Arthur C. Clarke — Rama — V2 Rama

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Rama - Vol. 2 - Rama 2 


CUPRINS: 

„Rama se întoarce 2 

. Testare şi antrenament 4 

. Conferinţa echipajului 7 

. Marele Haos 15 

„După crah 19 

. Signora Sabatini 26 

. Relaţii cu publicul 35 

. Biometrie 41 

. Neregularitate diastolică 46 
10. Cosmonautul şi Papa 54 
11. Sfântul Michael din Siena 62 
12. Ramani şi romani 67 

13. La mulţi ani 76 

14. La revedere, Henry 85 

15. Întâlnire 92 

16. Rama, Rama care arzi 103 
17. Moartea unui soldat 114 
18. Post mortem 122 

19. Ritual de trecere 129 

20. Somn binecuvântat 134 
21. Cubul Pandorei 140 

22. Zori de zi 150 

23. Căderea nopţii 158 

24. Sunete în întuneric 166 
25. Un prieten la strâmtoare 171 
26. A doua ieşire 176 

27. A prinde un biot 186 

28. Extrapolare 192 

29. Vânătoarea 199 


O OA DUP UWN= 


„ Post mortem II 210 

. Fenomenul Orvieto 218 

. Explorator în New York 228 
„ Persoană dispărută 232 

. Însoţitori neobişnuiţi 239 

. În groapă 244 

. Traiectorie de impact 252 

. Naufragiată 260 

„ Oaspeți 268 

„Apa Înţelepciunii 275 

. Invitaţie extraterestră 278 

. Un prieten veritabil 286 

. Doi exploratori 293 

. Psihologie exobiologică 300 
„Un alt bârlog 305 

„Nikki 312 

„Acea calitate, numită curaj 318 
. Matrici progresive 328 

. Bun venit, pământeni! 334 

.„ Interacţiune 341 

„ Speranţe reînnoite 348 

. Plan de salvare 356 

„ Zborul 302 361 

. Planul Trinity 367 

„O dată erou 374 

. Vocea Sfântului Michael 381 
. O rugăciune ascultată 391 
„Al treilea nu e de prisos 399 
„Fără ieşire 406 

„ Visul destinului 411 

. Întoarcere pe Rama 416 
„Navă în pericol 421 

„ Ultima oră 427 


1. Rama se întoarce. 

Marele generator de impulsuri radar Excalibur, alimentat 
cu energie nucleară, zăcea nefolosit de aproape jumătate 
de secol. Fusese proiectat şi construit cu eforturi frenetice 
în lunile ce urmaseră trecerii lui Rama prin Sistemul Solar. 
Când devenise prima dată operaţional în 2132, scopul său 
declarat fusese să prevină din timp Pământul asupra 
oricăror viitori oaspeţi străini: astfel că un vizitator cu 
dimensiunile gigantice ale lui Rama ar fi putut fi detectat - 
cel puţin aşa se spera - de la distanţe interstelare, cu ani 
înainte de a avea vreun impact asupra omenirii. 

Decizia construcţiei lui Excalibur fusese luată încă înainte 
ca Rama să-şi depăşească periheliul, în vreme ce primul 
vizitator extraterestru ocolea soarele, îndreptându-se spre 
stele, armate de savanţi studiau datele furnizate de singura 
misiune prezentă la întâlnirea cu intrusul. 

Rama, anunţară ei, era un robot inteligent, deloc interesat 
de Sistemul Solar sau de locuitorii acestuia. Raportul oficial 
nu oferea nici o explicaţie numeroaselor mistere întâlnite 
de exploratori; totuşi, experţii s-au convins singuri că 
înţeleseseră un principiu de bază al ingineriei ramane. 
Întrucât majoritatea sistemelor şi subsistemelor întâlnite pe 
Rama de către exploratorii umani dispuneau de alte două 
replici de rezervă, părea că străinii executau totul „în 
triplet”. Şi deoarece se presupunea că giganticul vehicul 
este o maşină, s-a dedus ca foarte posibilă apariţia a încă 
două nave în urma primului vizitator. 

Dar nici un nou vas spaţial nu pătrunse în vecinătatea 
soarelui, venind din hăurile spaţiului interstelar. Odată cu 
trecerea anilor, pământenii se confruntau cu probleme tot 
mai presante. Preocuparea pentru ramani, sau pentru 
oricine crease cilindrul cenuşiu deschis, lung de cincizeci de 
kilometri, se diminua simultan eu trecerea în istorie a 
singularei incursiuni străine. Vizita lui Rama continuă să-i 
intrige pe savanţi, dar majoritatea membrilor speciei 
umane fu nevoită să-şi vadă de alte treburi. La începutul 


anilor 2140, lumea intrase într-o puternică criză economică. 
Pentru întreţinerea lui Excalibur nu se mai găseau bani. 
Puținele descoperiri ştiinţifice făcute cu ajutorul lui nu 
justificau cheltuielile enorme necesare funcţionării sale. 
Marele generator de impulsuri iu abandonat. 

După un interval de patruzeci şi cinci de ani, treizeci şi trei 
de luni fură necesare pentru a-l readuce pe Excalibur la 
parametrii operaţionali. Principala motivaţie pentru 
reactivarea lui era de natură ştiinţifică. În perioada scursă, 
ştiinţa radar înflorise şi oferise noi metode de interpretare 
a datelor, mărind astfel substanţial valoarea observaţiilor lui 
Excalibur. Pe măsură ce acesta lua din nou imagini ale 
cerurilor îndepărtate, nimeni de pe Pământ însă nu mai 
aştepta sosirea unei alte nave spaţiale Rama. 

Operatorul staţiei Excalibur nici măcar nu-şi informă 
superiorul când un spot ciudat apăru pe ecranul de 
procesare a datelor. Crezu că este vorba de un semnal 
artificial, produs probabil de un algoritm anormal de 
prelucrare. Însă după ce semnalul se repetă de câteva ori, îl 
trată cu atenţie sporită - şi îl chemă pe cercetătorul 
principal al staţiei. Acesta analiză datele şi hotări că 
imaginea aparţinea unei comete. Mai trecură două luni 
până când un licenţiat ce-şi pregătea teza de doctorat 
demonstră că semnalul provenea de la un corp neted, de 
cel puţin patruzeci de kilometri lungime. 

În 2197, omenirea ştia deja că obiectul care străbătea 
Sistemul Solar şi se apropia de planetele centrale era oa 
doua navă spaţială extraterestră. Agenţia Spațială 
Internaţională (ASI) îşi concentră resursele în vederea 
pregătirii unei misiuni organizate, capabilă să intercepteze 
intrusul în interiorul orbitei venusiene, la sfârşitul lui 
februarie 2200. Umanitatea privi iarăşi în afară, spre stele, 
iar profundele probleme filosofice ridicate de primul Rama 
îşi reluară locul în dezbaterile populaţiei Pământului. Când 
noul vizitator se apropie, iar caracteristicile sale fizice fură 
şi mai precis stabilite de către senzorii îndreptaţi în direcţia 


sa, se confirmă faptul că această navă spaţială străină era 
identică cu predecesoarea sa - cel puţin în privinţa 
exteriorului. Rama se întorsese. Omenirea se afla la a doua 
sa întâlnire cu destinul. 

2. lestare şi antrenament. 

Bizara creatură metalică înainta puţin câte puţin de-a 
lungul zidului, târându-se spre adăpost. Semăna cu un 
armadillo slăbănog, cu trupul articulat ca de şarpe, protejat 
de o carapace subţire spiralată, situată deasupra şi în jurul 
unei mase compacte de gadget-uri electronice dispuse de-a 
curmezişul celor trei secţiuni longitudinale. Un elicopter 
plana cam la doi metri de zid. Un braţ flexibil, lung, cu cleşti 
la capăt, ieşi din botul elicopterului şi rată cu puţin 
înhăţarea ciudatei creaturi. 

— Drace, mormăi Janos Tabori, este aproape imposibil cu 
elicopteru' ăsta bâţâindu-se încolo şi-ncoace. Chiar şi în 
condiţii perfecte e greu să faci o treabă de precizie cu 
cleştii în extensie totală. Se uită spre pilot. Şi mă rog de ce 
nu-şi poate menţine această fantastică maşină de zbor 
altitudinea şi poziţia constante? 

— Mişcă elicopterul mai aproape de zid, ordonă doctorul 
David Brown. 

Hiro Yamanaka îi aruncă o privire inexpresivă lui Brown şi 
introduse o comandă în consolă. Ecranul din faţa sa clipi în 
roşu şi afişă COMANDĂ INACCEPTABILĂ. TOLERANŢA 
INSUFICIENTĂ. Yamanaka nu spuse nimic. Elicopterul 
continuă să se rotească asupra aceluiaşi punct. 

— Cincizeci de centimetri, poate şaptezeci şi cinci între 
rotor şi zid, socoti Brown cu glas tare. Încă două, trei 
minute şi biotul va fi în siguranţă. Trecem pe manual. 
Acum! Şi fără greşeli de data asta, Tabori. 

Pentru o clipă, un Hiro Yamanaka sceptic privi la savantul 
chel şi cu ochelari, aşezat pe locul din spatele său. Apoi 
pilotul se răsuci, introduse o altă comandă în consolă şi 
mută levierul mare, negru, spre stânga. Pe monitor apăru 


clipind ACŢIONARE MANUALĂ. PROTECŢIA AUTOMATĂ 
DECUPLATĂ. Yamanaka apropie uşor elicopterul de zid. 

Inginerul Janos Tabori stătea gata de acţiune. Îşi introduse 
mâinile în mănuşile-instrument şi exersă deschiderea şi 
închiderea cleştilor de la capătul braţului flexibil. Din nou, 
braţul se întinse şi cele două mandibule mecanice 
cuprinseră cu abilitate corpul articulat şi cochilia lui. 
Circuitele feed-back ale senzorilor de pe cleşti îi 
transmiseră lui 'Tabori, prin mănuşi, că îşi capturase prada. 

— L-am prins! Strigă el jubilând şi începu operaţiunea 
înceată de aducere a vânatului la bord. 

O pală bruscă, de vânt răsuci elicopterul spre stânga şi 
braţul se lovi de zid. Tabori simţi cum strânsoarea slăbeşte. 

— Îndreaptă-l! Ţipă el, continuând să retragă braţul. 
Luptându-se să anihileze mişcarea de răsucire a 
elicopterului, Yamanaka cobori necugetat botul aparatului 
doar extrem de puţin. Cei trei membri ai echipajului auziră 
sunetul cumplit al elicei zdrobindu-se de zid. 

Pilotul japonez apăsă imediat butonul de alarmă, trecând 
pe control automat. În mai puţin de o secundă, o sirenă ţiui, 
iar monitorul afişă pe roşu avarie masivă, probabilitate 
maximă de prăbuşire, catapultaţi echipajul. Yamanaka nu 
ezită. În câteva clipe fu afară din cabină, cu paraşuta 
deschisă. Tabori şi Brown îl urmară. De îndată ce inginerul 
ungur îşi scoase mâinile din mănuşile speciale, cleştii de la 
capătul braţului mecanic se desfăcură şi creatura-armadillo 
căzu de la o sută de metri pe câmpia de dedesubt, 
fărâmându-se în sute de bucăţi. 

Elicopterul nepilotat cobora în vrie spre sol. Deşi 
algoritmul automat de aterizare fusese activat şi preluase 
controlul, aparatul se clătină pe tălpice când atinse 
pământul, răsturnându-se apoi pe o parte. Nu departe de 
locul de aterizare al elicopterului, un bărbat cu prestanţă, 
într-o uniformă militară plină de decoraţii, ieşi dintr-un lift. 
Tocmai coborâse din centrul de control al misiunii şi se 
îndrepta spre o camionetă, vizibil agitat. Îl urma o blondă 


mlădioasă în combinezon de zbor ASI, cu echipament de 
filmare agăţat pe ambii umeri. Militarul era generalul 
Valerii Borzov, comandant suprem al Proiectului Newton. 

— E cineva rănit? Îl întrebă pe ocupantul camionetei, 
inginerul electronist Wakefield. 

— Janos se pare că s-a lovit destul de rău la umăr când s-a 
catapultat. Nicole ne-a spus însă prin radio că nu are 
fracturi sau luxaţii, ci doar o mulţime de vânătăi. 

Generalul Borzov urcă în faţă lângă Wakefield, aflat la 
tabloul de comandă al vehiculului. Femeia blondă, 
reportera Francesca Sabatini, opri înregistrarea şi dădu să 
deschidă portiera din spate a maşinii. Borzov îi făcu brusc 
semn să se îndepărteze. 

— Du-te şi vezi ce-i cu des Jardins şi Tabori, spuse el 
arătând de-a curmezişul câmpiei netede. Probabil că Wilson 
se găseşte deja acolo. 

Borzov şi Wakefield se îndreptară eu camioneta în direcţia 
opusă. Parcurseră cam patru sute de metri până să ajungă 
la David Brown, un om zvelt, cam la cincizeci de ani, 
îmbrăcat într-un costum nou de zbor. Bărbatul se 
îndeletnicea cu împăturirea paraşutei. Generalul Borzov 
ieşi din camionetă şi se apropie de savantul american. 

— Eşti teafăr, doctore Brown? Întrebă evident nerăbdător 
să termine cât mai repede cu preliminariile de 
complezenţă. 

Brown dădu din cap, dar nu vorbi. 

— În acest caz, continuă generalul Borzov pe un ton 
măsurat, îmi poţi explica la ce te gândeai când i-ai ordonat 
lui Yamanaka să treacă pe comandă manuală? Ar fi mai bine 
să discutăm despre asta aici, departe de restul echipajului. 

Doctorul David Brown rămase tăcut. 

— Nu ai văzut luminile de avertizare? Urmă Borzov după o 
scurtă pauză. Ai luat în consideraţie, măcar o secundă, că 
manevra ar putea periclita securitatea celorlalţi? 

Brown îi aruncă în cele din urmă lui Borzov o privire tristă 
şi posacă. Când deschise în sfârşit gura, vocea îi era 


sacadată şi încordată, trădând o emoție înăbuşită. 

— Părea rezonabil să mişcăm elicopterul mai aproape de 
ţintă. Mai aveam ceva loc şi era singura posibilitate de a 
captura biotul. Misiunea noastră, la urma urmei, ne cerea 
să-l aducem acasă. 

— Nu-i nevoie să-mi spui care era misiunea, îl întrerupse 
Borzov aprins. Aminteşte-ţi că eu însumi am ajutat la 
stabilirea regulamentului. Îţi atrag din nou atenţia că 
prioritatea numărul unu - întotdeauna - este securitatea 
echipajului. Mai ales în timpul acestor simulări. Îţi 
mărturisesc că sunt total surprins de impulsul dumitale 
nebunesc. Elicopterul este avariat, Iabori rănit; noroc că n- 
a murit nimeni! 

David Brown nu-i mai acorda atenţie generalului. Se 
răsucise pentru a termina de introdus paraşuta în 
ambalajul transparent. După poziţia umerilor şi energia 
consumată cu această operaţie de rutină, era evident foarte 
nervos. 

Borzov se întorsese la camionetă. După ce aşteptă puţin, 
se oferi să-l ducă pe Brown înapoi la bază. Americanul 
scutură din cap fără a răspunde, îşi săltă raniţa în spate şi 
porni pe jos în direcţia elicopterului şi a liftului. 

3. Conferinţa echipajului. 

Lângă sala de şedinţe din clădirea auxiliară, Janos Tabori 
şedea pe un scaun confortabil, scăldat de lumina unor mici, 
dar puternice reflectoare portabile. 

— Biotul simulat se afla la distanţa limită de acţiune a 
braţului mecanic, explica el către minuscula cameră video a 
Francescăi Sabatini. De două ori am încercat să-l apuc şi 
am dat greş. Doctorul Brown a hotărât să trecem 
elicopterul pe comandă manuală şi să-l apropiem ceva mai 
mult de zid. Am fost surprinşi de o pală de vânt. 

Uşa sălii se deschise şi în cadrul ei apăru o faţă roşcovană. 

— Vă aşteptăm, spuse zâmbind generalul O'Toole. Cred că 
Borzov a devenit un pic nerâbdător. 


Francesca stinse reflectoarele şi-şi puse camera video în 
buzunarul costumului. 

— Foarte bine, eroul meu ungur, râse ea, să ne oprim 
deocamdată. Ştii că şefului nu-i place să aştepte. Se apropie 
şi-l cuprinse cu braţele pe bărbatul scund. Îl bătu uşor pe 
umărul bandajat. Dar suntem bucuroşi că eşti teafăr. 

Un negru bine făcut, la vreo patruzeci de ani, ce aşteptase 
pe durata interviului în afara cadrului camerei video, 
bătând pe o tastatură dreptunghiulară de aproximativ un 
picior pătrat, îi urmă pe Francesca şi pe Janos în sala de 
şedinţe. 

— Aş vrea să fac săptămâna asta o emisiune despre noile 
concepte în proiectarea braţului şi mănuşii teleghidate, 
şopti Reggie Wilson lui Tabori în timp ce se aşezau. O 
grămadă dintre cititorii mei găsesc absolut fantastică 
aiureala asta tehnică. 

— Sunt bucuros că v-aţi făcut disponibili, bubui în întreaga 
sală vocea sarcastică a lui Borzov. Începusem să cred că o 
adunare a echipajului reprezintă o corvoadă pentru voi, o 
activitate menită doar să întrerupă treburi mai importante 
precum ştirile referitoare la accidente sau elaborarea de 
erudite lucrări ştiinţifice. Arătă cu degetul spre Reggie 
Wilson, a cărui omniprezentă tastatură plată i se afla pe 
masă înainte. Fie că mă crezi ori nu, Wilson, dar se 
presupune că eşti în primul rând membru al echipajului şi 
de-abia după aceea ziarist. Ce-ar fi să pui deoparte 
blestematul ăla de obiect şi să asculţi - măcar pentru o 
singură dată? Am câteva lucruri de comunicat şi nu vreau 
să fie menţionate în darea de seamă. 

Wilson luă ordinatorul şi-l puse în geantă. Borzov se ridică 
şi începu să vorbească, plimbându-se prin cameră. Masa din 
sala de conferinţă, lungă şi ovală, avea o lăţime maximă de 
vreo doi metri. Fiecare din cele douăsprezece locuri era 
prevăzut cu un calculator şi un monitor pe jumătate 
îngropat, acoperit - în caz de neutilizare - cu un soi de 
capac lustruit, potrivindu-se perfect cu imitaţia de lemn de 


bună calitate a mesei. Ca întotdeauna, cei doi militari ai 
expediției - amiralul european Otto Heilmann (eroul 
demersului întreprins de Consiliul Guvernelor în criza de la 
Caracas) şi generalul american de aviaţie Michael Ryan 
O'Toole - îl flancau pe Borzov la unul din capetele mesei 
ovale. Ceilalţi nouă membri ai misiunii Newton nu aveau 
locuri fixe, fapt ce-l nemulţumea în primul rând pe rigidul 
amiral Heilmann şi, într-o mai mică măsură, pe superiorul 
său, generalul Borzov. 

Uneori „neprofesioniştii” din cadrul echipajului obişnuiau 
să se grupeze la un capăt al mesei, lăsându-i pe „cadeţii 
spaţiului” - absolvenţii Academiei Spațiale - să creeze o 
zonă tampon spre centru. După aproximativ un an de 
atenţie constantă din partea mass-mediei, opinia publică îi 
împărţise pe cei doisprezece în trei subgrupe: 
neprofesioniştii (doi oameni de ştiinţă şi doi ziarişti), troica 
militară şi cei cinci astronauți care de fapt îndeplineau cele 
mai numeroase activităţi de înaltă calificare pe parcursul 
misiunii. 

Totuşi, în ziua aceea, cele două grupe de civili se găseau 
complet amestecate. Savantul pluridisciplinar Shigeru 
Takagishi - considerat drept cel mai de seamă expert 
mondial în expediţia ramană de acum şaptezeci de ani, 
autor al Atlasului Rama, lectură obligatorie pentru toţi 
membrii echipajului - şedea la mijlocul ovalului, între pilotul 
sovietic Irina Turgheniev şi astronautul inginer electronist 
Richard Wakefield. În faţa lor se aflau ofiţerul biolog şi 
medicul Nicole des Jardins, o femeie brun-roşcată, cu un 
corp statuar, de obârşie franco-africană, pilotul japonez 
Yamanaka, liniştit, cu gesturi aproape mecanice şi splendida 
Signora Sabatini. Ultimele trei locuri dinspre capătul din 
„stânga” al Ovalului - exact în faţa enormelor hărţi şi 
diagrame ale lui Rama de pe peretele opus - erau ocupate 
de ziaristul american Wilson, vorbăreţul Tabori (un 
cosmonaut sovietic originar din Budapesta) şi doctorul 


David Brown. Ultimul, cu un aer serios şi practic, tocmai 
desfăşura un vraf de hârtii când începu şedinţa. 

— Mi se pare de neconceput, declară Borzov păşind cu un 
scop bine determinat prin cameră, ca oricare dintre 
dumneavoastră să uite - chiar şi pentru o clipă - că a fost 
selectat pentru a lua parte la ceea ce s-ar putea dovedi cea 
mai importantă misiune a tuturor timpurilor. Bazându-mă 
însă pe ultimele rezultate de la antrenamente, trebuie să 
admit că încep să am dubii asupra câtorva dintre 
dumneavoastră. 

Unii cred că acest Rama e o copie identică a 
predecesorului său, fiind la fel de indiferent faţă de orice 
creaturi ar intenţiona să-l cerceteze, continuă Borzov. 
Recunosc că, bazându-ne pe datele furnizate de radar în 
ultimii trei ani, pare să fie cu siguranţă de aceeaşi mărime 
şi configuraţie. Dar chiar dacă se dovedeşte a fi tot o navă 
abandonată, construită de fiinţe necunoscute dispărute cu 
mii de ani în urmă, această misiune rămâne mai departe 
cea mai importantă la care vom participa vreodată. Şi cred 
că ea merită efort maxim de la fiecare. 

Generalul sovietic făcu o pauză pentru a-şi aduna 
gândurile. Janos Tabori încercă să pună o întrebare, dar 
Borzov îl întrerupse, lansându-se iarăşi monolog lung. 

— Comportarea noastră la ultimele exerciţii de 
antrenament a fost pur şi simplu execrabilă. Câţiva dintre 
dumneavoastră - ştiţi bine cine anume - s-au remarcat, în 
schimb, ceilalţi, la fel de numeroşi, s-au comportat ca şi cum 
habar n-ar fi avut de scopurile misiunii. Sunt convins că doi 
sau trei nici măcar nu s-au obosit să citească procedurile şi 
procesele verbale înainte de începerea exerciţiilor. Admit că 
de obicei sunt plicticoase, dar aţi fost cu toţii de acord - 
când aţi acceptat posturile, acum zece luni - să le învăţaţi şi 
să urmaţi întru totul regulamentele. Chiar şi aceia fără nici 
un fel de experienţă anterioară de zbor. 

Borzov se opri în faţa uneia din enormele hărţi de pe 
perete, reprezentând o vedere interioară a unui colţ al 


oraşului New York din interiorul primei nave Rama. Zona 
înaltelor şi zveltelor clădiri asemănătoare zgărie-norilor din 
Manhattan, construite de-a valma pe o insulă din mijlocul 
Oceanului Cilindric, fusese parţial cartografiată în timpul 
precedentei întâlniri. 

— Peste şase săptămâni avem rendezvous cu un vehicul 
spaţial necunoscut, poate unul care conţine un oraş ca 
acesta; omenirea întreagă se bizuie pe noi pentru a o 
reprezenta cu cinste. Nu avem nici o modalitate de a şti ce 
vom găsi acolo. S-ar putea ca orice pregătiri vom fi făcut 
până atunci să nu fie de ajuns. De aceea cunoaşterea 
procedurilor pre-elaborate trebuie să fie perfectă şi 
automată, aşa încât mintea noastră să fie liberă să facă faţă 
oricăror condiţii neobişnuite. 

Comandantul se aşeză în capul mesei. 

— Exerciţiul de astăzi s-a dovedit aproape un dezastru. 
Puteam foarte uşor să pierdem trei valoroşi coechipieri, ca 
şi unul din cele mai costisitoare elicoptere construite 
vreodată. O dată în plus vreau să vă reamintesc tuturor 
priorităţile misiunii, aşa cum au fost ele stabilite de Agenţia 
Spațială Internaţională şi de Consiliul Guvernelor. 
Prioritatea supremă este siguranţa echipajului. A doua 
prioritate o constituie analiza şi/sau determinarea oricărei 
ameninţări îndreptate asupra Terrei. Borzov se uită ţintă la 
Brown, care-i răspunse la provocare cu o privire ca de 
piatră. 

Numai după ce aceste două priorităţi sunt satisfăcute şi 
nava ramană este considerată inofensivă, capturarea unuia 
sau a mai multor bioţi capătă vreo semnificaţie aparte. 

— Aş dori să-i amintesc generalului Borzov, interveni 
aproape imediat cu voce sonoră David Brown, că unii dintre 
noi nu consideră că priorităţile trebuie aplicate orbeşte 
într-o ordine anume. Importanţa bioţilor pentru 
comunitatea ştiinţifică nu poate fi subliniată îndeajuns. Cum 
am afirmat de multe ori, atât în întâlnirile cu astronauții, cât 
şi într-o serie de apariţii televizate, dacă acest Rama se 


aseamănă cu primul - ceea ce înseamnă că ne va ignora 
complet existenţa - iar noi vom proceda cu mănuşi, 
nereuşind să capturăm nici măcar un singur biot înainte de 
abandonarea navei şi de întoarcerea pe Pământ, atunci o 
ocazie absolut unică pentru ştiinţă va fi sacrificată doar în 
scopul calmării politicienilor. 

Borzov încercă să răspundă, dar doctorul Brown se ridică 
şi începu să gesticuleze emfatic cu ambele mâini. 

— Nu, vă rog să mă ascultați până la capăt. M-aţi acuzat în 
special de incompetenţă şi am dreptul la replică. Ridică o 
hârtie şi o flutură în faţa lui Borzov. lată condiţiile iniţiale 
ale exerciţiului de simulare de astăzi, definite de inginerii 
dumneavoastră. În caz că le-aţi uitat, să vă reîmprospătez 
memoria în câteva puncte esenţiale. Condiţia de bază nr. 1: 
ne apropiem de sfârşitul misiunii şi s-a stabilit deja cu 
certitudine că Rama II e complet pasiv şi nu reprezintă o 
ameninţare pentru Pământ. Condiţia de bază nr. 2: în 
timpul expediției, bioţii au fost văzuţi sporadic şi niciodată 
în grup. 

Din expresiile celorlalţi, David Brown îşi dădu seama că 
prezentarea sa se bucura de succes. Răsuflă adânc şi 
continuă: 

— După citirea condiţiilor date, am presupus că acest 
exerciţiu special constituie ultima noastră şansa de a 
captura un biot. În timpul testului m-am tot întrebat ce ar 
însemna dacă am aduce unul sau chiar mai mulţi înapoi pe 
Pământ; de-a lungul întregii istorii, singurul contact absolut 
sigur cu o cultură extraterestră a avut loc în anul 2130, 
când astronauții noştri au urcat în acea primă navă spaţială 
Rama. 

Şi totuşi, beneficiul ştiinţific pe termen lung al întâlnirii 
este mai mic decât cel pe care am fi putut sconta. Adevărat, 
avem maldăre de date obţinute de la sensori îndepărtați, 
inclusiv informaţii rezultate din disecţia bietului păianjen 
efectuată de doctorul Laura Ernst. Cosmonauţii însă au 
adus acasă un singur produs artificial, o mică piesă dintr-un 


soi de floare biomecanică ale cărei caracteristici fizice s-au 
schimbat ireversibil, înainte să-i fi înţeles cineva misterele. 
Din acea primă excursie nu mai avem nici o altă amintire. 
Nici o scrumieră, nici un pahar, nici măcar vreun tranzistor 
de la un dispozitiv care să ne dea o idee despre ingineria 
ramanilor. Azi avem o a doua şansă. 

Doctoral Brown privi tavanul circular de deasupra. Vocea 
îi era fermă. 

— Dacă am găsi cumva şi am transporta doi sau trei bioţi 
diferiţi pe Pământ, şi dacă am putea analiza aceste creaturi 
ca să le aflăm secretele, atunci misiunea noastră va 
însemna fără îndoială cel mai important eveniment istoric al 
tuturor timpurilor. Pentru că înțelegând profunzimea 
minţilor inginerilor ramani, vom obţine - într-un sens real - 
un prim contact. 

Chiar şi Borzov era impresionat. Aşa cum făcuse adesea, 
David Brown îşi folosise elocinţa pentru a transforma o 
înfrângere într-o victorie parţială. Generalul sovietic decise 
să schimbe tactica. 

— Totuşi, declară el, să nu uităm niciodată că vieţi 
omeneşti sunt în joc şi că nu trebuie întreprins nimic care 
să le afecteze securitatea. Aruncă o privire echipajului. 
Vreau să aduc atât bioţi, cât şi alte eşantioane de pe Rama, 
la fel de mult cum doriţi şi dumneavoastră, dar trebuie să 
recunosc că această hazlie ipoteză că a doua navă va fi 
identică cu prima mă deranjează foarte mult. Ce dovezi 
avem noi că ramanii -sau oricine ar fi ei - sunt binevoitori? 
Niciuna. Ar putea fi periculos să capturăm prea devreme un 
biot. 

— Dar, domnule comandant, nu există nici o modalitate de 
a fi siguri, oricum am proceda, interveni Richard Wakefield 
de la locul său situat între Borzov şi Brown. Chiar dacă 
verificăm şi constatăm că această navă e la fel cu prima, tot 
nu avem informaţii despre ce s-ar întâmpla de îndată ce 
vom depune un efort concertat pentru a captura un biot. Să 
presupunem pentru o clipă că doctorul Brown are dreptate 


şi că cele două nave sunt doar roboţi supersofisticaţi, 
concepuţi cu milioane de ani în urmă de o rasă, acum 
dispărută, din cealaltă parte a galaxiei. Cum să ghicim ce 
tipuri de programe se vor introduce în bioţi în cazul unor 
acţiuni ostile? Ce se întâmplă dacă bioţii fac parte 
integrantă, într-un mod pe care nu suntem încă capabili să-l 
discernem, în funcţionarea navei? Atunci ar fi firesc, chiar 
dacă sunt maşini, să fi fost programaţi pentru autoapărare. 
Şi e uşor de înţeles că orice acţiune aparent ostilă din 
partea noastră va declanşa schimbări în toate funcțiunile 
navei. Îmi amintesc că am citit cândva despre naveta-robot 
prăbuşită în marea de etan de pe Titan în 2012 - avea 
înmagazinate în memorie secvenţe total diferite, funcţie de. 

— Opreşte-te, îl întrerupse Janos Tabori cu un zâmbet 
prietenesc. Misterul primelor explorări robotice ale 
Sistemului Solar nu se află pe agenda autopsiei de astăzi. Îl 
privi pe Borzov. Comandante, umărul mă doare, stomacul 
mi-e gol iar emoţiile exerciţiului de astăzi m-au epuizat. 
Această discuţie e minunată, dar dacă nu există un subiect 
mai concret, ar fi oare deplasată sugestia mea de ao 
termina cât mai repede, ca să avem timp, măcar o dată, 
pentru bagaje? 

Amiralul Heilmann se aplecă peste masă. 

— Cosmonaut Tabori, generalul Borzov conduce întâlnirile 
echipajului. Este de datoria lui să stabilească. 

Comandantul îl opri pe Heilmann cu o mişcare a mâinii. 

— Destul, Otto. Cred că Janos are dreptate. A fost o zi 
lungă, la sfârşitul unei perioade de şaptesprezece zile de 
activitate intensă. Discuţia va fi mai fructuoasă dacă vom fi 
cu toţii odihniţi. Borzov se ridică. În regulă, facem pauză. 
Navetele vor pleca spre aeroport imediat după masă. 

Echipajul începu să se pregătească de plecare. 

— Pe durata scurtei perioade de odihnă, hotări Borzov de 
parcă ideea i-ar fi venit pe loc, vreau ca toţi să vă gândiţi la 
etapele pe care le mai avem de parcurs. Ne rămân doar 
două săptămâni de exerciţii simulate în acest centru de 


pregătire, înaintea vacanței prilejuite de sărbătorile Anului 
Nou. Imediat după aceea vom începe activităţile intensive 
dinaintea lansării. Următorul grup de exerciţii va 
reprezenta ultima noastră şansă pentru a ni le însuşi 
perfect. Aştept ca fiecare dintre dumneavoastră să se 
întoarcă refăcut pe deplin - şi să fi reconsiderat între timp 
importanţa misiunii. 

4. Marele Haos. 

Pătrunderea primei nave ramane în interiorul Sistemului 
Solar la începutul lui 2130 a avut un puternic impact 
asupra omenirii. Deşi nu s-au înregistrat schimbări imediate 
în viaţa de zi cu zi după întoarcerea echipajului 
comandantului Norton, dovada de netăgăduit că o 
inteligenţă mult superioară pământenilor exista (sau 
existase) în altă parte a universului a impus o reevaluare a 
locului deţinut de Homo Sapiens în orânduirea Cosmosului. 
Devenise evident că din alte elemente chimice, neîndoielnic 
produse de marile cataclisme stelare, se întrupaseră fiinţe 
raţionale, în alte locuri şi timpuri. Cine erau ramanii? De ce 
construiseră acea uriaşă şi sofisticată navă spaţială trimisă 
într-o expediţie către Sistemul Solar? Ramanii constituiră 
subiectul principal de discuţie, atât în public cât şi în 
particular, vreme de luni de zile. 

Omenirea aşteptă răbdătoare mai bine de un an un nou 
semn al prezenţei ramanilor în univers. Intense observaţii 
aveau loc pe toate lungimile de undă pentru a obţine 
informaţii suplimentare legate de îndepărtata navă străină. 
Nu s-a descoperit nimic. Adâncurile spaţiului erau pustii. 
Ramanii plecaseră la fel de repede şi inexplicabil precum 
veniseră. 

De îndată ce Excalibur a devenit operaţional şi primele 
sale cercetări asupra spaţiilor nesfârşite nu au adus nimic 
nou, s-a produs o schimbare perceptibilă de atitudine. 
Întâlnirea a devenit peste noapte un fapt istoric, ceva ce se 
petrecuse odată, în trecut. Articolele din ziare şi reviste 
care începeau până nu demult cu fraze precum „când se 


vor întoarce ramanii”, se întrebau în prezent „dacă va mai fi 
vreodată o întâlnire cu fiinţele care construiseră uriaşa 
navă descoperită în 2130”. Ceea ce fusese perceput ca o 
ameninţare palpabilă se transformă rapid în curiozitate. 
Urgenţa unor probleme fundamentale, ca întoarcerea 
ramanilor sau destinul rasei umane într-un univers populat 
de creaturi inteligente, dispăruse. Omenirea se relaxa - cel 
puţin pentru un moment. Apoi explodă într-un paroxism de 
comportare narcisistică, umbrind complet perioadele 
anterioare de egoism individual. 

Creşterea făţişă a indolenţei la scară globală era uşor de 
înţeles. Ca rezultat al întâlnirii cu Rama I, ceva fundamental 
se modificase în sufletul uman. Înainte de contact, omenirea 
constituise singura inteligenţă avansată cunoscută în 
univers. Ideea că fiinţele umane - în grup - îşi puteau 
controla destinul fusese întotdeauna punctul forte al 
aproape tuturor filosofiilor de viaţă. Existenţa ramanilor 
schimba însă (sau schimbase, deoarece trecerea timpului 
nu modifica logica filosofică) totul. Omul nu era unic - şi nici 
măcar special. Rămăsese doar o chestiune de timp până ce 
percepţia esenţial homocentrică a universului urma să fie 
zguduită irevocabil de prezenţa (Celorlalţi. De aceea e uşor 
de înţeles de ce modelele de viaţă ale celor mai mulţi 
oameni se îndreptară brusc spre auto-satisfacţie, 
reamintindu-le exegeţilor literari de vremuri similare de 
circa cinci sute de ani în urmă, când Robert Herrick 
povăţuia fecioarele să-şi petreacă cât mai bine fugarul timp, 
într-un poem începând cu „Irăiţi din plin, o voi boboci de 
fete/Căci Timpul zboară trecător.” 

Tendinţa de nestăvilit spre un consum exagerat şi o 
lăcomie globală ţinu mai puţin de doi ani. Achiziţia frenetică 
a tot ceea ce crease mintea umană se suprapuse peste o 
infrastructură economică slabă, al cărei declin era deja 
vizibil în 2130, în momentul trecerii primei nave spaţiale 
prin Sistemul Solar. Recesiunea inevitabilă fu amânată în 
2130 şi 2131 prin eforturile combinate ale guvernelor şi 


instituţiilor financiare, deşi slăbiciunile economice 
fundamentale n-au fost niciodată făcute publice. Creşterea 
bruscă a vânzărilor la începutul anului 2132 a determinat 
apoi o rapidă dezvoltare economică. Capacităţile de 
producţie se măriră, bursele de valori explodară, iar atât 
încrederea consumatorilor cât şi gradul de utilizare al 
mâinii de lucru atinse valori maxime. Se asista la o 
prosperitate fără precedent, având ca rezultat o 
îmbunătăţire semnificativă - deşi de scurtă durată - a 
condiţiilor de trai ale aproape tuturor fiinţelor umane. 

Spre sfârşitul lui 2133 deveni evident pentru cei mai 
experimentați observatori că „boom-ul raman” ducea 
omenirea în prăpastie. 

Avertismente cumplite referitoare la un apropiat şi tragic 
declin economic începură a se face auzite, acoperind 
strigătele euforice ale milioanelor de oameni care tocmai 
pătrunseseră în clasele mijlocii şi în înalta societate. 
Sugestiile de echilibrare a bugetelor şi de limitare a 
creditelor la toate nivelurile economiei fură ignorate. În 
schimb, se depuneau eforturi susţinute pentru a găsi tot 
soiul de metode de creştere a puterii de cumpărare a unei 
populaţii ce uitase complet semnificaţia cuvântului „a 
aştepta”, ca să nu mai vorbim de aceea a lui „nu”. 

În ianuarie 2134, bursele globale de valori începură a fi 
cuprinse de o agitaţie prevestitoare unui apropiat faliment, 
lucru de neconceput pentru cei mai mulţi locuitori ai 
Pământului şi ai coloniilor împrăştiate în întreg Sistemul 
Solar. La urma urmei, economia se afla în continuă 
dezvoltare de nouă ani, cu o rată de neegalat. Conducătorii 
lumii insistau că ei descoperiseră mecanismele definitive, 
capabile să oprească cu adevărat declinul. Şi oamenii i-au 
crezut - până la începutul lunii mai a anului 2134. 

În primele trei luni, bursele de valori manifestaseră o 
cădere inexorabilă, la început moderată, apoi din ce în ce 
mai abruptă. Numeroşi cetăţeni, luând în calcul superstiţiile 
legate de comete, la modă de două mii de ani neîntrerupţi, 


asociară dificultăţile existente la bursele de valori cu 
reîntoarcerea cometei Halley, a cărei strălucire se 
intensificase încă din martie, mult peste aşteptările 
specialiştilor. Savanţi din lumea întreagă încercau de 
săptămâni să explice motivul pentru care ea devenise mai 
strălucitoare decât se prevăzuse iniţial. După ce la sfârşitul 
lunii trecu de periheliu şi pe la mijlocul lui aprilie deveni 
vizibilă pe cerul serii, enorma ei coadă domină acum bolta 
cerească. 

În contrast, pe afacerile terestre îşi punea amprenta o 
criză economică în continuă evoluţie. Pe 1 mai 2134, trei 
din cele mai importante bănci internaţionale se declarară în 
stare de faliment, datorită unor împrumuturi dezastruoase. 
În numai două zile panica se răspândi pretutindeni în lume. 
Mai bine de un miliard de terminale personale cu acces la 
pieţele financiare fură utilizate pentru a vinde pachete de 
acţiuni şi bonuri. Sarcina suportată de Sistemul Global de 
Comunicaţii era imensă. Maşinile de transfer de date ale 
SGC erau utilizate mult peste capacităţile şi specificaţiile 
tehnice. Blocajul de date întârzie tranzacţiile, la început 
timp de câteva minute, apoi ore întregi, sporind panica deja 
creată. 

Spre sfârşitul săptămânii, două lucruri se conturaseră cu 
limpezime: mai mult de jumătate din valoarea acţiunilor 
mondiale fusese anulată, iar o mulţime de persoane, 
investitori mari şi mici ce-şi folosiseră opţiunile de credit la 
maximum, se treziseră peste noapte săraci lipiţi 
pământului. Calculatoarele supraveghind conturi personale 
şi transferând automat banii pentru a acoperi plăţile 
trimiteau semnale de alarmă în aproape douăzeci la sută 
din locuinţele planetei. 

Din păcate, situaţia era mult mai disperată. Doar o mică 
parte a tranzacţiilor treceau prin calculatoare, căci ritmul 
de operare, indiferent de direcţie, depăşise orice valoare 
anticipată vreodată. În limbajul computerelor, întregul 
sistem financiar mondial intrase într-o „eroare ciclică de 


înregistrare”. Miliarde şi miliarde de transferuri de 
informaţii cu prioritate scăzută erau „amânate” de reţelele 
de calculatoare, care le procesau în primul rând pe cele cu 
nivel înalt de prioritate. 

Rezultatul net al acestor întârzieri de transmitere a 
datelor consta în faptul că, în cele mai numeroase cazuri, 
conturile electronice individuale nu se debitau corect timp 
de ore, chiar zile, pentru a acoperi pierderile crescânde de 
capital. De îndată ce investitorii particulari îşi dădură 
seama de ce se întâmpla, se repeziră să cheltuie tot ce le 
mai rămăsese în conturi, înainte ca tranzacţiile să fi fost 
încheiate de computere. În clipa când guvernele şi 
instituţiile financiare au înţeles pe deplin situaţia şi au 
încercat să pună stavilă freneticei activităţi, era deja prea 
târziu. Sistemul se prăbuşise. Pentru a repara urmările, 
trebuiau verificate şi interpolate atent fişiere şi programe 
înmagazinate în aproximativ o sută de centre, comandate 
de la distanţă şi răspândite peste tot în lume. 

Sistemul financiar-electronic de control al tranzacţiilor 
monetare fu inaccesibil oricui vreme de peste trei 
săptămâni. Nimeni nu mai ştia câţi bani avea în cont. Banii 
gheaţă deveniseră de mult un lucru al trecutului, aşa încât 
doar excentricii şi colecţionarii posedau destule bancnote 
ca să-şi cumpere alimente necesare pentru o săptămână. 
Oamenii începură să facă troc cu produse strict necesare 
traiului. Gajuri primite pe baza unor relaţii de prietenie sau 
de simplă cunoştinţă permiseră multora, să supravieţuiască 
temporar. Dar necazurile abia începeau. De fiecare dată 
când organizaţiile internaţionale care supravegheau 
sistemul financiar mondial anunțau încercarea de a relua 
lucrul pe reţele, cerând populaţiei să nu apeleze la 
terminale decât în cazuri de forţă majoră, rugăminţile erau 
ignorate, cererile de procesare a datelor inundau, iar 
sistemele şi computerele se blocau din nou. 

Se scurseră încă două săptămâni până când savanții 
căzură de acord asupra explicaţiei referitoare la strălucirea 


mult mai puternică a cometei Halley. În schimb dură mai 
mult de patru luni până ce oamenii reuşiră să folosească 
iarăşi informaţii sigure provenite de la SGC. Pierderile 
produse societăţii umane de haosul prelungit erau 
incalculabile. Până la revenirea la o activitate economică 
normală, lumea se găsi într-un declin financiar cumplit, 
care nu se va termina decât doisprezece ani mai târziu. Şi 
cincizeci de ani vor mai trece până ce produsul mondial 
brut să atingă valoarea maximă dinaintea Crahului din 
2134. 

5. După crah. 

Concluzia unanimă era că Marele Haos schimbase complet 
şi în toate privinţele civilizaţia umană. Nimeni şi nimic nu se 
mai considera imun. Catalizatorul colapsului infrastructurii 
instituţionale existente a fost crahul pieţelor de desfacere, 
urmat implicit de prăbuşirea sistemului financiar mondial; 
şi totuşi, aceste evenimente nu ar fi fost suficiente în sine 
pentru a arunca lumea într-o perioadă de regresiune 
economică fără precedent. Ceea ce a urmat crahului iniţial 
ar fi fost considerat o comedie a erorilor dacă atâtea vieţi 
omeneşti nu s-ar fi pierdut ca rezultat al proastei 
planificări. Incompetenţii lideri politici ai lumii au tăgăduit 
ori au ignorat problemele economice, apoi au 
suprareacţionat printr-o serie de măsuri zadarnice şi/sau 
inconsistente, ca în cele din urmă să ridice neputincioşi 
braţele, pe măsură ce criza mondială se adâncea şi se 
răspândea tot mai mult. Unele încercări de a coordona 
soluţii internaţionale au fost sortite eşecului din cauza 
necesităţii crescânde a fiecărei naţiuni suverane de a 
satisface cererile propriei populaţiei. 

Cu o înţelepciune dobândită prea târziu, se considera că 
internaţionalizarea lumii din cursul secolului douăzeci şi 
unu constituise o greşeală, cel puţin dintr-o privinţă 
semnificativă. Deşi multe activităţi - comunicațiile, 
comerţul, transportul (inclusiv cel spaţial), circulaţia 
monetară, menţinerea păcii, schimbul de informaţii şi 


protecţia mediului înconjurător, pentru a le numi pe cele 
mai importante - deveniseră realmente internaţionale 
(chiar interplanetare dacă se luau în consideraţie coloniile), 
multe dintre acordurile care stăteau la baza acestor 
instituţii aveau codicile, permiţând naţiunilor individuale să 
se retragă după un interval relativ scurt, dacă tendinţele 
politice curente stipulate în acorduri „nu mai serveau 
interesele” ţărilor respective. Pe scurt, fiecare dintre 
semnatari avea dreptul să abroge unilateral acordul 
încheiat, dacă acţiunile grupului nu îl mai satisfăceau. 

Anii dinaintea întâlnirii cu prima navă spaţială ramană 
fuseseră extraordinari de buni şi de stabili. După ce 
omenirea îşi revenise de pe urma devastatorului impact 
cometar de lângă Padua, Italia, în 2077, se scurse aproape 
o jumătate de secol de progres moderat. Cu excepţia unei 
recesiuni economice destul de scurte şi nu prea severe, 
condiţiile de viaţă se îmbunătăţiră într-un număr mare de 
state. Din când în când, şi în special în ţările slab dezvoltate, 
mai izbucneau războaie izolate şi tulburări civile, dar ele 
erau rezolvate prin eforturile concertate ale forţelor 
mondiale de menţinere a păcii. Astfel, nici o criză majoră nu 
testase stabilitatea noilor mecanisme. 

Cu toate astea, imediat după rendezvous-ul cu Rama I se 
produseră schimbări rapide în aparatul guvernamental de 
bază. În primul rând, măsurile de urgenţă luate pentru a 
sprijini atât proiectul Excalibur, cât şi celelalte proiecte 
referitoare la Rama, au secătuit fondurile bugetare. Apoi, 
începând cu anul 2132, proteste zgomotoase pentru 
reducerea impozitelor şi creşterea puterii de cumpărare a 
populaţiei, au redus şi mai mult alocaţiile serviciilor 
interguvernamentale. Spre sfârşitul lui 2133, cele mai 
multe instituţii internaţionale se confruntau cu o acută lipsă 
de personal, iar activitatea lor devenise ineficientă. Crahul 
mondial avu aşadar loc într-un moment propice, când 
îndoielile cetăţenilor cu privire la eficacitatea întregii reţele 
de organizaţii internaţionale sporeau continuu. Pe măsură 


ce haosul financiar se adâncea, era uşor ca naţiunile 
individuale să-şi suspende contribuţiile, care dacă ar fi fost 
folosite corect de politicieni integri, poate ar fi stopat 
dezastrul. 

Ororile Marelui Haos au fost zugrăvite în mii de pagini de 
istorie. În primii doi ani, problemele majore le-au 
reprezentat şomajul şi falimentul - personal sau colectiv — 
aflate într-o spirală ascendentă; însă aceste dificultăţi 
financiare păreau lipsite de importanţă în comparaţie cu 
creşterea necontenită a rândurilor celor înfometați şi fără 
locuinţe. Comunităţi trăind în corturi şi „bidonviluri” au 
început să apară în parcurile publice ale marilor oraşe în 
iarna lui 2136-37, fapt ce a motivat municipalităţile să 
acţioneze curajos şi eficient pentru a pune la dispoziţie tot 
felul de servicii, limitând dificultăţile create de prezenţa 
temporară a acestor hoarde de şomeri şi subalimentaţi. Dar 
economia nu se restabili, iar oraşele de corturi mizere nu 
dispărură. În schimb, ele deveniră prezenţe permanente ale 
vieţii urbane - lumi de sine stătătoare, cu activităţi şi 
interese fundamental diferite de ale oraşelor care le 
adăposteau. Cu cât trecea timpul şi bidonvilurile se 
transformau în focare neliniştite şi rară de speranţă ale 
disperării, noile enclave din mijlocul zonelor metropolitane 
amenințau să distrugă însăşi entităţile gazdă. În ciuda 
îngrijorării provocate de constanta ameninţare a anarhiei 
urbane, omenirea ieşi din cumplita iarnă din 2137-38 fără 
ca instituţiile fundamentale ale civilizaţiei modeme să fie 
afectate substanţial. 

La începutul anului 2138, o serie remarcabilă de 
evenimente se desfăşură în Italia. Concentrate în jurul unui 
individ pe nume Michael Balatresi, un tânăr novice 
franciscan, mai târziu cunoscut pretutindeni ca Sfântul 
Michael din Siena, ele atraseră atenţia întregii lumi şi 
anticipară pentru o vreme dezintegrarea societăţii. Michael 
era o combinaţie strălucită de geniu, spiritualitate şi 
abilitate politică, un poliglot cu o aură legendară, dotat cu 


un simţ infailibil al finalităţii şi sincronizării. Apăru brusc pe 
scena loscanei - sosind parcă de nicăieri - cu un pătimaş 
mesaj religios adresat inimilor, şi minţilor celor înfricoşaţi 
sau/şi lipsiţi de drepturi. Numarul adepților săi crescu rapid 
şi spontan, fără a acorda nici o atenţie graniţelor 
internaţionale. Prin cererile sale ferme pentru o implicare 
colectivă în problemele chinuitoare ale omenirii, Michael se 
transformă într-un potenţial pericol pentru aproape toţi 
liderii planetei. Odată cu martirizarea lui în condiţii 
înfricoşătoare în iunie 2138, ultima scânteie de optimism a 
lumii păru să se stingă. Lumea civilizată, al cărei liant 
fusese timp de câteva luni o licărire de speranţă şi un fir 
subţire de tradiţie, se prefăcu brusc în praf şi pulbere. 

Cei patru ani dintre 2138-2142 marcară o perioadă când 
nu merita să trăieşti. Lista nenorocirilor nu se mai sfârşea. 
Foametea, bolile, anarhia domneau peste tot. Războaiele şi 
revoluțiile locale erau prea numeroase ca să mai fie 
numărate. Se produsese o prăbuşire cvasi-totală a 
civilizaţiei moderne, fapt care crea o viaţă fantasmagorică 
pentru toţi cetăţenii, exceptând câţiva privilegiați retraşi în 
zone bine protejate. Era o lume întoarsă pe dos, o 
manifestare finală de entropie. Încercările unor grupuri 
bine intenţionate de a rezolva situaţia nu avură sorţi de 
izbândă, deoarece soluţiile propuse aveau caracter local, în 
vreme ce problemele erau globale. 

Marele Haos se extinse de asemenea în coloniile din 
spaţiu, punând punct final unui capitol glorios din istoria 
explorărilor. Pe măsură ce dezastrul economic se răspândea 
pe planeta mamă, coloniile împrăştiate în Sistemul Solar 
deveniră rapid nişte copii vitregi şi părăsiţi ai Pământului, 
nefiind capabile să reziste fără o injecție susţinută de bani, 
alimente şi personal. Drept rezultat, în jurul anului 2140, 
aproape jumătate din locuitorii coloniilor le părăsiră pentru 
a se întoarce acasă, condiţiile de viaţă din căminele de 
adopţiune deteriorându-se în asemenea măsură, încât până 
şi dificultăţile generate de readaptarea la gravitația Terrei, 


combinată cu sărăcia, erau de preferat. Procesul de 
migrare se acceleră în 2141 şi 2142, ani caracterizați atât 
printr-o distrugere sistematică a ecosistemelor artificiale, 
cât şi prin declanşarea unei lipse acute de piese de schimb 
pentru întreaga flotă de vehicule-robot, folosite pentru 
susţinerea coloniilor. 

Prin 2143, pe Lună şi pe Marte rămăseseră doar o mână 
de pionieri hotărâți. Comunicaţiile cu Pământul deveniră 
intermitente şi neregulate. Nu se mai găseau bani pentru 
menţinerea legăturilor radio cu aşezările de frontieră. 
Uniunea Planetară încetase să fiinţeze cu mulţi ani înainte. 
Nu mai exista nici un forum interesat de problemele 
speciei; Consiliul Guvernelor avea să fie format de-abia 
peste cinci ani. Cele două colonii rămase se străduiau 
zadarnic să evite moartea. 

În următorul an - 2144 - avu loc ultima misiune spaţială 
importantă, una de salvare, pilotată de o mexicană, Benita 
Garcia. Folosind o navă confecţionată din piese vechi, 
domnişoara Garcia şi echipajul său de trei persoane 
reuşiră, într-un fel sau altul, să atingă orbita geosincronă a 
crucişătorului de croazieră avariat James Martin, ultimul 
vehicul interplanetar de transport în funcţiune, salvând 
astfel douăzeci şi patru din cei o sută de copii şi femei ce se 
repatriau de pe Marte. În memoria oricărui istoric al 
spaţiului, salvarea pasagerilor de pe James Martin marcă 
sfârşitul unei ere. În următoarele şase luni, ultimele staţii 
spaţiale fură abandonate şi timp de aproape patruzeci de 
ani, nici o fiinţă umană nu se mai ridică de pe Pământ cu o 
destinaţie orbitală. 

În jurul anului 2145, lumea în convulsii reuşi să-şi dea 
seama de importanţa organizaţiilor internaţionale neglijate 
şi calomniate la începutul Marelui Haos. După ce se 
abţinuseră de la o implicare politică personală pe parcursul 
primelor decade favorabile ale secolului, cei mai talentaţi 
reprezentanţi ai omenirii începură să înţeleagă că numai 
prin unirea eforturilor se putea restaura o viaţă civilizată. 


La început, cooperarea avu un succes moderat, dar ea 
revigoră optimismul fundamental al spiritului uman, 
lansând procesul de reînnoire. Încet, cumplit de încet, 
elementele civilizaţiei umane fură repuse fiecare la locul 
său. 

Vor mai trece însă doi ani până ce această restabilire 
generală va fi evidenţiată de statisticile economice. În 2147 
produsul mondial brut atinse 7% din nivelul înregistrat cu 
şase ani înainte. Şomajul în ţările dezvoltate se ridică la o 
medie de 35%; în unele ţări subdezvoltate numărul 
şomerilor şi al celor ce lucrau doar câteva zile pe 
săptămână se cifra la 90% din totalul populaţiei. Se 
estimează că numai pe durata cumplitului 2142, anul unei 
mari secete abătute asupra zonelor tropicale, muriră de 
foame aproximativ o sută de milioane de persoane. 
Combinația dintre o rată astronomică a mortalităţii - 
datorată unor cauze multiple - şi o rată extrem de mică a 
natalității (cine îşi dorea să aducă copii pe o lume fără 
speranţă?) conduse la o reducere drastică a populaţiei, 
apreciată la circa un miliard spre sfârşitul lui 2150. 

Experienţa Marelui Haos marcă profund o întreagă 
generaţie. Pe măsură ce anii se scurgeau şi copiii născuţi în 
perioada aceea ajungeau la adolescenţă, se confruntau cu 
părinţi a căror precauţie atinsese limita fobiei. Viaţa unui 
adolescent în anii 2160, chiar şi prin 2170, a fost astfel 
foarte strictă. Amintirile teribilelor traume ale tinereţii 
petrecute în Haos bântuia încă generaţia adultă, făcând-o 
extrem de rigidă în aplicarea disciplinei părinteşti. Pentru ei 
viaţa nu constituia o călătorie de plăcere într-un parc de 
distracţii. Era o afacere extrem de serioasă, unde singura 
şansă de fericire o reprezenta o combinaţie de valori solide, 
autocontrol şi angajament constant în slujba unei cauze 
care să merite osteneala. 

De aceea societatea anilor 2170 diferea dramatic de cea 
complet neconformistă, existentă cu cincizeci de ani în 
urmă. Multe instituţii precum statul-naţiune, biserica 


romano-catolică, monarhia engleză, renăscură în ultima 
jumătate de secol. Aceste instituţii prosperaseră întrucât se 
adaptaseră rapid, ocupând poziţii de conducere în perioada 
de restructurare ulterioară Marelui Haos. 

Spre sfârşitul iui 2170, când pe planetă se reinstaură o 
oarecare stabilitate, interesul pentru călătoriile spaţiale se 
redeşteptă. O nouă generaţie de sateliți de observare şi 
comunicaţii fu lansată de reînfiinţată Agenţie Spațială 
Internaţională, unul din braţele administrative ale 
Consiliului Guvernelor. La început activitatea spaţială se 
desfăşură prudent, pe măsura micului buget ASI, la ea 
participând doar naţiunile dezvoltate. După reluarea cu 
succes a zborurilor pilotate, un plan modest de misiuni fu 
pregătit pentru decada lui 2190. În 2188 se înfiinţă o nouă 
Academie Spațială, de unde primii astronauți absolviră 
patru ani mai târziu. 

Pe Pământ se progresa extrem de lent, însă gradat şi 
previzibil, în cea mai mare parte a celor douăzeci de ani 
care au precedat descoperirea celei de-a doua nave spaţiale 
Rama în 2196. Din punct de vedere tehnologic, omenirea se 
afla la aproximativ acelaşi nivel general de dezvoltare ca şi 
cu şaptezeci de ani în urmă, la apariţia primei nave 
extraterestre. În schimb, experienţa zborurilor spaţiale era 
fără discuţie mult redusă în momentul celei de-a doua 
întâlniri; şi totuşi, în anumite domenii critice precum 
medicina şi managementul informaţional, societatea umană 
a ultimei decade din secolul douăzeci şi unu avansase 
considerabil. Civilizaţiile întâlnite de cele două nave spaţiale 
ramane se deosebeau total dintr-un singur punct de vedere, 
mulţi din contemporanii anului 2196, în specia! Cei în 
vârstă şi care deţinuseră poziţii cheie în structurile 
guvernamentale, trăiseră în anii extrem de dureroşi ai 
Marelui Haos. Cu toţii cunoşteau sensul cuvântului frică. Şi 
acest cuvânt cu mare greutate le influenţă deliberările 
referitoare la priorităţile misiunii de rendezvous cu Rama 
II. 


6. Signora Sabatini 

— Aşadar, lucrai la teza de doctorat în momentul în care 
soţul a făcut faimoasa previziune asupra supernovei 2191a? 

Elaine Brown şedea în salon pe un fotoliu moale şi 
încăpător. Era îmbrăcată într-un taior cafeniu, lipsit de 
feminitate, şi o bluză cu guler înalt. Părea rigidă şi 
neliniştită, aşteptând sfârşitul interviului. 

— Studiam în anul doi, iar David era conducătorul meu 
ştiinţific, declară ea precaut, în vreme ce ochii îi fugeau pe 
furiş în direcţia soţului său, care urmărea întreaga discuţie 
din cealaltă parte a camerei, în spatele camerelor de luat 
vederi. 

— David era foarte apropiat de doctoranzii săi, fapt ştiut 
de toată lumea. Dealtfel, a constituit unul din motivele 
pentru care am şi ales disciplina lui pentru teza de 
doctorat. 

Francesca Sabatini arăta grozav. Părul ei blond şi lung îi 
flutura pe umeri. Purta o bluză scumpă de mătase albă, 
asortată cu eşarfa de un albastru închis înnodată în jurul 
gâtului. Pantalonii aveau aceeaşi culoare cu eşarfa. Şedea 
pe un scaun, alături de Elaine. Pe măsuţa scundă dintre ele 
se aflau două ceşti de cafea. 

— Doctorul Brown era căsătorit pe atunci, nu-i aşa? Vreau 
să spun, în perioada în care v-a fost îndrumător. 

Elaine se înroşi perceptibil. Reportera italiancă continuă 
însă să zâmbească dezarmant şi nevinovat, ca şi cum 
întrebarea pusă ar fi fost la fel de normală şi simplă precum 
adunarea lui doi cu doi. Doamna Brown ezită, răsuflă adânc 
şi răspunse bâlbâindu-se uşor: 

— Ei bine, cred că era la început, dar divorţul a devenit 
definitiv înainte ca eu să-mi termin teza. Se opri şi se 
aprinse la faţă. Inelul de logodnă a fost cadoul lui pentru 
succesul meu, adăugă stângaci. 

Francesca Sabatini o studie cu atenţie. Te-aş putea face 
aşchii pentru răspunsul acesta, din numai câteva întrebări. 
Dar nu aşa mi-aş atinge scopul, socoti ea rapid. 


— OK, tăiaţi, hotări ea brusc. Rămâne aşa. Să vedem ce-a 
ieşit, apoi puteţi să duceţi echipamentul la maşină. 
Operatorul şef se îndreptă spre o latură a camerei robot nr. 
1, programată să ia prim planuri numai cu Francesca şi 
introduse trei comenzi în consola miniaturizată plasată pe 
carcasă. Între timp Elaine se ridică, iar camera robot nr. 2 
se retrase automat pe picioarele trepied, ascunzându-şi în 
acelaşi timp transfocatorul. Un alt operator îi făcu semn lui 
Elaine să rămână nemişcată până la deconectarea 
aparatului. 

Regizorul avu nevoie de câteva secunde pentru a 
programa echipamentul automat de înregistrare, reluând 
ultimele cinci minute ale interviului. Materialul filmat de 
cele trei camere fu prezentat simultan pe porţiuni distincte 
ale monitorului, în centrul căruia se vedea imaginea de 
ansamblu a Francescăi şi a lui Elaine, încadrată de prim 
planuri. Francesca era o profesionistă desăvârşită, aşa încât 
înţelese rapid că obținuse materialul pentru show. Soţia 
doctorului David Brown era tânără, inteligentă, serioasă şi 
modestă, nesimţindu-se bine în centrul atenţiei. Şi totul se 
observa extrem de clar pe bandă. 

În vreme ce Francesca discuta detaliile cu echipa tehnică, 
punând la punct modul de expediţie al întregului material, 
gata comentat, la hotelul ei din Complexul de Transport 
Dallas, înainte de zborul fixat pentru dimineaţa următoare, 
Elaine Brown reveni în cameră însoţită de un robot de 
serviciu, aducând două feluri diferite de brânzeturi, sticle 
de vin şi o mulţime de pahare. Francesca surprinse 
expresia contrariată a lui David Brown când soţia sa anunţă 
o „mică petrecere”, pentru a marca sfârşitul interviului. 
Echipa şi Elaine se strânseră în jurul robotului şi a vinului. 
David se scuză, îndreptându-se spre holul lung care făcea 
legătura cu partea din spate a reşedinţei, acolo unde se 
aflau dormitoarele. Francesca îl urmă. 

— Scuză-mă, David. El se răsuci, vizibil contrariat. Nu uita 
că încă mai avem ceva de terminat. Le-am promis lui 


Schmidt şi Hagenest un răspuns la întoarcerea mea în 
Europa. Sunt nerăbdători să continue proiectul. 

— N-am uitat, replică bărbatul. Voiam doar să mă asigur 
că amicul tău Reggie şi-a isprăvit interviul luat copiilor mei. 
Oftă. Sunt momente când îmi doresc să fiu cel mai obscur 
cetăţean al acestei lumi. 

Francesca se apropie de el. 

— Nu te cred câtuşi de puţin, declară ea fixându-l în ochi. 
Astăzi eşti nervos deoarece nu poţi controla ceea ce soţia şi 
copiii tăi îmi spun mie şi lui Reggie. Şi nimic nu e mai 
important pentru tine decât să fii stăpân pe situaţie. 

Doctorul Brown se pregăti să-i răspundă, când un strigăt 
ascuţit - „mămicăăă” - se reverberă în hol, provenind dintr- 
un dormitor. Câteva secunde mai târziu, un băieţel de vreo 
şase sau şapte ani trecu puşcă pe lângă David şi Francesca 
pentru a se arunca direct în braţele mamei sale, aflată 
acum în cadrul uşii dintre hol şi salon. Forţa coliziunii făcu 
ca o parte din vinul din pahar să i se verse femeii pe mână, 
iar ea îl linse cu un gest inconştient, în vreme ce-şi alina 
copilul. 

— Ce s-a întâmplat, Justin? 

— Omul negru mi-a stricat câinele; îngăimă Justin printre 
suspine. I-a tras un şut în fund şi-acuma nu mai reuşesc să-l 
fac să meargă. 

Băieţelul arătă cu degetul spre capătul holului, de unde 
tocmai se apropiau Reggie Wilson şi o adolescentă înaltă, 
zveltă şi foarte serioasă. 

— Tăticule, spuse fetiţa, implorând din ochi ajutorul lui 
David Brown, domnul Wilson şi cu mine vorbeam despre 
colecţia mea de ace cu gămălie, iar afurisitul ăla de câine 
robot a intrat şi l-a muşcat de picior. După ce mai întâi a 
făcut pipi pe el. Justin l-a programat aşa. 

— Minte, o întrerupse cu un urlet băieţelul. Ea nu-l place 
pe Wally. Niciodată nu l-a plăcut. 

Elaine Brown îşi sprijinea cu o mână fiul zguduit de hohote 
de plâns, în timp ce cu cealaltă strângea bine piciorul 


paharului. Nu ar fi fost tulburată de scenă dacă n-ar fi 
remarcat privirea dezaprobatoare a soţului. Sorbi vinul 
dintr-o singură înghiţitură şi puse paharul pe un raft de 
cărţi din apropiere. 

— Ei, gata, gata, Justin, spuse ea privind stânjenită în jur, 
nu mai plânge şi spune-i lui mama ce s-a întâmplat. 

— Negrul ăla nu mă place. Şi nici eu nu-l plac. Wally ştia 
asta, aşa că l-a muşcat. Wally are întotdeauna grijă de mine. 

Angela, fiica, deveni şi mai agitată. 

— Ştiam că se va întâmpla una ca asta. Cât timp domnul 
Wilson a stat de vorbă cu mine, Justin a tot intrat în cameră, 
întrerupându-ne ca să-i arate domnului jocurile, animalele, 
trofeele şi chiar hainele sale. În cele din urmă, domnul 
Wilson a trebuit să se răţoiască la el. Apoi Wally a înnebunit, 
iar domnul Wilson a trebuit să se apere. 

— E-o mincinoasă, mamă. O mare mincinoasă. Spune-i să 
tacă. 

Doctorul David Brown îl întrerupse mânios. 

— Elaine, urlă el ca să acopere hărmălaia creată, scoate-L. 
Pe băiat. De aici. Se răsuci spre fiica lui, în vreme ce soţia sa 
îl trăgea pe băieţel în salon. Angela, continuă el fără a-şi 
mai stăpâni şi ascunde de astă dată furia - cred că ţi-am 
spus că sub nici un motiv nu trebuie să te cerţi astăzi cu 
Justin. 

Fata dădu înapoi în faţa reproşului. Ochii i se umplură de 
lacrimi şi încercă să spună ceva, dar Reggie Wilson se 
interpuse între cei doi. 

— Scuzaţi-mă, doctore Brown, zău că Angela n-a făcut 
nimic rău, interveni el. Relatarea ei este corectă. Ea. 

— Ascultă, Wilson, replică aspru David Brown, dacă nu te 
superi, îmi rezolv singur problemele de familie. Făcu o 
pauză să se calmeze. Îmi pare foarte rău pentru această 
neînțelegere; totul va reintra în normal în câteva minute. Îşi 
privi fiica rece şi lipsit de bunăvoință. Du-te în camera ta, 
Angela. Discutăm mai târziu. Spune-i mamei tale că vreau 
să te ia de acolo înainte de cină. 


Francesca Sabatini urmări cu mare interes întreaga 
scenă. Observă frustrarea lui David Brown şi lipsa de 
aplomb a lui Elaine. Perfect, gândi Francesca. Chiar mai 
bine decât aş fi sperat. Doctorul va fi o pradă uşoară. 

Luciosul tren argintiu străbătea nordul Texasului cu două 
sute cincizeci de kilometri pe oră. Luminile Complexului de 
Transport Dallas apărură la orizont în câteva minute. CTD 
acoperea o arie mamut de aproape douăzeci şi cinci de 
kilometri pătraţi, fiind în acelaşi timp aeroport, staţie 
feroviară şi orăşel. Construit iniţial în 2185 pentru a face 
faţă traficului aerian în continuă dezvoltare, cât şi pentru a 
asigura o transbordare uşoară a pasagerilor în sistemul 
trenurilor de mare viteză, Complexul se transformase 
treptat - ca şi alte centre similare din lume - într-o 
veritabilă comunitate. Mai bine de o mie de oameni - cei 
mai mulţi lucrând în CTD şi displăcându-le se efectueze 
zilnic naveta - locuiau în apartamentele dispuse în semicerc 
în jurul centrului comercial, situat în partea de sud a 
principalei gări terminus, în al cărei perimetru se aflau 
patru hoteluri importante, şaptesprezece restaurante şi mai 
mult de o sută de magazine diverse - printre care unele de 
modă ale cunoscutei companii Donatelli. 

— Pe atunci aveam nouăsprezece ani, îi spunea tânărul 
Francescăi, în vreme ce trenul se apropia de gară; am avut 
parte de o educaţie foarte strictă, aşa că urmărindu-vă 
emisiunile la televizor, am învăţat în zece săptămâni mai 
mult despre dragoste şi sex decât am făcut-o în întreaga 
mea viaţă de până atunci. Voiam să vă mulţumesc pentru 
asta. 

Francesca acceptă cu graţie complimentul. Era obişnuită 
să fie recunoscută în public. Când trenul opri şi ea cobori pe 
peron, Francesca îi zâmbi încă o dată tânărului. Reggie 
Wilson se oferi să-i ia de pe umăr camera, şi se îndreptară 
spre transportorul ce urma să-i ducă la hotel. 

— Nu te deranjează niciodată? Întrebă el. Ea îl privi 
întrebătoare. Toate aceste atenţii. Faptul că eşti o persoană 


publică? 

— Nu, bineînţeles că nu. Zâmbi în sinea ei. Bărbatul acesta 
nu mă înţelege nici după şase luni. Poate că e prea plin de 
sine pentru a-şi da seama că unele femei sunt la fel de 
ambiţioase ca bărbaţii: 

— Ştiam că cele două emisiuni ale tale sunt populare încă 
dinainte să te întâlnesc. Dar habar n-aveam că va fi 
imposibil să intrăm într-un restaurant sau să fim văzuţi în 
public fără a da peste unul din admiratorii săi. 

Reggie continuă să trâăncănească pe măsură ce 
transportorul ieşi din staţie şi se apropie de centrul 
comercial. Spre capătul unei promenade închise, un grup 
mare de oameni se vânzoleau în faţa unui teatru, pe al cărui 
frontispiciu se menţiona că titlul piesei In Any Weather, a 
dramaturgului american Linzey Olsen. 

— O ştii? Întrebă alene Reggie. Eu unul am văzut filmul, 
atunci când a rulat prima dată pe ecrane, acum vreo cinci 
ani, continuă el fără a-i lăsa timp să răspundă. Cu Helen 
Caudill şi Jeremy Temple, înainte ca ea să devină mare stea. 
O poveste stranie despre doi oameni care sunt nevoiţi să 
împartă aceeaşi cameră de hotel pe durata unui viscol, în 
Chicago. Ambii sunt căsătoriţi. Se îndrăgostesc unul de 
celalalt, discutând despre aşteptările lor neîmplinite. Aşa 
cum am spus, o piesă stranie. 

Francesca nu-l asculta. Un băiat ce-i amintea de vărul ei 
Roberto se urcase în cabină chiar în faţa lor, la prima staţie 
din complexul comercial. Pielea şi părul îi erau întunecate, 
trăsăturile frumos conturate. Cât timp a trecut de când nu 
l-am văzut pe Roberto, medită ea. Deja s-au împlinit trei ani. 
Era în Positano împreună cu soţia lui, Maria. Francesca 
oftă, amintindu-şi de zilele de demult. Se revedea pe sine 
râzând şi alergând pe străzile din Orvieto. Avea nouă sau 
zece ani, era încă inocentă şi nerăsfăţată. Jucau fotbal în 
piaţa din faţa Domului. Îi plăcea teribil să-şi sâcâie vărul cel 
atât de politicos şi impasibil. Roberto constituia singurul 
lucru bun din copilăria ei. 


Transportorul se opri lângă hotel. Reggie o privea fix şi 
Francesca intui că tocmai îi pusese o întrebare. 

— Ei bine? Făcu el în timp ce coborau din cabină. 

— Îmi pare rău, dragă, visam iarăşi cu ochii larg deschişi. 
Ce-ai spus? 

— Nu mi-am dat seama că sunt plictisitor, replică fără 
umor Reggie. Execută o piruetă dramatică pentru a se 
asigura că este ascultat. Ce alegi pentru diseară? Am redus 
alternativele la două - bucătăria chinezească sau cajună. 

În acel moment, gândul de a lua masa cu Reggie nu-i 
surâdea câtuşi de puţin Francescăi. 

— Sunt foarte obosită, spuse ea. Cred că voi mânca de una 
singură în cameră, apoi voi lucra niţel. Intuise perfect 
mâhnirea ce se aşternu pe chipul bărbatului, aşa încât se 
întinse şi-l sărută uşor pe buze. Dar poţi veni la mine ca să 
bei ceva, în jurul orei zece. 

De îndată ce intră în apartament, prima grijă a Francescăi 
fu punerea în funcţiune a terminalului computerului, pentru 
a-şi verifica mesajele. Erau în număr de patru. Imprimanta 
îi indică autorul fiecăruia, ora transmiterii, durata şi nivelul 
de prioritate. Sistemul Priorităţii de Urgenţă reprezenta o 
inovaţie a concernului International Communications, una 
din cele trei companii de comunicaţii supraviețuitoare, care 
se dezvoltau din nou după consolidarea masivă de la 
mijlocul secolului. Beneficiarul unui SPU introducea în 
computer tipul de mesaj prioritar admis să-i întrerupă orice 
activitate. Francesca menţionase doar mesajele de 
prioritate unu (necesitate extremă), programând ca ele să 
fie retransmise pe terminalul din reşedinţa doctorului 
Brown; înregistrarea cu familia acestuia trebuia terminată 
într-o singură zi şi dorise să reducă posibilitatea unei 
întârzieri. 

Exista un singur mesaj de prioritate doi, lung de trei 
minute, de la Carlo Bianchi. Francesca se încruntă, 
introduse codurile adecvate în terminal şi activă monitorul 
video. Pe ecran apăru un italian agreabil, de vârstă mijlocie, 


îmbrăcat într-un soi de costum de schi şi stând pe o 
canapea, în faţa unui cămin unde ardea un foc viu. 

— Buon giorno, cara, o salută el. După ce lăsă timp 
camerei video să panorameze salonul noii sale vile din 
Cortina d'Ampezzo, signor Bianchi trecu direct la subiect. 
De ce refuza să apară în reclamele noii sale colecţii de 
îmbrăcăminte sportivă de vară? Firma lui îi oferise o sumă 
incredibil de marc şi programase în aşa fel campania, încât 
spoturile publicitare să fie prezentate de-abia după 
terminarea misiunii Newton, nepunând-o astfel într-o 
situaţie delicată vizavi de contractele cu ASI. Carlo admise 
că în trecut avuseseră nişte neînţelegeri dar, după părerea 
sa, aceasta se întâmplase cu mulţi ani în urmă. Avea nevoie 
de răspunsul ei într-o săptămână. 

Lua-te-ar dracu', Carlo, îi zise Francesca în gând, 
surprinsă ea însăşi de intensitatea reacției. Puţine persoane 
erau în stare s-o indispună pe Francesca, dar Carlo Bianchi 
se număra printre ele. Introduse în terminal comenzile 
necesare pentru a înregistra un mesaj pentru agentul ei din 
Londra, Darrell Bowman. 

— Salut, Darrell. Francesca, din Dallas, Spune-i gurii ăleia 
sparte de Bianchi că nu i-aş face reclamele nici dacă mi-ar 
oferi zece milioane de mărci. Şi, apropo, întrucât am înţeles 
că astăzi principalul lui rival e Donatelli, ce-ar fi să iei 
legătura cu directorul lor de publicitate, Gabriela şi-nu-mai- 
ştiu-cum, am întâlnit-o cândva la Milano, şi să-i comunici că 
aş fi încântată să lucrez pentru ei, după terminarea 
Proiectului Newton. În aprilie sau mai. Făcu o pauză de 
câteva clipe. Cam atât. Revin la Roma mâine noapte. 
Salutări lui Heather. 

Cel mai lung mesaj provenea de la soţul ei, Alberto, un 
distins director executiv de vreo şaizeci de ani, un bărbat 
înalt şi cărunt. Alberto conducea divizia italiană a lui 
Schmidt şi Hagenest, conglomeratul multimedia german 
care deţinea, printre altele, mai bine de o treime din ziarele 
şi revistele din Europa, cât şi o serie de importante reţele 


comerciale de televiziune în Germania şi Italia. În 
transmisiunea sa, Alberto şedea în cabinetul de lucru de 
acasă, îmbrăcat într-un costum scump de culoarea 
cărbunelui, sorbindu-şi liniştit coniacul. Tonul său era cald, 
familiar - mai degrabă al unui părinte decât al unui soţ. Îi 
spuse Francescăi că lungul ei interviu cu Amiralul Otto 
Heilmann fusese difuzat în acea zi în toată Europa, că îi 
plăcuseră ca întotdeauna comentariile, dar că îl considera 
pe Otto un egomaniac. Nimic surprinzător în asta, cugetă 
Francesca ascultându-i spusele, având în vedere că aşa şi 
este. Însă omul îmi este adesea folositor. 

Alberto îi dădu veşti bune în legătură cu unul din fiii lui 
(Francesca avea trei copii vitregi, toţi mai în vârstă decât 
ea) înainte de a-i spune că îi era dor şi că o aştepta cu 
nerăbdare acasă în seara următoare. Şi mie mi-e dor, gândi 
Francesca înainte de a răspunde la mesaj. E plăcut să 
trăiesc cu tine. Mă bucur atât libertate, cât şi de siguranţă. 

Patru ore mai târziu, Francesca stătea pe balconul 
camerei, fumând o ţigară în aerul rece de decembrie al 
Texasului. Era bine îmbrăcată cu rochia groasă de interior, 
oferită fiecărui oaspete de administraţia hotelului. Cel puţin 
nu-i ca în California, îşi zise trăgând fumul adânc în piept. 
Măcar în Texas unele hoteluri au balcoane pentru fumători. 
Dacă le-ar sta în putinţă, habotnicii ăia de pe coasta de vest 
ar declara şi fumatul o crimă. 

Se apropie de balustradă să vadă mai bine un supersonic 
ce se apropia de aeroport dinspre vest. Cu ochiul minţii se 
afla în interiorul avionului, aşa cum urma să fie a doua zi, în 
timpul zborului spre Roma. Îşi imagină că avionul venea de 
la Tokio, capitala economică de necontestat a lumii înainte 
de Marele Haos. Ruinaţi de lipsa de materii prime pe durata 
neroditorilor ani de la mijlocul secolului, japonezii 
prosperau din nou astăzi, când lumea revenise la economia 
de piaţă. Francesca urmări aterizarea aparatului, apoi se 
uită în sus, la cerul presărat cu stele; trase din ţigară 
urmărind cu privirea cum fumul se risipea alene în aer. 


Şi iată că acum te aşteaptă ceea ce ar putea fi realizarea 
vieţii tale, îşi zise singură Francesca. O şansă de a deveni 
nemuritoare? Cel puţin, multă vreme voi fi amintită ca un 
membru al echipajului Newton. Gândurile îi zburară spre 
misiune, evocând pe scurt imagini ale unor fiinţe fantastice, 
capabile să construiască enorme nave spaţiale, trimiţându- 
le după aceea în vizită către Sistemul Solar. Brusc, 
gândurile i se întoarseră la realitate - la contractele pe care 
David Brown tocmai le semnase înainte ca ea să-i 
părăsească reşedinţa. 

Acum suntem parteneri, stimate doctor Brown. Prima fază 
a planului meu s-a terminat. Şi dacă nu greşesc cumva, am 
citit azi în ochii tăi o licărire de interes. Francesca îl 
sărutase în grabă după ce terminaseră de discutat şi 
semnat contractele. Erau singuri în birou şi o clipă crezuse 
că el avea să-i întoarcă sărutul cu şi mai multă pasiune. 

Francesca îşi termină ţigara, o strivi în scrumieră şi se 
întoarse în cameră. De îndată ce deschise uşa, auzi o 
respiraţie greoaie. Patul era într-o cumplită dezordine şi de- 
a curmezişul lui zăcea un Reggie Wilson gol puşcă, sforăind 
cumplit. Eşti foarte bine dotat, amice, atât pentru viaţă cât 
şi pentru amor, comentă ea în gând. Dar niciuna, nici 
cealaltă nu este o competiţie atletică. Ai fi mai interesant 
dacă ai avea şi ceva subtilitate, poate chiar puţină fineţe. 

7. Relaţii cu publicul. 

Scăldat în primele raze de lumină ale dimineţii, vulturul 
solitar se ridica sus deasupra mlaştinilor. O rafală de vânt 
venită dinspre ocean îl determină să facă un viraj, 
întorcându-se spre nord de-a lungul coastei. Undeva jos sub 
vultur, începând de la dunele albe şi cafeniu deschis de 
lângă ocean şi întinzându-se printre nenumărate le insule, 
râuri şi golfuleţe, acoperind mile întregi spre vest până spre 
orizont, păşunile şi mlaştinile erau tăiate de un complex de 
construcţii, întrerupt la rândul său de drumuri pavate. Cu 
şaptezeci şi cinci de ani în urmă, Complexul Spaţial 
Kennedy fusese unul din cele aproximativ zece astfel de 


locuri de pe Pământ, unde călătorii coborau din trenurile de 
mare viteză sau din avioane, ca să se urce într-o navetă a 
cărei destinaţie o reprezenta una din staţiile spaţiale OT] 
(Orbită Terestră Joasă). Dar Marele Haos transformase 
cosmodromul într-un memento fantomatic al unei culturi 
odinioară înfloritoare. Intrările şi pasajele de legătură 
fuseseră abandonate de ani de zile ierbii, păsărilor de apă, 
aligatorilor şi omniprezentelor insecte din zona centrală a 
Floridei. 

După vreo douăzeci de ani de părăsire totală, 
cosmodromul începuse să fie treptat repus în funcţiune prin 
anii 2160. Întâi fu utilizat ca aeroport, redevenind apoi un 
centru general de transport deservind coasta atlantică a 
Floridei. Când lansările spaţiale reîncepură la mijlocul 
anilor 2170, era normal să i se redea vechiul statut. În 
decembrie 2199, aproape jumătate din vechiul cosmodrom 
redevenise operaţional, deservind traficul într-o continuă 
creştere dintre Pământ şi spaţiu. 

De la o fereastră a biroului său temporar, Valerii Borzov 
urmărea magnificul vultur, ce se întorcea planând la cuibul 
său din unul dintre cei mai înalţi copaci de lângă clădiri. 
Generalul iubea păsările; îl fascinau de ani de zile, încă din 
copilăria petrecută în China. Într-un vis ce se repeta mereu, 
Borzov trăia pe o uimitoare planetă al cărei cer era năpădit 
de creaturi înaripate. Îşi aducea încă aminte cum îşi întreba 
tatăl dacă în interiorul primei nave spaţiale ramane existase 
vreun biot zburător - şi cât de dezamăgit fusese de 
răspunsul negativ primit. 

Auzind zgomotul scos de un masiv vehicul de transport, 
generalul Borzov privi pe fereastra vestică. De cealaltă 
parte a drumului, în faţa clădirii adăpostind laboratoarele 
de test, modulul care avea să fie folosit de misiunea Newton 
ieşea încet din complex, transportat pe o uriaşă platformă 
pe şine multiple. Modulul - trimis înapoi spre testare 
datorită unor probleme apărute la dispozitivul de control - 
urma să fie plasat în acea după amiază la bordul unei 


navete, pentru a fi expediat pe staţia spaţială OTJ-2, unde 
trebuia pregătit pentru testul final dinaintea Crăciunului. 
Ambele nave ale misiunii Newton erau supuse unor 
verificări finale pe OT]-2. Totuşi, exerciţiile simulate ale 
astronauţilor se desfăşurau pe echipamentele de rezervă 
ale staţiei OIJ-3. Sistemele reale de zbor aveau să fie 
utilizate doar cu o săptămână înainte de lansare. 

Câţiva pasageri coborâră dintr-un autobuz electric oprit în 
faţa birourilor, pe latura sudică a clădirii. Unul dintre ei era 
o blondă într-o bluză galbenă, cu mâneci lungi şi dungi 
verticale, cu o pereche de pantaloni din mătase neagră. Se 
îndreptă spre intrarea clădirii cu o graţie înnăscută. 
Generalul Borzov o admiră de la distanţă, amintindu-şi că 
Francesca fusese un model renumit înainte de a deveni 
reporter de televiziune. Se întreba ce anume dorea şi de ce 
insistase să-l vadă între patru ochi înainte de briefing-ul 
medical din dimineaţa respectivă. 

După numai un minut o întâmpina la uşa biroului. 

— Bună dimineaţa, Signora Sabatini, spuse el. 

— "Tot oficial, generale? Replică ea râzând. Chiar şi atunci 
când suntem numai noi doi? Dumneata şi japonezii sunteţi 
singurii din echipaj care refuză să-mi spună Francesca. 
Realiză că bărbatul o privea ciudat. Se uită în jos, 
cercetându-şi hainele să vadă daca era ceva în neregulă. Ce 
s-a întâmplat? Întrebă după o scurtă ezitare. 

— Probabil bluza dumitale, răspunse tresărind generalul 
Borzov. Pentru o clipă am avut impresia certă că eşti o 
tigroaică, pe punct să te arunci asupra unei nenorocite de 
antilope sau gazele. Poate că am îmbătrânit. Ori poate că 
mintea îmi joacă feste. O invită să intre în birou. 

— Bărbaţii mi-au mai spus că semăn cu o pisică. Niciodată 
însă cu o tigroaică. Francesca se aşeză pe scaunul de lângă 
biroul generalului. Zâmbi ştrengar şi zise cu o voce 
miorlăită: Sunt doar o pisicuţă tărcată de casă, complet 
lipsită de ajutor. 


— Nu te cred nici un moment, surâse Borzov. Multe 
adjective te pot descrie, dar „neajutorată” nu va fi niciodată 
unul dintre ele. Brusc, deveni practic. Şi acum, ce pot face 
pentru dumneata? Ai spus că ai de discutat ceva extrem de 
important - ceva ce nu comportă amânare. 

Francesca extrase din servietă o foaie mare de hârtie şi o 
înmână generalului Borzov. 

— Graficul de presă pentru proiect. L-am revizuit în 
detaliu ieri, împreună cu biroul de relaţii cu publicul şi cu 
reţelele mondiale de televiziune. Este de notat că din 
interviurile personale cu astronauții s-au realizat până 
acum doar cinci. Iniţial, pentru această lună au fost 
programate patru. Dar când ai adăugat cele trei zile de 
simulări exerciţiilor deja planificate, ai tăiat timpul afectat 
interviurilor cu Wakefield şi Turgheniev. 

Făcu o pauză, asigurându-se că este urmărită. 

— Putem încă să îl programăm pe Takagishi sâmbăta 
viitoare şi pe O'Toole de Crăciun, în Boston. În schimb, atât 
Richard, cât şi Irina declară acum că n-au timp de 
interviuri. În plus, rămâne vechea problemă: nici dumneata 
şi nici Nicole nu sunteţi programaţi. 

— Ai insistat pentru această întâlnire la orele 7:30 ca să 
discuţi graficul de presă? O întrerupse Borzov cu o voce 
care îi exprima extrem de clar opinia asupra unor astfel de 
activităţi. 

— Printre alte lucruri, răspunse impasibilă Francesca, 
ignorând evidenta nuanţă critică din glasul interlocutorului. 
Dintre toţi cei implicaţi în misiune, sondajele arată că 
publicul se interesează în cel mai înalt grad de dumneata, 
de mine, de Nicole des Jardins şi David Brown. Până în 
prezent am fost incapabilă să fixez o dată pentru interviul 
dumitale exclusiv, iar Madame des Jardins declară că „nici 
n-are intenţia” să-mi acorde vreodată unul. Rețelele sunt 
nemulţumite. Reportajul premergător lansării va fi deci 
incomplet. Am nevoie de ajutorul dumitale. 

Francesca îl privi în faţă pe generalul Borzov. 


— Vreau să amâni exerciţiile suplimentare, să stabileşti o 
dată pentru interviul personal şi să vorbeşti cu Nicole în 
numele meu. 

Generalul se încruntă. Era mânios, dar şi deranjat de 
impertinenţa Francescăi. Tocmai voia să-i spună că 
programarea interviurilor personale nu se afla pe lista sa 
de priorităţi, când un anume lucru îl determină să se 
oprească. Cel de-al şaselea simţ al său, cât şi experienţa de 
o viaţă în relaţiile cu oamenii îl determinară să ezite; simţi 
că mai exista ceva în această întrevedere, care nu fusese 
încă spus. Căută să câştige timp, schimbând subiectul. 

— În altă ordine de idei, trebuie să-ţi spun că sunt din ce în 
ce mai preocupat de anvergura petrecerii de Anul Nou dată 
de prietenii dumitale din guvernul italian şi coaliția 
oamenilor de afaceri. Ştiu că la începutul pregătirii noastre 
am fost de acord să participăm - ca un grup bine închegat, 
însă habar n-aveam că va fi etichetată drept „petrecerea 
secolului”, aşa cum a fost numită săptămâna trecută de o 
revistă americană. Dumneata îi cunoşti pe indivizii ăştia, nu 
poţi face ceva să temperezi puţin lucrurile? 

— Gala constituia un alt punct pe agenda mea de lucru, 
replică Francesca, parând cu grijă lovitura. Şi acolo am 
nevoie de sprijinul dumitale. Patru din membrii misiunii 
Newton afirmă că nu intenţionează să ia parte, în timp ce 
alţi doi sau trei insinuează că au deja alte angajamente - 
deşi în martie trecut, toţi am fost de acord să paticipăm. 
Takagishi şi Yamanaka doresc să petreacă sărbătorile cu 
familiile în Japonia, în timp ce Richard Wakefield îmi 
transmite că şi-a făcut deja rezervarea pentru câteva zile 
de scufundări la adâncime în Insulele Cayman. Şi din nou 
franţuzoaica asta care pur şi simplu spune că nu merge, 
fără a-mi da vreo explicaţie. 

Borzov nu se putu abţine să nu rânjească. 

— De ce ai asemenea dificultăţi cu Nicole des Jardins? 
Bănuiesc că de vreme ce sunteţi amândouă femei, ar trebui 
să-ţi fie mai uşor să tratezi cu ea. 


— E total refractară la rolul presei în această misiune. Mi- 
a şi spus-o de câteva ori. Şi devine foarte încăpăţânată când 
se pune chestiunea vieţii ei particulare. Francesca ridică 
din umeri. Publicul în schimb e absolut fascinat de ea. La 
urma urmei, nu numai că e medic, lingvistă şi fostă 
campioană olimpică, dar mai e şi fiica unui celebru 
romancier, şi mama unei fete de paisprezece ani, cu toate 
că n-a fost niciodată căsătorită. 

Valerii Borzov îşi privi ceasul. 

— Pentru cultura mea generală, o întrerupse el, câte 
puncte mai ai pe agenda dumitale de lucru - parcă aşa ai 
denumit-o? Suntem aşteptaţi în sala de conferinţe peste 
zece minute, îi zâmbi el. Şi sunt constrâns să-ţi reamintesc 
că doamna des Jardins s-a întrecut pe sine astăzi, 
acceptânduc-ţi cererea de a relata în presă desfăşurarea 
briefing-ului. 

Francesca îl studie timp de câteva secunde. Cred că e 
îndeajuns de pregătit, reflectă ea. Şi dacă nu cumva l-am 
judecat greşit, va înţelege imediat. Scoase din servietă un 
mic obiect de formă cubică şi i-l întinse peste birou. 

— lată şi ultimul punct de pe agenda mea. 

Comandantul şef al misiunii Newton păru uluit. Răsuci în 
mână cubul. 

— Ne-a fost vândut de un jurnalist independent. Tonul ei 
deveni serios. Am fost asiguraţi că e singura copie 
existentă. 

Făcu o pauză, în vreme ce Borzov introducea cubul în 
computerul de pe birou. Când prima imagine video apăru 
pe monitor se îngălbeni vizibil. Urmări vreo cincisprezece 
secunde zvârcolirile teribile ale Nataşei, fiica sa. 

— N-am vrut să cadă în mâinile presei de scandal, adăugă 
Francesca cu o voce moale. 

— Cât durează banda? Întrebă calm generalul Borzov. 

— Aproape jumătate de oră, răspunse ea. Sunt singura 
care am văzut-o în întregime. 


Generalul Borzov oftă adânc. Sosise clipa pe care soţia sa, 
Petra, îl aşteptase cu groază din momentul când fusese 
anunţată oficial numirea lui în postul de comandant al 
misiunii Newton. Directorul institutului din Sverdlovsk 
promisese că nici un reporter nu va avea acces la fiica sa. 
lată că acum apăruse o înregistrare video a unui interviu de 
o jumătate de oră cu ea. Petra avea să fie complet 
dărâmată. 

Privi fix pe fereastră. Evalua în minte ce s-ar fi întâmplat 
cu misiunea dacă schizofrenia acută a fiicei sale avea să fie 
adusă la cunoştinţa publicului. Admise că situaţia ar fi fost 
jenantă, dar misiunea nu va fi pusă în pericol serios. 
Generalul Borzov o privi pe Francesca. Ura tranzacţiile. Şi 
nici nu era sigur dacă nu cumva însăşi Francesca pusese la 
cale interviul cu Nataşa. Cu toate astea. 

Borzov se relaxă şi izbuti să zâmbească. 

— Probabil trebuie să-ţi mulţumesc, deşi nu mi se pare 
lucrul cel mai potrivit. Făcu o pauză. Presupun că se cade 
să-mi exprim recunoştinţa în vreun fel anume. 

Până acum, toate bune, socoti Francesca. Ştia că nu 
trebuie să spună încă nimic. 

— În regulă, continuă generalul după o tăcere prelungită. 
Voi anula simulările suplimentare. S-au plâns şi alţii de ele. 
Răsuci în mână cubul. Iar eu şi Petra vom veni cât mai 
curând la Roma pentru interviu, aşa cum ai sugerat 
dumneata odată. Mâine voi reaminti tuturor despre 
petrecerea de Anul Nou şi voi adăuga că e de datoria lor să 
participe. Dar nici eu şi nici altcineva nu-i poate cere lui 
Nicole des Jardins să-ţi vorbească despre altceva decât 
propria-i muncă. Se ridică brusc în picioare. E timpul să 
mergem la consfătuirea de biometrie. 

Francesca se aplecă înainte şi-l sărută pe obraz. 

— Mulţumesc, Valerii, rosti ea. 

8. Biometrie. 

Briefing-ul medical începuse înainte de sosirea Francescăi 
şi a generalului Borzov. Erau prezenţi restul astronauţilor şi 


încă douăzeci şi cinci sau treizeci de ingineri şi oameni de 
ştiinţă implicaţi în misiune. Patru reporteri şi o echipă de 
televiziune completau audiența. În faţa tuturor stătea în 
eternul ei combinezon cafeniu de zbor Nicole des Jardins, 
ţinând în mână un indicator laser. Lângă ea se afla un 
japonez înalt, într-un costum de seară albastru, ascultând 
cu atenţie o întrebare pusă de cineva din sală. Nicole îl 
întrerupse pentru a-i saluta pe noii sosiți. 

— Sumimasen, Hakamatsu-san, spuse ea. Permiteţi-mi să 
vi-l prezint pe generalul Valerii Borzov din Uniunea 
Sovietică - comandantul misiunii noastre - şi pe reportera- 
cosmonaut Francesca Sabatini. 

Se întoarse spre cei doi întârziaţi. 

— Dobrii utra, se adresă Nicole generalului, apoi o salută 
din cap şi pe Francesca. Acesta e doctorul Ioshiro 
Hakamatsu, cel care a proiectat şi pus la punct sistemul de 
biometrie pe care-l vom utiliza în zborul nostru - inclusiv 
minusculele sonde ce ne vor fi implantate în trupuri. 

Generalul întinse mâna. 

— Îmi pare bine, Hakamatsu-san. Madame des Jardins ne- 
a informat în detaliu despre remarcabila dumneavoastră 
activitate. 

— Mulţumesc, replică bărbatul, înclinându-se în direcţia 
lui Borzov după ce îi strânse mâna. E o onoare pentru mine 
să particip la acest proiect. 

Francesca şi generalul Borzov se aşezară pe cele două 
scaune neocupate din primul rând şi consfătuirea reîncepu. 
Nicole îndreptă indicatorul spre un panou amplasat pe o 
latură a unui mic podium şi în faţa celor prezenţi apăru - 
sub forma unei imagini holografice tridimensionale - un 
model multicolor în mărime naturală a sistemului 
cardiovascular uman, cu venele indicate în albastru, iar 
arterele în roşu. Minusculi marcatori albi circulau în 
interiorul vaselor de sânge, indicând direcţia şi viteza de 
curgere. 


— Comisia de Ştiinţe Biologice a ASI a aprobat săptămâna 
trecută noile sonde Hakamatsu drept principalul sistem de 
supraveghere a sănătăţii echipajului pe parcursul misiunii, 
începu Nicole. Au aşteptat până în ultimul moment, pentru 
a evalua just rezultatele testului de solicitare la care au fost 
supuse sondele, într-o mare varietate de circumstanţe. 
Chiar şi în aceste condiţii nu a apărut nici o indicație a 
existenţei mecanismelor de respingere, la niciunul din 
subiecţii testaţi. Suntem norocoşi că putem utiliza acest 
sistem, menit să ne facă viaţa mai uşoară atât mie - ca ofiţer 
biolog - cât şi dumneavoastră. În timpul misiunii nu veţi fi 
supuşi la obişnuitele tehnici de injectare/scanare folosite 
până acum. Aceste sonde sunt introduse o singură dată - de 
două ori în cel mai rău caz - în decursul misiunii de o sută 
de zile şi ele nu necesită să fie înlocuite. 

— Cum s-a rezolvat problema respingerii pe termen lung? 
O întrerupse un doctor din sală. 

— Voi răspunde detaliat în cadrul consfătuirilor pe secţii 
din această după amiază, replică Nicole. Momentan este 
suficient să menţionez doar faptul că, din moment ce 
factorii chimici cheie care guvernează respingerea se 
concentrează asupra a patru sau cinci parametri, incluzând 
aciditatea, sondele sunt acoperite cu substanţe adaptabile 
la condiţiile locale din zona de implant. Cu alte cuvinte, 
odată ce ajunge la destinaţie, ea sondează imperceptibil 
mediul chimic înconjurător, apoi se acoperă cu un înveliş 
proiectat să fie compatibil cu natura gazdei, evitând astfel 
orice respingere. 

Întorcându-se cu faţa spre modelul circulaţiei sanguine a 
omului, Nicole continuă: 

— Sondele vor fi introduse aici, în braţul stâng, fiecare 
dispersându-se; conform programelor prestabilite, în 
treizeci şi două de puncte distincte ale corpului. Se vor 
insera singure în țesutul primitorului. Pe măsură ce vorbea, 
interiorul modelului holografic se animă şi audiența putu să 
urmărească apariţia a treizeci şi două de semnale 


luminoase intermitente, începând de la braţul stâng şi 
răspândindu-se în tot corpul. Patru se localizară în creier, 
trei în inimă, patru în glandele primare ale sistemului 
endocrin, celelalte douăzeci şi unu împrăştiindu-se în 
diferite părţi şi organe, începând de la ochi până la 
degetele de la mâini şi de la picioare. 

— Fiecare sondă conţine atât o multitudine de sensori 
microscopici pentru determinarea parametrilor importanţi 
de sănătate, cât şi un sistem sofisticat de înregistrare a 
datelor, care transmite apoi informaţiile la o simplă 
comandă dată de scaner. În practică, intenţionez să vă 
scanez pe fiecare şi să centralizez toate informaţiile 
referitoare la starea dumneavoastră fizică o dată pe zi, deşi 
aparatele sunt în stare să înregistreze încontinuu timp de 
patru zile. Nicole se opri şi privi în sală. Sunt întrebări până 
în aici? 

— Da, se auzi din primul rând Richard Wakefield. Înţeleg 
cum acest sistem înmagazinează miliarde de biţi de 
informaţie. Dar asta e partea cea mai uşoară a întregii 
operaţii. Nu există nici o posibilitate ca dumneata, sau 
oricare altcineva, să le studiaţi în totalitate. Cum se 
sintetizează aceste informaţii, aşa încât să descoperiţi dacă 
ceva nu e în regulă? 

— Nimeregşti întotdeauna drept la ţintă, nu-i aşa, Richard? 
Zâmbi Nicole. Tocmai intenţionam să abordez problema. 
Ridică în sus un mic obiect, subţire şi plat, cu o claviatură 
plasată pe o parte. lată un scaner standard programabil, 
care permite gruparea în diverse feluri a informaţiilor 
stocate. Pot solicita datele complete de pe fiecare şi/sau de 
pe toate canalele, ori să le obţin numai pe cele de 
avertizare. 

Femeia observă în sală multe priviri derutate. 

— Voi repeta, rosti Nicole. Măsurătorile luate de fiecare 
instrument au „limite de siguranţă” stabilite - variind, 
fireşte, de la individ la individ - dar şi o plajă mai largă, de 
„toleranţă”, folosită pentru a identifica o urgenţă reală. 


Dacă o anume măsurătoare depăşeşte limita stabilită, ea 
este introdusă în fişierul de avertizare, marcat printr-un 
identificator de alarmă. Una dintre opţiunile de utilizare a 
scanerului e de a citi numai aceste fişiere. Dacă un 
astronaut se simte bine, procedura normală constă numai 
în verificarea datelor introduse în bufferul de avertizare. 

— Dar dacă obţii o măsurătoare peste limita de toleranţă, 
observă Janos Tabori, atunci trebuie să fii atent. Aparatul de 
control activează transmiţătorul de urgenţă şi foloseşte 
întreaga sa energie pentru a emite un „bip-bip” de-a 
dreptul înfricoşător. Vorbesc din proprie experienţă. Mi s-a 
întâmplat în timpul unui scurt test, cu ceea ce s-au dovedit 
a fi valori false de toleranţă. Pe moment am crezut că sunt 
terminat. Comentariul lui Janos - ofiţerul biolog de rezervă 
- produse un hohot general de râs. Imaginea micului Janos 
învârtindu-se înjur şi emițând un bip strident era într- 
adevăr amuzantă. 

— Nici un sistem nu e infailibil, iar acesta E. La fel de bun 
ca şi setul de valori introduse pentru declanşarea 
semnalului de avertizare, şi a celui de urgenţă, continuă 
Nicole. Vedeţi deci de ce sunt esenţiale datele etalon. Am 
cercetat cu mare atenţie antecedentele dumneavoastră 
medicale, introducând în computer valorile iniţiale. Dar 
trebuie să vedem şi rezultatele concrete, transmise de 
sondele introduse în trupurile voastre. Acesta este scopul 
activităţilor zilei de astăzi. Vom introduce sondele şi vom 
înregistra datele pe durata celor patru exerciţii finale de 
simulare care încep joi, iar apoi, dacă va fi nevoie, vom 
reactualiza valorile de alarmă înaintea lansării. 

În sală se produse o agitaţie involuntară, pe măsură ce 
fiecare se gândea la perspectiva introducerii în propriul 
trup, pe un timp nedefinit, a unor mici laboratoare 
medicale. Erau obişnuiţi cu sondele normale, inserate 
pentru a se obţine anumite informaţii specifice - precum 
gradul de arterioscleroză - dar ele erau întotdeauna 
temporare. Gândul unei invazii electronice permanente era 


cel puţin tulburător. Generalul Michael O'Toole puse două 
întrebări ce frământau cea mai mare parte a echipajului. 

— Nicole, se interesă el cu gravitatea-i caracteristică, poţi 
să ne spui cum te asiguri că sondele se îndreaptă spre 
locurile dorite? Şi mai ales, ce se întâmplă dacă una 
funcţionează nesatisfăcător? 

— Desigur, Michael, replică ea afabil. Ţine minte, chestiile 
astea vor fi introduse şi în mine, aşa încât mi-am pus 
aceleaşi întrebări. Nicole des Jardins avea cam treizeci şi 
cinci de ani, pielea de un arămiu strălucitor, ochii negri 
migdalaţi, părul bogat şi negru ca tăciunele. Din ea radia o 
aură clară de încredere în sine, interpretată uneori drept 
aroganță. 

Nu veţi părăsi astăzi clinica până ce nu ne vom convinge 
că sondele sunt corect poziţionate, continuă ea. Bazându-ne 
pe unele experienţe recente, sunt în măsură să vă spun că 
la unul sau doi dintre dumneavoastră ar putea să apară pe 
monitor deviații de traiectorie, uşor de remediat cu 
echipamentul de care dispunem, aşa încât le vom deplasa 
spre locul prestabilit fără probleme. În ceea ce priveşte 
funcţionarea necorespunzătoare, există câteva niveluri de 
protecţie. În primul rând, fiecare monitor îşi testează 
propria baterie de senzori de peste douăzeci de ori zilnic. 
Orice instrument care nu reacţionează la test este imediat 
decuplat de programul propriului său monitor. În plus, 
fiecare grup de sonde este supus la un auto-test complet şi 
riguros de două ori pe zi. Ratarea lui constituie unul din 
multiplele cazuri când monitorul ordonă secreția unor 
chimicale ce vor distruge sonda, absorbită fiind după aceea 
de corp. Ca să nu aveţi nici un fel de necazuri, am verificat 
toate variantele în decursul unor teste, anul trecut. 

Nicole rămase câteva clipe tăcută în faţa colegilor săi. 

— Alte întrebări? După câteva momente de ezitare, reluă: 
Atunci am nevoie de un voluntar să ia loc lângă infirmierul- 
robot, pentru a fi inoculat. Setul meu personal de sonde a 


fost injectat şi verificat săptămâna trecută. Cine vrea să fie 
următorul? 

Francesca se ridică în picioare. 

— În regulă, începem cu la bella signora Sabatini, declară 
Nicole. Făcu un semn echipei de televiziune. Reglaţi-vă 
camerele pe simulatorul cu atomi marcați. E un spectacol 
de-a dreptul fascinant să vezi sistemul sanguin năpădit de 
lăcuste electronice. 

9. Neregularitate diastolică. 

În lumina slabă de decembrie, Nicole distingea cu greu 
prin hublou câmpurile acoperite de zăpadă ale Siberiei, 
aflate la mai mult de cincizeci de mii de picioare dedesubt. 
Supersonicul încetinea îndreptându-se spre sud, spre 
Vladivostok şi insulele Japoniei. Nicole căscă. După numai 
trei ore de somn, va fi un adevărat chin să rămână trează 
întreaga zi. Era aproape ora zece în Japonia, însă la ea 
acasă, în Beauvois, pe Valea Loarei nu departe de Tours, 
fiica ei Genevieve mai avea încă patru ore de somn înainte 
ca deşteptătorul să-i anunţe ora şapte. 

Monitorul video din spătarul scaunului din faţă se declanşă 
automat, amintindu-i că mai erau doar cincisprezece 
minute până ce avionul avea să aterizeze la Centrul de 
Transport Kansai. Drăgălaşa japoneză îi sugeră - de pe 
ecran - că sosise momentul să facă sau să confirme 
rezervările de transport şi cazare de la sol. Nicole activă 
sistemul de comunicaţii din fotoliu, şi un suport subţire, 
dreptunghiular, pe care se aflau o claviatură şi un mic 
display îi alunecă înainte. În mai puţin de un minut îşi 
aranjă atât călătoria cu trenul la Kyoto, cât şi transportul cu 
troleibusul de la gară la hotel. Pentru toate tranzacţiile îşi 
folosi Cartea Universală de Credit, după ce în prealabil se 
identifică corect, menţionând că numele de fată al mamei 
sale era Anawi Tiasso. Apoi, dintr-o latură a suportului căzu 
o foaie de hârtie de format mic, cu datele de identificare ale 
trenului şi troleibusului, orele de sosire şi cele de tranzit 


(sosirea la hotel era programată pentru 11:14 dimineaţa, 
ora Japoniei). 

În vreme ce avionul se pregătea de aterizare, Nicole se 
gândea la motivul neaşteptatei călătorii efectuate în celălalt 
capăt al lumii. Cu numai douăzeci şi patru de ore în urmă se 
hotărâse să-şi petreacă ziua în preajma casei, după o 
dimineaţă de lucru la birou şi în aşteptarea exerciţiilor de 
limbi străine cu Genevieve, din cursul după amiezii. Era 
debutul perioadei de vacanţă a astronauţilor şi, exceptând 
acea petrecere stupidă de la Roma la sfârşitul anului, 
Nicole putea să se considere în principiu liberă până pe 8 
ianuarie, când trebuia să se prezinte pe OTJ-3. Însă în 
dimineaţa următoare, pe când se afla în biroul ei studiind 
înregistrările de rutină de pe parcursul simulărilor finale, 
Nicole descoperise un fenomen curios. Cerceta datele 
referitoare la tensiunea arterială şi la funcţionarea inimii lui 
Richard Wakefield la un test de gravitație variabilă şi nu 
înţelegea motivul unei anumite creşteri a pulsului acestuia. 
Se hotărâse atunci să compare aceste date cu cele 
conţinute în fişa corespunzătoare a doctorului Takagishi, 
angajat în momentul apariţiei reacției neobişnuite în 
aceeaşi activitate fizică susţinută de Richard. 

Ceea ce descoperise examinând o mulţime de informaţii 
referitoare la activitatea cardiacă a lui Takagishi constituise 
o surpriză mult mai mare. Mişcările diastolice erau vădit 
anormale, chiar patologice. Dar sonda nu-i avertizase şi nu 
declanşase sistemul de alarmă. Ce se petrecea? Detectase 
oare un defect în sistemul lui Hakamatsu? 

O oră de activitate detectivistică avu ca rezultat 
identificarea altor ciudăţenii. În timpul exerciţiilor simulate, 
întâmplarea se repetase în patru momente distincte. 
Comportarea anormală era rară şi intermitentă. Uneori, 
diastola extrem de lungă, amintind de o problemă a valvulei 
la alimentarea inimii cu sânge, nu apărea decât după un 
interval de treizeci şi opt de ore. Totuşi, faptul că fusese 
înregistrată de patru ori indica fără dubiu o anomalie clară. 


Nu datele în sine o deranjau însă pe Nicole, ci eşecul 
sistemului de monitorizare de a da alarma în cazul extrem 
de limpede al unei disfuncţionalităţi evidente. Continuă să 
aprofundeze problema şi studie cu râvnă dosarul medical al 
lui 'Takagishi - în special rapoartele cardiologice. Nu găsi 
nici urmă de referire la o anormalitate, aşa că încercă să se 
convingă singură că la mijloc intervenise doar o greşeală a 
senzorului, şi nu o problemă medicală. 

Aşadar, dacă sistemul ar fi funcţionat corect, socotise ea, 
începutul diastolei lungi ar fi trebuit imediat să declanşeze 
alarma, valoarea ei înscriindu-se în afara limitei tolerabile. 
Dar asta nu s-a întâmplat. Nici prima dată, nici ulterior. Să 
fie vorba de o dublă eroare? Şi dacă da, atunci cum de 
reuşeşte dispozitivul să treacă peste auto-test? 

Întâi Nicole se gândise să-i telefoneze unui asistent de la 
biroul de ştiinţe biologice al Agenţiei, însă amintindu-şi că 
cei de la ASI se aflau în vacanţă, decisese să-l sune chiar pe 
doctorul Hakamatsu în Japonia. Telefonul o ului complet. 
Specialistul îi replicase răspicat că fenomenul observat 
trebuia să fie caracteristic pacientului, întrucât nici o 
combinaţie de erori sau avarii ale componentelor nu ar fi 
putut să producă rezultate atât de stranii. 

— Şi atunci de ce nu a apărut nimic în fişierul de 
avertizare? Îl întrebase ea pe proiectantul japonez. 

— Deoarece nu au fost depăşite limitele fixate, răspunsese 
acesta sigur de sine. Dintr-un motiv sau altul, pentru acest 
cosmonaut s-au stabilit nişte plaje de toleranţă foarte largi. 
I-ai cercetat dosarul medical? 

Mai târziu pe parcursul conversaţiei, când Nicole îi 
spusese doctorului Hakamatsu că datele proveniseră de 
fapt de la sondele implantate în trupul unui compatriot de- 
al său, astronautul şi omul de ştiinţă Takagishi, de obicei 
reţinutul inginer aproape că strigase în telefon: 

— Minunat, declarase el, atunci voi rezolva misterul într-o 
clipă. Voi lua legătura cu Takagishi-san la Universitatea 
Kyoto şi îţi comunic ce-am aflat. 


După trei ore, monitorul lui Nicole dezvăluia faţa sumbră a 
doctorului Shigeru Takagishi. 

— Madame des Jardins, începuse el cu politeţe, înţeleg că 
aţi discutat cu Hakamatsu-san despre datele mele 
biometrice din timpul simulărilor. Vreţi să fiţi atât de bună 
să-mi spuneţi ce-aţi descoperit? 

Nicole îi oferise toate informaţiile, neascunzându-i nimic şi 
exprimându-şi convingerea personală că sursa ciudatelor 
înregistrări trebuia să fi fost fără îndoială o defecţiune a 
sondei. 

O lungă tăcere urmase explicaţiilor lui Nicole. În cele din 
urmă, vocea îngrijorată a savantului japonez se auzise 
iarăşi: 

— Hakamatsu-san m-a vizitat aici la universitate şi a 
verificat sonda din corpul meu. Va declara că n-a găsit nimic 
în neregulă cu echipamentul electronic. Takagishi făcuse o 
pauză, părând adâncit în gânduri. Madame des Jardins, 
reluase după câteva secunde, doresc să vă solicit o mare 
favoare. O problemă de importanţă extremă pentru mine. 
Aveţi vreo posibilitate să veniţi în Japonia, în viitorul 
apropiat? Aş dori să vă vorbesc personal şi să vă explic ceva 
care ar putea fi legat de aceste date biometrice anormale. 

Gravitatea chipului lui Takagishi o determinase pe Nicole 
să nu-i interpreteze greşit cererea şi nici să i-o ignore. Era 
evident că omul îi implora ajutorul. Fără a mai pune alte 
întrebări, acceptase imediat. Câteva minute mai târziu 
rezervase un loc la zborul de noapte, pe ruta Paris-Osaka. 

— N-a fost bombardat niciodată în timpul marelui război 
cu America, spuse Takagishi arătând cu mâinile spre oraşul 
Kyoto desfăşurat sub ei, şi aproape că n-a suferit nici o 
stricăciune în timpul celor şapte luni cât l-au ţinut sub 
ocupaţie răzvrătiţii, în 2141. Recunosc că sunt subiectiv, dar 
pentru mine Kyoto este cel mai frumos oraş din lume, rosti 
el zâmbind. 

— Mulţi din compatrioţii mei cred la fel despre Paris, 
răspunse Nicole. Îşi strânse mai bine haina în jurul 


corpului, Aerul era rece şi umed de parcă urma să ningă 
din clipă-n clipă. Se întreba când se va hotări colegul ei să 
abordeze problema care o adusese aici. Nu zburase cinci 
mii de mile ca să admire panorama oraşului, chiar dacă 
trebuia să admită că acest templu Kiyomizu, plasat între 
copaci pe o colină ce domina oraşul, reprezenta cu 
siguranţă o privelişte magnifică. 

— Ce-ar fi să servim un ceai? Zise Takagishi conducând-o 
spre una din numeroasele ceainării amplasate lângă partea 
centrală a vechiului templu budist. Acum îmi va spune 
despre ce e vorba, opină Nicole înăbuşindu-şi un căscat. 
Takagishi o întâmpinase la hotel şi-i sugerase să ia masa şi 
să tragă un pui de somn mai înainte. Bărbatul revenise la 
ora trei şi o condusese spre templu. 

Turnă un ceai dens japonez în două ceşti şi aşteptă ca 
Nicole să ia o înghiţitură dintr-al său. Lichidul fierbinte îi 
încălzi gura, deşi gustul amărui nu-i plăcu deloc. 

— Doamnă, începu Takagishi, vă întrebaţi fără îndoială de 
ce v-am cerut să veniţi până în Japonia, într-un răstimp atât 
de scurt. Vedeţi dumneavoastră., continuă el rar, cu o voce 
vibrantă, de când mă ştiu am visat că poate o altă navă 
ramană se va întoarce cât sunt încă în viaţă. Pe întreaga 
durată a studiilor universitare şi în mulţii ani de cercetări 
care au urmat după aceea, m-am pregătit pentru un singur 
eveniment: întoarcerea ramanilor. În dimineaţa lui martie 
2197, când Alastair Moore mi-a telefonat să-mi spună că 
ultimele imagini ale lui Excalibur indicau sosirea unui 
vizitator extraterestru, aproape că am sărit în sus de 
bucurie. Mi-am dat seama imediat că ASI va pregăti o 
misiune în scopul vizitării navei. Am hotărât să devin 
membru al acestui echipaj. 

Omul de ştiinţă japonez luă o gură de ceai şi aruncă o 
privire spre stânga, peste copacii îngrijit tăiaţi şi spre 
colinele dominând oraşul. 

— Copil fiind, continuă într-o engleză şoptită, obişnuiam să 
escaladez acele dealuri în nopţile senine şi să privesc cerul, 


în căutarea locului de baştină al inteligenţelor care 
realizaseră acea incomparabilă şi gigantică maşină. Odată 
am urcat împreună cu tatăl meu şi ne-am ghemuit unul în 
celălalt în răcoarea nopţii, privind la stele, în vreme ce el 
îmi povestea cum decurseseră lucrurile în satul său în zilele 
primei întâlniri cu Rama, cu doisprezece ani înainte de 
naşterea mea. În noaptea aceea am crezut - se întoarse s-o 
privească pe Nicole şi ea îi observă pasiunea din privire - şi 
încă mai cred astăzi că există un motiv pentru vizita lui 
Rama, un anume scop pentru apariţia sa. Am studiat 
absolut toate datele referitoare la prima întâlnire, sperând 
să descopăr vreun indiciu care să-mi explice de ce a venit 
până aici. Nimic concludent. Am elaborat câteva ipoteze, 
dar nu am destul material faptic pe care să mă bazez. 

Takagishi făcu o nouă pauză pentru a mai lua câteva 
înghiţituri de ceai. Nicole fusese surprinsă, dar şi 
impresionată de profunzimea sentimentelor sale. 
Răbdătoare, îl aşteptă să continue fără a scoate o vorbă. 

— Am ştiut că aveam o şansă reală de a fi selecționat 
pentru misiune, nu numai datorită lucrărilor mele - inclusiv 
Atlasul - dar şi din cauză că unul din colaboratorii mei cei 
mai apropiaţi, Hisanori Akita, era reprezentantul Japoniei în 
comisia de selecţie. Când numărul oamenilor de ştiinţă 
rămaşi în competiţie s-a redus la opt - şi eu mă aflam 
printre aceştia - Akita-san mi-a sugerat că probabil 
principalii doi candidaţi vor rămâne David Brown şi cu mine 
însumi. Vă aduceţi aminte că până în acel moment nu se 
efectuase nici o examinare fizică. 

Adevărat, îşi aminti Nicole. Echipajul potenţial a fost întâi 
redus la patruzeci şi opt de candidaţi, care au fost apoi 
trimişi la Heidelberg pentru controlul fizic. Medicii germani 
au insistat ca fiecare concurent să treacă toate baremurile. 
Primul grup a fost format din absolvenţii Academiei şi cinci 
din douăzeci au fost eliminaţi. Inclusiv Alain Blamont. 

— Când compatriotul dumneavoastră, Blamont, ce avea 
deja la activ o jumătate de duzină de misiuni majore pentru 


ASI, a fost descalificat din cauza unor neînsemnate bătăi 
cardiace - iar Comisia de Selecţie a Astronauţilor a susţinut 
punctul de vedere al doctorilor, anulându-i apelul - am 
intrat în panică. Mândrul fizician japonez privea acum ţintă 
în ochii lui Nicole, implorând-o să-l înţeleagă. Îmi era frică 
că urma să ratez cea mai mare ocazie din cariera mea din 
cauza unei afecţiuni fizice minore, care nu-mi pusese 
niciodată probleme. Tăcu pentru a-şi alege cu grijă 
cuvintele. Ştiu că ceea ce am făcut este urât şi dezonorant, 
dar în acele clipe încercam să mă conving pe mine însumi 
că şansa mea de a descifra cea mai mare enigmă a 
umanităţii nu trebuia să fie anihilată de un grup de doctori 
înguşti la minte, incapabili să definească sănătatea omului 
altfel decăt în valori numerice. 

Doctorul Takagishi îşi continuă relatarea fără înflorituri 
sau emoție vizibilă. Pasiunea încercată în timpul discuţiei 
despre ramani dispăruse; de astă dată frazele sunau 
monoton, clar şi concis. Explică modul cum îl convinsese pe 
medicul familiei să-i falsifice dosarul şi să-i administreze un 
medicament, menit să împiedice apariţia acelor 
neregularități diastolice pe durata zilelor de examen fizic 
de la Heidelberg. Totul se desfăşurase perfect, deşi existase 
un oarece risc datorită efectelor secundare periculoase ale 
medicamentului. Takagishi trecuse rigurosul examen 
medical şi în cele din urmă fusese selecționat ca unul din cei 
doi oameni de ştiinţă ai misiunii; celălalt era doctorul David 
Brown. Nu se mai gândise la această chestiune medicală 
până cu trei luni în urmă, când Nicole le explicase prima 
dată despre hotărârea ei de a recomanda folosirea pe 
parcursul misiunii a sistemului Hakamatsu, în locul 
obişnuitei scanări săptămânale. 

— Vedeţi dumneavoastră, explică Takagishi încruntând 
sprâncenele, dacă s-ar fi folosit vechea metodă, aş fi putut 
să utilizez acelaşi medicament o dată pe săptămână şi nici 
dumneavoastră şi nici un alt ofiţer biolog nu v-aţi fi dat 
vreodată seama de anomalia mea. Dar un sistem permanent 


de monitorizare nu poate fi păcălit - medicamentul devine 
prea periculos când este administrat în mod constant. 

Aşadar, într-un fel sau altul ai ajuns la o înţelegere cu 
Hakamatsu, gândi rapid Nicole. Cu ori fără ştiinţa lui. Ai 
trecut în dosar valori care să nu declanşeze alarma în 
momentul manifestării anormalităţii tale. Ai sperat că 
nimeni din cei care vor analiza testele nu va cere un 
examen biometric complet. Acum înţelegea de ce fusese 
chemată atât de urgent în Japonia. Şi vrei ca eu să-ţi 
păstrez secretul. 

— Wakatushi no doryo wa, wakarimasu, spuse blând 
Nicole în japoneză, pentru a-şi exprima simpatia. Îmi dau 
seama câtă nelinişte trebuie să vă provoace. Nu e necesar 
să-mi explicaţi în detaliu cum aţi falsificat datele sistemului. 
Făcu o pauză şi urmări cum relaxarea se oglindea pe faţa 
interlocutorului. Dar dacă v-am înţeles corect, ceea ce doriţi 
de la mine este să devin complice al falsului dumneavoastră. 
Admiteţi însă, fără îndoială, că nu pot lua în consideraţie 
aşa ceva dacă nu mă conving de faptul că „minora 
dumneavoastră problemă” nu reprezintă o potenţială 
primejdie pentru misiune, în caz contrar voi fi obligată să. 

— Madame des Jardins, o întrerupse Takagishi, am cel mai 
mare respect pentru integritatea dumneavoastră. 
Niciodată, dar niciodată nu v-aş cere să-mi ignoraţi 
anomalia cardiacă dacă nu aţi fi convinsă că de fapte o 
problemă fără importanţă. O privi în tăcere câteva secunde. 
Când mi-a telefonat Hakamatsu, prima reacţie a fost să 
convoc o conferinţă de presă şi să-mi anunţ retragerea din 
misiune. Însă tot gândindu-mă ce voi menţiona în 
declaraţie, în minte mi-a apărut mereu imaginea 
profesorului Brown. Un eminent specialist, însă, după 
părerea mea, un individ prea sigur de propria lui 
infailibilitate. Cel mai probabil înlocuitor al meu ar urma să 
fie profesorul Wolfgang Heinrich din Bonn. A publicat multe 
lucrări excepţionale despre Rama, dar el, ca şi Brown, 
crede că aceste vizite sunt pur întâmplătoare, fără a avea 


vreo legătură cu noi şi cu planeta noastră. Pasiunea îi 
revenise din nou în ochi. Nu pot renunţa în acest moment, 
doar dacă nu mai am altă alternativă. Atât lui Brown cât şi 
lui Heinrich ar putea să le scape dovada de care avem 
nevoie. 

În spatele lui Takagishi, pe cărarea conducând spre 
principala clădire din lemn a templului, treceau în pas vioi 
trei călugări budişti. În ciuda frigului, erau îmbrăcaţi 
subţire în obişnuitele lor sutane negre-cenuşii; în picioarele 
goale purtau sandale. Omul de ştiinţă japonez îi sugeră lui 
Nicole să-şi petreacă restul zilei în biroul medicului său 
personal, unde putea să studieze dosarul complet şi 
nefalsificat. Dacă ea era dispusă să coopereze, adăugase 
Takagishi, îi vor pune la dispoziţie toate informaţiile într-un 
cub de date, pentru a le lua în Franţa şi a le cerceta pe 
îndelete. 

Nicole, care-l ascultase conştiincios pe Takagishi aproape 
o oră, îşi concentră pe moment atenţia asupra celor trei 
călugări ce urcau scările cu hotărâre. Ochii lor sunt atât de 
senini, medită ea. Vieţile lor libere de orice contradicţie. O 
idee fixă poate constitui o virtute, poate uşura răspunsurile. 
O clipă fu invidioasă pe acei călugări şi pe existenţa lor bine 
ordonată. Se întrebă cum ar fi rezolvat ei dilema pusă de 
doctorul Takagishi. Nu e unul din ofiţerii spaţiali, al căror 
rol este absolut critic pentru succesul misiunii. Şi într-un 
anume fel are dreptate. Doctorii comisiei au fost prea 
stricţi. N-ar fi trebuit niciodată să-l descalifice pe Alain. Ar fi 
o ruşine dacă. 

— Daijobu, zise ea înainte ca el să termine ce avea de 
spus. Merg cu dumneavoastră să-l văd pe doctor şi dacă nu 
găsesc nimic care să mă deranjeze, iau întregul dosar acasă 
să-l citesc. Faţa lui Takagishi se lumină. Dar vă avertizez, 
adăugă ea, dacă descopăr în dosar cel mai mic lucru 
îndoielnic, ori dacă am indicii că aţi ascuns vreo informaţie, 
atunci vă voi cere să demisionaţi numaidecât. 


— Mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult, replică doctorul 
Takagishi, ridicându-se şi aplecându-se în faţa colegei sale. 
Mulţumesc foarte mult, repetă el. 

10. Cosmonautul şi Papa. 

Generalul O'Toole nu reuşise să doarmă decât maximum 
două ore, emoția şi întârzierea produsă de avionul cu 
reacţie ţinându-i trează mintea întreaga noapte. Studiase 
frumoasele şi bucolicele picturi murale de pe peretele opus 
patului din camera de hotel şi numărase toate animalele de 
două ori. Din păcate, rămăsese la fel de treaz şi după 
terminarea ambelor numărători. 

Respiră adânc, sperând să se relaxeze. De ce sunt atât de 
nervos? E doar un om ca toţi ceilalţi de pe Pământ. Ei bine, 
nu e chiar aşa. O'Toole se aşeză drept în scaun şi zâmbi. Era 
zece dimineaţa şi se afla într-o mică anticameră a 
Vaticanului. Urma să aibă o audienţă privată cu Locţiitorul 
lui Hristos pe Pământ, Papa loan-Paul al V-lea. 

În copilărie, Michael O'Toole visase adeseori să devină 
într-o bună zi primul Papă nord-american. „Papa Michael” - 
aşa se autointitulase el în lungile după amiezi de duminică, 
pe când îşi studia catehismul. Pe măsură ce repeta iarăşi şi 
iarăşi cuvintele lecţiilor, se şi închipuia - după vreo cincizeci 
de ani - purtând veşmintele şi inelul papal, celebrând mese 
pentru mii de oameni adunaţi în marile biserici şi stadioane 
ale lumii, redând speranţa celor săraci, năpăstuiţi, şi 
deznădăjduiţi, arătându-le felul în care Dumnezeu îi poate 
călăuzi spre o viaţă mai bună. 

În tinereţe, lui Michael O'Toole îi plăcuse să înveţe; trei 
subiecte îl intrigaseră în mod special. Nu se sătura 
niciodată să citească despre religie, istorie şi fizică. Mintea 
sa isteaţă găsea întotdeauna un mijloc de a face legătura 
între cele trei discipline. Nu-i păsa defel că epistemologiile 
religiei şi ale fizicii erau diametral opuse. Michael O'Toole 
nu avea nici o dificultate în a recunoaşte ce întrebări ale 
vieţii trebuiau explicate prin legile fizicii şi care prin 
canoanele religiei. 


Toate aceste subiecte scolastice se contopeau în studiul 
creaţiei. La urma urmei, creaţia constituia începutul tuturor 
lucrurilor - inclusiv al religiei, istoriei şi fizicii. Cum a avut 
ea loc? A fost Dumnezeu prezent, asemeni poate unui 
arbitru, în momentul formării universului, cu optsprezece 
miliarde de ani înainte? Nu Ela fost acela ce a furnizat 
impulsul primordial pentru explozia cataclismică cunoscută 
sub numele de Big Bang, generând materia din energie? 
Nu Ela prevăzut că atomii originali şi primitivi de hidrogen 
se vor contopi în uriaşi nori de gaz, comprimându-se apoi 
sub efectul gravitaţiei, pentru a deveni stele, unde se vor 
naşte elementele chimice de bază ale vieţii? 

lar pe mine nu m-a părăsit niciodată fascinația creaţiei, îşi 
spuse în gând O'Toole în vreme ce aştepta audiența papală. 
Cum s-a întâmplat totul? Care-i semnificaţia acelei 
particulare succesiuni a evenimentelor? Îşi aduse aminte de 
întrebările puse preoţilor pe când era adolescent. Probabil 
am decis să nu devin preot, pentru că astfel mi s-ar fi limitat 
accesul la adevărul ştiinţific. Biserica n-a fost niciodată atât 
de îngăduitoare precum sunt eu cu aparentele 
incompatibilităţi dintre Dumnezeu şi Einstein. 

Cu o seară înainte, un preot american de la 
Departamentul de Afaceri Externe al Vaticanului îl 
aşteptase la hotel. După prezentare, se scuzase că nu îi 
răspunsese la scrisoarea expediată în noiembrie, din 
Boston. Ar fi „uşurat fără îndoială întregul proces” - 
remarcă în treacăt preotul - dacă ar fi menţionat atunci că 
era vorba de acel O'Toole, cosmonaut al misiunii Newton. 
Cu toate acestea, continuă prelatul, totul se aranjase şi 
Sfântul Părinte se arătase încântat să-l primească în 
dimineaţa următoare. 

Generalul american se ridică instinctiv în momentul 
deschiderii uşii de la biroul papal. Preotul care-l vizitase cu 
o seară înainte pe O'Toole păşi grăbit în cameră, părând 
nervos, şi-i strânse repede mâna generalului. Amândoi 
aruncară o privire spre cadrul uşii unde papa, în obişnuitele 


sale veşminte albe, tocmai termina o conversaţie cu un 
colaborator apropiat. Cu un zâmbet plăcut întipărit pe faţă, 
loan Paul al V-lea intră în anticameră şi-i întinse mâna lui 
O'Toole. Automat, astronautul se lăsă într-un genunchi şi 
sărută inelul; papal. 

— Sfinte Părinte, murmură el, uluit de bătaia nebunească 
a propriei inimi, mulţumesc că m-aţi primit. E cu adevărat o 
mare onoare pentru mine. 

— Şi pentru mine, replică papa într-o engleză cu uşor 
accent. Am urmărit cu mare interes activitatea 
dumneavoastră şi a colegilor dumneavoastră. 

Făcu un gest şi generalul american îl urmă pe 
conducătorul bisericii într-o încăpere largă, cu tavan înalt. 
Un birou masiv, dintr-un lemn negru, se întindea pe o latură 
a camerei sub un portret în mărime naturală al lui loan Paul 
al IV-lea, omul care devenise papă în zilele întunecate ale 
Marelui Haos şi asigurase lumii şi bisericii douăzeci de ani 
de conducere inspirată şi energică. Talentatul venezuelean, 
poet şi istoric, demonstrase lumii între 2139 şi 2158 ce 
forţă pozitivă poate reprezenta o biserică bine organizată, 
într-un moment în care practic toate instituţiile se 
prăbuşeau, nefiind capabile să ajute masele rătăcite de 
oameni. 

Pontiful se aşeză pe o sofa, invitându-l cu un gest pe 
O'Toole să ia loc alături. Preotul american părăsise 
încăperea. 

În faţa generalului şi a papei se aflau marile ferestre 
deschise pe un balcon suspendat la vreo douăzeci de 
picioare deasupra grădinilor Vaticanului. În depărtare se 
vedea Muzeul Vaticanului, unde O'Toole îşi petrecuse după 
amiaza precedentă. 

— Aţi menţionat în scrisoare, începu Sfântul Părinte fără a 
se folosi de nici un fel de notițe, că există o serie de 
„probleme teologice” pe care doriţi să le discutaţi cu mine. 
Bănuiesc că sunt legate de misiunea dumneavoastră. 


O'Toole îl privi pe spaniolul de şaptezeci de ani, 
conducătorul spiritual al unui miliard de catolici. Pielea 
papei era măslinie, trăsăturile ascuţite, părul des şi negru 
de odinioară devenise astăzi în cea mai mare parte sur. 
Ochii castanii priveau blând şi limpede. Cu siguranţă că nu 
iroseşte nici o clipă din timpul său, gândi generalul, 
aducându-şi aminte de un articol dintr-o revistă catolică, în 
care unul din cei mai importanţi cardinali ai Vaticanului îl 
lăuda pe loan Paul al V-lea pentru eficienţa sa managerială. 

— Da, Sfinte Părinte, răspunse americanul. După cum ştiţi, 
sunt pe punctul de a pleca într-o călătorie de cea mai mare 
importanţă pentru omenire. Ca un bun catolic, am câteva 
întrebări pe care m-am gândit că ar fi folositor să le discut 
cu Eminenţa Voastră. Făcu o pauză. Desigur că nu mă 
aştept să-mi oferiţi toate răspunsurile. Dar poate că mă veţi 
ajuta un pic cu înţelepciunea voastră, acumulată de-a 
lungul timpului. 

Papa aprobă din cap şi aşteptă ca Michael O'Ioole să 
continue. Cosmonautul respiră adânc. 

— Problema care nu-mi dă pace e aceea a mântuirii, chiar 
dacă ea nu-i decât o parte, cred, a chestiunii şi mai 
cuprinzătoare în a împăca ramanii cu credinţa noastră. 

Sprâncenele papei se ridicară şi O'Toole îşi dădu seama că 
nu începuse prea bine. 

— Nu am dificultăţi legate de conceptul lui Dumnezeu care 
i-a creat pe ramani; acesta e uşor de înţeles. Dar au urmat 
oare ramanii un model similar de evoluţie spirituală, 
trebuind să fie mântuiţi - la un moment oarecare al istoriei 
lor - la fel ca fiinţele umane de pe Pământ? Şi dacă este aşa, 
l-a trimis Dumnezeu pe Isus, sau pe echivalentul său raman, 
să-i salveze de păcate? Reprezintă atunci oamenii o 
paradigmă evolutivă ce se tot repetă de-a lungul şi de-a 
latul universului? 

Zâmbetul papei se lărgi aproape într-un rânjet. 

— Dumnezeule, generale, exclamă el cu umor, chiar că ai 
păşit fără să te-ncurci într-un vast teritoriu intelectual. Ştii 


că nu am răspunsuri rapide la întrebări atât de profunde. 
Specialiştii bisericii discută problemele ridicate de Rama de 
aproape şaptezeci de ani, iar în ultimul timp aceste 
cercetări s-au intensificat tocmai datorită descoperirii celei 
de-a doua nave. 

— Dar ce credeţi dumneavoastră personal, Sanctitatea 
Voastră? Insistă O'Toole. Creaturile responsabile de 
construcţia acestor incredibile nave spaţiale, au comis 
păcate originare, având astfel nevoie de un salvator? Este 
istoria lui Isus unică aici pe Terra, sau ea constituie doar un 
mic capitol într-o carte de o lungime aproape infinită, 
acoperind toate fiinţele raţionale şi constituind o cerinţă a 
mântuirii, în scopul de a obţine eterna salvare? 

— Nu sunt sigur, replică după câteva secunde Sfântul 
Părinte. Uneori îmi este aproape imposibil să-mi închipui 
existenţa altor forme inteligente de viaţă în univers. Apoi, 
de îndată ce-mi dau seama că în mod sigur ele nu ne sunt 
asemănătoare, mă invadează imagini şi figuri ce mă fac să- 
mi amân judecata referitoare la întrebările teologice tocmai 
puse. LTăcu un moment, reflectând. Dar cea mai mare parte 
a timpului, îmi imaginez că şi ramanii au avut anumite lecţii 
de învăţat la început, că Dumnezeu nu i-a creat nici pe ei 
perfecţi şi că într-o anumită clipă a dezvoltării lor, El 
trebuie să le fi trimis pe Isus. 

Papa îşi întrerupse discursul şi-l privi atent pe generalul 
O'Toole. 

— Da, continuă el cu o voce blândă, am spus Isus. M-aţi 
întrebat ce cred eu personal. Pentru mine Isus este atât 
adevăratul salvator, dar şi singurul fiu al lui Dumnezeu. El 
trebuie să fi fost acela trimis ramanilor, chiar dacă sub o 
altă înfăţişare. 

Faţa lui O'Toole se însenină la remarca pontifului. 

— Sunt de acord cu Eminenţa Voastră, declară emoţionat. 
Prin urmare fiinţele inteligente sunt unite, peste tot în 
univers, prin aceeaşi experienţă spirituală. Într-un sens 
foarte, foarte real, presupunând că atât ramanii cât şi 


Ceilalţi au fost salvaţi, suntem cu toţii fraţi. În definitiv, 
suntem plămădiţi din aceleaşi elemente chimice de bază. 
Înseamnă că Raiul nu se limitează doar la oameni, ci include 
toate fiinţele care au înţeles mesajul Lui. 

— Îmi dau seama unde veţi ajunge cu această concluzie, 
replică Ioan Paul. Cu siguranţă însă ea nu e universal 
acceptată. Chiar în interiorul bisericii există persoane cu o 
concepţie complet diferită despre ramani. 

— Vă referiţi la grupul care se bizuie pe cuvintele 
Sfântului Michael din Siena? 

Papa încuviinţă din cap. 

— Părerea mea, declară generalul O'Toole, este că 
interpretarea homocentrică îngustă a predicii Sfântului 
Michael despre ramani e incorectă. Considerând că această 
navă extraterestră ar fi un vestitor, precum profeţii Elias 
sau Isaia care au proorocit a doua naştere a lui Hristos, 
Michael nu limita ramanii în a juca doar un rol îngust în 
istoria noastră şi nici un alt rol existenţial. Pur şi simplu el 
explica un posibil punct de vedere, dintr-o perspectivă 
spirituală omenească. 

Pontiful zâmbea din nou. 

— Văd că aţi cheltuit mult timp şi energie gândindu-vă la 
această problemă. Informaţiile mele despre dumneavoastră 
erau doar parţial corecte. Credinţa în Dumnezeu, biserică şi 
familie sunt toate menţionate în dosar, însă doar o mică 
menţiune se face despre interesul activ pe care-l aveţi în 
teologie. 

— Consider că Newton este de departe cea mai 
importantă misiune din întreaga mea viaţă. Vreau să fiu 
sigur că voi servi cu credinţă atât omenirea cât şi pe 
Dumnezeu. De aceea încerc să mă pregătesc în toate 
felurile posibile, inclusiv încercând să descopăr dacă 
ramanii au sau nu o viaţă spirituală. Faptul mi-ar putea 
afecta acţiunile viitoare. 

O'Toole făcu o pauză de câteva secunde, apoi continuă: 


— Eminenţa Voastră, au găsit cercetătorii dumneavoastră 
dovada unei posibile spiritualităţi ramane, bazându-se pe 
analiza datelor primei întâlniri? 

loan Paul al V-lea clătină din cap. 

— Nu chiar. Şi, totuşi, unul din cei mai devotați 
arhiepiscopi, un bărbat al cărui zel religios aproape că-i 
lasă în umbră logica, insistă că ordinea structurală din 
interiorul primei nave ramane - simetriile, modelele 
geometrice, proiectul repetat excesiv şi bazat pe numărul 
trei - sugerează un templu. Ar putea să aibă dreptate. Pur 
şi simplu nu ştim. Nu avem nici o mărturie în sprijinul 
naturii spirituale a fiinţelor care au creat acea primă navă 
spaţială. 

— Uluitor! Declară generalul O'Toole. Nu m-am gândit 
niciodată la aşa ceva. Un templu! David Brown ar fi şocat. 
Generalul râse şi se explică: Doctorul Brown insistă că noi, 
oamenii cei ignoranţi, nu vom avea niciodată şansa să 
determinăm scopul unei astfel de nave, întrucât tehnologia 
constructorilor e atât de avansată - mult peste puterea 
noastră de înţelegere - încât ne-ar fi imposibil să-l 
pricepem, fie şi numai parţial. Bineînţeles că după el nici nu 
poate fi vorba de o religie ramană. Ei ar fi lăsat gogoriţele 
superstiţioase undeva în trecut, înainte de a dezvolta 
capacităţi de construcţie pentru o asemenea navă 
interstelară. 

— Doctorul Brown e ateu, nu-i aşa? Întrebă papa. 

O'Toole aprobă din cap. 

— Unul înverşunat. Consideră că întreaga gândire 
religioasă diminuează funcţionarea creierului. Cine nu este 
de acord cu punctul său de vedere e socotit un veritabil 
idiot. 

— Şi restul echipajului? Au opinii la fel de puternice în 
această privinţă ca doctorul Brown? 

— El este cel mai gălăgios, deşi am impresia că Wakefield, 
Tabori şi Turgheniev îi împărtăşesc concepţiile de bază. Mai 
straniu e că intuiţia îmi spune despre Borzov, comandantul 


nostru, că are o slăbiciune pentru religie. Acest lucru se 
întâmplă cu mulţi dintre supraviețuitorii Haosului. Oricum 
ar fi, lui Valerii îi face plăcere să mă descoase despre 
credinţa mea. 

Generalul O'Toole se opri o clipă, în vreme ce recapitula în 
gând convingerile religioase ale echipajului Newton. 

— Europencele, des Jardins şi Sabatini, sunt catolice, dar 
nici printr-un efort de imaginaţie n-ar putea fi considerate 
ca fiind evlavioase. Amiralul Heilmann este luteran în ceea 
ce priveşte Paştele şi Crăciunul. Takagishi e adept Zen. Nu 
ştiu nimic despre ceilalţi doi. 

Pontiful se ridică şi se apropie de fereastră. 

— Undeva, acolo, există un straniu şi minunat vehicul 
spaţial, creat de fiinţe de pe altă stea, un vehicul ce se 
îndreaptă către noi. Trimitem un echipaj de doisprezece 
oameni în întâmpinarea ei. Se întoarse spre O'Toole. 
Această navă poate fi un mesager al Domnului, dar probabil 
că numai dumneavoastră veţi fi capabil să îl recunoaşteţi 
astfel. 

Generalul nu răspunse. Papa privi din nou fix pe fereastră 
şi rămase tăcut aproape un minut. 

— Nu, fiule, zise el în cele din urmă, cu blândeţe, atât 
pentru sine cât şi pentru interlocutorul său. Nu am 
răspunsuri la întrebările tale. Doar Dumnezeu le are. 
Trebuie să vă rugaţi ca el să ofere răspunsurile, atunci când 
veţi avea nevoie de ele. Îl privi în faţă pe general. Trebuie 
să mărturisesc că sunt extrem de încântat să vă ştiu 
frământat de aceste chestiuni. Sunt încrezător în faptul că 
Domnul v-a ales deliberat pentru această misiune. 

O'Toole înţelese că audiența se apropia de sfârşit. 

— Sfinte Părinte, spuse el, mulţumesc încă o dată pentru 
bunăvoința de a mă fi primit şi de a vă fi irosit timpul cu 
mine. Sunt profund onorat. 

loan Paul al V-lea zâmbi şi se apropie de oaspetele său. Îl 
îmbrăţişă după modelul european şi-l însoţi afară din birou. 

11. Sfântul Michael din Siena. 


Ieşirea metroului se afla vizavi de intrarea în Parcul 
Internaţional al Păcii. Scările rulante îl ridicară pe general 
la nivelul superior, iar din momentul în care păşi în lumina 
după amiezii, văzu în dreapta - la nu mai mult de două sute 
de iarzi - mormântul în formă de dom. În stânga, de 
cealaltă latură a parcului, în spatele unui complex de clădiri 
administrative, se zărea partea superioară a vechiului 
Colosseum roman. 

O'Toole pătrunse cu un pas rapid în parc şi o luă la 
dreapta pe drumul ce ducea la mormânt. Trecu de o mică şi 
minunată fântână, parte a unui monument dedicat copiilor 
lumii, şi se opri să privească figurile sculptate, pline de 
viaţă, ce se jucau în apa rece. Generalul era plin de 
nerăbdare. Ce zi incredibilă, reflectă el. Pentru început, o 
audienţă la papă. Şi acum o vizită la mormântul Sfântului 
Michael. 

Când Michael din Siena fusese canonizat în 2188, la 
cincizeci de ani după moarte şi, poate semnificativ, la trei 
ani după alegerea lui loan Paul al V-lea ca papă, consensul a 
fost deplin: Parcul Internaţional al Păcii părea să fie locul 
perfect pentru un monument ridicat în onoarea lui. Marele 
Parc se întindea de la Piazza Venezia până la Colosseum, 
şerpuind în jurul şi printre puţinele ruine ale vestigiilor 
romane supraviețuitoare holocaustului nuclear. Alegerea 
amplasamentului exact al monumentului se dovedise un 
proces delicat. Memorialul celor Cinci Martiri, acei bărbaţi 
şi femei plini de curaj care se dedicaseră reinstaurării 
ordinii în Roma în lunile imediat următoare dezastrului, 
constituise principala atracţie a parcului timp de mulţi ani. 
Foarte multă lume considera că nu trebuia permis ca noul 
monument al Sfântului Michael din Siena să eclipseze 
semeţul pentagon de marmură, ce ocupa din 2155 colţul de 
sud al parcului. 

După lungi discuţii s-a hotărât ca monumentul Sfântului 
Michael să fie amplasat în partea opusă, de nord, a 
parcului, iar fundaţia sa aşezată în mod simbolic pe 


epicentrul real al exploziei, la numai zece iarzi de locul 
unde străjuise statuia lui Traian, vaporizată instantaneu de 
căldura intensă degajată în centrul mingii de foc. Primul 
nivel al monumentului rotund era rezervat în întregime 
meditaţiei şi rugăciunii. Naosul central cuprindea 
douăsprezece firide sau capele mici. Şase cu sculpturi şi 
lucrări de artă în stilul clasic romano-catolic, celelalte şase 
în stilul propriu principalelor religii ale lumii, împărţirea 
eclectică a parterului fusese dinadins proiectată pentru a 
alina spiritele multor ne-catolici ce veneau aici în pelerinaj, 
cu scopul de a cinsti memoria Sfântului Michael. 

Generalul nu petrecu mult timp la primul nivel. 
Îngenunchie şi spuse o rugăciune în capela Sfântului Petru, 
apoi privi grăbit celebra sculptură de lemn a lui Buddha 
aşezată într-un colţ lângă intrare, ca mulţi alţi turişti fiind 
nerăbdător să vadă frescele de la etajul doi. O'Toole fu 
copleşit de mărimea şi frumuseţea celebrelor picturi, 
imediat după ce ieşi din lift. În faţa lui se ridica un portret în 
mărime naturală a unei graţioase fete de optsprezece ani, 
cu un păr lung şi blond. Era îngenuncheată într-o veche 
biserică din Siena în ajunul Crăciunului din 2115, având 
alături, într-un coş aşezat pe duşumea, un copilaş cu părul 
cârlionţat, învelit într-o pătură. Pictura reprezenta noaptea 
naşterii Sfântului Michael, prima dintr-o serie de 
douăsprezece panouri cu fresce ce înconjurau complet 
mormântul şi istoriseau viaţa eroului. 

Generalul O'Toole se îndreptă spre micul chioşc de lângă 
lift şi închirie o audiocasetă de patruzeci şi cinci de minute. 
Pătrată, cu latura de zece centimetri, încăpea uşor în 
buzunarul hainei. Luă unul din minusculele receptoare şi-l 
introduse în ureche. După ce selectă limba engleză, apăsă 
butonul marcat „Introducere” şi începu să asculte o voce 
feminină, explicând ceea ce urma să vadă în continuare. 

„Fiecare din cele douăsprezece fresce are şase metri 
înălţime, spunea femeia în timp ce generalul studia 
trăsăturile micuţului Michael din primul panou. Sala este 


luminată natural prin nişte lucarne speciale şi artificial de 
reflectoarele amplasate în dom. Senzori automaţi 
determină condiţiile de mediu şi combină cele două 
iluminaţii, astfel încât vizibilitatea să fie mereu perfectă. 

Cele douăsprezece panouri de la acest nivel corespund 
celor douăsprezece firide ale nivelului anterior. Dispunerea 
frescelor, în ordinea cronologică a vieţii sfântului, urmează 
sensul orar. Astfel, pictura finală comemorând ceremonia 
canonizării în 2188 la Roma se află alături de aceea 
ocazionată de naşterea sa în catedrala din Siena, şaptezeci 
şi doi de ani mai devreme. Frescele au fost realizate de o 
echipă de patru artişti, inclusiv maestrul chinez Feng Yi, 
sosit aici în primăvara anului 2190, fără nici un fel de anunţ 
prealabil. În ciuda faptului că era puţin cunoscut în afara 
Chinei, ceilalţi trei artişti - Rosa de Silva din Portugalia, 
Fernando Lopez din Mexic şi Flans Reichwein din Elveţia - 
l-au cooptat imediat pe Feng Yi în mijlocul lor, luând în 
consideraţie superbele schiţe pe care acesta le adusese cu 
el. 

O'Toole aruncă o privire prin sala circulară, în vreme ce 
asculta vocea lirică de pe casetă. În acea ultimă zi a anului 
2199, la etajul al doilea al monumentului Sfântului Michael 
se aflau mai bine de două sute de vizitatori, inclusiv trei 
grupuri organizate. Cosmonautul american înainta încet, 
oprindu-se în faţa fiecărui panou pentru a-l studia, 
ascultând totodată explicaţiile de pe casetă. 

Evenimentele majore ale vieţii Sfântului Michael erau 
descrise în detaliu în fresce. Panourile doi, trei, patru şi 
cinci imortalizau perioada noviciatului ca preot franciscan 
în Siena, călătoriile de documentare întreprinse în jurul 
lumii din timpul Marelui Haos, începutul susţinutei activităţi 
religioase după întoarcerea în Italia, folosirea resurselor 
bisericii pentru a-i hrăni pe cei flămânzi şi a-i adăposti pe 
cei fără de cămin. Al şaselea panou îl prezenta pe 
neobositul sfânt în interiorul unui studio de televiziune 
donat de un bogat admirator american. Aici Michael, 


cunoscător a opt limbi, îşi prezentase în repetate rânduri 
mesajul său de unitate a întregii omeniri, cerându-le celor 
avuţi să aibă grijă de cei mai puţin favorizați de soartă.” 

Pe panoul numărul şapte, Feng Yi imortalizase 
confruntarea de la Roma dintre Michael şi bătrânul papă 
muribund. O capodoperă a contrastului. Folosind cu mare 
dibăcie culoarea şi lumina, artistul transmitea imaginea 
unui tânăr energic, vioi şi plin de iniţiativă, blamat în mod 
greşit de un prelat obosit, a cărui singură dorinţă era de a- 
şi petrece ultimele zile în pace şi linişte. Expresia facială a 
lui Michael indica două reacţii diferite şi distincte la ceea ce 
i se cerea: supunere la ordinele papalității şi dezgust la 
ideea că biserica se dovedea mai interesată de stil şi ordine 
decât de substanţă. 

„Michael a fost trimis de papă într-o mănăstire din 
Toscana, continuă vocea de pe casetă, şi aici au avut loc 
transformările finale ale caracterului său. Panoul numărul 
opt reprezintă apariţia lui Dumnezeu în faţa lui Michael, în 
timpul izolării sale. După mărturisirea sfântului, Dumnezeu 
i-a vorbit de două ori, prima dată în mijlocul unei furtuni, 
iar a doua oară în vreme ce un curcubeu magnific se arcuia 
pe cer. Şi în timpul acelei furtuni violente şi prelungi a auzit 
Michael - rostite de Dumnezeu printre nesfârşitele 
bubuituri ale tunetelor - acele „Legi ale Vieţii,, mai apoi 
reluate de sfânt în serviciului religios de Paşte de ia 
Bolsena. La a doua apariţie, Dumnezeu l-a informat că 
mesajul său va fi răspândit în toate colţurile lumii de către 
curcubeu şi că El însuşi „va oferi celor credincioşi un semn” 
în timpul mesei de Paşte. 

Cel mai faimos miracol din viaţa lui Michael, prezentat 
unui miliard de oameni prin intermediul televiziunii, este 
imortalizat pe al nouălea panou. Pictura îl arată pe Michael 
ţinându-şi predica de Paşte mulțimilor adunate pe malul 
lacului Bolsena. O aversă puternică de primăvară îi udă 
până la piele pe credincioşi, cei mai mulţi îmbrăcaţi în 
familiarele veşminte albastre ce vor deveni asociate cu 


numele discipolilor sfântului. Dar deşi ploaia cade în jurul 
lui Michael, nici măcar o picătură nu udă amvonul sau 
echipamentul de sunet care-i amplifică vocea. O rază 
strălucitoare, perpetuă de soare, scaldă în lumină faţa 
tânărului sfânt, în vreme ce el anunţă lumii noile precepte 
ale lui Dumnezeu. Această transformare dintr-un 
conducător eminamente religios.” 

Generalul închise casetofonul şi se îndreptă spre panourile 
zece şi unsprezece. Cunoştea restul evenimentelor. După 
mesa din Bolsena, Michael fusese lovit numai de necazuri. 
Viaţa i se schimbase brusc. În doar două săptămâni, 
majoritatea licenţelor pentru televiziune prin cablu i-au fost 
anulate. Presa a început să publice tot felul de poveşti de 
corupție şi imoralitate ale tinerilor săi adepţi, al căror 
număr crescuse deja la sute de mii. O tentativă de asasinat 
fu dejucată în ultima clipă de personalul său. Se făceau tot 
mai des auzite zvonuri că Michael se autoproclamase al 
doilea Christ. 

Şi astfel conducătorilor lumii li s-a făcut frica de tine. 
Tuturor. Deveniseşi o ameninţare la adresa lor prin legile 
tale ale vieţii. lar ei n-au înţeles niciodată ce ai vrut tu să 
spui prin evoluţia finală. O'Toole se opri în faţa celei de-a 
zecea fresce. O scenă pe care o ştia pe de rost. Aproape 
orice persoană educată din lume ar fi recunoscut-o imediat. 
Reluările televizate ale ultimelor secunde dinaintea 
exploziei bombei teroriste erau prezentate în fiecare an pe 
28 iunie, prima zi a Sărbătoririi Sfinţilor Petru şi Pavel şi 
rememorarea zilei când Michael Balatresi pierise, alături de 
aproape un milion de credincioşi, în Roma acelei dimineţi 
cumplite de vară a anului 2138. 

I-ai chemat la Roma să ţi se alăture. Să arăţi lumii că toţi 
sunt uniţi. Şi ei au venit. Al zecelea panou îl prezenta pe 
Michael în veşmintele sale albastre, pe treptele 
Monumentului lui Vittorio Emmanuel din Piazza Venezia. Se 
afla în mijlocul unei predici. În jurul lui, în toate direcţiile se 
întindea o mare albastră, de la Forumul roman la Via dei 


Fiori Imperiali conducând la Colosseum. Feţe înflăcărate, 
excitate, majoritatea tinere, ivindu-se de după 
monumentalele vestigii ale străvechiului oraş, pentru a zări 
în fugă imaginea băiatului-bărbat ce îndrăznise să sugereze 
că poseda o cale - calea Domnului - de a ieşi din starea de 
disperare şi deznădejde în care se prăbuşise lumea. 

Michael Ryan O'Toole, un catolic american de cincizeci şi 
şapte de ani din Boston, se prăbuşi în genunchi şi plânse - 
ca multe alte mii de oameni înaintea sa - în clipa când privi 
panoul unsprezece. Aceeaşi scenă ca în fresca precedentă, 
dar la o oră distanţă - o oră după ce bomba nucleară de 
şaptezeci şi cinci de kilotone, ascunsă într-o camionetă 
abandonată lângă Columna lui Traian, explodase acoperind 
cu noru-i în formă de ciupercă cerul de deasupra oraşului. 
Orice lucru sau fiinţă pe o rază de două sute de metri de la 
epicentru fusese vaporizat instantaneu. Nici urmă de 
Michael, de Piazza Venezia său de uriaşul Monument al lui 
Vittorio Emmanuel. Centrul frescei nu era decât o gaură. În 
jurul ei, acolo unde vaporizarea nu fusese totală, scene de 
agonie şi oroare ce aveau să zdruncine indiferența chiar şi 
a celor mai egocentrici indivizi. 

Sfinte Dumnezeule, rosti printre lacrimi generalul, ajută- 
mă să înţeleg mesajul vieţii Sfântului Michael. Ajută-mă să 
înţeleg cum pot contribui, într-o măsură oricât de mică, la 
planurile pe care Le ai pentru noi toţi. Luminează-mă pe 
mine, care mă pregătesc să fiu emisarul Tău către ramani. 

12. Ramani şi romani 

— Aşadar, ce părere ai? Nicole des Jardins se ridică şi se 
întoarse încet în rața monitorului. Era îmbrăcată într-o 
rochie albă, bine ajustată, confecţionată dintr-un material 
supraelastic. 'Tivul se termina chiar sub genunchi, iar 
mânecile lungi erau marcate cu o fâşie neagră ce trecea pe 
sub cot, legând umărul cu încheietura mâinii. Cureaua lată, 
neagră ca pana corbului, se asorta cu părul şi cu pantofii ei 
cu toc înalt. Un pieptene îi prindea părul la spate, lăsat apoi 
să cadă liber până aproape de talie. Singura bijuterie era o 


brățară de aur cu trei rânduri de diamante mici, purtată la 
încheietura mâinii stângi. 

— Arăţi superb, Maman, îi răspunse de pe ecran 
Genevieve. Nu te-am mai văzut îmbrăcată la patru ace şi cu 
părul desfăcut. Ce s-a întâmplat cu hainele tale obişnuite? 
Fetiţa de paisprezece ani zâmbi ştrengar. La cât începe 
petrecerea? 

— Nouă treizeci, replică Nicole. Monden de târziu. 
Probabil nu vom lua masa decât după încă un ceas. Voi 
mânca ceva la hotel înainte de plecare ca nu cumva să mor 
de foame. 

— Maman, nu uita ce mi-ai promis. Săptămâna trecută în 
Aujourd'hui se menţiona că Julien LeClerc, cântăreţul meu 
preferat, va fi unul dintre artiştii prezenţi. Trebuie să-i spui 
că fiica ta crede că e absolut divin! 

Nicole surâse: 

— Am s-o fac pentru tine, scumpo, deşi foarte probabil că 
gestul meu se va interpreta cu totul altfel. Din câte am 
auzit, al tău Monsieur LeClerc crede că toate femeile din 
lume sunt îndrăgostite de el. Făcu o pauză. Unde-i bunicul? 
Mi s-a părut c-ai spus că ţi se va alătura în câteva minute. 

— Aici sunt, declară tatăl lui Nicole în timp ce faţa sa 
prietenoasă şi bronzată apăru pe ecran, lângă cea a 
nepoatei. Tocmai am terminat un capitol din romanul 
despre Peter Abelard. N-am crezut că vei suna aşa 
devreme. Pierre des Jardins avea şaizeci şi şase de ani: un 
romancier istoric cu mare succes în ultimii ani, a cărui viaţă 
fusese plină de şanse şi împliniri de la moartea prematură a 
soţiei. Arăţi splendid! Exclamă după ce-şi văzu fiica în 
toaleta de seară. Ai cumpărat rochia de la Roma? 

— De fapt, Papa, zise Nicole făcând o nouă piruetă pentru 
a-şi pune în valoare rochia, am cumpărat-o acum trei ani 
pentru căsătoria lui Francoise. Dar, bineînţeles, n-am avut 
încă prilejul s-o îmbrac. Crezi că e prea simplă? 

— Câtuşi de puţin, replică Pierre. Ba cred că-i tocmai 
potrivită pentru tipul ăsta de petreceri extravagante. Dacă 


va fi ca cele la care obişnuiam eu să mă duc, atunci fiecare 
femeie va purta rochia şi bijuteriile cele mai scumpe şi mai 
aiurite. Vei ieşi în evidenţă îmbrăcată aşa, „simplu”, în alb şi 
negru. În special cu părul desfăcut. Arăţi perfect. 

— Mulţumesc, spuse Nicole. Chiar dacă te ştiu subiectiv, 
tot îmi place să-ţi ascult complimentele. Privi spre tatăl şi 
fiica ei, cele mai apropiate fiinţe pe care le avea de şapte 
ani încoace. Sunt cu adevărat neliniştită. Nu cred că am să 
mă simt aşa nici în ziua când voi ajunge pe Rama. 
Întotdeauna mă simt ca un peşte pe uscat la asemenea 
baluri simandicoase, iar astăzi am un presentiment 
inexplicabil. Îţi aduci aminte, Papa, felul cum m-am simţit 
fetiţă fiind, cu o zi înainte să ne moară câinele? 

Tatăl ei deveni serios. 

— Atunci poate ar fi bine să rămâi la hotel. Prea multe din 
presentimentele tale s-au adeverit în trecut. Îmi amintesc 
că mi-ai spus că ceva nu era în regulă cu mama ta doar cu 
două zile înainte să primesc mesajul. 

— Sentimentul nu-i atât de puternic, îl întrerupse Nicole, 
Şi, în plus, ce scuză să găsesc? Toată lumea mă aşteaptă, în 
special presa, după spusele Francescăi Sabatini. Tipa-i încă 
iritată că am refuzat să-i acord interviul. 

— Ei, în acest caz, du-te. Dar încearcă să te distrezi şi tu 
un pic. Nu lua lucrurile prea în serios în seara asta. 

— Şi aminteşte-ţi să-l saluţi din partea mea pe Julien 
LeClerc, adăugă Genevieve. 

— O să vă simt lipsa la miezul nopţii. Va fi prima dată din 
2194 când nu petrecem împreună Anul Nou. Nicole făcu o 
pauză, amintindu-şi zilele de sărbătoare petrecute în 
familie. Aveţi grijă, amândoi. Ştiţi cât de mult vă iubesc. 

— Şi eu te iubesc, Maman, strigă Genevieve. Pierre îi făcu 
semn din mână. 

Nicole închise Videofonul şi-şi privi ceasul. Era opt. Încă o 
oră până avea să se întâlnească cu şoferul în hol. Se 
îndreptă spre terminalul computerului să comande ceva de 
mâncare. Ceru o supă groasă de legume şi o sticlă cu apă 


minerală. | se răspunse că i se va onora comanda în 
maximum nouăsprezece minute. 

Sunt într-adevăr extrem de nervoasă în aceasta seară, 
medită Nicole răsfoind paginile Italiei şi aşteptându-şi cina. 
Reportajul principal din revistă îl constituia în fapt un 
interviu cu Francesca Sabatini. Zece pagini întregi şi vreo 
douăzeci de fotografii diferite ale acestei „la bella signora”. 
Interviul discuta cele două seriale documentare extrem de 
reuşite ale Francescăi (primul despre dragostea în epoca 
modernă, al doilea despre droguri şi medicamente), 
accentuând faptul că, chiar în toiul unor întrebări 
referitoare la stupefiante, Francesca continua să fumeze 
ţigară după ţigară. 

Nicole citi atent dar în grabă articolul, remarcând aspecte 
ale personalităţii Francescăi pe care le trecuse cu vederea 
până atunci. Ce o motivează? Nicole se miră în sinea ei. Ce 
doreşte în realitate? Spre sfârşitul interviului, reporterul îi 
ceruse Francescăi părerea despre cele două femei din 
echipajul misiunii Newton. 

„Mă simt ca şi cum aş fi singura femeie din echipaj, 
replicase Francesca. Nicole reveni asupra paragrafului. 
Pilotul rus Turgheniev gândeşte şi acţionează ca un bărbat, 
în vreme ce prinţesa franco-africană Nicole des Jardins şi-a 
suprimat deliberat propria feminitate, un lucru trist dacă ne 
gândim cât de femeie frumoasă este.” 

Nicole fu puţin necâjită de comentariile directe ale colegei 
sale. Dar, mai mult decât orice, se amuză. Simţi un impuls 
competitiv, deşi se mustră pentru o astfel de reacţie 
copilărească. La momentul potrivit, am s-o întreb pe 
Francesca despre acest articol, îşi zise zâmbind Nicole. 
Cine ştie? Poate chiar am s-o întreb dacă seducerea 
bărbaţilor căsătoriţi o face să fie mai feminină. 

Călătoria de patruzeci de minute de la hotel la Vila lui 
Hadrianus situată în suburbiile Romei, nu departe de 
orăşelul balnear Tivoli, se scurse într-o tăcere completă. 
Celălalt pasager din maşina lui Nicole era Hiro Yamanaka, 


cel mai taciturn dintre toţi cosmonauţii. În interviul luat cu 
zece luni în urmă lui Yamanaka, o frustrată Francesca 
Sabatini, după zece minute de răspunsuri monosilabice din 
partea japonezului, îl întrebase pe acesta dacă erau sau nu 
adevărate zvonurile că el ar fi un android. 

— Ce să fiu? Întrebase Yamanaka. 

— Sunteţi android? Repetase Francesca cu un zâmbet 
răutăcios pe faţă. 

— Nu, răspunsese pilotul japonez, al cărui chip rămăsese 
absolut fără expresie, în lumina puternică a reflectoarelor. 

Când maşina părăsi drumul principal dintre Roma şi Tivoli 
pentru a parcurge ultima milă până la Vila lui Hadrianus, 
traficul se aglomera. Avansau încet, nu numai din cauza 
nenumăratelor maşini ce aduceau personalităţi la gală, dar 
şi datorită sutelor de curioşi înşiraţi de o parte şi de alta a 
drumului îngust. 

Nicole răsuflă uşurată în clipa în care automobilul intră pe 
o alee circulară, trase pe dreapta şi opri. Dincolo de geamul 
fumuriu al maşinii vedea un grup de reporteri şi de 
fotografi, pregătiţi să se repeadă asupra oricărei persoane 
ce ar fi coborât. Uşa se deschise automat şi ea ieşi, 
strângându-şi mai bine în jurul trupului haina neagră din 
piele de căprioară şi fiind atentă să nu-şi prindă tocurile pe 
undeva. 

— Cine-i aia? Auzi 0 voce. 

— Franco. Vino repede aici. E astronautul des Jardins. 

Urmă un ropot de aplauze şi flash-urile a nenumărate 
aparate de fotografiat. Un italian plăcut la vedere făcu un 
pas înainte şi apucă mâna lui Nicole. Oamenii se 
îngrămădeau în jur, câteva microfoane îi fură întinse sub 
nas în timp ce era mitraliată din toate părţile de sute de 
întrebări, în patru sau cinci limbi diferite. 

— De ce aţi refuzat să acordaţi un interviu personal? 

— Vă rugăm să vă descheiaţi haina ca să vă vedem rochia. 

— Ca doctor, cosmonauţii vă respectă? 

— Opriţi-vă, o clipă numai. Zâmbiţi, vă rog. 


— Ce părere aveţi despre Francesca Sabatini? 

Nicole nu scoase nici un cuvânt în vreme ce gărzile de 
corp îndepărtau oamenii, conducând-o spre o maşinuţă 
electrică acoperită, care începu imediat să urce încetişor o 
pantă lungă. 

O italiancă amabilă le prezenta în engleză împrejurimile. 
Hadrianus, conducătorul imperiului roman între 117 şi 134 
d. Chr., construise această imensă vilă pentru propria sa 
plăcere. Capodopera arhitecturală, un amestec de stiluri pe 
care împăratul le întâlnise pe parcursul numeroaselor sale 
călătorii în cele mai îndepărtate provincii, fusese proiectată 
de el însuşi să ocupe o suprafaţă de trei sute de acri de 
câmpie, la poalele dealurilor Tiburtini. 

După câte se părea, scurta călătorie printre clădirile 
străvechi făcea parte din programul festiv al serii. În 
realitate, ruinele bine luminate sugerau doar vag trecuta 
glorie, deoarece cele mai multe dintre acoperişuri lipseau, 
statuile decorative fuseseră îndepărtate, iar pereţilor aspri 
de piatră le lipsea orice podoabă. Şi totuşi, de îndată ce 
maşinuţa trecu de ruinele Canopus-ului, monument 
construit în jurul unei piscine dreptunghiulare în stil 
egiptean (a cincisprezecea sau a şaisprezecea clădire a 
complexului, după numărătoarea lui Nicole), Vila începu să- 
şi facă simțită măreţia. 

Bărbatul care a construit-o e mort de peste două mii de 
ani, medită Nicole, amintindu-şi de orele de istorie. Una din 
cele mai inteligente personalităţi care au trăit vreodată. 
Soldat, administrator, lingvist. Zâmbi evocându-şi povestea 
lui Antinous. Singur cea mai mare parte a vieţii. Cu excepţia 
unei pasiuni scurte, dar devastatoare, încheiate cu o 
tragedie. 

Electromobilul se opri în cele din urmă. Ghidul îşi sfârşise 
monologul. 

— Pentru a onora marea Pax Romana, lunga perioadă de 
pace de acum două milenii, guvernul italian, sprijinit de 
numeroase donaţii ale unor diverse corporaţii menţionate 


pe soclul statuii aflate în dreapta dumneavoastră, a decis în 
2189 să ridice o replică perfectă a Teatrului Maritim al lui 
Hadrianus. Poate vă aduceţi aminte că am trecut pe lângă 
ruinele originale la puţin mai înainte. Scopul reconstrucției 
este de a ne ajuta să ne închipuim cum era o vizită la vilă în 
timpul vieţii împăratului. Clădirea a fost terminată în 2193, 
fiind folosită de atunci pentru întâlniri şi manifestări 
oficiale! 

Oaspeţii fură primiţi de tineri italieni în ţinută de seară, 
toţi la fel de înalţi şi chipeşi, care-i escortară pe ultima 
parte a traseului, prin Holul Filosofului până în Teatrul 
Maritim propriu-zis. Avu loc un sumar control la intrare, 
apoi oaspeţii fură lăsaţi să circule liber, după pofta inimii. 

Nicole era încântată de clădirea rotundă, cu un diametru 
de aproximativ patruzeci de metri. Un inel de apă izola o 
insulă interioară, unde se ridica o casă spațioasă cu cinci 
camere şi o curte mare, cu o galerie largă cu coloane 
canelate. Deasupra apei şi a galeriei interioare nu exista 
nici un fel de acoperiş, cerul liber asigurând întregului 
teatru un sentiment de libertate, în jurul clădirii, oaspeţii se 
amestecară unii cu alţii, discutând şi servind băuturi; 
chelneri-roboţi din ultima generaţie circulau de ici colo 
încărcaţi cu tăvi pline cu pahare de şampanie, vin şi alte 
băuturi spirtoase. De cealaltă parte a celor două podeţe 
care legau insula cu galeria şi restul teatrului, Nicole 
observă vreo zece angajaţi îmbrăcaţi în alb aranjând 
bufetul. 

O blondă plinuţă însoţită de soţul ei, un chelbos nostim şi 
mătăhălos, cu o pereche de ochelari demodaţi, se apropie 
rapid de Nicole. Se pregăti să reziste atacului sorbind o 
înghiţitură dintr-un cocteil de şampanie şi coacăze negre pe 
care i-l oferise cu o insistenţă stranie un robot, câteva 
minute mai devreme. 

— Oh, Madame des Jardins, rosti bărbatul, fluturând din 
mână şi apropiindu-se în mare viteză. Trebuie neapărat să 
vă vorbesc. Soţia mea vă este una dintre cele mai 


înflăcărate admiratoare. Oprindu-se lângă Nicole, făcu un 
semn soţiei. Vino-ncoace, Cecelia, strigă el. Am pus mâna pe 
ea. 

Nicole oftă adânc şi se forţă să zâmbească. Va fi una din 
acele seri exasperante, îşi spuse în sine. 

În sfârşit, poate mă voi bucura şi eu de câteva minute de 
linişte şi pace. Nicole şedea singură la o măsuţă într-un colţ 
al camerei, aşezată deliberat cu spatele spre uşă. Încăperea 
se afla spre partea din spate a clădirii de pe insulă, chiar în 
mijlocul Teatrului Maritim. Nicole înghiţi şi ultima 
îmbucătură şi o ajută să alunece cu nişte vin. 

Oftă, încercând fără succes să-şi amintească măcar 
jumătate din persoanele întâlnite în ultima oră. Fusese ca o 
fotografie premiată, trecută de la unul la altul şi ridicată în 
slăvi de toată lumea. Fusese îmbrăţişată, sărutată, alintată, 
ciupită, curtată atât de bărbaţi cât şi de femei; un bogat 
armator suedez o ceruse chiar în căsătorie, invitând-o la 
„castelul” său de lângă Goteborg. Nicole de-abia dacă 
izbutise să scoată un cuvânt. Faţa o durea de atâtea 
zâmbete politicoase, iar vinul şi cocteilurile cu şampanie o 
ameţiseră. 

— Ei bine, pe onoarea mea dacă doamna în rochie albă nu- 
i chiar o colegă, însăşi prinţesa de gheaţă, Madame Nicole 
des Jardins, auzi Nicole o voce familiară alături. Se răsuci 
şi-l văzu pe Richard Wakefield împleticindu-se, lovindu-se 
de o masă şi recâştigându-şi echilibrul, agăţându-se de un 
scaun şi aproape căzându-i în sfârşit în braţe. 

— Îmi pare rău, rânji el, reuşind să se aşeze lângă ea. Mi-e 
teamă că am băut prea mult gin cu apă tonică. Luă o 
înghiţitură sănătoasă din paharul care reuşise ca prin 
minune să nu-l verse. Şi acum, zise el făcându-i cu ochiul, 
dacă nu te superi, am să trag un pui de somn înainte de 
spectacolul cu delfini. 

Nicole râse în clipa în care capul lui Richard lovi masa de 
lemn cu un pocnet sec, iar el simulă pierderea cunoştinţei. 


După câteva secunde, se aplecă jucăuşă peste el şi-i ridică 
cu forţa o pleoapă. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, camarade, ce-ar fi să nu treci 
într-o altă lume înainte să-mi explici puţin chestia asta cu 
delfinii. 

Richard se ridică cu mare efort şi începu să-şi rotească 
ochii în cap. 

— Adică nu ştii? Dumneata, care cunoşti întotdeauna toate 
orarele şi toate procedurile? Imposibil! 

Nicole îşi termină vinul. 

— Fii serios, Wakefield. Despre ce vorbeşti? 

Richard deschise una din micile ferestre şi-şi trecu braţul 
prin ea, arătând spre întinderea de apă înconjurătoare. 

— Marele Dr. Luigi Bardolini se găseşte aici împreună cu 
inteligenţii săi delfini. Francesca îl va prezenta peste vreo 
cincisprezece minute. Se holbă cu dezinvoltură la Nicole. 
Doctorul Bardolini e pe punctul să dovedească chiar aici, în 
această seară, strigă el, că delfinii săi sunt capabili să 
treacă orice examen de admitere la facultate. 

Nicole se retrase şi-şi privi cu atenţie colegul. Chiar că-i 
beat. Poate că se simte la fel de nelalocul lui ca şi mine. 

Richard privea cu atenţie pe fereastră. 

— Petrecerea asta-i o veritabilă grădină zoologică, nu-i 
aşa”? Rosti Nicole după o lungă tăcere. Unde i-au găsit. 

— Asta-i, o întrerupse brusc Wakefield, trântind un pumn 
triumfător în masă. De aia mi-a părut familiar locul de cum 
am păşit înăuntru. Îi aruncă o privire lui Nicole, care-l 
măsura din ochi ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. E un 
Rama în miniatură, nu-ţi dai seama? El sări în sus, incapabil 
să-şi ascundă bucuria produsă de o asemenea descoperire 
epocală. Apa din jurul casei e Oceanul Cilindric, galeriile 
reprezintă Câmpia Centrală, iar noi, frumoasă doamnă, 
stăm în mijlocul oraşului New York. 

Nicole începea să priceapă, dar nu putea ţine pasul cu 
gândurile haotice ale lui Richard Wakefield. 


— Şi ce dovedeşte această similitudine? Se interesă ea cu 
voce tare. Ce sens are faptul că nişte arhitecţi muritori au 
construit acum două mii de ani un teatru pe aceleaşi 
principii cu cele utilizate pe nava ramană? Asemănare de 
natură? Similaritate de cultură? Nu, absolut! 

El se opri, conştient de-abia acum că Nicole îl privea fix. 

— Matematica! Zise el emfatic. Expresia ei sceptică îi 
spuse că încă nu îl înţelesese pe deplin. Matematica, rosti el 
iarăşi, dintr-o dată surprinzător de lucid. Asta este cheia. 
Aproape cu siguranţă că ramanii nu arătau ca noi şi la fel 
de clar e că s-au dezvoltat într-o lume mult diferită de a 
noastră. Dar ei trebuie să fi cunoscut aceeaşi matematică ca 
şi romanii. 

Faţa i se lumină. 

— Hah, urlă din nou, făcând-o pe Nicole să sară în sus. Era 
foarte mulţumit de sine. Ramani şi romani. Despre asta-i 
vorba aici. Şi pe undeva pe la mijloc pe scara evoluţiei se 
află şi modemul Homo Sapiens. 

Nicole clătină din cap în vreme ce Richard exulta de 
bucurie la felul cum îi funcţiona mintea. 

— Tot nu înţelegi, frumoasă doamnă? Întrebă el, întinzând 
mâna pentru a o ajuta să se ridice de pe scaun. Atunci poate 
că dumneata şi cu mine ar trebui să mergem să vizionăm un 
spectacol cu delfini, iar eu îţi voi vorbi de ramanii de acolo 
şi de romanii de aici, de profitori şi de regi, de capete 
pătrate şi ceară purpurie de sigiliu, şi dacă porcii au aripi 
ori nu. 

13. La mulţi ani. 

După ce toată lumea termină de mâncat şi farfuriile fură 
strânse, Francesca Sabatini apăru în mijlocul curţii cu un 
microfon în mână şi petrecu restul de zece minute 
mulţumind sponsorilor galei. Apoi îl prezentă pe Luigi 
Bardolini, sugerând că tehnicile pe care le încercase pentru 
prima dată în a comunica cu delfinii s-ar putea dovedi 
extrem de folositoare oamenilor, în încercarea de a lua 
legătura cu civilizațiile extraterestre. 


Richard Wakefield dispăruse exact înainte de începutul 
discursului Francescăi, cu scopul mărturisit de a găsi 
cămara şi a mai face rost de ceva de băut. Nicole îl văzu 
fugitiv cinci minute mai târziu, după ce Francesca îşi 
terminase prezentarea. Era înconjurat de două actriţe 
italiene cu bust bogat, care râdeau în hohote de glumele 
sale. Flutură din mână spre Nicole şi-i făcu cu ochiul, 
arătând spre cele două femei, ca şi cum acţiunile sale s-ar fi 
explicat de la sine. 

Bine pentru tine, Richard, gândi Nicole, zâmbindu-şi în 
sine. Cel puţin unul dintre noi, neadaptaţii social, se 
distrează de minune. O urmări pe Francesca păşind grațios 
peste podeţ şi rugând oaspeţii să se îndepărteze de lângă 
apă, ca să li se facă loc lui Bardolini şi delfinilor săi. 
Francesca purta o rochie neagră strânsă pe corp, care-i 
lăsa un umăr dezgolit; toaleta o completa o salbă de ţechini 
de aur şi o eşarfă aurie, legată în jurul taliei. Părul ei lung şi 
blond era împletit şi prins cu uni ac în vârful capului. 

Tu aparţii cu adevărat acestei lumi, reflectă Nicole, 
admirând sincer uşurinţa cu care se mişca Francesca în 
aglomeraţia din jur. Doctorul Bardolini îşi începu prima 
parte a demonstraţiei, iar Nicole îşi îndreptă atenţia către 
întinderea circulară de apă. Luigi Bardolini era unul din 
acei controversaţi oameni de ştiinţă cu o operă 
excepţională, dar nu atât de nemaipomenită cum ar fi vrut 
să se creadă. Pusese într-adevăr la punct o metodă unică de 
comunicare cu delfinii şi izolase treizeci, până la patruzeci 
de verbe de acţiune printre sunetele scoase de aceste 
animale. În schimb nu era adevărat, aşa cum se pretindea 
adesea, că doi dintre delfinii săi ar fi putut promova un 
examen de admitere la facultate. Din păcate, după felul cum 
se desfăşurau lucrurile în sânul comunităţii ştiinţifice 
internaţionale a secolului douăzeci şi doi, dacă teoriile cele 
mai năstruşnice sau cele mai avansate ale cuiva nu puteau 
fi demonstrate şi cădeau în ridicol, atunci şi celelalte lucrări 
ale sale, oricât ar fi fost ele de solide, erau de asemenea 


discreditate. Acest mod de gândire generase un 
conservatorism endemic în ştiinţă, câtuşi de puţin sănătos 
pentru progresul ei. 

Spre deosebire de alţi cercetători, Bardolini se dovedea a 
fi un strălucit om de spectacol. În partea finală a show-ului, 
cei mai celebri delfini ai săi - Emilio şi Emilia - fură supuşi 
la un test real de inteligenţă în compania a doi invitaţi, un 
bărbat şi o femeie aleşi la întâmplare. Testul era uimitor de 
simplu. Pe două (din patru) mari ecrane electronice (0 
pereche de ecrane în apă, cealaltă în curte) se prezenta o 
matrice de trei pe trei, având un spaţiu alb în colţul din 
dreapta jos. Celelalte opt careuri prezentau diverse imagini 
şi forme. Delfinii şi oamenii supuşi testului trebuiau să 
recunoască modelele în schimbare, deplasându-se pe 
matrice de la stânga spre dreapta şi de sus în jos, apoi să 
aleagă corect dintr-un set de opt variante prezentate de 
ecranul pereche, elementul potrivit pentru colţul liber. 
Participanţii dispuneau de câte un minut pentru fiecare 
problemă. Delfinii din apă, ca şi oamenii aflaţi pe uscatul de 
deasupra lor, aveau la dispoziţie un panou de control cu opt 
butoane pntru a-şi semnaliza alegerea, delfinii folosindu-şi 
boturile ca să le apese. 

Primele întrebări se dovediră uşoare, atât pentru oameni 
cât şi delfini. În prima matrice, o singură minge albă se 
găsea în colţul din stânga sus, două mingi albe în cea de-a 
doua coloană a primului şir, şi trei mingi albe în careul 
matricei corespunzând primului şir din coloana a treia. 
Având în vedere că primul element al şirului secund era tot 
o singură minge, pe jumătate albă şi pe jumătate neagră, şi 
că elementul de început al celui de-al treilea şir era o minge 
de astă dată neagră, se ajungea uşor la concluzia că ceea ce 
trebuia să se afle în colţul din dreapta jos erau trei mingi 
negre. 

Problemele ulterioare deveniră tot mai complicate. De 
fiecare dată se adăugau noi elemente de complexitate. 
Oamenii comiseră prima greşeală la a opta matrice, delfinii 


la a noua. În total, doctorul Bardolini prezentă şaisprezece 
matrici, ultima atât de complicată, încât trebuiau 
recunoscute cel puţin zece modele separate pentru a se 
identifica corect elementul lipsă. Scorul final fu egal: 
oamenii 12, delfinii 12. Ambele perechi se înclinară şi 
audiența aplaudă furtunos. 

Nicole găsi exerciţiul absolut fascinant. Nu era convinsă 
dacă trebuia sau nu să creadă afirmaţia doctorului 
Bardolini că întrecerea ar fi fost corectă, că nu se făcuseră 
nici un fel de repetiţii prealabile; de fapt, pentru ea n-avea 
nici o importanţă. Pe ea o interesa însăşi natura competiţiei; 
ideea că inteligenţa putea fi definită în termenii abilității de 
a identifica modele şi direcţii de orientare. Există oare vreo 
cale de a o măsura? Reflectă ea. La copii. Sau chiar la 
adulţi. 

Nicole participase la test alături de oameni şi delfini. 
Răspunsese corect la primele treisprezece puncte, îl greşise 
pe al paisprezecea din cauza unei presupuneri neglijente şi 
tocmai rezolvase numărul cincisprezece, când soneria 
marcase sfârşitul timpului alocat. Habar n-avea de unde să-l 
înceapă pe al şaisprezecea. Şi voi, romanilor? Se întrebă în 
clipa în care Francesca puse mâna pe microfon pentru a-l 
anunţa pe stăpânul inimii lui Genevieve - Julien LeClerc. Aţi 
fi fost capabili să răspundeţi corect la toate cele şaisprezece 
chestiuni, în a zecea parte din timpul alocat? În a suta 
parte? Simţi un nod în gât în momentul când realiză 
întreaga paletă de posibilităţi. Sau poate chiar într-o 
milionime? 

„N-am trăit niciodată până nu te-am întâlnit. N-am iubit 
niciodată până ce nu te-am zărit.” Dulcea melodie a vechii 
înregistrări năvăli în mintea lui Nicole, aducându-i în faţa 
ochilor o imagine veche cincisprezece ani, un dans cu un alt 
bărbat, într-o epocă când încă mai credea că dragostea 
putea cuceri totul. Julien LeClerc interpretă greşit reacţia 
corpului ei şi o trase mai aproape de el. Nicole se hotări să 
nu se împotrivească. Era deja foarte obosită şi, dacă ar fi 


fost să recunoască adevărul, se simţea bine în braţele unui 
bărbat, pentru prima dată în decursul a mai mulţi ani. 

Îşi ţinuse cuvântul dat Genevievei. Când Monsieur LeClerc 
îşi terminase cele câteva cântece din program, Nicole se 
apropiase de cântăreţul francez şi-i transmisese mesajul 
fiicei sale. Aşa cum anticipase, bărbatul interpretase 
complet greşit vorbele ei. Continuară să discute în vreme ce 
Francesca îi anunţa pe cei prezenţi că până la miezul nopţii 
nu avea să mai fie nici un alt spectacol, fiecare fiind invitat 
să bea, să mănânce şi să danseze după pofta inimii. Julien îi 
oferise braţul lui Nicole şi împreună ieşiseră în galerie, 
unde dansară în tot acest răstimp. 

Julien era un bărbat bine, de vreo treizeci de ani, însă nu 
constituia genul lui Nicole. Întâi şi întâi, se dovedea prea 
încrezut pentru gustul ei. Vorbea mereu despre sine însuşi, 
nefiind atent atunci când conversaţia aluneca şi spre alte 
subiecte. Deşi un cântăreţ talentat, nu poseda alte calităţi 
remarcabile. În schimb, medită Nicole în timp ce 
prelungitul lor dans atrăgea privirile celorlalţi invitaţi, e 
bun dansator şi face mai mult decât să stau singură 
răsucindu-mi mâinile. Pe durata unei pauze muzicale, 
Francesca se apropie de ei. 

— Bravo, Nicole, spuse ea, zâmbetu-i larg părând să fie 
sincer. Îmi pare bine să constat că te distrezi. Îi întinse o 
mică tavă pe care se aflau o jumătate de duzină de 
bomboane de ciocolată, acoperite cu o glazură aducând a 
zahăr. Sunt fantastice. Le-am comandat special pentru 
echipajul misiunii Newton. 

Nicole luă o bomboană şi o băgă în gură. Delicioasă. 

— Şi acum, vreau să-ţi cer o favoare, continuă după câteva 
secunde Francesca. Întrucât n-am reuşit să-ţi iau un 
interviu şi deoarece scrisorile primite indică faptul că 
milioane de oameni ard de nerăbdare să afle mai multe 
despre tine, crezi că ai accepta să mergem în studioul 
improvizat aici şi astfel să-mi acorzi zece sau cincisprezece 
minute înainte de miezul nopţii? 


Nicole o fixă intens. O voce interioară o punea în gardă, 
însă mintea îi denatura cumva mesajul. 

— Sunt de acord, declară Julien LeClerc în vreme ce 
ambele femei se examinau reciproc. Presa fie că vorbeşte 
întotdeauna despre „misterioasa doamnă astronaut”, fie se 
referă la tine ca la „prinţesa de gheaţă”. Arată-le ce mi-ai 
arătat mie în această seară - că eşti o femeie normală şi 
sănătoasă ca oricare alta. 

De ce nu? Decise în sfârşit Nicole, reprimând sfatul vocii 
interioare. Cel puţin acordând aici interviul nu-i voi implica 
pe Papa şi pe Genevieve. 

Se îndreptau spre studioul înjghebat de cealaltă parte a 
galeriei când Nicole îl zări pe Shigeru 'Takagishi care, 
sprijinit de o coloană, discuta cu trei oameni de afaceri 
japonezi îmbrăcaţi în ţinută de seară. 

— Doar o clipă, spuse Nicole. Mă întorc imediat. 

— Tanoshii shinnen, Takagishi-san, îl salută Nicole. Omul 
de ştiinţă japonez se răsuci surprins, apoi surâse văzând 
despre cine era vorba. După ce o prezentă pe Nicole 
asociaţilor săi şi după ce toţi se înclinară schimbând 
politeţile de rigoare, Takagishi deschise conversaţia. 

— O genki desu ka? Întrebă el. 

— O kage sama de, replică ea. Nicole se aplecă spre 
colegul ei japonez şi-i şopti la ureche: N-am la dispoziţie 
decât un minut. Vreau să-ţi spun că am studiat cu grijă 
datele dosarului şi sunt complet, de acord cu medicul 
dumitale personal. Nu există nici un motiv să-i anunţ pe 
membrii comisiei despre anomalie. 

Doctorul Takagishi arăta de parcă tocmai ar fi fost anunţat 
că soţia sa dăduse naştere unui băieţel sănătos. Vru să-i 
spună ceva personal lui Nicole, dar îşi aminti că se găsea 
într-un grup de compatrioți. 

— Domo arigato gozaimasu, i se adresă el femeii ce deja se 
îndepărta, ochii săi calzi şi umezi transmițând în tăcere 
profunzimea sentimentelor sale. 


Nicole se simţea minunat în timp ce intra în pas de vals în 
studio, între Francesca şi Julien LeClerc. Poză cu plăcere 
celor câţiva fotografi, în vreme ce signora Sabatini o 
asigura că totul fusese pregătit pentru interviu. Sorbi 
câteva înghiţituri dintr-un cocteil de şampanie, discutând 
nimicuri cu Julien. În cele din urmă luă loc alături de 
Francesca sub luminile orbitoare ale reflectoarelor. Ce 
minunat, continuă Nicole să se gândească la conversaţia 
anterioară cu Takagishi, să pot să ajut un om atât de 
deosebit. 

Prima întrebare a Francescăi fu destul de nevinovată. O 
întrebă pe Nicole dacă apropiata lansare o emoţiona. 

— Bineînţeles, replică ea, continuând prin a face un scurt 
rezumat al exerciţiilor efectuate de echipaj în aşteptarea 
rendezvous-ul cu Rama II. Interviul se desfăşura în 
întregime în engleză. Întrebările curgeau într-o ordine bine 
stabilită. Nicole fu rugată să-şi descrie atribuţiile de pe 
parcursul misiunii, ce se aştepta să descopere („Nu prea 
ştiu, dar orice aş găsi, va fi extrem de interesant”) şi cum de 
se întâmplase să absolve Academia Spațială. După vreo 
cinci minute, Nicole se simţea liniştită şi mulţumită, părând 
să fi ajuns pe aceeaşi lungime de undă cu Francesca. 

Apoi Francesca puse trei întrebări personale, una despre 
tatăl ei, a doua despre mama sa şi tribul Senoufo de pe 
Coasta de Fildeş, şi a treia despre viaţa ei cu Genevieve. 
Niciuna nu părea dificilă, aşa încât ultima întrebare o 
surprinse complet nepregătită. 

— Este evident din fotografia fiicei tale că pielea ei este 
mult mai deschisă decât a ta, spuse Francesca pe acelaşi 
ton folosit pentru celelalte întrebări. Culoarea pielii lui 
Genevieve sugerează faptul că tatăl ei e probabil alb. Cine a 
fost tatăl fiicei tale? 

Nicole simţi cum pulsul i se măreşte brusc. Apoi i se păru 
că timpul încremeneşte. Un val puternic de emoție o 
cuprinse şi îi fu frică să nu ţipe. O imagine strălucitoare, 
pasionată, a două corpuri încolăcite reflectate într-o oglindă 


uriaşă îi fulgeră prin minte, făcând-o să respire cu greutate. 
Îşi privi un moment picioarele, încercând să-şi recapete 
sângele rece. 

Femeie idioată ce eşti, se autogratulă luptând să-şi 
înăbuşe sentimentele de mânie, durere şi dragoste 
răscolitoare care se năpustiseră asupra ei asemeni unui val 
uriaş în timpul fluxului. Trebuia să-ţi fi dat seama. Din nou 
lacrimile ameninţară să ţâşnească şi ea se strădui din greu 
să le oprească. Privi întâi la reflectoare, apoi la Francesca. | 
se păru că ţechinii de aur de pe rochia reporterei se 
grupaseră într-un model anume: un cap, un cap de pisică 
uriaşă, cu ochii scânteietori şi cu o gură plină de dinţi 
ascuţiţi, ce tocmai se deschidea hulpavă. 

În cele din urmă, după câteva secunde care părură o 
veşnicie, Nicole simţi că-şi controlează iarăşi emoţiile. 
Aruncă o privire furioasă Francescăi. 

— Non voglio parlare di quello, declară ea calmă. Abbiamo 
terminato questa intervista. Se ridică, îşi dădu seama că 
tremura din tot trupul, aşa încât se aşeză la loc. Camerele 
de luat vederi continuau să funcţioneze. Respiră adânc 
câteva clipe. Într-un târziu se ridică de pe scaun şi ieşi din 
studioul improvizat. 

Voia să dispară, să fugă de toată lumea, să meargă undeva 
unde să fie singură cu propriile sale sentimente. Julien o 
apucă de braţ. 

— Ce căţea! Zise el fluturând un deget acuzator în direcţia 
Francescăi. Nicole era înconjurată de o mulţime de invitaţi 
şi toţi vorbeau în acelaşi timp. Îi fu greu să se concentreze 
în aglomeraţia aceea. 

În depărtare se auzea o melodie pe care o recunoscu vag, 
dar cântecul se termină aproape înainte să-şi dea seama că 
era vorba de „Auld Lang Syne”. Julien o ţinea de după 
umeri şi cânta plin de dorinţă. Totodată conducea un grup 
de vreo douăzeci de persoane, ce repetau după el cuvintele 
refrenului. Nicole şopti mecanic ultima măsură şi încercă 
să-şi menţină echilibrul. Brusc, două buze umede le 


acoperiră pe ale ei şi o limbă dinamică încercă să-i deschidă 
gura pentru a pătrunde înăuntru. Julien o săruta febril, 
aparatele de fotografiat se declanşau încontinuu, zgomotul 
era cumplit. Capul lui Nicole începu să se învârtească şi 
simţi că se afla pe punctul de a leşina. Se zbătu cu putere, 
reuşind în cele din urmă să se elibereze din strânsoarea lui 
Julien. 

Retrăgându-se, se împletici şi se lovi de un Reggie Wilson 
cât se poate de furios. Acesta o împinse într-o parte, grăbit 
să ajungă la un cuplu ce schimba săruturi de Anul Nou în 
lumina orbitoare a flash-urilor. Nicole îl urmări cu o privire 
dezinteresată, ca şi cum ar fi asistat la o reprezentaţie de 
teatru, ori ca şi cum ar fi fost martoră la unul din propriile 
sale vise. Reggie îi despărţi pe cei doi şi-şi ridică braţul 
drept ca şi cum ar fi intenţionat să-l pocnească pe celălalt 
bărbat. Francesca Sabatini îl împiedică, în timp ce un jenat 
David Brown i se desprindea din braţe. 

— Ia-ţi mâinile de pe ea, ticălosule, urlă Reggie continuând 
să-l amenințe pe omul de ştiinţă american. Şi să n-ai 
impresia că nu ştiu ce faci. Nicole nu-şi credea ochilor. Totul 
era lipsit de sens. În câteva secunde camera se umplu de 
agenţi de securitate. 

Nicole fu una dintre persoanele evacuate fără 
menajamente din încăpere, în vreme ce se încerca să se 
restabilească ordinea. Îndepărtându-se de acolo, trecu din 
întâmplare pe lângă Elaine Brown, rezemată cu spatele de 
o coloană, singură-singurică. Nicole o întâlnise şi se 
înţelesese bine cu ea, atunci când fusese în Dallas să 
discute cu medicul familiei stările alergice ale lui David. Era 
evident că Elaine se îmbătase şi nu avea chef să discute cu 
altcineva. 

— Rahat ce eşti, o auzi Nicole murmurând, n-ar fi trebuit 
să-ţi arăt niciodată rezultatele înainte să le public eu 
însămi. Atunci totul ar fi fost altfel. 

Nicole părăsi gala de îndată ce reuşi să găsească un mijloc 
de transport spre Roma. Cu un tupeu incredibil, Francesca 


încercase s-o însoţească până la limuzină, ca şi cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic. Nicole declină scurt oferta colegei sale 
de misiune şi ieşi singură din vilă. 

Pe drumul spre hotel începu să ningă. Concentrându-se 
asupra fulgilor de nea ce cădeau continuu, Nicole reuşi să- 
şi limpezească îndeajuns mintea ca să evalueze 
evenimentele serii. De un lucru era absolut sigură. 
Bomboana de ciocolată conţinuse o substanţă neobişnuită, 
cu un efect extrem de puternic. Nu i se mai întâmplase încă 
niciodată să-şi piardă controlul asupra propriilor emoţii. 
Poate că i-a oferit una şi lui Wilson, medită ea. Aşa s-ar 
explica în parte accesul lui de furie. Dar de ce? Ce încearcă 
să obţină procedând astfel? 

Ajunsă la hotel, se pregăti repede de culcare. Dar chiar în 
momentul când voia să stingă lumina, i se păru că aude o 
uşoară ciocănitură în uşă. Ascultă atentă şi nimic. Crezu că 
urechile îi jucaseră o festă, când auzi o nouă ciocănitură. 
Trăgându-şi halatul pe ea, se apropie cu grijă de uşa 
încuiată. 

— Cine-i acolo? Rosti ea cu o voce puternică, deşi nu prea 
convingătoare. Declină-ţi identitatea. 

Auzi un fâşâit şi o bucată de hârtie împăturită fu 
strecurată pe sub uşă. Încă înspăimântată şi prudentă, 
Nicole o ridică şi o desfăcu. Pe ea se puteau distinge, în 
scrierea originală a tribului mamei sale, Senoufo, doar trei 
cuvinte - Ronata. Omeh. Here. Ronata era numele ei în 
Senoufo. 

Cuprinsă brusc de panică, Nicole deschise uşa fără a mai 
controla pe monitor chipul vizitatorului. La zece picioare 
depărtare, fixând-o cu o privire intensă, stătea un bătrân 
zbârcit pe faţa căruia erau pictate linii orizontale verzi şi 
albe. Purta un costum complet de ceremonie, asemănător 
cu o mantie, de culoare verde strălucitor, pe care se aflau 
pictate o serie de desene liniare fără nici o logică aparentă. 

— Omeh! Exclamă Nicole, inima bătându-i mai să-i spargă 
pieptul. Ce faci aici? Adăugă ea în graiul tribului Senoufo. 


Bătrânul nu spuse nimic. În mâna dreaptă ţinea o piatră şi 
o sticluţă. După câteva secunde păşi hotărât în cameră, 
privirea lui nedezlipindu-se nici o clipă de pe chipul lui 
Nicole, care se retrăgea pe măsură ce el înainta. Ajunşi în 
centrul camerei, la vreo trei sau patru paşi unul de celălalt, 
bătrânul îşi înălţă ochii spre tavan şi începu să intoneze un 
psalm monoton. Era un cântec ritual Senoufo, o 
binecuvântare şi un descântec, invocat de sute de ani de 
şamanii tribului pentru a alunga spiritele rele. 

De îndată ce-şi termină psalmul, bătrânul Omeh îşi fixă 
iarăşi strănepoata şi începu să vorbească foarte încet: 

— Ronata, Omeh a simţit un pericol mare în această viaţă. 
Stă scris în cronicile tribului că bărbatul a trei veacuri va 
alunga demonii răi din preajma femeii lipsite de tovarăş. 
Dar Omeh n-o poate proteja pe Ronata după ce Ronata 
părăseşte regatul Minowe. Uite, spuse el luându-i mâna şi 
aşezându-i piatra şi sticluţa în palmă, astea să stea 
întotdeauna cu Ronata. 

Nicole privi piatra, un oval lustruit şi neted de vreo opt inci 
lungime şi patru în lăţime şi grosime, de culoare crem, cu 
câteva linii stranii, cafenii, şerpuind de-a curmezişul. 
Sticluţa verde nu era mai mare decât una obişnuită de 
parfum pe care orice femeie o poartă în geanta de 
călătorie. 

— Apa Lacului înţelepciunii o poate ajuta pe Ronata, 
continuă Omeh. Ronata va şti când e timpul să bea din ea. 
Dându-şi capul pe spate, repetă cu toată seriozitatea încă o 
dată cântecul, de data aceasta ţinând ochii închişi. Nicole 
şedea lângă el, prea uluită pentru a scoate o vorbă, însă 
ţinând în mâna dreaptă piatra şi sticluţa. De îndată ce 
termină de cântat, Omeh strigă trei cuvinte pe care Nicole 
nu le înţelese. Apoi se răsuci brusc pe călcâie şi păşi repede 
spre uşa deschisă. Speriată, Nicole alergă în hol tocmai la 
timp pentru a-i zări mantia verde dispărând în lift. 

14. La revedere, Henry. 


Nicole şi Genevieve urcau dealul, ţinându-se de mână, prin 
zăpada cernută lent din cer. 

— Ai văzut figura americanului când i-am spus cine eşti? 
Râse Genevieve. Fetiţa era teribil de mândră de mama ei. 

Nicole îşi mută schiurile şi beţele pe celălalt umăr; se 
apropiau de hotel. „Guten Abend”, le salută un bătrân cu un 
chip perfect de Moş Crăciun. 

— Aş vrea să nu te mai repezi să le spui tuturor cine sunt, 
zise Nicole, fără intenţia de a-şi dojeni totuşi fiica. Uneori e 
mai plăcut să nu fii recunoscută. 

Lângă intrarea hotelului se afla o cămăruţă pentru schiuri. 
Nicole şi Genevieve se opriră şi-şi încuiară echipamentul 
într-un rastel. Îşi schimbară bocancii de schi cu nişte 
încălțări mai uşoare şi ieşiră din nou în lumina care scădea 
treptat. Rămaseră pentru o clipă una lângă cealaltă, privind 
în josul dealului spre satul Davos. 

— Ştii, au fost câteva momente astăzi, în timpul cursei 
aceleia pe pista spre Klosters, când îmi era imposibil să 
cred că în mai puţin de două săptămâni vei fi undeva acolo - 
Nicole arătă cu mâna spre cer - îndreptându-mă spre un 
rendezvous cu o misterioasă navă spaţială extraterestră. 
Uneori mintea omului refuză adevărul. 

— Poate-i doar un vis, declară calm fiica ei. 

Nicole surâse. Îi plăcea stilul de joacă al lui Genevieve. De 
câte ori era copleşită de oboseala unei zile de lucru, putea 
întotdeauna să conteze pe caracterul simplu al fiicei sale ca 
să-şi recapete buna dispoziţie. Formau un trio formidabil, ei 
trei care locuiau în Beauvois. Fiecare depindea enorm de 
ceilalţi doi. Nicole nici nu voia să se gândească cum îi va 
afecta despărţirea de o sută de zile. 

— Te deranjează că voi lipsi atâta? O întrebă Nicole pe 
Genevieve în vreme ce intrau în holul hotelului. În jurul 
focului puternic din mijlocul încăperii se aflau o duzină de 
oaspeţi. Un chelner aproape invizibil, însă foarte eficient, 
servea băuturi fierbinţi. În hotelurile Morosani nu existau 
roboţi, nici măcar pentru room service. 


— Dar n-o consider o despărţire, replică vesel Genevieve. 
La urma urmei, voi vorbi cu tine aproape în fiecare noapte 
folosind videofonul. Timpul de întârziere va face şi mai 
nostimă situaţia, dar şi mai provocatoare. Trecură pe lângă 
biroul de recepţie de modă veche. În plus, voi fi centrul 
atenţiei întregii şcoli. Subiectul proiectului meu e ca şi 
schiţat: un portret psihologic al ramanilor bazat pe 
conversațiile cu tine. 

Nicole zâmbi iarăşi şi clătină din cap. Optimismul lui 
Genevieve era întotdeauna contagios. Ce păcat. 

— Oh, Madame des Jardins. O voce îi întrerupse gândurile. 
Directorul hotelului îi făcea semn de la recepţie, iar Nicole 
se întoarse către el. Aveţi un mesaj. Mi s-a cerut să vi-l 
remit personal. 

Îi înmână un plic simplu. Nicole îl deschise şi zări doar o 
parte infimă dintr-o coroană tipărită pe hârtie. Inima i-o luă 
razna şi închise plicul imediat. 

— Despre ce-i vorba, mamă? Se interesă Genevieve. 
Trebuie să fie ceva grozav dacă a fost adusă prin curier 
special. Nimeni nu mai foloseşte azi aşa ceva. 

Nicole încercă să-şi ascundă sentimentele. 

— Un raport secret despre activitatea mea, minţi ea. 
Curierul a comis o greşeală cumplită. Niciodată nu trebuia 
să i-l fi dat lui Herr Graf, ci numai mie personal în mână. 

— Alte date medicale despre echipaj? Genevieve şi mama 
ei discutaseră nu o singură dată rolul delicat al unui ofiţer 
biolog, într-o misiune spaţială atât de importantă. 

Nicole încuviinţă din cap. 

— Scumpo, ce-ar fi să dai o fugă până sus şi să-i spui 
bunicului că mai întârzii câteva minute. Cinăm aşa cum am 
stabilit, la şapte jumătate. Acum vreau să citesc mesajul şi 
să văd dacă nu necesită un răspuns urgent. 

Nicole îşi sărută fiica şi aşteptă până ce ea intră în lift, 
înainte să iasă din hotel. Se opri sub o lampă de pe strada 
acoperită de zăpadă şi deschise plicul cu mâinile reci. Îşi 


stăpânea cu greu tremurul degetelor. Nebunule, nebun 
neglijent. După tot acest timp. Şi dacă fata ar fi văzut. 

Coroana era aceeaşi ca în urmă cu cincisprezece ani şi 
jumătate, când Darren Higgins îi înmânase invitaţia la cină 
în centrul olimpic de presă. Nicole fu surprinsă de trăinicia 
emoţiilor sale. Îşi luă inima în dinţi şi citi nota de sub 
coroană. 

„Îmi pare rău pentru răgazul atât de scurt. Trebuie să te 
văd mâine. Exact la amiază. Încălzesc cabana nr. 8 pe 
Weissfluhjoch. Vino singură. Henry” 

A doua zi Nicole se afla printre primele persoane care 
aşteptau telecabina spre vârful Weissfluhjoch. Se urcă în 
cuşca de sticlă alături de alţi douăzeci de turişti şi se 
rezemă de fereastră, în timp ce uşa se închidea automat. L- 
am văzut doar o singură dată în toţi aceşti cincisprezece 
ani, şi totuşi. 

Cabina îşi începu urcuşul şi Nicole îşi puse ochelarii de 
zăpadă. Era o dimineaţă orbitoare, câtuşi de puţin 
asemănătoare cu acea dimineaţă de ianuarie de acum şapte 
ani, când tatăl ei o sunase de la vila din Beauvois. Cu o 
seară înainte ninsese, iar după multe rugăminţi acceptase 
ca Genevieve să lipsească de la şcoală ca să se joace în 
zăpadă. Pe atunci Nicole lucra la spitalul din Tours şi 
aştepta răspunsul la cererea de admitere în Academia 
Spațială. 

Îi arăta fiicei sale de şapte ani cum să facă un înger din 
zăpadă când Pierre o strigase pentru a doua oară din casă. 

— Nicole, Genevieve, e ceva special printre scrisori. 
Trebuie să fi fost adusă în timpul nopţii. Nicole şi Genevieve 
alergaseră spre vilă în hainele lor pline de zăpadă, în vreme 
ce Pierre proiecta întregul text al mesajului pe videoecranul 
din perete. 

— Extraordinar, exclamase Pierre. Se pare că am fost 
invitaţi cu toţii la încoronarea regelui Angliei, inclusiv la 
recepţia ce va avea loc după aceea. Extrem de neobişnuit. 


— Oh, bunicule, intervenise Genevieve emoţionată. Vreau 
să merg. Putem merge cu toţii? Voi întâlni un rege şi o 
regină adevărată? 

— Nu există nici o regină, replicase bunicul, doar dacă nu 
te referi cumva la regina mamă. Regele nu e căsătorit. 

Nicole citise invitaţia de câteva ori, fără să scoată un 
cuvânt. După ce Genevieve se calmase şi părăsise camera, 
tatăl ei o îmbrăţişase. 

— Vreau să merg, declarase ea calm. 

— Eşti sigură? Întrebase el, făcând un pas înapoi şi 
privind-o scrutător. 

— Da, întărise ea. 

Henry nu o văzuse niciodată până în seara aceea, îşi 
amintea Nicole verificându-şi pentru început ceasul şi apoi 
echipamentul, în vederea coborârii pantei pe schiuri. Tata a 
fost minunat. M-a lăsat să dispar în Beauvois şi aproape 
nimeni n-a ştiut că aveam un copil, până ce Genevieve nu a 
împlinit un an. Henry nici măcar n-a bănuit. Nu până în 
noaptea de la Buckingham Palace. 

Nicole se revăzu aşteptând împreună cu ceilalţi invitaţi. 
Regele întârziase, iar Genevieve devenise agitată. În cele 
din urmă, Henry ajunsese înaintea lor. 

— Onorabilul Pierre des Jardins de Beauvois, Franţa, cu 
fiica sa, Nicole, şi nepoata Genevieve. Nicole se înclinase 
conform etichetei, iar Genevieve executase o reverență. 

— Deci aceasta e Genevieve, constatase regele. Se 
aplecase doar o clipă, punându-şi mâna sub bărbia 
copilului. Când fetiţa îşi ridicase faţa, el desluşise ceva 
familiar. Se răsucise să o privească pe Nicole, o întrebare 
mută oglindindu-i-se în ochi. Zâmbetul lui Nicole nu 
dezvăluise nimic. Şamberlanul rostea deja numele 
următorilor oaspeţi. Regele se îndepărtase. 

Aşa l-ai trimis pe Darren la hotel, îşi aminti Nicole, plutind 
o secundă sau două în aer după săritura peste o mică 
ridicătură de zăpadă. lar el a fredonat o melodie, s-a 
învârtit în jur şi în cele din urmă m-a întrebat dacă nu 


doresc să iau ceaiul cu tine. Nicole înfipse cu putere beţele 
în zăpadă şi se opri brusc. „Spune-i lui Henry că nu pot”, îşi 
aduse ea aminte că-i răspunsese lui Darren în Londra, cu 
şapte ani mai înainte. 

Îşi privi iarăşi ceasul. De-abia ora unsprezece, prea 
devreme ca să se îndrepte spre cabană. Se urcă într-un 
teleschi şi se întoarse înapoi spre vârf. 

Trecuseră două minute după ora douăsprezece când 
Nicole ajunse la mica cabană de la liziera pădurii. Îşi scoase 
schiurile, le înfipse în zăpadă şi se îndreptă spre uşa din 
faţă, ignorând semnele amplasate pretutindeni şi 
menţionând EINTRITI VERBOTEN. Ca din pământ apărură 
doi vlăjgani, unul din ei barându-i pur şi simplu drumul spre 
uşă. 

— E-n regulă, auzi ea o voce familiară, este aşteptată. Cele 
două gărzi dispărură la fel de repede precum apăruseră şi 
Nicole îl văzu pe Darren în cadrul uşii, zâmbitor ca 
întotdeauna. 

— Salut, Nicole, spuse el cu aceeaşi prietenie şi sinceritate 
în voce, Darren îmbătrânise. Câteva şuviţe cărunte îi 
apăruseră la tâmple, iar barba sa scurtă nu mai era complet 
neagră. Ce mai faci? 

— Bine, Darren, răspunse ea conştientă că devenea din ce 
în ce mai nervoasă, în ciuda stăpânirii de sine autoimpuse. 
Încercă să-şi reamintească că acum era o profesionistă, o 
persoană ce reuşise în viaţă în felul ei, la fel de bine ca şi 
regele pe care urma să-l întâlnească. Cu hotărâre, intră în 
cabană. 

Interiorul era cald. Henry şedea cu spatele la un mic 
cămin. Darren închise uşa şi-i lăsă singuri pe cei doi. Nicole 
îşi scoase eşarfa şi ochelarii de zăpadă, şi îşi descheie haina. 
Se priviră fix vreo douăzeci sau treizeci de secunde, fără a 
scoate nici un cuvânt, niciunul nedorind să întrerupă 
şuvoiul de emoţii ce-i transporta iarăşi în minunatele două 
zile de acum cincisprezece ani. 


— Bună, Nicole, rosti în cele din urmă regele. Vocea îi suna 
moale şi caldă. 

— Bună, Henry, replică ea. Bărbatul încercă să înconjoare 
canapeaua ca să se apropia de ea, poate şi pentru a o 
atinge, dar ceva în rigiditatea trupului ei îl determină să se 
oprească. Se rezemă de o latură a canapelei. 

— Nu vrei să iei loc? O invită el. 

Nicole clătină din cap. 

— Aş prefera să stau în picioare, dacă nu ai nimic 
împotrivă. Aşteptă încă puţin. Privirile li se încrucişară din 
nou într-o profundă comuniune de gânduri. Se simţea 
atrasă către el, în ciuda puternicelor avertismente 
interioare. 

— Henry, izbucni ea brusc, de ce m-ai chemat aici? Nu-i 
normal ca regele Angliei să-şi petreacă zilele într-o cabană 
dintr-o staţiune de munte elveţiană. 

Henry păşi spre unul din colţurile camerei. 

— "Ţi-am adus un cadou în cinstea celei de a treizeci şi 
şasea aniversări a ta, spuse el aplecându-se cu spatele spre 
Nicole. 

Nicole râse. 'Tensiunea începea să se risipească. 

— Te-ai grăbit cu o zi. Abia mâine-i ziua mea. Dar de ce. 

EI îi întinse un cub de date. 

— Acesta este cel mai preţios cadou pe care l-am putut 
găsi pentru tine, declară bărbatul serios, şi a fost nevoie de 
o mulţime de mărci din tezaurul regal pentru a-l realiza. 

Ea îl privi întrebător. 

— De câtva timp sunt îngrijorat în legătură cu misiunea ce 
te aşteaptă. La început nu înţelegeam de ce. Dar cu vreo 
patru luni în urmă, jucând cărţi cu prinţul Charles şi 
prinţesa Eleanor într-o noapte, mi-am dat brusc seama ce 
anume mă neliniştea. Intuiţia îmi spune că echipajul acesta 
al vostru va avea, parte de probleme. Ştiu că pare o 
nebunie, mai ales venind din partea mea, însă nu ramanii 
mă îngrijorează. Megalomanul acela de Brown are probabil 
dreptate când spune că ramanilor nu le pasă câtuşi de puţin 


de noi. În schimb, eşti pe punctul să petreci o sută de zile 
într-un perimetru izolat cu alţi unsprezece. 

Îşi dădu seama că Nicole nu înţelegea la ce se referă. 

— Ia cubul. Serviciile mele de informaţii au alcătuit dosare 
complete ale tuturor membrilor misiunii Newton, inclusiv 
pentru tine. Nicole se încruntă. Aceste informaţii, cele mai 
multe lipsind din dosarele oficiale ale Agenţiei Spațiale, îmi 
confirmă părerea personală că echipajul vostru cuprinde 
destule personaje instabile. N-am ştiut ce să fac cu. 

— Dar nu e treaba ta, îl întrerupse furioasă Nicole, jignită 
de intervenţia lui Henry în activitatea ei profesională. De ce 
te amesteci. 

— Hei, hei, linişteşte-te! Replică regele. Te asigur că 
motivele mele au fost bine întemeiate. Ascultă-mă, probabil 
nu vei avea nevoie de toate aceste date, însă m-am gândit 
că ţi-ar putea fi de folos într-o zi. Ia-le. N-ai decât să le 
distrugi, dacă vrei. Tu eşti ofiţerul biolog. Le poţi utiliza aşa 
cum doreşti. 

Henry îşi dădea seama că ratase momentul revederii. Se 
îndepărtă şi se aşeză pe scaun în faţa căminului, cu spatele 
spre Nicole. 

— Ai grijă de tine, Nicole, murmură el. 

Ea reflectă câteva momente, puse cubul în buzunarul 
hainei şi se apropie de rege. 

— Mulţumesc, Henry, zise lăsând să-i cadă mâna pe 
umărul lui. Bărbatul nu se întoarse, dar ridicându-şi mâna îi 
apucă degetele. Rămaseră nemişcaţi, în poziţia aceea, 
aproape un minut. 

— Câteva lucruri le-au scăpat chiar şi specialiştilor mei, 
declară el cu o voce slabă. În special un fapt care mă 
interesa în mod deosebit. 

Nicole îşi auzea bătăile inimii printre pârâiturile buştenilor 
din cămin. O voce lăuntrică îi şoptea: Spune-i, spune-i. Dar 
o alta, plină de înţelepciune, o povăţuia să rămână tăcută. 

Ea îşi retrase degetele încet. Bărbatul se răsuci să o 
privească. Nicole îi surâse, apoi se îndreptă spre uşă. Îşi 


puse eşarfa pe cap şi trase fermoarul hainei până sus, 
înainte de a ieşi din cabană. 

— La revedere, Henry, rosti ea. 

15. Întâlnire. 

Navele cuplate ale misiunii Newton manevraseră în aşa fel 
încât Rama să ajungă exact în centrul hubloului central al 
postului de comandă. Vasul extraterestru era imens, de o 
culoare mată cafeniu-deschis, al cărui corp lung îl constituia 
un cilindru perfect din punct de vedere geometric. Nicole 
şedea tăcută alături de Valerii Borzov. Pentru fiecare din ei, 
această primă imagine a întregului Rama, scăldat de lumina 
soarelui reprezenta un moment ce trebuia savurat pe 
îndelete. 

— Ai observat vreo diferenţă? Întrebă în cele din urmă 
Nicole. 

— Nu încă, replică comandantul. Arată ca şi cum 
amândouă ar fi ieşit de pe aceeaşi linie de montaj. 

Liniştea se instală la loc. 

— Nu ţi-ar place să vezi cu ochii tăi linia aia de montaj? 
Întrebă din nou Nicole. 

Valerii Borzov încuviinţă din cap. Un mic vehicul spaţial, 
asemănător cu un liliac sau cu o pasăre colibri, trecu prin 
faţa hubloului, îndreptându-se spre Rama. 

— Sondele teleghidate vor confirma similarităţile. Fiecare 
are în memorie un set complet de imagini ale lui Rama |. 
Orice abatere va fi înregistrată şi raportată în decurs de 
trei ore. 

— Şi dacă nu există variaţii inexplicabile? 

— Atunci procedăm conform planului, răspunse zâmbind 
generalul Borzov. Facem joncţiunea, intrăm înăuntru şi 
pornim roboții. Aruncă o privire îa ceas. Toate acestea ar 
trebui să aibă loc peste douăzeci şi două de ore, cu singura 
condiţie ca ofiţerul biolog să certifice că echipajul e pregătit 
de acţiune. 

— Echipajul se găseşte într-o formă excelentă, raportă 
Nicole. Tocmai le-am analizat pentru a doua oară starea 


fizică. Surprinzător de bune. În afară de anomalii 
hormonale în cazul celor trei femei, ceea ce dealtminteri 
era de aşteptat, nu s-au semnalat nici un fel de 
neregularități în ultimele patruzeci de zile. 

— Deci fizic, lumea este aptă de misiune, rosti gânditor 
comandantul. Dar din punct de vedere psihologic? Ultimele 
izbucniri nu te neliniştesc? Le putem considera un rezultat 
al tensiunii nervoase şi al emoţiei? 

Nicole rămase o clipă tăcută. 

— Sunt de acord că aceste patru zile scurse de la cuplare 
au fost mai dificile. Ştiam, desigur, despre diferendul 
existent între Wilson şi Brown chiar înainte de lansare. L- 
am rezolvat parţial, plasându-l pe Reggie în nava dumitale 
pe durata călătoriei, dar acum că am cuplat navele, iar 
echipajul se găseşte mereu laolaltă, cei doi sunt în orice 
clipă gata să se repeadă unul la celălalt. În special atunci 
când Francesca e în preajmă. 

— Am încercat să vorbesc de două ori cu Wilson cât timp 
navele au fost separate, explică frustrat Borzov. Nici n-a 
vrut să mă asculte. Un anume lucru îl supără vizibil foarte 
tare. Generalul Borzov se îndreptă spre tabloul de comandă 
şi apăsă câteva taste. O serie de date apărură pe unul din 
monitoare. Probabil ceva legat de Sabatini, continuă el. 
Wilson n-a făcut mare lucru pe parcursul zborului, dar 
jurnalul de bord indică faptul că a petrecut un număr 
nemăsurat de mare de ore discutând cu ea prin videofon. Şi 
întotdeauna se afla într-o stare de spirit a naibii de proastă. 
L-a jignit chiar şi pe O'Toole. 

Generalul Borzov se răsuci şi o privi cu atenţie pe Nicole. 

— În calitatea ta de medic, aş vrea să ştiu dacă ai de făcut 
vreo recomandare „oficială” în ceea ce priveşte echipajul, 
mai ales în ceea ce se referă la relaţiile reciproce. 

Nicole fu surprinsă. Când generalul Borzov îi solicitase 
această întrevedere pentru „evaluarea sănătăţii 
echipajului”, nu se gândise ca ea va aborda şi starea psihică 
a celor doisprezece. 


— Îmi ceri o evaluare psiho-profesională? 

— Categoric, replică ferm generalul. Vreau de la tine un 
raport A5401 care să ateste starea fizică şi psihologică a 
fiecărui membru din echipaj. Regulamentul stipulează clar 
că ofiţerul comandant e obligat să ceară, înaintea fiecărei 
misiuni, avizul ofițerului biolog cu privire la capacitatea de 
acţiune a echipajului. 

— Dar la simulări nu ai cerut decât datele despre condiţia 
fizică. 

Borzov zâmbi. 

— Pot să aştept, domnişoară des Jardins, dacă ai nevoie de 
timp să-ţi pregăteşti raportul. 

— Nu, nu, declară Nicole după câteva clipe de gândire. 
Sunt în măsură să-ţi comunic opiniile mele chiar acum, iar 
de pus pe hârtie la modul oficial o voi face la noapte. Ezită 
câteva secunde înainte de a continua. Nu i-aş repartiza 
împreună pe Wilson şi Brown în echipă, cel puţin nu de la 
prima ieşire. Şi m-aş feri, deşi impresia nu este la fel de 
puternică, să o includ pe Francesca într-o grupă din care 
face parte vreunul din cei doi. Astfel de restricţii nu se mai 
aplică nimănui altcuiva. 

— Perfect, perfect. Comandantul rânji larg. Apreciez 
raportul tău, şi nu numai pentru că-mi confirmă propriile 
păreri. După cum vezi, chestiunile pot fi uneori extrem de 
delicate. Generalul Borzov schimbă brusc subiectul. Şi 
acum am să-ţi pun o întrebare de o cu totul altă natură. 

— Anume? 

— Francesca a fost la mine astăzi dimineaţă şi mi-a 
sugerat să organizăm mâine seară o petrecere. Argumentul 
ar fi că echipajul este încordat şi are nevoie de puţină 
relaxare înainte de prima misiune în interiorul lui Rama. 
Eşti de acord? 

Nicole reflectă puţin. 

— Nu-i o idee rea, replică ea. Tensiunea a crescut vizibil în 
ultima vreme. Dar la ce fel de petrecere se gândeşte? 


— Un dineu aici, în centrul de comandă. Nişte vin, vodcă, 
poate şi o mică distracţie. Borzov zâmbi şi-şi puse mâna pe 
umărul lui Nicole. Am nevoie de părerea ta profesională, 
cred că mă-nţelegi. 

— Desigur, râse Nicole. Generale, adăugă ea, dacă 
consideri că a sosit momentul pentru o petrecere cu toţi 
membrii echipajului, atunci voi fi încântată să te ajut. 

Nicole îşi termină raportul şi-l introduse în computerul lui 
Borzov de pe nava militară. Fusese extrem de atentă să 
caracterizeze problema drept un „conflict de 
personalitate”, mai degrabă decât orice tip de patologie 
comportamentală. Pentru Nicole, problema dintre Wilson şi 
Brown era limpede ca lumina zilei: simplă gelozie, eterna 
hidră cu ochi verzi. 

Era sigură că cei doi trebuiau împiedicaţi să lucreze 
împreună în timpul misiunilor din Rama. Nicole se învinuia 
că nu ridicase ea însăşi problema în faţa lui Borzov. Deşi 
înţelegea că sarcinile ei profesionale includeau şi 
supravegherea stării psihice a echipajului, îi venea greu să 
se considere psihiatrul misiunii. Evit să fac asta deoarece 
nu constituie un proces obiectiv, gândi ea. Nu avem încă 
senzori care să măsoare evoluţia mentală, bună sau rea, a 
fiecăruia dintre noi. 

Nicole porni de-a lungul coridorului. Era atentă să ţină 
întotdeauna un picior pe podea; devenise atât de obişnuită 
cu mediul ambiant lipsit de gravitație, încât procedura îi 
intrase aproape în sânge. Se bucura că proiectanţii misiunii 
munciseră din greu pentru a minimaliza diferenţele dintre 
viaţa din spaţiu şi aceea de pe Pământ. Astfel, activitatea 
astronauţilor era mult uşurată, permiţându-li-se să se 
concentreze exclusiv asupra îndatoririlor profesionale. 

Cabina lui Nicole se găsea la capătul coridorului. Fiecare 
astronaut avea apartament separat (rezultat al unor discuţii 
aprinse între echipaj şi proiectanți, ultimii insistând că 
spaţiul se folosea mai eficient în cazul cabinelor cu două 
paturi), foarte mic şi bine delimitat. Vehiculul mai mare, 


denumit de echipaj nava „ştiinţifică”, cuprindea opt 
dormitoare; celălalt, militar, avea cu patru dormitoare mici 
în plus. În schimb în ambele nave existau încăperi pentru 
exerciţii precum şi „holuri”, camere comune înzestrate cu 
mobilier mai confortabil, cât şi cu unele dotări pentru 
divertisment, inexistente în dormitoare. 

Trecând pe lângă camera lui Janos Tabori, Nicole îi auzi 
râsetul inconfundabil. Ca de obicei, uşa stătea larg 
deschisă. 

— Chiar te aşteptai să schimb nebunii şi să-ţi las caii 
stăpâni pe centru? Spunea Janos. Haide, Shig, nu sunt eu 
maestru, dar învăţ din greşeli. M-ai păcălit cu asta într-o 
partidă mai veche. 

Tabori şi Takagishi se găseau adânciţi în obişnuita lor 
partidă de şah de după masa de seară. Aproape în fiecare 
„noapte” (echipajul menținea o zi de douăzeci şi patru de 
ore, coincizând cu timpul Greenwich) cei doi jucau o oră 
înainte de a se culca. Takagishi era un maestru bine cotat la 
nivel internaţional, însă mai avea un suflet bun şi voia să-l 
încurajeze pe Tabori. Aşa încât aproape de fiecare dată, 
după ce îşi crea o poziţie solidă, Takagishi permitea 
adversarului să preia iniţiativa. 

Nicole băgă capul pe uşă. 

— Intră, frumoaso, o invită rânjind Janos. Priveşte cum îl 
distrug pe prietenul meu asiatic în această întrecere 
pseudo-cerebrală. Nicole se pregătea să-i explice că se 
îndrepta spre sala de exerciţii, când o creatură stranie, de 
mărimea unui şoarece mare, se strecură printre picioarele 
ei în camera lui Tabori. Femeia sări involuntar în sus, în 
vreme ce jucăria sau ce-o fi fost ea se apropie de jucători. 

„Mierloiul negru şi glumeţ. 

Cu ciocul lui gălbiu, Şi sturzul, meşter cântăreţ, Şi 
sprintenul scatiu.” 

Robotul cânta ţopăind către Janos. Nicole se lăsă în 
genunchi pentru a-l examina pe curiosul nou-venit. Avea 
capul unui măgar, dar partea de jos a corpului era umană. 


Continua să cânte. Tabori şi Takagishi încetară jocul şi 
izbucniră în râs la vederea expresiei uluite întipărită pe 
chipul lui Nicole. 

— Haide, zise Janos, spune-i că-l iubeşti. Aşa ar face 
Titania, regina zânelor. 

Nicole ridică din umeri. Micul robot tăcu câteva clipe. 
Îndemnată încă o dată de Janos, Nicole murmură „te 
iubesc” în direcţia robotului de douăzeci de centimetri. 

Acest Bottom în miniatură se răsuci către Nicole. 

— Mi se pare, doamnă, că nu prea aveţi de ce mă iubi. Dar, 
la drept vorbind, iubirea şi mintea nu prea duc azi casă 
bună. 

Nicole fu uluită. Întinse mâna să apuce mica figurină, însă 
se opri auzind o nouă voce. 

— 'Tii! Proşti sunt bieţii muritori. Şi acum, unde-i cel ce-l 
transformai într-un măgar? Bottom, pe unde-mi umbli? 

Un al doilea roboţel, îmbrăcat ca spiriduş, sări în cameră. 
Observând-o pe Nicole, execută un salt şi rămase câteva 
secunde suspendat în aer, la nivelul ochilor ei, bătând 
frenetic din micuţele-i aripi. 

— Eu mi-s Puck, frumoasa mea domniţă; nu v-am zărit 
pân-acum. Robotul se lăsă să cadă la pământ şi amuţi. 
Nicole rămase cu gura căscată. 

— Ce naiba., începu ea. 

— Ssss., o întrerupse Janos, făcându-i semn să tacă. Arătă 
cu degetul spre Puck. Bottom dormea într-un colţ lângă 
patul său. Puck tocmai îl descoperise şi-l împroşcă cu un soi 
de praf deschis la culoare, scos dintr-un săculeţ. Sub ochii 
uimiţi ai celor trei muritori, capul de măgar al lui Bottom 
începu să se transforme. Plasticul şi micile fragmente de 
metal se rearanjau pur şi simplu singure; Nicole fu 
impresionată de proporţiile metamorfozei. Puck o luă la 
sănătoasa, exact în momentul când Bottom se trezi cu noul 
său cap pe umeri şi începu să glăsuiască. 

— Am avut un vis. Nici nu-i trece cuiva prin cap ce visam 
avut! Se făcea că eram. Dar cine oare spune ce eram? 


Parcă eram, parcă aveam. Omul nu-i decât un nebun în 
haine de paiaţă, dacă n-apucă să spună ce era în vis. 

— Bravo, bravo, strigă Janos după ce creatura redeveni 
tăcută. 

— O medeto, adăugă Takagishi. 

Nicole se aşeză pe singurul scaun neocupat şi îşi privi 
colegii. 

— Şi când stau să mă gândesc că abia l-am asigurat pe 
comandant că voi doi sunteţi în toate minţile. Făcu o pauză 
de două sau trei secunde. N-aţi vrea să mă lămuriţi şi pe 
mine ce se întâmplă aici? 

— Wakefield, explică Janos. Tipu-i absolut strălucit, dar 
spre deosebire de alte genii, e şi foarte deştept. Şi un 
admirator fanatic al lui Shakespeare. Are o întreagă familie 
de asemenea indivizi minusculi, deşi bănuiesc că Puck este 
singurul care zboară, iar Bottom unicul capabil să-şi 
schimbe aspectul. 

— Puck nu zboară, declară Richard Wakefield pătrunzând 
în cabină. Poate numai să planeze şi asta doar pentru scurt 
timp. Wakefield părea încurcat. Nu ştiam că vei trece pe 
aici, se adresă el lui Nicole. Uneori îi mai distrez pe ăştia 
doi când joacă şah. 

— Într-o noapte, adăugă Janos văzând-o pe Nicole fără 
replică, tocmai mă recunoscusem învins în faţa lui Shig 
când am auzit un mare tărăboi pe hol. Câteva momente mai 
târziu Tybald şi Mercutio năvăleau în cameră, înjurându-se 
şi încrucişându-şi spadele. 

— E un hobby? Întrebă Nicole după câteva momente, 
arătând cu mâna micii roboţi. 

— Draga mea, interveni Janos înainte ca Wakefield să 
răspundă, niciodată, dar niciodată să nu confunzi o pasiune 
cu un hobby. Pentru stimatul nostru coleg japonez, şahul nu 
este un hobby. Şi nici acest tânăr din oraşul natal al 
Bardului din Stratford-upon-Avon nu-şi creează roboții ca 
rezultat al unui hobby. 


Nicole îi aruncă o privire lui Richard. Încerca să-şi 
imagineze orele de muncă şi energia necesară pentru 
realizarea unor roboţi atât de sofisticaţi ca cei pe care 
tocmai îi văzuse în acţiune. Fără să mai menţioneze talentul 
Şi, fireşte, pasiunea. 

— Foarte impresionant, declară ea. 

Zâmbetul lui Wakefield îi răsplăti complimentul. Nicole se 
scuză şi se pregăti să se retragă. Dar Puck i-o luă cu 
uşurinţă înainte şi se opri în cadrul uşii. 

„Umbre suntem, umbre-abia; 

De v-am supărat cumva, Socotiţi că am visat. 

Tot ce v-am înfăţişat” 

Râdea din toată inima în timp ce, păşind peste micul 
drăcuşor, îşi lua rămas bun de la prietenii ei. 

În sala de exerciţii, Nicole zăbovi mai mult decât se 
aşteptase, în mod obişnuit, treizeci de minute de alergare 
sau de pedalare susţinută pe bicicletă îi erau suficiente să 
se relaxeze înainte de culcare. Şi totuşi în seara aceea, 
gândindu-se la misiunea aflată pe punctul să înceapă cu 
adevărat, avu nevoie de o perioadă mai lungă pentru a-şi 
calma sistemul hiperactiv. Poate îşi spunea cuvântul şi 
concentrarea psihică datorată redactării rapoartelor 
despre Wilson şi Brown. 

Să mă fi pripit oare? L-am lăsat pe generalul Borzov să-mi 
influenţeze părerea? Nicole era foarte mândră de reputaţia 
ei profesională, iar intuiţia o ajuta adesea să ia hotărâri 
importante. Spre sfârşitul exerciţiului, se autoconvinsese că 
procedase aşa cum trebuie. Oboseala resimţită o vestea că 
era gata de culcare. 

Zona rezidenţială a navei se găsea cufundată în întuneric, 
doar coridorul fiind luminat. Dând colţul pentru a se 
îndrepta spre cabină, aruncă din întâmplare o privire în 
direcţia micii încăperi unde păstra rezervele de 
medicamente. Ciudat, socoti ea, întorcându-se să privească 
încă o dată în lumina slabă a becurilor, pare-se că am lăsat 
uşa depozitului deschisă. 


Nicole traversă holul. Într-adevăr, uşa era deschisă. 
Activase deja încuietoarea automată şi se pregătea să 
închidă uşa, când auzi un zgomot în camera întunecată. 
Întinzând mâna, Nicole răsuci întrerupătorul, surprinzând- 
o pe Francesca Sabatini într-un colţ, în faţa unui terminal 
de computer. Monitorul afişa o mulţime de date, iar în mâna 
Francescăi se afla un flacon subţire. 

— Oh, bună Nicole, zise netulburată Francesca, ca şi cum 
ar fi fost normal să stea pe întuneric, lucrând la un 
computer din depozitul de medicamente al misiunii. 

Nicole se apropie încet de computer. 

— Ce se întâmplă? Rosti ea degajat în timp ce parcurgea 
cu privirea informaţiile de pe ecran. După codurile folosite, 
Nicole îşi dădu seama că Francesca ceruse o listă cu 
anticoncepţionalele disponibile la bord. 

— Ce-i asta? Întrebă acum Nicole arătând cu degetul spre 
monitor. Vocea îi trăda iritarea. Toţi astronauții ştiau că 
singura persoană autorizată să pătrundă acolo era ofiţerul 
biolog. 

Cum Francesca nu se obosea să-i răspundă, Nicole deveni 
furioasă. 

— Cum ai intrat aici? Doar câţiva centimetri în mica nişă 
de lângă pupitru le despărţeau pe cele două femei. Nicole 
se aplecă brusc înainte şi smulse sticluţa din mâna 
Francescăi. În vreme ce citea eticheta, reportera îşi făcu loc 
în spaţiul îngust şi se îndreptă spre uşă. Nicole descoperi că 
lichidul din recipient era destinat provocării avorturilor şi 
se repezi în hol după ea. 

— N-ai de gând să-mi explici ce căutai înăuntru? 

— Dă-mi, te rog, sticluţa, rosti în cele din urmă Francesca. 

— Nu se poate, replică Nicole, clătinând din cap. E un 
medicament foarte puternic, cu efecte secundare 
considerabile. Ce credeai că faci? Să-l furi, sperând că totul 
va trece neobservat? De îndată ce aş fi făcut un simplu 
inventar, mi-aş fi dat seama de dispariţia lui. 

Cele două femei se priviră fix câteva secunde. 


— Uite ce-i, Nicole, rosti Francesca încercând să 
zâmbească, problema-i foarte simplă. Spre marea mea 
mâhnire, am descoperit de curând că sunt însărcinată. 
Vreau să scap de copil. E o chestiune strict personală şi nu 
doresc să te implic nici pe tine şi nici pe altcineva din 
echipaj. 

— Nu se poate să fii însărcinată, replică rapid Nicole. Mi- 
aş fi dat seama din datele biometrice. 

— Sunt doar în patru sau cinci zile şi sunt sigură. Simt 
deja schimbările produse în corpul meu. În plus, este 
momentul propice din lună. 

— Cunoşti procedura corectă pentru orice problemă de 
sănătate, zise Nicole după o scurtă ezitare. Folosindu-ţi 
propriile cuvinte, ar fi fost o problemă foarte simplă dacă ai 
fi venit direct la mine. Mai mult ca sigur că ţi-aş fi respectat 
dorinţa de confidenţialitate. Însă acum m-ai pus în faţa unei 
dileme. 

— Ce-ar fi să termini cu prelegerea asta birocratică, i-o 
tăie scurt Francesca. Nu mă interesează deloc blestematele 
de reguli. Un bărbat m-a lăsat însărcinată şi intenţionez să 
scap de copil. Şi acum ai de gând să-mi dai sticluţa, sau 
trebuie să găsesc alt mijloc să-mi rezolv problema? 

Nicole se simţi insultată. 

— Ştii că ai tupeu? Chiar te aştepţi să ţi-o dau şi să mă 
prefac că nu s-a petrecut nimic? Fără să pun întrebări? Nu 
ţi-o fi pasând ţie de propria ta viaţă şi sănătate, dar eu una 
am altă părere. Trebuie să te examinez, să-ţi verific datele 
medicale, să determin vârsta embrionului - atunci şi numai 
atunci s-ar puteţi să iau în consideraţie prescrierea unui 
tratament. Pe lângă asta, mă văd obligată să-ţi atrag atenţia 
că există implicaţii morale şi psihologice. 

Francesca râse cu poftă. 

— Mai scuteşte-mă cu implicaţiile tale, Nicole. N-am 
nevoie de concepţiile morale ale unei reprezentante a 
protipendadei din Beauvois ca să-mi arate drumul în viaţă. 
Felicitări pentru că ţi-ai crescut singură fiica. Situaţia mea e 


cu totul diferită. Tatăl acestui copil nu şi-a luat dinadins nici 
un mijloc de precauţie, gândindu-se că dacă voi rămâne 
gravidă, dragostea mea pentru el va renaşte. Numai că a 
calculat greşit. Copilul nu este dorit. Trebuie să fiu mai 
explicită? 

— Destul, o întrerupse Nicole, ţuguindu-şi dezgustată 
buzele. Nu mă interesează detaliile vieţii tale intime. Eu 
trebuie doar să decid ce este mai bine pentru tine şi pentru 
misiune. Făcu o pauză. În orice caz, insist să te examinez cu 
atenţie, ceea ce va necesita şi câteva imagini pelviene 
interne. Dacă refuzi, nu-mi voi da autorizaţia pentru avort. 
Şi desigur, voi fi obligată să întocmesc un raport complet. 

Francesca râse. 

— Nu trebuie să mă ameninţi. Nu sunt atât de proastă. 
Dacă te simţi mai bine plasându-mi sofisticatul tău 
echipament între picioare, eşti invitata mea. Dar hai s-o 
facem. Vreau să scap de copil înainte de prima 
recunoaştere în interiorul lui Rama. 

În următoarea oră aproape că nu schimbară un cuvânt. 
Intrară împreună în mica infirmierie, unde Nicole utiliză o 
serie de echipamente extrem de sensibile pentru a 
determina existenţa şi mărimea fetusului. Îi făcu şi un test 
pentru a-i determina capacitatea de rezistenţă la lichidul 
avortiv. Fetusul avea cinci zile. Cine ar putea fi tatăl? Se 
întrebă Nicole în vreme ce privea pe monitor. Chiar la 
puterea de mărire a microscopului, nu-ţi dădeai seama că 
celulele acelea reprezentau o fiinţă vie. Dar eşti deja viu. Şi 
viitorul îţi este programat în gene. 

Nicole listă simptomele fizice la care se putea aştepta 
Francesca de îndată ce lua medicamentul. Fetusul va fi 
evacuat, respins de propriul ei corp în termen de douăzeci 
şi patru de ore. Era posibil să sufere de câteva crampe 
uşoare, împreună cu menstruaţia normală aşteptată 
imediat după aceea. 

Francesca bău lichidul fără nici o ezitare. În timp ce 
pacienta se îmbrăcă, Nicole îşi amintea momentele când 


bănuise prima dată că rămăsese gravidă. Nici măcar o dată 
nu am luat în calcul. Şi nu deoarece tatăl era un prinţ. Nu. 
A fost o problemă de responsabilitate. Şi de dragoste. 

— Ştiu ce gândeşti, rosti Francesca pregătindu-se de 
plecare. Stătea în uşa infirmieriei. Nu-ţi irosi timpul cu 
astfel de nimicuri. Ai şi aşa destule probleme de-ale tale. 

Nicole nu-i răspunse. 

— Aşadar, mâine micul bastard va fi mort, declară rece 
Francesca Sabatini; ochii îi erau obosiţi şi mânioşi. Un lucru 
al naibii de bun. Lumea n-are nevoie de încă un copil pe 
jumătate negru. 

Reportera nu aşteptă replica lui Nicole şi se făcu nevăzută. 

16. Rama, Rama care arzi. 


Coborârea decurse lin şi fără incidente. Urmând 
instrucţiunile comandantului Norton înregistrate eu 
şaptezeci de ani în uniră, generalul Borzov ordonase lui 
Yamanaka şi Turgheniev să piloteze nava spre punctul de 
contact situat chiar la exteriorul discului de o sută de metri, 
centrat pe axa de rotaţie a giganticului cilindru. O serie de 
structuri joase, în formă de montanţi, menţinură temporar 
vasul sosit de pe Pământ într-o poziţie fixă, contracarând 
uşoara forţă centrifugă creată de rotația lui Rama. Doar 
zece minute şi Newton se trezi ataşat bine de ţinta sa. 

Discul constituia, după cum se anticipase, chepengul 
exterior al unei ecluze. Wakefield şi Tabori porniră de pe 
Newton în echipament EVA şi începură să caute roata 
încastrată în perete. Dispozitivul, permiţând manevrarea 
manuală a ecluzei, se afla exact în locul unde trebuia să fie. 
Răsucit, el dezveli o deschizătură în blindajul exterior al lui 
Rama. Neconstatând diferenţe în construcţia exterioară a 
lui Rama II faţă de predecesorul lui, cei doi cosmonauţi îşi 
continuară drumul spre interior. 

Patru ore mai târziu, după parcurgerea de nenumărate ori 
a unei jumătăţi de kilometru de coridoare şi tuneluri, care 
legau imensul interior scobit al navei extraterestre cu 
ecluza exterioară, cei doi bărbaţi terminară de deschis cele 
trei uşi cilindrice redundante. Devenise operaţional şi 
sistemul special pentru transportul oamenilor şi 
materialului de pe Newton în interiorul lui Rama. 
Transportorul fusese proiectat de inginerii de pe Pământ în 
aşa fel încât să alunece pe canelurile paralele practicate de 
ramani cu cine ştie câte secole înainte, în pereţii tunelurilor 
periferice. 

După o scurtă pauză de masă, Yamanaka se alătură lui 
Wakefield şi Tabori, pentru a pune toţi trei la punct staţia de 
comunicaţii Alfa la capătul interior al tunelului. Tipurile de 
antene fuseseră cu grijă proiectate astfel încât, dacă al 
doilea vehicul raman era identic cu primul, circuitul duplex 
să fie posibil între cosmonauţii aflaţi oriunde pe scări sau în 


jumătatea nordică a Câmpiei Centrale. Planul principal de 
comunicaţii prevedea amplasarea unei alte staţii-releu, 
Beta, lângă Oceanul Cilindric. Aceste două staţii urmau să 
asigure legăturile din Semicilindrul Nordic, fiind capabile 
să emită chiar până la insula New York-ului. 

De îndată ce staţia-releu Alta fu verificată, Brown şi 
Takagishi îşi ocupară locurile în centrul de comandă. 
Începură pregătirile pentru lansarea primelor sonde. 
Takagishi era vizibil nervos şi agitat când termină testele 
premergătoare. În schimb, Brown părea relaxat şi cât se 
poate de calm. Francesca Sabatini şedea în faţa 
nenumăratelor monitoare, gata să aleagă cele mai bune 
imagini pentru a fi retransmise pe Pământ. 

Generalul Borzov anunţă personal principalele puncte ale 
programului. Făcu o pauză dramatică, înainte de a da 
ordinul de lansare a celor două sonde în golul întunecat al 
lui Rama. Câteva secunde mai târziu, ecranul principal din 
centrul de control, prezentând imagini venite direct de la 
sonda ghidată de David Brown, fu inundat de strălucirea 
rachetei de semnal. După ce lumina deveni mai suportabilă, 
se distinseră primele imagini luate cu un obiectiv cu 
deschidere panoramică. Se hotărâse cu mult înainte ca 
aceste prime imagini să se fixeze pe Semicilindrul Nordic, 
acoperind întreg teritoriul cuprins intre capătul în formă de 
cupă pe unde pătrunseseră înăuntru, până la Oceanul 
Cilindric din mijlocul lumii artificiale. Imaginea stop-cadru 
de pe ecran copleşea. Una era să citeşti despre Rama sau 
să participi la teste simulate pe o replică a originalului, şi 
alta era să te afli ancorat de gigantica navă, în apropierea 
orbitei lui Venus, aruncând o primă privire în interior. 

Familiaritatea priveliştii nu-i reducea cu nimic măreţia, Din 
capătul cupei, începând de la tuneluri, o succesiune de 
terase şi rampe se desfăşurau în formă de evantai, făcând 
legătura cu partea principală a cilindrului rotitor. Trei punți 
late, asemănătoare cu nişte şine largi de cale ferată, tăiau 
cupa în trei, fiecare din ele continuându-se prin scări 


enorme, cu mai bine de treizeci de mii de trepte. 
Combinaţiile punte-scară emanau cu trei spiţe de umbrelă, 
plasate la distanţe egale, asigurând o modalitate de urcare 
şi coborâre între centrul plat al craterului şi vasta câmpie 
ramană Centrală, întinsă pe peretele cilindrului. 

Jumătatea nordică a Câmpiei Centrale umplea cea mai 
mare parte a ecranului. Întinderea imensă era divizată în 
zone rectangulare de dimensiuni diferite, cu excepţia celor 
din apropierea „oraşelor”. Cele trei oraşe vizibile în imagine 
- concentrări de obiecte înalte şi zvelte, asemănătoare cu 
clădirile ridicate de mâna omului şi legate prin ceea ce 
păreau a fi autostrăzi amplasate pe marginea câmpurilor - 
fură imediat recunoscute de membrii echipajului drept 
Paris, Roma şi Londra, aşa cum fuseseră ele numite de 
primii exploratori. La fel de izbitoare apăreau lungile şi 
dreptele caneluri a! E Câmpiei Centrale. Aceste trei canale 
liniare, lungi de zece kilometri şi late de o sută de metri, 
erau egal distanţate în jurul curburii lui Rama. Pe durata 
primei întâlniri cu nava extraterestră, ele constituiseră 
sursele de lumină, aprinzându-se la scurt timp după topirea 
oceanului. 

Spre marginea ecranului se zărea straniul ocean, acea 
întindere de apă înconjurând complet cilindrul uriaş. Aşa 
cum se aşteptaseră, era încă îngheţat, iar în mijlocul său se 
ridica misterioasa insulă acoperită de zgârie-nori, insulă 
botezată New York încă de la descoperirea ei. Clădirile 
amenințătoare se întindeau până dincolo de marginea 
ecranului, provocând parcă să fie cercetare din apropiere. 

Întregul echipaj fixă imaginea circa un minut. Apoi 
doctoral David Brown începu să vocifereze: 

— Foarte bine, Rama, rosti el cu voce mândră. Cred că 
vedeţi, necredincioşilor, strigă destul de tare pentru a se 
face auzit de oricine, este exact ca primul. 

Camera video a Francescăi se răsuci spre el ca să-i 
imortalizeze încântarea. Cea mai mare parte a echipajului 


era încă fără grai, pironită locului de detaliile dezvăluite pe 
monitor. 

Între timp, sonda ghidată de Takagishi transmitea 
fotografii ale zonei situate imediat sub tunel, luate sub 
unghi mic. Imaginile erau retransmise pe ecranele 
secundare plasate de jur împrejurul centrului de control, 
urmând să fie folosite pentru reverificarea proiectelor 
infrastructurii de comunicaţii şi transport ce avea să fie 
amplasată în interior. Acesta reprezenta adevăratul 
„obiectiv” al primei faze a misiunii - compararea miilor de 
imagini înregistrate de cele două sonde, cu cele deja 
existente luate pe Rama I. Deşi cele mai multe comparații 
puteau fi executate digital - şi deci automat - întotdeauna 
aveau să existe diferenţe necesitând intervenţia umană. 
Chiar dacă cele doua vehicule spaţiale erau absolut 
identice, intensitatea luminoasă diferită în momentul 
efectuării fotografiilor putea conduce la concluzii eronate. 

Două ore mai târziu, ambele sonde reveniseră la baza şi se 
trecuse la efectuarea unui inventar sumar al fotografiilor. 
Nu existau diferenţe structurale majore între Rama II şi 
predecesorul său - cel puţin până la mărimea de o sută de 
metri. Singura zonă unde se observau modificări 
semnificative la acea rezoluţie a imaginii era însuşi Oceanul 
Cilindric, ştiut fiind că reflexia gheții constituia un fenomen 
greu de analizat cu un algoritm de comparare digital. Ziua 
fusese lungă şi obositoare. Borzov anunţă că sarcinile 
fiecărui membru al echipajului aveau să fie afişate într-un 
ceas şi că „dineul special” va avea Ioc în centrul de control, 
peste două ceasuri. 

— Nu poţi face aşa ceva, strigă un David Brown extrem de 
mânios, dând buzna în biroul comandantului fără a bate la 
uşă şi agitând în aer imprimatul cu sarcinile misiunii. 

— Despre ce vorbeşti? Replică generalul Borzov, deranjat 
de intrarea grosolană a doctorului Brown. 

— Trebuie să fie o greşeală, continuă Brown, coborând de 
această dată vocea. Doar nu te aştepţi să rămân pe Newton 


în timpul primei ieşiri. Văzând că generalul Borzov nu 
răspunde, omul de ştiinţă american schimbă tactica. Vreau 
să ştii că nu accept. Şi nici cei de la Agenţia Spațială n-o vor 
face. 

Borzov se ridică din spatele biroului. 

— Închide uşa, doctore Brown. 

David Brown trânti uşa glisantă. 

— Şi acum dumneata ai să mă asculţi cu atenţie, continuă 
generalul. Nu-mi pasă câtuşi de puţin pe cine ai dumneata 
în conducerea Agenţiei. Eu comand această misiune. Dacă 
vei continua să te comporţi ca o prima donna, voi avea grijă 
personal să nu pui niciodată piciorul în interiorul lui Rama. 

Brown cobori şi mai mult vocea. 

— Am dreptul să cer o explicaţie, zise el cu o ostilitate 
transparentă. Sunt primul om de ştiinţă de pe această navă. 
Şi mai sunt purtătorul de cuvânt al misiunii Newton faţă de 
mass-media. Cum ai să justifici lăsarea mea la bordul navei, 
în vreme ce alţi nouă astronauți intră în Rama? 

— Nu trebuie să-mi justific deciziile, replică Borzov, 
gustând pentru moment autoritatea pe care o avea faţă de 
american. Aplecându-se înainte, reluă: Dar, pentru a se 
înregistra în procesul verbal şi pentru că am anticipat 
copilăreasca dumitale izbucnire, îţi voi spune de ce nu vei 
participa la prima ieşire. Ea are două obiective importante: 
stabilirea infrastructurii de comunicaţii şi transport, 
precum şi examinarea detaliată a interiorului, pentru a 
confirma presupunerea că această navă e identică cu 
cealaltă. 

— Lucrul a fost deja confirmat de sonde, întrerupse 
Brown. 

— Doctorul Takagishi nu-i de aceeaşi părere, ripostă 
Borzov. El consideră că. 

— La dracu', generale, Takagishi nu va fi mulţumit până ce 
fiecare centimetru pătrat din Rama nu va fi dovedit identic 
cu cel de pe prima navă. Ai văzut rezultatele sondelor. Mai 
ai cumva dubii. 


David Brown se opri în mijlocul propoziției. Generalul 
bătea darabana cu degetele în birou, fixându-l cu o privire 
îngheţată. 

— Şi acum ai de gând să mă laşi să termin? Rosti într-un 
sfârşit Borzov. Aşteptă câteva secunde, apoi continuă: Orice 
ai crede, Takagishi este considerat expertul numărul unu în 
ceea ce priveşte interiorul raman. Afirmația dumitale că ai 
cunoaşte la fel de bine detaliile nu stă câtuşi de puţin în 
picioare. Am nevoie de toţi cei cinci ofiţeri pentru a lucra la 
infrastructură. Cei doi reporteri trebuie să intre în Rama nu 
numai deoarece au atribuţii distincte, dar şi pentru că 
atenţia întregii lumi este mereu aţintită asupra noastră. Şi 
consider că e esenţial pentru evoluţia ulterioară a misiunii 
ca eu însumi să pătrund în navă cel puţin o dată - am 
hotărât s-o fac acum. Întrucât regulamentul indică clar că 
cel puţin trei membri din echipaj trebuie să rămână în 
permanenţă în exteriorul lui Rama, nu-i greu de imaginat 
cine. 

— Nu mă prosteşti nici măcar pentru o clipă, îl întrerupse 
brutal Brown. Ştiu despre ce-i vorba. Ai plănuit o scuză 
aparent logică ca să ascunzi adevăratul motiv al excluderii 
mele. Eşti gelos, Borzov. Nu suporţi gândul că cei mai mulţi 
mă consideră pe mine adevăratul conducător al expediției. 

Comandantul îl fixă mai bine de cincisprezece secunde 
fără a scoate o vorbă. 

— Ştii, doctore Brown, declară el în cele din urmă, te 
compătimesc. Eşti extrem de talentat, dar această calitate 
este depăşită de propria ta supraapreciere. Dacă n-ai fi un 
aşa. De data aceasta fu rândul lui Borzov să se oprească în 
mijlocul propoziției. Privi în altă parte. Apropo, ştiind că 
odată întors în cabină te vei plânge imediat celor de la ASI, 
trebuie să te informez că raportul ofițerului biolog 
recomandă expres să nu fi utilizat în misiune alături de 
Wilson - datorită animozităţii pe care aţi demonstrat-o unul 
faţă de celălalt. 

Ochii lui Brown se îngustară. 


— Adică Nicole des Jardins a întocmit un raport oficial, 
menţionând expres numele meu şi al lui Wilson? 

Borzov încuviinţă din cap. 

— Căţeaua, murmură Brown. 

— Întotdeauna-i altcineva de vină, nu este aşa, doctore 
Brown? Întrebă generalul Borzov, zâmbindu-i larg. 

David Brown se răsuci pe călcâie şi ieşi vijelios. 

Generalul era într-o excelentă dispoziţie; sugestia 
Francescăi fusese oportună, între astronauții care ancorau 
cu îndemânare măsuţele de podeaua centrului de control se 
făcea simţit un real spirit de camaraderie. 

David Brown nu participă la petrecere. Rămase în cabina 
sa, în vreme ce ceilalţi unsprezece membri ai echipajului se 
delectau cu vânat şi garnitură de orez. Francesca anunţă cu 
stângăcie că Brown nu se simţea „în apele sale”, dar când 
Janos Tabori se oferi voluntar să verifice indispoziţia 
americanului, reportera adăugă grăbită că suferindul dorea 
să fie lăsat singur După câteva pahare de vin, Janos şi 
Richard Wakefield o tachinau pe Francesca la un capăt de 
masă, în timp ce la celălalt Reggie Wilson şi generalul 
O'Toole se angajaseră într-o dispută aprinsă referitoare la 
viitorul sezon de baseball. Aşezată între generalul Borzov şi 
amiralul Heilmann, Nicole le asculta amintirile despre 
operaţiunile lor de menţinere a păcii în zilele timpurii de 
după Haos. 

Francesca se scuză imediat după terminarea cinei şi 
dispăru câteva minute împreună cu Takagishi. Când se 
reîntoarse, îi rugă pe toţi să-şi răsucească scaunele în aşa 
fel încât fiecare să poată urmări principalul ecran de pe 
perete. După stingerea luminilor, ea şi Dr. Takagishi 
proiectară pe monitor o imagine completă a exteriorului lui 
Rama. Numai că de data aceasta nu mai era vorba de acel 
cilindru cafeniu închis pe care-l văzuseră cu toţii mai 
devreme. Nu, acum Rama era inteligent colorată cu 
ajutorul unor subrutine de prelucrare a imaginilor; 
devenind un cilindru negru cu dungi galben-aurii. Capătul 


cilindrului aproape că semăna cu o faţă omenească. În sală 
se lăsă pentru moment tăcerea, în mijlocul căreia 
Francesca începu să recite: „Tigru, tigru care arzi. 

În ai nopţii codri-nalţi, Cine-a pus a lui vecie. 

În temuta-ţi simetrie?” 

Nicole des Jardins simţi un fior rece pe şira spinării 
auzind-o pe Francesca începând următoarea strofă: „Pe ce 
pisc, pe care văi. 

Arse foc din ochii tăi?” 

La urma urmei, asta reprezintă adevărata întrebare, gândi 
Nicole. Cine a construit această navă de proporţii uriaşe? 
Cine este mult mai important pentru destinul nostru decât 
de ce. 

„Lanţ a fost, ciocan, ilău, De-a croit creierul tău? 

Cine-a strâns, cine-ndrăzneşte, Spaima ucigaşă-n cleşte?” 

De cealaltă parte a mesei, generalul O'Toole era şi el vrăjit 
de recitarea Francescăi. Aceleaşi probleme fundamentale 
ce-l sâcâiau de când depusese cererea de admitere în 
echipajul misiunii Newton îi reveniră iarăşi în minte. Sfinte 
Dumnezeule, cum se încadrează ramanii în universul Tău? 
I-ai creat pe ei la început şi abia apoi pe noi? Sunt ei care 
cumva verii noştri? Şi pentru ce i-ai trimis aici? 

„Stelele cu lănci aruncă. 

Sau e-n lacrimi bolta-adâncă? 

Cel ce te-a creat, la fel. 

A surâs creând pe miel?” 


(The Tiger - William Blake) 

După ce Francesca termină de recitat poemul urmă o 
scurtă tăcere, apoi aplauze furtunoase. Reportera menţionă 
grațios că doctorul Takagishi îi pusese la dispoziţie 
modalitatea de procesare a imaginilor, iar plăcutul japonez 
se înclină jenat în faţa colegilor. Janos 'Tabori se ridica în 
picioare. 

— Cred că sunt în asentimentul tuturor, Shig şi Francesca, 
în a vă felicita pentru originala şi profunda voastră 


realizare, declară el rânjind. Aproape că m-aţi determinat 
să iau în serios ce vom întreprinde mâine. 

— Şi pentru că veni vorba de mâine, spuse ridicându-se în 
picioare generalul Borzov şi agitând în aer o sticlă 
destupată de vodcă ucraineană, din care trăsese deja două 
înghiţituri bune, acum e momentul să toastăm - ştiţi, un 
vechi obicei rusesc. Am adus cu mine doar două sticle din 
această comoară naţională şi intenţionez să le împart cu 
dumneavoastră, prieteni şi colegi ai mei, cu acest prilej cu 
totul special. 

Întinse ambele sticle generalului O'Toole, care folosi 
neîndemânatic aparatul de dozat lichide ca să umple micile 
cupe acoperite, trecute din mâna în mână. 

— Cum Irina Turgheniev cunoaşte bine, continuă 
comandantul, pe fundul fiecărei sticle de vodcă ucraineană 
se găseşte câte un mic vierme. Legenda spune că cel care 
mănâncă viermele va căpăta puteri deosebite în 
următoarele douăzeci şi patru de ore. Amiralul Heilmann a 
însemnat două cupe cu câte o cruce vizibilă în infraroşu. Cei 
ce vor primi aceste cupe vor avea permisiunea să mănânce 
viermii saturați cu vodcă. 

— Iah, exclamă o clipă mai târziu Janos, întinzând scanerul 
lui Nicole, după ce verificase dacă pe propriul lui pahar 
exista sau nu o cruce. lată o întrecere pe care sunt bucuros 
s-o pierd. 

Cel al lui Nicole era marcat. Ea era unul din cei doi 
norocoşi cosmonauţi care aveau să aibă plăcerea să 
servească drept desert un vierme ucrainean. Chiar trebuie 
să fac aşa ceva? Se întrebă în gând, apoi îşi răspunse 
afirmativ observând privirea serioasă a comandantului. Ei 
bine, doar n-o să mă omoare. lar eventualii paraziți au fost 
probabil anihilaţi de alcool. 

Cealaltă cupă se afla în mâna generalului Borzov. 
Comandantul zâmbi, aruncă unul din micuţii viermi 
înăuntru, dându-i celuilalt drumul în paharul lui Nicole; 
ridicând cupa spre tavan, rosti: 


— Să bem cu toţii pentru o misiune încununată de succes. 
Zilele şi săptămânile ce vor urma vor constitui pentru 
fiecare dintre noi aventura vieţii. Într-un sens cât se poate 
de real, noi doisprezece suntem ambasadorii omenirii pe 
lângă o cultură extraterestră. Să ne dăm întreaga silinţă 
pentru a ne reprezenta cum se cuvine semenii. 

Îndepărtă capacul de pe cupă, atent să nu o verse şi îi 
dădu peste cap conţinutul, dintr-o singură înghiţitură. 
Nicole procedă la fel, reflectând că singurul lucru cu un 
gust şi mai rău mâncat vreodată fusese groaznicul tubercul 
servit în timpul ceremoniei Poro de pe Coasta de Fildeş. 

După încă câteva scurte toasturi, luminile începură să se 
micşoreze. 

— lar acum, anunţă generalul Borzov cu un gest larg al 
mâinii, direct din Stratford, misiunea Newton are onoarea 
să vi-l prezinte pe Richard Wakefield şi pe talentaţii săi 
roboţi. Încăperea se întunecă complet, cu excepţia unei 
suprafeţe de un metru pătrat din stânga mesei, zonă 
luminată de undeva de sus. În mijlocul spotului de lumină se 
ivi imaginea unui vechi castel. O femeie robot, înaltă de 
douăzeci de centimetri şi înveşmântată într-o rochie lungă, 
se plimba într-una din camere. Citea o scrisoare. După 
câţiva paşi totuşi, lăsă mâinile să-i cadă în jos şi începu să 
vorbească: „Eşti Glamis, eşti şi Cawdor. Si vei fi. 

Tot ce ţi-e dat. Dar firea ta-i prea plină. 

De laptele-omenegştii duioşii, S-aleagă drumul care-i cel 
mai scurt. 

Mă tem de ea. Mărire vrei.” 

— O ştiu pe femeia asta, şopti Janos cu un zâmbet adresat 
lui Nicole, Am mai întâlnit-o undeva. 

— Ssttt, făcu Nicole fascinată de precizia mişcărilor lui 
Lady Macbeth. Wakefield e cu adevărat un geniu, socoti ea. 
Cum de a realizat detalii atât de extraordinare, în nişte 
lucruri aşa de mici? Nicole era uluită de gama expresiilor 
redate de chipul robotului. 


Pe măsură ce se concentra, minuscula scenă începu să se 
rotească în mintea ei. Uită pe moment că urmărea nişte 
roboţi, într-un spectacol de teatru miniatural. Un mesager 
intră, anunţând-o pe L.ady Macbeth că soţul ei se apropie şi 
că regele Duncan va petrece noaptea la castel. Nicole 
observă expresia de anticipare ambițioasă întipărită pe faţa 
eroinei, imediat după plecarea mesagerului. 

„Voi, duhuri ce daţi gânduri ucigaşe, Stârpiţi femeia-n 
mine şi turnaţi-mi. 

Din creştet până-n tălpi cruzime oarbă. 

Vârtos să-mi fie sângele, căinţa. 

Nu-şi afle-n el nici loc, nici drum.” 

Dumnezeule, gândi Nicole, clipind repede din ochi pentru 
a se asigura că nu-i jucau cumva vreo festă, se transformă! 
Şi chiar aşa se întâmpla! În clipa în care cuvintele „stârpiţi 
femeia-n mine” ieşiră din gura robotului, silueta sa începu 
să se modifice. Apăsarea sânilor pe rochia de metal, 
rotunjimea şoldurilor, moliciunea feţei dispărură toate. Un 
robot androgin continuă să o întruchipeze mai departe pe 
Lady Macbeth. 

Nicole era vrăjită şi plutea într-o fantezie, produsă atât de 
fertila sa imaginaţie cât şi de consumul de alcool. Noua faţă 
a robotului îi aducea vag aminte de cineva cunoscut. Auzi 
un zgomot în dreapta şi întorcându-se, îl văzu pe Reggie 
Wilson discutând aprins cu Francesca. Privirea lui Nicole 
alunecă iute de la Francesca la Lady Macbeth. Asta-i, noua 
Lady Macbeth seamănă cu Francesca. 

Brusc fu cuprinsă de o teamă iraţională, de presentimentul 
unei tragedii care o aruncă într-o stare de teroare cumplită. 
Ceva îngrozitor este pe punctul să se-ntâmple. Respiră 
adânc de câteva ori încercând să se calmeze, dar nu reuşi 
să scape de lugubrul sentiment. Pe scenă, regele Duncan 
tocmai era salutat de graţioasa sa gazdă de o noapte. În 
centrul de control, Francesca îi turna generalului Borzov 
ultimele picături de vin. Nicole nu-şi putu stăpâni panica. 


— Ce s-a întâmplat, Nicole? Întrebă Janos, observându-i 
starea. 

— Nimic, răspunse ea. Adunându-şi toate forţele, încercă 
să se ridice de pe scaun. Mi-a căzut ceva greu la stomac. 
Mă duc în camera mea. 

— Dar pierzi filmul de după cină, exclamă plin de umor 
Janos. 

Nicole se forţă să zâmbească, în vreme ce colegul ei o 
ajuta să rămână dreaptă. O auzi pe Lady Macbeth 
muştruluindu-şi bărbatul pentru lipsa lui de curaj şi un nou 
val de frică o cuprinse din cap până-n picioare. Aşteptă 
până ce surplusul de adrenalină se risipi, apoi îşi ceru scuze 
şi se îndreptă încet spre cameră. 

17. Moartea unui soldat. 

În vis, Nicole avea iarăşi zece ani şi se juca în pădurile din 
spatele casei situate în suburbia pariziană Chilly-Mazarin. 
Deodată, o cuprinse sentimentul că mama sa este pe 
moarte. Fetiţa intră în panică şi alergă spre casă să îi spună 
tatălui. O pisică mică, cu dinţii însă ascuţiţi îi blocă calea. 
Nicole se opri. Auzi un țipăt. Părăsind poteca, o luă printre 
copaci. Crengile îi zgâriau pielea; pisica o urmărea. Încă un 
țipăt. Când se trezi, lângă ea stătea un Janos Tabori 
înfricoşat. 

— Generalul Borzov, explică bărbatul. Are dureri cumplite. 

Nicole sări într-o clipă din pat, se înfăşură în halat, înhăţă 
trusa medicală portativă şi-l urmă pe Janos. 

— Pare a fi apendicită, totuşi nu sunt sigur, menţionă Janos 
în vreme ce se grăbeau de-a lungul coridorului. 

Irina 'Turgheniev îngenunchease lângă comandant, 
ţinându-l de mână. Generalul era întins pe o canapea, cu 
faţa albă ca varul şi cu fruntea acoperită de sudoare. 

— Ah, iat-o şi pe doctoriţa des Jardins. Reuşi să 
zâmbească, încercă să se ridice, dar se strâmbă de durere 
şi se lăsă din nou pe spate. Nicole, spuse el calm, sufăr 
cumplit. Nu m-am simţit niciodată aşa, nici chiar atunci 
când am fost rănit în armată. 


— De când a început? Întrebă ea scoțând din trusă 
scanerul şi monitorul de biometrie, pentru a verifica datele 
bolnavului. Între timp Francesca, cu aparatul video în 
mână, se plasase în spatele lui Nicole, intenţionând să 
filmeze punerea diagnosticului; doctoriţa îi făcu 
nerăbdătoare semn să se îndepărteze. 

— De vreo două sau trei minute, rosti cu greu generalul. 
Şedeam pe scaun urmărind filmul şi râzând din toată inima, 
când am simţit o durere intensă, ascuţită, în partea dreaptă 
jos. Ca şi cum ceva mă ardea pe dinăuntru. 

Nicole programă scanerul să verifice starea sondelor 
Hakamatsu din ultimele trei minute. Localiză punctul 
nevralgic al durerii, uşor de aflat din variațiile ritmului 
cardiac ca şi din secrețiile endocrine. Solicită apoi o situaţie 
completă a tuturor înregistrărilor din perioada critică de 
timp. 

— Janos, du-te în depozit şi adu-mi aparatul de 
diagnosticare, îşi rugă colegul întinzându-i cartela 
magnetică de deschidere a uşii. Ai o febră uşoară, fapt ce 
sugerează existenţa unei infecţii în corp, i se adresă apoi 
generalului Borzov. Datele interne confirmă că durerea e 
acută. 

Tabori se întoarse cu un mic dispozitiv electronic, 
asemănător cu o cutie. Nicole scoase din scaner un cubuleţ 
şi-l introduse în noul aparat. După numai treizeci de 
secunde, monitorul afişa rezultatul: APENDICITĂ, 
PROBABILITATE 94%. Doctoriţa apăsă o tastă şi pe ecran 
apărură alte diagnostice posibile: hernie, ruptură 
musculară internă, reacţie la droguri, dar niciuna nu avea o 
probabilitate mai mare de două procente. 

Am două posibilităţi, reflectă rapid Nicole în vreme ce 
Borzov se strâmbă iarăşi de durere. Pot trimite toate 
datelE. Pe Pământ pentru a obţine un diagnostic complet, 
conform cu procedura. Aruncă o privire la ceas şi calculă 
durata transmisiei, estimată în minute lumină, la care 
adăugă intervalul necesar medicilor ca să ia o hotărâre 


după analiza diagnosticului. Moment când ar putea fi prea 
târziu. 

— Ce se aude, doctore? Întrebă generalul ai cărui ochi o 
implorau să-i oprească durerea cât mai curând posibil. 

— Diagnosticul cel mai probabil e apendicită. 

— La naiba! Borzov aruncă o privire circulară spre colegii 
săi. Se aflau prezenţi acolo toţi, cu excepţia lui Wilson şi 
Takagishi care renunţaseră la film. Misiunea nu va întârzia 
însă din cauza mea. Continuăm aşa cum am stabilit, în timp 
ce eu mă voi reface. Îl fulgeră o durere ascuţită şi faţa i se 
contorsionă. 

— Ei, replică Nicole. Nimic nu-i încă sigur. Mai avem 
nevoie de o serie de înregistrări. Repetă analizele, folosind 
de astă dată şi datele înregistrate în cele două minute de la 
sosirea ei în încăpere. Apendicită, probabilitate 92%. Nicole 
tocmai voia să reverifice şi celelalte diagnostice posibile, 
când simţi mâna puternică a comandantului pe braţul ei. 

— Dacă intervenim rapid, înainte ca otrava să se 
răspândească în tot trupul, operaţia nu este dificilă pentru 
robot, aşa-i? 

Nicole aprobă din cap. 

— lar dacă pierdem timp ca să aşteptăm confirmarea 
diagnosticului de pe Pământ - auuu! 

— Atunci corpul meu va suferi o traumă mai puternică? 

Îmi citeşte gândurile, se gândi fulgerător Nicole. Apoi îşi 
dădu seama că generalul demonstra doar perfecta 
cunoaştere a procedurilor Newton. 

— Încearcă cumva pacientul să-i sugereze doctorului cum 
să procedeze? Se interesă Nicole, zâmbind în ciuda durerii 
vizibile a lui Borzov. 

— Nu mi-aş permite să fiu aşa de încrezut, replică 
comandantul străduindu-se să-i facă cu ochiul. 

Nicole aruncă o privire monitorului. larăşi APENDICITĂ, 
PROBABILITATE 92%. 

— Ai ceva de adăugat? Îl întrebă pe Janos Tabori. 


— Doar că am mai văzut şi altădată apendicită, ca student 
la Budapesta, răspunse ungurul. Simptomele erau identice. 

— În regulă, declară Nicole. Du-te şi pregăteşte-l pe RoSur 
pentru operaţie. Amirale Heilmann şi Cosmonaut 
Yamanaka, vreţi să-l transportaţi pe general la infirmerie? 
Răsucindu-se, se adresă Francescăi: Îmi dau seama că asta 
e o ştire de pagina întâi! Ai permisiunea să intri în sala de 
operaţii numai dacă te supui următoarelor condiţii: urmezi 
procedura uzuală ca orice cadru medical, stai liniştită lângă 
un perete împreună cu aparatul tău de filmat; te supui 
oricărui ordin pe care ţi-l voi da. 

— Îmi convine, dădu din cap Francesca. Mulţumesc. 

Irina 'Turgheniev şi generalul O'Toole rămaseră în 
încăpere după ce Borzov ieşi, transportat de Heilmann şi 
Yamanaka. 

— Sunt sigur că vorbesc în numele amândurora, declară în 
stilul său sincer americanul. Vă putem fi cumva de folos? 

— Janos mă va asista, în vreme ce RoSur va efectua 
operaţia. Însă aş avea nevoie. De ajutor, în caz de urgenţă. 

— Sunt gata, declară O'Toole. Am o oarecare experienţă 
medicală în urma acţiunilor caritabile la care am participat. 

— Perfect, replică Nicole. Haideţi atunci să facem curat. 

RoSur, chirurgul-robot îmbarcat pe Newton tocmai în 
perspectiva unor asemenea urgenţe, nu se compara câtuşi 
de puţin cu sofisticatele şi complet autonomele săli de 
operaţii ale spitalelor de pe Pământ. Cu toate acestea, 
RoSur rămânea o minune a tehnicii. Putea fi împachetat 
într-o valijoară şi cântărea doar patru kilograme. Nu avea 
nevoie de o sursă puternică de alimentare, fiind capabil să 
lucreze în peste o sută de situaţii distincte. 

Janos Tabori despacheta maşina. Cu toate articulațiile şi 
anexele bine strânse la un loc, chirurgul electronic nu arăta 
câtuşi de puţin impresionant. După ce Janos reciti 
instrucţiunile de utilizare, conectă dispozitivul central de 
comandă al robotului la tăblia patului special pe care zăcea 


generalul. Durerile acestuia se atenuaseră şi nerăbdătorul 
comandant îi presa pe toţi să se grăbească. 

Janos introduse cuvântul de cod al operaţiei. RoSur îşi 
desfăşură automat braţele, inclusiv extraordinara sa mână- 
bisturiu cu patru degete, în poziţia cerută pentru 
extirparea unui apendice. Nicole intră în cameră, într-un 
costum alb operator şi cu mâinile înmănuşate. 

— Ai terminat verificările? 

Janos încuviinţă în linişte. 

— Termin eu testele preoperatorii în timp ce te 
dezinfectezi, continuă Nicole. Le făcu semn Francescăi şi 
generalului O'Toole, aflaţi chiar în faţa uşii, să intre 
înăuntru. E ceva mai bine? Îl întrebă după aceea pe Borzov. 

— Nu prea, mormăi acesta. 

— 'Ţi-am administrat un sedativ uşor. RoSur va fi cel care 
te va anestezia în prima fază a operaţiei. Îmbrăcându-se, 
Nicole îşi reîmprospăta memoria; de fapt ştia totul pe 
dinafară, aceasta fiind una din intervenţiile simulate pe 
durata testelor. Introduse datele medicale personale ale lui 
Borzov în memoria lui RoSur, cuplă dispozitivele electronice 
ce asigurau transmiterea informaţiilor monitorizate ale 
pacientului către robot în timpul apendictomiei şi verifică 
dacă programele se autotestau. În cele din urmă, reglă 
minusculul cuplu de camere stereo menite să lucreze în 
tandem cu mâna chirurgului. 

Janos reintră în încăpere. Nicole apăsă pe un buton de pe 
pupitrul robotului, listând două copii ale etapelor operaţiei. 
Îi întinse una lui Janos şi o păstră pe cealaltă. 

— Toată lumea-i pregătită? Întrebă ea, privindu-i pe 
Borzov. Comandantul misiunii Newton dădu din cap, iar 
Nicole îl activă pe RoSur. 

Una din cele patru mâini mecanice administră pacientului 
un anestezic şi într-un minut, Borzov deveni inconştient. 
Sub ochii camerei video a Francescăi (jurnalista şoptea 
ocazional comentarii în microfonul ultrasensibil) mâna- 
bisturiu, ajutată de cei doi „ochi”, practică incizia necesară 


izolării organului suspect. Nici un chirurg nu putea fi mai 
rapid şi mai abil. Având la dispoziţie o baterie de senzori ce 
verificau sute de parametri în fiecare microsecundă, RoSur 
îndepărtase țesuturile şi dezgolise apendicele în 
aproximativ două minute. Urma o verificare de treizeci de 
secunde înainte ca robotul să extirpeze organul bolnav. 

Nicole se aplecă peste pacient pentru a cerceta apendicele 
dezgolit. Nu era umflat şi nici inflamat. 

— Repede, Janos, priveşte, spuse ea cu ochii ia ceasul 
digital care număra secundele acordate verificării. Pare 
normal. Janos se aplecă de cealaltă parte a mesei de 
operaţie. Dumnezeule, gândi Nicole, suntem pe punctul de 
a extirpa. Ceasul digital indica 00:08. 

— Opreşte-l, ţipă ea. Opreşte operaţia. Nicole şi Janos se 
întinseră simultan spre pupitrul de control al robotului. 

Şi în acelaşi moment, întreaga navă Newton se lăsă într-o 
parte. Nicole fu aruncată înapoi şi izbită de perete. Janos se 
rostogoli în faţă, lovindu-se cu capul de masa de operaţie. 
Degetele sale întinse şi ţepene căzură pe tastele pupitrului 
de comandă, apoi alunecară jos, în vreme ce bărbatul se 
prăbuşea pe podea. Generalul O'Ioole şi Francesca fură 
proiectaţi în peretele cel mai îndepărtat. Un bip-bip strident 
provenind de la câteva sonde Hakamatsu arăta că cineva 
prezent în cameră avea serioase probleme. Nicole verifică 
rapid dacă O'Toole şi Sabatini nu păţiseră nimic, apoi se 
strădui să-şi reia vechea poziţie lângă masa de operaţie. Cu 
mare efort reuşi să se târască într-acolo, folosind ca punct 
de sprijin picioarele prinse în podea ale mesei. În cele din 
urmă se ridică. 

În clipa în care capul îi ajunse la nivelul mesei de operaţie, 
se trezi împroşcată cu sânge. Se holbă la Borzov, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Incizia era plină de sânge, 
iar mâna-bisturiu se găsea undeva înăuntru, după toate 
probabilitățile încă în funcţiune. Sonda implantată în corpul 
lui Borzov emisese acel sunet, în ciuda faptului că Nicole 


mărise considerabil valorile de toleranţă înainte de 
operaţie. 

Femeia fu străbătută de un fior de teamă şi de greață, 
dându-şi seama că robotul nu încetase să opereze. 
Împotrivindu-se din toate puterile forţei care o împingea 
spre perete, reuşi să ajungă la pupitrul de comandă şi să 
întrerupă alimentarea cu energie. Bisturiul se retrase din 
balta de sânge, reluându-şi poziţia iniţială, lăsând-o pe 
Nicole să încerce să oprească masiva hemoragie. 

Treizeci de secunde mai târziu, forţa neaşteptată dispăru 
la fel de brusc precum apăruse. Generalul O'Toole se ridică 
cu greu în picioare şi se apropie de o Nicole ajunsă deja în 
pragul disperării. Bisturiul produsese prea multe leziuni. 
Comandantul se stingea sub ochii lor, din cauza unei 
hemoragii mult prea intense. 

— Oh, nu. Oh, Dumnezeule, nu, rostea încontinuu O'Toole, 
neputându-şi dezlipi privirea de pe trupul prietenului său. 
Alarma declanşată de sondă continua să sune, ei 
alăturându-i-se şi celelalte sisteme de siguranţă branşate la 
masa de operaţie. Francesca îşi reveni în simţiri la timp ca 
să înregistreze ultimele zece secunde din viaţa lui Valerii 
Borzov. 

Urmă o noapte lungă pentru întregul echipaj Newton. În 
cele două ore scurse imediat după operaţie, Rama mai 
efectuă încă trei manevre similare cu cea dintâi, fiecare de 
unul sau două minute. Centrul de Control de pe Terra 
confirmă că aceste manevre combinate modificaseră 
poziţia, viteza de rotaţie şi orbita vasului extraterestru. 
Nimeni nu reuşise să stabilească scopul exact al 
manevrelor; fuseseră considerate „modificări de orientare”, 
schimbând înclinația şi apsidele orbitei ramane. Şi totuşi, 
energia traiectoriei nu se modificase semnificativ: Rama se 
găsea mai departe pe o curbă hiperbolică în raport cu 
Soarele. 

Atât pe Newton cât şi pe Pământ, moartea bruscă a 
generalului Borzov şocase. Generalul fu elogiat de 


mijloacele mass-media ale tuturor naţiunilor, realizările sale 
fiindu-i scoase în evidenţă de colegi şi colaboratori. Moartea 
sa fu catalogată drept accidentală, datorată mişcării 
surprinzătoare efectuate de Rama în timpul unei banale 
operaţii de apendice. Dar la opt ore după deces, mulţi 
specialişti de pe Pământ ridicau deja o serie de întrebări 
neliniştitoare. De ce se mişcase Rama exact în acel 
moment? De ce sistemul de siguranţă al lui RoSur nu 
anulase operaţia? De ce nu reuşiseră medicii umani 
prezenţi la intervenţie să întrerupă alimentarea cu energie 
a robotului, înainte să fie prea târziu? 

Aceleaşi probleme le analiza şi Nicole des Jardins. 
Completase documentele necesare în cazul unui deces 
survenit în spaţiu şi sigilase corpul lui Borzov într-un sicriu 
vidat din spatele uriaşului depozit al navei militare. 
Alcătuise propriul ei raport asupra incidentului; la fel 
procedaseră O'Toole, Sabatini şi Tabori. Între toate exista o 
singură - dar importantă - diferenţă. Janos uitase să 
menţioneze că ar fi atins pupitrul de comandă în timpul 
manevrei. În acel moment, Nicole nu acordă importanţă 
acestei omisiuni. 

Teleconferinţele obligatorii cu oficialii Agenţiei Spațiale se 
dovediră extrem de chinuitoare. Nicole fu cea care suportă 
cele mai stupide şi repetate întrebări. De câteva ori se văzu 
nevoită să-şi adune toate puterile pentru a nu-şi ieşi din 
sărite. Se aşteptase ca Francesca să facă aluzii la 
incompetenţa cadrelor medicale de la bordul lui Newton. 
Însă italianca rămăsese imparţială şi corectă în reportajul 
ei. 

După un scurt interviu acordat Francescăi, unde arătă cât 
de îngrozită fusese observând sângele ce ţâşnea din incizia 
practicată asupra lui Borzov, Nicole se retrase în camera ei, 
aparent să se odihnească şi să doarmă. Dar nu-şi permise 
acest lux. Revăzu de nenumărate ori momentele critice ale 
operaţiei. Ar fi putut oare să întreprindă ceva care să 


schimbe desfăşurarea ulterioară a lucrurilor? Cum se 
explica faptul că RoSur nu se oprise automat? 

În mintea lui Nicole nu exista nici cea mai mică îndoială că 
algoritmii de protecţie ai robotului erau bine proiectaţi. 
Dacă ei ar fi conţinut greşeli, nu ar fi trecut riguroasele 
testări premergătoare lansării. Deci pe undeva trebuia să 
se fi strecurat o eroare umană, fie o neglijenţă (în graba lor, 
ea sau Janos uitaseră oare să introducă vreun parametru de 
protecţie de bază?), fie un accident, în acele secunde de 
haos ce urmaseră răsucirii neaşteptate a navei. Căutarea 
infructuoasă a unei explicaţii şi cumplita oboseală resimţită 
se împletiră cu o puternică depresiune nervoasă, şi în cele 
din urmă Nicole adormi. Pentru ea, unul din termenii 
ecuaţiei pe care se străduia s-o rezolve era absolut limpede. 
Murise un om şi responsabilitatea cădea pe umerii ei. 

18. Post mortem. 

Aşa cum era de aşteptat, ziua ce urmă decesului 
generalului Borzov fu încărcată de evenimente. Ancheta 
ASI luase o amploare sporită şi mulţi dintre cosmonauţi fură 
supuşi unui îndelung interogatoriu încrucişat. Pe Nicole o 
întrebară despre capacitatea ei de reacţie în momentul 
intervenţiei chirurgicale. Unele întrebări erau de-a dreptul 
respingătoare şi, cu toate că se străduia să-şi păstreze 
întreaga energie în vederea propriilor investigaţii, îşi 
pierdu răbdarea de câteva ori. 

— Ascultaţi, v-am explicat deja că băusem două pahare de 
vin şi unul de vodcă, cu trei ore înaintea operaţiei. Am 
admis că nu aş fi pus nimic în gură dacă aş fi ştiut că 
urmează să operez. Am recunoscut că ar fi fost mai bine 
dacă măcar unul din cei doi medici de la bord nu ar fi băut 
deloc. Dar ideile bune vin întotdeauna prea târziu. Repet ce 
am spus mai înainte. Alcoolul nu mi-a influenţat câtuşi de 
puţin judecata şi capacităţile fizice în timpul intervenţiei. 

Întoarsă în cabină, Nicole se concentră asupra 
controversei iscate de nereuşita programului de protecţie 
al robotului de a întrerupe operaţia. Conform 


instrucţiunilor de utilizare ale lui RoSur, era clar că cel 
puţin două sisteme separate de senzori ar fi trebuit să 
trimită semnale de corecție procesorului. Accelerometrul ar 
fi trebuit să alerteze robotul de modificarea condiţiilor de 
mediu, survenite prin apariţia forţei laterale. lar camerele 
video ar fi trebuit să semnalizeze neconcordanţa dintre 
imaginile transmise în direct şi cele preînregistrate. Însă, 
din cine ştie ce motiv, niciunul din sisteme nu întrerupsese 
operaţia. Ce se întâmplase în realitate? 

Aproape cinci ore îi trebuiră lui Nicole ca să excludă orice 
posibilitate de eroare majoră, software ori hardware, a lui 
RoSur însuşi. Verifică daca programul şi baza de date 
fuseseră corecte. Izolă imaginile stereo şi datele 
telemetrice ale accelerometrului din secundele imediat 
următoare răsucirii navei. Măsurătorile fuseseră transmise 
corect procesorului central şi ar fi trebuit să ducă la 
întreruperea funcţionării. Nu se întâmplase însă aşa. De ce? 
Singura explicaţie posibilă era că programul fusese 
schimbat manual, după introducerea lui în computer şi 
începutul operaţiei de apendictomie. 

Nicole pătrunsese deja într-un domeniu care o depăşea. 
Cunoştinţele ei de inginerie şi calculatoare fuseseră 
solicitate la maximum pentru a determina inexistenţa unei 
erori de programare. Ca să afle dacă şi când s-ar fi efectuat 
schimbarea codului şi parametrilor stabiliţi pentru RoSur, 
ar fi avut nevoie de cineva capabil să citească limbajul 
calculatorului şi să studieze miliardele de biţi de informaţie 
stocaţi pe durata întregii operaţii. Cercetările lui Nicole se 
vedeau blocate până în clipa când găsea pe cineva potrivit 
să o ajute. Poate că ar trebui să renunţ? Îi şopti o voce 
interioară. Cum să faci asta? Replică o alta, cum să te dai 
bătută înainte de a afla cu certitudine cauza morţii 
generalului? La baza motivaţiei lui Nicole de a afla 
răspunsul stătea dorinţa arzătoare să se asigure că 
moartea comandantului nu se datora erorii sale. 


Ridicându-se din faţa terminalului, se prăbuşi pe pat. 
Brusc îşi aminti de surprinderea încercată în cele treizeci 
de secunde în care avusese înaintea ochilor apendicele lui 
Borzov. În nici un caz nu avea apendicită, reflectă ea. Fără 
vreun motiv anume, Nicole se reaşeză în faţa terminalului şi 
accesă al doilea set de date oferite de diagnosticianul 
electronic, chiar înainte de a-şi face cunoscută ea decizia de 
intervenţie operatorie. Aruncă doar o privire spre ce afişa 
ecranul - APENDICITĂ, probabilitate 92% - concentrându- 
se asupra celorlalte posibilităţi. De astă dată, REACȚIE LA 
DROGURI era listată ca a doua alternativă, cu o 
probabilitate de 4%. Nicole ceru prezentarea datelor dintr- 
un alt unghi: cauza posibilă a simptomelor, având în vedere 
că nu putea fi vorba de apendicită. 

Rezultatele apărură pe ecran, iar Nicole rămase uluită. 
Conform acestor ultime cifre, dacă informaţiile biometrice 
transmise de sonda implantată în corpul lui Borzov se 
analizau sub ipoteza că nu era vorba de apendicită, atunci 
existau 02% şanse ca totul să se fi datorat acţiunii unor 
droguri. Înainte să solicite efectuarea altor analize, auzi o 
bătaie în uşă. 

— Intră, strigă continuând să lucreze la terminal. 
Răsucindu-se, o văzu în pragul uşii pe Irina Turgheniev. 
Câteva clipe, pilotul sovietic rămase tăcută. 

— Mi-au cerut să te chem, spuse ea, ezitând. Era foarte 
timidă în relaţiile cu ceilalţi; singurii în mijlocul cărora se 
simţea în largul ei erau colegii săi din Europa de Est, Tabori 
şi Borzov. Echipajul s-a adunat într-o şedinţă în. 

— Ce fel de şedinţă? Întrebă Nicole, salvând datele din 
memorie, apoi ridicându-se şi îndreptându-se spre coridor. 

— De organizare, răspunse sec Irina, fără alte cuvinte. 

În clipa când intrară într-una din sălile comune, între 
Reggie Wilson şi David Brown se derula o discuţie aprinsă. 

— Trebuie să înţeleg, întreba sarcastic doctorul Brown, că 
dumneata consideri că Rama s-a decis dinadins să 
efectueze manevra în acel moment? N-ai vrea să ne explici 


cum s-a făcut ca acest asteroid de metal să cunoască cu 
precizie că generalul Borzov era supus unei apendictomii 
tocmai atunci? Şi pentru că veni vorba, nu vrei să ne 
lămureşti de ce această presupus răuvoitoare navă 
extraterestră ne-a permis să ne ataşăm de ea şi n-a 
întreprins nimic, împiedicându-ne să ne continuăm 
misiunea? 

Reggie Wilson aruncă o privire în jur, cerând parcă 
ajutorul celorlalţi. 

— Logica ta e din nou de neclintit, Brown, declară cu o 
evidentă frustrare în glas. Ceea ce spui pare întotdeauna 
logic la suprafaţă. Dar eu nu sunt singurul care găseşte 
coincidenţa de-a dreptul înspăimântătoare. Uite-o pe Irina 
Turgheniev. Ea mi-a vorbit prima despre această 
coincidenţă. 

Dr. Brown le salută pe cele două femei. Felul autoritar cum 
pusese întrebarea sugera faptul că el conducea 
consfătuirea. 

— Adevărat, Irina? Crezi ca şi Wilson că Rama a încercat 
să ne trimită un mesaj, efectuându-şi manevrele exact în 
timpul operaţiei generalului? 

Irina şi Hiro Yamanaka vorbeau cel mai puţin la şedinţele 
echipajului. Sub privirile tuturor, Irina murmură un „nu” cu 
o nuanţă de umilinţă în voce. 

— Dar când discutam aseară., insistă Wilson. 

— Gata, am pus punct subiectului, îl întrerupse autoritar 
David Brown. Consensul general, împărtăşit şi de 
oficialităţile centrului de control, este că manevra a 
reprezentat o simplă coincidenţă, nu o conspirație. Aruncă 
o privire unui Reggie Wilson clocotind de mânie. Acum 
avem de discutat probleme mult mai importante. L-aş ruga 
pe amiralul Heilmann să ne comunice noutăţile privind 
comanda misiunii. 

Abordând o poză teatrală, Otto Heilmann se ridică şi 
începu să citească dintr-un carnet. 


— În conformitate cu regulamentele în vigoare la bordul 
lui Newton, în caz de deces sau incapacitate a 
comandantului, membrii echipajului sunt obligaţi să-şi ducă 
la bun sfârşit sarcinile sau misiunile deja repartizate. După 
îndeplinirea acestora, cosmonauţii trebuie să aştepte 
decizia celor de pe Pământ în legătură cu numirea unui nou 
ofiţer comandant. 

David Brown îl întrerupse. 

— Amiralul Heilmann şi cu mine am început să analizăm 
situaţia în urmă cu o oră şi ne-am dat rapid seama că avem 
motive reale de îngrijorare. ASI este preocupată cu 
cercetarea morţii generalului Borzov. Nimeni de acolo nici 
măcar nu s-a gândit să pună în discuţie problema 
înlocuitorului său. Când o vor face, le vor trebui săptămâni 
pentru o decizie. Vorbim despre aceeaşi birocraţie 
incapabilă să numească un secund pentru Borzov, 
considerând că nu era nevoie. Făcu o pauză de câteva 
secunde pentru a permite membrilor echipajului să 
realizeze importanţa celor ascultate. Otto a sugerat că 
poate nu e cazul să aşteptăm hotărârea celor de pe Pământ, 
continuă doctorul Brown. Ideea sa este că ar trebui să ne 
formăm propria noastră structură organizatorică, una 
acceptabilă pentru toţi cei prezenţi aici, apoi să trimitem 
propunerea Agenţiei. Amiralul Heilmann crede că ea va fi 
acceptată, evitându-se astfel o tergiversare inerentă. 

— Amiralul Heilmann şi doctorul Brown mi-au vorbit 
despre ideea lor, accentuând importanţa declanşării 
misiunii noastre în interiorul lui Rama, interveni în discuţie 
Janos 'Tabori. Au întocmit chiar o schiţă de organizare ce mi 
se pare destul de bună. Având în vedere că nimeni nu 
posedă experienţa vastă a generalului Borzov, poate că sunt 
necesari doi conducători, chiar amiralul Heilmann şi 
doctorul Brown. Otto ar răspunde de problemele militare şi 
de inginerie spaţială, iar Dr. Brown ar coordona eforturile 
de explorare a lui Rama. 


— Şi ce se întâmplă când se contrazic sau când 
responsabilităţile lor se suprapun? Se interesă Richard 
Wakefield. 

— În acest caz, răspunse amiralul Heilmann, se recurge la 
votul tuturor astronauţilor. 

— Ce drăguţ! Exclamă Reggie Wilson, încă furios. Brown şi 
Heilmann s-au hotărât brusc să se neliniştească despre 
şefia misiunii şi tot ei ne propun o nouă structură de 
conducere, unde împart împreună puterea şi 
responsabilităţile. Sunt oare singurul care miroase ceva 
necurat aici? 

— Ei, şi tu acuma, Reggie, exclamă forţat Francesca 
Sabatini, coborându-şi camera video. E o concluzie logică. 
Doctorul Brown e ofiţerul senior cu ştiinţa. Amiralul 
Heilmann a fost mulţi ani colaboratorul apropiat al lui 
Valerii Borzov. Nimeni dintre noi nu posedă o cunoaştere 
aprofundată a tuturor aspectelor misiunii. Să împărţirii 
sarcinile ar. 

Lui Reggie Wilson îi venea greu s-o contrazică pe 
Francesca, şi totuşi o întrerupse. 

— Nu sunt de acord, declară el calm. Cred că trebuie să 
avem un singur comandant. Şi luând în consideraţie cele 
observate de când fac parte din acest echipaj, există un 
singur om pe care cu toţii l-am asculta fără discuţii. 
Generalul O'Toole. Dacă asta-i o şedinţă democratică, atunci 
îl propun pe el ca noul nostru comandant. 

După ce Reggie se aşeză, se iscă un tumult general. David 
Brown încercă să restabilească ordinea. 

— Vă rog, vă rog, strigă el, să discutăm metodic. Vreţi să 
ne alegem singuri comandantul şi apoi să punem Agenţia în 
faţa faptului împlinit? Să cădem de acord întâi cu asta, şi 
apoi putem să stabilim cine va fi, sau vor fi, conducătorii. 

— Nu m-am gândit până acum la această chestiune, rosti 
Richard Wakefield. Dar sunt de acord să-i excludem pe cei 
de pe Pământ în luarea deciziei. Nu ei au trăit alături de noi 
în această misiune. Mai important, ei nu se află la bordul 


unei nave spaţiale legate de o creaţie extraterestră, undeva 
în interiorul orbitei lui Venus. Noi vom avea de suferit dacă 
se ia o decizie proastă; noi trebuie să hotărâm pe cine 
alegem. 

Era evident că toţi - cu posibila excepţie a lui Wilson - 
preferau stabilirea structurii proprii de conducere şi 
prezentarea ei spre aprobare Agenţiei Spațiale. 

— În regulă, hotărî Otto Heilmann câteva minute mai 
târziu. Atunci să alegem şefii. S-a propus divizarea 
conducerii între doctorul Brown şi eu însumi. Reggie Wilson 
votează pentru generalul Michael O'Toole. Alte sugestii? 

În cameră se instală o tăcere adâncă. 

— Scuzaţi-mă, se auzi după vreo zece secunde vocea 
generalului O'Toole, aş dori să fac câteva observaţii. Cei 
prezenţi deveniră atenţi. Wilson avea dreptate; în ciuda 
cunoscutelor sale preocupări religioase, pe care însă nu le 
impunea nimănui altcuiva, generalul american era 
respectat de întregul echipaj. Consider că nu trebuie să 
pierdem spiritul de echipă pe care l-am construit cu greu în 
ultimul an. O alegere contestată ar duce la diviziune. În 
plus, nu cred că alegerea este atât de importantă sau de 
necesară. Indiferent cine va fi conducător - sau conducători 
- fiecare din noi a fost pregătit să îndeplinească anumite 
sarcini. Le vom duce la bun sfârşit, indiferent de 
circumstanţe. 

Se auzi un murmur general de aprobare. 

— În ce mă priveşte, continuă generalul O'Toole, trebuie 
să recunosc că ştiu foarte puţin sau chiar nimic despre 
problemele interne ale misiunii. Am fost antrenat doar să 
administrez cele două nave Newton, să evaluez potenţialele 
ameninţări militare şi să servesc ca nod de comunicaţii la 
bord. Nu sunt calificat pentru a fi comandant. 

Reggie Wilson vru să-l întrerupă, dar O'Toole îl opri cu un 
gest. 

— Propun să adoptăm planul lui Heilmann şi Brown şi să 
ne continuăm principala sarcină - explorarea acestui 


leviatan extraterestru venit de undeva din stele. 

La sfârşitul întrunirii, cei doi noi conducători ai misiunii 
informară restul echipajului că a doua zi dimineaţă va fi 
gata schiţa de principiu a primei ieşiri în interiorul lui 
Rama. Nicole se întoarse în cameră. Pe drum se opri şi bătu 
în uşa lui Janos Tabori. Nici un răspuns. Nicole ciocăni încă 
o dată şi-l auzi pe Janos strigând: 

— Cine e? 

— Nicole. 

— Intră. 

Janos zăcea pe spate pe micul pat, cu o expresie de 
suferinţă întipărită pe chip. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Oh, nimic. Mă doare capul. 

— Ai luat ceva? Se interesă Nicole. 

— Nu, durerea nu-i aşa de puternică. Te pot ajuta cu ceva? 
Întrebă el cu un ton aproape ostil. 

Nicole rămase uluită. Abordă discuţia cu mare grijă. 

— Ei bine, reciteam raportul tău în legătură cu moartea lui 
Valerii. 

— De ce? O întrerupse brusc Janos. 

— Să văd dacă există vreun aspect pe care l-am fi putut 
aborda într-un mod diferit, răspunse Nicole. 

Era limpede că Janos nu dorea să discute. După câteva 
secunde de aşteptare, Nicole reluă: 

— Îmi pare rău, Janos. Poate că sunt prea insistentă. Voi 
veni altădată. 

— Nu, nu. Să terminăm acum cu asta. 

Ciudat mod de a pune problema, socoti Nicole în vreme 
ce-şi formula în minte întrebarea: 

— Janos, nu se menţionează nicăieri în raportul tău că te- 
ai întins spre pupitrul de control al lui RoSur, exact înainte 
de manevră. lar eu aş putea să jur că ţi-am observat 
degetele pe claviatura de comandă în timp ce eram izbită 
de perete. 


Nicole se opri. Nici un muşchi nu se clintise pe faţa lui 
Tabori. Era ca şi cum bărbatul se gândea la cu totul altceva. 

— Nu-mi amintesc, răspunse el în cele din urmă, fără nici o 
urmă de emoție în glas. Poate că ai dreptate. Mi s-o fi şters 
din memorie atunci când m-am lovit. 

Ajunge pentru moment, îşi zise Nicole, studiindu-şi cu 
atenţie colegul. Nu mai poţi afla nimic aici. 

19. Ritual de trecere. 

Genevieve izbucni fără veste în lacrimi. 

— Oh, Maman, te iubesc atât de mult şi totu-i aşa de 
îngrozitor. 

Adolescenta ieşi grăbită din cadru, lăsând locul tatălui lui 
Nicole. Pierre o urmări cu privirea pentru a se asigura că se 
îndepărtează, apoi se răsuci spre monitor. 

— A suportat greu ultimele douăzeci şi patru de ore. Ştii 
cât te adoră. Câteva ziare străine au scris că ai greşit 
operaţia. Aseară un reporter american de televiziune chiar 
a sugerat că erai beată. 

Făcu o pauză. Tensiunea nervoasă i se citea pe faţă. 

— Atât Genevieve cât şi eu ştim că niciuna din aceste 
afirmaţii nu este adevărată. Te iubim din toată inima şi 
suntem alături de tine. 

Ecranul se întunecă. Nicole ceruse legătura prin videofon 
şi, la început, conversaţia cu familia ei o îmbărbătase. 
Totuşi, după cea de-a doua transmisie efectuată la un 
interval de douăzeci de minute, devenise evident că 
evenimentele de la bordul lui Newton tulburaseră profund 
viaţa celor din Beauvois. În special Genevieve arătase 
disperată. Plânsese din când în când vorbind despre 
generalul Borzov, pe care-l întâlnise de câteva ori şi de care 
cumva se ataşase; spre sfârşitul convorbirii se stăpânise cu 
greu să nu izbucnească iarăşi în lacrimi. 

Deci şi vouă v-am îngreunat existenţa, gândi Nicole 
aşezându-se pe pat. Se frecă la ochi. Era extrem de obosită. 
Încet, fără a-şi da de fapt seama cât era de deprimată, se 
dezbrăcă. O obsedau imaginile fetiţei sale la şcoala din 


Luynes. Se înfioră închipuindu-şi prietenele lui Genevieve, 
interesându-se despre operaţia şi moartea lui Borzov. 
Scumpa mea, trebuie să ştii cât de mult te iubesc. Dacă aş fi 
în stare să te feresc de toate astea! Nicole dorea s-o ia în 
braţe, s-o simtă lângă ea şi s-o dezmierde, alungând astfel 
demonii din jurul ei. Numai că nu putea. Genevieve se afla 
la o sută de milioane de kilometri distanţă. 

Se întinse pe spate. Închise ochii, însă nu adormi. Era 
conştientă de o singurătate adâncă şi profundă, un 
sentiment de izolare mult mai acut decât oricare altul simţit 
vreodată în viaţă. Ştia că tânjeşte după o anume simpatie, 
după o altă fiinţă umană care să-i confirme că sentimentele 
sale de inadaptabilitate erau neîntemeiate şi neconforme cu 
realitatea. Dar nimeni nu se afla lângă ea. Tatăl şi fiica ei 
rămăseseră pe Pământ. Dintre cei doi membri ai echipajului 
pe care-i cunoştea mai bine, unul murise, iar celălalt se 
comporta suspicios. 

Am dat greş. Am eşuat în cea mai importantă misiune. Îşi 
aduse aminte de un alt insucces la vârsta de şaisprezece 
ani. Participase la un uriaş concurs naţional pentru rolul lui 
Jeanne d'Arc, cu ocazia aniversării a 750 de ani de la 
moartea Fecioarei din Orleans. Dacă ar fi câştigat, ar fi 
întruchipat-o pe Jeanne într-o serie de spectacole pe durata 
a doi ani. Se lansase trup şi suflet în concurs, citind orice 
carte despre eroină şi vizionând nenumărate înregistrări 
video pe această temă. Nicole ieşise prima la toate testele, 
cu excepţia unuia: „potrivire”. Ar fi trebuit să câştige, dar 
nu se întâmplase aşa. 

Tatăl ei o consolase spunându-i că Franţa nu era încă 
pregătită pentru eroine cu pielea întunecată. 

Dar acela nu a fost un eşec în adevăratul sens al 
cuvântului, îşi zise Nicole. Şi oricum, îl aveam pe tata să mă 
consoleze. Imagini de la înmormântarea mamei îi 
străfulgerară prin minte. Avea numai zece ani. Mama ei 
plecase neînsoţită în Coasta de Fildeş să îşi viziteze rudele. 
Anawi se găsea în Nidougou când o puternică epidemie de 


febră Hogan se abătuse asupra satului. Mama lui Nicole 
murise repede. 

Cinci zile mai târziu, Anawi fusese incinerată ca o regină 
Senoufe. Nicole plânsese în vreme ce Omeh însoțea cu 
psalmi monotoni trecerea sufletului mamei sale în lumea de 
dincolo, pe Tărâmul Meditaţiei, unde fiinţele se odihneau, 
aşteptând să fie alese pentru o nouă viaţă pe Pământ. Pe 
măsură ce flăcările cuprindeau tot mai mult rugul şi 
veşmintele regale începeau să ardă, Nicole simţea cum o 
copleşeşte un sentiment cumplit de pierdere. Şi de 
singurătate. Dar şi atunci l-am avut pe tata alături de mine. 
Mă ţinea de mână, privind cum pe mama o devorau 
flăcările. Împreună, totul a fost mai uşor de suportat. Mai 
singură m-am simţit în timpul ceremoniei Poro. Şi mai 
înspăimântată. 

Încă îşi aducea aminte de groaza şi neputinţa care-i 
cuprinse seră trupul de fetiţă de şapte ani pe aeroportul din 
Paris, în acea dimineaţă de primăvară. Tatăl ei o mângâia cu 
deosebită tandreţe. 

— Scumpa mea Nicole, îmi vei lipsi extrem de mult. 
Întoarce-te sănătoasă. 

— De ce trebuie să plec, Papa? Şi de ce nu vii şi tu cu noi? 

Tatăl i se aplecase deasupra. 

— Vei deveni o părticică din seminţia mamei tale. Toţi 
copiii Senoufe trebuie să treacă prin Poro la şapte ani. 

Nicole începu să plângă. 

— Dar, Papa, nu vreau să merg. Sunt franţuzoaică, nu 
africană. Nu-mi plac oameni aceia ciudaţi. Şi nici căldura. Şi 
nici gândacii. 

EI îi cuprinsese obrajii cu palmele. 

— Trebuie sa te duci, Nicole. Aşa am hotărât eu şi mama 
ta. Într-adevăr, Anawi şi Pierre discutaseră de multe ori. 
Nicole trăise mereu în Franţa. Tot ce ştia despre 
moştenirea ei africană era ceea ce o învățase mama ei şi 
ceea ce descoperise singură, în timpul celor două vizite de 


câte o lună efectuate împreună cu familia pe Coasta de 
Fildeş. 

Lui Pierre nu-i venea uşor să-şi supună fata adorată 
ceremoniei Poro. Ştia că este un ceremonial primitiv. Ştia de 
asemenea că reprezenta piatra de temelie a religiei 
tradiţionale Senoufo. Însă în momentul căsătoriei cu Anawi, 
îi promisese lui Omeh că toţi copiii lor se vor întoarce la 
Nidougou pentru măcar primul ciclu Poro. 

Cel mai greu pentru Pierre era să stea deoparte. Dar 
Anawi avea dreptate: el era un străin care nu putea să 
participe niciodată la Poro. Nu l-ar fi înţeles, iar prezenţa lui 
ar fi tulburat fetiţa. Simţise o durere în inimă în clipa când 
îşi sărutase soţia şi fiica, conducându-le la avionul spre 
Abidjan. 

La rândul său, pe Anawi o neliniştea ceremonia ritualului 
de trecere la care urma să fie supus singurul ei copil, o 
fetiţă de nici şapte ani. O pregătise pe Nicole cât putuse ea 
mai bine. Având darul limbilor, copilul prinsese cu uşurinţă 
noţiunile elementare ale dialectului Senoufo. În schimb, nu 
era nici o îndoială că faţă de restul copiilor ce-şi 
petrecuseră întreaga viaţă în şi în jurul satelor natale exista 
o mare diferenţă. Aceştia erau familiarizați cu zona. Pentru 
a micşora problemele legate de orientare, Anawi şi Nicole 
sosiseră la Nidougou cu o săptămână mai devreme de 
momentul fixat. 

Ideea fundamentală a ceremoniei Poro afirma că viaţa 
constă într-o succesiune de faze ori cicluri, fiecare tranziţie 
fiind marcată cu grijă şi durând şapte ani. În viaţa oricărui 
Senoufo existau trei Poro, trei metamorfoze necesare ca un 
copil să se transforme în adult. Ceremonia Poro rămânea 
astfel o parte integrantă a societăţii Senoufo, în ciuda 
faptului că multe alte obiceiuri tribale dispăruseră odată cu 
introducerea mijloacelor moderne de comunicaţii în Coasta 
de Fildeş, în secolul al XXI-lea, practicile tribale se 
revigoraseră într-o oarecare măsură, în special după ce 


Marele Haos le dovedise conducătorilor africani cât de 
periculoasă era dependenţa de lumea exterioară. 

Anawi se prefăcu de minune în după-amiaza când preoţii 
veniseră s-o ia pe Nicole, încercând să nu-i transmită 
acesteia frica sau neliniştea ei. Şi totuşi fetiţa îşi dădu 
seama de tulburarea mamei. 

— Mâinile tale sunt reci şi transpirate, şoptise ea în 
franceză în vreme ce se îmbrăţişau la despărţire. Nu-ţi face 
griji, n-am să păţesc nimic. De fapt Nicole, singura feţişoară 
cafenie în grupul de negrese mici urcate în căruţă, părea 
aproape veselă şi nerăbdătoare, ca şi cum ar fi mers la un 
parc de distracţii sau la o grădină zoologică. 

În total erau patru căruţe, două descoperite în care 
călătoreau fetiţele, celelalte acoperite şi învăluite în mister. 
Lutuwa, prietena lui Nicole de la precedenta vizită şi de 
fapt una dintre verişoarele sale, le explică celorlalte că 
acolo se aflau preoţii împreună cu „instrumentele de 
tortură”. Urmase o tăcere prelungă, înainte ca una dintre 
fetiţe să prindă curaj să o întrebe ce voia să spună. 

— Am visat acum două nopţi, replicase sec Lutuwa. Au de 
gând să ne ardă sfârcurile şi să ne vâre obiecte ascuţite 
peste tot. Şi atâta vreme cât nu ţipăm, nu vom simţi nici un 
fel de durere. Celelalte cinci fetiţe din căruţa lui Nicole, 
inclusiv Lutuwa, abia dacă mai scoseseră un cuvânt în 
următoarea oră. 

Până la asfinţit, parcurseseră o distanţă apreciabilă spre 
est, dincolo de staţia de transmisie pe unde ultrascurte, 
intrând în zona specială cunoscută numai conducătorilor 
religioşi ai tribului. Cei şase preoţi ridicară nişte adăposturi 
temporare şi aprinseră un foc. După lăsarea întunericului, 
iniţiaţilor, şezând cu picioarele încrucişate într-un cerc larg 
în jurul focului, li se servi mâncare şi băutură. După cină 
urmară patru dansuri costumate, fiecare simbolizând viaţa 
unor animale indigene. Muzica o asigurau tamburine şi 
xilofoane primitive, iar ritmul era menţinut de bătaia 
sacadată a tam-tam-ului. Din când în când, un punct 


important în povestirea rostită de Omeh era marcat de un 
sunet puternic dintr-un olifant, cornul de fildeş folosit de 
obicei la vânătoare. 

Chiar înainte de culcare, Omeh - încă purtând marea 
mască rituală şi coafura adiacentă caracteristică şefului de 
trib - înmână fiecărei fetiţe un săculeţ din piele de antilopă, 
recomandându-le să studieze cu mare grijă conţinutul: o 
ploscă cu apă, câteva nuci şi fructe uscate, două bucăţi de 
pâine, un instrument de tăiat, o frânghie, două tipuri 
diferite de unguente şi un tubercul al unei plante 
necunoscute. 

— Mâine dimineaţă, fiecare copil va fi luat din tabără şi 
dus într-un anume loc nu departe de aici. Fiecare va avea 
asupra ei doar obiectele aflate în săculeţul din piele. 
Trebuie să supravieţuiască de una singură şi să se întoarcă 
în locul de unde a plecat, până când soarele se va ridica sus 
pe cer în ziua următoare. Săculeţul, continuă Omeh, 
conţine tot ce este necesar, cu excepţia înţelepciunii, 
curajului şi a curiozităţii. Tuberculul e ceva special. 
Rădăcina cărnoasă o va îngrozi pe cea care o mănâncă dar 
în schimb ar putea să o înzestreze cu puteri supranaturale 
de rezistenţă şi previziune. 

20. Somn binecuvântat. 

Fetiţa rămăsese singură de vreo două orc înainte să-şi dea 
seama cu adevărat ce se întâmpla cu ea. Omeh şi unul 
dintre preoţii mai tineri o lăsaseră lângă un mic eleşteu cu 
apă sălcie, înconjurată din toate părţile de ierburile savanei. 
Îi reamintiseră că se vor întoarce a doua zi la prânz. Apoi 
dispăruseră. 

La început, Nicole reacţionase de parcă întreaga 
experienţă nu era decât un joc grozav. Desfăcând săculeţul 
din piele de antilopă, îi inventariase conţinutul, împărţi în 
minte hrana în trei părţi, hotărând ce avea să mănânce la 
prânz, seara şi a doua zi dimineaţă. Nu era multă mâncare, 
dar fetiţa socotise că-i va ajunge. Nu acelaşi lucru s-ar fi 
putut spune despre apă, care după o primă apreciere părea 


să fie exact la limita necesarului. Nu ar fi fost rău să 
descopere un pârâu sau o altă sursă de apă curgătoare 
pentru a-şi împrospăta rezerva. 

Nicole îşi făcuse apoi o schiţă mentală a locului, acordând 
mare atenţie oricăror semne în stare s-o ajute să identifice 
de la distanţă eleşteul lângă care se afla. Era o fetiţă extrem 
de bine organizata, iar acasă la Chilly-Mazarin se jucase 
adesea de una singură prin codrii din apropierea locuinţei. 
În cameră păstra hărţi detaliate ale pădurilor, desenate de 
mână, pe care ascunzătorile sale secrete erau însemnate cu 
stele şi cercuri. 

Şi totuşi, Nicole realiză cât de izolat era locul unde se afla 
doar în clipa când dădu peste patru antilope vărgate, 
păscând liniştite sub soarele arzător al amiezii. Prima ei 
reacţie fu de a-şi căuta în jur mama, să-i arate ce animale 
frumoase descoperise. Dar mama nu este aici, gândise după 
o clipă, în vreme ce ochii ei scrutau orizontul. Sunt singură- 
singurică. Ultimul cuvânt născu ecouri în mintea ei şi în 
aceeaşi clipă se simţi cuprinsă de disperare. Încercă să i se 
împotrivească, căutând să vadă dacă nu distingea în 
depărtare vreun semn de civilizaţie. În jur se găseau însă 
doar păsări şi animale, păşind netulburate, şi nici o fiinţă 
umană. Sunt complet singură, îşi spusese iarăşi Nicole, 
străbătută de un fior de groază. 

Îşi aminti că dorea să descopere o altă sursă de apă şi se 
îndreptă în direcţia unui pâlc de copaci. Nu avea idee 
despre distanţele din savană. Deşi se oprea la aproximativ 
fiecare treizeci de minute pentru a se asigura că putea găsi 
oricând drumul înapoi spre eleşteu, copacii nu păreau să se 
apropie câtuşi de puţin. Continuă să meargă. Se însera; i se 
făcu sete şi era obosită. Se opri şi bău câteva înghiţituri din 
ploscă. O mulţime de muşte ţeţe o înconjurară. Nicole 
scoase din săculeţ cele două unguente şi-şi aplică pe faţă şi 
braţe cel mai urât mirositor din ele. Alegerea păru să fie 
corectă; muştele găsiră mirosul respingător şi păstrară 
distanţa. 


Ajunse la pâlcul de copaci cu o oră înainte de lăsarea 
întunericului. Fu încântată să descopere că nimerise peste 
o mică oază din mijlocul imensităţii savanei. Un izvor ţâşnea 
cu putere din pământ, formând un lăcuşor de vreo zece 
metri diametru. Surplusul de apă se prelingea din el, dând 
naştere unui pârâiaş ce se pierdea undeva în savană. Nicole 
era extenuată şi transpirată din cauza drumului lung. Lacul 
o invita parcă să se scalde. Fără să stea mult pe gânduri, îşi 
scoase toate hainele cu excepţia chiloţeilor şi se aruncă în 
el. 

Apa îi învioră trupul ostenit. Cu capul sub apă şi ochii 
închişi, continuă să înoate închipuindu-şi că se afla în 
piscina din suburbia ei pariziană, unde se juca o dată pe 
săptămână cu prietenii. Amintirile o linişteau. După o vreme 
îndelungată, se întoarse pe spate şi deschizând ochii, privi 
copacii de deasupra. Ultimele raze ale soarelui se jucau 
printre frunzele lor, creând tot soiul de forme ciudate de 
lumină. 

Nicole încetă să mai înoate şi bătând apa pe loc îşi căută 
din ochi hainele. Nu le văzu nicăieri. Uluită, scrută cu grijă 
marginile lacului. Iarăşi nimic. Repetă în minte firul 
evenimentelor de la sosirea sa acolo, stabilind cu exactitate 
locul unde-şi lăsase hainele şi săculeţul din piele. leşi din 
apă şi examină îndeaproape malul. Cu siguranţă acesta-i 
locul. Dar hainele şi săculeţul au dispărut. 

Într-o clipă o cuprinse panica. Ochii i se umplură de 
lacrimi, din gâtlej îi ţâşni un geamăt. Închise ochii şi izbucni 
în plâns, sperând că totul nu era decât un vis urât din care 
se va trezi în următoarele momente, alături de mama şi 
tatăl ei. Dar când îi deschise iarăşi, scena rămăsese aceeaşi. 
O fetiţă pe jumătate goală, singură în sălbăticia Africii, fără 
mâncare şi fără apă, cu nici o speranţă de a fi găsită şi 
salvată înainte de amiaza zilei următoare. Şi aproape se 
întunecase. 

Cu un efort imens, Nicole reuşi să-şi domine atât frica cât 
şi lacrimile. Se decise să-şi caute hainele. În locul unde se 


dezbrăcase se vedeau nişte urme proaspete. Nicole n-avea 
de unde să ştie ce animal le lăsase, aşa încât consideră că 
era vorba de una din simpaticele antilope observate în acea 
după amiază în savană. Ar fi logic. E probabil cel mai bun 
loc de adăpat din întreaga zonă. S-au oprit aici şi lucrurile 
mele le-au făcut curioase. Bălăceala mea în apă trebuie să 
le fi speriat, punându-le pe fugă. 

Lumina devenea din ce în ce mai slabă, aşa încât Nicole se 
grăbi să meargă după urme printre copaci. Găsi săculeţul 
din piele, sau mai degrabă ce mai rămăsese din el. Era 
deschis. 

Mâncarea dispăruse, plosca era aproape goală şi restul de 
obiecte - cu excepţia unguentului şi a tuberculului - 
fuseseră împrăştiate de-a lungul potecii. Nicole termină apa 
şi prinse în mâna dreaptă plosca şi tuberculul. Aruncă 
unguentele şi era gata să-şi continue drumul pe potecă 
când auzi un sunet, ceva între un scheunat şi un urlet. 
Venea de foarte aproape. La nici cincizeci de metri mai 
încolo se întindea savana. Nicole îşi încordă privirea şi i se 
păru că distinge o mişcare, fără a recunoaşte însă cine o 
făcea. Auzi din nou sunetul, de data aceasta mult mai 
aproape. Lăsându-se pe burtă, se târi încet înainte. 

La vreo cincisprezece metri de marginea oazei se ridica un 
mic dâmb. De aici reuşi să vadă sursa sunetului. Doi pui de 
leu se jucau cu rochiţa ei verde. Alături, în lumina 
amurgului, stătea nemişcată mama lor. Nicole îngheţă, 
realizând că nu vizita o grădină zoologică, ci se găsea chiar 
în inima Africii sălbatice, având în faţă, la nici douăzeci de 
metri, o leoaică cât se poate de reală. Tremurând din toate 
încheieturile, se târi foarte încet înapoi pe potecă, încet, 
încet, pentru a nu-şi face simțită prezenţa. 

Întoarsă la lac, rezistă gândului să o ia la fugă orbeşte prin 
savană. Leoaica m-ar vedea cu siguranţă, socoti ea. Dar 
unde să-şi petreacă noaptea? Voi găsi o ascunzătoare 
undeva printre copaci, departe de potecă. Şi voi sta acolo 
nemişcată. Poate atunci voi fi în siguranţă. Strângând încă 


în mână plosca şi tuberculul, Nicole se îndreptă cu paşi 
uşori spre izvor. Gustă din apă, apoi îşi umplu plosca. Se 
târi spre pâlcul de copaci şi găsi un fel de adâncitură lângă 
un trunchi de arbore. Convinsă că, în condiţiile date, va fi în 
siguranţă, fetiţa adormi, complet extenuată. 

Se trezi cu senzaţia că zeci de insecte mişună pe ea. Se 
ridică şi-şi duse mâna la burtă. Era plină de furnici. Scoase 
un țipăt, şi într-o clipă realiză ce prostie comisese. Auzi 
leoaica trecând ca fulgerul prin tufişuri, în căutarea 
creaturii care produsese acel zgomot. Fetiţa se cutremură 
şi dădu jos cu un băț furnicile de pe ea. Deodată observă 
ochii neîmblânziţi ai fiarei străpungând întunericul şi 
fixând-o. Fu cât pe-aci să leşine. Îngrozită, îşi aminti spusele 
lui Omeh despre tubercul. Băgă rădăcina plină de mizerii în 
gură şi începu să mestece vârtos. Avea un gust cumplit. Se 
forţă să înghită. 

În momentul următor, Nicole o luase la goană printre 
copaci cu leoaica pe urme. Ramuri şi frunze îi zgâriară faţa 
şi pieptul. Alunecă şi căzu. Ajunsă la lac, nu se opri. Alergă 
peste apă, de-abia atingând-o cu picioarele. Dădu din mâini. 
Mâinile i se transformaseră în aripi, aripi albe. Nu atingea 
apa. Devenise un bâtlan mare şi alb, luându-şi zborul în sus 
spre cerul nopţii. Se întoarse şi privi în jos spre leoaica 
nedumerită, rămasă undeva sub ea. Râzând în sinea ei, 
Nicole bătu cu şi mai multa putere din aripi, ridicându-se 
deasupra copacilor. În faţa ei se deschidea întreaga savană. 
Vedea până la mai bine de o sută de kilometri. 

Zbură peste eleşteul cu apă sălcie, se îndreptă spre vest şi 
zări un foc de tabără. Se îndreptă spre el, strigătele ei 
pătrunzătoare de pasăre străpungând liniştea nopţii. Omeh 
se trezi brusc, distinse pasărea solitară proiectată pe cerul 
întunecat al nopţii şi scoase şi el un țipăt prelung - tot de 
pasăre. 

— Ronata? Păru să întrebe vocea sa. Dar Nicole nu-i 
răspunse. Dorea să zboare cât mai sus posibil, poate chiar 
deasupra norilor. 


De cealaltă parte a norilor străluceau luna şi stelele. Ele îi 
făcură semn. Ridicându-se, i se păru că din depărtare se 
aude o muzică asemănătoare cu clinchetul unor clopoței de 
cristal, încercă să bată mai repede din aripi, dar ele de-abia 
se mişcau. Se transformaseră în suprafeţe de control, 
mărindu-se neîncetat pentru a mări portanţa în aerul 
supra-rarefiat. Rachetele posterioare se aprinseră. Nicole 
devenise o navetă argintie, subţire şi lucioasă, lăsând 
Pământul tot mai mult în urmă. 

Pe orbită, muzica se auzea mai tare. O simfonie magnifică, 
o completă armonie cu maiestuoasa planetă de dedesubt. 

Îşi auzi strigat numele. De unde? Şi de către cine? 
Strigătul venea de dincolo de lună. Îşi schimbă cursul spre 
spaţiul nesfârşit şi pornind rachetele din nou depăşi 
satelitul, îndreptându-se spre soare. Viteza îi creştea 
exponențial. În spatele ei, soarele devenea din ce în ce mai 
Mic, o lumină minusculă care dispăru şi ea curând. 
Întunericul se întindea de jur împrejur: Ţinându-şi 
respiraţia, ieşi la suprafaţa apei. Leoaica dădea târcoale 
lacului. Nicole îi vedea muşchii puternici ai labelor şi putea 
să-i citească expresia chipului. 

— Te rog, lasă-mă să plec, spuse Nicole, nu-ţi voi face nici 
un rău, nici ţie şi nici puilor tăi. 

— Recunosc mirosul, replicase leoaica. Puii mei se jucau cu 
el. 

— Şi eu sunt un pui, continuă Nicole, şi vreau să mă întorc 
la mama mea. Dar îmi este frică. 

— leşi din apă, ceruse leoaica. Lasă-mă să te văd. Nu cred 
că eşti ceea ce spui. 

Adunându-şi întreg curajul, cu ochii fixaţi asupra fiarei, 
fetiţa ieşi încet din apă. Leoaica nu se mişcă. Când apa îi 
ajunse la talie, Nicole îşi mlădie mâinile în formă de leagăn 
şi începu să cânte. Era o melodic simplă şi paşnică, o 
melodie ce şi-o amintea de la începuturile vieţii sale, când 
mama şi tatăl ei o sărutau înainte de culcare, o puneau 
înapoi în leagăn şi apoi stingeau luminile. Micile animale de 


pe mobil se învârteau, se învârteau mereu, în timp ce o voce 
caldă de femeie murmura cântecul de leagăn al lui Brahms: 
„Te întinde-acum şi te-odihneşte. Fie-ţi somnul 
binecuvântat.” 

Leoaica se lăsă pe labele dinapoi, amenințând să sară. 
Fetiţa, cântând pe acelaşi ton molatec, continuă să se 
apropie de animal. După ce Nicole ieşi complet din apă, 
ajungând la numai cinci metri de fiară, aceasta făcu un salt 
într-o parte şi se pierdu printre copaci. Nicole continuă să 
înainteze, cântecul alinător conferindu-i putere şi linişte 
interioară. 

În câteva minute ajunse la marginea savanei. Pe la 
răsăritul soarelui izbuti să ajungă la eleşteu, unde se 
cuibări în iarbă şi adormi buştean. Acolo o găsiră Omeh şi 
preoţii Senoufe, pe jumătate goală şi încă dormind, în 
vreme ce soarele se ridicase sus în înaltul cerului. 

Îşi reamintea totul de parcă s-ar fi întâmplat doar cu o zi în 
urmă. Au trecut deja treizeci de ani şi lucrurile pe care le- 
am învăţat atunci sunt încă valabile, îşi spuse ea stând 
trează pe patul din mica cabină de pe Newton. Nicole se 
gândi la fetiţa de şapte anişori, care deşi abandonată într-o 
lume complet străină, reuşise să supravieţuiască. Şi atunci 
de ce îmi plâng acum de milă? Situaţia de atunci era mult 
mai dificilă. 

Retrăirea experienţei din copilărie îi insuflase o forţă 
neaşteptată. Deprimarea îi dispăruse. Mintea îi lucra 
furibund, încercând să pună la punct un plan ce i-ar fi putut 
oferi cheia întâmplărilor petrecute în timpul operaţiei lui 
Borzov. Se scutură de sentimentul de singurătate. 

Înţelese că trebuia să rămână la bordul lui Newton pe 
parcursul primei misiuni în Rama, dacă dorea să analizeze 
în profunzime toate aspectele incidentului căruia îi căzuse 
victimă generalul. Se hotări să ridice problema în faţa lui 
Brown sau a lui Heilmann, în dimineaţa următoare. 

În cele din urmă, extenuată, femeia adormi. Alunecând în 
zona crepusculară ce separă veghea de somn, Nicole 


fredona cântecul de leagăn al lui Brahms. 

21. Cubul Pandorei. 

Nicole îl vedea pe David Brown stând la birou, în timp ce 
Francesca, aplecată peste el, arăta cu degetul spre un 
punct de pe o schemă desfăşurată în faţa lor. Bătu la uşă. 

— Salut, Nicole, zise Francesca deschizându-i uşa. Cu ce 
te putem ajuta? 

— Vreau să vorbesc cu doctorul Brown, replică Nicole. În 
legătură cu misiunea mea. 

— Intră. 

Nicole pătrunse înăuntru cu paşi mici şi se aşeză pe unul 
din cele două scaune din faţa mesei. Francesca luă loc pe 
celălalt. Nicole privi pereţii încăperii. Aspectul lor se 
schimbase total. Fotografiile soţiei şi copiilor generalului 
Borzov, ca şi tabloul său favorit reprezentând o pasăre 
solitară cu aripile întinse, zburând peste fluviul Neva din 
Leningrad, fuseseră înlocuite cu nişte scheme şi diagrame 
uriaşe, plasate într-o anumită ordine; schemele, fiecare 
având câte un titlu diferit (Prima Ieşire, A Doua Ieşire etc), 
acopereau toate panourile de afişaj, de la un capăt al 
peretelui la celălalt. 

Biroul generalului fusese cald şi personal. Această cameră 
era lipsită de viaţă, devenise un loc care intimida. Pe 
peretele din spatele mesei de lucru, doctorul Brown 
atârnase fotocopii ale unor prestigioase premii 
internaţionale primite de el în decursul carierei. Sub 
propriul scaun îşi pusese un postament, astfel încât să-şi 
privească de sus interlocutorii. 

— Am o problemă personală, declară Nicole. Aşteptă 
câteva secunde, crezând că doctorul Brown o va invita pe 
Francesca să iasă din cameră. David Brown nu spuse nimic. 
În cele din urmă, Nicole aruncă o privire în direcţia 
reporterei, pentru a se face mai bine înţeleasă. 

— Mă ajută la treburile administrative, explică Brown. 
Intuiţia sa feminină detectează adesea lucruri care mie îmi 
scapă. 


Nicole rămase tăcută vreo cincisprezece secunde. Se 
pregătise să vorbească cu doctorul Brown, neaşteptându-se 
însă că va trebui să se explice şi în faţa Francescăi. Poate c- 
ar fi mai bine să plec, gândi fulgerător, întrucâtva surprinsă 
de iritarea provocată de prezenţa Francescăi. 

— Am citit sarcinile fiecăruia pentru prima misiune în 
Rama, spuse în cele din urmă Nicole pe un ton oficial, şi aş 
dori să fac o solicitare. Sarcinile mele, aşa cum sunt ele 
menţionate, sunt minime. Mi se pare că nici Irina 
Turgheniev nu va avea mult de lucru în ieşirea asta de trei 
zile. Recomand ca sarcinile mele nemedicale să fie 
îndeplinite de Irina, iar eu să rămân la bordul lui Newton 
împreună cu amiralul Heilmann şi generalul O'Toole. Voi 
urmări cu atenţie evoluţia misiunii şi voi fi imediat 
disponibilă, dacă se vor ivi probleme medicale deosebite. 
Dealtfel, Janos se poate descurca singur în ceea ce priveşte 
obligaţiile unui ofiţer biolog. 

În încăpere se instală tăcerea. Doctorul Brown se uită fix 
la Nicole, apoi la Francesca. 

— De ce vrei să rămâi la bord? Întrebă într-un târziu 
Francesca. Aş fi jurat că de-abia aştepţi să vezi interiorul lui 
Rama. 

— Aşa cum am zis, e ceva personal, răspunse vag Nicole. 
Sunt încă extrem de obosită după întâmplarea cu Borzov şi 
am o mulţime de hârtii de pus la punct. Această primă 
misiune trebuie să fie perfectă. Aş vrea să fiu odihnită şi 
bine pregătită pentru a doua. 

— E o cerere extrem de neobişnuită, declară doctorul 
Brown, dar având în vedere circumstanţele, cred că poate fi 
aprobată. Aruncă iarăşi o privire Francescăi. În schimb, am 
vrea să-ţi cerem o favoare. Dacă tot nu intri în Rama, atunci 
poate îl vei înlocui din când în când pe O'Toole la 
transmisiuni? Amiralul Heilmann ar avea astfel posibilitatea 
să meargă înăuntru. 

— Desigur, răspunse Nicole înainte ca Brown să-şi ducă la 
capăt ideea. 


— În regulă. Atunci ne-am înţeles. Schimbăm dispoziţiile 
pentru prima misiune. Rămâi la bordul lui Newton. După ce 
Brown termină de vorbit, Nicole rămase totuşi aşezată. 

— Mai e ceva? Întrebă el nerăbdător. 

— Conform regulamentelor în vigoare, ofiţerul biolog 
pregăteşte rapoartele despre toţi cosmonauţii înainte de 
fiecare misiune. Să-i dau o copie amiralului. 

— Dă-mi mie rapoartele, o întrerupse doctorul Brown. Pe 
amiralul Heilmann nu îl preocupă problemele legate de 
personal. Savantul american o privi drept în faţă. Însă nu-i 
nevoie de alte rapoarte. Am citit documentele pe care le-ai 
întocmit pentru generalul Borzov. Sunt pe deplin 
corespunzătoare. 

Pe Nicole nu o intimidă privirea pătrunzătoare a 
bărbatului. Deci ştii ce am scris despre line şi Wilson, socoti 
ea, şi consideri că ar trebui să mă simt vinovată sau jenată. 
Ei bine, te înşeli. Părerile mele nu s-au schimbat doar 
pentru că dumneata ai preluat efectiv comanda. 

Noaptea, Nicole îşi continuă cercetările. Analiza detaliată 
a datelor biometrice indica că în corpul generalului Borzov 
existaseră concentraţii extraordinare a două substanţe 
chimice stranii, cu puţină vreme înaintea morţii. Nicole nu 
reuşise să le determine proveniența. Luase generalul 
medicamente fără ştirea ei? Ar fi putut aceste substanţe 
chimice (cunoscute ca provocând dureri şi utilizate, 
conform enciclopediei medicale, în testarea senzitivităţii la 
durere a pacienţilor cu tulburări neurologice) să fie 
produse intern în urma unor reacţii alergice? 

Şi ce se întâmpla cu Janos? De ce nu-şi amintea că se 
întinsese spre pupitrul de comandă? De ce de la moartea 
generalului Borzov era retras şi taciturn? Trecuse de 
miezul nopţii şi ea continua să fixeze tavanul micului 
dormitor. Astăzi, echipajul intră în Rama şi eu voi rămâne 
singură aici. Trebuie să aştept până atunci ca să-mi continui 
analizele. Totuşi, era incapabilă să aştepte atât. Nu reuşea 
să scape de întrebările care-i frământau mintea. Să existe 


vreo legătură între Janos şi substanţele depistate în corpul 
lui Borzov? E posibil ca moartea lui să nu fi fost 
accidentală? 

Nicole scoase dintr-un sertăraş geanta personală şi 
deschizând-o în grabă, îi împrăştie conţinutul în aer. Prinse 
din zbor un set de fotografii de familie care planau 
deasupra patului. Adună cele mai multe lucruri şi le 
introduse iarăşi în geantă, iar în mână păstră cubul oferit la 
Davos de către regele Henry. 

Ezită câteva clipe înainte de a introduce cubul în 
computer. Într-un târziu, îşi luă inima în dinţi. Pe monitor 
apăru imediat un meniu cu optsprezece itemuri. Avea 
posibilitatea să selecteze oricare din cele douăsprezece 
dosare personale ale cosmonauţilor, precum şi şase 
rapoarte diferite cu statistici. Nicole solicită dosarul lui 
Janos Tabori. Existau trei submeniuri pentru biografia sa: 
Date Personale, Sumar Cronologic şi Profil Psihologic. După 
mărimea fişierelor, era evident că Sumarul Cronologic 
conţinea cele mai numeroase detalii. Pentru a se familiariza 
cu modul de alcătuire al dosarelor, Nicole apelă pentru 
început Datele Personale. 

Scurta prezentare nu-i dezvălui mai mult decât ştia deja. 
Janos avea patruzeci şi unu de ani şi nu era căsătorit. Când 
nu se afla în misiune pentru ASI, locuia singur într-un 
apartament în Budapesta, la o distanţă de numai patru 
blocuri de mama sa, divorțată a doua oară. Absolvise cu 
brio Universitatea Ungară în 2183. În afară de o serie de 
date curente precum înălţime, greutate, rude, alte două 
numere mai erau listate pentru el: EI (de la Evaluarea 
Inteligenţei) şi CS (de la Coeficient de Sociabilitate). 
Numerele lui Tabori erau + 3,37 şi respectiv 64. 

Nicole reveni în meniul principal şi apelă Glosarul pentru 
a-şi reimprospăta memoria în legătură cu definițiile EI şi 
CS. Numărul EI se presupunea că reprezintă o unitate 
complexă de inteligenţă, bazată pe o comparaţie cu 
populaţia mondială de studenţi. Toţi studenţii erau supuşi la 


un set de teste standard, la momente bine determinate 
între doisprezece şi douăzeci de ani. Indicele constituia de 
fapt un exponent în sistemul zecimal. O valoare zero indica 
media. Un indice de + 1,00 însemna că individul depăşeşte 
ca inteligenţă 90% din populaţie, + 2,00 că depăşeşte 99%, 
iar + 3,00 însemna că el se ridică ca inteligenţă peste nivelul 
a 99,9% din populaţie. Indicii negativi reprezentau valori 
situate sub nivelul mediu. Aşadar, indicele atribuit lui Janos 
(+ 3,37) îl plasa în rândul primei zecimi dintr-un procent din 
totalul populaţiei. 

Coeficientul de sociabilitate se baza la rândul lui pe un 
pachet de teste administrat studenţilor între doisprezece şi 
douăzeci de ani, dar modul lui de interpretare era mult mai 
uşor de înţeles. 100 însemna maximul posibil. Persoanele 
care se apropiau de acest punctaj erau respectate şi 
acceptate practic de oricine, se puteau adapta oricărui 
grup, nu se certau şi nu aveau toane, şi în general erau 
considerate ca fiind de mare încredere. O notă de subsol 
menţiona că testele înscrise nu măsurau de fapt cu 
exactitate trăsăturile personalităţii umane, aşa încât 
coeficientul respectiv trebuia utilizat cu discernământ în 
fiecare caz concret. 

Nicole îşi fixă în minte sa compare într-o zi valorile EI şi 
CS ale tuturor cosmonauţilor. Ceru apoi Sumarul 
Cronologic al lui Janos 'Tabori. Următoarele şaizeci de 
minute constituiră o experienţă senzaţională pentru Nicole. 
Ca ofiţer biolog, avusese bineînţeles prilejul să studieze 
dosarele personale întocmite oficial de Agenţia Spațială 
pentru toţi membrii echipajului. Numai că, dacă informaţiile 
adunate de Henry erau corecte - iar Nicole n-avea cum să 
le verifice - atunci dosarele ASI se dovedeau extrem de 
incomplete. 

Nicole ştia că Janos fusese desemnat de două ori cel mai 
remarcabil student al Universităţii Ungare, dar habar n- 
avusese că timp de doi ani îndeplinise funcţia de preşedinte 
al Asociaţiei Studenţilor Homosexuali din Budapesta. 


Cunoscuse faptul că Janos intrase în Academia Spațială în 
2192 şi absolvise în numai trei ani, având în vedere 
experienţa sa anterioară cu proiecte sovietice majore de 
inginerie, dar nimeni nu-i spusese vreodată că cererea sa 
de admitere în Academie fusese refuzată de două ori. În 
ciuda extraordinarelor rezultate la admitere, fusese respins 
de două ori la interviul personal. Şi de ambele dăţi, 
preşedinţia comisiei o deținuse generalul Valerii Borzov. 
Janos activase în diverse organizaţii homosexuale până în 
2190, după care se retrăsese, nemailuând niciodată parte 
la vreo activitate organizată. Niciuna din aceste informaţii 
nu se afla în dosarele ASI. 

Cele aflate o uluiau pe Nicole. Nu faptul că Janos fusese 
sau încă mai era homosexual o deranja, deoarece ea nu 
avea prejudecăţi sexuale. Ce o supăra cel mai mult era 
posibilitatea ca dosarul oficial să fi fost cenzurat în mod 
deliberat, pentru a îndepărta orice referiri atât la 
înclinațiile sale homosexuale, cât şi la relaţiile anterioare cu 
generalul Borzov. 

Ultimele date din Sumarul Cronologic al lui Tabori 
reprezentară altă surpriză pentru Nicole. În ultima 
săptămână din decembrie, aşadar exact înainte de lansare, 
Janos semnase un contract cu Schmidt şi Hagenest, 
conglomeratul german de presă, prin care se obliga să 
asigure „consultaţii” nespecificate pentru o mare varietate 
de mijloace mass-media, în sprijinul a ceea ce era desemnat 
ca proiectul Brown-Sabatini. Semnătura îi adusese lui 
Tabori un avans de trei sute de mii de mărci. Trei zile mai 
târziu, mama sa, care aşteptase aproape un an implantul de 
ţesuturi artificiale menite să refacă distrugerea creierului 
provocată de boala lui Alzheimer, fu internată la Spitalul 
Bavarez din Munchen pentru operaţie. 

Cu ochii obosiţi şi roşii, Nicole termină de citit voluminosul 
dosar al doctorului David Brown. În decursul orelor 
afectate studierii Sumarului Cronologic, realizase un soi de 
minidosar, cuprinzând toate datele cu oarecare importanţă 


pentru ea. Înainte de a încerca să adoarmă, Nicole mai 
trecu încă o dată în revistă acest dosar. 

Vara anului 2161: Brown, 11 ani, înscris în Camp 
Longhorn de către tatăl său, în ciuda obiecţiilor energice 
ale mamei. Tabără tipică de vară în zona deluroasă a 
statului lexas pentru copiii păturilor avute; antrenamente 
atletice de toate felurile, tragere cu puşca, excursii pe jos şi 
obişnuinţa de a manevra diverse bărci. Băieţii sunt cazaţi 
câte zece într-o baracă. Brown devine imediat nepopular. În 
a cincea zi, este atacat pe când iese de la duş şi colegii săi îi 
vopsesc organele genitale în negru. Brown refuză să se 
ridice din pat până ce mama lui nu se deplasează în tabără 
- la distanţă de două sute de mile - ca să-lia acasă. După 
incident, tatăl încetează să-i mai acorde atenţie fiului. 

Septembrie 2166: După absolvirea unui liceu particular, 
Brown se înscrie la Princeton pentru a studia fizica. 
Rămâne în New Jersey doar opt săptămâni. Termină studiile 
la SMU, locuind la părinţi. 

Iunie 2173: Doctor în fizică şi astronomie la Harvard. 
Wilson Brownwell, conducătorul său de doctorat, îl 
caracterizează drept „un student ambițios şi sârguincios”. 

Iunie 2175: Termină cercetările post-doctorat asupra 
evoluţiei stelelor, sub îndrumarea lui Brian Murchison la 
Cambridge. 

Aprilie 2180: Brown se căsătoreşte cu Jeannette Hudson 
în Pasadena, California. Domnişoara Hudson terminase 
astronomia la Stanford. Un singur copil, o fată pe nume 
Angela, născută în decembrie 2184. 

Noiembrie 2181: 1 se refuză numirea în catedra de 
astronomie de la Stanford, întrucât doi membri ai comisiei 
au considerat că Brown îşi falsificase datele ştiinţifice în 
câteva din multele sale articole de specialitate. Problema nu 
a fost niciodată elucidată. 

Ianuarie 2184: Numit membru în prima Comisie 
Consultativă a Agenţiei Spațiale. Pregăteşte planuri 


amănunțite pentru o serie de noi telescoape astronomice 
importante, situate pe faţa nevăzută a Lunii. 

Mai 2187: Numit şeful Catedrei de Fizică şi Astronomie la 
SMU în Dallas, Texas. 

Februarie 2188: Altercaţie însoţită de pumni cu Wendell 
Thomas, profesor la Princeton, înaintea unei şedinţe a 
Academiei Aerospaţiale Americane în Chicago. Thomas 
insistă că Brown a furat şi publicat sub numele său idei pe 
care le discutaseră împreună. 

Aprilie 2190: Electrizarea lumii ştiinţifice nu numai prin 
publicarea unor modele epocale de studiu a supernovelor, 
dar şi prin prezicerea apariţiei uneia la mijlocul lui martie 
2191. Cercetările fuseseră conduse alături de doctorandul 
Elaine Bernstein din New York. Colegii domnişoarei 
Bernstein afirmă cu tărie că principalele idei îi aparţin de 
fapt ei. Brown devine celebru prin prevederile sale 
îndrăzneţe şi corecte. 

Iunie 2190: Divorţează de soţia de care se separase timp 
de optsprezece luni. Separarea se produsese la trei luni 
după ce Elaine Bernstein îşi începuse doctoratul. 

Decembrie 2190: Se căsătoreşte în Dallas cu domnişoara 
Bernstein. 

Martie 2191: Apariţia supernovei 2191a, aşa cum fusese 
prevăzut de Brown şi colab. 

Iunie 2191: Brown semnează un contract ca reporter 
ştiinţific cu CBS. Trece la UBC în 2194, apoi la INN în 2197. 
Decembrie 2193: 1 se acordă de către ASI Medalia pentru 

Servicii Ştiinţifice Deosebite. 

Noiembrie 2199: Semnează un contract exclusiv de mai 
multe milioane de mărci, pe mai mulţi ani, cu gigantul 
german Schmidt şi Hagenest, pentru „a exploata” toate 
posibilele aplicaţii comerciale ale misiunii Newton, inclusiv 
cărţi, înregistrări video şi material educaţional. Face echipă 
cu Francesca Sabatini, Heilmann şi Tabori, ultimii doi având 
rolul de consultanţi. Primeşte o bonificaţie de două milioane 
de mărci, depuse într-un cont secret în Italia. 


Deşteptătorul o trezi după numai două ore de somn. Se 
ridică cu greu din pat şi se răcori, spălându-se cu apă rece. 
Porni încet pe coridor spre centrul de control. Ceilalţi patru 
cadeți se grupaseră deja în jurul lui David Brown, revăzând 
exaltaţi detaliile primei ieşiri. 

— În regulă, tocmai spunea Richard Wakefield, priorităţile 
le reprezintă scaunele-lift individuale de lângă scările din 
dreapta şi stânga, cât şi liftul pentru sarcini grele din Butuc 
până la Câmpia Centrală. Vom amplasa apoi un centru 
temporar de control la marginea câmpiei, unde se vor 
asambla şi testa cele trei rovere. Tabără provizorie la 
noapte, tabără de bază în punctul Beta, în apropierea 
Oceanului Cilindric, mâine. Vom lăsa asamblarea şi 
desfăşurarea celor două elicoptere pentru mâine, iar ice- 
mobilul şi bărcile cu motor pentru Ziua Trei. 

— Excelentă recapitulare, interveni doctorul Brown. 
Francesca vă va însoţi în timp ce veţi pune la punct 
infrastructura în această dimineaţă. După ce lifturile uşoare 
vor fi instalate şi vor deveni operaţionale, vor veni şi restul 
dintre noi: Amiralul Heilmann, doctorul Takagishi şi domnul 
Wilson. La noapte vom dormi cu toţii în Rama. 

— De câte trasoare dispunem? O întrebă Janos Tabori pe 
Irina Turgheniev. 

— Douăsprezece. Sunt chiar prea multe pentru azi. 

— Iar diseară, când vom dormi înăuntru, va fi cea mai 
întunecată noapte pe care oricare dintre noi a trăit-o 
vreodată, spuse Takagishi. Nu vor fi nici stele, nici lună şi 
nici reflexii ale solului, în jurul nostru nu va fi decât o beznă 
adâncă. 

— Ce temperatură va fi? Se interesă Wakefield. 

— Nu ştim cu siguranţă, răspunse omul de ştiinţă japonez. 
Sondele iniţiale nu erau echipate decât cu aparate de luat 
vederi. Dar temperatura în zona de la capătul tunelului era 
la fel ca pe Rama I. Dacă ne ghidăm după ea, atunci aş zice 
că în tabere vor fi cam zece grade sub temperatura de 
îngheţ. 


Takagishi făcu o scurtă pauză. În creştere însă, continuă 
el. Am pătruns în interiorul orbitei lui Venus. Ne aşteptăm 
ca lumina să se aprindă în vreo opt sau nouă zile, iar 
Oceanul Cilindric să înceapă să se topească de la fund la 
suprafaţă curând după aceea. 

— Ei, glumi David Brown. Se pare că treptat te 
converteşti. Nu îţi mai verifici toate afirmaţiile. 

— Cu fiecare informaţie primită care indică că această 
navă se aseamănă cu predecesoarea sa de acum şaptezeci 
de ani, creşte şi probabilitatea ca ele să fie identice, replică 
Takagishi. Până în prezent, dacă ignorăm momentul precis 
al manevrei de corecție, toate elementele legate de cele 
două nave au fost similare. 

Nicole se apropie de grup. 

— Ia priviţi cine a venit, rânji ca de obicei Janos. Cel de-al 
cincilea şi ultimul nostru cadet. Observându-i ochii înroşiţi, 
reluă: Noul nostru comandant a avut dreptate. Arăţi ca şi 
cum câteva zile de odihnă ţi-ar prinde într-adevăr bine. 

— Eu unul sunt dezamăgit că îl am pe Yamanaka asistent 
la asamblarea roverului pe Yamanaka, în locul doamnei des 
Jardins, interveni Richard Wakefield. Cel puţin ofiţerul 
nostru biolog mai şi vorbeşte. Va trebui să-mi recit singur 
Shakespeare ca să rămân treaz. Îi dădu un ghiont în coaste 
pilotului japonez, iar Yamanaka aproape că zâmbi. 

— Vreau să vă urez tuturor succes, spuse Nicole. Aşa cum 
sunt convinsă că v-a comunicat Dr. Brown, mă simt prea 
obosită ca să vă fiu de ajutor. În schimb, voi fi odihnită şi 
pregătită în vederea celei de a doua ieşiri. 

— Mă rog, remarcă nerăbdătoare Francesca Sabatini 
după ce panoramă încă o dată cu aparatul ei video, filmând 
prim planuri ale chipurilor tuturor. Suntem gata? 

— Să mergem, rosti Wakefield. Se îndreptară spre ecluza 
situată în partea din faţă a navei spaţiale Newton. 

22. Zori de zi. 

Richard Wakefield lucra cu repeziciune într-o beznă 
aproape totală. Se găsea deja la jumătatea diurnului spre 


scările Alfa, unde gravitația datorată forţei centrifuge 
create de rotația lui Ramă crescuse la peste un sfert de g. 
Lumina căştii îl ajuta să vadă doar o zonă restrânsă. 
Termina instalarea unui alt pilon. 

Îşi verifică rezerva de aer. Rămăsese mai puţin de 
jumătate. Până în acel moment, ceilalţi trebuiau să fi 
pătruns adânc în Rama, până aproape de punctul unde 
respirarea aerului înconjurător devenea posibilă. 
Subestimaseră însă durata necesară instalării scaunelor-lift 
individuale. Modalitatea de construcţie era extrem de 
simplă şi cosmonauţii o repetaseră de câteva ori pe durata 
simulărilor. Cât timp lucraseră lângă scări, aflându-se 
practic în stare de imponderabilitate, totul mersese ca pe 
roate. În schimb, la nivelul la care se afla acum, amplasarea 
fiecărui stâlp devenise dificilă din cauza gravităţii mărite şi 
într-o continuă creştere. 

Exact la o mie de trepte deasupra lui Wakefield, Janos 
Tabori termină de înfăşurat cablurile de ancorare în jurul 
stâlpilor metalici ce străjuiau scara. După patru ore de 
lucru monoton începuse să obosească. Îşi aminti replica 
directorului de program, căruia el şi Richard îi ceruseră o 
maşină specializată pentru instalarea lifturilor: „Nu este 
eficient din punct de vedere al costului să realizezi un robot 
pentru operaţii nerepetitive. Roboții sunt buni doar atunci 
când îi foloseşti mereu şi mereu, la operaţiuni care se 
repetă.” 

Janos aruncă o privire dedesubt, dar nu reuşi să vadă 
următorul stâlp, două sute şi cincizeci de trepte mai jos. 

— N-a sosit timpul să luăm masa? Îl întrebă pe Wakefield 
folosind radioul din cască. 

— Posibil, veni răspunsul. Numai că suntem mult în urma 
planificării. Nu i-am trimis pe Yamanaka şi Turgheniev spre 
scările Gama decât la 10:30. În ritmul în care înaintăm, 
avem noroc dacă terminăm astăzi amplasarea lifturilor şi a 
taberei provizorii. Va trebui să amânăm pentru mâine 
montarea liftului greu şi a roverelor. 


— Hiro şi cu mine mâncăm deja, o auziră amândoi pe Irina 
din cealaltă parte a cupei. Ne era foame. Am terminat de 
montat cremaliera scaunului şi motorul superior într-o 
jumătate de oră. Suntem la stâlpul numărul doisprezece. 

— Bine lucrat, declară Wakefield. Vă previn însă că aţi 
rezolvat doar partea cea mai uşoară, cea de la vârful 
scărilor. Lucrul în imponderabilitate e floare la ureche. 
Aşteptaţi până ce gravitatea diferă sesizabil în fiecare zonă. 

— După detectorul laser, astronautul Wakefield se află la 
exact 8,13 kilometri de mine, îl auziră toţi intervenind pe 
doctorul Takagishi. 

— Asta nu-mi spune nimic, profesore, doar dacă aş şti 
unde naiba eşti. 

— Pe marginea terasei, chiar lângă staţia releu. Aproape 
de picioarele scării Alfa. 

— Haide, Shig; de ce nu puteţi voi orientalii să fiţi la fel ca 
toată lumea? Newton este parcată deasupra lui Rama, iar 
tu te afli în vârful scării. Dacă nu ne punem de acord cu 
poziţia noastră, atunci cum putem spera vreodată să ne 
împărtăşim sentimentele cele mai tainice? Ca să nu mai 
vorbim de partidele de şah. 

— Mulţumesc, Janos. În prezent sunt în vârful scării Alfa. 
Apropo, ce faci'? Distanţa dintre noi creşte rapid. 

— Alunec pe balustradă ca să-l întâlnesc pe Richard. Nu- 
mi place să mănânc singur peşte şi cartofi prăjiţi. 

— Cobor şi eu pentru masă, se făcu auzită Francesca. 
Tocmai am terminat de filmat o excelentă demonstraţie a 
forţei Coriolis, folosindu-mă de Hiro şi Irina. Va fi excelentă 
pentru orele de fizică elementară. Ajung în cinci minute. 

— Ascultă, signora, se auzi din nou glasul lui Wakefield, 
crezi că te-am putea convinge să depui o muncă cu 
adevărat folositoare? Ne-am oprit din lucru ca să-ţi 
permitem să filmezi - poate cădem la o înţelegere. 

— Sunt gata, răspunse Francesca. După prânz vă ajut. Dar 
acum aş avea nevoie de puţină lumină. Puteţi să lansați un 


trasor, aşa încât să te filmez pe tine şi pe Janos organizând 
un picnic pe Scara Zeilor? 

Wakefield programă un trasor pentru declanşare 
întârziată şi urcă optzeci de trepte până la. Cea mai 
apropiată terasă. Tabori ajunse în acelaşi loc cu o jumătate 
de minut înainte ca lumina orbitoare să-i inunde. De la doi 
kilometri deasupra, Francesca panoramă cele trei scări, 
fixându-şi apoi obiectivul asupra celor două figuri aşezate 
cu picioarele încrucişate pe terasă. Din acel unghi, Janos şi 
Richard arătau exact ca doi vulturi, în cuibul lor inaccesibil 
din vârful unui munte. 

Târziu după amiază, scaunul-lift de pe Alfa era amplasat şi 
pregătit de testare. 

— Având în vedere că ai fost aşa de amabilă să ne ajuţi, îţi 
permitem să fii prima care-l foloseşte, îi declară Richard 
Wakefield Francescăi. Stăteau în plină gravitație, la 
picioarele interminabilei scări. Treizeci de mii de trepte 
urcau în întunericul cerului artificial de deasupra. Lângă ei, 
pe Câmpia. 

Centrală, motorul ultrauşor şi centrala electrică portabilă 
autonomă ce deservea liftul intraseră deja în funcţiune. 
Cosmonauţii transportaseră subsistemele electrice şi 
mecanice în piese separate şi le asamblaseră în mai puţin 
de un ceas. 

— Scăunaşele nu sunt conectate permanent la cabluri, îi 
explică Wakefield reporterei. La fiecare capăt există un 
mecanism care le ataşează sau le detaşează. În acest fel, nu 
e nevoie să avem un număr aproape infinit de scaune. 

Francesca se aşeză cu o oarecare reţinere în locaşul de 
plastic. 

— Ai verificat dacă scaunul ăsta e sigur? Întrebă ea privind 
întunericul de deasupra. 

— Bineînţeles, râse Richard. Va fi exact ca în exerciţiile 
simulate. Iar eu voi fi în următorul, la un minut distanţă, sau 
dacă preferi, la patru sute de metri sub tine. Cu totul, 


călătoria va dura patruzeci de minute. Viteza medie este de 
douăzeci şi patru de kilometri pe oră. 

— Şi eu n-am altceva de făcut decât să stau liniştită, să mă 
ţin bine şi să-mi activez sistemul de respirat la aproximativ 
douăzeci de minute de vârf? 

— Nu uita să-ţi legi centura de siguranţă, îi reaminti 
zâmbind Wakefield. Dacă cablul încetineşte sau se opreşte 
aproape de vârf, când nu mai cântăreşti aproape nimic, 
inerția te va arunca în gol. Rânji. Având însă în vedere că 
liftul funcţionează paralel cu scările, în caz de pericol poţi 
să cobori oricând din scaun, continuându-ţi drumul pe 
trepte. 

Richard făcu un semn din cap şi Janos Tabori porni 
motorul. Francesca fu ridicată de pe sol şi în scurt timp 
dispăru din vedere. 

— După ce mă asigur că ai plecat, mă duc direct la Gama, 
îi comunică Richard lui Janos. Al doilea sistem ar trebui să 
fie mai uşor. Lucrând toţi împreună, ar trebui să-l terminăm 
cel mai târziu la 19:00. 

— lar până vei ajunge sus, eu voi termina de ridicat 
tabăra, răspunse Janos. Crezi că vom rămâne tot aici la 
noapte? 

— N-ar avea sens, remarcă David Brown de undeva de 
deasupra. Împreună cu Takagishi, Brown supraveghea 
toate comunicațiile dintre cosmonauţi. Roverele nu sunt 
încă pregătite. Speram să întreprindem mâine o mică 
expediţie. 

— Dacă fiecare din noi cară câteva subsisteme, replică 
Wakefield, Janos şi cu mine am putea să asamblăm unul 
astă seară, înainte de culcare. Cel de-al doilea va fi probabil 
operaţional mâine, înainte de amiază, dacă nu vom 
întâmpina nici un fel de dificultăţi. 

— E un scenariu posibil, aprecie doctorul Brown. Să 
vedem ce am realizat până acum şi cât vom fi de obosiţi 
peste trei ore. 


Richard se urcă în scaun şi aşteptă ca algoritmul automat 
al procesorului să-l ataşeze de cablu. 

— Apropo, spuse pe când începea să urce, îţi mulţumesc 
pentru umorul tău de bună calitate de astăzi. N-aş fi reuşit 
să-mi termin treaba fără glumele tale. 

Janos zâmbi şi-i făcu semn din mână. Privind în sus din 
scaunul în mişcare, Richard Wakefield de abia reuşea să 
distingă lumina de la casca Francescăi. Se găseşte la mai 
bine de o sută de etaje deasupra, socoti el. Dar la numai 
două procente şi jumătate din totalul distanţei de aici până 
la butuc. Locul acesta e imens. 

Băgă mâna în buzunar şi scoase staţia meteorologică 
portabilă dată de Takagishi. Profesorul dorise să obţină un 
profil exact al tuturor parametrilor atmosferici din cupa 
polară nordică a lui Rama. O importanţă specială aveau 
densitatea şi temperatura aerului. 

Wakefield urmări cum valoarea presiunii porneşte de la 
1,05 bari, coboară sub nivelul celei de pe Pământ, 
continuând să scadă treptat şi constant. Temperatura se 
fixase la -8 grade Celsius. Lăsându-se pe spate, închise 
ochii. Încerca un sentiment ciudat urcând într-un scaun 
asemănător cu un coş, în sus, tot mai sus în întuneric. 
Reduse volumul canalului de sunet din cască; singura 
conversaţie auzită se purta între Yamanaka şi Turgheniev, şi 
niciunul nu aveau lucruri foarte interesante de spus. Mări 
volumul la Simfonia a VI-a a lui Beethoven, difuzată ca 
zgomot de fond pe celălalt canal. 

Pe măsură ce asculta muzica, Richard era surprins de 
modul în care viziunile sale interioare pline de cărţi, flori şi 
câmpuri înverzite de pe Pământ îi amplificau tot mai mult 
dorul de casă. Îi venea aproape imposibil să înţeleagă 
înlănţuirea de evenimente ce-l purtase din casa părintească 
din Stratford la Cambridge, de la Academia Spațială din 
Colorado până aici în Rama, unde se lăsase ridicat de un lift 
într-un întuneric deplin, de-a lungul Scării Zeilor. 


Nu, Prospero, îşi spuse în sine, nici un magician nu ar fi 
putut concepe vreodată un asemenea loc. Îşi aduse aminte 
că văzuse Furtuna pentru prima dată pe când era un puşti, 
şi că fusese înfricoşat de prezentarea unei lumi ale cărei 
mistere se situau dincolo de înţelegerea omului. Nu există 
magie, se autoconvinsese atunci. Doar concepte naturale pe 
care nu ni le putem explica. Richard zâmbi. Prospero nu era 
un mag, ci numai un om de ştiinţă plin de frustrare. 

O clipă mai târziu, Richard Wakefield fu stupefiat de cea 
mai uluitoare privelişte zărită vreodată. În vreme ce 
scaunul se ridica fără zgomot tot mai sus, paralel cu scara, 
pe Rama răsăriră zorile. La trei kilometri sub el, tăiate în 
Câmpia Centrală, lungile şi dreptele văi întinse de la 
marginea cupei la Oceanul Cilindric explodară brusc în 
lumină. Cei şase sori liniari al lui Rama, câte trei în fiecare 
semicilindru, fuseseră proiectaţi cu mare grijă, astfel încât 
să asigure o iluminare egală pretutindeni în acea lume. 
Primele sentimente ale lui Wakefield fură de greață şi 
ameţeală. Se afla suspendat de un cablu subţire în aer, la 
mii de metri de sol. Închise ochii şi încercă să-şi vină în fire. 
Nu vei cădea, îşi ordonă în gând. 

— Aaah, îl auzi urlând pe Hiro Yamanaka. 

Din cele recepționate în cască, înţelese că Hiro, luat prin 
surprindere de izbucnirea de lumină, îşi pierduse echilibrul 
la mijlocul scărilor Gama; După cât se părea, căzuse vreo 
douăzeci sau treizeci de metri înainte să izbutească să se 
prindă cu îndemânare (dar şi noroc) de balustrada 
metalică. 

— Eşti teafăr? Întrebă David Brown. 

— Aşa cred, răspunse aproape fără suflu Yamanaka. 

Odată depăşit momentul de criză, toţi începură să 
vorbească în acelaşi timp. 

— E fantastic! Strigă doctorul Takagishi. Luminozitatea e 
fenomenală. Şi toate astea se întâmplă înainte de topirea 
oceanului. Este altfel, cu totul altfel. 


— Pregătiţi-mi un alt modul de îndată ce ajung în vârf, 
strigă Francesca. Aproape am rămas tară film. 

— Ce frumuseţe. Ce frumuseţe, de nedescris, adăugă 
generalul O'Toole. Privea împreună cu Nicole des Jardins 
monitorul de la bordul lui Newton. Imaginea instantanee 
luată de camera Francescăi le era transmisă prin releul din 
butuc. 

Richard Wakefield nu spuse nimic. Se holba pur şi simplu, 
vrăjit de lumea de dedesubt. De-abia reuşea să-l distingă pe 
Janos Tabori, instalaţia de la baza liftului şi tabăra pe 
jumătate amplasată la baza scării. Cu toate acestea, 
distanţa îi oferea un jalon în privinţa dimensiunile lumii. 
Privind peste sutele de kilometri pătraţi ai Câmpiei 
Centrale, observă forme fascinante întinzându-se în toate 
direcţiile. Şi totuşi, două lucruri îi copleşiră complet 
imaginaţia: Oceanul Cilindric şi structurile masive şi 
ascuţite situate în cavitatea sudică, la o distanţă de cincizeci 
de kilometri în partea opusă. 

Pe măsură ce ochii i se acomodau cu lumina, giganticul ac 
din cilindrul sudic părea să devină tot mai mare şi mai 
mare. Primii exploratori îl denumiseră Marele Corn. Să aibă 
chiar opt kilometri înălţime? Se întrebă Wakefield. Cele 
şase ace mai mici din jurul Marelui Corn, prinse atât de el 
cât şi de pereţii lui Rama prin nişte contraforturi enorme de 
susţinere, erau fiecare în parte mai mari decât orice lucru 
ieşit vreodată din mâinile omului pe Pământ. Cu toate 
acestea, rămâneau nişte pitici în comparaţie cu 
protuberanţa alăturată, ce se înălța exact în centrul 
cavităţii, pe axa de rotaţie a cilindrului. 

În prim plan, la jumătatea distanţei dintre poziţia lui 
Wakefield, situată în apropierea polului nord şi construcţia 
mamut din sud, o fâşie de un alb-albastru înconjura lumea 
cilindrică. Oceanul îngheţat părea ilogic şi nelalocul lui. Nu 
se poate topi, dorea creierul să spună, deoarece apa ar 
curge spre axa centrală. Însă Oceanul Cilindric era 
menţinut în albie de forţa centrifugă a lui Rama. Nimeni nu 


ştia mai bine ca echipajul de pe Newton că o fiinţă umană 
ar fi avut pe malurile lui aceeaşi greutate ca pe orice țărm 
oceanic de pe Terra. 

Oraşul insulă din mijlocul oceanului era New York-ul lui 
Rama. Pentru Wakefield, zgârie-norii nu mai păreau atât de 
impozanţi cum arătaseră sub flacăra trasoarelor. În schimb, 
în lumina sorilor lui Rama, era limpede că oraşul îndeplinea 
un rol cheie. Din orice punct aflat în interiorul lui Rama, 
New York-ul atrăgea privirile - ovala insulă constituia 
singura spărtură în inelul regulat al Oceanului Cilindric. 

— Priviţi New York-ul! Se auzi în căşti vocea tulburată a 
doctorului Takagishi. Trebuie să fie aproape o mie de clădiri 
cu peste două sute de metri. Făcu o pauză de numai o clipă. 
Acolo locuiesc ei. O ştiu. New York trebuie să reprezinte 
ţinta noastră. 

După izbucnirea iniţială de entuziasm, urmă o tăcere 
prelungă, în timpul căreia fiecare cosmonaut îşi imprimă 
adânc în conştiinţă peisajul luminat de soare al lui Rama. În 
prezent Richard o vedea clar pe Francesca la vreo patru 
sute de metri deasupra, pe măsură ce scaunul se apropia 
de butuc. 

— Am avut o scurtă discuţie cu amiralul Heilmann, 
bazându-ne şi pe sfatul doctorului Takagishi, întrerupse 
tăcerea David Brown. Nu există motive întemeiate să 
schimbăm planul iniţial, cel puţin nu în acest moment de 
început. Dacă nu se întâmplă ceva neaşteptat, continuăm 
aşa cum a sugerat Wakefield. Vom termina de instalat cele 
două scaune-lift, spre seară aducem piesele pentru rover, 
iar de dormit vom dormi în tabăra de la picioarele scării, 
aşa cum s-a hotărât. 

— Nu mă uitaţi şi pe mine, urlă în căşti Janos. Sunt 
singurul care nu prea are ce să admire. 

Richard Wakefield îşi desfăcu centura de siguranţă şi păşi 
pe terasă. Privi în jos spre locul unde scara dispărea din 
vedere. 


— Recepţionat, Cosmonaut Tabori. Am ajuns în staţia Alfa. 
Oricând ne dai semnalul, te vom ridica aici. 

23. Căderea nopţii „. Luând în consideraţie maltratările 
continue la care a fost supus de tatăl său nevrotic şi 
traumele emoţionale lăsate de căsătoria timpurie cu actriţa 
engleză Sarah Tydings, cosmonautul Wakefield se 
dovedeşte remarcabil de echilibrat. După divorţ a fost 
supus, unui tratament de terapie intensivă vreme de doi 
ani, înainte de a intra în Academia Spațială în anul 2192. 
Dosarul său de la Academie este excepţional; profesorii de 
electronică şi calculatoare insistă asupra faptului că la 
absolvire, Wakefield ştia mai mult decât oricare membru al 
corpului profesoral. 

Cu excepţia unei prudenţe în ceea ce priveşte o anumită 
intimitate în relaţiile cu femeile (se pare că nu a mai 
întreţinut nici o legătură de la destrămarea căsniciei), 
Wakefield nu prezintă comportamentul antisocial obişnuit al 
celor maltrataţi în copilărie. Deşi în tinereţe avea un 
coeficient scăzut de sociabilitate, pe măsură ce s-a 
maturizat el a devenit din ce în ce mai puţin arogant, iar 
astăzi nu mai este predispus să-şi etaleze inteligenţa în faţa 
celorlalţi. Sinceritatea şi personalitatea lui sunt 
indiscutabile. Scopul său în viaţă pare să fie cunoaşterea, 
nu banii sau puterea.” 

Nicole termină de citit Profilul Psihologic al lui Richard 
Wakefield şi se frecă la ochi. Se făcuse foarte târziu. Studia 
dosarele încă din momentul în care echipajul rămas peste 
noapte pe Rama se culcase. În două ore urmau să se 
trezească pentru a doua lor zi în strania lume a lui Rama. 
Cartul lui Nicole ca ofiţer cu comunicațiile avea să înceapă 
în treizeci de minute. Aşadar, din tot acest grup, doar trei 
se află în afara oricăror suspiciuni, gândi ea. Cei patru 
semnatari ai contractelor ilegale cu mijloacele mass-media 
s-au compromis singuri. Yamanaka şi lurgheniev constituie 
necunoscute. Wilson e marginal stabil şi în plus are propria 


sa agendă de interese. Asta îi lasă deoparte pe O'Toole, 
Takagishi şi pe Wakefield. 

Nicole se spălă pe faţă şi pe mâini, şi se aşeză din nou 
înaintea terminalului. Renunţând la dosarul lui Wakefield, 
reveni la principalul meniu al cubului de date. Scană 
statisticile comparate puse la dispoziţie şi tastă comanda 
pentru un tabel comparativ: în partea stângă a ecranului 
valorile descrescătoare ale coeficientului EI al fiecărui 
membru din echipaj, iar în partea dreaptă, valorile CS. 

EI CS. 

Wakefield + 5,58 O'Toole 86 

Sabatini + 4,22 Borzov 84 

Brown + 4,17 'Takagishi 82 

Takagishi + 4,02 Wilson 78 

Tabori + 3,37 des Jardins 71 

Borzov + 3,28 Heilmann 68 des Jardins + 3,04 'Tabori 64 

O'Toole + 2,92 Yamanaka 62 

Turgheniev + 2,87 Turgheniev 60 

Yamanaka + 2,66 Wakefield 58 

Wilson + 2,48 Sabatini 56 

Heilmann + 2,24 Brown 49 

Chiar dacă parcursese mai devreme cea mai mare parte a 
informaţiilor cuprinse în dosare, Nicole nu citise toate 
tabelele de indici ai echipajului. O serie de cifre le vedea în 
prezent pentru prima dată. Fu în mod deosebit surprinsă 
de coeficientul de inteligenţă extrem de ridicat al 
Francescăi Sabatini. Ce pierdere, socoti imediat Nicole, ca 
tot acest potenţial să fie folosit în scopuri mărunte. 

Nivelul mediu de inteligenţă al echipajului impresiona. 
Fiecare din ei se situa în primul procent al populaţiei 
terestre. Nicole era „una dintr-o mie” şi nu se găsea decât 
la jumătatea scării. Coeficientul lui Wakefield era cu totul şi 
cu totul excepţional, plasându-l în categoria 
„supergeniilor”; Nicole nu întâlnise niciodată pe cineva cu 
un coeficient atât de ridicat, obţinut în cadrul testelor 
standard. 


Deşi pregătirea ei în psihiatrie o învățase să privească cu 
neîncredere încercările de a cuantifica trăsăturile 
personale, pe Nicole o intrigau totuşi valorile CS. Ea însăşi 
i-ar fi plasat, intuitiv, pe O'Toole, Borzov şi Takagishi în 
capul listei. Toţi trei păreau siguri de sine, echilibraţi şi 
sensibili la nevoile celorlalţi. În schimb o uluia coeficientul 
ridicat al lui Wilson. Trebuie să fi fost o persoană complet 
diferită înainte de a se încurca cu Francesca. Nicole se 
întrebă pentru o clipă de ce propriul ei coeficient nu 
depăşea 71; apoi îşi reaminti că în tinereţe fusese retrasă şi 
egocentrică. 

Dar Wakefield? Se întrebă, dându-şi seama că acesta era 
singurul candidat viabil care să o ajute să priceapă ce se 
întâmplase cu programul lui RoSur, în timpul operaţiei 
generalului. Putea oare să aibă încredere în el? Să-şi 
asigure sprijinul lui Richard fără a-i dezvălui suspiciunile ei 
exagerate? Din nou îi trecu prin minte gândul să 
abandoneze căutările. Nicole, îşi spuse singură, dacă 
această conspirație fantomă se dovedeşte a fi doar o 
pierdere de timp. 

Însă Nicole des Jardins era convinsă că existau destule 
întrebări la care nu se răspunsese şi care cereau 
continuarea investigaţiei. Se decise să vorbească cu 
Wakefield. Constatând apoi că avea posibilitatea să adauge 
propriile sale fişiere în cubul monarhului, Nicole creă unul 
nou, al nounsprezecelea, intitulat simplu Nicole. Lansă un 
procesor de text şi scrise un scurt memorandum: 

— 2-00 Am determinat cu precizie că funcţionarea 
necorespunzătoare a lui RoSur în timpul intervenţiei 
chirurgicale se datorează unei comenzi manuale externe, 
ce a avut loc după încărcarea şi verificarea programului 
iniţial. Voi solicita sprijinul lui Wakefield. 

Nicole scoase un cub de date nefolosit dintr-un sertar aflat 
lângă computer şi copie pe el toate informaţiile originalului 
dăruit de Henry. După ce se schimbă în combinezonul de 
zbor, puse duplicatul în buzunarul salopetei. 


Generalul O'Toole moţăia în Complexul de Comandă şi 
Control al navei militare, în momentul în care Nicole se 
prezentă să-l elibereze din tură. Deşi aparatura vizuală în 
această navă mai mică nu se ridica la nivelul celei a surorii 
sale ştiinţifice, echipamentul de telecomunicaţii se dovedea 
mult superior, mai ales din punctul de vedere al posibilităţii 
de manevrare de către un singur astronaut. 

O'Toole îşi ceru scuze că aţipise şi arătă cu degetul spre 
cele trei monitoare, prezentând aceeaşi scenă din trei 
unghiuri diferite - echipajul adormit în tabăra improvizată 
la picioarele scării Alfa. 

— Nu s-ar spune că ultimele cinci ore au fost teribil de 
interesante, declară ei. 

Nicole surâse. 

— Generale, nu-i nevoie să te scuzi. Ştiu că eşti de serviciu 
aproape douăzeci şi patru de ore. 

O'Toole se ridică. 

— După plecarea dumitale, continuă el verificându-şi 
jurnalul electronic pe unul din cele şase monitoare aflate 
înaintea lui, au terminat de mâncat şi apoi au început să 
asambleze primul rover. Pilotul automat n-a trecut testul de 
verificare, însă Wakefield a rezolvat problema: un bug de 
programare într-una din subrutinele modificate la ultima 
livrare. 'Tabori l-a testat din nou, înainte ca echipajul să se 
culce. Francesca a transmis pe Pământ un reportaj 
entuziasmant, la sfârşitul zilei. Generalul făcu o pauză. Vrei 
să-l vezi? 

Nicole aprobă cu o uşoară mişcare a capului. O'Toole 
activă ultimul monitor din dreapta şi Francesca apăru în 
prim plan, în exteriorul taberei. În cadru se zărea o 
porţiune a scării şi a echipamentului scaunului-lift. 

— Ora de somn în Rama, intonă ea privind sus şi împrejur. 
Luminile s-au aprins pe neaşteptate în urmă cu nouă ore 
deasupra acestei uluitoare lumi, permiţându-ne să admirăm 
în detaliu grandioasa lucrare a verilor noştri inteligenţi de 
dincolo de stele. 


Un montaj de fotografii şi scurte secvenţe video, unele 
luate de sonde, altele de însăşi Francesca, punctă 
prezentarea „lumii” artificiale pe cale să fie explorată. La 
sfârşitul lor, camera se fixă din nou asupra chipului 
Francescăi. 

— Nimeni nu ştie de ce a doua navă spaţială Rama ne-a 
invadat, după aproape un secol, micul nostru domeniu de la 
marginea galaxiei. Poate că această magnifică creaţie nu 
are o explicaţie pe înţelesul nostru, al pământenilor. Sau 
poate că undeva în vasta şi perfecta funie de metal vom găsi 
unele indicii care să dezlege misterul ce încă îi învăluie 
constructorii. Francesca zâmbi, iar nările îi fremătară 
dramatic. Şi dacă vom reuşi, atunci poate că vom avansa cu 
un pas în a ne înţelege pe noi înşine. Şi poate în a-l înţelege 
chiar pe Dumnezeu. 

Nicole îşi dădu seama că discursul bombastic al reporterei 
îl mişcase pe general. În ciuda antipatiei sale faţă de 
italiancă, Nicole trebuia să recunoască cu părere de rău că 
Francesca avea talent. 

— Mi-a redat propriile sentimente atât de bine, încât îmi 
doresc să fiu şi eu la fel de explicit în exprimare, se 
entuziasmă O'Toole. 

Nicole se aşeză la consolă şi introduse codul de cart. Urmă 
procedura prezentată pe monitor şi verifică echipamentul. 

— În regulă, generale, declară rotindu-se cu tot cu scaun. 
Cred că de aici încolo mă descurc singură. 

O'Toole zăbovi în spatele ei; era limpede că voia să stea de 
vorbă. 

— Acum trei nopţi am avut o discuţie lungă cu Signora 
Sabatini, începu el. Despre religie. Mi-a spus că a fost 
agnostică înainte de a se întoarce iarăşi la credinţă. Mi-a 
declarat că numai gândul la Rama a făcut-o să se simtă 
catolică din nou. 

Se lăsă o lungă tăcere. Dintr-un motiv oarecare, în mintea 
lui Nicole se întrupă imaginea bisericii construite în secolul 
al cincisprezecelea în vechiul sat Sainte Etienne de Chigny, 


la vreo opt sute de metri în josul drumului spre Beauvois. Îşi 
aminti cum şedea alături de tatăl ei în biserică, într-o 
frumoasă zi de primăvară, fascinată de lumina filtrată de 
vitralii. 

— Dumnezeu a inventat culorile? Îşi întrebase tatăl. 

— Aşa susţin unii, răspunsese el laconic. 

— Şi tu ce crezi, Papa? 

— Trebuie să admit, tocmai spunea generalul O'Toole în 
vreme ce Nicole îşi forţa gândurile să revină în prezent, că 
această călătorie înseamnă pentru mine o înălţare 
spirituală. Mă simt mai aproape de Dumnezeu decât am fost 
vreodată. Există ceva în contemplarea imensităţii 
universului care te umileşte şi te face. Se opri. Îmi pare rău, 
se scuză el, am încercat să-mi impun. 

— Nu, replică Nicole, nici vorbă de aşa ceva. Găsesc 
certitudinea dumitale religioasă foarte înviorătoare. 

— Totuşi, sper că nu te-am jignit în nici un fel. Religia 
constituie o problemă foarte personală. Surâse. Dar uneori 
e greu să nu-ţi împărtăşeşti sentimentele, în special atunci 
când şi dumneata şi Signora Sabatini sunteţi catolice. 

O'Toole părăsi centrul de control, nu înainte ca Nicole să-i 
ureze un somn odihnitor. De îndată după aceea, femeia 
scoase din buzunar duplicatul cubului şi-l introduse în 
lectorul din CCC. Cel puţin astfel am făcut un backup sursei 
mele de informaţii. Cu ochii minţii văzu chipul Francescăi 
Sabatini ascultând cu atenţie în timp ce O'Toole filosofa 
despre semnificaţia religioasă a lui Rama. Eşti o femeie 
uluitoare, reflectă Nicole. Nu te dai în lături de la nimic. 
Chiar ipocrizia şi imoralitatea, pentru tine sunt acceptabile. 

Doctorul Shigeru Takagishi privea fix, într-o linişte 
aproape evlavioasă, turnurile şi cupolele New York-ului 
situate la o distanţă de patru kilometri. Din când în când se 
apropia de telescopul amplasat temporar pe stâncile 
dominând Oceanul Cilindric, pentru a studia detalii ale 
acelui peisaj straniu şi străin. 


— Ştiţi, se adresă el în cele din urmă lui Wakefield şi 
Sabatini, nu cred că rapoartele despre New York ale celor 
din prima expediţie sunt întru totul corecte. Sau avem de-a 
face cu o altă navă de astă dată. Nici Richard şi nici 
Francesca nu se obosiră să-i răspundă. Wakefield era 
preocupat de ultimele retuşuri ale vehiculului proiectat să 
străbată întinderea de gheaţă, în vreme ce pe Francesca o 
preocupa ca de obicei filmarea eforturilor lui Richard. 

— Se pare că oraşul are trei părţi identice, reluă Takagishi 
vorbind mai mult pentru sine, fiecare din ele având la 
rândul lor câte trei subdiviziuni. Dar cele nouă secţiuni nu 
sunt absolut identice. Între ele apar diferenţe subtile. 

— Gata, zise Richard Wakefield, ridicându-se în picioare cu 
un zâmbet satisfăcut. Am terminat - cu o zi în avans faţă de 
grafic. Mi-a mai rămas doar să verific funcţionarea tuturor 
sistemelor principale. 

Francesca aruncă o privire la ceas. 

— Suntem în întârziere cu o jumătate de oră faţă de 
programul revizuit. Mai avem timp să aruncăm o privire 
rapidă asupra New York-ului, înainte de masă? 

Wakefield ridică din umeri şi-l privi pe Takagishi. 
Francesca se apropie de savantul japonez. 

— Ce zici, Shigeru? Facem o plimbare rapidă pe gheaţă şi 
le arătăm celor de pe Pământ un prim plan al New York-ului 
în versiune Rama? 

— Neapărat, răspunse acesta. De-abia aştept. 

— Numai dacă vă întoarceţi în tabără până la 19:30, 
interveni David Brown din elicopter, unde se găsea 
împreună cu Amiralul Heilmann şi Reggie Wilson. În 
noaptea asta trebuie să discutăm serios o serie de planuri. 
S-ar putea să trebuiască să revedem ordinea deplasărilor 
programate pentru mâine. 

— Recepţionat, confirmă Wakefield. Dacă facem abstracţie 
de sistemul de transmisie şi reuşim să coborâm fără 
probleme vehiculul pe scară, suntem pregătiţi să traversăm 


oceanul în zece minute, în oricare direcţie. Ar trebui să 
ajungem la timp în tabără. 

— Noi am survolat multe zone ale Emisferei Nordice, 
spuse Brown. Nici urmă de bioţi. Oraşele arată ca nişte 
copii identice. Nici o surpriză, nicăieri pe Câmpia Centrală. 
Personal consider că mâine ar fi cazul să cercetăm partea 
misterioasă din sud. 

— New York-ul, strigă Takagishi. O recunoaştere detaliată 
a New York-ului trebuie să fie ţinta noastră de mâine. 

Brown nu răspunse nimic. Îndreptându-se spre marginea 
stâncii, Takagishi privi ţintă gheaţa aflată cu vreo cincizeci 
de metri dedesubt. În stânga lui se găsea scara îngustă cu 
trepte mici, tăiate în stâncă. Cât de greu este ice-mobilul? 
Întrebă Takagishi. 

— Nu foarte, însă-i voluminos. Sigur nu vreţi să aşteptaţi 
să instalez troliu?! Putem traversa şi mâine, avansă 
Wakefield. 

— Ajut şi eu la transport, interveni Francesca. Dacă nu 
vedem insula, sau măcar o parte a ei, nu vom veni cu 
sugestii constructive la şedinţa de di seară. 

— Bine, bine, cedă Richard, scuturând amuzat din cap. 
Facem totul pentru jurnalişti. Voi merge eu în faţă, aşa încât 
cea mai mare parte a greutăţii se va sprijini pe spatele meu, 
Francesca va sta la mijloc, iar doctorul Takagishi va fi 
ultimul. Atenţie la tălpice, au muchiile ascuţite. 

Coborârea până la ocean se desfăşură fără peripeții. 

— Dumnezeule, a fost foarte uşor, rosti Francesca în timp 
ce se pregăteau de traversare. De ce-i nevoie de un troliu? 
— Deoarece uneori s-ar putea să transportăm şi altceva, 
sau, ferească sfântul, să ne vedem nevoiţi să ne apărăm cât 

timp urcăm ori coborâm. 

Wakefield şi Takagishi se aşezară pe locurile din faţă, 
Francesca luă loc în spate, alături de camera video. Pe 
măsură ce se apropiau de New York, Takagishi devenea din 
ce în ce mai agitat. 


— Ia uitaţi-vă, exclamă el pe când ice-mobilul se afla la 
circa cinci sute de metri de ţărmul opus. Se mai îndoieşte 
cineva că ne îndreptăm spre capitala lui Rama? 

Pe măsură ce trioul se apropia de mal, imaginea 
tulburătoare a straniului oraş desfăşurat în faţa ochilor lor 
le tăie orice poftă de conversaţie. Complicatele sale 
structuri vorbeau de la sine despre inteligenţa creatorilor; 
totuşi, primii cosmonauţi care-l vizitaseră cu şaptezeci de 
ani înainte, îi găsiseră la fel de lipsit de viaţă ca şi restul 
uriaşei nave. Era oare acest vast complex, format din nouă 
secţiuni, o maşină enorm de complicată aşa cum sugeraseră 
primii lui vizitatori, sau insula lungă şi subţire (zece 
kilometri pe trei) era stafia unui oraş ai cărui locuitori 
dispăruseră demult? 

Parcară ice-mobilul la marginea apei îngheţate şi merseră 
de-a lungul țărmului, până ce descoperiră o scară ducând 
undeva pe meterezele zidului împrejmuitor. Nerăbdătorul 
Takagishi alerga la douăzeci de metri în faţa Francescăi şi a 
lui Wakefield. Pe măsură ce urcau, detaliile oraşului 
deveneau tot mai limpezi. 

Pe Richard îl intrigau formele geometrice ale clădirilor. 
Alături de zgârie-norii înalţi şi zvelţi se observau construcţii 
sferice, dreptunghiulare sau poliedrice. Şi toate erau 
dispuse după un anumit model. Da, reflectă el în timp ce 
ochii îi cercetau vastul complex de structuri, iată acolo un 
dodecaedru, dincolo un pentaedru. 

Meditaţiile sale matematice fură întrerupte în momentul 
când toate luminile se stinseră brusc, iar interiorul lui Rama 
se scufundă în cea mai profundă beznă. 

24. Sunete în întuneric. 

La început, Takagishi nu reuşi să vadă absolut nimic. Era 
ca şi când ar fi orbit pe neaşteptate. Clipi din ochi de câteva 
ori şi rămase nemişcat în bezna înconjurătoare. Tăcerea din 
căşti fu spulberată brusc de un potop de cuvinte, în clipa în 
care astronauții începură să vorbească toţi odată. Calm, 
încercând să-şi domine frica ce-l cuprindea tot mai tare, 


Takagishi se strădui să-şi reamintească scena avută în faţa 
ochilor în momentul stingerii luminilor. 

Se aflase pe zidul din jurul New York-ului, cam la un metru 
de marginea periculoasă. În ultima secundă de lumină 
privise spre stânga, zărind astfel la vreo două sute de metri 
o scară care cobora în oraş. Apoi totul dispăruse. 

— Takagishi, îl auzi pe Wakefield, eşti teafăr? 

Răsucindu-se să îi răspundă, descoperi că-i tremurau 
genunchii. Îşi pierduse simţul de orientare. Oare cu câte 
grade se răsucise? Clădirile se mai aflau sau nu în faţa lui? 
Apelă din nou la ultima imagine mentală. Zidul se înălța la 
vreo douăzeci sau treizeci de metri peste nivelul oraşului. O 
cădere ar fi fost fatală. 

— Da, sunt însă prea aproape de margine. Se lăsă în patru 
labe şi simţi metalul rece sub palme. 

— Venim, rosti Francesca. Încerc să aprind lumina de la 
cameră. 

Takagishi reduse volumul din cască şi încercă să audă paşii 
camarazilor. Peste câteva secunde, o lumină se zări în 
depărtare. Siluetele celorlalţi abia se distingeau. 

— Unde eşti, Shigeru? Întrebă Francesca. Lumina camerei 
video risipea bezna doar în jurul reporterei. 

— Aici sus. Sus. Flutură din mâini înainte de a-şi da seama 
că oricum nu îl vedeau. 

— Vreau tăcere deplină, până ce toată lumea răspunde la 
apel, bubui în căşti vocea lui David Brown. După câteva 
secunde se instală liniştea. Ei bine, reluă el, ce se întâmplă 
acolo, Francesca? 

— David, urcăm scările de pe zid, cam la o sută de metri 
de locul unde am parcat ice-mobilul. Doctorul Takagishi se 
găseşte în faţa noastră, aproape sus deja. Nu avem decât 
becul de la camera video. Mergem să-l găsim. 

— Janos, se auzi iarăşi vocea lui Brown, unde eşti cu 
roverul numărul doi? 

— La circa trei kilometri de tabără. Totu-i OK. Ne 
întoarcem în zece minute. 


— Du-te acolo şi supraveghează instrumentele de 
navigaţie. Noi rămânem în aer până verifici dacă sistemul 
de radioghidaj este operaţional. Francesca, ai grijă şi 
reveniţi în tabără cât mai repede. Raportaţi din două în 
două minute. 

— Recepţionat, David, încuviinţă ea şi întrerupse legătura. 

Alături de Richard porni spre Iakagishi dar, deşi acesta se 
afla la numai treizeci de metri, le trebui mai mult de un 
minut pentru a-l localiza în întuneric. 

Simţindu-şi colegii lângă el, Takagishi se simţi uşurat. 

Aşezaţi cu toţii pe zid, ascultară discuţiile din căşti. O'Toole 
şi des Jardins verificau dacă se petrecuseră şi alte 
schimbări notabile în interiorul lui Rama în momentul 
întreruperii luminii. Cele aproape douăsprezece staţii 
portabile răspândite în întreaga navă nu înregistraseră 
perturbații. Temperatura, viteza şi direcţia vântului, datele 
seismice, măsurătorile spectroscopice erau complet 
nemodificate. 

— Deci s-au stins luminile, începu Wakefield. Mărturisesc 
că a fost groaznic, însă în fapt nu-i mare scofală. Probabil. 

— Sstttt, îl întrerupse brusc Takagishi. Tăie volumul 
sunetului din căşti, apoi întinzându-se, procedă la fel cu 
receptorul lui Wakefield. Auzi? 

Lui Wakefield, tăcerea bruscă i se păru la fel de enervantă 
ca şi întunericul în care fuseseră cufundaţi cu câteva 
minute în urmă. 

— Nu, răspunse şoptit, după ce ascultă preţ de câteva 
clipe, dar urechile mele nu-s foarte. 

— Ssstt, şopti de astă dată Francesca. Te referi la sunetul 
ăla îndepărtat şi scârţâitor? 

— Da, replică excitat Takagishi. E ca şi cum ceva se freacă 
de o suprafaţă metalică. Sugerează mişcare. 

Wakefield ascultă din nou. Poate că auzea şi el ceva, ori 
poate numai îşi imagina. 

— Haideţi să ne întoarcem la ice-mobil, îi îndemnă el în 
cele din urmă pe ceilalţi doi. 


— Aşteptaţi, rosti Takagishi când Richard se ridică în 
picioare. Mi se pare că a încetat când ai vorbit. Se aplecă 
către Francesca. Stinge lumina. Rămânem în întuneric să 
vedem dacă-l mai auzim sau nu. 

Wakefield se aşeză iarăşi lângă coechipierii săi. Fără 
lumina camerei, în jur domnea un întuneric total. Singurul 
sunet provenea de la respiraţiile lor precipitate. Aşteptară 
un minut. Nu remarcară nimic. Dar când Wakefield vru să 
insiste să părăsească locul, din direcţia oraşului se auzi un 
zgomot. Suna ca şi cum nişte tufişuri erau târâte pe o 
suprafaţă metalică, însă cu el se împletea şi un vuiet de 
înaltă frecvenţă, de parcă o voce subţire ar fi cântat foarte 
repede, punctându-şi performanţa cu scrâşnituri. Zgomotul 
era cu certitudine mai puternic. Şi sinistru. Wakefield simţi 
furnicături pe şira spinării. 

— Ai un casetofon? Şopti Takagishi în urechea Francescăi. 

Scrâşniturile se opriră la sunetul vocii japonezului. Cei trei 
aşteptară încă cincisprezece secunde. 

— Atenţie, izbucni vocea lui David Brown pe canalul de 
urgenţă. Toată lumea-i teafără? Aţi întârziat să raportați 
situaţia. 

— Da, David, replică Francesca. Suntem încă aici. Am auzit 
un sunet neobişnuit venind din direcţia oraşului. 

— Acuma n-avem timp de fleacuri. Ne aflăm în plină criză. 
Toate planurile noastre s-au bazat pe ipoteza că Rama va fi 
mereu iluminat. În prezent trebuie să le schimbăm. 

— În regulă, răspunse Wakefield. Părăsim zidul. Dacă totul 
merge bine, vom ajunge în tabără în mai puţin de un ceas. 

Doctorul Shigeru Takagishi n-avea nici un chef să 
părăsească New York-ul fără a fi dezlegat misterul acelui 
sunet. Înţelese totuşi că timpul nu era tocmai potrivit 
pentru o expediţie ştiinţifică în oraş. În vreme ce vehiculul 
se avânta pe întinsul îngheţat al Oceanului Cilindric, 
savantul japonez zâmbea în sinea sa. Era fericit. Ştia că 
auzise un sunet nou, ceva complet diferit de oricare altul 


catalogat de prima expediţie umană pe Rama. Constituia un 
început promiţător. 

Tabori şi Wakefield fură ultimii care urcară cu ajutorul 
scaunului-lift de lângă scara Alfa. 

— Intervenţia doctorului Brown l-a iritat bine de tot pe 
Takagishi, nu-i aşa? Constată Richard ajutându-l pe micul 
ungur să coboare din scaun. Ambii alunecară de-a lungul 
rampei către transportor. 

— Nu l-am văzut niciodată atât de furios, replică Janos, 
Shig e un profesionist adevărat şi se mândreşte cu 
cunoştinţele sale despre Rama. Desconsiderarea 
zgomotului auzit de voi sugerează lipsa celui mai mic 
respect al doctorului Brown pentru Takagishi. Nu-l 
învinuiesc pe Shig că era atât de nervos. 

Se urcară în transportor şi activară comenzile. Întunericul 
lui Rama rămânea încet în spate, pe măsură ce avansau pe 
coridorul luminat spre Newton. 

— Era un sunet foarte bizar, care te tăcea să te înfiori, 
spuse Richard. Habar n-am dacă e un sunet nou sau dacă 
Norton şi, echipajul său l-au auzit şi ei acum şaptezeci de 
ani. Ce ştiu e că am fost extrem de neliniştit acolo sus pe 
zid. 

— Chiar şi pe Francesca a supărat-o la început decizia lui 
Brown. Avusese intenţia să realizeze un lung interviu cu 
Shig pentru buletinul ei de noapte; Brown a determinat-o 
să se răzgândească, dar nu sunt deloc sigur că a convins-o 
că sunetele acelea nu înseamnă ştiri deosebite. Din fericire, 
stingerea luminilor îi oferise deja material destul. 

Bărbaţii coborâră din transportor şi se apropiară de 
ecluză. 

— Pfuii, exclamă Janos. Sunt terminat. Au fost câteva zile 
lungi şi agitate. 

— Da, fu de acord Richard. Credeam că vom petrece 
următoarele două nopţi în tabără. În schimb, iată-ne întorşi 
aici. Mă întreb ce surprize ne aşteaptă mâine. 

Janos îi zâmbi prieteneşte. 


— Ştii ce-i caraghios în treaba asta? Nu aşteptă răspunsul 
lui Wakefield. Brown chiar se crede conducătorul misiunii. 
Ai văzut cum a reacţionat la sugestia lui Takagishi de a 
explora New York-ul în întuneric? Brown consideră că 
decizia lui ne-a făcut să ne întoarcem pe Newton, punând 
punct înainte de vreme primei ieşiri. 

Richard îl privi cu o figură întrebătoare. 

— Bineînţeles că nu-i aşa, continuă Janos. Rama a luat 
hotărârea să plecăm. Şi tot Rama va decide care va fi 
următorul nostru pas. 

25. Un prieten la strâmtoare. 

În vis se făcea că zace pe o rogojină întinsă într-un ryokan 
stil secolul al şaptesprezecelea. Camera era foarte mare; 
nouă tatami în total. La stânga, în curtea dezvăluită de 
paravanul deschis, se afla o grădină minusculă, cu copaci 
pitici şi un pârâu manichiurat. Aştepta o tânără femeie. 

— Eşti treaz, Takagrshi-san? 

Se foi în pat şi se întinse după comunicator. 

— Salut, zise el cu un glas buimac. Cine-i acolo? 

— Nicole des Jardins, veni răspunsul. Îmi pare rău că te 
deranjez aşa devreme, însă am nevoie de ajutor. E ceva 
urgent. 

— Acordă-mi trei minute, replică Takagishi. 

După exact trei minute se auzi o bătaie în uşă. Nicole îl 
salută şi intră înăuntru. În mână ţinea un cub de date. 

— Îmi dai voie? Întrebă arătând spre consola terminalului. 

Takagishi aprobă din cap. 

— Ieri s-au petrecut o serie de incidente separate, inclusiv 
două din cele mai importante aberaţii pe care le-am 
observat vreodată în datele tale cardiace, declară grav 
Nicole, indicând cu degetul semne de pe monitor. Eşti sigur 
că tu şi doctorul tău mi-aţi dat toate informaţiile şi că nu mi 
s-a ascuns nimic? 

Takagishi încuviinţă în tăcere. 

— Atunci am motive să fiu îngrijorată, continuă ea. 
Neregularităţile de ieri sugerează faptul că anomalia ta 


diastolică s-a înrăutățit. Poate că valva e de vină. Poate că 
lungile perioade de imponderabilitate. 

— Sau poate că am fost prea surescitat şi surplusul de 
adrenalină a agravat problema, declară cu un zâmbet uşor 
savantul japonez. 

Nicole îl privi fix. 

— Posibil, doctore Takagishi. Unul din incidentele majore a 
avut loc imediat după ce s-au stins luminile. Bănuiesc că 
atunci când ascultai acel „sunet straniu”. 

— Şi nu cumva celălalt a survenit în timpul discuţiei în 
contradictoriu cu doctorul Brown, în tabără? Dacă ar fi aşa, 
atunci ipoteza mea este demonstrată. 

Des Jardins atinse câteva taste şi programul ei apelă o 
nouă subrutină. Studie datele apărute pe ecran. 

— Da, se pare că e corect. Al doilea incident a avut loc la 
douăzeci de minute înainte de plecarea din Rama. Asta 
înseamnă cam pe la sfârşitul şedinţei. Se îndepărtă de 
monitor. Dar nu pot trece cu vederea comportarea bizară a 
inimii tale doar pentru că ai fost emoţionat. 

Cei doi se priviră câteva secunde lungi. 

— Ce încerci să-mi comunici, doctore? Întrebă cu o voce 
moale 'Takagishi. Că ai de gând să mă consemnezi în cabină 
pe Newton? Acum, în momentele cele mai semnificative ale 
carierei mele profesionale? 

— E o posibilitate pe care trebuie s-o iau în consideraţie, 
răspunse sincer Nicole. Sănătatea e mai importantă decât 
cariera. Am pierdut deja un membru al echipajului. Nu sunt 
sigură că m-aş putea ierta eu însămi vreodată dacă mai 
pierd un coechipier. 

Se opri observând rugămintea fierbinte de pe chipul 
colegului său. 

— Ştiu cât de importante sunt aceste ieşiri pe Rama 
pentru tine. Încerc să găsesc vreun argument raţional care 
să-mi permită să trec cu vederea datele înregistrate ieri. 
Nicole se aşeză pe marginea patului şi privi într-o parte. 


Dar ca doctor - nu ca un simplu cosmonaut de pe Newton - 
acest lucru este foarte dificil. 

Îl auzi pe Takagishi apropiindu-se şi simţi mâna acestuia 
atingându-i uşor umărul. 

— Ştiu cât de greu ţi-a fost în ultimele zile, rosti el. Însă nu 
a fost greşeala ta. Toţi suntem conştienţi că moartea 
generalului Borzov nu putea fi preîntâmpinată. 

Nicole recunoscu respectul şi prietenia din privirea lui 
Takagishi. Îi mulţumi din ochi. 

— Apreciez foarte mult ce ai făcut pentru mine înainte de 
lansare, continuă el. Dacă te simţi obligată să-mi limitezi 
sfera de activitate, nu mă voi opune. 

— La naiba, exclamă Nicole, ridicându-se rapid în picioare, 
nu-i aşa de simplu. Ţi-am studiat mai bine de un ceas datele 
medicale de ieri. Priveşte aici. Diagrama pentru ultimele 
zece ore e perfect normală. Nici urmă de anomalie. Şi nu ai 
suferit nimic deosebit de câteva săptămâni. Până ieri. Ce se 
întâmplă, Shig? Ai o inimă bolnavă? Sau una cu toane? 

Takagishi zâmbi. 

— Soţia mi-a spus cândva că am o inimă ciudată. Presupun 
însă că se referea la cu totul altceva. 

Nicole activă scanerul şi prezentă datele pe monitor în 
timp real. 

— Din nou, oftă ea, clătinând din cap. O inimă perfect 
sănătoasă. Nici un cardiolog din lume nu ar avea nimic de 
obiectat. Se îndreptă spre uşă. 

— Deci, care-i verdictul, doctore? Întrebă Takagishi. 

— N-am decis încă. Poate mă vei ajuta tu. Provoacă-ţi încă 
un incident în următoarele câteva ore şi lucrurile vor fi mai 
uşoare pentru mine. Îi făcu din mână. Ne vedem la masă. 

Richard Wakefield ieşea din camera sa când Nicole îl 
părăsi pe Takagishi. Spontan, femeia se hotări să-i 
vorbească despre programul lui RoSur. 

— Bună dimineaţa, prinţeso, rosti el jovial. Ce faci la ora 
asta matinală? Ceva captivant, sper. 


— De fapt, replică Nicole pe acelaşi ton jucăuş, veneam să 
discut cu tine. Bărbatul se opri să o asculte. Ai un minut 
liber? 

— Pentru dumneata, doamnă doctor, replică el cu un 
zâmbet exagerat de larg, am două minute. Dar nu mai mult. 
Atenţie, sunt hămesit. Şi dacă nu sunt hrănit ca lumea, mă 
transform într-un căpcăun cumplit. Nicole râse. Ce ai pe 
suflet? Adăugă el pe un ton lejer. 

— Putem intra în camera ta? 

— Ştiam eu, ştiam eu, strigă el, răsucindu-se şi alunecând 
rapid spre propria uşă. În sfârşit s-a întâmplat, exact ca în 
visele mele. O femeie frumoasă, inteligentă, e pe cale să-şi 
declare nemuritoarea ei afecţiune. 

Nicole nu se putu opri să nu izbucnească într-un hohot de 
râs. 

— Wakefield, îl întrerupse ea încă râzând, eşti incorigibil. 
Nu eşti niciodată serios? Am nişte treburi de discutat cu 
tine. 

— Ah, la naiba, exclamă dramatic Richard. Treburi. În 
acest caz am să-ţi acord doar cele două minute promise. 
Problemele mă fac întotdeauna flămând. Şi morocănos. 

Richard Wakefield deschise uşa şi aşteptă ca Nicole să 
intre. Îi oferi scaunul din faţa computerului, iar el se aşeză 
în spatele ei, pe pat. Femeia se întoarse să-l privească în 
faţă. Pe un raft deasupra patului se înşirau o duzină de 
figurine, similare cu acelea admirate în camera lui Tabori şi 
la banchetul lui Borzov. 

— Permite-mi să-ţi prezint o parte din menajeria mea, rosti 
el observându-i curiozitatea. I-ai întâlnit pe Lordul şi pe 
Lady Macbeth, pe Puck şi Bottom, Tybald şi Mercutio. lată-i 
pe lago şi Othello, prinţul Hal, Falstaff şi minunata doamnă. 

Quickly. Ultimul din dreapta este prietenul meu cel mai 
bun, Bardul, ori TB, pe scurt. 

În timp ce Nicole privea atentă, Richard întoarse un 
comutator amplasat la capul patului şi TB cobori pe o scară, 
de pe raft pe pat. Micul robot de douăzeci şi doi centimetri 


înălţime navigă cu pricepere prin cutele aşternutului şi se 
apropie de Nicole să o salute. 

— Şi care v-ar fi numele, frumoasă domniţă? Rosti TB. 

— Mă numesc Nicole des Jardins, răspunse ea. 

— Sună franţuzeşte, continuă robotul imediat. Dar nu 
arătaţi, ca o franţuzoaică. Cel puţin nu o Valois. Micuța 
drăcovenie părea s-o privească ţinta. Păreţi mai degrabă 
copilul lui Othello şi al Desdemonei, iubita sa soţie. 

Nicole era uluită. 

— Cum ai făcut asta? 

— Îţi explic mai târziu, răspunse Richard fluturând din 
mână. Ai un sonet shakespearean favorit? Dacă da, recită 
un rând sau dă-i lui TB un număr. 

— Văzu-i adesea slava.” începu Nicole. 

— Dimineţii”, adăugă robotul. 

Cu ochi de rege piscuri mângâind, Şi sărutări de aur dând 
fâneţii, Şi, vraci divin, pâraie aurind. 

Micuţul robot continuă să recite sonetul cu mişcări 
graţioa-se din cap şi mâini, exprimând cu faţa o întreagă 
gamă de emoţii omeneşti. Pe Nicole o impresionă din nou 
creativitatea lui Richard Wakefield. Îşi aduse aminte cele 
patru rânduri cheie ale sonetului învăţate în studenţie şi le 
murmură odată cu TIB: 

La fel, pe-un prag de zi, superbu-mi soare. 

Luci pe fruntea mea triumfător, Dar vai! Mi-a stat un ceas 
abia-n păstrare, Şi se topi-ntr-o negura de nori. 

După ce robotul termină cupletul final, Nicole, mişcată de 
acele cuvinte aproape uitate, se trezi aplaudând fără voia 
ei. 

— Ştie toate sonetele? 

Richard încuviinţă din cap. 

— Şi încă multe, multe alte monologuri. Dar nu aceasta-i 
caracteristica lui cea mai importantă. Reproducerea unor 
pasaje din Shakespeare necesită doar spaţiu de 
înmagazinare corespunzător. TB este şi un robot foarte 
inteligent. E în stare să poarte o conversaţie mai bine. Se 


opri la mijlocul propoziției. lartă-mă, Nicole, ţi-am 
monopolizat timpul. Spuneai că ai o problemă importantă 
de discutat. 

— Dar tu mi-ai consumat deja cele două minute, îi spuse ea 
cu o sclipire în ochi. Eşti sigur că nu vei muri de foame 
dacă-ţi mai răpesc vreo cinci minute? 

Nicole rezumă rapid cercetările întreprinse în legătură cu 
funcţionarea defectuoasă a programului lui RoSur, neuitând 
să menţioneze concluzia la care ajunsese: algoritmul de 
protecţie trebuia să fi fost anulat de o comandă umană. 
Recunoscu că nu putea continua de una singură şi că avea 
nevoie de ajutorul lui. Suspiciunile nu şi le menţiona deloc. 

— Ar trebui să fie floare la ureche, replică cu un surâs. Tot 
ce am de făcut e să găsesc locaţiile din memorie unde sunt 
înmagazinate comenzile. Asta va lua ceva timp, având în 
vedere cantitatea de date, totuşi aceste memorii sunt în 
general proiectate pe o arhitectură logică. Totuşi, nu pricep 
de ce te joci de-a detectivul. De ce nu-i întrebi pur şi simplu 
pe Janos şi pe ceilalţi dacă nu au introdus alte comenzi? 

— Asta-i problema, replică Nicole. Nimeni nu-şi aduce 
aminte să fi introdus ceva în memoria lui RoSur după 
verificarea programului principal. Când Janos s-a lovit cu 
capul de consolă în timpul manevrei, mi s-a părut că-i văd 
degetele pe tastele de comandă. Însă el nu-şi aminteşte 
nimic, iar eu una nu sunt sigură. 

Richard încruntă din sprâncene. 

— E puţin probabil ca Janos să fi dereglat sistemul de 
protecţie cu o simplă comandă dată la întâmplare. Ar 
însemna că proiectarea s-a făcut stupid. Reflectă câteva 
clipe. Mă rog, continuă el, n-are nici un rost să speculăm. 
Mi-ai trezit curiozitatea. Mă voi ocupa de problemă de 
îndată ce am. 

— Atenţiune, atenţiune, întrerupeţi orice activitate. Vocea 
lui Otto Heilmann bubui în difuzor. Toată lumea să se 
prezinte în centrul de control. Condiţiile s-au modificat. 
Luminile s-au reaprins în interiorul lui Rama. 


Richard deschise uşa şi o urmă pe Nicole pe coridor. 

— Mulţumesc pentru ajutor, îi zise ea. Apreciez foarte mult 
gestul. 

— Mulţumeşte-mi după ce rezolv ceva, Sunt renumit 
pentru promisiuni., rânji Richard. Şi acuma, ce părere ai 
despre jocurile astea de lumini? 

26. A doua ieşire. 

David Brown plasase o singură foaie mare de hârtie pe 
masa din centrul de control. Francesca o împărţise în fâşii 
potrivit orelor, şi era acum ocupată să scrie pe ele orice îi 
dicta el. 

— Programul ăsta blestemat e prea rigid ca să fie folositor 
în astfel de situaţii, spunea Brown adresându-se lui Janos 
Tabori şi Richard Wakefield. E bun doar când activităţile 
sunt compatibile cu strategiile elaborate pe Pământ 
înaintea misiunii. 

Janos se îndreptă spre unul din monitoare. 

— Poate că le poţi folosi mai bine decât mine, continuă 
David Brown; azi dimineaţă mie mi s-a părut mult mai uşor 
să mă bazez pe creion şi hârtie. 

Janos apelă un program şi începu să introducă în 
computer o serie de date. 

— Un moment, interveni Richard Wakefield. 

Janos se opri cu degetele pe taste şi se răsuci cu faţa la 
englez. 

— Ne complicăm degeaba. Nu are rost să planificăm în 
detaliu următoarea ieşire. Ştim în orice caz că obiectivul 
principal îl constituie amplasarea bazei. Ne va lua zece sau 
douăsprezece ore. Restul se poate executa în paralel. 

— Richard are dreptate, spuse şi Francesca. Încercăm să 
rezolvăm totul prea repede. Să trimitem întâi cadeţii să 
termine baza. În acest timp, noi vom definitiva detaliile. 

— Nu e practic, se auzi doctorul Brown. Absolvenţii 
Academiei sunt singurii care ştiu cât timp necesită fiecare 
activitate inginerească. Fără ei nu putem planifica nimic. 


— Atunci unul din noi va rămâne la bord, declară Janos 
Tabori, rânjind. lar pe Heilmann ori pe O'Toole îl vom folosi 
ca ajutor. În acest mod nu vom întârzia foarte mult. 

După o jumătate de oră de discuţii, se ajunse la consens. 
Nicole urma să rămână din nou pe Newton, cel puţin până 
se termina de stabilit infrastructura, reprezentându-i astfel 
pe cadeți în procesul de planificare. Amiralul Heilmann 
avea să-i însoţească pe ceilalţi patru cosmonauţi în 
interiorul lui Rama. Cu toţii trebuiau să termine trei 
proiecte de infrastructură: asamblarea restului de vehicule, 
amplasarea a încă o duzină de staţii portative de urmărire 
în Emisfera Nordică şi construcţia complexului de 
comunicaţii şi a taberei Beta în partea de nord a Oceanului 
Cilindric. 

Richard Wakefield se găsea în plin proces de revizuire a 
detaliilor fiecărei operaţiuni, alături de membrii echipei 
sale, când Reggie Wilson, care tăcuse efectiv până atunci, 
sări pe neaşteptate de pe scaun. 

— E o întreagă porcărie! Urlă el. Nu-mi vine să cred ce 
tâmpenii aud. 

Richard se opri din lucru, iar doctorii Brown şi Iakagishi, 
angajaţi deja în discutarea planurilor noii ieşiri, tăcură 
brusc. Toţi ochii se aţintiră asupra lui Reggie Wilson. 

— Un om a murit acum patru zile, probabil ucis de orice 
sau oricine conduce această navă gigantică, explică el. lar 
noi intrăm înăuntru. Luminile se sting subit. Wilson aruncă 
o privire circulară; ochii săi păreau înnebuniţi, fruntea îi era 
acoperită de sudoare. Şi noi ce facem? Ei? Cum răspundem 
acestui avertisment trimis de creaturi străine nouă, însă 
mult mai avansate tehnologic? Stăm calmi şi planificăm încă 
o misiune de explorare în vasul lor. Nimeni n-a înţeles 
nimic? Ei nu ne doresc acolo. Vor să plecăm de aici, vor să 
ne întoarcem pe Pământ. 

Izbucnirea lui Wilson fu întâmpinată cu o tăcere jenantă. 
În cele din urmă, generalul O'Toole se apropie de el. 


— Uite ce e, începu el calm, cu toţii suntem afectaţi de 
moartea generalului Borzov, dar niciunul din noi nu vede 
vreo legătură. 

— Atunci sunteţi orbi, complet orbi. Mă aflam în 
blestematul ăla de elicopter când s-au stins luminile. Era 
lumină ca în miezul verii şi bum! În secunda următoare o 
noapte neagră ca smoala. Al naibii de straniu, omule! 
Cineva a stins brusc toate luminile. N-am auzit nici măcar o 
singură dată pe cineva să întrebe de ce s-au stins luminile. 
Ce-i cu voi, oameni buni? Sunteţi prea deştepţi ca să vă fie 
frică? 

Wilson îşi mai continuă tirada câteva minute. Tema 
rămânea mereu aceeaşi. Ramanii plănuiseră moartea lui 
Borzov, trimiseseră un avertisment prin intermediul 
luminilor şi alte dezastre aveau să mai urmeze dacă 
echipajul îşi continua misiunea de explorare. 

Generalul O'Toole se oprise lângă Reggie pe durata 
întregului episod. Doctorul Brown, Francesca şi Nicole 
avură o scurtă discuţie într-un colţ al camerei, după care 
Nicole se apropie de Wilson. 

— Reggie, ce-ar fi să vii cu mine, împreună cu generalul 
O'Toole? Îi spuse Nicole pe un ton familiar, întrerupându-i 
discursul bombastic. Am putea continua discuţia fără a 
tulbura activitatea celorlalţi. 

Reggie Wilson o privi suspicios. 

— Să merg cu tine, doctore? De ce aş face-o? Nici nu ai 
fost acolo, n-ai văzut destul pentru a şti ceva. Wilson se opri 
în faţa lui Wakefield. Tu ai fost înăuntru, Richard. Ai văzut 
locul. Ştii ce inteligenţă şi ce mijloace tehnice sunt necesare 
pentru a construi un vehicul spaţial atât de mare şi a-l 
trimite într-o călătorie printre stele. Ei bine, omule, noi nu 
însemnăm nimic pentru ei. Suntem mai insignifianţi decât 
furnicile. N-avem nici o şansă. 

— Sunt de acord cu tine, Reggie, rosti calm şi după o clipă 
de ezitare Richard. Cel puţin în ceea ce priveşte propriile 
noastre capacităţi de comparaţie. Dar nu avem nici o 


dovadă că ne sunt ostili, ori dacă le pasă cu adevărat că le 
explorăm nava. Din contră, simplul fapt că mai suntem încă 
în viaţă. 

— Priviţi! Strigă brusc Irina Turgheniev. Uitaţi-vă la 
monitor! 

În mijlocul ecranului gigant din centrul de control 
îngheţase o imagine neaşteptată. O creatură ca un crab 
umplea întreg displayul. Avea un corp scund şi turtit, mai 
curând lung decât lat. Greutatea i-o suportau şase picioare 
cu câte trei articulaţii. Doi cleşti ca nişte foarfeci se vedeau 
în faţa corpului şi o întreagă serie de manipulatoare, 
semănând bizar la o primă evaluare cu nişte mânuţe de 
copil, se încolăceau pe lângă ceva ce părea să fie o 
deschidere în carapace. La o privire mai atentă, 
manipulatoarele erau formate de un întreg arsenal de 
scule: cleşti, sonde, răzuitoare şi chiar ceva ce aducea cu 
nişte burghie. 

Ochii, dacă erau ochi, erau adânc înfundaţi în orbite 
protectoare şi ridicaţi ca nişte periscoape deasupra 
carapacei. Globurile oculare păreau din cristal sau gelatină, 
de un albastru intens şi complet lipsite de expresie. 

Legenda de pe marginea imaginii indica limpede că 
fotografia fusese luată doar cu câteva momente mai 
devreme, de către una din sondele cu teleobiectiv, într-un 
punct situat la aproximativ cinci kilometri sud de Oceanul 
Cilindric. 'Teleobiectivul acoperise o suprafaţă de vreo şase 
metri pătraţi. 

— Aşadar avem tovarăşi pe Rama, declară Janos Tabori. 
Restul astronauţilor se uitau uluiţi la monitor. 

Mai târziu, cu toţii admiseră că imaginea crabului biot de 
pe ecran nu ar fi fost atât de înfricoşătoare dacă nu ar fi 
apărut în acel moment precis. Deşi comportarea lui Reggie 
era în mod cert aberantă, în ce susţinea el exista suficient 
bun simţ încât să le reamintească pericolele expediției. 
Nimeni nu se putea lăuda că nu-l încearcă teama. Fiecare 
se confruntase, la un moment sau altul, cu ideea 


neliniştitoare că super-avansaţii ramani s-ar fi putut dovedi 
mai puţin prietenoşi. 

În cea mai mare parte a timpului însă îşi lăsau frica 
deoparte. Făcea parte din slujba lor. Ca şi primii astronauți 
ai navetelor spaţiale americane, care, cunoscuseră foarte 
bine posibilitatea ca vehiculul lor să explodeze sau să se 
prăbuşească, cosmonauţii de pe Newton acceptaseră faptul 
că misiunea lor era asociată cu riscuri inevitabile. O negare 
sănătoasă îi determinase să evite discuţiile pe teme 
tulburătoare, concentrându-se în schimb asupra altor 
probleme, mai stringente (şi deci mai controlabile), cum ar 
fi fost spre exemplu planificarea acţiunilor zilei următoare. 

Izbucnirea lui Reggie, corelată cu apariţia pe monitor a 
crabului biot, declanşase una din puţinele discuţii serioase 
purtate până atunci în grup, de la începutul misiunii. 
O'Toole îşi făcuse cunoscută poziţia mai devreme. Deşi 
ramanii îl fascinau, nu-i era frică de ei. Voința Domnului îl 
alesese să întreprindă această călătorie şi doar voinţa Sa 
putea decide dacă ea avea să fie şi ultima. În orice caz, 
orice se întâmpla reprezenta voinţa Creatorului. 

Richard Wakefield susţinu un alt punct de vedere, aparent 
împărtăşit şi de alţi membri ai echipajului. Pentru el, 
întregul proiect constituia atât o provocare aruncată 
expediției de descoperire, cât şi un test personal de curaj. 
Desigur că existau incertitudini, însă ele produceau în 
acelaşi timp emoție şi pericol. Fiorul intens prilejuit de 
cunoştinţe noi, alături de importanţa excepţională a unei 
posibile întâlniri cu o civilizaţie extraterestră, compensa în 
mare măsură riscurile probabile. Richard nu avea îndoieli în 
privinţa misiunii. Era convins că reprezenta apoteoza: vieţii 
sale; chiar dacă nu îi apuca sfârşitul, şi tot merita să fi 
participat. Ar fi realizat ceva realmente important în timpul 
scurtei sale existenţe terestre. 

Nicole ascultă cu atenţie discuţia. Nu spuse mai nimic ea 
însăşi, dar realiză că propria concepţie i se cristaliza în 
minte pe măsura ce-i asculta vorbind pe ceilalţi. Savura 


replicile, verbale sau nu, dintre ceilalţi coechipieri. Shigeru 
Takagishi se situa evident în tabăra lui Richard Wakefield, 
dând viguros din cap ori de câte ori Richard vorbea 
înfierbântat despre participarea la un asemenea efort. 
Reggie Wilson, probabil îmblânzit de tiradele sale 
anterioare, tăcuse mai tot timpul, pentru a răspunde doar 
când i se punea o întrebare. Amiralul Heilmann arătase 
stingherit pe durata întregii discuţii, singura sa contribuţie 
constând în a le reaminti, din când în când, că timpul se 
scurgea. 

Surprinzător, doctorul David Brown nu adăugă multe alte 
elemente dezbaterii filosofice. Expuse câteva scurte 
comentarii, iar o dată sau de două ori fu gata să se lanseze 
într-o lungă şi ambițioasă explicaţie. Dar nu o făcu. 
Adevăratele sale gânduri despre natura lui Rama rămaseră 
neîmpărtăşite. 

Francesca Sabatini acţionase iniţial ca moderatoare, 
punând întrebări de clarificare şi menţinând conversaţia la 
un nivel echilibrat. Totuşi, spre sfârşit oferi câteva 
comentarii personale şi candide. Punctul ei de vedere 
asupra misiunii Newton diferea complet de cel exprimat de 
O'Toole şi Wakefield. 

— Cred că transformați totul în ceva mult prea complex şi 
intelectual, declară Francesca după ce Richard îşi isprăvi 
lungul panegiric referitor la bucuriile cunoaşterii. N-a fost 
nevoie să mă afund în studii aprofundate ale spiritului uman 
înainte de a mă alătura echipajului Newton. Am pus 
problema aşa cum procedez de obicei cu toate deciziile 
mele. Am luat în calcul riscul şi răsplata. Am socotit că ceea 
ce am de câştigat, faimă, prestigiu, bani, chiar aventură, 
depăşeşte cu mult riscurile. Iar într-altă privinţă nu sunt 
câtuşi de puţin de acord cu Richard. Nu aş fi deloc fericită 
să mor aici. Pentru mine, recompensa adusă de proiect este 
întârziată; dacă nu mă întorc pe Pământ, nu voi beneficia de 
ea. 


Comentariile Francescăi stârniră curiozitatea lui Nicole. 
Dorea să-i pună reporterei italiene nişte întrebări, dar 
înţelese că nu era nici momentul, nici locul favorabil. După 
terminarea şedinţei, spusele Francescăi încă o intrigau. Să 
fie viaţa atât de simplă pentru ea? Să evalueze oare totul în 
funcţie de riscuri şi răsplată? Îşi aminti de completa lipsă de 
emoție a Francescăi în clipa când băuse lichidul menit să-i 
provoace avortul. Dar cum rămâne cu principiile şi cu 
valorile vieţii? Sau chiar cu sentimentele? După plecarea 
tuturor, Nicole se văzu nevoită să recunoască că Francesca 
reprezenta încă o şaradă nedezlegată. 

Nicole îl privi cu atenţie pe Takagishi. Omul de ştiinţă se 
comporta mult mai bine. 

— Am scos pe imprimantă un plan de strategie, doctore 
Brown, ca să ne reamintim tezele fundamentale rezultate la 
capătul anului de proiectare a misiunii, spuse el fluturând 
un vraf de vreo patru inci grosime. Să citesc sumarul? 

— Nu cred că-i necesar, răspunse David Brown. Suntem cu 
toţii familiarizați. 

— Eu nu sunt, îl întrerupse generalul O'Toole. Aş vrea să-l 
ascult. Amiralul Heilmann m-a rugat să fiu atent şi să-l ţin la 
curent cu mersul discuţiilor. 

Doctorul Brown îi făcu semn lui Takagishi să continue. 
Scundul savant japonez tocmai împrumuta o pagină din 
mapa personală a lui Brown. Deşi ştia că acesta se 
declarase în favoarea cercetării crabilor bioţi pe parcursul 
celei de a doua ieşiri, Takagishi era încă tentat să-i convingă 
pe ceilalţi că prioritatea trebuia să o deţină expediţia în 
New York. 

Reggie Wilson se scuzase cu o oră mai devreme, 
retrăgându-se în cabină pentru a trage un pui de somn. 
Restul de cinci astronauți de la bordul lui Newton petrecură 
cea mai mare parte a după amiezii încercând fără succes să 
ajungă la o înţelegere în privinţa următoarelor activităţi. Nu 
se ajunsese însă la consens deoarece cei doi oameni de 
ştiinţă, Brown şi Takagishi, nutreau opinii radical diferite 


despre cele ce trebuiau întreprinse. Între timp, pe 
monitorul mare din spatele lor se perindau imagini 
intermitente ale cadeţilor spaţiali şi ale amiralului Heilmann 
lucrând în interiorul lui Rama. În prezent, imaginea îi 
înfăţişa pe Tabori şi Turgheniev la baza situată în 
apropierea Oceanului Cilindric. Cei doi terminaseră de 
asamblat a doua barcă cu motor şi-i verificau subsistemele 
electrice. 

— Succesiunea ieşirilor a fost astfel proiectată pentru a fi 
compatibilă cu documentul de politică şi priorităţi a 
misiunii, ISA-NI-0014, citea Takagishi. Scopurile principale 
ale acestei etape sunt de a definitiva infrastructura 
inginerească şi de a examina interiorul, cel puţin la un nivel 
superficial. De o mare importanţă va fi identificarea 
oricăror caracteristici care se deosebesc, indiferent în ce 
măsură, de cele ale primului vehicul Rama. 

A doua ieşire are drept scop completarea cartografierii 
interne a lui Rama, un mare accent punându-se pe zonele 
neexplorate acum şaptezeci de ani şi pe grupurile de clădiri 
denumite oraşe. Întâlnirile cu bioţii se vor evita în această 
fază, chiar dacă prezenţa şi localizarea diferitelor tipuri de 
creaturi face parte din procesul de cartografiere. 

Interacțiunea cu bioţii se va efectua abia la a treia ieşire, şi 
numai după o observaţie atentă şi prelungită. 

— De ajuns, doctore Takagishi, interveni David Brown. Am 
priceput cu toţii esenţa respectivului document care, din 
păcate, a fost conceput cu luni de zile înaintea lansării. 
Situaţia de astăzi n-a fost niciodată preconizată. Luminile se 
sting şi se aprind. lar noi am localizat un grup de şase crabi 
bioţi dincolo de ţărmul sudic al Oceanului Cilindric. 

— Nu sunt de acord, rosti cu respect savantul japonez. 
Chiar dumneata ai afirmat că profilul imprevizibil al 
iluminării nu constituie o diferenţă semnificativă între cele 
două nave. Nu ne confruntăm cu un Rama necunoscut. Cer 
să organizăm ieşirile conform planului iniţial al misiunii. 


— Aşadar consideri că această etapă ar trebui dedicată 
exclusiv cartografierii, incluzând probabil o explorare 
detaliată a New York-ului? 

— Exact, generale O'Toole. Chiar dacă unii cred că acel 
„sunet straniu” auzit de cosmonauţii Wakefield, Sabatini şi 
de mine însumi nu înseamnă o „diferenţă” oficială, 
cartografierea atentă a New York-ului este în mod clar una 
din activităţile prioritare. Şi e vital să o realizăm pe durata 
acestei ieşiri. Temperatura s-a ridicat deja pe câmpie la -5 
grade. Rama ne poartă tot mai aproape de Soare. Nava se 
încălzeşte de la exterior spre interior. Prevăd că oceanul va 
începe să se topească de la fund în sus, în trei sau patru 
zile. 

— N-am spus niciodată că New York-ul nu este o ţintă 
justificată pentru explorare, ci doar am susţinut de la 
început ideea că bioţii constituie adevărata comoară 
ştiinţifică, îl întrerupse iarăşi David Brown. Priviţi aceste 
creaturi uimitoare, rosti el făcând să apară pe ecranul 
central imaginea celor şase crabi bioţi, deplasându-se încet 
în zona Emisferei Sudice. S-ar putea să nu mai avem 
niciodată prilejul de a captura unul. Sondele aproape au 
terminat survolarea întregii emisfere, fără să descopere nici 
un alt biot. 

Restul echipajului, inclusiv 'Takagishi, urmăreau cu atenţie 
concentrată monitorul. Bizarul grup al creaturilor 
extraterestre, dispus într-o formaţie triunghiulară condusă 
de un specimen puţin mai mare, se apropia de o structură 
metalică nedefinită. Crabul conducător intră direct în 
obstacol, rămase nemişcat câteva secunde, apoi îşi folosi 
cleştii pentru a ciopârţi metalul în bucăţi mici. Cei doi crabi 
din al doilea rând încărcară fragmentele metalice pe 
spatele ultimilor trei membri ai trupei. Fragmentele sporiră 
grămezile deja existente acolo. 

— Probabil sunt gunoierii ramanilor, comentă Francesca. 
Ceilalţi izbucniră în râs. 


— Dar vedeţi de ce vreau să ne mişcăm repede, reluă 
David Brown. În acest moment, scurtul film pe care l-aţi 
văzut este deja pe drum către reţelele de televiziune ale 
Terrei. Mai bine de un miliard de pământeni îl vor viziona 
astăzi cu aceeaşi frică şi fascinaţie resimţită de noi. 
Închipuiţi-vă ce fel de laboratoare vom putea să construim 
pentru a studia o asemenea creatură. Închipuiţi-vă câte 
vom învăţa. 

— Ce te face să crezi că vom reuşi să le capturăm? Întrebă 
generalul O'Toole. Arată ca şi cum ar putea fi nişte 
adversari formidabili. 

— Suntem siguri că, deşi par a avea o structură biologică, 
sunt de fapt roboţi. De aici şi denumirea de „biot”, foarte 
populară în timpul şi după prima expediţie pe Rama. Aşa 
cum s-a menţionat în rapoartele lui Norton şi ale celorlalţi 
colegi ai săi, fiecare din aceşti bioţi pare proiectat pentru 
un singur scop. După câte ştim, nu au o inteligenţă proprie. 
Prin urmare ar trebui să fim capabili să-i păcălim. Şi să-i 
capturăm. 

Pe ecran apăru un prim plan cu cleştii-foarfeci. Erau în 
mod evident foarte ascuţiţi. 

— Nu ştiu, opină O'Toole. Sunt înclinat să urmez sugestia 
doctorului Takagishi şi să-i menţin o vreme sub observaţie, 
înainte de a încerca să capturez vreunul. 

— Vă contrazic, declară Francesca. Vorbind ca jurnalist, 
nici un reportaj nu poate fi mai interesant decât acela 
descriind captura unei astfel de creaturi. Întregul Pământ 
ne va urmări. E posibil ca o a doua şansă să nu se mai 
ivească. Făcu o scurtă pauză. ASI ne solicită ştiri 
fulminante. Incidentul căruia i-a căzut victimă Borzov nu a 
convins câtuşi de puţin contribuabilii că banii alocaţi acestei 
aventuri spaţiale au fost cu folos cheltuiţi. 

— De ce să nu rezolvăm ambele chestiuni în decursul 
aceleiaşi intrări? Întrebă generalul O'Toole. O echipă ar 
explora New York-ul, cealaltă ar porni să captureze un 
crab. 


— În nici un caz, replică la rândul ei Nicole. Dacă scopul 
misiunii e de a prinde un biot, atunci toate resursele 
noastre trebuie concentrate corespunzător. Amintiţi-vă că 
suntem limitați atât ca număr, cât şi ca timp disponibil. 

— Din păcate, decizia nu poate fi luată în consiliul de 
conducere, rosti cu un zâmbet şters David Brown. De 
vreme ce nu întrunim o unanimitate de păreri, eu trebuie să 
decid. Prin urmare, scopul viitoarei intrări va fi să capturăm 
un crab biot. Bănuiesc că amiralul Heilmann îmi va da 
dreptate. Dacă nu, vom supune propunerea votului 
întregului echipaj. 

Şedinţa luă sfârşit după o oarecare lâncezeală. Doctorul 
Takagishi încercă să ofere alte argumente, scoțând în 
evidenţă faptul că majoritatea speciilor de bioţi, zărite de 
primii exploratori, nu se materializaseră decât după 
dezgheţul Oceanului Cilindric. Dar nimeni nu mai voia să 
asculte. Oboseala îşi spunea cuvântul. 

Nicole se apropie de japonez şi activă pe ascuns scanerul 
biometric. Fişierul de avertizare rămase complet gol. 

— Curat ca lacrima, rosti ea cu un zâmbet. 

Takagishi o privi foarte serios. 

— Decizia noastră este greşită, declară el sumbru. Trebuia 
să mergem în New York. 

27. A prinde un biot 

— Ai grijă, îi spuse Francescăi amiralul Heilmann. Nu mă 
simt deloc bine când te văd aplecată în felul ăsta. 

Signora Sabatini îşi fixase gleznele sub scaunul 
elicopterului şi se aplecase în afară cu aparatul de filmat în 
mână. La vreo trei sau patru metri dedesubt, cei şase crabi- 
bioţi îşi continuau deplasarea, în aparenţă fără a lua în 
seamă maşina huruind chiar deasupra lor. Menţineau încă 
formaţia în falangă, dispuşi precum şirurile de popice. 

— la-o spre apă, strigă Francesca către Hiro Yamanaka. Se 
vor apropia de margine, după care se întorc. 

Elicopterul viră brusc spre stânga, trecând de cealaltă 
parte a stâncii de cinci sute de metri care separa Emisfera 


Sudică a lui Rama de Oceanul Cilindric. Aici, malul era de 
zece ori mai înalt decât duplicatul nordic. David Brown îşi 
opri respiraţia, privind în jos spre marea îngheţată, întinsă 
la jumătate de kilometru sub el. 

— E ridicol, Francesca, exclamă el. Ce speri să realizezi? 
Camera automată din botul elicopterului va lua toate 
imaginile necesare. 

— Ea a fost special proiectată pentru zoom, replică 
reportera. În plus, un pic de nervozitate conferă o mai mare 
verosimilitate imaginilor. Yamanaka se apropie iarăşi de 
țărm. Bioţii se găseau chiar în faţă, la vreo treizeci de metri. 
Conducătorul formaţiei depăşi cu jumătate din corp 
creasta, se opri o fracțiune de secundă, apoi se răsuci brusc 
spre dreapta. O altă răsucire rapidă la nouăzeci de grade 
duse la bun sfârşit manevra, astfel că biotul se afla 
îndreptat acum exact în direcţie opusă. Ceilalţi cinci îşi 
imitară conducătorul, executând întoarcerile cu precizie 
militară, rând pe rând. 

— De data asta am reuşit, rosti bucuroasă Francesca, 
intrând cu totul în elicopter. Prim plan şi imagini de 
ansamblu. Şi cred că am surprins o licărire în ochiul 
albastru al liderului, chiar înainte să se întoarcă. 

Bioţii se îndepărtau de stâncă cu viteza lor obişnuită de 
zece kilometri la oră. Deplasarea lor lăsa o urmă uşoară în 
solul argilos, pe o direcţie paralelă cu cea pe care se 
apropiaseră de ocean. De sus, întreaga zonă semăna cu o 
grădină suburbană, unde o parte din iarbă fusese tunsă - 
pe o parte, terenul arăta îngrijit, în vreme ce acolo unde 
bioţii încă nu trecuseră, solul nu avea nici un fel de semne. 

— Lucrurile par să devină plictisitoare, declară Francesca, 
întinzându-se şi punându-şi jucăuşă braţele în jurul gâtului 
lui David Brown. S-ar putea să ne vedem obligaţi să ne 
amuzăm în alt fel. 

— Îi mai urmărim încă o tură; comportamentul lor e destul 
de simplu. Ignoră atingerea Francescăi; părea că verifică 


mental punctele unei liste. În cele din urmă, se hotărî: Ce 
crezi, doctore Takagishi? Să mai fie altceva de făcut? 

În centrul de control de pe Newton, Takagishi urmărea pe 
monitor înaintarea bioţilor. 

— Ar fi extrem de folositor, dacă am reuşi să aflăm mai 
multe despre capacităţile lor senzoriale, înainte de a 
încerca să capturăm vreunul. Până acum nu au reacţionat la 
zgomote sau stimuli vizuali îndepărtați. De fapt, nici nu ne- 
au băgat în seamă. Sunt sigur că sunteţi de acord că nu 
avem încă destule date pentru a trage concluzii definitive. 
Dacă i-am expune la o întreagă plajă de frecvenţe 
electromagnetice şi le-am măsura reacţiile, atunci poate că 
ne-am face o idee mai bună. 

— Dar aşa ceva ar lua zile, îl întrerupse Brown. Şi în final 
tot va trebui să riscăm. Nu-mi imaginez ce am putea 
descoperi pentru a ne determina să ne schimbăm planurile. 

— Dacă am cunoaşte mai multe despre ei de la început, 
atunci am fi capabili să proiectăm o metodă mai bună şi mai 
sigură de capturare, argumentă Takagishi. Ba chiar poate 
vom afla lucruri care să ne facă să renunţăm complet. 

— Puțin probabil, replică brutal David Brown. Din punctul 
său de vedere, discuţia luase sfârşit. Ei, Tabori, strigă el. 
Cum staţi voi acolo cu tabăra? 

— Aproape am terminat, răspunse ungurul. Cel mult încă 
treizeci de minute, apoi sunt pregătit să trag un pui de 
somn. 

— Mai întâi masa, interveni Francesca. Doar n-o să te culci 
cu stomacul gol. 

— Ce găteşti, frumoaso? Întrebă Tabori în zeflemea. 

— Osso buco alia Rama. Rasol de vițel cu sos î la Rama 

— Destul, spuse doctorul Brown. Făcu o pauză de câteva 
clipe. O'Toole, continuă el, eşti în stare să te descurci singur 
pe Newton? Cel puţin pentru alte douăsprezece ore? 

— Afirmativ. 

— Atunci trimite jos restul echipajului. Până vom ajunge cu 
toţii în tabără, ar trebui să fie locuibilă. Luăm masa şi ne 


odihnim puţin, după care pregătim vânătoarea. 

Sub elicopter, cele şase creaturi asemănătoare crabilor îşi 
continuau marşul neîntrerupt pe solul arid. Cei patru 
oameni le observară întâlnirea cu o graniţă distinctă, solul 
şi pietricelele cedând locul unei reţele fine de sârmă. De 
îndată ce atinseră zona îngustă dintre secţiuni, bioţii 
executară o întoarcere în U şi porniră înapoi spre apă, peo 
traiectorie adiacentă celei anterioare. Yamanaka execută un 
viraj, luă altitudine şi se îndreptă spre tabăra Beta, aflată la 
zece kilometri dincolo de Oceanul Cilindric. 

Toţi aveau dreptate, gândea Nicole. Imaginea de pe 
monitor nu se compara cu realitatea. Cobora pe scaunul-lift 
în Rama. Acum că trecuse de jumătatea drumului, 
priveliştea îi tăia respiraţia. Îşi aminti de un sentiment 
asemănător, trăit pe Platoul 'Tonto din Parcul naţional al 
Marelui Canion. Numai că acela a fost creat de natură, într- 
un interval de timp mai mare de un miliard de ani. Pe Rama 
l-a construit cineva, sau ceva. 

Scaunul se opri un moment. Un kilometru mai jos, Shigeru 
Takagishi cobora din teleferic. Nicole nu-l vedea, însă îl 
auzea în intercom vorbind cu Richard Wakefield. 

— Grăbeşte-te, îl auzi strigând pe Reggie Wilson. Nu-mi 
place să stau atârnat aşa în gol. 

Lui Nicole în schimb îi plăcea să rămână suspendată. 
Uluitoarea privelişte din jur era temporar nemişcată, iar ea 
avea posibilitatea să cerceteze pe îndelete orice trăsătură 
cât de cât interesantă. 

După încă o oprire necesară pentru Wilson, Nicole se 
apropie în sfârşit de baza scărilor Alfa. Urmărea fascinată 
peisajul, pe măsură ce ochii ei distingeau tot mai multe 
detalii pe ultimele trei sute de metri. Ceea ce până în 
prezent constituiseră o serie de imagini vagi, se transformă 
într-un rover, trei oameni, piese de echipament şi o mică 
tabără. După câteva momente reuşi să-i identifice pe cei 
trei. O secvenţă dintr-o altă călătorie, cu un scaun-lift 
oarecum asemănător, îi fulgeră prin minte: în Elveţia, cu 


două luni înainte. Chipul lui Henry îi apăru în faţa ochilor, 
dar fu imediat înlocuit de cel al lui Richard Wakefield, aflat 
chiar sub ea. Bărbatul tocmai îi dădea instrucţiunile 
necesare unei coborâri cât mai uşoare. 

— Niciodată nu se opreşte de tot, dar încetineşte foarte 
mult, spunea el. Desfă-ţi centura de siguranţă şi păşeşte pe 
teren mergând uşor, exact cum ai proceda în cazul unei 
scări rulante. 

Apucând-o de mijloc, o ridică de pe platformă. Takagishi şi 
Wilson se aşezaseră deja în scaunele din spatele roverului. 

— Bine ai venit pe Rama, îi ură Wakefield. În regulă, 
Tabori, continuă el în microfon. Suntem cu toţii jos şi 
pregătiţi de plecare. Trecem pe frecvenţa de transmisie a 
roverului. 

— Grăbiţi-vă, îi îndemnă Janos. De-abia ne abţinem să nu 
mâncăm şi porţiile voastre. Apropo, Richard, vrei să aduci şi 
cutia de scule tip C? Am tot discutat despre plase şi cuşti şi 
s-ar putea să am nevoie de o varietate mai mare de 
ustensile. 

— Recepţionat, replică Wakefield. Alergând până în 
tabără, intră în singurul cort mai spaţios. leşi aproape 
imediat cu o cutie metalică lungă, dreptunghiulară şi vizibil 
foarte grea. La naiba, Tabori, exclamă în microfon, ce 
Dumnezeu e-năuntru? 

Se auzi un râset. 

— Orice ai nevoie ca să capturezi un crab biot. Şi încă alte 
numeroase lucruri pe deasupra. 

Wakefield întrerupse comunicaţia şi urcă în rover. Porni 
maşina de la baza scării, în direcţia Oceanului Cilindric. 

— Vânătoarea asta de bioţi e cea mai stupidă idee pe care 
am auzit-o vreodată, bombăni Reggie Wilson. Cineva va 
sfârşi prin a fi rănit. 

În rover se aşternu tăcerea. Spre dreapta, la limita 
câmpului vizual, pasagerii de-abia zăreau varianta ramană 
a Londrei. 


— Ei bine, cum e să faci parte din echipa numărul doi? 
Întrebă Wilson fără a se adresa cuiva anume. 

După o tăcere penibilă, Takagishi se răsuci spre el ca să-l 
întrebe: 

— Scuzaţi-mă, domnule Wiison, spuse el politicos, cu mine 
vorbiţi? 

— Desigur, replică Wilson, aprobând din cap. Nu v-a spus 
încă nimeni că în această misiune sunteţi omul de ştiinţă 
numărul doi? Bănuiesc că nu, continuă Wilson după o 
scurtă pauză. Dar nu-i deloc surprinzător. Pe Pământ nici eu 
n-am ştiut că sunt reporterul numărul doi. 

— Reggie, nu cred., începu Nicole înainte de a fi 
întreruptă. 

— Cât despre dumneata, doctore, rosti Wilson aplecându- 
se înainte, s-ar putea să devii singurul membru al celei de-a 
treia echipe. I-am auzit din întâmplare pe glorioşii noştri 
lideri Heilmann şi Brown discutând despre tine. Le-ar place 
să te lase permanent la bordul lui Newton. Deoarece s-ar 
putea însă să avem nevoie de măiestria dumitale. 

— Destul, interveni Richard Wakefield. În glasul lui exista o 
nuanţă tăioasă. Nu fi atât de urâcios. Urmară câteva 
secunde de încordare, după care Wakefield vorbi din nou, 
pe un ton mai prietenesc: Spune, Wilson, dacă-mi aduc bine 
aminte, eşti un fanatic al volanului. Nu ţi-ar place să 
conduci tărâboanţa asta? 

Sugestia se dovedi perfectă. Câteva minute mai târziu, 
Reggie Wilson se afla în locul şoferului, alături de 
Wakefield, râzând ca un nebun în vreme ce accelera roverul 
într-un cerc strâns. Des Jardins şi Takagishi erau hurducaţi 
pe locurile din spate. 

Nicole îl observă cu mare atenţie pe Wilson. A luat-o iarăşi 
razna, socoti ea. Asta înseamnă de trei ori în ultimele două 
zile. Încercă să-şi amintească când îi făcuse ultima scanare 
completă. O zi de la moartea lui Borzov. De atunci i-am 
verificat pe cadeți de două orl. La naiba, îşi zise în gând. 
Investigaţiile m-au făcut neglijentă. Hotări în gând să-i 


consulte pe toţi cât mai curând posibil după sosirea în 
tabăra Beta. 

— Scumpul meu profesor, am din întâmplare o întrebare 
pentru dumneata, rosti Richard Wakefield de îndată ce 
Wilson reveni pe traiectoria normală câtre tabără. Se 
întoarse să-l privească în faţă pe savantul japonez. Ai 
dezlegat misterul acelui „sunet straniu” pe care l-am auzit 
cu toţii deunăzi? Sau te-a convins doctorul Brown că a fost 
doar o născocire a imaginaţiei noastre colective? 

Takagishi scutură din cap. 

— Am spus că era un sunet nou. Privi fix în depărtare, 
peste întinderea încă neexplorată a Câmpiei Centrale. Asta 
este o altă navă Rama. O ştiu. Pătratele cadrilate din sud 
formează modele cu totul noi, şi nu se mai întind până la 
țărmurile Oceanului Cilindric. Luminile se aprind înainte ca 
marea să se topească. Şi se sting brusc, fără a se micşora 
treptat timp de câteva ore, aşa cum au raportat primii 
exploratori. Crabii bioţi apar în grupuri, nu individual. Făcu 
o pauză, continuând să privească imensitatea câmpiei. 
Doctorul Brown consideră aceste diferenţe ca fiind 
neînsemnate, dar eu sunt de părere că ele semnifică ceva. E 
foarte posibil, declară candid Takagishi, ca Brown să se 
înşele. 

— Dar e de asemenea posibil să fie şi un mare ticălos, 
spuse cu amărăciune Wilson. Apăsă acceleraţia până la 
fund. Tabără Beta, sosim! 

28. Extrapolare. 

Nicole îşi terminase prânzul alcătuit din raţă conservată, 
conopidă italiană şi piure de cartofi. Restul astronauţilor 
încă mâncau, la masa lungă domnind pe moment liniştea. În 
colţ, lângă intrare, un monitor urmărea poziţia crabilor. 
Nimic nu se schimbase în comportamentul lor. Spotul ce 
reprezenta grupul de bioţi se deplasa într-o direcţie ceva 
mai mult de zece minute, apoi mişcarea se inversa. 

— Ce se întâmplă după ce termină parcela? Întrebă 
Wakefield, privind harta zonei, prinsă pe un afişier portativ. 


— Data trecută au urmat una din acele cărări dintre 
pătrate, până au ajuns la o gaură, răspunse Francesca din 
celălalt colţ al mesei. Apoi au aruncat gunoiul înăuntru. N- 
au adunat nimic în zona nouă, aşa că nu se ştie ce vor face 
după aceea. 

— Sunteţi toţi convinşi că bioţii noştri sunt nişte gunoieri? 

— Dovezile sunt destul de puternice, spuse David Brown. 
Un crab singuratic, asemănător cu aceştia şi întâlnit de 
Jimmy Pak pe primul Rama, a fost considerat tot un gunoier. 

— Ne amăgim singuri, interveni Shigeru Takagishi, 
terminând de înghiţit ultima îmbucătură. Însuşi doctorul 
Brown a declarat printre primii că e improbabil ca noi, 
oamenii, să înţelegem ce se întâmplă în realitate în Rama. 
Conversaţia noastră îmi reaminteşte de vechiul proverb 
hindus despre orbii care pipăiau un elefant. Fiecare îl 
descria altfel, întrucât fiecare atingea doar o mică parte a 
animalului. Niciunul nu avea dreptate. 

— Deci nu crezi că aceşti crabi lucrează pentru 
Departamentul Sanitar din Rama? Se interesă Janos Tabori. 
— N-am spus asta, replică Iakagishi. Am sugerat doar că 

este o insolenţă din partea noastră să conchidem atât de 
repede că cele şase creaturi nu au alt scop decât colectarea 
gunoiului. Datele obţinute din observaţia de până acum 
sunt jalnic de insuficiente. 

— Uneori e necesar să extrapolezi, ba chiar să speculezi, 
bazându-te pe câteva informaţii minime, rosti înţepat 
Brown. Dumneata ştii prea bine că ştiinţele noi se bazează 
mai degrabă pe probabilităţi maximale decât pe date certe. 

— Înainte de a ne lansa într-o discuţie ezoterică despre 
ştiinţe şi metodologia lor, îl întrerupse rânjind Janos, am să 
vă fac o propunere sportivă. Se ridică în picioare, apoi 
continuă: De fapt, a fost iniţial ideea lui Richard, însă eu am 
transformat-o într-un fel de joc. Are legătură cu luminile. 

Janos sorbi o înghiţitură din pahar. 

— De când am ajuns aici în Ramaland, începu el cu glas 
oficial, au existat trei tranziţii în nivelul de iluminare. 


— Huu, huu, strigă Wakefield în râsetul lui Janos. 

— În regulă, prieteni, reluă micul ungur în maniera sa 
degajată, care-i treaba cu luminile? S-au aprins, s-au stins, 
s-au aprins din nou. Ce se va întâmpla pe viitor? Propun să 
încheiem un pariu şi fiecare să pună jos o sumă oarecare, să 
zicem douăzeci de mărci, pronosticând totodată evoluţia 
luminilor pe durata restului misiunii. Cine nimereşte 
răspunsul corect câştigă potul. 

— Dar cine va desemna câştigătorul? Întrebă somnoros 
Reggie Wilson, după un căscat prelung. În pofida atâtor 
creiere de mare calibru aşezate la această masă, nu cred că 
cineva şi-a făcut cu adevărat o părere clară despre Rama. 
Credinţa mea personală este că luminile nu vor urma nici 
un tipar. Se sting şi se aprind la întâmplare, lăsându-ne să 
facem tot felul de supoziţii. 

— Vom scrie totul pe hârtie şi o trimitem generalului 
O'Toole prin modem. Richard şi cu mine am căzut de acord 
că el ar fi judecătorul ideal. La sfârşitul misiunii, va 
compara pronosticurile fiecăruia cu realitatea, iar fericitul 
câştigător se va trezi cu o norocoasă cină în doi. 

Dr. David Brown îşi împinse cu putere scaunul înapoi. 

— Ai terminat? Întrebă el. Dacă da, adăugă fără să aştepte 
un răspuns, atunci poate facem curat şi ne reluăm 
programul. 

— Ei, căpitane, replică Janos, încercam doar să mai 
destind puţin atmosfera. Fiecare din noi e încordat. 

Brown ieşi din cort înainte ca Tabori să-şi termine fraza. 

— Ce-l frământă? O întreba Richard pe Francesca. 

— Bănuiesc că-l nelinişteşte vânătoarea, răspunse ea. A 
fost prost dispus încă de dimineaţă. Poate că 
responsabilităţile îl apasă prea tare. 

— Poate că-i doar un ticălos, declară Wilson ridicându-se 
în picioare. Mă duc să mă culc. 

Pe când Wilson părăsea la rândul său încăperea, Nicole îşi 
reaminti că intenţionase să verifice datele biometrice ale 
colegilor ei. Era o operaţiune relativ simplă. Trebuia sa stea 


lângă fiecare astronaut circa patruzeci şi cinci de secunde, 
cu scanerul activat, apoi să citească informaţiile pe monitor: 
Dacă nu existau valori alarmante, însemna că totul e bine. 

La acest control, nimeni nu prezentă semne negative. 

— În regulă, îi spuse Nicole cu voce joasă lui Takagishi. 

leşi afară în căutarea lui David Brown şi a lui Reggie 
Wilson. Cortul lui Brown se afla la capătul cel mai 
îndepărtat al taberei: Ca şi celelalte de acelaşi tip, avea 
forma unei pălării înalte şi subţiri, aşezată direct pe sol. 
Toate aveau culoarea albă, înălţimea de aproximativ doi 
metri jumătate, cu o bază circulară sub doi metri în 
diametru. Erau fabricate din materiale flexibile, super- 
uşoare, care combinau o rezistenţă formidabilă, cu o 
împachetare rapidă şi simplă. Nicole îşi zise că semănau cu 
teepee-urile indienilor americani. 

David Brown se găsea înăuntru, stând pe podea cu 
picioarele încrucişate în faţa unui computer portabil. Pe 
display se derula textul capitolului despre bioţi din Atlasul 
lui Takagishi. 

— Scuză-mă, doctore Brown, rosti Nicole vârându-şi capul 
pe uşă. 

— Da, ce s-a întâmplat? Nu făcu nici o încercare de a-şi 
ascunde iritarea că era deranjat. 

— Trebuie să-ţi verific datele biometrice. Nu le-am mai 
controlat încă dinainte de prima ieşire. 

Brown o fixă mânios, însă Nicole îi susţinu privirea. 
Americanul ridică din umeri, mârâi ceva şi se întoarse din 
nou spre monitor. Nicole îngenunchie alături şi-şi activă 
scanerul. 

— Sunt câteva scaune rabatabile în magazie, avansă 
Nicole observându-l pe Brown cum îşi mută greutatea de pe 
un picior pe altul. Bărbatul îi ignoră sugestia. De ce se 
poartă aşa de grosolan cu mine? Se miră în sinea ei Nicole. 
Din cauza raportului despre el şi Wilson? Nu, îşi răspunse 
tot ea, pentru că n-am fost niciodată deferentă. 


Pe ecran se iviră primele date. Introduse câteva comenzi, 
solicitând prezentarea unei sinteze a valorilor de 
avertizare. 

— Tensiunea arterială a crescut cu intermitențe în ultimele 
şaptezeci şi două de ore, incluzând aproape în totalitate 
ziua de azi, declară ea fără pic de emoție în glas. Acest 
model se asociază în general cu stress-ul. 

Doctorul Brown încetă lectura şi se răsuci spre ofiţerul 
biolog; privi datele de pe ecran fără să le înţeleagă. 

— Diagrama indică amplitudinea şi durata excursiilor 
dumitale în afara curbelor de toleranţă, explică Nicole, 
indicând, cu degetul un grafic. Niciunul din vârfuri nu e 
periculos în sine, dar ansamblul constituie motiv de 
îngrijorare. 

— Am fost sub o anumită tensiune, mormăi el. O privi pe 
Nicole apelând alte diagrame ce-i coroborau afirmaţia 
iniţială. Multe din bufferele lui Brown erau pline. 

Luminile continuau să pulseze pe monitor. 

— Care-i cel mai rău scenariu posibil? Se interesă el. 

Nicole aruncă o privire piezişă pacientului. 

— Congestie cerebrală, cu paralizie ori deces, replică. 
Dacă starea actuală se menţine ori se înrăutăţeşte. 

Bărbatul fluieră. 

— Ce ar trebui să fac? 

— În primul rând, răspunse Nicole, să începi să dormi mai 
mult. Profilul metabolismului arată că de la moartea 
generalului Borzov nu ai dormit corespunzător decât 
unsprezece ore. De ce nu mi-ai spus că ai probleme cu 
somnul? 

— Am crezut că la mijloc e emoția. Într-o noapte chiar am 
luat un somnifer, însă nu a avut efect. 

Nicole îşi încruntă sprâncenele. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi prescris aşa ceva. 

Doctorul Brown zâmbi. 

— La naiba, am uitat să-ţi spun. Într-o noapte îi povesteam 
Francescăi Sabatini despre insomnia mea şi ea mi-a oferit o 


pastilă. Am luat-o fără să mă gândesc. 

— Când s-a întâmplat asta? Întrebă Nicole apăsând nişte 
taste pentru a solicita informaţii suplimentare. 

— Nu sunt sigur, răspunse David Brown după o clipă de 
ezitare. Cred că a fost. 

— Oh, am găsit, îl întrerupse Nicole. Se observă din 
analiza chimică. S-a întâmplat pe 3 martie, a doua noapte 
după moartea lui Borzov. Ziua în care dumneata şi 
Heilmann aţi fost aleşi împreună la conducere. Din datele 
spectrometrice, aş zice că ai luat o singură pastilă de 
medvil. 

— Poţi să afirmi asta doar din datele mele biometrice? 

— Nu chiar, zâmbi Nicole. Interpretarea nu e unică. Ce ai 
zis la prânz? Uneori e necesar să extrapolezi. Şi să 
speculezi. 

Ochii li se întâlniră pentru o clipă. Să fie oare frică? Se 
minună Nicole, străduindu-se să interpreteze ceea ce vedea 
în privirea lui. Doctorul Brown se uită în altă parte. 

— Mulţumesc, doctore des Jardins, pentru raportul asupra 
evoluţiei tensiunii mele, rosti el rece. Voi încerca să mă 
relaxez şi să dorm mai mult. Şi îmi cer scuze că nu te-am 
anunţat despre somnifer. Cu o mişcare a mâinii, îi făcu 
semn că era liberă. 

Nicole vru să protesteze, dar se răzgândi. Oricum nu-mi va 
urma sfatul, îşi spuse îndreptându-se spre cortul lui Wilson. 
Iar tensiunea lui nu-i atât de periculoasă. Reflectă la 
ultimele două minute ale întâlnirii, după ce-l uimise pe 
David Brown identificând corect tipul somniferului. Ceva 
nu-i în regulă aici. Îmi scapă ceva. Dar ce anume? 

Auzi sforăitul lui Reggie Wilson înainte de a ajunge la uşă. 
După o scurtă ezitare, se hotărî să-l consulte după ce se va 
trezi. Se întoarse în cortul propriu şi adormi imediat. 

— Nicole. Nicole des Jardins. Vocea îi pătrunse în vis şi o 
trezi. Sunt eu, Francesca. Trebuie să-ţi vorbesc. 

Nicole se ridică încet în pat. Francesca intrase deja 
înăuntru. Italianca avea pe buze zâmbetul ei cel mai 


prietenos, pe care Nicole îl credea păstrat doar în 
beneficiul camerelor de luat vederi. 

— Discutam cu David cu câteva minute mai devreme, 
începu Francesca apropiindu-se, şi mi-a spus despre 
conversaţia pe care aţi avut-o după prânz. 

Francesca continuă să vorbească, în vreme ce Nicole 
căsca şi îşi dădea jos picioarele din pat. 

— Am fost, fireşte, foarte îngrijorată de tensiunea sa 
arterială - fii fără grijă, am hotărât deja împreună să nu-l 
mai folosim - dar ce mă deranjează este că nu ţi-am spus 
nimic despre somnifer. Mă simt atât de prost. Trebuia să te 
fi informat numaidecât. 

Francesca vorbea prea repede pentru Nicole. Cu câteva 
clipe mai înainte visa ceva frumos despre Beauvois şi brusc 
i se cerea să asculte o confesiune pe un ritm de mitralieră, 
din partea italiencei. 

— Nu poţi aştepta un moment până mă dezmeticesc? 
Întrebă supărată Nicole. Ocolind-o pe Francesca, se aplecă 
peste o măsuţă rabatabilă şi luă un pahar cu apă pe care-l 
bău încet. 

— Să înţeleg că m-ai trezit ca să-mi spui că i-ai dat un 
somnifer doctorului Brown? Ceva ce ştiam deja? 

— Da, zâmbi Francesca. Adică asta-i doar o parte din ce 
doream să-ţi spun. Mi-am dat seama că am uitat să-ţi 
povestesc şi despre Reggie. 

Nicole clătină din cap. 

— Nu pricep. Acuma vorbeşti despre Reggie Wilson? 

Francesca ezită o secundă. 

— Nu l-ai verificat imediat după prânz? 

Nicole clătină din cap. 

— Nu, adormise deja. Îşi privi ceasul. Hotărâsem să-l 
consult înainte de şedinţă, probabil peste un ceas. 

Francesca se necăji. 

— Mă rog, când David mi-a spus că medvilul a fost 
evidenţiat de datele biometrice, m-am gândit. Se opri la 
jumătatea frazei, părând să-şi adune gândurile. Nicole 


aşteptă răbdătoare. Reggie a început să se plângă de dureri 
de cap cu mai bine de o săptămână în urmă, continuă într- 
un sfârşit reportera, după ce navele Newton s-au cuplat 
pentru rendezvous-ul cu Rama. Fiind prieteni apropiaţi şi 
cunoscând experienţa mea în medicamente - ştii, 
documentarul meu pentru televiziune - m-a întrebat dacă 
n-aş putea să-i dau ceva pentru durerea de cap. La început 
l-am refuzat, dar mai apoi, fiindcă mă tot sâcâia, i-am dat 
nişte nubitrol. 

Nicole se încruntă. 

— E un medicament foarte puternic pentru o simplă 
durere de cap. Sunt medici care consideră că n-ar trebui 
prescris decât dacă orice altceva dă greş. 

— Aşa i-am spus şi eu, declară Francesca. A fost de 
neînduplecat. Nu-l cunoşti pe Reggie. Sunt momente când 
nu te poţi înţelege cu el. 

— Ce cantitate i-ai dat? 

— Opt pastile, în total vreo două sute de miligrame. 

— Nu-i de mirare că se comportă atât de ciudat. Nicole se 
aplecă şi-şi luă computerul de buzunar de pe marginea 
mesei. Pătrunse în banca de date medicale şi citi scurta 
informaţie despre nubitrol. Nu scrie prea mult aici. Va 
trebui să-l rog pe O'Toole să-mi transmită datele complete 
din enciclopedia medicală. Dar dacă-mi amintesc corect, nu 
a existat o controversă asupra faptului că nubitrolul ar 
rămâne în sistemul nervos timp de săptămâni? 

— Nu ştiu, replică Francesca. Privi monitorul din mâna lui 
Nicole şi parcurse rapid textul. Nicole fu iritată. Vru să o 
admonesteze verbal pe Francesca, însă în ultima clipă se 
răzgândi. Deci ai folosit droguri atât cu David cât şi cu 
Reggie. De undeva din străfundul memoriei, o revăzu pe 
Francesca înmânându-i un pahar de vin lui Valerii Borzov, 
cu câteva ore înainte de moartea acestuia. Un fior rece îi 
străbătu corpul. Era oare corectă intuiţia ei? 

Nicole se răsuci şi o ţintui cu o privire necruțătoare. 


— Acum că ţi-ai descărcat sufletul informându-mă că te-ai 
jucat de-a doctorul şi farmacistul cu David şi cu Reggie, mai 
ai altceva de adăugat? 

— Ce vrei să spui? Întrebă Francesca. 

— Ai mai dat medicamente şi altor membri din echipaj? 

Nicole simţi cum i se zbate inima, observând înălbirea 
imperceptibilă la faţă a Francescăi şi scurta ezitare înainte 
de a-i răspunde: 

— Nu. Bineînţeles că nu. 

29. Vânătoarea. 

Elicopterul cobora încet roverul pe sol. 

— Cât mai am? Întrebă în microfon Janos Tabori. 

— Vreo zece metri, răspunse Richard Wakefield. Inginerul 
electronist se găsea la aproximativ o sută de metri sud faţă 
de ocean. Deasupra lui, roverul se balansa la capătul a două 
cabluri lungi. 

— Fii atent cum îl aşezi. Şasiul conţine circuite electronice 
sensibile. 

Hiro Yamanaka menținea elicopterul la cea mai mică 
altitudine posibilă, în timp ce Janos derula electronic 
cablurile cu câţiva centimetri odată. 

— Contact cu terenul pe roţile din spate, strigă Wakefield. 
Partea din faţă mai trebuie coborâtă un metru. 

Francesca Sabatini alergă lângă vehicul pentru a 
imortaliza pe peliculă momentul istoric al atingerii 
Emisferei Sudice din Rama. La cincizeci de metri depărtare 
de faleză, în vecinătatea unui cort ce servea drept punct 
temporar de comandă, restul echipajului se pregătea de 
vânătoare. Irina Turgheniev verifica instalarea cablului 
capcană în cel de-al doilea elicopter. David Brown şedea 
singur la o distanţă de câţiva paşi, vorbind prin radio cu 
amiralul Heilmann rămas la baza Beta. Cei doi recapitulau 
detaliile planului de capturare a bioţilor. Wilson, Takagishi 
şi des Jardins priveau ultimele clipe ale operaţiei de 
coborâre a roverului. 


— Acuma ştim cine-i cu adevărat şeful expediției, spunea 
Reggie Wilson adresându-se celorlalţi doi; apoi arătă cu 
degetul spre David Brown. Blestemata asta de vânătoare 
seamănă cu o operaţiune militară mai mult decât orice 
altceva am făcut până astăzi, şi totuşi principalul nostru om 
de ştiinţă conduce ostilitățile, iar ofiţerul comandant 
manevrează telefoanele. Scuipă pe jos. Dumnezeule, dar 
avem oare destul echipament? Două elicoptere, un rover, 
trei tipuri diferite le cuşti, fără a mai menţiona câteva cutii 
mari pline de porcării electrice şi mecanice. Bieţii crabi n- 
au nici o şansă. 

Doctorul 'Takagishi duse la ochi binoclul laser. Descoperi 
cu uşurinţă ţinta. La jumătate de kilometru spre est, bioţii 
se apropiau din nou de marginea falezei. Nimic nu se 
schimbase în modul lor de deplasare. 

— Avem nevoie de toate acestea din cauza stării de 
incertitudine în care ne aflăm, explică calm Takagishi. 
Nimeni nu ştie cu precizie ce poate surveni. 

— Sper să se stingă luminile, râse Wilson. 

— Suntem pregătiţi şi pentru eventualitatea asta, interveni 
acru David Brown, apropiindu-se de ei. Carcasa crabilor a 
fost stropită cu un material fluorescent şi avem suficiente 
rachete. În timp ce voi vă lamentaţi de durata lungă a 
ultimei noastre şedinţe, noi am terminat de stabilit planurile 
de rezervă, îşi privi supărat compatriotul. Ştii, Wilson, ai 
putea încerca. 

— Atenţiune, îl întrerupse vocea lui Otto Heilmann. 
Noutăţi de ultimă oră. O'Toole tocmai m-a anunţat că peste 
douăzeci de minute, INN va prelua în direct operaţiunea. 

— Bine lucrat, aprecie Brown. Până atunci ar trebui să 
terminăm pregătirile. Îl văd deja pe Wakefield venind 
încoace cu roverul. Aruncă o privire la ceas. Iar crabii se 
vor întoarce peste câteva secunde. Apropo, Otto, continui să 
fii împotriva propunerii mele de a atrage în cursă biotul din 
frunte? 


— Da. E un risc inutil. Puținele informaţii de până acum 
sugerează că liderul biot are capabilitățile cele mai 
avansate. De ce să riscăm? Oricare din ei ar reprezenta o 
comoară de nepreţuit pe Pământ, mai cu seamă dacă încă 
va mai funcţiona. De conducător ne putem ocupa după 
aceea. 

— În acest caz voturile îmi sunt împotrivă. Doctorul 
Takagishi şi Tabori îţi împărtăşesc părerea. La fel O'Toole. 
În consecinţă vom proceda conform planului B. Ţinta va fi 
biotul numărul patru, ultimul din dreapta dacă ne apropiem 
din spatele formaţiei. 

Roverul care-i transporta pe Wakefield şi Sabatini ajunse 
în zona cortului, aproape simultan cu helicopterul. 

— Bună treabă, rosti David Brown văzându-i pe Tabori şi 
Yamanaka sărind jos din elicopter. la o pauză scurtă, Janos, 
apoi verifică dacă Turgheniev şi cablul-capcană sunt gata. 
Vreau să fiţi în aer peste cinci minute. În regulă, continuă 
întorcându-se spre ceilalţi. Wilson, Takagishi şi des Jardins 
urcă în rover alături de Wakefield. Francesca, tu vii cu mine 
şi Hiro în al doilea elicopter. 

Nicole se îndreptă spre rover, dar Francesca îi tăie calea. 

— Ai folosit vreodată aşa ceva? O întrebă reportera 
întinzându-i o cameră video, de mărimea unei cărţulii. 

— O singură dată, acum unsprezece sau doisprezece ani, 
răspunse Nicole, studiind aparatul din mâna Francescăi. 
Am filmat una din operaţiile doctorului Delon. Bănuiesc. 

— Uite, o întrerupse Francesca, am nevoie de ajutor. 
Regret că n-am discutat problema mai devreme, însă nu 
ştiam. Oricum, am nevoie de încă o cameră pe teren, mai 
ales cu transmisia INN în direct. Nu cer miracole. Eşti 
singura care. 

— De ce nu-l rogi pe Reggie? Replică Nicole. Şi el e ziarist, 
nu? 

— Reggie nu vrea să mă ajute. Doctorul Brown o strigă pe 
Francesca din elicopter. Vrei s-o faci, Nicole? Te rog? Sau 
trebuie să mă adresez altcuiva? 


De ce nu? Socoti Nicole. Dacă nu apare vreo urgenţă, nu 
am altceva de făcut. 

— Bine, încuviinţă ea. 

— Mii de mulţumiri, strigă Francesca întinzându-i camera 
şi repezindu-se spre elicopterul care aştepta. 

— Ia te uită, se miră Reggie Wilson observând-o pe Nicole 
cu aparatul video în mână. Doctoriţa a fost recrutată de 
reportera numărul unu. Sper că ai cerut măcar salariul 
minim. 

— Potoleşte-te, Reggie, replică Nicole. Nu mă deranjează 
să dau o mână de ajutor dacă nu am altceva de făcut. 

Wakefield porni vehiculul şi se îndreptă spre est. Punctul 
de comandă fusese intenţionat stabilit în zona deja 
„curăţată” de crabi. Solul compact uşura înaintarea. În mai 
puţin de trei minute ajunseră la o sută de metri de bioţi. 
Deasupra crabilor se învârteau deja elicopterele, 
amintindu-i lui Wilson de un stol de ulii, rotindu-se în jurul 
unui animal pe moarte. 

— Spune-mi cu exactitate ce vrei să fac, se adresă Nicole 
Francescăi prin intermediul staţiei radio. 

— Încearcă să mergi paralel cu bioţii, răspunse italianca. 
Vei reuşi să o faci, cel puţin pentru o bucată de vreme. 
Momentul cel mai important vine atunci când Janos va 
încerca să închidă capcana. 

— Totul e gata aici, anunţă câteva momente mai târziu 
Tabori. Aşteptăm să v-auzim. 

— Suntem în emisie? O întrebă Brown pe Francesca. 

Femeia încuviinţă din cap. 

— În regulă, se adresă el lui Janos. Îi dăm drumul. 

Un cablu lung şi subţire, având la capăt ceva asemănător 
cu un coş cu fundul în sus, cobori dintr-un elicopter. 

— Janos va încerca să-l centreze pe biotul ţintă, explică 
Wakefield lui Nicole, lăsându-i marginile să cadă peste 
colturile carapacei. Apoi va creşte tensiunea, ridicând 
creatura de pe pe sol. După ce ne întoarcem la Beta o vom 
pune în cuşcă. 


— Să vedem cum arată de jos, o auzi Nicole pe Francesca. 

În prezent roverul se afla exact lângă bioţi. Nicole sări din 
vehicul şi începu să alerge pe alături. La început fu 
înfricoşată. Dintr-un motiv oarecare, nu se aşteptase să i se 
pară atât de mari şi de ciudaţi la înfăţişare. Strălucirea lor 
metalică îi amintea de exterioarele reci ale multor clădiri 
pariziene. Alergând pe lângă ei, păstra o distanţă de numai 
doi metri. Având în vedere focalizarea automată a camerei, 
lui Nicole nu-i venea greu să filmeze imaginile 
corespunzătoare. 

— Fii cu băgare de seamă să nu ajungi în faţa lor, o 
preveni Takagishi. Nu trebuia însă să-şi facă griji: Nicole nu 
uitase soarta obstacolului din metal. 

— Imaginile tale sunt realmente foarte bune, bubui în 
receptorul roverului vocea Francescăi. Nicole, încearcă să 
te apropii de lider, apoi lasă-i să te depăşească, filmându-i 
pe fiecare. Italianca aşteptă până ce Nicole ajunse în faţa 
bioţilor. Oho! Superb. Acum ştiu de ce avem cu noiun 
campion olimpic. 

Janos rată ţinta în primele două încercări. Totuşi, cea de-a 
treia îi reuşi, iar coşul ateriză perfect pe spatele crabului 
numărul patru. Marginile plasei se mulară pe carapacea 
acestuia. Nicole începuse să transpire. Alerga de patru 
minute. 

— Din acest moment, se auzi glasul Francescăi din 
elicopter, focalizează doar pe crabul ţintă. Apropie-te de el 
atât cât îndrăzneşti. 

Nicole reduse la un metru distanţa până la biotul cel mai 
apropiat. Aproape că alunecă o dată, şi un fior rece o 
străbătu din cap până-n picioare. Dacă aş cădea în calea lor, 
m-ar face bucățele. Camera era fixată pe ultimul crab din 
dreapta când Janos strânse cablurile. 

— Acum! Urlă el. Capcana, cu biotul prins înăuntru, începu 
să se ridice. Totul se petrecu extrem de repede. Biotul îşi 
folosi cleştii-foarfece pentru a tăia unul din cablurile 
metalice ale coşului. Ceilalţi cinci se opriră brusc, preţ 


poate de o secundă întreagă, apoi atacară imediat capcana. 
Plasa metalică fu sfâşiată complet şi biotul eliberat în cinci 
secunde. 

Cele văzute o uimeau peste măsură pe Nicole. Continua să 
filmeze, în ciuda bătăilor nebuneşti ale propriei inimi. 
Crabul din frunte se aşezase pe sol. Ceilalţi îl înconjurară 
într-un cerc extrem de strâns, punând câte un cleşte pe 
carapacea lui, iar celălalt pe vecinul din dreapta. Formaţia 
se închegă în doar câteva clipe. După care bioţii rămaseră 
înlănţuiţi şi nemişcaţi. 

Francesca vorbi prima. 

— Absolut incredibil, strigă cu înflăcărare. Tocmai le-am 
ridicat tuturor de pe Pământ părul măciucă. 

Nicole îl simţi pe Richard Wakefield lângă ea. 

— Eşti teafărăâ? 

— Aşa cred, răspunse ea. Încă tremura. Amândoi priviră 
crabii. Niciunul nu se mişca. 

— S-au strâns grămadă, se auzi din rover vocea lui Reggie 
Wilson. Scorul a devenit 7 la O pentru bioţi. 

— Întrucât sunteţi convinşi că nu există nici un pericol, 
sunt de acord să mai încercăm o dată, deşi vă mărturisesc 
că ideea mă face foarte nervos. E limpede că lucrurile alea 
comunică între ele. Şi nu cred că vor să fie capturate. 

— Otto, Otto, replică doctorul Brown. Procedeul de acum e 
doar o îmbunătăţire a celui folosit prima dată. Plasa de fire 
va adera pe carapacea crabului, învăluindu-l complet. 
Ceilalţi bioţi nu-şi vor putea utiliza cleştii, deoarece nu va 
exista deloc spaţiu între plasă şi carapace. 

— Amirale Heilmann, aici doctorul Takagishi. Vocea îi trăda 
în mod vizibil îngrijorarea. Trebuie să-mi exprim 
dezaprobarea totală cu privire la continuarea vânătorii. Am 
văzut deja cât de puţin înţelegem comportamentul acestor 
creaturi. După cum a arătat Wakefield, încercarea de 
captură a declanşat un sistem de protecţie. Habar n-avem 
cum vor reacţiona data viitoare. 


— Cu toţii înţelegem aceasta, doctore Takagishi, interveni 
David Brown înainte ca Heilmann să răspundă. Dar există 
circumstanţe care atârnă mai greu în balanţă decât 
incertitudinile. În primul rând, cum bine a accentuat 
Francesca, întregul Pământ ne va urmări dacă continuăm 
acţiunea imediat. Aţi auzit ce a spus Jean-Claude Revoir 
acum douăzeci de minute - că deja am realizat pentru 
explorarea spaţiului mai mult decât oricine altcineva, de la 
primii cosmonauţi sovietici şi americani ai secolului 
douăzeci. În al doilea rând, de astă dată suntem pregătiţi să 
ducem la bun sfârşit operaţiunea. Dacă renunţăm şi ne 
întoarcem cu tot echipamentul în tabără, atunci am irosit 
atât timp cât şi efort. De ce insistaţi cu aceste profeţii 
funeste? Tot ce am văzut este că bioţii au recurs la o simplă 
manevră defensivă. 

— Profesore Brown, uitaţi-vă vă rog în jur, se strădui 
eminentul savant japonez să formuleze un ultim apel la 
rațiune. Încercaţi să vă imaginaţi posibilităţile celor care au 
construit acest uluitor vehicul. Închipuiţi-vă că ceea ce 
încercăm noi să întreprindem ar putea fi considerat un act 
ostil şi că a fost cumva comunicat inteligenţei, oricare ar fi 
ea, aflată la comanda navei. Gândiţi-vă că noi, ca 
reprezentanţi ai speciei umane, ne-am condamna astfel nu 
numai pe noi înşine, dar şi pe semenii. 

— Prostii, pufni David Brown. Cum să mă acuze cineva pe 
mine de speculaţii nefondate.? Râse din toată inima. E 
absurd. Dovezile indică fără putinţă de tăgadă că această 
navă are acelaşi scop şi funcţionalitate ca şi prima, nefiind 
interesată câtuşi de puţin de existenţa noastră. Faptul că o 
singură familie de roboţi coalizează atunci când sunt 
ameninţaţi nu are o importanţă semnificativă. Privi spre 
ceilalţi din jur. Eu cred că s-a vorbit prea mult, Otto. Dacă 
nu ai nimic de obiectat, vom trece la prinderea biotului. 

De cealaltă parte a Oceanului Cilindric avu loc o scurtă 
ezitare. Apoi astronauții auziră răspunsul afirmativ al 
amiralului. 


— Continuă, David. Dar fără riscuri inutile. 

— Chiar crezi că suntem în pericol? Îl întrebă Hiro 
Yamanaka pe compatriotul său, în timp ce noua tactică era 
trecută în revistă de Brown, Iabori şi Wakefield. Pilotul 
japonez privea fix în depărtare la structurile masive ale 
Emisferei Sudice, gândindu-se, poate pentru prima dată, la 
vulnerabilitatea poziţiei lor. 

— Probabil că nu, însă e o nebunie să. 

— Nebunie e termenul perfect, îl întrerupse Reggie 
Wilson. Dumneata şi cu mine suntem singurii care ne-am 
opus reluării acestei vânători tâmpite. Însă obiecțiile 
noastre au fost făcute să sune a neghiobie şi chiar a laşitate. 
Personal, aş dori ca unul din crabii ăştia blestemaţi să-l 
provoace pe stimatul doctor Brown. Ori şi mai bine, un 
fulger să trăsnească dinspre vârfurile de colo. Indică cu 
degetul spre marile cornuri privite mai devreme de 
Yamanaka. Vocea lui Wilson se schimbă, devenind tăioasă: 
Suntem vârâţi până peste cap într-o porcărie. Se simte în 
aer. Am fost avertizaţi de primejdie de forţe pe care 
niciunul din noi nu le înţelege. Dar ignorăm mai departe 
avertismentele. 

Nicole întoarse spatele celor doi colegi şi aruncă o privire 
iestului cosmonauţilor care, la vreo cincisprezece metri 
depărtare, se aflau pe punctul de a încheia scurta şedinţă 
tactică. Inginerii Wakefield şi 'Tabori gustau din plin 
posibilitatea de a-i păcăli pe bioţi. Nicole se întrebă dacă nu 
cumva Rama le trimitea cu adevărat un avertisment. Prostii, 
repetă ea în minte expresia lui David Brown. Corpul îi fu 
zguduit de frisoane amintindu-şi cât de puţin le trebuise 
crabilor bioţi pentru a face bucăţi obstacolul metalic. Poate 
fac din ţânţar armăsar. La fel şi Wilson. Nu avem motive de 
teamă. 

Şi totuşi, după ce se răsuci să privească iarăşi prin binoclu 
formaţia bioţilor oprită la o distanţă de jumătate de 
kilometru, în ea dăinuia o frică palpabilă pe care nimic nu o 
putea potoli. Cei şase crabi nu se mişcaseră de aproape 


două ore. Erau în continuare înlănţuiţi în acelaşi mod. Ce ne 
pregăteşti cu adevărat, Rama? Se întrebă Nicole fără să 
mai ştie a câta oară. Următoarea întrebare o făcu să 
tresară, deoarece nu ornai exprimase în cuvinte până 
atunci. Şi câţi dintre noi se vor întoarce pe Pământ să-ţi 
spună povestea? 

La a doua încercare, Francesca hotărâse să rămână la sol, 
lângă bioţi. Ca mai înainte, Lurgheniev şi Tabori se găseau 
în primul elicopter, împreună cu echipamentul cel mai 
important. Brown, Yamanaka şi Wakefield urcaseră în 
celălalt. Doctorul Brown îl invitase pe Richard să-l ajute cu 
sfatul, iar Francesca, bineînţeles, îl convinsese să ia câteva 
fotografii aeriene pentru a completa sistemul automat de 
camere video al aparatului de zbor. 

Reggie Wilson transportă echipa de teren în rover spre 
grupul crabilor. 

— Iată o slujbă numai bună pentru mine, declară el în 
vreme ce se apropiau de ţintă. Şofer de lux. Aruncă o 
privire spre tavanul îndepărtat al lui Ramei. Sper că aţi 
auzit, băieţi. Sunt multilateral. Sunt în stare să fac o 
mulţime de lucruri. Se uită către Francesca, care ocupa 
locul de alături: Apropo, doamnă Sabatini, ai de gând să-i 
mulţumeşti lui Nicole pentru splendida sa prestație? În 
definitiv, imaginile luate de ea au fost cele ce au cucerit 
publicul în ultima ta transmisie. 

Francesca era ocupată cu verificarea echipamentului 
video şi la început ignoră înţepătura lui Reggie. După ce el 
o repetă, ea replica fără să ridice capul: 

— Aş putea să-i reamintesc domnului Wilson că nu am 
nevoie de sfaturile sale nesolicitate cum să îmi fac meseria? 

— A fost un timp când lucrurile stăteau altfel, cugetă în 
surdină Reggie, clătinând din cap. Aruncă o căutătură 
reporterei. Ea nu părea nici măcar să asculte. Atunci când 
încă credeam în dragoste, continuă el cu o voce mai 
puternică. Înainte de a cunoaşte ce înseamnă trădarea. Ori 
ambiția şi egoismul ei. 


Roti violent volanul spre stânga şi frână la vreo patruzeci 
de metri vest de amplasamentul bioţilor. Francesca sări din 
vehicul fără un cuvânt. Peste trei secunde sporovăia deja 
prin radio cu David Brown şi Richard Wakefield despre 
reportajul în direct. Doctorul Takagishi, politicos ca 
întotdeauna, îi mulţumi lui Reggie pentru călătorie. 

— Intrăm în acţiune, strigă din aer Tabori. Din a doua 
aruncare reuşi să poziţioneze perfect dispozitivul atârnat la 
capătul cablului, o sferă rotundă şi masivă de vreo douăzeci 
de centimetri diametru, prevăzută cu o duzină de zimţi ori 
găurele pe întreaga suprafaţă. O lăsară încet exact în 
mijlocul carcasei unuia dintre crabii aflaţi la marginea 
formaţiei. Apoi Janos transmise o serie de comenzi 
procesorului încorporat în sferă, ordonând desfăşurarea 
fâşiilor de metal împachetate înăuntru. Niciunul din bioţi nu 
se mişcă, în vreme ce panglicile metalice se înfăşurau în 
jurul țintei. 

— Ce zici, inspectore? Strigă Janos către Richard 
Wakefield aflat în celălalt elicopter. 

Richard cerceta straniul dispozitiv. Cablul gros era ataşat 
de un inel la partea din faţă a aparatului de zbor. 
Cincisprezece metri mai jos, sfera metalică se sprijinea pe 
spatele biotului ţintă, filamente subţiri derulându-se treptat 
peste şi dedesubtul carapacei creaturii. 

— De arătat arată bine, replică Richard. Mai rămâne să 
constatăm un singur lucru. Este elicopterul mai puternic 
decât strânsoarea lor colectivă? 

David Brown îi ceru Irinei Turgheniev să ridice prada. 
Pilotul mări încet turaţia elicelor, încercând să înalțe 
aparatul. Cablul se întinse, dar bioţii de-abia se mişcară. 

— Ori sunt foarte grei, ori s-au ancorat cumva de teren, 
spuse Richard. la accelerează brusc. 

Şocul neaşteptat ridică pentru moment întreaga formaţie 
în aer. Elicopterul se clătină, în vreme ce bioţii se balansau 
la doi-trei metri deasupra solului. Cei doi crabi neataşaţi de 
biotul ţintă căzură primii într-o grămadă nemişcată, după 


câteva secunde. Ceilalţi trei rezistară mai mult, zece 
secunde în total, înainte de a-şi desprinde la rândul lor 
cleştii şi de a cădea. Echipajul izbucni în urale şi felicitări 
reciproce, pe măsură ce elicopterul se înălța tot mai sus 
spre cer. 

Francesca filma scena de la o distanţă de aproximativ zece 
metri. După ce ultimii trei bioţi, inclusiv liderul lor, îşi 
eliberară din strânsoare tovarăşul şi se prăbuşiră pe solul 
raman, ea se aplecase pe spate pentru a prinde în cadru 
helicopterul îndreptându-se împreună cu prada sa spre 
țărmurile Oceanului Cilindric. Îi trebuiră două sau trei 
secunde ca să-şi dea seama că toată lumea ţipa la ea. 

Biotul conducător şi ultimii doi însoțitori ai săi nu se 
transformaseră într-o masă informă lovind pământul. Deşi 
uşor avariaţi, erau activi şi în mişcare la câteva clipe după 
prăbuşire. În timp ce Francesca filma plecarea aparatului 
de zbor, liderul îi simţise prezenţa şi se îndreptase către ea. 
Ceilalţi doi îl urmau la un pas distanţă. 

Se aflau la numai patru metri când reportera, încă 
filmând, îşi dădu în cele din urmă seama că ea însăşi 
reprezenta de astă dată prada. Se răsuci pe călcâie şi o 
rupse la fugă. 

— Aleargă în zig-zag, striga în microfon Richard Wakefield, 
ei nu pot merge decât în linie dreaptă. 

Francesca se conformă, dar bioţii continuau să-i calce pe 
urme. Surplusul iniţial de adrenalină îi permise să 
mărească distanţa la aproximativ zece metri. Dar oboseala 
îşi spuse cuvântul şi curând, bioţii să înceapă să câştige 
implacabil teren. Femeia alunecă şi aproape căzu. Până să- 
şi recapete echilibrul, biotul conducător redusese distanţa 
la doar trei metri. 


Reggie Wilson se năpustise spre rover de îndată ce 
devenise limpede că bioţii o urmăreau pe Francesca. Porni 
vehiculul şi se îndreptă în viteză spre italiancă. Intenţia sa 
iniţială era să o culeagă în trecere, îndepărtându-se apoi 
dinaintea asaltului bioţilor. Totuşi, aceştia se apropiaseră 
prea mult, aşa că Reggie decise să-i lovească lateral. Cu un 
zăngănit metalic, uşorul vehicul se izbi de bioţi. Planul 
funcţionă. Energia impactului îi azvârli pe Reggie şi pe 
crabi la câţiva metri într-o parte. Amenințarea la adresa 
Francescăi dispăruse. 

Însă bioţii nu fuseseră incapacităţi. Departe de aşa ceva. 
În ciuda faptului că unul din ei pierduse un picior, iar 
conducătorul avea un cleşte uşor avariat, le trebuiră doar 
câteva secunde ca să se arunce asupra maşinii sfărâmate. 
Începură să ciopârţească roverul cu cleştii, apoi să 
transforme bucăţile în fragmente şi mai mici cu 
înfricoşătoarele colecţii de pile şi foarfeci. 

Izbitura îl ameţi pe moment pe Reggie. Crabii străini se 
dovediseră mai grei decât anticipase el, iar avariile 
vehiculului său erau majore. De îndată ce-şi dădu seama că 
bioţii încă funcționau, încercă să sară din rover. Nu reuşi. 
Picioarele îi fuseseră prinse sub tabloul de comandă. 

Cumplita sa teroare nu dură decât zece secunde. Nimeni 
nu putea face nimic. Urletele îngrozite ale lui Reggie Wilson 
se răsfrânseră peste imensitatea lui Rama, în timp ce bioţii 
îl tăiau bucăţi-bucăţele, exact ca şi cum ar fi făcut parte din 
rover. Totul se petrecu repede şi sistematic. Atât Francesca 
cât şi camerele automate ale elicopterului îi filmară ultimele 
momente de viaţă. Iar imaginile fură transmise în direct pe 
Pământ. 

30. Post mortem II. 

Nicole şedea tăcută în cortul ei din tabăra Beta. Nu reuşea 
să-şi şteargă din minte imaginea oribilă a chipului lui 
Reggie Wilson, contorsionat de groază în timp ce era 
ciopârţit. Încercă să se gândească la altceva. Şi acum? Se 
întrebă singură. Ce se va întâmpla cu misiunea? 


Afară se lăsase iarăşi întunericul. Luminile se stinseseră 
brusc cu trei ore înainte, după un interval de funcţionare 
mai scurt cu treizeci şi patru de secunde faţă de ziua 
precedentă. Stingerea lor ar fi trebuit în mod normal să 
suscite o serie întreagă de discuţii şi de speculaţii. Nu se 
întâmplase aşa. Nimeni nu dorea să vorbească. Amintirea 
îngrozitoare a morţii lui Wilson apăsa greu asupra fiecăruia. 

Obişnuita consfătuire a echipajului de după masa de prânz 
fusese amânată pentru a doua zi dimineaţă, întrucât David 
Brown şi amiralul Heilmann se aflau într-o conferinţă 
prelungită cu oficialităţile ASI de pe Pământ. Nicole nu 
participase la niciuna din discuţii, însă nu era dificil să-şi 
imagineze conţinutul lor. Era conştientă că apăruse 
posibilitatea clară ca misiunea să fie întreruptă. Strigătele 
şi vociferările opiniei publice ar fi putut s-o ceară. La urma 
urmei, oamenii fuseseră martori la una din cele mai 
macabre scene. 

Nicole şi-o închipui pe Genevieve în faţa televizorului în 
Beauvois, urmărind cum cosmonautul Wilson era metodic 
divizat de crabi. Se cutremură. Apoi se condamnă pentru 
egoism. Adevărata oroare a fost trăită în Los Angeles. 

Întâlnise de două ori familia lui Wilson, la primele 
petreceri ţinute imediat după anunţarea oficială a 
componenţei echipajului. Nicole îşi reamintea în special de 
băiat, Randy. Avea şapte sau opt ani, ochi mari şi era foarte 
frumos. lubea sportul. Îi adusese lui Nicole unul din cele 
mai preţuite obiecte ale colecţiei sale, un program al 
Olimpiadei din 2184 într-o stare aproape perfectă, şi o 
rugase să-i ofere un autograf pe pagina referitoare la triplul 
salt feminin. Ea îi ciufulise părul, în vreme ce băieţaşul îi 
mulțumea cu un zâmbet larg. 

Imaginea lui Randy Wilson privindu-şi tatăl cum moare în 
direct la televiziune se dovedi prea mult pentru Nicole. 
Ochii i se umplură de lacrimi. Ce coşmar a însemnat anul 
acesta pentru tine, micuţule. Tăvălugul vieţii. La început 


bucuria ca tatăl tău să fie ales printre astronauți. Apoi toată 
aiureala cu Francesca şi divorţul. Şi acum această tragedie. 

Nicole era deprimată, iar mintea ei prea activă ca s-o lase 
să doarmă. Decise că nu dorea să rămână singură. Se 
îndreptă spre cortul vecin şi bătu uşor în uşă. 

— E cineva acolo? Auzi pe cineva întrebând dinăuntru. 

— Hai, Takagishi-san. Sunt eu, Nicole. Pot să intru? 

Bărbatul se apropie de uşă şi o deschise. 

— Ce surpriză neaşteptată. O vizită profesională? 

— Nu, răspunse ea intrând. Una neprotocolară. Nu 
reuşeam să dorm. M-am gândit că. 

— Oricând eşti binevenită, spuse el cu un surâs prietenesc. 
Nu ai nevoie de motiv. O privi câteva clipe. Sunt foarte 
tulburat de cele întâmplate în această după amiază. Mă 
simt răspunzător. Nu cred că am făcut destul ca să opresc. 

— Fii serios, Shigeru, interveni Nicole. Nu fi ridicol. N-ai 
de ce să te învinovăţeşti. Cel puţin tu ţi-ai exprimat deschis 
părerea. Eu sunt medic şi nici măcar n-am deschis gura. 

Îşi plimbă privirea prin cortul lui Takagishi. Lângă pat, pe 
o bucată de stofă întinsă pe podea, observă o ciudată 
figurină albă cu însemne negre. Se duse lângă ea şi 
îngenunchie. 

— Ce-i asta? 

Doctorul Takagishi se simţi puţin jenat. Veni alături de 
Nicole, ridicând micul şi grăsunul bărbat oriental. Îl ţinu 
între degetul mare şi arătător. 

— E o moştenire netsuke de familie a soţiei mele. Este 
sculptat în fildeş. Îl întinse lui Nicole. Regele zeilor. 
Perechea lui, o regină la fel de durdulie, se odihneşte pe o 
măsuţă lângă patul soţiei mele, în Kyoto. Cu mult timp în 
urmă, înainte ca elefanții să devină o specie primejduită, 
oamenii colecţionau asemenea statuete. Familia soţiei are o 
colecţie superbă. 

Nicole cercetă cu atenţie figurina din mână. Pe faţă avea 
întipărit un zâmbet senin şi blând. Şi-o imagină pe frumoasa 
Machiko Takagishi acasă în Japonia şi pentru câteva 


momente invidie legătura dintre ei, Aşa ceva ar face 
evenimente precum moartea lui Wilson mai uşor de 
suportat, medită ea. 

— Nu vrei să stai jos? O invită Takagishi. Nicole se aşeză 
pe o cutie de lângă pat şi discutară vreme de douăzeci de 
minute. În special îşi împărtăşiră amintiri despre familiile 
fiecăruia. De câteva ori se referiră în treacăt la dezastrul 
după amiezii, dar evitară cu desăvârşire orice abordare 
detaliată a misiunii lor pe Rama! Amândoi aveau nevoie de 
imagini liniştitoare ale vieţii lor de zi cu zi de pe Pământ. 

— Şi acum, rosti Takagishi terminându-şi ceaşca de ceai şi 
aşezând-o pe masă, am o rugăminte deosebită pentru 
doctoriţa des Jardins. Te superi dacă te rog să-ţi aduci 
echipamentul biometric? Aş vrea să fiu scanat. 

Nicole începu să râdă, dar observă seriozitatea înscrisă pe 
faţa colegului ei. După ce se întoarse cu scanerul, doctorul 
Takagishi îi împărtăşi raţiunea cererii sale. 

— În această după amiază am simţit două înţepături 
ascuţite în piept, explică el. S-a întâmplat imediat după ce 
Wilson a lovit bioţii şi mi-am dat seama că. Nu-şi termină 
fraza. Nicole încuviinţă din cap şi activă aparatul. 

Niciunul nu scoase vreun cuvânt pe durata următoarelor 
trei minute. Nicole verifică valorile de alertă, cercetă 
graficele şi datele cardiace prezentate pe ecran, clătinând 
periodic capul. Când termină, îl privi cu un zâmbet de rău 
augur. 

— Ai avut un uşor infarct; poate chiar două, foarte 
apropiate între ele. Iar de atunci inima ta funcţionează 
neregulat. Îşi putea da seama că Takagishi se aştepta la 
asemenea veşti. Îmi pare rău, reluă ea. Am nişte 
medicamente, dar ele nu constituie decât un paleativ. 
Trebuie să ne întoarcem imediat pe Newton ca să te tratez 
corect. 

— Ei bine - surâse el slab - dacă previziunile noastre sunt 
corecte, peste douăsprezece ore va fi iarăşi lumină în Rama. 
Presupun că vom pleca atunci. 


— Probabil. Am să vorbesc imediat cu Brown şi Heilmann. 
Părerea mea e că vom pleca la prima oră mâine dimineaţă. 

Japonezul o apucă de mână. 

— Mulţumesc, Nicole. 

Femeia se răsuci pe călcâie. Pentru a doua oară în decurs 
de o oră avea lacrimi în ochi. Nicole părăsi cortul şi se 
îndreptă spre marginea taberei, căutându-l pe David 
Brown. 

— Ah, tu eşti, auzi în întuneric vocea lui Richard. Eram 
convins că dormi. Am o serie de noutăţi pentru tine. 

— Bună, îl salută Nicole, în vreme ce umbra care ţinea o 
lanternă în mână se detaşă din întuneric. 

— Nu puteam să dorm. Prea multe imagini macabre mi se 
învârteau prin minte. Aşa încât am decis să mă ocup puţin 
de problema ta. Zâmbi. A fost chiar mai uşor decât am 
crezut. N-ai vrea să vii la mine? 

Nicole era dezorientată. Fusese preocupată de ce avea să 
le spună lui Brown şi Heilmann despre Takagishi. 

— Îţi aduci aminte, nu-i aşa? Se interesă Richard. 
Chestiunea programului lui RoSur şi a comenzilor manuale. 

— La asta ai lucrat? Întrebă ea. Aici jos? 

— Desigur. Tot ce am făcut a fost să-l rog pe O'Toole să-mi 
transmită informaţiile necesare. Haide să-ţi arăt. 

Nicole decise că întrevederea cu doctorul Brown putea să 
mai aştepte câteva minute. Porni alături de Richard. În 
drum, bărbatul ciocăni la uşa altui cort. 

— Ei, Tabori, ce zici de asta? Strigă el. Am găsit-o pe 
drăgălaşa noastră doctoriţă hoinărind în întuneric. Nu vii să 
ne ţii companie? I-am explicat şi lui o parte, îi zise Richard. 
În cortul tău era întuneric şi am presupus că dormi. 

În mai puţin de un minut Janos se împleticea pe uşă afară 
şi o întâmpină pe Nicole cu un surâs. 

— În regulă, dar să n-o lungim prea mult. Tocmai aţipisem. 

Odată ajunşi în adăpostul lui Wakefield, inginerul trecu în 
revistă, cu evidentă plăcere, ce se întâmplase cu robotul- 


chirurg în clipa când Newton suferise acea răsucire 
neaşteptată. 

— Ai avut dreptate, Nicole, bănuind că au existat comenzi 
manuale introduse în RoSur. Iar aceste comenzi au blocat 
într-adevăr programul de protecţie. Însă niciuna din ele nu 
a fost introdusă în timpul manevrei ramane. 

Wakefield zâmbi şi continuă, urmărind-o atent pe Nicole 
dacă îi înţelege explicaţiile. 

— Aparent, atunci când Janos a căzut şi degetele sale au 
atins pupitrul de comandă, el a generat trei instrucţiuni. Cel 
puţin aşa a crezut RoSur; i s-a transmis că are în buffer trei 
comenzi manuale. Fireşte că n-aveau nici un sens, dar 
RoSur nu cunoştea acest lucru. 

Poate că acum înţelegi unele din coşmarurile inginerilor 
de software. Nu există nici o şansă ca cineva să anticipeze 
vreodată toate situaţiile posibile. Proiectanţii au prevăzut 
protecţii în cazul unei singure comenzi inadvertenţe - de 
exemplu, cineva atingând din greşeală pupitrul de comandă 
în timpul operaţiei - însă nu împotriva mai multor astfel de 
comenzi. Comenzile manuale au fost considerate în esenţă 
drept urgenţe. De aceea deţin prioritatea maximă în 
structura de întreruperi a programului lui RoSur, fiind 
prelucrate numaidecât. Totuşi, sistemul consideră că nu 
poate exista mai mult de o singură comandă eronată, având 
capacitatea să o elimine şi să treacă apoi la procesarea 
următoarelor întreruperi, care includ algoritmii de 
protecţie. 

— Îmi pare rău, am pierdut şirul, zise Nicole. Cum de se 
face că programul e în stare să discearnă o singură 
comandă greşită, şi nu mai multe? Am crezut că acest 
procesor simplu lucrează serial. 

Richard se răsuci eu faţa către computerul său portabil şi, 
ajutându-se de notițe, apelă pe ecran o serie de numere 
dispuse în şiruri şi coloane. 

— lată operaţiunile, instrucţiune cu instrucţiune; 
implementate de software-ul lui RoSur după recunoaşterea 


prezenţei comenzilor manuale în buffer. 

— Se repetă la fiecare şapte cicli, observă Janos. 

— Exact, replică Richard. RoSur a încercat de trei ori să 
prelucreze prima comandă, nu a reuşit, ceea ce l-a 
determinat să treacă la următoarea comandă. Programul a 
funcţionat exact aşa cum a fost scris să o facă. 

— Dar de ce s-a întors la prima comandă? Întrebă Tabori. 

— Deoarece programatorii nu au luat niciodată în 
consideraţie posibilitatea unor comenzi greşite multiple. 
Sau cel puţin nu au programat niciodată pentru această 
condiţie. Problema internă pe care şi-o pune software-ul 
după terminarea procesării fiecărei comenzi manuale, este 
să vadă dacă nu mai există o alta în bufferul de aşteptare. 
Dacă nu există, atunci programul respinge prima comandă 
şi devine liber pentru a prelucra altă întrerupere. Dar totuşi 
bufferul nu este gol, programului i se cere să înregistreze 
prima comandă şi s-o proceseze pe următoarea. Acum, dacă 
sunt respinse două comenzi la rând, software-ul presupune 
că procesorul central e defect, trece pe hard-ul de rezervă 
şi încearcă iarăşi să prelucreze aceleaşi comenzi manuale. 
Înţelegeţi raţiunea. Să presupunem că. 

Nicole ascultă câteva momente discuţia dintre Richard şi 
Janos referitoare la sisteme redundante, comenzi buferate 
şi structuri de aşteptare. Poseda doar o pregătire sumară în 
domeniu şi nu reuşi să urmărească schimbul de replici. 

— O clipă, interveni ea într-un sfârşit, dar din nou nu mai 
pricep nimic. Aduceţi-vă aminte că nu sunt inginer. Nu mă 
lămureşte nimeni şi pe mine într-un limbaj normal? 

Wakefield se scuză. 

— Îmi pare rău, Nicole. Ştii ce este un program pe bază de 
întreruperi? 

Femeia aprobă din cap. 

— Eşti familiarizată cu modul în care acţionează 
priorităţile într-un astfel de sistem? Bine. Atunci explicaţia 
devine simplă. Întreruperile sistemului de protecţie, bazat 
pe accelerometru şi imagini, aveau un nivel de prioritate 


mai scăzut decât comenzile manuale introduse din greşeală 
de Janos în cădere. Sistemul a intrat într-o buclă închisă, 
încercând să prelucreze comenzile eronate şi nu a mai avut 
posibilitatea să ia în seamă semnalele de urgenţă ale 
senzorilor. De aceea bisturiul a continuat să taie. 

Dintr-un motiv oarecare, Nicole fu dezamăgită. Explicaţia 
era destul de clară şi cu siguranţă ea nu dorise ca analiza 
faptelor să-l implice pe Janos, ori pe altcineva. Dar totul era 
prea simplu. Nu meritase nici timpul şi nici energia 
cheltuită. 

Nicole se lăsă să cadă pe pat. 

— Deci atât despre misterul meu, declară ea. 

Janos se aşeză alături. 

— Capul sus, Nicole! Astea-s veşti bune. Cel puţin acum 
ştim cu certitudine că nu am greşit iniţializarea operaţiei. 
Există o explicaţie logică pentru cele întâmplate. 

— Grozav, replică ea sarcastic. Însă generalul Borzov tot 
mort e. Şi la fel şi Reggie Wilson. 

Nicole se gândi la ciudatul comportament al reporterului 
american din ultimele zile şi-şi aminti de conversaţia 
purtată cu Francesca. 

— Apropo, întrebă pradă unui impuls spontan, l-aţi auzit 
cumva pe generalul Borzov plângându-se de dureri de cap 
sau acuzând vreo indispoziţie trecătoare? Mai cu seamă în 
ziua banchetului? 

Wakefield clătină din cap. 

— Nu, zise şi Janos, de ce întrebi? 

— Mă rog, bazându-mă pe datele biometrice ale lui Borzov, 
am cerut calculatorului să-mi listeze cauzele posibile ale 
simptomelor sale, în condiţiile în care generalul nu avea 
apendicită. Cea mai probabilă cauză, cu un procent de 62%, 
a fost considerată reacţia la droguri. Am socotit că poate de 
vină a fost un medicament oarecare. 

— Într-adevăr? Rosti Janos, cu curiozitatea stârnită. De ce 
nu mi-ai spus nimic până acum? 


— Am vrut s-o fac. De câteva ori, răspunse Nicole. M-am 
gândit însă că nu te interesează. Îţi aduci aminte că am 
trecut pe la tine, la o zi după moartea lui Borzov? Imediat 
după consfătuirea echipajului. Din felul cum te-ai purtat, am 
tras concluzia că nu voiai să-ţi reaminteşti. 

— Dumnezeule, clătină Janos din cap. Cât de greu ne 
înţelegem uneori, noi, pământenii. Mă durea pur şi simplu 
capul. Nici mai mult, nici mai puţin. Cu siguranţă n-am 
intenţionat să las impresia că n-aveam chef să vorbesc de 
moartea lui Valerii. 

— Vorbind despre comunicare, spuse Nicole ridicându-se 
obosită de pe pat, trebuie să-i văd pe doctorul Brown şi pe 
amiralul Heilmann înainte de a mă culca. Se uită la 
Wakefield. Mulţumesc mult pentru ajutor, Richard. Aş vrea 
să pot spune că mă simt mai bine în prezent. 

Se apropie de Janos. 

— Îmi pare rău, prietene. Ar fi trebuit să conduc 
investigația cu tine. Probabil s-ar fi terminat cu mult mai 
repede. 

— În regulă, replică Janos. Nu-ţi face griji. Janos zâmbi. 
Haide, te însoțesc până la cortul meu. 

Nicole auzi conversaţia aprinsă încă dinainte să bată la 
uşă. David Brown, Otto Heilmann şi Francesca Sabatini se 
certau cu privire la răspunsul ce trebuia dat ultimelor 
directive primite de pe Pământ. 

— Exagerează, spunea Francesca. Şi îşi vor da singuri 
seama de îndată ce vor avea timp să reflecteze. Nu e prima 
misiune care suferă pierderea unei vieţi omeneşti. 

— Dar ne-au ordonat să ne întoarcem pe Newton cât mai 
repede posibil, protestă amiralul Heilmann. 

— Iar mâine le vom explica de ce am mers să cercetăm 
întâi New York-ul. Takagishi zice că oceanul va începe să se 
topească într-o zi sau. Două, şi atunci va trebui oricum să 
plecăm. În plus, Wakefield, Takagishi şi cu mine am auzit 
ceva în noaptea aia, chiar dacă David nu ne crede. 


— Nu ştiu, Francesca, începu să răspundă doctorul Brown 
când auzi ciocăniturile. Cine-i acolo? Se răsti supărat. 

— Cosmonaut des Jardins. Am importante informaţii de 
ordin medical. 

— Uite ce-i, des Jardins, o întrerupse Brown, suntem 
foarte ocupați. Nu poţi aştepta până mâine dimineaţă? 

Bine, îşi spuse în sinea ei Nicole. Pot să aştept până 
dimineaţă. Oricum nu se grăbea să răspundă întrebărilor 
lui Brown despre condiţia inimii lui Takagishi. 

— Am înţeles, rosti cu voce tare, amuzându-se de expresia 
folosită. 

Peste câteva clipe auzi discuţia declanşându-se din nou. Se 
îndreptă încet spre cort. Mâine trebuie să fie o zi mai bună, 
se gândi strecurându-se în pat. 

31. Fenomenul Orvieto 

— Noapte bună, Otto, spuse David Brown la plecarea 
amiralului. Ne vedem mâine dimineaţă. Căscă şi se întinse. 
Îşi privi ceasul. Mai erau peste opt ore până la probabila 
aprindere a luminilor. 

Îşi scoase combinezonul de zbor şi bău o înghiţitură de 
apă. De-abia se întinsese pe pat când Francesca intră în 
încăpere. 

— David, avem necazuri. Se aplecă şi-l sărută în fugă. Am 
vorbit cu Janos. Nicole bănuieşte că Valerii a fost drogat. 

— Ceeee? Strigă el. Se ridică în capul oaselor. Cum de e 
posibil? Nu exista nici o modalitate. 

— Pare-se că au existat nişte dovezi în datele biometrice, 
iar ea a fost destul de isteaţă ca să le găsească. I-a pomenit 
faptul lui Janos în această seară. 

— N-ai reacţionat când ţi-a spus, nu-i aşa? Adică, trebuie 
să fim absolut. 

— Sigur că nu, răspunse Francesca. Oricum, Janos n-ar 
bănui nimic în vecii vecilor. E complet inocent. Cel puţin în 
ceea ce priveşte astfel de lucruri. 

— La naiba cu femeia asta, izbucni David Brown. Şi la 
naiba cu datele sale biometrice. Îşi frecă faţa cu mâinile. Ce 


zi! Întâi tâmpitul de Wilson vrea să facă pe eroul. Acum 
asta. Ţi-am spus că trebuia să ştergem toate fişierele 
referitoare la operaţie. Ar fi fost extrem de uşor de făcut. 
Iar situaţia n-ar fi devenit. 

— Oricum ar fi rămas înregistrările biometrice, pară 
Francesca. Acolo se găsesc dovezile principale. Însemna să 
fii un veritabil geniu ca să cercetezi istoricul operaţiei şi să 
deduci ceva. Italianca se aşeză pe pat şi îi strânse capul la 
piept. Marea greşeală nu a fost că am neglijat să distrugem 
fişierele. Dealtfel asta ar fi trezit suspiciunile celor de la 
ASI. Eroarea noastră este că am subestimat-o pe Nicole des 
Jardins. 

Doctorul Brown se eliberă din îmbrăţişarea femeii şi se 
ridică în picioare. 

— La dracu', Francesca, e greşeala ta. N-ar fi trebuit să 
mă las niciodată atras în combinaţia asta. Am ştiut eu. 

— Ai ştiut că, îl întrerupse tăios Francesca, dumneata, Dr. 
David Brown, nu participai la prima ieşire în Rama. Ştiai că 
viitoarele tale milioane ca erou şi conducător în ochii 
publicului al acestei expediţii ar fi fost serios compromise 
dacă rămâneai la bordul lui Newton. Brown se opri din 
măsurarea încăperii în lung şi în lat şi se întoarse spre 
reporteră. Şi mai ştiai atunci, continuă ea pe un ton mai 
măsurat, că la rândul meu aveam un interes bine întemeiat 
ca tu să participi la prima misiune. Şi că te puteai bizui pe 
ajutorul meu. 

Francesca îl apucă de mâini şi-l trase spre pat. 

— Stai jos, David. Am mai discutat de sute de ori această 
chestiune. Nu noi l-am ucis pe generalul Borzov. Pur şi 
simplu i-am dat un medicament care inducea simptomele 
unei apendicite. Decizia am luat-o împreună. Dacă Rama nu 
ar fi executat manevra şi robotul ar fi funcţionat corect, 
atunci planul nostru ar fi reuşit de minune. Borzov s-ar afla 
astăzi pe Newton, restabilindu-se după apendictomie, iar 
noi doi am conduce explorarea navei. 


David Brown îşi smulse mâinile dintr-ale ei şi începu să şi 
le frângă. 

— Mă simt atât. Atât de murdar. N-am mai făcut niciodată 
aşa ceva. Fie că ne place sau nu, suntem parţial 
responsabili de moartea lui Borzov. Poate şi pentru cea a lui 
Wilson. Am putea fi acuzaţi. Clătină iarăşi din cap. 
Disperarea i se citea pe faţă. Se presupune că sunt om de 
ştiinţă. Ce mi s-a întâmplat? Cum de m-am implicat în 
asemenea lucruri? 

— Scuteşte-mă de fraze bombastice, replică dur 
Francesca. Şi nu încerca să te amăgeşti singur. Nu eşti tu 
omul care a furat cea mai importantă descoperire 
astronomică a deceniului de la o studentă? Şi care s-a 
căsătorit cu ea pentru a-i închide gura? Integritatea 
profesională ţi-a fost compromisă de mult timp. 

— E injust, se plânse David Brown. În general am fost 
cinstit. Doar. 

— Doar atunci când era important şi însemna mult pentru 
tine. Ce porcărie! Francesca se ridică şi începu să se plimbe 
la rândul ei prin cameră. Voi, bărbaţii, sunteţi nişte ipocriţi 
teribili. Vă păstraţi amorul propriu cu explicaţii 
abracadabrante. Nu admiteţi niciodată cine sunteţi cu 
adevărat şi ce doriţi de fapt. Cele mai multe dintre femei 
sunt mai cinstite. Ne recunoaştem ambițiile, dorinţele şi 
chiar cele mai primitive instincte. Ne recunoaştem 
slăbiciunile. Ne vedem aşa cum suntem, nu cum am vrea să 
fim. 

Se întoarse pe pat şi-l apucă din nou de mâini pe David. 

— Nu-ţi dai seama, dragul meu, spuse ea cu voce serioasă, 
tu şi cu mine avem sufletele asemenea. Alianţa noastră se 
bazează pe cea mai puternică legătură dintre toate - 
interesul reciproc. Suntem motivaţi de aceleaşi țeluri: 
glorie şi putere. 

— Sună groaznic, rosti el. 

— Dar e adevărat. Chiar dacă nu vrei să recunoşti în sinea 
ta. David, scumpule, nu înţelegi că indecizia ta provine 


tocmai de la neputinţa de a-ţi admite adevărata fire? Uită-te 
la mine. Ştiu exact ce vreau şi nu sunt niciodată nehotărâtă 
vizavi de ce trebuie să fac. Purtarea mea este automată. 

Fizicianul american rămase tăcut o bună bucată de timp. 
Într-un sfârşit, se răsuci şi îşi puse capul pe umărul ei. 

— La început Borzov, acum Wilson, oftă adânc. Sunt pur şi 
simplu dărâmat. Aş vrea ca nimic din toate astea să nu se fi 
întâmplat. 

— Nu te poţi da bătut acum, David, declară ea, 
mângâindu-l pe cap. Am mers prea departe. Şi marele 
premiu e la îndemâna noastră. 

Francesca se aplecă şi începu să-i scoată cămaşa. 

— A fost o zi lungă şi obositoare, rosti cu un glas liniştitor. 
Să încercăm să o dăm uitării. 

David Brown închise ochii, în vreme ce ea îşi plimba 
mâinile pe pieptul şi faţa sa. Femeia se aplecă şi-l sărută 
uşor pe buze. Câteva clipe mai târziu, se opri brusc. 

— Vezi tu, spuse scoţându-şi încet propriile haine, atâta 
timp cât rămânem uniţi, ne sprijinim unul pe celălalt. Se 
ridică în picioare, forțându-l să-şi deschidă ochii. 

— Grăbeşte-te, zise el nerăbdător. Eram gata. 

— Nu-ţi face griji, replică Francesca, dezbrăcându-se 
complet, cu mine n-ai avut nicicând probleme. Zâmbi din 
nou, în timp ce-i desfăcea genunchii şi-i apăsa faţa între 
sâni. Nu uita, încheie trăgând cu mâna liberă de şortul lui, 
eu nu sunt Elaine. 

Îl studie pe americanul adormit alături. Încordarea şi 
neliniştea oglindite pe chipul său cu doar câteva minute mai 
devreme fuseseră înlocuite de zâmbetul senin al unui 
băieţel. Bărbaţii sunt atât de simpli, socoti Francesca. 
Orgasmul e analgezicul perfect. Aş vrea să fie la fel de uşor 
şi pentru noi. 

Se strecură jos din pat şi se îmbrăcă. Francesca fu atentă 
să nu-şi trezească prietenul adormit. Însă tu şi cu mine 
avem o problemă adevărată, îşi spuse terminând să se 


îmbrace, pe care trebuie să o rezolvăm rapid. Şi va fi mai 
greu de rezolvat Întrucât avem de-a face cu o femeie. 

leşi afară, în bezna ramană. Existau câteva lămpi lângă 
depozitul de materiale, în rest tabăra Beta se afla în 
întuneric. Toată lumea dormea. Îşi aprinse mica lanternă şi 
se îndreptă spre sud, spre Oceanul Cilindric. 

Ce doreşti de fapt, Nicole des Jardins? Medită ea, 
continuându-şi mersul. Şi unde se găseşte punctul tău slab, 
călcâiul lui Ahile? Preţ de câteva minute, Francesca îşi 
cercetă în minte întreaga bază de date referitoare la 
Nicole, încercând să descopere orice defect de caracter sau 
personalitate posibil de a fi exploatat. Banii nu constituie 
răspunsul. Nici sexul, cel puţin nu cu mine însămi. Râse 
involuntar. Şi cu siguranţă nici cu David. Antipatia ta pentru 
el este evidentă. 

Dar şantajul? Se întrebă Francesca în vreme ce se apropia 
de ţărmul oceanului. Îşi aduse aminte de reacţia lui Nicole 
la întrebarea despre tatăl lui Genevieve. Poate, dacă aş şti 
răspunsul. Însă nu-l cunosc. 

Francesca se văzu pe moment neputincioasă. Nu 
întrezărea nici o modalitate de a o compromite pe Nicole 
des Jardins. Luminile taberei abia se mai zăreau în spate. 
Francesca stinse lanterna, şi se aşeză cu grijă jos, cu 
picioarele atârnând peste marginea falezei. 

Stând aşa, cu picioarele balansându-i-se deasupra apelor 
îngheţate ale Oceanului Cilindric, în minte în năvăliră 
amintiri vii ale copilăriei ei petrecute în Orvieto. La vârsta 
de unsprezece ani, în ciuda avertismentelor care o asaltau 
de pretutindeni, Francesca cea precoce hotărâse să 
înceapă să fumeze. În fiecare zi după şcoală cobora dealul 
pe câmpia de sub oraş, pentru a se aşeza pe malul 
pârâiaşului preferat. Aici fuma în tăcere, un act de 
rebeliune solitară. În acele după amiezi leneşe popula în 
minte o lume fantastică de castele şi prințese, la milioane de 
kilometri depărtare de mama şi tatăl ei vitreg. 


Amintirea acelor momente ale adolescenţei născu în ea o 
dorinţă irezistibilă de a fuma. De la începutul misiunii luase 
cu regularitate pastilele de nicotină, dar ele îi satisfăceau 
doar nevoia fizică. Râse în sinea ei şi băgă mâna într-un 
buzunar secret al combinezonului. Acolo, într-o cutiuţă 
special confecţionată pentru a le păstra prospeţimea, 
ascunsese trei ţigări. Îşi spusese că erau doar pentru 
„cazuri de urgenţă”. 

Să fumeze într-o navă extraterestră era şi mai scandalos 
decât să fumeze la unsprezece ani. Francesca simţi că e 
gata să strige de bucurie când îşi lăsă capul pe spate, 
aruncând un rotocol de fum în atmosfera ramană. Această 
mişcare simplă o eliberase întru totul. Cumva, ameninţarea 
lui Nicole des Jardins nu mai părea serioasă. 

Fumând, Francesca retrăi acuta singurătate a acelei 
tinere fete colindând pantele vechiului Orvieto. Îşi aduse 
aminte de teribilul secret pe care-l înmormântase pentru 
totdeauna în inimă. Francesca nu povestise nimănui despre 
tatăl ei vitreg, cu siguranţă nu mamei sale şi rareori se mai 
gândea la el. Stând însă pe faleza Oceanului Cilindric, 
supliciile copilăriei îi apărură în întreaga lor hidoşenie. 

A început imediat după ce am împlinit unsprezece ani, 
socoti ea, plonjând în detaliile unei vieţi duse cu 
optsprezece ani în urmă. La început habar n-am avut ce 
voia ticălosul ăla. Trase cu sete din ţigară. Nici chiar atunci 
când a început să-mi facă cadouri fără motiv. 

EI era directorul de la noua ei şcoală. La primul test de 
aptitudini, Francesca obținuse cel mai mare punctaj din 
istoria Orvieto-ului. Era un copil-minune. Până atunci, el nu 
o remarcase niciodată. Se căsătorise cu mama ei în urmă cu 
optsprezece luni şi-i făcuse gemenii aproape imediat. 
Francesca fusese doar o pacoste, o altă gură de hrănit, 
nimic altceva decât o parte din mobilierul mamei sale. 

Câteva luni s-a purtat deosebit de frumos cu mine. Apoi 
mama a plecat s-o viziteze pe mătuşa Carla. Amintirile 
sosiră repede, grăbindu-se ca un torent în mintea ei. Îşi 


aminti mirosul de vin din răsuflarea tatălui ei vitreg, 
sudoarea lui, lacrimile ei după ce el îi părăsise camera. 

Coşmarul durase peste un an. Se arunca asupra ei ori de 
câte ori mama nu era acasă. Apoi într-o seară, în vreme ce 
el se îmbrăca şi privea în altă parte, Francesca îl lovise în 
moalele capului cu o crosă de baseball din aluminiu. Tatăl 
vitreg se prăbuşise pe podea, inconştient şi plin de sânge. Îl 
târâse în camera de zi şi-l lăsase să zacă acolo. 

Nu m-a mai atins niciodată, îşi aduse aminte Francesca, 
stingând ţigara de pământ. Eram străini sub acelaşi 
acoperiş. Din acel moment mi-am petrecut majoritatea 
timpului cu Roberto şi prietenii lui. Aşteptam ocazia 
prielnică. Când a apărut Carlo eram pregătită. 

În vara lui 2184, Francesca împlinea paisprezece ani. Cea 
mai mare parte a acelei veri şi-o petrecuse hoinărind prin 
piaţa mare din Orvieta. Vărul ei mai vârstnic, Roberto, 
tocmai obținuse atestatul de ghid pentru catedrala din 
piaţă. Vechiul Dom, principala atracţie turistică a orăşelului, 
fusese construit în etape diferite, începând cu secolul al 
paisprezecelea. Biserica constituia o capodoperă artistică şi 
arhitecturală. Frescele semnate de Luca Signorelli, aflate în 
interiorul Capelei San Brizio, erau unanim recunoscute ca 
exemple perfecte de pictură imaginativă a secolului 
cincisprezece, existente în afara Vaticanului. 

Să devii ghid oficial al Domului era considerat o veritabilă 
realizarea, mai ales la nouăsprezece ani. Francesca se 
mândrea peste măsură cu Roberto. Uneori îl însoțea în 
tururi, dar numai dacă promitea în prealabil să nu îl 
stânjenească cu şmecheriile ei. 

Într-o după amiază de august, imediat după prânz, o 
limuzină sclipitoare oprise în piaţa Domului, iar şoferul 
solicitase un ghid autorizat. Gentleman-ul din automobil nu 
făcuse o rezervare, iar Roberto era singurul disponibil la 
ora aceea. Francesca urmări cu mare curiozitate cum un 
bărbat scund şi chipeş, în vârstă de vreo patruzeci de ani, 
coboară de pe bancheta din spate a maşinii, prezentându-se 


lui Roberto. Accesul maşinilor fără un permis special fusese 
interzis în Orvieto-ul de sus de aproape o sută de ani, aşa 
încât Francesca ştiu că bărbatul trebuia să fie cineva 
important. 

Ca întotdeauna, Roberto îşi începu turul cu basoreliefurile 
lui Lorenzo Maitani de pe portalul exterior. Încă curioasă, 
Francesca stătea deoparte, fumând liniştită, în vreme ce 
vărul ei explica semnificaţia straniilor figuri demonice 
situate la baza uneia din coloane. 

— lată una din cele mai timpurii reprezentări ale Iadului, 
spunea Roberto, indicând cu degetul un grup de figuri 
danteşti. Viziunea Iadului în secolul al paisprezecelea 
implică o interpretare extrem de literală a Bibliei. 

— Ha! Exclamase brusc Francesca, aruncând ţigara pe 
pavaj şi îndreptându-se spre Roberto şi străinul cel chipeş. 
Este de asemenea o reprezentare foarte masculină. 
Observaţi că mulţi demoni au sâni şi că majoritatea 
păcatelor zugrăvite sunt de natură sexuală. Bărbaţii au 
crezut întotdeauna că au fost creaţi perfecţi şi că femeile i- 
au învăţat să păcătuiască. 

Străinul păruse uluit de apariţia adolescentei care scotea 
cu îndrăzneală fum pe gură. Îi recunoscu imediat 
frumuseţea naturală şi-şi dădu seama că era de asemenea 
foarte deşteaptă. Cine era? 

— Ea e verişoara mea, Francesca, spusese Roberto, vizibil 
supărat de intervenţia ei. 

— Carlo Bianchi, rosti bărbatul, întinzându-i mâna. Palma 
îi era umedă. 

Francesca îi aruncă o privire, dându-şi seama că îi trezise 
interesul. Simţi cum inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

— Dacă îl ascultați pe Roberto, declară ea ştrengar, atunci 
veţi primi doar explicaţiile oficiale. Amăânuntele picante el le 
lasă deoparte. 

— Şi dumneata, domnişoară. 

— Francesca. 

— Da, Francesca. Ai un tur al tău personal? 


Fata îi adresă cel mai frumos zâmbet al ei. 

— Citesc mult şi cunosc totul despre artiştii care au lucrat 
la catedrală, în special despre Luca Signorelli. Făcu o pauză 
dramatică. Ştiaţi, continuă ea, că Michelangelo a venit aici 
să studieze nudurile lui Signorelli înainte de a picta tavanul 
Capelei Sixtine? 

— Nu, nu ştiam, declară Carlo râzând din toată inima. Era 
deja fascinat. Însă ştiu acum. Hai cu noi. Îl vei completa pe 
vărul tău, Roberto. 

Îi plăcea felul în care o fixa cu privirea. Era ca şi când o 
cântărea, de parcă ar fi fost un tablou sau un colier cu 
pietre preţioase, ochii lui nescăpând nici un amănunt în 
timp ce îi studia silueta. Iar râsul lui o stimula. Comentariile 
Francescăi deveniră tot mai scandaloase şi lipsite de ruşine. 

— Vedeţi acea sărmană fata de pe spinarea demonului? 
Întrebă ea pe când priveau uluitoarea gamă de figuri din 
frescele lui Signorelli, în interiorul Capelei San Brizio. Pare 
să facă dragoste cu diavolul din spate, aşa-i? Ştiţi cine e? 
Faţa şi trupul ei gol sunt de fapt portrete ale iubitei lui 
Signorelli. În timp ce el trudea zilnic aici, ea s-a plictisit şi a 
decis să-i tragă clapa cu unul sau cu altul. Luca s-a înfuriat 
cumplit şi a hotărât să se răzbune. Aşa că a condamnat-o să 
călărească veşnic un demon. 

După ce se oprise din hohote, Carlo o întrebase pe 
Francesca dacă considera dreaptă pedeapsa la care fusese 
supusă femeia. 

— Bineînţeles că nu, replicase fetiţa de paisprezece ani. E 
doar un alt exemplu de şovinism masculin al secolului 
cincisprezece. Bărbaţii puteau face dragoste cu oricine 
doreau şi erau consideraţi virili; dar lasă o femeie să-şi 
satisfacă. 

— Francesca! O întrerupse Roberto. Zău aşa. Asta-i prea 
de tot. Maică-ta te-ar omori dacă ar auzi ce spui. 

— Maică-mea n-are nici o importanţă în acest moment. 
Vorbesc despre un criteriu dublu de apreciere existent încă 
şi astăzi. Priveşte la. 


Carlo Bianchi nu-şi putea crede ochilor. Un bogat creator 
de modele din Milano, care la treizeci de ani îşi crease deja 
o reputaţie internaţională, se hotărâse sub un impuls de 
moment să închirieze o maşină ca să ajungă la Roma, în loc 
să ia ca de obicei trenul de mare viteză. Sora lui, Monica, îi 
vorbise întotdeauna de frumuseţea Domului din Orvieto. Şi 
decizia de a opri aici reprezentase o altă decizie de 
moment. lar acum. Ah, ah! Ce bucăţică bună era fata aceea! 

Când turul luă sfârşit, o invită pe Francesca la cină. Dar în 
clipa în care ajunseră în faţa celui mai elegant restaurant 
din Orvieto, tânăra femeie dădu înapoi. Carlo înţelese. O 
conduse într-un magazin şi-i cumpără o rochie scumpă, 
pantofi şi poşetă asortate. Rămase uluit cât de frumoasă 
era. Şi avea doar paisprezece ani! 

Francesca nu mai băuse niciodată un vin bun. Îl bău ca şi 
cum ar fi fost apă. Fiecare fel de mâncare era atât de 
delicios încât pur şi simplu scâncea de bucurie. Pe Carlo, 
copilul-femeie îl fermeca. Îi plăcea la nebunie felul cum lăsa 
ţigara să-i atârne în colţul gurii. Era atât de naturală. Şi 
atât de stângace! 

Când terminară cina era deja întuneric. Francesca îl 
conduse la limuzina parcată în faţa Domului. Străbătând o 
alee îngustă, ea se întinse şi-l muşcă în joacă de ureche. Elo 
trase în mod spontan spre el şi fu răsplătit cu un sărut 
arzător. 

Dorinţa din vintre îl copleşi. 

Francesca o simţise şi ea. Nu ezită nici o secundă atunci 
când Carlo îi propuse să facă o plimbare cu maşina. Nici nu 
depăşiseră bine suburbiile Orvieto-ului, că ea stătea călare 
pe el pe bancheta din spate. După treizeci de minute, după 
ce terminară de făcut dragoste a doua oară, Carlo nici nu-şi 
mai putea închipui despărţirea de această fată incredibilă. 
O întrebă dacă nu voia să-l însoţească la Roma. 

— Andiamo, replicase ea cu un surâs. 

Aşadar am mers la Roma şi apoi la Capri, îşi aminti 
Francesca. O săptămână la Paris. La Milano m-ai obligat să 


locuiesc cu Monica şi Luigi. Pentru a salva aparențele. 
Bărbaţii întotdeauna îşi fac griji în privinţa aparenţelor. 

Lunga reverie a Francescăi se întrerupse când ei i se păru 
că aude zgomote de paşi în depărtare. Se ridică precaută în 
întuneric şi ascultă. Era greu să audă altceva decât bătăile 
propriei inimi. Apoi distinse iarăşi sunetul, undeva în 
stânga. Urechile îi indicară că sunetul provenea dinspre 
gheaţă. Un fior de spaimă o cuprinse la gândul unor 
creaturi atacându-le tabăra dinspre ocean. Ascultă din nou 
cu mare atenţie, dar nu mai auzi nimic. 

Francesca se întoarse spre corturi. Dacă am iubit vreodată 
vreun bărbat, acela ai fost tu, Carlo. Chiar şi după ce ai 
început să mă împărţi cu prietenii tăi. Alte amintiri 
dureroase şi demult înmormântate în adâncul sufletului 
răzbiră la suprafaţă, iar ea se luptă cu ele cu mânie. Până ai 
început să mă loveşti. Atunci s-a prăbuşit totul. Ai dovedit că 
erai un veritabil ticălos. 

Francesca îndepărtă deliberat aceste gânduri. Unde eram 
deci? Îşi spuse în vreme ce se apropia de cortul ei. Ah, da. 
Problema o constituie Nicole des Jardins. Cât de mult ştie 
cu adevărat? Şi ce vom întreprinde noi? 

32. Explorator în New York. 

Alarma de la ceasul de mână îl trezi pe doctorul Takagishi 
dintr-un somn adânc. Câteva clipe se simţi dezorientat, 
incapabil să-şi amintească unde se află. Se aşeză pe pat şi-şi 
frecă ochii. În cele din urmă îşi aduse aminte că era în 
interiorul lui Rama şi că alarma fusese programată să-l 
trezească după cinci ore de somn. 

Se îmbrăcă pe întuneric. După ce termină, puse mâna pe o 
geantă mare şi bâjbâi câteva secunde înăuntru. Satisfăcut 
de conţinutul ei, îşi trecu curelele pe după umăr şi se 
îndreptă spre uşă. Privi cu precauţie în jur. În celelalte 
corturi nu se vedeau nici un fel de lumini. Respiră adânc şi 
ieşi afară în vârful picioarelor. 

Cea mai mare autoritate mondială în privinţa lui Rama 
părăsi tabăra, îndreptându-se în direcţia Oceanului 


Cilindric. Ajungând la țărm, cobori pe scările săpate în 
stânca înaltă de cincizeci de metri, până la nivelul apei 
îngheţate. Se aşeză pe ultima treaptă de la baza falezei, 
ferit de priviri străine. Scoase din geantă nişte cleme 
speciale şi le prinse de tălpile încălţărilor, înainte de a păşi 
pe gheaţă, îşi reglă dispozitivul personal de orientare 
pentru a menţine un curs constant, de îndată ce avea să 
lase în spate ţărmul. 

La vreo două sute de metri mai departe, băgă mâna în 
buzunar şi scoase aparatul meteorologic portabil. Îl scăpă 
pe gheaţă, iar impactul generă un sunet scurt ce răsună 
puternic în liniştea nopţii. Takagishi îl ridică după câteva 
momente. Monitorul îi spuse că temperatura se situa la 
minus zece grade Celsius şi că vântul sufla uşor cu opt 
kilometri pe oră. 

Trase puternic aer în piept şi fu uimit să simtă un miros 
ciudat, însă familiar. Mirat, inhală din nou, de astă dată 
concentrându-se asupra mirosului. Nu încăpea nici o 
îndoială - era fum de ţigară! Stinse rapid lanterna şi 
rămase nemişcat pe gheaţă. Mintea îi lucra nebuneşte, 
căutând o explicaţie. Francesca Sabatini era singura dintre 
astronauți care fuma. Îl urmărise ea cumva? Îi văzuse oare 
lumina atunci când verificase aparatul meteo? 

Încercă să distingă vreun zgomot, dar nu auzi nimic în 
noaptea ramană. Continuă să aştepte. După ce mirosul de 
ţigară se împrăştie, doctorul Takagishi îşi reluă înaintarea 
pe gheaţă, oprindu-se la fiecare patru sau cinci paşi să se 
asigure că nu îi urmărea nimeni. În cele din urmă se 
convinse că Francesca nu se găsea în spatele său. Cu toate 
acestea, prevăzătorul Takagishi nu aprinse din nou lanterna 
până ce nu parcurse mai bine de un kilometru, şi începu să 
se teamă că deviase de la cursul stabilit. 

În total îi trebuiră patruzeci şi cinci de minute ca să atingă 
țărmul opus al apei şi insula New York-ului. La o sută de 
metri de țărm, savantul japonez scoase din geantă o 
lanternă mai puternică şi o aprinse. Siluetele fantomatice 


ale zgârie-norilor îi trimiseră un fior de uşurare pe şira 
spinării. În sfârşit, se afla acolo! În sfârşit putea să caute 
răspunsuri la întrebările pe care şi le pusese întreaga viaţă, 
fără a fi stânjenit de programul arbitrar al altcuiva. 

Doctorul 'Takagishi ştia exact unde dorea să meargă în 
New York. Fiecare din cele trei secţiuni circulare ale 
oraşului raman se diviza mai departe în alte trei porţiuni 
unghiulare, precum o plăcintă tăiată în felii. În centrul 
fiecăreia dintre cele trei secţiuni principale se găsea un 
miez, sau o piaţă, în jurul căreia erau dispuse restul 
clădirilor şi străzile. Copil fiind în Kyoto, după ce citise tot 
ce reuşise să găsească în legătură cu prima expediţie în 
Rama, Takagishi se întrebase cum s-ar simţi stând în 
centrul uneia dintre acele pieţe extraterestre, privind în sus 
la construcţiile create de fiinţe venite dintr-o altă stea. 
Takagishi era convins nu numai că secretele lui Rama ar fi 
putut fi înţelese cercetând New York-ul, dar şi că cele trei 
pieţe reprezentau cele mai probabile locuri unde să se 
găseau indicii cu privire la misteriosul scop al vehiculului 
interstelar. 

Harta New York-ului întocmită de primii exploratori îi era 
întipărită în minte la fel de puternic ca şi cea a lui Kyoto, 
oraşul unde se născuse şi crescuse. Însă prima expediţie 
avusese la dispoziţie puţin timp ca să cartografieze New 
York-ul. Din cele nouă unităţi funcţionale, doar una fusese 
cercetată în detaliu; pur şi simplu, astronauții 
presupuseseră, pe baza unor observaţii limitate, că celelalte 
erau identice. 

Pe măsură ce pasul susţinut al lui Takagishi îl purta tot mai 
adânc în liniştea rău prevestitoare a unei părţi din 
secţiunea centrală, începură să apară subtile diferenţe între 
această zonă şi aceea studiată de echipajul condus de 
Norton (ei pătrunseseră într-o felie adiacentă). Dispunerea 
principalelor străzi se păstra; totuşi, pe măsură ce doctorul 
Takagishi se apropia de piaţă, străzile mai mici căpătau o 
dispunere diferită faţă de cea raportată de primii 


exploratori. Omul de ştiinţă din Takagishi îi impunea să se 
oprească des şi să introducă toate diferenţele în computerul 
de buzunar. 

Intră în regiunea imediat înconjurătoare pieţii, unde 
străzile erau dispuse în cercuri concentrice. Traversă trei 
bulevarde şi se trezi în faţa unui octaedru gigantic, înalt de 
vreo sută de metri, al cărui exterior părea confecţionat din 
oglinzi. Lumina puternică a lanternei se reflecta pe 
suprafaţa lui, ricoşând apoi pe clădirile din jur. Doctorul 
Takagishi păşi încet în jurul octaedrului, căutând o intrare, 
dar nu descoperi niciuna. 

De cealaltă parte a structurii cu opt laturi, în centrul 
pieţei, se întindea un spaţiu circular larg, lipsit de clădiri. 
Shigeru Takagishi se deplasă deliberat de-a lungul 
circumferinței, studiind cu atenţie clădirile înconjurătoare. 
Nu căpătă nici un indiciu despre scopul structurilor. După 
ce se apropie de centru, la intervale regulate, pentru a 
cerceta zona, nu observă nimic neobişnuit sau demn de 
interes. Cu toate acestea, introduse în computer 
amplasamentul cutiilor metalice, joase şi cu un aspect 
indescriptibil, care împărțeau piaţa în secţiuni. 

Ajuns iarăşi înaintea octaedrului, doctorul Takagishi băgă 
mâna în geantă şi scoase o placă subţire, hexagonală, 
acoperită cu dispozitive electronice. Fixă aparatul în piaţă, 
la trei sau patru metri distanţă de octaedru, apoi petrecu 
următoarele zece minute verificând, cu ajutorul 
transmiţătorului, buna funcţionare a instrumentelor 
ştiinţifice. Terminând testele, părăsi repede piaţa şi se 
îndreptă spre ocean. 

Takagishi se găsea la mijlocul celui de al doilea bulevard 
concentric când auzi un pocnet puternic venind din piaţă. 
Se răsuci şi rămase nemişcat. După câteva momente auzi 
un alt zgomot. Pe acesta Takagishi îl recunoscu; atât 
hârşâitul periilor pe metal, cât şi ţiuitul de înaltă frecvenţă. 
Îndreptă fasciculul lanternei în direcţia pieţei. Sunetul 


încetă. Stinse lanterna şi rămase tăcut în mijlocul 
bulevardului. 

După câteva minute, periile începură iarăşi să foşnească. 
Takagishi traversă pe furiş celelalte două bulevarde şi vru 
să ocolească octaedrul, îndreptându-se spre sursa 
sunetului. Aproape ajuns în piaţă, un bip-bip ieşit din 
geantă îi întrerupse concentrarea. Până să oprească alarma 
care-i indica că instrumentele din piaţă nu mai funcționau, 
în New York se instalase iarăşi liniştea. Doctorul Takagishi 
aşteptă, dar zgomotul nu se mai auzi din nou. 

Trase cu putere aer în piept să se liniştească şi îşi făcu 
curaj. 

Într-un fel sau altul, curiozitatea îi birui teama şi doctorul 
Takagishi se întoarse în piaţă să afle ce se întâmplase 
aparatura ştiinţifică. Prima surpriză fu că dispozitivul 
hexagonal dispăruse din locul unde îl lăsase. Unde putuse 
oare să se evapore? Cine sau ce îl luase de acolo? 

Takagishi realiză că era pe cale să facă o descoperire de o 
copleşitoare importanţă. În acelaşi timp era înspăimântat. 
Luptând împotriva unei dorinţe acerbe de a fugi, plimbă 
fascicolul puternic al lanternei împrejur, sperând să 
găsească o explicaţie pentru dispariţia staţiei. Raza de 
lumină se reflectă de o piesă metalică situată la vreo 
treizeci sau patruzeci de metri mai aproape de centrul 
pieţei. Instinctiv, lakagishi ştiu că reflecţia provenea de la 
aparatul căutat. Se repezi într-acolo. 

Se lăsă în genunchi şi cercetă dispozitivele electronice. Nu 
se vedea nici o stricăciune evidentă. Tocmai îşi scosese 
transmiţătorul pentru a efectua o verificare metodică, când 
observă un obiect ca o funie, cu un diametru de aproximativ 
cincisprezece centimetri, la marginea zonei luminate de 
fasciculul lanternei. Doctorul Takagishi ridică lanterna şi se 
apropie de el. Era vărgat, negru cu auriu, şi se întindea pe 
o distanţă de vreo doisprezece metri, dispărând în spatele 
unui ciudat paralelipiped metalic, de trei metri înălţime. 
Pipăi funia groasă. Era moale şi pufoasă la suprafaţă. Când 


încercă s-o întoarcă pentru a o atinge şi pe cealaltă parte, 
obiectul începu să se mişte. Takagishi îi dădu drumul 
imediat şi îl urmări cum şerpuieşte încet în direcţia 
paralelipipedului. Mişcarea era însoţită de un zgomot 
asemănător hârşâitului unor perii pe metal. 

Doctorul Takagishi îşi auzea bătăile inimii. Îşi învinse iarăşi 
impulsul de a o lua la fugă. Îşi aminti de meditaţiile 
studenţiei, în grădina maestrului său Zen. Nu-i va fi teamă. 
Ordonă picioarelor să-l ducă către paralelipiped. 

Funia neagră-aurie dispăruse. Tăcerea inundase piaţa. 
Takagishi se apropie de paralelipiped, cu lanterna 
îndreptată spre punctul unde văzuse ultima dată funia. 
Ocoli colţul şi îndreptă fasciculul în spatele paravanului. Nu- 
şi putu crede ochilor. O masă de tentacule negre şi aurii se 
ondulau în bătaia luminii. 

Un scâncet de înaltă frecvenţă îi explodă brusc în urechi. 
Doctorul Takagishi privi peste umăr şi rămase înmărmurit. 
Ochii îi ieşiră din orbite. Ţipătul său se pierdu în zgomotul 
tot mai puternic făcut de cele trei tentacule care se 
întindeau spre el. Pereţii inimii sale cedară iar el se prăbuşi, 
deja mort, în strânsoarea uluitoarei creaturi. 

33. Persoană dispărută 

— Amirale Heilmann? 

— Da, generale O'Toole. 

— Eşti singur? 

— Desigur. Abia m-am sculat de câteva minute. 
Întrevederea mea cu doctorul Brown nu e prevăzută decât 
peste o oră. De ce suni aşa de devreme? 

— În timp ce dormeai, am primit un mesaj codificat strict 
secret de la cartierul general. Despre Trinity. Doresc să-i 
cunoască statutul. 

— Ce vrei să spui, generale? 

— Linia e sigură? Ai oprit înregistrarea convorbirii? 

— Am făcut-o acum. 

— Au pus două întrebări. Dacă Borzov a murit fără să 
comunice nimănui RQ-ul său, şi dacă mai ştie cineva din 


echipaj despre Trinity. 

— Cunoşti răspunsul la ambele întrebări. 

— Am vrut să fiu sigur că nu ai vorbit cu doctorul Brown. 
Au insistat să verific acest lucru înainte de a răspunde. Ce 
crezi că-i cu povestea asta? 

— Nu ştiu, Michael. Poate că cineva de pe Pământ a 
devenit nervos. Moartea lui Wilson i-a înfricoşat, probabil. 

— Pe mine m-a speriat cu siguranţă. Dar nu până acolo 
încât să mă gândesc la Trinity. Mă întreb dacă nu cumva ei 
ştiu ceva despre care noi habar n-avem? 

— Ei bine, bănuiesc că vom afla destul de curând. Toţi 
oficialii de la ASI insistă să părăsim Rama cât mai repede 
posibil. Nu le-a plăcut nici hotărârea noastră de a permite 
echipajului să se odihnească câteva ceasuri. De data asta nu 
cred că se vor răzgândi. 

— Amirale, îţi aduci aminte de discuţia ipotetică pe care 
am purtat-o cu generalul Borzov, legată de condiţiile în care 
ar urma să activăm operaţiunea Trinity? 

— Vag. De ce? 

— Încă dezaprobi insistența lui de a cere mai întâi să 
cunoaştem de ce este pusă Trinity în aplicare? Ai spus 
atunci că dacă cei de pe Pământ consideră pericolul ca fiind 
iminent, nu ai personal nevoie să cunoşti raţionamentul 
deciziei. 

— Mă tem că nu te înţeleg, generale. De ce-mi pui aceste 
întrebări? 

— Aş vrea să-ţi cer permisiunea, Otto, ca atunci când 
transmit răspunsul către cartierul general, să-i întreb de ce 
se interesează despre Trinity exact în acest moment. Dacă 
ne aflăm în primejdie, avem dreptul să cunoaştem acest 
lucru. 

— Nu ai decât să-i întrebi, Michael. Însă pariez că nu-i 
decât o investigaţie de rutină. 

Janos Tabori se trezi când interiorul lui Rama se afla încă 
în întuneric. Punându-şi combinezonul de zbor, făcu o listă 
mentală cu activităţile cerute de transportul crabului biot 


pe Newton. Dacă ordinul de abandonare a lui Rama era 
cofirmat, atunci urmau să plece în zori. Janos consultă 
procedura obişnuită de evacuare înmagazinată în computer 
şi o aduse la zi, adăugând câteva noi sarcini asociate 
biotului. 

Îşi verifică ceasul. Zorii aveau să vină peste cincisprezece 
minute, fireşte, dacă ciclul diurn al lui Rama era regulat. 
Janos râse în sinea lui. Rama le oferise atâtea surprize, 
încât nu era deloc sigur că luminile se vor aprinde după 
orarul stabilit. Dacă totuşi acest lucru avea să se întâmple, 
Janos dorea să admire „răsăritul” raman. Putea să-şi ia 
micul dejun şi după aceea. 

La o sută de metri de cort, biotul şedea imobil în cuşcă, 
aşa cum procedase din clipa în care fusese despărţit cu o zi 
înainte de tovarăşii săi. Janos îşi îndreptă lanterna spre 
pereţii transparenţi şi foarte rezistenți ai cuştii, încercând 
să observe dacă biotul se mişcase în timpul nopţii. 
Descoperind că nu-şi schimbase câtuşi de puţin poziţia, 
Janos se îndepărtă de tabără, în direcţia oceanului. 

Aşteptând explozia de lumină, se trezi fără voie gândindu- 
se la sfârşitul conversaţiei avute cu Nicole în seara 
precedentă. Ceva nu era în regulă cu dezvăluirea cauzei 
probabile a durerii lui Borzov din noaptea când acesta 
murise. Janos îşi amintea perfect apendicele sănătos; nu 
încăpea îndoială că diagnosticul primar fusese eronat. De 
ce însă Nicole nu-i spusese nimic despre cel secundar, 
reacţia adversă la medicamente? Mai ales dacă investiga 
problema. 

Janos ajunse la concluzia inevitabilă că des Jardins fie că-şi 
pierduse încrederea în capacităţile sale profesionale, fie îl 
suspecta de administrarea unor medicamente generalului 
Borzov, fără să o fi consultat în prealabil. Oricare ar fi fost 
situaţia, trebuia să afle ce gândea ea de fapt. O idee 
neliniştitoare, generată de propriile sale sentimente de 
vinovăţie, îi trecu brusc prin minte. Era oare posibil ca 


Nicole să cunoască existenţa proiectului Schmidt-Hagenest 
şi să-i suspecteze pe toţi patru? 

Pentru prima dată, Janos se întrebă dacă nu cumva 
durerile resimţite de Valerii Borzov fuseseră provocate 
artificial. Îşi aminti haotica lor întrunire în patru, la două 
ore după ce David Brown descoperise că urma să fie lăsat la 
bordul lui Newton în timpul primei ieşiri. 

— Trebuie să vorbeşti cu el, Otto, spusese Amiralului 
Heilmann un Dr. Brown frustrat. Trebuie să-l convingi să se 
răzgândească. 

Amiralul admisese atunci că era improbabil ca Borzov să 
modifice planificarea deja stabilită doar pe baza rugăminţii 
sale. 

— În acest caz ne putem lua adio de la premiile stipulate în 
contract, replicase mânios doctorul Brown. 

În tot acest răstimp, Francesca Sabatini rămăsese tăcută, 
aparent neîngrijorată. Pe când ieşea din încăpere, Janos îl 
auzise fără să vrea pe David Brown luând-o la rost: 

— De ce eşti aşa de calmă? Doar ai de pierdut la fel de 
mult ca şi noi. Sau ai un plan despre care eu nu ştiu nimic? 

Janos întrezărise zâmbetul Francescăi doar o fracțiune de 
secundă. În schimb, remarcase atunci strania încredere în 
sine a reporterei. Acum, aşteptând răsăritul pe Rama, acel 
zâmbet începu să-l sâcâie pe Tabori. Date fiind cunoştinţele 
Francescăi în materie de droguri, nu era dificil pentru ea 
să-i dea generalului ceva capabil să inducă simptomele 
apendicitei. Dar să fi făcut ea ceva atât de. Atât de necinstit, 
doar pentru a creşte valoarea proiectului mass-media? 

Rama fu din nou scăldat brusc de lumină. Ca întotdeauna, 
procesul se dovedi o sărbătoare pentru ochi. Janos se răsuci 
încet, privind în toate direcţiile şi studiind imensele 
castroane de la capetele cilindrului. Odată lumina revenită, 
se decise s-o abordeze pe Francesca cu prima ocazie. 

Destul de ciudat, prima care puse întrebarea se dovedi a fi 
Irina Turgheniev. Astronauții aproape îşi terminaseră micul 
dejun. De fapt, doctorul Brown şi amiralul Heilmann se 


ridicaseră deja de la masă ca să înceapă o altă 
interminabilă conferinţă cu cei de la conducerea ASI. 

— Unde este doctorul Takagishi? Întrebă ea inocentă. E 
ultimul membru din echipaj pe care l-aş fi crezut în stare să 
întârzie. 

— Probabil că n-a auzit ceasul, răspunse Janos Tabori, 
împingându-şi scaunul pliant în spate. Mă duc să văd ce-i cu 
el. 

Se întoarse după un minut, complet nedumerit. 

— Nu-i înăuntru, declară ridicând din umeri. Probabil a 
ieşit la o plimbare. 

Nicole des Jardins simţi imediat un gol în stomac. Se ridică 
brusc, fără să-şi fi terminat masa. 

— Trebuie să mergem să-l căutăm, spuse ea fără să-şi 
ascundă neliniştea, altminteri nu va fi gata pentru plecare. 

Toţi ceilalţi îi observară agitația. 

— Ce se întâmplă aici? Întrebă cu un aer firesc Richard 
Wakefield. Unul din oamenii noştri de ştiinţă face o 
plimbărică de unul singur dimineaţa şi doctorul intră în 
panică? Porni emițătorul radio. Atenţie, doctore Takagishi, 
oriunde te afli. Aici e Wakefield. Comunică-ne, te rog, dacă 
te simţi bine, ca să ne putem termina micul dejun. 

Urmă o linişte prelungă. Fiecare astronaut ştia că era 
absolut obligatoriu să poarte întotdeauna asupra lui un 
comunicator. Dacă dorea, putea închide partea de emisie, 
însă aparatul trebuia păstrat în permanenţă deschis pe 
frecvenţa de recepţie. 

— Takagishi-san, spuse apoi Nicole cu o voce urgentă. le 
simţi bine? Te rog, răspunde. 

În timpul tăcerii care urmă, golul din stomacul lui Nicole 
deveni şi mai acut. Prietenului ei i se întâmplase ceva 
îngrozitor. 

— Ţi-am explicat de două ori, doctore Maxwell, declară 
exasperat David Brown. N-are nici un sens să evacuăm 
parţial echipajul. Modalitatea cea mai eficace de a-l găsi pe 
doctorul Takagishi este să utilizăm întreg personalul 


disponibil. De îndată ce-l găsim, vom pleca în cea mai mare 
grabă. Şi pentru a-ţi răspunde la ultima dumitale întrebare, 
ei bine, nu, nu este un subterfugiu al nostru pentru a evita 
îndeplinirea ordinului de evacuare. 

Se răsuci spre Amiralul Heilmann şi îi înmână microfonul. 

— La naiba, Otto, murmură el, vorbeşte tu cu neghiobul 
ăsta de birocrat. Crede că-i în stare să conducă misiunea 
mai bine decât noi, deşi se află la o sută de milioane de 
kilometri distanţă. 

— Doctore Maxwell, aici Amiralul Heilmann. Îl susţin întru 
totul pe Dr. Brown. Oricum, având în vedere timpii de 
aşteptare, nu ne putem permite să discutăm în 
contradictoriu. Vom acţiona conform planului nostru. 
Cosmonautul 'Tabori va rămâne cu mine în tabăra Beta şi va 
strânge echipamentul greu, inclusiv biotul. Eu voi coordona 
căutarea. Brown, Sabatini şi des Jardins vor traversa 
gheaţa până în New York, cea mai probabilă destinaţie a 
profesorului, dacă a plecat singur, de bună voie. Wakefield, 
Turgheniev şi Yamanaka îl vor căuta cu elicopterele. 

Făcu o pauză. 

— Nu-i nevoie să-mi răspunzi în grabă. Operaţiunea de 
căutare va începe înainte ca următorul dumitale mesaj să 
ajungă aici. 

Întoarsă în cortul său, Nicole îşi împachetă cu mare grijă 
rezervele de medicamente. Se învinovăţi că nu prevăzuse 
faptul că Takagishi va încerca o ultimă vizită în New York. Ai 
comis încă o greşeală, îşi spuse Nicole. Ce poţi să mai faci e 
să te asiguri că vei fi pregătită atunci când îl găseşti. 

Cunoştea pe de rost procedura de împachetare. Cu toate 
acestea, sări peste propriile sale rezerve de alimente şi apă, 
pentru a se asigura că are tot ce i-ar fi fost necesar unui 
Takagishi rănit sau bolnav. Nicole nutrea sentimente 
amestecate faţă de cei doi însoțitori ai săi la operaţiunea de 
căutare a savantului japonez, dar nu se gândi o clipă că 
repartizarea ar fi putut fi deliberat aleasă. Cu toţii 
cunoşteau fascinația lui Takagishi pentru New York. În 


împrejurările date, nu era nimic surprinzător că Brown şi 
Sabatini o însoțeau în cercetarea principalei zone de 
investigaţie. 

Chiar înainte să părăsească cortul, Nicole îl văzu pe 
Richard Wakefield la uşă. 

— Pot să intru? 

— Desigur, replică ea. 

Bărbatul păşi înăuntru cu o nesiguranţă ce nu-i era 
caracteristică, ca şi când ar fi fost jenat ori tulburat. 

— Ce e? Întrebă Nicole după o scurtă tăcere. 

Richard zâmbi. 

— Mă rog, zise el sfios, în urmă cu câteva minute îmi părea 
o idee bună. Acum îmi pare niţel stupidă - poate chiar 
copilărească. 

Nicole observă că ţinea un obiect în mâna dreaptă. 

— 'Ţi-am adus ceva, reluă el. Un talisman, presupun. Ceva 
care să-ţi poarte noroc. M-am gândit că poate îi vei lua cu 
tine în New York. 

Wakefield îşi desfăcu palma. Nicole recunoscu figura 
Prințului Hal. 

— Poţi spune ce vrei despre valoare şi discreţie şi toate 
astea, dar uneori puţin noroc contează mai mult. 

Nicole fu surprinzător de mişcată. Luă mica figurină din 
mâna lui Wakefield şi îi studie detaliile cu admiraţie. 

— Prinţul are cumva şi alte calităţi pe care ar trebui să le 
cunosc? Întrebă ea zâmbind. 

— Oh, da, se învioră Richard. Îi place să-şi petreacă serile 
în cârciumi, alături de cavaleri graşi şi de alte personaje 
dezagreabile. Sau să se bată cu duci şi conți renegaţi. Ori 
să curteze minunate prinţeze franţuzoaice. 

Nicole se înroşi uşor. 

— Dacă mă simt singură şi doresc ca prinţul să mă 
înveselească, ce trebuie să fac? 

Richard se apropie de Nicole şi-i arătă o minusculă 
tastatură amplasată chiar deasupra feselor Prințului Hal. 


— Răspunde la multe comenzi, zise Richard, înmânându-i 
o mică baghetă de mărimea unui ac. Se potriveşte perfect 
în oricare din taste. Apasă pe T pentru text sau pe A pentru 
acţiune, dacă vrei să-ţi arate ce poate. 

Nicole introduse robotul şi bagheta într-unul din 
buzunarele costumului. 

— Mulţumesc, Richard. A fost tare drăguţ din partea ta. 

Wakefield se fâstăci. 

— Ei, mă rog, nu-i cine ştie ce. Doar că am avut mult 
ghinion în ultima vreme şi m-am gândit, adică., poate. 

— Mulţumesc încă o dată, Richard, îl întrerupse Nicole. 
Apreciez grija ta. 

leşiră împreună afară. 

34. Însoţitori neobişnuiţi. 

Doctorul David Brown era genul de savant căruia nu-i 
plăceau şi nici nu avea încredere în maşini. Cele mai multe 
dintre lucrările sale tratau subiecte teoretice, căci detesta 
formalismul şi detaliile ştiinţelor empirice. Empiriştii aveau 
de luptat cu instrumentele şi, chiar mai rău, cu inginerii. 
Pentru David Brown, inginerii nu erau decât dulgheri şi 
instalatori cu diplomă. Le tolera existenţa doar pentru că 
unii din ei puteau fi necesari, dacă teoriile sale ar fi fost să 
fie verificate de măsurători reale. 

Când Nicole îi puse inocent câteva întrebări referitoare la 
funcţionarea ice-mobilului, Francesca nu-şi putu reţine un 
chicotit. 

— Habar n-are, şi nici nu îl interesează, explică italianca. 
Ai crede că nu ştie nici măcar să conducă un cărucior 
electric? L-am văzut privind un simplu robot de bucătărie 
mai bine de treizeci de minute, încercând fără succes să-şi 
dea seama cum se utilizează. Dacă nu l-ar ajuta nimeni, ar 
muri de foame. 

— Haide Francesca, lucrurile nu pot sta aşa de rău, zise 
Nicole în timp ce urcau pe bancheta din faţă a vehiculului. 
La urma urmei, trebuie să se folosească atât de computere 


şi de echipamentul de transmisie, cât şi de sistemul de 
prelucrare a imaginilor de pe Newton. Exagerezi. 

Tonul conversaţiei era uşuratec şi inofensiv. David Brown 
se lăsă să cadă pe bancheta din spate şi oftă din greu. 

— Cu siguranţă că două femei excepţionale ca voi au şi 
altceva mai important de discutat. Dacă nu, poate îmi 
explicaţi şi mie de ce un lunatic cercetător japonez 
părăseşte tabăra în puterea nopţii. 

— Potrivit asistentului lui Maxwell, nulitatea aia slugarnică 
de Mills, mulţi de pe Pământ consideră că bunul nostru 
doctor a fost răpit de ramani. 

— Fii serioasă, Francesca. De ce s-ar decide Takagishi să 
plece de unul singur? 

— Eu am o idee, declară rar Nicole. Nu era satisfăcut de 
programarea explorării. Ştiţi cât de mult crede în 
importanţa New York-ului. După incidentul cu Wilson. Ei 
bine, a devenit convins de iminenţa unui ordin de evacuare. 
Până ne-am fi întors - dacă ne-am mai fi întors vreodată - 
Oceanul Cilindric avea să se topească, făcând mult mai 
dificil accesul în oraş. 

Onestitatea înnăscută a lui Nicole o îndemna să-i 
informeze pe Brown şi Sabatini despre problemele inimii lui 
Takagishi, însă intuiţia o sfătuia să nu aibă încredere în cei 
doi. 

— Nu pare a fi un tip care să se pripească, opină doctorul 
Brown. Mă întreb dacă nu cumva a auzit sau a văzut ceva. 

— Poate că-l durea capul, ori nu reuşea să adoarmă, 
avansă Francesca. Reggie Wilson obişnuia să hoinărească în 
timpul nopţii când avea migrene. 

David Brown se aplecă în faţă. 

— Apropo, se adresă el lui Nicole, Francesca îmi spune că 
eşti de părere că instabilitatea lui Wilson ar fi putut fi 
exacerbată de pilulele pe care le lua. E limpede că te 
pricepi la medicamente. M-a impresionat din cale-afară 
rapiditatea cu care ai identificat somniferul pe care îl 
luasem eu. 


— Vorbind de medicamente, adăugă Francesca după o 
scurtă pauză, Janos Tabori a menţionat ceva despre o 
discuţie avută cu tine referitoare la moartea lui Borzov. 
Poate că nu l-am înţeles eu bine, însă cred că a spus că la 
mijloc ar fi putut să fie o reacţie adversă la administrarea 
unui medicament. 

Înaintau pe gheaţă cu o viteză constantă. Atmosfera părea 
degajată, aparent normală. Nu exista nici un motiv vizibil de 
suspiciune. Totuşi, se gândi Nicole formulând un răspuns 
Francescăi, ultimele două remarci au fost prea lunecoase. 
Aproape exersate. Se răsuci să-l privească pe David Brown. 
Pe Francesca o ştia capabilă să-şi ascundă sentimentele, 
însă Nicole era sigură că putea citi pe chipul doctorului 
Brown dacă întrebările lor erau sau nu repetate. Bărbatul 
se foi uşor sub privirea ei scrutătoare. 

— Cosmonautul Tabori şi cu mine am vorbit despre 
generalul Borzov şi împreună am emis o serie de speculaţii 
despre ce i-ar fi putut provoca durerea, declară Nicole 
afabil. În definitiv, apendicele său era perfect sănătos, aşa 
că simptomele trebuie să fi fost induse de altceva. Pe 
parcursul discuţiei, i-am spus lui Janos că o reacţie negativă 
la medicamente constituie una din posibilităţi. Nu este o 
afirmaţie foarte categorică. 

Doctorul Brown păru uşurat şi schimbă subiectul imediat. 
Cu toate acestea, răspunsul lui Nicole nu o satisfăcuse pe 
Francesca. Dacă nu cumva greşesc, jurnalista noastră mai 
are încă întrebări, cugetă Nicole. Dar nu mi le va pune 
acum. O privi pe Francesca şi îşi dădu seama că italianca nu 
acorda nici o atenţie monologului lui Brown de pe scaunul 
din spate. În vreme ce el vorbea despre reacţia celor de pe 
Pământ la moartea lui Wilson, Francesca se adâncise în 
propriile sale gânduri. 

După ce Brown îşi sfârşi ideea, se instală tăcerea. Nicole 
privi în jur la nesfârşitele mile de gheaţă, la impunătoarele 
faleze de pe țărmurile Oceanului Cilindric, la zgârie-norii 
New York-ului profilaţi în faţă. Rama era o lume plină de 


glorie. Pe moment se simţi vinovată de neîncrederea 
arătată Francescăi şi doctorului Brown. Ce păcat că noi, 
pământenii, nu suntem niciodată capabili să mergem în 
aceeaşi direcţie. Nici chiar atunci când suntem confruntaţi 
cu infinitul. 

— Nu-mi dau seama cum ai reuşit, rupse brusc tăcerea 
Francesca. Se răsucise pentru a i se adresa lui Nicole. După 
atâta amar de timp, nici măcar ziarele tabloide n-au nici un 
indice. Şi nu trebuie să fii un geniu ca să calculezi când s-a 
întâmplat. 

Doctorul Brown pierduse complet şirul replicilor. 

— Despre ce naiba vorbiţi? 

— Celebrul nostru ofiţer biolog, replică Francesca. Nu 
găseşti fascinant faptul că, după atâta vreme, identitatea 
tatălui fiicei ei nu este încă cunoscută publicului? 

— Signora Sabatini, rosti numaidecât în italiană Nicole, 
aşa cum ţi-am mai declarat înainte, acest subiect nu te 
interesează. Nu voi permite acest amestec în viaţa mea 
personală. 

— Voiam doar să-ţi reamintesc, Nicole, o întrerupse rapid 
Francesca, de asemenea în italiană, că ai secrete pe care nu 
doreşti să le vezi dezvăluite. 

David Brown le privi deconcertat pe amândouă. Nu 
înţelesese nici o vorbă şi era complet uluit de brusca 
tensiune instalată în vehicul. 

— Aşadar, David, rosti Francesca pe un ton 
condescendent, ne povesteai ceva despre starea de spirit 
de pe Terra. Crezi că ni se va ordona să ne întoarcem 
acasă? Sau vom renunţa pur şi simplu la această ieşire? 

— Consiliul executiv de la cartierul general a fost convocat 
într-o sesiune specială la sfârşitul săptămânii, răspunse el 
după o scurtă ezitare. Părerea doctorului Maxwell e că ni se 
va cere să abandonăm proiectul. 

— Reacţia ar fi tipică pentru un grup de oficialități 
guvernamentale, al căror obiectiv principal a fost 
întotdeauna minimalizarea riscurilor, comentă Francesca. 


Pentru prima dată în istorie, fiinţe umane adecvat pregătite 
explorează interiorul unui vehicul construit de o inteligenţă 
extraterestră. Şi totuşi, pe Pământ politicienii se comportă 
ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic neobişnuit. Sunt incapabili 
de viziune. Uluitor! 

Nicole des Jardines încetă să mai asculte conversaţia 
dintre Francesca şi David Brown. Mintea i se concentrase 
pe schimbul anterior de cuvinte. Crede că deţin probe 
despre drogurile din corpul lui Borzov, cugetă Nicole. Nu 
există altă explicaţie pentru ameninţarea ei. 

Ajunşi la marginea întinderii de gheaţă, Francesca petrecu 
zece minute cu pregătirea camerei robot şi a 
echipamentului de sunet pentru secvenţa menită să-i 
prezinte pe cei trei pornind în operaţiunea de „cercetare a 
oraşului extraterestru”, în căutarea colegului dispărut. 
Nemulțumirea exprimată de Nicole despre întârziere trecu 
neobservată. Îşi făcu totuşi cunoscută supărarea 
neparticipând la realizarea filmului respectiv. În vreme ce 
Francesca îşi termina pregătirile, Nicole urcă scara 
apropiată şi studie oraşul zgârie-norilor. În spate şi sub ea, 
o auzea pe Francesca evocând drama pentru milioanele de 
spectatori de pe Pământ. 

— lată-mă la periferia misteriosului oraş-insulă denumit 
New York. În apropierea acestui loc doctorul Takagishi, 
cosmonautul Wakefield şi cu mine am auzit la începutul 
săptămânii o serie de sunete stranii. Avem motive să 
credem că New York-ul a constituit destinaţia profesorului 
atunci când a părăsit tabăra noaptea trecută, într-o 
expediţie de explorare solitară şi neautorizată. 

Ce i s-a întâmplat? De ce nu răspunde apelurilor noastre? 
Ieri am fost martorii unei teribile tragedii în decursul căreia 
ziaristul Reggie Wilson, riscându-şi viaţa pentru a o salva pe 
cea care vă vorbeşte acum, a fost prins sub rover, fiind 
incapabil să scape de cleştii puternici ai crabilor bioţi. Să fi 
avut expertul nostru în Rama o soartă similară? Să fi 
proiectat oare extratereştrii care au construit acest uimitor 


vehicul în urmă cu eoni un soi de capcană sofisticată, 
destinată să-i păcălească, iar în cele din urmă să-i distrugă 
pe vizitatorii prea puţin suspicioşi? Nu ştim. Însă. 

Din punctul ei de observaţie, Nicole încercă s-o ignore pe 
Francesca şi să ghicească în ce direcţie ar fi putut să se 
îndrepte doctorul Takagishi. Consultă hărţile stocate în 
memoria computerului ei de buzunar. El s-ar fi dus exact 
spre centrul geometric al oraşului, conchise ea. Era convins 
că această perfecţiune geometrică are o semnificaţie. 

35. În groapă. 

Străbăteau năucitorul labirint de străzi de vreo douăzeci 
de minute numai, şi cu siguranţă s-ar fi rătăcit deja în lipsa 
dispozitivelor personale de orientare. Nu aveau nici un plan 
prestabilit. Hoinăreau pur şi simplu pe străzi, la întâmplare. 
La fiecare trei sau patru minute, amiralul Heilmann lua 
legătura cu doctorul Brown, aşa încât trebuiau să găsească 
locuri potrivite, unde intensitatea semnalului să fie 
satisfăcătoare. 

— În ritmul acesta, cercetarea noastră nu se va sfârşi 
niciodată, remarcă Nicole când vocea lui Otto Heilmann 
slăbi încă o dată în comunicator. Doctore Brown, ce-ar fi să 
rămâi într-un loc fix? Francesca şi cu mine am. 

— Atenţiune. Vocea amiralului deveni mai clară de îndată 
ce David Brown pătrunse într-un spaţiu situat între două 
clădiri înalte. Aţi recepționat ultima transmisie? 

— Mi-e teamă că nu, replică David Brown. Repetă, te rog. 

— Yamanaka, Wakefield şi Turgheniev au acoperit treimea 
de jos a Semicilindrului Nordic. Nici urmă de Takagishi. 
Este improbabil să fi ajuns mai spre nord, numai dacă nu s- 
a îndreptat spre unul din oraşele de acolo. Totuşi, cineva ar 
fi trebuit să-i găsească urmele în cazul acesta. Aşa încât se 
pare că voi sunteţi pe pista cea bună. 

Între timp, aici avem noutăţi importante. Acum două 
minute, crabul capturat a început să se mişte. Încearcă să 
se elibereze, dar până în prezent sculele sale de-abia dacă 
au zgâriat puţin cuşca. Tabori lucrează febril pentru a 


construi una mai mare şi mai rezistentă, care să o cuprindă 
în întregime pe prima. L-am chemat pe Yamanaka înapoi cu 
elicopterul ca să-i dea o mână de ajutor lui Tabori. Trebuie 
să sosească dintr-un minut într-altul. Aşteptaţi. Un mesaj 
urgent de la Wakefield. Vă fac legătura. 

Accentul britanic al lui Richard Wakefield era de 
neconfundat, deşi transmisia se recepționa cu greu de 
trioul de astronauți din New York. 

— Păianjeni, strigă el ca răspuns la o întrebare a 
Amiralului Heilmann. Vă mai aduceţi aminte de biotul 
păianjen disecat de Laura Ernst? Ei bine, vedem şase 
asemenea exemplare dincolo de faleza sudică. Mişună în 
jurul taberei temporare pe care am construit-o acolo. Şi se 
pare că cineva i-a reparat pe cei doi crabi morţi, deoarece 
fraţii prizonierului nostru tocmai se rostogolesc spre Polul 
Sud. 

— Imagini, ţipă în microfon Francesca Sabatini. Filmezi? 

— Ce? Regret, n-am auzit. 

— Francesca vrea să ştie dacă filmezi, repetă Amiralul 
Heilmann. 

— Bineînţeles, scumpo, răspunse Richard Wakefield. Atât 
sistemul automat al elicopterului, cât şi aparatul pe care mi 
l-ai dat astăzi dimineaţă funcţionează încontinuu. Păianjenii 
bioţi sunt uluitori. N-am văzut mciodată ceva care să se 
mişte aşa de repede. Apropo, vreo semn de la profesorul 
nostru? 

— Încă nu, strigă din New York David Brown. E greu de 
înaintat în labirintul acesta de clădiri. Mă simt de parcă am 
căuta acul în carul cu fân. 

Amiralul Heilmann repetă răspunsul pentru Wakefield şi 
Turgheniev. Richard anunţă apoi că se întorceau la baza 
Beta pentru realimentare. 

— Tu ce faci, David? Întrebă Heilmann. Având în vedere 
situaţia actuală, inclusiv necesitatea de a-i ţine la curent cu 
evenimentele pe ticăloşii ăia de pe Pământ, nu crezi că ar 
trebui să te întorci şi tu la bază? Cosmonauţii Sabatini şi 


des Jardins vor continua să-l caute pe doctorul Takagishi. 
Dacă trebuie, putem trimite pe cineva să te înlocuiască. 

— Nu ştiu, Otto, nu am - Francesca răsuci butonul tran- 
smiţătorului, nelăsându-l să termine. David îi aruncă o 
privire furioasă, însă se înmuie rapid. 

— Trebuie să stăm de vorbă, rosti ea hotărât. Spune-i că-l 
contactezi peste câteva minute. 

Nicole rămase stupefiată de conversaţia încinsă între cei 
doi. Niciunul nu părea câtuşi de puţin interesat de soarta 
doctorului Takagishi. Francesca insista să se întoarcă 
imediat la bază ca să acopere toate evenimentele. Doctoral 
Brown se arăta îngrijorat că nu participa la „acţiunea” 
principală. 

Fiecare argumenta că motivele sale de întoarcere în 
tabără erau mai importante. Şi dacă ar fi părăsit amândoi 
New York-ul? Nu, în acest caz ar rămâne singură des 
Jardins. Poate că ar fi fost bine să vină şi ea cu ei, urmând 
ca operaţiunea de căutare a lui Iakagishi să fie reluată 
peste câteva ceasuri, după ce lucrurile se vor fi liniştit. 

În cele din urmă, Nicole explodă: 

— Niciodată, ţipă ea către ei, dar niciodată în toată viaţa 
mea n-am văzut o purtare mai egoistă. Unul dintre colegii 
noştri a dispărut şi mai mult ca sigur că are nevoie de 
ajutorul nostru. Poate e rănit sau chiar pe moarte, şi tot ce 
faceţi voi e să vă certaţi despre măruntele voastre 
prerogative. E dezgustător. 

Făcu o pauză de o secundă să-şi tragă răsuflarea. 

— Să vă spun un lucru, continuă Nicole încă fumegând. Nu 
mă întorc acum la bază. Nu-mi pasă câtuşi de puţin dacă-mi 
ordonaţi s-o fac. Rămân aici şi termin ce am început. Cel 
puţin eu mi-am păstrat priorităţile corecte. Ştiu că viaţa 
unui om e mai importantă decât imaginea, statutul, sau 
chiar o tâmpenie de proiect mass-media. 

David Brown clipi de două ori ca şi cum ar fi fost pălmuit. 
Francesca zâmbi. 


— Ei, ei, iată deci că izolatul nostru ofiţer biolog ştie mai 
multe decât credem noi. Îl privi pe David, apoi se răsuci 
iarăşi spre Nicole. Vrei să ne scuzi o clipă, dragă? Avem de 
discutat nişte probleme personale. 

Doctoral Brown şi Francesca se retraseră la baza unui 
zgârie-nori, la o distanţă de vreo douăzeci de metri, şi se 
lansară într-o discuţie aprinsă. Nicole se întoarse cu 
spatele. Era furioasă pe sine însăşi deoarece îşi ieşise din 
fire. O irita în special faptul că dezvăluise amănuntul 
referitor la contractul lor cu Schmidt şi Hagenest. Vor crede 
că Janos mi-a spus. La urma urmei, suntem prieteni 
apropiaţi. 

Francesca reveni lângă Nicole, în vreme ce doctorul 
Brown lua legătura cu amiralul Heilmann. 

— David solicită elicopterul să-l ridice de lângă ice-mobil. 
Mă asigură că se va descurca să ajungă singur până acolo. 
Eu voi rămâne cu tine să-l căutăm pe Takagishi. Cel puţin 
aşa voi putea să fotografiez New York-ul. 

Din vocea Francescăi nu răzbătea nici o emoție. Nicole era 
incapabilă să-şi dea seama de starea ei de spirit. 

— Încă ceva, adăugă italianca. I-am promis promis lui 
David că vom termina căutarea şi vom fi pregătite să ne 
întoarcem în maximum patru ore. 

Cele două femei de-abia dacă schimbară câteva cuvinte în 
prima oră. Francesca se mulțumea s-o lase pe Nicole să 
aleagă traseul. La fiecare cincisprezece minute se opreau 
pentru a contacta baza Beta şi a obţine coordonatele noii 
poziţii. 

— Sunteţi la aproximativ doi kilometri sud şi patru 
kilometri est faţă de ice-mobil, le spuse Richard Wakefield 
în clipa când se opriră să-şi ia masa de prânz. Fusese 
delegat să le urmărească înaintarea. La est în raport cu 
piaţa centrală. 

Se îndreptaseră într-acolo de la început, căci Nicole 
socotise că aceea fusese destinaţia lui Takagishi. 
Descoperiseră o piaţă deschisă, circulară, cu numeroase 


construcţii scunde, dar nici un semn al trecerii colegului lor. 
De atunci, Francesca şi Nicole vizitaseră alte două pieţe şi 
cercetaseră în lungime două dintre feliile centrale. Nu 
găsiseră nimic interesant. Nicole recunoscu că începea să 
ducă lipsă de idei. 

— Ce loc uimitor, comentă Francesca pregătindu-se să 
mănânce. 

Şedeau pe o cutie metalică pătrată, înaltă de aproximativ 
un metru. 

— Fotografiile mele abia de reuşesc să-l cuprindă. Totul 
este atât de măreț, atât de liniştit, atât de. Străin. 

— Unele dintre aceste clădiri n-ar putea fi descrise fără 
imaginile tale. Poliedrele, de exemplu. Câte unul în fiecare 
zonă, iar cel mai mare amplasat întotdeauna lângă piaţă. 
Mă întreb ce semnificaţie au? Şi de ce sunt dispuse în acest 
mod? 

Tensiunea emoţională din sufletul celor două femei 
rămânea ascunsă. Flecăriră puţin despre cele văzute pe 
parcursul traversării insulei. Pe Francesca o fascinase mai 
ales plasa enormă care lega doi zgârie-nori înalţi, în zona 
centrală. 

— La ce crezi că foloseşte împletitura aceea? Întrebă ea 
alene. Trebuie să aibă douăzeci de mii de ochiuri şi o 
înălţime, de cel puţin cincizeci de metri. 

— Părerea mea e n-are rost să încercăm să ghicim, replică 
Nicole fluturând din mână. Îşi termină masa şi aruncă o 
privire colegei sale. 

— Gata să mergem mai departe? 

— Nu chiar, zise Francesca cu un scop precis în minte. 
Curăţă rămăşiţele de mâncare şi le puse în buzunarul 
special destinat al combinezonului de zbor. 

Nicole o privi întrebător. 

— Cred că a sosit momentul să dăm cărţile pe faţă şi să 
discutăm cinstit, continuă Francesca cu un ton înşelător de 
prietenesc. Dacă suspectezi că i-am dat un medicament lui 


Valerii Borzov în ziua în care a murit, de ce nu mă întrebi 
direct? Nicole îşi fixă adversara preţ de câteva secunde. 

— Şi i-ai dat? Întrebă ea într-un sfârşit. 

— Crezi că am făcut-o? Replică în joacă italianca. Şi dacă 
aşa s-au întâmplat lucrurile, de ce aş fi procedat astfel? 

— Joci acelaşi joc, dar la alt nivel, constată Nicole după o 
pauză. Nu ai de gând să recunoşti nimic. Vrei doar să afli 
cât de mult cunosc. Dar n-am nevoie de o mărturisirea ta. 
Ştiinţa şi tehnologia mă sprijină. În final, adevărul va ieşi la 
lumină. 

— Mă îndoiesc, rosti degajat Francesca. Sări jos de pe 
cutie. Adevărul le scapă întotdeauna celor care-l caută. 
Zâmbi. Şi acum haide să-l căutăm pe profesor. 

Pe latura vestică a pieţei centrale, astronauții întâlniră o 
altă structură unică. De la distanţă semăna cu un hambar 
uriaş. Vârful acoperişului negru depăşea uşor patruzeci de 
metri înălţime, iar lungimea o avea de cel puţin o sută de 
metri. Două trăsături ieşeau în evidenţă. Întâi, ambele 
capete ale clădirii erau deschise; a doua, chiar dacă de 
afară nu era vizibilă, pereţii şi acoperişul erau transparenţi 
din interior. Francesca şi Nicole schimbară locurile pe rând, 
să se asigure că nu aveau de-a face cu o iluzie optică. 
Cineva aflat în interiorul hambarului reuşea într-adevăr să 
vadă în toate direcţiile, numai în jos nu. De fapt, zgârie-norii 
alăturaţi fuseseră astfel poziţionaţi ca străzile învecinate să 
fie vizibile din interiorul construcţiei. 

— Fantastic, exclamă Francesca fotografiind-o pe Nicole 
de cealaltă parte a zidului. 

— Doctorul Takagishi mi-a spus că este imposibil de crezut 
că New York-ul nu a fost construit cu un scop anume, spuse 
Nicole dând colţul. Restul lucrurilor din Rama? Poate, însă 
nimeni nu depune atâta efort fără un motiv bine întemeiat. 

— Foloseşti un ton aproape religios, constată Francesca. 

Nicole o privi în tăcere. Acum mă înţeapă, gândi ea. Nu-i 
pasă de fapt ce cred. Poate nici chiar ce cred alţii. 


— Hei, ia uite aici, exclamă Francesca după un moment de 
linişte. Făcuse câţiva paşi în interiorul hambarului şi arăta 
spre pământ. Nicole veni alături de ea. În faţa italiencei se 
căsca o groapă îngustă şi dreptunghiulară. Deschizătura 
era lungă de circa cinci metri, lată de un metru şi jumătate 
şi destul de adâncă, poate cam de opt metri. Cea mai mare 
parte a fundului ei se găsea în întuneric Pereţii erau drepţi 
de sus până jos, fără nici un semn sau încrustaţie. 

— Uite încă una aici. Şi alta acolo. În total descoperiră 
nouă gropi, cu toate identice, împrăştiate în jumătatea de 
sud a hambarului. În cealaltă jumătate se distingeau nouă 
sfere mici, dispuse într-o ordine precisă. Nicole se trezi 
dorindu-şi o legendă, un ghid de instrucţiuni care să explice 
scopul şi înţelesul tuturor acelor obiecte. Era complet 
deconcertată. 

Străbătuseră aproape întreaga lungime a construcţiei 
când auziră un semnal slab în comunicatoare. 

— Probabil l-au găsit pe doctorul Takagishi, strigă Nicole 
repezindu-se spre unul din capetele clădirii. De îndată ce 
ieşi de sub acoperiş, volumul semnalului de chemare mai 
că-i sparse timpanele. 

— În regulă, în regulă, transmise ea. Vă recepţionăm. Ce s- 
a întâmplat? 

— Încerc să vă contactez de mai bine de două minute, îl 
auzi rostind pe Richard Wakefield. Unde naiba aţi fost? Am 
folosit semnalul de pericol din cauza amplificării sale 
sporite. 

— Eram în interiorul unui hambar uluitor, replică 
Francesca din spatele lui Nicole. E ca o lume suprarealistă, 
cu geamuri-oglinzi de o singură parte şi reflecţii ciudate. 

— Minunat, o întrerupse Richard, însă n-avem timp de 
poveşti. Dumneavoastră, doamnelor, trebuie să porniţi 
numaidecât spre cel mai apropiat punct al Oceanului 
Cilindric. Un elicopter vă va culege peste zece minute. Am 
ateriza chiar în New York dacă am avea unde. 

— De ce? Întrebă Nicole. Ce-i cu această grabă subită? 


— De unde vă aflaţi vedeţi Polul Sud? 

— Nu. În jur sunt prea multe clădiri. 

— Ceva straniu se petrece în jurul coarnelor mici. 
Descărcări electrice uriaşe fulgeră de la un vârf la altul. E o 
imagine impresionantă. Cu toţii simţim că ceva neobişnuit e 
pe cale să se întâmple. Richard ezită o clipă. Ar trebui să 
părăsiţi imediat New York-ul. 

— OK, răspunse Nicole. Plecăm. 

Întrerupse emisia şi se răsuci spre Francesca. 

— Ai observat cât de puternic era semnalul atunci când am 
ieşit din hambar? Nicole reflectă câteva momente. 
Înseamnă că materialul pereţilor şi al acoperişului 
blochează emisiile radio. Nicole se lumină la faţă. Asta 
explică ce s-a întâmplat cu Takagishi - probabil se găseşte 
în interiorul unui hambar, sau al altei construcţii similare. 

Francesca nu-i urmărea raţionamentul. 

— Şi ce dacă? Întrebă ea, panoramând pentru ultima dată 
întreg complexul. Nu mai are nici o importanţă. Trebuie să 
ne grăbim să prindem elicopterul. 

— Poate e chiar într-una din gropile astea, continuă 
agitată Nicole. Desigur, e foarte posibil. Mergea prin 
întuneric şi ar fi putut să cadă. Aşteaptă-mă aici. Mă întorc 
într-un minut. 

Nicole se repezi în hambar şi îngenunchie lângă una din 
gropi. Sprijinindu-se de marginea deschizăturii cu o mână, 
îndreptă fascicolul lanternei spre fund. Acolo exista ceva! 
Aşteptă câteva secunde ca ochii să i se obişnuiască cu 
penumbra. Pe jos se afla o grămadă dintr-un fel de material. 
Se deplasă rapid în dreptul altei gropi. 

— Doctore Takagishi, strigă ea în japoneză. Eşti aici, Shig? 

— Haide odată! O chemă Francesca din celălalt capăt. Să 
mergem. Richard părea extrem de serios. 

La cea de-a patra groapă, umbrele o împiedicară să vadă 
fundul, în ciuda luminii puternice a lanternei. Distingea 
câteva obiecte, dar ce erau ele oare? Lăsându-se pe burtă 
se aplecă uşor peste deschizătură, încercând să-şi dea 


seama dintr-un unghi diferit dacă masa informă de 
dedesubt era sau nu corpul prietenului ei. 

Sorii lui Rama începură să clipească. În interiorul 
hambarului, efectul optic era extraordinar, şi dezorientant. 
Nicole privi în sus să vadă ce se întâmplă, şi se dezechilibră. 
Cea mai mare parte a corpului îi alunecă în groapă. 

— Francesca, strigă ea, sprijinindu-se cu mâinile de 
peretele opus ca să nu cadă. Francesca, am nevoie de 
ajutor! 

Aşteptă aproape un minut înainte de a conchide că 
italianca părăsise deja hambarul. Braţele îi oboseau cu 
repeziciune. Pe podeaua hambarului mai avea doar partea 
de jos a picioarelor. Capul i se afla lângă unul din pereţii 
gropii, la aproximativ optzeci de centimetri sub nivelul 
solului. Restul corpului îi era suspendat în aer, împiedicat să 
se prăbuşească înăuntru de presiunea puternică a mâinilor 
ei. 

Luminile continuau să pâlpâie intermitent. Nicole ridică 
privirea să vadă dacă era în stare să ajungă cu o mână la 
marginea deschizăturii, menţinând presiunea doar în 
celălalt braţ. Nici o şansă. Capul i se găsea prea jos. Mai 
aşteptă câteva secunde, în vreme ce disperarea ei creştea 
proporţional cu oboseala din mâini. În cele din urmă, Nicole 
făcu o încercare de a-şi arunca corpul în sus şi de a se 
prinde de buza gropii dintr-o singură mişcare. Aproape că 
reuşi. Braţele însă nu reuşiră să-i stopeze momentul care o 
trăgea în jos. Picioarele îi urmară corpul în cădere, iar 
capul i se lovi de perete. Inconştientă, se prăvăli pe fundul 
gropii. 

36. Traiectorie de impact. 

Francesca fusese la rândul ei surprinsă de pâlpâirea 
sorilor lui Rama. Primul impuls o determinase să alerge 
înăuntm, sub acoperişul hambarului. Odată ajunsă aici, se 
simţi mai în siguranţă. Ce se mai întâmplă acum? Cugetă 
ea, în vreme ce luminile reflectate de clădirile alăturate o 
forţau să închidă ochii ca să nu ameţească. 


Când auzi ţipătul lui Nicole, Francesca vru să sară în 
ajutorul colegei sale. Se împiedică însă de unul din 
obiectele sferice şi căzu, lovindu-se la genunchi. După ce 
ridică, observă poziţia precară în care se găsea Nicole. 
Numai tălpile pantofilor mai erau vizibile. Francesca 
rămase nemişcată şi aştepta. Mintea îi lucra febril. Avea în 
memorie imaginea perfectă a gropilor, inclusiv o evaluare 
destul de exactă a adâncimii lor. Dacă se prăbuşeşte, se va 
răni, poate chiar va muri. Francesca îşi aduse aminte de 
pereţii absolut netezi. Nu va reuşi sa se caţăre afară. 

Luminile intermitente confereau o nuanţă sinistră întregii 
scene. În vreme ce continua să privească, Francesca 
observă trupul lui Nicole ieşind aproape din groapă şi 
mâinile ei căutând disperate marginea deschizăturii. La 
următoarea fulgerare de lumină, pantofii îşi schimbaseră 
unghiul în raport cu podeaua, apoi dispărură brusc. Nu se- 
auzi nici un țipăt. 

Dacă nu s-ar fi controlat, Francesca s-ar fi repezit spre 
groapă să se uite înăuntru. Nu, îşi spuse stând nemişcată 
lângă sfere, nu trebuie să privesc. Dacă a rămas conştientă, 
m-ar putea vedea. Şi atunci eu nu voi mai avea de ales. 

Francesca cântărea deja posibilităţile oferite de căzătura 
lui Nicole. Schimbul anterior de replici o convinsese că 
ofiţerul biolog intenţiona să facă tot ce-i stătea în putinţă 
pentru a dovedi că lui Borzov i se administrase un drog în 
ultima zi de viaţă. Ar fi putut să fie chiar posibil ca Nicole să 
identifice drogul respectiv şi apoi, din moment ce nu era 
deloc un produs obişnuit, urma lui să o ducă la Francesca. 
Scenariul era improbabil, dar nu imposibil. 

Francesca îşi aduse aminte ziua în care, cu doi ani în 
urmă, folosind permisul special, cumpărase dimetildexil 
dintr-o farmacie a unui spital din Copenhaga, pe lângă alte 
medicamente. Pe atunci existase opinia că substanţa 
respectivă, luată în doze foarte mici, era capabilă să 
producă o uşoară euforie persoanelor puternic stresate. Un 
an mai târziu, un singur articol într-o obscură publicaţie 


medicală suedeză menţiona că dimetildexilul administrat în 
cantităţi apreciabile inducea o durere acută, asemănătoare 
apendicitei. 

Îndreptându-se cu rapiditate spre nord, mintea agilă a 
Francescăi trecea în revistă toate alternativele. Evalua 
obişnuitul ei raport risc/răsplată. Principala problemă pe 
care o avea de înfruntat acum, după ce o abandonase pe 
Nicole în groapă, era dacă să spună sau nu adevărul despre 
căzătura ei. Dar de ce-ai lăsat-o acolo? Ar fi fost întrebată. 
De ce nu ne-ai anunţat prin radio, aşteptând sosirea 
ajutoarelor? 

Pentru că eram zăpăcită şi înspăimântată, iar luminile 
continuau să pâlpâie. Pentru că Richard stăruise atât de 
mult să ne vadă plecate din New York. Am crezut că ne va fi 
mai uşor să discutăm în elicopter. Suna credibil? Prea puţin. 
Era însă mai uşor să joace corect. Aşadar mai am încă 
deschisă varianta adevărului parţial, reflectă Francesca 
depăşind octaedrul de lângă piaţa centrală. Realiză că se 
abătuse mult spre est, îşi verifică dispozitivul de orientare, 
şi schimbă direcţia. Luminile de pe Rama pâlpâiau mereu. 

Şi care sunt celelalte alternative? Wakefield a discutat cu 
noi când ne aflam lângă hambar. Ştie unde ne aflam. O 
echipă de salvare ar găsi-o fără nici un dubiu. Doar dacă. 
Francesca reflectă din nou la posibilitatea ca Nicole să o 
implice în moartea generalului Borzov. Scandalul inevitabil 
ar fi condus cu siguranţă la o investigaţie urâtă şi la 
punerea ei sub acuzare. În orice caz, reputaţia Francescăi 
ar fi fost pătată, iar cariera ei de reporter serios 
compromisă. 

Pe de altă parte, cu Nicole îndepărtată din scenă, 
probabilitatea ca cineva să afle vreodată adevărul practic 
dispărea. Singura persoană care cunoştea faptele era David 
Brown, iar el participase la complot. Şi în plus, el avea mai 
mult de pierdut decât ea. 

Aşadar, întrebarea e dacă reuşesc sau nu să născocesc o 
poveste credibilă, care să reducă şansele salvării lui Nicole 


şi care să nu mă implice, dacă totuşi ea va fi cumva găsită. 
Grea sarcină! 

Se apropiase de ocean. Navigatorul personal îi indica că 
mai avea de străbătut şase sute de metri. La naiba, înjură 
Francesca în gând, răsucind situaţia pe toate părţile. Nu am 
nici o opţiune cu adevărat sigură. Va trebui să aleg pe una 
sau pe alta. În ambele cazuri, există un factor semnificativ 
de risc. 

Francesca îşi întrerupse drumul spre nord şi începu să 
bată pasul pe loc între doi zgârie-nori. Brusc, pământul de 
sub picioare începu să trepideze. Totul se zgâlţâia. Se lăsă 
să cadă în genunchi pentru a nu-şi pierde echilibrul. Auzi 
slab vocea lui Janos Tabori în receptor. 

— În regulă toată lumea, nu vă alarmaţi. Se pare că 
vehiculul nostru execută o manevră. La ea se refereau 
probabil semnalele de avertisment. Apropo, Nicole, unde vă 
aflaţi tu şi Francesca? Hiro şi Richard sunt pe punctul de a 
decola. 

— Sunt aproape de ocean, poate la vreo două minute, 
răspunse Francesca. Nicole s-a întors să verifice ceva. 

— Recepţionat, rosti Janos. Eşti acolo, Nicole? Mă auzi, 
cosmonaut des Jardins? 

În radio, tăcerea era deplină. 

— După cum ştii, Janos, transmisiile sunt foarte proaste 
aici, interveni Francesca. Nicole ştie unde să găsească 
elicopterul. Va veni imediat, sunt convinsă. Făcu o pauză. 
Unde sunt ceilalţi? E toată lumea bine? 

— Brown şi Heilmann discută cu Pământul. Conducerea 
ASI trebuie să fie total înspăimântată în prezent. 
Ordonaseră deja să părăsim Rama, încă înainte de ultima 
manevră. 

— Tocmai ne urcăm în elicopter, anunţă Richard Wakefield. 
Ajungem în câteva minute. 

S-a terminat. Am făcut alegerea, îşi spuse în sinea ei 
Francesca auzindu-l pe Richard. Se simţea surprinzător de 
uşurată. Începu imediat să-şi repete povestirea. „Ne aflam 


lângă marele octoedru din piaţa centrală, când Nicole a 
observat în dreapta noastră o alee pe care n-o remarcase 
până atunci. Strada ce ducea într-acolo era extrem de 
îngustă, şi ea a menţionat că transmisia radio va fi probabil 
perturbată. Eu una eram obosită - am mers foarte repede. 
Mi-a spus să mă îndrept spre elicopter.” 

— Şi n-ai mai văzut-o de atunci? O întrerupse Richard 
Wakefield. Francesca clătină din cap. Richard stătea pe 
gheaţă lângă ea. Dedesubt, gheaţa vibra sub efectul 
manevrei. Luminile se aprinseseră din nou. Încetaseră să 
clipească imediat după începerea mişcării. 

Yamanaka rămăsese în cabina aparatului. Richard îşi 
verifică ceasul. 

— Au trecut cinci minute de la aterizare. Ceva s-a 
întâmplat. Aruncă o privire în jur. Poate că a greşit drumul. 

Richard şi Francesca se urcară în elicopter, iar Yamanaka 
decolă. Survolară întreaga coastă a insulei, dând de două 
ori ocol ice-mobilului abandonat. 

— Intră în New York, comandă Wakefield. Poate reuşim să 
o reperăm cumva. 

De sus era aproape imposibil să dinstingi soiul oraşului. 
Aparatul trebuia să zboare deasupra celor mai înalte 
clădiri. Străzile erau foarte înguste, iar umbrele jucau 
ochilor tot felul de feste. O singură dată Richard crezu că 
vede ceva mişcându-se printre construcţii, însă obiectul se 
dovedi a fi doar o iluzie optică. 

— Nicole des Jardins. Nicole, unde naiba eşti? 

— Wakefield, răsună în cabină vocea sonoră a doctorului 
Brown, vreau să vă întoarceţi imediat la bază. Trebuie să 
avem o consfătuire. Richard fu surprins să-l audă pe David 
Brown, ştiind că Janos era cel care monitoriza legătura 
radio de când ei plecaseră din tabără. 

— Ce-i graba asta, şefule? Replică Wakefield. Încă nu ne- 
am întâlnit cu Nicole des Jardins. Trebuie să apară dintr-o 
clipă într-alta. 


— Îţi voi da detalii după ce ajungi aici. Avem de luat decizii 
foarte importante. Sunt sigur că des Jardins ne va contacta 
când va ajunge la țărm. 

Traversarea mării îngheţate nu le luă mult timp. Yamanaka 
aşeză elicopterul pe terenul trepidând de lângă baza Beta, 
iar cei trei astronauți coborâră. Ceilalţi patru membri ai 
echipajului îi aşteptau. 

— Incredibil de lungă manevră, declară zâmbind Richard, 
în vreme ce se apropia de grup. Sper că ramanii ştiu ce fac. 

— Probabil că ştiu, rosti sumbru doctorul Brown. Cel puţin 
aşa consideră cei de pe Pământ. Îşi privi cu atenţie ceasul. 
După estimările specialiştilor de la centrul de control, 
trebuie să ne aşteptăm ca manevra să mai dureze încă circa 
nouăsprezece minute, cu o marjă de câteva secunde în plus 
sau minus. 

— Şi de unde ştiu ei asta? Se interesă Wakefield. Au 
aterizat cumva ramanii pe Pământ şi le-au pus la dispoziţie 
un plan de zbor, cât timp noi le investigam nava? 

Nimeni nu râse. 

— Dacă vehiculul menţine aceeaşi altitudine şi acceleraţie, 
explică Janos cu o seriozitate deloc caracteristică, atunci 
peste nouăsprezece minute vom atinge traiectoria de 
impact. 

— Impact cu ce? Întrebă Francesca. 

Richard Wakefield făcu câteva calcule mentale. 

— Cu Pământul? Ghici el. Janos încuviinţă din cap. 

— Isuse! Exclamă jurnalista. 

— Exact. Această misiune a devenit o problemă de 
securitate pentru Terra, spuse David Brown. Consiliul 
executiv al COG se întâlneşte în chiar acest moment pentru 
a evalua toate posibilităţile. Ni s-a comunicat în termenii cei 
mai duri că trebuie să părăsim nava de îndată ce se termină 
manevra. Nu vom lua nimic în afară de crabul biot şi 
obiectele noastre personale. Suntem. 

— Ce facem cu Takagishi? Şi cu des Jardins? Întrebă 
Wakefield. 


— Vom lăsa ice-mobilul acolo unde e, iar roverul aici la 
bază. Ambele sunt uşor de manevrat. Din Newton vom 
păstra în continuare legătura radio. Doctorul Brown îl privi 
fix pe Richard. Dacă această navă se găseşte pe o 
traiectorie de coliziune cu Pământul, zise el cu glas 
dramatic, atunci vieţile noastre nu mai au nici o importanţă. 
Întreaga istorie e pe cale să se schimbe. 

— Dar dacă inginerii de navigaţie greşesc? Dacă Rama a 
executat pur şi simplu o mişcare care să îl ducă pe o 
traiectorie ce intersectează numai temporar pe aceea a 
Pământului? S-ar putea. 

— Foarte improbabil. Îţi aminteşti scurtele manevre din 
momentul morţii lui Borzov? Au modificat orbita în aşa fel 
încât coliziunea cu Pământul să se obţină cu o singură 
manevră lungă, realizată exact la momentul potrivit. 
Specialiştii de pe Pământ au anticipat-o acum treizeci şi 
şase de ore. l-au comunicat lui O'Toole azi dimineaţă să ne 
aşteptăm la o mişcare. N-am vrut să vă anunţ atâta timp cât 
îl căutaţi pe Takagishi. 

— Asta explică de ce toată lumea este aşa de nerăbdătoare 
să ne vadă plecaţi, remarcă Janos. 

— Doar parţial. Pe Pământ domină în prezent o părere clar 
diferită în legătură cu Rama şi ramanii. Conducerea ASI şi 
liderii lumii din COG sunt aparent convinşi că Rama ne e 
implacabil ostil. 

David Brown făcu o pauză de câteva clipe, de parcă ar fi 
vrut să-şi cântărească iarăşi propria părere. 

— Cred că reacţia lor e pur emoţională, dar nu am reuşit 
să-i conving de contrariu. Personal nu văd nici un semn de 
ostilitate, doar un dezinteres şi un dispreţ total faţă de nişte 
fiinţe mult inferioare. Moartea lui Wilson, transmisă în 
direct, a stricat însă totul. Populaţia Terrei nu se află lângă 
noi, nu are cum să simtă măreţia acestui loc. Ei 
reacţionează visceral la oroarea. 

— Dacă nu-i crezi pe ramani motivaţi de intenţii ostile, 
atunci cum explici această manevră? Îl întrerupse 


Francesca. Nu poate fi o simplă coincidenţă. Ei sau ela 
decis, dintr-o cauză sau alta, să se îndrepte spre Pământ. 
Nu-i de mirare că oamenii sunt şocaţi. Amintiţi-vă, primul 
Rama nu a reacţionat nicidecum la prezenţa vizitatorilor. 
De astă dată ne confruntăm cu un răspuns dramatic diferit. 
Ramanii ne comunică că ştiu. 

— Opreşte-te, rosti Richard. Nu credeţi că tragem prea 
repede concluzii? Mai avem douăsprezece minute până să 
începem a apăsa pe butoanele de panică. 

— Bine, Cosmonaut Wakefield, replică Francesca, 
amintindu-şi că era de fapt reporteră şi activându-şi camera 
video. Pentru a ne înregistra opiniile, care crezi că este 
semnificaţia acestei manevre dacă se va termina pe o 
traiectorie de impact cu lerra? 

Când în cele din urmă vorbi, tonul lui Richard era foarte 
serios. 

— Locuitori ai Pământului, rosti el cu dramatism, dacă 
Rama şi-a modificat într-adevăr cursul pentru a ne vizita 
planeta, acest lucru nu înseamnă în mod necesar un act 
ostil. Din ce am văzut sau auzit până în prezent, nu există 
nimic, repet, nimic care să indice că specia ce a creat 
această navă spaţială ar intenţiona să ne facă rău. Desigur 
că moartea astronautului Wilson a tulburat, însă ea a 
constituit probabil un răspuns izolat din partea unei 
anumite categorii de roboţi, nu o parte integrantă a unui 
plan sinistru. Eu văd această magnifică navă ca o maşină 
unitară, aproape organică în complexitatea ei. Este 
extraordinar de inteligentă, programată pentru 
supravieţuire şi o funcţionare de lungă durată. Nu e nici 
ostilă, nici prietenoasă. Ar fi putut cu uşurinţă să fie 
programată pentru a intercepta orice vas spaţial oaspete şi 
pentru a-i calcula locul de origine. De aceea, modificarea 
orbitei ramane s-ar putea să nu reprezinte decât un 
răspuns normal, la o întâlnire iniţiată de o altă specie 
inteligentă. Poate pur şi simplu vine să afle mai multe 
despre noi. 


— Foarte bine, rânji Tabori. A fost aproape filosofic! 

Wakefield râse nervos. 

— Cosmonaut Turgheniev, spuse Francesca schimbând 
direcţia camerei, eşti de acord cu colegul dumitale? Imediat 
după decesul generalului Borzov ţi-ai exprimat temerea că 
o „forţă superioară”, adică ramanii, ar fi putut avea un 
amestec în această moarte. Ce părere ai astăzi? 

Pilotul sovietic, de obicei taciturn, fixă obiectivul camerei 
cu ochi trişti. 

— Da, îl consider pe Richard Wakefield un inginer 
strălucit. Dar el nu a dat răspuns întrebărilor dificile. De ce 
a manevrat Rama exact în timpul operaţiei generalului 
Borzov? De ce l-au tăiat bioţii în bucăţi pe Wilson? Unde e 
profesorul Takagishi? 

Irina Turgheniev făcu o pauză pentru a-şi stăpâni emoția. 

— Nu o vom găsi pe Nicole des Jardins. Poate că Rama nu 
e decât o maşină, însă noi, cosmonauţii, am văzut deja cât 
de periculoasă poate fi. Dacă se îndreaptă spre Pământ, mie 
personal mi-e teamă pentru familia mea, pentru prieteni, 
pentru întreaga omenire. Nu avem nici o modalitate să 
ghicim ce va face. Şi nu am mai avea puterea s-o oprim. 

Câteva minute mai târziu, Francesca Sabatini îşi 
transportă echipamentul video automat lângă apa 
îngheţată, pentru o ultimă secvenţă. Verifică cu grijă ceasul 
înainte de a programa declanşarea aparatului cu exact 
cincisprezece secunde înainte de momentul estimat pentru 
încetarea mişcării. 

— Imaginea pe care o vedeţi tremură, începu ea cu voce 
tipică de jurnalist, deoarece solul de sub noi se mişcă 
încontinuu de la iniţierea manevrei, în urma cu patruzeci şi 
şapte de minute. Potrivit inginerilor de navigaţie, dacă 
Rama îşi modifică traiectoria pentru a intra în coliziune cu 
Pământul, manevra se va termina peste câteva secunde. 
Calculele lor se bazează, bineînţeles, pe presupunerea că 
intenţiile. 

Francesca se opri la mijlocul propoziției şi respiră adânc. 


— Solul nu mai trepidează. Manevra a luat sfârşit. Rama 
se găseşte în prezent pe o traiectorie de impact cu Terra. 

37. Naufragiată. 

Când Nicole se deşteptă, era ameţită şi incapabilă să-şi 
limpezească gândurile. O durea capul, iar în spate şi 
picioare simţea împunsăturile a mii de ace. Abia izbuti să 
găsească bidonul cu apă şi să bea o înghiţitură. Pesemne 
sunt într-o stare de şoc, concluzionă căzând într-un somn 
adânc. 

Se lăsase întunericul când se trezi din nou; de astă dată 
mintea nu i se mai afla în ceaţă. Ştia unde se găseşte. Îşi 
aminti că alunecase în groapă în timp ce-l căuta pe 
Takagishi. Îşi mai aduse aminte că o strigase pe Francesca, 
şi căderea, dureroasa cădere. Apucă imediat comunicatorul 
de la centură. 

— Atenţie, echipaj Newton, zise ea ridicându-se încet în 
picioare. Aici des Jardins. Am suferit o, mă rog, indispoziţie 
cred că-i termenul cel mai potrivit. Am căzut într-o groapă 
şi mi-am pierdut cunoştinţa. Sabatini ştie unde sunt. 

Nicole îşi întrerupse monologul şi aşteptă. Nu auzea nici 
un răspuns. Reglă volumul la maximum, dar nu obţinu decât 
paraziți. E deja întuneric, iar din zi nu s-au scurs mai mult 
de două ceasuri. Nicole ştia că perioada de lumină din 
Rama dura aproximativ treizeci de ore. Să fi rămas 
inconştientă atâta vreme? Sau Rama se comportase iarăşi 
neaşteptat? Îşi privi ceasul care arăta timpul scurs de la 
începutul celei de-a doua ieşiri şi efectuă rapid un calcul 
mental Sunt aici de treizeci şi două de ore. De ce n-a venit 
nimeni după mine? 

Nicole se concentră asupra ultimelor minute dinaintea 
căzăturii. Vorbiseră cu Wakefield, apoi ea se repezise să 
verifice gropile. Richard stabilea întotdeauna coordonatele 
poziţiei pe durata transmisiei, iar Francesca cunoştea 
exact. 

Să fi păţit ceva întregul echipaj? Dacă nu, de ce nu o 
descoperiseră încă? Nicole se strădui să zâmbească, 


luptând să-şi învingă primele muşcături de panică. Desigur, 
argumentă ea, m-au descoperit, dar eram fără cunoştinţă, 
iar ei au hotărât. O altă voce îi spunea că raţionamentului ei 
îi lipsea logica. Indiferent de împrejurări, ar fi fost scoasă 
din groapă. Dacă ar fi fost găsită. 

O scutură un frison închipuindu-şi, un scurt moment, că nu 
va fi niciodată descoperită. Nicole îşi impuse să schimbe 
subiectul şi începu să stabilească leziunile pe care le 
suferise în cădere. Îşi trecu cu atenţie degetele peste toate 
porțiunile craniului. Existau câteva cucuie, inclusiv unul 
mare, aflat chiar la ceafă. lată vinovatul pentru starea mea 
de şoc, presupuse ea. Nu avea însă nici o fractură, iar cele 
câteva zgârieturi nu mai sângerau de mult. 

Îşi cercetă braţele şi picioarele, apoi spatele. Multe 
vânătăi, dar ca prin miracol nici un os nu se rupsese. 
Durerea sporadică de la baza gâtului dovedea că avea 
probabil o vertebră zdrobită, sau un nerv atins. Constatarea 
că trupul îi supravieţuise mai mult ori mai puţin intact îi 
ridică moralul. 

Nicole îşi cercetă apoi domeniul. Căzuse în mijlocul unei 
cavităţi dreptunghiulare înguste, dar adânci. Măsura şase 
paşi în lungime, pe unul şi jumătate lăţime. Folosindu-se de 
lanternă şi de braţ, estimă adâncimea la opt metri şi 
jumătate. 

Cavitatea era goală, cu excepţia unei grămezi de piese 
metalice mici, cu dimensiunile variind între cinci şi 
cincisprezece centimetri, stivuite într-un colţ. Nicole le 
examină cu grijă sub fasciculul lanternei. Cu totul erau 
peste o sută, de circa douăsprezece tipuri diferite. Unele 
erau lungi şi drepte, altele curbate, câteva articulate - lui 
Nicole îi aminteau de deşeurile provenite de la o oţelărie 
modernă. 

Pereţii erau absolut drepţi. Materialul lor părea un soi de 
hibrid între metal şi rocă, rece, toarte rece. Nu se vedea 
nici o anomalie, nici o asperitate care să poată fi folosită ca 
sprijin pentru picior, nimic să o încurajeze a crede că putea 


ieşi afară. Încercă să zgârie suprafaţa peretelui cu 
instrumente din din trusa medicală. Nu izbuti să lase nici 
cea mai mică urmă. 

Descurajată de arhitectura perfectă a pereţilor, Nicole se 
întoarse la grămada de piese metalice, pentru a studia 
posibilitatea înjghebării unei scări sau a unui podium, a 
unui suport care să-i permită să se caţere sus cu propriile-i 
puteri. Deloc încurajator. Piesele metalice erau mici şi 
subţiri. Un rapid calcul mental îi confirmă că nu dispunea 
de o masă suficientă ca să-i suporte greutatea. 

Nicole deveni şi mai deznădăjduită după ce mancă ceva. 
Îşi dădu seama că luase prea puţină hrană şi apă cu ea, în 
dorinţa de a avea cât mai multe medicamente pentru 
Takagishi. Chiar cu raţionalizare, apa îi ajungea doar 
pentru o zi, iar hrana pentru nu mai mult de treizeci şi şase 
de ore. 

Îndreptă lanterna direct în sus. Fasciculul se reflectă de 
acoperişul hambarului. Gândindu-se la hambar îşi reaminti 
evenimentele premergătoarea căzăturii. Nicole îşi aduse 
aminte de amplitudinea mărită a semnalului de alarmă, 
imediat după ce ea ieşise din clădire. Bună treabă! Cugetă 
abăâtută, interiorul hambarului constituie probabil o zona de 
absorbţie radio. Nu-i de mirare că nu m-a auzit nimeni! 

Se culcă întrucât nu avea altceva mai bun de făcut. Opt 
ore mai târziu se trezi dintr-un vis înfricoşător. Şedea cu 
tatăl şi fiica sa într-un drăguţ restaurant provincial în 
Franţa. Era o zi minunată de primăvară; Nicole vedea 
florile din grădina alăturată. Chelnerul sosise şi aşezase 
înaintea lui Genevieve o farfurie cu melci înveliţi în plante 
aromate şi înecaţi în unt. Pierre primi o porţie uriaşă de pui 
prăjit în sos de vin, cu garnitură de ciuperci. Chelnerul 
zâmbise şi plecase. Încet, încet, Nicole realiză că ei nu i se 
adusese absolut nimic. 

Nu se confruntase niciodată până atunci cu foamea. Chiar 
şi în timpul ceremoniei Poro, după ce puii de leu îi luaseră 
mâncarea, nu-i fusese realmente înfometată. Înainte să 


doarmă se hotărâse să-şi raţionalizeze cu stricteţe hrana, 
dar asta se petrecuse înainte să o fi copleşit chinurile 
foamei. Acum îşi atacă rezerva cu mâini tremurătoare, încât 
cu greu se opri să nu o mănânce în întregime. Înveli 
rămăşiţele, le puse înapoi într-un buzunar şi-şi îngropă faţa 
în palme. Îşi permise să plângă pentru prima dată de când 
se prăbuşise în groapă. 

Admise de asemenea că moartea prin înfometare 
constituia un mod groaznic de a muri. Încercă să-şi 
închipuie ce însemna să slăbească tot mai mult, ca apoi într- 
un sfârşit să piară. Va fi oare un proces treptat, cu fiecare 
dintre etape mai cumplită decât precedenta? Atunci mai 
degrabă să vină repede, rosti Nicole cu voce tare, pe 
moment abandonând orice speranţă. Cadranul ceasului 
digital radia în întuneric, numărându-i ultimele minute 
preţioase ale vieţii. 

Trecură câteva ore. Nicole devenea tot mai slăbită şi 
descurajată. Stătea cu capul plecat într-un colţ rece al 
cavităţii. Şi chiar în clipa când se afla pe punctul să renunţe 
complet la luptă şi să accepte inevitabilitatea morţii, 
dinlăuntrul ei se ridică un alt glas, un glas optimist şi 
insistent ce o îndemna stăruitor să nu cedeze. Îi spuse că 
orice clipă de viaţă era prețioasă şi minunată, că a fi 
conştient constituia oricând un copleşitor miracol. Răsuflă 
rar şi adânc şi deschise ochii. Dacă e sa mor aici, măcar s-o 
fac cu demnitate. Hotări să-şi petreacă timpul rămas 
concentrându-se asupra momentelor importante ale, celor 
treizeci şi şase de ani ai vieţii sale. 

Nicole încă păstrase o mică speranţă de a fi salvată. 
Fusese însă întotdeauna o femeie practică, iar în prezent 
logica îi spunea că mai avea de trăit câteva ore. Pe 
parcursul călătoriei sale fără grabă în străfundurile 
memoriei, plânse de câteva ori, fără reţinere; lacrimi de 
bucurie pentru un trecut revizitat; lacrimi amare deoarece 
ştia, retrăind fiecare episod, că făcea ultima ei vizită în acel 
ungher special al creierului. 


Nu exista nici o ordine în drumui rememorărilor. Nu îşi 
categorisea, măsura sau compara experienţele. Pur şi 
simplu, le trăia din nou pe măsură ce-i veneau în minte, 
fiecare întâmplare transformată şi îmbogăţită de conştiinţa 
ei exacerbată. 

Mama ocupa un loc aparte în amintirile lui Nicole. Întrucât 
murise când Nicole avea doar zece ani, păstrase toate 
atributele unei regine sau zeițe. Anawi Tiasso fusese într- 
adevăr frumoasă şi regală, o femeie neagră ca abanosul de 
o statură neobişnuită. Toate imaginile cu ea erau învăluite 
într-un halou moale, strălucitor. 

Şi-o reaminti în salonul casei din Chilly- Mazarin, 
îndemnându-şi fiica să i se aşeze în poală. Anawi îi citea o 
carte în fiecare seară înainte de culcare. Erau basme cu 
prinți şi castele, cu oameni frumoşi şi veseli care depăşeau 
obstacolele vieţii. Vocea ei suna blând şi melodios. Îi cânta 
cântece de leagăn, în vreme ce ochii lui Nicole deveneau tot 
mai grei. 

Duminicile copilăriei erau zile deosebite. Primăvara 
mergeau în parc şi se jucau pe iarba deasă. Mama o învăţa 
cum să alerge. Fetiţa nu mai văzuse niciodată ceva atât de 
frumos ca mama ei, o atletă de talie internaţională în 
tinereţe, alergând grațios pe pajişte. 

Desigur că îşi reamintea perfect amănuntele voiajului 
efectuat alături de Anawi pe Coasta de Fildeş, în vederea 
ceremoniei Poro. În nopţile petrecute la Nidougou dormise 
în braţele ei. Ce lungi şi înfricoşătoare fuseseră acele nopţi! 
Micuța Nicole tremura din tot trapul. Şi de fiecare dată, a 
doua zi, mama îi răspundea calmă şi răbdătoare la 
întrebări, reamintindu-i că, de ani şi ani, multe alte fetiţe 
fuseseră supuse aceluiaşi ritual fără probleme. 

Cea mai scumpă amintire din acea călătorie se referea la 
noaptea petrecută la hotel în Abidjan, cu o seară înainte de 
întoarcerea la Paris. Până atunci discutaseră doar pasager 
despre Poro, în cele treizeci de ore de când Nicole şi 
celelalte fetiţe terminaseră ceremonia. Anawi nu o lăudase 


încă pe fetiţă. Omeh şi bătrânii satului îi spuseseră lui 
Nicole că se comportase excepţional, dar nimic nu e mai 
important pentru o fetiţă de şapte ani decât aprecierea 
mamei. Nicole îşi luase inima în dinţi chiar înainte de cină. 

— M-am comportat bine, mămico? Întrebase fetiţa 
tatonând. Vreau să spun, la Poro. 

Anawi izbucnise în lacrimi. 

— Dacă te-ai comportat bine? Dacă te-ai comportat bine? 
O cuprinsese cu braţele ei agile şi o ridicase de pe scaun. 
Oh, scumpa mea, rostise ţinând-o sus deasupra capului, m- 
ai făcut atât de mândră, încât aproape îmi vine să plesnesc 
de bucurie. Nicole i se aruncase în braţe, se îmbrăţişaseră, 
râseseră şi plânseră împreună de fericire. 

Zăcea întinsă pe spate pe fundul cavităţii, lacrimile smulse 
de amintiri şiroindu-i pe faţă şi scurgându-i-se pe lângă 
urechi. De aproape o oră se gândea la fiica sa, începând cu 
naşterea şi trecând apoi la principalele evenimente ale vieţii 
lui Genevieve. Îşi aducea aminte de vacanţa petrecută în 
America cu trei ani în urmă, când Genevieve avea 
unsprezece ani. Ce apropiate fuseseră ele atunci, mai cu 
seamă în ziua în care porniseră spre South Kaibab, în inima 
Marelui Canion. 

Nicole şi Genevieve se opriseră la fiecare jalon, studiind 
urmele lăsate de două miliarde de ani pe suprafaţa 
planetei. Prânziseră pe un promontoriu cu vedere spre 
platoul Tonto. În noaptea aceea, mama şi fiica îşi întinseseră 
una lângă alta sacii de dormit, în imediata vecinătate a 
maiestuosului Colorado. Vorbiseră, împărtăşind planuri de 
viitor şi ţinându-se strâns de mână întreaga noapte. 

N-aş fi mers în călătorie dacă nu erai tu, reflectă Nicole, 
gândindu-se la tatăl ei. Ai fost singurul care ai ştiut că era 
momentul potrivit. Tatăl lui Nicole constituia piatra de 
temelie a întregii sale vieţi. Pierre des Jardins era prietenul 
şi confesorul ei, partenerul ei de viaţă intelectuală, dar şi 
cel mai aprig suporter. Fusese lângă ea atunci când se 
născuse, şi apoi în cele mai importante momente ale vieţii. 


Lui îi simţea cel mai acut lipsa stând pe fundul acelei 
cavităţi din Rama. Cu el ar fi dorit să poarte ultima 
conversaţie. 

Nici o amintire despre tatăl ei nu-i sărea înaintea ochilor, 
una care să merite o atenţie sporită faţă de celelalte. Filmul 
mental despre Pierre cuprindea toate evenimentele vieţii. 
Nu toate erau fericite. De exemplu, şi-i amintea perfect pe 
ei amândoi în savană, nu departe de Nidougou, ţinându-se 
de mâini şi plângând în vreme ce flăcările rugului funerar al 
lui Anawi se ridicau în noaptea africană. Încă mai simţea 
braţele lui în jurul său, pe când ea hohotea în urma eşecului 
de a obţine rolul Ioanei d'Arc, la cincisprezece ani. 

Trăiseră împreună în Beauvois, o pereche neverosimilă, de 
la un an după moartea mamei, până ce Nicole terminase 
anul trei la Universitatea din Tour. O existenţă idilică. Nicole 
bântuia pădurile din jurul vilei după ce se întorcea acasă de 
la şcoală. Pierre îşi scria romanele în birou. Seara, 
Marguerite îi chema la cină înainte de a urca pe bicicletă şi 
de a se înapoia la soţul şi copiii ei, în Luynes. 

Verile şi le petrecea călătorind cu el prin Europa, vizitând 
oraşe şi castele medievale, o sursă de inspiraţie pentru 
romanele sale. Nicole cunoştea mai multe despre Eleanor 
de Aquitania şi soţul ei, Henric Plantagenetul, decât ştia 
despre liderii politici ai Franţei sau Europei de Vest. Când 
Pierre câştigase premiul Mary Renault pentru ficţiune 
istorică în 2181, îl însoţise la Paris pentru decernarea 
acestuia. Nicole şezuse în primul rând de fotolii al imensului 
amfiteatru, îmbrăcată în taiorul alb pe care Pierre o ajutase 
să-l aleagă, ascultând elogiile aduse de vorbitor părintelui 
ei. 

Nicole încă mai era în stare să recite fragmente din 
discursul de acceptare al tatălui ei. „Am fost adesea 
întrebat”, spusese Pierre spre sfârşit, „dacă am acumulat o 
anumită înţelepciune pe care s-o împărtăşesc şi generaţiilor 
următoare”. Privise drept spre locul unde se afla fiica sa. 
„Scumpei mele fiice, Nicole, dar şi tuturor tinerilor din 


lume, le pot oferi un singur sfat. În întreaga mea viaţă am 
descoperit că două lucruri sunt de nepreţuit: învăţătura şi 
dragostea. Nimic altceva, nici gloria, nici puterea, nici 
realizările de dragul realizărilor nu au aceeaşi valoare de 
durată. Întrucât, dacă la sfârşitul vieţii eşti capabil să afirmi 
'am învăţat! şi 'am iubit', atunci înseamnă că poţi declara 
'am fost fericit'.” 

Am fost fericită, îşi spuse Nicole cu lacrimile şiroind pe 
obraji, şi aceasta ţi se datorează în cea mai mare parte ţie. 
Nu m-ai dezamăgit niciodată. Nici chiar în momentele cele 
mai dificile. Gândurile i se îndreptară, aşa cum ştia că se va 
întâmpla, spre vara lui 2184, când evenimentele se 
succedaseră cu atâta repeziciune, încât aproape nu mai 
reuşise să ţină pasul cu ele. În numai şase săptămâni, 
Nicole câştigase o medalie olimpică de aur, avusese o scurtă 
dar furtunoasă aventură de dragoste cu Prinţul de Wales şi 
revenise în Franţa pentru a-i mărturisi tatălui ei că era 
însărcinată. 

Nicole îşi amintea momentele cheie ale acelei perioade, ca 
şi cum ele s-ar fi petrecut doar cu o zi în urmă. Nici o 
emoție din viaţa ei nu se compara cu bucuria încercată pe 
podiumul de premiere din Los Angeles, având medalia de 
aur în jurul gâtului, iar urechile ţiuindu-i de ovaţiile celor o 
sută de mii de spectatori. Fusese momentul ei de glorie. 
Timp de aproape o săptămână devenise răsfăţata mass- 
mediei mondiale. Se afla pe prima pagină a fiecărui ziar, era 
subiectul preferat al principalelor emisiuni sportive. 

După ultimul interviu într-un studio adiacent stadionului 
olimpic, un tânăr englez, cu zâmbet fermecător, i se 
prezentase sub numele de Darren Higgins şi îi întinsese o 
carte de vizită. Pe spate se găsea o invitaţie la cină, scrisă 
chiar de mâna Prințului de Wales, bărbatul care urma să 
devină Henric al XI-lea al Regatului Marii Britanii. 

Dineul a fost superb, îşi aduse aminte Nicole, uitând pe 
moment situaţia ei disperată de pe Rama. El era încântător. 
Următoarele două zile s-au dovedit absolut minunate. Dar 


treizeci şi nouă de ore mai târziu, când se deşteptase în 
dormitorul lui Henry din Westwood, basmul ei luase sfârşit. 
Prinţul ei, până atunci foarte atent şi tandru, devenise acum 
încruntat şi morocănos. Pe măsură ce neexperimentata 
Nicole încerca fără succes să înţeleagă cu ce greşise, în 
mintea ei începu să se facă lumină - zborul imaginaţiei se 
terminase. Am fost o simplă cucerire, rememoră Nicole, o 
celebritate de moment. Nu eram potrivită pentru o relaţie 
permanentă. 

Nicole nu avea să uite niciodată ultimele cuvinte rostite de 
prinţ în Los Angeles. Se învârtise în jurul ei, în vreme ce ea 
îşi împacheta grăbită lucrurile. Bărbatul nu înţelegea 
disperarea ei. Nicole nu-i răspunsese la niciuna din 
întrebări şi nu îi permisese s-o îmbrăţişeze. 

— La ce te-ai aşteptat? Răbufnise el într-un sfârşit. Că vom 
călări împreună spre soare apune, trăind fericiţi până la 
adânci bătrâneţi? Fii serioasă, Nicole, trăim într-o lume 
reală. Ştii foarte bine că englezii nu vor accepta niciodată 
ca regină o femeie pe jumătate neagră. 

Nicole fugise înainte ca Henry să-i observe lacrimile. Şi 
aşa s-a făcut, scumpa mea Genevieve, că am părăsit Los 
Angeles-ul cu două noi comori. Aveam o medalie de aur şi o 
fetiţă minunată crescând în mine. Gândurile îi zburară 
peste următoarele săptămâni de frământări şi disperare, 
până în clipa când îşi adunase curajul pentru a vorbi cu 
tatăl ei. 

— Nu. Nu ştiu ce să fac, îi spusese lui Pierre în acea 
dimineaţă de septembrie, în salonul vilei din Beauvois. Ştiu 
că te-am dezamăgit teribil - m-am dezamăgit pe mine 
însămi - dar vreau să te întreb dacă ai ceva împotrivă. 
Adică, dacă vreau, Papa,. Pot să rămân aici şi să încerc. 

— Bineînţeles, Nicole, o întrerupsese tatăl ei, plângând 
domol. A fost singura dată de la moartea mamei când îl 
văzuse astfel. Vom face ce se cade, continuase îmbrăţişând- 
0. 


Am fost aşa de norocoasă, gândi Nicole. El s-a arătat atât 
de înţelegător. Nu m-a dojenit niciodată. Nu m-a întrebat 
nimic. Când i-am mărturisit că tatăl e Henry şi că nu 
doream ca altcineva să mai ştie acest lucru, mai ales Henry 
sau copilul, mi-a promis că-mi va păstra secretul. Şi şi-a 
ținut promisiunea. 

Luminile reveniră brusc şi Nicole se ridică în picioare 
pentru a-şi cerceta închisoarea în noua circumstanţă. 
Numai centrul cavităţii era perfect iluminat; ambele capete 
se aflau cufundate în umbră. Dată fiind situaţia, se simţea 
uimitor de bine şi de încrezătoare. 

Privi acoperişul hambarului şi prin el, cerul de nedescris al 
lui Rama. Se gândi la ultimele ore şi brusc o încercă un 
impuls. Nu se mai rugase de aproape douăzeci de ani, dar 
acum se lăsă să cadă în genunchi în lumina de la mijlocul 
cavităţii. Dumnezeule mare, spuse ea, ştiu că vine cam 
târziu, dar îţi mulţumesc pentru tatăl, mama şi fiica mea. Şi 
pentru toate minunile vieţii. Nicole aruncă o privire spre 
tavan. Zâmbea, iar în ochii ei sclipea o steluţă. Şi acum, ah, 
Doamne, niţel ajutor mi-ar prinde tare bine. 

38. Oaspeți. 

Micul robot păşi în lumină şi scoase sabia din teacă. 
Armata engleză sosise la Harfleur. 

La zidul spart daţi iureş iar, băieţi, Sau umpleţi-l cu 
trupurile voastre. 

Nimic în timp de pace nu te prinde. 

Mai bine ca smerenia şi sfiala, Dar când îţi urlă în auz 
războiul, Te fă asemeni tigrului turbat. 

Henric al V-lea, noul rege al Angliei, continua să-şi 
îndemne soldaţii imaginari. Nicole zâmbea ascultându-l. 
Petrecuse aproape un ceas urmărind peripeţiile prinţului 
Hal, de la destrăbălările tinereţii la bătăliile împotriva lui 
Hotspur şi ale celorlalţi rebeli, până la tronul Angliei. Nicole 
citise cele trei piese Henric cu mulţi ani înainte, dar era 
familiarizată cu perioada respectivă datorită fascinaţiei 
nutrite pentru Jeanne d'Arc. 


— Shakespeare te-a transformat în ceva ce tu n-ai fost 
niciodată, rosti ea cu voce tare adresându-se robotului, în 
vreme ce se apleca pentru a apăsa bagheta lui Richard pe 
tasta „Oprit”. Ai fost un războinic, fără îndoială, nimeni nu 
contestă asta. Dar ai fost şi un cuceritor rece şi lipsit de 
milă. Ai însângerat Normandia sub jugul tău. Aproape că ai 
stins toată suflarea Franţei. 

Nicole râse nervos. lată-mă discutând cu un prinţ 
nesimţitor din ceramică, înalt de douăzeci de centimetri. Îşi 
aminti disperarea care o cuprinsese cu o oră mai devreme, 
după ce încercase încă o dată să găsească o cale de 
scăpare. Scurgerea inexorabilă a timpului devenise mai 
acută în clipa când băuse penultima înghiţitură de apă. Ei 
bine, cel puţin aşa este mai bine decât să-mi fie milă de 
propria-mi persoană, reflectă întorcându-se din nou către 
Prinţul Hal. 

— Şi de ce altceva mai eşti capabil, micul meu prinţ? Se 
interesă Nicole. Ce se întâmplă dacă introduc bagheta în 
deschizătura marcată C? 

Odată activat, robotul făcu câţiva paşi şi se apropie de 
piciorul ei stâng. După o lungă tăcere, Prinţul Hal vorbi, dar 
nu cu tonul de actor folosit până atunci în recital, ci cu 
accentul britanic al lui Wakefield. 

— Ce înseamnă conversaţie, draga mea prietenă, iar 
repertoriul meu este considerabil. Însă nu vorbesc până ce 
te aud întâi pe dumneata. 

Nicole râse. 

— Perfect, Prinţe Hal, spuse ea după o clipă de gândire, 
povesteşte-mi despre Jeanne d'Arc. 

Robotul ezită, apoi îşi încruntă sprâncenele. 

— A fost o vrăjitoare, doamna mea, arsă pe rug în Rouen la 
zece ani după moartea mea. Cât am domnit eu, armatele 
mele au cucerit nordul Franţei. Vrăjitoarea franţuzoaică, 
pretinzând că era trimisă de Dumnezeu. 

Nicole se opri din ascultat şi ridică repede capul, 
observând umbră trecând pe deasupra. Avu impresia că 


ceva zburase peste acoperişul hambarului. Inima îi bătu 
nebuneşte. 

— Hei, sunt aici! Ţipă ea cât putu de tare. Prinţul Hal 
continua cu glas monoton să povestească cum succesul 
Ioanei readusese cuceririle sale sub coroana Franţei. 

— Atât de britanic. Tipic englezesc, spuse ea introducând 
încă o dată bagheta în orificiul de oprire a mecanismului. 

Câteva clipe mai târziu umbra devenise uriaşă, întunecând 
complet fundul cavităţii. Nicole privi în sus şi inima aproape 
că-i sări din piept. Rotindu-se deasupra cavităţii, cu aripile 
larg deschise, se găsea o creatură uriaşă, asemănătoare cu 
o pasăre. Involuntar, Nicole tăcu un pas înapoi şi ţipă. 
Creatura îşi băgă gâtul în cavitate şi scoase o serie de 
țipete. Suntele erau stridente, şi totuşi oarecum 
melodioase. Nicole paralizase. Fiinţa repetă aproape 
aceeaşi secvenţă sonoră şi apoi încercă - fără succes 
deoarece avea aripile prea mari - să coboare în îngusta 
cavitate. 

În acest scurt interval, traumatica teroare scăzu în 
intensitate, iar Nicole studie creatura zburătoare. 
Fizionomia chipului ei, cu excepţia celor doi ochi blânzi, de 
un albastru închis, înconjurați de un inel cafeniu, îi 
reamintea de pterodactilii văzuţi cândva la muzeul de 
istorie naturală al Franţei. Ciocul era destui de lung şi 
coroiat. Gura nu avea dinţi, iar cele două picioare, plasate 
simetric faţă de corp, se terminau fiecare cu câte patru 
gheare ascuţite. 

Nicole aprecie masa avianului la aproximativ o sută de 
kilograme. Corpul, exceptând faţa şi ciocul, vârfurile 
aripilor şi ghearele, era acoperit cu un material gros şi 
negru, asemănător catifelei. În clipa când creaturii îi deveni 
clar că nu putea să coboare înăuntru, scoase două sunete 
ascuţite, se înălţă şi dispăru. 

În primul minut după plecarea vizitatorului, Nicole nu se 
mişcă deloc. Apoi se aşeză şi se strădui să-şi adune 
gândurile. Adrenalina generată de teamă îi curgea încă prin 


corp. Încercă să judece cele văzute. Prima idee fu că 
zburătoarea era un biot, asemeni tuturor celorlalte creaturi 
mobile observate pe Rama. Dacă-i biot, atunci este extrem 
de avansat, reflectă ea. Se concentră asupra celorlalţi bioţi 
pe care-i văzuse, atât crabii din Emisfera Sudică, cât şi 
marea diversitate de creaturi ciudate filmate de prima 
expediţie ramană. Nicole nu reuşea să se convingă că 
avianul era biot. În ochii lui exista ceva. 

Auzi bătăi de aripi în depărtare şi trupul i se încordă. Se 
ghemui într-un colţ întunecat, exact în clipa când lumina 
era iarăşi acoperită de un uriaş corp suspendat. Nu, de astă 
dată erau două corpuri. Primul avian se întorsese cu un 
însoțitor, considerabil mai mare. Noul venit îşi introduse 
capul înăuntru şi o fixă pe Nicole cu ochii lui albaştri, în 
vreme ce continua să planeze deasupra cavităţii. Scoase un 
sunet, mai puternic şi mai puţin melodios decât celălalt, 
apoi îşi răsuci gâtul să-şi privească însoţitorul. În timp ce 
avianii sporovăiau între ei, Nicole observă că ultimul sosit 
era acoperit cu o suprafaţă lustruită; asemănătoare 
linoleumului; în rest, exceptând mărimea, era identic cu 
primul ei vizitator. În cele din urmă, pasărea luă înălţime şi 
ambele aterizară apoi pe marginea cavităţii, încă discutând. 
O observară pe Nicole în linişte un minut sau două. Pe 
urmă, după o scurt schimb de replici, dispărură împreună. 

Spaima o extenuase psihic. Nicole se ghemui într-un colţ şi 
adormi imediat după plecarea oaspeţilor înaripaţi. Dormi 
profund câteva ore. O trezi un zgomot puternic, o pocnitură 
care răsună în hambar ca descărcarea unei arme. Se 
dezmetici repede, dar nu mai auzi nici un alt sunet 
inexplicabil. Corpul îi reaminti că-i este foame şi sete. 
Scoase din buzunar resturile pe care le mai avea. Să le 
împart în două, sau să le mănânc acum, acceptând orice va 
urma? Se întrebă precaută. 

Cu un oftat adânc, Nicole decise să-şi termine mâncarea şi 
apa într-o ultimă masă. Spera ca ele să-i confere suficientă 
rezistenţă pentru a uita pe moment de foame. Se înşela. În 


timp ce sorbea ultima picătură de apă, mintea îi era 
bombardată de imaginile sticlelor de apă minerală pe care 
familia ei le avea întotdeauna pe masa din Beauvois. 

După ce Nicole îşi termină prânzul, în depărtare auzi o 
nouă bubuitură. Rămase nemişcată să asculte, însă liniştea 
se instală din nou. Planuri de evadare îi dominau gândurile, 
toate bazându-se într-un fel sau altul pe ajutorul avianilor. Îi 
era ciudă pe ea însăşi deoarece nu încercase să comunice 
cu ei când i se oferise ocazia. Nicole râse singură: Desigur, 
se puteau hotări să mă mănânce. Dar cine spune că 
moartea prin inaniţie e preferabilă celei de a fi mâncat de 
viu. 

Nicole era convinsă că avianii aveau să se întoarcă. Poate 
că certitudinea îi era întărită de situaţia disperată în care se 
afla, totuşi începu să întocmească un plan pentru momentul 
revenirii lor. Salut, se închipui spunându-le. Se va ridica cu 
o palmă deschisă, înaintând spre centrul cavităţii, exact sub 
creatura extraterestră. Va folosi apoi o serie de gesturi 
menite să-i comunice rugămintea - arătându-se de mai 
multe ori pe ea, după care groapa, sugerându-le astfel că 
nu era în stare să iasă de acolo; agitându-şi mâinile spre 
aviani şi spre acoperişul hambarului le va solicita astfel 
sprijinul. 

Două zgomote ascuţite o aduseră înapoi la realitate. După 
o scurtă pauză, auzi o altă pocnitură. Nicole cercetă 
capitolul „Mediu ambiant” din Atlasul lui Rama de pe 
computer şi râse deoarece nu ghicise imediat explicaţia 
fenomenului. Zgomotele erau produse de gheaţa care se 
sfărâma, pe măsură ce Oceanul Cilindric se topea de la tund 
spre suprafaţă. Rama se găsea încă în interiorul orbitei lui 
Venus (deşi, lucru necunoscut lui Nicole, ultima manevră îl 
plasase pe o traiectorie a cărei distanţă faţă de soare 
creştea din nou), iar căldura solară ridicase în cele din unnă 
temperatura deasupra punctului de îngheţ al apei. 

Atlasul o avertiza despre furtuni cumplite, uragane create 
de instabilităţile termice ale atmosferei imediat următoare 


topirii gheții. Nicole merse în centrul gropii. 

— Haideţi, păsărilor sau orice sunteţi, strigă ea. Haideţi să 
mă luaţi, daţi-mi o şansă să scap de aici! 

Avianii însă nu se întoarseră. Nicole rămase zece ore 
trează într-un colţ, slăbind continuu pe măsură ce 
troznetele atingeau afară un maxim, şi scădeau apoi treptat 
în intensitate. Începu să sufle vântul. La început fu doar o 
briză, iar când pocnetele gheții încetară, se transformă în 
vijelie. Nicole se simţea complet descurajată. Când adormi, 
îşi spuse că nu avea să se mai trezească decât încă o dată 
sau de două ori. 

Vânturile biciuiră New York-ul ore întregi. Nicole se 
ghemuise fără viaţă în colţul ei. Asculta şuieratul vântului şi 
se revăzu aşteptând într-o cabană de schi, în Colorado, pe 
durata unei viforniţe. Încercă să-şi reamintească plăcerile 
schiului, dar nu izbuti. Foamea şi oboseala îi afectaseră 
imaginaţia. Ramase nemişcată, cu mintea golită de gânduri, 
exceptând întrebarea ocazională cum e atunci când mori. 

Nu-şi aducea aminte când o cuprinsese somnul, dar nici 
momentul când se de$teptase. Era foarte slăbită. Mintea îi 
semnala faptul că ceva căzuse în groapă. Se făcuse iarăşi 
întuneric. Nicole se târi spre capătul unde se găsea 
grămada de metal. Nu aprinsese lanterna, aşa încât tresări 
puternic atunci când se lovi de ceva. Întinse mâinile sa 
pipăie. Obiectul era mare, mai mare decât o minge de 
baschet. Avea un exterior neted şi o formă ovală. 

Nicole se învioră. Pescui lanterna din costum şi lumină 
obiectul. Avea culoarea albă, semănând mult cu un ou. Îl 
examină cu grijă. În clipa în care îl apăsă cu putere, 
obiectul cedă puţin sub presiunea degetelor ei. Pot să-l 
mănânc? Se întreba ea, înfometată în asemenea grad, încât 
nu-şi mai făcea griji în privinţa consecinţelor. 

Îşi scoase cuțitul şi reuşi să taie cu dificultate o bucată, 
băgând-o cu febrilitate în gură. N-avea nici un gust. O 
scuipă afară, începând să plângă. Lovi furioasă obiectul cu 
piciorul, iar acesta se rostogoli pe o parte. I se păru însă că 


auzise ceva. Îl împinse cu mai multă putere, răstogolindu-l 
încă o dată. Da, îşi spuse singură, da. Acela a fost un 
clipocit. 

Găuritul cojii cu cuțitul se dovedi o treabă anevoioasă. 
După câteva minute, deschise trusa medicală şi scoase 
bisturiul electric. Orice ar fi fost el, obiectul avea trei 
straturi separate şi distincte. Învelişul era dur, asemănător 
cu cel al unei mingi de fotbal şi relativ dificil de manipulat. 
Al doilea strat era mai moale, umed, de un albastru intens şi 
de consistenţa unui pepene. În centru se găseau câţiva litri 
dintr-un lichid verzui. Tremurând de anticipare, Nicole 
băgă mâna făcută căuş prin incizie, şi duse lichidul la buze. 
Avea un gust ciudat, medicinal însă răcoritor. Luă în grabă 
două înghiţituri, după care anii de pregătire medicală se 
dovediră mai puternici. 

Împotrivindu-se dorinţei de a bea mai mult, Nicole 
introduse sonda de analiză în lichid pentru a-i determina 
compoziţia chimică. Era atât de grăbită încât greşi prima 
analiză, fiind nevoită să repete operaţia. După ce 
rezultatele apărură pe micul monitor modular ce putea fi 
anexat la oricare din instrumente, Nicole plânse de bucurie. 
Lichidul nu era otrăvitor. Din contră, era bogat în proteine 
şi substanţe minerale de tipul celor pe care trapul ei le 
putea utiliza. 

— Minunat! Minunat! Strigă Nicole. Se ridică prea repede 
în picioare şi aproape leşină. Precaută de data asta, se lăsă 
în genunchi şi începu ospăţul vieţii sale. Bău lichidul şi 
mâncă carnea umedă până se simţi complet ghiftuită. Apoi 
căzu într-un somn adânc, binevenit. 

Prima grijă după ce se trezi fu să determine cantitatea de 
„pepene-mană” pe care o mai avea la dispoziţie. Fusese 
lacomă şi o ştia, însă faptul era de domeniul trecutului. 
Acum trebuia să-şi gospodărească resursele, până ce va 
reuşi cumva să-şi asigure sprijinul avianilor. 

Măsură cu grijă pepenele. Greutatea iniţială fusese de 
aproape zece kilograme, din care mai rămăseseră în jur de 


opt. Estimă porţiunea necomestibilă la circa două 
kilograme, ceea ce-i lăsa şase kilograme de hrană, 
distribuită pe jumătate între lichidul verzui şi miezul 
albastru. Să vedem, trei kilograme de lichid fac. 

Calculele lui Nicole fură întrerupte de reaprinderea 
luminilor. Da, reflectă verificându-şi ceasul, exact la timp, cu 
aceeaşi variaţie. Ridicându-şi privirea de pe cadran, 
contemplă pentru prima dată în plină lumină obiectul sub 
formă de ou. Recunoaşterea veni imediat. Oh, Doamne, îşi 
spuse trecându-şi degetele peste liniile cenuşii ce şerpuiau 
pe suprafaţa alb-crem. Aproape uitasem. Băgându-şi mâna 
în costum, scoase piatra lustruită dăruită de Omeh la Roma, 
în noaptea de Anul Nou. O privi fix, apoi îşi mută privirea pe 
obiectul oval din groapă. Oh, Dumnezeule, repetă Nicole. 

Băgă piatra în buzunar şi scoase de data aceasta sticluţa 
verde. „Ronata va şti când trebuie să bea din ea” îl auzi pe 
străbunicul ei rostind din nou. Nicole se aşeză într-un colţ şi 
sorbi dintr-o înghiţitură conţinutul sticluţei. 

39. Apa Înţelepciunii. 

Vederea lui Nicole se înceţoşă imediat. Închise ochii 
pentru o secundă. Când îi redeschise, un vârtej de culori 
strălucitoare o orbi, defilându-i prin faţă în forme 
geometrice, ca şi cum s-ar fi deplasat pe lângă ele cu mare 
viteză. În centrul câmpului vizual, în depărtare, un punct 
negru se desprinse din fundal, în mijlocul unui model 
alternând în roşu şi galben. Nicole se concentră asupra 
punctului, pe măsură ce acesta creştea, năpustindu-se spre 
ea. Văzu un bărbat, un negru bătrân alergând prin savana 
africană într-o noapte înstelată. Nicole îi observă cu 
limpezime chipul în clipa în care omul se răsuci să 
escaladeze un munte de pietre. Bărbatul semăna cu Omeh, 
dar şi, întrucâtva bizar, cu mama ei. 

Se căţăra pe pietre cu remarcabilă agilitate. Se opri în 
vârf, proiectat pe fundalul cerului, cu braţele larg desfăcute 
şi privi secera lunii de la orizont. Nicole auzi sunetul scos de 
motorul unei rachete şi se răsuci spre stânga. Zări o navetă 


aselenizând pe solul lunar. Doi bărbaţi în costume spaţiale 
coborau pe o scară. Îl auzi pe Neil Armstrong rostind: „Un 
mic pas pentru om, un salt uriaş pentru omenire.” 

Buzz Aldrin i se alătură lui Armstrong pe suprafaţa 
selenară şi amândoi indicară spre dreapta. Îl priveau pe 
bătrânul negru stând pe o pantă din apropiere. Negrul 
zâmbea. Avea dinţii foarte albi. 

Faţa lui crescu tot mai uriaşă, în vreme ce peisajul lunar 
din spate se topea. Începu să cânte încet, în Senoufo şi un 
timp Nicole nu înţelese ce spune. Deodată, realiză că ei i se 
adresa şi că înţelegea toate cuvintele. „Sunt unul din 
strămoşii tăi. Băiat fiind, am ieşit afară să meditez în 
noaptea când oamenii au aselenizat. Însetat, am băut cu 
sete din apele Lacului Înţelepciunii. Întâi am zburat spre 
lună, unde am vorbit cu astronauții, apoi spre alte lumi. I- 
am întâlnit pe Cei Mari. Ei mi-au spus că tu vei duce către 
stele povestea lui Minowe.” 

Capul bătrânului începu să crească iarăşi. Dinţii îi 
deveniră lungi şi ascuţiţi, ochii i se îngălbeniră. Se 
transformă într-un tigru şi i se repezi la beregată. Nicole 
ţipă simţindu-i colții pe gât. Se pregăti de moarte. Dar 
tigrul se înmuie, cu o săgeată îngropată adânc într-o coastă. 
Nicole auzi un zgomot şi ridică privirea. Mama ei, 
îmbrăcată într-o magnifică robă roşie cu falduri şi ţinând în 
mână un arc de aur, alerga grațios spre un car minunat 
împodobit, oprit în aer. „Mamă. Aşteaptă”, strigă Nicole. 

Silueta se întoarse. „le-ai lăsat ademenită”, rosti femeia. 
„Trebuie să fii mai grijulie. Te pot salva numai de trei ori. 
Fereşte-te de ceea ce nu poţi vedea, dar care ştii că se află 
lângă tine.” Anawi se urcă în car şi apucă frâiele. „Nu 
trebuie să mori. Te iubesc, Nicole.” Înaripaţii cai roşii se 
făcură din ce în ce mai mici, până ce Nicole îi pierdu din 
vedere. 

Modelele colorate îi reveniră înaintea ochilor. De astă dată 
Nicole asculta muzică, la început mult distanţată, apoi mult 
mai aproape. Era ceva artificial, asemănătoare cu 


clinchetele unor clopoței de cristal. Minunată, halucinantă, 
eterică. Aplauze puternice. Nicole şedea în primul rând de 
fotolii, la un concert împreună cu tatăl ei. Pe scenă, un 
oriental cu părul lung până la pământ, extazul citindu-i-se 
în priviri, cânta la trei instrumente stranii. Sunetul o 
învăluia de pretutindeni, făcând-o să dorească să plângă. 

„Haide”, spuse Pierre, „trebuie să mergem”. În vreme ce 
se uita la el, părintele ei se transformă în vrabie. Îi surâse. 
La rândul ei, dădu din aripi şi amândoi se ridicară în aer, 
părăsind concertul. Muzica se estompă. Aerul îi biciuia. 
Nicole vedea frumoasa vale a Loirei şi vila din Beauvois. Era 
mulţumită să se întoarcă acasă. În schimb, vrabia care era 
tatăl ei cobori în Chinon, mai departe în jos pe cursul Loirei. 
Cele două vrăbii se aşezară pe ramurile unui copac, în 
parcul castelului. 

Sub ei, în aerul rece de decembrie, Henric Plantagenetul 
şi Eleanor de Aquitania discutau aprins succesiunea la 
tronul Angliei. Eleanor păşi sub copac şi observă vrăbiile. 
„Ah, salut, Nicole, nu ştiam că eşti aici.” Regina Eleanor 
întinse mâna şi mângâie pântecul vrăbiei. Nicole se înfioră 
sub atingerea uşoară. „Să-ţi aduci aminte, Nicole”, spuse 
femeia, „destinul e mai important ca dragostea, indiferent 
de natura ei. Vei fi capabilă să înduri orice dacă eşti sigură 
de destinul tău.” 

Nicole simţi miros de fum şi simţi că era nevoie de ei în 
altă parte. Se ridică în aer alături de tatăl ei, îndreptându- 
se spre Normandia. Mirosul deveni mai puternic. Auziră un 
strigăt de ajutor şi-şi intensificară bătăile aripilor. 

În Rouen, o, fată simplă cu ochi strălucitori îi privi 
apropiindu-se. Focul de dedesubt îi atinsese picioarele; 
mirosul de carne arsă se răspândise în aer. Fata îşi cobori 
ochii într-o rugăciune, în timp ce un preot ţinea deasupra ei 
o cruce. „Lăudat fie Isus”, rosti ea cu lacrimile şiroindu-i pe 
obraji. 

„Ie salvăm, Jeanne”, strigă Nicole coborând în piaţa 
aglomerată împreună cu tatăl ei. Jeanne îi îmbrăţişă când o 


dezlegară de pe rug. Focul explodă în jurul lor şi totul se 
înnegri. În clipa următoare, Nicole zbura iarăşi, însă de astă 
dată sub forma unui uriaş stârc alb. Era singură în 
interiorul lui Rama, planând la înălţime deasupra insulei 
New York. Făcu un viraj să evite un avian, care o privi cu 
uimire. 

Nicole observa oraşul în detalii incredibile. Era ca şi cum 
avea ochi multispectrali, prevăzuţi cu o mare varietate de 
lentile. Era în stare să vadă mişcările din patru locuri 
diferite. În apropierea hambarului, un biot centiped înainta 
încet spre capătul sudic al clădirii. Din vecinătatea tuturor 
celor trei pieţe centrale, căldura emana din surse 
subterane, generând modele colorate pentru viziunea ei în 
infraroşu. Nicole se roti deasupra hambarului şi ateriză în 
siguranţă în groapă. 

40. Invitaţie extraterestră. 

Trebuie să mă pregătesc pentru salvare, îşi spuse Nicole 
în sine. Terminase de umplut bidonul cu lichidul verzui din 
interiorul pepenelui-mană. După ce secţionă cu atenţie 
partea cărnoasă şi puse bucăţile în vechiul container pentru 
alimente, Nicole se aşeză jos în colţul ei. 

Pfuiiii! Spuse gândindu-se la neobişnuita călătorie 
imaginară făcută după golirea fiolei. Ce Dumnezeu a mai 
fost asta? Nicole îşi reaminti viziunea din timpul ceremoniei 
Poro, pe vremea când încă era o fetiţă, şi scurta discuţie 
purtată cu Omeh trei ani mai târziu, în Nidougou, la 
funeraliile mamei sale. 

— Unde a ajuns Ronata? O întrebase Omeh într-o seară, 
când bătrânul şi fetiţa se aflau singuri împreună. 

Înţelesese imediat ce o întreba. 

— Am devenit o pasăre mare, albă. Am zburat dincolo de 
lună şi soare, în spaţiul gol. 

— Ah, exclamase el, aşa a crezut şi Omeh. 

De ce nu l-ai întrebat atunci ce ţi s-a întâmplat? O întrebă 
omul de ştiinţă din Nicole pe fetiţa de zece anişori. Poate că 
unele dintre evenimente ar căpăta astăzi un sens. Totuşi, 


într-un fel sau altul, Nicole ştia că viziunea se situa mai 
presus de orice analiză, că ea exista într-un tărâm încă 
impenetrabil proceselor deductive care făceau ştiinţa atât 
de puternică. Se gândi în schimb la mama ei, la cât de 
minunat arătase în roba roşie cu falduri. Anawi o salvase de 
tigru. Mulţumesc, mamă, rosti Nicole dorind să fi vorbit mai 
mult cu ea. 

Sunetul era straniu, ca şi cum o duzină de picioare 
desculţe de copii lipăiau pe o podea acoperită cu linoleum; 
neîndoielnic, se apropia. Nicole nu avu mult timp să se 
minuneze. Câteva secunde mai târziu, antenele şi capul 
unui biot centiped se iviră la marginea cavităţii şi, fără să-şi 
încetinească câtuşi de puţin mersul, creatura cobori în jos 
pe peretele opus. 

Biotul avea patru metri lungime. Cobori pe zid cu uşurinţă, 
plasându-şi fiecare din cele şaizeci de picioare pe suprafaţa 
netedă şi menţinându-se pe ea printr-un fel de sucţiune. 
Nicole îşi luă trusa în spate şi aşteptă momentul prielnic. 
Apariţia biotului nu o surprindea extrem de mult. După cele 
ce i se arătaseră în viziune, era convinsă că avea să fie 
salvată într-un fel sau altul. 

Biotul centiped era format din cincisprezece segmente 
articulate între ele, fiecare cu patru picioare, şi un cap 
asemănător cu al unei insecte, prevăzut cu o înşiruire 
bizară de senzori, dintre care doi erau lungi şi subţiri, 
similari unor antene. Se părea că depozitul metalic din 
celălalt colţ al cavităţii reprezenta piesele sale de schimb. 
Urmărit de privirea lui Nicole, biotul îşi schimbă trei 
picioare, carapacea unuia din segmente şi două 
protuberanţe noduroase, plasate pe laturile capului. 
Întregul proces se desfăşură în mai puţin de cinci minute. 
Odată operaţiunea terminată, biotul începu urcuşul afară 
din groapă. 

Nicole sări pe spatele lui în clipa în care trei sferturi din 
corp erau agăţate deja pe perete. Greutatea suplimentară 
se dovedi prea mare. Biotul îşi pierdu priza şi se prăbuşi 


împreună cu Nicole în cavitate. Câteva secunde mai târziu 
încercă din nou să escaladeze zidul. De astă dată Nicole 
aşteptă până ce întreaga lungime a centipedului se afla pe 
perete, sperând că rezistenţa tuturor segmentelor îi va 
compensa greutatea. Zadarnic. Biotul şi Nicole se prăbuşiră 
grămadă. 

Unul din picioarele din faţă fusese grav avariat, aşa încât 
biotul execută reparaţiile necesare înainte de a relua 
încercarea de escaladare a peretelui pentru a treia oară. 
Între timp, Nicole scosese din trusa medicală cel mai 
rezistent material de sutură pe care-l avea. Legă un capăt 
al firului pus în opt de ultimele trei segmente ale creaturii, 
iar la celălalt capăt făcu o buclă. După ce-şi puse mănuşile 
pentru a-şi proteja mâinile şi-şi confecţionă un soi de brâu 
ca firul să nu o taie, îşi trecu bucla în jurul taliei. 

Ar putea fi un dezastru, realiză Nicole trecând în revistă 
toate rezultatele posibile ale planului său. Dacă legătura 
cedează, voi cădea. Şi s-ar putea să nu mai fiu aşa de 
norocoasă. 

Centipedul porni meticulos ascensiunea. La câţiva paşi 
mici după ce se desfăşurase complet pe perete, biotul simţi 
greutatea lui Nicole. Acum nu se mai prăbuşi; se luptă să-şi 
continue drumul. Nicole îşi menţinu trupul perpendicular 
pe suprafaţă, ca şi cum s-ar fi căţărat pe o stâncă, ţinându- 
se cu ambele mâini de fir. 

Se afla la circa patruzeci de centimetri în spatele ultimului 
segment al biotului. Când capul acestuia atinse marginea 
gropii, Nicole străbătuse jumătate din distanţă. Urcuşul 
continuă încet dar sigur, pe măsură ce, segment după 
segment, biotul dispărea din vedere. Totuşi, câteva minute 
mai târziu înaintarea se reduse considerabil, oprindu-se cu 
totul în momentul în care numărul segmentelor rămase pe 
peretele vertical se reduse la patru. Dacă ar fi întins mâna, 
Nicole ar fi atins ultimul segment al creaturii. Pe perete se 
mai găsea cam un metru din lungimea totală a biotului, şi 
cu toate acestea, centipedul părea că se împotmolise. 


Presiunea exercitată de Nicole asupra articulaţiilor 
posterioare era prea mare. 

Scenarii sinistre se succedară în mintea lui Nicole, în 
vreme ce atârna la mai bine de şase metri de fundul 
cavităţii. Bună treabă, reflectă sarcastic trăgând cu putere 
de fir şi punându-şi picioarele pe perete. Există trei 
variante posibile, niciuna din ele grozavă. Firul să se rupă. 
Biotul să cadă înăuntru. Sau eu să rămân suspendată aici 
pentru totdeauna. 

Nicole luă în considerare alternativele. Singurul plan cu o 
probabilitate rezonabilă de succes - deşi rămânea extrem 
de periculos - la care se putea gândi era să urce pe firul de 
sutură până la ultimul segment şi apoi, folosind cumva 
trupul sau picioarele centipedului, să-şi croiască drum până 
la margine. 

Privind sub ea, îşi aminti prima căzătură. Cred că am să 
aştept puţin să văd dacă maşina asta are sau nu de gând să 
se mişte mai departe. Aşa se scurse un minut, apoi altul. 
Nicole respiră adânc. Apucă bine firul şi se ridică în sus pe 
zid. Repetă operaţia folosindu-se de cealaltă mână. 
Ajunsese chiar sub ultimul segment. Întinse mâna şi apucă 
unul din picioarele biotului, însă de îndată ce încercă să se 
sprijine de el, piciorul se desprinse de perete. 

Cam atâta cu acest plan, îşi zise după o clipă de spaimă. Se 
echilibra iarăşi imediat sub centiped, şi îl studie cu atenţie. 
Carapacea fiecărui segment era confecţionată din plăcuţe 
suprapuse. Poate dacă aş apuca una din ele. Nicole 
recapitulă primele două încercări de a călări pe spatele 
biotului. Forţa de sucţiune din picioare a fost cea care a 
cedat. Acum cea mai mare parte a biotului se află pe nivelul 
de deasupra. Ar trebui să mă susţină. 

Înţelese că odată ajunsă pe spatele creaturii, nu mai avea 
nici o protecţie dacă ar fi căzut. Pentru a-şi verifica ideea, 
se ridică pe fir şi apucă una din plăcile carapacei. Problema 
era dacă placa îi va suporta greutatea. Încercă să-i 


determine rezistenţa în timp ce se ţinea cu cealaltă mână 
de firul de sutură. Toate bune până atunci. 

Prinse o placă de pe segmentul posterior al centipedului şi 
se trase în sus cu mare precauţie, dând apoi drumul firului. 
Îşi încolăci picioarele în jurul creaturii şi înaintă pe el până 
ce ajunse la următoarea plăcuţă. Picioarele ultimului 
segment posterior se desprinseră cu zgomot de pe perete, 
însă biotul nu făcu altă mişcare. 

Repetă operaţiunea de încă două ori, trecând de la un 
segment la altul. Nicole aproape ajunsese sus. Pe parcursul 
ultimei ascensiuni o scutură un frison de spaimă, în 
momentul în care biotul alunecă câţiva centimetri înapoi în 
groapă. Ţinându-şi respiraţia, aşteptă până ce biotul se 
stabiliză, după care continuă să se târască spre primul 
segment aflat la nivelul solului. Brusc biotul se puse iarăşi 
în mişcare, dar Nicole se rostogoli pur şi simplu într-o parte 
şi ateriză pe spate. 

— Aleluia! Strigă ea. 

Stând pe zidul ce înconjura New York-ul şi privind apele 
învolburate ale Oceanului Cilindric, Nicole se întrebă de ce 
nu răspunsese nimeni apelurilor sale de ajutor. Autotestul 
aparatului de emisie indica că acesta funcţionează, şi totuşi, 
de trei ori încercase să stabilească legătura cu restul 
echipajului, fără succes. Nicole cunoştea mijloacele de 
comunicaţii aflate la dispoziţia astronauţilor. Lipsa unui 
răspuns însemna că pe o rază de şase-opt kilometri nu se 
găsea niciunul din colegii ei, şi că staţia releu de la baza 
Beta nu era operaţională. Dacă ar fi fost, atunci m-ar auzi 
indiferent de unde, chiar şi de pe Newton. 

Nicole se îmbărbătă spunându-şi că echipajul se afla fără 
îndoială la bordul navei, pregătindu-se pentru o altă ieşire, 
iar staţia de comunicaţii fusese probabil avariată de uragan. 
Ce o deranja însă era faptul că trecuseră patruzeci şi cinci 
de ore de când marea începuse să se topească şi nouăzeci 
de ore de la căzătura ei în groapă. De ce n-o căuta nimeni? 


Ochii ei cercetară cerul în căutarea vreunui elicopter. 
După cum prevăzuse, atmosfera conţinea nori. Topirea 
Oceanului Cilindric modificase considerabil starea 
meteorologică a lui Rama. Temperatura crescuse simţitor. 
Nicole aruncă o privire spre termometru, care-i confirmă 
supoziţia că în prezent erau patru grade peste valoarea de 
îngheţ. 

Varianta cea mai probabilă e că se vor întoarce în curând, 
judecă Nicole. Trebuie să rămân aproape de acest zid, aşa 
încât să fiu observată uşor. Nu pierdu timpul gândindu-se la 
alte scenarii, mult mai improbabile. Pentru o clipă luă în 
consideraţie şi posibilitatea ca asupra echipajului să se fi 
abătut un dezastru, nimeni nefiind disponibil să o caute pe 
ea. Dar şi în acest caz, trebuie să procedez la fel. Mai 
devreme sau mai târziu tot vor veni. 

Pentru a-şi omori timpul, luă o mostră din ocean şi o testă. 
Apa conţinea foarte puţin din otrăvurile organice 
descoperite de prima expediţie ramană. Poate că au 
proliferat, dispărând apoi cât timp eu mă aflam încă în 
groapă, opină Nicole. Oricum, în prezent majoritatea lor 
practic a dispărut. Îşi sublinie în gând că la o adică, un bun 
înotător ar fi putut să traverseze apa fără barcă. Îşi aminti 
însă fotografiile bioţilor rechini şi a celorlalţi locuitori 
acvatici raportați de Norton şi de echipajul său şi îşi revizui 
astfel însemnarea. 

Câteva ore străbătu zidul în lung şi-n lat. În vreme ce-şi 
mânca liniştită prânzul reprezentat de conţinutul 
pepenelui-mană (gândindu-se totodată la metodele pe care 
le-ar fi putut întrebuința ca să recupereze şi restul 
pepenelui, în caz că nu avea să fie recuperată în 
următoarele şaptezeci şi două de ore), i se păru că aude un 
strigăt sosind dinspre oraş. Se gândi imediat la doctorul 
Takagishi. 

Încercă să comunice prin radio. Nimic. Căută iarăşi pe cer 
semnul vreunui elicopter. Încă medita dacă să-şi 
abandoneze ori nu poziţia de pe zid, când auzi un al doilea 


țipăt. De astă dată stabilise mai bine direcţia aproximativă. 
Îndreptându-se spre scări, o porni spre sud în centrul New 
York-ului. 

Nicole nu-şi actualizase harta oraşului stocată în 
computer. După ce traversă străzile circulare din 
apropierea pieţei centrale, se opri lângă octaedru şi 
introduse în memorie toate descoperirile, inclusiv hambarul 
cu gropi şi celelalte lucruri pe care şi le amintea. O clipă 
mai târziu, admirând frumuseţea bizară a clădirii cu opt 
laturi, auzi al treilea strigăt. Semăna mai degrabă cu un 
țipăt strident. Dacă Takagishi era responsabil de el, atunci 
era capabil să scoată sunete foarte ciudate! 

Traversă în fugă piaţa, încercând să se apropie de sursa 
ţipătului cât încă îl avea proaspăt în minte. Lângă 
construcţiile situate pe latura opusă, ţipătui se auzi din nou. 
De data aceasta auzi şi un răspuns. Recunoscu vocile. 
Sunau asemeni celor ale perechii de aviani care o vizitaseră 
în groapă. Nicole deveni mai precaută. Merse mai departe. 
Vociferările păreau să vină din zona plaselor considerate de 
Francesca Sabatini atât de fascinante. 

În mai puţin de două minute, Nicole stătea între doi 
zgârie-nori legaţi în partea de jos printr-o plasă groasă de 
ochiuri, înaltă de vreo cincizeci de metri. La douăzeci de 
metri deasupra solului, un avian cu corpul ca de catifea 
fusese prins în capcană. Ghearele şi aripile i se încurcaseră 
în plasa lipicioasă. Zărind-o pe Nicole, scoase un strigăt. 
Însoţitorul său mai mare, ce până atunci se rotise în cercuri 
deasupra clădirilor, cobori în picaj spre ea. 

Nicole se ghemui lângă faţada unuia dintre zgârie-nori. 
Avianul articulă nişte sunete de parcă ar fi certat-o, dar nu 
o atinse. Celălalt cu trup catifelat spuse ceva, iar după un 
schimb de replici, uriaşa pasăre de linoleum se retrase pe 
un soi de terasă, la vreo douăzeci de metri depărtare. 

După ce se calmă (continuând însă să urmărească cu 
coada ochilor pasărea uriaşă), Nicole se apropie de plasă şi 
o inspectă cu grijă. Nici ea şi nici Francesca nu avuseseră 


timp să o facă atunci când îl căutaseră pe Takagishi, aşa că 
aceasta constituia prima ocazie de a o examina pe îndelete. 
Plasa era confecţionată dintr-un material asemănător cu 
frânghia, de o oarecare elasticitate şi cu o grosime de patru 
centimetri. Existau acolo mii de intersecţii, şi în fiecare se 
găsea un mic nod. Nodurile erau într-adevăr puţin 
lipicioase, dar nu îndeajuns ca s-o determine pe Nicole să 
creadă că întreaga plasă era opera unui păianjen, întinsă 
pentru a captura diferite zburătoare. 

În vreme ce studia partea de jos a plasei, avianul liber 
zbură pe deasupra capului ei şi ateriză în apropierea 
prietenului prins în cursă. Atent să nu se încâlcească la 
rândul său în ochiurile plasei, începu să se joace cu corzile 
folosindu-şi ghearele. Le întinse şi le răsuci, cu oarecare 
greutate. Apoi păşi cu gingăşie spre locul unde zăcea 
celălalt avian şi încercă stângaci să rupă ori să desfacă 
legăturile în care fusese prins acesta. După ce termină 
mişcarea, pasărea se dădu înapoi şi o fixă pe Nicole. 

Ce face oare? Se întrebă Nicole. Sunt sigură că vrea să-mi 
comunice ceva. Observând că Nicole rămâne nemişcată, 
avianul repetă cu sârguinţă întreaga operaţiune. De 
această dată, Nicole înţelese că fiinţa extraterestră părea 
să-i spună că nu îşi poate elibera prietenul. Nicole zâmbi şi-i 
făcu un semn din mână. Apoi, stând mai departe la baza 
plasei, legă două dintre corzile adiacente. Când le desfăcu 
după aceea, ambii aviani îşi manifestară zgomotos 
aprobarea. Repetă mişcarea de două ori, arătând întâi spre 
ea, apoi se creatura cu corp de catifea prinsă deasupra. 

Urmă o conversaţie rapidă în limbajul lor puternic, uneori 
melodios, şi cea mai mare dintre păsări se întoarse pe 
terasă. Nicole se uită la cealaltă. Se prinsese în trei locuri 
diferite, iar zbaterile ulterioare nu reuşiseră decât să o 
încurce şi mai mult în corzile elastice. Femeia presupuse că 
avianul se lăsase surprins de uraganul violent şi fusese 
aruncat în plasă noaptea trecută. Firele se deformaseră 


probabil sub impact, iar când reveniseră la poziţia normală, 
pasărea se văzuse prinsă în capcană. 

Nu îi venea greu să se caţăre. Plasa era bine ancorată de 
ambii zgârie-nori, şi cântărea destul de mult ca Nicole să nu 
se legene. Douăzeci de metri reprezentau însă o înălţime 
apreciabilă, mai mare decât cea a unei clădiri normale cu 
şase etaje, astfel că Nicole începuse să-şi schimbe părerea 
când, în sfârşit, ajunse alături de avianul prizonier. 

Gâfâia din cauza efortului. Se apropie încetişor de avian, 
pentru a se asigura că nu înţelesese greşit comunicarea lor. 
Creatura străină o urmări fix cu uriaşii ei ochi albaştri. 

Una din aripi se încurcase foarte aproape de capul păsării. 
Nicole începu să o elibereze numai după ce-şi înfăşură 
câteva corzi în jurul propriilor glezne, protejându-se 
împotriva unei eventuale căderi. Treaba era anevoioasă. La 
un moment dat o învălui respiraţia puternică a creaturii. 
Cunosc acest miros, constată ea. Lui Nicole îi luă o clipă să 
facă conexiunea cu pepenele-mană din care consumase mai 
devreme. Deci mănânci acelaşi lucru. Dar de unde vine? Îşi 
dori să fi fost în stare să le vorbească acestor fiinţe stranii şi 
minunate. 

Se luptă cu primul nod. Era foarte strâns. Se temea să 
tragă prea puternic, să nu rănească cumva aripa creaturii. 
Introduse mâna în trusa medicală şi scoase bisturiul. 

În aceeaşi clipă, celălalt avian se năpusti asupra ei, ţipând 
şi vociferând, încât o sperie de moarte. Pasărea nu-i 
permise să continue operaţia până ce Nicole nu se 
îndepărtă de prizonier, demonstrând cum funcţionează 
bisturiul pe una din corzile alăturate. 

Odată cu utilizarea scalpelului, treaba se termină rapid. 
Avianul cu trup de catifea se ridică în aer, inundând 
împrejurimile cu muzicale strigăte de fericire. Însoţitorul i 
se alătură în această sărbătoare şi cele două păsări se 
jucară, ca nişte îndrăgostiţi, în aerul de deasupra plasei. Un 
moment mai târziu dispărură, iar Nicole cobori încet pe sol. 


Era mulţumită de ea însăşi. Acum era pregătită să se 
întoarcă pe zid şi să aştepte expediţia de salvare, pe care o 
considera iminentă. Se îndreptă spre nord cântând o 
melodie populară de pe Loira, pe care şi-o amintea din 
adolescenţă. 

După câteva minute, Nicole avea din nou tovărăşie. Mai 
precis, avea un ghid. Ori de câte ori pornea într-o direcţie 
greşită, avianul de catifea care zbura deasupra făcea un 
tărăboi cumplit: Zgomotul înceta doar când Nicole alegea 
direcţia cea bună. Mă întreb oare unde mergem? Reflectă 
ea. 

În piaţă, la nu mai mult de patruzeci de metri de octaedru, 
avianul se abătu brusc asupra unei porţiuni deloc vizibile de 
pe solul metalic. Bătu din aripi de câteva ori, apoi se roti 
deasupra locului. Un soi de capac se dădu în lături, iar 
creatura dispăru sub nivelul pieţei. leşi de două ori la 
suprafaţă, scoase nişte sunete în direcţia lui Nicole, apoi 
cobori din nou. 

Nicole pricepu mesajul. Cred că sunt invitată în casă să 
cunosc familia: Să sperăm doar că nu constitui cina. 

41. Un prieten veritabil. 

Nicole nu ştia la ce să se aştepte. Nu era înspăimântată. 
Se apropie de deschizătură, privind înăuntru. Curiozitatea 
reprezenta sentimentul dominant. Se îngrijoră pe moment 
ca nu cumva expediţia de salvare să sosească cât timp ea se 
afla sub pământ, dar se convinse că sosirea echipajului va 
avea loc mai târziu. 

Acoperământul dreptunghiular era lung de zece metri şi 
lat de aproape şase. După ce se încredinţă că Nicole îl 
urmează, avianul zbură în gaură şi o aşteptă pe a treia 
terasă. Nicole se ghemui lângă deschizătură şi scrută 
adâncimile. Observă câteva lumini în zonă, însă la distanţă 
clipeau mai multe lămpi. Nu putea să estimeze cu precizie 
adâncimea la care ajungea coridorul, dar mai mult ca sigur 
că depăşea douăzeci sau treizeci de metri. 


Coborârea nu era deloc simplă pentru o specie 
nezburătoare. Coridorul vertical era de fapt o gaură mare, 
cu o serie de terase largi plasate lateral. Fiecare avea exact 
aceleaşi dimensiuni, aproximativ cinci metri lungime pe 
unul lăţime, fiind distanţate între ele la doi metri. Nicole 
trebuia să fie foarte precaută. 

Lumina din coridor provenea de la deschizătura din piaţă 
şi de la câteva lampioane, atârnate pe pereţi la fiecare 
patru trepte. Felinarele erau înfăşurate într-un material 
transparent foarte subţire, cu aspect de hârtie. Fiecare 
adăpostea o flacără mică, alături de o substanţă lichidă pe 
care Nicole o presupuse a fi combustibilul. 

Prietenul ei catifelat o aştepta cu răbdare, mereu cu câte 
trei terase dedesubt. Nicole avea senzaţia că în 
eventualitatea unei căderi, avianul ar fi prins-o din zbor, dar 
nu dorea să-şi verifice ipoteza. Mintea îi lucra cu 
repeziciune. Concluzionase deja că avianii nu erau bioţi. 
Însemna aşadar că avea în faţă reprezentantul unei specii 
extraterestre. Însă ei nu pot fi ramanii, raţionă Nicole. 
Nivelul lor de dezvoltare tehnologică e total inconsistent cu 
această navă. 

Nicole îşi aminti din lecţiile de istorie de maiaşii săraci şi 
înapoiaţi, descoperiţi de conchistadori în Mexic. Spaniolii 
consideraseră imposibil ca strămoşii acelor oameni 
ignoranţi să fi construit asemenea centre impresionante de 
ceremonii. Să se fi întâmplat acelaşi lucru aici? Se întrebă 
ea. Să fie aceşti stranii aviani tot ce a mai rămas din specia 
care l-a construit pe Rama? 

La douăzeci de metri sub nivelul solului, Nicole auzi ceva 
ce aducea cu zgomotul unei ape curgătoare. Sunetul se 
intensifică în momentul în care puse piciorul pe o terasă ce 
constituia de fapt o extindere a unui tunel orizontal. De 
cealaltă parte a coridorului vertical se zărea un gang 
similar, cufundat în întuneric şi de asemenea paralel cu 
suprafaţa. 


Ghidul ei zburător se afla ca de obicei cu trei trepte mai 
jos. Nicole indică tunelul din spatele ei. Creatura se apropie 
de ea şi se roti hotărât peste cele două terase situate 
imediat sub Nicole, dându-i clar a înţelege că trebuia să 
coboare mai departe. 

Nicole însă nu voia să cedeze aşa de uşor. Scoase bidonul 
şi se făcu că bea din el. Arătă apoi spre tunelul întunecat 
din spate. Avianul bătu din aripi, părând să-şi cântărească 
decizia, după care zbură peste capul ei şi dispăru în beznă. 
Patruzeci de secunde mai târziu, Nicole zări în depărtare o 
lumină, crescând pe măsură ce se apropia de ea. Avianul se 
întorsese cu o torţă într-una din gheare. 

Nicole îl urmă cale de vreo cincisprezece metri. Ajunseră 
într-o cameră situată în stânga tunelului, unde se găsea o 
cisternă mare cu apă. Apă proaspătă curgea înăuntru dintr- 
o ţeavă înfiptă în perete. Nicole scoase spectrometrul şi 
testă lichidul: era H20 aproape pură, cu nici un alt element 
chimic depăşind mai mult de o parte la un milion. Grijulie la 
bunele maniere, Nicole făcu mâinile căuş şi bău cu nesaţ 
din apa curgătoare. De necrezut cât de delicioasă putea să 
fie! 

După ce termină de băut, continuă să înainteze în aceeaşi 
direcţie. Pe avian îl cuprinse însă o frenezie bruscă, 
zburând încoace şi-ncolo şi ţipând mereu, până ce Nicole 
făcu cale întoarsă la coridorul vertical. Observă că 
intensitatea luminii scăzuse considerabil. Ridicându-şi 
privirile, constată că deschizătura spre piaţa din New York 
era acum acoperită. Sper că asta nu înseamnă că am rămas 
aici de-a binelea, cugetă ea. 

După alţi douăzeci de metri, se ivi încă o pereche de 
tuneluri orizontale întunecate, perpendiculare pe coridorul 
principal. La acest nivel, avianul cu aspect catifelat, 
nelăsând torţa din gheare, o conduse pe Nicole două sute 
de metri printr-unul din culoarele orizontale. Ajunseră într- 
o incintă spațioasă, circulară, cu tavanul foarte înalt. 
Avianul se folosi de torţă pentru a aprinde câteva felinare 


de perete plasate împrejur, apoi dispăru. Se scurse aproape 
o oră. Nicole rămase cât de liniştită putea, studiind cu 
interes încăperea neagră, care îi amintea de o grotă sau o 
peşteră. Nu se vedeau nici un fel de decoraţiuni. În cele din 
urmă, se concentră asupra modalităţii de informare a 
avianilor că era gata de plecare. 

Când într-un târziu prietenul ei catifelat se întoarse, îl 
însoțeau patru asociaţi. Nicole îi auzi fâlfâind din aripi pe 
culoar şi scoțând sunete intermitente. Companionul 
avianului ei (Nicole presupuse că era vorba de perechea 
lui) şi alte două creaturi, cu suprafeţele de linoleum intrară 
înăuntru primii. Aterizară şi se apropiară cu stângăcie de 
Nicole, pentru a o examina îndeaproape. După ce se 
aşezară în partea opusă a camerei, înăuntru zbură o altă 
creatură de catifea, aceasta de culoare cafenie şi nu 
neagră. În gheare ţinea un mic pepene. Ovoidul fu aşezat 
înaintea lui Nicole. Avianii rămaseră în expectativă. Nicole 
tăie dibace cu bisturiul o optime din pepene, îl ridică să ia o 
înghiţitură din lichidul verzui dinăuntru, apoi duse restul 
gazdelor ei. Aceştia ţipară admirativ, apreciind precizia 
tăieturii în vreme ce-şi treceau pepenele-mană unul altuia. 

Nicole îi privi mâncând. Împărţiră pepenele fără nici o 
partiţionare prealabilă. Cei doi aviani catifelaţi se dovediră 
surprinzător de abili şi delicaţi în folosirea ghearelor, 
făcând cât mai puţină mizerie pe jos şi ne lăsând resturi. 
Avianii mai mari erau mult mai neîndemânatici; lui Nicole îi 
amintiră de animalele de pe Pământ. Ca şi ea, niciuna 
dintre păsări nu se atinse de coaja tare a pepenelui. 

De îndată ce terminară de mâncat, avianii - care pe durata 
mesei nu scoseseră nici un sunet - se strânseră într-un 
cerc, preţ de câteva secunde. Cercul se desfăcu când 
avianul de catifea maronie îngână ceva ce aducea a cântec. 
Unul câte unul se apropiară să-i arunce o ultima privire, 
apoi dispărură. Nicole rămase liniştită pe loc întrebându-se 
ce avea să urmeze. Avianii lăsaseră luminile aprinse în 
sufragerie (în sala de banchet, sau ce altceva o fi fost ea), în 


schimb în coridorul adiacent era întuneric bezna. Era 
limpede că doreau ca ea să stea acolo unde se afla, cel puţin 
pentru moment. Nicole nu dormise de mult timp şi se 
simţea sătulă. Ei bine, îşi zise ghemuindu-se pe podea după 
o scurtă dezbatere interioară, poate că un pui de somn mă 
va înviora. 

În vis auzi pe cineva strigându-i numele, dar vocea venea 
de foarte departe. Se văzu nevoită să-şi încordeze auzul ca 
să o distingă. Se trezi cu o tresărire şi încercă să-şi 
amintească unde se găsea. Ascultă cu atenţie, dar nu auzi 
nimic. Verificându-şi ceasul, îşi dădu seama că dormise 
patru ore. Ar fi cazul să o iau din loc, socoti Nicole. În 
curând se va face întuneric şi nu vreau să ratez şansa de a 
fi recuperată. 

Pătrunse în culoar şi aprinse lanterna. În mai puţin de un 
minut ajunse la coridorul vertical. Se apucă imediat să 
escaladeze treptele. Chiar sub locul unde se oprise în 
vederea scurtei excursii la cisterna cu apă, Nicole auzi un 
sunet ciudat deasupra capului. Se opri pentru a-şi trage 
răsuflarea. Aplecându-se peste gol, îndreptă fasciculul 
lanternei în sus, în direcţia sunetului. Ceva voluminos se 
mişca încoace şi încolo în zona primului nivel al coridorului 
vertical. 

Nicole urcă precaută pe treapta următoare şi se ghemui 
sub noul fenomen de deasupra. Orice ar fi fost el, acoperea 
întreaga terasă din faţa tunelului la fiecare cinci secunde. 
Nicole nu avea nici o posibilitate să-l evite. Nu putea urca 
pe terasă şi apoi pe următoarea în mai puţin de cinci 
secunde. 

Se apropie de un capăt al treptei şi ascultă intens. După ce 
lucrul se întoarse şi se îndreptă în direcţie opusă, Nicole 
ridică capul peste margine. Obiectul se deplasa rapid pe 
roţi, iar din spate arăta asemeni unui tanc. Nu reuşi să 
arunce decât o privire rapidă, deoarece jumătatea 
superioară a maşinii se răsuci cu viteză, pregătindu-se să 
revină pe acelaşi traseu. 


Un lucru e sigur, îşi spuse Nicole aşteptând pe terasa de 
dedesubt. Tancul acela este un soi de santinelă. Se întrebă 
dacă poseda senzori - cu siguranţă nu dăduse nici un semn 
că ar fi auzit-o - dar decise că nu-şi putea permite să afle. 
Nu prea ar valora mult ca gardian dacă nu ar fi în stare să 
observe un intrus. 

Nicole cobori în linişte treptele până la nivelul sufrageriei. 

Era cumplit de dezamăgită şi furioasă pe ea însăşi că 
intrase în bârlogul avianilor. Încă nu-i venea să creadă că 
avianii ar putea-o reţine prizonieră. La urma urmei, nu o 
invitase creatura înăuntru după ce Nicole îi salvase viaţa? 

O nedumerea şi tancul-santinelă. Existenţa lui era 
deconcertantă, şi în totală discrepanţă cu nivelul de 
dezvoltare tehnologică al oricăror alte lucruri din bârlog. 
Ce scop avea? De unde apăruse? Din ce în ce mai straniu, 
reflectă Nicole. 

Revenită pe cel de-al doilea nivel subteran, se uită în jur să 
vadă dacă mai exista o altă cale de a ieşi din adăpost. De 
cealaltă parte a coridorului se afla un şir identic de terase. 
Dacă ar fi reuşit să sară, atunci poate. 

Înainte de a lua serios în consideraţie un astfel de plan, 
trebuia să ştie dacă primul nivel nu era păzit tot de o 
santinelă. Nu-şi putea da seama din locul unde se afla, aşa 
că învinovăţindu-se pentru prostie, urcă din nou treptele de 
deasupra. Privind vizavi, constată că avea noroc. Terasa din 
faţa tunelului opus era pustie. 

Când ajunse iarăşi la nivelul doi, Nicole era deja obosită de 
atâta căţărat. Privi tunelul deschis în partea cealaltă a 
coridorului vertical şi luminile ce se zăreau în abisul de sub 
ea. Dacă nu reuşea saltul, ar fi murit aproape sigur. Nicole 
era o bună judecătoare a distanțelor şi aprecie că între cele 
două terase se întindea un gol de circa patru metri. Patru 
metri, murmură în bărbie, cel mult patru şi jumătate. 
Lăsând loc pentru o marjă de siguranţă, trebuie să sar cinci 
metri, în costum şi cu rucsacul în spate. 


Îşi aminti o după-amiază de duminică, cu patru ani în urmă 
la Beauvois, când Genevieve avea zece ani şi priveau 
împreună la televizor Olimpiada din 2196. 

— Mai poţi să sari, Maman? Întrebase fetiţa, nereuşind 
încă să-şi închipuie mama ca pe o campioană olimpică. 

Pierre reuşise s-o convingă să o ducă pe Genevieve pe 
terenul de atletism situat lângă gimnaziul din Luynes. 
Uitase cum să-şi dozeze triplul salt, dar după treizeci de 
minute de încălzire şi antrenament, Nicole reuşise o 
săritură simplă de şase metri şi jumătate în lungime. 
Genevieve nu se arătase foarte impresionată. 

— Mamă, spusese ea în timp ce traversau pe bicicletă 
câmpurile înverzite spre casă, sora mai mare a lui Danielle 
poate sări aproape la fel de mult, şi ea nu-i decât studentă. 

Amintirea lui Genevieve stârni o tristeţe profundă în 
sufletul lui Nicole. Tânjea după glasul ei, voia să-i pieptene 
părul, sau să meargă împreună cu barca pe micul lor 
heleşteu de lângă Bresme. Nu preţuim niciodată cum se 
cuvine timpul pe care-l avem, decât atunci când este prea 
târziu. 

Nicole cobori în tunelul unde o lăsaseră avianii. Nu va 
încerca să sară. Era prea periculos. Dacă aluneca. 

— Nicole des Jardins, unde naiba eşti? 

Nicole înmărmuri auzind chemarea, foarte slabă şi venind 
de undeva de la mare distanţă. Îşi imaginase oare? 

— Nicole, auzi din nou. Era vocea lui Richard Wakefield, 
fără nici o putinţă de îndoială. Alergă înapoi în coridorul 
vertical şi vru să strige. Ba nu, se răzgândi Nicole. Asta i-ar 
trezi. Nu-mi trebuie mai mult de cinci minute. Pot să sar. 

Şuvoiul de adrenalină îi inunda întreg trupul. Îşi măsură 
paşii şi sări peste abis fără dificultate. Treptele le urcă cu o 
viteză incredibilă. Aproape de vârf, auzi iarăşi chemarea lui 
Wakefield. 

— Sunt aici, Richard. Dedesubt, strigă ea. Sub piaţă. 

Se întinse spre capac şi încercă să-l mişte. Nu voia să se 
clintească din loc. 


— Porcăria dracului, ţipă ea în timp ce un Richard uluit se 
învârtea în apropiere. 

— Richard, vino aici. Unde îmi auzi vocea. Bate în pământ. 

Richard începu să lovească în capac. Strigau unul către 
celălalt. Zgomotul era asurzitor. De departe de jos, Nicole 
auzi fâlfâit de aripi. Ridicându-se în coridor, avianii începură 
să ţipe şi să vocifereze. 

— Ajutaţi-mă, strigă la ei Nicole. Arătă cu degetul spre 
capac. Prietenul meu se găseşte sus. 

Richard continua să izbească. Doar cei doi aviani care o 
descoperiseră pe Nicole în groapa din hambar se apropiară 
de ea. Se rotiră în jur, bătând din aripi şi ţipând către 
ceilalţi cinci, aflaţi cu un nivel mai jos. Din câte se părea, 
creaturile se certau, deoarece avianul negru de catifea îşi 
întinse de două ori gâtul spre cei de jos, scoțând nişte 
sunete cumplite. 

Capacul se deschise brusc. Richard abia reuşi să-şi 
recapete echilibrul ca să nu se prăbuşească în gol. Când 
privi în jos, o văzu pe Nicole şi pe cele două păsări 
gigantice, dintre care una se repezi drept la el, în vreme ce 
Nicole se căţăra afară. 

— Dumnezeule! Exclamă el, nedezlipindu-şi ochii de la 
zborul avianului. 

Nicole era copleşită de bucurie. Se aruncă în braţele lui 
Wakefield. 

— Richard, ah Richard, sunt atât de fericită să te văd. El 
rânji şi îi întoarse îmbrăţişarea. 

— Dacă aş fi ştiut că te vei simţi aşa, aş fi venit mult mai 
repede. 

42. Doi exploratori 

— Fă-mă să înţeleg bine. Îmi spui că eşti singur? Şi că nu 
avem nici o modalitate să traversăm Oceanul Cilindric? 

Richard încuviinţă din cap. Era prea mult pentru Nicole. 
Cu cinci minute mai devreme exulta de bucurie. Coşmarul 
luase în cele din urmă sfârşit. Îşi imaginase întoarcerea pe 
Pământ, întâlnirea cu tatăl şi fiica ei. lar acum el îi. Spunea. 


Se îndepărtă repede şi-şi rezemă capul de una din clădirile 
din jurul pieţei. Lacrimile i se scurgeau pe obraji, în timp ce 
dădea frâu liber dezamăgirii. Richard o urmări de la 
distanţă. 

— Îmi pare rău, rosti el. 

— Nu e vina ta, replică Nicole după ce îşi regăsi cumpătul. 
Numai că nu mi-a trecut prin minte că aş putea să întâlnesc 
un membru al echipajului, şi tot să nu fiu salvată. Se 
întrerupse. Nu era corect din partea ei să-l facă pe Richard 
să sufere. Veni lângă el şi se forţă să surâdă. De obicei nu 
sunt atât de emotivă. Şi în plus ţi-am întrerupt istorisirea. 
Făcu o pauză pentru a-şi şterge ochii. Îmi povesteai despre 
rechinii bioţi care urmăreau barca cu motor. l-ai observat 
abia la jumătatea apei? 

— Mai mult sau mai puţin, replică Richard. Dezamăgirea ei 
îl domolise. Râse nervos. Îţi aduci aminte, la una din 
simulările noastre am fost criticaţi că nu am lansat la 
început în apă o barcă cu pilot automat, doar pentru a ne 
încredința că nu deranjăm cumva „echilibrul ecologic”. Mă 
rog, la momentul respectiv am considerat sugestia ridicolă. 
Acum nu mai sunt la fel de sigur. Rechinilor bioţi nu le-a 
prea păsat de vasele echipajului Newton, dar barca mea cu 
motor i-a supărat cu certitudine. 

Richard şi Nicole se aşezară împreună pe una din cutiile 
metalice cenuşii împrăştiate în piaţă. 

— Am reuşit să-i evit o dată, dar am avut mare noroc, 
reluă Richard. Când n-am mai avut altă variantă, am sărit 
pur şi simplu peste bord şi am înotat. Din fericire, barca o 
urmăreau şi nu pe mine. N-am mai văzut niciunul până ce 
am ajuns la doar o sută de metri de țărm. 

— De cât timp eşti tu în Rama? Întrebă Nicole. 

— De vreo şaptesprezece ore. Am plecat de pe Newton la 
două ore după răsărit. Am pierdut al dracului de mult timp 
încercând să repar staţia releu de la baza Beta. A fost însă 
imposibil. 

Nicole îi pipăi combinezonul de zbor. 


— În afară de păr, nici nu s-ar zice că ai fost ud. 

Richard râse. 

— Ah, unul din miracolele ţesăturilor moderne. Ai crede că 
s-a uscat aproape imediat după ce-am schimbat unităţile 
termice? Şi mie îmi venea greu să-mi închipui că tocmai 
înotasem douăzeci de minute în apa rece. Se uită la ea. 
Nicole se relaxa încetul cu încetul. Sunt totuşi surprins, 
Cosmonaut des Jardins, cum de nu mi-ai pus încă cea mai 
importantă întrebare. Cum de am ştiut unde te afli? 

Nicole îşi scosese scanerul şi citea valorile biometrice ale 
lui Richard. 'Totul se găsea în limitele normale, în pofida 
cumplitei curse de înot. Nu înţelese imediat întrebarea. 

— Ştiai unde sunt? Zise ea în cele din urmă, ridicând dintr- 
o sprânceană. Credeam că pur şi simplu hoinăreai. 

— Haide, doamnă. New York-ul e mic, dar nu atât de mic. 
Zidurile astea înconjoară douăzeci şi cinci de kilometri 
pătraţi. lar pe legăturile radio nu te poţi baza deloc. Rânji 
vesel. Să vedem, dacă m-aş fi oprit pe fiecare metru pătrat 
să-ţi strig numele, ar fi trebuit să te chem de douăzeci şi 
cinci de milioane de ori. Acordând pentru fiecare chemare 
zece secunde - timpul necesar cât să aştept un răspuns şi 
să mă deplasez în următorul careu - ar însemna şase 
chemări pe minut. Aşadar asta mi-ar fi luat patru milioane 
de minute, ceea ce este cu puţin peste şaizeci de mii de ore, 
sau două mii cinci sute de zile terestre. 

— Bine, bine, îl întrerupse Nicole, râzând în cele din urmă. 
Spune-mi cum ai ştiut unde sunt. 

Richard se ridică: 

— Îmi dai voie? Rosti el dramatic, întinzând degetele spre 
buzunarul de la piept al costumului ei de zbor. 

— Bănuiesc că da, răspunse ea, deşi nu-mi imaginez. 

Richard îi băgă mâna în buzunar şi-l scoase afară pe 
Prinţul Hal. 

— El m-a condus la tine. Eşti un băiat bun, prinţul meu, 
deşi pentru o vreme am crezut că m-ai dezamăgit. 

Nicole nu pricepea câtuşi de puţin ce spunea Richard. 


— Prinţul Hal şi Falstaff sunt prevăzuţi cu balize perechi 
de semnalizare, explică bărbatul. Emit cincisprezece 
impulsuri puternice pe secundă. Cu Falstaff amplasat în 
cortul meu din tabăra Beta şi cu un emiţător echivalent în 
punctul Alfa, ţi-am determinat poziţia prin triangulaţie. 
Aşadar ştiam cu precizie unde te afli - cel puţin în raport cu 
coordonatele x-y. Algoritmul meu simplu de urmărire nu 
fusese proiectat pentru excursii în z. 

— Deci aşa ar denumi un inginer vizita mea în bârlogul 
avianilor? Întrebă Nicole cu un alt zâmbet pe buze. O 
excursie în z? 

— Este unul din modurile de a o descrie. 

Nicole clătină din cap. 

— Nu ştiu ce să cred despre tine, Wakefield. Dacă 
cunoşteai într-adevăr unde mă aflam în tot acest răstimp, 
de ce naiba ai aşteptat atâta. 

— Pentru că te-am pierdut, sau am crezut că aşa s-a 
întâmplat, înainte de a te descoperi. După ce m-am întors 
să-l recuperez pe Falstaff. 

— M-am prostit eu de tot în ultima săptămână, ori 
explicaţia aceasta abracadabrantă este puţin cam confuză? 

Fu rândul iui Richard să râdă. 

— Poate că ar trebui să pun mai multă ordine în 
prezentarea mea. Făcu o pauză. În iunie trecut, am fost 
extrem de iritat când grupul de ingineri de navigaţie a decis 
să nu se folosească balizele ca locatoare personale de 
rezervă. Am argumentat, fără succes din păcate, că ar 
putea apare situaţii de urgenţă sau împrejurări 
neprevăzute, în care raportul semnal-zgomot al legăturilor 
radio obişnuite să se situeze sub nivelul de prag. Aşa că mi- 
am echipat trei dintre roboţi, pentru orice eventualitate. 

Nicole îl studie pe Richard Wakefield în timp ce acesta 
vorbea. Uitase cât de amuzant şi surprinzător putea să fie. 
Era convinsă că dacă ar fi pus întrebările corecte, el i-ar fi 
vorbit pe marginea aceluiaşi subiect o oră întreagă. 


— Apoi Falstaff a pierdut semnalul, spunea el. Nu am fost 
prezent în clipa aceea, deoarece mă pregăteam să vin cu 
Hiro Yamanaka să vă iau pe tine şi pe Francesca cu 
elicopterul. Falstaff dispune însă de un mic casetofon şi 
etichetează temporal toate datele. Când tu nu ai mai 
apărut, am verificat înregistrarea şi am descoperit că 
semnalul încetase brusc. 

A revenit pentru scurt timp câteva minute mai târziu, când 
discutam prin radio, dar imediat după ultima noastră 
conversaţie a dispărut de-a binelea. Comportamentul mi-a 
sugerat o defecţiune. Am crezut că Prinţul Hal s-a defectat. 
După ce Francesca mi-a spus că ai însoţit-o până în piaţă, 
atunci practic m-am convins că Prinţul Hal. 

Nicole nu asculta decât cu una din urechi, însă când auzi 
numele Francescăi tresări brusc. 

— Opreşte-te, îl întrerupse ridicând mâna. Ce-ai zis că ţi-a 
spus? 

— Ca aţi părăsit hambarul împreună şi că te-ai despărţit 
de ea câteva minute mai târziu, să îl cauţi pe Takagishi. 

— Asta-i o tâmpenie totală, declară Nicole. 

— Adică? 

— Este o minciună. O minciună clară şi limpede. Am căzut 
în groapa de care ţi-am vorbit câtă vreme Francesca se afla 
acolo, sau la cel mult un minut după plecarea ei. După 
aceea nu m-a mai văzut. 

Richard reflectă o clipă. 

— Aşa se explică de ce Falstaft te-a pierdut. Tu ai rămas 
înăuntru în hambar, iar pereţii au blqgpat semnalul. Acum 
era rândul său să se mire. Dar de ce ar născoci Francesca o 
asemenea poveste? 

Asta aş vrea să ştiu şi eu, îşi zise în sinea ei Nicole. 
Înseamnă că l-a otrăvit intenţionat pe Borzov. Altminteri de 
ce să încerce. 

— S-a întâmplat ceva între voi două? O întrebă Richard, 
întotdeauna am crezut că observ. 


— Probabil gelozie, acţionând din ambele direcţii. 
Francesca şi cu mine ne situăm la ani lumină depărtare. 

— Asta poţi să o spui din nou, chicoti Richard. Mi-am 
petrecut cea mai mare parte a anului încercând să-ţi 
sugerez faptul că te găsesc inteligentă, interesantă şi 
atractivă. Şi totuşi n-am primit altceva decât un răspuns 
profesional, politicos şi reţinut. Francesca, pe de altă parte, 
îşi dă seama imediat numai dacă se întâmplă s-o priveşti 
într-un anume fel. 

— Mai sunt şi alte deosebiri, mai de substanţă, replică 
Nicole, deloc supărată că Richard îşi manifestase în cele din 
urmă interesul faţă de ea ca femeie. 

Urmă o pauză în conversaţie. Nicole îşi consultă ceasul. 

— Nu vreau să mai pierdem timpul discutând despre 
Francesca Sabatini, spuse ea. Peste o oră se va lăsa iarăşi 
întunericul şi trebuie să plănuim cum vom scăpa de pe 
această insulă. Avem de abordat şi alte aspecte. Logistice să 
zicem, precum apa, alimentele şi alte chestiuni de 
nemenţionat şi care fac izolarea într-o groapă mică să pară 
suficient de dezgustătoare. 

— Am adus un cort portabil - dacă avem nevoie. 

— Minunat, replică Nicole, o să-mi aduc aminte atunci 
când plouă. Întinse automat mâna spre rucsac pentru a lua 
pepenele-mană, dar nu scoase pachetul. Apropo, Richard, 
n-ai adus cumva mâncare omenească? 

Cortul se dovedi trebuincios când fură gata să se culce. 
Hotărâră să-l întindă pe o latură a pieţei centrale. Nicole se 
simţea mai în siguranţă în apropierea avianilor. Într-un 
anume sens îi erau prieteni şi probabil ar fi ajutat-o la 
nevoie. În plus, reprezentau şi singura lor sursă cunoscută 
de hrană. Richard şi Nicole de-abia aveau apă şi alimente 
pentru încă două zile. 

Ea nu obiectase la propunerea lui Richard de a împărţi 
împreună cortul. Galant, el se oferise să doarmă afară 
„dacă asta te-ar face să te simţi mai bine”, însă cortul se 
dovedea destul de mare pentru doi saci de dormit, în lipsa 


altui mobilier. Faptul că stăteau întinşi la o distanţă de 
jumătate de metru unul de celălalt, făcea conversaţia uşor 
de întreţinut. Nicole îi relată amănunţit timpul pe care-l 
petrecuse singură, omiţând doar partea cu sticluţa verde şi 
viziunile ulterioare. Era un lucru prea intim pentru a-l 
împărtăşi altcuiva. Pe Richard îl fascină întreaga povestire, 
şi se arătă intrigat mai ales de aviani. 

— Vreau să zic, cum naiba de-au ajuns aici? Începu el 
ridicându-se pe un cot şi sprijinindu-şi capul de umăr. Din 
cele ce mi-ai spus, cu excepţia tanculuisantinelă - şi aici 
sunt de acord cu tine că el constituie o anomalie - nu sunt 
mai avansați decât oamenii preistorici. Ce lovitură ar fi să le 
descoperim secretul. 

Nu poţi renunţa complet la ipoteza că ar fi totuşi bioţi, 
continuă el, de-abia reţinându-şi entuziasmul. Poate că nu 
sunt impresionanţi din punct de vedere biologic, dar Isuse, 
ca inteligenţă artificială ar constitui ultimul răcnet în 
domeniu. Se ridică pe saltea. Gândeşte-te numai ce 
semnificaţie ar avea asta. Trebuie să găsim aceste 
răspunsuri. Tu eşti lingvistă, poate reuşeşti să înveţi să le 
vorbeşti. 

Nicole era amuzată. 

— Ţi-a trecut oare prin minte, Richard, că întreaga noastră 
discuţie va fi doar academică dacă nimeni nu vine în 
căutarea noastră? 

— De câteva ori. Richard râse şi se întinse iarăşi pe saltea. 
Ticălosul de Heilmann m-a tras deoparte chiar înainte să 
mă întorc în Rama şi mi-a spus că „violam toate 
regulamentele în vigoare” prin acţiunea mea. Mi-a promis 
că nu vor veni după mine, indiferent de circumstanţe. 

— Şi atunci de ce te-ai întors? 

— Nu sunt complet sigur, zise el încet. Ştiu că voiam să-l 
iau pe Falstaff şi să văd dacă, prin cine ştie ce minune, nu 
mai recepţionase alte semnale de la baliza ta. Cred însă că 
am avut şi alte motive. Misiunea se transforma tot mai mult 
în politică în loc de ştiinţă. Îmi era limpede că birocraţii de 


pe Pământ aveau de gând să abandoneze misiunea, din 
„raţiuni de securitate”, şi că echipajului i se va interzice să 
revină pe Rama. Ştiam că discuţiile politice aveau să mai 
dureze încă o zi sau două. Făcu o pauză. Şi doream să mai 
arunc o privire la cea mai incredibilă privelişte din viaţa 
mea. 

Nicole rămase tăcută câteva clipe. 

— Cu siguranţă nu îţi era teamă, spuse ea blând, deoarece 
nici acum nu laşi să se vadă vreun semn de frică. Nu te 
deranjează deloc gândul de a fi lăsat să mori la bordul lui 
Rama? 

— Puțin, răspunse Richard. Dar a muri într-o situaţie 
captivantă e mai bine decât să trăieşti într-una plictisitoare. 
Din nou se sprijini în cot. Trei ani am aşteptat această 
misiune. Am considerat încă de la început că am o şansa 
reală să fiu selectat în echipaj. Cu excepţia roboților şi a lui 
Shakespeare, în viaţa mea nu mai există altceva decât 
munca. N-am nici familie şi nici prieteni la care să mă 
gândesc. 

Vocea i se stinse. 

— Şi ideea de a mă întoarce înapoi mă sperie la fel de mult 
ca moartea. Cel puţin Richard Wakefield, cosmonaut pe 
Newton, are un ţel bine definit. Încercă să mai spună ceva, 
dar se opri. Se lăsă pe spate şi închise ochii. 

43. Psihologie exobiologică 

— Şi mai este un motiv ca să nu ne pierdem speranţa, pe 
care am uitat să-l menţionez seara trecută, declară vesel 
Richard de îndată ce ea deschise ochii. 

Nicole se trezea întotdeauna foarte greu. Ghiar şi când 
era copil. Îi plăcea să-şi savureze ultimul vis, înainte de a 
înfrunta realitatea dură. Acasă, Pierre şi Genevieve ştiau că 
nu trebuie, să-i vorbească despre nimic important până ce 
nu-şi sorbea cafeaua de dimineaţă. Clipi spre Richard, care 
îndreptase fascicolul lanternei în spaţiul dintre ei. 

— Acest vehicul se îndreaptă în prezent către Pământ, 
spuse el. Chiar dacă Newton pleacă, mai devreme sau mai 


târziu s-ar putea să sosească altcineva aici. 

— Cum aşa? Întrebă Nicole, ridicându-se în capul oaselor. 

— În agitația de aseară am uitat complet o chestiune 
foarte importantă, replică Richard. Manevra - bănuiesc că 
nu ai simţit-o, zăcând inconştientă pe fundul gropii - a pus 
Rama pe o traiectorie de coliziune cu Pământul. Asta a făcut 
evacuarea noastră imperativă. 

Richard observă că Nicole îl privea ţintă, de parcă el şi-ar 
fi pierdut minţile. 

— Nava se găseşte în continuare pe o hiperbolă faţă de 
soare, continuă el, dar se îndreaptă cu toată viteza spre 
Pământ. Impactul va avea loc în douăzeci şi trei de zile. 

— Richard, nu-mi plac glumele atât de devreme dimineaţa, 
spuse Nicole tânjind din tot sufletul după o ceaşcă de cafea. 
Dacă-ţi consumi energia născocind. 

— Nu, nu, o întrerupse el. Sunt foarte serios, crede-mă. 

Nicole îşi scoase termometrul de buzunar şi îl verifică. 

— Atunci spune-mi, geniul meu ingineresc, de ce 
temperatura continuă să crească? Dacă ne îndepărtăm de 
soare, n-ar trebui să scadă? 

— Nicole, eşti mai deşteaptă decât atât, scutură Richard 
din cap. Căldura solară de pe exteriorul lui Rama difuzează 
foarte lent prin înveliş, şi abia apoi ajunge în interior. 
Conductivitatea termică este evident foarte mică. Nu mă 
aştept ca temperatura să atingă valoarea maximă decât 
peste cel puţin alte două săptămâni. 

Nicole îşi reamintea destulă termodinamică pentru a-şi da 
seama că Richard avea dreptate. Dar dimineaţa era prea 
timpurie pentru difuzia termică. Nicole se lupta cu ideea că 
Rama era în prezent aţintit spre Pământ. Îi ceru lui Richard 
o înghiţitură de apă. Ce se întâmplă aici? De ce se îndreaptă 
Rama spre planeta noastră? 

Richard îi ghici gândurile. 

— Ar fi trebuit să asculţi discuţiile tâmpite despre motivul 
pentru care Rama şi-a modificat traiectoria, cât şi despre ce 


ar putea să întreprindă. Subiectul a fost răsucit pe toate 
părţile într-o conferinţă de şapte ore. 

Râse cu poftă. 

— ASI are un angajat, mi se pare un canadian, specializat 
în psihologie exobiologică. Poţi să crezi aşa ceva? Idiotul 
ăsta chiar a participat la conferinţă, oferind explicaţii 
asupra motivelor ramanilor. Richard scutură cu putere din 
cap. Ioţi birocraţii sunt la fel. Scot sufletul din oamenii cu 
adevărat creatori şi-i transformă în mânuitori de hârtii. 

— Care a fost rezultatul conferinţei? Întrebă Nicole după o 
scurtă tăcere. 

— Majoritatea celor cu mintea întreagă au considerat că 
Rama va intra pe o orbită în jurul Pământului, efectuând 
observaţii pasive de îa distanţă. Însă ei au fost în minoritate. 
După părerea mea, judecata sănătoasă şi logica au luat 
vacanţă. Chiar David Brown - care, fie vorba între noi, s-a 
comportat foarte ciudat după ce ne-am întors pe Newton - 
a fost de părere că există o mare probabilitate ca Rama să 
se poarte ostil. Apoi şi-a clarificat poziţia afirmând că nu va 
fi de fapt un act ostil, dar că aşa va fi perceput de noi. 

Din cauza agitaţiei, Richard se ridicase în picioare. 

— Ai mai auzit vreodată asemenea caraghioslăcuri? Iar 
Brown s-a numărat printre cei mai coerenţi vorbitori. 
Membrilor Consiliului ASI li s-a cerut să aleagă cu ce 
scenariu votează. Şi crezi că turma aia de plenipotenţiari au 
răspuns simplu, prin „cred în varianta A, coliziune cu mari 
distrugeri şi modificarea climatului”, sau „optez pentru 
varianta B, orbită terestră cu intenţii belicoase”? Pe dracu! 
Fiecare a trebuit să ţină un discurs. Doctorul ăla ciudat, 
Alexander, care ţi-a pus toate întrebările după briefing-ul 
biometric din noiembrie - a pierdut cincisprezece minute 
explicând cum existenţa lui Rama dezvăluise o fisură în 
structura organizatorică a Agenţiei. De parcă i-ar fi păsat 
cuiva! Richard se aşeză din nou îngropându-şi faţa în mâini. 
Totul a fost incredibil! 

Nicole se trezise acum de-a binelea. 


— Judecând după iritarea ta, deduc că n-ai fost de acord 
cu părerea generală, spuse ea ridicându-se pe saltea. 

Richard încuviinţă din cap. 

— Aproape trei sferturi din numerosul grup participant la 
conferinţă - toţi cosmonauţii de pe Newton şi cea mai mare 
parte a oamenilor de ştiinţă şi a directorilor ASI - au fost 
convinşi că manevra lui Rama va fi dăunătoare într-un fel 
sau altul pentru Pământ. Aproape toţi s-au axat pe aceeaşi 
idee. Având în vedere că prima navă ne-a ignorat pare-se 
total, modificarea traiectoriei lui Rama II, în scopul unui 
rendez-vous cu Pământul, indică faptul că această navă 
spaţială funcţionează pe alte principii. Sunt desigur de 
acord cu această concluzie, dar nu reuşesc să pricep de ce 
fiecare consideră acţiunea lui Rama ca obligatoriu ostilă. 
Mie mi se pare la fel de probabil ca extratereştrii să fie 
împinşi de curiozitate, ori chiar de dorinţa de a fi 
binefăcătorii noştri într-un anume fel. Inginerul britanic 
făcu o pauză să-şi adune gândurile. 

— Francesca spune că sondajele de opinie de pe Terra 
indică că marea majoritate a oamenilor obişnuiţi, aproape 
nouăzeci la sută după estimările ei, sunt îngroziţi de 
apropierea lui Rama. Ei cer ca politicienii să ia măsuri. 

Richard desfăcu închizătoarea cortului şi păşi în piaţa 
întunecată. Îndreptă în joacă lumina lanternei pe octaedru. 

— La o a doua întrunire, optsprezece ore mai târziu, s-a 
decretat că echipajul de pe Newton nu va mai intra iarăşi în 
Rama. Din punct de vedere tehnic, eu nu am încălcat acest 
ordin, deoarece am părăsit Newton-ul înainte de 
comunicatul oficial. Era însă evident că ordinul se află pe 
drum. 

— În vreme ce liderii planetei noastre discută cum vor 
proceda cu o navă spaţială de mărimea unui asteroid, 
aţintită exact spre ei, tu şi cu mine avem de rezolvat o 
problemă mult mai concretă, declară Nicole apropiindu-se 
de Richard. Reuşi să zâmbească slab. Trebuie să traversăm 


Oceanul Cilindric. Facem puţină explorare cât stăm de 
vorbă? 

Richard îndreptă fascicolul de lumină spre fundul gropii. 
Pepenele era uşor de identificat, în schimb nu acelaşi lucru 
se putea spune despre piesele metalice din grămada de jos. 

— Deci alea sunt piesele de rezervă ale unui biot centiped? 

Nicole aprobă din cap. Îngenuncheaseră unul lângă altul 
pe marginea cavităţii. 

— Chiar şi la lumina zilei, baza gropii rămâne în umbră. 
Trebuia să mă asigur că nu privesc corpul lui Takagishi. 

— Ce mult mi-ar place să văd un centiped reparându-se. 
Richard se ridică şi se apropie de un perete al hambarului. 
Ciocăni. lar specialiştii în materiale de construcţii ar 
înnebuni după aşa ceva. Undele radio sunt ecranate din 
ambele părţi, iar de afară nu se vede nimic înăuntru. Totuşi, 
peretele devine transparent atunci când eşti de partea 
cealaltă. Se întoarse spre Nicole. Ia bisturiul. Să vedem 
dacă reuşim să tăiem o bucată. 

Nicole încerca să hotărască dacă era necesar ca unul din 
ei să coboare în groapă pentru a recupera pepenele. N-ar fi 
trebuit să fie prea dificil, cu condiţia ca firul de, sutură să 
reziste. În cele din urmă, scoase bisturiul din trusă şi se 
apropie de Richard. 

— Nu sunt sigură dacă ar trebui să facem asta. Nicole 
ezită înainte de a atinge peretele cu bisturiul. În primul 
rând, instrumentul s-ar putea deteriora şi e posibil să mai 
avem nevoie de el. În al doilea rând, hmm, să nu fie 
considerat cumva un act de vandalism. 

— Vandalism? Întrebă el retoric, aruncându-i o privire 
curioasă. Ce idee homocentrică! Ridică din umeri şi se 
îndreptă spre capătul construcţiei. N-are importanţă, 
probabil că ai dreptate în ce priveşte bisturiul. 

Richard introdusese o serie de date în computer şi studia 
micul monitor în clipa când Nicole se opri alături de el. 

— Tu şi Francesca stăteaţi pe undeva pe aici, corect? 
Nicole răspunse afirmativ. Apoi te-ai întors în hambar să te 


uiţi într-una din gropi? 

— Am mai discutat problema o dată, de ce mă întrebi din 
nou? Replică Nicole. 

— Cred că Francesca te-a văzut căzând şi intenţionat ne-a 
indus în eroare spunându-ne că ai plecat în căutarea 
profesorului nostru japonez. Nu dorea să te găsească 
cineva. 

Nicole îl privi ţintă pe Richard. 

— Sunt de acord, răspunse ea încet. Dar de ce crezi tu că 
aşa s-au petrecut lucrurile? 

— E singura explicaţie care stă-n picioare. Am avut o 
întâlnire bizară cu ea, chiar înainte să revin aici. A intrat la 
mine în cameră sub pretextul unui interviu, chipurile să 
explic de ce voiam să mă întorc pe Rama. Când l-am 
menţionat pe Falstaff şi baliza ta de navigaţie, a oprit 
camera video. A devenit brusc animată, interesându-se de o 
mulţime de detalii tehnice. Înainte de a pleca, mi-a declarat 
că e convinsă că niciunul dintre noi n-ar fi trebuit să pună 
piciorul în Rama. Mai mai să cred că mă va implora să nu 
mă întorc. 

Înţeleg că nu voia să descopăr că te-a abandonat în 
groapă, reluă Richard după o scurtă pauză. Ceea ce nu pot 
să înţeleg e de ce te-a lăsat acolo de la bun început. 

— Îţi aminteşti noaptea când mi-ai explicat de ce nu au 
funcţionat sistemele de protecţie ale lui RoSur? Întrebă 
Nicole după o clipă de gândire. Tot atunci v-am întrebat pe 
tine şi pe Janos dacă l-aţi văzut cumva pe generalul Borzov. 

Întorcându-se spre piaţa centrală şi cortul amplasat acolo, 
Nicole petrecu cincisprezece minute explicându-i lui 
Richard întreaga sa ipoteză despre conspirație. Îi vorbi de 
contractul mass-media, de medicamentele pe care 
Francesca le administrase atât lui David Brown cât şi lui 
Reggie Wilson, şi despre raporturile sale proprii cu 
principalii protagonişti. Nu-i pomeni nimic de cubul primit 
de la Henry. Richard fu de acord că probele erau 
covârşitoare. 


— Deci crezi că te-a părăsit ca să nu fie demascată? 

Nicole încuviinţă din cap, iar Richard fluieră. 

— Acum totul se potriveşte. Mi-a fost clar că Francesca 
conducea spectacolul când ne-am întors pe Newton. Atât 
Brown cât şi Heilmann primeau ordine de la ea. Îşi trecu un 
braţ în jurul umerilor lui Nicole. N-aş vrea s-o am duşman 
pe femeia asta. E limpede că n-are nici un fel de scrupule. 

44. Un alt bârlog. 

Richard şi Nicole aveau de rezolvat probleme mai 
importante decât chestiunea Francescăi. După ce se 
întoarseră în piaţa centrală, descoperieă că le dispăruse 
cortul. Bătăile repetate în acoperişul avianilor rămaseră 
rară răspuns. Precaritatea situaţiei le deveni limpede 
amândurora. 

Richard era tot mai morocănos şi necomunicativ. Se scuză 
faţă de Nicole, spunându-i că personalitatea sa îl făcea să se 
închidă în sine în momentele de nesiguranţă. Câteva 
ceasuri nu se dezlipi din faţa computerului, întrerupându-se 
din lucru doar pentru a-i pune lui Nicole întrebări 
referitoare la geografia New York-ului. 

Nicole se întinsese pe sacul de dormit, cu gândul la 
traversarea înot a Oceanului Cilindric. Nu era o înotătoare 
excepţională. La antrenamente avusese nevoie cam de 
cincisprezece minute pentru a înota un kilometru, şi asta se 
petrecuse într-o piscină cu apă liniştită. Pentru a traversa 
oceanul, ar fi trebuit să parcurgă cinci kilometri în ape reci 
şi agitate. Şi era posibil să fie însoţită şi de creaturi 
simpatice precum bioţii rechini. 

Un bărbat vesel şi gras de douăzeci de centimetri înălţime 
îi întrerupse meditaţia. 

— N-ai vrea să bei ceva, frumoasă fetişcană? O întrebă 
Falstaft. Nicole se rostogoli şi-l studie de aproape. Robotul 
ţinea în mână o cană burduhănoasă, cu un lichid din care 
sorbi cu nesaţ, vărsând o parte pe barbă. Se şterse cu 
mâneca şi sughiţă zgomotos. Şi dacă nu vrei nimica de băut, 
rosti el cu un puternic accent britanic, băgându-şi mâna în 


pantaloni, atunci poate că bătrânu' Sir John te-ar putea 
învăţa câte ceva în aşternut. Faţa lui micuță devenise în 
mod clar pofticioasă. Grosolană, dar foarte caraghioasă. 

Nicole râse. La fel şi Falstaff. 

— Şi nu doar că sunt isteţ, rosti robotul, dar fac şi pe alţii 
să se simtă bine. 

— Ştii, îi spuse Nicole lui Richard, care urmărea scena de 
la câţiva metri, dacă te plictiseşti vreodată să fii astronaut, 
ai putea să faci milioane cu jucării pentru copii. 

Richard se apropie şi-l ridică pe Falstaff. Îi mulţumi lui 
Nicole pentru compliment. 

— Aşa cum văd eu lucrurile, avem trei opţiuni, spuse el 
foarte serios. Să traversăm înot oceanul, să explorăm oraşul 
pentru a vedea dacă putem găsi destul material pentru o 
barcă, ori să aşteptăm aici până vine cineva. Nu sunt prea 
optimist în privinţa nici uneia dintre aceste variante. 

— Atunci, ce sugerezi? 

— Propun un compromis. După ce se luminează, haide să 
cercetăm zonele cheie ale oraşului, în special cele trei 
piaţete, şi să vedem dacă nu descoperim ceva care să ne 
ajute să înjghebăm o barcă. Vom aloca o zi ramană, poate 
două, acestei explorări. Dacă nu descoperim nimic, 
traversăm înot. Nu am încredere într-o eventuală echipă de 
salvare. 

— Mi se pare corect. Dar aş vrea să facem altceva întâi. 
Nu avem multă mâncare, aşa că m-aş simţi mai liniştită 
dacă vom scoate din groapă pepenele-mană pentru început. 
În acest fel, ne punem la adăpost de surprize neplăcute. 

Richard fu de acord că asigurarea rezervei de alimente 
constituia o acţiune prudentă. În schimb, nu-i surâdea ideea 
utilizării din nou a firului de sutură. 

— Ai avut noroc în multe privinţe, declară el. Nu numai că 
firul nu s-a rupt, dar nici n-a alunecat de pe brâul pe care l- 
ai confecţionat. Şi cu toate acestea, ţi-a tăiat complet 
mănuşile în două locuri şi aproape că a trecut şi prin 
materialul brâului. 


— Ai altă idee? 

— Corzile plasei, răspunse Richard. Ar trebui să fie 
perfecte, cu condiţia să le putem obţine. Atunci eu aş 
cobori, ferindu-te de. 

— Greşit, îl întrerupse Nicole. Îi zâmbi. Cu tot respectul, 
Richard, nu-i momentul prielnic să faci pe tipul macho. 
Folosirea plasei este o idee grozavă. Însă eşti prea greu. 
Dacă se întâmplă ceva, nu voi fi niciodată în stare să te trag 
sus. Îl bătu pe umăr. Şi în plus, sper să nu-ţi rănesc 
vanitatea, dar dintre noi doi, probabil eu sunt mai atletică. 

Richard simulă mândria rănită. 

— Şi cum rămâne cu tradiţia? Bărbatul trebuie să dea 
întotdeauna dovadă de rezistenţă fizică şi agilitate. Nu-ţi 
aduci aminte de desenele animate din copilărie? 

Nicole râse din toată inima. 

— Da, dragul meu, numai că tu nu eşti Popeye, iar eu nu-s 
Olive Oyl. 

— Nu-s sigur că am să rezist, rosti el, scuturând capul cu 
putere. Să descopăr la vârsta de treizeci şi patru de ani că 
nu sunt Popeye. Ce lovitură dată eului meu, continuă el 
strângând-o uşurel pe Nicole la piept. Ce spui? Mai dormim 
câteva ore până mâine dimineaţă? 

Niciunul dintre ei nu reuşi să adoarmă. Rămaseră 
cufundaţi în gânduri, întinşi alături în sacurile de dormit 
aşezate în piaţă. Nicole îl auzi pe Richard foindu-se. 

— Şi tu eşti treaz? Şopti ea. 

— Mda. Am numărat personajele shakespeariene fără 
succes. Trecusem deja de o sută. 

Nicole se ridică într-un cot şi îşi privi însoţitorul. 

— Spune-mi, Richard, de unde vine pasiunea asta pentru 
Shakespeare? Ştiu că ai crescut în Stratford, însă îmi vine 
greu să-mi închipui cum un inginer ca tine, îndrăgostit de 
computere, calcule şi şmecherii electronice, s-a lăsat 
fascinat de un dramaturg. 

— 'Terapistul meu mi-a zis că e un „impuls de escapism”, 
replică Richard câteva secunde mai târziu. Întrucât nu-mi 


plăcea lumea reală, nici oamenii din ea, mi-am creat eu 
singur o lume. Doar că nu am construit una de la zero, ci 
am prelungit minunatul univers deja realizat de un geniu. 

Shakespeare a fost Dumnezeul meu, continuă el după o 
scurtă pauză. Pe la nouă sau zece ani, obişnuiam să mă 
opresc în parcul de lângă Avon - cel aflat în apropierea 
teatrelor, cu statuile lui Hamlet, Falstaff, Lady Macbeth şi a 
Prințului Hal - şi petreceam orele după amiezii compunând 
alte povestiri despre personajele mele favorite. În acest fel 
amânam cât mai mult întoarcerea acasă. Mi-era groază să 
fiu în preajma tatălui meu. Nu ştiam niciodată ce avea de 
gând să mai facă. 

Dar nu vrei să asculţi aceste lucruri, se întrerupse singur. 
Fiecare are amintiri dureroase din copilărie. Să discutăm 
despre altceva. 

— Să discutăm despre ceea ce simţim, replică Nicole, 
surprinzându-se chiar pe sine însăşi. Lucru pe care nu-l fac 
aproape niciodată, adăugă cu voce slabă. 

Richard se răsuci şi se uită în direcţia ei. Întinse mâna 
încetişor, iar ea îi prinse degetele într-ale ei. 

— Tata lucra la Căile Ferate Britanice. Era un bărbat 
foarte deştept, însă stângaci în societate; a avut greutăţi în 
a-şi găsi o slujbă după ce a terminat universitatea în Sussex. 
Timpurile erau încă dificile. Economia de-abia începuse să 
se redreseze după Marele Haos. 

Când mama i-a spus că este însărcinată, responsabilitatea 
l-a copleşit. Căuta o poziţie mai sigură, mai bună. 
Întotdeauna obținuse rezultate mari la teste, iar guvernul 
forţase monopolurile din transport, inclusiv sistemul căilor 
ferate, să angajeze personalul conform punctajelor de la 
teste. Aşa că tatăl meu a ajuns director de trafic la 
Stratford. 

Îşi ura slujba. Era plicticoasă şi monotonă, complet 
nepotrivită pentru un absolvent cu distincţie. Mama mi-a 
povestit că s-a străduit să obţină şi alte posturi când eram 
foarte mic, însă într-un fel sau altul dădea greş la interviuri. 


Mai târziu, după ce eu am mai crescut, a încetat până să şi 
încerce. Stătea acasă şi se plângea. A început să bea. Şi să 
ne facă zile negre amândurora. 

Urmă o tăcere lungă. Richard se lupta din greu cu demonii 
copilăriei sale. Nicole îl strânse de mână. 

— Îmi pare rău, şopti ea. 

— Şi mie mi-a părut, replică Richard cu glasul uşor voalat. 
Eram doar un puşti cu un incredibil simţ de a se minuna şi 
cu dragoste de viaţă. Veneam acasă entuziasmat de orice 
lucru nou, povesteam ce se întâmplase la şcoală, iar tatăl 
meu se mulțumea să mârâie. 

La opt ani, m-am întors de la şcoală mai devreme şi m-am 
certat cu el. Era ziua lui liberă şi băuse, ca de obicei. Mama 
ieşise după cumpărături. Nu-mi amintesc de la ce a pornit 
totul, dar ştiu că i-am spus că nu avea dreptate în privinţa 
unui flecuşteţ. Când a văzut că persistam în a-l contrazice, 
m-a lovit brusc în nas cu toată forţa. M-am izbit de zid, iar 
din nasul rupt mi-a ţâşnit sângele. De atunci şi până la 
paisprezece ani, când am început să simt că eram în stare 
să mă apăr, n-am mai intrat niciodată în casa aceea până nu 
mă asiguram mai întâi că mama se afla înăuntru. 

Nicole încercă să-şi imagineze un adult lovind un copil de 
opt ani. Ce fel de fiinţă umană poate sfărâma nasul 
propriului fiu? Se întrebă ea. 

— Am fost mereu foarte timid, convingându-mă singur că 
moştenisem stângăcia tatălui meu, spunea Richard. Aşa că 
n-aveam mulţi prieteni de vârsta mea, dar tot tânjeam după 
relaţii umane. O privi pe Nicole şi făcu o pauză, 
rememorându-şi amintirile. Mi-am făcut prieteni din 
personajele lui Shakespeare. Îi citeam piesele în fiecare 
după amiază în parc şi mă cufundam în lumea sa închipuită. 
Chiar învăţasem pe de rost scene întregi. Apoi, pe drumul 
spre casă vorbeam cu Romeo, sau Ariel, sau Jaques. 

Lui Nicole nu-i fu greu să vizualizeze restul povestirii lui 
Richard. Mi te închipui ca adolescent. Singuratic, stângaci, 
reţinut din punct de vedere emoţional. Obsesia ta pentru 


Shakespeare ţi-a oferit o evadare din faţa durerii. leatrele 
se găseau în apropierea casei tale. Ţi-ai văzut prietenii 
luând viaţă pe scenă. 

Pradă unui impuls brusc, Nicole se aplecă şi-l sărută uşor 
pe obraz. 

— Mulţumesc pentru că mi-ai povestit, zise ea. 

De îndată ce se lumină, se îndreptară spre plasa întinsă 
între zgârie-nori. Nicole fu surprinsă să descopere că 
tăieturile practicate pentru a elibera avianul erau acum 
reparate. Plasa arăta ca nouă. 

— Un biot de întreţinere a trecut evident pe aici, comentă 
Richard, fără a se mai lăsa impresionat de minunăţiile la 
care era martor. 

Tăiară câteva bucăţi lungi de coardă şi porniră spre 
hambar. Pe drum, Richard testă elasticitatea materialului, 
descoperind că se întindea cu aproximativ cincisprezece la 
sută, după care revenea la dimensiunea iniţială, deşi uneori 
fenomenul se producea lent. Intervalul varia semnificativ, 
depinzând de durata de timp a aplicării forţei de întindere. 
Richard începuse să examineze structura internă a corzii 
când ajunseră la hambar. 

Nicole nu pierdu nici o clipă. Legă un capăt al frânghiei de 
un obiect aflat în imediata vecinătate a hambarului şi-şi 
dădu drumul încet de-a lungul peretelui. Sarcina lui 
Richard era să vegheze să nu se întâmple ceva neprevăzut, 
fiind de asemenea pregătit în caz de urgenţă. Ajunsă pe 
fundul cavităţii, Nicole fu scuturată de un fior amintindu-şi 
cât de neajutorată se simţise în acelaşi loc cu câteva zile 
mai devreme. Revenindu-şi însă repede, introduse un soi de 
mâner, confecţionat cu ajutorul câtorva ustensile din trusa 
medicală, în interiorul pepenelui, legându-l apoi de rucsacul 
din spate. Urcuşul decurse fără nici un fel de problemev 

— Rezolvat, zâmbi ea întinzându-i lui Richard pepenele- 
mană. Continuăm cu planul A? 

— 'nţeles, spuse el. Acum ştim de unde vor veni 
următoarele noastre zece mese. 


— Nouă, îl corectă Nicole cu un hohot de râs. Am 
reevaluat estimarea după ce te-am văzut mâncând de 
câteva ori. 

Porniră rapid din hambar spre piaţa vestică. Traversară în 
zig-zag zona deschisă, cercetând cu atenţie aleile înguste 
din împrejurimi, dar nu descoperiră nimic care să-i ajute la 
construirea unei bărci. Richard se întâlni totuşi cu un 
centiped biot; pe la jumătatea operaţiunii lor de căutare, 
unul pătrunsese în piaţă şi se deplasase în diagonală. 
Richard făcuse tot posibilul pentru a-l determina să se 
oprească, inclusiv să i se aşeze înainte sau să-l ciocănească 
în cap. Nu avusese succes. Nicole râdea în momentul în 
care Richard se întoarse lângă ea, puţin frustrat. 

— Centipedul ăla e absolut inutil, se plânse el. La ce dracu' 
foloseşte? Nu transportă nimic. N-are nici un fel de senzori. 
Pur şi simplu se plimbă voios pe aiurea. 

— Tehnologia unei specii extraterestre avansate nu poate 
fi discernută de magie, îi aminti ea unul din citatele sale 
preferate. 

— Dar blestematul acela de centiped n-are nimic magic în 
el, replică Richard oarecum supărat de veselia ei. E chiar 
tâmpit de-a binelea! 

— Şi ce-ai fi făcut dacă se oprea? Se interesă Nicole. 

— Cum, l-aş fi examinat, bineînţeles, ce altceva să fac? 

— Cred că-i mai bine să ne concentrăm eforturile în alte 
direcţii, replică Nicole. Nu-mi imaginez cum ne-ar ajuta un 
centiped biot să plecăm de pe insulă. 

— Mă rog, declară Richard un pic prea brusc, îmi pare 
evident că am abordat complet greşit problema. Nu vom 
găsi nimic folositor la suprafaţă. Bioţii o curăţă probabil 
regulat. Ar trebui să căutăm o altă intrare în subteran, ceva 
asemănător cu bârlogul avianilor. Radarul multispectral ne 
va identifica locurile unde terenul nu este solid. 

Le luă mult timp ca să descopere a doua deschizătură, deşi 
ea nu se afla la mai mult de două sute de metri de centrul 
pieţei. Richard şi Nicole se dovediseră din cale-afară de 


restrictivi în primele cercetări. După o oră totuşi, ajunseră 
la concluzia ca terenul de sub piaţă era peste tot solid. Îşi 
lărgiră aria cercetărilor, incluzând străzile şi aleile 
alăturate, până la bulevardele concentrice. Într-o fundătură 
încadrată din trei părţi de zgârie-nori descoperiră un alt 
capac în mijlocul drumului. Nu era deloc camuflat. Avea 
aceleaşi dimensiuni ca şi cel aflat deasupra avianilor, un 
dreptunghi cu lungimea de zece metri şi lăţimea de şase. 

45. Nikki 

— Crezi că acoperământul avianilor se deschide în acelaşi 
fel? Întrebă Nicole după ce Richard cercetase cu mare grijă 
împrejurimile, descoperind pe una din clădiri o placă vizibil 
nelalocul ei. Apăsarea ei dusese la deschiderea capacului. 

— Probabil. Va trebui să ne întoarcem şi să verificăm. 

— Atunci locurile astea nu sunt foarte sigure, zise Nicole. 
Amândoi se întoarseră pe alee şi îngenuncheară pentru a 
privi în deschizătură. O rampă largă, abruptă, începea chiar 
de sub ei şi dispărea undeva în întunericul de dedesubt. Nu 
se zăreau decât primii zece metri ai cavităţii. 

— Seamănă cu una din acele parcări străvechi, remarcă 
Richard. Păşi pe rampă. Pare chiar să fie ciment. 

Nicole îl privi coborând. După ce capul îi ajunse sub nivelul 
străzii, bărbatul se întoarse şi o întrebă: 

— Nu vii? Îşi aprinsese lanterna şi îndreptase fasciculul pe 
o mică treaptă la câţiva metri dedesubt. 

— Richard, cred că ar trebui să discutăm puţin. Nu vreau. 

— Aha! Exclamă el. De îndată ce piciorul îi atinsese prima 
treaptă, o serie de lumini se aprinseseră automat, 
iluminând următoarea porţiune a drumului. Rampa se 
foarfecă, coborând mai jos, strigă Richard. Arată identic cu 
cealaltă. Se răsuci din nou şi dispăru din raza vizuală a lui 
Nicole. 

— Richard, strigă Nicole oarecum exasperată. Opreşte-te 
un pic! Trebuie să discutăm ce facem mai departe. 

Câteva clipe mai târziu, faţa surâzătoare a lui Richard 
apăru la suprafaţă. Cei doi astronauți analizară opţiunile pe 


rare le aveau. Nicole insistă să rămână afară, în New York, 
chiar dacă Richard îşi relua investigaţiile. Cel puţin era în 
stare astfel să garanteze că acoperământul nu se va 
închide, în vreme ce ea îi vorbea, Richard aştepta pe prima 
terasă a subteranului, cercetând zona înconjurătoare. 
Pereţii erau din acelaşi material descoperit de Nicole în 
bârlogul avianilor. Benzi luminoase, nu foarte diferite de 
neoanele terestre, se întindeau de-a lungul lor pentru a 
ilumina calea. 

— Dă-te la o parte! Strigă Richard la mijlocul propoziției. 

Uluită la început, Nicole făcu câţiva paşi înapoi. 

— Mai departe, îl auzi strigând din nou. Nicole se opri 
lângă una din clădirile înconjurătoare. 

— E destul de departe? Ţipă ea, şi simultan capacul porni 
să alunece, acoperind deschizătura. Nicole alergă 
încercând să-l oprească, dar placa se dovedi prea grea. 
Richard! Mai apucă să strige, în vreme ce groapa dispărea 
cu totul. 


Nicole bătu cu pumnii în capac, reamintindu-şi propriile 
sentimente de frustrare când se trezise prizonieră în 
adăpostul avianilor. Reveni în fugă la clădirea în peretele 
căreia se găsea încastrat dispozitivul de deschidere a trapei 
şi-l apăsă repetat. Nu se întâmplă nimic. Se scurse aproape 
un minut; Nicole se neliniştea tot mai tare. Alergă în stradă 
îşi strigă colegul. 

— Sunt chiar aici, sub capac, răspunse el făcând-o pe 
Nicole să răsufle uşurată. Am descoperit o altă placă lângă 
prima terasă şi am apăsat-o. Cred că ea comandă 
deschiderea şi închiderea capacului, însă s-ar putea să fie 
prevăzută cu un circuit de temporizare. Dă-mi câteva 
minute. Nu încerca să deschizi trapa. Şi nu sta prea 
aproape. 

Nicole se îndepărtă şi aşteptă. Richard avea dreptate. 
Câteva minute mai târziu, capacul se deschise iar el ieşi 
dinăuntru, cu un rânjet larg întipărit pe faţă. 

— Vezi, ţi-am spus să nu-ţi faci griji. Ce-ai zice să luăm 
prânzul? Rosti Richard. 

Coborând panta, Nicole auzi sunetul familiar al apei 
curgătoare, într-o încăpere mică situată la vreo douăzeci de 
metri de prima treaptă, descoperiră o cisternă identică cu 
cea din bârlogul avianilor. Îşi umplură amândoi bidoanele 
cu o apă proaspătă şi delicioasă la gust. 

Din cameră nu porneau nici un fel de tunele orizontale, ci 
doar o altă rampă, conducând în jos încă cinci metri. 
Fasciculul lanternei lui Richard se plimbă lent pe pereţii 
sălii. 

— Uite aici, Nicole, spuse el indicând cu degetul o uşoară 
variaţie în materialul de construcţie. Se arcuieşte până în 
cealaltă parte. 

Ea urmări raza de lumină descriind un arc lung pe perete. 

— Se pare că au existat cel puţin două faze distincte de 
construcţie. 

— Exact, replică el. Poate că şi aici au existat tuneluri 
orizontale, cel puţin iniţial, după care au fost zidite. 


Niciunul din ei nu mai scoase o vorbă în timp ce continuau 
coborârea. Rampele erau identice. De câte ori Richard şi 
Nicole păşeau pe o terasă nouă, următoarea rampă era 
automat iluminată. 

Se găseau la aproximativ cincizeci de metri de suprafaţă 
când tavanul urcă brusc, iar rampa se sfârşi într-o cavernă 
largă. Podeaua circulară avea un diametru de vreo douăzeci 
şi cinci de metri. Patru tuneluri întunecate, înalte de cinci 
metri şi dispuse la distanţe egală, la nouăzeci de grade în 
jurul pereţilor circulari, porneau din cavernă. 

— Ala bala portocala? Întrebă Richard. 

— Eu aş alege portocala, replică Nicole îndreptându-se 
spre unul din tuneluri. La câţiva metri de intrare, luminile 
din prima porţiune a culoarului se aprinseră. 

De astă dată, fu rândul lui Richard să ezite. Privi cu atenţie 
înăuntru şi introduse o serie de informaţii în computer. 

— Nu ţi se pare că se curbează uşor spre dreapta? 
Observi, acolo unde se termină zona luminată? 

Nicole încuviinţă. Se uită peste umărul lui Richard pentru 
a-şi da seama ce făcea acesta. 

— Întocmesc o hartă, răspunse el la întrebarea ei mută. 
Theseu avea un fir de aţă, Hans şi Greta firimituri de pâine. 
Noi i-am întrecut. Nu-i aşa că aceste computere sunt 
minunate? 

Nicole zâmbi. 

— Deci, ce părere ai? Ne aşteptăm la un Minotaur, sau la o 
casă de turtă dulce, cu o vrăjitoare haină înăuntru? 

Ar fi bine să avem aşa noroc, gândi Nicole. Frica o 
cuprindea tot mai mult pe măsură ce înaintau în tunel. Îşi 
aminti cumplitul moment de teroare trăit în groapa din 
hambar, în clipa în care văzuse pentru prima dată avianul 
rotindu-se deasupra, cu ciocul şi ghearele îndreptate către 
ea. Un fior rece îi scăldă întreg trupul. lată că sentimentul 
rău prevestitor mă încearcă iarăşi, îşi zise ea. Se opri. 

— Richard, nu-mi place aici. Să ne întoarcem. 


Auziră zgomotul amândoi în acelaşi timp. Fără nici o 
îndoială, venea din spatele lor, din vecinătatea cavernei 
circulare pe care tocmai o părăsiseră. Suna asemeni unor 
perii tari frecate pe metal. 

Richard şi Nicole se strânseră unul în celălalt. 

— E acelaşi sunet auzit de mine în prima noapte petrecută 
pe Rama, când ne aflam pe zidurile New York-ului, şopti 
Richard. 

În spate, culoarul se arcuia uşor spre stânga. Privind într- 
acolo, observară că luminile erau stinse până la limita 
vizibilităţii lor. Totuşi, când auziră sunetul a doua oară, 
câteva lămpi se aprinseră aproape simultan în depărtare, 
indicând că ceva se găsea aproape de intrarea în tunel. 

Nicole ţâşni ca o săgeată. Parcurse următorii două sute de 
metri în treizeci de secunde, în ciuda combinezonului de 
zbor şi a rucsacului. Abia apoi se opri şi-l aşteptă pe 
Richard. Niciunul din ei nu mai auzi nimic, iar adâncul 
culoarului rămase cufundat în beznă. 

— Îmi pare rău, rosti Nicole după ce Richard o ajunse din 
urmă. Am intrat în panică. Cred că stau de prea mult timp 
în lumea asta minunată şi străină. 

— Isuse, replică Richard încruntând din sprâncene. N-am 
mai văzut pe cineva alergând aşa de repede. Încruntarea i 
se preschimbă în zâmbet. Să nu-ţi fie ruşine, Nikki; şi mie 
mi-a fost cumplit de frică, explică el. Dar parcă am 
încremenit. 

Nicole continuă să respire adânc şi îl privi ţintă. 

— Cum mi-ai spus? Întrebă ea oarecum pusă pe război. 

— Nikki, repetă el. Mi s-a părut momentul potrivit să-ţi 
dau un nume special, numai al meu. Nu îţi place? 

Nicole rămase fără glas zece secunde întregi. Mintea îi 
rătăcea la milioane de kilometri şi cincisprezece ani 
distanţă, într-un apartament de hotel din Los Angeles, în 
vreme ce trupul ei trăia val după val de plăcere. 

— A fost extraordinar, Nikki, minunat, declarase prinţul 
mai târziu. În noaptea aceea, cu cincisprezece ani în urmă, 


îi ceruse lui Henry să nu-i spună niciodată Nikki, deoarece 
apelativul semăna prea mult cu numele unei dansatoare 
durdulii, ori cu al unei târfe. 

Richard îi pocnea din degete în faţa ochilor. 

— Alo, alo. E cineva acasă? 

Buzele lui Nicole se relaxară într-un surâs. 

— Bineînţeles, Richard, Nikki e perfect - atâta timp cât nu- 
l foloseşti mereu. 

Continuară să înainteze încet prin tunel. 

— Aşadar, unde îţi fugiseră gândurile? Se interesă 
Richard. 

Undeva unde nu-ţi pot spune niciodată, gândi Nicole. 

Deoarece fiecare dintre noi este suma evenimentelor 
trăite. Numai cei foarte tineri nu au trecut. Noi ceilalţi 
suntem nevoiţi să trăim cu problemele noastre. Îşi strecură 
braţul sub cel al lui Richard. Şi să avem bunul simţ de a şti 
când trebuie păstrate numai pentru noi. 

Tunelul părea fără de sfârşit. Richard şi Nicole aproape se 
hotărâseră să se întoarcă, când ajunseră la un pasaj situat 
în dreapta. Fără ezitare, păşiră înăuntru. Luminile se 
aprinseră numaidecât. În interiorul sălii, pe peretele enorm 
din stânga se aflau douăzeci şi cinci de obiecte plate, 
dreptunghiulare, dispuse în cinci şiruri a câte cinci. 
Peretele opus era gol. La câteva secunde după ce 
pătrunseră înăuntru, cei doi cosmonauţi auziră un sunet 
ascuţit, de înaltă trecvenţă, venind parcă din tavan. 
Tresăriră brusc, dar se relaxară observând că sunetul 
continua, fără ca ei să aibă parte de alte surprize. 

Ţinându-se de mână, păşiră spre capătul încăperii lungi şi 
înguste. Obiectele de pe pereţi erau fotografii, cele mai 
multe uşor de recunoscut ca fiind luate de undeva din 
interiorul lui Rama. Marele octoedru de lângă piaţa 
centrală apărea în câteva din ele. Restul reprezentau 
imagini ale zgârie-norilor din New York şi vederi de 
ansamblu, supraangulare, ale interiorului lui Rama. 


Trei dintre fotografii îl atraseră ca un magnet pe Richard. 
Prezentau bărci curbate aerodinamic tăind Oceanul 
Cilindric în lung şi-n lat; într-una din fotografii, un val uriaş 
era gata să se prăbuşească peste un vas mai mare. 

— De aşa ceva avem nevoie, exclamă el entuziasmat. Dacă 
descoperim unul dintre vase, necazurile noastre i-au sfârşit. 

Ţiuitul de deasupra lor continuă cu puţine modulaţii. Un 
spot de lumină se muta de la o fotografie la alta, ori de câte 
ori sunetul înceta. Nicole şi Richard traseră cu uşurinţă 
concluzia că se aflau într-un muzeu; în rest nu puteau fi 
siguri de nimic. Nicole se aşeză, sprijinindu-se de unul din 
pereţi. 

— Nu prea sunt în largul meu, zise ea. Mă simt depăşită. 

Richard se aşeză alături. 

— Şi eu. lar eu unul abia am sosit în New York. Aşa că îmi 
închipui ce trebuie să simţi. 

Rămaseră tăcuţi o clipă. 

— Ştii ce mă deranjează cel mai mult? Întrebă Nicole 
încercând să-şi justifice sentimentul de neputinţă. Cât de 
puţin îmi înţelegeam propria ignoranță. Înainte de a pleca 
în expediţie, credeam că ştiu relaţia dintre cunoştinţele 
mele şi cele ale umanităţii. Însă ceea ce-i copleşitor cu 
această misiune este cât de mic pare întregul domeniu al 
cunoştinţelor umane, vizavi de ceea ce s-ar putea cunoaşte. 
Gândeşte-te puţin, suma a tot ceea ce ştiu sau vor şti 
fiinţele omeneşti, poate nu-i decât un fragment infim al 
Enciclopediei Galactice. 

— Este înfricoşător, o întrerupse entuziasmat Richard. Dar 
şi palpitant, în acelaşi timp. Uneori, într-o librărie ori o 
bibliotecă, sunt copleşit de câte lucruri nu cunosc. Atunci 
mă cuprinde o dorinţă uriaşă să citesc toate acele cărţi, una 
câte una. Imaginează-ţi cum ar fi să stai într-o adevărată 
bibliotecă, care cuprinde cunoştinţele tuturor speciilor din 
univers. Numai gândul mă face să ameţesc. 

Nicole se întoarse spre el şi-l plesni peste picior. 


— În regulă, Richard, rosti cu o voce glumeaţă, schimbând 
subiectul. Acum, după ce ne-am reafirmat incredibila 
prostie, cu ce continuăm? Cred că am parcurs mai bine de 
un kilometru în acest tunel. Încotro? 

— Propun să mergem în aceeaşi direcţie încă un sfert de 
oră. Experienţa m-a învăţat că tunelurile duc totdeauna 
undeva. Dacă nu descoperim nimic, ne întoarcem. 

O ajută pe Nicole să se ridice şi o îmbrăţişă uşor. 

— Perfect, Nikki, spuse făcându-i cu ochiul. Acordă-mi o 
jumătate de leghe avans. 

Nicole încruntă din sprâncene şi clătină din cap. 

— De două ori e destul pentru o singură zi, spuse ea, 
întinzându-i mâna. 

46. Acea calitate, numită curaj. 

Uriaşa groapă circulară dispărea în întuneric. Doar primii 
cinci metri ai puţului erau luminaţi. Din pereţi ţâşneau 
ţăruşi metalici, lungi de aproximativ un metru şi separați 
între ei de aceeaşi distanţă. 

— lată destinaţia tunelurilor, mormăi pentru sine Richard. 
Îi venea greu să integreze această gaură cilindrică uriaşă, 
cu pereţi plini de ţepuşe, în arhitectura generală a lui 
Rama. Îi înconjuraseră perimetrul de două ori. 
Parcurseseră chiar câteva sute de metri în tunelul adiacent, 
concluzionând din uşoara lui înclinaţie spre dreapta că 
pornea probabil din aceeaşi cavernă. 

— Ei bine, să-i dăm drumul, rosti în cele din urmă Richard, 
ridicând din umeri. Puse piciorul drept pe unul din ţăruşi ca 
să-i testeze rezistenţa. Metalul nu se îndoi sub greutatea 
lui. Puse celălalt picior pe un alt ţăruş, iar cu piciorul drept 
cobori încă un nivel. Distanţa-i aproape perfectă, nu va fi 
greu să urcăm la loc, zise privind-o pe Nicole. 

— Richard Wakefield, vrei să spui că intenţionezi să cobori 
în abisul acela? Şi că te aştepţi să te urmez? 

— Nu aştept nimic de la tine, dar nu văd ce rost are să ne 
întoarcem, replică bărbatul. Ce alternativă avem? Să 
mergem înapoi prin tunel la rampe, şi să ieşim afară? 


Pentru ce? Ca să vedem dacă ne caută cineva? Ai văzut 
fotografiile bărcilor. Poate că se află chiar aici, la fund. 
Poate există chiar un râu secret care se varsă subteran în 
Oceanul Cilindric. 

— Poate că jos ne aşteaptă una din creaturile care scot 
sunetele acelea bizare, declară Nicole începând să coboare 
încet, după ce înaintarea lui Richard aprinsese dedesubt un 
nou set de lumini. 

— Las' că aflu eu, o linişti Richard. Heiiii, voi de jos! Noi, 
două fiinţe de tip umanoid, vrem să coborâm. Flutură din 
mână şi-şi pierdu pe moment echilibrul. 

— Nu te mai da în spectacol, îl apostrofă Nicole 
apropiindu-se de el. Făcu o pauză să-şi tragă răsuflarea şi 
privi în jur. Picioarele i se sprijineau pe doi ţăruşi, în timp ce 
cu mâinile se ţinea de alţi doi. Trebuie să fiu nebună. Uită-te 
la locul ăsta. Cu uşurinţă îţi poţi imagina o sută de feluri 
îngrozitoare de a muri. Richard coborâse încă un nivel. Şi 
uită-te la el. Să fie complet imun la teamă? Sau pur şi 
simplu nu îi pasă? De fapt, pare chiar să-i placă ce se 
întâmplă aici. 

Al treilea set de lămpi dezvălui o plasă pe peretele opus. 
Era întinsă între ţăruşi, sub ei, iar de la distanţă semăna 
uimitor de mult cu o replică mai mică a obiectului prins 
între cei doi zgârie-nori din New York. Richard ocoli 
cilindrul, grăbit să o examineze. 

— Vino încoace, îi strigă lui Nicole. Cred că-i vorba de 
acelaşi material. 

Plasa era ancorată de perete cu bolţuri mici. La 
insistenţele lui Richard, Nicole tăie o bucată şi i-o înmână. 
E] o întinse, privind-o cum îşi recăpăta forma iniţială. Îi 
studie structura internă. 

— Este acelaşi material. Îşi încruntă sprâncenele. Dar la ce 
naiba foloseşte? 

Nicole rămase lângă el, plimbând alene fasciculul 
lanternei în adâncimile de sub ei. Era cât pe ce să propună 
să urce înapoi pentru a căuta un teren mai familiar, când 


avu impresia că vede reflexia unei podele, situate la vreo 
douăzeci de metri dedesubt. 

— Ştii ce? Cât studiezi tu plasa, eu am să cobor încă câţiva 
metri. S-ar putea să fim aproape de fundul acestui puț 
bizar. Dacă nu, propun să ieşim de aici. 

— În regulă, răspunse distrat Richard. Începuse deja 
cercetarea fragmentului de coardă, folosindu-se de 
microscopul scos din rucsac. 

Nicole cobori sprintenă până jos. 

— Cred că ai face bine să vii aici, strigă ea. Sunt două 
tuneluri, unul mare şi unul mic. Şi o altă gaură în centru. 

Richard sosi numaidecât. Începuse să coboare imediat 
după ce lămpile se aprinseseră pe platforma inferioară. În 
prezent şedeau pe o terasă lată de trei metri, pe fundul 
puţului cu ţăruşi. Terasa forma un inel în jurul unei alte 
deschizături circulare, din ai cărei pereţi ieşeau aceleaşi 
şiruri de ţăruşi. La stânga şi la dreapta, tuneluri întunecate 
se arcuiau în stânca ori metalul ce constituia materialul de 
bază al uriaşei lumi subterane. Tunelul din stânga avea o 
înălţime de cinci până la şase metri; cel mai mic, din partea 
opusă, doar o jumătate de metru. 

leşind din fiecare tunel şi întinzându-se pe terasă pe o 
jumătate din lăţimea ei, pe podea erau fixate câte două 
benzi mici, paralele, dintr-un material necunoscut. Benzile 
erau foarte apropiate între ele în tunelul mic şi mult 
distanţate în celălalt. Richard se lăsase în genunchi în faţa 
tunelului mare ca să le examineze, când în depărtare auzi 
un vuiet puternic. 

— Ascultă, o atenţionă pe Nicole în vreme ce amândoi se 
retrăgeau instinctiv. 

Zgomotul crescu în intensitate şi se preschimbă într-un 
şuierat, ca şi cum ceva se mişca cu rapiditate prin aer. 
Departe în tunelul drept ca zborul unei săgeți se aprinseră 
lumini. Cei doi se încordară. Nu aşteptară mult explicaţia. 
Un vehicul asemănător cu un tren subteran pe pernă de aer 


se năpusti asupra lor, oprindu-se brusc la extremitatea 
celor două benzi de pe platformă. 

Richard şi Nicole făcuseră câţiva paşi înapoi la apariţia 
vehiculului. Amândoi se găseau periculos de aproape de 
marginea inelului. Câteva clipe rămaseră tăcuţi, fixând 
forma aerodinamică suspendată în faţa lor. Apoi se priviră 
între ei şi izbucniră în râs. 

— Perfect, rosti Nicole cu o voce în care se simţea 
nervozitatea, am priceput. Am pătruns într-o nouă 
dimensiune. Aici e cumva mai dificil să descoperi staţia de 
metro. Complet absurd. Coborâm într-un butoi cu ţăruşi şi 
ne trezim într-o staţie de metro. Nu ştiu ce părere ai tu, dar 
mie una mi-ajunge. Prefer oricând un pepene-mană şi nişte 
aviani normali. 

Între timp, Richard se apropiase de maşină. O uşă se 
deschise lateral, permițându-le să privească interiorul 
luminat. Nu existau scaune, ci doar o serie de stâlpi 
cilindrici subţiri, dispuşi aparent la întâmplare între cei trei 
metri care separau podeaua de plafon. 

— Nu poate merge prea departe, opină Richard băgându- 
şi capul pe uşă, dar rămânând cu picioarele pe terasa 
exterioară. N-ai unde să te aşezi. 

Nicole se apropie la rândul ei. 

— Poate că ei nu au bătrâni sau invalizi - şi toate 
magazinele se află lângă locuinţe, râse femeia, în vreme ce 
Richard se apleca şi mai mult pentru a distinge clar plafonul 
şi pereţii. Să nu-ţi vină idei trăsnite. Ar fi curată nebunie să 
ne urcăm înăuntru. Numai dacă am rămâne fără alimente şi 
asta ar constitui ultima noastră speranţă. 

— Bănuiesc că ai dreptate, replică Richard. Chipul îi trăda 
dezamăgirea în clipa când scoase capul din vehiculul 
subteran. Dar ce uluitoare. Se opri la mijlocul frazei, fixând 
un punct situat de cealaltă parte a terasei pe care stăteau 
ei. Acolo, în mijlocul intrării în prezent iluminate a micului 
tunel, aştepta un vehicul identic, de zece ori însă mai 
mărunt. Nicole îi urmări privirea. 


— Acolo trebuie să fie drumul către Lilliput, declară ea. 
Uriaşii coboară încă un etaj, iar creaturile normale folosesc 
acest tunel. Totu-i extrem de simplu. 

Richard făcu ocolul platformei inelare. 

— Excelent, spuse cu voce tare, scoţându-şi din spate 
rucsacul şi aşezându-i lângă el. Începu să scotocească într- 
unul din buzunarele mai mari. 

— Ce faci? 

Inginerul scoase două figurine şi i le arătă. 

— Excelent, repetă fără a-şi ascunde entuziasmul. Îi vom 
trimite pe Falstaft şi pe Prinţul Hal. Am nevoie de numai 
câteva minute ca să le modific programul. 

Richard îşi aşezase deja computerul pe treaptă, alături de 
roboţi şi se apucase de treabă. Nicole se aşeză pe jos, 
sprijinindu-şi spatele de perete, între doi ţăruşi. Îl privi pe 
Richard. E cu adevărat o specie rară, reflectă cu admiraţie, 
rememorând orele petrecute împreună. Un geniu, asta este 
evident. Aproape inocent şi lipsit de răutate. Şi cumva a 
reuşit să-şi păstreze curiozitatea de copil. 

Brusc, se simţi foarte obosită. Zâmbi în sinea ei în timp ce-l 
urmărea lucrând pe Richard. Închise o clipă ochii. 

— Îmi pare rău că a durat atâta. Îmi tot veneau în minte 
alte şi alte lucruri de introdus în program şi a trebuit să 
restabilesc conexiunile. 

Nicole se trezi din somn foarte încet. 

— De cât timp suntem aici? Întrebă căscând. 

— Cam de o oră, răspunse sfios Richard. Dar totul este 
aranjat. Sunt gata să-i trimit pe băieţi la plimbare cu 
metroul. Nicole privi roată. 

— Ambele trenuri se află încă aici, comentă ea. 

— Cred că funcţionează la fel ca şi luminile. Pariez că 
rămân în staţie cât timp vom rămâne pe platformă. 

Nicole se ridică şi se întinse. 

— Iată aşadar planul, explică Richard. Am telecomanda în 
mână. Hal şi Sir John dispun de senzori video, audio şi în 
infraroşu, care vor transmite încontinuu. Putem alege ce 


canal dorim să monitorizăm pe computere şi să trimitem 
comenzile corespunzătoare. 

— Dar vor penetra semnalele pereţii? Întrebă Nicole, 
amintindu-şi de experienţa trăită în hambar. 

— Câtă vreme nu vor fi nevoite să străbată un material 
prea gros. Sistemul e astfel proiectat în privinţa raportului 
semnal-zgomot, încât permite o anumită atenuare. În plus, 
traseul cel mare pare a fi rectangular. 

Richard aşeză grijuliu roboții pe platformă şi le comandă 
să se îndrepte spre vagon. Uşi se deschiseră pe ambele 
părţi la apropierea lor. 

— Să-i amintiţi de mine doamnei Quickly, declamă Falstaff 
urcând înăuntru. Cam prostuţă ea, dar cu o inimă de aur. 

Nicole îi aruncă lui Richard o privire întrebătoare. 

— N-am şters toate programele anterioare, aşa că din 
când în când vor face comentarii absurde, râse el. 

Cei doi roboţi rămaseră nemişcaţi în tren un minut sau 
două. Richard verifică în grabă senzorii şi execută nişte 
calibrări suplimentare pe monitor. În cele din urmă uşile se 
închiseră, vehicolul aşteptă alte zece secunde, după care 
dispăru vijelios în tunel. 

Richard ordonă lui Falstaff să privească înainte, chiar dacă 
prin ferestre nu se observa mare lucru. Călătoria dură 
surprinzător de mult, cu o viteză foarte mare. Richard 
estimă că trenul parcursese câţiva kilometri înainte de a 
încetini. 

Richard aşteptă puţin înainte de a comanda roboților să 
coboare. Voia să se asigure că vehiculul nu oprise într-o 
staţie intemediară. Totuşi, nu existau motive de îngrijorare: 
primul set de imagini transmise de Falstaft şi Prinţul Hal 
indicau clar că trenul atinsese capătul liniei. 

Cei doi roboţi păşiră pe platforma alăturată şi transmiseră 
fotografii suplimentare ale împrejurimilor. Staţia avea arce 
şi coloane, dar în fapt era o încăpere lungă. Richard estimă 
înălţimea tavanului la circa doi metri. Ordonă lui Falstaff şi 


Prințului Hal să se îndrepte spre un coridor lung, deschis 
lateral spre stânga şi perpendicular pe şinele metroului. 

Holul se sfârşea în faţa unui alt tunel, acesta din urmă înalt 
de numai cinci centimetri. În vreme ce roboții examinau 
podeaua, descoperind două şine minuscule chiar la 
picioarele lor, un vagon de proporţii miniaturale se opri în 
staţie. Cu uşile larg deschise şi interiorul bine iluminat, 
Richard şi Nicole reuşiră să vadă că era absolut identic cu 
celelalte două, exceptând dimensiunile. 

Astronauții stăteau în genunchi pe platformă, urmărind cu 
nesaţ imaginile de pe micul monitor. Richard îi ordonă lui 
Falstaff să-l filmeze pe Hal aşezat lângă măruntul metrou. 

— Vehiculul are mai puţin de doi centimetri înălţime, 
declară Richard după ce studie imaginea. Cine călătoreşte 
cu el? Furnicile? 

Nicole clătină din cap fără să scoată o vorbă. Se simţea din 
nou deconcertată. În acel moment se gândea la prima 
impresie lăsată de Rama, după ce străbătuse distanţa de la 
ecluză la staţia de comunicaţii din vârful scării Alfa. Nici 
chiar în visurile mele cele mai nebuneşti nu am prevăzut că 
aş putea să fiu martora atâtor noi mistere, reflectă 
amintindu-şi cât de mult o copleşise uimitoarea privelişte. 
Primii exploratori de-abia dacă au zgâriat suprafaţa. 

— Richard, rosti întrerupându-şi meditaţia. 

Bărbatul comandă roboților să se întoarcă, apoi îşi ridică 
privirea de pe monitor. 

— Da? 

— Cât de gros e învelişul exterior al lui Rama? 

— Cred că are patru sute de metri în total, spuse elcu o 
expresie oarecum uimită întipărită pe faţă. Dar asta la unul 
din capete. Nu putem şti cu precizie grosimea carcasei 
peste tot. Norton şi echipajul său a raportat că adâncimea 
Oceanului Cilindric variază mult - de la patruzeci de metri 
în unele locuri, la o sută cincizeci în altele. Aceasta mă face 
să estimez grosimea învelişului la cel puţin câteva sute de 
metri. 


Richard verifică rapid monitorul. Prinţul Hal şi Falstaff 
reveniseră în staţia unde coborâseră din metrou. Transmise 
o comandă de oprire şi se răsuci spre Nicole. De ce întrebi? 
Nu-ţi stă în fire să pui întrebări doar de dragul întrebărilor. 

— Este evident că aici jos se întinde o întreagă lume 
neexplorată, replică Nicole. Ţi-ar lua o viaţă întreagă să. 

— Nu dispunem de atâta timp, o întrerupse râzând 
Richard. Cel puţin nu de o viaţă normală. Însă ca să ne 
întoarcem la problema grosimii învelişului, adu-ţi aminte că 
toată Emisfera Sudică are un nivel cu patru sute şi cincizeci 
de metri mai ridicat decât cea Nordică. Aşadar, dacă nu 
cumva există iregularităţi structurale majore - şi nu este 
nici o îndoială că n-am observat aşa ceva din exterior - 
atunci grosimea trebuie să fie substanţial mai mare în sud. 

Richard aşteptă ca Nicole să mai spună ceva. Văzând-o că 
rămâne tăcută, se răsuci spre monitor, continuând 
explorarea alături de roboții săi. 

Pentru întrebarea lui Nicole existase un motiv foarte 
serios. Nu reuşea să-şi alunge din minte o imagine. Nicole 
se închipuia ajunsă la capătul unuia dintre lungile tuneluri 
subterane, deschizând o uşă şi pomenindu-se orbită de 
razele soarelui. N-ar fi incredibil să-ţi trăieşti viaţa în acest 
labirint de lumini voalate şi culoare ca apoi, din întâmplare, 
să dai peste ceva capabil să îţi schimbe comptet concepţia 
despre univers? Reflectă ea. Cum te-ai putea întoarce după 
aceea. 

— Ce naiba-i asta? Întreba Richard. Nicole îşi întrerupse 
şirul gândurilor şi se concentră pe monitor. Prinţul Hal şi 
Falstaff intraseră într-o cameră spațioasă la capătul opus al 
staţiei subterane, şi se opriseră în faţa unui conglomerat de 
plase, cu aspectul general de burete. Imaginea în infraroşu 
dezvăluia în mijloc o sferă ca un cuib, din care radia 
căldură. La sugestia lui Nicole, Richard ordonă roboților să 
înconjoare obiectul şi să cerceteze împrejurimile. 

Sala era imensă. Se termina mai departe decât reuşea să 
indice rezoluţia optică a dispozitivelor celor doi roboţi. 


Tavanul se ridica la circa douăzeci de metri înălţime, iar 
distanţa dintre pereţii laterali depăşea cincizeci de metri. 
Câteva obiecte sferice, învelite într-o masă spongioasă, se 
găseau împrăştiate înăuntru. O plasă întinsă pe aproape 
întreaga secţiune transversală, dar oprindu-se la vreo cinci 
metri de podea, atârna în depărtare. La o sută de metri în 
spatele ei se vedea o alta. 

Richard şi Nicole se sfătuiră în privinţa următoarelor 
mişcări ale roboților. Alte ieşiri nu se mai zăreau, nici în 
staţia subterană, nici în sala cea mare. O imagine 
panoramică a acesteia nu releva nimic altceva interesant 
decât sferele înfăşurate în burete. Nicole dorea ca roboții 
să fie chemaţi înapoi, şi să părăsească cu totul locul 
respectiv. Curiozitatea lui Richard cerea cel puţin o 
cercetare superficială a uneia din sfere. 

Cu oarecare greutate, roboții reuşiră să se caţăre pe corzi, 
pentru a se apropia de obiectul sferic de la mijloc. 
Temperatura ambiantă crescu pe măsură ce urcau. Unul 
din scopurile materialului spongios era evident acela de a 
absorbi căldura. Când roboții ajunseră la sferă, senzorii 
interni avertizară că temperatura exterioară depăşise 
limitele de siguranţă admise. 

Richard reacţionă cu repeziciune. Manevrând încontinuu, 
ajunse la concluzia că sfera era practic impenetrabilă, 
alcătuită fiind probabil dintr-un aliaj metalic gros, cu o 
suprafaţă foarte dură. Falstaff lovi obiectul de câteva ori cu 
mâna lui micuță; sunetul se stinse rapid, sugerând că sfera 
era plină, probabil cu lichid. Roboții coborau deja pe corzi, 
când sistemele audio captară foşnetul unor perii târâte pe 
metal. 

Richard încercă să le grăbească fuga. Hal reuşi să-şi 
mărească pasul, însă Falstaff, ale cărui subsisteme se 
încălziseră din cale-afară în vecinătatea sferei, fu împiedicat 
de propriul procesor intern să-şi accelereze deplasarea. 
Sunetul periilor se auzea tot mai puternic. 


Imaginea de pe monitor se împărţi în două cadre distincte. 
Prinţul Hal atinse marginea învelişului spongios, sări pe 
podea şi porni spre metrou fără a-şi mai aştepta tovarăşul. 
Falstaff continua să coboare greoi corzile din jurul sferei. 

— Astă muncă e prea grea pentru unul dedulcit cu 
băutura, mormăi el, depăşind încă un obstacol. 

Foşnetul încetă brusc, iar camera video a lui Falstaff 
înregistră un obiect lung şi subţire, cu dungi negre-aurii. 
Câteva secunde mai târziu imaginea se întunecă şi „Alarma 
de avarie terminală” a robotului începu să sune. Richard şi 
Nicole obţinură un ultim cadru de la Falstaff; prezenta ceva 
ce ar fi putut să fie un ochi gigantic în prim plan, un 
amestec gelatinos de negru, tivit cu albăstrui. Apoi toate 
transmisiile provenind de la robot, inclusiv datele 
telemetrice de urgenţă, încetară. 

Între timp, Hal intrase în staţia subterană. În intervalul 
scurs înainte ca vagonul să părăsească staţia, sunetul de 
rău augur se auzi din nou. Iotuşi vehiculul porni, cu robotul 
înăuntru, începând să accelereze în direcţia astronauţilor. 
Richard şi Nicole răsuflară uşuraţi. 

Nici două secunde mai târziu, un zgomot puternic de 
geamuri sparte fu captat de sistemul audio al Prințului Hal. 
Richard ordonă robotului să se răsucească spre sursa 
sunetului, iar camera lui reuşi să prindă un tentacul solitar, 
negru şi auriu, mişcându-se prin aer. lentaculul spărsese 
fereastra şi se deplasa inexorabil către Hal. Atât Richard cât 
şi Nicole înţeleseră ce se întâmpla în acelaşi moment. 
Creatura se găsea deasupra vagonului! Şi venea spre ei! 

Nicole escaladă ţăruşii cu viteza fulgerului. Richard pierdu 
câteva secunde preţioase culegând de jos computerul şi 
introducând întreg echipamentul în rucsac. Alarma de 
avarie a lui Hal o auzi la jumătatea puţului. Richard se 
răsuci să privească, exact în clipa în care vehiculul ieşea din 
tunelul de sub el. 

Ceea ce văzu, îi îngheţă sângele în vine. Pe metrou se afla 
o creatură mare şi neagră, al cărui trup, dacă asta era cu 


adevărat, se aplatizase pe capotă. Tentacule vărgate se 
întindeau în toate direcţiile. Patru din ele spărseseră 
geamul vagonului şi apucaseră robotul. Fiinţa cobori 
repede de pe vehicul şi-şi înfăşură unul din cele opt 
tentacule în jurul ţăruşilor de la bază. Richard nu aşteptă să 
vadă ce avea să urmeze. Se căţără pe porţiunea rămasă şi 
porni în fugă prin culoarul de sus, pe urmele unei Nicole 
aflate undeva mult mai departe. 

Alergând, Richard realiză că tunelul se curba uşor spre 
dreapta. Îşi spuse că deşi nu aceasta era tunelul folosit mai 
devreme, ar fi trebuit totuşi să-i scoată la rampa 
ascendentă. După câteva sute de metri, Richard se opri să 
asculte zgomotele făcute de un eventual urmăritor. Nu auzi 
nimic. Apucase să răsufle de vreo două ori, pregătindu-se să 
pornească mai departe, când urechile îi fură asurzite de un 
țipăt îngrozitor venind de undeva din faţă. Era Nicole. Oh, 
drace, înjură în gând, în vreme ce se repezea în ajutorul ei. 

47. Matrici progresive 

— Niciodată, dar niciodată în viaţa mea nu am văzut ceva 
care să mă îngrozească în asemenea hal, rosti Nicole. 
Stăteau amândoi rezemaţi cu spatele de peretele unuia 
dintre zgârie-norii de pe laturile pieţei Vestice. Respirau 
greu, extenuaţi după frenetica alergare. Nicole luă o 
înghiţitură lungă de apă şi continuă: Începusem să mă 
relaxez. Te auzeam în spatele meu - şi nimic altceva. M-am 
hotărât să mă opresc în muzeu şi să te aştept acolo. Nu-mi 
trecuse prin minte că ne aflam în „celălalt” tunel. 

Ar fi trebuit să fie evident, întrucât intrarea nu se găsea 
acolo unde ştiam. Însă în clipa aceea nu gândeam prea 
logic. Oricum, am păşit în cameră, luminile s-au aprins şi. El 
stătea acolo, la nu mai departe de trei metri. Am crezut că- 
mi va sare inima din piept. 

Richard şi-o aminti pe Nicole aruncându-i-se în braţe pe 
culoar şi plângând în hohote. 

— Takagishi. Împăiat ca un cerb sau ca un tigru. Acolo în 
dreapta, reuşise ea să articuleze printre sughiţuri. După ce- 


şi revenise, se îndreptaseră amândoi spre sală. În interior, 
într-o firidă situată chiar vizavi de intrare, Richard fu şocat 
să-l vadă pe cosmonautul misiunii Newton, Shigeru 
Takagishi. Era îmbrăcat în combinezonul de zbor şi arăta 
exact ca atunci când îl văzuse ultima dată în tabăra Beta. 
Faţa îi încremenise într-un zâmbet plăcut, iar braţele îi erau 
aşezate pe lângă corp. 

— Ce naiba? Exclamase Richard clipind de două ori, 
curiozitatea biruindu-i groaza la limită. Nicole îşi feri 
privirile. Deşi îl mai văzuse o dată, acest Takagishi împăiat 
era încă prea viu pentru ea. 

Rămăseseră în sala respectivă doar un minut. 'Taxidermia 
extraterestră realizase miracole şi în cazul unui avian cu o 
aripă ruptă, atârnat de tavan alături de Takagishi. Lângă 
perete, în spatele savantului japonez, se afla cortul lui 
Richard şi Nicole, dispărut cu o zi mai devreme. Placa 
hexagonală a staţiei portabile de pe Newton era aşezată pe 
podea, la picioarele lui 'Takagishi, nu departe de un model la 
scară naturală al unui buldozer biot. Alte replici ale bioţilor 
erau împrăștiate înăuntru. 

Richard începuse să studieze colecţia de bioţi când auziră 
din nou, în depărtare, familiarul foşnet venind din tunelul 
din spate. Nu mai pierdură nici o clipă. Îşi întrerupseră 
zborul prin culoar şi în sus pe rampă doar cu o scurtă 
oprire la cisternă, pentru a-şi reface rezerva de apă 
proaspătă. 

— Doctorul Takagishi era un om sensibil şi blând, extrem 
de pasionat de munca sa, îi spunea Nicole lui Richard. Chiar 
înainte de plecare l-am vizitat în Japonia, unde mi-a 
declarat că ambiția lui de-o viaţă fusese să exploreze o a 
doua navă Rama. 

— E într-adevăr mare păcat că a trebuit să moară astfel, 
replică amar Richard. Probabil că octospiderul ori unul din 
prietenii acestuia l-au târât aproape imediat aici. Cu 
siguranţă, n-au pierdut timp înainte să-l expună în muzeu. 


— Ştii, nu cred că ei l-au ucis. Poate că sunt o naivă fără de 
speranţă, dar nu am observat nici o urmă de violenţă pE. Pe 
statuia lui. 

— Doar nu cumva crezi că l-au speriat de moarte? Replică 
sarcastic Richaid. 

— Ba da. Cei puţin, este posibil. 

Următoarele cinci minute le petrecu explicându-i 
bărbatului starea inimi. Lui Takagishi. 

— Mă surprinzi, Nicole, declară el după ce-i ascultă 
dezvăluirea. Te judecasem greşit. Credeam că eşti 
Domnişoara-Numai-Cum-Se-Cade, care joacă întotdeauna 
după reguli. Nu am considerat niciodată că ai putea să 
acţionezi conform propriilor tale hotărâri. Ca să nu mai 
vorbesc că ai putea nutri un puternic simţământ de 
compasiune. 

— În cazul de faţă nu e clar dacă constituie un avantaj. 
Dacă aş fi respectat cu stricteţe dispoziţiile, Takagishi ar fi 
în viaţă, alături de familia sa din Kyoto. 

— Şi ar fi ratat cea mai neobişnuită experienţă a vieţii sale. 
Ceea ce mă conduce la o întrebare interesantă, draga mea 
doctoriţă. Eşti fără îndoială conştientă, aşa cum stăm aici, 
că şansele de a scăpa nu atârnă foarte greu. S-ar putea să 
murim tară a mai vedea vreodată un chip omenesc. Cum te 
simţi în această postură? Cum se încadrează propria ta 
moarte - sau moartea în general - în concepţia ta de viaţă? 

Nicole îl privi, surprinsă de întrebare. Încercă fără succes 
să-i descifreze expresia chipului. 

— Nu mi-e frică, dacă la asta te referi, răspunse alegându- 
şi cu grijă cuvintele. Ca medic m-am gândit adeseori la 
moarte. Şi fireşte, datorită morţii mamei mele, am fost 
nevoită să-mi formez de timpuriu o perspectivă asupra 
subiectului. 

Făcu o pauză. 

— Din punctul meu de vedere, ştiu că aş vrea să trăiesc 
până ce Genevieve va creşte mare - astfel încât să ajung să 
fiu bunica copiilor ei. Însă să trăieşti nu reprezintă lucrul 


cel mai important. Viaţa trebuie să aibă o anumită calitate 
pentru a merita trăită. Şi pentru asta nu trebuie să ne ferim 
a ne asuma nişte riscuri. Nu sunt foarte coerentă, nu-i aşa? 

Richard zâmbi. 

— Nu, recunoscu el, în schimb îmi place unde baţi. Ai 
menţionat cuvântul cheie: calitate. La sinucidere te-ai 
gândit vreodată? Întrebă brusc. 

— Nu, clătină ea hotărât din cap. Niciodată. Întotdeauna 
există multe lucruri pentru care merită să trăieşti. Trebuie 
să existe un motiv pentru întrebarea lui, reflectă Nicole. 
Dar tu? Rosti după o altă pauză. Te-ai gândit să te sinucizi 
datorită tatălui tău? 

— Destul de straniu, nu. Bătăile tatălui meu nu m-au 
determinat niciodată să-mi pierd dragostea de viaţă. Aveam 
o sumedenie de lucruri de învăţat. Şi mai ştiam că voi creşte 
şi voi pleca de acolo. 

Se scurse mult timp până ce Richard reluă firul amintirilor. 

— Dar a fost o anume perioadă când m-am gândit serios la 
sinucidere. Durerea şi mânia mea erau atât de mari, încât 
nu credeam că am să le pot îndura. 

Rămase tăcut, cufundat în gânduri. Nicole aşteptă 
răbdătoare. În cele din urmă, îşi strecură braţul sub al său. 

— Ei bine, prietene, îmi vei povesti cândva, spuse ea cu 
voce uşoară. Niciunul dintre noi nu e obişnuit să-şi 
împărtăşească secretele cele mai adânci. Poate că în timp 
vom învăţa s-o facem. Voi începe eu prin aţi mărturisi de ce 
cred că nu vom muri şi de ce ar trebui să cercetăm în 
continuare zona din jurul pieţei estice. 

Nicole nu povestise nimănui, nici chiar tatălui ei, despre 
„călătoria” din timpul ceremoniei Poro. Înainte să termine 
de povestit lui Richard, spusese nu numai ce i se întâmplase 
la vârsta de şapte ani, pe durata acelui ritual de trecere, ci 
şi despre vizita lui Omeh la Roma, profeţiile Senoufo legate 
de „femeia fără însoțitor” ce-şi împrăştia progeniturile 
„printre stele”, şi detaliile propriei şale viziuni după ce 


băuse conţinutul sticluţei verzi pe fundul cavităţii din 
hambar. 

Richard rămăsese fără grai. loate aceste istorisiri erau 
atât de străine minţii sale matematice, încât nu ştia nici 
măcar cum să reacționeze. O privea pe Nicole cu uimire şi 
perplexitate. În cele din urmă, jenat de propria-i tăcere, 
începu: 

— Nu ştiu ce să spun. 

Nicole îi duse degetele la buze. 

— Nu-i nevoie să zici nimic. Îţi citesc reacţia pe faţă. 
Putem discuta despre asta mâine, după ce te vei gândi la 
cele ce ţi-am povestit. 

Nicole căscă şi-şi privi ceasul. Îşi scoase sacul de dormit 
din rucsac şi-l întinse pe jos. 

— Sunt istovită. Nimic nu te oboseşte mai repede decât 
puţină frică. Ne vedem peste patru ore. 

— Cercetăm zona de o oră şi jumătate, declară Richard 
plin de nerăbdare. Uită-te pe hartă. Nu există loc pe o rază 
de cinci sute de metri pe care să nu-l fi călcat de două ori. 

— Atunci procedăm greşit, veni replica lui Nicole. În 
viziunea mea existau trei surse de căldură. Richard îşi 
încruntă sprâncenele. Gândeşte logic, dacă preferi. De ce 
să existe trei pieţe şi numai două adăposturi subterane? Tu 
însuţi ai afirmat că ramanii acţionează mereu după un plan. 

Stăteau în faţa unui dodecaedru situat la marginea pieţei 
estice. 

— Şi încă un lucru, mârâi ca pentru sine Richard, care-i 
scopul acestor poliedre blestemate? În fiecare sector se 
găseşte câte unul, iar primele trei ca mărime se află în 
pieţe. Stai un pic, rosti deodată, mutându-şi privirea de la 
una din cele douăsprezece feţe ale dodecaedrului spre 
zgârie-norul de vizavi. Privirea i se roti apoi pe deasupra 
petei. Să fie oare aşa? Nu, e imposibil. 

O observă pe Nicole privindu-l fix. 

— Mi-a venit o idee, zise el surescitat. S-ar putea să se 
dovedească complet absurdă, dar. Ţi-l aminteşti pe doctorul 


Bardolini şi matricile sale progresive? Cu delfinii? Ce-ar fi 
dacă ramanii au procedat la fel, lăsând în New York modele 
geometrice cu diferenţe mici şi subtile de la secţiune la 
secţiune şi de la piaţă la piaţa? Ştii, ideea nu-i deloc mai 
trăsnită decât propriile tale viziuni. 

Bărbatul se lăsase deja în genunchi, cercetând febril 
hărţile New York-ului. 

— Îmi dai voie să mă folosesc şi de computerul tău? O 
întrebă pe Nicole câteva minute mai târziu. Ar grăbi 
lucrurile. 

Ore întregi Richard Wakefield rămase lângă calculatoare, 
vorbind de unul singur şi străduindu-se să rezolve 
ghicitoarea. În timpul pauzei de prânz, la insistenţele lui 
Nicole explică faptul că cea de a treia deschizătură 
subterană putea fi găsită numai dacă reuşea să înţeleagă în 
profunzime relaţiile geometrice dintre poliedre, pieţe şi toţi 
zgârie-norii situaţi vizavi de principalele feţe ale poliedrelor 
din cele nouă sectoare. Cu două ore înainte de lăsarea 
întunericului, Richard alergă spre un sector alăturat pentru 
a obţine date suplimentare care nu fuseseră încă introduse 
în hărţile stocate de memoria computerelor. 

Nu se opri din calcule nici măcar după ce se întunecă. 
Nicole dormi în prima parte a nopţii de cincisprezece ore. 
Când se trezi cinci ore mai târziu, Richard încă lucra cu 
febrilitate. Era atât de absorbit, încât n-o auzi. Femeia se 
ridică în linişte şi îi puse mâinele pe umeri. 

— Trebuie să dormi, Richard. 

— Sunt aproape gata. Nicole îi observă cearcănele de sub 
ochi în clipa când el se întoarse. Nu durează mai mult de o 
oră. 

Nicole se întoarse pe saltea. Când Richard o trezi mai 
târziu, era plin de entuziasm. 

— Ştii ce? Spuse cu un rânjet. Sunt trei soluţii posibile, 
fiecare din ele compatibilă cu toate modelele. Se răsuci 
aproape un minut pe loc, apoi îi ceru rugător. N-am putea 


să le verificăm acum? Nu cred că voi reuşi să dorm dacă nu 
mă conving. 

Niciuna dintre cele trei soluţii ale lui Richard nu se găsea 
în apropierea pieţei. Prima se afla la mai bine de un 
kilometru distanţă, la marginea New York-ului, în partea 
opusă Emisferei Nordice. Richard şi Nicole nu descoperiră 
nimic acolo. Merseră după aceea încă cincisprezece minute 
în întuneric, către cel de-al doilea. Amplasament posibil, 
situat în colţul sud-estic al oraşului. Capacul se afla exact în 
punctul indicat de Richard. 

— Aleluia! Strigă bărbatul, întinzându-şi sacul de dormit 
alături de capac. Hip hip ura pentru matematică! 

Ura pentru Omeh, gândi Nicole. Nu-i mai era somn, dar nu 
dorea câtuşi de puţin să exploreze singură în întuneric 
teritoriul nou descoperit. Ce vine mai întâi, intuiţia sau 
matematica? Se întrebă în vreme ce şedea întinsă pe saltea. 
Folosim modele ca să descoperim adevărul? Sau îl 
cunoaştem de la început, şi abia apoi elaborăm matematica 
necesară pentru a-l explica? 

Se treziră amândoi pe lumină. 

— Zilele se scurtează câte puţin, observă Richard. Însă 
durata însumată a zilei şi a nopţii rămâne constantă, de 
patruzeci şi şase de ore, patru minute şi paisprezece 
secunde. 

— Cât mai e până la impact? Se interesă Nicole 
împachetându-şi sacul de dormit. 

— Douăzeci de zile şi trei ore. Gata pentru o nouă 
aventură? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Bănuiesc că ştii şi locul unde se găseşte plăcuţa de 
acţionare a capacului? 

— Nu, dar pariez că nu-i greu de aflat, replică Richard plin 
de încredere. Şi după ce-o vom descoperi; deschiderea 
bârlogului avianilor va fi floare la ureche, deoarece vom 
cunoaşte întreg modelul. 


Zece minute mai târziu, Richard apăsă o placă metalică şi 
cel de-al treilea acoperiş se deschise brusc. Coborârea avu 
loc pe o scară largă, întreruptă din când în când de terase. 
Richard o luă de mână pe Nicole. Folosiră fasciculele 
lanternelor, pentru că de această dată nici o lumină nu se 
mai aprinse. 

Încăperea unde se găsea cisterna de apă era situată în 
acelaşi punct ca în celelalte adăposturi subterane. Nu se 
auzeau nici un fel de sunete în tunelurile orizontale 
deschise în cilindrul central, la fiecare din cele două nivele 
principale. 

— Cred că aici nu locuieşte nimeni, constată Richard. 

— Cel puţin nu încă, completă la rândul ei Nicole. 

48. Bun venit, pământeni! 

Richard era nedumerit. În prima sală a unuia dintre 
tunelurile superioare descoperise un set de dispozitive 
stranii, pe care le descifrase în mai puţin de un ceas. În 
prezent ştia cum să regleze luminile şi temperatura în 
fiecare porţiune specifică a adăpostului subteran. Dar dacă 
totul se dovedea atât de simplu, şi toate subteranele erau 
construite similar, atunci de ce nu foloseau avianii lămpile 
care le fuseseră oferite? În vreme ce-şi luau micul dejun, 
Richard o descusu pe Nicole privitor la detaliile bârlogului 
avian. 

— Scapi din vedere chestiuni fundamentale, zise Nicole 
servindu-se cu o bucată de pepene-mană. Avianii nu sunt 
atât de importanţi. Adevărata întrebare este, unde sunt 
ramanii? Şi de ce au săpat aceste găuri sub New York? 

— Poate cu toţii sunt ramani, replică Richard. Bioţii, 
avianii, octospiderii - poate că provin cu toţii de pe aceeaşi 
planetă. La început au constituit o familie fericită. Dar odată 
cu trecerea anilor şi a generaţiilor, specii diferite au evoluat 
în direcţii diferite. Şi-au construit adăposturi individuale şi. 

— Scenariul tău are prea multe lacune, îl întrerupse 
Nicole. În primul rând, bioţii sunt în mod clar maşini. Avianii 
s-ar putea sau nu să fie. Octospiderii aproape sigur nu-s, 


deşi un nivel de tehnologie capabil să construiască această 
navă ar fi putut să avanseze în domeniul inteligenţei 
artificiale mai departe decât suntem noi în stare să ne 
închipuim. Totuşi, simţul meu de intuiţie îmi spune că 
lucrurile acelea sunt organice. 

— Noi, pământenii, nu vom putea niciodată face distincţie 
între o creatură vie şi o maşină versatilă, creată de o specie 
cu adevărat avansată. 

— De acord. Însă nu vom reuşi să rezolvăm dilema de unii 
singuri. Pe lângă asta, mai e o problemă pe care aş vrea să 
o discut cu tine. 

— Anume? Întrebă Richard. 

— Oare avianii, octospiderii şi aceste galerii subterane au 
existat şi pe Rama I? Dacă da, atunci cum de au scăpat 
atenţiei echipajului lui Norton? Iar dacă nu, de ce se află ei 
doar pe această navă şi nu şi pe prima? 

Richard rămase tăcut câteva secunde. 

— Înţeleg raţionamentul tău, rosti el într-un târziu. 
Premiza fundamentală a pornit de la ideea că Rama a fost 
creat cu milioane de ani în urmă de fiinţe necunoscute, 
dintr-o altă regiune a galaxiei, total neinteresate de ceea ce 
ar fi întâlnit pe parcursul călătoriei lor. Dacă ambele 
vehicule au fost construite aproximativ în acelaşi timp, de 
ce prezintă ele deosebiri aşa de izbitoare? 

— Încep să cred că prietenul nostru din Kyoto avea 
dreptate, opină Nicole. Poate că există o anumită rațiune 
pentru toate astea. Sunt convinsă că membrii echipajului 
Norton au fost minuţioşi şi precişi în cercetările lor şi că 
diferenţele dintre Rama I şi Rama II sunt reale. Dacă cele 
două nave sunt însă diferite, în faţă ni se ridică o problemă 
mult mai dificilă. De ce sunt diferite? 

Richard terminase de mâncat şi acum se plimba în lung şi 
în lat pe culoarul slab iluminat. 

— S-a purtat o discuţie pe această temă, chiar înainte de a 
se decide anularea misiunii. La teleconferinţă, principala 
întrebare pusă a fost de ce şi-au modificat ramanii 


traiectoria, îndreptându-se spre Pământ? Din moment ce 
primul Rama nu procedase aşa, s-a considerat că Rama II 
era altfel. lar cei care participau la convorbire nu ştiau 
nimic despre aviani sau octospideri. 

— Generalului Borzov i-ar fi plăcut avianii, comentă Nicole 
după o scurtă tăcere. Considera că zborul e cea mai 
grozavă plăcere a vieţii. Râse. Odată mi-a spus că speranţa 
lui secretă era ca reîncarnarea să existe şi ca el să se 
întoarcă iarăşi pe Pământ ca pasăre. 

— A fost un om deosebit, recunoscu Richard, oprindu-se 
din mers. Nu cred că i-am apreciat vreodată calităţile, aşa 
cum trebuia. 

Nicole puse restul pepenelui în rucsac şi se pregăti de 
plecare. Îi surâse prietenelui ei peripatetic. 

— Încă o întrebare, Richard? 

Bărbatul încuviinţă în tăcere. 

— Crezi că i-am întâlnit pe ramani? Prin asta înţeleg 
creaturile responsabile de construcţia acestui vehicul. Sau 
pe oricare din descendenţii lor? 

Richard scutură cu putere din cap. 

— În nici un caz. Poate că am întâlnit o parte din creaţiile 
lor. Sau poate specii de pe aceeaşi planetă. Dar încă nu am 
făcut cunoştinţă cu personajele principale. 

Descoperiră Camera Albă la extremitatea stângă a unuia 
dintre tunelurile orizontale de la cel de-al doilea nivel 
subteran. Până atunci explorarea fusese aproape 
plictisitoare. Străbătuseră o mulţime de culoare, uitându-se 
în încăperi goale, una după alta. De patru ori găsiseră 
dispozitive de reglare a luminozităţii şi temperaturii. Până 
să ajungă în Camera Albă, nu văzuseră nimic demn de 
interes. 

În schimb, amândoi rămaseră uluiţi când intrară în sala cu 
pereţii vopsiți într-un alb viu. În afară de culoare, încăperea 
fascina şt prin faptul că, într-unul din colţuri, erau 
îngrămădite o serie de obiecte, care la o inspecţie mai 
atentă se dovediră a le fi familiare. Erau acoio un pieptene 


şi o perie, un tub gol de ruj, câteva monede, o legătură de 
chei, şi chiar ceva asemănător cu un radio-telefon vechi. 
Într-o altă grămadă se găseau un inel şi un ceas de mână, 
un tub cu pastă de dinţi, o pilă de unghii şi o mică tastatură 
cu litere latine. Richard şi Nicole erau năuciţi. 

— Ei bine, geniule, explică-mi asta dacă poţi, rosti femeia 
indicând cu mâna în jur. 

Richard luă tubul cu pastă de dinţi, desfăcu capacul şi 
apăsă uşor. Dinăuntru ţâşni un material alb. Bărbatul îl 
atinse cu degetul, apoi îl băgă în gură. 

— Pfui, făcu el scuipând pe jos. Dă-mi spectrometrul. 

În vreme ce Nicole examina pasta cu sofisticatele sale 
instrumente medicale, Richard cercetă unul câte unul 
fiecare din obiecte. În special îl fascină ceasul. Părea să 
funcţioneze la secundă, deşi referinţa rămânea complet 
necunoscută. 

— Ai vizitat vreodată Muzeul Spaţiului din Florida? O 
întrebă pe Nicole. 

— Nu, răspunse ea distrată. 

— Au o colecţie de obiecte personale ale echipajului primei 
misiuni Rama. Ceasul ăsta arată exact ca cel expus acolo - 
mi-l aduc bine aminte deoarece am cumpărat unul similar 
de la standul muzeului. 

Nicole se apropie cu o expresie de nedumerire întipărită 
pe faţă. 

— Chestia asta nu-i pastă de dinţi, Richard. Nu ştiu ce e. 
Spectrul chimic este uluitor, cu o abundență de molecule 
supergrele. 

Câteva minute amândoi astronauții răscoliră printre 
lucruri, încercând să găsească sensul ultimei lor 
descoperiri. 

— Un lucru-i sigur, aceste obiecte sunt asociate clar cu 
specia umană, spuse Richard străduindu-se fără succes să 
desfacă radio-telefonul. Sunt prea multe ca să fie o simplă 
coincidenţă. 


— Dar cum de au ajuns aici? Nicole încercă să folosească 
peria, însă ea era prea moale pentru părul ei. O examină cu 
mai multă atenţie. De fapt nu este o perie. Seamănă cu una 
la formă şi la pipăit, însă nu poate fi folosită. 

Se aplecă şi ridică pila de unghii. 

— lar asta nu poate fi utilizată pentru unghii omeneşti. 
Richard se apropie să vadă despre ce vorbea Nicole. Încă se 
lupta cu radio-telefonul. Îl aruncă dezgustat şi apucă pila 
întinsă de Nicole. 

— Deci aceste obiecte par să fie omeneşti, dar de fapt nu 
sunt? Întrebă trecând pila peste una din unghii. Unghia 
rămase neschimbată, iar el îi înapoie pila lui Nicole. Ce se 
întâmplă aici? Rosti cu un glas încărcat de frustrare. 

— Îmi aduc aminte de un roman SF pe care l-am citit când 
eram la universitate, începu Nicole câteva secunde mai 
târziu. În el, o specie extraterestră studia fiinţele umane 
doar prin prisma primelor noastre programe televizate. Şi 
când în cele din urmă ne întâlnesc, ne oferă cutii cu fulgi de 
porumb, săpunuri şi alte lucruri din reclamele noastre 
comerciale. Ambalajele erau perfect realizate, însă 
conţinutul lipsea ori era complet diferit. 

Richard nu o ascultase cu atenţie. Se juca cu cheile, 
cercetând cu privirea colecţia de obiecte din încăpere. 

— Ce au toate aceste lucruri în comun? Se întrebă mai 
mult pe sine. 

Amândoi ajunseră la aceeaşi concluzie câteva clipe mai 
târziu. 

— Toate au aparţinut echipajului lui Norton, exclamară la 
unison. 

— Aşadar cele două nave Rama comunică între ele. 

— lar aceste obiecte au fost plasate intenţionat aici, 
pentru a ne informa că vizita noastră pe Rama 1 a fost 
observată şi înregistrată. 

— Păianjenii bioţi care au vizitat tabăra lui Norton şi 
celelalte echipamente aferente trebuie să fi fost echipați cu 
senzori de imagine, zise Richard. 


— Şi toate astea au fost reproduse după fotografii 
transmise de pe Rama Il pe Rama II. 

După comentariul lui Nicole, rămaseră amândoi tăcuţi, 
fiecare urmându-şi propriul şir de gânduri. 

— Dar de ce vor ca noi să cunoaştem acest fapt? Cum ar 
trebui să procedăm în continuare? Richard se ridică în 
picioare şi începu din nou să se plimbe încoace şi-ncolo. 
Brusc, izbucni în râs. N-ar fi uluitor dacă David Brown ar 
avea în cele din urmă dreptate? Ca ramanii să nu fie deloc 
interesaţi în orice ar găsi, programându-şi în schimb navele 
să se poarte diferit? Orice specie ar fi flatată prin modificări 
ale traiectoriei şi prin imitarea unor obiecte simple. Ce 
ironie incredibilă! Întrucât civilizațiile timpurii sunt 
probabil în totalitate egocentrice, vizitatorii lui Rama nu s- 
ar ocupa de altceva decât de înţelegerea unui presupus 
mesaj. 

— Cred că te laşi purtat de valuri, îl întrerupse Nicole. Tot 
ce ştim până în prezent e că acestei nave i s-au transmis 
fotografii de pe Rama 1 şi că reproducerile unor obiecte 
uzuale ale echipajului lui Norton au fost puse aici, în 
această cameră, ca noi să le găsim. 

— Mă întreb dacă şi tastatura este la fel de nefolositoare, 
se întrebă Richard ridicând-o de jos. Tastă cuvântul 
„Rama”. Nu se întâmplă nimic. Încercă „Nicole”. Iarăşi 
NIMIC. 

— Nu-ţi aduci aminte cum funcționau tipurile vechi? ÎI 
întrebă Nicole cu un zâmbet. Aveau un comutator separat 
de alimentare. Femeia apăsă un buton nemarcat situat în 
colţul din dreapta sus al tastaturii. O porţiune a peretelui 
opus lunecă într-o parte, dezvelind un pătrat mare şi negru, 
cu latura de aproximativ un metru. 

Mica tastatură era similară cu cele ataşate computerelor 
portabile, în timpul primei misiuni Rama. Avea patru 
rânduri cu câte douăsprezece caractere, şi un comutator 
suplimentar în colţul din dreapta sus. Cele douăzeci şi şase 
de litere ale alfabetului latin, cele zece cifre arabe şi cei 


patru operatori matematici erau marcați pe patruzeci de 
taste individuale. Celelalte opt taste conţineau puncte ori 
figuri geometrice, putând în plus să fie deplasate în poziţiile 
„Ssus” şi „jos”. Richard şi Nicole descoperiră repede că 
aceste taste speciale reprezentau adevăratele comenzi ale 
sistemului raman. Prin încercări repetate, descoperiră de 
asemenea că rezultatul apăsării unei taste depindea de 
poziţia celorlalte şapte. Astfel, prin acţionarea oricărei taste 
se obțineau 128 de rezultate diferite. Cu totul, claviatura 
permitea 1024 de comenzi. 

Alcătuirea unui dicţionar de comenzi se dovedea o 
operaţie dificilă. Richard se oferi imediat voluntar. Folosind 
propriile computere, începu elaborarea unui limbaj care să 
traducă comenzile speciale ale tastaturii. Scopul iniţial era 
simplu - să fie capabili să utilizezi computerul raman ca pe 
unul de al lor. Odată traducerea terminată, orice input în 
calculatoarele portabile de pe Newton ar fi avut drept 
rezultat setul de comenzi de pe tastatura ramană care 
producea un rezultat identic, pe ecranul negru din perete. 

Chiar pentru inteligenţa şi experienţa în computere a lui 
Richard, sarcina se arăta a fi extraordinar de grea. Şi nu 
putea fi explicată cu uşurinţă. La sugestia bărbatului, 
Nicole ieşi de două ori afară din adăpost pe durata primei 
zile petrecute în Camera Albă. De fiecare dată făcuse 
plimbări lungi în jurul New York-ului, ridicându-şi din când 
în când ochii spre cer în căutarea vreunui elicopter. La a 
doua ieşire, Nicole reveni la hambarul unde căzuse în 
groapă. Atât de multe lucruri se întâmplaseră de atunci, 
încât înfricoşătoarea experienţă de pe fundul cavităţii părea 
deja de domeniul unui trecut îndepărtat. 

Adeseori se gândea la Borzov, la Wilson şi la Takagishi. 
Înainte de a părăsi Pământul, cu toţii fuseseră conştienţi de 
riscurile inerente misiunii. Fuseseră antrenați să facă faţă 
situaţiilor de urgenţă provocate de defecţiuni ale propriilor 
nave. Însă nimeni nu-şi închipuise că se va ajunge cu 
adevărat la pierderi de vieţi omeneşti. Dacă Richard şi cu 


mine pierim aici în New York, atunci aproape jumătate din 
echipaj va fi mort, remarcă Nicole în sinea ei. Va reprezenta 
cel mai mare dezastru suferit de la reluarea misiunilor 
pilotate. 

Stătea în exteriorul hambarului, în acelaşi loc unde ea şi 
Francesca discutaseră ultima dată cu Richard prin 
comunicator. De ce ai minţit, Francesca? Credeai cumva că 
dispariţia mea va îndepărta toate suspiciunile? 

În ultima dimineaţă petrecută la baza Beta, înainte ca ea şi 
ceilalţi să plece în căutarea lui Takagishi, Nicole 
transmisese toate datele din computerul portabil în cel aflat 
în cabina ei de pe Newton. În acel moment intenţionase 
doar să elibereze spaţiu de memorie pe calculatorul 
portabil. Însă totul e acolo, dacă un detectiv conştiincios se 
gândeşte vreodată să caute. Medicamentele, tensiunea 
arterială a lui David, chiar şi o menţiune criptică la avort. Şi 
desigur, soluţia lui Richard pentru proasta funcţionare a lui 
RoSur. 

Pe parcursul celor două plimbări, Nicole zări câţiva 
centipezi, şi chiar un biot buldozer o singură dată, la limita 
câmpului vizual. Nu văzu nici un avian şi nici un octospider. 
Poate că ies doar noaptea, murmură Nicole, întorcându-se 
să ia masa împreună cu Richard. 

49. Interacţiune 

— Mâncarea se apropie de sfârşit, spuse Nicole. 
Împachetară ceea ce mai rămăsese din pepenele-mană şi-l 
îndesară în rucsacul lui Richard. 

— Ştiu. Am făcut un plan să obţii încă un pepene. 

— Eu? Întrebă femeia. De ce eu? 

— Ei bine, în primul rând deoarece-i nevoie de o singură 
persoană. Tot executând grafică pe computerul raman, mi-a 
venit o idee. În al doilea rând, eu unul nu-mi pot permite să 
pierd timp. Cred că sunt pe cale să sparg sistemul 
operaţional. Există vreo două sute de comenzi pe care nu le 
pot explica, numai dacă nu cumva ele permit trecerea într- 


un alt nivel, într-un soi de spaţiu cu un grad ierarhic mai 
înalt. 

Richard îi explicase lui Nicole în timpul prânzului că 
intuise modalitatea de a folosi computerul raman ca pe unul 
terestru. Era capabil să înregistreze şi să apeleze 
informaţii, să execute calcule matematice, să deseneze 
grafică şi chiar să creeze limbaje noi. 

— Dar nu am reuşit încă să-i întrebuinţez tot potenţialul, 
declarase el. Mâine şi poimâine trebuie să-i descopăr mai 
multe din secrete. Intrăm în criză de timp. 

Planul său de a face rost de hrană era într-adevăr extrem 
de simplu. După lunga noapte ramană - în decursul căreia 
Richard nu dormise mai mult de trei ore - Nicole se 
îndreptă spre piaţa centrală, cu intenţia de a-l pune în 
aplicare. Bazându-se pe analiza matricelor progresive, 
Richard stabilise trei amplasamente posibile pentru 
bârlogul avianiior. Avea o asemenea încredere în rezultatul 
judecății sale, încât nici măcar nu voise să discute ce ar fi 
trebuit să facă Nicole în eventualitatea că nu găsea placa de 
deschidere. Richard avu însă dreptate. Nicole descoperi 
fără dificultate declanşatorul. Deschise capacul şi strigă în 
coridorul vertical. Nu primi nici un răspuns. 

Îndreptă fasciculul lanternei spre întunericul de dedesubt. 
Tancul santinelă se găsea la datorie, patrulând înainte şi 
înapoi în faţa tunelului orizontal care se termina în sala 
cisternei cu apă. Nicole strigă din nou. Dacă se putea, nu 
dorea să coboare nici până la prima terasă. Chiar dacă 
Richard îi promisese că îi va veni în ajutor în caz că întârzia, 
lui Nicole nu-i surâdea deloc să rămână iarăşi prizoniera 
avianilor. 

Să fi auzit oare zgomot de voci în depărtare? Aşa i se păru. 
Nicole scoase din buzunar una din monedele descoperite în 
Camera Albă şi o aruncă în puț. Moneda zbură în jos, lovind 
una din terasele situate în apropierea celui de al doilea 
nivel principal. De astă dată, vociferările se auziră puternic. 
Un avian trecu prin raza de lumină a lanternei şi zbură 


peste capul santinelei. Câteva secunde mai târziu, capacul 
începu să se închidă şi Nicole fu nevoită să se dea deoparte. 

Discutase această posibilitate cu Richard. Aşteptă câteva 
minute, apoi apăsă din nou plăcuţa. Când strigă a doua oară 
spre coridorul vertical, răspunsul veni imediat. Prietenul ei, 
avianul cu trup negru catifelat, zbură până la cinci metri de 
suprafaţă şi îi aruncă o serie de ţipete. Lui Nicole îi fu 
limpede că i se cerea să plece. Înainte ca avianul să se 
întoarcă, totuşi, femeia ridică monitorul computerului şi 
activă un program prestabilit. Pe ecran apărură doi pepeni- 
mană. 

În vreme ce pasărea continua să privească, pepenii se 
colorară, iar o incizie precisă dezvălui conţinutul şi culoarea 
interiorului unuia dintre ei. 

Avianul negru zbură mai aproape de deschizătură pentru 
a privi mai bine. Apoi se răsuci şi scoase un țipăt 
pătrunzător către golul de sub el. Peste câteva secunde, o 
altă pasăre familiară, evident perechea celei dintâi, se opri 
pe prima terasă a culoarului, Nicole prezentă încă o dată 
graficele computerizate. Cei doi aviani discutară între ei, 
după care dispărură în adâncurile adăpostului. 

Se scurseră mai multe minute. Din când în când, Nicole 
auzea frânturi de ţipete venind din adâncurile puţului. În 
cele din urmă, cei doi prieteni reveniră, fiecare ducând în 
gheare câte un mic pepene-mană. Aterizară în piaţă, lângă 
deschizătură. Nicole se apropie de pepeni, însă avianii 
continuau să-i ţină strâns în gheare. Ceea ce urmă fu (după 
aprecierea lui Nicole) o lungă prelegere. Avianii vociferară 
singuri şi împreună, privind-o întotdeauna şi bătând adesea 
cu ghearele în pepeni. Cincisprezece minute mai târziu, 
aparent satisfăcuţi de a-şi fi comunicat mesajul, avianii îşi 
luară zborul, se învârtiră de câteva ori deasupra pieţei şi 
dispărură în bârlog. 

Cred că au vrut să-mi spună că pepenii-mană sunt în 
cantitate limitată, conchise Nicole revenind în piaţa estică. 
Pepenii erau grei. Pusese câte unul în cele două rucsace, 


golite în acest scop în dimineaţa aceea, înainte de a părăsi 
Camera Albă; Sau poate m-au atenţionat să nu-i mai 
deranjez pe viitor. Oricare ar fi mesajul, de acum înainte nu 
vom fi bineveniţi. 

Socotise că la întoarcerea ei Richard va fi extaziat. Aşa se 
întâmplă, dar nu datorită ei sau pepenilor-mană. Un rânjet 
larg i se întipărise pe toată faţa, iar o mână şi-o ascundea la 
spate. 

— Aşteaptă să vezi ce am, zise el în vreme ce Nicole scotea 
pepenii din saci. Bărbatul întinse mâna şi desfăcu palma. Pe 
ea se afla o minge neagră, solitară, cu diametrul de vreo 
zece centimetri. 

— Nu-mi dau nici pe departe seama de logica lui, sau câtă 
informaţie trebuie să conţină cererea, spuse Richard. Dar 
am stabilit un principiu fundamental. Putem solicita şi primi 
„lucruri” folosind computerul. 

— Ce vrei să zici? Întrebă Nicole, fără să înţeleagă prea 
bine de ce pe Richard îl entuziasma mica minge neagră. 

— Au făcut-o pentru mine, îi explică el, întinzându-i iarăşi 
mingea. Nu pricepi? Undeva aici au o fabrică, capabilă să 
confecţioneze lucruri pentru noi. 

— Atunci poate că „ei”, oricine ar fi, ne vor face ceva de 
mâncare. Nicole era oarecum iritată de faptul că Richard 
nici nu o felicitase şi nici nu-i mulţumise pentru pepeni. 
Deoarece se pare că avianii n-au de gând să ne mai ajute, 
continuă ea. 

— Nu vor fi probleme. În cele din urmă, odată ce vom 
descoperi întreaga gamă de posibilităţi, vom fi în stare să 
cerem peşte şi cartofi prăjiţi, friptură, salată, orice, cu 
singura condiţie să fim în stare să explicităm totul în 
termeni ştiinţifici clari. 

Nicole se uită ţintă la bărbat. Cu părul ciufulit, faţa nerasă, 
cearcăne sub ochi şi un rânjet larg, arăta ca un evadat 
dintr-un ospiciu de nebuni. 

— Richard, nu vrei să o iei mai încet, te rog? Chiar dacă ai 
găsit Sfântul Graal, acordă-mi o secundă şi explică-mi 


despre ce e vorba. 

— Priveşte ecranul, zise el. Folosind tastatura, desenă un 
cerc, după care îl deformă, transformându-l în pătrat. În 
mai puţin de un minut, Richard desenă cu atenţie un cub în 
trei dimensiuni. După ce termină de executat grafica, 
poziţionă cele opt taste speciale într-o configuraţie 
prestabilită. Un şir de simboluri stranii se ivi pe monitorul 
negru. 

— Nu-ţi face griji, nu-i nevoie să înţelegem toate 
amănuntele. Ni se cer doar dimensiunile specifice pentru 
cub, rosti Richard. 

Introduse o serie de rânduri folosindu-se de tastele 
alfanumerice. 

— Acum, spuse el întorcându-se cu faţa spre Nicole, dacă 
am procedat corect, în circa zece minute vom avea un cub, 
confecţionat din acelaşi material ca şi mingea. 

Cât aşteptară, se serviră cu două bucăţi din pepenele 
proaspăt. Avea acelaşi gust ca şi celălalt. Friptură cu cartofi 
ar fi nemaipomenit, gândea Nicole, în momentul în care 
peretele se ridică cu o jumătate de metru de la podea, 
lăsând în deschizătură să se vadă un cub negru. 

— Aşteaptă o clipă, nu-l atinge! O opri Richard. Uite-te 
aici! Îndreptă fascicolul lanternei în întunericul din spatele 
cubului. Dincolo de aceşti pereţi se întinde o reţea vastă de 
tuneluri şi ele trebuie să ducă la uzine atât de avansate 
tehnologic, încât nu le-am putea nici măcar recunoaşte. 
Imaginează-ţi! Să facă orice obiecte la cerere! 

Nicole începea să înţeleagă motivul entuziasmului lui. 

— De acum avem capacitatea de a ne controla destinul 
într-o oarecare măsură, continuă el. Dacă voi reuşi să sparg 
repede codul, vom putea cere de mâncare, eventual tot ce 
avem nevoie ca să construim o barcă. 

— Fără motor zgomotos, sper, remarcă cu sarcasm Nicole. 

— De acord, fără motor. Richard îşi termină pepenele şi se 
răsuci din nou spre tastatură. 


Nicole începea sa se neliniştească. Richard izbutise să facă 
o singură descoperire importantă într-o întreagă zi ramană. 
Tot ceea ce era în stare să prezinte după treizeci şi opt de 
ore de muncă (nu dormise decât opt ore în această 
perioadă) era un singur material nou. Putea să facă obiecte 
„uşoare” şi negre asemănătoare cu prima minge, a căror 
densitate se apropia de cea a lemnului de plută, ori obiecte 
„grele”, iarăşi negre, având densitatea stejarului sau a 
pinului. Munca îl extenua treptat. Şi nu putea, sau nu voia, 
să o lase şi pe Nicole să preia o parte din povară. 

Dacă prima lui descoperire s-a datorat numai norocului? 
Se întrebă Nicole, urcând scările pentru plimbarea 
obişnuită de dimineaţă. Sau daca sistemul nu e capabil să 
confecţioneze altceva decât două tipuri de obiecte negre? 
Nu putea să nu se gândească la timpul irosit. Până la 
coliziunea cu Pământul mai rămăseseră şaisprezece zile. 
Nu se zărea nici un semn al unei echipe de salvare. În minte 
i se strecura tot mai mult ideea că ea şi Richard fuseseră 
abandonaţi definitiv. 

Încercase cu o seară înainte să-i vorbească iui Richard 
despre planurile lor, dar bărbatul era prea obosit. Nu-i 
răspunsese. Mai târziu, după ce ea schiţase cu grijă fiecare 
opţiune şi îl întrebase cum ar trebui procedat în continuare, 
constatase că el dormea deja. Când Nicole se trezi la rândul 
ei după un somn scurt. Richard lucra din nou, refuzând să 
fie întrerupt fie de micul dejun, fie de conversaţie. Nicole se 
împiedicase de maldărul în continuă creştere de obiecte 
negre de pe podea, în timp ce părăsea Camera Albă pentru 
exerciţiile de dimineaţă. 

Se simţea extrem de singură. Ultimele cincizeci de ore, pe 
care le petrecuse în cea mai marc parte de una singură, 
trecuseră foarte încet. Unica salvare o constituise lectura. 
În computer avea înregistrat textul a cinci cărţi. Una era 
enciclopedia sa medicală, însă celelalte patru erau 
destinate recreerii. Pariez că întreg spaţiul disponibil al lui 
Richard e plin de Shakespeare, reflectă ea, aşezată pe unul 


din zidurile New York-ului. Privi Oceanul Cilindric. La mare 
depărtare, abia vizibilă prin binoclu din cauza ceţii şi a 
norilor, se observa zona nordică pe unde intraseră prima 
dată la Rama. 

În computer avea două din cărţile tatălui ei. Favorita lui 
Nicole era Queen For All Ages, povestea anilor de tinereţe 
ai lui Eleonor de Aquitania, începând cu adolescenţa 
petrecută la curtea ducală din Poitiers, căsătoria cu Louis 
Capet al Franţei, cruciada spre Ţara Sfântă. Romanul 
culmina cu divorţul Eleonorei de Louis şi căsătoria cu 
tânărul şi entuziastul Henric Plantagenet. 

Celălalt roman semnat de Pierre des Jardins îl reprezenta 
capodopera sa universal apreciată, I, Richard Coeur de 
Lion, o combinaţie de jurnal scris la persoana întâi şi 
monolog interior, a cărui acţiune se petrecea pe durata a 
două săptămâni de iarnă, la sfârşitul secolului doisprezece. 
În acest roman, Richard şi soldaţii săi plecaţi într-o nouă 
cruciadă fuseseră încartiruiţi în Messina, sub protecţia 
regelui normand al Siciliei. Şi acolo, faimosul rege-războinic 
şi fiu homosexual al Eleonorei de Aquitania şi al lui Henric 
Plantagenetul retrăia, într-un acces de conştiinţă, 
principalele evenimente istorice şi personale ale vieţii sale. 

Nicole îşi aminti lunga discuţie purtată cu Genevieve după 
ce fiica ei citise I, Richard, vara trecută. Povestea o 
fascinase pe adolescentă, care îşi surprinsese mama cu o 
serie de întrebări extrem de inteligente. Amintindu-şi de 
Genevieve, Nicole se întrebă ce făcea fiica ei în acel 
moment la Beauvois. Ţi-au spus că am dispărut, presupuse 
Nicole. Ce termen utilizează militarii? Dispărut în misiune? 

Cu ochii minţii, Nicole îşi vedea fiica întorcându-se acasă 
de la şcoală în fiecare zi, pe bicicletă. „Veşti?” îşi întreba 
probabil bunicul, de îndată ce trecea pe sub portalul vilei. 
Pierre nu putea face altceva decât să scuture mâhnit din 
cap. 

Au trecut două săptămâni de când am fost văzută oficial 
ultima dată. Mai ai încă speranţe, scumpa mea? Fu 


copleşită de o dorinţă arzătoare să stea de vorbă cu 
Genevieve. O clipă, dând uitării realitatea înconjurătoare, 
Nicole nu acceptă ideea că de fiica ei o despărţeau milioane 
de kilometri şi că nu avea nici un mijloc de comunicare. Se 
ridică pentru a se întoarce în Camera Albă, socotind în 
confuzia ei momentană că i-ar fi putut telefona Genevievei 
de acolo. 

Când judecata îi reveni după câteva secunde, Nicole fu 
uluită de uşurinţa cu care mintea îi jucase o festă. Clătinând 
din cap, se aşeză din nou pe zidul care domina oceanul. 
Rămase acolo aproape două ore, gândurile zburându-i 
libere spre o mulţime de subiecte. Spre sfârşit, când se 
pregătea să se întoarcă în Camera Albă, mintea i se 
concentră asupra lui Richard Wakefield. Am încercat, 
prietenul meu britanic, îşi spuse Nicole în sine. Am fost mai 
deschisă cu tine decât am făcut-o cu oricare altul de la 
Henry. Ghinionul meu a făcut să ajung aici cu cineva şi mai 
puţin încrezător decât mine. 

Nicole se simţea cuprinsă de o tristeţe nedefinită, pe 
măsură ce cobora scările spre nivelul doi. În tunelul 
orizontal coti la dreapta. Tristeţea i se transformă în 
surpriză când intră în Camera Albă. Richard sări de pe 
scăunaşul negru şi o întâmpină cu o îmbrăţişare. Se 
bărbierise şi-şi pieptănasc cu grijă părul. Îşi curăţise chiar 
şi unghiile. Pe o masă neagră în mijlocul încăperii, se afla un 
pepene secţionat cu precizie. Câte o bucată se găsea pe 
fiecare din cele două farfurii negre aşezate în faţa 
scaunelor. 

Richard îi trase scaunul şi o invită să ia loc. Ocoli masa şi 
se aşeză la rândul lui. Întinzându-se, îi luă mâna într-a lui. 

— Vreau să-mi cer scuze pentru purtarea mea, rosti cu o 
voce aprinsă. În aceste ultime zile am fost extrem de 
urâcios. 

În aceste ore cât te-am aşteptat, m-am gândit la mii de 
lucruri pe care să ţi le spun, continuă el ezitând, cu un 
zâmbet jucându-i pe buze, dar pe cele mai multe dintre ele 


nu nu le mai amintesc. Ştiu că voiam să-ţi explic cât de 
importanţi au fost pentru mine Prinţul Hal şi Falstaff. Erau 
prietenii mei cei mai apropiaţi. Nu mi-a fost uşor să suport 
moartea lor. Durerea este încă foarte mare. 

Richard luă o înghiţitură de apă. 

— Dar mai presus de toate, îmi pare rău că nu ţi-am spus 
ce persoană minunată eşti. Eşti inteligentă, atractivă, 
spirituală, sensibilă - tot ce-am visat vreodată să găsesc 
într-o femeie. În ciuda situaţiei noastre, mi-a fost teamă să- 
ţi mărturisesc ce simt. Bănuiesc că frica de a fi respins a 
pătruns foarte adânc în mine. 

Lacrimi se scurseră pe la colţul ochilor lui Richard, 
prelingându-i-se pe obraji. Tremura uşor. Nicole îşi dădea 
seama ce efort îl costase pe Richard să-i declare aceste 
lucruri. Îi puse mâinile pe obraji. 

— Cred că şi tu eşti o persoană deosebită, rosti ea. 

50. Speranţe reînnoite. 

Richard continuă să lucreze cu computerul raman, dar se 
limită de astă dată la sesiuni scurte, implicând-o pe Nicole 
ori de câte ori era posibil. Făceau plimbări împreună şi 
sporovăiau ca nişte vechi prieteni. O distra recitându-i 
scene întregi din Shakespeare. Bărbatul poseda o memorie 
prodigioasă şi încercă să joace ambele roluri din scenele de 
dragoste dintre Romeo şi Julieta, dar de fiecare dată când 
intra pe falsetto, Nicole izbucnea în hohote de râs. 

Într-o noapte vorbiră mai bine de o oră despre Omeh, 
tribul Senoufo şi viziunile lui Nicole. 

— Îţi dai seama că-mi este dificil să accept realitatea fizică 
a unora dintre aceste poveşti, spuse Richard, încercând să- 
şi catalogheze curiozitatea. Cu toate acestea, recunosc că le 
găsesc absolut fascinante. 

Mai târziu arătă un interes viu în analizarea tuturor 
simbolurilor din viziunile ei. Era evident că admitea faţeta 
mistică a lui Nicole ca pe o altă componentă a bogatei ei 
personalităţi. 


Dormiră cuibăriţi unul în altul, înainte de a face dragoste. 
Când acest lucru se întâmplă în cele din urmă, avu loc cu 
delicateţe şi răbdare, actul surprinzându-i pe amândoi cu 
uşurinţa şi satisfacția lui. Câteva nopţi mai târziu, Nicole 
şedea cu capul pe pieptul lui, hoinărind la graniţa somnului. 
Richard era pierdut pe gânduri. 

— Acum câteva zile, rosti el trezind-o cu gingăşie, înainte 
de a deveni aşa de intimi, ţi-am spus că m-am gândit cândva 
la sinucidere. Atunci mi-a fost frică să-ţi povestesc. Ai vrea 
să-mi asculţi acum povestea? 

Nicole deschise ochii. Se rostogoli şi-şi propti bărbia în 
stomacul lui. 

— Înâm. Se întinse şi îl sărută pe ochi înainte ca el să 
înceapă. 

— Bănuiesc că ştii că am fost căsătorit cu Sarah Tydings 
când eram amândoi foarte tineri. S-a întâmplat înainte ca 
ea să devină celebră. Era în primul său an la Royal 
Shakespeare Company, iar repertoriul lor jucat la Stratford 
cuprindea Romeo şi Julieta, Cum vă place şi Cymbeline. 
Sarah juca pe Julieta şi pe Rosalind şi în ambele roluri era 
fantastică. 

Pe atunci avea optsprezece ani şi tocmai terminase şcoala. 
M-am îndrăgostit de ea din prima seară când am văzut-o 
interpretând-o pe Julieta. Îi trimiteam trandafiri în cabină în 
fiecare zi şi mi-am cheltuit mare parte din economii pentru 
a-i vedea toate spectacolele. Am luat de două ori masa 
împreună şi apoi am cerut-o în căsătorie. A acceptat mai 
mult din uimire decât din dragoste. 

La sfârşitul verii am plecat la Cambridge pentru cercetări. 
Locuiam într-un apartament modest, iar ea s-a transferat la 
teatrul din Londra. O însoţeam ori de câte ori puteam, însă 
după câteva luni studiile au început să-mi consume tot mai 
mult timp. 

Richard se opri din povestit şi-i aruncă o privire lui Nicole. 
Ea nu se mişcase. Şedea pe jumătate răsturnată peste el, cu 
un surâs de dragoste întipărit pe faţă. 


— Continuă, îi zise Nicole cu voce moale. 

— Sarah era moartă după aventură. Avea în permanenţă 
nevoie de varietate şi suspans. Lucrurile obişnuite şi 
plictisitoare o enervau. Să cumpere alimente, de exemplu, 
constituia o corvoadă colosală. Pentru ea era pur şi simplu 
prea mult să pornească aparatul şi să hotărască ce dorea să 
comande. De asemenea, considera orice orar ca pe o 
incredibilă constrângere. 

Trebuia să facem dragoste de fiecare dată în altă poziţie, 
sau ascultând mereu altă muzică, altminteri se plictisea. O 
bucată de vreme, am avut destulă imaginaţie să o satisfac. 
Am preluat în acelaşi timp toate treburile casei, pentru a o 
elibera pe ea. Însă ziua are un număr limitat de ore. În cele 
din urmă, în ciuda considerabilei mele capacităţi, studiile 
mele au început să sufere, deoarece îmi cheltuiam întreaga 
energic făcându-i ei viaţa cât mai interesantă. 

La un an de la căsătorie, Sarah a hotărât să închirieze un 
apartament în Londra, pentru a nu mai fi nevoită să facă 
naveta în fiecare seară. De fapt, petrecea deja câteva nopţi 
pe săptămână în Londra, chipurile la una dintre prietenele 
ei actriţe. Dar carierea ei mergea de minune şi aveam bani 
din belşug; aşa că de ce să mă fi împotrivit'? 

Nu a trecut mult timp şi zvonurile despre comportamentul 
ei au început să se răspândească. Am ales să le trec cu 
vederea, fiindu-mi teamă că ea nu va nega dacă aş fi 
întrebat-o direct. Apoi, într-o noapte, pe când studiam 
pentru un examen, am primit un telefon de la o femeie. Era 
foarte politicoasă, deşi vizibil tulburată. S-a recomandat ca 
fiind soţia actorului Hugh Sinclair, şi mi-a spus că domnul 
Sinclair - partenerul lui Sarah în drama americană In Any 
Weather - avea o aventură cu soţia mea. „De fapt”, mi-a 
spus ea, „se află în apartamentul soţiei dumneavoastră 
chiar în acest moment”. Apoi femeia a început să plângă şi a 
închis. 

Nicole ridică mâna şi-l mângâie pe obraz. 


— Am simţit că mi se rupe ceva în piept, continuă el 
amintindu-şi de durerea încercată atunci. Eram furios, 
speriat, înnebunit. Am plecat la gară şi am luat trenul de 
noapte spre Londra. Când taxiul m-a lăsat în faţa 
apartamentului lui Sarah, am alergat la uşă. 

N-am bătut. Am ţâşnit ca fulgerul pe scări şi i-am găsit 
dormind goi în pat. Am ridicat-o în sus pe Sarah şi am izbit- 
o de perete - încă îmi aduc aminte ce sunet a scos capul ei 
izbind oglinda. Apoi m-am năpustit asupra lui, pocnindu-l de 
nenumărate ori peste faţă, până ce i-am transformat-o într- 
o masă sângerândă. A fost groaznic. 

Richard se opri, începând să plângă în tăcere. Nicole îl 
îmbrăţişă cu putere, încercând să-l liniştească. 

— Am fost ca un animal, plânse el. Am fost mai rău decât 
tatăl meu. I-aş fi omorât pe amândoi dacă vecinii nu m-ar fi 
împiedicat. 

Câteva minute niciunul dintre ei nu scoase o vorbă. Când 
Richard vorbi din nou, vocea i se îmblânzise, sunând 
aproape detaşat. 

— A doua zi, după interogatoriul luat de poliţie, după 
reporterii de la ziarele de scandal şi acuzaţiile lui Sarah, am 
vrut să mă sinucid. Aş fi făcut-o chiar, dacă aş fi avut o 
armă. Iocmai luam în consideraţie celelalte macabre 
alternative - pilule, să-mi tai venele cu briciul, să mă arunc 
de pe un pod - când m-a sunat un student să-mi ceară nişte 
amănunte referitoare la relativitate. După cincisprezece 
minute petrecute cu gândul la Einstein, sinuciderea 
încetase să mai reprezinte o alternativă viabilă. Divorțul, cu 
siguranţă. Celibatul, foarte probabil. În nici un caz moartea. 
N-aş fi putut pune punct prematur dragostei mele pentru 
fizică. Vocea i se frânse. 

Nicole îşi şterse ochii şi-l apucă de mâini. Îşi întinse corpul 
gol peste al lui şi-l sărută. 

— Te iubesc, îi spuse ea. 

Alarma de la ceasul lui Nicole indica că se făcuse iarăşi zi 
pe Rama. Încă zece zile, calculă ea rapid în gând. Ar fi 


timpul să avem o îiscuţie serioasă. 

Alarma îl trezise şi pe Richard. Bărbatul se răsuci şi îi 
zâmbi partenerei de somn. 

— Dragul meu, rosti Nicole, a sosit timpul. 

— Să vorbim despre multe lucruri, spuse morsa.” 

— Haide, fii serios. Trebuie să hotărâm ce facem. E 
limpede că nimeni nu vine să ne caute. 

— De acord, încuviinţă Richard ridicându-se şi întinzându- 
se după cămaşă peste salteaua lui Nicole. De zile întregi mi- 
a fost teamă de acest moment. Bănuiesc totuşi că a sosit 
clipa să ne gândim serios la traversarea înot a apei. 

— Nu crezi că avem şanse să construim o barcă din 
materialul nostru negru? 

— Nu, răspunse el. Unul din materiale este prea uşor, 
celălalt prea greu. Am putea eventual construi un hibrid 
care să plutească, dacă am avea cuie, însă fără pânze tot 
am fi nevoiţi să vâslim, aşadar, cea mai bună şansă este să 
înotăm. 

Richard se ridică şi se îndreptă spre chenarul de pe 
perete. 

— Planurile mele frumoase n-au dat roade, nu-i aşa? Bătu 
uşor cu degetul în pătrat. Şi în afară de barcă aveam de 
gând să cer friptură cu cartofi. 

— Cele mai bune planuri ale oamenilor şi şoarecilor dau 
adesea greş”, recită ea din memorie. 

— Ce poet ciudat a mai fost bătrânul Robbie. Niciodată nu 
am priceput ce au văzut oamenii la el. 

Nicole termină să se îmbrace şi execută câteva exerciţii de 
înviorare. 

— Ptui, făcu ea, mi-am ieşit din formă. 4 Nici un fel de 
exerciţii fizice mai serioase de zile întregi. ÎI privi pe 
Richard, care o privea zâmbind ştrengar. Pe tine nu te-am 
pus la socoteală, prostuţule! 

— Eu unul am făcut-o, rânji el. E aproape singurul 
exerciţiu care mi-a plăcut vreodată. La Academie am urât 


întotdeauna acele weekend-uri speciale de „antrenament 
fizic”. 

Richard puse pe masă porţii mici de pepene. 

— Încă trei prânzuri în afară de acesta, rosti cu o voce 
lipsită de emoție. Ar trebui să pornim înot înainte de 
căderea nopţii. 

— De ce să nu pornim în această dimineaţă? 

— Nu. Tu mergi să supraveghezi coasta şi să alegi un loc 
propice. Noaptea trecută am găsit pe calculator ceva care 
m-a uluit complet. Nu ne va da mâncare sau bărci cu pânze, 
dar se pare că am pătruns în sfârşit într-o altă ordine 
structurală. 

După micul dejun, Nicole îl sărută pe Richard şi se 
îndreptă spre suprafaţă. Nu-i trebui mult timp să cerceteze 
coasta. N-avea nici un rost să alegi un anume punct de 
plecare. Realitatea înfricoşătoare a traversării oceanului o 
copleşi. Sunt toate şansele ca nici eu şi nici Richard să nu 
mai fim în viaţă când se va lăsa iarăşi întunericul. 

Încercă să-şi închipuie cum s-ar simţi mâncată de un 
rechin biot. Ar fi o moarte rapidă? Sau s-ar îneca lent, 
conştientă că picioarele i-au fost amputate? Pe Nicole o 
trecură fiorii. Poate ar trebui să obţinem un alt pepene. Ştia 
că n-avea sens. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuiau să 
înoate. 

Nicole se întoarse cu spatele la ocean. Cel puţin, aceste 
ultime zile au fost minunate, îşi zise în sinea ei, nedorind să 
se mai gândească la întunecatele sale previziuni. Richard a 
fost un tovarăş excelent. În toate privinţele. Îşi permise 
luxul de a-şi aduce aminte, de clipele petrecute împreună. 
Apoi zâmbi şi porni înapoi spre adăpost. 

— Dar la ce mă uit? Întrebă Nicole în vreme ce o altă 
imagine fulgeră pe ecranul negru. 

— Nu sunt foarte sigur, replică Richard. Tot ce ştiu e că am 
reuşit să apelez un soi de listă lungă. Îţi aminteşti de acea 
configuraţie a comenzilor care producea linii de simboluri 
aducând a sanscrită? Ei bine, tot privind rândurile 


respective am observat un anumit model. M-am oprit la 
începutul acestui pasaj, am schimbat poziţia ultimelor trei 
taste şi am atins din nou punctul dublu. Şi deodată pe ecran 
a apărut o imagine. De fiecare dată când atingeam o tastă 
alfanumerică, imaginea se schimba. 

— Dar de unde ştii că ne uităm la transmisia unui senzor? 

Richard introduse o comandă şi în imagine se produse o 
modificare. 

— Câteodată văd lucruri pe care le recunosc. Priveşte-o pe 
asta, de exemplu. N-ar putea fi scara Beta, fotografiată de o 
cameră situată în mijlocul Câmpiei Centrale? 

Nicole studie imaginea. 

— Posibil, dar nu-mi dau seama cum ai putea să fii 
vreodată sigur. 

Richard introduse o nouă comandă. Următoarele trei 
imagini erau ininteligibile. Cea de a patra prezenta o formă 
ascuţită în partea de sus a cadrului. 

— Şi ăsta nu e unul din coarnele mici, observat de un 
senzor din apropierea vârfului Marelui Corn? 

Oricât de mult s-ar fi străduit, Nicole nu reuşea să 
vizualizeze ce imagine ar vedea din vârful uriaşului corn 
situat în centrul Emisferei Sudice. Richard continuă să 
comute imaginile. Din cinci cadre, doar unul era mai clar. 

— Undeva în sistem trebuie să existe un algoritm de 
mărire, mormăi el. Atunci aş fi în stare să reglez toate 
imaginile. 

Pentru Nicole devenise limpede că Richard se afla pe 
punctul de a începe o nouă perioadă de muncă intensă. Se 
apropie de el şi îşi trecu braţele pe după gâtul lui. 

— Îmi dai voie să te distrag puţin la început, rosti ea, 
întinzându-se şi sărutându-l pe gură. 

— Cred că da, replică el, lăsând din mână tastatura. Îmi va 
face probabil bine să-mi limpezesc mintea. 

Nicole se găsea în mijlocul unui vis minunat. Era din nou 
acasă, în vila din Beauvois. Richard şedea lângă ea pe 


canapeaua din sufragerie, ţinându-i mâna. Fiica şi tatăl ei 
stăteau vizavi în fotolii. 

Visul îi fu întrerupt de glasul insistent al lui Richard. Când 
Nicole deschise ochii, iubitul ei stătea alături, entuziasmul 
citindu-i-se în voce. 

— Aşteaptă până ai să vezi, scumpo, spuse el ajutând-o să 
se ridice. Este fantastic! Cineva mai e încă aici. 

Nicole îşi alungă visul din minte şi privi pătratul negru 
indicat de Richard. 

— Îţi vine să crezi? Întrebă bărbatul, sărind în sus de 
bucurie. Nu există nici o îndoială. Nava militară este încă 
andocată. 

Numai atunci, Nicole realiză că avea în faţă o imagine a 
exteriorului lui Rama. Clipi din ochi şi ascultă explicaţia 
incoerentă a lui Richard. 

— Odată ce am desluşit codul pentru parametrii de 
mărire, aproape fiecare cadru s-a limpezit. Setul de imagini 
pe care ţi le-am arătat mai devreme trebuie să constituie 
rezultatul în timp real a sute de senzori optici. Şi cred că 
am aflat cum să acced şi bazele de date ale celorlalţi 
senzori. 

Richard jubila. O îmbrăţişă pe Nicole şi o ridică în aer. O 
strânse la piept şi o sărută de câteva ori, ţopăind prin 
cameră ca un lunatic. 

Când într-un sfârşit se calmă, Nicole studie un minut 
întreg imaginea proiectată pe ecran. În mod cert era nava 
militară Newton; însemnele se vedeau clar. 

— Aşadar modulul ştiinţific a plecat acasă; comentă ea. 

— Da, după cum mă aşteptam. Îmi era teamă că vor pleca 
amândouă, astfel că după traversarea oceanului ne-am fi 
pomenit în continuare prizonieri, de data aceasta într-o 
închisoare mai mare. 

Acelaşi gând o neliniştise şi pe Nicole. Îi zâmbi. 

— Atunci lucrurile sunt destul de simple, nu-i aşa? 
Traversăm Oceanul Cilindric înot şi ne îndreptăm spre 
telescaun. Sus vom fi aşteptaţi de cineva. 


Nicole începu să-şi împacheteze lucrurile. Între timp, 
Richard continuă să apeleze noi fotografii. 

— Ce faci? Îl întrebă Nicole. Credeam că mergem la o 
partidă de înot. 

— N-am terminat de trecut în revistă toţi senzorii de când 
am descoperit parametrii de mărire, replică Richard. Vreau 
doar să fim siguri că nu scăpăm din vedere nimic important. 
Durează încă un ceas, sau mai puţin. 

Nicole se opri din împachetat şi se aşeză lângă Richard în 
faţa ecranului. Imaginile erau cu adevărat interesante. 
Unele reprezentau cadre exterioare, dar cele mai multe 
arătau diferite zone din interiorul lui Rama, inclusiv din 
adăposturile subterane. O fotografie magnifică era luată din 
partea de sus a camerei unde se găseau sferele fierbinţi, 
învelite în material spongios. Richard şi Nicole urmăriră 
imaginea câteva clipe, cu speranţa de a zări un octospider 
negru şi auriu, dar nu distinseră nici o mişcare. 

Se găseau aproape de sfârşitul listei, când un cadru luat 
treimii inferioare a scării Alfa îi ului complet. Acolo, 
coborând pe scări, se desluşeau patru siluete umane în 
costume spaţiale. Richard şi Nicole urmăriră timp de cinci 
secunde siluetele, apoi explodară de bucurie. 

— Vin! Strigă Richard ridicându-şi braţele spre tavan. Vom 
fi salvaţi! 

51. Plan de salvare. 

Richard devenea nerăbdător. El şi Nicole aşteptau de 
peste o oră pe zidurile New York-ului, scrutând cerul în 
căutarea vreunui elicopter. 

— Unde naiba sunt? Mârâi el. Nu durează decât 
cincisprezece minute cu roverul de la baza scării Alpha la 
tabăra Beta. 

— Poate că ne caută în altă parte, opină încurajator Nicole. 

— Ridicol. Cu siguranţă vor merge mai întâi la Beta - şi 
Chiar dacă nu ar reuşi să repare sistemul de 
telecomunicaţii, cei puţin mi-ar găsi ultimul mesaj. În el 


spuneam că iau una din bărcile cu motor cu destinaţia New 
York. 

— Probabil că ştiu că în oraş nu există locuri unde să 
aterizezi cu elicopterul. Poate că vin ei înşişi cu o barcă. 

— Fără să încerce să ne repereze mai întâi din elicopter? 
Puțin probabil. Richard se întoarse spre ocean, încercând 
să distingă vreo ambarcaţiune. O barcă, o barcă. Regatul 
meu pentru o barcă! 

Nicole râse, dar Richard de-abia dacă schiţă un zâmbet. 

— Doi oameni ar fi putut asambla o barcă în mai puţin de 
jumătate de ceas. La dracu', ce-i reţine atât de mult? 

În frustrarea sa, Richard porni emițătorul 
comunicatorului. 

— Ascultaţi aici, băieţi. Dacă vă aflaţi pe undeva în 
vecinătea Oceanului Cilindric, identificaţi-vă! Şi pe urmă, 
mişcaţi-vă repede încoace. Stăm pe zid şi ne-am săturat să 
vă tot aşteptăm. 

Nu primi nici un răspuns. Nicole se aşeză. 

— Ce faci? 

— Cred că te frămânţi îndeajuns pentru amândoi, replică 
ea. Şi am obosit să stau în picioare fluturând din mâini. Privi 
dincolo de ocean. Ar fi mult mai uşor, continuă gânditoare, 
dacă am reuşi pur şi simplu să zburăm pe deasupra. 

Richard îşi lăsă capul pe o parte şi o ţintui cu ochii. 

— Ce idee măreaţă, declară câteva secunde mai târziu. De 
ce nu ne-am gândit mai devreme? Se aşeză imediat jos şi 
începu să execute o serie de calcule pe computer. Laşii mor 
de multe ori înainte de moarte, pe când cei îndrăzneţi nu 
simt decât o dată muşcătura morţii, murmură ca pentru 
sine. 

Nicole îl urmări acţionând furios tastele. 

— Ce intenţionezi, dragă? Se interesă aruncând o privire 
la monitor peste umărul său. 

— Trei! Strigă el după ce termină. Trei ar trebui să fie de 
ajuns. Richard ridică privirea. Vrei să auzi planul cel mai 
scandalos din întreaga istorie a expedițiilor interplanetare? 


— De ce nu? Replică ea cu un surâs neîncrezător. 

— Ne vom construi leagăne din corzile plaselor, iar avianii 
ne vor trece în zbor peste Oceanul Cilindric. 

Nicole se uită la el în tăcere câteva secunde. 

— Presupunând că putem confecţiona leagănele, zise ea 
cu voce sceptică, cum îi vom convinge pe aviani să ne ducă 
dincolo? 

— Asigurându-i că e în interesul lor, sună replica lui 
Richard. Ori ameninţându-i în vreun fel. Habar n-am, la asta 
ne vom mai gândi. 

Nicole era total neîncrezătoare. 

— Oricum, reluă Richard apucând-o de mână şi trăgând-o 
jos de pe zid, e mai bine decât să stăm aici şi să aşteptăm o 
barcă sau un elicopter. 

Cinci ore mai târziu nu se zărea încă nici un semn al 
echipei de salvare. După ce terminară de confecţionat 
leagănele, Richard o lăsă pe Nicole pe zid şi se întoarse în 
Camera Albă pentru a verifica încă o dată transmisiile 
senzorilor optici. Reveni spunând că i se păruse că zărise 
nişte siluete în vecinătatea taberei Beta, dar că rezoluţia 
acelui cadru fusese foarte proastă. Aşa cum stabiliseră, 
Nicole folosise emițătorul la fiecare jumătate de oră, fără a 
primi vreun răspuns. 

— Richard, îl întrebă Nicole în timp ce el introducea alte 
grafice pe computer, de ce crezi că echipa de salvare 
folosea scările? 

— Cine ştie? Poate că scaunul-lift nu mai funcţionează şi 
nu există nici un inginer care să-l repare. 

— Mi se pare ciudat; zise Nicole. Ceva nu-mi dă pace, dar 
nu îndrăznesc să-i spun lui Richard până ce nu reuşesc să 
mă explic. El nu crede în intuiţie. Îşi privi ceasul. Am 
procedat bine raţionalizând pepenele. Dacă echipa de 
salvare nu apare şi planul ăsta nebunesc dă greş, nu vom 
putea înota până a doua zi. 

— Proiectul preliminar e gata, declară cu emfază Richard. 
Îi făcu semn lui Nicole să i se alăture. Dacă eşti de acord în 


mare cu desenul, spuse el arătând spre monitor, atunci 
continui mai departe cu detaliile. 

În imagine, trei aviani mari, fiecare cu o frânghie 
înfăşurată în jurul trupului, zburau în formaţie deasupra 
oceanului. Balansându-se sub ei şi prinsă de trei corzi, se 
afla o siluetă umană, aşezată într-un leagăn pirpiriu. 

— Mi se pare în regulă, rosti Nicole, fără să se gândească 
o clipă că un asemenea eveniment putea să aibă loc în 
realitate. 

— Nu-mi vine să cred că facem aşa ceva, remarcă Nicole, 
apăsând pentru a doua oară placa care declanşa 
deschiderea bârlogului avianilor. 

Prima încercare de a reînnoi contactul nu avu nici un 
rezultat. A doua oară, fu rândul lui Richard să urle în hăul 
întunecat. 

— Ascultaţi-mă, voi avianilor, strigă el cu glasul său cel mai 
feroce. Trebuie să vorbesc cu voi. Imediat. Ia veniţi încoace 
în pas alergător. Nicole se văzu nevoită să-şi reţină hohotele 
de râs. 

Richard începu să arunce cu obiecte negre în tunel. 

— Vezi, rânji el, ştiam eu că blestematele astea de obiecte 
vor fi bune la ceva. În cele din urmă, auziră o oarecare 
activitate în adâncul condorului vertical. Aceeaşi pereche 
de aviani pe care-i mai văzuseră înainte se ridicară în zbor 
din bârlog şi începură să ţipe la Richard şi Nicole. Nici 
măcar nu se uitară la monitorul pe care Richard îl întindea 
spre ei. După ce terminară de vociferat, perechea zbură 
peste santinela tanc, iar capacul se închise la loc. 

— N-are nici un rost, Richard, spuse Nicole când el îi ceru 
să deschidă din nou capacul. Chiar şi prietenii noştri ne 
sunt împotrivă. Făcu o pauză înainte de a apăsa placa. Ce 
ne facem dacă ne atacă? 

— N-o vor face, declară Richard indicându-i să deschidă 
capacul. Pentru orice eventualitate însă, vreau să stai 
deoparte acolo. Vorbesc eu cu amicii noştri înaripaţi. 


De îndată ce capacul se dădu în lături a treia oară, din 
adâncuri izbucniră sunete amenințătoare. Richard începu la 
rândul lui să urle şi să arunce în jos cu obiecte negre. Unul 
dintre ele lovi santinela şi produse o mică explozie, ca un 
foc de armă. 

Cei doi aviani urcară din tunel, ţipând către Richard. Trei 
sau patru dintre camarazii lor li se aflau în spate. Zgomotul 
era incredibil. Richard nu renunţă; continuă să urle şi să 
arate cu degetul monitorul computerului. În cele din urmă, 
reuşi să le capteze atenţia. 

Grupul de aviani urmări descrierea grafică a zborului 
peste ocean. Richard ridică unul din leagăne în mâna 
stângă şi reluă din nou demonstraţia pe monitor. Între 
aviani se încinse o discuţie frenetică, spre sfârşitul căreia, 
inginerul simţi totuşi că pierduseră partida. În vreme ce 
încă o pereche de aviani zbura pe deasupra santinelei, 
Richard cobori câteva trepte, până ajunse pe prima 
platformă. 

— Opriţi-vă, urlă el cât putu de tare. 

Perechea avianului din catifea neagră se repezi înainte, cu 
ciocul ameninţător la mai puţin de un metru de faţa lui. 
Zgomotul asurzea. Richard nu cedă. În ciuda protestelor 
avianilor, cobori pe a doua platformă. Dacă capacul se 
închidea, nu avea cum să mai iasă afară. 

Ridică din nou leagănul şi arătă spre monitor. Un cor de 
ţipete îi comunică răspunsul. Apoi, acoperind vociferările 
avianilor, se auzi un alt sunet, asemănător cu o alarmă de 
incendiu la o şcoală sau spital. loate păsările tăcură 
aproape imediat. Se calmară şi se aşezară pe platforme, 
privind în jos la tancul santinelă. 

Adăpostul deveni ciudat de liniştit. După câteva secunde, 
Richard distinse un fâlfâit de aripi şi un nou avian îşi făcu 
apariţia în coridorul vertical. Se ridică lent până la nivelul 
lui Richard şi se roti încet în faţa lui. Avea un corp gri 
catifelat şi ochi cenuşii, pătrunzători. În jurul gâtului purta 
două inele groase de un roşu vişiniu. 


Creatura îl studie pe Richard şi ateriză pe terasa de vizavi. 
Avianui care se oprise acolo îi făcu loc numaidecât, luându- 
şi în grabă zborul. Când noul sosit vorbi, glasul îi sună blând 
şi limpede. După ce termină, avianul negru se apropie de el 
şi păru să-i explice cauza întregii vânzoleli. De câteva ori îl 
priviră amândoi pe Richard. Socotind că înclinarea 
capetelor lor constituia o invitaţie, inginerul prezentă încă o 
dată graficul şi ridică leagănul. Pasărea cu inele vişinii 
zbură lângă el pentru a vedea mai bine. 

Creatura făcu o mişcare bruscă şi Richard fu cât pe ce să 
cadă de pe paltfonnă. Ceea ce putea fi interpretat ca un 
hohot de râs al avianilor fu oprit de câteva cuvinte ale 
conducătorului, care rămase apoi nemişcat, ca adâncit în 
gânduri, mai bine de un minut. În cele din urmă, liderul 
avianilor aţinti o gheară către Richard, îşi desfăcu uriaşele 
aripi şi se ridică prin deschizătură în lumina zilei. 

Richard rămase încremenit câteva secunde. Uriaşa 
creatură se ridică sus deasupra bârlogului, fiind curând 
urmată de cei doi aviani mai bine cunoscuţi. După câteva 
momente, capul lui Nicole apăru în deschizătură. 

— Nu vii? Întrebă ea. Nu ştiu cum ai reuşit, dar se pare că 
prietenii noştri sunt gata de drum. 

52. Zborul 302 

Richard strânse bine harnaşamentul în jurul mijlocului şi 
şezutului lui Nicole. 

— Picioarele îţi vor atârna, explică el, iar la început, când 
corzile se vor întinde, vei avea senzaţia că te prăbuşeşti. 

— Dacă ating suprafaţa apei? Întrebă Nicole. 

— Va trebui să ai încredere că avianii vor zbura destul de 
sus. Cred că sunt foarte inteligenţi, în special cel cu inele 
roşii. 

— Crezi că este regele lor? Se interesă Nicole, ajustându- 
şi leagănul pentru a sta cât mai confortabil. 

— În orice caz, echivalentul lui, răspunse Richard. De la 
început a lăsat să se înţeleagă că va zbura în centrul 
formaţiei. 


Richard urcă pe panta abruptă până la zid, ţinând în mână 
toate cele trei corzi ale leagănului. Avianii stăteau liniştiţi 
unii lângă alţii, privind fix oceanul. Încuviinţară din cap 
când Richard le legă frânghiile în jurul trupurilor, chiar în 
spatele aripilor. Urmăriră monitorul computerului, în timp 
ce Richard le prezenta încă o dată modul de decolare. 
Avianii trebuiau să se ridice împreună în aer, încet, să 
întindă corzile la verticală deasupra lui Nicole, şi apoi să o 
ridice sus, înainte de a zbura la nord peste ocean. 

Inginerul verifică dacă nodurile erau sigure, după care 
reveni lângă Nicole la baza zidului. Femeia se găsea la doar 
cinci metri de apă. 

— Dacă, prin cine ştie ce întâmplare, avianii nu se întorc 
după mine, să nu aştepţi la nesfârşit. De îndată ce găseşti 
echipa de salvare, asamblaţi barca cu pânze şi veniţi să mă 
luaţi. Voi fi jos, în Camera Albă. Răsuflă adânc. Drum bun, 
draga mea. Aminteşte-ţi că te iubesc. 

Nicole îşi dădea seama după bătăile inimii că momentul 
zborului sosise. Îl sărută uşor pe buze. 

— Şi eu te iubesc, murmură ea. 

După ce se desprinseră diri îmbrăţişare, Richard le făcu 
semn din mână avianilor. Avianul de catifea gri se ridică cu 
grijă în aer, urmat imediat de ceilalţi doi. Plutiră în formaţie 
deasupra lai Nicole. Ea simţi corzile tensionându-se şi după 
o clipă se trezi ridicată în aer. 

Câteva secunde mai târziu, coarda elastică începu să se 
întindă şi Nicole aproape că atinse din nou solul. Avianii 
zburară şi mai sus, îndreptându-se spre ocean, în vreme ce 
Nicole se simţea ca un yo-yo, legănându-se în sus şi-n jos, 
pe măsură ce corzile se alungeau şi se contractau. 

Zborul se dovedi captivant. Atinse apa doar o singură dată, 
când încă se afla în apropierea țărmului. Pe moment fu 
cuprinsă de spaimă, însă avianii o ridicară repede, înainte 
să-şi ude şi altceva decât tălpile. De îndată ce coarda atinse 
alungirea maximă, zborul se desfăşură lin. Nicole şedea în 
leagăn, ţinându-se cu mâinile de două din cele trei corzi de 


susţinere şi cu picioarele balansându-i-se la aproximativ opt 
metri deasupra valurilor. 

La mijlocul oceanului apa era calmă. Pe la jumătatea 
distanţei, Nicole zări două siluete întunecate înotând sub 
ea, paralel pe direcţia ei. Era convinsă că vedea rechini 
bioţi. Mai observă alte două sau trei specii în apă, din care 
una lungă şt subţire ca un ţipar se înălţă din apă, 
urmărindu-i zborul. Pfui, reflectă Nicole ţintuind oceanul cu 
privirea, ce bine îmi pare că nu a trebuit să înotăm. 

Aterizarea se execută uşor. Pe Nicole o îngrijorase faptul 
că avianii ar fi putut să nu fie conştienţi de faleza de 
cincizeci de metri de pe celălalt țărm. Se neliniştise 
degeaba. Pe măsură ce se apropiau de coastă, păsările îşi 
măriră treptat altitudinea. 

Nicole fu aşezată cu delicateţe la circa zece metri de 
marginea falezei. 

Uriaşele păsări aterizară în preajmă. Nicole se eliberă din 
leagăn şi se apropie de ele. Le mulţumi cu căldură şi 
încercă să le mângâie pe capete, dar ele se feriră de 
atingerea ei. Creaturile se odihniră câteva minute şi apoi, la 
un semnal al şefului, îşi luară zborul spre New York. 

Intensitatea emoţiei încercate p surprinse. Îngenunche şi 
sărută pământul. De-abia în acel momenl realiză că nu 
sperase niciodată cu adevărat să scape teafără din New 
York. Înainte de a începe să caute echipa de salvare cu 
binoclul, revăzu în minte tot ce i se întâmplase de la 
traversarea fatidică cu ice-mobilul. De atunci parcă a trecut 
o veşnicie, îşi spuse în gând. Acum totul s-a schimbat. 

Richard desfăcu legăturile conducătorului şi le lăsă să 
cadă pe pământ. Păsările erau în prezent libere. Creatura 
cenuşie îşi răsuci gâtul să vadă dacă Richard terminase. 
Roşul vişiniu al inelelor părea şi mai viu în plină zi. Richard 
se întrebă ce semnificaţie aveau inelele, conştient că există 
o probabilitate foarte mare să nu mai vadă niciodată aceste 
magnifice creaturi extraterestre. 


Nicole se apropie de Richard. Când aterizase, îl 
îmbrăţişase cu pasiune. Avianii îi fixară îndrăzneţi, 
exprimându-şi curiozitatea. 

Şi ei trebuie să-şi pună întrebări în privinţa noastră, 
medită Nicole. Lingvistul din ea îşi imagină ce ar fi însemnat 
de fapt să discute cu o specie extetraterestră, să înţeleagă 
în final cum operează o inteligenţă total diferită de cea 
umană. 

— Mă întreb cum să le spunem la revedere şi mulţumesc, 
zise Richard. 

— Nu ştiu, dar ar fi frumos. 

Se întrerupse pentru a-l privi pe lider. Acesta îşi chemase 
alături însoțitorii şi acum toate cele trei păsări stăteau cu 
faţa spre cei doi astronauți. La un semnal îşi desfăcură 
aripile la maximum şi formară un cerc. Executară o rotaţie 
completă, după care se dispuseră din nou în linie cu faţa la 
oameni. 

— Haide, îndemnă Nicole. Asta putem face şi noi. 

Richard şi Nicole se aşezară unul lângă altul, cu braţele 
întinse, privindu-şi prietenii aviani. Nicole îi cuprinse apoi 
pe Richard pe după umeri şi îl trase după ea într-o mişcare 
de rotaţie. Richard, care nu se remarca întotdeauna prin 
graţie, se împiedică la un moment dat, dar reuşi să termine 
salutul. Nicole şi-l închipui pe liderul avian zâmbind, în 
vreme ce ea şi Richard se îndreptau după rotația executată. 

Câteva secunde mai târziu, avianii îşi luară zborul. Se 
ridicară din ce în ce mai sus, până ajunseră la limita 
câmpului vizual al lui Nicole. Apoi se îndreptară către sud, 
traversând oceanul spre casă. 

— Mergeţi cu bine, le şopti ea. 

Echipa de salvare nu se afla în vecinătatea bazei Beta. De 
fapt, Richard şi Nicole nu zăriră nici o urmă de-a lor pe 
durata călătoriei de treizeci de minute cu roverul, de-a 
lungul țărmului. 

— Tipii ăştia trebuie să fie tare tâmpiţi, bombăni Richard. 
Mesajul meu sărea pur şi simplu în ochi. E posibil să nu fi 


ajuns încă până aici? 

— Au mai rămas mai puţin de trei ore până la căderea 
nopţii, opină Nicole. Poate s-au întors deja pe Newton. 

— Ei bine, atunci să-i ia naiba. Să înghiţim ceva, după care 
mergem la lift. 

— Crezi că ar trebui să mai lăsăm ceva din pepene? 
Întrebă Nicole câteva minute mai târziu, în vreme ce 
mâncau. Richard ii aruncă o privire perplexă. Pentru orice 
eventualitate, adăugă ea. 

— Ce fel de eventualitate? Ripostă Richard. Chiar dacă nu 
găsim echipa aia de idioţi şi urcăm singuri scările, tot vom fi 
plecaţi de aici după ce se întunecă. Adu-ţi aminte, în capul 
scărilor ne vom găsi iarăşi în imponderabilitate. 

Nicole zâmbi. 

— Probabil eu una sunt mai precaută din fire, declară 
punând câteva bucățele înapoi în rucsac. 

Parcurseseră trei sferturi din drumul până la scaunul-lift şi 
scara Alfa, când distinseră cele patru siluete. Păreau să fi 
ieşit din conglomeratul de clădiri desemnat ca Parisul 
raman. Figurile mergeau în direcţie opusă roverului. 

— Ţi-am spus că tipii sunt idioţi, exclamă Richard. Nici 
măcar n-au bunul simţ să-şi scoată costumele spaţiale. 
Trebuie să fie o echipă specială trimisă cu nava de rezervă 
doar pentru a ne găsi şi duce înapoi. 

Manevră roverul de-a curmezişul Câmpiei Centrale în 
direcţia pământenilor. Ajunşi la o sută de metri, începură 
amândoi să strige, dar oamenii în costume spaţiale îşi 
continuară neabătuţi drumul spre vest. 

— Probabil nu ne aud, presupuse Nicole. Încă mai au 
căştile şi echipamentele de emisie. 

Un Richard furios la culme se apropie la cinci metri de 
şirul indian, opri roverul şi sări jos în mare grabă. Alergă 
spre conducătorul echipei, strigând cât îl ţinea gura. 

— Hei, băieţi, urlă el, suntem aici, în spatele vostru. 'Iot ce 
aveţi de făcut e să vă întoarceţi. 


Richard se opri ca trăsnit privind figura lipsită de orice 
expresie a bărbatului din frunte. Îi recunoscuse chipul. 
Dumnezeule, era Norton! Se cutremură involuntar şi un 
frison îi trecu prin şira spinării. Abia avu timp să sară într-o 
parte, în vreme ce procesiunea trecu încet pe lângă el. 
Paralizat încă datorită şocului, studie feţele celorlalţi trei, 
din care niciuna nu-şi schimbă expresia în tot acest interval. 
Era vorba de alţi trei cosmonauţi din echipajul de pe Rama 
[. 

Nicole i se alătură după câteva secunde. 

— Ce s-a întâmplat? De ce nu s-au oprit? Faţa lui Richard 
era albă ca varul. Richard, te simţi bine? 

— Sunt bioţi, murmură el. Bioţi umani! 

— Ceee? Strigă Nicole, cu o urmă de teroare în glas. 
Alergă rapid spre conducătorul şirului indian şi privi chipul 
din spatele căştii de sticla. Fără nici o îndoială, era Norton. 
Fiecare trăsătură a feţei, culoarea ochilor şi chiar mustaţa 
bine îngrijită, erau absolut perfecte. Numai că ochii nu 
spuneau nimic. 

Mişcarea trupului de asemenea, acum că o observase cu 
atenţie, părea artificială. Fiecare pas urma un model precis, 
iar de la individ la individ nu existau decât variaţii minore. 
Richard are dreptate, socoti Nicole. Sunt bioţi umani. Au 
fost probabil confecţionaţi după imagini, la fel ca pasta de 
dinţi şi peria. Un moment se simţi cuprinsă de panică. Dar 
nu avem nevoie de o echipă de salvare, îşi spuse, încercând 
să se calmeze. Nava militară este încă andocată pe vârful 
cilindrului. 

Pe Richard, descoperirea bioţilor umani îl copleşise. 
Rămase în rover câteva minute, incapabil să conducă, 
punându-şi întrebări la care oricum nu putea răspunde. 

— Ce se întâmplă aici? Repeta iarăşi şi iarăşi. Să se bazeze 
toţi aceşti bioţi pe specii existente undeva în univers? Şi de 
ce au fost fabricaţi în primul rând? 

Înainte de a se îndrepta spre lift, Richard insistă ca 
amândoi să înregistreze metri de peliculă cu bioţii umani. 


— Avianii şi octospiderii sunt fascinanţi, declară în vreme 
ce lua un prim plan al mişcării picioarelor „echipei Norton”, 
dar banda asta le va lua piuitul tuturor. 

Nicole îi reaminti că rămăseseră mai puţin de două ceasuri 
până la lăsarea întunericului şi era încă posibil să fie nevoiţi 
să urce Scara Zeilor. Satisfăcut că imortalizase pe peliculă 
bizara procesiune, Richard se aşeză la volanul roverului şi 
îndreptă vehiculul spre scara Alfa. 

Nu fu nevoie de nici un test pentru a verifica funcţionarea 
liftului; când ajunseră lângă el mergea. Richard sări din 
rover şi alergă spre camera de control. 

— Coboară cineva, exclamă arătând în sus. 

— Sau ceva, adăugă Nicole cu o voce sumbră. 

Cele cinci minute de aşteptare durară o veşnicie. La 
început, nici Richard şi nici Nicole nu spuseră nimic. Mai 
târziu totuşi, Richard sugeră că ar fi bine să aştepte în 
rover în caz că trebuiau să plece în grabă. 

Fiecare îşi îndreptă binoclul spre cablul întins până la 
ceruri. 

— E un bărbat! Strigă Nicole. 

— Generalul O'Toole! Exclamă Richard peste câteva clipe. 

Într-adevăr aşa era. Generalul Michael Ryan O'Toole, 
ofiţer al Forţelor Aeriene Americane, cobora cu scaunul-lift. 
Se găsea la câteva sute de metri deasupra lui Richard şi 
Nicole, aşa încât nu-i observase încă. Era preocupat să 
admire prin binoclu frumuseţea peisajului extraterestru din 
jur. 

Generalul O'Toole se pregătise să părăsească definitiv 
Rama când, în vreme ce urca cu liftul, distinsese ceva ce 
aducea cu trei păsări zburând departe spre sud, pe cerul 
raman. Se hotărâse să se întoarcă ca să vadă dacă reuşea 
să le localizeze din nou. Era complet nepregătit pentru 
primirea călduroasă care-l aştepta la sfârşitul drumului. 

53. Planul Trinity. 

Când Richard Wakefield părăsise Newton-ul ca să se 
întoarcă pe Rama, generalul O'Toole fusese ultimul membru 


din echipaj care îi spusese la revedere. Generalul aşteptase 
cu răbdare ca toţi ceilalţi să termine de vorbit. 

— Eşti realmente sigur că vrei s-o faci? Îşi întrebase 
prietenul Janos Tabori. Ştii prea bine că în curând comitetul 
va declara Rama zonă interzisă. 

— Până atunci, rânjise Richard, voi fi în drum spre Beta. 
Tehnic vorbind, nu voi fi încălcat nici un ordin. 

— Prostii, îl întrerupse furios Amiralul Heilmann. Doctorul 
Brown şi cu mine suntem la comanda acestei misiuni. 
Amândoi ţi-am cerut să rămâi la bord. 

— Iar eu v-am repetat de câteva ori că am lăsat câteva 
lucruri personale, foarte importante pentru mine, în 
interior, declară răspicat Richard. În plus, ştiţi la fel de bine 
ca şi mine că niciunul dintre noi nu va avea nimic de făcut în 
următoarele câteva zile. De îndată ce ordinul oficial de 
abandonare a misiunii va fi dat, toate activităţile principale 
vor fi încheiate. Ni se va comunica când să ne desprindem şi 
să pornim către Pământ. 

— Îţi mai amintesc o dată, replicase Otto Heilmann, că 
ceea ce faci constituie un act de insubordonare. La 
întoarcerea pe Pământ, intenţionez să te aduc în faţa. 

— Las-o moartă, Otto, îl întrerupse Richard fără 
ranchiună. Îşi potrivi costumul spaţial şi începu să-şi pună 
casca. Ca întotdeauna, Francesca înregistra scena pe 
casetă video. De la conversaţia purtată în particular cu 
Richard, cu o oră în urmă, fusese ciudat de tăcută. Părea 
detaşată, ca şi cum gândurile îi erau în altă parte. 

Generalul O'Toole se îndreptă spre Richard şi-i întinse 
mâna. 

— N-am petrecut mult timp împreună, Wakefield, însă ţi- 
am admirat întotdeauna lucrările, rosti el. Mult noroc 
înăuntru şi nu-ţi asuma riscuri inutile. 

Richard fusese surprins de zâmbetul cald al generalului. 
Se aşteptase ca ofiţerul american să încerce să-l convingă 
să renunţe. 


— E o privelişte magnifică în Rama, generale, răspunsese 
Richard. O combinaţie între Marele Canion, Alpi şi Piramide 
la un loc. 

— Am pierdut deja patru oameni, replică O'Toole. Vreau să 
te văd întors teafăr. Dumnezeu să te aibă în pază! 

Richard strânse mâna generalului, îşi puse casca şi păşi în 
ecluză. Ceva mai târziu după plecarea lui Wakefield, 
Amiralul Heilmann critică atitudinea lui O'Toole. 

— M-ai dezamăgit, Michael. Din strângerea aceea de 
mână, tânărul nostru coleg ar fi putut trage concluzia că de 
fapt eşti de acord cu acţiunea lui. 

O'Toole îl fixă pe amiralul german. 

— Wakefield arc curaj, Otto. Şi principii. Nu-i este frică nici 
de ramani şi nici de măsurile disciplinare ale ASI. Admir 
această încredere în sine. 

— Prostii, replică Heilmann. Wakefield e un tip impertinent 
şi arogant. Ştii ce a lăsat înăuntru? Câţiva dintre roboții 
aceia idioţi. Pur şi simplu nu-i place să dea ascultare 
ordinelor. Vrea să facă doar ce consideră că e mai 
important pentru el. 

— Iar asta îl apropie foarte mult de noi, remarcă 
Francesca. În cameră se făcu linişte. Richard este foarte 
deştept, continuă ea cu o voce îmblânzită. Probabil are 
motivele lui pentru a se întoarce în Rama, pe care niciunul 
nu le înţelege. 

— Sper doar să vină înapoi înainte de a se face întuneric, 
aşa cum a promis, spuse Janos. Nu cred că aş suporta să 
pierd încă un prieten. 

Astronauții ieşiră pe coridor. 

— Unde-i doctorul Brown? O întrebă Janos pe Francesca. 

— Cu Yamanaka şi Turgheniev. Discută posibilele sarcini 
ale echipajului pe durata călătoriei de întoarcere. Am rămas 
aşa de puţini, încât va trebui să ne policalificăm, râse 
Francesca. Chiar m-a întrebat dacă aş putea servi ca 
rezervă a inginerului de navigaţie. Îţi poţi închipui una ca 
asta? 


— Cu uşurinţă, replică Jones. Ai putea învăţa fără 
probleme atribuţiile oricărui inginer de pe navă. 

În spatele lor mergeau Heilmann şi O'Toole. Ajunşi la 
capătul coridorului dinspre cabinele individuale, generalul 
O'Toole vru să se îndepărteze. 

— O clipă, Michael, îl opri Otto Heilmann. Trebuie să-ţi 
vorbesc despre altceva. Întâmplarea cu Wakefield aproape 
m-a făcut să uit. Poţi veni în biroul meu peste o oră? 

— În esenţă, explică Otto Heilmann indicând criptograma 
de pe monitor, este vorba de o schimbare majoră în 
procedura Trinity. Nimic surprinzător. Acum când 
cunoaştem mai multe despre Rama, era de aşteptai ca 
lucrurile să se prezinte oarecum diferit. 

— Dar n-am anticipat niciodată să utilizăm toate cele cinci 
arme, răspunse O'Ioole. Perechea suplimentară a fost 
adusă la bord numai în eventualitatea unei defecţiuni. 
Atâtea megatone ar vaporiza Rama în întregime. 

— Asta e intenţia, rosti Heilmann. Se lăsă pe spate în 
fotoliu şi zâmbi. Fie vorba între noi, dar cred că acolo pe 
Pământ se fac presiuni serioase. Sentimentul general este 
că am subestimat mult capabilitățile lui Rama. 

— Dar de ce vor să amplasăm cele mai puternice două 
bombe în ecluză? Cu siguranţă o singură bombă ar avea 
rezultatul dorit. 

— Şi dacă dintr-un motiv sau altul nu explodează? Trebuie 
să existe o rezervă. Heilmann se aplecă în faţă. Cred că 
această schimbare de procedură clarifică strategia. Cele 
două bombe de la vârful cilindrului vor asigura distrugerea 
completă a structurii navei - lucru esenţial pentru a ne 
garanta că Rama nu va mai fi capabil să manevreze după 
detonare. Celelalte trei bombe sunt împrăştiate în diverse 
puncte din interior, astfel ca nici o porţiune să nu rămână 
întreagă. La fel de important este ca explozia să producă o 
schimbare destul de mare de viteză, ca niciunul din 
fragmente să nu lovească Pământul. 


Generalul O'Toole îşi formă o imagine mentală a uriaşei 
nave anihilate de cinci bombe nucleare. Nu era o imagine 
plăcută. O dată, cu cincisprezece ani în urmă, zburase 
împreună cu alţi douăzeci de membri ai comandamentului 
COG în Pacificul de Sud ca să asiste la explozia unei bombe 
de o sută de kilotone. Personalul tehnic convinsese liderii 
politici şi presa mondială că testele nucleare erau necesare 
la „fiecare douăzeci de ani”, pentru a avea certitudinea că 
vechile arme ar fi funcţionat într-un caz de forţă majoră. 
O'Toole şi echipa lui observaseră demonstraţia, aparent ca 
să înveţe cât mai mult posibil despre efectele armelor 
nucleare. 

Generalul se adâncise în gânduri, amintindu-şi oroarea 
acelei mingi de foc înălțate pe cerul paşnic al Pacificului. Nu 
sesiză că Amiralul Heilmann îi pusese o întrebare. 

— Îmi pare rău, Otto, mă gândeam la altceva. 

— Te-am întrebat cât timp crezi că va dura obţinerea 
aprobării pentru Trinity. 

— În cazul nostru adică? Întrebă neîncrezător americanul. 

— Bineînţeles. 

— Nu-mi dau seama, replică rapid O'Toole. Armele au fost 
urcate la bord doar în eventualitatea unor acţiuni vădit 
ostile ale ramanilor. Îmi aduc bine aminte scenariul de bază 
- un atac neprovocat al navei extraterestre asupra 
Pământului, utilizând arme sofisticate care ne depăşesc 
posibilităţile defensive. Situaţia prezentă este cu totul 
diferită. 

Amiralul german îşi studie colegul. 

— Nimeni nu şi-a închipuit vreodată că Rama se va înscrie 
pe o traiectorie de coliziune cu Pământul. Dacă nu-şi 
modifică această traiectorie, va produce o gaură enormă în 
scoarţa terestră, ridicând o asemenea cantitate de praf în 
aer, încât temperatura va scade pretutindeni timp de ani. 
Cel puţin, aşa susţin oamenii de ştiinţă. 

— Dar asta-i absurd, pledă O'Toole. Ai ascultat discuţiile de 
la conferinţă. Nimeni nu crede cu adevărat că Rama se va 


izbi de Pământ. 

— Impactul reprezintă doar unul dintre scenarii. Ce-ai 
face dacă ai fi în locul lor? Distrugerea lui Rama constituie o 
soluţie sigură. Nimeni nu pierde nimic. 

Vizibil zguduit, Michael O'Toole se scuză şi se îndreptă 
spre camera sa. Pentru prima dată de când intrase în 
rândurile echipajului Newton, se gândi că i s-ar putea 
ordona să folosească codul RQ pentru armarea bombelor. 
Niciodată înainte, nici măcar pentru o clipă, nu considerase 
că bombele din containerele de metal, situate la spatele 
navei militare, ar fi putut fi altceva decât un paleativ pentru 
temerile politicienilor civili. 

Stând în faţa terminalului din cabină, îngânduratul O'Toole 
îşi reaminti cuvintele lui Armando Urbina, activistul 
mexican în lupta pentru pace, care pledase pentru 
dezafectarea completă a arsenalului nuclear al COG. „Aşa 
cum am văzut la Roma şi la Damasc”, spusese Senor 
Urbina, „dacă armele există, ele pot fi utilizate. Numai dacă 
nu vor mai fi deloc arme, vom reuşi să garantăm că oamenii 
nu vor mai suferi niciodată oroarea deflagraţiilor nucleare!” 

Richard Wakefield nu se întorsese înainte de căderea 
nopţii. Având în vedere că staţia releu a bazei Beta fusese 
scoasă din funcţiune de uragan (echipajul monitorizase 
topirea Oceanului Cilindric şi declanşarea furtunii prin 
telemetrie retransmisă de Beta, înainte de dezafectarea ei), 
Richard ieşise din raza de acţiune a emiţătoarelor de îndată 
ce trecuse de jumătatea Câmpiei Centrale. Ultima lui 
transmisie recepţionată de Janos Tabori, oferit voluntar să 
supravegheze legătura radio, fusese tipică pentru 
Wakefield. Pe măsură ce semnalul din Rama se auzea tot 
mai slab, Janos, pe un ton lejer, îl întrebase pe Richard cum 
dorea să fie amintit de „fani”, în cazul în care ar fi fost 
„înghiţit de Marele Vârcolac Galactic”. 

— Să spui de-un om care-a iubit Rama adânc, dar nu şi 
înţelept, | Replică finală din Othello (n.r.)], strigase Richard 
în comunicator. 


— Ce-a zis? Întrebase uluit Otto Heilmann. Amiralul 
intrase în staţie pentru a discuta cu Janos o problemă 
tehnică. 

— Ela ucis-o, răspunsese Janos, încercând fără succes să 
păstreze legătura radio. 

— Cine a ucis pe cinE. Despre ce vorbeşti? 

— Nimic important, continuase Janos răsucindu-se în 
scaun şi plutind în aer. Şi acum, ce pot face pentru 
dumneavoastră, Herr Amiral? 

Lipsa lui Richard nu fu considerată ca fiind serioasă decât 
după câteva ore de la răsăritul unei noi zile ramane. 
Cosmonauţii rămaşi pe Newton se convinseseră singuri 
noaptea precedentă că Wakefield se adâncise în cine ştie ce 
treabă („probabil să repare staţia Beta”, cum sugerase 
Janos), încât pierduse noţiunea timpului şi se hotărâse să nu 
pornească de unul singur pe întuneric. Dar când se făcu 
dimineaţă şi el tot nu se întorsese, un sentiment de 
dezastru începu să se strecoare în convorbirile echipajului. 

— Nu ştiu de ce nu o admitem, rosti brusc Irina 
Turgheniev într-una din perioadele de tăcere din timpul 
prânzului. Nici Wakefield nu se va mai întoarce. Ceea ce le- 
a venit de hac lui Takagishi şi des Jardins l-a prins şi pe el. 

— Este ridicol, Irina, replică aprins Janos. 

— Da, aşa ai spus întotdeauna, remarcă ea. Chiar de la 
bunul început, când generalul Borzov a fost tăiat în bucăţi. 
Apoi a fost un accident că biotul crab l-a atacat pe Wilson. 
Cosmonautul des Jardins dispare într-o alee. 

— Coincidenţe, strigă Janos, pur şi simplu coincidenţe! 

— Eşti un tâmpit, Janos, ţipă Irina. Ai încredere în toţi şi în 
toate. Ar trebui să aruncăm în aer nava asta blestemată 
înainte de a mai face şi alte. 

— Ajunge, calmaţi-vă amândoi, interveni David Brown în 
vreme ce est europenii continuau să se certe. 

— Suntem cu toţii puţin cam încordaţi, rosti O'Toole, N-are 
nici un rost să ne certăm. 


— Are cineva de gând să pornească în căutarea lui 
Richard? Întrebă emotivul Janos fără să se adreseze cuiva 
în mod special. 

— Cine ar fi atât de nebun - începu Irina. 

— Nu, o întrerupse cu fermitate Amiralul Heilmann. l-am 
spus că ieşirea lui nu era autorizată şi că nu vom merge 
după el, indiferent ce s-ar întâmpla. În plus, doctorul Brown 
şi cei doi piloţi mă anunţă că abia dacă vom reuşi să 
manevrăm cele două nave Newton spre casă, noi, cei care 
am mai rămas -iar analiza lor presupunea că Wakefield se 
află aici. Nu ne mai putem permite nici un risc. 

La masă se instală o lungă şi sumbră tăcere. 

— Intenţionam să vă comunic imediat după prânz, rosti 
David Brown ridicându-se în picioare, dar mi se pare că 
nişte veşti bune ne-ar prinde bine tuturor. Acum o oră am 
primit noi ordine. Urmează să plecăm spre Pământ în ziua 
I-14, [Abreviere de la Ignition] aşadar peste o săptămână şi 
ceva. Între timp vom recalifica personalul, ne vom odihni 
pentru călătorie şi ne vom asigura că toate sistemele navei 
funcţionează la parametrii nominali. Cosmonauţii 
Turgheniev, Yamaka şi Sabatini îşi manifestară entuziasmul 
prin strigăte de bucurie. 

— Daca tot plecăm fără a ne mai întoarce pe Rama, atunci 
de ce aşteptăm atât? Întrebă Janos. Cu siguranţă că suntem 
în stare să ne pregătim în trei sau patru zile. 

— Din câte am înţeles, replică doctorul Brown, colegii 
noştri militari au o misiune specială care le va lua tot timpul 
- parţial şi nouă - pe parcursul următoarelor trei zile. 
Aruncă o privire lui Otto Heilmann. Vrei să le spui? 

Amiralul se ridică în picioare. 

— Trebuie să discut întâi detaliile cu generalul O'Toole, 
rosti cu o voce sonoră. Mâine dimineaţă vă vom explica 
tuturor. 

O'Toole nu avea nevoie să i se arate mesajul primit de 
amiral cu douăzeci de minute înainte. Îi ştia conţinutul. 


Conform cu procedurile de rigoare, conţinea doar trei 
cuvinte: 

Aplicaţi planul Trinity. 

54. O dată erou. 

Michael O'Toole nu reuşea să doarmă. Se răsucea pe toate 
părţile, porni muzica favorită şi repetă la nesfârşit „Sfântă 
Fecioară” şi „Latăl Nostru”. Nimic nu-l ajută. Tânjea după 
ceva care să-l distragă, să-l facă să uite de responsabilităţi 
şi să-i permită sufletului său puţin repaos. 

Aplicaţi planul trinity, îşi zise în cele din urmă, 
concentrându-se asupra adevăratei cauze a neliniştii sale. 
Ce însemna de fapt aceasta? Deschiderea containerelor, 
ridicarea armelor nucleare (de mărimea unor frigidere), 
verificarea subsistemelor, aşezarea bombelor pe un 
transportor şi transbordarea lor în ecluza lui Rama, apoi 
coborârea lor cu ascensorul greu. 

Şi ce altceva? Reflectă O'Toole. Încă un lucru. Nu avea să 
dureze mai mult de un minut la fiecare bombă, însă 
constituia de departe cea mai importantă operaţie. Armele 
aveau pe laturi perechi redundante de tastaturi numerice. 
EI şi Amiralul Heilmann trebuiau să folosească tastaturile 
pentru a introduce o secvenţă specială de cifre, codul RQ 
cum era denumit, înainte de amorsarea bombelor. Fără 
aceste coduri, armele ar fi rămas pentru totdeauna în stare 
de somnolenţă. 

Dezbaterile privind includerea focoaselor nucleare la 
bordul lui Newton stârniseră ecouri pe coridoarele 
Cartierului General COG din Amsterdam. Votul final fusese 
strâns. Se hotărâse ca nava terestră să transporte arme 
dar, pentru a domoli îngrijorarea, se promisese 
implementarea unor măsuri stricte împotriva unei utilizări 
neautorizate. 

Pe parcursul aceloraşi întruniri, conducerea militară COG 
evitase protestele publice prin impunerea clasificării de 
Strict Secret asupra faptului că Newton urma să aibă la 
bord arme nucleare. Nici măcar membrilor civili ai 


echipajului nu li se dezvăluise nimic despre existenţa 
bombelor. 

Grupul secret de lucru pentru Procedura Trinity se 
întâlnise de şapte ori, în patru locuri diferite din toate 
colţurile lumii, înainte de lansarea misiunii. În scopul de a 
face procesul de activare imun la orice impuls electronic 
întâmplător, se alesese metoda de activare manuală a 
armelor nucleare. Astfel, nici un nebun de pe Pământ şi nici 
un cosmonaut înspăimântat de pe Newton nu ar fi reuşit să 
declanşeze annele printr-o simplă comandă electronică. 
Şeful de stat major, un om strălucit dar adept al unei 
discipline rigide, pe nume Kazuo Norimoto, îşi exprimase 
temerea că renunţarea la comanda electronică ar duce la 
nefireasca dependenţă a întregii operaţiuni exclusiv faţă de 
persoanele selecţionate în echipaj. Fusese convins, totuşi, 
că era de preferat să depindă de ofiţerii prezenţi la bordul 
lui Newton, decât să-şi facă griji pentru un terorist sau un 
fanatic care ar fi reuşit cine ştie cum să pună mâna pe codul 
de activare. 

Dar dacă unul dintre ofiţerii de pe Newton era cuprins de 
panică? Cum putea fi protejat sistemul împotriva unui act 
unilateral de declanşare a focoaselor nucleare efectuat de 
un membru al echipajului? Discuţiile conduseseră la un 
procedeu de siguranţă relativ simplu. Din echipaj aveau să 
facă parte trei ofiţeri. Fiecare va cunoaşte un cod RQ unic. 
Introducerea manuală a două dintre lungile secvenţe 
numerice va arma dispozitivele. Sistemul era în acest fel 
protejat împotriva acţiunii unui ofiţer recalcitrant, ori a 
unuia înspăimântat. Părea o garanţie suficientă. 

Însă situaţia noastră actuală nu a fost luată niciodată în 
calcul, medită O'Toole întins pe pat. În eventualitatea 
oricărei acţiuni periculoase, fie ea militară sau civilă, fiecare 
dintre noi trebuia să încredinţeze codul unui locţiitor. Dar 
cine ar fi crezut că o apendictomie putea fi periculoasă? 
Codul lui Valerii a murit odată cu el. Ceea ce înseamnă că în 
prezent sistemul necesită doi oameni. Din doi. 


O'Toole se întoarse pe burtă şi-şi îngropă faţa în pernă. 
Acum înţelegea cu adevărat de ce era încă treaz. Dacă nu 
introduc codul, bombele nu pot fi utilizate. Îşi aminti de un 
prânz la bordul navei militare, luat împreună cu Valerii 
Borzov şi Otto Heilmann, în timpul plăcutei călătorii spre 
Rama. „E un joc perfect de echilibru”, glumise generalul 
sovietic, „şi probabil a fost luat în consideraţie la alegerea 
noastră. Otto ar apăsa pe declanşator la cea mai mică 
provocare, iar pe tine, Michael, te-ar frământa moralitatea 
deciziei chiar dacă viaţa ţi-ar fi ameninţată. Eu unul mă aflu 
la mijloc.” 

Însă tu eşti mort, îşi zise O'Toole, şi nouă ni s-a ordonat să 
amorsăm focoasele. Se ridică din pat şi se îndreptă spre 
birou. Aşa cum procedase mereu când avea de luat o 
hotărâre de mare importanţă, O'Toole scoase din buzunar 
un carneţel electronic şi alcătui două liste scurte, una 
sintetizând motivele pentru îndeplinirea ordinului de 
amorsare şi de distrugere a lui Rama, cealaltă argumentele 
împotrivă. Nu avea nici un motiv perfect logic de a se opune 
ordinului primit - giganticul vehicul era probabil o maşină 
fără viaţă, cei trei colegi ai săi muriseră cu siguranţă, iar 
ameninţarea ia adresa Pământului nu era deloc neglijabilă. 
Şi totuşi. O'Toole ezita. Ceva în comiterea unui asemenea 
act, evident ostil, îi lovea sensibilitatea. 

Se întinse din nou pe pat, cu faţa în sus. Sfinte 
Dumnezeule, se rugă el cu ochii în tavan, cum aş putea sa 
ştiu ce este corect în această situaţie? Rogu-Te, arată-mi 
calea de urmat. 

Cu doar treizeci de secunde înainte de a fi trezit de 
propriul său ceas, Otto Heilmann auzi o bătaie uşoară în 
uşă. Câteva momente mai târziu, înăuntru intră generalul 
O'Toole. Americanul era deja echipat. 

— Eşti matinal, Michael, rosti amiralul bâjbâind după 
cafeaua sa de dimineaţă, care se încălzea deja de cinci 
minute. 


— Voiam să vorbesc cu tine, spuse afabil O'Toole. Îl aşteptă 
pe celălalt să-şi ia băutura. 

— Ce este? 

— Vreau să anulezi consfătuirea din această dimineaţă. 

— De ce? Întrebă Heilmann. Avem nevoie de ajutor din 
partea echipajului, aşa cum ara stabilit aseară. Cu cât 
amânăm mai mult, cu atât creşte probabilitatea să 
întârziem plecarea. 

— Nu sunt încă pregătit. 

Amiralul Heilmann se încruntă, sorbi adânc din cafea şi-şi 
studie interlocutorul. 

— Înţeleg, zise calm. Şi de ce ai nevoie ca să fii gata? 

— Vreau să vorbesc cu cineva, poate cu generalul 
Norimoto, să înţeleg de ce distrugem Rama. Îţi cunosc 
părerea, am vorbit cu tine aseară, dar vreau să aud motivul 
din gura celui care a dat ordinul. 

— Datoria unui militar este să se supună ordinelor. Să pui 
întrebări ar putea fi considerat o încălcare a disciplinei. 

— Înţeleg toate astea, Otto, însă nu ne aflăm pe un câmp 
de luptă, îl întrerupse O'Toole. Nu refuz să îndeplinesc 
ordinul. Vreau doar să fiu sigur. Vocea i se frânse şi O'Ioole 
privi fix peretele din faţa sa. 

— Sigur de ce? 

— Sigur că procedez corect, respiră adânc O'Toole. 

O conferinţă video cu Norimoto fu convenită, iar 
consfătuirea echipajului amânată. Deoarece în Amsterdam 
era miezul nopţii, trecu o perioadă de timp până ce 
transmisia cifrată fu decodată şi prezentată şefului de stat 
major. În stilul său caracteristic, generalul Norimoto solicită 
câteva ore pentru a pregăti răspunsul, astfel încât să obţină 
„consensul colegilor” în legătură cu cele ce avea să-i 
comunice lui O'Toole. 

Generalul şi Otto Heilmann şedeau împreună în centrul de 
control al navei militare când sosi transmisia de pe Pământ. 
Generalul Norimoto era îmbrăcat în uniformă de gală. Îi 


salută fără nici o urmă de zâmbet pe cei doi ofiţeri de pe 
Newton. Îşi puse ochelarii şi citi textul pregătit. 

— Generale O'Toole, am revăzut, cu grijă întrebările 
dumitale din ultima transmisie. Problemele ridicate de 
dumneata au fost incluse pe lista noastră de discuţii înainte 
de a ajunge la decizia de a da ordinul de declanşare. 
Conform protocolului operativ ASI-COG, atât dumneata cât 
şi ceilalţi militari de la bordul lui Newton faceţi parte 
temporar din statul meu major; prin urmare, eu vă sunt 
superiorul. Mesajul care v-a fost transmis trebuie 
considerat un ordin. 

Generalul Norimoto schiţă un zâmbet subţire. 

— Cu toate acestea, având în vedere semnificaţia acţiunii 
menţionate în ordin şi vizibila dumitale grijă legată de 
posibilele repercusiuni, am pregătit trei puncte sumare 
menite să vă ajute să ne înţelegeţi hotărârea: 

Unu. Nu ştim dacă Rama este ostil sau prietenos. Nu avem 
nici un mijloc prin care să obţinem date suplimentare în 
acest sens. 

Doi. Rama se îndreaptă spre Pământ. Ar putea să intre în 
coliziune cu planeta noastră, să întreprindă acţiuni ostile 
odată ajuns în vecinătatea Terrei, sau altele benigne, a 
căror natură nu o putem defini. 

Trei. Aplicând planul Trinity în momentul când Rama se 
află la zece sau mai multe zile depărtare, garantăm 
securitatea planetei, indiferent de intenţiile sau de 
viitoarele sale acţiuni. 

Generalul făcu o scurtă pauză. 

— Asta-i tot, conchise el. Aplicaţi planul Trinity. 

Ecranul se întunecă. 

— Eşti satisfăcut? Întrebă Heilmann. 

— Aşa cred. N-am auzit nimic nou, dar nici nu trebuia să 
mă aştept la altceva. 

Heilmann se uita la ceas. 

— Am pierdut aproape o zi întreagă. Convoc consfătuirea 
imediat după prânz? 


— Mai bine nu, replică O'Toole. Acest episod m-a epuizat, 
iar noaptea trecută abia dacă am reuşit să dorm. Prefer să 
aşteptăm până mâine dimineaţă. 

— În regulă, rosti amiralul după o pauză. Se ridică şi-şi 
trecu braţul după umărul generalului. Începem mâine, la 
prima oră după micul dejun. 

A doua zi dimineaţă, generalul O'Toole nu participă la 
consfătuirea programată. Îi telefonase lui Heilmann şi îl 
rugase să o ţină fără el, pretextând o „durere acută de 
stomac”. Se îndoia că fusese crezut, dar n-avea de fapt 
importanţă. 

O'Toole urmări consfătuirea pe televizorul din cabina sa, 
fără să întrerupă sau să intervină. Niciunul dintre ceilalţi 
astronauți nu păru foarte mirat de existenţa la bord a 
arsenalului nuclear. Heilmann explică în detaliu ce trebuia 
făcut. Îşi asigură sprijinul lui Yamanaka şi Tabori, aşa cum 
discutase în prealabil cu O'Toole, şi schiţă activităţile menite 
să conducă la amplasarea focoaselor nucleare în interiorul 
lui Rama, în următoarele şaptezeci şi două de ore. Astfel, 
echipajului îi mai rămâneau încă trei zile de pregătiri 
pentru plecare. 

— Când vor fi detonate bombele? Se interesă nervos Janos 
Tabori după ce amiralul îşi termină expunerea. 

— La şaizeci de ore după plecarea noastră. Conform 
modelelor studiate la sol, ar trebui să ieşim din zona de 
împrăştiere a fragmentelor în douăsprezece ore, dar pentru 
siguranţă am stabilit ca bombele să nu explodeze până când 
nu vom fi la o distanţă de cel puţin douăzeci şi patru de ore. 
Dacă plecarea ne este amânată din cine ştie ce motiv, 
momentul detonării poate fi modificat prin comandă 
electronică. 

— Asta e liniştitor, remarcă Janos. 

— Alte întrebări? 

— Doar una, interveni iarăşi Janos. Atâta timp cât intrăm 
în Rama ca să amplasăm aceste lucruri la locurile lor, 


înţeleg că va fi în regulă să ne căutăm prietenii pierduţi. În 
eventualitatea că mai hoinăresc pe acolo. 

— Orarul este foarte limitat, Cosmonaut Tabori, iar 
dispunerea bombelor în interior necesită doar câteva ore. 
Din păcate, din cauza întârzierii survenită în declanşarea 
operaţiunii, suntem nevoiţi să poziţionăm bombele pe 
întuneric. 

Minunat, reflectă O'Toole. Iată încă ceva de care pot fi 
acuzat. În ansamblu, socotea totuşi că Amiralul Heilmann 
condusese foarte bine discuţia. A fost frumos din partea lui 
Otto să nu menţioneze nimic despre coduri. Probabil că e 
convins că mă voi supune ordinului. Şi probabil are 
dreptate. 

Când O'Toole se trezi din somn, trecuse de prânz şi era 
flămând ca un lup. În sala de mese nu se mai afla nimeni 
decât Francesca Sabatini; femeia îşi termina cafeaua şi 
studia nişte date pe monitorul computerului. 

— 'Te simţi mai bine, Michael? Îl întrebă cum îl văzu. 

Generalul încuviinţă din cap. 

— Ce citeşti? 

— Un manual de software, replică Francesca. David e 
îngrijorat că fără Wakefield nu vom şti nici dacă programele 
de pe Newton operează corect sau nu. Învăţ să interpretez 
un program de diagnoză. 

— Hmm, fluieră O'Toole. Cam dificil pentru un jurnalist. 

— Nu-i chiar aşa de complicat, râse ea. Şi e extrem de 
logic. Poate că în viitoarea mea carieră voi fi inginer. 

O'Toole îşi făcu un sandwich, luă o cutie cu lapte şi i se 
alătură la masă. Francesca îi puse o mână pe braţ. 

— Vorbind despre viitoare cariere, Michael, te-ai gândit 
cumva şi la a ta? 

— Ce vrei să spui? 

— Sunt prinsă în obişnuita dilemă profesională, dragul 
meu prieten. Îndatoririle mele de reporter au intrat în 
conflict direct cu sentimentele. 

O'Toole se opri din mestecat. 


— Heilmann v-a spus? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Nu sunt proastă, Michael. Oricum aş fi aflat mai 
devreme ori mai târziu. Şi este o poveste fierbinte, foarte 
fierbinte. Poate una dintre cele mai importante de pe 
durata misiunii. Parcă văd titlurile buletinelor de ştiri: 
„General american refuză să se supună ordinului de a 
distruge Rama. Ascultaţi emisiunea de la ora cinci.” 

Generalul trecu în defensivă. 

— N-am refuzat. Procedura Trinity nu-mi cere să introduc 
codul decât după ce armele sunt scoase din containere. 

— Şi gata de a fi plasate pe transportor”, termină frază 
Francesca. Ceea ce se va întâmpla peste optsprezece ore. 
Mâine dimineaţă, după calculele mele. Am de gând să 
înregistrez istoricul eveniment. Femeia se ridică de la masă. 
Şi Michael, în caz că te interesează, n-am menţionat 
convorbirea ta cu Norimoto în niciunul din reportajele 
mele. S-ar putea să mă refer la ea în memoriile mele, dar 
nu le voi publica încă cel puţin cinci ani de acum înainte. 

Francesca se răsuci şi-l privi ţintă în ochi pe O'Toole. 

— Eşti pe cale să devii peste noapte din erou un ticălos, 
prietene. Sper că ai cântărit cu atenţie toate ramificaţiile 
deciziei tale. 

55. Vocea Sfântului Michael. 

Generalul O'Toole petrecu după amiaza în cabina sa, 
privind la televizor cum Tabori şi Yamanaka verificau 
armele nucleare. Fusese scutit de verificarea subsistemelor 
datorită pretinsei sale indispoziţii stomacale. Procedura era 
surprinzător de simplă; nimeni n-ar fi bănuit că era 
destinată să distrugă cea mai fascinantă creaţie 
inginerească văzută vreodată de omenire. 

O'Toole îşi sună soţia înainte de prânz. Newton se 
apropiase mult de Pământ, aşa încât decalajul dintre 
transmisie şi recepţie se redusese sub trei minute. 
Demodatele conversații duplex deveniseră din nou posibile. 
Convorbirea cu cu Kathleen se desfăşură cordial şi obişnuit. 


Generalul se gândi pe moment să-i împărtăşească dilema, 
însă îşi aduse aminte că linia nu era sigură şi renunţă. 
Amândoi îşi exprimară bucuria de a fi din nou împreună 
într-un viitor apropiat. 

Masa o luă împreună cu echipajul. Janos se găsea într-una 
din stările sale excesiv de vesele, întreţinându-i pe ceilalţi 
cu poveşti despre după amiaza petrecută în compania 
„gloanţelor”, termenul pe care insista să-l folosească pentru 
a desemna bombele nucleare. 

— La un moment dat, îi spuse Francescăi care râdea 
necontenit de la începutul naraţiunii, fixasem uşor 
„gloanţele” pe podea, dispunându-le în şir, ca piesele de 
domino. L-am speriat de moarte pe Yamanaka când am 
lovit-o pe cea dintâi şi toate au căzut care încotro, bang, 
bing, bong. Hiro era convins că vor exploda. 

— Nu te-ai gândit că ai fi putut avaria vreo componentă 
critică? Întrebă David Brown. 

— Nu. Manualele date de Otto specifică faptul că nu poţi 
să le strici nici dacă le dai drumul din vârful lui Trump 
Tower. În plus, n-au fost încă armate. Am dreptate, Herr 
Amiral? 

Heilmann încuviinţă din cap şi Janos se lansă în altă 
povestire. Mintea generalului O'Toole făcea însă în acest 
timp legături imposibil de evitat între obiectele metalice din 
nava militară şi norul în formă de ciupercă, de deasupra 
Oceanului Pacific. 

Francesca îl întrerupse din reverie. 

— Michael, ai o convorbire urgentă pe linia personală. 
Preşedintele Bothwell îţi va vorbi peste cinci minute. 

Conversaţia de la masă încetă brusc. 

— Ia te uită, rânji Janos, înseamnă că eşti cineva. Nu 
oricine primeşte telefon de la Bothwell Stângaciul. 

Generalul O'Toole se scuză politicos şi reveni în cabină. 
Trebuie să fie la curent, medită el în timp ce aştepta cu 
nerăbdare legătura. Fireşte că da. Doar e Preşedintele 
Statelor Unite. 


O'Toole fusese întotdeauna fan al baseball-ului, iar echipa 
lui favorită era Boston Red Sox. În timpul Marelui Haos, în 
2141, baseball-ul falimentase, dar un grup de 
întreprinzători repuseseră echipele în funcţie patru ani mai 
târziu. Când Michael avea şase ani, în 2148, tatăl său îl 
luase pe stadionul Fenway ca să asiste la meciul dintre Red 
Sox şi Havana Hurricanes. Astfel începuse o dragoste de o 
viaţă pentru O'Ioole. 

Stângaciul Sherman Bothwell fusese lovitorul de forţă al 
lui Red Sox între 2172 şi 2187, un jucător extrem de 
popular. Născut în Missouri, modestia şi tenacitatea sa se 
dovediseră la fel de rare ca şi cele 527 de lovituri reuşite în 
cei şaisprezece ani de prezenţă în prima liga. În ultimul an 
ca jucător de baseball, soţia îi murise într-un teribil 
accident nautic. De atunci se dedicase aproape exclusiv 
creşterii copiilor, lucru de apreciat de toată lumea. 

Trei ani mai târziu, după ce se recăsătorise cu Linda 
Black, frumoasa fiică a guvernatorului statului Texas, 
pentru mulţi deveni limpede că Sherman avea în minte o 
carieră politică. Avansase cu repeziciune. Întâi locţiitor ai 
guvernatorului, apoi guvernator şi candidat la preşedinţie. 
În 2196 ajunsese în Casa Albă ca de pe un topogan şi se 
anticipa că-l va înfrânge fără probleme pe candidatul 
Partidului Creştin Conservator, în alegerile generale 
programate pentru anul 2200. 

— Salut, generale O'Toole, spuse bărbatul în costum 
albastru, zâmbind călduros. Aici e Sherman Bothwell, 
preşedintele dumitale. 

Preşedintele nu se folosea de notițe. Stătea înclinat înainte 
pe un scaun obişnuit, cu coatele sprijinite de coapse şi 
mâinile încrucişate în faţă. Vorbea ca şi cum ar fi stat lângă 
generalul O'Toole într-o cameră de zi oarecare. 

— Urmăresc misiunea Newton cu mare interes, chiar de la 
lansare - ca dealtfel şi ceilalţi din familie, Linda şi cei patru 
copii. Dar am fost mai cu seamă atent în aceste ultime 
săptămâni, când tragediile s-au abătut una după alta 


asupra dumitale şi a colegilor din echipaj. Dumnezeule! 
Cine şi-ar fi imaginat existenţa unei asemenea nave cum e 
Rama. De-a dreptul uluitor. 

În orice caz, înţeleg că s-a primit din partea COG ordinul 
de a distruge Rama. Acuma, ştiu că asemenea decizii nu se 
iau uşor şi că ele implică o mare responsabilitate asupra 
unor oameni ca dumneata. Cu toate astea, sunt sigur că 
este decizia corectă. 

Da, domnule! Ştiu că e corectă. Păi fiică-mea, Courtney - 
nu are decât opt ani - se trezeşte aproape în fiecare noapte 
din coşmaruri. Am urmărit încercarea voastră de a captura 
biotul acela asemănător cu un crab, şi Dumnezeule, a fost 
îngrozitor. În prezent Courtney ştie - s-a anunţat la 
televizor - că Rama se îndreaptă direct spre Pământ şi e 
teribil de speriată. Îngrozită! Crede că întreaga ţară va fi 
invadată de crabii aceia şi că ea şi toţi prietenii ei vor fi 
ciopârţiţi precum reporterul Wilson. 

Îţi spun aceste lucruri, generale, deoarece ştiu că te 
găseşti în faţa unei decizii cruciale. Şi deoarece am auzit 
nişte zvonuri cum că ai ezita să distrugi vehiculul 
extraterestru şi minunile din interiorul său. Dar, generale, i- 
am povestit lui Courtney despre dumneata. l-am spus că 
împreună cu restul echipajului veţi face Rama ţăndări, cu 
mult înainte să atingă Pământul. 

De asta ţi-am telefonat. Să-ţi spun că mă bazez pe 
dumneata. La fel face şi Courtney. 

Generalul O'Toole sperase, înainte de a-l asculta pe 
Preşedinte, că ar fi putut profita de prilej pentru a-şi 
expune dilema înaintea conducătorului naţiei americane. Îşi 
închipuise chiar că va avea ocazia să-l întrebe pe Bothwell 
Stângaciul despre caracterul speciei care distrage pentru a 
se proteja de un risc improbabil. Dar în urma scurtului 
discurs, practic perfect, al fostului jucător de baseball, 
O'Toole nu mai avea ce să spună. Cum să refuze o 
asemenea rugăminte? Toate fetiţele Courtney Bothwell de 
pe întreaga planetă contau pe el. 


O'Toole se trezi după un. Somn de cinci ore. Era conştient 
că îl aştepta cea mai importantă acţiune din viaţa lui. 1 se 
părea că tot ce făcuse până atunci, cariera, studiile 
religioase, chiar şi activităţile familiale, îl pregătiseră doar 
în vederea acestei clipe. Dumnezeu îi încredinţase o 
hotărâre de mare însemnătate. Dar ce aştepta de la el? 
Fruntea i se îmbroboni de sudoare în vreme ce 
îngenunchea în faţa Christului de pe crucea aflată în 
spatele biroului. 

Sfinte Dumnezeule, se rugă el împletindu-şi degetele, ora 
mea se apropie şi eu încă nu văd clar dorinţa Ta. Ar fi atât 
de simplu pentru mine să mă supun ordinelor şi să fac ceea 
ce toată lumea doreşte. Asta este şi dorinţa Ta? Cum pot să 
ştiu cu precizie? 

Michael O'Toole închise ochii şi se rugă pentru călăuzire, 
cu o fervoare ce depăşise orice alt sentiment trăit până 
atunci. Rugându-se, îşi reaminti un alt moment, cu ani în 
urmă, când fusese angajat ca tânăr pilot într-o forţă de 
menţinere a păcii în Guatemala. O'Toole şi oamenii săi se 
treziseră într-o dimineaţă, în mica lor bază aeriană din 
junglă, complet înconjurați de teroriştii de dreapta care 
încercau să îngenuncheze firavul guvern democratic. 
Rebelii doreau să obţină avioanele. În schimb, garantau 
liberă trecere lui O'Toole şi subordonaţilor săi. 

Maiorului O'Toole îi trebuiseră cincisprezece minute de 
deliberare şi rugăciune înainte de a se hotărî să lupte. În 
bătălia ulterioară, avioanele fuseseră distruse şi aproape 
jumătate din oamenii săi ucişi, dar rezistenţa lui simbolică 
împotriva terorismului impulsionase atât proaspătul guvern 
al Guatemalei, cât şi multe altele din întreaga Americă 
Centrală, într-un moment când toate aceste ţări sărace 
luptau disperate pentru a depăşi ravagiile celor două 
decenii de criză. Lui O'Toole i se decernase Ordinul de 
Merit, cea mai înaltă decorație militară COG, pentru faptele 
vitejeşti din Guatemala. 


Peste ani, la bordul lui Newton, procesul de decizie se 
dovedea mult mai puţin direct. În Guatemala, tânărul maior 
nu se îndoise de moralitatea acţiunilor sale. Dar ordinul de 
a distruge Rama reprezenta cu totul altceva. După părerea 
lui O'Toole, nava extraterestră nu întreprinsese nici o 
acţiune războinică. În plus, ştia că ordinul primit se baza în 
principal pe doi factori: frica de ceea ce ar fi putut 
întreprinde Rama şi strigătul xenofob al opiniei publice. Din 
punct de vedere istoric, atât frica cât şi opinia publică nu 
fuseseră niciodată preocupate de moralitate. Dacă cumva 
ar fi reuşit să determine adevăratul scop al lui Rama, atunci 
poate. 

Sub portretul lui Isus, pe birou se afla o mică statuie a 
unui tânăr cu părul cârlionţat şi ochii mari. Figura Sfântului 
Michael din Siena îl însoţise pe O'Toole în toate călătoriile 
întreprinse de la căsătoria cu Kathleen. Privind statueta, îi 
veni o idee. Căută într-unul din sertarele biroului şi scoase o 
cărţulie electronică. O porni, verifică meniul şi apelă 
conform indexului predicile Sfântului Michael. 

Sub cuvântul „Rama”, generalul găsi o mulţime de 
referinţe. Cea pe care o căuta era marcată cu litere aldine. 
Constituia „predică ramană”, ţinută în faţa a cinci mii de 
neofiţi, cu trei săptămâni înainte de holocaustul din Roma. 
O'Toole începu să citească. 

„Ca topică a predicii mele de astăzi, voi aborda chestiunea 
ridicată de Sora Judy în consiliu, anume pe ce se bazează 
afirmaţia mea că nava extraterestră denumită Rama ar 
putea foarte bine să fie vestitorul celei de-a doua veniri a lui 
Hristos. Să înţelegeţi că până în acest moment nu am avut o 
revelaţie clară în niciuna din direcţii; totuşi, Dumnezeu mi-a 
sugerat că heralzii celei de-a doua veniri vor fi 
extraordinari, altminteri oamenii nu-i vor observa. Nu va fi 
de ajuns un simplu înger sau sunetul a două trâmbiţe în 
ceruri. Heralzii vor trebui să facă lucruri cu adevărat 
spectaculoase pentru a atrage atenţia lumii. 


Există un precedent, stabilit în profeţiile Vechiului 
Testament, unde vestitorii venirii lui Isus soseau din ceruri. 
Carul lui Isaia a fost Rama timpului său. Tehnologic vorbind, 
era la fel de misterios pentru oamenii vremii sale precum 
este Rama astăzi. În această privinţă există un fel de 
similaritate, o simetrie deloc incompatibilă cu ordinea 
Domnului. 

Dar ceea ce cred că dă speranţă în venirea primei nave 
Rama acum opt ani - şi spun „prima” întrucât sunt sigur că 
vor urma şi altele - este că ea obligă oamenii să se 
gândească la ei înşişi dintr-o perspectivă extraterestră. 
Prea adesea limităm conceptul nostru de Creator şi în acest 
fel, ne limităm propria spiritualitate. Aparţinem universului. 
Suntem copiii săi. Numai şansa şi întâmplarea a făcut ca 
atomii noştri să atingă conştiinţa de sine aici, pe această 
planetă. 

Rama ne obligă să ne gândim la noi înşine, şi la Dumnezeu, 
ca fiinţe ale universului. E un tribut adus inteligenţei Sale 
că ne-a trimis un astfel de herald acum. Pentru că aşa cum 
v-am spus de multe ori, evoluţia noastră va întârzia atâta 
timp cât nu vom fi în stare să ne dăm seama că întreaga 
specie umană nu e decât un singur organism. Apariţia lui 
Rama reprezintă un alt semnal că a sosit vremea să ne 
schimbăm felul de a fi şi de a începe evoluţia finală.” 

Generalul O'Toole închise cartea şi se frecă la ochi. Mai 
citise predica o dată, de fapt, chiar înainte de întrevederea 
acordată de Papă la Roma. Cumva totuşi, nu avusese 
aceeaşi semnificaţie ca în prezent. Deci ce eşti tu, Rama? Se 
întrebă el. O ameninţare pentru Courtney Bothwell sau 
heraldul celei de a doua sosiri a lui Hristos? 

Înainte de micul dejun, generalul O'Toole încă şovăia. Nu 
ştia ce decizie va lua. Îl apăsa puternic faptul că primise un 
ordin direct din partea superiorului său. O'Toole era 
conştient că jurase, atunci când fusese numit în funcţia 
respectivă, nu numai să se conformeze ordinelor, dar să-i şi 
protejeze pe Courtney Bothwell-ii planetei. Avea oare vreun 


indiciu că acest ordin era atât de imoral încât să-l oblige să- 
şi încalce jurământul? 

Atât timp cât se gândea la Rama doar ca la o maşină, nu-i 
venea greu să-i accepte distrugerea. La urma urmei, 
acţiunea lui nu omora nici un raman. Dar ce spusese 
Wakefield? Că nava ramană era probabil mult mai 
inteligentă decât orice creatură de pe Pământ, inclusiv 
omul? Şi oare inteligenţa artificială nu deţinea un loc aparte 
între creaţiile lui Dumnezeu, găsindu-se poate chiar 
deasupra formelor inferioare de viaţa? 

În cele din urmă, O'Toole fu doborât de oboseală. Pur şi 
simplu nu mai avea energia de a face faţă neîntreruptului 
şuvoi de întrebări fără răspuns. Şovăind, se hotări să pună 
punct frământărilor şi să se pregătească să ducă la 
îndeplinire ordinul. 

Prima grijă fu să memoreze iarăşi codul RQ, un şir de 
cincizeci de numere cuprinse între 0 şi 9, cunoscut doar de 
el şi de procesoarele armelor nucleare. O'Toole introdusese 
personal codul şi verificase dacă fusese înmagazinat corect 
de memoria fiecărei arme, înainte de lansare. Şirul de cifre 
era lung pentru a minimaliza probabilitatea duplicării lui 
printr-un procedeu electronic de căutare. Ofițerii misiunii 
Newton fuseseră sfătuiţi să aleagă o succesiune de cifre 
care să îndeplinească două criterii: să fie aproape imposibil 
de uitat şi să nu reprezinte ceva uşor de ghicit, ca numerele 
de telefon ale familiei, pe care cineva interesat le putea 
foarte uşor afla din dosarele personale. 

Din motive sentimentale, O'Toole dorise ca nouă cifre să fie 
date de zilele de naştere ale lui şi ale soţiei, 29-3-42 şi 
respectiv 7-2-46. Ştia că orice criptograf ar fi căutat imediat 
asemenea alegeri evidente, aşa că generalul hotărâse să 
camufleze datele în cele cincizeci de cifre. Cum rămânea 
însă cu celelalte patruzeci şi una? Numărul acesta, 
patruzeci şi unu, îl intrigase pe O'Toole încă de la o 
petrecere cu bere şi pizza organizată în timpul celui de al 
doilea an la MIT. Atunci, în mijlocul unei discuţii aburite de 


alcool, unul dintre prietenii săi, un geniu în teoria 
numerelor al cărui nume îl uitase de mult, îi destăinuise că 
41 constituia „un număr foarte special, primul întreg din cel 
mai lung şir continuu de numere prime pătratice.” 

O'Toole nu înţelesese niciodată foarte bine ce însemna 
„număr prim pătratic”. În schimb, înţelegea şi era fascinat 
de faptul că şirul 41, 43, 47, 53, 61, 71, 83, 97, unde fiecare 
termen se calcula mărind cu doi diferenţa dintre termenii 
anteriori, rezulta în exact patruzeci de numere prime 
consecutive. Şirul de numere prime se termina atunci când 
cel de-al patruzeci şi unulea termen se dovedea a fi neprim, 
anume 41 x 41 = 1681. O'Toole îi împărtăşise acest lucru 
doar soţiei, Kathleen, când ea împlinise patruzeci şi unu de 
ani, primind un răspuns atât de lipsit de strălucire, încât nu- 
| mai menţionase niciodată nimănui altcuiva. 

Însă pentru codul său era perfect, mai cu seamă dacă-l 
ascundea cum se cuvine. Pentru a-şi construi numărul de 
cincizeci de cifre, generalul O'Toole alcătui la început o 
succesiune de patruzeci şi una de cifre, fiecare provenind 
din suma primelor cifre ale termenului corespunzător din 
şirul special începând cu 41. Astfel, numărul începea cu „5”, 
dat de 41, continua cu „7” pentru 43, „l” pentru 47 (4+ 7 
= 11 şi apoi rezultatul era truncheat), „8” pentru 53 şi aşa 
mai departe. O'Toole împrăştie după aceea cifrele datelor 
de naştere folosind inversul unui şir Fibonacci (34, 21,13, 8, 
5, 3, 2, 1, 1) pentru a defini locurile celor nouă întregi în 
şirul de patruzeci şi una de cifre. 

Nu era deloc uşor să memoreze întreaga secvenţă, dar 
generalul nu dorea să o noteze şi s-o poarte cu el în 
momentul procesului de activare. Dacă îl scria, atunci 
oricine l-ar fi putut utiliza, cu sau fără acordul său, iar el şi- 
ar fi pierdut opţiunea de a se răzgândi. De îndată ce învăţă 
şirul, O'Toole distrase toate calculele şi merse să se 
întâlnească cu ceilalţi astronauți, pentru a lua masa de 
dimineaţă. 


— Uite o copie a codului meu, Francesca, una pentru tine, 
Irina, iar ultima pentru Hiro Yamanaka. Îmi pare rău, Janos, 
declară cu un zâmbet larg întipărit pe faţă Amiralul 
Heilmann, dar alte „gloanţe” nu mai am. Poate că generalul 
O'Toole îţi va permite să introduci codul său într-una din 
bombe. 

— În regulă, Herr Amiral, replică crispat Janos. De 
anumite privilegii mă pot lipsi în viaţă. 

Heilmann transformase în spectacol amorsarea focoaselor 
nucleare. Făcuse copii după cod şi îi plăcuse să le explice 
celorlalţi cât de inteligent îl concepuse. Acum, cu o 
nonşalanţă deloc caracteristică, permitea restului 
echipajului să participe la acţiune. 

Lui Francesca îi plăcea la nebunie. Pentru televiziune, 
subiectul era ideal. O'Toole bănui că probabil ea îi sugerase 
lui Heilmann scenariul, dar nu pierdu timp gândindu-se la 
asta. Era din cale-afară de uluit cât de calm devenise. După 
lunga şi agonizanta căutare de sine, se părea că avea să-şi 
îndeplinească sarcina fără mustrări de conştiinţă. 

Amiralul Heilmann se încurcă la introducerea numărului 
(recunoscuse că era nervos) şi pe moment uită unde anume 
se afla în şir. Proiectanţii sistemului prevăzuseră însă 
această posibilitate şi instalaseră două lumini, una verde şi 
alta roşie, chiar deasupra tastaturii numerice de pe coasta 
bombei. La fiecare zece cifre se aprindea o lumină, indicând 
dacă decada corespundea sau nu cu cea din memoria 
electronica. Membrii comisiei de siguranţă îşi exprimaseră 
îngrijorarea că dispozitivul „suplimentar” compromitea 
sistemul (ar fi fost mult mai uşor de decodat cinci succesiuni 
de zece cifre faţă de una de cincizeci), însă teste repetate 
dovediseră necesitatea lui. 

La sfârşitul celei de-a doua serii de zece cifre, Heilmann fu 
salutat de aprinderea luminii roşii. 

— Am greşit pe undeva, spuse cu evidentă jenă. 

— Mai tare, strigă Francesca din locul de unde filma. 
Încadrase cu grijă imaginea, astfel că atât focoasele, cât şi 


transportoarele lor erau vizibile. 

— Am făcut o greşeală, repetă amiralul. Zgomotul m-a 
zăpăcit. Trebuie să aştept treizeci de secunde înainte să 
încep din nou. 

După ce Heilmann termină cu succes, doctorul Brown 
introduse codul la cea de-a doua bombă. Părea aproape 
plictisit; cu siguranţă că sentimentul încercat la apăsarea 
tastelor nu era deloc unul de entuziasm. Irina Turgheniev 
amorsă cea de-a treia bombă. Făcu un comentariu scurt, 
dar plin de pasiune, în care îşi sublinie opinia că 
distrugerea lui Rama era absolut esenţială. 

Nici Hiro Yamanaka şi nici Francesca nu scoaseră un 
cuvânt. Totuşi, Francesca impresionă echipajul introducând 
primele treizeci de cifre din memorie. Luând în consideraţie 
faptul că nu văzuse niciodată codul lui Heilmann până cu o 
oră înainte şi că nu fusese singură mai mult de două minute 
de atunci, performanţa ei era întru totul remarcabilă. 

Apoi veni rândul generalului O'Toole. Zâmbind liniştit, se 
apropie cu paşi uşori de prima dintre arme. Ceilalţi 
astronauți aplaudară, arătându-şi atât respectul faţă de el, 
cât şi recunoscându-i frământarea. Ceru să se facă linişte, 
explicând că urma să introducă întregul şir din memorie. 
După care generalul tastă primele zece cifre. 

Se opri o secundă la aprinderea luminii verzi. În clipa 
aceea, în minte îi fulgeră imaginea unei fresce de la cel de- 
al doilea nivel al capelei Sfântului Michael din Roma. Un 
tânăr înveşmântat într-o robă albastră, cu ochii înălţaţi spre 
cer, stătea pe treptele Monumentului lui Victor Emmanuel, 
predicând unei mulţimi. Generalul O'Toole auzi, tare şi 
limpede, un glas. Vocea îi spuse „Nu”. 

Generalul se răsuci brusc. 

— A spus cineva ceva? Întrebă privindu-i pe astronauți. 

Colegii lui clătinară din cap. Deconcertat, O'Toole se 
întoarse din nou spre bombă. Încercă să-şi amintească cea 
de-a doua serie de zece cifre. Nu mai reuşi. Inima îi bătea 
nebuneşte. Mintea lui continua să întrebe, iarăşi şi iarăşi, 


Ce-a fost vocea aceea? Hotărârea de a-şi duce la îndeplinire 
ordinul se topi în aer. 

Michael O'Toole respiră adânc, se răsuci pe călcâie şi 
traversă uriaşul culoar. Când trecu pe lângă colegii săi 
uluiţi, îl auzi pe Amiralul Heilmann ţipând: 

— Ce faci? 

— Mă duc în cabina mea, răspunse fără să încetinească 
pasul. 

— N-ai de gând să amorsezi bombele? Îl întrebă din spate 
doctorul Brown. 

— Nu. Cel puţin, nu încă. 

56. O rugăciune ascultată. 

Generalul O'Toole rămase înăuntru tot restul zilei. 
Heilmann îl vizită la aproximativ o oră după eşecul de a 
introduce codul de activare. După câteva schimburi de 
cuvinte de complezenţă (Heilmann era groaznic la aşa 
ceva), amiralul îi puse întrebarea crucială. 

— Eşti pregătit să continui amorsarea? 

O'Toole clătină din cap. 

— Aşa credeam astăzi dimineaţă, Otto, dar. Nu trebuie să 
spună mai mult. 

Heilmann se ridică de pe scaun. 

— l-am ordonat lui Yamanaka să transporte primele două 
gloanţe în ecluza ramană. Le vei găsi acolo, după cină, în 
caz că te răzgândeşti. Celelalte trei vor rămâne pentru 
moment în cală. Îl privi ţintă câteva secunde, apoi reluă: 
Sper să-ţi vină mintea la cap înainte de a fi prea târziu, 
Michael. Avem şi aşa destule probleme la cartierul general. 

Când Francesca îşi făcu apariţia cu nelipsita-i cameră 
video două ore mai târziu, din felul cum îşi alegea cuvintele 
deveni limpede că părerea generală, cel puţin între 
astronauții rămaşi, era că O'Toole suferea de o acută criză 
nervoasă. Nu se purta sfidător. Nu făcea nici o declaraţie. 
Nimeni din echipaj nu ar fi tolerat aceste alternative, 
deoarece prin asociere ar fi creat tuturor o imagine 
defavorabilă. Nu, era evident că nervii lui cedaseră. 


— Le-am spus tuturor să nu te deranjeze cu telefoanele, 
declară cu compasiune Francesca privind împrejur, creierul 
ei de reporter schiţând deja imaginile apropiatului interviu. 
Telefoanele sună încontinuu, mai cu seamă de când am 
trimis caseta înregistrată astăzi dimineaţă. Se apropie de 
birou şi verifică obiectele aflate pe el. Acesta-i Michael din 
Siena? Întrebă ea, ridicând în mână statueta. 

O'Toole zâmbi şters. 

— Da. Şi cred că ştii cine este acolo, întins pe crucea din 
tablou. 

— Foarte bine, replică Francesca. Cu adevărat foarte bine. 
Uite, Michael, ştii ce urmează. Aş vrea ca acest interviu să 
te prezinte în lumina cea mai favorabilă. Nu că aş avea de 
gând să te tratez cu mănuşi, mă înţelegi, însă vreau să mă 
asigur că lupii aceia de jos vor asculta şi varianta ta. 

— Îmi vor deja pielea? O întrerupse O'Toole. 

— Oh, da. Şi va fi şi mai rău. Cu cât întârzii să activezi 
bombele, cu atât mai mare va fi mânia lor. 

— Dar de ce? Protestă O'Toole. N-am comis o crimă. Pur şi 
simplu am amânat amorsarea unui dispozitiv nuclear, a 
cărui putere distructivă depăşeşte. 

— Asta-i lipsit de relevanţă. În ochii lor, tu nu ţi-ai 
îndeplinit misiunea încredinţată, aceea de a-i proteja pe 
locuitorii planetei Pământ. Sunt speriaţi. Nu înţeleg toate 
prostiile astea extraterestre. Li s-a promis că Rama va fi 
distrus, iar acum tu refuzi să le pui capăt coşmarelor. 

— Coşmare, murmură O'Toole, asta-i ceea ce Bothwell. 

— Ce-i cu Preşedintele Bothwell? 

— Ah, nimic, răspunse el evitând privirea ei pătrunzătoare. 
Altceva? Întrebă nerăbdător O'Toole. 

— Aşa cum spuneam, vreau să arăţi cât mai bine. 
Piaptănă-ţi părul, pune-ţi o uniformă nouă şi nu 
combinezonul de zbor. Am să te machiez un pic, pentru a 
mai şterge din urmele lăsate de oboseală. Se întoarse spre 
birou. Punem fotografiile tale de familie în prim plan, lângă 
Isus şi Michael. Gândeşte-te bine ce vei spune. Desigur, te 


voi întreba de ce n-ai reuşit azi dimineaţă să amorsezi 
bombele. 

Francesca se apropie de el şi-i puse mâna pe umăr. 

— În prezentarea introductivă, voi sugera că eşti 
surmenat. Nu vreau să te învăţ ce să zici, dar ţi-ar prinde 
bine să recunoşti o oarecare slăbiciune. Mai ales la tine în 
ţară. 

Generalul O'Toole nu-şi găsi locul cât timp Francesca 
execută ultimele pregătiri. 

— Chiar e nevoie de aşa ceva? Întrebă el, simțindu-se din 
ce în ce mai stingherit, pe măsură ce reportera rearanja 
cabina. 

— Doar dacă nu vrei să se creadă că eşti Benedict Arnold, 
veni scurt replica ei. 

Janos îl vizită înainte de cină. 

— Interviul tău cu Francesca a fost foarte bun, minţi el. 
Cel puţin ai ridicat o serie de probleme morale pe care ar 
trebui să ni le punem cu toţii. 

— A fost o tâmpenie să aduc în discuţie porcăriile alea 
filosofice, se perpeli O'Toole. Ar fi trebuit s-o ascult pe 
Francesca şi să pun totul pe seama oboselii. 

— Mă rog, Michael, ce e făcut e bun făcut. N-am venit însă 
să trec în revistă evenimentele zilei. Sunt convins că asta ai 
făcut-o deja de nenumărate ori. Voiam să ştiu dacă îţi pot fi 
cumva de ajutor. 

— Nu cred, Janos. Însă apreciez gestul tău. 

Urmă o pauză lungă. În cele din urmă, Janos se ridică şi se 
îndreptă cu paşi mărunți spre uşă. 

— Ce ai să faci acum? Întrebă el încet. 

— Aş vrea să ştiu, răspunse O'Toole. Nu par să fiu în stare 
să întocmesc un plan. 

Navele combinate Rama-Newton îşi continuau drumul cu 
viteză spre Pământ. Cu fiecare zi, ameninţarea ramană 
părea să atârne mai greu, cilindrul uriaş deplasându-se pe 
o orbită hiperbolică spre o coliziune cu urmări catastrofale, 
dacă nu se efectuau la timp corecţii. Punctul impactului 


fusese estimat în statul Tamil Nadu, în sudul Indiei, nu 
departe de oraşul Madurai. Fizicienii apăreau în fiecare 
seară pe reţelele de televiziune, explicând posibilele 
consecinţe. Unde de şoc şi materii degajate deveniră 
termeni uzuali la mesele de seară. 

Michael O'Toole fu hulit de toată presă mondială. 
Francesca avusese dreptate. Generalul american deveni 
ţinta furiei întregii planete. Există chiar şi sugestia de a fi 
trimis în faţa Curţii Marţiale şi executat la bordul lui 
Newton pentru refuzul de a îndeplini ordinul. O viaţă de 
realizări importante şi de contribuţii personale fu complet 
uitată. Kathleen O'Toole se văzu obligată să părăsească 
apartamentul din Boston şi să se refugieze la o prietenă în 
Maine. 

Pe general îl chinuia indecizia sa. Ştia că îşi prejudicia 
ireparabil familia şi cariera prin refuzul de a activa 
focoasele. Dar de fiecare dată când se convingea în sine că 
era pregătit să execute ordinul, în urechi îi răsuna iarăşi 
acel „Nu”, pătrunzător şi puternic. 

O'Toole nu fu decât parţial coerent pe parcursul ultimului 
interviu luat de Francesca, cu o zi înainte de plecarea navei 
ştiinţifice. Femeia îi puse câteva întrebări foarte dure. Când 
îl întrebase de ce Rama nu începuse să frâneze, dacă 
intenţiona să intre pe o orbită în jurul Terrei, generalul îşi 
ridicase capul pe moment şi îi reamintise că aerofrânarea - 
disiparea energiei în atmosferă sub formă de căldură - 
constituia mijlocul cel mai eficient de a obţine o orbită în 
jurul unui corp planetar cu atmosferă. Când însă ea îi 
oferise prilejul să îşi dezvolte declaraţia şi să discute felul în 
care Rama s-ar fi putut reconfigura în vederea unei forme 
aerodinamice, O'Toole nu răspunsese. Pur şi simplu o 
privise cu gândurile în altă parte. 

O'Toole ieşi din cabină pentru masa de adio, în noaptea 
dinaintea ca Brown, Sabatini, Iabori şi Turgheniev să 
pornească spre casă. Prezenţa lui strică atmosfera. Irina 
avu o atitudine extrem de urâtă, aţâţând şi mai mult 


spiritele şi aşa încinse şi refuzând sa ia loc la aceeaşi masă 
cu el. David Brown îl ignoră cu desăvârşire, preferând să 
discute detaliile laboratorului care se construia în Texas 
pentru cercetarea crabului biot. Numai Francesca şi Janos 
se comportară prieteneşte, aşa încât generalul O'Toole se 
reîntoarse în cabina sa imediat după terminarea mesei, fără 
a-şi lua rămas bun în mod oficial de la niciunul dintre colegi. 

În dimineaţa următoare, la mai puţin de o oră după 
plecarea navei ştiinţifice, O'Toole îl sună pe amiral, 
solicitându-i o întrevedere. 

— Deci în sfârşit te-ai răzgândit? Întrebă înfrigurat 
neamţul la intrarea generalului. Perfect. Încă nu e prea 
târziu. Suntem în ziua I-12. Dacă ne grăbim, putem încă 
detona la I-9. 

— Mă apropii, Otto, mă apropii, dar nu am ajuns încă 
acolo. M-am gândit mult, şi sunt două lucruri pe care aş 
vrea să le fac. Aş vrea să vorbesc cu Papa loan-Paul şi să 
intru eu însumi în Rama. 

Răspunsul lui O'"Ioole îl dezumflă pe Heilmann. 

— Drace, exclamă el. Ne întoarcem de unde am plecat. 
Probabil că. 

— Nu înţelegi, Otto, spuse americanul privindu-şi ţintă 
colegul. Asta este o veste bună. Dacă nu se întâmplă nimic 
neprevăzut, voi fi gata să introduc codul în bombe imediat 
după ce mă întorc. 

— Eşti sigur? Întrebă Heilmann. 

— Ai cuvântul meu. 

Generalul O'Toole nu ascunse nimic din problemele care-l 
frământau în timpul lungii şi emoţionantei convorbiri cu 
Papa. Ştia că transmisia lui era interceptată, dar nu mai 
avea importanţă. Un singur lucru îi domina gândurile: 
decizia de a amorsa bombele cu o conştiinţă curată. 

Aşteptă nerăbdător răspunsul. Când Papa loan-Paul al V- 
lea apăru în cele din urmă pe ecran, se găsea în aceeaşi 
cameră de la Vatican unde îl primise în audienţă pe O'Toole, 


imediat după Crăciun. Papa ţinea în mână un carneţel 
electronic, la care arunca câte o privire în vreme ce vorbea. 

— M-am rugat cu tine, fiul meu, începu pontiful în engleza 
lui exactă, în special în această ultimă săptămână de chinuri 
sufleteşti. Nu îţi pot spune cum să procedezi. Eu nu am 
răspunsurile pe care le cauţi. Nu ne rămâne decât să 
sperăm că Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, va răspunde fără 
ambiguitate rugăciunilor tale. 

Cât priveşte întrebările de natură ecleziastică, totuşi, sunt 
în măsură să fac câteva comentarii. Ţi le fac cunoscute în 
speranţa că-ţi vor prinde de folos. Nu mă pot pronunţa dacă 
vocea pe care ai auzit-o aparţine sau nu Sfântului Michael, 
ori dacă ai trăit ceea ce se cunoaşte drept o experienţă 
religioasă. Pot să afirm că există o categorie a experienţei 
omeneşti, de obicei numită religioasă în lipsa unui termen 
mai potrivit, care nu este posibil să fie explicată în tenneni 
pur raţionali sau ştiinţifici. Saul din Tarsus a fost orbit de o 
lumină venită din ceruri ca parte a convertirii sale la 
creştinism, înainte să devină apostolul Paul. Vocea auzită de 
tine ar putea să aparţină Sfântului Michael. Numai tu vei 
decide însă acest lucru. 

Aşa cum am discutat în urmă cu trei luni, cu siguranţă că 
Dumnezeu i-a creat pe ramani, oricine ar fi ei. Dar tot Ela 
creat viruşii şi bacteriile care produc moarte şi suferinţă. 
Nu-l putem glorifica pe Dumnezeu, individual ori ca specie, 
dacă nu supravieţuim. Mi se pare puţin probabil ca 
Dumnezeu să Se aştepte să nu reacţionăm în nici un fel, 
dacă însăşi supraviețuirea noastră e ameninţată. 

Chestiunea rolului lui Rama ca un herald al celei de a doua 
veniri a lui Hristos este dificilă. În interiorul bisericii există 
câţiva preoţi care sunt de acord cu Sfântul Michael, chiar 
dacă se află în minoritate. Majoritatea dintre noi 
considerăm că cele două nave Rama sunt, din punct de 
vedere spiritual, prea sterile pentru a fi heralzi. Ele sunt 
minuni inginereşti, fără îndoială, dar nu conţin nimic care 
să sugereze căldura sau compasiunea sau alta trăsătură 


mântuitoare, de obicei asociată cu Hristos. De aceea pare 
foarte improbabil ca Rama să aibă o strictă semnificaţie 
religioasă. 

În cele din urmă, decizia trebuie să fie numai a ta. Să 
continui să te rogi, aşa cum sunt sigur că o vei face, dar 
poate că ar trebui să te aştepţi la un răspuns mai puţin 
sonor din partea Domnului. El nu vorbeşte fiecărei 
persoane în acelaşi mod; şi nici mesajele Sale nu vin în 
aceeaşi formă. Te rog să-ţi aduci aminte de încă un lucru. Pe 
măsură ce vei explora Rama în căutarea voinţei Lui, 
rugăciunile multor credincioşi de pe Pământ te vor însoţi. 
Să fii sigur că Dumnezeu îţi va da un răspuns; sarcina ta 
este să-l identifici şi să-l interpretezi. 

loan-Paul sfârşi transmisiunea cu o binecuvântare şi o 
rugăciune. O'Toole îngenunche automat şi repetă cuvintele, 
împreună cu liderul său spiritual. După ce ecranul se 
întunecă, recapitulă cuvintele pontifului şi se simţi liniştit. 
Sunt pe drumul cel bun. Dar nu trebuie să mă aştept la o 
proclamaţie cerească cu surle şi cu trâmbiţe. 

O'Toole nu era pregătit pentru emoția puternică resimţită 
la intrarea în Rama. Poate că de vină se făceau dimensiunile 
enorme ale navei, cu mult mai mari decât orice construise 
omul vreodată. Poate că la ea contribuiseră atât lunga sa 
izolare la bordul lui Newton, cât şi starea sa de frământare 
interioară. Indiferent de motive, Michael O'Toole se trezi 
total copleşit de spectacol, în vreme ce-şi făcea plimbarea 
solitară în interiorul giganticului vehicul. 

Nu exista nimic altceva care să-i domine gândurile. În gâti 
se pusese un nod, iar ochii i se umplură de lacrimi de 
încântare în câteva prilejuri diferite: în timpul coborârii cu 
scaunul-lift, contemplând întinsul Câmpiei Centrale, cu 
dungile ei luminoase ce constituiau sorii lui Rama; şederea 
lângă roverul abandonat pe ţărmul Oceanului Cilindric şi 
studierea prin binoclu a misterioşilor zgârie-nori din New 
York; uluirea provocată ca şi celorlalţi cosmonauţi de către 
interminabilele coarne şi contraforturi din Emisfera Sudică. 


Principalul sentiment resimţit de O'Toole era veneraţia, 
foarte asemănător cu acela trăit prima dată când intrase 
într-una din vechile catedrale europene. 

Petrecu noaptea ramană în tabăra Beta, folosind unul 
dintre corturile suplimentare lăsate de cosmonauţi la a 
doua ieşire. Descoperi mesajul lui Wakefield datat cu două 
săptămâni mai devreme şi simţi impulsul de a asambla 
barca cu pânze şi de a traversa apa spre New York. Dar 
O'Toole se abţinu şi se concentră asupra adevăratului ţel al 
vizitei sale. 

Admise că deşi Rama constituia o realizare magnifică, 
splendoarea lui nu trebuia să fie un factor relevant în 
procesul său de evaluare. Văzuse oare ceva care să-i 
schimbe firava concluzie? Nu, îşi răspunse fără tragere de 
inimă. Când luminile se reaprinseră în interiorul cilindrului, 
O'Toole se încredinţase că înaintea următoarei nopţi 
ramane avea să declanşeze bombele. 

Şi totuşi încă zăbovea. Conduse roverul de-a lungul 
întregii lungimi a coastei, examinând New York-ul şi 
celelalte peisaje din diverse unghiuri, observând faleza de 
cinci sute de metri de pe malul opus. La ultima trecere prin 
baza Beta, O'Toole se hotări să adune câteva rămăşiţe, 
inclusiv câteva obiecte personale uitate de membrii 
echipajului în retragerea lor precipitată. Nu multe lucruri 
scăpaseră de urgia uraganului, dar reuşi să descopere o 
serie de amintiri, prinse sub lăzile cu alimente. 

Generalul dormi bine înainte de a se îndrepta în rover 
către lift. Dându-şi seama ce avea să întreprindă în clipa 
reîntoarcerii pe Newton, O'Toole îngenunche şi se mai rugă 
o ultimă dată înainte de a se urca în scaun. Puțin după 
începutul urcuşului, pe când se afla la mai puţin de 
jumătate de kilometru deasupra Câmpiei Centrale, se 
răsuci şi privi panorama ramană. Curând, toate acestea vor 
dispare, mistuite de un cuptor solar aprins de mâna omului. 
Ochii i se ridicară de pe câmpie şi i se concentrară pe New 


York. Şi i se păru că vede un punct negru deplasându-se pe 
cer. 

Cu mâini tremurătoare, duse binoclul la ochi. În câteva 
secunde localiză punctul mărit. Schimbă rapid rezoluţia 
binoclului şi punctul se despică în trei părţi, fiecare dintre 
ele o pasăre ridicându-se în sus, în formaţie, la mare 
depărtare. O'Toole clipi, însă imaginea nu se modifică. Pe 
cerul lui Rama se aflau într-adevăr trei păsări în zbor! 

Bucuria îl copleşi. Strigă de fericire în vreme ce urmărea 
păsările prin binoclu, până ce nu le mai putu distinge. 
Restul de treizeci de minute cât dură călătoria până la 
vârful scării Alfa păru o veşnicie. 

Ofiţerul american se urcă imediat în alt scaun şi cobori 
iarăşi pe câmpie. Dorea cu disperare să mai zărească acele 
păsări încă o dată. Daca aş putea cumva să le fotografiez, 
judecă el, decis să se întoarcă la nevoie pe ţărmul 
oceanului, atunci aş fi în stare să dovedesc tuturor că în 
această lume uluitoare există şi creaturi vii. 

De la doi kilometri deasupra solului, O'Toole cercetă în 
zadar depărtările. Prea puţin deprimat de eşecul căutării 
sale, rămase pur şi simplu ca lovit de trăsnet de ceea ce 
văzu când lăsă jos binoclul de la ochi şi se pregăti să 
coboare de pe scaun. Richard Wakefield şi Nicole des 
Jardins stăteau unul lângă altul la baza liftului. 

Generalul O'Toole îi îmbrăţişă viguros şi apoi, cu lacrimi de 
fericire curgându-i pe obraji, se lăsă în genunchi pe solul 
raman. 

— Sfinte Dumnezeule, rosti el oferindu-şi rugăminţile 
tăcute, Sfinte Dumnezeule. Îţi mulţumesc. 

57. Al treilea nu e de prisos. 

Cei trei cosmonauţi discutară aprins peste o oră. Erau 
atâtea de povestit. Când Nicole menţionă groaza care o 
cuprinsese la vederea lui Takagishi, mort în bârlogul 
octospiderului, O'Toole rămase tăcut un moment şi apoi 
clătină din cap. 


— Aici sunt multe întrebări fără răspuns, rosti el privind 
tavanul îndepărtat. Eşti totuşi răuvoitor, Rama? Întrebă 
retoric. 

Richard şi Nicole lăudară curajul generalului de a nu 
introduce codul de activare a focoaselor nucleare. Amândoi 
se arătară îngroziţi de ordinul COG de a distruge Rama. 

— E absolut de neiertat să utilizăm arme nucleare 
împotriva acestei nave, afirmă Nicole. Sunt convinsă că nu 
ne este ostilă. Şi mai cred că a manevrat să intercepteze 
Terra, deoarece are pentru noi un mesaj. 

Richard o dojeni uşor, întrucât îşi bazase opinia mai 
degrabă pe emoţii decât pe fapte. 

— Poate că da, dar există o serioasă eroare de logică în 
această decizie de a distruge, replică ea. În prezent 
deţinem dovezi sigure că acest vehicul a comunicat cu 
predecesorul său. Avem motive să credem că undeva în 
spaţiu se găseşte Rama III, probabil apropiindu-se de noi. 
Dacă flota ramană este potenţial ostilă, atunci nu există nici 
o cale să scăpăm. Poate am reuşi să distrugem al doilea 
vehicul - însă procedând astfel vom alerta mai mult ca sigur 
următoarea navă. Şi deoarece tehnologia lor o depăşeşte cu 
atât de mult pe a noastră, nu vom avea nici o şansă să 
supravieţuim atacului lor concentrat. 

Generalul O'Toole o privi cu admiraţie. 

— Excelent gândit. Mare păcat că n-ai fost prezentă la 
conferinţa ASI. Noi nu am luat niciodată în consideraţie. 

— De ce nu amânăm restul discuţiei până după ce ne 
întoarcem pe Newton? Întrebă brusc Richard. După ceasul 
meu, peste treizeci de minute se va face iarăşi întuneric, şi 
niciunul dintre noi nu va atinge până atunci vârful scării. 
Nu vreau să merg prin întuneric mai mult decât este 
necesar. 

Fiecare astronaut credea că părăseşte Rama pentru 
ultima dată. Pe măsură ce minutele zilei se scurgeau, 
priveau fix magnificul peisaj extraterestru topindu-se în 
depărtare. Pentru Nicole, sentimentul dominant era 


uşurarea. Precaută din fire cu speranţele de viitor, până în 
acest moment nu-şi permisese imensa plăcere de a crede că 
o va mai strânge în braţe pe mult iubita ei Genevieve. 
Frumuseţea bucolică a Beauvois-ului îi inundase mintea, în 
vreme ce-şi imagina bucuria revederii cu tatăl şi fiica ei. Şi 
asta se va întâmpla peste nu mai mult de o săptămână ori 
zece zile. Ajunsă sus, abia dacă reuşea să-şi stăpânească 
entuziasmul. 

Pe parcursul urcuşului, Michael O'Toole îşi revăzu încă o 
dată comportamentul. Când luminile se stinseră, exact în 
momentul aşteptat, terminase de schiţat concluziile pe care 
avea să le comunice Pământului. Vor lua imediat legătura cu 
ASI, des Jardins şi Wakefield vor face rezumatul 
explorărilor lor, iar Nicole îşi va expune argumentele 
potrivit cărora distingerea cilindrului ar constitui o acţiune 
„de neiertat”. O'Toole era astfel pe deplin convins că ordinul 
lui de activare a bombelor va fi anulat. 

Generalul îşi aprinse lanterna înainte ca scaunul-lift să 
ajungă la destinaţie. Cobori în mediul imponderabil şi 
rămase alături de Nicole. Îl aşteptară pe Richard şi apoi se 
îndreptară spre transportorul aflat la nici o sută de metri. 
După ce trioul de astronauți urcă în vehicul şi se pregăti să 
străbată învelişul raman spre Newton, fasciculul ianternei 
lui Wakefield căzu pe un obiect metalic voluminos, amplasat 
pe o latură a pasajului. 

— Asta-i una din bombe? Întrebă el. 

Arma semăna într-adevăr cu un glonte uriaş. Ce curios, ar 
fi putut să aibă orice formă, socoti Nicole străbătută de un 
fior rece pe şira spinării. Oare ce aberaţie a 
subconştientului îi determinase pe constructori să aleagă 
această formă particulară? 

— Dar ce-i drăcia aia de deasupra? Continuă Richard să 
întrebe. 

Sprâncenele generalului se încruntară în vreme ce privea 
nefamiliarul obiect prins în fasciculul de lumină. 


— Habar n-am, recunoscu el. Nu l-am mai văzut niciodată. 
Se dădu jos din transportor, iar Richard şi Nicole îl urmară. 

Generalul american se aplecă şovâitor asupra bombei şi 
studie straniul dispozitiv fixat deasupra tastaturii numerice. 
Era vorba de o placă puţin mai mare decât tastatura, prinsă 
cu articulaţii de părţile laterale ale bombei. La partea 
inferioară a plăcii se zăreau un soi de perforatoare, ori cel 
puţin aşa i se păru lui O'Ioole. Faptul fu confirmat câteva 
secunde mai târziu, când unul din ele se deplasă şi lovi 
numărul „5” pe tastatura aflată la câţiva centimetri 
dedesubt. „5”-ul fu urmat în succesiune rapidă de „7” şi 
apoi de alte opt numere, înainte ca o lumină verde să indice 
completarea cu succes a primei serii de zece cifre. 

Într-un interval de câteva secunde, aparatul introduse alte 
zece numere şi lumina verde se aprinse iarăşi. O'Ioole 
îngheţă. Dumnezeule, e codul meu! Cumva, au reuşit să. 
Panica îi dispăru câteva clipe mai târziu când, după cea dea 
treia serie de zece cifre, lumina roşie se aprinse 
semnalizând existenţa unei erori. 

— Pare-se, răspunse în cele din urmă generalul întrebării 
puse de Richard, au improvizat această metodă pentru a 
încerca să introducă codul în lipsa mea. Până acum nu au 
obţinut decât primele două serii. O clipă mi-a fost teamă. 
O'Toole făcu o pauză, conştient de puternica emoție. 

— Probabil au presupus că nu te mai întorci, opină Nicole. 

— Dacă responsabili sunt într-adevăr Heilmann şi 
Yamanaka, replică O'Toole. Nu putem exclude complet 
posibilitatea ca dispozitivul să fi fost plasat aici de 
extratereştri. Sau chiar de bioţi. 

— Foarte puţin probabil, comentă Richard. Sistemul e mult 
prea grosolan. 

— În orice caz, rosti O'Toole scoțând din rucsac câteva 
unelte pentru a deconecta aparatul, nu vreau să risc deloc. 

La celălalt capăt al culoarului, astronauții descoperiră cea 
de a doua bombă, prevăzută cu un dispozitiv similar. Îl 
urmăriră executând o încercare de introducere a codului - 


cu acelaşi rezultat, o eroare undeva în cea de-a treia serie 
de cifre - apoi îl deconectară şi pe acesta, după care intrară 
în ecluză şi părăsiră Rama. 

Nimeni nu îi întâmpină când puseră piciorul pe nava 
militară Newton. O'Toole crezu că atât Heilmann, cât şi 
Yamanaka dormeau şi se îndreptă imediat spre cabinele lor. 
Oricum dorea să vorbească cu amiralul între patru ochi. 
Dar cei doi bărbaţi nu se găseau înăuntru. Nu trecu mult 
până ce se convinseră că într-adevăr ceilalţi doi cosmonauţi 
nu se aflau nicăieri în spaţiul destul de limitat al navei 
militare. 

Cercetarea depozitului de materiale din spatele navei avu 
acelaşi rezultat negativ. Totuşi, grupul descoperi că una 
dintre capsulele EVA dispăruse, fapt care ridica altă serie 
de întrebări. Unde puteau să plece Heilmann şi Yamanaka 
cu naveta? Şi de ce încălcaseră ordinul strict de a nu lăsa 
nava fără om la bord? 

Cei trei cosmonauţi erau complet dezorientaţi, revenind în 
centrul de comandă pentru a discuta posibilele căi de 
urmat. O'Toole fu primul ce menţionă posibilitatea unui 
atac. 

— Credeţi că octospiderii, sau unii dintre bioţi ar fi putut 
urca la bord? La urma urmei, nu-i greu de pătruns în 
Newton dacă sistemul de auto-protecţie nu este activat. 

Nimeni nu dorea să exprime în cuvinte ceea ce gândeau 
de fapt cu toţii. Dacă cineva sau ceva le capturase sau 
ucisese colegii, atunci era posibil să se afle încă în 
împrejurimi, în care eventualitate se găseau ei înşişi în 
pericol. 

— De ce nu luăm legătura cu Pământul, anunţându-i că 
suntem în viaţă? Rupse tăcerea Richard. 

— Grozavă idee, zâmbi O'Toole. Se îndreptă spre pupitrul 
de comandă şi activă panoul. Pe ecran apăru afişajul 
standard de stare a sistemului. Bizar, comentă generalul. 
Conform cu datele afişate, în prezent nu avem legătură 


video cu Pământul. Doar telemetrie. De ce să fi fost oare 
modificată configuraţia sistemului? 

Introduse în computer o serie de comenzi cu scopul de a 
restabili legătura normală. Pe monitor apăru un şir 
nesfârşit de mesaje de eroare. 

— Ce naiba! Exclamă Richard. Arată ca şi cum partea 
video a căzut. Se întoarse spre O'Toole. Asta-i specialitatea 
ta, generale. Ce părere ai? 

Figura lui O'Toole deveni extrem de serioasă. 

— Nu-mi place, Richard. Aşa de multe mesaje de eroare 
am mai văzut doar o singură dată - pe parcursul primelor 
teste, când cine ştie ce găgăuţă a uitat să încarce 
programul de comunicaţii. Trebuie să fie o problemă majoră 
de software. Probabilitatea unor defecţiuni hard într-un 
timp atât de scurt este practic nulă. 

Richard îi sugeră să supună programul propriului test de 
verificare. Testul raportă că bufferele de eroare ale 
algoritmului se umpluseră înainte de a fi completat un 
singur procent din procedeu. 

— Aşadar, vinovatul este în mod cert programul de 
comunicaţii, afirmă Richard, analizând datele obţinute. 
Introduse câteva comenzi. Va lua ceva timp până vom reuşi 
să punem totul în ordine. 

— O clipă, interveni Nicole. N-ar fi cazul să încercăm să 
înţelegem evenimentele de până acum, înainte de a ne 
apuca de sarcini precise? 

Cei doi bărbaţi se opriră din lucru, aşteptând-o să 
continue. 

— Heilmann, Yamanaka şi o navetă lipsesc de la bord, 
enumeră Nicole plimbându-se încet în centrul de control, 
iar cineva a încercat să amorseze automat cele două bombe 
din coridorul de acces. Între timp, software-ul de 
comunicaţii o ia razna, după ce a funcţionat impecabil sute 
de zile, dacă punem la cap şi perioada de simulări dinaintea 
lansării. Are careva dintre voi o explicaţie logică pentru 
toate acestea? 


Tăcerea se prelungi. 

— Sugestia generalului O'Toole referitoare la o invazie 
ostilă ar putea să se potrivească, opină Richard. Heilmann 
şi Yamanaka au încercat să se salveze, iar extratereştrii au 
distrus deliberat programul. 

Nicole nu se arătă prea convinsă. 

— Nimic din ce am văzut nu indică prezenţa 
extratereştrilor, sau chiar a bioţilor, la bordul lui Newton. 
Până nu avem o dovadă cât de mică. 

— Poate că Heilmann şi Yamanaka au încercat să spargă 
codul generalului, şi le-a fost teamă. 

— Opreşte-te, strigă brusc Nicole. Se întâmplă ceva cu 
ecranul. Cei doi bărbaţi se răsuciră la timp pentru a vedea 
chipul Amiralului Heilmann materializându-se pe monitor. 

— Salut, generale O'Toole, spuse zâmbind Heilmann. 
Această videocasetă a fost declanşată de intrarea ta pe 
Newton. Cosmonautul Yamanaka şi cu mine am pregătit-o 
înainte de a pleca cu una din navete, la trei ore înainte de 
ziua 1-9. Ni s-a ordonat să evacuăm nava la mai puţin de un 
ceas după ce tu ai intrat în Rama. Am amânat plecarea atât 
cât am putut, dar în cele din urmă a trebuit să ne 
conformăm instrucţiunilor. 

Ordinele tale sunt simple şi clare. Trebuie să introduci 
codul de activare în cele două arme din coridorul de acces 
şi în celelalte trei rămase în depozit. Vei părăsi apoi nava în 
celălalt vehicul EVA, la maximum opt ore după aceea. Nu-ţi 
face griji în legătură cu dispozitivele electronice plasate pe 
cele două bombe de pe coridor. Statul major COG a ordonat 
amplasarea lor pentru a testa nişte tehnici noi de 
decriptare. Vei descoperi că se pot deconecta foarte uşor. 

Navetei i s-a ataşat un sistem suplimentar de propulsie, iar 
software-ul ei a fost programat să te conducă într-o poziţie 
predeterminată, unde vei face contact cu un remorcher 
ASI. 'Tot ce ai de făcut este să introduci în computer 
momentul exact al plecării tale. Totuşi, sunt nevoit să 
subliniez că noul algoritm de navigaţie este valabil doar 


dacă părăseşti Newton-ul înainte de ziua I-6. După aceea, 
mi s-a spus că parametrii de ghidare devin din ce în ce mai 
imprecişi, aşa încât va fi aproape imposibil să fii recuperat. 

În discursul lui Heilmann surveni o scurtă pauză, apoi 
glasul său deveni extrem de insistent. 

— Nu mai pierde timp, Michael. Activează bombele şi du- 
te direct la navetă. Am încărcat deja alimente şi tot ceea ce- 
i necesar în ea. Succes şi drum bun. Ne vedem pe Pământ. 

58. Fără ieşire 

— Sunt sigur că Heilmann şi Yamanaka au fost extrem de 
prevăzători, explică Richard Wakefield. Probabil că au 
plecat mai devreme, astfel încât să poată lua cu ei provizii 
suplimentare. Şi în cazul acestor vehicule uşoare, fiecare 
kilogram contează. 

— Cât de mult contează? Întrebă Nicole. 

— Mă rog - poate să însemne diferenţa între a te înscrie 
pe o orbită în jurul Pământului - şi a trece pe lângă el atât 
de repede, încât să nu mai fii salvat. 

— Înseamnă cumva asta, se interesă cu voce sumbră 
generalul, că doar unul dintre noi va putea folosi capsula? 

Richard nu răspunse imediat. 

— Mi-e tare teamă că-i posibil; totul e funcţie de timpul 
plecării. Va trebui să facem câteva calcule rapide pentru a 
ne da seama cu precizie. Personal însă nu văd de ce nu am 
lua în consideraţie pilotarea întregii nave. La urma urmei, 
am fost antrenat ca pilot de rezervă. Am dispune de un 
control limitat, din moment ce nava este atât de mare, dar 
dacă aruncăm în vid tot ce nu este absolut necesar, am 
putea să reuşim. Dar din nou trebuie întâi să calculăm. 

Lui Nicole îi reveni sarcina de a verifica alimentele deja 
înmagazinate în navetă, verificându-le proporţia, şi apoi de 
a aproxima atât masa, cât şi volumul ocupat la bord de două 
sau de trei persoane. În plus, Richard, încă în favoarea 
pilotării întregii nave Newton, o rugă să verifice materialele 
existente la bord, pentru a determina masa lucrurilor la 
care se putea renunţa. 


În timp ce O'Toole şi Wakefield foloseau computerele din 
centrul de control, Nicole lucra singură în cala navei. La 
început verifică cu mare atenţie vehiculul EVA rămas la 
dispoziţia lor. Deşi astfel de capsule erau în mod normal 
utilizate de o singură persoană pentru activităţi 
extravehiculare locale, fuseseră proiectate şi pentru cazuri 
de urgenţă. În spatele hubloului frontal, transparent şi 
rezistent, puteau sta doi oameni, având pe rafturile 
amenajate în spate rezerve pentru o săptămână. Dar trei 
pasageri? Se întrebă Nicole. Imposibil. Cineva ar trebui să 
se înghesuie între alimente. Şi atunci nu va mai rămâne 
destul spaţiu pentru ele. Nicole reflectă un moment cum i- 
ar sta înghesuită între rafturile acelea, vreme de şapte sau 
opt zile. Va fi chiar mai rău decât în groapa din hambar. 

Inventarie proviziile aruncate în grabă înăuntru de 
Heilmann şi Yamanaka. Cantitatea de alimente era mai mult 
sau mai puţin corectă, atât în cantitate, cât şi ca varietate, 
pentru o călătorie de o săptămână; trusa medicală, în 
schimb, se arăta a fi cumplit de necorespunzătoare. Nicole 
îşi făcu câteva însemnări şi alcătui o listă completă de 
necesităţi pentru un echipaj de două persoane, estimând 
masa şi posibilităţile de împachetare. Apoi traversă cala 
vasului. 

Ochii îi căzură pe focoasele nucleare de forma unor 
gloanţe, zăcând placide culcate lateral, exact lângă ecluză. 
Nicole se apropie şi-şi plimbă palmele peste suprafaţa 
metalică bine lustruită. Deci astea sunt primele mari arme 
de distrugere, rezultatul muncii străluciţilor fizicieni ai 
secolului douăzeci. 

Ce situaţie tristă pentru specia noastră, gândi Nicole, 
plimbându-se printre bombe. Un vizitator vine să ne vadă. 
Nu ne vorbeşte limba, dar descoperă unde locuim. În vreme 
ce dă colţul străzii, scopul vizitei lui încă fiind complet 
necunoscut, noi îl pulverizăm în praf şi pulbere. 

Îşi continuă drumul spre cabine cu sufletul plin de tristeţe. 


Problema ta, îşi spuse singură, este că te aştepţi 
întotdeauna la prea mult. De la tine însăţi. De la acei pe 
care îi iubeşti. Chiar de la specia umană. Suntem cu toţii 
încă necopţi. 

O senzaţie trecătoare de greață o obligă să se oprească. 
Asta ce mai e? Din cauza bombelor? În subconştient, Nicole 
îşi reaminti o senzaţie asemănătoare trăită cu cincisprezece 
ani înainte, la două ore după ce se urcase în avionul care o 
ducea de la Los Angeles la Paris. Nu se poate. Dar voi 
verifica, ca să înlătur orice dubiu. 

— Acesta-i cel de-al doilea motiv pentru care nu încăpem 
toţi trei în capsulă. Nu trebuie să te simţi prost, Nicole. 
Chiar dacă am fi avut spaţiul fizic necesar pentru noi şi 
pentru provizii, capabilitățile de manevrare a navetei, cu 
această masă la bord, abia dacă ar fi putut să o înscrie peo 
orbită în jurul soarelui. Şansele de a fi salvaţi ar fi practic 
nule. 

— Ei bine, replică Nicole cu o voce ce se dorea veselă, cel 
puţin ne rămâne varianta cealaltă. Să ne întoarcem acasă în 
Newton. După calculele mele, putem arunca peste bord 
peste zece mii de kilograme. 

— Mă tem că nu contează, o întrerupse generalul. 

Nicole îl privi pe Richard. 

— Despre ce vorbeşte? 

Inginerul se ridică şi se apropie de Nicole. Îi luă mâinile în 
mâinile sale. 

— Au distrus şi sistemul de navigaţie. Algoritmul de 
căutare a codului lui O'Toole a fost introdus în computer 
peste subrutinele de navigaţie şi de comunicaţie video. 
Nava nu mai poate fi folosită ca modul de transport. 

Vocea generalului O'Toole suna ca din depărtare, lipsită de 
timbrul ei normal. 

— Au început probabil imediat după plecarea mea. 
Richard a citit bufferele de comandă şi a descoperit că 
programul de decriptare a fost încărcat la mai puţin de 
două ore după ce am intrat eu în Rama. 


— Dar de ce să incapaciteze nava? Întrebă Nicole. 

— Nu înţelegi? Rosti pătimaş O'Toole. Priorităţile se 
modificaseră. Nimic nu era mai important decât detonarea 
bombelor. Nu au vrut să se piardă timp cu semnale radio de 
la şi până la Pământ. De aceea au decis să efectueze toate 
calculele aici, unde fiecare încercare putea fi comandată de 
computer fără întârziere. 

— Ca să fim cinstiţi faţă de centrul de control al misiunii, 
interveni Richard, străbătând în lung şi-n lat încăperea, 
trebuie să recunoaştem că nava militară încărcată la 
maximum dispune de o capacitate de manevră mai redusă 
decât o capsulă pentru doi, echipată cu propulsie auxiliară. 
Pentru cei de la ASI, riscul nu era deloc mai mare dacă 
Newton devenea inoperabil. 

— Dar nimic din toate astea n-ar fi trebuit să se întâmple 
de la bun început, argumentă generalul american. La 
naiba! De ce n-au avut răbdare să mă aştepte? 

Nicole se aşeză brusc pe unul din scaunele libere. Capul i 
se învârtea şi se simţea ameţită. 

— Ce e? Întrebă alarmat Richard, apropiindu-se de ea. 

— Mi-a fost de câteva ori greață astăzi. Cred că sunt 
însărcinată. Peste aproximativ douăzeci de minute voi şti cu 
certitudine. Zâmbi unui Richard rămas cu gura căscată. 
Este extrem de rar ca o femeie să rămână însărcinată la 
mai puţin de nouăzeci de zile după o injecție cu 
neutrabriolat. Dar s-a mai întâmplat înainte. Nu cred că. 

— Felicitări, o întrerupse brusc un O'Toole entuziasmat. 
Nu ştiam că aveţi de gând să întemeiaţi o familie. 

— Nici eu, replică Richard, încă năucit de veste. O 
îmbrăţişă puternic pe Nicole şi o ţinu strâns la piept. Nici 
eu, repetă încă o dată. 

— Nu mai discutăm, declară emfatic generalul O'Toole, 
adresându-se lui Richard. Chiar dacă Nicole nu ţi-ar purta 
copilul, tot aş insista ca voi doi să plecaţi în capsulă şi să mă 
lăsaţi aici. E singura decizie realistă. În primul rând, ştim 
amândoi că masa reprezintă parametrul critic, iar eu sunt 


de departe cel mai greu dintre toţi. În al doilea rând, eu 
unul sunt bătrân, pe când voi sunteţi tineri. Ştii cum să 
pilotezi naveta; eu nu am intrat înăuntru nici măcar o 
singură dată. Şi pe lângă toate astea, adăugă cu o voce 
uscată, pe Pământ aş fi judecat de Curtea Marţială pentru 
refuzul de a îndeplini ordinul primit. 

Cât despre tine, scumpa mea doctoriţă, continuă O'Toole 
câteva momente mai târziu, nu mai e nevoie să-ţi spun că 
porţi în tine un copil deosebit. El sau ea va fi singurul copil 
de pe Pământ conceput vreodată în interiorul unei nave 
extraterestre. O'Toole se ridică şi privi în jur. Şi acum 
propun să destupăm o sticlă de vin şi să celebrăm ultima 
noastră seară împreună. 

Nicole îl privi pe general alunecând spre dulăpaşul cu 
băuturi, deschizându-l şi scotocind înăuntru. 

— Mi-e suficient un suc de fructe, Michael, spuse ea. 
Oricum n-ar trebui să beau mai mult de un pahar de vin. 

— Desigur, replică generalul repede. Pe moment am uitat. 
Speram să facem ceva cu adevărat deosebit în această 
seară. Să fiu părtaş ultima dată. Se opri şi reveni la masă cu 
sticla de vin şi sucul de fructe. Întinse pahare atât lui 
Richard cât şi lui Nicole. Vreau să ştiţi, rosti el cu glasul 
calmat, că nu-mi pot închipui doi oameni mai buni decât voi. 
Vă doresc numai succes, în special în ceea ce priveşte 
copilul. 

Cei trei astronauți băură în tăcere. 

— Cu toţii ştim, nu-i aşa? Întrebă generalul O'Toole de-abia 
perceptibil. Rachetele trebuie să fie pe drum. Cât timp crezi 
că am, Richard? 

— Judecând după cele înregistrate de Amiralul Heilmann 
pe casetă, aş îndrăzni să afirm că prima rachetă va lovi 
Rama în ziua 1-5. Acest moment se potriveşte atât cu 
poziţia capsulei, dincolo de zona de împrăştiere a 
fragmentelor, cât şi cu eliminarea oricăror riscuri pentru 
Pământ. 

— Nu înţeleg despre ce vorbiţi. Ce fel de rachete? 


Richard se aplecă spre Nicole, rostind cu voce gravă: 

— Michael şi cu mine suntem siguri că militarii de la COG 
au ordonat un atac cu rachete împotriva lui Rama. Nu 
aveau nici o siguranţă că generalul se va întoarce pe 
Newton, sau că îşi va activa codul. Iar algoritmul de căutare 
nu e decât un foc de armă tras în ceaţă. Numai un atac cu 
rachete putea garanta faptul că Rama nu va face nici un rău 
planetei noastre. 

— Aşadar am la dispoziţie ceva mai mult de patruzeci şi 
opt de ore pentru a mă împăca cu Dumnezeu, afirmă 
generalul O'Toole după o reflecţie de câteva secunde. Am 
trăit o viaţă fabuloasă. Am multe pentru care să fiu 
recunoscător. Mă voi îndrepta în braţele Sale fără regrete. 

59. Visul destinului. 

Ridicându-şi braţele deasupra capului şi lăsându-le apoi să 
cadă, Nicole îl lovi uşor pe Richard aflat în stânga ei şi unul 
din containerele cu apă, aşezate precar pe raftul din spate. 

— Va fi aglomerat, observă ea, răsucindu-se în scaun. 

— Da, încuviinţă distrat Richard. Atenţia lui se concentrase 
asupra ecranului din faţa locului pilotului. Introduse câteva 
comenzi şi aşteptă rezultatul. Când în cele din urmă acesta 
apăru, Richard se încruntă. 

— Cred că voi face o ultimă încercare să reîmpachetez 
proviziile, spuse oftând Nicole. Se întoarse şi privi rafturile. 
Aş obţine mai mult spaţiu şi am scăpa de paisprezece 
kilograme, dacă am avea certitudinea că în şapte zile 
suntem salvaţi. 

Richard nu răspunse. 

— La naiba, murmură el când pe ecran se ivi setul de 
numere. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceva nu-i în regulă aici. Codul de navigaţie a fost 
calculat pentru o sarcină utilă considerabil mai mică - dacă 
pierdem unul dintre accelerometre nu vom reuşi să ne 
înscriem pe orbită. Nicole aşteptă răbdătoare ca Richard să 


explice. Dacă pe drum avem probleme cât de mici, va trebui 
să ne oprim şi să reiniţializăm comanda. 

— Dar am crezut că există destul combustibil pentru noi 
doi. 

— Destul combustibil, da. Totuşi, în algoritmul de navigaţie 
sunt anumite subtilităţi care presupun că vehiculul 
transportă mai puţin de o sută de kilograme - în speţă pe 
O'Toole şi proviziile sale. 

Nicole citea îngrijorare pe faţa lui Richard. 

— Ne vom descurca, cred, dacă nu apar defecţiuni, 
continuă el. Dar nici o capsulă nu a fost vreodată pilotată în 
asemenea condiţii. 

Prin hubloul frontal îl văzură pe general îndreptându-se 
spre ei. În mână ţinea un mic obiect. Era TB, unul dintre 
roboții shakespearieni ai lui Richard. 

— Aproape am uitat că e la mine, zise O'Toole un minut 
mai târziu, după ce primi mulţumirile profunde ale 
inginerului. 

Wakefield sărea în depozit ca un copil fericit, cu un zâmbet 
larg întipărit pe chipul încântat. 

— Am crezut că nu voi mai vedea niciodată pe vreunul 
dintre ei, strigă el de pe unul din pereţii laterali unde îl 
purtase momentul de exuberanţă. 

— Am trecut pe lângă cabina ta chiar înainte de plecarea 
navei ştiinţifice, îi strigă înapoi O'Toole. Cosmonautul Tabori 
îţi aranja lucrurile. Mi-a cerut să-l păstrez pe acesta, pentru 
orice eventualitate. 

— Mulţumesc, mulţumesc, Janos. Richard cobori de pe 
perete şi se ancoră de podea. E un robot foarte special, 
Michael, spuse cu o strălucire în ochi. Îl activă pe TB. 
Cunoşti vreun sonet shakespearian? 

— Lui Kathleen îi place în mod deosebit unul, dacă-mi aduc 
bine aminte. Cred că primul vers e, „Acel răstimp din an. 

Acel răstimp din an îl vezi în mine. 

Când smeade foi anină tot mai rare. 

Pe crengi ce par sub criveţe haine. 


Pustii cafasuri, fără cântătoare. 

Tu vezi în mine-al zilei scăpătat. 

Ce scade, în Amurg, spre Soare-Apune.” 

Vocea feminină a robotului îi făcu să tresară atât pe Nicole 
cât şi pe general. Cuvintele atinseseră o coardă sensibilă în 
O'Toole; bărbatul fu adânc mişcat, şi câteva lacrimi i se iviră 
la colţurile ochilor. Nicole îl apucă de mână şi i-o strânse 
plină de compasiune, în vreme ce TB termina de recitat. 

— Nu i-ai spus nimic lui Michael despre problemele 
sistemului de navigaţie, constată Nicole. Ea şi Richard 
şedeau întinşi unul lângă celălalt într-unul din micile 
dormitoare ale navei militare. 

— Nu. N-am vrut să-l îngrijorez. Crede că vom fi în 
siguranţă şi nu vreau să gândească altfel. 

Nicole întinse mâna şi-l atinse uşor pe Richard. 

— Am putea să rămânem aici, dragul meu, şi atunci cel 
puţin Michael va supravieţui. 

Bărbatul se răsuci spre ea. Nicole îşi dădea seama că o 
priveşte, chiar dacă nu reuşea să-l vadă în întuneric. 

— M-am gândit la asta, dar el nu ar accepta niciodată. M- 
am gândit chiar să te trimit singură în capsulă. Ai vrea? 

— Nu, răspunse Nicole după o clipă de gândire. Nu cred. 
Aş prefera să merg cu tine, numai dacă. 

— Numai dacă ce? 

— În caz că într-adevăr ar însemna o diferenţă apreciabilă. 
Dacă unul dintre noi poate supravieţui, însă amândoi 
suntem aproape sigur condamnaţi, atunci nu prea are sens. 

— Nu-ţi pot da probabilitățile, o întrerupse Richard. Însă 
nu cred să existe o diferenţă majoră dacă mergem 
împreună. Cunoştinţele mele despre capsulă 
contrabalansează oarecum greutatea suplimentară. Şi 
oricum, tot în navetă ne va fi mai bine decât să rămânem 
aici. 

— Eşti absolut convins să rachetele sunt deja pe drum, nu- 
i aşa? 


— Da. Altfel nu se poate. Aş pune pariu că un asemenea 
plan de rezervă a fost întocmit imediat după ce Rama şi-a 
modificat orbita, îndreptându-se spre Pământ. 

Rămaseră tăcuţi o bucată de vreme. Nicole încercă să 
doarmă, fără succes. Hotărâseră amândoi să se odihnească 
şase ore înainte de plecare, aşa încât să fie într-o formă 
fizică cât mai bună în vederea unei călătorii neîndoielnic 
istovitoare. Totuşi, mintea lui Nicole refuza să înceteze să 
funcţioneze. Continua să şi-l închipuie pe O'Toole pierind în 
mingea de foc nucleară. 

— E cu adevărat un om minunat, şopti Nicole. Nu era 
sigură dacă Richard adormise sau nu. 

— Aşa este, răspunse el pe acelaşi ton. Îi invidiez tăria de 
caracter. Nu mă pot închipui dându-mi viaţa cu atâta 
uşurinţă pentru altcineva. Făcu o scurtă pauză. Bănuiesc că 
totul se trage de la profunda sa credinţă religioasă. El nu 
vede moartea ca un sfârşit, ci doar ca o tranziţie. 

Eu aş putea s-o fac, socoti Nicole. Mi-aş da viaţa pentru 
Genevieve. Poate chiar şi pentru Richard, şi pentru acest 
copil încă nenăscut. Poate că în religia lui O "Ioole, toţi fac 
parte din familia sa. 

Între timp, Richard se lupta cu propriile emoţii. Nu era 
egoist neinsistând ca Nicole să plece singură? Putea oare să 
justifice cu adevărat riscul suplimentar al prezenţei sale în 
termenii abilității sale de pilot? Alungă întrebarea din minte 
şi se strădui să se gândească la altceva. 

— N-ai spus prea multe despre copil, rosti Nicole după o 
altă pauză. 

— N-am avut încă timpul să-l integrez, sau să o integrez, în 
ceea ce se întâmplă, replică Richard. Purtarea mea a fost 
lipsită de sensibilitate. Ştii că sunt fericit. Vreau doar să 
aştept până ce suntem salvaţi înainte de a mă gândi serios 
la rolul de tată. Se aplecă şi o sărută pe Nicole. Şi acum, 
scumpa mea, sper să nu mă consideri bădăran, dar am de 
gând să dorm. S-ar putea să treacă mult timp până voi mai 
avea altă ocazie. 


— Desigur, încuviinţă ea. lartă-mă. În mintea lui Nicole se 
formă altă imagine, de astă dată a unui copilaş. Mă întreb 
dacă va fi inteligent. Şi dacă va avea ochii albaştri şi 
degetele lungi ale lui Richard? 

Nicole se ghemuise în colţul camerei slab luminate. Simţea 
încă în gură gustul pepenelui-mană. O bătaie ciudată pe 
umăr o deşteptă. Privi în sus şi văzu uriaşul avian gri 
catifelat, aplecat deasupra ei. Inelele vişinii din jurul gâtului 
său străluceau în întuneric. 

— Vino, îi spuse rugător. Trebuie să vii cu noi. 

Îl urmă pe avian pe hol şi coti la dreapta, îndepărtându-se 
de coridorul vertical. Ceilalţi aviani stăteau aliniaţi lângă 
perete. O priveau cu toţii atent. Întreaga procesiune se 
porni în urma avianului gri, în josul tunelului. 

Peste câteva momente, tunelul se sfârşi într-o sală 
spațioasă. Pe peretele opus ardea o lumină slabă, în rest 
încăperea se afla în întuneric. Şi alţii erau prezenţi acolo, 
însă Nicole nu îi distingea cu claritate. Sporadic ghicea 
nişte siluete, atunci când treceau prin dreptul singurei 
surse de lumină. Nicole vru să întrebe ceva, dar liderul 
avian o întrerupse. 

— Sssst, vor sosi aici curând. 

Nicole auzi un zgomot venind de pe cealaltă latură a sălii. 

Semăna cu sunetul scos de un cărucior cu roţi de lemn, 
rostogolit pe o cărare de pământ. Pe măsură ce se apropie, 
avianii din jurul lui Nicole dădură înapoi, lipindu-se de ea. 
Câteva clipe mai târziu, în faţă izbucni un foc. 

Deasupra căruciorului în flăcări se găsea un catafalc. 
Nicole îşi ţinu respiraţia. Trupul mamei ei, înveşmântat în 
verdele regal, zăcea pe catafalc. La lumina flăcărilor, Nicole 
zări şi alte persoane prezente înăuntru. Richard îi zâmbea, 
ţinând de mână o fetiţă cu pielea întunecată, de vreo doi 
anişori. Generalul O'Toole stătea foarte aproape de foc, 
îngenuncheat în rugăciune. În spatele lui se aflau o 
varietate de bioţi, precum şi două sau trei forme ciudate 
care trebuiau să fie octospideri. 


Flăcările mistuiră catafalcul şi ajunseră la corpul mamei ei. 
Anawi se ridică încet din poziţia în care şezuse până atunci. 
Când se răsuci către Nicole, chipul i se transformă. Pe 
trupul ei se afla în prezent capul lui Omeh. 

— Ronata, rosti el clar, profeţiile trebuie să se împlinească. 
Sângele Senoufo se va răspândi, chiar şi printre stele. 
Minowe va rămâne în urmă. Ronata trebuie să călătorească 
cu cei care vin de departe. Du-te şi salvează-i pe străini şi 
pe copiii lui Ronata. 

60. Întoarcere pe Rama. 

Nu-mi vine să cred că fac aşa ceva, îşi spuse Nicole în 
vreme ce transporta ultima încărcătură de provizii spre 
ascensorul greu din vârful scării Beta. Pe Rama coborâse 
noaptea. Fasciculul lanternei sale era înghiţit de întuneric. 

Visul fusese atât de viu, încât rămăsese complet 
dezorientată mai bine de zece minute după ce se trezise. 
Chiar şi acum, aproape două ore mai târziu, dacă închidea 
ochii vedea perfect chipul lui Omeh, şi-i auzea vocea 
intonând cuvintele magice. Sper ca Richard să mi se 
trezească înainte ca eu să fi plecat, medită Nicole. În nici un 
caz nu ar putea să înţeleagă. 

Se întoarse la transportor, străbătând pentru ultima dată 
învelişul cilindrului spre Newton. De treizeci de minute se 
gândea la cuvintele de rămas bun, dar acum când 
momentul sosise, era nesigură pe sine. „Dragă Michael şi 
iubitul meu Richard”, avea să înceapă, „noaptea trecută am 
avut cel mai pătrunzător vis al vieţii mele. Bătrâna 
căpetenie a tribului Senoufo, Omeh, mi-a apărut în faţă şi 
mi-a destăinuit că destinul meu e legat de Rama.” 

Nicole trecu de ecluză şi intră în centrul de control. Se 
aşeză în faţa camerei video şi-şi drese glasul. E ridicol, îşi 
spuse chiar înainte de a aprinde luminile. Trebuie să fiu 
nebună. Însă forţa imaginii lui Omeh îi risipi ultimele 
îndoieli. Câteva minute mai târziu, îşi continuă mesajul 
adresat prietenilor ei. 


— Nu există nici o modalitate de a sintetiza, în acest scurt 
mesaj de rămas bun, importanţa lui Omeh şi a ascendenţei 
mele africane. Michael, Richard îţi poate povesti câteva 
dintre miturile Senoufo pe durata zborului vostru spre 
Pământ. E de ajuns să afirm că n-am fost niciodată indusă în 
eroare de bătrânul şaman. Ştiu bine că vocile auzite în vis 
nu au substanţă, fiind mai degrabă creaţii ale propriului 
meu subconştient, dar cu toate acestea m-am hotărât să 
urmez sfatul lui Omeh. 

Intenţionez să fac tot ce stă în puterea mea ca să-i 
transmit lui Rama că rachete nucleare se îndreaptă spre el. 
Nu ştiu cum voi realiza acest lucru, dar am la dispoziţie 
câteva ore de gândire, cât timp voi asambla barca cu pânze 
pentru a traversa Oceanul Cilindric. Îmi mai aduc aminte, 
Richard, de discuţia noastră despre comenzile de pe 
tastatură care ar face legătura cu un nivel ierarhic superior. 

Îmi vine extrem de greu să-mi iau astfel rămas bun, şi sunt 
perfect conştientă că vorbele nu ţin loc de îmbrăţişări. Dar 
dacă voi doi aţi fi treji, nu m-aţi lăsa niciodată să mă întorc 
pe Rama. Ie iubesc, Richard, să nu te îndoieşti de asta nici 
o clipă. Ştiu că e puţin probabil, dar poate cândva, cumva, 
ne vom regăsi împreună în alt loc. Îţi promit că dacă voi 
supravieţui, dând naştere copilului nostru, nu voi înceta 
niciodată să-i povestesc despre inteligenţa, discernământul 
şi sensibilitatea tatălui său. 

Am o ultimă rugăminte. Dacă veţi ajunge teferi pe Pământ, 
vă rog să-i explicaţi Genevievei ce s-a întâmplat cu mine. 
Spuneţi-i întreaga poveste, despre vis, despre sticluţa verde 
şi viziunea mea, despre ceremonialul Poro din copilărie. Şi 
spuneţi-i că am iubit-o din tot sufletul. 

Lacrimile curgeau pe obrajii lui Nicole în clipa când sfârşi. 
Se ridică şi derulă caseta. Ascultă un minut pentru a se 
asigura că era bine înregistrată, apoi se îndreptă spre 
ecluză. Doamne Sfinte, reflectă punându-şi casca, chiar am 
de gând s-o fac. 


În timpul straniei coborâri cu liftul în întuneric, Nicole fu 
cuprinsă de îndoieli în privinţa deciziei de a se întoarce 
înăuntru. Doar puternica disciplină de sine îi permise să-şi 
alunge termerile. Urcând în rover şi pornind spre ocean, 
Nicole începu să se gândească cura putea să comunice cu 
inteligenţa aflată la cârma lui Rama. E clar că voi folosi 
imagini, îşi spuse în sine, şi de câte ori va fi posibil limbajul 
precis al ştiinţei. Măcar atâta am învăţat şi eu de la Richard. 

Amintirea lui îi trezi iarăşi nelinişti. Va crede că l-am 
abandonat, se îngrijoră. Şi cum să mă aştept să gândească 
altfel? Nicole îşi aduse aminte de primele zile deprimante 
după ce descoperise că era însărcinată cu Genevieve, şi cât 
de singură fusese, neavând pe nimeni care să-i 
împărtăşească sentimentele. Din nou simţi un impuls 
puternic de a se întoarce şi de a părăsi Rama. Introspecţia îi 
fu întreruptă de spectaculoasa revenire a luminii. Zorile 
răsăriseră iarăşi. Ca şi altădată, peisajul înconjurător o 
fascină. Nicăieri în univers nu mai există ceva asemănător. 

Ajunsă în tabăra Beta, mai întâi găsi şi apoi începu să 
asambleze barca cu pânze. Fusese împachetată pe fundul 
unui container voluminos şi se afla în stare bună. Lucrul o 
ajută să nu se mai gândească la decizia de a pleca de pe 
Newton. Activităţile mecanice nu constituiau punctul ei 
forte. Aproape că disperă văzându-se nevoită să demonteze 
un întreg subansamblu care-i luase zece minute, pentru a-l 
monta de la început. Exerciţiul îi aminti de câteva ajunuri 
de Crăciun petrecute acasă în Beauvois, când ea şi Pierre 
lucraseră aproape toată noaptea ca să-i ofere Genevievei 
jucării noi. Ar trebui să se dea o lege care să impună 
magazinelor să vândă numai jucării gata asamblate, 
murmură râzând Nicole, în vreme ce se chinuia cu direcţia 
bărcii. 

Nicole transportă carena bărcii în josul treptelor şi o aşeză 
lângă apă. Toate structurile majore le asamblase sus pe 
faleză, unde lumina era mai puternică. Munca o absorbise 
într-atât, că nu auzi paşii decât prea târziu. Când se răsuci 


spre dreapta şi zări ceva apropiindu-se de ea de foarte 
aproape, fu cât pe ce să leşine de frică. 

Câteva momente mai târziu, ea şi Richard se îmbrăţişau şi 
se sărutau. 

— Vine şi O'Toole, îi spuse el aşezându-se alături şi 
începând fără întârziere să lucreze la barcă. 

— La început, când i-am explicat că nu pot pleca fără tine, 
că viaţa pe Pământ nu ar mai fi însemnat nimic, mi-a 
declarat că suntem amândoi nebuni. Dar după ce am stat 
de vorbă şi i-am explicat că avem o şansă reală de a-i 
avertiza pe ramani, a hotărât că mai degrabă şi-ar petrece 
ultimele ore cu noi, decât să rişte o moarte singuratecă şi 
dureroasă în capsulă. 

— Dar parcă ai zis că pentru un singur pasager călătoria 
n-ar pune probleme. 

— Nu e foarte limpede. Programul încărcat în navetă îţi dă 
pur şi simplu coşmaruri. Se vede că a fost alcătuit în grabă. 
Şi dealtminteri, când să fie corect verificat? O'Toole singur 
ar fi avut poate o şansă mai bună decât noi împreună. Dar 
adu-ţi aminte, la sosirea pe Pământ îl aşteptau probleme 
serioase. Curtea Marţială nu a fost o vorbă aruncată în 
vânt. 

— Nu cred că Michael se teme de Curtea Marţială. Poate 
ar fi dorit să-şi scutească familia, dar. 

Un strigăt de la distanţă o întrerupse. Generalul O'Toole le 
făcea semne din rover. 

— Nu înţeleg. Cum de a ajuns atât de repede? Nu aţi mers 
pe jos, nu-i aşa? 

Richard râse. 

— Bineînţeles că nu. Am lăsat o baliză la baza liftului. După 
ce am ajuns la Beta şi am văzut că luaseşi componentele 
bărcii, am trimis roverul înapoi pe pilot automat. 

— Minunat. Şi ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi ridicat pânzele 
în timpul suplimentar care ţi-a trebuit ca să ajungi aici pe 
jos? 


Richard privi cercetător peste marginea stâncii la carena 
bărcii de lângă apă. 

— De fapt, ai lucrat mai bine decât mă aşteptam, o tachină 
el. La fel de bine ai fi putut să termini peste un ceas sau 
două. 

O apucă de mâini, în vreme ce ea încerca să-l lovească. 

Generalul O'Toole era singurul marinar cu experienţă 
dintre ei. Curând după ce atinseră jumătatea traseului, îi 
ceru lui Richard să aibă pregătită o vâslă, ca armă pentru 
situaţia în care perechea de rechini bioţi care-i urmărea s- 
ar fi decis să îi atace. 

— Nu e cursa de la Marblehead sau Cape, declară el 
privind ţintă spre New York, dar în mod cert este un voiaj 
interesant. 

Pe parcursul călătoriei, Richard încercă fără succes să o 
convingă pe Nicole că era improbabil ca rechinii să atace. 


— La urma urmei, nu s-au sinchisit câtuşi de puţin de 
bărcile primei expediţii ramane. De mine s-au luat din 
cauza vreunui element special din designul noilor noastre 
bărci cu motor. 

— Cum de eşti aşa de sigur? Întrebă Nicole, privind 
neliniştită umbrele gri din apă. Şi dacă n-au de gând să ne 
atace, atunci de ce ne urmăresc? 

— Suntem o curiozitate, asta-i tot, replică Richard. Cu 
toate acestea, se încordă în momentul în care una dintre 
umbre se îndreptă brusc spre barcă. Creatura dispăru sub 
ei şi se alătură tovarăşului său de drum, pe cealaltă parte a 
ambarcaţiunii. 

— Vezi, reluă el slăbind strânsoarea vâslei. Ţi-am spus că 
nu avem motive de nelinişte. 

Amarară barca pe coasta New York-ului înainte de a urca 
scara cea mai apropiată. Având în vedere că O'Toole nu mai 
pusese niciodată piciorul în oraş şi că era normal să fie 
curios în legătură cu tot ce vedea în jur, Richard o luă 
înainte să lucreze pe computer, în vreme ce Nicole îi 
prezenta generalului pe scurt lucrurile cele mai 
interesante. 

Până să ajungă Nicole şi O'Toole în Camera Albă, Richard 
făcuse deja unele progrese. 

— Ipoteza mea a fost corectă, spuse el la câteva secunde 
după ce ceilalţi doi i se alăturară. Sunt destul de sigur că 
am acum acces la întreaga listă a senzorilor. La bord 
trebuie să existe un radar, ori echivalentul lui. Cât timp 
încerc eu să-l localizez, ce-ar fi ca voi să alcătuiți o 
diagramă pentru transmiterea avertismentului nostru. 
Ţineţi minte, să fie simplu. Probabil nu dispunem de mai 
mult de douăzeci şi patru de ore până la sosirea primelor 
rachete. 

Douăzeci şi patru de ore, cugetă Nicole. Încă o zi. Se uită 
la Richard, adâncit în lucru în faţa tastaturii, şi la generalul 
O'Toole, care analiza câteva dintre obiectele negre încă 
împrăştiate într-unul din colţuri. Sentimentele ei de 


afecţiune pentru cei doi bărbaţi fură repede înlocuite de un 
fior de teamă. Realitatea precarei lor situaţii o copleşi. Vom 
muri oare mâine cu toţii? Îşi puse întrebarea. 

61. Navă în pericol 

— N-ar trebui să fim surprinşi, declară fără nici un pic de 
emoție Richard. Toţi trei stăteau în faţa ecranului negru. Ne 
aşteptam la asta. 

— Însă speram să fie altfel, interveni O'Toole. Uneori te 
deprimă să afli că ai avut dreptate. 

— Eşti sigur, Richard, că fiecare spot luminos reprezintă 
un obiect din spaţiu? 

— Nu am nici o îndoială. Cu certitudine privim transmisia 
unui senzor. Şi uitaţi-vă, am să vă arăt cum se schimbă 
cadrele. Richard apelă pe ecran conturul unui cilindru, 
categoric Rama, situat în centrul unor cercuri concentrice. 
Atinse apoi tastatura, iar pe ecran grafica se puse în 
mişcare. Cilindrul deveni tot mai mic, până se contractă 
într-un punct. Mărimea cercurilor concentrice din jurul 
cilindrului se reduse şi ea, iar la marginea ecranului 
apărură altele noi. În cele din urmă, în partea dreaptă a 
cadrului se ivi un grup de puncte, şaisprezece în total. 

— Dar de unde ştii că sunt rachete? Întrebă Nicole, 
indicând punctele cu degetul. 

— Nu ştiu. În schimb e limpede că e vorba de obiecte 
zburând pe o linie dreaptă, între Rama şi Pământ. S-ar 
putea să fie emisari de pace, dar am serioase îndoieli. 

— Cât timp? Întrebă O'Toole. 

— Greu de spus cu exactitate, explică Richard după o 
pauză. Aş estima prima lovitură după optsprezece sau 
douăzeci de ore. Sunt împrăştiate pe o rază mai mare decât 
m-am aşteptat. Dacă le urmărim poziţia vreme de un ceas 
sau două, vom obţine o evaluare mai precisă a momentului 
de impact. 

Generalul O'Toole fluieră, rămase pe gânduri câteva 
secunde, apoi vorbi: 


— Înainte de a încerca să-i comunicăm acestei nave că e 
pe punctul să suporte un atac nuclear, vrei să-mi răspunzi 
la o întrebare simplă? 

— Dacă pot. 

— Ce te face să crezi că Rama se poate proteja împotriva 
lui, chiar dacă vom fi în stare să-i transmitem 
avertismentul? 

Urmă o tăcere prelungă. 

— Îţi aminteşti, Michael, când cu aproape un an în urmă 
zburam împreună de la Londra la Tokyo şi am început să 
discutăm despre religie? 

— Atunci când îl citeam pe Eusebius? 

— Aşa cred. Îmi povesteai despre istoria timpurie a 
creştinismului. Oricum, chiar la mijlocul discuţiei, te-am 
întrebat brusc de ce crezi în Dumnezeu. Îţi aminteşti ce mi- 
ai răspuns? 

— Desigur, replică O'Toole. Este acelaşi răspuns pe care l- 
am dat fiului meu mai mare când la optsprezece ani s-a 
declarat ateu convins. 

— Răspunsul dat atunci în avion explică perfect atitudinea 
mea vizavi de situaţia noastră de acum. Ştim că Rama e 
foarte avansat din punct de vedere tehnologic. Cu siguranţă 
cei care l-au proiectat s-au gândit la eventualitatea unei 
acţiuni ostile. Cine ştie, poate că are un sistem puternic de 
propulsie pe care încă nu l-am descoperit şi va fi astfel 
capabil să manevreze dincolo de traiectoria rachetelor. 
Pariez că. 

— Îmi daţi voie să vă întrerup? Interveni Nicole. N-am fost 
cu voi în avion. Cum a răspuns Michael la întrebarea ta? 

Cei doi bărbaţi se priviră ţintă câteva secunde. În cele din 
urmă, generalul O'Toole rosti: 

— Credinţă bazată pe gândire şi observaţie. 

— Prima parte a planului nu este prea dificilă şi sunt de 
acord cu modul tău de abordare a problemei, spuse 
Richard, dar nu am nici o imagine referitoare la cum vom 


comunica partea esenţială a mesajului, cum vom asocia fără 
echivoc reacţia nucleară cu rachetele care se apropie. 

— Michael şi cu mine vom lucra în acest sens, în vreme ce 
tu vei elabora grafica primului segment. El spune că-şi 
aminteşte destul de bine noţiunile de fizică. 

— Să nu faci prea multe presupuneri, o statui Richard. 
Trebuie să fim siguri că fiecare parte din mesaj este 
explicită în sine. 

Generalul O'Toole nu se afla cu ei. După două ore de 
muncă intensă, ieşise în tunel ceva mai devreme. Absența 
sa începu să-i neliniştească colegii. 

— Poate că s-a dus la baie, opină Richard. 

— Poate că s-a rătăcit, replică Nicole. 

Richard se apropie de intrare şi strigă pe coridor. 

— Hei, Michael O'Toole, eşti teafâr? 

— Da, sosi răspunsul din direcţia scării centrale. Vreţi să 
veniţi amândoi un minut aici? 

— Ce s-a întâmplat? Se interesă Richard după câteva 
momente, ajungând împreună cu Nicole lângă general, la 
baza scării. 

— Cine a construit acest adăpost? Întrebă O'Toole cu 
privirea aţintită asupra tavanului înalt de deasupra. Şi de ce 
credeţi că a fost construit în primul rând? 

— Nu ştim, răspunse nerăbdător Richard, şi nu cred că 
vom lămuri chestiunea în următoarele minute sau chiar ore. 
Între timp, avem altceva de făcut. 

— Dă-mi voie, îl întrerupse ferm Michael O'Toole. Trebuie 
să discutăm înainte de a continua. 

Richard şi Nicole îl aşteptară să se explice. 

— Ne grăbim din cale-afară să trimitem un avertisment 
inteligenţei care controlează acest vehicul. După cât se 
pare, procedăm astfel încât Rama să fie în stare să-şi ia 
măsuri de apărare. De unde ştim însă că facem bine? Dacă 
ne purtăm ca nişte trădători ai speciei umane? 

Generalul O'Toole îşi desfăcu braţele, arătând imensa 
cavernă din jur. 


— Trebuie să existe un motiv, un anume plan pentru toate 
astea. De ce au fost lăsate acele obiecte false în Camera 
Albă? De ce ne-au invitat ramanii să comunicăm cu ei? Cine 
şi ce sunt octospiderii şi avianii? Clătină din cap, frustrat de 
întrebările rămase fără răspuns. Eram nehotărât în privinţa 
distrugerii lui Rama; dar la fel de nehotărât sunt astăzi în 
privinţa mesajului de avertisment. Dacă Rama scapă de 
atacul nuclear datorită nouă, şi apoi distruge totuşi Terra? 

— Asta-i foarte puţin probabil, Michael. Prima navă a 
străbătut Sistemul Solar. 

— O clipă, Nicole. Nu te supăra, interveni delicat Richard. 
Lasă-mă pe mine să-i răspund generalului. 

Se apropie de ofiţer şi îl cuprinse pe după umeri. 

— Michael, ceea ce m-a impresionat cel mai puternic la 
tine, din clipa în care te-am întâlnit prima dată, a fost 
capacitatea ta de a înţelege diferenţa dintre răspunsurile 
date ca rezultat al deducţiei sau al metodei ştiinţifice, şi 
acele întrebări pentru care nu există nici măcar o abordare 
logică valabilă. În acest moment nu avem nici o posibilitate 
să înţelegem scopul lui Rama. Nu dispunem de date 
suficiente. E ca şi cum am încerca să rezolvăm un sistem de 
ecuaţii liniare, atunci când avem mai multe variabile decât 
condiţii. 

O'Toole zâmbi şi încuviinţă din cap. 

— Ceea ce ştim, continuă Richard, este că un număr de 
rachete se apropie. Sunt probabil prevăzute cu focoase 
nucleare. Avem două opţiuni, să avertizăm sau nu, şi 
trebuie să alegem conform informaţiilor disponibile până în 
prezent. Richard îşi scoase micul computer portativ şi îl 
activă. 

— Putem reprezenta întreaga problemă ca pe o matrice de 
tipul 3 x 2. Să considerăm că există trei variante ale 
amenințării ramane: niciodată ostilă, întotdeauna ostilă şi 
ostilă doar dacă este atacată. Fie ca aceste situaţii să 
constituie liniile matricei. Acum să luăm în consideraţie 
decizia pe care o avem de luat. Putem să-i avertizăm, ori să 


nu o facem. De observat că numai un avertisment încununat 
de succes contează. Aşadar matricea va avea două coloane, 
Rama avertizat şi Rama neavertizat. 

Atât O'Toole cât şi Nicole priviseră cum Richard îşi 
construise matricea pe micul monitor. 

— Dacă studiem acum rezultatele celor şase situaţii, 
reprezentate de elementele matricei, şi încercăm să le 
ataşăm anumite probabilităţi, atunci vom obţine informaţiile 
de care avem nevoie pentru a lua decizia. De acord? 

Generalul O'Toole aprobă raţionamentul, impresionat cât 
de rapid şi de concis structurase Richard dilema lor. 

— Rezultatul celui de-al doilea rând e mereu acelaşi, opină 
Nicole. Dacă Rama este cu adevărat ostil, atunci nu are nici 
o importanţă dacă îi anunţăm sau nu, având în vedere 
tehnologia lor mai avansată. Mai devreme ori mai târziu, 
acest vehicul sau altul următor ne va distruge. 

Richard se opri un moment, să se asigure că O'Toole le 
urmărea judecata. 

— În mod similar, dacă Rama nu este niciodată ostil, nu 
greşim avertizându-l. În niciunul din cazuri Pământul nu se 
află în pericol. Iar dacă reuşim să le comunicăm despre 
rachetele nucleare, atunci un lucru extraordinar va fi 
salvat. 

Generalul surâse şi rosti: 

— Prin urmare, singura întrebare dificilă. Neliniştea lui 
O'Toole dacă e să o denumim aşa, apare atunci când Rama 
nu e iniţial ostil, dar îşi schimbă opinia după ce află că 
Pământul a lansat împotriva lui un atac nuclear. 

— Exact, rosti Richard. Şi eu unui. Aş argumenta că 
mesajul nostru ar constitui în acest caz un factor pozitiv. La 
urma urmei. 

— Bine, bine, îl întrerupse generalul. Înţeleg unde baţi. 
Dacă nu atribuim o probabilitate foarte mare cazului care 
mă îngrijorează pe mine, atunci întreaga analiză sugerează 
că rezultatul va fi mai bun dacă îi avertizăm pe ramani. 
Brusc, izbucni în râs. E bine că nu lucrezi pentru cartierul 


general, Richard. Cu logica ta m-ai fi convins să introduc 
codul. 

— Mă îndoiesc, spuse Nicole. Nimeni n-ar fi putut 
prezenta argumente solide pentru tipul respectiv de 
paranoia. 

— Mulţumesc, zâmbi generalul. Sunt satisfăcut. Ai fost 
foarte convingător. Să ne întoarcem la treabă. 

Impulsionaţi de apropierea inexorabilă a rachetelor, 
grupul lucră încontinuu ore întregi. Nicole şi Michael 
O'Toole concepură mesajul în două segmente distincte. 
Primul, în cea mai mare parte destinat să stabilească 
tehnica de bază a comunicării, prezenta toate traiectoriile 
implicate, inclusiv orbita lui Rama după ce vehiculul 
pătrunsese în Sistemul Solar, cele două module Newton 
părăsind Pământul şi cuplându-se înainte de rendezvous, 
manevrele ramane de schimbare a traiectoriei, şi în final 
cele şaisprezece rachete lansate de pe Pământ spre o 
intercepţie a navei extraterestre. Richard, ale cărui ore 
îndelungate de lucru cu tastatura şi ecranul negru dădeau 
acum rezultate, transforma evenimentele orbitale în desene 
grafice, în vreme ce colegii lui se luptau cu complexitatea 
restului mesajului. 

Al doilea segment se dovedi extrem de greu de alcătuit. În 
el, oamenii doreau să explice că rachetele transportau 
focoase nucleare, că puterea explozivă a bombelor era 
generată de o reacţie în lanţ, şi că şocul, căldura şi radiaţia 
cauzate de explozie erau extraordinar de puternice. Nu 
prezentarea generală a imaginii punea probleme; 
obstacolul îi reprezenta cuantificarea puterii distructive în 
termeni inteligibili de către o inteligenţă extraterestră. 

— Este imposibil, exclamă exasperat Richard când Nicole 
şi O'Toole insistară amândoi că mesajul n-ar fi fost complet 
dacă nu indica cumva temperatura exploziei, magnitudinea 
şocului şi a radiaţiilor. De ce nu menţionăm pur şi simplu 
cantitatea de material fisionabil? Ramanii trebuie să fie 


excepţionali la fizică. Pot calcula singuri întinderea exploziei 
şi ceilalţi parametri. 

Timpul se scurgea şi cu toţii deveneau tot mai obosiţi. În 
final, generalul O'Toole fu răpus de oboseală şi la 
insistenţele lui Nicole acceptă să se culce. Datele 
biometrice indicau că inima lui era supusă unui stress 
intens. Chiar Richard dormi vreo nouăzeci de minute. Doar 
Nicole nu-şi permise luxul de a se odihni. Era hotărâtă să 
găsească o modalitate de a reprezenta grafic puterea 
distructivă a armelor. 

Când bărbaţii se treziră, Nicole îi convinse să adauge celui 
de al doilea segment o scurtă secţiune suplimentară, care 
să prezinte ce s-ar întâmpla cu un oraş sau o pădure de pe 
Pământ dacă o bombă de o megatonă exploda în apropiere. 
Ca aceste imagini să aibă sens, Richard fu nevoit să-şi 
dezvolte glosarul iniţial, unde definise cu precizie 
matematică elementele chimice şi simbolurile lor, pentru a 
include o serie de unităţi de măsură a mărimii. 

— Dacă înţeleg şi asta, mormăi în vreme ce desena 
gradaţii scalei plasată lângă copaci şi clădiri, atunci sunt 
mai deştepţi decât i-am considerat eu. 

În cele din urmă, mesajul fu terminat şi memorat. 
Revăzură încă o dată întregul avertisment şi făcură ultimele 
corecţii. 

— Dintre comenzile pe care nu am reuşit să le înţeleg, 
există cinci ce bănui că fac legătura cu un nivel superior, 
explică Richard. Desigur, este doar o presupunere, însă 
cred că una logică. Voi transmite mesajul de cinci ori, 
folosind de fiecare dată una dintre aceste comenzi speciale, 
în speranţa că el va ajunge cumva la computerul central. 

În timp ce el introducea comenzile necesare, Nicole şi 
generalul O'Toole ieşiră să facă o plimbare. Urcară treptele 
şi hoinăriră printre zgârie-norii din New York. 

— “Tu chiar crezi că am fost destinaţi să urcăm la bordul lui 
Rama şi să descoperim Camera Albă, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Nicole. 


— Dar cu ce scop? Întrebă generalul. Dacă ramanii doreau 
să ia contact cu noi, de ce au recurs la un procedeu atât de 
complicat? De ce riscă să le interpretăm greşit intenţia? 

— Nu ştiu. Poate ne testează într-un fel sau altul. Să 
descopere cum suntem în realitate. 

— Dumnezeule, replică O'Toole, ce idee groaznică. Am 
putea fi catalogaţi drept creaturile care lansează atacuri 
nucleare împotriva oaspeţilor. 

— Exact. 

Nicole îi arătă lui O'Toole hambarul cu gropi, plasa din 
care salvase avianul, uluitoarele poliedre şi intrările în 
celelalte adăposturi. Era foarte obosită, dar ştia că nu va 
dormi până ce nu se rezolva totul. 

— Ne întoarcem? Propuse O'Toole după ce verificaseră că 
la ţărmul Oceanului Cilindric ambarcaţiunea cu pânze 
rămăsese intactă, acolo unde o lăsaseră. 

— În regulă, răspunse Nicole epuizată. Îşi verifică ceasul. 
Mai erau exact trei ore şi optsprezece minute până ce 
prima rachetă avea să lovească Rama. 

62. Ultima oră. 

Cinci minute nimeni nu spuse nimic. Fiecare din cei trei 
astronauți se cufundase în propria sa lume interioară, 
conştient că prima dintre rachete se găsea la mai puţin de o 
oră distanţă, Richard trecu grăbit în revistă imaginile luate 
de senzori, căutând zadarnic un semn că Rama îşi lua 
măsuri de protecţie. 

— La naiba, murmură privind din nou un cadru radar, care 
arăta racheta din frunte apropiindu-se tot mai mult. 

Richard se îndreptă spre colţul unde se ghemuise Nicole. 

— Probabil am dat greş, spuse el calm. Nu s-a schimbat 
NIMIC. 

Nicole îşi frecă ochii. 

— Aş vrea să nu fi fost atât de obosită. Poate că atunci am 
fi făcut ceva mai interesant în ultimele noastre cincizeci de 
minute. Zâmbi amar. Acum ştiu cum trebuie să te simţi în 
celuia condamnaților la moarte. 


Generalul O'Toole se apropie din cealaltă parte a camerei. 
În mâna stângă ţinea două din mingile mici şi negre. 

— Ştiţi, zise el, m-am întrebat adesea ce aş face dacă mi s- 
ar spune că mai am doar un timp finit şi scurt de trăit. lată- 
mă în această situaţie acum, iar mintea mea se 
concentrează asupra unui singur lucru. 

— Care anume? Întrebă Nicole. 

— A fost vreunul din voi botezat? Întrebă el cu titlu de 
încercare. 

— Ceeee? Exclamă Richard cu un hohot de râs. 

— Am bănuit eu că nu. Dar tu, Nicole? 

— Nu, Michael, răspunse ea. Catolicismul tatălui meu a 
fost mai degrabă o tradiţie decât un ceremonial religios. 

— Ei bine, insistă generalul, mă ofer să vă botez pe 
amândoi. 

— Aici? Acum? Exclamă un Wakefield uluit. Mă înşeală 
urechile, Nikki, sau acest domn ne sugerează să ne 
petrecem ultima oră primind botezul? 

— Nu ne va lua. 

— De ce nu, Richard? Îl întrerupse Nicole pe O'Toole. Se 
ridică cu un zâmbet strălucitor întipărit pe faţă. Ce altceva 
avem de făcut? Şi la naiba, e cu mult mai bine decât să 
şedem aici cu figuri morbide, aşteptând mingea de foc. 

Richard chicoti. 

— Minunat! Se entuziasmă el. Eu, Richard Wakefield, ateu 
convins, sunt pe cale să fiu botezat într-o navă spaţială 
extraterestră, în ultimele momente ale vieţii. Îmi place! 

— Aminteşte-ţi ce a scris Pascal, îl tachină Nicole. 

— Ah, da. O matrice simplă de la unul din marii gânditori 
ai lumii: „S-ar putea să existe sau nu un Dumnezeu; aş 
putea sau nu să cred în El. Singurul mod în care aş pierde e 
acela dacă El există, iar eu nu cred. Prin urmare, voi crede 
pentru a-mi minimaliza riscul.” Chicoti: Dar nu am fost de 
acord să cred în Dumnezeu, ci doar să fiu botezat. 

— Aşadar accepţi, rosti Nicole. 


— De ce nu? Repetă el replica ei anterioară. Poate că aşa 
nu voi fi nevoit să rămân între două lumi, alături de păgânii 
cei virtuoşi şi de copiii nebotezaţi. 

Se uită la O'Toole şi rânji. 

— În regulă, generale, ai tăi suntem. Fă-ţi treaba. 

— Ascultă cu atenţie, TB, spuse Richard. Eşti probabil 
singurul robot care a stat în buzunarul unui muritor 
primind botezul. 

Nicole îl înghionti. Generalul O'Toole mai aşteptă răbdător 
câteva momente, apoi începu ceremonia. 

La insistenţele lui Richard, părăsiră adăpostul şi urcară în 
piaţa descoperită. Dorise să aibă „cerul lui Rama deasupra 
capului” şi nimeni nu avusese nimic de obiectat. Nicole 
merse până la Oceanul Cilindric să umple un bidon cu apă, 
în vreme ce Michael O'Toole îşi termina pregătirile. 
Generalul american lua actul foarte în serios, şi aparent 
zeflemelile lui Richard nu îl supărau. 

Cei doi îngenuncheară înaintea lui O'Toole. Acesta îl stropi 
pe bărbat cu apă pe cap. 

— Richard Colin Wakefield, te botez în numele Tatălui, al 
Fiului şi al Sfântului Duh. 

După ce O'Toole termină botezul lui Nicole în acelaşi mod 
simplu, Richard se ridică în picioare şi zâmbi. 

— Nu mă simt câtuşi de puţin diferit, declară el. Sunt 
exact ca mai înainte, speriat până-n măduva oaselor la 
gândul că peste treizeci de minute urmează să mor. 

Generalul O'Toole nu se mişcase din loc. 

— Richard, pot să te rog să mai îngenunchezi o dată? Aş 
vrea să rostesc o scurtă rugăciune. 

— Ce-i asta? Întâi un botez, apoi o rugăciune? 

Nicole îi aruncă o privire, rugându-l din ochi să accepte. 

— Bine, bine, mormăi el. Bănuiesc că trebuie să merg 
până la capăt. 

— Dumnezeule Atotputernic, te rugăm ascultă-ne, spuse 
generalul cu voce puternică. Îngenunchease la rândul lui, 
cu ochii închişi şi mâinile împreunate. Ne-am adunat aici în 


cea care ar putea să fie ultima noastră oră de viaţă, să-Ţi 
aducem 'Ţie mulţumire. Te rugăm să ne luminezi pe noi, 
dacă va fi să trăim, iar dacă asta-i voia Ia, cruţă-ne de o 
moarte dureroasă şi oribilă. Dacă este să murim, le rugăm 
să ne accepţi în regatul Tau ceresc. Amin. 

Generalul O'Toole se opri doar un moment, apoi începu să 
recite Tatăl Nostru. După ce rosti „Tatăl nostru, care eşti în 
ceruri, Sfinţească-se numele Tău.”, luminile din navă se 
stinseră brusc. Se terminase încă o zi. Richard şi Nicole 
aşteptară respectuoşi ca prietenul lor să sfârşească 
rugăciunea înainte de a-şi aprinde lanternele. 

Nicole îi mulţumi generalului şi-l îmbrăţişă uşor. 

— Ei bine, asta-i, zise nervos Richard. Încă douăzeci şi 
şapte de minute, iar numărătoarea inversă continuă. Am 
avut un botez şi o rugăciune. Ce facem acum? Are cineva 
vreo idee pentru o ultimă, şi într-adevăr ultimă, distracţie? 
Să cântăm? Să dansăm? Să jucăm un anume joc? 

— Eu prefer să rămân aici singur, să-mi întâmpin moartea 
în meditaţie şi rugăciune, declară solemn generalul. 
Bănuiesc că şi voi doi vreţi să fiţi singuri. 

— Bine, Nikki, o invită Richard. Unde doreşti să împărţim 
ultimul sărut? Pe ţărmul Oceanului Cilindric sau în Camera 
Albă? 

Nicole nu dormise de treizeci şi două de ore şi era absolut 
epuizată. Se rezemă de Richard şi închise ochii. În acelaşi 
moment, întunericul nopţii ramane fu străpuns de fulgere 
de lumină. 

— Ce se întâmpiă? Întrebă neliniştit O'Toole. 

— Trebuie să fie coarnele, răspunse agitai Richard. Haideţi 
să mergem. 

Alergară spre marginea de sud a insulei şi priviră 
cercetător spre structurile masive, enigmatice, ale 
Emisferei Sudice. Filamente de lumină ţâşneau între 
perechi diferite ale celor şase vârfuri din jurul marelui 
monolit central. Arcurile galbene păreau să sfârâie în aer, 
ondulându-se lent înainte şi înapoi în zona de mijloc, în 


vreme ce rămâneau mereu conectate la unul din capete de 
vârfurile mai mici. Pocnete îndepărtate însoțeau acest 
spectacol uluitor. 

— Extraordinar, spuse O'Toole, copleşit. Absolut 
extraordinar. 

— Aşadar Rama intenţionează să manevreze. Richard abia 
dacă reuşea să se stăpânească. O îmbrăţişă pe Nicole, apoi 
pe O'Toole, pentru ca în final să o sărute pe Nicole pe buze. 
Uraaa! Ţipă el dansând de-a lungul zidului. 

— Dar Richard, strigă Nicole, nu e prea târziu? Cum ar 
putea Rama să evite rachetele într-un interval aşa de scurt? 

Richard alergă înapoi la colegii săi. 

— Ai dreptate, spuse gâfâind. Şi blestematele alea de 
rachete trebuie să aibă oricum sistem terminal de ghidare. 
Începu iarăşi să fugă, de astă dată îndreptându-se înapoi 
spre piaţă. 

— Mă duc să privesc pe radar. 

Nicole aruncă o privire generalului. 

— Vin, zise acesta. Însă am alergat destul pentru o zi. 
Vreau să mai privesc acest spectacol câteva clipe. Luaţi-o 
înainte. 

Nicole îl aşteptă. În timp ce mergeau grăbiţi spre piaţă, 
generalul îi mulţumi deoarece îi permisese să o boteze. 

— Nu fi prost, eu sunt cea care trebuie să-ţi mulţumesc, 
replică ea. Îi puse mâna pe umăr. Nu botezul în sine a fost 
atât de important, continuă să reflecteze ea. Era limpede că 
erai îngrijorat de soarta sufletelor noastre. Am fost de 
acord pentru a-ţi dovedi afecțiunea noastră. Nicole zâmbi în 
sinea ei. Cel puţin, acesta cred c-a fost motivul. 

Terenul de sub ei începu să se zguduie violent, iar O'Toole 
se opri, pe moment înfricoşat. 

— Se pare că la fel s-au petrecut lucrurile pe parcursul 
ultimei manevre, numai că atunci eu una zăceam lipsită de 
cunoştinţă pe fundul gropii, spuse Nicole luându-l de mână 
şi menţinându-şi astfel echilibrul. 

— Atunci spectacolul de lumini n-a fost decât un preludiu? 


— Probabil. De aceea era Richard aşa de bine dispus. 

Abia deschiseseră capacul adăpostului când Richard ţâşni 
pe scări în sus. 

— Au făcut-o! Exclamă el. Au reuşit! 

O'Toole şi Nicole îl priviră ţintă, pe măsură ce el îşi 
recăpăta răsuflarea. 

— Au desfăşurat un soi de plasă - nu ştiu exact ce e - 
groasă de vreo şase sau opt sute de metri, de jur împrejurul 
navei. Veniţi! Se răsuci năpustindu-se în jos, sărind câte trei 
trepte odată. 

În ciuda oboselii, Nicole răspunse entuziasmului său cu un 
ultim şuvoi de adrenalină. Alergă în josul scărilor după 
Richard, către Camera Albă. Bărbatul stătea în faţa 
ecranului negru, comutând încontinuu de la imaginea 
exterioară, care înfăţişa noul material din jurul vehiculului, 
la cea radar indicând apropierea rachetelor. 

— Înseamnă că ne-au înţeles mesajul, îi spuse lui Nicole 
ridicând-o în braţe, sărutând-o şi rotind-o în aer. Am reuşit, 
scumpa mea! Mulţumesc, oh, mulţumesc. 

Nicole era la rândul ei tulburată, dar nu fusese încă 
convinsă că acţiunea ramanilor avea să preîntâmpine 
distrugerea navei. După ce O'Toole intră înăuntru, iar 
Richard îi explică ce se vedea pe ecran, mai rămăseseră 
doar nouă minute. Nicole simţea crampe cumplite în 
stomac. Terenul continua să se zguduie, pe măsură ce 
Rama îşi continua manevra. 

Rachetele nucleare erau dotate fără îndoială cu sisteme 
automate de ghidaj deoarece, în pofida faptului că Rama îşi 
modifica în mod limpede traiectoria, ele continuau să se 
apropie în linie dreaptă. Radarul arăta că cei şaisprezece 
atacatori se găseau împrăştiaţi pe o rază mare. Momentele 
de impact se întindeau în timp pe mai puţin de o oră. 

Activitatea frenetică a lui Richard spori în intensitate. 
Păşea ca turbat prin încăpere. La un moment dat îl scoase 
pe TB din buzunar, îl aşeză pe podea şi începu să-i 
vorbească rapid, ca şi cum micul robot era prietenul său cel 


mai apropiat. Ce spunea abia dacă suna inteligibil. Acum îi 
cerea să se pregătească pentru explozie, o secundă mai 
târziu îi explica cum Rama va evita ca prin miracol impactul 
iminent. 

Generalul O'Toole încerca să rămână calm, însă acest 
lucru era imposibil cu un Richard zburând prin încăpere ca 
un diavol tasmanian. Începu să-i spună ceva, dar se 
răzgândi şi ieşi afară pe coridor în căutarea liniştii. 

În timpul unuia din scurtele momente când şedea 
nemişcat, Nicole se apropie de Richard şi îl prinse de mână. 

— Dragul meu, relaxează-te. Noi nu putem face nimic. 

Richard îşi privi o clipă prietena şi iubita, apoi o cuprinse 
în braţe. O sărută pătimaş, apoi se aşeză pe podeaua care 
vibra, trăgând-o după el. 

— Mi-e frică, Nicole, spuse tremurând. Mi-e frică cu 
adevărat. Nu suport gândul să nu pot face nimic. 

— Şi mie mi-e teamă, replică ea blând, ţinându-l strâns de 
mână. La fel îi este lui Michael. 

— Dar niciunul din voi nu vă purtaţi ca atare. Mă simt ca 
un idiot, învârtindu-mă aici ca tigrul din Winnie Pooh. 

— Fiecare înfruntă moartea într-un mod diferit, spuse 
Nicole. Tuturor ne este teamă, numai că fiecare o trăim 
altfel. 

Richard se calma. Aruncă o privire monitorului, apoi îşi 
privi ceasul. 

— Încă trei minute până la primul impact. 

Nicole îl mângâie pe obraji şi îl sărută uşor pe buze. 

— Te iubesc, Richard Wakefield, declară ea. 

— Şi eu te iubesc, răspunse el. 

Şedeau amândoi pe podea, ţinându-se liniştiţi de mâini şi 
privind ecranul negru, când prima rachetă atinse marginea 
reţelei compacte din jurul lui Rama. Generalul O'Toole se 
afla în spatele lor în uşă - revenise în încăpere treizeci de 
secunde mai devreme. În momentul în care racheta făcu 
contact, reţeaua din punctul respectiv cedă întinzându-se, 
atenuând lovitura dar permiţând rachetei să pătrundă mai 


adânc în plasă. Simultan, alte porţiuni ale reţelei se 
înfăşurară rapid în jurul ei, construind un soi de cocon cu o 
viteză uimitoare. Totul se sfârşi într-o fracțiune de secundă. 
Racheta se găsea la circa două sute de metri de învelişul 
exterior al lui Rama când detonă focosul nuclear. Reţeaua 
zbură puţin în lături, dar în interiorul Camerei Albe şocul 
de-abia dacă se simţi. 

— Pfui! Exclamă Richard. Aţi văzut asta? 

Sări în picioare şi se apropie de ecran. 

— S-a întâmplat aşa de repede, comentă Nicole, venind 
lângă el. 

Generalul O'Toole murmură o scurtă rugăciune de 
mulţumire şi se alătură celor doi colegi în faţa monitorului. 

— Cum crezi că au procedat? Îl întrebă pe Richard. 

— Habar n-am. Însă într-un fel sau altul, coconul a 
absorbit explozia. Materialul trebuie să fie fantastic. 
Inginerul comută pe radar. 

— Să o urmărim pe următoarea mai îndeaproape. Ar 
trebui să apară peste. 

Un fulger de lumină îi învălui, iar ecranul se întunecă. În 
mai puţin de o secundă fură izbiţi de o forţă laterală 
puternică, care îi trânti pe jos. Luminile din cameră se 
stinseră, iar vibraţiile solului încetară. 

— Sunteţi teferi? Întrebă Richard, căutând mâna lui Nicole 
în întuneric. 

— Aşa cred, replică O'Toole. M-am lovit de perete, dar 
numai cu spatele şi cotul. 

— Sunt bine, răspunse şi Nicole. Ce s-a întâmplat? 

— E clar că aceasta a explodat mai devreme, înainte să 
atingă plasa. Am fost izbiţi de unda de şoc. 

— Nu înţeleg, spuse O'Toole. Bomba a explodat în vid. De 
unde să apară o undă de şoc? 

— Din punct de vedere tehnic, n-a fost chiar o undă de şoc, 
replică Richard ridicându-se, în vreme ce luminile reveneau 
iar podeaua începea iarăşi să se zgâlţâie. Hei, ce ziceţi de 
asta! Se întrerupse singur. Faimoasa redundanţă ramană a 


mai înscris un punct. Eşti bine? Se adresă lui Nicole, care 
părea să se clatine ridicându-se în picioare. 

— M-am lovit la genunchi, dar nu-i ceva serios. 

— Bomba a distrus ce mai rămăsese din propria sa rachetă 
purtătoare, vaporizându-i fuselajul şi sfărâmând restul în 
bucăţi infime, îi răspunse Richard lui O'Toole, în timp ce 
căuta în lista de senzori dispozitivile de rezervă. Gazele şi 
fragmentele s-au deplasat cu viteze enorme, dând naştere 
la unda care ne-a lovit. Plasa a atenuat şocul. 

Nicole se aşeză lângă perete. 

— Vreau să fiu pregătită pentru următoarea, explică ea. 

— Mă întreb câte lovituri poate să suporte Rama, mormăi 
Richard. 

Generalul O'Toole se apropie şi se aşeză alături de Nicole. 

— Două au trecut, şi au mai rămas paisprezece. 

Zâmbiră cu toţii. Cel puţin, nu erau încă morţi. 

Richard localiză senzorii de rezervă câteva minute mai 
târzia 

— Ah, ah, constată el urmărind spoturile de pe ecran. 
Dacă nu mă înşel cumva, ultima bombă a explodat la mai 
mulţi kilometri depărtare. Am avut noroc. Să sperăm că 
niciuna nu va detona chiar lângă plasă. 

Trioul privi cum alte două rachete erau prinse şi învăluite 
de materialul din jurul navei. Richard se ridică în picioare. 

— Vom avea o scurtă pauză. Până la următorul impact sunt 
circa trei minute - apoi vom primi patru rachete, una după 
alta. 

Nicole se ridicase la rândul ei. Îl observă pe general 
ţinându-se cu mâna de spate. 

— Eşti sigur că te simţi bine, Michael? 

Bărbatul încuviinţă din cap, cu ochii la ecran. Richard se 
apropie de Nicole şi o luă de mână. Un minut mai târziu se 
aşezară împreună lângă perete, pregătindu-se pentru 
impact. 

Nu avură mult de aşteptat. O undă laterală, mult mai 
puternică decât prima, îi lovi peste douăzeci de secunde. 


Din nou se stinseră luminile, iar oscilaţiile podelei încetară. 
Nicole îl auzea pe O'Toole respirând greu în întuneric. 

— Michael, eşti rănit? 

Neprimind nici un răspuns, Nicole începu să se târască în 
direcţia lui. Ceea ce constitui o greşeală. Nu se sprijinea de 
nimic când a treia explozie lovi nava. Fu aruncată brutal de 
perete, lovindu-se cu capul de el. 

Generalul O'Toole rămase lângă Nicole, cât timp Richard 
urcă în New York să inspecteze oraşul. Cei doi bărbaţi 
avură o scurtă convorbire imediat după întoarcerea lui 
Richard. Inginerul raportă doar avarii minore. La treizeci 
de minute după ce ultima rachetă fu prinsă de plasă, 
luminile reveniră, iar solul începu din nou să se zguduie. 

— Vezi, spuse Richard cu un rânjet tensionat, am zis că 
totul va fi bine. Ei fac întotdeauna lucrurile importante în 
triplet. 

Nicole, rămase inconştientă aproape o oră. Pe parcursul 
ultimelor minute fusese vag conştientă atât de vibrația 
podelei, cât şi de conversaţia purtată în cealaltă parte a 
încăperii. 

Deschise ochii foarte încet. 

— Efectul net, îl auzi explicând pe Richard, este de a ne 
mări viteza pe o traiectorie hiperbolică. Aşa că vom 
traversa orbita Pământului mult mai devreme decât s-a 
prevăzut. 

— Cât de aproape vom ajunge faţă de Pământ? 

— Nu prea aproape. Depinde când se va termina manevra. 
Dacă s-ar opri acum, am trece pe lângă el la aproximativ un 
milion de kilometri, de peste două ori distanţa de la Pământ 
la Lună. 

Nicole se ridică şi surâse. 

— Bună dimineaţa. 

Bărbaţii se apropiară de ea. 

— Te simţi bine? O întrebă Richard. 

— Aşa cred, răspunse Nicole, pipăâindu-şi cucuiul din 
creştet. Probabil capul mă va durea o bucată de timp. îi 


privi pe cei doi. Dar tu, Michael? Parcă îmi aduc aminte că 
mă îngrijorase starea ta, chiar înainte de izbitură. 

— A doua explozie m-a terminat. Noroc că am fost mai 
bine pregătit pentru a treia bombă. lar spatele nu mă mai 
doare în prezent. 

Richard începu să explice ce aflase de la senzorii exteriori 
ai lui Rama. 

— Am auzit ultima parte, îl opri Nicole. Se pare că vom 
rata complet Pământul. Richard o sprijini. Dar încotro ne 
îndreptăm? 

Richard ridică din umeri. 

— Nici o planetă sau asteroid nu se găseşte în apropierea 
orbitei noastre actuale. Energia cinetică creşte. Dacă nu se 
schimbă nimic, vom ieşi complet din Sistemul Solar. 

— Devenind călători interstelari, completă calm Nicole. 

— Dacă trăim atât de mult, adăugă şi generalul. 

— Din partea mea, nu-mi fac griji despre ce se va întâmpla 
pe viitor, zâmbi şăgalnic Richard. Cel puţin, nu încă. Planul 
meu este să sărbătorim eşecul falangăi nucleare. Propun să 
mergem sus şi să-i facem cunoştinţă lui Michael cu unii 
dintre prietenii noştri. Începem cu avianii sau cu 
octospiderii? 

Nicole clătină din cap. 

— Eşti incorigibil, Wakefield. Nu mă lăsa-n vreun fel să te 
împiedic. 

Nu cred în piedici puse de noroc. 

Unirii sufletelor mari. 

O întrerupse brusc TB. Toţi trei astronauții tresăriră. Îl 
priviră pe micul robot şi izbucniră în râs. 

Iubirea. 

Iubire nu-i când face silei loc, Trădării răspunzând cu 
părăsirea. 

Nu, ea e veşnic semn şi far străjer. 

Ce-ntâmpină furtuna şi nu cade. 

Richard îl ridică pe TB şi îl opri. Nicole şi Michael încă 
râdeau. Inginerul îi îmbrăţişă pe fiecare în parte. 


— Nu-mi pot închipui tovarăşi de drum mai buni decât noi 
trei, declară el ridicând micul robot deasupra capului, 
oriunde ar fi să mergem. 


SFÂRŞIT