Puncte Cardinale anul XIX, nr. 6 (222), iunie 2009

lar 








credinţă 
iubire 
speranţa 








Prostul crede că Eminescu a murit, ca 
mamă-sa şi ca tată-său*. 

La un om viu eşti curios să ştii mai 
ales cum trăieşte. La un om mort eşti curios 
să ştii mai ales cum a muril. 

În cazul lui Eminescu: va fi murit el 
din cauze naturale sau va ti fost ucis? Dacă 
va fi murit din cauze naturale, cum se crede 
îndeobşte, va fi fost inima sau „infecția 
luetică”? lar dacă va fi fost ucis, se va fi 
făcut aceasta cu sau fără premeditare? 
Dacă nu-l va fi ucis un nebun cu piatra, nu 
cumva îl vor fi ucis doctorii printr-un 
tratament nepotrivit? Dar dacă l-au ucis 
doctorii, ar fi prea banal s-o fi făcut din 
indolenţă sau nepricepere (mal praxis),. 

Prostul e înclinat aprioric spre ipoteza 
conspiraționistă, pe care-o preface repede 
în certitudine, cu o asumare aproape: 
personală. Incomod ideologic şi incoruptibil 
moral, Eminescu trebuia eliminat cu orice 
preț, mai ales pentru naționalismul său 
epidemic. Folosindu-şi complicii din spitale, 
l-or fi eliminat liberalii, masonii, ovreii, 
agenții imperiali (țarişti sau papistași, că toți 
ar fi avut motive)? Prostul nu-ţi ascunde că 
preferă, de departe, ca pe o sinteză malefică 
universală, explicaţia „răzbunării iudeo-masonice ”, desigur cu bătaie mai lungă: neamul 
românesc. Cei care au umblat și umblă cu obstinaţie să ne scoată din istorie, aceia ni l-au 
mătrășit şi pe Eminescu (aşa cum ne-au mătrăşit, se ştie, toți cîrmuitorii şi luminătorii 
„vizionari”, de la Mihai Viteazul pînă la... Nicolae Ceauşescu). 

Pentru ptost, Eminescu nu e destul de mare ca să nu fi murit, dar e destul de mare ca 
să nu fi putut muri de o moarte obişnuită sau accidentală. Pentru el, cazul Eminescu se 
reduce pînă la urmă la această dimensiune senzaționalistă a morţii. Două lucruri i se par 
prostului esențiale; că Eminescu e mort şi că n-a murit de moarle bună. 

Că Eminescu ar putea fi viu, prostului nici măcar nu-i trece prin cap. Prostul nu poate 
înțelege că Eminescu — şi oamenii de talia lui Eminescu, vrednici să stea, zicea Noica, la 
cina cea de taină a culturii europene — se află: mai presus de moarte. Eminescu n-a murit, 
ci doar s-a retras în eternitate, cu viața pe moarte călcînd, ca reper veghetor nu doar pînă 
azi, ci pînă la capătul vremurilor — perpetuu izvor spiritual de trăire și conștiință românească. 
Viaţa noastră fără de moarte și „conştiinţa noastră mai bună”. 

Contrar părerii prostului, e inesenţial cînd şi cum s-a retras Eminescu în eterriitatea lui 
(şi a neamului). A-l trata ca pe un „mort” și a rima cu voluptate în circumstanțele (reale sau 
închipuite) ale „morţii” lui reprezintă simptomul supremei neînțelegeri. Cecitatea mai 
ucigașă decit toate conspiraţiile istoriei, 

Ar fi mult mai interesant și mai profitabil să li se pună în evidență noile generaţii în 
ce fel şi în ce măsură este Eminescu viu. Să ne adincim nu în anecdotica senzaţionalistă a 
morţii lui in-esenţiale, ci în miracolul inepuizabil al ne-morții lui esenţiale. Cum se face că 
Eminescu ne e — sau măcar ne poate [i — mereu prezent şi mereu aproape, că nu se lasă 
asasinat nici prin impietate şi nici prin pietate, că e în stare să sfideze la fiecare pas, cu o 
sclipire de gînd sau cu un zvon de vers, proverbiala „uitare românească”? 


„MINESCUZ 





Nu, în Eminescu nu avem de răzbunat un mare mort, ci de asumat și de valorificat “ 


creator, prin bună cuminecare, un dăinuitor harismatic, un principiu de nemurire. Nu recursul 
la moartea lui, ci această eternă actualitate a sa, împletită firesc „în viul vieţii”, constituie 
temeiul şi îndreptăţirea eminescianităţii, eminescianismului, eminescologiei. Cultural 
vorbind, Eminescu e viață, iar viața lui e lumina noastră, pe care întunericul nu poate s-o 
înghită. 


“Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e. 
singura misiune a statului român, şi oricine ar voi să ne risipească 
puterile spre alt scop, pune în jocviitorul urmaşilor şi calcă în picioare 
roadele muncei străbunilor noştri.” 


PUNCIE 
CA?D:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





pie 





ANUL XIĂ 
Nr. 6/222 


IUNIE 
2009 


16 PAG.—3|lei 


Față de prostimea adulatoare şi 
obsedată patetic de scenariul morţii lui, 
adversarii declaraţi şi înverşunați ai lui 
Eminescu, români şi neromâni, se întîmplă 
să fie în felul lor mai lucizi şi mai realişti: ei 
ştiu bine că Eminescu nu e mort, că 
Eminescu trăieşte, că Eminescu e chiar mai 
viu decit viaţa, şi de aceea încearcă disperat 
să-l ucidă măcar în sufletele noastre, să ne 
pustiască de prezența lui îndărătnică. Nu 
impotriva unor presupuşi ucigaşi de 
odinioară s-ar cădea să vitupereze cei ce se 
vor astăzi „cruciați” ai românismului şi 
eminescianismului, ci mai abitir împotriva 
acestor ucigaşi curenți, mult mai parşivi şi 
mai primejdioşi „în durata lungă a istoriei”. 
Prostul percepe însă realitatea anapoda şi- 
şi consumă invariabil gloanţele trăgînd acolo 
unde nu trebuie. 

Pe adevăratul Eminescu nu ni l-a ucis 
nimeni, dar sînt destui care se chinuiesc să- 
| ucidă pină azi şi care-şi freacă mîinile de 
satisfacție să ne vadă tratîndu-l de bunăvoie 
ca pe un mort, sau luptîndu-ne ipotetic cu 
nălucile trecutului şi neglijind provocările 
insidioase ale prezentului... 

Dar pînă la urmă, creştineşte, îl înţelegi 
şi pe prost. Ce să facă el cu un Eminescu viu, care obligă la efort intelectual şi la asumare 
creatoare, la dezmărginirea naționalului în universal şi întruchiparea universalului în 
național?! Pe prost nu-l țin brăcinarii să co-existe cu Eminescu, ci doar să-i post-existe 
vindicativ, într-o sterilitate opărită şi agramat vociferantă, cu care atrage atenția altor proşti 
de teapa lui şi induce iluzia unei implicări justiţiare, ba chiar mai face şi cîte-un ban (căci 
senzaționalismul ieftin se vinde bine în țara celor „proşti, dar mulți”). 

Aşa cum un om deştept n-are ce face cu un Eminescu mort, tot aşa prostul n-are ce 
face cu un Eminescu viu. Dar Eminescu este cu atit mai mare şi mai viu cu cît şi-a anticipat 
nu o dată această posteritate jenantă şi reuşeşte să dăinuiască în paralel cu ea, în aşteptarea 
mesianică a unei româneşti „minţi de pe urmă” — care s-ar putea să nu ne mai vină deloc, 
sau să ne vină mult prea tirziu... Dar dacă nimic altceva nu va mai rămîne din noi, va rămîne 
negreşit Eminescu cel viu, mărturisind de unul singur — la judecata din urmă a neamurilor, 
cum îi plăcea lui Noica să spună — că Dumnezeu a pus sămînță bună atunci cînd ne-a menit 
să fim „un strat de cultură la gurile Dunării”. 

Nu, Eminescu n-a murit şi nu va muri niciodată, Dar noi ne dovedim tot mai incapabili 
să-i onorăm nemurirea. Şi neputind trăi „pe limba lui”**, preferăm să-l decretăm mort „pe 
limba noastră”*** și să facem din el adevăratul „cadavru din debara” al intempestivei 
prostii epigonice. Al prostiei care nici măcar nu doare. Şi despre care ajungi să nu mai ştii 
dacă este cauză, efect sau doar condiţie favorizantă a ticăloşiei voioase în care ne trăim 
traiul şi ne mîncăm mălaiul, la porțile manelizate ale Orientului, 


N-A aha 


La apă 


& a! 5-A - 


Răzvan CODRESCU 





* Ce-i drept, a existat maiveac şi un neam(() frost care credea că Însuşi Dumnezeu a murit, iar 
această prostie dolofană i s-a socotit lui ca... deşteptăciune! 

” Să citeşti, să meditezi, să visezi, să creezi, să jertfeşti, să respiri cultură prin toţi porii tăi, 
dar să nu pierzi sensul genuin al vieţii, să ai fascinația perfecțiunii şi a universalului, să obţii 
„Sunetul secund” al limbii tale şi să ridici cuvintele pină la Cuvini 

” Să parazitezi pe spinări ilustre, să păcâleşti contextul, să-ţi drapezi puținătatea, să obţii 


efecte ieftine, să cucereşti vulgul şi să-i împărtăşeşti deliciile grobiene, să cobori Logosul la 
logoree şi chipul divin la mâăştile Bestiariului 











PAG. 2 Nr. 6/222 Iunie 2009 





DIN PARTEA FORULUI ANTICOMUNIST 
DIN MOLDOVA (F.A.M.) 


APEL DE SOLIDARIZARE CU SERGIU VOLOC 


| Forul Anticomunist din Moldova face un apel către mass-media din 
țară şi străinătate pentru mediatizarea cazului actorului Sergiu Voloc arestat 
ŞI torturat prin înfometare şi folosirea ventilatoarelor reci în Izolatorul 
ce sari ul General de Poliţie din oraşul Chişinău, situat pe strada Tighina 
nr 

Forul Anticomunist din Moldova, care a ținut legătura permanentă cu 
Sergiu Voloc pe toată durata dintre 7 aprilie şi 3 mai 2009 (în ziua arestării 
sale), poate confirma că acesta a fost sunat de mai multe ori de persoane care 
se recomandau drept poliţişti şi-l amenințau cu bătaia. Avem toate dovezile că 
Sergiu Voloc a fost urmărit de organele Securității şi Poliţiei moldoveneşti, 
urmărire care s-a prelungit şi după pronunțarea amnistierii şi încetării urmăririi 
penale a tuturor celor implicaţi în protestele din 7-9 aprilie. 

În urma tratamentului inuman aplicat de colaboratorii Comisariatului 
General de Poliţie din Chişinău situat pe strada Tighina nr. 6, Sergiu Voloc a 
fost silit să facă o declarație în care îşi exprima recunoştinţa față de Vladimir 
Voronin pentru amnistierea sa, recunoscindu-şi totodată vina şi exprimindu-şi 
regretul pentru participarea la protestele din 7 aprilie. Declaraţia lui Sergiu Voloc 
a fost filmată ca material operativ de colaboratorii Securității moldoveneşti şi 
servită postului de televiziune NIT, fiind difuzată în cadrul unui reportaj grotesc, 
care îl laudă pe Voronin şi incriminează opoziția. 

Ca urmare a celor întimplate, Sergiu Voloc a suferit o cădere psihică, 
lesne de înțeles, avind nevoie de îngrijire medicală. 

Contactat de Forul Anticomunist din Moldova, actorul Sergiu Voloc a 
declarat că va da în judecată statul Republica Moldova pentru tratamentul la 
care a fost supus. De asemenea, actorul şi-a exprimat regretul că nu poate 
onora premiera filmului “Bingo” (numele eroului principal, jucat de Sergiu Voloc) 
turnat în Rotterdam. Regizorul filmului, Timur Ismailov, l-a contactat telefonic 
pe Sergiu Voloc, exprimîndu-şi îngrijorarea pentru situația în care se află şi 
promiţind că va face demersuri pentru a-l aduce, alături de toţi ceilalți actori 
implicați, la premiera filmului (preconizată pentru luna iunie, la Amsterdam). 

12 mai 2009 


i ad .“-» 
= 


aaa 


- 9 Ir. x ” y 
F May ma 
EMO mat e 


a 





LACUL GHIDIGHICI — GROAPĂ COMUNĂ 
PENTRU PROTESTATARII DE LA CHIŞINĂU ? 


Revenirea comuniștilor la putere în sărmana Republică Moldova a devenit prea 
repede un fapt comun pentru opinia internațională. Dar ce să vorbim de cei care nu ne 
cunosc și cărora le pasă prea puţin de noi? Chiar țăranii noştri, care au fiecare părinți sau 
rude deportate şi ucise de comunismul sovietic, au ajuns să mulțumească partidului pentru 
o pensie de 30 de dolari şi ziarul Comunistul, pe care îl primesc gratuit în cutia poştală. 

La fel de repede au fost măturate urmele unui masacru făcut de către un stat împotriva 
propriilor cetățeni. Protestele din aprilie 2009 au depăşit, prin amploarea şi urmările lor, 
orice alte proteste din Europa ultimelor decenii. Cînd aţi mai văzut o țară în care cetățenii 
să dea foc Parlamentului şi Preşedinţiei în semn de protest? Mai are nevoie guvernarea 
comunistă de altă carte de vizită decit aceasta? Republica Moldova este ţara în care au ars 
Parlamentul și Preşedinţia! 

Ce altceva se mai poate spune despre Republica Moldova? Să mai spunem că 
iazurile din Republica Moldova adăpostesc cadavrele celor ucişi de poliţia voroniană, așa 
cum este cazul tînărului Maxim Canişev, găsit zilele trecute în lacul Ghidighici? Să mai 
spunem că în parcuri se găsesc îngropaţi protestatari decedați în 8 aprilie, așa cum este 
cazul tînărului de la Bălți, ucis în bătaie pentru că, chipurile, ar fi avut o datorie de 2000 de 
euro? Credem că nu e vremea să așteptăm ca Dumnezeu să despartă apele pentru a ne 
arăta cîţi morți mai sînt în lacul Ghidighici și nici să se crape pămîntul sub noi pentru a ieşi 
morţii de unde au fost ascunși. Trebuie să facem ceva pentru a pune capăt guvernării unui 
regim criminal, care s-a recomandat în istorie prin peste 70 de ani de teroare neîncetată, 

Moldova nu are mijloacele necesare pentru a căuta posibilele cadavre într-un lac cu 
o suprafaţă de 803 ha, cum este Ghidighiciul. Probabil ni se va spune că este o operațiune 
prea costisitoare și că bugetul statului a sărăcit de pe urma investițiilor făcute în lucrările de 
reparație a clădirilor Președinției şi Parlamentului, Totuşi lacul ar trebui răscolit centimetru 
cu centimetru, prin participarea unor echipe specializate internaţionale. 

Poate că presa de la Chişinău, cu toate greutăţile pe care le întimpină, va insista mai 
mult pe acest subiect, lăsînd baltă discuţiile sterile în jurul “votului de aur” și al împărțirii 
forțelor într-un parlament corupt şi criminal, 

lerom. Savatie BAȘTOVOI 
12 mai 2009 





PUNCTE CARDINALE 


[Și 


DEMNITATEA MARTURISIRII 
UN CUVANT INAINIE 


Dragoş Pâslaru (Părintele 
Valerian), Răzvan Ionescu, Dan 
Puric...  Duhovnicul,: teologul, 
predicatorul... Toţi trei, la origine, 
actori... Nu seamănă deloc unul cu 
altul, dar țin laolaltă în Hristos şi 
răscumpără, din mers, păcatele 
curente ale breslei. Conectată la 
esenţial, arta interpretării devine de 
la sine artă a mărturisirii, scena 
devine pe nesimţite amvon, talentul 
devine până la capăt talant. Tâlcuire 
şi  cuminecare,  exorcizare a 
cuvintelor întru Cuvânt, suflet 
dezmărginit în bătaia Duhului... 

Dintre cei trei, numai Dan 
Puric nu s-a despărțit de scenă. Și-a 
propus — şi a reuşit — s-o convertească 
“din mers”, pariind până la capăt pe A 
posibila joncțiune dintre credință şi 
artă. Îmi place să cred că a desțelenit calea unui altfel de “teatru seminar”, 
şi poate și de aceea este cel mai adesea asemănat cu legendarul Petre 
Ţuţea. 

Dan Puric L-a întâlnit pe Hristos în plină maturitate creatoare, 
sub călăuzirea harismatică a unui duhovnic şi mărturisitor de talia 
Părintelui Iustin Pârvu, “grupa sangvină nepătată a Neamului nostru”, 
cum îi place să-l definească. Întâlnirea aceasta i-a schimbat viața, ca lui 
Pavel pe drumul Damascului. Se simte în discursul său nu numai râvna 
propovăduirii, de care Ortodoxia n-a dus și nu duce lipsă, dar şi o 
prospeţime şi o autenticitate de care “profesioniştii” credinţei se 
învrednicesc mai rar. El rupe canoanele discursului “popesc”, conectează 
religia la cultură şi cultura la viață, uneşte simțul tradiției cu simțul 
actualităţii, iar uneltele artei sale îl ajută firesc să transpună trăirea în 
cuvânt şi cuvântul în graţie trezitoare. 

Sigur că e important ce spune Dan Puric, dar aceleaşi lucruri, 
spuse de altcineva, pot trece neobservate. Spre deosebire de mulți alţii, 
Dan Puric nu numai că ştie ce spune, dar ştie cum să spună. Prestaţia lui 
Dan Puric este astfel un permanent spectacol al Adevărului, care seduce 
şi obligă deopotrivă. lar meritul lui cel mai de seamă mi se pare că rămâne 
— până la proba contrarie (să nu fie!) — buna cumpănire între ce şi cum. 

Cu toate acestea, Dan Puric nu este, cum greşit l-au judecat unii, 
prizonierul oralității. Cele două cărți pe care le-a tipărit până azi, Cine 
suntem şi Omul frumos, arată că discursul său rezistă transpunerii din 
rostire în scriitură. Şi cartea de față — Demnitatea mărturisirii (Oradea, 
2009) — cred că o va vădi o dată în plus, chiar dacă este vorba doar de nişte 
convorbiri cu o fatală notă de conjunctural. Părintele lon Alexandru Mizgan 
mi-a solicitat acest cuvânt înainte la o carte despre care n-am idee cum 
va arăta în final, dar al cărei conținut de bază îl cunosc din diferite publicații 
periodice. Lui Dan Puric i se potriveşte de minune acest gen de “iscodire” 
dialogală. El n-are nici timpul şi nici pasiunea amplelor construcții 
teoretice, dar din “şarjele” sale întotdeauna miezoase, chiar când se altoiesc 
pe vreo expresie mai crudă, sau pe vreo exemplificare aparent vulgară, 
se articulează de la sine, ca din “viul vieţii”, o viziune creştină coherentă 
şi integratoare, de un realism nedezminţit şi adeseori incomod, în care 
se regăsesc toate temele mari şi toate provocările actuale ale ordinii 
creştine şi ale sensibilităţii “de dreapta”, angajând deopotrivă vocaţiile 
personale şi vocațiile comunitare, problematica insului şi problematica 
neamului. 

“Reacţionar” harismatic, pe linia Sfinţilor Părinţi, dar şi a marilor 
noştri interbelici, el ştie ca nimeni altul să prefacă vorba care zboară în 
vorbă care rămâne, iar “spectacolul” de idei pe care-l întruchipează, la 
inefabilul punct de întâlnire dintre donquijotism şi “nebunia pentru 
Hristos”, regenerează parcă, primăvăratic şi pascal, conştiinţa amorțită 
sau disipată a unei cetăți care deocamdată îl admiră mai mult decât îl 
merită. 

Aplauzele îngerilor din cer — singurele care contează peste orice 
conjuncturi — dau.poate adevărata măsură, tainic lucrătoare, a atestei 
noi cruciade impotriva uitării, cu care e o onoare, dar şi o responsabilitate 
să fim contemporani, 


Răzvan CODRESCU 
































1. lese la rampă, cu tot mai mult tupeu, tandemul Vadim- 
Becali (“Doi creştini și patrioţi/ vor scăpa tara de hoţi!”). Vă 
amuză sau vă întristează? 


Lozinca tandemului C.V. Tudor şi Gigi Becali, „Doi 
creştini şi patrioți vor scăpa țara de hoţi!”, scoasă din contextul 
actualei scene politice româneşti, ar putea fi privită cu 
amuzament. Cum însă este utilizată în campania electorală 
purtată pentru obținerea unor fotolii de europarlamentari, ea 
trebuie privită cu toată seriozitatea. Simplul fapt că aceasta a 
fost formulată de şefii a două partide politice (Partidul România 
Mare şi Partidul Noua Generaţie) care la scrutinul din 
noiembrie 2008 au fost la un pas de a atinge pragul electoral 
de 5%, iar candidaţii lor de a intra în Parlamentul României, 
ne obligă să privim acest „caz” ca pe unul cu adevărat 
îngrijorător. 

În studiul intitulat Partidul politic. Sociologia unui sistem 
al partidului politic, sociologul Dimitrie Gusti, şeful Şcolii 
Sociologice de la Bucureşti, făcea, la începutul anilor *20 ai 
secolului trecut, o analiză a partidelor politice care pot apărea 
în democraţie. În fapt, este vorba de două tipuri de partide 
politice distincte: partidele de program şi partidele 
Oportuniste. 

„Partidul de program — preciza sociologul român = prin 
definiţie se adresează judecății cetățenilor, care, preocupați 
numai de problemele vitale ale naţiunii, sunt chemaţi să 
frământe şi să discute ideile cuprinse în program; partidul de 
program vrea să convingă, el urmăreşte impunerea anumitor 
idei numai prin persuasiune”, 

În totală contradicție cu modul de a acţiona al partidelor 
de program este modul de acţiune al partidelor oportuniste, 
Dacă „pentru un partid de program de două ori două fac 
patru, pentru un partid oportunist de două ori două fac cinci, 
fiindcă partidul oportunist nu urmărește a convinge, ci succesul 
cu orice preţ şi prin orice mijloc” — precizează acelaşi Dimitrie 
Gusti, care mai departe identifică „cinci metode pe care 
oportuniștii le întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru a-și 
impune voința: |. arta de a seduce, a te insinua și a place; 2. 
arta de a corupe; 3. arta de a calomnia, a minți și mistifica; 4. 
arta de a intriga şi, în sfârşit, 5. arta de a teroriza. Cine 
stăpânește aceste cinci elemente ale propagandei oportuniste 
este un desăvârşit artist, este perfectul om politic”, 

Distincția fundamentală între cele două tipuri de partide 
devine evidentă dacă privim personalităţile care se găsesc în 
fruntea lor, În timp ce partidele de program sunt conduse de 
oameni politici în adevăratul înţeles al cuvântului, partidele 
oportuniste au în fruntea lor agenţi electorali, care nu se dau 
inapoi de la cele mai josnice procedee pentru a obține voturile, 
menite să le ofere posibilitatea de a dobândi accesul la 
guvernare (văzută nu ca răspundere comunitară, ci ca afacere 
personală). 

Pentru a înțelege în mod concret deosebirile fundamen- 
tale dintre metodele folosite de cele două tipuri de partide, 
mi-am aruncat privirea pe documentul fundamental al unui 
partid de program: Uniunea Creştin-Democrată din Germania. 

[| 


PUNCTE CARDINALE 


lunie 2009 Nr. 6/222 PAG. 3 


RASPUNSURI PE LUNĂ 


Începând din mumărul trecut, d-l Gabriel Constantinescu, directorul Punctelor cardinale, răspunde lunar la trei 
întrebări adresate de colaboratorii sau cititorii revistei, pe teme politice şi sociale de actualitate. Cei dornici să formuleze 
întrebări sunt invitaţi să le trimită la Redacţie, prin poştă sau e-mail, până la jumătatea fiecărei luni. Întrebările (anonime 
sau semnate, conform dorinţei celor care le formulează) trebuie să fie clare, concise şi de interes căt mai general. Din 
fiecare lot lunar de întrebări, vor fi alese trei, primind răspuns în numărul din luna imediat următoare. (Redacţia) 


Este vorba despre un document de 70 de pagini prin care creştin- 
democrații germani se adresează corpului electoral, căruia îi 
solicită votul. Pe frontispiciul acestui program-document sunt 
formulate principiile în temeiul cărora este alcătuit; „libertate, 
solidaritate, dreptate”. Comparaţi această idee centrală cu 
lozinca „Doi creştini şi patrioți vor scăpa ţara de hoți!” şi se 
poate trage o primă concluzie cu privire la modul de a aborda 
politica al creştin-democraților germani faţă de „creştinii și 
patrioții” din România. În continuare, enumerăm titlurile 
principalelor capitole din programul creştin democraţilor 
germani: |. Înțelegerea persoanei umane; 2. Valorile 
fundamentale; 3. Evoluţia persoanei umane (familia, educaţia 
şi cultura, munca şi timpul liber, locuinţele şi spațiul locativ); 4. 
Economia socială de piață; 5. Statul; 6. Germania în lume 
(politica germană, politica europeană, politica de securitate, 
politica față de Răsărit şi responsabilitatea mondială). Pe tot 
intinsul acestui amplu document nici o notă critică, 
nemaivorbind de insulte şi invective la adresa adversarilor 
politici. Un program care se impune pe temeiul principiilor de 
guvernare, nu pe baza denigrării adversarilor politici. 

Cu tristeţe trebuie să constatăm că nici unul dintre 
partidele de pe scena politică românească nu a fost capabil ca 
in cei 20 de ani de democraţie postdecembristă să formuleze 
un program coerent de guvernare, pe care să-l multiplice în 
milioane de exemplare şi să-l difuzeze gratuit populaţiei, pentru 
ca astfel cei care solicită voturile corpului electoral să-şi facă 
efectiv cunoscute ideile şi proiectele. 

Revenind la lozinca electorală a tandemului C.V. Tudor 
- Gigi Becali, trebuie să constatăm nu numai inconsistenţa ei 
politica totală, ci şi stupiditatea acesteia în raport cu scopul pe 
care ar trebui să-l deservească. Orice om de bun-simţ este 
obligat să-şi pună întrebarea: cum vor reuşi cei doi prezumtivi 
europarlamentari să scape țara de „hoți” în timp ce s-ar afla la 
Bruxelles sau Strasbourg?! Dar acesta este nivelul politicii 
româneşti în anul de graţie 2009, iar perspectivele de 
îmbunătăţire ale acestui nivel par nule. 


2. Ce impresie vă face implicarea Casei Regale în politica 
republicană? Există o similitudine cu situaţia din Bulgaria? 


Cu aceeaşi tristețe trebuie să remarcăm faptul că o 
minimă doză de bun-simț s-ar fi cuveni să țină deoparte pe 
fostul monarh al României — şi, o dată cu el, întreaga Casa 
Regală — de implicare în politică. Cât priveşte o posibilă 
similitudine între situația din România şi cea din Bulgaria, 
referitoare la implicarea celor două Case Regale în politica 
postcomunistă, nu există, după mine, nici un element care să o 
justifice. 

Pe scurt, cazul Simeon de Saxa Coburg-Gotha a avut 
următoarea evoluţie: în 1943, regele Boris III abdică, succesiu- 
nea la tron revenindu-i fiului său în vârstă de şase ani, care este 
proclamat rege al Bulgariei sub numele de Simeon II, 
conducerea efectivă a statului revenind unei regențe. După 
ocuparea Bulgariei de către Armata Roşie şi instalarea 
regimului comunist condus de Gheorghi Dimitrov, monarhia 
este tolerată până în 1946, când țara este proclamată republică, 
Tânărul rege ia calea exilului, remarcabil fiind faptul că în 
lungul răstimp de aproape o jumătate de veac şi-a păstrat 
nealterată identitatea naţională şi legăturile cu destinul poporului 
bulgar. 

Preocupat de soarta poporului său, în primăvara anului 
2001, după ce revenise în țară în urma căderii regimului 
comunist, fostul suveran al Bulgariei Simeon II întemeiază 
Mişcarea Naţională Simeon II, formaţiune care, la numai două 
luni după constituire, obţine o victorie categorică în alegerile 
legislative din iunie 2001, aproape 44% din voturi, în urma unei 
campanii electorale al cărei obiectiv central a fost combaterea 
sărăciei și corupției. 

Nu tot astfel a fost evoluţia ultimului monarh al României, 
care, după ce a predat țara „la cheie” Uniunii Sovietice și a 
coabitat cu regimul comunist până când nefirescul partener de 
guvernare |-a izgonit de pe tronul țării, Ca şi omologul său 


bulgar, (ex)regele Mihai | a revenit în țară după prăbuşirea 
regimului comunist, dar nu cu gândul de a participa la 
redresarea morală şi materială a poporului român, ci cu 
intenţia nedisimulată de a-și recupera bunurile care 
aparținuseră Casei Regale. Abia târziu, după ce şi-a văzut 
împlinit acest obiectiv (cu ce preț însă?!), la instigările 
cercurilor celor mai apropiate şi mai interesate, şi-a manifestat 
intenţia de a participa activ la viața publică republicană. Cum 
vârsta înaintată nu i-a permis să se implice direct, I-a scos la 
bătaie pe ginerele său, intrat pe ușa din dos în Casa Regală a 
României. 

Este, deci, o deosebire fundamentală între cazul 
Simeon II, „os domnesc” autentic, şi cazul Radu Duda, „os 
de parvenit” şi actor de profesie, care vrea să-şi joace rolul 
vieții lui năzuind la demnitatea de Preşedinte al României. 
Două cazuri fundamental diferite, care nu necesită comentarii 
în plus. 


3. Cazul ierarhului Teodosie de la Constanţa aduce o nouă 
pată pe obrazul instituţiei bisericești. Credeţi că există vreo 
legătură între corupția din Biserică și cea din viața politică? 
Ar fi o greşeală dacă am scoate cazul Arhiepiscopului 
Teodosie din contextul situaţiei Bisericii Ortodoxe Române 
în anii comunismului şi postcomunismului şi l-am raporta 
numai la corupția generalizată din România actuală. Faţă de 
celelalte instituții asupra cărora s-a revărsat furia devastatoare 
a regimurilor comuniste, Biserica constituie un caz distinct. 
Dacă, după preluarea puterii de către comunişti, vechea justiție 
a putut fi transformată în justiție comunistă, şcoala a putut fi 
transformată în instrument de educaţie comunistă, ba până şi 
armata, “marea mută”, a devenit “braţ înarmat al Partidului 
Comunist”, cu Biserica nu s-a putut proceda la fel, 
transformând-o în “Biserică comunistă”. Temeliile dogmatice 
tradiționale şi menirea ei determină ca Biserica să nu poată 
nici măcar presupune o cât de neînsemnată legătură cu un 
regim autodeclarat ateu. Această totală incompabilitate s-a 
impus în procesul de bolşevizare a pravoslavnicei Rusii, când, 
in totalitatea ei, Biserica rusă a fost desfiinţată din temelii. 
Cum însă, în tendința sa de expansiune mondială, radicalismul 
anticreştin se împiedica de o lume în care creştinismul era 
adânc înrădăcinat, adepții ideii de victorie mondială a 
comunismului au fost nevoiți să găsească modalități de 
conviețuire. Biserica a înțeles însă capcana care i se întindea 
Şi a reacționat împotriva tentativelor de a fi subordonată puterii 
comuniste. O reacţie care a îmbrăcat forme diferite de 
manifestare în sânul popoarelor din “lagărul comunist”. 
Problema relațiilor dintre regimurile comuniste totalitare 
și Biserică este tratată pe larg în capitolul intitulat “Cealaltă 
Europă victimă a comunismului” din ampla lucrare, cu 
caracter de rechizitoriu, intitulată Cartea neagră a comunis- 
mului. Acolo unde Biserica creştină îşi avea conducerea 
supremă în afara spațiului totalitar (cazul Bisericii Catolice) 
s-a încercat constituirea de disidenţe față de autoritatatea 
Vaticanului, tentative fără prea mult succes, pe când în țările 
ortodoxe cu Biserici locale subordonarea acestora față de 
autoritatea comunistă a fost mult uşurată. Următoarele 
precizări din lucrarea mai sus citată sunt edificatoare: 
“Represiunea îndreptată împotriva Bisericilor urmează un 
scenariu asemănător în toate țările balcanice. În România 
lichidarea Bisericii greco-catolice (unite), a doua ca număr 
de credincioşi după Biserica Ortodoxă, s-a accentuat în 
toamna lui 1948; Biserica Ortodoxă a asistat mută la cursul 
evenimentelor, fiindcă ierarhia ei s-a dat în general de partea 
regimului, ceea ce de altfel n-a împiedicat închiderea a 
numeroase biserici şi încarcerarea unora dintre preoții ei”, 
Din păcate, însă, rezistența din sânul Bisericii Ortodoxe 
Române nu s-a bucurat de o mediatizare în lumea occidentală 
de proporțiile celei făcute persecuțiilor asupra Bisericii 
Catolice, Este relevant faptul că întâistătătorul B.O.R. care, 
în vâltoarea evenimentelor anului 1948, a adoptat o atitudine 


(continuare în pag. 5) 












Apărut pe scena publică românească 
precum 0 nouă vedetă a Ortodoxiei, Dan Ilie 
Ciobotea, viitorul Episcop-vicar de la 
Timişoara, apoi Mitropolit al Moldovei ŞI 
Patriarh al României, a fost depozitarul unor 
mari speranţe. 

Susţinut de către societatea civilă şi de 
câtre mari duhovnici şi teologi, ca părintele 
Stăniloae, părintele Cleopa sau părintele 
Anania, pentru a accede în ierarhia biseri- 
cească, proaspătul monah Daniel Ciobotea 
promitea să aducă un aer proaspăt în Biserică, 
fără însă a atenta la tradiţia sănătoasă. 

După aprope 20 de ani de la hirotonirea 
sa întru arhiereu, Prea Fericitul Daniel (sau 
Sanctitatea Sa, cum preferă să i se spună), 
riscă să fie doar o mare dezamăgire. 

Acţiunile sale din ultima vreme, şi mai 
ales comunicatul Biroului de Presă al 
Patriarhiei din 23 mai', m-au făcut să-mi pun 
întrebarea din titlu. 

Şi, după faptele sale, constat că PF 
Daniel crede în: 

- puterea banului, pe care se străduieşte să- 
| scoată şi din piatră seacă, prin compromisuri 
cu puterea politică şi prin tot felul de biruri 
puse pe preoțime; 

- puterea înalților funcționari ai statului, pe 
care îi slujeşte fără discernămînt, după cum 
au arătat înțelegerile pe care le-a făcut, de 
pildă, cu Ministerul Sănătăţii, în plină 
campanie de vaccinare “împotriva 
cancerului de col uterin” (vă amintiți, poate, 
scandalul Gardasil, unde mirenii au fost iarăși 
lăsaţi singuri de către ierarhia BOR) şi cu 
Ministerul de Interne (în cazul actelor de 
identitate cu cip); 

- puterea presei, cu care nu știe să comunice, 


dar pe care ar vrea să o aibă sprijinitoare (de 


aici, tot felul de poziţii echivoce în probleme 
majore), drept care a şi pus pe picioare un 
trustuleț de presă, care e însă pe ducă, pentru 
că PF Daniel a preferat să angajeze yesmeni 
în locul profesioniştilor; 
- necesitatea aggiornamento-ului BOR, cu 
sacrificarea învățăturii de credință (vezi cazul 
atit de grăitot al împărtăşirii IPS Nicolae 
Corneanu la catolici); 
- dreptul său de viață și de moarte în Biserică 
— de unde un comportament de stăpîn peste o 
turmă de sclavi pe plantație. (Culmea e că a 
reușit să bage în sperieți, cu acest comporta- 
ment, şi destui episcopi!) 

Şi lista ar putea continua. 

Acum, în ce nu crede Prea Fericitul 


PAG. 4 Nr. 6/222 Iunie 2009 


În opinia mea, SS Daniel nu crede în: 

- libertatea de expresie, de vreme ce 
pune pumnul în gură oricui îndrăzneşte să 
formuleze vreo critică sau să aibă altă părere 
decît preafericirea sa (pe călugării din 
Moldova, cel puţin, i-a terorizat pe vremea 
cînd era mitropolit acolo), PF Daniel a fost 
deranjat cînd o serie de organizații neguverna- 
mentale ortodoxe i-au cerut explicații (cum a 
fost cazul unei fantomatice “hotărâri” de Sinod 
prin care ni se spunea că putem fi cipuiţi, că 
nu e nici un pericol), sau cînd i s-a solicitat 
intervenţia pe lingă autorităţi în chestiuni de 
interes public (de pildă, stoparea propagandei 
homosexualității), dar, după cum se vede din 
comunicatul mețţionat, şi atunci cînd mirenii 
au ieşit în stradă să se apere singuri; 

- rolul mirenilor în Biserică — în ciuda faptului 
că mirenii sînt din ce în ce mai bine organizaţi 
în societatea civilă, că a fost fondat şi un For 
Ortodox Român, ca principal partener de 
dialog, al ierarhiei bisericeşti, PF Daniel 
continuă să vadă în credincioşi o turmă 
necuviîntătoare, bună doar să bage banul în 
cutia milei şi să tămiieze clerul; 

- sobornicitatea din Biserică — preafericirea 
sa se visează un soi de papă ortodox, ale cărui 
ordine se execută, nu se discută; întimplător 
sau nu, ierarhii care “mişcă în front” sînt izolaţi 
sau supuşi unor campanii de presă 
defăimătoare. 

Şi iarăşi lista ar putea continua. 

În faţa acestui tablou, ajung să mă întreb 
dacă Patriarhul Daniel crede în Dumnezeu. 
Căci nu-mi explic cum poţi crede în Dumnezeu, 
dar în concepţia ta să primeze materialul 
asupra spiritualului, să vrei să-i stăpineşti pe 
ceilalți, să nu uiţi şi să nu ierţi, să vrei să 


schimbi pînă la schimonosire Biserica pe care 


ai fost pus s-o slujeşti. 

Poate greşesc. Poate că nu văd bine 
lucrurile şi, cum am mai spus-o şi altădată, 
sînt gata să-i sărut dreapta şi să-i cer iertare 
public Părintelui Patriarh dacă dovedeşte, prin 
fapte, că n-am dreptate. 

Însă acest comunicat al Patriarhiei 
referitor la marşul gay şi marşurile pentru 
normalitate, organizate pe 22 şi 23 mai în 
Bucureşti, îmi slăbește nădejdea. 

În urmă cu aproape o lună, Forul 
Ortodox Român solicita Sfintului Sinod să 
intervină pentru stoparea propagandei 
homosexualității. N-am primit nici un răspuns. 
Cu o săptămînă înaintea organizării Marşului 
pentru Familie, Forul Ortodox Român, 


PUNCTE CARDIN 
ÎN CE CREDE PATRIARHUL DANIEL | 






România au cerut binecuvintare pentru această 


acțiune de la Arhiepiscopul Bucureştiului, PF 


Daniel. Printr-un purtător de cuvint, ni s-a 
refuzat cererea, sub diferite pretexete 
birocratice. Ca în urmă, iată, Patriarhia să 
transmită protestul său către Primăria 
Bucureştiului, pentru că ne-a acordat autoriza- 
|ia de a mărșălui pe traseul Ateneu — Dealul 
Mitropoliei! In comunicatul ţifnos al Patriarhu- 
lui se spune că Dealul Mitropoliei este doar 
pentru rugăciune, reculegere şi pelerinaj. De 
cînd este interzis creştinilor să vorbească în 
fața Patriarhiei? Nu e firesc ca un marş al 
creştinilor să se încheie la picioarele Maicii 
lor, Biserica? 

Patriarhia precizează că nu am avut 
binecuvîntare pentru marş, dar oare nu se 
cuvenea ca Întiistătorul Bisericii Ortodoxe 
Române să dea această binecuviîntare şi 
îmbărbătare manifestanţilor? Era vorba, totuşi, 
de o acțiune în interesul creştinilor. Ca să nu 
mai spun că trebuia să vină din partea 
preafericirii sale iniţiativa acestei mişcări de 
apărare a valorilor familiei şi de conştienti- 


zare a românilor asupra problemelor pe care 
le are familia în România. 

Patriarhia mai susține că noi urmărim 
doar să ne facem imagine. Oare asta fac 
asociaţiile Pro-Vita, care au prevenit zeci de 
mii de avorturi? Asta fac asociaţiile Rost, 
Sfinţii Martiri Brâncoveni şi Christiana, care, 
de mulţi ani, pun în operă un program de 
educaţie naţională şi creştină a noilor 
generaţii? Asta face Alianța Familiilor din 
România, care se bate pentru împiedicarea 
adoptării unor legi anticreştine în țara noastră? 

PF Daniel ştie bine că sîntem pe deplin 
îndreptățiți în ce facem şi că vom continua să 
mărturisim, după puteri, în ciuda tuturor 
opreliştilor. Era frumos şi normal ca preaferici- 
rea sa, dimpreună cu toți sinodalii, să sprijine 
mişcarea laicatului. Dar se poate şi fără asta. 

Dumnezeu ne va judeca pe toți într-un 
final. De aceea, mă întreb: Prea Fericitul 
crede, oare, măcar în Dumnezeu? 


Claudiu TÂRZIU 





“Patriarhia Română a luat act cu surprindere de hotărârea Primăriei Generale a Capitalei de a 


aproba organizarea la baza Dealului 


Mitropoliei, în zilele de 22-23 mai 2009, a două manifestații publice de către mai multe asociaţii 
ŞI organizaţii care funcționează fără binecuvântarea Sfântului Sinod şi urmăresc doar propria lor 


imagine şi publicitate. 


Prin această decizie, factorii responsabili din Primăria Generală a Capitalei, fără să respecte 
hbertatea Cultelor cu specificul lor religios, paşnic şi solemn, dovedesc că nu înțeleg 
incompatibilitatea manifestaţiilor zeomotoase de stradă cu spiritul de rugăciune, reculegere, 
pelerinaj şi evlavie de pe Dealul Mitropoliei, destinat doar organizării de ceremonii religioase. 


„Pe de altă parte, Patriarhia Română consideră inoportună arice manifestare publică prin care sunt 


negate direct sau indirect identitatea, integritatea şi demnitatea familiei creştine tradiționale ŞI 
valorile etice şi morale ale societăţii. Astfel de manifestări, străine de tradiţia bimilenară a poporului 
român, nu fac altceva decât să creeze tulburare şi confuzie în detrimentul familiei şi al societăţii 


româneşti actuale. 


Biserica Ortodoxă Română, atât la nivel central, cât şi local, derulează numeroase proiecte şi 
programe pastoral-misionare, social-filantropice şi spiritual-educaţionale destinate susținerii 
familiilor aflate în dificultate. În acelaşi timp, în ultimii ani, s-a acordat o atenție specială problemelor 
cu care se confruntă familia astăzi, într-un context secularizat (sărăcie, avorturi, violența domestică, 
abandonul şcolar, copii ai străzii, dispariția copiilor, şomaj, imigrație etc.) prin organizarea de 





nostru Părinte Patriarh? 


3 RĂSPUNSURI PE LUNĂ 


(urmare din pag. 3) 


ferm anticomunistă, Patriarhul Nicodim, a fost asasinat. În 
acelaşi timp, 22 de ierarhi ortodocşitcare au refuzat colaboarea 
cu regimul comunist au fost depuși din scaun și izolaţi în 
mănăstiri, unde cei mai mulți și-au sfârșit zilele. Nu mai puţin 
activă a fost rezistența manifestată de clerul de mir: aproape 
2000 de preoți au fost arestați şi condamnaţi la ani grei de 
temniță. Dintre aceştia, 120 au fost asasinați în închisori şi 
lagăre de muncă forțată, 

Această presiune exercitată asupra slujitorilor Bisericii 
nu a rămas fără urmări. În capitolul intitulat “Regimul comunist 
și cultele religioase” din Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru 
Analiza Dictaturii Comuniste din România (prezentat de câtre 
președintele Băsescu în Parlamentul României — 18 dec. 2006) 
e prezentată pe larg prigoana împotriva Bisericii creștine. Este 
întristător faptul că această presiune nu a rămas fără urmări, 
Astăzi se ştie că unii ierarhi au acceptat colaborarea cu regimul 
comunist, dar nu se ştie câţi din rândul preoțimii au devenit 
informatori ai Securităţii. Românul de rând a luat act de această 
nefericită realitate și, fără să se îndepărteze de temeiurile 
credinței, a stigmatizat colaborarea comunisto-ortodoxă cu 
denumirea de: “Sovram-Patriarhie”. Un proces de degradare 


Federaţia Pro-Vita şi Alianța Familiilor din 


a valorilor creştine care nu va rămâne fără o firească reacțiune, 
de îndată ce împrejurările o vor permite. În publicaţia Vestitorul 
Ortodoxiei din ianuarie 1990 e publicat raportul intitulat “Înnoiri 
în Biserica ortodoxă”, din care citez: “În seara zilei de 9 
ianuarie 1990 s-a constituit Grupul de Reflecție pentru Înnoirea 
Bisericii, cu următoarea componenţă: Arhim. Bartolomeu 
Anania, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Protos. Conf. Dr. Daniel 
Ciobotea, lerom. lustin Marchiş, Pr. Toader Crâşmariu, Pictor 
Sorin Dumitrescu şi Drd. Teodor Baconsky”. O iniţiativă 
necesară, menită să readucă B.O.R. pe făgaşul fireştilor ei 
îndatoriri, care însă nu a depăşit stadiul de bună intenţie. 
Conștient de gravitatea faptului de a fi colaborat fără rezerve 
cu regimul comunist, Patriarhul Teoctist, crezând că 
evenimentele din decembrie 1989 au fost o revoluţie autentică 
și o renaştere naţională, s-a retras la mănăstire, Cum însă aşa- 
zisa revoluţie fusese doar o lovitură de stat, comunistul lon 
Iliescu, care a luat locul comunistului Nicolae Ceauşescu, l-a 
convins pe Patriarhul Teoctist să revină în scaun şi lucrurile au 
rămas ca mai înainte, 

Cazul Î.P.S. Teodosie constituie o dovadă concretă în 
acest sens, cu consecințe mult mai grave decât corupția din 
instituţiile laice, Aceasta frizează păcatul pe care Bisericile 
creștine îl stigmatizează cu denumirea de simonie. În 
Catehismul Bisericii Catolice se precizează: “Simbnia se 
definește ca fiind cumpărarea sau vinderea unor realităţi 


conferinţe internaționale, seminarii, colocvii, dezbateri în eparhii şi şcolile teologice şi abordarea 
acestei temei în pastorale, predici, cateheze şi presa bisericească...” 


spirituale. Lui Simon Magul, care voia să cumpere puterea 
spirituală pe care o vedea lucrând în Apostoli, Petru îi răspunde; 
«Banii tăi să fie cu tine spre pierzare, căci ai socotit că darul lui 
Dumnezeu se agoniseşte cu bani» (Fapte 8, 20). El se conforma 
astfel cuvintelor lui lisus: «În dar ați primit, în dar să daţi» 
(Matei 10, 8). Nu e cu putinţă să-ți însușeşti bunuri spirituale şi 
să te comporţi față de ele ca un posesor sau un stăpân, deoarece 
ele îşi au izvorul în.Dumnezeu. Ele nu pot fi primite decât în 
dar de la EI. În afară de ofrandele fixate de autoritatea 
competentă, slujitorul sacru să nu ceară nimic pentru 
administrarea sacramentelor, având grijă întotdeauna ca 
nevoiașii să nu fie lipsiţi de ajutorul sacramentelor din cauza 
sărăciei lor, Autoritatea competentă fixează aceste «ofrande» 
în virtutea principiului că poporul creştin trebuie să se îngrijească 
de întreținerea slujitorilor Bisericii: « Vrednic este lucrătorul de 
hrana Sa» (Mateil0, 10), 

Realitatea dureroasă face ca faptele unui înalt ierarh să 
devină subiect pentru presa de scandal şi să fie nevoie ca 
personajul respectiv să facă apel la avocaţi, la fel ca infractorii 
de rând, pentru a fi disculpat pentru fapte de corupție. Cum 
acest nefericit caz afectează grav nu doar o persoană din 
ierarhia bisericească, ci subminează încrederea în caracterul 
sacrosant al Bisericii, răspunsul Sfântului Sinod al B. O. R. ar 


trebui să fie pe măsura rolului său în viața spirituală a poporului 
român, 














PUNCTE CARDINALE 





Demostene ANDRONESCU 


INCEPEREA a 
REEDUCĂRII DE LA AlUD: 
CAZUL NICHIFOR CRAINIC 


In legătură cu Nichifor Crainic, despre care colonelul Crăciun spune că l-a câştigat 
de partea sa foarte uşor, fie-mi permisă o paranteză. Marele om de cultură (teolog, filosof 
şi poet) a fost un ins controversat, ar spune unii; eu însă aş spune mai degrabă că a fost un 
om chinuit. Sufletul lui era, în acea perioadă critică, tărâmul de luptă dintre Bine și Rău. Şi 
fizic, el avea o conformație ciudată. Cineva care l-a văzut odată la baie spunea că, de la 
brâu în jos, Nichifor Crainic avea o conformaţie de satir. Aşa se explică comportamentul 
său, oarecum aberant, din perioada de detenţie. Un exemplu: pe la începutul anilor '50, 
deci în primii ani de detenție, când oamenii mai erau chinuiţi şi de alte instincte decât de 
foame, el se afla în Zarcă, într-o celulă cu cunoscutul filosof şi profesor Lon Petrovici, cu o 
înaltă faţă bisericească şi cu amiralul Măcelaru. Ca în fiecare celulă, şi ei îşi treceau timpul 
cu diferite activități — în cazul lor, mai ales intelectuale. Povesteau, „puneau țara la cale”, 
conferenţiau (fiecare pe teme din specialitatea lui), se dedau la „bârfe” vinovate sau 
nevinovate etc. Duminica, în special, după o scurtă slujbă oficiată de înaltul prelat, conferenția 
Crainic. Într-o astfel de conferință, el a ținut restrânsului său auditoriu o lecţie de mistică 
ortodoxă. A vorbit atât de frumos şi de convingător încât l-a impresionat profund până şi pe 
profesorul lon Popovici, care se considera „liber cugetător”. După ce şi-a terminat 
expunerea, Crainic s-a trântit pe pat şi, întinzându-se „lasciv”, scoase un fel de mueget, 
spunând, spre stupefacţia celor din jur: „Ce m-aş f..!”. Camarazii lui de celulă au rămas 
interzişi! Nu puteau înțelege cum poate cineva să fie atât de vulgar doar la câteva minute 
după ce vorbise atât de înălțător! Oameni bine crescuţi, s-au făcut însă că nu au auzit, şi nu 
au comentat incidentul în nici un fel, pentru a nu crea animozități sau poate pentru a nu fi 
consideraţi ipocriţi. Acesta era Nichifor Crainic. De altfel, se spune despre el că şi în 
ubertate, in vremurile lui bune, era destul de slobod la pură 

Una dintre marile lui „neputinţe” era şi foamea. Nichifor Crainic suferea cumplit 
de foame. Și în libertate el fusese un gurmand, aşa că, în foamea Aiudului de la sfârşitul 
anilor '50 ai secolului trecut, el era dispus să se batjocorească pe sine sau chiar să-L renege 
pe Dumnezeu pentru un „blid de terci”. De altfel, el îşi recunoaşte această „neputință” într- 
o mărturisitoare poezie intitulată chiar „Foamea”. lată cum sună prima strofă din această 
poezie: „În țara turmelor şi-a pâinii/ Visez o mână de ciuperci !/ Lăsaţi-mă în rând cu câinii/ 
La raiul unui blid de terci!"”. Cunoscându-i neputința, unii dintre „caralii” se amuzau 
punându-l să joace ca ursul sau să conteste existența lui Dumnezeu în schimbul unei porții 
consistente de mâncare. Când îl întîlneau prin curte (acest lucru se petrecea în fabrica 
închisorii), strigau dupăel, incitându-l: „Hei, Crainic, dacă joci ca ursu, capeți o gamelă cu 
arpacaş!”. Şi „nefericitul”, bătând darabana cu palma pe fundul unei gamele pe care o 
purta totdeauna cu el, juca precum ursul! La sfârşit îşi primea porția promisă, pe care o 
înfuleca hulpav. Altădată, câte unul mai pătruns de învățătura marxistă, care îl considera 
popă, pentru că auzise că în libertate avusese o „meserie” în legătură cu Dumnezeu şi cu 
Biserica, striga după el: „Măi popo, ia spune tu, există Dumnezeu? ". „Nu există, domnul 
şef”, răspundea „popa”, așteptând umil porția promisă... 

Acelaşi om însă a fost surprins, nu o dată, în miez de noapte, de către camarazii 
lui de celulă, îngenuncheat în intervalul dintre paturi, rugându-se cu fața scăldată de lacrimi. 
Se ruga atât de intens şi cu atâta ardoare încât nici nu observa cum, uneori, unii dintre 
aceştia i se alăturau în rugăciune. Aşa stând lucrurile, se pune întrebarea; poate fi judecat 
acest om de altcineva decât de Dumnezeu? Mai cu seamă că nu făcea rău nimănui. Se 
batjocorea pe sine şi uneori ÎI renega formal pe Dumnezeu, cu Care el avea însă, aş zice, 
altfel de relaţii decât noi, ceilalți... 

Ca orice gânditor şi mare poet, Crainic avea şi el orgoliile lui. Era foarte sensibil 
la laude în legătură cu opera sa. În Aiudul acelor ani, între el și celălalt mare poet al 
închisorilor comunniste, Radu Gyr, s-a „iscat” un fel de competiție tacită, benefică, cred 
eu, pentru literatura română. Îndrăznesc să afirm că succesul obținut de Gyr pe tărâmul 
poeziei I-a ațâţat şi pe Crainic, făcându-l oarecum „gelos” şi trezindu-l din apatia în care 
căzuse din cauza „neputinţelor” sale, Această „gelozie” nevinovată a avut drept rezultat 
apariţia capodoperelor lirice de închisoare ale autorului de odinioară al Nosta/giei paradisului, 
Aşa au apărut superbe poezii precum „Cântecul Potirului”, „Unde sunt cei care nu mai 
sunt” „Rugă pentru pace” și multe altele. Deși nu abordase niciodată genul baladesc, 
pentru că în acea vreme circulau printre deţinuţi minunatele balade ale lui Gyr („Balada 
codrului fără haiduc”, „Balada clopotarului din stele”, „Balada ucenicului de olar” etc.), s- 
a apucat şi „a scris” şi el câteva, printre care amintesc „Balada dorului” şi „Baldovin şi 
Mădălina”, care sunt tot atât de frumoase ca și cele ale lui Gyr. Nu ştiu dacă și „Cântecul 
de bejenie” a fost conceput în acea perioadă, sau datează în perioada cât a fost el însuși în 
bejenie (Crainic s-a sustras, pînă 1947, arestării şi judecării în lotul miniştrilor antonescieni, 
ascunzându-se, un timp, pe undeva prin Ardeal), dar pentru că, după părerea mea, ea 
conţine unele dintre cele mai frumoase versuri din lirica românească, reproduc aici câteva: 





lunie 2009 Nr. 6/222 PAG. 5 


“Pe drumuri de munte şuvoiele gem/ Şi bombăne-n scorburi frânturi de blestem. [...]/ Că 
vine din urmă, cu muget sălbatic,/ Gărlej fără margini de zmeu asiatic,/ Hai, murgule, ia-mă 
pe greabănul tău,/ Aşterne-le vremii şi vântului rău!/ O, nu mi-e de ducă, nici mi-este de 
stare,/ Doar inima frântă ţi-o pun în spinare,/ Şi-aş vrea să încapă în tainița ei,/ Şi muntele 
mare, şi bobul de mei!/ Şi dacă nu-ncape, cu genele-n moină,/ lau holda-ntr-o pâine şi țara- 
nlr-o doină... 

Colonelul Crăciun — care, după cum am afirmat, nu era deloc prost — l-a „citit” 
corect şi a acționat în consecință. Pe la începutul anului 1960, când a demarat acţiunea de 
racolare a vârfurilor legionare, acesta, care îl considera pe Crainic legionar, l-a chemat la 
el în birou, pentru a-l tatona. lată cum descrie el, în însemnările sale despre care am amintit 
deja, această întrevedere: „A intrat demni, trist, neinteresal. «Bună ziua, domnule Crainic», 
L-am salutat şi m-am ridicat în picioare”. Se pricepea de minune “vulpoiul” la punerea în 
scenă. Această primire mai mult decât cordială l-a uimit şi l-a derutat în acelaşi timp pe 
sărmanul deținut, căruia de multă vreme nu i se mai vorbise atât de frumos. A trăit şi el, 
probabil, aceleași sentimente pe care le-am trăit eu atunci când plutonierul acela “şcolit”, 
despre care am pomenit mai sus, s-a comportat cu mine cam în acelaşi fel protocolar. 

L-a invitat apoi să ia loc şi, după câteva întrebări de rutină, “vulpoiul” atacă 
frontal: “Ca poet, în familia mea ați fost nu doar citit, ci şi prețuit. Am doi copii. Pe cel mai 
mare îl cheamă Crainic. A fost dorința nevesti-mii”. Şi, ca să-şi întărească spusele, i-ar fi 
arătat buletinul de identitate. Pe vremea aceea, numele copiilor erau trecute în actul tatălui. 
S-ar putea ca acest lucru să fie adevărat şi pe unul dintre copiii lui Crăciun să-l cheme 
Crainic. Chiar dacă este așa, după părerea mea, nici într-un caz acest nume nu le-a fost 
inspirat părinţilor de pseudonimul poetului pe care această “mărturisire” l-a copleșit. Pentru 
a nu-i da răgaz să se dezmeticească, abilul “regizor” continuă: “Spuneți-mi, lol mai susțineţi 
că nu credeţi în afirmaţiile bătrânului Miron Costin, că bietul om e sub vremuri?! Că 
vremurile nu sunt sub om?! ”. De data aceasta surpriza a fost şi mai mare. Neştiind ce să 
creadă, Crainic a reuşit totuşi să îngaime timid: “De unde ştiţi că am scris eu aşa ceva "?. "Ei, 
uite, mai citim şi noi!”, răspunse trufaș colonelul şi, ca să-l dea gata, îi recită sentenţios şi 
o strofă din “Cântecul Dunării”, poezie apărută în volumul publicat în perioada interbelică 
şi intitulat Țara de peste veac: “Dunăre, Dunăre, drum fără glod,/ Du-ne vapoarele grele 
de rod!/ Inima neamului nostru e-n grâne:/ Dărui-o lumii flămânde de pâine!" Aceasta a 
însemnat prea mult pentru sărmanul Crainic. A fost cucerit definitiv, De altfel, Crăciun 
scrie: “Cu Nichifor Crainic a mers mai uşor decât mă aşteptam. Urma ca prin el să-i câștig 
de partea mea pe ceilalți”. Lucru care în oarecare măsură s-a şi întâmplat, deoarece 
Crăciun a perseverat. Peste câteva zile doar, l-a luat pe poet cu el într-o plimbare cu maşina 
prin țară. Cu de la sine putere, se laudă el: "Au aveam aprobarea nimănui. Riscam funcţia 
libertatea. De acțiune ştia doar căpitanul Ivan, locțiitorul meu politic”. S-ar putea să fie 
adevărat, S-ar putea să-l fi dus la plimbare pe Crainic fără aprobarea nimănui, dar de riscat 
nu a riscat nimic, pentru că singur mărturiseşte că avea mână liberă de la Drăghici. lată, de 
altfel, o convorbire pe care pretinde că ar fi avut-o cu acesta în acea perioadă: “Tovarăşe 
ministru, aş dori să vă raportez despre activitatea mea, despre munca mea de reeducare ”. 
“Crăciun, nu e nevoie” — replică ministru. “Faci tot ce ştii şi ce crezi că e bine. Eu te 
susțin, te apăr, te ajul, fiindcă ştiu ce misiune ai primi! şi de la cine. Ai sarcină grea, dificilă, 
complicată, eşti obligat să o îndeplineşti”.. Crăciun insistă totuşi: “Aș vrea să-i câştig de 
partea noastră pe legionari. Aş lua pe câte unul, să-l plimb câteva ore, să vadă chipul de azi 
al oamenilor, al orașelor, al țării”. La care ministrul replică din nou: „Te susțin, dar eu nu 
ştiu nimic! N-am auzi! ce ai spus... Fă ce vrei! Eu nu ştiu nimic, repet!“. Cu o asemenea 
asigurare, fie ea doar verbală, Crăciun nu risca decât dacă “acţiunea” lui s-ar fi soldat cu 
un eşec catastrofal. Aşa că să-l credem că l-a luat pe Crainic la plimbare cu de la el putere. 

“Am stal de vorbă cu doi colaboratori — îşi continuă Crăciun “povestea” — și le- 
am explicat că vom merge la Bucureşti, unde deţinutul nostru va fi supus unui interogatoriu., 
că a doua zi ne vom întoarce probabil tot împreună... Pe Crainic l-am îmbrăcat în costum 
şi cravală. Era speriat rău, ... aştepta să-l urc într-o dubă, nu în autoturism. Am porni! pe 
ruta Alba-Iulia — Sibiu — Braşov — Valea Prahovei — Ploieşti — Bucureşti... l-am arătat 
blocuri de locuinţe, fabrici noi, Piaţa Palatului din Capitală. Seara l-am depus la arestul 
“Securităţii, explicând şefilor de acolo că a doua zi vom merge la Constanța, pentru un 
interogatoriu. A doua zi s-au întors însă la Aiud, dar de data aceasta pe Valea Oltului. La 
sosire, colonelul, pentru a-i sensibiliza şi pe alții, i-a sugerat “tovarăşului său de călătorie” 
să povestească detaliat camarazilor săi de detenţie tot ce a văzut şi simțit. Şi Crainic a 
făcut-o, bineînțeles. „Ceea ce a povestit el tovarășilor de detenţie a avut o covârșitoare 
impresie asupra acestora" — subliniază pedagogul Aiudului. 

Cu această călătorie, Crăciun a inaugurat acțivitatea „Agenţiei de turism Aiud”, 
cum îi plăcea lui să numească, după această „ispravă”, cumplita temniţă transilvană. „Am 
făcut a doua plimbare cu Gyr", se laudă el cu mândrie. „Gyr era puternic, ostil, necooperani. 
Când s-a văzut în maşină, a rămas mut... După vreo două luni am închiriat un autobuz şi am 
plecat cu 20) de deţinuţi plus 20 de gardieni până la Bicaz. Au rămas înmărmuriţi când au 
văzul ce şi cum se construia acolo... Am ajuns înapoi seara târziu. Până spre ziuă au 
povestit despre ceea ce au văzul. Poate nici în zece ani nu-i puteam convinge, așa cum am 
|ăcut-o cu aceste vizite”. 

În felul acesta şiret şi cinic, alternând duritatea cu o parşivă şi demobilizatoare 
„cumsecădenie”, au reuşit reeducatorii să-i câştige pe mulţi dintre „pensionarii” Aiudului. 


(Din volumul în curs de apariţie 
Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, 
Editura Christiana, Bucureşti, 2009) 














PAG. 6 Nr. 6/222 Iunie 2009 


PĂ 


Din ce în ce mai mult, în timpurile noastre, 
Sfîntul devine pentru lume o persoană care creează 
dificultăţi. De multe ori, el are în spate o istorie care 
nu convine... În creştinism, esenţială este întoarcerea 
omului la Hristos, pentru ca, prin asemănăre cu El, 
să ajungă la aflarea personală a lui Dumnezeu. Nu 
importă punctul în care se face întoarcerea, nu are 
nici o importanță de unde se pleacă, ci la Cine se 
ajunge. Istoria creştinismului abundă, încă de la 
începutul ei, în exemple de extremism duhovnicesc, 
inclusiv în sensul că mari păcătoşi au ajuns în cele 
din urmă sfinți. Vameşi, tîlhari, desfrînate şi alţii ca 
ei au dat curs chemării lui Hristos şi s-au sfinţit, iar 
lumea a cunoscut aceasta. Or, astfel stînd lucrurile, 
este de neînțeles de ce ar subzista astăzi o anume 
crispare relativ la recunoaşterea excelenţei duhovni- 
ceşti a unor oameni cu vieţuire recentă, pentru unicul 
motiv că, înainte de marea lor întoarcere la Hristos, 
nu au “corespuns” arbitrarei “corectitudini” lumeşti, 
mai ales din punct de vedere politic. 

Este posibil ca reținerea de la o prea-degrabă 
canonizare să nu fie decît reflexul tradiționalei înțelep- 
ciuni ortodoxe — se pare că foarte accentuată la 
români — de a nu precipita lucrurile atunci cînd e 
vorba de o astfel de procedură. Şi, dacă aşa stau 
lucrurile, atitudinea este, evident, benefică. Însă 
există şi riscul ca uneori să fie vorba de o ignorare 
dictată de supunerea secularizantă prea îndelung 
pritocită în comunism. lar dacă Biserica-administra- 
ție refuză să iasă din umbra statală — şi, mai de curind, 
supra-statală — atunci cînd această umbră este 
obrocul luminii lui Hristos, o astfel de atitudine 
înseamnă să dai Cezarului ce este al Cezarului fără 
să-l dai lui Dumnezeu ce este al Său. 

Lumina lui Dumnezeu este răspîndită în lume 
prin harul Său, iar sfinţii sînt cei mai eficienţi agenţi 
lumeşti ai acestei lumini. Sfint vine din limba slavă, 
dintr-un cuvînt care înseamnă chiar lumină. În 
Răsăritul ortodox, ca de altfel şi în alte părţi ale lumii, 
omul a ştiut că simbolismul luminii este indispensabil 
simbolismului miîntuirii. Căci mîntuirea înseamnă 
aflarea lui Dumnezeu, iar această aflare nu poate fi 
răsplata orbecăielii şi nici a unui demers aleatoriu. 
De aceea este bine ca — după măsura smerită a cultului 
creştin, care-nu are nimic de-a face cu superstiţia şi 
nici cu orgoliile naționale ori de alt soi — sfîntul să fie 
arătat lumii tocmai pentru că este sfint, adică un om 
luminînd întru Domnul, indiferent că viaţa lui a fost 
sau nu de la un capăt la altul “corectă politic”. 

Dacă dintre comunişti, să zicem, s-ar fi 
învrednicit vreunii la viaţa sfințeniei, atunci Biserica 
ar fi trebuit să-i canonizeze fără rezervă, căci nici 
apartenenţa, nici convingerile şi nici declaraţiile 
politice nu sînt imposibil de expiat, deci nu sînt nici 
piedici în calea sfințeniei. Altminteri, nu există un 
specific politic al păcatului, ci, eventual, diferenţe 
statistice ale ocurenţelor. Un roman ca Srruțocamila 
al lui Vladimir Volkoff poate fi oricînd taxat drept 
pură ficţiune literară, dar realitatea este că revenirile 
sînt întotdeauna posibile. Totuşi este adevărat că 
aceste reveniri sînt mai dificile din partea celor 
infectați cu boli “de-a stinga” [1]. 

În ceea ce priveşte dreapta românească, mai 
ales acea parte numită, mai mult sau mai puţin 
convenţional, de extremă dreaptă, ea s-a dovedit un 
prodigios izvor al tămăduirii spirituale tocmai atunci 
cînd spiritualitatea creştină era subminată din toate 
direcțiile, adică în plin comunism. 

În închisori, atunci cînd a fost vremea lor, iar 
mai apoi în mînăstiri şi prin lume, o mulțime dintre 
cei ce aleseseră să stea “de-a dreapta” scenei politice 
au ajuns la acea stare de-a dreapta a iconomiei 
Împăratului a toate, lar unii dintre ei, ca părintele 
Marcu de la Sihăstria, bunăoară, despre al cărui caz 
vom pomeni cîte ceva în continuare, s-au dovedit a 
fi nici mai mult, nici mai puţin decit sfinţii lui 
Dumnezeu. 


' Înainte de război, în România se zicea câ a fi comunist este 
mai ruşinos decit a fi bolnav de sifilis sau de blenoragic 


ARINTELE MARCU, “FACHIRUL” D 


PUNCTE CARDINALE 
REPTEI CREDINȚE, 


acesta avea acces la alt soi unde. lar atunci cînd a 
coborât la biserică, dintr-o discuţie cu un monah, s- 
a vădit că el ştia bine ce se întimplase cu țara aceasta, 
Căci părintele Marcu dobîndise darul înainte-vederii. 

Spre a se vedea cine era părintele Marcu, 
neştiutul din Miînăstirea Sihăstria, vom reda o parte 
a unui dialog dintre părintele Cleopa şi loan Ianolide, 
care a avut loc probabil prin anii "70. 

lanolide spune mai întîi despre părintele Cleopa: 
“M-a impresionat puterea cu care vorbea, cît Şi 
vastele sale cunoştinţe teologice şi duhovniceşti. Se 
plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinți şi-i tîlcuia atit 
de personal, încît părea că de la sine vorbeşte. Se 
situa la înălțimi greu de urmărit vorbind despre 
comuniunea cu Dumnezeu”. Apoi reproduce dialogul: 

“Părintele Cleopa: - ... Acum oamenii sînt orbi 
şi robi, orbiți de lumina falsă din ei, robiți de materia 
în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e 
omul şi mașina e unealta nimicirii omului. [...] 

loan lanolide: - Părinte, sînteţi nemaipomenit! 
De-acum ştiu tot ce vreţi să-mi mai spuneți. 
Mărturisesc că nu vă credeam preocupat de alte 
probleme. Ştiam că vorbiți despre har şi lucrarea 
Lui, dar văd că sînteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii 
şi materiei.” 

Păr. C.; - Nu vreau acuma să mă smeresc, 
căci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi 
drept să nu spun că multe dintre acestea m-a ajutat 
să le pricep părintele Marcu. 

I. 1.: - Dar cine e părintele Marcu? — am 
întrebat eu nedumerit. 

Păr. C.: - Îţi este prieten şi ştie că eşti aici. Te- 
a văzut din chilie! 

I. |.: - Prieten?... Chilie?... Atunci să mă duc 
să-l văd! 

Păr. C.: - E prea departe şi nici nu te primeşte. 

„Mi-a îngăduit însă să-ţi vorbesc despre el. 

I. I.: - Atunci cum m-a văzut? 

Păr. C.: - A primit de la Dumnezeu darul vederii 
în duh, aşa, prin materie... şi prin timp... 

I. ].: - Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om? 

Păr. C.: - L-ai văzut ultima oară cînd discutai 
cu starețul unei mînăstiri unde el era văcar. [...] De 
la el am învățat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne 
întîlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu 
vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că 
eu sînt glasul lui. El s-a retras de lume, dar este 
arcul cel mai încordat al lumii. [...] E un trăitor unit 
cu Dumnezeu, fiindcă nu poți vedea iadul, nici păcatul 
dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci 
ochiul lui Dumnezeu pe pămînt. [...] Trăieşte între 
albine... De sănătatea sa se îngrijeşte Dumnezeu. De- 
ale gurii îi mai ducem noi, de aici, din schit. 

I. 1.: - Dar îl ştiam bolnav! 

Păr. C.: - E sănătos! Oamenii nu mai cred în 
puterea de tămăduire a Duhului Sfînt, dar el este o 
dovadă că ea lucrează. [...] El mănîncă mană 
cerească. Mana cerească e şi materială, este şi 
imaterială. EI ştie să le îmbine pe toate. [...] 

Am hotărît să plec. Mă liniştisem. [...] M-am 
dus să-mi iau rămas bun. 

Păr. C.: - Să nu-l judeci greşit! El stă ascuns 
pentru că acesta e darul lui. N-am văzut la nimeni 
mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. 
Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te şi te va însoți. 
Acolo unde vei întilni lucrări minunate, gîndeşte-te 
că pot fi făcute şi prin el... el este miezul lumii. Fii 
binecuvîntat! Te binecuvîntează şi el!”. 

Poate pentru unii surprinzător, un astfel de om 
nu putea ajunge cu uşurinţă la mînăstire în vremea 
comunismului şi nici nu era bine văzut întotdeauna 
Şi oriunde, atunci cînd erau ochi să-l vadă. Tot loan 
lanolide este cel care reface o parte relevantă în acest 
sens din filmul părintelui Marcu: 

“Intr-o zi m-am dus la o mînăstire lingă 
Bucureşti, Pe o cărare înverzită mă întreţineam cu 


» Starețul [...]. Se apropie de noi o turmă de vaci şi 
1 În sistemul referenţial al acestor oameni, munca nu este un starețul strigă: 
blestem, ci, aşa cum mi-a spus cîndva unul dintre ei, rebretatul 

Simion Ghinea, munca este o onoare, 












XX * 


Cel care a ajuns să fie părintele Marcu de la 
Sihăstria a fost mai înainte Constantin Dumitru. Dar 
nu de la acest Constantin Dumitru vom porni scurta 
noastră istorisire, ci de la părintele Marcu — şi ne vom 
întoarce în timp către începuturile sale. 

Părintele Marcu a trecut la Domnul în 1999, în 
vîrstă de vreo 88 de ani, aflindu-se în Mînăstirea 

“Sihăstria. Despre acest monah, care nu era şi preot, 
părintele Cleopa spunea că “acesta este cel mai mare 
duhovnic al Sihăstriei”. 

Un anume monah din generaţia celor veniţi la 
mînăstire în anii de după 1989, tînăr, aprig şi şcolit, 
nota, cu perfectă înţelegere, îndată după moartea 
părintelui: *“... niciodată nu l-am găsit pe acest Sfînt, 
fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul 
chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în 
chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără 
lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam îl vedeam 
cum i se luminează faţa, mă binecuvînta şi apoi, cu 
un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz”. 
Monahul cel tînăr ştia bine cine era părintele şi pe ce 
drum ajunsese unde era, astfel că, fie şi numai rațional, 
tînărul pătrundea precis fiecare gest al bătrînului. EI 
era ultimul care l-ar fi putut suspecta de sentimentalism 
dulceag sau de slăbiciune psihică. Lacrimile acestui 
om erau sublimarea unui duh teandric sălăşluind într- 
un trup rămas neînfrînt de cele mai grozave încercări. 

În anii '90, octogenar, părintele Marcu se ocupa 
de stupină. Munca fizică nu l-a epuizat niciodată, nici 
în tinereţe şi nici acum [2]. După rînduiala trudnică, 
el îşi împlinea rînduiala rugăciunilor personale, care 
constituie principala formă de existenţă a celui ce-a 
depus voturile monahale. Apoi părintele mai rostea şi 
pomelnice pentru vii şi morţi, după adevăratele 
trebuinţe ale unor cunoscuţi şi necunoscuţi. lar la 
vremea odihnei de noapte, de cele mai multe ori el 
dormea în pridvorul casei, cu gîndul că astfel va putea 
să vegheze mai multă vreme... Şi, astfel, somnul îi 
era de cel mult două ore pentru o întreagă zi... cu tot 
cu noaptea ei. 

Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, 
părintele Marcu sţătuse, ca de obicei, în preajma casei 
sale, izolat. Se întîmplase şi atunci, ca şi în alte dăţi, 
să treacă multe zile în care să nu coboare la biserică şi 
să nu aibă de-a face cu nici o fiinţă omenească, Despre 
receptoare radio ori tv, nici pomeneală, întrucît omul 





Lai 











PUNCTE CARDINALE 


lunie 2009 Nr. 6/222 PAG. 7 





LX 3 Hei, frate, văd că ştii ce-i ascultarea, dar mai 
ai mult pînă să înveţi ce-i credinţa! 

Y Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit 
să intre in monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. 
Intre timp, văcarul a alergat după o vacă răzlețită şi 
s-a tot dus. 

- Părinte, ştii cine este acest om? 

- Unul care ține morțiş să intre în mînăstire. 
L-am ispitit cu batjocuri, cu dispreț, l-am alungat, 
dar el se ține scai de mînăstire, [...] 
| - Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai 
important: să te rogi ori să aperi credința? [...] Părinte, 
acest om de la vacile mînăstirii nu s-a lăsat în voia lui 
Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu. El a luptat 
să nu se imputernicească în țară ateismul. A suferit 
torturi cumplite şi tăcea mormînt. | se cerea să se 
lepede de credinţă, să-şi trădeze frații, să se supună 
statului ateu”. 

: Inainte de a-şi afla definitiv aşezarea la mâînăstire, 
părintele Marcu făcuse peste 20 de ani de închisoare. 
A ieşit din închisoarea Aiud în 1964, printre ultimii, 
adică printre cei care nu făcuseră nici un compromis 
ŞI nu acceptaseră în nici un fel diavoleasca reeducare 
făcută de colonelul Crăciun la ordinul conducerii 
comuniste. Căci Constantin Dumitru nu doar că nu 
se lepădase cu nimic de familie, de camarazi, de 
convingeri, de neam şi de Hristos, dar nu făcuse loc 
în ființa sa nici măcar unei vorbe slabe sau vreunui 
gest îndoielnic. 

Părintele Marcu spune: “A trebuit să luptăm cu 
toate neputinţele noastre. Mulţi au vrut să se sinucidă, 
pentru că nu mai puteau suferi chinurile. Şi cel mai 
grav era că îţi cerea să îi spui pe ceilalți, să îi torni. Şi 
te torturau atît de groaznic că nu puteai decît ori să 
mori, ori să cedezi”, dar Constantin Dumitru n-a cedat 
şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nici n-a murit. 

Astăzi, lecţia despre Piteşti, Gherla şi Aiud ar 
trebui predată de profesorii de istorie stînd în genun- 
chi. Pentru că în aceste închisori Constantin Dumitru 
Şi alii ca el au forţat literalmente mina comuniştilor. 
l-au făcut să înțeleagă că reeducarea, sluțirea omului 
întru comunism, pervertirea lui extremă, poate izbuti 
cu anumiţi indivizi, poate chiar cu marea majoritate a 
populaţiei, dar că nu poate izbuti cu toți oamenii. Și 
ințelegînd comuniştii că există oameni indestructibili 
sufletește — chiar dacă nu operau cu acest termen, 
comuniştii erau suficient de pragmatici pentru a lua 
seama la efectele acestea —, au hotărit că acest gen 
de experiment nu trebuie să fie aplicat şi în afara 
închisorilor, întrucît există riscul major al unei reacţii 
incontrolabile. Desigur, marele experiment comunist 
a reuşit, iar reuşita lui se exprimă deplin abia astăzi. 
Dar cine ştie câţi dintre noi n-am fi fost oribil schimo- 
nosiţi dacă reeducarea, aşa cum a fost experimentată 
în Aiud, ar fi trecut de porțile închisorii. 

Detenţia din Aiud a fost doar sfîrşitul petrecerii 
lui Constantin Dumitru prin puşcăriile în care de la 
inceput ajunsese să fie cunoscut sub numele de 
“Fachirul”, din pricina incredibilei sale rezistențe la 
torturi. Nu vom menţiona bogata anecdotică a 
torturilor (cine e interesat o poate descoperi cu uşurinţă 
in titlurile cuprinse în bibliografie), ci numai o 
mărturisire a părintelui Marcu. Este vorba despre o 
bătaie cu ranga la tălpi: “Am numărat pină la 200, 
după care am pierdut numărătoarea. Insă nu am SCOS 
nici un geamăt. Dar, spre deosebire de părintele 
Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care il acoperea 
Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am 
simţit pe toate pînă în virful creierului. N-am scos 
insă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, 
marea grijă să nu pirăsc pe cineva. De aceasta mi-a 
fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. 
[...] Darul lui Dumnezeu m-a ținut”. | | 

Pentru Constantin Dumitru, din cauza rezistenţei 
lui, pentru că nu scotea nici măcar un geamăt atunci 
cînd era chinuit fizic, au fost inventate torturi noi. 
Toate l-au rănit, dar nici una nu l-a înfrint. 

“Trei lucruri m-au ţinut; firea, pe care am 
moştenit-o de la mama [...], voinţa personală și, mai 
mult decît acestea două, Darul lui Dumnezeu. [...] 
Dar am cedat totuși, leşinind, cind, altă dată, l-au 
adus pe un camarad și l-au bătut în fața mea...” 

În Aiudul anilor 1944-1947, s-a întilnit cu aşa- 
numitul “grup al misticilor”, între care s-a numărat Şi 
el, vremuind detenţia cu neîntrerupta rugăciune pentru 
care erau rinduiţi după tipicul monahal. 








Pentru ce a stat atiţia ani în închisoare Constantin 
Dumitru? Pentru că a fost legionar. 

Ce înseamnă să fi fost legionar? Din punctul de 
vedere al comuniştilor, începînd cu 1948, însemna că 
eşti adversarul lor ireductibil. Din punctul de vedere al 
istoriografiei comuniste şi al celei post-comuniste 
inseamnă să fi fost un extremist de dreapta căruia i se 
poate spune fascist şi care, spre deosebire de un 
extremist de stînga, nu are dreptul la explicaţii, la replică 
şi la poziţii publice. 

Din punctul de vedere al părintelui Arsenie 
Papacioc, Garda de Fier însemna altceva: “Îmi amintesc 
că ieşind de la părintele [Marcu] din chilie, pe un coridor 
m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. 
l-am spus: n-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi 
şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este 
Arhanghelul Mihail; şi i-am spus troparul: «Unde 
umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se 
teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă 
lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea 
ne rugăm ție: săgețile lui cele de foc îndreptate cu 
vicleşug împotriva noastră stinge-le cu mijlocirea ta, 
vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele». Asta era Garda 
de Fier, i-am spus”. 

Punctul de vedere al lui Constantin Dumitru se 
desprinde într-o oarecare măsură din cele ce am aflat 
despre el. A fost în 1939 şoferul uneia dintre cele două 
maşini care au fost pregătite pentru asasinarea lui 
Armand Călinescu, ca reacţie la asasinarea lui Corneliu 
Zelea Codreanu. Maşina lui Constantin Dumitru s-a 
defectat şi astfel el nu a mai fost implicat în acel 
eveniment. A scăpat şi de a fi asasinat fără judecată 
între cei 252 de legionari luaţi la întîmplare, cîte 3 din 
fiecare judeţ, ca reacție la asasinarea lui Armand 
Călinescu. Părintele Marcu credea că nu printr-o crimă 
trebuia răzbunat Căpitanul, pentru că nu în mîinile 





omului este viaţa semenilor săi, ci în mîinile lui 
Dumnezeu. Dar o mărturie arată că părintele Marcu 
socotea că acel Constantin Dumitru, luptătorul, în acel 
context şi în acel moment, nu avea cum să re-acţioneze 
altfel. 

De atunci şi pînă în 1964, Constantin Dumitru a 
a fost urmărit, a fost scăpat, a fost prins, a fost arestat 
şi eliberat de mai multe ori. 

În luptele din ianuarie 1941 a fost împuşcat cu 
două gloanţe în spate, unul în mînă şi unul în cap, 
acesta ajungînd pînă la cerebel. Dar n-a murit dintr- 
atita lucru... 

Curajos, calm şi cu prezenţă de spirit, a scăpat 
cîndva de urmăritori cu o ... sărutare. Căci nu luda |- 
a fost sărutat, ci, se spune, însăşi iubita lui. Pe vremea 
aceea, sărutul în plină stradă nu era un lucru atît de 
comun şi “ieftin” ca astăzi. Urmăritorii îl pierduseră 
din vedere, iar cînd au văzut pe cineva care părea să 
fie el, însă care săruta pasional o femeie, disprețuind 
timpul, spațiul şi, deci, dacă ar fi fost însuşi urmăritul, 
disprețuind chiar libertatea şi viaţa, au crezut că nu 
este el şi au plecat mai departe. Se mai spune că iubita 
lui l-a aşteptat nestrămutat, iar cînd el, ieşind de la 
închisoare, a intrat la mînăstire, din dragoste pentru 
Hristos şi oameni, a făcut şi ea asemenea, tot din 
iubire. 

Un luptător, un haiduc, un fachir, un om de 
onoare, un îndrăgostit, un mistic, un văzător cu duhul, 
un făcător de minuni... Numai atît? loan lanolide 
completează: “Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa 
antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde 
lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un 
preot, nici ca un filosof, ci se situa într-un plan 
superior, care le cuprindea pe amîndouă. Preocupările 
lui erau vaste şi toate se rezolvau simplu, în spiritul 
lui suveran. Se bucura de respectul tuturor”. 

Un om care nu a plins niciodată pentru durerea 
lui, ci numai pentru durerea altora. 


Xe x 


Ca oamenii să nu le vadă unora ca aceştia 
sfințenia, nu este o “ofensă” adusă lor şi nici lui 
Dumnezeu, căci Ortodoxia nu socoteşte lucrurile şi 
oamenii în termeni de “ofensă”. Sfinţii nu vor fi pentru 
această ignoranță mai puțin sfinți, căci nu hotărîrea 
unui Sinod îl sfințeşte pe om, ci o astfel de hotărire 
doar îl face cunoscut tuturor membrilor Bisericii. 
Bineînţeles că aceasta nu-i deloc puţin lucru, ba 
dimpotrivă. Căci sfintul, chiar necunoscut ori ne-re- 
cunoscut, poate mijloci cu rugăciunile sale venirea 
ajutorului şi harului peste oameni, lume şi însuşi Sf. 
Sinod. Şi oare cu cît încă mai mult dacă oamenii i se 
roagă nu doar cu supuşenie, ci cu bărbăţie 
mărturisitoare? 

De aceea, mai cu seamă dacă duhul lumesc ne 
împuținează puterea martirică, adică a mărturisirii în 
cel mai înalt grad, trebuie să-L rugăm cu toții pe 
Dumnezeu să ne dea măcar puterea de a-i recunoaşte 
pe adevărații mărturisitori. 

Desigur, creştinul de rînd este într-o situaţie 
delicată, pentru că el nu trebuie să forțeze înțelepciunea 
sinodală, dar nici nu va greşi dacă, aşa cum s-a 
întîmplat dintotdeauna între creştini, va întreţine 
spiritual o evlavie încă neconsacrată cultic. Dar parcă 
şi mai delicată este situaţia celor care se vor încurca 
în socoteli lumeşti atunci cînd, întru cinstire şi cerere 
de ajutor, vor “omite” să îl canonizeze pe sfint, adică 
vor împiedica lumea să îl cunoască pe cel care este 
deja sfintul lui Dumnezeu. Căci înfricoşătoare este 
perspectiva de a ignora un sfint, adică de a ignora 
insăşi lumina lui Dumnezeu reflectată în om. 
Nădăjduim ca părintele Marcu să ne ajute pe toți întru 
luminare! 


Lucian D. POPESCU 


Bibliografie esenţială, 

* loan lanolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o 
lume nouă, cd. Minăstirea Diaconeşti, Ed, Christiana, Buc., 
2006 

* Monahul Filotheu Bălan, Mfărturisirea unui creştin. Părintele 
Marcu de la Sihăstria, Ed. Minăsturii Petru Vodă, 2007. 

* Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, cd. 
Matei Marin Moţu, Ed. Bonifaciu, Buc, 2008, 

* Revista Rost, anul VI, nr. 68, octombrie 2008 








PAG. 8 Nr. 6/222 Iunie 2009 PUNCTE CARDINALE 


A N A d AU pia ră pr pred a a aa e adu El (AN aa fie fi 
ş de ai da vi, ui Î ii TC INAL Y A 
Sa LA dndă ev liilu căi dieta dat e E aaa Ra 
i PU Y 44 î A La Li Di TR "x A 
ze dA e sa ăi Ă +5 i 
“+ A IN, 


at i 
d E] 
e 44 


N 


"VALERIU GAFENCU -—un martir; 
un sfânt al închisorilor româneşti, 
după cum a fost numit de cei 
- carel-au cunoscut... 
i Mărturisitorii nu ne-au lipsit, iată, 


by, 
ja 


i “într-o vreme când „soarele s-a 

| " întunecat” şi neamul creștin românesc 

| răstienita fostpe Cruce... 

|. Doamna Valentina Gafencu, 

| sora martirului Valeriu Gafencu 
(1921-1952) şi logodnica pătimitorului 
creștin loan lanolide (1919-1986), 
nădăjduiește şi astăzi că neamul 
roniânese va renaşte, 

De altfel, întreaga sa viață a privit 

lucrurile doar din perspectiva 

mântuirii, (GH. GC). 


9,“ 4 * 














aa i ie e i 


pi 
i 






Doamnă Valentina Gafencu, v-a fost dat să 
cunoaşteţi viaţa sub aspectul ei mărturisitor, al 
prigoanei, aş putea spune... 

Într-adevăr, dacă stau bine şi mă gândesc, aşa 
au decurs lucrurile în viața familiei noastre. Tata, care 
a luptat în Sfatul Țării, pentru unirea Basarabiei cu 
țara-mamă, a pierit în Siberia. Nu am mai aflat, după 
ce a fost luat de ruşi, nimic despre el, oricâte încercări 
am făcut... Nici atunci când am crezut că am devenit 
liberi, după Revoluţie, şi i-am scris preşedintelui 
Mircea Snegur, în speranța că vom afla despre 
părintele nostru ceva, nu am primit vreun un răspuns. 
După grele suferinţe, s-a stins undeva în Siberia, atâta 
am ştiut, atât eu, cât şi surorile mele. În care loc al 
Siberiei, nu am putut afla. Despre fratele meu, Valeriu, 
se cunoaşte că a murit la Târgu Ocna. Unde anume 
>ste el îngropat? Este acolo un loc arat... lărziu de 
tot, pentru cei care au murit la Târgu Ocna, s-a ridicat 
o troiță. Cât despre logodnicul meu, loan lanolide, 
acesta a petrecut 23 de ani prin puşcării. Dar câte nu 
ar mai fi de spus... Consider însă că aceasta a fost 
voia lui Dumnezeu. 

Și totuşi, poate că în copilărie aţi petrecut şi 
clipe frumoase împreună cu familia d-voastră. 
Bănuiaţi ce va urma? 

După ce am plecat de acasă, după '40, mai 
m-am întors, iată, în urmă cu câțiva ani, în; vreo trei 
rânduri, la Sângerei. Parcă nu a mai rămas însă 
nimic din ce a fost odată... În copilăria mea, doar 
medicul comunei era rus. Un om foarte bun, de altfel. 

Se vorbea pe atunci numai româneşte. Poate că şi 
numele de Sângerei spune ceva... Îmi aduc aminte 
cum întreaga noastră familie, în duminici şi sărbători, 
mergea la slujbă. Am fost 4 copii la părinți. 




























Colonia de la € 


loan lanolide și Val 
e * $ 03 i 
să | 


44 3 2 | 
d Guairă 
. La E 


PUNCTE CARDINALE 


Cum era Valeriu Gafencu, fratele d-voastră, 
în copilărie? Ce preocupări avea? 

Poate că pare idilic: îl văd pe Valeriu hrănind 
porumbeii. Aveam acasă o mulțime de porumbei. Fiind 
singurul băiat între cele trei surori, fufa — aşa-l numeam 
noi, copiii, pe tata — îl iubea foarte mult. Vă spun, îl 
văd şi acum pe Valeriu în mijlocul porumbeilor din 
bătătura noastră... Mai târziu, pe la 15-16 ani, când a 
plecat la liceu, la Bălţi, gândul i s-a îndreptat spre soarta 
neamului. La modul serios. 

Cu ce ochi a privit familia această preocupare 
a fratelui d-voastră? 

Valeriu a intrat într-un conflict deschis cu tuța, 
care era țărănist, „Măi băiete, eu am făcut politică la 50 
de ani, şi tu vrei să intri în politică la nici 16 ani?!” — îl 
mustra tuța pe Valeriu. Odată, Valeriu a venit cu un 
vraf de afişe de la Bălţi şi a început să le lipească pe 
ulițele Sângereiului... Comuna noastră, nu v-am spus, 
era cea mai mare din Basarabia... 

Ce fel de afişe? 

„Dragoste de ţară”, „lubire de neam”, „Totul 
pentru ţară” — aşa citeam pe ele, din câte îmi aduc 
aminte. Valeriu, când l-a văzut însă pe tuţa că s-a luat 
după el, ca să-l oprească să mai lipească afişe, a început 
să fugă cu ele sub braţ. Parcă era o săgeată pe dealurile 
de la marginea satului... Îl văd şi astăzi pe tata alergând 
in urma lui... lar mama alerga după tata, ca nu cumva 
Valeriu să mănânce bătaie... Noi, fetele, copile fiind, 
priveam uimite la acest spectacol. 

Cu d-voastră, şi cu surorile în general, cum se 
comporta Valeriu? 

Când venea de la Bălţi, de la şcoală, începea să 
ne sfătuiască, le chema şi pe verişoare, şi pe câteva 
vecine de-ale noastre. Stăteam pe băncuțe, ca la şcoală. 
Ne spunea să avem o ţinută corectă, să fim serioase, 
bune gospodine, dar mai ales credincioase. Spunea că 
politică doar el, ca băiat, are dreptul să facă. Noi, fetele, 
nu. Zâmbeam uneori, când îl auzeam, și ne aduceam 
aminte cum Valeriu, „învățătorul” nostru, odată, când 
era mai mic, luase o lingură de lemn ca să se războiască 
cu nişte răufăcători ce dăduseră foc la arie; Valeriu striga 
atunci într-una: „Arde grâul, arde grâul!”... 

Basarabia a fost cedată ruşilor, tatăl d-voastră 
a fost luat în Siberia, iar Valeriu a ajuns în puşcărie. 
Ce a urmat? 

Surorile erau pe atunci la facultate. Eu am intrat 
în învățământ, mai întâi la laşi, apoi la Făgăraş. Am 
adus-o şi mama din Basarabia, ce era să facem? Am 
luat-o cu mine peste tot prin țară; şi la Dobroteşti, şi la 
Ploieşti... 

Aţi locuit în Satul lui loan lanolide? 

Da. Mergând să-l vizitez pe Valeriu, prin toate 
puşcăriile prin care a trecut, l-am cunoscut pe cel mai 
bun prieten al lui, pe loan. La Galda, ei s-au aflat o 
perioadă într-un fel de semi-libertate. Cunoscându-l mai 
bine pe loan, după o vreme, am hotărât să ne logodim. 


Pi . w „a 
Pa . E = . z Pa 
” Sai a TA e A Pad pă - "e pui. 
ae 9 AT e a 0 ate AM . 
„N * Pa 
a tai dat 3 sr i “Ar pata 
A ep : Dr 4 pr i 


DAY „d 





lunie 2009 Nr. 6/222 PAG. 9 






> 


A ea T9 pe 









. 200 mi aaa Pepene: ureaza, 










- 


ră sei: 






- 






în 3 

















Logodna s-a petrecut în biserica din colonia de la 
Galda, înaintea preotului. A fost şi mama, au fost şi 
părinţii lui loan. Mama, săraca, a spus aşa, ca pentru 
sine: „Doamne, încă un puşcăriaş în familia noastră!” 
loan, ca să fim în siguranţă, ne-a trimis la Dobroteşti. 
Am predat acolo limba română, locuind în casa 
mătuşei lui loan. Avea două case, de fapt. 

Cât timp aţi locuit la Dobroteşti? 

Aproape 5 ani. În 1952, fiind la clasă, a venit 
primarul comunei, Popa, şi mi-a spus: „Bine că v-am 
găsit aici! Sunteţi urmărite de miliție. Cred că ar fi 
mai bine să plecaţi. Mai vreau să vă spun că soțul d- 
voastră, Valeriu Gafencu, a murit la Târgu Ocna”. „E 
fratele meu” — i-am spus... Şi a trebuit să plecăm din 
Dobroteşti. Nu am avut permisiunea să mergem însă 
la înmormântarea lui Valeriu... 

Unde v-ati mutat? 

Am plecat cu mama la Ploieşti. Acolo am stat 
mai mulţi ani. Prin 1962, a venit la noi tatăl lui loan 
cu sora lui, Maria. Tatăl lui loan era de neam aromân. 
Om drept. Mi-a spus, reproduc exact: „Valentina, l-ai 
aşteptat 18 ani pe loan. Nu ştim dacă mai trăieşte ori 
nu. Nu mai ştim nimic despre el de atâţia ani. Noi te 
sfătuim, dacă găseşti un suflet bun, să te căsătoreşti”. 
Mi-au căzut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe 
atunci aproape 39 de ani. Am făcut cunoştinţă, printr- 
o rudă, cu viitorul meu soţ. Acesta se întorsese nu 
demult din Uniunea Sovietică, după 16 ani de 
prizonierat. Nu dorise să se întoarcă acasă cu diviziile 
„Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloşca şi Crişan”... 
După 2 ani avea să fie eliberat din puşcărie şi loan. 
Vă daţi seama... 

Aproape că nu ştiu cum am mai putea 
continua discuţia... 

Eram căsătorită de-acum. A trimis vorbă, fără 
să ştie despre acest lucru, printr-o cunoştinţă, să-l 
aştept la gară. Locuiam lângă Bucureşti, în Voluntari. 
Nu m-am putut duce. A venit mai întâi la o mătuşă 
de-a lui, de pe strada | Mai. Avea hainele rupte. 
Văzând că nu l-am aşteptat, înspăimântat, a întrebat 
de toţi. Pe mine m-a lăsat la urmă. Mătuşa, în acea 
seară, i-a spus că eu sunt bine... Când a aflat adevărul 
însă, a doua zi, a început să tremure tot... Ne-am 
întâlnit, în cele din urmă... Mi-l aduc aminte şi astăzi 
pe loan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca 
să scriu: Jartă-mă! L-am întrebat, atunci când a înțeles 
mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia 
lui, dacă ar trebui să divorțez. loan mi-a spus, zdrobit, 
că Taina Cununiei este mai mare decât logodna... În 
1986, el s-a mutat la cele veşnice. Tot timpul sculpta 
mici troițe, cruciuliţe... şi se rupa... A murit şi soțul 
meu, care a stat 16 ani în Siberia... Ce pot să vă mai 
spun despre viaţa noastră? 

D-nă Valentina Gafencu, ce v-a ajutat să 
rezistați, să vă purtaţi crucea până astăzi? 

Singur Dumnezeu. Credinţa că EI toate le ştie, 
toate le vede, Aşa am văzut eu lucrurile, 

Interviu realizat de 
Gheorghiţă CIOCIOI 


m — — d ——————— 
6 — 
OD — a ——— 





















PAG. 10 Nr. 6/222 Iunie 2009 


PUNCTE CARDINALE 


„INTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ 
CINEVA PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ 
O FACE, ÎŞI PIERDE ORICE CREDIT ŞI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ 
SE VA REDUCE LA UN SOI DE FANTEZIE FĂRĂ IMPORTANȚĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E 
ADEVARATA, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O ÎNȚELEAGĂ; DACĂ E FALSĂ, NU E 
NICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI VOUĂ, PENTRU CĂ 
ADEVARUL NU E UN PRODUS AL SPIRITULUI UMAN, CI EXISTĂ INDEPENDENT DE NOL. 
NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAȘTEM...” (RENE GUENON) 


(Urmare din numărul trecut) 


V.0O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ 
A EXISTENŢEI 


3. Rânduiala — ordine creştină 


Rânduiala pentru român nu e o disciplină 
constrângătoare, o ordine aşezată de oameni, ci o Lege a 
Firii. Rânduiala e temelia de armonie, de echilibru, de 
înțelepciune a vieții universale [1]. Ea izvorăşte din 
înțelepciunea lui Dumnezeu, e dragostea Lui pentru lume. 
Chiar şi firea necuvântătoare ascultă de această rânduială. 
Păsările au un împărat al lor care le poartă de grijă. Şi ele au 

boieresc o zi din an, când lucrează pentru stăpânire. 
Rânduiala are, cum constata Ovidiu Papadima, două aspecte: 
ierarhia şi munca. 

lerarhia nu e întemeiată atât pe supunere, cât pe 
încredere. Stăpânul e aducător de dragoste şi purtător de 
grijă. De aceea insuşirea de seamă a stăpânului e apropierea 
de sfințenie. EI este reprezentantul lui Dumnezeu în partea 
de lume ce i s-a dat în stăpânire şi coboară asupra ei bunătatea 

Domnului. ——_ PC 

Munca e o datorie a întregii firi, de la om până la 
gâzele cele mai neînsemnate. Păsările, albinele, furnicile, 
toate lucrează, iar omul mai ales se integrează prin muncă 
ritmurilor firii: vara e ca să lucrăm, iar iarna e ca să ne 
odihnim, zice bucovineanul. Există două înțelesuri ale 
cuvântului muncă, atât pentru viața materială, cât şi pentru 
viața spirituală. Munca are şi sensul de chin, de suferință 
care decurge din neascultare, din păcat. Răul face parte din 
rânduială, ca pedeapsă şi îndreptare. Cât de departe e această 
concepție românească de cea modernă, pentru care răul e 
absurd, cum cu ironie observa Papadima, cu cât se loveşte 
mai des de el! Chiar şi bolile au un sens ascuns. Unele sunt 
de la Dumnezeu, altele de la Maica Precista, iar altele de la 
Sfintele Zile greşite. Acestea nu sunt alungate prin descântec, 
deoarece Dumnezeu ştie ce face. E o lume în care fiecare 
boală ori eveniment are un mesaj pe care omul trebuie să-l 
înțeleagă . 

Al treilea înțeles al rânduielii e acela de echilibru. Orice 
lucru îşi are rostul său și locul său. De aceea românul e atât 
de departe de ideea de reformă așa cum o înțelege omul 
modern. Munca e plină de sfinţenie deoarece e binecuvântată 
prin semnul crucii și prin ea se integrează în armonia creştină 
a lumii, Ea nu tinde să schimbe faţa lumii, ca munca 
modernă, ci doar s-o împlinească firesc. O legendă populară 
spune că Dumnezeu i-a dat omului, după alungarea din Rai, 
ca o binefacere, munca. I-a arătat o brazdă și i-a zis să o are 
doar pe ea cu grâu pentru pâine. Din acea brazdă a avut 
făină pentru doi ani. Căci pământul era rodnic și dădea multă 
roadă ca urmare a ascultării drepte a omului, Diavolul, invidios 
ca totdeauna, le sugerează primilor oameni să semene mai 
mult, căci vor avea copii. În sufletul omului a intrat grija zilei 
de mâine, lăcomia, chiar lăcomia muncii. Și atunci 
Dumnezeu, văzând că Adam a semănat mulţime de brazde, 
i-a dat pedeapsă pentru neascultare, transformând munca în 
blestem, iar pământul a primit porunca să-și împuţineze 
roadele [2]. O privire superficială ar putea duce la concluzia 
că e doar modul prin care românii își justifică lenea. Dar nu 


' Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Ed 
Saeculum, 1995, p.. 60, 


e atât. E o măsură în toate, e nevoie de proporție. Pentru viaţa 
patriarhală munca era o necesitate firească şi nu izvor de 
câştig, ca în lumea modernă. Pentru românul arhaic, tot ce 
jigneşte măsura e păcat şi firea răzbună, în numele rânduielii 
divine, faptele omului. 

Noica simte nevoia să comenteze şi el o variantă a acestei 
legende. El observă că Eva gândeşte sfatul diavolului chibzuit, 
rațional, şi consideră că e semnificativ că întâi femeia e 
rațională (doar Sephira Hod e pe partea stângă, feminină, a 
arborelui sophirotic). Dumnezeu pedepseşte calculul, 
chibzuința, lipsa de măsură. E atât de departe etica muncii (în 
sens protestant şi capitalist) şi agricultura intensivă ceauşistă 
de sufletul românesc, încât e de mirare că mai sunt atâţia care 
visează la o aplicare aici a metodelor străine (indiferent dacă 
ar veni de la Paris, Moscova sau New York). 

De această problema s-a apropiat cu stăruință și aplicație 
Constantin Rădulescu-Motru. El a scos în evidenţă calităţile şi 
defectele neamului nostru, aşa cum erau la acea vreme [3]. 
Constatările sale nu sunt flatante nici pe departe. Calitățile, 
câte sunt, apar nepotrivite cu spiritul modern: 

9 religiozitatea românului, dar care e dependentă de părerea 
celorlalți: românul e religios cât îi vede pe ceilalți aşa, nu ar fi 


ceva izvorât din adâncul inimii; OO 

9 curajul soldatului român, dar condiționat de apartenența la 
grup: singur, altfel, românul ar fi blând şi supus; 

9 naționalismul, dar mai mult de paradă, când românul îi 
vede şi pe ceilalți că-s naționaliști. 

Aceste calități sunt doar la jumătate, după Motru. 

Defectele sunt însă pregnante; 

O gregarismul românului, adică spiritul de turmă, fără de care 
românul nu face nimic; părerea grupului este determinantă 
pentru individ ; 

0 neperseverenţa în lucrul început, mai ales în munca 
industrială; autorul recunoaşte că românul e capabil totuşi de 
perseverență în munca agrară, precum şi în meseriile 
tradiționale ; 

0 nerespectarea legilor şi a contractelor, atât de cei care le 
fac (politicieni), cât şi de aceia pentru care se fac. 

Toate aceste cercetări asupra psihologiei românului 
voiau să stabilească dacă sufletul românesc e în acord sau în 
dezacord cu sufletul burghez. Concluziile sunt însă triste şi 
simţi, dincolo de rândurile scrise, o durere că nu poate descoperi 
în sufletul românesc potrivirea cu spiritul occidental, modern. 
Împotriva acestui sentiment uşor de observat, autorul are 
sinceritatea de a arăta că majoritatea defectelor au apărut în 
sec.al XIX-lea, o dată cu înnoirea organizaţiei statului român. 
Aceasta a dus la politicianism, la slujba la stat, la parazitarea 
bugetului de stat, toate concurând cu profesiile tradiționale 
cinstite. Și concluzionează că românul este, prin natura sa 
ereditară, perseverent la lucru, răbdător, conservator, 
tradiționalist, dar această natură ereditară a fost pervertită de o 
greşită viaţă instituțională, imitată după străini [4]. Astfel, 
poporul român era pus atunci ca și acum în fața unei mari 
dileme: sau suntem înrudiţi sufletește cu burghezia occidentală 
şi atunci trebuie să aplicăm principiile politice şi economice 
apusene, sau suntem străini sufletește de burghezii occidentali 
și atunci nu ne rămâne decât ca, înainte de a copia legi şi 


* Ibidem, pp. 73-78, 

' Constantin Noica, Pagini alese despre sufletul românesc, Ed. 
Humanitas, 1992, pp. 78-79, 

* Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, 
Ed. Paideia, 2001, pp. 33-48, 








instituţii burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înşine, 
ca să vedem cine suntem şi ce putem [5]. De aici concluzia 
de a ne studia mai întâi firea şi destinul. | 

O dată ieşit din rânduială ca ordine creştină a lumii, 
românul își iese din rost — şi de aici toate bolile sociale, 
economice, politice, ale formelor fără fond. | 

Titu Maiorescu constata aceste lucruri încă din sec. al 
XIX-lea, arăta că popoarele sunt chemate a se consolida în 
cercuri etnografice, specificându-și fiecare misiunea istorică 
după propria sa natură [6]. 

Îmi amintesc un /a/k-show la o televiziune, la care un 
ziarist, care făcuse gazetărie cu articole de prima pagină cu 
subiecte gen „Găina cu trei picioare” şi altele mai greu de 
reprodus, era revoltat văzând într-un reportaj că țăranii români 
se declară mulţumiţi de recolta ce le asigura, lor și vitelor, 
necesarul de hrană. lar ziaristul acuza lipsa de spirit capitalist. 
Câtă ignorare a sufletului românesc la formatorii noştri de 
opinie! 


4. O morală spirituală 


Sunt atâţia formatori de opinie care consideră că toate 
relele noastre ca popor se trag din lipsa de moralitate, ori 
chiar din Ortodoxia noastră, care n-a făcut reforma morală 
prin care, chipurile, ar fi trecut occidentul. Nimic mai fals. 

Cunosc puţine popoare la care aspiraţia către puritate 
să fi atins asemenea înălțimi. E o amintire a curățeniei iniţiale 
a omului, anterioară căderii, În lumea asta omul se tăvăleşte 
în noroi fiindcă e sortit păcatului, dar şi iertării. Există 
nădejdea izbăvirii cu ajutorul bunătaţii lui Dumnezeu, a 
Sfinţilor şi a Moşilor de pe cealaltă lume. De pildă, femeia 
care a venit întinată la bărbatul ei aduce pagubă şi nenorocire 
în casă. Dar dacă spune adevărul, nu strică nimănui nimic 


o PE CR) 


"17|. Căci autenticitatea, asumarea păcatului și mărturisirea îl 


răscumpără. 

Dar o dată cu stricarea vieţii rurale, atât înainte, cât şi 
prin comunism, valorile spirituale ale românului se pierd. 
Greu este că el nici nu poate înțelege şi trăi etica în înțeles 
occidental sau sovietic. O dată rupt din spiritualitatea sa, trecut 
prin educaţia şcolară ateistă, bazele spiritualităţii distruse, 
românul nu înțelege o altă logică. 

In mitologia creştină a poporului român tot ce se 
întâmplă rău în viața omului are ca pricină necurăţia 
sufletească. Omizile bunăoară vin atunci când Dumnezeu 
se mânie pe oameni pentru păcatele lor. Atunci mai bine e ca 
omul să fie purificat înaintea pomilor, pentru ca tot pământul 
să fie curăţit şi rodnic. Există parcă aici o amintire a „vârstei 
de aur”, despre care Hesiod spunea [8] că pe atunci oamenii 
mai aveau conştiinţa faptului că, dacă vor fi drepți, pământul 
va fi rodnic şi clima blândă. E ecoul unei străvechi înțelepciuni, 
consonante cu creştinis-mul răsăritean. 

Era în lumea românească a satelor o rânduială a milelor 
şi pomenilor care echilibra nedreptatea lipsei de hrană ori 
lucruri a unora mai sărmani. Milostenia era o ordine de viață 
în care se revărsa preaplinul sufletesc al pământului. Legea 
morală era obişnuință de viaţă şi nu normă rigidă, imperativ 
categoric. Ea se năştea din hieratismul sărbătorilor noastre. 
la care lua parte tot satul. Prin sărbatoare, viața de aici ŞI 
Viaţa de dincolo se legau datorită milosteniei, punte între lumi. 
Erau vreo 20 de sărbători de moşi, dintre care m-au 

impresionat Moşii de curastră. În Banat, laptele din primele 
zile după ce naşte vaca e dăruit morţilor, copiilor sărmani, 
care trebuie să stea roată în jurul străchinii cu lingurile în 
mână, iar stăpâna casei îi stropeşte cu puţină apă. 

Dar milostenia nu era un gest mecanic şi fățarnic. Căci 
nu va fi primită în lumea de dincolo. Ea trebuie însoțită de 
bucurie, făcută din toată inima, căci sufletul curat Şi milostiv 


(continuare în pag. 12) 


Viorel ROSCA 





* Ibidem, p. 20. 
* Ibidem, p. 32. 
"Titu Maiorescu, Critice, vol. 1, Ed, Minerva, 1915, p.211. 
* Hesiod, Munei şi zile, Ed. Minerva, B.P.T, 1987, p. 45. 











PUNCTE CARDINALE 


DIVINA COMEDIE A LUI DANIE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 


. FI ES ANII E 3 


PURGATORIUL cîNTUL xvIn 


În cercul al patrulea din Purgatoriu, al leneșilor şi al nepăsătorilor (accidiosi), Vergiliu 
(„aleasa umbră ce-ntre mantovani,/ dar mai cu seamă-n Pietola,-i vestită” — vv. 82-83) continuă să- 
i desluşească lui Dante, în termenii scolasticii medievale, natura iubirii și raportul acesteia cu 
liberul arbitru. Sînt enumerate, paralel şi antitetic, pilde de zel sau de nepăsare din Biblie și din 
Antichitatea clasică, iar din ceata nepăsătorilor Dante are prilejul să stea de vorbă cu Gherardo, 
abatele Mănăstirii San Zeno din Verona, personaj despre care nu prea s-au păstrat date istorice. 
Mult mai cunoscut este cel despre care acesta vorbeşte („unul ce-un picior în groapă-l are” — v. 21), 
Alberto della Scala, seniorul Veronei, mort în toamna lui 1301, ce-l rînduise abuziv abate pe fiul 
său nelegitim Giuseppe, un adevărat monstru. 


10 


13 


16 


19 


22 


25 


28 


31 


34 


37 


40 


43 


46 


49 


52 


Cuvintul lui o dată isprăvit, 

înaltul învățat cătă spre mine, 

să vadă-n ochii mei de-s mulțumit; 
iar eu, setos din nou de-a şti mai bine, 
tăceam, gîndind aşa în sinea mea: 
„Prea-l bat la cap cu tot ce-n minte-mi vine”. 
Dar dinsul, ca un tată-al meu sadea, 
ghicind sfiala voii mele mute, 

ştiu din grai şi mie grai să-mi dea. 
Şi-atunci zisei: „Mâdestre, mi se-ascule 
vederea astfel în lumina ta, 

încit mi-s limpezi cîte-mi faci ştiute. 
Dar. drag părinte, încă te-aş ruga 

şi de iubirea ce-i în cele bune. 

dar şi-n contrariul lor, a mă-nvăţa” 
„Îndreaptă-ţi luminoasa rațiune 

spre mine ”, zise, „să-nţelegi de ce 
greşeşte orbul care ghid se pune. 
Cum sufletul menit iubirii e, 

plăcerii i se dăruie îndată 

ce-l prinde-n nadă dragul de orice. 
Percepției voastre îi e dat să scoată 
din cele-aievea o icoană care, 
forcînd-o-n voi, de suflet vi-i legată, 
şi de-are către-aceasta aplecare, 
aceea e iubirea după fire, 

ce prin plăcere iar în voi răsare. 
Apoi, cum focul e făcul s-aspire 
spre-nalt, pe unde-n elementul lui 

îşi află spor deplin şi dăinuire, 

la fel e şi cu-al vostru suflet, cui 

îi dă imbold a dorului putere 

şi făr' ce-i drag într-însul pace nu-i. 
Vezi cît se-nşeală-acei ce-s de părere 
cum că iubirea, orişicare-ar fi, 

prin sinea ei spre laudă se cere, 

căci poate bună pare-a se vădi 
esența ei, dar nu-i orice pecele 

pe cît de bună-i ceara ce-o primi . 
„„Cuvintele-ţi sorbite pe-ndelete"”, 
zisei, „ce-i cu iubirea mi-arătară, 
dar de-o-ndoială să mai scap mi-e sele, 
de ni se dă iubirea din afară, 

jar sufletul nu calcă în răspăr, 

de-i drepi sau strimb, nu are merit dară” 
ȘI el: „Eu doar de-al minţii adevăr 
îți pol grăi, ce de credință ţine, 
Beatrice [i-o vădi de-a fir a păr. 
Substanţa care-n Jorma-i contravine 
materiei, dar e cu ea unită, 

cuprinde o virtute-anume-n sine, 

ce fără fapte nu-i deplin simțită, 

ci numai prin efeci ni se vădeşte, 
cum ştim că-i vie planta înverzită 





55 


58 


61 


64 


67 


70 


13 


76 


79 


82 


85 


88 


91 


De unde-anume-n minte încolțeşte 
știința cea dintii, nu-i om s-o ştie, 
nici cum dintii dorința-n simţuri creşte, 
ci sînt în voi, cum este vrednicie 
firească-n stup; deci n-au cum lăudate 
sau ocărite-n sinea lor să fie. 

lar spre-a păstra măsura primă-n toate, 
e pusă-n voi a minţii cumpănire 

de strajă-n pragul consimţirii date. 
Acesta e temeiul cel din fire 

a tot ce-aveți ca merit, după cum 

ce-i bun sau rău alege prin iubire. 

Cei adinciţi pe-al cugetării drum 
văzut-au înnăscuta libertate. 

dînd lumii sensul ei moral de-ucum 
Deci chiar zicînd c-ar fi fatalitate 
orice iubire ce se-ncinge-n-voi, 

aveți un friu ce s-o strunească poale. 
Beatrice acestei însuşiri de soi 

liber arbitru-i spune; aminte ia, 

de-o veni vorba, s-o pricepi apoi!" 
Tirziu, spre miezul nopții, biruia, 
lumina lunii-a stelelor sclipire, 

ca un ceaun ce-n foc se-nvăpăia; 

şi căi cereşti gonea-n răspăr să-nşire, 
pe unde între sarzi şi corsicani 

văd cei din Roma-a soarelui murgire. 
Și-aleasa umbră ce-ntre mantovani, 
dar mai cu seamă-n Pietola,-i vestită, 
cruță de greu-mi umerii-i avani, 

aşa că eu, cu mintea lămurită 

de ale lui răspunsuri desluşite, 

luptam de-acum cu-a somnului ispită. 
Dar somnolența mea, pe nesimţite, 

se risipi la văzul unei cete 

de dinapoia noastră răsărite. 

Şi cum Asop şi-Ismen pe îndelete 
vedeau în noaple pe tebanii care 

la Bacchus se-mbulzeau cu jalbe bete, 


lunie 2009 Nr. 6/222 PAG. 11 





94 la fel vedeam venind, cu tropol mare, 
şi eu pe cei minaţi de bună vrere 
și de-a iubirii drepte-nflăcărare. 

97 Gonind spre noi aşa de cu putere, 
ne-ajunseră din urmă, iar în frunte 
doi dintre ei strigau cu grea durere: 

100 „Maria-n grabă se porni spre munte, 
și Cezar, vrîind Ilerda, se opri 
în grabă şi Marsilia s-o-nfrunte ”. 

103 /ar alții: „Iute, iute! A risipi 
din slabă rîvnă timpul nu e bine, 
căci haru-i roada bunei vrednicii 

106 „0, umbre,-acum aşa de rivnă pline, 
răscumpăr ind negrija care poate, 
din zel puţin, v-a lenevit la bine, 

109 acesta, care-i viu, şi-adevărale 
sînt spusele-mi, să suie-n zori ar vrea, 
pe unde, dar. mai lesne-i a răzbate? ". 

112 Aşa grăit-a călăuza mea, 
iar unul dintre duhuri: „Ne urmează 
şi vadul bun să-l afli vei putea. 

115 Ne miînă-n mers aşa dorință trează 
c-a sta nu-i chip; ne iartă dacă poale 
mojici părem că goana nu-ncetează. 

118 Eu la San Zeno, în Verona, abate 
am fost sub bunul Barbarossa, care 
dă şi-azi fiori la Milan în cetate 

121 [ar unul ce-un picior în groapă-l are 
curînd va plinge-amarnic minăstirea, 
plătind cu chin puterea lui cea mare, 

124 că-şi puse-un fiu cu trupul şi gîndirea 
pocite rău, ba şi din flori născut, 
în locul cui chiar merita cinstirea". 

127 Nu ştiu de-a mai vorbit sau de-a tăcut, 
căci rămăsesem hăt în urma sa, 
ci-acestea le-auzii şi mi-au plăcut. 

130 Jar cel ce-n toate de-ajutor mi-era: 
„Spre-aceia doi întoarce-te şi cată 
cum umblă-n vorbe lenea-a o muşca”. 

133 În urma-a toți ziceau: „Pînă să-şi poată 
vedea Iordanul zestrea lui, pieriră 
cei scoşi cîndva prin marea despicată. 

136 Şi cei ce pin! la capăt socotiră 
că-n van cu fiul lui Anchise-ndură 
și-o viață fără glorie-şi clădiră”. 

139 lar cînd de noi aşa departe fură 
încît de-acum nu-i mai puteam zări, 
gind nou mă prinse, iar din el născură 

142 tot fel de fel de alte gînduri vii; 
și-aşa, pierdut în propria-mi cugetare, 
sub pleoape văzul meu se tăinui 

144 și prefăcui gîndirea în visare. 
















PAG. 12 Nr. 6/222 


——— 





PUNCTE CARDINALE 


lunie 2009 






n.n 


semințe. 
duhovniceşii | 


C | 
lv caiet | 
mp. 4 A 
al Părintelui 
. 2 
XA senie “Baca 


Îi 


Părintele Arsenie Boca, 


într-una dintre cele mai cunoscute fotografii ale sale 





Caietul păstrat cu evlavie timp de şase decenii şi încredințat spre 
publicare Editurii Revistei “Lumea Credinței” de către Maica Celestina 
de la Prislop, portretizată pe scurt în cuvîntul înainte semnat de publicistul 
George Crasnean, cuprinde cuvinte ale părintelui Arsenie (Zian) Boca 
(1910-1989) dinspre sfirşitul anilor '40 şi începutul anilor '50. Multe dintre 
ele se regăsesc, ca atare sau dezvoltate de autor în anii următori, şi în: 
alte volume apărute relativ recent, mai ales în Cărarea Împărătiei şi în 
Cuvinte vii. Cele mai multe sint variante prime sau intermediare ale 
unor texte devenite exponenţiale pentru gindirea şi trăirea duhovni- 
cească a Părintelui Arsenie. Caietul ne poate ajuta, nu o dată, să vedem 
mai bine calea semintei către rodul împlinit: de aceea şi poartă titlul 
editorial Semințe duhovniceşti. Cei mai puțin dedaţi cu tomurile masive 


discret cu utile paranteze editoriale. 

Cît de vii şi de actuale rămîn meditaţiile şi sfaturile Părintelui 
Arsenie — primenitorul harismatic al vieţii monahale româneşti din 
secolul XX, numit de evlavia populară şi “sfintul Ardealului” — va putea 
aprecia fiecare cititor în parte. Fie ca aceste „seminţe” să fie aducătoare 
de rod înnoit în cît mai multe suflete, spre unitatea în Duh a Ortodoxiei 
româneşti şi spre dreapta cinstire a celui pe care îl aşteptăm cît mai 
curind în sinaxarele noastre, alături de alţi vajnici mărturisitori ai dreptei 
credinţe din greu încercatul secol XX. 

Cartea poate fi procurată — inclusiv pe cale poştală — prin 
Societatea de Difuzare “Supergraph” (str. lon Minulescu 36, sector 3, 
Buc., cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084), iar în Bucureşti 





















(urmare din pag. 10) 


e haina omului pe cealaltă lume. O vacă dată cu inimă rea de 
pomană pe cea lume e slabă şi uscată. O poveste spune că un 
om bogat mănâncă 12 cuptoare de pâine și 12 boi fripţi şi nu 
se satură, n-avea saf. Şi Dumnezeu i-a spus să dea de pomană, 
şi a făcut bogatul un ceaun de mămăligă şi l-a împărțit la doi 
săraci, Pe fund i-au rămas câteva firimituri de mămăligă şi i- 
a venit poftă să le mănânce, Atunci s-a săturat pe dată. I-a dat 
Dumnezeu saț [9]. Cât de departe de morala kantiană e 
românul tradiţiei rurale, şi cât de departe de orice etică laică! 

E adevărat că întâlnim şi vicii, pe care folclorul creştin 
le arată ori le justifică uneori. Printre cele mai frecvente 
întâlnim beţia, hoţia și nerespectarea legii [10]. 

Beţia nu era judecată prea aspru, fiind mai repede 
obiectul glumelor care se făceau la horă sau la răspântie. Ea 
s-a agravat însă o dată cu înrăutățirea vieţii ţăranului și cu 
introducerea băuturilor spirtoase de către negustorii străini, 

Hoţia era şi mai puţin înfierată. Era un fel de meserie 
ca oricare alta. lar dacă hoțul fură de la un om bogat şi hapsân, 
care are prea mult și nu dă de pomană, actul hoţiei devine 
unul de dreptate, de echilibrare a vieţii. De aici şi cultul 
haiducilor, care erau văzuţi în primul rând ca justiţiari. Mai 
ales în vremea regimului turcesc, să-l furi pe turcul păgân şi 
invadator, inclusiv nedeclarându-ți avutul real, era chiar 
justificat. Dar o dată cu statul modern și legile sale aspre, 
țăranul român are nostalgia vieţii patriarhale de atunci când 


” O. Papadima, op. ci. pp. 94-95, 
'» Ibidem, pp. 67-72. 


pot ajunge la esența învățăturii şi experienței arseniene şi pe această 
cale mai modestă şi mai accesibilă, pe care editorii s-au străduit s-o 
netezească profesional, diortosind cu atenţie textul şi complinindu-l 


1 C, Noica, op. cit. pp. 96-97 





nu existau atâtea obligaţii. Ca şi acum, când regretă vremea 
când fura de la C.A.P., căci era fără stăpân, proprietatea întregu- 
lui popor, cică, aşadar bun de întregit nevoile. Dacă după 1990 
se făcea o reformă agricolă reală, nostalgia ar fi fost mai 
ştearsă. Aşa, cu jumătăți de măsură, reacţiile sunt fireşti. 

Noica observa lipsa eticii din perspectiva populară [11]. 
Imposibilitatea unui sistem educativ sau politic care să fie 
numai eticist era de la sine înțeleasă într-o lume românească 
a armoniei şi spiritualităţii. Etica presupune o anume stare de 
ruptură, de împotrivire, de imperativ şi refuz. E ruptura dintre 
părțile adânc îngemănate ale sufletului luminat de duh. Ruptura 
dintre voinţă, intelect, înclinaţie, ce a urmat crizei creştinismului 
occidental, neîmpăcat cu el însuşi. Şi Noica atrage atenţia să 
nu vedem morală acolo unde nu e decât spiritualitate. De aici 
și sfatul dat discipolului Andrei Pleşu să nu scrie o carte de 
etică, dar nu a fost ascultat decât pe jumătate, 

Românul nu zice că cutare e imoral, ci că n-are nimic 
sfânt. 


5, Despre toleranță 


La un colocviu de la Universitate, am fost sfătuit să 
tratez şi problema toleranței la poporul român, Este bizar să 
predici toleranța unui popor care a lăsat pe oricine (de orice 
neam sau credință) să locuiască în sânul său, Problema este 
doar dacă toleranța are limite, Pentru român ideea de toleranță 
nu răsună în sufletul său ca aceea de iubire creştină. Dumnezeu 
e iubitor de oameni, dar distruge Sodoma şi Gomora, 


mai ales de la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea 
de Teologie) — cea mai dotată librărie teologică din tară. 










(R. C.) 












pedepseşte pe Faraon ori chiar pe Israel când s-a îndepărtat 
de la calea cea dreaptă. lisus alungă zarafii din Templu, Sf. 
Nicolae îl pălmuieşte în plin sinod ecumenic pe ereticul Arie, 
iar Ștefan cel Mare trage cu tunurile în bisericile armeneşti 
din Suceava, deoarece doreau instaurarea catolicismului în 
Moldova. 

Desigur, în probleme individuale, personale, chiar religia 
creştină ne cere să fim toleranți. Dar când ne sunt agresate 
valorile comunitare, o toleranță bleagă e dovada netrebniciei 
unui neam. Mai ales când toate anomaliile îşi cer dreptul 
legal, ba chiar o discriminare pozitivă. Şi cine ne învață pe 
noi demagogia toleranței? Popoarele occidentale. care în 
istoria lor, chiar recentă, n-au dat pic de dovadă de toleranță. 
Spaniolii au distrus civilizațiile găsite în America Centrală Şi 
de Sud, englezii au exploatat nemilos şi şi-au impus a lor 
Weltanshauung oriunde au ajuns, acum nici 100 de ani S.U.A. 
au distrus populația pieilor roşii, care nu se adapta modului 
american de viaţă (american way of life). Când vin în numele 
toleranței să dărâme statuile eroilor noştri, ar trebui să le 
vorbim de generalul Custer şi să le interzicem ridicarea de 
statui ale acestuia pe teritoriul S.U.A, şi aiurea! 

Cum observa şi Răzvan Codrescu [12], azi toleranța 
înseamnă paralizia reacției sănătoase de conservare a 
oricăror valori tradiționale şi expune indivizii şi națiunile unei 
disoluţii perverse (biologice, morale, spirituale), amenințând 
să prefacă omenirea într-o decerebrată turmă de manevră. 

Se predică această toleranță unui popor care foarte rar 
şi-a ieşit din fire, şi numai atunci când i-a ajuns cuțitul la os, 
când alții i-au impus condiţii înrobitoare la el acasă. Cum e 
posibil să i se vorbească despre toleranță unui popor care a 
inventat vorba Căre bordeie, atâtea obiceie tocmai din iubirea 
lui nediscursivă de diversitate şi libertate? 







































. 
——————— 






" Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei, Ed. Anastasia, 1997. p 
147 
















PUNCTE CARDINALE lunie 2009 Nr. 6/222 PAG. 13 
SFÂNTUL 


leroschimonahul loan lanolide 
Daniil de la Rarău Pa a ala a | N ICOL A [, | 
(SanduTudor) PD nt dată 


VELIMIROVIUI 





ASE e pr te. 





prima 7 ui 
VA 


ediție | e fl | ] 
integrală | Deţi N U U | | 
tu | i Sai prolei | DE LA LIUBOSTINIA 


leroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Acatiste, ed. îngr. loan Ianolide, Deţinurul profet, ed. îngr. la Mânăstirea Sf. Nicolae Velimirovici, Sufa de capete de la 
de Alexandru Dimcea şi Gabriela Moldoveanu, Ed. Diaconeşti, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2009 („Predaniea  Liubostinia, trad. de Nicola Savici, Ed. Sophia, București, 
Christiana, Bucureşti, 2009, 236 pagini. Mărturisitorilor Români din Închisori”), 192 pagini. 2009, 120 pagini. 

Acatistele complete rămase de la ieroschimonahul Daniil După /ntoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, 2006), o nouă În timpul celui de-al doilea război mondial, episcopul 
de la Rarău (poetul Sandu Tudor), în număr de 5 (al cartea mărturisitorului loan lanolide (1919-1986), celmai Nicolae Velimirovici (1880-1956) nu a căutat să se refugieze 
Sfântului Dimitrie cel Nou, al Sfântului Calinic de la apropiat prieten al legendarului Valeriu Gafencu (1921- din țară, ci a rămas să sufere alături de poporul său, a fost 
Cernica, al Sfântului loan Bogoslovul, al Rugului Aprins 1952), „sfântul închisorilor”, ne e oferită prin strădania obştii arestat şi i s a stabilit domiciliu forțat la Mânăstirea 
şi al Bunei Vestiri), văd pentru prima oară lumina tiparului de la Diaconeşti. Cartea e structurată pe baza paginilor Liubostinia. Era începutul unui drum al crucii care avea 
toate în cadrul unui singur volum, într-o prezentare grafică  olografe ajunse în America, la părintele Gheorghe Calciu, să se sfârşească abia după 4 ani, în cumplitul lagăr de la 
de excepţie. Volumul cuprinde şi o bibliografie la zi a prin intermediul doctoriței Ana-Maria Marin (văduva Dachau, de unde episcopul sârb avea să fie eliberat, după 
scrierilor de şi despre Sandu Tudor, dar şi despre mişcarea  cruciatului căzut la Majadahonda, în 1937), iar acum erele încercări, de trupele americane. Din suferințele şi 
spirituală a Rugului Aprins de la Sf. Mânăstire Antim din încredințate de familia părintelui Calciu obştii de la reflecțiile sale din acea vreme s a născut şi această carte, 
Bucureşti, căruia poetul-martir (m. Aiud, 1962) i-a fostcel  Diaconeşti, cea care a deschis calea harismaticului destin care se adaugă acum numeroaselor traduceri româneşti 
mai de seamă însuflețitor. postum al autorului din scrierile Sfântului apărute în anii din urmă 





SURELIA BĂLAN-MIHAILOVICI 


ELECT 


leromonah Teofan Mada 


ROMEO ETICUS APP | 

DICȚIONAR 
ONOMASTIC 
CREȘTIN 


repere ciimelegiie si mariirelegițe 





Mihail Sorin Sperilă, Rătăcirea intelectualului (Falsa Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicţionar onomastic 
evoluţie a omului). Întrebări ale omului contemporan şi creştin. Repere etimologice şi martirologice, cd. a I- 
răspunsuri ale lui Dumnezeu prin gura Sfinţilor Părinţi, a rev., Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, 685 pagini. 

Ed. MJM, Craiova, 2009, 214 pagini. Cel mai bun dicţionar românesc de onomastică creştină, 
Titlul şi mai ales subtitlul sunt edificatoare pentru îmbinând informaţiile lingvistice cu cele istorice şi 
conţinutul cărţii, Autorul schițează răspunsuri la 19 hagiografice, a apărut de curând într-o a doua ediţie, 
_ de duhul luciferic. Homo eticus este omul care se pune întrebări, folosind surse patristice şi neopatristice, dar fără revăzută Şi adăugită, cu 4) prefaţă de prof. univ. dr. 
pe sine în locul lui Dumnezeu și încearcă să reconformeze a neglija nici bibliografia de ultimă oră, care ne aşază în Domnița lomescu (prima ediţie apăruse în 2003, la Ed, 
lumea după capriciile minţii sale, înlocuind spiritualitatea miezul dezbaterilor ŞORIC ID poraNe) 10608 e Fă mDALCA Minerva, cu un cuvânt înainte de Ana D, Munteanu). 
credinței cu legalismul abstract al unui eticism de tip greşeală a intelectualului tinde să fie aceea de a-și SATI Auțoarea (0. 1936), reputată profesionistă a domeniului 
pragmatic, prin care civitas terrena să prevaleze în raport mintea în scopuri'gizolvante, în numele unui tot mai Ijogyisklei dovedeşte o mare acrivie şi în istoria 
cu Civitas Dei. O nouă carte de același autor, Intre indoielnic „progres tehnico-ştiințific, uitând de Dumnezeu bisericească ŞI cultura creştină în general, ceea ce dă 
Evanghelie şi compromis, este în curs de apariţie la şi de învățătura Părinților de dinamica mântuitoare a lucrării sale un caracter enciclopedic şi o autoritate 
Editura Sophia. „Războiului Nevăzut ştiinţifică de necontestat 


leromonah Teofan Mada, //omo eticus, Ed. Agnos, Sibiu, 
2007, 266 pagini. E a 

Ajunsă la cunoştinţa noastră cu o regretabilă întârziere, 
cartea ieromonahului Teofan Mada merită toată atenția, 
pentru că pune în mod profund ŞI responsabil problema 
secularizării, stăpânită — mai mult sau mai puţin deghizat 











PAG. 14 Nr. 6/222 Iunie 2009 





Două timpuri deosebite 


Majoritatea celor care îşi dau cu părerea despre aşa-numita „problemă a 
calendarului” — atit cei ce sprijină păzirea calendarului ortodox, cît şi cei ce 
îndreptățesc lepădarea acestuia în favoarea celui apusean — pun într-o oală 
măsurători diferite: unii zic că metrul este mai exact decît kilogramul, ceilalți se 
zbat să demonstreze contrariul — kilogramul este mult mai exact decît metrul şi 
chiar decit litrul! 

Ce vreau să afirm prin aceasta? Că cele 
două calendare — ortodox şi apusean — 
măsoară fenomene şi procese cu totul 
deosebite între ele, care, practic, nu vin deloc 
în atingere unul cu celălalt. Din faptul că 
termometrul are unitatea de măsură „grade”, 
iar tăria băuturii alcoolice se măsoară în unități 
numite şi ele „grade”, precum şi unghiurile se 
măsoară cu un măsurător numit raportor, care 
de asemenea este divizat în unităţi numite şi 
ele „grade”, nu rezultă nicidecum că toate 
aceste instrumente — termometrul, alcoolmetrul 
şi raportorul — măsoară acelaşi obiect cu 
aceleaşi unități de măsură. Ce am putea crede despre cineva care ar pune un 
termometru într-un pahar cu vodcă şi ar declara triumfător şi sigur de 
„corectitudinea” şi „exactitatea” măsurării sale: „Vodca are 22 de grade! lar pe 
etichetă e scris că are 40 de grade! Deci, e contrafăcută!”? 

Faptul că atit un calendar cît şi celălalt folosesc, formal, aceleaşi unităţi de 
măsură (ore — zile — săptămîni — luni — ani) nu înseamnă că ele, ca şi situaţia cu 
gradele, măsoară acelaşi obiect. Astfel, calendarul apusean măsoară ritmicitatea 
rotației Pămîntului în jurul axei sale raportată la rotația Pămîntului în jurul Soarelui. 
Adică, calendarul apusean măsoară fimpul astronomic, care este folosit pentru 
organizarea activităților bancare — calcularea exactă a zilelor scadenţei, a profitului 
îndatorat, a dobinzilor acumulate etc. Pe cînd calendarul ortodox măsoară timpul 
liturgic, dar unităţile lui de măsură sînt altele, deşi, aparent, coincid cu cele ale 
calendarului apusean. Să vedem, totuşi, care sînt deosebirile. 


Unităţile de măsură ale timpului liturgic 


Timpul liturgic se măsoară cu asemenea unități de măsură ca ziua (crugul 
zilei), săptămîna (crugul săptămînii), luna (crugul mineic/mineal) şi anul (crugul 
anului). - - 

Ziua liturgică se împarte în 4 slujbe ale ceasurilor (orelor) şi în slujbele de 
Vecernie, Utrenie şi Liturghie. La aceste slujbe, potrivit unor reguli precise — în 
funcţie de crugurile celelalte —, se pot adăuga slujba Pavecerniţei (mari sau mici) 
şi cea a Miezonopticii. Ziua liturgică începe, spre deosebire de ziua astronomică, 
nu la ora 12 noaptea (ora 00), ci la apusul soarelui. 

Ziua liturgică se împarte în 4 străji de noapte (de la apusul soarelui pînă la 
răsăritul lui) şi în 4 străji de zi (de la răsăritul soarelui pînă la apusul lui). De aceea, 
lungimea străjilor se schimbă simţitor în funcţie de anotimp — vara străjile de zi 
sînt mai lungi decît cele de noapte, iar iarna dimpotrivă. Străjile sînt corelate cu 
slujbele numite „ceasuri” — Ceasul Întîi, Ceasul al Treilea, Ceasul al Şaselea şi 
Ceasul al Nouălea. La fel, în întreaga lume ortodoxă, orele de începere a Vecerniei 
şi a Utreniei sînt diferite în funcţie de anotimp. Cînd calendarul apusean a introdus, 
pentru comodităţi comerciale (tehnico-financiare), noțiunea de „oră de vară” şi 
„oră de iarnă”, Biserica Ortodoxă folosea demult — de la începuturile sale — potrivirea 
începerii slujbelor sale la anotimp, la ora concretă a apusului soarelui: indiferent 
de ora concretă a zilei, apusul soarelui arăta momentul începerii slujbelor din 
crugul zilei respective. 

Și nu este deloc întimplător că slujbele îşi încep măsurătoarea cu seara, iar 
nu cu ora 12 noaptea sau cu dimineaţa: seara simbolizează în Ortodoxie existența 
lumii de la facerea sa pînă la Întruparea Mîntuitorului, pe cînd Utrenia (slujba de 
dimineaţă) şi Liturghia vestesc tocmai Întruparea, Răstignirea şi Invierea Lui. 

După cum ziua liturgică începe la apusul soarelui, tot aşa săptămîna liturgică 
începe nu cu ziua de luni, cum sîntem obişnuiţi cu munca noastră pentru pîinea 
cea de toate zilele (cea spre ființă), ci cu ziua de Duminică — Ziua Domnului lisus 
Hristos, căci „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci [...] şi cu tot Cuvântul ce iese 
din gura Domnului” (Deuteronom 8, 3) 

Chiar şi etimologic cuvîntul „duminică” provine în limba română din latinescul 
dies domenica — ziua domnească, adică ziua Domnului. În slavonă şi în rusă ziua 
aceasta se numeşte Voskresenie— adică Învierea, ziua Invierii, deşi în limbile slave 
(catolice sau greco-catolice) ea se numea nedelea. 

Ca şi orice zi liturgică, ziua de duminică începe în seara din ajun, care, 
potrivit calendarului apusean, se numeşte „sîmbătă seara”, iar la noi, la ortodocşi, 
se numește începutul zilei de duminică. 

Săptămîna liturgică se împarte în 7 zile liturgice, fiecare avind semnificaţia 
sa, ceea ce imprimă fiecărei zile un specific deosebit de slujire. Astfel, bunăoară, 
ziua liturgică de luni este consacrată puterilor cereşti — îngerilor din toate cele 
nouă cete, acelor ființe cugetătoare care au fost zidite de Dumnezeu pină la zidirea 
oamenilor. Ziua de miercuri comemorează îndurerat înțelegerea făcută de membrii 
Sinedriului întru pierzarea Miîntuitorului și faptul vînzării Lui de către luda 
Iscarioteanul pentru cei treizeci de arginţi. Ziua de vineri este închinată cinstirii 
patimilor pe Cruce ale Mintuitorului și morţii Sale trupeşti. De aceea miercurea și 





PUNCTE CARDINALE 


vinerea toţi creştinii, spre deosebire de necreştini, postesc, adică: 1) se abțin de la 
mâîncatul pe săturate şi gustos, ceea ce implică reducerea diversității alimentare 
doar la bucate de origine vegetală; 2) soții se întrinează de la apropieri trupeşti şi 
3) se concentrează mai mult asupra rugăciunii şi gîndurilor legate de aceste 
evenimente pline de durere. | A 
Suprapunerea acestor două cruguri — a celui al zilei cu cel al săptămînii — 
imprimă slujbelor zilnice — Ceasurile, Vecernia, Utrenia şi Liturghia — un specific 
datorat zilei săptămînale respective. Astfel, suprapunerea zilei de duminică 
(duminica face parte din crugul săptămînal) 
cu Vecernia, Utrenia sau cu Liturghia (care 
sînt slujbe din crugul zilei) transformă aceste 
slujbe în slujbe deosebite — în Vecernia Mare, 
Liturghia conține deosebite pericope 
evanghelice (fragmente din Evanghelie citite 
în timpul slujbelor), precum şi fragmente 


în £ p “ ic 05 Cale “da P Ș , 22 - 
SEA Sea pă da pat, Ia, speciale din epistolele apostoleşti. 


Crugul anului se împarte în 3 perioade 
inegale (spre deosebire de calendarul 
„ apusean, care se împarte în 4 trimestre sau 
2 semestre, toate avînd aceeaşi durată 
exprimată în luni, nu şi în zile). Perioada întii 
este numită a Triodului şi începe cu trei 
duminici pînă la începutul Postului Paştelui şi se încheie în sîmbăta Paştelui. Cea 
de-a doua perioadă a anului liturgic se numeşte a Penticostarului şi începe cu 
Duminica Paştelui şi se încheie cu Pogorirea Duhului Sfint (durează 50 de zile, 
după cum arată și denumirea sa în limba grecească). A treia perioadă a anului 
liturgic se numeşte a Octoihului, care începe a doua zi după Sărbătoarea Pogoririi 
Duhului Sfint şi se încheie în sîmbăta dinainte de Duminica Vameşului (cu care 
începe Triodul). 

Dat fiind că ziua Paştelui se schimbă de la un an la altul, la fel se schimbă şi 
toate datele de începere şi de încheiere a acestor 3 perioade din care este alcătuit 
anul liturgic. Mai mult chiar, dacă într-un an Paştele se sărbătoreşte mai tîrziu, iar 
în anul următor mai devreme, atunci perioada Octoihului este mai scurtă. lar 
dacă Paştele cade într-un an mai devreme primăvara, iar anul următor el cade mai 
tîrziu, atunci perioada Octoihului este mai lungă. Astfel, pe cînd cele două perioade 
ale anului liturgic — Triodul şi Penticostarul — au durate fixe, perioada Octoihului 
poate să dureze de la 26 de săptămîni la 34 de săptămîni. 

Aceste împărțiri ale anului liturgic nu pot fi nicidecum exprimate, interpretate 
în limbaj de trimestre, semestre, anotimpuri sau „oră de vara”/'oră de iarnă”. 


La fel ca şi în cazul celor două cruguri mai mici — al-zilei-şi al-săptămînii = 


„ crugul anului se suprapune peste acelea, conferind fiecărei slujbe semnificaţii în 
plus față de cele pe care ele le capătă în funcție de perioada zilei (Ceasurile, 
Vecernia, Utrenia sau Liturghia) sau a săptămînii (luni, marţi, ... sîmbătă, duminică). 
Astfel, fiecare slujbă bisericească este corelată cu: 1) perioada zilei liturgice 
respective (sau Ceasurile, sau Vecernia, sau Utrenia, sau Liturghia); 2) perioada 
săptămînii liturgice în care se află ziua respectivă (lunea, marțea, ... simbăta, 
duminica); 3) cu perioada anului liturgic (a Triodului, sau a Penticostarului, sau a 
Octoihului). 

În afară de aceasta, anul mai conţine încă o subdiviziune, care nu formează 
un ciclu: este vorba de lunile mineale, adică de lunile Mineiurilor. Fiecare zi a 
anului este atribuită unui Mineu lunar — Mineiul lui Decembrie, sau Mineiul lui 
August etc. Mineiurile conţin slujbe închinate Sfinţilor, precum şi Maicii Domnului, 
Miîntuitorului, Arhanghelilor. Astfel, Mineiurile conţin sărbătorile cu dată 
neschimbătoare, adică acele sărbători care în fiecare an cad în aceeaşi zi a lunii: 
Naşterea Domnului se serbează în fiecare an pe data de 25 decembrie a calendarului 
ortodox (ceea ce corespunde zilei de 7 ianuarie a calendarului apusean), iar 
Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului se sărbătoreşte în fiecare an pe data de 6 
august (adică pe 19 august după calendarul apusean), Buna Vestirea se sărbătoreşte 
la 25 martie (7 aprilie după calendarul european) etc. 


Sărbători speciale datorate suprapunerii 
crugului anual cu cel mineal 


Ca şi în cazul tuturor celorlalte cruguri, şi ciclul mineal se suprapune peste 
crugurile anului, săptămînii, zilei, generînd sărbători speciale, care nu se întîmplă 
în fiecare an. De asemenea, suprapunerea ciclului mineal cu crugul anului conduce 
nu numai la sărbători speciale, dar şi schimbă durata unui post —a postului Apostolic, 
numit şi Postul Sfinţilor Petru şi Pavel. 

Bunăoară, atunci cînd sărbătoarea de dată neschimbătoare Buna Vestire 
coincide cu sărbătoarea (cu dată schimbătoare) Învierii Domnului (Paştele), se 
produce o sărbătoare specială numită Airiopasha — Paştele Domnesc. La fel avem 
sărbătoare specială cînd Buna Vestire coincide cu Intrarea Domnului în Ierusalim. 
Aceste sărbători au un tipic special, cu tropare speciale prin care se slăvesc 
Dumnezeu şi Maica Domnului, Sărbătoarea cu dată fixă „Cei 40 de Mucenici din 
Sevastia” cade mereu exclusiv în perioada postului Paştelui, ceea ce consemnează 
şi cîntările acestei slujbe mineale. 

Această rinduială a timpului liturgic a fost aşezată la Soborul Întîi a toată 
lumea şi adăugită la alte soboare. Această rînduială de slujire liturgică lui Dumnezeu 
nu a fost schimbată niciodată pînă la eliminarea din unele Biserici locale a 
calendarului ortodox şi înlocuirea lui cu calendarul apusean (european). Dat fiind 
că eurocalendarul nu este conceput pentru măsurarea timpului liturgic, ci doar a 


(a 








PUNCTE CARDINALE 


acelui astronomic, în Bisericile locale 


Tea ter A care şi l-au iti elui rinduit de 
Sfinţii Părinţi au început tot SĂ Ei ȘI l-au insuşit în locul celui rinduit de 


bateri, 
Abaterile în slujbele biserice 


e SA Şti prin înlocuirea 
calendarului liturgic cu cel 


astronomic (bancar) 
Introducerea calendarului a 


crugurilor liturgice (căci el nici nu 
de calendarul ortodox), a deplasa 


pusean, total nepotrivit pentru măsurarea 
a fost prevăzut pentru aceasta, spre deosebire 


4 t cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă faţă de 
aceleaşi sărbători din calendarul ortodox. Doar că în calendarul ortodox sărbătorile 


C Î 
e paiela e AU corelate cu sărbătorile cu dată schimbătoare (vezi exemplele 
I ve de mai sus), pe cînd în calendarul apusean o asemenea corelare nu 
există şi, în principiu, nu poate exista. 
Astfel, i elor A e 
o dată la fiecare 4-5 ani, în Bisericile care au eliminat calendarul 


liturgic şi au introdus calendarul comercial-astronomic nu are loc Postul Sfinţilor 
Apostoli, deoarece inceputul acestui post 
schimbătoare — 


30 iunie (12 iuli 
data începerii p 


Pacteia i ost este determinat de o sărbătoare cu dată 
aştele, iar sfirşitul lui de o, sărbătoare cu dată neschimbătoare — 
lt ae ata apusean) — Ziua Sfinților Apostoli. Atunci cînd 
INTE A E pi A ue sau după această zi (conform calendarului 

AZ E sut e ceapa p vea loc, deoarece canoanele prescriu ieşirea din 
p Pi toarea Apostolilor. Un şir întreg de sărbători ca Kiriopasha, 
Buna Vestire suprapusă cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi altele niciodată nu 
pot fi sărbătorite de către creştinii din Bisericile care au trecut la calendarul 
european, şi nici nu se sărbătoresc. 

Sărbătorirea celor 40 de Mucenici din Sevastia deseori nu se sărbătoreşte în 
Post (după cum prescriu canoanele bisericeşti şi conţinutul însuşi al comemorării, 
care aminteşte explicit de Post), ci în cîşlegi, spre deosebire de creştinii din 
Bisericile care păzesc calendarul aşezat de Sfinţii Părinţi. Întreaga slujbă mineală 
vorbeşte despre aceşti sfinți cu referire la Postul Paştelui, iar creştinii din Bisericile 
eurocalendaristice se înfruptă şi se veselesc fără înfrinarea cuvenită, necinstind, 
astfel, mucenicia celor 40 de sfinți. 

Mai mult chiar, pînă la hotărîrea congresului panortodox din anul 1948, de 
la Moscova, Bisericile care s-au lepădat de calendarul liturgic în favoarea celui 
comercial-astronomic sărbătoreau chiar şi Paştele în zile deosebite de ceilalți 
creştini, care continuau să păzească calendarul Sfinților Părinţi, deşi Soborul Întii 
a toată lumea, din anul 325, a oprit sub certare de anatemă sărbătorirea răzleață 
de către creştini a Paştelui. Astfel, Biserica Constantinopolului din anul 1918, iar 
Biserica Română din anul 1925 şi pină în anul 1948 au sărbătorit de citeva ori 
Paştele separat de ceilalți ortodocşi, căzind singure, prin voia ierarhilor, clericilor 
şi creştinilor lor, sub anatema Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Biruitoare din Ceruri, 
chiar dacă această anatemă nu s-a formulat în vreun document. 

Toţi creştinii cunosc fenomenul Pogoririi Luminii Sfinte în sîmbăta Paştelui 
în Biserica Mormîntului Domnului din Ierusalim. Această pogorîre se produce 
potrivit calendarului Sfinţilor Părinţi, adică ortodox. Bisericile locale care s-au 
lepădat de acest calendar au fost constrînse ca măcar această sărbătoare centrală 
a Creştinismului să o serbeze împreună cu ortodocşii care cinstesc hotăririle 
Sfinţilor Părinţi, prin care hotărîri a grăit Însuşi Duhul Sfînt. 

Mai puţini sînt cei care ştiu despre fenomenul înnourării Muntelui Taborului 
din Israel (Palestina) în ziua Schimbării la Faţă a Mintuitorului, fenomen care se 
produce în zorii zilei de 19 august (calendar european), ceea ce coincide cu data 
de 6 august a calendarului ortodox. A 

De ce oare aceste fenomene nefăcute de mîna omului — Pogorirea Luminii 
Sfinte la Mormîntul Domnului în simbă- 
ta Paștelui, Înnourarea Muntelui Tabo- 
rului în ziua Schimbării la Faţă — se 
produc în potrivire cu calendarul litur- 
gic, dar nu pe potriva calendarului 
astronomic-comercial? Şi aceasta se 
produce în FIECARE AN de cînd Bise- 
rica a început să sărbătorească aceste 
evenimente din lucrarea mîntuitoare a 
Domnului nostru lisus Hristos. Oare nu 
e și aceasta o dovadă că lui Dumnezeu 
Îi este bineplăcută slăvirea lucrării Sale 
tocmai în acele zile pe care EI le-a rînduit 
prin slujitorii Săi credincioşi — Sfinţii 
Părinţi ai Bisericii —, iar nu în zilele pe 
care oamenii şi le-au ales după placul 
lor? 


Două calendare liturgic 
și mamonic: 
două slujiri — lui Dumnezeu 
şi lui mamona 


În scurta expunere de mai sus am 
incercat să arătăm că cele două calen- 
dare — cel liturgic şi cel astronomic — 
măsoară, de fapt, obiecte diferite şi au, 
în consecinţă, utilități diferite, deși, 
folosesc, aparent, unităţi de măsură 
denumite „identic” — zile, săptămini, 
luni, ani. De fapt, una e ziua liturgică şi 
alte e ziua astronomică: ziua liturgică 
este alcătuită din slujbe bisericeşti, pe 


Una dintre “vedeniile” 
lui Salvador Dali 








lunie 2009 Nr. 6/222 PAG. 15 


cînd ziua astronomică este alcătuită din ore, minute şi secunde — de muncă, de 
odihnă, de somn etc. Săptămîna liturgică este alcătuită din cîntări și rugăciuni 
corelate cu cinstirea unor evenimente din lucrarea lui Dumnezeu, pe cînd săptămina 
lumească, profană este alcătuită din 5 zile de lucru şi 2 zile de odihnă. Anul liturgic 
este alcătuit din trei perioade — a Triodului, a Penticostarului şi a Octoihului —, iar 
anul astronomic profan este alcătuit din 4 trimestre (sau 2 semestre, sau 12 luni, 


sau 365/366 de zile). | 

Calendarul apusean măsoară curgerea vieții lumeşti, a obligațiilor financiar- 
bancare dintre oameni, pe când calendarul liturgic măsoară timpul liturgic ca timp 
care uneşte în împreună-slujire Biserica Biruitoare, formată din cei care se află 
deja în Ceruri, în Împărăţia lui Dumnezeu, cu Biserica Luptătoare, alcătuită din 
cei care încă luptă împotriva duhurilor văzduhului, a patimilor, întru cucerirea 
porților Raiului, A 

De aceea este absurdă polemica în jurul „problemei calendarului” de pe poziţiile 
„care calendar este mai corect, mai exact?” Pentru Biserică doarun singur calendar 
este corect — cel liturgic, cel bisericesc, iar pentru activitatea bancară, pentru 
orice activitate subordonată băncilor (fiscul, comerțul, economia, investiţiile, cursul 
valutar etc.) unicul calendar potrivit este cel european/apusean. 

După cum este absurd să măsori distanţa în kilograme sau volumul în metri 
liniari, tot aşa este absurd să organizezi slujirea bisericească după calendarul 
european (numit cu emfază „stil nou”, calendar „îndreptat”). Aşa-numitul „calendar 
îndreptat” pe care, chipurile, îl folosesc Bisericile locale care s-au lepădat de 
calendarul Sfinţilor Părinţi este „îndreptat” doar în raport cu calendarul apusean, 
fiind exact pe următoarele 40 de mii de ani, pe cînd calendarul catolic ar fi exact 
pentru următorii 4000 de ani. Dar nici unul dintre aceste două calendare — catolic 
sau „îndreptat” — nu măsoară timpul liturgic: cel „îndreptat” măsoară timpul 
astronomic, iar cel catolic, devenit pan-european, măsoară timpul economico- 
financiar. 

Pentru un creştin este absurdă această distanță de-a dreptul astronomică de 
ani (conform Tradiţiei, reîntemeierea omenirii prin familia lui Noe s-a produs cu 
mai puţin de 6000 de ani în urmă), deoarece fiecare creştin ştie că Omenirea se 
află acum în ultima perioadă a fiinţării sale fizice, numită de Dumnezeu „vremurile 
de pe urmă”. Nimeni nu ştie cît va dura această perioadă — depinde de pocăința 
oamenilor, de întoarcerea lor la Dumnezeu, de revenirea lor la Biserica Lui, la 
viața întru Hristos: cu cît mai mulți oameni apucă calea îngustă a Mintuirii, a 
luptei cu patimile şi cu duhurile văzduhului, cu atit mai mult timp va acorda 
Dumnezeu acestor oameni ca ei să se mintuiască, căci „Eu nu voiesc moartea 
păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!” (lezechiel 18, 
32). Tot din nedorinţa morţii păcătosului, Dumnezeu se îndură de creştinii acelor 
Biserici locale care s-au lepădat de timpul slujirii Lui în favoarea timpului slujirii 
mamonei (timpul bancar — timpul apusean/european) şi îi primeşte aşa cum sînt 
ei, cu calendarul lor neliturgic, doar în cazul în care aceştia nu caută să-şi 
îndreptăţească greşeala trecerii la calendarul mamonic, cum fac neo-iudeii (jidovii, 
în limbaj liturgic), care îşi îndreptăţesc astfel hotărîrea de a-l răstigni pe Mesia 
cel Adevărat şi Unic. La fel şi în cazul în care nu caută să-i smintească pe creştinii 
păzitori ai timpului liturgic prin chemarea acestora la repetarea gravei greşeli săvirşite 
între anii 1918-1924 de Biserica din Constantinopol şi de Biserica Autocefală 
Română, iar în 1968 de Biserica Bulgariei. 

Introducerea calendarului mamonei a dezbinat unitatea Bisericii lui Hristos 
în ceea ce priveşte slujirea de obşte, slujirea bisericească, slujirea liturgică, 
dezbinarea fiind lucrarea eminamente a diavolului, căci verbul românesc „a dezbina” 
se traduce în greacă prin verbul dhiavollo, iar numele de „diavol” înseamnă 
„dezbinătorul”. „După roadele lor îi veți 
cunoaşte. Au doară culeg oamenii 
struguri din spini sau smochine din 
mărăcini?” (Matei 7, 16). Nu poate 
calendarul mamonei (al slujirii banului) 
să fie mai „corect”, mai „exact” decit 
calendarul Paştelui, al Învierii Domnului 
Hristos, al slujirii sărbătoreşti a lui 
Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi. 

„Să stăm bine, să stăm cu frică, 
să luăm aminte Sfinta Jertfă cu Pace a 
o aduce!”. lar omul nimic nu are al său, 
decît sufletul, ca să aducă drept jertfă 
lui Dumnezeu: „Ale Tale, dintru ale Tale, 
Ție Ți-aducem de toate şi pentru 
toate!”. lar sufletul 1 se poate aduce 
jertfă lui Dumnezeu doar prin pocăință: 
„Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit 
=” (Psalmul 50, 18). Altceva omul nu 
are al său, dar şi sufletul său, această 
viață îi este dar de la Dumnezeu. lar 
slujirea întru Domnul se poate face şi 
se face cu toţi laolaltă — cu cei deja în 
Ceruri şi cu cei care vor să ajungă acolo 
(cuvîntul grecesc Lit-urghie înseamnă 
„impreună-lucrare”), după timpul 
liturgic, al slujirii Bisericii Luptătoare 
împreună şi sub îndrumarea Bisericii 
Biruitoare a Sfinţilor Părinţi, care şi 
astăzi ne călăuzesc prin canoanele lor. 


Benedict MOLDOVEANU 











PAG. 16 Nr. 6/222 Iunie 2009 





* 


A 


SFÂRȘIT, 
UN LOC DE ODIHNĂ: 
PALMA DE MALLORCA 


(urmare din numărul trecu) 


Susţinea cu tărie ideile sale, idei care aveau un 
sâmbure de adevăr, dar se afla în străinătate, iar situaţia lui 
era grea. Îşi dorea mult să se impună, să aducă dovadă că 
adevărul era de partea lui, dar nu era în stare să o facă. În 
situația în care se găsea, ar fi fost normal să fie foarte atent 
la vorbă, să fie diplomat, dar n-a fost. Trăia zilnic cu 
sentimentul datoriei şi gândea mereu la poporul lăsat în 
urmă. Nu se putea linişti. În suflet mai avea ceva care îl 
chinuia fără încetare: Jovitura de stat şi circumstanţele în 
care fusese făcută. Reflecta la fapta celor care o făcuseră 
şi nu o putea înțelege. Spunea cu încăpățânare că ei 
aduseseră țara într-o situaţie gravă pentru poporul român, 
fapt care nu-i ieşea din cap. Un român cu scaun la cap n- 
ar fi fost în stare să o facă, ci numai un politician dezinteresat 
de starea poporului român și vândut intereselor străine. În 
plus, nu ierta fosta conducere a țării şi o critica cu o 
incăpăţânare diabolică. Singurele femei — Constanţa și 
Viorela — care jucaseră un rol deosebit în viaţa lui 
încercaseră să-i deschidă ochii, dar fără rezultat: Constanţa 
și Viorela au fost nevoite să înțeleagă durerea lui Şeicaru 
şi legământul luat în exil. Era un jurământ veşnic valabil, 
care nu putea fi schimbat. lată-l; Totul se reduce la datoria 
sacră de a servi eliberarea țării mele, unită cu instaurarea 
ideii de justiție în sensul românesc; nu justiția răzbunătoare, 
care înseamnă să semeni ură, ci o justiţie în care să 
predomine omenia... Soarta nu i-a acordat împlinirea 
acestei dorinţe, 

Dar să ne reîntoarcem la vremea când se 
stabilise la Palma de Mallorca. Viorela şi Marius trăiau la 
Geneva, în Elveţia. Să locuiești în acest oraş era nu numai 
frumos, dar și plăcut. Din ce bani însă? Pe vremea când 
cei doi se aflau în Geneva, directorul ziarului Curentul 
incă nu dispăruse, Dorinţa sa de a asigura familiei o situaţie 
cât mai bună nu era un secret pentru redactorii de la 
Curentul, cum se ştia și că le dădea ultimul ban de care 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia.banea(2yahoo.com 
PUNCTE CARDINALE S, A, L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO43BRDE3305Y 02146903300 
ISSN: 1223-3145 





PUNCTE CARDINALE 


AȘA CUMA FOST 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (16) 








aveau nevoie. Dar în momentul de față era departe de patrie, 
era un exilat ca mulți alții şi nu mai era în stare să satisfacă 
dorinţele şi cererile lor. Renunţase la o viață comodă şi plăcută, 
în împrejurările în care se afla, numai ca să le dea posibilitatea 
celor doi tineri să trăiască fără griji și greutăți. Locuinţa din 
Geneva fusese înzestrată cu mobilier scump, covoare persane 
al căror preț n-a fost derizoriu, precum şi tot ce era de nevoie 
pentru un cuplu abia căsătorit. Căuta să-i vadă fericiţi, chiar 
dacă el nu fusese de acord cu căsătoria Viorelei. Pe timpul 
când cei doi se căsătoriseră la Viena, Șeicaru n-avusese 
dificultăţi. Trăia încă la Bucureşti şi era directorul ziarului 
Curentul. Situaţia s-a schimbat în luna august 1944, când 
fusese nevoit să plece într-un exil fără sfârşit. Acum, la Palma 
de Mallorca, sumele necesare pentru o viață fără griji nu 
existau. Banii pe care îi câştiga cu scrisul erau prea puţini şi 
se uita ca vițelul la poarta nouă la ce avea în mână. Întorcea 
banul pe toate fețele, dându-și seama că ziua următoare nu 
putea să plătească bucata de pâine de care avea nevoie. Luxul 
avut în țară era acum o legendă fantastică şi nu putea să 
creadă că aparținea unui trecut fără întoarcere. Îşi număra 
puținul pe care îl avea cu încordarea celui care nu înțelegea 
viața şi era nevoit să trăiască modest. Adevărul i se perinda 
prin fața ochilor în toată goliciunea lui, înțelegea că n-avea 
banii necesari pentru-ziua de mâine și era obligat să strângă 
cureaua cât mai mult posibil. e 

Viorela își închipuia însă că tatăl ei mai era directorul 
cotidianului Curentul şi n-avea interes pențru situația penibilă 
în care se aflau părinții ei. Aştepta fără răbdare să-i vină la 
Geneva banii pentru o viaţă fără griji, iar despre Marius... ce 
să mai vorbesc? În aceste condiţii, se pare că prin 
corespondență nu exista nici un fel de legătură între fiică şi 
părinţi, în afară de convorbirile telefonice. Aşteptau numai să 
le sosească banii, pe care îi aruncau pe fereastră. Când se 
cheltuiau, telefonau imediat şi Îi se trimiteau alții. Plimbările 
Geneva-Paris-Geneva se țineau lanț și trebuiau plătite, cu 
atât mai mult cu cât Ioana, până la vârsta de 3ani, trăia la 
Cannes, împreună cu o guvernantă. Guvernanta (dintr-o 
familie de elvețieni, dar cu mamă româncă) trebuia plătită. 
Pamfil Șeicaru plătea și nu-şi făcea gânduri pentru ziua de 
mâine. Le trimitea banii imediat cum suna telefonul şi, în 
felul acesta, puţinul ce le mai stătea la dispoziţie fu repede 
terminat. Ca tată, nu voia să-şi vadă fata suferind. Or, Madame 
Cişmigiu era interesată numai materialmente, era obişnuită 
să profite, să aibă bani şi să ducă o viață ca în paradis. Cred 
că este mai bine să redau ceva din scrisoarea adresată Viorelei 
de către tatăl ei la 25 aprilie 1945: Dar nu e vremea de 
reproşuri, şi la ce ar folosi? Cel mult scrisorii inconștiente în 
care le grăbeşti să ne ofensezi pentru crima de a nu vă fi pus 
la dispoziţie cei 100.000 franci elveţieni. Se pare că acesta 
este tariful afectivității unui copil aşa de sensibil ca tine... În 
definitiv, Viorela, când nu te simţi în stare să scrii clar, fără 
ascunzișuri, când nu te regăseşti curată sufleteşte cum erai, 
nu ne mai scrie. Ne amărăşii, scrisorile tale o irită pe mama. 
Nu ai observat că nu-ţi mai scrie? Ce se petrece cu tine? Ce 
vrea în definitiv Marius?..., De ce nu alegeți, şi Marius, şi tu, 
calea sincerităților? Este încă timp. Mai târziu explicațiile 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 

Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


(Zu ocfiii altora 


vor fi penibile. Nu le vreau. Mă ştiţi că suni omul 
sincerităţilor imediate, de aceea, ceea ce spun este purul 
adevăr. Explicaţiile la Bucureşti vor fi penibile... Era pe 
timpul când Șeicaru mai credea într-o reîntoarcere a sa în 
patrie. 

Și, dintr-odată, are loc o schimbare de decor. 
Viorela şi Marius părăsesc Geneva şi se stabileasc în Franța, 
la Paris. Ca întotdeauna, Șeicaru, ca tată, avea intenția să le 
asigure o viață armonioasă şi plină de fericire. Nu uita că 
Viorela era propriul său copil și îşi imagina că dreptul ei la 
o viață fără greutăți era lege pentru el. Ca ei să se stabilească 
la Paris, le pune la dispoziţie 200.000 franci elvețieni, o 
sumă destul de mare. Pe timpurile acelea era chiar o sumă 
extraordinară, şi erau ultimii bani, în afară de o rezervă 
oarecum minimă pentru el. Vremea nu stătea pe loc, banii 
fuseseră cheltuiţi pe nimicuri, se duseseră pe apa sâmbețgi. 
Şeicaru visa o reîntoarcere la București şi nu bănuia ce 
neplăceri va avea într-un viitor apropiat. Era convins că 
exilul va rămâne o experiență neplăcută şi spera cu pasiune 
că mâine va fi iar la el acasă. O preocupare care mă face 
să cred că este momentul să lămurim greutăţile lui Șeicaru. 
Tot la 17 dctombrie 1980, împreună cu rândurile adresate 
Viorelei, îmi dăduse şi copia scrisorii trimise lui Marius pe 
data de 29 mai 1946: În decembrie [1945], scrisorile primite 
de la Viorela evidenţiau o mare dezordine sufletească. De 
nerecunoscut: lipsă de respeci, învinuiri că nu i-am trimis 
suma de 100.000 de franci elveţieni... Cine intervenise 
provocând schimbarea bruscă de ton, agresivitatea față de 
părinţi? Cine exercita influența? Cine o înverşuna împotriva 
noastră până să o determine să ne zvârle Suprema insultă 
dacă nu acceptăm... în loc să vină să ne vadă, ne va trimite 
costul drumului, uitând că această mie de franci a fost smulsă 
din nevoile noastre şi acum trimisă nouă? ... Păstrăm aceste 
scrisori şi când loana va avea 20 ani i le vom preda, frumos 
legate, într-o casetă de aur. Reţetă de respectuoasă iubire 
față de părinți... Marius, trebuie să-ţi spun că au fost 
momente când şi Tanţi, şi eu am fi preferat să fi rămas în 
infernul din Germania, dar să fi păstrat iluzia despre voi. 
În ceea ce priveşte abandonarea studiului, 19rog să nu Jăci 
melodrama “necazuri, grija zilei de mâine” Până în 
octombrie 1945 ai vândut lucrurile trimise. Ce ai vândut? 
Cât ai obținut? Nu ştiu... Marius, o baie de sinceritate 
burifică, abilitățile avocățeşti agravează... 

Se găseau acum la Paris şi Marius căuta o 
posibilitate să câştige bani. Din cauza condinţiilor în care se 
aflau, era nevoit să lucreze ca refugiat, cu atât mai mult cu 
cât Şeicaru nu era în stare să le mai pună la dispoziţie 
sumele cerute. Nevoia îl obliga şi familia trebuia întreținută. 
loana se afla mai departe la Cannes, cu guvernanta plătită 
până atunci din banii trimişi de Pamfil Șeicaru. Numai că 
tentativele făcute de el în Franța n-aveau succes, lucru uşor 
de înțeles. Posibilităţile de muncă de după război nu prea 
erau numeroase şi satisfăcătoare în Franța, iar ca refugiat 
era nevoit să se mulțumească mai degrabă cu munca de 
jos, lucru degradant pentru el. Dacă n-avea tărie să treacă 
peste cadavre, sau n-avea bani, nu putea realiza nimic. 
Amândoi vorbeau perfect limba franceză, dar erau străini. 
Cu toată osteneala pe care şi-o dădea să ajungă acolo unde 
spera, banii deveniseră rari. Marius află printre parizienii 
pe care îi cunoștea că pentru un străin mijloacele de lucru 
sunt mai bune în Maroc. Cei doi soți nu stau mult pe gânduri 
şi părăsesc Parisul pentru Casablanca. Acolo înființează o 
rafinărie pentru ulei de măsline şi, ca să dovedească 
valoarea produsului, Marius făcea o propagandă temeinică, 
etalând mostre de ulei în faţa clientelei. Îl aduce la 
Casablanca şi pe Dan, fratele lui fugit din România, să nu 
fie singur cu rafinăria de ulei în Maroc. Tot acolo îl mai 
aduce şi pe Florin, un alt frate, care, fiind doctor, se angajase 
la un spital din Casablanca, (Va urma) 


Renc Al. DE FLERS 
(Minchen) 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: NOBLESSE S.R.L