Puncte Cardinale anul XX, nr. 9 (237), septembrie 2010

ANUL 






credinţă 
iubire 
speranţa 


PU INC 








„Mai întîi, am ținut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în munţi, în lagăre, în închisori) și 
să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat cîteva punti: între bătrîni şi tineri, între țară şi Exil, 
între confesiunile creştine tradiționale ş.a.m.d. Ne-am atras un public fidel şi am arătat că o publicaţie 
serioasă de dreapta este posibilă şi că Tradiția poate răspunde plauzibil provocărilor actualității...” 




















Gabriel Constantinescu 


Nr. 9/237 


LE 
CASDINALE 


SEPTEMBRIE 
2010 


16 PAG.—5lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





bd 



































Simbătă 4 septembrie a. c. s-a săviîrşit la Sibiu, în cimitirul 
| din gura Dumbrăvii, chiar dinaintea mormîntului împodobit cu flori 
prospete, după cum e obiceiul în Ardeal, parastasul de 6 luni al 
veteranului de război şi fostului deținut politic Gabriel-lacob 
Constantinescu, ctitorul şi directorul Punctelor cardinale. Au fost de 
față peste o sută de persoane (rude, camarazi, cunoştinţe apropiate, 
prețuitori ai săi din Sibiu sau din lumea largă), printre care şi grupul 
de co-iniţiatori (Constantin Apolzan, Radu Urdea, lon Ungureanu 
2tc.) şi de co-laboratori constanţi (Demostene Andronescu, Răzvan 
i Codrescu, Nicolae Pop etc.) ai revistei ajunse în cel de-al 20-lea an 
de apariție neîntreruptă. A slujit un sobor de preoți, din care nu au 
lipsit nici de această dată părintele Gheorghe Bogdan (fost deținut 
politic) şi părintele Dumitru Abrudan (fost decan al Facultăţii de 
Teologie din Sibiu), care au şi rostit emoționante cuvinte de pomenire, 
dar şi de mărturie creştină în răspărul vremurilor confuze pe care le 
trăim. Părintele profesor Dumitru Abrudan a ţinut să se refere cu 
osebire la semnul biruitor al Sfintei Cruci, sub care creştinul stă în 
viață şi în moarte, dar, mai presus de toate, în zariştea veşnică a 
Învierii. : 

Ani de-a rîndul, pe 14 septembrie, de Înălțarea Sfintei Cruci, 
1 Gabriel Constantinescu a fost prezent la Aiud, la marea comemorare 
] a morţilor din temniţele comuniste, despre care a şi scris în atitea 
rînduri, considerînd evocarea şi cinstirea lor ca pe datoria de capătii 
a vieţii sale. A fost un sprijinitor neobosit al monumentului-biserică şi 
al schitului ridicate la Rîpa Robilor şi a murit bucuros să ştie că acolo 
se vor ridica în urmă o mănăstire şi un centru de martirologie, unde 
urmașii vor veghea asupra destinului postum al martirilor, atit liturgic, 
cît şi documentar, În alt chip, tainic, va fi desigur prezent acolo şi în 
acest an, cu marele sobor al drepţilor care ne veghează din ceruri și 
pentru care Dumnezeu ne mai rabdă, poate, în acest tîrziu al istoriei. 

Aceste 6 luni fără Gabriel Constantinescu, fără grija şi 
indrumarea sa exercitate în mod direct și imediat, au fost cele mai 


GABRIEL CONSTANTINESCU 


grele din cei 20 de ani ai Punctelor cardinale. După strămutarea sa la 
cele veşnice, nimic n-a mai fost — n-a ma: putut fi — parcă la fel; ne- 
am străduit, totuşi, să-i împlinim ultima dorinţă şi să ducem mai departe 
revista, pînă la capătul anului 20, cît şi cum ne-am priceput, cu 
concursul generos al familiei şi al cîtorva vechi sprijinitori din țară şi 
din străinătate. Traseul de două decenii se apropie acum de sfîrşit. 
Dincolo de o anumită mulțumire şi mîndrie de a fi fost părtaşi la 
această realizare unică a presei de dreapta din România 
postcomunistă, avem acum inimile strînse, dar încercăm să ne 
mîngîiem cu gîndul că orice lucru pe lumea aceasta are o durată 
firească a lui şi că lucrurile făcute cu inimă bună supraviețuiesc pînă 
la urmă propriei lor săvirşiri, în neuitarea oamenilor (fie şi puţini) şi în 
neuitarea lui Dumnezeu (întru Care se plineşte toată dreptatea). 

Aceasta este antepenultimul nostru număr (vor urma cel pe 
luna octombrie şi numărul dublu pe lunile noiembrie-decembrie, 
închinat cu precădere lui Gabriel Constantinescu, care în toamna 
aceasta ar fi împlinit 89 de ani). Celor obişnuiţi din 1991 încoace să- 
şi achite încă din toamnă abonamentele pentru anul următor le atragem 
atenţia — nu fără regret — că nu mai e cazul şi le mulțumim pentru 
fidelitatea admirabilă cu care ne-au însoţit pe decindea vremii, 
oferindu-ne adeseori mai mult decit am fost noi în stare să le oferim 
lor. Şi, prin mijlocirea noastră nevrednică, le mulţumeşte însuşi 
directorul fondator al publicaţiei, cel care va rămîne — pentru noi şi 
pentru ei deopotrivă — măsură pilduitoare de vrednicie creştină şi 
românească, pe care nimeni nu ne-o va putea răpi din suflete şi din 
conştiinţe. 

Ca şi ilustrul său tată, scriitorul-ofițer Paul Constant, Gabrie! 
Constantinescu intră de-acum, cu blazonul pînă la capăt onorat al 
Punctelor cardinale şi al cărţilor de referință pe care le-a scris, în 
istoria culturală a Sibiului şi, cu voia lui Dumnezeu, în conştiinţa 
mărturisitoare a dreptei româneşti de miine — care va fi creştină sau 


nu va fi deloc. Răzvan CODRESCU 











Pa A AER Rat 
E Ic a apă 


a. 











PAG. 2 Nr. 9/237 Septembrie 2010 






=... 


îi] 





DI Al, ZA, ră i ia : Ii 
ia PI ra fa N dA us 


Di 
et 


IA DA 
CA Le 
>, ă 
pe 


. 


ICOANA DIN SUILLI: 


AVVA GALERIU 


Înfăţişarea Părintelui Galeriu era aceea a unui preot ortodox tradițional. 
Vocea puternică, dicția clară, expunere fără greş. Impresiona plăcut orice suflet 
care venea să asculte sau să ceară sfat şi binecuvântare. Acestor daruri cu care 
Dumnezeu l-a încununat, li se adăuga şi harul, pentru care făcea un efort 
duhovnicesc susținut. 

Citea foarte mult în toate domeniile: ştiinţă, literatură, filosofie, dar mai 
ales patristică. A venit la dânsul un student şi s-a plâns că nu mai poate învăţa. 
Avva i-a spus: „Am optzeci de ani şi vreau să învăţ chimie”. Duminica venea 
în Sf. Altar cu un braţ de cărți, cizelind ideile cu un foc molipsitor. Credinţa lui 
Avva Galeriu în caracterul integrator al teologiei îl făcea să cerceteze asiduu 
domenii fascinante, ca fizica quantică sau matematica! Concluziile ajungeau în 
cel mai scurt timp în predică, în articole sau conferiţe, pentru care era atât de 
solicitat: E A 

Întreaga viață închinată slujirii lui Dumnezeu şi mângâierii sufletelor necăjite 
i-a adus supranumele de Avva. Casa îi era deschisă oricui, viaţa cu totul 
transparentă. Asceza — pe cât de dură, pe atât de discretă. Era cu adevărat un 
preot cu viață îmbunătăţită. Un trăitor. Spunea: „Nimic nu îi lipseşte Ortodoxiei, 
decât să fie trăită”. Pa AAA 

Slujirea Sfintei Liturghii o făcea din tot sufletul. Duminică dimineaţa Biserica 
Sf. Silvestru era plină de credincioşi. Intra în biserică prin uşa care duce direct 
în Sf. Altar şi, fără să-l vedem, simțeam o înviorare, o briză duhovnicească 
trecându-ne prin suflete. Apoi un murmur — „A venit Părintele” — îi trăda prezența. 
O bucurie sfântă se revărsa peste popor în timpul slujbei, încât nu simţeai cum 
trecea timpul. 

+ Slujirea lui Dumnezeu la o asemenea înălțime duhovnicească nu era uşoară, 
Ispitele loveau iute, năprasnic, dar faptul că le primea fără cârtire aducea din 
partea Mântuitorului lisus Hristos şi a Preacuratei Sale Maici bucurie 
duhovnicească şi har peste har. Acest lucru îl simţeam cu toții ŞI mărturisesc că 
acesta era motivul pentru care atâta popor nu se mai deslipea de dânsul, nict la 
ore târzii. 

„Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şi ni l-a dăruit la vreme 
de cumpănă, ca să străbatem, agăţați de sutana lui de lumină, prin bezna 
de iad a comunismului” (R. Codrescu, în Ziua, 21 nov. 1998), 

Când apărea pe solee, în faţa uşilor împărăteşti, pentru binecuvântare, se 
făcea o linişte cerească. Rugăciunile pe care le rostea erau vii. Toată suflarea din 
biserică aştepta predica. Avva Galeriu vorbea domol la început. Cu cât înainta în 
Adevăr, cuvintele deveneau incandescente, frazele adevărate raze de lumină, 
care ridicau sufletele la simţirea lui Dumnezeu. 


PUNCTE CARDINALE 


La pomenirea de 7ania Părintelui Galeriu 


d dir ia : , a cele veşnice 
Luna trecută s-au împlinit 7 ani de la trecerea la ce Ş 


a Părintelui Constantin Galeiu (1 nov. 1918 — 10 aug, ceda 
Republicăm aici, cu acest prilej, frumoasa evocare semnal 4 ul 
Gabriel Licăroiu, unul dintre cei mai apropiați ucenici ai Hărante ul, 
Dumnezeu a vrut ca fiul său, Rodion Galeriu, să nu mai apuce pa 
comemorativă de 10 august 2010, pentru care 15i făcuse ata să 
planuri generoase, ani de-a rândul. Dumnezeu SAsao dice PE 
amândoi, iar pe noi să ne ierte că nu mai suntem la inălțimea maro, 
noştri morți (pe care nu-i îngroapă numai pământul, dar prea 
adeseori şi impioasa noastră uitare). 


„Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu” (P. 
Ţuţea, cit. în Ziua, 21 nov. 1998). 

Toate sufletele din biserică erau transportate. Călătorea „HI 
creaţiei, înțelegeam dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga făptură şi se trezea 
în sufletele noastre dorul după Cel Căruia Îi spunem atât de des Tată. sp 

Vreme de o oră ne purta pe aripile harului. Îmi amintesc că a fost invitat de 
P. F. Părinte Patriarh Teoctist să slujească şi să predice la catedrala patriarhală. 
Era de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, înainte de '89. După predică, Prea 
Fericirea Sa l-a îmbrăţişat şi i-a zis: „Cu adevărat eşti dăruit de Maica 
Domnului!”. - 

Predica lui Avva Galeriu avea o structură dogmatică, strălucit împletită cu 
elemente — cum obişnuia să spună — din viul vieţii. Poate nu înțelegeam predica în 
toată profunzimea ei, dar o bucurie nespusă ne cuprindea şi un dor după o viaţă 
cât mai curată. Am încercat să notez câteva idei din timpul unei predici a lui Avva 
Galeriu, dar în final am observat că tot ceea ce am notat era o mâzgălitură. 
Modul de a predica era cu totul descurajant pentru cei ce doreau să noteze, dar 
mângâietor pentru cei care aveau cu ce să înregistreze. Am înțeles cu această 
ocazie complicata conexiune a ideilor aduse în lumină, după o structură cu totul 
aparte. 

"Retorica circulară este un mod de a organiza. de a structura un 
discurs, în cazul nostru o predică. Pentru a-i permite ascultătorului să 
asimileze mai bine discursul, oratorul nu ezită să facă bucle înapoi, iar 
uneori să revină asupra a ceea ce a spus cu mult înainte, pentru a 
reîmprospăta acele cuvinte în mintea ascultătorilor. Predica Părintelui 
Galeriu, în ansamblul ei, se încadrează în acest tip de retorică” (|. Toader, 
Metode noi în practica omiletică, p. 118). 

Avva Galeriu era un erudit, dar universul de cunoştinţe teoretice era cuprins 
într-o mare de trăire duhovnicească, care ajungea la incandescenţă imediat ce se 
împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului, urmând apoi să predice. 

“Părintele Galeriu este un predicator de excepție, recunoscut ca atare 
nu numai de enoriași, între care se numără şi intelectuali de marcă ai 
Bucureştiului, ci şi de studenții care l-au avut profesor. Un predicator 
harismatic” (V. Gordon, în Vestitorul Ortodoxiei, 1 dec. 1998, p. 5). 

Când se termina predica şi venea în Sf. Altar, îl aşteptam cu un prosop, 
pentru că, de era vară sau iarnă, atâta foc dumnezeiesc punea în predică, încât 
fruntea îi era încărcată de broboane grele de sudoare. Adesea spunea: “Până 
mintea nu ia foc, nu poate gândi la Dumnezeu; până ochiul nu ia foc, nu- 
L poate vedea pe Dumnezeu; până limba nu ia foc, nu poate vorbi despre 
Dumnezeu”. 


m la începuturile 


Gabriel LICĂROIU 
profesor de Religie 





„Scurt secvențial biografic 


* Părintele Constantin Galeriu s-a născut la 21 noiembrie 1918, în satul 
Răzeşi, com. Răcătău, jud. Bacău. bă 

% În 1938 a absolvit Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman, iar în 1942 

“ Facultatea de Teologie din Bucureşti. | | 
| % A fost preot în satul Podul Văleni din com. Poenarii Burchii, jud. Prahova 

(1943-1947), apoi la Biserica „Sf. Vasile” din Ploieşti (1947-1973), iar în ultimii 30 de 
ani la Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti. 

% Incomod ideologic noului regim comunist, a fost deţinut politic între 
16.08.1952 şi 26.10.1953. 

% In 1973 a obținut titlul de Doctor în Teologie, cu teza /er/fă și răscumpărare. 

X A fost mai întâi „preot spiritual” (1973-1974), apoi lector (1974-1977) şi 
profesor titular (1977-1991) la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. 

La | ianuarie 1990 a fost numit de către P. F. Teoctist vicar al Arhiepiscopiei 
Bucureştilor, 

„% Volume publicate (selectiv); Jer/fă şi răscumpărare (1973; reed. 1991), 
Meditaţii la ,„ Ta-tăl Nostru” şi la „Fericiri” (1990; reed. 2002), Tâlcuiri la mari 
praznice de peste an: 22 de modele omiletice (2001), Între Geneză şi Apocalipsă. 

Convorbiri realizate de Dorin Popa (2002), Cartea celor nouă Fericiri (2004). 

XA trecut la cele veşnice duminică 10 august, la ora 21, la Spitalul Clinic 
Universitar din Bucureşti. A 

X A fost înmormântat miercuri 13 august, puţin după prânz, în coasta Bisericii 
„Sf. Silvestru”. (RC) 




























| 
| 
| 
| 
| 
| 








INTEGRAREA 
PRIN UNIRE 


Integrarea prin unire 
mult mai rapidă şi mai sigură 
decit unirea prin integrare 


La dezbaterea de joi (12 august a. c.) de la 
Universitatea de Vară de la Izvorul Mureşului, privind 
situaţia politică din Republica Moldova, s-a ajuns la 
concluzia că unirea Basarabiei cu România este o cale 
mai rapidă de integrare în Uniunea Europeană. Perfect 
de acord! 

Dar cunoscutul ziarist Valeriu Saharneanu, 
director al postului de radio “Vocea Basarabiei”, de la 
Chişinău, care consideră că acest proiect este unul 
excepțional, crede că faptul că România face parte 
deja din Uniunea Europeană este o piedică, fiindcă 
unirea va trebui recunoscută de toate statele care fac 
parte din UE. 

Ei bine, nu este chiar aşa! Deşi pare incredibil, 
Bruxelles-ul nu ar putea face nimic împotrivă! Chiar 
dacă nu recunoaşte formal şi imediat unirea, România 
tot va trebui să fie recunoscută, pentru că este membră 
a ONU, NATO, OSCE, UE etc. Şi dacă Bruxelles-ul 
ar continua să recunoască România, dar fără o parte 
a teritoriului ei, ce consecinţe concrete vor fi? 
Cetăţenii români vor avea toţi aceleaşi paşapoarte 
româneşti, adică europene, indiferent că trăiesc pe 
malul drept sau stîng al Prutului, pe malul drept sau 
stîng al Nistrului... De aceea şi este atita agitație pe 
această temă, pentru că se ştie foarte clar că mare 
lucru nu se poate face împotriva unirii, din punctul 
de vedere al legislaţiei UE. Într-o asemenea situaţie, 

singura r ţie a UE va fi una de genul: “România iar 
a făcuto ofie e! Dar nu avem ce face, decit s-o ajutăm, 

că e în curtea noastră!”. (De fapt, aceasta şi este 
“filozofia” de bază a membrilor UE: Ne ajutăm colegii, 
pentru că astfel ne ajutăm pe noi. Vezi nu mai departe 
decît cazul Greciei!) 


Argumente pentru unire 
Pentru români: 


2 Vom fi mai mulţi, mai puternici, mai 
respectaţi. Punctum. 

2 Un spor de 4 milioane de oameni înseamnă 
lo creştere importantă a vitalității naționale şi o speranță 
mai mare de dăinuire a limbii. 

_ O mare mobilizare a energiilor creatoare, ca 
în perioada interbelică; o trezire a spiritului creator 
naţional, încă adormit după lunga noapte comunistă, 

2 Vom veni în contact direct cu români 
adevărați, pentru că basarabenii şi-au plătit 
românitatea cu munca lor, cu suferința, cu averea şi 
chiar cu viața. Nu ca noi, care sintem români “pe 
gratis”. : 

u Un spor de teritoriu înseamnă un spor de 
surse de venituri şi un cîştig geopolitic şi strategic: 
după unirea Moldovei cu România, NATO va controla 
în totalitate partea de sud-est a Europei, iar România 
devine de facto unul dintre liderii regionali. 

2 Un impuls pentru creşterea economică. 

') Înlesnirea contactelor României cu românii 
din regiunile ucrainiene Cernăuţi, Transcarpatia, 
Odessa şi Viniţa, cu care basarabenii au relaţii vechi 
şi foarte strinse. 

_ Conectarea României la spaţiul ex-sovietic, 
adică la o piaţă uriașă şi cu resurse imense: vom primi 
deodată o rețea de relaţii economice pe care o ţară o 
construieşte într-un secol. 

- Mandate în plus în Parlamentul European. 

J Un bun precedent pentru recuperarea 
celorlalți români şi a celorlalte teritorii înstrăinate. 





— . 1 n... . m... 


LES 
Tm 
De i a 


Pa E ] 


Pentru basarabeni: 


DI Vor fi cu mult mai mulți, cu mult mai puternici, 
cu mult mai respectaţi. Punctum. 

UI Ar beneficia imediat de avantajele cetățenilor 
europeni: libertatea legală de a munci oriunde, de a 
învăţa oriunde, cu diplome valabile oriunde, de a locui 
oriunde, de a cumpăra oriunde, de a vinde oriunde. 
Oriunde în Uniunea Europeană: vor avea la dispoziție 


“o piaţă de 500 de milioane de cumpărători civilizaţi şi 


cu bani! 

LI Avand în spate un popor de peste 26 de 
milioane de conaţionali, şi o comunitate de peste 500 
de milioane de concetăţeni, basarabenii vor avea alt 
curaj să facă afaceri în teritoriile fostei URSS (şi oriunde 
altundeva), beneficiind în acest context şi de puterea 
cu mult mai mare a firmelor şi băncilor româneşti şi 
europene. 

LI Ar ieşi imediat din zona gri, extrem de expusă 
pericolelor: în interiorul UE şi al NATO, sub protecţia 
partenerului strategic SUA, amenințarea Rusiei ar 
deveni repede un vis urit şi îndepărtat. : 

UI Ar vorbi româneşte oriunde, oricînd, fără 
frică! 


Pentru minoritarii din Basarabia: 
“ 


i Ar beneficia imediat de toate drepturile oferite 
de legislaţia UE, cea mai avansată din lume şi bine 
reprezentată în România. 

_ Plus, bineînţeles, de toate celelalte avantaje 
ale cetăţenilor europeni și ale civilizaţiei europene. Ar 
ieşi din zona eurasiatică şi ar intra în circuitul lumii 
civilizate! 


Pentru UE: 


1 O piaţă de desfacere şi investitii aproape 
virgină, 

_ Expertiza adevărată, de la sursa, pentru spaţiul 
ex-sovietic, 

] Conectarea directă a UE la spaţiul ex-sovietic, 
adică la o piaţă uriaşă şi cu resurse imense, prin reţeaua 
de relații economice pe care o au oamenii de afaceri 
basarabeni. A 

- Un mare cîştig de imagine, în ordinea politică, 
diplomatică, strategică, în faţa lumii şi a Rusiei. 

1] Un excepţional precedent pentru celelalte state 


membre ale Parteneriatului Estic: Armenia, Azerbaidjan, 


Belarus, Georgia şi Ucraina. 


PUNCTE CARDINALE 





Septembrie 2010 Nr.9/237 PAG. 3 


= 


d, qi IP 
pă tă ca 





E nevoie de hotărire! 


Dacă politicienii români şi basarabeni renunță 
la comoditate, unirea se poate face imediat, prin 
simpla hotărire a celor două Parlamente naţionale: 
fără iclerendum, fără sondaje, fără manipulări 
medintice. fără scandal. 

S-ar rezolva concomitent şi problema 
Transnistriei, pentru că nu văd cum ar putea Rusia 
să mai mențină trupe militare pe teritoriul UE şi al 
NATO! 

Cit se ţine Rusia de băţoasă şi cît de războinică 
este în declaraţii, dacă este deconectată de la UE, 
moare prin “înfometare”. România încă nu a făcut 
uz în relația ei cu Rusia de excepționala poziţie de 
forță pe care i-o dă calitatea de membru al UE şi de 
membru al NATO. Incă. 

Oricum! în cîţiva ani Bucureştiul va avea mult 
mai multe resurse şi aliați pentru a îndeplini 
obiectivele naţionale româneşti decît va avea 
Moscova pentru a le distruge. 

Margaret Thatcher, în dialogul pe care l-a avut 
cu Gorbaciov, care voia să menţină URSS, dar să-i 
dea altă coloratură politico-economică, a spus foarte 
clar că Ţările Baltice şi Moldova n-au fost niciodată 
parte a imperiului rus. 

La 28 iunie 1991, senatofi [republicat Jesse 
Helms (Carolina de Nord) şi Larry Pressler (Dakota 


de Sud), membri ai Comitetului de Politica Externă” 


al Senatului american, au prezentat Senatului un 
proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi 
reunificării Basarabiei şi nordului Bucovinei cu 
România. Rezoluţia a fost adoptată şi recomanda 
unificarea, în conformitate cu dreptul istoric. 

Nişte jurnalişti de la Cotidianul au calculat în 
2007 şi cît ne-ar costa unirea cu Basarabia: cam 25 
de miliarde de euro! 

Întrebat ce părere are despre costurile unirii 
cu Basarabia, Varujan Vosganian (economist versat 
şi unionist împătimit) a răspuns: “Nu contează. 
Fiecare palmă de pămînt în plus înseamnă putere. 
Fiecare ont în plus înseamnă putere!”. 

La aceeaşi întrebare, Andrei Vartic a răspuns: 
“Românii din Basarabia îşi vor plăti singurei re- 
unificarea. Doar să se scoată hotarele de pe Prut! 
Germania a numărat nemții, nu banii din 
buzunarele lor”. 


Virgiliu CULICEANU 
14.08.2010 




















PAG. 4 Nr. 9/237 Septembrie 2010 


Abordarea critică a interpretării religioase a lui Cioran 


Emil Cioran, vrând să se încadreze în cercul d 
culturii române moderne, a exprimat o atitudine radicală, 
de inferioritate în care se află cultura rom 
în Schimbarea la faţă a României, unde pro 
după modelul “Schimbării la Faţă” a Mântuitorului 
Hristos. 

Problema pe care o urmăreşte prezentul studiu 
constă în analizarea stării duhovniceşti a lui Cioran, 
atunci când avansează propunerile şi soluțiile cu privire 
la schimbarea României. Este onest autorul, când face 
“radiografia” poporului român, când îl “diagnosti- 
chează”, dar mai ales când îi prescrie “tratamentul”? 
Nu cumva, din pricina “pasiunii şi orgoliului”, cade în 
desuetudine, în ispitele fanatismului (ataşament excesiv, 
pătimaş pentru o idee, dublat de intoleranță) sau în 
ateism? Dacă Emil Cioran a căzut în vreuna dintre aceste 
extreme, atunci soluţiile propuse de el mai sunt valabile? 
Răspunsul la această problemă are o relevanță deosebită 
în raport cu lucrarea Schimbarea la față a României, 
întrucât conţinutul acestei cărți este construit prin apelări 
foarte dese la termeni, idei şi doctrine ale credinței ortodoxe. Pentru a afla 
răspunsul, vom iniția o cercetare detaliată a părerilor şi convingerilor lui 
Cioran cu privire la religie în general și la credința ortodoxă în special, 
urmărind cu prioritate Schimbarea la faţă a României, dar şi alte lucrări 
ale sale; Demiurgul cel rău, Tratat de descompunere, Pe culmile 
disperării, Istorie şi utopie, Silogismele amărăciunii, Am urgul gândurilor. 

Aşadar, vom urmări dacă Cioran, în demersul său de a propune 
soluții pentru transformarea României, a folosit un limbaj religios din 
convingeri spirituale sau ca metodă denigratoare la adresa credinţei 
“orientale” (din convingeri atee). Dacă se demonstrează că a doua ipoteză 
este veridică, atunci autorul a fost onest, obiectiv? Mai sunt viabile soluţiile 
propuse? Putem afla astfel dacă Cioran a fost un adevărat credincios, un 
“reformator” sau un ateu, dacă a fost obiectiv când a propus “Schimbarea 
la față a României” şi dacă aceasta este cu adevărat relevantă şi actuală. 

Problema stării duhovniceşti a lui Cioran este o problemă 
importantă în cartea Schimbarea la față a României, care la rândul ei este 
o lucrare fundamentală pentru cultura română. prin aceea că reprezintă 


> 
un punct de vedere radical şi coerent cu privire la evoluția şi afirmarea culturală a României 
în context european. 


Concepţiile lui Cioran — între lege şi fărădelege? 


Cioran își intitulează lucrarea fundamentală inspirat fiind de sărbătoarea creştină a 
“Schimbări la Faţă” a Mântuitorului lisus Hristos, prăznuită în data de 6 august. Cu ajutorul 
metaforei, el încearcă crearea unei “asemănări” între România şi lisus Hristos. Cu ocazia 
praznicului Schimbării la Faţă, lisus a luat cu Sine pe apostolii Petru, lacov şi loan, şi S-a 
schimbat la Faţă înaintea lor, Faţa Lui strălucind ca soarele, iar veşmintele Lui făcându-se 
albe ca lumina. Astfel, lisus a demonstrat ucenicilor că este şi Fiul lui Dumnezeu, arătându- 
le firea Sa divină, din care iradiau energiile necreate. Mântuitorul a vorbit cu cei doi 
reprezentanţi de seamă ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, care vestiseră acest eveniment. 
În acest context, Apostolul Petru, mai curajos din fire, a propus: “Doamne, bine este să fim 
noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una”. Dar în 
acest timp, “un nor luminos i-a umbrit pe ei” şi au auzit: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în 
Care am binevoit, pe Acesta ascultați-L!”. Auzind ucenicii glasul lui Dumnezeu Tatăl, Care 
garanta pentru Mesia, “au căzut cu fața la pământ şi s-au spăimântat foarte”, lisus le-a spus 
să nu povestească nimănui ceea ce au văzut, până când va învia din morţi [1]. XE 

Plecând de la acest episod biblic, Cioran vede o relativă asemănare între România 
şi lisus. El propune ca România să-şi schimbe firea, mentalitatea, precum lisus Hristos şi-a 
“schimbat Faţa”, revelând ucenicilor că nu este doar om, ci şi Dumnezeu. | | 

În capitolul “Tragedia culturilor mici” Schimbarea la față a României, Cioran 
crede că fiecare cultură minoră trebuie să-şi împlinească menirea, prin raportare la culturile 
mari, prin căutarea împlinirii profeţiei de a se afirma, această profeție fiind privită ca una 
mesianică [2]. Prin mesianism, Cioran înțelege împlinirea unei misiuni prin sacrificiu 
(mesianism spiritual), printr-o atitudine profetică, prin conştientizarea rolului deosebit al unui 
popor în destinele omenirii. Prin această concepție, Cioran demonstrează patriotism, dorind 
desăvârşirea neamului, dar poate părea idealist, nu departe de sectanții actuali ai “Noului 
Ierusalim”, care consideră România ca fiind “noul pământ al făgăduinței”. alint 

Pentru împlinirea mesianismului românesc, Cioran propune României modelul 
Rusiei, care prin revoluție a reuşit să se fixeze în centrul istoriei, chiar dacă inițial a avut ca 
“impediment” (ca și noi...) tradiţia bizantină [3], fondul oriental. Ruşii au avut şi au încă visul 
reînvierii Constantinopolului, ca nou centru al lumii: Moscova se consideră „a treia Romă”, 
aceasta este idealul ei eshatologic. Cioran observă faptul că occidentalii, care sunt romano- 
catolici sau protestanți, nu au sentimentul eshatologic, nu-l concep “în sensul creştin al unei 
rezolvări finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent” [4]. | | 

Românii au nevoie de un profetism naţional diferit de tradiţionalism, un profetism 
care să vizeze viitorul împlinirii naţionale. Cioran se crede un profet care prooroceşte menirea 
poporului român, considerând că “tot ce nu e profeție în România, e un atentat impotriva 


României” [5). Profeţia eshatologică presupune (pre)vestirea și posibilitatea unei “mântuiri”, + 


PUNCTE CARDINALE 


e discuţie cu privire la evoluția 
antitradițională, denunțând condiția 
ână. Această atitudine este reflectată cu precădere 

pune transformarea, “schimbarea firii” României, 


SCHIMBAREA 
LA FAŢĂ 
A LULEMIL CIORAN: 


0) 315) 3) îN'Le) (0 SE 
ERETIC SAU ATEU? 










de aceea Cioran, “în setea demiurgică” şi în “pasiunea pentru România , propune salvarea 
culturii române din anonimat [6]. i fe nu sunt ceeâ ce 

Făcând referire la Vladimir Soloviov, care afirma că naţiuni e i ea a e 
gândesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în YCtnicia , CA pr A pro 
vorba de o predestinare, ci că “în fața lui Dumnezeu, naţiunile nu pot îi LĂ i-o lipire 
măsura în care ÎI realizează” [7]. Aşadar, salvarea noastră este prin afirmare, P i 
prin desăvârşire în timp, în istorie. 





În capitolul “A damismul românesc, 
Cioran aproape că se roagă (*Doamne!”), dar în 
Amurgul gândurilor spune: E ă, Dec lat: 
până nu-ţi trântesc oasele mele în cap! [3]. e fapt, 
Cioran nu se roagă, ci deplânge lipsa renașterii țării. 
Autorul şi-ar dori să fie un “demiurg care să aibă o 
singură obsesie: “plăsmuirea ţării - El îşi doreşte 
diferenţierea de acel Demiurg rău, care poate fi 
caracterizat prin “doliul ironiei” [9]; Dumnezeu fiind 
“căderea perpendiculară peste spaima noastră (10). 
În acest cadru primordial nu putea lipsi Adam, dar nu 
cel din paradis, ci cel căzut. Cultura românească este 
comparată cu Adam, care a realizat consecințele 
păcatului neascultării abia după ce a fost scos din rai. 
Cultura română este adamitică, stare de care putem 
fi conştienţi numai când ne deşteptăm din “somnul 
istoriei”. De aceea se recomandă ca fiecare să fie “dumnezeu!” istoriei, 
fiecare să se implice în misiunea profetică românească. Dacă Adam 
regreta paradisul pierdut, noi “n-avem nimic înapoi, pentru a avea 
regrete”, că adamismul românesc presupune lipsa concretului în trecut 
şi afirmarea fiecărei probleme, ca “pentru întâia oară” [11]. Adamismul 
e o doctrină gnostică din primele veacuri ale creştinismului, ai cărei 
adepți, pentru a recâștiga puritatea originară, umblau goi, proclamând 
întoarcerea la condiţiile de viaţă ale lui Adam [12]. Cioran afirma 
faptul că “toți reedităm destinul lui Adam”, dar în comparaţie cu Adam, 
care avea ce regreta, noi nu avem altceva decât datoria construirii 
temeliei României şi dezvoltării, afirmări! ei. 

Cioran acuză absenţa dramatismului în trăirea destinului 
românesc, lipsa deznădăjduirii, întrucât prin mesianism înțelege lupta 
şi suferința pentru realizarea unei idei [13], ceea ce la noi ar lipsi. Dar 
| mă întreb: care popor a mai suferit cât a suferit poporul român, unde 
„5 maiputem vedea atâta dramatism în trecutul țării, când au fost oameni 
mai încrezători, mai plini de nădeide în Dumnezeu decât bătrânii 
noştri? Strămoșii noştri au apărat “sărăcia şi nevoile şi neamul”, ei au apărat identitatea 
națională, sufletul românesc. Decât să cadă în deznădejde, românii s-au mulțumit cu voia lui 
Dumnezeu, au fost convinşi că aşa cum rânduiește Dumnezeu, e bine. Mesianismul românesc 


s-a manifestat prin durere, suferință, sacrificiu, toate acestea, pentru apărarea “trupului şi a 
sufletului” țării. 


+ 


fata 


Încă de la formarea poporului român, jertfa pentru libertate, credință şi demnitate 

s-a putut observa prin martiriul sfinţilor români din primele veacuri creştine, dar şi prin 
sacrificiul românilor din Ardeal şi a tinerilor ucişi în închisorile comuniste, în procesul de 
reeducare, Toți aceştia şi mulţi alții au demonstrat că au trăit şi au murit pentru o idee: pentru 
apărarea identității naționale, pentru creştinism (exemplul Sfântului Ştefan cel Mare). Deci, 
Cioran se avântă în speculații puerile, relativizând lucrurile esențiale, pe a căror bază a 
evoluat poporul român. Tertullian afirma că sângele creştinilor este sămânţa creştinismului. 
Aşa pot afirma şi eu, că sângele înaintaşilor noştri, vărsat pentru România, vărsat pentru o 
idee, este sămânța din care ne-am născut noi. 
Referitor la comparația culturii româneşti cu Adam, Cioran subliniază şi existența unui păcat 
originar al României, de a cărui existență depind toate „golurile psihologice şi istorice” [14]. 
Acest păcat originar este definit ca “un viciu substanțial”, ca “lipsa unui dinamism primordial”. 
Precum acest păcat se transmite urmaşilor în mod habitual, tot aşa şi viciul substanţial al 
poporului român se transmite din generație în generaţie. 

Cioran inventariază “golurile psihologice şi istorice” ale românilor şi constată 
faptul că românii sunt “păcătoşi”. Ei au păcătuit prin: resemnare, dezmăţ, autodispreț, doliu 
permanent, scepticism, lipsa curajului de afirmare, timiditate, lipsa autocriticii, orientarea 
spre Orient, pietate, umilință, bunătate. După această “spovedanie publică”, Cioran dă şi un 
canon de îndreptare; “şansa mântuirii” este “gustul devenirii”, “saltul istoric”, modelarea 
mesianismului spre soteriologie [15]. 

Cu un “duhovnic” precum Cioran e greu să nu te“ 
zise “păcate” ale poporului român nu denotă decât smerenie şi încredere în Dumnezeu. 
Românul, pe lângă faptul că s-a născut poet, mai este ŞI spiritual, făcând haz de necaz. În 
legătură cu soluția (epitimia) propusă, Cioran susţine că dacă problema misiunii noastre nu 
va deveni “o doctrină de mântuire”, atunci “suntem pierduţi, adică ne vom pierde în noi 
înşine” [16]. 


mântuieşti”. Totuși, aceste aşa- 


Păcatele capitale ale lui Cioran 


În Pe culmile disperării, Cioran afirmă: “creația e o salv 
morţii” [17], căci “orice experiență religioasă începe 
demiurgului”, unde este denunțat şi negat [18]. Starea spiritua 
EI afirmă: “Sunt bine dispus: Dumnezeu e bun, sunt posac: Dumnezeu e râu, sunt indiferent: 
Dumnezeu e neutru. Stările mele îi conferă atribute corespunzătoare” [19]. Necredinţa l-a 
deznădăjduit, l-a făcut să afirme că Dumnezeu este “şomaj al spiritului în lipsa neliniştii” 


20]. 
[20] (ai 


are temporară din ghearele 
acolo unde sfârşeşte domnia 
lă a lui Cioran este schimbătoare. 














Afirmând că “nici un popor mare nu moşteneşte 
o religie și o acceptă ca atare” şi că “un popor trebuie să-și 
adapteze o religie la forma lui de viaţă, până a o face creaţie 
națională” [21], Cioran nu ţine cont de faptul că românii s- 
au născut şi au crescut creştin-ortodocşi, că sunt statornici 
şi nu se joacă cu religiozitatea, adaptând-o în funcţie de 
interesele politice, cum au făcut “marile” popoare. Românii 
sunt “fii moştenitori” ai credinței creştine, nu fii adoptați, 
sunt păstrătorii şi transmiţătorii tainei creştine. Pentru Cioran, 
taina “e un cuvânt pe care-l folosim ca să-i înşelăm pe 
ceilalți, ca să-i facem să creadă că suntem mai profunzi 
decât ei” [22]. Tocmai din neînţelegerea tainei credinţei 
creştine, Cioran cade în deznădejde şi necredință. 

Cioran consideră că “unui om care crede în 
Dumnezeu, viitorul nu-i mai poate aduce nimic” [23]. Dar 
un adevărat creştin trăieşte permanent “tensiunea” 
eshatologică, aşteptarea ardentă a venirii Domnului, 
valorizându-şi existența prin simțirea că moartea nu e un 
sfârşit, ci un început. Dacă religia creştină ar propovădui o 
lipsă a evenimentelor viitoare, atunci ar însemna 
complacere, dar creştinismul cere tocmai valorificarea 
prezentului pentru desăvârşirea în viitor. Se urmăreşte astfel 
transfigurarea, îndumnezeirea omului, nu plafonarea lui, ci 
o continuă transformare, sfințire. Deşi Cioran afirmă că 
obsesia veşniciei îl scoate pe om din viaţă, totuşi convingerea 
creştină este că omul trăieşte “aici şi acum”. 

Problema ortodoxiei în concepția lui Cioran este 
una care ne poate ajuta să tragem concluziile acestui 
demers. Cioran susţine lipsa dinamicităţii ortodoxiei, pe care 
totuşi o vede ca fiind națională. Făcând referire la Eminescu, 
care spunea că de am fi fost catolici eram mult mai departe, Cioran afirmă: “... poate nu mai 
eram” [24]. Deşi afirmă că “defectele de evoluţie ale României nu sunt de natură religioasă”, 
că “nu ortodoxia e de vină, ci noi”, totuşi ortodoxiei îi prevede un viitor sumbru: “demult şi- 
a pierdut din căldură şi dacă azi e domoală, mâine va fi neutră sau rece” [25]. Mă întreb, 
totuşi, cum de ortodoxia iese mereu învingătoare din “războaiele” purtate cu “duşmanii” ei, 
rămânând mereu vie şi actuală? “Ortodoxia trăieşte în ritmul crucificator şi pascal. Ortodoxia, 
această pasăre Phoenix a creștinismului, uimeşte prin capacitatea de a renaşte din propria 
cenușă. Dincolo de sângele martirilor se vede Jertfa Crucii, iar dincolo de aceasta, Miracolul 


Învierii” [26]. 


Cred că Cioran a avut anumite depresii şi oscilaţii sufleteşti când a. scris Schimbarea... 


| Ia față. a României. Dacă uneori afirmă că un popor indiscret, precum cel român, nu poate 
| crede în Dumnezeu, alteori afirmă: “în România sunt mulţi oameni care cred în Dumnezeu” 
[27]. El vede adevărata religiozitate ca fiind fanatică, războinică, profetică şi intolerantă — 
dacă s-ar putea, ca în timpul Inchiziției. Dar românii au ştiut întotdeauna să fie creştini 
autentici, nu clone, iubind toleranța, pacea, libertatea religioasă, atât de apreciate azi în 
Uniunea Europeană. Noi ne-am născut şi am crescut într-un mediu coordonat de valorile 
creştine, ştiind că dreapta credință (orto-doxia) presupune iubirea vrăjmașilor și smerenia. 
Cioran totuşi nu înţelege şi continuă: „cine nu încearcă să-şi biruie semenii, apoi pe 
Dumnezeu...acela renunță fie din înțelepciune, fie din neputinţă, la propriul destin” [28]. Deşi 
Evanghelia vestește pacea și iubirea, Cioran o consideră o “carte agresivă, una dintre cele 
mai veninoase” [29], iar pentru faptul că Evanghelia a împăcat creatura cu Creatorul este 
considerată “o greşeală de neiertat a creştinismului” [30]. 

Ceea ce-l nemulțumeşte cel mai mult pe Cioran este “orientarea spre Orient”, 
fondul nostru bizantin. Pentru faptul că a plecat de la această prejudecată, moştenită cu 
siguranță din Occident, Cioran nu a cercetat înțâi în profunzime ortodoxia, deși era fiu de 
preot. Astfel, în loc să vadă realitatea din credință ortodoxă, culorile vii în care sunt pictate 
bisericile, simbolizând transfigurarea din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, el vede totul 
în “cenușiul picturii bizantine”; în loc să observe faptul că poporul român, în decursul istorie, 
în suferințe şi nevoi, a stat în genunchi în fața lui Dumnezeu, aceasta fiind o demnitate, el 
vede “un destin de țară îngenunchiată”. În loc să remarce faptul că în vremea în care românii 
îşi zideau biserici şi mănăstiri, alte popoare nu aveau preocupări duhovnicești, el afirmă că 
“cel mai mare chin pe capul românului ar fi construirea unei catedrale”, Deşi astăzi bisericile 
din nordul Moldovei sunt considerate minuni ale ortodoxiei, în Grădina Maicii Domnului 
(România) [31], Cioran le considera “bisericuțe triste și mici, improvizații de credință” [32]. 
Sincer, decât catedralele imense din Occident, care sunt mereu goale şi inspiră un sentiment 
de izolare şi distanță între om și Dumnezeu, prefer bisericuţele și mănăstirile româneşti, care 
sunt pline în duminici şi sărbători, transmițând relația dintre Dumnezeu şi oameni, prin 
frumuseţea cultului ortodox și prin trăirea liturgică. Ortodoxia se caracterizează prin discreție 
şi smerenie. Și adesea în lucrurile mici se văd oamenii mari, 

Cioran e revoltat că “moartea a fost integrată în ordinea firească şi a fost primită cu 
duioșie și fără dramatism”, românul simțindu-se prea la el acasă între viaţă şi moarte. El 
reproșează oarecum românilor că nu au stat niciodată prea departe de Dumnezeu [33| Dar 
românii au avut mereu discernământ, au știut să aleagă valorile și să se dedice lor, chiar cu 
prețul vieții, dobândind prin moarte, viața veşnică. Românul vorbeşte cu veşnicia, nu cu 
lucrurile trecătoare. 

Cioran propune o Românie în delir, un eroism revoluţionar, care să înlăture fondul 
oriental, împropriind formele occidentale și transformând Bucureștiul în noul Constantinopol, 
Dar aici putem observa cum se contrazice singur, Dacă înlăturăm fondul oriental (aici putem 
considera că ar dori şi renunțarea la credința ortodoxă, “cenușie”, “cu bisericuțe mici” etc.) 
cum mai putem transforma, „"schimba la faţă” Bucureștiul în noul Constantinopol? 
Constantinopolul era chiar inima tradiţiei bizantine, ortodoxe, Cred că românii ar fi datori nu 
numai să păstreze tradiţia ortodoxă, dar şi să o aprofundeze până la apogeu, până la mântuire, 








Septembrie 2010 Nr. 9/237 PAG. 5 


Deşi Cioran afirmă că “Dumnezeu n-a devenit 
actual decât prin Hristos” [34], totuşi în alt loc spune: 
“suntem vreunul capabil să înțelegem forța care i-a mânat 
pe cavaleri în cruciade să moară sub zidurile cetăților 
orientale, pentru a dezrobi mormântul unui om, presupus 
Dumnezeu?” [35]. Neîncrederea în divinitatea 
Mântuitorului este exprimată și cu alte ocazii: “conştiinţa 
a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n-a făcut 
încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se 
mândreşte de a fi omorât unul pe cruce” [36]. Lui Cioran 
ii este mai uşor să-l privească pe lisus ca pe “un dictator” 
[37] decât ca pe un Dumnezeu întrupat. De la lipsa credinţei 
puternice putem vedea ce uşor se poate aluneca în erezie 
şi chiar în ateism: “Dumnezeu e neantul supreme” [38], 
“neantul în ipostaza de consolator” [39], “dacă aș crede 
în Dumnezeu, înfumurarea mea nu ar avea margini”, 
i “Dumnezeu e o halucinație sonoră” [40], iar “nihilismul 
este forma de limită a bunăvoinței” [41]. Cioran nu 
; conştientizează faptul că un ateu, negând divinitatea, nu 
face altceva decât să afirme că Dumnezeu există... 


fabia 


Concluzii 


Verdict: inconsistență, incoerență, fărădelege, 
erezie, ateism. Soluţiile propuse de Cioran sunt actuale şi 
4 relevante, dar mijloacele sunt greşite. 

Prin urmare, putem afirma că, în luciditatea sa 
excesivă, Cioran “s-a schimbat la faţă”, dar nu în mod 
pozitiv, ci dând dovadă de inconsistenţă, incoerenţă şi 
fărădelege când foloseşte interpretarea teologico- 
religioasă, ajungând chiar la adevărate blasfemii. 

Deşi probabil şi-a dorit propunerea unor soluţii reale, totuși Cioran a demonstrat că 
nu a fost onest în “radiografierea” poporului român. Din pricina pasiunii şi orgoliului a căzut 
în desuetudine, în fanatism religios (agrea ideea inchiziției), în erezii (probabil din pricina 
oscilaţiilor şi depresiilor) şi chiar în ateism, punând la îndoială divinitatea lui Hristos. 

Spuneam mai sus că Cioran a folosit în Schimbarea la față a României, un limbaj 
religios. De ce oare? Am putut sesiza că nu din convingeri spirituale, ci mai degrabă ca 
metodă denigratoare la adresa credinței orientale, ortodoxe, din convingeri atee. De multe 
ori, cititorul este tentat să-l venereze pe Cioran, pentru inspirația şi iluminarea neomenească, 
de moment, dar după doar câteva paragrafe se poate convinge de oscilaţiile sale, de ereziile 
şi de convingerile sale atee. | 

Pot afirma că Cioran este tipul românului născut creştin, din tată-n fiu, dar care nu 
a reuşit sau poate nu a vrut să înțeleagă rolul, rostul, menirea credinței ortodoxe, frumusețea 
şi discreția ei. 

Soluțiile propuse de Cioran (transformarea, afirmarea, schimbarea la față a 
României) sunt viabile, relevante, actuale, totuşi mijloacele prin care şi-ar dori să se producă 
această transformare nu sunt... ortodoxe (intoleranță, revoluţie, război, fanatism). El propune 
împroprierea formelor occidentale şi înlăturarea fondului oriental, dar astăzi, în Uniunea 
Europeană se urmăreşte păstrarea şi valorificare jlentității naţionale şi nu copierea (plagierea) 
altor forme culturale. Prin urmare românii trebuie să-și valorifice fondul naţional, creştin- 
ortodox, cu râvnă, dragoste, credință, nădejde şi smerenie, ținând seama de cuvântul 
Mântuitorului: „Cel ce se înalță se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălța”, 

Soluţiile lui Cioran privind evoluția României rămân actuale, ca o tensiune 
eshatologică a devenirii, a afirmării, a desăvârşirii, a sfințirii, dar acestea se pot concretiza 
prin păstrarea identităţii naţionale, a bazei solide clădite prin sudoare şi sânge. Statornicirea 
în tradiţie conlucrează cu dinamismul modernității, cele două fiind mijloace complementare 
ce urmăresc împlinirea profeţiei mesianice a României: “Schimbarea la față” prin mijloace 
mai “ortodoxe”. 


€ 


Alexandru MĂLUREANU 
Nole: 


[1] Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii 
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 1118; [2] Emil Cioran, Schimbarea la față a 
României, Editura Humanitas, 1990, p. 5; [3] Emil Cioran, op. cir, p.9; [4] /bidem, p. 10; 
[5] /bidem, p. 24; [6] Ibidem, p. 16; [7] Ibidem, p. 21; [8] Emil Cioran, Amurgul gândurilor, 
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 43; [9] Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Editura 
Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 11; [10] Emil Cioran, Tratat de descompunere, Editura 
Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 18; [11] Schimbarea la față a României, ed. cit., p. 32; 
[12] http:/Avww.dexonline.ro; [13] Schimbarea la faţă a României, ed. cit. p. 32, [14] 
Ibidem, p. 37, [15] Ibidem, p. 40; [16] Ibidem, p. 45; [17] Emil Cioan, Pe culmile disperării, 
Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 12; [18] Demiurgul cel rău, ed. cit. p. 13; [19] 
Tratat de descompunere, ed. cit., p. 206; [20] Jbidem, p. 18; [21] Schimbarea la față a 
României, ed. cit., p. 47, [22] Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 
2002, p. 13; [23] Schimbarea la faţă a României”, ed. cit., p. 48; [24] Jbidem, p. 49; [25) 
Ibidem, p. 50; [26] Peter E. Gillquist, Cum am devenit ortodox? Editura Reîntregirea, 
Alba lulia, 2006, p. 13; [27] Schimbarea la faţă a României”, ed. cit, p. 50; [28] Emil 
Cioan, /stori€ şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 127; [29] Silogismele 
amărăciunii, ed, cit., p. 13; (30) Ibidem, p. 87; [31] Lucru afirmat de Papa loan Paul Il cu 
ocazia vizitei în România; (32) Schimbarea la față a României, ed. cit, p. 55; [33] 
Ibidem, p. 57; [34] Ibidem, p. 62; [35] Ibidem, p. 65; [36] Pe culmile disperării, ed, cit., 
p. 186; [37] Tratat de descompunere, ed. cit., p. 122; [38] Silogismele amărăciunii, ed. 
cit. p. 66; [39] Amurgul gândurilor, ed, cit., p. 157; [40] Silogismele amărăciunii, ed, 
cit, p. 82; [41] Amurgul gândurilor, ed, cit., p. 194, * 


SS 











PAG. 6 Nr. 9/237 Septembrie 2010 


„Două decenii de la înființarea Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici 


PUNCTE CARDINALE 


INTERVIU CU 
D-L ZAHARIE URDEA 


secretar al Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici din jud. Sibiu 


(partea a doua) 


4. Ce a însemnat pentru dv. participarea la cel 
de-al doilea război mondial? 

Răspund simplu: nu numai că am executat 
ordinul Mareşalului lon Antonescu, „Ostaşi, vă ordon: 
treceţi Prutul!”, dar am şi dorit din toată ființa mea 
eliberarea Basarabiei — pământ românesc; dar tot atât 
de mult, lupta împotriva comunismului — această plagă 
pe care Apusul nu a cunoscut-o... Numai un an de 
stăpânire bolşevică şi francezii nu ar mai fi purtat 
berete roşii, nici atunci'şi nici acum! La întrebarea pe 
care mi-au pus-o unii: „Ce am căutat dincolo de Prut?”, 
le-am răspuns: „Dar ce am căutat dincolo de Tisa, 
până la Budapesta şi în munţii Tatra?!”. Ca ostaşi 
credincioşi ai țării, am executat ordinele — atât ale 
mareşalului Antonescu, cât şi ale M.S. Regele Mihai |. 
5. Care a fost cea mai frumoasă perioadă din 
viața dv., dar şi cea mai neagră? 

Cea mai frumoasă a fost cea pe care am 
petrecut-o cu soția mea, iar cea mai neagră a fost în 
timpul detenţiei mele — 1948-1954, 1959-1964. 
Evenimentul care m-a marcat pentru tot restul vieții 
a foșt decesul soției mele în 25 ianuarie 1970, în urma 
căruia am rămas să cresc doi copii minori, orfani de 
mamă. 

6. Pentru care delicte aţi fost acuzat și condamnat 
la ani grei de detenție în perioada regimului 
comunist? 

Motivele pentru care am fost arestat şi 
condamnat, atât în perioada 1948-1954, cât şi cea 
din 1959-1964, aveau încadrarea juridică de „crimă 
de uneltire împotriva ordinei sociale în stat, art. 209 
Cod Penal”. 

7. Povestiţi-ne mai în detaliu aspecte din viața 
dv. de deținut politic. 

Am fost închis o vreme la subsolul actualului 
Decanat al Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, într- 
o celulă friguroasă, fără grup sanitar, cu paie, noroi 
si fecale pe jos, deasupra căreia era o scândură de 
1,5 m lungime şi 0,5 m lăţime. Eram legat în cătuşe 

cu mâinile la spate, îmbrăcat cu haine subțiri, iar hrana 
o constituia o bucată de mămăligă şi două polonice 
de zamă de cartof, rară, rară de tot... Prima arestare 
a avut loc în ziua de 28 august 1948, sub acuzarea că 
am făcut parte din organizația „Centrul Studenţesc 
Legionar Cluj”. Da, am făcut parte, dar efectiv nu 
am participat la nici o acţiune contra orânduirii sociale 
în stat, A fost o organizaţie naţional-creştină — şi în 
mod cu totul împotriva iredentismului maghiar din 
Cluj, din 1946 și din anii următorii. Am fost de faţă la 
adunarea de la Colegiul Universitar în 1946, când 
Lucrețiu Pătrășcanu a declarat la manifestațiile noastre 
antirevizioniste: „Întâi sunt român şi apoi comunist”. 
Aceasta l-a costat viața, fiind condamnat şi împuşcat 
la ordinul expres al lui Gheorghiu-Dej. Am fost 
judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare 
cogecţională, în Vinerea Mare a anului 1948. Ţin minte 
aproape mol-f-mol cele spuse de Dr. loan Bohotici — 
şeful declarat al organizaţiei: „Domnule Preşedinte, 
onorată instanță, acum aproape 2000 de ani, Ponţiu 
Pilat — la presiunea iudeilor — a condamnat la moarte 
prin crucificare pe Mântuitorul nostru lisus Hristos, 
pentru că a despicat istoria omenirii cunoscute în 
vremea aceea. A propovăduit o nouă morală pentru 
mântuirea neamului omenesc. Astăzi, 28 aprilie 1948, 
Tribunalul Militar Cluj condamnă un grup de 153 de 
studenţi şi profesori, pentru vina de a crede în 
Dumnezeu şi a-și iubi țara, pentru păstrarea datinilor 
străbune, pentru schimbarea omului din Homo hominis 
lupus în homo hominis Deus. Să dea Dumnezeu ca 


jertfa noastră de azi, 28 aprilie 1948, să fie primită ca o 
temelie a României de mâine, aşa cum am visat-o noi în 
elanul nostru tineresc. Lăsăm Providenţei ca viitorul să 
ne judece atât pe noi, cât şi pe dv.”. Ne-am întors în 
celulele noastre, iar în ziua Învierii, 153 de glasuri, ca la 
o comandă, am cântat: „Hristos a înviat”. Toţi eram 
plini de speranţă că nu vom executa condamnările date, 
nici pe departe nu ne puteam imagina la ce regim diabolic 
vom fi supuşi în timpul detenţiei... 

În zilele următoare, intelectualii au fost duşi la 
Aiud, iar noi, studenţii, la închisoarea de la Piteşti, cea 
care a făcut istorie în lumea civilizată pentru tratamentul 
inuman, diabolic la care au fost supuşi cei aproape 1500 
de studenţi. De la Cluj, cu vagon-dubă, suntem în drum 
spre Piteşti, cu o haltă de 3 zile la închisoarea din 
Văcăreşti. Ajunşi în gara din Piteşti, în coloană, cei 130 
de studenţi, escortați de gardieni, pe jos, ajungem în 
cealaltă extremitate a oraşului, unde se afla închisoarea. 
Cazarea, spre deosebire de alte închisori, era acceptabilă, 
dar tratamentul a întrecut orice imaginaţie, prin torturile 
fizice şi psihice — a început aşa-zisa „reeducare”: bătăi 
zilnice, noaptea stat în picioare, crime de omor şi alte 
măsuri de demascare, scrise de altfel în multe cărți şi 
în presă. Am avut norocul să nu îndur din plin aceste 


“schingiuiri, deoarece cu un grup de 30 de deținuți am 


fost trimişi la Canal. În drum am trecut prin Jilava, 
unde chiar de la intrare am fost primiţi de 10-12 gardieni, 
majoritatea țigani din comuna Jilava, cu urlete: “Aici e 
Jilava, bă!”; şi cu bâte groase au început să ne lovească 
unde nimereau. Ne-au vârât într-un tunel lung de 20- 
25 m şi lat de vreo 5 m, cu trei rânduri de priciuri de 
lemn, fără saltea, pe scândura goală, pe o căldură 
înăbuşitoare. Eram în jur de 300 de deţinuţi, fără o 
fereastră de aerisire, cu un hârdău cu apă şi unul pentru 
necesităţile fiziologice. Iadul pe pământ — de fapt sub 
pământ, cum era închisoarea Jilava. După trei luni am 
fost duşi 10 deţinuţi la Târgşor, de unde după un scurt 
timp am fost trimişi la Canal. La penitenciarul Jilava am 
întâlnit mulți ofiţeri consideraţi criminali de război: 
generalii Mociulschi, Tobescu, Pantazi, profesori 
universitari, foşti miniştri antonescieni şi alte categorii 
de deţinuţi. În octombrie 1950 am fost duși la Canalul 
Dunăre — Marea Neagră. Debarcaţi în gara Dorobanţi, 
am trecut pe la penitenciarul Poarta Albă, unde am fost 
triați. Cei cu pedepse peste 5 ani, printre care eram şi 
eu, am fost duşi cu camioane la colonia de muncă 
„Peninsula” din localitatea Valea Neagră. Acolo am 
muncit la săparea canalului, cu lopata, cazmaua şi roaba. 
Parafrazându-l pe deţinutul poet Ciurunga, am despicat 
Dobrogea cu lopata, am creat o nouă gură de vărsare a 
Dunării,.. „Pe trei curge apa şi pe-a patra sânge”... 
Munci istovitoare, flămânzi şi dezbrăcaţi, iarna şi vara, 
zi-lumină: canalul trebuie terminat! Cel mai mare număr 
de decese s-a înregistrat pe canal, la cele 7 colonii de 
muncă. l-am întâlnit acolo pe filosoful Ernest Bernea, 
pe profesorii universitari Alexandru Herlea, Victor Jinga, 
Vladimir Dumitrescu, Dan Brătianu şi pe mulţi alţii din 
cei aproape 10.000 câţi eram în colonie. Acolo învăţat 
meseriile de zidar, sobar teracotist şi sudor electric, In 
iulie 1953 au fost închise lucrările de pe canal şi de 
acolo, cu încă aproximativ 800 de deţinuţi, am fost dus 
la Aiud. Acolo am lucrat în fabrică, învățând o nouă 
meserie: lăcătuş mecanic. Deşi eram cu pedeapsa 
expirată în august 1953, am mai fost condamnat la încă 
12 luni de închisoare, ca urmare a comportamentului 
in cei 5 ani. De mai multe ori am fost pedepsit cu carceră, 
pierderea dreptului de a primi pachete cu alimente şi 
imbrăcăminte. Restul de pedeapsă administrativă s-a 
ridicat, astfel că în 16 iunie 1954 am fost pus în libertate, 









Sosit acasă, m-am căsătorit cu o consăteancă, pe 
care o lăsasem elevă, iar acum era absolventă a 
Academiei Comerciale şi inspector de bancă la 
Petroşani. Acolo m-am căsătorit, m-am angajat la 
întreprinderea de industrializare a laptelui: a fost o 
perioadă relativ liniştită şi s-au născut cei doi copii: 
Radu şi Ligia. Calvarul meu nu s-a sfârşit însă. În 
urma evenimentelor din Ungaria (octombrie 1956), 
regimul comunist a intrat în panică, temându-se ca 
nu cumva şi în România să se petreacă ceva 
asemănător. În 1958-1959 au urmat o serie de arestări 
masive, primii au fost arestați sub diferite pretexte 
foştii deținuți politici. lată-mă arestat în 28 aprilie 
1959, sub pretextul că am întreținut corespondenţă 
cu un amic al meu — Nicolae Grozav — în scopul de 
a ne organiza şi revolta contra regimului. La acea 
dată situaţia familială era aproape disperată: tatăl meu 
era arestat pe motiv că ar fi chiabur; soacra mea dată 
afară din învățământ pe motivul că socrul meu — preot 
greco-catolic — a refuzat trecerea la Biserica 
Ortodoxă; soţia cu cei doi copii în vârstă de 2 şi 3 
ani. La arestarea mea au contribuit două persoane, 
după cum mi-am dat seama mai târziu; erau 
informatori puşi special pentru a mă urmări. 
Imprudența mea a fost că i-am considerat prieteni... 
Sunt judecat la Deva de Tribunalul Militar şi 
condamnat la 9 ani de închisoare corecțională — pentru 
atitudine duşmănoasă împotriva clasei muncitoare. 
Sunt dus la închisoarea din Galaţi, de unde în 4 
decembrie 1959 suntem escortaţi şi duşi în port, unde 
am fost îmbarcaţi pe un şlep. Eram în jur de 400 de 
deţinuţi. În dimineaţa zilei de 6 decembrie — Sf. Nicolae 
- acostăm la un chei de pe braţul Chilia, vis-r-vis de 
oraşul — acum rusesc — Vilcov. Q zi pe care n-am s- 
o uit toată viața! Crivăţul bătea cu putere, însoțit de o 
gheață măruntă, care ne înțepa faţa. Flămânzi, slăbiţi, 
echipați cu uniforme vărgate, care purtau înscris pe 
spate cu majuscule C.R., adică contra-revoluţionar. 
Am fost puşi să descărcăm un remorcher cu butoaie 
de varză murată şi gogoşari, care au constituit hrana 
noastră în tot timpul când am fost la tăiat de stuf. La 
amiază ne-au adus o ciorbă, pe care n-m putut s-o 
mănânc din două cauze: una că vântul îmi zbura ciorba 
din lingură şi a doua că nu mai puteam deschide gura 
din cauza frigului! De aici suntem îmbarcaţi pe un alt 
şlep-bac, închiriat de M.A.I. de la o societate fluvială 
franceză (purta pavilion francez şi numele de 
„Gironde”). Mai lipsea doar inscripţia cu Jiberte- 
egalite-fraternite... Cazarea era în cala şlepului, în 
care erau 4 rânduri de paturi metalice, un vas pentru 
apă şi unul pentru necesităţile fiziologice. Dimineaţa 
se dădea deşteptarea la orele 4, ne echipam şi ni se 
servea prima masă: ciorbă de murături şi arpacaş. 


(continuare în pag. 7) 





RI Ta ta a 
Lă 


o e 











PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2010 Nr. 9/237 PAG. 7 





SUB SEMNUL SFINTEI CRUCI 


De la păgînism la creştinism 


Simbol cosmic cu mult anterior apariţiei creştinismului, 
crucea reprezenta la unele popoare din vechime soarele şi 
armonia contrariilor. Punctul de întretăiere al brațelor ei simboliza 
centrul universului, iar cele patru braţe indicau punctele 
cardinale. Spre sfirşitul Antichității, crucea, înainte de a avea o 
semnificație sacră, ajunsese cunoscută mai ales ca instrument 
de supliciu (preluat în cele din urmă şi în lumea romană). De 
altfel, în mai toate limbile moderne, cuvîntul provine din lat. 
crux,-Cis (în legătură cu crucio, “a răstieni”, “a tortura”). Cuvîntul 
grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu un stilp 
vertical, de care se putea atîrna vreun lucru oarecare. Şi la 
romani termenul crux pare să fi avut la origine tot sensul de stilp 
vertical. 

Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de 

tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfint, dătător de viață. 
Străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forțelor întunericului a devenit semn al mintuirii 
ŞI al biruinţei întru Hristos, “Soarele Dreptăţii” sau “Răsăritul cel de Sus”. 
- Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfînta 
Impărăteasă Elena, mama Sfintului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la lerusalim 
lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca 
emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul 
său Maxențiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca făgadă de biruinţă: In hoc signo vinces, 
“Intru acest semn vei birui”. El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare, considerată 
prototipul troițelor de mai tirziu. 

Tradiția spune că la cererea mulțimii, neputind să se apropie şi să atingă fiecare 
lemnul Sfintei Cruci regăsite de Sfinta Elena, Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului, a 
înălțat Sfinta Cruce deasupra amvonului (cum se arată şi în icoana marelui praznic din 14 
septembrie), ca să o poată vedea tot poporul (care atunci a strigat cu înfiorată bucurie: 
“Doamne, miluieşte-ne cu puterea crucii Tale!”). 

Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al 
Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentind semnul distinctiv 
şi plin de putere al credinței şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiționale sînt construite 
în formă de cruce şi poartă crucea în vîrf, ca semn identitar şi sfințitor. Semnul crucii se 


„regăseşte, pină astăzi, şi în stemele multor țări creştine. Credincioşii obişnuiesc să poarte 


crucea la gît, iar mormintele creştine sînt marcate cu cruci. Canonul prevede ca orice fel de 
cruce să fie sfinţită înainte de a i se da o destinaţie sau alta. 

Prin verticala ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pămînt, aspiraţia spre cele 
înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credință. Orizontala ei semnifică îmbrățișarea 
atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea ( ecclesia) tuturor în 
jurul axei sfinte care duce spre Cer. Punctul de întretăiere, de “cuminecare” a orizontalei cu 
verticala semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mîntuirii, care 
este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin conexarea materiei la 
spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfînt). 


Diferite forme de cruci 


Încă din Antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei 
feluri de cruci: crux comissa, denumită şi crucea Sfântului Antoniu, avea formei literei T; 
crux immissa, sau crucea latină, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului 
Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa. Acest fapt apare 
şi în Sfinta Scriptură, unde Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi loan (19, 19) 
pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu inițialele 


LN.R.I. — lisus Nazarineanul, Regele ludeilor). | 
Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care trei sînt cele mai rspîndite: 





INTERVIU CU D-L ZAHARIE URDEA 


m ——— _—— 





ii 


Crucea este simbolul de căpătii al 
religiei creştine. Indentificată cu “semnul 
Fiului Omului” (Matei 24, 30), ea 
îndeamnă toată suflarea la urmarea lui 
Hristos (imitatio Christi). Pentru Sfintul 
Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul 
crucii, creştinii fiind ramurile ei. În cultul 
ortodox, cinstirea Sfintei Cruci este 
nedespărțită de lauda Învierii: “Crucii Tale 
ne închinăm, Hristoase, şi Sfintă Invierea 
Ta o lăudăm şi o mărim”. În ziua de 14 
septembrie, Biserica prăznuieşte Înălțarea 
Sfintei Cruci, de aceea am găsit nimerit în 
această lună un scurt remember despre 
cruce şi semnificaţiile ei. 


a 
a E 


Crucea Tau, în formă de T (litera greacă Tau), forma cea mai veche, cu origini în 
Orientul păgin; 

Crucea latină/catolică (crux imhissa), cu 4 brațe inegale; t (stilpul vertical mai 
lung). Este forma cea mai răspîndită la ora actuală; 

Crucea greacă/ortodoxă, cu 4 braţe egale: + (totodată simbolul actual al Crucii 
Roşii). 

În afară de tipurile menţionate mai sus, de o răspindire mai largă se mai bucură: 
Crucea slavă/rusească (cu 8 braţe), Crucea celtică (cu un cerc în mijloc), Crucea Sfintului 
Andrei (în formă de X), Crucea papală (cu 6 braţe, cele din mijloc fiind mai lungi), Crucea 
trilobată (cu extremităţile în formă de treflă), Crucea sagitată (cu extremităţile în formă de 
săgeți), sau crucile unor vechi ordine cavalereşti, precum Crucea de Malta (cu braţele egale 
şi extremitățile mult lățite). Svastica (vechi simbol păgîn) este şi ea un fel de cruce (Crucea 
gammată), 

Crucifixul — crucea mobilă, de obicei manuală, pe care e înfățişat lisus răstignit — a 
apărut cam prin sec.] 0, cunoscînd şi varianta Crucifixului complex (cu lisus însoțit de îngeri, 


Sfinta Maria şi Sfintul Apostol loan). 


Insemnarea creştinului cu semnul Sfintei Cruci 


Creştinul adevărat se legitimează prin semnul Sfintei Cruci, căruia nu doar că i se 
închină, dar cu care se şi închină el însuşi (Şi e bine să conştientizăm cît mai îndeaproape 
semnificația complexă a gestului ritual de “a ne face cruce” — care astăzi, din păcate, este 
adeseori “luat în deşert”); după rinduiala ortodoxă, ținem trei degete ale miinii drepte bine 
împreunate (semnificînd unitatea treimică a lui Dumnezeu), iar pe celelalte două lipite în 
podul palmei (semnificînd cele două firi unite “fără amestecare” în Hristos, dar şi cele două 
ipostaze ale umanului — bărbatul şi femeia — prosternate dinaintea Sfintei Treimi, ba încă şi 
unitatea sufletului cu trupul în firea noastră omenească); ducem mina întii la frunte (cinstind 
rațiunea umană subsumată Raţiunii Divine), apoi la piept (unde bate inima, centru al vieții 
biologice, dar şi duhovniceşti), iar la urmă pe umărul drept şi pe cel sting (ca într-o cuprindere 
a întregii noastre fiinţe); şi rostim concomitent (cu voce tare sau doar în gînd) marea taină a 
Dumnezeirii creatoare şi proniatoare: “în numele Tatălui” (cînd ne ducem mîna în sus) “şi 
al Fiului” (cînd ne ducem mâna în Jos) “şi al Duhului Sfint” (cînd ne-o ducem în lateral, de- 
a dreapta şi de-a stînga), încheind cu cuvîntul Amin (care se tălmăceşte: “Adevărat”, “Aşa 
să fie!”) — întărire a mărturisirii noastre “în Duh şi în Adevăr”. 

În închinarea cu semnul Sfintei Cruci avem, aşadar, rezumatul întregului nostru crez 
creştinesc şi mărturia simplă a faptului fundamental că “/oate se cer după Cruce” (Sfintul 
Maxim Mărturisitorul). 


Răzvan CODRESCU 





care şi un grup de 6 amici — care ne-am săturat de 
munci agricole, ne-am declarat purtători de germeni, 











(urmare din pag. 6) 


Mâncam numai de două ori pe zi: dimineaţa, înainte 
de plecare la muncă, şi seara, când veneam de la 
muncă. Zăream încă stelele pe bolta cerească la 
numărătoarea care se făcea pe mal şi unde eram daţi 
în ptimire soldaţilor M.A.I. şi unui gardian, înarmaţi 
și însoțiți de câini-lup. După un marş de 4-5-6 km, 
depinde unde era locul de muncă, recoltam stuf. 
Norma era mare şi în primele zile nu am putut-o 
indeplini toţi deţinuţii. Seara, sosiți la bac, cei sub 
normă erau pedepsiţi cu 25 lovituri la spate, de însuși 
comandantul bacului. În echipa în care lucram cu 
aveam două persoane mai în vârstă şi care erau ajutate 
de noi, cei mai tineri, să-şi îndeplinească norma: erau 
profesorul Haiduc, de la Politehnica din Timişoara, 
și Gherman, de la opera din laşi, Acolo am cunoscut 
şi am avut prieteni pe scriitorii |. D. Sârbu 





(conferenţiar universitar la Cluj), Al. Paleologu, Al. 
Ivasiuc, Mihadaş, dar şi pe renumitul profesor ORL 
Dr. Mihai Jubu. Stuful se recolta numai iarna, când 
apa era îngheţată. Venind primăvara, am fost duşi la o 
colonie de muncă aproape de Letea — numită Grindu, 
apoi am plecat în Insula Mare a Brăilei, unde am lucrat 
la îndiguirea Dunării şi la munci agricole. Am trecut 
prin coloniile: Stognești, Strâmba, Salcia, Gradina şi 
Băndoiu. Toate muncile erau normate. Primăvara ne 
mai completam hrana cu boabe de porumb (cei ce 
mergeam la semănatul acestuia), cu lujeri fragezi de 
trestie, iar când lucram la sfecla-de-zahăr, prăşit, 
recoltat, ne săturam din sucul acesteia... Dar pe 
ascuns, căci cine era prins, la sosirea la colonie era 
pedepsit tot cu 25 lovituri la spate. Prin 1962, a fosto 
epidemie de leptospiroză şi febră tifoidă în colonii. Au 
fost separați cei ce au fost atinşi de această boală, printre 





am fost izolaţi şi duşi la Gherla. Aici am lucrat ca 
zidar la întreținerea închisorii, în special la tencuit. În 
6 august 1964, în urma Decretului 411/1964, am fost 
grațiat de restul pedepsei şi după aproape 6 ani am 
revenit la Petroşani. Copiii erau la şcoală, nu m-au 
recunoscut; soţia divorțase între timp, pentru a-şi 
păstra locul de muncă. Ne-am recăsătorit, m-am 
angajat la întreprinderea de morărit-panificaţie, unde 
aveam şi timp liber pentru a-mi relua studiile la 
Facultatea de Drept din Cluj. În 1968, pentru a ne 
apropia de casele noastre (Sighişoara şi respectiv 
Făgăraș), prin relaţii de oameni buni (mai erau şi din 
aceştia), am venit la Sibiu: soţia la Banca Agricolă 
nou-înființată, iar eu la Panificaţie, 
















(Va urma) 
A consemnat 
Col (r) Victor Neghină 
















PAG. 8 Nr. 9/237 Septembrie 2010 





PUNCTE CARDINALE 


Z"rivirea vesnicici 
PICTURA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA 


Despre pictura Părintelui Arsenie Boca încă nu s-a vorbit destul. Numele 
| Părintelui e asociat mai ales cu volumul Cărarea Împărăției”, o capodoperă a gândirii 
filocalice româneşti. Dar, aşa cum observa Părintele Teofil Părăiani, personalitatea Fresca de la “Sf. Elefterie” 


complexă a Părintelui Arsenie nu se poate „reduce” la o singură carte, fie ea şi 
remarcabilă. Pe lângă harisma de văzător cu duhul (atât de preţuită de ucenicii din 
Țara Făgăraşului) şi cea de predicator“ şi scriitor filocalic, mai există o dimensiune a 
personalităţii sale care merită în egală măsură atenţie: cea de pictor bisericesc. Dacă 
misiunea pastorală a Părintelui a fost asemănată cu aceea a unui profet „în duhul lui 
Ilie” P. S. Daniil de Vârşeţ)t, acelaşi lucru se poate spune despre pictura sfinţiei sale: 
e o pictură profetică. Intr-un remarcabil fragment de scrisoare”, marele teolog Nichifor 
Crainic elogia „noutatea stilului şi a viziunii” picturii de la Drăgănescu. De altfel, 
aprecieri precum „pictură transfigurată” (Nichifor Crainic)" sau „vizionară” (Î.P.S. 
Laurenţiu Streza) s-au făcut nu o dată despre pictura Părintelui. 

Tot ce ştim sigur despre concepţia Părintelui Arsenie referitor la pictură se 
află consemnat în „textul de la Sinaia”!%, o retrospectivă extrem de concisă (dar şi de 
bogată în considerații estetico-teologice) a activității -sale-de pictor. Inovaţiile 
(mărturisite şi asumate) aduse la Drăgănescu Sunt: împărțirea pereţilor laterali în 
două registre tematice, unul superior, la scară mare, iar altul inferior, la scară mică 
(consecinţă: „sfinții sunt implicaţi într-o temă dramatică” — e anulat aspectul static 
al întregului ansamblu), tonalitatea foarte deschisă a culorilor, armoniile calde, desenul 
în alb (eliminarea negrului din contur şi compoziţie...), tehnica picturii în email, pe 
fond şi liniatură de aur'!. Toate aceste procedee nu sunt inovaţii luate în parte, dar 
împreună produc un efect surprinzător şi inconfundabil asupra privitorului. 

Prima senzaţie pe care o încerci când intri la Drăgănescu este una de 
imponderabilitate. Gravitaţia e suspendată sau, dimpotrivă, răsturnată”: eşti absorbit 
în sus, spre înalt! Cum s-ar putea tâlcui ineditul acestui stil de pictură „în tempera” 
la care Părintele a trudit „cu multă originalitate şi documentaţie” (pisania bisericii)? 
vreme de peste 15 ani? Fondul este fără doar şi poate ortodox („0 smerită mărturisire 
ortodoxă de credinţă” — aceeaşi pisanie). Maniera de execuţie, însă, lasă loc la 
interpretări din cele mai interesante. M-aş încumeta să ofer doar una, nu neapărat 
cea mai legitimă sau mai avizată. În „textul de la Sinaia”, există aluzii la istoria picturii 
occidentale (Renaștere, Romantism), la esteticieni ai artei (Hegel) sau la artişti 
consacrați (Da Vinci, Michelangelo). Îndrăznesc să cred că aceste aluzii nu sunt 
întâmplătoare. Conştient sau nu, Părintele a realizat în pictura lui o sinteză „în duh 
ortodox” a tradiției bizantine cu elemente ale tradiției apusene. Este „limita” până la 
care Răsăritul ortodox poate ieşi în întâmpinarea Apusului catolic şi protestant. Dacă 
din pictura Părintelui lipseşte o anumită austeritate ascetică specific bizantină, din 
ea lipseşte în egală măsură acea „materialitate” (încărcătură cromatică) specific 
apuseană. Tocmai aceste „lipsuri” fac posibilă o surprinzătoare sinteză. 

Un exemplu foarte „concret” îl găsim la Drăgănescu. In partea stângă a 
naosului, spre final, putem citi cuvintele: Extra Ecclesia Nulla Sallus (Sf. Ciprian, 
De unitate Ecclesiae, cap. IV). Imediat jos sunt reprezentate bisericile Sf. Sofia din 
Constantinopol şi Sf. Petru din Roma - împreună! Cele două biserici se alătură, 
formând un corp comun, iar în semicerc deasupra lor este scris: „Cred întru una 
sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Este un apel simbolic la unitatea de 
credință a Bisericii din timpul Sinoadelor Ecumenice. lată un motiv în plus pentru 
care pictura Părintelui Arsenie poate fi numită profetică”... 

Desigur, îmbinarea subtilă a tradiției bizantine cu elemente ale tradiţiei apusene 
poate lăsa toc la interpretări mai mult sau mai puţin legitime în raport cu ceea ce a 
dorit „cu adevărat” Părintele să exprime prin pictura sa. Cert este că în cazul de faţă 
apelul la unitatea Bisericii este unul tulburător de actual. Intr-o formulare memorabilă 
(consemnată de ucenicii din Țara Făgăraşului), Părintele Arsenie ar fi spus că 
„Ortodoxia şi Catolicismul sunt două strane ale aceleiaşi Biserici”!*. Cu menţiunea, 
poate, că Ortodoxia este strana „din dreapta”... 

Să adăugăm că Biserica Drăgănescu nu este singura pictată de Părintele, ci 
doar singura pictată integral de acesta. E interesant de ştiut că există în Bucureşti 
câteva picturi şi icoane ale Părintelui. Biserica Sf. Elefterie Nou, de pildă, unde 
Părintele a lucrat ca pictor secund în anii 1959-1960'5, deţine o superbă frescă a 
Maicii Domnului cu Pruncul în absida centrală a altarului (foto). Realizată în timpul 
prigoanei comuniste (ultimul val de arestări începuse în 1958), fresca pare să înfățişeze 
un Prunc lisus îmbrăcat în zeghe de deţinut („În temniţă am fost şi aţi venit la 
Mine” = Marei 25, 36), cu mâinile deschise iubitor şi jertfelnic. Fapt cu totul 
remarcabil, „efectul de zeghe” este obţinut prin dispunerea cutelor şi a umbrelor, 
Pruncul suferă alături de cei întemnițați pe nedrept, ar putea fi „tâlcul” acestei 
tulburătoare scene (de a cărei singularitate în iconografia ortodoxă nu ne îndoim). E 
curios faptul că nimeni nu a sesizat acest lucru până astăzi. De parcă „ochii 
noştri au fost ținuți să vadă”... 

Încă un amănunt tulburător: Părintele a păstrat o minunată schiţă în cărbune 
care reprezintă stadiul de proiect al elaborării frescei. Diferenţele sunt vizibile, dar 
nesemnificative, Se prea poate ca Părintele să fi fost nevoit să-şi „armonizeze” stilul 
cu ansamblul picturii murale din absida altarului, la care a lucrat împreună cu maestrul 
Vasile Rudeanu. 


x 


cl DE, 
Seo 


E 3) 





WP 














pa / 
i EEE fă 








Pa $ a A — == ai 
4 . Î j 3 _ 9. ia G i iv ş Pi ' 
= . n AR Ap? e 


1910: Se naşte la 29 

septembrie, la Vaţa de Sus, 

jud. Hunedoara, Zian (fiul lui 

losif Boca şi al soţiei sale 

Cristina), care-și va lua mai 

târziu numele călugăresc de 

Arsenie (în gr.: “cel plin de 

bărbăţie”), i 

1929: La 10 mai, în curte 

Liceului “Avram lancu” din 

Brad, şeful de promoție al absolvenţilor din acel 
an, Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce: 
avea să se numească, prin hotărârea tuturor celor. 
de faţă, “Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în” 
inima Ardealului, aproape de Ţebea, unde veghează 
“Gorunul lui Horea”, săvârşea un gest simbolic, 


Drăgănescu, Părintele Arsenie la lucru 


După mărturia Părintelui Teodor Bodogae'*, coleg de bancă al Părintelui în perioada studiilor sibiene 
(1929-1933), una din cele 25 de scene cu subiect istoric de la Ateneul Român a fost executată cu aportul 
Părintelui Arsenie, pe atunci elev al Profesorului Costin Petrescu, autorul frescei de la Ateneu (1935-1937). 
Scena îl reprezintă pe Mihai Viteazul intrând triumfal în Alba Iulia. Părintele Arsenie (Boca Zian) a făcut parte 
din ultima promoție a profeşorului Petrescu, absolvind Academia de Arte Frumoase (secțiunea „Artă 
Decorativă”) cu calificativul „Foarte bine” (iulie 1938). 

În sfârşit, o icoană la a cărei descoperire (pe care nu mă sfiesc s-o numesc miraculoasă) am luat 
parte eu însumi, se află expusă în naosul Bisericii Sf. Anton - „Curtea Veche”, cea mai veche ctitorie a 
oraşului cu arhitectură originară. Este vorba de o icoană a Sfintei Cuvioase Parascheva de la laşi. Până mai 
deunăzi nu se ştia cine a pictat-o. Dar Dumnezeu a descoperit acest lucru „la plinirea vremii”. Chiar inainte 
de Rusaliile acestui an, icoana a fost recunoscută (în virtutea asemănărilor izbitoare cu stilul picturii de la 
Drăgănescu) şi expusă (după o curăţare prealabilă) la loc de cinste în naosul bisericii. Icoana de la S!. Anton 
constituie, poate, cea mai luminoasă reprezentare a Sfintei Parascheva pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc. 

Toţi sfinţii pictaţi de Părintele au aceeaşi privire: te fixează în (Şi din) veşnicie. Privesc în tine, prin 
tine, dincolo de tine. Această privire constituie pecetea inconfundabilă a picturii Părintelui Arsenie Boca. De 
fapt, aceeaşi privire o avea el însuşi. Privea în tine, prin tine şi dincolo de tine. Despre această privire 
mărturisesc toate fotografiile în care i s-a păstrat chipul. Despre această privire mărturisesc ucenicii lui, 
impreună cu toți sfinții pictați de dânsul — privirea veşniciei. 


Alexandru Valentin CRĂCIUN 


Note: ! Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2003, ed. a IV-a, îngrijită de Monahia Zamfira Constantinescu ŞI 
de Pr. Simon Todoran. 2 C/ Părintele Teofil Părăian, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscul, Editura leognost, Cluj- 
Napoca, 2003, p. 148 3 Vezi Mărturii din Țara Făgăraşului despre Părintele AISeAie Boca Editura Agaton, Făgăraş, 2004 4 
Vezi volumul de predici scrise la M-rea Prislop (1946-1950), C uvinte Vii, Deva, 2006 * Vezi Biserica de la Drăgănescu — Capela 
Sixtină a Ortodoxiei româneşti, Deva, 2005 Cf. Noi Mărturii din Țara F. ăgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Editura 
Agaton, Făgăraş, 2005, p. 6 7 Cf. Cărarea Împărăției, ed. cit, p. 331 ș Ibidem Cf. Noi Mărturii... ed. cit, pp 49, 54. CI 
Biserica de la Drăgănescu... ed. cit, p 15-19." /bid, pp. 18-19. /bid,p. 22. Ibid,p. 176, P.S Daniil de Vârşeţ „Invăluite 
de mâna Părintelui Arsenie în același nimb şi aură într-o «penihoreză» ecumenică v izionară, ortodoxia şi catolicismul, reprezentate 
simbolic de către cele două catedrale emblematice — Sf. Sofia din Constantinopol şi Sf Petru din Bara — vor ajunge într-un târziu 
din nou la «unirea ipostatică» a primului mileniu creştin, conform iconografiei de la Dcăgănesch Cf Mărturii „ed cit, p 94 
1* Cf Cărarea Împărăției, în prefața Î p S. Nicolae Corneanu. '* C/. „In amintirea Părintelui Arsenie”, Zelegraful român, nr. 2- 


4/1990, p. 4; vezi şi Noi Mărturii... ed. cit., pp. 54-55 


Biserica de la Drăgănescu, 
pictată de Părintele Arsenie 


| 
) 
Dă 
. 
LI 
; 
. 





pe care abia astăzi îl putem cântări în toată 
semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui 
mucenic al istoriei neamului nostru se sădea 
gorunul celui ce avea să fie marele mărturisitor 
harismatic al credinței strămoşeşti. mea, 
1933: După absolvirea Institutului Teologic din” 
Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite cu bursă 
la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde 
va urma şi studii de Medicină. să 
1935; Este hirotonit, pe 29'septembrie, diacon celib., 
1939-1940: După terminarea Academiei de Arte? 
Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism,: 
petrecând trei luni în Sfântul Munte Athos. Se; 
spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, 
care i-a zis: “Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici 
la măturat nu eşti bun!”, la care tânărul şi-a spus 
în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă: 
din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a - 
celui ce mai târziu avea să proclame: „Măi, nu toți - 
cei din lume se prăpădesc, nici toți cei din mănăstire 
se mântuiesc... Unii din-tre călugări nu suînt 
călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei 
să te faci călugăr, fă-te ca focul!” În acelaşi an. 
este închinoviat la Sâmbăta de Sus, pentru ca în 
anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă 
ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere 
duhovnicească de la Sâmbăta”. 
1942: Este hirotonit preot, pe 10 aprilie. 
1945-1948: Este în mai multe rânduri anchetat de 
Securitatea comunistă (la Râmnicu Vâlcea, Braşov, 
Făgăraş). 
1948: În 25 noiembrie este adus la Prislop de către 
Mitropolitul Nicolae Bălan. 
1949: În 14 septembrie, de ziua Înălţării Sfintei 
Cruci, este hirotesit protosinghel. 
1950: Se încheie activitatea sa ca stareț, Prislopul 
devenind mănăstire de maici. Rămâne la Prislop 
ca duhovnic. 
1951-1952: Ridicat în noaptea de 15 spre 16 
ianuarie 1951, este dus la Canal, dându-i-se drumul 
abia în anul următor, când se întoarce la Prislop. 
1955: Este din nou anchetat de Securitate 
(Timişoara) şi face 6 luni de detenţie. 
1959: Prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959, 
este îndepărtat din mănăstire. Fără a fi caterisit, i 
se interzice să mai slujească. Este angajat la Biserica 
“Sf. Elefterie” din Bucureşti, ca pictor secund pe 
lângă meşterul Vasile Rudeanu. 
1961: Este angajat la Atelierul de Pictură al 
Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. A 
1968: lese la pensie, neîncovoiat de vremuri. 
Incepe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu, 
nu departe de Bucureşti. ă 
1969-1989: După izgonirea de la Prislop, obştea 
de maici se reorganizează la Sinaia, unde Părintele 
Arsenie şi-a avut şi el, până la moarte, chilia Și 
atelierul de pictură, în care se retrăgea la 
răstimpuri, 
1989: Se mută la Domnul pe 28 noiembrie şi este 
înmormântat, pe 4 decembrie, în cimitirul 
Mânăstirii Prislop, unde odihneşte până astăzi. ! 


ă 







































4 











PAG. 10 Nr. 9/237 Septembrie 2010 PUNCIC CARDINALE 





ATITUDINEA 
MÂNTUITORULUI 
FATA DE LEGEA 
VECHIULUI 
TESTAMENT (2) 


(Urmare din numărul trecut) 


PREDICA DE PE MUNTE 


În Vechiul Testament, dar si în spiritualitatea altor popoare, muntele 
este un loc al puterii, al sacrului. E destul să pomenim de Muntele Olimp sau 
Fuji, de cetăţile indienilor din America centrală zidite pe cele mai înalte culmi, 
pentru a realiza că omul se simte mai aproape de divinitate în munte. La poporul 
evreu doi munți au jucat un rol important: muntele Sion, unde e zidit Ierusalimul, 
şi muntele Sinai, unde a fost dată Legea. Dintre evanghelişti, Sf. Matei insistă 
cel mai tare pe ideea de munte, mai multe episoade din Evanghelia sa fiind 
relatate ca petrecându-se în munte: Schimbarea la Faţă (cap. 17), muntele de pe 
care a fost ispitit (cap. 4), „muntele fericirilor” (cap. 5-7) şi muntele Înălţării la 
cer (cap. 28). În ultimele două cazuri — notează Pr. Simion Todoran — este 
vorba de o autoritate incontestabilă pentru pronunţarea poruncilor, aşa cum a 
făcut Moise pe Muntele Sinai. Felul cum persoanele implicate în evenimente 
erau aşezate, conţinutul învățăturii date pe munte, toate acestea sunt argumente 
decisive în a demonstra că modelul mozaic este unul din componentele majore 
ale hristologiei mateiene [19]. Conform Pr. Prof. D. Stamatoiu, Muntele 
Fericirilor, cum e numit, ar fi identificat cu Muntele Kurun Hattin de azi, având 
o înălțime de 560 m față de lacul Ghenizaret [20]. 

Cuvântarea Mântuitorului din acest munte e prezentată mai ales de Sf. 
Matei în capitolele 5, 6 şi 7, dar apare şi la Sf. Luca, mai pe scurt, şi ea ocupă, 
în Noul Testament locul pe care, în Vechiul Testament îl deținea Decalogul. (...) 
Legea morală a Vechiului Testament o regăsim aici, dar completă şi desăvârşită 
[21]. 

După enunțarea fericirilor, care constituie nucleul noii morale, începe, 
o dată cu versetul 17 al cap. $, partea a doua, prin anunțarea temei: Să nu 
socotiți că am venit să stric Legea sau Proorocii, n-am venil să stric, ci să 
plinesc. Sf. loan Gură de Aur are o tâlcuire foarte interesantă a acestui verset: 
Cine L-a bănuit pe Hristos că a venit să slrice Legea sau Profeţii, cine l-a 
învinuit, ca Hristos să dea acest răspuns? (..) Că poruncile ca oamenii să fie 
blânzi, îngăduitori, milostivi, curaţi cu inima, luptători pentru dreptate nu 
presupun un gând ca acesta, ci unul cu totul potrivnic. (...) Pentru că avea să 
dea legi mai mari decât legile Vechiului Testament (...) şi pentru că avea să 
deschidă drumul unei mai înalte vieţuiri, dumnezeieşti şi cereşti [22]. 

În cele ce urmează, Mântuitorul expune plinirile efective, cu exemple. 

Acum, cum se cântă în dogmatica glasului 2 la vecernie, trecut-a umbra Legii şi 
darul a venit, legea darului. Prima dată Mântuitorul se referă la porunca a 6-a a 
Decalogului: Să nu ucizi! (Ieşirea 20, 13). Mântuitorul porneşte de la textul 
biblic, care interzice omuciderea, şi merge până la rădăcina răului, zicând că 
Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă (Matei 5, 21-22). 
Cuvântul Său pătrunde până la înlăturarea cauzei răului, dorind o extirpare 

completă a acestuia din om. 
Următoarea poruncă pe care Mântuitorul o analizează e cea de-a 7-a: Să 
nu fii desfrânat! (Ieşirea 20, 14). Mântuitorul adaugă însă că cel care doar se 
uită cu gând poftitor la femeie a şi săvârșit adulter în inima lui, într-un mod 
asemănător cu ceea ce a zis despre ucidere: ceea ce este mânia pentru ucidere 
este pofta pentru adulter [23]. În continuare, Mântuitorul prelungeşte ceea ce a 
spus mai înainte cu o precizare despre divorț. La evrei era în practică obiceiul 
ca bărbatul să poată să se despartă pentru aproape orice motiv de soţia lui, atâta 
vreme cât îi dă carte de despărţire. Deşi și la iudei cartea de despărțire era un 
motiv de dezbatere religioasă, se ajunsese chiar ca, după rabi Hiliel, bărbatul 
să poată să dea carte de despărțire soției sale chiar şi atunci când numai aceasta 
ar fi mers cu capul descoperit, sau ar fi cusut pe stradă, sau ar fi ars bucatele 
[24]. Mântuitorul ridică prestigiul căsătoriei şi prin cuvânt, după ce am văzut că 
a săvârşit prima minune din activitatea Sa pământească la nunta din Cana Galileii 
(Ioan, cap. 2). 

Următoarea paralelă expusă de Mântuitorul este cea referitoare la 
jurământ, găsită la Levitic, cap.19, versetul 12: Să nu juraţi strâmb în numele 


Meu! La vechii evrei cărora li se adresa Mântuitorul jurământul comportă o 
conotaţie de blestem, dacă jurământul se dovedeşte a fi fals sau dacă este 
încălcat [25]. Jurămintele în care nu era implicat numele lui Dumnezeu să fie 
considerate pasibile de a fi încălcate. In acest sens, Mântuitorul desființează 
practica jurământului la evrei, care ajunsese să fie folosit mult prea uşor. Aa 

Penultima paralelă se referă la legea talionului. Conform textului din 
Ieşirea 21, 24, plata pentru o nedreptate socială consta într-o pedeapsă pe măsură, 
insă această poruncă se regăseşte şi la alte popoare [26], Mântuitorul o copleşeşte 
prin porunca dragostei: celui ce vrea să-ţi ia haina, să-i dai şi cămaşa, celui ce 
vrea să mergi o milă cu el, mergi două, celui ce te loveşte peste un obraz, 
întoarce-i-l şi pe celălalt. Porunca aceasta se prelungeşte şi în ultima antiteză: 
Ați auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul 
tău”. lar Eu zic vouă. lubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă 
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi 
vă prigonesc (Matei 5, 43-44). Prima parte a poruncii se află în Levitic 19, 18 
şi e poruncă divină. Partea a doua, cea care spune să urăşti pe vrăjmaş, este o 
adiţiune a învăţaţilor evrei, care spuneau că iubirea de aproapele se mărgineşte 
doar la semenul evreu. Prin porunca aceasta a iubirii — a lui Dumnezeu şi a 
aproapelui — Mântuitorul cuprinde tot Vechiul Testament într-unul Nou: al iubirii 
jertfelnice şi al urcuşului spre îndumnezeire. 


CONCLUZII 


Revelația divină este, fără îndoială, cea mai mare dovadă a dragostei lui 
Dumnezeu față de om. Deşi inițial Revelația a fost legătura directă şi neîntreruptă 
cu Dumnezeu, cum vedem în începuturile cărții Genezei, în timp, din pricina 
decăderii omului, unele norme au trebuit fixate în scris. Datorită acestui fapt, 
Legea, deşi bună, a trebuit să fie adusă la viaţă, dacă se poate spune aşa, de 
harul şi binecuvântarea venite prin Hristos. De aceea şi în ziua de azi, oricât s- 
ar discuta pe tema Noului Testament, oricâte studii de aprofundare s-ar scrie, 
esența rămâne tot în Taine, în trăirea lui Hristos Cel mereu prezent în Biserică. 
De aceea Biserica nu a fost afectată nici de distrugerea Templului din lerusalim 
de către romani, nici de căderea Constantinopolului, pentru că Legea Noului 
Testament se află în primul rând în inimile celor credincioşi şi mai ales în Sf. 
Potir cu care aceştia sunt (sau ar trebui să fie) într-o strânsă şi neîntreruptă 
legătură. 

Din punct de vedere religios, Vechiul Testament este o scriere de rangul 
întâi, dar mai ales Vechiul Testament este pentru Noul ceea ce este rădăcina 
pentru floare. Ambele Testamente formează Sf. Scriptură a Bisericii, fără Vechiul 
n-ar exista Noul, ne-ar lipsi Hristos [27]. Ca şi Noul Testament, Vechiul Testament 
cuprinde voia lui Dumnezeu exprimată prin oamenii Săi aleşi [28]. 

Din cele expuse mai sus rezultă doar un singur lucru valabil pentru 


creştini şi iudei deopotrivă, anume universalitatea legii iubirii inaugurată de 
Hristos. 


Caesar ARONET 
Student la Facultatea de Teologie Ortodoxă 


„Dumitru Stăniloae” din laşi 


Note: 


» Pr. Simion Todoran, „lisus şi Vechiul Testament”, în Credinţa Ortodoxă, an |, nr. 2, 1996, 
p. 99. 

* Pr. Prof. D. Stamatoiu, „Raportul dintre Legea Veche şi cea Nouă, după Predica de pe 
munte”, în Mitropolia Olteniei, an XXXI, nr. 1-3, 1979, p. 548. 

2 Ibidem 

= Sf. loan Hrisostom, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 195. 

5 Pr. Prof. D. Stamatoiu, op.cit, p. 554. 

* Pr. Prof. Dr. Gh, |. Ghica, Atitudinea Mântuitorului faţă de Legea Vechiului Testament, 
Craiova, 1929, p. 68. 

5 Enciclopedia iudaismului, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 120. 

2 Codul lui Hamurabi este cel mai vechi exemplu în acest sens; o practicau şi romanii 

2 Pr. Prof. N. Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, 
p.141. 


% lerom. Modest Zamfir, „Atitudinea Mântuitorului faţă de Vechiul Testament”, în Ortodoxia, 
an XXXV, nr. |, 1983, pp. 102-103. p 


Repere bibliografice (în ordine cronologică) 


* Pr. Prof. Dr. Gh. 1. Ghica, Atitudinea Mântuitorului față de Legea Vechiului Testament 
Craiova, 1929 

+ Nadim Tarazi, „isus Hristos şi Legea Mozaică”, în Ortodoxia, an XXV, nr. 4, 1973 

* Pr. Prof. D. Stamatoiu, „Raportul dintre Legea Veche şi cea Nouă, după Predica de pe munte, 
în Mitropolia Olteniei, an XXXI, nr. 1-3, 1979. “ 

* Ierom. Dr. Modest Zamiir, „Atitudinea Mântuitorului față de Vechiul Testament”, în 
Ortodoxia,.an XXXV, nr. |, 1983. 

* Rabi Gerşion Apeal, The concise code o/ Jewish Law, vol. 2, Ktav Publishing, 1990 

* Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR Bucureşti, 1991. 

* Novum Testamentum Graece, Nestle-Aland, Stuttgart, 1993, 

* SL. loan IHrisostom, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, 

* Pr, Lect. Simion Todoran, 

* Enciclopedia iudaismului, Ed. Haseter, Bucureşti, 2000, 

* Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodgxe, EIBMBOR Bucureşti, 2002 
* Pr, Prof. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004. 


* Prof. Petre Semen, Introducere în teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Trinitas, laşi, 
2008 





















A! ErastCĂLINESCU 


NEUITAREA OBÂRŞIEI 


SA Re E i au de informare guvernamental, în Canada, 
iar căitiele iai ps : ertele de lucru din ziare ocupă fascicole întregi, 
catalGăgăi perde ta! int a evărate izvoare de propuneri. Zeci de broşuri, de 

- >» Pe Ii ŞI pe specialități, afişe, diaporame — toate deschise pentru 
cei interesaţi, cursuri de recalificare gratuite pentru cei aflați în şomaj etc. 

Foarte căutate erau posturile de specialişti oferite de “guvern” (Canada nu 
este un stat condus de un preşedinte, ci doar de un guvern, supus în mod simbolic 
reginei Angliei). În agricultură, de exemplu, se publicau concursuri pentru felurite 
posturi de tehnicieni. Mă învățasem deja minte să țin secret doctoratul meu şi 
reuşisem la un concurs de “Inspector al platformelor de gunoi” din diferite ferme 
— un post stabil şi bine plătit. Cu toate acestea, nu mi s-a atribuit postul, pe motivul 
că îmi lipsea “experiența canadiană”. De fapt, nu le-a convenit vârsta mea, criteriu 
pe care nu-l puteau invoca, pentru a nu fi acuzaţi de discriminare... 

Dar cum spune românul: "Nu ştii de unde sare iepurele!”. Într-o bună zi 
(de câtă vreme aşteptam şi eu o bună zi!), o binevoitoare doamnă, care îmi ştia 
căutările, îmi aduse vestea că un mare magazin angajează români! 

Istoria acestui magazin începe prin sec. XIX, când evreul Pascal, născut 
şi crescut pe meleaguri româneşti, a imigrat, cu primele valuri de români, în Canada. 
Cu puţinii bani pe care îi avea, şi-a deschis o prăvălie în care vindea şuruburi, 
cuie, cleşti şi ciocane, prăvălie care a făcut între timp pui, astfel că devenise acum 
Compania Pascal, cu filiale prin toată Canada. Lanţul de supermagazine Pascal 
vindea de toate: obiecte fero-metalice, electronice, sportive, de grădinărit, casnice 
etc. Dar faima sa erau şuruburile: de toate felurile, metrice sau britanice, de la cele 
mai mari şi până la cele mai mici. Afacerea era proprietatea a cinci frați, din a treia 
sau a patra generaţie de la bătrânul Pascal, care nu uitau însă de pe unde a venit 
inaintaşul lor şi pe unde au rămas mormintele strămoşilor lor: o neuitare a obârşiei, 
de care orice neam S-ar pulca mândri... 


Şi iată-mă şi vânzător de mai multe, la Pascal! Masivul italian care conducea. 


acest mare magazin cu autoservire era un tip prietenos, dar drept. Am început 
prin a lucra printre crătiţi, farfurii, linguri şi cuțite (cuţitele nu erau niciodată 
plasate aproape de intrarea în magazin, ca să nu fie... la îndemâna răufăcătorilor!), 
împreună cu Roberta, o portugheză care mă tot iniţia, de exemplu, să nu scap pe 
"jos vreo farfurie din porțelan »incasabil”... că se sparge, sau că “Marguerite” e un 
fel de strecurătoare... pentru fiert legumele în aburi etc. Şefă ne era o recentă 
văduvă între două vârste, care îmi tot povestea, oftând, cât a suferit îngrijindu-şi 
bărbatul bolnav, dar că acum şi-a cumpărat o mașină nouă şi că învaţă să conducă, 
Însă um eu mă făceam că plouă, a vorbit cu italianul şi am fost transferat la cuie 
şi şuruburi... Mai ridicam eu câte o ladă cu cuie, dar nu-mi mai făcea nimeni 
curte... Văduva veselă își alesese deja un frumos negru nigerian, doctor în Drept 
de la Sorbona, bun prieten de-al meu, care mi-a destăinuit, deja a treia zi, că şefa 
i-a adus la cunoștință că în prezent hobby-ul ei e să facă sex... 

În magazin erau vreo 4-5 supraveghetori — “câinii”, cum îi numeam noi — 
care nu-ți lăsau o clipă de răgaz, chiar dacă nu aveai clienți. Trebuia să-ți găseşti 
mereu ceva de făcut. Am învățat sutele de feluri de şuruburi şi şurubele, cuie şi 
cuişoare, şi am devenit îndemânatec până şi la tăiat sticla! î 

Atmosfera colegială din magazin îmi făcea munca destul de plăcută, în 
orice caz mai plăcută decât în dughenele prin care lucram tot timpul singur. Colegi 
îmi erau: nigerianul pe care l-am mai pomenit şi care a reuşit, până la urmă, să 
ocupe un post de inspector de penitenciar, alt doctor în Drept, negru din Haiti, 
care îşi consola soția că nwe el singurul doctor la Pascal; un evreu din România, 
a| cărui fiu, născut în Canada, vorbea perfect româneşte; Sofia, o comunistă 
frumușică din Armenia sovietică, mereu cu secera şi ciocanul pe piept, dar care se 
lăuda că are o mătuşă mi 


lionară în SUA; un negru jamaican mai ursuz şi care era 
cam marginalizat de ceilalți negri, căci “descindea din sclavi”, nu din negri liberi, 
etc. 


e-a face cu clienţi francofoni şi anglofoni, de diferite 


categorii sociale, care parcă aşteptau, ca şi mine, un cuvânt bun şi un zâmbet. 
Câteodată „mai greșeam și eu, pentru că nu asimilasem încă mentalitatea lor (de 
exemplu, am mângâiat pe cap pe un negrişor drăgu, iar mama lui m-a reclamat că 
l-am lovit, pentru ca șeful magazinului să mă înveţe că a atinge pe cineva, chiar cu 


afecțiune, dar fără voia sa, poate constitui AICI un delict...). ȘI, în sfărșit, mai 
venea câte unul beat sau nervos, care nu păsea ce căuta şi mă înjura, dar... “Clientul 
» 
ci e zl torte zilnic diferite lucruri, dar cea mai pitorească 
boacănă au comis-o trei flăcăi ruşi, veniţi la Montreal să joace hochei cu o echipă 
de juniori. Plimbându-se prin magazin, le-au căzut cu tronc nişte şosete albe de 
sport şi n-au mai rezistat tentaţiei! Cum însă toată lumea era cu ochii pe ei, căci 
erau gălăgioşi și vorbeau “altfel”, au fost prinşi cu mâţa-n 300; Bieţii băieţi s-au 
rugat cu lacrimi în ochi să nu fie pâriţi antrenorului, căci nu-i va mai lăsa să joace, 


Îmi plăcea să am d 


PUNCTE CARDINALE 


CEALALTĂ FAȚA 
A EXEILULUI(7) 





Septembrie 2010 Nr. 9/237 PAG. 1] 


Translator le era Sofia — armeanca. Dar cum acolo totul funcționează ceas, a fost 
chemată poliția, să constate “paguba” şi să încheie procesul verbal... Antrenorul 


“ lor, sosit şi el la faţa locului, a rugat să nu fie pedepsiţi, căci băieţii sunt şi ei, ca 


tinerii, fără minte şi că mai departe se va ocupa de ei dânsul în persoană! lar 
pentru bunăvoința sa, i-d înmânat ca dar şefului de magazin o crosă de hochei, cu 
semnăturile tuturor jucătorilor echipei sovietice de juniori, minus ale făptaşilor, ca 
pedeapsă pentru fapta lor! Dar nu numai atât: rusul, simpatic, mucalit şi smecher, 
a promis că în următoarea zi ne va aduce caviar, la un preţ avantajos, aşa ca 
pentru adevăraţi prieteni! Bineînţeles că toată lumea a muşcat nada, băieții au fost 
iertaţi şi s-a făcut imediat o listă de amatori de caviar. Rusul n-a mai apărut, așa 
că am rămas cu lista şi cu amintirea hazlie a întâmplării... * 

Şi, pentru că veni vorba de furt, să nu avem impresia că cei de acolo sunt 
altfel... În magazin apărea de două ori pe săptămână un detectiv (probabil că era 
prea scump ca să fie angajat permanent), care se plimba câteva ore printre rafturi, 
ca orice cumpărător. Noi, vânzătorii, aveam consemnul ca, dacă observăm ceva 
suspect, să-i semnalăm domnului detectiv, că asta e treaba lui. Intr-o bună zi a 
făcut o captură interesantă. A ochit un tip care cumpăra, de exemplu, o bormaşină 
de 400 dolari. În ziua următoare venea şi punea în raftul respectiv cutia goală a 
bormaşinei cumpărate ieri şi lua alta plină. Apoi se prezenta la “serviciul de 
curtoazie” cu bonul de cumpărare, spunea că nu mai vrea maşina şi i se rambursa 
costul celei cumpărate ieri, adică 400 dolari. Greşeala sa a fost că a repetat figura, 
iar personalul magazinului semnalase că pe rafturi apar cutii goale... Şi iată că nu 
era nici roman, nici rus, nici ţigan, ci unul de-al lor get-beget! Nu de alta, dar şi- 
ar fi adus aminte că “ulciorul nu merge de multe ori la apă”... 

În ce priveşte publicarea furturilor de către mass-media, aceasta era diferită 
după naționalitatea (=cetăţenia) infractorilor, în sensul că atunci când erau de 
suşă canadiană, erau denumiți doar hoți, dar când erau venetici, în mass-media li 
se specifica şi nația... O singură dată, când au relatat fapta unei “bande de 
evrei”, au fost nevoiţi să publice şi protestul Congresului Evreiesc din Canada, 
care le-a imputat acest act de “discriminare rasială”... 


“În timpul cât lucram la Pascal am suferit două lovituri simultane, care m- 
au adus în pragul unei depresiuni. Una a fost răspunsul la cererea mea de a lucra 
pentru FAO — la care lucrasem deja în cadrul unui proiect, la Bucureşti —, răspuns 
în care mi se spunea că, deşi îndeplinesc “competențele” necesare şi se eliberase 
un post, nu pot fi angajat deoarece am împlinit 60 de ani. lar a doua lovitură a 
fost vestea că cererea fiului meu de a imigra în Canada cu familia sa fusese 
respinsă întrucât atât profesiunea lui (medic), cât şi cea a soţiei sale (geolog) nu 
figurau pe lista necesităților canadiene prezente. Acesta a fost pentru mine cel 
mai dur moment pe care îl trăisem în Canada şi singura dată când am ajuns să îmi 
pierd firea. 

Mă destăinuisem unui băiat, negru din Haiti, cu care lucram. Ajuns acasă, 
m-am așezat pe marginea patului, împovărat şi cu un mare vid în suflet şi în 
minte. Eram conştient că speranţele de care mă agățasem se prăbuşiseră ca un 
castel din cărți de joc şi că trăiam o stare periculoasă. Rămăsesem singur şi fără 
nici o perspectivă în Canada. Eforturile mele de a rezista, lucrând orice şi suferind 
toate loviturile, fuseseră zadarnice! Trebuia să depăşesc această situaţie critică şi 
mă simțeam neputincios... Atunci a sunat telefonul. Negrişorul meu mă invita să 
merg, cu el şi cu iubita lui, la cinema. Gestul său m-a impresionat şi a avut darul 
să curme starea mea de sfârşeală psihică. A fost un dar de la Dumnezeu... La 
cinema mi-au cumpărat o pungă mare de floricele cu unt şi o sticlă de Coca-, 
apoi am intrat la film. Nu ştiu ce film a fost, eram ca năuc şi mă copleşea gestul 
acestor oameni care au simţit, aşa străini cum erau, fără multe explicaţii, ce era în 
sufletul meu şi, simplu, îmi săriseră în ajutor! Un gest pe care nu-l voi uita 
niciodată... 


Domnul Cotlar era dentist, avea o bărbuţă de ziceai că e Lenin în persoană 
şi nu vorbea decât româneşte, ruseşte şi idiş. De fapt, nici nu prea avea nevoie de 
alte limbi, căci cam de aste neamuri era şi clientela sa... 

- Taică-meu era evreu şi a răpit o rusoaică din Rusia, cu care s-a tot dus, 
până la Turnu Severin! Aşa că să ştii că eu nu sunt chiar-chiar jidan... “Asta” e 
din nobilimea evreiască, cea fudulă, din Spania... 

“Asta” era cucoana lui, vorbitoare de mai multe limbi şi avară, mai ceva 
decât Hagi-Tudose (care tăiase coada pisicii, ca să nu intre atâta frig în casă 
iarna, când intra el pe uşă |). 

La Turnu Severin, Cotlar lucrase ca dentist, pe vremea când era la modă 
să-ți îmbraci în aur cel puţin câte un dinte din faţă, aşa, ca să te dai mare... Când, 
pe vremea comuniştilor, n-aveai voie să deţii aur, Securitatea îi cam luase în vizor 
pe dentiştii din oraș, Aşa că l-au chemat pe omul meu şi i-au spus, pe şleau: 

- Tovarăşe, noi ştim că posezi aur şi putem să te arestăm şi să te băgăm 
la răcoare, Dar, ca să te lăsăm în pace, ne vei semnala care dintre dentiştii din 
oraş dețin aur! 


(continuare în pag. 15) 








PAG. 12 Nr. 9/237 Septembrie 2010 


POEME NEPTICE v) 


Că 2 MĂŞTILE PUSTIE! 


A aie e - 


De mic, i-am auzit pe mulți că sfinţii 
de regi şi de- -mpăraţi sint mai presus, 
şi-ajuns flăcău, mi-am părăsit părinţii 
Şi în pustia sketică m-am dus... 


Voiam să fiu şi eu ca ei de mare, 
să-mi zică lumea avva într-o zi, 

şi nu credeam că n-aş avea chemare 
măsura lor s-o pot agonisi. 


De riîvna mea bătrînii se mirară 

şi-n glumă “micul avvă” mi s-a zis: 
Scriptura o ştiam pe dinafară 

şi-n grota mea stam luni întregi închis. 


Dar cînd văzui că-s tare-n nevoință 
şi lesne pot toți fraţii să-i întrec, 
pierdui treptat întîia năzuință 

ŞI în plictis prinsei să mă înec. 


Căscau deodată stîncile cu mine 

şi picoteau luminile cereşti, 

şi mă simţeam mereu mai gol de Tine 
şi mai sătul de schimnice poveşti. 


Dar îmi plăcea ca lumii-ntregi să-i par 
un înţelept şi-un înger din pustie, 
şi-aşa mă prefăcui atît amar 

de ani, hrănit de marea mea trufie. 


Veneau la mine, ca să ia cuvint, 
cucermnici frați din patru zări de lume, 
iar eu făceam pe rugătorul sfint 

şi pe trimisul Cerului anume. 


lar uneori aproape că-mi venea 

să rîd de mine ca de-o mască bună 

şi mă simțeam mai mult un drac sadea 
decit un măscărici în văgăună. 


Şi-aşa eram de prins în noul joc 

că mă-ntrebam, cu cinică plăcere, 
de ce-ageamii voi mai avea noroc 
şi-n ce năzbitii să-i mai fac să spere. 


Şi-mi făuream în minte, chicotind, 
urzeli întregi de vorbe răsucite, 

ca după soi în mreaja mea să-i prind 
şi-n tirg răvaş să-i pot apoi trimite. 


Din “micul avvă”-ajuns-am “sfint părinte” 
și mi se duse buhul peste mări, 

iar dracul sta de-a dreapta mea cuminte 

şi moțăia cu fumul meu în nări... 


Dar într-o zi, din zarişti levantine, 
venit-a Ea, cu-mpărătesc alai, 

și mut rămas-am cînd privi spre mine, 
cu ochii verzi ca două guri de rai. 


“Duhovnic vreâu şi sfetnic să îmi fii!” — 
şi mă sorbea din ochi ca o genune, 

iar dracu-atunci de-a dreapta tresări, 
stind încordat s-audă ce voi spune, 


Ci eu pe stei, cu mintea risipită 
şi-nfiorat din creştet la picioare, 
tăceam răpus de dulcea Ei ispită, 

ca zdreanța umbrei cînd se face soare, 


“De nu zici nu, atunci urmează-mi, avvă, 
căci lungă este calea înapoi!” — 

şi şi-a întors făptura Ei suavă, 

pornind în jos, cu tot acel convoi. 


PUNCTE CARDINALE 


Dădui atunci să mă urnesc și eu, 

dar dracul îmi sări ciudos în faţă: 

"De pleci de-aici, bătut vei fi din greu, 
căci soarta ta de-acest deşert agaţă! 


Rămas aici, vei fi slăvit de gloate; 
plecat cu ea, vei fi slugoi pitic! 

Nu da minciuna care-atitea poate 
pe-un adevăr ce n-o putea nimic!”. 


Dar chipul Ei aşa mă-nvăpăiase, 

c-am aruncat cu crucea după drac 
şi-urmînd alaiul celei preafrumoase, 
simţeam că-n stilp de flăcări mă prefac. 


Umblam ca-n vis şi-abia-atingeam pămîntul 


iar cînd ieşii la margini de pustiu, 
alaiul Ei, de parcă-l luase vîntul, 
săltă-n văzduh, uşure şi mlădiu. 


Şi-am mai zărit, în slava aurie, 

o clipă ochii Ei duios de vii, 

iar inima-mi zvicni de-o bucurie 
ce nu era de-atunci şi nici de-aci... 


Întreaga mea făptură primenită 

şi smulsă parcă dintre chingi avane 
căzu-n genunchi, pe pajiştea-nverzită, 
şi prinse grai de surle şi timpane. 


Şi se făcu un cîntec toată firea, 
şi-n larg de zări, şi în adînc de mine, 


„de parcă-n toate se-ntrupa psaltirea 


şi năpădeau luminile divine. 


De-atunci prin lume umblu neştiut 
şi tot ce-ating se face rugăciune, 
pe care-o iau mereu de la-nceput 
şi O aţiț în gînd ca pe-un tăciune. 


Și dacă pe vreun drum mă poticnese 
sau la vreun ceas îmi dă tîrcoale somnul 
din amintire ochii verzi clipesc 

şi-L simt în mine răstignit pe Domnul. 


ŞI nu mai ştiu, cînd doare pîn” la os, 
de-i rana Lui sau rana mea tîrzie, 
dar ştiu că sînt cu-atit mai bucuros 
cu cît e-n mine crucea Lui mai vie. 


*» 


De “micul avvă ” oamenii uitară, 


sau cred c-a fost un basm din vremuri vechi, 


dar pină azi din grota legendară 
un plins de drac răzbate în urechi... 





Sfirşeşte chiar cînd se cădea să-nceapă 
această viață răstignită-n trup: 

abia strunită carnea mea sireapă, 
din chinga ei stau gata să mă rup. 


Aproape-un veac, necopt luptai cu mine, 


iar astăzi pirga, ce-mi veni cu greu, 
nu-mi lasă timp să mai sporesc în bine 
spre izbăvirea sufletului meu, 


În urmă, poate, fu o zdroabă mare, 
dar ce departe-s încă de-a-mplini 
măsura milei Tale răbdătoare 

de-a crede-n noi, oricît Te-am răstigni! 


Încît mă-ntreb: atita nevoire 
ne-ar fi de vreun folos în sinea ei 
de n-ar fi pus nebuna Ta iubire, 
prin cruce, lumii, neclintit temei? 





Pustia asta, Doamne, nu-i nimic, 
iar eu sînt nimeni, orişice aş face: 
doar pe spinarea Ta mă mai ridic, 
doar rostul Tău e bun şi nu mă tace. 


Crezură poate fraţii că mi-e drag 
să şed aici, şi singur, şi departe... 
De-ar fi aşa, mă jur pe-al morţii prag 
c-aş fi fugit demult în altă parte. 


Şi chiar vă zic: de veți simţi vreodată 
pe-aici vreo tihnă sau vreo desfătare, 
şi-n nevoinţe inima-mpăcată, - 
mai bine să fugiţi în lumea mare! 


Pustia nu-i prieten, ci duşman, 
şi-i rostul ei să fie cît mai rea; 
de-o veţi uri la fel ca pe satan, 
atunci la cer să mergeţi s-ar putea. 


Păzeşte, Doamne, lumea de dulceaţă 
şi fraţii toţi de dragostea de sine, 

iar în acest nesfînt tirziu de viaţă, 
mai fă-Ţi o dată milă şi cu mine. 


O, da, te ştiu stăpîn peste soroace 
şi fără greş în dreapta socotinţă, 
dar de hatirul rugilor sărace, 

mai dă-mi măcar o zi spre pocăință! 


Şi fă-i pe fraţii-aceştia să mă vadă 


___ aşa cum sînt, o biată rană vie, 


iar pentru draci o prea uşoară pradă, 
de nu mi-ai da mereu pe datorie. 


Ruşine mi-e şi-aşa cumplit mă doare 
că mor nemernic, aşteptînd pomană, 
cînd am avut o viaţă la picioare 
să pot scăpa de silă şi prihană! 


lar mai nevrednic dacă sînt în toate 
decit eu ştiu ori alții mă socot, 

nu mă lăsa sminteală vreunui frate, 
ci scuipă-mă din gura Ta de tot! 


Mai bine-n iad să-mi fie veşnic chinul 
decît să spurc înaltul ce-l visai: 

chiar de mă lepezi, Tu rămiîi Divinul 
şi-a şti că eşti mi-e cel mai dulce rai. 


Şi trist a amuţit, cu ochii-n sus, 
dar n-am văzut tristețe-aşa senină, 
iar fața lui, deşi era-n apus, 
se-nrourase loată de lumină. 


APA A get ai cata 


20 FLOARE DE PĂCAT 3 


meta Lăl ată: ARE DEP Diaz ei 


Nici nu te-ntreb cum ai ajuns aici... 
Şi nici un ochi priveghetor de frate 
nu te-a zărit prin bezna nopții, zici? 
E bine-atunci... De ruga lor să-şi cate! 


N-au ei habar ce-nseamnă-un sîn pietros, 
sau rotunjimea şoldurilor coapte... 

Hai, şezi aici! E muşchiul cald pe jos, 
că-l încălzesc în fiecare noapte... 


Nu am pe-aici nici paie, nici vreo țoală 
dar crede-mă că lipsa n-ai s-o simţi, 
c-am să te țin, cu mare drag, în poală 
şi-o să te-alint cu buzele fierbinţi... 


L] 


Dar ştiu că ai minune de picioare! 
Mai c-aş cînta un imm în cinstea lor, 
dar vezi, urechi pustia asta are 

şi ne-am trezi cu fraţii-aici ciopor... 





CODRESCU 





PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2010 Nr. 9/237 PAG. 13 





lar moşii... n-or fi ei cu toții sfinţi, 
dar nici n-aş vrea să le aduc mîhnire, 
că dragi îmi sînt ca propriii părinţi, 
cum dragi îmi sînt şi cele după fire... 


Ei nu pricep, aşa au apucat, 
dar e şi-n zdroaba lor un rost anume... 
Şi eu mă rog cînd este de rugat, 

A dar omu-i om şi lumea este lume... 


Poate gîndeşti acum: “Dar Dumnezeu? 
De oameni ne ferim, dar El ne vede!”. 
Păi că ne vede — asta ştiu şi eu, 

că de n-aş şti, înseamnă că n-aş crede! 


Dar cred în El şi tocmai de aceea 

nu mă-ndoiesc că-i bun tot ce-a făcut. 
Or, vin şi-ntreb, nu este şi femeia 
făptura Lui cea dintru început?! 


Nu-i bine singur, este scris, să fie 
sărmanul om... Păi vezi, chiar El a zis! 
lar Frumuseţea de la sine-mbie — 

şi Dragostea e sfintul ei zapis. 





























Nu-Şi ia-napoi cerescul Tată darul, 
ci bucuroşi să fim de el ne vrea; 

în trup plăcerea şi în suflet harul — 
aceasta-i legea, după mintea mea! 


De-aceea-am zis: “De suflet ziua toată 
mă îngrijesc (aşa cum şi făcui), 

dar noaptea-i drept şi trupul meu să poată 
să aibă, după fire, partea lui”... 


Mă rog, sînt vorbe, tîlcuri, chestii... Lasă, 
nu-ți bate capul tău frumos cu ele! 

Hai. fă-te-ncoa, nu fii aşa sfioasă, 

că ştiu ce-ţi poate scumpa ta de piele! 


în brațe nu-i ajunge niciodată, 
şi-un înger trist în candela de ceară 
de veghe-i stă cu ruga lui curată. 





pn cada 3 i 
SORA AI sa 


Avva Anania, povestesc asceţii, 
ce-avea un veac de cînd era-n pustie, 
nu mai putea, de greul bătrineții, 

să se tîrască-afară din chilie. 


Şi fraţii toți voiră să-l ajute, 

suind să-i ducă apă şi pesmeţi, 

dar dracii sus pe stînci, ca pe redute, 
stăteau de strajă, slobozind săgeți. 


Aşa de mulți şi de cumpliţi, băgară 
sperieţii-n toți câți îndrăzneau să suie, 
încît nu doar c-au fost rămas pe-afară, 
dar se fereau de stînca lui silhuie. 


Credeau din vreme-n vreme, c-a murit, 
dar iar, în cîte-o noapte mai senină, 

îl auzeau cum îngîna trudit 

cîntări cereşti ce duhul îl alină, 


Și-aşa trecură încă ani şi ani, 

şi-n fraţi creştea uimirea tot mai mare 
că-nchis acolo,-n cuib ca de vultani, 
el tot trăia, cu rugă şi cîntare! 


Se zice că un înger îl hrănea 
și paseri l-adăpau, ca pe Ilie, 
iar cînd era pe-afară vreme reă, 
lua foc un rug în piatra cenușie. 


Cît despre draci, roiau neputincioşi 
în jurul hrubei fără de păcate, 
şi-aşa erau de colții ciudei roși, 
că se zbăteau ca fiarele turbate. 


2 Bind dă > ri ta 3 = dpi 
- £ Er 4 SFAT 4 Adu “i ai — 


Dar ea, ce-i alta seară după seară, 


“De ce nu-l ia la ceruri Dumnezeu?”, 
l-am iscodit pe avva Por odată. 
Şi-acela-mi zise: “Nu sînt vrednic eu 
să desluşesc aşa o taină, tată! 


Dar, după capul meu, gindesc că dacă, 
de-atita vreme încă nu l-a luat, 

nici nu-l mai ia, ci vrea cu el să facă 
un lucru-al Lui, de tot înfricoşat... 


Ori pentru-o taină-n el pecetluită, 

ori pentru noi, ori pentru draci îl ține, 
dar cînd menirea lui o fi-mplinită, 
cred că şi ceasul de pe urmă vine!”. 


Privind la el cu ochi ne-ncrezători, 
m-am închinat şi am schimbat cuvîntul, 
dar am simţit pe şira mea fiori, 

iar în urechi, ca pe o cobe, cîntul... 


Şi-acum mă-ntreb, cînd s-a golit pustia 
şi rar vreun pas pe hoitul ei mai trece, 
ce s-o fi-ales de avva Anania, 

ori de-a rămas, ori de-a ajuns să plece... 


Nici azi nu-i nimeni taina Să o ştie, 
dar cică încă-s nopți cînd mai răzbate 
de-acolo glas ca dintr-o gură vie 

şi tropot ca de ciurde blestemate... 


= 
Ch 


ad _ 4 

ai asE a Ea, 

LD 4 Ra Po 

“apti 4 EA 
o. RC ii 


Sîntem bătrîni şi tot mai singuri, avvă, 
şi nu mai vin frați noi, ca altădată, 

să se smerească slavei Lui, ci slavă 
de sine-n lume mai degrabă cată. 


- 






Sau de se-abat, n-au gind să şi rămînă, 
ci par speriaţi de toate cîte văd, 

“căci ascultarea nu li-i la-ndemînă, 
iar nevoința-i pentru ei prăpăd. 


Şi sînt mai mulţi ce vin de gură-cască 
decit să ia blagosloviri sau sfat, 


= 
Po re A a A du Se - ar n-au destul curaj s-o recunoască, 
> 7 CARE YI y : ED 3 i A 
“BA CARE NU MAIMOARE... » şi-atunci, minţind, mai mare-şi fac păcat. 


Azi înfrinarea nu mai e cinstită, 

ci cît de tare-i unul în cuvînt, 

aşa că află-n lumea lor trufită 

părinţi flecari ce mult mai dragi le sînt... 


Şi-aici, ce-i drept, îşi cam pierdură zelul 
şi dintre noi destui, căzînd din har, 

şi-S frați ce-şi fac, la deznădejde, felul 
cu mîna lor, sau sting al rugii jar. 


Nici dracul însuşi nu-şi mai dă silință, 
căci creşte-n jur tînjeala de la sine 

şi, cu sau fără buna lor ştiinţă, 

ostaşii treji spre somn încep să-ncline. 


Dar nu doar fraţii-au obosit, ci parcă 
pustia-a obosit şi ea de noi 

şi nu mai vrea să ne mai fie arcă 
spre Araratul vieţii de apoi. 


Aşa-i tristețea celor drepţi de mare, 
atiția cîți pe-aici au mai rămas, 

că amărăsc țărîna sub picioare 

şi lasă răni la fiecare pas. 


lar îngerii, zbirliţi pe steiuri sure, 
din albi ce-au fost, ajuns-au vineţii 
şi-abia mai pot pe limba lor să-ndure 
atit apus al sfintei bucurii, 


E vremea, avvă, să murim frumos, 
redind pustiei pacea ei dintii 

și spinzurind de crucea lui Hristos 
al rivnei noastre ultim căpătii! 


7 POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT -” 
“Ce n-au putut nici dracii, leghiuni, 
au împlinit, cu-n pile călări, păginii! 


N-am fost, pesemne, nici destul de buni, 
nici dirji în fața morţii, ca bătrînii... 


Pieriră unii luaţi din ţarc, ca mieii, 

dar cei mai mulţi spre țărmuri au fugit, 
ca porcii de la marea Galileii 

cînd Domnu-n ei pe draci i-a izgonit. 


Tăcu de-acum pustia rugătoare 
şi veacul neptic intră în poveste, 
iar sus, pe crucea soarelui-răsare, 
Hristos bătut a doua oară este. 


Să-i fi văzut ce tremurau pe frați 

şi nu ştiau cum pielea să şi-o scape, 
iar cei cîțiva rămaşi neclătinaţi 

erau de toți priviți cu ură-aproape! 


Căci toţi ştiau ce-i drept şi se cuvine, 
dar tremurau de țeapa dinapoi 

şi auzind cum moartea-n tropot vine, 
uitau de nevăzutul lor război. 


Cu noi vrei Tu să faci armaghedon?! 
La ce folos atita rugăciune, 

cînd la întîiul poterelor zvon 

cîrcelul groazei lesne ţi se pune?! 


La ce folos să-nghiţi singurătate 

şi înfrînări cum nu s-au mai văzut, 
cînd ţii la trecătoarea ta cetate 

şi laşi cununa raiului pierdut?! 


Am învăţat că iadul e nimica 
pe lingă răul care-n oameni zace 
Şi că sfirşitul vieţii sfinte-i frica, 


puită-n noi ca şarpele-n găoace”. 


“Nu te pripi să judeci cu-ndirjire, 
căci chiar şi unu-n loc de a rămas, 
a biruit Hristos umana fire 

şi-au prins în el toţi sfinții lumii glas! 


Căderi de-au fost, ori poticniri pe cale, 
le-au răzbunat mai marile virtuți 

şi pe tocila crucii lor astrale 

poți pîn' la miez făptura s-o ascuţi. 


lar din povestea rivnei de demult 
şi-or trage drepții, leat cu leat, tăria 
şi-n schimbătorul vremilor tumult 
va dăinui prin duhul lor pustia, 


Pustia care nu-i un loc departe 

şi nici icoana unui straniu vis, 
ci-asemănarea ce-i chemat s-o poarte 
cel ce-are chipul Domnului înscris. 


Pustia ce-i aievea şi mereu 

un vad în noi spre cele negrăite 
şi-n care sfinţii trag a Dumnezeu, 
urcînd pe scara-nfrîntelor ispite. 


Vreun bard cîndva, într-un tîrziu de lume, 
va stringe floarea nevoinţei lor 

şi-l va striga pe-adevăratul nume, 
să-nvie-n slove care nu mai mor. 


In sfinţii Lui pe veci va fi slăvit 

Cel ce-a ştiut ce greu se bea paharul, 
iar peste veacul nostru prigonit 

va prisosi, la simbra vremii, harul, 


Şi-n strălumina cerurilor, pură, 
vom (i cu toţii îngeri din pustii, 
plinind în noi a Dragostei măsură 
şi veşnicind din ce în ce mai vii”, 


Pe cer treceau, în turme albe, norii 

şi-o boare rece dinspre-Apus venea... 
Pustia ce-i, de nu-s nevoitorii? 

Și lumea ce-i, de n-ai mai fi cu-ea? 


Pati 











PAG. 14 Nr. 9/237 Septembrie 2010 


Constantin |. Stan 


EEE Ă meta Lua cica Minut ani? fa aaa 
vi | 


4 CRUCEA 
REEDUCĂRII 


O istorie a ureeducărilom 
în temniţele comuniste 


din România (1948-1964) 


Constantin |. Stan, Crucea reeducării. O istorie a 
„reeducărilor” în temnițele comuniste din România (1948- 
1964), Ed. Christiana, București, 2010, 304 pagini. 
Autorul, bun cunoscător al literaturii de detenţie (pe care se 
întemeiază cu precădere), dar şi al documentelor de arhivă, 
pune la îndemâna publicului larg, de azi o sinteză istorică 
despre originile şi avatarurile cumplitului experiment 
penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a 
constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951), dar care s-a 
prelungit până la lichidarea temnițelor politice din România, 
cunoscând o ultimă fază la Aiud (1960-1964). E o carte 
terifiantă despre cea mai grea cruce purtată vreodată de 
lamura mărturisitoare a neamului românesc. 


E i 5 a E e Y 
ş: 3 


735 
„Petru Ur rs C 


L d 


Coută 





Petru Ursache, Istorie, genocid, einocid, Ed. Conta, |. |. 
[Piatra Neamţ], 2010, 142 pagini. 

Autorul (n. 1931), cunoscut etnolog, estetician şi istoric 
literar, face, în acest mic volum, o radiografie a 
criminalităţii regimului comunist și a rezistenţei creştine 
româneşti, punînd în evidență mai ales ceea ce consideră 
a fi „tripleta de aur” a acestei rezistenţe eroice şi 
mărturisitoare; părintele Gheorghe Calciu (trecut la cele 
veșnice în 2006), scriitorul Paul Goma (încă în viaţă la 
Paris) şi neînfricatul Grigore Caraza („eroul popular”, încă 
în viaţă la Piatra Neamţ). Cartea se deschide cu un dens 
cuvint înainte („Despre «istoricid», modele şi eroi”) 
semnat de poetul nemțean Adrian Alui Gheorghe, 


PUNCTE CARDINALE 


Lucian D. Popescu 


Introducere 
în omiletica / 
Părintelui 
Gheorghe 


Lucian D. Popescu, Introducere în omiletica Părintelui 
Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2010, 158 
pagini. 

Juristul şi teologul Lucian D. Popescu, ucenic apropiat al 
Părintelui Calciu (1925-2006), nu-şi propune o analiză 
exhaustivă a omileticii acestuia, ci oferă doar câteva repere 
semnificative, insistând pe faimoasele „Cuvinte către tineri” 
(reproduse integral și comentate pe fondul biografiei 
părintelui). Tinerii teologi ortodocşi au încă enorm de învățat 
din jerfelnicul „război întru Cuvânt” al celui în care un N. 


Steinhardt — monahul Nicolae de la Rohia — vedea întruchipată 
adevărata soluţie de supravieţuire a creştinismului răsăritean 
peste toate încercările. veacului. 





SFINTILOR 


DE 
PRETUTINDENI 


Sinaxarul Sfinţilor de pretutindeni, Î, septembrie-februarie, 
Ed, Platytera — Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti — 
Alexandria, 2010, 317 pagini + 24 planşe color. 

Alcătuit de monahul Valerian și de rasofora lustina (ostenitorii 
n-au vrut să se spună mai mult despre ei) şi apărut cu 
binecuvîntarea P. S. Galaction, Episcopul Alexandriei şi 
Teleormanului, acest sinaxar este cel mai complet dintre cele 
apărute pînă astăzi la noi. “Ca aripile de heruvimi — scrie 
poetul şi editorul Florin Caragiu —, paginile acestei lucrări 
poartă discret numele sfinţilor ce ne aşteaptă, pe fiecare dintre 
noi, să-i chemăm în rugăciune”. Să ne ferească Dumnezeu 
de vremurile în care vom avea mai mulți sfinţi în ceruri decit 
rugători pe pămînt... 


ieseanul Siluan Antoci 


——— 





leromonah Siluan Antoci, Monahii ortodoxe purtătoare 
de lumină în întunericul comunist, |, Ed. Doxologia, laşi, 
2010, 338 pagini. 

Despre muceniţele prezentate în această carte (bazată pe 
o solidă documentație de arhive, dar însuflețită şi de cel 
mai viu patos mărturisitor), în frunte cu maica Mihaela 
(Maria) lordache (trecută la Domnul în 1963, în temniţa 
de la Ciuc), s-a scris şi se ştie destul de puţin. Eroismul 
feminin românesc din anii prigoanelor comuniste a fost 
încununat de martirajul unor monahii vrednice să se 


regăsească în sinaxarele de miine, alături de marii sfinţi ai 
închisorilor (numărind nu puţini monahi ortodocşi) care au 


răscumpărat vremurile prin hristică bărbăţie. 


pa A ta jet 
[E o raul de Idila 


E 


eacuviesului 


| eodosie de [lana A 





Viaţa Preacuviosului Romil de Vidin şi a Preacuviosului 
Teodosie de Tirnovo, trad, de Gheorghiţă Ciocioi, Ed. 
Sophia, Bucureşti, 2010, 112 pagini. 

Sfinţii Romil de Vidin şi Teodosie de Tirnovo au fost ucenici 
direcţi ai Sfintului Grigorie Sinaitul, marele îndrumator 
isihast din secolul al 14-lea. Prin tălmăcirea acum pentru 
prima oară în limba română a vieților celor doi sfinţi — cea 
a Sfintului Romil de Vidin, mare făcător de minuni, cu 
moaștele la Mănăstirea Ravaniţa, în Serbia, şi cea a 
Sfintului Teodosie de Tirpovo, întemeietorul înfloritoarei 
lavre isihaste de la Kelifarevo, sfint ce a avut darul 
înaintevederii şi al cîrmuirii sufletelor pe calea mintuirii — 
editorii speră să ofere cititorilor mult folos sufletesc. 











PUNCTE CARDINALE 


| “i George Petre (1922 — 2010) 


-M IF i |) A 4 n 
 - A Aa Di: N 
A iv 


(urmare din pag. 11) 


Târgul încheiat, tovarăşul a aplicat formula românească: “Zi ca el şi fă ca 
A j adică n-a turnat pe nici unul, motivând că tot oraşul ştia deja că fusese pe 
îi pi ee îSrga de el ca de dracul. Atunci, şeful cel mare l-a invitat la plimbare, 
aşa, I curat, ŞI l-a întrebat dacă ar vrea să-i lase dumnealui aurul său, că îi dă 
drumul să pleca în Israel. Intrebare care i-a sunat lui Cotlar cam ca “Paşti, calule, 
iarbă verde? ŞI s-a grăbit să-şi ia zborul, cu tot cu familia, în Ţara Făgăduinței. În 
Israel, însă, era război, iar o lege nu prea permitea băieților să emigreze, aşa că 
făcu ce făcu ŞI plecară în Canada. De ce în Canada?... Asta am aflat-o ceva mai 
târziu, când ajunsesem cu domnul Cotlar în faza destăinuirilor... 

- Ştii, Israelul este mai ales o chestie politică. Aici, în Canada, toată lumea 
lucrează pentru Noi, pentru banii noştri, şi e mulțumită că are de lucru. lar nivelul 
de trai de aici este invidiat de alții, cam aşa cum era în România prin 1938 şi cum 
i fi, poate, după comunism... Noi, evreii, suntem o nație solidară şi chiar 
dacă avem opinii politice diferite, ne ajutăm între noi, oriunde ne-am afla... 

Şi pentru a-i schiţa şi mai fidel portretul domnului Cotlar, menţionez că 
suferea de două pasiuni: şahul şi diamantele. Prima şi-o astâmpăra jucând ore 
intregi cu un fel de robot-şah (şi mi se plângea uneori că a pierdut câte o partidă), 
iar pe a doua şi-o alina cutreierând tarabele cu podoabe femeieşti, doar-doar o găsi 
vreun diamant veritabil... 

Revenind însă la mine, domnul Cotlar mi-a promis că mă va ajuta să învăţ 
să conduc o maşină, pentru a-mi găsi mai uşor ceva de lucru, să zicem ca livreur 
de pizza sau de altceva. Aşa că m-am înscris, la 60 de ani, la o şcoală de şoferi. 
Nu mi-a fost deloc uşor să mă hotărăsc, dar convingător mi-a fost gândul că 
dacă toţi tâmpiţii pot conduce o maşină, de ce n-aş fi în stare şi eu? Cursul 
teoretic a trecut cum a trecut şi s-a încheiat cu recomandarea ca niciodată să nu 
îndrăznim să cumpărăm o maşină uzată, expusă pe stradă, mai ales dacă e Dacia 
sau Lada... Puținele ore de conducere incluse în prețul şcolii le-am terminat repede, 
cu un instructor care se ocupa mai mult de iubita lui, pe banca din spate, decât de 
mine... Baza mi-a fost tot ajutorul domnului Cotlar, care nu m-a uitat şi cu care 
conduceam, în timpul său liber, maşina lui, prin parcări libere după orele de închidere 
ale supermarketurilor. Aşa că m-am prezentat la examen cu oarecari emoții, care 
mi-au dispărut după ce am luat “proba de sală” din primul foc. Apoi, am condus 
bine, fără ezitări sau greşeli, dar am căzut la parcarea paralelă cu trotuarul, între 
alte două maşini. Ca să mă prezint a doua oară, am făcut cele zece ore obligatorii 
de conducere, plus cele oferite, cu amabilitate, de pricteni-3i de cunoscuţi. La-a 
doua prezentare la examen am eşuat din nou, tot la parcarea paralelă... 

Vroiam s-o las baltă, dar domnul Cotlar m-a încurajat şi a scos o bancnotă 
de 100 dolari din buzunar, oferindu-mi-o ca împrumut... “fără ca să ştie Asta”... 

a nedumerirea mea, m-a lămurit aşa; 
"Măi omule, să nu crezi că aici merge altfel decât în România! la suta 
asta, pune-o într-un plic şi dă-i-o instructorului examinator, la pornirea în probă! 

Zis şi făcut... dar făcut ca mine, căci îmi spuneam că e păcat de atâția 
bani irosiţi! Am pus în plic numai 20 de dolari şi m-am instalat, cu inima cât un 
purice, la volan. Alături, un instructor tânăr şi simpatic, răsfoia dosarul meu 
strălucit. l-am întins, jenat, plicul. Omul s-a uitat binevoitor la mine şi, mulțumind, 
cu o privire de parcă el îşi cerea scuze, mi-a refuzat cadoul. Parcursul a fost 
impecabil şi... n-am mai trecut prin proba parcării paralele! Văzuse el ceva în 
dosarul meu? Îl impresionase gestul meu neobişnuit? Poate că amândouă, dar abia 
mai târziu m-am convins că atitudinea instructorului a fost caracteristică pentru 
onestitatea, corectitudinea şi toleranța, pentru bunătatea omului simplu din 
Canada... lar când m-am prezentat să-i restitui binefăcătorului meu banii 
împrumutați, acesta i- a refuzat, declarându-mi că mi-i oferă ca şi cadou, pentru 
că am reușit!... La un moment dat, nu l-am mai găsit: vânduse laboratorul şi 
dispăruse... Ca în Șocul viitorului al lui Alvin Tofhler... | 

Și mă mai întreb chiar şi acum dacă ajutorul pe care mi-l oferise acest 
om de alt neam, dar născut şi crescut în România, îndemnul pentru acest ajutor, 
moral mai ales, pe care mi l-a dat, nu şi-a aflat oare rădăcina pe undeva, prin 
subconștient, în nostalgia anilor trăiţi pe-acolo şi în neuitarea obârşiei...? 

Erast CĂLINESCU 


tine!” 


umane minime? 


PIINE 


oferi distracţii sîngeroase maselor, la limita rezistenţei 


Septembrie 2010 Nr. 9/237 PAG. 15 


Duminică 29 august ne-a părăsit, trecând la cele veşnice, blândul şi 
“nostalgicul” nostru prieten şi camarad de luptă şi idealuri, Gheorghe (George) 
Petre. Prin plecarea lui de la noi, ceata celor ce şi-au închinat viața luptei pentru 
regenerarea morală şi spirituală a sufletului românesc rămâne cu un “visător” 
mai puțin 

George Petre s-a născut în 22 apnlie 1922, în com. Lungulețu, jud 
Dâmboviţa, dintr-o familie de țărani înstăriți. Şcoala primară a urmat-o în satul 
natal, iar studiile secundare le-a făcut la Târgovişte, unde şi-a luat în 1940 
bacalaureatul. Încă din primele clase liceale a fost cooptat în grupulFD.C al 
şcolii, condus de Puiu Chivulescu, eroul de mai târziu din lagărele de prizonieri 
din Rusia şi unul dintre martirii de la Piteşti. În 1940, la terminarea liceului, 
tânărul absolvent intenţiona să se înscrie la Academia Comercială din Bucureşti, 
dar din cauza evenimentelor din acea perioadă a fost nevoit să ia drumul exilului 
Atrecut mai întâi clandestin în Bulgaria, de unde a ajuns, via Grecia, în Germania, 
unde a împărtăşit soarta tuturor celorialți camarazi ai săi refugiați aici. La început 
au fost internați cu toții în lagărul de muncă de la Rostock, unde autontățile 
germane le-au aplicat un regim de “libertate supravegheată”. În 1943, însă, au 
fost mutaţi cu toții la Buchenwald. A trăit cumplitul bombardament amencan din 
24 august 1944, scăpând cu viaţă doar pnntr-o adevărată minune. În urma acestui 
bombardament, care a vizat doar sectorul din lagăr unde erau cazați legionarii, 
autoritățile germane i-au pus pe supraviețuitori în libertate. Majontatea acestora, 
printre care şi el, s-au înrolat în Armata Naţională, iar la terminarea războiului s- 
au răspândit prin tot Occidentul. El a rămas în Austria şi s-a înscris la 
Universitatea din Innsbruck, dar, numai după un an de studii, a fost nevoit de 
împrejurări să emigreze împreună cu soția (între timp se căsătorise cu o româncă 
emigrată şi ea) tocmai în Australia. Aici, datontă capacităților sale intelectuale 
şi practice, dar şi unei muncii asidue, a reuşit să-şi facă o situație materială 
care i-a permis să ducă un trai decent. Între timp i s-au născut şi cei doi copii, 
Gabriela şi Daniel. Din nefericire, Gabriela a sufent un accident mortal de 
automobil la doar 35 de ani, lăsând în urma ei multă jale şi o fetiță de doar 
câteva luni, a cărei copilărie şi educație a fost vegheată de bunici. Daniel a 
reuşit, datorită calităților lui native, dar şi îndrumăni părinteşti, să termine o 
prestigioasă universitate şi să devină un specialist de frunte în domeniul său de 
activitate (informatica) şi un cetățean de elită al Australiei. 

În țara sa George Petre nu s-a mai putut întoarce decât după prăbuşirea 
regimului comunist. De la aceea dată, timp de mai bine de 10 ani, a făcut 
“naveta” între Australia şi România, iar în 2002, la venerabila vârstă de 30 de 
ani, a hotărât să se repatrieze pentru a-şi trăi ultimii ani aici, “acasă”, şi pentru 
a fi înmormântat în pământul străbun. După ce, cu mare greutate, şi-a redobândit 
cetățenia, s-a stabilit în Buşteni, oraş de care era legat din adolescenţă şi al 
cărui aer era prielnic astmului de care suferea. 

După stabilirea definitivă în țară, George Petre a luat afectiv parte la 
toate neimplinirile şi eşecurile noastre din această perioadă de intermnabilă 
tranziție şi a ajutat, pe cât i-a fost posibil, atât matenal, cât şi moral, pe cei care 
aveau nevoie de ajutorul lui. Aş putea spune chiar, păstrând proporțiile, că în 
perioada de după repatriere el a făcut un fel de "mecenat', sponsorizând apanţia 
unor publicații de dreapta şi ajutând unele fundații cantabile. Şi Punctele cardinale 
s-a bucurat la un moment dat de ajutorul său dezinteresat, fapt pentru care îi 
vom fi recunoscători şi ne vom ruga pentru odihna sufletului său. 

Slujba de înmormântare a avut loc marţi 31 august, la biserica din 
Buşteni, după care a urmat îinhumarea în cimitirul din Zamora. Pe ultimul drum 
a fost condus de un cortegiu format din rude, vechi camarazi, prieteni mai 
vârstnici şi mai tineri, precum şi de unii dintre localnicii care l-au cunoscut ŞI 
respectat 

Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aşeze în ceata drepţilor Săi. (D. A) 


Origini: Credeţi că situaţia geopolitică a 
României ne-a condamnat la o aşa-zisă “teroare a istoriei”, 








ȘI CIRC? 


Am fost solicitat deunăzi să răspund unei 
noi anchete a revistei româno-americane Origini 
(1-2-3/2010). Reproduc și aici întrebările (deşi prea 
lungi) și răspunsurile (deşi prea scurte)... (R. C.) 


Origini: Cit de afectată este astăzi societatea 
românească postcomunistă de ceea ce Juvenal a numit 
în satirele sale panem e! circenses (“piine şi circ , 
sintagmă prin care reproşa mai marilor Romei, aflate în 
declin, că nu au altă voinţă decit aceea de a hrâni şi a 


Răzvan Codrescu; La noi se aplică mai degrabă 
formula: circenses sine pane, “circ fără piine”. 

Origini. Opinaţi că e nevoie de un nou program 
politic, de noi politicieni, de un nou împrumut de la UE, 
sau de o revoluție morală pe baze creştin-ortodoxe pentru 
a eradica politicianismul şi racilele lui: corupţia de sus, 
ciocoismul, lichelismul, clientelismul, fariseismul, 
necinstea clasei politice etc., care de 20 de ani se succede 
la putere şi care, sub masca demecraţiei şi a populismului, 
a dezavuat [sic] ultimele speranțe de mai bine ale 
românilor? 

Răzvan Codrescu: E nevoie de toate acestea la 
un loc (“Ultima soluţie: înc-o revoluţie!”,.. dar pe care să 
n-o mai fure nimeni) şi tocmai de aceea situaţia mi.se 
pare, practic, insolubilă (cel puţin pe termen scurt). 


sau, dimpotrivă, situarea noastră între Occient şi Orient 
ar fi trebuit să fie benefică, creatoare? 

Răzvan Codrescu: Dăm prea mult vina pe 
geografie şi istorie (vitrege, ce-i drept), uitînd că pînă la 
urmă “omul sfințeşte locul”. Noi n-am reuşit să-l 
“sfinţim” decit liric (“pe-o pură de rai”) sau demagogic 
(“Grădina Maicii Domnului”), aşa că, după două mii de 
ani de dăinuire goală, totul rămîne de tăcut, iar locul, 
inainte de a-l sfinţi, trebuie mai degrabă să-l exorcizăm 
(căci “frăţia cu dracul” n-a rămas fără urmări). Cioran a 
găsit formula: “Schimbarea la faţă a României”; noi ar 
urma să-i determinăm mai bine conţinutul şi s-o punem 
în aplicare, Dar deocamdată părem ocupați cu războaiele 
româno-române şi cu culesul de prin grădinile altora. 
Pină ne facem timp, s-ar putea să ieşim din istorie... 




















PAG. 16 Nr. 9/237 Septembrie 2010 


LA MUNCHEN 
IN GERMANIA FEDERALĂ 


(urmare din numărul trecut) 


Fiind acum la curent că Bădia se găsea la 
Bucureşti, nu mai era nevoie să-mi fac gânduri. Mai 
târziu mi s-a relatat mai pe larg despre vizita lui în 
România și am aflat că fusese ținut ca într-o cuşcă 
de aur. N-avea dreptul să vorbească româneşte, sau 
să vadă pe cineva apropiat. Bădia s-ar fi bucurat foarte 
mult să vadă pe Daniella, nepoata lui, fata lui nea 
Costache, pe care nu o cunoştea efectiv. Cei care îl 
scoseseră din Germania Federală şi veniseră cu el la 
Bucureşti îi cereau să vorbească numai în limba 
franceză, chipurile din cauza sovieticilor, care nu 
trebuiau în nici un caz să afle de prezenţa lui în 
România. Cam așa îmi povestise Vasile C. Dumitrescu 
despre vizita Bădiei în Capitala României. La Bucureşti 
se tot scurgea, iat dictatorul Nicolae Ceauşescu nu-l 
primea și îi comunica, printr-o terță persoană, că era 
foarte ocupat cu fel de fel de probleme imediate. În 
realitate, cei care avuseseră ordin să-l aducă la 
Bucureşti îi raportaseră starea în care se afla: era un 
om în vârstă, senil aproape, şi n-avea valoarea 
legendară din trecut. Ca urmare, Ceauşescu nu mai 
părea interesat şi nu voia să-l mai vadă. 

Scurt timp după aceea a fost readus la 
Miinchen şi mi se dăduse de ştire că era la Dachau. 
Am decis să-i fac prima vizită şi când am ajuns acolo, 
i-am pus această întrebare; 

- Da” pe unde ai fost Bădie? 

Și iată răspunsul lui: 

- Am fost la Viena, să vizitez o prietenă care 
voia să mă vadă... 

Mai mult n-am aflat de la el și, cu toate că 
știam de escapada lui la București, am tăcut, 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia.banea(2yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
conț: B. R. D. Sibiu RO49BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


i ASA „Ă d.» (|) 





PUNCTE CARDINALE 


A CC (CI IN Aj na Tal a 
i i ( Pf 


Un erou al AX 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (30) 








lăsându-l să creadă că îi acceptam versiunea lui, dar 
nu-l menajam ca în trecut. Căutam să rămân neutral şi 
comportarea pe care o aveam faţă de el era ca şi înainte, 
cu 0 rezervă pe care nu putea să o citească în ochii 
mei. 


Singurul care era lăsat să vină în Bavaria să 
se îngrijască de Șeicaru era nea Costache, şi trebuie 
spus că îl vizita destul de regulat. Îi bătea la maşină nu 
numai scrisorile, ci şi cele scrise de el zilnic. Era nevoit 
să se ocupe de corespondenţa pe care o avea cu românii 
din diasporă, dar le scria mult şi celor din ţară. Aştepta 
fără întrerupere renumita lui carte Finlandizarea 
Europei, în care îşi pusese toate speranțele, dar care 
nu se mai publica. Se întreba singur de ce, fără să-mi 
spună ceva. 

Într-o zi de sâmbătă, plecând direct de la birou 
la Dachau, m-a întrebat pe neaşteptate cine este doctorul 
Ovidiu Vuia şi dacă pot să-i dau câteva informaţii 
despre el. Primise o scrisoare de la acesta. pe care mi- 
a arătat-o, dar nu m-a lăsat să o citesc. Sunt sigur că 
în scrisoare, Ovidiu Vuia îl făcea atent asupra lui Vasile 
C. Dumitrescu, deoarece nu mă aşteptam la scena 
următoare. Începuse să-l critice atât de vehement față 
de mine pe Vasile, care, în realitate, n-avea nici un fel 
de vină. Stăteam înmărmurit în faţa lui şi imediat mi- 
am dat seama despre ce era vorba. Nu m-am putut 
opri, luându-l oarecum la zor : 

- Bădie, dacă Vasile n-are curaj să-ți spună 
adevărul, atunci sunt eu obligat să ţi-l spun; nimeni, 
absolut nimeni nu vrea să publice cartea Finlandizarea 
Europei. Vasile era trimis de la Ana la Caiafa şi n-a fost 
în stare să facă nimic. N-a vrut să ţi-o spună, ca să te 
menajeze, şi a venit să mi se plângă. Cum poţi dumneata 
să-l acuzi că te exploatează? Să-ţi fie ruşine că o faci! 
Cine îţi plăteşte chiria aici, lună de lună? Dumneata nu 
judeci greutățile întâmpinate de noi cu întreținerea 
dumitale? 

Eram foarte furios şi vedeam cum se uita 
nedumerit în ochii mei. Probabil, înțelesese mânia care 
pusese stăpânire pe mine şi m-a luat imediat în braţe, 
spunându-mi: 

- Ren€ dragă, nu mă mai certa! Fii din nou 
blând cu mine, ca întotdeauna... 

Cu asta îmi dădusem seama de situația lui 
personală şi că era atât de singur pe lume, din ce în ce 
mai singur, fără nimeni pe care se putea sprijini. 

Cele două scrisori primite de mine de la 
doctorul Ovidiu Vuia în luna mai 1981, cu aproape un 
an după trecerea Bădiei în veşnicie, le-am păstrat ca 





DIRECTOR FONDATOR: GABRIEL CONSTANTINESCU 


Răzvan Codrescu (redactor șef), 





dovadă de cum îl judecau anumiţi refugiaţi români pe 
Şeicaru. Cele două scrisori erau răspuns la epistola 
mea, în care îi aduceam aminte de anumite adevă ăruri 
şi combăteam părerile lui. 

Din când în când, îl întâlneam la Dachau pe 
Grigore Golescu, care venea să-i îndulcească 
singurătatea cu poveşti din Bucureştiul părăsit de el 
în august 1944. Tot într-o seară a anului 1979, am 
cunoscut-o pe Viorela, fata lui, însoţită de Claude, 
bărbatul ei. 

- Enfin, cunosc pe legendarul Rene, şi acum 
ştiu cine mi-a luat locul! — îmi amintesc că a spus 
Viorela. 

Câteva seri după plecarea Viorelei către Paris, 
Bădia mi-a arătat o scrisoare primită din Franța mai 
zilele trecute, spunând plin de durere: 

- De unde pot eu procura banii ăştia pe care 
îi cere Viorela? Trăiesc aici doar dim mila voastră... 

Viorela venise din curiozitate la Dachau şi 
voia să vadă cum trăia tatăl ei. Era convinsă că se 
aranjase între timp şi că avea bani, așa că putea să 
ceară. Îl făcuse atent asupra faptului că el, ca tată, 
avea datoria să-i dea banii pe care el nu-i avea... 


A venit apoi anul 1980 şi nu credeam că va 
fi ultimul an de viață al Bădiei. Era şi anul când trebuia 
să mă internez la sanatoriul din Feldafing, 50 km 
depărtare de Miinchen. Inima îmi făcea probleme şi, 
în vinerea de 17 octombrie 1980, m-am dus la Dachau 
să-mi iau rămas bun. Bădia, uimit de noutăţile aduse, 
nu se prea putea linişti şi niciodată nu voi uita strigătul 
lui de exasperare: 

- Dar ce mă fac eu fără tine? ! 

Am încercat să-l liniştesc, dar în faţă aveam 
o ființă care se găsea parcă într-o altă lume, pe un alt 
tărâm. Nu înțelegeam ce se întâmplă şi nu-mi dădea 
în cap că priveam în ochii lui atât de cunoscuţi pentru 
ultima oară. 

În momentul acela n-aveam probleme, îl 
ştiam în sigurață şi puteam pleca fără gânduri de 
ingrijorare la Feldafing. Mă întrista numai faptul că 
nu voia să spună cine îşi luase răspunderea cu el. 
Probabil era o înțelegere tacită între el şi cel care 
primise Curentul cadou. Cu alte cuvinte, eu nu trebuia 
să ştiu de existenţa celui care, în ceea ce priveşte 
Curentul, avea ceva de hotărât. Eram totuşi curios, 
voiam să aflu, nu că aş fi avut ceva împotrivă. Vasile 
era român, Șeicaru era român, tranzacţia se operase, 
ziarul Curentul se afla în mâna unui român şi eram 
mulțumit că Bădia nu rămăsese în aer. Cu asta se 
adevereşte actul-scrisoare de care n-aveam idee şi 
niciodată nu-l semnasem ca martor. Semnătura 
proprie se află pe contractul notarial din februarie 
1978, făcut la timpul acela în limba germană. Acum, 
Vasile putea să se laude că devenise directorul unui 
ziar de renume. 

Leo Victor Ungur, împreună cu lon, un 
cunoscut român, s-au dus la Dachau la 20 octombrie 
1980, să-l ia pe Şeicaru şi să-l ducă la doctorul Vasile 
Iliescu, pentru cercetări. În momentul când Şeicaru 
voia să intre în maşină, inima i-a încetat şi s-a prăbuşit 
la pământ. L-au dus înapoi cu mare greutate şi l-au 
anunțat pe doctorul Vasile Iliescu, care a şi venit 
imediat. (Va urma) 


Renc Al. DEFLERS 
(Miinchen) 


Tehnoredactare comnaeriza tă 
PUNCTE CARDINALE 


Demostene Andronescu (redactor șef-adjunct), Andreea Banca 
(secretar de redacţie), Ligia Banea (tehnoredactor), Marcel Petrişor (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU, Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536, mobil 0730023992 


“Tipar: NOBLESSE S.RL