Paul Feval — Cersetorul Negru

AER m 


Paul Feval 


Cersetorul Negru 


Capitolul | - După vecernie 


“n anul 1817, spre mijlocul toamnei, la primul etaj al unei case 


|anata în piaţa Saint-Germain-des-Pres, aproape de strada 
d'Albaye, doi tineri, sprijiniți cu coatele de balcon, stăteau de 
vorbă. 

Magnifica biserică era încă înconjurată de diferite clădiri şi 
aveau să treacă încă mulţi ani înainte de a se proiecta 
restaurarea ei. 

Era duminică. Cadranul ceasului din clopotniţă arăta ora 
patru şi jumătate. 

Tinerii noştri aşteptau, fără îndoială, sfârşitul slujbei pentru 
a trece în revistă pe credincioşii care trebuiau să iasă din 
biserică, căci elocventul şi cunoscutul părinte Rozan, de la 
misiunile Franţei, predica. Şi trebuie spus că biserica era plină 
până la refuz. 

Amândoi erau înalţi şi frumoşi, dar fizionomiile lor formau 
un izbitor contrast. Cel mai în vârstă, a cărui faţă brună avea o 
expresie de ciudată nepăsare, amestecată cu o lipsă de 
judecată şi orgoliu, părea să fie aproape de acea epocă 
nehotărâtă care serveşte de graniţă între tinereţe şi maturitate. 

Era trecut de treizeci de ani. De când? Ar fi fost greu de 
spus, căci fruntea sa era fără nici o cută; părul său negru, prea 
creţ pentru a fi frumos, avea totuşi acea dungă la modă, care 
strălucea mulţumită intervenţiei unui artist coafor, din cartierele 
de dincolo de Sena. 

Ochii săi erau arzători, plini de foc, dar se plecau, de multe 
ori fără voie sub o privire pătrunzătoare. 

Mustaţa lui fină, n-avea nici un fir cenușiu; dar sub vârfurile 
ei strălucitoare, care afectau puţin curba moscovită obişnuită în 
acea vreme de parizieni, o cută profundă desenată îi cobora 
colţurile gurii; trebuie să fi surâs de multe ori amar, pentru a se 
săpa acest şanţ caracteristic. 


Semnul acesta dezminţea aerul tineresc al întregii feţe. 

Nu se potrivea decât cu un anumit cerc albăstrui, care 
înconjura pleoapele frumosului nostru brunet, până la tâmplele-i 
străbătute de invizibile zbârcituri. 

Acest personaj se numea cavalerul Juan de Carral; şi după 
câte spunea el, era un gentilom spaniol. 

Vorbea de multe ori de familia sa, care era una dintre cele 
mai bune din Andaluzia şi se arăta în toate ocaziile foarte 
îngâmfat de nobila-i naştere. 

Vom spune imediat că domnul de Carral se asemăna în 
această privinţă cu acele frumoase doamne care primesc cu 
plăcere complimente pentru părul lor fals, pe care l-au 
cumpărat. Şi încă, el nu se ostenise să-şi cumpere nimic. 
Nobleţe ca a sa, se culege de pe jos. 

Juan de Carral era fiu de negru sclav din naştere şi se 
numea cu adevărat, Jonquille, în ochii noştri, acest fapt s-ar fi 
adăugat valorii sale — dacă ar fi valorat ceva. 

Prietenul său, care se numea Xavier şi atâta tot, era cu 
mult mai tânăr şi altfel făcut. Fruntea sa, largă şi deschisă, era 
încadrată de bucle blonde. Faţa sa albă şi fără pete, părea de 
alabastru alături de obrazul întunecat al mulatrului, dar această 
delicateţe nu excludea vigoarea. 

Privirea sa era cinstită, gura sa gânditoare. O tristeţe vagă 
şi lipsită de amărăciune părea să fie expresia obişnuită a 
fizionomiei sale. 

Avea douăzeci şi doi de ani. 

Dedesubtul lor, piaţa, pe atât de strâmtă atunci pe cât e de 
lungă azi, era cu desăvârşire pustie; doar, pe unica treaptă care 
ţinea loc de peron bisericii, un cerşetor, în picioare sprijinit într- 
un lung baston, aştepta şi el, ieşirea de la slujbă, dar nu din 
simplă curiozitate. 

Acest cerşetor era un negru, un negru într-adevăr frumos, 
care cu douăzeci de ani mai devreme ar fi putut reprezenta 
imaginea lui Othello. Ar fi putut servi de model unui pictor. 

Faţa sa largă reieşea că ebenul între zăpada părului şi a 
bărbii sale. 

Talia sa înaltă nu se aplecase sub greutatea anilor; se ţinea 
drept şi purta cu un fel de mândrie veşmântul peticit, dar curat, 
care-i acoperea umerii. 


În 1817, n-am fi avut nevoie să vă facem această descriere, 
căci aţi fi cunoscut, ca toată lumea de altfel pe Cerşetorul 
Negru, care cerea pomană la poarta bisericii Saint-Germain-des- 
Pres. 

Era aproape un personaj celebru. 

Vorbea puţin şi încasa mult. Niciodată nu cerea cu voce 
tare. Mâna sa întinsă cerea în tăcere darul. 

Când primea ceva, se înclina cu gravitate în semn de 
mulţumire. Salutul Cerşetorului Negru era celebru în Paris, iar 
englezii îi dădeau bani, doar pentru a fi salutaţi de el. 

Copiii din mahala aveau frică de el, iar cârciumarul din colţ 
pretindea că era regele sălbaticilor făcut prizonier de către 
împărat. g 

După corn am spus, era ora patru şi jumătate. In timp ce 
cerşetorul aştepta nemişcat, cei doi tineri îşi continuau 
convorbirea, întreruptă din când în când de lungi tăceri. 

— Xavier! strigă deodată Juan de Carral, aruncându-şi 
ţigareta, îmi ascunzi ceva, prietene! 

Xavier se strădui să zâmbească. 

— Dar tu nu-mi ascunzi nimic? murmură el. 

— Eu?... Doamne, nu... adică... toată lumea are taine, dar 
înţelege-mă... Ai o dragoste, scumpule şi mi-e frică, o dragoste 
periculoasă. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Bravo! Nu tăgăduieşti! Ce mă face să cred? He! He! O 
mulţime de indicii. Noi spaniolii, suntem buni observatori din 
fire, adevăraţi maeştri! Am surprins... 

— Ce? întrebă Xavier. 

Carral izbucni în râs. 

— Haide! Te trădezi singur. Ar fi crud din partea mea să 
abuzez de avantajele mele cu un diplomat atât de novice ca 
tine. 

La zgomotul hohotului de râs al lui Carral, Cerşetorul Negru 
se întoarse. 

Îşi ridică pălăria de paie şi întinse mâna spre balcon. 
Imediat Xavier îşi scoase punga. 

— Negrul acesta îmi displace! mormăi Carral, scoțând şi el 
punga. 

Xavier îşi aruncă banii fără un cuvânt. 


Cerşetorul înainte de a se apleca pentru a-i culege se 
descoperi din nou, punând mâna în dreptul inimii. 

— Negrule, iată cinci franci, strigă Carral; ţi-i dau cu 
condiţia ca să te duci dracului şi să nu te mai arăţi! 

Piesa de cinci franci căzu în pălăria cerşetorului. Dar în loc 
s-o păstreze, acesta o aruncă departe de el şi îşi păstră 
nemişcarea de la început. 

— L-ai jignit, spuse Xavier. 

— Să jigneşti un negru! exclamă mulatrul scandalizat; ce 
idee! Dar părerile sunt libere şi eu m-am păgubit de cinci 
franci... Ah, scumpule, ai recăzut în melancolia ta visătoare. 
Hotărât lucru, eşti plictisit. 

Xavier scăpă un suspin. 

— Asta-i boala oamenilor fericiţi, răspunse el; eu n-o pot 
avea. 

Ridică spre prietenul său o privire tristă şi plină de 
nehotărâre; apoi, luat de acea nevoie de împărtăşire care este 
în sufletul tuturor tinerilor, luă mâna mulatrului, o strânse într- 
ale sale şi-i spuse: 

— Carral, cred că eşti prietenul meu; am încredere în tine. 
Fiindcă ai ghicit o parte din taina mea, vreau să-ţi spun totul: 
sufăr! 

— Asta se vede, scumpule, dar de ce suferi? 

— Sunt sărac. 

— E un neajuns destul de obişnuit! Şi eu sunt la fel. 

— Şi mă numesc Xavier! 

— Asta da! E un prenume frumoşi zise Carral cu îngâmfare; 
dar mărturisesc că i-ar trebui ceva în coadă. Despre mine, nu 
mă pot plânge de soartă în această privinţă... dar ce vrei, 
scumpule, dacă toată lumea ar trage foloase după urma 
naşterii, atunci la ce bun să mai fii gentilom! 

— Şi pe urmă... reluă Xavier, care abia auzise acest 
argument decisiv. 

Dar înainte de a-şi fi putut încheia fraza, porţile bisericii 
Saint-Germain-des-Pres se deschiseră şi mulţimea ascultătorilor 
părintelui Rozan umplu deodată toată piaţa. 

Cei doi prieteni întrerupseră convorbirea. 

Cerşetorul Negru îşi începu activitatea. Nemişcat, cu mâna 
întinsă, semăna cu o statuie de abanos pusă acolo pentru a 
provoca milostenia trecătorilor. 


Aproape toată lumea îl miluia, căci era cunoscut şi 
celebritatea serveşte până şi cerşetorilor. 

Xavier se aplecase peste balcon şi privea atent. 

— Era şi ea la slujbă? întrebă Carral, cu o urmă de bătaie de 
joc în glas. 

— Cine? răspunse Xavier, a cărui frunte se acoperi de o 
puternică roşcată. 

— larăşi reţinere! Dar întrebarea mea era de prisos. Ştiu că 
ea era acolo! lat-o! 

Xavier păstră tabere şi se aplecă mai mult. 

O tânără fată, de o frumuseţe minunată, îmbrăcată cu o 
eleganţă mândră şi modestă în acelaşi timp care încântă şi 
totuşi nu poate îi descrisă, păşea în acea clipă pragul bisericii. 
Femeile care ştiu încă să se împodobească cu simplitate devin 
din ce în ce mai rare. 

O domnişoară de companie, în costumul sever al slujbei 
sale o urmă de aproape. 

Trecând prin faţa Cerşetorului Negru, tânăra fată îi puse în 
mână o monedă, iar negrul zâmbi cu o recunoştinţă în care se 
citea o dragoste părintească. 

Apoi tânăra fată ridică ochii şi privirea să se opri pe balcon. 
Carral rânji încetişor. Xavier se roşi. 

La rândul său doamna Blowter, doamna de companie, ridică 
ochii în aer, dar numai pentru a privi cerul. 

Cerul care fusese curat toată ziua, se acoperea acum de 
nori şi câteva picături de ploaie începură să cadă. Englezoaica 
avea o înfăţişare speriată şi cercetă piaţa cu privirea. 

Nu se vedea decât o trăsură mică la celălalt capăt al pielii. 
Vizitiul ei sforăia pe capră. 

— Asta este! zise Carral cu jumătate de voce, în timp ce 
domnişoara Rumbrye este la slujbă, ca o bună creştină, sub 
paza unei servitoare, doamna marchiză, mama ei vitregă se 
plimbă cu trăsura prin Bois de Boulogne, iar domnul Alfred des 
Vallees pune stăpânire pe trăsura marchizului, tatăl său vitreg. 
lar marchizul şi fiica lui trebuie să meargă pe jos sau să ia o 
trăsură de piaţă. 

Într-adevăr, nu era alt mijloc. 

Tânăra fată reintra sub arcadă, iar doamna Blowter, plină 
de devotament, îşi luă la spinare lungile-i picioare britanice şi 
fugi pe pavajul ud, pentru a căuta trăsura. 


— Scumpule, spuse atunci Carral, nu vreau să fiu indiscret, 
plec. 

Şi reintră în cameră. 

Mulțimea se scursese. Nu mai era aproape de biserica 
decât Cerşetorul Negru. 

— Elena! pronunţă cu vocea joasă Xavier. 

— Elena! repetă cerşetorul, care se înalţă ca o santinelă şi 
adăugă zâmbind: Câinii bătrâni sunt paznici buni. 

Sub boltă, tânăra fată se gândea. 

— Tatăl meu vrea să-i vorbească! Cum va şti el? 

Într-adevăr, sărmanul Xavier nu putea ghici acest cuvânt 
care se ridicase abia până pe buzele tinerei fete. 

Cerşetorul Negru cu barbă albă era oare vrăjitor? 

În timp ce trăsura care o aducea pe doamna Blowter, 
aluneca greoi pe pavajul pieţei, el spuse: 

— Tatăl său! 

Trăsura ajunse în faţa bisericii, se deschise, apoi se închise 
în urma tinerei care urcă. Birja porni în trapul cailor. 

Privirea lui Xavier reflecta o dureroasă nehotărâre. 

Pronunţă, fără să-şi dea seama că vorbeşte cu voce tare: 

— Să mă duc, oare? 

— Da, se auzi sub balcon vocea gravă a negrului. 

Şi cum ochii lui Xavier îl priveau întrebători adăugă: 

— Tatăl său vrea să te vadă. 

— Mulţumesc, spuse Xavier. 

— Cui, dracului, mulţumeşti acolo, scumpule? întrebă Carral 
revenind. 

Xavier se întoarse. Expresia de tristeţe care-i întunecase 
mai adineauri faţa dispăruse. Un zâmbet vesel îi flutura pe buze. 

— Vorbesc singur, răspunse el. Dar bine că-mi adusei 
aminte. Nu voi putea să-ţi ţin tovărăşie astă seară... Mă duc la 
marchizul de Rumbrye. 

— Ah! făcu Carral. 

— Am fost poftit acum câteva zile. Ţi-aduci aminte? 

— Copil ce eşti! zise Carral cu o drăgăstoasa bunăvoință şi 
cu un ton protector, îţi dai multă osteneală ca să te ascunzi de 
mine. Nu ştii că-ţi cunosc micile taine tot atât de bine ca tine? 

Fruntea lui Xavier se întunecă din nou; gura lui îşi pierdu 
zâmbetul. 

— Ai multă îndrăzneală, adăugă Carral. 


— Nebunie, vrei să spui! murmură Xavier cu amărăciune. 

— De loc; am spus îndrăzneală şi-o menţin. 

— N-ai o sarcină uşoară, dar, poţi câştiga. 

— Ah! Dacă aş fi bogat! strigă Xavier. 

— Ar fi o şansă în plus în jocul tău, nimic mai mult, 
scumpule. Ceea ce ar fi trebuit, ar fi fost un nume frumos... un 
nume ca al meu, de exemplu! 

— Tu eşti fericit, Carral? 

— Aproape, da. Pe de altă parte, chiar dacă ai avea cel mai 
frumos nume din Franţa, te vei lovi totuşi mereu de o piedică. 

— Ce piedică? 

Vocea lui Carral deveni gravă. 

— Ai un duşman de moarte. Xavier, spuse el, un duşman 
puternic, de temut, care nu te va ierta. Nu-mi cere numele său; 
nu voi putea să-l pronunţ. 

— Un duşman de moarte! repetă tânărul; un duşman care 
nu mă va ierta?... Oricât caut să-mi amintesc nu pot şti de cine 
vorbeşti. Ştii să glumeşti, Carral. Sunt sigur că n-am jignit pe 
nimeni, niciodată! 

Mulatrului îi păru rău că vorbise prea mult, căci reluă 
imediat, prefăcându-se nepăsător: 

— Am mers prea departe, scumpule, mult prea departe! 
Trebuie să fi crezul că e vorba cel puţin de o vendetă de 
melodramă... dar nu; e cineva pe lumea asta care nu te iubeşte, 
asta-i totul. 

— Şi acest cineva, cine-i? 

— Cu adevărat, nu-ţi pot spune. Dar ce important are? 
Totuşi un ajutor nu ţi-ar strica; vrei să-mi primeşti serviciile? 

— Într-o astfel de afacere, zise Xavier şovăind, nu prea 
văd... 

— La ce ţi-aş putea fi de folos? Nici eu nu văd. Dar sunt 
destul de bine primit la palatul Rumbrye, după cum ştii. Şi dacă 
n-am mai fost pe acolo de multă vreme... 

Carral se opri o clipă, apoi reluă cu un fel de jenă: 

— ...Am făcut rău, dar prevăd că, în curând, voi fi nevoit să 
mă reîntorc. Ori, când vrei cu adevărat să fii de folos cuiva, 
găseşti întotdeauna mijlocul... 

Xavier luă mâna prietenului său şi i-o strânse cu putere. 


— Eşti un hun prieten, Carral, spuse el. Îţi mulţumesc şi 
primesc propunerea ta, dar pentru a servi pe cineva trebuie să-l 
cunoşti bine, ori tu nu mă cunoşti încă. 

— Ba da, ba da! strigă Carral, reluând tonul său tăios; 
cunosc povestea ta, sau mai curând, o ghicesc. E aceea a 
multor eroi de roman. Vrei să ţi-o spun? Nu ştii nimic despre 
naşterea ta, nu-ţi cunoşti părinţii: o rudă, mai curând un 
bancher sau un notar, îţi varsă în fiecare lună o modestă bursă... 

— Nu-i aşa! întrerupse Xavier. 

— Nu? Atunci e ceva asemănător. 

— E ceva trist. Carral! zise încetişor Xavier. Într-adevăr nu 
ştiu nimic despre naşterea mea, nu-mi cunosc nici o rudă. La 
colegiu, mi se plătea bursa prin corespondenţă; de la plecarea 
mea din colegiu, primesc 500 de franci în fiecare lună. 

— Ce-ţi spuneam eu? 

— Dar aceşti 500 de franci, cine mi-i dă? 

— Ce te interesează? 

— Îi voi primi mereu? 

— Asta e mai serios, dar cred că-ţi pot răspunde afirmativ. 
Prin intermediul cui primeşti aceşti bani? 

— Nu ştiu. 

— Ah! Ah! lată ceva într-adevăr misterios. Trebuie totuşi, să 
vezi pe cineva. 

— Pe nimeni. 

— E ciudat. 

— Şi bun în acelaşi timp, Carral! Oh! Crede-mă pe cuvânt, 
dacă n-aş fi robul unei speranţe nesăbuite, aş refuza acest dar, 
care seamănă cu o pomană; aş rupe cu lumea în care ocup un 
loc pe care nu-l merit; aş munci pentru a trăi; aş... 

— Uşurel, uşurel! întrerupse Carral, nu poate lucra oricine, 
scumpule. Îţi trebuie protecţie pentru a fi tâmplar. Haide... ai 
început să declami. Când vei fi un avocat celebru, în zece sau 
cincisprezece ani, de exemplu, va fi timpul să respingi acest dar, 
care mi se pare foarte potrivit acum. Pentru moment, vrăjit sau 
nu, primeşte-l mai departe, crede-mă... Dar, fiindcă veni vorba, 
în ce mod îl primeşti? 

— Nu îndrăznesc să-ţi spun: nu mă vei crede. 

— Spune totuşi. 

— Ei bine! Între prima şi a cincea zi, a fiecărei luni, găsesc 
un fişic sigilat care conţine douăzeci şi cinci de ludovici de aur. 


— Unde-l găseşti? 

— Aici, pe balconul unde suntem. 

— Ciudat, într-adevăr! repetă Carral. Şi n-ai încercat să afli? 
Eu aş fi stat la pândă. 

— De multe ori mi-am pierdut nopţile, ascuns după perdele. 
Aşteptam, pândeam... 

— Şi n-ai văzut nimic? 

— Niciodată. 

Carral îşi frecă fruntea, cu un aer gânditor. 

— E o zână în povestea asta, murmură el. 

— Nu cred, reluă Xavier. N-am văzut nimic; taina rămâne 
întreagă pentru mine. Dar sunt sigur că este un bărbat care 
aruncă acest aur pe fereastra mea. Sunt sigur... 

— Ce-ţi dă siguranţa asta? 

Într-o noapte, acum un an, rămăsesem la pândă până în 
zori. Spre orele patru de dimineaţă, un zgomot uşor se auzi pe 
balcon... mă repezii şi întrezării o umbră care cotea colţul 
bisericii: era un bărbat. 

— Nu poţi fi sigur noaptea... 

— Asta mi-am zis-o şi eu. Pe vremea aceea se repara 
şoseaua. Pavajul era acoperit cu un strat gros de nisip, pe care 
ploaia îl udase în cursul nopţii. Mă grăbii să aprind lumânarea şi 
să cobor. Nu era sub fereastra mea decât urma unui singur pas. 
Un pas bărbătesc, de bocanc cu un triplu rând de cuie. 

— Bocanci de Auvergnat! strigă Carral. Ţi se trimite un 
comisionar! 

— Crezi? 

— Dar asta sare în ochi! 

Xavier rămase un moment gânditor. 

— Răspunde-mi sincer, Carral, zise el deodată, găseşti că 
am înfăţişarea unui mulatru? 

Carral tresări, şi-l privi în faţă cu un aer ameninţător. 
Această întrebare i se păru o insultă indirectă. Dar blânda şi 
cinstita expresie a feţii lui Xavier îl asigură de contrariu. Se 
stăpâni şi răspunse: 

— Nu prea mă pricep la mulatri; dar fiecare îşi face o idee 
despre lucrurile pe care nu le cunoaşte, ori tu eşti tocmai opusul 
părerii pe care o am despre oamenii cu sânge amestecat. 

Xavier scăpă un suspin de uşurare. 


— Toată lumea îmi spune acelaşi lucru, murmură el. dar 
totuşi... 

— De ce mi-ai pus această întrebare? reluă Carral. 

— Aşa... De multe ori am gânduri negre. Dar acesta e 
nebunie şi nu ţi-l voi spune. 

— Trebuie să-mi spui totul, scumpule. 

— Nu... dacă aş ghici adevărul, aş fi prea nenorocit... 

Xavier ar fi spus, poate, mai mult, dar în clipa aceea, o 
caleaşcă la care erau înhămaţi doi cai de rasă se ivi pe după 
colţul străzii Saint-Germain-des-Pres şi se opri sub ferestrele lor. 

Începuse să se întunece, astfel că obiectele se arătau într-o 
semiobscuritate înşelătoare. 

— Minunaţi cai! strigă Xavier, fericit că avea ocazia să 
schimbe vorba. 

Carral, în loc să răspundă, se aplecă şi privi înspre blazonul 
pictat pe trăsură. 

— Rumbrye! bâlbâi el. 

— E cam târziu pentru biserică, reluă Xavier, care nu 
auzise. Poate e vreo vizită pentru unul din vecinii noştri. 

Carral se schimbase la faţă şi ochelarii îi tremurau în mâini. 

— E poate pentru tine, continuă Xavier. 

Uşiţa trăsurii se deschise. O femeie foarte elegantă cobori 
şi privi casa. 

Cerşetorul Negru, care până atunci rămăsese nemişcat la 
postul său şi părea că doarme, se apropie, întinse mâna. 

Dar frumoasa doamnă trecu uşor prin faţa lui şi păşi pragul 
hotelului. 

— Nu cumva am ghicit? strigă Xavier. 

Carral plecă capul. 

— lată o ciudată asemănare! murmură cerşetorul, al cărui 
obraz negru exprima mirarea şi bănuiala, am început s-o văd 
peste tot! 

În acest timp, doamna urcă scara casei. 

Cerşetorul îşi reluă liniştit locul pe trotuar la uşa bisericii. 

După câteva clipe, se auziră trei bătăi uşoare la uşa 
camerei în care erau cei doi bărbaţi. 

— Din ce în ce mai bine! zise vesel Xavier E o vizită pentru 
tine sau pentru mine? 

— Nu-ţi mai bate capul, răspunse Carral, cu vocea 
înăbuşită, e pentru mine... din nenorocire. 


Xavier nu auzi ultimul cuvânt. 

Carral deschise. Doamna intră, având faţa ascunsă sub un 
voal brodat. 

Xavier salută şi ieşi din cameră. 

Când fu afară, fizionomia lui Carral se schimbă deodată, 
îndrăzneala sa, plină de îngâmfare şi laudă, căzu ca prin farmec. 

Plecă capul cu umilinţă şi n-ar fi exagerat să comparăm 
atitudinea sa cu aceea a unui lacheu. 

— Stăpână, zise el cu o voce surdă, de ce îţi dai osteneala 
să vii la mine? Ar fi ajuns un cuvânt. Nu am uitat că-ţi datorez 
ascultare. 


Capitolul II - Jonquille 


ceea, care intrase era o femeie de talie mijlocie, dar cu 

ţinută nobilă. Faţa sa pierduse frăgezimea primei tinereţi, 

dar era încă frumoasă şi se putea crede că paloarea 
obrajilor săi şi umbra profundă care estompa ochii săi negri erau 
datorate necazurilor, oboselii sau luptelor vieţii mai mult decât 
numărului anilor. 

Era o femeie despre a cărei vârstă n-ar fi fost prudent să 
pui rămăşag, dacă n-ar îi avut în buzunar actul ei de naştere. 

Unii îi dădeau treizeci de ani, alţii mai bine informaţi 
vorbeau de patruzeci. Dacă ultimii aveau dreptate, trebuie să 
mărturisim imparţial, că timpul alunecase fără să lase urme pe 
încântătoarea ei figură. 

Ceea ce le izbea la ea la prima vedere, era acea încetineală 
în mişcări, particulară fiicelor tropicale. 

Mulţi poeţi şi muzicanți le-au cântat pe creole; s-a spus 
despre ele, pe săturate, cu acompaniament de pian şi de 
ghitară, că sub aparenţa lor moliciune, clocoteşte o teribilă 
energie. 

Doamna marchiză de Rumbrye era o creolă, dar şi o 
pariziană. Ea adăuga la graţia colonială, acea graţie nu mai 
puţin încântătoare pe care Parisul o imprimă chiar şi străinelor. 

Înapoie salutul lui Xavier, fără să-şi descopere faţa, dar 
imediat ce el plecă, îşi ridică voalul în timp ce Carral o întrebă cu 
umilinţă: 

— Stăpână, de ce te-ai ostenit până la mine? 

Această umilinţă însă n-o dezarma pe frumoasa doamnă de 
Rumbrye. 

— Ţi-ai adus în sfârşit aminte că eşti rob, mulatrule? zise ea 
cu răceală, arătând cu degetul un fotoliu. 

Carral se grăbi să i-l aducă. 

— N-am uitat asta niciodată, răspunse el. 

Doamna de Rumbrye se aşeză, îşi aranjă neglijent cutele 
rochiei sale de mătase şi timp de câte va clipe îşi căută o poziţie 
cât mai comodă. Când o găsi, aplecă capul pe umăr şi închise, 
pe jumătate ochii. 


— Am venit până la tine, Juan de Carral, reluă ea, fiindcă nu 
mai recunoşti fluierul vătafului. De când un cuvânt al meu nu 
este de ajuns pentru a te chema? 

Mulatrul deschise gura pentru a se scuza, dar marchiza îi 
impuse tăcere cu un gest. Cu acest gest arăta un taburet aşezat 
în celălalt capăt al odăii. 

Carral luă acest taburet şi-l puse la picioarele doamnei de 
Rumbrye. 

Creola se instală comod şi găsind că s-a aşezat destul de 
bine, scăpă un suspin de mulţumire. 

Carral rămase în picioare, în faţa ei, mut şi cu ochii, plecaţi. 

— Ţi-am scris de două ori, spuse doamna de Rumbrye; de 
două ori... eu... ţie! De ce nu mi-ai răspuns? 

— Nu îndrăzneam... 

— Nu îndrăzneai! De ce? Pentru că n-ai ascultat? 

— Nu, stăpână. Ordinele dumitale sunt executate. 

Fruntea marchizei se lumină. 

— Eşti un băiat bun, Jonquille, zise ea cu mai multă 
blândeţe. Hai, vorbeşte, ce-ai făcut? 

— M-am împrietenit cu tânărul acesta, răspunse Carral, de 
o lună nu ne mai despărţim, după cum vezi, trăim ca fraţii: un 
singur apartament pentru ambii! 

— Foarte bine! Ştiam că eşti îndemânatic. Apoi? 

— Cunosc povestea lui şi micile sale secrete. 

— Şi mai bine. Pe urmă? 

— Stăpână, zise Carral cu o voce tristă şi rugătoare, acest 
Xavier nu este decât un sărman copil. E multă vreme de când 
nimeni nu m-a iubit. Îţi cer iertare pentru el, nu-i face vreun rău. 

— Bravo, Jonqguille! murmură marchiza rezemându-şi capul 
de spătarul fotoliului. 

Era în zâmbetul ei o ironie nemiloasă. Mulatrul simţi cum îi 
clănţăne dinţii. O mişcare de ură furioasă îi smuci inima. 

— Domnule de Carral, reluă marchiza învăluindu-l cu 
privirea sa rece, nu-ţi cunoşteam sufletul sensibil... asta-i tot ce 
ai făcut? 

— E atât de tânăr! murmură mulatrul. E atât de bun! 

Doamna de Rumbrye făcu un gest de lenevie, oboseală, 
apoi înăbuşind un căscat, lăsă să cadă aceste cuvinte: 


— Aiurezi, băiatule! Să vorbim cu judecată, dacă vrei. Ţi-am 
dat un ordin: nu i-ai executat decât pe jumătate. E periculos 
acest lucru. Periculos pentru mine, dar mai ales pentru tine. 

— Ştiu că îţi aparţin stăpână. Prostia şi orgoliul au făcut din 
mine sclavul dumitale, ca şi când n-am fi pe pământul libertăţii. 
Am comis o faptă ridicolă, mi-am renegat rasa, m-am împodobit 
cu un nume pentru a provoca invidia după ce atâta timp am 
inspirat milă. Nu ştiam nimic despre Europa. Credeam că aici, ca 
şi acolo, în Antile, omul cu sânge amestecat este o fiinţă 
blestemată, un mizerabil, un paria! Mă înşelam; dumneata o 
ştiai şi totuşi m-ai lăsat s-o fac. Îmi amintesc încă de zâmbetul 
dumitale când mi-ai descoperit caracterul... Aveai dreptate să 
zâmbeşti, stăpână, căci de astă dată, nebunia mea îţi înapoia un 
sclav, pe care legile umane nu-l mai puteau elibera. 

— Şi toate astea pentru nimic! zise doamna de Rumbrye 
zâmbind cu răutate. La Paris, mulatrii sunt la modă. Se va 
cumpăra în curând păr creţ, aşa cum se cumpăra pe vremuri 
soluţie de permanent. Valorează de o sută de ori mai mult un 
adevărat mulatru decât un fals viconte. Ai făcut o speculație 
nenorocită, sărmanul meu Jonquille. 

— larăşi acest nume! strigă el palid de mânie. Uiţi că în ziua 
când voi redeveni Jonquille, vei pierde toată puterea asupra 
mea? 

— Adevărat, prietene Carral şi am prea multă nevoie de 
tine pentru a-mi permite să te pierd: dar ştii că ai devenit 
elocvent? Continuă-ţi discursul, dacă-ţi face plăcere. 

Mulatrul fu îngheţat de acest ton sarcastic. Reluă cu un ton 
mai măsurat, în care era o umbră de ameninţare: 

— M-am născut pe moşia dumitale, stăpână. Libertatea a 
venit pentru mine ca şi pentru toţi. Am renunţat; m-am vândut 
din nou pentru un anumit preţ... dar credincioşii se revoltă de 
multe ori: bagă de seamă! 

Marchiza ridică capul pe jumătate. 

— Îndrăzneşti să lupţi contra mea? zise doamna de 
Rumbrye fără să iasă din nepăsare. 

Carral răspunse: 

— Cere-mi ceva ce pot face... Nu vreau să-l distrug pe 
Xavier. 

— Nu vrei! zise încet marchiza, ai cărei ochi negri avură o 
scăpărare. 


Carral era obişnuit să cedeze. Nu mai lupta decât de formă. 

— Stăpână! zise el, încă odată, te rog, ai milă de el! Are 
douăzeci şi doi de ani; inima lui e atât de generoasă, nu 
cunoaşte răul... 

— Destul, îl întrerupse marchiza, cu asprime. S-ar spune, 
domnule Carral, că vrei să-mi încerci răbdarea!... Ai spus vreau! 
Ai fost obraznic, prietene. 

— Stăpână! 

— Tăcere! 

Marchiza împinse violent taburetul şi se ridică în faţa lui 
Carral, care suportându-i obişnuita influenţă, începu să tremure 
şi se dădu înapoi. 

— Văd bine că ţi-e frică, mulatrule! zise doamna de 
Rumbrye cu dispreţ, inimă de găină, sânge de negru! Tu nu 
semeni cu oamenii din Europa decât printr-o mizerabilă 
vanitate, care ascunde orgoliul lor. Tu eşti al meu; ai spus 
adevărul; şi mă bizui pe credinţa ta, nu pentru că eşti produsul 
vitelor negre care îmi aparţineau prin legile de altădată, ci 
pentru că tu eşti un civilizat, Congo! Pentru că te temi de ridicol 
mai mult ca de ruşine. Ah! Nu risc nimic punându-mi piciorul pe 
caracterul tău. Nu mai ai timp să beneficiezi de cuvintele 
frumoase şi să te hazardezi în orgoliul mizeriei tale originale. 
Negrule, te-ai albit! Încearcă să te întorci din drum! Eşti 
condamnat! Trebuie să rămâi Juan de Carral, sub pedeapsa de a 
fi batjocorit de toţi şi respins... 

Carral scăpă un suspin profund, în timp ce vocea 
melodioasă a creolei, devenită stridentă ca scrâşnetul unui 
fierăstrău, urmă: 

— Nu ţi-e frică că te voi acuza de o crimă sau de o infamie? 
Nu! Nu ţi-e frică că voi spune despre fine, omul acesta e un 
ticălos, existenţa lui s-a scurs în mijlocul unei lumi ruşinoase: 
hainele lui păstrau ca pe vremuri mirosul localurilor unde se 
lăfăia de dimineaţă până seara... Ţi-e frică numai că-ţi voi spune 
vreodată Jonquille sau mulatru... Ascultă! Te cunosc. Nu de milă 
pentru Xavier, îi pledai adineauri cauza. Ci pentru a încerca să 
te revolţi, pentru a vedea dacă jugul ar fi greu de scuturat... Te 
iert de astă dată: dar e pentru ultima oară! 

În timp ce vorbea, marchiza se transfigurase, astfel încât cu 
greu ar fi recunoscut-o cineva. Capul i se îndreptase, drept şi 
mândru; sprâncenele i se apropiaseră, liniile gurii sparseră în 


unghiuri armonioasa lor rotunjire şi o cută adânc săpată, brăzda 
fruntea sa, odinioară atât de curată. 

Totul în ea respiră neînvinsa-i voinţă de fier. 

Dar abia pronunţase ultimele cuvinte, că muşchii săi 
încordaţi se destinseră. 

Se lăsă să cadă din nou în fotoliu şi-şi reluă atitudinea 
leneşă. 

O clipă turbarea neputincioasă a lui Carral, îi insuflă gânduri 
violente. Mâinile se deschiseră instinctiv, ca pentru a zdrobi 
această creatură, care-l călca în picioare. 

Nu îndrăzni însă, şi împovărat de greutatea propriei sale 
slăbiciuni, cedă învins. 

— Stăpână, zise el, n-am avut dreptate şi-mi pare rău. Pe 
viitor, te voi asculta fără să murmur. 

— Să nu mai vorbim, răspunse doamna de Rumbrye din 
vârful buzelor. Eşti cam nebun uneori, dar fiecare are câte un 
defect. Spune-mi povestea tânărului nostru. 

Carral nu se lăsă rugat şi povesti tot ce ştia despre Xavier. 
Marchiza îl ascultă cu atenţia încordată. 

— Copil găsit... său pierdut! murmură ea; bănuiam dar nu 
îndrăzneam să sper. Câţiva ludovici în fiecare lună. Aruncaţi ca o 
pomană! Câţiva ludovici, pe care nu ştie de unde-i primeşte! Il 
ţin! 

Rămase o clipă gânditoare, apoi ridicând privirile spre 
Carral: 

— Ştii pentru ce vreau să-l îndepărtez? 

— Nu-mi permit să bănuiesc secretele stăpânei mele, 
răspunse Carral cu ipocrizie. 

— Te credeam mai clarvăzător. Acest Xavier îndrăzneşte să 
pretindă mâna domnişoarei de Rumbrye. 

— Uitasem să vă spun acest lucru. 

— Şi nu bănuieşti restul? 

Carral îşi luă o înfăţişare de neştiinţă şi curiozitate. 

— Elena de  Rumbrye, reluă marchiza, este unica 
moştenitoare a soţului meu, iar acesta are cinci sute de mii de 
franci rentă. 

— Măreaţă avere! strigă mulatrul, ai cărui ochi aruncară un 
fulger. 

Marchiza urmă: 


— Alfred, fiul meu din prima căsătorie, ar fi avut una şi mai 
frumoasă dacă Saint-Domingo... Dar totul s-a sfârşit, Alfred are 
acum o modestă bunăstare de burghez... 

— Pricep... O căsătorie? 

— Tocmai, dar cred că Elena se uită la Xavier mai mult 
decât ar trebui. Şi culmea, domnul de Rumbrye, care pretinde 
că a scăpat de o mare primejdie în timpul scurtei domnii a lui 
Napoleon din insula Elena, domnie care a durat o sută de zile, 
mulţumită acestui Xavier, a fost cuprins de o dragoste 
neaşteptată pentru el. 

— E o întâmplare supărătoare. 

— Aşa că ar fi o nebunie să mă gândesc la obişnuitele 
mijloace pentru a îndepărta pe acest supărător orfan. Marchizul 
s-ar opune şi chiar domnişoara de Rumbrye s-ar putea răscula. 
Trebuie şi întrebuinţăm alte mijloace. 

— Aştept ordinele dumitale, zise Carral 

— Când te-am trimis aici, reluă marchiza, aveam un plan pe 
care ţi-l explicasem. Acum lasă-l uitării. Renunţ la el. 

— Cu atât mai bine, strigă mulatrul, să înfunzi în 
destrăbălare un sărman tânăr, să-l urmăreşti pas, cu pas pentru 
a-l pierde... 

— Lasă! Eşti neîndemânatic când faci morală, Jonquille. 
Noul meu plan este mult mai bun; va fi de ajuns o seară pentru 
al executa şi sufletul tău cinstit nu va găsi nici o obiecţie. 
Ascultă-mă bine! 

Aici, doamna de Rumbrye, renunţă la înceata-i pronunție 
creolă pentru a lua un ton hotărât, mult mai convenabil când se 
vorbeşte de afaceri. Cu o luciditate perfectă, ea schiţă un plan 
pe care cititorul îl va găsi, poate, perfid când îl va cunoaşte, dar 
care demonstra perversa inteligenţă a doamnei marchize. 

Carral îşi ascultă stăpâna cu o respectuoasă atenţie. 

Pe măsură ce ea vorbea, mulatrul, împins de natura-i de 
pungaş, se entuziasma de un plan atât de bine stabilit. 

Din timp în timp scotea exclamaţii admirative. 

Dar când doamna de Rumbrye tăcu, Carral gândindu-se la 
rezultat, dădu înapoi. 

Erau încă în acest om câteva rămăşiţe de sentimente 
frumoase, pe care decăderea sa nu le înăbuşise complet. 

— Ce crezi de asta? întrebă creola, terminându-şi 
explicaţiile. 


Carral şovăi. 

— Stăpână, zise el cu timiditate, nu-mi poţi cere să te ajut 
într-o trădare atât de grozavă? 

— Cine ţi-a vorbit de ajutor. 

— Credeam... 

— Te-ai înşelat. Eu nu mă amestec. Vei lucra singur. 

La această concluzie neaşteptată mulatrul nu se mai putu 
stăpâni. 

— Rolul meu nu era destul de crud! zise el cu amărăciune; 
trebuie să-l mai înrăutăţeşti printr-o bătaie de joc. Ei bine, 
doamnă, chiar de mi-ai face tot răul de care eşti în stare, refuz! 

Marchiza se ridică cu un aer natural. 

— Adio, deci sărmanul meu prieten, îmi voi căuta un alt 
partener. 

Se apropie de oglindă şi-şi aranjă cu graţie cutele şalului 
său indian, continuă agale. 

— Nu vii astă seară la noi Carral? Avem o mică serată 
pentru prieteni. 

— Dacă vei veni, nu-ţi va părea rău. Îmi voi distra oaspeţii 
cu povestea mulatrului Jonquille. 

— Nu vei face asta! strigă Carral. 

— Ba da! 

— lertare, doamnă! 

Se aruncă în genunchi: dar doamna de Rumbrye, trecu pe 
lângă el cu pasul încet, deschise uşa şi dispăru. 

Carral se ridică încet. Faţa sa era palidă, privirea fixă şi 
înlăcrimată. 

— Jonquille! Mulatrul Jonquille! Nu-mi va veni niciodată 
rândui? Oh! Dacă se va ivi prilejul, cum mă voi răzbuna! 

In clipa când doamna marchiză de Rumbrye ieşea de pe 
alee, cerşetorul care o aşteptase răbdător înaintă şi întinse 
mâna. 

— larăşi acest negru! zise ea cu dezgust. 

Intoarse capul şi se urcă în trăsură. 

Negrul nu se dădu bătut; se apropie şi privi în interior. 
Figura marchizei, datorită felinarului vecin, se distingea perfect. 

La vederea acestei îndrăzneţe stăruinţe, marchiza încruntă 
sprâncenele şi trase storul. 

Cerşetorul făcu înconjurul trăsurii şi se aşeză la cealaltă 
fereastră. 


— Pleacă! strigă ea, mânioasă. Nu dau niciodată pomană 
negrilor! 

— Creolă! zise cerşetorul. 

Lacheul se apropie şi aşteptă ordinele marchizei. Negrul 
ascultă atent. 

— La palat! spuse ea. 

Al doilea stor se lăsă. Trăsura dispăru într-o clipă în trupul 
cailor iuți. 

— La palat! se gândea cerşetorul rămas singur; care palat? 
Al său, fără îndoială. Unde este? Voi afla, căci trebuie s-o 
revăd... li seamănă, sunt aceleaşi trăsături, doar culoarea 
părului se deosebeşte. Şi apoi, este creolă, deoarece nu dă 
niciodată de pomană negrilor! Dacă ar fi ea! 

Cum mergea încetişor, observă pe jos, aproape de uşa lui 
Xavier, un obiect alb. Se apropie şi ridicându-l observă că este o 
batistă brodată şi împodobită cu dantelă. 

O desfăcu şi se apropie de felinar. 

— E batista ei. Să-i vedem monograma! Exact: F. A.! 
Dumnezeule! Dumnezeule! Toate aceste circumstanţe nu pot 
coincide din întâmplare... Ea! Au trecut mai mult de douăzeci de 
ani, dar îmi amintesc ca şi când ar fi fost ieri... O voi regăsi. 

Cobori strada Saint-Germain-des-Pres, merse pe strada 
l'Abbaye şi se opri în faţa unei case cu înfăţişare sărăcăcioasă, 
aflată la colţul străduţei Bourbon-le-Chateau. La al cincilea etaj 
al acestei case, sub acoperiş, era o mansardă goală, strâmtă şi 
joasă, al cărei tavan, format din grinzi viermănoase susţinea 
plăcile de gresie. 

Era locuinţa cerşetorului. 

Singurele mobile erau o saltea şi un cufăr, dar aproape de 
deschizătura care slujea de fereastră, un fel de trofeu contrasta 
cu mizerabila înfăţişare a camerei. Erau doi epoleţi de căpitan, 
de aur, deasupra cărora era o pălărie de uniformă, cu insignă 
tricoloră, cum purtau ofiţerii de infanterie sub republică. 

Dedesubt era agăţată o sabie cu mâner de fildeş între două 
pistoale. 

Intrând în refugiul său, cerşetorul se duse drept la cufăr şi-l 
deschise. Cufărul conţinea o sumă destul de importantă în 
diverse monede şi un portofel, pe a cărui placă de oţel era 
gravat un nume. 


Negrul adăugă mai întâi produsul zilei sale de muncă la 
suma din cufăr, apoi deschise portofelul. 

— Aşa este! zise el după ce frunzări câteva hârtii, F. A. sunt 
cele două iniţiale... 

Emoţia-i era atât de puternică, încât picioarele i se îndoiră. 
Se lăsă să cadă pe saltea. 

— După ce am căutat cu răbdare şi fără osteneală timp de 
douăzeci de ani! Să fi găsit, în sfârşit? De atâtea ori m-am crezut 
pe punctul de a reuşi! Dacă mă înşel totuşi? 

Capul i se aplecă pe piept, rămase o clipă nemişcat ca 
zdrobit sub greutatea unui gând trist; dar imediat statura-i înaltă 
se îndreptă şi privirea-i străluci de speranţă. 

— Nu, spuse el. De astă dată nu mă înşel! Dumnezeu e 
bun. Totul îmi spune că e ea şi că munca mea se apropie de 
sfârşit. 

Se ridică. Faţa lui neagră, ale cărei trăsături caracteristice 
inspirau sănătatea morală şi bunătatea, luă expresia unei dureri 
solemne. În timp ce se înclină respectuos în faţa trofeului, 
apăsându-şi buzele pe epoleţi... 

Rămase astfel mult timp, pierdut, în amintiri îndepărtate, 
apoi două lacrimi alunecară pe abanosul feţei sale. 

— Stăpân al meu! zise el cu voce drăgăstoasă, revenind 
fără să vrea la dialectul de mult uitat al negrilor. Bun stăpân al 
meu! 

Aceste cuvinte părură să trezească în el un întreg trecut de 
dragoste. Sărută epoleţii cu un fel de extaz. 

— Tu eşti acolo sus, lângă Dumnezeu! Tu mă vezi! strigă el. 
Tu te rogi pentru copilul care nu mai are tată. Păzeşte-mă, 
stăpâne, şi bucură-te. Servitorului tău i-a trebuit mult timp ca să 
te asculte, căci este slab şi n-avea nimic care să-l călăuzească în 
sarcina sa, dar mulţumită cerului, iată un indiciu şi voinţa ta va 
fi, în sfârşit, satisfăcută! 


Capitolul III - Serată la Marchiza de Rumbrye 


alatul Rumbrye era un edificiu frumos, în mijlocul unei 

curţi, care se termina într-un parc. Poarta principală dădea 

în strada Grenelle. 

Blazoanele de piatră, sfărâmate în timpul revoluţiei, nu 
fuseseră încă reparate, dar se vedeau încă la balcoanele de fier, 
balaurul marchizilor de Rumbrye şi bastonul de mareşal al 
Franţei. 

Palatul era în sărbătoare. Vestibulul era iluminat. Lachei în 
uniformă urcau şi coborau fără zgomot, cum fac valeţii de casă 
bună, pe covoarele întinse pe scara cea mare. 

De afară, sălile şi galeriile păreau viu luminate. 

Ici şi colo se zăreau, prin deschizăturile perdelelor cornişele 
sculptate, sau ramele aurite ale portretelor de familie. Lămpile 
sclipeau, iar prismele lor de cristal aruncau reflexe pe zidurile 
caselor vecine. 

Toate astea se vedeau numai când poarta principală se 
deschidea pentru a face loc vreunui elegant echipaj sau unei 
caleşti blazonate. 

Căci lumea bună nu-şi arată decât puţin din bucuriile ei. 
Numai pe furiş, profanul poate arunca o privire asupra, 
misterului acestor nobile străluciri. 

Era lume multă în jurul palatului; cerşetori şi haimanale; 
cerşetorii erau numeroşi în 1817, an atât de aproape de 
revoluţie şi de războaiele imperiului, haimanalele sunt 
numeroase în toate timpurile. 

De câte ori se deschidea poarta, cincizeci de priviri avide se 
îndreptau spre vestibul. 

— Superbe diamante! zise unul văzând o frumoasă doamnă 
coborând din trăsură. 

— Sunt false! răspunse altul, înălţând din umeri. 

— Ce faţă fragedă! repetă optimistul. 

— E fardată! replică gelosul. 

Apoi greaua poartă se închidea cu zgomot şi toată lumea 
tăcea. Pe la orele unsprezece, atmosfera se animă: trăsurile 
veneau atât de des încât portarul trebui să ţină poarta în 
permanenţă deschisă. 

In interior, saloanele se umpleau. Nu era un mare bal, ci o 
simplă serată; cel puţin aşa spunea doamna de Rumbrye. 

Puţini sunt aceia care ştiu ce diferenţă este între un bal şi o 
serată. Pentru serată nu se poftesc decât prietenii, iar la bal se 


invită toţi cunoscuţii. Totuşi, pentru ambele, lista invitaţilor este 
aceeaşi. 

Oricum, serata doamnei Rumbrye, deşi nu era un bal, 
oferea o frumoasă etalare de toalete strălucitoare. 

Era ora unsprezece şi jumătate. Orchestra începuse 
preludiul, dar stăpâna casei nu era încă la locul ei. 

Elena, cu o graţie perfectă şi cu acea cunoaştere a lumii, 
care este apanajul fiicelor aristocrației făcea onorurile casei în 
absenţa mamei sale vitrege şi le îndeplinea bine. Cu toate 
astea, toată lumea se întreba unde era marchiza. Domnul de 
Rumbrye îşi aruncase de vreo două ori privirea nerăbdătoare 
spre uşa apartamentului soţiei sale. 

În sfârşit, apăru marchiza. 

Toţi ochii se fixară asupra ei; ai femeilor cu invidie, ai 
bărbaţilor cu admiraţie şi un murmur parcurse întreaga sală. 

Pentru voi, iubiţi cititori, care aţi avut ocazia s-o vedeţi 
încântătoare şi mereu schimbătoare, doamna de Rumbrye se 
transformase o dată în plus. Nu-şi părăsise graţia înnăscută, dar 
şi-o modificase. 

Nici o urmă nu rămăsese din neglijenta-i înfăţişare; totul în 
ea devenise demn şi plin de rezervă: creola îşi juca rolul de 
doamnă din lumea mare. 

Parcurse  încetişor saloanele, primind la nesfârşit 
complimentele şi surâsurile şi merse să se aşeze lângă 
domnişoara de Rumbrye, care era singură, în toată această 
adunare, capabilă să rivalizeze cu ea. 

Nu trebuie să credem că doamna marchiză îşi pierduse 
vremea de la înapoierea sa. Când îl părăsise pe Carral, era 
trecut de ora nouă. Ori, la vârsta ei, oricât ar fi fost de frumoasă 
nu putea să-şi improvizeze toaleta. 

Din cauza asta întârziase. 

Sosind, îi făcu Elenei un semn drăgăstos cu capul, căruia 
tânăra fată îi răspunse printr-un salut respectuos. Era în acest 
salut multă răceală. 

Balul îşi reluă cursul. În acest timp, este interesant să 
facem cunoştinţă, iubiţi cititori, cu personajele secundare ale 
dramei noastre. 

Domnul marchiz de Rumbrye era un bătrân gentilom, 
onorabil şi loial. Fusese pe vremuri foarte îndrăgostit de soţia sa, 
şi desigur căsătoria lui nu fusese o căsătorie de convenienţă, 


dar gurile rele pretindeau că, cu vremea învățase s-o cunoască 
mai bine şi acest fapt nu fusese în favoarea doamnei marchize. 

Această unire fu privită de mulţi oameni drept o 
mezalianţă. 

Totuşi aparențele fură păstrate aşa cum se cuvine între 
soţi. În privinţa asta, marchizul era foarte sever. 

Lipsa de înţelegere în căminul său îl făcea pe marchiz rece 
şi puţin doritor să se arate. Fost emigrant, acoperit de onoruri şi 
demnități de către dinastia Bourbonilor, suporta totuşi 
necesităţile înaltelor sale funcţii pe care le reprezenta aşa cum 
trebuie. Dar serbările îl oboseau şi ar fi dorit să fugă de 
societatea oamenilor săi. 

Doamna marchiză avea un fiu din prima căsătorie pe care-l 
iubea cu o dragoste pătimaşă, era poate singurul sentiment 
lăudabil care pătrunse inima acestei femei, pe care norocul o 
înzestrase cu toate seducţiile pentru a masca mai bine neagră şi 
respingătoarea prăpastie a sufletului ei. 

Toată dragostea domnului de Rumbrye era concentrată 
asupra fiicei sale Elena, pe care o avusese cu prima iui soţie şi 
se felicita că nu avusese copii cu actuala marchiză. 

Afară de Elena, mai iubea pe rege, foarte mult şi puţin pe 
Xavier, pe care o norocoasă întâmplare îl făcuse protectorul său, 
cu doi ani mai înainte, în timpul reacţiunii celor o sută de zile. 

Tânărul Xavier, a cărui copilărie fusese legată de povestea 
victoriilor franceze, salutase cu entuziasm înapoierea lui 
Napoleon, care întruchipa pentru el gloria armatei franceze. 

Părerile sale cunoscute îi puseră în situaţia de a apăra pe 
bătrânul emigrant contra insultelor acelor misei care înjosind pe 
învinşi, credeau că prea-înalţă astfel pe învingător. 

Acest fapt îl apropie pe marchiz de Xavier. 

Cu toată diferenţa de vârstă şi de păreri, cu toată 
deosebirea de poziţie, între ei se formă un fel de legătură. 
Marchizul era în stare să aprecieze calităţile sufleteşti ale 
tânărului. Astfel, îi deschise uşile casei sale. Mai mult, îi vorbi 
astfel încât făcu să se nască o speranţă în acest suflet de copil. 

Cuvântul speranţă, spune poate prea mult, dar e sigur că 
Xavier n-o văzuse nepăsător pe Elena de Rumbrye, atât de bună 
pe cât de frumoasă era. Fără voia lor, se simţiră atraşi unul de 
celălalt sub privirea domnului de Rumbrye, care zâmbea în 


tăcere acestui sentiment, respectuos pe de o parte, nevinovat 
de cealaltă, şi atât de curat de ambele părţi. 

Elena era o fată încântătoare. Frumuseţea ei consta mai 
mult în expresie decât în perfectă regularitate a trăsăturilor. 
Ochii săi albaştri aveau priviri dulci şi fine; fruntea sa serioasă 
era gânditoare; gura fragedă abia avea nevoie să vorbească 
pentru a se face înţeleasă Era cuvioasă ca îngerii şi bucurie mai 
mare decât milostenia. Dar era şi curajoasă şi sub graţia 
copilărească a acestei frunţi o voinţă nestrămutată se putea 
naşte. 

Îşi pierduse mama de timpuriu: o femeie nobilă care o 
învățase să se încreadă în Dumnezeu Tatăl său n-o încredinţase 
îngrijirilor doamnei Rumbrye; o crescuse el însuşi. Devenise 
mare sub atenta supraveghere a dragostei părinteşti. 

Doamna de Rumbrye, la rândul ei, deoarece avea motivele 
sale, pentru a câştiga încrederea şi prietenia Elenei, se arătase 
de la început binevoitoare şi nu-i spusese niciodată decât vorbe 
mângâietoare. 

Dar Elena se ferea de doamna Rumbrye. Nu credea în 
dragostea ei. Uneori îşi reproşase această răceală faţă de mama 
ei vitregă. Dar acest sentiment, mai tare ca ea, persistase. 

Există un motiv pentru asta: un motiv viu care se numea 
Albert Lefebvre des Vallees, având un apartament în palat şi loc 
în grajd. Acest Alfred nu era altul decât iubitul fiu al doamnei de 
Rumbrye. 

Alfred trăia ca un paşă, fără să aibă avere. Vom mai vorbi 
de el. 

De multe ori, marchiza cu mari semne de dragoste, 
încercase să sondeze sufletul Elenei. Cheltuise, pentru a ajunge 
la un rezultat, mai multă diplomaţie decât ar trebui pentru a 
umple servieta unui iscusit ambasador, dar nu reuşise. 

Elena se ferea; ghicise că averea ei era o pradă râvnită de 
doamna marchiză pentru a repara greşelile destinului faţă de 
tânărul domn Alfred. 

Nu se înşelase. Aceasta era într-adevăr dorinţa creolei şi 
răceala Elenei o necăjea fără margini. In zadar încercase să intre 
în grațiile tinerei fete făcându-i diferite propuneri de a purta 
bijuteriile ei sau de a-şi croi rochii după modele pe care că i le 
propunea, în zadar încercase să o invite la plimbări prin 
împrejurimi în care să stea de vorbă numai ele două. 


Elena o refuza de fiecare dată politicos, dar ferm. 

Atunci, mândra şi neînduplecata marchiză schimbase 
tactica încercând să minimalizeze calităţile tinerei fete în faţa 
marchizului, tatăl ei. Dar şi în această încercare dăduse greş 
datorită modestiei şi bunei creşteri de care Elena dădea dovadă 
în orice împrejurare. Cu toate aceste nereuşite ambiţioasa 
creolă nu se dădu bătută. 

Ea puse la cale un alt plan şi mai diavolesc. 

Începu, cu o măiestrie de care numai femeile intrigante 
sunt în stare, să-l prezinte pe netotul de fecior drept cel mai 
desăvârşit gentilom. 

Îşi spusese că, susţinând cu îndemânare eforturile lui Alfred 
n-ar fi fost mai uşor decât a inspira un dulce sentiment la adresa 
unui cavaler atât de desăvârşit. 

Din nenorocire, izbânda nu corespunse speranţelor sale. 
Elena fu ostilă fiului ca şi mamei. 

În zadar, domnul Alfred se împopoţona în faţa ei cu 
toaletele sale excentrice: nu obţinu nici măcar o privire. 

Nu e lucru de mirare. Tinerele persoane de spirit şi cu hun 
simţ, au o repulsie naturală pentru manechinele încorsetate, 
într-un înveliş ca domnul Alfred Lefebvre des Vallees. 

Dar doamna marchiză, care era totuşi o femeie de bun 
gust, devenea extrem de orbită când era vorba de feciorul ei. 

— Ca să-l dispreţuiască pe Alfred al meu, îşi spunea că, 
probabil că prostuţa asta a fost vrăjită! 

Ştia dinainte cine aruncase vraja. Era Xavier. 

Xavier! Un băiat de-abia ieşit de la colegiu şi care purta 
două luni la rând acelaşi costum! Xavier! Un naiv, un timid pe 
care Alfred îl depăşea! Nu era numai supărător ci şi umilitor. 
Asta cerea răzbunare şi doamna marchiză porni lupta, ca 
sălbaticii, fără o prealabilă declaraţie de război. Carral, sufletul 
ei blestemat, fu trimis ca cercetaş pe teritoriul duşman. Primi 
ordinul să se strecoare pe lângă Xavier, să înceapă să-i facă o 
"educaţie pariziană", adică să-l înveţe lenea, gustul plăcerilor 
ieftine, tot ce trebuie să ştie un student pentru a râde şi la 
nevoie chiar şi ceva mai rău. Carral era un profesor capabil să 
ducă la bun sfârşit o astfel de întreprindere. Îşi avea diplomele 
sale. 


Pentru a aprecia meritul strategiei întrebuințate de doamna 
marchiză, trebuie ştiut următoarele, lumea bună se împarte în 
două categorii: cei aşezaţi şi cei toleraţi. 

Primii sunt la locul lor, lumea are nevoie de ei, ei au dreptul 
la această lume; numai dacă decad prea jos, pot fi goniţi. Sunt 
personaje greu de înlocuit. 

Ceilalţi, din contră sunt primiţi; sunt parveniţi pe cale de 
selecţie; excluderea lor nu le-ar pricinui rău decât lor înşile; nu 
sunt că primii, rude cu un sfert din salon; ei n-au rădăcini. 

Xavier era din a doua categorie. Procedeul ar fi fost ridicol 
dacă l-ar fi întrebuințat contra unui secretar de ambasadă sau a 
unui fiu de Pair al Franţei, i-ar fi scos numai în relief pe aceşti 
domni. 

Indreptat împotriva lui Xavier, avea o oarecare valoare: nu 
se iartă nimic toleraţilor. 

Deci, dacă doamna marchiză, după reflecţie, renunţase la 
primul ei plan, pentru un altul, era evident că acest al doilea 
plan trebuia să aibă sorţi de izbândă. 


Capitolul IV - O poveste la desert 


ând doamna marchiză pătrunse în mijlocul invitaţilor unde 
până atunci Elena o înlocuise, privirea ei făcu înconjurul 
salonului, fără să uite un singur colţ. 

Carral nu era acolo. Un nor întunecă fruntea doamnei de 
Rumbrye. 

— Nebunul acesta încearcă să-şi rupă lanţurile, gândi ea. 

Domnul de Rumbrye, care vorbea cu Xavier, făcu un pas 
spre soţia sa şi o salută. 

— Eram neliniştiţi, doamnă, zise ei cu vocea coborâtă. 

Aceste cuvinte ascundeau o întrebare. 

Creola, înainte de a răspunde, adresă unul din cele mai 
încântătoare surâsuri lui Xavier, care era lângă marchiz. 

— Eşti foarte bun, domnule, zise că apoi. Mă faci să-mi 
amintesc ca trebuie să-i mulţumesc scumpei noastre Elena, care 
m-a înlocuit în timpul involuntarei mele lipse. 

— Fiica mea e la ea acasă, doamnă; nu-i datorezi deci nici o 
mulţumire. Sper că nu ai fost suferindă? 

Creola simţi lovitura, dar nu lăsă să i se vadă nimic pe faţă. 
Ea spuse cu cea mai mare linişte: 

— Am întârziat cu toaleta, pentru că mi-am vizitat săracii 
astă seară. 

Domnul de Rumbrye se înclină din nou şi cedă locul 
domnului Alfred Lefebvre des Vallees, care venea să-şi salute 
mama. 

În acest timp, Xavier oferise braţul său Elenei pentru 
contradans. 

— Nu l-ai văzut pe domnul de Carral, Alfred? întrebă 
marchiza. 

— Pe cuvântul meu, doamnă, răspunse tânărul ei fecior, pe 
un ton agale, nu mă ocup deloc de domnul de Carral. Cred că 
găseşti vesta mea pe gustul dumitale, nu? 

— Desigur. 

— Şi cu toate astea nu este de la Staub, doamnă. [i-o afirm 
în mod solemn. Te miră. Staub a devenit vulgar în timpul din 


urmă. Mi-a făcut-o un croitoraş pe care-l formez în secret. Va 
ajunge departe, îţi garantez! 

— Te cred, murmură marchiza, cu gândul aiurea. 

— Pe cuvântul meu, dumneata nu mă asculţi! strigă domnul 
Alfred, începând să râdă, e uimitor! 

— Alfred, reluă doamna de Rumbrye, aş vrea să-i vorbesc 
domnului de Carral. Fă-mi plăcerea şi trimite-mi-l. 

— Staub a avut vremea lui, iată adevărul, zise domnul des 
Vallees cu importanţă, dar asta-i poveste veche. 

El îşi plimbă vesta care nu era de la Staub, cea mai mare 
glorie a croitoriei în istoria Franţei, prin toate saloanele. 

Dar nicăieri nu găsi pe domnul de Carral. 

— Să mă ia dracu dacă mama nu şi-a pierdut capul! îşi zise 
el. Auzi! Să mă pună să-l caut pe acest individ! Mai bine fac o 
partidă de cărţi. 

În timpul contradansului, Elena şi Xavier, dansară tăcuţi, 
unul lângă altul. 

De-abia, la a doua figură, Elena zise: 

— A trecut multă vreme de când nu ne-ai mai vizitat. Tatăl 
meu ţinea mult să te vadă. 

Xavier, timid ca toţi cei cu suflet hun, căută un răspuns la 
aceste cuvinte atât de simple, dar nu-l găsi. 

Ar fi un studiu destul de curios (pentru dansatori) deşi nu 
prea folositor, să cerceteze de ce muzica unui cadril opreşte 
orice gândire mai serioasă şi pare să agite un vârtej de 
banalităţi. 

La a treia figură, Elena reluă: 

— Nu ţi-a scris? 

— Nu, răspunse Xavier. 

— Atunci ai venit singur? 

— Nu, nu tocmai; cineva mi-a spus... 

— Se opri deodată pentru că fraza lui aluneca spre o 
concluzie imposibilă: venise pentru că Cerşetorul Negru de la 
Saint Germain des Pres îi spusese, sub fereastră: 

— Tatăl său te aşteaptă. 

Cum să spună aşa ceva? ŞI la ce bun? 

Ultima figură îi despărţi o clipă; când se reîntâlniră, Elena îi 
spuse repede şi pe şoptite: 

— E cineva care te urăşte! 

— Pe mine? strigă Xavier. 


— Vorbeşte mai încet, te rog. 

Era un accent de groază în glasul Elenei. Xavier tăcu. 

— Asta-i! făcu ea cu nerăbdare; acum nu mai vorbeşti 
deloc! 

Şi cum Xavier rămânea tot înmărmurit, ea adăugă: 

— Ascultă, poate mă înşel, dar cred că-mi fac datoria. Tatăl 
meu are pentru dumneata multă dragoste şi chiar recunoştinţă. 
Nu m-ar opri să-ţi dau un sfat bun. 

— Sunt gata să vă ascult... bâlbâi Xavier. 

— Un sfat, repetă domnişoara de Rumbrye, numai un sfat. 
Crede-mă, domnule Xavier, păzeşte-te! 

Aceste cuvinte fură spuse pe un ton grav şi sunară ca o 
ameninţare. Uimirea lui Xavier era la culme. Vorbi, ca şi când s- 
ar fi gândit cu voce tare: 

— Cine să-mi vrea răul? Nu-mi cunosc nici un duşman... 

Dar deodată îşi aminti. Adăugă, ridicând ochii spre Elena: 

— E ciudat! Şi Carral mi-a spus că am un duşman. 

— Ah! făcu domnişoara de Rumbrye, domnul de Carral ţi-a 
spus asta? Când? 

— Chiar astă seară. 

— Şi nu ţi-o spus numele lui? 

— Nu... n-am vrut să-l cred. Mă cunosc atât de puţini 
oameni... Ocup atât de puţin loc pe pământ... 

— Te înşeli, domnule Xavier, prietenia tatălui meu ţi-a adus 
cel puţin un gelos. Acest domn de Carral are dreptate, mai ales 
că e mai în măsură ca mine s-o ştie... cel puţin aşa cred. Dar eu 
nu voi ţine secret numele adversarului. Persoana care te urăşte 
este marchiza de Rumbrye. 

De abia pronunţă aceste cuvinte, când simţi o mână care-i 
atinse umărul. Întoarse capul: marchiza era în spatele ei. 

— E rândul dumitale, copila mea, spuse că, cu o voce dulce, 
vei lipsi de la ultima figură. 

Elena plecă, puţin ruşinată. 

Doamna de Rumbrye o urmări cu o privire drăgăstoasă. 

— Cât e de frumoasă şi de drăgălaşă! murmură ea 
surâzătoare, astfel că Xavier s-o poată auzi. 

Xavier plecă la rândul său. 

Atunci faţa marchizei se schimbă. Se gândi, cu mânie 
reţinută: 


— M-a ghicit! Va avea sprijinul domnului de Rumbrye! ŞI 
acest mizerabil de Jonquille, câte nu mai vine! 

Contradansurile se succed, dar nu se aseamănă. După ce 
Xavier o conduse pe Elena la locul ei, orchestra preludia din nou, 
iar domnişoara de Rumbrye, pentru a-şi ţine angajamentul, 
trebui să primească să danseze cu domnul Albert Lefebvre des 
Vallees, care-i făcu o mulţime de complimente traduse din 
englezeşte. După ce-i jură pe onoarea lui că Staub cădea în faţa 
adevăraţilor "gentlemeni", împinse galanteria până la a-i 
propune un pariu de douăzeci de lire, asupra şanselor pe care 
autorul vestei sale, le avea de a-l bate pe Staub, la expoziţia de 
la cursele din Longchamps. 

Spre orele două, Carral se prezentă, în sfârşit, la poarta 
palatului. Era palid şi obosit. 

Intrând, ochii săi se plecară, nu îndrăznea să-şi privească 
prietenii în faţă. Într-atât se temea să nu fie întâmpinat cu un 
râs batjocoritor. 

Ştia că doamna de Rumbrye nu era femeia care să 
amenințe numai: se şi credea demascat. 

Când văzu că este primit ca de obicei, simţi că i se ia o 
greutate de pe inimă. 

Îşi regăsi o parte din siguranţa-i obişnuită şi se strecură în 
faţa unei ferestre, sperând să scape un timp de privirile creolei. 

— Voi vedea, se gândi el, poate că nu va îndrăzni... Dacă 
vorbeşte, mă voi arăta. 

Carral se înşela. 

Doamna de Rumbrye îl aştepta şi nu scăpase din ochi, nici 
una din mişcările lui, de când intrase. Poate că n-ar fi vorbit, 
dacă mulatrul nu venea. 

Dansurile se răriseră. Un cerc se formase în jurul stăpânei 
casei. Supeul se apropia. 

Doamna de Rumbrye se arăta de o veselie amabilă; nu 
economisea vorbele de spirit, încât doi tineri academicieni o 
comparară de mai multe ori cu celebra Coninne, pe care o 
cunoscuseră înainte de revoluţie. 

Supeul fu anunţat. 

Marchiza luă braţul lui Xavier, mirat de o astfel de cinste, şi 
se îndreptă spre galeria unde era masa pusă. 

Trecând pe lângă Carral, începu să râdă zgomotos ca şi 
când o amintire i-ar fi stârnit veselia. 


— Domnule Xavier, zise ea cu o voce puternică, cunoşti 
povestea lui Jonquille? 

Carral simţi în piept o durere ascuţită care îi opri respiraţia. 

Xavier răspunse negativ la întrebare. 

— Nici dumneavoastră domnilor? urmă doamna de 
Rumbrye, întorcându-se spre cei care o urmau. 

— Jonquille! repetă un musafir; e un nume ciudat! 

E un nume foarte obişnuit printre mulatri, în colonii. 

— Pe cuvântul meu, e nostim! zise Alfred. Jonquille! Frumos 
nume pentru un armăsar. 

— Adu-mi aminte să-ţi spun această poveste, reluă doamna 
de Rumbrye, adresându-se din nou lui Xavier. 

Acesta se înclină. Mulțimea se scurse încet. Când nu mai fu 
nimeni, Carral ieşi din ascunzătoare. 

Faţa-i era îngrozitoare la privit. 

— Deci nu a uitaţi mormăi el, scrâşnind din dinţi. Femeia 
asta e un diavol! Cum se joacă cu chinurile mele!... Şi el e... el e 
cel însărcinat să-i amintească povestea!... 

Stătu o clipă să se liniştească, apoi intră şi el în galerie. 

In jurul unei mese, încărcate cu bunătăţi, se formase un 
cerc strălucitor de femei împodobite cu bijuterii, diamante şi 
flori. 

In spatele lor, bărbaţii, în picioare le serveau sau mâncau 
după pofta inimii. 

Domnul Alfred mânca, spre paguba vestei sale, ale cărei 
cusături trosneau şi amenințau cu o catastrofă. 

Carral se îndreptă hotărât spre marchiză, salutând-o. 

— E un veac de când nu te-am mai văzut, strigă doamna de 
Rumbrye, întorcându-se spre noul sosit. Pari foarte schimbat. Nu 
cumva ai fost bolnav? 

— Sufăr, răspunse Carral, pe şoptite. 

— Să fiu al dracului, dacă nu ai o mutră de dezgropat 
mormăi domnul Alfred pe care îl supăra corsetul şi era deci, 
prost dispus. 

Doamna de Rumbrye îşi împinse fotoliul. 

— Să i se dea un scaun domnului de Carral! zise ea cu o 
ironie pe care numai el o putea simţi. Aşază-te lângă mine. 
Bolnavii şi doamnele au dreptul la aceleaşi atenţii. 


Carral, ascultând ca un automat, se aşeză şi rămase 
nemişcat. Conversaţia întreruptă o clipă de acest incident, 
redeveni generală. 

— Doamna marchiză, zise Xavier după câtva timp m-a 
însărcinat să-i aduc aminte de promisiunea pe care ne-a făcut-o, 
povestea lui Jonquille... 

— Vă voi spune-o la desert, îl întrerupse marchiza, 
aruncând o privire spre Carral. 

Acesta nu se clinii. Muşchii feţei sale păreau de bronz. 

— Pe cuvântul meu, doamnă! strigă domnul Alfred, asta 
înseamnă că-ţi baţi joc de răbdarea noastră! 

— Dumneavoastră câte povestiţi atât de bine! interveni 
altul. 

— Atât de picant! spuse un al treilea. g 

Creola şovăi o clipă, nu din milă, ci din calcul. In timp ce ca 
şovăia, Carral se întoarse încet spre ea şi o privi în față. 

Ea luă această privire drept o sfidare, şi cum întreaga 
asistenţă o ruga, zise cu un zâmbet crud: 

— Ascultaţi, deci, povestea lui Jonquille, e de actualitate. 

— Tăcere pentru numele lui Dumnezeu! murmură Carral că 
glasul înăbuşit. 

— La San-Domingo era un mulatru numit Jonquille. Era fiul 
unei negrese numită Pasiphae şi al unui servitor alb, numit 
Lafleur... 

— Destul! făcu Carral, într-un muget înăbuşit, ţi-l vând! ÎI 
voi pierde! Îl voi ucide dacă va trebui! 

Marchiza îşi continuă povestea, care era adevărată, căci 
sub numele lui caraghios, acest Carral avusese o viaţă 
mizerabilă, dar mai înainte, răspunse la rugămintea mulatrului 
cu o privire semnificativă. Această privire făgăduia pacea. Intre 
ei, pactul fusese din nou încheiat. 

Doamna de Rumbrye povesti, totuşi, în amănunţime viaţa 
lui Jonquille. Începuse şi era, deci, imposibil să se oprească. 
Numai că schimbă numele de împrumut sub care eroul era 
cunoscut în lumea pariziană, ca şi naţionalitatea-i înşelătoare. 

Dar cum această schimbare ar fi putut diminua stăpânirea 
ei asupra mulatrului, avu grijă să adauge, la sfârşitul poveștii. 

— Cunoaşteţi eu toţii, pe acest ruşinos şi caraghios 
personaj. N-am să vă spun acum adevăratul nume. Capriciu sau 


scrupul spuneţi-i cum vreţi. Poate, mai târziu mă voi arata mai 
puţin discretă. 

Odată scăpat de teama de a fi demascat, Carral îşi reluase 
superba-i impertinenţă. 

Carral, auzind propria-i poveste, spusă într-un mod comic şi 
sângeros în acelaşi timp, se înfioră de mai multe ori, dar, ştiu 
totuşi să se stăpânească. 

Mai mult, el fu primul care ceru să afle numele acestui 
neruşinat fecior de slugă şi de negresă, care avusese 
îndrăzneala să pozeze în gentilom. 

Doar domnul Alfred striga mai tare ca el. 

— Pe cuvântul meu de onoare! Aş da cincizeci de lire 
pentru a şti numele acestui bădăran! 

Dar marchiza fu neclintită, şi îşi făcu cu această ocazie 
renumele unei femei discrete. Ridicându-se de la masă, luă 
braţul lui Carral. 

— Eşti un nebun încăpățânat. Cred că îmi vei fi 
recunoscător că nu te-am pedepsit. 

— Îţi mulţumesc stăpână, răspunse Carral. 

— Să ştii că eu nu iert decât o singură dală. Ştiu că eşti în 
măsură să mă asculţi; ştiu că, cunoşti mai multe din aceste 
stabilimente clandestine... 

— Cunosc multe... 

— Alege unul care să fie cât mai suspect. 

— Voi alege pe cel mat rău famat. 

— Şi mai ales nu uita intervenţia preliminară pe lângă cei în 
drept. 

— Nu voi uita nimic. 

Marchiza ridică ochii ca din întâmplare. Privirea îi căzu pe 
grupul format din Elena, Xavier şi marchizul de Rumbrye. 

— Vezi! strigă ea. S-ar spune că toţi trei sunt înţeleşi. 
Trebuie să ne grăbim, timpul trece... 

— Totul va fi gata mâine. 

Marchiza nu-şi putu stăpâni o mişcare de bucurie. 

— Bine, spuse ea. Mă bizui pe tine şi te vor răsplăti în 
aceeaşi măsură în care te-aş fi pedepsit. 

După aceste cuvinte, se despărţiră. 

În acest timp, de la începutul scenei, domnul de Rumbrye, 
deşi părea ocupat cu Elena şi Xavier, nu-i slăbise, totuşi din ochi. 
Astfel, când marchiza făcu lui Carral, o reverență la care el 


răspunse cu un salut respectuos, domnul de Rumbrye clătină 
capul, gândind: 

— E o taină între aceştia doi, sunt sigur. Vot veghea. La 
masă, am surprins o privire rugătoare, de-o parte, plină de 
ameninţări de cealaltă. A fost o zi de ruşine şi de nenorocire, 
aceea în care femeia asta a pătruns sub acoperişul meu! 


Capitolul V - Florence-Angele 


“n anul 1792, trăia în oraşul Cap din San-Domingo o tânără 


| orfană de şaisprezece ani, numită Florence-Angele des 
Vallees. 

Era cea mai frumoasă şi cea mai bogată din fetele coloniei. 
Averea ei era evaluată la zece milioane de lire. 

Trecea drept o fată bine crescută şi cu sufletul bun, dar la 
drept vorbind, era puţin cunoscută şi numai zestrea o făcea să 
fie admirată. 

Avea ca tutore pe un anume Duvivier, un bătrân mărginit 
care înţelesese pe dos principiile educaţiei preconizate de Jean- 
Jacques Rousseau. 

Era tiran, ca toţi acei care vorbesc prea mult de libertate. 
Gurile rele pretindeau că-şi ţinea pupila ca pe o prizonieră. Dar 
nu era adevărat. Adevărul e că la vârsta la care alte fete mai 
ales creole, cedau atracţiilor plăcerilor lumeşti, Florence-Angele 
nu cunoştea lumea şi nici nu dorea s-o cunoască; viaţa ei se 
scurgea singuratică şi liniştită în locuinţa tutorelui său. 

Pe la începutul acelui an, domnul Duvivier se despărţi de 
omul său de încredere şi îl înlocui cu un englez, care ştiu să-l 
câştige, făcându-se că-i împărtăşeşte părerile. 

Erau pe vremea aceea mulţi englezi în colonie, care se 
ocupau de negri, sub pretext de propagandă protestantă. 

Noul funcţionar era un personaj rece, calculat şi ştiind să 
ascundă sub vorbe frumoase, sufletul său pervers şi avid. Se 
numim Gillie Brown. 

Puţină vreme după intrarea sa în serviciul lui Duvivier 
caracterul Florencei se schimbă în rău. 


Până atunci, fusese păzită de tinereţe: şi singurătatea ei, 
dar n-avem nici religie, nici morală. Cine să-i fi vorbit de aceste 
lucruri demodate? Astfel schimbarea fu violentă ca o explozie; 
deveni capricioasă, extravagantă şi cheltuitoare. Dispreţui 
sfaturile tutorelui său şi când acesta, care iubea libertatea 
numai în teorie, voi să-şi impună voinţa, Florence-Angele deveni 
ipocrită şi învăţă să înşele. 

Pentru ca o astfel de prefacere să se poată efectua într-un 
timp atât de scurt, trebuia ca sufletul său să păstreze 
frumuseţea ei ca un voal între ea şi adevăr, un germene rău, dar 
trebuia şi o influenţă exterioară să grăbească dezvoltarea 
acestei seminţe. 

Brown, cu acea depravare pe care ştia s-o ascundă, se servi 
pentru a o perverti pe Florence, de însăşi biblioteca lui Duvivier. 

Întocmai ca acei pescari sălbatici care otrăvesc peştii, 
pentru a-i prinde mai uşor, el otrăvi sufletul fetei, făcând-o să 
interpreteze aşa cum îi convenea lui, operele marilor gânditori ai 
revoluţiei franceze. Gillie Brown, demonstrase tinerei fete că 
raţiunea, natura şi libertatea îi porunceau să devină stăpâna 
averii sale, înainte de vârsta legiuită, printr-o căsătorie secretă. 

Aproape crezu că planul de a pune mâna pe averea familiei 
des Vallees, îi reuşise, căci, cu complicitatea unui predicator 
calvin, se căsători cu Florence. 

Dar în vremea aceea, o surdă frământare se simţea printre 
negri. 

Coloniştii îşi manifestaseră de mai multe ori neliniştea. 

Guvernământul din Cap, ceru ajutoare din patrie şi făcu 
apel la coloniile înconjurătoare. Guadelupa trimise un corp de 
infanterie sub comanda locotenentului Lefebvre. 

Acest ofiţer de reală valoare, reuşi să domine, pentru 
moment, situaţia. 

Locotenentul Lefebvre adusese cu el un servitor negru, pe 
nume Neptun, pe care-l eliberase din sclavie, dar care din 
această pricină îi era şi mai devotat, urmându-l tot timpul şi 
nedespărţindu-se de el nici pe câmpul de bătălie. 

Dar frământările continuau printre negri. Emisari străini 
colindau locuințele negrilor, împărțind bani şi rachiu, şi 
predicând revolta. 

Mai mulţi dintre aceşti agenţi care au fost arestaţi, erau 
englezi. 


Acest fapt făcu să se nască bănuieli în mintea lui Duvivier. 
Îşi urmări funcţionarul şi se convinse că acesta era un agent al 
Londrei. 

Fără nici un proces, făcu să fie arestat şi expulzat. 

La auzul acestei veşti, Florence-Angele izbucni în strigăte 
de durere şi mânie; în mijlocul lacrimilor, mărturisi că Brown era 
soţul ei şi că poartă în pântece fructul acestei iubiri; se declară 
protestantă, soţia unui protestant şi ameninţă că va părăsi 
locuinţa. 

Domnul Duvivier se supără şi, în mod public, renunţă la 
tutela sa asupra Florencei, depunând socotelile în faţa 
tribunalului. 

Frământările din insulă, acoperiră acest scandal. 

Atunci începu pentru Florence o existenţă ciudată. 

Bogată şi îmbibată de principiile libertine ale profesorului 
său Brown, avu îndrăzneala ca la şaptesprezece ani să înfrunte 
opinia publică. Casa sa deveni locul de întâlnire al acelei lumi de 
aventurieri care mişună în colonii. 

Englezul fu repede uitat; propriile lui învățături făcură ca 
amintirea să i se piardă. În inima Florencei nu rămase loc decât 
pentru o singură divinitate: egoismul! 

Singurul sentiment uman pe care-l nutri cândva fu pentru 
fiul ei Alfred, care se născu puţin timp după moartea tatălui său. 
Afară de acest fiu, ea nu mai iubi pe nimeni, niciodată. 

Dar îi fu dat să fie iubită cu devotament de către un suflet 
nobil. 

Generalul Leclerc, debarcase la San-Domingo, în fruntea 
trupelor franceze. Prima lui grijă fu să-l ridice la gradul de 
căpitan pe locotenentul Lefebvre, a cărui autoritate menţinuse 
siguranţa atâta vreme în oraşul Cap. Pentru a se arăta demn de 
această distincţie noul căpitan îşi dublă zelul. De multe ori, 
însoţit numai de negrul Neptun pătrunse în imensele plantaţii 
care înconjurau oraşul Cap; alteori se aventura în munţi, pentru 
a cunoaşte poziţiile negrilor revoltați. 

Aceştia erau bine organizaţi. Aveau forţă, iar felul lor de 
luptă era pe cât de crud, pe atât de periculos. De multe ori 
căpitanul Lefebvre, prins în cursă, îşi datora viaţa numai puterii 
şi prieteniei credinciosului său Neptun. 

Acesta era un negru de vreo patruzeci de ani, puternic ca 
un Hercule. Faţa sa, cu trăsături regulate arăta inteligenţa, 


francheţea, devotamentul şi o neînfrânată voinţă. Oricare ar fi 
fost ordinele căpitanului Lefebvre, Neptun le executa cu o 
precizie de automat. 

Căpitanul, deşi avea o încredere nemărginită în servitorul 
său, îi ascundea totuşi, un secret. 

Spre nenorocirea sa, el o văzuse pe Florence. Se 
îndrăgostise de ea şi puţin timp după moartea lui Brown, îi ceru 
mâna. Tulburările politice înăbuşiseră zgomotul afacerilor 
particulare. Dar chiar dacă cineva l-ar fi lămurit asupra viitoarei 
sale soţii, el tot n-ar fi crezut. 

De obicei, negrul îl însoțea peste tot, dar căpitanul 
exprimându-şi dorinţa să nu fie urmărit atunci când se ducea la 
doamna des Vallees, Neptun trebui să se supună. Căci servitorul 
nu înţelegea să discute ordinele stăpânului său. Dacă acesta i-ar 
fi poruncit: "Ucide-mă!" probabil că, cu lacrimile în ochi, negrul 
ar fi executat comanda. 

In tot oraşul Cap, căpitanul Lefebvre era poate singurul 
care credea în nevinovăția Angelei. Aceasta măgulită de atenţia 
pe care i-o acorda acest strălucit ofiţer, punea frumuseţea ei ca 
un văl între ea şi adevăr. 

Şi apoi căpitanul era uşor de înşelat. Ocupat prea mult de 
îndatoririle serviciului său, n-o vedea la Cap decât pe Florence, 
care, atunci când voia, ştia să păstreze aparențele. 

Se căsătoriră deci, la biserică, fără pompă şi fără zgomot. 

Pentru un motiv, numai de ea cunoscut, Florence 
ascunsese noului ei soţ prima ei căsătorie ca şi existenţa fiului 
ei. 

Aşa că atunci când Florence fu pentru a doua oară mamă, 
căpitanul simţi o bucurie fără margini iar dragostea lui pentru ea 
deveni şi mai mare. 

Dar Florence îşi aminti brusc de Alfred, care creştea 
departe de ea şi nu simţi decât indiferenţă pentru noul născut. 
In acelaşi timp simpatia trecătoare pe care o simţise pentru 
căpitanul Lefebvre se schimbă în aversiune. 

Puțin înainte de naşterea copilului, războiul civil se 
dezlănţui şi peste tot negrii revoltați începură să repurteze 
victorii. 

Oraşul Cap era pradă anarhiei. Administraţiile fură închise. 
Tot ce putu face căpitanul, fu să constate, prin martori la 
biserică, naşterea fiului său. 


Actul fu redactat de preotul care-i unise şi de doi martori. 
Unul era un servitor al Florencei şi al doilea un mulatru numit 
Lafleur-fiul zis jJonquille, pe care-l eliberase pentru acest scop. 

Căpitanul luă actul, iar copilul fu dat la doică, în afara 
oraşului, într-o plantație neutră, administrată de negri. 

După câteva zile, căpitanul care era plecat într-o expediţie, 
primi printr-un trimis, o scrisoare din partea soţiei sale. 

lată-i conţinutul: 


"Domnule, 


Am crezut că te iubeam, dar m-am înşelat. E o nenorocire. 
Nu ne vom mai vedea. 

Am uitat să-ţi spun că am un fiu, născut din prima mea 
căsătorie, despre care n-am socotit necesar să-ţi vorbesc, un fiu 
pe care-l iubesc, pentru că e fiul singurului om pentru care am 
simţit dragoste. lau cu mine acest copil şi ţi-l las pe al dumitale. 

Cu toate că legile vechii lumi se duc, păstrez actul nostru 
de căsătorie. Poale că-i va servi vreodată fiului meu. Fiul 
dumitale nu are nevoie decât de dumneata. 

Nu încerca să mă urmăreşti. Despărțirea şi voinţa mea sunt 
irevocabile. Rămâi cu bine. 


«Florence-Angele»" 


Căpitanul se crezu jucăria unui vis urât. Citi de câteva ori 
scrisoarea şi i se păru că înnebuneşte. Până atunci, sufletul lui 
cinstit era plin de stimă şi de dragoste pentru soţia lui. 

Mânios, voi să lase totul şi s-o ajungă pe Florence pentru a 
o pedepsi. Apoi disprețul urmă mâniei, iar dispreţului, 
disperarea. 

Viaţa sa era zdrobită: pusese în această căsătorie toate 
speranţele de fericire. 

Voi să se omoare, şi numai gândul la fiul său îl inu în viaţă. 

Câteva zile după aceste întâmplări, pe când era cantonat 
pe malurile unui râu, fu atacat de trupele de trei ori mai 
numeroase ale lui Toussaint. 

După obiceiul sau, căpitanul luptă ca un leu, dar în clipa 
când se repezea pentru a da ultima lovitură negrilor pe jumătate 


învinşi, fu lovit de un glonte în piept şi căzu în braţele 
credinciosului Neptun, încredinţându-i pe fiul său orfan şi sărac. 

Florence-Angele Lefebvre des Vallees, îşi aranjase numele, 
îşi strânse bijuteriile şi banii, apoi plecă la Londra, unde avu 
bucuria să vadă într-un ziar francez că moartea o scăpase şi de 
al doilea soţ. Dar după o vreme oarecare primi o altă veste care 
o bucură mai puţin: negrii răsculați triumfaseră în San-Domingo, 
iar francezii fuseseră expulzați. 

Bogata Florence era ruinată. 

Dar era destul de isteaţă, încât continuă să trăiască pe 
picior mare, cu restul averii sale, până când deveni Lady Cox de 
Coxton-Hall, căsătorindu-se pentru a treia oară. 

Lordul John Cox ar fi dat bucuros toate cele douăzeci de 
castele ale sale pentru un zâmbet al soţiei sale, pentru care 
simţea o dragoste atât de mare că-şi redusese porţia de porto la 
trei sticle pentru o masă. 

Postul acesta, sau poate norocul pe care frumoasa creolă îl 
purta soţilor săi, fu cauza pentru care senioria sa, lordul Cox, 
muri în primăvara vieţii. 

Florence rămase văduvă pentru a treia oară şi deşi nu-şi 
regreta soţul, plânse cu lacrimi amare la moartea lui, căci după 
legea engleză, moştenirea şi titlul reveniră unui văr îndepărtat 
al lordului. 

Acestea se petreceau prin anul 1806. Florence trecuse de 
treizeci de ani, dar era aceeaşi fiinţă încântătoare. O mulţime de 
pretendenți se înghesuiau în jurul ei, cerându-i mâna. Dar 
Florence era neînduplecată. Işi avea planul ei. 

De câtva timp, se stabilise la Londra un emigrant francez, 
care-l slujise pe Louis! al XVIII la Milano şi în Rusia. Acest 
gentilom, cu toate pierderile pe care le suferise în timpul 
revoluţiei, era încă în posesia unei frumoase averi. 

Se numea marchizul de Rumbrye, era văduv şi avea o fiică 
de şapte ani. Tânărul Alfred împlinise patrusprezece, aşa că 
Florence se gândea că domnişoara de Rumbrye ar fi pentru fiul 
ei o partidă foarte bună. 


1 Am schimbat, conform ediţiei franceze, numele regelui Ludovic al XVIII- 
lea cu Louis al XVIII-lea. (nota lui BlankCd) 


La început, totul părea că merge bine. Marchizul de 
Rumbrye, văduv şi plângându-şi încă o virtuoasă soţie, crezu că 
o poate înlocui cu frumoasa văduvă. 

Îi ceru mâna şi fu acceptat. După a patra căsătorie, 
purtarea creolei fu ireproşabilă; jucă cu talent rolul unei bune 
soţii şi mamă şi voi să se însărcineze cu educaţia Elenei. 

Dar în curând un nor umbri această fericire. 

Încet, încet, ajunseră la urechile domnului de Rumbrye, 
zvonuri despre trecutul soţiei sale. Pe de altă parte, San- 
Domingo nu era la capătul pământului şi erau atunci la Londra, 
mulţi foşti colonişti refugiaţi, care cunoşteau pe de rost cronica 
scandaloasă din Cap. 

Domnul de Rumbrye, om cu adevărat mândru, îşi înfrână 
supărarea şi nu voi să arate nimic. Se depărtă însă de soţia sa, 
iar Florence constată că o severitate politicoasă, înlocuise 
sentimentele  drăgăstoase din primele zile ale căsătoriei. 
Observă, de asemeni că o barieră fusese ridicată între ea şi 
domnişoara de Rumbrye. 

Toate încercările de a recâştiga terenul pierdut fură de 
prisos. 

Domnul de Rumbrye rămăsese politicos dar rece. 

După căderea lui Napoleon, emigranții se înapoiară la Paris. 
Odată cu ei, veni şi Carral, care sub noua-i personalitate, îşi 
luase un jug mai greu decât cel pe care-l lepădase. 

Florence declarase război cuiva; îi trebuia deci un rob. 

Spuse un cuvânt numai şi Carral îşi simţi lanţul mai greu ca 
niciodată, dar după cum am văzut, Jonquille plecă capul şi 
ascultă. 


Capitolul VI - Ispita 


să revenim în salonul doamnei de Rumbrye. 

În clipa în care aceasta se despărţi de Carral, marchizul 
oferi braţul Elenei şi ambii îşi luară rămas bun de la Xavier. 

Acesta rămase singur, gândindu-se că partea lui de bucurie 
se terminase pentru noaptea aceea. 

Aşezat în colţul cel mat întunecos al salonului, privea 
distrat strălucitorul vârtej care-i trecea prin faţă. 

Lucru curios, imediat ce nu mai era electrizat de sunetul 
unui glas prietenos, Xavier cădea în pradă unor gânduri triste. 
Se compara cu alţi tineri de vârsta lui şi această comparaţie îl 
făcea nenorocit. 

Ceilalţi aveau o familie, un tată cu care se puteau mândri, o 
mamă, mai ales o mamă, căreia să-i spună durerile şi bucuriile. 

El era singur în lumea asta, în care nimeni nu-i datora nici 
sprijin, nici ajutor. 

Dar mai ales era întristat din cauza Elenei. 

Invidia pe cei care aveau un neam şi avere, ca să i le poată 
oferi. Şi dintre toţi, cel mai invidiat era sărmanul Alfred Lefebvre 
des Vallees, care în realitate nici nu merita osteneala aste. 

Dar lipsa de experienţă a lui Xavier îi arăta drept avantaje 
importante luxul pueril şi eleganța de prost gust a fiului creolei. 

N-avea decât douăzeci şi doi de ani. 

În timp ce aceste gânduri triste îl chinuiau pe Xavier, 
tânărul Alfred trecu pe lângă el la braţul unui mic centaur 
angloman, a cărui cravată era lată de şase degete. 

— Ai avut noroc noaptea asta, scumpule, spunea micul 
centaur. 

— Crede-mă dacă vrei, Santenac, răspunse Alfred n-am 
câştigat decât cinci sute de ludovici! 

— Zece mii de franci? gândi Xavier, stupefiat. 

— E un nimic! răspunse anglomanul. 

Şi cum nu găsea cuvântul potrivit, îţi sfârşi fraza printr-o 
expresie de origine britanică. 

— Pe cuvântul meu! strigă Albert. N-am auzit niciodată în 
Anglia pronunţându-se acest cuvânt. 


— Este posibil, răspunse centaurul cu îndrăzneală. Cuvântul 
e irlandez... 

— Aşa da! Dar, fiindcă veni vorba, îl ştii pe Imbert de 
Presme? 

— Da! 

— Crede-mă dacă vrei, dar a câştigat zece mii de lire 
lordului Sydney Sturm. 

— E o lovitură drăguță! comentă Santenac, depărtându-se 
împreună cu Alfred. 

— Zece mii de lire, şopti Xavier, două sute cincizeci de mii 
de franci! 

— Visezi că eşti milionar, prietene? zise lângă el vocea lui 
Carral. 

Xavier aproape că roşi. 

— Ce nebunie, bâlbâi el. 

Apoi revenindu-şi, adăugă: 

— Şi frumoasa ta de aseară? Ce-i cu ea? 

Fruntea lui Carral se încreţi deodată. 

— Scumpule, spuse el cu vocea seacă, îmi vei face un 
serviciu dacă nu-mi vei pomeni de ea niciodată. Hai să ne 
plimbăm. 

Xavier se ridică şi luă braţul mulatrului. 

Traversară, în tăcere, mai multe saloane. 

Xavier era preocupat Carral vota să vorbească despre ceea 
ce-l interesa, dar nu ştia cum să înceapă. În sfârşit, obsedat de o 
idee fixă, repetă fără să-şi dea seama: 

— Două sute cincizeci de mii de franci! 

— Cum? făcu Carral, mirat. 

— N-am jucat niciodată şi nici n-am cunoscut jucători, zise 
Xavier. E adevărat că se poate câştiga la joc două sute cincizeci 
de mii de franci într-o noapte? 

Ochiul mulatrului avu o clipire sinistră. 

— In zece minute, scumpule, răspunse el. 

— Două sute cincizeci de mii de franci? 

— Dublu... triplu... oricât vrei! 

— Adevărat? Te poţi aşeza sărac la o masă şi să te ridici... 

— De trei sau patru ori milionar. Asta se vede în fiecare zi. 

Xavier recăzu în visare. 

Carral îi aruncă o privire în care se citea şi mirare şi regret. 


— Sărmanul băiat! Îl paşte nenorocul! gândi el. Aş vrea să 
fiu tot atât de sigur că mă voi răzbuna pe această femeie 
ticăloasă pe cât de sigur că-l voi împinge în prăpastie... Face el 
singur jumătate de drum! 

Ca şi când Xavier ar fi vrut să confirme aceste gânduri, 
ridică capul şi-l trase pe Carral spre uşa salonului. 

— Hai să jucăm! zise el cu grabă copilărească. 

— Să jucăm! repetă Carral cu aerul sever al unui 
conducător, ţi-ai pierdut capul, scumpule? 

— Dar de ce? Nu-i liber fiecare să joace? 

— Ba da. Fiecare e liber, dar... 

— Dar ce? 

— În locul tău, n-aş juca... aici, zise rece Carral, subliniind 
ultimul cuvânt. 

Şi cum Xavier îl privea întrebător, mulatrul adăugă: 

— Scumpule, eşti naiv ca o fecioară. N-ai auzit niciodată 
tunând şi fulgerând contra jucătorilor? 

— Ba da. Dar... 

— Ştiu, ce vrei să spui. Santenac joacă, lord Sturm joacă, 
Comandorul de Keramlas la fel, Saint-Didier, idem. Dar vicontele 
de Santenac aşteaptă o moştenire enormă. Lord Sturm e englez, 
dacă n-ar juca şi-ar dezminţi naţia. Comandorul îşi mănâncă 
moşiile. E dreptul lui. Cât despre noi, despre tine mai ales, e cu 
totul altceva... Ce dracu! Trebuie să pun punctul pe i? Când n-ai 
altă avere decât o bună reputaţie, trebuie să ştii s-o păstrezi, 
altfel... 

— Înţeleg. Oamenii care-s primiţi din condescendenţă n-au 
decât puţine drepturi printre voi... Nu voi mai veni la palatul 
Rumbrye. 

— Te înşeli, scumpule, vei reveni; vei trece peste multe 
lucruri pentru a dansa cu... Bine, bine, nu te încrunta. Tac. Cât 
despre joc... 

— Nu mai vreau să joc. 

— Ah! făcu Carral, puţin dezamăgit. Voiam să-ţi propun o 
afacere. 

Xavier nu răspunse. Fantezia lui trecătoare îl părăsise. Dar 
în clipa aceea, ca şi cum întâmplarea şi-ar fi luat însărcinarea s- 
o învie, Alfred se îndreptă spre cei doi prieteni la braţul 
comandorului de Keramblas. 


Pentru a douăzecea oară, povestea marea întâmplare a 
serii. 

— Crede-mă dacă vrei, Keramblas, dar ştii, Imbert de 
Presme a câştigat zece mii de lire lordului Sturm! 

— Ce afacere voiai să-mi propui. Carral? întrebă Xavier, 
făcând pe indiferentul. 

— Şi cu sunt jucător, spuse mulatrul pe şoptite, trăgându-l 
într-un colţ. Din cauza asta nu vreau să devii jucător, căci este o 
pasiune teribilă! Dar vei juca o dată, o singură dată, pentru că 
atunci când joci prima dată, câştigi întotdeauna. Nu trebuie să 
joci într-un salon. Asta le-ar pierde. Nici într-un local public. S-ar 
putea să fii văzut şi s-ar cleveti. Dar cunosc un mic cerc 
clandestin... 

— Un tripou! făcu Xavier cu dezgust. 

— Ce importanţă are cuvântul? Vin acolo multe personaje 
de vază, dar se păstrează discreţie. Asta-i principalul. 

Xavier şovăia, dar vocea depărtată a lui Alfred se auzi din 
nou. 

— Zece mii de lire. 

— Vom merge mane, zise Xavier. 

— Vom merge împreună, răspunse Carral, ascunzându-şi un 
zâmbet de triumf. 

Saloanele începură să se golească. Xavier şi Carral se 
pregăteau de plecare. In clipa în care părăseau palatul domnul 
de Rumbrye, care se afla din întâmplare în drumul lor, dădu 
mâna cu Xavier, zicându-i: 

— Plecăm mâine la ţară, să ne bucurăm de ultimele zile de 
toamnă. Sper, prietene, că vei veni cu noi. 

Această invitaţie trebuia să joace un mare rol în viaţa lui 
Xavier. 


Capitolul VII - Strada Servandoni 


( el cei doi prieteni se treziră, a doua zi, era trecut de 
amiază. Carral sări din pat şi-şi începu toaleta. 


Xavier fu mai încet; dormise câteva ore un somn greu şi 
agitat; de mai multe ori visele îl duseseră înapoi la palatul de 
Rumbrye. Dar între el şi Elena se găsea mereu figura tâmpă a 
lui Alfred, care deschidea într-una gura pentru a lăsa să scape 
aceste cuvinte: 

— Zece mii de lire sterline! 

Totuşi în timp ce se îmbrăca, şovăia încă. Gândul că va 
merge într-un tripou îl umplea de dezgust. 

— Nu mă voi duce decât o singură dată! îşi spunea el. 
Trebuie să cunosc totul! 

Când Xavier intră în camera lui Carral, acesta era în faţa 
biroului său şi scria. 

— Termin imediat, zise el cu grabă, ca şi când s-ar fi temut 
că Xavier să nu-i citească peste umăr. 

Terminându-şi scrisoarea, puse adresa, deschise fereastra 
şi făcu semn unui comisionar care stătea la colţul străzii. 

Cerşetorul Negru era la locul lui, în picioare, sprijinit în 
lungul său baston. 

La zgomotul pe care-l făcu fereastra deschizându-se, el 
ridică privirea, dar văzându-l pe Carral se întoarse cu 
indiferenţă. 

— Du biletul acesta la adresă, zise mulatrul comisionarului 
care venise sub fereastră. 

Acesta prinse scrisoarea, dar în loc să plece se aşeză pe 
treapta uşii şi începu să silabisească adresa. 

— Domnului... 

— Taci! strigă mulatrul. 

Cerşetorul, interesat, ascultă cu atenţie. 

— ... Co-mi-sar... 

Prin fereastra alăturată se vedea Xavier, care în faţa oglinzii 
îşi completa toaleta. 

— Taci, îţi spun! strigă Carral. Vei citi adresa pe drum. 

Dar comisionarul, cufundat în lucru, nu-l auzi. 

— De... po-li-ţie... al car-tie-ru-lui, urmă el. 

— Mizerabile! izbucni Carral. 

— ... Saint-Sul-pice... sfârşi liniştit comisionarul, ridicându- 
se. Este vreun răspuns? 

— Nu, răspunse mulatrul. Du-te. 


— Domnului comisar de poliţie al cartierului Saint-Sulpice, 
mormăi Cerşetorul Negru care auzise totul. Ce înseamnă asta? 
Şi părea că se teme ca domnul Xavier să nu audă! Voi veghea! 

— Ei bine, spuse uşurat Carral, după plecarea 
comisionarului, mergem să ne încercăm norocul? 

— Nu astăzi, răspunse Xavier. 

— Dai înapoi, scumpule! Asta nu-i bine! 

— Nu ştiu... nu mă pot hotărî... De altfel n-am bani. 

— Nu face nimic. Te împrumut eu. 

Cum spunea aceste cuvinte piciorul lui Carral lovi un 
pacheţel care zăcea pe jos. 

— la te uită! Zâna binevoitoare care te protejează a trecut 
noaptea asta pe aici. Nu-i nevoie să te mai împrumut. 

Xavier desfăcu pachetul care conţinea ca de obicei 
douăzeci şi cinci de ludovici. 

— Pare-se că destinul a hotărât astfel! Hai să mergem! 

Carral nu-şi putu reţine o mişcare de bucurie. 

În clipa în care ieşeau, cerşetorul, după obiceiul său, întinse 
mâna spre Xavier care, preocupat nu-l băgă în seamă şi-l 
întrebă pe Carral: 

— Unde mergem? 

— În strada Servandoni, în spatele bisericii Saint-Sulpice. 

Cerşetorul îşi plecase capul cu tristeţe. 

— E pentru prima oară că mă refuză! murmură el, Omul 
acesta îi va perverti sufletul... dar mă gândesc, în spatele 
bisericii Saint-Sulpice... şi scrisoarea era pentru comisarul 
cartierului Saint-Sulpice! Nu înţeleg, dar mi-e frică! 

Fără să mai stea pe gânduri, porni pe urmele celor doi 
tineri. Îi urmări din depărtare, până în strada Servandoni, unde 
cei doi prieteni intrară într-o casă cu trei nivele ce părea 
nelocuită, apoi se aşeză ceva mai departe, supraveghind 
intrarea. 

Nici un zgomot nu se auzea din interiorul casei. Totuşi, din 
când în când, unii trecători după ce se uitau cu atenţie în toate 
părţile, pătrundeau repede înăuntru. 

Cerşetorul Negru nu cunoştea decât în mod superficial 
civilizaţia franceză, dar tocmai din cauza asta era bănuitor. 

— Ce se întâmplă, oare, în casa asta? se întreba negrul. 

După vreo jumătate de oră, Carral se arătă în uşă. La 
vederea cerşetorului, făcu un gest de necaz şi păru să şovăie. 


Dar se stăpâni, paşi hotărât pragul şi cobori strada cu paşi 
grăbiţi. 

Negrul se mijea neliniştit pe piatra pe care stătea. 

Dar deodată îl fulgeră o idee. 

Oamenii care ieşeau, unii prea trişti, alţii prea veseli, banii 
care răsunau în buzunarele celor veseli, câteva cuvinte scăpate 
de cerşetorii de la Saint-Sulpice, aspectul casei, totul avea o 
explicaţie: se găsea în faţa unui tripou. 

Dar de ce fugise Carral? Pentru ce misterioasa scrisoare 
adresată poliţiei? 

Cerşetorul trecu strada. 

— Un sărman ca mine, murmură el, nu-şi poate permite să 
dea sfaturi, dar trebuie să văd copilul. Trebuie! 

In momentul când se pregătea să treacă pragul, trei 
oameni îmbrăcaţi în negru se opriră în faţa uşii. Negrul le făcu 
loc să treacă. 

Dar ei se opriră în prag părând că aşteaptă pe cineva. 
Atunci un grup de gardieni publici apărură în colţul străzii. 

Ca şi când ar fi aşteptat acest semnal, unul din cei trei 
oameni, scoase o eşarfa albă şi se încinse peste haină. 

— Să urcăm! zise el. 

Cerşetorul îşi lovi fruntea. 

— Pricep! spuse el cu nelinişte. Ar fi trebuit să ghicesc mai 
curând! Scrisoarea! Celălalt l-a adus aici, apoi a fugit lăsându-l 
prins în cursă... şi eu nu-l mai pot salva. 

lată ce se întâmplase în casă. 

Când Xavier şi Carral ajunseră la primul etaj, un valet te ieşi 
în întâmpinare, întrebându-i ce doresc. 

Recunoscându-l imediat pe Carral, îi introduse într-un salon 
puternic luminat unde o mulţime de oameni erau strânşi în jurul 
unei mese. 

In centrul acestei mese, un om cu o figură tristă de 
funcţionar nenorocit, distribuia cărţi pentru jocul numit "trente 
et quarante". 

Patronul le ieşi în întâmpinare, salutându-i. 

— Domnul este prietenul meu, zise Carral. 

— Sunt încântat să fac cunoştinţă. Sunt la ordinele 
dumneavoastră. Avem în sala asta "trente et quarante", în sala 
de alături "ecarteul", mai încolo "houillotta". lar la al treilea... 


— Ajunge, Moutet, întrerupse Carral, n-am venit ca să ne 
înţepenim la bufet. 

— Domnii au libertate completă! Domnii sunt aici ca la ei 
acasă! 

Le întoarse spatele, mormăind: 

— Mi-e totuna dacă-şi lasă banii la primul, la al doilea sau la 
al treilea etaj. 

În timpul acestei convorbiri Xavier nu se simţea la locul lui. 

Privirea lui făcu înconjurul mesei şi nu găsi nici o figură mai 
cumsecade. Toţi aveau un aer de familie, o aviditate 
respingătoare. 

— Scumpule, îi spuse Carral n-am venit aici numai ca să 
privim. Ce joc cunoşti? 

— Nici unul. 

— Atunci să ne încercăm norocul la ruletă. 

Se urcară la etajul al doilea, unde era ruletă. 

După ce privi vreo zece minute, Xavier scoase doi ludovici 
şi întrebă: 

— Unde trebuie să-i pun? 

— la-te după inspiraţie, răspunse Carral râzând. 

Xavier aruncă banii pe masă, unde căzură pe numărul 23. 

— Nimic nu mai cade! răsună vocea monotonă a 
crupierului. 

Ruleta începu să se învârt cască nebuneşte. Bancherul 
aruncă bila, care după ce se învârti, se opri într-o căsuţă. 

— Numărul douăzeci şi trei, roşu! anunţă crupierul. 

— Câştigat! strigă Carral. Ai jucat ca un nebun. Dar nu-i 
nimic. Câştigi, asta-i importat. 

Bancherul aruncă de două ori treizeci şi şase de ludovici 
peste miza lui Xavier. Acesta nu pricepu nimic din joc, dar fu 
cuprins de acel diavol care tronează deasupra mesei verzi şi 
începu să joace miză după miză. 

Când Carral îl văzu astfel ocupat, plecă încetişor fără ca 
Xavier să bage de seamă. 

Încurajat de lipsa lui de experienţă încerca şansele cele mai 
nebuneşti şi câştiga mereu. După o oră avea în faţa lui un 
munte de aur şi bilete de bancă. 

Ceilalţi jucători îl priveau cu invidie. 

El îşi pierduse capul. Faţa-i era stacojie. Pe măsură ce 
comoara i se mărea, un delir îi împăienjenea mintea. 


— Joc totul dintr-o dată! strigă el împingând grămada de 
aur pe un număr. 

Erau cel puţin treizeci de mii de franci. 

Surprins, crupierul îl privi întrebător pe Moutet. 

Acesta încuviinţă cu un semn din cap. Ceilalţi jucători îşi 
retrăseseră mizele şi ruleta se puse în mişcare. 

Dar în clipa aceea un strigăt scapă de pe buzele lui Moutet. 
Întorcând privirea spre uşă, zări în prag pe omul cu eşarfa albă. 

— Comisarul! strigă el. Sunt ruinat! 

Ceilalţi jucători încercară să se strecoare pe uşă. Dar 
comisarul le tăie drumul. 

Xavier, urmărind bila, nu auzea nimic. 

În clipa de tăcere care urmă, ruleta se opri iar bila căzu într- 
o căsuţă. 

— Am câştigat! Am câştigat! strigă Xavier. 

Apoi văzând că bancherul rămase nemişcat, adaugă: 

— Ei bine! Ce mai aştepţi? Plăteşte! 

Aceste cuvinte agravau flagrantul delict. Cei de faţă plecară 
capetele, iar comisarul înaintă. 


Capitolul VIII - Prins în cursă 


— Domnilor, spuse comisarul, vă sfătuiesc să fiţi prudenţi. 
Mi-am făcut datoria la primul etaj. Cea mai mică rezistenţă va 
face situaţia dumneavoastră şi mai periculoasă. 

Xavier se întoarse stupefiat de acest discurs din care nu 
înţelegea nimic, pentru că nu ştia că ar fi putut avea ceva contra 
purtării lui. 

— De ce nu mi se plăteşte? întrebă el pentru a doua oară. 

— Mizele confiscate sunt proprietatea fiscului. Nu puneţi 
mâna, domnule! strigă poruncitor comisarul. 

— Dar asta îmi aparţine! 

— Tăcere! ziseră câteva voci în jurul său. 

— Domnilor, reluă comisarul, veţi avea bunătatea să-mi 
daţi numele dumneavoastră, precum şi adresa, pentru ca 
procurorul regelui să vă poată convoca. 


— Procurorul regelui! repetă Xavier, dar de ce? 

— Tăcere! strigă din nou asistenţa, care avea motive 
serioase să se arate supusă. 

Domnul Moutet, stăpânul stabilimentului îşi scrise primul 
numele şi adresa în carnetul comisarului. Apoi veni rândul 
celorlalţi jucători care înscriseră cu toţii nume şi adrese false. 

Atunci Xavier observă lipsa lui Carral. 

— Cu atât mai bine, se gândi el, a reuşit să scape! 

— Acum dumneata, domnule, i se adresă comisarul. 

Xavier îşi scrise numele. Dar cum era singurul care fusese 
sincer, era normal că reprezentantul legii să-l bănuiască. 

— Xavier! Mormăi el, nu se numeşte cineva Xavier! Nu mai 
ai şi un alt nume afară de Xavier? 

Zicând acestea, îi aruncă o privire ironică. 

— Domnule, îi răspunse scurt Xavier, nu ştiu ce poate 
rezulta pentru mine din toate astea. M-am supus exigenţelor 
dumitale pentru că eşarfa pe care o porţi îmi indică funcţia 
dumitale. Dar această eşarfă nu-ţi dă dreptul să fii nepoliticos! 
Am făcut ce ai cerut, fii deci bun şi lasă-mă să trec. 

— Vorbeşti cam de sus, tinere! Faci rău, foarte rău! Te 
găsesc aici, într-un tripou rău famat, singur lângă ruletă, singura 
miză de pe masă e a dumitale, după propria-ţi mărturisire! Cazul 
e grav şi pentru a scăpa de urmări, îmi dai un nume... 

— Numele meu, domnule. 

— Posibil, dar mă îndoiesc şi uzând de drepturile mele, te 
poftesc să mă urmezi la parchetul procurorului regal. 

Xavier pălise la numele procurorului regal. 

Împreună cu comisarul, cobori scara şi se sui într-o trăsură 
care luă drumul parchetului. 

Cerşetorul Negru, care speră să-l vadă ieşind, aşa cum 
ieşiseră ceilalţi jucători, fu surprins. 

— Arestat! strigă el, şi începu să fugă în urma trăsurii. 

Ajuns la Parchet, Xavier împreună cu comisarul fu introdus 
în cabinetul unui procuror. 

Comisarul îşi făcu raportul şi ieşi. 

În 1817, când monopolul jocurilor de noroc aparţinea 
statului, casele neautorizate erau şi mai rău privite ca în zilele 
noastre. Era deci o notă rea să apari în faţa unui magistrat cu 
circumstanţa agravantă de a fi arestat într-un tripou. 


Raportul comisarului îl mai acuza pe Xavier de a-şi fi ascuns 
adevăratul nume şi făcea menţiune de suma enormă care forma 
miza lui. 

Procurorul îşi lăsă lucrul pentru a arunca tânărului o privire 
severă şi tristă. Şi el era tată! 

— Domnule, spuse el, te numeşti Xavier? 

— Da, domnule. 

— Numai Xavier? 

— Numai. 

— Ce profesiune ai? 

— N-am nici una, bâlbâi tânărul care abia atunci observă 
prăpastia în care cădea. 

— N-ai nici o meserie! repetă magistratul; din ce trăieşti 
atunci? 

Xavier simţi cum îl părăseşte curajul. 

— Domnule, făcu el efortul să pronunţe, nu se adresează 
astfel de întrebări decât criminalilor. 

— Acesta-i răspunsul dumitale? întrebă rece procurorul. 

— În numele cerului domnule, nu-mi cere altul! strigă 
Xavier. Sunt lucruri care spuse par poveşti, dar care există cu 
toate astea... 

— Justiţia poate controla totul, domnule. 

— Poate ea ceea ce n-am putut eu singur? Nu îndrăznesc să 
vă spun adevărul. 

Procurorul se uită la ceas. 

Nu am prea multă vreme şi îţi vorbesc în interesul Junimile. 
Eşti tânăr. 

— Ascultaţi-mă, deci! strigă Xavier; şi să dea Domnul să fiu 
crezut! 

Povesti pe scurt modul în care-i parveneau ratele pensiei 
sale, în fiecare lună. 

Un zâmbet neîncrezător trecu pe buzele magistratului pe 
măsură ce asculta această poveste. 

— Nu-i tocmai imposibil, dar... 

— E adevărat, v-o jur! 

— Poate cineva să confirme acest fapt? 

— Nu am vorbit despre asta decât cu unul din prietenii mei. 

— Care se numeşte? 

— Juan de Carral. 

— E un nume străin. Ce profesiune are? 


Xavier şovăi o cupă. 

— Nu ştiu, domnule, reluă el. Nu l-am întrebat niciodată. 

— Ah! făcu magistratul. Un singur om se bucură de 
încrederea dumitale şi pe acest om nu-l cunoşti destul pentru a 
şti... E cam greu de crezut, domnule. 

Împinse scaunul şi se ridică. 

— Domnule, spuse el cu răceală, dar fără răutate, tot ceea 
ce mi-ai spus poate fi adevărat, totuşi nu te cred. 

— Domnule! 

— Tăcere! Primeşti cinci sute de franci în fiecare lună, sau 
cel puţin aşa pretinzi. Suma nu este fără importanţă, dar când ai 
doar cinci sute de franci, nu poţi risca dintr-o dată treizeci sau 
patruzeci de mii franci pe masa ruletei... Ori contravenţia pe 
care ai comis-o îmi impune datoria să fac lumina în jurul 
dumitale şi mă văd deci nevoit să menţin arestarea dumitale în 
mod provizoriu. 

În clipa aceea, uşa cabinetului se deschise uşor, iar faţa 
negrului, înecată în părul şi barba-i ca de zăpadă, apăru. Nici 
Xavier, nici procurorul nu băgară de seamă. 

Tânărul plecase capul. Ultima lovitură îl copleşea. 

— Domnule, zise el, vă cer îndurare! E pentru prima oară... 

— Întotdeauna e pentru prima oară, îl întrerupse 
magistratul. Vei fi în curând interogat cu toate formele. 

— Dar până când mă veţi ţine închis? 

— Până când justiţia va cunoaşte mijloacele dumitale de 
trai, sau până când o persoană onorabilă va garanta pentru 
dumneata. 

Numele marchizului de Rumbrye apăru pe buzele lui Xavier, 
dar îi fu ruşine şi nu voi să se preteze la mâna unui om care era 
mai presus de el ca poziţie socială, îl tratase până atunci ca pe 
un egal. 

Era tatăl Elenei. 

De altfel nici n-ar fi avut timpul să pronunţe acest nume. 

Abia închise gura procurorul, că Cerşetorul Negru deschise 
uşa şi se aşeză în faţa lui. 

— Cine te-a lăsat să intri? Cine eşti? Ce vrei? întrebă 
magistratul mirat şi supărat. 

Negrul răspunse în ordine la întrebări. 

— Picioarele mele goale nu fac zgomot; oamenii nu m-au 
văzut; sunt Cerşetorul Negru; vreau să salvez pe acest copil. 


Xavier întoarse spre el faţa pe care se putea citi mirarea şi 
îndoiala. 

— Am auzit totul, reluă negrul. Aţi întrebat care-i sunt 
mijloacele de trai, vi le voi spune. Vreţi ca un om onorabil să 
garanteze pentru el, iată-mă! 

Zicând aceasta, îşi înălţă umerii şi încrucişă braţele pe 
piept. Era pe faţa lui cinstită o mândrie demnă şi plină de 
modestie. 

Procurorul care la început zâmbise, îl privi şi îşi reluă 
seriozitatea. 

— lartă-mă, spuse el aşezându-se. Vorbeşte, te ascult. 


Capitolul IX - Bun stăpân al meu 


Cerşetorul Negru se reculese o clipă şi spuse: 

— Copilul nu v-a înşelat, primeşte în fiecare lună douăzeci 
şi cinci de ludovici. Eu îi arunc pe balcon. 

— Dumneata! strigă Xavier; dumneata îi cunoşti deci pe 
părinţii mei? 

— Vom vorbi despre asta când vom fi singuri, spuse negrul 
a cărui voce luă un ton dulce şi melodios. 

Apoi se adresă magistratului: 

— Eu îi dau aceşti bani în fiecare lună. 

— Dintr-a cui parte? 

— Dintr-a mea. 

Procurorul făcu un gest de îndoială. Negrul continuă să-l 
privească în faţă. 

— Dintr-a mea, repetă el. Întind mâna de multă vreme. 
Sunt cunoscut. Nimeni nu trece prin faţa mea fără să-şi deschidă 
punga. Chiar acest copil mi-a dat de foarte multe ori căci are un 
suflet generos... Dacă aş vrea, aş putea să-i dau de două ort pe 
atât. 

— Dar pentru ce-i dai? _ 

— Pentru ce? strigă negrul. li dau asta, aşa cum i-aş da 
totul. Pentru el, numai pentru el am întins mâna trecătorilor... 
pentru el m-am făcut cerşetor! 

Xavier era palid ca un mort. Ascultă gâfâind fiecare cuvânt 
care ieşea din gura negrului. Un gând chinuitor îl urmărea. 

Procurorul era aproape emotionat.. Faţa sa care voia să 
rămână severă, exprima curiozitate. 

— Te cred, bunul meu om, zise el. E o poveste ciudată, dar 
pentru un devotament atât de rar şi de complet ar trebui un 
motiv puternic... 

— Dacă ar fi trebuit să fac ceva mult mai mult nu m-aş fi 
dat înapoi, răspunse negrul cu simplitate. 

— Îl iubeşti mult pe acest tânăr? 

Cerşetorul aruncă asupra lui Xavier o privire de nespusă 
dragoste. 

— Da, îl iubesc! spuse el cu pasiune, şi cum nu l-aş iubi? 


Se opri şi păru că şovăie. 

Magistratul impresionat asculta atent. 

Xavier plecă ochii ca şi cum cuvântul pe care trebuia să-l 
audă ar fi însemnat pentru el, totul pe lume. 

— Numai pe el fi iubesc pe lumea asta, reluă negrul, îl 
iubesc atât, încât am vrut să-i ascund o binefacere al cărei izvor 
l-ar face să roşească, îl iubesc atât, încât nu l-am strigat 
niciodată: fiul meu, eu care-i sunt tată! 

— Tatăl său, repetă magistratul cu bunăvoință. 

Xavier căzu fără putere pe un scaun şi-şi acoperi faţa cu 
mâinile. 

— Un negru! Un cerşetor! Tatăl meu! murmură el. Oh! 
Elena! Elena! 

Procurorul îl privi indignat căci rari sunt acei care judecă 
imparţial pe ceilalţi. 

Dar cerşetorul îl scuză pe Xavier, zicând cu blândeţe: 

— Nu-l învinuiți. E tânăr, e mândru. Nu i-aş fi spus toate 
astea fără să fie nevoie. Dar e bun... mă vaiubi!... 

— i-o doresc, răspunse magistratul. 

Apoi i se adresă lui Xavier: 

— Domnule, eşti liber. Îţi poţi urma tatăl. 

Tânărul rămase ca zdrobit sub greutatea acestor cuvinte. 
Ochii i se împăienjeniră, o văzu trecând pe domnişoara de 
Rumbrye în rochia albă din ajun, că îi arăta cu degetul acest 
bătrân care cerşea la uşa unei biserici şi care era tatăl său! Nu 
mai era o piedică ceea despărţea de Elena, ci o prăpastie de 
netrecut! 

Se îndreptă clătinându-se spre uşă, dar înainte de a trece 
pragul se opri, întinse mâinile şi se aruncă în braţele bătrânului. 

— Tată! murmură el plângând, sărmanul meu tată! 

— Mulţumesc... mulţumesc...şopti bătrânul. 

Şi cu ochii sclipind de o mândrie nespusă, aruncă 
procurorului, care se căznea să-şi oprească o lacrimă, aceste 
cuvinte: 

— Vedeţi bine că are un suflet generos! 

O jumătate de oră mai târziu, Xavier şi cerşetorul intrară în 
sărmana mansardă în care locuia acesta. Tânărul era adânc 
îndurerat. 


De multe ori în visurile sale, pline de temeri nebune şi de 
speranţe exagerate, Xavier pe baza unor uşoare indicii, crezuse 
că negrul îi cunoştea familia. 

De multe ori, se cutremurase la gândul că acest negru 
care-l privea cu dragoste era... Dar nu pronunţase niciodată 
cuvântul: Tată! 

Acum însă, nu mai exista nici o îndoială, nici măcar o 
bănuială. Era o realitate. 

Xavier nu ştia că marchiza de Rumbrye îi întinsese o cursă. 
Şi nu ştia că deşi era liber acum, depăşise cu mult speranţele 
creolei. 

Acum când cunoştea secretul naşterii sale nu mai avea aici 
o speranţă cu privire la Elena. 

Totuşi, sufletul său bun se împotrivea să lupte contra 
disperării. 

Se silea să iubească pe acest om, al cărui devotament 
răbdător păstrase anonimatul până ce nevoia îl silise să se dea 
pe faţă. 

Se simţea prins de admiraţie, de milă şi de dragoste pentru 
acest sărman părinte, care sacrificase bucuriile iubirii părinteşti 
pentru fericirea fiului său. 

Intrând în mansardă, luă mâna cerşetorului şi o strânse 
drăgăstos, zicându-i: 

— Prima mea mişcare a fost ingratitudinea; primul meu 
cuvânt o laşitate. Mă vei ierta oare, tată? 

— Sst! făcu cerşetorul, cu o teamă respectuoasă. Tăcere 
copilule, nu-mi spune, tată, în acest loc, căci aici el ar putea să 
ne audă! 

— Cine? întrebă Xavier mirat. 

— El, răspunse negrul, el! 

Şi degetul său întins arătă trofeul agăţat sub fereastră. 

Xavier nu pricepea. 

— El! urmă negrul, tremurând de emoție. Stăpân bun... Bun 
stăpân al meu! 

O speranţă fugară făcu să tresară sufletul lui Xavier. 

— Lămureşte-mă, zise el, lămureşte-mă pentru numele lui 
Dumnezeu. 

Cerşetorul clătină capul şi spuse cu o emfatică simplitate, 
revenind, fără să vrea la limbajul negrilor, aşa cum i se întâmpla 
de câte ori amintirile îl duceau la fapte de mult petrecute. 


— Nu primejdie! Stăpân mic nu fiu la negru sărman! 

Xavier nu avu putere să răspundă. 

Numai privirea sa holbată şi bătăile repezite ale inimii 
arătau nevoia ce o avea de a şti mai mult. 

Negrul ridică din nou mâna şi arătă pălăria de pe uniformă 
şi epoleţii căpitanului care atârnau lângă fereastră. 

În sfârşit, Xavier pricepu. 

Un fulger de bucurie îi lumină ochii. 

Căzu în genunchi în faţa trofeului. 

— Tată! Tată! îngână el. Oh! Tată! 

— Bun stăpân al meu! repetă negrul cu o melancolică 
tandrete. 

Urmă o tăcere îndelungată. Xavier, în egoista-i bucurie 
mulțumea lui Dumnezeu că nu l-a îndepărtat de Elena. 

În primul moment de bucurie, se vedea în culmea 
dorințelor, piedicile dispăreau. Nu avea, oare, un tată acum? 

Bătrânul negru îngenunchease lângă el. Ochii săi erau 
închişi. Părea cufundat într-o gravă reculegere. 

— Era bun, spuse el într-un târziu, era generos, era viteaz! 
A murit, dar eu am rămas robul amintirii lui. 

— E mort, repetă Xavier, Dar mama mea? 

— O caut de douăzeci şi doi de ani, răspunse negrul. 

Tânărul plecă, trist, capul. 

— Unul mort... cealaltă necunoscută! Cel puţin voi avea să 
respect amintirea unui tată, numele sau va ţi moştenirea mea... 
Dar numele său! Nu mi l-ai spus! 

— Se numea căpitanul Lefebvre. 

— Lefebvre, repetă Xavier ca pentru a-şi săpa acest nume 
în memorie. 

— Stăpâne, acest nume ar fi acum acela al unui general, 
dacă Domnul i-ar fi dăruit viaţa, căci a murit tânăr. 

— Vorbeşte-mi de el! strigă Xavier: vreau să-mi cunosc 
tatăl! Te iubea mult, nu-i aşa? 

Vorbind astfel tânărul strângea mâinile cerşetorului într-ale 
sale. 

— Îmi dăduse libertatea. Avea încredere în mine... şi eu... 
eu îi aparţineam, îl iubeam, îl iubeam mai mult decât te mint, 
stăpâne! 

Sărută cu pasiune mâinile lui Xavier. 


— Ascultă, reluă el încetişor, nu trebuie să fii supărat dacă 
te-am lăsat o clipă să crezi că ai un tată cerşetor. Omul care 
împarte dreptate nu m-ar fi crezut dacă i-aş fi spus: "Am făcut 
asta fiindcă este fiul stăpânului meu care a murit"... 

— Adevărat, devotamentul tău de păşeşte, orice. Oh! Nu 
voi fi ingrat, bunul meu prieten! 

— Se cunoaşte că eşti fiul lui! spuse negrul cu mândrie. Dar 
nu-mi datorezi recunoştinţă. El a poruncit, eu am ascultat! 

Xavier se aşeză pe marginea patului, iar negrul se grămădi 
la picioarele sale, pe o bucată de rogojină. 

— Îţi voi spune povestea lui, începu negrul. Acum douăzeci 
şi patru de ani, aflarăm la Guadelupa, vestea că negrii din San- 
Domingo se răsculaseră contra coloniştilor. Cu doi ani mai 
devreme, această veste m-ar fi umplut de mândrie şi de 
bucurie; dar de doi ani îl cunoşteam pe tatăl tău. De unan mă 
eliberase şi-i dădusem tot sufletul. 

Într-o zi pornirăm spre San-Domingo unde i se dădu 
comanda oraşului Cap. 

Era un soldat priceput şi ştia că negrii erau îndemnați la 
revoltă de agenţii unei puteri străine, aşa că începu să combată 
pe predicatorii englezi. 

În toate dimineţile plecam împreună. Mergeam prin colibele 
din câmpie, ajungând de multe ori până în peşterile munţilor. El 
vorbea, iar eu traduceam fraţilor mei vorbele sale. 

Când revolta fu generală, el lăsă vorba pentru faptă. 

Dimineţile ieşeam din oraş singuri şi înarmaţi până în dinţi. 
Oricât de bine ascunsă ar fi fost o cursă, noi ştiam s-o 
descoperim, pentru că îmi pusesem priceperea rasei mele în 
slujba voinţei sate. Când eram singur, seara, ceream iertare 
zeilor părinţilor mei şi cum el era creştin, mă creştinai şi eu. 

De multe ori, am fost surprinşi şi atacați. Avea curajul unui 
leu. Duşmanii lui cădeau ca spicele. Eu însă, nu loveam 
niciodată; lui îi fusese milă şi-mi poruncise astfel. Numai când o 
lance sau o săgeată se îndreptau spre inima lui, atunci îi apăram 
cu pieptul meu. 

Curând după aceasta, trupele ieşiră din Cap şi mergeau la 
sigur. Stăpânul cunoştea poziţia sărmanilor negri. Revenea 
totdeauna învingător. 


Dar odată, la înapoierea dintr-o astfel de expediţie, deşi 
zdrobiţi de oboseală, în loc să se odihnească, stăpânul îşi făcu 
toaleta şi ieşi. Am vrut să-l urmez, dar el îmi porunci să rămân. 

De atunci în fiecare seară, ieşi astfel fără să-mi permită să-l 
însoțesc. Câteodată se înapoia trist, câteodată era atât de vesel 
încât părea exagerat. 

Îmi amintii atunci că şi eu fusesem astfel, pe vremea când 
tânăr războinic urmăream paşii capricioşi ai logodnicei mele prin 
cărările pădurii. 

Ghicii că iubea şi-mi fu frică... 

Dar nu încercai să aflu numele femeii care-i stăpânea 
inima. Dacă mă oprise să-l urmez, însemna că are o taină pentru 
mine. 

O iubea mult pe femeia aceea! Se căsătorise fără să ştiu. 
Eu îl rugăm pe Dumnezeu să-l facă fericit. Simţeam că ea îi 
putea da o lovitură pe care pieptul meu nu va reuşi s-o 
îndepărteze. Şi presimţirile mele erau întemeiate: ea nu-l iubea, 
şi avea să i-o dovedească în mod crud. 

Dar el era fără teamă. Avea încredere în ea. 

În vremea aceasta, stăpâne, te-ai născut. Femeia aceea a 
fost mama ta. Eu nu aflasem de naşterea ta. De-abia mai târziu 
trebuia s-o ştiu, într-o împrejurare care va rămâne s-o port în 
sufletul meu. 


Capitolul X - Gaura unui glonţ 


“intr-o seară, plecarăm din oraş cu tot detaşamentul. Negrii se 


| arataseră în număr mare pe mulurile râului. Expediția trebuia 
să dureze mai multe zile. 

Stăpânul era, în seara aceea mai vesel ca de obicei, Ca 
întotdeauna, mergeam lângă el. Îmi întinse plosca cu rachiu, 
făcându-mi semn să beau. 

— Neptun, îmi spuse el apoi, dacă aş avea o soţie şi un 
copil i-ai iubi? 

Nu putui răspunde la o astfel de întrebare. Pusei doar mâna 
pe mimă. 

— Am o soţie şi un copil. Dacă ai vedea cât e de frumoasă! 
N-ai aştepta să-ţi poruncească, ci i-ai ghici dorinţele să i le 
îndeplineşti. Şi copilul e atât de drăgălaş! La înapoierea noastră 
îi vei cunoaşte. 

Petrecurăm noaptea pe câmp. A doua zi, când ne 
pregăteam să pornim din nou, un curier sosi din oraş. Purta o 
scrisoare pentru căpitanul Lefebvre. 

Stăpânul recunoscu scrisul soţiei sale, căci mâna îi tremura 
de emoție când rupse peceţile. Citi şi se făcu palid. Scrisoarea îi 
scăpă din mână, iar el intră în cort, clătinându-se ca un om beat. 

Ridicai scrisoarea şi fără s-o citesc o pusei în sân. Intrai în 
cort şi-l găsii cu capul în mâini. 

— Neptun, îmi zise, vreau să mor.. 

Două lacrimi îmi brăzdară obrajii şi nu-i răspunsei nimic. 

— Nu mai am soţie! Mi am pierdut speranţa şi fericirea. Dă- 
mi pistoalele. 

Picioarele îmi erau ca de plumb. Totuşi îl ascultai întorcând 
capul. Auzii cum le încărca. Atunci cerul mă inspiră: 

— Stăpânul meu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu? 
Dumnezeu nu-i vorbeşte despre copilul său? 

La aceste vorbe azvârili pistoalele... 

— Sărmanul tata! zise Xavier. Cum m-ar fi iubit! Dar ce 
conţinea acea scrisoare? 

— Am citit-o, dar n-am înţeles-o, zise negrul. 


Se ridică, deschise cufărul şi alese o scrisoare din portofelul 
a cărui placă purta numele de Lefebvre şi i-o dădu lui Xavier. 
Era scrisoarea pe care Florence-Angele i-o trimisese soţului său 
şi de cuprinsul căreia cititorii au luat cunoştinţă. 

— Cât cinism şi câtă lipsă de inimă! Cât trebuie să fi suferit 
sărmanul meu tată! Şi aceasta-i mama mea! murmură cu 
tristeţe Xavier. 

— Într-adevăr stăpânul a suferit mult. Ultimele sale zile fură 
otrăvite de crude regrete. Nu mai era acelaşi om. Eu, care-l 
văzusem atât de vajnic soldat, nu-l mai recunoşteam. Fruntea i 
se aplecase spre pământ. Zi şi noapte se gândea numai la ea. 

În sfârşit, cerul avu milă de el. 

Negrii revoltați ne ieşiră înainte. Se spunea că erau conduşi 
chiar de Toussaint. Albii erau cinci sute. Negrii erau trei mii. 
Atunci stăpânul îşi regăsi energia. 

Sună atacul şi se repezi primul. 

Fu o luptă cruntă şi eroică, căci şi fraţii mei sunt viteji! De 
dimineaţă până la apusul soarelui, rămaseră pe câmpul de 
bătaie, repezindu-se spre soldaţi, smulgându-le puştile şi 
înăbuşindu-i cu braţele lor puternice. De multe ori, reuşiră să 
răstoarne liniile regulate ale francezilor, dar atunci stăpânul ne 
repezea. 

De câte ori dădeau ochii cu el, negrii se retrăgeau 
înspăimântați. 

Fraţii mei fură înfrânți. 

Leşurile lor acopereau malurile fluviului. Se aruncară în apă 
şi dispărură înot printre ierburile de pe celălalt mal. 

Stăpânul nu voi să-i urmărească; dar în clipa când ordonă 
încetarea, un ultim foc de puşcă răsună de pe malul opus şi 
bunul meu stăpân, lovit în piept, căzu pe spate. 

Atunci, smulsei sabia unui soldat şi mă repezii înainte. 

Până atunci nu lovisem niciodată, dar când revenii lângă 
stăpânul meu, sabia-mi picura de sânge. 

Văzându-mă, făcu semn celor din jurul său să se depărteze. 

— Neptun, îmi spuse el cu vocea slabă. Rana mea e 
mortală. Îţi las pe fiul meu. Vei căuta pe această femeie care e 
mama lui. Trebuie ca fiul meu, în lipsă de părinţi, să aibă avere 
şi femeia asta e bogată. Mă vei asculta? 

— Da, stăpâne, spusei. 

— Vei da copilului viaţa ta? 


— Da, stăpâne. 

— Şi o vei căuta pe mama lui? 

— O voi găsi, stăpâne. Spune-mi numele ei. 

Voi să vorbească, dar forţele îl părăsiră. Abia putu să-mi 
şoptească locul unde te aflai. Cât despre numele mamei, nu-l 
mai putu spune şi-şi dădu ultimul suspin întinzându-mi o hârtie 
pe care o scoase din sân. 

Negrul tăcu şi deschizând din nou cufărul scoate o altă 
hârâie. 

— Acesta-i actul tău de naştere, stăpâne. 

— Actul meu de naştere! repetă Xavier. Şi spui că nu 
cunoşti numele mamei mele? 

Negrul desfăcu hârtia, în mijlocul căreia se afla o gaură 
rotundă. 

— Stăpânul purta acest act în sân, spuse el arătând gaura. 
Pe aici a intrat glontele. În trecere a distrus numele mamei 
tale... 

Xavier apucă hârtia. Gaura era imediat după cuvintele: 
Florence-Angele... Numele de familie nu se mai vedea. 

— După moartea stăpânului,  începui opera ce-mi 
încredinţase. Albii fură învinşi pretutindeni şi îmbarcarea 
generală fu ordonată. A fost mare nenorocire pentru mine, căci 
la San-Domingo m-aş fi putut informa, cerceta, poate descoperi 
totul. In loc de asta, de-abia avusei timp să te iau din locul unde 
fuseseşi dus de stăpânul meu şi să mă îmbarc cu tine. După 
câteva luni, coborârăm pe pământul Franţei. 

Aveam motive să cred că mama ta venise înaintea noastră. 
Trăirăm doi ani, dintr-o mică sumă de bani pe care o găsisem în 
locuinţa căpitanului. 

În acest timp, căutai fără întrerupere. 

N-a rămas palat pe care să nu-l fi vizitat la Paris, în lipsă de 
nume de familie, aveam numele de botez al mamei tale. Văzui 
mai multe doamne Lefebvre, dar nici una nu era cea căutată. 

Seara, reveneam la locuinţa noastră şi te legănam stăpâne, 
cântându-ţi cântece antileze. 

Un om învăţat căruia mă adresai, scrise la San-Domingo, 
dar negrii distruseseră arhivele coloniei. Banii se terminară şi 
mizeria începu să bată la uşă. Încercai să lucrez, dar lucrul din 
Europa nu se aseamănă cu cel din colonii. Intrai ca ucenic, dar 


înainte de a fi fost destul de îndemânatic ca să pot câştiga, 
foamea mă sili să cer şi astfel am devenit cerşetor... 

Xavier, mişcat, strânsese în tăcere mâna bătrânului. 

— Prima oară când întinsei mâna, inima încetă să-mi bată şi 
ochii mi se închiseră. Fui ispitit să fug să-mi ascund ruşinea, dar 
mă gândii la tine, care plângeai de foame în sărmana-mi 
locuinţă. Mă gândii la stăpânul meu şi-l rugai pe Dumnezeu. 
Curajul îmi reveni. 

Mi se dădu mai întâi puţin, pe urmă mai mult, pe urmă şi 
mai mult: şi cerşetorii au ierarhia lor. În curând fui favorizat. 
Eram frumos şi lumea se minuna că nu mă auzea cerând 
pomană. Ceea ce se refuza plângerilor celorlalţi nenorociţi, se 
acorda tăcerii mele. 

Creşteai mare. 

La vârsta de cinci ani, te încredinţai pe mâini străine. 
Aveam planurile mele. Ştiam că vei fi mândru de tatăl tău. Nu 
trebuia să cunoşti izvorul mizerabil al veniturilor noastre. 

La doisprezece am, te dădui la liceu. 

Îţi mai aminteşti de omul care venea să te vadă seara la 
buna femeie care te îngrijea? Care te culca sărutându-te pe 
frunte? 

— Erai tu! zise Xavier drăgăstos. 

— Chiar eu. Mai târziu, la colegiu, urmăream din depărtare 
plimbările tale. Ascuns după câte un tufiş, îţi priveam ochii... Am 
fost întotdeauna lângă tine, stăpâne! 

Mat târziu, după plecarea din colegiu, printr-o mică viclenie, 
care mă făcu fericit, reuşii să-ţi aleg locuinţă la hotelul din faţa 
bisericii. De-atunci, nu te mai părăsii. Te văzui zilnic. Ghicii viaţa 
ta, micile necazuri, speranţele... 

— Cum! strigă Xavier. Aşadar ştii... 

— E foarte frumoasă! răspunse negrul zâmbind. O iubesc 
de mult şi pe ea. Să dea Domnul să fii fericit, stăpâne, să ai 
toată fericirea pe care o merita tatăl tău! 

— Dar de ce mi-ai ascuns atâta timp numele tatălui meu? 

— Mama ta te părăsise. Ori, trebuia să fie ceva puternic la 
mijloc pentru ca o mamă să-şi părăsească copilul. Mă gândii că 
dacă ar descoperi prezenţa ta la Paris şi-ar lua mai multe 
precauţiuni şi s-ar ascunde şi mai bine. Ori, trebuia s-o găsesc, 
deoarece stăpânul a poruncit. Fără evenimentul care ne-a 
apropiat nu aş fi spus nimic. Poate că, chiar dacă acesta s-ar fi 


produs săptămâna trecută, n-aş fi vorbit nici chiar pentru a te 
salva! 

Xavier avu un gest de mirare. 

— Sunt mereu al lui, zise cerşetorul. Pun voinţa lui înaintea 
voinţei tale, Dar de alaltăieri, a intervenit o schimbare. Am 
descoperit... 

— Ce-ai descoperit? 

Negrul scoase din sân o batistă brodată şi i-o arătă. 

— F. A.! zise el arătându-i inițialele. 

— F. A.? repetă Xavier, fără să priceapă. 

— Florence-Angele! 

— Dar bine, bunul meu Neptun, sunt zece mii de astfel de 
iniţiale la Paris! 

— Da, dar nu este decât un singur obraz care să semene 
atât cu al tău. 

— Îmi seamănă! O cunoşti? Unde locuieşte? 

Aceste întrebări spulberară bucuria negrului. 

— N-o cunosc şi nu ştiu unde locuieşte. Dar am văzut-o! Aş 
recunoaşte-o dintr-o mie! O voi regăsi, fii sigur că o voi regăsi! 

In timp ce această scenă se petrecea în sărmana mansardă 
a lui Neptun, Carral era în picioare în faţa unui fotoliu în care 
stătea doamna marchiză de Rumhrye. Cu tot semiîntunericul 
favorabil, care era în odaie, se vedea oboseala pe obrazul ei. 
Cearcănele care-i înconjurau ochii se adânciseră. Arăta mai 
bătrână decât era. 

De această nenorocire era vinovată petrecerea din ajun şi 
mai ales proasta dispoziţie a doamnei marchize. 

— L-ai văzut tu? întrebă ea. 

— Cu ochii mei, răspunse mulatrul. A trebuit ca diavolul 
acela negru să se amestece. Totul mergea de minime. 
Executasem ordinele punct cu punct. Comisarul îşi făcuse 
apariţia. Mai mult, din cauza vreunui incident pe care nu-l 
cunosc îşi agravase situaţia, fiind singurul dintre toţi jucătorii 
care fu dus la Parchet. 

Credeam că totul se aranjase şi hoinăream prin jurul 
Palatului de Justiţie, pentru a cunoaşte deznodământul, când |- 
am văzut ieşind cu un bătrân negru blestemat, care stă sub 
ferestrele mele în Saint-Germain-des-Pres. 

— Un cerşetor? 

— Da. 


— Ce poate fi comun între ei? 

— Dracu ştie! L-am văzut liber. Ne scapă! 

— Eşti un trădător sau un neîndemânatic, Jonquille! zise 
doamna de Rumbrye, mânioasă. 

Mulatrul îşi muşcă buzele şi tăcu. 


Capitolul XI - Invitaţia 


— Trebuie totuşi cu fiul meu să aibă această avere! reluă 
marchiza. Trebuie! O vreau! Domnule de Carral, adăugă ea 
surâzătoare, se spune că ţii sabia ca Sfântul Gheorghe. 

— Am cincisprezece ani de sală de scrimă, răspunse 
mulatrul, mândru. 

— Se mai spune că n-ai pereche cu pistolul în mână. 

— Fac muscă la treizeci de paşi, doamnă! 

— Trebuie să fie încântător! Dar ce înseamnă să faci 
muscă, domnule Carral? 

— Înseamnă că nimeresc al doilea glonte în gaura făcută de 
primul. 

— Minunat! Deci, domnule Carral, trebuie să fii un adversar 
periculos pe teren? 

Mulatrul se gândi o clipă. 

Aruncă doamnei de Rumbrye o privire bănuitoare şi plină 
de ură. 

— Vreţi să ucideţi pe cineva? întrebă el, reluându-şi 
înfăţişarea supusă. 

Marchiza tresări în faţa acestei întrebări, dar în loc să 
protesteze îl privi în faţă. 

— Dacă vei putea face asta, murmură ea, te voi socoti 
achitat pentru totdeauna faţă de mine. 

— Dacă aş face... ce? întrebă Carral, care se prefăcu că nu 
pricepe. 

— Trebuie ca Alfred să fie soţul Elenei, zise marchiza cu o 
rece hotărâre. Omul acesta ne stă în drum... 

— În mijlocul drumului, reluă mulatrul. 


— Ştii să mânuieşti sabia şi pistolul, urmă ea. Sunt sigură 
că mă înţelegi. 

— Vă înţeleg. 

— În sfârşit! 

— Vă gândiţi la un duel? Dar eu nu m-am bătut niciodată. 
Mi-e frică. 

— Mizerabil suflet de rob! murmură cu dispreţ marchiza. 

Carral continuă fără să se emoţioneze: 

— Se poate ucide şi fără duel. Ce vă interesează mijloacele, 
dacă sfârşitul e acelaşi? _ 

Doamna de Rumbrye plecă capul, părând să şovăie. In 
acest timp Carral o privea pe furiş cu un aer ciudat. Dacă ar fi 
văzut acea privite, marchiza ar fi bănuit imediat o cursă. 

— E atât de tânăr! zise ea în sfârşit. Nu l-am putea 
îndepărta altfel? 

— Ar fi mai bine, doamnă, nu spun nu. 

— Şi totuşi acest mijloc ne-ar scăpa dintr-o dată de toate 
necazurile! 

— Dintr-o dată, doamnă. 

Stăpânirea de sine a mulatrului era atât de extraordinară, 
încât doamna de Rumbrye îl privi neliniştită. Dar Carral îşi 
schimbase faţa. 

Nu putu citi pe ea decât o respectuoasă şi pasivă supunere. 

— Ei bine, cum vom face? Sunteţi hotărâtă? 

— Da... n-am putinţa să aleg. 

— Ascultaţi-mă deci, zise el cu un aer decis, pe care nu-l 
avusese până atunci în faţa ei. Mâine veţi pleca spre castelul de 
Rumbrye. Domnul marchiz, în prezenţa mea l-a poftit pe Xavier 
să-l viziteze. Veţi preveni, numai pe domnul de Rumbrye că m- 
aţi invitat şi pe mine. 

— Bine. 

— Restul mă priveşte. Pe mâine, stupină. Ne vom revedea 
la castel. 

Mulatrul ieşi. Când fu în stradă, un râs convulsiv îi săltă 
pieptul. 

— O urăsc! O urăsc! scrâşni el. Voi face orice pentru a mă 
răzbuna! Orice! Orice! Voi ucide dacă va trebui. Dar voi fi stăpân 
la rândul meu, după ce am fost atâta timp sclav! Oh! Şi atunci îi 
voi zdrobi inima! 


Xavier se înapoiase acasă tulburat de cele auzite. Situaţia 
lui era, în sfârşit lămurită. Avea un trecut, se putea, deci, gândi 
la viitor. Desigur poziţia lui actuală nu era strălucită, iar 
revelaţia lui Neptun nu-l făcuse să urce dintr-o dată toate 
treptele sociale. Naşterea sa rămânea modestă iar povestea lui 
era destul de tristă. Dar dacă nu purta un nume ilustru, purta în 
schimb unul cinstit, pe care trebuia să-l onoreze şi orice ar fi 
spus bătrânul lui servitor şi protector, era hotărât să-l poarte în 
faţa tuturor. Era pierdut în aceste gânduri când uşa camerei sale 
se deschise şi negrul intră, ţinând un pachet în braţe. 

— Stăpâne îţi aduc moştenirea. 

Puse pachetul pe o masă şi urmă: 

— Poate mă vei învinui că am păstrat-o prea multă vreme, 
dar îmi plăcea atât de mult să stau de vorbă cu scumpele mele 
relicve. De altfel, câtă vreme nu-ţi cunoşteai povestea, acestea 
n-aveau pentru tine nici o valoare. Xavier desfăcu, respectuos, 
pachetul şi privindu-i conţinutul spuse: 

— lată, deci, tot ce-mi rămâne de la tatăl meu! Cât sunt de 
gelos pe fiecare obiect care formează moştenirea lui! 

La aceste cuvinte, negrul păru încurcat. 

— lartă-mă stăpâne, zise el umilit, ţi-l voi înapoia! 

— Ce să-mi înapoiezi dragul meu prieten? 

— Nu fi supărat pe mine. M-am despărţit de ele cu atâta 
durere! Fără voia mea, uniforma mi-a scăpat din mâini când 
făceam pachetul. Am vrut s-o adaug, dar... Voi fi, atât de singur 
în locuinţa mea de acum încolo. Nu voi mai avea nimic... nimic 
de la el. Oare când îi voi vorbi, mă va mai auzi? 

— Neptun, îi spuse Xavier înduioşat, uniforma tatălui meu 
este la locul ei la căpătâiul credinciosului său servitor: ţi-o 
dăruiesc!... 

— Mulţumesc, stăpâne, mulţumesc! Eşti aproape tot atât 
de bun ca şiel! 

În clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă şi un servitor aduse o 
scrisoare, prin care domnul de Rumbrye amintea invitaţia la 
castel. 

Citind-o Xavier făcu de două-trei ori înconjurul camerei, ca 
şi când ar fi uitat de prezenţa negrului şi zise cu glas tare: 

— Voi merge! Voi merge! Îi voi spune bucuria pe care mi-a 
trimis-o Dumnezeu! Neptun, se adresă el negrului, te voi părăsi 
pentru câteva zile. 


— Cum? Mă şi părăseşti! De ce? 

— Plec la ţară. 

— Te voi urma, stăpâne. 

— Nu se poate. Neptun! 

Negrul plecă capul; poate se gândea la cuvântul 
asemănător pe care căpitanul Lefebvre îl pronunţase la San- 
Domingo. 

— Stăpânul, zise el apoi, cu vocea hotărâtă, mi-a poruncit 
să veghez asupra ta. Totul se poate, totul trebuie să se poată 
când e vorba de voinţa lui. 

Apoi, deodată, ca şi când un gând nou i-ar fi dat prin minte, 
spuse: 

— Ai un duşman, stăpâne. 

Era pentru a treia oară în două zile, că Xavier primea acest 
avertisment. 

— Îl cunoşti? întrebă el. 

— Îl cunosc şi am jurat pe numele bunului meu stăpân că-l 
voi ucide! 

— Să-l ucizi! spuse zâmbind Xavier. Mergi cam departe. 

— L-am ucis pe acela din fraţii mei care l-a lovit pe căpitan, 
reluă cerşetorul cu o sălbatică energie. Sunt puternic! 

Apoi îndulcindu-şi vocea, se rugă: 

— Lasă-mă să te însoțesc, stăpâne... Nu ştii totul... Ar fi 
trebuit să-ţi spun: venirea poliţiei în casa de joc nu se datorează 
întâmplării. Nu ştiu ce urmărea duşmanul tău, dar te-a atras 
într-o cursă. 

— Ce te face să crezi? 

— L-am văzut. 

Şi cerşetorul povesti incidentul cu scrisoarea încredinţată 
comisionarului şi cele ce urmară. 

— Şi eşti convins că era Carral? întrebă Xavier nehotărât. 

— Acesta-i omul care de două luni a devenit prietenul tău, 
omul de care m-am ferit din prima zi, omul cu care erai ieri pe 
balcon şi căruia i-ai spus secretul pe care-l aveai! 

Xavier rămase o vreme pe gânduri. 

— Carral! repetă el. Dar e imposibil! Ce interes ar avea să- 
mi întindă curse? 

— Nu ştiu, dar a făcut-o. O afirm! Oh! Stăpâne nu te duce la 
ţară! Eşti în pericol! 

Tânărul reflectă o clipă. 


— Voi merge, spuse el hotărât, chiar dacă ar fi într-adevăr 
periculos! 

— Glasul meu nu poate fi contra sentimentului care te 
târăşte, dar te rog, lasă-mă să te însoțesc. Ştiu că sunt locuri în 
care sărmanul negru nu are dreptul să se arate. Ştiu că prezenţa 
mea te va încurca, dar mă voi ascunde. Nu mă vei vedea, 
nimeni nu mă va vedea... Unde te duci? 

— La castelul de Rumbrye, lângă oraşul Antes în 
departamentul Eure. 

— Bine. Ai pierdut banii, îţi trebuiesc alţii. 

Un pumn de piese de aur zăngăni pe marmura căminului. 
Fruntea lui Xavier se acoperi de roşeaţă. 

— Nu roşi, spuse Neptun, tatăl tău mi-a dat mai mult decât 
atâta, mi-a dat libertatea. E o datorie pe care o plătesc. 

Cu aceste cuvinte, se îndreptă spre uşă. 

Dar se opri în prag şi întrebă: 

— La ce oră pleci mâine? 

— Nu ştiu... cred că după-amiază. 

— La revedere, stăpâne! Înainte de a te urma, voi avea 
timp câteva ore pentru lucrul meu zilnic. O voi căuta pe mama 
ta. 


Capitolul XII - Urmărirea 


doua zi, devreme, Neptun sprijinit în baston, cobori din 

podul său, şi îşi începu lucrul. 

Străbătuse de multe ori Parisul în cursul celor douăzeci de 
ani. Cercetase fiecare casă, examinase fiecare femeie a cărei 
vârstă şi înfăţişare aduceau cu aceea pe rare şi-o închipuia că 
mama lui Xavier, fără să obţină cel mai mic rezultat. 

Dar în acea zi nu mai mergea la întâmplare. Avea un indiciu 
slab fără îndoială, dar suficient ca să-i inspire curaj. 

Pară să şovăie, se îndreptă spre cartierul Saint-Germain, 
care era patria echipajelor blazonate. El avusese timp să-şi 
memoreze blazonul după trăsura femeii care pierduse batista. 
Cunoştea atât femeia cât şi trăsura. Dar pe când doamnele se 
scoală târziu, trăsurile sunt spălate devreme. 


După ce rătăci fără folos vreo patru-cinci ore, ajunse în faţa 
unui palat din strada Grenelle. Poarta trăsurilor era deschisă, 
astfel că cerşetorul putu privi. 

Văzu mai întâi un poştalion la care erau înhămaţi patru cai, 
pe care îi cercetă cu atenţie un tânăr cu aliură englezească, în 
costum de călătorie. 

Era să plece, când tânărul, pocnind din bici, făcu poştalionul 
să înainteze cu câţiva paşi, descoperind astfel o elegantă 
caleaşcă, pe care negrul o recunoscu ca fiind cea căutată. 

Intră hotărât în curte şi înaintă spre tânărul, care nu era 
altul decât domnul Alfred Lefebvre des Vallees care-şi părăsise 
elegantele haine de seară pentru costumul de călătorie. 

— Pe cuvântul meu, zise acesta privindu-l pe Neptun prin 
lornion. lată un tuciuriu cu barbă albă! Să mă ia dracu dacă am 
văzut ceva mai caraghios. 

Negrul înaintă mereu şi se opri în faţa lui Alfred. Acesta lăsă 
lornionul şi spuse: 

— John! 

Un mic ţăran normand, căruia i se dăduse un nume şi un 
veston englezesc, spre a face din el un groom, apăru la uşa 
grajdurilor. 

— la un bici, continua domnul Alfred, cu sânge rece 
britanic, arătându-l pe Neptun cu un gest semnificativ. 

Acesta înţelesese despre ce era vorba, căci strânsese 
instinctiv lungul său baston care nu era o armă de disprețuit. 

Din fericire, nu avu nevoie să se slujească de el. Domnul 
Alfred era în fond un suflet bun. Voise numai să facă o glumă 
spirituală. 

— Negriciosule, spuse el râzând, ducă John ar avea numai 
doi ani mai mult, l-aş fi pus să boxeze contra ta. Ce vrei? Nu se 
intră aşa în palatul Rumbrye. 

— Rumbrye! repetă cerşetorul care nu-şi putu reţine un 
gest de mirare. 

— Se cerşeşte la poartă, nu în curte, reluă domnul Alfred. 
Hai pleacă! 

Neptun nu răspunse, dar scoase din sân batista cu inițialele 
F. A., învelită cu grijă într-o foaie de hârtie albă şi o dădu 
tânărului Alfred. 

— Ce-i asta? strigă el, înmănuşându-se înainte de a atinge 
pachetul, pe cuvântul meu, e o batistă a marchizei. 


Puse cinci franci în mâna lui Neptun, zicând: 

— Să fiu al dracului dacă asta nu-i o zi bună pentru tine, 
tuciuriule... 

Neptun se retrase, dar în loc să se depărteze, se aşeză pe o 
piatră supraveghind poarta. 

Ştia acum unde s-o regăsească pe femeia care semăna cu 
Xavier. 

Dar mai ştia ceva important. 

Palatul se numea Rumbrye, acelaşi nume ca şi castelul 
unde trebuia să se ducă Xavier. 

Un poştalion aştepta în curte. Palatul şi castelul aveau 
acelaşi proprietar? 

Acestea erau gazdele în a căror trăsură trebuia să 
călătorească Xavier? 

În timp ce făcea aceste reflecţiuni, orologiul bisericii Saint- 
Thomas d'Aquin sună orele două. 

Cerşetorul se ridică brusc. Xavier spusese că pleacă la 
prânz. Era prea târziu acum ca să-l mai ajungă. 

Nefiind prea familiarizat cu geografia regatului, Neptun nu 
reţinuse decât numele castelului. 

Se hotărî să urmărească caleaşca, mai ales că o văzu pe 
doamna de Rumbrye, care cobora peronul şi recunoscu în 
tânărul care o însoțea pe Carral, duşmanul lui Xavier. 

În clipa în care doamna marchiză se urcă în poştalion, 
negrul opri o trăsură la care erau înhămaţi doi cai voinici. 

Marchiza spuse lui Carral că vor fi singuri şi vor putea vorbi 
în voie de planul tor, dar spre marea-i neplăcere îşi găsi fiul 
tolănit pe bancheta poştalionului. 

— Nu te aşteptai să mă găseşti aici! zise Alfred cu un râs 
zgomotos. Merg cu voi, dracu să mă ia. 

— Credeam că pleci cu Elena şi cu domnul de Rumbrye, 
răspunse marchiza. 

Domnul Alfred scoase din buzunar o oglindă şi-şi aranjă 
favoriţii. 

— Să mă ia dracu dacă domnul Rumbrye mă va prinde 
vreodată călătorind cu el! mormăi el. E un tip de pe vremea lui 
Louis al XV-lea, care ar vrea să se poarte încă peruca pudrată, 
spada orizontală şi catalogul! Pe cuvântul meu, doamnă, nu mă 
pot obişnui cu el! 


Poştalionul plecă. În clipa când trecură poarta, marchiza şi 
Carral zăriră pe Cerşetorul Negru, care se urca în trăsură. 

— larăşi, omul acesta! murmură ea. 

— E în stăruința acestui om ceva ce nu pot înţelege, se 
gândi Carral. 

Neptun care prevăzând o zi agitată luase cu el toţi banii pe 
care-i avea, dădu un ludovic birjarului şi începu să urmărească 
poştalionul. 

Atâta vreme cât merseră prin oraş, urmărirea fu uşoară. 
Dar când poştalionul începu să zboare pe nisipul neted din 
Champs-Elysees, cele două trăsuri se distanţară mult. 

— Repede! strigă cerşetorul, prin portieră. 

— Nu-ţi fie teamă, burghezule, răspunse vizitiul, apăsând 
ironic pe ultimul cuvânt, îi vom ajunge la urcuş. 

Într-adevăr în curând ajunseră poştalionul şi atunci birjarul 
se întoarse spre negru: 

— Unde mergem? 

Acesta-i indică cu un gest trăsura din faţă. 

— Bine, înţeleg eu. Mergem unde merg şi ei. Dar unde 
merg dumnealor? 

— Nu te priveşte unde merg. Vei fi plătit. 

Vizitiul dădu o lovitură de bici cailor şi continuă: 

— Jupâne, vorbeşti foarte frumos, dar am doi cai buni care 
probabil au să crape şi, cu tot respectul, nu prea ai un aspect... 
chiabur, ca să zic aşa! 

Neptun scoase din pungă o duzină de ludovici pe care-i 
arătă birjarului. Acesta pocni din bici, entuziasmat. 

— Dumnezeule! murmură el. Se pare că bună meserie mai 
este aceea de a fi tuciuriu! 

La Saint-Germain en Laye, poştalionul se opri şi schimbă 
caii. Birja îi depăşi şi luă un avans pe care-l pierdu în curând. 

Cei doi cai începură să sufle din greu. Tot trupul le fumega 
şi picături de sudoare curgeau pe coastele tor. 

Poştalionul cu doi cai odihniţi, trecu ca un fulger pe lângă 
ei. 

— Repede, cât poţi de repede! strigă Neptun. 

Birjarul îşi biciui caii care porniră într-un galop disperat. 

Mulțumită unui coborâş reuşiră să mai câştige din drum, 
dar în curând diferenţa de forţe deveni din ce în ce mai 
evidentă. 


Cerşetorul se frământa pe pernele trăsurii. Părea că prin 
mişcările lui dezordonate voia să dea un impuls nou vehiculului. 

— Repede! strigă el mereu, repede să nu-i scăpăm din ochi! 

Birjarul făcea ce putea dar caii se înmuiau. 

— Zece ludovici dacă fi ajungi! strigă Neptun. 

— Două sute de franci! murmură vizitiul. 

Biciul său se abătu de trei ori asupra sărmanelor dobitoace. 
De durere, ele ţâşniră înainte, apoi încetiniră. 

Vizitiul lovea disperat caii, prinşi într-un fel de agonie 
nervoasă, fugeau cu capul între picioare, cu nările fumegânde, 
cu picioarele tremurătoare, dar fugeau. 

Neptun, aplecat peste portieră că un jocheu pe coama 
calului său, gâfâia strigând maşina: 

— Mai iutei Mai tute! 

Gemea de câte ori cursa se încetinea; de câte ori o 
zdruncinătură îi anunţa un nou elan al cailor, scotea un strigăt 
de bucurie. 

Noaptea începea să cadă. Neptun zări în vârful unei coline 
silueta poştalionului. În aceeaşi clipă se arătară primele lumini 
din Meulon. 

Cerşetorul scăpă un ultim strigăt de încurajare şi recăzu 
epuizat în fundul trăsurii. 

Câteva minute mai târziu, o lovitură violentă îl înştiinţă că 
ambii cai căzuseră deodată. 

Dar era la Meulon şi la zece paşi de el, poştalionul schimba 
caii. 

Sărind din trăsură, negrul aruncă zece ludovici birjarului şi 
se repezi la poştalion. Agăţându-se de arcuri, porni la drum 
împreună cu cei pe care îi urmărea. În vremea aceea, caii 
trăsurii zăceau, cu coastele tremurânde şi cu capelele pe 
pământ, părând că nu se vor mai ridica niciodată. 

Dar se ridicară totuşi şi poate că a doua zi alergară mai 
bine. Căci aşa sunt făcuţi caii de trăsură, ca şi unii oameni pe 
care Dumnezeu îi fugăreşte, ca să-i poată răsplăti mai târziu. 

Poştalionul îşi continuă drumul în galop. După o oră părăsi 
şoseaua pentru a intra într-o largă alee de stejari seculari, la al 
cărui capăt apărea castelul de Rumbrye. 

Cerşetorul era tot agăţat. Nici oboseala nici zdruncinăturile 
nu-l făcură să renunţe la locul pe care-l cucerise cu atâtea 
sacrificii. 


Sări jos la vreo două sute de metri de castel şi se strecură, 
neobservat, între arborii din parc. 

Era ora opt seara şi servitorii plecaţi înainte aranjaseră totul 
pentru primirea oaspeţilor. 

Abia sosise marchiza că şi alte poştalioane îşi făcură 
apariţia. Salonul se umplu şi când domnul de Rumbrye veni cu 
fiica sa, trecură în sufragerie, unde-i aştepta un dineu 
confortabil. 

Toată lumea făcu onoare bucatelor căci drumul deschisese 
tuturor pofta de mâncare; dar imparţialitatea noastră ne sileşte 
să spunem că domnul Alfred lăsă în urmă pe toţi comesenii. Doi 
nasturi ai redingotei sale englezeşti, care-l strângea ca pe un 
cârnat săriră înainte de sfârşitul mesei, iar vecina lui nu avu a se 
plânge de flecăreala lui. 

— Pe cuvântul meu, doamnă, zise el după friptură, n-am 
mâncat în viaţa mea cu mai multă poftă. Să mă ia dracu dacă 
mint! lată la ce serveşte natura. 

Ziua fusese strălucită. Cu toată toamna, zilele erau calde. 
Aerul greu. Toate ferestrele sufrageriei erau deschise pentru a 
da mesenilor puţină răcoare. 

În spatele unui tufiş de trandafiri, în dreptul unei ferestre 
Neptun se ascunsese şi observă. 

Până acum, negrul nu profitase după urma eforturilor 
supraomeneşti pe care le făcuse. Neputând fi în interiorul 
castelului, urmărea cu privirea pe marchiza şi pe Carral pe care 
îi bănuia că complotează. 

Erau aşezaţi la masă, destul de departe unul de celălalt; 
dar privirile lor se căutau şi, de mai multe ori, Neptun văzu 
privirea marchizei, strălucind de ură, oprindu-se asupra lui 
Xavier. 

— Dacă aş putea vorbi acestei femei, se gândea el, să-i 
spun că e fiul ei! Dar n-am siguranţa. Şi totuşi, ceva în mine, mi- 
o spune, dar dacă ea va nega, cum să-i dovedesc că minte? 

Neptun, în naivitatea tui, nu spera că o femeie care de 
bunăvoie şi-a părăsit altădată copilul putea să-l recunoască 
bucuros după o trecere de douăzeci de ani. 

Masa se sfârşi. Apoi uşile dinspre grădină se deschiseră, iar 
oaspeţii coborâră în grupuri prin parc. 


Elena şi Xavier, însoţiţi de guvernanta engleză, trecură pe 
lângă el dar nu-i văzu, într-atât era de obosit de mişcările 
marchizei şi ale lui Carral. 

— Am încercat să vorbesc domnului marchiz, spunea 
Xavier, dar este foarte ocupat astă-seară. 

— Ai ceva să-i spui? Ceva ce nu i-ai putut spune aseară? 
întrebă Elena. 

— Multe lucruri s-au petrecut de ieri! Viaţa mea s-a 
schimbat şi acum ştiu interesul pe care domnul marchiz 
binevoieşte să mi-l poarte. 

— Tatăl meu are pentru dumneata o sinceră afecţiune. 

— Ştiu şi de aceea va fi primul care va afla fericirea mea. 

Elena nu-l întrebă, dar aşteptă cu nerăbdare. 

— Cred că domnul marchiz, ar afla vestea mai bucuros din 
gura dumitale. 

— Atunci, spune repede, dacă-i vorba de veşti bune. 

— Judecă şi dumneata, domnişoară! Nu mai sunt singur pe 
lume; am amintirea unui tată venerat; am un nume... 

— Nobil? întrerupse repede tânăra fată. 

— Nu, răspunse Xavier, cu inima strânsă. 

Elena suspină. 

— Nu e nimic, spuse ea, urmează te rog. 

Xavier povesti atunci tot ce i se întâmplase dar nu cu acel 
entuziasm pe care-l avusese până atunci. Un singur cuvânt 
fusese de ajuns pentru a-i arunca răceala în suflet şi cuvântul îl 
pronunţase chiar idolul său. 

— Dar mi se pare, domnişoară, că fericirea m-a făcut să-mi 
pierd mintea... lartă-mă dacă ţi-am vorbit de afacerile mele. 

Elena rămase gânditoare. 

— Ştiu, spuse ea după un timp de tăcere, că tatăl meu va fi 
fericit de norocul dumitale. 

Se depărtă la braţul englezoaicei. Xavier rămase singur. 
Nimic nu fusese spus, dar sufletul său era plin de bucurie. 

În vremea asta, Neptun, la pândă, nu pierdea din vedere 
uşa dinspre grădină. 

În sfârşit, doamna de Rumbrye, însoţită de Carral cobori 
scara, în clipa în care trecea prin faţa lui, negrul se aruncă la 
pământ şi regăsindu-şi acea sălbatică îndemânare din tinereţe, 
îi urmări din tufiş în tufiş. 


Doamna de Rumbrye nu merse pe aleea pe care se aflau 
oaspeţii săi, ci se îndreptă spre o pajişte, în mijlocul căreia se 
ridica o grădină cu dalii. 

— Aici, spuse ea, vom vedea din depărtare dacă vor veni 
câţiva nepoftiţi. Vei putea, în fine, să te explici. 

— V-aş fi vorbit mai curând, dacă fiul dumneavoastră nu ar 
fi venit cu noi în poştalion... Dar ce-i zgomotul acesta? 

Zgomotul era Neptun, care cu îndemânarea unei reptile se 
strecurase în grădina cu dalii. 

Prudent, Carral dădu florile la o parte dar nu văzu altceva 
decât un morman de gunoi în mijlocul rădăcinilor. 

Când se retrase, mormanul de gunoi făcu o mişcare şi 
Neptun îşi aţinti ochii spre cei doi ticăloşi. 

— Înainte de a intra în subiect, doamnă, permiteţi-mi să vă 
întreb dacă sunteţi tot atât de hotărâtă să sfârşiţi? 

— Mă mai întrebi? N-ai văzut că domnul de Rumbrye l-a 
adus pe acest neobrăzat în trăsura lui? 

— Ba da. 

— În trăsura lui! Între el şi Elena! Pe locul pe care trebuia 
să-l ocupe fiul meu! N-ai văzut că în timpul mesei, toate atenţiile 
marchizului se îndreptau spre el. 

— Ba da. 

— În clipa asta chiar Xavier şi Elena sunt împreună. Şi nu 
domnul de Rumbrye e cel care i-a reunit? 

— Exact. 

— Şi mă mai întrebi dacă vreau să sfârşesc. E timpul, 
Carral! Dacă nu te mişti, averea fiului meu e pierdută! 

— Să punem punctul pe "i", zise Carral cu sânge rece. A mă 
mişca înseamnă a ucide? 

Neptun se cutremură din creştet până în tălpi. 

Marchiza tăcu o clipă înainte de a răspunde. Vocea îi 
tremura când spuse în sfârşit: 

— Fie. Când îl vei ucide? 

— Noaptea asta. 

— Şi cum vei proceda? 

— Îl voi  înjunghia, răspunse Carral cu un cinism 
extraordinar. Şi acum ascultați, Veţi ordona să i se pregătească 
camera la extremitatea aripei stângi... 

— Bine... 

— Nu mai e vreo cameră locuită în aripa aceea? 


— Nici una. 

— Bine. Voi sparge fereastra şi-i voi lua ceasul şi banii... 
Mâine se va spune că hoţii au pătruns în castel... 

"Mizerabile!" gândi Neptun, pe care furia îl sugruma. 

— Eşti un servitor bun. Carral. Fă aşa cum ai spus şi vei fi 
răsplătit. 

Marchiza voi să plece. Dar Carral o apucă de braţ şi-i spuse 
cu un zâmbet ironic: 

— Mai stai puţin, stăpână, n-am terminat încă! 

— Ce mai vrei? 

— Vreau să-ţi spun că te urăsc din toată inima! 

Neptun înmărmurit, crezu că nu a auzit bine. 

Dar Carral urmă: 

— O ştiai, nu-i aşa, doamnă? Ai fost zâna mea rea; mi-ai 
pus genunchiul în piept şi când ţi-am cerut iertare, o crudă 
batjocură a fost răspunsul la rugămintea mea. Acum îmi ceri să 
fac o crimă. Ei bine, mă aşteptam! O doream chiar, din această 
crimă îmi va sfărâma lanţul. 

— Desigur, îi răspunse marchiza cu un zâmbet ipocrit, după 
asta vei fi liber ţi-o jur... 

— Ce importanţă are un jurământ al dumitale? Ştii să minţi 
şi nu crezi în Dumnezeu. Vreau mai mult. Vreau o garanţie... 

— O vei avea! 

— Cum? spuse ironic Carral. Doamna marchiză îmi va da un 
bilet pe care va scrie: l-am ordonat mulatrului Jonquille să 
asasineze. 

— Jonguille! repetă Neptun. Am citit acest nume în 
scrisorile stăpânului. Sunt sigur! 

— Şi vei iscăli: Florence Angele, marchiză de Rumbrye? 

— Florence-Angele repetă negrul ale cărui ultime îndoieli se 
risipiră. 

— Vei face asta? întrebă râzând Carral. 

— Cred că nu vrei să te revolţi contra mea! zise creola 
luându-şi acea atitudine poruncitoare, cu care de atâtea ori 
zdrobise rezistenţa lui Carral. 

Mulatrul înalţă din umeri. 

— Nu te mai osteni să joci rolul de regină ofensată; nu mai 
mi-e frică de dumneata fiindcă ai nevoie de mine. Mai mult: ţi-e 
frică de mine fiindcă îţi cunosc secretul! 


— Sărmanul Jonquille! Tu ai secretul meu dar eu sunt 
marchiza de Rumbrye şi orice acuzaţie din partea ta va fi luată 
drept o calomnie. 

— Se poate, dar nu vei mai îndrăzni să te legi de Xavier, iar 
domnul Albert Lefebvre des Vallees nu se va căsători cu 
milioanele domnişoarei de Rumbrye! 

— Şi tu vei fi demascat şi arătat cu degetul. 

— Eu voi pleca din Franţa şi nu-mi va păsa... 

O lungă tăcere. Ploaia începu să cadă în picături grele pe 
veşmintele uşoare ale marchizei. 

— Carral, reluă ea potolită, cere-mi altceva şi voi face. 

— lată-ne egali! rânji mulatrul. Ei bine, voi fi generos. Nu-mi 
vei scrie nimic. Dar mă vei ajuta! 

— Eu! Să te ajut! 

— Sunt mişel, stăpână. O ştii doar. Am nevoie de prezenţa 
dumitale. 

În clipa aceea se auzi vocea domnului Alfred, care-şi căuta 
mama şi jura pe cuvântul lui de onoare că-i aducea o umbrelă. 

— Hotărăşte-te doamnă. Dacă refuzi, părăsesc imediat 
castelul şi nu mă vei mai vedea. Xavier şi Elena... 

— Te voi însoţi... oftă marchiza. 

— La ce oră? 

— Ne vom culca târziu... la orele două, cred. 

— La orele două... voi fi acolo! 

Cei doi complici se îndreptară spre castel. 

Negrul se ridică în toată înălţimea lui. 

— Şi eu voi fi prezent, murmură el. 


Capitolul XIII - Sub clarul de lună 


Un servitor conduse pe Xavier în odaia care-i fusese 
pregătită. 

Se aruncă în pat, plin de bucurie şi adormi legănat de visuri 
frumoase. In timpul serii, marchizul căruia Elena îi vorbise, îi 
arătase multă bunăvoință. 

Pe la ora unu, dormea profund. 

Trei lovituri uşoare se auziră în geam. 

Cum nu răspunse nimeni, o mână înfăşurată într-o batistă 
împinse geamul, care se sparse fără zgomot. Apoi mâna 
pătrunse prin spărtură şi deschise fereastra. O umbră sări fără 
zgomot, în cameră. 

Furtuna trecuse. Luna, superbă şi strălucitoare, lumina în 
spaţiu. Necunoscutul făcu câţiva paşi şi se opri la marginea 
patului, îngenunche şi păru că se roagă. 

Când se ridică, luna lumină faţa de abanos a Cerşetorului 
Negru. 

Apoi trase perdeaua, scufundând astfel întreaga cameră în 
întuneric şi se aşeză pe covor la capătul patului. 

O jumătate de oră trecu astfel. Apoi se auzi pe coridor 
zgomotul înnăbuşit a două voci omeneşti. În aceeaşi clipă, uşa 
se deschise încetişor. 

Carral, ţinând un sfeşnic în mână, intră în cameră. Părea să 
fie neînarmat. Temându-se să nu-l găsească treaz pe Xavier, 
venise gata să pretexteze o simplă vizită nocturnă. 

Mulatrul parcurse camera surâzând, ţinând lumânarea în 
mâna stângă. Când văzu că Xavier doarme, înfăţişarea i se 
schimbă. Sprâncenele i se încruntară, iar privirea îi străluci de 
un foc întunecat. Strecură mâna sub haină şi scoase un pumnal. 
Puse cu grijă lumânarea pe masa de noapte, apoi după ce alese 
cu grijă locul unde trebuia să lovească, o stinse. Ridică apoi 
braţul. Dar în clipa când voia să lovească, simţi două mâini 
puternice apucându-l de gât. 

Pământul îi fugi de sub picioare, se simţi zburând prin aer şi 
dădu un țipăt groaznic, un singur țipăt, aruncat în celălalt capăt 
al odăii, fără suflare. 


Căzu cu pântecele în propriul său cuţit! 

Xavier, speriat, se ridică în capul oaselor. 

O tăcere profundă urmă strigătului de agonie al mulatrului. 
Marchiza rămase tremurând pe coridor. Copleşită de 
complicitatea pe care i-o impusese Carral, ea aştepta, gata să 
fugă la primul semn. 

Satisfăcută, auzind ultimul suspin al victimei, voi să se 
îndrepte spre celălalt capăt al galeriei; dar razele lunii îi arătară, 
sau cel puţin aşa crezu că, o umbră care aluneca în noapte. Era 
un martor. Înspăimântată se aruncă în camera lui Xavier 
închizând uşa după ea. 

— S-a făcut? şopti ea. 

Xavier voi să răspundă. Cerşetorul îi impuse tăcere şi 
răspunse el: 

— S-a făcut! 

— E mort? întrebă ea din nou, înspăimântată de crimă şi de 
întuneric. 

— E mort! zise cerşetorul. 

— E ciudat, Carral, nu-ţi mai recunosc vocea. 

Xavier se credea pradă unui vis groaznic. 

— Unde eşti? zise creola, înaintând. 

Se împiedică de trupul lui Carral. 

— Un om! strigă ea îngrozită. 

Cerşetorul trase perdeaua şi lumina lunii pătrunse deodată 
în cameră. 

— Doamna de Rumbrye! strigă Xavier mirat. 

Ea întoarse spre Xavier privirea-i îngrozită, apoi se aplecă 
spre Carral. 

Când se ridică, privirea-i se opri asupra Cerşetorului Negru, 
care, nemişcat, cu braţele încrucişate, sta înaintea ei. 

Voi să fugă. 

— Rămâi! porunci negrul. Rămâi, văduva căpitanului 
Lefebvre, avem să ne socotim! 

— Văduva tatălui meu! strigă Xavier. Mama mea! 

Îşi frecă ochii. Prezenţa cerşetorului, omul care zăcea lângă 
patul său, femeia aceasta care era mama lui, totul îl înnebunea. 
— Pentru numele Domnului! Ce s-a întâmplat? zise el. 

Marchiza făcând un suprem efort, reuşi să-şi recapete 
sângele rece. 


— Într-adevăr, ce s-a întâmplat? Vin aici atrasă de zgomot 
şi găsesc un cadavru la unul din oaspeţii mei. 

— Cadavrul unui om pe care l-am ucis, doamnă, întrerupse 
Neptun, pentru că, executând ordinele dumitale, venea să vă 
asasineze fiul. 

— E posibil? murmură Xavier. 

— Fiul meu! repetă marchiza. N-am alt fiu decât pe Alfred 
Lefebvre des Vallees. 

— Şi celălalt? Crezi că este pierdut, nu? Totul e atât de 
îndepărtat şi acoperit de uitare, încât crezi că o simplă 
dezminţire va ajunge pentru a te salva! Te înşeli, doamnă. Am 
aici documente care te vor convinge. Ai doi fii, din care unul e 
fiul legitim al căpitanului Lefebvre — iată-l! — în timp ce pentru 
celălalt, pentru fiul englezului, ai fost nevoită să furi un nume! 

— Negrule! zise marchiza, ca şi când n-ar fi putut găsi în 
vocabularu-i de creolă o injurie mai sângeroasă, vei plăti scump 
îndrăzneala ta! Aici sunt stăpână şi tot ce spui tu este minciună 
şi infamie! 

În clipa aceea, Carral făcu o mişcare. 

— Trezeşte-te, Carral, trezeşte-te pentru a mă apăra! reluă 
marchiza, ale cărei trăsături se contractau în mod groaznic. 
Vorbeşte... Vorbeşte odată! 

Cu multă osteneală, Carral se ridică într-un cot. 

— Omul acesta spune adevărul, murmură el, privindu-şi 
fosta stăpână cu ochi muribunzi, dar plini de ură. Viaţa dumitale 
a fost un lung şir de minciuni... Dumnezeu să te ierte... şi să mă 
ierte şi pe mine! 

Scoasă din fire, marchiza îl lovi cu piciorul, răsturnându-l. 

— Mori sclavule! strigă ea violent. 

Apoi se întoarse spre Xavier: 

— Şi dumneata, domnule, tremuri ca şi complicele 
dumitale! O crimă a fost comisă sub acoperişul meu. Crima asta 
nu va rămâne nepedepsită. Nu ştiu pe ce se bazează 
întunecatele voastre uneltiri, dar ştiu ce scop au! Ştiu că 
îndrăzneşti, copil fără tată, susţinut în viaţă de o pomană 
miraculoasă, să-ţi ridici ochii până la doamna de Rumbrye! ţi 
trebuie o mamă, domnule! Îţi trebuie un nume! Şi mai ales pe 
mine! Vrei să iei numele fiului meu! Eşti un înşelător, domnule! 

Xavier, luat pe neaşteptate, nu ştiu ce să răspundă. 


— Tăcere! interveni poruncitor cerşetorul Eu vorbesc. 
Copilul acesta nu te-a ales, căci purtarea dumitale îi inspiră milă 
şi groază. Eu sunt acela... eu care nu sunt decât orbul 
instrumental voinţei soţului dumitale... În zadar tăgăduieşti, am 
probe. Cât despre crimă, nu noi trebuie să tremurăm. 

Scoase din sân hârtiile căpitanului şi aprinse lumânarea. 

— Citeşte! porunci el, dându-i-le. 

Marchiza le aruncă o privire fugitivă. 

— Nu lipseşte decât un singur lucru, spuse ea cu putere. 
Unde este numele meu aici? 

Carral reuşi, pentru a doua oară să se ridice şi ceru să 
privească hârtia. 

— Dar numele meu este, iată-l, zise el. Mizerabilul meu 
nume: Jonquille! Copilul acesta e al tău... 

— Omul acesta aiurează, reluă doamna de Rumbrye, 
luptând cu curajul disperării contra evidenţei. Şi de altfel 
mărturia lui n-are nici o valoare! Vă muri! 

Carral se prăbuşi pe covor. 

— Incă câteva ore, Dumnezeule! Doar câteva ore de trăit, 
ca s-o pot acuza şi să mă pocăiesc! 

Ochii i se închiseră. 

— E mort! zise marchiza, voind să rupă actul. Cine te va 
mai crede acum, cerşetorule? 

Neptun şi Xavier se repeziră să-i smulgă hârtia, dar uşoară 
că o pasăre, ea le scăpă şi din pragul uşii, le strigă: 

— Cine vă va crede? 

— Eu, doamnă! răsună în spatele ei o voce gravă şi severă. 

Fulgerată, marchiza dădu înapoi până la mijlocul camerei. 
Domnul de Rumbrye era în prag. 

El făcu un pas, luă hârtia din mâinile soţiei sale şi o dădu 
cerşetorului. Apoi urmă: 

— Am auzit totul. Am venit atras de strigătul de moarte îi 
acestui om... şi am văzut, cu ochii mei, necinstirea casei mele. 
Retrage-te doamnă! Nu mai spune nici un cuvânt pentru 
apărarea dumitale! Mâine îţi voi face cunoscut ce-am hotărât! 

Cu capul plecat, marchiza se îndepărtă fără să răspundă. 
Un zâmbet de fericire trecu peste buzele muribundului Carral. 

— Există un Dumnezeu! zise el. 

Acesta fu ultimul său cuvânt. Nici un zvon despre această 
dramă nu ajunse până la oaspeţii castelului. 


A doua zi, doamna de Rumbrye prezida ca de obicei 
dejunul, la care apărură toţi oaspeţii, afară de mulatru, de care 
nu se interesă nimeni. Oamenii ca el trăiesc şi mor neobservaţi, 
orice ar face. 

În timpul zilei, domnul de Rumbrye anunţă că o afacere 
neprevăzută îl chemă la Paris. Mulțimea se scurse aşa cum 
venise, numai că nici o trăsură nu se luă la întrecere cu 
poştalioanele. 

Ultimul plecă domnul de Rumbrye cu fiica sa, Xavier şi cu 
Cerşetorul Negru. 

Fu un subiect de mirare pentru tânărul Alfred Lefebvre des 
Vallees, care-şi dădu cuvântul de onoare că în viaţa lui nu 
văzuse aşa ceva. Dar nu era la capătul surprizelor. 

Într-adevăr, în timp ce trăsura marchizului luă drumul spre 
Paris, poştalionul creolei se îndreptă în direcţie opusă, spre 
Bretania. 

— Să mă ia dracu dacă vizitiul acesta nu-i beat! strigă 
domnul Alfred. 

Marchiza îi impuse tăcere cu un gest şi îşi luă capul în 
mâini. O paloare lividă îi acoperea faţa. 

— Vom locui de-acum încolo într-un oraş din Bretania, 
spuse ea cu vocea înceată. 

— Pe cuvântul meu, doamnă, găsesc stupid lucrul acesta! 
Ştii bine că nu-mi place la ţară! 

Multă vreme după aceea se cerură la palatul de Rumbrye, 
ştiri despre doamna marchiză, a cărei absenţă nu putea fi 
explicată. 

Nu se ştie dacă dispariţia celebrului domn Alfred des 
Vallees făcu mare senzaţie, dar este sigur că acest frumos şi 
amabil băiat deveni, în urma unor studii sârguincioase, cel mai 
bun jucător de biliard al unui modest orăşel breton. 

La o lună după aceste evenimente, domnul de Rumbrye îl 
chemă pe Xavier în cabinetul său. 

Bătrânul gentilom era trist. Sufletul său lotul suferea crud 
de când văzuse ce prăpastie de depravare ascundea femeia 
căreia el îi dăduse numele părinţilor lui. Dragostea lui pentru 
Elena crescuse în măsură cu disprețul ce-l avea pentru 
marchiză. 


— Prietene, zise marchizul. Am o sută de mii de lire venit. 
Totul aparţine fiicei mele. Vreau ca ea să fie fericită. Dorinţa 
mea cea mai vie ar fi să-mi devii ginere. 

Marchizul se opri. Xavier, emoţionat voi să-şi exprime 
multumirea. 

— Dar, reluă domnul de Rumbrye, sunt ultimul vlăstar 
bărbătesc al unei rase ilustre. Numele de Rumbrye nu trebuie să 
se stingă odată cu mine. Trebuie ca ginerele meu să-l susțină şi 
să-l perpetueze. Mulţi pretendenti îşi dispută mâna fiicei mele cu 
preţul acesta. Pentru ea ca şi pentru mine, te prefer. Vrei să fii 
marchiz de Rumbrye? 

Xavier plecă capul. 

— Toate măsurile sunt luate, continuă  gentilomul 
înşelându-se asupra şovăielii lui Xavier. Majestatea Sa Regele a 
binevoit să-mi aprobe cererea; ginerele meu, oricine ar fi, va 
avea dreptul să-mi poarte numele şi titlul. 

— Acum o lună, răspunse încet Xavier, am aflat numele 
tatălui meu. E numele unui soldat viteaz, domnule marchiz. 
Când voi părăsi acest nume, înseamnă că pot muri. 

Domnul de Rumbrye nu-şi putu opri un gest de mirare. Se 
ridică şi făcu câţiva paşi prin cameră. Apoi reveni la Xavier, 
întinzându-i mâna: 

— AŞ fi făcut ca dumneata, murmură el. Te aprob... dar 
trebuie ca numele de Rumbrye să-mi supravieţuiască. 

Se despărţiră şi totul părea sfârşit. Dar trebuie să credem 
că cineva îndeplini rolul de împăciuitor între cele două tabere, 
căci la câtva timp după aceea, clerul bisericii Saint-Germain- 
des-Pres celebra o căsătorie la care asistau o parte domnul de 
Rumbrye, de cealaltă parte, bravul Neptun, care servea drept 
tală mirelui. Trecând pragul bisericii, privirea să se opri asupra 
balconului vecin, unde geniul cel bun, depunea altă dată fişicul 
cu aur. Mirele, de asemeni, ridică ochii spre partea aceea, apoi 
strânse, puternic, mâna negrului. Pe registrul matrimonial, fu 
înscris numele marchizului Xavier Lefebvre de Rumbrye. 

A doua zi după căsătorie, Neptun veni la Xavier. Avea o 
raniţă pe spinare şi ţinea în mână lungul său baston. 

— Stăpâne, zise el, am venit să-mi iau rămas bun. 

— Rămas bun? repetă Xavier, mirat; eşti nebun, prietene. 
De-acum încolo nu ne vom mai despărţi. 


: — Aş vrea stăpâne, spuse el, dar trebuie să plec. 
Insărcinarea mea s-a sfârşit. Am făcut tot ce mi s-a poruncit. 
Acum trebuie să mă reîntorc spre fraţii mei care sunt liberi. Mă 
înapoiez la San-Domingo. 

Xavier făcu toate sforţările pentru a-l convinge să-şi 
părăsească proiectul. Negrul rămase nezdruncinat. 

— Mă iubeşti oare mat puţin ca pe fraţii tăi? întrebă, în 
sfârşit, Xavier. 

Neptun apucă mâna tânărului şi o sărută cu devotament. 

— Nu! Nu! răspunse el. Nu plec pentru fraţii mei! Fraţii mei 
m-au uitat. Pentru el! Vreau să mă duc la mormântul lui şi să-i 
spun că ultima-i dorinţă i-a fost îndeplinită. Vreau să 
îngenunchez pe locul unde l-am văzut murind... Vreau, atunci 
când va suna ceasul să dorm lângă sicriul lui. 

Vocea cerşetorului tremura în timp ce vorbea. Ochii şi-i 
ridicase spre cer. Îngenunche. 

— Bun stăpân al meu, şopti el, amestecând în extazul 
tandreţei sale, noua sa lege cu amintirile-i păgâne: dacă aş muri 
aici aş fi prea departe de tine. Acolo. Îmi vei auzi ultimul suspin 
şi din locul unde eşti fericit, la picioarele lui lisus, vei chema la 
tine pe sărmanul negru. 

Sărută încă odată mâna lui Xavier, îşi şterse pe furiş o 
lacrimă şi plecă pentru a nu se mai înapoia. 


Sfârşit