai ambiţioase. Dar strict secrete. Chiar dacă pupa 
este zdrobită în bucăţi, o vom scoate într-o operaţie unică. 
În interiorul unui aisberg. Nu crezi că e o justiţie poetică? 
Un aisberg a scufundat-o, un altul o va scoate la lumina 
zilei. 

Dacă se aştepta ca vizitatorul său să fie surprins, Kato a 
fost dezamăgit. Bradley auzise despre toate planurile 
posibile de ridicare a Titanicului, pe care le putea născoci 
mintea unui bărbat şi a unei femei. 


— Zi mai departe, spuse el. O să-ţi trebuiască o adevărată 
uzină de refrigerare, nu-i aşa? 

Kato arboră un zâmbet triumfător: 

— Nu, mulţumită ultimei realizări tehnice din fizica stării 
solide. Ai auzit de Efectul Peltier? 

— Sigur că da. Îngheţarea obţinută la trecerea unui 
curent electric prin nişte materiale, nu ştiu exact care. Dar 
orice frigider de uz casnic este dependent de el din 2001 
încoace, când tratatele mediului înconjurător au interzis 
fluorocarbonurile. 

— Exact. Acum, sistemul Peltier comun, sau „de 
bucătărie”, nu-i foarte eficient, dar nu avea nevoie să fie 
câtă vreme făcea cuburi de gheaţă, fără a produce goluri în 
bietul strat de ozon. Totuşi, fizicienii noştri au descoperit o 
nouă clasă de semiconductoare, o răsturnare în evoluţia 
superconductoarelor, care a mărit de câteva ori eficienţa. 
Practic, toate frigiderele din lume, chiar şi cele mai recente 
modele, sunt eliminate din competiţie. 

— Sunt convins, zâmbi Bradley, că toţi fabricanţii japonezi 
sunt distruşi. 

— Lupta pentru obţinerea licenţei s-a sfârşit. Nu am 
neglijat nici publicitatea: cel mai mare cub de gheaţă din 
lume va pluti purtând Titanicul în el. 

— Impresionant. Dar cum veţi obţine energia necesară? 

— Asta-i altă latură pe care sperăm să o exploatăm; săbii 
prefăcute în brăzdare de plug. Metafora este puţin cam 
trasă de păr în cazul de faţă. Am plănuit să folosim două 
submarine nucleare scoase din uz, unul rusesc şi altul 
american. Pot genera megawaţii necesari şi la câteva sute 
de metri adâncime, aşa că ar putea opera chiar şi pe cele 
mai aprige furtuni de pe Atlantic. 

— Şi timpul? 

— Şase luni pentru montarea instalaţiilor pe fundul mării. 
Apoi doi ani pentru înghețarea Peltier. Aminteşte-ţi că acolo 
jos este aproape (îngheţat. Nu trebuie decât să mai scădem 


cu câteva grade temperatura, şi aisbergul nostru va prinde 
formă. 

— Şi cum o să-l opreşti să plutească înainte de momentul 
potrivit? 

Kato zâmbi. 

— Să nu intrăm acum în detalii. Vă pot asigura că inginerii 
noştri s-au gândit şi la această mică problemă. Oricum, 
atunci vei interveni tu, dacă vei vrea. 

Ştie oare de Parkinsoni? Se întrebă Bradley. Mai mult ca 
sigur, şi chiar dacă nu e sigur, a bănuit că au făcut şieio 
ofertă. 

— Scuzaţi-mă o clipă, zise Kato prevenitor, răsucindu-se şi 
deschise mapa. Când îşi întoarse faţa către vizitatorul său, 
numai după cinci secunde, se transformase într-un şef de 
pirați. Doar firul abia vizibil care ducea la claviatura din 
mâna lui dovedea că peticul de pe ochi pe care-l purta era 
ceva foarte hi-tech. 

— Asta dovedeşte că nu sunt un japonez autentic: 
proastele maniere. Tatăl meu mai foloseşte încă un laptop, 
de pe vremea dinastiei Ming târzii, dar monoclurile sunt 
mult mai convenabile şi asigură o claritate superbă. 

Bradley şi familia Craig n-au putut să nu-şi zâmbească 
reciproc. Ceea ce spunea Kato era perfect adevărat; multe 
dispozitive video portabile foloseau acum microecrane 
compacte care cântăreau doar puţin mai mult decât o 
pereche de ochelari şi erau adesea încorporate în ei. Deşi 
monoclul este aşezat doar la un centimetru în faţa ochiului, 
un sistem inteligent de lentile făcea ca o imagine de 
dimensiunea unui timbru să pară cât de mare doreai. 

Era minunat în scopuri distractive, dar şi mai folositor 
pentru oamenii de afaceri, avocaţi, politicieni şi oricine ar fi 
vrut să aibă acces la informaţii confidenţiale în particular. 
Nu exista nici o posibilitate de a spiona prin monoclul 
electronic al altei persoane sau să apelezi la acelaşi izvor de 
date. Dezavantajul său principal era că prin folosirea 


excesivă ducea la un nou tip de schizofrenie, fascinantă 
pentru cei ce investighează fenomenul „split-brain”-ului. 

Când Kato şi-a terminat litania despre megawaţi-ore, tone- 
calorii, Bradley rămase o clipă tăcut, procesând în minte 
informaţia care fusese depozitată în creierul său. Multe din 
detalii erau prea tehnice ca să poată fi absorbite la primul 
contact, dar n-avea importanţă; le putea studia mai târziu. 
Nu se îndoia de exactitatea calculelor, dar probabil mai 
existau încă puncte esenţiale trecute cu vederea. Aceasta, 
se întâmpla atât de des. 

Instinctul lui îi spunea totuşi că planul ţinea, învățase să 
considere drept bună prima impresie, mai ales când ea era 
negativă - chiar dacă nu-şi dădea seama de cauza exactă a 
premoniţiei sale. De data aceasta, nu existau semne rele. 
Proiectul era fantastic, putea să meargă. Kato îl privea pe 
ascuns, încercând, evident, să-i ghicească reacţiile. Pot fi de 
nepătruns când vreau, gândea Bradley. Şi, în afară de asta, 
am reputaţia că ştiu să apreciez. 

Apoi Kato, zâmbind uşor, îi întinse o bucată de hârtie 
împăturită în două. Bradley zăbovi puţin până să o 
deschidă. Când văzu cifrele, îşi dădu seama că, chiar dacă 
proiectul ar fi fost un dezastru total, n-ar mai fi avut nevoie 
să se gândească la cariera sa viitoare. După cum evoluau 
lucrurile, avea să dureze mai mulţi ani, dar el n-ar fi reuşit 
să strângă atâţia bani nici într-o viaţă întreagă. 

— Sunt flatat, zise el liniştit. Sunteţi mai mult decât 
generos. Dar mai am câteva probleme de rezolvat înainte 
de a vă putea da un răspuns. 

Kato îl privi surprins. 

— Cât timp va dura? Întrebă el cam brusc. 

Îşi închipuie că mai negociez şi cu altul, se gândi Bradley. 
Ceea ce este absolut adevărat. 

— Daţi-mi o săptămână. Dar vă pot spune de pe acum: 
sunt aproape sigur că nimeni nu va egala oferta 
dumneavoastră. 


— Ştiu, zise Kato, închizându-şi mapa. Mai aveţi vreo 
problemă de ridicat: Edith, Donald? 

— Nu, zise Edith, se pare că dumneavoastră le-aţi atins pe 
toate. 

Donald nu zise nimic, clătină doar din cap a încuviinţare. 

Ăsta e un partener ciudat, îşi zise Bradley în sinea lui, şi 
nu-i unul prea fericit. Îi aruncă o privire lui Donald, care 
părea a fi o persoană drăguță, plăcută. Dar Edith era 
puternică şi dominatoare, aproape agresivă: ea era şeful, 
evident. 

— Şi ce mai face acel copil-minune oare întâmplător e fiica 
dumneavoastră? Îl întrebă Kato pe Craig când tocmai se 
despărţeau. Transmiteţi-i, vă rog, toată dragostea mea. 

— O să-i transmitem, replică Donald. Ada e bine şi profită 
de excursia la Kyoto. E o schimbare faţă de exploatarea 
Setului Mandelbrot. 

— Şi ce este, de fapt, acest Set Mandelbrot? Întrebă 
Bradley. 

— E mai uşor de arătat decât de explicat, răspunse 
Donald. Ce-ar fi să ne faceţi o vizită? Ne-ar face plăcere să 
vă arătăm studioul nostru, nu-i aşa Edith? Mai ales dacă 
vom lucra împreună, ceea ce sper că se va întâmpla. 

Numai Kato observase ezitarea de moment a lui Bradley. 
Apoi zâmbi şi zise: 

— Cu plăcere. Săptămâna viitoare mă duc în Scoţia şi sper 
că voi putea veni. Câţi ani are fiica dumneavoastră? 

— Aproape nouă. Dar dacă o să o întrebaţi pe ea, probabil 
vă va spune 8, 876545 ani. 

Bradley râse: 

— Pare un fenomen. Nu cred că îi voi face faţă. 

— Şi ăsta, zise Kato, este omul care a pus pe fugă o 
caracatiţă de cincizeci de tone. Chiar că nu-i voi înţelege 
niciodată pe americani. 

18. Grădina irlandeză 

— Când eram copil, zise Patrick O'Brien cu melancolie, 
obişnuiam să vin aici sus să privesc imaginile magice. 


Păreau mult mai luminoase şi mai interesante decât lumea 
reală de afară. Pe atunci nu exista televiziune, iar 
cinematograful ambulant venea în sat cam o dată pe lună. 

— Să nu crezi nici o iotă, Jason, zise Donald Craig. Pat nu 
are chiar o sută de ani. 

Deşi Bradley i-ar fi dat şaptezeci şi cinci, O'Brien probabil 
că avea optzeci. Aşa că se născuse prin anii. '30, poate chiar 
'20. Lumea tinereţii lui părea totuşi inimaginabil de 
îndepărtată; orice exagerare era minoră, mai ales la 
standardele irlandeze. 

Pat dădu din cap cu tristeţe, în timp ce continua să se 
rotească uriaşa lentilă de cinci metri de deasupra capului 
său. Pe masa de un alb mat în jurul căreia erau aşezaţi, 
peluzele şi brazdele de flori şi cărările prunduite ale 
castelului Conroy executau o piruetă maiestuoasă. Totul era 
ireal de luminos şi clar şi Bradley îşi putea uşor imagina că, 
pentru un copil, această bătrână maşină putea transforma 
lumea obişnuită de afară într-o fermecată lume de basm. 

— E o ruşine, d-le Bradley, că stăpânul Donald nu 
recunoaşte adevărul când îl aude. Eu i-aş povesti întâmplări 
despre bătrânul Lord, dar la ce-ar folosi? 

— Oricum, i le povesteşti Adei. 

— Sigur. Ea mă crede, sensibilă fată. 

— Şi eu te cred câteodată. Ca de pildă când povesteşti 
despre Lordul Dunsany. 

— Numai după ce m-aţi verificat cu părintele McMullen. 

— Dunsany? Scriitorul? Întrebă Bradley. 

— Da, l-aţi citit? 

— Ei, nu. Dar era un bun prieten al dr. Beebe, primul om 
care s-a scufundat la o jumătate de milă. De aceea îi ştiu 
numele. 

— Păi, ai putea să-i citeşti povestirile, mai ales pe acelea 
despre mare. Pat spune că venea adesea aici, ca să joace 
şah cu Lordul Conroy. 

— Dunsany? Scriitorul? Întrebă Bradley, adăugă Patrick. 
Era un om foarte amabil. II lăsa întotdeauna să câştige pe 


bătrânul Lord. Ce i-ar mai fi plăcut să joace cu computerul 
dumneavoastră! Mai ales că a şi scris o povestire despre 
maşina de jucat şah. 

— A făcut el asta? 

— Păi, nu chiar o maşină, poate un înlocuitor. 

— Cum se numea? Probabil că o ştiu. 

— Gambitul celor trei marinari”. Ah, uite-o! Trebuia să fi 
bănuit. 

Vocea bătrânului se îndulci apreciabil când mica 
ambarcaţiune ajunse în raza lor vizuală. Plutea în cercuri 
leneşe în centrul lacului destul de mare şi singurul ei 
ocupant părea total cufundat în citirea unei cărţi. Donald 
Craig ridică computerul fixat pe braţ şi şopti: 

— Ada, avem un musafir, coborâm într-o clipă. 

Figura îndepărtată schiţă un salut leneş cu mâna şi 
continuă să citească. Apoi se îndepărtă uşor în timp ce 
Donald focaliză lentilele de la camera obscură. 

Acum Bradley observă că lacul avea forma unei inimi şi era 
legat de un bazin mai mic, circular, unde probabil că se afla 
vârful inimii. Şi acesta, la rândul său, se deschidea într-un al 
treilea bazin, şi mai mic, tot circular. Era un aranjament 
ciudat şi, evident, făcut de curând; peluza mai purta încă 
urmele excavatoarelor. 

— Bine aţi venit la Lacul Mandelbrot, zise Patrick, cu 
vizibilă lipsă de entuziasm. Fii atent, domnule Bradley, n-o 
încuraja să-ţi explice. 

— Nu cred, zise Donald, că va fi nevoie de vreo încurajare. 
Dar hai să mergem după ea. 

Cum tatăl ei se apropia de cei doi însoțitori, Ada porni 
motorul bărcuţei, care era acţionat de un mic panou solar şi 
abia putea egala mersul lor la pas. Nu se îndreptă direct 
spre ei, cum se aşteptase Bradley, ci cârmi ambarcaţia spre 
axa centrală a lacului principal şi spre canalul îngust care îl 
lega de micuțul său satelit. Îl traversă repede şi barca intră 
în cel de-al treilea şi cel mai mic dintre bazine. Deşi nu-i 
despărţeau decât câţiva metri, Bradley nu auzea nici un 


zgomot de motor. Inginerul din el era plăcut impresionat de 
o asemenea performanţă. 

— Ada, strigă Donald Craig; între ei distanţa se micşora 
rapid. Acesta este musafirul despre care ţi-am vorbit, dl. 
Bradley. Ne va ajuta să ridicăm Titanicul la suprafaţă. 

Ada, care se pregătea acum să intre în debarcader, abia îl 
învrednici cu o scurtă înclinare a capului. Ultimul lac, nu 
mai mare decât un bazin pe care l-ar fi putut umple uşor cel 
mult o duzină de rațe, era legat de debarcader printr-un 
canal lung şi îngust. Era absolut drept şi Bradley realiză că 
era plasat cu exactitate de-a lungul axei care unea cele trei 
lacuri. Totul fusese făcut, era evident, după un plan, deşi 
nu-şi putea închipui în ce scop. După zâmbetul întrebător 
de pe faţa lui Patrick, bănuia că bătrânul grădinar se 
bucura de perplexitatea lui. 

Canalul era mărginit de ambele părţi de chiparoşi 
impunători de peste douăzeci de metri înălţime; ca o 
versiune miniaturală a împrejurimilor Taj Mahal-ului, gândi 
Bradley. Văzuse această capodoperă doar în grabă, cu ani 
în urmă, dar nu uitase splendida sa perspectivă. 

— Vezi, Pat, au făcut totul perfect, în ciuda celor afirmate 
de tine. 

Grădinarul strânse din buze şi privi critic spre şirul de 
copaci. Arătă către mai mulţi dintre ei, care pentru ochii lui 
Bradley păreau aidoma celorlalţi. 

— Aceia vor trebui replantaţi, zise el. Să nu ziceţi că nu v- 
am pus în gardă şi pe dumneavoastră şi pe don'şoara. 

Ajunseseră la debarcader, la capătul canalului mărginit de 
copaci, şi o aşteptau pe Ada care venea agale. Când era 
numai la un metru de ei, se auzi un lătrat ascuţit şi ceva 
foarte asemănător unei perii de spălat podelele sări din 
barcă şi se repezi precipitat la picioarele lui Bradley. 

— Dacă nu te mişti, zise Donald, s-ar putea să decidă că 
eşti inofensiv şi să te lase în viaţă. 

În timp ce micuțul terrier mârâia suspect spre pantofii lui, 
Bradley îi examină stăpâna. Observă, aprobator, grija cu 


care Ada îşi lega barca, deşi nu ar fi fost absolut necesar; 
era, remarcă el imediat, o tânără extrem de echilibrată - 
contrastând cu căţeluşul isteric, care acum se gudura, 
manifestându-şi afecțiunea. 

Ada prinse căţeluşa cu o mână şi o strânse la piept, în timp 
ce se uita către Bradley cu o privire plină de sinceră 
curiozitate. 

— Chiar ne veţi ajuta să scoatem Titanicul? Întrebă ea. 

Bradley se simţea stingherit şi încerca să depăşească 
această senzaţie neplăcută. 

— Aşa sper, zise evaziv. Dar înainte de asta mai sunt încă 
multe lucruri de discutat. Şi aici, adăugă în gând, nu-i nici 
timpul nici locul potrivit pentru aşa ceva. Va trebui să aibă 
răbdare până ce D-na Craig li se va alătura şi nu era în 
apele lui în aşteptarea întâlnirii. 

— Ce citeai în barcă, Ada? Întrebă liniştit încercând să 
schimbe subiectul. 

— De ce te interesează? 

Era o întrebare de politeţe, fără nici o aluzie impertinentă. 
Bradley încă mai încerca să-i dea un răspuns corespunzător 
când Donald Craig i se adresă grăbit. 

— Mă tem că fiica mea nu prea are timp pentru 
amabilităţi. Crede că există lucruri mult mai importante în 
viaţă. Ca fractalii şi geometria noneuclidiană. 

Bradley arătă spre căţeluşă. 

— Asta nu mi se pare a fi geometrie. 

Spre surprinderea lui, Ada îi răspunse cu un zâmbet 
încântător. 

— Ar trebui s-o vezi pe Lady când se usucă după baie şi 
păru-i flutură în toate direcţiile. Atunci arată ca un 
încântător fractal tridimensional. 

Gluma depăşea puterea de înţelegere a lui Bradley, dar se 
alătură şi el râsului general. Ada avea graţia salvatoare a 
simțului umorului; ar fi putut să-i devină agreabilă dacă ar 
fi încercat să o trateze ca pe cineva de două ori mai mare. 

Plin de îndrăzneală, se aventură într-o nouă întrebare. 


— Numărul ăsta, 1999, pictat pe debarcader, zise el, 
presupun că se referă la vestitul program de sfârşit-de- 
secol al mamei tale. 

Donald Craig mârâi: 

— Drăguţă presupunere, Jason; asta-i ceea ce bănuiesc 
foarte mulţi oameni. Să-l luăm uşor, Ada. 

Formidabila domnişoară Craig depuse pe iarbă căţeluşa, 
care se repezi să investigheze tulpina celui mai apropiat 
chiparos. Bradley avu neplăcuta impresie că Ada încearcă 
să-i aprecieze Ql-ul înainte de a-i răspunde. 

— D-le Bradley, dacă priveşti cu atenţie, vei observa că în 
faţa numărului se află semnul minus şi un punct după 
ultimul nouă. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Asta înseamnă că e minus unu virgulă nouă nouă nouă 
nouă nouă - pentru totdeauna. 

— Amin, exclamă Pat. 

— Şi n-ar fi fost mai simplu să scrii minus doi? 

— Exact acelaşi lucru am zis şi eu, chicoti Donald Craig. 
Dar să nu-i spui asta unui adevărat matematician. 

— Eu credeam că eşti unul foarte bun. 

— Doamne, nu, eu nu-i ajung Edithei nici la degetul cel 
Mic. 

— Şi nici tinerei domnişoare, bănuiesc. Ştii, încep să simt 
că-mi ies din fire. În meseria mea, asta nu-i deloc bine. 

Râsul Adei ajută la împrăştierea sentimentului de 
stânjeneală pe care îl încerca Bradley de câteva minute. 
Era ceva deprimant în acest loc, ceva de rău augur, care 
plana în spatele conştiinţei şi n-ar fi folosit la nimic să 
încerce să acţioneze asupra lui printr-un act deliberat de 
voinţă; fugarul stol de gânduri dispărea imediat ce încerca 
să îl prindă. Trebuia să aştepte, o să iasă el singur la iveală 
când va fi gata. 

— M-ai întrebat ce carte citeam, d-le Bradley. 

— Te rog, spune-mi Jason. 

— Ei bine, uite. 


— Trebuia să bănuiesc. Doar şi el era matematician, nu? 
Dar mi-e jenă să spun că n-am citit-o niciodată pe Alice. Pe 
vremea noastră se citea Vrăjitorul din Oz. 

— Am citit-o şi pe asta, dar Carroll este mult mai bun. Ce 
mult i-ar fi plăcut asta! 

Ada arătă spre lacul de o formă ciudată şi spre micuțul 
debarcader cu enigmatica inscripţie. 

— Ştii, d-le Brad - d-le Jason - acesta reprezintă Vestul 
Îndepărtat. Minus doi reprezintă infinitul în Setul M: nu mai 
există nimic dincolo de asta. Acum ne îndreptăm spre Vârf. 
Acest mic bazin este ultimul din miniseturile negative. Într- 
o zi vom planta o lizieră de flori - nu-i aşa Pat,! 

— Care ne va da o idee despre detaliile fantastice din jurul 
lobilor principali. Şi acolo, în est, punctul în care se 
întâlnesc cele două mai lacuri, este Seahorse Valley, la 
minus virgulă şapte patru cinci. Originea, zero, zero, se află 
bineînţeles, în mijlocul lacului cel mai mare. Setul nu se 
întinde prea departe spre est; punctul de la Elephant 
Crossing - dincolo, chiar în faţa Castelului - e la aproximativ 
plus virgulă doi şapte trei. 

— lau drept bune cele spuse, mormăi Bradley, absolut 
copleşit. Ştii doar foarte bine că eu n-am nici cea mai vagă 
idee despre ce vorbeşti. 

Asta nu era perfect adevărat. Familia Craig îşi folosise 
averea pentru a realiza acest peisaj de forma unei bizare 
funcţii matematice. Părea o obsesie destul de inofensivă, 
există multe alte moduri mult mai rele de a-ţi cheltui banii, 
şi probabil că folosise un mare număr de muncitori din 
rândul localnicilor. 

— Cred că e suficient, Ada, zise Donald Craig cu ceva mai 
multă fermitate decât o făcuse mai înainte. Hai să-l lăsăm 
pe domnul Jason să mai şi mănânce ceva înainte de a-i da 
brânci în Setul M. 

Părăsiseră aleea mărginită de copaci în punctul în care 
canalul îngust se deschidea în cel mai mic dintre lacuri, 
când în creierul lui Bradley se debloca procesul mnezic. 


Evident, întinderea liniştită de apă, ambarcaţia, chiparoşii 
- toate elementele cheie ale picturii lui Bocklin! Incredibil, 
cum de nu-şi dăduse seama mai înainte. 

Muzica obsedantă a lui Rahmaninov izvori din nou din 
adâncurile minţii sale - liniştitoare, familiară, calmantă. 
Acum, pentru că identificase motivul nelămuritei sale 
nelinişti, spiritul i se însenină. 

Nici mai târziu n-aveau să creadă cu adevărat că asta 
fusese o premoniţie. 

19. „Ridicaţi Titanicul!” 

Încet, şovăitor, miile de tone de metal au început să se 
deplaseze ca un monstru marin trezit din somn. Încărcătura 
explozivă, care produsese şocul pentru a o mişca din patul 
marin, a stârnit „nori” de aluviuni, care au învăluit epava în 
ceața unui vârtej. 

Strânsoarea mâlului, veche de zeci de ani, începu să 
cedeze; enormele elice au fost ridicate de pe fundul 
oceanului. Titanicul începea ascensiunea către lumea pe 
care o părăsise cu mult timp înainte. 

La suprafaţă, marea clocotea de frământarea venită de jos, 
din adâncuri. Din vârtejul înspumat, ieşi un catarg subţire, 
ce purta încă pe el cabina din care Frederick Fleet 
telefonase odinioară fatalele cuvinte: „Aisberg drept 
înainte.” 

Acum, prova străpungea apa. Suprastructura ruinată. 
Întreaga întindere a punţii. Ancorele uriaşe pentru 
deplasarea cărora fusese nevoie de un atelaj tras de 
douăzeci de cai. Cele trei coşuri semeţe, plus baza celui de- 
al patrulea. Marea faleză de oţel ornamentată cu hublouri 
şi, în sfârşit: 

TITANIC. 

LIVERPOOL. 

Ecranul monitorului se albi; în studio se lăsă o clipă de 
tacere, produsă de amestecul de teamă, venerație şi 
admiraţie pură în faţa efectelor speciale ale filmului. 


Apoi Rupert Parkinson, care nu rămânea niciodată fără 
replică, zise cu tristeţe: 

— Nu cred că a fost atât de dramatic, în realitate. 
Bineînţeles, când a fost făcut filmul, nu ştiau că nava este 
ruptă-n două bucăţi. Şi că toate coşurile dispăruseră, deşi 
ar fi trebuit să fie evident. 

— Este adevărat, întrebă gazda de la Channel Ten pe 
nume Marcus Kilford, „Mucus” sau „Killjoy”, cum îi ziceau 
duşmanii, care se numărau cu legiunile, că modelul pe care 
l-au folosit în film a costat mai mult decât nava originală? 

— Am auzit şi eu povestea asta, ar putea fi adevărat, având 
în vedere inflaţia. 

— Şi gluma. 

— Că ar fi fost mai ieftin să goleşti Atlanticul? Crede-mă m- 
am plictisit s-o tot aud! 

— N-o s-o menţionez, bineînţeles, zise Kilford, învârtindu- 
şi vestitul monoclu care era semnul lui de recunoaştere. Era 
larg răspândită părerea că folosea această ostentativă 
antichitate doar pentru a-şi hipnotiza invitaţii şi că ea nu 
avea nici un fel de proprietăţi optice. Departamentul de 
fizică de la King's College, din Londra, supusese chiar 
analizei unui computer imaginea reflectată în monoclu când 
acesta prinsese în el luminile studioului, şi declarase că a 
stabilit acest lucru cu o certitudine de 95 la sută. Problema 
putea fi reglată definitiv doar dacă cineva ar fi capturat 
obiectul, dar toate încercările dăduseră greş. Monoclul 
părea a fi ataşat permanent de Marcul, şi el îi avertizase pe 
eventualii jefuitori că era echipat ca un dispozitiv miniatural 
de autodistrugere. Dacă acesta era activat, el nu răspundea 
de repercusiuni. Bineînţeles că nimeni nu-l credea. 

— În film, continuă Marcus, se vorbeşte despre o spumă 
pompată în corpul navei pentru a ridica epava la suprafaţă. 
E posibil aşa ceva? 

— Depinde de materialul folosit. Presiunea este atât de 
mare - de patru sute de ori presiunea atmosferică! 


— Aşa că orice spumă obişnuită s-ar dezumfla instantaneu. 
Dar obţinem acelaşi rezultat şi cu microsferele noastre, 
fiecare dintre ele conţine o mică bulă de aer. 

— Şi sunt destul de rezistente la presiunea asta enormă! 

— Da, ia încearcă să striveşti una! 

Parkinson risipi o mână de bile de sticlă pe măsuţa de 
cafea din studio. Kilford culese una şi fluieră cu nesimulată 
surpriză. 

— Nu cântăreşte cine ştie ce! 

— Măreţia artei, răspunse cu mândrie Parkinson. Au fost 
testate la cea mai mare adâncime, pe fundul Fosei 
Marianelor, care e de trei ori mai adâncă decât locul unde 
se află Titanicul. 

Kilford se întoarse către celălalt invitat al său. 

— Le-ai fi putut folosi pe Mary Rose, în 1982, nu-i aşa, 
doctore Thornley? 

Arheologul marin dădu din cap. 

— Nu chiar, atunci a fost complet altă problemă. Mary 
Rose se afla în apă puţin adâncă şi scufundătorii noştri au 
putut plasa sub ea un leagăn. A tras-o afară cea mai mare 
plutitoare din lume. 

— A fost o situaţie critică, nu-i aşa? 

— Da, mulţi aproape că au făcut atac de cord când a cedat 
cablul de metal. 

— Cred şi eu. Deşi carcasa stă, de un sfert de secol, în 
docul Southampton, tot nu-i definitiv pregătit pentru 
expunerea publică. Vei lucra mai repede cu Titanicul, d-le 
Parkinson, presupunând că-l veţi aduce la suprafaţă? 

— Sigur; există deosebiri între lemn şi oţel. Marea a muiat 
timp de patru secole lemnul navei Mary Rose, aşa că nu-i de 
mirare că sunt necesare decenii pentru a o scoate la capăt 
cu ea. Tot lemnul de pe Titanic a fost distrus, n-o să ne 
necăjim cu el. Problema este rugina; dar la această 
adâncime, datorită frigului şi lipsei de oxigen, există şansa 
de a fi foarte puţină. O mare parte din epavă se află, 
probabil, în două ipostaze: excelentă sau îngrozitoare. 


— De câte microsfere din acestea ai avea nevoie? 

— De vreo cincizeci de miliarde. 

— Cincizeci de miliarde! Şi cum le vei duce acolo jos? 

— Foarte simplu, le vom lăsa să cadă. 

— Cu o mică greutate ataşată de fiecare, alte cincizeci de 
miliarde? 

Parkinson zâmbi, uşor infatuat. 

— Nu chiar. D-l Emerson a inventat o tehnică atât de 
simplă că nici nu-ţi poţi închipui. O conductă va cobori de la 
suprafaţa pe epavă. Va fi pompată apa afară - şi 
microsferele vor curge, pur şi simplu, înăuntru, şi se vor 
aduna pe fundul epavei. „Călătoria” lor nu va dura decât 
câteva minute. 

— Dar cu siguranţă. 

— Oh, vom folosi pompe de vid speciale la ambele capete, 
esenţialul e că va trebui să fie un proces continuu. Jos, 
microsferele vor fi grupate în pachete de un metru cub 
fiecare. Aceasta le va oferi o forţă ascensională de o tună 
per unitate, dimensiune acceptabila pentru a fi mânuită de 
roboți. 

Marcus Kilford se întoarse spre arheolog, care nu scosese 
un cuvânt. 

— Dr. Thornley, întrebă el, credeţi că va merge? 

— Cred că da, răspunse şovăitoare, dar nu sunt expertă în 
asemenea probleme. Tubul ăsta o fi suficient de rezistent ca 
să facă faţă enormei presiuni de adâncime? 

— Nici o problemă, vom folosi acelaşi material. După cum 
zice sloganul companiei mele, DIN STICLĂ POŢI FACE 
ORICE. 

— Fără sloganuri publicitare, vă rog! 

Kilford se întoarse către camera de luat vederi şi 
psalmodie cu solemnitate, deşi cu o licărire în ochi: 

— Mă voi folosi de această ocazie pentru a nega zvonul 
tendenţios că domnul Parkinson a fost zărit într-o toaletă a 
BBC-ului, întinzându-i o cutie de pantofi doldora de 
bancnote destul de uzate. 


Toţi râseră, deşi în spatele geamului subţire al cabinei de 
control regizorul îi şoptea asistentului său: 

— Dacă mai spune gluma asta încă o dată, o să credcă e 
adevărată. 

— Pot să te întreb ceva? Zise dr. Thornley pe neaşteptate. 
Ce-i cu. Să le zicem, rivalii dumitale? Crezi că vor ieşi 
primii? 

— Să-i numim, mai prieteneşte, competitori. 

— Chiar? Zise Kilford sceptic. Totuşi, cine va ajunge primul 
la suprafaţă se va bucura de toată publicitatea. 

— Noi ne gândim pe termen lung. Când nepoţii noştri vor 
veni în Florida să vadă Titanicul, nu se vor întreba dacă l- 
am scos în 2012 sau 2020, deşi sperăm să o putem face cu 
ocazia aniversării centenarului. 

Se întoarse către arheolog. 

— Aproape că aş dori să ajungem la Portsmouth şi să 
aranjăm ca inaugurarea să fie simultană. Ar fi interesant să 
putem avea navele Victory a lui Nelson, Mary Rose a lui 
Henric al VIII-lea şi Titanicul alături. Patru sute de ani de 
construcţii navale. E o idee. 

— De acord, zise Kilford. Dar acum aş vrea să ridic câteva 
probleme mai serioase. În primul rând, deşi s-a vorbit prea 
mult despre asta, în fine, profanarea pare un cuvânt prea 
tare, dar ce părere aveţi despre oamenii care privesc 
Titanicul ca pe un mormânt şi zic că ar trebui lăsat în pace? 

— Le respect părerile, dar acum e prea târziu. S-au făcut 
sute de scufundări şi pentru alte nave naufragiate cu mari 
pierderi de vieţi omeneşti. Oamenii ridică obiecţiuni doar 
pentru Titanic! Câţi oameni au murit pe Mary Rose, dr. 
Thornley? A protestat cineva împotriva muncii 
dumneavoastră? 

— Vreo şase sute, aproape jumătate din morţii de pe 
Titanic şi era o navă mult mai mică! Nu, nu am primit 
niciodată plângeri serioase; de fapt, întreaga ţară a fost de 
acord cu operaţia. Şi, în plus, ea a fost susţinută în cea mai 
mare parte cu fonduri particulare. 


— Un alt lucru pe care nu-l realizează majoritatea, adăugă 
Parkinson, este că pe Titanic nu mai pot fi acum decât 
foarte puţine cadavre; cele mai multe dintre ele au ieşit de- 
acolo şi s-au pierdut ori au îngheţat. 

— Nici o şansă să găsim cadavre? 

— Niciuna. În adâncuri există multe creaturi flămânde. 

— Îmi pare bine că ne-am descotorosit de acest subiect 
deprimant, dar există ceva şi mai important. 

— Veţi introduce în mare miliarde dintr-astea. Inevitabil, 
multe dintre ele se vor pierde. Ce părere ai despre impactul 
ecologic? 

— Bănuiesc că ai citit literatura celor de le Bluepeace. Ei 
bine, nu va fi niciunul. 

— Nici chiar când vor ajunge pe țărm şi plajele vor fi 
invadate cu sticlă spartă? 

— Tare mi-ar plăcea să-l împuşc pe redactorul care a 
născocit fraza asta, sau să-l angajez. În primul rând, ar fi 
necesare secole, poate milenii, ca sferele astea să se 
dezintegreze. Şi te rog să-ţi aminteşti din ce sunt făcute - 
din siliciu. Aşa că, dacă se vor sfărâma, în cele din urmă, îţi 
dai seama în ce se vor transforma? În acel binecunoscut 
„poluant” ai plajei - nisipul! 

— Punct câştigat. Dar celelalte obiecţii? Dacă vor fi 
mâncate de peşti sau de alte animale marine? 

Parkinson culese una din microsfere şi o răsuci între 
degete cum făcuse Kilford mai înainte. 

— Sticla este absolut nedăunătoare, e inertă din punct de 
vedere chimic. Orice fiinţă suficient de mare ca să înghită 
una din astea nu va fi rănită de ea. 

Şi-şi zvârli sfera cu zgomot în gură. 

În spatele pupitrului de control, regizorul se întoarse către 
Roy Emerson: 

— A fost teribil - păcat, îmi pare, rău că n-ai fost şi tu 
acolo. 

— Parky a făcut-o mult mai convingător decât mine. Crezi 
că m-ar fi avut cu mai multe cuvinte decât pe biata dr. 


Thornley? 

— Probabil că nu. Asta a fost o şmecherie evidentă, auzi, 
să înghită microsfera, nu cred că aş putea s-o fac. Şi pun 
pariu că de-acum înainte toată lumea le va numi pilulele 
Parky. 

Emerson râse: 

— Nu m-ar surprinde. Şi i se va cere să repete gestul de 
câte ori va apărea la TV. 

Considerară că nu era cazul să mai adauge că, pe lângă 
multele sale talente, Parkinson era un bun magician amator. 
Nici într-un stop-cadru nimeni n-ar fi fost în stare să 
distingă ce se întâmplase cu adevărat cu acea „pilulă”. 

Şi mai era un motiv pentru care preferase să nu se alăture 
comisiei; pentru că el era unul din afară, iar asta era o 
treabă de familie. 

Deşi au zăcut secole departe una de alta, Mary Rose şi 
Titanicul aveau multe în comun. Ambele au fost un triumf 
spectaculos al geniului construcţiei de nave, dar s-au 
scufundat ca un exemplu, tot atât de spectaculos, al 
incompetenţei britanice. 

20. În Setul M. 

Este greu de crezut, îşi spunea Jason Bradley, că oamenii 
au trăit la fel cu numai câteva generaţii în urmă. Deşi 
Castelul Conroy reprezenta un exemplu foarte modest de 
acest gen, dimensiunile lui erau totuşi impresionante 
pentru oricine îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în 
birouri înghesuite, camere de motel, cabine de vapor, ca să 
nu mai vorbim de miniînlocuitoarele de scafandri de 
adâncime, atât de strâmte încât igiena personală devenea o 
problemă de importanţă capitală. 

În sufrageria cu enorme oglinzi şi tavanul gravat cam cu 
prea multe ornamente, ar fi putut sta în mod convenabil cel 
puţin cincizeci de persoane. Donald Craig simţi nevoia să 
justifice existenţa mesei de patru persoane, din mijlocul 
camerei, care părea pierdută şi izolată. 


— N-am avut timp să cumpărăm mobilă potrivită. Cea care 
a aparţinut castelului era într-o stare jalnică; mare parte a 
trebuit arsă. Am fost prea ocupați să ne îndeletnicim cu 
crearea unei ambianţe mai plăcute. Dar într-o zi, când ne 
vom integra în rândurile nobilimii locale. 

Edith nu părea să fie de acord cu limbuţia soţului, şi din 
nou Bradley avu impresia că ea este conducătorul acestei 
antreprize, avându-l pe Donald şovăitor, mai bine zis pasiv 
părtaş. Putea ghici scenariul: oameni care dispun de 
suficienţi bani pentru a-i risipi pe jucării costisitoare, 
descoperind adesea că ar fi fost mai fericiţi fără ele. lar 
Castelul Conroy, cu toţi acrii săi înconjurători şi personalul 
de întreţinere, probabil că era o jucărie într-adevăr foarte 
scumpă. 

După ce servitorii (servitori! 

— Asta era o altă noutate) îndepărtară vestigiile unei 
excelente cine chinezeşti abundând în specialităţi din 
Dublin, Bradley şi gazdele lui se retraseră în fotoliile 
confortabile din camera alăturată. 

— Nu vă putem permite să plecaţi, zise Donald Craig, până 
când nu o lăsăm pe fiica noastră să vă ghideze prin Setul M. 
Edith poate repera o Mandelvirgină de la o sută de metri. 

Bradley se îndoia că i s-ar potrivi o asemenea descriere. 
Recunoscuse în cele din urmă ciudata formă a lacului, deşi 
îi uitase numele tehnic până ce nu îi fusese amintit. În 
ultimul deceniu al secolului, era imposibil să scapi de 
manifestările Setului Mandelbrot. Apăreau tot timpul pe 
display-urile video, pe tapete, pe zidurile clădirilor şi 
aproape în orice tip de proiect. Bradley îşi amintea că 
cineva inventase cuvântul Mandelmania pentru a descrie 
simptomele mai acute; şi începuse să creadă că ar trebui 
aplicat acestui menaj. Era totuşi pregătit să asiste cu 
politicos interes la orice lectură sau demonstraţie pe care i- 
o pregăteau gazdele sale. 

Observase că şi ei manifestau sentimente asemănătoare. 
Se temeau de decizia lui, iar el se temea să le-o spună. 


Spera ca telefonul pe care-l aştepta să sosească înainte de 
a părăsi Castelul. 

Bradley nu întâlnise niciodată tradiționala mamă-impresar, 
dar o văzuse în filme - ca de exemplu, cum se numea oare? 
A, Fame. Şi aici era un exemplu de pasionată hotărâre a 
părinţilor de a-şi transforma copilul în star, chiar dacă 
acesta nu avea nici un talent vizibil. În cazul de faţă, 
încrederea părinţilor era pe deplin justificată. 

— Înainte de a începe expunerea Adei, zise Edith, aş vrea 
să subliniez câteva lucruri. Setul M. Este cea mai complexă 
entitate din toată matematica - şi totuşi nu implică nimic 
mai avansat decât adunarea şi înmulţirea, nici chiar 
scăderea şi împărţirea! De aceea, mulţi buni cunoscători ai 
matematicii întâmpină dificultăţi în înţelegerea lui. Ei nu 
pot crede, pur şi simplu, că ceva conţinând atâtea 
amănunte încât n-ar putea fi explorat înainte de a ajunge la 
capătul universului, poate fi generat fără a folosi logaritmii 
sau funcţiile trigonometrice sau calculele diferenţial şi 
integral. Nu pare raţional că toate acestea pot fi făcute 
perfect adunând numerele laolaltă. 

— Nu mi se pare totuşi rezonabil. Dacă este atât de 
simplu, pentru ce nu l-a descoperit nimeni cu secole în 
urmă? 

— Bine zis! Pentru că atâtea adunări şi înmulţiri duc la 
numere atât de uriaşe, încât a trebuit să aşteptăm 
computere rapide. Dacă le-aţi fi dat abacuri lui Adam şi Evei 
şi tuturor descendenților lor până azi, ei n-ar fi descoperit 
ceva asemănător cu ceea ce ne poate arăta Ada apăsând pe 
câteva butoane. Zi-i mai departe, dragă. 

Holoproiectorul fusese ascuns cu dibăcie; Bradley nici nu 
putea bănui unde. E foarte uşor să faci din vechiul castel 
unul bântuit de stafii, gândi el, ca să goneşti orice intrus. 
Era mai eficient decât alarma pentru hoţi. 

Cele două linii care se încrucişau pe o diagramă obişnuită 
X-Y au apărut în aer, cu secvenţa numerelor întregi 0, 1, 2, 
3, 4. Mărşăluind în toate patru direcţiile. 


Ada se uită la Bradley cu acea privire directă, 
deconcertantă, ca şi cum ar fi încercat din nou să-i 
aprecieze Ql-ul pentru ca prezentarea ei să poată fi 
calibrată cum, se cuvenea. 

— Orice punct pe acest plan, zise ea, poate fi identificat 
prin două numere - coordonatele x şi y. OK? 

— OK, răspunse Bradley cu solemnitate. 

— Bun, Setul M. Se află într-o foarte mică regiune aproape 
de origine - ea nu se extinde dincolo de plus sau minus doi 
în nici o direcţie, aşa că putem face abstracţie de orice 
numere mai mari. 

Numerele întregi alunecă de-a lungul celor patru axe, 
lăsând doar numerele unu şi doi să marcheze distanţele 
faţă de zeroul central. 

Acum să presupunem că luăm orice punct care se află în 
interiorul acestei reţele şi îl unim cu centrul. Măsura 
lungimii acestei raze s-o numim r. 

Aceasta, gândi Bradley, nu solicită prea mult resursele 
mele intelectuale. Când vom ajunge la partea complicată? 
— Evident, în acest caz, r poate avea orice valoare de la 
zero până la trei - aproximativ 2, 8 - ca să fim mai exacţi. 

OK? 

— OK. 

— Bun. Acum exerciţiul 1. Să luăm valoarea r a oricărui 
punct şi să o ridicăm la pătrat. Continuăm să o ridicâăm la 
pătrat. Ce se întâmplă? 

— Nu mă lăsa să-ţi stric cheful, Ada. 

— Bun, dacă r este exact unu, îşi păstrează această 
valoare - ori de câte ori i-ai ridica la pătrat. O dată unu, 
încă o dată unu, şi încă o dată unu rămâne mereu unu. 

— OK, zise Bradley, provocând-o pe Ada să-şi continue 
dizertaţia. 

— Dar dacă este numai puţin mai mult decât 1, şi continui 
să-i ridici la pătrat, mai devreme sau mai târziu el se va 
îndrepta spre infinit. Chiar dacă este 1.0000. 0001,. Şi ar 


urma un milion de zerouri în dreapta virgulei zecimale. Ar fi 
doar puţin mai lung. 

— Dar dacă numărul este mai mic decât 1 - să zicem O, 
99999999. Cu un milion de nouă - vei obţine tocmai opusul. 
Poate rămâne aproape de 1 veacuri întregi, dar dacă îl 
ridici la pătrat, deodată se va pierde şi se va micşora spre 
zero - OK? 

De data aceasta, Bradley dădu doar din cap afirmativ la 
întrebarea Adei. Până acum nu putea înţelege scopul 
acestei demonstraţii de aritmetică elementară, dar era 
evident că ducea undeva. 

— Lady, încetează să-l mai plictiseşti pe d-l Bradley! Aşa că 
vezi, doar prin simpla ridicare la pătrat a numerelor, 
continuând să le ridici la pătrat iarăşi şi iarăşi, le împărţi în 
două seturi distincte. 

Un cerc apăru pe cele două axe intersectate cu centrul în 
origine şi cu raza egală cu unitatea. 

— În acest cerc se află toate numerele care au dispărut 
când le tot ridicai la pătrat. Afară rămân toate acelea care 
tindeau spre infinit. Ai putea spune că cercul de rază 1 este 
o îngrăditură - o limită - o frontieră - care desparte cele 
două seturi de numere. O s-o numesc Setul S. 

— S de la squaring? 

— Sigur că da. Şi acum vine punctul important. Numerele 
din fiecare parte sunt total separate. Deşi nimic nu poate 
trece prin el, hotarul acesta nu era nici o consistenţă. Este o 
linie, pur şi simplu: poţi s-o amplifici oricât şi va rămâne tot 
o linie; aşa că în curând va părea că este dreaptă pentru că 
tu nu poţi să-i sesizezi curbura. 

— Asta nu pare prea interesant, spuse Donald, dar este 
absolut fundamental, o să vezi imediat, o să vezi. Scuză-mă 
Ada. 

— Acum, luând Setul M., să facem o mică modificare. Nu 
vom ridica numai la pătrat. Îl vom ridica la pătrat şi vom 
aduna, ridicarea la pătrat şi adunare. Nu-ţi vine să crezi că 


asta ar produce vreo schimbare - dar ea deschide un întreg 
univers nou. 

Să presupunem că pornim din nou cu 7. Îl ridicăm la 
pătrat şi avem tot 1. Apoi adunăm cele două rezultate şi 
avem 2. 

2 la pătrat fac 4. Aduni din nou 1 de la origine, răspunsul 
va fi 5. 

5 la pătrat este 25, plus 1,26. 

26 la pătrat fac 676, vezi ce se întâmplă! Numere care 
cresc repede cu un coeficient fantastic. Şi, repetând încă de 
câteva ori operaţia, numărul va deveni mult prea mare 
pentru a mai încăpea în orice computer. Şi am început cu 1! 
Iată prima mare diferenţă între Setul M. Şi Setul S., care 
are limita la 1. 

Dar dacă pornim cu un număr mult mai mic decât 1 - să 
zicem 0,1, probabil că ghiceşti ce se întâmplă. 

— Tinde către zero după câteva ridicări la pătrat şi 
adunări. 

Ada îi răspunse cu acel rar, dar plin de strălucire, surâs al 
ei. 

— De obicei. Uneori se agită fără rost în jurul unei mici 
valori fixe, oricum, rămâne blocat în set. Aşa că avem din 
nou un model care împarte toate numerele din plan în două 
clase. Numai că de această dată limita nu mai este ceva tot 
atât de elementar cum este cercul. 

— Poţi s-o spui din nou, murmură Donald; observă o 
reprimată întunecare pe faţa Edithei, dar insistă: am 
întrebat câţiva oameni ce formă cred că ia naştere; mulţi au 
sugerat un fel de oval. Niciunul n-a fost aproape de adevăr 
nici măcar unul n-a putut intui. E în regulă, Lady! N-o s-o 
mai întrerup pe Ada! 

— Iată prima aproximaţie, continuă Ada, strângând cu o 
mână neliniştitul căţeluş, în timp ce cu cealaltă apăsa pe 
tastatură. lată ceva ce tocmai ai zărit de curând. 

Familiarul contur al Lacului Mandelbrot apăru, suprapus 
peste un caroiaj de unităţi pătrate, dar mult mai detaliat 


decât putuse observa Bradley în grădină. În dreapta se afla 
figura cea mare, în formă de inimă, apoi un cerc mic alături 
şi unul şi mai mic alături de acesta - şi vârful ascuţit 
alunecând spre extrema stângă şi oprindu-se la 2 pe axa x. 

În sfârşit, Bradley realiza că figura principală era 
încătuşată, aceasta fusese metafora care-i venise imediat în 
gând, de miriade de cercuri mai mici subsidiare, iar din ele 
ramificate nenumărate linii zimţate. Era o formă mult mai 
complexă decât modelul lacurilor din grădină, stranie şi 
interesantă, dar cu siguranţă nu era deloc frumoasă. Edith, 
şi Ada o priveau totuşi cu un fel de respect reverenţios, pe 
care Donald nu părea să-l împărtăşească întru totul. 

— Acesta este Setul complet, fără nici o amplificare, zise 
Ada cu o voce care era acum ceva mai puţin sigură de sine, 
de fapt aproape ezitantă. 

Chiar şi la această scară poţi vedea cât de diferit este 
cercul simplu, cu grosimea zero, ce limitează Setul S. Poţi 
focaliza asta, iar şi iar, şi ea va rămâne tot o linie şi nimic 
mai mult. Dar limita Setului M. Este ca pulberea, ea conţine 
infinite detalii, poţi merge pe oricare vrei, şi să amplific cât 
vrei de mult - şi întotdeauna vei descoperi ceva nou şi 
neaşteptat. Priveşte! 

Imaginea se dilata; se scufunda în fanta dintre cardioida 
principală şi cercul ei tangent. 

Era, îşi zise Bradley, ca şi când ai privi un fermoar 
deschizându-se, doar că dinţii acestui fermoar aveau cele 
mai extraordinare forme. 

Mai întâi arătau ca nişte elefănţei mişcându-şi trompele, 
apoi trompele se transformau în tentacule. Apoi tentaculele 
germinau muguri. 

Apoi, cum imaginea continua să se dilate, ochii mugurilor 
se deschiseră în negre vârtejuri de o adâncime infinită. 

— Acum amplificarea e de ordinul milioanelor, şopti Edith. 
Tabloul cu care am început era deja mai mare decât 
Europa. 


Parcurseră rapid vârtejurile, mărginind misterioase insule 
străjuite de recife de corali. Flotile de căluţi de mare înotau 
într-o procesiune maiestuoasă. Exact în centrul ecranului 
apăru un punct negru, se dilată, începând să se contureze 
obsedant de familiar. Câteva secunde mai târziu arăta ca 
replica exactă a Setului originar. 

Aici, gândi Bradley, am ajuns. Sau este? Nu putea fi chiar 
sigur; părea că există diferenţe minore, dar asemănarea, 
familiară era de neconfundat. 

— Acum, continuă Ada, graficul nostru originar este la fel 
de amplu ca orbita lui Marte, deci acest miniset este 
realmente mult mai mic decât un atom. Dar există atâtea 
detalii în jurul său. Şi aşa mai departe, pentru totdeauna. 

Transfocatorul se opri; pentru un moment păru că o 
broderie plină de noduri încâlcite şi spirale care oboseau 
privirea, atârna îngheţată în spaţiu. Apoi, ca şi când ar fi 
fost împrăştiată o cutie de acuarele peste ea, imaginea 
monocromatică izbucni în culori atât de neaşteptate şi atât 
de strălucitor de frumoase, că lui Bradley i se tăie respiraţia 
de uimire. 

Transfocatorul porni din nou, dar în sens invers, într-un 
microunivers transformat acum de culoare. Nimeni nu zise 
nimic până nu ajunseră înapoi la Setul M. De origine, care 
dobândise o culoare neagră de rău augur, înconjurată cu o 
margine îngustă de flacără galbenă, şi mijind fulgere 
zimţate de bleu şi purpuriu. 

— Şi de unde, întrebă Bradley, când îşi recăpătă 
răsuflarea, provin toate acele culori? Nu le-am văzut pe 
parcurs. 

Ada râse. 

— Nu, ele nu fac parte chiar din set, dar nu sunt 
splendide? Pot comanda computerului să le fac oricum 
vreau eu. 

— Chiar dacă aceste culori sunt arbitrare, explică Edith, 
sunt pline de semnificaţii. Tot aşa cum cei care fac hărţile 


aplică nuanţe de bleu şi verde între liniile de contur pentru 
a spori impresia diferenţelor de nivel! 

— Acelaşi lucru îl facem şi noi în oceanografie. Cu cât este 
mai intens albastrul, cu atât este mai adâncă apa. 

— Bun. În cazul ăsta, culorile indică de câte ori a refăcut 
computerul ciclul înainte de a decide dacă numărul 
aparţine categoric Setului M, sau nu. În cazul limitelor, ar 
trebui să fie făcute de mii de ori ridicările la pătrat şi 
adunările obişnuite. 

— Şi adesea prin numere de sute de cifre, zise Donald. Îţi 
dai seama acum pentru ce nu a fost descoperit mai 
devreme setul. 

— Serios motiv. 

— Acum ia priveşte, zise Ada. 

Imaginea prindea contur pe măsură ce valurile de culoare 
ţâşneau în exterior. Părea că, înseşi limitele setului se 
dilatau continuu, deşi rămâneau pe loc. Apoi Bradley realiză 
că de de fapt nu se mişca nimic; doar culorile spectrului se 
perindau ciclic pentru a produce această perfectă iluzie de 
mişcare. 

Încep să înţeleg, gândi Bradley, cum te poate pasiona aşa 
ceva, ajungând chiar să-ţi faci din asta un scop în viaţă. 

— Sunt aproape sigur, zise el, că am văzut programul ăsta 
listat în biblioteca software a computerului meu - împreună 
cu o mulţime de alte programe. Ce noroc că nu le-am 
folosit. Îmi dau seama cât pot fi de captivante. 

Observă că Donald Craig aruncase o privire cu subînţeles 
către Edith şi îşi dădu seama că făcuse o remarcă lipsită de 
tact. Totuşi ea părea încă absorbită de fluxul culorilor, deşi 
probabil că urmărise de nenumărate ori această 
desfăşurare. 

— Ada, zise ea, visătoare, dă-i d-lui Jason citatul nostru 
preferat din Einstein. 

Pretinde prea mult de la un copil de nouă ani, gândi 
Bradley - chiar dacă este unul ca acesta; dar fetiţa nu ezită 


deloc, şi nu dădea impresia că ar repeta mecanic. Ea 
înţelege cuvintele şi vorbea cu însufleţire. 

— Cel mai frumos lucru pe care-l putem experimenta este 
mirificul. Este sursa întregii arte şi ştiinţe adevărate. Cel 
căruia îi este străină această emoție, care nu se poate opri 
în faţa minunii cuprins de venerație, este asemenea unui 
mort. 

Voi broda pe tema asta, gândi Bradley. Şi îşi aminti nopţile 
calme din Pacific, cu cerul plin de stele şi dâra pâlpâitoare 
de bioluminiscenţă din urma navei; îşi aminti primul său 
contact cu supraabundentele forme de viaţă - tot atât de 
surprinzătoare ca acelea de pe o planetă necunoscută, 
adunate în jurul sărăcăciosului corn al abundenței al unui 
caracter din mijlocul oceanului, acolo unde continentele se 
îndepărtează treptat; şi speră că n-o să mai treacă mult 
până va simţi din nou venerație şi înfiorare la apariţia din 
abis a înspăimântătoarei prove ca un cuţit a Titanicului. 

Dansul culorilor încetă: Setul păli. Deşi nu fusese nimic 
acolo în realitate, totuşi dădea impresia că ecranul virtual al 
proiectorului holografului se închisese efectiv. 

— Şi acum, zise Donald, ştii mai mult decât voiai despre 
Setul Mandelbrot. Aruncă o privire către Edith, şi din nou 
Bradley avu senzaţia acelui acces de simpatie faţă de el. 

Nu era sentimentul la care se aşteptase când venise la 
Castelul Conroy: poate că invidie ar fi fost cuvântul potrivit. 
lată, un om cu avere, casă frumoasă şi o familie talentată şi 
atrăgătoare - elementele care se presupune că garantează 
fericirea. Totuşi, ceva nu era în regulă; mă întreb, gândi 
Bradley, cât o fi trecut de când au împărţit soţii ăştia patul? 
Ce ar putea fi mai simplu, deşi ăsta arareori este un lucru 
simplu. 

Privi încă o dată spre ceas; probabil că îşi închipuiau că 
evită în mod deliberat concluzia. Aveau perfectă dreptate. 
Grăbeşte-te, d-le general, se rugă el în sinea lui. 

Ca şi cum i s-ar fi răspuns, simţi familiarul zbârnâit la 
încheietura mâinii. 


— Scuzaţi-mă, se adresă gazdelor. Un telefon extrem de 
important. Nu va dura decât un minut. 

— Bine, vă lăsăm să vorbiţi. 

De câte milioane de ori pe zi se desfăşura acest ritual! 
Pura etichetă le dicta celorlalţi să se ofere să părăsească 
încăperea când se primea un telefon personal; politeţea 
cerea ca numai acela care-l primea să iasă, prezentând 
scuze tuturor. Existau nenumărate variante după 
împrejurări şi naţionalităţi. În Japonia, cum îi plăcea lui 
Kato să se plângă, formalităţile durau atât de mult încât 
solicitantul ajungea la dezgust. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru întrerupere, zise Bradley în 
timp ce intra în cameră prin glasvand. Este în legătură cu 
afacerea noastră. Nu puteam să vă dau un răspuns până 
când nu primeam telefonul ăsta. 

— Sper că e favorabil, zise Donald Craig. Avem nevoie de 
dumneata. 

— Şi mie mi-ar plăcea să lucrez cu dumneavoastră, dar. 

— Parky v-a făcut o ofertă mai bună, zise Edith, cu dispreţ 
greu mascat. 

Bradley o privi calm şi răspunse fără ranchiună. 

— Nu, doamnă Craig. Vă rog să păstraţi cifra 
confidențială. Oferta Grupului Parkinson a fost generoasă, 
dar ea nu reprezintă decât jumătate dintr-a 
dumneavoastră. lar oferta pe care tocmai am primit-o este 
mult mai mică, reprezentând o zecime din aceea. Totuşi, 
reflectez la ea foarte serios. 

Urmă o tăcere profundă, spartă în cele din urmă de un 
chicotit al Adei. 

— Trebuie să fii nebun, zise Edith. 

Donald se mulţumi doar să zâmbească. 

— Poate că ai dreptate. Dar am ajuns în stadiul în care n- 
am nevoie de bani, deşi oricând e bine să-i ai. 

Se opri şi chicoti încet. 

— Destul. Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată gluma pe care a 
făcut-o o dată ]. ]. Astor, cel mai faimos dispărut de pe 


Titanic: „Un om care are un milion de dolari este tot atât de 
înstărit ca unul bogat.” Ei bine, eu am câştigat câteva 
milioane în timpul carierei mele şi unele dintre ele se mai 
află încă în bancă. Aşa că nu mai am nevoie de bani; şi, dacă 
vreau, n-am decât să mă scufund oricând şi să mai gâdil o 
caracatiţă. N-am prevăzut asta, a fost ca o lovitură de 
trăsnet, acum două zile eram hotărât să vă accept oferta. 

Edith părea acum mai mult perplexă decât ostilă. 

— Şi poţi să ne spui cine a oferit condiţii mai avantajoase 
decât Nippon Turner? 

Bradley clătină din cap. 

— Lăsaţi-mă câteva zile; mai am unele probleme de 
clarificat şi nu vreau să rămân de căruţă. 

— Înţeleg, zise Donald. Nu există decât un motiv pentru a 
lucra gratis. Orice om datorează ceva profesiei lui. 

— Sună ca un citat. 

— Chiar aşa şi este: dr. Johnson. 

— Îmi place; s-ar putea să-l folosesc des, în următoarele 
câteva săptămâni. Între timp până iau o hotărâre, vreau un 
răgaz ca să mă mai gândesc la situaţie. Şi, încă o dată, vă 
mulţumesc foarte mult pentru ospitalitate, ca şi pentru 
oferta dumneavoastră. Poate că o voi accepta dar, în caz 
contrar, sper să rămânem totuşi prieteni. 

În timp ce se ridică deasupra castelului, vârtejul stârnit de 
elicea elicopterului ondula apa Lacului Mandelbrot, 
spărgând imaginea chiparoşilor oglindiţi în el. Se gândea la 
cea mai mare schimbare din cariera sa; înainte de a lua o 
decizie, acea nevoie de o relaxare completă. 

Şi ştiu exact cum o va face. 

21. O casă respectabilă. 

Nici chiar transportul supersonic n-a reuşit să schimbe 
radical statutul Noii Zeelande; pentru cei mai mulţi dintre 
oameni ea reprezenta ultimul popas înainte de a ajunge la 
Podul Sud. Marea majoritate a neo-zeelandezilor erau 
mulţumiţi să rămână aşa. 


Evelyn Merrick era una dintre excepţii şi evadase la vârsta 
(în cazul ei matură) de şaptesprezece ani pentru a-şi căuta 
destinul aiurea. După trei căsători care au dus la pierderea 
iluziilor, dar au asigurat-o din punct de vedere financiar, şi-a 
descoperit idealul vieţii şi fericirea. 

Vila, cum era cunoscută majorităţii clientelei sale, se afla 
într-o regiune frumoasă dintr-o parte încă nedevastată a 
Kentului, legată comod de aeroportul Catwick. Proprietarul 
anterior fusese un celebru magnat al mass-mediei, care 
mizase pe o carte greşită atunci când televiziunea de înaltă 
definiţie măturase totul în calea sa la sfârşitul secolului 
douăzeci. Mai târziu, încercările de a-şi reface averea 
dăduseră greş şi acum era oaspetele unui stabiliment al 
Guvernului Majestății Sale pentru următorii cinci ani (mai 
puţin timpul de bună purtare). 

Om cu un standard moral superior fusese indignat de felul 
în care madam Eva utiliza proprietatea sa şi încercase chiar 
să o scoată afară de acolo. Totuşi avocaţii Evei fuseseră tot 
atât de buni ca şi ai săi; poate chiar mai buni, din moment 
ce ea se afla încă în libertate, şi intenţiona să rămână şi de- 
aici încolo. 

Vila era condusă cu meticuloasă corectitudine, condicuţele 
fetelor, taxele plătite la timp, contribuţiile pentru pensie şi 
asigurări sociale, vizitele medicale şi aşa mai departe 
putând fi puse oricând la dispoziţia unui eventual inspector 
guvernamental, căruia Madame Eva îi spunea uneori cu 
acreală că aici găseşte oricând o vacă de muls. Oricine ar fi 
venit în speranţa unui profit personal, ar fi fost profund 
dezamăgit. 

În general, era o carieră bănoasă, plină de stimulente 
emoţionale şi intelectuale. Ea nu-şi punea, desigur, nici o 
problemă de etică. Cu mult timp înainte decisese că orice 
mod de distracţie, pentru adulţii ajunşi la vârsta dreptului 
de vot, era perfect acceptabil, atât timp cât nu era 
periculos, neigienic şi nu îngraşă. Principalul motiv de 
nemulţumire: relaţia cu clienţii necesita un mare număr de 


salariate care să se învârtească în jurul lor, de unde 
rezultau mari cheltuieli pentru darurile de nuntă. 
Observase de asemenea că mariajele inspirate de Vilă 
durau mult mai mult decât cele cu origini mai convenţionale 
şi intenţiona să publice chiar o statistică atunci când avea 
să fie sigură de datele sale; momentan coeficientul de 
corelaţie era încă neconvingător. 

Cum era de aşteptat în profesia sa, Evelyn Merrick era o 
femeie care deţinea multe secrete, mai ales ale altora; dar 
avea şi unul al ei personal, pe care-l păstra cu mare grijă. 
Deşi nimic n-ar fi putut fi mai respectabil, dacă ar fi 
răsuflat, i-ar fi dăunat meseriei. În ultimii doi ani, se folosise 
de cunoştinţele extensive, poate unice, în parafilie pentru a- 
şi lua diploma de doctor în psihologie la Universitatea din 
Auckland. 

Nu-l cunoscuse personal pe profesorul Hinton, numai prin 
intermediul mijloacelor video, şi asta destul de rar, 
deoarece ambii preferau schimburile impersonale de 
fişiere. Într-o zi, poate după vreo zece ani după ce se va 
retrage, îşi va publica teza de doctorat, dar nu sub numele 
ei adevărat şi cu toate cazurile istorisite trucate în aşa fel 
încât să nu poată fi recunoscute. Nici măcar profesorul 
Hinton nu cunoştea persoanele implicate, deşi el făcuse 
presupuneri pline de perspicacitate în unele cazuri. 

„Subiectul O. G.”, tastă Eva. „Vârsta cincizeci de ani. 
Inginer de succes”. Examină cu grijă ecranul. Iniţialele 
fuseseră, bineînţeles schimbate, conform codului ei simplu, 
şi vârsta rotunjită către cea mai apropiată dintre decade. 
Ultima dată era însă exactă; profesiunea reflecta 
personalitatea omului şi nu trebuia deghizată decât dacă 
era absolut necesar pentru a împiedica identificarea. Chiar 
şi atunci, trebuia făcută cu multă fineţe, astfel încât 
înlocuirea să nu fie prea violentă. Muzicianul de renume 
mondial fusese schimbat de Eva din „pianist” în „violonist”, 
şi un tot atât de celebru sculptor fusese transformat în 
pictor. Un politician fusese înlocuit cu un om de stat. 


„. În copilărie, O. G. Era şicanat şi uneori prins de elevele 
unei şcoli de fete din vecinătate, care îl foloseau ca subiect - 
voluntar - pentru lecţiile de îngrijire a copilului şi de iniţiere 
în anatomia bărbatului. De cele mai multe ori, îl bandajau 
din cap până în picioare şi, deşi declară acum că nu exista 
nici un element erotic în asta, este greu de crezut. Când era 
întrebat, el dădea din umeri şi zicea: „Nu-mi amintesc.,, 

Mai târziu, tânăr fiind, O. G. Asistase la urmările unui 
accident care provocase mulţi morţi. Deşi nu fusese rănit, 
experienţa pare să-i fi afectat fantezia sexuală. Îi plăcea să 
fie supus la diferite forme de tortură (vezi lista A) şi 
manifesta un caz atenuat al Complexului Sf. Sebastian, 
excelent demonstrat de Yukio Mishima. Contrar lui 
Mishima, totuşi, O. G. Era complet heterosexual, 
prezentând doar 2,5 + 0,1 pe fototestul standard 
Mapplethorpe. 

Ceea ce face ca modelul comportamental al lui O. G. Să fie 
atât de interesant, şi poate neobişnuit, îl reprezintă faptul 
că este o personalitate activă, într-un fel chiar agresivă, 
adecvată poziţiei de manager al unei afaceri solicitante. E 
greu să ţi-l închipui jucând un rol pasiv în orice sferă a 
vieţii; totuşi, pretindea personalului meu să-l înfăşoare în 
bandaje ca pe o mumie egipteană, până când devenea 
complet neputincios. Doar în acest fel, şi după considerabile 
stimulări, putea ajunge la un orgasm satisfăcător. 

Când i-am sugerat că prin aceasta îşi satisfăcea dorinţa de 
moarte, a râs, dar nu a încercat să nege. Munca sa 
presupunea adesea pericole fizice, ceea ce era poate 
adevăratul motiv pentru care se simţea ataşat de ea. Totuşi, 
mi-a dat o explicaţie care sunt sigură că era şi ea în bună 
parte adevărată. 

— Când ai responsabilităţi care implică milioane de dolari 
şi afectează viaţa multor oameni, nu-ţi poţi închipui cât de 
plăcut poate fi să te simţi, pentru un timp, complet lipsit de 
apărare - incapabil să controlezi ceea ce se întâmplă în 
jurul tău. Bineînţeles că ştiu că totu-i doar o simulare, dar 


încerc să pretind că nu este. Uneori mă întreb dacă m-aş 
putea distra în cazul în care această situaţie ar fi reală. 

— N-ai putea, i-am zis eu, şi el a fost de acord.” 

Eva derulă înregistrarea căutând eventualele amănunte 
care puteau revela identitatea lui O. G. Vila era specializată 
în celebrităţi, aşa că era mai bine să fii foarte prudent. 

Prudenţa se referea şi la personalităţi în sine. Singura 
regulă a Vilei era: „Fără sânge pe covoare”, şi ea îşi 
amintea, cu o grimasă, o personalitate a unei ţări din lumea 
a treia care, în delirul său, rănise pe una dintre fete. Eva îi 
primise scuzele, şi cecul, cu dispreţ rece, apoi, imediat, a 
dat telefon la ministerul de externe. Generalul probabil că 
ar fi fost foarte surprins şi rănit în amorul propriu dacă ar fi 
ştiut exact de ce ambasadorul britanic a invocat atâtea 
motive pentru a-i amâna vizita în Marea Britanie. 

Eva se întreba uneori de ce ar fi zis scumpa soră 
Margarita despre vocaţia actuală a celei mai bune eleve a 
sa. Ultima dată dând plânsese fusese cu ocazia ştirii morţii 
celei mai bune prietene, veste pe care o primise de la maica 
superioară. Îşi amintea, cu nostalgie amuzament, despre 
întrebarea pe care fusese tentată o dată să i-o pună 
supraveghetoarei sale: pentru ce ar fi considerat mai nobil 
şi mai sfânt jurământul la perpetuă castitate decât un 
jurământ la perpetuă constipare? 

Era o întrebare absolut serioasă: fără a intenţiona câtuşi 
de puţin să o scandalizeze pe bătrâna călugăriţă sau să 
zdruncine fundamentul neclintit al credinţei sale. Dar în 
cele din urmă poate că a fost mai bine că nu a pus-o. 

Sora Margarita ştia deja că mica Evelyn Merrick nu era 
făcută pentru biserică, dar Evelyn mai trimitea şi acum 
donaţii pentru Sf. Jude la fiecare Crăciun. 

22. Birocraţie. 

ARTICOLUL 156 

Stabilirea Autorităţii 

1. Se stabileşte prin prezenta Autoritatea Internaţională 
pentru Adâncurile Mării, care va funcţiona potrivit acestei 


legi. 

2. Toate statele semnatare sunt ipso-facto membre ale 
Autorităţii. 

4. Sediul Autorităţii va fi în Jamaica. 

ARTICOLUL 158 

Organele Autorităţii 

2. Se stabileşte prin aceasta întreprinderea, organul prin 
care Autoritatea poate executa funcţiile menţionate în 
Articolul 170, paragraful 1. (Convenţia Naţiunilor Unite 
asupra Legii Mării, semnată la Montego, Bay, Jamaica, la 10 
decembrie 1982) 

— Scuză-mă pentru indemnizaţii, zise directorul general 
Wilbur Jantz conciliant, dar ele sunt fixate prin 
reglementările Naţiunilor Unite. 

— Înţeleg, După cum ştii, n-am venit aici pentru bani. 

— Şi există considerabile avantaje. În primul rând, vei 
avea rang de ambasador. 

— Va trebui să mă îmbrac ca atare? Cred că nu, nici măcar 
nu am un smoking, lăsând deoparte restul. 

Jantz râse. 

— Nu te teme - o să avem noi grijă de asemenea detalii. Şi 
bineînţeles, vei fi peste tot VIP ceea ce ar putea fi chiar 
plăcut. 

A trecut ceva timp, gândi Bradley, în care n-am fost VIP 
dar ar fi lipsit de tact să spun asta. În ciuda experienţei 
bogatei sale activităţi, era un începător în acest domeniu; 
poate că n-ar trebui să facă prea mare tapaj în legătură cu 
ambasadorii. 

Directorul general examina displayul de pe biroul său, 
comandând din când în când „pauză”, ca să poată analiza 
unele detalii. Bradley ar fi dat o substanţială parte din 
veniturile lui din noua funcţie, pentru privilegiul de a citi 
acel fişier. Mă întreb dacă ei ştiu, gândea el, despre timpul 
în care am „sărat” eu şi Ted epava aia din largul Delosului, 
cu amfore false? Nu că m-aş simţi cu conştiinţa încărcată, 


am produs multe necazuri oamenilor care le meritau cu 
prisosinţă. 

— Cred că trebuie să-ţi spun, zise directorul, că am avut o 
mică problemă, deşi nu mă tem de asta. Unii din mulţii 
noştri, ah, parteneri agresiv de independenţi nu vor fi prea 
încântați de amestecul CIA. 

— Asta s-a petrecut cu mai bine de treizeci de ani în urmă! 
Şi eu nici n-am ştiut că eram amestecat într-o treabă cu CIA 
decât mult după ce am semnat-o ca marinar obişnuit, slavă 
domnului. Credeam că sunt angajat la Summa Corporation 
a lui Hughes şi chiar aşa era. 

— Nu trebuie să-ţi faci probleme; nu voi aminti de ea decât 
dacă cineva o va menţiona. Nu e cazul, pentru că în toate 
privinţele calificativele dumitale sunt extraordinare. Chiar 
şi Ballard admite asta. 

— Oh, într-adevăr? 

— Zice că eşti cel mai bun dintr-un grup păcătos. 

— Asta sună în maniera lui Bob. 

Directorul continua să examineze monitorul, apoi rămase 
o clipă pe gânduri. 

— Asta n-are nimic de-a face cu numirea dumitale şi scuză- 
mă dacă îţi vorbesc deschis, ca de la bărbat la bărbat. 

Ei, gândi Jason, ştiu despre Vilă! Mă întreb cum de au 
pătruns dincolo de securitatea Evei? Dar îl aştepta o 
surpriză şi mai mare decât aceea. 

— Se pare că ai pierdut contactul cu fiul dumitale şi cu 
mama lui cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Dacă vrei, 
te pot pune în legătură cu ei. 

Pentru un moment, Bradley simţi ca o apăsare în piept, ca 
şi cum nu ar mai fi avut aer. Cunoştea senzaţia foarte bine, 
şi simţi senzaţia foarte bine, şi simţi atacul mutilant al 
panicii paralizante, cel mai aprig duşman al scafandrului. 

Aşa cum reuşise întotdeauna şi mai înainte, îşi recăpătă 
stăpânirea de sine, respirând rar şi adânc. Directorul 
general Jantz realiză că deschisese o rană veche, şi aşteptă 
cu simpatie. 


— Mulţumesc, zise în cele din urmă Bradley. Aş prefera să 
nu o fac. Sunt bine? 

— Da. 

Asta era tot ce voia să ştie. Era imposibil, să-ntorci timpul 
înapoi: îşi amintea de bărbatul - tânărul! 

— Care fusese la 25 de ani, când terminase colegiul. Şi 
când, pentru prima şi ultima dată-n viaţă, se îndrăgostise. 

Nu ştiuse niciodată din vina cui fusese şi poate că acum 
nici nu mai avea importanţă. Ei ar fi putut să-l găsească 
destul de uşor, dacă ar fi dorit. (Se gândise ]. ]. La el, îşi 
amintea de vremea când se jucau împreună?) 

Privirea îi deveni tăioasă şi gândurile i se întoarseră înapoi 
în timp. 

Uneori se întreba dacă ar mai recunoaşte-o pe iulie 
întâlnind-o întâmplător pe stradă; de vreme ce îi distrusese 
toate fotografiile, (pentru ce ar fi păstrat vreuna cu ]. ].?) 
nu-şi putea aminti cu claritate figura ei. Nu-ncăpea îndoială, 
experienţa lăsase cicatrice de neşters asupra psihicului său, 
dar învățase să trăiască împreună cu ele, cu ajutorul, 
admitea el cu crisparea, Madamei Eva. Ritualul pe care-l 
instituţionalizase la Vilă îi adusese uşurare mintală şi 
psihică, şi-i permisese să lucreze în mod eficient. Îi era 
recunoscător pentru asta. 

Şi acum încerca ceva nou, o nouă provocare ca director 
adjunct (pentru Atlantic) al Autorităţii Internaţionale a 
Adâncurilor Mării, îşi închipuia ce s-ar mai fi strâmbat de 
râs Ted de această metamorfoză. Era mult adevăr în vechea 
zicală că braconierii sunt cei mai buni pădurari. 

— L-am rugat pe doctorul Zwicker să vină să te salute, 
acum că veţi lucra îndeaproape împreună. L-ai cunoscut 
mai înainte? 

— Nu, dar l-am văzut destul de des. Ultima oară, ieri, pe 
canalul ştiri ştiinţifice. Analiza schema Parkinson, dar nu 
prea se gândea la ea. 

— Asta să rămână, între noi, nu se prea gândeşte la lucruri 
pe care nu le-a inventat personal. Şi de obicei are dreptate, 


ceea ce nu-l face să fie îndrăgit de colegi. 

Multora li se părea încă hilar faptul că oceanograful de 
frunte al lumii se născuse într-o vale alpină şi se făceau 
neîncetat glume pe seama eroismului Forţelor Navale 
Elveţiene. Dar nimeni nu se îndoia că batiscaful a fost 
inventat în Elveţia şi că umbra familiei Piccard pluteşte încă 
şi acum asupra tehnologiei pe care a fondat-o. 

Directorul general se uită la ceas şi îi zâmbi lui Bradley. 

— Dacă mi-ar permite conştiinţa, aş paria, începu să 
numere încet şi, când spuse „unu”, se şi auzi o bătaie în uşă. 

— Ce ţi-am spus eu, îi zise el lui Bradley. Cum le place să 
spună: limpul este arta elveţianului. Apoi strigă: 

— Intră, Franz. 

Urmă un moment de tăcere apreciativă înainte ca omul de 
ştiinţă şi inginerul să-şi strângă mâinile; fiecare cunoştea 
reputaţia celuilalt şi fiecare dintre ei se întreba: „Vom fi 
colegi sau rivali?” Apoi profesorul Zwicker zise: 

— Bun venit la bord, domnule Bradley. Avem multe de 
discutat. 

II. 

PREGĂTIRILE 

23. Conferinţă 

— Nu sunt mulţi oameni, zise Marcus Kilford, care să nu fi 
aflat încă faptul că numai peste patru ani va fi centenarul 
Titanicului sau să nu fi auzit de planurile de ridicare la 
suprafaţă a epavei. Mai subliniez încă o dată că sunt fericit 
să am alături de mine trei dintre conducătorii acestui 
proiect. Voi vorbi pe rând cu fiecare dintre ei. Apoi veţi avea 
posibilitatea să comunicaţi telefonic în orice problemă veţi 
dori. La timpul potrivit, va apărea pe ecran numărul la care 
puteţi telefona. 

Domnul din stânga mea este vestitul inginer subacvatic 
Jason Bradley; întâlnirea sa cu uriaşa caracatiţă, printre 
instalaţiile petroliere din Newfoundland, este acum de 
domeniul folclorului oceanic. Jason face parte din 


Autoritatea Internaţională şi este responsabil cu 
supravegherea operaţiunilor de pe epavă. 

Lângă el se află Rupert Parkinson, care a fost pe punctul 
de a aduce, anul trecut, Cupa Americii în Anglia. (Scuză-mă 
pentru asta, Rupert.) Firma sa este angajată în ridicarea la 
suprafaţă a părţii din faţă a epavei, cea mai mare parte din 
cele două în care a fost despicată nava. 

În dreapta mea se află Donald Craig, asociat cu Nippon- 
Turner Corporation, cel mai mare grup mass-media actual. 
Ne va relata despre planul de ridicare a pupei, ultima parte 
care s-a scufundat - luând cu ea pe cei care au dispărut în 
memorabila noapte, acum nouăzeci şi şase de ani. 

D-le Bradley, nu credeţi că ar fi bine să încercaţi, în câteva 
cuvinte, să ne asiguraţi că nu există nici o dispută în cursa 
dintre aceşti doi domni? 

Kilford trebui să ţină mâna pe microfon, în aşa fel încât să 
poată înăbuşi protestul simultan al celorlalţi doi invitaţi ai 
săi. 

— Vă rog, domnilor! Vă va veni şi dumneavoastră rândul. 
Lăsaţi-l pe Jason să vorbească primul. 

Şi acum, dacă tot sunt pe post de diplomat, gândi Bradley, 
ar trebui să încerc să-mi joc rolul. Bineînţeles că Kilford va 
căuta să ne înţepe, asta-i meseria lui, aşa că va trebui să-mi 
joc rolul cu indiferenţă. 

— Nu consider că este o cursă, răspunse el cu grijă. 
Ambele părţi au prezentat planuri care consideră că 
ridicarea la suprafaţă a epavei va avea loc la jumătatea lunii 
aprilie 2012. 

— Chiar pe 15? Amândouă? 

Aceasta era o problemă delicată pe care Bradley nu 
intenţiona să o discute în public. Îi convinsese pe cei din 
conducerea ISA să nu permită ceva în genul unei fotografii 
la potou. Cele două operaţii majore de salvare nu puteau 
avea loc simultan, găsindu-se la mai puţin de un kilometru 
distanţă una de alta. Riscul unui dezastru, care constituia 
mereu o ameninţare, putea să sporească într-o mare 


măsură în această situaţie. Încercarea de a executa două 
treburi dificile dintr-o dată era cea mai sigură metodă de a 
nu rezolva niciuna. 

— Uite, zise el liniştit, asta nu-i o operaţie de o zi. Titanicul 
a ajuns pe fundul mării în câteva minute. Dar necesită o 
muncă de zile în şir pentru a fi readus la suprafaţă. Poate 
chiar săptămâni. 

— Îmi dai voie să fac o precizare? Întrebă Parkinson, 
intervenind cu promptitudine Noi nu intenţionăm să 
aducem la suprafaţă porţiunea noastră de epavă. Ea va 
rămâne tot sub apă, pentru a evita riscul coroziunii rapide. 
Noi nu suntem angajaţi să realizăm un film spectaculos 
pentru "IV. Se eschivă cu grijă să-l privească pe Craig; 
camera din studio era mai puţin ezitantă. 

Îmi pare rău de Donald, gândi Bradley. Ar trebui să fie aici 
Kato pentru a-i da replica lui Parky. Am asista la un 
adevărat foc de artificii, în care fiecare parte ar căuta să fie 
cât mai sardonic politicos, în cel mai distins mod cu putinţă. 

Bradley ar fi vrut să-l poată ajuta pe Donald, faţă de care 
nutrea o caldă, aproape paternă simpatie, dar trebuia să 
ţină seama că acum era în postura de prieten neutru. 

Donald Craig se răsucea incomod pe scaunul său, 
aruncând o privire jignită către Parkinson. Pe Kilford părea 
să-l distreze situaţia. 

— Ei bine, d-le Craig? Nu speraţi să fie filmată scoaterea 
pupei la suprafaţă, nedesluşit învăluită în aisbergul 
dumneavoastră sintetic? 

Chiar asta intenţiona Kato, deşi n-o afirmase niciodată în 
public. Dar nu era genul de secret care să poată fi ţinut 
ascuns mai mult de câteva milisecunde în satul global 
electronic. 

— Păi, ăă, începu Donald scăldând-o, dacă vom scoate la 
suprafaţă partea noastră, ea nu va rămâne mult timp acolo. 

— Dar destul de mult pentru a constitui un eveniment 
spectaculos? 


— Pentru că, aşa cum intenţionezi să faci şi dumneata, 
Rupert, o vom remorca şi noi sub apă până când nava îşi va 
găsi locul odihnei de veci, la Tokyo-on-Sea. Şi nu există nici 
un pericol de coroziune; cea mai mare parte din structura 
din fier va rămâne închisă în gheaţă; şi totul se va afla la 
punctul de înghețare. 

Donald se opri pentru o secundă, apoi zâmbi uşor. 

— Şi, apropos, continuă el, căpătând încredere, parcă am 
şi auzit că ai pregătit un spectacol TV?! Ce-i cu povestea 
asta despre luarea de scafandri autonomi pe epavă, de 
îndată ce se va putea pătrunde în ea? La ce adâncime se va 
petrece asta, d-le Bradley? 

— Depinde ce vor respira. Treizeci de metri cu aer. O sută 
sau mai mult cu amestec. 

— Atunci, cu siguranţă că jumătate din scafandri sportivi 
din lume vor vrea să vă facă o vizită şi asta mult înainte de a 
ajunge în Florida. 

— Mulţumesc pentru sugestie, Donald, zise Parkinson 
împăciuitor. Cu siguranţă că ne vom gândi la asta. 

— Ei, şi acum, că am spart gheaţa - ha, ha! 

— Să ne întoarcem la afaceri. Mi-ar face plăcere, Donald, 
Rupert, ca fiecare din dumneavoastră să explice în ce stadiu 
se află proiectul său în momentul de faţă. Nu pretind să ne 
dezvăluiţi nici un secret, bineînţeles. Apoi îl voi ruga pe 
Jason să facă unele comentarii, dacă va voi. Cum C. Este 
înaintea lui P, vei începe dumneata, Donald. 

— Păi, hm, cu pupa este o problemă, fiind zdrobită rău. 
Închiderea ei etanşă în gheaţă reprezintă cea mai bună 
metodă de a o mânui ca pe un bloc. Şi, bineînţeles, gheaţa 
pluteşte - ceea ce se pare că a uitat, în 1912, căpitanul 
Smith. 

Prietenii mei din Japonia au descoperit o metodă foarte 
eficientă de înghețare a apei, cu ajutorul curentului 
electric. Pe fundul mării sunt deja aproape zero grade 
Celsius, aşa că nu mai este nevoie să se adauge decât un 
mic procent de înghețare. 


Am obţinut cablurile submersibile cu plutire autonomă şi 
elementele termoelectrice. Roboții noştri subacvatici vor 
începe să le instaleze în câteva zile. În ceea ce priveşte 
electricitatea, suntem în stadiul de negocieri, sperăm să 
semnăm cât de curând contractele. 

— Şi ce se va întâmpla după ce veţi realiza aisbergul 
dumneavoastră din adâncuri? 

— Ei bine, ăsta-i un punct despre care aş prefera să nu 
vorbesc deocamdată. 

Deşi niciunul dintre cei de faţă nu ştia, Donald nu era 
blocat. Pur şi simplu, habar nu avea! Ce voise să spună Kato 
la ultima discuţie? Cu siguranţă că glumea: într-adevăr, nu 
era prea politicos să-şi lase partenerii în întuneric. 

— E-n regulă, Donald. Jason, ai vreun comentariu de 
făcut? 

Bradley clătină din cap. 

— Nimic important, proiectul este îndrăzneţ, dar oamenii 
noştri de ştiinţă nu pot greşi. Şi, bineînţeles, există, cum se 
spune, o justiţie poetică. 

— Rupert? 

— Sunt de acord. Este o idee interesantă. Sper să ţină. 

Parkinson încerca un autentic sentiment de regret pentru 
nereuşita existentă. Era o performanţă de mică valoare. 

— Acum e rândul dumneavoastră. În ce situaţie vă aflaţi? 

— Am folosit o tehnică simplă, nimic exotic! Pentru că 
aerul din adâncuri, unde se află Titanicul, are o presiune de 
patru sute de ori mai mare, nu este practic să fie pompat în 
jos pentru ridicare. Aşa că am conceput nişte sfere de sticlă, 
goale pe dinăuntru, care au aceeaşi emersibilitate la orice 
adâncime. Ele vor fi ambalate, cu milioanele, în pachete de 
dimensiuni egale. O parte vor fi plasate în punctele 
strategice din navă, de mici ROV-i - scuzaţi, vehicule 
ghidate de la distanţă. Dar cele mai multe vor fi ataşate 
unei platforme suspendate care va fi coborâtă pe corpul 
epavei. 


— Şi cum veţi proceda, îl întrerupse Kilford, pentru a lega 
nava de platformă? 

E clar că s-a documentat, gândi Bradley admirativ. Un 
neprofesionist ar fi luat-o ca atare, ca pe ceva care nu 
merită prea multă atenţie; deşi asta este cheia operaţiei. 

Rupert Parkinson zâmbi larg. 

— Donald are micile lui secrete şi noi la fel. Dar nu peste 
multă vreme vom face teste. Jason a avut amabilitatea să fie 
de acord să le supravegheze, nu-i aşa? 

— Da, dacă Marina Statelor Unite ni-l va împrumuta la 
timp pe Marvin. ISA nu dispune de nici un submarin de 
adâncime, din păcate. Dar vom rezolva problema. 

— Mi-ar face plăcere să mă scufund şi eu într-o bună zi cu 
dumneata, zise Kilford. Poate fi instalată o legătură video pe 
epavă? 

— Desigur, nu-i nici o problemă, cu fibre optice: de altfel 
avem deja câteva circuite. 

— Splendid, încep să-l bat la cap pe producătorul meu. 
Văd că ni se semnalează multe apeluri telefonice. Primul 
care ne-a sunat este d-l, scuze, cred că este d-na Chandrika 
de Silva de la Notting Hill Gate. Dă-i drumul, Chandrika. 

24. Gheaţa 

— Ne aflăm într-o poziţie favorabilă, zise Kato cu 
nedisimulată bucurie. Marinele USA şi URSS încearcă să-şi 
ofere marfa sub preţul pieţei. Dacă am forţa puţin lucrurile, 
cred că ambele ar fi dispuse să ne şi plătească pentru a le 
scăpa de jucăriile radioactive. 

De cealaltă parte a lumii, familia Craig îl urmărea prin 
ultima minune a tehnologiei comunicaţiilor. POLAR 1, 
inaugurat cu mare pompă numai cu câteva zile în urmă, era 
primul cablu cu fibre optice plasat sub calota polară arctică. 
Eliminând lungul drum spre orbita geostaţionară şi micul, 
dar agasantul interval de timp necesar circulaţiei 
comunicării, sistemul telefonic global se îmbunătăţise 
considerabil; vorbitorii nu se mai amestecau unii cu alţii şi 
nu-şi mai pierdeau timpul în aşteptarea replicii. Cum zisese, 


zâmbind curajos printre lacrimi, directorul general al 
INTELSAT: 

— Acum putem lăsa sateliții de comunicaţii în voia lui 
Dumnezeu să facă ce-o vrea cu ei, să fie folosiţi în serviciul 
avioanelor, al navelor şi automobilelor şi al oricui vrea să 
iasă la aer curat. 

— Ai semnat vreo înţelegere? Întrebă Donald. 

— Va fi încheiată la sfârşitul săptămânii. Un rusnac şi un 
yankeu. Vor concura să lucreze pentru noi. Nu-i mai plăcut 
decât să arunce cu bombe nucleare unul în altul? 

— Sigur, mult mai plăcut. 

— Englezii şi francezii încearcă şi ei să intre în combinaţie 
şi astfel poziţia noastră este profitabilă, bineînţeles. Putem 
chiar să închiriem unul de rezervă de la ei. Sau dacă ne 
hotărâm să grăbim operaţiile. 

— Ca să menţinem echilibrul cu Parky şi Co.? Sau ca să 
scoatem noi primii la suprafaţă partea noastră din navă? 

Urmă un scurt moment de tăcere, cam cât i-ar fi trebuit 
întrebării să străbată drumul până la Lună şi înapoi. 

— Ce spui, Edith! Zise Kato. Eu mă gândeam la piedici 
neaşteptate. Aminteşte-ţi, noi nu ne aflăm într-o întrecere, 
ferească Sfântul! Dar amândoi am promis ISA să ridicăm, 
între 07 şi 15 aprilie '12, partea noastră. Vrem doar să fim 
siguri că vom realiza ceea ce ne-am propus, asta-i tot. 

— Şi vom reuşi? 

— O să-ţi arăt filmuleţul de uz intern pe care l-am făcut. Te 
rog, conectează modulul de înregistrare. Nu-i versiunea 
definitivă, de aceea aş vrea să-ţi aud părerea. 

Studiourile japoneze, îşi aminti Donald, aveau o 
îndelungată şi binemeritată reputaţie în ceea ce priveşte 
machetele miniaturizate folosite şi efectele speciale. (De 
câte ori n-a fost distrus Tokyo de diverşi monştri?) Detaliile 
navei şi fundul mării se vedeau atât de clar, încât nu era 
nevoie de nici un termen de comparaţie; doar cine nu ştia 
că vizibilitatea sub apă nu este bună decât până la o sută de 
metri, în cel mai bun caz, putea crede că era adevărate. 


Partea din spate a Titanicului - distrusă cam pe o treime 
din lungime, zăcea pe o întindere miloasă înconjurat de 
resturile care căzuseră de sus atunci când nava se frânsese 
în două. Pupa în sine era în stare bună, deşi puntea se 
desprinsese în parte, dar restul dădea impresia că un 
ciocan uriaş zdrobise epava. Numai jumătate din cârmă 
ieşea la suprafaţă din adânc; două din cele trei enorme 
elice erau complet îngropate. Degajarea lor în sine era o 
problemă majoră. 

— Ce harababură, nu-i aşa? Spuse Kato vesel. Dar, 
priveşte! 

Un rechin înota alene şi, observând camera de luat vederi, 
se îndepărtă brusc alarmat. 

Ce chestie, gândi Donald, salutând în tăcere animatorii. 

Timpul se derula repede. Numerele indicând zilele 
licăreau în dreapta imaginii, douăzeci şi patru de ore pe 
secundă. Bare zvelte coborau din cerul lichid şi se adunau 
într-o structură care înconjurau epava. Cabluri subţiri se 
încolăceau în carena zdrobită. 

Ziua 400 - mai bine de un an mai târziu. Apa, până acum 
indivizibilă, deveni lăptoasă. Mai întâi partea superioară a 
epavei, apoi tabla contorsionată a carenei, apoi tot ce zăcea 
pe fundul mări dispărură lent într-un bloc uriaş de un alb 
strălucitor. 

— Ziua 600, zise Kato cu mândrie. Cel mai mare cub de 
gheaţă din lume, numai că nu prea are el formă de cub. 
Gândeşte-te numai câte frigidere se vor vinde datorită lui. 

Poate în Asia, gândi Donald. Nu în Anglia şi cu atât mai 
puţin la Belfast. Acolo se auziseră deja proteste şi strigăte 
de „sacrilegiu!” şi chiar ameninţarea boicotării a tot ce era 
japonez. Dar asta era problema lui Kato şi, evident, era 
conştient de ea. 

— Ziua 650. În acest moment fundul mării va fi consolidat, 
chiar la câţiva metri sub tripla elice. Totul va fi închis 
ermetic într-un bloc solid. Nu mai rămâne decât să fie 


ridicat la suprafaţa. O parte din forţa de ascensiune va fi 
asigurată de gheaţă. Aşa că. 

— Aşa că o să-l rogi pe Parky să-ţi vândă câteva miliarde 
de microsfere. 

— Nu ştiu dacă mă crezi sau nu, Donald, dar ne-am gândit 
să ne facem unele proprii. Dar să copiem tehnologia 
vestică? Nici gând! 

— Şi atunci, ce ai inventat în locul lor? 

— Ceva foarte simplu; dar de înaltă tehnică. Să nu spui 
încă nimănui, dar vom scoate Titanicul la suprafaţă cu 
ajutorul rachetelor. 

25. Jason Junior. 

O vreme, directorul adjunct al ISA (pentru Atlantic) nu avu 
nici o sarcină oficială, pentru că ambele părţi care realizau 
operaţiunile pe Titanic se mişcau încet. Dar Jason Bradley 
nu era genul de om care să se complacă în lipsa de 
activitate. 

Nu se temea de poziţia sa. Veniturile investiţiilor proprii 
depăşeau cu mult salariul primit de la ISA, se considera mai 
degrabă un un agent independent. Alţii puteau fi încorsetaţi 
de diagrama organizatorică a Autorităţii; dar Jason Bradley 
trecuse la acţiune, vizitând fiecare departament care 
prezenta interes. Uneori îl informa pe directorul general, 
alteori nu. 

De obicei era primit cu plăcere, pentru că faima lui 
ajungea înaintea sa, iar conducătorii departamentelor îl 
priveau mai mult ca pe un vizitator exotic decât ca pe un 
rival. 

Ceilalţi patru directori adjuncţi (pentru oceanele Pacific, 
Indian, Antarctic, Arctic) păreau destul de binevoitori şi-i 
arătau ce se petrecea în imperiul oceanic propriu. Acum 
erau uniţi împotriva dușmanului comun: mişcarea de 
ridicare a nivelului mărilor, pe plan global. După mai bine 
de un deceniu de argumente adesea violente, se căzuse de 
acord că aceasta măsura între 1 şi 2 centimetri pe an. 


Bluepeace şi alte grupuri care se ocupau de mediul 
înconjurător o puneau pe seama Omului; oamenii de ştiinţă 
nu erau chiar atât de siguri de asta. E drept că miliardele 
de tone de CO2 provenind de la uzinele ce foloseau energia 
termică şi automobile aveau o oarecare contribuţie la 
binecunoscutul „efect de seră”, dar principalul vinovat 
probabil că era încă Mama Natură; pentru că nici cele mai 
eroice eforturi ale omenirii nu concurau poluarea produsă 
de un mare vulcan. Dar toate aceste argumente păreau 
foarte academice pentru cei ale căror case puteau înceta să 
mai existe încă în timpul vieţii lor. 

Franz Zwicker, şeful grupului de cercetători de la ISA, era 
considerat în unanimitate oceanograful de frunte al 
omenirii, opinie pe care nu se străduia s-o descurajeze. 
Primul lucru pe care îl observau cei mai mulţi dintre 
vizitatori, când intrau în biroul său era coperta revistei 
Time, cu legenda „Amiralul oceanelor”. Şi nici un vizitator 
nu scăpa fără să i se citească, sau cel puţin să i se ofere o 
reclamă, despre Operaţiunea NEPTUN. 

— E un adevărat scandal, îi plăcea lui Zwicker să afirme, 
avem fotografii de pe Lună sau Marte prezentând totul 
detaliat, dar cea mai mare parte a planetei noastre a rămas 
încă total necunoscută! Risipesc miliarde pentru întocmirea 
hărţii genomului uman, sperând că se vor obţine, într-o 
bună zi, progrese în medicină. Nu mă îndoiesc de asta; dar 
cartografierea fundului mărilor, cu o aproximaţie de un 
metru adâncime, ar oferi avantaje imediate. Păi cu camera 
de luat vederi şi cu magnetometrul, am putea localiza toate 
epavele care au existat vreodată, de când au început 
oamenii să construiască nave! 

Celor care-l considerau un monomaniac, îi plăcea să le 
servească vestita replică a lui Edward Teller: „Nu-i 
adevărat. Eu am mai multe monomanii.” 

Nu încăpea îndoială însă că operaţiunea NEPTUN era una 
din maniile dominante şi după câteva luni petrecute în 


apropierea lui Zwicker, Bradley începuse să-i împărtăşească 
părerile, cel puţin când nu era preocupat de Titanic. 

Rezultatul lunilor de brainstorming şi gigabiţi de CADCAM 
a fost MK I - supraveghetorul autonom, de cursă lungă. 
Acronimul oficial ELRAS n-a supravieţuit decât o 
săptămână, apoi, brusc, într-o noapte, a fost înlocuit. 

— Nu prea seamănă cu tatăl, zise Roy Emerson. 

Bradley se plictisise de această glumă, deşi niciunul dintre 
colegii săi, în afară de directorul general, nu o cunoştea. 
Dar reuşise să zâmbească forţat în timp ce expunea ultima 
realizare a laboratorul în faţa VVIPs. Simplii VIPs erau 
conduşi de directorul ce se ocupa cu Public Relations. 


— Nimeni nu crede că nu i s-a dat numele meu, dar asta e. 
E o pură coincidenţă că primul robot, aparţinând Marinei 
USA, care a făcut prima recunoaştere în interiorul 
Titanicului, se numea Jason Junior. Aşa că mă tem că acest 
nume va rezista. 

Dar ]. ]. Al nostru este mult mai sofisticat şi absolut 
independent. El poate opera singur, zile întregi, chiar 
săptămâni, fără vreo intervenţie umană. Nu ca primul ]. ]., 
care era controlat printr-un cablu, iar unii îl descriau ca pe 
un căţeluş la lesă; acest ]. ]. Poate să facă cercetări în orice 
ocean din lume, „adulmecând” orice ar părea interesant. 

Jason Junior nu era mai mare decât un om şi avea forma 
unei torpile, fiind dotat cu camere de luat vederi, în faţă şi 
în spate. Era echipat cu un singur ejector, multilamelat 
pentru propulsie, şi mai multe duze pentru control. Avea 
variate proeminente aerodinamice ce protejau 
instrumentaţia, dar nici un manipulator extern ca la cei mai 
mulţi dintre ROV-i. 

— Cum, nu are „mâini”? 

— Nu are nevoie de ele - în schimb designul lui permite o 
viteză şi o rază de acţiune mai mari. ]. ]. E doar un 
observator; putem oricând merge şi vedea ce a găsit 
interesant pe fundul mării sau sub el, folosindu-şi 
magnetometrul şi sonarul. 

Emerson era impresionat; acesta era genul de maşină 
care îi satisfăcea gustul pentru lucruri ingenioase. Faima de 
scurtă durată pe care i-o aduseseră ştergătoarele de 
parbriz era de mult apusă deşi, din fericire, nu şi averea 
obţinută de pe urma lor. 

Era, se pare, omul unei singure idei; invențiile de mai 
târziu s-au dovedit a fi toate un eşec şi experimentul său, 
care se bucurase de o bună publicitate, de coborâre a 
microsferelor în Titanic printr-un tub plin cu aer. Se 
dovedise a fi un dezastru stânjenitor. „Gaura în mare” a lui 
Emerson refuza cu încăpățânare să rămână deschisă; 


coborârea sferelor era frânată la jumătatea drumului, 
făcând ca fluxul să fie atât de lent, încât nu folosea la nimic. 

Parkinsonii au fost supăraţi de-a binelea şi l-au făcut pe 
bietul Emerson să se simtă prost la ultimele întâlniri ale 
Comitetului, aşa cum ştiau s-o facă englezii din înalta 
societate; timp de câteva săptămâni, chiar şi cel mai bun 
prieten al său, Rupert, fusese vizibil distant. 

Dar asta n-a fost totul. Un creator de desene animate 
realizase un personaj aiurit, „lhomas Alva Emerson”, ale 
cărui invenţii de găgăuţă l-ar fi făcut să roşească până şi pe 
Rube Goldberg. Ele începuseră cu fermoarul motorizat şi 
continuaseră, via periuţa de dinţi digitală, cu stimulatorul 
cardiac acţionat de energia solară. Între timp, descoperise 
vitezometrul Braille pentru motocicliştii orbi. Roy Emerson 
a trebuit să-şi consulte avocatul. 

— Să câştigi un proces de calomnie împotriva unei reţele 
de televiziune, îi spusese Joe Wickram, este aproape tot atât 
de uşor precum ar fi să scrii Ilatăl Nostru pe un bob de orez 
cu o peniță de pâslă. Apărătorul lor ar pledă în favoarea 
interesului public şi s-ar servi de citate ample din Declaraţia 
Drepturilor Omului, adăugă el plin de speranţă. Eu aş fi 
fericit să încerc asta. Totdeauna mi-am dorit să pledez un 
caz în faţa Curţii Supreme. 

Conştient de ce-l aştepta, Emerson a declinat oferta, dar în 
cele din urmă, tot s-a ales cu ceva bun din atac. Parkinsonii, 
în corpore, bărbaţi şi femei, simţiseră că se procedase 
necinstit şi i se alăturară. Deşi nu mai luau în serios 
sugestiile inginerului lor, ei îl încurajau totuşi să continue cu 
investigări de acest gen. 

Modestul Centru de cercetări şi dezvoltare al Autorităţii 
din Jamaica nu avea secrete şi era deschis pentru oricine. 
Cel puţin teoretic, era un sfătuitor imparţial pentru tot ceea 
ce privea marea. Parkinson şi grupul Nippon-Turner erau, 
evident, acum, cei mai asidui vizitatori ai acesteia pentru a 
primi sfaturi în legătură cu operaţiile lor şi, dacă era posibil, 
să controleze competiţia. Deşi Centrul avea grijă să evite 


conflictele, uneori aveau totuşi loc situaţii jenante şi 
afirmaţii politicoase de genul: „Nu mă aşteptam să vă 
întâlnesc aici!” Dacă nu se înşelase, Roy Emerson îl văzuse 
pe unul din oamenii lui Kato în sala de aşteptare din 
aeroportul Kingston. 

ISA, la curent cu aceste dedesubturi, făcea tot ceea ce-i 
stătea în putinţă pentru a le exploata. Franz Zwicker era 
adeptul propăşirii propriilor sale proiecte şi al găsirii unor 
persoane care să le sponsorizeze. Bradley era bucuros să 
coopereze, mai ales în ceea ce-l privea pe ]. ]., dar voia să 
poarte mici discuţii informative şi să răspândească broşurile 
pentru Proiectul NEPTUN. 

— De îndată ce va fi perfectat software-ul, îi spuse Bradley 
lui Emerson, în aşa fel încât să poată evita obstacolele şi 
rezolva situaţiile de urgenţă, îi vom da drumul. El va fi 
capabil să întocmească harta fundului mării cu mult mai 
multe amănunte decât a făcut-o vreun robot până acum. 
Când treaba va fi gata, va ieşi la suprafaţă şi-l vom 
recupera. Îi vom reîncărca bateriile şi vom prelucra datele 
culese. Apoi îl vom scufunda din nou. 

— Crezi că se va întâlni cu marele rechin alb? 

— Ne-am gândit şi la asta. Dar rechinii rareori atacă ceva 
care nu le este familiar şi ]. ]. Cu siguranţă nu pare prea 
apetisant. Sonarul şi emisiile electromagnetice vor 
îndepărta mulţi prădători. 

— Unde intenţionezi să-l testezi? Şi când? 

— Începând de luna viitoare, pe nişte terenuri bine 
delimitate. Apoi. În afara Recifului Continental. Şi apoi în 
Grant Banks. 

— Nu cred că vei mai găsi noutăţi în jurul Titanicului. 
Ambele părţi au fost fotografiate milimetru cu milimetru. 

— E drept, dar pe noi nu ne interesează asta. ]. ]. Poate 
sonda cel puţin la douăzeci de metri sub fundul mării. 
Nimeni n-a făcut mai înainte aşa ceva pe câmpul de resturi. 
Dumnezeu ştie ce-o mai fi încă îngropat acolo. Chiar dacă 
nu găsim nimic captivant, vom arăta posibilităţile lui ]. ]. Şi 


vom face puţină reclamă proiectului. Mă voi duce 
săptămână viitoare la Explorer să fac pregătirile. Sunt ani 
de zile de când n-am mai fost la bordul navei şi Parky - 
Rupert - zice că are să-mi arate ceva. 

— Are într-adevăr, zise Emerson cu o strâmbătură. Nu 
trebuie să-ţi spun eu asta, dar am găsit adevărata comoară 
de pe Titanic. Exact acolo unde se presupunea că este. 

26. Pocalul familiei Medici 

— Mă întreb dacă îţi dai seama, strigă Bradley, pentru a se 
face auzit prin zgomotul şi vâjâitul maşinăriei, ce afacere ai 
făcut. Construirea ei a costat aproape un sfert de miliard - 
şi asta când un miliard de dolari erau cu adevărat bani. 

Rupert Parkinson era îmbrăcat într-un echipament 
imaculat de iahtman. Pe cap avea cocoţată o cască de 
protecţie. Un ansamblu cam nepotrivit aici, în apropiere de 
moon-pool-ul lui Glomar Explorer. Dreptunghiul de apă 
uleioasă ceva mai mare decât un teren de tenis era 
înconjurat cu instalaţii de salvare şi manipulare, cea mai 
mare parte dintre ele arătându-şi vârsta. Pretutindeni urme 
de reparaţii făcute în pripă, grămezi de vopsea împotriva 
coroziunii şi indicatoare de rău augur cu inscripţia: 
DEFECT. Părea că se lucrează totuşi: Parkinson pretindea 
că depăşiseră planul. 

Nici nu-mi vine a crede, îşi spunea Bradley, că sunt mai 
bine de treizeci de ani de când stăteam aici privind în 
acelaşi dreptunghi de apă. Nu mă simt mai bătrân cu 
treizeci de ani. Dar nu-mi mai amintesc mare lucru despre 
tânărul lipsit de experienţă care abia semnase contractul 
pentru prima sa slujbă importantă. Bineînţeles că nici nu 
visam pe atunci la aceea care mi-a fost încredinţată acum. 

Evoluase mai bine decât se aşteptase. După zeci de ani de 
bătălii pe care le purtase cu avocaţii ONU şi cu o întreagă 
liotă de căţei de la departamentele guvernamentale şi de la 
autoritatea mediului înconjurător, Bradley învățase că 
aceştia reprezentau un rău necesar. 


Zilele Vestului Sălbatic al mării se sfârşiseră. Fusese un 
timp scurt în care braţul legii nu ajungea mai jos de câţiva 
stânjeni. Acum era şerif şi, spre surprinderea lui, începuse 
să-i placă. 

Un semn al noului său statut, pe care unii din colegi îl 
numeau „conversiune”, era certificatul de la Bluepeace pe 
care-l atârnase înrămat, pe perete, în birou. Se afla alături 
de fotografia primită, cu ani în urmă, de la vestitul stingător 
de incendii ale instalaţiilor petroliere, „Red” Adair. Purta 
inscripţia: „Jason, nu-i aşa că-i grozav să nu te mai 
necăjească agenţii de asigurări? Cele mai bune urări - 
Red.” 

Citatul Bluepeace-ului era ceva mai impunător: 

LUI JASON BRADLEY - DREPT RECUNOŞTINŢĂ PENTRU 
ATITUDINEA SA UMANĂ FAŢA DE O CREATURĂ UNICĂ 
OCTOPUS GIGANTEUS VERRILL. 

Bradley îşi părăsea biroul cel puţin o dată pe lună pentru a 
lua avionul spre Newfoundland - o provincie care îşi merita 
numele. De când îşi începuseră operaţiile, atenţia mondială 
se îndreptase din ce în ce mai mult spre piesa care se juca 
la Grand Banks. Numărătoarea inversă pentru 2012 
începuse, şi se făcuseră deja pariurile pe câştigătorul 
„Cursei pentru Titanic.” 

Mai există şi un alt focar de interes, dar acesta ora morbid. 

— Ceea ce mă supără pe mine, zise Parkinson de îndată ce 
ieşiră din vacarmul zgomotos de la moon-pool, sunt vampirii 
care ţin neapărat să te întrebe: „Ai găsit vreun cadavru?” 

— Şi mie mi se pune această întrebare. Într-o zi am să 
răspund: „Da. Dumneata eşti primul.” 

Parkinson râse. 

— Ar trebui s-o-ncerc şi eu pe asta. Dar uite ce le răspund. 
Ştiţi că mai găsim ghete şi pantofi răspândiţi pe fundul 
mării - perechi, la câţiva centimetri unii de alţii? De obicei 
sunt ieftini şi destul de uzaţi, însă luna trecută am dat peste 
un exemplar al celei mai bune lucrări de cizmărie din 
Anglia. Arătau de parcă abia ieşiseră din mâna cârpaciului - 


putea să mai fie citită încă eticheta pe care scria: „Din 
porunca Majestății Sale.” Era clar că aparținuse unui 
pasager de la clasa întâi. 

— I-am pus în biroul meu, într-o cutie de sticlă, şi când 
sunt întrebat despre corpuri arăt către ei şi zic: „Vezi - n-a 
rămas înăuntru nici măcar o bucăţică de os. E o lume 
flămândă acolo jos, ar fi dispărut şi pielea dacă nu era 
tăbăcită cu acid tanic.” Asta le închide imediat gura. 

Glomar Explorer nu fusese destinat unei vieţi uşoare, dar 
Rupert Parkinson a reuşit să transforme una din sălile de 
recepţie de la pupa, care se afla chiar sub elice, într-o 
plăcută imitație de apartament luxos de hotel. Aceasta îi 
amintea lui Bradley de prima lor întâlnire de pe Piccadilly 
cu ani în urmă. Camera conţinea ceva mai mult decât 
nepotrivit într-o asemenea ambianţă. 

O ladă de lemn de vreun metru înălţime, ce părea aproape 
nouă. Apropiindu-se de ea, Bradley fu izbit de un miros 
inconfundabil şi cunoscut, mirosul metalic pătrunzător de 
iod, dovadă a unei îndelungate imersiuni în mare. Un 
scafandru - poate Cousteau? 

— Folosise o dată pentru acest miros expresia „mireasma 
comorii”. Plutea în aer şi făcea să-ţi clocotească sângele în 
vine. 

— Felicitări, Rupert. Aşadar ai intrat în apartamentul 
străbunicului. 

— Da, acum o săptămână au pătruns doi dintre ROV-ii de 
adâncime în timpul unei inspecții preliminare. Asta-i primul 
articol pe care l-au scos la lumină. 

Lada mai purta încă, după un secol petrecut în abis, 
neştearsă, o inscripţie înşelătoare, scrisă cu şablonul: 

BROKEN ORANGE PEKOE UPPER GLENCAIRN ESTATE 
MATAKELLE. 

Parkinson ridică, aproape cu venerație, capul şi dădu la o 
parte folia de metal lucios de sub el. 

— Ladă cu ceai Ceylon standard - de 80 de pfunzi, zise el. 
Avea dimensiunea corectă, aşa că au împachetat-o pur şi 


simplu la loc. Habar n-aveam că foloseau folii de aluminiu în 
1912! Sigur că ceaiul n-ar obţine acum un preţ prea bun la 
licitaţia de la Colombo, dar şi-a făcut datoria. În mod 
admirabil. 

Cu o bucată de carton tare, Parkinson risipi stratul de 
murdărie neagră, murată, de deasupra; pare, gândi 
Bradley, un arheolog submarin scoțând un fragment de 
ulcior din adâncul mării. Nu era amforă grecească veche de 
douăzeci şi cinci de secole, ci ceva mult mai rafinat. 

— Pocalul familiei Medici, şopti aproape cu venerație 
Parkinson. Nimeni nu l-a mai văzut de o sută de ani; şi nici 
nu se aştepta nimeni să-l mai vadă. 

Dezgoli doar câţiva inci de deasupra; suficient pentru a 
apărea un cerc de sticlă în interiorul căreia erau încrustate 
fire multicolore într-un desen complicat. 

— Nu-l scoatem până nu ajungem pe pământ, zise 
Parkinson, dar aşa arată. 

Deschise un album de artă ce conţinea măsuţa de cafea, 
intitulat Glories of Venetian Glass. O fotografie de mărimea 
paginii arăta ceva care, la prima vedere, semăna cu un 
izvor strălucitor, îngheţat în aer. 

— Nu-mi vine să cred. Zise Bradley, după ce privi câteva 
secunde cu ochii căscaţi de mirare. Cum poate bea cineva 
în zilele noastre din aşa ceva? Şi, mai la obiect, cum poate 
face cineva aşa ceva? 

— Bună întrebare. În primul rând, acest obiect este pur 
ornamental, făcut să fie privit, nu folosit. Un exemplu 
perfect al afirmației lui Wilde: „Orice artă este cu totul 
lipsită de utilitate practică.” 

— Iar răspunsul la a doua întrebare este: Nu ştim. Oh, 
putem bineînţeles să bănuim câte ceva în legătură cu 
tehnica folosită, dar cum reuşea meşterul sticlar să facă 
aceste înflorituri răsucite? Şi ia te uită cum se cuibăresc 
acele mici sfere unele în altele! Dacă nu le-aş fi văzut cu 
proprii mei ochi, aş fi jurat că piese de acest gen nu pot fi 
asamblate decât la gravitația zero. 


— De aceea şi-a cumpărat Parkinson un spaţiu pe Skyhab 
3. 

— Ce zvon ridicol; nici măcar nu merită să fie luat în 
seamă. 

— Roy Emerson mi-a spus că intenţiona să facă şi el o 
călătorie în spaţiu. Şi să monteze acolo un laborator în 
afara gravitaţiei. 

— Şi eu i-am trimis atunci lui Roy o notă politicoasă, prin 
fax, spunându-i să-şi ţină blestemata aia de gură. Dar 
pentru că tot ai deschis discuţia, într-adevăr, credem că ar 
fi posibilă turnarea sticlei la gravitație zero. Şi, chiar dacă 
nu ar constitui o revoluţie în industrie, ca sticla plutitoare 
din secolul trecut, tot merită să încercăm. 

— Deşi nu e o întrebare prea politicoasă, aş fi curios să 
ştiu ce valoare are această cupă? 

— Presupun ca nu mă întrebi în calitatea dumitale oficială, 
deci n-o să-ţi dau cifra pe care o voi menţiona în raportul 
companiei. Oricum, ştii cât sunt de relative afacerile astea 
în domeniul artei - mai multe oscilaţii decât la bursa de 
valori! Gândeşte-te numai la mâzgăliturile ce costau 
megadolari la sfârşitul secolului douăzeci, nu le mai poţi 
vinde acum. Cam ăsta-i cazul şi cu piesa asta; cum aş putea 
să-i fixez o valoare? 

— Ei, cu aproximaţie. 

— Aş fi foarte dezamăgit cu mai puţin cincizeci de 
milioane. 

Bradley fluieră. 

— Şi cât valora atunci? 

— Mult. Uite lista completă pregătită de Smithsonian 
pentru expoziţia ce urma să fie deschisă. Va fi inaugurată cu 
o sută de ani mai târziu. 

Figurau peste patruzeci de articole, toate descrise cu 
mare acuratețe. Aproape jumătate dintre ele aveau semne 
de întrebare în dreptul lor. 

— E ceva dubios aici, zise Parkinson. Lipsesc douăzeci şi 
două de piese, deşi ştiu precis că erau la bord şi sunt sigur 


că străbunicul le avea în apartamentul său, pentru că se 
plângea de spaţiul pe care-l ocupau şi nu putea da o 
petrecere. 

— Deci, franţujii sunt de vină! 

Era o glumă veche, cam amară. Câteva din expedițiile 
franceze de pe epavă, după descoperirea ei în 1985, au 
produs daune considerabile în timpul cercetărilor. Ballard şi 
asociaţii săi nu i-au iertat niciodată. 

— Nu mă tem că au un alibi foarte bun; noi am fost primii 
care am pătruns în interior. Teoria mea este că străbunicul 
le-a mutat într-un compartiment alăturat sau pe vreun 
coridor. Sunt sigur că nu prea departe de aici. Mai devreme 
sau mai târziu o să le găsim. 

— Sper că estimările tale sunt exacte, în fond tu eşti 
expertul, iar cutiile cu sticlărie vor justifica eforturile. Orice 
ar mai ieşi în plus, ar fi ca o primă. Frumoasă treabă, 
Rupert. 

— Mulţumesc. Sperăm ca şi Etapa a Il-a să decurgă la fel 
de bine. 

— Cârtiţa? Am observat-o jos, lângă moon-pool. S-a mai 
întâmplat ceva după ultimul tău raport, care, de altfel, a 
fost cam rudimentar? 

— Ştiu, mă grăbeam când departamentul tău a început să 
facă tapaj în legătură cu planificările şi termenele de 
predare. Dar acum suntem stăpâni pe situaţie, sper. 

— Intenţionezi să mai faci un test prealabil, pe o arie mai 
largă de pe fundul mării? 

— Nu. Vom risca; să sperăm că tot sistemul este OK, aşa că 
de ce să mai aşteptăm? Îţi aminteşti ce s-a întâmplat cu 
Programul Apollo în '68? Una dintre cele mai îndrăzneţe 
aventuri din istorie. 

Saturn V a zburat numai de două ori fără om la bord, iar al 
doilea zbor a fost în mare parte un eşec. În afară de asta, 
NASA prevăzuse o marjă de risc; următorul zbor nu numai 
că a avut om la bord, dar a mers direct pe Lună! 


Sigur; noi nu contăm pe o miză atât de mare, dar dacă 
cârtiţa nu funcţionează - sau dacă o pierdem - vom fi într-o 
mare încurcătură; întreaga operaţie depinde de ea. Cu cât 
aflăm mai repede care este situaţia exactă, cu atât mai bine. 

Nimeni nu a mai încercat aşa ceva; prima noastră cursă va 
fi un eveniment; ne-ar face plăcere să asişti şi tu la ea. 

Şi acum, Jason, ce-ai zice de o ceaşcă de ceai? 

27. Hotărâre. 

ARTICOLUL 1 

Terminologie şi scop 

1. Pentru scopurile acestei Convenții. (1) „Zona” 
desemnează fundul mărilor şi al oceanelor şi subsolul 
acestora, dincolo de limitele jurisdicției naţionale. (2) 
„Autoritatea” desemnează Autoritatea Internaţională a 
Adâncurilor Mării. 

ARTICOLUL 145 

Protecţia mediului înconjurător marin. 

Vor fi luate măsurile necesare conform prezentei Convenții 
având în vedere ca activităţile din Zonă să asigure efectiv 
protecţia mediului marin împotriva oricăror consecinţe 
dăunătoare care ar putea decurge din asemenea activităţi, 
în acest scop Autoritatea poate adopta normele oportune, 
regulamentele şi procedurile pentru, inter alia: a) 
prevenirea, readucerea şi controlul poluării precum şi a 
celorlalte posibile pericole care ar putea afecta mediul 
marin (.) acordându-se o atenţie deosebită necesităţii de 
protejare de efectele dăunătoare ale unor activităţi de 
forarea, degradarea, deversarea reziduurilor, construirea şi 
folosirea sau întreţinerea instalaţiilor, conductelor şi a altor 
dispozitive legate de acest fel de activităţi. (Convenţia 
Naţiunilor Unite asupra Legii Mării, 1982) 

— Ne aflăm într-o mare încurcătură, zise Kato, aflat în 
biroul său din Tokyo, şi cu asta nu-i de glumit. 

— Care-i problema? Întrebă Donald Craig, care se relaxa 
în grădina Castelului. 


Din când în când îi plăcea să privească mai departe de 
lungul nasului, şi era o după-amiază de început de 
primăvară deosebit de caldă şi însorită. 

— Cei de la Bluepeace au mai depus un protest la ISA şi de 
această dată mă tem că vor avea câştig de cauză. 

— Credeam că s-a aranjat. 

— Aşa credeam şi noi; capetele cad în departamentul 
nostru juridic. Putem face tot ce am plănuit, cu excepţia 
ridicării epavei. 

— E cam târziu pentru astfel de constatare, nu? Şi nu mi- 
ai spus încă în ce fel intenţionai s-o ridici la suprafaţă. N-am 
luat niciodată în serios năzbâtia cu folosirea rachetelor. 

— Îmi pare rău, dar am negociat deja cu Dupont şi Thiokol 
şi Union Carbide şi cu alţi şase, însă n-aş vrea să discutăm 
despre asta înainte de fi siguri ce combustibil va fi folosit. 

— Şi care ar putea fi? 

— Hidrazina. Monopropulsorul pentru rachete. Deci n-am 
exagerat prea mult. 

— Hidrazina? Sigur că da! Aşa a procedat Cussler în filmul 
„Raise the Titanic”! 

— Da, şi este o idee bună. Hidrazina se descompune în 
nitrogen pur şi hidrogen cu degajare mare de energie. Dar 
Cussler n-avea de-a face cu Bluepeace-ul. Ei sunt la curent 
cu ceea ce vrem să facem - tare sunt curios să ştiu cum - şi 
susţin că hidrazina este o noxă periculoasă; sunt persoane 
care pretind că nici n-ar putea fi manipulată fără primejdii, 
etc, etc. 

— Este într-adevăr o noxă? 

— Personal n-aş consuma-o. Miroase a amoniac concentrat 
şi probabil că e şi mai cumplită la gust. 

— Şi ce-o să faci? 

— O să lupt, bineînţeles. Şi o să caut alte alternative. Parky 
s-ar tăvăli pe jos de râs. 

28. Cârtiţa. 

Submersibilul Marvin de trei persoane, fusese conceput ca 
succesor al vestitului Alvin, care avusese un rol atât de 


important în prima explorare a epavei. Alvin, totuşi, nu 
manifestase nici o intenţie de a se retrage, deşi aproape 
toate componentele lui iniţiale fuseseră de multă vreme 
înlocuite. 

Marvin era de altfel mult mai confortabil decât 
precursorul său şi avea o mai mare rezervă de energie. Nu 
mai trebuia să petreci două ore şi jumătate în cădere liberă 
pentru a ajunge pe fundul mării; cu ajutorul motoarelor 
sale, Marvin putea ajunge la Titanic în mai puţin de o oră. Şi 
în caz de urgenţă, renunțând la tot echipamentul extern, 
sfera de titan care purta echipajul revenea la suprafaţă în 
câteva minute; ca o bulă de aer necompresibilă suind din 
adâncuri. 

Pentru Bradley, aceasta constituia o dublă premieră. Nu 
mai văzuse încă niciodată până acum Titanicul cu proprii săi 
ochi şi, deşi îl testase pe Marvin la câteva sute de metri 
adâncime, nu coborâse cu el niciodată până pe fundul mării. 
Ca să nu mai vorbim de faptul că era supravegheat cu grijă 
de pilotul desemnat al submersibilului, care făcea tot ceea 
ce-i stătea-n putinţă să nu rămână pe planul al doilea. 

— Altitudinea două sute de metri. Epava are parametrii 
unu doi zero. 

Altitudine! Era un cuvânt care suna bizar pentru urechea 
unui scafandru. Dar aici, în interiorul sferei de 
supravieţuire a lui Marvin, adâncimea era aproape 
irelevantă. Pe Bradley îl interesa distanţa faţă de fundul 
mării şi menţinerea sa la o înălţime convenabilă pentru a 
putea evita obstacole. Avea senzaţia că nu pilota un 
submarin, ci un avion ce plana la joasă altitudine, căutând 
solul printr-o ceaţă groasă. 

„Căutare” nu era chiar cuvântul potrivit, pentru că el ştia 
exact unde se afla ţinta. Ecoul luminos de pe displayul 
sonarului dispăruse, şi acum nu mai avea vizibilitate, decât 
până la distanţa de o sută de metri. Camera TV ar fi putut 
să prindă imaginea epavei, dar Bradley vroia să vadă cu 
proprii săi ochi. Nu era copilul epocii video, pentru care 


nimic nu este adevărat decât dacă este prezentat pe un 
ecran TV. 

Şi iată vârful ca un cuţit al provei conturându-se vag în 
lumina farurilor lui Marvin. Bradley întrerupse motorul şi 
lăsă micul vehicul să se deplaseze încet către faleza de oţel. 

Acum nu-l mai despărţeau de Titanic decât câţiva 
centimetri de cristal indestructibil supus unei formidabile 
presiuni. Se afla în faţa fantomei care bântuise întinderile 
Atlanticului timp de aproape un secol; părând că mai 
înainta cu forţe proprii, ca într-o călătorie care abia 
începuse. 

Enorma ancoră, pe jumătate ascunsă de draperia de alge, 
aştepta cu nerăbdare să fie lăsată. Marvin era aproape ca 
un pitic pe lângă ea, iar masa imensă părea atât de 
amenințătoare încât Bradley o ocoli cu grijă, strecurându-se 
uşor de-a lungul hublourilor, strălucind indiferente în neant, 
asemănătoare găvanelor unei hârci. 

Aproape că uitase de scopul misiunii sale, când vocea din 
lumea de deasupra îl trezi la realitate. 

— Explorer către Marvin. Aşteptăm. 

— Scuzaţi, tocmai admiram priveliştea. Este 
impresionantă; camera 'TV nu poate reda ceea ce este în 
realitate. Ar trebui s-o vedeţi cu ochii voştri. 

Era un vechi argument, înrădăcinat de mult la Bradley. 
Deşi roboții şi senzorii electronici erau cu adevărat 
inestimabili, absolut extraordinari atât pentru acţiunile de 
recunoaştere cât şi pentru operaţiile propriu-zise, ei nu 
puteau reda niciodată tabloul fidel. „leleprezenţa” era 
minunată, dar uneori reprezenta o iluzie periculoasă. Crezi 
că dispui de reprezentarea sută la sută a realităţii 
îndepărtate, şi când colo ea este de numai 95 la sută, şi 
tocmai acel 5 la sută poate fi esenţial; au murit oameni 
pentru că nu exista posibilitatea de a se comunica semnalul 
de avertizare care nu poate fi detectat decât prin simţul 
mirosului. Deşi văzuse mii de fotografii şi imagini video ale 
epavei, Bradley abia acum începea să o înţeleagă. 


Nu-i venea să se desprindă de-acolo şi-şi dădea seama cât 
trebuie să fi fost de frustrat Robert Ballard că nu dispusese 
decât de câteva secunde atunci când o văzuse pentru prima 
dată. Puse în mişcare servomotorul provei, lăsându-l pe 
Marvin să se balanseze departe de semeaţă stâncă de 
metal, îndreptându-se spre adevărata lui ţintă. 

Cârtiţa se odihnea pe o platformă suspendată la douăzeci 
de metri de Titanic, înclinată în jos într-un unghi de 
patruzeci şi cinci de grade. Arăta aproape ca o navă 
spaţială care o luase în direcţie greşită, şi se făcuseră multe 
glume deplorabile, cu caracter etnic, în legătură cu 
platformele de lansare construite de inginerii unor mici ţări 
europene. 

Coroana de foraj conică era deja îngropată adânc în 
sedimentele de pe fundul mării, şi câţiva metri din lanţul de 
arpentaj metalic care constituia „încărcătura” utilă a 
Cârtiţei zăceau încă întinşi pe fundul mării. În spatele ei 
Bradley îl deplasă pe Marvin în aşa fel încât să aibă o 
vizibilitate mai bună, şi porni videorecorderul la turație 
înaltă. 

— Suntem gata, raportă celor de sus. Începeţi 
numărătoarea inversă. 

— Rămânem pe poziţia T minus zece secunde. Indicatorul 
inerţial cuplat. 7. 6. 5. 4. 3. 2. 1. Decolează! Scuză-mă - am 
vrut să zic Forează! 

Sapa de foraj începu să se rotească şi, aproape imediat, 
Cârtiţa fu învăluită în „nori” de aluviuni. Totuşi, Bradley 
putea observa cum dispărea ou o viteză surprinzătoare; 
într-o singură frântură de secundă se şi făcuse nevăzută în 
adâncuri. 

— Aţi degajat turnul, raportă el, în termenii potriviţi 
momentului. Nu pot vedea nimic, platforma de lansare este 
ascunsă de fum. În fine, de mâl. 

— S-a aranjat. Cârtiţa a dispărut. Doar un mic crater care 
se umple uşor. Ne îndreptăm spre cealaltă parte ca să o 
întâlnim. 


— Nu te grăbi. Ai între treizeci şi cincizeci de minute. E 
destul de riscant să călăreşti jucăria asta. 

Şi s-ar putea pierde şi câteva milioane de dolari, gândi 
Bradley, în timp ce-l pilota pe Marvin spre prova Titanicului. 
Dacă se va înţepeni Cârtiţa înainte de a-şi îndeplini 
misiunea, Parky and CO. Va trebui să se întoarcă la planşeta 
de desen. 

Se afla la marginea babordului când Cârtiţa ieşi la 
suprafaţă, după patruzeci şi cinci de minute. Nu se aştepta 
să stabilească un record de viteză; prima sa călătorie fusese 
un deplin succes. 

Acum, prima din cele treizeci de chingi planificate, fiecare 
din ele capabilă să ridice o mie de tone, fusese amplasată cu 
bine. Când operaţia avea să fie terminată, Titanicul va 
putea fi ridicat de pe fundul oceanului ca un pepene băgat 
într-un sac cu gura legată. 

Aceasta era teoria, şi se pare că mergea. Florida era încă 
departe, deşi acum se mai apropiase puţin. 

29. Sarcofagul 

— L-am găsit! 

Roy Emerson nu-l mai văzuse niciodată pe Rupert 
Parkinson într-o asemenea stare de exuberanţă; era cât se 
poate de neenglezească. 

— Unde? Întrebă el. Eşti sigur? 

— Nouăzeci şi nou, în fine, nouăzeci şi cinci la sută. Exact 
unde mă aşteptam. Exista un compartiment neocupat care 
fusese terminat la timp pentru călătorie. Pe aceeaşi punte 
cu străbunicul şi numai cu doi iarzi mai departe. Ambele uşi 
sunt blocate, aşa că va trebui să ne tăiem, drum ca să 
putem pătrunde. Un ROV a coborât acum acolo jos ca să 
facă o încercare. Ar fi trebuit să fii de faţă. 

Poate, gândi Emerson. Dar asta-i o problemă de familie, şi 
el s-ar fi simţit ca un intrus. În plus, s-ar putea să fie doar o 
alarmă falsă - ca majoritatea zvonurilor despre comori 
scufundate. 

— Cât poate să dureze până pătrundeţi? 


— Nu mai mult de o oră; este oţel subţire, şi-l vom 
străpunge imediat. 

— Bun, baftă, ţine-mă la curent. 

Roy Emerson se întoarse la ceea ce numea el lucru. Se 
simţea vinovat ori de câte ori nu inventa ceva, ceea ce se 
întâmpla acum în cea mai mare parte a timpului. Încercând 
să reducă haosul electronic din banca sa de date, aranjând 
şi reclasificând, îşi crea iluzia unei activităţi folositoare. 

Şi astfel a pierdut partea interesantă. 

Micul grup aflat în cabina lui Rupert de pe Glomar 
Explorer era atât de concentrat asupra ecranului 
monitorului încât nici nu mai dădea atenţie băuturii din 
pahare. Asta nu era nici o nenorocire; conform tradiţiei pe 
un asemenea vas, toţi erau antialcoolici. 

Un număr record de Parkinsoni, aproape un cvorum, cum 
remarcase cineva, se adunase cu această ocazie. Deşi puţini 
erau cei care împărtăşeau părerea lui Rupert, era totuşi un 
bun prilej pentru o vizită în zona operaţiilor. Numai George 
mai fusese aici; William, Arnold şi Gloria erau cu toţii nou- 
veniţi. Restul grupului care-l privea pe ROV3 cum se 
rostogolea de-a lungul covertei Titanicului erau ofiţeri de pe 
vas şi ingineri recrutaţi de la şase firme navale. 

— Aţi observat, şopti cineva, cât au crescut buruienile? 
Probabil că datorită luminilor noastre. Nu erau aşa când am 
început activitatea; puntea semăna cu Grădinile 
Suspendate ale Babilonului. 

Avură loc foarte puţine comentarii, şi mai puţine 
conversații, în timp ce ROV3 se strecura în cavitatea scării 
principale. Cu un secol în urmă, doamne elegante şi 
însoțitorii lor ipocriţi colindau, în sus şi-n jos, pe covoarele 
groase, nebănuind măcar ce soartă îi aştepta şi 
neimaginându-şi că în mai puţin de doi ani armele vor pune 
capăt nobilei epoci edwardiene, pe care ei o reprezentau în 
Mic. 

ROV3 se întorsese către coridorul principal de la tribord 
de pe puntea de promenadă, trecu pe lângă şirul de cabine 


de clasa întâi. Se mişca foarte încet în acest perimetru 
limitat şi imaginea TV se mărginea acum la cadre statice 
alb/negru succedându-se la fiecare două secunde. 

Toate datele şi semnalele de control erau transmise 
ultrasonic, printr-un releu plasat pe punte. Din când în când 
se produceau blocări supărătoare; ecranul devenea alb şi 
singurul indiciu că ROV3 mai exista încă era un fluierat 
ascuţit. Unele purtătoare erau absorbite de unele 
obstacole, rezultând o întrerupere de moment a legăturii. 
Urma un scurt interval de „strângere de mână” electronică 
şi de corectare a erorii; apoi imaginea revenea şi pilotul lui 
ROV3, aflat la patru kilometri deasupra, îşi putea relua 
ghidarea. Aceste întreruperi nu micşorau suspansul; s-au 
scurs câteva minute bune până când cineva să poată spune 
vreo vorbă. 

Urmă un suspin general de uşurare atunci când robotul se 
opri în faţa uşii simple, fără număr, a cărei vopsea albă 
strălucea orbitor în lumina puternică a reflectoarelor lui 
ROV3. Parcă ieri fusese părăsit de decoratori; în afară de 
cojituri, aproape toată vopseaua era intactă. 

Acum urma complicata, dar esenţiala sarcină a lui ROV3 
de a se ancora la lucru, procedură tot atât de importantă 
sub apă ca şi în spaţiu. Înfipse întâi două bolţuri explozive 
prin uşă, apoi se fixă de ele, aşa încât să fie ataşat rigid în 
zona de activitate. 

Strălucirea orbitoare a luminii produsă de sudură inundă 
coridorul, făcând ca farurile lui ROV3 să pară slabe în 
comparaţie cu ea. Metalul subţire al uşii nu opuse nici o 
rezistenţă în faţa cuţitului incandescent, unealta prefirată a 
generaţiilor de spărgători de seifuri, care trecu prin el. În 
mai puţin de cinci minute, un cerc cu diametrul de aproape 
un metru fusese decupat; căzu lent, stârnind un mic nor de 
aluviuni când atinse podeaua. 

ROV3 se descleştă singur şi se ridică vreo câţiva centimetri 
ca să poată cerceta prin gaură. Imaginea filă puţin, apoi se 
stabiliză pe măsură ce transmisia se regla la noua situaţie. 


Aproape imediat Rupert Parkinson scoase un țipăt de 
încântare. 

— Uite-le! Strigă el. Exact cum am zis - unu. Doi. Trei - 
patru - cinci. Mişcă aparatul spre dreapta - şase. Şapte - 
ceva mai mare. Doamne - asta ce-o fi? 

Nimeni nu-şi mai aminteşte cine a strigat mai întâi. 

30. Pieta. 

Jason Bradley mai văzuse, înainte, ceva asemănător, într- 
un film spaţial al cărui nume nu şi-l mai amintea. Era un 
astronaut mort, purtat către stele de mâini mecanice. Dar 
această Pieta, purtată de robot către bărcile gonflabile care 
aşteptau în jur să o primească, fusese ridicată din 
adâncurile Atlanticului. 

— Asta-i ultima, zise Parkinson sumbru. Fata. Nu-i cunosc 
încă numele. 

Ca şi marinarii aceia ruşi, gândi Bradley, care zăcuseră 
aliniaţi pe aceeaşi punte, acum mai bine de treizeci de ani. 
Nu se putea sustrage amintirii: clişeul stupid îi revenea în 
minte: „Deci asta era.” 

Şi, ca mulţi dintre marinarii scoşi în timpul Operaţiei 
JENNIFER, şi acei morţi păreau că dorm. Acesta a fost cel 
mai uluitor, cel mai straniu aspect al întregii probleme care 
a captivat imaginaţia lumii. După toate încurcăturile prin 
care am trecut, încercând să explicăm pentru ce nu e 
posibil să existe nici un fragment de os. 

— Mă surprinde, îi zise lui Parkinson, cum îi poţi identifica 
după atâţia ani. 

— După ziarele vremii şi albumele de familie. Chiar şi 
băieţii emigranţi irlandezi au de obicei măcar o fotografie 
din timpul vieţii. Mai ales când au părăsit casa pentru 
totdeauna. Nu cred că există nici măcar o mansardă din 
Irlanda care să nu fi fost răscolită, în ultima vreme, de 
mass-media. 

ROV3, le dădu încărcătura scafandrilor în costume 
cauciucate care se învârteau împrejur în gonflabilele lor. 
Aceştia o ridicară cu ajutorul macaralei aflate pe una dintre 


platformele suspendate al Explorer-ului. Era foarte uşoară; 
un om o putea mânui fără nici o dificultate. 

Sub un impuls comun nemărturisit, Parkinson şi Bradley 
se îndepărtară de balustradă; văzuseră suficient din acest 
ritual trist, în ultimele patruzeci şi opt de ore, cinci bărbaţi 
şi o femeie fuseseră scoşi din mormântul în care zăcuseră 
aproape un secol, aparent dincolo de noţiunea de timp. 

Când fură împreună în cabina lui Parkinson, Bradley îi 
dădu o casetă. 

— Aici este totul, zise el. Laboratorul ISA a filmat tot 
timpul. Sunt şi unele detalii ciudate, dar, în general, filmul 
pare clar. 

Nu ştiu dacă ai auzit vreodată povestea lui Alvin. La 
începutul carierei sale s-a pierdut în apa adâncă. Echipajul 
abia a putut să se salveze lăsându-şi masa neterminată. 

Când, după ani de zile, submarinul a fost scos din adânc, 
mâncarea echipajului a fost găsită aşa cum o lăsaseră. 
Acesta a fost primul indiciu că în apa rece, cu un procent 
redus de oxigen, descompunerea organică are loc foarte 
lent. 

Şi trupurile găsite pe epavele din Marile Lacuri erau 
absolut proaspete după zeci de ani; îţi închipui expresia de 
surpriză de pe feţele marinarilor! 

Aşa că prima întrebare care s-a ridicat era dacă, într-un 
mediu total închis, organismele marine nu pot ajunge la 
cadavre. Aşa s-a întâmplat în cazul de faţă; oamenii au fost 
prinşi pe când încercau să-şi croiască drum ca să iasă afară. 
Bieţii de ei, probabil că s-au rătăcit în spaţiul clasei întâi! Au 
spart încuietoarea uşii apartamentului, dar n-au putut-o 
deschide înainte de a-i fi surprins apa. 

Dar aici este ceva mai mult decât apă rece, stagnantă. Şi 
tocmai în asta constă partea fascinantă a întâmplării. Ai 
auzit vreodată despre oamenii mlaştinilor? 

— Nu. 

— Nici eu, până ieri. Dar din timp în timp, arheologii 
danezi găsesc cadavre aproape perfect conservate - victime 


clare ale unor sacrificii de acum mai bine de o mie de ani. 
Cu fiecare zbârcitură, fiecare fir de păr intacte, ca nişte 
sculpturi executate până la cele mai mici amănunte. 
Motivul? Fuseseră îngropate în turbării şi taninul le-a 
protejat împotriva descompunerii. Iţi aminteşti de ghetele şi 
pantofii găsiţi în jurul epavei cu pielea complet nealterată? 

Parkinson nu era un prost, deşi uneori pretindea că ar fi 
un personaj de-al lui P G. Wodehouse; nu i-au trebuit decât 
câteva secunde ca să facă legătura. 

— Tanin! Dar cum? Sigur - de la lăzile cu ceai! 

— Exact; multe dintre ele s-au spart din cauza impactului. 
Dar chimiştii spun că taninul explică doar în parte acest 
fenomen. Vasul, desigur, era proaspăt vopsit, aşa că probele 
de apă analizată au dovedit că avea un procent considerabil 
de arsenic şi plumb. Mediu total neprielnic pentru bacterii. 

— Sunt sigur că asta este explicaţia, zise Parkinson. Ce 
extraordinară întorsătură a sorții! Ceaiul acela a făcut mai 
mult bine decât şi-ar fi putut închipui sau ar fi fost cu 
putinţă să-şi închipuie cineva. Dar mă tem că străbunicul ne 
poartă ghinion. Tocmai când lucrurile au început să meargă 
bine. 

Bradley ştia perfect la ce făcea aluzie. La vechea vină de 
profanare a unei racle istorice, se mai adăuga acum şi 
aceea de jefuire de morminte. Şi, printr-un straniu paradox, 
a unor morminte proaspete. De mult uitaţii Thomas Conlin, 
Patrik Dooley, Martin Gallagher şi cei trei însoțitori ai lor 
transformaseră întreaga situaţie. 

Acesta era, cu siguranţă, un paradox care l-ar fi amuzat pe 
orice irlandez adevărat. Prin morţii care fuseseră 
descoperiţi pe navă, Titanicul devenise deodată viu. 

31. O chestiune de megawaţi 

— Suntem în posesia răspunsului, zise Kato, obosit, dar 
triumfător. 

— Mă întreb dacă mai are importanţă acum, mormăi 
Donald Craig. 


— Oh, s-a sfârşit cu toată povestea asta. Băieţii noştri de la 
PR au lucrat din greu, ca şi cei ai lui Parky. Am avut câteva 
întâlniri la nivel înalt pentru a stabili o strategie comună. 
Situaţia se poate schimba chiar în avantajul nostru. 

— Nu văd. 

— E clar, mulţumită explorării noastre, în fine, a oamenilor 
lui Parky - aceşti nenorociţi îşi vor găsi un mormânt 
creştinesc, în pământul patriei lor. Irlandezilor le va face 
plăcere. Să nu spui nimănui, dar am şi luat legătura cu 
Papa. 

Donald găsi că ideea lui Kato era mai mult impertinentă 
decât ofensatoare. Cu siguranţă că o va necăji pe Edith, 
care părea fascinată ie încântătoarea tânără pe care lumea 
o numea Colleen. 

— Mai bine ai avea grijă, unii dintre ei ar putea fi 
protestanți. 

— Puțin probabil. Toţi s-au suit la bord din inima sudului, 
nu-i aşa? 

— De la Queenstown. Nu-l poţi găsi pe hartă, un nume ca 
ăsta nu a mai fost popular după independenţă. Acum se 
numeşte Cobh. 

— Cum se scrie asta? 

— C-O-B-H. 

— Bun, vom contacta arhiepiscopi, sau poate chiar 
cardinali. Dar să-ţi spun ce au inventat inginerii noştri. 
Dacă merge, ar fi mult mai bună decât hidrazina, şi chiar îi 
va face pe cei de la Bluepeace să strige lozinci pentru noi. 

— Ar fi o schimbare plăcută, chiar un miracol. 

— Miracolele sunt de domeniul nostru, nu ştiai asta? 

— Şi care ar fi specificul ăstuia? 

— În primul rând, facem aisbergul nostru mai mare, ca să 
se poată ridica mai mult. Şi atunci, n-o să mai avem nevoie 
decât de vreo zece kilotone de extraflotabilitate. Pentru 
asta am fi putut merge pe drumul lui Parky, şi la început ne 
temeam că va trebui s-o facem. Dar există un mod mai 


simplu şi mai curat de a obţine gaz acolo jos. Prin 
electroliză. Descompunând apa în oxigen şi hidrogen. 

— Asta-i o idee mai veche. Dar n-ar necesita o cantitate 
enormă de curent? Şi nu am risca o explozie? 

— Ce prostie, Donald. Gazele vor fi îndreptate către 
electrozi separați, şi noi vom folosi o membrană ca să le 
ţinem separate. Dar în ceea ce priveşte curentul, ai 
dreptate. Sunt necesari gigawaţi-ore? Li vom obţine însă 
când submarinele noastre nucleare vor produce cât e 
nevoie datorită elementelor de răcire Peltier, atunci vom da 
drumul la electroliză. Totuşi, va trebui să închiriem şi o altă 
navă - oare de ce submarinele sunt numite „bărci”? Ţi-am 
spus eu că vor vrea să intre în joc şi englezii şi francezii, aşa 
că asta nu va fi o problemă. 

— Foarte elegant, zise Donald. Şi înţeleg ce vrei să zici cu 
Bluepeace-ul. Toţi sunt pentru oxigen. 

— Exact, şi când vom pune la punct şi baloanele, toată 
lumea va răsufla uşurată. Cel puţin aşa zic cei de la Public 
Relations. 

— Şi hidrogenul va trece direct în stratosferă, fără să 
supere pe nimeni. Dar cu stratul de ozon ce se va întâmpla? 
Nu-i nici un pericol să producem mai multe goluri în el? 

— Am avut în vedere şi asta. Nu se va produce nici o 
înrăutăţire faţă de situaţia actuală. Ceea ce, trebuie să 
recunosc, nu reprezintă prea mare lucru. 

— Nu crezi că s-ar putea îmbutelia gazele pe parcurs? Veţi 
porni cu o sută de tone de oxi-hidrogen, la patru sute de 
atmosfere. Asta reprezintă o valoare; pentru ce să fie 
irosite? 

— Da, ne-am gândit şi la asta. Dar e ceva secundar - 
complexitate mare, costul rezervoarelor plutitoare etc. 
Poate că ar merita să încercăm un test care să ne ofere o 
variantă de rezervă dacă cei de la mediu devin iar nervoşi. 

— Te-ai gândit la toate posibilităţile, nu-i aşa? Zise Donald 
pe un ton de reală admiraţie. 

Kato dădu uşor din cap. 


— Prietenul nostru Bradley mi-a spus odată: „Când te 
gândeşti la tot ce ar fi posibil, marea se gândeşte la 
altceva.” Înţelepte cuvinte şi n-am să le uit niciodată. Acum 
trebuie să închid. Transmite-i Edithei toate cele cuvenite 
din partea mea. 

III. 

OPERAŢIILE 

32. Nu-i nimeni aici în afară de noi, roboții. 

Până în primul deceniu al noului secol, epava şi resturile 
din jur rămăseseră virtual neschimbate, deşi nu neatinse. 
Acum, pe măsură ce se apropia anul 2000, era o atmosferă 
de stup sau, mai curând, era vorba de două stupuri aflate la 
o mie de metri unul de altul. 

Osatura schelăriei din jurul provei era aproape terminată 
şi Cârtiţa trecuse cu succes douăzeci şi cinci de chingi 
masive pe sub carcasă: mai rămăseseră numai cinci. Cea 
mai mare parte a aluviunilor îngrămădite în jurul provei, de 
când se împotmolise pe fundul mării, fuseseră înlăturate cu 
puternice jeturi de apă, iar uriaşele ancore mai zăceau doar 
pe jumătate îngropat în mâl. 

Mai mult de douăzeci de mii de tone din flotabilitate erau 
asigurate de tot atâţia metri cubi de microsfere 
împachetate, plasate în mod strategic în jurul carcasei şi în 
câteva locuri în interiorul epavei unde structura putea să 
suporte fără probleme solicitarea respectivă. Dar Titanicul 
nu fusese încă urnit din locul lui de odihnă - mai avea de 
aşteptat. Erau necesare încă zece mii de tone de forţă 
ascensională ca să poată fi scos din mâl şi ridicat la 
suprafaţă. 

Cât despre pupa sfărâmată, ea fusese deja acoperită de un 
bloc de gheaţă. Mijloacelor de comunicare în masă le plăcea 
să-l citeze pe Hardy - „În umbra mută a depărtării creşte 
aisbergul” - chiar dacă poetul nu-şi imaginase niciodată că 
vorbele lui vor avea această aplicare. 

Şi penultima strofă era adesea citată, şi tot atât de alături 
de context. Parkinson şi consorțiul Nippon-Turner aproape 


că se săturaseră să li se spună că cei doi erau sortiţi ca pe 
un drum coincident să fie două jumătăţi ale unui august 
eveniment. 

Speranţa lor era să fie „august”, dar nu-şi doreau 
coincidenţa. 

Într-adevăr, toate lucrările de pe ambele părţi ale epavei 
erau supravegheate telecomandat de la suprafaţă, şi doar 
în momentele critice se trimiteau oamenii la faţa locului. În 
ultimul deceniu, tehnologia roboților subacvatici avansase 
foarte mult comparativ cu remarcabilele realizări ale 
secolului anterior în domeniul extracţiei de petrol de pe 
platformele marine. Cheltuielile de amortizare vor fi 
enorme şi, după cum remarca Rupert Parkinson cu o 
grimasă, multe vor umple buzunarele altora. 

Au existat, bineînţeles, probleme, insuccese - chiar şi 
accidente, deşi niciunul nu a pricinuit pierderi de vieţi 
omeneşti. În timpul unei furtuni, iarna, Explorer a fost 
forţat să-şi părăsească poziţia, spre nemulţumirea 
căpitanului, care a considerat aceasta ca pe o insultă 
profesională. Dar pasagerii lui, care nu mai încetau să 
vomeze, nu i-au împărtăşit părerile. 

Nici măcar această dezlănţuire a ferocităţii Atlanticului de 
Nord n-a făcut să fie întrerupte operaţiile de la pupa. Două 
sute de metri mai jos, submarinele nucleare demobilizate, 
rebotezate cu numele unui oceanograf pionier şi al unui 
vestit constructor de nave, Matthew Fontaine Maury şi 
Peter the Great, nu erau afectate de furtună. Reactoarele 
lor continuau să reverse megawatt după megawatt de 
curent de joasă tensiune pe fundul mării generând în 
procesul respectiv o coloană ascendentă de apă caldă, 
datorită pompării căldurii afară din epavă. 

Această scoatere artificială a apelor din adânc a adus la 
suprafaţă substanţe nutritive care ar fi trebuit, altfel, să fie 
culese de pe fundul mării. Planctonul viguros care rezultase 
era foarte apreciat de peştii locali, iar ultima recoltă de cod 
fusese un record. Administraţia din Newfoundland a cerut 


oficial submarinelor să rămână pe loc, chiar după încetarea 
contractului cu Nippon-lurner. 

În afară de această activitate din largul Grand Banks-ului, 
o mare cantitate de bani şi efort fusese răspândită pe mii de 
kilometri în jur. În Florida, nu departe de rampa de lansare 
care văzuse oamenii plecând pe Lună şi-i vedea acum 
pregătindu-se să se ducă pe Marte, progresau dragările şi 
construcţiile pentru Muzeul submarin Titanic. lar de 
cealaltă parte a globului, la 'Tokyo-on-Sea, era pregătit ceva 
şi mai sofisticat, cu coridoare transparente pentru vizitatori 
şi, desigur, urmând să prezinte continuu ceea ce se spera a 
fi o adevărată superproducţie cinematografică. 

Se riscau mari sume de bani peste tot, mai ales pe 
pământul numit din nou Rusia. Graţie lui Peter the Great, 
acţiunile companiilor care investiseră în Titanic erau foarte 
la modă la Bursa de schimb din Moscova. 

33. Maxima solară 

— O altă monomanie a mea, spuse Franz Zwicker, o 
constituie ciclurile petelor din Soare. Mai ales cele 
obişnuite. 

— Ce-i deosebit la ele? Întrebă Bradley, pe când coborau 
împreună spre laborator. 

— În primul rând ciclul va culmina în, bănuieşti, 2012. 
Deja a trecut de maxima din 1990 şi este foarte aproape de 
recordul din 2001. 

— Zău? 

— Asta să rămână între noi, dar eu sunt cam speriat. Atâţia 
aiuriţi au încercat să coreleze evenimentele cu ciclurile de 
unsprezece ani care nu au întotdeauna chiar unsprezece 
ani în cap! 

— Încât se consideră uneori că aceste pete solare fac 
parte din astrologie. Dar nu există nici un dubiu că, practic, 
Soarele influenţează tot ceea ce este pe Pământ. Sunt sigur 
că tot el este responsabil şi de clima pe care o avem în 
ultimul sfert de secol. Într-un fel, oricum, nu putem să 


învinuim doar speța umană, deşi celor de la Bluepeace and 
CO. Aşa le-ar plăcea. 

— Credeam că eşti alături de ei! 

— Numai lunea, miercurea şi vinerea. În restul săptămânii 
privesc îngrozit către Mama Natură. Şi nu numai clima este 
anormală. Activitatea seismică, pare a fi în creştere. Uite, în 
California. De ce or mai construi case oamenii din San 
Francisco? Nu a fost destul de rău în 2002? Şi ne aşteptăm 
la unul şi mai mare. 

Jason se simţea privilegiat că este confidentul omului de 
ştiinţă; cei doi, atât de deosebiți ca fond şi caracter, 
învăţaseră să se respecte unul pe celălalt. 

— Şi mai este ceva, aceasta-mi produce uneori coşmare. 
Apa erupe din adâncuri - activată poate, de cutremure. Sau 
poate chiar de om. 

— Eu cunosc câteva cazuri. O asemenea erupție mare a 
fost în '98, la Louisiana Field. A distrus o întreagă instalaţie. 

— Dar asta n-a reprezentat decât un mic sughiţ! Eu 
vorbesc despre lucruri serioase cum este craterul 
descoperit în anii '80, de oamenii de ştiinţă de la Shell Oil, 
în Golf, la doi kilometri adâncime. Imaginează-ţi explozia 
care a produs asta: trei milioane de tone expulzate din 
adâncul Mării. Echivalentul unei bombe atomice mari. 

— Şi crezi că asta s-ar mai putea repeta? 

— Fără discuţie că se va repeta dar nu ştiu când şi unde. 
Eu le-am pus în vedere celor de la Hibernia că gâdilă 
dragonul sub coadă. Dacă Tommy Gold are dreptate - şi a 
avut dreptate în legătură cu stelele neutronice, chiar dacă 
s-a afundat în praful lunar şi în stările stabile! Omul a 
vătămat, pur şi simplu, scoarţa Pământului. Tot ceea ce am 
forat până acum nu a fost decât o scurgere minoră din 
rezervoarele de hidrocarburi reale de la zece sau mai mulţi 
kilometri adâncime. 

— Scurgeri?! Ele au contribuit la dezvoltarea civilizaţiei 
noastre în ultimele secole. 


— Ai spus dezvoltarea, sau ruinarea? Bun, uite-l pe elevul 
dumitale premiant. Ce face? 

]. ]. Se legăna pe o platformă de transport, ca un peşte pe 
uscat. Fusese ataşat la un grup de computere cu ceva care 
lui Bradley i se părea a fi un cablu absurd de subţire. 
Fiindcă fusese educat în epoca sârmei de cupru, nu se 
obişnuise niciodată cu revoluţia fibrelor optice. 

Nu părea să se fi întâmplat nimic; tehnicianul de serviciu 
ascunse în grabă manualul pe care se uita şi scană iute 
displayul monitorului. 

— E-n regulă, doctore, spuse ea veselă. Tocmai verificam 
baza de date a sistemului-expert. 

E o parte din mine, gândi Jason. Îşi petrecuse ore întregi 
cu scufundarea pe simulatoare, în timp ce programatorii 
încercau să codifice şi să înregistreze iscusinţa câştigată cu 
greu de el, adevărata esenţă a veteranului inginer oceanic ]. 
Bradley. Începuse să simtă din ce în ce mai mult, cel puţin 
din punct de vedere psihologic, că ]. ]. Devenise un surogat 
de fiu. 

Acest sentiment devenea mai puternic atunci când se 
angajau într-o conversaţie directă. O veche glumă spunea 
că scafandrii nu au decât un vocabular de câteva sute de 
cuvinte - fiindu-le mai mult decât suficiente în meseria lor. ]. 
]. Avea destulă inteligenţă artificială pentru a le depăşi cu o 
limită confortabilă. 

Laboratorul sperase să-l surprindă pe Jason folosindu-i 
vocea ca model pe simulatorul lui ]. ]., dar reacţia sa fusese 
descumpănitoare. Cei care făcuseră pozna uitaseră că 
puţini oameni îşi pot recunoaşte vocea înregistrată, mai ales 
dacă aserţiunea n-a fost pronunţată de ei însăşi. Jason nici 
nu sesizase faptul până când nu a observat rânjetele de pe 
feţele celor din jur. 

— E vreun motiv, Anne, să nu începem proba cu apa? 
Întrebă Zwicker. 

— Nu, doctore. Algoritmul rechemării de urgenţă nu 
funcţionează încă bine, dar nu avem nevoie de el pentru 


teste. 

Deşi transductoarele de sunet nu erau prevăzute să 
lucreze în aer liber, Jason nu scăpă ocazia să schimbe 
câteva cuvinte cu Junior. 

— Bună, ]. ]. Mă auzi? 

— Te aud. 

Cuvintele erau puternic distorsionate, dar recognoscibile. 
Sub apă calitatea vorbirii va fi mult mai bună. 

— Mă recunoşti? 

Urmă o lungă tăcere. Apoi ]. ]. Răspunse. 

— Întrebare neînţeleasă. 

— Veniţi mai aproape, domnule Bradley, îl sfătui 
tehnicianul. E aproape surd dacă nu-i în apă. 

— Mă recunoşti? 

— Da. Eşti John Maxwell. 

— Înapoi cu el la planşeta de desen, mârâi Zwicker. 

— Şi cine-i, întrebă mai mult amuzat decât necăjit Bradley, 
John Maxwell? 

Fata era încurcată. 

— Şeful lui de secţie, Vocea de Recunoaştere. Nu-i nici o 
problemă - n-a fost un test bun. Sub apă te va recunoaşte 
de la o jumătate de kilometru. 

— Aşa sper. La revedere, ]. ]. Ne vedem mai târziu, când n- 
o să mai fii atât de surd. Să vedem dacă Peep Jeep-ul este 
într-o formă mai bună. 

Deep Jeep era un alt proiect major al laboratorului, 
oarecum tot atât de necesar. Cei mai mulţi dintre cei care-l 
vedeau prima dată întrebau: „Ăsta-i un submarin sau un 
costum de scafandru?” Şi răspunsul era invariabil acelaşi: 
„Şi una şi alta.” 

Submersibilele de adâncime de tipul lui Marvin, servite şi 
operate de trei oameni, erau o afacere costisitoare: o 
singură scufundare costa o sută de mii de dolari. Dar erau 
multe cazuri în care un vehicul mai puţin elaborat, cu un 
singur om, era suficient. 


Ambiţia secretă a lui Joseph Bradley era bine cunoscută 
deja de tot laboratorul. Spera ca Deep Jeep să fie gata la 
timp ca să-l poată duce cu el pe Titanic, în vreme ce epava 
mai zăcea încă pe fundul oceanului. 

34. Furtună. 

Au trebuit să treacă zeci de ani până când meteorologii să 
poată dovedi că formidabila furtună din 2010 aparţinea 
seriei care începuse în 1980, anunțând schimbările 
climatice ale următorului mileniu. Înainte de a-şi epuiza 
energia, zdrobindu-se de pereţii vestici ai Alpilor, Gloria a 
produs pagube de douăzeci de miliarde şi a răpit peste o 
mie de vieţi. 

Bineînţeles că sateliții meteorologici anunţaseră furtuna 
cu câteva ore mai înainte - altfel procentul morţilor ar fi 
fost mult mai mare. Dar, inevitabil, destul de mulţi nu 
auziseră previziunile meteorologice sau nu le luaseră în 
serios. Mai ales în Irlanda, prima care primise lovitura de 
ciocan din cer. 

Donald şi Edith Craig tocmai montau ultimii metri de 
peliculă din „Operation Deep Freeze”, când Gloria a lovit 
Castelul Conroy. Nu au auzit şi nu au simţit nimic, apăraţi 
de zidurile masive, nici măcar trosnitura produsă când 
camera obscură fusese lovită cu violenţă. 

Acum, Ada admitea amuzată că ea era iremediabil 
pierdută pentru matematicile pure - era genul care, aşa 
cum remarcase G. H. Hardy în faimosul său toast, nu va fi 
niciodată de folos nimănui. Fără ca el să o ştie, pentru că 
secretele descifrării codului ENIGMEI nu fuseseră relevate 
decât cu câteva decenii mai târziu, încă din timpul vieţii sale 
se dovedise că Hardy greşise în mod spectaculos. În mâinile 
lui Alan Turing şi ale colegilor săi, chiar şi ceva atât de 
abstract ca teoria numerelor putea să câştige un război. 

O mare parte din calcule şi din trigonometria superioară 
şi, practic, toată logica simbolurilor constituiau o carte 
închisă pentru Ada. Pur şi simplu nu o interesau; pasiunea 
ei erau geometria şi proprietăţile spaţiului. De mult se 


distra cu cele cinci dimensiuni; patru i se păruseră prea 
simple. Ca şi Newton, îşi petrecea cea mai mare parte a 
timpului „navigând pe straniile mări ale gândului” - 
singură. 

Astăzi însă, se întorsese la obişnuitul spaţiu tridimensional, 
mulţumită darului pe care tocmai i-l făcuse „Unchiul” 
Bradley. La treizeci de ani după prima sa apariţie, cubul 
Rubik revenise cu o mutație surprinzătoare. 

Pentru că era o schemă pur mecanică, cubul original avea 
o slăbiciune de care pătimaşii lui erau sincer mulţumiţi. 
Contrar tuturor părţilor învecinate, cele şase pătrate 
centrale ale fiecărei feţe erau fixe. Celelalte patruzeci şi opt 
de pătrate orbitau în jurul lor, pentru a putea fi create cele 
43.252.003.274.489.856.000 modele distincte posibile. 

Mark II nu avea o asemenea limitare; toate cele cincizeci 
şi patru de pătrate erau capabile să se mişte, aşa că nu 
exista nici un centru fix ca punct de referinţă pentru 
înnebunitul lui manipulator. O asemenea minune fusese 
posibilă numai datorită dezvoltării microcipurilor şi 
displayurilor cu cristale lichide; nimic nu se mişca de- 
adevăratelea, dar pătratele multicolore puteau fi deplasate 
în jurul feţei cubului atingându-le numai cu vârful 
degetului. 

Relaxându-se, împreună cu Lady, în barca ei, Ada, 
acaparată de noua sa jucărie, a remarcat târziu cerul 
întunecat. Furtuna ajunsese aproape deasupra ei înainte de 
a apuca să pornească motorul electric şi să se îndrepte 
către adăpost. De fapt, nu putea să survină nici un pericol 
aici: la urma urmelor, Lacul Mandelbrot nu avea decât trei 
picioare adâncime. Dar ei nu-i plăcea să fie udată, iar Lady 
chiar ura asta. 

Când ajunse la primul lob vestic al lacului, mugetul furtunii 
devenise aproape asurzitor. Ada se înfioră; era cu adevărat 
emoţionată! Dar Lady era îngrozită şi căuta să se ascundă 
sub banchetă. 


Coborând către Vârf, pe aleea chiparoşilor, era oarecum 
apărată de furia furtunii. Dar, pentru prima dată, se alarmă; 
Copacii aliniaţi de ambele părţi se legănau încolo şi încoace 
ca trestiile. 

Se afla doar la doisprezece metri de salvatorul hangar al 
bărcilor, departe de vestul îndepărtat al Setului-M. Şi lângă 
stâlpul de hotar al infinitului la minus 1,999, când temerea 
lui Patrick O'Brien, în legătură cu chiparoşii transplantaţi, 
se împlini în mod tragic. 

35. Artefacte. 

Una dintre cele mai emoţionante descoperiri arheologice 
făcute vreodată a avut loc în anul 1976, în Israel, în urma 
unor săpături efectuate de oamenii de ştiinţă de la 
Universitatea Evreiască şi de la Centrul Francez de 
Cercetări Preistorice din lerusalim. 

Într-un sit cu o vechime de 10000 de ani, ei au descoperit 
scheletul unui copil, cu o mână lipită de obraz. În această 
mână se afla un alt schelet: acela al unui căţel de vreo cinci 
luni. 

Acesta-i cel mai vechi exemplu cunoscut al unui mormânt 
împărţit între un om şi un câine. Probabil că au mai existat 
multe, multe altele mai târziu. (Din Friends of Man de 
Roger Caras, Sifon & Schuster, 2001.) 

— Poate că te interesează să ştii, zise doctorul Jafferjee, cu 
acea detaşare clinică pe care Donald o găsea supărătoare, 
(deşi cum altfel ar putea să rămână sănătoşi psihiatrii?) 
cazul Edithei nu este unic. De când a fost descoperit Setul- 
M. În 1980, oamenii au început să fie obsedaţi de el. De 
obicei, sunt salahori ai computerului, au o capacitate de 
înţelegere a realităţii destul de mică. Există nu mai puţin de 
şaizeci şi trei de mandelmanii înscrise în băncile de date. 

— Şi există vreun leac? 

Dr. Jafferjee se încruntă. „Leac” era un cuvânt pe care îl 
folosea rar. „Adaptare” era termenul pe care-l prefera. 

— Să zicem că în 80 la sută din cazuri subiecţii se pot 
rezuma la ah! O viaţă normală, uneori cu ajutorul 


medicamentelor sau al implanturilor electronice. Un 
procentaj încurajator. 

Cu excepţia, gândi Donald, a 20 la sută. Cărei categorii îi 
aparţine oare Edith? 

În prima săptămână după tragedie, ea a fost anormal de 
calmă; după înmormântare, unii dintre prietenii lor au fost 
şocaţi de aparenta sa lipsă de emoție. Dar Donald ştia cât 
de rău fusese afectată şi nu a fost surprins când a început 
să se poarte irațional. Când a pornit să hoinărească noaptea 
prin Castel, căutând prin camerele goale şi prin coridoarele 
igrasioase care nu fuseseră renovate, Donald hotări că ar 
trebui să se adreseze medicului. 

Totuşi nu o făcu imediat, sperând, că Edith îşi va reveni 
după ce va trece primul stadiu al durerii. Şi chiar aşa părea 
că se întâmplă, când muri Patrick O'Brien. 

Relaţiile dintre Edith şi bătrânul grădinar fuseseră 
întotdeauna în discordanţă, dar cei doi se respectau 
reciproc şi nutreau aceeaşi dragoste faţă de Ada. Moartea 
copilului fusese o lovitură tot atât de devastatoare pentru 
Pat ca şi pentru părinţii ei; el se socotea vinovat de 
tragedie. Dacă ar fi refuzat să transplanteze acei chiparoşi, 
dacă măcar. 

Începuse din nou să bea, şi plângea adesea. Într-o noapte 
friguroasă, după ce stăpânul Lebedei Negre îl alungase cu 
blândeţe, a reuşit să se rătăcească în satul în care îşi 
petrecuse întreaga viaţă, şi dimineaţa fu găsit degerat. 
Părintele McMullen credea că era vorba mai curând de 
sinucidere decât de accident, dar era în stare să se certe şi 
cu Dumnezeu, bineînţeles, cu tot respectul cuvenit, pentru 
a obţine de la acesta aprobarea înmormântării lui Pat cu tot 
ritualul creştinesc. Ca şi în problema cu mica mogâldeaţă 
pe care o ţinea Ada în braţe. 

La o zi după a doua înmormântare, Donald a găsit-o pe 
Edith stând în faţa unui monitor de înaltă rezoluţie, studiind 
una dintre versiunile infinit de mici ale Setului. Ea nu i-a 


vorbit, dar el a priceput, spre spaima sa, că de fapt o căuta 
pe Ada. 

După ani de zile, Donald Craig se mira de prietenia ce se 
legase între el şi Jason Bradley. Deşi nu se întâlniseră decât 
de vreo şase ori, şi fuseseră aproape întotdeauna întâlniri 
de afaceri, simţise acea simpatie reciprocă ce se naşte 
uneori între doi bărbaţi şi care poate fi tot atât de intensă 
ca una sexuală chiar dacă nu era nici un sens erotic. 

Poate că Donald îi amintea lui Bradley de fostul său 
partener Ted Collier, despre care-i vorbise adesea. Oricum, 
le plăcea să fie împreună şi se întâlneau chiar şi când nu 
era strict necesar. Deşi Kato şi consorțiul Nippon-Turner 
erau suspicioşi, Bradley nu şi-a compromis niciodată 
neutralitatea sa de funcţionar ISA, şi Craig cu atât mai 
puţin a încercat să exploateze aceasta; îşi împărtăşeau 
secretele personale, dar nu şi-au făcut confidenţe 
profesionale. Donald nu a ştiut niciodată ce rol, dacă exista 
vreunul, jucase Bradley în hotărârea Autorităţii de a 
interzice hidrazina. 

După înmormântarea Adei, pentru care Bradley făcuse o 
jumătate din înconjurul lumii pe apă ca să fie de faţă, au 
devenit şi mai legaţi. Ambii îşi pierduseră soţia şi câte un 
copil, deşi în împrejurări diferite; efectele erau aproape 
aceleaşi. Au devenit şi mai intimi, împărtăşindu-şi secrete şi 
slăbiciuni pe care niciunul dintre ei nu le-ar fi destăinuit 
altcuiva. 

Mai târziu, Donald se întrebase pentru ce nu-i venise lui 
ideea; poate că fiind prea aproape nu putea să vadă tabloul 
din cauza amănuntelor. 

Chiparoşii căzuţi fuseseră înlăturați, şi cei doi se plimbau 
pe marginea Lacului Mandelbrot - pentru ultima oară aşa 
cum s-a dovedit ulterior - când Bradley şi schiţă scenariul. 

— Nu este ideea mea, îi explică el, aproape ca o scuză. Mi- 
a dat-o un prieten psiholog. 

A trecut multă vreme până când a descoperit Donald cine 
era „prietenul”, dar întrevăzuse imediat posibilităţile. 


— Chiar crezi că va merge? Întrebă el. 

— Asta ar trebui să o discuţi cu psihiatrul Edithei. Chiar 
dacă este o idee bună, poate că el nu este de acord s-o 
încerce. Sindromul NIH, ştii. 

— Institutul Naţional de Sănătate? National Institute of 
Health - NIH 

— Nu. Ne Inventată Aici. Not Invented Here. 

Donald râse fără prea mult chef. 

— Ai dreptate. Dar mai întâi să văd dacă nu pot să fac eu 
ceva. Nu va fi uşor. 

Subestimau ce-l aştepta; a fost cea mai grea sarcină pe 
care a întreprins-o vreodată. Adesea trebuia să-şi întrerupă 
lucrul, orbit de lacrimi. 

Şi apoi, în modul lor misterios, circuitele îngropate în 
subconştientul său declanşară o amintire care-i oferi 
posibilitatea să continue. Undeva, cu ani în urmă, dăduse 
peste povestea unui chirurg dintr-o ţară din lumea a treia, 
care crease o „bancă de ochi” pentru a restaura vederea 
celor săraci. Pentru a face un transplant de cornee, aceasta 
trebuia extrasă de la donator chiar în clipa morţii. 

Chirurgul acela probabil că avea o mână foarte sigură, de 
vreme ce extrăsese corneea chiar din ochiul propriei sale 
mame. Nu pot fi mai prejos, îşi spuse Donald nemilos, pe 
când se întorcea la masa de montaj, la care el şi Edith 
petrecuseră atâtea ore împreună. 

Dr. Jafferjee s-a dovedit a fi surprinzător de receptiv. El a 
întrebat cu blândă ironie, chiar cu simpatie: 

— De unde ţi-a venit ideea? De la vreo piesă video pop- 
psih? 

— Ştiu că aşa pare. Totuşi ar merita să încercăm, dacă 
sunteţi de acord. 

— Ai făcut discul? 

— Capsula; aş vrea s-o verific acum, ştiu că aveţi un sistem 
hibrid de vizionare în biroul dumneavoastră. 

— Da, poate prezenta chiar şi benzi VHS! O voi chema pe 
Dolores - lucrez într-adevăr bine cu ea. 


Ezită, şi privi îngândurat la Donald ca şi când ar fi vrut să 
mai adauge ceva. În loc de aceasta, apăsă pe buton şi zise 
încet în sistemul de comunicare al clinicii: 

— Soră Dolores - vrei să vii până la mine în birou? 
Mulţumesc. 

Edith Craig se mai află încă pe undeva în acea tigvă, 
gândea Donald, stând lângă dr. Jafferjee şi sora Dolores şi 
privind la figura încremenită din faţa marelui monitor. Pot 
eu să sfărâm invizibilul, încă neclintit, bariera ridicată de 
această mâhnire, şi s-o aduc înapoi în lumea realităţii? 

Familiara imagine neagră în relief plutea pe ecran iradiind 
fire care o legau de restul universului Mandelbrot. Nu era 
nici o posibilitate să ghiceşti scara la care era, dar Donald 
observă imediat coordonatele care defineau dimensiunea 
acestei versiuni deosebite. 

Dacă ar fi putut cineva să-şi imagineze întregul Set care se 
întindea în afara monitorului, ar fi fost aproape tot atât de 
mare ca şi Cosmosul revelat de telescopul spaţial al lui 
Hubble. 

— Eşti gata? Întrebă dr. Jafferjee. 

Donald dădu din cap afirmativ. Sora Dolores, aşezată chiar 
în spatele Edithei, privi către cameră, confirmând că i-a 
auzit. 

— Atunci dă-i drumul. 

Donald apăsă pe tasta „Execuţie” şi subrutina se derulă. 

Suprafaţa de abanos a Lacului Mandelbrot simulat părea 
că tremură. Edith avu o tresărire de surpriză. 

— Buuun! Şopti dr. Jafferjee. Reacționează! 

Apa dispăru. Donald se întoarse; nu mai suporta să 
privească încă o dată acest ultim triumf al iscusinţei sale. 
Mai zări imaginea Adei când vocea ei caldă zise: „Ie iubesc, 
mamă, dar nu mă poţi găsi aici. Eu exist numai în amintirea 
ta - şi voi rămâne acolo veşnic. La revedere.” 

Dolores prinse trupul leşinat al Edithei, de îndată ce 
ultima silabă pieri în irevocabilul trecut. 

36. Ultimul prânz. 


O idee încântătoare, deşi nu toţi erau de acord că va 
merge. Decorul interior al submarinului turistic mondial 
fusese împrumutat direct din „20000 Leagues Under the 
Sea' al lui Disney. 

Pasagerii aflaţi la bordul Piccard-ului (port de înregistrare 
Geneva) se aflau într-o cameră decorată în stil victorian 
mijlociu, în plus, cam ciudat proporţionată. Aceasta se 
presupunea că ar produce o stare de siguranţă imediată şi 
ar sustrage gândul de la sutele de tone apăsând pe fiecare 
dintre ochiurile de geam care permiteau surprinderea unei 
privelişti destul de limitate asupra lumii exterioare. 

Cele mai mari probleme cărora trebuia să le facă faţă 
constructorii Piccard-ului fuseseră nu de ordin ingineresc, 
ci juridic. Numai Societatea Lloyd din Londra acceptase să 
asigure nava; nimeni însă nu asigurase pasagerii, care 
făceau parte din VIP - dispunând de taxe de credit 
astronomice. Aşa că înainte de fiecare scufundare, erau 
strânse cit se poate de discret, renunţări la pretenţii, 
legalizate prin notariat. 

Ritualul era numai cu puţin mai tulburător decât litania 
veselă din cabina stewarzilor despre dezastrele suportate 
de pasagerii zborurilor transoceanice de-a lungul vremii. 
Indicatoarele cu „Fumatul interzis” bineînţeles că nu mai 
erau necesare; iar Piccard nu era înzestrat nici cu centuri 
de siguranţă la scaune, nici cu jachete de salvare a vieţii, 
care ar fi fost tot atât de necesare ca şi paraşutele pe liniile 
comerciale aeriene. Numeroasele sale procedee de salvare, 
erau discrete şi automate. Dacă survenea nenorocirea, 
capsula independentă în care se aflau cei doi membri ai 
echipajului ar fi fost separată de cea cu restul pasagerilor, 
şi fiecare s-ar fi ridicat liber către suprafaţă, în şuieratul 
frenetic al semnalelor de avertizare. 

Această scufundare specială era ultima din sezon: anul era 
pe sfârşite, şi Piccard urma să fie ridicat în curând la 
suprafaţă, într-o mare mai caldă din emisfera sudică. Deşi 
submarinul opera în adâncime, iarnă-vară, indiferent dacă 


era zi sau noapte, vremea rea de la suprafaţă îi putea face 
pe pasageri foarte, foarte nefericiţi. 

În răstimpul celor treizeci de minute de cădere liberă 
către locul unde se afla epava, distinşii oaspeţi ai Piccard- 
ului urmăreau pe circuit video închis derularea operaţiilor, 
precum şi o hartă a plănuitei scufundări. În timpul 
coborârii, nu era nimic altceva de văzut, în regatul 
întunericului, cu excepţia vreunui peşte atras de ciudatul 
invadator al domeniului său. 

Apoi brusc, păreau că se ivesc în depărtare zori 
fantomatice. Cu excepţia unei slabe luminiscenţe roşietice, 
toate celelalte lumini de pe Piccard se stingeau când prova 
Titanicului începeau să se contureze în faţa lor. 

Aproape toţi cei care o vedeau erau izbiţi de acelaşi gând; 
cam aşa probabil că va fi arătat ea pe şantierul naval al lui 
Harland şi Wolff acum o sută de ani. Fusese înconjurată din 
nou cu un schelet de oţel, în timp ce muncitorii mişunau în 
toate părţile. Dar de această dată muncitorii nu mai erau 
oameni. 

Vizibilitatea era excelentă, pilotul manevra Piccard-ul în 
aşa fel încât pasagerii de pe ambele laturi ale cabinei să 
poată beneficia de o cât mai bună vizibilitate prin hublourile 
înguste. Pilotul era foarte atent să evite roboții care lucrau 
şi care ignorau cu totul prezenţa submarinului. Aceasta nu 
făcea parte din lucrurile pe care fuseseră instruiți să le 
mânuiască. 

— Dacă priviţi afară pe partea dreaptă, spuse ghidul - un 
tânăr absolvent al Woods Hole, ce vroia să facă rost de ceva 
bani, în timpul vacanței, veţi vedea cablul „de coborâre” al 
Explorer-ului. Şi, chiar acum, în dreapta, aveţi un modul cu 
contragreutatea lui. Pare a fi o piesă de două tone. 

Iar dincoace iată un robot care iese în întâmpinarea lui; 
acum modulul este desprins, observați că pluteşte liber, aşa 
că poate fi mişcat uşor. Robotul îl va transporta către 
punctul de ataşare de pe platforma de ridicare şi-l va 
depune acolo. Apoi contragreutatea de două tone, care l-a 


tras în jos, va fi ridicată de cablul „ridicător” şi trimisă 
înapoi de Explorer ca să fie refolosită. După ce această 
operaţie va fi făcută de zece mii de ori, va putea să fie 

ridicat Titanicul. Cel puţin această parte a lui. 

— Pare un mod foarte ocolit de a face lucrurile, spuse 
cineva. De ce nu folosesc aerul comprimat? 

Ghidul mai auzise asta de zeci de ori, dar fusese instruit să 
răspund la toate întrebările politicos. (Retribuţia era bună, 
ca şi beneficiile suplimentare.) 

— E posibil, doamnă, dar e prea costisitor. Aici presiunea 
este enormă. Îmi închipui că vă sunt cunoscute standardele 
dispozitivelor de respiraţie automată; ele sunt, de obicei, 
calculate pentru două sau sute de atmosfere. Ei bine, dacă 
deschideţi unul dintre acestea aici jos, aerul nu va ieşi. 
Dimpotrivă, apa poate pătrunde în el şi să-l umple pe 
jumătate! 

Poale că întrecuse puţin măsura; unii pasageri priveau 
cam îngroziţi. Aşa că ghidul continuă imediat sperând să le 
sustragă atenţia: 

— Deocamdată folosim aerul comprimat pentru curăţare şi 
control. În faza finală a ascensiunii, va juca un rol major. 

Şi acum, comandantul vasului ne va purta spre pupa, de-a 
lungul punţii de promenadă. După aceea, se va întoarce pe 
acelaşi drum, aşa încât să puteţi profita cu toţii de o vedere 
la fel de bună. O vreme nu voi mai vorbi deloc. 

Încet, Piccard se deplasă de-a lungul sumbrei epave. Cea 
mai mare parte a ei se găsea în întuneric, dar câteva 
deschizături împrăştiau evantaie de lumini dinspre interior, 
acolo unde lucrau roboții fixând modulele de plutire 
montate pretutindeni. 

Nimeni nu zicea nimic în timp ce priveau pereţii de oţel 
bogat împodobiţi cu alge. Era foarte greu să percepi 
dimensiunile carcasei navei - chiar şi după o sută de ani, 
nava aceea continua să fie unul dintre cele mai mari vase de 
pasageri construite vreodată. Şi cea mai luxoasă, chiar 
dacă, numai datorită lipsei de bani, navele de după eanuo 


egalaseră. Titanicul marcase sfârşitul unei epoci; după 
războiul care urmase nimeni nu-şi mai putuse permite să 
dispună de atâta opulenţă. Şi probabil că nici nu 
intenţionase nimeni să rişte, ca nu cumva o asemenea 
aroganță să stârnească din nou invidia zeilor. 

Muntele de oţel dispăru în depărtare; pentru un timp, a 
mai putut fi văzut nimbul de lumină care îl înconjura. Apoi 
n-a mai fost decât fundul mării, sterp, alunecând mai jos de 
Piccard, apărând şi dispărând în ovalele duble ale luminilor 
frontale. 

Deşi sterp, nu era lipsit de forme; avea adâncituri şi goluri 
şi era străbătut de şanţurile şi de urmele lăsate de 
operaţiile de dragare. 

— Acesta este câmpul cu resturi, zise ghidul, rupând în 
sfârşit tăcerea. Era acoperit cu obiecte aflate pe navă: 
faianţă, mobilă, ustensile de bucătărie, cum vreţi să le 
ziceţi. Toate au fost adunate în timp ce Societatea Lloyd se 
mai judeca încă, la Curtea Internaţională de la Haga, cu 
guvernul canadian. Când s-a dat decizia judecătorească, 
era deja prea târziu. 

— Ce-i aia? Întrebă deodată una dintre pasagere, 
aruncând o privire pe ferestruica din spatele ei. 

— Unde? Ia să văd. Aa, ăsta-i ]. ]. 

— Cine? 

— Jason Junior. Ultima jucărie a ISA - scuzaţi-mă, 
Autoritatea Internaţională a Adâncurilor Mării. 1 se face 
testarea, este un robot cu supraveghere automată. Se 
speră că vor dispune de o mică flotă de asemenea roboţi, cu 
ajutorul cărora să poată întocmi o hartă a adâncurilor 
mării, cu o revoluţie de un metru. Atunci vom cunoaşte 
oceanele tot atât de bine ca şi Luna. 

Altă oază de lumină apăru în faţa lor, acum 
descompunându-se într-un spectacol de necrezut, chiar 
dacă ar mai fi fost văzut de nenumărate ori în fotografii sau 
pe displayurile video. 


Nu se zărea încă nimic din pupa epavei: totul era îngropat 
adânc în uriaşul, şi diformul bloc de gheaţă aşezat pe fundul 
mării. Zeci de grinzi ieşeau din gheaţă; de multe fuseseră 
ataşate, cu cabluri de diferite lungimi, baloane pe jumătate 
umflate. 

— E o treabă complicată, spuse tânărul ghid cu vădită 
admiraţie. Cea mai mare problemă este să fie evitată 
spargerea gheții şi plutirea ei separat. Sunt multe structuri 
interne pe care nu le puteţi vedea. Ca un fel de acoperiş, 
aici sus, în vârf. 

Unul dintre pasageri, care, evident, nu fusese atent la 
scurta prezentare, întrebă: 

— Cum baloane, nu ziceaţi că nu poate fi pompat aer la 
această adâncime? 

— Nu atât cât să poată ridica această masă. Dar aceasta 
nu-i aer. Săculeţii de plutire conţin H2 şi 02, hidrogen şi 
oxigen obţinute prin electroliză. Vedeţi cablurile acelea? Ele 
duc jos milioane, nu, miliarde de amperi-oră de la cele două 
submarine nucleare care se află la patru kilometri deasupra 
noastră. Suficientă electricitate pentru a pune în mişcare 
un mic oraş plutitor. 

Se uită la ceas. 

— Îmi pare rău dar nu mai putem rămâne aici. Vom face 
un circuit în fiecare direcţie, apoi plecarea acasă. 

Piccard şi-a descărcat surplusul de greutate - care va fi 
cules mai târziu, şi trimis înapoi prin cablu elevator de la 
prova Titanicului. Era vremea să înceapă semnarea în 
broşura cu suveniruri; şi asta, pentru mulţi pasageri, 
constituia o surpriză. 

D. S. V. „PICCARD” 

Octombrie 14, 2011 

R. M. S. „IITANIC” 

Aprilie 14, 1912 

PRÂNZUL. 

Consomme Fermier. 

File de calcan. 


Ou î l'Argeriteuil. 

Pui î la Maryland. 

Carne conservată de vacă, legume, perişoare. 

GRĂTAR. 

Cotlete de berbec fripte. 

Cartofi piure, prăjiţi şi copţi în coajă. 

Budincă cu cremă de ou Mereng cu mere Patiserie. 

BUFET. 

Somn cu maioneză. 

Anchois norvegiene. 

Crevete la cutii. 

Heringi marinaţi. 

Sardele simple şi afumate. 

Roast beef. 

Friptură de vacă dreasă cu mirodenii. 

Plăcintă cu vițel şi şuncă. 

Şuncă Virginia şi Cumberland. 

Cârnaţi de Bologna. 

Mugşchi. 

Rasol de pui. 

Limbă de bou conservată. 

Salată. 

Sfeclă. 

Roşii. 

BRÂNZETURI. 

Cheshire, Stilton, Gorgonzola, Edam. 

Camembert, Roquefort, St. Ivel, Cedar. 

Bere rece de Munchen la butoi, de 3 grade şi de 6 grade 
cana 

— Mă tem că vreo câteva bucate nu se află în menu-ul 
nostru, zise tânărul ghid, pe ton de pretinsă scuză. 
Posibilitatea de pregătire a unei mese pe Piccard este 
destul de limitată. 

Nu putem folosi microundele, s-ar consuma prea multă 
energie. Aşa că vă rugăm să faceţi abstracţie de fripturi; vă 
asigur că bufetul rece este delicios. Avem de asemenea 


câteva brânzeturi, dar numai cele mai slabe, care nu sunt 
iuți. Gorgonzola nu este prea indicată în aceste încăperi 
strimte. 

A da, butoaiele cu bere sunt într-adevăr aduse direct de la 
Munchen! Şi ne costă pe noi mai mult de trei cenți cana. 
Chiar mai mult de şase. 

Doamnelor şi domnilor, simţiţi-vă bine. Ne întâlnim pe 
bord exact peste o oră. 

37. Învierea. 

Nu a fost uşor să fie pusă la punct şi au fost necesare luni 
întregi de discuţii pe marginea ei. Totuşi, serviciile funerare 
s-au desfăşurat destul de bine; pentru că împărțeau aceeaşi 
tragedie, creştinii puteau discuta politicos unii cu alţii. 
Faptul că unii morţi proveneau din nordul Irlandei a fost de 
ajutor; sicriele trebuiau să fie coborâte în groapa în acelaşi 
timp la Dublin, cât şi la Belfast. 

În timp ce „Lux aeterna” din recviemul lui Verdi se stingea 
încet, Edith Craig se întoarse uşor către Dolores şi întrebă: 

— Pot să-i spun lui Jafferjee acum? Ar crede iar că sunt 
nebună? 

Dolores se încruntă şi apoi răspunse cu acel accent din 
Caraibe care îi folosise odată să găsească îndepărtatul loc 
în care se ascunsese mintea Edithei: 

— Te rog, dragă, nu spune asta. Cred şi eu că trebuie să-i 
spui. E timpul să vorbim din nou cu el - probabil că este 
îngrijorat. Nu-i ca alţi doctori pe care i-aş putea pomeni, el 
îşi urmăreşte pacienţii: ceea ce nu-i cazul cu mulţi alţii. 

Dr. Jafferjee a fost cu adevărat bucuros când a primit 
telefonul Edithei; se întreba de unde îl suna; dar ea nu l-a 
lămurit. Vedea că se afla într-o cameră mare de mobilă din 
trestie (aha, probabil la tropice - insula unde se află casa 
sorei Dolores?) şi a fost încântat să constate că părea total 
relaxată. Pe peretele din spatele ei erau două fotografii 
mari şi le recunoscu pe Ada şi pe „Colleen”. 

Doctorul şi fosta pacientă se salutară cu căldură; apoi 
Edith zise, puţin cam nervoasă; 


— Poate că vei avea impresia că iar am început să caut 
fără speranţă. S-ar putea să ai dreptate. Dar de data asta 
cel puţin ştiu ce fac şi voi lucra cu nişte oameni de ştiinţă 
vestiți. Şansa este cam de un milion la unu contra 
succesului. Dar este infinit, vreau să zic infinit mai bine 
decât. Decât. Să cauţi ceea ce a nevoie în Setul-M. 

Nu ceea ce ai nevoie, gândi dr. Jafferjee: ci ceea ce vrei. 
Dar, cu prudenţă, nu spuse decât: 

— Zi înainte, Edith. Sunt curios - şi în deplin întuneric. 

— Ce ştii despre crionică? 

— Nu prea mult. Ştiu că multe persoane au fost congelate, 
dar nu s-a dovedit încă niciodată că pot fi. O! Înţeleg unde 
vrei să ajungi! Ce idee fantastică! 

— Dar nu-i ridicolă? 

— Păi cele un-milion-la-unu şanse îţi pot insufla optimism. 

Dar la un asemenea preţ, nu, n-aş spune că e ridicol. Şi 
dacă te temi că aş putea, să-i cer lui Dolores să te urce în 
primul avion şi să te ducă înapoi la clinică să ştii că te înşeli. 
Chiar dacă n-ar reuşi proiectul acesta ar putea fi cea mai 
bună terapie. 

Doar dacă, gândi Jafferjee, nu vei fi zdrobită de aproape 
inevitabila reuşită. Şi oricum, asta va dura ani. 

— Mă bucur mult că gândeşti astfel. Imediat ce am auzit 
că vor s-o păstreze pe Colleen, în speranţa de a o identifica, 
am ştiut ce am de făcut. Nu cred în Destin sau în Ursită, dar 
cum aş putea pierde o asemenea şansă? 

Cum ai putea, într-adevăr? Se întrebă Jaferjee. Ai pierdut 
o fată; sperai să găseşti alta. O Frumoasă Adormită, care să 
fie trezită nu de un tânăr prinţ, ci de o prinţesă în vârstă. 
Nu, o vrăjitoare - una bună de data aceasta! 

— Având puteri extraordinare, dincolo de visele oricărei 
fetişcane irlandeze născută în secolul al nouăsprezecelea. 

Dacă - dacă! 

— Ar merge, cărei lumi noi şi ciudate ar trebui să-i facă 
faţă Colleen! S-ar putea ca ea să aibă nevoie de un sfat al 
psihiatrului. Dar aceasta era cea mai sălbatică extrapolare. 


— Nu vreau să torn apă rece peste idee, spuse dr. 
Jafferjee. Dar, cu siguranţă, chiar dacă vei putea reînvia 
trupul, nu crezi că vor fi vătămări ireversibile ale creierului 
după o sută de ani? 

— De asta m-am temut şi eu, când am început să mă 
gândesc la aşa ceva. Am fost surprinsă să aflu că există 
multe cercetări care fac să fie foarte plauzibilă o asemenea 
situaţie. Mai mult decât atât, impresionată. Ai auzit de 
profesorul Ralph Merkle? 

— Vag. 

— Acum mai bine de treizeci de ani, el împreună cu alţi doi 
tineri matematicieni au produs o revoluţie în criptografie 
inventând un sistem-cheie universal valabil - n-aş vrea să te 
plictisesc explicându-ţi asta, dar a făcut ca multe maşini de 
cifrat din lume şi multe reţele de spionaj să iasă din uz 
peste noapte. 

Apoi, în 1990 - scuză-mă, 1989 - a publicat un document 
numit „Repararea moleculară a creierului”. 

— Aha, ăsta-i tipul! 

— Bun, eram sigură că ai auzit de lucrarea lui. Afirma că, 
chiar dacă ar exista vătămări grave pe creier, ele pot fi 
tratate cu un aparat micromolecular care - era sigur - va fi 
inventat în secolul viitor. Acum. 

— Şi pot fi? 

— Multe din ele. la seama la microsubmarinele controlate 
de computer de care se folosesc chirurgii acum ca să 
lărgească arterele celor bolnavi. În ultima vreme, nu poţi 
urmări nici o emisiune de ştiinţă fără să nu vezi ultimele 
realizări din domeniul nanotehnologiei. 

— Dar cum să „repari” un întreg creier, moleculă cu 
moleculă! Gândeşte-te doar la numerele implicate! 

— Cam zece la puterea douăzeci şi trei. Un număr 
neînsemnat. 

— Într-adevăr. 

Jafferjee nu era prea sigur că Edith nu glumea; nu, era 
absolut serioasă. 


— Prea bine! Să presupunem că ai repara un creier, până 
în cele mai mici amănunte. Ar putea asta readuce persoana 
la viaţă? Cu memoria completă? Cu emoţiile şi cu toate 
celelalte, câte or mai fi, care constituie specificul propriu 
unei conştiinţe individuale? 

— Poţi să-mi invoci vreun motiv pentru care nu ar fi aşa? 
Eu nu cred că un creier este mai misterios decât trupul - şi 
ştim cum funcţionează acesta, cel puţin în principiu dacă nu 
în amănunt. Oricum, nu avem decât o singură cale de a afla, 
şi vom învăţa mult în procesul respectiv. 

— Cât timp crezi că-ţi va lua? 

— Întreabă-mă peste cinci ani. Atunci voi putea să ştiu 
dacă ne mai este necesar un deceniu. Sau un secol. Sau o 
veşnicie. 

— Nu pot decât să-ţi urez noroc. E un proiect fascinant - şi 
te vei izbi de o grămadă de probleme, nu numai tehnice. 
Rudele ei, de pildă, dacă vor putea fi găsite vreodată. 

— Poate nu va fi chiar atât de dificil. Ultima teorie susţine 
că fusese pasager clandestin, nici nu figurase pe lista de 
călători. 

— Buuun! Dar Biserica? Dar mass-media? Miile de 
sponsori? Scriitorii care vor dori să-i refacă autobiografia? 
Încep să regret pentru biata fată, totuşi. 

Şi nu se putu împiedica să gândească, deşi nu spusese cu 
glas tare: şi sper ca Dolores să nu fie geloasă. 

Bineînţeles că Donald a fost surprins şi indignat: soţii (şi 
soțiile) erau întotdeauna, în asemenea ocazii. 

— Şi n-a lăsat nici măcar un mesaj? Întrebă el 
neîncrezător. 

Dr. Jafferjee clătină din cap. 

— Nu trebuie să te sperii. Va lua legătura cu dumneata 
imediat ce se va stabili. Îi trebuie un timp ca să se poată 
aranja. Dă-i câteva săptămâni. 

— Ştii unde s-a dus? 

Doctorul nu răspunse - dar şi tăcerea poate fi un răspuns. 

— Bun! Şi eşti sigur că e sănătoasă? 


— Fără îndoială, se află pe mâini foarte bune. 

Psihiatrul făcu una din acele lungi pauze care constituiau o 
parte integrantă a principalelor sale rezerve. 

— Să ştii, domnule Craig, că ar trebui să fiu supărat pe 
dumneata. 

— De ce? Întrebă Donald, vizibil surprins. 

— M-ai costat cel mai bun membru al personalului meu - 
femeia care era mâna mea dreaptă. 

— Sora Dolores? Chiar mă întrebam de ce nu o văd, aş fi 
vrut să-i mulţumesc pentru tot ceea ce a făcut. 

Urmă o nouă pauză calculată; apoi dr. Jafferjee spuse: 

— A ajutat-o pe Edith mai mult chiar decât îţi închipui 
dumneata. Evident, n-ai bănuit niciodată, şi asta s-ar putea 
să te şocheze. 

Sunt însă dator să-ţi spun adevărul; îţi va fi de folos pentru 
adaptarea dumitale personală. 

Orientarea principală a Edithei nu este spre bărbaţi. Nici 
Dolores nu-i agrează în mod activ, deşi uneori a mai făcut 
excepţii, cu mine fiind destul de drăguță. 

A putut deci să o contacteze fizic pe Edith chiar înainte de 
a stabili noi un contact mintal cu ea. Se potrivesc foarte 
bine. Dar îmi va lipsi, fir-ar să fie. 

O clipă, Donald rămase fără replică. Pe urmă îngăimă: 

— Vrei să zici. Că ar avea o legătură? Şi că dumneata 
ştiai? 

— Sigur că ştiam. Meseria mea de medic cere să-mi ajut 
pacienţii prin orice mijloace cu putinţă. Dumneata eşti un 
om inteligent, domnule Craig, sunt surprins că pari şocat. 

— Sigur, este. Un mod lipsit de profesionalism! 

— Ce prostie! Tocmai dimpotrivă - e de un înalt 
profesionalism! Ah, înainte, în barbarul secol douăzeci, 
mulţi oameni ar fi fost de acord cu punctul dumitale de 
vedere. Poţi să crezi că era o crimă în vremurile acelea ca 
intre personalul instituţiilor şi pacienţii pe care îi aveau în 
îngrijire să existe orice fel de relaţii sexuale, chiar dacă 


aceasta se dovedea adesea a fi cea mai bună terapie pentru 
ei? 

Tot a ieşit un lucru bun şi din epidemia SIDA: i-a forţat pe 
oameni să fie sinceri: a curăţat şi ultimele rămăşiţe ale 
aberaţiilor puritane. Colegii mei hinduşi, cu toate 
prostituatele lor din temple şi sculpturile erotice, au avut 
întotdeauna dreptate. Păcat că „Vestului” i-a trebuit trei mii 
de ani de nenorociri ca să-i ajungă din urmă. 

Dr. Jafferjee se opri să respire, acordându-i lui Donald 
Craig timpul necesar să-şi pună gândurile în ordine. Donald 
nu izbutea să se elibereze de sentimentul că doctorul 
pierduse ceva din detaşarea sa profesională. Era interesat 
erotic de inaccesibila soră Dolores? Sau era ceva mai 
profund? 

Dar, desigur, toată lumea cunoaşte motivul principal 
pentru care unii inşi se fac psihiatri. 

Cu puţin noroc, reuşeşti să te vindeci. Şi chiar dacă nu 
reuşeşti, ai o muncă interesantă şi excelent plătită. 

IV. 

FINAL 

38. Opt pe scara Richter. 

Jason Bradley se afla pe puntea lui Glomar Explorer, 
supraveghind înaintarea lui ]. ]. Pe fundul mării, când a 
simţit neaşteptata şi puternica lovitură de măciucă. Cei doi 
tehnicieni electronişti care priveau pe display n-au observat 
nimic; probabil că au crezut că se produsese vreo 
schimbare în ritmul neîntrerupt al maşinăriei vasului. 
Fulgerător, lui Jason îi veni în minte momentul de acum 
aproape un secol, care trecuse la fel de neobservat de 
mulţii pasageri. 

Dar, bineînţeles, Explorer era ancorat (la patru kilometri 
în apă, şi cât l-ar fi uimit asta pe Căpitanul Smith!) şi nici un 
aisberg nu era posibil să se furişeze nedetectat de radarul 
său. Nici plutind cu viteză, nu i-ar fi putut face altceva decât 
să-i zgârie puţin vopseaua. 


Înainte ca Jason să poată telefona Centrului de 
comunicaţii, o stea roşie începu să clipească pe ecranul 
faxului prin satelit. În plus, semnalul de alarmă îţi sfredelea 
auzul capabil să scoată din minţi pe oricine cu vibraţiile sale 
care oscilau în cadrul unei amplitudini de un kilociclu, 
răsunând pe linia rareori folosită. Jason întrerupse semnalul 
audio şi se concentra asupra mesajului. Chiar şi cei doi 
marinari începători de lângă el realizară acum că ceva nu 
era în regulă. 

— Ce-i? Întrebă speriat unul dintre ei. 

— Cutremur de pământ, şi încă unul puternic. Probabil că 
pe aproape. 

— Este vreun pericol? 

— Pentru noi, nu. Mă întreb unde o fi epicentrul. 

Aşteptă câteva minute ca seismograful reţelei să-i dea 
datele. Apoi pe ecranul faxului, apăru un mesaj: 

CUTREMUR SUBMARIN ESTIMAT LA 7 GRADE PE 
SCARA RICHTER. 

EPICENTRUL APROX. 55 W44N. 

ALERTAŢI TOATE INSULELE ŞI PERIMETRELE DE 
COASTA DIN ATLANTICUL DE NORD. 

Timp de câteva secunde nu se mai întâmplă nimic; apoi 
apăru alt rând: 

CORECTURA: 8 PE SCARA RICHTER. 

Cu patru kilometri mai jos, ]. ]. Îşi vedea liniştit şi eficient 
de treabă, plantând pe fundul mării la o altitudine de zece 
metri şi la viteza confortabilă de opt noduri. (Unele tradiţii 
nautice refuză să dispară; nodurile şi stânjenii 
supravieţuiau încă din era metrică.) Programul lui de 
navigaţie îi cerea să scaneze terenul întocmai cum plugarul 
îşi lucrează câmpul în lung şi-n lat pregătind viitoarea 
recoltă. 

Prima undă de şoc nu a avut mai mult efect asupra lui ].]. 
Decât asupra Explorer-ului. Chiar şi cele două submarine 
nucleare au rămas complet neafectate; ele fuseseră 
concepute să facă faţă unor solicitări mult mai puternice - 


deşi comandanții lor trecuseră prin câteva momente de 
spaimă amintindu-le de şocul grenadelor antisubmarin. 

]. ]. Şi-a continuat cercetarea automată, colectând şi 
înregistrând megabiţi de informaţii în fiecare secundă. 
Poate că nouăzeci şi nouă la sută dintre acestea nu vor avea 
nici cea mai mică importanţă pentru nimeni şi vor trebui să 
treacă secole până ce aurul ştiinţific să fie extras din 
reziduuri. 

Pentru ochi sau camera de luat vederi, fundul mării apărea 
aproape complet lipsit de importanţă în acest loc, dar 
fusese ales cu grijă. „Câmpul de resturi” originar, din jurul 
austerei secţiuni a pupei, fusese cu mult timp mai înainte 
curăţat de orice articol interesant; chiar şi grămezile de 
cărbuni risipite din buncăre fuseseră ridicate la suprafaţă şi 
transformate în suveniruri. Totuşi, numai cu doi ani în urmă, 
o cercetare magnetometrică revelase lângă prova nişte 
anomalii care se cereau a fi mai bine investigate. ]. ]. Era 
potrivit pentru treaba asta; în câteva ore el ar fi inspectat 
totul şi s-ar fi întors la baza sa plutitoare. 

— Arată din nou ca în 1929, spuse Bradley. 

Din laboratorul ISA, dr. Zwicker clătină din cap: 

— Nu, cred că mai rău. 

La 'Tokyo, alt punct nodal al conferinţei pregătite în pripă, 
Kato întrebă: 

— Ce s-a întâmplat în 1929? 

— Cutremurul de la Grand Banks. A declanşat un curent 
turbionar - poţi să-i spui avalanşă submarină. Pe fundul 
mării, a rupt cablurile telegrafice unul după altul, ca pe 
nişte fire de aţă. Viteza a fost calculată la şaizeci de 
kilometri pe oră. Poate chiar mai mult. 

— Deci ar putea să ne atingă, Dumnezeule! În trei sau 
patru ore. Şi care-i probabilitatea de distrugere? 

— Imposibil să fie apreciată în stadiul actual, în cel mai 
bun caz, foarte mică. Cutremurul din 1929 n-a atins 
Titanicul, deşi mulţi oameni au crezut că o să-l îngroape; 
din fericire, se afla la câteva sute de kilometri mai la vest. 


Multe sedimente au fost antrenate către un canion, ocolind 
complet epava. 

— Scuză-mă, îl întrerupse Rupert Parkinson, tocmai am 
auzit că unul din modulele noastre de flotabilitate a ieşit la 
suprafaţă. A sărit douăzeci de metri afară din apă. lar noi 
am pierdut telemetria cu epava. Tu ce poţi să spui, Kato? 

Kato ezită un moment; apoi spuse ceva în japoneză către 
un asociat din afara ecranului. 

— Am luat legătura cu Peter şi Maury. Dr. Zwicker, care ar 
fi cea mai rea posibilitate după aprecierile dumitale? 

— După o primă evaluare rapidă, se pare că ar fi vorba de 
câţiva metri de sedimente. Vom dispune de un studiu mai 
complet peste o oră. 

— Un metru n-ar fi prea rău. 

— Ne-ar putea întârzia, fir-ar să fie. 

— Un raport de la Maury, domnilor zise Kato. Nu-i nici o 
problemă - totu-i în regulă. 

— Dar pentru cât timp? Dacă această „avalanşă” a pornit, 
într-adevăr către noi, ar trebui să ridicăm la suprafaţă tot 
ce putem din echipament. Ce ne sfătuieşti, dr. Zwicker? 

Omul de ştiinţă tocmai deschidea gura să răspundă când 
Bradley îi şopti ceva la ureche. Doctorul privi speriat, apoi 
sumbru clătină din cap cu o aprobare şovăitoare. 

— Nu cred că mai pot să spun ceva, domnilor. Domnul 
Bradley are mai multă experienţă decât mine în acest 
domeniu. Înainte de a vă da vreun sfat special, mă voi 
consulta cu departamentul nostru legal. 

Urmă o tăcere zdrobitoare: apoi Rupert Parkinson zise 
precipitat: 

— Suntem oameni de lume, putem să înţelegem că ISA nu 
vrea să fie târâtă în procese. Aşa că să nu ne pierdem 
timpul. Să scoatem ce se poate scoate. Şi vă sfătuiesc să 
faceţi la fel, Kato - doar dacă cea mai rea posibilitate a dr. 
Zwicker nu este pur şi simplu dezastruoasă. 

Exact de asta se temea şi omul de ştiinţă. Un cutremur 
submarin era destul de impresionant; dar aşa cum o bombă 


de fisiune serveşte drept detonator pentru o bombă de 
fuziune - putea declanşă eliberarea unor forţe mult mai 
mari. 

Milioane de ani energia solară fusese înmagazinată în 
straturile petrochimice de sub fundul Atlanticului; şi doar 
un secol din bogăţie fusese extrasă de acolo de către om. 

Restul încă mai aştepta. 

39. Fiul risipitor. 

Pe fundul Atlanticului, roboţi care valorau un miliard de 
dolari, părăsiră uneltele şi porniră spre suprafaţă. Nu era 
nici o grabă; pe platformă nu mai era nimic viu, chiar dacă 
existau averi. Acţiunile Titanicului scăzuseră la bursele de 
schimb din lume, dând prilej umoriştilor să facă glume. 

Marele câmp petrolier de coastă fusese salvat. Deşi 
Hibernia şi Avalon, care se aflau la apă scăzută, nu aveau de 
ce să se teamă de curenţii turbionari, suspendaseră orice 
acţiune, dublând sau triplând controlul sistemelor de 
urgenţă şi al agregatelor de rezervă. Acum nu le mai 
rămâne altceva de făcut decât să aştepte şi să admire 
superbul display auroral care-şi începuse cel mai 
spectaculos ciclu de pete solare înregistrate vreodată. 

Chiar şi puţin înainte de miezul nopţii - nimeni nu dormea. 
Bradley stătea pe talpa elicopterului de pe Explorer, privind 
la marea draperie de foc de rubine şi de smaragde ce se 
desfăşura de-a lungul cerului nordic. Nu era membru al 
echipajului; când comandantul vasului sau altcineva avea 
nevoie de el, putea fi disponibil într-o clipă. Oamenii 
ocupați, mai ales cu lucruri urgente, nu suportă să aibă pe 
cap gură-cască oricât de bine intenţionaţi şi calificaţi ar fi 
ei. 

Şi convocările, când existau, nu veneau dinspre punte ci 
de la Centrul de Operații. 

— Jason? Aici Ops. Avem o problemă. ]. ]. Nu vrea să 
răspundă la semnalul nostru de rechemare. 

Bradley avu senzaţia unor emoţii complexe. În primul 
rând, era pe cale să piardă una dintre cele mai 


promițătoare piese de echipament şi cea mai scumpă a 
laboratorului. Apoi persista inevitabilul semn de întrebare 
din minte: „Ce a putut să fie greşit?”, urmat imediat de „Ce 
putem face?” 

Dar exista ceva chiar şi mai grav: ]. ]. Reprezenta o 
enormă investiţie de timp personal, de efort şi de 
devotament. Îşi amintea de toate glumele în legătură cu 
paternitatea robotului; era un dram de adevăr în ele. 
Conceperea unui adevărat fiu (ce se întâmplase oare cu 
fiinţa umană ]. ].?) cerea mult mai puţină energie. 

La dracu' îşi zise Jason, este doar o maşină! Poate fi 
refăcută; am păstrat toate programele. Nimic nu s-a 
pierdut, cu excepţia informaţiilor colectată în misiunea 
actuală. 

Nu, e o pierdere mare. S-ar putea să trebuiască să fie 
abandonat întreg proiectul; realizarea lui ]. ]. A epuizat 
până la limită fondurile şi resursele ISA. Cât despre 
proiectul NEPTUN, s-ar putea să fie tărăgănat încă ani de 
zile, probabil că atât cât va trăi Zwicker. Omul de ştiinţă era 
un bătrân dificil, dar Jason îl plăcea şi-l admira. Pierderea 
lui ]. ]. Îi frângea inima. 

În timp ce se grăbea către Centrul de operaţii, Bradley 
colecta şi analiza rapoartele cu ajutorul computerului de la 
mână. 

— Eşti sigur că ]. ]. Acţionează normal? 

— Da, farurile funcţionează perfect; ultimul raport de 
acum cincisprezece minute specifica fiecare sistem nominal 
continuând după modelul de cercetare. Dar, ce-i drept, nu 
vrea să răspundă la rechemare. 

— Ei drăcie! Laboratorul mi-a spus că i-a fixat algoritmul. 
Hai să încercăm. Măreşte cât poţi voltajul. Care-s ultimile 
ştiri despre cutremur? 

— Proaste. Mount Pelee este bubuit, Martinica e evacuată. 
Au fost trimise peste tot avertizări în legătură cu tsunami. 

— Dar cu Grand Banks ce se aude? Este vreun semn de 
pornire a avalanşei? 


— Toate seismografele s-au dereglat, nimeni nu ştie sigur 
ce dracu' s-a petrecut. Numai o clipă, primesc o ştire. 

Ah, uite ceva. Reţeaua anti-submarină a Forţelor Navale - 
nu ştiam că mai funcţionează încă. A fost distrusă. La fel şi 
cablurile din Atlantic, ca în '29. Da. Îşi continuă drumul. 

— Cât durează până când ne va lovi pe noi? 

— Dacă nu-şi va accelera viteza, vreo trei ore bune. Poate 
chiar patru. 

E destul timp, gândi Bradley. Ştia exact ce are de făcut. 

— Moon-pool? Chemă el. Deconectaţi Deep Jeep-ul spre 
epavă, cobor. 

Mă bucur de asta, îşi zicea Bradley. Pentru prima dată am 
o scuză puternică să iau Deep Jeep-ul spre epavă, fără a fi 
nevoit să fac o cerere în trei exemplare prin canalele TV Va 
fi suficient timp mai târziu să întocmesc hârtiile - sau să 
cupleze memoratorul electronic. 

Pentru a se grăbi coborârea Deep Jeep-ul fusese 
supraîncărcat; nu avea timp să-şi facă probleme în legătură 
cu balastul împrăştiat pe fundul mării. Doar douăzeci de 
minute după ce strălucitoarea lumină aurorală pălise în 
apele de deasupra lui, Bradley zări primul nimb 
fosforescent în jurul provei Titanicului. Nu avea nevoie de 
el, bineînţeles, pentru că ştia exact unde se afla aceasta, şi 
nu epava era ţinta lui; dar fu bucuros că se aprinsese 
lumina din nou numai pentru el. 

]. ]. Se afla la numai o jumătate de kilometru, făcându-şi 
datoria cu candoare şi devotament. Monotonul semnal de 
semnalizare „ping. Ping-ping” al reflectoarelor sale umplea 
micuța bulă cu aer a Deep Jeep-ului la fiecare zece secunde, 
şi era perfect vizibil pentru sonarul de cercetare. 

Bradley transmise apelul de urgenţă, fără prea mari 
speranţe, şi continuă să o facă în timp ce se apropia de 
robotul recalcitrant. Nu a fost surprins sau descumpănit la 
totala lipsă de răspuns. Nu te nelinişti, îşi zise, mai ai încă 
multe trucuri de scos din mânecă. 


Îl folosi pe următorul când se aflau doar la zece metri unul 
de altul. Deep Jeep-ul putea să-l depăşească uşor pe ].]. Şi 
Bradley reuşi, fără dificultate, să-i taie drumul, plasând 
vehiculul său de-a curmezişul în calea robotului. Astfel de 
confruntări submarine fuseseră adesea simulate pentru 
testarea logaritmurilor de ocolire a obstacolelor şi aceştia, 
cel puţin acționau exact aşa cum fuseseră proiectaţi. 

]. ]. Se oprise complet şi examina situaţia. În acest 
moment, Bradley putu să detecteze clar, cu propriile sale 
urechi, fără alte instrumente, o subarmonică asemănătoare 
unei piculine în timp ce robotul scana obstacolul, încercând 
să-l identifice. 

Profită de această întâmplare ca să mai trimită o dată 
comanda de reîntoarcere; dar nu avu noroc. Nu avea sens 
să mai încerce, problema probabil că era în software. 

]. ]. Se întoarse nouăzeci de grade spre stânga şi se 
deplasă în unghi drept înainte faţă de cursa lui iniţială. 
Merse doar zece metri, apoi se balansa înapoi spre vechiul 
punct de pornire, sperând să evite obstrucţia. Dar Bradley 
se afla la post. 

În timp ce ]. ]. Regândea situaţia, Bradley încercă un nou 
gambit. Deschise transmiţătorul extern de sunet. 

— ]. ]., zise el. Mă auzi? 

— Da, răspunse prompt robotul. 

— Mă recunoşti? 

— Da, Mister Bradley. (În fine, am ajuns la un rezultat.) 

— Ai vreo problemă? 

— Nu. Toate sistemele sunt normale. 

— Ţi-am trimis un semnal - subprogramul 990. L-ai primit? 

— Nu. Nu l-am primit. (Bun, orice ar pretinde scriitorii de 
science-fiction, roboții nu mint, doar dacă sunt programaţi 
să facă asta. Şi nimeni nu i-a jucat această infectă farsă lui ]. 
]., sper.) 

— Ţi-a fost trimis unul, repet; ascultă. Cod. 999. Înţeles? 

— Înţeles! 

— Atunci execută-l! 


— Comandă neînţeleasă. (Ei drăcie, ne învârtim în cerc, şi 
asta o putem face literalmente, până când ne vom pierde 
energia sau răbdarea.) 

În timp ce Bradley îşi calcula următorul pas, Explorer 
întrerupse dialogul. 

— Deep Jeep, îmi pare rău că nu ai noroc să continui. Dar 
avem o ştire pentru dumneata şi un mesaj de la profesor. 

— Spune! 

— Ai pierdut un adevărat foc de artificii. A fost o erupție, 
este singurul cuvânt potrivit, la 40 vest, 50 nord. Mult prea 
adânc pentru, a produce vreo distrugere serioasă, din 
fericire, hidrocarburi gazoase. Şi ard, putem vedea lumina 
orbitoare de aici, aurora e nimic pe lângă asta! O să vezi 
imaginile prin satelit: arată de parcă tot Atlanticul de nord 
ar fi în flăcări. 

Sunt sigur că este foarte spectaculos, gândi Bradley. Dar 
cum m-ar putea afecta pe mine? 

— Ce-i cu mesajul de la dr. Zwicker? 

— Ne roagă să-ţi spunem că lommy Gold avea dreptate. 
Zice că ştii despre ce este vorba. 

— Serios? Chiar de dovedirea teoriilor ştiinţifice îmi arde 
mie acum. Cât mai este până să mă întorc? 

Bradley nu simţea panică - numai că trebuia să se 
grăbească. Putea arunca balastul rămas, să descarce 
rezervoarele în câteva secunde şi să pornească mai înainte 
de a-l surprinde vreo avalanşă submarină. Dar era hotărât 
să-şi îndeplinească misiunea, care acum devenise mai mult 
personală decât profesională. 

— Ultimele aprecieri arată că mai ai o oră, poate mai mult. 
Mai e destul timp până să ajungă aici, dacă va ajunge. 

O oră era mult; şi cinci minute puteau fi de-ajuns. 

— ].]., comandă el. Îţi dau alt program. Comanda 527. 

Asta însemna tăierea energiei principale, lăsând în 
funcţiune doar sistemul de rezervă. Atunci ]. ]. Nu mai avea 
de ales, trebuia să iasă la suprafaţă. 

— Comanda 527 acceptată. 


Bun - va merge! Farurile externe ale lui ]. ]. Pâlpăâiră, iar 
micile propulsoare în poziţie-de-control îşi încetiniră 
mişcarea, gata să se oprească. Pentru o clipă ]. ]. Fu ca şi 
mort în apă. Sper că n-am exagerat, gândi Bradley. 

Apoi farurile se aprinseră din nou şi propulsoarele 
începură să se învârtească şi ele. 

Bun, a fost o încercare reuşită. N-a fost nimic greşit de 
data asta, dar este imposibil să-ţi aminteşti totul, într-un 
sistem atât de complex a lui ]. ]. Bradley uitase însă un mic 
amănunt. Unele comenzi nu funcționau decât în laborator: 
ele sunt scoase din circulaţie în misiunile operaţionale. 
Anularea fusese anulată în mod automat. 

Nu mai rămăsese decât o singură opţiune. Convingerea cu 
binişorul dăduse greş; trebuia sa folosească forţa. Deep 
Jeep-ul era mai puternic decât ]. ]. Care, oricum, nu avea 
braţe cu care să se apere. Orice luptă corp la corp cu elar 
fi fost unilaterală. 

Dar n-ar fi fost cinstit. Exista o cale şi mai bună. 

Bradley îndreptă Deep Jeep-ul în sens invers, aşa încât 
submersibilul să nu-l mai blocheze pe ]. ]. Robotul aprecie 
câteva secunde noua situaţie, apoi, începu să se învârtească 
din nou. Un asemenea simţ al datoriei era într-adevăr 
admirabil, dar era exagerat. O fi adevărat că arheologii 
găsiseră la Pompei o santinelă în post, acoperită de cenuşa 
Vezuviului, pentru că nici un ofiţer nu venise să o elibereze 
din gardă? Asta părea că era hotărât să facă şi ]. ]. Acum. 

— Scuză-mă, mormăi Bradley, în timp ce prindea maşina 
nebănuitoare. 

Împinse manipulatorul Deep Jeep-ului în toate direcţiile. 
Propulsoarele auxiliare îl răsuciră pe ]. ]. Într-o jumătate de 
cerc, apoi mişcarea se încetini treptat. 

Nu exista decât o singură cale de a ieşi din această situaţie 
şi ]. ]. Nu a stat pe gânduri. 

Intermitentul semnal luminos fu înlocuit cu semnalul 
continuu de pericol: MAYDAY ceea ce însemna „Veniţi şi 
salvaţi-mă!” 


Ca un aruncător de bombe care-şi azvârle încărcătura, ]. ]. 
Îşi lansă balastul de fier şi începu să se ridice rapid către 
suprafaţă. 

— ]. ]. Se îndreaptă către voi, repetă Bradley Explorer-ului. 
Va ajunge acolo în douăzeci de minute. 

Robotul fusese salvat. De îndată ce pornise urca urmărit 
de şase sisteme, şi va ajunge la moon-pool înaintea Deep 
Jeep-ului. 

— Sper că vă daţi seama, murmură Bradley în timp ce ].]. 
Dispărea în cerul lichid de deasupra, că pe mine mă 
afectează mai mult decât pe voi. 

40. Inspecţia. 

Jason Bradley tocmai se pregătea să-şi arunce balastul şi 
să-l urmeze pe ]. ]. Către suprafaţă, când Explorer chemă 
din nou. 

— Bună treabă, Jason, îl urmărim pe ]. ]. Pe drumul de 
întoarcere. Gonflabilele sunt pregătite şi-l aşteaptă. 

Dar nu arunca încă balastul. Mai este de rezolvat o 
problemă şi grupul N-T ar vrea s-o rezolvi dumneata, nu 
durează decât un minut, cel mult cinci. 

— Mai am atâta timp la dispoziţie? 

— Nici o problemă, altfel nu ţi-am cere-o. Mai sunt vreo 
patruzeci de minute până să ne lovească, pe simulatoarele 
noastre arată ca un front atmosferic. le vom ţine la curent 
cu avertismentele. 

Bradley aprecie situaţia. Deep Jeep-ul putea să ajungă 
uşor la şantierul Nippon-Turner în cinci minute, şi lui i-ar fi 
plăcut să mai arunce încă o ultimă privire asupra 
Titanicului, asupra ambelor secţiuni dacă era posibil. Nu 
exista nici un risc; chiar dacă aprecierea era eronată, tot îi 
mai rămâneau câteva minute, după ce primea înştiinţarea, 
şi ar fi putut să se afle la o mie de metri deasupra înainte ca 
avalanşa să ajungă dedesubt. 

— Ce vor să fac? Întrebă, rotind Deep Jeep-ul în aşa fel 
încât pupa, în linţoliul său de gheaţă, să se afle direct în faţa 
sonarului. 


— Maury are o problemă la cablurile de alimentare cu 
energie - nu le poate trage în sus. Probabil că s-au blocat 
pe undeva. Poţi să verifici? 

— O s-o fac. 

Era o rugăminte îndreptăţită, din moment ce tot se afla 
acolo. Masivele cabluri cu plutire-automată care duceau în 
jos, către epavă, enormul lor amperaj, costau milioane de 
dolari; aşa că nu era de mirare că submarinele încercau să 
le recupereze. Presupunea că Peter the Great reuşise deja. 

Nu avea decât farurile Peep Jeep-ului pentru a ilumina 
muntele de gheaţă priponit încă de fundul mării, în 
aşteptarea momentului eliberării care nu va mai veni 
niciodată. Mişcându-se cu grijă, ca să evite firele care o 
legau de baloanele cu oxi-hidrogen sub presiune, ocoli 
structura masivă până când ajunse la două cabluri de joasă 
tensiune care urcau spre submarin. 

— Nu văd nici o defecţiune, zise. Mai trageţi de ele. 

După o secundă, marile cabluri vibrară puternic, ca şi cum 
ar fi fost coardele unui uriaş instrument. Lui Bradley i se 
păru că simte cum se risipeşte în ele o undă de infrasunete. 

Dar cablurile rămaseră sfidător de rigide. 

— Scuze, spuse el. Nu pot face nimic. Probabil că unda de 
şoc a blocat mecanismul de degajare. 

— Asta a fost şi impresia noastră aici, sus. Bine, 
mulţumesc. Întoarce-te; mai ai timp berechet, dar după 
ultimele aprecieri, o jumătate de miliard de tone de mâl se 
îndreaptă către tine. Cică e ca şi când s-ar revărsa întregul 
Mississippi. 

— Câte minute mai are până să ajungă aici? 

— Douăzeci - nu, cincisprezece. 

Mi-ar plăcea să vizitez prova, îşi zise Bradley, dar să nu 
forţez norocul. Chiar dacă pierd ocazia de a fi ultimul om 
care a mai aruncat o privire asupra Titanicului. 

Ezitant, lepădă balastul nr. 1, şi Deep Jeep-ul începu să se 
ridice. În timp ce urca, mai aruncă o ultimă privire către 
carcasa încastrată în gheaţă, apoi se concentră asupra 


cablurilor ce străluceau în lumina farurilor sale din faţă. Aşa 
cum lanţul ancorei vasului său asigură securitatea unui 
scafandru autonom, la fel şi ele îi asigurau lui Bradley 
legătura cu lumea îndepărtată de deasupra. 

Tocmai se pregătea să arunce a doua greutate şi să 
mărească viteza de ascensiune, când interveni o defecţiune. 

Maury mai smucea încă de cabluri sperând să le 
recupereze; când, în sfârşit, ceva la eliberă. Din nefericire 
însă, nu ceea ce era de aşteptat. 

Se auzi un „ping” puternic în sonarul de anticoliziune, 
urmat de o izbitură care clătină Deep Jeep-ul şi îl zdruncină 
pe Bradley în scaunul de care era legat cu centura de 
siguranţă. Bradley percepu imaginea fugară a unei uriaşe 
mase albe care plană pe lângă el, în sus, mult deasupra lui. 

Deep Jeep-ul începu să se scufunde. Bradley aruncă şi 
restul de balast. 

Viteza de coborâre scăzu aproape de zero, dar nu chiar 
zero. Continua încă să se scufunde, uşor, spre fundul mării. 

Bradley rămase câteva secunde liniştit. Apoi, împotriva 
voinţei lui, începu să râdă. Nu era nici un pericol imediat, 
ba era chiar caraghios. 

— Explorer, spuse el. N-o să mă credeţi, dar tocmai m-am 
lovit de un aisberg. 

41. Ascensiune liberă. 

Chiar şi acum, Bradley nu se considera a fi într-adevăr în 
primejdie; era mai mult necăjit decât alarmat. Totuşi, 
situaţia era dramatică - împins spre fundul mării, cu 
flotabilitatea pierdută. Lovitura piezişă a mini-aisbergului 
ascendent probabil că-i retezase Deep Jeep-ului nişte 
module de plutire. Şi, ca şi când asta nu era suficient, peste 
zece sau cincisprezece minute avea să se prăvălească 
asupra sa cea mai mare avalanşă înregistrată vreodată sub 
apă. Nu se putea abţine să nu simtă ca un personaj dintr-un 
vechi film al lui Steven Spielberg. (Primul pas: vezi dacă 
sistemul de propulsie al Deep Jeep-ului poate asigura în 
mod suficient ridicarea ca să mă scoată afară din acest.) 


Submarinul se mişcă scurt şi ridică un nor de mâl, care 
umplu apa din jur strălucind în lumina reflectată. Deep 
Jeep-ul sui câţiva metri, apoi recăzu. Bateriile aveau să 
slăbească mult înainte de a ajunge la suprafaţă. (Urăsc să 
fac aşa ceva. Câteva milioane distruse sau cel puţin 
aruncate pe fundul mării. Dar poate vom reuşi să salvăm 
restul din Deep Jeep după ce se va sfârşi totul - aşa cum au 
făcut cu bătrânul ALVIN, cu mult timp în urmă.) 

Bradley atinse „Siguranţa de rezervă” şi deblocă învelişul 
protector. 

— Deep Jeep cheamă Explorer. Voi face o ascensiune 
liberă; nu mă veţi auzi până când nu voi ajunge la 
suprafaţă. Păstraţi legătura prin intermediul sonarului - voi 
ajunge repede sus. Pregătiţi servomotoarele în caz că va fi 
necesar să mă ajutaţi. 

Calculele arătaseră - şi testele confirmaseră - că, eliberată 
de echipament, sfera de supravieţuire a Deep Jeep-ului 
putea atinge o viteză destul de mare pentru a face un salt 
din apă atât de înalt încât să aterizeze pe puntea oricărui 
vas care s-ar afla în apropiere. Găurind-o, bineînţeles, în 
cazul când avea neşansa să primească lovitura în plin. 

— Noi suntem gata, Bradley. Baftă! 

Răsuci micuța cheie roşie, şi reflectoarele clipiră o dată, în 
timp ce şocul electric pulsă prin detonatoare. 

Există unele sisteme tehnice care nu pot fi verificate în 
întregime decât atunci când este nevoie de ele. Deep Jeep- 
ul era bine conceput, dar testarea mecanismului la 
presiunea de patru sute de atmosfere ar fi costat prea mult 
din bugetul ISA. 

Cele două încărcături explozive separară sfera de 
supravieţuire flotabilă de restul vehiculului, exact cum 
fusese plănuit. 

Dar, cum afirmase adesea Jason, marea poate născoci 
altceva. Carcasa de titan fusese deja solicitată la maximum; 
şi undele de şoc, oricât de slabe ar fi fost, convergeau spre 
acelaşi punct. 


Era prea târziu pentru teamă şi regrete; într-o fracțiune 
de secundă, înainte ca implozia sferei să se producă, Jason 
Bradley nu mai avu timp să se gândească decât la un singur 
lucru; ăsta-i un loc bun să mori. 

42. Vila, la apus. 

În timp ce conducea maşina închiriată dincolo de porţile 
de fier forjat, copacii tunşi frumos şi straturile de flori îi 
apărură într-un flash-back de o clipă. Cu un efort de voinţă 
deliberat, Donald Craig încercă să-şi aducă aminte Castelul 
Conroy. N-avea să-l mai revadă niciodată; acest capitol din 
viaţa sa se încheiase. 

Tristeţea îl mai apăsa încă şi o parte din această tristeţe 
urma să stăruiască în el pentru totdeauna. Dar simţea şi un 
fel de eliberare; încă nu era prea târziu - un fals citat din 
Milton? 

— Să mai cauţi păduri răcoroase şi păşuni noi. Încerc să 
mă reprogramez gândi Donald crispat. Să deschid un nou 
fişier. 

Un spaţiu de parcare îl aştepta la câţiva metri de eleganta 
casă georgiană; încuie maşina închiriată şi străbătu pe jos 
drumul ce-l despărţea de uşa din faţă. La nivelul ochilor se 
găsea o firmă foarte nouă, chiar deasupra soneriei şi a 
interfonului. Deşi Donald nu observase nici o cameră de 
luat vederi, nu se îndoaie că cineva îl observa. 

Pe placă era scris un singur rând, cu litere aldine: 

Dr. Evelyn Merrick, Ph. D. (Psych). 

Donald o privi gânditor, câteva clipe, apoi zâmbi şi atinse 
butonul soneriei. Dar uşa îi anticipă mişcarea. 

Când se deschise, se auzi un pocnet slab; apoi Madame 
Eva zise, cu acea voce dovedind simpatie, care-i amintea 
adesea de dr. Jaferjee. 

— Bun venit la bord, domnule Craig. Orice prieten al lui 
Jason este şi prietenul meu. 

43. Exorcism 

15 aprilie 2018, 02.00 


Nu era timpul potrivit pentru mass-media prea devreme 
pentru americani, şi nu destul de târziu pentru ştirile de 
seară europene. În orice caz, fusese o poveste care se 
bucurase de mare atenţie, dar puţini erau aceia care se mai 
interesau acum de o cursă evident pierdută. 

De un secol, în fiecare an, paza de coastă a Statelor Unite 
arunca, în acelaşi loc, o coroană de flori. Dar acest centenar 
era cu totul deosebit - reunea atâtea speranţe pierdute şi 
visuri - şi averi. 

Glomar Explorer fusese întoarsă în vânt, în aşa fel încât 
distinşii oaspeţi aflaţi la provă în cabinele de deasupra 
punţii superioare să fie protejaţi de rafalele îngheţate din 
nord. Nu era tot atât de frig ca în noaptea imaculată de 
acum o sută de ani, când întregul Atlantic de Nord fusese 
presărat cu toţi morţii Danaidelor de sub stele? 

Nu mai era nimeni la bord din cei ce asistaseră ultima dată 
când Explorer-ul îşi plătise tributul de morţi, dar mulţi îşi 
aminteau probabil de acea scurtă ceremonie în alte colţuri 
ale lumii, dintr-un secol pătat cu sânge care acum părea a 
aparţine altei ere. Specia umană s-a mai maturizat puţin, 
dar mai are mult până să se poată numi civilizată. Ritmul 
lent al Simfoniei a Doua de Elgar se stingea în tăcere. Nici o 
altă muzică, n-ar fi fost mai potrivită ca această melodie 
obsedantă din epoca edwardiană, compusă în anii 
construirii Titanicului în şantierul de la Belfast. 

Toţi ochii erau îndreptaţi către omul înalt, cu păr cenuşiu, 
care a luat coroana de flori şi a aruncat-o încet peste bord. 
Rămăsese tăcut un timp îndelungat; deşi toţi cei care se 
aflau împreună cu el pe puntea măturată de vânt 
împărtăşeau aceeaşi emoție, pentru unii ea era deosebit de 
puternică. Aceştia fuseseră cu el la bordul navei Knorr, 
când apăruse pentru prima dată pe monitorul TV epava, în 
dimineaţa de 1 septembrie 1985. Şi cineva aruncase în 
aceeaşi apă, un sfert de secol mai târziu, verigheta soţiei. 

De această dată, Titanicul era pierdut pe vecie pentru rasa 
care îl concepuse şi construise; de acum înainte nici un ochi 


omenesc nu va mai putea să privească fragmentele lui 
risipite. 

Mulţi oameni fuseseră eliberaţi astfel, în fine, de obsesia 
vieţii lor. 

44. Epilog: Din adâncurile timpului. 

Steaua care se numise cândva Soare nu se transformase 
prea mult faţă de îndepărtatele zile în care fusese adorată 
de oameni. 

Două planete dispăruseră - una programat, alta accidental 
- iar inelele lui Saturn pierduseră mult din strălucire. În 
general însă, Sistemul Solar nu fusese distrus prea tare în 
decursul scurtei sale ocupări de către o specie venită din 
spaţiu. 

Într-adevăr, unele regiuni mai poartă încă nume ale 
amenajărilor din trecut. Oceanele marţiene s-au ghemuit în 
câteva lacuri de mică adâncime, dar marile păduri de pini 
mutanţi mai supraviețuiesc încă de-a lungul centurii 
ecuatoriale. În epocile următoare au menţinut şi protejat 
sistemul ecologic pe care fuseseră meniţi să-l creeze. 

Venus - numită cândva Noul Eden - a redevenit vechiul 
iad. lar din Mercur n-a mai rămas nimic. Aici se aflase 
principalul zăcământ de metale grele al sistemului, irosit în 
decursul mileniilor de astroinginerie. Ultimele rămăşiţe ale 
străfundurilor - cu neaşteptatele şi providenţialele 
surplusuri ale monopolurilor magnetice - au fost consumate 
pentru construirea flotelor de nave ale Exodului. 

Şi Pluton a fost înghițită de o catastrofă înspăimântătoare 
pe care cei mai mari oameni de ştiinţă ai speciei umane 
încercaseră zadarnic s-o mai înţeleagă, chiar dacă 
zburaseră în căutarea unui soare mai sigur. Nu mai exista 
nici un semn al acelei vechi tragedii, când Exploratorul a 
coborât pe Pământ din adâncurile spaţiului, mergând pe o 
urmă invizibilă. Sonda interstelară pe care Omul a lansat-o 
spre inima galaxiei a întâlnit douăsprezece stele înainte ca 
semnalele sale să fi fost interceptate de alte civilizaţii. 
Exploratorul cunoştea, de câteva zeci de ani lumină, 


originea maşinii primitive a cărei traiectorie o parcurgea 
acum. El explorase aproape o sută de sisteme solare şi 
descoperise şi mai multe. Planeta de care se apropia nu era 
prea diferită de majoritatea pe care le cercetase; 
Exploratorul nu avea nici un motiv să se entuziasmeze, 
chiar dacă ar fi fost capabil de asemenea emoţii. 

Spectrul radio nu prezenta alte zgomote, cu excepţia 
şuierăturilor şi huruiturilor, obişnuitul fond sonor al 
spaţiului cosmic. Nici un fel de reţea strălucitoare nu 
acoperea pământurile întunecate aşa cum se întâmpla în 
cazul majorităţii lumilor dezvoltate din punct de vedere 
tehnologic. Nici când a intrat în atmosferă, Exploratorul n-a 
găsit urme chimice ale dezvoltării industriale. 

În mod automat, el se încadrase în standardele obişnuite 
ale cercetării. Se dizolvase în milioane de componente, care 
se împrăştiaseră pe suprafaţa planetei. Unele nu s-au mai 
întors niciodată la bază, au trimis însă informaţii. N-avea 
importanţă; Exploratorul putea să creeze oricând altele 
care să le înlocuiască. Numai „inima” era indispensabilă; - 
dar existau copii de rezervă ale acesteia, păstrate în 
siguranţă în ungherele rezervate lor din cele trei 
dimensiuni ale spaţiului normal. 

Pământul nu a orbitat în jurul soarelui decât de câteva ori 
până ce Exploratorul a cules toate informaţiile uşor 
accesibile despre planeta părăsită. Erau destul de puţine; 
mega-ani de vânturi şi ploi spulberaseră toate oraşele 
oamenilor, iar uşoarele frecări ale plăcilor tectonice 
schimbaseră complet contururile uscatului şi mărilor. 
Continentele deveniseră oceane; fundurile de mări se 
transformaseră în câmpii, care apoi se încreţiseră în munţi. 

Anomalia era mai slabă decât toate semnalele captate pe 
scanerul neutrinic, dar atrăgea imediat atenţia. Natura 
dispreţuieşte liniile simple, unghiurile drepte, repetarea 
modelelor - cu excepţia cristalelor şi a fulgilor de zăpadă. 
Aceasta era de milioane de ori mai mare; într-adevăr, îl 


făcea pe Explorator să pară mai mic. Nu putea fi decât 
nodul inteligenţei. 

Obiectul zace în inima unui munte, sub kilometri de rocă 
sedimentară. Se poate ajunge la el în câteva secunde; dar 
ca să-l scoţi de acolo fără a-l vătăma, îţi trebuie luni, poate 
chiar ani de trudă. Scanarea a fost repetată la o rezoluţie 
mai înaltă. Acum se poate observa că obiectul este făcut 
dintr-un aliaj feros de un tip extrem de simplu. O civilizaţie 
capabilă să construiască o sondă interstelară n-ar fi folosit 
un material atât de rudimentar. Exploratorul aproape că 
rămăsese descumpănit. 

Oricât de primitiv era obiectul acesta, totuşi nu a mai fost 
găsită nici o altă structură de dimensiunile şi complexitatea 
sa. Încât, s-ar putea să merite strădania de recuperare. 

Sistemele ultraperfecţionate ale Exploratorului au analizat 
problema multe, multe microsecunde, cercetând toate 
variantele posibile. Curând după aceea, Stăpânul Corelator 
a hotărât. 

— Să începem. 


SFÂRŞIT