Arthur C. Clarke — Rama — V4 Razboi Pe Rama

Arthur C. Clarke 


Arthur C. Clarke 


Rama - Vol. 4 - Razboi Pe 
hama 


CUPRINS: 

Prolog 1 

Evadarea. 

Conexiunea Curcubeu. 

Oraşul de Smarald. 

Război pe Rama. 

Întoarcerea la Baza de Tranzit. 


Prolog. 

Pe unul din braţele întinse în spirală ale galaxiei numită 
Calea Lactee, o stea solitară, galbenă şi modestă se roteşte 
încet în jurul centrului galactic aflat la trei mii de ani lumină 
depărtare. Acelei stele stabile, Soarele, îi trebuie 225 
milioane de ani ca să încheie o rotaţie pe orbita sa 
galactică. Ultima dată când Soarele a fost în poziţia sa 
prezentă, nişte reptile uriaşe de o putere înspăimântătoare 
tocmai începuseră să-şi instaureze dominaţia asupra 
Pământului, o mică planetă albastră care este unul dintre 
sateliții Soarelui. 

Dintre planetele şi celelalte corpuri cereşti din familia 
Soarelui, acest Pământ este singurul pe care s-a dezvoltat o 
viaţă complexă, de durată. Numai pe această planetă 
aparte substanţele chimice au evoluat, ajungând până la 
complexitatea fiinţelor înzestrate cu conştiinţă care apoi s- 
au întrebat, pe măsură ce au început să înţeleagă minunile 
şi dimensiunile universului, dacă miracole similare celor 


care le dăduseră naştere lor se întâmplaseră şi în altă 
parte. 

În definitiv, argumentau aceşti pământeni înzestrați cu 
conştiinţă, doar în galaxia noastră există o sută de miliarde 
de stele. Suntem destul de siguri că cel puţin douăzeci la 
sută din aceste stele au planete care se rotesc în jurul lor şi 
că un număr mic, dar semnificativ, din aceste planete au 
avut, la un moment din istoria lor, condiţii atmosferice şi 
termice care să conducă la formarea de aminoacizi şi alte 
substanţe chimice organice care sunt condiţia sine qua non 
a oricărei biologii pe care, în mod rezonabil, am putea-o 
avansa ca ipoteză. Cel puţin o dată în istorie, aici pe 
Pământ, aceşti aminoacizi au descoperit autoreproducerea, 
şi miracolul evolutiv care în cele din urmă a dat naştere 
fiinţelor umane a fost pus în mişcare. Cum putem noi 
presupune că această succesiune a avut loc numai acea 
singură dată în toată istoria? Atomii cu masă mai mare 
necesari creării noastre au fost făuriţi în cataclismele 
stelare care explodează de miliarde de ani prin acest 
univers. După cât se pare, numai aici, în acest unic loc, 
aceşti atomi s-au înlănţuit în molecule speciale şi au evoluat 
într-o fiinţă inteligentă, capabilă să pună întrebarea 
„Suntem singuri?” 

Oamenii de pe Pământ au început să caute tovarăşi 
cosmici mai întâi construind telescoape cu care au putut să 
vadă planetele vecine din imediata apropiere. Mai târziu, 
când tehnologia lor a atins un nivel de dezvoltare mai 
ridicat, au trimis spre aceste alte planete nave spaţiale 
robot sofisticate pentru a le cerceta şi a constata dacă 
există sau nu semne de viaţă organică. Aceste explorări au 
dovedit că pe niciunul din corpurile cereşti din sistemul 
nostru solar nu a existat vreodată viaţă inteligentă. Dacă 
există cineva undeva prin univers, au concluzionat oamenii 
de ştiinţă, vreo specie similară cu care am putea comunica 
la un moment dat, aceasta trebuie găsită dincolo de vidul 
care desparte sistemul nostru solar de toate celelalte stele. 


La sfârşitul secolului XX, conform sistemului de măsurare 
a timpului folosit de oameni, marile antene ale Pământului 
au început să cerceteze cerul în căutare de semnale 
coerente, pentru a stabili dacă există posibilitatea ca vreo 
altă fiinţă inteligentă să ne trimită un mesaj radio. 
Cercetarea a continuat timp de peste o sută de ani, 
intensificându-se în zilele de glorie ale ştiinţei 
internaţionale de la începutul secolului XXI şi slăbind mai 
târziu, în ultimele decenii ale aceluiaşi secol, după ce al 
patrulea set separat de tehnici de ascultare sistematică nu 
a reuşit nici el să localizeze vreun semnal extraterestru. 

Până în anul 2130, când a fost prima dată identificat 
ciudatul obiect cilindric care se apropia repede de sistemul 
nostru solar, din întinderile spaţiului interstelar, majoritatea 
oamenilor prudenţi hotărâseră că în univers nu prea există 
viaţă şi că fiinţele inteligente, dacă într-adevăr există şi în 
altă parte în afară de Pământ, sunt extrem de rare. „Cum 
altfel am putea explica lipsa de rezultate pozitive a tuturor 
eforturilor noastre de cercetare extraterestră atentă din 
ultimul secol?” argumentau oamenii de ştiinţă. 

De aceea, Pământul a rămas uluit când, la o examinare 
mai atentă, obiectul care intra în sistemul nostru solar în 
2130 a fost identificat fără nici un dubiu drept un artefact 
de origine extraterestră. lată dovada de netăgăduit că 
există inteligenţă avansată, sau cel puţin că existase în vreo 
epocă anterioară, în altă parte a universului. Când o 
misiune aflată în spaţiu a fost abătută din drum pentru a se 
întâlni cu obiectul cilindric lipsit de strălucire, care s-a 
dovedit a avea dimensiuni mai mari decât cele mai mari 
oraşe de pe Pământ, cosmonauţii misiunii s-au confruntat 
cu mister după mister. Însă ei nu au putut răspunde la 
unele dintre întrebările fundamentale legate de enigmatica 
navă extraterestră. Intrusul venit din stele nu a furnizat nici 
un indiciu clar privitor la originea sau scopul său. 

Acel prim grup de exploratori umani nu numai că au 
catalogat minunile Ramei (nume ales pentru uriaşul obiect 


cilindric înainte de a se şti că era un artefact extraterestru), 
dar i-au explorat şi interiorul, întocmind o hartă a lui. După 
ce echipa de explorare a părăsit Rama şi nava extraterestră 
a dispărut ocolind Soarele, îndepărtându-se de sistemul 
solar pe o traiectorie hiperbolică, oamenii de ştiinţă au 
analizat amănunţit toate datele care fuseseră adunate în 
timpul misiunii. Toată lumea a confirmat faptul că vizitatorii 
umani ai Ramei nu i-au întâlnit pe adevărații creatori ai 
misterioasei nave spaţiale. Totuşi, analiza atentă de după 
zbor a dezvăluit un principiu imposibil de ignorat al tehnicii 
ramane bazate pe redundanţă. Fiecare sistem şi subsistem 
vital al vehiculului avea câte două modalităţi alternative, de 
rezervă. Ramanii proiectaseră totul în triplu. Oamenii de 
ştiinţă au considerat că există probabilitatea ca în scurt 
timp să apară alte două nave similare. 

În anii imediat următori vizitei din 2130 a Rameil, 
pământenii erau plini de aşteptări. Savanţii şi politicienii 
deopotrivă afirmau că a început o nouă epocă în istoria 
omenirii. Agenţia Spațială Internaţională (ASI), împreună 
cu Consiliul Guvernelor (COG), au elaborat proceduri 
minuţioase de abordare a viitoarei vizite a ramanilor. Toate 
telescoapele au fost aţintite spre cer, concurând între ele 
pentru onoarea de a fi primul care localizează următoarea 
navă spaţială Rama. Dar n-au mai fost semnalate astfel de 
apariţii. 

În a doua jumătate a deceniului 2131-2140, explozia 
economică alimentată parţial, în ultimele ei stadii, de 
reacţiile din toată lumea faţă de Rama, s-a întrerupt brusc. 
Omenirea s-a cufundat în cea mai adâncă depresiune din 
istoria sa, cunoscută ca Marele Haos, însoţită de anarhie şi 
sărăcie pe scară largă. Întreaga activitate de cercetare 
ştiinţifică a fost abandonată în timpul acestei epoci triste şi, 
după mai multe decenii în care s-a acordat atenţie 
problemelor terestre, oamenii de pe Pământ aproape că au 
uitat de inexplicabilul oaspete venit din stele. 


În anul 2200, în sistemul solar a sosit un al doilea intrus 
cilindric. Cetăţenii Pământului au scos de la naftalină 
vechile proceduri puse la punct după plecarea primei nave 
Rama şi s-au pregătit în vederea unui rendez-vous cu Rama 
II. Pentru misiune a fost pregătit un echipaj de 
douăsprezece persoane. Curând după rendez-vous, cei 
doisprezece au declarat că cea de-a două navă spaţială 
Rama era aproape similară cu predecesoarea ei. Oamenii s- 
au confruntat cu noi mistere şi minuni, inclusiv câteva fiinţe 
extraterestre, dar tot n-au putut răspunde la întrebările 
legate de originea şi scopul Ramei. 

Trei decese ciudate în sânul echipajului au creat o mare 
îngrijorare pe Pământ, unde toate aspectele misiunii 
istorice erau urmărite la televizor. Când uriaşul cilindru a 
efectuat o manevră neaşteptată care l-a plasat pe o 
traiectorie de coliziune cu Pământul, îngrijorarea s-a 
preschimbat în panică şi teamă. Conducătorii lumii au 
concluzionat cu reţinere că, în absenţa altor informaţii, nu 
au de ales: trebuie să presupună că Rama II e ostilă. Nu 
puteau permite ca nava extraterestră să lovească Pământul 
sau să vină suficient de aproape pentru a-şi pune în acţiune 
eventualele arme. Trebuia luată decizia de distrugere a 
Ramei Il cât timp se mai afla la o distanţă sigură. 

Echipa de explorare a primit ordin să se întoarcă acasă, 
dar trei dintre membrii ei, doi bărbaţi şi o femeie, se mai 
aflau încă la bordul Ramei II când nava extraterestră a 
evitat atacul nuclear lansat de pe Pământ. Rama a făcut o 
manevră de distanţare de ostilul Pământ şi s-a îndepărtat 
cu viteză mare de sistemul solar, ducând cu ea atât 
propriile secrete intacte cât şi pe cei trei pasageri umani. 

Rama II a avut nevoie de treisprezece ani de călătorie cu 
viteze apropiate de cea a luminii pentru a ajunge din 
vecinătatea Pământului la destinaţia sa, un uriaş complex 
tehnic numit Baza de Tranzit, localizat pe o orbită 
îndepărtată a stelei Sirius. Celor trei oameni de la bordul 
cilindrului uriaş li s-au adăugat cinci copii, devenind astfel o 


familie. În timp ce investiga minunăţiile din căminul ei 
spaţial, familia a reîntâlnit speciile extraterestre pe care le 
cunoscuse anterior. Totuşi, la vremea când au ajuns la Baza 
de Tranzit, oamenii aveau deja convingerea că aceşti 
extratereştri erau, ca şi ei, doar pasageri pe Rama. 

Familia de oameni a stat la Baza de Tranzit ceva mai mult 
de un an. În acest timp, nava spaţială Rama a fost renovată 
şi utilată pentru a treia şi ultima sa călătorie spre sistemul 
solar. Familia a aflat de la Vultur, o creaţie nonbiologică a 
Inteligenţei de la Baza de Tranzit, că scopul seriei de nave 
spaţiale Rama era să obţină şi să catalogheze cât mai multe 
informaţii cu putinţă despre călătorii spaţiali din galaxie. 
Vulturul, care avea cap, cioc şi ochi de vultur, plus corp de 
om, i-a mai informat că ultima navă spaţială din serie, Rama 
III, avea să conţină un habitat terestru proiectat cu migală, 
care putea să găzduiască două mii de oameni. 

De la Baza de Tranzit a fost transmis pe Pământ un mesaj 
video prin care era anunţată iminenta întoarcere a celei de 
a treia nave spaţiale Rama. În acest mesaj se explica faptul 
că o specie extraterestră avansată doreşte să observe şi să 
studieze activitatea umană de-a lungul unei perioade de 
timp extinse şi se solicita ca două mii de oameni 
reprezentativi să fie trimişi pentru a se întâlni cu Rama III 
pe orbita planetei Marte. 

Rama III a parcurs drumul de la Sirius la sistemul solar cu 
o viteză mai mare decât jumătate din viteza luminii. În 
interiorul navei dormeau, în capsule speciale, aproape toţi 
membrii familiei de oameni care se aflase la Baza de 
Tranzit. Pe orbita lui Marte, această familie i-a întâmpinat 
pe ceilalţi oameni veniţi de pe Pământ şi habitatul virgin din 
interiorul Ramei a fost repede colonizat. Colonia rezultată, 
numită Noul Eden, era complet împrejmuită şi separată 
prin ziduri groase de restul navei extraterestre. 

Aproape imediat, Rama III a accelerat din nou până la 
viteze apropiate de cea a luminii, ţâşnind din sistemul solar 
în direcţia stelei galbene Tau Ceti. Au trecut trei ani fără 


vreo intervenţie exterioară în treburile oamenilor. Cetăţenii 
Noului Eden s-au implicat atât de mult în noua lor viaţă de 
zi cu zi încât abia dacă dădeau atenţie universului exterior 
coloniei lor. 

Când o serie de crize au şubrezit democraţia din paradisul 
creat pentru oameni de către ramani, un magnat oportunist 
a pus mâna pe putere în colonie şi a început să suprime fără 
milă pe oricine i s-a opus. La această vreme, unul din 
exploratorii iniţiali ai Ramei II a fugit din Noul Eden, luând 
contact, în cele din urmă, cu două specii extraterestre 
simbiotice care trăiau în habitatul alăturat împrejmuit. 
Soţia lui a rămas în colonie şi a încercat, fără succes, să 
joace rolul de conştiinţă a comunităţii. După câteva luni a 
fost închisă, condamnată pentru trădare şi, în cele din 
urmă, programată pentru execuţie. 

În timp ce condiţiile de trai şi cele ambientale din 
interiorul Ramei continuau să se deterioreze, trupe de 
oameni au invadat zona locuită adiacentă din Semicilindrul 
Nordic al Ramei şi s-au angajat într-un război de anihilare a 
celor două specii simbiotice. Între timp, misterioşii ramani, 
cunoscuţi doar prin creaţiile lor tehnice, şi-au continuat 
observarea amănunţită de la distanţă, conştienţi că era 
numai o problemă de timp ca oamenii să intre în contact cu 
specia avansată care popula regiunea de la sudul Mării 
Cilindrice. 

Evadarea 

— Nicole. 

La început, glasul moale, metalic părea să facă parte din 
visul ei. Dar când îşi auzi numele repetat, ceva mai tare, 
Nicole se trezi tresărind. 

O străbătu un val de teamă intensă. Au venit după mine, îşi 
spuse ea imediat. E dimineaţă. Am să mor în câteva ore. 

Inspiră încet, profund, şi încercă să-şi domolească panica 
tot mai intensă. Câteva secunde mai târziu, deschise ochii. 
În celula ei era beznă totală. Nedumerită, Nicole se uită în 
jur după persoana care o strigase. 


— Suntem aici, pe patul tău, lângă urechea ta dreaptă, 
spuse glasul foarte încet. Ne-a trimis Richard să te ajutăm 
să evadezi. Dar trebuie să ne mişcăm repede. 

Preţ de o clipă, Nicole se gândi că probabil mai visa încă. 
Apoi auzi un al doilea glas, foarte asemănător cu primul, 
dar totuşi distinct. 

— Întoarce-te pe partea dreaptă şi ne vom lumina. Nicole 
se întoarse. Pe pat, lângă capul ei stăteau două siluete 
micuţe, nu mai înalte de opt-zece centimetri, fiecare în 
formă de femeie. Străluceau momentan de la o sursă de 
lumină internă. Una avea părul scurt şi era îmbrăcată în 
armură de cavaler european din secolul al XV-lea. A doua 
siluetă purta pe cap o coroană şi avea rochia amplă şi 
plisată a unei regine medievale. 

— Eu sunt loana d'Arc, spuse prima siluetă. 

— lar eu sunt Eleanor de Aquitania. 

Nicole râse nervos şi se uită uluită la cele două figurine. 
Câteva secunde mai târziu, când luminile interne ale 
roboților se stinseră, Nicole îşi revenise suficient ca să 
vorbească. 

— Aşadar, Richard v-a trimis să mă ajutaţi să evadez? 
Întrebă ea în şoaptă. Şi cum propuneţi să fac? 

— Am sabotat deja sistemul de monitorizare, spuse cu 
mândrie micuța Ioana. Şi am reprogramat un biot Garcia. 
Ar trebui să fie aici în câteva minute ca să-ţi dea drumul 
afară. 

— Avem un plan de evadare de bază şi mai multe planuri 
pentru situaţii neprevăzute, adăugă Eleanor. Richard a 
lucrat luni întregi la ele - chiar de când ne-a terminat pe 
noi. 

Nicole râse din nou. Era încă înmărmurită. 

— Serios? Şi pot să întreb unde e în clipa de faţă soţul meu 
cel genial? 

— Richard este în vechiul vostru adăpost de sub New York, 
răspunse Ioana. Ne-a spus să-ţi spunem că acolo nu s-a 
schimbat nimic. Ne urmăreşte mişcările cu o baliză de 


navigaţie. În treacăt fie spus, Richard îţi trimite iubirea lui. 
Nu a uitat. 

— Stai liniştită o clipă, te rog, o întrerupse Eleanor când 
Nicole se scarpină automat la senzaţia de gâdilătură din 
spatele urechii drepte. Îţi fixez chiar acum baliza ta 
personală şi pentru mine e foarte grea. 

Câteva momente mai târziu, Nicole atinse micuțul 
instrument amplasat lângă urechea ei şi clătină din cap. 

— El ne şi aude? Întrebă ea. 

— Richard a hotărât să nu riscăm transmisii vocale, 
răspunse Eleanor. Nakamura le-ar putea intercepta cu 
mare uşurinţă. Totuşi, ne va monitoriza locaţia fizică. 

— Acum poţi să te ridici şi să te îmbraci, spuse Ioana. 
Vrem să fii gata când soseşte Garcia. 

Minunile nu vor înceta niciodată? Se gândi Nicole în timp 
ce se spăla pe faţă în ligheanul primitiv, pe întuneric. Preţ 
de câteva secunde îşi imagină că s-ar fi putut ca roboții cei 
doi să facă parte din vreun complot inteligent al lui 
Nakamura şi că ea urmează să fie ucisă în timp ce încerca 
să evadeze. Imposibil, îşi spuse ea câteva clipe mai târziu. 
Chiar dacă unul din acoliţii lui Nakamura ar putea crea 
roboţi ca aceştia, numai Richard ştie despre mine destul ca 
să facă o Ioana d'Arc şi o Eleanor de Aquitania. Şi, oricum, 
ce contează dacă sunt omorâtă în timp ce evadez? 
Electrocutarea mea este programată pentru ora opt, în 
dimineaţa asta. 

În afara celulei se auzi zgomotul făcut de un robot care se 
apropia. Nicole se încordă, încă neconvinsă în totalitate că 
cei doi prieteni micuţi ai ei chiar îi spun adevărul. 

— Aşază-te la loc pe pat, ca Eleanor şi cu mine să putem 
intra în buzunarele tale, spuse Ioana lângă ea. 

Nicole simţi cum cei doi roboţi se caţără pe partea din faţă 
a fustei ei. Zâmbi. Eşti uimitor, Richard, se gândi ea. lar eu 
sunt teribil de fericită că eşti încă în viaţă. 

Biotul Garcia ducea o lanternă. Păşi în celula lui Nicole cu 
un aer autoritar. 


— Veniţi cu mine, doamnă Wakefield, spuse el cu glas tare. 
Am ordin să vă mut în sala de pregătire. 

Nicole se înspăimântă din nou. În mod sigur biotul nu se 
purta prieteneşte. Ce-ar fi dacă. Dar nu avu timp să se 
gândească. Garcia o conduse pe coridorul din afara celulei 
ei într-un ritm rapid. Douăzeci de minute mai târziu trecură 
amândoi pe lângă setul obişnuit de bioţi de pază şi un ofiţer 
om care comanda, un tânăr pe care Nicole nu-l mai văzuse. 

— Stai! 'Ţipă bărbatul din spatele lor tocmai când Nicole şi 
Garcia erau pe cale să urce scările. Nicole îngheţă. Ai uitat 
să semnezi hârtiile de transfer, spuse el, întinzându-i un 
document biotului Garcia. 

— Desigur, spuse biotul, trecându-şi numărul de 
identificare pe hârtii. 

După mai puţin de un minut, Nicole se afla în afara casei 
mari în care stătuse închisă luni întregi. Inspiră adânc aerul 
proaspăt şi porni după Garcia către Oraşul Central. 

— Nu! O auzi Nicole pe Eleanor strigând. Noi nu mergem 
cu biotul. Ia-o spre vest. Spre moara aceea de vânt cu 
lumina în vârf. Trebuie să fugi. E imperativ să ajungem la 
Max Puckett acasă înainte să se crape de ziuă. 

* 

Închisoarea era aproape la cinci kilometri depărtare de 
ferma lui Max. Nicole alerga pe drumul îngust într-un ritm 
constant, îndemnată periodic de unul din cei doi roboţi 
micuţi, care urmăreau cu grijă scurgerea timpului. Nu mai 
era mult până la ivirea zorilor. Spre deosebire de Pământ, 
unde trecerea de la noapte la zi era treptată, în Noul Eden 
zorile erau un eveniment brusc, discontinuu. Într-o clipă 
era întuneric, în clipa următoare soarele artificial se 
aprindea şi îşi începea mini-arcul pe tavanul habitatului 
coloniei. 

— Mai sunt douăsprezece minute până se luminează, 
spuse Ioana când Nicole ajunse la cărarea pentru biciclete 
care parcurgea ultimii două sute de metri până la ferma 
Pucketit. 


Nicole era aproape sfârşită, dar continuă să alerge. De 
două ori, în timp ce alerga pe domeniul fermei, simţise o 
durere surdă în piept. E clar, nu mai sunt informă, îşi zise 
ea, învinuindu-se că nu făcuse mişcare cu regularitate în 
celula ei. Unde mai pui că am aproximativ şaizeci de ani. 

Casa fermei era întunecată. Nicole se opri în verandă, 
trăgându-şi sufletul şi câteva secunde mai târziu uşa se 
deschise. 

— 'Te aşteptam, spuse Max, cu expresia lui serioasă, 
minimalizând gravitatea situaţiei. O îmbrăţişă repede pe 
Nicole. Urmează-mă, spuse el, pornind repede în direcţia 
hambarului. Încă nu sunt maşini de poliţie pe drum, adăugă 
el când ajunseră în hambar. Probabil că n-au descoperit 
încă dispariţia ta. Dar acum e doar o problemă de minute. 

Puii erau toţi ţinuţi în capătul îndepărtat al hambarului. 
Găinile aveau un ţarc separat, despărțite de cocoşi şi de 
restul clădirii. Când Max şi Nicole intrară în ţarcul găinilor, 
se produse o mare agitaţie. Păsările o luară la fugă în toate 
direcţiile, cloncănind, cotcodăcind şi bătând din aripi. 
Duhoarea aproape că o copleşi pe Nicole. 

Max zâmbi. 

— Cred că am uitat ce rău le miroase celorlalţi găinaţul, 
spuse el. Eu unul m-am obişnuit cu el. O bătu uşurel pe 
Nicole pe spate. Oricum, pentru tine e o măsură de 
protecţie în plus şi nu cred că vei simţi mirosul de găinaţ 
din ascunzătoare. 

Max se duse într-un colţ al ţarcului, dădu la o parte din 
drum câteva găini şi se lăsă în genunchi. 

— Când au apărut prima dată roboţeii ăia ciudaţi ai lui 
Richard, spuse el dând la o parte fânul şi hrana păsărilor, 
nu mă puteam hotări unde să-ţi fac ascunzătoarea. Apoi m- 
am gândit la locul ăsta. Sper din toată inima că am avut 
dreptate. 

Max trase câteva scânduri, dând la iveală o gaură 
dreptunghiulară din podeaua hambarului, îi făcu semn lui 
Nicole să-l urmeze şi apoi intră târâş în gaură. Înaintară 


amândoi de-a buşilea pe pământul bătătorit. Coridorul, care 
mergea câţiva metri paralel cu podeaua hambarului şi apoi 
o lua în jos într-un unghi abrupt, era extrem de îngust. 
Nicole se tot lovea de Max, aflat în faţa ei şi de tavanul şi 
pereţii de pământ. Singura lumină provenea de la mica 
lanternă pe care o ducea Max în mâna dreaptă. După 
cincisprezece metri, micul tunel dădu într-un spaţiu 
întunecat. Max lăsă cu grijă în jos scara de frânghie, apoi se 
întoarse ca s-o ajute pe Nicole să coboare. 

Câteva secunde mai târziu erau amândoi în mijlocul 
încăperii; Max se întinse şi aprinse o lumină electrică 
solitară. 

— Nu-i un palat, spuse el în timp ce Nicole se uita în jur, 
dar presupun că e o privelişte mai bună decât închisoarea 
aia a ta. 

În cameră era un pat, un fotoliu, două rafturi pline cu 
mâncare, alt raft cu discuri-cărţi electronice, câteva haine 
atârnate într-un dulap deschis, articole elementare de 
toaletă, un bidon mare cu apă care trebuie că abia încăpuse 
prin tunel, iar în colţul îndepărtat o latrină adâncă, pătrată. 

— Toate astea le-ai făcut singur? Întrebă Nicole. 

— Da, răspunse Max. Noaptea. Timp de mai multe 
săptămâni. N-am îndrăznit să chem pe nimeni să mă ajute. 

Nicole era înduioşată. 

— Cum am să pot vreodată să-ţi mulţumesc? Spuse ea. 

— Nu te lăsa prinsă, rânji Max. Nici eu nu vreau să mor. 
Oh, apropo, adăugă el, întinzându-i lui Nicole un cititor 
electronic în care putea introduce discurile-cărţi, sper că 
materialul de citit e în regulă. Manualele despre creşterea 
porcilor şi păsărilor nu sunt totuna cu romanele tatălui tău, 
dar n-am vrut să atrag prea mult atenţia ducându-mă la 
librărie. 

Nicole traversă camera şi îl sărută pe obraz. 

— Max, eşti un prieten minunat. Nu-mi imaginez cum ai. 

— Afară s-a luminat de-acum, interveni loana d'Arc din 
buzunarul lui Nicole. Conform programului stabilit, suntem 


în întârziere. Domnule Puckett, trebuie să inspectăm ruta 
de ieşire înainte să ne părăsiţi. 

— Rahat! Exclamă Max. Uite că iar primesc ordine de la 
un robot nu mai mare decât o ţigară. Le scoase pe Ioana şi 
pe Eleanor din buzunarele lui Nicole şi le puse pe raftul de 
sus, în spatele unei conserve de mazăre. Vedeţi uşiţa aia? În 
partea cealaltă este o ţeavă. Iese chiar dincolo de troaca 
porcilor. Ce-ar fi să verificaţi? 

În cele câteva minute cât roboții erau plecaţi, Max îi 
explică lui Nicole situaţia. 

— Poliţia te va căuta peste tot, spuse el. Mai ales aici, 
pentru că se ştie că sunt un prieten de-al familiei. Aşa că am 
să sigilez intrarea în ascunzătoarea ta. Ai aici tot ce-ţi 
trebuie pentru cel puţin câteva săptămâni. Roboții pot intra 
şi ieşi fără probleme, dacă nu cumva îi mănâncă porcii, 
continuă Max râzând. Ei vor fi singurul tău contact cu 
lumea de afară. Îţi vor da de ştire când e timpul să treci la 
faza a doua a planului nostru de evadare. 

— Deci n-am să te mai văd? Întrebă Nicole. 

— Nu, cel puţin câteva săptămâni. E prea periculos. Şi 
încă ceva, dacă poliţia e pe aici, am să-ţi întrerup lumina. 
Ăsta va fi semnalul ca să stai deosebit de liniştită. 

Eleanor de Aquitania se întorsese şi stătea pe raft lângă 
conserva de mazăre. 

— Ruta noastră de ieşire este excelentă, anunţă ea. loana 
a plecat pentru câteva zile. Intenţionează să părăsească 
habitatul şi să comunice cu Richard. 

— Acum trebuie să plec şi eu, îi spuse Max lui Nicole. Dar 
nu înainte să-ţi mai spun ceva, prietenă. După cum probabil 
ştii, toată viaţa mea am fost un afurisit de cinic. Nu m-au 
impresionat mulţi oameni. Însă tu m-ai convins că poate unii 
dintre noi le suntem superiori găinilor şi porcilor. Max 
zâmbi. Nu mulţi dintre noi, adăugă repede, dar cel puţin 
unii. 

— Îţi mulţumesc, Max, spuse Nicole. 


Max se duse la scară. Înainte să înceapă să urce, se 
întoarse şi-i făcu cu mâna. 

* 

Nicole se aşeză pe fotoliu şi inspiră adânc. După 
zgomotele venite din direcţia tunelului, presupuse corect că 
Max astupa intrarea în ascunzătoarea ei punând direct 
peste gaură sacii mari cu hrană pentru păsări. 

Bun, acum ce se întâmplat se întrebă Nicole. Îşi dădu 
seama că, în cele cinci zile de la încheierea procesului, se 
gândise la foarte puţine lucruri în afară de apropiata ei 
moarte. Fără teama execuţiei iminente care să-i structureze 
gândurile, putea să-şi lase mintea să zboare liber. 

Se gândi mai întâi la Richard, soţul şi partenerul ei de care 
era despărțită de aproape doi ani. Îşi aminti cu intensitate 
ultima lor noapte împreună, o oribilă noapte a vrăjitoarelor 
marcată de crimă şi distrugere, care începuse într-o notă 
optimistă cu căsătoria fiicei ei Ellie cu doctorul Robert 
Turner. Richard era convins că şi noi suntem luaţi în vizor şi 
sortiţi morţii, îşi aminti ea. Şi probabil avea dreptate. 
Pentru că el a evadat, ei l-au declarat duşman şi un timp m- 
au lăsat în pace. 

Aşezată pe singurul fotoliu din camera subterană, simţi că 
o doare inima de dorul tovărăşiei soţului ei. Nicole zâmbi 
printre cele câteva lacrimi care însoţiră montajul amintirilor 
ce-i defilau prin minte. Se revăzu în adăpostul avianilor din 
Rama ÎI, ani şi ani în urmă, captiva temporară a creaturilor 
cu înfăţişare de pasăre şi limbaj alcătuit din sporovăieli şi 
ţipete. Richard o găsise acolo. Îşi riscase viaţa pentru a se 
întoarce în New York ca să afle dacă Nicole mai trăieşte. 
Dacă n-ar fi venit Richard, ea ar fi rămas izolată în New 
York pe vecie. 

Richard şi Nicole deveniseră amanți în timpul perioadei în 
care se chinuiau să-şi dea seama cum să traverseze Marea 
Cilindrică pentru a se întoarce la colegii lor cosmonauţi de 
pe nava spaţială Newton. Nicole se simţi şi surprinsă, şi 
amuzată de puternica emoție cauzată de rememorarea 


primelor lor zile de dragoste. Am supravieţuit împreună 
atacului cu proiectile nucleare. Am supravieţuit chiar şi 
tentativei mele aiurite de a produce variaţii genetice la 

odraslele noastre. 

Nicole se înfioră la amintirea propriei naivităţi de demult. 
M-ai iertat, Richard, şi poate că nu ţi-a fost uşor. Şi apoi, la 
Baza de Tranzit în timpul şedinţelor noastre de proiectare 
cu Vulturul, ne-am apropiat şi mai mult. 

Ce era de fapt Vulturul? Murmură Nicole, schimbându-şi 
cursul gândurilor. Şi cine l-a creat? Avea în minte imaginea 
vie a bizarei creaturi care fusese singurul lor contact cât 
timp se aflaseră la Baza de Tranzit pe durata reamenajării 
navei spaţiale Rama. Fiinţa extraterestră cu chip de vultur 
şi corp similar cu al omului îi informase că reprezintă un 
progres în domeniul inteligenţei artificiale, fiind special 
proiectat pentru rolul de tovarăş pentru oameni. Avea ochi 
incredibili, aproape mistici, îşi aminti Nicole. Şi o privire la 
fel de intensă ca a lui Omeh. 

Străbunicul ei Omeh purta roba verde de şaman al tribului 
senufo când venise s-o vadă pe Nicole în Roma cu două 
săptămâni înaintea lansării navei spaţiale Newton. Nicole îl 
mai întâlnise de două ori pe Omeh, în satul natal al mamei 
ei aflat pe Coasta de Fildeş, o dată în timpul ceremoniei 
Poro când Nicole avea şapte ani şi apoi, trei ani mai târziu, 
la înmormântarea mamei ei. În timpul acestor scurte 
întâlniri, Omeh începuse să o pregătească pe Nicole pentru 
ceea ce bătrânul şaman o asigurase că va fi o viaţă 
extraordinară. Omeh fusese cel care susţinuse cu tărie că 
Nicole era, într-adevăr, femeia despre care cronicile senufo 
preziseseră că va împrăştia sămânţa tribului lor „chiar până 
la stele”. 

Omeh, Vulturul, chiar şi Richard, se gândi Nicole. Ăsta da, 
grup! Faţa lui Henry, prinţ de Wales se alătură celor trei şi, 
preţ de o clipă, Nicole îşi aminti intensitatea pasională a 
scurtei lor poveşti de dragoste petrecută la scurt timp după 
ce ea cucerise medalia olimpică de aur. Se cutremură, 


retrăind durerea respingerii. Însă fără Henry, îşi reaminti 
sieşi, n-ar fi existat Genevieve. Retrăind în amintire iubirea 
pe care o împărtăşise cu fiica ei pe Pământ, aruncă o privire 
întâmplătoare spre raftul cu discuri-cărţi electronice. Se 
ridică brusc, se duse la raft şi începu să citească titlurile. 
Într-adevăr, Max îi lăsase câteva manuale despre creşterea 
găinilor şi porcilor. Dar asta nu era tot. Se părea că-i 
dăduse întreaga lui bibliotecă particulară. 

Nicole zâmbi, scoase o carte de basme şi o introduse în 
cititor. „Răsfoi” paginile şi se opri la basmul cu Frumoasa 
Adormită. Când citi cu glas tare „şi au trăit fericiţi până la 
adânci bătrâneţi”, Nicole avu încă o amintire extrem de vie 
- se văzu la şase sau şapte ani, stând în poala tatălui ei, în 
casa din suburbia pariziană Chilly-Mazarin. 

Când eram mică tânjeam să fiu prinţesă şi să trăiesc 
fericită până la adânci bătrâneţi, se gândi ea. Pe atunci n- 
aveam de unde să ştiu că viaţa mea va face chiar şi basmele 
să pară ceva banal. 

Puse la loc pe raft discul-carte şi se întoarse pe fotoliu. Şi 
acum, îşi spuse trecând absentă în revistă camera, când 
credeam că această viaţă incredibilă s-a sfârşit, se pare că 
mi s-au dat cel puţin câteva zile în plus. 

Se gândi din nou la Richard şi dorul intens de a-l vedea 
reveni. Noi doi am împărţit multe, Richard al meu. Sper să- 
ţi simt atingerea, să-ţi aud râsul, să-ţi văd chipul. Dar dacă 
nu, voi încerca să nu mă plâng. Viaţa mea şi-a căpătat deja 
porţia de miracole. 

Eleanor Wakefield Turner ajunse la marea sală publică din 
Oraşul Central la şapte treizeci dimineaţa. Deşi execuţia era 
programată să aibă loc abia la opt, pe scaunele din faţă se 
adunaseră deja vreo de treizeci de persoane, majoritatea 
stând tăcute. O echipă de televiziune se învârtea în jurul 
scaunului electric de pe scenă. Execuţia urma să fie 
transmisă în direct, dar poliţiştii din aulă aşteptau totuşi să 
se umple sala, deoarece guvernul îi încurajase pe cetăţenii 


Noului Eden să asiste personal la moartea fostului lor 
guvernator. 

În seara precedentă, Ellie avusese o mică ceartă cu soţul 
ei, Robert Turner. 

— Ellie, scuteşte-te de durerea asta, îi spusese el când îl 
anunţase că intenţionează să asiste la execuţie. Faptul de a- 
ţi vedea mama pentru ultima dată nu poate să merite 
groaza de a o urmări murind. 

Însă Ellie ştia ceva ce Robert nu ştia. În timp ce-şi ocupa 
locul în aulă, Ellie încercă să-şi controleze sentimentele 
puternice. Pe chipul meu nu trebuie să se vadă nimic, îşi 
spuse ea, nici în limbajul trupului meu. Nici cel mai mic 
indiciu. Nimeni nu trebuie să bănuiască faptul că ştiu ceva 
despre evadare. Mai multe perechi de ochi se întoarseră 
brusc să se uite la ea. Ellie simţi că i se strânge inima, apoi 
îşi dădu seama că cineva o recunoscuse şi că era întru totul 
firesc să fie privită cu curiozitate. 

Ellie se întâlnise prima dată cu roboţeii tatălui ei, Ioana 
d'Arc şi Eleanor de Aquitania, doar cu şase săptămâni în 
urmă, pe când se afla în afara habitatului principal, în satul 
Avalon aflat în carantină, ajutându-şi soţul, care era medic, 
să îngrijească pacienţii condamnaţi de retrovirusul RV-41 
din corpul lor. Ellie tocmai se întorcea dintr-o vizită plăcută 
şi încurajatoare la prietena şi fosta ei profesoară, Eponine. 
Mergea pe uliţa murdară, aşteptându-se în orice clipă să-l 
vadă pe Robert când, dintr-o dată, îşi auzise numele strigat 
de două glasuri ciudate. Cercetase zona din jurul ei şi, în 
sfârşit, localizase perechea de figurine micuţe de pe 
acoperişul unei clădiri din vecinătate. 

Traversase uliţa ca să-i vadă şi să-i audă mai bine pe 
roboţi, iar loana şi Eleanor o informaseră că tatăl ei, 
Richard, era încă în viaţă. După ce-şi revenise din şocul 
iniţial, Ellie începuse să le pună întrebări. Se convinsese 
repede că Ioana şi Eleanor spuneau adevărul; totuşi, 
înainte să afle pentru ce trimisese tatăl ei roboții, îl văzuse 
pe soţul ei apărând în depărtare. Figurinele de pe acoperiş 


îi spuseseră atunci, în grabă, că vor reveni curând. De 
asemenea, o atenţionaseră să nu povestească nimănui de 
existenţa lor, nici măcar lui Robert, cel puţin deocamdată. 

Ellie se bucurase nespus că tatăl ei trăia. Îi fusese aproape 
imposibil să ţină vestea sub tăcere, deşi era perfect 
conştientă de semnificaţia politică a informaţiei pe care o 
deţinea. Când, peste aproape două săptămâni, fusese din 
nou abordată de roboţei în Avalon, avea pregătit un torent 
de întrebări. Totuşi, pentru acea ocazie Ioana şi Eleanor 
fuseseră programate să discute alt subiect - o posibilă 
tentativă de a o scoate pe Nicole din închisoare. Cu acest al 
doilea prilej, roboţeii îi spuseseră lui Ellie că Richard ştia 
foarte bine că o astfel de evadare era o acţiune 
primejdioasă. 

— N-am fi recurs niciodată la asta, dacă execuţia mamei 
tale n-ar fi fost absolut sigură, îi spusese Ioana. Dar dacă nu 
ne pregătim din timp, s-ar putea să nu existe posibilitatea 
unei evadări de ultim moment. 

— Cum pot fi de ajutor? Întrebase Ellie. 

Ioana şi Eleanor îi înmânaseră o foaie de hârtie pe care se 
afla o listă de articole incluzând mâncare, apă şi 
îmbrăcăminte. Ellie se înfiorase când recunoscuse scrisul 
tatălui ei. 

— Ascunde lucrurile astea în locul însemnat aici, îi spusese 
robotul Eleanor, dându-i o hartă. În cel mult zece zile 
începând de azi. 

Peste câteva clipe apăruse în zare un colonist şi cei doi 
roboţi dispăruseră. 

În hartă găsise un scurt bilet de la tatăl ei. 

„Scumpa mea Ellie, îmi cer scuze pentru concizie. Eu sunt 
în siguranţă şi sănătos, dar profund îngrijorat în legătură cu 
mama ta. le rog fierbinte să aduni aceste articole şi să le 
duci la locul indicat din Platoul Central. Dacă nu poţi să 
îndeplineşti singură sarcina, te rog să-ţi limitezi sprijinul la 
o singură persoană. Şi asigură-te că cea pe care o alegi îi 
este la fel de loială şi devotată lui Nicole ca noi. Te iubesc.” 


Ellie hotărâse pe loc că va avea nevoie de ajutor. Dar pe 
cine să aleagă drept complice? Soţul ei, Robert, era o 
alegere proastă din două motive. În primul rând, el 
afirmase deja cu tărie că spitalul din Noul Eden şi pacienţii 
lui au prioritate mai mare decât orice sentimente politice pe 
care le-ar fi putut nutri. În al doilea rând, oricine era prins 
ajutând-o pe Nicole să evadeze avea să fie în mod sigur 
executat. Dacă Ellie l-ar fi implicat pe Robert în planul de 
evadare, fiica lor, Nicole ar fi putut rămâne fără ambii 
părinţi. 

S-o ia pe Nai Watanabe? Loialitatea ei era mai presus de 
orice îndoială, dar Nai era o mamă singură cu doi fii gemeni 
în vârstă de patru ani. Nu era cinstit să-i ceară să-şi asume 
riscul. Singura alegere rezonabilă rămânea Eponine. lar 
Eponine îi alungase imediat temerile. „Bineînţeles că am să 
te ajut”, spusese ea pe loc. „Eu n-am nimic de pierdut. După 
spusele soţului tău, acest RV-41 o să mă omoare oricum 
într-un an sau doi”. 

Eponine şi Ellie adunaseră pe ascuns articolele necesare, 
câte unul o dată, într-un interval de o săptămână. Le 
înveliseră bine într-un cearceaf mic şi le ascunseseră în 
colţul camerei veşnic în dezordine a lui Eponine. La data 
stabilită, Ellie semnase pentru ieşirea din Noul Eden şi 
pornise spre Avalon, chipurile pentru a „monitoriza cu 
grijă”, pe parcursul a douăsprezece ore pline, datele 
biometrice ale lui Eponine. De fapt, îi fusese mai greu să-i 
explice lui Robert de ce vrea să-şi petreacă noaptea la 
Eponine decât să-i convingă pe singurul paznic om şi pe 
biotul Garcia de la ieşirea habitatului de legitimitatea nevoii 
ei de a rămâne peste noapte afară. 

Chiar după miezul nopţii, Ellie şi Eponine luaseră 
cearceaful greu şi se furişaseră cu precauţie pe străzile din 
Avalon. Având mare grijă să evite bioţii mobili pe care 
poliţia lui Nakamura îi folosea drept patrule în micul sat pe 
timpul nopţii, cele două femei se strecuraseră pe la 
periferia aşezării şi ajunseseră în Platoul Central. Mai 


merseseră apoi câţiva kilometri şi depozitaseră balotul în 
locul stabilit. În faţa camerei lui Eponine le abordase un 
biot Tiasso care le întrebase de ce hoinăresc la o aşa oră 
absurdă, chiar înainte de lumina artificială a zilei. 

— Femeia asta are RV-41, spusese repede Ellie, sesizând 
teama care o cuprinsese pe prietena ei. Este una dintre 
pacientele soţului meu. Avea dureri mari şi nu putea să 
doarmă, aşa că ne-am gândit că o plimbare matinală ar 
putea s-o ajute. Acum, dacă vrei să ne scuzi. 

Tiasso le lăsase să treacă. Ellie şi Eponine fuseseră atât de 
înspăimântate încât niciuna nu mai scosese un cuvânt timp 
de zece minute. 

Ellie nu-i mai văzuse pe roboţi. N-avea idee dacă se 
încercase sau nu evadarea propriu-zisă. Pe măsură ce se 
apropia ora execuţiei mamei ei şi locurile din sală începură 
să se ocupe, simţea că inima începe să-i bată cu furie. Şi 
dacă nu s-a întâmplat nimic? Se gândi ea. Şi dacă mama 
chiar o să moară peste douăzeci de minute? 

Ellie se uită la scenă. Un panou înalt de doi metri, cu 
aparatură electronică, de un cenuşiu metalic, stătea alături 
de scaun. Pe scenă mai exista un singur alt obiect, un ceas 
digital care în acel moment arăta 0742. Ellie se uită la 
scaun. De partea superioară a spetezei atârna o glugă care 
avea să fie trasă pe capul victimei. Ellie se cutremură şi se 
luptă să-şi învingă greaţa. Ce barbar! Îşi spuse. Cum poate 
o specie care se consideră avansată să tolereze genul ăsta 
de spectacol înfiorător? 

Mintea ei tocmai alunga imaginile execuţiei când simţi o 
atingere pe umăr. Ellie se întoarse. Un poliţist masiv, 
încruntat se apleca spre ea. 

— Sunteţi Eleanor Wakefield Turner? Întrebă el. Ellie era 
atât de speriată încât abia putu să răspundă. 

— Da. 

— Vreţi să veniţi cu mine, vă rog? Trebuie să vă pun câteva 
întrebări. 


Ellie îşi făcu loc pe lângă trei oameni din rândul ei şi ieşi 
pe interval cu picioarele tremurând. Ceva a mers prost, se 
gândi ea. Evadarea a fost împiedicată. Au găsit lucrurile 
ascunse şi ştiu, cumva, că sunt implicată. 

Polițistul o duse într-o mică sală de conferinţă aflată pe 
partea laterală a aulei. 

— Doamnă Turner, eu sunt căpitanul Franz Bauer, spuse 
el. Sarcina mea este să mă ocup de cadavrul mamei 
dumneavoastră, după execuţie. Fireşte, noi am aranjat cu 
antreprenorul de pompe funebre obişnuita incinerare. 
Totuşi. În acest punct căpitanul Bauer se opri, de parcă îşi 
alegea cu mare grijă cuvintele, având în vedere serviciile pe 
care mama dumneavoastră le-a adus în trecut coloniei, m- 
am gândit că poate dumneavoastră sau un alt membru al 
familiei aţi vrea să vă îngrijiţi de ultimele demersuri. 

— Da, desigur, domnule căpitan, răspunse Ellie, extrem de 
uşurată. Cu siguranţă. Vă mulţumesc foarte mult, adăugă 
ea repede. 

— Asta e tot, doamnă Turner. Vă puteţi întoarce în aulă. 
Ellie se ridică şi descoperi că încă mai tremura. Puse o 
mână pe birou, în faţa căpitanului Bauer. 

— Domnule? 

— Da? 

— Ar fi posibil să o văd pe mama mea, între patru ochi, 
doar o clipă înainte de a.? 

Polițistul o studie pe îndelete. 

— Nu cred, spuse el, dar am să întreb. 

— Vă mulţumesc foarte. 

Ellie fu întreruptă de ţârâitul telefonului. Întârzie să iasă 
din sala de conferinţe suficient de mult pentru a vedea 
expresia şocată a feţei căpitanului Bauer. 

— Eşti absolut sigur? Îl auzi ea spunând în timp ce ieşea 
din sală. 

* 

Mulțimea devenea tot mai neliniştită. Marele ceas digital 
de pe scenă afişa 0836. 


— Haide, haide! Bombăni bărbatul din spatele lui Ellie. Să- 
i dăm drumul o dată! 

Mama a evadat. Sunt sigură, îşi spuse Ellie cu bucurie. Se 
strădui să rămână calmă. De asta totul e atât de confuz aici. 
La opt şi cinci minute căpitanul Bauer informase pe toată 
lumea că „activităţile” vor fi întârziate „câteva minute”, dar 
în ultima jumătate de oră nu se mai făcuseră alte anunţuri. 
În rândul din faţa lui Ellie circula zvonul că extratereştrii au 

ajutat-o pe Nicole să evadeze din celulă. 

Unii dădeau deja să plece când guvernatorul Macmillan 
urcă pe scenă. Arăta hărțuit şi supărat, dar afişă repede 
zâmbetul larg, oficial când se adresă mulţimii. 

— Doamnelor şi domnilor, execuţia lui Nicole des Jardins 
Wakefield a fost amânată. Guvernul a descoperit unele mici 
nereguli în întocmirea documentelor privitoare la cazul ei - 
nimic cu adevărat important, desigur - dar am considerat 
că trebuie lămurite mai întâi aceste aspecte, astfel încât să 
nu se poată pune problema vreunui viciu de formă. 
Execuţia va fi reprogramată în viitorul apropiat. Toţi 
cetăţenii Noului Eden vor fi puşi la curent cu detaliile. 

Ellie rămase pe locul ei până când aula se goli aproape de 
tot. Când se ridică să plece, mai că se aştepta să fie reţinută 
de poliţie, dar nimeni nu o opri. Ajunsă afară se abţinu cu 
greu să nu strige de bucurie. Mamă, mamă, se gândi Ellie 
cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, mă bucur nespus pentru tine! 

Observă brusc că mai mulţi oameni se uită la ea. Oare mă 
dau de gol? Se întrebă. Înfruntă privirile celorlalţi cu un 
zâmbet politicos. Acum vine cea mai mare provocare pentru 
tine, Ellie. Sub nici o formă nu poţi să te porţi ca şi cum n-ai 
fi surprinsă. 

* 

Ca de obicei, Robert, Ellie şi micuța Nicole se opriră în 
Avalon pentru a face o vizită lui Nai Watanabe şi gemenilor 
după terminarea turului săptămânal pe la cei şaptezeci şi 
şapte de suferinzi de RV-41 încă rămaşi în viaţă. Era chiar 
înainte de cină. Galileo şi Kepler se jucau pe strada 


murdară, în faţa casei dărăpănate. La sosirea familiei 
Turner, cei doi băieţi erau prinşi într-o dispută. 

— Ba este! Spuse cu aprindere Galileo, în vârstă de patru 
ani. 

— Ba nu, răspunse cu mult mai puţină patimă Kepler. Ellie 
se aplecă asupra gemenilor. 

— Băieți, băieţi, spuse ea pe un ton prietenos. De ce vă 
certaţi? 

— O, bună ziua, doamnă Turner, răspunse Kepler cu un 
zâmbet jenat. Nu ne certăm. Galileo şi cu mine. 

— Eu spun că doamna guvernator Wakefield a murit deja, 
îl întrerupse impetuos Galileo. Mi-a spus unul din băieţii din 
centru, care ştie. Tatăl lui e poliţist. 

Preţ de o clipă Ellie fu derutată. Apoi îşi dădu seama că 
gemenii nu făceau legătura între Nicole şi ea. 

— Vă aduceţi aminte că doamna guvernator Wakefield e 
mama mea şi bunica micuţei Nicole? Întrebă blând Ellie. Tu 
şi cu Kepler aţi întâlnit-o de mai multe ori, înainte să 
meargă la închisoare. 

Galileo îşi încreţi fruntea şi apoi clătină din cap. 

— Eu o ţin minte. Aşa cred, spuse solemn Kepler. A murit, 
doamnă Turner? Adăugă el după o scurtă pauză. 

— Nu ştim sigur, dar sperăm că nu, răspunse Ellie. 

Cât pe ce să-i scape adevărul. Ar fi fost atât de uşor să le 
spună acestor copii. Însă ar fi fost o greşeală. Probabil că în 
apropiere era un biot. 

În timp ce îl îmbrăţişa pe Kepler, Ellie îşi aminti întâlnirea 
întâmplătoare cu Max Puckett la supemarketul electronic, 
în urmă cu trei zile. În mijlocul conversaţiei obişnuite, Max 
spusese dintr-o dată: 

— O, apropo, loana şi Eleanor sunt bine şi m-au rugat să-ţi 
transmit salutări. 

Ellie se emoţionase şi-i pusese o întrebare de tatonare. 
Max o ignorase complet. Câteva secunde mai târziu, tocmai 
când Ellie era pe cale să spună ceva, apăruse brusc lângă ei 
biotul Garcia care supraveghea magazinul. 


— Bună, Ellie. Bună, Robert, spuse din uşă Nai Watanabe. 
Întinse braţele şi o luă pe Nicole de la tatăl ei. Ce mai faci, 
frumoasa mea? Nu te-am mai văzut de săptămâna trecută, 
de la petrecerea de ziua ta. 

Adulţii intrară în casă. După ce Nai verifică pentru a se 
asigura că nu există prin preajmă bioţi spioni, se trase mai 
aproape de Ellie şi Robert. 

— Aseară poliţia m-a interogat din nou, le şopti ea 
prietenilor ei. Încep să cred că s-ar putea să fie ceva adevăr 
în zvonul care circulă. 

— Care zvon? Întrebă Ellie. Există atâtea! 

— Cel pe care-l vehiculează femeile de la fabrica noastră, 
spuse Nai. Una din ele are un frate care e în serviciul 
special al lui Nakamura. Într-o noapte, ameţit de băutură, el 
i-a spus că în dimineaţa execuţiei, când poliţia a pătruns în 
celula lui Nicole, celula era goală. Un biot Garcia o scosese 
afară pe semnătură. Ei cred că este aceeaşi Garcia care a 
fost distrusă în explozia din afara fabricii de muniții. 

Ellie zâmbi, dar ochii ei nu spuneau nimic ca răspuns la 
privirea intensă, întrebătoare a prietenei sale. Dintre toţi, 
tocmai ei nu pot să-i spun. 

— Poliţia m-a interogat şi pe mine, zise Ellie cu un aer 
degajat. De mai multe ori. După spusele lor, întrebările sunt 
menite să limpezească aşa-zisele „nereguli” din cazul 
mamei. Până şi Katie a avut parte de o vizită a poliţiei. 
Săptămâna trecută a trecut pe neaşteptate pe la noi şi a 
făcut observaţia că amânarea execuţiei mamei a fost cu 
siguranţă ciudată. 

După o scurtă tăcere, Nai zise: 

— Fratele prietenei mele spune că Nakamura bănuieşte că 
la mijloc a fost o conspirație. 

— Asta-i caraghios! Răspunse cu dispreţ Robert. Nicăieri 
în colonie nu există o opoziţie activă contra guvernului. 

Nai se trase şi mai aproape de Ellie. 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat, de fapt? Întrebă ea în 
şoaptă. Crezi că mama ta chiar a evadat? Sau Nakamura s- 


a răzgândit şi o execută pe ascuns ca să nu devină martiră 
în ochii publicului? 

Ellie se uită mai întâi la soţul, apoi la prietena ei. Spune-le, 
spune-le, o îndemnă un glas lăuntric. Însă i se împotrivi. 

— Habar n-am, Nai. M-am gândit şi eu, desigur, la toate 
posibilităţile pe care le-ai menţionat. Şi la alte câteva. Dar 
n-avem cum să ştim. Cu toate că nu sunt ceea ce s-ar numi 
o persoană religioasă, mă rog în felul meu ca mama să fie în 
siguranţă. 

Nicole termină caisele uscate şi traversă camera pentru a 
arunca punga la coş. Era aproape plină. Încerca să 
comprime gunoiul apăsând cu piciorul, dar nivelul rămase 
aproape acelaşi. 

Timpul mi se scurge, se gândi ea, trecând mecanic în 
revistă mâncarea rămasă pe raft. S-ar putea s-o mai ţin aşa 
încă cinci zile. Apoi trebuie să primesc alte provizii. 

Ioana şi Eleanor plecaseră de patruzeci şi opt de ore. Pe 
parcursul primelor două săptămâni ale şederii lui Nicole în 
încăperea de sub hambarul lui Max Puckett, unul din cei doi 
roboţi fusese tot timpul cu ea. Conversaţia cu roboții fusese 
aproape ca şi când ar fi discutat cu soţul ei, Richard, cel 
puţin la început, înainte ca Nicole să epuizeze toate 
subiectele stocate în memoria lor. 

Aceşti doi roboţi sunt cele mai grozave creaţii ale lui, îşi 
spuse Nicole, aşezându-se pe scaun. Trebuie că a lucrat luni 
întregi la ei. Îşi aminti de roboții shakespeareani ai lui 
Richard din zilele expediției Newton. loana şi Eleanor sunt 
mult mai sofisticate decât prinţul Hal şi Falstaff. Se pare că 
Richard a învăţat mult din tehnica bioţilor umani din Noul 
Eden. 

Ioana şi Eleanor o ţinuseră la curent cu evenimentele 
majore care aveau loc în habitat. Fuseseră programate ca, 
printre altele, să observe şi să-i raporteze prin radio lui 
Richard, în timpul incursiunilor periodice în Noul Eden, tot 
ce se întâmpla, aşa că-i transmiteau aceleaşi informaţii şi lui 
Nicole. Ea ştia, de exemplu, că poliţia specială a lui 


Nakamura percheziţionase fiecare clădire din aşezare, în 
căutarea cuiva care stocase rezerve vitale. Fireşte, veniseră 
şi la ferma lui Puckett iar Nicole stătuse nemişcată în 
întuneric patru ore. Auzise nişte zgomote deasupra ei dar 
cel care condusese percheziţia nu stătuse prea mult în 
hambar. 

Mai de curând, Ioana şi Eleanor trebuiseră deseori să stea 
în afara ascunzătorii amândouă în acelaşi timp. Îi spuseră 
că erau ocupate cu coordonarea următoarei faze a evadării. 
O dată, Nicole îi întrebase pe roboţi cum reuşeau să treacă 
atât de uşor prin punctele de verificare de la intrarea în 
Noul Eden. 

— E foarte simplu, răspunse Ioana. Camioanele de marfă 
intră şi ies pe poartă de zeci de ori pe zi, cele mai multe 
transportând articole necesare soldaţilor şi constructorilor 
din celălalt habitat, iar unele mergând la Avalon. Noi 
suntem aproape imposibil de observat într-o încărcătură 
mare. 

Toana şi Eleanor o puseseră la curent pe Nicole cu toate 
evenimentele petrecute în colonie de când fusese ea 
întemniţată. Nicole ştia acum că oamenii invadaseră 
habitatul avianilor şi sesilelor şi îi învinseseră în esenţă pe 
ocupanţi. 

Richard nu irosise spaţiul de memorie al roboților şi nici 
propriul său timp cu prea multe detalii despre aviani şi 
sesile; totuşi, Nicole ştia că Richard reuşise să fugă în New 
York cu două ouă de aviani, patru cantalupi conţinând 
embrioni ai bizarei specii a sesilelor şi o felie vitală dintr-o 
sesilă adultă. Mai ştia şi că cei doi pui de aviani ieşiseră din 
ou în urmă cu câteva luni şi că Richard era extrem de 
ocupat cu îngrijirea lor. 

Lui Nicole îi venea greu să şi-l imagineze pe soţul ei jucând 
şi rol de mamă, şi rol de tată pentru o pereche de 
extratereştri. Ținea minte că, pe vremea când propriii lor 
copii erau mici, Richard nu dovedise prea mult interes faţă 
de dezvoltarea lor şi deseori fusese extrem de insensibil la 


nevoile afective ale copiilor. A, bineînţeles că se descurcase 
minunat când începuse să-i înveţe diferite discipline 
ştiinţifice, mai ales conceptele abstracte ale matematicii şi 
fizicii. Însă Nicole şi Michael O'Toole discutaseră de mai 
multe ori în timpul îndelungatului voiaj pe Rama II despre 
faptul că Richard părea incapabil să trateze copiii de la 
nivelul lor. 

Copilăria lui a fost atât de dureroasă! Se gândi Nicole, 
aducându-și aminte de conversaţia avută cu Richard despre 
tatăl abuziv al acestuia. Probabil că a crescut cu 
incapacitatea de a iubi sau a avea încredere în alţi oameni. 
N-a avut alţi prieteni decât fantezii sau roboţi creaţi de el 
însuşi. Însă pe parcursul anilor petrecuţi în Noul Eden, s-a 
schimbat cu certitudine. N-am avut ocazia să-i spun ce 
mândră sunt de el. De asta am vrut să las scrisoarea aceea. 

Lumina din camera ei se stinse brusc şi Nicole rămase pe 
întuneric. Încremeni pe fotoliu şi ascultă cu atenţie. Deşi 
ştia că poliţia se află din nou la fermă, nu auzea nimic. Tot 
mai înspăimântată, îşi dădu seama cât de importante 
deveniseră pentru ea Ioana şi Eleanor. În timpul primei 
vizite a poliţiei speciale la ferma lui Puckett, ambii roboţei 
fuseseră alături de ea, în cameră, ca s-o liniştească. 

Timpul trecea foarte încet. Nicole îşi auzea bătăile inimii. 
După ceea ce păru o veşnicie, auzi zgomote deasupra ei. 
Părea că în hambar se află mulţi oameni. Inspiră adânc şi 
încercă să se calmeze. Câteva secunde mai târziu mai să-i 
sară inima când auzi lângă ea un glas blând recitând un 
poem. 

Invadează-mă acum, prietenă necruțătoare, Şi fâ-mă şi 
mai temătoare în întuneric. 

Aminteşte-ţi că sunt singură de tot şi trasează-ţi semnul pe 
faţa mea. 

Cum se face că pui stăpânire pe mine când toate gândurile 
mele îţi neagă forţa? 

Oare reptila din creierul meu este cea care lasă ca groaza 
ta să-şi urmeze cursul? 


Neîntemeiata Frică ne distruge pe toţi în ciuda scopurilor 
măreţe pe care le urmărim. 

Suntem pretinşi Galahazi ce nu mor, Frica ne-ngheaţă 
tuturor sufletele. 

Ea ne face să fim muţi când simţim iubirea, Amintindu-ne 
ce am putea să pierdem. 

Şi dacă întâlnim, cumva, succesul, Frica ne spune ce cale 
sigură să alegem. 

Până la urmă Nicole recunoscu glasul robotului Ioana şi 
faptul că recita faimoasele versuri despre frică ale Benitei 
Garcia, scrise după ce Benita ajunsese să facă politică din 
cauza sărăciei şi foametei din perioada Marelui Haos. 
Glasul prietenos al robotului şi versurile familiare ale 
poemului domoliră temporar panica lui Nicole. Ascultă mai 
calmă, un timp, în ciuda faptului că zgomotele de deasupra 
ei se intensificau. 

Totuşi, când auzi zgomotul înlăturării sacilor mari cu 
hrană de păsări depozitaţi peste intrarea în ascunzătoarea 
ei, spaima îi reveni brusc. Asta e, îşi spuse Nicole. Am să fiu 
capturată. 

Nicole se întrebă dacă poliţia secretă avea s-o omoare de 
îndată ce avea s-o găsească. Apoi auzi un bubuit metalic la 
capătul culoarului care ducea în camera ei şi nu mai putu să 
rămână aşezată. Se ridică, simțind două junghiuri ascuţite 
în piept şi începu să respire cu greutate. Ce e cu mine? Se 
întrebă; apoi Ioana rosti cu glas tare: 

— După prima percheziţie, lui Max i-a fost teamă că n-a 
camuflat destul de bine intrarea în ascunzătoarea ta. Într-o 
noapte, în timp ce tu dormeai, a introdus în partea de sus a 
găurii un sistem complet de scurgere pentru ţarcul de 
păsări, ţevile de drenaj trecând pe deasupra ascunzătorii. 
Zgomotul ăsta pe care îl auzi e făcut de cineva care bate în 
tevi. 

Nicole îşi ţinu respiraţia în timp ce, deasupra ei, avea loc o 
conversaţie înăbuşită. După un minut auzi din nou cum sunt 
traşi sacii grei cu hrană pentru păsări. Bunul Max! Îşi spuse 


Nicole, oarecum relaxată. Durerea din piept o lăsă. După 
alte câteva minute, zgomotele de deasupra încetară de tot. 
Nicole scoase un oftat şi se aşeză pe fotoliu. Dar nu adormi 
până când luminile se aprinseră iar. 

* 

Când Nicole se trezi, robotul Eleanor se întorsese. Îi 
explică lui Nicole că Max va începe în câteva ore să scoată 
sistemul de scurgere şi că Nicole va părăsi în sfârşit 
ascunzătoarea. Nicole fu uimită când, după ce se târî prin 
tunel, o găsi pe Eponine stând lângă Max. 

Cele două femei se îmbrăţişară. 

— Ca va bien? Je ne t'ai pas vue depuis şi longtemp, îi 
spuse Eponine lui Nicole. 

— Mais, mon amie, pourquoi es-tu ici? J'ai pense que. 

— În regulă, le întrerupse Max. O să aveţi mai târziu o 
grămadă de timp să discutaţi. Acum trebuie să ne grăbim. 
Deja suntem în întârziere pentru că mi-a luat prea mult să 
scot afurisita aia de ţeavă. Ep, du-o pe Nicole înăuntru şi 
îmbrac-o. Poţi să-i explici planul în timp ce vă îmbrăcaţi. Eu 
trebuie să fac un duş şi să mă bărbieresc. 

În timp ce mergeau pe întuneric spre casa lui Max, 
Eponine o informă pe Nicole că totul era pregătit pentru 
fuga ei din habitat. 

— În ultimele patru ore, Max a ascuns echipamentul de 
scufundare, piesă cu piesă, pe malul Lacului Shakespeare. 
A mai pus deoparte într-o magazie din Beauvois un set 
complet, în caz că cineva îţi ia masca sau rezervorul de aer 
din ascunzători. În timp ce noi două mâncăm la petrecere, 
Max se va asigura că totul e în regulă. 

— Ce petrecere? Întrebă derutată Nicole. Intrară în casă; 
Eponine râse. 

— O, fireşte, spuse ea. Am uitat că n-ai urmărit calendarul. 
Astăzi e ultima zi dinainte de postul Paştelui. Se dă o 
petrecere mare în Beauvois şi alta în Positano. În seara asta 
aproape toată lumea va fi acolo. Guvernul i-a încurajat pe 


oameni să participe, probabil ca să-i facă să uite de celelalte 
probleme ale coloniei. 

Nicole se uită foarte mirată la prietena ei şi Eponine râse 
din nou. 

— Nu înţelegi? Pentru noi problema cea mai mare era să 
găsim o cale să te scoatem atâta drum prin colonie până la 
lac fără să fii văzută. Chiar şi Richard a fost de acord că 
asta e singura modalitate rezonabilă. Ai să fii costumată şi 
ai să porţi mască. 

— Deci ai vorbit cu Richard? Întrebă Nicole, începând în 
sfârşit să priceapă planul. 

— Nu direct, răspunse Eponine. Dar Max a comunicat cu 
el prin intermediul roboţeilor. Richard a fost cu ideea 
sistemului de scurgere care a indus în eroare poliţia la 
ultima vizită la fermă. Se temea că ai să fii descoperită. 

Mulţumesc din nou, Richard, se gândi Nicole în timp ce 
Eponine continuă să vorbească. Mi-ai salvat viaţa de cel 
puţin trei ori până acum. 

Femeile intrară în dormitor unde, pe pat, era întinsă o 
minunată rochie albă. 

— Vei participa la petrecere ca regină a Angliei, spuse 
Eponine. Am lucrat la rochia ta toată săptămâna, fără 
oprire. Cu masca asta pe toată faţa, cu mănuşile lungi şi 
albe şi jambiere la fel, n-o să ţi se vadă deloc părul sau 
pielea. Nu va trebui să stăm la petrecere mai mult de o oră, 
iar tu n-ai să vorbeşti prea mult cu nimeni dar, dacă cineva 
te întreabă, spune-i pur şi simplu că eşti Ellie. În seara asta 
ea stă acasă cu nepoata ta. 

— Ellie ştie că am evadat? Întrebă Nicole după câteva 
secunde. 

I se făcu dintr-o dată un dor năprasnic de fiica ei şi de 
micuța Nicole pe care nu o văzuse niciodată. 

— Probabil, răspunse Eponine. Cel puţin ştia că e posibilă 
o tentativă. Ellie a fost prima care m-a implicat în evadarea 
ta. Ellie şi cu mine ţi-am ascuns proviziile afară, pe Platoul 
Central. 


— Aşadar n-ai văzut-o de când am ieşit din închisoare? 

— A, ba da. Dar nu ne-am spus nimic. În momentul de faţă 
Ellie trebuie să fie foarte atentă. Nakamura o urmăreşte ca 
un uliu. 

— Mai e cineva implicat? Întrebă Nicole, ţinând rochia 
lipită de trup ca să vadă cum îi vine. 

— Nu, răspunse Eponine. Doar Max, Ellie şi cu mine. Şi, 
fireşte, Richard şi roboţeii. 

* 


Nicole stătea de mai multe secunde în faţa oglinzii. Aşadar, 
iată-mă în sfârşit regina Angliei, măcar pentru o oră sau 
două. Era sigură că ideea acestui anume costum venise de 
la Richard. Nimeni altcineva n-ar fi făcut o alegere atât de 
potrivită. Îşi potrivi coroana pe cap. Cu faţa asta albă, 
Henry chiar ar fi putut să mă facă regină. 

Nicole era adâncită în amintiri când Max şi Eponine ieşiră 
din dormitor. Nicole izbucni imediat în râs. Max era 
îmbrăcat într-un costum strâmt şi ducea un trident. Era 
Neptun, regele mării, iar Eponine era prinţesa lui sirenă. 

— Arătaţi grozav amândoi! Spuse regina Nicole, făcându-i 
cu ochiul lui Eponine. Vai, Max, habar n-aveam că ai un trup 
atât de impunător. 

— E caraghios, mormăi Max. Am păr peste tot - pe piept, 
pe spate, în urechi, chiar şi. 

— Doar că aici sus e cam rar, spuse Eponine bătându-l 
uşurel pe cap după ce-i luă coroana. 

— La naiba! Făcu Max. Acum ştiu de ce n-am trăit 
niciodată cu o femeie. Să mergem. Şi, apropo, vremea e iar 
aiurea în seara asta. Luaţi-vă un şal sau o jachetă pentru 
drumul cu trăsurica. 

— Trăsurica? Întrebă Nicole, uitându-se la Eponine. 

— Ai să vezi într-un minut, spuse Eponine. 

* 

Când guvernul Noului Eden rechiziţionase toate trenurile 
pentru a converti aliajele uşoare extraterestre în avioane de 
război şi alte arme, colonia Noului Eden rămăsese fără un 


sistem de transport diversificat. Din fericire, cei mai mulţi 
cetăţeni îşi procuraseră biciclete şi în primii trei ani de 
după colonizare fusese pus la punct un set complet de 
poteci pentru biciclete. Altfel, oamenilor le-ar fi fost foarte 
greu să se deplaseze prin colonie. 

La vremea evadării lui Nicole, şinele fostului tren fuseseră 
înlăturate toate şi pe locul lor se făcuseră drumuri. Aceste 
drumuri erau folosite de maşini electrice (de care 
dispuneau numai conducătorii din guvern şi personalul 
militar cheie), camioane de transport (care mergeau tot pe 
bază de electricitate stocată) şi alte diverse mijloace de 
transport construite în mod individual de cetăţenii Noului 
Eden. Printre ele se număra trăsurica lui Max. Partea din 
faţă era bicicletă, însă jumătatea din spate era alcătuită din 
banchete mari şi moi, care se sprijineau pe două roţi şi pe 
un ax rezistent, foarte asemănătoare cu trăsuricile trase de 
cai pe Pământ în urmă cu trei secole. 

Regele Neptun se lupta cu pedalele şi trioul costumat 
înainta pe drumul spre Oraşul Central. 

— La dracu'! Exclamă Max chinuindu-se să accelereze. De 
ce oi fi eu de acord cu planul ăsta absurd? 

Pe bancheta din spatele său, Nicole şi Eponine râseră. 

— Pentru că eşti un ora minunat, spuse Eponine, şi ai vrut 
ca amândouă să stăm confortabil. În plus, îţi poţi imagina o 
regină mergând pe bicicletă aproape zece kilometri? 

Temperatura era într-adevăr coborâtă. Eponine petrecu 
câteva minute explicându-i lui Nicole că vremea continua să 
devină din ce în ce mai instabilă. 

— De curând s-a declarat la televizor cum că guvernul 
intenţionează să instaleze mulţi dintre colonişti în al doilea 
habitat. Mediul de acolo este încă nealterat. Nimeni nu are 
încredere că vom rezolva vreodată problemele de aici din 
Noul Eden. 

Pe măsură ce se apropiau de Oraşul Central, Nicole era tot 
mai îngrijorată că Max îngheaţă de frig. Îi oferi şalul pe 


care i-l împrumutase Eponine şi el îl acceptă în cele din 
urmă. 

— Puteai să-ţi alegi un costum mai călduros, îl tachină 
Nicole. 

— Tot Richard a avut ideea ca Max să fie regele Neptun, 
spuse Eponine. În felul ăsta, dacă va trebui să care astă 
seară vreunul din echipamentele tale de scufundare, o să 
arate întru totul firesc. 

Nicole se simţi surprinzător de emoţionată când trăsurica 
încetini în traficul tot mai aglomerat şi îşi croi drum printre 
clădirile din Oraşul Central. Îşi aminti de o noapte, cu mulţi 
ani în urmă, când ea fusese singurul om treaz din Noul 
Eden. În aceeaşi noapte, după ce îşi verificase familia 
pentru ultima dată, Nicole se urcase neliniştită în capsula ei 
şi se pregătise să doarmă timp de mulţi ani, pe durata 
călătoriei până la sistemul solar. 

În mine îi apăru o imagine a Vulturului, acea manifestare 
ciudată a inteligenţei extraterestre care fusese ghidul lor la 
Baza de Tranzit. Ai putut să prezici toate astea? Se întrebă 
Nicole, sintetizând rapid întreaga istorie a coloniei de la 
prima întâlnire cu pasagerii de pe Pământ la bordul navei 
Pinta. Şi ce crezi acum despre noi? Nicole clătină din cap cu 
tristeţe, acut ruşinată de comportamentul semenilor ei 
oameni. 

— Nu l-am mai înlocuit, spunea Eponine de lângă ea. 

— Scuză-mă, zise Nicole. Mă tem că visam cu ochii 
deschişi. 

— Monumentul acela minunat pe care l-a proiectat soţul 
tău, cel care arăta în orice moment poziţia Ramei în galaxie. 
Ţii minte, a fost distrus în noaptea în care mulţimea furioasă 
voia să-l linşeze pe Martinez. Oricum, n-a mai fost înlocuit. 

Nicole se cufundă iar în amintiri. Poate aşa e când eşti 
bătrân, se gândi ea. Prezentul îţi evocă mereu prea multe 
amintiri. Îşi aminti mulţimea dezlănţuită şi băiatul care 
urlase: „Omorâţi-o pe blestemata de cioară.” 


— Ce s-a întâmplat cu Martinez? Întrebă moale Nicole, 
temându-se de răspuns. 

— A fost executat pe scaunul electric la scurt timp după ce 
Nakamura şi Macmillan au preluat conducerea. Procesul a 
dominat ştirile timp de mai multe zile. 

Trecuseră prin Oraşul Central şi îşi continuau drumul spre 
Beauvois, satul în care trăiseră Nicole şi Richard cu familia 
lor înainte de lovitura de stat a lui Nakamura. Ar fi putut să 
fie cu totul altfel, cugetă ea, uitându-se la Muntele Olimp 
care se înălța în stânga. Aici ar fi putut să fie paradisul 
pentru noi. Măcar de ne-am fi străduit mai mult. 

Era un lucru la care Nicole se gândise de o sută de ori 
începând cu acea noapte cumplită, aceeaşi noapte în care 
Richard plecase în grabă din Noul Eden. În inima ei era de 
fiecare dată aceeaşi tristeţe profundă, aceleaşi lacrimi 
fierbinţi în ochii ei. 

Îşi aminti că-i spusese o dată Vulturului la Baza de Tranzit: 
Noi, oamenii avem aşa un comportament dihotomic! În 
răstimpuri, când există dragoste şi compasiune, părem a fi 
aproape aidoma îngerilor. Dar cel mai adesea, lăcomia şi 
egoismul ne copleşesc virtuțile şi atunci devenim totuna cu 
creaturile cele mai primitive, din care am evoluat. 

Max plecase de la petrecere de aproape două ore. Atât 
Eponine cât şi Nicole începuseră să se alarmeze. Cele două 
femei încercau să traverseze ringul de dans aglomerat când 
doi bărbaţi costumaţi ca Robin Hood şi călugărul Tuck le 
opriră. 

— Ia să dansez şi eu cu o sirenă, spuse Robin Hood râzând 
cu poftă şi, întinzând braţele, începu să danseze cu 
Eponine. 

— Se poate bucura un preot umil de un dans cu 
Maiestatea sa? Întrebă celălalt. 

Nicole zâmbi în sinea ei. Ce rău poate să facă un singur 
dans? Îşi spuse ea. Alunecă în braţele călugărului Tuck şi 
începură să se mişte încet în jurul ringului. 


Călugărul Tuck era un tip vorbăreţ. După câteva acorduri, 
îi puse lui Nicole o întrebare. Aşa cum fusese stabilit, Nicole 
îi răspunse printr-o înclinare a capului. Întrebările se 
repetară, răspunsurile urmară acelaşi şablon. Către 
sfârşitul cântecului, călugărul costumat începu să râdă. 

— Încep să cred tot mai mult că dansez cu o mută. Una 
graţioasă, fără îndoială, totuşi mută. 

— Sunt foarte răcită, spuse încetişor Nicole, încercând să- 
şi schimbe glasul. 

După ce vorbi, Nicole detectă o schimbare clară în 
atitudinea călugărului. Îngrijorarea ei spori când, după 
sfârşitul dansului, bărbatul continuă să o ţină de mână şi să 
se uite lung la ea. 

— 'Ţi-am mai auzit vocea undeva, spuse el serios. E foarte 
aparte. Mă întreb dacă ne-am cunoscut. Sunt Wallace 
Michaelson, senatorul din partea sectorului de vest al 
Beauvois-ului. 

Bineînţeles, se gândi Nicole cuprinsă de panică. Acum îmi 
amintesc de tine. Ai fost printre primii americani din Noul 
Eden care i-au susţinut pe Nakamura şi Macmillan. 

Nicole nu îndrăzni să mai spună nimic. Din fericire, 
Eponine şi Robin Hood se întoarseră înainte ca tăcerea să 
se prelungească periculos de mult. Eponine îşi dădu seama 
ce se întâmplase şi acţionă rapid. Luând-o pe Nicole de 
mână, spuse: 

— Regina şi cu mine eram în drum spre toaletă când ne-aţi 
acostat voi, haiducii din Pădurea Sherwood. Vă mulţumim 
pentru dans, iar acum, scuzaţi-ne, dar ne vom continua 
drumul spre destinaţia iniţială. 

În timp ce femeile se îndepărtau, cei doi bărbaţi în verde 
se uitară cu atenţie după ele. Ajunse în toaleta doamnelor, 
Eponine deschise mai întâi toate cabinele pentru a se 
asigura că sunt singure. 

— Ceva s-a întâmplat, şopti Eponine. Probabil că Max a 
trebuit să se ducă la magazie ca să-ţi înlocuiască 
echipamentul. 


— Călugărul Tuck e senator în Beauvois, spuse Nicole. Cât 
pe ce să-mi recunoască glasul. Nu cred că sunt în siguranţă 
aici. 

— Bine, spuse cu nervozitate Eponine după o scurtă 
ezitare. Vom urma planul alternativ. Vom ieşi prin faţă şi 
vom aştepta sub copacul cel mare. 

Ambele femei văzură în acelaşi timp camera mică de 
supraveghere din tavan. Aceasta emise un sunet extrem de 
slab şi-şi schimbă orientarea pentru a le urmări prin 
încăpere. Nicole încercă să-şi amintească fiecare cuvânt pe 
care-l rostiseră ea şi Eponine. Am spus ceva care să 
sugereze cine suntem? Se întrebă ea. Îşi făcea griji mai ales 
pentru Eponine, întrucât prietena ei avea să continue să 
trăiască în colonie după ce ea fie evada, fie era capturată. 

Când Nicole şi Eponine se întoarseră în sala de bal, Robin 
Hood şi preotul său preferat le făcură semn să vină la ei. 
Drept răspuns, Eponine arătă spre uşa din faţă, îşi duse 
degetele la buze indicând că ieşea să fumeze, apoi traversă 
încăperea împreună cu Nicole. Eponine deschise uşa de 
afară şi se uită peste umăr. 

— Bărbaţii în verde vin după noi, îi şopti ea lui Nicole. La 
vreo douăzeci de metri de intrarea în sala de bal, care în 
realitate era sala de gimnastică a Şcolii Medii din Beauvois, 
se afla un ulm înalt, unul dintre copacii maturi transportaţi 
pe Rama de pe Pământ. Ajunseră la copac; Eponine căută în 
poşetă, scoase o ţigară şi o aprinse repede. Suflă fumul în 
partea cealaltă. 

— Scuză-mă, îi şopti prietenei ei. 

— Înţeleg, apucă să spună Nicole, apoi Robin Hood şi 
călugărul Tuck apărură lângă ele. 

— Măi, măi, măi, făcu Robin Hood, aşadar prinţesa noastră 
sirenă e fumătoare. Nu ştii că asta îţi scurtează viaţa? 

Eponine fu pe punctul să-i dea replica ei standard, să-i 
spună că RV-41 o va ucide cu mult înainte s-o facă fumatul, 
dar se hotări să nu spună nimic care i-ar fi încurajat pe 


bărbaţi să rămână cu ele. Se mulţumi să zâmbească 
absentă, inhală fumul şi îl suflă în sus în crengile copacilor. 

— Atât călugărul cât şi eu speram să veniţi să bem ceva, 
spuse Robin Hood, ignorând faptul că nici Eponine, nici 
Nicole nu răspunseseră la comentariul său anterior. 

— Da, adăugă călugărul Tuck, am vrea să ştim cine 
sunteţi. Se uită lung la Nicole. Sunt sigur că ne-am mai 
întâlnit, glasul dumitale îmi este foarte cunoscut. 

Nicole simulă o tuse şi se uită în jur. Pe o rază de cinci-zeci 
de metri erau trei poliţişti. Nu aici, se gândi ea. Nu acum. 
Sunt atât de aproape de izbândă! 

— Regina nu se simte bine, spuse Eponine. S-ar putea să 
plecăm devreme. Dacă nu, vă găsim când ne întoarcem. 

— Sunt doctor, o întrerupse Robin Hood venind mai 
aproape de Nicole. Poate pot să te ajut. 

Nicole simţi încordarea din inimă. Respira din nou scurt şi 
greoi. Tuşi, ferindu-şi faţa de cei doi bărbaţi. 

— Asta e o tuse cumplită, Maiestatea ta, auzi ea un glas 
familiar. Ar fi bine să te ducem acasă. 

Nicole ridică privirea şi văzu un alt bărbat îmbrăcat în 
verde. Max, alias regele Neptun, îi zâmbea larg. Dincolo de 
el, Nicole văzu trăsurica parcată la nici zece metri 
depărtare. Se simţi uşurată şi plină de bucurie. Îl îmbrăţişă 
lung pe Max şi aproape uită de pericolele din jurul ei. 

— Max, spuse ea înainte ca acesta să-i pună un deget pe 
buze şi să zică: 

— Ştiu, doamnelor, că sunteţi amândouă încântate că 
regele Neptun şi-a terminat treaba pe seara asta şi acum 
poate să vă ducă în castelul său, departe de haiduci şi alte 
elemente dubioase. 

Max se uită la cei doi bărbaţi, care se amuzau copios pe 
seama rolului pe care-l interpreta, deşi le stricase planurile 
pentru seara aceea. 

— Mulţumesc, Robin. Mulţumesc, călugăre Tuck, spuse 
Max în timp ce le ajuta pe cele două femei să urce în 


trăsurică. Vă apreciez foarte mult amabilitatea faţă de 
prietenele mele. 

Călugărul Tuck se apropie de trăsurică pentru a mai pune 
o întrebare, dar Max începu să pedaleze. 

— E o noapte a costumelor şi misterelor, spuse el făcându-i 
călugărului cu mâna. Dar nu putem zăbovi, ne cheamă 
marea. 

— Ai fost fantastic! Spuse Eponine, sărutându-l încă o dată 
pe Max. 

Nicole dădu din cap. 

— Poate că ţi-ai ratat chemarea, spuse ea. Poate că trebuia 
să fii actor şi nu fermier. 

— Când eram la liceu, în Arkansas, am jucat rolul lui Marc 
Antoniu, spuse Max, întinzându-i lui Nicole masca de 
scufundător pentru o ultimă ajustare. Porcilor le plăcea la 
nebunie cum recitam. „Prieteni, romani, curteni. 
Împrumutaţi-mi urechile voastre. Eu vin să-l îngrop pe 
Cezar, nu să-l laud.” 

Râseră toţi trei. Stăteau într-o poieniţă la vreo cinci metri 
de malul Lacului Shakespeare. Copacii şi tufişurile înalte 
din jur îi ascundeau de privirile oricărui eventual trecător 
pe drumul sau pe poteca pentru biciclete din apropiere. 
Max ridică rezervorul de aer şi o ajută pe Nicole să şi-l 
prindă pe spate. 

— Aşadar, totul e gata? Întrebă el. Nicole dădu din cap. 

— Roboții te aşteaptă în ascunzătoare, spuse Max. Mi-au 
spus să-ţi amintesc să nu cobori prea repede. N-ai mai făcut 
scufundări de mult. 

Nicole rămase tăcută câteva clipe. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc amândurora, spuse ea 
stânjenită. Nu găsesc cuvintele potrivite. 

Eponine se duse la Nicole şi o îmbrăţişă. 

— Important e să fii în siguranţă, draga mea prietenă, 
spuse ea. Te iubim foarte mult. 

— Şi eu, spuse Max după o clipă cu glasul sugrumat, în 
timp ce o îmbrăţişa. 


Amândoi îi făcură cu mâna când Nicole se apropie de lac 
cu spatele. 

Lacrimile şiroiau din ochii lui Nicole şi se adunau în partea 
de jos a măştii. Îşi flutură mâna pentru ultima dată când 
apa îi ajunse până la brâu. 

* 

Apa era mai rece decât se aşteptase Nicole. Ştia că 
variațiile de temperatură erau mai mari de când coloniştii 
preluaseră controlul asupra condiţiilor climatice din Noul 
Eden, dar nu se gândise că schimbările climei au modificat 
temperatura lacului. 

Nicole ajustă cantitatea de aer din vestă pentru a încetini 
coborârea. Nu te grăbi, se sfătui singură. Şi rămâi relaxată. 
Ai mult de înotat. 

Ioana şi Eleanor o instruiseră în mod repetat privitor la 
procedura pe care trebuia s-o urmeze pentru a localiza 
tunelul lung care trecea pe sub zidul habitatului. Aprinse 
lanterna şi studie ferma acvatică din stânga ei. Trei sute de 
metri înspre mijlocul lacului, direct perpendicular pe zidul 
din spate al zonei de hrănire a somonilor, îşi aminti ea. 
Rămâi la o adâncime de douăzeci de metri până vezi, sub 
tine, platforma de beton. 

Nicole înota uşor dar totuşi obosea repede. Îşi aminti o 
discuţie avută cu Richard cu ani în urmă, când se gândeau 
să traverseze înot Marea Cilindrică pentru a evada din New 
York. „Dar eu nu sunt o înotătoare atât de bună”, spusese 
Nicole. „S-ar putea să nu reuşesc.” 

La vreme aceea Richard o asigurase că, întrucât era o 
atletă excepţională, n-o să aibă probleme cu înotul pe 
distanţă mare. Acum iată-mă înotând ca să-mi salvez viaţa, 
urmând aceeaşi rută de evadare pe care a folosit-o Richard 
acum doi ani, se gândi Nicole. Doar că eu am în jur de 
şaizeci de ani şi nu mai sunt în formă. 

Nicole găsi platforma de beton, cobori alţi cincisprezece 
metri urmărind cu grijă aparatele de măsură şi localiză 
repede una din cele opt mari staţii de pompare răspândite 


pe fundul lacului cu scopul de a face apa să circule 
continuu. Intrarea tunelului trebuie să fie ascunsă chiar sub 
unul din aceste motoare mari. Nu o găsi uşor. Tot trecea pe 
lângă ea din cauza noilor alge care crescuseră în jurul 
complexului de pompare. 

Tunelul era o conductă cu diametru de patru metri, plină 
cu apă. Fusese introdus în proiectul iniţial la insistenţele lui 
Richard, ca ieşire de urgenţă, pentru situaţii neprevăzute. 
De la intrarea în Lacul Shakespeare până la ieşirea în 
Platoul Central, dincolo de zidurile habitatului era de înotat 
puţin peste un kilometru. Lui Nicole îi luă zece minute mai 
mult decât era plănuit ca să găsească intrarea. Când se 
angajă pe ultima porţiune era deja foarte obosită. 

În timpul celor doi ani de închisoare, singurele exerciţii pe 
care le practicase Nicole, şi acelea la intervale neregulate, 
fuseseră mersul şi flotările. Muşchii ei care îmbătrâneau nu 
mai suportau solicitarea extremă fără să se contracteze în 
cârcei dureroşi. De trei ori, cât timp înotă prin tunel, o 
cuprinseră cârceii. De fiecare dată se zbătu, călcând apa, şi 
se forţă să se relaxeze până când cârceii dispărură complet. 
Înainta foarte încet. Către sfârşit începu să se teamă că va 
rămâne fără aer înainte de a ajunge la ieşirea din tunel. 

Pe ultima sută de metri, o durea tot corpul. Braţele ei nu 
mai voiau să despice apa, picioarele nu mai aveau forţă să 
lovească. Atunci începu şi durerea din piept, o durere surdă 
care se menţinu chiar şi după ce indicatorul de adâncime îi 
arătă faptul că tunelul cotise uşor în sus. 

Când, în cele din urmă, ajunse la capăt şi se sprijini pe 
tălpi, nu lipsi mult să se prăbuşească. Preţ de mai multe 
minute încercă să-şi recapete ritmul firesc al respirației şi 
pulsului. Nu-i mai rămăsese putere nici măcar să ridice 
capacul de metal care acoperea ieşirea. Îngrijorată că se 
suprasolicitase, hotări să rămână în tunel şi să doarmă 
puţin. 

Se trezi după două ore când auzi deasupra ei un bizar 
ciocănit repetat. Stând chiar sub capac, ascultă cu atenţie. 


Auzea glasuri, dar nu înţelegea ce spun. Ce se petrece? Se 
întrebă ea, pulsul accelerându-i-se subit. Dacă m-a 
descoperit poliţia, de ce nu deschide pur şi simplu capacul? 

Se deplasă fără zgomot în întuneric spre echipamentul de 
scufundare care se afla lângă peretele opus al tunelului. 
Examină aparatele de măsură cu ajutorul lanternei micuţe, 
ca să vadă cât aer îi rămăsese în rezervor. Aş putea să mă 
scufund, dar nu mai mult de câteva minute, se gândi ea. 

Dintr-o dată se auzi un ciocănit puternic în capac. 

— Eşti acolo, Nicole? Întrebă robotul Ioana. Dacă da, 
răspunde-ne imediat. Avem aici sus nişte haine groase 
pentru tine, dar nu suntem suficient de puternice să dăm la 
o parte capacul. 

— Da, eu sunt! Strigă uşurată Nicole. Am să ies de îndată 
ce am să pot. 

În costumul ud, Nicole îngheţă rapid în aerul de la 
suprafaţă, unde temperatura era doar cu câteva grade 
peste zero. Parcurse clănţănind din dinţi cei optzeci de 
metri până la ascunzătoarea unde se aflau mâncarea şi 
îmbrăcămintea uscată. 

Când ajunseră la provizii, Ioana şi Eleanor o sfătuiră să 
îmbrace uniforma militară pe care i-o lăsaseră Ellie şi 
Eponine. Nicole întrebă de ce, iar roboții îi explicară că 
pentru a ajunge în New York trebuia să traverseze cel de-al 
doilea habitat. 

După ce se instală în siguranţă în buzunarul cămăşii lui 
Nicole, Eleanor spuse: 

— În caz că suntem descoperite, o să ne fie mai uşor să 
ieşim din bucluc dacă porţi uniformă de soldat. 

Nicole îşi puse indispensabilii lungi şi uniforma. După ce se 
încălzi îşi dădu seama că îi e foarte foame. Adună, în timp ce 
mânca, toate celelalte lucruri care fuseseră înfăşurate în 
cearceaf şi le băgă în rucsacul pe care îl purtase sub vesta 


de scufundător. 
* 


Intrarea în cel de-al doilea habitat fu o problemă. În tot 
Platoul Central Nicole şi cei doi roboţi nu întâlnise absolut 
nici un om, însă intrarea în ceea ce fusese odinioară 
căminul avianilor şi sesilelor era păzită de o santinelă. 
Eleanor plecase înainte să cerceteze locul şi anunţase 
dificultatea. Trioul se opri la vreo patru sute de metri de 
principala rută de trafic dintre cele două habitate. 

— Asta trebuie să fie o măsură nouă de precauţie, 
adoptată după evadarea ta, îi spuse Ioana lui Nicole. N-am 
mai avut până acum dificultăţi în a intra şi ieşi. 

— Nu există nici o altă cale de a ajunge înăuntru? Întrebă 
Nicole. 

— Nu, răspunse Eleanor. Locul sondei iniţiale era aici. 
Desigur, a fost considerabil lărgit şi peste şanţul cu apă s-a 
construit un pod pentru ca trupele să se poată deplasa 
rapid. Dar alte intrări nu există. 

— Şi trebuie neapărat să trecem prin habitatul ăsta ca să 
ajungem la Richard, în New York? 

— Da, răspunse loana. Acea uriaşă barieră cenugşie de la 
sud, cea care formează zidul celui de-al doilea habitat pe o 
distanţă de mai mulţi kilometri, împiedică deplasările în şi 
din Semicilindrul Nordic al Ramei. Am putea zbura peste ea 
dacă am avea un avion care să atingă altitudinea de doi 
kilometri şi un pilot foarte isteţ, dar nu avem. Pe lângă asta, 
Richard se aşteaptă să venim prin habitat. 

Aşteptară vreme îndelungată în întuneric şi frig. Unul din 
cei doi roboţi se ducea periodic să verifice intrarea, dar 
mereu era prezentă o santinelă. Nicole obosi. 

— Ştiţi, spuse ea la un moment dat, nu putem să rămânem 
aici o veşnicie. Trebuie să existe şi un alt plan. 

— Noi nu avem cunoştinţă de vreun plan alternativ la 
această situaţie, spuse Eleanor, amintindu-i lui Nicole 
pentru prima dată că erau roboţi. 

În timpul unei scurte aţipeli, Nicole visă că dormea goală 
pe un cub de gheaţă foarte mare şi foarte plat. Avianii ţipau 


la ea de pe cer şi sute de robotei ca Ioana şi Eleanor o 
înconjurau pe gheaţă. Cântau ceva la unison. 

Când se trezi, se simţi oarecum mai întremată. Discută cu 
cei doi roboţi şi elaborară un plan nou. Hotărâră să nu se 
mişte până când nu apărea o pauză în circulaţia prin 
intrarea celui de-al doilea habitat. Atunci, roboții aveau să 
ademenească santinela în altă parte ca Nicole să poată 
intra. loana şi Eleanor o instruiră pe Nicole ca, după aceea, 
să meargă cu precauţie până în cealaltă parte a podului şi 
apoi să cotească la dreapta pe malul şanţului cu apă. 

— Să ne aştepţi în micul golf care se află la vreo trei sute 
de metri depărtare de pod, spuse Eleanor. 

Douăzeci de minute mai târziu, Ioana şi Eleanor începură 
să facă o zarvă teribilă lângă zidul îndepărtat, la vreo 
cincizeci de metri de intrare. După ce santinela îşi părăsi 
postul pentru a vedea ce era cu zgomotul, Nicole intră 
nestingherită în habitat. În interior, o scară lungă şerpuia 
pe o înălţime de câteva sute de metri, de la intrare până la 
nivelul şanţului lat cu apă care încercuia întregul habitat. 
Pe scară erau din loc în Joc lumini; şi Nicole văzu şi altele pe 
podul din faţa ei, dar iluminatul general era foarte 
sărăcăcios. Nicole văzu doi muncitori constructori urcând 
scara în direcţia ei şi se încordă, însă trecură pe lângă ea 
doar cu un salut din cap. Nicole se bucură că purta 
uniforma. 

În timp ce aştepta lângă şanţ, se uită înspre centrul 
habitatului extraterestru şi încercă să distingă fascinantele 
construcţii pe care i le descriseseră Ioana şi Eleanor - 
uriaşa structură cilindrică de culoare maro, înaltă de o mie 
cinci sute de metri, care odinioară găzduise coloniile de 
aviani şi sesile; marea sferă cu glugă care atârna din 
tavanul habitatului şi furniza lumină; inelul de misterioase 
clădiri albe care încercuia cilindrul de-a lungul şanţului. 

Sfera cu glugă nu mai fusese aprinsă de luni întregi, de la 
prima incursiune a oamenilor pe domeniul avianilor şi 
sesilelor. Singurele lumini pe care Nicole le vedea erau mici 


şi foarte răzlețe, evident plasate în habitat de oamenii 
invadatori, astfel că nu putea discerne decât silueta vagă a 
marelui cilindru, o umbră cu conturul foarte difuz. Trebuie 
să fi fost impresionant când a intrat Richard aici, se gândi 
Nicole, înduioşată la gândul că se afla într-un loc unde, nu 
cu mult timp în urmă, se aflase căminul unei alte specii 
înzestrate cu conştiinţă. Aşadar, ne-am extins şi aici 
hegemonia, călcând în picioare toate formele de viaţă care 
nu sunt la fel de puternice ca noi. 

Eleanor şi loana sosiră mai târziu decât se aşteptase 
Nicole. Începură să înainteze încet toate trei în lungul 
şanţului. Unul dintre roboţi era mereu în frunte, pe post de 
cercetaş, având grijă ca întâlnirea cu alţi oameni să fie 
evitată. De două ori, în porţiunea habitatului care semăna 
mult cu o junglă de pe Pământ, Nicole aşteptă în linişte cât 
timp trecu pe drumul din stânga lor câte un grup de soldaţi 
şi muncitori. În ambele dăţi studie fascinată plantele noi şi 
interesante din jurul ei. Ba chiar găsi şi o vieţuitoare, ceva 
între lipitoare şi râmă, care încerca să intre în cizma ei 
dreaptă. O luă şi o băgă în buzunar. 

Trecuseră aproape şaptezeci şi două de ore de când 
Nicole intrase în Lacul Shakespeare când, împreună cu cei 
doi roboţi, ajunse în sfârşit la locul stabilit pentru întâlnire. 
Erau în celălalt capăt al habitatului, departe de intrare, 
unde densitatea oamenilor atingea cota cea mai mică. După 
câteva minute de la sosirea lor, un submarin ieşi la 
suprafaţă. Chepengul sasului se deschise şi Richard 
Wakefield, cu un zâmbet uriaş pe faţa bărboasă, se repezi 
spre iubita lui soţie. Nicole, tremurând de bucurie, simţi 
cum braţele lui o cuprind strâns. 

Totul era foarte familiar. În afara dezordinii făcute de 
Richard în lunile cât stătuse singur şi de transformarea 
camerei copiilor în creşă pentru cei doi pui de aviani, 
adăpostul subteran din New York arăta exact la fel ca în 
vremea când Richard, Nicole, Michael O'Toole şi copiii lor 
plecaseră de pe Rama, cu ani în urmă. 


Richard ancorase submarinul într-un golf natural din 
partea de sud a insulei, într-un loc pe care el îl numise Port. 

— De unde ai submarinul? Îl întrebase Nicole în timp ce 
mergeau către adăpost. 

— A fost un dar, răspunse Richard. Sau cel puţin aşa cred. 
Superiorul avianilor - un el sau o ea - mi-a arătat cum să-l 
conduc şi-apoi a dispărut, lăsând submarinul aici. 

Intrarea în New York fusese o experienţă stranie pentru 
Nicole. Chiar şi pe întuneric, zgârie-norii îi aminteau cu 
intensitate de anii în care trăise pe această insulă 
misterioasă din mijlocul Mării Cilindrice. 

Câţi ani au trecut de când am plecat? Se întreba Nicole 
cât timp ce ea şi Richard, ţinându-se de mână, făcuseră 
popas lângă hambarul în care Francesca Sabatini o lăsase 
pe Nicole să piară în fundul puţului. Dar Nicole ştia că nu 
există nici o cale de a găsi un răspuns exact la întrebarea ei. 
Timpul care trecuse nu putea fi măsurat în nici un mod 
normal, întrucât ei făcuseră două lungi călătorii interstelare 
cu viteze apropiate de cea a luminii, cea de a doua dormind 
într-o cuşetă specială în timp ce tehnologia extraterestră le 
întârzia procesul îmbătrânirii prin atenta manipulare a 
enzimelor şi metabolismului lor. 

Când se apropiaseră de vechiul lor cămin, Richard 
spusese: 

— Singurele schimbări făcute pe nava spaţială Rama la 
fiecare vizită la Baza de Tranzit sunt cele necesare 
următoarei misiuni. Aşa că în adăpostul nostru nu s-a 
schimbat nimic. Ecranul negru e tot acolo, în Camera Albă, 
la fel şi vechea noastră tastatură. Procedurile pentru 
formularea cererilor către ramani, sau cum s-or numi 
gazdele noastre, sunt şi ele neschimbate. 

— Dar cum e cu ceilalţi locuitori ai adăposturilor? 
Întrebase Nicole în timp ce coborau rampa către nivelul 
locuinţei lor. I-ai vizitat? 

— Adăpostul avian e un cavou, răspunsese Richard. L-am 
străbătut de la un cap la altul de mai multe ori. O dată am 


intrat cu grijă în adăpostul octopăianjenilor, dar am mers 
numai până la acea cameră ca o catedrală, cu cele patru 
tuneluri care dădeau din ea. 

Nicole îl întrerupse, râzând: 

— Cele pe care le-am botezat Eenie, Meenie, Mynie şi 
Moe. 

— Da. Oricum, nu m-am simţit bine acolo. Am avut 
sentimentul că adăpostul este încă locuit, cu toate că n-am 
putut să identific ceva anume, şi că octozii, sau ce-o fi trăind 
acolo, îmi urmăresc fiecare pas. 

De data asta fu rândul lui să râdă: 

— Mă crezi sau nu, îmi făceam griji şi pentru ce s-ar fi 
întâmplat cu Tammy şi Timmy dacă, dintr-un anume motiv, 
nu mă întorceam. 

Întâlnirea lui Nicole cu Tammy şi Timmy, cei doi pui de 
aviani pe care Richard îi crescuse de când ieşiseră din ou, 
fu extraordinară. Richard construise o uşă de dimensiuni 
reduse pentru camera lor şi o închisese bine când plecase 
în întâmpinarea lui Nicole. Cum creaturile cu aspect de 
pasăre nu zburau încă, n-aveau cum să părăsească 
încăperea în timpul absenței lui Richard. Însă, de îndată ce-i 
auziră glasul în adăpost, începură să ţipe strident şi să 
sporovăiască. Nu încetară să cârâie nici când Richard le 
deschise uşa şi-i luă în braţe. 

— Îmi spun că nu trebuia să-i las singuri, îi strigă Richard 
lui Nicole prin zgomotul îngrozitor. 

Nicole râdea atât de tare încât îi dădură lacrimile. Ambii 
pui îşi întinseseră gâturile lungi spre faţa lui Richard. Îşi 
întrerupeau sporovăiala şi ţipetele doar pe perioade scurte, 
timp în care îşi frecau uşor partea de dedesubt a ciocului de 
obrazul bărbos al lui Richard. Avianii erau încă mici, aveau 
doar şaptezeci de centimetri înălţime stând în picioare, însă 
aveau gâtul atât de lung încât păreau mult mai mari. 

Nicole se uită cu admiraţie cum soţul ei îngrijeşte 
odraslele extraterestre al căror tutore era. Le făcu 
curăţenie, se asigură că aveau mâncare şi apă proaspătă şi 


verifică dacă paturile făcute din ceva asemănător cu fânul, 
din colţul încăperii, sunt destul de moi. 

Ai făcut progrese mari, Richard Wakefield, se gândi 
Nicole, amintindu-şi cât de reţinut era cu ani în urmă când 
era vorba de o îndatorire mai banală asociată cu calitatea 
de părinte. Era profund înduioşată de afecțiunea faţă de 
acei pui greoi. E cu putinţă ca fiecare din noi să aibă 
înlăuntrul său genul ăsta de dragoste altruistă? Se pomeni 
Nicole întrebându-se. Şi ca, înainte s-o găsim, să trebuiască 
să depăşim, cumva, toate problemele pe care le-au creat 
atât ereditatea cât şi mediul? 

Richard depozitase cei patru cantalupi şi felia de sesilă 
într-un colţ din Camera Albă. Îi explică lui Nicole că, de 
când sosise în New York, nu observase nici o schimbare nici 
la cantalupi, nici în materialul sesil. 

— Poate că, la fel ca seminţele, cantalupii pot rămâne mult 
timp în stare latentă, spuse Nicole după ce Richard o puse 
la curent cu complexul ciclu de viaţă al speciei sesile. 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Richard. Bineînţeles că 
habar n-am în ce condiţii ar putea germina cantalupii. 
Specia asta e atât de ciudată şi de complicată încât nu m-ar 
mira ca procesul să fie controlat cumva de bucata aia mică 
de sesilă. 

În prima lor seară împreună, Richard reuşi cu mare 
greutate să determine puii să se culce. 

— Se tem că am să-i părăsesc din nou, explică Richard 
când reveni în Camera Albă. 

Era pentru a treia oară când cârâitul furios al lui Tammy şi 
Timmy întrerupsese cina lui cu Nicole. În cele din urmă, 
Richard le programă pe Ioana şi Eleanor să le ţină de urât 
avianilor. Numai aşa reuşi să-şi convingă pupilele 
extraterestre să stea liniştite ca să poată petrece o seară 
singur cu Nicole. 

Înainte de a adormi, făcură dragoste pe îndelete şi cu 
tandreţe. În timp ce se dezbrăca, Richard recunoscuse că 
nu e sigur cât de bine. Însă Nicole îi spusese că 


performanţa lui (sau lipsa acesteia) n-avea nici o 
importanţă. Insistase că va fi o bucurie de nedescris doar 
să-şi lipească trupul de al ei şi că, dacă survenea şi o 
stimulare sexuală, aceasta avea să constituie un supliment 
minunat. Erau compatibili, fireşte, cum fuseseră de prima 
dată când se culcaseră împreună. După dragoste au rămas 
alături, mână în mână, fără să vorbească. În ochii lui Nicole 
apărură câteva lacrimi care-i alunecară pe tâmple, 
adunându-i-se în urechi. Ea zâmbi pe întuneric. Era 
extraordinar de fericită. 

* 

Pentru prima dată, în viaţa lor nu exista nimic imperios. În 
fiecare noapte discutau firesc, uneori chiar şi în timp ce 
făceau dragoste. Richard îi povesti lui Nicole mult mai 
multe despre copilăria şi adolescenţa sa decât o făcuse 
vreodată. Relatările lui includeau cele mai dureroase 
amintiri despre abuzurile suferite din partea tatălui, 
precum şi detalii chinuitoare din căsnicia dezastruoasă cu 
Sarah Tydings. 

— Acum îmi dau seama că Sarah şi tata aveau ceva în 
comun, ceva fundamental, spuse Richard într-o seară, 
târziu. Amândoi erau incapabili să-mi acorde prețuirea pe 
care o căutam cu atâta disperare. Şi, cumva, amândoi ştiau 
că am să continui să încerc s-o obţin, chiar dacă asta 
însemna să renunţ la toate celelalte lucruri din viaţa mea. 

Nicole îi împărtăşi lui Richard pentru prima dată întreaga 
dramă a legăturii ei amoroase de patruzeci şi opt de ore cu 
prinţul de Wales, chiar după ce cucerise medalia olimpică 
de aur. Ba chiar recunoscu în faţa lui Richard că tânjise să 
se mărite cu Henry şi că fusese absolut distrusă când îşi 
dăduse seama că prinţul o exclusese drept candidată la 
postura de regină a Angliei în primul rând din cauza culorii 
pielii ei. Richard se dovedi extrem de interesat, chiar 
fascinat de povestea lui Nicole. Dar nu arătă nici măcar o 
clipă că ar fi gelos ori că s-ar fi simţit ameninţat. 


S-a mai maturizat, se gândea Nicole în una din nopţile 
următoare, în timp ce Richard îşi îndeplinea sarcina de a 
culca puii. 

— Iubitule, spuse Nicole când Richard reveni în dormitorul 
lor din adăpost, vreau să-ţi spun ceva. Am aşteptat 
momentul potrivit. 

— Uf! Richard luă un aer fals încruntat. Se pare că e ceva 
serios. Sper să nu dureze mult, pentru că aveam la rândul 
meu nişte planuri pentru noi în seara asta. 

Traversă camera şi începu s-o sărute. 

— 'Te rog, Richard, nu acum. Spuse ea, îndepărtându-l cu 
blândeţe. Lucrul ăsta e foarte important pentru mine. 

Richard se dădu doi paşi înapoi. 

— Când credeam că am să fiu executată, spuse încetişor 
Nicole, mi-am dat seama că toate treburile mele personale 
erau în ordine, în afară de două. Mai existau încă lucruri pe 
care voiam să le spun, atât ţie cât şi lui Kate. Chiar l-am 
rugat pe polițistul care-mi explica procedura de execuţie să- 
mi dea un stilou şi hârtie ca să pot scrie două ultime 
scrisori. 

Nicole se opri o clipă, de parcă voia să găsească vorbele 
potrivite, apoi continuă: 

— În acele zile cumplite nu-mi aminteam dacă ţi-am spus 
vreodată, explicit, cât de fericită am fost când am devenit 
soţ şi soţie. Şi, de asemenea, nu voiam să mor fără. 

Se opri a doua oară, se uită scurt în jur, apoi privi iarăşi 
direct în ochii lui Richard. 

— Mai era un lucru pe care voiam să-l înfăptuiesc prin 
acea ultimă scrisoare, spuse ea. La vremea aceea credeam 
că e necesar să-mi completez viaţa, astfel încât să plec din 
lumea asta fără restanţe. Richard, voiam să-mi cer iertare 
pentru insensibilitatea de care am dat dovadă atunci când 
tu şi cu Michael şi cu mine. Am făcut o greşeală atunci 
culcându-mă cu Michael prea repede pentru că m-am 
temut. 

Nicole inspiră adânc. 


— Trebuia să fi avut mai multă credinţă. Nu că mi-aş dori, 
fie şi o clipă, ca Patrick sau Benjy să nu fi existat, dar acum 
îmi dau seama că am cedat prea repede în faţa singurătăţii 
mele. Aş vrea să. 

Richard îi atinse buzele cu degetul. 

— Nu e nevoie să te scuzi, Nicole, spuse el. Ştiu că m-ai 
iubit mult. 

* 

Existenţa lor simplă se desfăşura într-un ritm lejer. 
Dimineaţa se plimbau prin New York, de obicei la braţ, 
explorând din nou fiecare colţ al insulei pe care odinioară o 
numiseră casa lor. Din cauză că în cea mai mare parte era 
întuneric, oraşul arăta altfel acum. Doar lanternele lor 
luminau enigmaticii zgârie-nori ale căror detalii le erau clar 
întipărite în amintire. 

Deseori se plimbau pe digul care înconjura oraşul, 
uitându-se la apele Mării Cilindrice. Într-o dimineaţă 
petrecură trei ore stând într-un loc, chiar locul în care, cu 
mulţi ani în urmă, îşi încredinţaseră viaţa celor trei aviani. 
Îşi amintiră de teama dar şi de emoția pe care le simţiseră 
în clipa în care marile creaturi-păsări îi ridicaseră de la 
pământ ca să-i poarte peste mare. 

În fiecare zi după masa de prânz, Nicole, care mereu 
avusese mai multă nevoie de somn decât soţul ei, dormea 
puţin. Richard folosea tastatura ca să mai comande 
mâncare sau provizii de la ramani, sau ducea puii la 
suprafaţă ca să facă puţină mişcare, sau lucra la unul din 
multele lui proiecte împrăştiate prin adăpost. Seara, după o 
cină uşoară, se culcau şi, întinşi unul lângă altul, discutau 
ore întregi înainte de a face dragoste sau de a adormi. 
Discutau despre orice - despre Dumnezeu, despre Vultur, 
despre ramani, despre politica din Noul Eden, despre cărţi 
de tot felul şi, cel mai mult, despre copiii lor. 

Deşi puteau conversa cu entuziasm despre Ellie, Patrick şi 
Benjy sau chiar despre Simone, pe care nu o mai văzuseră 
de mulţi ani, lui Richard îi venea greu să vorbească despre 


Katie. Se învinuia în mod constant că nu se purtase mai 
sever cu fiica sa preferată cât fusese copil, punea 
comportamentul ei iresponsabil ca persoană adultă pe 
seama propriei îngăduinţe. Nicole încercă să-l consoleze şi 
să-l liniştească, reamintindu-i că situaţia lor pe Rama fusese 
neobişnuită şi că, la urma urmei, nimic din trecutul lui nu-l 
pregătise pentru disciplina corespunzătoare cerută de la un 
părinte. 

Într-o după-amiază când se trezi din somn, Nicole îl auzi 
pe Richard mormăind pe hol. Curioasă, se ridică repede şi 
se duse în camera care fusese odată dormitorul lui Michael 
O'Toole. Rămase în uşă şi se uită cum Richard făcea 
ultimele retuşuri la o machetă care ocupa cea mai mare 
parte a încăperii. 

— Voila! Spuse el, întorcându-se pentru a-i da de înţeles că 
i-a auzit paşii. Nu va câştiga nici un premiu pentru estetică, 
dar este o reprezentare rezonabilă a părţii noastre de 
univers şi, fără îndoială, mi-a dat mult de gândit. 

O platformă dreptunghiulară plată acoperea majoritatea 
podelei. În platformă erau practicate douăzeci de locaşuri 
în care erau introduse vergele verticale subţiri, de înălţimi 
variate. În capătul fiecărei vergele era cel puţin o sferă 
colorată, reprezentând o stea. 

Vergeaua verticală din mijlocul machetei, care avea în vârf 
o sferă galbenă, se înălța cam cu un metru şi jumătate 
deasupra platformei. 

— Acesta, fireşte, e Soarele nostru, îi spuse Richard lui 
Nicole. Iar aici suntem noi - sau mai bine zis Rama - în 
cuadrantul ăsta, cam la o pătrime a distanţei dintre Soare şi 
cea mai apropiată stea asemănătoare, Tau Ceti. Sirius, unde 
pe aflam când eram la Baza de Tranzit, e acolo, în urmă. 

Nicole se plimbă în jurul machetei care reprezenta 
vecinătatea stelară a Soarelui. 

— Pe o rază de doisprezece ani-lumină şi jumătate de la 
planeta noastră există douăzeci de sisteme stelare, între 
care şase sisteme binare şi un grup triplet, cel mai apropiat 


vecin al nostru, Centaurul, cam pe aici. De notat că stelele 
din Centaur sunt singurele din interiorul sferei de cinci ani 
lumină. 

Richard arătă cele trei sfere separate reprezentând 
constelația Centaurul. Fiecare avea altă culoare şi mărime. 
Cele trei stele, legate între ele prin sârme subţiri, se 
sprijineau pe vârful aceleiaşi vergele verticale, chiar în 
interiorul unei sfere deschise, de sârmă, având în centru 
Soarele şi însemnată cu un 5 mare. 

— În timpul multelor zile cât am stat singur aici, continuă 
Richard, m-am pomenit adesea întrebându-mă de ce Rama 
merge în această direcţie anume. Avem o destinaţie 
precisă? Aşa s-ar părea, întrucât traiectoria noastră nu a 
variat de când a avut loc acceleraţia iniţială. Şi dacă 
mergem spre Tau Ceti, ce vom găsi acolo? Un alt complex 
asemănător cu Baza de Tranzit? Sau poate că, între timp, s- 
a mutat acolo acea Bază de Tranzit? 

Richard se opri. Nicole se duse la marginea machetei şi 
întinse braţele către o pereche de stele roşii din capătul 
unei vergele lungi de trei metri. 

— Presupun că ai variat lungimea vergelelor pentru a 
demonstra relaţia tridimensională dintre toate aceste stele, 
spuse ea. 

— Da. Acel grup binar anume pe care îl atingi tu, se 
numeşte Struve 2398, spuse Richard. Are o declinaţie 
foarte mare şi distanţa dintre el şi Soare e puţin mai mare 
de zece ani-lumină. 

Văzând uşoara grimasă de pe faţa lui Nicole, Richard râse 
şi, traversând camera, o luă de mână. 

— Vino cu mine şi am să-ţi arăt ceva cu adevărat 
interesant, spuse el. 

Se duseră în cealaltă parte a machetei şi rămaseră cu faţa 
la Soare, la jumătatea distanţei dintre stelele Sirius şi Tau 
Ceti. 

— Ar fi fantastic dacă Baza de Tranzit pe care o cunoaştem 
chiar s-a deplasat, spuse Richard emoţionat, şi o vom vedea 


din nou, aici, în cealaltă parte a sistemului nostru solar, nu-i 
aşa? 

Nicole râse. 

— Bineînţeles, spuse ea, însă nu avem nici o dovadă. 

— Dar avem minte şi imaginaţie, o întrerupse Richard. Iar 
Vulturul chiar ne-a spus că întreaga Bază de Tranzit se 
poate deplasa. Mie mi se pare că. 

Richard se opri la mijlocul frazei, apoi schimbă subiectul. 
— N-ai întrebat chiar tu, după ce am plecat de la Baza de 
Tranzit, pe unde a mers nava noastră Rama în toţi anii aceia 

în care noi am dormit? Să presupunem, de exemplu, că 
avianii şi sesilele au fost culeşi de undeva de pe drum, din 
jurul sistemelor binare Procyon poate, sau poate chiar de 
aici, din jurul lui Epsilon Eridani - am fi putut foarte bine să 
fi urmat chiar traiectoria asta. La o fracțiune semnificativă 
din viteza luminii, Rama putea să facă uşor drumul înapoi 
până la Soare. 

— Stai aşa, Richard, spuse Nicole. Pe această temă, eşti cu 
mult înaintea mea. S-o luăm de la început. 

Se aşeză pe platformă, în interiorul machetei, lângă o 
sferă roşie aflată în vârful unei vergele foarte scurte, de 
numai câţiva centimetri şi-şi încrucişă picioarele. 

— Dacă am înţeles bine ipoteza ta, voiajul nostru actual se 
va sfârşi la Tau Ceti? 

Richard dădu din cap afirmativ. 

— Traiectoria e prea perfectă ca să fie o coincidenţă. În 
aproximativ cincisprezece ani vom ajunge la Tau Ceti şi 
cred că experimentul nostru va lua sfârşit. 

Nicole mârâi. 

— Sunt deja bătrână, spuse ea. La vremea aceea, dacă am 
să mai fiu în viaţă, am să fiu scofâlcită ca o prună uscată. 
Doar aşa, din curiozitate, ce crezi că se va întâmpla cu noi 
după ce „experimentul nostru ia sfârşit”, cum spui tu? 

— Uite-aici ne trebuie imaginaţie. Bănuiesc că vom fi daţi 
jos de pe Rama, însă ce se va întâmpla cu noi după aceea n- 


am cum să ştiu. Presupun că soarta noastră va depinde într- 
un fel de ceea ce s-a observat în tot timpul ăsta. 

— Aşadar, eşti întru totul de acord cu mine că Vulturul şi 
amicii lui de la Baza de Tranzit stau cu ochii pe noi? 

— Absolut. Au investit enorm în acest proiect. Sunt convins 
că monitorizează tot ce se întâmplă aici pe Rama. Trebuie 
să mărturisesc că mă miră că ne-au lăsat complet de capul 
nostru şi nu s-au amestecat niciodată în treburile noastre, 
dar probabil că asta e metoda lor. 

Nicole rămase tăcută câteva secunde. Se juca absentă cu 
sfera roşie de lângă ea (Richard îi spusese că reprezenta 
steaua Epsilon Indi). 

— Judecătorul din mine se teme de concluzia pe care ar 
trage-o cu privire la noi un extraterestru înzestrat cu 
rațiune, pe baza comportamentului nostru din Noul Eden. 

Richard ridică din umeri. 

— Nu suntem mai răi pe Rama decât am fost timp de 
secole pe Pământ. În plus, nu pot accepta ideea că nişte 
extratereştri cu adevărat avansați ar emite asemenea 
judecăţi subiective. Dacă acest proces de observare a 
călătorilor spaţiali se desfăşoară de zeci de mii de ani, cum 
a sugerat Vulturul, atunci probabil că ramanii au pus la 
punct un sistem de măsurători cantitative pentru a evalua 
toate aspectele civilizaţiilor pe care le întâlnesc. Aproape 
sigur, pe ei îi interesează cel mai mult adevărata noastră 
natură, iar asta nu poate însemna, într-un sens mai larg, 
decât un lucru: suntem răi sau buni? 

— Cred că ai dreptate, spuse visătoare Nicole. Dar e 
deprimant că noi, ca specie, ne comportăm atât de barbar 
chiar şi atunci când suntem destul de siguri că suntem 
observați. 

Se opri şi reflectă. 

— Aşadar, după părerea ta, lunga noastră interacţiune cu 
ramanii, începută cu acea primă navă spaţială de acum 
peste o sută de ani, se apropie de sfârşit? 


— Aşa cred. Cândva în viitor, poate când vom ajunge la Tau 
Ceti, partea noastră din acest experiment se va încheia. 
Bănuiesc că, după ce toate datele despre creaturile aflate în 
prezent în Rama intră în Marea Bază de Date Galactică, 
Rama va fi golită. Cine ştie, poate curând după aceea, 
această mare navă spaţială cilindrică va apărea în alt sistem 
planetar unde trăieşte o altă specie capabilă de călătorii 
spaţiale şi va începe un alt ciclu. 

— Şi ajungem la întrebarea mea de mai înainte, la care nu 
mi-ai răspuns, de fapt. Ce se va întâmpla cu noi atunci? 

— Poate noi sau urmaşii noştri vom fi trimişi într-o 
călătorie lentă înapoi spre Pământ. Sau poate vom fi socotiți 
irecuperabili şi vom fi ucişi o dată ce s-au adunat aceste 
date. 

— Niciuna din variantele astea de sfârşit nu e prea 
atrăgătoare, spuse Nicole. Şi trebuie să spun că, deşi sunt 
de acord cu tine că ne îndreptăm spre Tau Ceti, restul 
ipotezei tale mi se pare o pură speculație. 

Richard rânji. 

— Am învăţat multe de la tine, Nicole. Restul ipotezei mele 
se bazează pe intuiţie. Ţinând cont de tot ce am învăţat de 
la ramani, aşa mi se pare mie corect. 

— Dar n-ar fi mai simplu să ne imaginăm că ramanii au 
halte împrăştiate prin toată galaxia şi că cele două aflate cel 
mai aproape de noi sunt la Sirius şi Tau Ceti? 

— Ba da, răspunse Richard, însă intuiţia îmi spune că e 
puţin probabil. Baza de Tranzit era o creaţie tehnică 
uluitoare. Dacă în galaxie există complexe similare la 
fiecare douăzeci de ani-lumină sau pe-aproape, în total ar fi 
miliarde. Şi nu uita, Vulturul a spus în mod hotărât că Baza 
de Tranzit se poate deplasa. 

Nicole recunoscu în sinea ei că era puţin probabil ca un 
complex atât de uluitor ca Baza de Tranzit să fi fost 
multiplicat de miliarde de ori în cine ştie ce mare proces 
cosmic de asamblare. Ipoteza lui Richard avea, într-adevăr, 
o logică anume. Dar ce trist că înregistrarea cu privire la 


noi din Baza de Date Galactică va conţine atât de multe 
informaţii negative, se gândi Nicole. 

— Şi care e rolul avianilor, al sesilelor şi al vechilor noştri 
prieteni, octopăianjenii, în scenariul tău? Întrebă un minut 
mai târziu Nicole. Şi noi, şi ei facem parte din acelaşi 
experiment? Şi dacă da, sugerezi că la bord există şi o 
colonie de octozi, doar că nu i-am întâlnit până acum? 

Richard dădu din nou din cap. 

— Concluzia asta se impune de la sine, spuse el. Dacă faza 
finală a fiecărui experiment este observarea unui eşantion 
reprezentativ de călători spaţiali în condiţii controlate, e 
logic ca octozii să fie şi ei aici. Râse nervos. Poate că, chiar 
în momentul ăsta, avem cu noi pe navă unii dintre vechii 
noştri prieteni de pe Rama II. 

— Ce plăcut să te gândeşti la asta înainte de a adormi! 
Spuse zâmbind Nicole. Dacă ai dreptate, noi doi mai avem 
de petrecut cincisprezece ani pe o navă locuită nu numai de 
oameni care vor să ne prindă şi să ne omoare, ci şi de 
arahnide uriaşe, posibil inteligente, a căror natură n-o 
înţelegem. 

— Nu uita că s-ar putea să mă înşel, spuse Richard, cu un 
rânjet. 

Nicole se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? Întrebă Richard. 

— La culcare, răspunse râzând Nicole. Cred că mai am un 
pic şi mă apucă durerea de cap. Pot contempla infinitul 
numai o perioadă limitată de timp. 

Dimineaţa următoare când deschise ochii, Nicole îl văzu 
pe Richard stând lângă pat şi ţinând în mână două 
rucsacuri pline. 

— Mergem să explorăm şi să căutăm octopăianjeni dincolo 
de ecranul negru, spuse el entuziasmat. Le-am lăsat lui 
Tammy şi Timmy mâncare şi apă pentru două zile şi le-am 
programat pe Ioana şi Eleanor să ne găsească dacă survine 
vreo urgenţă. 


Nicole se uită cu atenţie la soţul ei în timp ce-şi lua micul 
dejun. Ochii lui erau plini de viaţă şi energie. Ăsta e Richard 
pe care mi-l amintesc cel mai bine, îşi spuse. Aventura a fost 
mereu componenta cea mai importantă din viaţa lui. 

— Am mai fost aici de două ori, spuse Richard de îndată ce 
trecură aplecaţi pe sub ecranul ridicat. Dar niciodată n-am 
ajuns la capătul acestui prim coridor. 

Ecranul se închisese în urma lor, lăsându-i în beznă. 

— Nu există riscul să fi rămas prinşi în capcană de partea 
asta, nu-i aşa? Întrebă Nicole în timp ce-şi verificau 
lanternele. 

— Câtuşi de puţin, răspunse Richard. Ecranul se ridică sau 
coboară cam o dată pe minut. Dar dacă în zona asta rămâne 
cineva sau ceva timp de un minut începând de acum, 
ecranul se va ridica iarăşi automat. 

Câteva secunde mai târziu, Richard continuă: 

— Trebuia să te fi avertizat înainte de a porni la drum că 
acest culoar e foarte lung. Am mai mers pe el cel puţin un 
kilometru şi n-am găsit niciodată nimic. Nici măcar o 
deviaţie. Şi nu există nici lumină. Aşa că prima porţiune va fi 
foarte plictisitoare - dar culoarul trebuie să ducă undeva, 
căci probabil că bioţii care ne aduc proviziile vin pe drumul 
ăsta. Nicole îl luă de mână. 

— Numai să nu uiţi, Richard, că nu mai suntem la fel de 
tineri cum eram odată. 

Richard lumină cu lanterna mai întâi părul lui Nicole, care 
era cărunt, apoi propria barbă căruntă. 

— Suntem doi boşorogi, nu-i aşa? Spuse el vesel. 

— Vorbeşte în numele tău, replică Nicole, strângându-i 
mâna. 

Culoarul era mult mai lung de un kilometru. În timp ce 
înaintau, Richard îi povesti lui Nicole uluitoarele experienţe 
pe care le trăise în cel de-al doilea habitat. 

— Am fost pur şi simplu îngrozit când uşile liftului s-au 
deschis şi am văzut pentru prima oară mirmipisicile, spuse 
Richard. 


Terminase deja de relatat şederea la aviani şi ajunsese în 
punctul în care coborâse în fundul cilindrului. 

— Eram paralizat de frică. Ele erau doar la trei sau patru 
metri de mine. Amândouă mă priveau fix. Lichidul cremos 
din uriaşii lor ochi ovali inferiori se mişca dintr-o parte în 
alta, iar perechea de ochi de sus, de pe antene se îndoia 
după mine ca să mă vadă din alt unghi. Richard se 
cutremură. N-am să uit niciodată acel moment. 

— Acum lasă-mă să văd dacă am priceput bine biologia, 
spuse Nicole câteva minute mai târziu, în timp ce se 
apropiau de ceva ce părea a fi o ramificaţie a coridorului. 
Mirmipisicile se dezvoltă în cantalupi, au viaţă destul de 
scurtă dar activă, după care mor în interiorul unei sesile, 
unde întreaga lor experienţă de viaţă, spui tu, se adaugă 
cumva la baza de cunoştinţe a reţelei neurale. Ciclul de 
viaţă se încheie atunci când în interiorul sesilei cresc noi 
cantalupi. Aceste tinere creaturi sunt apoi recoltate la 
timpul potrivit de populaţia mirmipisicească activă. Richard 
aprobă din cap. 

— Poate nu-i chiar aşa, dar trebuie să fie pe aproape, 
spuse el. 

— Aşadar, singurul lucru care ne lipseşte pentru ca 
pepenii galbeni sau cantalupii să înceapă procesul 
germinării este setul de condiţii adecvate? 

— Speram să mă ajuţi să rezolv enigma asta, spuse 
Richard. La urma urmei, doctore, tu eşti singura dintre noi 
care are diplomă de biolog. 

Coridorul se bifurca, fiecare din cele două ramuri formând 
un unghi de patruzeci şi cinci de grade cu culoarul lung şi 
drept pe care veniseră de la adăpostul lor. 

— Pe care din ele o luăm, doamnă cosmonaut des Jardins? 
Întrebă Richard zâmbind, în timp ce lumina cu lanterna în 
ambele direcţii. 

Niciunul din cele două tuneluri nu avea vreo caracteristică 
distinctivă. 


— S-o luăm mai întâi la stânga, spuse Nicole câteva 
secunde mai târziu, după ce Richard schiţase pe 
computerul său portabil o hartă. 

Tunelul din stânga începu să se schimbe după numai 
câteva sute de metri. Se lărgea într-o rampă descendentă 
care şerpuia în jurul unui stâlp extrem de gros şi cobora pe 
o distanţă de cel puţin o sută de metri în cochilia Ramei. În 
timp ce coborau, Richard şi Nicole văzură sub ei lumini. La 
capăt găsiră un canal lung şi lat cu maluri largi, plate. În 
stânga lor văzură o pereche de bioţi crabi care fugeau de ei 
în partea opusă a canalului, iar dincolo de bioţi, în 
depărtare, un pod. În dreapta lor, pe canal se deplasa o 
barjă, încărcată cu diverse obiecte necunoscute, cenuşii, 
negre şi albe. 

Richard şi Nicole trecură în revistă peisajul din jurul lor, 
apoi se uitară unul la altul. 

— Ne-am întors în "Ţara Minunilor, cea a lui Alice, spuse 
Richard râzând. Să luăm o gustare cât timp introduc în 
computerul meu de încredere tot acest domeniu. 

În timp ce mâncau, un biot centiped se apropie de ei, se 
opri scurtă vreme ca pentru a-i studia, apoi trecu mai 
departe. Urcă rampa pe care tocmai o coborâseră Richard 
şi Nicole. 

— Ai văzut bioţi crabi sau centipezi în al doilea habitat? 
Întrebă Nicole. 

— Nu, răspunse Richard. 

— lar noi i-am scos intenţionat din planurile pentru Noul 
Eden, nu-i aşa? 

Richard râse. 

— Ba chiar aşa. Ne-ai convins, şi pe Vultur şi pe mine, că 
oamenilor obişnuiţi nu le-a fi fost uşor să trateze cu ei. 

— Aşadar, prezenţa lor aici implică existenţa unui al treilea 
habitat? Întrebă Nicole. 

— Posibil. În definitiv, noi habar n-avem ce se află acum în 
Semicilindrul Sudic. Nu l-am mai văzut de când Rama a fost 
renovată. Presupun că bioţii crabi, centipezi şi alţi bioţi 


ramani sunt aferenţi teritoriului, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. Poate că ei funcţionează în toate părţile Ramei, în 
toate călătoriile, afară doar de cazul în care sunt exilați la 
cererea vreunui anumit călător spaţial. 

În timp ce Richard şi Nicole îşi terminau masa, în stânga 
lor pe canal apăru altă barjă. Ca şi prima, era încărcată cu 
obiecte gri, negre şi albe. 

— Astea sunt diferite de primele, remarcă Nicole. 
Mormanele astea îmi amintesc de piesele de schimb pentru 
bioţii centipezi depozitate în puţul meu. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Richard, ridicându-se. 
S-o luăm în lungul canalului, să vedem unde ne duce. 

Se uită în jur, mai întâi la tavanul boltit care se înălța la 
zece metri deasupra capetelor lor, apoi la rampa din spatele 
lor. 

— Dacă n-am făcut vreo greşeală de calcul şi dacă Marea 
Cilindrică nu e mult mai adâncă decât cred, canalul ăsta 
merge de la sud la nord, pe sub mare. 

— Deci dacă urmăm barja vom ajunge înapoi la Cilindrul 
Nordic? Întrebă Nicole. 

* 

Merseră în lungul canalului mai bine de două ore. În afara 
a trei bioţi păianjeni care se deplasau repede în echipă pe 
malul opus, Richard şi Nicole nu văzură nimic nou. Alte 
două barje trecură pe lângă ei, cărând, în general, acelaşi 
tip de încărcătură în aval; pe alocuri se întâlniră atât cu 
bioţi crabi, cât şi cu bioţi centipezi, însă fără să 
interacţioneze. Trecură pe lângă un alt pod peste canal. 

Făcură două popasuri pentru a se odihni, a mânca şi a bea 
apă, timp în care stătură de vorbă. La a doua oprire Nicole 
sugeră să se întoarcă. Richard se uită la ceas. 

— Să mai stăm o oră, spuse el. Dacă simţul meu de 
orientare este corect, ar trebui să fim deja sub 
Semicilindrul Nordic. Mai devreme sau mai târziu trebuie 
să găsim unde duc barele toată marfa asta. 


Richard avea dreptate. După încă un kilometru în lungul 
canalului, Richard şi Nicole văzură în depărtare o structură 
mare, pentagonală. Pe măsură ce se apropiau, putură să 
vadă că apa canalului curgea direct în centrul 
pentagonului. Clădirea în sine, care încăleca simetric 
canalul, avea o înălţime de şase metri. Avea acoperişul plat, 
nici o fereastră şi era albă-crem la exterior. Fiecare din cele 
cinci secţiuni sau aripi ale ei se întindeau pe o lungime de 
douăzeci sau treizeci de metri de la centrul structurii. 

Pasarela din lungul canalului se termina cu nişte trepte 
care urcau spre o bandă periferică ce înconjura întregul 
pentagon. Aceeaşi configuraţie se găsea şi de cealaltă parte 
a canalului; în acel moment, un biot centiped folosea banda 
periferică pentru a trece dintr-o parte a canalului în 
cealaltă, ca pe un pod. 

— Unde crezi că se duce? Întrebă Nicole în timp ce se 
dădeau la o parte pentru a-i permite biotului să treacă. 

— Poate la New York, răspunse Richard. În lungile mele 
plimbări de dinaintea masacrării avianilor mi s-a întâmplat 
uneori să văd câte unul în depărtare. 

Se opriră în faţa singurei uşi a pentagonului, care era pe 
partea dinspre canal a clădirii. 

— Intrăm? Întrebă Nicole. 

Richard dădu din cap şi împinse uşa mică. Nicole se aplecă 
şi intră în clădire. Se pomeniră într-o încăpere mare, bine 
luminată, cu un volum de aproximativ o mie de metri cubi, 
cu tavanul aflat la cinci metri deasupra podelei. Pasarela lor 
se afla la doi-trei metri deasupra podelei, aşa că Richard şi 
Nicole puteau să urmărească majoritatea activităţilor ce se 
desfăşurau sub ei. Muncitori bioţi roboţi pe care nu-i mai 
văzuseră, fiecare proiectat pentru o anumită sarcină, 
descărcau cele două barje din încăpere, sortând 
încărcătura conform unui plan prestabilit. Multe din piesele 
individuale din stive erau încărcate pe bioţii-camion, care 
dispăreau pe una din uşile din spate o dată ce erau plini. 


După câteva minute de observare, Richard şi Nicole îşi 
continuară drumul pe pasarelă până în locul în care aceasta 
se intersecta, chiar deasupra centrului încăperii, cu o altă 
potecă. Richard se opri şi făcu nişte însemnări în computer. 

— Presupun că planul general e la fel de simplu cum arată 
la prima vedere, îi spuse el lui Nicole. Putem s-o luăm fie la 
stânga, fie la dreapta - indiferent pe unde am lua-o, intrăm 
în altă aripă a pentagonului. 

Nicole alese pasarela din dreapta, pentru că bioţii-camion 
despre care credea că duc piese de schimb pentru bioţii 
centipezi plecaseră în direcţia aceea. Şi nu se înşelase. De 
îndată ce Richard şi Nicole intrară în a doua încăpere, care 
avea exact aceleaşi dimensiuni ca prima, îşi dădură seama 
că pe podeaua de sub ei se fabricau atât un biot centiped 
cât şi un biot crab. Se opriră şi urmăriră procesul timp de 
câteva minute. 

— Absolut fascinant, spuse Richard, terminând diagrama 
fabricii de bioţi pe computer. Mergem? 

Când Richard se întoarse spre Nicole, ea îl văzu că face 
ochii mari. 

— Nu te uita acum, spuse el liniştit o secundă mai târziu, 
dar să ştii că avem companie. 

Nicole se răsuci şi se uită în spate. În cealaltă parte a 
încăperii, la patruzeci de metri în spatele lor pe pasarelă, o 
pereche de octopăianjeni se apropia încet. Richard şi Nicole 
nu le auziseră zgomotele distinctive, asemănătoare cu 
târâirea unor perii metalice, din cauza vacarmului din 
fabrica de bioți. 

Octopăianjenii se opriră când îşi dădură seama că oamenii 
i-au observat. Inima lui Nicole bătea cu furie. Îşi amintea 
clar ultima ei întâlnire cu un octopăianjen, când o salvase 
pe Katie din adăpostul octozilor din Rama II. Şi atunci, ca şi 
acum, primul ei impuls fusese să fugă. 

Îl apucă pe Richard de mână şi amândoi se uitară lung la 
extratereştri. 

— Să fugim, spuse ea în surdină. 


— Şi eu sunt la fel de înspăimântat ca şi tine, dar hai să 
mai stăm puţin. Ei nu se mişcă. Vreau să văd ce au să facă. 
Richard se concentră asupra octopăianjenului din frunte 
şi-şi schiţă cu atenţie în minte imaginea lui. Corpul aproape 
sferic era cenuşiu închis, cu un diametru de circa un metru 
şi cu o fantă verticală lată de douăzeci sau douăzeci şi cinci 

de centimetri, care ducea de sus până jos, unde corpul se 
desfăcea în opt tentacule negre cu auriu care se răsfirau pe 
podea, fiecare având doi metri lungime. În interiorul fantei 
verticale erau multe protuberanţe şi încreţituri 
necunoscute (Aproape sigur senzori, se gândi Richard), 
dintre care cea mai mare era reprezentată de un grup de 
lentile dreptunghiulare conţinând un anume tip de lichid. 

Pe când cele două perechi se uitau una la alta, o bandă 
lată de un purpuriu aprins începu să se mişte rapid în jurul 
„capului” octopăianjenului conducător. Banda asta izvora 
din una din marginile paralele ale fantei verticale; se mişcă 
în jurul capului, dispărând în marginea opusă a fantei. Fu 
urmată la câteva secunde de o a doua bandă complicat 
colorată, compusă din fâşii roşii, verzi şi câteva fără 
culoare, care făcu şi ea aceeaşi călătorie în jurul capului 
octopăianjenului. 

— Exact asta s-a întâmplat când Katie şi cu mine ne-am 
întâlnit cu octopăianjenul ăla, spuse Nicole cu nervozitate. 
Katie spunea că ne vorbeşte. 

— Dar n-avem cum să ştim ce spune, replică Richard. 
Faptul că poate să vorbească nu înseamnă că n-o să ne facă 
rău. 

În timp ce octopăianjenul conducător continua să 
vorbească în culori, Richard îşi aminti dintr-o dată un 
episod din anii de dinainte, din perioada odiseei lui pe Rama 
II. La vremea aceea stătea întins pe o masă, înconjurat de 
cinci sau şase octozi, toţi cu modele colorate pe cap. 
Richard îşi aminti cu claritate groaza pe care o simţise în 
timp ce se uita cum nişte creaturi foarte mici, aparent 
controlate de octopăianjeni, se târau şi-i intrau în nas. 


Lui Richard începură să-i zvâcnească tâmplele de durere. 

— Cu mine n-au fost deloc drăguţi, îi spuse el lui Nicole. 
Când au. 

În acel moment, uşa din capătul îndepărtat al încăperii se 
deschise şi intrară alţi patru octopăianjeni. 

— Ajunge, spuse Richard simțind că Nicole se încordează. 
Cred că e timpul să o luăm spre ieşire. 

Se îndreptară repede spre centrul încăperii, unde 
pasarela, la fel ca în camera anterioară, se unea cu drumul 
ce ducea în afara clădirii. Cotiră spre ieşire, dar se opriră 
după câţiva paşi. Şi pe uşa asta veneau alţi patru 
octopăianjeni. 

Richard şi Nicole se răsuciră, se întoarseră pe pasarela 
principală interioară şi o luară la fugă în direcţia celei de a 
treia aripi a pentagonului. De data asta alergară întins, fără 
să cotească spre ieşire, până ajunseră în interiorul celei de- 
a patra aripi. În sectorul ăsta era întuneric beznă. 
Încetiniră şi Richard scoase lanterna ca să cerceteze 
împrejurimile. Pe podeaua de sub ei se găseau instalaţii cu 
aspect sofisticat, dar nici un fel de activitate. 

— Să încercăm iar să ieşim? Întrebă Richard băgând la loc 
lanterna în buzunarul de la cămaşă. 

— Da. 

Se luară de mână şi alergară spre intersecţie, unde cotiră 
la dreapta şi se îndreptară spre ieşirea din pentagon. 

Câteva minute mai târziu se aflau într-un coridor 
întunecat, pe un teritoriu complet necunoscut. Amândoi 
erau epuizați. Nicole respira cu greutate. 

— Richard, trebuie să mă odihnesc. Nu pot alerga aşa, 
întruna. 

Merseră repede vreo cincizeci de metri pe coridorul 
întunecat şi pustiu. Văzură în stânga lor o uşă. Richard o 
deschise cu precauţie, se uită înăuntru şi cercetă încăperea 
cu lanterna. 

— Trebuie să fie un fel de cameră de depozitare, spuse el. 
Dar acum e goală. 


Richard intră în încăpere, se uită pe uşa din spate într-o 
altă cameră goală, apoi se întoarse după Nicole. Se aşezară 
cu spatele lipit de perete. După câteva secunde, Nicole 
spuse: 

— Iubitule, când ne întoarcem în adăpostul nostru vreau 
să mă ajuţi să-mi fac un consult la inimă. În ultimul timp am 
nişte dureri ciudate. 

— Acum te simţi mai bine? Întrebă Richard îngrijorat. 

— Da. Nicole zâmbi în întuneric şi îşi sărută soţul. Pe cât 
de bine e de aşteptat după ce am scăpat ca prin urechile 
acului de un cârd de octopăianjeni. 

Nicole dormi agitat, cu spatele lipit de perete şi capul pe 
umărul lui Richard. Avu coşmar după coşmar, trezindu-se 
de fiecare dată cu o tresărire, apoi aţipind iar. În ultimul 
coşmar era pe o insulă din ocean, împreună cu copiii. Un val 
uriaş se îndrepta înspre ei. Nicole era înnebunită, căci copiii 
erau răspândiţi pe toată insula. Cum putea să-i salveze pe 
toţi? Se deşteptă cutremurându-se. 

Îl înghionti pe întuneric pe soţul său. 

— Richard, trezeşte-te. Ceva nu e în regulă. 

La început Richard nu se mişcă. Când Nicole îl atinse a 
doua oară, deschise încet ochii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am sentimentul că nu suntem în siguranţă aici. Cred că 
ar trebui să plecăm. 

Richard aprinse lanterna şi plimbă fasciculul de raze prin 
cameră. 

— Nu e nimeni aici, spuse el blând. Şi nici nu aud nimic. 
Nu crezi c-ar trebui să ne mai odihnim? 

Rămaseră tăcuţi o vreme; temerile lui Nicole sporeau. 

— Am o presimţire intensă că suntem în pericol, spuse ea. 
Ştiu că tu nu crezi în lucrurile astea, dar în ce mă priveşte 
au fost aproape întotdeauna corecte. 

— Bine, spuse Richard în cele din urmă. 

Se ridică şi traversă camera, deschise uşa din spate care 
dădea într-o cameră similară. Se uită înăuntru. 


— Nici aici nu e nimic, spuse el după câteva secunde. 

Se întoarse şi deschise uşa dinspre coridor, pe care 
intraseră. În clipa în care uşa se deschise, auziră amândoi 
zgomotul inconfundabil de perii târâite. 

Nicole sări în picioare. Richard închise uşa fără zgomot şi 
alergă lângă ea. 

— Vino, spuse el în şoaptă. Trebuie să găsim altă cale de a 
ieşi de aici. 

Trecură în camera cealaltă, apoi în alta şi în alta. Toate 
erau întunecate şi pustii. În timp ce alergau prin teritoriul 
necunoscut, îşi pierdură simţul orientării. În cele din urmă 
ajunseră la o mare uşă dublă din capătul uneia din multele 
încăperi identice. Richard îi spuse lui Nicole să stea pe loc 
în timp ce el împingea cu precauţie partea stângă a uşii. 

— La naiba! Exclamă el de îndată ce se uită în cameră. Ce 
dracu' e asta? 

Nicole veni lângă el şi, la lumina lanternei, privi bizarul 
conţinut al camerei. În ea erau îngrămădite nişte obiecte 
mari. Cel mai apropiat semăna cu o amibă mare pe un 
skateboard, următorul cu o uriaşă sferă din împletitură, cu 
două antene ieşind din mijlocul ei. În cameră nu se auzea 
nici un sunet şi nimic nu se mişca. Richard ridică lanterna 
mai sus şi se uită prin restul camerei aglomerate. 

— Mergi înapoi, spuse surescitată Nicole, zărind ceva 
familiar. În partea aia. La câţiva metri în stânga celeilalte 
uşi. 

Câteva secunde mai târziu lanterna lumină patru siluete 
omeneşti, îmbrăcate cu costume spaţiale şi căşti, aflate 
lângă peretele îndepărtat. 

— Sunt bioţi umani, spuse emoţionată Nicole, cei pe care i- 
am văzut chiar înainte de a ne întâlni cu Michael O'Toole la 
baza funicularului cu scaune. 

— Norton şi compania? Întrebă neîncrezător Richard 
simțind pe şira spinării un fior de teamă. 

— Pun pariu că ei sunt, răspunse Nicole. 


Intrară în cameră şi ocoliră în vârful picioarelor obiectele 
numeroase pentru a se apropia de siluetele în cauză. 
Îngenuncheară amândoi lângă ele. 

— Trebuie să fie un loc de aruncat bioţii, spuse Nicole 
după ce îşi confirmară că chipul din spatele căştii 
transparente era într-adevăr o copie a comandantului 
Norton, care condusese prima expediţie ramană. Richard 
se ridică şi clătină din cap. 

— De necrezut! Spuse el. Ce caută ei aici? 

Plimbă lumina lanternei prin cameră. O secundă mai 
târziu, Nicole ţipă. La nici patru metri depărtare de ea se 
mişca un octopăianjen, sau cel puţin aşa părea în lumina 
aceea ciudată. Richard veni repede lângă ea. Îşi dădură 
repede seama că ceea ce vedeau era doar un biot 
octopăianjen şi izbucniră în râs. 

— Acum pot să merg acasă, Richard Wakefield? Întrebă 
Nicole după ce reuşi să-şi stăpânească râsul nervos. 

— Cred că da, spuse Richard zâmbind. Numai să găsim 
drumul. 

* 

Pe măsură ce pătrundeau tot mai adânc în labirintul de 
camere şi tuneluri din zona ce înconjura pentagonul, Nicole 
era tot mai convinsă că nu vor mai găsi niciodată ieşirea. În 
cele din urmă Richard încetini pasul şi începu să introducă 
informaţii în computerul său portabil. După aceea reuşiră 
măcar să nu mai meargă în cerc, dar nu întâlniră niciunul 
din reperele pe care le văzuseră atunci când fugiseră de 
octopăianjeni. 

Începuse deja să-i cuprindă disperarea când dădură peste 
un mic biot-camion care căra pe un coridor îngust o 
adunătură de obiecte mici, fără noimă. Richard se mai 
destinse. Îi spuse lui Nicole: 

— Lucrurile astea parcă ar fi făcute pe comandă, la 
cererea cuiva, ca obiectele care ne sunt nouă livrate în 
Camera Albă. Dacă mergem în direcţia din care a venit 
biotul, s-ar putea să descoperim unde sunt fabricate toate 


obiectele noastre. De acolo ne va fi uşor să găsim drumul 
spre adăpostul nostru. 

Fu un drum lung. Amândoi erau complet epuizați când, 
după mai multe ore de mers, coridorul lor se lărgi; intrară 
într-o fabrică uriaşă cu un tavan foarte înalt. În mijlocul 
fabricii erau doisprezece cilindri groşi care semănau cu 
boilerele de modă veche de pe Pământ. Fiecare avea o 
înălţime de patru sau cinci metri şi o lăţime de un metru şi 
jumătate la mijloc. Boilerele erau aranjate pe patru rânduri, 
de câte trei pe fiecare rând. 

Din fiecare boiler ieşeau şi intrau benzi transportoare (sau 
echivalentul lor raman), dintre care două funcționau în 
momentul sosirii lui Richard şi Nicole. Richard era fascinat. 

— Uită-te acolo, spuse el, arătând spre podeaua unei 
magazii mari, acoperită cu mormane de obiecte de toate 
dimensiunile şi toate formele. Aceea trebuie să fie materia 
primă. La computerul central, care se află probabil în 
baraca aia de după boilere, soseşte o cerere care este apoi 
procesată şi repartizată uneia din maşinile astea. Bioţii ies, 
adună articolele corespunzătoare şi le pun pe benzile 
transportoare. În interiorul boilerelor, materiile prime sunt 
modificate semnificativ, întrucât ceea ce iese este obiectul 
comandat de cine ştie ce specie inteligentă care foloseşte 
tastatura sau echivalentul ei ca să comunice cu ramanii. 

Richard se duse spre boilerul activ cel mai apropiat. 

— Însă adevărata întrebare este: ce fel de proces are loc 
în interiorul acestor boilere? Spuse el debordând de 
surescitare. Chimic? Nuclear, poate, implicând 
transformarea elementelor? Ori ramanii au vreo altă 
tehnologie de fabricaţie care depăşeşte complet înţelegerea 
noastră? 

Bătu de câteva ori foarte tare în peretele boilerului activ. 

— Pereţii sunt foarte groşi, anunţă el. 

Apoi se aplecă spre locul în care banda transportoare intra 
în boiler şi dădu să bage mâna înăuntru. 

— Richard, nu crezi că e un gest prostesc? Ţipă Nicole. 


Richard ridică privirea şi dădu din umeri. Când se aplecă 
iar ca să studieze interfaţa bandă/boiler, un biot bizar care 
arăta ca un aparat de fotografiat cu burduf prevăzut cu 
picioare veni în fugă din fundul sălii. Se băgă repede între 
Richard şi banda transportoare activă şi apoi îşi mări 
volumul, forțându-l pe Richard să se îndepărteze de 
procesul activ. 

— Frumoasă mişcare! Spuse Richard cu admiraţie. Se 
întoarse spre Nicole. Sistemul are o protecţie excelentă. 

— Richard, dacă nu te superi, putem să revenim la 
obiectivul nostru principal? Sau ai uitat că nu ştim pe unde 
să ne întoarcem în adăpostul nostru? 

— Numai puţin, spuse Richard. Vreau să văd ce iese din 
boilerul activ aflat cel mai aproape de noi. Poate că, văzând 
rezultatul, după ce am văzut deja ce a intrat, am să pot 
deduce genul de proces care are loc între timp. Nicole 
clătină din cap. 

— Uitasem cât eşti de însetat de cunoştinţe. Dintre toţi 
oamenii pe care i-am întâlnit, numai tu te-ai opri să studiezi 
o plantă nouă sau un animal necunoscut chiar dacă te-ai 
rătăci de tot în pădure. 

* 

În partea opusă a imensei săli, Nicole găsi un alt culoar 
lung. După o oră îl convinse în sfârşit pe Richard să 
părăsească fascinanta fabrică extraterestră. N-aveau de 
unde să ştie unde ducea acest nou culoar, dar era singura 
lor speranţă. Merseră şi tot merseră. De fiecare dată când 
Nicole obosea sau devenea deprimată, Richard îi ridica 
moralul preamărind minunile pe care le văzuseră de când 
părăsiseră adăpostul lor. 

— Locul ăsta e absolut uimitor, nemaipomenit! Spuse ella 
un moment dat, entuziasmat la culme. Mintea mea nu poate 
să judece ce înseamnă toate astea. Nu numai că nu suntem 
singuri în universul ăsta. Dar nici măcar nu ne aflăm în 
vârful piramidei, privitor la înzestrare. 


Richard continuă pe tonul ăsta entuziasmat până când, 
într-un târziu, când erau amândoi aproape sfârşiţi, văzură 
în faţa lor o bifurcaţie a coridorului. Din cauza unghiurilor, 
Richard fu sigur că se întorseseră la Y-ul iniţial, aflat la doar 
doi kilometri de adăpostul lor. 

— Uraaa! Strigă Richard prinzând viaţă. Uite, aproape am 
ajuns acasă. 

În momentul acela Nicole auzi ceva care o făcu să rămână 
stană de piatră. 

— Richard, stinge lumina! Strigă ea. 

E se răsuci rapid, mai să cadă, şi stinse lanterna. După 
câteva clipe nu mai avură nici o îndoială. Zgomotul de perii 
târâite devenea mai puternic. 

— Fugi! Ţipă Nicole, ţâşnind cu toată viteza de lângă soţul 
ei. 

Richard ajunse la bifurcaţie cu doar cincisprezece secunde 
înaintea primului octopăianjen. Extratereştrii veneau din 
canal. În timp ce fugea de ei, Richard se răsuci şi aprinse 
lanterna, luminând în spate. În acea clipă văzu cel puţin 
patru modele colorate mişcându-se în întuneric. 

* 

Aduseră în Camera Albă toată mobila pe care o putură 
găsi şi creară o baricadă de-a curmezişul părţii de jos a 
ecranului negru. Timp de mai multe ore stătură la pândă, 
aşteptându-se ca în orice clipă ecranul să se ridice şi 
adăpostul lor să fie invadat de octopăianjeni. Dar nu se 
întâmplă nimic. În cele din urmă, le lăsară pe Ioana şi 
Eleanor de pază în Camera Albă şi-şi petrecură noaptea în 
camera în care erau Tammy şi Timmy. 

— De ce n-au venit octopăianjenii după noi? Întrebă 
Richard a doua zi, în zori. Sunt aproape sigur că ei ştiu că 
ecranul se ridică automat. Dacă ar fi venit până în capătul 
coridorului. 

— Poate că n-au vrut să ne sperie din nou, îl întrerupse cu 
blândeţe Nicole. 

Richard se încruntă şi-i aruncă o privire cinică. 


— Totuşi, n-avem nici o dovadă fermă că octopăianjenii 
sunt ostili, în ciuda faptului că-ţi aminteşti că ai fost prost 
tratat când ai fost prizonierul lor, în timpul odiseei tale din 
trecut. Nici lui Katie, nici mie nu ne-au făcut nici un rău, 
deşi puteau uşor s-o facă. Şi, până la urmă, mi te-au dat 
înapoi. 

— La vremea aceea eram în comă profundă, replică 
Richard. Şi nu le mai foloseam ca subiect de testat. În plus, 
cum a fost cu Takagishi? Sau cu atacurile lor asupra 
prinţului Hal şi a lui Falstaff? 

— Fiecare din incidentele astea are o explicaţie plauzibilă, 
fără esenţă ostilă. Tocmai asta e atât de derutant. Să 
presupunem că lakagishi a murit de atac de cord. Să mai 
presupunem că octozii i-au conservat şi împăiat corpul ca 
să-l folosească drept material didactic pentru instruirea 
altor Octopăianjeni. Poate că şi noi am fi făcut la fel. 

Nicole se opri, apoi continuă: 

— Iar atacul, cum îl numeşti tu, asupra prinţului Hal şi a 
lui Falstaff s-ar putea să fi fost doar o neînțelegere. Dacă 
roboţeii tăi au hoinărit şi au intrat într-un loc foarte 
important, poate un cuib sau echivalentul unei biserici la 
octopăianjeni? Era firesc ca octozii să-şi apere un sector 
vital. 

— Sunt nedumerit, spuse Richard după un moment de 
ezitare. Acum îi aperi pe octopăianjeni. Dar ieri fugeai de ei 
chiar mai repede decât mine. 

— Da, răspunse gânditoare Nicole. Recunosc că eram 
îngrozită. Am presupus instinctiv că sunt ostili şi am fugit. 
Astăzi îmi e ruşine de mine. Noi, oamenii trebuie să ne 
folosim raţiunea ca să înăbuşim reacţiile instinctive. Mai 
ales tu şi cum mine. După tot ce am văzut în Rama şi la 
Baza de Tranzit, ar trebui să fim imuni la xenofobie. 

Richard zâmbi şi dădu din cap. 

— Aşadar, acum sugerezi că s-ar putea ca octopăianjenii să 
încerce doar să stabilească vreun fel de contact paşnic? 


— Poate, răspunse Nicole. Nu ştiu ce vor. Dar ştiu câ nu i- 
am văzut niciodată făcând ceva care să fie ostil dincolo de 
orice îndoială. 

Richard se uită pe pereţi, distrat, timp de câteva secunde, 
apoi îşi frecă fruntea. 

— Aş vrea să-mi pot aminti mai multe detalii din perioada 
cât am stat la ei. Încă mai am dureri de cap năprasnice 
când încerc să mă concentrez asupra acelui episod din viaţa 
mea - numai atunci când mă aflam în interiorul sesilei, 
durerea nu însoțea amintirile despre octopăianjeni. 

— Odiseea ta a avut loc cu mult în urmă, spuse Nicole. 
Poate că şi octopăianjenii sunt capabili de a învăţa şi acum 
au adoptat o altă atitudine faţă de noi. 

Richard se ridică. 

— În regulă, spuse el. M-ai convins. Data viitoare când 
vedem un octopăianjen, n-o să mai fugim. Cel puţin nu 
imediat, adăugă râzând. 

Mai trecu o lună. Richard şi Nicole nu mai ieşiră dincolo de 
ecranul negru şi nu mai avură alte întâlniri cu 
octopăianjenii. Îşi petreceau zilele având grijă de puii de 
aviarii (care învățau să zboare) şi-şi ţineau de urât unul 
altuia. Principalele subiecte de discuţie erau copiii lor şi 
trecutul. 

— Cred că de-acum suntem bătrâni, spuse Nicole într-o 
dimineaţă în timp ce se plimbau prin una dintre cele trei 
pieţe centrale ale New York-ului. 

— Cum poţi să spui una ca asta? Întrebă Richard cu un 
zâmbet ştrengăresc. Doar pentru că ne petrecem 
majoritatea timpului discutând despre ce s-a întâmplat 
demult şi cheltuim pentru funcţiile igienice ale corpului mai 
multă atenţie şi energie decât pentru sex, înseamnă că 
suntem bătrâni? 

Nicole râse. 

— E chiar atât de rău? Întrebă ea. 

— Nu chiar, răspunse Richard pe un ton glumeţ. Încă te 
mai iubesc ca un şcolar. Dar când şi când dragostea asta e 


pusă pe planul doi de junghiuri şi dureri pe care nu le 
aveam înainte. Apropo, nu trebuia să te ajut să-ţi faci un 
control la inimă? 

— Ba da. Dar, de fapt, n-ai cu ce să mă ajuţi. Singurele 
instrumente pe care le-am adus în trusa medicală pe care 
am luat-o cu mine când am fugit sunt stetoscopul şi 
sfigmomanometrul. Le-am folosit de mai multe ori ca să mă 
consult. N-am găsit nimic neobişnuit, cu excepţia unei valve 
care dă rateuri din când în când, iar dificultăţile de 
respiraţie n-au mai recidivat. Probabil că de vină au fost 
emoția şi. Vârsta, încheie Nicole zâmbind. 

— Dacă ginerele nostru cardiolog era aici, ţi-ar fi făcut un 
consult complet. 

Câteva minute merseră în tăcere. 

— Ţi-e foarte dor de copii, nu-i aşa? Întrebă Richard. 

— Da, răspunse oftând Nicole. Dar încerc să nu mă 
gândesc prea mult la ei. Sunt fericită că trăiesc şi că sunt 
aici cu tine - e infinit mai bine decât în acele ultime luni 
petrecute în închisoare. Şi am multe amintiri minunate 
despre copii. 

— Dumnezeu mi-a dat înţelepciunea de a accepta lucrurile 
pe care nu le pot schimba, cită Richard. Asta e una dintre 
cele mai mari calităţi ale tale, Nicole. Întotdeauna am fost 
puţin invidios pe detaşarea ta. 

Nicole înaintă agale. Care detaşare? Se întrebă ea, 
amintindu-şi cu claritate cât de obsedată fusese după 
moartea lui Valeri Borzov, survenită chiar după ce Newton 
se întâlnise cu Rama. Nici n-am putut să dorm până nu m- 
am convins că nu a murit din vina mea. Se gândi în treacăt 
la anii care trecuseră de atunci. Detaşarea, dacă există cât 
de cât, a venit destul de recent. Maternitatea şi vârsta îţi 
dau o altă perspectivă asupra lumii şi asupra propriei 
persoane. 

După câteva minute, Richard se opri şi se întoarse cu faţa 
la Nicole. 


— 'Te iubesc foarte mult, spuse el dintr-o dată, 
îmbrăţişând-o cu putere. 

Brusca lui manifestare o nedumeri pe Nicole. 

— Ce-a fost asta? Întrebă ea. Richard privea în depărtare. 

— În ultima săptămână, mintea mea a plăsmuit un plan 
nebunesc, spuse el cu emoție. Am ştiut de la bun început că 
e periculos dar, asemeni tuturor proiectelor mele, a pus 
stăpânire pe mine. Ba chiar s-a întâmplat de două ori să mă 
dau jos din pat ca să mă gândesc la detalii. Am vrut să-ţi 
spun mai înainte despre el, dar trebuia să mă conving că 
într-adevăr e posibil. 

— Habar n-am ce tot spui tu acolo, rosti nerâbdătoare 
Nicole. 

— Este vorba despre copii. Am conceput un plan ca să 
evadeze şi ei şi să vină la noi aici, în New York. Chiar am 
început să le reprogramez pe Ioana şi Eleanor. 

Nicole se uită lung la soţul ei, între emoţiile şi raţiunea ei 
ducându-se o adevărată luptă. Richard dădu să-i explice 
planul de evadare. 

— Numai o clipă, Richard. Mai întâi trebuie să ne punem o 
întrebare importantă. Ce te face să crezi că vor vrea să 
evadeze? Ei nu se află în închisoare, nu sunt nici măcar 
acuzaţi de ceva. Sigur, Nakamura e un tiran şi viaţa în 
colonie este grea şi deprimantă, dar din câte ştiu eu, copiii 
noştri sunt la fel de liberi ca oricare alt cetăţean. lar dacă 
vor încerca să ni se alăture şi vor da greş, viaţa lor va fi în 
pericol. În plus, existenţa noastră aici, deşi pentru noi e 
grozavă, pentru ei cu greu poate fi considerată un paradis. 

— Ştiu. Ştiu. Şi poate că m-am lăsat dus de val, din dorinţa 
de a-i vedea. Dar ce riscăm trimiţându-le pe Ioana şi 
Eleanor să stea de vorbă cu ei? Patrick şi Ellie sunt adulţi şi 
pot hotărî singuri. 

— Dar Benjy şi Katie? Întrebă Nicole. Pe fruntea lui 
Richard apăru o cută. 

— Evident că Benjy n-ar putea veni singur, aşa că 
participarea lui depinde de faptul dacă vreunul din ceilalţi 


se hotărăşte să-l ajute. Cât despre Katie, ea e foarte 
nestatornică şi imprevizibilă. E de aşteptat chiar să se 
hotărască să-i spună lui Nakamura. Cred că nu avem altă 
alegere decât să o lăsăm pe dinafară. 

— Un părinte nu încetează niciodată să spere, spuse 
încetişor Nicole, mai mult pentru sine. Apropo, planul tău îi 
include şi pe Max şi Eponine? Ei fac parte, practic din 
familie. 

— Max este alegerea perfectă pentru coordonarea 
evadării din interiorul coloniei. N-a făcut el o treabă 
nemaipomenită ascunzându-te şi apoi conducându-te până 
la Lacul Shakespeare fără să fii detectată? Patrick şi Ellie 
vor avea nevoie de cineva matur şi chibzuit care să-i 
călăuzească. Conform planului meu, Ioana şi Eleanor îl vor 
aborda mai întâi pe Max. Nu numai că el e deja familiarizat 
cu roboții, dar ne şi poate spune sincer dacă planul poate 
sau nu funcţiona. Dacă, prin intermediul roboților, ne va 
spune că întreaga idee e prostească, vom renunţa la ea. 

Nicole încercă să-şi imagineze bucuria pe care avea s-o 
simtă îmbrăţişându-şi iarăşi copiii. Îi fu imposibil. 

— În regulă, Richard, spuse ea, zâmbind în sfârşit. 
Recunosc că mă interesează. Să discutăm despre asta. Dar 
trebuie să ne promitem că nu vom face nimic decât dacă 
suntem absolut siguri că nu ne punem copiii în pericol. 

Curând după cină, Max Puckett şi Ellie Turner se scuzară 
în faţa lui Eponine şi a lui Robert şi ieşiră din casa fermei lui 
Max din Noul Eden. De îndată ce nu mai putură să fie auziţi 
din casă, Max începu să-i povestească lui Ellie despre vizita 
pe care i-o făcuseră de curând roboţeii. Lui Ellie nu-i venea 
să creadă ce auzea. 

— Sigur ai înţeles greşit, îi spuse ea pe un ton coborât. Nu 
se poate ca ei să ne propună să plecăm pur şi simplu. 

Max duse un deget la buze; mai aveau doar câţiva metri 
până la hambar. 

— Poţi să vorbeşti personal cu ei, rosti el în şoaptă. Dar, 
după spusele acestor micuţe personaje, există loc berechet 


pentru noi toţi în adăpostul ăla în care aţi trăit primii câţiva 
ani după naşterea ta. 

În hambar era întuneric. Înainte ca Max să aprindă 
lumina, Ellie zărise deja, pe un pervaz, micuţii roboţi care 
străluceau. 

— Bună, Ellie, spuse mica Ioana, îmbrăcată tot în armură. 
Mama ta şi tatăl tău sunt sănătoşi şi îţi transmit urările lor 
de bine. 

Robotul Eleanor adăugă: 

— Am venit în seara asta la tine pentru că Max a 
considerat că e necesar să auzi cu urechile tale ce avem noi 
de spus. Richard şi Nicole vă invită, pe tine şi pe prietenii 
tăi, să vă alăturaţi lor în vechiul vostru adăpost din New 
York, unde părinţii tăi duc o viaţă spartană dar paşnică. 

Ioana interveni: 

— În adăpostul vostru totul este la fel cum era pe vremea 
când erai mică. Mâncarea, îmbrăcămintea şi alte obiecte 
sunt furnizate tot de ramani, pe baza cererilor făcute 
folosind tastatura din Camera Albă. Apă proaspătă se 
găseşte în cantităţi nelimitate în cisterna de la baza scării 
de la intrare. 

Ellie asculta, fascinată, în timp ce Ioana îi reamintea 
condiţiile de trai de sub oraşul insulă aflat în partea sudică 
a celui de-al doilea habitat. Încercă să-şi reamintească 
singură adăpostul dar imaginea din mintea ei era 
surprinzător de vagă. Din acea perioadă a vieţii ei îşi putea 
aminti cu claritate doar ultimele câteva zile pe Rama, 
inclusiv spectaculoasele inele de culoare emanând din 
Marele Corn şi îndreptându-se încet spre nordul uriaşului 
cilindru. Însă imaginea interiorului adăpostului era 
înceţoşată. De ce nu-mi amintesc mai clar măcar camera 
copiilor? Se întrebă ea. Din cauză că, de atunci, s-au 
întâmplat prea multe lucruri care s-au întipărit mai adânc 
în memoria mea? 

Îi trecu prin faţa ochilor un montaj de imagini izvorâte din 
primii ani ai copilăriei. Unele erau într-adevăr de pe Rama, 


dar mult mai multe erau din apartamentul în care stătuse 
cu familia ei la Baza de Tranzit. Inconfundabilele trăsături 
ale Vulturului, personaj semănând cu un zeu pentru copiliţa 
Ellie, păreau să domine montajul. 

Eleanor de Aquitania o întrebase ceva, dar Ellie nu fusese 
atentă. 

— Scuză-mă, Eleanor, te rog să repeţi întrebarea. M-am 
lăsat furată de amintirile din copilărie. 

— Mama ta a întrebat de Benjy. E tot în secţia din Avalon? 

— Da, răspunse Ellie. Şi se simte bine, atât cât te poţi 
aştepta. Cea mai bună prietenă a lui din lume este Nai 
Watanabe. Când s-a sfârşit războiul, ea s-a oferit să lucreze 
cu cei care au fost trimişi, dintr-un motiv sau altul, în secţia 
din Avalon. Petrece aproape zilnic câtva timp cu Benjy şi l-a 
ajutat enorm. Gemenilor ei, Kepler şi Galileo, le place mult 
să se joace cu el - cu toate că, uneori, Galileo e afurisit şi-i 
lui Nai dă multă bătaie de cap. 

— După cum ţi-am povestit, spuse Max, întorcând 
conversaţia la principalul subiect, Nicole şi Richard au lăsat 
la latitudinea noastră să decidem cine va fi implicat în cazul 
în care chiar încercăm o evadare în masă. Va urma Benjy 
instrucţiunile? 

— Cred că da, spuse Ellie. Atâta timp cât are încredere în 
persoana care i le dă. Dar sub nici o formă n-avem cum să-i 
spunem dinainte despre evadare. Nu ne putem aştepta să 
nu-i scape vreo vorbă. Lui Benjy nu-i stă în fire să fie 
secretos şi viclean. Se va bucura din cale-afară dar. 

— Domnule Puckett, o întrerupse Ioana D'Arc, ce să le 
spunem lui Richard şi Nicole? 

— La naiba, loana, ai puţintică răbdare. Ba şi mai bine, 
reveniţi după o săptămână, astfel încât Ellie, Eponine şi cu 
mine să avem mai mult timp să cântărim lucrurile şi să vă 
putem da un răspuns mai documentat. Şi spuneţi-i lui 
Richard că mie toată treaba mi se pare al dracului de 
tentantă, chiar dacă, fără doar şi poate, e o nebunie. 


Max îi depuse pe cei doi roboţi pe podeaua hambarului şi 
ei îşi luară tălpăşiţa. Când Max şi Ellie ieşiră din nou la aer, 
Max scoase o ţigară din buzunar. 

— Sper că nu te deranjez prea mult dacă fumez aici afară, 
zise el, rânjind. 

Ellie zâmbi. 

După un minut de tăcere, Ellie spuse: 

— Nu vrei să-i spui lui Robert, nu-i aşa, Max? Max clătină 
din cap. 

— Deocamdată nu. Poate n-am să-i spun decât în ultimul 
moment. 

O cuprinse pe Ellie cu braţul pe după umeri. 

— Domniţă, îmi place soţul tău doctor, zău că da, însă 
uneori mă gândesc că atitudinea şi priorităţile lui sunt puţin 
ciudate. Nu pot avea certitudinea că nu va povesti nimănui. 

— Te gândeşti, Max, că poate Robert a jurat în vreun fel, în 
particular, să nu mai acţioneze împotriva autorităţii? Şi că 
se teme. 

— La naiba, Ellie, nu sunt psiholog. Cred că niciunul din 
noi nu poate să înţeleagă ce schimbări au survenit în inima 
lui după uciderea cu sânge rece a două persoane. Însă pot 
să spun că există posibilitatea ca el să nu păstreze secretul 
- pentru a evita o decizie personală dureroasă, dacă nu 
pentru altceva. 

Max trase cu sete din ţigară şi se uită la tânăra sa 
prietenă. 

— Nu crezi că va veni, Max, nu-i aşa? Nici chiar dacă eu 
vreau să vină. 

Max clătină iarăşi din cap. 

— Nu ştiu, Ellie. Asta va depinde de cât de mare nevoie 
are de tine şi de micuța Nicole. Robert v-a făcut loc în viaţa 
lui, dar încă îşi ascunde sentimentele în spatele muncii 
neîntrerupte. 

— Dar tu, Max? Întrebă acum Ellie. Ce părere ai, în 
realitate, despre tot acest plan? 


— Eponine şi cu mine suntem gata să plecăm, să avem 
mica noastră aventură, spuse Max cu un rânjet. Oricum, e 
doar o problemă de timp să intru într-un conflict serios cu 
Nakamura. 

— Şi Patrick? 

— Lui îi va plăcea la nebunie ideea. Însă mă tem că s-ar 
putea să-i spună ceva lui Katie. Ei au o relaţie aparte. 

Max se opri la mijlocul frazei, văzându-l pe Robert că iese 
pe veranda din faţă, cu fiica sa obosită în braţe. 

— O, acolo erai, Ellie, spuse Robert. Credeam că v-aţi 
rătăcit în hambar. Nicole e foarte obosită iar eu trebuie să 
ajung la spital foarte devreme. 

— Desigur, iubitule, spuse Ellie. Max şi cu mine tocmai ne 
aminteam de mama şi de tata. 

* 

Trebuie să pară o zi absolut normală, se gândi Ellie în timp 
ce arăta cartea de identitate biotului Garcia din holul 
supermarketului din Beauvois. Trebuie să fac totul exact ca 
şi cum ar fi o zi de joi obişnuită. 

— Doamnă Turner, spuse biotul câteva secunde mai târziu, 
înmânându-i o listă scoasă din computerul aşezat lângă 
peretele din spatele lui, poftim raţia care vă este alocată 
pentru săptămâna asta. Nici de data asta nu avem broccoli 
şi roşii, aşa că am inclus două măsuri de orez suplimentare. 
Acum puteţi înainta ca să vă luaţi produsele. 

Ellie intră cu mica Nicole în zona principală a 
supermarketului. De partea cealaltă a unei plase de sârmă, 
unde în perioada de început a coloniei cetăţenii îşi făceau 
singuri cumpărăturile, cinci sau şase bioţi Tiasso şi Lincoln, 
toţi aparţinând seriei 300 complet reprogramată de 
guvernul Nakamura, se mişcau în susul şi josul intervalelor 
dintre rafturi împărțind produsele. Majoritatea rafturilor 
erau goale. Cu toate că războiul se terminase de câtva timp, 
vremea instabilă din Noul Eden, precum şi revolta 
majorităţii fermierilor în faţa durității lui Nakamura, făceau 
ca producţia să se menţină la un nivel minim. De aceea, 


guvernul găsise că trebuie să supravegheze distribuirea 
hranei. Doar favoriţii guvernului aveau mâncare mai multă 
decât strictul necesar. 

În faţa lui Ellie şi a fiicei ei în vârstă de aproape doi ani 
erau la coadă şase persoane. În fiecare joi după-amiază 
Ellie îşi făcea cumpărăturile împreună cu aceeaşi oameni. 
Aproape toţi se întoarseră când intrară Ellie şi Nicole. 

— lat-o pe scumpetea de fetiţă, spuse o femeie plăcută cu 
părul cărunt. Ce mai faci, Nicole? 

Nicole nu răspunse. Se dădu înapoi câţiva paşi şi se agăţă 
strâns de piciorul mamei ei. 

— Nicole e încă timidă, spuse Ellie. Vorbeşte numai cu cei 
pe care-i cunoaşte. 

Un biot Lincoln aduse două cutii mici cu mâncare şi le 
înmână tatălui şi fiului adolescent din fruntea cozii. 

— Azi nu vom folosi cărucior, îi spuse biotului tatăl. Te rog 
să notezi asta în fişa noastră. Acum două săptămâni, când 
iarăşi am cărat în mână alimentele, nimeni nu a notat că n- 
am luat cărucior şi-n toiul nopţii am fost treziţi de o Garcia 
care ne-a cerut să returnăm magazinului căruciorul. 

Nu trebuie să existe nici o greşeală banală, îşi spuse Ellie. 
Fără cărucioare nereturnate, nimic care să dea de bănuit 
până dimineaţă. În timp ce aştepta la rând, Ellie revăzu încă 
o dată detaliile planului de evadare pe care le discutase cu 
o zi în urmă cu Patrick, Eponine şi Max. Fusese aleasă o zi 
de joi pentru că era ziua în care îi vizita de obicei pe 
bolnavii de RV-41 din Avalon. Max şi Eponine solicitaseră şi 
primiseră aprobarea de a merge la cină la Nai Watanabe. Ei 
urmau să aibă grijă de Kepler şi Galileo, în timp ce Nai se 
ducea să-l aducă pe Benjy. Totul era în ordine. Rămăsese o 
singură mare incertitudine. 

Ellie repetase de o sută de ori în gând ce-i va spune lui 
Robert. Prima lui reacţie va fi negativă, se gândi ea. Va 
spune că e prea periculos, că periclitez siguranţa lui Nicole. 
Şi va fi furios că nu i-am spus mai devreme. 


În mintea ei îi răspunsese deja la toate obiecțiile şi 
descrisese într-o lumină favorabilă viaţa pe care aveau să o 
ducă în New York. Totuşi, era extrem de tensionată. Nu 
fusese în stare să se convingă că Robert va accepta să vină. 
Şi nu ştia cum va reacţiona el dacă-i va declara că e 
pregătită să o ia pe Nicole şi să plece fără el. 

În timp ce cumpărăturile îi erau depozitate în căruciorul 
pe care avea să-l returneze după ce descărca totul acasă, 
Ellie o strânse de mână pe fiica sa. Se apropie momentul, 
gândi ea. Trebuie să am curaj. Trebuie să am încredere. 

— Cum Dumnezeu te aşteptai să reacţionez? Spuse Robert 
Turner. Vin acasă după o zi extrem de grea la spital, cu 
gândul la sutele de lucruri pe care trebuie să le fac mâine 
şi, la cină, tu îmi spui că vrei să plecăm din Noul Eden 
pentru totdeauna. Şi că plecăm în seara asta. Ellie, draga 
mea Ellie, toată treaba asta e absurdă. Chiar dacă ar ţine, 
n-aş avea timp să clarific totul. Am proiecte. 

— Ştiu că e neaşteptat, Robert, spuse Ellie, temându-se tot 
mai mult că a subestimat dificultatea sarcinii, dar nu 
puteam să-ţi spun mai devreme. Ar fi fost prea periculos. 
Dacă te scăpai şi-i spuneai ceva lui Ed Stafford sau altcuiva 
din personalul tău şi te-ar fi auzit vreun biot? 

— Dar nu pot să plec aşa, pur şi simplu, fără să spun nimic 
nimănui. Robert clătină din cap cu putere. Ai idee câţi ani 
de muncă s-ar irosi? 

— N-ai putea să scrii ce trebuie făcut la fiecare proiect? 
Sugeră Ellie. Şi poate să faci un rezumat la ce s-a realizat 
deja. 

— Într-o noapte, nu, răspunse apăsat Robert. Nu, Ellie, 
problema iese din discuţie. Nu putem pleca. Sănătatea 
coloniei pe termen lung ar putea să depindă de rezultatele 
cercetărilor mele. În plus, chiar dacă accept că părinţii tăi 
locuiesc confortabil în acel loc bizar pe care l-ai descris, în 
mod sigur nu pare a fi un loc bun de crescut un copil. Şi nici 
măcar n-ai pomenit de pericolul care ne paşte pe toți. 
Plecarea noastră va fi văzută ca un act de trădare. Dacă 


suntem prinşi, vom fi amândoi executaţi. Ce se va întâmpla 
atunci cu Nicole? 

Ellie mai ascultă un minut obiecțiile lui Robert, apoi îşi 
dădu seama că sosise timpul să expună şi propriul punctul 
de vedere. Îşi adună tot curajul, se duse la masă şi luă 
mâinile soţului ei în ale sale. 

— Mă gândesc la asta de aproape trei săptămâni, Robert. 
Trebuie să înţelegi cât de greu îmi e să iau această decizie. 
Te iubesc din toată inima, dar dacă trebuie, eu şi Nicole 
vom pleca fără tine. Ştiu că în plecarea asta există o 
mulţime de incertitudini, dar viaţa de aici, din Noul Eden nu 
este câtuşi de puţin sănătoasă pentru niciunul din noi. 

— Nu, nu, nu! Spuse imediat Robert, eliberându-se şi 
începând să se plimbe înnebunit prin cameră. Nu cred 
nimic din toate astea. E un coşmar. Se opri şi se uită la Ellie. 
Nu poţi s-o iei pe Nicole cu tine, spuse el cu patimă. Mă 
auzi? Îţi interzic s-o iei pe fiica noastră. 

— Robert! Îl întrerupse Ellie, strigând. Lacrimile îi şiroiau 
pe obraji. Uită-te la mine. Sunt soţia ta, mama fiicei tale. Te 
iubesc. 'Te implor să asculţi ce am de spus. 

Nicole intrase în fugă în cameră şi acum plângea lângă 
mama ei. Ellie se calmă înainte de a continua. 

— Nu cred că eşti singurul din familia asta care are 
dreptul să ia decizii. Am şi eu dreptul ăsta. Îţi respect 
dorinţa de a nu merge, dar sunt mama lui Nicole. Dacă e să 
ne despărţim, atunci cred că ar fi mai bine pentru ea să fie 
cu mine. 

Ellie se opri. Faţa lui Robert era schimonosită de mânie. 
Făcu un pas spre ea şi, pentru prima dată în viaţa ei, Ellie 
se temu că Robert o va lovi. 

Cu mâna dreaptă ridicată şi făcută pumn, Robert urlă: 

— Pentru mine, cel mai bine ar fi să uiţi de toată prostia 
asta! 

Ellie se dădu puţin înapoi. Nicole continuă să plângă. 
Robert se chinuia să se stăpânească. Cu glasul tremurând 
de emoție, zise: 


— Jur că nimeni şi nimic nu mă va mai face să sufăr ca 
atunci. 

Îi dădură lacrimile. 

— La naiba! Articulă el, dând cu pumnul în masă. Apoi, 
fără să mai spună nimic, se aşeză pe scaun şi-şi îngropă faţa 
în mâini. 

Ellie o linişti pe Nicole şi o vreme nu spuse nimic. 

— Ştiu ce dureros a fost să-ţi pierzi prima familie, spuse ea 
în cele din urmă. Dar, Robert, asta e cu totul altă situaţie. 
Nimeni n-o să ne facă vreun rău, lui Nicole sau mie. 

Se duse la el şi-l cuprinse în braţe. 

— Nu spun că e o decizie uşoară. Dar sunt convinsă că aşa 
e cel mai bine pentru Nicole şi pentru mine. 

Robert îi răspunse la îmbrăţişare, dar fără mult entuziasm. 

— N-am să vă opresc să plecaţi, spuse el resemnat. Dar nu 
ştiu ce-am să fac eu. Aş vrea să mă gândesc la asta câteva 
ore, cât timp suntem în Avalon. 

— Bine, dragul meu, dar te rog să nu uiţi că Nicole şi cu 
mine avem mai multă nevoie de tine decât pacienţii tăi. Tu 
eşti singurul nostru soţ şi tată. 

Nicole nu-şi putea stăpâni emoția. În timp ce făcea 
ultimele retuşuri la decorarea camerei copiilor, îşi imagina 
cum va arăta încăperea atunci când copiii o vor împărţi cu 
cei doi aviani. Timmy, care acum era înalt aproape cât 
Nicole, se căţără lângă ea ca să inspecteze rezultatul 
muncii ei. Scoase câteva bolboroseli de apreciere. 

— Gândeşte-te, Timmy, spuse Nicole, ştiind că avianul nu-i 
înţelege exact cuvintele dar îi poate interpreta timbrul 
vocii, când Richard şi cu mine ne vom întoarce, îţi vom 
aduce noii colegi de cameră. 

— Eşti gata, Nicole? Strigă Richard. E timpul să plecăm. 

— Da, iubitule. Sunt în camera copiilor. Vii să arunci o 
privire? 

Richard băgă capul pe uşă şi inspectă superficial noile 
decoraţiuni. 


— Grozav, pur şi simplu grozav, spuse el. Acum trebuie s-o 
luăm din loc. Operaţiunea asta necesită o sincronizare 
perfectă. 

În timp ce mergeau spre Port, Richard o informă pe Nicole 
că nu mai sosiseră informaţii din Semicilindrul Nordic. 
Lipsa veştilor putea să indice faptul că Ioana şi Eleanor 
erau prea implicate în evadare, spuse el, sau prea aproape 
de un posibil duşman sau chiar că aplicarea planului de 
evadare era în pericol. Nicole nu îşi amintea să-l mai fi 
văzut pe Richard atât de nervos. Încercă să îl calmeze. 

— Încă nu ştim dacă vine şi Robert? Întrebă ea peste 
câteva minute, în timp ce se apropiau de submarin. 

— Nu. Nici despre reacţia lui când Ellie i-a spus despre 
plan. Au apărut în Avalon, aşa cum fusese stabilit, dar au 
fost ocupați cu pacienţii lui. loana şi Eleanor n-au avut 
ocazia să discute cu Ellie după ce au ajutat-o pe Naisă-lia 
pe Benjy din spital. 

Cu o zi în urmă, Richard verificase submarinul cel puţin de 
două ori. Cu toate acestea, scoase un oftat de uşurare când 
sistemul de operare porni şi nava alunecă în apă. În timp ce 
se afundau în apele Mării Cilindrice, Richard şi Nicole 
rămaseră tăcuţi. Fiecare anticipa, în felul lui, emoția 
reunirii care avea să aibă loc în mai puţin de o oră. 

Poate exista o bucurie mai mare decât să-ţi reîntâlneşti 
copiii după ce ai crezut că n-ai să-i mai vezi niciodată? 
Gândi Nicole. Imaginea celor şase copii ai ei îi umplu încet 
mintea. O văzu pe Genevieve, primul ei copil, născut pe 
Pământ după scurta aventură cu prinţul Henry. Următoarea 
era senina Simone, pe care Nicole o lăsase la Baza de 
Tranzit cu un soţ mai mare ca ea cu aproape şaizeci de ani. 
Cele două fete mai mari erau urmate în procesiunea 
mentală de cei patru copii care trăiau încă pe Rama, 
năbădăioasa Katie, scumpa ei Ellie şi cei doi fii concepuţi cu 
Michael O'Toole, Patrick şi Benjy cel cu retard intelectual. 

Sunt atât de diferiţi între ei! Se gândi Nicole. Fiecare e, în 
felul lui, un miracol. 


Emoţia pe care o simţea Nicole era copleşitoare. În timp 
ce Richard începu să manevreze submarinul în poziţia 
pentru rendez-vous, prin faţa ochilor înlăcrimaţi ai lui 
Nicole dansau amintirile recente legate de Ellie, Patrick şi 
Benjy. Întinse mâna şi o strânse pe a lui Richard, în timp ce 
nava ieşea la suprafaţa apei. 

Prin hublou puteau vedea opt siluete care stăteau pe mal 
în locul stabilit. Când apa se scurse de pe hublou, Nicole îi 
recunoscu pe Ellie, pe soţul ei, Robert, pe Eponine, pe Nai 
care-l ţinea de mână pe Benjy, şi pe cei trei copii mici, 
dintre care unul era nepoata şi tiza ei, pe care nu o văzuse 
niciodată. Bătu cu pumnii în hublou, ştiind că era inutil căci 
niciunul din cei de pe mal nu o puteau auzi sau vedea. 

De îndată ce deschiseră uşa, Richard şi Nicole auziră 
focuri de armă. Robert Turner se uită îngrijorat în spate şi 
apoi o luă repede în braţe pe micuța Nicole. Ellie şi Eponine 
luară şi ele în braţe câte unul din gemenii Watanabe. 
Galileo se luptă cu Eponine şi primi o palmă de la mama lui 
care încerca să-l conducă pe Benjy în submarin. 

Altă rundă de focuri, mult mai aproape, se auzi chiar când 
grupul intra în navă. 

— Max a spus să plecăm imediat ce suntem toţi la bord, le 
spuse în grabă Ellie părinţilor ei. El şi Patrick ţin la distanţă 
plutonul care a fost trimis să ne prindă. 

Richard se pregătea să închidă uşa când două siluete 
înarmate, una ţinându-se cu mâna de burtă, năvăliră din 
tufele din apropiere. 

— Fii gata de plecare! Urlă Patrick întorcându-se cu 
spatele şi trăgând două focuri. Sunt chiar în urma noastră. 

Max se împletici, dar Patrick îşi târi prietenul rănit ultimii 
cincizeci de metri până la submarin. Trei soldaţi din colonie 
traseră asupra navei în timp ce aceasta se cufunda. Preţ de 
câteva clipe, nimeni nu spuse nimic. Apoi în micul 
compartiment izbucni hărmălaia. Toată lumea striga şi 
plângea. Nicole şi Robert se aplecară asupra lui Max, care 
stătea jos cu spatele rezemat de perete. 


— Eşti rănit grav? Întrebă Nicole. 

— La dracu', nu, răspunse Max cu patimă. A fost doar un 
glonţ rătăcit care mi s-a înfipt undeva în burtă. E nevoie de 
artilerie, nu glumă, ca să-i vii de hac unui ticălos ca mine. 

Când Nicole îşi îndreptă spatele şi se uită în jur, Benjy era 
chiar lângă ea. 

— Ma-ma, spuse el, cu braţele întinse şi tremurând de 
bucurie. 

Cei doi se îmbrăţişară îndelung în mijlocul 
compartimentului. Hohotele de fericire ale lui Benjy 
reflectau sentimentele tuturor persoanelor aflate în navă. 

* 

La bordul submarinului, noii veniţi fiind practic suspendaţi 
între două lumi străine, majoritatea conversaţiilor aveau un 
caracter personal. Nicole vorbi cu fiecare din copiii ei în 
parte şi-şi ţinu pentru prima dată în braţe nepoata. Micuţa 
Nicole nu înţelegea cine e femeia cu părul cărunt care voia 
s-o îmbrăţişeze şi să o sărute. 

— Asta e bunica ta, spuse Ellie, încercând să convingă 
copila să primească afecțiunea lui Nicole. E mama mea, 
Nikki, şi o cheamă ca pe tine. 

Nicole se pricepea destul la copii ca să ştie că va mai trece 
câtva timp până când fata o va accepta. La început se 
produse o oarecare confuzie din cauza numelui comun şi, 
ori de câte ori cineva rostea „Nicole”, se întorceau şi bunica 
şi fetiţa. Dar după ce Ellie şi Robert începură să-i spună 
fetiţei „Nikki”, restul grupului făcu la fel. 

Înainte ca submarinul să ajungă la New York, Benjy îi 
dovedi mamei sale că făcuse progrese semnificative la citit. 
Nai fusese o profesoară excelentă. Benjy adusese în 
rucsacul său două cărţi, una fiind o colecţie de basme scrise 
cu trei secole în urmă de Hans Christian Andersen. Basmul 
preferat al lui Benjy era „Răţuşca cea urâtă”, pe care îl citi 
în întregime, spre încântarea mamei şi a profesoarei lui. În 
glasul lui se simţi o emoție minunată, autentică atunci când 
răţuşca dispreţuită se transformă într-o lebădă frumoasă. 


— Sunt foarte mândră de tine, iubitule, spuse Nicole, 
ştergându-şi câteva lacrimi, când Benjy termină de citit. lar 
ţie, Nai, îţi mulţumesc din adâncul inimii. 

— Pentru mine a fost o adevărată plăcere să lucrez cu 
Benjy, răspunse thailandeza. Uitasem ce înseamnă să 
predai unui elev care dovedeşte interes şi apreciere. 

Robert Turner curăţă rana lui Max Puckett şi extrase 
glonţul, operaţie urmărită îndeaproape de gemenii 
Watanabe, în vârstă de cinci ani, amândoi fascinaţi de 
interiorul corpului lui Max. Agresivul Galileo se împingea 
mereu ca să vadă mai bine; Nai trebui să arbitreze în 
favoarea lui Kepler două dispute frăţeşti. 

Doctorul Turner confirmă că, aşa cum declarase Max, rana 
nu e gravă şi prescrise o scurtă perioadă de convalescenţă. 

— Cred că va trebui s-o las mai moale, spuse Max, 
făcându-i cu ochiul lui Eponine. Oricum, asta aveam de 
gând să fac. Nu cred că vor fi prea mulţi porci sau pui în 
oraşul ăsta extraterestru de zgârie-nori. Iar la bioţi nu mă 
pricep deloc. 

Chiar înainte ca submarinul să ajungă în Port, Nicole avu o 
scurtă discuţie cu Eponine, în care îi mulţumi din suflet 
fostei profesoare a lui Ellie pentru tot ce făcuseră ea şi Max 
pentru familie. Eponine acceptă cu modestie mulţumirile şi- 
i spuse că Patrick fusese „absolut fantastic” în ajutorul pe 
care-l dăduse în toate aspectele evadării. 

— E un tânăr grozav, spuse Eponine. 

— Tu cum mai stai cu sănătatea? O întrebă cu delicateţe 
Nicole câteva clipe mai târziu. 

Franţuzoaica ridică din umeri. 

— Bunul doctor spune că virusul RV-41 e tot acolo, la 
pândă, aşteptând un moment prielnic pentru a-mi înfrânge 
sistemul imunitar. Când s-o întâmpla asta, o să-mi rămână 
de trăit între şase luni şi un an. 

Patrick îl informă pe Richard că Ioana şi Eleanor 
încercaseră să atragă în capcană plutonul trimis de 


Nakamura făcând mult zgomot, aşa cum fuseseră 
programate, şi aproape sigur fuseseră capturate şi distruse. 

— Îmi pare rău de Ioana şi Eleanor, îi spuse Nicole lui 
Richard când rămase pentru scurt timp singură cu el. Ştiu 
ce mult însemnau roboţeii pentru tine. 

— Şi-au îndeplinit misiunea, răspunse Richard şi se strădui 
să zâmbească. La urma urmei, nu tu mi-ai spus odată căei 
nu sunt la fel ca oamenii? 

Nicole se întinse şi-şi sărută soţul. 

* 

Niciunul din proaspeţii evadați nu mai fusese în New York 
la vârsta adultă. Cei trei copii ai lui Nicole se născuseră toţi 
pe insulă şi locuiseră acolo în primii ani ai copilăriei, dar un 
copil are un cu totul alt simţ al locului decât un adult. Ellie, 
Patrick şi Benjy fură uluiţi când puseră piciorul pe mal şi 
văzură siluetele înalte şi subţiri ale clădirilor care se înălţau 
în semiintuneric spre cerul Ramei. 

Max Puckett râmase fără glas, lucru neobişnuit la el. 
Stătea lângă Eponine ţinând-o de mână şi se holba la 
spiralele subţiri, impunătoare, care se înălţau la vreo două 
sute de metri deasupra insulei. 

— Asta-i prea mult pentru un băiat de fermier din 
Arkansas, spuse el în cele din urmă, clătinând din cap. 

Max şi Eponine încheiau procesiunea care-şi croia drum 
către adăpostul pe care Richard şi Nicole îl transformaseră 
într-un apartament multifamilial. 

— Cine a construit toate astea? Îl întrebă Robert Turner 
pe Richard când grupul se opri puţin în faţa unui poliedru 
uriaş. 

Robert devenea tot mai neliniştit. De la început avusese 
reţineri să vină cu Ellie şi Nikki, dar acum era pe cale dea 
se convinge că făcuse o mare greşeală. 

— Probabil inginerii de la Baza de Tranzit, răspunse 
Richard. Cu toate că n-avem cum să ştim în mod sigur. Noi, 
oamenii, am adăugat construcţii noi în habitatul nostru. 
Este posibil ca fiinţele sau creaturile artificiale care au 


locuit aici cu mult timp în urmă să fi construit unele din 
aceste clădiri uimitoare sau chiar pe toate. 

— Şi acum unde se află? Întrebă Robert, înspăimântat de 
perspectiva de a întâlni fiinţe cu cunoştinţe tehnice 
necesare creării unor astfel de edificii impresionante. 

— N-avem cum să ştim. După spusele Vulturului, această 
navă spaţială Rama face, de mii de ani, voiaje de 
descoperire a speciilor care călătoresc prin spaţiu. Undeva 
în partea noastră de galaxie există o altă specie călătoare 
prin spaţiu care s-ar fi simţit bine într-un mediu ca ăsta. 
Cine au fost sau sunt creaturile alea şi de ce au vrut să 
trăiască în şi printre aceşti zgârie-nori incredibili e o 
enigmă pe care, probabil, n-o vom desluşi niciodată. 

— Cum e cu avianii şi octopăianjenii, unchiule Richard? 
Întrebă Patrick. Încă mai trăiesc aici, în New York? 

— N-am văzut nici un avian pe insulă de când am venit - 
excepţie făcând, desigur, puii pe care îi creştem. Dar încă 
mai există nişte octopăianjeni prin preajmă. Mama ta şi cu 
mine am întâlnit o duzină când am plecat să explorăm ce se 
află în spatele ecranului negru. 

În acel moment, un biot centiped se apropie de procesiune 
dintr-o alee laterală. Richard îndreptă lanterna în direcţia 
lui. Robert Turner îngheţă de frică pe moment, dar urmă 
instrucţiunile şi se dădu la o parte din drum când biotul 
trecu tropăind pe acolo. 

— Zgărie-nori construiți de stafii, octopăianjeni, bioţi 
centipezi, bombăni Robert. Ce loc încântător! 

— După părerea mea, e cu mult mai bine decât să trăieşti 
sub tiranul ăla de Nakamura, spuse Richard. Cel puţin aici 
suntem liberi, şi putem lua decizii singuri. 

— Wakefield! Strigă Max Puckett din spate. Ce s-ar 
întâmpla dacă nu ne-am da la o parte din calea bioţilor ăştia 
centipezi? 

— Nu ştiu sigur, Max, răspunse Richard. Dar probabil că 
te-ar călca sau te-ar ocoli exact ca şi cum ai fi un obiect 
neînsufleţit. 


* 


Când ajunseră la adăpost, Nicole preluă rolul de ghid. 
Arătă fiecărei persoane în parte unde era camera care-i va 
aparţine. Exista o cameră pentru Max şi Eponine, alta 
pentru Ellie şi Robert, o cameră împărţită în două de un 
paravan pentru Patrick şi Nai, camera mare a copiilor cu 
mai multe despărţituri pentru cei trei copii, Benjy şi cei doi 
aviani, şi ultima, o încăpere mică pe care ea şi Richard 
hotărâseră să o facă sufragerie comună. 

În timp ce adulţii despachetau puţinele lucruri pe care le 
luaseră în rucsacuri, copiii trăiră prima întâlnire cu lammy 
şi Timmy. Avianii nu pricepeau ce-i cu acei omuleţi, mai ales 
cu Galileo, care insista să tragă sau să ciupească tot ce 
atingea. După ce suportă acest tratament vreo jumătate de 
oră, Timmy îl zgârie uşor pe Galileo cu o gheară, drept 
avertizare şi băiatul stârni o zarvă incredibilă. 

— Pur şi simplu nu înţeleg, se scuză Richard în faţa lui Nai. 
Avianii sunt nişte creaturi foarte blânde. 

— Ba eu înţeleg, răspunse Nai. Galileo a făcut precis vreo 
năzdrăvănie. Oftă. E uimitor, să ştii. Creşti doi copii exact în 
acelaşi fel şi ei se dovedesc a fi total diferiţi. Kepler e atât 
de bun, aproape un înger - nu prea pot să-l învăţ să se 
apere. lar Galileo mai că nu dă nici o atenţie la tot ce-i spun. 

Când toţi terminară de despachetat, Nicole continuă turul, 
arătându-le cele două băi, coridoarele, rezervoarele 
suspendate în care familia stătuse în acea perioadă a 
călătoriei între Pământ şi Baza de Tranzit când nava 
accelerase puternic şi, în cele din urmă, Camera Albă, cu 
ecranul negru şi tastatura, care era şi camera lui Nicole şi a 
lui Richard. Richard le demonstră cum funcţionează ecranul 
negru: tastă o cerere şi, cam după o oră, primi nişte jucării 
noi, simple pentru copii. De asemenea, le dădu lui Max şi lui 
Robert câte o copie a dicționarului prescurtat de comenzi 
care să le permită să folosească tastatura. 

Curând după cină copiii adormiră. Adulții se adunară în 
Camera Albă. Max puse întrebări legate de octopăianjeni. 


În timp ce descria aventurile din spatele ecranului negru, 
Nicole pomeni de problemele cardiace. Robert se arătă 
îngrijorat şi, la scurt timp după aceea, o consultă în 
dormitorul ei. 

Ellie îl ajută pe Robert la consult. Robert aduse atâta 
echipament medical cât încăpuse în rucsac, incluzând toate 
instrumentele miniaturale şi monitoarele necesare pentru a 
face o electrocardiogramă completă. Rezultatele nu erau 
bune, dar nici atât de rele pe cât se temea în taină Nicole. 
Înainte de culcare, Robert informă restul familiei că anii îşi 
puseseră în mod clar amprenta pe inima lui Nicole, dar că 
nu se impunea o operaţie în viitorul apropiat. O sfătui pe 
Nicole să se menajeze, deşi ştia că soacra lui îi va ignora 
recomandarea. 

După ce toţi adormiră, Richard şi Nicole mutară mobila ca 
să facă loc pentru rogojini. Se culcară unul lângă altul, 
ţinându-se de mână. 

— Eşti fericită? Întrebă Richard. 

— Da, iubitule, răspunse Nicole, foarte. E într-adevăr 
minunat să fie toţi copiii aici. 

Se întinse spre Richard şi-l sărută. 

— Sunt şi frântă de oboseală, bărbate, dar n-am să adorm 
până nu-ţi mulţumesc, mai întâi, pentru faptul că ai pus la 
cale toate astea. 

— Sunt şi copiii mei, dacă-ţi aduci aminte. 

— Da, iubitule, spuse Nicole întinzându-se la loc pe spate. 
Dar ştiu că n-ai fi făcut toate astea dacă nu eram eu. le-ai fi 
mulţumit să stai aici cu puii, cu aparatele tale şi cu 
misterele extraterestre. 

— Poate. Dar sunt şi încântat că toată lumea e aici în 
adăpost. Apropo, ai avut ocazia să vorbeşti cu Patrick 
despre Katie? 

— Doar pe scurt, răspunse Nicole oftând. Mi-am dat seama 
din ochii lui că tot mai e foarte îngrijorat din cauza ei. 

— Toţi suntem, spuse Richard blând. Rămase tăcut câteva 
minute, apoi se ridică într-un cot. Să ştii că o consider pe 


nepoata noastră absolut adorabilă. 

— Şi eu la fel, spuse Nicole râzând, dar n-avem nici o 
şansă să fim consideraţi nepărtinitori pe tema asta. 

— Hei, oare faptul că o avem pe Nikki cu noi înseamnă că 
nu mai pot să-ţi spun Nikki nici chiar în momentele 
speciale? 

Nicole întoarse capul şi se uită la Richard. Acesta zâmbea 
cu toată faţa. Mai văzuse de multe ori expresia aceea 
aparte de pe chipul lui. 

— Culcă-te, spuse Nicole râzând. Sunt prea epuizată 
emoţional ca să mai fac ceva în noaptea asta. 

* 

Perioada de început trecu foarte repede. Erau atâtea de 
făcut, atâta teritoriu fascinant de explorat! Cu toate că în 
misteriosul oraş de deasupra lor era veşnic întuneric, 
familia făcea în mod regulat excursii în New York. Fiecare 
loc de pe insulă avea o istorie aparte pe care Richard şi 
Nicole puteau să o povestească. Într-o seară, Nicole spuse 
luminând cu lanterna uriaşa dantelărie metalică suspendată 
între doi zgârie-nori ca o pânză de păianjen: 

— Aici am salvat avianul care se încurcase între vergele şi 
care apoi m-a invitat în adăpostul lui. 

Cu altă ocazie, când se aflau în marele hambar cu puţurile 
şi sferele lui ciudate, spuse: 

— Acolo jos am stat multe zile blocată şi-am crezut că am 
să mor. 

Familia puse la punct un set de reguli menite să-i ferească 
pe copii de probleme. Ele nu erau necesare pentru micuța 
Nikki, care nu se prea depărta de părinţii ei grijulii, dar 
băieţii Kepler şi Galileo erau greu de ţinut în frâu. Gemenii 
Watanabe păreau să aibă o energie infinită. O dată au fost 
găsiţi legănându-se cu hamacurile din rezervoarele 
suspendate şi sărind pe ele ca pe nişte trambuline. Altă 
dată, Kepler şi Galileo au „împrumutat” lanternele familiei 
şi au plecat la suprafaţă, fără aprobarea adulţilor, să 
exploreze New York-ul. Băieţii au fost localizaţi abia după 


zece ore de nelinişte şi căutări, în labirintul de străzi şi alei 
din capătul îndepărtat al insulei. 

Avianii exersau aproape zilnic zborul. Pe copii îi încânta să- 
şi însoţească prietenii înaripaţi în pieţe, unde Timmy şi 
Tammy aveau mai mult spaţiu să-şi etaleze talentele în 
dezvoltare. Richard o ducea mereu pe Nikki să vadă cum 
zboară avianii. De fapt, îşi lua nepoata cu el oriunde se 
ducea. Din când în când Nikki mergea pe jos, dar de cele 
mai multe ori Richard o ducea în spate într-un suport 
confortabil pentru copilaşi inventat de el. Cei doi erau 
nedespărţiţi. Richard deveni şi principalul profesor al lui 
Nikki. Nu trecu mult şi Richard îi anunţă pe toţi că nepoata 
lui e un geniu al matematicii. 

Seara o punea la curent pe Nicole cu ultimele isprăvi ale 
fetiţei. 

— Ştii ce a făcut azi? Întreba el, de obicei când erau în pat. 

— Nu, dragul meu, răspundea invariabil Nicole, ştiind că 
niciunul din ei nu va dormi până nu-i povestea. 

— Am întrebat-o câte bile negre ar avea dacă are deja trei 
şi eu îi mai dau două. (Pauză teatrală). Şi ştii ce mi-a 
răspuns? (Altă pauză). Cinci! A spus cinci. Şi fetiţa asta abia 
a împlinit doi ani săptămâna trecută. 

Pe Nicole o emoţiona interesul lui Richard faţă de Nikki. 
Căci fetiţa şi bărbatul care începea să îmbătrânească erau o 
pereche perfectă. Ca părinte, Richard nu putuse niciodată 
să-şi depăşească problemele afective reprimate şi simţul 
acut al responsabilităţii, aşa că asta era prima dată din viaţa 
lui când trăia bucuria iubirii cu adevărat inocente. Pe de 
altă parte, Robert, tatăl lui Nikki era un doctor grozav, dar 
nu era o persoană foarte caldă şi nu aprecia pe deplin 
perioadele de timp lipsite de scop pe care părinţii trebuie 
să le petreacă în compania copiilor lor. 

Patrick şi Nicole avură mai multe discuţii lungi despre 
Katie, în urma cărora Nicole se simţi foarte deprimată. 
Patrick nu-i ascunse mamei faptul că sora lui, Katie, era 
adânc implicată în toate manevrele lui Nakamura, că bea 


prea mult şi că are o viaţă sexuală promiscuă. În schimb, 
nu-i spuse lui Nicole că sora lui dirija afacerea cu 
prostituate a lui Nakamura, nici nu-i împărtăşi bănuiala că 
devenise dependentă de droguri. 

Existenţa lor aproape perfectă în New York rămase 
neschimbată până într-o dimineaţă devreme. Richard şi 
Nikki erau la suprafaţă şi se plimbau pe întăriturile de la 
malul Mării Cilindrice, în partea de nord a insulei. Fetiţa 
văzu prima siluetele ambarcaţiunilor; arătă spre apa 
întunecată şi spuse: 

— Uite, Nikki vede ceva. 

Privirea slăbită a lui Richard nu putu detecta nimic în 
întuneric, iar lumina lanternei nu bătea atât de departe. 
Scoase binoclul puternic pe care îl purta mereu la el şi văzu 
că, într-adevăr, în mijlocul Mării Cilindrice se află două 
bărci. O puse pe Nikki în suportul din spinare şi porni 
grăbit spre adăpost. 

Ceilalţi membri ai familiei tocmai se treziseră şi, la 
început, n-au prea înţeles de ce era Richard atât de 
alarmat. 

— Dar cine altcineva ar putea fi în barcă? Spuse el. Mai 
ales în partea de nord. Trebuie să fie un grup de explorare 
trimis de Nakamura. 

Consiliul de familie se ţinu la micul dejun. Toţi fură de 
acord că se confruntă cu o criză de proporţii. Patrick 
mărturisi că în ziua evadării fusese la Katie, îndeosebi 
pentru că voia să-şi ia rămas bun de la sora lui şi că făcuse 
câteva comentarii neobişnuite care o determinaseră pe 
Katie să înceapă să pună întrebări; Nicole şi ceilalţi 
rămaseră tăcuţi. 

— N-am spus nimic anume, se scuză Patrick, totuşi a fost o 
tâmpenie din partea mea. Katie e foarte deşteaptă. 

Probabil că, după ce am dispărut cu toţii, a pus lucrurile 
cap la cap. 

— Şi-acum ce facem? Întrebă Robert Turner, dând glas 
neliniştii tuturor. Katie cunoaşte foarte bine New York-ul, 


era aproape adolescentă când a plecat de aici şi poate să-i 
conducă pe oamenii lui Nakamura direct la adăpostul ăsta. 
Aici vom fi pradă sigură pentru ei. 

— Există vreun alt loc în care am putea merge? Întrebă 
Max. 

— Nu prea, răspunse Richard. Vechiul adăpost al avianilor 
este gol, dar nu ştiu cum o să ne obţinem hrana acolo. Şi 
adăpostul octopăianjenilor era gol când l-am vizitat acum 
mai multe luni, dar n-am mai fost în ţinutul lor de când a 
sosit Nicole în New York. Sigur, bazându-ne pe cele 
întâmplate când Nicole şi cu mine am fost în explorare, 
trebuie să presupunem că prietenii noştri cu tentacule 
negre şi aurii sunt încă prin preajmă. Chiar dacă nu mai 
trăiesc în vechiul lor adăpost, dacă ne-am muta acolo am 
avea aceeaşi problemă cu obţinerea hranei. 

— Dar, unchiule Richard cum e cu zona din spatele 
ecranului? Întrebă Patrick. Spuneai că acolo e fabricată 
mâncarea noastră. Poate am reuşi să găsim acolo vreo două 
încăperi. 

— Chiar dacă nu-s prea optimist, spuse Richard după o 
scurtă pauză, propunerea ta e probabil singura noastră 
opţiune rezonabilă în momentul de faţă. 

Familia hotărî ca Richard, Max şi Patrick să cerceteze 
regiunea din spatele ecranului negru, atât pentru a afla 
exact unde era produsă mâncarea oamenilor, cât şi pentru 
a constata dacă există altă zonă locuibilă. Robert, Benjy, 
femeile şi copiii aveau să rămână în adăpost. Sarcina lor era 
să înceapă să pună la punct procedurile pentru o evacuare 
rapidă în caz de necesitate. 

Înainte de plecare, Richard verifică un nou sistem radio pe 
care îl proiectase în timpul liber. Era suficient de puternic 
pentru ca exploratorii şi restul familiei să rămână în 
legătură prin radio cât timp erau despărțiți. Existenţa 
acestei legături uşură sarcina lui Richard şi Nicole de a-l 


convinge pe Max să-şi lase puşca în adăpost. 
* 


Cei trei bărbaţi urmară fără dificultate harta din 
computerul lui Richard şi ajunseră la camera boilerelor, pe 
care Richard şi Nicole o vizitaseră cu prilejul explorării 
precedente. Max şi Patrick se uitară uluiţi la cele 
douăsprezece boilere uriaşe, la zona vastă în care materia 
primă era ordonat aranjată şi la multele soiuri de bioţi care 
se foiau prin preajmă. Fabrica era extrem de activă. De 
fapt, absolut toate boilerele erau implicate în diverse tipuri 
de procese de fabricaţie. 

— În regulă, îi spuse Richard lui Nicole prin radio. Am 
ajuns şi suntem pregătiţi. Transmite comanda pentru cină şi 
vom vedea ce se întâmplă. 

În mai puţin de un minut, unul din boilerele cele mai 
apropiate de cei trei bărbaţi încheie acţiunea pe care o 
desfăşura. Între timp, nu departe de magazia din spatele 
boilerelor, trei bioţi care arătau ca nişte vagoane de marfă 
acoperite, cu mâinile vârâte în grămezile de materie primă, 
aleseră repede mici cantităţi din mai multe articole diferite. 
Aceşti trei bioţi se duseră apoi la boilerul inactiv de lângă 
Richard, Max şi Patrick, unde îşi goliră containerele pe 
banda transportoare care intra în boiler. Imediat, bărbaţii 
auziră boilerul reluându-şi activitatea. Un biot lung şi 
subţire, semănând cu trei greieri legaţi unul după altul, 
fiecare având o carapace în formă de castron, se căţără pe 
banda transportoare când scurtul proces de fabricaţie 
ajunse aproape de final. După câteva clipe, boilerul se opri 
din nou şi materia procesată ieşi pe banda transportoare. 
Biotul segmentat scoase din capătul său din spate, puse 
toată mâncarea oamenilor în carapacele de pe spinarea sa 
şi o luă repede la fugă. 

— Fir-aş al naibii! Spuse Max, uitându-se după biotul 
greier care dispăru pe coridorul din spatele magaziei. 

Înainte ca vreunul din bărbaţi să mai apuce să spună ceva, 
alt set de bioţi vagoane-de-marfă prevăzuţi cu mâini 
încărcară benzile transportoare cu vergele lungi şi groase 


şi, în mai puţin de un minut, boilerul care le fabricase 
mâncarea opera în alt scop. 

— Ce sistem fantastic! Exclamă Richard. Probabil că e 
prevăzut cu un proces complex de întrerupere a activităţii, 
comenzile de hrană având prioritate. Nu-mi vine să cred. 

— Stai o clipă şi repetă ce-ai spus, ca să înţeleg şi eu. 

— Acolo, în adăpost dispunem de subsecvenţe de 
traducere automată - le-am proiectat eu cu mulţi ani în 
urmă, pe vremea când am locuit acolo, spuse Richard 
surescitat. Când Nicole introducea în computerul ei pui, 
cartofi şi spanac, computerul făcea o listă cu substanţele 
chimice complexe din componenţa acestor alimente, sub 
forma unor comenzi de tastatură. După ce eu semnalam că 
suntem gata, ea tasta şirul de comenzi. Comenzile ajungeau 
imediat aici şi ceea ce vedem noi era răspunsul la ele. La 
acel moment, toate sistemele de procesare se aflau în 
activitate; totuşi, echivalentul raman al unui computer, aflat 
aici în fabrică, identifica solicitarea nou sosită ca fiind 
pentru hrană şi-i conferea prioritate maximă. 

— Vrei să spui că acel computer de control de aici a 
întrerupt funcţionarea boilerului, astfel încât el să poată să 
fabrice mâncarea noastră? Întrebă Patrick. 

— Chiar aşa, răspunse Richard. 

Max se dusese mai încolo şi se uita la celelalte boilere din 
fabrica uriaşă. Richard şi Patrick i se alăturară. 

— Când eram copil, pe la opt-nouă ani, spuse Max, tata m- 
a dus în prima mea excursie în munţii Ozark, la o depărtare 
de câteva ore bune de ferma noastră. Am rămas acolo peste 
noapte. Îmi amintesc că stăteam culcat pe spate în sacul de 
dormit şi mă uitam la toate luminiţele alea care licăreau pe 
cer. În acea noapte am avut un gând mare, mare pentru un 
băiat de fermier din Arkansas. M-am întrebat câţi copii 
extratereştri aflaţi undeva, acolo în univers, se uită la stele 
exact în acelaşi moment şi-şi dau seama, pentru prima dată, 
ce micuţ e tărâmul lor în marea alcătuire a cosmosului. Max 
se întoarse şi le zâmbi prietenilor săi. 


— Ăsta e unul din motivele pentru care am rămas fermier, 
spuse el râzând. Pentru puii şi porcii mei eram întotdeauna 
important. Eu le aduceam mâncarea. Era un eveniment 
major când taica Max apărea la ţarcul lor. 

Se opri o clipă. Nici Richard, nici Patrick nu spuseră nimic. 

— Cred că în adâncul inimii mele am vrut întotdeauna să 
fiu astronom, continuă Max. Să văd dacă pot înţelege 
misterele universului. Dar de câte ori mă gândeam la 
miliardele de ani şi la miile de miliarde de kilometri, mă 
apuca deprimarea. Nu suportam sentimentul de totală şi 
completă neînsemnătate care mă cuprindea. De parcă un 
glas din capul meu îmi spunea întruna: „Puckett, eşti un 
rahat. Eşti un zero absolut.” 

— Dar faptul că ne dăm seama de această neînsemnătate 
şi, mai ales, faptul că suntem capabili să o măsurăm ne face 
pe noi, oamenii, foarte deosebiți, spuse liniştit Richard. 

— Acum facem filosofie şi nu-s deloc în elementul meu, 
răspunse Max. Eu mă simt bine cu ferma de animale, cu 
tequila şi chiar cu vijeliile sălbatice din Vestul Mijlociu. 
Arătă cu mâna în jur. Toate astea mă sperie de moarte. 
Dacă aş fi ştiut, atunci când m-am înscris pentru colonia 
marțiană, că am să întâlnesc maşini mai deştepte ca 
oamenii. 

— Richard, Richard! Auziră cu toţii prin radio glasul 
neliniştit al lui Nicole. Avem o situaţie de urgenţă. Ellie 
tocmai s-a întors de pe malul nordic. Patru bărci mari sunt 
pe cale să tragă la țărm. Ellie spune că e convinsă că unul 
din oameni avea uniformă de poliţist. Şi mai spune că a 
văzut la sud un fel de curcubeu mare. Puteţi să vă întoarceţi 
în câteva minute? 

— Nu, nu putem, răspunse Richard. Suntem încă în sala cu 
boilerele. Asta înseamnă probabil o distanţă de cel puţin 
trei kilometri şi jumătate. A spus Ellie câţi oameni ar putea 
să fie în fiecare barcă? 

— Eu aş zice că în jur de doisprezece, tată, răspunse Ellie. 
N-am stat să-i număr. Dar bărcile n-au fost singurul lucru 


neobişnuit pe care l-am văzut cât am fost sus. În timp ce 
alergam spre adăpost, partea de sud a cerului s-a luminat 
din cauza unor explozii de culoare care s-au transformat 
treptat într-un uriaş curcubeu. Era aproape de locul unde 
spuneai tu că trebuie să fie Marele Corn. 

Zece secunde mai târziu, Richard strigă în radio: 

— Nicole, Ellie, toţi ceilalţi, ascultaţi-mă. Evacuaţi imediat 
adăpostul. Luaţi copiii, puii de avian, cantalupii, materialul 
sesil, cele două puşti, toată mâncarea şi atâtea lucruri 
personale câte puteţi căra fără efort. Lăsaţi lucrurile 
noastre acolo - avem destule în rucsacuri ca să 
supravieţuim în caz de urgenţă. Mergeţi direct în adăpostul 
octopăianjenilor şi aşteptaţi-ne în camera aceea mare care, 
cu ani în urmă, era o galerie de fotografii. Soldaţii lui 
Nakamura vor veni mai întâi în adăpostul nostru. Văzând că 
nu ne găsesc, dacă e şi Katie cu ei, s-ar putea să meargă şi- 
n adăpostul octopăianjenilor. Dar nu cred că vor intra în 
tunelele de acolo. 

— Şi voi ce faceţi? 

— Ne întoarcem cât de repede putem. Dacă nu e nimeni. 
Apropo, Nicole, lasă un transmiţător cu volumul la maxim în 
Camera Albă şi altul în camera copiilor. Aşa vom şti dacă e 
cineva în adăpostul nostru. În fine, cum spuneam, dacă 
adăpostul nostru n-a fost invadat, ne vom întâlni imediat. 
Dacă oamenii lui Nakamura ne-au ocupat locuinţa, vom 
încerca să găsim de aici altă intrare în adăpostul 
octopăianjenilor. Trebuie să existe una. 

— Bine, iubitule, îl întrerupse Nicole. 'Trebuie să începem 
să strângem lucrurile. Am să las aparatul de emisie-recepţie 
pornit, în caz că veţi avea nevoie de noi. 

— Aşadar, crezi că adăpostul octopăianjenilor ne oferă cea 
mai mare siguranţă? Întrebă Max după ce Richard închise 
transmiţătorul. 

— Este o alegere, răspunse Richard cu un zâmbet slab. 
Aici, în spatele ecranului există prea multe necunoscute. Şi 
ştim sigur că nu vom fi în siguranţă dacă poliţia şi armata 


lui Nakamura ne găsesc. S-ar putea ca octopăianjenii să nu 
mai locuiască în adăpostul lor. În plus, după cum a spus 
Nicole de multe ori, n-avem nici o dovadă de netăgăduit că 
octozii sunt ostili. 

* 

Bărbaţii se mişcară cât de repede putură. Când ajunseră 
la bifurcaţie, şi Richard şi Max asudau puternic. 

— Trebuie să ne oprim o clipă, îi spuse Max lui Patrick, 
care era în frunte. Unchiul tău Richard trebuie să-şi tragă 
sufletul. 

Patrick scoase din rucsac o sticlă cu apă şi o oferi 
celorlalţi. Richard bău cu sete, îşi şterse fruntea cu o 
batistă; un minut mai târziu alergau din nou către adăpost. 

La vreo cinci sute de metri de mica platformă din spatele 
ecranului, aparatul de emisie-recepţie al lui Richard începu 
să capteze zgomote nedesluşite din interiorul adăpostului. 

— Poate cineva din familie a uitat ceva important, spuse 
Richard, încetinind ca să asculte, şi s-a întors să-l ia. 

La scurt timp auziră un glas pe care nu-l putură identifica. 
Se opriră şi aşteptară. 

— Aici în spate s-ar părea că a trăit un soi de animal, spuse 
glasul. Veniţi să aruncaţi o privire. 

— La naiba! Spuse al doilea glas. Se vede clar au fost aici 
de curând. Mă întreb de cât timp au plecat. 

— Căpitane Bauer! Strigă cineva. Ce să fac cu tot 
echipamentul ăsta electronic? 

— Lasă-l deocamdată, răspunse al doilea glas. În câteva 
minute trebuie să coboare şi restul soldaţilor. Vom hotări 
atunci ce să facem. 

Richard, Max şi Patrick rămaseră liniştiţi în coridorul 
întunecat. Timp de aproximativ un minut nu auziră nimic în 
aparatul de emisie-recepţie. După toate aparențele, 
niciunul din membrii grupului trimis de Nakamura nu se 
afla pe moment în Camera Albă sau în camera copiilor. Apoi 
cei trei auziră din nou glasul lui Franz Bauer. 


— Ce-i asta, Morgan? Abia te aud. E vreun fel de rachetă. 
Ce? Focuri de artificii? Culori? Ce naiba tot spui acolo? 
Bine. Bine. Venim sus imediat. 

Timp de cincisprezece secunde emițătorul rămase mut. 

— A, Pfeiffer, iată-te, îl auziră apoi clar pe căpitanul Bauer. 
Adună oamenii şi să mergem sus. Morgan spune că în 
partea de sud a cerului e un spectacol uimitor de focuri de 
artificii. Mai toţi soldaţii sunt deja speriaţi de zgârie-nori şi 
întuneric. Am să mă duc sus să-i liniştesc. 

— Asta e şansa noastră, şopti Richard ridicându-se în 
picioare. Vor sta sigur afară din adăpost câteva minute. 

O luă la fugă, apoi se opri. 

— S-ar putea să fie nevoie să ne despărţim. Mai ţineţi 
minte cum să ajungeţi la adăpostul octopăianjenilor? 

Max clătină din cap. 

— Eu n-am fost niciodată acolo. 

— Poftim, spuse Richard înmânându-i lui Max computerul 
său portabil. Tastezi un M şi un P pentru imaginea generală 
a New York-ului. Adăpostul octopăianjenilor e marcat cu un 
cerc roşu. Dacă tastezi L. de două ori la rând va apărea o 
hartă a interiorului adăpostului. Acum să mergem, cât mai 
avem ceva timp. 

Cei trei nu găsiră nici un soldat în adăpost. La câţiva metri 
de ieşirea în New York erau totuşi postați doi paznici. Din 
fericire, îi fascina atât de tare focul de artificii desfăşurat 
deasupra capetelor lor pe cerul raman încât nu-i auziră pe 
cei trei strecurându-se pe scările din spatele lor. Pentru mai 
multă siguranţă, trioul se despărţi, fiecare luând-o pe un alt 
drum spre adăpostul octopăianjenilor. 

Richard şi Patrick ajunseră la destinaţie la câteva minute 
unul după celălalt, dar Max întârzia. Din nefericire, ruta 
aleasă de el trecea prin una din pieţele în care se 
adunaseră cinci-şase soldaţi ca să vadă mai bine focurile de 
artificii. Max o luă la fugă pe o alee şi se lipi de o clădire. 
Scoase computerul şi studie harta de pe monitor, încercând 


să găsească un traseu alternativ spre adăpostul 
octopăianjenilor. 

Între timp, formidabilul spectacol al focurilor de artificii 
continua. Max ridică privirea şi ameţi când o minge mare, 
albastră explodă aruncând în toate direcţiile sute de raze 
de lumină albastră. Timp de aproape un minut, Max se uită 
hipnotizat la cer. Spectacolul era mai măreț decât tot ce 
văzuse el vreodată pe Pământ. 

Max ajunse în sfârşit la adăpostul octopăianjenilor, cobori 
repede rampa şi intră în sala-catedrală din care porneau 
patru tunele ce duceau în alte părţi ale adăpostului. Max 
tastă în computer doi de L şi pe micuțul monitor apăru 
harta domeniului octopăianjenilor. Max era atât de 
preocupat de studierea hărţii încât nu auzi sunetul de perii 
metalice târâite, însoţit de un scâncet ascuţit dar slab. 

Ridică privirea abia când sunetul deveni foarte puternic. 
Marele octopăianjen stătea la doar cinci metri de el. La 
vederea creaturii, Max simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. 
Rămase nemişcat, luptându-se cu dorinţa de a o rupe la 
fugă. Lichidul cremos din singurul ochi al octopăianjenului 
se mişca dintr-o parte în alta, dar extraterestrul nu înaintă 
spre Max. 

Dintr-unul din şirurile de zimţi paralele aflate de o parte şi 
de alta a ochiului-lentilă apăru o undă de culoare purpurie 
care se deplasă în jurul capului sferic al octopăianjenului, 
urmat de benzi de alte culori, toate dispărând în al doilea 
şir de zimţi, care mărginea fanta în care se afla lentila. 
Benzile colorate reapărură în aceeaşi succesiune iar Max, a 
cărui inimă bătea atât de tare încât o simţea în gât, clătină 
din cap şi spuse: 

— Nu înţeleg. 

Octopăianjenul ezită o clipă, apoi îşi ridică de la pământ 
două dintre tentacule, arătând clar în direcţia unuia din 
cele patru tunele. Ca pentru a sublinia ce voia să spună, 
octodul porni târşâit în acea direcţie şi repetă gestul. 


Max o luă încet spre tunelul indicat, având grijă să nu se 
apropie prea mult de octopăianjen. Când ajunse la intrarea 
în tunel, în jurul capului octopăianjenului începu să se 
rotească altă serie de benzi colorate. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, spuse Max politicos, apoi se 
întoarse şi intră în coridor. 

Nici măcar nu se opri să se uite la hartă până nu străbătu 
trei sau patru sute de metri. În timp ce mergea, în faţa lui 
se aprindeau automat lumini care, după ce trecea, se 
stingeau. Când în sfârşit examină harta cu grijă, descoperi 
că nu era departe de încăperea unde trebuia să ajungă. 

Câteva minute mai târziu, Max intră în camera unde erau 
adunaţi toţi ceilalţi din familie. Avea pe faţă un zâmbet cât 
toate zilele. 

— N-o să ghiciţi niciodată cu cine m-am întâlnit puţin mai 
devreme, spuse el înainte ca Eponine să-l întâmpine cu o 
îmbrăţişare. 

* 

La scurt timp după ce Max termină de povestit întâlnirea 
cu octopăianjenul, Richard şi Patrick se întoarseră cu 
precauţie în sala-catedrală, oprindu-se în răstimpuri să 
asculte dacă se aud sunetele care dădeau de gol prezenţa 
extratereştrilor. Nu auziră nimic de acest fel. De asemenea, 
nu văzură şi nici nu auziră nimic care să indice că forţele 
trimise din Noul Eden se află în vecinătate. După vreo oră, 
Richard şi Patrick se întoarseră la restul grupului şi 
începură să discute ce să facă mai departe. 

Familia lărgită avea suficientă mâncare pentru cinci zile, 
poate şase, dacă fiecare porţie era raţionalizată cu grijă. 
Apă aveau de la cisterna din apropierea sălii-catedrală. 
Toată lumea fu de acord că acest prim grup de căutare 
trimis din Noul Eden nu va rămâne prea mult în New York. 
Se ridică întrebarea dacă Katie i-a spus căpitanului Bauer şi 
oamenilor lui unde se află adăpostul octopăianjenilor. Un 
singur aspect nu stârni controverse: faptul că 
probabilitatea de a fi descoperiţi de ceilalţi oameni era cel 


mai ridicată în următoarele două zile. Ca urmare, timp de 
treizeci şi şase de ore nimeni nu părăsi încăperea cea mare 
decât pentru satisfacerea necesităţilor fizice. 

La sfârşitul acestei perioade, toţi membrii grupului dar 
mai ales puii de avian şi copiii suferea grav de claustrofobie. 
Richard şi Nai îi scoaseră pe coridor pe Tammy şi Timmy 
împreună cu Benjy şi copiii, încercând fără succes să-i facă 
să tacă şi-i conduseră prin sala-catedrală spre tunelul 
vertical care cobora mai adânc în adăpost, înţesat cu un fel 
de spiţe groase, metalice. Richard, care în majoritatea 
timpului o căra pe Nikki în spinare, îi avertiză de mai multe 
ori pe Nai şi pe gemeni cu privire la pericolele din zona de 
care se apropiau. Chiar şi aşa, la foarte scurt timp după ce 
tunelul se lărgi şi ajunseră la coridorul vertical, impetuosul 
Galileo intră în gaura în formă de butoi înainte să-l poată 
opri maică-sa. Copilul îngheţă de frică pe dată. Richard 
trebui să-l salveze din poziţia precară în care stătea, 
cocoţat pe două spiţe la mică distanţă sub nivelul pasarelei 
care înconjura uriaşul abis. Tinerii aviani, încântați să poată 
zbura din nou, pluteau liberi prin zonă şi de două ori 
plonjară mai mulţi metri în hăul întunecos, dar niciodată 
destul de adânc pentru a declanşa următoarea baterie de 
lumini aflată mai jos. 

Înainte de a se întoarce la restul familiei, Richard îl luă pe 
Benjy într-o scurtă inspecţie a ceea ce el şi Nicole numiseră 
întotdeauna muzeul octopăianjenilor. Această încăpere 
mare, aflată la câteva sute de metri distanţă de tunelul 
vertical, era tot goală. După câteva ore, la propunerea lui 
Richard, jumătate din membrii familiei lărgite se mutară în 
muzeu pentru ca fiecare să aibă mai mult spaţiu. 

În a treia zi a şederii lor în adăpostul octopăianjenilor, 
Richard şi Max hotărâră să încerce să afle dacă soldaţii din 
colonie se mai află în New York. Patrick a fost cel ales drept 
cercetaş. Max şi Richard îi dădură instrucţiuni clare: 
trebuia să meargă cu precauţie până la sala-catedrală iar 
apoi să urce rampa până în New York. De acolo, folosind cât 


mai puţin cu putinţă lanterna şi computerul portabil, 
trebuia să meargă până la ţărmul nordic al insulei şi să 
vadă dacă bărcile mai sunt acolo. Indiferent de rezultatul 
investigaţiei, trebuia să se întoarcă direct în adăpost şi să le 
spună tot ce a văzut. 

— Şi mai e ceva foarte important, spuse Richard. Dacă se 
întâmplă să auzi fie un octopăianjen, fie un soldat, te întorci 
imediat la noi. Dar sub nici o formă nu trebuie ca vreun om 
să te vadă coborând în adăpostul ăsta. N-ai voie să faci 
nimic care să pună în pericol restul familiei. 

Max insistă ca Patrick să ia una din cele două puşti. 
Richard şi Nicole nu se opuseră. Îi urară cu toţii succes, 
apoi Patrick porni în misiunea de cercetare. Mersese doar 
cinci sute de metri în lungul tunelului când auzi în faţa lui 
un zgomot. Se opri să asculte, dar nu-l putu identifica. După 
alte câteva sute de metri, sunetele începură să se 
definească. Patrick auzi de mai multe ori, în mod clar, 
sunetul de perii târâite. Se auzea şi un zăngănit ca de 
obiecte metalice care se ciocnesc între ele sau de un 
perete. Ascultă timp de mai multe minute, apoi, amintindu- 
şi de instrucţiuni, se întoarse la ceilalţi. 

După o lungă discuţie, Patrick primi aprobarea să-şi reia 
misiunea. I se spuse să se apropie de octopăianjeni atât cât 
îndrăznea şi să-i urmărească în linişte atât cât putea. Pe 
când se apropia de sala-catedrală, auzi din nou periile 
târşâite dar când ajunse chiar în marea încăpere de la baza 
rampei nu era nici un octopăianjen prin preajmă. Unde or fi 
plecat? Se întrebă el. Primul impuls îl îndemnă să facă 
stânga-împrejur şi să se întoarcă în direcţia din care venise. 
Totuşi, întrucât nu întâlnise, de fapt, nici un octopăianjen, se 
hotări să urce rampa, să iasă în New York şi să-şi 
îndeplinească restul misiunii. 

Cam după un minut, Patrick descoperi şocat că ieşirea din 
adăpostul octopăianjenilor fusese bine astupată cu un strat 
gros, alcătuit din vergele metalice şi un material semănând 


cu cimentul. Octopăianjenii au făcut asta, dar oare de ce ne- 
au închis aici? 

Înainte de a se întoarce să dea raportul, Patrick inspectă 
sala-catedrală şi descoperi că şi ieşirea unuia din cele patru 
tunele fusese astupată cu ceva ce părea a fi o uşă groasă 
sau o poartă. Ăla trebuie să fie tunelul care duce în canal, 
se gândi el. Rămase în zonă încă vreo zece minute, 
ascultând cu atenţie, dar nu auzi nimic. 

— Zi aşa, octopăianjenii n-au făcut niciodată nimic ostil! 
Spuse Max furios. Atunci cum dracu' numiţi voi treaba asta? 
Suntem prinşi în capcană. Clătină din cap cu tărie. M-am 
gândit eu din capul locului că-i o prostie să vin aici. 

— Te rog, Max, spuse Eponine. Să nu ne certăm. Nu ajută 
la nimic dacă ne certăm între noi. 

Toţi adulţii, cu excepţia lui Nai şi Benjy, străbătuseră 
culoarul de un kilometru până la sala-catedrală ca să 
examineze ce făcuseră octopăianjenii. Într-adevăr, oamenii 
erau închişi în adăpost. Două dintre cele trei tunele 
deschise care dădeau din sală duceau la coridorul vertical, 
iar al treilea, descoperiră ei repede, ducea la o cameră de 
depozitare mare şi pustie, care nu avea nici o ieşire. 

— Ar fi bine să găsim o soluţie cât mai repede, spuse Max. 
Mâncarea ne mai ajunge doar pentru patru zile şi n-avem 
nici o idee de unde să facem rost de alta. 

— Îmi pare rău, Max, spuse Nicole, dar tot mai cred că 
decizia iniţială a lui Richard a fost corectă. Dacă rămâneam 
în adăpostul nostru am fi fost capturați şi duşi înapoi în 
Noul Eden, unde aproape sigur am fi fost executaţi. 

— Poate, o întrerupse Max. Sau poate nu. Cel puţin, în 
cazul ăla, copiii ar fi fost cruţaţi. Şi nu cred că Benjy şi 
doctorul ar fi fost omorâţi. 

— Toate astea sunt pure speculaţii şi nu rezolvă principala 
noastră problemă: ce facem acum? Interveni Richard. 

— În regulă, geniule, zise Max pe un ton muşcător. Până 
acum, tu ai luat hotărârile. Ce propui? 

Eponine interveni din nou. 


— Eşti nedrept, Max. Nu e vina lui Richard că suntem în 
situaţia asta. Şi, cum spuneam mai înainte, nu ne ajută. 

— Bine, bine, o întrerupse Max şi se îndreptă spre culoarul 
care ducea în camera-depozit. Am să intru în tunelul ăsta să 
mă calmez şi să fumez o ţigară. Se uită în urmă la Eponine. 
Nu vii şi tu? Ne mai rămân exact douăzeci şi nouă după ce o 
fumăm pe asta. 

Eponine le zâmbi slab lui Nicole şi lui Ellie. 

— Tot mai e supărat foc pe mine că n-am luat toate ţigările 
când am evacuat adăpostul, spuse ea încet. Nu vă faceţi 
griji. Max se înfurie uşor, dar îi trece repede. Ne întoarcem 
în câteva minute. 

— Care e planul tău, iubitule? Îl întrebă Nicole pe Richard 
după plecarea celor doi. 

— Nu prea avem de ales, răspunse Richard sumbru. Unul 
sau doi adulţi trebuie să stea cu Benjy, copiii şi avianii, în 
timp ce noi ceilalţi explorăm cât mai repede adăpostul ăsta. 
Nu mă încântă deloc ideea că octopăianjenii chiar 
intenţionează să ne lase să murim de foame. 

— Scuză-mă, Richard. 

Robert Turner vorbea pentru prima oară de când Patrick 
anunţase că ieşirea spre New York e astupată. 

— Nu cumva presupui din nou că octopăianjenii sunt 
prietenoşi? Să presupunem că nu sunt sau, mai degrabă, să 
presupunem că supraviețuirea noastră este nesemnificativă 
pentru ei într-un fel sau altul şi că pur şi simplu au sigilat 
adăpostul ca să se protejeze de toţi acei oameni apăruţi de 
curând. 

Robert se opri, părând că şi-a pierdut şirul gândurilor. 

— Voiam să spun, continuă el după câteva secunde, că 
nepoata ta şi de fapt toţi copiii sunt în mare pericol, atât 
psihic cât şi fizic şi mă voi opune oricărui plan care i-ar lăsa 
neprotejaţi şi vulnerabili. 

— Ai dreptate, Robert, îl întrerupse Richard. Mai mulţi 
adulţi, dintre care cel puţin un bărbat, trebuie să rămână 
cu Benjy şi copiii. De ce nu vă întoarceţi tu, Patrick şi Ellie 


chiar acum la copii? E şi Nai acolo. Nicole şi cu mine îi 
aşteptăm pe Max şi Eponine şi venim şi noi repede. 

Richard şi Nicole rămaseră singuri. 

— Ellie spune că Robert e furios mai tot timpul dar nu ştie 
cum să-şi exprime mânia în mod constructiv, zise încet 
Nicole. I-a spus că întreaga acţiune i s-a părut de la bun 
început o greşeală şi petrece ore întregi gândindu-se la 
asta, încruntat şi mohorât. Ellie spune chiar că o 
îngrijorează obsesia asta al lui. 

Richard clătină din cap. 

— Poate a fost o greşeală, spuse el. Poate că tu şi cu mine 
ar fi trebuit să ne trăim singuri restul vieţii. Însă m-am 
gândit că. 

În acel moment Max şi Eponine se întoarseră din cameră. 

— Vreau să vă cer scuze amândurora, spuse Max întinzând 
mâna. Cred că m-am lăsat copleşit de teamă şi frustrare. 

— Mulţumesc, Max, spuse Nicole. Dar nu-i nevoie să-ţi ceri 
scuze. Ar fi caraghios să presupunem că putem trece 
printr-o experienţă ca asta fără să apară şi neînţelegeri. 

* 

Toată lumea era în muzeu. 

— Să revedem încă o dată planul, spuse Richard. Cinci 
dintre noi vor cobori pe spiţe şi vor explora zona din jurul 
peronului de metrou. Vom cerceta în amănunt orice tunel 
pe care-l găsim. Apoi, dacă nu găsim nici un mijloc de 
evadare şi metroul cel mare ne aşteaptă într-adevăr acolo, 
Max, Eponine, Nicole şi cu mine ne vom urca în el, iar 
Patrick se va întoarce aici în muzeu. 

— Nu crezi că e o nesăbuinţă să vă urcați toţi patru în 
metrou? Întrebă Robert. De ce nu urcați doar doi mai întâi? 
Şi dacă metroul pleacă şi nu se mai întoarce? 

— Robert, din păcate n-avem timpul de partea noastră, 
răspunse Richard. Dacă n-am sta atât de prost cu 
mâncarea, am putea urma un plan mai conservator. În acel 
caz poate numai doi dintre noi ar intra în metrou. Dar dacă 
traseul metroului are mai multe destinaţii succesive, în loc 


de una singură? Întrucât am hotărât deja că vom explora 
numai câte doi, pentru siguranţă, s-ar putea să ne ia mult 
să găsim o cale de evadare având doar un cuplu care 
cercetează. 

În cameră se lăsă o tăcere prelungită, până când Timmy 
începu să sporovăiască nedesluşit cu sora lui. Nikki se duse 
la avian şi începu să-i mângâie burta catifelată. 

— N-am pretenţia de a cunoaşte toate răspunsurile, spuse 
Richard, şi nici nu subestimez gravitatea situaţiei. Dar dacă 
există o cale de ieşire de aici, lucru în care Nicole şi cu mine 
credem, cu cât o găsim mai repede, cu atât mai bine. 

Fu rândul lui Patrick să pună o întrebare. 

— Presupunând că luaţi toţi patru metroul, noi cât timp 
trebuie să vă aşteptăm aici în muzeu? 

— Asta e o întrebare grea, răspunse Richard. Aveţi 
mâncare suficientă pentru încă patru zile, iar apa din 
cisternă ar trebui să vă ţină în viaţă o oarecare perioadă 
după aceea. Nu ştiu, Patrick. Cred că ar trebui să rămâneţi 
aici cel puţin două sau trei zile. După aceea va trebui să 
hotărâți singuri. Dacă va fi posibil, unul sau mai mulţi dintre 
noi se vor întoarce. 

Benjy urmărea conversaţia cu foarte mare atenţie. Era 
evident că înţelege în linii mari ce să întâmplă, căci începu 
să plângă încetişor. Nicole se duse la el să-l liniştească. 

— Nu-ţi face griji, fiule, spuse ea. Totul o să fie bine. 
Bărbatul-copil îşi privi mama. 

— Aşa sper, spuse el, dar mi-e frică. 

Galileo Watanabe sări brusc şi alergă spre locul în care 
cele două puşti erau rezemate de perete. 

— Dacă unul din octopăianjenii ăia intră aici, am să-l 
împuşc, spuse el atingând una din puşti înainte ca Max să i- 
o ia din mână. Bang! Bang! 

Strigătele lui îi făcură pe aviani să ţipe şi pe micuța Nikki 
să plângă. După ce Ellie şterse lacrimile fiicei sale, Max şi 
Patrick puseră puştile pe umăr şi cei cinci exploratori îşi 
luară la revedere. Ellie intră în tunel cu ei. 


— N-am vrut să vorbesc despre asta în faţa copiilor, dar ce 
trebuie să facem dacă vedem un octopăianjen în timp ce voi 
sunteţi plecaţi? Întrebă ea. 

— Încercaţi să nu intraţi în panică, răspunse Richard. 

— Şi să nu faceţi nimic agresiv, adăugă Nicole. 

— Înşfac-o pe Nikki şi fugi de să-ţi sfârâie călcâiele, spuse 
Max, făcându-i cu ochiul. 

* 

Câtă vreme coborâră pe spiţe nu se întâmplă nimic 
neobişnuit. La fel ca în urmă cu mulţi ani, luminile de la 
următorul nivel inferior se aprindeau când cineva care 
cobora se apropia de zona neluminată. Cei cinci exploratori 
ajunseră pe peronul de metrou în mai puţin de o oră. 

— Acum vom afla dacă acele vehicule misterioase mai 
funcţionează, spuse Richard. 

În mijlocul peronului circular era o gaură de dimensiuni 
mai mici, care cobora mai adânc în întuneric, rotundă şi 
prevăzută de asemenea cu spiţe metalice care ieşeau din 
pereţi. În unghi drept faţă de locul în care stăteau cei cinci, 
de o parte şi de alta a peronului, se vedeau două tunele 
întunecate, tăiate în piatră şi metal. Unul dintre tunele era 
mare, cu o deschidere de cinci-şase metri pe înălţime, în 
timp ce tunelul opus era exact cu un ordin de mărime mai 
mic. Când Richard se apropie la douăzeci de grade de 
tunelul cel mare, acesta se lumină brusc şi putu să-i vadă 
clar interiorul. Tunelul semăna cu un mare canal colector 
de pe Pământ. 


Ceilalţi membri ai grupului de explorare veniră repede 
lângă Richard de îndată ce se auzi venind din tunel primul 
zgomot şuierat. În mai puţin de un minut, un vehicul 
asemănător cu un metrou apăru în viteză de după un colţ 
îndepărtat şi se îndreptă rapid înspre ei, oprindu-se cu 
capătul din faţă la un metru de locul în care coridorul cu 
spiţe continua să coboare. 

Şi interiorul metroului era luminat. În vagon nu existau 
scaune, ci doar nişte bare metalice din tavan până în podea 
împrăştiate aparent la întâmplare. Cinci secunde mai 
târziu, pe partea opusă a peronului trase un vehicul identic, 
exact o zecime din mărimea primului. 

Cu toate că Max, Patrick şi Eponine auziseră de multe ori 
istorisiri despre două metrouri fantomă, acum când vedeau 
aievea vehiculele se simțeau cuprinşi de nelinişte. 

— Chiar vorbeşti serios, prietene? Îl întrebă Max pe 
Richard după ce examinară amândoi rapid exteriorul 
metroului mai mare. Chiar ai de gând să urci în drăcia asta 
dacă nu găsim nici o cale de ieşire? 

Richard aprobă dând din cap. 

— Dar ăsta poate să meargă oriunde, spuse Max. N-avem 
nici cea mai vagă idee ce e, cine l-a construit sau ce dracu' 
face aici. Şi o dată ce ne-am suit în el, suntem complet 
neajutoraţi. 

— Asta-i drept, spuse Richard zâmbind vag. Max, înţelegi 
excelent situaţia în care ne aflăm. 

Max clătină din cap. 

— În fine, mai bine am găsi naibii ceva în afurisita asta de 
gaură, pentru că nu ştiu dacă Eponine şi cu mine. 

— În regulă, spuse Patrick apropiindu-se de ei. Cred că e 
timpul pentru următoarea fază a operaţiunii. Haide, Max, 
eşti gata să mai cobori nişte spiţe? 

* 


Richard n-avea la dispoziţie niciunul din roboții săi isteţi ca 
să-l plaseze în metroul mai mic. Însă avea o cameră de luat 
vederi miniaturală, prevăzută cu un sistem de mobilitate 


rudimentar şi care spera să fie suficient de grea pentru a 
pune în mişcare metroul mai mic. 

— Metroul cel mic nu ne asigură în nici un caz o posibilă 
ieşire, le spuse el celorlalţi. Vreau doar să determin aşa, 
pentru mine, dacă s-a schimbat ceva în aceşti ani. În plus, s- 
ar părea că nu există nici un motiv, cel puţin deocamdată, 
ca mai mult decât doi dintre noi să coboare mai departe. 

În timp ce Patrick şi Max coborau încet spiţele 
suplimentare iar Richard era absorbit în verificarea finală a 
video-camerei mobile, Nicole şi Eponine se plimbau pe 
peron. 

— Cum merge, fermierule? Îl întrebă Eponine pe Max prin 
radio. 

— Până acum, bine, răspunse el. Dar suntem la numai zece 
metri sub voi. Spiţele astea sunt mai depărtate unele de 
altele decât cele de deasupra, aşa că trebuie să fim mai 
precauţi. 

— Relaţia ta cu Max trebuie să fi înflorit cu adevărat cât 
am fost eu în închisoare, comentă Nicole câteva clipe mai 
târziu. 

— Într-adevăr, răspunse cu nonşalanţă Eponine. Sinceră 
să fiu, asta m-a mirat. Nu credeam că un bărbat e în stare 
să aibă o legătură serioasă cu cineva care. Ştii tu. Dar l-am 
subestimat pe Max. Chiar că e o persoană neobişnuită. Sub 
masca aceea de mascul necioplit. 

Eponine se opri. Nicole zâmbea larg. 

— Eu nu cred că Max a reuşit să păcălească pe cineva - cel 
puţin nu pe cei care-l cunosc. Max cel dur şi spurcat la gură 
e un rol pe care şi l-a însuşit dintr-un anume motiv, 
autoapărare, probabil, la ferma aceea din Arkansas. 

Cele două femei rămaseră tăcute o vreme. 

— Însă cred, totuşi, că nu l-am apreciat pe Max la 
adevărata lui valoare, spuse Nicole. Merită toată admiraţia 
fiindcă te adoră din tot sufletul, chiar dacă voi doi n-aţi 
putut niciodată să. 


— O, Nicole, o întrerupse Eponine, cuprinsă de emoţii. Să 
nu crezi că eu n-am vrut, că n-am visat la asta. lar doctorul 
Turner ne-a spus de multe ori că şansele ca Max să 
contracteze RV-41 sunt foarte mici dacă ne protejăm. Dar 
pentru mine, „foarte mici” nu ajunge. Dacă, cumva, i-aş 
transmite lui Max virusul ăsta oribil care mă ucide? Cum 
mi-aş putea ierta vreodată faptul că-l condamn la moarte pe 
bărbatul pe care-l iubesc? 

Ochii lui Eponine se umplură de lacrimi. 

— Suntem intimi, fireşte, spuse ea. În felul nostru plin de 
precauţii. lar Max nu s-a plâns nici măcar o dată. Dar îmi 
dau seama din ochii lui că-i lipseşte. 

— În regulă, îl auziră pe Max prin radio. Acum vedem 
fundul. E la cinci metri sub noi şi seamănă cu o podea 
normală. De acolo pornesc două tunele, unul de mărimea 
tunelului mai mic de la nivelul vostru, iar celălalt micuţ de 
tot. Ne ducem jos să inspectăm mai îndeaproape. 

* 

Sosise timpul ca exploratorii să intre în metrou. 
Videocamera mobilă a lui Richard nu descoperise nici o 
noutate substanţială şi era clar că la singurul nivel de sub ei 
nu există nici o ieşire pe care oamenii să o poată folosi. 
Richard şi cu Patrick terminară de discutat între patru ochi 
ce avea de făcut tânărul când se întorcea la ceilalţi. Apoi se 
întoarseră la Max, Nicole şi Eponine şi se îndreptară toţi 
cinci încet spre metroul care aştepta. 

Eponine avea un gol în stomac. Înspiră adânc şi spuse: 

— Nu mi-e ruşine să recunosc că mi-e frică. 

— Rahat, spuse Max, ăsta-i un eufemism. Ascultă, Richard, 
de unde ştim noi că chestia asta n-o să se repeadă peste 
stânca aia de care ne-ai vorbit, cu noi cu tot? 

Richard zâmbi dar nu răspunse. Ajunseră lângă metrou. 

— Bun, spuse Richard, întrucât nu ştim precis cum se 
activează chestia asta, va trebui să fim foarte atenţi. Vom 
intra cât de cât simultan. Asta va elimina posibilitatea ca 


uşile să se închidă şi metroul să pornească înainte să fi 
urcat toţi. 

Nimeni nu spuse nimic timp de aproape un minut. Stăteau 
înşiraţi unul lângă altul, Max şi Eponine fiind cel mai 
aproape de tunel. 

— Acum am să număr, spuse Richard. Când spun trei, 
facem cu toţii un pas înainte. 

— Pot să închid ochii? Întrebă Max rânjind. Aşa făceam 
când eram mic şi mă suiam în montagne russe. 

— Dacă vrei. Răspunse Nicole. 

Intrară în metrou şi fiecare se prinse de o bară verticală. 
Nu se întâmplă nimic. Patrick se uita de pe peron la ei. 

— Poate că-l aşteaptă pe Patrick, spuse liniştit Richard. 

— Nu ştiu, bombăni Max, dar dacă nenorocitul ăsta de 
tren nu se mişcă în câteva secunde, eu am să sar. 

La numai câteva clipe după comentariul lui Max, uşa se 
închise încet. Fiecare apucă să inspire de două ori înainte 
ca metroul să se pună încet în mişcare, accelerând rapid în 
tunelul luminat. 

Patrick le făcu cu mâna şi urmări din ochi metroul până 
acesta dispăru după primul colţ. Apoi îşi puse puşca pe 
umăr şi începu să urce spiţele. Vă rog să vă întoarceţi 
repede, le spuse el în gând celor plecaţi, înainte ca 
incertitudinea să ne vină de hac tuturor. 

Ajunse la nivelul celorlalţi în mai puţin de cincisprezece 
minute. După ce bău o gură de apă din sticlă, porni grăbit 
în josul tunelului spre muzeu. În timp ce mergea, se gândea 
ce le va spune celorlalţi. 

Patrick trecu pragul fără să observe că încăperea e 
cufundată în întuneric. Totuşi, când intră şi luminile se 
aprinseră, se simţi pe moment dezorientat. Nu sunt unde 
trebuie, se gândi el la început, am luat-o prin alt tunel. Ba 
nu, se corectă uitându-se repede în jur, asta trebuie să fie 
camera. Văd câteva pene în colţul de acolo şi unul din 
scutecele ciudate ale lui Nikki. 


Cu fiecare secundă care trecea, inima îi bătea mai repede. 
Unde sunt toţi? Se întrebă Patrick, uitându-se înnebunit 
prin cameră încă o dată. Ce putea să li se întâmple? Cu cât 
se uita mai mult la pereţii goi, îşi dădea seama că sora şi 
prietenii lui n-ar fi plecat din proprie voinţă. Măcar de-ar fi 
lăsat un bilet! Patrick îşi petrecu două minute scotocind 
fiecare ungher. Nu exista nici un mesaj. Probabil cineva sau 
ceva i-a forţat să plece, îşi spuse el. 

Încercă să gândească logic, dar îi fu imposibil. Mintea îi 
sărea mereu de la ceea ce trebuia să facă la imaginile 
cumplite a ceea ce li s-ar fi putut întâmpla celorlalţi. În cele 
din urmă se gândi că probabil se mutaseră înapoi în camera 
iniţială, cea pe care mama lui şi Richard o numeau galeria 
foto, poate din cauză că luminile din muzeu funcționau 
prost sau poate dintr-un alt motiv la fel de banal. Însufleţit 
de acest gând, Patrick ţâşni în tunel. 

Ajunse la galeria foto după trei minute. Şi ea era pustie. 
Patrick se aşeză lângă perete. Existau numai două direcţii 
în care ar fi putut s-o ia tovarăşii săi. Cum în timp ce urcase 
nu văzuse pe nimeni, conchise că ceilalţi au plecat către 
sala-catedrală şi ieşirea sigilată. În timp ce mergea pe 
coridorul lung, ţinând strâns puşca, Patrick ajunse să 
creadă că soldaţii lui Nakamura nu părăsiseră insula şi că 
pătrunseseră, cumva, în adăpost şi-i capturaseră pe ceilalţi. 

Chiar înainte de a intra în sala-catedrală, Patrick auzi 
plânsul lui Nikki. 

— Ma-mi, ma-mi, ţipă ea, scoase un vaiet jalnic. Patrick 
dădu buzna în încăperea mare şi, nevăzând pe nimeni, se 
întoarse şi o luă la fugă pe rampă în sus, în direcţia 
plânsului nepoatei sale. 

Pe palierul aflat dedesubtul ieşirii sigilate era o scenă 
haotică. Nikki continua să jelească iar Robert Turner umbla 
năuc cu braţele întinse şi cu ochii în sus, repetând întruna: 
„Nu, Doamne, nu!” Benjy hohotea pe înfundate într-un colţ, 
în timp ce Nai încerca, fără mare succes, să-şi liniştească 
gemenii. 


Când Nai îl văzu pe Patrick, sări şi alergă spre el. 

— O, Patrick, spuse ea cu ochii şiroind de lacrimi, Ellie a 
fost răpită de octopăianjeni. 

Patrick reuşi abia după mai multe ore să închege o poveste 
coerentă a ceea ce se întâmplase după ce grupul 
exploratorilor părăsise camera muzeu. Nai era încă 
zguduită din cauza experienţei trăite, Robert nu putea 
vorbi mai mult de un minut fără să izbucnească în lacrimi şi 
atât copiii cât şi Benjy interveneau în mod frecvent în 
discuţie, adesea fără nici o logică. Lia început, Patrick se 
lămuri doar că octopăianjenii veniseră şi nu numai că o 
răpiseră pe Ellie, ci în plus îi luaseră şi pe aviani, cantalupii 
şi materialul sesil. Până la urmă, totuşi, după întrebări 
repetate, înţelese majoritatea detaliilor întâmplării. 

Se părea că la vreo oră după plecarea celor cinci 
exploratori, oamenii rămaşi în camera muzeu auziseră la 
uşă zgomotul de perii târşâite. Când Ellie ieşi să vadă ce se 
întâmpla, văzu că din ambele direcţii se apropiau nişte 
octopăianjeni. Se întoarse cu vestea în cameră şi încercă să- 
i calmeze pe Benjy şi pe copii. 

Când primul octopăianjen apăru în prag, toţi oamenii se 
traseră înapoi cât putură, făcând loc celor nouă sau zece 
octopăianjeni care intrară. La început, creaturile au rămas 
laolaltă în grup, cu capetele strălucind de mesajele 
colorate, mişcătoare pe care le foloseau pentru a comunica. 
După câteva minute, unul dintre octopăianjeni înaintă 
puţin, arătă direct spre Ellie ridicând unul dintre 
tentaculele lui negre cu auriu, după care emise o lungă 
succesiune de mesaje colorate care se repetă cu iuţeală. 
Ellie ghici (aşa spunea Nai; Robert, pe de altă parte, 
susţinea că Ellie ştia, cumva, ce spun octopăianjenii) că 
extratereştrii cer cantalupii şi materia sesilă. Le luă din colţ 
şi i le înmână octopăianjenului conducător. Acesta le luă cu 
trei tentacule („Merita să vezi cum îşi folosesc chestiile alea 
ca nişte butuci şi cilii de dedesubt!” exclamă Robert) şi le 
dădu subalternilor săi. 


Ellie şi ceilalţi crezură că octopăianjenii vor pleca, dar se 
înşelară amarnic. Octodul râmase cu faţa la Ellie şi continuă 
să emită mesaje colorate. O pereche de octopăianjeni 
începu să se deplaseze încet în direcţia lui Tammy şi Timmy. 

— Nu! Spuse Ellie. Nu-i luaţi! 

Dar era prea târziu. În ciuda ţipetelor avianilor, cei doi 
octopăianjeni îi înfăşurară strâns cu tentaculele în jurul lor 
şi plecară cu ei. Galileo Watanabe ţâşni şi-l atacă pe 
octopăianjenul care-l ţinea pe Timmy cu trei tentacule. 
Octodul a folosit un al patrulea tentacul pentru a-l ridica pe 
băiat de la pământ şi a-l înmâna unuia dintre colegii săi. 
Galileo trecu de la unul la altul, apoi fu lăsat jos, nevătămat, 
în colţul îndepărtat al camerei. Intruşii i-au permis lui Nai 
să alerge să-şi liniştească fiul. 

La această vreme, trei sau patru octopăianjeni plus avianii, 
cantalupii şi materia sesilă dispăruseră în hol. În cameră 
mai erau şase extratereştri. Timp de vreo zece minute, 
aceştia vorbiră între ei. În tot acest timp, conform spuselor 
lui Robert („Eu n-am fost prea atentă, eram prea speriată şi 
îngrijorată din pricina copiilor”, spunea Nai), Ellie urmărea 
mesajele colorate pe care le schimbau octopăianjenii între 
ei. La un moment dat, Ellie o duse pe Nikki la Robert şi i-o 
puse în braţe. 

— Cred că înţeleg puţin din ceea ce spun ei (citatul îi 
aparţinea tot lui Robert), rosti Ellie, albă ca varul la faţa. 
Vor să mă ia şi pe mine. 

Octopăianjenul conducător se deplasă din nou către ei şi 
începu să vorbească în culori, părând să se adreseze lui 
Ellie. Cele întâmplate în următoarele zece minute 
constituiau un subiect controversat, Nai şi Robert având 
versiuni diferite iar Benjy fiind în linii mari de partea lui 
Nai. Conform versiunii lui Nai, Ellie a încercat să-i protejeze 
pe ceilalţi din cameră, făcând un fel de târg cu 
octopăianjenii. Prin vorbe şi prin gesturi, Ellie le-a spus 
octopăianjenilor că va merge cu ei dacă îi garantează că toţi 


ceilalţi oameni din cameră vor fi lăsaţi să părăsească în 
siguranţă adăpostul. 

— Ellie a fost explicită, susţinu Nai cu insistenţă. Le-a 
explicat că suntem prinşi în capcană şi că nu avem destulă 
mâncare. Din nefericire, au înhăţat-o înainte ca ea să fie 
sigură că au înţeles târgul. 

— Eşti naivă, Nai, spuse Robert cu o expresie îndurerată şi 
nedumerită în privire. N-ai înţeles cât de sinistre sunt 
creaturile astea. Au hipnotizat-o pe Ellie. Serios. În prima 
parte a vizitei, când se uita atât de atentă la culorile lor. Vă 
spun că nu mai era ea. Toată aiureala aia cu garantarea 
plecării în siguranţă a tuturor a fost un subterfugiu. Ellie a 
vrut să plece cu ei. I-au modificat personalitatea chiar 
acolo, pe loc, cu modelele alea nebuneşti, colorate şi nimeni 
n-a văzut asta, în afară de mine. 

Patrick nu credea versiunea lui Robert; o punea pe seama 
tulburării puternice. Nai, totuşi, era de acord cu Robert cu 
privire la două aspecte: Ellie nu s-a luptat, nici n-a protestat 
când primul octopăianjen a învăluit-o cu tentacule şi, 
înainte de a dispărea din cameră, le-a înşirat o listă lungă 
de lucruri legate de îngrijirea lui Nikki. 

— Care om întreg la minte, după ce a fost luat pe sus de 
un extraterestru, s-ar apuca să înşire calm ce păturele 
strânge în braţe copilul lui când doarme, când a fost ultima 
dată deranjat la stomac şi alte lucruri de felul ăsta? Era 
evident că-i hipnotizată sau drogată sau mai ştiu eu ce. 

Patrick înţelese relativ repede cum se făcea că sunt toţi pe 
palierul de sub ieşirea sigilată. După ce octopăianjenii 
plecară cu Ellie, Benjy alergă afară pe coridor, ţipând şi 
urlând şi atacând în zadar ariergarda octozilor. Robert i se 
alătură şi amândoi îi urmară pe Ellie şi contingentul 
extraterestru până la sala-catedrală. Poarta de la al 
patrulea tunel era deschisă. Un octopăianjen îi ţinu la 
distanţă pe Robert şi pe Benjy cu patru tentacule lungi, în 
timp ce ceilalţi se îndepărtară. Apoi ultimul octopăianjen 
încuie poarta în urma lui. 


x 


Pentru Max, călătoria cu metroul era palpitantă. Îi amintea 
de o excursie pe care o făcuse la un mare parc-muzeu când 
avea zece ani. Vagonul era suspendat deasupra a ceva ce 
semăna cu o bandă metalică şi nu atingea nimic în goana 
prin tunel. Richard emise ipoteza că funcţionează magnetic. 

Metroul se opri după vreo două minute şi uşa se deschise 
repede. Cei patru exploratori se uitară afară la un peron 
simplu, de culoare alb-crem, dincolo de care era o arcadă 
înaltă de vreo trei metri. Max spuse: 

— Cred că, în conformitate cu planul A, Eponine şi cu mine 
ar trebui să coborâm aici. 

— Da, spuse Richard. Fireşte, dacă metroul nu se pune iar 
în mişcare, vom cobori şi Nicole şi cu mine. 

Max o luă pe Eponine de mână şi păşiră cu grijă pe peron. 
Imediat după aceea, uşa metroului se închise şi vehiculul 
porni în viteză. 

— Ei bine, nu-i aşa că e romantic? O întrebă Max pe 
Eponine. lată-ne în sfârşit singuri, numai noi doi. 

O luă în braţe şi o sărută. 

— Vreau să ştii atâta doar, franţuzoaico: te iubesc. Habar 
n-am unde dracu' suntem, dar indiferent ce-o fi aici, mă 
bucur că mă aflu aici cu tine. 

Eponine râse. 

— La orfelinat aveam o prietenă care visa să fie singură pe 
o insulă pustie cu un renumit actor francez, Marcel du Bois, 
care avea un piept de mamut şi braţele ca nişte trunchiuri 
de copaci. Mă întreb cum s-ar fi simţit ea în locul ăsta. Cred 
că trebuie să trecem pe sub arcadă, adăugă uitându-se în 
jur. 

Max ridică din umeri. 

— Doar dacă nu apare cumva un iepure alb pe care să-l 
urmăm în vreo gaură. 

De cealaltă parte a arcadei era o încăpere mare, 
dreptunghiulară, cu pereţi albaştri. Era absolut goală şi 
exista numai o ieşire, o uşă deschisă spre un coridor îngust 


şi luminat care mergea paralel cu tunelul de metrou. Pereţii 
acestui coridor care, atât cât puteau vedea Eponine şi Max, 
se continua în ambele direcţii, aveau aceeaşi culoare 
albastră ca pereţii camerei de dincolo de arcadă. 

— Încotro o luăm? Întrebă Max. 

— Încolo văd două chestii asemănătoare cu nişte uşi, care 
dau în sens opus faţă de metrou, spuse Eponine arătând în 
dreapta. 

— Şi-n partea asta sunt două, spuse Max uitându-se în 
stânga. Să mergem mai întâi la prima intrare, ne uităm ce e 
acolo şi pe urmă hotărâm o strategie. 

Merseră braţ la braţ cincizeci de metri pe culoarul 
albastru. Ceea ce văzură când ajunseră la următoarea 
intrare îi sperie. Alt coridor albastru, identic, având din loc 
în loc nişte uşi, se întindea în faţa lor pe o distanţă de mulţi 
metri. 

— Rahat! Exclamă Max. Suntem pe cale de a intra într-un 
fel de labirint. Tare n-aş vrea să ne rătăcim! 

— Şi ce crezi că ar trebui să facem? Întrebă Eponine. 

— Cred. Spuse Max, ezitând, cred că ar trebui să fumăm o 
țigară şi să dezbatem problema. 

Eponine râse. 

— Nici că se putea să ai o idee mai bună! 

* 

Înaintau cu mare grijă. De fiecare dată când coteau într- 
un alt coridor albastru, Max făcea semne pe perete cu rujul 
de buze al lui Eponine, indicând întreg drumul de 
întoarcere în camera de dincolo de arcadă. De asemenea, 
insistă ca Eponine, care se pricepea mai bine decât el la 
computer, să înregistreze semnele şi pe computerul 
portabil. 

— În caz că apare ceva şi şterge semnele mele, spuse Max. 

La început, aventura îi amuză şi, în două rânduri, se 
întoarseră la arcadă doar ca să dovedească faptul că o pot 
face; reuşita le trezi un anumit sentiment de împlinire. Dar 
după aproximativ o oră, când la fiecare cot dădeau de un 


peisaj albastru identic, entuziasmul lor începu să se 
evapore. În cele din urmă se opriră, se aşezară pe podea şi 
împărţiră altă ţigară. 

— Pentru ce ar crea o făptură inteligentă un loc ca ăsta? 
Întrebă Max, făcând inele de fum. Ori suntem supuşi 
vreunui test fără voia noastră. 

— Ori există ceva aici care nu trebuie să fie găsit cu 
uşurinţă, termină Eponine. 

Luă ţigara de la Max şi trase adânc fumul în piept. 

— Dacă-i aşa, atunci trebuie să existe vreun cod simplu 
care defineşte poziţia precisă a obiectului sau locului 
special, un cod ca la combinaţiile alea de pe timpuri pentru 
încuietori, de două ori dreapta şi de patru ori stânga. 

— Şi tot aşa până dimineaţă, o întrerupse Max zâmbind 
larg; o sărută scurt şi se ridică. Aşadar, ar trebui să 
presupunem că suntem în căutarea unui ceva special şi să 
ne organizăm logic căutarea. 

Eponine se ridică şi ea şi se uită nedumerită la Max. 

— Ce anume ai vrut să spui cu asta? Max râse. 

— Nu-s sigur, dar e al dracului de sigur că a sunat 
inteligent. 

* 

Max şi Eponine mergeau de aproape patru ore pe 
coridoarele albastre, aşa că hotărâră că e timpul să 
mănânce. Tocmai îşi începuseră prânzul format din 
mâncare ramană când văzură ceva trecând în stânga lor, 
într-o intersecţie de coridoare. Max sări în picioare şi alergă 
în intersecţie. La câteva secunde după ce ajunse, un vehicul 
micuţ, înalt de abia zece centimetri, coti la dreapta pe 
culoarul învecinat. Max ţâşni şi apucă să vadă cum vehiculul 
dispare pe sub o arcadă mică, tăiată în peretele altui 
coridor albastru, la vreo douăzeci de metri depărtare. 

— Vino încoace! Îi strigă el lui Eponine. Am găsit ceva. 
Eponine ajunse repede lângă el. Partea de sus a arcadei din 
perete se afla la numai douăzeci şi cinci de centimetri de 
podea, aşa că fură nevoiţi să se lase amândoi în genunchi şi 


apoi să se aplece şi mai mult pentru a vedea încotro plecase 
vehiculul. Primul lucru pe care-l văzură îi ului: cincizeci sau 
şaizeci de creaturi micuţe, cam cât furnicile, coborâră din 
vehiculul asemănător unui autobuz şi apoi se răspândiră în 
toate direcţiile. 

— Ce dracu' e asta?! Exclamă Max. 

— Priveşte, Max! Spuse Eponine surescitată. Uită-te cu 
atenţie. Creaturile acelea mici sunt octopăianjeni. Vezi? 
Arată exact ca acela pe care mi l-ai descris. 

— Fir-aş al naibii! Ai dreptate. Trebuie să fie pui de 
octopăianjeni. 

— Nu cred. Felul în care intră în stupii aceia mici sau case 
sau ce-or fi. Uite, există şi un fel de canal, şi o barcă. 

— Camera video! Strigă Max. Întoarce-te şi adu camera. 
Aici e un întreg oraş în miniatură. 

Când se aşezaseră să mănânce, Max şi Eponine îşi 
scoseseră rucsacurile şi restul echipamentului. Eponine 
plecă în fugă după videocameră. Max continuă să se uite 
fascinat la complexa lume miniaturală din spatele arcadei. 
Un minut mai târziu auzi un țipăt slab şi simţi că-l străbate 
un fior rece de frică. 

Tâmpitule! Se apostrofă Max în timp ce alerga spre locul 
unde mâncaseră. Niciodată să nu laşi puşca din mână, 
niciodată. 

Dădu ultimul colţ şi se opri brusc. Între el şi locul în care 
mâncase cu Eponine erau cinci octopăianjeni. Unul o 
învăluise cu trei tentacule, altul apucase puşca. Al treilea 
octopăianjen ţinea rucsacul lui Eponine. 

Expresia de pe faţa ei trăda groaza. 

— Ajută-mă, Max. Te rog, îl imploră Eponine. 

Max făcu un pas înainte, dar doi octopăianjeni îl opriră. 
Unul dintre ei emise un şuvoi de benzi colorate care i se 
rotiră în jurul capului. 

— Nu înţeleg ce dracu-mi spui! Strigă Max plin de 
frustrare. Dar trebuie să-i daţi drumul. 


Max ţâşni ca un mijlocaş de fotbal pe lângă primii doi 
octopăianjeni şi aproape ajunsese la Eponine când simţi 
tentaculele înfăşurându-se în jurul lui, ţintuindu-i braţele la 
piept. În zadar se zbătu. Creatura era incredibil de 
puternică. 

Trei dintre octopăianjeni, printre care şi cel care o 
capturase pe Eponine, porniră pe coridorul albastru, 
îndepărtându-se de el. 

— Max. Max! Strigă îngrozită Eponine. 

El nu putea face nimic. Octopăianjenul care-l ţinea nu se 
clinti. După un minut nu mai auzi strigătele lui Eponine. 

După alte zece minute, Max simţi că muşchii puternici 
care îl ţineau încep să se relaxeze. 

— Şi-acum, ce se întâmplă? Întrebă el când se văzu liber. 
Ce urmează să faceţi, ticăloşilor? 

Unul dintre octopăianjeni arătă spre rucsacul lui, care 
rămăsese sprijinit de perete. Max se trânti lângă el şi 
scoase nişte mâncare şi apă. Octopăianjenii vorbiră între ei 
prin culori, în timp ce Max, care înţelegea prea bine că e 
păzit, luă câteva îmbucături de mâncare. 

Coridoarele astea sunt prea înguste, îşi zise el, gândindu- 
se cum să scape. lar afurisiţii ăştia sunt prea mari, ca să nu 
mai vorbesc de tentaculele lor lungi. Cred că va trebui să 
aştept să văd ce-o să mai urmeze. 

Cei doi octopăianjeni nu se mişcară din loc ore întregi. În 
cele din urmă, Max adormi pe podea, între ei. 

* 

Când se trezi, Max era singur. Se duse cu precauţie până 
la primul colţ şi se uită în ambele direcţii. Nu văzu nimic. 
După ce studie semnele de pe perete făcute cu rujul de 
buze şi mai adăugă câteva mâzgălituri prin care descria 
poziţia oraşului octopăianjenilor micuţi, Max se întoarse în 
camera din spatele peronului de metrou. Nu ştia ce să facă. 
Petrecu o vreme rătăcind pe coridoarele albastre şi 
strigând-o periodic pe Eponine, dar efortul se dovedi 
zadarnic. În cele din urmă se hotărî să se aşeze pe peron şi 


să aştepte metroul. Trecu mai bine de o oră; aproape că se 
hotărâse să se întoarcă la oraşul miniatural al 
octopăianjenilor când auzi vâjâitul metroului care se 
apropia din direcţia opusă coridoarelor verticale cu spiţe. 
Când metroul se apropie, îi văzu prin ferestre pe Richard şi 
Nicole. 

— Max! Strigară ei deodată, chiar înainte ca uşa să se 
deschidă. 

Richard şi Nicole erau extrem de emoţionaţi. 

— Am găsit! Exclamă Richard sărind pe peron. O încăpere 
uriaşă, cu o cupolă de vreo patruzeci de metri înălţime, în 
culorile curcubeului. E de cealaltă parte a Mării Cilindrice - 
metroul merge chiar prin mare, într-un tunel transparent. 

Se întrerupse, iar metroul porni vâjâind. 

— Are băi şi paturi şi apă curentă, adăugă repede Nicole. 

— Şi hrană proaspătă, dacă-ţi vine să crezi. Nişte fructe şi 
legume ciudate, dar sunt grozave. 

— Unde-i Eponine? Întrebă dintr-o dată Nicole, 
întrerupându-l pe Richard în mijlocul frazei. 

— A plecat, răspunse Max posac. 

— A plecat? Întrebă Richard. Dar cum. Unde? 

— Au răpit-o prietenii voştri cei paşnici, zise cu ciudă Max. 

— Ceeee?! Exclamă Richard. 

Max le povesti totul pe îndelete, fără să omită nimic. 
Richard şi Nicole îl ascultară cu atenţie până termină. 

— Au fost mai deştepţi ca noi, comentă la sfârşit Richard, 
clătinând din cap. 

— Nu noi, spuse Max, frustrat. Au fost mai deştepţi ca 
mine. Ne-au făcut să credem, pe Ep şi pe mine, că rezolvam 
nu ştiu ce puzzle în labirintul ăla de coridoare albastre. La 
naiba! 

— Nu fi prea dur cu tine, spuse încet Nicole, atingându-l 
pe umăr. N-aveai de unde să ştii. 

— Dar ce tâmpenie colosală! Spuse Max, ridicând glasul. 
lau cu mine puşca pentru protecţie şi unde, mă rog, e puşca 


aia când apar prietenii noştri cu opt picioare? Rezemată de 
blestematul de perete. 

— La început şi noi am fost într-un loc similar, numai că 
toate coridoarele noastre erau roşii, nu albastre, spuse 
Richard. Nicole şi cu mine am umblat cam o oră, apoi ne-am 
întors pe peron. Metroul ne-a cules din nou în zece minute 
şi ne-a adus prin Marea Cilindrică. 

— Ai căutat-o pe Eponine? Întrebă Nicole. 

— Am încercat. Am umblat de colo-colo şi am strigat-o. 

— Poate că ar trebui să mai încercăm o dată, sugeră 
Nicole. 

Cei trei prieteni se întoarseră în lumea coridoarelor 
albastre. Când ajunseră la prima intersecţie, Max le explică 
lui Richard şi Nicole semnele de ruj de pe perete. 

— Cred că ar trebui să ne despărţim, spuse Max. Căutarea 
va fi probabil mai eficientă aşa. Eu zic să ne întâlnim peste o 
jumătate de oră în camera din spatele arcadei. 

La al doilea colţ, Max, acum singur, nu mai găsi semnele 
de ruj. Nedumerit, încercă să-şi amintească dacă era posibil 
să fi omis să facă o hartă la fiecare cotitură sau să nu fi 
trecut pe-aici. Adâncit în gânduri, simţi o mână pe umăr şi 
mai să îngheţe de spaimă. 

— Hei, eu sunt, spuse Richard, văzându-i expresia de pe 
chip. N-ai auzit când te-am strigat? 

— Nu, răspunse Max. 

— Eram doar la două coridoare depărtare. Locul ăsta 
trebuie să aibă o izolaţie fonică fantastică. Oricum, nici eu, 
nici Nicole n-am găsit nici o hartă de-a ta când am dat al 
doilea colţ. Aşa că nu eram siguri. 

— Rahat! Exclamă Max apăsat. Nemernicii ăia deştepţi au 
şters pereţii. Nu pricepeţi? Au plănuit de la bun început 
toată afacerea, iar noi am făcut exact ce se aşteptau ei să 
facem. 

— Dar, Max, n-aveau cum să prevadă cu exactitate tot ce 
vom face, spuse Richard. Nici chiar noi nu ne ştiam în 
întregime strategia. Deci cum puteau ei. 


— Nu pot să explic, spuse Max. Dar o simt. Creaturile alea 
au aşteptat în mod deliberat ca Eponine şi cu mine să 
mâncăm şi apoi ne-au îngăduit să vedem vehiculul ăla. Ştiau 
că o să plecăm în urmărirea lui şi că vor avea ocazia să o 
înhaţe pe Eponine. Şi, cumva, ne-au urmărit tot timpul pe 
toţi. 

Până şi Max fu de acord că e inutil s-o mai caute pe 
Eponine în labirintul de coridoare albastre. 

— Aproape sigur că nu mai e aici, spuse el cu năduf. 

În timp ce aşteptau pe peron metroul, Richard şi Nicole îi 
povestiră mai amănunţit despre sala mare cu cupola 
curcubeu din partea sudică a Mării Cilindrice. 

— În regulă, spuse Max când cei doi terminară. O legătură 
e evidentă chiar şi pentru mine, băiatul de fermier din 
Arkansas. Curcubeul din cupolă e în mod evident conectat 
cu curcubeul de pe cer, care a abătut atenţia soldaţilor lui 
Nakamura. Aşa că tipii cu curcubeul, cine or mai fi şi ăştia, 
nu vor ca noi să fim capturați. Şi nu vor să murim de foame. 
Probabil ei sunt cei care au construit metroul, cel puţin aşa 
mi se pare mie logic. Dar care e relaţia dintre cei cu 
curcubeul şi octopăianjeni? 

— Înainte de a-mi spune de răpirea lui Eponine, eram 
practic convins că sunt unii şi aceiaşi, răspunse Richard. 
Acum nu mai ştiu. E greu de interpretat experienţa voastră 
altfel decât un act ostil. 

Max râse. 

— Richard, ai un fel aparte de a folosi cuvintele. De ce-i 
socoteşti şi acum nevinovaţi pe nemernicii ăştia urâţi? M-aş 
fi aşteptat la una ca asta de la Nicole, dar pe tine 
octopăianjenii ăştia te-au ţinut prizonier luni întregi, ţi-au 
băgat creaturi mititele pe nas şi probabil că ţi-au umblat 
chiar şi la creier. 

— Asta nu ştim sigur, spuse liniştit Richard. 

— În regulă, spuse Max. Dar cred că tu nesocoteşti o 
grămadă de dovezi. 


Max auzi vâjâitul cunoscut şi se opri. Metroul sosi, 
îndreptându-se în direcţia adăpostului octopăianjenilor. 

Chiar înainte de a păşi în metrou, Max întrebă cu o undă 
de sarcasm: 

— Cum se face că metroul ăsta merge întotdeauna în 
direcţia cea bună? 

* 

Patrick reuşise, în cele din urmă, să-i convingă pe Robert 
şi pe Nai să se întoarcă în camera muzeu. Nu fusese uşor. 
Atacul octopăianjenilor îi traumatizase puternic atât pe 
adulţi, cât şi pe copii. Robert nu putea dormi deloc, iar 
gemenii aveau coşmaruri din care se trezeau ţipând. Când 
apărură Richard, Max şi Nicole, mâncare nu mai era 
aproape deloc, iar Patrick începuse deja să întocmească 
planuri pentru situaţii neprevăzute. 

Reîntâlnirea fu lipsită de entuziasm. Discutară pe larg 
ambele răpiri, care i-au deprimat profund pe toţi adulţii, 
chiar şi pe Nicole. Cupola curcubeu din sud nu produse 
prea mare entuziasm. Însă nu exista nici un dubiu privitor 
la ce aveau de făcut. Richard rezumă succint situaţia. 

— Cel puţin, sub cupolă există mâncare, spuse el. 

Îşi strânseră lucrurile în tăcere. Patrick şi Max coborâră 
copiii prin coridorul vertical cu spiţe. Metroul apăru la scurt 
timp după ce toată lumea ajunse pe peron. Nu opri la 
niciuna din cele două staţii intermediare, ci îşi continuă 
drumul prin tunelul transparent din Marea Cilindrică. 
Ciudatele şi minunatele creaturi subacvatice de pe partea 
cealaltă a peretelui tunelului, aproape sigur bioţi, i-au 
fascinat pe copii, iar lui Richard i-au amintit de voiajul său 
la New York, cu ani în urmă, când venise să o caute pe 
Nicole. 

Încăperea de sub cupola de la celălalt capăt al liniei de 
metrou era cu adevărat uluitoare. Deşi la început Benjy şi 
copiii se arătară mai interesaţi de varietatea de hrană nouă 
şi proaspătă întinsă pe o masă lungă de pe o latură a 
camerei, adulţii umblară uimiţi de colo-colo, nu doar 


uitându-se la culorile strălucitoare ale curcubeului de 
deasupra capului lor, ci şi examinând toate firidele din 
partea opusă peronului, unde se aflau băile şi dormitoarele 
individuale. 

Max măsură cu pasul dimensiunea podelei încăperii 
principale. În partea cea mai lată avea cincizeci de metri, 
iar de la marginea peronului până la pereţii albi şi intrările 
firidelor, patruzeci de metri. Patrick veni lângă Max, care 
stătea la marginea peronului, în timp ce ceilalţi discutau 
cum să împartă firidele-dormitor. 

— Îmi pare rău de Eponine, spuse Patrick, punând mâna 
pe umărul prietenului său. 

Max ridică din umeri. 

— Într-un fel, e mai rău că Ellie a fost luată. Nu ştiu dacă 
Robert şi Nikki îşi vor reveni vreodată complet. 

Cei doi bărbaţi rămaseră alături, uitându-se la tunelul 
întunecat şi pustiu. 

— Ştii, Patrick, spuse Max mohorât, aş vrea să pot 
convinge fermierul din mine că necazurile noastre au luat 
sfârşit şi că cei cu curcubeul or să aibă grijă de noi. 

Kepler veni în fugă cu o legumă lungă care semăna cu un 
Morcov verde. 

— Domnule Puckett, spuse el, trebuie să gustaţi din asta. E 
cea mai bună. 

Max acceptă darul băieţelului şi muşcă din legumă. 

— Chiar că e bună, Kepler, spuse el, ciufulind părul 
băiatului. Îţi mulţumesc foarte mult. 

Kepler se întoarse alergând la ceilalţi. Max ronţăi încet 
leguma. 

— Întotdeauna mi-am îngrijit excelent porcii şi găinile, îi 
spuse el lui Patrick. Au avut hrană bună şi condiţii de trai 
grozave. 

Arătă cu mâna dreaptă spre cupolă şi spre masa încărcată 
cu mâncare. 

— De asemenea, renunţam la animale pe rând, când eram 
gata să le tai sau să le vând la târg. 


Conexiunea Curcubeu. 

Nicole stătea culcată pe spate, iarăşi trează în toiul nopţii. 
În lumina slabă din dormitorul lor îl vedea pe Richard 
dormind liniştit lângă ea. În cele din urmă se ridică fără 
zgomot, traversă încăperea şi ieşi în camera mare a 
căminului lor temporar. 

Inteligența care deţinea controlul asupra iluminatului 
avusese grijă ca oamenii să poată dormi, reducând 
întotdeauna drastic lumina care strălucea prin cupola 
curcubeu timp de aproximativ opt ore din douăzeci şi patru. 
În timpul acestor intervale de „noapte”, camera principală 
de sub cupolă era luminată slab iar dormitoarele 
individuale tăiate în pereţi, care nu aveau iluminat propriu, 
erau suficient de întunecate pentru un somn odihnitor. 

Timp de mai multe nopţi la rând, Nicole dormise agitat, 
trezindu-se din vise neliniştitoare pe care nu şi le amintea 
prea bine. În acea noapte se plimba agale în jurul camerei 
mari în care familia şi prietenul ei îşi petreceau majoritatea 
timpului şi se chinuia fără succes să reconstituie imaginile 
care-i tulburaseră odihna. În capătul îndepărtat al încăperii, 
aproape de peronul pustiu, se opri şi se uită în tunelul 
întunecat care ducea prin Marea Cilindrică. 

Ce se petrece în realitate aici? Se întrebă Nicole. Ce ne 
mai pregăteşte puterea sau inteligenţa neştiută? 

Trecuseră patru săptămâni de când micul contingent 
uman ajunsese în această magnifică peşteră construită 
dedesubtul Semicilindrului sudic al Romei. Era evident că 
noul spaţiu de locuit fusese proiectat, cu un efort 
considerabil, anume pentru ei. Dormitoarele şi băile din 
firide erau identice cu cele din Noul Eden. Primul metrou 
care se întorsese după ce ei ajunseseră la cupolă adusese şi 
mai multă mâncare şi apă, plus divane, scaune şi mese ca să 
mobileze „locuinţele”. Oamenii fuseseră aprovizionaţi chiar 
şi cu farfurii, pahare şi tacâmuri. Cine sau ce cunoştea 
suficient de multe despre activitatea umană cotidiană 
pentru a furniza în detaliu astfel de articole de uz casnic? 


Evident, cineva care ne-a ţinut foarte atent sub observaţie, 
îşi răspunse Nicole. Mintea ei evocă imaginea Vulturului şi- 
şi dădu seama că începe să-şi facă iluzii. Dar cine altcineva 
ar putea fi? Numai ramanii şi Inteligența de la Baza de 
Tranzit deţin suficiente informaţii. 

Un zgomot venit din spatele ei îi întrerupse gândurile. Se 
întoarse şi-l văzu pe Max Puckett traversând camera înspre 
ea. 

— Nici tu nu poţi să dormi? Întrebă el. Nicole clătină din 
cap. 

— În ultimele nopţi am visat urât. 

— Eu îmi fac întruna griji pentru Eponine, spuse Max. Încă 
mai văd groaza din ochii ei când au luat-o. 

Se întoarse în tăcere cu faţa la tunelul de metrou. 

Dar tu, Ellie? Se întrebă Nicole, simțind un val de 
nelinişte. Eşti în siguranţă la octopăianjeni sau Max are 
dreptate în privinţa lor? Oare Richard şi cu mine ne 
amăgim crezând că octozii nu intenţionează să ne facă 
vreun rău? 

— Eu nu mai pot sta aici, îi spuse liniştit Max lui Nicole. 
Trebuie să fac ceva s-o ajut pe Eponine. Sau cel puţin să mă 
conving pe mine însumi că încerc. 

— Dar ce poţi face, Max? Întrebă Nicole după o scurtă 
pauză. 

— Singura noastră legătură cu lumea exterioară e 
afurisitul ăla de metrou. Data viitoare când vine să ne aducă 
mâncare şi apă, adică fie în noaptea asta, fie mâine, am de 
gând să urc în el şi să rămân acolo. Când pleacă, am să plec 
şi eu cu el şi am să cobor unde se opreşte. Apoiam să 
încerc să găsesc un octopăianjen şi să mă las şi eu capturat. 

Nicole văzu disperarea de pe chipul prietenului ei. 

— Max, te agăţi ca înecatul de pai, spuse ea cu blândeţe. 
Nu vei găsi nici un octopăianjen decât dacă vor ei. În plus, 
avem nevoie de tine. 

— Pe dracu', Nicole, aici nu e nevoie de mine. Max ridicase 
glasul. 


— Aici nu e absolut nimic de făcut, în afară de discuţii şi de 
jocuri cu copiii. În adăpostul vostru măcar puteai opta 
pentru o plimbare prin întunericul din New York. Între 
timp, s-ar putea ca Ellie şi Eponine să fie moarte sau să-şi 
dorească moartea. E timpul să facem ceva. 

Văzură amândoi lumini licărind la distanţă, în tunelul de 
metrou. 

— lată-l că vine, spuse Max. Am să te ajut să descarci după 
ce-mi strâng lucrurile. 

O luă la fugă în direcţia dormitorului său. 

Nicole rămase să se uite la metroul care se apropia. 
Câteva minute mai târziu, acesta trase în fanta lui, o incizie 
în podeaua circulară a camerei, şi se opri brusc. După ce 
uşile se deschiseră, Nicole se duse să cerceteze interiorul 
trenului. 

Pe lângă patru mari carafe cu apă, metroul conţinea 
obişnuita gamă de hrană proaspătă, plus un tub mare, ca 
de pastă de dinţi, plin cu o substanţă lipicioasă care semăna 
la gust cu un amestec de miere şi portocale. Dar unde se 
cultivă toate astea? Se întrebă Nicole pentru a suta oară 
începând să descarce mâncarea. Ca de fiecare dată, îşi zise 
că, probabil, undeva în Semicilindrul sudic există o fermă 
mare. De aceeaşi părere erau şi ceilalţi. Consensul se 
dizolva când venea vorba despre cine îi hrăneşte. Richard 
avea convingerea că sunt hrăniţi chiar de octopăianjeni, 
mai ales pentru că toate proviziile treceau prin teritoriul pe 
care-l considera domeniul octopăianjenilor. Era greu să-i 
contrazici logica. Max era de acord că octopăianjenii le 
furnizează alimentele, însă atribuia motive sinistre tuturor 
acţiunilor acestora. Dacă sunt hrăniţi, asta nu se întâmplă 
în virtutea vreunui scop umanitar, susţinea el. 

De ce ar fi octopăianjenii binefăcătorii noştri? Se întrebă 
Nicole. Sunt de acord cu Max că hrănirea noastră intră în 
contradicţie cu răpirea lui Ellie şi Eponine. Oare nu s-ar 
putea să fie implicată vreo altă specie? În ciuda faptului că 
Richard o ironiza cu blândeţe în intimitatea dormitorului 


lor, o parte din Nicole se agăța de speranţa că există cu 
adevărat nişte „curcubeeni” situaţi mai sus în ierarhia 
dezvoltării decât octopăianjenii, care erau interesaţi de 
menţinerea în viaţă a oamenilor vulnerabili şi le porunceau 
octopăianjenilor să-i hrănească. 

Conţinutul metroului includea întotdeauna o surpriză. De 
data asta, în fundul vagonului se aflau şase mingi de diverse 
mărimi, fiecare având altă culoare intensă. 

— Uită-te, Max, spuse Nicole. Ne-au trimis până şi mingi, 
ca să se joace copiii. 

Acesta se întorsese cu rucsacul şi o ajuta să descarce. 

— Minunat! Spuse el sarcastic. Acum să-i vezi pe copii 
certându-se care minge a cuie. 

Când terminară de golit metroul, Max urcă în vagon şi se 
aşeză pe podea. 

— Cât ai să aştepţi? Întrebă Nicole. 

— Cât trebuie, răspunse posac Max. 

— Le-ai spus şi celorlalţi ce ai de gând să faci? 

— La dracu', nu! Răspunse Max cu vehemenţă. De ce să le 
spun? Aici nu facem democraţie. 

Max se aplecă în faţă. 

— Scuză-mă, Nicole, dar în momentul ăsta sunt întors pe 
dos. Eponine a dispărut de o lună, eu am rămas fără ţigări 
şi îmi sare uşor ţandăra. Se sili să zâmbească. Când mă 
purtam aşa, Clyde şi Winona îmi spuneau că am o ţeapă în 
fund. 

— Nu-i nimic, Max, răspunse Nicole puţin mai târziu şi-l 
îmbrăţişă scurt înainte de a pleca. Sper doar să fii în 
siguranţă, oriunde vei merge. 

* 

Metroul nu plecă. Max refuză cu încăpățânare să coboare 
din vagon, chiar şi pentru a merge la baie. Prietenii săi îi 
aduseră apă, mâncare şi cele necesare pentru a păstra 
curăţenia în vagon. La sfârşitul celei de a treia zi, provizia 
de hrană era drastic diminuată. 


— Cineva trebuie să discute repede cu Max, le spuse 
Richard celorlalţi adulţi după ce copiii se culcară. E limpede 
că metroul n-o să plece atâta timp cât este el în vagon. 

— Aveam de gând să vorbesc cu el despre asta mâine 
dimineaţă, spuse Nicole. 

— Dar noi am rămas acum fără mâncare, protestă Robert. 
Şi nu ştim cât durează. 

— Putem raţionaliza ce ne-a rămas, îl întrerupse Richard. 
Astfel o să ne ajungă cel puţin două zile. Uite ce e, Robert, 
toţi suntem încordaţi şi obosiţi. E mai bine să discutăm cu 
Max după o noapte de somn bun. 

— Şi dacă Max n-o să vrea să coboare din metrou? O 
întrebă Richard pe Nicole când rămaseră singuri. Ce 
facem? 

— Nu ştiu. Patrick mi-a pus aceeaşi întrebare azi după- 
amiază. Îi era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă 
încercăm să-l coborâm cu forţa pe Max din metrou. Patrick 
spune că Max e obosit şi foarte mânios. 

Richard dormea dus de multă vreme când Nicole încetă să 
se mai gândească cum să-l abordeze cel mai bine pe Max. 
Trebuie evitată cu orice preţ o confruntare, îşi zise ea. Asta 
înseamnă că trebuie să vorbesc cu el între patru ochi, fără 
să fim auziţi de ceilalţi. Dar ce anume să-i spun? Şi ce să fac 
dacă Max reacţionează negativ? 

În cele din urmă, epuizată, Nicole adormi. Iarăşi avu 
coşmaruri. Mai întâi visă că vila de la Beauvois e în flăcări 
iar ea n-o poate găsi pe Genevieve. Apoi visul se schimbă 
brusc şi Nicole se visă la şapte ani, pe Coasta de Fildeş, 
participând la ceremonia Poro. Înota pe jumătate goală în 
eleşteul din mijlocul oazei. Pe malul eleşteului, leoaica 
dădea târcoale, căutând-o pe fata care-i deranjase puiul. 
Nicole se băgă sub apă, pentru a evita ochii ageri ai 
leoaicei. Când ieşi la suprafaţă ca să respire, leoaica 
dispăruse, însă pe mal patrulau acum trei octopăianjeni. 

„Mamă, mamă”, o auzi Nicole pe Ellie. Călcând apa, Nicole 
se uită în jurul eleşteului. „Noi suntem tefere, mamă”, spuse 


distinct glasul lui Ellie. „Să nu-ţi faci griji pentru noi”. 

Dar unde era Ellie? Uitându-se mai bine, Nicole văzu o 
siluetă umană în pădurea din spatele celor trei 
octopăianjeni. „Ellie, tu eşti?” strigă Nicole în vis. 

Silueta întunecată spuse „Da” cu glasul lui Ellie, apoi ieşi 
într-un luminiş unde putea fi văzută în lumina lunii. Nicole 
recunoscu imediat dinţii strălucitor de albi. 

„Omeh!” strigă ea, cuprinsă de un val de groază. „Omeh.” 

Un zgâlţâit insistent o trezi. Richard stătea pe pat lângă 
ea. 

— 'Te simţi bine, iubito? Întrebă el. O strigai pe Ellie. Iar 
apoi pe Omeh. 

— Am avut iarăşi unul din visele acelea intense, spuse 
Nicole ridicându-se şi îmbrăcându-se. Mi s-a spus că Ellie şi 
Eponine sunt în siguranţă, acolo unde se află. 

— Unde te duci la ora asta? Întrebă Richard. 

— Să vorbesc cu Max. 

leşi repede din dormitor în camera principală de sub 
cupolă. Fără să ştie de ce, se uită la tavan chiar când păşi în 
încăpere. Văzu ceva ce nu observase până atunci. Lia câţiva 
metri sub cupolă, în perete părea să fie tăiat un palier sau o 
platformă. De ce n-am văzut palierul ăla până acum? Se 
întrebă Nicole în timp ce alerga spre metrou. Pentru că 
umbrele sunt cu totul altfel în timpul zilei? Sau pentru că 
acel palier a fost de curând construit? 

Max dormea făcut ghem într-un colţ al vagonului. Nicole 
intră foarte încet. Cu câteva secunde înainte ca ea să-l 
atingă, Max murmură de două ori numele lui Eponine. Apoi 
capul lui zvâcni. 

— Da, dragă, rosti el foarte clar. 

— Max, şopti Nicole la urechea lui. Trezeşte-te, Max. Când 
se trezi, Max arăta de parcă văzuse o stafie. 

— Am avut un vis absolut uimitor, spuse Nicole. Acum ştiu 
că Eponine şi Ellie sunt tefere. Am venit să te rog să cobori 
din metrou, astfel încât să poată să ni se mai aducă 
mâncare. Ştiu cât de mult vrei să faci ceva. 


Nicole se opri. Max se ridicase în picioare şi se pregătea să 
coboare din metrou. Expresia complet uluită de pe chipul 
lui încă nu dispăruse. 

— Să mergem, spuse el. 

— Aşa, pur şi simplu? Întrebă Nicole, uimită că nu 
întâmpinase nici o rezistenţă. 

— Da, spuse Max, păşind pe peron. 

Numai după ce ieşi şi Nicole din metrou, uşile acestuia se 
închiseră şi vehiculul porni în viteză. Uitându-se în urma 
metroului care dispărea, Max spuse: 

— Când m-ai trezit, visam că vorbesc cu Eponine. Cu o 
clipă înainte să-ţi aud glasul, ea mi-a spus că ai să-mi aduci 
un mesaj important. 

Max dădu din umeri, apoi râse şi porni spre firide. 

— Bineînţeles că nu cred în rahatul ăsta cu percepțiile 
extrasenzoriale, dar coincidenţa a fost, în mod sigur, 
fantastică. 

* 

Metroul se întoarse înainte de a se întuneca iar. De data 
asta, trenul avea două vagoane. Vagonul din faţă era 
luminat, deschis şi plin cu mâncare şi apă, ca întotdeauna. 
Al doilea vagon era complet întunecat. Uşile lui nu se 
deschiseră, iar ferestrele erau acoperite. 

— Măi să fie, spuse Max, încercând fără succes să 
deschidă vagonul al doilea, ce avem noi aici? 

După ce descărcară mâncarea şi apa din vagonul din faţă, 
metroul nu plecă aşa cum făcea de obicei. Oamenii 
aşteptară, dar misteriosul vagon refuză să-şi dezvăluie 
secretele. În cele din urmă, Nicole şi prietenii ei hotărâră să 
cineze. Conversaţia de la masă fu liniştită şi plină de 
speculaţii privitoare la intrus. 

Când micul Kepler sugeră cu inocenţă posibilitatea ca în 
vagonul întunecat să fie Ellie şi Eponine, Nicole povesti din 
nou cum îl găsise pe Richard în comă, după lunga lui şedere 
la octopăianjeni. 

După cină, Max propuse: 


— Ar trebui să stăm de pază toată noaptea, ca nu cumva 
să avem parte de vreun truc diabolic în timp ce dormim. Eu 
voi fi în primul schimb de patru ore. 

Patrick şi Richard se oferiră şi ei să stea de pază. Înainte 
de culcare se duseră toţi pe peron şi se uitară la metrou. 

— Ma-ma, ce ar putea fi înăuntru? Întrebă Benjy. 

— Nu ştiu, iubitule, răspunse Nicole îmbrăţişându-şi fiul. 
Chiar că n-am nici o idee. 

În dimineaţa următoare, cu o oră înainte ca lumina din 
cupolă să se intensifice, Patrick şi Max îi treziră pe Richard 
şi pe Nicole. 

— Veniţi, trebuie să vedeţi! Le spuse Max surescitat. 

În mijlocul încăperii principale se aflau patru creaturi 
mari, negre, segmentate, cu simetrie bilaterală, 
asemănătoare cu furnicile ca formă şi structură. La fiecare 
din cele trei segmente ale corpului lor erau ataşate atât o 
pereche de picioare, cât şi o pereche de apendice 
apucătoare telescopice care, în timp ce oamenii se uitau, 
stocau de zor materialul în mormane. Creaturile erau o 
adevărată privelişte. Fiecare din „braţele” lungi, ca nişte 
şerpi, aveau mobilitatea trompei de elefant, cu o capacitate 
suplimentară (şi utilă). Când un anumit braţ nu era folosit 
pentru a ridica ceva ori pentru a contrabalansa o greutate 
cărată de membrul opus, acel braţ se retrăgea în „caseta” 
lui de pe partea laterală a creaturii, unde rămânea 
„bobinat” strâns până era din nou nevoie de el. Astfel, când 
făpturile extraterestre nu executau nici o sarcină, braţele 
lor nu se vedeau şi nici nu le stânjeneau deplasarea. 

Oamenii continuară să se uite uluiţi la creaturile bizare, 
lungi de aproape doi metri şi înalte de un metru, care goliră 
repede vagonul de metrou întunecat, trecură repede în 
revistă mormanele, apoi plecară cu metroul. De îndată ce 
extratereştrii dispărură, Max, Patrick, Richard şi Nicole se 
duseră să examineze grămezile. În ele erau obiecte de toate 
formele şi mărimile, dominate de o singură piesă lungă şi 
plată ce semăna cu o treaptă. 


— Dacă e să ghicesc, spuse Richard luând un obiect mic de 
forma unui stilou, aş zice că, din punctul de vedere al 
rezistenţei, materialul ăsta se situează undeva între ciment 
şi oţel. 

— Dar pentru ce e, unchiule Richard? Întrebă Patrick. 

— Presupun că au de gând să construiască ceva. 

— Cine anume? Întrebă Max. 

Richard ridică din umeri şi clătină din cap. 

— Creaturile astea care tocmai au plecat mi-au lăsat 
impresia unor animale domestice avansate, capabile să 
îndeplinească sarcini secvențiale, complicate, dar care nu 
gândesc cu adevărat. 

— Aşadar, nu sunt curcubeenii mamei? Întrebă Patrick. 

— Categoric nu, răspunse Nicole cu un zâmbet vag. 

* 

La micul dejun, ceilalţi membri ai familiei, inclusiv copiii, 
aflară de noile creaturi. Toţi adulţii căzură de acord că, 
dacă extratereştrii se întorceau, cum era de aşteptat, nu-i 
vor stânjeni în ceea ce făceau, în afara cazului în care 
ajungeau la concluzia că activităţile lor constituie o 
ameninţare gravă la adresa oamenilor. Când metroul trase 
la peron trei ore mai târziu, două dintre noile fiinţe 
coborâră din vagonul din faţă şi se duseră în grabă în 
mijlocul camerei principale. Fiecare ducea un vas mic în 
care îşi înmuia în mod frecvent unul din braţe şi apoi făcea 
semne de un roşu aprins pe podea. Până la urmă, aceste 
linii roşii circumscriau o zonă care conţinea peronul de 
metrou, tot materialul stivuit şi cam jumătate din cameră. 

Câteva clipe mai târziu, altă duzină de animale uriaşe cu 
apendice ca nişte trompe se revărsară din cele două 
vagoane de metrou, mai multe dintre ele cărând în spate 
structuri mari şi grele, curbilinii. Erau urmate de doi 
octopăianjeni cu culori neobişnuit de aprinse radiind în 
jurul capului. Cei doi octopăianjeni se duseră în mijlocul 
încăperii unde examinară mormanele de material, apoi le 


ordonară creaturilor asemănătoare cu furnicile să înceapă 
să construiască ceva. 

— Aşadar, complotul se îngroaşă, îi spuse Max lui Patrick 
în timp ce priveau de la distanţă. Într-adevăr, prietenii 
noştri octopăianjeni deţin controlul, dar ce naiba fac? 

— Cine ştie, răspunse Patrick, fascinat de ceea ce vedea. 

— Uită-te acolo, Nicole, lângă mormanul ăla mare, spuse 
Richard câteva minute mai târziu. E evident că fiinţa- 
furnică de acolo citeşte culorile octopăianjenului. 

— Şi-acum ce facem? Întrebă Nicole în şoaptă. 

— Cred că ne mulţumim să ne uităm şi să aşteptăm, 
răspunse Richard. 

* 

Toată activitatea de construcţie se desfăşura în interiorul 
liniilor roşii care fuseseră pictate pe podea. Câteva ore mai 
târziu, după ce metroul aduse încă o încărcătură de 
componente mari, curbilinii, forma generală a ceea ce se 
construia deveni clară. Într-o parte a camerei era ridicat un 
cilindru vertical cu diametrul de patru metri. În cele din 
urmă, segmentul din vârf fu poziţionat la nivelul părţii de 
jos a cupolei. În interiorul cilindrului fură montate trepte 
care urcau în spirală în jurul centrului structurii. 

Lucrul continuă neîntrerupt treizeci şi şase de ore. 
Arhitecţii octopăianjeni supravegheau uriaşele furnici cu 
braţe mobile. Singura întrerupere semnificativă a activităţii 
se produse atunci când Kepler şi Galileo, care se plictisiseră 
să urmărească ore în şir construcţia, loviră din greşeală una 
din creaturile-furnici cu o minge. Toată activitatea încetă pe 
loc şi un octopăianjen veni în grabă, atât ca să returneze 
mingea cât şi, pare-se, să-l liniştească pe muncitor; aruncă 
mingea înapoi copiilor cu o mişcare abilă a două tentacule 
şi lucrul se reluă. 

În afară de Max şi Nicole, toată lumea dormea când 
extratereştrii terminară scara, adunară materialele 
reziduale şi plecară cu metroul. Max se duse la cilindru şi 
băgă capul înăuntru. 


— Destul de impresionant, spuse el, dar la ce serveşte? 

— Hai, Max, fii serios, răspunse Nicole. Este evident că 
trebuie să urcăm scara. 

— Rahat, Nicole! Asta ştiu. Dar de ce? De ce vor 
octopăianjenii ăia să urcăm şi să ieşim de-aici? Să ştii, ne-au 
manipulat din clipa în care am intrat în adăpostul lor. Le-au 
răpit pe Eponine şi pe Ellie, ne-au mutat în Semicilindrul 
sudic şi au refuzat să mă lase să mă întorc în New York. Ce 
s-ar întâmpla dacă ne-am hotărî să nu le urmăm planul? 

Nicole se uită lung la prietenul ei. 

— Max, ai ceva împotrivă să amânăm discuţia asta până 
dimineaţă, când vom fi toţi împreună? Sunt foarte obosită. 

— Sigur că nu, spuse Max. Dar spune-i bărbatului tău că 
eu cred că ar trebui să facem ceva total imprevizibil, ca de 
pildă să ne întoarcem pe jos prin tunel, în adăpostul 
octopăianjenilor. Simt eu că ceva e în neregulă aici. 

— Nu cunoaştem toate răspunsurile, Max, spuse Nicole 
obosită, dar nu mi se pare că am avea de ales. Atâta timp 
cât octopăianjenii deţin controlul asupra aprovizionării 
noastre cu apă şi mâncare, trebuie să le îndeplinim 
dorinţele. Poate că, în situaţia asta, trebuie doar să avem 
puţină încredere. 

— Încredere? Asta e sinonim cu a nu gândi. Max se duse 
iar la cilindru. 

— Iar scara asta uimitoare ar putea să ne ducă tot atât de 
uşor în iad, ca şi în rai. 

Dimineaţă, metroul se întoarse cu mâncare şi apă. După 
plecarea lui şi după ce toată lumea inspectă structura 
cilindrică închisă, Max declară că a sosit timpul ca oamenii 
să arate că „s-au săturat să fie trataţi ca nişte nimicuri” de 
către octopăianjeni. Propuse ca el, împreună cu oricine ar fi 
dorit să-l însoţească, să ia singura puşcă rămasă şi să plece 
înapoi prin tunelul de sub Marea Cilindrică. 

— Dar ce anume vrei să realizezi cu asta? Întrebă Richard. 

— Vreau ca ei să mă captureze şi să mă ducă acolo unde le 
ţin pe Eponine şi pe Ellie. Atunci am să ştiu sigur că ele sunt 


tefere. Visele lui Nicole nu sunt de ajuns. 

— Dar, Max, planul tău nu e logic, spuse Richard. Ia 
gândeşte-te. Chiar presupunând că nu te calcă metroul în 
timp ce eşti în tunel, cum ai să le explici octopăianjenilor ce 
vrei? 

— Speram să mă ajutaţi voi, Richard. ii minte că tu şi 
Nicole aţi comunicat cu avianii. Mă gândeam că ţi-ai putea 
folosi computerul ca să-mi faci imaginea grafică a lui 
Eponine. Atunci eu aş arăta-o octopăianjenilor, folosind 
monitorul meu. 

Nicole sesiză stăruința din glasul lui Max. Îl atinse pe 
Richard pe umăr. 

— De ce nu? Spuse ea. Cât timp tu creezi pe computer 
imaginile lui Eponine şi Ellie, cineva ar putea să urce şi să 
vadă unde duce scara asta. 

— Eu aş vrea să merg cu Max, spuse dintr-o dată Robert 
Turner. Dacă există o şansă cât de mică s-o găsesc pe Ellie, 
vreau să profit de ea. Nikki va fi în siguranţă aici, cu bunicii. 

Deşi cele auzite îi nelinişteau pe Richard şi pe Nicole, 
amândoi preferară să nu-şi manifeste îngrijorarea în faţa 
celorlalţi. Îl rugară pe Patrick să urce scara cât timp lucra 
Richard pe computer. Max şi Robert se duseră în 
dormitoarele lor ca să se pregătească de drum. Între timp, 
Nicole şi cu Nai rămaseră cu Benjy şi copiii în camera 
principală. 

— Nicole, tu crezi că e o greşeală că Max şi Robert se duc 
înapoi, nu-i aşa? Întrebă Nai pe obişnuitul ei ton blajin. 

— Da, răspunse Nicole. Dar nu sunt convinsă că ceea ce 
cred eu e relevant în situaţia asta. Amândoi se simt frustraţi 
şi deposedaţi de ceea ce le aparţine. Pentru ei e important 
să întreprindă o acţiune menită să le redea partenerele. 
Chiar dacă acţiunea nu are prea multă logică. 

— Ce crezi că se va întâmpla cu ei? Întrebă Nai. 

— Nu ştiu. Dar nu cred că Max şi Robert le vor găsi pe 
Ellie şi pe Eponine. După părerea mea, fiecare dintre ele a 
fost răpită dintr-un anumit motiv. Cu toate că habar n-am 


care sunt acele motive, am convingerea că octopăianjenii 
nu le vor face rău lui Ellie şi lui Eponine şi că, până la urmă, 
ele se vor întoarce la noi. 

— Eşti foarte încrezătoare, spuse Nai. 

— Nu chiar, spuse Nicole. Experiențele mele cu 
octopăianjenii mă fac să cred că avem de-a face cu o specie 
cu un simţ al moralității foarte dezvoltat. Recunosc că 
răpirile nu par să concorde cu această imagine - şi nu-i 
învinuiesc pe Max şi pe Robert că au ajuns la o cu totul altă 
concluzie privitoare la octopăianjeni - dar aş paria că, în 
timp, vom înţelege chiar şi scopul răpirilor. 

— Între timp, ne confruntăm cu o situaţie dificilă, spuse 
Nai. Dacă Max şi Robert pleacă şi nu se mai întorc. 

— Ştiu, dar nu putem face nimic în privinţa asta. Ei au 
decis, şi-n special Max, că trebuie să ia atitudine. E un gest 
puţin demodat, de „mascul feroce” chiar, dar de înţeles. Noi 
ceilalţi trebuie să le facem pe plac chiar dacă, după părerea 
noastră, purtarea lor pare capricioasă. 

* 

Patrick se întoarse în mai puţin de o oră. Îi informă că 
scara se sfârşeşte pe un palier care se îngustează, dând 
într-un culoar în spatele cupolei. Culoarul acela ducea la o 
altă scară, mai mică, ce urcă vreo zece metri şi iese într-o 
colibă în formă de iglu, aflată cam la cincizeci de metri sud 
de stânca impozantă ce domina Marea Cilindrică. 

— Şi cum era afară, pe Rama? Întrebă Robert. 

— La fel ca în nord, răspunse Patrick. Frig, cam cinci 
grade Celsius aş zice, şi întuneric, doar urme de lumină de 
fundal. Coliba iglu este bine încălzită şi bine luminată. Sunt 
paturi şi o singură baie, cu siguranţă destinate nouă, dar 
altfel nu e prea mult spaţiu. 

— Nu există alte coridoare sau pasaje? Întrebă Max. 

— Nu, răspunse Patrick, clătinând din cap. 

— Unchiul Ri-chard a făcut nişte fo-to-gra-fii grozave. Sau, 
mai bine zis, ima-gi-ni-le lui El-lie şi Epo-nine, îi spuse Benjy 
fratelui său. Ar trebui să le vezi. 


Max apăsă două taste ale computerului său portabil şi pe 
monitor apăru o reproducere excelentă a chipului lui 
Eponine. 

— Richard nu i-a făcut ochii bine la început, dar l-am 
corectat eu, spuse Max. I-a fost mai uşor cu imaginea lui 
Ellie. 

— Aşadar, sunteţi gata de plecare? Îl întrebă Patrick pe 
Max. 

— Aproape. O să aşteptăm până dimineaţă, aşa încât 
lumina din camera asta să lumineze o porţiune mai mare de 
tunel. 

— Cât credeţi că o să vă ia să ajungeţi în partea cealaltă? 

— Dacă mergem în ritm susţinut, în jur de o oră. Sper ca 
Robert să facă faţă. 

— Şi ce faceţi dacă auziţi metroul venind? Întrebă Patrick. 

— În privinţa asta nu prea avem ce face, răspunse Max, 
ridicând din umeri. Am cercetat deja tunelul şi vizibilitatea 
e foarte mică. Unchiul Richard al tău spune că trebuie să ne 
bazăm pe sistemul de protecţie al metroului. 

La cină se iscă o ceartă din cauza puştii. Richard şi Nicole 
se opuseră cu tărie ca Max să ia puşca, nu pentru că ţineau 
neapărat ca arma să rămână restului familiei, ci pentru că 
se temeau de vreun „incident” care i-ar fi putut afecta în 
final pe toţi. Richard dovedi cam puţin tact când îşi formulă 
remarcile şi-l înfurie pe Max. 

— Domnule specialist, replică Max la un moment dat, vrei 
să-mi spui de unde ştii tu precis că puşca o să-mi fie 
„inutilă” în găsirea lui Eponine? 

Richard răspunse strident: 

— Max, octopăianjenii trebuie să. 

— Lasă-mă pe mine, dragă, interveni Nicole, apoi se 
adresă lui Max pe un ton mai blând: Max, nu-mi pot imagina 
un scenariu în care puşca să-ţi fie un bun valoros în 
călătoria asta. Dacă vrei să te foloseşti de ea împotriva 
octopăianjenilor, asta înseamnă că ei sunt ostili şi atât 


soarta lui Eponine, cât şi a lui Ellie ar fi decise. Noi nu 
vrem. 

— Şi dacă ne întâlnim cu alte creaturi ostile, care nu sunt 
octopăianjeni? Întrebă cu încăpățânare Max. Sau dacă am 
nevoie de puşcă pentru a-i transmite semnale lui Robert? Ar 
putea fi multe situaţii. 

Grupul nu reuşi să rezolve problema. La vremea 
pregătirilor de culcare, Richard era tot frustrat. 

— Oare Max nu înţelege că adevăratul motiv pentru care 
vrea să aibă o armă este acela de a-şi oferi un sentiment de 
securitate? Şi că sentimentul e fals? Dacă face ceva 
nechibzuit şi octopăianjenii încetează să ne mai livreze apă 
şi mâncare? 

— Richard, să nu ne facem griji pentru asta acum, spuse 
Nicole. În stadiul ăsta nu cred că putem face altceva decât 
să-l rugăm pe Max să fie atent şi să-i reamintim că e 
reprezentantul nostru. Oricât am vorbi cu el, n-o să se 
răzgândească. 

— Atunci poate că ar trebui să supunem la vot dacă să ia 
sau nu puşca, spuse Richard. Şi să-i arătăm lui Max că toţi 
suntem împotriva a ceea ce face el. 

— Instinctul îmi spune că orice gen de vot ar reprezenta o 
cale total greşită de a trata cu Max. El simte deja ce 
gândesc toţi. O opoziţie făţişă şi unitară l-ar înstrăina şi ar 
mări probabilitatea producerii unui „incident”. Nu, iubitule, 
în cazul de faţă ne rămâne doar speranţa că nu se va 
întâmpla nimic nedorit. 

Richard rămase tăcut aproape un minut. 

— Cred că ai dreptate, spuse el în cele din urmă. Ca de 
obicei. Noapte bună, Nicole. 

— Noapte bună, Richard. 

— Vom aştepta cu toţii aici patruzeci şi opt de ore, le spuse 
Richard lui Max şi Robert. După aceea, unii dintre noi pot 
începe să mute lucrurile sus în iglu. 

— În regulă, Richard, spuse Max strângând curelele 
rucsacului şi zâmbind larg. Fii fără grijă. N-am să împuşc 


nici un prieten de-al tău octopăianjen decât dacă e absolut 
necesar. 

Se întoarse spre Robert. 

— Hei, amigo, eşti gata de aventură? 

Robert nu părea în largul lui cu rucsacul în spate. Se 
aplecă greoi şi îşi ridică fiica în braţe. 

— Nikki, tati va lipsi numai pentru scurt timp, spuse el. 
Nonni şi Boobah vor rămâne aici, cu tine. 

Chiar înainte de plecarea celor doi, Galileo veni în fugă, cu 
un rucsac mic în spate. 

— Merg şi eu! Strigă el. Vreau să mă bat cu octopăianjenii. 

Toată lumea râse, în timp ce Nai îi explică lui Galileo de ce 
nu poate merge cu Max şi cu Robert. Patrick îndulci 
dezamăgirea băieţelului spunându-i că poate să urce el 
primul când familia se mută în iglu. 

Cei doi bărbaţi intrară repede în tunel. Primele câteva 
sute de metri merseră în tăcere, uitându-se la fascinantele 
creaturi marine aflate de cealaltă parte a peretelui 
transparent din sticlă sau plastic. Max trebui să 
încetinească de două ori pentru a-l aştepta pe Robert, care 
stătea prost cu condiţia fizică. După ceva mai mult de o oră, 
lanternele lor luminară prima staţie de pe celălalt țărm al 
Mării Cilindrice. Când ajunseră la cincizeci de metri de 
peronul staţiei, toate luminile se aprinseră şi putură să vadă 
pe unde merg. 

— Richard şi Nicole au vizitat locul ăsta, spuse Max. 
Dincolo de arcadă e un fel de atrium, iar apoi un labirint de 
coridoare roşii. 

— Ce-o să facem aici? Întrebă Robert. 

Nefiind deloc în elementul lui, era foarte mulţumit să se 
lase condus de Max. 

— Încă nu m-am hotărât, răspunse Max. Cred că vom 
explora un timp, în speranţa că dăm de nişte octopăianjeni. 

Spre marea surpriză a lui Max, dincolo de peronul staţiei, 
în mijlocul podelei atriumului, era pictat un cerc mare, 


albastru din care pornea o linie groasă, tot albastră, care 
cotea la dreapta la începutul labirintului de coridoare roşii. 

— Ăsta-i clar un indicator pentru idioţi, spuse Robert, 
râzând nervos. 

Intrară în primul coridor. Linia albastră din mijlocul 
podelei se continua o sută de metri în faţa lor apoi, într-o 
intersecţie, cotea la stânga. 

— Crezi că ar trebui să urmăm linia? Întrebă Max. 

— De ce nu? Răspunse Robert, făcând câţiva paşi pe 
coridor. 

— E prea evident, spuse Max, mai mult pentru sine. 
Strânse puşca în mână şi-l urmă pe Robert. 

— Ascultă, spuse el după ce dădură primul cot la stânga, 
nu crezi că linia asta a fost pusă aici anume pentru noi, nu-i 
aşa? 

— Nu, răspunse Robert, oprindu-se o clipă. De unde putea 
să ştie cineva că venim? 

— Exact asta mă întrebam şi eu, bombăni Max. Merseră 
mai departe în tăcere, cotind încă de trei ori, aşa cum le 
indica linia albastră, apoi ajunseră la o arcadă cu înălţime 
de un metru şi jumătate de la podea. Se aplecară şi intrară 
într-o cameră mare, cu tavanul şi pereţii de un roşu închis. 
Linia albastră se termina într-un cerc mare, albastru, în 
mijlocul podelei. 

La nici o clipă după ce intrară amândoi în cercul albastru, 
luminile din cameră se stinseră. Pe peretele aflat în faţa lui 
Max şi Robert apăru un tablou mut, în mişcare - un film, de 
fapt - cam de un metru pătrat. În centrul imaginii erau 
Eponine şi Ellie, amândouă îmbrăcate în vestimentaţii 
ciudate, galbene, ca nişte salopete. Uneori vorbeau între 
ele, alteori vorbeau cu o persoană sau un lucru aflat undeva 
departe, în dreapta, dar fireşte că Max şi Robert nu auzeau 
ce spun. După câteva clipe, cele două femei se deplasară 
câţiva metri la dreapta, trecură pe lângă un octopăianjen şi 
apărură lângă un animal gros şi ciudat, vag asemănător cu 
o vacă, cu o burtă plată, albă. Ellie sprijini de suprafaţa albă 


un toc ca un şarpe, îl strânse de mai multe ori şi scrise 
următorul mesaj: „Fiţi fără grijă. Suntem tefere.” Ambele 
femei zâmbiră şi imaginea dispăru brusc o secundă mai 
târziu. 

În timp ce Max şi Robert stăteau ca trăsniţi, filmul de 
nouăzeci de secunde se repetă de două ori în întregime. La 
a doua prezentare, bărbaţii reuşiră să se adune suficient ca 
să poată fi atenţi la detalii. Când filmul se termină, camera 
roşie fu inundată iar de lumină. 

— Iisuse Hristoase! Spuse Max, clătinând din cap. Robert 
era vesel. 

— E în viaţă! Exclamă el. Ellie e încă în viaţă! 

— Dacă putem avea încredere în ceea ce am văzut, spuse 
Max. 

— Ei, Max, zău aşa. Ce motiv puteau să aibă octopăianjenii 
să facă un film ca ăsta ca să ne înşele? N-ar fi fost mult mai 
simplu pentru ei să nu facă nimic? 

— Nu ştiu, răspunse Max. Dar răspunde-mi la o întrebare. 
De unde au ştiut ei că noi doi, venind aici împreună la ora 
asta, suntem îngrijoraţi cu privire la Ellie şi Eponine? Există 
doar două posibile explicaţii. Fie au urmărit tot ce am făcut 
şi am spus de când am intrat în adăpostul lor, fie cineva. 

— Din grupul nostru le-a furnizat informaţii 
octopăianjenilor. Max, doar nu crezi că Richard sau Nicole. 

— Nu, fireşte că nu, îl întrerupse Max. Dar altfel îmi este al 
dracului de greu să înţeleg cum am putut fi observați cu 
atâta atenţie. N-am văzut nimic care să sugereze 
dispozitive de ascultare. Doar dacă nu cumva ni s-au plantat 
pe noi sau în noi nişte transmiţătoare sofisticate. Altfel 
nimic din toate astea nu are dram de logică. 

— Dar cum puteau să facă asta fără ştirea noastră? 

— Habar n-am, răspunse Max aplecându-se să treacă pe 
sub arcadă. Acum, dacă presupun corect, când ajungem în 
staţie vom găsi metroul acolo, aşteptându-ne să ne 
întoarcem împăcaţi la ceilalţi. Totul e prea bine aranjat. 


Max avea dreptate. Când se întoarseră în atrium, metroul 
era tras la peron, cu uşile deschise. Max se opri. Aveau în 
ochi o licărire sălbatică. 

— Eu n-am să urc în afurisitul ăsta de tren, spuse el cu 
glas coborât. 

— Ce-ai de gând să faci? Întrebă Robert, puţin speriat. 

— Am să mă întorc în labirint, răspunse Max. 

Apucă strâns puşca, se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă 
înapoi în coridor. Se abătu de la linia albastră şi alergă vreo 
cincizeci de metri înainte ca primul octopăianjen să-i apară 
în faţă. Acestuia i se alăturară repede şi alţi octozi, care se 
împrăştiară pe coridor dintr-o parte în cealaltă şi începură 
să se îndrepte spre Max. 

Acesta se opri, se uită la octopăianjenii care înaintau, apoi 
privi în urmă. În capătul îndepărtat al coridorului, alt grup 
de octopăianjeni venea în direcţia lui. 

— Ia staţi dracului un minut! Strigă Max. Am ceva de spus. 
Voi, tipilor, trebuie să înţelegeţi măcar o parte din limba 
noastră, altfel nu v-aţi fi dat seama că noi venim încoace. Nu 
sunt mulţumit. Vreau dovezi că Eponine e în viaţă. 

Octopăianjenii, cu benzi colorate rotindu-li-se în jurul 
capului, aproape ajunseră lângă el. Max simţi un val de frică 
şi trase în aer un foc de avertizare. În mai puţin de două 
secunde simţi în ceafă un junghi ascuţit. Se prăbuşi imediat 
pe podea. 

Robert, a cărui nehotărâre îl făcuse să rămână în staţie, 
traversă în fugă peronul la auzul focului de armă. Când 
ajunse în coridorul roşu, văzu cum doi octopăianjeni îl ridică 
pe Max de la podea. Robert se dădu la o parte în timp ce 
extratereştrii îl cărară pe Max în metrou şi-l depuseră cu 
blândeţe într-un colţ al vagonului. Apoi octopăianjenii 
arătară spre uşa deschisă a metroului şi Robert urcă lângă 
prietenul său. Peste nici zece minute se aflau înapoi în 
încăperea de sub cupola curcubeu. 

După zece ore, Max tot nu se trezise. În acest timp, Robert 
şi Nicole îl examinară în amănunt şi nu găsiră nici o urmă, 


nimic nelalocul lui. Între timp, Robert povesti de mai multe 
ori aventura lor, cu excepţia celor întâmplate în minutul 
critic în care Max a fost singur pe coridorul roşu. 

Majoritatea întrebărilor puse de membrii familiei fură 
legate de ce văzuseră Robert şi Max în „film”. Exista vreun 
indiciu de încordare la Ellie şi Eponine care să sugereze că 
au fost forţate să facă filmul? Păreau să fi slăbit? Arătau 
odihnite? 

— Cred că acum ştim mult mai multe despre firea gazdelor 
noastre, spuse Richard aproape de sfârşitul celei de-a doua 
dezbateri, şi cea mai lungă, a poveştii lui Robert. Primul şi 
cel mai important aspect: e clar că octopăianjenii sau specia 
care deţine controlul aici ne ţin sub studiu în mod regulat şi 
sunt capabili să ne înţeleagă conversaţia. Nu există nici o 
altă posibilă explicaţie a faptului că filmul arătat lui Robert 
şi Max le reprezenta pe Ellie şi Eponine. În al doilea rând, 
nivelul lor tehnologic, cel puţin în ceea ce priveşte imaginile 
în mişcare, ori e cu multe sute de ani în urma nivelului 
nostru, ori, dacă Robert are dreptate când susţine că nu 
putea să existe vreun dispozitiv de protecţie nici în cameră, 
nici în spatele peretelui, sunt atât de avansați încât 
tehnologia lor nouă ni se pare o minune. În al treilea rând. 

— Numai puţin, unchiule Richard, îl întrerupse Patrick. De 
ce „filmul” nu avea sonor? Lui Ellie şi Eponine nu le-ar fi 
fost mult mai uşor să spună, pur şi simplu, că sunt tefere? 
Nu e mai probabil ca octopăianjenii să fie surzi, decât ca 
tehnologia lor să nu se fi dezvoltat dincolo de filmele mute? 

— Ce idee interesantă, Patrick! Spuse Richard. La asta nu 
ne-am gândit niciodată. Şi, fireşte, ei n-au nevoie să audă 
pentru a comunica. 

— Creaturile care şi-au petrecut cea mai mare parte a 
evoluţiei în adâncul oceanului sunt adesea surde, interveni 
Nicole. Nevoile lor senzoriale primare de supravieţuire se 
leagă de alte lungimi de undă; dispunând doar de un număr 
limitat de celule atât pentru recepţie, cât şi pentru 


procesare, capacitatea auditivă pur şi simplu nu se mai 
dezvoltă. 

— În Thailanda am lucrat cu oameni cu handicap auditiv, 
interveni şi Nai, şi m-a fascinat faptul că incapacitatea de a 
auzi nu e un neajuns într-o cultură avansată. Limbajul 
semnelor folosit de surzi este extraordinar de vast şi foarte 
complex. Oamenii de pe Pământ nu mai au nevoie să audă 
ca să vâneze sau să fugă din calea animalelor de pradă. 
Limbajul în culori al octopăianjenilor este mai mult decât 
adecvat pentru comunicare. 

— Ia staţi o clipă, spuse Robert, oare nu trecem cu 
vederea o dovadă destul de concludentă că octopăianjenii 
aud? Cum puteau ei să ştie că Max şi cu mine am plecat în 
căutarea lui Ellie şi Eponine, dacă n-au tras cu urechea la 
conversaţia noastră? 

Timp de mai multe clipe domni tăcerea. 

— Poate că le-au pus să traducă ce se vorbeşte, sugeră 
Richard. 

— Dar asta ar presupune două lucruri puţin probabile, 
spuse Patrick. Primul, dacă octopăianjenii sunt surzi, de ce 
ar avea ei echipament miniatural, sofisticat care să 
înregistreze sunetele? Al doilea, pentru ca octopăianjenii să 
le pună pe Ellie şi Eponine să le traducă spusele noastre e 
nevoie de un nivel de comunicare interactivă care cu greu 
s-ar fi putut dezvolta în decurs de o lună. Nu, după părerea 
mea, octozii au stabilit scopul simplu al călătoriei lui Max şi 
Robert: portretele celor două femei de pe monitoarele 
computerelor portabile. 

— Bravo, exclamă Richard. Ai gândit excelent. 

— Oameni buni, văd că aveţi de gând să trăncăniţi despre 
rahatul ăsta toată noaptea, spuse Max păşind în mijlocul 
grupului. 

Toţi tresăriră. 

— 'Te simţi bine? Întrebă Nicole. 

— Sigur, răspunse Max. Ba chiar mă simt foarte odihnit. 


— Povesteşte-ne ce s-a întâmplat, îl întrerupse Robert. Am 
auzit focul de armă, dar când am venit după colţ, doi 
octopăianjeni te cărau deja. 

— Nici eu nu ştiu, spuse Max. Chiar înainte să-mi pierd 
cunoştinţa am simţit o durere, ceva fierbinte şi ascuţit, în 
ceafă. Atâta tot. Probabil unul dintre octozii din spatele meu 
m-a lovit cu o săgeată tranchilizantă sau, mă rog, 
echivalentul ei. 

Max îşi frecă ceafa. Nicole veni să se uite. 

— Nu văd nici măcar o găurică. Cred că folosesc săgeți 
foarte subţiri. 

Max se uită la Robert. 

— Ai recuperat puşca? 

— Îmi pare rău, Max, spuse Robert. Nici măcar nu m-am 
gândit la ea decât când eram în metrou. 

Max îşi privi prietenii. 

— Ei bine, oameni buni, vreau să ştiţi că răzvrătirea mea a 
luat sfârşit. Sunt convins că nu mă pot lupta cu creaturile 
astea. Aşa că poate ar fi bine să ne conformăm planului lor. 

Nicole puse o mână pe umărul prietenului ei. 

— Acesta este noul Max Puckett, spuse ea zâmbind. 

— Oi fi eu încăpățânat, răspunse Max zâmbind şi el, dar nu 
cred că sunt tâmpit. 

— Nu cred că trebuie să ne mutăm toţi în igluul lui Patrick, 
spuse Max în dimineaţa următoare, după ce un alt metrou 
le aduse apă şi mâncare. 

— De ce spui asta? Întrebă Richard. Priveşte dovada. Este 
clar că igluul a fost proiectat ca locuinţă pentru oameni. 
Altfel de ce s-ar fi construit scara? 

— Dar chiar n-are logică, răspunse Max. Mai ales în ce-i 
priveşte pe copii. Nu e suficient pentru a trăi o perioadă de 
timp. Eu cred că igluul e un fel de haltă, o cabană în 
pădure, dacă vrei. 

Nicole încercă să-şi imagineze cum vor să trăiască toţi 
zece în spaţiul înghesuit descris de Patrick. 


— Îmi dau seama ce vrei să spui, Max, dar ce propui? 
Întrebă ea. 

— Ce-ar fi să urce câţiva dintre noi în iglu şi să se uite în 
jur cu atenţie? Poate că, din grabă, lui Patrick i-a scăpat 
ceva. Oricum, ar trebui să fie evident ce avem de făcut. N- 
ar fi caracteristic pentru octopăianjeni, sau cine ne 
călăuzeşte, să ne lase în incertitudine. 

Richard, Max şi Patrick fură selectaţi pentru misiunea de 
recunoaştere. Însă urcuşul fu amânat, totuşi, pentru ca 
Patrick să-şi poată ţine promisiunea făcută lui Galileo. În 
faţa lui Patrick, băieţelul de cinci ani urcă scara lungă, în 
spirală, apoi o luă pe hol până la baza celei de-a doua scări. 
Băiatul era prea istovit ca să mai urce. De fapt, când 
coborâră din cupolă, pe băieţel îl lăsară picioarele şi Patrick 
trebui să-l care în braţe ultimii doisprezece metri. 

— Rezişti să urci şi a doua oară? Îl întrebă Richard pe 
Patrick. 

— Cred că da, răspunse Patrick, potrivindu-şi rucsacul. 

— Măcar acum n-o să trebuiască să ne aştepte tot timpul 
pe noi, boşorogii, spuse Max, rânjind. 

Cei trei bărbaţi se opriră să admire priveliştea de pe 
palierul din vârful scării cilindrice. 

Max se uită lung la minunatele culori ale curcubeului din 
cupola aflată la doar câţiva metri deasupra capului şi spuse: 
— Uneori am impresia că tot ce mi s-a întâmplat de când 

am urcat la bordul Pintei e un vis. Cum se încadrează în 
acest tablou porcii, găinile, ba chiar statul Arkansas? E prea 
mult. 

În timp ce mergeau pe hol, Patrick spuse: 

— Trebuie să fie greu să împaci toate astea cu viaţa 
normală de pe Pământ. Dar gândeşte-te la situaţia mea. M- 
am născut pe o navă spaţială extraterestră care se îndrepta 
spre o planetă artificială localizată în apropierea stelei 
Sirius. Mi-am petrecut mai mult de jumătate din viaţă 
dormind. Eu n-am nici o idee ce înseamnă normal. 


— La naiba, Patrick, spuse Max luându-l pe tânăr după 
umeri, în locul tău, eu aş fi nebun sadea. 

Mai târziu, pe când urcau cea de-a doua scară, Max se 
opri şi se întoarse spre Richard, care venea în urma lui. 
Spuse pe acelaşi ton cald: 

— Sper că-ţi dai seama, Wakefield, că-s doar un ticălos plin 
de ţâfnă şi că n-am avut nimic personal împotriva ta când 
ne-am certat zilele trecute. 

Richard zâmbi. 

— Înţeleg, Max. Şi mai ştiu că sunt tot atât de arogant pe 
cât eşti tu de ţâfnos. Îţi accept scuzele mascate dacă le 
accepţi şi tu pe ale mele. 

Max mimă indignarea. 

— Astea n-au fost scuze, spuse el urcând următoarea 
treaptă. 

Coliba iglu era exact aşa cum o descrisese Patrick. Cei trei 
îşi puseră jachetele şi se pregătiră să iasă afară. Richard, 
care ieşi primul pe uşă, văzu celălalt iglu înainte ca Max şi 
Patrick să fi apucat măcar să inspire o dată aerul tare al 
Ramei. 

— Celălalt iglu nu era acolo, unchiule Richard, insistă 
Patrick. Am făcut înconjurul întregii zone. 

Cel de-al doilea iglu, care avea o zecime din mărimea 
colibei mari, era cu vreo treizeci de metri mai departe de 
stânca înaltă ce străjuia Marea Cilindrică. În timp ce 
bărbaţii porniră spre igluul mai mic, uşa se deschise şi 
dinăuntru ieşiră două siluete omeneşti micuţe. Siluetele 
aveau o înălţime de aproximativ douăzeci de centimetri şi 
erau luminate din interior. 

— Ce dracu'.?! Exclamă Max. 

— Priviţi, spuse emoţionat Patrick, sunt mama şi unchiul 
Richard! 

Cele două siluete cotiră spre sud în întuneric, 
îndepărtându-se de stâncă şi mare. Richard, Max şi Patrick 
merseră de-a bugşilea lângă ele, ca să le vadă mai bine. 
Siluetele erau îmbrăcate la fel cum fuseseră Richard şi 


Nicole cu o zi în urmă. Atenţia acordată detaliului era 
extraordinară. Părul, faţa, culoarea pielii - până şi forma şi 
culoarea bărbii lui Richard - se potriveau perfect cu cele ale 
soţilor Wakefield. Figurinele purtau şi ele rucsacuri. 

Max întinse mâna să ridice silueta lui Nicole dar, când o 
atinse, primi un şoc electric. Silueta se întoarse şi clătină 
din cap apăsat. Bărbaţii urmăriră perechea încă o sută de 
metri, apoi se opriră. 

— Nu există prea multă îndoială privitor la ceea ce trebuie 
să facem mai departe. 

— Nu, spuse Max. S-ar părea că tu şi Nicole sunteţi 
convocați pentru ceva. 

* 

În după-amiaza următoare, Richard şi Nicole îşi puseră în 
rucsacuri apă şi mâncare pentru mai multe zile şi îşi luară 
la revedere de la restul familiei. Nikki, care dormise între ei 
în noaptea precedentă, plânse mult când bunicii ei plecară. 

Urcarea scării fu o ascensiune pe munte. 

— Trebuia să fi urcat scara mai încet, spuse Nicole, 
respirând greu, stând alături de Richard pe palierul de sub 
cupolă şi făcându-le pentru ultima oară cu mâna celorlalţi. 

Nicole îşi simţea inima bătând aritmie. Aşteptă răbdăoare 
ca palpitaţiile să se domolească. Nici Richard nu mai avea 
suflu. 

— Nu mai suntem tineri, ca acum mulţi ani, în New York, 
spuse el după o scurtă tăcere. Eşti gata să ne continuăm 
aventura? Întrebă el. 

Nicole dădu din cap. Merseră încet, mână în mână, pe 
holul lung. Când ajunseră la cea de a doua scară, Nicole se 
întoarse spre Richard. 

— Iubitule, spuse cu o intensitate subită, nu e grozav că 
suntem iar singuri, doar noi doi, chiar dacă numai pentru 
câte-a ore? Îi iubesc pe toţi ceilalţi, dar e un chin să fii al 
naibii le responsabilă tot timpul. 

Richard râse uşurel. 


— Rolul ăsta ţi l-ai ales tu, Nicole, nimeni nu te-a forţat. Se 
aplecă şi o sărută pe obraz. Nicole îşi întoarse faţa spre el 
şi-l sărută apăsat pe buze. Rânjind larg, Richard întrebă: 

— Sugerezi cu sărutul ăsta că ar trebui să ne petrecem 
noaptea în iglu şi să ne începem mâine călătoria? 

— Cred că îmi citeşti gândurile, domnule Wakefield, spuse 
Nicole cu un zâmbet cochet. De fapt, mă gândeam ce 
amuzant ar fi să ne imaginăm la noapte că suntem iarăşi 
tineri îndrăgostiţi. Măcar în imaginaţia noastră ar trebui să 
mai meargă, adăugă ea râzând. 

* 

Ajunşi la trei sute de metri de igluuri, Richard şi Nicole nu 
mai puteau să vadă decât ceea ce luminau lanternele. Deşi 
drumul de pământ bătătorit, presărat ici-colo cu pietricele, 
era în general neted, din când în când unul dintre ei se 
împiedica dacă nu era foarte atent. 

— S-ar putea să fie un drum lung şi obositor pe întuneric, 
spuse Nicole când se opriră să bea apă. 

— Şi friguros, spuse Richard luând o înghiţitură. Ţi-e 
destul de cald? 

— Atâta timp cât ne mişcăm, răspunse Nicole, întinzând 
braţele ca să-şi potrivească rucsacul. 

După aproape o oră văzură pe cer, la sud, o lumină care se 
îndrepta spre ei, devenind tot mai mare. 

— Ce crezi că este? Întrebă Nicole. 

— O fi Zâna Albastră? Când îţi pui o dorinţă şi-o 
încredinţezi unei stele, nu contează cine eşti. 

Nicole râse. 

— Eşti imposibil! Spuse ea. 

— După noaptea trecută, spuse Richard în timp ce lumina 
continua să se deplaseze în direcţia lor, mă simt iar ca un 
flăcău. 

Nicole chicoti şi clătină din cap. Se ţinură de mână în 
tacere. Globul de lumină continuă să crească şi, după un 
minut, se opri la douăzeci sau treizeci de metri în faţa lor şi 
cam la douăzeci de metri deasupra capetelor lor. Richard şi 


Nicole stinseră lanternele, căci acum vedeau terenul din jur 
pe o distanţă mai mare de o sută de metri. 

Richard făcu mâna streaşină şi încercă să identifice sursa 
de lumină, dar lumina era prea puternică. Nu se putea uita 
direct la ea. 

— Indiferent ce-ar fi, se pare că ştie unde trebuie să 
mergem, spuse Nicole după ce porniră din nou. 

Două ore mai târziu, Richard şi Nicole dădură de o potecă 
îndreptată spre sud-vest, având de-o parte şi de alta lanuri 
de plante în creştere. Când se opriră să mănânce, intrară în 
lanuri şi descoperiră că unul din alimentele pe care le 
primeau sub cupolă, o legumă cu gust de fasole verde, dar 
asemănătoare ca aspect cu un dovlecel galben, constituia 
principala cultură. Între aceste legume erau intercalate 
şiruri cu o plantă scundă, de un roşu aprins, pe care nu o 
mai văzuseră. Richard trase din pământ o plantă roşie, dar 
îi dădu drumul numaidecât văzând la capătul tulpinii o sferă 
verde, ca din piele, care fusese îngropată în pământ şi care, 
o dată scoasă afară, începu să se zvârcolească. În momentul 
în care atinse pământul, creatura parcurse cei câţiva 
centimetri până la locul unde stătuse îngropată şi se 
îngropă acolo. 

Richard râse. 

— Cred că, pe viitor, am să mă gândesc mai bine înainte de 
a mai face una ca asta. 

— Uite-acolo, spuse Nicole un minut mai târziu. Nu-i unul 
din animalele care au construit scara? 

Înaintară pe potecă şi apoi intrară iarăşi în lan, ca să vadă 
mai bine. Într-adevăr, spre ei venea una din creaturile mari, 
semănând cu o furnică, înzestrată cu şase braţe lungi. Ea 
recolta legumele cu o eficienţă uimitoare, ocupându-se 
concomitent de câte trei rânduri aflate de o parte şi de alta 
a corpului ei. Fiecare braţ culegea legumele de pe un rând 
şi le depozita în mormane, între rânduri, la vreo doi metri 
distanţă unul de altul. Cele şase braţe operând simultan şi 


la distanţe diferite faţă de corp constituiau o privelişte 
uimitoare. 

Când creatura ajunse la potecă, îşi bobină rapid braţele la 
loc. Apoi se deplasă şase rânduri mai încolo şi intră în lan, 
pornind în direcţia opusă. Recolta se desfăşura de la sud la 
nord, aşa că atunci când Richard şi Nicole porniră din nou 
la drum, trecură prin partea de câmp pe care uriaşa fiinţă- 
furnică o recoltase deja. Acolo văzură cum nişte creaturi 
mici şi iuți, semănând la înfăţişare cu rozătoarele, dar ceva 
mai mari, adună mormanele împrăştiate de legume şi fug 
cu ele spre vest. 

În timp ce mergeau pe potecă, printre lanuri, Richard şi 
Nicole ajunseră în repetate rânduri la câte o răscruce şi de 
fiecare dată lumina plutitoare le indică traseul pe care 
trebuie să-l urmeze. Lanurile se întindeau pe mulţi 
kilometri. Culturile din lanuri se schimbaseră de mai multe 
ori, dar Richard şi Nicole, de-acum flămânzi şi osteniţi, nu 
se mai apropiară ca să examineze fiecare legumă nouă. 

În cele din urmă ajunseră la o zonă plată, deschisă, 
acoperită cu pământ moale. Lumina de deasupra lor 
încercui zona de trei ori, apoi pluti către centru. 

— Cred că aici trebuie să ne petrecem noaptea, spuse 
Richard. 

— Bucuroasă, spuse Nicole, acceptând ajutorul lui Richard 
la scoaterea rucsacului. Nu cred să am probleme cu 
somnul, chiar şi pe acest pământ tare. 

Mâncară, apoi găsiră un loc confortabil în care să doarmă. 
Când se cufundară în starea crepusculară dintre starea de 
veghe şi somn, lumina de deasupra lor începu să scadă 
puţin în intensitate şi apoi cobori. 

— Uite, şopti Richard, o să aterizeze. 

Nicole deschise ochii şi se uită cum lumina continuă să 
pălească, descrie un arc grațios şi aterizează în partea 
opusă a zonei deschise. Continuă să strălucească uşor chiar 
şi după ce ajunse pe pământ. Cu toate că Richard şi Nicole 
nu vedeau foarte bine creatura, îşi dădeau seama că e 


lungă şi slabă şi avea aripi de două ori mai mari decât 
corpul. 

— E un licurici uriaş! Exclamă Richard când nu-i mai 
putură vedea conturul. 

— Fiinţe vii drept surse de lumină, fiinţe vii drept utilaje 
agricole şi de construcţii - n-ai impresia că prietenii noştri 
octopăianjenii, sau poate creatura care le e superioară în 
cine ştie ce ierarhie simbolică uimitoare, sunt cei mai mari 
biologi lin galaxie? 

— Nu ştiu ce să zic, Richard. Spuse Nicole, terminându-şi 
micul dejun. Însă pot spune cu certitudine că, după toate 
indiciile, evoluţia lor a urmat o cale mult diferită de a 
noastră. 

Se uitară amândoi cu uimire cum licuriciul uriaş, auzind 
primele lor mişcări, se aprinde şi-şi reia obişnuita poziţie în 
aer, deasupra lor. După câteva minute, o a doua creatură, 
identică, se apropie de ei dinspre sud. Împreună, cei doi 
licurici asigurau un iluminat echivalent cu lumina zilei din 
Noul Eden. 

Richard şi Nicole dormiseră bine şi se simțeau revigoraţi. 
Cele două călăuze îi conduseră pe poteci mai mulţi 
kilometri, prin lanuri, inclusiv prin unul cu iarbă de peste 
trei metri înălţime. La o sută de metri după ce cotiră brusc 
la stânga în iarba înaltă, Richard şi Nicole se pomeniră la 
marginea unui sistem vast de rezervoare de apă puţin 
adânci, care se întindeau în faţa lor cât vedeau cu ochii. 

Merseră spre stânga mai multe minute, până când 
ajunseră la ceea ce Richard indică în mod corect a fi colţul 
de nord-est al sistemului. Acesta consta dintr-o serie de 
rezervoare dreptunghiulare, lungi şi înguste, făcute dintr- 
un aliaj metalic de culoare cenuşie. Fiecare avea o lăţime de 
vreo douăzeci de metri, aliniată pe direcţia est-vest şi o 
lungime de mai multe sute de metri. Rezervoarele aveau un 
metru înălţime şi erau trei sferturi pline cu un lichid care 
părea să fie apă. În cele patru colţuri ale fiecărui 


dreptunghi se aflau nişte cilindri groşi, roşii şi strălucitori, 
având cam doi metri înălţime, cu sfere albe în vârf. 

Richard şi Nicole străbătură cei o sută şaizeci de metri de 
la est la vest, examinând fiecare rezervor şi toţi stâlpii groşi, 
cilindrici, grupaţi câte opt, care marcau laturile comune ale 
rezervoarelor alăturate. În rezervoare nu văzură nimic în 
afară de apă. 

— O fi un fel de uzină de purificare a apei? Întrebă Nicole. 

Se opriră în capătul vestic. 

— Mă îndoiesc, răspunse Richard. Uită-te la grupul acela 
de componente mici, detaliate, fixate pe peretele exterior al 
rezervorului ăstuia, chiar în faţa cilindrului. Aş zice că sunt 
un fel de componente electronice complicate. Într-o simplă 
staţie de purificare a apei n-ar fi nevoie de toate astea. 

Nicole se uită întrebătoare la soţul ei. 

— Fii serios, Richard! Cum poţi să pretinzi că ştii la ce 
foloseşte o grămadă de chestii tridimensionale bizare din 
interiorul unui rezervor de apă extraterestru? 

— Mi-am dat şi eu cu părerea, spuse Richard râzând. 
Încercam doar să subliniez că sistemul arată prea complex 
pentru a fi o staţie de purificare a apei. 

Luminile călăuzitoare de deasupra lor îi îndemnau să o ia 
spre sud. Al doilea şir de rezervoare înguste conţinea de 
asemenea numai apă; totuşi, când ajunseră la al treilea set 
de rezervoare dreptunghiulare cu stâlpi cilindrici, Richard 
şi Nicole descoperiră că apa e plină de bile micuţe, pufoase, 
de multe culori. Richard îşi suflecă mâneca, băgă mâna în 
apă şi scoase câteva sute de asemenea obiecte. 

— Astea-s ouă, spuse cu fermitate Nicole. Sunt la fel de 
sigură de asta cum eşti tu de faptul că drăciile alea mici din 
peretele rezervorului sunt componente electronice. 

Richard râse din nou. 

— Uite, spuse el punându-i lui Nicole în faţa ochilor 
moviliţa de obiecte mici, dacă le studiezi cu atenţie o să vezi 
că sunt numai cinci tipuri diferite. 


— Cinci tipuri diferite de cel întrebă Nicole. Obiectele 
asemănătoare cu nişte ouă umpleau toate rezervoarele din 
cel de-al treilea şir. Când se apropiară de al patrulea şir de 
rezervoare şi cilindri, aflat câteva sute de metri mai la sud, 
amândoi se simțeau obosiţi. 

— Dacă nu vedem aici nimic nou, ce zici să mâncăm? 
Întrebă Nicole. 

— S-a făcut, răspunse Richard. 

Însă la cincizeci de metri distanţă de al patrulea şir de 
rezervoare reuşiră să desluşească ceva. Un vehicul robot, 
paralelipipedic, înalt de vreo treizeci de centimetri, se 
mişca iute înainte şi înapoi între stâlpii cilindrici. 

— Ştiam eu că alea sunt şine pentru vreun tip de vehicul, 
spuse Nicole, ironizându-l pe Richard. 

Richard era prea fascinat ca să răspundă. Pe lângă robotul 
alergător, care făcea un tur complet prin sistem la fiecare 
trei minute, mai erau şi alte minuni de observat. Un gard 
din plasă de sârmă paralel cu zidurile, doar o idee mai înalt 
decât nivelul apei, împărțea fiecare rezervor în două, pe 
lungime. De o parte a plasei forfoteau înot o mulţime de 
creaturi micuţe, de cinci culori diferite. De cealaltă parte, 
pe toată lungimea rezervorului, erau împrăştiate rotocoale 
strălucitoare, semănând cu nişte bănuţi de nisip. Gardul era 
poziţionat astfel încât trei pătrimi din volumul rezervorului 
era la dispoziţia rotocoalelor strălucitoare, dându-le mult 
mai mult spaţiu de manevră decât aveau înotătoarele 
înghesuite. 

Richard şi Nicole se aplecară să studieze activitatea. 
Bănuţii de nisip se deplasau în toate direcţiile. Din cauză că 
apa era înţesată de creaturi şi forfotea de activitate, avură 
nevoie de câteva minute ca să identifice tiparul comun. La 
intervale neregulate, fiecare bănuţ de nisip se propulsa 
spre gardul de plasă cu ajutorul cililor ca nişte bice de pe 
partea ventrală a corpului său plat şi, în timp ce stătea 
agăţat de gard, folosea altă pereche de cili pentru a captura 
o înotătoare micuță şi a o trage printr-o gaură a plasei. Cât 


timp bănuţul de nisip era lipit de gard, strălucirea lui 
scădea. Dacă stătea suficient de mult şi prindea mai multe 
înotătoare să le mănânce, lumina îi pălea de tot. 

— Priveşte ce se întâmplă acum când părăseşte gardul, îi 
spuse Richard lui Nicole, arătând un anumit bănuţ de nisip 
aflat chiar sub ei. În timp ce înoată cu tovarăşii lui, lumina i 
se intensifică treptat. 

Richard se întoarse în grabă la cel mai apropiat stâlp 
cilindric, se lăsă în genunchi şi începu să sape în sol cu o 
unealtă din rucsac. 

— Sistemul ăsta are mult mai multe sub pământ, spuse el 
entuziasmat. Pun pariu că toată întinderea asta de 
rezervoare face parte dintr-un uriaş generator de energie. 

Făcu trei paşi mari spre sud, îşi notă cu grijă poziţia şi se 
aplecă deasupra rezervorului ca să numere bănuţii de nisip 
din zona cuprinsă între el şi stâlpul cilindric. Rotocoalele 
strălucitoare erau greu de numărat din cauza mişcării 
constante. 

— În jur de trei sute pe trei metri din lungimea 
rezervorului, ceea ce înseamnă aproximativ douăzeci şi 
cinci de mii per rezervor sau două sute de mii într-un şir, 
spuse Richard. 

— Aşadar, presupui că aceşti stâlpi cilindrici sunt un fel de 
sistem de stocare? Ca bateriile? 

— Probabil, zise Richard. Ce idee fabuloasă! Să găseşti o 
fiinţă vie care generează electricitate. S-o forţezi să 
renunţe la sarcina acumulată ca să mănânce. Ce poate fi 
mai grozav? 

— Şi ce rol are acel vehicul robot care se plimbă dus-întors 
între stâlpi? 

— Aş zice că e un fel de mecanism de monitorizare, 
răspunse Richard. 

* 

Richard şi Nicole prânziră, apoi terminară de inspectat 
presupusa uzină electrică. Sistemul avea cu totul opt 


coloane şi opt rânduri, în total şaizeci şi patru de 
rezervoare. Numai douăzeci erau active la acea vreme. 

— Capacitate suplimentară din belşug, comentă Richard. E 
limpede că inginerii lor au noţiunile de extindere şi 
toleranţă. 

Licuricii uriaşi se îndreptau acum spre est, în lungul a ceva 
ce părea a fi un fel de autostradă importantă. În două 
rânduri, Richard şi Nicole întâlniră nişte turme de creaturi 
mari gen furnică mergând în direcţia opusă fără să 
interacţioneze între ele. 

— Oare creaturile alea sunt suficient de inteligente pentru 
a lucra fără supraveghere? Îl întrebă Nicole pe Richard. 
Sau nu ne este permis să vedem fiinţele care dau 
instrucţiuni? 

— Bună întrebare! Spuse Richard. Ţii minte ce repede a 
venit octopăianjenul la „furnica” lovită de minge? Poate că 
au un anumit grad de inteligenţă, dar nu se descurcă bine 
în medii noi sau necunoscute. 

— La fel ca unii oameni pe care-i cunoaştem, replică 
Nicole râzând. 

Lungul lor drum spre est se sfârşi când cele două lumini 
călăuze se îndreptară plutind spre un lot mare de pământ 
aflat chiar lângă drum. Câmpul era pustiu, cu excepţia unor 
obiecte din depărtare: patruzeci de stâlpi asemănători cu 
cei folosiţi la porţile de fotbal, acoperiţi cu iederă şi dispuşi 
pe cinci rânduri a câte opt. 

— Vrei, te rog, să te uiţi în ghid? Făcu Richard. O să 
înţelegem mai uşor ce vedem dacă citim mai întâi. 

Nicole zâmbi. 

— Ni se oferă o adevărată excursie, nu-i aşa? De ce crezi 
că vor gazdele noastre să vedem toate astea? 

Richard rămase tăcut o clipă. 

— Sunt aproape convins că octopăianjenii stăpânesc întreg 
acest teritoriu sau cel puţin sunt specia dominantă dintr-o 
ierarhie complicată, spuse el într-un târziu. Cei care ne-au 
ales pe noi doi pentru această excursie au crezut probabil 


că, dacă le cunoaştem capacităţile, viitoarele interacțiuni 
vor fi mai uşoare. 

— Dar dacă e vorba, într-adevăr, de octopăianjeni, de ce 
nu ne-au răpit pur şi simplu pe toţi, aşa cum au făcut cu 
Ellie şi Eponine? 

— Nu ştiu, răspunse Richard. Poate că au un simţ al 
moralității mult mai complicat decât ne-am imaginat noi. 

Ambii licurici uriaşi dansau în aer deasupra grupului de 
stâlpi de poartă îmbrăcaţi în iederă. 

— Cred că ghizii noştri devin nerăbdători, spuse Nicole. 
Dacă n-ar fi fost atât de istoviţi după două zile de mers pe 
jos şi dacă n-ar fi văzut deja atâtea privelişti fabuloase în 
lumea extraterestră din Semicilindrul sudic al Ramei, 
Richard şi Nicole ar fi fost în egală măsură captivaţi şi 
copleşiţi de simbioza complexă pe care aveau s-o descopere 
în următoarele ore. 

Învelişul care îmbrăca în întregime stâlpii de poartă nu era 
câtuşi de puţin iederă. Ceea ce părea de la distanţă a fi 
frunze erau, în realitate, mici cuiburi în formă de con, 
făcute din mii de creaturi minuscule care semănau cu 
afidele. Pentru a forma cuibul, creaturile erau lipite între 
ele printr-o substanţă dulce, lipicioasă, ca mierea pe care 
oamenii o mâncaseră cu plăcere sub cupolă. Afidele 
extraterestre fabricau acea substanţă în cantităţi mari, ca 
parte din activitatea lor normală diurnă. 

În timp ce Richard şi Nicole se uitau, convoaie de gândaci 
cu cioc care trăia în nişte movile înalte de câţiva metri ce 
înconjurau întreaga enclavă, năvăleau din casele lor din 
patruzeci în patruzeci de minute şi se căţărau pe stâlpi, 
recoltând excesul de substanţă lipicioasă din cuiburi. 
Creaturile gândac, care aveau o lungime de aproximativ 
zece centimetri în momentul începerii acţiunii, îşi măreau 
de trei-patru ori volumul pe durata ciclului de recoltare 
încheiat cu regurgitarea conţinutului corpurilor lor umflate 
în butoaiele îngropate la baza stâlpilor. 


Richard şi Nicole nu prea vorbiră cât timp urmăriră 
activitatea. Întregul sistem biologic din faţa lor era şi 
încâlcit, şi minunat - alt exemplu al uimitoarelor progrese 
făcute de gazdele lor în materie de simbioză. 

În timp ce se pregăteau de culcare nu departe de una din 
movilele gândacilor, Richard spuse: 

— Pun pariu că, dacă aşteptăm suficient de mult, vor 
apărea nişte animale de povară care să scoată din pământ 
butoaiele astea cu miere sau ce-or fi şi să le transporte în 
alt loc. 

Stând întinşi alături pe pământ, văzură cei doi licurici 
aterizând în depărtare. Apoi se făcu brusc întuneric. 

— Eu nu cred că toate astea s-au întâmplat pur şi simplu, 
spuse Nicole. Nici aici, nici pe altă planetă. Nicăieri. 
Evoluţia naturală nu are ca rezultat genul de armonie între 
specii la care am fost martori în ultimele două zile. 

— Ce vrei să spui, iubito? Întrebă Richard. Că toate 
creaturile astea au fost cumva proiectate, ca maşinile, 
anume pentru a îndeplini anumite funcţii? 

— Asta e singura explicaţie pe care o pot accepta, spuse 
Nicole. Octopăianjenii, sau cine-o fi specia conducătoare, 
trebuie să fi ajuns la nivelul la care pot manipula genele 
pentru a obţine un animal sau o plantă care face exact ce 
vor ei. De ce depozitează acei gândaci mierea în butoaie? 
Care e răsplata lor biologică pentru acea acţiune? 

— Sunt precis recompensaţi în vreun fel pe care noi nu |- 
am descoperit încă, spuse Richard. 

— Bineînţeles. Iar în spatele acelei recompense stă un 
incredibil arhitect sau inginer de sisteme biologice, care 
armonizează toate relaţiile dintre specii, astfel încât fiecare 
specie să fie fericită şi, în plus, arhitecţii înşişi să culeagă 
oarece profit - ca, de pildă, hrană sub formă de miere în 
exces. Crezi că genul ăsta de optimizare ar putea avea loc 
fără intervenţia unor proceduri sofisticate de inginerie 
genetică? 


Richard rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, spuse 
încet: 

— Imaginează-ţi un inginer stând în faţa computerului şi 
proiectând un organism viu care să întrunească anumite 
cerinţe ale sistemului. E o idee năucitoare. 

Gândacii năvăliră încă o dată din movilele lor, mai-mai să 
calce peste cei doi oameni somnoroşi în goana lor spre 
stâlpii şi spre misiunea de recoltatori. Nicole se uită după ei 
până când dispărură în întuneric. Apoi căscă şi se ghemui 
pe o parte. Noi, oamenii, am intrat într-o eră nouă, se gândi 
ea înainte de a adormi. Pe viitor, noile repere istorice vor fi: 
Î. c., „înainte de contact”, şi D.c., „după contact”. Din 
momentul în care am înţeles fără echivoc că, undeva în altă 
parte în vastitatea universului nostru, substanţele chimice 
simple au evoluat până la apogeul fiinţelor înzestrate cu 
conştiinţă şi inteligenţă, istoria speciei noastre a devenit o 
simplă paradigmă izolată, un fragment mic şi relativ 
insignifiant din fresca infinită care înfăţişează uimitoarea 
varietate a vieţii conştiente. 

* 

În dimineaţa următoare, după micul dejun, Richard şi 
Nicole avură o scurtă discuţie despre provizia lor de hrană 
care se diminua, apoi se hotărâră să ia nişte miere dintr-un 
butoi. 

În timp ce umplea un mic container, Nicole se uită în jur şi 
spuse: 

— Cred că dacă n-am avea voie să facem asta, ar veni 
vreun poliţist extraterestru şi ne-ar opri. 

Luminile călăuzitoare se deplasară mai întâi direct spre 
sud, conducându-i către o pădure deasă cu copaci foarte 
înalţi, care se întindea pe direcţia est-vest cât vedeau cu 
ochii. Licuricii cotiră la dreapta şi se deplasară paralel cu 
marginea pădurii. Richard şi Nicole îi urmară. Pădurea din 
stânga lor era întunecoasă şi amenințătoare. Din când în 
când auzeau dintr-acolo sunete ciudate, puternice. 


O dată, Richard se opri şi se îndreptă spre locul de unde 
începea desişul. Între copaci erau multe plante mai scunde, 
cu frunze mari verzi, roşii sau maro, precum şi mai multe 
soiuri de plante căţărătoare care legau laolaltă ramurile din 
partea de mijloc şi de sus a copacilor. Richard sări înapoi la 
auzul unui urlet puternic care părea că vine de la doar 
câţiva metri. Cercetă pădurea cu privirea, dar nu descoperi 
sursa urletului. 

— Pădurea asta are ceva ciudat, spuse el întorcându-se la 
Nicole. Îţi dă senzaţia că locul ei nu e aici. 

Timp de peste o oră, licuricii continuară să plutească spre 
vest. Pe măsură ce Richard şi Nicole înaintau în tăcere, 
sunetele bizare deveneau mai frecvente. Richard are 
dreptate, îşi spuse Nicole la un moment dat, ostenită. Se 
uită la structura şi ordinea lanurilor din dreapta ei şi le 
compară cu desişul nedisciplinat din stânga. Pădurea asta 
are ceva diferit, neliniştitor. 

Pe la mijlocul dimineţii făcură o pauză scurtă să se 
odihnească. Richard calculă că merseseră mai mult de cinci 
kilometri de când se treziseră. Nicole ceru nişte miere 
proaspătă, care era în rucsacul lui Richard. 

— Mă dor picioarele, spuse ea după ce mâncă şi bău o 
înghiţitură de apă. Şi azi noapte m-au durut, am avut 
întruna junghiuri. Sper să nu mai avem mult până la 
destinaţie. 

— Şi eu sunt obosit, spuse Richard. Dar nu ne descurcăm 
prea rău pentru doi oameni trecuţi de şaizeci de ani. 

— În momentul de faţă mă simt mai bătrână, spuse Nicole 
ridicându-se şi întinzându-se. Ştii, inimile noastre trebuie să 
aibă aproape nouăzeci de ani. N-or fi muncit ele mult în toţi 
anii ăia cât am stat adormiţi, dar totuşi au pompat întruna. 

În timp ce discutau, un ciudat animăluţ sferic cu un singur 
ochi, cu blană albă, pufoasă şi o duzină de picioare 
fusiforme ţâşni din pădure şi înhăţă containerul cu miere. 
Într-o clipită, creatura şi mierea dispărură. 

— Ce-a fost asta? Întrebă Nicole, încă uluită. 


— Ceva ce râvneşte la dulce, răspunse Richard uitându-se 
în pădure, unde dispăruse animalul. Categoric, acolo e o 
altă lume. 

După o jumătate de oră, perechea de licurici coti la stânga 
şi pluti deasupra unei poteci care ducea în pădure. Poteca, 
sau mai bine zis drumul, avea o lăţime de cinci metri şi era 
străjuit pe ambele părţi de copaci deşi. Intuiţia îi spuse lui 
Nicole să nu urmeze Licuricii, dar nu-i dădu ascultare. 
Neliniştea ei spori când, după ce făcură câţiva paşi în 
pădure, din copacii din jurul lor izbucni un val zgomote. Se 
opriră mână-n mână şi ascultară. 

— S-ar părea că sunt păsări, maimuțe şi broaşte, spuse 
Richard. 

— Probabil ne semnalează prezenţa aici. Nicole se 
întoarse şi se uită în spate. 

— Eşti sigur că facem ceea ce trebuie? Richard arătă spre 
luminile din faţa lor. 

— Urmăm insectele alea mari de două zile şi jumătate. Nu 
prea are sens să ne pierdem încrederea în ele tocmai acum. 

Porniră din nou la drum, acompaniaţi de croncănituri, 
ţipete şi orăcăieli. Din când în când, tipul copacilor din 
stânga şi din dreapta lor se schimba, dar pădurea rămânea 
deasă şi întunecoasă. 

La un moment dat, Richard spuse: 

— Cred că există un grup de grădinari extratereştri care 
se ocupă de zona din jurul potecii ăsteia de mai multe ori pe 
săptămână. Uite cât de perfect sunt tunse toate tufele şi 
copacii. Nici o crenguţă nu pătrunde în spaţiul liber de 
deasupra capetelor noastre. 

— Richard, spuse Nicole puţin mai târziu, dacă sunetele pe 
care le auzim vin de la animale extraterestre, de ce nu 
vedem niciunul? Nici măcar o creatură n-a ieşit pe potecă. 
Şi nu există nici o dovadă de viaţă. Nici măcar o furnică. 
Adăugă aplecându-se şi examinând solul. 

— O fi poteca magică, spuse Richard rânjind. S-ar putea să 
ne ducă la casa de turtă dulce şi la vrăjitoarea cea rea. Hai 


să cântăm, Gretel, poate ne vom simţi mai bine. 

Poteca, la început absolut dreaptă, începu să şerpuiască 
după primul kilometru. Sunetele scoase de creaturile 
pădurii îi înconjurau pe Richard şi pe Nicole din toate 
părţile. Richard cânta melodii populare din vremea 
adolescenţei sale petrecute în Anglia. Din când în când i se 
alătura şi Nicole, când cunoştea cântecul, dar în cea mai 
mare parte a timpului îşi consuma energia încercând să-şi 
înăbuşe neliniştea crescândă. Încerca să nu se gândească la 
posibilele animale extraterestre uriaşe pentru care ar fi fost 
o pradă uşoară, în caz că acestea îi pândeau din pădure. 

Richard se opri brusc. Inspiră de două ori adânc. 

— Simţi mirosul? O întrebă el pe Nicole. Ea adulmecă 
aerul. 

— Da, îl simt. Seamănă puţin cu al gardeniilor. 

— Doar că e mult mai plăcut, spuse Richard. E absolut 
divin. 

* 

În faţa lor, poteca o lua brusc la dreapta. La cotitură, lângă 
potecă era o tufă mare, încărcată cu flori uriaşe, galbene, 
primele pe care le vedeau de când intraseră în pădure. 
Fiecare floare avea mărimea unei mingi de baschet. Când 
Richard şi Nicole veniră mai aproape de tufă, parfumul 
incitant se intensifică. 

Richard nu se putu abţine. Înainte ca Nicole să apuce să 
spună ceva, ieşi câţiva metri de pe potecă, îşi îngropă faţa 
într-o floare uriaşă şi inspiră cu nesaţ. Parfumul era 
minunat. Între timp, unul dintre cei doi licurici se întoarse 
în zbor înspre ei şi începu să descrie zigzaguri pe cer, 
deasupra capetelor lor. 

— Nu cred că ghizii noştri sunt încântați că am ieşit de pe 
potecă, spuse Nicole. 

— Probabil că nu, răspunse Richard. Dar a meritat. 

Pe ambele părţi ale potecii începură să apară şi alte flori, 
de toate formele, mărimile şi culorile. În acelaşi timp, 
sunetele pe care le auzeau scădeau în intensitate. Puțin mai 


târziu, când Richard şi Nicole ajunseră în mijlocul regiunii 
cu flori, zgomotele dispăruseră de tot. 

Poteca se îngusta până la doi metri lăţime, abia lăsându-le 
destul loc cât să poată merge alături fără să atingă în 
trecere plantele cu flori. Richard părăsi de mai multe ori 
drumul ca să cerceteze sau să miroasă uimitoarele flori. 
Fiecare abatere de la traseu îi făcea pe licurici să se 
năpustească în direcţia lor. În ciuda entuziasmului 
manifestat de Richard pentru excursiile în pădure, Nicole 
ţinu seama de semnalele licuricilor şi rămase pe potecă. 

Richard era la vreo opt metri în stânga potecii şi încerca 
să se uite mai bine la o floare gigantică ce semăna cu un 
covor oriental; pe neaşteptate, dispăru. 

— Au! Îl auzi Nicole ţipând, simultan cu bufnitura unei 
căzături. 

— Eşti teafăr? Întrebă ea imediat. 

— Da, răspunse el. M-am împiedicat de nişte viţă şi am 
căzut într-o tufă de mărăcini. Tufa care mă înconjoară are 
frunze roşii şi nişte flori micuţe şi ciudate care seamănă cu 
gloanţele. Da, şi miros a scorţişoară. 

— Ai nevoie de ajutor? Întrebă Nicole. 

— Nu. les de-aici într-o clipită. 

Nicole ridică privirea şi observă că unul dintre licurici 
gonea în depărtare. Ce-o mai fi asta? Se întrebă ea, când îl 
auzi din nou pe Richard. 

— Totuşi, s-ar putea să am nevoie de ajutor. Se pare că am 
rămas înţepenit. 

Nicole făcu un pas precaut în afara potecii. Licuriciul 
rămas parcă înnebuni: plonjă cu viteză până aproape în faţa 
ei. Preţ de o clipă, Nicole nu mai văzu nimic. 

— Nu veni încoace, Nicole! Spuse Richard brusc câteva 
secunde mai târziu. Dacă nu mi-am pierdut minţile, cred că 
planta asta se pregăteşte să mă mănânce. 

— Poftim? Întrebă Nicole, înspăimântată. Vorbeşti serios? 

Aşteptă nerăbdătoare să-i revină vederea, perturbată de 
pe urma excesului de lumină. 


— Da, vorbesc serios, spuse Richard. Întoarce-te pe 
potecă. 'Tufa asta bizară mi-a încolăcit braţele şi picioarele 
cu cârcei galbeni. Nişte insecte târâtoare beau deja sângele 
din tăieturile făcute de spini. Şi în tufă e o deschizătură 
spre care sunt tras încet şi care pare a fi verişoară de-a 
şaptea cu una dintre cele mai neplăcute guri pe care le-am 
văzut la grădina zoologică. Văd chiar şi nişte dinţi. 

Nicole sesiză panica din glasul lui Richard. Făcu încă un 
pas în direcţia lui, dar licuriciul o orbi din nou. 

— Nu văd nimic! Strigă ea. Richard, mai eşti acolo? 

— Da, răspunse el. Dar nu ştiu cât am să mai fiu. Auziră 
zgomot de animale care înaintau repede prin pădure, 
însoţit de un vaiet ascuţit; trei siluete întunecate, înzestrate 
cu nişte arme ciudate îl înconjurară pe Richard. 
Octopăianjenii atacară tufa carnivoră cu jeturile de lichid. 
În câteva clipe, tufa îi dădu drumul lui Richard şi-şi ascunse 
iar gura în spatele numeroaselor crengi. 

Richard veni împleticit şi o îmbrăţişă pe Nicole. 
„Mulţumim !” strigară amândoi. Cei trei octopăianjeni 
dispărură în pădure la fel de repede cum apăruseră. Nici 
Richard, nici Nicole nu observară că ambii licurici pluteau 
din nou deasupra capetelor lor. 

Nicole îl examină cu grijă pe Richard, dar nu găsi nimic în 
afară de tăieturi şi zgârieturi. 

— Cred că de acum o să rămân pe potecă, spuse el 
zâmbind şters. 

— Poate că nu e o idee rea, răspunse Nicole. 

Îşi continuau drumul prin pădure, discutând despre cele 
întâmplate. Richard încă mai era zguduit. 

— Crengile din apropierea umărului meu stâng s-au dat la 
o parte, spuse el, şi am văzut gura aia, la început cam de 
mărimea unei mingi de baschet. Dar în timp ce eram purtat 
într-acolo, gaura devenea tot mai mare. 

Se cutremură. 

— Atunci am văzut dinţişorii, pe toată circumferința. 
Tocmai începeam să mă gândesc cum e să fii mâncat, când 


au apărut prietenii noştri octopăianjeni. 

— Totuşi, ce se petrece aici? Întrebă Nicole puţin mai 
târziu. 

Părăsiseră regiunea cu flori şi erau înconjurați de copaci, 
desişuri de junglă şi zgomote intermitente făcute de 
animale. 

— Să fiu al naibii dacă ştiu, răspunse Richard. 

* 

Pădurea se sfârşi brusc, tocmai când lui Richard şi lui 
Nicole li se făcu o foame cumplită. Păşiră pe un platou 
pustiu. În faţa lor, poate la doi kilometri depărtare, un dom 
mare şi verde umplea priveliştea. 

— Ce-o mai fi şi. 

— E Oraşul de Smarald, iubito, o întrerupse Richard. Îl 
recunoşti, de bună seamă, din vechiul film. lar înăuntru este 
Vrăjitorul din Oz, gata să ne îndeplinească toate dorinţele. 

Nicole zâmbi şi-şi sărută soţul. 

— Adu-ţi aminte că vrăjitorul era un şarlatan, spuse ea. Nu 
avea, de fapt, nici o putere. 

— Asta rămâne o problemă discutabilă, spuse Richard, 
zâmbind larg. 

În timp ce ei discutau, cei doi licurici care îi călăuziseră se 
îndreptară în viteză către dom, lăsându-i în semiîntuneric. 
Îşi scoaseră lanternele din rucsac. 

— Ceva îmi spune că ne apropiem de capătul călătoriei, 
spuse Richard, luând-o cu paşi mari în direcţia Oraşului de 
Smarald. 

De la mai mult de un kilometru, văzură porţile prin 
binoclu. Erau foarte emoţionatţi. 

— Crezi că ăsta e oraşul-cămin al octopăianjenilor? 
Întrebă Nicole. 

— Da, într-adevăr, aşa cred, răspunse Richard. Trebuie să 
fie un loc pe cinste. Vârful acelui dom verde e la cel puţin 
trei sute de metri deasupra solului. Aş zice că suprafaţa de 
dedesubt depăşeşte zece kilometri pătraţi. 

Mai aveau doar şase sute de metri. Nicole întrebă: 


— Richard, care e planul nostru? Mergem pur şi simplu 
până acolo şi batem la poartă? 

— De ce nu? Răspunse Richard, grăbind pasul. 

Când ajunseră la două sute de metri de oraş, poarta se 
deschise şi ieşiră trei siluete. Nicole auzi un strigăt, iar una 
dintre siluete porni repede în direcţia lor. Richard se opri şi 
duse iar binoclul la ochi. 

— Este Ellie! Strigă el. Şi Eponine. Sunt cu un 
octopăianjen. 

Nicole îşi aruncase deja rucsacul şi alerga pe platou. Îşi 
luă în braţe fiica iubită, ridicând-o de la pământ. 

— O, Ellie, Ellie! Spuse ea cu lacrimile şiroind pe obraji. 

— Ele prietenul nostru, Archie. Ne-a fost de mare ajutor 
cât am stat aici. Archie, ei sunt părinţii mei. 

Octopăianjenul răspunse printr-o frază care începu cu 
stacojiu strălucitor, urmat de verde-lişiţă, albastru- 
levănţică, două nuanţe de galben (galben-şofran şi galben- 
lămâie) şi, la urmă, purpuriu. Banda de culori făcu o tură 
completă în jurul capului sferic al octopăianjenului, apoi 
dispăru iar în marginea din stânga a şanţului format de 
două linii zimţate lungi, paralele pe mijlocul feţei lui. 

— Archie spune că e bucuros să vă cunoască, mai ales 
după ce a auzit atâtea despre voi, spuse Ellie. 

— Ştii să-i citeşti culorile? Întrebă Nicole, absolut uluită. 

— Ellie e grozavă, spuse Eponine. Le-a prins foarte repede 
limba. 

— Dar tu cum vorbeşti cu ei? Întrebă Nicole. 

— Au vederea incredibil de ascuţită şi sunt deosebit de 
inteligenţi, spuse Ellie. Archie şi alţi doisprezece au învăţat 
deja să descifreze mişcarea buzelor noastre. Dar, mamă, 
despre toate astea putem vorbi mai târziu. Mai întâi 
povesteşte-mi despre Nikki şi despre Robert. Ce fac? Cum 
se simt? 

— Fiica ta se face pe zi ce trece tot mai drăgălaşă şi-i este 
grozav de dor de tine. Însă mă tem că Robert nu şi-a revenit 


complet de pe urma celor întâmplate. Încă se consideră 
vinovat că nu te-a protejat mai bine. 

Octopăianjenul Archie urmări politicos conversaţia timp de 
mai multe minute, apoi o atinse pe Ellie pe umăr şi-i 
reaminti că, probabil, părinţii ei sunt obosiţi şi înfriguraţi. 

— Mulţumesc, Archie, spuse Ellie. În regulă, iată planul. 
Voi doi intraţi în oraş şi rămâneţi cel puţin noaptea asta şi 
mâine - chiar lângă poartă a fost amenajat un fel de 
apartament de hotel pentru noi patru - iar poimâine sau 
când veţi fi odihniţi pe deplin, ne întoarcem la ceilalţi. 
Merge şi Archie cu noi. 

— De ce să nu veniţi voi trei cu noi, pur şi simplu, şi să ne 
întoarcem la ceilalţi? Întrebă Richard după o scurtă tăcere. 

— Şi eu am pus aceeaşi întrebare, tată. Dar n-am primit un 
răspuns pe care să-l consider satisfăcător. 

Benzile de culoare din jurul capului lui Archie o 
întrerupseră pe Ellie. 

— Bine, îi spuse ea octopăianjenului înainte de a se 
întoarce spre părinţii ei. Archie spune că octozii ţin 
neapărat ca voi doi să vă faceţi o idee clară despre ei - în 
fine, despre asta putem discuta după ce ne instalăm în 
apartamentul nostru. 

* 

Marile porţi ale Oraşului de Smarald se deschiseră larg 
când cei patru oameni şi însoţitorul lor octopăianjen 
ajunseră la vreo zece metri depărtare. Richard şi Nicole nu 
erau deloc pregătiţi pentru copleşitoarea varietate de 
privelişti ciudate care le întâmpină privirea la intrarea în 
oraş. Chiar în faţa lor se deschidea un bulevard larg, având 
de o parte şi de alta un şir neîntrerupt de structuri scunde 
care duceau la o clădire înaltă în formă de piramidă, 
colorată în roz şi albastru, aflată la o distanţă de mai multe 
sute de metri. 

Richard şi Nicole erau practic în transă când făcură primii 
paşi în oraşul octopăianjenilor. Niciunul dintre ei nu avea să 
uite vreodată acest prim moment incredibil. Îi înconjura un 


caleidoscop de culori. Toate elementele oraşului - străzile, 
clădirile, ciudatele decoraţiuni care străjuiau bulevardul, 
plantele din grădină (dacă, într-adevăr, asta erau) şi 
numeroasele specii de animale care păreau să alerge în 
toate direcţiile - erau împodobite cu culori strălucitoare. Un 
grup de patru viermi mari sau şerpi, semănând cu nişte 
acadele în formă de baston doar că mult mai intens 
colorate, stăteau încolăciţi pe pământ, chiar lângă poartă, 
în stânga lui Richard şi Nicole. Stăteau cu capetele ridicate, 
făcând parcă eforturi să-i vadă cât mai bine pe vizitatorii 
străini. Animale colorate în nuanţe vii de roşu şi galben, cu 
opt picioare şi cleşti ca de homar, cărau vergele groase, 
verzi într-o intersecţie aflată la cincizeci de metri în faţa lui 
Richard şi Nicole. 

Bineînţeles că erau zeci, poate sute de octopăianjeni veniţi 
în zona porţii să-i zărească pe cei doi oameni necunoscuţi 
care le vizitau oraşul. Şedeau în grupuri în faţa clădirilor, 
stăteau „în picioare” pe marginea bulevardului, ba chiar 
mergeau pe acoperişuri. Şi toţi vorbeau simultan în limba 
lor alcătuită din benzi de culori strălucitoare, accentuând 
decoraţiunile statice ale scenei străzii prin explozii 
dinamice de diverse nuanţe. 

Nicole se uită în jur, aruncând doar o privire în treacăt 
fiecăreia dintre bizarele creaturi care o priveau lung. Apoi 
lăsă capul pe spate şi se uită la cupola verde care se înălța 
departe, deasupra capului ei. Ici şi colo se putea vedea un 
fel de schelet subţire, flexibil, dar cea mai mare parte a 
bolţii era acoperită cu un strat verde, dens. 

— "Tot tavanul e alcătuit din viţă şi din alte plante, de pe 
care animale care seamănă cu nişte insecte recoltează 
fructele şi florile folositoare, o auzi ea pe Ellie. Este un 
întreg ecosistem viu care are avantajul suplimentar de a 
constitui un excelent înveliş pentru oraş, izolându-l de frigul 
şi atmosfera de pe Rama. Ai să vezi, după ce se închid 
porţile, ce temperatură plăcută este în mod normal în oraş. 


Sub cupolă, de jur împrejur, erau împrăştiate vreo 
douăzeci de surse de lumină foarte strălucitoare, 
considerabil mai mari ca Licuricii care-i călăuziseră pe 
Richard şi Nicole pe domeniul octopăianjenilor. Nicole 
încercă să studieze una dintre lumini, dar renunţă repede, 
din cauză că era prea puternică pentru ochii ei. Dacă nu mă 
înşel, tot acest iluminat îl asigură ciorchini de licurici ca 
aceia care ne-au condus aici, îşi spuse ea. 

Oare oboseala, emoția sau amândouă la un loc au făcut-o 
pe Nicole să-şi piardă echilibrul? Indiferent de motiv, în 
timp ce se uita la cupola verde de deasupra ei, Nicole simţi 
că se învârte pământul cu ea. Se clătină şi întinse mâna 
spre Richard. Valul de adrenalină care însoţi ameţeala şi 
teama subită îi făcură inima să o ia la galop. 

— Ce este, mamă? Întrebă Ellie, alarmată de paloarea ei. 

— Nimic, spuse Nicole, respirând rar. Nimic. Am ameţit o 
clipă, atâta tot. 

Nicole se uită în jos, în pământ, ca să-şi recapete siguranţa 
pe picioare. Strada era pavată cu plăci pătrate, viu colorate, 
asemănătoare cu gresia. La nu mai mult de cincizeci de 
centimetri în faţa ei şedeau trei creaturi ciudate pe care nu 
le mai văzuse. Cam de mărimea unor mingi de baschet, 
aveau o emisferă superioară de culoare bleumarin, dintr-un 
material ondulat care semăna în unele privinţe atât cu 
creierul uman, cât şi cu o meduză care pluteşte la suprafaţa 
apei. În centrul acestei mase în continuă mişcare se vedea 
un orificiu rotund, întunecat din care ieşeau două antene 
subţiri, de vreo douăzeci de centimetri lungime, cu 
ganglioni sau noduri la distanţe de doi-trei centimetri. Fără 
să vrea, Nicole făcu un pas înapoi, simțindu-se instinctiv 
ameninţată de aceste animale bizare; antenele acestora se 
învârtiră şi trioul fugi repede către marginea bulevardului. 

Nicole se uită repede în jur. După benzile de culori în jurul 
capetelor tuturor octopăianjenilor pe care-i vedea, Nicole 
ştiu că ei îi comentează ultima reacţie. Se simţi dintr-o dată 
despuiată, pierdută şi total copleşită. De undeva dinlăuntrul 


ei veni un vechi şi puternic semnal de pericol. Nicole se 
temu că e pe cale să ţipe. 

— Ellie, spuse ea încet, cred că pentru azi îmi ajunge. 
Putem merge înăuntru? 

Ellie îşi luă mama de braţ şi o conduse spre o uşă a celei 
de-a doua structuri de pe partea dreaptă a bulevardului. 

— Octozii au lucrat zi şi noapte ca să transforme aceste 
încăperi. Sper că sunt mulţumitoare. 

Nicole rămase cu ochii aţintiţi la scena străzii din oraşul 
octopăianjenilor, însă ceea ce vedea nu mai pătrundea prea 
adânc în partea conştientă a minţii ei. Visez, îşi spuse când 
prin câmpul ei vizual trecu un grup de creaturi verzi şi 
subţiratice care semănau cu nişte bile de popice pe 
picioroange. În realitate nu poate exista nicăieri un loc ca 
acesta. 

— Şi nervii mei au fost un pic suprasolicitaţi, spuse 
Richard. Am tras spaima aia în pădure. Plus că drumul făcut 
în trei zile a fost lung, mai ales pentru nişte oameni bătrâni. 
Nu-i de mirare că mama ta a ajuns să se simtă dezorientată 
- scena aceea de afară era tare ciudată. 

Ellie spuse: 

— Archie nu mai ştia cum să se scuze înainte să plece. A 
încercat să explice că au permis accesul liber în zona porţii 
gândindu-se că tu şi cu mama veţi fi fascinaţi. Nu s-au 
gândit că ar putea fi prea mult. 

Nicole se ridică încet pe pat. 

— Nu-ţi face griji, Ellie, spuse ea. N-am devenit chiar atât 
de fragilă. Cred doar că nu eram pregătită, mai ales după 
atâta efort şi atâtea emoţii. 

— Vrei să te mai odihneşti, mamă, sau ai prefera să 
mănânci ceva? 

— Mă simt bine, serios, susţinu Nicole. Să continuăm cu 
ce-aţi plănuit. Apropo, Eponine, spuse ea, întorcându-se 
spre franţuzoaică, trebuie să-mi cer scuze pentru lipsa 
noastră de politeţe. Richard şi cu mine am fost atât de 
nerăbdători să vorbim cu Ellie şi să vedem tot. Am uitat să- 


ţi spun că Max îţi transmite că te iubeşte. M-a pus să-i 
promit că, dacă te văd, am să-ţi spun că-i este nespus de 
dor de tine. 

— Mulţumesc, Nicole, răspunse Eponine. De când ne-au 
adus aici octopăianjenii, n-a fost zi să nu mă gândesc la Max 
şi la voi, ceilalţi. 

— Ai învăţat şi tu, ca şi Ellie, limba octopăianjenilor? 
Întrebă Nicole. 

— Nu, răspunse încet Eponine. Eu am făcut ceva total 
diferit. 

Se uită în jur după Ellie, care ieşise momentan, probabil ca 
să se ocupe de cină. 

— De fapt, continuă Eponine, timp de două săptămâni, 
până am început să facem planuri pentru sosirea voastră, 
abia dacă am văzut-o pe Ellie. 

Timp de mai multe clipe domni o tăcere ciudată. 

— Tu şi Ellie aţi fost prizoniere aici? Întrebă apoi Richard, 
cu glasul coborât. V-aţi dat seama de ce aţi fost răpite? 

— Nu, nu chiar, răspunse Eponine. Se ridică. 

— Ellie, unde eşti? Strigă ea. Tatăl tău vrea răspunsuri la 
nişte întrebări. 

— Doar un minut! O auziră cu toţii pe Ellie strigând. 

Peste câteva secunde, Ellie se întoarse în cameră, urmată 
de octopăianjenul Archie. Înţelese expresia de pe chipul 
tatălui ei. 

— Archie e de bună credinţă, spuse ea. Şi-am convenit că 
poate fi prezent când vă povestim tot. Ca să explice, să dea 
lămuriri şi eventual să răspundă la întrebări la care noi nu 
putem. 

Octopăianjenul se aşeză printre oameni; se aşternu o 
tăcere temporară. 

— De ce am eu senzaţia că toată scena asta a fost repetată 
ca la teatru? Întrebă în cele din urmă Richard. 

Nicole se aplecă îngrijorată şi luă mâna fiicei sale. 

— Nu sunt veşti proaste, nu-i aşa, Ellie? Ne-ai spus că ai să 
te întorci cu noi. 


— Nu e vorba de veşti proaste, mamă, spuse Ellie. Doar 
câteva lucruri pe care Eponine şi cu mine vrem să vi le 
spunem. Ep, vrei să începi tu? 

În jurul capului lui Archie se revărsau benzi de culoare; 
octopăianjenul, care era evident că urmărise atent 
conversaţia, îşi schimbă poziţia pentru a fi faţă în faţă cu 
Eponine. Ellie se uită atentă la benzi. 

— Ce spune? Întrebă Nicole, încă uluită de capacitatea 
fiicei sale de a înţelege limba extratereştrilor. 

— Archie vrea să vă informeze că Eponine şi cu mine am 
fost îngrijite foarte bine, că n-am avut de suferit în nici un 
fel şi că am fost răpite de octopăianjeni numai pentru că ei 
n-au reuşit să-şi dea seama cum să comunice cu noi într-un 
mod lipsit de ostilitate. 

— Răpirea nu e tocmai modul potrivit de a începe o 
interacţiune lipsită de ostilitate, remarcă Richard. 

— Tată, le-am explicat lui Archie şi celorlalţi acest lucru, 
continuă Ellie, şi tocmai de aceea vrea ca eu să lămuresc 
lucrurile acum. S-au purtat minunat cu noi şi n-am văzut 
nimic care să indice că specia lor ar fi vreodată capabilă de 
acte ostile. 

— În regulă, spuse Richard. Mama ta şi cu mine am 
priceput esenţa acestui preambul. 

Se produse o întârziere scurtă, datorită unor comentarii în 
culori făcute de Archie. După ce Ellie îi explică 
octopăianjenului înţelesul cuvintelor „esenţă” şi 
„preambul”, se uită la părinţii ei. 

— Archie nu m-a întrebat niciodată de două ori care e 
înţelesul vreunui cuvânt, spuse Ellie. Inteligența lor este cu 
adevărat uluitoare. 

— Când am sosit aici, reluă Eponine, Ellie tocmai începea 
să înţeleagă limba octopăianjenilor. La început, totul era 
teribil de derutant. Dar după câteva zile, Ellie şi cu mine am 
înţeles de ce ne-au răpit octopăianjenii. 

— Am discutat despre asta o seară întreagă, interveni 
Ellie. Amândouă eram năucite. Nu pricepeam deloc cum se 


putea ca ei să ştie. 

— Ce să ştie? Întrebă Richard. Scuzaţi-mă, doamnelor, dar 
mi-e greu să vă urmăresc. 

— Ştiau că am RV-41, spuse Eponine. Şi atât Archie, cât şi 
doctorul Blue - acesta e un octopăianjen medic căruia îi 
spunem doctorul Blue pentru că, atunci când vorbeşte, 
banda lui albastru-cobalt se răspândeşte mult dincolo de 
limitele normale. 

— Ia stai puţin, interveni de data asta Nicole, clătinând din 
cap cu tărie. Vreau să înţeleg bine. Ne spui că 
octopăianjenii ştiau că ai virusul RV-41. Cum se poate? 

Archie „rosti” o frază lungă în culori, pe care Ellie îl rugă 
să o repete. 

— Archie spune că ne-au monitorizat cu mare atenţie toate 
activităţile, chiar de când am părăsit Noul Eden. Mai spune 
că octozii au dedus din comportamentul nostru că Eponine 
suferă de o boală incurabilă. 

Richard începu să se plimbe cu paşi mari prin cameră. 

— Asta e una din cele mai uluitoare afirmaţii pe care le-am 
auzit vreodată, spuse el cu patimă. 

Se întoarse cu faţa spre perete, pierdut în gânduri. Archie 
îi reaminti lui Ellie că nu poate înţelege nimic dacă Richard 
nu stă cu faţa la el. În cele din urmă, Richard se răsuci. 

— Cum se poate ca ei. Ascultă, Ellie, nu-i aşa că 
octopăianjenii sunt surzi? 

Când Ellie dădu din cap afirmativ, Richard şi Nicole 
învăţară prima fărâmiţă din limba octopăianjenilor. Archie 
emise o bandă stacojie (indicând că urmează o propoziţie 
declarativă; o bandă lată purpurie precede întotdeauna o 
propoziţie interogativă, explică Ellie), urmată de un 
magnific albastru-verde. Richard rosti impetuos: 

— Ei bine, dacă sunt surzi, cum naiba şi-au putut da seama 
că Eponine are RV-41, afară doar dacă sunt maeştri în a citi 
gândurile. Nu, chiar şi aşa tot nu se poate. 

Se aşeză din nou. Urmă o altă perioadă de tăcere. 


— Să continuăm? Întrebă în cele din urmă Eponine. 
Richard dădu din cap. 

— Cum spuneam, Archie şi doctorul Blue ne-au explicat, 
lui Ellie şi mie, că sunt foarte avansați în biologie şi 
medicină. Şi că, dacă încercăm să cooperăm cu ei, vor căuta 
să afle dacă dispun de tehnici care să mă poată vindeca. 
Presupunând, fireşte, că voi accepta să fiu supusă tuturor 
procedurilor. 

Ellie interveni din nou. 

— Când i-am întrebat de ce vor să o vindece pe Eponine, 
doctorul Blue ne-a spus că octopăianjenii încearcă să facă 
un important gest de prietenie care să deschidă calea spre 
o interacţiune armonioasă între speciile noastre. 

Richard şi Nicole erau absolut uluiţi de ceea ce auzeau. Se 
uitară neîncrezători unul la altul, în timp ce Ellie continuă: 

— Pentru că eu eram încă începătoare în studiul limbii lor, 
a fost foarte greu să le comunicăm ce ştim despre RV-41. 
Până la urmă, după multe şedinţe de învăţare intensivă a 
limbii, am putut să le spunem octopăianjenilor tot ce ştim. 

— Şi eu, şi Ellie am încercat să ne amintim tot ce-am aflat 
de la Robert despre boala asta. În tot acest timp, Archie, 
doctorul Blue şi alţi doi octopăianjeni au stat în preajma 
noastră. Nu i-am văzut nici o singură dată „luând notițe”. 
Însă niciodată, dar niciodată, nu ne-au solicitat de două ori 
aceeaşi informaţie. 

— De fapt, adăugă Ellie, ori de câte ori se întâmpla să ne 
repetăm, ei ne aminteau că le mai spusesem asta. 

— Acum vreo trei săptămâni, continuă Eponine, 
octopăianjenii ne-au adus la cunoştinţă că procesul de 
strângere a informaţiilor s-a încheiat şi că sunt pregătiţi să 
mă supună la nişte teste. Mi-au explicat că e posibil ca, pe 
alocuri, testele să fie dureroase; recunosc că au fost ieşite 
din comun, raportat la standardele umane. 

Ellie interveni din nou. 

— Majoritatea testelor au implicat inserarea de creaturi vii 
în corpul ei, unele microscopice şi altele pe care Eponine 


chiar le-a şi văzut, fie prin injectare. 

— Fie lăsând creaturilor să intre prin, ăă,. Cred că 
termenul cel mai potrivit ar fi „orificiile” mele. 

Aici Archie interveni şi întrebă înţelesul cuvântului 
„orificii”. În timp ce Ellie îi explica, Nicole se aplecă spre 
Richard. 

— Îţi sună cunoscut? Întrebă ea. Richard dădu afirmativ 
din cap. 

— Însă eu n-am avut nici un fel de interacțiuni, cel puţin 
din câte îmi amintesc. Eu am fost izolat. 

— Am trăit destule senzaţii ciudate în viaţa mea, spuse 
Eponine, dar nimic nu se compară cu ziua când cinci sau 
şase viermi mititei, abia cât un ac, au pătruns în partea de 
jos a trupului meu. 

Se cutremură. 

— Mi-am spus că, dacă voi supravieţui zilelor de invadare 
a interiorului corpului meu, n-am să mă mai plâng niciodată 
de vreun disconfort fizic. 

— Credeai că octopăianjenii sunt capabili să te vindece? 
Întrebă Nicole. 

— La început nu, răspunse Eponine. Dar pe măsură ce 
zilele treceau, am început să cred că e cu putinţă. Vedeam 
în mod cert că au capacităţi medicale total diferite de ale 
noastre. Şi aveam sentimentul că fac progrese. Apoi, într-o 
zi, după ce testele s-au încheiat, Ellie a apărut în camera 
mea - în toată această perioadă am fost ţinută altundeva în 
oraş, probabil în ceea ce este la ei spitalul - şi mi-a spus că 
octopăianjenii au izolat virusul RV-41 şi acum îi înţeleg 
influenţa asupra gazdei sale, adică a mea. Au pus-o pe Ellie 
să-mi spună că vor să introducă în organismul meu un 
„agent biologic” care să caute virusul RV-41 şi să-l distrugă 
complet. Agentul nu va reduce răul produs deja de virus, 
rău care, m-au asigurat ei prin intermediul lui Ellie, nu e 
chiar atât de grav, dar îmi va curăța complet organismul de 
RV-41. 

Ellie interveni. 


— Mi s-a mai spus să-i explic lui Nikki că agentul ar putea 
să determine unele efecte secundare. Nu ştiau exact la ce 
să se aştepte căci, fireşte, nu mai folosiseră până atunci 
agentul pe oameni, dar „modelele” lor preziceau greţuri şi, 
posibil, dureri de cap. 

— În privinţa greţurilor n-au greşit, spuse Eponine. Timp 
de două zile am vomitat din două în două ore. La sfârşitul 
acelei perioade, doctorul Blue, Archie şi ceilalţi 
octopăianjeni au venit la patul meu ca să-mi spună că sunt 
vindecată. 

— Poftim?! Exclamă Richard, sărind în picioare. 

— O, Eponine, mă bucur enorm pentru tine, spuse imediat 
Nicole. 

Se ridică şi-şi îmbrăţişă prietena. 

— Şi tu crezi una ca asta? O întrebă Richard pe Nicole. 
Crezi că doctorii octopăianjeni, care încă n-au cum să 
înţeleagă foarte bine cum funcţionează corpul omenesc, au 
putut realiza în câteva zile ceea ce strălucitorul tău ginere 
şi echipa lui din spital n-au putut face în patru ani? 

— De ce nu, Richard? Răspunse Nicole. Dacă treaba asta 
ar fi făcut-o Vulturul la Baza de Tranzit, ai fi acceptat 
imediat. De ce n-ar fi octopăianjenii mult mai avansați ca 
noi în biologie? Uită-te la tot ce am văzut. 

— În regulă, spuse Richard. 

Clătină din cap de câteva ori, apoi se întoarse spre 
Eponine. 

— Scuză-mă, spuse el, dar mie mi-e greu să. Felicitări. Mă 
bucur şi eu pentru tine. 

O îmbrăţişă stânjenit. 

Cât timp discutaseră, cineva pusese fără zgomot legume 
proaspete şi apă afară, lângă uşă. Când se duse la baie, 
Nicole văzu ce li se pregătise pentru ospăț. 

— Trebuie să fi fost o experienţă uluitoare, îi spuse ea lui 
Eponine când se întoarse. 

— Puțin spus, replică Eponine. Zâmbi. Deşi simt în adâncul 
sufletului că sunt vindecată, abia aştept sa-mi confirmaţi 


acest lucru, tu şi doctorul Turner. 

* 

După cina îmbelşugată, Nicole şi Richard se simţiră 
extrem de obosiţi. Ellie le spuse părinţilor că sunt şi alte 
subiecte pe care ar vrea să le discute împreună, dar că 
poate să aştepte ca ei să se odihnească. 

— Mi-aş dori să-mi pot aminti mai multe despre perioada 
cât am stat la octopăianjeni înainte să ajungem la Baza de 
Tranzit, spuse Richard, întins alături de Nicole în patul 
mare pus la dispoziţie de gazdele lor. Atunci poate aş 
înţelege mai bine ce simt privitor la povestea spusă de Ellie 
şi Eponine. 

— Tot te mai îndoieşti că Eponine e vindecată? Întrebă 
Nicole. 

— Nu ştiu, răspunse Richard. Însă trebuie să recunosc că 
mă cam nedumereşte diferenţa de comportament dintre 
aceşti octopăianjeni şi cei care m-au testat şi m-au examinat 
pe mine cu ani în urmă. Nu pot să cred că octozii din Rama 
II m-ar fi salvat de la a fi mâncat de o plantă carnivoră. 

— Poate că octopăianjenii au un comportament foarte 
variat. Lucrul ăsta e valabil, cu certitudine, pentru fiinţele 
umane. De fapt, e valabil pentru toate mamiferele de ordin 
superior de pe Pământ. De ce ne-am aştepta ca toţi 
octopăianjenii să fie la fel? 

— Ştiu că ai să-mi spui că sunt xenofob, dar mi-e greu să-i 
accept pe aceşti „noi” octopăianjeni, spuse Richard. Mi se 
par prea agreabili ca să fie adevărat. Ca biolog, care crezi 
tu că e răsplata, ca să folosesc un cuvânt ales de tine, 
pentru faptul că sunt „drăguţi cu noi”? 

— O întrebare legitimă, iubitule, dar la care nu cunosc 
răspunsul. Totuşi, idealista din mine vrea să creadă că am 
întâlnit o specie care se comportă, în cea mai mare parte a 
timpului, într-o manieră morală pentru că se simt răsplătiți 
prin însuşi actul facerii de bine. 

Richard râse. 


— Trebuia să mă aştept la răspunsul ăsta. Mai ales după 
discuţia noastră despre Sisif, avută în Noul Eden. 

— Ai să vezi, tată: limba lor e fascinantă, spunea Ellie când 
Nicole se trezi în sfârşit dintr-un somn de unsprezece ore. 
Este extrem de matematică. Folosesc în total şaizeci şi 
patru de culori, dar numai cincizeci şi una alcătuiesc ceea 
ce am putea numi alfabet. Celelalte treisprezece sunt 
clarificatoare - ele trebuie să precizeze timpurile sau chiar 
să identifice gradele de comparaţie. E o limbă foarte 
elegantă. 

Richard şi Ellie luau deja micul dejun. 

— Nu-mi imaginez cum poate fi o limbă elegantă - mama 
ta este lingvistul familiei, replică Richard. Eu am reuşit să 
citesc în germană, dar vorbeam înfiorător. 

— Bună dimineaţa tuturor, spuse Nicole, întinzându-se în 
pat. Ce avem la micul dejun? 

— Nişte legume noi. Sau poate sunt fructe, căci n-au 
echivalent în lumea noastră. Toate alimentele 
octopăianjenilor noi le-am numi, probabil, plante, căci îşi 
trag energia din lumină. Viermii sunt singurul lucru pe care 
octopăianjenii îl mănâncă în mod regulat şi care nu-şi 
obţine energia primară din fotoni. 

— Aşadar, toate plantele din lanurile pe lângă care am 
trecut sunt energizate printr-un fel de fotosinteză? 

— Ceva similar, dacă am înţeles bine ce mi-a spus Archie, 
răspunse Ellie. În societatea octopăianjenilor nu se face 
risipă. Creaturile acelea pe care tu şi tata le numiţi „licurici 
uriaşi” plutesc săptămânal sau lunar o anumită perioadă de 
timp programată cu precizie deasupra fiecărui câmp sau 
lan. Şi apa e administrată cu tot atâta grijă ca fotonii. 

— Unde-i Eponine? Întrebă Nicole, trecând în revistă 
mâncarea întinsă pe masa din mijlocul camerei. 

— Îşi strânge lucrurile, spuse Ellie. În plus, s-a gândit că n- 
ar trebui să participe la această conversaţie de dimineaţă. 

— O să fim şocaţi din nou, ca aseară? Întrebă cu 
nonşalanţă Nicole. 


— Poate, spuse încet Ellie. Chiar nu ştiu cum o să 
reacţionaţi. Vreţi să terminaţi de mâncat înainte să 
începem, sau să-i spun lui Archie că suntem gata? 

— Vrei să spui că octopăianjenul o să ia parte la 
conversaţie şi Eponine nu? Întrebă Richard. 

— A fost alegerea ei, răspunse Ellie. Pe lângă asta, Archie 
e mult mai implicat în subiectul discuţiei decât Eponine, cel 
puţin datorită rolului de reprezentant al octopăianjenilor. 

Richard şi Nicole se uitară unul la celălalt. 

— Ai vreo idee despre ce este vorba? Întrebă Richard. 
Nicole clătină din cap. 

— Dar am putea începe, spuse ea. 

După ce Archie luă loc alături de membrii familiei 
Wakefield, Ellie îşi informă părinţii că, de data asta, Archie 
va asigura „preambulul”; toată lumea râse. Ellie traducea, 
pe alocuri ezitant, discursul lui Archie care începuse cu 
scuze faţă de Richard pentru felul în care fusese tratat cu 
ani în urmă de „verii” lui Archie. Archie explică faptul că 
acei octopăianjeni, cei pe care oamenii îi întâlniseră în 
Rama ÎI înainte de a ajunge la Baza de Tranzit, erau doar 
rude îndepărtate cu octopăianjenii aflaţi în prezent la bord. 
Archie sublinie că abia după ce Rama [II intrase în sfera lor 
de influenţă octopăianjenii au ajuns la concluzia că marea 
navă spaţială cilindrică e importantă. Câţiva dintre 
supraviețuitorii celeilalte colonii de octopăianjeni, un „grup 
mult interior”, conform spuselor lui Archie (aici Ellie îl rugă 
să repete), erau încă pasageri pe Rama [II când nava 
spaţială a fost interceptată, în prima parte a traiectoriei 
sale, de actuala colonie de octopăianjeni, care fusese aleasă 
anume să le reprezinte specia. Grupul de supraviețuitori a 
fost înlăturat din vehicul, dar s-au păstrat toate 
înregistrările făcute de ei. Archie şi ceilalţi din colonia lui au 
aflat ce i se întâmplase lui Richard în acea perioadă şi acum 
voiau să îndrepte cumva greşeala comisă prin acel 
tratament. 


— Aşadar, tot acest preambul, pe lângă faptul că e 
fascinant, reprezintă o modalitate elaborată de a-mi cere 
scuze? 

Ellie dădu din cap şi Archie emise o bandă lată de culoare 
stacojie, urmată de un strălucitor albastru-verde. 

— Pot să pun o întrebare înainte de a continua? Spuse 
Nicole întorcându-se spre octopăianjen. Din ceea ce ne-ai 
spus, presupun că tu şi colonia ta aţi urcat la bordul Ramei 
III în perioada în care noi toţi dormeam. Ştiaţi că noi 
suntem acolo? 

Archie răspunse că octopăianjenii au presupus existenţa 
oamenilor în habitatul din nordul îndepărtat, dar că n-au 
ştiut sigur decât după ce învelişul extern al habitatului 
oamenilor a fost spart. La acea vreme, conform spuselor lui 
Archie, colonia octopăianjenilor se afla deja la faţa locului 
de doisprezece ani omeneşti. 

— Archie spune că a insistat să-ţi prezinte chiar el aceste 
scuze, spuse Ellie, uitându-se la tatăl ei şi aşteptând ca el să 
răspundă. 

— În regulă, o accept, cred, spuse Richard. Deşi habar n- 
am care ar fi protocolul corespunzător. 

Archie îi ceru lui Ellie să definească termenul „protocol”. 
Nicole râse. 

— Uneori, Richard, eşti atât de gomos! 

— Oricum, spuse Ellie, ca să câştigăm timp, restul am să 
vi-l povestesc eu. După spusele lui Archie, însemnările 
rămase de la colonia cealaltă de octopăianjeni arată că 
aceştia au făcut pe voi un număr de experimente, cele mai 
multe dintre ele fiind declarate ilegale în acele colonii de 
octopăianjeni la care Archie se referă ca fiind „foarte 
avansate”. Un experiment, după cum adesea ai sugerat, 
tată, a presupus introducerea în creierul tău a unei serii de 
microbi specializaţi ca să-ţi şteargă amintirile timpului cât 
ai stat la octopăianjeni. Eu le-am spus lui Archie şi celorlalţi 
că experimentul cu memoria a reuşit în mare parte, dar nu 
complet. Experimentul cel mai complex pe care l-au realizat 


asupra corpului tău a fost o încercare de a-ţi modifica 
sperma. Colonia de octopăianjeni de atunci nu ştia încotro 
merge Rama II. Ei s-au gândit că poate oamenii şi 
octopăianjenii vor coexista secole întregi, poate chiar 
milenii şi au hotărât că e absolut esenţial ca aceste două 
specii să comunice între ele. Aşadar, au încercat să modifice 
cromozomii din sperma ta astfel încât progenitura ta să 
aibă atât o capacitate extinsă de vorbire, cât şi o mai bună 
percepţie vizuală a culorilor descompuse. Pe scurt, au 
încercat să mă manipuleze genetic încă înainte de a mă 
naşte, astfel încât să pot să comunic cu ei fără dificultate. 
Pentru asta, au introdus în corpul tău o serie de creaturi 
speciale. 

Ellie se opri. Richard şi Nicole se uitau uluiţi la ea. 

— Aşadar, eşti un fel de hibrid? Întrebă Richard. 

— Un pic, se poate, spuse Ellie, râzând ca să împrăştie 
încordarea. Dacă am înţeles bine, numai câteva mii din cele 
trei miliarde de kilobaze care definesc genomul meu au fost 
modificate. Şi, fiindcă a venit vorba, Archie şi ceilalţi 
octopăianjeni ar vrea să reconfirme, în scopuri de cercetare 
ştiinţifică, faptul că sunt într-adevăr produsul de concepţie 
rezultat dintr-o spermă modificată. Ar dori să preleveze de 
la amândoi sânge şi alte mostre de celule, ca să poată 
concluziona fără echivoc că n-am rezultat dintr-o 
împreunare „normală” a voastră. Ar vrea să ştie cu 
certitudine dacă uşurinţa cu care le înţeleg limba a fost 
într-adevăr „fabricată” şi nu e doar un noroc incredibil. 

— Dar acum ce mai contează? Întrebă Richard. După 
părerea mea, singurul lucru care contează este că puteţi 
comunica. 

— Mă uimeşti, tată - tu care întotdeauna ai fost însetat de 
cunoaştere. Societatea octopăianjenilor pune informaţia în 
vârful scării valorilor. Ei sunt practic siguri deja, în urma 
testelor la care m-au supus, plus însemnările păstrate de la 
cealaltă colonie de octopăianjeni, că sunt cu adevărat 
rezultatul unei sperme modificate. Totuşi, analizarea 


amănunţită a genelor voastre le-ar permite să aibă 
confirmarea acestui fapt. 

— În regulă, spuse Nicole după o scurtă ezitare. Accept. 
Se duse şi o îmbrăţişă pe Ellie. 

— Indiferent în ce fel ai fost concepută, eşti fiica mea şi te 
iubesc din toată inima. Şi sunt sigură că va fi şi tatăl tău de 
acord, după ce va fi avut timp să se gândească la asta, 
adăugă ea uitându-se la Richard. 

Nicole îi zâmbi lui Archie. Octopăianjenul emise banda 
stacojiu lată, urmată de una albastru cobalt mai îngustă şi 
una galben strălucitor. În limba octopăianjenilor, propoziţia 
însemna „Mulţumesc”. 

* 

În dimineaţa următoare, Nicole îşi dori să fi pus ceva mai 
multe întrebări înainte de a se oferi să-i ajute pe 
octopăianjeni în cercetarea lor ştiinţifică. Chiar după micul 
dejun, lui Archie, constantul lor însoțitor extraterestru, i se 
alăturară alţi doi octopăianjeni. Unul dintre noii veniţi, 
prezentat de Ellie ca fiind „doctorul Blue - un distins medic 
savant”, îi lămuri ce se va petrece. Testele lui Richard aveau 
să fie simple şi directe. În esenţă, octozii voiau doar 
suficiente date despre Richard pentru a corobora 
însemnările diacronice făcute în timpul şederii lui, cu ani în 
urmă, în colonia celorlalţi octopăianjeni. 

În ceea ce o privea pe Nicole, întrucât baza de date a 
octopăianjenilor nu conţinea informaţii fiziologice despre 
ea, iar octozii învăţaseră deja în urma examinării 
minuţioase a lui Ellie că felul în care se exprimă 
particularităţile genetice e dominat de contribuţia mamei, 
se impunea o procedură mult mai complicată. Doctorul Blue 
propuse să realizeze o serie de teste complexe pe Nicole, 
dintre care cel mai important presupunea strângerea de 
date, în interiorul corpului ei, de către o duzină de creaturi 
micuţe, spiralate, lungi de aproximativ doi centimetri şi late 
cât un ac cu gămălie. Nicole se trase înapoi îngrozită când 


dădu cu ochii de creaturile subţirele care forfoteau într-un 
fel de pungă de plastic ţinută de doctorul Blue. 

— Dar credeam că nu vă trebuie decât codul meu genetic, 
pe care-l conţine fiecare celulă în parte, spuse Nicole. Nu e 
nevoie să. 

Culori aprinse înconjurau capul doctorului Blue când 
octopăianjenul o întrerupse pe Nicole. 

— Deocamdată, tehnicile noastre de extragere a 
informaţiilor conţinute de genomul vostru nu sunt foarte 
avansate, îi spuse doctorul Blue lui Ellie, care traduse. 
Metodele noastre ar funcţiona cel mai bine dacă am avea 
multe celule, prelevate din mai multe organe şi subsisteme 
biologice diferite. 

Apoi doctorul îi mulţumi din nou politicos lui Nicole pentru 
cooperare, terminând cu propoziţia din benzi albastru- 
cobalt şi galben luminos pe care ea învățase deja s-o 
interpreteze. Partea albastră a lui „mulţumesc” se prelinse 
pe partea laterală a capului doctorului Blue, producând un 
frumos efect vizual care o distrase pe moment pe lingvista 
Nicole. Aşadar, păstrarea riguroasă a acelor benzi de 
culoare trebuie să fie un comportament învăţat, se gândi 
ea. lar doctorul nostru are un fel de defect de vorbire. 

Nicole redeveni atentă câteva minute mai târziu, când 
doctorul Blue explică faptul că acele creaturi spiralate îi vor 
pătrunde în corp prin piele şi vor rămâne acolo o jumătate 
de oră. Groaznic, îşi spuse imediat Nicole cu scârbă, 
seamănă cu nişte lipitori! 

Una dintre creaturi îi fu aşezată pe antebraţ. Nicole ridică 
braţul în faţa ochilor şi se uită cum animalul micuţ i se 
înşurubează în piele. Nu simţi nimic în timp ce creatura o 
invada, dar după ce aceasta dispăru se cutremură 
involuntar. 

Nicole fu rugată să se întindă pe spate. Apoi doctorul Blue 
îi arătă două creaturi mici cu opt picioare, una roşie şi una 
albastră, fiecare de mărimea unei musculiţe de oţet. 


— S-ar putea să simţi un oarecare disconfort curând, când 
spiralele ajung la organele interne, îi spuse doctorul Blue 
prin intermediul lui Ellie. Aceste vietăţi micuţe pot fi folosite 
pentru anestezie, dacă vrei să mai slăbească durerea. 

În mai puţin de un minut, Nicole simţi un junghi ascuţit în 
piept. Primul ei gând fu că-i pătrunde ceva în inimă. Când 
doctorul Blue îi văzu faţa schimonosită de durere, îi puse pe 
gât cele două insecte anestezice. În doar câteva clipe, 
Nicole se pomeni suspendată într-o stare ciudată, între vis 
şi trezie. Auzea încă vocea lui Ellie continuând să explice ce 
se întâmplă, dar nu simţea nimic din ceea ce se petrecea în 
corpul ei. 

Nicole se pomeni cu privirea aţintită pe partea din faţă a 
capului doctorului Blue, care supraveghea întreaga 
procedură. Spre marea ei uimire, i se păru că începe să 
recunoască expresii emoţionale formate de încreţiturile 
superficiale subtile de pe faţa octopăianjenului. Îşi aminti că 
o dată, în copilărie, fusese sigură că l-a văzut pe câinele ei 
zâmbind. Simţul văzului are atât de multe fațete, gândi 
visătoare, mult mai multe decât am folosit noi vreodată! 

Se simţea uimitor de liniştită. Închise ochii şi, când îi 
redeschise, redeveni fetiţa de zece ani care plângea lângă 
tatăl său, în timp ce flăcările mistuiau catafalcul mamei ei în 
ceremonia de înmormântare cuvenită reginei senufo. 
Bătrânul Omeh, străbunicul ei, purtând o mască 
înspăimântătoare pentru a alunga demonii care ar fi 
încercat să o însoţească pe mama lui Nicole în lumea de 
dincolo, veni lângă ea şi o luă de mână. 

— Profeţia cronicilor s-a adeverit, Ronata, spuse el folosind 
numele senufo al lui Nicole, seminţia noastră a ajuns până 
la stele. 

Masca pestriță de şaman dispăru, înlocuită de un alt set de 
culori, dispuse în benzi care se roteau în jurul capului 
doctorului Blue. Nicole auzi din nou glasul lui Ellie. Fiica 
mea e un hibrid, îşi spuse ea fără emoție. Am dat naştere la 


ceva ce e mai mult decât un om. A început un nou tip de 
evoluţie. 

Mintea ei se desprinse iarăşi de prezent şi se văzu în chip 
de pasăre mare sau avion, zburând la înălţime în întuneric, 
deasupra savanelor de pe Coasta de Fildeş. Părăsise 
Pământul, întorsese spatele Soarelui şi se îndrepta ca o 
rachetă spre bezna şi vidul de dincolo de sistemul solar. 
Vedea clar cu ochii minţii faţa lui Omeh. 

— Ronata, strigă el pe cerul nopţii din Coasta de Fildeş, nu 
uita. Tu eşti cea aleasă. 

Oare chiar să fi ştiut el, cu atâţia ani în urmă, în Africa, pe 
Pământ? Se întrebă Nicole, încă în starea crepusculară 
dintre veghe şi somn. Şi dacă da, cum? Să existe totuşi o 
altă dimensiune pe care noi abia am început s-o înţelegem? 

* 

Richard şi Nicole stăteau împreună în semiîntuneric. Erau 
singuri pentru o vreme. Ellie şi Eponine plecaseră cu Archie 
ca să facă toate aranjamentele pentru plecarea din 
dimineaţa următoare. 

— Ai fost foarte tăcută toată ziua, spuse Richard. 

— Da, aşa e, răspunse Nicole. M-am simţit ciudat, aproape 
drogată, după ultima procedură de azi dimineaţă. Memoria 
mea e neobişnuit de activă. Mă gândesc la părinţii mei. Şi la 
Omeh. Şi la viziunile pe care le-am avut cu ani în urmă. 

— Te-au surprins rezultatele testelor? Întrebă Richard 
după o scurtă tăcere. 

— Nu chiar. Cred că ni s-au întâmplat atâtea. Şi ştii, 
Richard, tot mai ţin minte când a fost Ellie concepută. Tu 
încă nu-ţi aminteşti pe deplin. 

— Am stat de vorbă mult cu Ellie şi Archie azi după- 
amiază, în timp ce tu dormeai. Schimbările pe care 
octopăianjenii i le-au determinat lui Ellie sunt permanente, 
precum mutaţiile. Probabil că Nikki are câteva din aceleaşi 
caracteristici - asta depinde de amestecul exact de gene. 
Fireşte că, în generaţia următoare, ale ei vor fi atenuate. 


Richard nu-şi termină gândul. Căscă, apoi întinse mâna şi 
o luă pe a lui Nicole. Rămaseră tăcuţi mai multe minute, 
apoi Nicole rupse tăcerea. 

— Richard, mai ţii minte ce ţi-am povestit despre cronicile 
senufo? Despre femeia din acel trib, fiică de rege, despre 
care s-a prorocit că va purta seminţia senufo „până în 
stele”? 

— Vag, răspunse Richard. N-am mai vorbit de mult despre 
asta. 

— Omeh era convins că eu sunt femeia din cronici. 
„Femeia fără pereche”, o numea el. Crezi că există vreo 
cale să putem cunoaşte viitorul? 

Richard râse. 

— În natură, toate urmează anumite legi. Acele legi pot fi 
exprimate ca ecuaţii diferenţiale în timp. Dacă noi 
cunoaştem precis condiţiile iniţiale ale sistemului dintr-o 
perioadă dată şi ecuaţiile exacte care reprezintă legile 
naturii, teoretic putem prevedea toate rezultatele. Desigur, 
nu putem, din cauză că întotdeauna cunoştinţele noastre 
sunt imperfecte iar regulile haosului limitează 
aplicabilitatea tehnicilor noastre de estimare. 

— Să presupunem, spuse Nicole, proptindu-se într-un cot, 
că există indivizi sau chiar grupuri care nu ştiu matematică, 
dar care pot cumva vedea sau simţi atât legile, cât şi 
condiţiile pe care le-ai menţionat. N-ar putea ei, în mod 
intuitiv, să rezolve cel puţin o parte din ecuaţii şi să prezică 
viitorul folosind intuiţia pe care noi nu o putem influenţa 
sau cuantifica? 

— E posibil, spuse Richard. Dar adu-ţi aminte, afirmaţiile 
ieşite din comun cer. 

— Dovezi ieşite din comun. Ştiu, spuse Nicole, apoi făcu o 
scurtă pauză. Mă întreb ce e atunci destinul. E ceva 
inventat de oameni după fapte? Sau e real? Şi dacă destinul 
chiar există ca noţiune, cum poate fi el explicat prin legile 
fizicii? 

— Mi-e greu să te urmăresc, iubito, spuse Richard. 


— E derutant chiar şi pentru mine, spuse Nicole. Sunt 
persoana care sunt pentru că, aşa cum susţinea Omeh când 
eram mică, destinul meu a fost să călătoresc în spaţiu? Sau 
sunt persoana care sunt datorită tuturor alegerilor pe care 
le-am făcut personal şi a însuşirilor pe care mi le-am 
dezvoltat în mod conştient? 

Richard râse din nou. 

— Acum eşti foarte aproape de una din enigmele filosofice 
fundamentale, controversa dintre omniscienţa lui 
Dumnezeu şi liberul arbitru al omului. 

— Nu asta am urmărit, spuse gânditoare Nicole. Pur şi 
simplu nu pot scăpa de ideea că tot ce s-a întâmplat în viaţa 
mea incredibilă n-ar fi fost o surpriză pentru Omeh. 

Micul dejun de despărţire fu un ospăț. Octopăianjenii 
puseră la dispoziţie mai mult de o duzină de fructe şi 
legume diferite, precum şi un preparat fierbinte şi gros 
care, după cum spuneau Ellie şi Archie, era făcut din 
ierburile foarte înalte care creşteau chiar la nord de uzina 
electrică. În timp ce mâncau, Richard îl întrebă pe 
octopăianjen ce se întâmplase cu puii de avian Tammy şi 
Timmy, precum şi cu cantalupii şi materia sesilă. Răspunsul 
oarecum vag că celelalte specii o duc bine nu-l mulţumi. 

— Ascultă, Archie, spuse Richard, în felul său dintr-o 
bucată, căci acum se simţea suficient de în largul său în 
prezenţa gazdei extraterestre ca să nu mai considere 
necesar să fie exagerat de politicos. Creaturile alea mă 
interesează mai mult decât s-ar crede. Eu le-am salvat şi le- 
am crescut singur, de la naştere. Aş vrea să le văd, fie şi 
numai în treacăt. În orice caz, consider că merit un răspuns 
mai clar la întrebarea mea. 

Archie se ridică, ieşi pe uşa apartamentului şi reveni după 
câteva minute. 

— Am aranjat să vezi avianii cu ochii tăi, mai târziu, în 
timpul călătoriei de întoarcere la prietenii voştri, spuse el. 
Cât despre cealaltă specie, două ouă tocmai au încheiat 
germinarea şi sunt în stadiul de mirmipisică pui. 


Dezvoltarea lor e monitorizată îndeaproape în partea 
cealaltă a domeniului nostru şi n-ai cum să le vizitezi. 

Richard se lumină la faţă. 

— Două au germinat! Cum aţi reuşit asta? 

— Ouăle speciei sesile trebuie puse într-un lichid controlat 
termic timp de o lună înainte ca procesul de dezvoltare 
embrionară să înceapă, interpretă foarte rar Ellie culorile 
lui Archie. Temperatura trebuie menţinută în limite de 
variaţie foarte mici, mai puţin de un grad după măsurătorile 
voastre, la aceeaşi valoare care e optimă pentru 
manifestarea de mirmipisică a speciei. Altfel, procesul de 
creştere şi dezvoltare nu are loc. 

Richard sări în picioare. 

— Deci ăsta e secretul! Spuse el, aproape strigând. La 
naiba, trebuia să-mi închipui! Am avut o grămadă de indicii, 
atât din condiţiile din interiorul habitatului lor, cât şi din 
picturile alea murale pe care mi le-au arătat. 

Începu să se plimbe prin cameră cu paşi mari. 

— Dar de unde au ştiut octopăianjenii? Întrebă el cu 
spatele la Archie. 

Archie răspunse repede, după ce Ellie traduse. 

— Aveam informaţii de la cealaltă colonie de octopăianjeni. 
Însemnările lor explicau întreaga metamorfoză a sesilelor. 

Lui Richard i se părea prea simplu. Pentru prima dată 
bănui că poate colegii lor extratereştrii nu-i spuneau tot 
adevărul. Se pregătea să mai pună nişte întrebări când 
intră în apartament doctorul Blue urmat de trei 
octopăianjeni, dintre care doi cărau un obiect mare, 
hexagonal, învelit într-un material ca hârtia. 

— Ce e asta? Între Richard. 

— Ăsta e grupul oficial care vă urează drum bun, traduse 
Ellie. Împreună cu un cadou de la locuitorii oraşului. 

Unul dintre octopăianjenii noi o întrebă pe Ellie dacă se 
poate ca toţi oamenii să se adune afară, în bulevard, pentru 
ceremonia de despărţire. Oamenii îşi luară lucrurile şi ieşiră 
prin hol în lumina mai vie. Pe Nicole o surprinse ceea ce 


văzu. Cu excepţia octopăianjenilor care ieşeau din 
apartament după ei, bulevardul era pustiu. Chiar şi culorile 
grădinilor păreau mai estompate, de parcă în urmă cu două 
zile, când sosiseră Nicole şi Richard, activitatea din preajmă 
le înviorase temporar. 

— Unde sunt ceilalţi? O întrebă Nicole pe Ellie. 

— Intenţionat e foarte liniştit totul, răspunse fiica. Octozii 
n-au vrut să vă copleşească din nou. 

Cei cinci octozi se aliniară în mijlocul bulevardului, având 
direct în spatele lor clădirea în formă de piramidă. Cei doi 
octopăianjeni din dreapta ţineau în echilibru pachetul 
hexagonal, mai mare decât ei. Cei patru oameni fură aliniaţi 
vizavi de octopăianjeni, chiar în faţa porţilor oraşului. 
Octopăianjenul din mijloc, pe care Ellie îl prezentase în cele 
din urmă ca „Optimizatorul Şef” (după mai multe încercări 
nereuşite de a găsi un cuvânt omenesc precis şi corect 
pentru descrierea făcută de Archie îndatoririlor 
conducătorului octopăianjen) păşi în faţă şi începu să 
vorbească. 

Optimizatorul şef îşi exprimă recunoştinţa faţă de Richard, 
Nicole, Ellie şi Eponine, adăugând mulţumiri personale 
adresate fiecăruia în parte şi-şi exprimă speranţa ca 
această scurtă interacţiune să fie „prima din multele” care 
vor conduce la o mai bună înţelegere între cele două specii. 
Apoi octopăianjenul preciză că Archie va însoţi oamenii pe 
drumul de întoarcere nu doar pentru ca interacţiunea să 
poate fi continuată şi lărgită, ci şi pentru a le demonstra 
celorlalţi oameni că între cele două specii există acum 
încredere reciprocă. 

În timpul unei pauze scurte, Archie înaintă în spaţiul 
dintre cele două linii şi Ellie îi ură în mod simbolic bun venit 
în grupul lor. Cei doi octopăianjeni din dreapta dezveliră 
atunci cadoul: o pictură minunată, detaliată a priveliştii pe 
care Nicole şi Richard o văzuseră când intraseră în Oraşul 
de Smarald. Pictura era atât de veridică încât Nicole 
rămase pe moment înmărmurită. Câteva minute mai târziu, 


toţi oamenii veniră mai aproape ca să studieze detaliile. În 
tablou erau prezentate toate creaturile ciudate, inclusiv 
cele trei ondulate, de culoare bleumarin, ale căror antene 
lungi şi noduroase ieşeau din masa unui corp în continuă 
foială; asta-i aminti lui Nicole ce dezorientată fusese în ziua 
precedentă. 

În timp ce examina tabloul şi se întreba cum fusese creat, 
Nicole îşi aminti semi-leşinul care însoţise privirea scenei 
reale. Am avut atunci o premoniţie a pericolului? Se întrebă 
ea. Sau a fost altceva? Îşi luă privirea de la tablou şi se uită 
la octopăianjenii care vorbeau între ei. Poate a fost o 
revelaţie, o răbufnire instantanee de recunoaştere a ceva 
aflat dincolo de înţelegerea mea. O forţă sau o putere 
neexperimentată până acum de nici o fiinţă umană. Un fior 
rece îi străbătu şira spinării în timp ce porţile Oraşului de 
Smarald începură să se deschidă. 

* 

Richard era întotdeauna preocupat să dea nume 
lucrurilor. După mai puţin de un minut de inspecţie a 
creaturilor pe care urmau să călătorească, le numi 
„struţozauri”. 

— Nu e un nume foarte ingenios, îl ironiză Nicole. 

— N-o fi, dar le descrie perfect. Arată exact ca un struţ 
uriaş, cu faţa şi gâtul unui dinozaur erbivor. 

Creaturile aveau patru picioare ca de pasăre, un corp 
moale, acoperit cu pene, în mijloc cu o scobitură în care 
puteau sta uşor patru oameni, şi un gât lung care se putea 
întinde trei metri în orice direcţie. Întrucât picioarele aveau 
o lungime de aproximativ doi metri, gâtul ajungea la 
pământul din jur fără dificultate. 

Cei doi struţozauri erau surprinzător de iuți. Archie, Ellie 
şi Eponine călătoreau pe una dintre creaturi, pe care fusese 
legat, cu un fel de cablu, şi tabloul. Nicole şi Richard erau 
singuri pe cealaltă creatură. Nu existau frâie sau alte 
mijloace evidente de a controla animalele; totuşi, înainte ca 


grupul să plece din Oraşul de Smarald, Archie „discutase” 
aproape zece minute cu struţozaurii. 

— Le explică întregul traseu, lămurise Ellie la momentul 
respectiv. Şi le mai spune şi ce să facă în caz de accident. 

— Ce fel de accident?! Strigase Richard, dar Ellie se 
mulţumise să dea din umeri. 

La început, atât Richard, cât şi Nicole se ţinură bine de 
penele din jurul scobiturii în care stăteau dar, după câteva 
minute, se destinseseră. Călătoria era foarte lină, nu 
simțeau nici o mişcare pe verticală. 

După ce Oraşul de Smarald dispăru din câmpul lor vizual, 
Richard întrebă: 

— Oare crezi că animalele astea evoluează în mod natural 
aşa, cu scobitura asta în mijlocul spatelui? Sau inginerii 
geneticieni octopăianjeni le prăsesc cumva pentru 
transport? 

— În mintea mea nu există nici un dubiu, răspunse Nicole. 
Sunt convinsă că majoritatea fiinţelor vii pe care le-am 
întâlnit, inclusiv fiinţele acelea de culoare închisă, spiralate, 
care se foiesc întruna şi care mi-au pătruns prin piele în 
corp, au fost create de octopăianjeni pentru a îndeplini o 
funcţie anume. Cum ar putea fi altfel? 

— Dar nu poţi să crezi că animalele astea au fost create 
pornind de la zero, spuse Richard. Asta ar sugera o 
tehnologie incredibilă, mult peste puterea imaginaţiei 
noastre. 

— Nu ştiu, iubitule, răspunse Nicole. Poate că 
octopăianjenii au călătorit în multe sisteme planetare, şi au 
găsit în fiecare loc forme de viaţă care au putut fi uşor 
modificate pentru a se încadra în grozavele lor scheme 
simbiotice. Dar nu pot accepta ideea că această biologie 
armonioasă s-a născut prin evoluţie naturală. 

Cei doi struţozauri şi cei cinci „pasageri” ai lor erau 
călăuziţi de trei licurici uriaşi. După câteva ore, grupul se 
apropie de un lac mare care se întindea la sud şi la vest. 


Ambii struţozauri se ghemuiră la pământ pentru ca Archie 
şi cei patru oameni să poată cobori. 

— Aici vom lua prânzul şi vom bea apă, le spuse Archie 
celorlalţi. 

Îi întinse lui Ellie un container plin cu mâncare, apoi îi 
duse pe struţozauri la lac. Nicole şi Eponine o luară în 
direcţia unor plante albastre care creşteau la marginea 
lacului. 

— Eşti expertă în limba lor, spuse Richard, între două 
îmbucături. Mai mult decât impresionant! 

Ellie râse. 

— Mă tem că nu sunt atât de bună pe cât crezi. Octozii 
folosesc în mod intenţionat fraze foarte simple, ca să-i pot 
înţelege. Şi vorbesc rar, cu benzi late. Dar fac progrese. Îţi 
dai seama, nu-i aşa, că nu folosesc limbajul lor adevărat 
atunci când vorbesc cu noi. Doar o formă derivată. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Richard. 

— Mamei i-am explicat când eram în Oraşul de smarald. 
Cred că n-a avut ocazia să-ţi spună. Limba lor adevărată are 
şaizeci şi patru de culori-simboluri, cum am mai spus, dar 
unsprezece dintre ele nu ne sunt accesibile. Opt sunt în 
partea infraroşie a spectrului, iar celelalte trei în cea 
ultravioletă. Aşa că noi putem distinge cu claritate numai 
cincizeci şi trei din simbolurile lor. La început, lucrul ăsta a 
fost o adevărată problemă. Din fericire, cinci dintre cele 
unsprezece simboluri din afara spectrului vizibil sunt de 
clarificare. În orice caz, ca să ne fie mai uşor, au pus la 
punct ceea ce ar putea fi un nou dialect al limbii lor, folosind 
doar lungimile de undă pe care le putem vedea. Archie 
spune că acest dialect nou se predă deja în unele din clasele 
lor avansate. 

— Uimitor! Spuse Richard. Vrei să spui că şi-au adaptat 
limba în conformitate cu limitele noastre fizice? 

— Nu chiar, tată. Continuă să-şi folosească limba 
adevărată atunci când vorbesc între ei. De asta nu înţeleg 
întotdeauna ce-şi spun. Totuşi, acest nou dialect a fost creat, 


iar acum este extins, tocmai pentru a uşura cât mai mult 
comunicarea cu noi. 

Richard termină de mâncat. Se pregătea să-i mai pună lui 
Ellie o întrebare despre limba octopăianjenilor când o auzi 
pe Nicole strigând. 

— Richard, priveşte acolo, în aer, spre pădure! Richard 
întoarse capul şi-şi făcu mâna streaşină. Văzu în depărtare 
două păsări zburând spre ei. Nu le recunoscu din primul 
moment, ci abia după ce auzi ţipătul familiar. Atunci sări în 
picioare şi o luă la fugă în direcţia avianilor. Tammy şi 
Timmy, acum maturi, părăsiră în picaj cerul şi aterizară 
lângă el. Richard fu salutat cu bucurie de „pupilele” lui, 
care sporovâăiau necontenit şi-şi lipeau de el burţile 
catifelate. 

Arătau perfect sănătoşi. Ochii lor imenşi şi expresivi nu 
arătau nici o urmă de tristeţe. După câteva clipe în care 
împărtăşiră bucuria regăsirii, Timmy se îndepărtă câţiva 
paşi, strigă ascuţit ceva cu un glas puternic şi se înălţă în 
aer. Se întoarse în câteva minute cu un tovarăş avian, o 
femelă cu corp catifelat de culoare portocalie, cum Richard 
nu mai văzuse. Fu puţin derutat, dar îşi dădu seama că 
Timmy îi prezintă perechea lui. 

Restul întâlnirii cu avianii dură doar zece-cincisprezece 
minute. După ce le explică faptul că lacul întins asigură 
aproape jumătate din apa dulce de pe domeniul 
octopăianjenilor, Archie insistă ca grupul să-şi continue 
călătoria. Richard şi Nicole erau deja instalaţi în scobitura 
de pe spatele struţozaurului lor când cei trei aviani plecară. 
Tammy mai pluti un pic deasupra lor sporovăind ca să-şi ia 
rămas bun, deranjând evident creatura pe care călătoreau. 
În cele din urmă, Tammy porni după fratele ei şi perechea 
acestuia, înspre pădure. 

Struţozaurii se îndreptară şi ei către pădure. Richard era 
ciudat de tăcut. 

— Avianii înseamnă mult pentru tine, nu-i aşa? Întrebă 
Nicole. 


— Absolut, răspunse soţul ei. Am fost mult timp complet 
singur, doar cu puii. Supravieţuirea lui Timmy şi lammy 
depindeau de mine. Faptul că m-am angajat să-i salvez a 
fost, probabil, primul gest altruist din viaţa mea. Acest lucru 
mi-a arătat noi dimensiuni ale neliniştii şi fricii. 

Nicole întinse mâna şi o luă pe a lui Richard. 

— Viaţa ta emoţională a avut o odisee proprie, fiecare 
fărâmă a ei fiind tot atât de bogată precum călătoria fizică 
pe care ai întreprins-o, spuse Nicole cu blândeţe. 

Richard o sărută. 

— Tot mai am câţiva demoni care n-au fost exorcizaţi, 
spuse el. Poate, cu ajutorul tău, peste încă zece ani am să 
fiu o fiinţă umană cumsecade. 

— Nu-ţi acorzi suficient credit, iubitule, spuse Nicole. 

— Minţii mele îi acord credit din belşug, spuse Richard 
rânjind şi schimbând tonul conversaţiei. Şi ştii ce o 
frământă chiar acum? De unde a venit avianul ăla cu burta 
portocalie? 

Nicole păru nedumerită. 

— Din al doilea habitat, răspunse ea. Tu însuţi ne-ai spus 
că populaţia lor număra probabil vreo mie de indivizi 
înainte ca soldaţii lui Nakamura să le invadeze habitatul. 
Precis au salvat şi octopăianjenii câţiva. 

— Dar am trăit acolo luni întregi, protestă Richard. Şi n- 
am văzut niciodată un avian cu burtă portocalie. Niciunul. 
Mi-aş fi amintit. 

— Şi care e ipoteza ta? 

— Niciuna. Dar încep să mă întreb dacă nu cumva amicii 
noştri octopăianjeni au unele secrete pe care nu ni le-au 
împărtăşit încă. 

După mai multe ore, ajunseră la coliba iglu mai mare de la 
Marea Cilindrică. Igluul micuţ şi strălucitor de alături 
dispăruse. Archie şi cei patru oameni „descălecară”. 
Octopăianjenul şi Richard dezlegară tabloul hexagonal şi-l 
rezemară de iglu. Apoi Archie îi luă pe struţozauri deoparte 
şi le dădu instrucţiuni pentru drumul de întoarcere acasă. 


— Nu mai pot să rămână puţin? Întrebă Nicole. Copiii ar fi 
absolut încântați să-i vadă. 

— Din păcate, nu, răspunse Archie. Avem numai câţiva şi 
cererea e mare. 

Deşi călătoria îi obosise, Eponine, Ellie, Richard şi Nicole 
abia aşteptau întâlnirea cu ceilalţi. Înainte de a părăsi 
coliba iglu, Eponine şi Ellie se spălară pe faţă şi se aranjară 
în oglindă. Apoi Eponine spuse: 

— Vă cer tuturor o favoare. Vă rog să nu spuneţi nimănui 
de vindecarea mea până nu am ocazia să discut cu Max în 
particular. Vreau să fie o surpriză. 

— Sper ca Nikki să mă recunoască, spuse Ellie cu 
nervozitate în timp ce coborau prima scară şi intrau în 
coridorul ce ducea la palier. 

Tot grupul avu un moment de panică la gândul că ceilalţi 
ar putea să doarmă, dar Richard făcu un calcul algoritmic şi 
asigură pe toată lumea că sub cupolă era mijlocul dimineţii. 

leşiră toţi cinci pe palier şi se uitară spre podeaua 
circulară de sub ei. Gemenii Kepler şi Galileo jucau leapşa 
iar micuța Nikki se uita la ei şi râdea. Nai şi Max descărcau 
hrană dintr-un metrou sosit de curând. Eponine nu se mai 
putu abţine. 

— Max! Strigă ea. Max! 

Max reacţionă de parcă fusese împuşcat. Scăpă mâncarea 
pe care o ducea, se întoarse spre palier, o văzu pe Eponine 
făcându-i cu mâna şi ţâşni ca un pursânge spre scara 
cilindrică. În mai puţin de două minute ieşi pe palier şi-o 
cuprinse pe Eponine în braţe. 

— O, franţuzoaico, spuse el ridicând-o jumătate de metru 
de la podea şi îmbrăţişând-o furtunos, ce dor mi-a fost de 
tine! 

Archie ştia să facă tot felul de scamatorii cu mingi 
colorate. Octopăianjenul putea să prindă două mingi 
deodată şi să le arunce în direcţii total diferite. Putea chiar 
să jongleze cu şase mingi simultan, folosind patru tentacule, 
căci îi ajungeau celelalte patru ca să-şi menţină echilibrul. 


Copiilor le plăcea la nebunie ca el să-i legene pe toţi trei în 
acelaşi timp. Archie părea că nu se mai satură să se joace 
cu puii de om. 

La început, fireşte, copiilor le fusese frică de oaspetele 
extraterestru. În ciuda asigurărilor repetate că Archie e 
prietenos, micuța Nikki se arătă extrem de circumspectă, 
din cauza amintirii terifiante a răpirii mamei sale. Benjy fu 
primul care-l acceptă pe Archie ca tovarăş de joacă. 
Gemenii Watanabe era prea mici pentru jocuri complicate, 
aşa că tânărul descoperi cu mare încântare că Archie e 
bucuros să i se alăture într-un joc activ cu mingea. 

Prezenţa lui Archie îi deranja şi pe Max, şi pe Robert. De 
fapt, la o oră după sosirea celor patru oameni şi a 
octopăianjenului, Max îi luase la întrebări pe Nicole şi 
Richard, în dormitorul acestora. Vorbise mânios: 

— Eponine mi-a spus că afurisitul de octopăianjen o să 
locuiască aici, cu noi. V-aţi pierdut cu toţii minţile? 

— Max, consideră-l pe Archie un ambasador, spusese 
Nicole. Octozii vor să comunice cu noi în mod regulat. 

— Dar aceiaşi octopăianjeni le-au răpit pe fiica ta şi pe 
prietena mea şi le-au ţinut acolo, împotriva voinţei lor, mai 
mult de o lună. Iar tu îmi spui că trebuie să ignorăm cu totul 
faptele lor? 

— Au existat anumite motive pentru răpiri, răspunsese 
Nicole schimbând o privire cu Richard. Şi s-au purtat bine 
cu ele. De ce nu vorbeşti cu Eponine despre asta? 

— Eponine n-are decât cuvinte de laudă pentru 
octopăianjeni. Mai să zici că i s-a spălat creierul. Credeam 
că voi doi o să dovediţi mai multă judecată. 

Chiar şi după ce Eponine îl informase pe Max că 
octopăianjenii o vindecaseră de RV-41, el rămase sceptic. 

— Dacă e adevărat, atunci e cea mai minunată veste pe 
care am primit-o de când acei roboţei au apărut la fermă şi 
mi-au confirmat că Nicole a ajuns cu bine în New York. Dar 
mi-e greu să-i consider pe aceşti monştri cu opt picioare 
binefăcătorii noştri. Vreau ca doctorul Turner să te consulte 


cu mare atenţie. Dacă el îmi spune că eşti vindecată, am să 
cred. 

Încă de la început, Robert Turner fu exagerat de ostil faţă 
de Archie. Nimic din ce-i spuseseră Nicole şi Ellie nu reuşi 
să neutralizeze mânia pe care încă o simţea legat de 
răpirea lui Ellie. Mândria sa de profesionist era şi ea grav 
lezată de aparenta uşurinţă cu care fusese vindecată 
Eponine. 

— Tu te aştepţi la prea mult, Ellie, ca întotdeauna, spuse 
Robert în a doua noapte de când erau iar împreună. Vii aici 
plină de relatări încântate despre aceşti extratereştri care 
te-au smuls de lângă Nikki şi de lângă mine şi te aştepţi ca 
noi să-i strângem la piept imediat. Nu e corect. Am nevoie 
de timp să înţeleg şi să sintetizez tot ce-mi spui. Nu îţi dai 
seama că răpirea ta ne-a traumatizat şi pe Nikki şi pe mine? 
Aceleaşi creaturi ne-au lăsat cicatrici emoţionale adânci; şi 
tu vrei acum ca eu să le consider prietene? Nu pot să-mi 
schimb părerea peste noapte. 

Pe Robert îl tulbură şi informaţia adusă de Ellie despre 
modificările genetice făcute în sperma lui Richard, cu toate 
că acest lucru explica de ce genomul soţiei sale sfidase 
orice clasificare cu ocazia testelor făcute de colegul său Ed 
Stafford în Noul Eden. 

— Cum poţi să accepţi cu atâta calm descoperirea că eşti 
un hibrid? Îi spuse el lui Ellie. Nu înţelegi ce înseamnă asta? 
Când octopăianjenii ţi-au modificat ADN-ul ca să le înţelegi 
mai uşor limba, ei au umblat la un cod genetic robust care a 
evoluat în mod natural pe parcursul a milioane de ani. Cine 
ştie ce susceptibilităţi la boală, infirmităţi sau chiar 
schimbări negative de fertilitate pot apărea la tine sau la 
generaţiile următoare? Poate că octozii i-au condamnat fără 
voie pe toţi nepoţii noştri. 

Ellie nu reuşi să-şi înmoaie soţul. Când Nicole începu să 
lucreze cu Robert pentru a stabili dacă Eponine era cu 
adevărat vindecată de RV-41, observă că Robert se zbârlea 


de fiecare dată când ea spunea ceva favorabil la adresa lui 
Archie sau a octopăianjenilor. 

— Trebuie să-i mai lăsăm timp lui Robert, îşi sfătui ea fiica 
la o săptămână după întoarcere. El tot mai consideră că 
octopăianjenii l-au agresat, nu numai răpindu-te pe tine, ci 
şi contaminând genele fiicei lui. 

— Mamă, mai e o problemă. Simt că Robert este gelos într- 
un mod ciudat. I se pare că petrec prea mult timp cu 
Archie. Nu acceptă faptul că Archie nu poate să comunice 
cu nimeni decât dacă sunt eu acolo, ca să traduc. 

— Cum spuneam, trebuie să avem răbdare. Până la urmă, 
Robert va accepta situaţia. 

Dar, în particular, Nicole avea dubii. Robert era hotărât să 
găsească vreo rămăşiţă a virusului RV-41 în organismul lui 
Eponine şi, când văzu că niciunul din testele făcute cu 
echipamentul său portabil relativ nesofisticat n-a dat la 
iveală nimic, continuă să ceară proceduri suplimentare. 
Părerea de profesionist a lui Nicole era că nu obţin nimic 
dacă fac noi testări. Ea era practic sigură că Eponine e 
vindecată. 

Cei doi medici avură o ciocnire la o zi după ce Ellie îi 
mărturisise mamei sale că Robert e gelos pe Archie. Nicole 
sugeră să pună capăt testelor şi s-o declare pe Eponine 
sănătoasă, dar îşi auzi şocată ginerele spunând că propune 
să-i deschidă cavitatea toracică şi să-i ia o mostră din 
țesuturile din jurul inimii. 

— Dar, Robert, ai mai avut vreodată un caz în care 
rezultatele atâtor teste să fie negative şi virusul să rămână 
totuşi activ în regiunea inimii? 

— Numai când moartea era iminentă şi inima se 
deteriorase deja, recunoscu el. Dar asta nu exclude 
posibilitatea ca aceeaşi situaţie să se petreacă mai devreme 
în ciclul bolii. 

Nicole era uluită. Nu se certă cu Robert căci îşi dădu 
seama, după rigiditatea posturii lui, că s-a hotărât deja 
asupra pasului următor. Dar orice operaţie pe cord deschis 


e riscantă, chiar dacă Robert e foarte priceput se gândi ea. 
În mediul ăsta, orice accident ar putea provoca moartea. Te 
rog, Robert, vino-ţi în fire. Dacă nu, voi fi nevoită să te 
împiedic, spre binele lui Eponine. 

* 

Max ceru să discute cu Nicole între patru ochi la foarte 
scurt timp după ce Robert recomandă operaţia de inimă. 

— Eponine e înspăimântată, mărturisi el, şi eu la fel. S-a 
întors din Oraşul de Smarald mai plină de viaţă decât am 
văzut-o vreodată. Iniţial, Robert mi-a spus că testele se vor 
încheia în două zile. Dar uite că se tărăgănează de aproape 
două săptămâni şi acum el spune că vrea să ia o mostră de 
ţesut din inimă. 

— Ştiu, spuse mohorâtă Nicole. Mi-a spus şi mie aseară. 

— Te rog să mă ajuţi, spuse Max. Vreau să fiu sigur că am 
înţeles bine. Tu şi cu Robert i-aţi făcut de mai multe ori 
analiza sângelui, ca şi alte analize ale diverselor ţesuturi din 
Corp, şi toate rezultatele au fost neîndoielnic negative? 

— Corect, spuse Nicole. 

— Şi nu e adevărat şi că de fiecare dată când Eponine a 
fost examinată, chiar de când a fost diagnosticată ca RV-41 
pozitivă, cu ani în urmă, analiza sângelui a indicat prezenţa 
virusului? 

— Ba da. 

— Atunci de ce vrea Robert să o opereze? Pur şi simplu nu 
vrea să creadă că e vindecată? Sau e doar exagerat de 
precaut? 

— Nu pot să răspund în locul lui, spuse Nicole. 

Îşi privi atentă prietenul ei şi ştiu care va fi următoarea lui 
întrebare şi ce-i va răspunde. Toţi trebuie să luăm decizii 
grele în viaţă, se gândi ea. Când eram mai tânără, am 
încercat în mod conştient să evit să mă pun într-o situaţie în 
care să fiu nevoită să iau astfel de decizii. Acum înţeleg că, 
evitându-le, le permit altora să decidă în locul meu. Şi 
uneori ei se înşală. 


— Dacă tu ai fi medicul răspunzător, Nicole, ai opera-o pe 
Eponine? Întrebă Max. 

— Nu, n-aş opera-o, răspunse cu grijă Nicole. După 
părerea mea, e aproape sigur că octopăianjenii au vindecat- 
o pe Eponine şi că riscul operaţiei nu se justifică. 

Max zâmbi şi-şi sărută prietena pe frunte. 

— Mulţumesc, spuse el. 

* 

Robert era revoltat. Le aminti tuturor că şi-a dedicat mai 
mult de patru ani din viaţă studierii acestei boli anume 
încercând, totodată, să găsească un leac şi că, în mod sigur, 
ştie mai mult despre RV-41 decât ei toţi la un loc. Cum se 
putea ca ei să aibă mai multă încredere într-o presupusă 
vindecare realizată de extratereştri decât în talentul lui de 
chirurg? Cum îndrăznea soacră-sa, ale cărei cunoştinţe 
despre RV-41 se limitau la ceea ce o învățase el însuşi, să 
expună o opinie diferită faţă de a lui? Nimeni din grup nu 
reuşi să-l înduplece, nici chiar Ellie, pe care, până la urmă, 
o izgoni din preajma lui după mai multe schimburi de 
cuvinte neplăcute. 

Timp de două zile, Robert refuză să iasă din camera lui. 
Nici măcar nu răspunse când fiica sa, Nikki, îi ură „somn 
uşor, tati”, înainte de culcare. Familia şi prietenii erau 
foarte tulburaţi de chinul lui, nu ştiau ce să facă pentru a-i 
alina durerea. Discutară de mai multe ori problema 
stabilităţii mentale a lui Robert. Toată lumea era de acord 
că Robert păruse „deplasat” chiar de la fuga din Noul Eden 
şi că după răpirea lui Ellie întreg comportamentul lui 
devenise şi mai straniu, şi mai imprevizibil. 

Ellie îi mărturisi mamei sale că Robert s-a purtat „ciudat” 
cu ea după recenta lor regăsire. 

— Nu s-a apropiat de mine nici măcar o dată, aşa cum se 
apropie un bărbat de o femeie, spuse ea cu tristeţe. De 
parcă l-aş fi putut contamina. Îmi tot spune lucruri ciudate, 
ca de pildă: „Ellie, ai vrut să fii răpită?” 


— Mi-e milă de el, răspunse Nicole. Poartă în suflet o mare 
povară emoţională, încă de atunci, de demult, din Texas. 
Toate astea au pus pur şi simplu capac. Ar trebui. 

— Dar ce putem face acum pentru el? O întrerupse Ellie. 

— Nu ştiu, iubito. Pur şi simplu, nu ştiu. 

Ellie încercă să depăşească perioada dificilă ajutându-l pe 
Benjy să înveţe limba octopăianjenilor. Tot ce era legat de 
octopăianjeni îl fascina nespus pe fratele ei, inclusiv tabloul 
hexagonal adus din Oraşul de Smarald. Îl privea de mai 
multe ori pe zi şi nu scăpa nici o ocazie să pună întrebări 
despre uimitoarele creaturi zugrăvite în tablou. Prin 
intermediul lui Ellie, Archie răspundea întotdeauna 
răbdător la toate întrebările lui Benjy. 

La scurt timp după ce începu să se joace în mod regulat cu 
Archie, Benjy hotărâse că vrea să înveţe să recunoască cel 
puţin câteva fraze din lexiconul octopăianjenilor. Benjy ştia 
că Archie poate să interpreteze mişcarea buzelor şi voia să-i 
arate octopăianjenului că până şi un om „încet la minte” 
putea prinde suficient din limba octopăianjenilor pentru a 
purta o conversaţie simplă, dacă e motivat corespunzător. 

Ellie şi Archie începură prin a-i preda elementele de bază. 
Benjy învăţă fără dificultate culorile octopăianjenilor pentru 
„da”, „nu”, „te rog”, „mulţumesc”. Şi numerele erau destul 
de uşoare, întrucât atât numeralele cardinale, cât şi cele 
ordinale erau în esenţă combinaţii a două culori de bază, 
roşu-sânge şi verde-malachit, folosite binar şi marcate în 
propoziţie de un clarificator roz-portocaliu. Cel mai mult îi 
dădu de furcă lui Benjy înţelegerea faptului că nici o 
culoare nu are nici un înţeles luată separat, ci numai când e 
însoţită de altele. De exemplu, o bandă de culoare Siena 
ruginiu reprezenta verbul „a înţelege” dacă era urmată de 
una mov şi apoi de un clarificator; totuşi, când combinaţia 
siena ruginiu/mov era urmată de purpuriu, înţelesul celor 
trei benzi era „plantă înflorită”. 

De asemenea, culorile individuale nu alcătuiau un alfabet 
în cel mai strict sens al cuvântului. Uneori, lăţimea unei 


benzi de culoare, comparată cu a celorlalte din secvenţa ce 
definea un singur cuvânt, schimba complet înţelesul. 
Combinația de siena ruginiu şi mov însemna „a înţelege” 
numai dacă cele două benzi aveau lăţime aproximativ egală. 
O bandă siena ruginiu îngustă urmat de una mov dublă 
însemna „capacitate”. 

Benjy se lupta cu limba, făcând toate repetițiile necesare 
cu un zel ieşit din comun. Ardoarea cu care învăţa îi 
încălzea lui Ellie inima într-o perioadă când era foarte 
frământată, căci nu ştia cum se va rezolva criza lui Robert. 

* 

La începutul zilei a treia de exil autoimpus al lui Robert în 
camera sa, metroul trase la peron, cum era de aşteptat, 
aducându-le provizii de hrană şi apă pentru o jumătate de 
săptămână. Numai că de data asta, în tren erau şi doi 
octopăianjeni. Aceştia coborâră şi avură o discuţie lungă cu 
Archie. Familia se adună laolaltă, aşteptându-se la noi veşti 
neobişnuite. 

— Soldaţii oameni sunt din nou în New York şi sparg zidul 
de etanşare al adăpostului nostru, relată Archie. E doar o 
problemă de timp până să descopere tunelele de metrou. 

— Şi ce trebuie să facem? Întrebă Nicole. 

— Am vrea să veniţi cu noi în Oraşul de Smarald, răspunse 
Archie. Colegii mei au anticipat această posibilitate şi au 
terminat deja proiectarea unei secţiuni speciale în oraş, 
doar pentru voi. Ar putea fi gata în câteva zile. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu vrem să mergem? Întrebă 
Max. 

Archie se sfătui cu ceilalţi doi octopăianjeni. 

— Atunci puteţi să rămâneţi aici şi să aşteptaţi soldaţii, 
spuse el. Noi vă vom furniza câtă mâncare putem, dar vom 
începe să demontăm sistemul de metrou de îndată ce-i 
evacuăm pe toţi asociaţii noştri la nord de Marea Cilindrică. 

Archie continuă să vorbească, dar Ellie se opri din tradus 
şi-i ceru octopăianjenului să repete de mai multe ori 


următoarele câteva fraze. Apoi se întoarse, puţin cam 
palidă, spre familie şi prieteni. 

— Din păcate, traduse ea, noi octopăianjenii trebuie să ne 
îngrijim de propria noastră soartă. De aceea, cei dintre voi 
care decid să nu vină cu noi vor avea memoria de scurtă 
durată blocată şi nu-şi vor putea aminti în detaliu nici un 
eveniment petrecut în ultimele săptămâni. Max fluieră. 

— Gata cu prietenia şi comunicarea, spuse el. Când e lao 
adică, toate speciile folosesc forţa. 

Se duse la Eponine, o luă de mână şi o duse în faţa lui 
Nicole. Eponine îl privi mirată. 

— Vrei, te rog, să ne căsătoreşti? Întrebă el. Nicole se 
fâstăci. 

— Chiar acum? Întrebă ea. 

— Chiar în minutul ăsta afurisit, răspunse Max. O iubesc 
pe femeia asta şi vreau să avem o lună de miere orgiastică 
împreună, în coliba aia iglu de sus, înainte să se dezlănţuie 
iadul. 

— Dar eu nu sunt îndrituită să. Protestă Nicole. 

— Eşti cea mai îndrituită dintre cei de faţă, o întrerupse 
Max. Haide, încearcă măcar o versiune aproximativă. 

Mireasa fără grai zâmbea. Nicole începu ezitant: 

— Max Puckett, o iei de soţie pe această femeie, Eponine? 

— Da, şi trebuia să o fi făcut cu luni în urmă, răspunse 
Max. 

— Şi tu, Eponine, îl iei de soţ pe acest bărbat, Max 
Puckett? 

— O, da, Nicole, cu plăcere. 

Max o trase pe Eponine spre el şi o sărută pătimaş. 

— Şi acum, Ar-chi-bald, spuse el îndreptându-se cu 
Eponine spre scară, în caz că vrei să ştii, franţuzoaica şi cu 
mine intenţionăm să mergem cu tine în acel Oraş de 
Smarald despre care ea vorbeşte atât de mult. Dar vom fi 
plecaţi în următoarele douăzeci şi patru de ore, poate mai 
mult, dacă pe Eponine o ţin puterile, şi nu vrem să fim 
deranjaţi. 


Max şi Eponine îşi continuară în pas vioi drumul spre scara 
cilindrică şi-n câteva clipe dispărură. Ellie aproape 
terminase să-i explice lui Archie ce se petrece cu Max şi 
Eponine când proaspeţii căsătoriţi ieşiră pe palier şi le 
făcură cu mâna. Toată lumea râse; Max o trase pe Eponine 
după el pe coridor. 

* 

Ellie stătea singură, rezemată de perete, în lumina slabă. 
Acum sau niciodată, se gândi ea. Trebuie să mai încerc o 
dată. 

Îşi aminti scena furtunoasă din urmă cu câteva ore. 

— Fireşte că vrei să te duci cu prietenul tău, 
octopăianjenul Archie, spusese Robert cu amărăciune. Şi 
speri să o iei şi pe Nikki cu tine. 

— "Toţi ceilalţi or să accepte invitaţia, răspunsese Ellie fără 
să mai încerce să-şi ascundă lacrimile. Robert, te rog să vii 
cu noi. Ei sunt o specie foarte blândă, foarte morală. 

— V-au spălat creierul tuturor, spusese Robert. V-au făcut 
să credeţi că sunt mai buni chiar decât propria voastră 
specie. 

Apoi se uitase cu dezgust la Ellie. 

— Propria voastră specie, repetase el. Ce ironie! Vai, cred 
că eşti octopăianjen tot atât cât eşti şi om. 

— Nu-i adevărat, iubitule, spusese Ellie. Ţi-am spus de mai 
multe ori că s-au făcut numai schimbări mărunte. Sunt om, 
ca şi tine. 

— De ce? De ce? De ce? Strigase Robert. De ce m-am lăsat 
convins de tine să vin în New York? Trebuia să fi rămas 
acolo unde eram înconjurat de lucruri pe care le 
înţelegeam. 

În ciuda rugăminţilor ei, Robert rămăsese neînduplecat: 
nu va merge în Oraşul de Smarald. Ba chiar păruse ciudat 
de încântat că octopăianjenii îi vor bloca memoria de scurtă 
durată. 

— Poate că atunci când o să vă întoarceţi, n-o să mai am 
deloc memorie, spusese el râzând răguşit. N-am să-mi 


amintesc că soţia şi fiica mea sunt fiinţe hibride şi că cei mai 
buni prieteni ai mei nu mă respectă câtuşi de puţin ca 
profesionist. Da, continuase el, voi putea să uit coşmarul 
acestor ultime săptămâni şi să-mi amintesc numai că ai fost 
furată de lângă mine, la fel ca prima mea soţie, pe când eu 
încă te iubeam cu disperare. 

Robert umbla prin cameră mânios. Ellie încercase să îl 
liniştească. 

— Nu, nu! Strigase el, ferindu-se de atingerea ei. E prea 
târziu. Prea multă durere. Nu mai pot suporta. 

În primele ore ale serii, Ellie ceruse sfatul mamei sale. 
Nicole nu găsise nimic care s-o mângâie. Fusese de acord 
că Ellie nu trebuie să cedeze, dar o atenţionase că nimic din 
comportamentul lui Robert nu sugerează că s-ar putea 
răzgândi. 

La sugestia lui Nicole, Ellie îl abordă pe Archie şi îl rugă 
ca, dacă Robert refuză în continuare să meargă cu ei, 
Archie sau un alt octopăianjen să-l ducă înapoi în adăpost, 
unde să fie repede găsit de ceilalţi oameni. Archie acceptă, 
cu oarecare reţinere. 

Te iubesc, Robert, rosti Ellie în gând ridicându-se în 
sfârşit. Şi Nikki te iubeşte. Vrem să vii cu noi, pentru că eşti 
soţul meu şi tatăl ei. Trase adânc aer în piept şi intră în 
dormitor. 

* 

Până şi Richard avea lacrimi în ochi când Robert Turner îşi 
îmbrăţişă pentru ultima oară soţia şi fiica şi-apoi porni 
ezitant după Archie spre metroul aflat la doar douăzeci de 
metri depărtare. Nikki plângea încetişor, dar nu-şi dădea 
seama pe deplin ce se petrece. Era prea mică. 

Robert se întoarse, le făcu, trist, semn cu mâna şi urcă în 
tren. În câteva clipe, metroul dispăru în tunel. În mai puţin 
de un minut, atmosfera sumbră fu destrămată de strigăte 
vesele venind de pe palierul de deasupra lor. 

— Hei, voi de colo, ar fi bine să vă pregătiţi pentru o mare 
petrecere! Strigă Max. 


Nicole ridică ochii spre palierul de sub cupolă; chiar şi de 
la distanţă, în lumina slabă, putu să vadă zâmbetele 
radioase ale proaspeţilor căsătoriţi. Asta e, se gândi ea, cu 
inima încă grea din cauza pierderii suferite de propria-i 
fiică. Tristeţe şi bucurie. Bucurie şi tristeţe. Oriunde există 
oameni. Pe Pământ. În lumile noi de dincolo de stele. Acum 
şi în vecii vecilor. 

Oraşul de Smarald. 

Micul mijloc de transport fără şofer opri într-o piaţă 
circulară din care porneau cinci străzi. Singurii pasageri, o 
femeie brunetă cu păr cărunt şi însoţitorul ei octopăianjen, 
coborâră din maşină. În timp ce fiinţa umană şi 
octopăianjenul se îndepărtau încet de piaţă, vehiculul plecă, 
având acum luminile din interior stinse. 

Un uriaş licurici solitar plutea în faţa lui Nicole şi a 
doctorului Blue, care-şi continuau conversaţia în 
semiîntuneric. Nicole avea grijă să accentueze fiecare 
cuvânt, pentru ca prietenul ei extraterestru să-i poată 
interpreta fără dificultate mişcarea buzelor. Doctorul Blue 
răspundea cu benzi de culoare late, folosind propoziţii 
simple pe care ştia că Nicole le înţelege. 

Când ajunseră la prima dintre cele patru locuinţe cu un 
singur nivel, de culoare alb-crem, de la capătul străzii 
înfundate, octopăianjenul ridică de la pământ un tentacul şi 
„dădu mâna” cu Nicole. 

— Noapte bună, răspunse ea cu un zâmbet stins. A fost o 
zi extraordinară. Mulţumesc pentru tot. 

După ce doctorul Blue intră în casa lui, Nicole se duse la 
fântâna decorativă care forma o insuliţă în mijlocul străzii şi 
bău de la una din cele patru duze care aruncau încontinuu 
jeturi de apă la nivelul taliei. O parte din apa care atinse 
faţa lui Nicole căzu înapoi în bazinul puţin adânc, 
producând agitaţie în interiorul lui. Chiar şi în lumina slabă, 
Nicole văzu creaturile care înotau ţâşnind în toate părţile. 
Purificatorii se află pretutindeni, mai ales când suntem noi 
prin preajmă, se gândi Nicole. Apa care mi-a atins faţa va fi 


purificată în câteva secunde. Se întoarse şi se apropie de 
cea mai mare dintre locuinţele din fundătură. Când trecu 
pragul casei, licuriciul de afară zbură repede înapoi spre 
piaţă. În hol, Nicole bătu uşor în perete o singură dată şi în 
faţa ei apăru imediat un licurici mai mic, abia strălucind. 
Nicole se opri într-una dintre cele două băi ale familiei, apoi 
în faţa uşii camerei lui Benjy. Acesta sforăia zgomotos. 
Ascultă un minut, după care îşi continuă drumul pe hol, 
spre dormitorul mare pe care-l împărțea cu soţul ei. 

Şi Richard dormea. Nu răspunse la salutul şoptit al lui 
Nicole. Ea îşi scoase pantofii şi părăsi dormitorul. Ajunsă în 
camera cu rol de birou, Nicole bătu uşurel în perete de 
două ori şi lumina se intensifică. În birou zăceau în 
dezordine, claie peste grămadă, componentele electronice 
pe care octopăianjenii le adunaseră, la cererea lui Richard, 
pe parcursul mai multor luni. Nicole râse în sinea ei în timp 
ce-şi croia drum prin harababură, spre biroul ei. 
Întotdeauna are câte un proiect, se gândi ea. Măcar 
translatorul va fi foarte util. 

Nicole se aşeză pe scaunul de la biroul ei, trase sertarul 
din mijloc şi scoase computerul portabil, pentru care 
octopăianjenii furnizaseră în sfârşit subsisteme noi de 
energie şi stocare. După ce-şi extrase din meniu jurnalul, 
Nicole începu să scrie, uitându-se din când în când pe micul 
monitor, ca să citească. 

Ziua 221 

Am ajuns acasă foarte târziu şi, cum era de aşteptat, toţi 
dorm. Am fost tentată să mă dezbrac şi să mă bag lângă 
Richard, dar ziua asta a fost atât de ieşită din comun încât 
am simţit nevoia să-mi consemnez gândurile şi sentimentele 
cât sunt încă proaspete în minte. 

Am luat micul dejun, ca întotdeauna, împreună cu întreg 
clanul nostru, al oamenilor de aici, la o oră după ce s-a 
luminat de ziuă. Nai ne-a vorbit despre ce vor face copiii la 
şcoală înainte de somnul lung de după-amiază, Eponine ne- 
a spus că atât arsurile la stomac, cât şi greaţa de dimineaţă 


au dispărut, iar Richard s-a plâns că „vrăjitorii în biologie” 
(gazdele noastre, octopăianjenii, fireşte) sunt ingineri 
electricieni mediocri. Am încercat să particip la conversaţie, 
dar gândul îmi stătea la întâlnirile cu doctorii octopăianjeni 
din dimineaţa asta. 

Când am ajuns în sala de conferinţe din piramidă, imediat 
după micul dejun, aveam emoţii mari. Doctorul Blue şi 
colegii săi au fost punctuali şi s-au lansat imediat într-o 
discuţie lungă despre ceea ce aflaseră din testele lui Benjy. 
Jargonul medical e greu de înţeles chiar şi în limba maternă 
- pe alocuri mi-a fost aproape imposibil să înţeleg ce 
spuneau ei în culori. Deseori, a trebuit să le cer să repete. 

Am înţeles în scurt timp ce răspuns îmi aduc 
octopăianjenii. Da, au văzut clar, făcând comparații, prin ce 
diferă genomul lui Benjy de al celorlalţi. Da, sunt de acord 
că şiragul specific de gene de pe cromozomul 14 este 
aproape sigur cauza sindromului Whittingham. Dar nu, le 
pare rău, nu vedeau nici un mod de a-l vindeca - nici chiar 
folosirea unei proceduri pe care eu am interpretat-o ca 
transplant de gene. Problema e prea complexă, mi-au spus 
octopăianjenii, şi implică prea multe lanţuri de aminoacizi, 
iar ei nu au destulă experienţă cu privire la oameni. 

Când am înţeles ce-mi spun, am izbucnit în plâns. Mă 
aşteptasem la altceva. Crezusem că aceeaşi pricepere 
miraculoasă care a eliberat-o pe Eponine de blestemul 
virusului RV-41 poate reuşi să vindece şi defectul din 
naştere al lui Benjy. Mi-am dat seama că, mânată de 
disperare, chiar sperasem la un miracol, cu toate că mintea 
mea ştia foarte clar care e diferenţa dintre o boală 
congenitală şi un virus dobândit. Doctorul Blue şi-a dat 
toată silinţa să mă consoleze. Mi-am lăsat lacrimile de 
mamă să curgă acolo, în faţa octopăianjenilor, ştiind că 
trebuie să fiu tare când mă voi întoarce acasă şi le voi spune 
celorlalţi. 

Nai şi Eponine au ştiut rezultatul de îndată ce mi-au văzut 
expresia de pe faţă. Nai îl adoră pe Benjy şi nu încetează să- 


l laude pentru hotărârea lui de a învăţa, în ciuda 
obstacolelor. Benjy e uimitor. Stă ore întregi în camera lui 
şi-şi face conştiincios lecţiile, se chinuieşte zile la rând să 
prindă o noţiune pe care un copil de nouă ani înzestrat ar 
învăţa-o în jumătate de oră. Săptămâna trecută, Benjy a 
venit la mine radiind de mândrie ca să-mi arate că ştie să 
găsească cel mai mic numitor comun pentru a aduna 
fracțiile 1/4, 1/5 şi 1/6. 

Nai este principala lui profesoară. Eponine îi e prietenă. 
Probabil că azi dimineaţă, Eponine s-a simţit mai prost 
decât oricine. Pentru că pe ea octopăianjenii au vindecat-o 
atât de repede, fusese sigură că medicina lor magică va 
rezolva şi problema lui Benjy. N-a fost să fie. Eponine a 
plâns atât de tare şi de mult azi dimineaţă, încât mi-am 
făcut griji pentru pruncul ei. După ce s-a liniştit, s-a bătut 
uşurel pe burtă şi, râzând, mi-a spus să stau liniştită, căci 
reacţia ei se datorează, probabil, hormonilor hiperactivi. 

Toţi cei trei bărbaţi s-au amărât, dar nu şi-au exteriorizat 
prea mult supărarea. Patrick a ieşit repede din cameră, fără 
să spună ceva. Max şi-a exprimat dezamăgirea printr-o 
serie de înjurături neobişnuit de colorate. Richard s-a 
strâmbat doar şi a clătinat din cap. 

Înainte de începerea examinării, conveniserăm să nu-i 
spunem lui Benjy nimic despre adevăratul scop al testelor 
făcute de octopăianjeni. Oare să fi ştiut? Oare să fi bănuit ce 
se petrecea? Poate. Dar azi dimineaţă, când i-am spus că 
octopăianjenii au ajuns la concluzia că e un tânăr sănătos, 
n-am văzut în ochii lui nici măcar un indiciu că e conştient 
de ceea ce se petrecuse. După ce l-am îmbrăţişat tare, m- 
am întors în camera mea şi m-am lăsat iarăşi copleşită de 
durerea de a-mi şti fiul handicapat. 

Sunt sigură că Richard şi doctorul Blue au conspirat să-mi 
dea de lucru restul zilei. Mă retrăsesem de abia douăzeci 
de minute în camera mea când am auzit o bătaie uşoară în 
uşă. Richard mi-a explicat că doctorul Blue se află în atrium 
şi că alţi doi medici octopăianjeni mă aşteaptă în sala de 


conferinţe. Se întrebau dacă am uitat oare că 
programaseră, special pentru mine, o prezentare detaliată 
a sistemului digestiv al octopăianjenilor? 

Discuţiile cu octopăianjenii s-au dovedit a fi atât de 
fascinante încât o vreme chiar am reuşit să uit că 
handicapul fiului meu depăşeşte magia medicinii lor. Colegii 
doctorului Blue aveau planşe anatomice complexe ale 
octopăianjenilor, pe care figurau toate organele cu rol 
important în procesului de digestie. Desenele, făcute pe un 
fel de pergament, erau întinse pe masa mare. 
Octopăianjenii mi-au explicat, în minunata lor limbă, tot ce 
se întâmplă cu hrana în interiorul corpului lor. 

Trăsătura cea mai neobişnuită a procesului digestiv al 
octopăianjenilor sunt cei doi saci mari, sau organe-depozit, 
de la ambele capete ale sistemului. Tot ce mănâncă ei intră 
direct în depozitul de asimilare, unde poate rămâne până la 
treizeci de zile. În funcţie de nivelul de activitate al 
individului, corpul acestuia determină în mod automat 
ritmul în care hrana din fundul sacului este preluată, 
descompusă chimic şi distribuită celulelor pentru a fi 
transformată în energie. 

La celălalt capăt al sistemului digestiv se află un depozit 
de dezasimilare sau rezidual, în care este deversată toată 
materia pe care corpul octopăianjenului nu o poate converti 
în energie utilă. Am aflat că fiecare octopăianjen sănătos 
are un animal numit „distrugător” (asta e cea mai bună 
traducere pe care am găsit-o pentru numele acestor 
creaturi micuţe, asemenea centipedelor - unul dintre 
doctori mi-a aşezat în palmă două dintre ele când mi-au 
descris ciclul lor de viaţă) care trăieşte în depozitul său de 
reziduuri. Acest animal se dezvoltă dintr-un ou minuscul 
depozitat de predecesorul său în corpul octopăianjenului 
gazdă. Distrugătorul e în esenţă omnivor. El consumă 
nouăzeci şi nouă la sută din reziduurile acumulate în 
depozit într-o lună pământeană, cât îi ia să ajungă la 
maturitate. Când distrugătorul devine adult, el depune 


două ouă, dintre care numai unul va ecloza, şi apoi 
părăseşte pentru totdeauna octopăianjenul în care a trăit. 

Depozitul de asimilare este localizat chiar în spatele gurii, 
mai jos de ea. Octopăianjenii mănâncă foarte rar, iar atunci 
când o fac, se îmbuibă. Am purtat o discuţie lungă despre 
obiceiurile lor alimentare. Doctorul Blue mi-a spus două 
lucruri absolut surprinzătoare: primul, că un depozit de 
asimilare gol duce la decesul imediat, în mai puţin de un 
minut, şi al doilea, că un octopăianjen pui trebuie învăţat să 
monitorizeze situaţia proviziei sale de hrană. Fantastic! El 
nu ştie instinctiv când îi e foame! Când doctorul Blue a 
văzut uimirea de pe faţa mea, a râs (o răbufnire de culori 
emise de-a valma), apoi s-a grăbit să mă asigure că moartea 
din cauza înfometării nu e răspândită printre octopăianjeni. 

Încă nu reuşesc să traversez lunga zi a octopăianjenilor 
fără să dorm; din tot grupul nostru, numai Richard e în 
stare să sară peste somnul de după-amiază în mod regulat. 
Aşadar, după cele trei ore de somn de după-amiază, 
doctorul Blue m-a informat că, datorită interesului meu viu 
pentru procesul lor digestiv, octopăianjenii s-au hotărât să- 
mi arate alte câteva caracteristici neobişnuite ale biologiei 
lor. 

Am urcat într-un vehicul împreună cu cei trei octozi, am 
ieşit din zona noastră prin una din cele două porţi şi am 
traversat Oraşul de Smarald. Bănuiesc că şi excursia asta a 
fost planificată pentru a-mi alina dezamăgirea cu privire la 
Benjy. După ce am ieşit din zona noastră, pe lângă maşină şi 
pe stradă au început să mişune tot felul de creaturi 
fascinante, inclusiv multe din speciile pe care le-am zărit în 
treacăt la începutul primei vizite în Oraşul de Smarald. Din 
cauza asta îmi era greu să fiu foarte atentă la tot ce spunea 
doctorul Blue, care mi-a amintit că octopăianjenii sunt un 
gen polimorf şi că specia de octozi care a colonizat nava 
spaţială Rama pe care ne aflam are şase manifestări 
distincte la vârsta adultă. 


— Unul dintre parametrii posibili de variaţie este 
mărimea, mi-a spus el. 

N-aveam cum să fiu pregătită pentru ceea ce am văzut 
vreo douăzeci de minute mai târziu. Am coborât din maşină 
în faţa unui depozit mare. La fiecare capăt al clădirii fără 
ferestre stăteau doi octopăianjeni mamuţi, cu balele 
curgând, cu capul având un diametru de cel puţin şapte 
metri, corp asemănător cu un mic dirijabil şi tentacule 
lungi, de culoare cenuşie ca gresia, şi nu negru cu auriu, ca 
de obicei. Doctorul Blue m-a informat că acest tip 
morfologic anume are o singură funcţie şi numai una: de a 
servi drept depozit de hrană pentru colonie. 

— Fiecare „ghiftuit” (aşa am tradus exprimarea în culori a 
doctorului Blue) poate stoca o cantitate echivalentă cu cea 
cuprinsă în câteva sute de depozite de asimilare pline cu 
hrana pentru un octopăianjen adult obişnuit, a spus 
doctorul Blue. Cum depozitele noastre de asimilare 
individuale rețin hrană pentru treizeci de zile cu 
alimentaţie normală, patruzeci şi cinci de zile în cazul unui 
regim cu consum redus de energie, îţi dai seama ce depozit 
uriaş reprezintă o duzină de astfel de ghiftuiţi. 

În timp ce priveam, cinci octopăianjeni s-au apropiat de 
unul dintre fraţii lor uriaşi şi au spus ceva în culori. În 
câteva secunde, creatura s-a aplecat, şi-a coborât capul 
până la pământ şi a regurgitat pe gura lărgită, aflată chiar 
sub lentila lăptoasă, un mâl gros. Cei cinci octozi de 
dimensiuni normale s-au adunat în jurul movilei de mâl şi s- 
au hrănit cu ajutorul tentaculelor. 

— Exersăm acest lucru de mai multe ori pe zi, cu fiecare 
ghiftuit, mi-a spus Doctorul Blue. Indivizii apaiţinând 
acestui tip morfologic trebuie să exerseze, căci nu sunt prea 
deştepţi. Poate ai observat că niciunul dintre ei nu vorbeşte 
în culori. N-au aptitudinea de transmitere a limbii, iar 
mobilitatea lor este extrem de limitată. Genomul lor a fost 
proiectat astfel încât ei să poată depozita în mod eficient 


hrana, s-o conserve pe perioade mari de timp şi s-o 
regurgiteze pentru a hrăni colonia, la cerere. 

Încă mă mai gândeam la uriaşii ghiftuiţi când vehiculul 
nostru a ajuns la ceea ce mi s-a spuscă eo şcoală a 
octopăianjenilor. În timp ce traversam terenul şcolii, am 
comentat că marea clădire pare pustie. Unul dintre doctori 
a spus ceva despre faptul că colonia nu a beneficiat de o 
„reînnoire recentă” - nu ştiu dacă am interpretat corect 
culorile, dar o explicaţie clară a ceea ce voia să spună prin 
asta n-am primit. 

La un moment dat am intrat într-o clădire mică, lipsită de 
orice fel de mobilier, situată într-un capăt al terenului. 
Înăuntru erau doi octopăianjeni adulţi şi aproximativ 
douăzeci de octopăianjeni tineri, înalţi cam pe jumătate cât 
însoțitorii lor mai mari. Din activitatea de acolo reieşea clar 
că desfăşoară un fel de exerciţiu repetitiv. Iotuşi, n-am 
putut înţelege conversaţia dintre tineri şi profesorii lor, atât 
din cauză că octopăianjenii foloseau alfabetul complet, 
incluzând ultraviolete şi infraroşii, cât şi din cauză că 
„exprimarea” tinerilor nu curgea în benzi îngrijite, 
regulate, ca să le pot citi. 

Doctorul Blue mi-a explicat că asistam la o „oră de 
măsurare”, unde tinerii sunt instruiți să-şi evalueze propria 
sănătate, inclusiv să estimeze cantitatea de hrană rămasă în 
depozitele lor de asimilare. După ce doctorul Blue mi-a spus 
că „măsurarea” face parte integrantă din programa de 
învăţământ primar pentru tinerii lor, l-am întrebat cum se 
explică neregularitatea benzilor de culoare a tinerilor. 
Doctorul Blue m-a informat că aceşti octozi erau foarte 
tineri, abia trecuţi de „prima culoare” şi cu greu capabili să 
comunice idei clare. 

După ce ne-am întors în sala de conferinţe, mi s-au pus o 
serie de întrebări despre sistemul digestiv al omului. 
Întrebările erau extrem de complexe (de exemplu, am 
trecut pas cu pas prin ciclul Krebs al acidului citric şi am 
discutat despre elemente ale biochimiei omului pe care abia 


dacă le mai ţineam minte) şi m-a uimit iarăşi faptul că 
octopăianjenii ştiu mult mai multe despre noi decât ştim noi 
despre ei. Ca întotdeauna, n-a fost nevoie să repet nici un 
răspuns. 

Ce zi! A început cu durerea provocată de descoperirea 
faptului că octopăianjenii nu-l pot ajuta pe Benjy. Apoi mi-a 
fost dat să-mi amintesc cât de elastic este psihicul omului - 
curiozitatea de a afla mai multe despre octopăianjeni m-a 
scos din starea de deznădejde. Continuă să mă uimească 
amploarea gamei de emoţii pe care noi, oamenii, le 
posedăm. Şi cât de repede ne putem schimba şi adapta. 

Aseară am discutat cu Eponine despre viaţa noastră aici, 
în Oraşul de Smarald şi despre felul în care neobişnuitele 
noastre condiţii de trai vor afecta comportamentul copilului 
pe care-l poartă în pântec. La un moment dat, Ep a clătinat 
din cap şi a zâmbit. 

— Ştii ce e atât de uimitor? A întrebat ea. lată-ne aici, un 
grup izolat de oameni, trăind pe un domeniu extraterestru 
în interiorul unei uriaşe nave spaţiale care goneşte spre o 
destinaţie necunoscută. Şi totuşi, zilele noastre aici sunt 
pline de râsete, de elan, de tristeţe şi dezamăgire, exact 
cum ar fi dacă ne-am afla tot pe Pământ. 

— O fi semănând asta la aspect şi la consistenţă cu o vafă, 
dar e al dracului de sigur că n-are gust de vafă, spuse Max. 

— Mai toarnă sirop pe ea, spuse Eponine râzând. Şi dă 
farfuria încoace. 

Max îi întinse soţiei sale vafele, peste masă. 

— La naiba, franţuzoaico, spuse el, în ultimele săptămâni 
ai mâncat tot ce s-a zărit. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede 
că tu şi copilul ăla nenăscut al nostru aveţi „depozite de 
asimilare” din alea de care ne-a povestit Nicole. 

— Ar fi comod, totuşi, spuse Richard distrat. Ţi-ai putea 
face plinul la mâncare şi n-ai mai fi nevoit să te opreşti din 
treabă doar pentru că stomacul tău strigă. 

— Cerealele alea sunt şi mai bune, spuse micul Kepler, din 
celălalt capăt al mesei. Pun pariu că până şi lui Hercule i-ar 


plăcea. 

— Că veni vorba, îl întrerupse Max pe un ton mai coborât. 
Care-i rostul lui? Afurisitul ăsta de octopăianjen apare în 
fiecare dimineaţă, la două ore după ivirea zorilor, şi arde 
gazu' pe aici. Dacă Nai face lecţii cu copiii, el şade în fundul 
camerei. 

— Se joacă cu noi, unchiule Max! Strigă Galileo. Hercule e 
foarte amuzant. Face tot ce-i cerem noi. leri m-a lăsat să îi 
folosesc partea din spate a capului ca sac de box. 

— După spusele lui Archie, Hercule este observatorul 
oficial, spuse Nicole. Octopăianjenii sunt curioşi cu privire 
la tot. Vor să ştie totul despre noi, chiar şi cele mai banale 
amănunte. 

— Asta-i grozav, spuse Max, dar avem o mică problemă. 
Când tu, Ellie şi Richard sunteţi plecaţi, nimeni de pe-aici 
nu înţelege ce spune Hercule. Oh, sigur, Nai ştie câteva faze 
simple, dar nu sunt de nici un folos în majoritatea cazurilor. 
Ieri, de exemplu, când toată lumea îşi făcea somnul de 
după-amiază, afurisitul ăla de Hercule a venit după mine la 
budă. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar mie-mi vine greu să-mi 
fac nevoile chiar şi cu Eponine la o distanţă de la care m-ar 
putea auzi. Cu un extraterestru holbându-se la mine de la 
câţiva metri, sfincterul meu era absolut paralizat. 

— De ce nu i-ai spus lui Hercule să plece? Întrebă Patrick 
râzând. 

— l-am spus, răspunse Max. Dar el s-a holbat la mine şi-a 
tot repetat o secvenţă de culori din care n-am priceput 
NIMIC. 

— Îţi aminteşti secvenţa? Întrebă Ellie. Poate îţi pot spune 
eu ce zicea Hercule. 

— La dracu', nu, nu mai ţin minte, răspunse Max. În plus, 
acum nu mai contează. Acuma nu-mi vine să mă. 

Gemenii Watanabe izbucniră în hohote de râs; Eponine se 
încruntă la soţul ei. Benjy, care vorbise foarte puţin în 
timpul micului dejun, rugă să fie scuzat. 


— 'Te simţi bine, dragă? Întrebă Nicole. Bărbatul-copil 
dădu din cap şi ieşi din sufragerie, îndreptându-se spre 
dormitorul său. 

— Ştie ceva? Întrebă încet Nai. 

Nicole clătină repede din cap şi se întoarse spre nepoata 
ei. 

— Ai terminat de mâncat, Nikki? 

— Da, Nonni, răspunse fetiţa. 

Se ridică de la masă şi, după câteva clipe, Kepler şi Galileo 
o urmară. 

— Cred că Benjy ştie mai multe decât avem noi impresia 
că ştie, remarcă Max imediat după plecarea copiilor. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse încetişor Nicole. Dar 
ieri, când am stat de vorbă cu el, n-am văzut nici un indiciu 
cum că. 

Nicole se opri în mijlocul frazei şi se întoarse spre 
Eponine. 

— Apropo, tu cum te simţi în dimineaţa asta? 

— Grozav, răspunse Eponine. Copilul a fost foarte activ 
înainte de ivirea zorilor. A dat tare din picioare aproape o 
oră - am putut chiar să-i urmăresc picioruşele cum se mişcă 
prin burta mea. Am încercat să-l fac pe Max să pună mâna, 
să simtă cum dă micuțul din picioare, dar a făcut nazuri. 

— Franţuzoaico, nu ştiu de ce-i zici pruncului „el” când ştii 
foarte bine că eu vreau o fetiţă care să semene cu tine. 

— Nu te cred nici în ruptul capului, Max Puckett, îl 
întrerupse Eponine. Spui că vrei fată numai ca să nu fii 
dezamăgit. Nimic nu ţi-ar plăcea mai mult decât un băiat pe 
care să-l creşti ca pe un tovarăş. Pe lângă asta, după cum 
ştii, în limba noastră se foloseşte în mod obişnuit pronumele 
„el” atunci când sexul nu e cunoscut sau specificat. 


— Ceea ce mă aduce la altă întrebare pentru specialistele 
noastre în octopăianjeni, spuse Max după ce luă o gură de 
cvasi-cafea. Se uită mai întâi la Ellie, apoi la Nicole. Ştie 
vreuna dintre voi de ce sex ar putea fi prietenii noştri 
octopăianjeni? Cu siguranţă n-am văzut pe corpurile lor 
goale nimic care să-mi dea vreun indiciu, adăugă el râzând. 

Ellie clătină din cap. 

— Chiar că nu ştiu, Max. Archie mi-a spus că Jamie nu e 
copilul lui şi nici al doctorului Blue, cel puţin nu în cel mai 
strict sens biologic. 

— Aşa că probabil Jamie e adoptat, spuse Max. Dar oare 
Archie e bărbatul şi doctorul Blue e femeia? Sau vecinii 
noştri de alături sunt un cuplu de homosexuali care cresc 
un Copil? 

— Poate că octopăianjenii nu au ceea ce numim noi sex, 
spuse Patrick. 

— Atunci de unde vin generaţiile noi de octopăianjeni? 
Întrebă Max. Doar nu se materializează din văzduh. 

Richard spuse: 

— Octopăianjenii sunt atât de avansați din punct de vedere 
biologic, încât s-ar putea să aibă un proces de reproducere 
care nouă ni s-ar părea un miracol. 

— L-am întrebat de mai multe ori pe doctorul Blue despre 
sistemul lor de reproducere, spuse Nicole. El spune că e un 
subiect complicat, mai ales ţinând cont de faptul că 
octopăianjenii sunt polimorfi, şi că mi-l va explica după ce 
voi înţelege celelalte aspecte ale biologiei lor. 

— Dacă aş fi octopăianjen, spuse rânjind Max, aş vrea să 
fiu un haplea din ăia graşi despre care ne-a povestit Nicole. 
Ce grozav ar fi ca singurul tău rost în viaţă să fie să 
mănânci şi să tot mănânci, depozitând hrană pentru toţi 
fraţii tăi. Ce existenţă! Am cunoscut în Arkansas un fiu de 
fermier care era un ghiftuit. Numai că el păstra toată 
mâncarea pentru sine. Nu voia s-o împartă nici cu porcii. 
Cred că avea aproape trei sute de kilograme când a murit, 
la vârsta de treizeci de ani. 


Eponine îşi termină vafa. 

— Glumele cu grăsani în prezenţa unei femei gravide 
dovedesc lipsă de sensibilitate, spuse ea, mimând 
indignarea. 

— Oh, la naiba, Eponine! Spuse Max. Ştii că nu se mai 
aplică niciuna din prostiile astea. Aici în Oraşul de Smarald 
suntem animale de grădină zoologică şi trebuie să ne 
suportăm unii pe alţii. 

Nai se scuză de la masă. 

— Mai am ceva de pus la punct ca să închei lecţiile pentru 
azi, spuse ea. Nikki va începe să înveţe consoanele - deja a 
trecut ca vântul prin tot alfabetul. 

— Aşa mamă, aşa fiică, spuse Max. 

După ce Patrick ieşi din sufragerie, iar la masă rămaseră 
doar cele două cupluri şi Ellie, Max se aplecă în faţă cu un 
zâmbet poznaş pe faţă. 

— Mă înşală pe mine ochii sau tânărul Patrick petrece mult 
mai mult timp cu Nai decât petrecea când am venit aici? 

— Cred că ai dreptate, Max, spuse Ellie. Şi eu am observat 
acelaşi lucru. Mi-a spus că se simte util ajutând-o pe Nai să 
se descurce cu Benjy şi cu copiii. La urma urmei, tu şi 
Eponine sunteţi preocupaţi unul de celălalt şi amândoi de 
copilul care e pe drum, eu sunt foarte ocupată cu Nikki şi 
cu octopăianjenii, mama şi tata sunt veşnic angrenaţi în 
ceva. 

— N-ai înţeles ideea, dragă doamnă, spuse Max. Mă întreb 
dacă nu cumva în mijlocul nostru se formează un alt cuplu. 

— Patrick şi Nai? Întrebă Richard, de parcă ideea i-ar fi 
trecut prin minte pentru prima dată. 

— Da, dragă, spuse Nicole râzând. Richard aparţine acelei 
categorii de genii cu spirit de observaţie foarte selectiv. Nici 
un detaliu, oricât de mic, al vreunui proiect de-al lui nu 
trece neobservat. Dar schimbările evidente din 
comportamentul oamenilor îi scapă. Îmi amintesc că o dată, 
în Noul Eden, când Katie a încetat să mai poarte rochii 
scurte. 


Nicole se opri. Încă-i era greu să vorbească despre Katie 
fără să se tulbure. 

— Kepler şi Galileo au observat că Patrick e zilnic prin 
preajmă, spuse Eponine. Nai spune că Galileo a devenit 
foarte gelos. 

— Şi Nai ce spune despre atenţia lui Patrick? Întrebă 
Nicole. O bucură? 

— O ştii pe Nai, răspunse Eponine. Veşnic drăguță, veşnic 
se gândeşte la ceilalţi. Cred că o îngrijorează gândul că o 
posibilă relaţie cu Patrick i-ar putea afecta pe gemeni. 

Toţi ochii se întoarseră către musafirul care apăru în prag. 

— Măi, măi, măi! Bună dimineaţa, Hercule, spuse Max, 
ridicându-se de pe scaun. Ce surpriză plăcută! Cu ce-ţi 
putem fi de folos în dimineaţa asta? 

Octopăianjenul intră în cameră; culorile începură să se 
reverse în jurul capului său. 

— Spune că a venit să-l ajute pe Richard la translatorul 
automat, spuse Ellie. Mai ales la părţile care sunt în afara 
spectrului nostru vizibil. 

Nicole visa. Se făcea că dansează într-un ritm african, în 
jurul unui foc de tabără dintr-o pădurice de pe Coasta de 
Fildeş. Omeh conducea dansul. Era îmbrăcat în mantia 
verde pe care o purtase când venise s-o viziteze la Roma cu 
câteva zile înainte de lansarea misiunii Newstar. Toţi 
prietenii ei oameni din Oraşul de Smarald, plus cei patru 
octopăianjeni pe care-i cunoşteau mai bine dansau şi ei în 
cerc, în jurul focului de tabără. Kepler şi Galileo se băteau. 
Ellie şi Nikki se ţineau de mână. Octopăianjenul Hercule era 
îmbrăcat într-un costum african de un purpuriu aprins. 
Eponine avea burta foarte mare şi era greoaie. Nicole îşi 
auzi numele strigat din afara cercului. Era Katie? Se chinui 
să recunoască glasul, cu inima bătând năvalnic. 

— Nicole, spuse Eponine stând lângă patul ei. Am 
contracţii. 

Nicole se ridică în şezut şi scutură din cap, ca să se 
trezească de tot. 


— Cât de dese? Întrebă ea automat. 

— Sunt neregulate, răspunse Eponine. Am avut câteva la 
distanţă de cinci minute, apoi nimic timp de o jumătate de 
oră. 

E foarte probabil să fie contracţii Braxton-Hicks, se gândi 
Nicole. Mai are încă cinci săptămâni până la termen. 

— Vino să te întinzi pe divan, zise ea, punându-şi halatul. 
Şi să-mi spui când începe următoarea contracție. 

Când Nicole termină să se spele pe mâini îl găsi pe Max 
aşteptând în camera de zi. 

— Naşte? Întrebă el. 

— Probabil că nu, spuse Nicole. 

Începu să apese uşor burta lui Eponine, încercând să 
localizeze copilul. Între timp, Max se plimba agitat prin 
cameră. 

— Aş face moarte de om pentru o ţigară în clipa de faţă, 
bombăni el. 

Când Eponine avu altă contracție, Nicole sesiză o presiune 
uşoară pe colul uterin nedilatat. Era îngrijorată, pentru că 
nu ştia sigur unde se află copilul. 

— Îmi pare rău, Eponine, spuse după cinci minute, când 
prietena ei avu altă contracție. Cred că este un travaliu fals, 
un fel de exerciţiu prin care trece corpul tău, dar s-ar putea 
să mă înşel. Nu m-am mai ocupat de o sarcină ajunsă în 
stadiul ăsta fără să am un echipament de monitorizare care 
să mă ajute. 

— Se întâmplă ca unele femei să nască atât de devreme, 
nu-i aşa? Întrebă Eponine. 

— Da. Dar cazurile sunt rare. Numai unu la sută dintre 
femeile la prima sarcină nasc cu mai mult de patru 
săptămâni înainte de termen. Şi aproape întotdeauna asta 
se întâmplă din cauza unei complicaţii de vreun fel. Sau a 
eredității. Ştii cumva dacă tu sau vreunul dintre fraţii tăi V- 
aţi născut prematur? 

Eponine clătină din cap. 

— N-am ştiut niciodată nimic despre familia mea biologică. 


La naiba, îşi spuse Nicole. Sunt aproape convinsă că astea 
sunt contracţii Braxton-Hicks. Măcar de-aş fi sigură. 

Nicole îi spuse lui Eponine să se îmbrace şi să se întoarcă 
acasă. 

— Cronometrează contracţiile. Deosebit de important este 
intervalul dintre două contracţii succesive. Dacă încep să 
aibă loc cu regularitate, din patru în patru minute, fără 
pauze semnificative, să vii din nou la mine. 

— S-ar putea să existe vreo problemă? O întrebă în şoaptă 
Max pe Nicole, în timp ce Eponine se îmbrăca. 

— Puțin probabil, dar întotdeauna există posibilitatea asta. 

— Ce zici, să le cerem ajutorul prietenilor noştri vrăjitori 
într-ale biologiei? Întrebă Max. Iartă-mă dacă te jignesc, 
dar. 

— 'Ţi-am luat-o înainte, Max, spuse Nicole. Deja m-am decis 
să mă consult cu doctorul Blue în dimineaţa asta. 

* 

Max începuse să se agite cu mult înainte ca doctorul Blue 
să deschidă ceea ce Max numea borcanul cu gândaci. 

— Stai aşa, doctore, spuse el, punându-şi mâinile cu 
blândeţe pe tentaculul care ţinea borcanul. Înainte să laşi 
creaturile alea să iasă, vrei să-mi explici ce ai de gând să 
faci? 

Eponine era întinsă pe canapeaua din camera de zi a 
familiei Puckett. Era dezbrăcată, dar acoperită cu două 
cearceafuri. Nicole o ţinuse de mână pe Eponine aproape 
tot timpul cât cei trei octopăianjeni instalaseră laboratorul 
mobil, iar acum se duse lângă Max ca să poată traduce ce 
spunea doctorul Blue. 

— Doctorul Blue nu e specialist în domeniul ăsta, 
interpretă Nicole. El spune că unul din ceilalţi doi 
octopăianjeni va trebui să explice detaliile procesului. 

După o scurtă discuţie dintre cei trei octopăianjeni, 
doctorul Blue se dădu la o parte şi un alt extraterestru veni 
în faţa lui Nicole şi a lui Max. Apoi doctorul Blue o informă 
pe Nicole că acest octod, pe care el îl numea „inginerul de 


imagine”, a început abia de curând să înveţe dialectul mai 
simplu al limbii octopăianjenilor folosit în comunicarea cu 
oamenii. 

— S-ar putea să fie puţin mai greu de înţeles, îi spuse el. 
Câteva secunde mai târziu, culorile începură să izvorască în 
jurul capului inginerului şi Nicole traduse: 

— Fiinţele micuţe din borcan se numesc. Cuadroizi de 
imagine - asta cred că ar fi o traducere satisfăcătoare. 
Oricum, sunt aparate de fotografiat vii care vor pătrunde în 
Eponine şi vor fotografia copilul. Fiecare cuadroid are o 
capacitate de. Mai multe milioane de elemente fotografice, 
care pot fi alocate unui număr de 512 imagini per nilet 
octopăienjenesc. Pot crea chiar şi filme. 

Ezită şi se întoarse spre Max. 

— Eu simplific toate astea, dacă n-ai nimic împotrivă. Totul 
este foarte tehnic şi exclusiv în matematica lor octală. 
Inginerul a explicat la sfârşit toate metodele prin care 
utilizatorul poate alege imaginile - lui Richard i-ar fi plăcut 
la nebunie. 

— Mai spune-mi o dată cât înseamnă un nilet, spuse Max. 

— Aproximativ douăzeci şi opt de secunde, răspunse 
Nicole. Opt nileţi fac un feng, opt fengi fac un voden, opt 
vodeni fac un terţ şi opt terţi fac o zi octopăienjenească. 
Richard a calculat că ziua lor are treizeci şi două de ore, 
paisprezece minute şi un pic mai mult de şase secunde. 

— Mă bucur că există cineva care înţelege toate astea, 
spuse Max încet. 

Nicole se întoarse cu faţa la inginerul de imagini şi 
conversaţia continuă. 

— Fiecare cuadroid de imagine intră în zona ţintă 
specificată, face fotografii, apoi se întoarce la procesorul de 
imagini - cutia gri de lângă perete - unde „varsă” imaginile, 
îşi primeşte răsplata şi se întoarce la coadă. 

— Poftim?! Exclamă Max. Ce fel de răsplată? 

— Mai târziu, Max, spuse Nicole. 


Se chinuia să înţeleagă o frază pe care deja îl rugase pe 
octopăianjen să o repete. Rămase tăcută câteva secunde, 
apoi clătina din cap şi se întoarse spre doctorul Blue. 

— Îmi pare rău, dar tot nu înţeleg ultima frază. 

Cei doi octopăianjeni avură un schimb rapid de replici în 
dialectul lor normal, apoi inginerul de imagini se întoarse 
iar cu faţa la Nicole. 

— În regulă, spuse ea în cele din urmă, cred că acum am 
înţeles. Max, cutia gri e un fel de manager de date 
programabil, care stochează datele în celule vii şi 
pregăteşte materialul adunat de la cuadroizi pentru a fi 
proiectat pe perete sau oriunde am vrea să vedem 
imaginile, în conformitate cu protocolul selectat. 

— Am o idee, o întrerupse Max. Toate astea mă depăşesc. 
Dacă tu eşti convinsă că şmecheria asta n-o să-i facă rău în 
nici un fel lui Eponine, daţi-i înainte. 

Doctorul Blue înţelese ce spusese Max. La un semn al lui 
Nicole, el şi ceilalţi octopăianjeni se duseră în faţa casei 
familiei Puckett şi scoaseră dintr-o maşină parcată acolo 
ceva ce arăta ca un sertar acoperit. 

— În acest container, îi spuse lui Nicole doctorul Blue, se 
află douăzeci sau treizeci dintre cei mai mici membri ai 
speciei noastre, aparţinând unui tip morfologic al cărui rol 
principal este să comunice direct cu cuadroizii şi cu 
celelalte creaturi micuţe care fac ca acest sistem să 
funcţioneze. De fapt, morfii vor dirija procedura. 

— Fir-aş al naibii! Spuse Max când sertarul se deschise şi 
octopăianjenii mititei, de numai câţiva centimetri înălţime, 
se repeziră în mijlocul camerei. Pe ăştia i-am văzut 
împreună cu Eponine în labirintul albastru de pe cealaltă 
parte a Mării Cilindrice. 

— Morții pitici, explică doctorul Blue, primesc îndrumări 
de la noi şi apoi organizează întregul proces. Ei sunt cei 
care, de fapt, programează cutia gri. Acum, tot ce ne 
trebuie ca să începem sunt câteva precizări cu privire la ce 
fel de imagini doriţi şi unde vreţi să le vedeţi. 


* 


Marea imagine colorată de pe peretele camerei de zi a 
familiei Puckett arăta un făt de sex masculin, frumos, 
perfect format, care umplea aproape tot uterul mamei sale. 
Max şi Eponine sărbătoreau de o oră, de când putură să 
distingă în mod clar că pruncul nenăscut e într-adevăr 
băiat. În timp, Nicole învățase cum să precizeze mai bine ce 
vrea să vadă, iar calitatea imaginilor se îmbunătăţise 
considerabil. Actuala imagine de pe perete, dublă faţă de 
mărimea naturală, era de-o claritate uluitoare. 

— Pot să-l mai văd o dată cum dă din picioare? Întrebă 
Eponine. 

Inginerul de imagini îi spuse ceva morfului conducător şi 
în mai puţin de un nilet apăru o imagine a micuţului Puckett 
dând din picioare în burta mamei sale. 

— Uite ce picioare puternice are! Exclamă Max. 

Acum era mai relaxat. După ce-şi revenise din şocul 
provocat de imaginile iniţiale, Max începuse să fie îngrijorat 
de toate „instalaţiile” care-l înconjurau pe fiul său în uter. 
Nicole îl liniştise pe tatăl novice identificând cordonul 
ombilical şi placenta şi asigurându-l că totul e normal. 

— Să-nţeleg că fiul meu n-o să se nască foarte curând? 
Întrebă Eponine după ce mai văzură filmul o dată. 

— Nu, răspunse Nicole. Cred că mai ai cinci sau şase 
săptămâni. Deseori, primul copil se naşte puţin mai târziu. 
S-ar putea să mai ai nişte contracţii din alea intermitente, 
dar să nu-ţi faci griji din pricina lor. 

Nicole îi mulţumi din inimă doctorului Blue, la fel şi Max şi 
Eponine. Apoi octopăianjenii îşi adunară componentele 
laboratorului portabil, atât cele biologice, cât şi cele 
nonbiologice. După plecarea octopăianjenilor, Nicole 
traversă camera şi o luă pe Eponine de mână. 

— Es-tu heureuse? Îşi întrebă ea prietena. 

— Absolument, răspunse Eponine. Şi uşurată. Credeam că 
e ceva în neregulă. 

— Nu, spuse Nicole. A fost doar o alarmă falsă. 


Max veni şi-şi îmbrăţişă soţia. Era tot un zâmbet. Nicole se 
retrase uşor şi urmări scena tandră dintre prietenii ei. Doi 
soţi nu se iubesc niciodată mai mult ca înainte de naşterea 
primului lor copil, reflectă ea, dând să plece. 

— Stai puţin, spuse Max. Nu vrei să ştii ce nume o să-i 
punem? 

— Fireşte că vreau. 

— Marius Clyde Puckett, spuse Max cu mândrie. Eponine 
explică: 

— Marius pentru că aşa-l chema pe iubitul visat de 
pribeaga Eponine din Les Miserables - am tânjit după un 
Marius în nopţile lungi şi însingurate de la orfelinat. Şi 
Clyde după fratele lui Max din Arkansas. 

— E un nume grozav, spuse Nicole, zâmbind în sinea ei. Un 
nume grozav, repetă ea şi se întoarse să plece. 

Richard se întoarse acasă în acea după-amiază 
entuziasmat la culme. 

— Tocmai am petrecut două ore absolut fascinante în sala 
de conferinţe, împreună cu Archie şi ceilalţi octopăianjeni, îi 
spuse el lui Nicole cu un glas extrem de zgomotos. Mi-au 
arătat întreaga aparatură pe care au folosit-o când au 
„consultat-o” azi pe Eponine. Uimitor! Ce genii incredibile! 
Nu, vrăjitori e un termen mai potrivit - am spus-o de la 
început, afurisiţii de octopăianjeni sunt nişte vrăjitori ai 
biologiei! Imaginează-ţi. Au nişte creaturi vii care joacă 
rolul de aparat de fotografiat sau cameră de luat vederi, un 
set de insecte microscopice care citesc imaginile şi 
stochează cu grijă fiecare fotografie în parte, plus o replică 
deformată a lor înşişi, obţinută pe cale genetică, ce 
controlează procesul, şi o mână de elemente electronice 
care realizează, acolo unde e necesar, sarcinile obişnuite de 
administrare a datelor. Câte mii de ani le-a luat ca să obţină 
toate astea? Şi cine a fost cel care le-a conceput? Îţi stă 
mintea-n loc, pur şi simplu! Nicole îi zâmbi soţului ei. 

— L-ai văzut pe Marius? Ce părere ai? 


— Am văzut toate fotografiile din după-amiaza asta, 
continuă Richard să strige. Ştii cum comunică mortii pitici 
cu cuadroizii de imagini? Folosesc o gamă specială de 
lungimi de unde, din capătul zonei ultraviolete a spectrului. 
Chiar aşa. Archie mi-a spus că, de fapt, insectele acelea mici 
şi octopăianjenii pitici au un limbaj comun. Şi asta nu e tot. 
Unii morfi cunosc limbile a opt microspecii diferite. Chiar şi 
Archie poate să comunice cu alte patruzeci de specii, dintre 
care cincisprezece folosesc culorile de bază ale 
octopăianjenilor, iar restul, limbaje care folosesc semne, 
substanţe chimice şi alte componente ale spectrului 
electromagnetic. 

O clipă, Richard rămase nemişcat în mijlocul camerei. 

— E incredibil, Nicole, pur şi simplu incredibil! 

Era pe cale să se lanseze într-un alt monolog când Nicole îl 
întrebă cum comunicau între ei octozii obişnuiţi şi morfii 
pitici. 

— N-am văzut azi pe capetele morților nici o succesiune de 
culori. 

— Toată conversaţia lor se poartă în ultraviolete, spuse 
Richard, începând din nou să se plimbe prin cameră cu paşi 
mari. 

Brusc, se întoarse spre Nicole, cu degetul aţintit spre 
mijlocul frunţii. 

— Nicole, spuse el, chestia aia, lentila din mijlocul fantei 
sau canelurii lor verticale este un adevărat telescop, capabil 
să primească informaţii pe orice lungime de undă. E 
uluitor! Au organizat, cumva, toate aceste forme de viaţă 
într-un impresionant sistem simbiotic de o complexitate ce 
depăşeşte cu mult tot ce ne-am putea noi imagina vreodată. 

Richard se aşeză pe divan, lângă Nicole. 

— Uite, încă mai am pielea ca de găină, spuse el arătându-i 
braţele. Creaturile alea mă înfioară. Doamne, bine că nu 
sunt ostile. 

Nicole îşi privi soţul cu mirare. 

— De ce spui asta? 


— Ar putea să adune o armată de miliarde de soldaţi, 
poate chiar de o mie de ori mai mult. Pun pariu că vorbesc 
Chiar şi cu plantele! Ai văzut ce repede au rezolvat povestea 
din pădure. Imaginează-ţi cum ar fi dacă inamicul tău ar 
deţine controlul asupra tuturor bacteriilor, chiar şi asupra 
viruşilor, şi le-ar face să le îndeplinească poruncile. Ce idee 
înspăimântătoare! 

Nicole râse. 

— Nu crezi că te laşi dus de val? Doar pentru că au creat 
pe cale genetică nişte aparate de fotografiat vii nu 
înseamnă că. 

— Ştiu, o întrerupse Richard sărind de pe divan. Dar nu 
mă pot abţine să nu mă gândesc la extensia logică a ceea ce 
am văzut azi aici. Nicole, Archie a recunoscut în faţa mea că 
singurul rol al morfilor pitici este să se ocupe de lumea 
fiinţelor mici. Piticii pot vedea fiinţe a căror mărime nu 
depăşeşte un micron, adică o miime de milimetru. Acum 
extinde ideea asta. Imaginează-ţi o specie ai cărei morii 
dezvoltă patru sau cinci relaţii similare celei dintre octozii 
normali şi cei pitici. La urma urmelor, s-ar putea ca relaţia, 
comunicarea cu bacteriile să nu fie imposibilă. 

În acest punct, Nicole interveni: 

— Richard, n-ai nimic de spus despre faptul că Max şi 
Eponine urmează să aibă un fiu? Şi că băiatul pare perfect 
sănătos? 

Richard rămase tăcut câteva clipe. 

— E minunat! Spuse el oarecum ruşinat. Cred că ar trebui 
să mă duc alături şi să-i felicit. 

— Poţi aştepta până după cină, spuse Nicole, uitându-se la 
unul din ceasurile speciale făcute de Richard, ceas care 
măsura timpul pământesc într-un cadru de referinţă 
octopăienjenesc. Patrick, Ellie, Nikki şi Benjy sunt de 
jumătate de oră la Max şi Eponine, continuă Nicole, chiar 
de când doctorul Blue a trecut pe acolo cu nişte fotografii 
pe pergament ale micuţului Marius în uter. Cred că se vor 


întoarce acasă în aproximativ un feng, cum ai spune tu, 
preciză ea zâmbind. 

Nicole se spălă pe dinţi, apoi se privi în oglindă. Galileo 
avea dreptate, îşi spuse ea. Sunt o babă. 

Începu să-şi frece faţa cu degetele, masând metodic 
ridurile care păreau să fie pretutindeni. Îl auzi pe Benjy 
jucându-se afară cu copiii şi pe Nai şi Patrick chemându-i la 
şcoală. N-am fost mereu bătrână. A fost o vreme când 
mergeam şi eu la şcoală. 

Nicole închise ochii, încercând să-şi amintească propria 
imaginea de pe vremea când era copil. Însă prea multe 
imagini din anii care trecuseră de atunci îi înceţoşau şi 
distorsionau amintirea. 

În cele din urmă deschise ochii şi se uită lung la imaginea 
ei din oglindă. În minte, şterse pungile de sub ochi şi toate 
zbârciturile de pe faţă. Schimbă culoarea părului şi a 
sprâncenelor din cenuşiu în negru intens. În sfârşit, reuşi să 
se vadă ca la douazeci şi unu de ani, o femeie frumoasă. 
Preţ de o clipă, i se făcu tare dor de anii tinereţii. Căci eram 
tineri şi convinşi că nu vom muri niciodată. 

Richard băgă capul pe uşă. 

— Ellie şi cu mine ne apucăm de lucru cu Hercule, în 
birou, anunţă el. Vii şi tu? 

— În câteva minute, răspunse Nicole. 

În timp ce-şi aranja părul, Nicole reflectă asupra tiparelor 
zilnice ale clanului oamenilor din Oraşul de Smarald. De 
regulă, se adunau toţi la micul dejun în sufrageria familiei 
Wakefield. Şcoala se termina înainte de prânz. Apoi toată 
lumea, cu excepţia lui Richard, îşi făcea somnul de după- 
amiază, acomodându-se la ziua mai lungă cu opt ore. În 
majoritatea după-amiezelor, Nicole, Ellie şi Richard erau cu 
octopăianjenii, învățând mai multe despre gazdele lor sau 
împărtăşind experienţe de pe planeta Pământ. Ceilalţi patru 
adulţi îşi petreceau aproape tot timpul cu Benjy şi copiii în 
enclava de la capătul fundăturii. 


Şi unde ne vor duce toate astea? Se întrebă dintr-o dată 
Nicole. Câţi ani vom mai fi oaspeţii octopăianjenilor? Şi ce 
se va întâmpla dacă, şi când, Rama va ajunge la destinaţia 
ei? 

Nicole nu avea răspunsuri la niciuna din aceste întrebări. 
Chiar şi Richard părea că a încetat să-şi mai facă griji cu 
privire la ceea ce se petrecea în afara Oraşului de Smarald. 
Era absorbit complet de octopăianjeni şi proiectul 
translatorului. În ultima vreme îi cerea lui Archie doar din 
două în două luni informaţii despre navigația prin cosmos. 
De fiecare dată, Richard îi informa pe ceilalţi, fără 
comentarii, că Rama se îndreaptă tot în direcţia generală a 
stelei Tau Ceti. 

La fel ca micul Marius, se gândi Nicole, suntem mulţumiţi 
aici, în uterul nostru. Atâta timp cât nu suntem obligaţi să 
luăm act de lumea din afară, nu punem întrebări 
copleşitoare. 

Nicole ieşi din baie şi porni pe hol, înspre birou. Richard 
şedea pe podea, între Hercule şi Ellie. 

— Să găseşti succesiunea de culori şi să stochezi frecvenţa 
în procesor e uşor, spunea el. Partea cea mai grea a 
traducerii este să transformi în mod automat acea 
succesiune într-o propoziţie recognoscibilă. 

Richard se întoarse cu faţa la Hercule şi vorbi foarte rar: 

— Pentru că limba voastră este atât de matematică, fiecare 
culoare având un număr acceptabil de angstromi definit a 
priori, senzorul nu trebuie decât să identifice fluxul de 
culori şi lăţimile benzilor. Atunci întregul conţinut de 
informaţii a fost captat. Datorită preciziei regulilor, nici 
măcar nu e greu să codifici un algoritm de protecţie simplu 
împotriva greşelilor, care să fie folosit în conversațiile cu 
tineri sau cu vorbitori neatenţi, în caz că o singură culoare 
se abate la stânga sau la dreapta în spectru. Totuşi, să 
transpui în limba noastră spusele unui octopăianjen e un 
proces mult mai complex. Dicţionarul pentru traducere e 
cât se poate de simplu. Fiecare cuvânt şi clarificatorii 


corespunzători pot fi identificaţi imediat. Dar e aproape 
imposibil de făcut următorul pas, anume transpunerea în 
frază, fără intervenţia unui om. 

— Asta pentru că limba octopăianjenilor diferă 
fundamental de a noastră, comentă Ellie. Totul este precizat 
şi cuantificat, pentru a reduce posibilitatea interpretării 
greşite. În limba lor nu există subtilitate şi nici nuanţe. 
Pronumele „noi”, „voi” şi „ei-ele” sunt întotdeauna marcate 
cu clarificatori numerici, ba chiar şiruri de calificatori, când 
există incertitudini. Un octopăianjen nu spune niciodată 
„câţiva vodeni” sau „mai mulţi mileţi” - întotdeauna 
foloseşte o cifră sau un interval numeric pentru a preciza 
mai bine lungimea perioadei de timp. 

— Din punctul nostru de vedere, spuse Hercule în culori, 
limba oamenilor are două aspecte extrem de dificile. Unul 
este absenţa formulărilor exacte, fapt care conduce la 
folosirea unui vocabular vast. Şi acum mi-e greu să-l înţeleg 
pe Max din cauză că, deseori, ceea ce spune el nu e totuna 
cu ceea ce vrea să spună. 

Nicole i se adresă lui Richard: 

— Nu ştiu cum face asta computerul tău, însă traducerea 
trebuie să reflecte cumva toate informaţiile cantitative 
conţinute în spusele unui octopăianjen. Aproape fiecare 
verb sau adjectiv folosit de ei are ataşat un clarificator 
numeric. Uite, de exemplu, cum a tradus Ellie „extrem de 
dificil” şi „vocabular vast”. Adjectivul „dificil”, spus de 
Hercule în limba lui, avea drept clarificator numărul cinci, 
iar „vocabular mare” avea numărul şase drept clarificator 
pentru „mare”. loţi clarificatorii pentru modul comparativ 
au în vedere intensitatea adjectivului. Cum sistemul lor 
numeric de bază este octal, intervalul de variaţie al 
comparativelor este între unu şi şapte. Dacă Hercule ar fi 
folosit cifra şapte pentru a clarifica adjectivul „dificil”, Ellie 
ar fi tradus expresia prin „imposibil de dificil”. Dacă el ar fi 
folosit cifra doi drept clarificator în aceeaşi frază, ea ar fi 
spus „puţin dificil”. 


— Greşelile privind intensitatea adjectivelor, deşi 
importante, duc rareori la interpretări greşite, spuse 
Richard, jucându-se absent cu un procesor mic. Greşeala de 
interpretare corectă a clarificatorilor verbelor e cu totul 
altă problemă. Aşa cum am învăţat de curând din testele 
mele preliminare. Să luăm simplul verb octopăienjenesc „a 
merge”, care înseamnă, după cum ştiţi, a se deplasa 
neajutat, fără un mijloc de transport. Secvența maro- 
purpuriu - galben lămâie, ambele benzi de culoare având 
aceeaşi lăţime, acoperă mai multe zeci de verbe în engleză, 
de la „a merge” până la „a se plimba”, „a ţopăi”, „a alerga”, 
ba chiar „a sprinta”. 

— Acelaşi aspect voiam să-l scot şi eu în evidenţă, spuse 
Ellie. Nu există traducere fără interpretarea completă a 
clarificatorilor. Pentru acest verb anume, octozii folosesc un 
dublu clarificator care să răspundă întrebării „cât de 
repede”. Într-un sens, există şaizeci şi trei de viteze diferite 
cu care ei pot să „meargă”. Ca să complice problema şi mai 
mult, pot folosi şi un clarificator de traseu, aşa că 
formularea „să mergem” poate avea multe, multe traduceri 
posibile. 

Richard se strâmbă şi clătină din cap. 

— Ce s-a întâmplat, tată? Întrebă Ellie. 

— Sunt dezamăgit, răspunse Richard. Sperasem să am 
terminată la ora asta o versiune simplificată a 
translatorului. Am presupus că esenţa celor spuse poate fi 
determinată prin urmărirea tuturor clarificatorilor. 
Includerea tuturor benzilor înguste de culoare va cere o 
capacitate mărită de memorare şi va încetini semnificativ 
traducerea. S-ar putea chiar să am probleme la proiectarea 
unui translator care să lucreze în timp real. 

— Şi ce? Întrebă Hercule. De ce te preocupă atât de tare 
acest translator? Ellie şi Nicole deja înţeleg foarte bine 
limba noastră. 

— Nu chiar, spuse Nicole. Ellie e singura dintre noi care 
chiar vă înţelege culorile fără nici o dificultate. Eu încă mai 


învăţ zilnic. 

— Deşi iniţial am început acest proiect atât ca o provocare, 
cât şi ca un mijloc dea mă obliga să mă familiarizez cu 
limba voastră, îi răspunse Richard lui Hercule, discutam cu 
Nicole, săptămâna trecută, despre cât de important a 
devenit translatorul. Nicole spune, şi sunt de acord cu ea, 
că grupul sau clanul nostru din Oraşul de Smarald se 
împarte în două. Ellie, Nicole şi cu mine ne facem viaţa mai 
interesantă interacţionând tot mai mult cu specia voastră. 
Ceilalţi, inclusiv copiii, rămân în esenţă izolaţi. Până la 
urmă, dacă nu vor avea un mod de comunicare cu voi, vor 
deveni nemulţumiţi şi/sau nefericiţi. Un translator automat 
bun este cheia care le va deschide viaţa aici. 

* 

Harta era încreţită şi ruptă în câteva locuri. Patrick o ajută 
pe Nai s-o deruleze încet şi s-o prindă pe peretele 
sufrageriei ei, care avea rol şi de sală de clasă pentru copii. 

— Nikki, mai ţii minte ce este asta? Întrebă Nai. 

— Desigur, doamnă Watanabe, răspunse fetiţa. Este harta 
Pământului nostru. 

— Benjy, poţi să ne arăţi unde s-au născut părinţii şi bunicii 
tăi? 

— Iarăşi! Nu se poate, bombăni Galileo suficient de tare, 
adresându-i-se lui Kepler. Niciodată nu nimereşte. E prea 
tâmpit. 

— Galileo Watanabe! Du-te în camera ta şi stai pe pat 
cincisprezece minute. 

— Nu face nimic, Nai, spuse Benjy îndreptându-se spre 
hartă. M-am obişnuit. 

Galileo, în vârstă de aproape şapte ani după numărătoarea 
oamenilor, se opri la uşă să vadă dacă i se va anula 
pedeapsa. 

— Ce mai aştepţi? Îl certă maică-sa. Ţi-am spus să te duci 
în camera ta. 

Benjy stătu liniştit în faţa hărţii în jur de douăzeci de 
secunde. În cele din urmă spuse: 


— Ma-ma mea s-a născut aici, în Franţa. 

Se dădu puţin în spate şi localiză Statele Unite, de cealaltă 
parte a Oceanului Atlantic. 

— Ta-tăl meu s-a născut aici în Boston, în A-me-ri-ca. Benjy 
dădu să se aşeze. 

— Dar bunicii tăi? Îl îndemnă Nai. Ei unde s-au născut? 

— Ma-ma ma-mei, bu-ni-ca mea, s-a născut în Africa spuse 
Benjy rar; se uită lung la hartă câteva secunde. Dar nu ţin 
min-te unde e asta. 

— Ştiu eu, doamnă Watanabe, spuse imediat micuța Nikki. 
Pot să-i arăt lui Benjy? 

Benjy se întoarse şi se uită la fetiţa frumuşică, cu păr 
negru ca smoala. Zâmbi. 

— Poţi să-mi spui, Nik-ki. 

Fata se ridică de pe scaun, traversă camera şi puse 
degetul pe zona vestică a Africii. 

— Mama lui Nonni s-a născut aici, în ţara asta verde, spuse 
ea cu mândrie. Se numeşte Coasta de Fildeş. 

— Foarte bine, Nikki, spuse Nai. 

— Îmi pare rău, Nai, zise Benjy. Am lu-crat atât de mult la 
frac-ţii, încât n-am avut timp de ge-o-gra-fie. 

Se uită lung după nepoata sa, care se întorcea la locul ei. 
Când o privi din nou spre Nai, avea obrajii uzi de lacrimi. 

— Nai, spuse el, azi n-am chef de şcoa-lă. Cred că am să 
mă duc acasă. 

— Bine, Benjy, răspunse Nai cu blândeţe. 

Benjy porni către uşă. Patrick dădu să-l urmeze, dar Nai îi 
făcu semn să stea pe loc. 

Timp de aproape un minut, în clasă domni o linişte 
stânjenitoare. 

— Acum e rândul meu? Întrebă în cele din urmă Kepler. 
Nai dădu din cap şi băiatul se duse la hartă. 

— Mama mea s-a născut în Thailanda, în oraşul Lampun. 
Tot acolo s-a născut şi tatăl ei. Bunica din partea mamei s-a 
născut tot în Thailanda, dar în alt oraş, numit Chiang Saen. 
Ilată-l aici, lângă graniţa cu China. 


Kepler făcu un pas la est şi arătă Japonia. 

— Tatăl meu, Kenji Watanabe, şi ambii lui părinţi s-au 
născut în oraşul japonez Kyoto. 

Băiatul se îndepărtă puţin de hartă. Părea că-l frământă 
ceva. 

— Ce este, Kepler? Întrebă Nai. 

După o tăcere chinuitoare, băieţelul spuse: 

— Mamă, tata a fost un om rău? 

— Poftim? Întrebă Nai, uluită; se aplecă spre fiul ei şi-l 
privi în ochi. Tatăl tău a fost o fiinţă minunată. Era 
inteligent, sensibil, iubitor, vesel - un adevărat prinţ. El. 

Nai se opri. Emoţiile stăteau gata să erupă, s-o 
copleşească. Se uită o clipă în tavan, apoi îşi recăpăta 
stăpânirea de sine. 

— Kepler, de ce pui asemenea întrebări? Îţi adorai tatăl. 
Cum poţi să. 

— Unchiul Max ne-a spus că domnul Nakamura a venit din 
Japonia. Noi ştim că ele un om rău. Galileo spune că, 
întrucât tata venea din acelaşi loc. 

— Galileo! Bubui glasul lui Nai, speriindu-i pe copii. Vino 
imediat aici! 

Băiatul intră în fugă şi-şi privi mama nedumerit. 

— Ce i-ai spus fratelui tău despre tatăl vostru? 

— La ce te referi? Spuse Galileo, încercând să facă pe 
nevinovatul. 

— Mi-ai spus că se poate ca tata să fi fost un om râu, 
deoarece venea din Japonia, la fel ca domnul Nakamura. 

— Păi, nu-l mai ţin minte prea bine pe tata. N-am spus 
decât că s-ar putea. 

Nai trebui să facă apel la întreaga ei stăpânire de sine 
pentru a nu-i trage o palmă lui Galileo. Îl apucă pe băiat de 
umeri. 

— Tinere, dacă te mai aud o dată spunând o vorbă 
împotriva tatălui tău. 

Nai nu-şi putu termina fraza. Nu ştia cu ce să-l amenințe, 
ce să spună în continuare. Se simţi dintr-o dată copleşită de 


întreaga ei viaţă. 

— Vă rog să staţi jos şi să mă ascultați cu mare atenţie, le 
spuse în cele din urmă fiilor săi gemeni. Harta asta de pe 
perete arată toate ţările de pe planeta Pământ. În fiecare 
naţiune există tot felul de oameni, unii buni, alţii răi, cei mai 
mulţi un amestec complex de bunătate şi răutate. Nici o 
ţară nu are numai oameni buni sau numai oameni răi. latăl 
vostru a crescut în Japonia. La fel şi domnul Nakamura. 
Sunt de acord cu unchiul Max că domnul Nakamura este un 
om foarte rău. Dar răutatea lui nu are nici o legătură cu 
faptul că e japonez. Tatăl vostru, Kenji Watanabe, care era 
tot japonez, a fost cel mai bun om din câţi au trăit vreodată. 
Îmi pare rău că nu-l mai ţineţi minte şi că n-aţi ştiut cum era 
el în realitate. 

Nai făcu o scurtă pauză. 

— Nu-l voi uita niciodată pe tatăl vostru, spuse ea cu glas 
mai moale, aproape pentru sine. Şi-acum îl văd întorcându- 
se în casa noastră din Noul Eden, după-amiaza târziu. Voi 
amândoi strigaţi „Bună, tati!” când intra pe uşă. Elmă 
săruta, vă ridica în braţe şi vă ducea la leagănul din curte. 
Întotdeauna, indiferent cât de obositoare îi fusese ziua, era 
răbdător şi iubitor. 

Glasul i se stinse. Lacrimile îi inundară obrajii şi simţi că 
începe să tremure. Se întoarse cu spatele. 

— Ora s-a terminat, sunteţi liberi, spuse ea. 

* 

Patrick stătea lângă Nai şi se uitau amândoi la gemeni, 
care se jucau împreună cu Nikki cu o minge mare, albastră, 
în fundătură. 

— Scuză-mă, Patrick, spuse Nai. Nu m-am aşteptat să 
devin. 

— N-ai de ce să te scuzi, o întrerupse Patrick. 

— Ba da, am, spuse Nai. Cu ani în urmă mi-am promis să 
nu mă las copleşită de astfel de sentimente în faţa lui Kepler 
şi Galileo. Ei n-au cum să înţeleagă. 


— Au uitat deja, spuse Patrick după un moment de tăcere. 
Uită-te la ei. Sunt total captivaţi de joc. 

În acel moment, gemenii se certau. Ca de obicei într-un joc 
fără reguli stricte, Galileo încerca să obţină un avantaj. 
Nikki stătea lângă băieţi, atentă la fiecare vorbă. 

— Băieți, băieţi! Strigă Nai. Încetaţi. Dacă nu vă puteţi 
juca fără să vă certaţi, va trebui să intraţi în casă. 

Câteva secunde mai târziu, mingea albastră ţopăia pe 
stradă către piaţă şi cei trei copii alergau veseli după ea. 

— Vrei ceva de băut? Îl întrebă Nai pe Patrick. 

— Da, aş vrea. Mai ai suc din acela de pepene verde pe 
care l-a adus Hercule săptămâna trecută? A fost foarte 
gustos. 

— Da, răspunse Nai, aplecându-se către dulăpiorul în care 
păstrau răcoritoarele. Apropo, unde e Hercule? Nu l-am 
văzut de câteva zile. 

Patrick râse. 

— Unchiul Richard l-a recrutat să lucreze cu normă 
întreagă la translator. Chiar şi Ellie şi Archie sunt acolo, cu 
ei, în fiecare după-amiază. 

Îi mulţumi lui Nai pentru paharul cu suc. Nai luă o gură 
din băutura ei şi se întoarse în sufragerie. 

— Ştiu că ai vrut să-l linişteşti pe Benjy azi dimineaţă, 
spuse ea. Te-am oprit doar pentru că-l cunosc foarte bine pe 
fratele tău. Este foarte mândru. Nu vrea mila nimănui. 

— Am înţeles, spuse Patrick. 

— Azi dimineaţă, Benjy şi-a dat seama, oarecum, că până şi 
micuța Nikki - pe care el încă o mai vede ca pe un bebeluş - 
îl va întrece rapid la şcoală. Descoperirea l-a şocat şi i-a 
reamintit propriile sale limite. 

Nai stătea în faţa hărţii Pământului, rămasă pe perete. 

— Bănuiesc că nimic de pe harta asta nu reprezintă ceva 
semnificativ pentru tine, spuse ea. 

— Asta cam aşa-i, răspunse Patrick. Am văzut multe 
fotografii şi filme, desigur, şi când eram cam de vârsta 
gemenilor tata îmi povestea despre Boston, despre culoarea 


frunzelor din New England toamna şi despre excursia pe 
care a făcut-o în Irlanda cu tatăl lui. Dar amintirile mele 
sunt despre alte lucruri. Adăpostul din New York mi-e 
foarte viu în minte. La fel şi uimitorul an pe care l-am 
petrecut la Baza de Tranzit. Şi Vulturul! Ce creatură! Îl ţin 
minte mai bine decât pe tata. 

— Aşadar, te consideri pământean? Întrebă Nai. 

— E o întrebare interesantă, răspunse Patrick terminându- 
şi băutura. Ştii, de fapt nu m-am gândit niciodată la asta. Cu 
siguranţă mă consider om. Dar pământean? Cred că nu. 

Nai atinse harta cu degetul. 

— Dacă ar fi fost mai mare, Lampun, oraşul meu natal, ar 
fi apărut aici, chiar la sud de Chiang Mai. Uneori mi se pare 
imposibil să fi locuit acolo când eram copil. 

Degetele lui Nai urmăriră conturul Thailandei. 

— Aseară, în timp ce le făceam baie băieţilor, Galileo mi-a 
turnat o cană cu apă în cap şi, dintr-o dată, mi-am amintit 
foarte intens cele trei zile pe care le-am petrecut la Chiang 
Mai cu verişoarele mele, când aveam paisprezece ani. Era 
în aprilie, în timpul Festivalului Songkran şi toată lumea din 
oraş sărbătorea Anul Nou thailandez. Erau parade şi 
discursuri - obişnuitele chestii despre felul cum, după vizita 
primei Rama, toţi regii Chakki au pregătit poporul 
thailandez pentru rolul său important în lume - însă ceea 
ce-mi amintesc cel mai clar este că mergeam noaptea prin 
oraş, în partea din spate a unei furgonete electrice, 
împreună cu verişoara mea Oni şi cu prietenele ei. Peste tot 
pe unde mergeam, aruncam găleți cu apă peste oameni - şi 
eram udate la rândul nostru. O ţineam tot într-un râs. 

— De ce arunca toată lumea apă? Întrebă Patrick. 

— Acum am uitat, spuse Nai, ridicând din umeri. Avea nu 
ştiu ce legătură cu sărbătoarea. Dar experienţa în sine, 
râsul şi cum era să am hainele leoarcă şi, dintr-o dată, să 
mă izbească o altă cascadă de apă - toate astea mi le 
amintesc în amănunt. 

Se lăsă din nou tăcerea. Nai desprinse harta de pe perete. 


— Îmi închipui că nici Kepler şi nici Galileo nu se vor 
considera pământeni, îngână ea în timp ce rula harta cu 
mare atenţie. Ba poate că studierea istoriei şi geografiei 
Pământului e o pierdere de timp. 

— Nu cred, spuse Patrick. Ce altceva să studieze copii? Şi, 
în plus, avem nevoie cu toţii să înţelegem de unde venim. 

Trei feţe de copii apărură în uşa sufrageriei. 

— E ora mesei? Întrebă Galileo. 

— Aproape, răspunse Nai. Mergeţi mai întâi să vă spălaţi. 
Pe rând, adăugă ea în timp ce copiii porniră tropăind pe hol. 

Nai se întoarse brusc şi-l surprinse pe Patrick privind-o 
într-un fel neobişnuit. Zâmbi. 

— Mi-a făcut mare plăcere tovărăşia ta în dimineaţa asta, 
spuse ea. M-ai ajutat să mă descurc mai uşor. 

Întinse braţele şi luă mâinile lui Patrick în mâinile ei. 

— În aceste ultime două luni mi-ai fost de mare ajutor în 
privinţa lui Benjy şi a copiilor, spuse ea cu ochii aţintiţi în ai 
lui. Şi ar fi o prostie să neg că m-am simţit ceva mai puţin 
singură de când ai început să-ţi petreci timpul cu noi. 

Patrick făcu stângaci un pas către Nai, dar mâinile ei îl 
ţinură pe loc. 

— Încă nu, spuse ea cu blândeţe. E încă prea devreme. 

La nici un minut după ce marii ciorchini de licurici de pe 
cupola Oraşului de Smarald anunţară începutul unei noi 
zile, Nikki se înfiinţă în dormitorul bunicilor ei. 

— E lumină, Nonni, spuse ea. Acuşi vin după noi. Nicole se 
întoarse pe o parte şi-şi îmbrăţişă nepoata. 

— Mai avem încă două ore, Nikki, îi spuse fetiţei 
emoţionate. Boobah încă mai doarme. Întoarce-te în camera 
ta şi joacă-te cu jucăriile până facem noi un duş. 

Când fetiţa dezamăgită plecă în sfârşit, Richard se ridică 
în şezut şi se frecă la ochi. 

— Toată săptămâna, Nikki n-a vorbit decât despre ziua 
asta, îi spuse Nicole. Stă toată ziua în camera lui Benjy şi se 
uită la tablou. Ea şi gemenii chiar au botezat toate acele 
animale bizare. 


Întinse distrată mâna după peria de păr de lângă pat. 

— Oare de ce copiii mici înţeleg atât de greu conceptul de 
timp? Cu toate că Ellie i-a făcut un calendar, pe care a tăiat 
zilele una câte una, Nikki tot m-a întrebat în fiecare 
dimineaţă dacă „azi e ziua cea mare”. 

— Din cauză că-i emoţionată, spuse Richard, ridicându-se 
din pat. Sper să nu fim cu toţii dezamăgiţi. 

— Cum să fim? Replică Nicole. Doctorul Blue spune că vom 
vedea imagini şi mai uimitoare decât cele pe care le-am 
văzut noi când am intrat prima dată în Oraşul de Smarald. 

— Cred că întreaga menajerie va fi pe străzi. Apropo, ai 
înţeles ce sărbătoresc octopăianjenii? 

— Un fel de. Cred că sărbătoarea cea mai apropiată ca 
semnificaţie, din câte ştiu, ar fi Ziua Recunoştinţei la 
americani. Octopăianjenii o numesc „Ziua Belşugului”. O zi 
în care sărbătoresc calitatea vieţii lor. Cel puţin aşa mi-a 
spus doctorul Blue. 

Richard porni către duş, dar se întoarse şi băgă capul pe 
uşă. 

— Ce crezi: oare faptul că ne-au invitat şi pe noi are vreo 
legătură cu ce le-ai povestit despre discuţia pe care a avut-o 
familia noastră la micul dejun, acum două săptămâni? 

— Te referi la ziua în care Patrick şi Max au spus că le-ar 
plăcea să se întoarcă în Noul Eden? 

— Exact, răspunse Richard. 

— Da, cred că are. Cred că octopăianjenii avuseseră 
convingerea că suntem întru totul mulţumiţi aici. Invitaţia 
de a participa la sărbătoarea lor face parte din încercarea 
de a ne integra mai mult în societatea lor. 

— Aş vrea să fi terminat toţi afurisiţii ăia de translatori, 
spuse Richard. Acum n-am decât doi. Şi nici pe ăia nu i-am 
verificat complet. Să i-l dau lui Max pe cel de-al doilea? 

— Ar fi o idee bună, spuse Nicole, înghesuindu-se în uşă 
lângă soţul ei. 

— Ce faci? 


— Vin şi eu să fac duş cu tine, răspunse Nicole râzând. 
Fireşte, asta doar dacă nu cumva te consideri prea bătrân 
ca să ai tovărăşie sub duş. 

* 

Jamie veni din casa alăturată să le spună că maşina e 
pregătită. Era cel mai tânăr dintre cei trei octopăianjeni 
vecini cu ei (Hercule locuia singur în cealaltă parte a pieţei) 
şi oamenii nu-l întâlniseră prea des. „Iutorii” lui Jamie, 
Archie şi doctorul Blue, le explicaseră că Jamie e foarte 
ocupat cu studiul şi că se apropie de un eveniment major 
din viaţa lui. 

Deşi, la prima vedere, Jamie semăna aproape perfect cu 
cei trei octopăianjeni adulţi pe care clanul îi vedea în mod 
regulat, el era puţin mai mic decât octozii adulţi iar dungile 
aurii de pe tentacule erau ceva mai strălucitoare. 

Iniţial, oamenii avuseseră o dilemă în privinţa hainelor pe 
care să le poarte la sărbătoarea octopăianjenilor, dar îşi 
dăduseră seama repede că ţinuta lor n-are nici o 
importanţă. Niciuna din speciile extraterestre ce locuiau în 
Oraşul de Smarald nu-şi acoperea trupul, fapt pe care 
octopăianjenii îl comentaseră adesea. Când Richard 
sugerase o dată, mai în glumă, mai în serios, că şi oamenii 
ar trebui să renunţe la îmbrăcăminte cât timp se află în 
Oraşul de Smarald („Când eşti la Roma.”, spusese el), 
grupul înţelesese rapid cât de importantă era 
îmbrăcămintea pentru confortul psihic al omului. 

— N-aş putea sta goală nici chiar printre voi, prietenii mei 
cei mai apropiaţi, fără să-mi fie extrem de jenă, spusese 
Eponine, rezumând sentimentele tuturor. 

Grupul pestriţ compus din unsprezece oameni şi patru 
octopăianjeni porni către piaţă. La coada grupului venea 
Eponine, mergând încet, cu o mână pe burta foarte mare. 
Toate femeile se gătiseră puţin - Nai purta rochia de 
mătase thailandeză, viu colorată, cu flori albastre şi verzi - 
dar bărbaţii şi copiii, cu excepţia lui Max (care-şi pusese 
cămaşa hawaiană strident colorată pe care o păstra pentru 


ocazii speciale) purtau ginşi şi tricouri, ţinuta lor de fiecare 
zi în Oraşul de Smarald. 

Măcar aveau hainele curate. La început, găsirea unui mod 
de a-şi spăla rufele reprezentase o problemă acută pentru 
oameni. Totuşi, după ce-i explicaseră lui Archie încurcătura 
în care se află, nu trecuseră decât câteva zile până când el 
le făcuse cunoştinţă cu dromazii, fiinţe de mărimea 
insectelor, care le curăţau automat hainele. 

* 

În piaţă, grupul urcă în transportor. Chiar înainte de 
poarta care marca graniţa zonei lor, maşina se opri ca să 
urce doi octopăianjeni pe care nu-i mai văzuseră până 
atunci. Richard îşi exersă translatorul în timpul conversaţiei 
dintre doctorul Blue şi noii veniţi. Ellie se uita pe monitor 
peste umărul tatălui ei şi făcea comentarii despre 
acurateţea traducerii. În general, fidelitatea traducerii era 
destul de bună dar viteza, cel puţin în ritmul normal al 
conversaţiei octopăianjenilor, era prea mică. O propoziţie se 
traducea în timpul în care erau „rostite” trei, ceea ce-l 
făcea pe Richard să reseteze cu regularitate sistemul. 
Bineînţeles că nu putu spicui mare lucru din conversaţie, 
căci pierdea două fraze din trei. 

O dată ajunşi de cealaltă parte a porţii, priveliştea deveni 
fascinantă. Nikki, cu ochii larg deschişi, identifica împreună 
cu Benjy şi gemenii majoritatea animalelor din tabloul 
octopăianjenilor. Străzile largi erau extrem de aglomerate. 
Pe lângă nenumăratele transportoare care se deplasau în 
ambele direcţii pe şine ca de tramvai, mai erau şi pietoni de 
toate speciile şi dimensiunile, creaturi care se deplasau cu 
vehicule pe roţi semănând cu bicicletele şi, ocazional, câte 
un grup mixt de fiinţe cocoţate pe un struţozaur. 

Max, care de la sosire nu ieşise nici măcar o dată din zona 
oamenilor, îşi puncta observaţiile cu „rahat”, „drăcia 
dracului” şi alte cuvinte pe care Eponine îi ceruse să le 
elimine din vocabular înainte de naşterea copilului. La 
prima oprire de după poartă, în maşina lor se căţără un mic 


grup de creaturi pe care nu le mai văzuseră înainte, ceea 
ce-l nelinişti teribil pe Max, căci patru dintre noii veniţi se 
îndreptară imediat în direcţia lui Eponine pentru a examina 
„scaunul” special pe care octopăianjenii îl instalaseră 
datorită sarcinii ei avansate. Max stătea protector lângă ea, 
ţinându-se de una din barele verticale împrăştiate de-a 
lungul celor zece metri ai maşinii. 

Doi dintre noii pasageri făceau parte din specia botezată 
de copii „crabi dungaţi”, nişte creaturi roşu cu galben cam 
de mărimea lui Nikki, cu opt picioare, corp rotund acoperit 
cu o carapace tare şi cleşti care inspirau teamă. Amândoi 
începură imediat să-şi frece antenele de picioarele goale ale 
lui Eponine, pe sub rochie. Erau doar curioşi, dar 
combinaţia dintre senzaţia ciudată şi aspectul neobişnuit al 
extratereştrilor o făcură pe Eponine să se retragă speriată. 
Archie, care stătea de cealaltă parte a lui Eponine, întinse 
repede un tentacul şi-i împinse cu blândeţe pe extratereştri. 
Atunci unul dintre crabii dungaţi se ridică pe cele patru 
picioare din spate, îşi pocni cleştii în faţa lui Eponine şi păru 
a spune ceva ameninţător cu antenele care vibrau rapid. În 
clipa următoare, octopăianjenul Archie întinse două 
tentacule, îl ridică de la podea pe crabul ostil şi îl depuse în 
stradă, afară. 

Scena schimbă dramatic starea de spirit a tuturor 
oamenilor. În timp ce Archie le explica lui Max şi Eponine ce 
se întâmplase (Max era prea zguduit ca să încerce să 
folosească translatorul, aşa că Ellie traduse), gemenii 
Watanabe se înghesuiră lângă Nai, iar Nikki îi ceru 
bunicului ei s-o ia în braţe. 

— Specia asta nu e prea inteligentă, le spuse Archie 
prietenilor săi oameni, şi ne-a fost greu să-i eliminăm pe 
cale genetică tendinţele agresive. Creatura pe care am 
aruncat-o din autobuz a mai provocat neplăceri. 
Optimizatorul responsabil cu specia asta a marcat-o deja - 
poate aţi observat - cu două puncte mici, verzi, pe 


carapace. Cu siguranţă, această ultimă încălcare a regulilor 
va avea drept consecinţă anihilarea. 

Când Ellie termină de tradus, oamenii îi inspectară 
metodic pe ceilalţi extratereştri din autobuz, căutând 
eventualele puncte verzi. Uşuraţi că toate celelalte creaturi 
nu constituie un pericol, adulţii se relaxară oarecum. 

— Ce-a spus „chestia” aia? Îl întrebă Richard pe Archie în 
timp ce maşina se apropia de altă staţie. 

— A fost o reacţie standard de ameninţare, spuse Archie, 
tipică animalelor cu inteligenţă redusă. Modelul descris de 
antenele acestei creaturi transmiteau un mesaj grosolan, 
fără nici un conţinut de informaţii reale. 

* 

Maşina îşi continuă drumul pe bulevard timp de încă opt- 
zece nileţi, oprindu-se de două ori pentru a mai lua 
pasageri - şase octopăianjeni şi vreo douăzeci de alte 
creaturi din cinci specii diferite. Patru animale bleumarin, 
dintre cele cu emisfera superioară alcătuită dintr-o materie 
asemănătoare creierului uman, se aşezară chiar în faţa lui 
Richard, care încă o mai ţinea în braţe pe Nikki. Vietăţile îşi 
întinseră antenele noduroase spre picioarele lui Nikki; cele 
opt antene se împletiră între ele, ca pentru a „comunica”. 
Când fetiţa îşi mută uşor picioarele, antenele fură repede 
retrase în masa ciudată care forma corpul creaturilor 
extraterestre. 

La această vreme, mijlocul de transport era foarte 
aglomerat. Un animal pe care oamenii nu-l mai văzuseră şi 
pe care Max l-a descris mai târziu cu acuratețe drept un 
cârnat polonez cu nas lung şi şase picioare scurte, se căţără 
pe una din barele verticale şi înhăţă cu cele două labe din 
faţă poşeta lui Nai. Jamie interveni înainte ca poşeta sau 
Nai să aibă de suferit, dar după câteva clipe Galileo lovi 
puternic cu piciorul cârnatul, care căzu de pe bară. Băiatul 
spuse că i s-a părut că vietatea se pregăteşte să înşface din 
nou poşeta. Creatura se retrase în altă parte a autobuzului, 
cu singurul său ochi ţintuindu-l precaut pe Galileo. 


— Ai face bine să fii atent, spuse Max rânjind şi ciufulind 
părul băiatului. Altfel octozii au să-ţi pună pe popou două 
puncte verzi. 

Bulevardul era străjuit de clădiri cu unul sau două etaje, 
aproape toate zugrăvite cu modele geometrice în culori 
strălucitoare. La uşi şi pe acoperişuri atârnau ghirlande şi 
jerbe alcătuite din flori şi frunze viu colorate. Pe un zid lung 
(peretele din spate al spitalului principal, după cum îi spuse 
Hercule lui Nai), o uriaşă pictură murală, de patru metri 
înălţime şi douăzeci de metri lungime, îi zugrăvea pe 
medicii octopăianjeni îngrijind bolnavii din propria specie, 
precum şi multe alte creaturi care trăiau în Oraşul de 
Smarald. 

Transportorul încetini puţin şi începu să coboare o rampă. 
Vehiculul traversă un pod lung de câteva sute de metri 
peste un râu sau un canal lat, pe care văzură bărci, mulţi 
octopăianjeni voioşi şi alte creaturi marine necunoscute. 
Archie le spuse că intrau în inima Oraşului de Smarald, 
unde aveau loc toate ceremoniile importante şi unde trăiau 
şi lucrau „cei mai marcanţi” optimizatori. 

— Acolo, spuse el arătând o clădire octogonală înaltă de 
aproximativ treizeci de metri, se află biblioteca şi centrul 
nostru de informaţii. 

Ca răspuns la întrebarea lui Richard, Archie spuse că 
şanţul sau canalul cu apă încercuia complet „centrul 
administrativ”. 

— Cu excepţia ocaziilor speciale, ca aceasta de azi şi a 
chestiunilor oficiale aprobate de optimizatori, numai 
octopăianjenii au acces în această zonă, explică Archie. 

Transportorul parcă pe un platou mare de lângă o 
structură ovală care semăna cu un stadion sau poate cu o 
sală de spectacole în aer liber. După ce coborâră din 
maşină, Nai îi spuse lui Patrick că-n ultima parte a călătoriei 
trăise o senzaţie de claustrofobie mai mare ca oricând. 

— Aşa ceva n-am mai simţit decât în metroul din Kyoto la 
oră de vârf, când m-am dus să cunosc familia lui Kenji. 


— Cel puţin în Japonia erai înconjurată de fiinţe umane, 
spuse Patrick cutremurându-se. Aici a fost atât de straniu. 
M-am simţit de parcă toate creaturile alea m-ar fi cercetat 
în amănunt. A trebuit să închid ochii ca să nu înnebunesc. 

Oamenii coborâră şi porniră în grup spre stadion, 
înconjurați de cei patru octopăianjeni prieteni şi ceilalţi doi 
octozi care urcaseră în maşină înainte ca aceasta să iasă din 
zona oamenilor. Aceşti şase octopăianjeni îi protejau pe 
Nicole şi pe ceilalţi oameni de hoardele de vietăţi care 
forfoteau în toate direcţiile. Eponine începu să ameţească, 
atât din cauza amestecului de privelişti şi mirosuri cât şi din 
cauza mersului, aşa că Archie oprea procesiunea din 
cincizeci în cincizeci de metri. În cele din urmă intrară pe o 
poartă şi octopăianjenii îi conduseră pe oameni spre 
sectorul destinat lor. 

În sectorul rezervat oamenilor nu era decât un singur 
scaun. De fapt, Eponine avea singurul scaun de pe întregul 
stadion. Uitându-se cu binoclul lui Richard spre partea 
superioară a arenei, Max şi Patrick văzură multe fiinţe 
rezemate sau agăţate de stâlpii verticali solizi împrăştiaţi de 
la un capăt la altul al teraselor, dar nicăieri nu văzură vreun 
scaun. 

Pe Benjy îl fascinau traistele de pânză alb-gălbuie purtate 
de Archie şi câţiva dintre ceilalţi octopăianjeni. Traistele, 
toate identice, erau cam de mărimea unei genţi de damă şi 
atârnau la ceea ce s-ar fi putut numi nivelul şoldului 
octopăianjenilor, prinse peste cap cu o curea simplă. 
Oamenii nu mai văzuseră niciodată un octod purtând vreun 
accesoriu. Benjy observase traistele încă de la plecarea din 
piaţă şi-l întrebase pe Archie ce-i cu ele, dar nu primise 
răspuns. La vremea aceea, Benjy presupusese că Archie n-a 
înţeles întrebarea; până ajunseră la stadion şi văzu alte 
traiste similare, o uitase şi el. 

Archie explică foarte vag scopul traistei, lucru care nu-i 
stătea în fire. Nicole trebui să-l roage să repete înainte să-i 
spună lui Benjy despre ce e vorba. 


— Archie spune că e un echipament de care s-ar putea să 
aibă nevoie ca să ne protejeze în caz de urgenţă. 

— Ce fel de e-chi-pa-ment? Întrebă Benjy, dar Archie se 
îndepărtase deja câţiva metri şi discuta cu un octopăianjen 
dintr-un sector învecinat. 

Oamenii erau separați de celelalte specii atât prin două 
frânghii metalice întinse la capetele stâlpilor verticali de pe 
perimetrul enclavei lor, cât şi prin protectorii (sau paznicii, 
cum îi numea Max) octopăianjeni care staţionau în zona 
liberă dintre diferitele specii. Alături de oameni, în dreapta, 
se afla un grup de câteva sute de extratereştri cu şase 
braţe flexibile, aceleaşi creaturi care construiseră scara de 
sub cupola curcubeu. În stânga şi mai jos de clanul 
oamenilor, de cealaltă parte a unei mari zone libere, se 
aflau cam o mie de animale maro, scunde şi îndesate, 
asemănătoare cu iguanele, cu cozi lungi şi conice şi dinţi 
ieşiţi în afară. Iguanele erau de mărimea pisicilor 
domestice. 

Întreg stadionul era împărţit cu rigiditate pe specii, fapt ce 
sărea imediat în ochi. Nici o specie nu era amestecată cu 
alta. Ba mai mult, în afară de „paznici”, în partea 
superioară nu se afla nici un octopăianjen. Toţi cei 
cincisprezece mii de octozi (după estimarea lui Richard) 
prezenţi ca spectatori stăteau în rândurile de jos. 

— Există mai multe motive pentru segregare, explică 
Archie şi Ellie traduse. În primul rând, spusele 
Optimizatorului Şef vor fi difuzate în treizeci-patruzeci de 
limbi simultan. Dacă vă uitaţi cu atenţie, veţi vedea că 
fiecare sector în parte are un aparat - al vostru de aici, de 
exemplu, este ceea ce Richard numeşte difuzor - care 
traduce în limba speciei respective. Toţi octozii, inclusiv 
diverşii morfi, înţeleg limba noastră standard în culori. De 
asta stăm toţi în partea de jos, unde nu e niciun 
echipament special pentru traducere. Să vă arăt despre ce 
vorbesc. Uitaţi-vă acolo (Archie întinse un tentacul), vedeţi 
grupul acela de crabi dungaţi? Vedeţi cele două sârme 


lungi, verticale de pe masa aceea din faţa sectorului lor? 
Când Optimizatorul Şef începe să vorbească, sârmele 
acelea se vor activa şi vor traduce în limba antenelor lor. 

Mult mai jos de ei, peste ceea ce ar fi fost terenul de joc pe 
un stadion de pe Pământ, se afla o copertină uriaşă cu 
dungi colorate, suspendată pe nişte coloanele de susţinere 
fixate în partea de jos a arenei. 

— Poţi să citeşti ce scrie? Îl întrebă Ellie pe tatăl său. 

— Poftim? Spuse Richard, încă uimit de amploarea 
spectacolului. 

— Pe copertină e un mesaj, spuse Ellie arătând în jos. 
Citeşte culorile. 

— Ai dreptate. 

Richard începu să citească rar: 

— Belşug înseamnă hrană, apă, energie, informaţii, 
echilibru şi." care e ultimul cuvânt? 

— Eu l-aş traduce prin „diversitate”, spuse Ellie. 

— Ce înseamnă mesajul? Întrebă Eponine. 

— Cred că urmează să aflăm. 

* 

Câteva secunde mai târziu, după ce Archie le spuse 
oamenilor că alt motiv pentru segregarea speciilor era 
confirmarea statisticilor recensământului efectuat de 
octopăianjeni, două perechi de animale negre, uriaşe 
începură să ruleze copertina de pe teren pe doi pari lungi şi 
groşi. Începură din mijlocul arenei şi se retraseră spre 
margini, înfăşurând copertina pe pari pentru a dezveli tot 
terenul. 

În acelaşi timp, un ciorchine suplimentar de licurici cobori 
de deasupra stadionului, astfel încât toate speciile putură să 
vadă cu claritate nu numai abundența de fructe, legume şi 
cereale, ci şi cele două grupuri alcătuite din diverse fiinţe, 
care se aflau în sectoare distincte pe podeaua arenei, de o 
parte şi de alta a centrului ei. Primul grup de extratereştri 
mergea în cerc larg pe o suprafaţă de pământ obişnuit. 
Extratereştrii erau legaţi între ei cu un fel de frânghie. 


Alături de ei se afla un bazin mare cu apă, în care înotau în 
cerc alte treizeci sau patruzeci de specii, de asemenea 
legate între ele. 

Chiar în centrul terenului era înălţată o platformă, pe care 
nu se aflau decât nişte cutii negre, împrăştiate pe suprafaţa 
ei; de pe platformă coborau nişte rampe în direcţia celor 
două suprafeţe adiacente. Sub privirile tuturor, patru 
octopăianjeni rupseră cercul din bazinul de înot şi urcară 
rampa spre platformă. Alţi patru octopăianjeni se 
deprinseră din grupul care mergea pe suprafaţa de pământ 
şi se alăturară colegilor lor. Apoi unul dintre aceşti opt 
octopăianjeni se urcă pe o cutie din mijlocul platformei şi 
începu să vorbească în culori. 

— Ne-am adunat astăzi. 

Vocea care se auzea din difuzor îi făcu pe oameni să 
tresară. Micuța Nikki începu să plângă. La început le veni 
extrem de greu să înţeleagă ce auzeau, căci toate silabele 
erau accentuate exact la fel şi sunetele, deşi pronunţate cu 
grijă, nu erau prea corecte, de parcă le rostea cineva care 
nu auzise niciodată un om vorbind. Richard, năucit, 
abandonă imediat încercarea de a-şi folosi propriul 
translator şi se aplecă să studieze aparatul din care veneau 
sunetele. 

Ellie împrumută binoclul lui Richard ca să poată urmări 
mai bine culorile. Cu toate că trebuia să ghicească unele 
cuvinte, din cauza benzilor din afara spectrului vizibil 
pentru oameni, îi era mai uşor să citească frazele formulate 
în culori decât să se concentreze asupra cuvintelor redate 
de echipamentul audio al octopăianjenilor. 

Până la urmă, adulţii îşi acordară oarecum auzul la 
cadenţa şi pronunția glasului extraterestru şi prinseră în 
mare măsură ce se spunea. Optimizatorul Şef octopăianjen 
arăta că totul e minunat în ţara lor îmbelşugată şi că 
succesul neîntrerupt al societăţii lor diverse şi complexe se 
reflectă în varietatea hranei aflată pe teren. 


— Tot acest belşug n-ar fi putut fi obţinut fără strânsa 
colaborare dintre specii, spuse vorbitorul. 

Mai târziu, Optimizatorul Şef înmână diplome de merit 
pentru performanţe deosebite. Fură scoase în evidenţă mai 
multe specii - de exemplu, se părea că producţia de 
substanţă asemănătoare mierii fusese remarcabilă, căci o 
duzină de licurici luminară timp de câteva secunde sectorul 
gândacilor cu bot. După vreo trei fengi de discurs, oamenii 
obosiră din cauza efortului făcut pentru a asculta acel glas 
ciudat şi nu mai urmăriră deloc discursul. De aceea, grupul 
fu surprins când licuricii apărură deasupra capetelor lor şi 
fură prezentaţi mulțimilor extraterestre. Miile de ochi 
străini rămaseră aţintiţi asupra lor timp de o jumătate de 
nilet. 

În ultima parte a discursului Optimizatorului Şef, Max 
vorbise cu Eponine. 

— Ce-au spus despre noi? O întrebă Max pe Ellie, care 
continuase să traducă. 

— Doar că suntem nou-veniţi în ţara lor, şi că încă ne mai 
studiază capacităţile. Au mai urmat nişte numere care, 
probabil, ne-au descris. N-am înţeles partea aceea. 

După ce prezentă pe scurt alte două specii, Optimizatorul 
Şef începu să facă rezumatul principalelor puncte ale 
discursului său. 

— Mami, mami! 

Ţipătul îngrozit al lui Nikki acoperi dintr-o dată vocea 
extraterestră de la difuzor. În timp ce adulţii erau absorbiți 
de discurs şi de spectacolul din jurul lor, Nikki se căţărase 
cumva peste bariera joasă care înconjura sectorul lor şi 
intrase în spaţiul liber care-i separa de creaturile iguană. 
Se părea că nici octopăianjenul Hercule, care patrula în 
acea zonă, n-o observase, după cum nu observă nici că una 
dintre iguane a scos capul printre cele două frânghii 
metalice din jurul sectorului ei şi-a apucat rochia lui Nikki 
cu dinţii ei ascuţiţi. 


Groaza din glasul copilei îi paraliză preţ de o clipă pe toţi, 
în afară de Benjy. El acţionă prompt: sări peste barieră, 
alergă în ajutorul lui Nikki şi izbi în cap cu toată puterea 
creatura iguană. Uimită, creatura dădu drumul rochiei lui 
Nikki. Se dezlănţui iadul. Nikki fugi înapoi în braţele mamei 
sale, dar înainte ca Hercule şi Archie să poată ajunge la 
Benjy, extraterestrul înfuriat ieşi printre frânghii şi sări în 
spatele lui Benjy. Acesta urlă de durerea intensă provocată 
de dinţii iguanei înfipţi în umărul lui şi începu să se scuture, 
încercând să azvârle creatura. Câteva clipe mai târziu, 
creatura căzu la pământ, complet inconştientă. În locul în 
care coada creaturii se unea cu restul corpului se puteau 
vedea clar două buline verzi. 

Întregul incident se consumase în mai puţin de un minut. 
Discursul nu fusese întrerupt. În afară de vietăţile ce 
ocupau sectoarele din imediata vecinătate, nimeni nu 
observase întâmplarea. Dar Nikki era foarte înspăimântată, 
Benjy era grav rănit iar Eponine începuse să aibă contracţii. 
Mai jos de ei, iguanele furioase se împingeau în frânghiile 
metalice, neţinând seamă de amenințările celor opt 
octopăianjeni care veniseră în spaţiul dintre cele două 
specii. 

Archie le spuse oamenilor că e timpul să plece. Nimeni nu 
se opuse. Archie îi escortă în grabă până în afara 
stadionului. Ellie o ducea în braţe pe Nikki care plângea în 
hohote, în timp ce Nicole aplica înnebunită un antiseptic din 
trusa medicală pe rana lui Benjy. 

* 

Richard se ridică în coate când Nicole intră în dormitor. 

— Se simte bine băiatul? Întrebă el. 

— Aşa cred, spuse Nicole, oftând din greu. Tot mai sunt 
îngrijorată că s-ar putea ca substanţele chimice din saliva 
acelei creaturi să-i facă rău. Doctorul Blue mi-a fost de 
mare ajutor. Mi-a explicat că iguanele nu au venin toxic, dar 
a fost de acord cu mine că trebuie să urmărim apariţia unei 


eventuale reacţii alergice. Vom afla în următoarele câteva 
zile dacă avem sau nu o problemă. 

— Şi durerea? L-a mai lăsat? 

— Benjy refuză să se plângă. Cred că de fapt e foarte 
mândru de el - pe bună dreptate - şi nu vrea să spună nimic 
care să-i afecteze aura de erou al familiei. 

— Dar Eponine? Întrebă Richard după o scurtă tăcere. Tot 
mai are contracţii? 

— Nu, deocamdată s-au oprit. Dar dacă Marius se naşte 
într-o zi sau două, nu va fi primul copil a cărui naştere a fost 
provocată de adrenalină. 

Nicole începu să se dezbrace. 

— Cel mai greu îi este lui Ellie. Spune că e o mamă 
denaturată şi că n-o să-şi ierte niciodată că n-a 
supravegheat-o mai atent pe Nikki. Acum câteva minute 
vorbea şi ea ca Max şi Patrick. Se întreba cu glas tare dacă 
n-ar fi mai bine să ne întoarcem cu toţii în Noul Eden şi să 
mergem la noroc cu Nakamura. „De dragul copilului”, a 
spus ea. 

Nicole termină cu dezbrăcatul şi se băgă în pat. 

— Richard, e o problemă foarte serioasă. Crezi că 
octopăianjenii ne-ar permite vreodată să ne întoarcem în 
Noul Eden? 

— Nu, spuse el după un timp. Cel puţin nu toţi. 

— Sunt de acord cu tine, spuse Nicole. Dar nu vreau să le- 
o spun celorlalţi. Poate ar trebui să mai discut o dată 
problema cu Archie. 

— Va încerca s-o ocolească, aşa cum a făcut prima dată. 
Un timp rămaseră tăcuţi, ţinându-se de mână. 

— La ce te gândeşti, iubitule? Întrebă Nicole când observă 
că Richard are ochii deschişi. 

— La ziua de azi, răspunse el. La tot ce s-a întâmplat azi. 
Reiau totul în minte, scenă cu scenă. Acum că sunt bătrân şi 
memoria mea nu mai e la fel de bună ca altădată, încerc să 
folosesc tehnici de împrospătare. 

Nicole râse. 


— Eşti imposibil! Spuse ea. Dar te iubesc oricum. 

Max era agitat. 

— Eu unul nu vreau să rămân în locul ăsta un minut mai 
mult decât e necesar. Nu mai am încredere în ei. Ascultă, 
Richard, tu ştii al naibii de bine că am dreptate. Ai văzut ce 
repede a scos Archie din traistă chestia aia ca un tub când 
iguana extraterestră i-a sărit în spate lui Benjy? Şi n-a 
ezitat o nici o clipă s-o folosească. Am auzit doar un fâsâit şi, 
presto! Şopârla aia a căzut, ori moartă, ori paralizată. l-ar fi 
făcut acelaşi lucru oricăruia dintre noi dacă nu ne-am fi 
purtat cum trebuie. 

— Max, cred că exagerezi, spuse Richard. 

— Nu, zău? Să fie tot o exagerare faptul că scena de ieri 
mi-a dovedit pentru a nu ştiu câta oară cât de neputincioşi 
suntem. 

— Max, îl întrerupse Nicole, nu crezi că ar fi mai bine să 
discutăm subiectul ăsta altă dată, când nu vom mai fi atât 
de pătimaşi? 

— Nu, răspunse cu tărie Max. Nu cred. Vreau să-l 
discutăm acum, în dimineaţa asta. De asta am rugat-o pe 
Nai să le dea copiilor micul dejun acasă la ea. 

— Doar nu sugerezi că ar trebui să plecăm în clipa asta, 
când Eponine poate să nască în orice clipă? Spuse Nicole. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Max. Dar cred că ar trebui 
să ne luăm tălpăşiţa de îndată ce o să poată călători. 
Doamne, Nicole, cel fel de viaţă putem avea noi aici? Nikki 
şi gemenii sunt speriaţi de moarte. Pun pariu că nu vor mai 
vrea să iasă din zona noastră săptămâni întregi, poate chiar 
niciodată. Şi nu e, oare, momentul să ne întrebăm de ce ne- 
au adus octopăianjenii aici? Ai văzut ieri toate creaturile 
alea de pe stadion? N-ai avut impresia că toate muncesc 
pentru octopăianjeni, într-un fel sau altul? Nu e probabil să 
fim şi noi integrați în curând, cine ştie cum, în sistemul lor 
utilitar? Ellie vorbi pentru prima dată de la începutul 
conversaţiei. 


— Eu am avut întotdeauna încredere în octopăianjeni, 
spuse ea. Nu mi-am pierdut-o. Nu cred să aibă vreun fel de 
plan diabolic de a ne integra în schema lor generală într-un 
mod care să fie inacceptabil pentru noi. Însă ieri am învăţat 
ceva, sau ar trebui să spun că am reînvăţat ceva. Ca mamă, 
am responsabilitatea să-i asigur fiicei mele un mediu în care 
să poată înflori şi să aibă şansa de a fi fericită. Nu mai cred 
că acest lucru este posibil aici, în Oraşul de Smarald. 

Nicole se uită mirată la Ellie. 

— Deci şi tu vrei să pleci? Întrebă ea. 

— Da, mamă. 

Nicole se uită în jur. După expresia de pe chipul lui 
Eponine şi al lui Patrick îşi dădu seama că şi ei sunt de 
acord cu Max şi cu Ellie. 

— Ştie cineva ce părere are Nai despre acest subiect? 
Întrebă ea. 

Patrick se înroşi uşor când Max şi Eponine se uitară la el, 
de parcă se aşteptau să răspundă. 

— Am discutat aseară despre asta, spuse el în cele din 
urmă. De câtva timp, Nai are convingerea că cei mici au o 
viaţă prea îngustă, izolaţi cum suntem aici, în zona noastră. 
Dar mai ales după cele întâmplate ieri, e şi îngrijorată că, 
dacă ar fi să trăim liber în societatea octopăianjenilor, pe 
copii i-ar pândi pericole majore. 

— Cred că lucrurile sunt clare, spuse Nicole ridicând din 
umeri. Cu prima ocazie, voi vorbi cu Archie despre plecarea 
noastră. 

* 

Nai era o povestitoare bună. Copiilor le plăceau la nebunie 
zilele de şcoală în care ea renunţa la activităţile planificate 
şi, în schimb, le spunea poveşti. De fapt, în ziua când 
Hercule apăruse să-i supravegheze, ea le spunea copiilor 
mituri greceşti şi chinezeşti. Copiii îl botezaseră pe 
octopăianjen Hercule după ce el o ajutase pe Nai să mute 
mobila din cameră într-o altă configuraţie. 


Majoritatea poveştilor spuse de Nai aveau un erou. Cum 
până şi Nikki îşi mai amintea de bioţii oameni din Noul 
Eden, pe copii îi interesau mai mult povestirile despre 
Albert Einstein, Abraham Lincoln şi Benita Garcia decât 
personajele istorice sau mitologice cu care nu avuseseră 
nici o legătură. 

În dimineaţa de după sărbătoarea octopăianjenilor, Nai le 
povesti copiilor cum îşi folosise Benita Garcia renumele 
pentru a ajuta milioane de oameni săraci din Mexic în 
timpul ultimelor faze ale Marelui Haos. Nikki, care 
moştenise de la mama şi bunica ei compasiunea, fu mişcată 
de curajul cu care Benita înfruntase oligarhia mexicană şi 
corporaţiile americane multinaționale. Fetiţa declară că 
Benita Garcia e eroul ei. 

— Eroina, o corectă Kepler, mereu preocupat de 
corectitudine. Dar tu, mamă? Întrebă băiatul după câteva 
clipe. Tu ai avut un erou sau o eroină când erai mică? 

În ciuda faptului că se afla într-un oraş extraterestru, pe o 
navă spaţială extraterestră, la o distanţă incredibil de mare 
de Lampun, oraşul ei natal din Thailanda, Nai se văzu iarăşi 
copilă, îmbrăcată într-o rochie simplă de bumbac, intrând 
cu picioarele goale în templul budist pentru a aduce omagiu 
reginei Chamatevi. Văzu şi călugărițele în mantiile lor de 
culoarea şofranului şi, preţ de o clipă, i se păru chiar că 
simte mirosul beţişoarelor parfumate din urna din faţa 
templului lui Buddha. 

— Da, spuse ea, puternic tulburată de intensitatea 
amintirii, am avut o eroină. Regina Chamatevi din 
Haripunchai. 

— Cine a fost ea, doamnă Watanabe? Întrebă Nikki. A fost 
ca Benita Garcia? 

— Nu chiar. Chamatevi a fost o tânără frumoasă care a 
trăit în regatul Mon din sudul Indochinei acum mai bine de 
o mie de ani. Familia ei era bogată şi strâns înrudită cu 
regele din Mon. Dar Chamatevi, care era excesiv de 
instruită pentru o femeie din acea vreme, tânjea să facă 


ceva diferit şi neobişnuit. Mai înainte, când Chamatevi avea 
nouăsprezece sau douăzeci de ani, un ghicitor. 

— Ce e un ghicitor, mamă? Întrebă Kepler. Nai zâmbi. 

— Cineva care prezice viitorul sau cel puţin încearcă s-o 
facă, răspunse ea. În tot cazul, acest ghicitor a venit la rege 
şi i-a spus că există o legendă veche care spune că o 
frumoasă tânără mon, de viţă nobilă, va pleca în nord prin 
toate junglele, până în valea Haripunchai şi va uni toate 
triburile din regiune care se războiau. Această tânără, a 
continuat ghicitorul, va întemeia un regat a cărui 
splendoare o va egala pe cea a regatului Mon şi va fi 
cunoscută în multe ţinuturi pentru modul ei remarcabil de a 
conduce ţara. Profetul a spus această poveste în timpul unui 
ospăț de la curte şi Chamatevi l-a ascultat. Când povestea s- 
a terminat, tânăra a venit în faţa regelui Mon şi i-a spuscă e 
convinsă că ea este femeia din legendă. În ciuda opoziţiei 
tatălui său, a acceptat banii, proviziile şi elefanții oferiţi de 
rege, deşi mâncarea abia îi ajungea pentru cele cinci luni 
de călătorie prin junglă, până în ţinutul Haripunchai. Dacă 
legenda nu era adevărată şi numeroasele triburi din vale n- 
ar fi acceptat-o ca regină, Chamatevi n-ar fi putut să se 
întoarcă la în regatul Mon şi ar fi fost nevoită să se vândă ca 
sclavă. Dar lui Chamatevi nu i-a fost frică nici un moment. 
Bineînţeles că legenda s-a adeverit, triburile din vale au 
proclamat-o regina lor şi ea a domnit mulţi ani, domnia ei 
fiind cunoscută în istoria Thailandei ca Epoca de Aura 
regatului Haripunchai. Când a îmbătrânit, Chamatevi a avut 
grijă să-şi împartă regatul în două părţi egale, pe care le-a 
încredinţat fiilor ei gemeni. Apoi s-a retras la o mănăstire 
budistă pentru a-l mulţumi lui Dumnezeu pentru iubirea şi 
protecţia Lui. Şi-a păstrat vigoarea trupului şi a spiritului 
până la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani, când a murit. 

Din motive pe care nu le înţelegea bine, Nai se simţi tot 
mai emoţionată în timp ce spunea povestea. Când termină, 
mai vedea încă în minte panourile de pe pereţii templului 
din Lampun, care ilustrau povestea lui Chamatevi. Fusese 


atât de prinsă de poveste încât nu observase că Patrick, 
Nicole şi Archie intraseră în clasă şi şedeau pe podea în 
spatele copiilor. 

— Şi noi avem multe poveşti asemănătoare pe care le 
spunem tinerilor noştri, spuse Archie după câteva minute; 
Nicole traduse. Cele mai multe din ele sunt foarte, foarte 
vechi. Sunt oare adevărate? Pentru un octopăianjen, asta 
chiar nu contează. Poveştile distrează, instruiesc, inspiră. 

— Copiilor noştri le-ar plăcea mult să audă o poveste de-a 
voastră, sunt sigură, îi spuse Nai lui Archie. De fapt, tuturor 
ne-ar plăcea. 

Timp de aproape un nilet Archie nu spuse nimic. Lichidul 
din lentila lui era foarte activ, se mişca dintr-o parte în alta, 
parcă studiindu-i cu atenţie pe oamenii care se uitau la el. 
În cele din urmă, în jurul capului său cenuşiu începură să 
izvorască inele colorate. 

— Demult, demult, începu el, într-o lume îndepărtată şi 
binecuvântată cu resurse îmbelşugate şi frumuseți de 
nedescris, toţi octopăianjenii trăiau într-un vast ocean. Pe 
uscat existau multe creaturi, dintre care. 

— Scuză-mă, îl întrerupse Nicole, nu ştiu cum să traduc 
următorul grup de culori. 

Archie folosi mai multe fraze pentru a încerca să 
definească în alţi termeni cuvântul. 

— Acei care au plecat înainte. Spuse Nicole pentru sine. În 
fine, nu cred că pentru poveste este esenţial ca fiecare 
cuvânt să fie tradus cu exactitate. Voi traduce prin 
„precursori”. 

— Pe porțiunile de uscat ale acestei frumoase planete, 
continuă Archie, existau multe creaturi, dintre care de 
departe cele mai inteligente erau Precursorii. Ei 
construiseră vehicule care zburau în aer, exploraseră toate 
stelele şi planetele învecinate, ba chiar învăţaseră să creeze 
viaţă din substanţe chimice simple, acolo unde nu mai 
existase viaţă până atunci. Cu cunoştinţele lor incredibile, 
schimbaseră înfăţişarea uscatului şi a oceanelor. S-a 


întâmplat că Precursorii au hotărât că specia 
octopăianjenilor are un enorm potenţial nefolosit, capacităţi 
care nu fuseseră exprimate niciodată în lunga lor existenţă 
şi au început să le arate octopăianjenilor cum să-şi dezvolte 
şi să-şi folosească talentele latente. De-a lungul anilor, 
specia octopăianjenilor a devenit, mulţumită Precursorilor, 
a doua specie foarte inteligentă de pe planetă şi a dezvoltat 
o relaţie foarte strânsă şi complexă cu Precursorii. În tot 
acest timp, Precursorii i-au ajutat pe octopăianjeni să înveţe 
să trăiască în afara apei, luând oxigen direct din aerul 
frumoasei planete. Colonii întregi de octozi au început să-şi 
petreacă viaţa pe uscat. Într-o zi, după o întâlnire 
importantă dintre optimizatorii şefi ai Precursorilor şi 
octopăianjenilor, s-a anunţat că toţi octopăianjenii vor 
deveni vietăţi de uscat şi vor renunţa la coloniile lor din 
ocean. În ocean, la mare adâncime trăia o colonie de 
octopăianjeni mică, abia o mie de suflete, administrată de 
un optimizator local care nu credea că optimizatorii şefi ai 
celor două specii au luat o decizie corectă. Acest 
optimizator local s-a opus anunţului şi, cu toate că el şi 
colonia lui au fost ostracizaţi de ceilalţi şi n-au avut parte de 
belşugul oferit de Precursori, ei şi multe generaţii 
următoare au continuat să-şi ducă viaţa izolată, 
necomplicată pe fundul oceanului. Într-o bună zi s-a 
întâmplat ca o mare calamitate să lovească planeta, iar 
uscatul a devenit absolut de nelocuit. Au murit multe 
milioane de creaturi şi numai acei octopăianjeni care 
puteau trăi confortabil în apă au supravieţuit miilor de ani 
în care uscatul a rămas pustiu. Când, în cele din urmă, 
planeta şi-a revenit şi câţiva dintre octopăianjenii din ocean 
s-au aventurat pe uscat, n-au mai găsit nici un seamăn de-al 
lor şi nici un Precursor. Acel optimizator care trăise cu mii 
de ani înainte fusese vizionar. Fără opoziţia lui, 
octopăianjenii ar fi murit până la ultimul. Şi de asta, chiar şi 
azi, octopăianjenii deştepţi îşi păstrează capacitatea de a 
trăi şi în apă, şi pe uscat. 


De pe la începutul poveştii, Nicole îşi dăduse seama că 
Archie le împărtăşeşte ceva total diferit de tot ce le spusese 
până atunci. Să fi fost oare din cauza discuţiei lor din acea 
dimineaţă, când ea îi spusese că vor să se întoarcă în Noul 
Eden imediat după naşterea copilului lui Max şi Eponine? 
Nu era sigură. Însă ştia că legenda povestită de Archie le 
dezvăluia lucruri legate de octopăianjeni pe care ei, 
oamenii, nu şi le-ar fi putut imagina. 

— A fost cu adevărat minunată, spuse Nicole, atingându-l 
uşor pe Archie. Nu ştiu dacă şi copiilor le-a plăcut. 

— Mie mi s-a părut frumoasă, spuse Kepler. Nu ştiam că 
voi puteţi respira în apă. 

— Exact la fel ca un prunc nenăscut, spuse Nai. 

În clipa aceea, Max Puckett dădu buzna pe uşă. 

— Vino repede, Nicole, spuse el. Intervalul dintre 
contracţii e de numai patru minute. 

Nicole se ridică şi se întoarse spre Archie. 

— Te rog să-i spui doctorul Blue să aducă inginerul de 
imagini şi sistemul cuadroid. Repede! 

* 


Era uimitor să urmăreşti o naştere simultan din interior şi 
din exterior. Nicole le dădea instrucţiuni atât lui Eponine, 
cât şi inginerului de imagini octopăianjen, prin intermediul 
doctorului Blue. 

— Respiră! Trebuie să respiri pe parcursul contracţiilor, îi 
striga ea lui Eponine. Adu-le mai aproape, mai jos în canalul 
de naştere, cu ceva mai multă lumină, îi spunea inginerului 
de imagini. 

Richard era fascinat. Stătea deoparte, pe o latură a 
dormitorului, şi-şi muta cu repeziciune privirea de la 
imaginile de pe perete la cei doi octopăianjeni şi 
echipamentul lor. Imaginile de pe ecran aveau un decalaj 
echivalent cu intervalul dintre două contracţii faţă de ceea 
ce se întâmpla în pat. La capătul fiecărei contracţii, 
Doctorul Blue îi înmâna lui Nicole un petic mic, rotund pe 
care Nicole îl lipea pe interiorul coapsei lui Eponine, sus. În 


câteva secunde, micuţii cuadroizi care fuseseră în interiorul 
lui Eponine pe perioada ultimei contracţii alergau la petic şi 
alţii noi dădeau fuga în canalul de naştere. Cu o întârziere 
de douăzeci-treizeci de secunde necesară procesării 
datelor, pe perete apărea alt set de imagini. 

Max îi înnebunea pe toţi. Când o auzea pe Eponine ţipând 
sau gemând, lucru care se întâmpla în preajma apogeului 
fiecărei contracţii, alerga la ea şi o ţinea de mână. 

— Are dureri cumplite, îi spunea el lui Nicole, trebuie să 
faci ceva s-o ajuţi. 

Între contracţii, când, la sugestia lui Nicole, Eponine se 
ridica din pat şi rămânea în picioare pentru a lăsa gravitația 
artificială să ajute procesul naşterii, Max o lua razna şi mai 
tare. Imaginea fiului său nenăscut în canalul de naştere, 
luptându-se cu disconfortul cauzat de contracția 
precedentă, îl făcea să izbucnească în câte o tiradă. 

— Oh, Dumnezeule, uitaţi-vă, priviţi! Are capul făcut terci! 
Oh, la dracu'! N-are loc destul. N-o să reuşească să iasă. 

Cu câteva minute înainte ca Marius Clyde Puckett să 
salute universul, Nicole luă două decizii importante. În 
primul rând, concluzionă că pruncul nu se va naşte fără un 
oarecare ajutor. De aceea decise să facă o episiotomie 
pentru a micşora durerea şi chinul naşterii propriu-zise. De 
asemenea, hotări ca Max să fie scos din dormitor înainte să 
devină isteric şi să facă ceva care să perturbe naşterea. 

La cererea lui Nicole, Ellie steriliză bisturiul. Max se uită 
la bisturiu cu o privire înnebunită. 

— Cu ăsta ce-ai de gând să faci? O întrebă el pe Nicole. 

— Max, spuse Nicole în timp ce Eponine simţea apropierea 
unei alte contracţii, îmi eşti foarte drag, dar vreau să ieşi 
din cameră. Te rog. Ceea ce urmează să fac îl va ajuta pe 
Marius să se nască mai uşor, dar nu va fi plăcut la vedere. 

Max nu se clinti. Patrick, care stătea în prag, puse o mână 
pe umărul prietenului său când Eponine începu să geamă. 
Capul pruncului era înţepenit în deschizătura vaginului. 
Nicole începu să taie. Eponine urlă de durere. 


— Nu! Răcni Max înnebunit când văzu sânge. Nu! O, 
drace. O, drace! 

— leşi imediat! Strigă cu autoritate Nicole terminând 
episiotomia. 

Ellie absorbea sângele cu tampoane cât putea de repede. 
Max îl răsuci pe Max, îl îmbrăţişă şi-l conduse în camera de 
Zi. 

Nicole verifică imaginea de pe perete imediat ce apăru. 
Micul Marius era într-o poziţie perfectă. Ce tehnologie 
fantastică! Se gândi ea fugitiv. Ar schimba complet 
naşterea, ca proces. 

Nu mai avu timp să reflecteze. Începea altă contracție. 
Luă mâna lui Eponine. 

— S-ar putea să fie acum. Vreau să împingi cu toată 
puterea. Pe toată durata contracţiei. 

Nicole îl anunţă pe doctorul Blue că nu mai e nevoie de 
alte imagini. 

— Împinge! Strigară concomitent Nicole şi Ellie. Creştetul 
capului pruncului era vizibil. Îi vedeau puful şaten deschis. 

— Încă o dată, spuse Nicole. Mai împinge o dată. 

— Nu pot, se văietă Eponine. 

— Ba poţi. Împinge! 

Eponine îşi arcui spatele, inspiră adânc şi câteva clipe mai 
târziu pruncul Marius era expulzat în mâinile lui Nicole. 
Ellie avea foarfecele pregătit ca să taie cordonul ombilical. 
Pruncul începu să plângă în mod firesc, fără a fi nevoie să 
fie incitat. Max dădu buzna în cameră. 

— lată-ţi fiul, spuse Nicole. 

Termină de îndepărtat excesul de lichid, legă buricul şi 
puse bebeluşul în braţele mândrului tată. 

— Vai de mine. Vai de mine. Acuma ce fac? Întrebă Max 
zăpăcit, dar zâmbind cu toată faţa, ţinând copilul de parcă 
ar fi fost fragil ca sticla şi preţios ca diamantele. 

— Poţi să-l săruţi, spuse Nicole, zâmbind. Ar fi un bun 
început. 

Max cobori capul şi-l sărută pe Marius foarte uşor. 


— Şi ai putea să-l aduci să facă cunoştinţă cu mama lui, 
spuse Eponine. 

Pe obrajii proaspetei mame şiroiau lacrimi de bucurie când 
îşi privi pruncul de aproape pentru prima dată. Nicole îl 
ajută pe Max să pună copilul la pieptul lui Eponine. 

— O, franţuzoaico, spuse Max strângând mâna lui Eponine, 
te iubesc. Te iubesc nespus de mult! 

Marius, care ţipase constant din primele momente de 
după naştere, se linişti în noua poziţie, la pieptul mamei 
sale. Cu mâna liberă, Eponine îşi mângâie cu tandreţe fiul. 
Dintr-o dată, Max izbucni în lacrimi. 

— Îţi mulţumesc, iubito, îi spuse el lui Eponine. Mulţumesc, 
Nicole. Mulţumesc, Ellie. 

Max le mulţumi de mai multe ori tuturor din cameră, 
inclusiv celor doi octopăianjeni. În următoarele cinci 
minute, Max se transformă într-o veritabilă maşină de 
îmbrăţişat. Nici măcar octopăianjenii nu scăpară de 
îmbrăţişările lui pline de recunoştinţă. 

Nicole bătu uşor la uşă, apoi băgă capul în cameră. 

— Scuzaţi-mă, e cineva treaz? 

Eponine şi Max se mişcară, dar niciunul nu deschise ochii 
să o salute pe Nicole. Micul Marius era cuibărit între 
părinţii săi şi dormea fericit. În cele din urmă, Max 
bombăni: 

— Cât e ceasul? 

— Cincisprezece minute peste ora programată pentru 
examinarea lui Marius, spuse Nicole. Doctorul Blue se 
întoarce în scurt timp. 

Max mârâi şi o împinse cu cotul pe Eponine. 

— Intră, îi spuse el lui Nicole. 

Max arăta groaznic. Avea ochii roşii, umflaţi şi cu cearcăne 
duble. 

— De ce nu dorm copiii mai mult de două ore la rând? 
Întrebă el căscând. 

Nicole se opri în prag. 


— Unii dorm, Max. Dar fiecare prunc e altfel. Imediat după 
ce se nasc, urmează acelaşi program cu care s-a obişnuit în 
uter. 

— Şi de ce te plângi tu? Întrebă Eponine chinuindu-se să 
se ridice. Nu trebuie decât să asculţi nişte plânsete, să 
schimbi un scutec din când în când şi să te culci la loc. Eu 
trebuie să rămân trează cât suge. Ai încercat vreodată să 
adormi când un haplea pitic îţi suge sfârcurile? 

— Ce-i asta? Întrebă Nicole râzând. Oare şi-au pierdut 
proaspeţii noştri părinţi aura de novici în numai patru zile? 
— Nu chiar, spuse Eponine străduindu-se să zâmbească. 

Dar, Doamne, sunt atât de obosită! 

— E normal, spuse Nicole. Corpul tău a trecut printr-o 
traumă. Ai nevoie de odihnă. După cum v-am spus ţie şi lui 
Max a doua zi după naşterea lui Marius, când insistaţi să 
facem o petrecere, singura soluţie pentru a dormi suficient 
în primele două săptămâni este să vă adaptaţi programul la 
programul lui. 

— Eu te cred, spuse Max, apoi ieşi împleticit pe uşă cu 
hainele în braţe şi se îndreptă spre baie. 

Eponine se uită la peticul pătrat, albastru deschis pe care 
Nicole tocmai îl scosese din geantă. 

— Ăsta e unul din noile scutece? Întrebă ea. 

— Da, răspunse Nicole. Inginerii octopăianjeni au mai 
adus unele îmbunătăţiri. Şi apropo, oferta pe care au făcut- 
o cu privire la micul animal-descompunător e în continuare 
valabilă. Pentru urina lui Marius încă n-au găsit nici o 
soluţie, dar au calculat că, beneficiind de serviciile 
descompunătorului. 

— Max se opune cu îndârjire ideii, o întrerupse Eponine. 
Spune că băieţelul lui n-o să le servească octopăianjenilor 
drept material experimental. 

— N-aş spune că e vorba chiar de un experiment. Specia 
descompunătorilor speciali pe care au proiectat-o diferă 
foarte puţin de cea care se ocupă de şase luni de curăţarea 


toaletelor noastre. În plus, gândeşte-te de câtă bătaie de 
cap te-ar scuti. 

— Nu, replică Eponine cu fermitate. Dar oricum, 
transmite-le octopăianjenilor mulţumiri. 

Când Max reveni în cameră, era îmbrăcat de zi, dar tot 
nebărbierit. Nicole i se adresă: 

— Voiam să-ţi spun, Max, înainte ca doctorul Blue să 
revină, că în sfârşit am avut o lungă discuţie cu Archie 
privitor la plecarea noastră spre Noul Eden. Când i-am 
explicat lui Archie că toţi vrem să plecăm şi am încercat să-i 
argumentez şi de ce, mi-a spus că nu stă în puterea lui să 
ne aprobe plecarea. 

— Asta ce înseamnă? Întrebă Max. 

— Archie a spus că e de competenţa Optimizatorului Şef. 

— Aha! Aşadar am avut tot timpul dreptate, spuse Max. În 
realitate suntem prizonieri aici, nu oaspeţi. 

— Dacă am înţeles bine ce-a spus Archie, lucrurile nu stau 
chiar aşa. El mi-a spus că „se poate aranja, dacă e nevoie”, 
dar numai Optimizatorul Şef înţelege „toţi factorii” suficient 
de bine pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză. 

— Alte baliverne afurisite de-ale octopăianjenilor, mârâi 
Max. 

— Nu cred, spuse Nicole. De fapt, am fost încurajată. Dar 
Archie mi-a spus că nu va putea programa o întâlnire cu 
Optimizatorul Şefpână nu se termină Înmatricularea. Ăsta 
e procesul care i-a ocupat tot timpul lui Jamie. Se pare că 
are loc din doi în doi ani, sau aşa ceva, şi implică întreaga 
colonie. 

— Cât durează treaba asta cu Înmatricularea? Întrebă 
Max. 

— Încă o săptămână. Richard, Ellie şi cu mine am fost 
invitaţi să participăm în seara asta la unele aspecte ale 
procesului. Sună interesant. 

— Oricum, Marius şi cu mine nu vom putea pleca decât 
peste câteva săptămâni, spuse Eponine. Aşa cănueo 
problemă să aşteptăm o săptămână. 


În acel moment doctorul Blue bătu la uşă. Octopăianjenul 
intră în dormitor cu echipamentul special care avea să fie 
folosit pentru examinarea lui Marius. Max se uită chiorâş la 
cele două pungi de plastic ce conţineau nişte creaturi care 
se foiau şi semănau cu nişte spaghete negre. 

— Ce sunt blestemăţiile alea? Întrebă Max, uitându-se 
urât. 

Nicole îşi întinse instrumentele pe masa de lângă pat. 
Zâmbind, spuse: 

— N-ar fi mai bine ca, pentru următoarele cincisprezece 
minute, să te duci în camera de alături? 

Max se încruntă. 

— Ce aveţi de gând să-i faceţi băieţelului meu? Să-l fierbeţi 
în ulei? 

— Nu, spuse Nicole râzând. Dar din când în când, s-ar 
putea să ţipe ca şi cum chiar asta am face. 

* 


Ellie o ridică pe Nikki şi o îmbrăţişă. Fetiţa se opri pe 
moment din plâns. 

— Mami o să plece cu Nonni, Boobah, Archie şi doctorul 
Blue, spuse Ellie. Ne vom întoarce după ce te culci tu. Ai să 
te simţi bine aici, cu doamna Watanabe şi Kepler. 

— Nu vreau să rămân aici! Spuse Nikki strident. Vreau să 
merg cu mami. 

O sărută pe Ellie pe obraz. Când Ellie o puse jos pe podea, 
chipul fetiţei se schimonosi şi ea începu să urle. 

— Nu vreau. Ţipă fetiţa în timp ce mama ei ieşea pe uşă. 

— Aş vrea să ştiu ce să fac pentru ea, spuse Ellie 
îndreptându-se către piaţă împreună cu ceilalţi patru. De 
când cu incidentul de pe stadion, se agaţă tot timpul de 
mine. 

— S-ar putea să fie doar o fază normală, spuse Nicole. La 
vârsta ei, copiii se schimbă foarte repede. În plus, acum că 
a apărut Marius, Nikki nu mai e în centrul atenţiei. 

— Cred că problema e mai profundă, spuse Ellie după 
câteva secunde întorcându-se spre Nicole. Îmi pare rău, 


mamă, dar cred că sentimentul de nesiguranţă al lui Nikki 
are mai mult legătură cu Robert decât cu Marius. 

— Dar Robert a plecat de peste un an, spuse Richard. 

— Nu cred că asta contează, replică Ellie. Cred că, într-o 
oarecare măsură, Nikki mai ţine minte cum e să ai doi 
părinţi. Probabil i se pare că mai întâi am abandonat-o eu, 
apoi Robert. Nu e de mirare că simte nesiguranţă. 

— Dar, Ellie, spuse Nicole cu blândeţe, dacă ai dreptate, 
de ce reacţionează tocmai acum aşa de puternic? 

— Nu pot spune cu certitudine, răspunse Ellie. Poate că 
întâlnirea cu iguana i-a adus aminte cât de vulnerabilă este. 
Şi ce mult îi lipseşte protecţia tatălui ei. 

Auzeau în spate plânsul zgomotos al lui Nikki. 

— Indiferent ce o supără, spuse Ellie cu un oftat, sper să-i 
treacă repede. Când plânge aşa, simt că mi se înfige un 
cuţit în stomac. 

În piaţă nu se afla nici un transportor. Archie şi doctorul 
Blue continuară să meargă, îndreptându-se spre piramida 
în care octopăianjenii şi oamenii ţineau de obicei şedinţele 
de lucru comune. 

— Asta e o seară specială, explică doctorul Blue, şi sunt 
multe lucruri pe care trebuie să vi le spunem înainte să 
ieşim din zona voastră. 

— Unde e Jamie? Întrebă Nicole în timp ce intrau în 
clădire. Am crezut că o să vină de la început cu noi. Şi 
fiindcă tot veni vorba, ce s-a întâmplat cu Hercule? Nu l-am 
mai văzut de la Ziua Belşugului. 

În timp ce urcau rampa care ducea la etajul al doilea al 
piramidei, Doctorul Blue îi informă că Jamie era în seara 
aceea cu colegii lui de înmatriculare şi că Hercule fusese 
„redistribuit”. 

— Doamne, Hercule nici măcar nu şi-a luat rămas bun! 
Spuse Richard în glumă. 

Octopăianjenii, care încă nu învăţaseră prea bine să 
recunoască umorul oamenilor, îşi cerură scuze pentru lipsa 


de maniere a lui Hercule. Apoi spuseră că printre oameni 
nu se va mai afla nici un observator octopăianjen. 

— Hercule a fost cumva concediat? Întrebă Richard tot în 
glumă. 

Cei doi octopăianjeni ignorară total întrebarea. 

Intrară în aceeaşi sală de conferinţe în care Nicole 
învățase despre procesul digestiv al octopăianjenilor. Într- 
un colţ se aflau mai multe coli de pergament pe care octozii 
îşi făceau desenele şi diagramele. Doctorul Blue îi invită să 
ia loc. Apoi Archie spuse: 

— Lucrurile pe care le veţi vedea mai târziu, în seara asta, 
nu le-a mai văzut nimeni din afara speciei noastre, de la 
formarea coloniei noastre aici, pe Rama. Vă luăm cu noi 
într-o încercare de a creşte calitatea comunicării dintre 
speciile noastre. Este imperios necesar să înţelegeţi, înainte 
de a pleca din această sală şi a ne îndrepta spre Domeniul 
Alternativ, nu doar ceea ce urmează să vedeţi, ci şi cum 
trebuie să vă comportaţi. 

— În nici o împrejurare, continuă doctorul Blue, nu trebuie 
să perturbaţi desfăşurarea evenimentelor sau să încercaţi 
să interacţionaţi cu cineva sau ceva pe drum, nici la dus, 
nici la întors. Trebuie să urmaţi tot timpul instrucţiunile 
noastre. Dacă nu puteţi sau nu vreţi să acceptaţi aceste 
condiţii, spuneţi-ne şi nu vă vom lua cu noi. 

Cei trei oameni se uitară alarmaţi unul la altul. 

— Ne cunoaşteţi bine, spuse în cele din urmă Nicole. Am 
încredere că nu ni se va cere să facem ceva care să 
contravină principiilor şi valorilor noastre. Noi n-am putea. 

— Nu asta ne preocupă, o întrerupse Archie. Nu vă cerem 
decât să fiţi observatori pasivi, indiferent ce vedeţi sau 
trăiţi. Dacă vă speriaţi şi deveniți derutaţi şi, din vreun 
motiv oarecare, nu puteţi localiza pe niciunul dintre noi, 
indiferent unde v-aţi afla, rămâneţi nemişcaţi cu mâinile pe 
lângă corp şi aşteptaţi să venim. 

Urmă o scurtă pauză, după care Archie continuă: 


— N-am cuvinte să vă spun cât de important e 
comportamentul vostru în seara asta. Majoritatea celorlalţi 
optimizatori au obiectat când am solicitat să vi se permită 
să participaţi. Doctorul Blue şi cu mine am garantat 
personal pentru capacitatea voastră de a nu face nimic 
nedorit. 

— Ne este viaţa în pericol? Întrebă Richard. 

— Probabil că nu, răspunse Archie. Dar ar putea să fie. lar 
dacă seara asta se va transforma într-un fiasco din cauză că 
unul dintre voi a făcut ceva ce nu trebuia, nu sunt convins 
că. 

Archie nu termină fraza, lucru foarte neobişnuit pentru un 
octopăianjen. Nicole întrebă: 

— Vreţi să spuneţi că cererea noastră de a ne întoarce în 
Noul Eden este legată, cumva, de toate astea? 

— Relaţia noastră a ajuns într-un punct culminant, 
răspunse Archie. Împărtăşind cu voi o parte critică a 
procesului nostru de Înmatriculare, încercăm să atingem un 
nivel nou de înţelegere. În sensul ăsta, răspunsul la 
întrebarea ta este „Da”. 

* 

Petrecură în sala de conferinţe aproape o jumătate de tert 
(două ore pământene). Archie începu prin a le explica 
activitatea de Înmatriculare. Jamie şi tovarăşii lui, le spuse 
octopăianjenul, îşi încheiaseră adolescenţa şi erau pe cale 
să facă trecerea la viaţa adultă. Ca adolescenţi, viaţa lor 
fusese controlată în mare măsură şi nu avuseseră voie să ia 
nici o decizie de mare importanţă. La sfârşitul 
Înmatriculării, Jamie şi ceilalţi octozi tineri aveau să ia o 
singură decizie monumentală, una care avea să le modifice 
în mod fundamental restul vieţii. Scopul Înmatriculării şi 
chiar al unei mari părţi din ultimul an premergător 
tranziţiei era de a le furniza octopăianjenilor adolescenţi 
informaţiile care să-i ajute să ia acea decizie importantă. 

— Diseară, spuse Archie, tinerii vor fi duşi, în grup, pe 
Domeniul Alternativ ca să vadă. 


La început, nici Ellie, nici Nicole nu ştiură cum să traducă 
în engleză ce urmau să vadă tinerii octopăianjeni. Până la 
urmă, după ce se consultară între ele, ajutate şi de mai 
multe fraze de clarificare oferite de Archie şi de doctorul 
Blue, femeile hotărâră că cea mai bună interpretare a celor 
spuse de Archie în culori era „piesă de teatru 
moralizatoare”. 

În următoarele câteva minute discuţia divagă; doctorul 
Blue şi Archie explicară, ca răspuns la întrebările 
oamenilor, că Domeniul Alternativ era un sector anume al 
tărâmului octopăianjenilor, care nu se afla sub cupolă. 

— La sud de Oraşul de Smarald, spuse Archie, există o altă 
aşezare, cu un stil de viaţă absolut diferit de al nostru. În 
prezent, pe Domeniul Alternativ trăiesc în jur de două mii 
de octopăianjeni, împreună cu alte trei sau patru mii de alte 
creaturi reprezentând o duzină de specii diferite. 
Octopăianjenii alternativi nu au deasupra capului nici o 
cupolă care să-i protejeze, nu au sarcini trasate, nu au 
distracţii planificate, nu au acces la informaţiile din 
bibliotecă, iar speranţa lor de viaţă este cam o zecime din 
cea a unui octopăianjen obişnuit din Oraşul de Smarald. 
Viaţa lor e haotică şi nestructurată. 

Ellie se gândi că şi Nakamura crease zona Avalon pentru a 
rezolva problemele pe care coloniştii din Noul Eden voiau 
să le uite şi-şi spuse că probabil Domeniul Alternativ era o 
aşezare similară. 

— De ce atât de mulţi semeni de-ai voştri - peste zece la 
sută, dacă am calculat eu bine - au fost forţaţi să trăiască în 
afara cupolei? Întrebă ea. 

— Nici un octopăianjen n-a fost forţat să trăiască în 
Domeniul Alternativ, spuse doctorul Blue. 'Toţi se află acolo 
ca urmare a unei alegeri critice. 

Doctorul Blue se duse în colţ şi aduse câteva diagrame. În 
timpul discuţiei care urmă, cei doi octopăianjeni se folosiră 
mult de diagrame. Mai întâi explicară că, în urmă cu sute de 
generaţii, biologii identificaseră în mod corect, în cadrul 


speciei lor, legătura dintre sexualitate şi multe alte 
caracteristici comportamentale, cele mai importante dintre 
ele fiind ambiția personală, agresivitatea, simţul proprietăţii 
şi îmbătrânirea. Această descoperire fusese făcută într-o 
perioadă a istoriei octopăianjenilor când trecerea la 
Optimizare abia începuse dar, în ciuda presupusei acceptări 
generale a ceea ce era, teoretic, o bază superioară pentru 
structura societăţii octopăianjenilor, tranziţia a fost grav 
perturbată de războaie, conflicte între triburi şi alte 
nenorociri. La vremea aceea, biologii octozi au emis ipoteza 
că numai o societate asexuată sau în care numai o mică 
fracțiune din populaţie era sexuată va fi capabilă să rămână 
fidelă principiilor Optimizării, în care dorinţele individului 
se subordonează binelui întregii colonii. 

O succesiune de conflicte aparent fără sfârşit i-a convins 
pe toţi octopăianjenii cu vederi înaintate din acea perioadă 
că Optimizarea va rămâne un vis nebunesc în lipsa unor 
metode sau tehnici de combatere a individualismului care 
bloca în mod inevitabil acceptarea noii ordini. Dar ce se 
putea face? Abia după mai multe generaţii, o descoperire 
formidabilă a arătat că produsul numit barrican, 
asemănător trestiei de zahăr, conţine substanţe chimice 
speciale care încetinesc maturizarea sexuală la 
octopăianjeni. În mai multe sute de ani, ingineria genetică a 
octopăianjenilor a reuşit să proiecteze şi să producă o 
variantă a acestui barrican care, ingerată în mod regulat, 
stopa complet instalarea maturității sexuale. 

Testele efectuate întâi pe indivizi şi mai apoi pe colonii 
experimentale întregi au depăşit până şi cele mai 
îndrăzneţe visuri ale biologilor şi ale experţilor progresişti 
în ştiinţe politice. Octozii imaturi sexual erau mult mai 
sensibili la conceptele de grup ale Optimizării. În plus, la 
acei octopăianjeni care consumau în mod regulat barrican, 
pe lângă împiedicarea maturizării sexuale se înregistra şi o 
întârziere substanţială a îmbătrânirii. Savanţii octopăianjeni 
au învăţat foarte repede că îmbătrânirea era legată de 


acelaşi mecanism biologic intern ca şi pubertatea şi că, de 
fapt, enzimele care determinau celulele să nu se 
regenereze corespunzător la octopăianjenii în vârstă se 
activau abia după o anumită perioadă după maturizarea 
sexuală. 

După spusele lui Archie şi ale doctorului Blue, în urma 
acestor descoperiri colosale, societatea octopăianjenilor a 
cunoscut schimbări rapide. Optimizarea a prins rădăcini 
puternice pretutindeni. Sociologii octopăianjeni au început 
să întrevadă o societate în care octozii aveau să fie aproape 
nemuritori, singurele cauze de deces fiind accidentele sau 
deteriorarea subită a unui organ vital. Octopăianjenii 
asexuaţi au populat toate coloniile iar ambiția personală şi 
agresivitatea au devenit ca şi inexistente, aşa cum 
prevăzuseră biologii. 

— Toată povestea asta s-a petrecut cu multe generaţii în 
urmă, spuse Archie. Aceste informaţii de bază vă vor ajuta 
să înţelegeţi ce este Înmatricularea. Fără să mai intre în 
istoria complexă a anilor care au trecut de atunci, doctorul 
Blue va rezuma situaţia existentă în prezent, în această 
colonie. 

— Toţi octopăianjenii pe care i-aţi întâlnit până acum, 
începu doctorul Blue, în afară de morfii pitici şi de cei mai 
uriaşi care stochează hrana, permanent asexuaţi şi unii şi 
alţii, sunt fiinţe cărora barricanul le-a întârziat maturitatea 
sexuală. Cu mulţi ani în urmă, înainte ca un pezevenghi de 
biolog să arate cum poate fi realizată pe cale genetică un 
alt fel de sexualitate la specia noastră, numai o regină 
octopăianjen putea da naştere la urmaşi. În rândul 
populaţiei adulte normale de octopăianjeni existau două 
sexe, dar cu o singură diferenţă semnificativă între ele: 
numai unul avea capacitatea de a fertiliza o regină, dacă 
ajunsese la maturitate. Adulții se împerecheau de plăcere, 
dar pentru că din acest contact nu rezultau descendenţi, 
distincţiile dintre sexe erau neclare. De fapt, relaţiile de 
durată din colonie erau mai frecvente printre membrii 


aceluiaşi sex, datorită sentimentelor asemănătoare şi 
punctelor de vedere comune. Acum situaţia e mult mai 
complicată. În specia noastră, mulţumită geniului de care 
au dat dovadă predecesorii noştri în ingineria genetică, o 
femelă adultă e capabilă să dea naştere, ca urmare a unirii 
sexuale cu un mascul matur, unui singur urmaş, nefertil, cu 
speranţă de viaţă limitată şi capacităţi oarecum reduse. 
Încă n-aţi văzut niciunul dintre aceşti morfi pentru că toţi 
trăiesc în Domeniul Alternativ. 

Doctorul Blue se opri şi continuă Archie. 

— Fiecare cetăţean tânăr al coloniei noastre decide dacă 
vrea să devină matur din punct de vedere sexual în 
perioada imediat următoare Înmatriculării. Dacă răspunsul 
este negativ, atunci octodul îşi lasă sexualitatea pe seama 
Optimizatorilor şi a coloniei în ansamblu. Asta am făcut şi 
eu, şi doctorul Blue, care este femelă, cu mult timp în urmă. 
Conform legii octopăianjenilor, un individ îşi poate face 
alegerea sexuală, fără să suporte nici o consecinţă, numai 
imediat după Înmatriculare. Optimizatorii nu sunt deloc 
indulgenţi cu acei care hotărăsc să se supună unei 
metamorfoze sexuale, fără permisiunea explicită a coloniei, 
după ce carierele lor au fost structurate şi plănuite cu grijă. 

Doctorul Blue interveni din nou. 

— După cum v-am prezentat lucrurile în seara asta, vă 
poate părea puţin probabil ca un tânăr octopăianjen să 
decidă în favoarea maturității sexuale timpurii. Totuşi, de 
dragul corectitudinii, trebuie să subliniem că există motive 
întemeiate, cel puţin în mintea unora dintre octopăianjenii 
tineri, pentru a alege să devină alternativi. Primul şi cel mai 
important este acela că o femelă octod ştie că şansele ei de 
a avea urmaşi sunt semnificativ reduse dacă alege să 
rămână inactivă sexual după Înmatriculare. După cum 
arată istoria noastră, numai în caz de urgenţă se va apela la 
un număr mare de asemenea femele ca să dea naştere la o 
nouă generaţie de octopăianjeni. În general, capacitatea 
redusă şi infertilitatea acestui gen de urmaşi îi face mai 


puţin de dorit, din punctul de vedere al coloniei în 
ansamblu, bineînţeles, afară de cazul în care este nevoie de 
mai mulţi octozi pentru a susţine infrastructura societăţii. 
De asemenea, unii dintre octopăianjenii tineri găsesc 
inacceptabile înregimentarea şi predictibilitatea vieţii 
noastre din Oraşul de Smarald şi doresc o existenţă în care 
să poată lua singuri propriile decizii. Alţii se tem că 
Optimizatorii le vor repartiza o carieră nepotrivită. Toţi acei 
care aleg sexualitatea timpurie văd Domeniul Alternativ ca 
pe un loc liber şi interesant, plin de strălucire şi aventură. 
Ei nesocotesc valoarea a ceea ce renunţă; în exuberanţa de 
moment, preţuiesc calitatea vieţii mai mult decât durata ei. 

Pe parcursul conversaţiei, Richard, Nicole şi Ellie 
interveniră ocazional pentru a cere lămuriri cu privire la 
aspectele cele mai importante. Cu trecerea timpului, toţi 
trei începură să se simtă copleşiţi. Erau prea multe 
informaţii de digerat într-o singură discuţie. 

— Aşteaptă un minut, spuse Richard brusc atunci când 
Archie arătă că e timpul să plece. Îmi pare rău. Eu tot n-am 
înţeles ceva. De ce este permisă, totuşi, alegerea? De ce 
Optimizatorii nu decretează, pur şi simplu, că toţi 
octopăianjenii vor mânca mereu barrican şi vor rămâne 
asexuaţi până când colonia are nevoie de reproducere? 

— E o întrebare foarte bună, cu un răspuns complex, 
spuse Archie. Ca să câştigăm timp, îl voi simplifica foarte 
mult prin a spune că specia noastră crede în acordarea 
dreptului la alegere liberă. De asemenea, după cum veţi 
vedea în seara asta, există anumite funcţii pentru care 
numai alternativii sunt potriviţi şi de pe urma cărora are de 
câştigat întreaga colonie. 

După ce ieşiră din zona destinată oamenilor, transportorul 
o luă pe o rută diferită de cea pe care oamenii ajunseseră la 
stadion de Ziua Belşugului. De data asta străbătu străzile 
slab luminate de la periferia oraşului. Grupul nu întâlni 
niciuna din scenele aglomerate, pline de culoare pe care le 
văzuseră în excursia precedentă. După mai mulţi fengi, 


maşina se apropie de o poartă mare, închisă, semănând 
mult cu cea pe care intraseră la început în Oraşul de 
Smarald. 

Doi octopăianjeni veniră şi se uitară în maşină. Archie le 
spuse ceva în culori şi unul dintre octopăianjeni se întoarse 
la ceea ce era probabil echivalentul unui corp de gardă. De 
la distanţă, Richard văzu un perete plat pe care clipeau 
nişte culori. 

— Ia legătura cu autorităţile ca să verifice, le spuse 
Doctorul Blue oamenilor. Am depăşit intervalul de timp în 
care am fost aşteptaţi, aşa încât codul nostru de ieşire nu 
mai este valabil. 

În timpul unei aşteptări care dură mai mulţi nileţi, celălalt 
octopăianjen intră în maşină şi o inspectă cu amănunţime. 
Niciunul dintre oameni nu mai întâlnise măsuri de 
securitate atât de riguroase, nici chiar la stadion. 
Disconfortul lui Ellie se accentuă când ofiţerul de securitate 
octopăianjen, fără să-i spună nimic, îi deschise geanta şi 
cercetă conţinutul. În cele din urmă inspectorul îi înapoie 
geanta şi cobori. Porţile se deschiseră, maşina ieşi de sub 
cupola verde şi apoi, după mai puţin de un minut, parcă în 
întuneric. În parcare, se mai aflau alte treizeci sau 
patruzeci de vehicule. 

În timp ce coborau din maşină şi o pereche de licurici veni 
în întâmpinarea lor, doctorul Blue explică: 

— Zona asta se numeşte Districtul Artelor. Ea şi Grădina 
Zoologică, aflată nu prea departe de aici, sunt singurele 
sectoare ale Domeniului Alternativ vizitate cu oarecare 
regularitate de octopăianjenii care trăiesc în Oraşul de 
Smarald. Optimizatorii nu aprobă multe cereri de vizitare a 
zonelor de trai alternative aflate mai la sud - de fapt, 
pentru majoritatea octopăianjenilor, singura privelişte 
cuprinzătoare a Domeniului Alternativ pe care o au 
vreodată este cea oferită de turul din ultima săptămână a 
Înmatriculării. 


Aerul era mult mai rece decât în Oraşul de Smarald. 
Doctorul Blue şi Archie începură să meargă mai repede 
decât orice octopăianjen pe care oamenii îl văzuseră până 
atunci deplasându-se. Archie se întoarse şi spuse: 

— Trebuie să ne grăbim, altfel vom întârzia. Cei trei 
oameni încercară să ţină pasul cu ei. 

În timp ce se apropiau de o zonă luminată aflată la vreo 
trei sute de metri de maşina lor, Archie şi doctorul Blue îi 
încadrară pe cei trei oameni, astfel încât acum mergeau toţi 
cinci alături. 

— Intrăm în Piaţa Artizanilor, spuse Doctorul Blue. Aici, 
alternativii îşi oferă operele artistice pentru transfer. 

— Cum adică, „transfer”? Întrebă Nicole. 

— Artiştii au nevoie de credite pentru hrană şi alte lucruri 
de primă necesitate. Ca atare, îşi oferă operele de artă 
acelor rezidenţi ai Oraşului de Smarald care au surplus de 
credite. 

Oricât ar fi vrut Nicole să continue conversaţia, atenţia îi 
fu imediat atrasă de uimitoarea etalare de obiecte 
neobişnuite, dughene provizorii, octopăianjeni şi alte 
animale care-i asaltară privirea în Piaţa Artizanilor. Piaţa, 
un pătrat mare cu latura de şaptezeci sau optzeci de metri, 
se afla pe o parte a unei străzi late, chiar peste drum de 
teatrul care era destinaţia lor. 

Îi întâmpinară mai mulţi octopăianjeni care le întindeau 
obiecte pentru transfer. Richard, Nicole şi Ellie se 
convinseră repede de ceea ce le spusese Archie în timpul 
şedinţei, şi anume că alternativii nu se conformau normelor 
limbii oficiale folosită de octopăianjenii din Oraşul de 
Smarald. Benzile colorate din jurul capului acestor 
octopăianjeni nu erau ordonate şi clar delimitate, ci simple 
succesiuni neglijente de pete colorate cu lățimi extrem de 
variate. Unul dintre vânzătorii ambulanți care-i acostă era 
scund, evident un tânăr; Archie îi făcu semn să nu se 
apropie, dar octopăianjenul o sperie foarte tare pe Ellie 
înfăşurându-şi timp de câteva fracțiuni de secunde un 


tentacul în jurul braţului ei. Archie îl apucă pe 
contravenient cu trei tentacule şi-l azvârli din drum, în 
direcţia unui octopăianjen cu o traistă de pânză pe umăr. 
Doctorul Blue le explică faptul că traista aceea îl identifica 
pe octod ca fiind poliţist. 

Nicole mergea atât de repede şi erau atâtea de văzut în 
jurul ei, încât se pomeni ţinându-şi respiraţia. Deşi nu avea 
habar ce reprezintă multe din obiectele oferite pentru 
transfer, putu să recunoască şi să aprecieze picturile şi 
sculpturile ocazionale, precum şi nişte reprezentări micuţe, 
în lemn sau într-un material similar, ale tuturor animalelor 
care trăiau în Oraşul de Smarald. Într-un sector al pieţei se 
aflau expuse pergamente pe care fuseseră aplicate modele 
colorate; după ce intrară în clădirea teatrului, doctorul Blue 
o lămuri că reprezentau o formă de artă aparte, o 
combinaţie de poezie şi caligrafie aşa cum înțelegeau 
oamenii aceste două manifestări artistice. 

Chiar înainte de a traversa strada, Nicole zări pe un zid 
aflat la douăzeci de metri în stânga ei o mare pictură 
murală de o frumuseţe uimitoare. Culorile erau îndrăzneţe 
şi atrăgeau ochiul - opera unui artist care înţelegea atât 
structura cât şi atracţia optică. Tehnica era şi ea extrem de 
impresionantă, dar ceea ce o fascină pe Nicole erau 
emoţiile redate de corpurile şi feţele octopăianjenilor şi ale 
celorlalte creaturi din frescă. 

„Triunghiul Optimizării”, îngână pentru sine Nicole 
întinzându-şi gâtul pentru a citi titlul redat în culori în 
partea superioară a frescei. Într-o parte a picturii era 
reprezentată o navă spaţială pe un fundal înstelat, în alta 
un ocean înţesat de fiinţe vii, iar în celelalte colţuri, o junglă 
şi un deşert. Însă imaginea centrală reprezenta un 
octopăianjen uriaş care avea un toiag şi stătea pe un 
morman de treizeci-patruzeci de animale care se 
zvârcoleau în ţărână, sub tentaculele lui. Lui Nicole mai să-i 
sară inima din piept când văzu că una din fiinţele zdrobite 
sub tentacule era o femeie tânără aparţinând speciei 


umane, cu pielea cafenie, ochi albaştri pătrunzători şi păr 
scurt, buclat. 

— Uitaţi-vă acolo, la fresca aia! Le strigă brusc celorlalţi. 

În acel moment, un animal mic se împletici printre 
picioarele lor, abătându-le atenţia. Cei doi octopăianjeni 
rezolvară problema cu animalul şi-i zoriră iarăşi spre 
teatru. Nicole se uită înapoi ca să se asigure că nu-şi 
imaginase prezenţa unei tinere femei în pictură. De la 
distanţă, faţa femeii şi trăsăturile ei erau vagi, dar Nicole 
avea convingerea că văzuse o fiinţă umană în frescă. Dar 
cum se poate una ca asta? Se întrebă Nicole în timp ce 
intrau în teatru. 

Preocupată de descoperirea ei, Nicole ascultă numai cu o 
ureche discuţia dintre Richard şi Archie despre cum 
intenţiona Richard să-şi folosească translatorul în timpul 
piesei. Nici măcar nu se uită când Doctorul Blue arătă cu un 
tentacul sectorul în care se aflau Jamie şi ceilalţi 
octopăianjeni care se înmatriculau. Am făcut precis o 
confuzie, îşi spuse Nicole. Simţi un impuls puternic să 
alerge înapoi în piaţă şi să verifice ce văzuse, apoi îşi aminti 
ce le spusese Archie despre importanţa respectării cu 
stricteţe a instrucţiunilor în acea seară. Sunt sigură că am 
văzut o femeie în pictura aceea, îşi spuse Nicole în timp ce 
trei licurici mari coborâră în zbor şi plutiră deasupra scenei 
din mijlocul teatrului. Dar ce înseamnă asta? 

Piesa dură mai mult de doi vodeni, fără nici o pauză. 
Acţiunea se derulă continuu, unul sau mai mulţi octozi 
ocupând tot timpul scena luminată. Nu se foloseau decoruri 
sau costume. La începutul piesei, cele şapte „personaje” 
principale veniră în faţă şi se prezentară scurt - doi octozi 
care se înmatriculau (un mascul şi o femelă), o pereche de 
părinţi adoptivi pentru fiecare dintre ei şi un mascul 
alternativ ale cărui culori frumoase şi strălucitoare i se 
răspândeau până la capătul tentaculelor când vorbea. 

Primele câteva minute ale piesei propriu-zise lămuriră că 
cei doi tineri care se înmatriculau erau de mulţi ani cei mai 


buni prieteni şi că, în ciuda sfatului bun şi înţelept al 
părinţilor ce le fuseseră desemnaţi, aleseseră împreună 
maturitatea sexuală timpurie. În primul său monolog, 
femela octopăianjen spuse: 

— Dorinţa mea este să dau naştere unui urmaş din 
împreunarea cu iubitul meu tovarăş. 

Sau cel puţin aşa traduse Richard spusele ei. Era foarte 
mulţumit de funcţionarea translatorului său mult 
îmbunătăţit şi, după ce îşi aduse aminte că octopăianjenii 
erau surzi, vorbi din când în când pe parcursul 
spectacolului. 

Cei patru părinţi octopăianjeni veniră împreună în mijlocul 
scenei şi-şi exprimară îngrijorarea cu privire la cele ce se 
vor întâmpla când copiii lor adoptivi vor experimenta 
pentru prima oară „puternicele emoţii noi” care însoțeau 
transformarea sexuală. Totuşi, încercară să fie corecţi şi toţi 
patru recunoscură că, întrucât aleseseră să nu devină 
maturi sexual după Înmatriculare, nu puteau da sfaturi 
bazate pe vreo experienţă reală. 

La mijlocul piesei, cei doi octopăianjeni tineri fură izolaţi în 
colţuri opuse ale scenei şi auditoriul trase concluzia, din 
jocul de lumini al licuricilor plus câteva declaraţii scurte 
făcute de actorii octopăianjeni, că fiecare dintre ei încetase 
să mănânce barrican şi se afla singur într-un fel de 
Domeniu de Trecere. 

Când, mai târziu, cei doi octopăianjeni transformați 
străbătură scena şi se întâlniră la mijloc, modelele de 
culoare din conversaţia lor arătau deja altfel. Efectul era 
puternic, deşi realizat de actori, pentru că emisiile de 
culoare aveau mai multă strălucire decât înainte de 
tranziţie şi, de asemenea, pentru că benzile rigide, aproape 
perfecte care caracterizaseră conversaţia anterioară dintre 
cei doi tineri erau deja marcate de nişte modele individuale 
diferite, interesante. În acest punct, în jurul lor se mai aflau 
pe scenă alţi şase octopăianjeni, toţi alternativi, judecând 
după limbaj, şi două animale tip cârnat polonez, care vânau 


tot ce găseau. Era clar că perechea se află pe Domeniul 
Alternativ. 

Din întuneric intră în scenă masculul alternativ prezentat 
la începutul piesei. Cu un joc de culori strălucitoare, făcut 
pe orizontală şi pe verticală în ambele direcţii, creând 
structuri geometrice şi chiar explozii de culoare 
asemănătoare focurilor de artificii, noul venit o fermecă pe 
tânăra femelă octod şi o luă de lângă cel mai bun prieten al 
ei din copilărie. Nu după mulţi mileţi, alternativul mai 
vârstnic cu culori strălucitoare, evident părintele pruncului 
octod cărat de femelă în punga frontală, o lăsă pe aceasta 
„Plângând” (traducerea lui Richard), singură. 

În acest moment al piesei, octopăianjenul mascul, care se 
înmatriculase în scenele anterioare, năvăli la lumină, îşi 
văzu iubita disperată cu pruncul „în braţe” şi se repezi în 
întunericul de la marginea scenei. După câteva momente se 
întoarse cu alternativul care-i corupsese iubita şi cei doi 
octozi masculi se angajară într-o luptă oribilă, dar 
fascinantă, în mijlocul scenei. Se bătură timp de un feng 
întreg. În cele din urmă, octodul mascul mai tânăr câştigă, 
căci, atunci când acţiunea se termină, alternativul zăcea 
nemişcat pe scenă. Tristeţea exprimată în remarcile de 
încheiere ale eroului şi eroinei avu grijă ca morala piesei să 
fie foarte clară. Când piesa se termină, Richard le privi pe 
Nicole şi pe Ellie şi comentă cu un zâmbet larg, 
ireverenţios: 

— Asta-i una din piesele alea deprimante, precum Othello, 
în care toată lumea moare la sfârşit. 

Sub supravegherea plasatorilor octopăianjeni, toţi cu 
traiste, tinerii care se înmatriculau părăsiră teatrul primii, 
urmaţi de Archie, doctorul Blue şi tovarăşii lor oameni. 
După câteva minute, procesiunea ordonată se opri chiar în 
faţa teatrului şi formă un cerc în jurul altor trei 
octopăianjeni care stăteau în mijlocul străzii. În timp ce se 
deplasau spre un loc din care să vadă ce se petrecea, 
Richard, Nicole şi Ellie simţiră de-a curmezişul spatelui 


tentaculele puternice ale prietenilor lor. Doi dintre 
octopăianjenii din mijlocul străzii aveau toiag şi traistă, în 
timp ce al treilea octod, care stătea ghemuit între ei, 
transmitea un mesaj colorat, în benzi late şi nestructurate: 
„Ajutaţi-mă, vă rog!” 

— Această femelă octopăianjen, spuse unul dintre poliţişti 
în dungi reci, măsurate, a eşuat în mod constant să-şi 
câştige creditele de când a venit în Domeniul Alternativ 
după Înmatriculare, acum patru cicluri. În ciclul trecut a 
fost avertizată că a devenit o povară inacceptabilă pentru 
resursele noastre comune şi de curând, cu două zile înainte 
de Ziua Belşugului, i s-a spus să se prezinte pentru 
anihilare. De atunci se ascunde printre prietenii din 
Domeniul Alternativ. 

Octopăianjenul ghemuit se arcui brusc şi sări în mulţime, 
foarte aproape de locul unde stăteau oamenii. Mulțimea se 
clătină din cauza impactului iar Ellie, care se afla cel mai 
aproape de locul în care se petrecea tentativa de evadare, 
se trezi aruncată la pământ în ambuscada care urmă. În 
mai puţin de un milet, poliţia, cu ajutorul lui Archie şi al mai 
multor tineri care se înmatriculau, puse din nou stăpânire 
pe fugară. 

— Neprezentarea pentru anihilare este una dintre cele 
mai grave infracţiuni pe care le poate comite un 
octopăianjen, spuse polițistul. Ea se pedepseşte prin 
anihilarea imediată, în momentul arestării. 

Unul dintre poliţişti scoase din traista de pe umăr nişte 
creaturi asemănătoare cu viermii, care se foiau. Octodul 
infractor se zbătu puternic prima dată când cei doi poliţişti 
încercară să-i introducă forţat în gură creaturile-viermi. 
Însă după ce fiecare poliţist lovi de două ori cu bastonul 
octodul renegat, acesta se prăbuşi între ei. Ellie, care între 
timp îşi recăpătase echilibrul, nu putu să-şi reprime un țipăt 
de groază când creaturile intrară în gura octodului şi 
acesta începu să regurgiteze. Moartea surveni repede. 


Niciunul din oameni nu scoase o vorbă cât timp străbătură 
piaţa braţ la braţ cu Archie şi Doctorul Blue, până la zona 
de parcare unde aştepta transportorul lor. Nicole era atât 
de uluită de cele văzute încât nici nu-şi aminti să se uite la 
tabloul pe care i se păruse că vede desenat un chip 
omenesc. 

* 

În toiul nopţii Nicole, care nu putea să doarmă, auzi un 
zgomot în camera de zi. Se ridică fără zgomot din pat şi-şi 
puse halatul. Ellie stătea pe divan, în întuneric. Nicole se 
aşeză lângă fiica ei şi-i luă mâna. 

— Nu pot să dorm, mamă, spuse Ellie. Am revăzut totul în 
minte şi n-are nici o logică. Mă simt ca şi cum aş fi fost 
trădată. 

— Ştiu, Ellie, spuse Nicole. Şi eu simt acelaşi lucru. 

— Credeam că îi cunosc pe octopăianjeni, spuse Ellie. 
Aveam încredere în ei. Credeam că ne sunt superiori în 
multe privinţe, dar după cele văzute în seara asta. 

— Niciunul dintre noi nu acceptă omorul, spuse Nicole. 
Chiar şi Richard a fost îngrozit la început. Dar după ce ne- 
am culcat, mi-a spus că e sigur că scena de pe stradă a fost 
regizată cu grijă, în folosul tinerilor care se înmatriculează. 
A mai spus că ar trebui să avem grijă, să nu ne repezim să 
tragem prea multe concluzii sau să reacţionăm emoţional la 
un incident izolat. 

— Până acum n-am mai văzut cum o fiinţă inteligentă este 
omorâtă chiar sub ochii mei. Şi ce crimă a comis? Că nu s-a 
prezentat pentru anihilare? 

— Nu-i putem judeca aşa cum i-am judeca pe oameni. 
Octopăianjenii sunt o specie total diferită, cu o organizare 
socială complet separată şi care poate fi chiar mai complexă 
decât a noastră. Noi abia începem să-i înţelegem. Deja ai 
uitat că au vindecat-o pe Eponine de RV-41? Şi că ne-au dat 
voie să ne folosim de tehnologia lor atunci când ne făceam 
griji cu privire la naşterea lui Marius? 


— Nu, n-am uitat, răspunse Ellie. Rămase tăcută câteva 
secunde. 

— Ştii, mamă, acum mă simt la fel de frustrată cum eram 
adesea în Noul Eden, când mă tot întrebam cum pot fiinţele 
umane, care sunt capabile de atâtea lucruri bune, să 
tolereze un tiran ca Nakamura. Acum se pare că şi 
octopăianjenii pot fi la fel de răi, în felul lor. Pretutindeni 
sunt atâtea contradicții. Lucruri care se bat cap în cap. 

Nicole îşi consolă fiica, îmbrăţişând-o. Nu există 
răspunsuri simple, iubita mea Ellie, se gândi Nicole. Revăzu 
în minte esenţa incredibilelor întâmplări ale serii, inclusiv o 
imagine trecătoare a ceea ce crezuse a fi un chip omenesc 
într-o frescă a octopăianjenilor. Şi ce-a fost cu asta, 
bătrânico? Se întrebă ea. Faţa aia era cu adevărat acolo sau 
mintea ta obosită a creat-o ca să te deruteze? 

Max termină cu bărbieritul şi-şi spălă restul de cremă de 
ras de pe faţă. Apoi scoase dopul şi apa dispăru din chiuveta 
de piatră. După ce se şterse bine pe faţă cu un prosop mic, 
se întoarse spre Eponine care stătea pe patul din spatele 
lui, alăptându-l pe Marius. 

— Ei bine, franţuzoaico, spuse el râzând, trebuie să 
recunosc că sunt al naibii de emoţionat. N-am mai cunoscut 
până acum un Optimizator Şef. 

Se duse lângă ea. 

— O dată, când eram în Little Rock la o consfătuire a 
fermierilor, am stat lângă guvernatorul statului Arkansas. Şi 
atunci am fost puţin agitat. 

Eponine zâmbi. 

— Mi-e greu să mi te imaginez emoţionat, spuse ea. Max 
rămase tăcut un timp, uitându-se la soţia şi fiul său. 

Pruncul scotea nişte gângureli dulci în timp ce mânca. 

— Chiar îţi face plăcere afacerea asta cu alăptatul, nu-i 
aşa? 

Eponine dădu din cap. 

— E o plăcere care nu seamănă cu nimic din ce am 
cunoscut vreodată. Nici nu-ţi pot descrie ce simt. Nu ştiu 


cuvântul exact, poate cel mai aproape ar fi „comuniune”. 

Max dădu din cap. 

— Existenţa noastră e uimitoare, nu-i aşa? Aseară, în timp 
ce-l schimbam pe Marius, mă gândeam cât de mult 
semănăm cu milioane de alte cupluri de oameni care-şi 
răsfaţă primul copil. Şi totuşi, chiar dincolo de uşa asta, e 
un oraş extraterestru condus de o specie care. 

Nu-şi termină gândul. 

— Ellie s-a schimbat de săptămâna trecută, spuse Eponine. 
Şi-a pierdut faţa radioasă şi vorbeşte mai mult de Robert. 

— A îngrozit-o execuţia, comentă Max. Mă întreb dacă 
femeile sunt din fire mai sensibile la violenţă. Îmi amintesc 
că după ce Clyde s-a căsătorit cu Winona şi a adus-o la 
fermă, prima dată când ea ne-a văzut tăind doi porci, s-a 
făcut foarte albă la faţă. N-a spus nimic, dar niciodată n-a 
mai venit să se uite. 

— Ellie nu prea vrea să vorbească despre seara aia, spuse 
Eponine mutându-l pe Marius la celălalt sân. Şi asta nu-i stă 
deloc în fire. 

— Ieri, Richard s-a întâlnit cu Archie ca să-i ceară 
componentele necesare ca să construiască translatori 
pentru noi ceilalţi şi l-a întrebat despre incident. Richard 
spunea că afurisitul de octod a fost şmecher ca un vulpoi şi 
n-a răspuns direct. Nici măcar n-a vrut să confirme ce i-a 
spus doctorul Blue lui Nicole despre politica lor de 
lichidare. 

— E destul de înspăimântător, nu-i aşa? Replică Eponine 
cu o strâmbătură. Nicole zicea că l-a pus pe doctorul Blue 
să repete de mai multe ori politica asta şi chiar a încercat 
mai multe versiuni în engleză, în prezenţa lui, ca să fie 
sigură că a înţeles-o corect. 

— E destul de simplu, până şi pentru un fermier, spuse 
Max cu un rânjet forţat. Orice octopăianjen adult a cărui 
contribuţie totală la resursele coloniei, într-o perioadă de 
timp dată, nu este cel puţin egală ca valoare cu resursele 
necesare întreţinerii acestui individ, va fi trecut pe lista de 


lichidare. În cazul în care dezechilibrul nu este corectat 
într-o perioadă de timp prestabilită, octopăianjenul va fi 
lichidat la sfârşitul acelei perioade. 

— După spusele doctorului Blue, Optimizatorii sunt cei 
care interpretează politica, spuse Eponine după o scurtă 
tăcere. Ei hotărăsc cât valorează fiecare lucru. 

— Ştiu, spuse Max, întinzând mâna şi mângâindu-şi fiul pe 
spate, şi cred că ăsta este unul din motivele care-i fac pe 
Richard şi pe Nicole să fie neliniştiţi cu privire la ziua de 
azi. Nimeni n-a spus nimic explicit, dar noi folosim de mult 
timp o grămadă de resurse şi-i al naibii de greu de văzut cu 
ce contribuim. 

Nicole băgă capul pe uşă. 

— Max, eşti gata? Toţi ceilalţi sunt aici, afară, lângă 
fântână. 

Max se aplecă s-o sărute pe Eponine. 

— O să vă descurcaţi, tu şi Patrick, cu Benjy şi copiii? 
Întrebă el. 

— Categoric, răspunse Eponine. Benjy nu e deloc o 
problemă, iar Patrick a petrecut atâta timp cu copiii încât a 
devenit expert în îngrijirea lor. 

— 'Te iubesc, franţuzoaico, spuse Max. 

* 

În anticamera zonei de operare a Optimizatorului Şef erau 
cinci scaune pentru ei. Nicole le explică pentru a doua oară 
lui Archie şi doctorului Blue cuvântul „birou”, însă cei doi 
octopăianjeni insistară că „zonă de operare” e o traducere 
mai bună în engleză a denumirii locului în care lucra 
Optimizatorul Şef. 

— Uneori Optimizatorul Şef întârzie puţin, spuse Archie a 
scuză. Evenimentele neaşteptate survenite în colonie o pot 
sili să se abată de la programul stabilit. 

— Trebuie că se petrece ceva cu adevărat neobişnuit, îi 
spuse Richard lui Max. Punctualitatea este una din 
caracteristicile de bază ale speciei octopâienjeneşti. 


Cei cinci oameni aşteptară în tăcere întâlnirea, fiecare 
cufundat în propriile gânduri. Inima lui Nai bătea repede. 
Era şi neliniştită şi emoţionată. Îşi amintea că simţise ceva 
asemănător pe vremea când era şcolăriţă, aşteptând să fie 
primită de fiica regelui Thailandei, prinţesa Suri, după ce 
câştigase premiul întâi la un concurs internaţional. 

După câteva minute, un octopăianjen le făcu semn să intre 
în camera alăturată, unde fură informaţi că într-o clipă vor 
sosi Optimizatorul Şef şi câţiva consilieri ai ei. (Oamenii 
înţeleseră că Optimizatorul Şef era un octopăianjen 
femelă.) Noua încăpere avea ferestre transparente. De jur 
împrejurul lor vedeau activitate. Locul în care stăteau îi 
amintea lui Richard de secţia de control dintr-o uzină 
nucleară sau dintr-o agenţie de dirijare a zborurilor 
spaţiale. Pretutindeni erau computere, monitoare şi 
tehnicieni octopăianjeni. Richard puse o întrebare despre 
ceva ce se petrecea într-o zonă îndepărtată, dar înainte ca 
Archie să apuce să răspundă, în cameră intrară trei 
octopăianjeni. 

Cei cinci oameni se ridicară într-un gest reflex. Archie îi 
prezentă pe Optimizatorul Şef, pe Optimizatorul Şef 
Adjunct pentru Oraşul de Smarald şi pe Optimizatorul Şef 
pentru Securitate. Fiecare dintre aceşti trei octopăianjeni 
le întinse oamenilor un tentacul şi fură schimbate 
„strângeri de mână”. Archie le făcu semn oamenilor să ia 
loc; Optimizatorul Şef începu să vorbească imediat. 

— Suntem la curent cu faptul că aţi solicitat, prin 
intermediul reprezentantului nostru, să vi se permită să vă 
întoarceţi în Noul Eden pentru a vă alătura din nou 
celorlalţi membri ai speciei voastre de la bordul Ramei. N- 
am fost surprinşi complet de această cerere, pentru că 
datele istorice pe care le-am colectat arată că majoritatea 
speciilor inteligente cu afectivitate puternică, după o 
perioadă de trai într-o comuniune extraterestră, încep să 
resimtă un sentiment de separare şi tânjesc să se întoarcă 
într-o lume mai familiară. În dimineaţa asta am dori să vă 


furnizăm nişte informaţii suplimentare care v-ar putea 
influenţa cererea de întoarcere în Noul Eden. 

Archie îi rugă pe oameni să-l urmeze pe Optimizatorul Şef. 
Grupul trecu printr-o cameră asemănătoare cu cele două 
pe care le văzuseră înainte şi intrară apoi într-o încăpere 
mare, dreptunghiulară, cu o duzină de ecrane răspândite 
pe toţi patru pereţii, la nivelul normal al privirii 
octopăianjenilor. 

— Am început să monitorizăm îndeaproape tot ce se 
întâmplă în teritoriul vostru cu mult înainte să evadați, 
spuse Optimizatorul Şef după ce se adunară cu toţii. În 
dimineaţa asta vrem să vă arătăm unele din evenimentele 
pe care le-am observat. 

În clipa următoare, toate ecranele de perete se aprinseră. 
Pe fiecare se derula un fragment din viaţa cotidiană a 
oamenilor rămaşi în Noul Eden. Calitatea imaginilor nu era 
perfectă şi nici un fragment nu ţinea mai mult de câţiva 
mileţi, conţinutul imaginilor nu lăsa loc pentru nici o 
îndoială. 

Timp de mai multe secunde, oamenii rămaseră fără grai. 
Stăteau înmărmuriţi, cu privirile aţintite asupra imaginilor 
de pe pereţi. Pe unul din ecrane văzură cum Nakamura, 
îmbrăcat ca un shogun japonez, ţinea un discurs în faţa 
unei mulţimi mari, în piaţa din Oraşul Central. Ţinea în 
mână un desen mare, făcut de mână, reprezentând un 
octopăianjen. Deşi filmul era mut, gesturile lui şi reacţia 
mulţimii arătau clar că Nakamura îndeamnă pe toată lumea 
la acţiune împotriva octopăianjenilor. 

— Fir-aş al naibii, spuse Max, mutându-şi ochii de la un 
ecran la altul. 

— Uitaţi-vă aici, spuse Nicole. Este El Mercado din San 
Miguel. 

În cel mai sărac dintre cele patru sate din Noul Eden, vreo 
zece „duri” albi şi asiatici, legaţi la cap cu banderole de 
karateka, snopeau în bătaie patru tineri, negri şi mulatri, 
sub ochii a doi poliţişti din Noul Eden şi ai unei mulţimi 


îndurerate alcătuită din aproximativ douăzeci de săteni. 
După bătaie, bioţii Tiasso şi Lincoln luară trupurile frânte şi 
însângerate şi le puseră într-o căruţă mare, pe trei roţi. 

Pe un alt ecran apărea o mulţime de oameni bine 
îmbrăcaţi, în majoritate albi şi orientali, care soseau la o 
petrecere sau un festival în cazinoul Vegas al lui Nakamura. 
Lumini strălucitoare îi îmbiau spre cazinou, pe care o 
reclamă uriaşă proclama „Ziua Aprecierii Cetăţenilor” şi 
anunţa că fiecare participant la petrecere va primi o duzină 
de bilete la loterie gratis, pentru a sărbători ocazia. Două 
postere mari înfăţişându-l pe Nakamura, zâmbitor şi 
purtând cămaşă albă şi cravată, flancau reclama. 

Un monitor de pe peretele din spatele Optimizatorului Şef 
arăta interiorul puşcăriei din Oraşul Central. O nouă 
infractoare, o femeie cu o coafură multicoloră, era băgată 
într-o celulă în care se găseau deja alte două deţinute. 
Părea că nou venita se plânge de înghesuială, dar polițistul 
o împinse în celulă şi râse. Când polițistul se întoarse la 
biroul său, pe peretele din spatele lui se văzură două 
fotografii, una a lui Richard şi cealaltă a lui Nicole, sub 
fiecare fiind scris cu litere mari de tipar cuvântul 
RECOMPENSĂ. 

Octopăianjenii aşteptară răbdători cât timp ochii 
oamenilor se mutară de la un ecran la altul. „Cum dracu'?” 
întreba întruna Richard, clătinând din cap. Apoi ecranele se 
stinseră brusc. 

— Am adunat un total de patruzeci şi opt de secvenţe 
pentru a vi le arăta azi, spuse Optimizatorul Şef, toate 
extrase din observaţiile făcute în ultimele opt zile în Noul 
Eden. Optimizatorul pe care voi îl numiţi Archie va primi un 
catalog al secvenţelor, care au fost clasificate după locaţie, 
timp şi descrierea evenimentului. Puteţi sta aici cât vreţi ca 
să le priviţi, să discutaţi între voi şi să puneţi întrebări celor 
doi octopăianjeni care v-au însoţit aici. Dacă, la sfârşit, 
doriţi să luaţi iarăşi legătura cu mine, voi face aşa încât să 
vă pot sta la dispoziţie. 


Apoi Optimizatorul Şef plecă, urmat de cele două ajutoare. 
Nicole se aşeză pe un scaun. Era palidă şi părea cuprinsă 
de slăbiciune. Ellie se duse la ea. 

— Te simţi bine, mamă? Întrebă Ellie. 

— Aşa cred, răspunse Nicole. Imediat după ce imaginile au 
început să se deruleze, am simţit o durere ascuţită în piept 
- probabil din cauza surprizei şi emoţiei - dar acum m-a 
lăsat. 

— Vrei să mergi acasă, să te odihneşti? Întrebă Richard. 

— Glumeşti? Replică Nicole cu zâmbetul ei caracteristic. 
N-aş rata ocazia să văd acest spectacol nici de-ar fi să cad 
moartă în mijlocul lui. 

Se uitară timp de aproape trei ore la filmele mute. Din ele 
rezulta clar că în Noul Eden nu mai există libertatea 
individului şi că majoritatea coloniştilor se zbat pentru o 
existenţă sărăcăcioasă. Nakamura îşi consolidase dominaţia 
asupra coloniei şi zdrobise toată opoziţia. Dar colonia pe 
care o guverna el era populată în majoritate de cetăţeni 
mohorâţi şi nefericiţi. 

La început, toţi oamenii se uitară împreună la aceleaşi 
secvenţe, dar după ce le derulară pe primele trei sau patru, 
Richard sugeră că e grozav de ineficient să urmărească toţi 
fiecare fragment, pe rând. 

— Vorbeşti ca un adevărat optimizator, spuse Max, care 
totuşi era de acord cu Richard. 

Exista un fragment în care apărea scurtă vreme Katie. Era 
o scenă de noapte târzie în Vegas. În faţa unuia din cluburi, 
prostituatele de stradă îşi făceau meseria. Katie se apropie 
de una dintre femei, vorbi ceva cu ea, apoi dispăru din 
imagine. Richard şi Nicole comentară între ei că, în 
imagine, Katie arăta foarte slabă, chiar sfrijită. Îi cerură lui 
Archie să reia de mai multe ori fragmentul. 

Alt fragment era dedicat în întregime spitalului din Oraşul 
Central. Privitorii nu avură nevoie de cuvinte ca să 
înţeleagă că exista o penurie de medicamente vitale, că 
personalul era insuficient şi că aparatura începea să se 


deterioreze. O scenă deosebit de elocventă arăta o femeie 
tânără, de provenienţă mediteraneană, probabil grecoaică, 
murind după o dureroasă întrerupere de sarcină. Camera 
de naşteri era luminată cu lumânări, iar echipamentul de 
monitorizare care i-ar fi putut identifica problemele zăcea 
deconectat inexplicabil de la curent, lângă pat. 

Robert Turner apărea pretutindeni în secvenţa cu spitalul. 
Prima dată când îl văzu trecând pe holuri, Ellie izbucni în 
lacrimi. Plânse pe durata întregului fragment, apoi ceru să-l 
mai vadă o dată şi încă o dată. Abia a treia oară făcu 
oarecare comentarii. 

— Arată tras la faţă şi epuizat de muncă, spuse ea. N-a 
învăţat niciodată să aibă grijă de el. 

Când văzu că oamenii sunt cu toţii istoviţi emoţional şi 
nimeni nu mai cere reluarea vreunui fragment, Archie îi 
întrebă dacă doresc să discute din nou cu Optimizatorul 
Şef. 

— Nu acum, spuse Nicole, dând glas părerii tuturor. N-am 
avut timp să asimilăm ce am văzut. 

Nai întrebă dacă puteau să ia cu ei acasă unele fragmente. 

— Aş vrea să le revăd mai pe îndelete, spuse ea. Şi ar fi 
grozav dacă le-am putea arăta lui Patrick şi Eponine. 

Archie răspunse că îi pare rău, dar fragmentele pot fi 
vizionate numai în unul din centrele de comunicare ale 
octopăianjenilor. 

Pe drumul de întoarcere în zona lor, Richard discută cu 
Archie şi-i arătă octopăianjenului ce bine funcţionează 
translatorul. Richard terminase ultimele teste în ziua 
precedentă întâlnirii cu Optimizatorul Şef. Translatorul 
putea traduce fie dialectul normal al octopăianjenilor, fie 
limba anume adaptată pentru spectrul vizual al oamenilor. 
Archie recunoscu că e impresionat. 

— Apropo, spuse Richard mai tare, astfel încât să-l audă 
toţi compatrioţii, cred că n-avem prea multă şansă să ne 
spui cum aţi reuşit să obţineţi toate acele fragmente video 
din Noul Eden, nu-i aşa? 


Archie răspunse fără să ezite. 

— Cuadroizi de imagini zburători, spuse el. Un gen mai 
avansat. Mult mai mici. 

Nicole traduse pentru Max şi Nai. 

— Fir-aş al dracului, bombăni Max în surdină, apoi se 
ridică şi se duse la celălalt capăt al maşinii, clătinând cu 
putere din cap. 

— Nu l-am văzut niciodată pe Max atât de sobru şi de 
încordat, îi spuse Richard lui Nicole. 

— Nici eu, răspunse ea. 

Se plimbau, ca să facă mişcare, la o oră după ce luaseră 
cina cu familia şi prietenii. Un licurici singuratic ţinea ritmul 
cu ei în timp ce parcurgeau de mai multe ori drumul din 
fundătură până la piaţa din celălalt capăt al străzii. 

— Crezi că Max se va răzgândi în privinţa plecării? Întrebă 
Richard ocolind din nou fântâna. 

— Nu ştiu, spuse Nicole. Cred că e şi acum în stare de şoc, 
într-un fel. Detestă faptul că octopăianjenii pot să 
urmărească tot ce facem. De asta insistă ca el şi familia lui 
să se întoarcă în Noul Eden, chiar dacă ceilalţi rămân aici. 

— Ai avut ocazia să discuţi cu Eponine între patru ochi? 

— Alaltăieri a venit cu Marius, chiar după somnul de 
prânz. În timp ce-i puneam micuţului nişte medicamente pe 
urticaria de la scutec, Eponine m-a întrebat dacă i-am 
pomenit lui Archie despre faptul că vor să plece. Părea 
înspăimântată. 

Intrară în pas vioi în piaţă. Fără să se oprească, Richard 
scoase o batistă şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Totul s-a schimbat, spuse atât pentru sine, cât şi pentru 
Nicole. 

— Sunt convinsă că totul face parte din planul 
octopăianjenilor, spuse Nicole. Nu cred că ne-au arătat 
înregistrările acelea video doar ca să ne demonstreze că 
toate merg prost în Noul Eden. Au ştiut cum vom reacţiona 
după ce vom fi avut timp să pătrundem adevărata 
semnificaţie a celor văzute. 


Cei doi se îndreptară în tăcere spre căminul lor temporar. 
La următorul ocol în jurul fântânii, Richard spuse: 

— Aşadar, ei observă tot ce facem, inclusiv conversaţia 
asta? 

— Bineînţeles, răspunse Nicole. Ăsta a fost mesajul 
fundamental pe care ni l-au transmis octopăianjenii 
lăsându-ne să vedem secvențele video. Nu putem avea 
secrete. Fuga iese din discuţie. Suntem cu totul în puterea 
lor. Chiar dacă voi sunteţi de altă părere, eu tot nu cred că 
octopăianjenii intenţionează să ne facă rău. Cred că s-ar 
putea chiar să ne lase să ne întoarcem în Noul Eden. Până 
la urmă. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată, spuse Richard. Ar 
însemna că au irosit degeaba o grămadă de resurse, o 
situaţie hotărât dezavantajoasă. Nu, eu am certitudinea că 
octopăianjenii tot mai încearcă să-şi dea seama care e locul 
potrivit pentru noi în sistemul lor general. 

Richard şi Nicole iuţiră pasul în tura finală. Când 
terminară, se opriră la fântână şi băură apă. 

— Cum te simţi? Întrebă Richard. 

— Bine, răspunse Nicole. Nu mă doare nimic, nu gâfâi. Ieri 
m-a consultat doctorul Blue şi n-a găsit nimic patologic. 
Inima mea e doar bătrână şi slăbită. Trebuie să mă aştept 
să mai am din când în când probleme. 

— Mă întreb ce loc special vom ocupa în lumea 
octopăianjenilor, spuse Richard câteva minute mai târziu, în 
timp ce se spălau pe faţă. 

Nicole îi aruncă o privire soţului ei. 

— Oare nu tu râdeai de mine acum câteva luni când 
făceam presupuneri cu privire la motivele lor? Cum poţi 
acum să fii atât de sigur că înţelegi ce încearcă 
octopăianjenii să înfăptuiască? 

— Nu sunt sigur, spuse Richard zâmbind larg. Dar e firesc 
să presupui că o specie superioară e măcar înzestrată cu 
logică. 

* 


Richard o trezi pe Nicole în toiul nopţii. 

— Îmi pare rău că te deranjez, iubito, dar am o problemă. 

— Ce anume? Întrebă Nicole, ridicându-se în capul 
oaselor. 

— E jenant, spuse Richard. De asta n-am pomenit de ea 
mai devreme. A început chiar după Ziua Belşugului. M-am 
gândit că o să dispară, dar săptămâna asta durerea a 
devenit de nesuportat. 

— Haide, Richard, treci la subiect, spuse Nicole, puţin 
iritată că fusese trezită din somn. Despre ce durere 
vorbeşti? 

— De fiecare dată când urinez, am o senzaţie de arsură. 
Nicole încercă să-şi înăbuşe un căscat în timp ce se gândea. 

— Şi urinezi mai frecvent? Întrebă ea. 

— Da. De unde ai ştiut? 

— Cred că Achile a fost ţinut de prostată când a fost 
cufundat în Styx, spuse Nicole. Este cu certitudine cea mai 
slabă componentă din anatomia bărbatului. Întoarce-te pe 
burtă şi lasă-mă să te examinez. 

— Acum? Întrebă Richard. Nicole râse. 

— Dacă tot m-ai trezit dintr-un somn profund din cauza 
durerii, poţi măcar să strângi din dinţi cât îmi verific eu 
diagnosticul instantaneu. 

* 

Doctorul Blue şi Nicole şedeau împreună în casa 
octopăianjenului. Pe un perete erau proiectate patru cadre. 
Doctorul Blue spuse: 

— Imaginea din extrema stângă de tot prezintă tumoarea 
aşa cum arăta în acea primă dimineaţă de acum zece zile, 
când mi-ai cerut să confirm diagnosticul tău. Al doilea cadru 
este o imagine mult mărită a unei perechi de celule 
prelevate din tumoare. Anomaliile celulare - ceea ce voi 
numiţi cancer - sunt marcate cu pete albastre. 

Nicole zâmbi stins. 

— Mi-e puţin greu să-mi reorganizez gândirea, spuse ea. 
Nu foloseşti culorile pentru „boală” când descrii problema 


lui Richard - numai cuvântul din limba ta pe care eu îl 
înţeleg ca „anomalie”. 

Doctorul Blue răspunse: 

— Pentru noi, boala e ca o perturbare cauzată de un agent 
extern, precum o bacterie sau un virus ostil. O 
neregularitate în chimia celulară care conduce la fabricarea 
de celule nepotrivite e o cu totul altă problemă. În medicina 
noastră, regimurile de tratament sunt complet diferite 
pentru cele două cazuri. Acest cancer din corpul soţului tău 
e mai strâns înrudit cu bătrâneţea, generic vorbind, decât 
cu o boală ca pneumonia sau gastroenterita. 

Doctorul Blue întinse un tentacul spre a treia imagine. 

— Imaginea asta arată tumoarea acum trei zile, după ce 
substanţele chimice special purtate de agenţii noştri 
microbiologici au fost dispersate cu grijă la locul anomaliei. 
Tumoarea a început deja să dea înapoi pentru că producţia 
de celule maligne a fost oprită. În ultima imagine, luată azi 
dimineaţă, prostata lui Richard arată iarăşi normal. Toate 
celulele canceroase iniţiale au murit şi n-au fost produse 
altele noi. 

— Aşa că acum va fi bine? Întrebă Nicole. 

— Probabil, răspunse doctorul Blue. Nu putem fi absolut 
siguri pentru că încă nu avem atâtea date cât ne-ar plăcea 
despre ciclul de viaţă al celulelor voastre. Celulele voastre 
au câteva caracteristici unice - cum au întotdeauna speciile 
care au cunoscut o evoluţie deosebită de a oricăror fiinţe 
examinate anterior de noi - care ar putea permite o 
recidivă a anomaliei. Totuşi, bazându-mă pe experienţa 
noastră cu multe alte creaturi vii, aş spune că este puţin 
probabil să apară o nouă tumoare de prostată. 

Nicole îi mulţumi colegului său octopăianjen. 

— A fost incredibil! Spuse ea. Ce minunat ar fi dacă 
cunoştinţele voastre medicale ar putea fi transportate 
înapoi pe Pământ. 

Imaginile dispărură de pe perete. Doctorul Blue spuse: 


— S-ar crea şi multe probleme sociale, dacă am înţeles 
bine ceea ce mi-ai spus despre planeta voastră natală. Dacă 
membrii speciei voastre n-ar muri de pe urma bolilor sau 
anomaliilor celulare, speranţa de viaţă ar creşte 
considerabil. Specia noastră a cunoscut o transformare 
similară după Epoca de Aur a biologiei din istoria noastră, 
când durata de viaţă a octopăianjenilor s-a dublat în doar 
câteva generaţii. 

Abia după ce Optimizarea a fost ferm implantată ca 
structură de guvernământ, s-a atins un echilibru social. 
Avem o mulţime de dovezi că, fără o politică sănătoasă de 
anihilare şi reînnoire, o colonie de fiinţe aproape 
nemuritoare ar cunoaşte haosul într-o perioadă de timp 
relativ scurtă. Interesul lui Nicole se deşteptă brusc. 

— Pot aprecia ce spui, cel puţin din punct de vedere 
intelectual. Dacă toţi trăiesc veşnic sau aproape veşnic, iar 
resursele sunt finite, populaţia va depăşi în scurt timp 
resursele de hrană şi spaţiul vital disponibile. Dar trebuie 
să recunosc, mai ales ca persoană în vârstă, că fie şi numai 
ideea unei „politici de anihilare” mă înspăimântă. 

— În istoria noastră timpurie, spuse doctorul Blue, 
societatea noastră era structurată cam ca a voastră, 
aproape toată puterea de decizie aflându-se în mâna 
membrilor mai în vârstă ai speciei. De aceea, după ce 
speranţa de viaţă a crescut în mod dramatic, a fost mai uşor 
să se restricţioneze reînnoirea decât să se rezolve problema 
dificilă a anihilărilor planificate. Totuşi, după o perioadă de 
timp relativ scurtă, societatea îmbătrânită a început să 
stagneze. Aşa cum ar explica Archie sau oricare optimizator 
bun, coeficientul de „osificare” a coloniilor noastre a 
devenit atât de mare încât, în cele din urmă, toate ideile noi 
au fost respinse. Aceste colonii geriatrice s-au prăbuşit, în 
principal din cauză că n-au fost în stare să facă faţă 
condiţiilor în schimbare ale universului din jurul lor. 

— Aşadar, aici intervine Optimizarea? 


— Da, răspunse doctorul Blue. Dacă fiecare individ 
îmbrăţişează ideea că bunăstarea întregii colonii trebuie să 
prevaleze, atunci se vede imediat că anihilările planificate 
sunt un element vital al soluţiei optime. Archie ar putea să- 
ţi arate cantitativ ce dezastruos este, din punctul de vedere 
al coloniei ca un întreg, să iroseşti cantităţi imense din 
resursele colective pentru acei cetăţeni a căror contribuţie 
potenţială în viitor este relativ scăzută. Colonia are de 
câştigat cel mai mult prin investirea în acei membri care au 
înainte o viaţă lungă şi sănătoasă şi, prin urmare, o 
probabilitate mare de a restitui investiţia. 

Nicole îi repetă octopăianjenului unele fraze, doar pentru 
a se asigura că a înţeles corect. Apoi rămase tăcută timp de 
doi-trei nileţi. În cele din urmă spuse: 

— Presupun că, deşi bătrâneţea vă este întârziată atât prin 
amânarea maturității sexuale, cât şi prin uimitoarele 
voastre posibilităţi medicale, la un moment dat, 
conservarea vieţii unui octopăianjen bătrân devine 
prohibitiv de costisitoare. 

— Exact, răspunse doctorul Blue. Noi putem lungi viaţa 
unui individ aproape la infinit. Totuşi, există trei factori 
majori care fac ca prelungirea suplimentară a vieţii să nu 
fie deloc eficientă pentru colonie. În primul rând, cum ai 
menţionat, costul efortului de a prelungi viaţa creşte 
dramatic când fiecare subsistem biologic sau organ începe 
să funcţioneze sub eficienţa maximă. În al doilea rând, când 
un octopăianjen începe să-şi dedice tot mai mult timp 
procesului de a rămâne pur şi simplu în viaţă, cantitatea de 
energie cu care el ar putea contribui la bunăstarea coloniei 
scade considerabil. În al treilea rând, deşi timp de un 
număr de ani după ce vioiciunea mentală şi capacitatea de 
a învăţa încep să scadă, înţelepciunea acumulată 
compensează din plin puterea redusă a creierului, vine un 
moment în viaţa fiecărui octopăianjen când simpla greutate 
a experienţei trecute îngreunează extrem de mult orice 
încercare de a învăţa ceva nou. Optimizatorii sociologi au 


dovedit acest aspect controversat încă de acum mulţi ani. 
Chiar şi la un octopăianjen sănătos, această fază a vieţii, 
numită de Optimizatorii noştri Instalarea Flexibilităţii 
Limitate, semnalează o capacitate redusă de a contribui la 
bunăstarea coloniei. 

— Aşadar, Optimizatorii stabilesc când e timpul lichidării? 

— Da, şi nu ştiu exact cum fac ei asta. Mai întâi există o 
perioadă de probă, în timpul căreia octopăianjenul e trecut 
pe lista de lichidare şi i se dă timp ca să-şi îmbunătăţească 
balanţa netă. Această balanţă, dacă am înţeles explicaţiile 
lui Archie, este calculată pentru fiecare octopăianjen prin 
compararea contribuţiei pe care o aduce cu resursele 
necesare întreţinerii lui. Dacă balanţa nu se îmbunătăţeşte, 
se programează anihilarea. 

— Şi cum reacţionează cei selectaţi pentru anihilare? 
Întrebă Nicole, cutremurându-se fără să vrea când îşi 
aminti că ea însăşi se confruntase cu condamnarea la 
moarte. 

— În moduri diferite, răspunse doctorul Blue. Unii, mai 
ales cei care au fost bolnavi, acceptă că nu sunt în stare să 
redreseze balanţa nesatisfăcătoare şi-şi plănuiesc moartea 
într-un mod organizat. Alţii cer consultanţă de optimizare şi 
solicită sarcini noi, cu o mai mare probabilitate de a le 
permite să-şi realizeze cotele de contribuţie. Asta a făcut 
Hercule chiar înainte de sosirea voastră. 

Nicole rămase fără glas un moment. Simţi un fior de 
gheaţă pe şira spinării. 

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat cu Hercule? Întrebă ea 
în cele din urmă, adunându-şi curajul. 

— A fost dojenit aspru pentru că nu i-a asigurat lui Nikki o 
protecţie corespunzătoare de Ziua Belşugului, spuse 
doctorul Blue. Apoi i s-au încredinţat alte sarcini şi 
Optimizatorul de Lichidare l-a informat că practic nu există 
nici o cale de a se redresa în urma evaluării foarte negative 
a muncii lui recente. Hercule a solicitat anihilarea imediată. 


Nicole icni. Îl revăzu în amintire pe prietenul octopăianjen 
stând în fundătură şi jonglând cu multe mingi, spre 
încântarea copiilor. Şi acum Hercule e mort, gândi ea. Din 
cauză că nu şi-a făcut treaba. E un lucru crud, nemilos! 

Nicole se ridică şi-i mulţumi încă o dată octopăianjenului. 
Încercă să-şi spună că trebuie să se bucure de vindecarea 
lui Richard şi că n-ar trebui s-o preocupe moartea unui 
octopăianjen relativ neînsemnat. Dar imaginea lui Hercule 
continuă să o obsedeze. Ei sunt o specie cu totul diferită, îşi 
spuse. Nu-i judeca după standardele umane. 

Pe punctul de a pleca din casa doctorului Blue, Nicole 
simţi dintr-o dată o dorinţă copleşitoare de a şti mai multe 
despre Katie. 

— Doctore Blue, spuse ea, stând în uşă. Aş vrea să-ţi cer o 
favoare. Nu ştiu dacă să ţi-o cer ţie sau lui Archie. Nu ştiu 
nici măcar dacă ceea ce vreau e posibil. 

Octopăianjenul o întrebă care era favoarea. 

— După cum ştii, spuse Nicole, mai am o fiică. Trăieşte în 
Noul Eden. Am văzut-o într-una din secvențele video pe 
care ni le-a arătat Optimizatorul Şef luna trecută. Aş vrea 
foarte mult să ştiu ce se întâmplă în viaţa ei. 

A doua zi, în timpul unei conversații, Archie îi spuse lui 
Nicole că cererea ei de a vedea imaginile video nu poate fi 
îndeplinită. Cu toate acestea, Nicole continuă să insiste, 
profitând de orice prilej favorabil când era singură cu 
Archie sau cu doctorul Blue. Din cauză că niciunul dintre 
octopăianjeni nu afirmase vreodată că imaginile din viaţa lui 
Katie în Noul Eden nu există în arhivele lor, Nicole era 
convinsă că datele video sunt disponibile. Vederea acelor 
date deveni o obsesie pentru ea. 

— Azi am discutat cu doctorul Blue despre Jamie, îi spuse 
Nicole lui Richard într-o noapte, în pat. Jamie a hotărât să 
se instruiască pentru a deveni optimizator. 

— Asta e bine, spuse Richard somnoros. 

— l-am spus doctorului Blue că e norocoasă, ca tutore, să 
poată participa la evenimentele din viaţa copilului ei. Apoi 


mi-am exprimat din nou îngrijorarea că ştim atât de puţine 
despre ce s-a întâmplat cu Katie. Richard, spuse Nicole cu 
un glas uşor ridicat, Doctorul Blue nu mi-a spus azi că n-am 
voie să văd înregistrările video cu Katie. Crezi că asta 
semnalează o schimbare în atitudinea lor? Că le-am înfrânt 
rezistenţa? 

La început, Richard nu răspunse. După câteva înghionteli 
din partea lui Nicole, se ridică în capul oaselor. 

— Nu putem dormi, măcar noaptea asta, fără să mai 
discutăm despre Katie şi afurisitele alea de înregistrări 
video ale octopăianjenilor? Doamne, Nicole, de două 
săptămâni numai despre asta vorbeşti! Îţi pierzi echilibrul. 

— Ba nu, îl întrerupse Nicole. Pur şi simplu sunt 
îngrijorată în privinţa sorții fiicei noastre. Sunt convinsă că 
octopăianjenii au multe, multe fragmente de înregistrare 
din viaţa ei. Tu nu vrei să ştii. 

— Bineînţeles că vreau, spuse Richard, oftând din greu. 
Dar am vorbit deja despre asta de nenumărate ori. Ce 
câştigăm dacă discutăm iar, la ora asta? 

— 'Ţi-am spus. Azi am sesizat o posibilă schimbare în 
atitudinea lor. Doctorul Blue nu. 

— Am auzit, o întrerupse Richard ţâfnos, şi nu cred că asta 
înseamnă ceva. Probabil că doctorul Blue s-a săturat, ca şi 
mine, de subiectul ăsta. 

Richard clătină din cap. 

— Uite ce e, Nicole, micul nostru grup se destramă. Avem 
nevoie disperată de puţină înţelepciune şi echilibru mintal 
din partea ta. Max bombăne zilnic că octopăianjenii i-au 
invadat intimitatea, Ellie e de-a dreptul lugubră, cu excepţia 
rarelor momente când Nikki o face să zâmbească, iar acum, 
în mijlocul tuturor problemelor ăstora, Patrick a anunţat că 
el şi Nai vor să se căsătorească. Dar tu ai ajuns atât de 
obsedată de Katie şi de imaginile video încât nici măcar nu 
eşti în stare să dai cuiva un sfat. 

Nicole îi aruncă o privire aspră şi se întinse pe spate. Nu-i 
răspunse la ultimul comentariu. 


— Te rog să nu fii bosumflată, Nicole, spuse Richard după 
un minut. Îţi cer doar să fii la fel de obiectivă cu privire la 
comportamentul tău, cum eşti cu acţiunile celorlalţi. 

— Nu sunt bosumflată, răspunse Nicole, şi nu-i ignor pe 
ceilalţi. Şi oricum, de ce trebuie să fiu eu întotdeauna cea 
răspunzătoare de fericirea micii noastre familii? De ce nu 
poate juca şi altcineva, din când în când, rolul mamei 
tuturor? 

— Pentru că nimeni altcineva nu e ca tine, spuse Richard. 
Tu ai fost întotdeauna prietena cea mai bună a tuturor. 

— Ei bine, acum am obosit. Şi am o problemă a mea, o 
„obsesie”, cum spui tu. Apropo, Richard, lipsa ta de interes 
mă dezamăgeşte. Am crezut mereu că fiica noastră, Katie, e 
preferata ta. 

— Eşti nedreaptă, Nicole, zise Richard repede. Nimic nu 
mi-ar plăcea mai mult decât să ştiu că lui Katie îi merge 
totul bine. Dar am alte treburi pe cap. 

Timp de aproape un minut, niciunul dintre ei nu spuse 
nimic. Apoi Richard vorbi pe un ton mai blând: 

— Spune-mi ceva, dragă. De ce a devenit Katie importantă 
aşa, subit? Ce s-a schimbat? Nu-mi amintesc să fi fost atât 
de îngrijorată, incredibil de îngrijorată în privinţa lui Katie 
mai înainte. 

— Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu, spuse Nicole. Şi n- 
am un răspuns clar. Dar am visat-o pe Katie foarte mult în 
ultimul timp, chiar înainte s-o văd în secvenţa video, şi simt 
o nevoie puternică de a sta de vorbă cu ea. De asemenea, 
după ce doctorul Blue mi-a povestit despre moartea lui 
Hercule, primul meu gând a fost că trebuie să o văd pe 
Katie înainte să mor. Nu ştiu de ce şi nu ştiu nici ce vreau 
să-i spun, dar relaţia între noi două îmi pare şi-acum teribil 
de incompletă. 

În dormitor se lăsă iarăşi o tăcere lungă. 

— Îmi pare rău că am fost cam insensibil mai înainte, 
spuse Richard. 


Nu-i nimic, Richard, se gândi Nicole. Nu e prima dată. Şi 
nici ultima. Chiar şi cele mai bune căsnicii au breşe în 
comunicare. 

* 

Nicole se miră să-l vadă pe Archie apărând atât de 
devreme dimineaţa. Patrick, Nai, Benjy şi copiii tocmai 
plecaseră spre clasa de alături. Ceilalţi adulţi încă nu 
terminaseră micul dejun când octopăianjenul apăru în 
sufrageria familiei Wakefield. 

Max se purtă grosolan. 

— Scuze, Archie, dar nu primim musafiri - cel puţin nu din 
ăia pe care-i putem vedea - înainte de cafeaua de 
dimineaţă, sau ce poşircă-i asta pe care o bem zilnic la 
micul dejun. 

Octopăianjenul se întoarse să plece, dar Nicole se ridică 
de la masă. 

— Nu-l lua în seamă pe Max, spuse ea, e permanent prost 
dispus. 

Max sări de pe scaun, ţinând în mână o cutie în care mai 
rămăseseră nişte cereale. Azvârli conţinutul în aer, mai întâi 
într-o direcţie, apoi în alta, după care închise bine cutia şi i- 
o întinse lui Archie. 

— Serveşte nişte cuadroizi, spuse el cu un glas puternic. 
Dacă nu cumva s-au mişcat mai repede decât mine. 

Archie nu replică. Ceilalţi oameni se simțeau stânjeniţi, 
ruşinaţi. Max se întoarse la locul său de la masă, lângă 
Eponine şi Marius. 

— La naiba, Archie, spuse el privindu-l pe octopăianjen, 
bănuiesc că foarte curând ai să mă însemnezi cu o pereche 
de puncte din alea verzi. Sau poate, în loc de asta, osă mă 
anihilezi? 

— Max! Strigă Richard. Ai depăşit limita. Gândeşte-te 
măcar la nevasta şi la fiul tău. 

— De o lună de zile numai la asta mă gândesc, prietene. Şi 
ştii ce, Richard? Băiatul ăsta de fermier din Arkansas nu-şi 
imaginează ce poate să facă pentru a schimba. 


Glasul i se stinse. Brusc, dădu cu pumnul într-un scaun. 

— Ei, drăcia dracului! Ţipă el. Mă simt atât de inutil! 
Marius începu să plângă. Eponine plecă de la masă cu 
copilul şi Ellie se duse s-o ajute. Nicole îl luă pe Archie în 
hol, lăsându-i pe Richard şi Max singuri. Richard se aplecă 
peste masă. 

— Cred că ştiu ce simţi, prietene, spuse el cu blândeţe, şi 
sunt de partea ta. Dar nu ne vom îmbunătăţi deloc situaţia 
insultându-i pe octopăianjeni. 

Max se uită arţăgos la Richard. 

— Cu ce schimbă asta lucrurile? Suntem prizonieri aici, 
asta-i evident. Am permis ca fiul meu să se nască într-o 
lume în care va fi veşnic prizonier. Ce fel de tată sunt? 

În timp ce Richard încerca să-l liniştească pe Max, Nicole 
primea de la Archie vestea pe care o aştepta de multe 
săptămâni. Octopăianjenul îi spuse: 

— Am obţinut permisiunea să foloseşti azi biblioteca de 
date. Am compilat din fişierele noastre o serie de secvenţe 
video care o înfăţişează pe fiica ta Katie. 

Nicole îl puse pe Archie să repete culorile ca să se asigure 
că a înţeles corect. 

* 

Archie şi Nicole nu vorbiră cât timp transportorul îi duse 
fără escală prin Oraşul de Smarald, către clădirea înaltă 
care adăpostea biblioteca octopăianjenilor. Nicole nu dădu 
atenţie nici celor ce se petreceau pe stradă. Propriile emoţii 
şi gândul la Katie o absorbiseră complet. Revedea în minte, 
unul după altul, momentele cheie din viaţa ei când Katie era 
copil. În cea mai lungă secvenţă a amintirilor, retrăi atât 
groaza, cât şi bucuria pe care le simţise cu ani în urmă când 
coborâse în adăpostul octopăianjenilor pentru a-şi căuta 
fiica dispărută, în vârstă de patru ani. Tu dispăreai mai 
mereu, Katie, se gândi Nicole. Niciodată n-am putut să te 
ţin în siguranţă. 

Nicole îşi simţi inima bătând cu furie când, în cele din 
urmă, Archie o conduse într-o cameră în care nu erau decât 


un scaun, un birou mare şi un ecran de perete. Archie îi 
atrase atenţia că trebuie să stea pe scaun, apoi spuse: 

— Înainte să-ţi arăt cum să foloseşti aparatura, vreau să-ţi 
spun două lucruri. În primul rând, vreau să răspund oficial, 
ca optimizator pentru grupul vostru, solicitării unora dintre 
voi de a se întoarce alături de ceilalţi membri ai speciei 
voastre, din Noul Eden. 

Archie făcu o pauză. Nicole se adună. Îi venea greu să şi-o 
scoată din minte, temporar, pe Katie, dar ştia că trebuie să 
se concentreze pe deplin asupra informaţiilor pe care i le va 
comunica Archie. Ceilalţi vor vrea să le reproducă totul 
cuvânt cu cuvânt. Câteva clipe mai târziu, Archie spuse: 

— Mă tem că e cu neputinţă ca vreunul dintre voi să plece 
în viitorul apropiat. Nu am libertatea să-ţi spun decât că 
Optimizatorul Şef a luat în considerare personal subiectul, 
într-o şedinţă importantă de conducere şi că cererea 
voastră a fost respinsă din motive de securitate. 

Nicole era înmărmurită. Nu se aşteptase la o asemenea 
veste, categoric nu în acest moment. Le spusese tuturor că 
ea crede că li se va da voie. 

— Aşadar, Max a avut dreptate, spuse ea, luptându-se cu 
lacrimile care amenințau să izbucnească. Suntem 
prizonierii voştri. 

— Trebuie să interpretezi singură decizia, spuse Archie. 
Dar îţi voi spune că, din câte am înţeles eu din limba 
voastră, termenul „prizonier”, pe care Max l-a folosit atât 
de des în ultimul timp, nu mi se pare potrivit. 

— Atunci dă-mi un cuvânt mai potrivit şi nişte explicaţii în 
plus, spuse Nicole mânioasă, ridicându-se de pe scaun. Ştii 
ce vor spune ceilalţi. 

— Nu pot, răspunse Archie. Am transmis mesajul nostru 
integral. 

Nicole se plimba cu paşi mari prin cameră, emoţiile ei 
pendulând de la furie la deprimare. Ştia cum va reacţiona 
Max. Chiar şi Richard şi Patrick îi vor aduce aminte că se 
înşelase. Dar de ce nu vor să ne explice? Se gândi Nicole. 


Treaba asta nu le stă în fire. Simţind un mic junghi în inimă, 
Nicole se trânti pe scaun. 

— Şi care e al doilea lucru pe care vrei să mi-l spui? 
Întrebă ea în cele din urmă. 

— Am lucrat personal cu inginerii de date ca să pregătim 
secvențele video pe care urmează să le vezi, spuse Archie. 
Din câte ştiu eu despre fiinţele umane şi despre voi mai 
ales, cred că acest material îţi va provoca multă durere. Aş 
vrea să te mai gândeşti dacă ţii neapărat să-l vezi. 

Archie îşi alesese cu grijă formularea, fără îndoială pentru 
că înţelegea cât de importante sunt pentru Nicole acele 
înregistrări video. Mesajul era limpede. Ceea ce voi vedea 
îmi va provoca durere, se gândi ea. Dar oare am de ales? 
Între nimic şi durere, voi alege durerea. 

Nicole îi mulţumi lui Archie pentru grija lui şi-l informă că 
vrea oricum să vadă înregistrările video. Archie împinse mai 
aproape de birou scaunul pe care stătea ea, apoi îi arătă lui 
Nicole cum să acceseze datele. Octopăianjenii traduseseră 
codul de timp în numere umane; existau patru viteze cu 
care puteau fi derulate imaginile, acoperind patru ordine 
octale de mărime, de la o optime din timpul real până la de 
şaizeci şi patru de ori viteza normală. 

Archie spuse: 

— Avem datele aproape complete despre Katie pe o 
perioadă de cel puţin şase luni, socotite după stilul vostru. 
Procesul nostru normal de administrare a datelor include 
filtrarea şi comprimarea datelor mai vechi, în funcţie de 
importanţa lor. Fişierele despre Katie arată majoritatea 
evenimentelor majore din ultimii ani, dar, înainte de asta, 
sunt destul de sărace. 

Când Nicole accesă cele mai recente date şi văzu faţa lui 
Katie apărând pe ecran, simţi că Archie o bate uşurel pe 
umăr. 

— Poţi să foloseşti locul ăsta toată ziua de azi, îi spuse 
octopăianjenul când ea se întoarse, dar numai atât. Cum 
cantitatea de date disponibilă este enormă, îţi sugerez să 


foloseşti vitezele mari pentru a localiza evenimentele 
interesante. 

Nicole trase adânc aer în piept şi se întoarse spre ecran. 

* 

Simţea că nu mai poate plânge. Avea ochii umflaţi, 
aproape închişi de cât plânsese. Deja o urmărise pe Katie 
injectându-şi kokomo de cel puţin şase ori, dar văzându-şi 
fata cum îşi leagă iar pe braţ cordonul de cauciuc şi-şi înfige 
acul în vena umflată, ochii i se umplură de lacrimi fierbinţi. 

Ceea ce văzuse în aproape zece ore era cu mult mai rău 
decât cele mai cumplite închipuiri ale ei, atât de rău încât 
se simţea total distrusă. În ciuda faptului că toate imaginile 
erau mute, lui Nicole îi fu uşor să înţeleagă ce viaţă duce 
Katie. În primul rând, fiica ei era dependentă de droguri în 
ultimul hal. De cel puţin patru ori pe zi, mai ales dacă 
lucrurile mergeau bine, Katie se retrăgea în apartamentul 
ei elegant, fie singură, fie cu prietenii şi folosea elegantele 
ustensile pentru droguri pe care le păstra într-o cutie mare, 
lăcuită, în garderoba ei. 

Katie era fermecătoare imediat după injectarea drogului. 
Prietenoasă, amuzantă, plină de energie şi încredere în 
sine. Dar dacă efectul drogului trecea înainte să se termine 
petrecerea, Katie se transforma rapid într-o scorpie 
urlătoare şi sfârşea în multe seri singură cu acul în 
apartamentul ei. 

Slujba oficială a lui Katie consta în supravegherea şi 
coordonarea prostituatelor din Vegas. În această funcţie, 
era responsabilă şi cu recrutarea de noi talente. La început, 
inima frântă a lui Nicole nu vru să creadă ce-i spuneau 
ochii. Dar o secvenţă lungă şi sordidă, care arăta la început 
cum Katie se împrieteneşte cu o adolescentă hispanică 
fermecătoare dar săracă din San Miguel şi se sfârşea 
câteva zile mai târziu arătând fata, acum magnific 
îmbrăcată şi plină de bijuterii, devenită concubina 
temporară a unuia din şefii zaibatsu ai lui Nakamura, o 


forţă pe Nicole să admită că fiica ei nu avea pic de 
moralitate sau scrupule. 

După mai multe ore petrecute privind imaginile, Archie 
intră şi-i oferi ceva de mâncare. Nicole refuză. Ştia că în 
starea agitată în care se afla stomacul ei n-ar fi putut să 
reţină nici pic de mâncare. 

De ce se uita de atâta timp? De ce nu alegea să întrerupă 
pur şi simplu comenzile şi să plece din cameră? Mai târziu 
avea să-şi pună ea însăşi aceleaşi întrebări. Ulterior, Nicole 
trase concluzia că, după primele câteva ore, începuse să 
caute, cel puţin subconştient, semne de speranţă în viaţa lui 
Katie. Nu-i stătea în fire să accepte fără crâcnire că fiica ei 
e coruptă până-n măduva oaselor. Nicole dorea cu 
disperare să vadă în acele înregistrări video ceva care să 
sugereze că viitorul lui Katie putea fi astfel. 

Până la urmă, Nicole găsi în viaţa nefericită a lui Katie 
două elemente care arătau că, într-o bună zi, fiica ei se va 
putea rupe de modul de viaţă autodistructiv - cel puţin aşa 
voia să creadă. În timpul cumplitelor crize de depresie, care 
surveneau cel mai des când provizia de droguri era pe 
terminate, pe Katie o apuca furia şi spărgea tot ce găsea în 
apartament. În afară de fotografiile înrămate ale lui Richard 
şi Patrick. Către sfârşitul acestor crize frenetice, cu puterile 
sleite, Katie lua întotdeauna cele două fotografii de pe scrin 
şi le punea cu blândeţe pe pat. Apoi se întindea lângă 
fotografii şi plângea douăzeci-treizeci de minute. Pentru 
Nicole, acest comportament repetitiv era un indiciu că lui 
Katie îi mai rămăsese puţină dragoste pentru familia ei. 

Celălalt motiv de optimism, în mintea lui Nicole, îl 
constituia Franz Bauer, căpitanul de poliţie care era 
partenerul stabil al lui Katie. Nicole n-avea pretenţia să 
înţeleagă relaţia lor bizară (într-o noapte se certau cumplit 
şi obscen, iar în următoarea Franz îi citea lui Katie poezii de 
Rainer Maria Rilke, ca preludiu la multele ore de sex 
energic, fără sfârşit) dar credea că poate afirma, pe baza 
înregistrărilor, că Franz o iubeşte pe Katie în felul lui ciudat 


şi că nu e de acord cu dependenţa ei de droguri. De fapt, în 
timpul uneia din certurile lor, Franz luase provizia de 
droguri a lui Katie şi ameninţase că o aruncă în toaletă. 
Katie o luase razna cu totul şi-l atacase cu sălbăticie pe 
Frank, cu o perie de păr. 

Nicole continuă să se uite, oră după oră, într-o încercare 
de a înţelege viaţa tragică a fiicei sale. Pe măsură ce timpul 
trecea şi Nicole ajunse la nişte secvenţe din perioada 
incipientă de dependenţă de droguri a lui Katie, descoperi 
că fiica ei avusese relaţii sexuale cu însuşi Nakamura şi că 
tiranul Noului Eden o aprovizionase în mod regulat cu 
droguri în perioada în care fuseseră parteneri de sex. 

La această vreme, Nicole era deja năucă şi atât de 
epuizată emoţional încât nu mai avea putere să se mişte. 
Când, în sfârşit, opri comenzile, îşi puse capul pe birou, mai 
plânse câteva minute, apoi adormi. Archie o trezi patru ore 
mai târziu şi-i spuse că e timpul să se întoarcă acasă. 

* 

Era întuneric. Maşina stătea în piaţă de zece minute, dar 
Nicole încă nu coborâse. Archie stătea lângă ea. 

— N-am cum să-i povestesc lui Richard ce am văzut, spus 
ea uitându-se la octopăianjen. O să fie complet distrus. 

— Înţeleg, spuse cu simpatie Archie. Acum înţelegi de ce 
ţi-am sugerat să nu te uiţi la înregistrări. 

— Ai avut dreptate, spuse Nicole, retrăgându-şi încet 
mâna de pe bara verticală şi pregătindu-se resemnată să 
coboare din maşină, dar acum e prea târziu. Nu pot să-mi 
şterg din minte imaginile alea oribile. 

— Mi-ai spus mai devreme că din înregistrările video 
reiese clar că Patrick ştia ceva despre viaţa pe care o duce 
Katie, înainte de fuga lui din Noul Eden şi că a preferat să 
vă ascundă, ţie şi lui Richard, detaliile cele mai rele. Ţi-ai 
încălca principiile personale dacă ai proceda în aceeaşi 
manieră? 

— Archie, îţi mulţumesc că mi-ai citit gândurile, spuse 
Nicole, bătându-l pe umăr pe octopăianjen şi aproape 


zâmbind. Începi să ne cunoşti foarte bine. 

— Şi în societatea noastră întâmpinăm probleme în 
privinţa adevărului, comentă Archie. Unul din principiile de 
bază pentru noii optimizatori este să spună tot timpul 
adevărul. Se acceptă să tăinuieşti informaţii, spune politica, 
dar nu să transmiţi informaţii false. Cei mai tineri 
optimizatori sunt foarte zeloşi în a spune adevărul, fără să 
ţină cont de consecinţe. Uneori, adevărul şi compasiunea nu 
sunt compatibile. 

— Sunt de acord cu tine, înțeleptul meu prieten 
extraterestru, spuse Nicole oftând din greu. Şi acum, după 
o zi care, pot spune cu certitudine, a fost una din cele mai 
rele din viaţa mea, am în faţă nu una, ci două sarcini foarte 
dificile. Trebuie să-i spun lui Max că nu poate părăsi Oraşul 
de Smarald şi trebuie să-l informez pe soţul meu, Richard, 
că fiica lui preferată e dependentă de droguri şi şefa 
târfelor. Sper că undeva în acest corp bătrân şi epuizat 
există forţa necesară de a împlini aceste două îndatoriri aşa 
cum se cuvine. 

* 

Richard dormea când Nicole ajunse acasă. Simţindu-se 
recunoscătoare că nu trebuie să explice nimic chiar atunci, 
îşi puse cămaşa de noapte şi se urcă încetişor în pat. Dar nu 
putu să adoarmă. Mintea îi sărea întruna de la imaginile 
cumplite pe care le văzuse în timpul zilei la ceea ce avea să- 
i spună lui Richard şi celorlalţi. 

În starea ei crepusculară, Nicole se văzu dintr-o dată 
stând pe o terasă din Roma alături de tatăl ei, în piaţa în 
care, cu opt sute de ani în urmă, fusese arsă pe rug Ioana 
D'Arc. Nicole era iarăşi adolescentă, ca atunci când tatăl ei 
o dusese la Rouen să vadă încheierea ceremoniei 
grandioase dedicate Ioanei D'Arc. Căruţa trasă de boi în 
care era Ioana intra în piaţă şi lumea striga. 

— Tată, spuse adolescenta Nicole, strigând pentru a se 
face auzită prin larmă, ce pot să fac s-o ajut pe Katie? 


Tatăl ei nu auzi întrebarea. Îşi concentrase toată atenţia 
asupra Fecioarei din Orleans, sau mai bine zis asupra fetei 
franţuzoaice care interpreta rolul Ioanei. Nicole se uită cum 
fata cu ochi limpezi şi pătrunzători, aşa cum se spune că 
avea Ioana, era legată de stâlp. În timp ce unul dintre 
epitropi îi citea condamnarea la moarte, fata începu să se 
roage încetişor. 

— Ce fac cu Katie? Spuse iarăşi Nicole. 

Nici un răspuns. Publicul din jurul ei, de pe terasă, icni 
când se dădu foc mormanelor de lemne care o înconjurau 
pe loana. Flăcările cuprinseră repede baza uriaşului rug; 
Nicole se ridică în picioare, o dată cu mulţimea. Auzea clar 
rugăciunile Sfintei Ioana, invocând binecuvântarea lui Iisus. 

Flăcările se apropiară de fată. Nicole privi chipul 
adolescentei care schimbase istoria şi un fior rece o trecu 
pe şira spinării. 

— Katie! Ţipă ea Nu! Nu! 

Nicole încerca disperată să găsească o cale de ieşire din 
mulţime, dar era blocată din toate părţile. N-avea cum să 
ajungă la fiica ei cuprinsă de flăcări. 

— Katie! Katie! 'Ţipă din nou Nicole, luptându-se 
înnebunită să-şi croiască drum prin mulţimea din jur. 

Simţi cum o cuprind nişte braţe. Îi trebuiră câteva 
secunde ca să-şi dea seama că visase. Richard se uita la ea 
alarmat. Înainte ca Nicole să apuce să spună ceva, în 
dormitor intră Ellie, în halat. 

— 'Te simţi bine, mamă? Întrebă ea. Mă duceam să văd 
dacă Nikki e învelită şi te-am auzit strigând-o pe Katie. 

Nicole se uită mai întâi la Richard, apoi la Ellie. Închise 
ochii. Încă mai vedea faţa chinuită a lui Katie, strâmbată de 
durere, chiar deasupra flăcărilor. Deschise iar ochii şi-şi 
privi soţul şi fiica. 

— Katie e foarte nefericită, spuse ea şi izbucni în lacrimi. 
Cei doi nu reuşeau nicicum s-o consoleze. De fiecare dată 
când începea să le povestească detalii din ceea ce văzuse, 
izbucnea iar în plâns. 


— Mă simt atât de frustrată, atât de neajutorată! Spuse 
Nicole când, în sfârşit, se putu controla. Katie e într-o 
situaţie groaznică şi nu putem face absolut nimic ca s-o 
ajutăm. 

Nicole renunţă la tentativa plănuită de a-şi îndulci 
relatarea şi le povesti viaţa lui Katie fără să omită nimic, în 
afara celor mai perverse escapade sexuale. Veştile îi uluiră 
şi-i întristară pe Richard şi pe Ellie. 

— Nu ştiu cum ai reuşit să stai acolo şi să te uiţi atâtea ore, 
spuse Richard la un moment dat. Eu aş fi ieşit după câteva 
minute. 

— Katie e pierdută, pierdută cu desăvârşire, spuse Ellie, 
clătinând din cap. 

Câteva minute mai târziu Nikki intră în dormitor, 
căutându-şi mama. Ellie o îmbrăţişă pe Nicole şi o duse pe 
Nikki înapoi la culcare. 

— Richard, îmi pare rău că am fost atât de zdruncinată, 
spuse Nicole după câteva minute. 

— E de înţeles, spuse Richard. Cred că ai avut o zi absolut 
oribilă. 

Nicole îşi şterse ochii pentru a mia oară. 

— Îmi amintesc că o singură dată din viaţa mea am mai 
plâns aşa, spuse ea, reuşind să schiţeze un zâmbet slab. 
Aveam cincisprezece ani. Într-o zi, tata mi-a spus că se 
gândeşte s-o ceară de soţie pe englezoaica cu care se 
întâlnea. Mie nu-mi plăcea de ea - era o femeie distantă şi 
rece - dar m-am gândit că nu se cade să-i spun ceva negativ 
tatălui meu. Oricum, am fost distrusă. Mi-am luat răţoiul 
preferat, Dunois, şi am fugit la eleşteul nostru din Beauvois. 
Am vâslit până în mijlocul eleşteului, am pus vâslele în 
barcă şi am plâns câteva ore. 

Timp de câteva minute domni tăcerea. Apoi Nicole se 
aplecă spre Richard şi-l sărută. 

— Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Aveam nevoie de sprijin. 

— Nici pentru mine nu e uşor, zise Richard. Dar cel puţin 
eu n-am văzut-o pe Katie, aşa că. 


— O, Doamne, îl întrerupse Nicole. Era să uit. Azi Archie 
mi-a spus că nici unuia dintre noi nu i se permite să se 
întoarcă în Noul Eden. A spus că e o chestiune de 
securitate. Max o să fie furios. 

— Nu-ţi face griji acum, spuse Richard cu blândeţe. 
Încearcă să dormi puţin. Vorbim dimineaţă despre asta. 

Nicole se cuibări în braţele lui Richard şi adormi. 

— Din motive de se-cu-ri-ta-te! Urlă Max. Ce dracu 
înseamnă asta? 

Patrick şi Nai se ridicară concomitent de la masa cu micul 
dejun. 

— Lăsaţi mâncarea, le spuse Nai copiilor, făcându-le semn 
să o urmeze. Putem să mâncăm în clasă nişte fructe şi 
cereale. 

Kepler şi Galileo nu se grăbiră să plece. Simţeau că se va 
discuta ceva important. Abia când Patrick dădu ocol mesei 
şi se îndreptă spre ei, îşi împinseră scaunele şi se ridicară. 

Benjy primi permisiunea să rămână, după ce-i promise lui 
Nicole că nu le va spune copiilor nimic din ce se vorbea. 
Eponine plecă de la masă, ca să-l alăpteze pe Marius într-un 
colţ al camerei. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta, îi spuse Nicole lui Max, după 
plecarea copiilor. Archie n-a vrut să dezvolte subiectul. 

— Ei bine, treaba asta e al dracului de minunată! Spuse 
Max. Nu putem pleca, dar lunecogşii ăia de prieteni ai tăi nici 
măcar nu vor să ne spună de ce. N-ai cerut să-l vezi pe 
Optimizatorul Şef, atunci, pe loc? Nu crezi că ne datorezi o 
explicaţie? 

— Ba da, cred, răspunse Nicole. Şi poate că ar trebui să 
cerem cu toţii o altă audienţă la Optimizatorul Şef. Îmi pare 
rău, Max, dar nu m-am descurcat prea bine. Eram pregătită 
să văd imaginile video cu Katie şi, îţi spun cu toată 
sinceritatea, anunţul lui Archie m-a prins cu garda lăsată. 

— Fir-ar să fie, Nicole, spuse Max, nu te condamn pe tine. 
Oricum, întrucât Eponine, Marius şi cu mine suntem 
singurii care mai vrem să ne întoarcem în Noul Eden, e 


sarcina noastră să contestăm această decizie. Mă îndoiesc 
că Optimizatorul Şef a văzut vreodată în carne şi oase un 
pui de om în vârstă de două luni. 

Restul conversaţiei de la micul dejun se concentră în mare 
măsură asupra lui Katie şi asupra celor văzute de Nicole în 
ziua precedentă în secvențele video. Familia expuse esenţa 
vieţii nefericite a lui Katie fără prea multe amănunte. 

Patrick se întoarse, anunțând că cei mici erau deja ocupați 
cu lecţiile. 

— Nai şi cu mine am discutat despre o mulţime de lucruri, 
spuse el, adresându-se tuturor celor de la masă. În primul 
rând, Max, am vrea să te rugăm să fii puţin mai atent cu 
comentariile tale negative despre octopăianjeni, în faţa 
copiilor. Mai nou le este foarte frică atunci când Archie sau 
doctorul Blue sunt prin preajmă şi cred că reacţia lor se 
bazează pe ceea ce au auzit de la noi. 

Max se zburli şi dădu să răspundă. 

— Te rog, Max, adăugă Patrick repede, ştii că-ţi sunt 
prieten. Să nu ne certăm pentru asta. Doar gândeşte-te la 
ce ţi-am spus şi nu uita că s-ar putea să stăm cu toţii aici, la 
octopăianjeni, mult timp. În al doilea rând, continuă el, Nai 
şi cu mine suntem de părere, mai ales în lumina celor aflate 
în dimineaţa asta, că micuţii ar trebui să înveţe limba 
octopăianjenilor. Vrem să înceapă cât mai curând cu 
putinţă. Credem că avem nevoie de Ellie sau mama, plus un 
octopăianjen sau doi, nu doar să predea, ci şi să re- 
familiarizeze copiii cu gazdele lor extraterestre. Hercule nu 
mai vine de două luni. Mamă, te rog, vrei să vorbeşti cu 
Archie despre asta? 

Nicole dădu din cap şi Patrick se scuză, spunând că 
trebuie să se întoarcă în clasă. 

— Pat-rick a devenit un pro-fe-sor bun, spuse Benjy. E foar- 
te răb-dă-tor cu mine şi cu copiii. 

Nicole zâmbi în sinea ei şi-şi privi fiica. Ţinând cont de 
toate, copiii noştri s-au dovedit a fi buni. Ar trebui să fiu 


recunoscătoare pentru Patrick, Ellie şi Benjy şi să nu mă 
îmbolnăvesc de grijă pentru Katie. 

* 

Într-un colţ al dormitorului ei, Nai Watanabe îşi termină 
meditaţia şi rosti rugăciunile budiste de dimineaţă care 
făceau parte din rutina ei zilnică încă de când era copil, în 
Thailanda. Traversă camera de zi, în drum spre celălalt 
dormitor ca să-i trezească pe gemeni şi, spre marea ei 
surpriză, îl găsi pe Patrick dormind pe canapea. Era 
îmbrăcat şi cititorul ei electronic zăcea pe burta lui. 

Îl scutură cu blândeţe. 

— Trezeşte-te, Patrick, spuse ea. E dimineaţă. Ai dormit 
toată noaptea aici. 

Patrick se trezi repede şi-şi ceru scuze. În timp ce pleca, îi 
spuse lui Nai că are mai multe subiecte de discutat cu ea, 
despre budism, fireşte, dar bănuieşte că pot fi amânate 
pentru un moment mai convenabil. Nai zâmbi şi-l sărută 
uşor pe obraz, apoi îi spuse că ea şi băieţii vor veni la micul 
dejun într-o jumătate de oră. 

E atât de tânăr şi de serios, îşi spuse Nai, uitându-se în 
urma lui. Şi chiar îmi face mare plăcere compania lui. Dar îl 
poate înlocui cineva vreodată pe Kenji, ca soţ al meu? 

Nai trecu în revistă noaptea precedentă. După ce gemenii 
adormiseră, ea şi Patrick avuseseră o discuţie lungă şi 
serioasă. Patrick insistase pentru o căsătorie grabnică. Ea 
răspunsese că nu vrea să fie zorită şi va accepta fixarea 
unei date anume numai când se va simţi complet împăcată 
cu ideea. Atunci Patrick întrebase stingherit dacă, pe 
durata aşteptării, era posibilă o „interacţiune mai sexuală”. 
Nai îi reamintise că i-a spus de la început că, până la nuntă, 
nu vor fi decât sărutări. Pentru a nu-i răni sentimentele, Nai 
îl reasigurase că-l consideră foarte atrăgător fizic şi că, 
evident, aşteaptă cu nerăbdare să facă dragoste după 
căsătorie dar, din motivele pe care le discutaseră de zeci de 
ori, deocamdată trebuie să se abţină de la „interacţiunea 
sexuală”. 


În restul serii, cei doi discutaseră fie despre gemeni, fie 
despre budism. Nai îşi exprimase îngrijorarea că viitoarea 
lor căsătorie ar putea să aibă un impact negativ asupra lui 
Galileo, mai ales că băiatul se erija deseori în protector al 
mamei sale. Patrick îi spusese lui Nai că nu crede că 
frecventele lui ciocniri cu Galileo aveau vreo legătură cu 
gelozia. 

— Băiatul nu poate să sufere autoritatea, spusese Patrick, 
şi se opune disciplinei. Kepler, pe de altă parte. 

De câte ori, în ultimii şase ani, s-a întâmplat să înceapă 
cineva un comentariu cu fraza „Kepler, pe de altă parte.”? 
Se gândi Nai. Îşi aminti de vremea când Kenji trăia încă şi 
băieţii abia începeau să meargă. Galileo cădea în mod 
constant şi se izbea de obiecte. Kepler, pe de altă parte, era 
atent şi călca sigur. Nu cădea aproape niciodată. 

Uriaşii licurici încă nu aduseseră zorile în Oraşul de 
Smarald. Nai îşi lăsă mintea să hoinărească în voie, cum 
făcea adeseori după o meditaţie plină de pace. Îşi atrase 
atenţia că, în ultimul timp, face multe comparații între Kenji 
şi Patrick. Nu e cinstit din partea mea, îşi spuse ea. Nu mă 
pot mărita cu Patrick până n-am să încetez de tot să mai fac 
asta. 

Se gândi iarăşi la noaptea precedentă. Zâmbi când îşi 
aminti discuţia însufleţită despre Buddha. Patrick încă mai 
are o naivitate de copil, un idealism pur, îşi spuse Nai. E 
unul din lucrurile care-mi plac cel mai mult la el. 

— Admir atât filosofia de bază a lui Buddha, cât şi modul în 
care o abordează, spuse Patrick. Zău că da. Dar am câteva 
probleme. De exemplu, cum poţi venera un om care-şi 
părăseşte soţia şi fiul şi pleacă pentru a deveni cerşetor. 
Cum rămâne cu responsabilitatea lui faţă de familie? 

— Tu scoţi gestul lui Buddha din contextul istoric, 
răspunsese Nai. În primul rând, acum două mii şapte sute 
de ani, în India de Nord, să fii călugăr cerşetor itinerant era 
un mod de viaţă acceptabil. În fiecare sat existau câţiva, în 
oraşe erau mulţi. Când un om voia să caute „adevărul”, 


primul lui pas normal era să se lepede de tot confortul 
material. În plus, ai uitat că Buddha provenea dintr-o 
familie foarte înstărită. Nici nu se punea problema ca soţia 
şi fiul lui să n-aibă mâncare, adăpost, îmbrăcăminte sau 
orice altceva ţinând de strictul necesar. 

Discutaseră vreo două ore, apoi se sărutaseră un timp, 
după care Nai se dusese la culcare singură. Când Nai îi 
şoptise noapte bună din prag, Patrick se întorsese deja la 
lecturile lui despre budism. 

Licuricii aduseră zorile în oraşul octopăianjenilor. Ce greu 
este să explici relevanţa budismului cuiva care nu a văzut 
niciodată Pământul! Se gândi Nai. Chiar şi aici, în această 
lume ciudată, extraterestră, printre stele, dorinţa tot mai 
provoacă suferinţă şi fiinţele umane tot mai caută pacea 
spirituală. De asta, unele elemente ale budismului, ale 
creştinismului şi ale altor mari religii de pe Pământ vor 
dăinui atâta timp cât vor exista oameni, indiferent unde s-ar 
afla ei. 

Richard sări din pat mai entuziasmat ca de obicei şi începu 
să sporovăiască. 

— Urează-mi noroc, îi spuse el lui Nicole în timp ce se 
îmbrăca. Archie a spus că vom fi plecaţi toată ziua. 

Nicole, care se deştepta foarte lent şi detesta de-a binelea 
orice gen de activitate în primele ore ale dimineţii, se 
întoarse pe o parte şi încercă să se bucure de ultimele 
câteva clipe de odihnă. Deschise puţin un ochi, văzu că încă 
era întuneric şi-l închise la loc. 

— N-am mai fost atât de emoţionat de când am adus acele 
ultime două îmbunătăţiri translatorului, spuse Richard. Ştii 
că octopăianjenii vorbesc serios când spun că vor să mă 
pună la treabă. Încearcă doar să găsească sarcina potrivită 
pentru mine. 

Richard ieşi din dormitor pentru câteva minute. După 
zgomotele care veneau din bucătărie, Nicole îşi dădu seama 
că Richard îşi pregăteşte micul dejun. Se întoarse mâncând 


un fruct mare şi roz care devenise preferatul lui. Rămase în 
picioare lângă pat, ronţăind zgomotos. 

Nicole deschise încet ochii şi se uită la soţul ei. Oftă. 

— Presupun că aştepţi să spun ceva. 

— Da, spuse el. Ar fi drăguţ dacă am schimba câteva 
remarci plăcute înainte să plec. În definitiv, s-ar putea ca 
ziua asta să fie cea mai importantă pentru mine, de când 
am sosit în Oraşul de Smarald. 

— Eşti convins că Archie intenţionează să-ţi găsească o 
slujbă? Întrebă Nicole. 

— Absolut, răspunse Richard. Ăsta e scopul zilei de azi. 
Urmează să-mi arate unele din cele mai complexe sisteme 
inginereşti ale lor şi să încerce să determine unde anume 
pot fi folosite cel mai bine talentele mele. Cel puţin asta mi- 
a spus ieri după amiază. 

— Dar de ce pleci atât de devreme? Întrebă Nicole. 

— Pentru că sunt foarte multe de văzut, cred. Oricum, dă- 
mi o sărutare. Archie o să apară în câteva minute. 

Nicole îl sărută pe Richard îndatoritoare şi închise iarăşi 
ochii. 

* 

Banca de Embrioni era o clădire mare, dreptunghiulară, 
situată în extrema sudică a Oraşului de Smarald, foarte 
aproape de locul unde se sfârşea Platoul central. La mai 
puţin de un kilometru depărtare faţă de bancă, un set de 
trei scări, fiecare cu zeci de mii de trepte, urca spre cupola 
polară sudică. Deasupra Băncii de Embrioni, în 
semiintunericul Ramei, se întrevedeau structurile 
fortificate, impozante ale Marelui Corn, cu cei şase sateliți 
ai lui cu vârfuri ascuţite, fiecare mai mare decât orice 
construcţie de pe planeta Pământ. 

Richard şi Archie încălecaseră pe un struţozaur la 
periferia Oraşului de Smarald. Însoţiţi de o escortă şi trei 
licurici, trecuseră prin Domeniul Alternativ în doar câteva 
minute. Afară, în întinderile sudice ale tărâmului 
octopăianjenilor, erau foarte puţine clădiri. În ciuda 


lanurilor de cereale ocazionale, cea mai mare parte a 
teritoriului prin care călătoreau în drumul lor spre sud îi 
amintea lui Richard, chiar şi în lumina chioară, de 
Semicilindrul Nordic din Rama II, înainte să fi fost 
construite cele două habitate. 

Richard şi prietenul său octopăianjen intrară în Banca de 
Embrioni pe două uşi foarte groase care dădeau direct într- 
o sală mare de conferinţe. Acolo, Richard fu prezentat mai 
multor octopăianjeni, care îi aşteptau în mod evident vizita. 
Richard îşi folosi translatorul, iar octozii citiră mişcarea 
buzelor lui, însă trebuia să aibă grijă să vorbească clar, 
pentru că ei nu erau nici pe departe atât de familiarizați cu 
limba oamenilor, ca Archie. 

După câteva scurte formalităţi, unul dintre octopăianjeni îi 
conduse la o serie de panouri de control care găzduiau 
echivalentul tastaturilor de comandă, alcătuite din benzi de 
culoare. 

— Aici avem stocaţi aproape zece milioane de embrioni, 
spuse octopăianjenul ca introducere, reprezentând peste o 
sută de mii de specii distincte şi de trei ori pe atâta hibrizi. 
Durata lor normală de viaţă variază de la jumătate de terţ 
până la câteva milioane de zile, sau aproximativ zece mii de 
ani de-ai voştri. Dimensiunile lor la vârsta adultă variază de 
la o fracțiune de nanometru până la mărimi aproape cât 
clădirea asta. Fiecare embrion este depozitat în ceea ce 
credem a fi condiţii aproape optime pentru conservarea lui. 
În realitate, totuşi, este nevoie de numai aproximativ o mie 
de medii distincte - combinaţii de temperatură, presiune şi 
substanţe chimice ambientale - pentru a acoperi gama de 
condiţii necesare. De asemenea, clădirea asta adăposteşte 
un imens sistem de administrare şi monitorizare a datelor. 
Acest sistem urmăreşte în mod automat condiţiile din 
fiecare mediu individual şi monitorizează prima parte a 
dezvoltării celor câteva mii de embrioni care sunt mereu în 
germinare activă. Sistemul are nişte aparate automate de 
detectare şi corectare a erorilor, o structură de avertizare 


cu doi parametri şi afişaje care pot arăta situaţia şi/sau 
cataloga informaţiile, atât pe pereţii de aici, cât şi în oricare 
zonă de cercetare de la etajele superioare. 

Richard îşi chinuia mintea, încercând să înţeleagă mai clar 
scopul Băncii de Embrioni. Ce concept fantastic! Se gândi 
el. Octopăianjenii depozitează aici toţi germenii speciilor de 
plante şi animale de care s-ar putea să aibă vreodată nevoie 
pentru vreun scop anume. 

Octopăianjenul conducător spuse: 

— Testarea este continuă, atât pentru a se asigura 
integritatea sistemelor de depozitare şi conservare, cât şi 
pentru furnizarea de specimene pentru activităţile de 
inginerie genetică. La orice oră, aproximativ două sute de 
octopăianjeni biologi sunt angrenaţi în mod activ în 
experienţele biologice care se desfăşoară aici. Scopul 
acestor numeroase experienţe este să producă forme de 
viaţă modificate, care să îmbunătăţească eficienţa societăţii 
noastre. 

Richard îl întrerupse. 

— Îmi poţi arăta un exemplu de experiment genetic? 
Întrebă el. 

— Categoric, răspunse octopăianjenul. 

Se duse repede la panoul de control şi, cu trei tentacule, 
apăsă un şir de butoane colorate. 

— Cred că eşti familiarizat cu una din principalele noastre 
metode de generare a energiei, spuse el în timp ce pe 
perete apărea o imagine video. După cum ştii, principiul de 
bază e foarte simplu. Creaturile marine circulare generează 
şi stochează în corpurile lor sarcini electrice. Noi captăm 
aceste sarcini cu ajutorul unei plase de sârmă, de care 
animalele trebuie să se lipească pentru a ajunge la hrana 
lor. Cu toate că acest sistem este foarte satisfăcător, 
inginerii noştri au arătat că el ar putea fi îmbunătăţit în 
mod substanţial dacă s-ar putea modifica întrucâtva 
comportamentul creaturii. Uită-te la acest prim-plan cu o 
jumătate de duzină de creaturi marine generatoare de 


energie. Observă că în timpul acestei scurte secvenţe de 
film, fiecare animal va trece prin trei sau patru cicluri de 
încărcare-descărcare. Care trăsătură a acestor cicluri ar fi 
de prim interes pentru un inginer de sistem? 

Richard urmări cu atenţie imaginea. Bănuţii de nisip sunt 
slab luminaţi după descărcare, se gândi el, dar îşi recapătă 
întreaga strălucire într-un timp relativ scurt. 

Întrebându-se dintr-o dată dacă nu cumva e supus unui fel 
de test, Richard spuse: 

— Presupunând că strălucirea este un indicator al sarcinii 
stocate, sistemul ar putea fi făcut mai eficient prin 
creşterea frecvenţei hrănirii. 

— Exact, răspunse octopăianjenul conducător. 

Archie îi transmise rapid un mesaj octodului gazdă, care 
se încheie înainte ca Richard să apuce măcar să-şi 
aţintească telescopul asupra translatorului său. Între timp, 
pe perete apăru o altă maşinărie. 

— Aici sunt trei variante genetice ale creaturilor circulare 
marine, care în clipa de faţă sunt supuse testării şi 
evaluării. Primul candidat la înlocuire este cel din stânga. 
Acest prototip se hrăneşte aproximativ de două ori mai des 
decât creaturile folosite în prezent; totuşi, prototipul are un 
dezechilibru metabolic care îi măreşte semnificativ 
susceptibilitatea la bolile transmisibile. În prezenta 
evaluare sunt cântăriţi toţi factorii. 

* 

Richard fu condus de la o demonstraţie la alta. Archie îl 
însoţi tot timpul, dar la fiecare nou exemplu li se alătura 
altă echipă de specialişti octopăianjeni pentru mini- 
prelegerea pregătită şi discuţia de grup care urma 
întotdeauna. Una din prezentări se concentra pe relaţia 
dintre Banca de Embrioni, marea grădină zoologică ce 
ocupa un teritoriu considerabil în Domeniul Alternativ şi 
bariera de păduri care forma un cerc complet în jurul 
Ramei, la mai puţin de un kilometru la nord de Oraşul de 
Smarald. Prezentatorul spuse: 


— Toate speciile care trăiesc în ţinutul nostru sunt fie în 
simbioză activă, sub observaţie temporară într-un areal 
izolat - în grădina zoologică, în pădure sau, în cazul vostru, 
chiar în Oraşul de Smarald - fie supuse experimentării aici, 
la Banca de Embrioni. 

După o lungă plimbare pe mai multe coridoare, Richard şi 
Archie participară la o şedinţă în care cinci sau şase 
octopăianjeni evaluau recomandarea de înlocuire a unui 
întreg lanţ simbiotic alcătuit din patru specii. Acest lanţ era 
responsabil de producerea unei substanţe gelatinoase care 
ameliora semnificativ apariţia unei maladie de lentilă des 
întâlnită la octopăianjeni. Richard ascultă fascinat 
comparaţia între parametrii de test ai simbiozei nou 
propuse - resurse consumate, ritm de reproducere, 
interacţiunile necesare cu octopăianjenii, coeficienţii de 
eroare şi predictibilitatea comportamentului - şi sistemul 
existent. În urma şedinţei se hotări ca, într-una dintre cele 
trei „zone” de fabricaţie, noua simbioză să fie implementată 
pe o perioadă de câteva sute de zile, după care decizia avea 
să fie rediscutată. 

La mijlocul zilei de muncă, Richard şi Archie fură 
programaţi să rămână singuri o jumătate de tert. La 
cererea lui Richard, îşi luară mâncarea şi băutura la pachet, 
încălecară pe struţozaur, rechiziţionară o pereche de 
licurici şi ieşiră în frigul şi întunericul din Platoul Central. 
Când, în cele din urmă, descălecă, Richard se plimbă cu 
braţele întinse, privind vastitatea Ramei. 

— Pe cine dintre voi preocupă semnificaţia tuturor 
acestora sau măcar încearcă s-o descifreze? Îl întrebă 
Richard pe Archie. 

Octopăianjenul răspunse că nu înţelegea întrebarea. 

— Ba da, ai înţeles, fiinţă vicleană, spuse Richard zâmbind. 
Doar că această perioadă de timp a fost, evident, prevăzută 
de Optimizatorii voştri pentru un alt gen de conversaţie 
între noi. Dar, Archie, nu vreau să discut cu tine despre 
alegerea mea de a lucra într-un anume departament tehnic 


din Banca de Embrioni, ca să-mi aduc „contribuţia” care să 
justifice „resursele” necesare întreţinerii mele. Vreau să 
vorbim despre ceea ce se petrece în realitate aici. De ce ne 
aflăm noi - oamenii, sesilele, avianii şi voi, cu toată 
menajeria voastră - pe această uriaşă şi misterioasă navă 
spaţială care se îndreaptă spre steaua pe care noi oamenii o 
numim Iau Ceti? 

Archie răspunse abia după vreo treizeci de secunde. 

— Membrilor speciei noastre li s-a spus, în timp ce erau la 
Baza de Tranzit, în acelaşi timp cu voi, că nu ştiu ce 
inteligenţă superioară cataloghează formele de viaţă din 
galaxie, punând un accent deosebit pe speciile capabile de 
călătorii spaţiale. Noi am adunat o colonie tipică, aşa cum ni 
s-a cerut, şi am instalat-o în acest vehicul Rama astfel încât 
să poată fi realizate observaţiile detaliate necesare, 
privitoare la specia noastră. 

— Deci nici voi, octopăianjenii, nu ştiţi mai multe decât 
ştim noi, oamenii, despre cine sau ce se află în spatele 
acestui plan măreț? 

— Nu, răspunse Archie. De fapt, probabil că ştim mai 
puţine. Niciunul dintre octopăianjenii care au stat un timp 
la Baza de Tranzit nu face parte din colonia noastră. După 
cum ţi-am spus, acel contingent de octopăianjeni din Rama 
II era o specie diferită, inferioară. Singurele informaţii la 
prima mână care există la bordul acestei nave spaţiale 
provin de la tine, de la familia ta şi ce date comprimate or 
exista în interiorul acelui mic volum de material sesil pe 
care încă îl mai păstrăm în grădina noastră zoologică. 

— Şi asta-i tot? Întrebă Richard. Niciunul dintre voi nu 
pune întrebări? 

— Am fost instruiți de tineri să nu ne pierdem timpul cu 
probleme despre care nu putem obţine date semnificative, 
replică Archie. 

Richard rămase tăcut pe moment. 

— De unde ştiţi voi atât de multe despre aviani şi sesile? 
Întrebă el apoi, brusc. 


— Îmi pare rău, Richard, spuse Archie după o scurtă 
pauză, dar acum nu pot discuta cu tine acest subiect. După 
cum ai presupus, sarcina mea pentru această perioadă de 
prânz este să mă asigur dacă ai fi sau nu încântat să accepţi 
o însărcinare tehnică la Banca de Embrioni şi, dacă da, care 
din multele zone pe care le-ai văzut azi ţi se pare mai 
interesantă. 

— Deh, a fost un tur pe cinste! Spuse Richard, râzând, 
apoi adăugă: Da, Archie, totul e fascinant, mai ales ce 
numesc eu departamentul enciclopedic. Cred că mi-ar 
plăcea să lucrez acolo - în felul ăsta mi-aş putea extinde 
puţinele cunoştinţe de biologie. Dar de ce-mi pui acum 
întrebarea asta? N-o să avem şi alte „demonstraţii” după 
prânz? 

— Ba da, răspunse Archie. Dar programul de după-amiază 
vizează în principal aspectele complexe. Aproape jumătate 
din Banca de Embrioni este alocată microbiologici. 
Coordonarea acestei activităţi e mai complexă şi include 
comunicarea cu morfii pitici. Ne e greu să ni te imaginăm 
lucrând în vreunul din acele departamente. 

* 

Dedesubtul principalului laborator de microbiologic se afla 
un subsol în care se putea intra numai cu permis special. 
Când Archie menţionă că în acel subsol al Băncii de 
Embrioni sunt produse mari cantităţi de cuadroizi de 
imagine zburători, Richard se milogi, practic, să vadă şi el 
procesul. Trebui să aştepte mai mulţi fengi, stând degeaba, 
în timp ce Archie obținea permisiunea de a vizita 
„pepiniera” de cuadroizi. 

Alţi doi octopăianjeni îi călăuziră de-a lungul unei 
succesiuni de rampe către zona subterană. 

— Pepiniera a fost intenţionat construită mult sub nivelul 
subsolului, pentru o mai bună izolare şi protecţie, îi spuse 
Archie lui Richard. Mai avem trei spaţii similare împrăştiate 
pe domeniul nostru. 


Doamne sfinte! Spuse Richard în sinea sa când ieşi, 
împreună cu cei trei octopăianjeni care-l însoțeau, pe o 
platformă suspendată deasupra unei vaste pardoseli 
dreptunghiulare. Recunoscu pe loc ceea ce vedea. La mai 
mulţi metri sub ei, în jur de o sută de morfi pitici împrăştiaţi 
prin spaţiul amenajat executau sarcini necunoscute. Din 
tavan atârnau opt reţele dantelate, dreptunghiulare, făcute 
din zăbrele, fiecare cu o lungime de aproximativ cinci metri 
şi o lăţime de doi metri, plasate simetric prin cameră. Chiar 
sub fiecare reţea se afla un obiect oval, mare, cu exteriorul 
întărit. Aceste opt obiecte semănau cu nişte nuci uriaşe şi 
erau înconjurate de o împletitură ca din viţă groasă. 

— Am mai văzut aşa ceva cu mulţi ani în urmă, spuse 
Richard emoţionat. Sub New York. A fost chiar înainte de 
prima mea întâlnire cu unul dintre verii voştri. Şi Nicole, şi 
eu am tras o sperietură cumplită. 

— Cred că am citit ceva despre acel incident, spuse Archie. 
Înainte să le aducem pe Ellie şi Eponine în Oraşul de 
Smarald, am studiat toate dosarele vechi privitoare la 
specia voastră. Unele date au fost comprimate, aşa că nu 
erau multe amănunte. 

— Îmi amintesc de incidentul ăla de parcă a fost ieri, îl 
întrerupse Richard. Pusesem doi roboţi miniaturali într-un 
mic metrou şi ei au dispărut în tunel. Au ajuns într-o zonă 
ca asta şi, după ce s-au căţărat pe o împletitură ca asta, au 
fost vânaţi şi capturați de un văr de-al vostru. 

— Nu încape îndoială că roboții au nimerit într-o pepinieră 
de cuadroizi, sau creşă, dacă vrei. Octozii aceia au 
reacţionat ca s-o apere. E foarte simplu. 

Archie îi făcu semn inginerului cu rol de ghid că e timpul 
să-şi susţină prezentarea. 

— Reginele cuadroide îşi petrec perioada de gestație în 
compartimente speciale care se află în imediata vecinătate 
a etajului principal, spuse inginerul octod. Fiecare regină 
depune mii de ouă. Când numărul ouălor depuse ajunge la 
câteva milioane, ele sunt adunate şi puse într-unui din acele 


containere ovale. Interiorul containerelor este menţinut la o 
temperatură foarte înaltă, care reduce semnificativ timpul 
de dezvoltare a cuadroizilor. Ţesătura groasă din jurul 
containerelor absoarbe excesul de căldură, astfel încât 
condiţiile de lucru să fie acceptabile pentru morii pitici 
care supraveghează creşa. 

Richard asculta doar pe jumătate atent, căci mintea lui se 
concentra asupra unui moment petrecut cu mulţi ani în 
urmă. Acum totul e limpede, îşi spuse el. Metroul acela 
micuţ era pentru morfii pitici. 

— Sondele de monitorizare din interiorul containerelor 
identifică exact momentul când cuadroizii sunt gata să 
roiască. Cu câţiva fengi înainte de deschiderea automată a 
ovalelor, grinzile de deasupra sunt impregnate cu agenţii 
chimici corespunzători. Primele zboară noile regine, atrase 
de aceste substanţe chimice. Le urmează roiul dezlânţuit al 
masculilor, care formează nori negri, vizibili, în ciuda 
dimensiunilor lor minuscule. Cuadroizii sunt recoltaţi de pe 
grinzi şi intră imediat în procesul de instruire în masă. 

— Foarte elegant, spuse Richard. Dar am o întrebare 
simplă: de ce acceptă cuadroizii să colecteze imagini pentru 
voi? 

Archie răspunse: 

— Ca să-ţi răspund pe scurt, cuadroizii au fost prelucraţi 
genetic, de-a lungul mai multor mii de ani, să fie receptivi la 
directivele noastre. Noi, sau mai degrabă morfii noştri pitici 
specialişti, vorbesc limbajul chimic pe care-l folosesc 
cuadroizii pentru a comunica între ei. Dacă fac ce li se cere, 
cuadroizii primesc hrană. Dacă muncesc satisfăcător o 
perioadă lungă de timp, li se permit plăcerile sexului. 

— Dintr-un roi dat, ce procent de cuadroizi urmează 
instrucţiunile voastre? 

— Rata eşecului pentru prima imagine e cam de zece la 
sută, răspunse octopăianjenul inginer. O dată ce s-a stabilit 
tiparul comportamental şi ciclul de răsplată a fost reîntărit, 
rata eşecului scade spectaculos. 


— Al naibii de impresionant! Spuse Richard, cu admiraţie. 
Cred că biologia asta e mai complexă şi mai importantă 
decât m-am gândit eu vreodată. 

* 

Pe drumul de întoarcere în Oraşul de Smarald, Richard şi 
Archie discutară despre punctele forte şi slăbiciunile 
sistemelor tehnice biologice comparativ cu cele ne- 
biologice. Conversaţia se dovedi predominant filosofică, 
esoterică, fără multe concluzii clare. Totuşi, căzură de acord 
asupra faptului că funcţia enciclopedică, reprezentată în 
principal de stocarea, manipularea şi prezentarea vastelor 
cantităţi de informaţii, era îndeplinită mai eficient de 
sistemele nebiologice. 

Când ajunseră aproape de oraşul în formă de dom, lumina 
verde se stinse brusc. Noaptea se lăsase din nou asupra 
centrului domeniului octopăianjenilor. La scurt timp după 
aceea apăru o pereche suplimentară de licurici, pentru a-i 
da struţozaurului mai multă lumină. 

Fusese o zi lungă şi Richard era foarte obosit. Când 
intrară la periferia Domeniului Alternativ, lui Richard i se 
păru că vede ceva zburând în întuneric, în dreapta lui. 

— Ce s-a întâmplat cu Timmy şi Tammy? Întrebă el. 

— Amândoi s-au împerecheat şi au mai mulţi urmaşi, 
răspunse Archie. Puii lor sunt îngrijiţi la grădina zoologică. 
— Aş putea să-i văd? Întrebă Richard. Mi-ai spus o dată, 

acum câteva luni, că ar fi posibil, într-o bună zi, să-i văd. 

— Cred că da, răspunse Archie după o scurtă tăcere. Deşi 
grădina zoologică este o zonă cu acces restricţionat, 
complexul avian se află foarte aproape de intrare. 

Ajunseră la prima structură mare din Domeniul Alternativ; 
Archie descălecă şi intră în clădire. Când se întoarse, îi 
spuse ceva struţozaurului. 

— Am obţinut permisiunea doar pentru o vizită scurtă, 
spuse Archie. 

Struţozaurul ieşi din aleea principală şi începu să-şi 
croiască drum pe potecile mai mici ale comunităţii. Richard 


făcu cunoştinţă cu administratorul grădinii zoologice, care îi 
duse cu un vehicul până la un complex aflat la doar o sută 
de metri de intrarea în grădina zoologică. Timmy şi Tlammy 
erau amândoi acolo. Îl recunoscură imediat pe Richard; 
sporovăitul şi ţipetele lor de plăcere umplură întunericul. 
Avianii îl prezentară pe Richard puilor din grupul lor. Tinerii 
se arătară extrem de timizi în prezenţa primei fiinţe umane 
pe care o vedeau. Richard, cuprins de emoţii puternice, 
mângâia burţile catifelate ale prietenilor săi extratereştri, 
amintindu-şi de zilele în care el fusese singurul lor 
protector, în adăpostul subteran din New York. 

Îşi luă rămas bun de la aviani şi se urcă în vehicul 
împreună cu Archie şi administratorul grădinii zoologice. Lia 
jumătatea drumului spre intrarea grădinii zoologice auzi un 
sunet care-l alertă şi-i făcu pielea de găină. Rămase perfect 
nemişcat şi concentrat. Sunetul se repetă chiar înainte ca 
vehiculul să se oprească. 

— Nu se poate să mă fi înşelat, îi spuse cu insistenţă 
Richard lui Nicole. L-am auzit de două ori. Nu există sunet 
care să semene cu plânsul unui copil, al unui pui de om. 

— Eu nu pun la îndoială vorbele tale, Richard, spuse 
Nicole. Încerc doar să exclud în mod logic orice alte posibile 
surse ale sunetului pe care l-ai auzit. Puii de aviani au un 
țipăt aparte, care ar putea semăna puţin cu plânsul unui 
prunc. Şi, la urma urmei, te aflai într-o grădină zoologică. 
Putea fi alt animal. 

— Nu, spuse Richard. Ştiu ce am auzit. Am trăit suficient 
alături de copii şi am auzit destule plânsete la viaţa mea. 

Nicole zâmbi. 

— Acum s-au inversat rolurile, nu-i aşa, iubitule? Mai ţii 
minte ce mi-ai răspuns când ţi-am spus că am văzut un chip 
de femeie în fresca aceea, în seara când am fost să vedem 
piesa octopăianjenilor? M-ai luat peste picior şi mi-ai spus 
că sunt „absurdă”, dacă-mi amintesc bine. 

— Aşadar, care-i explicaţia? Oare octopăianjenii au răpit şi 
alţi oameni din Avalon? Fără ca incidentul să fie făcut 


public? Dar cum ar fi putut. 

— I-ai spus ceva lui Archie? Întrebă Nicole. 

— Nu. Eram prea uluit. La început m-a uimit faptul că nici 
el, nici administratorul grădinii zoologice n-au făcut nici un 
comentariu, dar pe urmă mi-am amintit că octopăianjenii 
sunt surzi. 

Amândoi rămaseră tăcuţi câteva clipe. 

— Tu nu trebuia să auzi plânsul ăla, Richard. Din nebăgare 
de seamă, gazdele noastre aproape perfecte au făcut o 
greşeală de nedorit. 

Richard râse. 

— Bineînţeles că octopăianjenii înregistrează conversaţia 
asta. Până mâine, vor şti că noi ştim. 

— Să nu le spunem nimic celorlalţi, deocamdată, zise 
Nicole. Poate că octopăianjenii se vor hotări să ne 
împărtăşească secretul lor. Apropo, când începi lucrul? 

— Când vreau, răspunse Richard. l-am spus lui Archie că 
mai întâi am de terminat nişte treburi proprii. 

— S-ar părea că ai avut o zi fascinantă, spuse Nicole. Pe- 
aici a fost linişte. Un singur lucru mai aparte. Patrick şi Nai 
au stabilit data nunţii. De mâine în trei săptămâni. 

— Poftim?! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Nicole râse. 

— N-am avut ocazia. De când ai intrat pe uşă ai vorbit 
întruna despre plânsetele de la grădina zoologică, aviani şi 
cuadroizi şi Banca de Embrioni. Ştiam din experienţă că n- 
am nici o şansă să-ţi dau vestea până nu te linişteşti. 

— Ei bine, soacră mare, cum te simţi? Întrebă Richard 
după câteva secunde. 

— Una peste alta, sunt foarte mulţumită, răspunse Nicole. 
Ştii ce simt pentru Nai. Doar că momentul şi locul mi se par 
ciudate pentru a începe o căsnicie. 

Stăteau în camera de zi a familiei Wakefield, aşteptând 
mireasa. Patrick îşi frângea nervos mâinile. 

— Ai răbdare, tinere, spuse Max, traversând camera şi 
cuprinzându-l pe Patrick în braţe. O să vină. Orice femeie 
vrea ca în ziua nunţii să arate mai bine ca niciodată. 


— Eu n-am vrut, spuse Eponine. De fapt, nici nu mai ţin 
minte cum eram îmbrăcată la nunta mea. 

— Ba eu ţin bine minte, franţuzoaico, spuse rânjind Max. 
Mai ales sus, în iglu. Din câte-mi amintesc, majoritatea 
timpului ai fost în costumul în care te-ai născut. 

Eponine râse. Nicole intră în cameră şi anunţă: 

— Vine peste câteva minute. Ellie o ajută la ultimele 
retuşuri. Unde sunt Archie şi doctorul Blue? Întrebă ea 
uitându-se în jur. 

— Au dat o fugă până la ei acasă, răspunse Ellie, care 
intrase în urma lui Nicole. Au un cadou special pentru 
mireasă. 

— Nu-mi place să-i am prin preajmă pe octopăianjenii ăia, 
spuse Galileo pe un ton nesuferit. Îmi dau fiori. 

— De săptămâna viitoare, Galileo, spuse Ellie cu blândeţe, 
în clasa voastră se va afla aproape tot timpul un 
octopăianjen. El vă va ajuta să le învăţaţi limba. 

— Nu vreau să învăţ limba lor! Spuse sfidător băiatul. În 
timp ce Ellie ieşea din nou, Max se duse lângă Richard. 

— Cum merge treaba, amice? Nu prea te-am văzut în 
ultimele două săptămâni. 


— E absolut fascinant, spuse Richard cu entuziasm. Lucrez 
la un proiect enciclopedic - îi ajut să proiecteze un nou set 
de programe care să afişeze toate informaţiile vitale despre 
sutele de mii de specii aflate în Banca de Embrioni. 
Octopăianjenii acumulează o enormă bogăţie de date în 
urma testelor pe care le efectuează, dar când vine vorba de 
administrarea acelor date în mod eficient sunt surprinzător 
de limitați, în sensul că nu dispun de cunoştinţe tehnice de 
administrare prea avansate. Chiar ieri, de exemplu, am 
început să lucrez la nişte date recente, obţinute în urma 
testelor, despre un set de agenţi microbiologici care, în 
taxonomia octopăianjenilor, sunt clasificați după gama 
plantelor şi animalelor pentru care ei sunt letali. 

Richard se opri. Archie şi doctorul Blue intrară ducând 
împreună o cutie înaltă de aproximativ un metru, învelită 
într-un pergament de-al lor. Octopăianjenii aşezară darul 
într-un colţ al camerei şi rămaseră în picioare lângă perete. 
Un moment mai târziu apăru Ellie, fredonând marşul 
nupţial de Mendelssohn. Nai venea în urma ei. 

Mireasa lui Patrick era îmbrăcată în rochia ei de mătase 
thailandeză, împodobită cu flori galbene şi negre 
strălucitoare, pe care octopăianjenii i le dăduseră lui Ellie. 
Ea le prinsese pe rochie cu ace cu gămălie, în locuri 
strategice. Patrick se ridică şi rămase în picioare lângă Nai, 
în faţa mamei lui. 

Nicole fusese rugată să oficieze ceremonia şi s-o facă în 
mod cât mai simplu. În timp ce se pregătea să înceapă, 
Nicole se trezi cu mintea inundată dintr-o dată de amintirile 
altor nunţi din viaţa ei. Îi văzu pe Max şi Eponine, pe 
Michael O'Toole şi fiica ei, Simone, pe Robert şi Ellie. Nicole 
se cutremură involuntar când amintirea zgomotului de 
împuşcături veni nepoftită în mintea ei. Încă o dată, se 
gândi Nicole, străduindu-se să revină la prezent, ne-am 
adunat cu toţii aici. 

Abia putea să vorbească. Sentimentele o copleşeau. Asta e 
ultima nuntă la care particip, se gândi ea, cât pe ce s-o 


spună cu glas tare. Nu va mai fi alta. 

O lacrimă i se rostogoli pe obrazul stâng. 

— Te simţi bine, Nicole? Întrebă şoptit veşnic sensibila Nai. 

Nicole dădu din cap şi zâmbi. 

— Prieteni, spuse Nicole, ne-am adunat cu toţii astăzi 
pentru a fi martori la oficierea cununiei lui Patrick Ryan 
O'Toole cu Nai Buatong Watanabe. Să formăm un cerc în 
jurul lor, braţ la braţ, pentru a ne arăta dragostea pe care 
le-o purtăm şi sprijinul pentru căsătoria lor. 

Cercul prinse formă; Nicole le făcu semn celor doi 
octopăianjeni, care-i cuprinseră cu tentaculele pe oamenii 
de lângă ei. 

— Patrick, spuse Nicole cu glas scăzut, o iei de soţie şi 
parteneră pe această femeie, Nai, promițând s-o iubeşti şi s- 
o respecţi până la sfârşitul vieţii? 

— Da, spuse Patrick. 

— Şi tu, Nai, continuă Nicole, îl iei de soţ şi partener de 
viaţă pe acest bărbat, Patrick, promițând să-l iubeşti şi să-l 
respecţi până la sfârşitul vieţii? 

— Da, spuse Nai. 

— Atunci vă declar soţ şi soţie. 

Patrick şi Nai se îmbrăţişară şi toată lumea aclamă. 
Proaspeţii căsătoriţi o îmbrăţişară pe Nicole. 

— Ai discutat vreodată cu Patrick despre sex? Îl întrebă 
Nicole pe Richard, după ce petrecerea se termină şi 
oaspeţii se împrăştiară. 

— Nu, răspunse Richard. S-a oferit Max. Dar nu cred că 
era nevoie. La urma urmei, Nai a mai fost măritată. 
Doamne, dar ai fost tare emoţionată în seara asta. De ce? 

Nicole zâmbi. 

— Mă gândeam la alte nunţi, Richard. A lui Simone cu 
Michael, a lui Ellie cu Robert. 

— Pe asta aş vrea s-o uit, spuse Richard. Din multe motive. 

— În timpul ceremoniei credeam că plâng din cauză că 
asta e probabil ultima nuntă la care particip. Dar mai 
târziu, în timpul petrecerii, m-am gândit la altceva. Richard, 


te-a deranjat vreodată faptul că noi doi n-am avut o 
ceremonie oficială? 

— Nu, spuse Richard, clătinând din cap. Am avut o 
ceremonie cu Sarah şi mi-a ajuns. 

— Da, Richard, tu ai avut o nuntă. Eu n-am avut niciodată. 
Am născut copii zămisliţi cu trei taţi diferiţi, dar n-am fost 
nici măcar o dată mireasă. 

Richard rămase tăcut câteva clipe. 

— Şi crezi că de asta plângeai? 

— Poate, răspunse Nicole. Nu ştiu sigur. 

Nicole începu să se plimbe prin cameră; Richard era 
adâncit în gânduri. 

— Ai văzut ce statuie superbă a lui Buddha i-au dat lui Nai 
octopăianjenii? Spuse ea. O măiestrie artistică desăvârşită. 
Cred că Archie şi doctorul Blue chiar s-au distrat la 
petrecere. Mă întreb de ce a venit Jamie să-i ia atât de 
devreme. 

— Ai vrea să ai o ceremonie de nuntă? Întrebă Richard, 
dintr-o dată. 

Nicole râse. 

— La vârsta noastră? Suntem bunici deja. 

— Totuşi, dacă asta te-ar face fericită. 

— Mă ceri în căsătorie, Richard Wakefield? 

— Aşa cred. N-aş vrea să fii nefericită din cauză că n-ai 
fost niciodată mireasă. 

Nicole traversă camera şi-şi sărută soţul. 

— S-ar putea să fie amuzant, spuse ea. Dar să nu plănuim 
nimic până nu-i vedem pe Patrick şi Nai aşezaţi la casa lor. 
N-aş vrea să le fur luminile rampei. 

Richard şi Nicole porniră spre dormitor braţ la braţ, dar, 
uluiţi, dădură peste Archie şi doctorul Blue. 

— Trebuie să veniţi chiar acum cu noi, spuse Archie. E o 
urgenţă. 

— Acum? Întrebă Nicole. La ora asta? 

— Da, spuse doctorul Blue. Numai voi doi. Optimizatorul 
Şef vă aşteaptă. Ea vă va explica totul. 


Primul gând al lui Nicole fu că această convocare avea 
legătură cu plânsul de copil pe care Richard îl auzise după 
prima vizită la Banca de Embrioni. Era copilul bolnav? Pe 
moarte, poate? Atunci de ce nu se duceau direct la grădina 
zoologică, aflată în afara domului, pe Domeniul Alternativ? 

Optimizatorul Şef şi echipa ei îi aşteptau într-adevăr. În 
cameră erau două scaune. De îndată ce Richard şi Nicole se 
aşezară, octopăianjenul conducător începu să vorbească în 
culori. 

— Suntem pe cale să ne confruntăm cu o criză majoră, una 
care, din nefericire, ar putea duce la un război între speciile 
noastre. 

Făcu semn cu un tentacul şi, pe perete, începură să apară 
imagini video. 

— Azi, în zori, două elicoptere au început să transporte 
trupe de oameni din insula New York spre cel mai nordic 
sector al domeniului nostru, în imediata apropiere a Mării 
Cilindrice. Datele pe care le-am obţinut cu ajutorul 
cuadroizilor indică faptul că specia voastră se pregăteşte să 
lanseze un atac împotriva noastră şi, mai mult decât atât, că 
Nakamura, conducătorul vostru, a convins populaţia umană 
că noi suntem duşmanii voştri. A obţinut sprijinul Senatului 
pentru război şi, într-o perioadă de timp relativ scurtă, a 
creat un arsenal care ar putea cauza daune substanţiale 
coloniei noastre. 

Optimizatorul Şef se opri cât timp Richard şi Nicole se 
uitară la imaginile video care arătau cum în Noul Eden sunt 
fabricate bombe, aruncătoare de flăcări şi mitraliere. 

— In ultimele patru zile, grupuri mici de oameni au 
întreprins misiuni de recunoaştere la sol, iar cele două 
elicoptere, misiuni similare în aer. Aceste misiuni de 
recunoaştere au pătruns spre sud până la pădurea barieră 
şi au acoperit întreaga suprafaţă cilindrică a teritoriului 
nostru. În regiunea cercetată de oameni se află aproape 
treizeci la sută din rezervele noastre de hrană, energie şi 
apă. Nu au avut loc lupte, căci noi n-am opus nici o 


rezistenţă activităţilor de explorare. Totuşi, am plasat 
indicatoare în locuri cheie, folosind ceea ce cunoaştem din 
limba voastră, pentru a-i informa pe soldaţii oameni că 
întregul Semicilindru sudic este tărâmul unei alte specii 
avansate, dar paşnice şi pentru a le cere să se întoarcă în 
regiunea lor. Indicatoarele noastre au fost ignorate. Acum 
două zile s-a petrecut un incident neplăcut. În timp ce se 
recoltau grânele dintr-unul din marile noastre lanuri, un 
elicopter a survolat zona, a aterizat în apropiere şi din el au 
coborât patru soldaţi. Fără să fie provocaţi în vreun fel, 
oamenii ăştia au executat cele trei animale care se ocupau 
cu recoltarea - aceleaşi creaturi cu şase braţe pe care voi 
doi le-aţi văzut în prima vizită făcută pe domeniul nostru - şi 
au dat foc lanului de cereale. De la acel incident, am 
schimbat mesajul de pe indicatoare: am arătat în mod clar 
că orice alt comportament similar va fi considerat un act de 
război. Cu toate acestea, acţiunile din zorii zilei de azi ne 
arată fără putinţă de tăgadă că avertismentele noastre n-au 
fost luate în seamă şi că specia voastră are de gând să 
pornească un conflict pe care nu-l poate câştiga. Azi mă 
gândeam să fac publică declaraţia de război, un eveniment 
extrem de grav într-o colonie de octopăianjeni, cu 
ramificații la toate nivelele societăţii noastre. Totuşi, înainte 
de a face gestul ireversibil, m-am consultat cu alţi 
octopăianjeni pentru părerile cărora am cel mai mare 
respect. Cei mai mulţi membri ai echipei mele au fost în 
favoarea declaraţiei de război, nevăzând nici o cale de a-i 
convinge pe semenii voştri că un conflict cu noi ar însemna 
un dezastru pentru ei. Însă octopăianjenul pe care voi îl 
numiţi Archie a făcut echipei mele o propunere care 
credem că are o cât de mică probabilitate de reuşită. Deşi 
analiştii în domeniul statistic ne spun că totuşi războiul este 
rezultatul cel mai probabil, principiile noastre ne impun să 
facem tot ce este cu putinţă pentru a evita războiul. 
Întrucât propunerea lui Archie aduce cu sine implicarea şi 
cooperarea voastră, v-am chemat în această seară aici. 


Optimizatorul Şef se opri din vorbitul în culori şi se 
deplasă repede spre marginea camerei. Richard şi Nicole 
se uitară unul la celălalt. 

— Translatorul tău a reuşit să prindă tot ce s-a spus? 
Întrebă Nicole. 

— Cea mai mare parte, răspunse Richard. Am înţeles 
esenţa situaţiei. Ai vreo întrebare? Sau ar trebui să le 
spunem să continue cu propunerea lui Archie? 

Nicole dădu din cap în direcţia lui Archie şi prietenul lor 
veni în mijlocul camerei, după care spuse: 

— M-am oferit să negociez personal cu conducătorul 
oamenilor, în încercarea de a opri acest conflict înainte ca el 
să se transforme într-un război total. Totuşi, pentru a 
înfăptui acest lucru, am nevoie de puţin ajutor. Dacă apar 
dintr-o dată în tabăra soldaţilor oameni, ei mă vor ucide. Şi 
chiar dacă n-ar face-o, n-ar avea cum să înţeleagă ce le 
spun eu. Aşa că trebuie să mă însoţească un om care 
înţelege limba noastră, pentru a traduce limbajul culorilor, 
căci altfel nu poate fi iniţiat nici un dialog cu sens. 

* 

După ce Richard şi Nicole îi spuseră Optimizatorului Şef 
că nu au nimic împotriva ideii avansate de Archie, cei doi 
oameni şi colegul lor octopăianjen fură lăsaţi singuri pentru 
a discuta amănuntele. Ideea lui Archie era simplă. El şi 
Nicole vor intra împreună în tabăra de lângă Marea 
Cilindrică şi vor cere o întâlnire cu Nakamura şi ceilalţi 
conducători ai oamenilor. La acea întâlnire, Archie şi Nicole 
vor explica faptul că octopăianjenii sunt o specie iubitoare 
de pace, care nu ridică pretenţii teritoriale în partea de 
nord a Mării Cilindrice. Archie le va cere oamenilor să-şi 
retragă tabăra şi să înceteze survolările. Dacă era nevoie, 
ca o dovadă de bunăvoință din partea octopăianjenilor, 
Archie va oferi provizii de hrană şi apă pentru a-i ajuta pe 
oameni să depăşească dificultăţile prin care treceau în acea 
perioadă. Astfel se va stabili o relaţie permanentă între cele 


două specii, înţelegerea fiind validată prin semnarea unui 
tratat. 

— Doamne sfinte! Exclamă Richard, după ce termină de 
tradus comentariile lui Archie. Şi eu o credeam pe Nicole 
idealistă! 

Archie nu înţelese remarca lui Richard. Nicole îi explică 
răbdătoare octopăianjenului că era puţin probabil ca liderii 
Noului Eden să fie atât de rezonabili cum presupunea 
Archie. 

— Este întru totul posibil, spuse ea pentru a sublinia cât de 
periculoasă e propunerea lui Archie, să ne omoare pe 
amândoi, înainte ca măcar să fim lăsaţi să spunem ceva. 

Archie insistă că propunerea lui are şanse să fie acceptată 
până la urmă, pentru că era clar în interesul oamenilor care 
trăiau în Noul Eden. 

Frustrat, Richard spuse: 

— Uite ce e, Archie, ce spui tu pur şi simplu nu ţine. Există 
multe fiinţe umane, printre care şi Nakamura, care nu dau 
doi bani pe binele coloniei. De fapt, bunăstarea comună nici 
măcar nu-i un factor în funcţia obiectivă a subconştientului, 
ca să folosesc termenii tăi, care le guvernează 
comportamentul. Lor nu le pasă decât de ei înşişi. 
Cântăresc fiecare decizie în funcţie de măsura în care le va 
spori sau nu puterea ori influenţa personală. În istoria 
noastră, liderii şi-au distrus deseori propriile ţări sau colonii 
în încercarea de a-şi păstra puterea. 

Octopăianjenul era încăpățânat. 

— Ceea ce descrii tu pur şi simplu nu poate fi adevărat în 
raport cu o specie avansată, insistă Archie. Legile 
fundamentale ale evoluţiei indică în mod clar că acele specii 
care pun pe primul plan binele grupului vor supravieţui 
celor în care individul deţine supremaţia. Voi sugeraţi că 
fiinţele umane sunt un fel de aberaţie, o ciudăţenie a 
naţiunii care încalcă. 

Nicole îl întrerupse. 


— Toate astea sunt foarte interesante, dar avem o 
chestiune mai presantă. Trebuie să schiţăm un plan de 
acţiune care să nu aibă lacune. Richard, dacă nu-ţi place 
planul lui Archie, ce propui? 

Richard reflectă câteva momente înainte de a vorbi. 

— Eu cred că Nakamura a angajat Noul Eden în această 
acţiune împotriva octopăianjenilor din multe motive, unul 
fiind înlăturarea criticilor la adresa eşecului guvernării sale. 
Nu cred că el poate fi întors din drum, decât dacă cetăţenii 
se pronunţă într-o măsură copleşitoare împotriva războiului 
şi, îmi pare rău să spun, dar nu cred că asta se va întâmpla, 
decât în cazul în care coloniştii sunt convinşi că războiul va 
fi un dezastru. 

— Aşadar, tu crezi că amenințările sunt necesare? Întrebă 
Nicole. 

— Ca un minim. Părerea mea e că o demonstraţie de forţă 
militară făcută de octopăianjeni ar fi perfectă, spuse 
Richard. 

— Mă tem că lucrul ăsta e imposibil, cel puţin în 
circumstanţele actuale, spuse Archie. 

— De ce? Întrebă Richard. Optimizatorul Şef vorbea cu 
încredere despre câştigarea oricărui război care ar putea 
avea loc. Dacă aţi ataca şi aţi distruge în întregime tabăra 
aia. 

— Acum tu nu ne înţelegi pe noi, spuse Archie. Pentru că 
războiul sau orice alt conflict care poate duce în mod 
deliberat la decese este o cale foarte ineficientă de 
rezolvare a disputelor, colonia noastră are reglementări 
foarte stricte în privinţa acţiunilor ostile. În societatea 
noastră s-au instituit măsuri de control astfel încât războiul 
să fie ultima soluţie posibilă. De exemplu, noi nu avem 
armată permanentă şi nici stocuri de arme. Şi mai există şi 
alte metode de restricţionare. Toţi optimizatorii care 
participă la luarea unei decizii de declarare a războiului, ca 
şi toţi octopăianjenii angajaţi într-un conflict armat, sunt 
lichidaţi imediat după razboi. 


— Poftim? Exclamă Richard, nevenindu-i să creadă. Aşa 
ceva nu e cu putinţă! 

— Ba da, este, spuse Archie. După cum îţi imaginezi, aceşti 
factori împiedică semnificativ angajarea noastră în ostilităţi 
care nu au un caracter de apărare. Optimizatorul Şef ştie 
că şi-a semnat propria condamnare la moarte acum două 
săptămâni, când a autorizat începerea pregătirilor de 
război. Toţi cei optzeci de octopăianjeni care lucrează acum 
în Domeniul de Război vor fi lichidaţi, fie când acest război 
se termină, fie când ameninţarea războiului a depăşit în 
mod oficial. Eu însumi, întrucât am luat parte la discuţiile 
de azi, voi fi trecut pe lista de lichidare, dacă se declară 
războiul. Richard şi Nicole rămaseră fără grai. 

— Pentru un octopăianjen, continuă Archie, singura 
justificare posibilă pentru un război este ameninţarea fără 
echivoc a însăşi supravieţuirii coloniei. O dată ce 
ameninţarea este identificată şi recunoscută, specia noastră 
cunoaşte o metamorfoză şi trece la război, luptând fără 
milă, până când ameninţarea este cu desăvârşire înlăturată 
sau colonia noastră este distrusă. Cu multe generaţii în 
urmă, unii optimizatori foarte înţelepţi şi-au dat seama că, 
din punct de vedere psihic, acei octopăianjeni angajaţi în 
ucidere sau în plănuirea uciderii erau atât de perturbaţi de 
experienţele prin care trecuseră, încât deveneau un 
obstacol semnificativ în calea funcţionării paşnice a coloniei. 
De asta au fost legiferate normele privitoare la lichidare. 

Richard şi Nicole rămaseră tăcuţi, chiar şi după ce Archie 
termină de vorbit. În cele din urmă, Richard dădu să-i ceară 
lui Archie să iasă din cameră pentru a putea vorbi între 
patru ochi cu soţia sa, dar îşi aminti repede de 
omniprezenţii cuadroizi. 

— Dragă Nicole, spuse el în sfârşit, planul lui Archie nu mi 
se pare foarte bun, din mai multe motive. În primul rând, eu 
ar trebui să merg cu el, şinu tu. 

Când Nicole dădu să-l întrerupă, Richard îi făcu semn să 
tacă. 


— Te rog să mă asculţi până la capăt, spuse el. În toată 
căsnicia noastră, dar mai ales de când am plecat de la Baza 
de Tranzit, tu ai fost mereu luptătoarea, ţi-ai pus mereu la 
bătaie timpul şi energia pentru binele familiei sau al 
coloniei. Acum e rândul meu. În plus, de data asta cred că 
eu sunt mai potrivit pentru misiunea propusă. Eu îi pot 
speria mai uşor pe semenii noştri, descriind loviturile 
nimicitoare pe care le pot primi de la octopăianjeni. 

— Dar tu nu vorbeşti bine limba lor, protestă Nicole. Fără 
translatorul tău. 

— M-am gândit şi la asta, spuse Richard. Şi cred că ar 
trebui ca Ellie şi Nikki să vină cu Archie şi cu mine. În 
primul rând, dacă avem un copil printre noi, probabilitatea 
să fim ucişi de trupele din avangardă se reduce semnificativ. 
În al doilea rând, Ellie vorbeşte fluent limba 
octopăianjenilor şi mă poate ajuta dacă translatorul meu se 
dovedeşte necorespunzător. În al treilea rând, şi acesta e 
poate motivul cel mai important, singura crimă pe care 
Nakamura şi acoliţii lui le-o pot atribui octopăianjenilor este 
răpirea lui Ellie. Dacă ea apare în faţa lor, sănătoasă şi plină 
de laude la adresa inamicului extraterestru, efortul de 
război va fi subminat. 

Nicole se încruntă. 

— Nu-mi place ideea ca Nikki să meargă cu voi. E mult 
prea periculos. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă fetiţa 
păţeşte ceva. 

— Nici eu, spuse Richard. Dar nu cred că Ellie va merge 
fără ea. Nu există planuri bune, Nicole. Vom fi nevoiţi să 
alegem varianta cea mai puţin problematică. 

În timpul unei pauze survenită în conversaţie, Archie li se 
adresă în culori. 

— Argumentele lui Richard sunt excelente, îi spuse 
octopăianjenul lui Nicole. Şi mai e un motiv pentru care 
este preferabil ca tu să rămâi aici în Oraşul de Smarald: 
restul oamenilor rămaşi aici vor avea nevoie de talentul tău 
de conducător în zilele grele care ne aşteaptă. 


Mintea lui Nicole galopa nebuneşte. Nu se aşteptase ca 
Richard să se ofere să plece el. 

— Vrei să spui, Archie, că eşti de acord cu propunerile lui 
Richard, inclusiv să le luaţi pe Ellie şi Nikki cu voi? 

— Da, răspunse octopăianjenul. 

Nicole se întoarse spre soţul ei. 

— Dar, Richard, ştiu bine cât de tare urăşti ceea ce 
numeşti „rahatul politic”. Eşti sigur că te-ai gândit bine? 

Richard dădu afirmativ din cap. Nicole ridică din umeri. 

— În regulă, atunci, spuse ea. Să vorbim cu Ellie. Dacă ea 
e de acord, se cheamă că avem un plan. 

* 

Optimizatorul Şef consideră că propunerea amendată 
avea unele şanse de succes, dar ţinu să amintească 
fiecăruia că, pe baza analizei făcute de octopăianjeni, exista 
totuşi o mare probabilitate ca atât Archie, cât şi Richard să 
fie ucişi. Nicole simţi că-i stă inima în loc când traduse 
atenţionarea liderului octopăianjen. Nimic din ceea ce 
spunea Optimizatorul Şef nu constituia o noutate pentru 
Nicole, însă era atât de implicată în planuri şi discuţii încât 
nu conştientiza pe deplin posibilele rezultate ale deciziei 
lor. 

Nicole vorbi foarte puţin cât timp factorii de decizie 
căzură de acord asupra unui orar de bază. Când îl auzi pe 
Richard spunând că Archie şi el, cu sau fără Ellie şi Nikki, 
vor părăsi Oraşul de Smarald a doua zi, la un tert după 
ivirea zorilor, Nicole se cutremură. Mâine, vieţile noastre se 
vor schimba din nou, se gândi ea. 

În drumul de întoarcere în zona lor rămase tăcută. În timp 
ce Richard şi Archie discutau despre tot felul de lucruri, 
Nicole se lupta cu propria-i frică tot mai mare. O voce 
interioară, una pe care n-o mai auzise de mulţi ani, îi 
spunea că a doua zi îl va vedea pe Richard pentru ultima 
oară. O fi asta vreo reacţie ciudată din partea mea? Se 
întrebă ea critic. Mă deranjează să-l las pe Richard să fie el 
eroul? 


Forţa premoniţiei creştea, în ciuda încercărilor lui Nicole 
de a o combate. Îşi aminti o noapte cumplită cu mulţi, mulţi 
ani în urmă, petrecută în dormitorul ei din căsuţa din Chilly- 
Mazarin. Se trezise ţipând dintr-un coşmar intens, violent. 
„Mama a murit!” strigase la acea vreme fetiţa de zece ani. 

Tatăl ei încercase s-o liniştească şi-i explicase că mama era 
doar plecată în vizită la familia ei de pe Coasta de Fildeş. 
Telegrama care anunţa moartea mamei ei avea să sosească 
şapte ore mai târziu. 

În timpul ăsta, Richard spunea: 

— Dacă nu aveţi stocuri de arme şi soldaţi instruiți, cum 
naiba vă puteţi pregăti de război destul de repede ca să vă 
apăraţi? 

— Asta nu pot să-ţi spun, răspunse Archie. Dar, crede-mă, 
ştiu sigur că la această oră, un conflict între speciile noastre 
poate avea ca rezultat anihilarea civilizaţiei umane de pe 
Rama. 

Nicole nu-şi putea linişti sufletul chinuit. Deşi îşi tot repeta 
că exagerează, teama premonitorie nu se micşora. Îşi 
întinse mâna şi-l luă pe Richard de mână. El îşi împreună 
degetele cu ale ei şi continuă să discute cu Archie. 

Nicole îl privi atentă. Sunt mândră de tine, Richard, dar 
sunt şi înspăimântată. Îşi simţi ochii umezi de lacrimi. Şi 
încă nu-s pregătită să-ţi spun adio. 

* 

Era foarte târziu când Nicole se duse la culcare. O trezise 
cu blândeţe pe Ellie, fără să-i deranjeze pe Nikki şi pe 
gemenii Watanabe, care dormeau în casa familiei Wakefield 
pentru ca Patrick şi Nai să-şi petreacă singuri noaptea 
nunţii. Bineînţeles că Ellie avusese multe întrebări. Richard 
şi Nicole îi explicaseră planul, inclusiv toate lucrurile 
importante pe care le aflaseră de la Archie şi de la 
Optimizatorul Şef în acea seară. Ellie se arătase speriată, 
dar în cele din urmă fusese de acord ca ea şi Nikki să-i 
însoţească a doua zi pe Richard şi Archie. 


Nicole nu putea să adoarmă. După ce se răsuci de pe o 
parte pe alta timp de o oră, avu o succesiune de vise scurte, 
haotice. În ultimul vis, avea iar şapte ani şi se afla pe Coasta 
de Fildeş, în mijlocul ceremoniei poro. Era în apă, pe 
jumătate goală, iar leoaica dădea târcoale eleşteului. Mica 
Nicole trase adânc aer în piept şi se scufundă în apă. Când 
ieşi la suprafaţă, pe mal, unde fusese leoaica, stătea 
Richard. La început Richard era tânăr şi-i zâmbea, dar 
îmbătrâni rapid sub ochii ei şi redeveni acelaşi Richard aflat 
în acel moment în pat, lângă ea. Auzi la ureche glasul lui 
Omeh. „Priveşte cu atenţie, Ronata”, spunea glasul. „Şi nu 
uita.” 

Se trezi. Richard dormea liniştit. Nicole se ridică în capul 
oaselor şi bătu în perete o dată. În uşă apăru un licurici, 
luminând puţin dormitorul. Nicole se uită lung la soţul ei. Îi 
privi părul şi barba încărunţite de bătrâneţe, şi şi le aminti 
când erau negre. Îşi aminti cu duioşie ardoarea şi umorul 
lui din perioada în care îi făcuse curte în New York. Făcu o 
grimasă, inspiră adânc, îşi sărută degetul arătător şi-l puse 
pe buzele lui Richard. Acesta nu se mişcă. Nicole mai studie 
câteva minute fiecare trăsătură a feţei soţului ei. Lacrimile 
îi curgeau pe obraji şi cădeau de pe bărbie pe cearceafuri. 

— 'Te iubesc, Richard, spuse ea. 

Război pe Rama. 

RAPORT Număr 319 

Momentul transmisiei: 156 307 872 574.2009 

Timpul de la Alerta de Gradul Unu: [11.9766 

Menţiuni: Baza de Tranzit 23-419 

Nava spaţială 947 

Călători spaţiali 47249 (A & B) 

În timpul ultimului interval, structura şi ordinea 
comunităţilor care călătoresc prin spaţiu în interiorul navei 
spaţiale au continuat să se dezintegreze. În ciuda 
avertismentelor octopăianjenilor (călător spaţial 42666) şi 
a încercărilor lăudabile făcute de ei spre a evita un conflict 
la scară largă cu oamenii (432806), acum este şi mai 


probabil ca un război dezastruos între cele două specii, în 
urma căruia ar putea rămâne numai câţiva supraviețuitori, 
să aibă loc în următoarele câteva intervale. Drept urmare, 
situaţia întruneşte toate condiţiile cerute de o intervenţie 
de gradul doi. 

Activitatea de intervenţie anterioară a fost declarată un 
eşec, în primul rând din cauză că cea mai agresivă dintre 
cele două specii, oamenii, este esențialmente insensibilă la 
întreaga gamă de tehnici subtile de intervenţie. Numai 
câţiva oameni au răspuns la multele încercări de modificare 
a comportamentului lor ostil şi cei care într-adevăr au 
reacţionat, nu au putut să oprească genocidul comis de 
guvernanţii lor asupra avianilor şi sesilelor (447294-A & B). 

Oamenii sunt organizaţi în maniera rigidă, ierarhică 
observată adesea la speciile aflate în stadiul imediat 
anterior călătoriilor spaţiale. Ei continuă să fie dominați de 
o conducere al cărei unic obiectiv este păstrarea puterii 
personale. Bunăstarea comunităţii umane şi chiar 
supraviețuirea ei sunt subordonate perpetuării unui sistem 
politic care le oferă actualilor lideri ai oamenilor autoritate 
deplină. Ca atare, este puţin probabil ca ameninţarea 
extinderii conflictului dintre oameni şi octopăianjeni să 
poată fi evitată prin apeluri la logică. 

Un mic grup de oameni, incluzând aproape întreaga 
familie care a locuit la Baza de Tranzit timp de peste un an, 
locuieşte în continuare în principalul oraş al 
octopăianjenilor. Interacțiunea acestor oameni cu gazdele 
lor a demonstrat posibilitatea ca aceste două specii să 
trăiască în armonie. De curând, o delegaţie mixtă alcătuită 
din trei reprezentanţi ai acestui grup de oameni şi un 
octopăianjen a hotărât să facă un efort concentrat pentru a 
preveni un război total interspecii, prin contactarea directă 
a liderilor coloniei umane. Totuşi, probabilitatea ca această 
delegaţie să aibă succes este foarte mică. 

Până acum, octopăianjenii nu au întreprins nici o acţiune 
vădit ostilă, însă au început procesul de pregătire pentru un 


război împotriva oamenilor. Deşi vor lupta numai dacă 
hotărăsc că supraviețuirea comunităţii lor este în pericol, 
posibilităţile biologice avansate ale octopăianjenilor fac ca 
rezultatul unui astfel de război să fie dinainte ştiut. 

Ce nu se cunoaşte sigur este modul în care vor reacţiona 
oamenii o dată ce conflictul ia amploare şi ei suferă pierderi 
grele. Este posibil ca războiul să se termine repede şi, cu 
timpul, cele două comunităţi supraviețuitoare să ajungă din 
nou într-o situaţie de oarecare echilibru. Totuşi, pe baza 
datelor disponibile obţinute prin observarea oamenilor, nu e 
deloc de neglijat posibilitatea ca această specie să continue 
lupta până când majoritatea sau toţi membrii ei vor pieri. 
Un astfel de rezultat ar distruge orice rămăşiţe ale uneia 
sau chiar ale ambelor specii călătoare prin spaţiu din navă. 
Pentru a preîntâmpina un astfel de rezultat dezavantajos 
pentru proiect, se recomandă luarea în considerare a unei 
intervenţii de gradul doi. 

Pe Nicole o trezi zgomotul făcut de cei trei copii care se 
jucau în camera de zi. În timp ce-şi îmbrăca halatul de casă, 
Ellie veni la uşa dormitorului şi o întrebă dacă n-a văzut 
cumva păpuşa preferată a micuţei Nikki. 

— Cred că e sub patul ei, răspunse Nicole. 

Ellie se întoarse la împachetat. Ncole îl auzi pe Richard în 
baie. Nu mai durează mult, se gândea când nepoata ei 
apăru dintr-o dată în uşă. 

— Eu şi cu mami plecăm, Nonni, spuse zâmbind fetiţa. Ne 
ducem să-l vedem pe tati. 

Nicole desfăcu braţele şi fetiţa alergă la ea, să fie 
îmbrăţişată. Cuprinse fetiţa strâns în braţe şi începu să-i 
mângâie părul. 

— Ştiu, iubito, spuse ea. O să-mi fie dor de tine, Nikki. 
Câteva clipe mai târziu, ambii gemeni Watanabe dădură 
buzna în cameră. 

— Mi-e foame, doamnă Wakefield, spuse Galileo. 

— Şi mie, adăugă Kepler. 


Cu părere de rău, Nicole îi dădu drumul nepoatei ei şi se 
îndreptă spre uşă. 

— În regulă, băieţi, spuse ea. Micul vostru dejun va fi gata 
în câteva minute. 

Când cei trei copii aproape terminaseră de mâncat, la uşă 
sosiră Max, Eponine şi Marius. 

— Ştii ceva, unchiule Max? Spuse Nikki înainte ca Nicole 
să apuce măcar să-i salute pe soţii Puckett. Mă duc să-l văd 
pe tati. 

Cele patru ore zburară repede. Richard şi Nicole explicară 
totul de două ori, mai întâi lui Max şi lui Eponine, iar apoi 
proaspeţilor căsătoriţi, care încă mai radiau de pe urma 
plăcerilor din noaptea nunţii. Pe măsură ce se apropia 
momentul plecării lui Richard, Ellie şi Nikki, emoția şi 
energia ce caracterizaseră conversaţia de-a lungul dimineţii 
începură să dispară. Nicole simţea un gol în stomac. 
Relaxează-te şi zâmbeşte, îşi spuse ea. Ai să faci despărţirea 
şi mai grea dacă eşti tristă. 

Max fu primul care îşi luă rămas bun. 

— Vino încoace, prinţeso, şi dă-i unchiului Max o sărutare, 
îi spuse el lui Nikki. 

Fetiţa se supuse ascultătoare. Apoi Max se îndreptă de 
spate şi se duse la Ellie, care stătea de vorbă cu mama ei, în 
cealaltă parte a camerei. 

— Ai grijă de fetiţa asta, Ellie, spuse el îmbrăţişând-o, şi 
nu-i lăsa pe nemernici să-şi impună punctul de vedere. 

Max dădu mâna cu Richard, apoi îi chemă pe gemenii 
Watanabe să plece împreună cu el. Atmosfera din cameră 
se modifica repede. În ciuda faptului că-şi promisese să 
rămână calmă, Nicole simţi un val de panică atunci când îşi 
dădu seama subit că mai erau doar câteva minute până la 
despărţire. Patrick, Nai, Benjy şi Eponine urmară exemplul 
lui Max şi-i îmbrăţişară pe cei trei care plecau. 

Nicole încercă s-o mai îmbrăţişeze o dată pe Nicole, dar 
fetiţa fugi afară, să se joace cu gemenii. Ellie îşi luă rămas 
bun de la Eponine şi se întoarse spre mama ei. 


— O să-mi fie dor de tine, mamă, spuse ea veselă. Te 
iubesc foarte mult. 

Nicole se strădui să-şi păstreze echilibrul emoţional. 

— N-aş fi putut avea o fiică mai bună, spuse ea. 

În timp ce cele două se îmbrăţişau, Nicole îi spuse încet lui 
Ellie la ureche: 

— Ai grijă, sunt o mulţime de lucruri în joc. 

Ellie se desprinse din îmbrăţişare şi-şi privi mama în ochi. 

— Ştiu, mamă, spuse ea serioasă, şi asta mă înspăimântă. 
Sper să nu dezamăgesc. 

— N-ai să dezamăgeşti, spuse cu degajare Nicole, 
bătându-şi fiica pe umeri. Doar să nu uiţi ce spunea 
greierele lui Pinocchio. 

Ellie zâmbi. 

— Întotdeauna să-ţi laşi conştiinţa să-ţi fie călăuză." 

— A venit Archie! O auziră pe Nikki strigând. 

Se uită în jur, după soţul ei. Unde e Richard? Se întrebă ea 
speriată. Nu mi-am luat rămas bun. O văzu ca prin ceaţă pe 
Ellie îndreptându-se spre uşă cu două rucsacuri. Nicole 
abia mai putea respira. Îl auzi pe Patrick întrebând „Unde e 
unchiul Richard?” şi un glas răspunse din birou: „Sunt aici, 
în spate.” Nicole o luă la fugă pe hol, spre birou. Richard 
şedea pe podea, înconjurat de componente electronice şi de 
propriul bagaj desfăcut. Nicole rămase în prag o clipă, 
ţinându-şi respiraţia. 

Richard o auzi în spatele lui şi se întoarse. 

— O, bună, iubito, spuse el cu nonşalanţă. Încă nu m-am 
dumirit câte componente de rezervă ar trebui să iau pentru 
translatorii mei. 

— A venit Archie, spuse încet Nicole. Richard se uită la 
ceas. 

— Cred că e timpul să plecăm, spuse el. 

Culese o mână de componente electronice şi le îndesă în 
rucsac. Apoi se ridică şi se îndreptă spre Nicole. 

— Unchiule Richard! Strigă Patrick. 

— Vin! Strigă Richard. Doar un minut. 


Nicole începu să tremure în clipa în care Richard o 
cuprinse în braţe. 

— Hei, e în ordine, spuse el. Am mai fost despărțiți. Frica 
lui Nicole devenise atât de puternică încât nu putea să 
vorbească. Încercă cu disperare să fie curajoasă, dar era 
imposibil. Ştia că-şi atinge soţul pentru ultima dată. 

Îl luă pe Richard pe după gât şi-l trase uşor spre ea ca să-l 
poată săruta. Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Voia să oprească 
timpul în loc, voia ca acest ultim moment să dureze o 
veşnicie. Ochii ei fotografiară chipul lui Richard; îl sărută cu 
blândeţe pe buze. 

— 'Te iubesc, Nicole, spuse el. 

Preţ de o clipă, ea nu crezu că-i va putea răspunde. 

— Şi eu te iubesc, reuşi să articuleze în cele din urmă. 
Richard îşi ridică rucsacul pe umăr şi-i făcu cu mâna. 

Nicole rămase în prag, uitându-se în urma lui. Auzi în 
minte glasul lui Omeh: „Nu uita.” 

* 

Lui Nikki nu-i venea să creadă cât e de norocoasă. Acolo, 
în faţa ei, chiar în dreptul porţilor Oraşului de Smarald îi 
aştepta un struţozaur, exact cum îi spusese Archie. Se foi 
nerăbdătoare în timp ce maică-sa îi încheia fermoarul la 
haină. 

— Pot să-l hrănesc, mamă? Întrebă ea. Pot? Pot? Richard o 
ajută pe Nikki să încalece pe struţozaur. 

— Mulţumesc, Boobah, spuse fetiţa cuibărindu-se 
confortabil în adâncitură. 

— Sincronizarea a fost pusă la punct cu foarte mare 
atenţie, le spuse Archie lui Richard şi Ellie în timp ce 
înaintau pe poteca din pădure. Vom ajunge în tabără când 
toţi soldaţii se aşază la micul dejun. În felul ăsta ne va vedea 
toată lumea. 

— Cum vom şti precis când să ne facem apariţia? Întrebă 
Richard. 

— Cu ajutorul unor cuadroizi din câmpiile din nordul 
îndepărtat. De îndată ce primii soldaţi s-au trezit şi încep să 


se mişte pe-afară, pe lângă corturi, Timmy, prietenul tău 
avian va zbura pe deasupra lor, purtând un anunţ scris 
privitor la sosirea noastră iminentă. Mesajul nostru va 
indica faptul că vom fi precedaţi de licurici şi că vom flutura 
un steag alb, aşa cum ai propustu. 

Nikki observă nişte ochi ciudaţi uitându-se la ei din 
întunecimea pădurii. 

— Nu-i aşa că e amuzant? O întrebă pe maică-sa. Ellie nu 
răspunse. 

* 

Archie opri struţozaurul la aproximativ un kilometru la sud 
de tabăra oamenilor. Lanternele şi celelalte lumini din afara 
corturilor înşirate departe, în faţa lor păreau nişte stele 
licărind în noapte. 

— Cam în momentul ăsta, Timmy ar trebui să arunce 
mesajul nostru în tabără, spuse Archie. 

Timp de aproape un tert înaintară cu grijă în întuneric, 
nevrând să folosească licuricii ca nu cumva să fie observați 
prea devreme. Nikki dormea liniştită, cu capul în poala 
mamei ei. Richard, octopăianjenul şi Ellie erau încordaţi. 
Înainte de a se opri, Richard întrebase: 

— Ce facem dacă soldaţii trag în noi, înainte să apucăm să 
spunem ceva? 

— Facem stânga-împrejur şi ne retragem cât de repede 
putem, răspunse Archie. 

— Şi dacă vin după noi cu elicoptere şi reflectoare? 

— Dacă aleargă cât de repede poate, struţozaurul va 
ajunge la pădure în aproape patru vodeni. 

Timmy se întoarse la grup şi raportă, cu un scurt sporovăit 
la care Archie răspunse în culori, că şi-a îndeplinise 
misiunea. Apoi Richard şi Timmy îşi luară rămas bun. 
Câteva clipe mai târziu, în timp ce Timmy se îndepărta în 
zbor spre Oraşul de Smarald, doi licurici se aprinseră lângă 
potecă şi apoi se îndreptară spre tabăra oamenilor. Richard 
conducea procesiunea ţinând în mâna dreaptă un steag alb, 
iar la vreo cincizeci de metri în spatele lui venea 


struţozaurul care-i ducea în spate pe Ellie, Archie şi copilul 
adormit. 

Când grupul ajunse la circa patru sute de metri de tabără, 
Richard îi văzu pe soldaţi prin binoclu. Aceştia stăteau în 
picioare, uitându-se în direcţia lor. Richard numără 
douăzeci şi şase cu totul, inclusiv trei cu puştile în poziţie de 
tragere şi alţi doi care scrutau întunericul prin binoclu. 

Conform planului, Ellie, Archie şi Nikki descălecară când 
ajunseră la vreo două sute de metri de tabără. Struţozaurul 
fu expediat înapoi în Oraşul de Smarald, după care porniră 
toţi patru spre soldaţi. Nikki protestă la început când o 
treziră, căci nu-şi făcuse somnul, dar percepând importanţa 
cererii mamei ei de a nu face zgomot, se potoli. Archie 
mergea între cei doi adulţi. Nikki o ţinea de mână pe mama 
ei şi fugea ca să ţină pasul cu cei mari. 

— Alo, voi de colo! Strigă Richard când consideră că poate 
fi auzit. Venim cu gânduri paşnice. 

Flutură cu putere steagul alb. 

— Eu sunt Richard Wakefield. Împreună cu mine se află 
fiica mea, Ellie, nepoata mea, Nikki şi un reprezentant al 
octopăianjenilor. 

Probabil că era o privelişte uimitoare pentru soldaţi, căci 
niciunul dintre ei nu mai văzuse până atunci un 
octopăianjen. În timp ce Licuricii pluteau deasupra 
capetelor soldaţilor, Richard şi grupul său ieşiră din 
întunericul raman. Unul dintre soldaţi făcu un pas înainte şi 
spuse: 

— Sunt căpitanul Enrico Pioggi, comandantul acestei 
tabere. În numele forţelor armate ale Noului Eden, accept 
capitularea voastră. 

* 


Din cauză că anunţul iminentei lor sosiri fusese transmis în 
tabără cu nici o jumătate de oră mai devreme, corpul de 
comandă din Noul Eden nu avusese timp să întocmească un 
plan cu privire la prizonieri. De îndată ce raportase că un 
grup format dintr-un bărbat, o femeie, un copil şi un 


octopăianjen extraterestru se apropie într-adevăr de tabăra 
lui, căpitanul Pioggi luase din nou legătura prin radio cu 
comandamentul frontului din New York şi ceruse 
instrucţiuni. Colonelul însărcinat cu campania îi spusese „să 
lege prizonierii” şi „să rămână pe recepţie pentru ordine 
ulterioare”. 

Richard anticipase că nici un ofiţer nu va întreprinde vreo 
acţiune hotărâtoare până nu va fi consultat Nakamura 
însuşi. În timpul lungii lor călătorii pe struţozaur, îi spusese 
lui Archie că era important să folosească timpul pe care-l 
vor avea la dispoziţie printre soldaţii din tabără pentru a 
începe să combată propaganda răspândită de guvernul 
Noului Eden. 

Prizonierii fură percheziţionaţi, după care soldaţii curioşi 
începură să se înghesuie în jurul lor; Richard spuse cu glas 
puternic: 

— Această fiinţă este ceea ce noi numim un octopăianjen. 
Toţi octopăianjenii sunt foarte inteligenţi - în unele privinţe, 
mai inteligenţi decât noi; în Semicilindrul Sudic, care se 
întinde de aici până la cupola polară sudică, trăiesc 
aproximativ cincisprezece mii de octopăianjeni. Familia mea 
şi cu mine trăim în ţinutul lor de peste un an, la propria 
noastră alegere, aş putea să adaug, şi am descoperit că 
octopăianjenii sunt fiinţe morale şi iubitoare de pace. Fiica 
mea Ellie şi cu mine am venit împreună cu acest 
reprezentant al octopăianjenilor, căruia noi îi spunem 
Archie, pentru a încerca să găsim o cale de a opri o 
confruntare militară între speciile noastre. 

— Nu eşti soţia doctorului Robert Turner? Întrebă un 
soldat. Cea pe care au răpit-o octopăianjenii? 

— Ba da, eu sunt, spuse Ellie cu un glas limpede. Numai că 
n-am fost răpită în adevăratul sens al cuvântului. 
Octopăianjenii voiau să stabilească o cale de comunicare cu 
noi şi nu reuşeau. Pe mine m-au luat pentru că au crezut că 
am capacitatea de a le învăţa limba. 

— Fiinţa asta vorbeşte? Întrebă cu neîncredere alt soldat. 


Până în acel moment, Archie stătuse tăcut, aşa cum fusese 
stabilit. 'Toţi soldaţii se holbară uluiţi când benzile de 
culoare începură să izvorască din marginea din dreapta a 
fantei lui şi să i se rotească în jurul capului. 

— Archie vă salută, traduse Ellie. Vă roagă pe fiecare să 
înţelegeţi că nici el, nici vreun alt membru al speciei lui nu 
vor să vă facă râu. Archie mai vrea să vă informez că ştie să 
citească de pe buze şi că va răspunde bucuros la orice 
întrebare din partea voastră. 

— Treaba asta e pe bune? Întrebă un soldat. 

Între timp, căpitanul Pioggi stătea frustrat deoparte, 
relatându-i colonelului din New York, prin radio, ceea ce se 
petrecea sub ochii lui. 

— Da, domnule, spunea el, culori pe cap. culori diferite, 
domnule, roşu, albastru, galben. ca nişte dreptunghiuri, 
dreptunghiuri în mişcare, dau ocol capului lui şi apoi apar 
altele. Cum aţi spus, domnule? Femeia, nevasta doctorului, 
domnule. Se pare că ea ştie ce înseamnă culorile. Nu, 
domnule, nu sunt deloc litere colorate, doar dungi, fâşii 
colorate. Chiar acum, domnule, extraterestrul vorbeşte cu 
soldaţii. Nu, domnule, ei nu folosesc culori. Conform 
spuselor femeii, octopăianjenul ştie să citească de pe buze. 
ca o persoană cu handicap auditiv, domnule. Aceeaşi 
tehnică, bănuiesc; în tot cazul, el răspunde apoi în culori şi 
nevasta doctorului traduce. Nici un fel de armă, domnule. O 
mulţime de jucării, haine, obiecte cu aspect ciudat despre 
care prizonierul Wakefield spune că sunt componente 
electronice. Jucării, domnule, am spus jucării. Fetiţa are o 
mulţime de jucării în rucsacul ei. Nu, aici nu avem scanner. 
Foarte bine, domnule. Aveţi idee cât s-ar putea să aşteptăm, 
domnule? 

* 

La vremea când căpitanul Pioggi primi în sfârşit ordin să-i 
trimită pe prizonieri la New York cu un elicopter, Archie îi 
impresionase profund pe toţi soldaţii din tabără. Începuse 


demonstraţia uluitoarelor sale capacităţi mentale înmulţind 
în gând numere cu cinci şi şase cifre. 

— De unde ştim noi că octopăianjenul ăsta chiar dă 
răspunsul corect? Întrebă un soldat tânăr. Că doar ne-arată 
un şirag de culori şi-atăt. 

— Omule, răspunse Richard râzând, n-ai verificat tu 
adineauri, pe calculatorul locotenentului, că numărul rostit 
de fiica mea e corect? Crezi că ea a calculat în gând 
rezultatul? 

— A, da, răspunse tânărul. Înţeleg ce vrei să spui. Ceea ce- 
i copleşi cu adevărat pe soldaţi fu extraordinara memorie a 
lui Archie. La îndemnul lui Richard, un soldat scrise pe o 
foaie de hârtie o înşiruire de câteva sute de numere şi apoi 
îi citi lui Archie fiecare număr, pe rând. Octopăianjenul le 
repetă prin intermediul lui Ellie fără să facă nici măcar o 
greşeală. Unii soldaţi se gândiră că la mijloc poate fi un 
truc, că poate Richard îi transmitea cumva lui Archie 
semnale luminoase. Totuşi, când Archie repetă performanţa 
în condiţii minuţios controlate, toate îndoielile se risipiră. 

La primirea ordinului de transportare a prizonierilor la 
New York, atmosfera din tabără era relaxată şi 
prietenească. Prima parte a planului lor reuşise mai bine 
decât şi-ar fi putut imagina. Totuşi, Richard nu se simţea 
excesiv de încrezător când urcară la bordul elicopterului 
pentru a traversa o porţiune din Marea Cilindrică. 

* 

Stătură în New York numai în jur de o oră. Gărzi înarmate 
întâmpinară prizonierii la locul de aterizare a elicopterului 
din piaţa vestică, le confiscară rucsacurile în ciuda 
protestelor lui Richard şi Ellie şi-i expediară în Port. 
Richard, cu Nikki în braţe, abia dacă avu timp să admire 
zgârie-norii lui preferaţi, care se înălţau deasupra capului, 
în întuneric. 

lahtul care-i purtă peste jumătatea nordică a Mării 
Cilindrice era similar cu bărcile de placere pe care 
Nakamura şi acoliţii lui le foloseau pe Lacul Shakespeare. 


În timpul traversării, niciunul dintre gardieni nu le adresă 
vreun cuvânt. Nikki le adresă mai multe întrebări, dar 
văzând că nu primeşte nici un răspuns, îi şopti lui Richard 
chicotind: 

— Boobah, oamenii ăştia nu ştiu să vorbească? 

Un vehicul tip electrocar îi aştepta pe un doc construit de 
curând pentru a sprijini noile activităţi din Noul Eden şi a 
Semicilindrului Sudic. Cu preţul unor eforturi şi cheltuieli 
considerabile, oamenii practicaseră o deschizătură în zidul- 
barieră sudic, într-o zonă adiacentă habitatului aviano-sesil 
şi construiseră un complex vast de docuri. 

Richard se întrebă la început de ce grupul lor nu este dus 
direct în Noul Eden, cu elicopterul. După câteva calcule 
mentale rapide, conchise în mod corect că, din cauza 
uriaşei înălţimi a zidului-barieră, a cărui limită superioară 
pătrundea considerabil în regiunea în care gravitatea 
artificială cauzată de rotația navei spaţiale Rama începea să 
scadă substanţial, precum şi din cauza lipsei probabile de 
piloţi talentaţi, exista o limită maximă de altitudine până la 
care aveau voie să zboare elicopterele construite în grabă. 
Asta înseamnă că oamenii trebuie să-şi transporte trupele şi 
personalul auxiliar fie prin acest doc, fie pe calea şanţului 
cu apă şi prin tunelul de dedesubtul celui de-al doilea 
habitat, îşi spuse Richard urcând în electrocar. 

Electrocarul era condus de un biot Garcia. În fata şi în 
spatele lor mergeau alte două vehicule similare, în ambele 
aflându-se oameni înarmaţi. Străbătură în viteză Platoul 
Central cufundat în beznă. Richard stătea în faţă, lângă 
şofer iar Archie, Ellie şi Nikki, în spate. Richard se întorsese 
în scaun şi cu intenţia de a-i aminti lui Archie cele cinci 
tipuri de bioţi din Noul Eden, dar Garcia îl întrerupse. 

— Prizonierul Wakefield trebuie să se uite drept înainte şi 
să tacă. 

— Nu e puţintel caraghios? Întrebă Richard voios. Biotul 
Garcia îşi luă mâna dreaptă de pe volan şi-l izbi cu putere 


pe Richard peste faţă, cu dosul palmei. Forţa loviturii îl făcu 
pe Richard să se clatine. 

— Privirea înainte şi gura închisă, repetă biotul. Această 
bruscă manifestare de violenţă o făcu pe Nikki să plângă. 
Ellie încercă s-o liniştească şi să o facă să tacă. 

— Mami, nu-mi place şoferul, spuse fetiţa. Zău că nu-mi 
place. 

Intrară în habitat printr-un punct de control. În Noul Eden 
era noapte. Archie şi cei trei oameni fură transbordaţi într- 
un alt electrocar, deschis de data asta, condus de un alt biot 
Garcia. Richard remarcă imediat că în Noul Eden era 
aproape la fel de frig ca în exteriorul habitatului, pe Rama. 
Electrocarul se hurducăia pe drumul aflat într-o stare 
jalnică. În locul unde fusese cândva staţia de tren pentru 
satul Positano, vehiculul coti spre nord. Cincisprezece- 
douăzeci de oameni stăteau în jurul focurilor aprinse pe 
platforma de beton care înconjura vechea gară, iar alţi trei 
sau patru dormeau întinşi sub cutii de carton şi haine vechi. 

— Ce fac oamenii ăia, mami? Întrebă Nikki. 

Ellie nu răspunse, căci biotul Garcia se întoarse repede, cu 
o privire ostilă. 

În faţă se vedeau deja luminile de neon ale Vegasului când 
electrocarul coti la stânga, pe o alee rezidenţială dintr-un 
sector împădurit care făcuse parte, cândva, din Pădurea 
Sherwood. Vehiculul se opri brusc în faţa unei case mari, 
clădită în stilul unui conac. Doi orientali înarmaţi cu pistoale 
şi pumnale se apropiară de electrocar, le făcură semn 
pasagerilor să coboare şi apoi expediară biotul. 

— Veniţi cu noi, spuse unul dintre bărbaţi. 

Archie şi tovarăşii săi oameni intrară în casă şi fură duşi pe 
o scară lungă, într-un subsol fără ferestre. 

— Aveţi mâncare şi apă pe masă, spuse al doilea bărbat şi 
începu să urce scara. 

— Stai puţin, spuse Richard. Rucsacurile noastre. Avem 
nevoie de rucsacurile noastre. 


— Vă vor fi returnate de îndată ce conţinutul lor va fi fost 
verificat cu atenţie, spuse tăios omul. 

— Şi când îl putem vedea pe Nakamura? Întrebă Richard. 

Bărbatul ridică din umeri, cu chipul lipsit de orice 
expresie, apoi o luă repede pe scări în sus. 

Zilele treceau foarte încet. La început, Richard, Ellie şi 
Nicole nu avură nici un punct de reper pentru măsurarea 
timpului, dar curând aflară că octopăianjenii au un ceas 
interior minunat de precis, calibrat şi îmbunătăţit prin 
educaţie, în perioada copilăriei. După ce-l convinseră pe 
Archie să adopte unităţile de măsură pentru timp utilizate 
de oameni (Richard recursese la obişnuitul său citat, „Când 
eşti la Roma.” pentru a-l convinge pe Archie să renunţe, cel 
puţin temporar, la terţii, vodenii, fengii şi nileţii lui) 
descoperiră, uitându-se pe furiş la ceasul digital al 
gardianului care le aducea apă şi mâncare, că ceasul intern 
al lui Archie greşea cu cel mult zece secunde în douăzeci şi 
patru de ore. 

Nikki se distra întrebându-l întruna pe Archie cât e ceasul. 
Ca urmare, după observări repetate, Richard şi chiar şi 
Nikki învăţară expresiile în culorile folosite de Archie 
pentru a se referi la timp şi la numerele mici. De fapt, pe 
măsură ce zilele treceau, conversațiile regulate din subsol îl 
ajutară pe Richard să-şi îmbunătăţească în mod semnificativ 
cunoştinţele de limbă octopăienjenească. Deşi nu se 
pricepea la fel de bine ca Ellie să interpreteze benzile de 
culoare, după o săptămână Richard conversa cu Archie fără 
a mai avea nevoie de serviciile de translator ale lui Ellie. 

Oamenii dormeau pe saltele japoneze aşezate direct pe 
podea. Archie se ghemuia lângă ei în puţinele ore pe care le 
petrecea dormind în fiecare noapte. O dată pe zi, unul din 
cei doi orientali le completa proviziile. Richard nu uita 
niciodată să le amintească gardienilor că tot mai aşteaptă 
să-şi recapete rucsacurile şi că vor o întrevedere cu 
Nakamura. 


După opt zile, spălarea de fiecare zi cu buretele la 
chiuveta din subsol nu-i mai mulţumi. Richard întrebă dacă 
pot avea acces la un duş şi ceru şi nişte săpun. Câteva ore 
mai târziu, o albie mare de rufe fu coborâtă pe scări. 
Oamenii se îmbăiară pe rând, deşi Nikki se arătă la început 
surprinzător de reticentă să se dezbrace în faţa lui Archie. 
După baie, Richard şi Ellie se simţiră suficient de bine 
pentru a fi puţin mai optimişti. 

— N-are cum să tăinuiască la nesfârşit existenţa noastră, 
spuse Richard. Prea mulţi soldaţi ne-au văzut. Şi nu se 
poate ca ei să nu spună nimic, indiferent ce ordine a dat 
Nakamura. 

— Sunt sigură că vor veni curând după noi, zise şi Ellie cu 
seninătate. 

La sfârşitul celei de-a doua săptămâni de închisoare, 
optimismul lor temporar dispăruse deja. Richard şi Ellie 
începeau să-şi piardă speranţa. Pe deasupra, Nikki devenea 
foarte obraznică, le spunea mereu că se plictiseşte şi se 
plângea că n-are nimic de făcut. Ca să nu se mai 
plictisească, Archie începu să-i spună poveşti. „Legendele” 
lui (Archie avusese o lungă discuţie cu Ellie despre 
semnificaţia exactă a cuvântului înainte să accepte 
termenul) o încântară pe fetiţă. Traduse de Ellie, frazele 
semănau cu acelea pe care copilul le asocia deja cu basmele 
de la culcare. 

— A fost odată ca niciodată, demult, pe vremea 
Înaintaşilor. Începea Archie o poveste, iar Nikki chiţăia de 
plăcere. 

— Cum arătau Înaintaşii, Archie? Întrebă fetiţa după o 
astfel de poveste. 

— Legendele nu spun, răspunse Archie. Aşa că poţi să-ţi 
creezi în minte orice imagine vrei despre ei. 

— Povestea asta e adevărată? Îl întrebă Nikki pe Richard 
cu altă ocazie. Octopăianjenii chiar n-ar fi călătorit 
niciodată în spaţiu dacă nu i-ar fi ajutat Înaintaşii? 


— Aşa spun legendele, răspunse Archie. Ele spun că 
aproape toate cunoştinţele pe care le-am dobândit până 
acum vreo cincizeci de mii de ani ni le-au oferit Înaintaşii. 

Într-o noapte, după ce Nikki adormi, Richard şi Ellie îl 
întrebară pe Archie care era originea legendelor. 

— Ele circulă de zeci de mii de ani de-ai voştri, spuse 
octopăianjenul. Primele însemnări atestate privitoare la 
specia noastră conţin multe din poveştile pe care vi le-am 
spus zilele astea. Există mai multe opinii diferite referitor la 
cât de adevărate sunt legendele. Doctorul Blue crede că 
sunt esențialmente reale şi, probabil, opera unui maestru 
povestitor al cărui geniu n-a fost recunoscut la vremea lui. 

— Dacă legendele pot fi crezute, spuse Archie ca răspuns 
la o altă întrebare a lui Richard, acum foarte mulţi ani, noi, 
octopăianjenii eram creaturi marine simple, a căror evoluţie 
naturală a condus la un grad minim de inteligenţă şi 
conştiinţă de sine. Înaintaşii au fost cei care ne-au 
descoperit potenţialul prin desluşirea structurii noastre 
genetice şi tot ei ne-au modificat de-a lungul mai multor 
generaţii, făcându-ne să devenim aşa cum eram când a 
survenit Marea Calamitate. 

— Ce anume s-a întâmplat cu înaintaşii? Întrebă Ellie. 

— Există multe poveşti, unele contradictorii. Toţi sau 
aproape toţi Înaintaşii care trăiau pe planeta noastră de 
origine au fost probabil ucişi în Marea Calamitate. Unele 
legende sugerează că avanposturile lor coloniale din jurul 
stelelor apropiate au supravieţuit mai multe sute de ani, dar 
că până la urmă au sucombat şi ele. O legendă spune că 
Înaintaşii au continuat să trăiască în alt sistem solar, mai 
favorabil, şi au devenit forma de inteligenţă dominantă din 
galaxie. Noi nu ştim. Tot ce se ştie în mod sigur este că 
porţiunea de uscat a planetei noastre originare a fost de 
nelocuit vreme foarte îndelungată şi că atunci când 
civilizaţia octopăienjenească s-a aventurat din nou să iasă 
din apă, nici un Înaintaş nu mai era în viaţă. 

* 


Cu trecerea zilelor şi apoi a săptămânilor, grupul celor 
patru din subsol îşi creă propriul ritm diurn. În fiecare 
dimineaţă, înainte ca Nikki şi Ellie să se trezească, Archie şi 
Richard discutau despre o gamă largă de subiecte care-i 
interesau pe amândoi. La această dată, Archie citea fără 
greşeală de pe buze, iar Richard înţelegea atât de bine 
explicaţia culorilor octopăianjenului, încât rareori i se 
întâmpla să-l roage să repete ce spusese. 

Multe conversații erau despre ştiinţă. Pe Archie îl fascina 
mai ales istoria ştiinţei la specia umană. El voia să ştie ce 
descoperiri fuseseră făcute şi când, ce anume determinase 
omenirea să investigheze fenomenul cheie şi să facă 
experimente şi la ce modele incorecte sau care concurau 
între ele în explicarea fenomenelor s-a renunţat ca urmare 
a noilor cunoştinţe acumulate. 

— Aşadar, războiul a fost de fapt cel care a accelerat 
dezvoltarea aeronauticii şi a fizicii nucleare la specia 
voastră, spuse Archie, într-o dimineaţă. Ce chestie 
uimitoare! N-ai cum să-ţi dai seama cât e de uluitor pentru 
mine să experimentez, chiar şi indirect, procesul vostru 
progresiv de descoperire a fenomenelor şi legilor naturii. 
Noi avem o istorie complet diferită. La început, specia 
noastră era absolut ignorantă. La scurt timp după aceea a 
fost creat un nou tip de octopăianjen, unul care nu numai că 
gândea, ci şi observa lumea şi înţelegea ce vede. Creatorii şi 
mentorii noştri, înaintaşii, aveau deja explicaţii la toate. 
Sarcina noastră ca specie era foarte simplă. Învăţam ce 
puteam de la protectorii noştri. Fireşte, habar n-aveam de 
încercările şi erorile pe care le implică ştiinţa. De fapt, n- 
aveam nici cea mai mică idee despre cum evoluează 
componentele culturii. Tehnica uimitoare a înaintaşilor ne-a 
permis să sărim peste sute de milioane de ani de evoluţie. 
Nu mai e nevoie să-ţi spun că eram total nepregătiţi să ne 
purtăm de grijă după Marea Calamitate. Conform 
legendelor noastre cu un conţinut mai istoric, principala 
noastră activitate intelectuală în următoarele câteva sute 


de ani a constat în a acumula şi a înţelege cunoştinţele 
Înaintaşilor, atâtea câte am găsit sau ne-am amintit. În 
acest răstimp, cum binefăcătorii noştri nu se mai aflau 
printre noi ca să ne ofere îndrumări morale, societatea 
noastră a regresat. Am traversat o perioadă foarte lungă de 
timp în care s-a pus problema dacă noii octopăianjeni 
inteligenţi creaţi de înaintaşi lor supravieţui sau nu. 

Pe Richard îl copleşea ideea de „specie tehnologic 
derivată”. Într-o dimineaţă, minunându-se iar de această 
descoperire, îi spuse lui Archie: 

— Nu mi-aş fi imaginat că ar putea exista o specie 
călătoare prin spaţiu care să nu fi descifrat de una singură 
legile gravităţii şi să nu fi dedus, printr-o lungă serie de 
experimente, elementele esenţiale ale fizicii, cum ar fi 
caracteristicile spectrului electromagnetic. Îţi stă mintea-n 
loc! Dar acum că înţeleg ce-mi spui, pare foarte firesc. Dacă 
specia A, care este o specie avansată, călătoare prin spaţiu, 
întâlneşte specia B, inteligentă dar undeva mai jos pe scara 
tehnologiei, e perfect logic să presupui că, după contact, 
specia B va sări peste treptele de cunoaştere care le 
despart. 

— Desigur, cazul nostru a fost şi mai neobişnuit, explică 
Archie în aceeaşi dimineaţă. Paradigma pe care o descrii 
este absolut firească şi, după cum arată atât istoria cât şi 
legendele noastre, s-a întâmplat foarte frecvent. Dintre 
speciile de călători spaţiali sunt mai numeroase cele cu 
tehnologie derivată, cum spui tu, decât cele care au evoluat 
în mod natural. Să luăm, de exemplu, avianii şi sesilele. 
Simbioza lor s-a dezvoltat fără vreo intervenţie din exterior 
şi exista deja de mii de ani într-un sistem solar din 
apropierea planetei noastre natale când o misiune de 
explorare iniţiată de înaintaşi i-a vizitat pentru prima oară. 
Însă după întâlnirea cu înaintaşii şi după ce au văzut prima 
navă spaţială din viaţa lor, ei au cerut şi au primit 
tehnologia necesară zborului cosmic. Situaţia noastră este 
generic diferită şi, categoric, „derivată” în mult mai mare 


măsură. Dacă legendele noastre spun adevărul, la vremea 
când noi, octopăianjenii, nici măcar nu ajunseserăm la 
conştiinţa de sine, înaintaşii călătoreau deja prin spaţiu. La 
acea vreme, noi nu eram în stare să concepem nici măcar 
ideea de planetă, cu atât mai puţin cea de spaţiu cosmic. 
Fiinţele avansate cu care ne împărţeam lumea ne-au decis 
soarta. Înaintaşii au recunoscut potenţialul din structura 
noastră genetică. Folosindu-şi cunoştinţele şi priceperea 
tehnică, ne-au îmbunătăţit, ne-au dăruit intelectul, ne-au 
împărtăşit informaţiile lor şi au creat o cultură avansată 
pornind de la o specie care probabil n-ar fi evoluat 
niciodată de una singură. 

Ca urmare a conversaţiilor regulate de dimineaţa, între 
Richard şi Archie se formă o legătură strânsă. Nederanjaţi 
de nimeni, cei doi aveau posibilitatea să-şi împărtăşească 
iubirea neţărmurită pentru cunoaştere. Fiecare sporea 
înţelegerea celuilalt şi astfel îşi îmbogăţeau reciproc 
admiraţia pentru minunile universului. 

Nikki se trezea aproape întotdeauna înaintea lui Ellie. La 
scurt timp după ce fetiţa îşi termina micul dejun, grupul 
intra în a doua etapă a programului zilnic. Deşi, din când în 
când, Nikki juca diverse jocuri cu Archie, cea mai mare 
parte a dimineţii şi-o petrecea într-un fel de şcoală adaptată 
condiţiilor. Avea trei profesori. Nikki ştia puţin să citească, 
făcea adunări şi scăderi elementare, vorbea cu bunicul ei 
despre ştiinţă şi natură şi avea ore de morală şi etică cu 
Archie. De asemenea, învățase alfabetul octopăianjenilor şi 
câteva fraze simple. Nikki prindea foarte repede limbajul 
culorilor, fapt pe care ceilalţi îl atribuiră atât genelor 
modificate cât şi inteligenţei ei înnăscute. 

— Tinerii noştri petrec un număr semnificativ din orele de 
şcoală discutând şi interpretând studii de caz care ridică 
probleme critice de morală, le spuse Archie lui Richard şi 
Ellie într-o dimineaţă, în timpul unei discuţii despre 
educaţie. Pentru exemplificare se aleg situaţii din viaţa 
reală - dar faptele reale pot fi puţin modificate, pentru a 


face subiectele mai interesante; tinerilor octopăianjeni li se 
cere să aprecieze acceptabilitatea diferitelor soluţii 
posibile. Lucrul acesta se face în discuţii deschise. 

— Treaba asta are ca scop acomodarea copiilor voştri, de 
la o vârstă fragedă, cu conceptul de Optimizare? Întrebă 
Richard. 

— Nu chiar, răspunse Archie. Noi încercăm să-i pregătim 
pe tineri pentru adevăratele sarcini ale vieţii, adică pentru 
interacţiunea regulată cu ceilalţi, care presupune multe 
alegeri de ordin comportamental. Fiecare tânăr este 
încurajat cu tărie să folosească studiile de caz pentru a-şi 
forma propriul sistem de valori. Cunoaşterea nu poate 
exista în vid, credem noi. Ea are o semnificaţie adevărată 
numai atunci când face parte integrantă dintr-un mod de 
viaţă. 

Studiile de caz ale lui Archie îi ofereau lui Nikki probleme 
de etică simple, dar elegante. În primele opt lecţii discutară 
despre minciună, corectitudine, prejudecată şi egoism. 
Răspunsurile fetiţei la diverse situaţii atrăgeau deseori 
exemple din propria viaţă. 

— Galileo face sau spune întotdeauna ce crede că-i va 
ajuta să obţină ceea ce vrea el, remarcă Nikki în timpul unei 
lecţii, dovedind că înţelege principiul fundamental ridicat 
de cazul în discuţie. Pentru Galileo, ce vrea el e mai 
important decât orice altceva. Kepler e altfel. El nu mă face 
niciodată să plâng. 

După-amiaza, Nikki dormea. În acest timp, Richard, Ellie şi 
Archie discutau adesea asemănările şi deosebirile dintre 
cele două specii. Într-o zi, după o discuţie însufleţită despre 
cum ar trebui să se poarte fiinţele sensibile şi inteligente cu 
acei membri ai comunităţii care manifestă un 
comportament antisocial, Ellie spuse: 

— Dacă am înţeles bine, societatea voastră e mult mai 
puţin tolerantă decât a noastră. Există în mod clar un „mod 
de viaţă preferat” pe care-l promovează comunităţile 
voastre. Acei octopăianjeni care nu îmbrăţişează acel model 


preferat nu sunt doar ostracizaţi de timpuriu, ci şi 
împiedicaţi să participe la multe din activităţile mai 
profitabile şi „lichidaţi” după o durată de viaţă mai scurtă 
decât cea normală. 

— În societatea noastră, replică Archie, e întotdeauna 
limpede care lucruri sunt acceptabile şi care nu; nu apar 
confuzii, cum se întâmplă în societatea voastră. Astfel, 
indivizii noştri aleg cunoscând pe deplin consecinţele. În 
paranteză fie spus, Domeniul Alternativ nu seamănă cu 
închisorile voastre, ci este un loc unde octopăianjenii, ca şi 
alte specii, pot trăi fără înregimentarea şi optimizarea 
necesare dezvoltării continue şi supravieţuirii coloniei. Unii 
alternativi trăiesc până la adânci bătrâneţi şi sunt foarte 
fericiţi. Societatea voastră, cel puţin din câte am observat, 
pare să nu înţeleagă neconcordanţa fundamentală dintre 
libertatea individuală şi binele comun. Cele două trebuie să 
fie echilibrate cu grijă. Nici un grup nu poate supravieţui 
decât dacă ceea ce este bine pentru comunitate în general 
depăşeşte în importanţă libertatea individuală. Să luăm, de 
exemplu, alocarea resurselor. Cum poate să justifice o fiinţă 
cât de cât inteligentă acumularea şi îngrămădirea de 
cantităţi uriaşe de bunuri materiale în posesia câtorva 
indivizi, când ceilalţi nu au nici măcar hrană, îmbrăcăminte 
şi alte lucruri strict necesare? 

În subsol, Archie nu mai avea momente de reticenţă şi de 
evitare a răspunsurilor, cum se întâmplase uneori în Oraşul 
de Smarald. Vorbea deschis despre toate aspectele 
civilizaţiei sale, de parcă misiunea comună pe care o 
întreprindea cu tovarăşii săi oameni l-ar fi eliberat de toate 
constrângerile. Oare Archie transmitea în mod conştient un 
mesaj celorlalţi oameni care, aproape sigur, monitorizau 
conversaţia? Poate. Dar cât din conversaţie puteau înţelege 
oamenii lui Nakamura, când ei nu cunoşteau deloc limbajul 
culorilor? Nu, părea mai probabil că Archie îşi dădea 
seama, mai bine decât oricare dintre oameni, că se află la 


un pas de moarte şi voia ca ultimele sale zile să fie cât mai 
stimulatoare şi mai pline de sens. 

Într-o noapte, înainte ca Richard şi Ellie să se culce, Archie 
spuse că are să le comunice ceva „personal”. 

— Nu vreau să vă alarmez, dar am consumat aproape 
toată provizia de barrican din depozitul meu de asimilare. 
După cum ştiţi, dacă mai rămânem mult timp aici şi 
barricanul se termină, voi intra în procesul de maturizare 
sexuală. După informaţiile noastre, aceasta înseamnă că voi 
deveni mai agresiv şi mai posesiv. Sper să nu fiu. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, spuse Richard râzând. 
Am mai avut de-a face cu adolescenţi. În mod sigur pot să 
mă descurc cu un octopăianjen care nu mai are un 
temperament perfect. 

* 

Într-o dimineaţă, gardianul care le aducea mâncarea şi 
apa îi spuse lui Ellie să se pregătească de plecare împreună 
cu fetiţa. 

— Când plecăm? Întrebă Ellie. 

— În zece minute, răspunse gardianul. 

— Unde mergem? Se interesă ea. Gardianul dispăru pe 
scări fără să spună nimic. 

În timp ce-şi dădea toată silinţa să-şi aranjeze ţinuta 
proprie şi pe cea a lui Nikki (aduseseră numai trei 
schimburi de haine cu ele şi întâmpinaseră greutăţi cu 
spălatul lor), Ellie recapitulă cu Richard şi Archie ce va 
spune dacă va avea ocazia să-l întâlnească pe Nakamura 
sau pe vreun alt colonel din conducere. Tatăl ei o trase într- 
un colţ şi-i spuse repede, în şoaptă: 

— Nu uita: deşi e bine să spui că octopăianjenii sunt o 
specie iubitoare de pace, nu vom putea opri războiul decât 
dacă-l convingem pe Nakamura că nu poate câştiga un 
conflict armat. Trebuie pus accentul pe faptul că dispun de 
o tehnică mult mai avansată decât a noastră. 

— Dar dacă-mi cer amănunte? 


— Nu e de aşteptat ca tu să cunoşti detalii. Spune-le că eu 
le pot furniza toate amănuntele. 

Ellie şi Nikki fură duse cu electrocarul în Oraşul Central, la 
spitalul coloniei. Pătrunseră înăuntru prin intrarea de 
urgenţă şi apoi intrară într-un cabinet mic, steril, cu două 
scaune, un divan sau pat folosit pentru consultaţii şi ceva 
aparatură electronică. Aşteptară singure zece minute, după 
care doctorul Robert Turner intră în cabinet. Arăta foarte 
bătrân. 

— Bună, Nikki, spuse el zâmbind şi se aplecă, cu braţele 
întinse. Vino să-l îmbrăţişezi pe tata. 

Fetiţa ezită o clipă, apoi traversă camera în fugă spre tatăl 
ei. Robert o ridică şi o învârti. 

— Mă bucur tare mult să te văd, Nikki, spuse el. 

Ellie se ridică şi aşteptă. După câteva secunde, Robert îşi 
puse fiica la loc pe podea şi se uită la soţia lui. 

— Ce mai faci, Ellie? Întrebă el. 

— Bine, răspunse ea, simțindu-se dintr-o dată stânjenită. 
Tu ce mai faci, Robert? 

— Cam la fel. 

Se întâlniră în mijlocul camerei şi se îmbrăţişară. Ellie 
încercă să-l sărute cu tandreţe, dar abia dacă-l atinse cu 
buzele, căci el se feri. Ea îi simţi trupul încordat. 

— Ce este, Robert? Întrebă Ellie cu blândeţe. Ce s-a 
întâmplat? 

— Muncesc din greu, ca de obicei, răspunse el. Se duse 
lângă patul de consultaţii. 

— Ellie, vrei să-ţi scoţi hainele şi să te întinzi aici? Vreau să 
mă asigur că eşti sănătoasă. 

— Chiar în clipa asta? Întrebă ea cu neîncredere. Înainte 
ca măcar să fi discutat ce s-a întâmplat cu noi în lunile în 
care am stat despărțiți? 

— Îmi pare rău, Ellie, spuse Robert cu o urmă de zâmbet. 
Sunt foarte ocupat astă-seară. Spitalul duce o lipsă 
cumplită de personal. I-am convins să-ţi dea drumul 
promiţându-le. 


Ellie înconjurase patul şi stătea foarte aproape de soţul ei. 
Întinse mâna şi o luă pe a lui. 

— Robert, spuse ea încetişor, sunt soţia ta. Te iubesc. Nu 
ne-am văzut de peste un an. Nu se poate să nu ai un minut. 

În ochii lui apărură lacrimi. 

— Ce-i, Robert? Spune-mi. 

Pe Ellie o cuprinse brusc frica. S-a însurat cu altcineva, se 
gândi ea, intrând în panică. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Ellie? Replică el dintr-o dată, 
cu glas puternic. Cum ai putut să le spui soldaţilor ăia că n- 
ai fost răpită, că octopăianjenii nu sunt ostili? Ai făcut din 
mine subiect de batjocură. Fiecare cetăţean al Noului Eden 
m-a auzit, la televizor, descriind momentul acela cumplit în 
care ai fost răpită. Amintirile mele sunt oribil de vii. 

Ellie făcuse un pas înapoi în clipa în care Robert izbucnise. 
Stătea acolo şi-l asculta ţinându-l de mână şi-şi dădu seama 
cât era de neliniştit. 

— Robert, am spus lucrurile acelea pentru că încercam, şi 
încerc şi acum, să fac tot ce pot pentru a împiedica un 
conflict între noi şi octopăianjeni. Îmi pare rău dacă spusele 
mele te-au îndurerat. 

— Octopăianjenii ţi-au spălat creierul, Ellie, spuse cu 
amărăciunea Robert. Am ştiut asta de îndată ce oamenii lui 
Nakamura mi-au arătat rapoartele. Cumva, au făcut ceva cu 
mintea ta, în aşa fel încât să pierzi contactul cu realitatea. 

Nikki începuse să scâncească în clipa în care Robert 
ridicase glasul. Nu înţelegea de ce se ceartă părinţii ei, dar 
îşi dădea seama că lucrurile nu stau deloc bine. Începu să 
plângă şi se agăţă de piciorul mamei sale. 

— Nu-i nimic, Nikki, spuse liniştitor Ellie. Tatăl tău şi cu 
mine stăm de vorbă, atâta tot. 

Când Ellie ridică privirea, văzu că Robert ţine în mâini o 
bonetă transparentă pe care o scosese dintr-un sertar. 
Spuse nervoasă: 

— Aşadar, ai de gând să-mi faci un EEG ca să te asiguri că 
n-am devenit una de-a lor? 


— Nu-i de glumă, Ellie, răspunse Robert. EEG-urile mele 
au fost toate ciudate de când m-am întors în Noul Eden. Nu- 
mi pot explica lucrul ăsta şi nici neurologul spitalului nu 
poate. El spune că n-a mai văzut aşa schimbări radicale în 
activitatea creierului unui individ decât în cazurile de 
traumatism sever. 

— Robert, spuse Ellie, luându-i iar mâna. Octopăianjenii ţi- 
au introdus în memorie un sistem microbiologic de blocare 
când ai plecat. Ca să te protejeze. Asta ar putea explica în 
parte undele tale cerebrale anormale. 

Robert se uită mult timp la Ellie fără să vorbească. 

— Pe tine te-au răpit, spuse el. Mie mi-au umblat la creier. 
Cine ştie ce i-au făcut fiicei noastre. Cum poţi să le iei 
apărarea? 

* 

Ellie fu supusă la EEG; rezultatele nu arătară nici o 
anomalie şi, de asemenea, nici o diferenţă majoră faţă de 
testele de rutină la care fusese supusă în perioada de 
început a coloniei. Robert păru sincer uşurat. Apoi îi spuse 
lui Ellie că Nakamura şi guvernul se pregătesc să retragă 
toate acuzaţiile la adresa ei şi că o vor lăsa să se întoarcă 
acasă cu Nikki, sub arest temporar la domiciliu, desigur, 
dacă ea le va furniza informaţii despre octopăianjeni. Ellie 
se gândi câteva minute, apoi acceptă. Robert zâmbi şi o 
îmbrăţişă vioi. 

— Bun, spuse el. Vei începe mâine. Îi anunţ chiar acum. 
Richard o avertizase pe Ellie în timpul călătoriei pe 
struţozaur că Nakamura ar putea să încerce să o folosească 
în vreun fel, cel mai probabil ca să justifice continuarea 
pregătirilor de război. Ellie ştia că, acceptând de ochii lumii 
să ajute guvernul Noului Eden, se angajează pe o pistă 
foarte primejdioasă. Cufundându-se în cada cu apă 
fierbinte, îşi spuse: Trebuie să fiu atentă să nu spun nimic 
care să-i incrimineze pe Richard sau Archie. Altfel le-aş 
oferi trupelor lui Nakamura un avantaj incorect într-un 
posibil război. 


La început, vechiul ei dormitor îi păru lui Nikki străin, dar 
după ce se jucă o oră cu câteva jucării familiare, păru foarte 
mulţumită. Intră în baie şi rămase lângă cadă. 

— Când vine tati acasă? O întrebă ea pe Ellie. 

— Târziu, iubito, răspunse Ellie. După ce te culci. 

— Îmi place camera mea, mami, spuse Nikki. E mult mai 
frumoasă decât subsolul ăla vechi. 

— Mă bucur, răspunse Ellie. 

Fetiţa zâmbi şi ieşi din baie. Ellie inspiră adânc. N-ar fi 
ajutat la nimic dacă refuzam şi ne întorceam în închisoare, 
îşi spuse ea. 

Katie auzi interfonul sunând înainte să-şi termine 
machiajul. Trase un fum din ţigara care ardea în scrumieră 
ea şi apăsă pe buton. 

— Cine e? Întrebă ea. 

— Eu, veni răspunsul. 

— Ce cauţi aici în mijlocul zilei? 

— Am nişte veşti importante, spuse căpitanul Franz Bauer. 
Dă-mi drumul sus. 

Katie trase adânc din ţigară şi o strivi în scrumieră. Se 
ridică şi se privi în oglinda mare. Îşi aranjă puţin părul şi 
auzi imediat bătaia în uşă. 

— Sper, pentru binele tău, că e ceva important, spuse 
Katie dându-i drumul în cameră, astfel ai încurcat-o. În 
câteva minute am o şedinţă disciplinară cu două dintre fete 
şi nu vreau să întârzii. 

Franz rânji. 

— Le-ai prins din nou dosind bani? Doamne, Katie, nu mi- 
ar plăcea deloc să fii şefa mea. 

Katie se uită nerăbdătoare la Franz. 

— Ei bine? Spuse ea. Ce era atât de important ca să nu 
poată fi spus la telefon? 

Franz începu să se plimbe prin camera de zi. Încăperea 
era decorată cu gust, cu o canapea în alb şi negru, două 
scaune asortate şi mai multe objets d'art interesante atât 
pe mesele din capăt, cât şi pe măsuţa de cafea. 


— Există oare posibilitatea ca apartamentul tău să fie 
înţesat de microfoane? 

— Tu să-mi spui asta, domnule căpitan de poliţie. Zău, 
Franz, adăugă Katie uitându-se la ceas, n-am. 

— Există un raport demn de crezare conform căruia tatăl 
tău se află în Noul Eden chiar în clipa de faţă. 

— Poftim? Exclamă Katie. Cum se poate? 

Era înmărmurită. Se aşeză pe canapea şi întinse mâna 
după altă ţigară de pe masa de cafea. 

— Un locotenent de-al meu e bun prieten cu unul dintre 
paznicii tatălui tău. A aflat că Richard şi o creatură din aia, 
un octopăianjen, se află închişi în subsolul unei clădiri 
particulare, nu departe de aici. 

Katie traversă camera şi ridică receptorul telefonului. 

— Daria, spune-le lui Lauren şi Atsuko că întâlnirea de azi 
se amână. A apărut ceva. Reprogramează-le pentru mâine 
după-amiază la două. O, aşa e, am uitat. La naiba! Bine, 
atunci la unsprezece dimineaţă. Nu, unsprezece treizeci, nu 
vreau să mă scol mai devreme decât e nevoie. 

Katie se întoarse pe canapea şi luă ţigara. Trase din ea cu 
sete şi suflă fumul în aer, deasupra capului. 

— Vreau să ştiu tot ce ai auzit despre tata. 

Franz o informă pe Katie că, potrivit surselor sale, tatăl ei 
împreună cu sora ei Ellie, cu nepoata acesteia şi un 
octopăianjen apăruseră pe neaşteptate, ducând un steag 
alb, în tabăra militară de la marginea sudică a Mării 
Cilindrice, în urmă cu aproximativ două luni. Erau foarte 
relaxaţi şi chiar glumiseră cu soldaţii, povesti Franz. Tatăl şi 
sora ei le spuseseră soldaţilor că au venit împreună cu un 
reprezentant al octopăianjenilor ca să vadă dacă se poate 
evita, pe calea negocierilor, un conflict armat între cele 
două specii. Nakamura ordonase ca întreaga afacere să fie 
ținută secretă şi-i dusese. 

Katie se plimba cu paşi mari prin cameră. Spuse 
emoţionată: 


— Tata trăieşte şi, mai mult decât atât, e aici, în Noul 
Eden. Ţi-am spus vreodată, Franz, că tata e categoric cel 
mai deştept om din toţi câţi au trăit vreodată? 

— De vreo zece ori, spuse Franz râzând. Nu-mi imaginez 
cum poate fi cineva mai deştept decât tine. 

Katie îşi flutură mâna. 

— Pe lângă el, eu sunt o cretină. Întotdeauna a fost un 
scump. Orice aş fi făcut, mă ierta imediat. 

Se opri din mers şi trase din ţigară. Ochii îi scânteiau când 
suflă fumul. 

— Franz, trebuie să-l văd. Trebuie neapărat să-l văd. 

— Imposibil, Katie. Nimeni nu trebuie nici măcar să ştie că 
e aici. Aş putea fi concediat sau, mai rău, dacă cineva află 
vreodată că eu ţi-am spus. 

— Te implor, Franz, spuse Katie traversând camera şi 
apucându-l de umeri. Ştii că detest să cer favoruri. Dar 
lucrul ăsta e foarte important pentru mine. 

Franz era încântat că, pentru prima dată, Katie îi cerea lui 
ceva. Însă nu o minţise când afirmase că e imposibil. 

— Katie, tot nu înţelegi. În jurul casei există tot timpul 
paznici înarmaţi. Întregul subsol e înţesat cu instrumente 
de supraveghere audio şi video. Pur şi simplu, nu există nici 
o cale. 

— Întotdeauna se poate găsi o cale, dacă scopul e destul 
de important, spuse Katie. 

Băgă mâna pe sub cămaşa lui şi începu să-i ciupească 
sfârcul drept. 

— Mă iubeşti, Franz, nu-i aşa? 

Îl sărută, pătimaşă, continuând să se joace cu sfârcul lui. 

— Bineînţeles că te iubesc, Katie, spuse Franz, deja foarte 
aţâţat. Dar nu sunt nebun. 

Katie se duse hotărâtă în dormitor şi se întoarse în mai 
puţin de un minut, cu două teancuri de bancnote. 

— Franz, am de gând să-mi văd tatăl, spuse ea aruncând 
banii pe măsuţa de cafea. lar tu ai să mă ajuţi. Poţi mitui pe 
cine vrei cu banii ăştia. 


Franz rămase impresionat. Suma părea mai mult decât 
suficientă. 

— Şi pentru mine ce-ai să faci? Întrebă el aproape în 
glumă. 

— Ce-am să fac pentru tine? Ce-am să fac pentru tine? Îl 
luă de mână şi-l duse în dormitor. 

— Şi acum, căpitane Bauer, spuse ea răspicat, scoate-ţi 
toate hainele şi întinde-te pe spate. Ai să vezi ce-am să fac 
pentru tine. 

Apartamentul lui Katie avea o cameră de toaletă, lipită de 
dormitor. Ea intră în cămăruţă şi închise uşa. Luă o cheie, 
descuie o cutie mare, ornamentată şi scoase una din 
seringile pe care le pregătise mai devreme. Îşi ridică rochia 
şi-şi legă strâns un garou în jurul coapsei. Aşteptă până 
putu să vadă limpede un vas de sânge pe coapsa tumefiată 
toată, apoi introduse cu îndemânare acul. După ce împinse 
tot lichidul, aşteptă câteva secunde s-o învăluie fantastica 
euforie, după care dezlegă bandajul. 

— Şi eu ce fac până vii? 

— Îl găseşti pe Rilke în cititorul meu electronic, iubitule, şi- 
n germană, şi-n engleză. Vin în câteva minute. 

Katie zbura. Începu să fredoneze o melodie de dans, 
aruncă seringa şi puse garoul în cutie. Îşi scoase toate 
hainele, oprindu-se de două ori să-şi admire trupul în 
oglindă, şi le puse grămadă pe taburet. Apoi deschise un 
sertar mare al mesei de toaletă şi scoase o eşarfă de legat 
la ochi. 

Intră în dormitor. Privirea admirativă a lui Franz îi învălui 
trupul suplu. 

— Uită-te bine, Franz, pentru că asta e tot ce ai să vezi în 
după-amiaza asta. 

Katie îl acoperi cu trupul ei gol şi-l sărută de câteva ori în 
timp ce-i lega eşarfa la ochi. Se asigură că eşarfa e bine 
strânsă şi apoi sări din pat. 

— Şi-acum ce se întâmplă? Întrebă Franz. 


— Aşteaptă şi-ai să vezi, spuse Katie pe un ton aţâţător, în 
timp ce răscolea printr-un sertar mare de la baza comodei. 

Sertarul conţinea o întreagă colecţie de ustensile sexuale, 
incluzând instrumente electronice ajutătoare de tot felul, 
frânghii şi alte accesorii înrudite, măşti, diverse substitute 
de organe genitale. Katie alese o sticluţă cu loţiune, un 
flacon cu o pudră albă şi nişte mărgele înşirate pe un şnur 
subţire. 

Încă fredonând şi râzând în sinea ei, Katie veni lângă 
Franz în pat şi începu să-i mângâie pieptul cu degetele. Îl 
sărută provocator, cu trupul lipit de al lui, apoi se ridică. 
După ce-şi turnă loţiunea în palme şi le frecă bine, Katie îi 
desfăcu picioarele, i se aşeză pe abdomen cu spatele la faţa 
lui şi începu să aplice loţiunea pe acea parte excesiv de 
sensibilă a trupului bărbatului. 

— Mmmm, murmură Franz când loţiunea caldă începu să- 
şi facă efectul. E minunat. 

Katie presăra pudra pe organele lui genitale, apoi îl 
încălecă foarte încet. Franz era în extaz. Katie se legănă 
înainte şi înapoi, într-un ritm uşor, timp de câteva minute. 
Când îşi dădu seama că Franz se apropie de apogeu, se opri 
temporar din mişcare, băgă mâna pe sub fesele lui şi-i 
introduse mărgelele în anus. Apoi se mai legănă de două- 
trei ori şi se opri din nou. 

— Nu te opri acum! Strigă Franz. 

— Repetă după mine, spuse Katie, chicotind, mişcându-se 
încetişor înainte şi înapoi. Promit. 

— Orice, ţipă Franz, numai nu te opri iar. 

— Promit, continuă ea, că în următoarele zile Katie 
Wakefield îşi va vedea tatăl. 

Franz repetă promisiunea şi Katie îl răsplăti. În clipa când 
el intră în orgasm, ea trase şiragul de mărgele; Franz urlă 
cât îl ţinură plămânii, ca un animal în pădure. 

* 

Lui Ellie nu-i plăceau cei doi anchetatori. Amândoi erau 
indivizi seci, fără umor, care o tratau cu dispreţ total. La un 


moment dat, în prima zi de interogatoriu, spuse exasperată: 

— Treaba asta n-o să meargă, domnilor, dacă insistaţi să- 
mi puneţi iar şi iar aceleaşi întrebări. Am înţeles că mi se 
cere să furnizez unele informaţii despre octopăianjeni. 
Întrebările care mi-au fost puse până acum şi pe care mi le 
puneţi iarăşi i-au vizat numai pe mama mea şi pe tatăl meu. 

— Doamnă Turner, spuse primul bărbat, guvernul încearcă 
să adune toate informaţiile despre acest caz. Tatăl şi mama 
dumitale au evadat amândoi de mulţi. 

— Uite ce e, îl întrerupse Ellie, v-am spus deja că nu ştiu 
absolut nimic despre cum, când sau chiar de ce au plecat 
părinţii mei din Noul Eden. Nici n-am cunoştinţă dacă 
octopăianjenii i-au ajutat în vreun fel să evadeze. Acum, 
dacă nu sunteţi dispuşi să schimbaţi linia interogatoriului. 

Cel de-al doilea bărbat o fulgeră din priviri: 

— Nu dumneata decizi, doamnă, care sunt întrebările 
potrivite în această anchetă. Poate nu înţelegi gravitatea 
situaţiei dumitale. Vei fi scoasă de sub acuzaţie, o acuzaţie 
foarte gravă aş putea adăuga, numai dacă vei coopera total 
cu noi. 

— Şi ce acuzaţie mi se aduce? Întrebă Ellie. Sunt curioasă. 
N-am mai fost infractoare. 

— Poţi fi acuzată de înaltă trădare, spuse primul bărbat. 
De faptul că ai ajutat şi sprijinit în mod deliberat inamicul 
într-o perioadă de ostilităţi declarate. 

— E absurd! Răspunse Ellie, înspăimântată totuşi. Habar 
n-am despre ce vorbiţi. 

— Negi faptul că, în perioada pe care ai petrecut-o la 
extratereştri, le-ai dat cu generozitate informaţii despre 
Noul Eden, informaţii care ar putea fi utile în timpul unui 
război? 

— Bineînţeles că le-am dat, spuse Ellie râzând nervos. Le- 
am spus cât de multe am putut despre colonia noastră. Şi ei 
au făcut la fel. Octopăianjenii ne-au împărtăşit informaţii de 
acelaşi fel. 


Ambii bărbaţi scriau de zor în carnetele lor, cu furie. Cum 
au ajuns aşa? Se întrebă Ellie dintr-o dată. Cum se poate 
transforma un copil curios şi vesel într-un astfel de adult 
sumbru şi ostil? Mediul e de vină sau ereditatea? 

— Ascultaţi, domnilor, spuse Ellie după ce i se puse 
următoarea întrebare. Din punctul meu de vedere, aşa nu 
se mai poate. Aş vrea să cer o pauză şi să-mi organizez 
gândurile. Poate chiar am să-mi fac câteva însemnări 
înainte să reluăm. Eu mi-am închipuit că discuţiile vor 
decurge cu totul altfel, mult mai relaxat. 

Cei doi bărbaţi fură de acord să facă o pauză. Ellie porni 
pe hol, spre locul unde Nikki stătea cu o bonă asigurată de 
guvern. 

— Puteţi pleca acum, doamnă Adamo, spuse Ellie. Am luat 
o pauză de masă. 

Nikki văzu îngrijorarea de pe chipul lui Ellie. 

— Oamenii ăia au fost scârboşi cu tine, mami? Întrebă ea. 
Ellie zâmbi. 

— S-ar putea spune asta, Nikki. În mod sigur, s-ar putea 
spune asta. 

* 

Richard termină ultima tură de mers pe perimetrul 
subsolului şi se îndreptă spre chiuveta din colţul camerei. 
Se opri mai întâi la masă şi luă o gură de apă. Archie 
rămase nemişcat pe podea, după salteaua lui Richard. 

— Bună dimineaţa, spuse Richard în timp ce se ştergea de 
transpiraţie cu o bucată de pânză. Eşti gata pentru micul 
dejun? 

— Nu mi-e foame, răspunse octopăianjenul în culori. 

— Eu trebuie să mănânc ceva, spuse Richard cu voioşie. 
Sunt de acord cu tine că mâncarea e groaznică, dar nu pot 
supravieţui numai cu apă. 

Archie nu se mişcă şi nici nu spuse nimic. În ultimele zile, 
chiar de când provizia de barrican i se terminase, 
octopăianjenul nu fusese un tovarăş prea grozav. Richard 
nu mai reuşea să-l atragă în obişnuita lor conversaţie 


stimulatoare şi începuse să-şi facă griji în privinţa sănătăţii 
octopăianjenului. Puse nişte cereale într-un castron, le 
stropi cu apă şi duse castronul prietenului său. 

— Poftim, spuse el cu blândeţe, încearcă să mănânci puţin. 

Archie ridică două tentacule şi luă castronul. Începu să 
mănânce; o undă de un portocaliu aprins ţâşni din fanta lui 
şi se deplasă până la mijlocul unui tentacul, apoi dispăru. 

— Ce-a fost asta? Întrebă Richard. 

— O expresie emoţională, răspunse Archie. Răspunsul său 
fu însoţit de alte răbufniri neregulate de culoare. Richard 
zâmbi. 

— Bine, bine, dar ce fel de emoție? 

După o lungă pauză, benzile de culoare ale lui Archie 
începură să arate mai ordonat. 

— Cred că ai putea s-o numeşti depresie, spuse 
octopăianjenul. 

— Asta se întâmplă când termini barricanul? 

Archie nu răspunse. În cele din urmă, Richard se întoarse 
la masă şi-şi pregăti un castron mare cu cereale. Apoi se 
întoarse şi se aşeză pe podea, lângă Archie. 

— Ai putea să vorbeşti despre asta, spuse încetişor 
Richard. 'Tot nu avem altceva de făcut. 

După mişcarea lichidului din lentila lui Archie, Richard îşi 
dădu seama că octodul îl studiază cu atenţie. Până la urmă, 
în timp ce Richard mânca, Archie începu să vorbească. 

— În societatea noastră, femelele şi masculii tineri care 
trec prin procesul de maturizare sexuală sunt luaţi din 
mediul lor cotidian de viaţă şi plasați într-un alt mediu 
extrem de corespunzător, cu indivizi care au mai trecut prin 
acest proces. Ei sunt încurajați să descrie ce simt şi primesc 
asigurări că emoţiile noi şi complexe pe care le trăiesc sunt 
absolut normale. Acum înţeleg de ce e necesar un astfel de 
program de îngrijire şi înţelegere permanentă. 

Archie se opri o clipă şi Richard zâmbi înţelegător. 

— În aceste ultime câteva zile, continuă octopăianjenul, mi 
s-a întâmplat, pentru prima dată de când eram foarte mic, 


ca emoţiile mele să nu accepte dominaţia minţii. În timpul 
instruirii pentru a deveni optimizatori, am fost învăţaţi cât 
este de important ca, ori de câte ori avem de luat o 
hotărâre, să parcurgem cu grijă toate dovezile disponibile şi 
să înlăturăm orice prejudecată care s-ar fi putut datora 
reacţiilor emoţionale personale. Sentimentele intense pe 
care le am în prezent nu pot fi alungate. 

Richard râse. 

— Te rog să nu mă înţelegi greşit, Archie, nu râd de tine, 
dar ceea ce tu ai descris adineauri în fraze tipic 
octopăienjeneşti, majoritatea oamenilor simt tot timpul. 
Foarte puţini dintre noi reuşesc să-şi controleze „reacţiile 
emoţionale personale” aşa cum le-ar plăcea. Ştii, asta s-ar 
putea să fie prima dată când ne-ai putea înţelege cu 
adevărat. 

— E cumplit, spuse Archie. Simt în acelaşi timp o senzaţie 
de pierdere - mi-e dor de Doctorul Blue şi de Jamie - şi o 
mânie puternică faţă de Nakamura, pentru faptul că ne ţine 
prizonieri. Mă tem că revolta mă va împinge să fac vreun 
gest ineficient. 

— Dar de regulă, emoţiile pe care le descrii tu n-au 
legătură, cel puţin la oameni, cu sexualitatea, spuse 
Richard. Barricanul acţionează şi ca un fel de tranchilizant, 
inhibând toate sentimentele? 

Archie îşi termină micul dejun şi abia apoi răspunse: 

— Tu şi cu mine suntem creaturi foarte diferite. Îmi 
amintesc prima discuţie despre oameni la întrunirea 
Optimizatorilor, chiar după ce ai evadat din teritoriul vostru 
sau, cum spunem noi, ai încălcat integritatea lui. În mijlocul 
întrunirii, Optimizatorul Şef a subliniat faptul că noi nu 
trebuie să privim specia voastră prin prisma speciei 
noastre. Noi trebuie să observăm cu atenţie, a spus ea, să 
obţinem date şi să le corelăm în mod logic, fără să le 
colorăm cu propria noastră experienţă. Presupun că toate 
acestea echivalează cu o negare, într-un sens, a ceea ce 
sunt pe cale să-ţi spun. Totuşi, părerea mea personală, 


bazată pe activitatea mea de observare a oamenilor, este că 
dorinţa sexuală constituie forţa motrice din spatele tuturor 
emoţiilor puternice la specia voastră. La noi, octopăianjenii, 
maturitatea sexuală se instalează în mod discontinuu şi 
brusc. Trecem de la starea complet asexuată la sexualitate 
într-un timp foarte scurt. La oameni, procesul este mult mai 
lent şi mai subtil. Hormonii sexuali sunt prezenţi în cantităţi 
variabile, încă din stadiul de fetus. Eu susţin, şi i-am spus şi 
Optimizatorului Şef, că este posibil ca toate emoţiile voastre 
necontrolabile să-şi aibă originea în aceşti hormoni sexuali. 
Un om fără pic de sexualitate ar putea fi capabil de gândire 
eficientă la fel ca un octopăianjen. 

— Ce idee interesantă! Spuse Richard cu entuziasm, 
ridicându-se şi începând să se plimbe cu paşi mari. Aşadar 
tu sugerezi că, de pildă, dacă un copil nu vrea să-şi împartă 
cu altul jucăria, aceasta are o oarecare legătură cu 
sexualitatea? 

— Poate, răspunse Archie. Poate că Galileo îşi exersează 
posesivitatea sexualităţii de adult atunci când refuză să-şi 
împartă o jucărie cu Kepler. În mod sigur, devotamentul 
copilului uman faţă de părintele de sex opus premerge 
atitudinii adultului. 

Archie se opri, căci Richard se întorsese cu spatele şi 
mergea mai repede prin cameră. 

— Scuză-mă, spuse el peste câteva minute, întorcându-se 
şi aşezându-se din nou pe podea, lângă octopăianjen. 
Tocmai mi-a trecut prin cap ceva la care m-am gândit în 
treacăt în dimineaţa asta, mai devreme, când discutam 
despre controlarea emoţiilor. Mai ţii minte o conversaţie 
anterioară în care tu ai respins ideea unui Dumnezeu 
personal, spunând că e o „aberaţie evoluționistă” necesară 
tuturor speciilor în dezvoltare ca o punte temporară în 
tranziţia de la prima fază a cunoaşterii la Era Informaţiei? 
Spune-mi, schimbările recente ţi-au modificat în vreun fel 
atitudinea privitoare la Dumnezeu? 


O explozie de benzi multicolore, pe care Richard o 
recunoscu imediat ca fiind râs, se revărsă peste jumătatea 
superioară a corpului octopăianjenului. 

— Voi oamenii sunteţi total preocupaţi de această noţiune 
de Dumnezeu. Chiar şi cei ca tine, Richard, cei care nu 
cred, îşi petrec o grămadă de timp gândindu-se la acest 
subiect sau discutându-l. După cum ţi-am explicat cu luni în 
urmă, noi octopăianjenii preţuim cel mai mult informaţia, 
aşa cum ne-au învăţat Înaintaşii. Nu dispunem de informaţii 
verificabile despre vreun Dumnezeu, mai ales despre unul 
care să fie implicat în vreun fel în problemele cotidiene ale 
universului. 

— N-ai înţeles întrebarea mea, sau poate n-am formulat-o 
destul de precis, îl întrerupse Richard. Eu vreau să ştiu 
dacă, în noua ta stare, mai emoţională, înţelegi de ce alte 
fiinţe inteligente şi-ar putea crea un Dumnezeu personal, ca 
un instrument care să le ofere confort sufletesc şi, de 
asemenea, să explice toate acele lucruri pe care ele nu le 
pot înţelege. 

Archie râse din nou cu răbufniri de culoare. 

— Eşti foarte deştept, Richard, spuse octopăianjenul. Vrei 
ca eu să confirm ceea ce crezi tu, şi anume că Dumnezeu e 
un concept afectiv, născut dintr-un dor arzător ce nu se 
deosebeşte prea tare de dorinţa sexuală. Prin urmare, şi 
Dumnezeu derivă din hormonii sexuali. Nu pot merge atât 
de departe. N-am suficiente informaţii. Însă pot spune, 
bazându-mă pe zbuciumul meu din aceste ultime câteva 
zile, că acum înţeleg aceste cuvinte, „dor arzător”, care 
înainte nu aveau nici un înţeles pentru mine. 

Richard zâmbi. Era mulţumit. Discuţia lor semăna cu cele 
pe care le purtau zilnic înainte ca provizia de barrican a lui 
Archie să se fi terminat. Spuse dintr-o dată: 

— Ar fi grozav, nu-i aşa, dacă am putea vorbi cu toţi 
prietenii noştri din Oraşul de Smarald. 

Archie ştia ce sugerează Richard. Amândoi avuseseră grijă 
să nu pomenească de cuadroizi şi nici măcar să facă aluzie 


la faptul că octopăianjenii au un sistem de culegere a 
informaţiilor. Nu voiau să-i alerteze pe Nakamura şi gărzile 
lui. Acum, în timp ce Richard privea în tăcere, în jurul 
capului lui Archie începură să izvorască benzi de culoare. 
Cu toate că octopăianjenul nu mai folosea limbajul derivat 
care fusese pus la punct pentru comunicarea cu oamenii, 
Richard reuşi să înţeleagă esenţa transmisiei. 

După ce îl salută oficial pe Optimizatorul Şef şi-şi ceru 
iertare pentru insuccesul misiunii lor, Archie trimise două 
mesaje personale, unul scurt lui Jamie şi unul mai lung 
doctorului Blue, în răbufniri de culori care ieşeau din stilul 
obişnuit, cumpătat al mesajelor lui Archie. Richard, care 
ajunsese să-şi cunoască bine tovarăşul de captivitate în cele 
două luni de stat împreună, se simţi fascinat şi înduioşat de 
această minunată manifestare de emoţii neinhibate. 

Când Archie termină, Richard veni la el şi-i puse o mână 
pe spate. 

— 'Te simţi mai bine acum? Întrebă el. 

— În unele privinţe, răspunse Archie. Dar, în acelaşi timp, 
mă simt şi mai rău. Acum sunt mai conştient decât înainte 
că s-ar putea să nu-i mai revăd pe doctorul Blue şi pe Jamie. 

Richard îl întrerupse. 

— Uneori îmi imaginez ce i-aş spune lui Nicole dacă aş 
putea vorbi cu ea la telefon. 

Rosti foarte corect cuvintele, exagerând mişcările buzelor. 
„Mi-e foarte dor de tine, Nicole, şi te iubesc din toată 
inima.” 

* 

Richard nu avea vise prea vii. De aceea, era puţin probabil 
ca sunetele externe să fie încorporate într-un vis în 
desfăşurare. Când auzi ceva ce i se păru a fi un târşâit de 
picioare deasupra lui în toiul nopţii, se trezi repede. Archie 
dormea. Richard se uită în jur şi îşi dădu seama că lumina 
de serviciu din zona toaletei era stinsă. Alarmat, îşi trezi 
tovarăşul octopăianjen. 

— Ce este? Întrebă Archie în culori. 


— Am auzit sus ceva neobişnuit, şopti Richard. 

Se auzi cum uşa care dădea spre scara de la subsol se 
deschide încet. Richard auzi în vârful scării un pas uşor, 
apoi altul. Îşi încordă vederea, dar nu văzu nimic în 
semiintuneric. 

— E o femeie şi un poliţist, spuse Archie, care avea 
capacitatea de a vedea în infraroşu. S-au oprit o clipă pea 
treia treaptă. 

O să fim omorâţi, îşi spuse Richard. Simţi că-l cuprinde o 
frică puternică şi se trase mai aproape de Archie. Auzi uşa 
de la subsol închizându-se încet, apoi paşi care coborau 
treptele. 

— Unde sunt acum? Întrebă el în şoaptă. 

— La baza scării, spuse Archie. Vin. Cred că femeia este. 

Richard auzi un glas ce părea să vină din trecut. 

— Tată! Unde eşti, tată? Dumnezeule! E Katie! 

— Aici, Katie, răspunse Richard prea tare. Aici, repetă el 
încercând să-şi stăpânească emoția. 

Fasciculul unei lanterne foarte mici se plimbă pe peretele 
din spatele saltelei lui şi în cele din urmă poposi pe faţa lui 
bărboasă. Câteva clipe mai târziu, Katie se împiedică de 
Archie şi căzu pur şi simplu în braţele tatălui ei. 

Îl sărută şi-l îmbrăţişă cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 
Richard era atât de uluit de eveniment, încât la început nu 
fu în stare să răspundă la niciuna din întrebările lui Katie. 

— Da. Da, mă simt bine, spuse el în cele din urmă. Nu-mi 
vine să cred că eşti tu. Katie, o, Katie. O, da, masa aia 
cenuşie de acolo, pe care ai lovit-o cu picioarele acum un 
minut, e prietenul şi tovarăşul meu de închisoare, 
octopăianjenul Archie. 

Puțin mai târziu, Richard schimbă pe întuneric o strângere 
de mână cu un bărbat pe care Katie îl prezentă doar 
„prietenul meu”. 

— Nu avem mult timp, spuse Katie în grabă după câteva 
minute de conversaţie despre familie. Am scurtcircuitat 


sistemul de înaltă tensiune din întreagă zonă rezidenţială şi 
nu mai durează mult până-l repun în funcţiune. 

— Deci, o să evadăm? Întrebă Richard. 

— Nu, răspunse Katie. În mod sigur v-ar prinde şi v-ar 
ucide. Am vrut doar să te văd. Când am auzit zvonul că eşti 
ţinut undeva în Noul Eden. Oh, tată, ce dor mi-a fost de 
tine! Te iubesc atât de mult. 

Richard îşi luă fiica în braţe şi o ţinu strâns; ea plângea. E 
atât de slabă, se gândi el, ca o fantomă. 

— Şi eu te iubesc, Katie, spuse Richard. Luminează-ţi faţa. 
Lasă-mă să-ţi văd ochii frumoşi. 

— Nu, tată, spuse Katie, îngropându-şi faţa la pieptul lui. 
Arăt bătrână şi consumată. Vreau să mă ţii minte aşa cum 
eram. Am avut o viaţă grea. 

— E puţin probabil să vă mai ţină mult aici, domnule 
Wakefield, o întrerupse glasul de bărbat din întuneric. 
Aproape toată lumea din colonie a auzit povestea apariţiei 
voastre în tabăra soldaţilor. 

— 'Te simţi bine, tată? Întrebă Katie după o scurtă tăcere. 
Eşti hrănit cum trebuie? 

— Mă simt bine, Katie. Dar n-am vorbit nimic despre tine. 
Ce faci? Eşti fericită? 

— Am fost iarăşi promovată, spuse Katie repede. Şi noul 
meu apartament e frumos. ar trebui să-l vezi. Şi am un 
prieten care ţine la mine. 

— Mă bucur foarte mult, spuse Richard, în timp ce Franz îi 
amintea lui Katie că e timpul să plece. Ai fost întotdeauna 
cea mai deşteaptă dintre copii. Meriţi să fii fericită. 

Katie începu dintr-o dată să hohotească şi-şi lăsă capul pe 
pieptul tatălui ei. 

— Tată, o, tată, spuse ea printre lacrimi, te rog, ţine-mă în 
braţe. 

Richard îşi luă fiica în braţe. 

— Ce este, Katie? Întrebă el cu blândeţe. 

— Nu vreau să te mint. Lucrez pentru Nakamura, mă ocup 
de prostituate. Şi sunt dependentă de droguri. Complet 


dependentă de droguri. 

Katie plânse mult timp. Richard o ţinea strâns şi o bătea 
uşurel pe spate. 

— Dar te iubesc cu adevărat, tată, spuse Katie când, în 
cele din urmă, înălţă capul. Întotdeauna te-am iubit şi te voi 
iubi întotdeauna. Îmi pare cumplit de rău că te-am 
dezamăgit. 

— Katie, trebuie să plecăm acum, spuse Franz cu 
fermitate. 

Katie îşi sărută în grabă tatăl şi-i mângâie cu afecţiune 
barba, pentru ultima dată. 

— Ai grijă de tine, tată, spuse ea. Şi nu renunţa să speri. 
La lumina lanternei, cei doi vizitatori traversară încăperea, 
îndreptându-se spre scară. 

— La revedere, tată, spuse Katie. 

— Te iubesc, Katie, spuse Richard auzind paşii fiicei sale 
pe scări. 

Octopăianjenul de pe masă era inconştient. Nicole îi 
întinse doctorului Blue micul container de plastic pe care-l 
ceruse acesta şi-l urmări cum aruncă creaturile micuţe pe 
lichidul negru-verzui care acoperea rana deschisă. În mai 
puţin de un minut, lichidul dispăru şi colegul ei 
octopăianjen cusu cu dibăcie incizia, folosind primii cinci 
centimetri de la trei din tentacule. 

— Ăsta e ultimul pe ziua de azi, spuse doctorul Blue în 
culori. Ca întotdeauna, Nicole, îţi mulţumesc pentru ajutor. 

Trecură împreună din sala de operaţii într-o cameră 
alăturată. Nicole încă nu se obişnuise cu procesul curăţării. 
Inspiră adânc, apoi îşi scoase halatul de protecţie şi-şi 
introduse braţele într-un bol mare plin cu zeci de animale 
argintii micuţe, subţiri. Nicole se luptă să-şi învingă repulsia 
în timp ce creaturile se căţărau pe braţele şi mâinile ei. 

— Ştiu că partea asta nu e plăcută pentru tine, spuse 
doctorul Blue, dar acum că bombardamentele au 
contaminat principala rezervă de apă, chiar că nu avem de 


ales. Nu ne putem asuma riscul ca una din substanţele de 
aici să fie toxică pentru tine. 

— La nord de pădure e distrus totul? Întrebă Nicole în 
timp ce doctorul Blue se curăța şi el. 

— Aproape, răspunse octopăianjenul. Şi se pare că 
inginerii oameni au terminat de modificat elicopterele. 
Optimizatorul Şef se teme că vor face primul zbor deasupra 
pădurii într-o săptămână sau două. 

— Şi n-aţi primit nici un răspuns la mesajele pe care le-aţi 
trimis? 

— Absolut niciunul. Ştim că Nakamura le-a citit. Dar au 
capturat şi ucis ultimul mesager lângă uzina electrică. În 
ciuda faptului că octopăianjenul ducea un steag alb. 

Nicole oftă. Îşi aminti ceva ce spusese Max în seara 
precedentă, când ea îşi exprimase uimirea privitor la faptul 
că Nakamura ignorase toate mesajele. „Bineînţeles că le 
ignoră!” strigase mânios Max. „Omul ăsta nu ştie decât de 
forţă. Toate mesajele alea tâmpite spun că octozii vor pace 
şi că vor fi forţaţi să se apere dacă oamenii nu încetează. 
Ameninţările care urmează n-au nici un sens. Ce să creadă 
Nakamura când trupele şi elicoptere lui se mişcă 
nestingherite, distrugând tot ce văd? Optimizatorul Şef n-a 
învăţat nimic despre oameni? Octopăianjenii trebuie să se 
angajeze într-o bătălie cu armata lui Nakamura.” „Ei nu 
tratează aşa lucrurile”, răspunsese Nicole. „Nu e felul lor. 
Nu se implică în confruntări minore şi nici în războaie 
limitate. Luptă numai atunci când le este ameninţată 
supraviețuirea. Au explicat cu mare grijă toate astea în 
mesaje şi l-au îndemnat în mod repetat pe Nakamura să 
stea de vorbă cu Richard şi Archie.” Culorile emanate de 
doctorul Blue o readuseră pe Nicole la prezent. 

— Îl aştepţi pe Benjy? Întrebă octopăianjenul. Sau te duci 
direct la centrul administrativ? 

Nicole se uită la ceas. 

— Cred că plec acum. De regulă îmi ia două ore ca să 
asimilez toate datele cuadroidale din ziua precedentă. Se 


întâmplă atâtea! Te rog să-i spui lui Benjy să le transmită 
celorlalţi că voi fi acasă la cină. 

Câteva minute mai târziu, ieşi din spital şi se îndreptă spre 
centrul administrativ. Deşi era ziuă, străzile Oraşului de 
Smarald erau aproape pustii. Nicole trecu pe lângă trei 
octopăianjeni mergând grăbiţi pe cealaltă parte a drumului 
şi pe lângă o pereche de bioţi crabi, care nu se încadrau 
deloc în peisaj. Doctorul Blue îi spusese lui Nicole că bioţii 
crabi fuseseră recrutaţi pentru colectarea gunoiului din 
Oraşul de Smarald. 

Oraşul s-a schimbat foarte mult de la decretarea stării de 
război, se gândi Nicole. Majoritatea octozilor mai vârstnici 
sunt acum în Domeniul de Război. Şi până acum o lună, 
când mai toate creaturile de întreţinere au fost mutate 
altundeva, n-am văzut nici un singur biot. Max crede că, de 
fapt, multe dintre ele au fost anihilate din cauza scăderii 
drastice a resurselor. Max întotdeauna crede despre 
octopăianjeni ce e mai rău. 

Deseori, după lucru, Nicole mergea cu Benjy până la staţia 
de transport. Fiul ei dădea şi el o mână de ajutor la spital, 
unde lipsa de personal era acută. Pe măsură ce Benjy 
devenea tot mai conştient de ceea ce se petrecea în Oraşul 
de Smarald, lui Nicole îi era tot mai greu să ascundă 
gravitatea situaţiei în care se aflau. 

— De ce oa-me-nii noştri lup-tă împotriva octo-pă-ian-je-ni- 
lor? Întrebase Benjy cu o săptămână în urmă. Octozii nu vor 
să facă rău. 

— Coloniştii din Noul Eden nu-i înţeleg pe octopăianjeni, 
răspunsese Nicole. Şi nu vor să-i lase pe Archie şi unchiul 
Richard să le explice. 

— Atunci ei sunt mai proşti decât mine, spusese mohorât 
Benjy. 

Doctorul Blue şi ceilalţi angajaţi din spitalul 
octopăianjenilor erau foarte impresionați de Benjy. La 
început, când se oferise să dea o mână de ajutor, 
octopăianjenii avuseseră rezerve căci se îndoiau că poate 


face mare lucru, date fiind aptitudinile lui limitate. Totuşi, 
după ce Nicole îi explica o sarcină simplă şi el o repeta în 
faţa ei, Benjy nu făcea nici o greşeală. Cu corpul lui tânăr şi 
puternic, era deosebit de util la munci grele, lucru valoros 
acum când foarte multe dintre creaturile mai mari nu se 
mai aflau prin preajmă. 

În timp ce Nicole se îndrepta spre centrul administrativ, cu 
mintea plină de gânduri plăcute legate de Benjy, imaginea 
lui Katie îi apăru brusc în minte şi se alătură imaginii fiului 
ei retardat. În gând, Nicole îşi plimbă privirea de la o 
imagine la alta. Oftă. Ca părinţi, ne-am concentrat prea 
mult timp pe potenţialul intelectual şi extrem de puţin pe 
celelalte calităţi, mai concrete. Cel mai mult contează nu 
câtă inteligenţă are copilul, ci ce se decide să facă cu ea. 
Benjy a reuşit mai bine decât ne-am fi aşteptat noi 
vreodată, în principal datorită calităţilor sale lăuntrice. Cât 
despre Katie, nici în cele mai negre coşmaruri ale mele. 

Nicole îşi întrerupse şirul gândurilor când intră în clădire. 
Un paznic octopăianjen o salută fluturându-şi un tentacul şi 
ea îi zâmbi. Când ajunse la obişnuita cameră de vizionare, 
constată cu mirare că Optimizatorul Şef o aştepta. Liderul 
octopăianjen spuse: 

— Am vrut să profit de acest prilej atât ca să-ţi mulţumesc 
pentru contribuţia pe care o aduci în această perioadă 
dificilă, cât şi pentru a te asigura că familia şi prietenii tăi 
de aici, din Oraşul de Smarald, vor fi trataţi şi îngrijiţi ca şi 
cum ar fi membrii speciei noastre, indiferent ce se întâmplă 
în următoarele câteva săptămâni. 

Optimizatorul Şef dădu să iasă din cameră. 

— Să înţeleg că situaţia se deteriorează? Întrebă Nicole. 

— Da, răspunse octopăianjenul. De îndată ce oamenii vor 
zbura pe deasupra pădurii, vom fi nevoiţi să recurgem la 
represalii. 

După plecarea Optimizatorului Şef, Nicole se aşeză în faţa 
consolei pentru a parcurge datele adunate de cuadroizi în 
ziua precedentă. Nu avea acces la toate informaţiile din 


Noul Eden, dar avea voie să acceseze imaginile care 
prezentau activităţile cotidiene ale tuturor membrilor 
familiei sale. Nicole putea să vadă zilnic ce se petrecea în 
subsolul în care se aflau Richard şi Archie, cum se 
acomodau Ellie şi Nikki din nou cu Noul Eden şi ce se 
întâmpla în lumea lui Katie. 

Pe măsură ce timpul trecea, Nicole se uita din ce în ce mai 
puţin la Katie. Era pur şi simplu prea dureros pentru ea. În 
schimb, îi făcea mare plăcere să se uite la nepoata ei, Nikki, 
mai ales în după-amiezile în care fetiţa se ducea pe terenul 
de joacă din Beauvois ca să se joace cu ceilalţi copii din sat. 
Deşi filmările erau mute, Nicole aproape că auzea aievea 
ţipetele de încântare şi veselie care acompaniau ţopăiala 
micuţei Nikki şi a celorlalţi copii cu o minge de fotbal. 

Nicole era foarte îngrijorată din cauza lui Ellie. În ciuda 
eforturilor eroice pe care le făcea, fiica ei nu reuşea deloc 
să-şi readucă la viaţă căsnicia. Robert rămăsese retras în 
munca lui, de care se folosea pentru a nu privi în faţă 
emoţiile nimănui, nici măcar pe cele proprii. Era un părinte 
responsabil, dar reţinut cu Nikki, arătând doar rareori un 
sentiment de plăcere autentică. Nu făcea dragoste cu Ellie 
şi nu voia să vorbească despre acest subiect; îi spusese doar 
că „nu e pregătit” când ea, înlăcrimată, abordase subiectul, 
la trei săptămâni după revenirea în Noul Eden. 

În timpul lungilor şedinţe de vizionare solitară, Nicole se 
întreba adesea dacă e posibil, ca părinte, să-ţi vezi copilul în 
dificultate şi să nu te întrebi ce ai fi putut face ca să-i 
uşurezi viaţa. Rolul de părinte este o aventură fără nici un 
rezultat garantat, se gândi Nicole cu inima strânsă, în timp 
ce o urmărea pe Ellie plângând noaptea pe tăcute. Un 
singur lucru ştii în mod sigur: că nu te vei convinge 
niciodată că ai făcut destul. 

Întotdeauna îl lăsa pe Richard la urmă. Deşi nu reuşise să 
se scuture de premoniţia că nu-şi va mai atinge niciodată 
soţul, nu permitea acelui sentiment să-i umbrească bucuria 
zilnică pe care o simţea când îi urmărea viaţa din subsol. îi 


plăceau mai ales conversațiile lui Archie, cu toate că de 
multe ori îi era greu să citească de pe buzele lui. Discuţiile 
lor îi aminteau lui Nicole de zilele de după evadarea ei din 
închisoare şi din Noul Eden, când ea şi Richard discutau ore 
întregi despre orice. De fiecare dată după ce se uita la 
Richard, Nicole avea moralul mai ridicat şi se simţea mult 
mai capabilă să facă faţă propriei singurătăţi. 

Reîntâlnirea dintre Richard şi Katie o luă prin surprindere. 
Nu urmărise destul de îndeaproape viaţa lui Katie ca să ştie 
că fiica ei şi Franz au reuşit să conceapă un plan pentru o 
scurtă vizită la Richard. Cum imaginile cuadroidale 
acopereau şi porţiunea infraroşie a spectrului, Nicole văzu 
întâlnirea chiar mai bine decât participanţii înşişi. Gestul lui 
Katie o mişcă adânc, iar faptul că fiica ei şi-a recunoscut pe 
neaşteptate dependenţa de droguri o impresionă şi mai 
mult. Nicole îşi aminti o afirmaţie pe care o citise undeva: 
Primul pas spre depăşirea unei probleme este să recunoşti 
existenţa problemei în faţa cuiva pe care îl iubeşti. 

În transportorul aproape pustiu cu care se întorcea în 
enclava oamenilor din Oraşul de Smarald, Nicole avea 
lacrimi în ochi. Dar erau lacrimi de fericire. În ciuda 
faptului că lumea din jurul ei se transforma în haos, se 
simţea pentru prima dată optimistă în privinţa lui Katie. 

* 

Patrick şi gemenii erau afară când Nicole cobori din 
transportor în capătul străzii. Apropiindu-se, îl auzi pe 
Patrick încercând să rezolve una din nenumăratele dispute 
ale băieţilor. 

— El trişează mereu, spunea Kepler. l-am spus că n-am să 
mă mai joc cu el şi m-a lovit. 

— Minte, răspunse Galileo. L-am lovit pentru că s-a 
strâmbat la mine. Kepler nu ştie să piardă. Dacă nu poate 
să câştige, crede că poate să iasă din joc când vrea el. 

Patrick îi despărţi pe cei doi băieţi şi, ca pedeapsă, îi 
trimise să stea lângă colţurile opuse ale casei. Apoi îşi 
întâmpină mama cu o sărutare şi o îmbrăţişare. 


— Am veşti mari, spuse Nicole, zâmbindu-i fiului ei. 
Richard a avut azi un vizitator surpriză: Katie! 

Bineînţeles că Patrick vru să cunoască toate detaliile 
întâlnirii dintre sora lui şi Richard. Nicole rezumă repede şi 
concis ceea ce văzuse, recunoscând că se simte încurajată 
de mărturisirea lui Katie că e dependentă de droguri. 

— Nu te lua prea mult după gestul ei, o admolestă Patrick. 
Katie pe care o cunosc eu ar muri mai degrabă decât să 
renunţe la preţiosul ei kokomo. 

Patrick se întorsese şi tocmai se pregătea să le spună 
gemenilor că-şi puteau relua jocul când două rachete 
ţâşniră spre cer şi explodară în globuri de lumină roşie, 
strălucitoare, chiar sub cupolă. 

— Veniţi, băieţi, strigă Patrick. Trebuie să intrăm în casă. E 
pentru a treia oară azi, îi spuse apoi lui Nicole. 

— Doctorul Blue a spus că vor stinge luminile din oraş în 
clipa în care vreun elicopter se ridică la douăzeci de metri 
deasupra pădurii. Octopăianjenii nu vor să rişte cu nici un 
chip ca poziţia Oraşului de Smarald să fie descoperită. 

— Crezi că Archie şi unchiul Richard au vreo şansă să-l 
întâlnească pe Nakamura? Întrebă Patrick. 

— Mă îndoiesc, răspunse Nicole. Dacă avea de gând să 
stea de vorbă cu ei, o făcea până acum. 

Eponine şi Nai o întâmpinară pe Nicole şi o îmbrăţişară. 
Cele trei femei discutară pe scurt despre camuflaj. Eponine 
îl ţinea pe şold pe micul Marius, devenit un copil gras şi 
vesel care saliva întruna, abundent. Îi şterse faţa cu o pânză 
pentru ca Nicole să-l poată săruta. 

— Aha, spuse Max în spatele ei, Regina Încruntaţilor îl 
sărută pe Prinţul Băloşilor. 

Nicole se întoarse şi-l îmbrăţişă pe Max. 

— Ce-a fost chestia asta cu Regina Încruntaţilor? Întrebă 
ea. Max îi întinse un pahar în care era un lichid limpede. 

— Poftim, Nicole, vreau să bei asta. Nu-i tequila, dar e cel 
mai bun înlocuitor pe care l-au putut fabrica octopăianjenii 


după descrierea mea. Sperăm cu toţii să-ţi regăseşti simţul 
umorului înainte de a termina de băut. 

— Fii serios, Max, spuse Eponine. N-o face pe Nicole să 
creadă că suntem toţi implicaţi. La urma urmei, a fost ideea 
ta. Patrick, Nai şi cu mine am fost de acord cu tine în 
privinţa unui singur lucru: în ultimul timp, Nicole este 
foarte serioasă. 

— Şi-acum, doamna mea, spuse Max ridicând paharul şi 
ciocnind cu Nicole, vreau să propun un toast. În cinstea 
noastră, a tuturor, care nu avem absolut nici un control 
asupra viitorului propriu. Fie să ne iubim şi să râdem până 
la sfârşit, indiferent unde şi când va veni. 

Nicole nu-l mai văzuse pe Max beat de dinainte de a intra 
la închisoare. La insistenţele lui, luă o mică înghiţitură. 
Băutura îi arse gâtul şi esofagul şi îi umezi ochii. Conţinea 
foarte mult alcool. 

— Diseară, înainte de cină, spuse Max deschizând braţele 
într-un gest teatral, o să spunem glume de fermă. Asta ne 
va asigura mult trebuincioasa relaxare. Tu, Nicole des 
Jardins Wakefield, ca lider al nostru prin exemplu personal 
dacă nu prin alegeri, vei intra prima în scenă. 

Reuşind să schiţeze un zâmbet, Nicole protestă. 

— Dar eu nu ştiu nici o glumă de fermă. 

Eponine se simţi uşurată să vadă că purtarea lui Max n-o 
jignise pe Nicole. 

— Nu-i nimic, Nicole, spuse ea, niciunul dintre noi nu ştie. 
În schimb ştie Max destule pentru noi toţi. 

— A fost odată ca niciodată, începu Max câteva clipe mai 
târziu, un fermier din Oklahoma care avea o nevastă grasă 
pe nume Whistlel1. 1 se spunea Whistle pentru că, atunci 
când făceau dragoste şi ea ajungea la orgasm, închidea 
ochii, îşi ţuguia buzele şi scotea un fluierat prelung. 

Max râgâi. Gemenii chicotiră. Nicole îşi făcu griji că poate 
nu se cuvenea ca băieţii să audă povestea lui Max, dar Nai 
stătea lângă copiii ei şi râdea cu ei. Relaxează-te, îşi spuse 
Nicole. Chiar că ai devenit Regina Încruntaţilor. 


— Într-o noapte, continuă Max, fermierul şi Whistle au 
avut un mare tămbălău - adică ceartă, băieţi - şi ea s-a dus 
la culcare devreme, spumegând. Fermierul a rămas singur 
la masă, bând tequila. După o vreme începu să-i pară rău că 
fusese aşa o javră de om şi se apucă să-şi ceară scuze cu 
glas tare. Coana Whistle, care acum era supărată foc că 
bărbatul ei o trezise, ştia că după ce termina băutura o să 
intre în dormitor şi-o să încerce să-şi pecetluiască scuzele 
cu o partidă de amor sălbatic. În timp ce fermierul golea 
sticla de tequila, Whistle se furişă afară din casă, se duse la 
ţarcul porcilor şi se întoarse în casă cu cea maitânără şi 
mai mică dintre purcele. Când, mai târziu, fermierul beat 
intră împleticindu-se în dormitorul cufundat în beznă, 
cântând unul din cântecele lui preferate, Whistle îl urmărea 
dintr-un colţ iar purceaua era în pat. Fermierul îşi scoase 
toate hainele, sări sub cearceaf, apucă purceaua de urechi 
şi o sărută pe rât. Purceaua guiţă şi fermierul se dădu 
înapoi. „Whistle, dragostea mea, spuse el, ai uitat să te speli 
pe dinţi în seara asta?” Nevastă-sa ţâşni din colţ şi începu 
să-l bată în cap cu o mătură. 

Toată lumea râdea. Max era atât de amuzat de propria 
glumă, încât nu mai putea să stea drept. Nicole se uită în 
jur. Max are dreptate, se gândi ea. Avem nevoie de aşa 
ceva. Ne facem prea multe griji. 

— Frate-meu Clyde, spuse Max, ştia mai multe glume cu 
fermieri decât oricine. Cu ele a cucerit-o pe Winona, sau cel 
puţin aşa pretindea el. Clyde obişnuia să-mi spună că „o 
femeie care râde e deja cu o mână pe chiloţi.” Când ne 
duceam cu băieţii la vânătoare de rațe, nu împuşcam nici 
măcar o zburătoare amărâtă. Clyde începea să ne spună 
poveşti, iar noi râdeam şi beam. După un timp, uitam de ce 
ne treziserăm cu noaptea-n cap ca să mergem şi să stăm în 
frig. 

Max se opri din vorbit şi timp de o clipă în cameră se lăsă 
liniştea. 


— La naiba! Spuse el apoi. Preţ de câteva minute mi-am 
imaginat că sunt iar în Arkansas. 

Se ridică şi clătină din cap. 

— Nici măcar nu ştiu în ce direcţie e Arkansas sau la câte 
miliarde de kilometri. Uneori, când visez, am impresia că 
visul e realitate. Cred că sunt în Arkansas. Apoi, când mă 
trezesc, sunt buimac şi, preţ de câteva secunde, am 
impresia că viaţa pe care o trăim aici, în Oraşul de Smarald, 
e un vis. 

— Acelaşi lucru mi se întâmplă şi mie, spuse Nai. Acum 
două nopţi am visat că-mi fac meditaţia de dimineaţă în 
casa familiei mele din Lampun. În timp ce-mi recitam 
mantra, Patrick m-a trezit. Mi-a spus că vorbeam în somn. 
Totuşi, preţ de câteva secunde, n-am ştiut cine e bărbatul 
de lângă mine. A fost înspăimântător! 

— În regulă, spuse Max după o tăcere prelungită şi se 
întoarse către Nicole. Cred că suntem pregătiţi pentru 
veştile zilei. Ce ai să ne spui? 

— Imaginile video de azi au fost foarte ciudate, răspunse 
zâmbind Nicole. În primele câteva minute am fost sigură că 
am intrat în altă bază de date. Vedeam ba un porc, ba un 
pui, ba un fermier beat din Oklahoma încercând să curteze 
o fiinţă tânără şi dulce. În ultima serie de imagini, fermierul 
ăla încerca să bea tequila, să mănânce pui fript şi să facă 
dragoste cu iubita lui, toate în acelaşi timp. Ceea ce îmi 
aminteşte că puiul arăta bine. Îi mai este şi altcuiva foame? 

— Cred că spusele Optimizatorului Şef ne-au liniştit 
oarecum, îi spuse Nicole doctorului Blue. Fireşte, Max are 
îndoieli. El nu crede că grija faţă de noi va reprezenta o 
prioritate de gradul întâi dacă situaţia devine cu adevărat 
disperată. 

— Asta e foarte puţin probabil, răspunse octopăianjenul. 
Orice nouă intensificare a ostilităţilor va fi întâmpinată 
printr-o ripostă masivă. Mulţi octopăianjeni lucrează de 
aproape două luni la planurile noastre de război. 


— Am înţeles eu bine că toţi membrii speciei voastre care 
sunt implicaţi în proiectarea şi purtarea acestui război vor fi 
anihilaţi când războiul se termină? 

— Da, răspunse doctorul Blue. Dar nu toţi vor muri 
imediat. Vor fi înştiinţaţi că au fost trecuţi pe lista de 
anihilare. Noul Optimizatorul Şef va stabili programul exact 
al anihilărilor, în funcţie de nevoile coloniei şi de ritmul 
completării. 

Nicole şi doctorul Blue luau masa la spital. Îşi petrecuseră 
dimineaţa încercând fără succes să salveze viaţa a două 
creaturi utilitare cu şase braţe, aruncate în aer de 
grenadele soldaţilor oameni în timp ce lucrau într-unui din 
puţinele lanuri de cereale rămase pe partea de nord a 
pădurii. 

În timp ce mâncau, un biot centiped trecea pe holul 
învecinat. Doctorul Blue observă expresia mirată de pe faţa 
lui Nicole. 

— Când am venit pe Rama, înainte de a pune la punct 
întregul grup de animale utilitare, am folosit pentru sarcini 
de rutină bioţii disponibili. Acum avem iarăşi nevoie de 
ajutorul lor. 

— Dar cum le daţi instrucţiuni? Întrebă Nicole. Noi n-am 
reuşit deloc să comunicăm cu ei. 

— Programarea lor se face la fabricare. În primele zile n-a 
trebuit decât să le cerem ramanilor să modifice 
programarea conform nevoilor noastre specifice, folosind o 
tastatură ca aceea pe care o aveaţi în adăpostul vostru. De 
asta sunt aici toţi bioţii - pentru ca pasagerii de la bord să-i 
transforme în servitori utili. 

Ei bine, Richard, îşi spuse Nicole, uite o chestiune care ne- 
a scăpat cu totul. De fapt, nici nu cred că ne-a trecut 
vreodată prin cap ideea asta. 

— Am vrut ca aşezarea noastră de aici din Rama să nu se 
deosebească de celelalte colonii, aşa că, de îndată ce n-am 
mai avut nevoie de bioţi, am cerut ca ei să fie scoşi de pe 
domeniul nostru din Rama. 


— Şi de atunci n-aţi mai avut nici un contact cu ramanii? 

— Nu prea, răspunse doctorul Blue. Însă ne-am menţinut 
capacitatea de a lua legătura cu fabricile de înaltă 
tehnologie de sub suprafaţă, în primul rând pentru a putea 
solicita fabricarea anumitor materii prime pe care nu le 
avem în depozitele noastre. 

Dinspre coridor se deschise o uşă şi intră un octopăianjen 
care vorbi repede cu doctorul Blue în limba lor, folosind 
benzi de culoare foarte înguste. Nicole recunoscu cuvintele 
„permisiune” şi „în după-amiaza asta”, dar cam atât. După 
ce vizitatorul plecă, doctorul Blue îi spuse lui Nicole că are 
o surpriză pentru ea. 

— Astăzi, una dintre reginele noastre va depune ouă. Cei 
care au grijă de ea estimează că asta se va întâmpla în mai 
puţin de un tert. Optimizatorul Şef mi-a aprobat cererea de 
a fi de faţă şi tu. Din câte ştiu, eşti singurul străin, în afară 
de Înaintaşi, desigur, care a avut vreodată privilegiul de a 
asista la o depunere de ouă. Cred că ţi se va părea foarte 
interesant. 

În timpul călătoriei spre Domeniul Reginei, aflat într-un 
sector al Oraşului de Smarald pe care Nicole nu-l mai 
vizitase până atunci, doctorul Blue îi aminti câteva din cele 
mai neobişnuite aspecte ale reproducerii octopăianjenilor. 

— În vremuri normale, fiecare dintre cele trei regine din 
colonia noastră este fertilizată o dată la trei sau cinci ani şi 
numai o mică parte din ouăle fertilizate este lăsată să 
ajungă la maturitate. Totuşi, din cauza pregătirilor de 
război, Optimizatorul Şef a declarat recent un Eveniment 
de Completare. Toate cele trei regine ale noastre produc 
acum numărul maxim de ouă. Ele au fost fertilizate de 
masculii deveniți războinici, acei octopăianjeni aleşi pentru 
a purta războiul care au trecut recent prin tranziţia 
sexuală. Această activitate este foarte importantă întrucât 
ea asigură, cel puţin simbolic, continuitatea genetică a 
fiecăruia dintre aceşti octopăianjeni în colonie. Nu uita că ei 


ştiu, de îndată ce sunt desemnaţi ca războinici, că vremea 
anihilării nu e prea departe. 

Ori de câte ori cred că avem multe în comun cu 
octopăianjenii, văd ceva foarte bizar care-mi reaminteşte 
cât de diferiţi suntem, se gândi Nicole. Dar, după cum ar 
spune Richard, cum ar putea să fie altfel? Ei sunt produsul 
unui proces care nouă ne este total străin. 

— Să nu te alarmeze mărimea reginei. Şi, te rog, în nici o 
împrejurare să nu exprimi altceva decât încântare faţă de 
ceea ce vezi. Când am sugerat să participi la depunerea de 
ouă, un membru din personalul Optimizatorului Şef a 
obiectat, spunând că n-ai cum să apreciezi pe deplin ceea 
ce vezi. Alţi membri au fost îngrijoraţi de faptul că s-ar 
putea să manifeşti neplăcere sau chiar dezgust şi astfel să 
distragi atenţia celorlalţi octopăianjeni participanţi de la 
eveniment. 

Nicole îl asigură pe doctorul Blue că nu va face nimic 
necuvenit în timpul ceremoniei. Se simţea chiar flatată că 
fusese inclusă în activitate şi era deosebit de emoţionată 
când mijlocul de transport opri în afara zidurilor groase ale 
Domeniului Reginei. 

Clădirea în care intră cu doctorul Blue avea formă de dom 
şi era construită din blocuri de piatră albă. Interiorul avea o 
înălţime de aproximativ zece metri şi ocupa o suprafaţă la 
nivelul solului de vreo trei mii cinci sute de metri pătraţi. 
Chiar lângă uşă, în zona atriumului, era o hartă mare şi un 
mesaj scris în culori, prin care se indica unde anume va 
avea loc depunerea de ouă. Nicole îi urmă pe doctorul Blue 
şi alţi câţiva octopăianjeni de-a lungul a două rampe şi apoi 
pe un coridor lung. La capătul coridorului cotiră la dreapta 
şi intrară într-un balcon cu vedere spre o podea 
dreptunghiulară lungă de cincisprezece metri şi lată de 
Cinci sau şase metri. 

Doctorul Blue o duse pe Nicole în rândul din faţă, unde o 
balustradă înaltă de un metru împiedica publicul să cadă pe 
podeaua aflată la patru metri dedesubt. In spatele lor, cele 


cinci rânduri înălțate se umplură repede. Peste drum un alt 
balcon, unde stăteau în jur de şaizeci de octopăianjeni. 

Uitându-se în jos, Nicole văzu un bazin cu apă asemănător 
cu un canal, care se întindea pe toată lungimea podelei şi 
apoi dispărea sub o arcadă, la dreapta. De fiecare parte a 
bazinului erau pasarele înguste. Însă pe partea opusă, 
pasarela se extindea într-o platformă lată de trei metri, 
adică până în peretele de piatră care mărginea în stânga 
încăperea mare. În acest perete, pictat în diferite culori şi 
forme, se aflau înfipte vreo sută de vergele sau spiţe de 
argint care ieşeau un metru în afară. Nicole remarcă 
imediat asemănarea dintre perete şi coridorul vertical în 
formă de butoi prin care ea şi prietenii ei coborâseră în 
adăpostul octopăianjenilor de sub New York. 

La mai puţin de zece minute după ce balcoanele se 
umplură, Optimizatorul Şef intră pe o uşă de la nivelul 
inferior, se duse pe pasarela de lângă bazin şi ţinu o scurtă 
cuvântare. Doctorul Blue îi lămuri lui Nicole părţile din 
discurs pe care ea nu reuşi să le interpreteze. 
Optimizatorul Şef aminti privitorilor că nu se cunoaşte ora 
exactă a depunerii ouălor, dar că e posibil ca regina să fie 
gata să intre în sală peste câţiva fengi. După ce făcu unele 
comentarii despre importanţa completării în continuitatea 
coloniei, Optimizatorul Şef ieşi. 

Începu aşteptarea. Nicole îşi petrecu timpul uitându-se la 
octopăianjenii din balconul de vizavi de ea şi încercând să 
„tragă cu urechea” la conversaţia lor. Înţelegea câte ceva 
din discuţiile lor, dar nu tot. Îşi spuse că mai are mult până 
să le cunoască foarte bine limba. 

În cele din urmă, uşile mari din capătul din stânga al celei 
mai îndepărtate pasarele se deschiseră şi regină intră 
greoaie. Era imensă, înaltă de cel puţin şase metri, cu un 
corp gigantic, umflat, deasupra celor opt tentacule lungi. Se 
opri pe platformă şi spuse ceva publicului. Culori vii se 
revărsau în jurul întregului ei corp, creând un spectacol 
fascinant. Nicole nu înţelegea ce spune regina, pentru că 


nu putea urmări succesiunea exactă a culorilor care 
ţâşneau din fantă. 

Regina se întoarse încet către perete, întinzându-şi 
tentaculele şi începu procesul laborios de a se căţăra pe 
spiţe. Răbufniri dezordonate de culori îi împodobiră corpul 
pe tot parcursul căţărării. Nicole presupuse că regina 
exprima anumite stări sufleteşti, poate durere şi oboseală. 
Uitându-se iar la celălalt balcon, Nicole observă că orice 
conversaţie încetase. 

Când, în cele din urmă, ajunse în mijlocul peretelui, regina 
îşi înfăşură toate cele opt tentacule în jurul spiţelor şi-şi 
expuse burta de culoare crem. De când lucra în spital. 
Nicole se obişnuise cu anatomia octopăianjenilor, dar nu-şi 
imaginase niciodată că țesuturile moi de pe abdomenul lor 
se pot dilata într-o aşa măsură. Sun privirile lui Nicole, 
regina începu să se legene uşor, înainte şi înapoi. 
Manifestarea de emoţii colorate continuă. Culorile atinseră 
intensitatea maximă când din partea inferioară a corpului 
reginei ţâşni un gheizer de lichid negru-verzuliu, urmat 
imediat de o imensă revărsare de obiecte albe de diverse 
mărimi conţinute într-un lichid vâscos, gros. 

Nicole era stupefiată. Sub ea, vreo zece octopăianjeni 
aflaţi de o parte şi de alta a bazinului măturau în grabă 
lichidul şi câteva ouă de pe pasarele căzură în apă. Alţi opt 
octozi turnau în bazin conţinutul necunoscut al unor 
containere uriaşe. Apa era acum amestecată cu sânge de 
octopăianjen, ouă şi lichidul foarte vâscos expulzat o dată 
cu ouăle. În mai puţin de un minut, tot lichidul din bazin se 
scurse pe sub arcadă, la dreapta. 

Regina nu-şi schimbase încă poziţia. După ce în bazinul de 
sub ei începu să curgă iar apă curată, toate lentilele se 
întoarseră spre la regină. Nicole era uluită de cât de mult 
se împuţinase deja octopăianjenul. Estimă că regina trebuie 
să fi pierdut jumătate din greutatea corporală în fracțiunea 
de secundă în care masa de ouă şi lichidele însoţitoare i se 
revărsaseră din corp. Regina sângera încă şi doi 


octopăianjeni de mărime normală se căţăraseră pe perete, 
s-o îngrijească. În acest punct, Doctorul Blue o bătu pe 
Nicole pe umăr, indicând că e timpul să plece. 

* 

Stând singură într-una din camerele mici din spital, Nicole 
revedea iar şi iar în minte scena depunerii ouălor. Nu se 
aşteptase ca evenimentul s-o afecteze atât de mult din 
punct de vedere emoţional. Când se întoarseră la spital, 
Doctorul Blue îi explicase că vasele golite în nămolul din 
bazin erau pline cu animale mititele care aveau să caute şi 
să omoare anumiţi embrioni. În felul ăsta, spuse el, 
octopăianjenii controlau componenţa exactă a generaţiei 
următoare, inclusiv numărul de regine, de octopăianjeni 
care depozitează hrana, de morfi pitici şi toate celelalte 
forme ale speciei. 

Mama din Nicole se chinuia să înţeleagă cum era să fii o 
regină octopăianjen în timpul depunerii ouălelor. Într-un fel 
nedefinit, Nicole se simţea legată de creatura mamut care 
se căţărase pe spiţe. În clipa de depunere a ouălelor simţise 
că muşchii genitali i se contractă şi-şi aminti atât durerea, 
cât şi extazul celor şase naşteri ale ei. Oare ce are procesul 
naşterii, de uneşte toate creaturile care l-au trăit? Se 
întrebă ea. 

Îşi aminti o conversaţie avută demult, pe Rama II, după ce 
Simone şi Katie se născuseră, când ea încercase să-i explice 
lui Michael O'Toole cum e să dai naştere unui copil. După 
ore de discuţie, Nicole ajunsese la concluzia că asta e o 
experienţă care nu poate fi transferată în mod adecvat de la 
o persoană la alta. Lumea se împarte în două grupe: cei 
care au trăit procesul naşterii şi cei care nu l-au trăit, 
spusese ea la vremea aceea. Acum, la o distanţă de zeci de 
ani şi miliarde de kilometri, voia să adauge un corolar la 
observaţia precedentă. Femeile care sunt mame au în mod 
fundamental mai multe în comun cu mamele din alte specii 
decât cu oamenii care n-au născut niciodată. 


Continuând să reflecteze la scena la care fusese martoră, 
Nicole se simţi copleşită de dorinţa de a lua legătura cu 
regina octopăianjen pentru a afla ce gândise şi simţise acea 
mamă inteligentă înainte şi în timpul depunerii ouălelor. 
Simţise regina, în mijlocul durerii şi minunăţiei momentului, 
seninătatea revelaţiei, avusese oare o viziune a urmaşilor şi 
urmaşilor urmaşilor ei continuând, în viitorul neprevăzut, 
miraculosul ciclu al vieţii? Simţise oare o pace adâncă şi 
inefabilă în clipele imediat următoare depunerii ouălelor, o 
pace cum nu mai cunoscuse vreodată? 

Nicole ştia că dialogul pe care şi-a imaginat că l-ar purta 
cu regina nu poate avea loc. Închise ochii din nou, 
încercând să reconstituie exact exploziile de culoare pe 
care le văzuse pe corpul reginei înainte şi după eveniment. 
Oare aceste succesiuni de culori le spuneau celorlalţi 
octopăianjeni ce simte regina? Oare erau capabili 
octopăianjenii, cu limbajul lor în culori atât de bogat, să 
transmită sentimente complexe precum extazul mai bine 
decât oamenii cu limbajul lor vorbit, mai limitat? 

Nu-şi putea răspunde. Îşi dădea seama că dincolo de 
pereţii camerei o aşteaptă o mulţime de sarcini, dar nu era 
pregătită să pună capăt momentului de solitudine. Nu voia 
ca emoţiile puternice pe care le simţea să fie diluate de 
cerinţele vieţii de zi cu zi. 

* 

Pe măsură ce timpul trecea, Nicole începu să simtă şi o 
mare singurătate. La început nu făcu legătura dintre 
sentimentul de singurătate şi evenimentul la care asistase. 
Totuşi, era foarte conştientă că simte dorinţa puternică de a 
vorbi cu un prieten apropiat, de preferinţă cu Richard. Voia 
să împartă cu cineva ce văzuse şi simţise în Domeniul 
Reginei. În izolarea ei, îşi aminti dintr-o dată câteva versuri 
dintr-o poezie a Benitei Garcia care i se părură relevante. 
Deschise computerul portabil şi, după o scurtă căutare, găsi 
întreaga poezie. 


În clipele de îndoială adâncă sau aprigă durere, Când viaţa 
proprie mă copleşeşte, Mă uit pretutindeni în jur şi caut 
suflete înrudite care ştiu ce eu nu ştiu, Suflete care au tăria 
să minimalizeze ceea ce pe mine mă face să tremur, să 
plâng, să mă întunec. 

Ele îmi spun că nu pot trăi cum vreau eu dacă 
sentimentele îmi guvernează raţiunea. 

Trebuie să mă controlez înainte de a acţiona sau să accept 
ceea ce îndur de mult, Brutalele zile în care mă simt 
pierdută şi oarbă. 

Au fost momente, nu multe, dar au fost, Când cineva venea 
cu-acel balsam liniştitor ce-mi alina necazul ori durerea. 

Dar anii m-au învăţat o regulă simplă. 

În mine trebuie să închid ţipetele, Indiferent ce diavoli 
trebuie înfrânți acolo, Lecţiile învăţate vor rămâne. 

Mergem singuri pe ultimul drum. 

Nici o mână nu ne poate ajuta în acea zia morţii. 

E mai bine să învăţăm, cât timpul ne este încă prieten, Să 
avem încredere în noi înşine şi să ne cruţăm forţele. 

Nicole citi poemul de mai multe ori. Imediat după aceea îşi 
dădu seama că e complet epuizată. Puse capul pe singurul 
birou din cameră şi adormi. 

* 

Doctorul Blue o bătu uşurel pe umăr pe Nicole cu un 
tentacul. Nicole se mişcă şi deschise ochii. 

— Dormi de aproape două ore, spuse octopăianjenul. Te- 
am aşteptat la centrul administrativ. 

— Ce se petrece? Întrebă Nicole, frecându-se la ochi. De 
ce am fost aşteptată? 

— Nakamura a ţinut un discurs important în Noul Eden. 
Optimizatorul Şef vrea să discute cu tine. 

Nicole sări repede de pe scaun, apoi se rezemă cu mâna 
pe birou. În câteva secunde, ameţeala îi trecu. 

— Îţi mulţumesc din nou pentru tot, doctore Blue. Plec 
într-un minut. 


— Chiar nu sunt de părere s-o lăsăm pe Nikki să 
urmărească discursul, spuse Robert. În mod sigur o va 
speria. 

— Ceea ce va spune Nakamura îi va afecta viaţa în aceeaşi 
măsură ca pe a noastră, răspunse Ellie. Dacă vrea să se 
uite, cred că ar trebui s-o lăsăm. La urma urmei, Robert, a 
trăit cu octopăianjenii. 

— Dar ea n-are cum să înţeleagă ce înseamnă toate astea, 
ripostă Robert. N-are nici măcar patru ani. 

Problema rămase nerezolvată. Cu câteva minute înainte ca 
dictatorul Noului Eden să apară la televizor, conform 
programului, Nikki veni la mama sa, în camera de zi. 

— Eu n-am să mă uit, pentru că nu vreau ca tu şitata să vă 
certaţi, spuse fetiţa. 

O cameră din palatul lui Nakamura fusese transformată în 
studio de televiziune. Din acest studio obişnuia tiranul să se 
adreseze cetăţenilor Noului Eden. Ultimul său discurs îl 
ţinuse cu trei luni în urmă, când anunţase că în 
Semicilindrul Sudic vor fi desfăşurate trupe care să se 
confrunte cu „ameninţarea extraterestră”. Televiziunea şi 
ziarele controlate de guvern dădeau cu regularitate ştiri de 
pe front, unele dintre ele inventând „rezistenţa puternică” 
opusă de octopăianjeni, însă acesta avea să fie primul 
comentariu public al lui Nakamura despre situaţia 
războiului din sud. 

Pentru acest eveniment, Nakamura le poruncise croitorilor 
săi să-i facă un nou costum de shogun, cu tot cu sabie şi 
pumnal ornamentate. Le spusese ajutoarelor sale că vrea să 
apară în ţinută marţială pentru a accentua rolul său de 
„conducător războinic şi protector” al coloniştilor. În ziua 
difuzării discursului, servitorii îl ajutară să-şi pună o 
pereche de corsete strâmte şi grele, menite să contribuie la 
imaginea de războinic puternic şi ameninţător. 

Domnul Nakamura vorbea stând în picioare şi privind 
direct la cameră. Pe parcursul întregului discurs, expresia 
încruntată nu-l părăsi nici o clipă. 


— Am făcut cu toţii sacrificii în ultimele luni pentru a-i 
sprijini pe curajoşii noştri soldaţi să ducă lupte la sud de 
Marea Cilindrică, împotriva unui inamic extraterestru hain 
şi necruţător. Acum serviciul nostru de spionaj ne 
informează că aceşti octopăianjeni, care v-au fost descrişi în 
detaliu de doctorul Robert Turner după curajoasa lui 
evadare, pun la cale un atac de proporţii împotriva Noului 
Eden, în viitorul apropiat. În acest moment de cumpănă din 
istoria noastră, trebuie să fim de două ori mai hotărâți şi să 
rămânem uniţi în faţa agresorului extraterestru. Generalii 
noştri de pe front ne recomandă să pătrundem dincolo de 
pădurea barieră care protejează în mare parte domeniul 
octopăianjenilor şi să le distrugem proviziile şi armamentul 
înainte să apuce să-şi lanseze atacul. Inginerii noştri, care 
au lucrat zi şi noapte pentru supraviețuirea coloniei, au 
adus flotei noastre de elicoptere modificări care vor 
permite realizarea acestui lucru. Vom lovi în viitorul 
apropiat. Îi vom convinge pe extratereştri că nu ne pot 
ataca fără să se teamă de consecinţe. Între timp, războinicii 
noştri au terminat de luat în stăpânire întreaga zonă din 
Rama cuprinsă între Marea Cilindrică şi pădurea barieră. În 
timpul luptelor aprige, am ucis multe sute de duşmani şi am 
distrus instalaţii de apă şi energie. Am suferit pierderi 
modeste, în primul rând datorită superbelor noastre planuri 
de luptă şi eroismului soldaţilor noştri. Dar nu trebuie să 
devenim excesiv de încrezători în noi înşine şi să ne culcăm 
pe o ureche. Dimpotrivă, avem toate motivele să credem că 
încă nu ne-am confruntat cu acel Detaşament al Morţii, 
corp de elită de care doctorul Turner a auzit vorbindu-se în 
timp ce era ţinut prizonier. Suntem convinşi că acest 
Detaşament al Morţii se va afla în avangarda 
extratereştrilor, dacă nu ne mişcăm repede pentru a 
preîntâmpina un atac asupra Noului Eden. Nu uitaţi, timpul 
nu se află de partea noastră. Trebuie să lovim acum şi să 
lovim cu toată forţa, pentru a le distruge capacitatea de 
război. Mai e un subiect scurt pe care aş vrea să vi-l aduc la 


cunoştinţă în această seară. De curând, trădătorul Richard 
Wakefield şi un însoțitor octopăianjen s-au predat soldaţilor 
noştri din sud. Ei spun că reprezintă comandamentul 
militar al octopăianjenilor şi au venit să discute despre 
pace. Eu bănuiesc că la mijloc e un truc, un fel de caltroian, 
însă este de datoria mea, ca lider, să conduc o audiere în 
următoarele câteva zile. Fiţi liniştiţi, vă asigur că nu voi 
negocia securitatea noastră. Vă voi face cunoscut rezultatul 
acestei audieri de îndată ce ea va fi încheiată. 

— Dar, Robert, spuse Ellie, ştii că multe din lucrurile spuse 
de el sunt minciuni. Nu există nici un Detaşament al Morţii, 
iar octopăianjenii n-au opus nici o rezistenţă. Cum poţi să 
nu spui nimic? Cum poţi să-i laşi să-ţi atribuie afirmaţii pe 
care nu le-ai făcut niciodată? 

— Totul e politică, Ellie, răspunse Robert. Toată lumea ştie. 
Nimeni nu crede cu adevărat. 

— Dar asta e şi mai rău. Nu vezi ce se întâmplă? Robert se 
pregăti să iasă din casă. 

— Unde te duci acum? Întrebă Ellie. 

— Înapoi la spital, răspunse Robert. Am de făcut vizita. Lui 
Ellie nu-i venea să creadă. Rămase locului câteva clipe, 
uitându-se lung la soţul ei. Apoi izbucni. 

— Ăsta e răspunsul tău! Strigă ea. Meseria, ca de obicei. 
Un nebun anunţă un plan care e extrem de probabil să 
ducă la moartea noastră, a tuturor, iar tu aitreabă, ca de 
obicei. Cine eşti tu, Robert? Nu-ţi pasă de nimic? 

Robert veni mânios spre ea. 

— Să nu începi iar cu falsa ta moralitate! N-ai întotdeauna 
dreptate, Ellie, şi nu ştii sigur că vom fi omorâţi. S-ar putea 
ca planul lui Nakamura să reuşească. 

— Te amăgeşti singur, Robert. Te faci că nu bagi de seamă 
ce se petrece şi-ţi spui că atâta timp cât mica ta lume nu e 
afectată, totul o să fie în regulă. Te înşeli, Robert. Te înşeli 
teribil. Iar dacă tu nu vrei să faci nimic în privinţa asta, voi 
face eu. 


— Şi ce vei face? Întrebă Robert cu glasul ridicat. Vei 
spune lumii că scârboşii ăia de octopăianjeni sunt paşnici? 
Nimeni nu te crede, Ellie. Şi să-ţi mai spun ceva: în clipa în 
care ai să deschizi gura, ai să fii arestată şi judecată pentru 
trădare. 'Te vor omori, Ellie, exact cum au să-l omoare pe 
tatăl tău. Asta vrei? Să nu-ţi mai vezi niciodată fiica? 

Ellie recunoscu amestecul de furie şi durere din ochii lui 
Robert. Nu-l cunosc, îi trecu ei prin minte. Cum poate fi cel 
din faţa mea acelaşi om care şi-a petrecut mii de ore 
îngrijind pacienţi incurabili? Treaba asta nu are logică. 

Ellie preferă să nu mai spună nimic. 

— Acum am să plec, spuse în cele din urmă Robert. Mă 
întorc pe la miezul nopţii. 

Ea se duse în partea din spate a casei şi deschise uşa 
camerei lui Nikki. Din fericire, fetiţa dormea adânc. Ellie se 
întoarse în camera de zi, profund deprimată. Îşi dorea mai 
mult ca niciodată să fi rămas în Oraşul de Smarald. Dar nu 
rămăsese, aşa că ce putea să facă acum? Ar fi fost atât de 
uşor dacă n-ar fi trebuit să mă gândesc la Nikki, îşi spuse 
Ellie. 

Clătină încetişor din cap, apoi dădu frâu liber lacrimilor pe 
care şi le stăpânise. 

— Spune-mi, cum arăt? Întrebă Katie făcând o piruetă în 
faţa lui Franz. 

— Frumoasă, seducătoare, răspunse el. Nu te-am văzut 
niciodată arătând mai bine ca acum. 

Purta o rochie neagră, simplă, mulată pe trupul ei subţire, 
cu câte o fâşie albă în lateral pentru a-i accentua conturul 
corpului. Avea un decolteu amplu care punea în valoare 
colierul de aur şi diamante, dar nu atât de amplu încât să 
fie indecent. 

Katie se uită la ceas. 

— Bun, spuse ea. Pentru prima dată, n-o să întârzii. 

Se duse la masă şi aprinse o ţigară. Franz, cu uniforma 
proaspăt călcată şi pantofii perfect lustruiţi, o urmă pe 
Nikki la canapea şi spuse: 


— Atunci cred că avem timp pentru surpriza mea. 

Îi întinse o cutiuţă de catifea. 

— Ce-i asta? 

— Deschide-o. 

Înăuntru era un inel cu diamante, un solitaire. 

— Katie, spuse stângaci Franz, vrei să te măriţi cu mine? 
Katie se uită la el, apoi îşi feri privirea. Trase încet din 
ţigară şi suflă fumul în sus. 

— Sunt măgulită, Franz, spuse ea, ridicându-se şi 
sărutându-l pe obraz, zău că sunt. Dar n-o să meargă. 

Închise cutiuţa şi i-o înapoie. 

— De ce? Întrebă Franz. Nu mă iubeşti? 

— Ba da, te iubesc. Cred. Dacă sunt capabilă de un atare 
sentiment. Dar, Franz, am mai vorbit despre asta. Nu sunt 
genul de femeie cu care să te însori. 

— De ce nu mă laşi pe mine să hotărăsc asta, Katie? De 
unde ştii tu ce „gen de femeie” îmi trebuie? 

— Uite ce e, Franz, spuse Katie, oarecum agitată, aş 
prefera să nu discutăm acum. Cum spuneam, mă simt 
foarte măgulită. Dar sunt deja nervoasă, am emoţii pentru 
audierea tatălui meu şi ştii bine că nu mă descurc prea 
grozav cu mai multe lucruri importante în acelaşi timp. 

— Întotdeauna găseşti un motiv ca să nu discutăm despre 
asta, spuse Franz supărat. Dacă mă iubeşti, cred că merit o 
explicaţie. Acum. 

Ochii lui Katie îl fulgerară. 

— Vrei acum o explicaţie, căpitane Bauer. Foarte bine, ţi-o 
voi oferi. Urmează-mă, te rog. 

Katie îl conduse în camera de toaletă. 

— Stai acolo, Franz, şi uită-te foarte atent. 

Katie băgă mâna în scrin. Scoase o seringă şi un tub de 
cauciuc negru. Puse piciorul drept pe taburetul de la masa 
de toaletă şi-şi ridică rochia mai sus de vânătăile de pe 
coapsă. Franz întoarse instinctiv capul. 

— Nu, spuse Katie, întinzând mâna şi întorcându-i capul 
din nou spre ea. Nu-ţi feri privirea, Franz. Trebuie să mă 


vezi aşa cum sunt. 

Îşi lăsă în jos jartiera şi legă tubul în locul ei. Ridică 
privirea ca să se asigure că Franz priveşte. În ochii ei se 
citea durere. 

— Nu înţelegi, Franz? Nu mă pot mărita cu tine, pentru că 
sunt deja măritată cu acest drog magic care nu mă 
dezamăgeşte niciodată. Nu pricepi? N-ai cum să concurezi 
cu kokomo. 

Katie înfipse acul seringii într-o venă şi aşteptă câteva 
secunde extazul. 

— S-ar putea să fie bine câteva săptămâni sau chiar luni, 
spuse Katie, vorbind mai repede, dar mai devreme sau mai 
târziu nu-mi vei mai fi de ajuns. Iar vechiul meu prieten de 
nădejde te va înlocui în inima mea. 

Şterse cu un şerveţel cele două picături de sânge şi puse 
seringa în chiuvetă. 

— Fruntea sus, spuse Katie, bătându-l uşurel pe obraz. Nu 
ţi-ai pierdut partenera de pat. Voi fi tot aici pentru lucrurile 
perverse la care am putea visa împreună. 

Franz se întoarse şi băgă în buzunar cutiuţa neagră. Katie 
se duse la masă şi trase ultimul fum din ţigara care ardea în 
scrumieră. 

— Şi acum, căpitane Bauer, trebuie să asistăm la o 
audiere. 

* 

Audierea se ţinea în sala de bal de la etajul întâi al 
palatului lui Nakamura. De-a lungul pereţilor fuseseră puse 
în jur de şaizeci de scaune, pe patru rânduri, pentru 
„invitaţii speciali”. Nakamura, îmbrăcat cu acelaşi costum 
japonez cu care apăruse cu două zile în urmă la televizor, 
stătea într-un jilţ mare, cu broderii, deasupra unei 
platforme înălțate la un capăt al sălii. Lângă el stăteau în 
picioare două gărzi de corp, tot în ţinută de samurai. Sala 
de bal era în întregime decorată în stilul japonez din secolul 
al şaisprezecelea, întărind imaginea pe care se străduia 


Nakamura să şi-o creeze, aceea de atotputernic shogun al 
Noului Eden. 

Richard şi Archie, cărora li se spusese doar cu patru ore 
înainte de a părăsi subsolul că audierea va avea loc în ziua 
aceea, fură introduşi în sală de trei poliţişti şi li se ordonă să 
se aşeze pe nişte perne mici pe podea, la douăzeci de metri 
în faţa lui Nakamura. Katie observă că tatăl ei arată obosit 
şi foarte bătrân. Rezistă impulsului de a alerga să 
vorbească cu el. 

Un funcţionar anunţă începerea audierii şi le aduse aminte 
tuturor spectatorilor că nu au voie să vorbească şi nici să 
intervină în vreun fel pe parcursul procedurii. Imediat după 
anunţ, Nakamura se ridică şi cobori greoi cele două trepte 
late care legau scaunul său de platforma înălţată. 

Cu glas aspru, plimbându-se în sus şi-n jos pe platformă, 
spuse: 

— Guvernul Noului Eden a convocat această audiere 
pentru a stabili dacă reprezentantul inamicului 
extraterestru este pregătit, în numele speciei lui, să accepte 
capitularea necondiționată pe care noi o pretindem ca o 
condiţie necesară a încetării ostilităţilor dintre noi. Dacă 
fostul cetăţean Wakefield, care poate să comunice cu 
extraterestrul, este în stare să-l convingă că dă dovadă de 
înţelepciune dacă acceptă cererea noastră, suntem 
pregătiţi să fim indulgenţi. Ca răsplată pentru contribuţia 
sa la încheierea acestui conflict teribil, vom comuta sentinţa 
de condamnare la moarte a domnului Wakefield în 
închisoare pe viaţă. Trebuie să precizez că cererile noastre 
includ preluarea întregului arsenal de război al 
extratereştrilor, precum şi ocuparea şi administrarea 
tuturor ținuturilor lor. 

Nakamura ridică glasul. 

— Dacă totuşi acest trădător condamnat şi complicele lui 
extraterestru s-au predat trupelor noastre victorioase ca 
parte a unui complot viclean de a ne submina voinţa 
colectivă de a-i pedepsi pe extratereştri pentru atacurile 


agresive asupra noastră, atunci ne vom folosi de cei doi 
pentru a transmite inamicului nostru un mesaj clar, prin 
puterea exemplului. Vrem ca liderii extratereştri să ştie că 
cetăţenii Noului Eden rămân neclintiţi în hotărârea de a se 
opune scopurilor lor expansioniste. 

Până în acest moment, Nakamura se adresase întregii 
audienţe. Acum se întoarse cu faţa la cei doi prizonieri 
izolaţi în mijlocul sălii de bal. 

— Domnule Wakefield, extraterestrul de lângă 
dumneavoastră are autoritatea de a vorbi în numele speciei 
lui? 

Richard se ridică. 

— După ştiinţa mea, da, răspunse el. 

— Şi este pregătit acest extraterestru să ratifice actul de 
capitulare necondiționată care v-a fost arătat? 

— Noi am primit documentul abia acum câteva ore şi n-am 
avut timp să discutăm întregul lui conţinut. I-am explicat lui 
Archie părţile cele mai importante, dar încă nu ştiu. 

— Trag de timp! Tună Nakamura, adresându-se 
auditoriului şi fluturând în aer bucata de hârtie. Această 
singură foaie conţine toate clauzele capitulării. 

Se întoarse cu faţa la Richard şi Archie. 

— Întrebarea cere un răspuns simplu, spuse Nakamura. 
Da sau nu? 

În jurul capului lui Archie începură să se rotească benzi de 
culoare şi un murmur străbătu publicul. Richard se uită la 
colegul său octopăianjen, îi puse în şoaptă o întrebare, apoi 
interpretă răspunsul acestuia. Se uită la Nakamura. 

— Octopăianjenul vrea să ştie exact ce se întâmplă dacă 
actul este ratificat, spuse Richard. În document nu se 
specifică ce evenimente vor avea loc şi în ce ordine. 

Nakamura se gândi câteva clipe. 

— În primul rând, toţi soldaţii extratereştri trebuie să se 
prezinte în faţa trupelor noastre aflate acum în sud, cu 
arme cu tot, şi să se predea. În al doilea rând, guvernul 
extraterestru trebuie să ne predea un inventar complet al 


tuturor bunurilor existente pe domeniul său. În al treilea 
rând, trebuie să-i anunţe pe toţi membrii speciei lor că le 
vom ocupa colonia şi că toţi extratereştrii trebuie să 
coopereze în toate privinţele cu soldaţii şi cu cetăţenii 
noştri. 

Richard şi Archie avură altă conversaţie scurtă. 

— Ce se va întâmpla cu toţi octopăianjenii şi cu animalele 
care susţin societatea lor? Întrebă Richard. 

— Li se va permite să-şi reia viaţa normală, cu unele 
restricţii, fireşte. Ținuturile ocupate vor fi guvernate de 
cetăţenii şi legile noastre. 

— Atunci sunteţi dispuşi să scrieţi un amendament sau o 
anexă la acest document de capitulare, prin care să se 
garanteze viaţa şi siguranţa tuturor octopăianjenilor, 
precum şi a celorlalte animale, cu condiţia ca ei să nu 
încalce niciuna din legile promulgate în teritoriul ocupat? 

Ochii lui Nakamura se îngustară. 

— Cu excepţia acelor extratereştri care sunt găsiţi 
răspunzători de războiul agresiv pe care l-au lansat 
împotriva noastră, voi garanta personal siguranţa acelor 
octopăianjeni care se supun legilor ocupaţiei. Dar astea 
sunt amănunte. Nu-i nevoie să fie scrise în documentul de 
capitulare. 

De data asta, Richard şi Archie se angajară într-o discuţie 
lungă. De pe marginea sălii, Katie urmărea îndeaproape 
chipul tatălui ei. La început i se păru că el nu e de acord cu 
octopăianjenul, dar mai târziu Richard păru îmblânzit, 
aproape resemnat. Părea că tatăl ei memorează ceva. 

Pauza lungă în desfăşurarea audierii îl irita pe Nakamura. 
Oaspeţii speciali începeau să şuşotească între ei. În cele din 
urmă, Nakamura vorbi iar. 

— Bine, spuse el. Care e răspunsul vostru? 

Culorile încă se mai roteau în jurul capului lui Archie. În 
cele din urmă, benzile dispărură şi Richard făcu un pas 
înspre Nakamura. Ezită un moment înainte de a vorbi. 


— Octopăianjenii vor pace, spuse el încet, şi ar vrea să 
găsească o cale de a pune capăt acestui conflict. Dacă n-ar 
fi o specie morală, poare ar accepta să ratifice acest act de 
capitulare, doar pentru a câştiga timp. Dar octopăianjenii 
nu sunt aşa. Prietenul meu extraterestru, pe care îl cheamă 
Archie, n-ar încheia un acord în numele speciei lui decât 
dacă ar fi sigur că tratatul este drept pentru colonia lui şi că 
tovarăşii săi octopăianjeni îl vor onora. 

Richard făcu o pauză. 

— N-avem nevoie de un discurs, spuse nerăbdător 
Nakamura, ci doar de răspunsul la întrebare. 

Richard continuă cu un glas mai puternic. 

— Octopăianjenii ne-au trimis pe Archie şi pe mine să 
negociem o pace onorabilă, nu o capitulare necondiționată. 
Dacă Noul Eden nu doreşte să negocieze şi să încheie o 
înţelegere care să respecte integritatea domeniului 
octopăianjenilor, atunci ei nu au de ales. Vă rog să 
înţelegeţi, strigă Richard uitându-se la invitaţii de pe 
ambele margini ale sălii, dacă octopăianjenii intră în luptă 
cu adevărat, nu puteţi câştiga. Până acum ei n-au opus 
deloc rezistenţă. Trebuie să vă convingeţi conducătorii să se 
angajeze în discuţii echilibrate. 

— Luaţi-i pe prizonieri! Ordonă Nakamura. 

— Altfel veţi pieri cu toţii. Octopăianjenii sunt mult mai 
avansați decât noi. Credeţi-mă că ştiu ce spun. Trăiesc la ei 
de mai mult de. 

Un poliţist îl lovi pe Richard în cap şi acesta căzu la podea, 
sângerând. Katie sări de pe scaun, dar Franz o ţinu cu 
ambele braţe. Cei doi prizonieri fură scoşi din sală, Richard 
ţinându-se de cap. 

* 

Richard şi Archie se aflau într-o celulă mică, la secţia de 
poliţie din Hakone, nu departe de palatul lui Nakamura. 

— Ce-ţi mai face capul? Întrebă Archie, în culori. 

— E mai bine, cred, răspunse Richard. Deşi continuă să se 
umfle. 


— Acum ne vor omorî, nu-i aşa? Întrebă Archie. Richard 
ridică din umeri. 

— N-ar câştiga mare lucru cu asta. Oricum, ţie ar trebui să 
ţi se mulţumească. Dacă nu te ofereai, acum erai bine, 
sănătos în Oraşul de Smarald. 

Richard se duse la chiuveta din colţ, să spele cârpa pe care 
o ţinea pe rana de la cap. 

— Nu mi-ai spus tu că majoritatea oamenilor cred în viaţa 
de apoi? Întrebă Archie după ce Richard se întoarse lângă 
el. 

— Ba da. Unii cred că ne reîncarnăm şi începem altă viaţă, 
într-un alt trup omenesc sau chiar în trup de animal. Mulţi 
cred că dacă ai dus o viaţă corectă primeşti o răsplată, o 
viaţă eternă într-un loc frumos, tihnit, numit Rai. 

— Şi tu, Richard, ce crezi? Îl întrerupse Archie. Richard 
zâmbi şi se gândi câteva clipe înainte de a răspunde. 

— Întotdeauna am crezut că acel ceva din noi care este 
unic şi ne defineşte personalitatea dispare în momentul 
morţii. O, sigur, poate că substanţele noastre chimice sunt 
reciclate şi ajung în corpul altor fiinţe vii, dar nu există o 
continuitate reală a ceea ce unii oameni numesc suflet. 
Râse. Totuşi, în momentul ăsta, când partea raţională a 
minţii mele spune că s-ar putea să nu mai am mult de trăit, 
o voce dinlăuntrul meu mă imploră să cred în basmele alea 
despre viaţa de apoi. Ar fi uşor, recunosc. Dar o asemenea 
convertire de ultim moment ar fi în contradicţie cu felul în 
care am trăit atâţia ani. 

Richard se duse încet spre partea din faţă a celulei. Puse 
mâinile pe gratii şi se uită pe coridor câteva secunde, fără 
să vorbească. 

— Octopăianjenii ce cred că se întâmplă după moarte? 
Întrebă el încet, întorcându-se cu faţa spre colegul său de 
celulă. 

— Înaintaşii ne-au învăţat că fiecare viaţă este un interval 
finit, cu început şi sfârşit. Nici o făptură în parte, deşi un 
miracol, nu e prea importantă în schema generală a 


lucrurilor. Importante sunt continuitatea şi reînnoirea, 
spuneau Înaintaşii. În concepţia lor, fiecare dintre noi e 
nemuritor, nu pentru că o parte din individul în sine trăieşte 
veşnic, ci pentru că fiecare viaţă devine o verigă vitală, fie 
genetic, fie cultural, fie ambele, în nesfârşitul lanţ al vieţii. 
Când Înaintaşii ne-au scos din ignoranță, ei ne-au învăţat să 
nu ne temem de moarte, ci să mergem de bună voie în 
sprijinul reînnoirii ce va să vină. 

— Aşadar, tu nu simţi nici teamă, nici tristeţe, pe măsură 
ce ţi se apropie moartea? 

— Aşa ar fi ideal, răspunse Archie. Acesta este modul 
acceptat de a privi moartea în societatea noastră. Totuşi, e 
mult mai uşor dacă, la vremea anihilării, te afli înconjurat 
de prieteni şi de alţi indivizi care reprezintă reînnoirea pe 
care moartea ta o va face posibilă. 

Richard îl cuprinse pe Archie cu braţul. 

— Noi ne avem doar unul pe altul, prietene, spuse el. Plus 
conştiinţa faptului că am încercat împreună să oprim un 
război care, probabil, va face mii de victime. Nu pot exista 
multe cauze. 

Se opri când auzi uşa de la coridor deschizându-se. 
Căpitanul secţiei de poliţie şi un om de-al lui se dădură la o 
parte în timp ce patru bioţi, doi Garcia şi doi Lincoln, toţi 
purtând mănuși, veniră pe hol spre celula prizonierilor. Nici 
un biot nu vorbi. Un Garcia deschise uşa şi intrară toţi 
patru în celulă, peste Richard şi Archie. Câteva clipe mai 
târziu, lumina se stinse, preţ de câteva secunde se auzi 
zgomotul unei încăierări, Richard ţipă şi un corp se izbi de 
gratiile celulei. Apoi se lăsă liniştea. 

— Ei haide, Franz, spuse Katie deschizând uşa secţiei de 
poliţie. Nu te teme să faci uz de funcţia ta. El e doar un 
căpitan local. N-o să-ţi spună că n-ai voie să-i vezi pe 
prizonieri. 

Intrară în secţie la câteva secunde după ce cei doi ofiţeri 
închiseră uşa de la sectorul cu celule în urma bioţilor. 


— Căpitane Miyazawa, spuse Franz pe cel mai oficial ton, 
sunt căpitanul Franz Bauer de la centru. Am venit să vizitez 
prizonierii. 

Polițistul răspunse: 

— Am ordine stricte de la cea mai înaltă autoritate să nu 
las pe nimeni în acel sector al celulelor, căpitane Bauer. 

Camera se cufundă brusc în întuneric. 

— Ce se petrece? Întrebă Franz. 

— Probabil a sărit o siguranţă, răspunse căpitanul 
Miyazawa. Westermark, du-te afară şi verifică tablourile de 
siguranţă. 

Franz şi Katie auziră un țipăt. După un timp care păru o 
veşnicie, auziră cum se deschide uşa de la sectorul 
celulelor, apoi zgomot de paşi. Tocmai când lumina se 
aprinse, trei bioţi dispăreau pe uşa din faţă a secţiei. Katie 
alergă la uşă. 

— Priveşte, Franz! Ţipă ea. Sânge, au sânge pe haine. Se 
răsuci în loc, înnebunită. 

— Trebuie să-l vedem pe tata. 

Pe coridor, Katie le-o luă înainte celor trei ofiţeri. 

— O, Doamne! Ţipă ea când se apropie de celulă şi-şi văzu 
tatăl zăcând pe podea, lângă gratii. 

Pretutindeni era sânge. 

— A murit, Franz! Se tângui ea. Tata a murit! 

Nicole mai văzuse de două ori imaginile video. În ciuda 
ochilor umflaţi şi a epuizării nervoase, întrebă dacă le mai 
poate vedea o dată. Doctorul Blue îi întinse o cană de apă. 

— Eşti sigură? Întrebă octopăianjenul. 

Nicole dădu din cap. Încă o dată nu e prea mult, se gândi 
ea. Vreau să păstrez veşnic în minte fiecare cadru, oricât de 
oribil ar fi. 

— Te rog să porneşti de la audiere, ceru Nicole. Viteză 
normală până intră bioţii în sectorul celulelor. Apoi redu 
viteza la o optime. 

Richard n-a vrut să fie erou, se gândea Nicole în timp ce 
pe ecran se derula scena audierii. Nu era stilul lui. S-a dus 


cu Archie numai ca să nu trebuiască să mă duc eu. Se 
crispă când paznicul îl lovi pe Richard şi acesta se prăbuşi 
la podea. Planul a fost lipsit de speranţă de la început, îşi 
spuse ea în timp ce, pe ecran, poliţiştii îi scoteau pe Richard 
şi pe Archie din palatul lui Nakamura. Eu ştiam. De ce n-am 
vorbit deschis, după premoniţia pe care am avut-o? 

Nicole îl rugă pe doctorul Blue să deruleze mai repede 
înregistrarea video, până la minutele de la final. Cel puţin s- 
au sprijinit unul pe altul la sfârşit, se gândi ea în timp ce 
Richard şi Archie purtau ultima lor conversaţie. Şi Archie a 
încercat să-l apere. Cei patru bioţi apărură pe ecran; 
înregistrarea se derulă mai lent. Nicole văzu cum mirarea 
din ochii lui Richard se preschimbă în frică la intrarea 
bioţilor în celulă. 

Când lumina se stinse, calitatea imaginii se schimbă. 
Imaginile în infraroşu luate de cuadroizi semănau mai mult 
cu negativele foto, scoțând în evidenţă nivelurile de căldură 
din fiecare cadru. Bioţii arătau straniu. În imaginile în 
infraroşu, ochii păreau să le iasă din cap. 

În clipa în care celula se cufundă în beznă, un biot Garcia 
îl apucă pe Richard de gât. Ceilalţi trei îşi scoaseră 
mănuşile, dând la iveală degete cu vârfuri ascuţite şi tăioase 
şi palme cu muchia ascuţită ca un pumnal. Patru din 
puternicele tentacule ale lui Archie se încolăciră în jurul 
biotului care încerca să-l sugrume pe Richard. În timp ce 
biotul se prăbuşea grămadă pe podeaua celulei, ceilalţi trei 
îl atacară cu furie pe Archie. Richard încercă să-l ajute. Un 
biot Lincoln îşi repezi cu sălbăticie mâna în gâtul lui Archie 
şi aproape că-l decapită. Richard ţipă când se trezi 
împroşcat de lichidul din corpul octopăianjenului. După ce-l 
scoaseră pe Archie din luptă, cei trei bioţi rămaşi se 
repeziră asupra lui Richard, străpungându-i de nenumărate 
ori corpul cu vârfurile ca nişte pumnale ale degetelor lor. 
Richard se izbi de gratiile celulei şi alunecă pe podea. 
Sângele lui şi sângele lui Archie, de culori diferite în 


imaginile infraroşii, curgeau laolaltă, formând o baltă pe 
podeaua celulei. 

Înregistrarea video continua, dar Nicole nu mai vedea 
nimic. Înţelegea pentru prima dată că Richard, soţul ei, 
singurul prieten adevărat apropiat pe care-l avusese în 
viaţa ei de adult, era mort cu adevărat. Pe ecran, Franz o 
conducea pe coridor pe Katie, zguduită de hohote de plâns, 
apoi imaginea se întrerupse. Nicole nu se mişcă. Stătea 
încremenită, privind fix înainte, la ecranul alb. N-avea 
lacrimi în ochi, corpul ei nu tremura, părea foarte stăpână 
pe sine. Şi totuşi nu se putea mişca. 

În camera de vizionare se aprinse o lumină slabă. Doctorul 
Blue era tot lângă ea. 

— Nu cred că în primele două daţi mi-am dat seama. 
Spuse încet Nicole, mirată că glasul ei părea să vină de 
foarte departe. Adică, eram probabil în stare de şoc. Poate 
că încă mai sunt. 

Nu putu să continue. Respira cu greu. 

— Ai nevoie de un pahar cu apă şi puţină odihnă, spuse 
doctorul Blue. 

Richard a fost ucis. Richard e mort. 

— Da, te rog, spuse slab Nicole. N-am să-l mai văd 
niciodată. N-am să mai vorbesc niciodată cu el. Apă rece, 
dacă ai. L-am văzut murind. O dată. De două ori. De trei ori. 
Richard e mort. 

Mai era un octopăianjen în camera de vizionare. El şi 
doctorul Blue discutau, dar Nicole nu reuşi să le 
urmărească replicile în culori. Doctorul Blue îi duse paharul 
cu apă la buze, dar Nicole nu putu să bea. Richard a fost 
ucis. În jurul ei se făcu beznă. 

* 

Cineva o ţinea de mână. Era o mână caldă, plăcută, care o 
mângâia cu blândeţe. Deschise ochii. 

— Bună, mamă, spuse încetişor Patrick. Te simţi mai bine? 

Nicole închise iar ochii. Unde sunt? Se întrebă ea. Apoi îşi 
aminti. Richard e mort. Cred că am leşinat. 


— Îhî, îngână ea. 

— Vrei puţină apă? Întrebă Patrick. 

— Da, te rog, şopii ea. 

Glasul ei suna ciudat. Încercă să se ridice şi să bea apa. Nu 
reuşi. 

— Uşurel, spuse Patrick. Nu-i nici o grabă. 

Mintea ei începu să lucreze. Trebuie să le spun, se gândi 
ea. Richard şi Archie sunt morţi. Vin elicopterele. Trebuie să 
avem mare grijă să protejăm copiii. 

— Richard, reuşi ea să spună. 

— Ştim, mamă, răspunse Patrick. 

De unde ştiu ei? Se întrebă Nicole. Eu am rămas singura 
de aici care ştie să citească culorile. 

— Octopăianjenii s-au chinuit mult să aştearnă totul în 
scris. Engleza lor nu e perfectă, dar am înţeles perfect ce 
vor să ne spună. Ne-au spus şi despre război. 

Bine, se gândi Nicole. Ei ştiu. Pot să dorm. De undeva din 
mintea ei mai răzbătea şi acum un ecou. Richard e mort. 

— Din când în când aud bombe, dar din câte-mi dau 
seama, niciuna nu a lovit încă domul până acum. Poate că 
nu şi-au dat seama unde e oraşul. 

Era vocea lui Max. 

— De afară, totul pare cufundat în beznă. Au îngroşat 
cupola, iar pe străzi nu e deloc lumină. 

— Probabil că bombele lovesc Domeniul Alternativ, spuse 
Max. Octozii n-ar avea cum să-i ascundă existenţa. 

— Ce fac octopăianjenii? Întrebă Patrick. Ştim măcar dacă 
ripostează contraatacând? 

— Nu ştim sigur, dar nu-mi vine să cred că încă ard gazu' 
şi nu fac nimic. 

Nicole auzi paşi uşori pe hol. 

— Băieţii au început să manifeste simptome puternice de 
claustrofobie, spuse Nai. Crezi că ar fi bine să-i las să se 
joace afară? Acum o jumătate de oră s-au dat semnale 
luminoase de încetare a pericolului. 


— Nu văd de ce să nu-i laşi, spuse Patrick. Dar spune-le să 
intre în casă dacă văd un semnal sau aud bombe. 

— Mă duc şi eu afară, cu ei, spuse Nai. 

— Nevastă-mea ce face? Întrebă Max. 

— Citeşte cu Benjy, răspunse Nai. Marius doarme. 

— Spune-i să vină să stea cu noi câteva minute. 

Nicole se întoarse pe cealaltă parte. Se gândi să se ridice, 
dar se simţea foarte obosită. Începu să viseze cu ochii 
deschişi, amintindu-şi frânturi de copilărie. Ce-ţi trebuie să 
fii prinţesă? Îl întrebă mica Nicole pe tatăl ei. Fie un tată 
rege, fie un soţ prinţ, răspunse el; zâmbi şi o sărută. Atunci 
sunt deja prinţesă, îi spuse ea. Căci tu, pentru mine, eşti 
rege. 

— Cum se simte Nicole? Întrebă Eponine. 

— Azi dimineaţă s-a mişcat din nou. Doctorul Blue spunea 
în bilet c-o să se poată ridica diseară sau mâine. Şi mai 
spune că atacul nu a fost grav, că inima nu i-a fost afectată 
iremediabil şi că răspunde bine la tratament. 

— Pot s-o văd acum? Întrebă Benjy. 

— Nu, Benjy, răspunse Eponine. Încă se mai odihneşte. 

— Octopăianjenii au fost cu adevărat grozavi, nu-i aşa? 
Spuse Patrick. Chiar şi-n toiul războiului şi-au făcut timp să 
ne scrie un mesaj atât de complet. 

— Au reuşit să mă convertească şi pe mine, zise Max. N-aş 
fi crezut vreodată că aşa ceva e cu putinţă. 

Aşadar, am avut un atac de inimă, se gândi Nicole. Nu m- 
am prăbuşit doar din cauză că Richard. la început nu putu 
termina fraza. Din cauză că a murit. Plutea într-o zonă 
crepusculară între vis şi trezie; auzi un glas cunoscut 
strigând-o. Tu eşti, Richard? Întrebă ea emoţionată. Da, 
Nicole, răspunse el. Unde eşti? Vreau să te văd, spuse ea şi 
chipul lui apăru dintr-un nor pe ecranul visului ei. Arăţi 
grozav, spuse ea, te simţi bine? Da, răspunse Richard, dar 
trebuie să vorbesc cu tine. Ce este, iubitule? Întrebă Nicole. 
Trebuie să mergi înainte fără mine, spuse el, trebuie să fii 
un exemplu pentru ceilalţi. Chipul lui începu să se modifice 


o dată cu formele norilor. Bineînţeles, spuse Nicole, dar 
unde te duci? Nu-l mai vedea. La revedere, spuse glasul. La 
revedere, Richard, răspunse Nicole. 

* 

Când se trezi iar, avea mintea limpede. Se ridică în capul 
oaselor şi se uită în jur. Era întuneric, dar îşi dădu seama că 
se află în camera ei din Oraşul de Smarald. Nu auzea nici 
un zgomot. Presupuse că e noapte. Dădu aşternutul la o 
parte şi-şi trecu picioarele peste marginea patului. Până 
acum e bine, se gândi ea. Se ridică foarte încet. Îşi simţea 
picioarele fără vlagă. 

Pe noptieră era un pahar cu suc. Nicole făcu doi paşi, 
ţinându-se cu mâna dreaptă de pat, şi luă paharul. Sucul 
era delicios. Mulțumită de sine, porni spre dulap, să-şi ia 
nişte haine. Totuşi, după câţiva paşi ameţi şi se îndreptă 
înapoi spre pat. 

— Mamă, tu eşti? Îl auzi pe Patrick şi-i văzu silueta în prag. 

— Da, Patrick, răspunse ea. 

— Ia să facem puţină lumină aici, spuse Patrick. Ciocăni în 
perete şi un licurici zbură în mijlocul camerei. 

— Doamne sfinte, de ce te-ai dat jos din pat? 

— Nu pot să zac o veşnicie. 

— Dar ar trebui s-o iei mai uşor la început, spuse Patrick, 
venind lângă ea şi ajutând-o să ajungă la pat. 

Ea îl apucă de braţ. 

— Ascultă-mă, fiule. N-am nici cea mai mică intenţie să fiu 
invalidă şi nici să fiu tratată ca o invalidă. În câteva zile, cel 
mult o săptămână, am să fiu iarăşi ca înainte. 

— Da, mamă, spuse Patrick cu un zâmbet îngrijorat. 

Doctorul Blue era încântat de felul cum îşi revenea Nicole. 
După patru zile reuşi să meargă, chiar dacă încet; cu puţin 
ajutor din partea lui Benjy izbuti să parcurgă tot drumul 
până la staţia de transport şi înapoi. 

— Nu te forţa prea mult, îi spuse doctorul Blue în timpul 
unei consultaţii de seară. Te descurci grozav, dar încă-mi 
mai fac griji. 


După ce octopăianjenul termină, chiar pe când se 
pregătea să iasă din cameră, Max intră şi anunţă că la uşa 
din faţă aşteaptă doi octopăianjeni. Doctorul Blue ieşi în 
grabă şi se întoarse după câteva minute cu Optimizatorul 
Şef şi un membru al echipei sale. 

Optimizatorul Şef îşi ceru mai întâi scuze pentru faptul că 
venise pe neaşteptate şi nu aşteptase ca Nicole să-şi revină 
complet. 

— Însă acum ne găsim într-o situaţie de urgenţă şi am 
considerat că trebuie să luăm imediat legătura cu tine, 
spuse octopăianjenul lider. 

Nicole simţi că i se accelerează pulsul şi încercă să se 
calmeze. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea. 

— Probabil ai băgat de seamă că în ultimele câteva zile n- 
au mai fost bombardamente, spuse Optimizatorul Şef. 
Oamenii au oprit temporar atacurile cu elicoptere pe 
perioada cât evaluează ultimatumul nostru. Acum cinci zile 
am dus acelaşi mesaj scris la fiecare din cele trei tabere 
militare. Mesajul spunea că nu mai putem tolera 
bombardamentele şi că vom face uz de superioritatea 
noastră tehnologică pentru a lansa un atac decisiv dacă 
ostilitățile nu încetează imediat. Ca o ilustrare a 
capacităţilor noastre tehnice, am inclus în mesaj o relatare 
amănunţită, nilet cu nilet, a tot ce au făcut Nakamura şi 
Macmillan pe parcursul a două zile lucrătoare din 
săptămâna trecută. Liderii oamenilor au fost înnebuniţi. Au 
bănuit că am mituit, cumva, un înalt funcţionar din guvern 
şi că acum le cunoaştem şi toate planurile de război. 
Macmillan a recomandat acceptarea cererii noastre de 
încetare a focului şi retragerea din teritoriul nostru. 
Nakamura s-a înfuriat. L-a dat afară pe Macmillan şi a 
reorganizat structura comandamentului. În particular, a 
recunoscut în faţa şefului securităţii că o retragere i-ar 
ruina poziţia în colonie. Alaltăieri, cineva i-a sugerat lui 
Nakamura că s-ar putea ca fiica ta Ellie să aibă cunoştinţă 


de modul în care ne-am obţinut informaţiile. A fost dusă la 
palat şi interogată de însuşi Nakamura. Lia început oarecum 
cooperantă, Ellie a recunoscut că în anumite domenii noi 
suntem mai avansați decât oamenii. A mai spus că este 
convinsă că ne stă în putere să obţinem informaţii despre 
evenimentele din Noul Eden fără să folosim spioni sau alte 
mijloace convenţionale de culegere de informaţii. Pentru că 
a fost atât de sinceră, Nakamura a fost convins că Ellie ştie 
mai multe decât a spus. Timp de patru ore i-a pus întrebări 
despre multe subiecte, inclusiv despre capacitatea noastră 
militară şi geografia domeniului nostru. Ellie a evitat cu 
isteţime să dezvăluie informaţii vitale - de exemplu, nici n-a 
pomenit de Oraşul de Smarald - şi a răspuns în mod repetat 
că n-a văzut niciodată vreo armă sau vreun soldat. 
Nakamura n-a crezut-o. În cele din urmă a pus să fie 
aruncată în închisoare şi bătută. De atunci, Ellie tace în 
mod sfidător, în ciuda tratamentului aspru la care e supusă. 

Optimizatorul Şef se opri. Nicole pălise foarte tare când i 
se descrisese tratamentul aplicat lui Ellie. Se întoarse către 
doctorul Blue. 

— Să continuu? Întrebă octopăianjenul lider. 

Max şi Patrick stăteau în prag. Fireşte, ei nu înțelegeau ce 
spunea Optimizatorul Şef, dar vedeau paloarea feţei lui 
Nicole. Patrick păşi în cameră. 

— Mama mea a fost foarte bolnavă. Spuse el. 

— E în regulă, spuse Nicole, făcându-i semn să nu se 
amestece. Continuă, te rog, îi spuse ea Optimizatorului Şef. 

— Nakamura e convins acum, şi i-a convins şi pe principalii 
săi locotenenţi, că ameninţarea noastră e o cacealma. El 
crede că, deşi în unele domenii dispunem de tehnologie 
foarte avansată, nu deţinem capacitate militară. În ultima 
lui şedinţă de comandament, cu doar trei terţi în urmă, a 
aprobat un plan de a ne bombarda până ne vor determina 
să capitulăm, folosind toată puterea de foc disponibilă. De 
aceea am conchis cu părere de rău că trebuie să ripostăm. 
Dacă nu trecem acum la acţiune, supraviețuirea coloniei 


noastre ar putea fi în pericol. Înainte de a veni la tine am 
autorizat implementarea Planului de Război numărul 41, 
una din ripostele noastre de forţă medie. Acest plan nu 
urmăreşte anihilarea coloniştilor din Noul Eden, dar va fi 
destul de devastator pentru a pune capăt rapid războiului. 
Analiştii noştri estimează că vor muri între douăzeci şi 
treizeci la sută din oameni. 

Optimizatorul Şef se opri când văzu expresia de durere de 
pe faţa lui Nicole. Nicole ceru ceva de băut. 

— Ne este permis să ştim mai multe detalii despre atacul 
vostru? Întrebă ea încet, după ce bău paharul cu apă. 

— Am ales un agent microbiologic, foarte asemănător din 
punct de vedere chimic cu o enzimă, care intervine în 
reproducerea celulară la specia voastră. Oamenii tineri şi 
sănătoşi, sub patruzeci de ani, au sistemul imunitar destul 
de puternic pentru a face faţă atacului violent al agentului. 
Oamenii mai bătrâni sau bolnavi vor muri rapid. Celulele lor 
nu se vor mai putea reproduce cum trebuie şi corpul lor va 
înceta pur şi simplu să mai funcţioneze. Am folosit sânge, 
piele şi alte celule luate de la voi toţi de aici, din Oraşul de 
Smarald, pentru a ne verifica predicțiile teoretice. Suntem 
absolut siguri că tinerii nu vor fi afectaţi. 

— Specia noastră consideră că războiul biologic e imoral, 
spuse Nicole după o scurtă pauză. 

— Cunoaştem faptul că în sistemul vostru de valori unele 
tipuri de război sunt mai acceptabile decât altele, spuse 
Optimizatorul Şef. Pentru noi, orice fel de război e 
inacceptabil. Noi luptăm numai dacă este absolut necesar. 
Nu credem că pentru cei morţi contează dacă au fost ucişi 
de o bombă, o mitralieră, o armă nucleară sau un agent 
biologic. Pe lângă asta, trebuie să ripostăm cu armele de 
care dispunem. 

Urmă o lungă tăcere. Nicole oftă şi clătină din cap. În cele 
din urmă spuse: 

— Cred că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru faptul că 
ne-ai spus ce se întâmplă în acest război stupid, chiar dacă 


spectrul atâtor morţi este foarte înspăimântător. Mi-aş dori 
să existe altă soluţie. 

Cei trei octopăianjeni se pregătiră de plecare. Max şi 
Patrick se repeziră să-i pună întrebări lui Nicole înainte ca 
vizitatorii să fi ieşit măcar din casă. 

— Staţi aşa, spuse Nicole extenuată. Mai întâi chemaţi-i şi 
pe ceilalţi. Vreau să explic numai o dată ce mi-au spus 
octopăianjenii. 

* 

Nicole nu putea să doarmă. Oricât se străduia, nu putea să 
nu se mai gândească la oamenii care aveau să moară în 
Noul Eden. 

Şi ce se va întâmpla cu Katie şi Ellie? Se întrebă Nicole. 
Dacă octopăianjenii au făcut o greşeală? Şi-o imagină pe 
Ellie aşa cum o văzuse ultima dată, în casa ei, cu soţul şi 
fiica ei. Îşi aminti certurile dintre Ellie şi Robert. Chipul lui 
obosit, uzat, i se fixă în minte. O, Doamne, Robert! Se gândi 
ea. Ele în vârstă, şi nu se îngrijeşte deloc. 

Nicole se zvârcolea în pat, frustrată de propria neputinţă. 
În cele din urmă se hotări să se ridice. Mă întreb dacă e 
prea târziu. Se gândi iarăşi la Robert. Nu sunt de acord cu 
el. Nici măcar nu-s sigură că-i este un soţ bun lui Ellie. 
Totuşi, e tatăl lui Nikki. 

Mintea ei începu să întocmească un plan. Se dădu jos din 
pat, se duse la dulap, îşi luă nişte haine şi se îmbrăcă. S-ar 
putea să nu reuşesc să-i ajut, dar cel puţin voi şti că am 
încercat, se gândi ea. 

Nicole avu mare grijă să nu facă zgomot pe hol. Nu voia 
să-i trezească pe Patrick sau pe Nai, care, de când cu atacul 
ei de inimă, dormeau în camera lui Ellie. Ei m-ar face să mă 
întorc în pat. 

Afară, în Oraşul de Smarald, era aproape la fel de 
întuneric ca în casă. Nicole rămase în prag, încercând să-şi 
acomodeze ochii cu întunericul suficient de bine ca să 
găsească uşa casei de alături. În cele din urmă distinse 


nişte umbre. Făcu cinci paşi, apoi se opri şi se uită în jur. În 
câteva minute ajunse în holul casei doctorului Blue. 

Dacă am un pic de noroc, ar trebui să doarmă în a doua 
cameră pe dreapta, se gândi Nicole. Intră în camera de 
dormit a octopăianjenului şi bătu uşor în perete. Un licurici 
lumină slab doi octopăianjeni îngrămădiţi laolaltă. Doctorul 
Blue şi Jamie dormeau cu corpurile lipite şi cu tentaculele 
încâlcite într-un chip derutant. Nicole se apropie şi-l atinse 
pe doctorul Blue pe creştet. Nici o reacţie. A doua oară îl 
atinse puţin mai tare şi lentila octopăianjenului începu să se 
mişte. 

— Ce cauţi aici? Întrebă în culori Doctorul Blue după 
câteva clipe. 

— Am nevoie de ajutorul tău, răspunse Nicole. E vorba de 
ceva importanti. 

Octopăianjenul se mişcă foarte încet, încercând să-şi 
descâlcească tentaculele fără a-l deranja pe Jamie, dar nu 
reuşi. Octopăianjenul mai tânăr se trezi. Doctorul Blue îi 
spuse să se culce la loc şi ieşi în hol cu Nicole. 

— Trebuia să fii în pat, spuse doctorul Blue. 

— Ştiu, răspunse Nicole. Dar e ceva urgent. Trebuie să 
vorbesc cu Optimizatorul Şef şi aş vrea să vii cu mine. 

— La ora asta? 

— Nu ştiu cât timp avem, spuse Nicole. Trebuie să discut 
cu Optimizatorul Şef înainte ca agentul biologic să înceapă 
să omoare oamenii din Noul Eden. Sunt îngrijorată pentru 
Katie şi pentru Ellie şi ai ei. 

— Nikki şi Ellie nu vor păţi nimic. lar Katie trebuie să fie 
destul de tânără, dacă am înţeles eu. 

Nicole o întrerupse. 

— Dar organismul lui Katie e la pământ din cauza 
drogurilor. Corpul ei funcţionează, probabil, la fel ca al unui 
bătrân. lar Robert este epuizat din cauză că munceşte tot 
timpul. 

— Nu prea înţeleg, spuse Doctorul Blue. De ce vrei să 
vorbeşti cu Optimizatorul Şef? 


— Să o rog fierbinte să le acorde lui Katie şi Robert un 
tratament special, presupunând, fireşte, că Ellie şi Nikki 
sunt în siguranţă. Cu magia voastră biologică, trebuie să 
existe o cale de a-i singulariza şi cruța. De asta vreau să vii 
cu mine - să-mi susţii cauza. 

Octopăianjenul nu spuse nimic timp de mai multe secunde. 

— Bine, Nicole, am să merg cu tine. Deşi cred că ar trebui 
să fii în pat, să te odihneşti. Şi mă îndoiesc că se poate face 
ceva. 

— Îţi mulţumesc foarte mult. 

— Dar trebuie să-mi promiţi ceva, spuse doctorul Blue în 
timp ce ieşeau din casă. Nu trebuie să te oboseşti prea tare 
în noaptea asta. Să-mi spui dacă te simţi obosită. 

— Ba chiar am să mă sprijin de tine, pe drum, zise Nicole 
zâmbind. 

Deşi sprijinită tot timpul de doctorul Blue cu două 
tentacule, Nicole obosi înainte se ajungă în staţia de 
transport. Se opri să se odihnească. Zgomotele pe care le 
auzise, fără să le bage în seamă, deveniră mai puternice. 

— Bombe, îi spuse Nicole octopăianjenului. O mulţime de 
bombe. 

— Ni s-a spus să ne aşteptăm la raiduri aeriene. Dar mă 
întreb de ce nu sunt flăcări. 

Brusc, o parte din cupola de deasupra capetelor lor 
explodă într-o uriaşă minge de foc. Câteva clipe mai târziu, 
Nicole auzi un zgomot asurzitor. Se agăţă cu toată puterea 
de doctorul Blue şi se uită la infernul de deasupra. 1 se păru 
că vede în flăcări resturile unui elicopter. Din cer cădeau 
bucăţi de cupolă cuprinse de foc, unele aterizând la nici un 
kilometru depărtare. 

Nicole nu putea să respire. Doctorul Blue văzu încordarea 
de pe faţa ei. 

— N-am să reuşesc să ajung, spuse Nicole. 

Se agăţă de octopăianjen cu toată forţa care îi mai 
rămăsese. 


— Trebuie să te duci la Optimizatorul Şef fără mine. Roag- 
o, ba nu, implor-o în numele meu să facă ceva pentru Katie 
şi Robert. Spune-i că e o favoare personală. Pentru mine. 

— Voi face tot ce pot, răspunse doctorul Blue. Dar mai întâi 
trebuie să te duc înapoi. 

— Mamă! Îl auzi Nicole pe Patrick strigând în spatele ei. 
Patrick alerga pe stradă în direcţia lor. Doctorul Blue ajunse 
în staţie şi urcă în transportor. Nicole se uită în sus la 
cupolă tocmai când elicea elicopterului, prinsă în 
împletitura de viţă cuprinsă de flăcări, căzu din cer şi se 
făcu fărâme. 

Katie aruncă seringa în chiuvetă şi se privi în oglindă. 

— Gata, spuse ea cu glas tare. Acum e mai bine. Nu mai 
tremur. 

Purta aceeaşi rochie pe care o îmbrăcase la audierea 
tatălui ei. Tot cu o săptămână în urmă luase şi decizia asta. 
Franz ştia ce are de gând să facă, îi spusese şi lui. 

Se întoarse şi se studie critic în oglindă. Ce-i umflătura 
asta de pe braţul meu? Se întrebă ea. N-o observase 
înainte. Pe antebraţul drept, între cot şi încheietura mâinii, 
era o umflătură de mărimea unei mingi de golf. O frecă. 
Umflătura era moale la pipăit, dar nici n-o durea, nici nu-i 
provoca mâncărimi decât dacă o atingea direct. 

Katie ridică din umeri şi intră în camera de zi. Hârtiile pe 
care le pregătise erau pe masa de cafea. Fumă o ţigară în 
timp ce le puse în ordine, apoi le băgă într-un plic mare. 

Apelul telefonic de la biroul lui Nakamura venise în acea 
dimineaţă. Vocea dulce de femeie îi spusese că Nakamura 
poate s-o primească la ora cinci după amiază. Când pusese 
receptorul în furcă emoţiile o copleşiseră. Aproape că 
renunţase să mai spere că va să reuşi să-l vadă. Cu trei zile 
în urmă, când sunase să fixeze o întâlnire cu Nakamura 
pentru „a discuta despre afaceri comune”, secretara îi 
spusese că e foarte ocupat cu războiul şi că nu 
programează întâlniri care nu au legătură cu acest subiect. 


Katie se uită din nou la ceas. Mai era un sfert de oră până 
la ora cinci. De la apartamentul ei până la palat erau zece 
minute de mers pe jos. Luă plicul şi deschise uşa 
apartamentului. 

* 

Aşteptarea îi măcina încrederea în sine. Era deja ora şase 
şi încă nu fusese primită în sanctuarul interior, partea în stil 
japonez a palatului în care trăia şi lucra Nakamura. De 
două ori se duse la toaletă şi, întorcându-se în anticameră, o 
întrebase pe fata din încăperea alăturată dacă mai are mult 
de aşteptat. Fata îi răspunsese de două ori printr-un gest 
vag că nu ştie. 

În forul lăuntric al lui Katie se ducea o luptă. Efectul 
drogului kokomo începea să treacă şi simţea apariţia 
îndoielii. În timp ce fuma la toaletă încercase să-şi uite 
neliniştea, gândindu-se la Franz. Îşi amintise ultima lor 
noapte de dragoste. În privirea lui se citea o amărăciune 
grea când plecase. În felul lui, mă iubeşte, se gândi Katie. 

Fata japoneză stătea în uşă. 

— Acum poţi intra, spuse ea. 

Katie traversă anticamera şi intră în partea principală a 
palatului. Îşi scoase pantofii, îi puse pe un raft şi păşi pe 
tata-mi în ciorapi. Escorta ei, o polițistă pe nume Marge, o 
întâmpină şi-i spuse să o urmeze. Strângând în mână plicul 
cu hârtii, Katie merse în spatele poliţistei zece- 
cincisprezece metri până la un paravan deschis de pe 
dreapta. 

— Intră, te rog, spuse Marge. 

În cameră aştepta altă polițistă, orientală, dar nu 
japoneză. La şold avea un pistol. 

— Securitatea din jurul lui Nakamura-san este deosebit de 
strictă în seara asta, explică Marge. Te rog să-ţi scoţi toate 
hainele şi bijuteriile. 

— Toate hainele? Întrebă Katie. Chiar şi chiloţii? 

— "Totul, spuse cealaltă femeie. 


Hainele ei fură împăturite cu grijă şi puse într-un coş 
marcat cu numele ei. Bijuteriile fură puse într-o cutie 
specială. Când Katie rămase complet goală, Marge o 
inspectă peste tot, inclusiv în părţile intime. Apoi îi dădu un 
chimono albastru cu alb şi o pereche de papuci japonezi. 

— Acum poţi intra cu Bangorn în ultima anticameră, spuse 
Marge. 

Katie îşi luă plicul şi dădu să plece. Poliţista orientală o 
opri. 

— Totul rămâne aici, spuse ea. 

— Dar e o întâlnire de afaceri, protestă Katie. Ceea ce 
vreau să discut cu domnul Nakamura se află în acest plic. 

Cele două polițiste deschiseră plicul şi scoaseră hârtiile. 
Ţinură în lumină fiecare hârtie, apoi o trecură printr-un fel 
de aparat de control. În cele din urmă puseră hârtiile la loc 
în plic şi femeia pe nume Bangorn îi făcu semn lui Katie să o 
urmeze. 

Ultima anticameră era la o distanţă de încă cincisprezece 
metri pe hol. Katie trebui să stea din nou şi să aştepte. 
Simţea că începe să tremure. Cum oi fi crezut că treaba 
asta ar putea să meargă? Îşi spuse ea. Ce proastă sunt! 

În timp ce aştepta, Katie începu să tânjească după puţin 
kokomo. Tânjea cu disperare. Nu-şi amintea să mai fi dorit 
vreodată ceva cu atâta putere. De teamă că va începe să 
plângă, o întrebă pe Bangorn dacă poate merge iar la 
toaletă. Poliţista o însoţi. Katie a putu măcar să se spele pe 
faţă. 

Când se întoarseră, în anticameră se afla Nakamura în 
persoană. Katie crezu că o să-i sară inima din piept. Asta e, 
îi spuse glasul interior. Nakamura purta un chimono galben 
cu negru, presărat cu flori în culori vii. 

— Bună, Katie, spuse el cu un zâmbet pofticios. Nu te-am 
mai văzut de mult. 

— Bună, Ioshio-san, răspunse Katie cu glas sugrumat. 

Îl urmă în biroul lui şi se aşeză cu picioarele încrucişate la 
o masă scundă. Nakamura stătea în faţa ei. Bangorn 


rămase în cameră, retrasă discret într-un colţ. O, nu, îşi 
spuse Katie văzând că poliţista nu pleacă, ce mă fac acum? 
Un moment mai târziu i se adresă lui Nakamura, încercând 
să vorbească normal. 

— M-am gândit că se impunea de mult un raport despre 
afacerea noastră. 

Scoase documentul din plic. 

— În ciuda faptului că economia merge prost, am reuşit să 
ne creştem profitul cu zece la sută. În acest bilanţ, spuse ea 
întinzându-i o pagină lui Nakamura, poţi să vezi că, deşi 
veniturile din Vegas sunt reduse, încasările locale, unde 
preţurile sunt mai mici, au crescut substanţial. Chiar şi în 
San Miguel. 

EI se uită repede pe hârtie şi apoi o puse pe masă. 

— Nu-i nevoie să-mi arăţi cifre, spuse Nakamura. Toată 
lumea ştie ce femeie de afaceri grozavă eşti. 

Întinse mâna şi luă din stânga lui o cutie mare, lăcuită. 

— Performanţa ta este absolut remarcabilă, spuse el. Dacă 
vremurile n-ar fi atât de grele, ai merita, fără doar şi poate, 
o creştere mare de salariu. Dar în condiţiile actuale, aş vrea 
să-ţi ofer acest dar, ca simbol al aprecierii mele. 

Nakamura împinse cutia pe masă, către Katie. 

— Mulţumesc, spuse ea, admirând munţii cu piscuri 
înzăpezite din intarsia de pe capac. Cutia era într-adevăr 
frumoasă. 

— Deschide-o, spuse el, luând o bomboană învelită din 
bolul de pe masă. 

Katie deschise cutia. Era plină cu kokomo. Un zâmbet 
autentic de încântare i se aşternu pe chip. 

— Mulţumesc, Ioshio-san, spuse ea. Eşti extrem de 
generos. 

— Poţi s-o testezi, spuse el, rânjind. Nu mă vei jigni. 

Katie puse pe limbă puţin praf. Era de cea mai bună 
calitate. Fără să ezite, luă cu degetul mic o cantitate mai 
mare de praf, o duse la nara stângă, şi-o acoperi pe cea 


dreaptă şi inspiră adânc. Respiră încet, profund, în timp ce 
drogul îşi făcea efectul. Apoi râse. 

— Pfiuuu! Făcu Katie fără inhibiţii. E grozav! 

— Mă gândeam eu că o să-ţi placă. 

Nakamura aruncă neglijent învelitoarea bomboanei în 
micul coş de hârtii de lângă masă. E pe undeva, pe acolo, îl 
auzi Katie pe Franz în mintea ei. Într-un loc care nu bate la 
ochi. Uită-te în coşul de hârtii. Uită-te după draperii. 

Dictatorul Noului Eden îi zâmbea peste masă. 

— Mai e ceva? Întrebă el. Katie inspiră adânc şi zâmbi. 

— Un singur lucru, spuse ea. 

Se aplecă în faţă, îşi puse coatele pe masă şi-l sărută pe 
buze. Un moment mai târziu simţi pe umeri mâinile dure 
ale poliţistei. 

— Ăsta e un mic simbol al mulţumirilor mele pentru 
kokomo. 

Nu-l judecase greşit; în ochi i se citea o poftă 
inconfundabilă. Nakamura o îndepărtă pe Bangorn cu un 
gest. 

— Poţi să ne laşi singuri, îi spuse el poliţistei ridicându-se. 
Vino încoace, Katie. Dă-mi un sărut adevărat. 

Dând ocol mesei cu paşi ca de dans, Katie se uită în micul 
coş de hârtii. În afară de învelitori de bomboane nu era 
nimic în el. Bineînţeles, se gândi ea. Ar fi fost prea evident. 
Acum trebuie să-mi fac bine treaba. Îl aţâţă pe Nakamura 
mai întâi cu un sărut, apoi cu încă unul. Limba ei îi gâdila 
buzele şi limba. Apoi se trase deoparte repede, râzând. 
Nakamura dădu s-o urmeze. 

— Nu, spuse ea, dându-se înapoi cu spatele spre uşă. Nu 
încă. Abia începem. 

Nakamura rămase pe loc şi rânji. 

— Uitasem ce talentată eşti, spuse el. Fetele alea sunt 
norocoase că te au ca mentor. 

— Doar un bărbat excepţional poate să scoată la suprafaţă 
tot ce e mai bun în mine, spuse Katie încuind şi zăvorând 
uşa. 


Ochii ei scotociră repede camera şi poposiră pe un alt coş 
de hârtii, aflat în colţul îndepărtat. Ăla ar fi un loc perfect, 
îşi spuse ea emoţionată. 

— Ai de gând să stai acolo, Toshio, sau îmi dai ceva de 
băut? Întrebă Katie. 

— Cum să nu? Spuse Nakamura îndreptându-se spre 
dulăpiorul pentru băuturi, din lemn sculptat, aşezat sub 
singura fereastră. Whisky sec, nu-i aşa? 

— Ai o memorie fenomenală! 

— Te ţin minte foarte bine, spuse Nakamura în timp ce 
pregătea două băuturi. Cum aş putea uita toate jocurile 
alea, mai ales „prinţesa şi sclavul”, preferatul meu. Ne-am 
distrat de minune un timp. 

Până ai insistat să aduci şi alte femei. Şi duşuri aurii. Şi 
lucruri şi mai dezgustătoare. Mi-ai spus răspicat că numai 
eu nu-ţi mai sunt de ajuns. 

— Băiete, se răsti ea dintr-o dată pe un ton imperios, mi-e 
sete! Unde-i băutura mea? 

Faţa lui Nakamura se încruntă o clipă, apoi se destinse 
într-un zâmbet larg. 

— Da, Înălţimea ta, spuse el, aducându-i băutura cu capul 
plecat. 

Se înclină. 

— Înălţimea voastră mai doreşte ceva? Întrebă el 
slugarnic. 

— Da, răspunse Katie. 

Luă băutura cu mâna dreaptă şi-o băgă pe cea stângă, 
agresiv, sub chimonoul lui Nakamura. Îl văzu închizând 
ochii. Îl sărută cu forţă, continuând să-l aţâţe. Brusc, se 
retrase. Sub privirea lui, Katie îşi scoase încet chimonoul. 
Nakamura înaintă. Katie întinse braţele. 

— Şi acum, băiete, ordonă ea, stinge luminile alea şi 
întinde-te pe spate pe rogojină, lângă masă. 

Nakamura se supuse. Katie se apropie de el. 

— Ei bine, spuse ea pe un ton mai blând, ţii minte ce-i 
trebuie prinţesei tale, nu-i aşa? Încet, foarte încet, fără nici 


o grabă. 

Se lăsă în jos şi îl dezmierdă. 

— Cred că Musashi e aproape gata. 

Katie îl sărută pe Nakamura, mângâindu-i cu degetele faţa 
şi gâtul. 

— Acum închide ochii, îi şopti ea la ureche, şi numără până 
la zece, foarte rar. 

— Ichi, ni, san. Începu el gâfâind. 

Cu o iuţeală uimitoare, Katie traversă camera spre celălalt 
coş de hârtii. Dădu la o parte nişte hârtii şi găsi revolverul. 

— Shi, go, ryoku. 

Cu inima bătând cu furie, Katie luă arma, se întoarse şi se 
îndreptă spre Nakamura. 

— Shichi, hachi, kyu. 

— Asta e pentru ce i-ai făcut tatălui meu, spuse Katie, 
apăsându-i pe frunte ţeava revolverului. 

Apăsă pe trăgaci exact în clipa când Nakamura deschidea 
uimit ochii. 

— Şi asta e pentru ce mi-ai făcut mie, spuse ea trăgând 
trei gloanţe în organele lui genitale, într-o succesiune 
rapidă. 

Gărzile sparseră uşa în câteva secunde. Dar ea fu mai 
rapidă. 

— Iar asta, Katie Wakefield, spuse ea cu glas tare vârând 
în gură ţeava revolverului, este pentru ce ţi-ai făcut tu 
singură. 

* 

Ellie se trezi când auzi cheia răsucindu-se în lacătul de la 
celula ei. 

— Tu eşti, Robert? Întrebă ea. 

— Da, Ellie. 

Robert intră în celulă tocmai când ea se ridica. O cuprinse 
în braţe şi o îmbrăţişă impetuos. 

— Sunt atât de bucuros că te văd! Spuse el. Am venit de 
îndată ce Hans mi-a spus că paznicii au abandonat secţia de 
poliţie. 


Robert îşi sărută soţia nedumerită. 

— Îmi pare îngrozitor de rău, Ellie. M-am înşelat cum nu 
se poate mai rău. 

Lui Ellie îi trebuiră câteva secunde ca să se adune. 

— Au abandonat secţia de poliţie? De ce, Robert? Ce se 
petrece? 

— E haos total, răspunse el mohorât, părând complet 
distrus. 

— Ce vrei să spui, Robert? Întrebă Ellie, brusc 
înspăimântată. Sper că nu i s-a întâmplat ceva lui Nikki! 

— Ei nui s-a întâmplat nimic. Dar oamenii mor cu duiumul. 
Şi nu ştim de ce. Ed Stafford s-a prăbuşit acum o oră şia 
murit înainte să apuc măcar să-l consult. E un fel de 
epidemie monstruoasă. 

Octopăianjenii, se gândi Ellie. În cele din urmă, 
octopăianjenii au ripostat. Îşi ţinu soţul lipit de ea; el 
plângea. După câteva secunde se desprinse. 

— Îmi pare rău, Ellie. E atâta harababură. Tu te simţi 
bine? 

— Da, Robert. Nimeni nu m-a mai interogat sau torturat 
de câteva zile. Dar unde e Nikki? 

— E acasă, cu Brian Walsh. Îl mai ţii minte pe Brian, 
prietenul lui Patrick, nu-i aşa? Mă ajută să am grijă de Nikki 
de când ai plecat. Bietul de el, alaltăieri, când s-a trezit, şi-a 
găsit ambii părinţi morţi. 

Ellie şi Robert ieşiră din secţia de poliţie. Robert vorbea 
continuu, sărind de la un subiect la altul, dar Ellie reuşi să 
înţeleagă câte ceva din vorbăria lui aproape incoerentă. 
După spusele lui Robert, doar în ultimele două zile se 
înregistraseră în Noul Eden peste trei sute de decese 
inexplicabile. Iar sfârşitul nu se întrezărea. 

— E ciudat, bombăni el. Numai un copil a murit. Cele mai 
multe victime erau în vârstă. 

În faţa secţiei de poliţie din Beauvois, o femeie disperată, 
la vreo treizeci şi cinci de ani, îl recunoscu pe Robert şi se 
agăţă de el. 


— Trebuie să vii cu mine, doctore, imediat! 'Țipă ea cu un 
glas strident. Soţul meu e în stare de inconştienţă. Stătea 
cu mine la masă, mânca şi a început să se plângă că îl doare 
capul. Când m-am întors de la bucătărie zăcea pe podea. 
Mă tem că a murit. 

— Vezi, spuse Robert, întorcându-se spre Ellie. 

— Du-te cu ea şi apoi la spital, dacă trebuie. Eu mă duc 
acasă, să am grijă de Nikki. Te aşteptăm. 

Îl sărută pe obraz. Dădu să-i spună ceva despre 
octopăianjeni, dar se răzgândi. 

— Mami, mami! Strigă Nikki. Mi-a fost dor de tine, mami. 

Fetiţa veni în fugă pe hol şi sări în braţele lui Ellie. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, îngerul meu, spus Ellie. Ce 
făceai? 

— Mă jucam cu Brian, răspunse Nikki. E un om foarte bun. 
Îmi citeşte şi mă învaţă totul despre numere. 

Brian Walsh, un bărbat trecut cu puţin de douăzeci de ani, 
apăru pe hol ţinând în mână o carte pentru copii. 

— Bună ziua, doamnă lurner. Nu ştiu dacă mă mai ţineţi 
minte. 

— Bineînţeles că te ţin minte, Brian. Şi spune-mi Ellie. 
Vreau să-ţi mulţumesc că ai avut grijă de Nikki. 

— O fac bucuros, Ellie. E un copil grozav. Mă face să uit 
multe lucruri dureroase. 

— Robert mi-a spus de părinţii tăi, îl întrerupse Ellie. Îmi 
pare nespus de rău. 

Brian clătină din cap. 

— A fost atât de straniu! Amândoi se simțeau perfect în 
seara precedentă, când s-au dus la culcare. Arătau atât de 
împăcaţi. 

Ochii i se umeziră. Se întoarse şi scoase batista, ca să-şi 
şteargă ochii. 

— Mai mulţi prieteni de-ai mei spun că epidemia asta, sau 
ce-o fi, a fost provocată de octopăianjeni. Crezi că s-ar 
putea să fie aşa? 

— Posibil, spuse Ellie. I-am împins prea departe. 


— Şi o să murim toţi? Întrebă Brian. 

— Nu ştiu, răspunse Ellie. Zău că nu ştiu. 

Preţ de câteva clipe domni o tăcere stânjenitoare. 

— Ei bine, cel puţin sora ta ne-a scăpat de Nakamura, 
spuse dintr-o dată Brian. 

Ellie fu sigură că n-a auzit bine. 

— Ce tot spui, Brian? Întrebă ea. 

— N-ai auzit? Acum patru zile Katie l-a asasinat pe 
Nakamura şi apoi s-a sinucis. 

Ellie încremeni. Se uită lung la Brian, nevenindu-i să 
creadă ce auzea. 

— Tati mi-a spus ieri de mătuşa Katie, îi zise Nikki mamei 
sale. A spus că a vrut să fie el cel care-mi spune. 

Ellie nu putea rosti o vorbă. Capul i se învârtea. După un 
timp reuşi să-i spună la revedere lui Brian şi să-i 
mulţumească încă o dată. Apoi se aşeză pe canapea. Nikki 
se cocoţă lângă mama ei şi-şi puse capul în poala lui Ellie. 
Stătură mult timp aşa, fără să vorbească. 

— Cum s-a simţit tatăl tău cât am fost eu plecată? Întrebă 
în cele din urmă Ellie. 

— În general bine, răspunse fetiţa. În afară de gâlmă. 

— Care gâlmă? 

— De pe umăr. E mare cât pumnul meu. Am văzut-o când 
se bărbierea, acum trei zile. A spus că e probabil o 
înţepătură de păianjen. 

— Benjy şi cu mine plecăm la spital, anunţă Nicole. Ceilalţi 
nu-şi terminaseră încă micul dejun. 

— Te rog, Nicole, stai jos, spuse Eponine. Termină-ţi cel 
puţin cafeaua. 

— Mulţumesc, eşti drăguță, dar am promis că azi ne 
ducem devreme. Doctorul Blue ne aşteaptă. Sunt mulţi 
răniţi în urma raidului de ieri. 

— Dar munceşti prea mult, mamă, spuse Patrick. Şi nu 
dormi suficient. 

— Faptul că muncesc mult mă ajută, spuse Nicole. Aşa n- 
am timp să mă gândesc. 


— Să mergem, ma-ma, spuse Benjy intrând în cameră şi 
întinzându-i lui Nicole haina. 

În timp ce Nicole se îmbrăca, Benjy le zâmbi şi le făcu cu 
mâna gemenilor care erau neobişnuit de liniştii. Galileo 
făcu o strâmbătură ciudată; Benjy şi Kepler râseră. 

— Încă nu şi-a permis să jelească moartea lui Katie, spuse 
încetişor Nai îndată ce Nicole ieşi. Asta mă îngrijorează. 
Mai devreme sau mai târziu. 

— Îi este frică, Nai, spuse Eponine. Poate de un alt atac de 
inimă. Poate chiar pentru sănătatea ei mintală. Nicole n-a 
depăşit încă faza de negare. 

— Iar ai început cu afurisita aia de psihologie, 
franţuzoaico, spuse Max. Să nu-ţi faci griji pentru Nicole. E 
mai tare decât oricare dintre noi. O s-o plângă pe Katie 
când o să fie pregătită. 

— Mama n-a mai fost în camera de vizionare de la atacul 
de inimă pe care l-a suferit. Când doctorul Blue i-a spus 
despre asasinat şi sinuciderea lui Katie, am fost convins că 
mama o să vrea să vadă înregistrarea video. S-o vadă pe 
Katie pentru ultima dată. Sau cel puţin să vadă ce face Ellie. 

— Omorându-l pe nemernicul ăla, sora ta a făcut cel mai 
bun lucru din viaţa ei, comentă Max. Orice s-ar spune în 
rest despre ea, a avut curaj. 

— Katie avea multe calităţi deosebite, spuse cu tristeţe 
Patrick. Era deşteaptă foc, putea să fie fermecătoare. Doar 
că a ales altă cale. 

Pentru scurt timp, la masă se lăsă tăcerea. Eponine se 
pregătea să spună ceva când la uşa din faţă se văzu o 
lumină strălucitoare. 

— Mă duc să-l duc pe Marius alături, spuse ea. Iar încep 
raidurile. 

Nai se întoarse spre Galileo şi Kepler. 

— Terminaţi repede, băieţi. ne întoarcem în casa aia 
specială pe care ne-a făcut-o unchiul Max. 

Galileo se schimonosi. 

— Nu iar! Se plânse el. 


* 


Nicole şi Benjy abia ajunseseră la spital când primele 
bombe începură să cadă prin cupola zdrenţuită. Raidurile 
puternice aveau loc zilnic. Mai mult de jumătate din tavanul 
Oraşul de Smarald se dusese. Bombele căzuseră în aproape 
toate sectoarele oraşului. 

Doctorul Blue îi întâmpină şi-l trimise imediat pe Benjy în 
zona de primire. 

— E îngrozitor, îi spuse lui Nicole octopăianjenul medic. 
Numai ieri au fost peste două sute de morţi. 

— Ce se întâmplă în Noul Eden? Întrebă Nicole. Aş fi 
crezut că până acum. 

— Agenţii microbiologici lucrează ceva mai încet decât era 
prevăzut, răspunse Doctorul Blue. Dar în sfârşit au impact. 
Optimizatorul Şef spune că raidurile ar trebui să înceteze 
într-o zi sau două, cel mult. În prezent întocmeşte împreună 
cu echipa sa planurile pentru faza următoare. 

— Cu siguranţă, coloniştii nu vor continua războiul, spuse 
Nicole străduindu-se să nu se gândească prea mult la ce se 
petrecea în Noul Eden. Mai ales că Nakamura a murit. 

— Noi considerăm că trebuie să fim pregătiţi pentru orice 
situaţie, spuse doctorul Blue. Dar, fireşte, sper să ai 
dreptate. 

În timp ce mergeau împreună pe coridor, îi abordă un alt 
octopăianjen doctor, unul pe care Benjy îl botezase Penny 
din cauza semnului rotund, semănând cu o monedă din 
Noul Eden, pe care îl avea chiar lângă fantă, în dreapta. 
Penny îi descrise doctorului Blue scenele cumplite la care 
fusese martor în primele ore ale acelei dimineţi în Domeniul 
Alternativ. Întrucât Penny folosea fraze foarte simple în 
culori, Nicole înţelegea cea mai mare parte din spusele 
octopăianjenului. 

Penny îl informă pe Doctorul Blue că trebuie să trimită 
imediat personal medical şi provizii pentru ajutorarea 
răniților din Domeniul Alternativ. Doctorul Blue încercă să-i 


explice că nu exista personal suficient nici pentru pacienţii 
din spital. 

— M-aş putea duce eu cu Penny pentru câteva ore, dacă 
asta ajută la ceva, spuse Nicole. 

Doctorul Blue se uită la ea. 

— Eşti sigură că te simţi în stare, Nicole? Am înţeles că 
acolo situaţia e sinistră. 

— Pe zi ce trece mă simt mai în putere, răspunse Nicole. Şi 
vreau să fiu acolo unde pot fi cel mai mult de folos. 

Doctorul Blue îi spuse lui Penny că Nicole îl va ajuta în 
Domeniul Alternativ timp de maxim un tert, cu condiţia ca 
Penny să-şi asume responsabilitatea de a o aduce înapoi la 
spital. Penny acceptă şi-i mulţumi lui Nicole că s-a oferit să 
ajute. 

La scurt timp după ce urcară în transportor, Penny îi 
explică lui Nicole ce se întâmplă în Domeniul Alternativ. 

— Răniţii sunt duşi în clădirile rămase intacte, unde sunt 
examinaţi, li se administrează medicamente de urgenţă 
dacă e necesar, apoi sunt programaţi pentru transportarea 
la spital. Situaţia se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Mulţi dintre 
alternativi au renunţat deja să mai spere. 

Restul călătoriei fu la fel de deprimant. La lumina celor 
câţiva licurici împrăştiaţi, Nicole văzu pretutindeni ruine. 
Pentru a deschide poarta de la sud, paznicii trebuiră să dea 
la o parte cu forţa vreo douăzeci de alternativi, câţiva dintre 
ei răniţi, care cereau zgomotos să intre în oraş. După ce 
transportorul trecu în cealaltă parte, spectacolul devastării 
deveni şi mai deprimant. Teatrul în care Nicole şi prietenii 
ei asistaseră la piesa moralizatoare era o ruină. Mai mult de 
jumătate din structurile de lângă Districtul Artelor fuseseră 
spulberate. Nicole începu să se simtă rău. Nu credeam că e 
atât de cumplit, se gândi ea. Pe neaşteptate, o bombă 
explodă pe capota transportorului. 

Nicole se trezi aruncată în stradă. Ameţită, se ridică încet. 
Maşina fusese retezată în două bucăţi contorsionate. Penny 
şi ceilalţi octopăianjeni erau îngropaţi sub sfărâmături. 


Nicole încercă să ajungă la Penny, dar până la urmă îşi dădu 
seama că e imposibil. Altă bombă explodă în apropiere. 
Nicole îşi apucă trusa medicală, care fusese azvârlită în 
stradă, lângă ea, şi porni împleticit pe o uliţă laterală, în 
căutarea unui adăpost. 

Un octopăianjen zăcea nemişcat în mijlocul uliţei. Nicole 
se aplecă şi-şi scoase lanterna. Lentila octopăianjenului era 
încremenită. Îl întoarse pe o parte şi văzu imediat rana de 
la spatele capului. O mare cantitate de materie albă, 
încreţită se scursese din rană pe jos. Nicole se cutremură şi 
aproape se sufocă. Se uită repede în jur după ceva cu care 
să acopere octopăianjenul mort. O bombă lovi o clădire 
aflată la doar douăzeci de metri depărtare. Nicole se ridică 
şi plecă mai departe. 

* 

Găsi o magazie mică pe partea dreaptă a uliţei, dar era 
deja ocupată de cinci sau şase animale mici, asemănătoare 
cu cârnaţii polonezi. O alungară, unul dintre ei urmărind-o 
furios vreo treizeci de metri. În cele din urmă, animalul 
plecă şi Nicole se opri să-şi tragă sufletul. Timp de câteva 
minute se examină şi, spre marea ei uimire, descoperi că nu 
avea decât câteva vânătăi izolate. 

Bombardamentul încetă pe moment. Domeniul Alternativ 
era cufundat într-o linişte stranie. În faţa lui Nicole, la vreo 
sută de metri, un licurici plutea deasupra unei clădiri care 
părea neavariată. Nicole văzu doi octopăianjeni, dintre care 
unul clar rănit, intrând în clădire. Ăsta trebuie să fie unul 
din spitalele lor temporare, se gândi Nicole. Porni într- 
acolo. 

Câteva clipe mai târziu, Nicole sesiză un zgomot ciudat în 
vecinătate, abia perceptibil. La început mintea ei nu-l 
înregistră, dar când îl auzi a doua oară se opri brusc. Simţi 
un fior rece pe şira spinării. Ăsta e un plâns de copil, îşi 
spuse ea, rămânând absolut nemişcată. Câteva secunde nu 
mai auzi nimic. Oare mi s-a părut? Se întrebă Nicole. 


Îşi încordă privirea şi se uită în semiîntunericul din jur, dar 
mai cu seamă în dreapta, de unde i se păruse că venea 
plânsul. Reuşi să vadă un gard de sârmă împletită, înclinat 
mult pe o parte, la vreo patruzeci de metri de intersecţia 
uliţei cu o alta. Se uită din nou la clădirea din apropiere. 

Octopăianjenii au sigur nevoie de mine acolo, se gândi ea. 
Dar cum aş putea să nu. Plânsul răsună în noapte, mai clar 
de data asta, cu amplitudine oscilantă - tânguirea tipică 
puilor de om. 

Porni în grabă spre gardul atârnând într-o rână. În dreptul 
lui, pe pământ zăcea un indicator în culori, rupt. Nicole 
îngenunche şi luă o bucată din indicator. Recunoscu culorile 
folosite de octopăianjeni pentru „grădina zoologică” şi 
bătăile inimii i se accelerară. Richard a auzit plânsul când a 
fost la grădina zoologică, îşi aminti ea. 

În stânga ei, la o distanţă de aproximativ un kilometru, se 
produse o explozie, apoi alta, mult mai aproape. 
Elicopterele se întorseseră pentru un nou raid. Urletul 
copilului devenise continuu. Nicole porni în direcţia 
plânsului, dar înainta încet. Îi era greu să izoleze plânsul de 
zgomotul produs de explozii. 

O bombă explodă în faţa ei, la mai puţin de o sută de metri. 
În tăcerea care urmă, Nicole nu mai auzi nimic. Oh, nu, 
strigă inima ei, nu acum! Sunt atât de aproape. Încă o 
explozie în depărtare, urmată de o altă perioadă de linişte. 
Îşi aminti că-i spusese lui Richard: S-ar putea să fie vreun 
animal. Poate că undeva în universul ăsta există o creatură 
care scoate sunete ca acelea ale copiilor speciei noastre. 

Nicole nu mai auzea decât propria răsuflare. Ce-ar trebui 
să fac acum? Se întrebă ea. Să continuu cercetarea în 
speranţa că poate, cumva. Sau să mă întorc? 

Revenirea plânsului strident îi întrerupse gândurile. 
Nicole înaintă cu grijă. Nu, îşi spunea ea întruna, cu inima 
sfâşiată de plânsul disperat. Nimic nu poate semăna cu 
sunetele astea. Pe dreapta uliţei înguste era un gard rupt. 
Nicole trecu prin el. În umbrele din faţa ei văzu o mişcare. 


Copilaşul care plângea stătea pe jos, lângă forma 
neînsufleţită a unui om adult, probabil mama lui. Femeia 
zăcea cu faţa în jos. Avea jumătatea inferioară a corpului 
acoperită cu sânge. După ce se convinse repede că femeia e 
într-adevăr moartă, Nicole întinse mâinile cu gingăşie şi luă 
în braţe copilul cu păr negru. Uimit de acest gest, copilaşul 
se zbătu în braţele ei şi slobozi în noapte un urlet puternic. 
Nicole îl lipi de umărul ei şi îl bătu uşurel pe spate. 

— Gata, gata, spuse ea în timp ce copilul continua să 
zbiere, totul o să fie bine. 

În lumina slabă, Nicole putu să vadă că hainele ciudate ale 
copilului, două fâşii de pânză groasă de sac cu găuri 
decupate în locurile corespunzătoare, erau mânjite de 
sânge. În ciuda protestelor şi a zvârcolirilor copilului, 
Nicole îl examină repede. În afară de o rană la picior şi de 
mizeria care-i acoperea întreg corpul, fetiţa părea să fie 
teafără. Nicole estimă că are în jur de un an. 

Cu mare blândeţe, Nicole aşeză fetiţa pe o bucată de 
cârpă curată, luată din trusa medicală. Se apucă s-o curețe, 
simțind cum fetiţa tresare puternic ori de câte ori exploda o 
bombă în apropiere. Încercă să o liniştească oarecum, 
cântându-i „Cântecul de leagăn” al lui Brahms. În timp ce 
Nicole îi pansa rana de la picior, fetiţa se opri din plâns şi o 
privi lung cu ochii ei imenşi, surprinzător de albaştri. Nu se 
împotrivi deloc nici chiar atunci când Nicole luă un tampon 
umed şi începu să-i curețe murdăria de pe piele. Totuşi, 
puţin mai târziu, când Nicole o ştergea pe sub „cămaşa” din 
pânză de sac şi, spre uimirea ei, dădu peste o bucată de 
sfoară petrecută ca un colier pe după gâtul copilului, fetiţa 
începu iar să zbiere. 

Nicole luă în braţe copilul care plângea şi se ridică. Precis 
îi e foame, se gândi Nicole, uitându-se în jur după o baracă 
sau un adăpost. Trebuie să fie ceva de mâncare pe undeva 
pe aici. La vreo cincisprezece metri, sub o stâncă mare, 
unde în mod clar fusese o zonă împrejmuită înainte de 
începerea bombardamentelor, Nicole găsi o cratiţă mare cu 


apă, nişte obiecte mici al căror scop îi era necunoscut, un 
aşternut improvizat pentru dormit şi alţi câţiva saci din care 
se făcea îmbrăcămintea mamei şi a copilului. Dar nimic de 
mâncare. Nicole încercă fără succes să facă fetiţa să bea 
apă din cratiţă. Apoi îi veni altă idee. 

Întorcându-se la mama moartă, Nicole constată că Încă-i 
mai rămăsese în sâni puţin lapte. Era clar că femeia murise 
de curând. Îi ridică partea superioară a corpului, se aşeză 
pe pământ în spatele ei şi-o sprijini. Apoi puse fetiţa la sânul 
mamei sale şi o urmări cum suge. 

Copilul sugea cu lăcomie. La un moment dat, explozia unei 
bombe lumină trăsăturile femeii. Era acelaşi chip pe care 
Nicole îl văzuse în fresca din Piaţa Meşteşugarilor. Aşadar, 
nu mi s-a părut, se gândi ea. 

Când termină de supt, fetiţa adormi. Nicole o înfăşură într- 
un sac şi o puse uşurel pe pământ. Apoi se apucă să 
cerceteze în amănunt femeia moartă. După rănile adânci 
din partea de jos a abdomenului şi din coapsa dreaptă, 
Nicole presupuse că două schije mari ale aceleiaşi bombe 
străpunseseră corpul femeii, iar sângele pierdut îi 
provocase moartea. În timp ce examina rana din coapsă, 
Nicole simţi o protuberanţă ciudată în fesa femeii. Curioasă, 
ridică puţin de la pământ cadavrul şi pipăi cu degetele 
umflătura şi zona din jurul ei. Umflătura părea să se 
datoreze unui obiect dur implantat sub piele. 

Nicole scoase din trusa medicală un foarfece mic şi făcu o 
incizie într-o margine a umflăturii. Scoase un obiect care, în 
lumina slabă, părea să fie din argint. Avea forma şi mărimea 
unui trabuc mic, de doisprezece până la cincisprezece 
centimetri lungime şi diametrul de aproximativ doi 
centimetri. Nicole învârti nedumerită obiectul în mână, 
încercând să-şi dea seama ce putea fi. Era incredibil de 
neted. Probabil e un fel de obiect de identificare pentru 
grădina zoologică, se gândi ea şi în acel moment o bombă 
explodă în apropiere, trezind-o pe fetiţa adormită. 


În direcţia Oraşului de Smarald, bombele se îndeseau tot 
mai mult. În timp ce liniştea copilul, Nicole se gândi ce să 
facă mai departe. O minge mare de foc ţâşni spre cer când 
o bombă produse o explozie şi mai mare la sol. În lumina 
temporară, Nicole văzu că se află în vârful unui deal mic, 
foarte aproape de marginea părţii construite a Domeniului 
Alternativ. Platoul Central începea la doar o sută de metri 
spre vest. 

Nicole se ridică ţinând fetiţa pe umăr. Era aproape 
epuizată. 

— O să mergem acolo, afară, departe de bombe, îi spuse 
cu glas tare copilaşului, arătând spre Platoul Central. 

Aruncă în trusa medicală obiectul cilindric şi înşfăcă doi 
saci curaţi. Îi luă o oră să ajungă cu fetiţa şi sacii grei într- 
un loc din Platoul Central care i se păru destul de departe 
de bombe. Se întinse pe spate, cu copilul pe piept şi se 
înveli cu sacii. Adormi în câteva clipe. 

* 

Mişcările copilului o treziră. Nicole visase că stătea de 
vorbă cu Katie, dar nu-şi putu aminti ce anume îşi spuneau. 
Se ridică şi schimbă fetiţa, folosind o cârpă curată din trusa 
ei medicală. Copilul se uită curios la Nicole cu ochii lui mari 
şi albaştri. 

— Bună dimineaţa, fetiţo, indiferent cine eşti, spuse Nicole 
veselă. 

Pentru prima dată, copilul îi zâmbi. 

Nu mai era complet întuneric. În depărtare, ciorchini de 
licurici luminau Oraşul de Smarald, iar găurile din cupolă 
lăsau lumina să se răsfrângă asupra zonei înconjurătoare 
din Rama. Probabil că războiul s-a terminat, se gândi 
Nicole, sau cel puţin raidurile. Altfel n-ar fi atât de multă 
lumină în oraş. 

Nicole puse cu grijă copilul pe un sac curat, apoi se ridică 
şi se întinse. 

— Ei bine, noua mea prietenă, să vedem ce aventuri ne 
rezervă ziua de azi. 


Fetiţa o zbughi de-a buşilea de pe sac în ţărâna de pe 
Platoul Central. Nicole o ridică şi o puse în mijlocul sacului. 
Fetiţa se târi din nou spre ţărână. 


— Stai acolo, micuţo, spuse Nicole râzând şi ridicând-o iar. 
Îi era greu să-şi adune lucrurile şi să ţină, totodată, copilul 
în braţe. Până la urmă reuşi şi porni încet către civilizaţie. 
Erau la vreo trei sute de metri de cele mai apropiate clădiri 
ale Domeniului Alternativ. În timp ce mergea, Nicole hotărî 
să se ducă mai întâi la spital să-l caute pe Doctorul Blue. 
Presupunând că nu se înşela şi războiul se sfârşise sau 
măcar încetase temporar, Nicole plănui să-şi petreacă 
dimineaţa încercând să afle tot ce se putea despre copil. Îşi 
formulă întrebările în gând. Cine au fost părinţii fetiţei şi cu 
cât timp în urmă au fost răpiți din Noul Eden? Era supărată 
pe octopăianjeni. De ce nu mi-aţi spus că sunt şi alte fiinţe 
umane în Oraşul de Smarald? Avea de gând să-l întrebe pe 
Optimizatorul Şef. şi cum poţi justifica felul în care i-aţi 
tratat pe acest copil şi pe mama sa? 

Fetiţa nu voia să stea liniştită în braţele lui Nicole. Simţind 
că oboseşte, Nicole hotări să se oprească pentru a se 
odihni. În timp ce copilul se juca în ţărână, Nicole se uită la 
dezastrul din faţa ei, atât din Domeniul Alternativ, cât şi din 
partea Oraşului de Smarald pe care o putea vedea în 
depărtare. 'Tristeţea îi năpădi sufletul. Pentru ce toate 
astea? Se întrebă ea. În minte îi apăru imaginea lui Katie, 
dar o dădu la o parte, preferând să se joace cu copilul. Cinci 
minute mai târziu auziră un şuierat. 

Sunetul venea din cer, din Rama însăşi. Nicole sări în 
picioare. Pulsul i se acceleră. Simţi o uşoară durere în piept, 
dar nimic nu i-ar fi putut diminua emoția. 

— Priveşte, îi strigă fetiţei, priveşte acolo, la sud! 

În îndepărtata calotă sudică, mănunchiuri de raze de 
lumină colorate jucau în jurul vârfului Marelui Corn, masiva 
spirală care se înălța în jurul axei de rotaţie a navei spaţiale 
cilindrice. Mănunchiurile de raze se uniră şi formară un inel 
roşu în apropierea vârfului spiralei. După câteva clipe, acest 
uriaş inel roşu pluti încet spre nord, în lungul axei Ramei. În 
jurul Marelui Corn dansară alte culori care formară un al 


treilea inel, de culoare portocalie, ce porni în cele din urmă 
după inelul roşu, tot către nord, pe cerul Ramei. 

Şuieratul continuă. Nu era aspru şi nici strident. Pentru 
Nicole era aproape muzical. 

— O să se întâmple ceva, îi spuse Nicole cu entuziasm 
fetiţei, ceva bun! 

Fetiţa habar n-avea ce se petrece, dar râse cu poftă când 
Nicole o ridică şi o aruncă spre cer. Şi pentru ea inelele 
erau fascinante. Acum, un inel galben şi unul verde 
traversau cerul negru al Ramei, iar cel roşu din fruntea 
procesiunii ajunsese la Marea Cilindrică. 

Nicole aruncă din nou copilul în aer. De data asta, colierul 
de sfoară de la gâtul fetiţei ieşi de sub veşmânt şi cât pe ce 
să-i zboare peste cap. Nicole prinse fetiţa şi o îmbrăţişă. 

— Aproape că uitasem de colierul tău, spuse Nicole. Acum 
că avem puţină lumină, pot să mă uit la el? 

Fetiţa chicoti când Nicole îi trase peste cap colierul de 
sfoară. De partea de jos era prinsă o bucăţică de lemn cu 
diametrul de aproximativ patru centimetri, pe care era 
sculptat conturul unui bărbat cu braţele ridicate, înconjurat 
din toate părţile de flăcări. Nicole mai văzuse cu mulţi ani în 
urmă o sculptură în lemn similară, pe biroul lui Michael 
O'Toole din camera lui de pe nava Newton. Sfântul Michel 
de Siena, îşi spuse Nicole, întorcând pe partea cealaltă 
„medalionul”. 

Pe spate era imprimat cu grijă, cu litere mici, cuvântul 
„Maria”. 

— Ăsta trebuie să fie numele tău, îi spuse Nicole fetiţei. 
Maria. Maria. 

Fetiţa nu dădu nici un semn de recunoaştere a numelui, ba 
chiar începu să se încrunte. Nicole râse şi o mai aruncă o 
dată în aer. 

După câteva minute, Nicole puse iar jos copilul care se 
zvârcolea. Maria se duse imediat de-a buşilea în ţărână. 
Nicole stătea cu un ochi la Maria şi cu celălalt la inelele 
colorate de pe cerul Ramei. Acum se puteau vedea toate 


cele opt inele: albastru, maro, roz şi purpuriu peste 
Semicilindrul Sudic şi primele patru în linie pe cer în partea 
de nord. În timp ce inelul roşu dispărea în calota nordică, în 
vârful Marelui Corn se forma alt inel roşu. 

Exact ca acum mulţi, mulţi ani, se gândi Nicole. Dar 
mintea ei nu se concentra în întregime asupra inelelor. 
Căuta prin memorie, străduindu-se să-şi amintească toate 
persoanele dispărute din Noul Eden şi înregistrate ca atare. 
Îşi aminti că fuseseră câteva accidente pe Lacul 
Shakespeare şi din când în când dispăruse câte un pacient 
din spitalul de boli nervoase de la Avalon. Dar cum putea să 
dispară un cuplu aşa, pur şi simplu? Şi unde era tatăl 
Mariei? Nicole voia să le pună multe întrebări 
octopăianjenilor. 

Inelele ameţitoare continuau să plutească deasupra 
capului ei. Nicole îşi aminti acea zi specială de demult, când 
Katie, care avea pe atunci zece sau unsprezece ani, fusese 
atât de încântată de uriaşele mele de pe cer încât ţipase de 
bucurie. A fost întotdeauna un copil total lipsit de inhibiţii, 
se gândi Nicole, neputându-se abţine. Râsul ei era atât de 
total, atât de autentic. Katie avea un potenţial uriaş. 

Ochii lui Nicole se umplură de lacrimi Şi le şterse şi, cu un 
mare efort, se concentră asupra Mariei. Fetiţa stătea jos, 
mâncând fericită ţărână de pe Platoul Central. 

— Nu, Maria, spuse Nicole, atingând cu blândeţe mânuţele 
copilului. Asta e mizerie. 

Feţişoara frumoasă a fetiţei se schimonosi şi Maria începu 
să plângă. La fel ca şi Katie, se gândi Nicole imediat. Nu 
suporta să-i spun „Nu.” Amintirile legate de Katie îi 
inundară mintea. Nicole îşi văzu fiica mai întâi bebeluş, apoi 
adolescentă precoce la Baza de Tranzit şi, în cele din urmă, 
femeie tânără, în Noul Eden. Durerea de inimă care însoțea 
imaginile fiicei sale pierdute o copleşi. Lacrimile îi curgeau 
pe obraji şi trupul i se cutremura de hohote. 

— O, Katie! Urlă Nicole. De ce? De ce? De ce? 


Îşi îngropă faţa în mâini. Maria se oprise din plâns şi se 
uita ciudat la Nicole. 

— E în regulă, Nicole, spuse un glas în spatele ei. Totul se 
va sfârşi curând. 

Nicole se gândi că mintea îi joacă feste. Se întoarse încet. 
Vulturul se apropia cu braţele întinse. 

* 


Al treilea inel roşu ajunse în calota nordică; în jurul 
Marelui Corn nu mai erau lumini colorate. 

— Aşadar, când inelele se termină, se vor aprinde toate 
luminile? Îl întrebă Nicole pe Vultur. 

— Ce memorie bună! Spus el. S-ar putea să ai dreptate. 
Nicole o ţinea iar pe Maria în braţe. Sărută cu blândeţe 
copila pe obraz şi aceasta zâmbi. 

— Mulţumesc pentru fetiţă, spuse Nicole. E minunată. Şi 
înţeleg ce îmi spui. 

Vulturul se întoarse cu faţa la Nicole. 

— Despre ce vorbeşti? Întrebă el. Noi n-avem nici o 
legătură cu copilul. 

Nicole cercetă ochii albaştri misterioşi ai extraterestrului. 
Niciodată nu văzuse nişte ochi care să exprime atât de 
multe lucruri. Însă îşi pierduse exerciţiul de a-i descifra 
privirile. O tachina privitor la Maria? Sau vorbea serios? De 
bună seamă, nu era doar o pură întâmplare faptul că 
descoperise copilul atât de curând după sinuciderea lui 
Katie. 

Eşti prea rigidă în gândire, şi-l aminti pe Richard 
spunându-i la Baza de Tranzit. Doar pentru că Vulturul nu 
seamănă din punct de vedere biologic cu noi, nu înseamnă 
că nu e viu. E robot, da, de acord, dar e mult mai deştept 
decât noi. Şi mult mai subtil. 

— Să înţeleg că-n tot timpul ăsta ai stat ascuns pe Rama? 
Întrebă Nicole câteva clipe mai târziu. 

— Nu, răspunse Vulturul fără să dea detalii. Nicole zâmbi. 

— Mi-ai spus deja că n-am ajuns la Baza de Tranzit sau 
într-un loc echivalent şi am convingerea că n-ai trecut pe 


aici într-o vizită mondenă. Ai să-mi spui de ce te afli aici? 

— Aceasta e o intervenţie de gradul doi, spuse Vulturul. 
Ne-am hotărât să întrerupem procesul de observare. 

— În regulă, spuse Nicole, punând copilul jos, înţeleg 
ideea. Dar ce anume se va întâmpla? 

— Toată lumea va adormi, răspunse Vulturul. 

— Şi după ce ne trezim? Întrebă Nicole. 

— Nu pot să-ţi spun decât că toată lumea va adormi. 
Nicole făcu doi-trei paşi în direcţia Oraşului de Smarald şi 
ridică braţele spre cer. Se mai vedeau doar trei inele, şi ele 
departe, deasupra Semicilindrului Nordic. 

— Doar din curiozitate - nu mă plâng, înţelegi. Spuse 
Nicole cu o urmă de sarcasm. 

Se opri şi se întoarse cu faţa la Vultur. 

— De ce n-aţi intervenit mai devreme? Înainte să se 
întâmple toate astea (arătă cu braţul spre Oraşul de 
Smarald)? Înainte să moară atâţia. 

Vulturul nu răspunse imediat. 

— Nu le poţi avea pe amândouă, Nicole, spuse el în cele 
din urmă. Nu poţi avea în acelaşi timp şi liberul arbitru şi o 
binevoitoare putere superioară care să te apere de tine 
însuţi. 

— Scuză-mă, spuse Nicole cu o expresie de nedumerire pe 
faţă. Am pus cumva, din greşeală, o întrebare religioasă? 

— Nu chiar, răspunse Vulturul. Tu trebuie să înţelegi că 
obiectivul nostru este să punem la punct un catalog complet 
al tuturor speciilor care călătoresc prin spaţiu în această 
regiune a galaxiei. Noi nu judecăm pe nimeni. Noi suntem 
savanţi. Nu ne pasă dacă sunteţi predispuşi din fire la 
autodistrugere. Totuşi, ne pasă dacă rezultatele probabile 
ale proiectul nostru în viitor nu mai justifică importantele 
resurse pe care le-am alocat. 

— Poftim? Vrei să spui că nu interveniţi pentru a opri 
vărsarea de sânge, ci din alte motive? 

— Da, răspunse Vulturul. Însă am să schimb subiectul, din 
cauză că timpul nostru este extrem de limitat. Luminile se 


vor aprinde peste două minute. La un minut după aceea 
veţi adormi. Dacă doreşti să-i transmiţi ceva fetiţei. 

— O să murim? Întrebă Nicole, brusc înspăimântată. 

— Nu imediat, răspunse Vulturul. Dar nu pot garanta că 
toată lumea va supravieţui perioadei de somn. 

Nicole se lăsă pe jos, lângă fetiţă. Maria băgase în gură alt 
bulgăraş de pământ şi se murdărise pe buze şi în jurul 
gurii. Nicole îi şterse faţa cu mare blândeţe şi-i dădu să bea 
apă dintr-o ceaşcă. Spre mirarea ei, Maria sorbi din apă, 
vărsând-o pe bărbie. 

Nicole zâmbi; fetiţa chicoti. Gâdilă fetiţa sub bărbie cu un 
deget. Chicotele Mariei se transformară în râs, râsul pur, 
magic, neinhibat al copilului mic. Sunetele erau atât de 
frumoase şi o înduioşară atât de profund pe Nicole, încât 
ochii i se umplură de lacrimi. Se gândi: Dacă ăsta e ultimul 
sunet pe care mi-e dat să-l aud, foarte bine. Brusc, Rama se 
umplu de lumină. Era un spectacol uluitor. Marele Corn şi 
cei şase sateliți ai lui, prinşi de masivele întărituri 
plutitoare, dominau cerul deasupra lor. 

— Patruzeci şi cinci de secunde? Îl întrebă Nicole pe 
Vultur. 

Pasărea-om extraterestră dădu din cap. Nicole întinse 
mâinile şi ridică fetiţa. 

— Ştiu că nimic din ce ţi s-a întâmplat de curând nu are 
nici o logică, Maria, spuse Nicole ţinând fetiţa în poală, dar 
vreau să ştii că deja eşti deosebit de importantă în viaţa 
mea şi te iubesc foarte mult. 

Ochii fetiţei aveau o uimitoare expresie de înţelepciune. Se 
aplecă şi puse capul pe umărul lui Nicole. Timp de câteva 
secunde, Nicole nu ştiu ce să facă. Apoi începu s-o bată 
uşurel pe Maria pe spate şi să cânte încetişor. 

— Culcă-te. Şi te odihneşte. Fie-ţi somnul binecuvântat. 

Întoarcerea la Baza de Tranzit. 

Visele veniră înaintea luminii. Erau vise disparate, imagini 
la întâmplare care se asociau uneori în grupaje scurte, fără 
legătură între ele şi fără vreun scop aparent. În primele 


vise de care îşi aducea aminte erau culori şi modele 
geometrice. Nu-şi amintea când începuseră. La un moment 
dat îşi spusese pentru prima oară: Sunt Nicole. Se vede că 
n-am murit. Dar asta fusese cu mult timp în urmă. De atunci 
văzuse în minte scene întregi şi chipuri de oameni. Pe unele 
le recunoscuse. Acela este Omeh, îşi spusese ea. Acela e 
tata. De fiecare dată când se trezise, se simţise tot mai 
tristă. Richard apăruse în ultimele câteva vise. Şi Katie. 
Amândoi sunt morţi, îşi amintise Nicole. Au murit înainte să 
adorm. 

Când deschise ochii, nu văzu nimic. Era beznă totală. 
Treptat deveni tot mai conştientă de ceea ce o înconjura. 
Cobori mâinile pe lângă corp şi pipăi textura moale a 
materialului spumos. Se întoarse foarte uşor pe o parte. 
Probabil mă aflu în imponderabilitate, îşi spuse Nicole, 
mintea ei începând să funcţioneze din nou după ani de 
latenţă. Dar unde mă aflu? Se întrebă înainte de a adormi 
iar. 

Data următoare când se trezi, Nicole reuşi să vadă o sursă 
de lumină în capătul containerului închis în care era 
culcată. Îşi scoase labele picioarelor din spuma albă şi le 
ţinu în dreptul luminii. Era încălţată cu papuci curaţi. 
Întinse un picior să vadă dacă poate atinge sursa de lumină, 
dar aceasta era prea departe. 

Nicole îşi duse mâinile în faţa ochilor. Lumina era atât de 
slabă încât nu vedea decât un contur întunecat al tuturor 
degetelor, fără detalii. În container nu era destul loc pentru 
a se putea ridica în capul oaselor, dar dacă se proptea într-o 
mână, putea atinge capacul cu cealaltă. Nicole apăsă spuma 
moale cu degetele. Dedesubt era o suprafaţă tare, lemn sau 
poate chiar metal. 

Mişcarea, chiar şi atât de puţină, o epuiză. Respira repede 
şi pulsul îi crescuse. Mintea îi deveni mai activă. Îşi amintea 
cu claritate momentele dinainte de a adormi pe Rama. 
Vulturul a venit chiar după ce am găsit copilaşul acela, în 


Domeniul Alternativ. Aşadar, unde mă aflu acum? Şi cât am 
dormit? 

Auzi un ciocănit uşor în container şi se lungi la loc în 
spumă. A venit cineva. Întrebările mele vor primi răspuns în 
curând. Capacul containerului se ridică încet. Nicole îşi feri 
ochii de lumină. Văzu faţa Vulturului şi-i auzi glasul. 

* 

Cei doi stăteau împreună într-o cameră mare. Totul era 
alb: pereţii, tavanul, masa rotundă şi mică din faţa lor, ba 
chiar şi scaunele, ceaşca, bolul şi lingura. Nicole luă încă o 
lingură din supa caldă. Avea gust de supă de pui. În stânga 
ei, lângă perete se afla containerul alb în care dormise. În 
cameră nu mai existau alte obiecte. 

— În jur de şaisprezece ani cu totul, timpul călătorului, 
bineînţeles, spunea Vulturul. 

Timpul călătorului, se gândi Nicole. Aceiaşi termeni i-a 
folosit şi Richard. 

— N-am reuşit să vă întârziem îmbătrânirea la fel de 
eficient ca data trecută. Am făcut pregătirile oarecum în 
grabă. 

În ciuda imponderabilităţii, lui Nicole i se părea că orice 
gest fizic îi cere un efort uriaş. Muşchii ei stătuseră inactivi 
foarte multă vreme. Vulturul o ajutase să se târâie cei câţiva 
paşi dintre container şi masă. Mâinile îi tremuraseră puţin 
când băuse apă şi mâncase supa. 

— Deci acum am în jur de optzeci de ani? Îl întrebă pe 
Vultur cu un glas şovăitor pe care abia dacă-l recunoştea. 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Vulturul. Mi-ar fi 
imposibil să-ţi stabilesc o vârstă semnificativă. 

Nicole se uită repede la însoţitorul ei, aşezat de cealaltă 
parte a mesei. Vulturul arăta la fel ca întotdeauna. Ochii lui 
de un albastru intens, aşezaţi de pe o parte şi de cealaltă a 
pliscului cenuşiu, proeminent, nu-şi pierduseră nimic din 
intensitatea misterioasă. Penele din creştetul capului erau 
tot de un alb pur, contrastând puternic cu penele de un 
cenuşiu închis de pe faţă, gât şi spate. Cele patru degete de 


la fiecare mână, de un alb-crem şi fără pene, erau ca ale 
unui copil. 

Nicole îşi studie pentru prima dată propriile mâini. Erau 
zbârcite şi aveau pete maronii, petele bătrâneţii. 

— Tu nu îmbătrâneşti niciodată? Îl întrebă ea pe Vultur. 

— Nu, răspunse el. Cel puţin nu în sensul în care folosiţi 
voi cuvântul. Sunt întreţinut cu regularitate, iar 
subsistemele care dau semne de degradare sunt înlocuite. 

— Deci tu nu mori niciodată. El ezită o clipă. 

— Nu e chiar aşa. Ca toţi membrii grupului meu, am fost 
creat pentru un anume scop. Dacă nu mai e nevoie să exist 
şi nu pot fi programat rapid pentru a îndeplini o nouă 
funcţie necesară, voi fi dezenergizat. 

Nicole începu să râdă, dar se stăpâni. 

— Scuză-mă, ştiu că nu e de râs. Dar cuvântul pe care l-ai 
ales mi se pare ciudat. „Dezenergizat” e. 

— E cuvântul potrivit, spuse Vulturul. În interiorul meu se 
găsesc mai multe surse micuţe de energie, precum şi un 
sistem sofisticat de distribuire a energiei. Toate elementele 
de forţă sunt în esenţă modulare şi, prin urmare, 
transferabile de la unul din noi la altul. Dacă eu nu mai sunt 
necesar, elementele pot fi scoase şi folosite la altă fiinţă. 

— Ca un transplant de organe, spuse Nicole, terminând 
apa din ceaşcă. 

— Oarecum, răspunse Vulturul. Apropo de organe. În 
timpul somnului îndelungat, inima ta a încetat de două ori 
să mai bată, a doua oară chiar după ce am ajuns aici, în 
sistemul Tau Ceti. Am reuşit să te ţinem în viaţă cu 
medicamente şi stimulare mecanică, dar inima ta este acum 
extrem de slăbită. Dacă vrei să ai o viaţă activă o perioadă 
apreciabilă de timp, va trebui să te gândeşti să-ţi înlocuieşti 
inima. 

— De asta m-ai lăsat acolo (Nicole arătă spre container) 
atât de mult? 

— Ăsta a fost un motiv, răspunse Vulturul. 


Îi explicase deja lui Nicole că majoritatea pasagerilor de 
pe Rama se treziseră mult mai devreme, unii chiar cu un an 
în urmă şi că trăiau în condiţii aglomerate în alt loc, nu prea 
departe. 

— Ne-a preocupat şi cât de confortabil te-ai simţi în steaua 
de mare transformată. Am renovat acea navă spaţială în 
grabă, aşa că nu există prea multe comodităţi. De 
asemenea, am ţinut cont şi de faptul că tu eşti de departe 
cel mai în vârstă supravieţuitor uman. 

Asta aşa e, îşi spuse Nicole. Atacul octopăianjenilor i-a ucis 
pe toţi care aveau peste patruzeci de ani. Eu sunt singura 
persoană bătrână care a mai rămas în viaţă. 

Vulturul se opri o clipă din vorbit. Când Nicole se uită iar 
la extraterestru, ochii lui fascinanţi păreau să exprime o 
emoție. 

— În plus, tu eşti deosebită pentru noi. ai jucat un rol cheie 
în această strădanie. 

Dintr-o dată, continuând să se uite în ochii hipnotici al 
Vulturului, Nicole se întrebă: E posibil oare ca această 
creatură electronică să aibă sentimente? A avut Richard 
dreptate când a susţinut că nu există nici un aspect al 
umanităţii noastre care, până la urmă, să nu poate fi 
reprodus pe calea tehnicii? 

— Ţi-am amânat trezirea cât de mult am putut, spunea 
Vulturul, pentru a reduce durata de timp pe care va trebui 
s-o petreci în condiţii mai puţin decât ideale. Acum însă ne 
pregătim să intrăm în altă fază a operaţiunilor noastre. 
După cum vezi, camera asta a fost golită cu mult timp în 
urmă. În opt sau zece zile vom începe să demontăm pereţii. 
Până atunci ar trebui să-ţi revii suficient. 

Nicole întrebă iar de familia şi prietenii ei. 

— După cum ţi-am spus mai înainte, toţi au supravieţuit 
somn îndelungat. Totuşi, adaptarea la traiul în locul numit 
de prietenul tău Max Grand Hotel nu a fost uşoară pentru 
nimeni. Oamenilor care s-au aflat cu tine în Oraşul de 
Smarald, plus micuța Maria şi Robert, soţul lui Ellie, li s-au 


repartizat iniţial două camere mari, alăturate, într-una din 
secţiunile stelei de mare. Li s-a spus că aranjamentul este 
doar temporar şi că până la urmă vor fi transferați în 
încăperi mai bune. Cu toate astea, Robert şi Galileo nu s-au 
putut adapta cu succes condiţiilor neobişnuite din Grand 
Hotel. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? Întrebă alarmată Nicole. 

— Amândoi au fost transferați, din motive sociologice, într- 
o altă zonă, mult mai adaptată, a navei spaţiale. Robert a 
fost mutat primul. A intrat într-o stare depresivă gravă la 
scurt timp după ce s-a trezit din somnul lung şi n-a mai 
reuşit să iasă din ea. Din păcate, a murit cam acum patru 
luni. Galileo se simte bine din punct de vedere fizic, dar 
comportamentul lui rămâne antisocial. 

La aflarea veştii morţii lui Robert, Nicole simţi o tristeţe 
adâncă. Biata Nikki, se gândi ea imediat, n-a avut ocazia să- 
şi cunoască tatăl cu adevărat. Ellie, căsnicia ta nu s-a 
dovedit a fi ce ai sperat. 

Rămase tăcută, gândindu-se la Robert Turner. Ai fost un 
om complicat, talentat şi devotat muncii tale. Totuşi, la nivel 
personal, te-ai dovedit surprinzător de inadaptabil. Poate că 
o parte vitală din tine a murit cu mult timp în urmă. În sala 
aceea de tribunal din Texas, pe o planetă numită Pământ. 

Nicole clătină din cap. 

— Cred că energia pe care am depus-o pentru a-i salva pe 
Katie şi pe Robert de agenţii octopăianjenilor a fost un efort 
inutil. 

— Nu chiar, răspunse Vulturul simplu. Pentru tine a fost 
foarte important. 

Nicole zâmbi şi se uită la colegul ei extraterestru. Ei bine, 
atotştiutorul meu prieten, se gândi ea înăbuşindu-şi un 
căscat, trebuie să recunosc că mă bucur să mă aflu iar în 
compania ta. N-oi fi tu însuţi viu, dar cu siguranţă te pricepi 
la fiinţele vii. 

— Dă-mi voie să te ajut să te întorci în pat, spuse Vulturul. 
Ajunge cât ai stat trează pentru prima dată. 


* 


Nicole era foarte mulţumită de ea. Reuşise în sfârşit să 
înconjoare complet perimetrul camerei fără a se opri. 

— Bravo, spuse Vulturul, apărând lângă ea. Faci progrese 
uriaşe. Nici n-am crezut că ai să mergi atât de bine într-un 
timp atât de scurt. 

— Acum am nevoie de nişte apă, spuse Nicole zâmbind. 
Corpul ăsta bătrân transpiră abundent. 

Vulturul îi dădu un pahar cu apă de pe masă. După ce bău, 
Nicole se întoarse către prietenul ei extraterestru. 

— Ai de gând să respecţi învoiala? Întrebă ea. Ai o oglindă 
şi-un rând de haine în geamantanul de colo? 

— Da, am, răspunse Vulturul. Ba chiar am adus şi 
cosmeticele pe care le-ai cerut. Dar mai întâi vreau să te 
consult, să văd cum răspunde inima ta la mişcare. 

Ţinu în faţa ei un aparat mic, negru şi se uită la nişte 
semne care apărură pe ecranul micuţ. 

— E bine, spuse el. Ba chiar excelent. Nici o neregulă. 
Doar un indiciu că inima ta munceşte din greu, ceea ce e de 
aşteptat la un om de vârsta ta. 

— Pot să-l văd şi eu? Întrebă Nicole, arătând spre aparatul 
de monitorizare; Vulturul i-l dădu. Presupun că chestia asta 
primeşte semnale din interiorul corpului meu. Dar ce 
anume sunt toţi cârlionţii ăştia şi simbolurile ciudate de pe 
ecran? 

— Ai în corp peste o sută de sonde micuţe, mai mult de 
jumătate fiind în zona inimii. Ele măsoară modul în care 
lucrează inima şi celelalte organe ale tale şi în plus reglează 
parametrii importanţi precum circulaţia sângelui şi 
distribuirea oxigenului. Unele sonde chiar suplimentează 
funcţiile biologice normale. Ceea ce vezi tu pe ecran este un 
rezumat al datelor din intervalul de timp în care ai făcut 
mişcare. Ele au fost comprimate şi transmise de procesorul 
din interiorul tău. 

Nicole se încruntă. 


— Poate că nu trebuia să întreb. Nu-i deloc plăcut să ştiu 
că am în mine atâtea chestii electronice. 

— Sondele nu sunt chiar electronice, spuse Vulturul, cel 
puţin nu în sensul în care folosiţi cuvântul voi, oamenii. Şi 
sunt absolut necesare în acest moment al vieţii tale. Fără 
ele n-ai fi supravieţuit nici măcar o zi. 

Nicole se uită lung la Vultur. 

— De ce nu m-aţi lăsat să mor, pur şi simplu? Întrebă ea. 
Sau aveţi un plan cu mine, care justifică toate eforturile? 
Mai am încă de îndeplinit vreun rol? 

— Poate, spuse Vulturul, dar poate ne-am gândit că ţi-ar 
plăcea să-ţi vezi încă o dată familia şi prietenii. 

— Mi-e greu să cred că dorinţele mele joacă un rol 
important în ierarhia valorilor voastre. 

Vulturul nu răspunse. Se duse la geamantanul aşezat pe 
podea, lângă masă şi se întoarse cu o oglindă, o pânză 
umedă, o rochie simplă, albastră şi o trusă de cosmetice. 
Nicole îşi scoase cămaşa de noapte albă, se şterse peste tot 
cu pânza umedă şi îmbrăcă rochia. Inspiră adânc în timp ce 
Vulturul îi întindea oglinda. 

— Nu-s convinsă că sunt pregătită pentru asta, spuse ea 
cu un zâmbet stins. 

Dacă nu s-ar fi pregătit mental mai întâi, Nicole nu şi-ar fi 
recunoscut chipul în oglindă. Faţa ei arăta ca o cuvertură 
făcută din petice, adică din umflături şi zbârcituri. Părul, 
sprâncenele şi genele erau acum în parte albe, în parte 
cărunte. Primul ei impuls fu să plângă, dar reuşi să-şi 
stăpânească lacrimile. Dumnezeule, se gândi ea, sunt atât 
de bătrână. Chiar sunt eu asta? 

Călăuzită de memorie, studie trăsăturile din oglindă în 
căutarea urmelor tinerei fermecătoare care fusese odată. 
Ici şi colo vedea elemente dintr-un chip care fusese 
considerat cândva frumos, dar ochiul trebuia să ştie unde 
să se uite. Inima i se strânse când îşi aminti dintr-o dată un 
incident petrecut cu ani în urmă, când era adolescentă şi 
mergea cu tatăl ei pe un drum de ţară din apropierea casei 


lor din Beauvois. O bătrână sprijinită în baston venea înspre 
ei şi Nicole îşi întrebase tatăl dacă pot să traverseze drumul 
ca s-o evite. 

— De ce? Întrebase tatăl ei. 

— Pentru că nu vreau s-o văd de aproape, răspunsese 
Nicole. E bătrână şi urâtă. Mă face să mă cutremur. 

— Şi tu ai să fii bătrână într-o zi, spusese tatăl ei, refuzând 
să traverseze drumul. 

Sunt bătrână şi urâtă, se gândi Nicole. Şi chiar mă 
cutremur văzându-mă. Îi înapoie oglinda Vulturului. 

— Tu m-ai avertizat, spuse ea melancolică. Poate că 
trebuia să te ascult. 

— Bineînţeles că eşti şocată, spuse Vulturul. Nu te-ai văzut 
de şaisprezece ani. Celor mai mulţi oameni le este greu să 
se împace cu procesul îmbătrânirii chiar dacă îl urmăresc zi 
de zi. 

Îi întinse trusa cosmetică. 

— Nu, mulţumesc, spuse deprimată Nicole, refuzând 
trusa. Situaţia e fără speranţă. Nici chiar Michelangelo n-ar 
putea să facă nimic cu faţa asta. 

— Cum vrei, spuse Vulturul. Dar m-am gândit că s-ar putea 
să vrei să apelezi la cosmetice înainte de sosirea 
vizitatorului tău. 

— Un vizitator! Exclamă Nicole în egală măsură alarmată 
şi emoţionată. O să am un vizitator. Cine? 

Întinse mâna după oglindă şi cosmetice. 

— Cred că am să las să fie surpriză, spuse Vulturul. 
Vizitatorul tău va sosi în câteva minute. 

Nicole se rujă şi se pudră, îşi pieptănă părul cărunt şi-şi 
pensă sprâncenele. Când termină, aruncă o privire 
dezaprobatoare în oglindă. 

— Cam asta-i tot ce pot să fac, spuse ea mai mult pentru 
sine decât pentru Vultur. 

Câteva minute mai târziu, Vulturul deschise uşa de pe 
cealaltă parte a camerei şi ieşi. Se întoarse însoţit de un 


octopăianjen. Nicole văzu culoarea bleumarin revărsându- 
se din fanta acestuia. 

— Bună, Nicole. Cum te simţi? Spuse octopăianjenul. 

— Doctore Blue! Ţipă Nicole emoţionată. 

* 

Doctorul Blue ţinea aparatul de monitorizare în faţa lui 
Nicole. 

— Am să stau aici, cu tine până vei fi pregătită pentru 
transfer, spuse medicul octopăianjen. Vulturul are alte 
îndatoriri în momentul de faţă. 

De-a lungul micului ecran alergau benzi de culoare. 

— Nu înţeleg, spuse Nicole, uitându-se în jos la aparat. 
Când Vulturul a folosit chestia asta, pe ecran apăreau 
numai cârlionţi şi alte simboluri ciudate. 

— Acela era limbajul lor tehnic pentru scopuri speciale, 
spuse doctorul Blue. Incredibil de eficient, mult mai bun 
decât limbajul nostru în culori. Dar, fireşte, eu nu-l cunosc. 
De fapt, acest aparat este multilingvistic. Există chiar şi un 
modul de engleză. 

— Şi cum comunici cu Vulturul când nu sunt eu prin 
preajmă? Întrebă Nicole. 

— Folosim amândoi culori, răspunse doctorul Blue. Ele îi 
parcurg fruntea de la stânga la dreapta. 

— Glumeşti, spuse Nicole încercând să şi-l imagineze pe 
Vultur cu culori pe frunte. 

— Deloc, răspunse octopăianjenul. Vulturul este uimitor. 
Sporovâieşte şi ţipă cu avianii, miaună şi şuieră ca 
mirmipisicile. 

Nicole nu mai văzuse până acum cuvântul „mirmipisică” în 
limbajul culorilor. Când ceru lămuriri, doctorul Blue îi spuse 
că în Grand Hotel trăiau acum şase dintre ciudatele 
creaturi şi că alte patru erau pe cale să iasă din cantalupii 
în germinare. 

— Cu toate că toţi octopăianjenii şi oamenii au dormit în 
timpul lungului voiaj, cantalupii au fost lăsaţi să se dezvolte, 


devenind mirmipisici şi apoi materie sesilă, explică doctorul 
Blue. Deja sunt la următoarea generaţie. 

Doctorul Blue puse aparatul pe masă. 

— Deci care-i verdictul pentru azi, doctore? Întrebă 
Nicole. 

— Prinzi putere, răspunse doctorul Blue. Dar eşti în viaţă 
numai datorită tuturor sondelor suplinitoare care au fost 
introduse în corpul tău. La un moment dat va trebui să te 
gândeşti să. 

— Să-mi înlocuiesc inima. Ştiu, spuse Nicole. Poate părea 
ciudat, dar ideea nu-mi surâde prea tare. Nu ştiu exact de 
ce sunt împotriva ei. Poate fiindcă n-am înţeles încă pentru 
ce să mai trăiesc. Ştiu că dacă Richard mai era în viaţă. 

Se opri. Preţ de o clipă se văzu iar în camera de vizionare, 
urmărind cadrele cu ultimele secunde din viaţa lui Richard. 
De când se trezise, nu se gândise la acel moment. 

— Te deranjează dacă te întreb ceva foarte personal? 
Întrebă Nicole. 

— Deloc, răspunse octopăianjenul. 

— Am urmărit împreună moartea lui Richard şi Archie şi 
am fost atât de distrusă încât n-am mai ştiut de mine. 
Archie a fost omorât în acelaşi timp; el era partenerul tău 
de o viaţă. Totuşi, tu ai stat lângă mine şi mi-ai oferit 
alinare. Moartea lui Archie nu te-a întristat, nu te-a făcut să 
simţi că ai pierdut ceva? 

Doctorul Blue nu răspunse imediat. 

— Noi octopăianjenii suntem educați de la naştere să 
controlăm ceea ce oamenii numesc emoţii. Sigur, 
alternativii sunt foarte susceptibili la sentimente. Dar aceia 
dintre noi care. 

— Cu tot respectul cuvenit, îl întrerupse Nicole cu 
blândeţe, eu nu ţi-am pus o întrebare clinică, aşa, ca de la 
medic la medic. Era o întrebare ca între prieteni. 

În jurul capului octopăianjenului apăru o scurtă răbufnire 
de stacojiu, apoi alta albastră, fără legătură între ele. 


— Da, am avut un sentiment de pierdere, spuse doctorul 
Blue. Dar ştiam că va veni, ori atunci, ori mai târziu. Când 
Archie s-a alăturat efortului de război, anihilarea lui a 
devenit certă. În plus, datoria mea în acel moment era să te 
ajut. 

Uşa camerei se deschise şi intră Vulturul. Extraterestrul 
căra o cutie mare plină cu mâncare, îmbrăcăminte şi 
echipament divers. O informă pe Nicole că i-a adus 
costumul spaţial şi că în viitorul apropiat se va aventura în 
afara mediului controlat în care se afla în acel moment. 

— Doctorul Blue spune că ştii să vorbeşti în culori, spuse în 
glumă Nicole. Vreau să-mi arăţi. 

— Ce vrei să spun? Replică Vulturul în benzi de culoare 
înguste care porneau din partea stângă a frunţii şi se 
derulau spre dreapta. 

— Ajunge, spuse Nicole râzând. Eşti cu adevărat uimitor. 

* 

Nicole stătea în picioare pe podeaua fabricii uriaşe şi se 
uita lung la piramida din faţa ei. În dreapta, la mai puţin de 
un kilometru, un grup de bioţi pentru scopuri speciale, între 
care o pereche de buldozere mamut, construiau un munte 
înalt. 

— De ce faceţi toate astea? Întrebă Nicole în microfonul 
micuţ din cască. 

— Aceste lucruri fac parte din ciclul următor, răspunse 
Vulturul. Am stabilit că aceste construcţii îmbunătăţesc 
considerabil probabilitatea de a obţine ce vrem de la 
experiment. 

— Aşadar, ştiţi deja ceva despre noii călători spaţiali? 

— Nu cunosc răspunsul la întrebarea ta, spuse Vulturul. N- 
am nici o însărcinare asociată cu viitorul Ramei. 

— Dar înainte ne-ai spus că se fac schimbări doar dacă 
este absolut necesar. 

— Nu pot să te ajut, spuse Vulturul. Hai, urcă în electrocar, 
doctorul Blue vrea să se uite mai de aproape la munte. 


Octopăianjenul arăta ciudat în costumul spaţial. De fapt, 
Nicole râsese zgomotos când îl văzuse prima dată pe 
doctorul Blue acoperit cu o țesătură albă care i se mula cao 
măânuşă pe corp şi pe cele opt tentacule. Pe cap, doctorul 
Blue avea o cască transparentă prin care se puteau citi uşor 
culorile. 

În timp ce electrocarul traversa terenul plat în drum spre 
munte, Nicole îi spuse octopăianjenului, care stătea lângă 
ea: 

— Am fost uimită când am ieşit prima dată. Nu, uimită nu-i 
un cuvânt destul de puternic. Tu şi Vulturul mi-aţi spus că 
ne aflăm într-o fabrică şi că Rama este pregătită pentru alt 
voiaj, dar nu m-am aşteptat la toate astea. 

— Piramida a fost construită în jurul tău în timp ce 
dormeai, interveni Vulturul din faţă, de la volan. Fără să-ţi 
tulbure mediul. Dacă nu reuşeam să facem asta, ar fi fost 
nevoie să te trezim mult mai devreme. 

— Pe tine nu te uimeşte toată afacerea asta? Întrebă 
Nicole, cu faţa la doctorul Blue. Nu te întrebi ce fel de fiinţe 
au conceput acest proiect măreț? Şi au creat şi o inteligenţă 
artificială precum Vulturul? Aproape imposibil de imaginat. 

— Pentru noi nu e atât de greu, spuse octopăianjenul. Nu 
uita că am cunoscut de la început fiinţe superioare. Noi 
existăm ca fiinţe inteligente numai pentru că Înaintaşii ne- 
au modificat genele. N-am avut în istoria noastră o perioadă 
în care să considerăm că suntem la apogeul vieţii. 

— Nici noi nu vom mai avea, îngână Nicole. Istoria 
omenirii, indiferent cum va evolua de aici înainte, este 
profund şi irevocabil modificată. 

— Poate că nu, spuse Vulturul. Baza noastră de date indică 
faptul că unele specii nu sunt influențate în mod 
semnificativ de contactul cu noi. Experimentele noastre 
sunt concepute în aşa fel încât să ia în considerare 
posibilitatea asta. Contactul are loc într-un interval de timp 
finit şi numai cu un procent mic din populaţie. Nu există 
interacţiune continuă, decât dacă specia supusă studiului 


acţionează în mod deschis pentru a o cere. Mă îndoiesc că, 
în momentul de faţă, viaţa pe Pământ diferă mult de cea 
care ar fi fost dacă nici o navă spaţială Rama n-ar fi vizitat 
sistemul vostru solar. Nicole se aplecă în scaun. 

— Ştii sigur asta? Întrebă ea. Sau doar bănuieşti? Vulturul 
răspunse evaziv. 

— Bineînţeles că apariţia Ramei v-a schimbat istoria spuse 
el. Multe evenimente importante nu s-ar fi petrecut dacă n- 
ar fi avut loc nici un contact. Dar peste o sută sau cinci sute 
de ani. Cât de diferit va fi atunci Pământul de ceea ce ar fi 
fost. 

— Dar punctul de vedere al oamenilor trebuie să se fi 
schimbat, îl întrerupse Nicole. Cunoaşterea faptului că în 
univers există, sau cel puţin a existat într-o epocă 
anterioară, o inteligenţă suficient de avansată pentru a 
construi o navă robot interstelară de dimensiunile unui oraş 
foarte mare, nu poate fi considerată o informaţie fără 
importanţă. Ea creează o nouă perspectivă pentru întreaga 
experienţă umană. Religia, filosofia, chiar şi principiile 
fundamentale ale biologiei trebuie să fie revizuite în 
prezenţa. 

Vulturul o întrerupse. 

— Mă bucur să constat că optimismul şi idealismul tău au 
supravieţuit cel puţin într-o mică măsură în toţi aceşti ani. 
Aminteşte-ţi, totuşi, că în Noul Eden oamenii ştiau că 
trăiesc într-un spaţiu anume construit pentru ei de 
extratereştri. Au aflat, de la tine şi de la alţii, că sunt 
continuu sub observaţie. Şi cu toate astea, când le-a devenit 
clar că extratereştrii, indiferent cine ar fi fost ei, nu 
intenţionează să se amestece în activitatea zilnică a 
oamenilor, existenţa acelor fiinţe avansate a devenit 
irelevantă. 

Electrocarul ajunse la baza muntelui. 

— Am vrut să vin aici din curiozitate, spuse doctorul Blue. 
După cum ştiţi, nu aveam munţi în ţinutul nostru din Rama. 
Şi nici în regiunea unde mi-am trăit copilăria, pe planeta 


mea natală, nu erau mulţi. Mă gândeam că ar fi plăcut să 
stai în vârf. 

— Am rechiziţionat unul dintre buldozerele mari, spuse 
Vulturul. Călătoria spre pisc va dura numai zece minute. Pe 
alocuri s-ar putea să vă sperie cât de abrupt e urcuşul, dar 
nu e nici un pericol atâta timp cât aveţi centurile de 
siguranţă. 

* 

Nicole nu era prea bătrână ca să savureze urcuşul 
spectaculos. Buldozerul, mare cât o clădire administrativă, 
nu avea scaune prea confortabile pentru pasageri, iar unele 
denivelări erau foarte pronunţate, dar priveliştile care se 
deschideau în faţa lor pe măsură ce urcau meritau din plin 
neplăcerile. Muntele avea peste un kilometru înălţime şi 
cam zece kilometri la bază, pe circumferința aproximativ 
rotundă. Când buldozerul parcurse un sfert din distanţa 
până în vârf, Nicole putu să vadă clar piramida în care 
stătea. Mai departe, în toate direcţiile, orizontul era punctat 
cu construcţii izolate al căror scop nu-l cunoştea. 

Aşadar, totul reîncepe, se gândi Nicole. Această Rama 
reconstruită va intra curând în alt set de sisteme solare. 
Oare ce va găsi? Cine sunt călătorii spaţiali care vor păşi 
după noi pe acest teren? Sau vor urca acest munte? 

Buldozerul se opri pe un platou aflat foarte aproape de 
vârf şi cei trei pasageri coborâră. Priveliştea îţi tăia 
respiraţia. Uitându-se la peisaj, Nicole îşi aminti cât se 
minunase în prima ei călătorie pe Rama, când se afla în 
funicularul cu scaune şi privea vasta lume extraterestră 
care se întindea în faţa ei. Îţi mulţumesc că m-ai ţinut în 
viaţă, îi spuse ea în gând Vulturului. Ai avut dreptate. Chiar 
şi numai această experienţă şi amintirile pe care mi le 
declanşează sunt motive mai mult decât suficiente pentru a 
merge mai departe. 

Nicole se întoarse şi privi muntele. Văzu ceva mic, de 
culoare roşie, intrând şi ieşind în zbor în nişte desişuri 
aflate la doar douăzeci de metri distanţă. Se duse acolo şi 


prinse cu mâna unul din obiectele zburătoare. Acesta avea 
mărimea şi forma unui fluture. Aripile îi erau decorate cu 
un model fantezist, fără simetrie sau tipar. Îi dădu drumul şi 
apoi prinse altul. Modelul de pe al doilea fluture raman era 
total diferit, dar tot bogat în culori. 

Vulturul şi doctorul Blue veneau în spatele ei. Nicole le 
arătă ce are în mână. 

— Bioţi zburători, spuse Vulturul, fără vreun alt 
comentariu. 

Nicole se minună din nou de micuța creatură. În fiecare zi 
se întâmplă ceva uimitor, şi-l aminti ea pe Richard spunând. 
Şi astfel ni se aminteşte mereu ce bucurie e să fii în viaţă. 

Nicole abia îşi terminase baia când cei doi bioţi intrară în 
cameră. Unul era crab, iar celălalt semăna cu un uriaş 
camion-jucărie. Crabul îşi folosi cleştii puternici şi o 
uimitoare combinaţie de ustensile ajutătoare pentru a tăia 
în bucăţi manevrabile containerul de dormit al lui Nicole. 
Bucăţile fură apoi depozitate pe platforma camionului. În 
drum spre ieşirea din cameră, mai puţin de un minut mai 
târziu, crabul înhăţă cada albă şi toate scaunele rămase şi 
le stivui peste bucăţile de pe platforma camionului. Apoi 
apucă masa şi şi-o puse pe spate, după care dispăru din 
camera goală, pe urmele biotului camion. 

Nicole îşi aranjă rochia. 

— N-am să uit niciodată prima oară când am văzut un biot 
crab, le spuse celor doi tovarăşi ai ei. L-am văzut pe un 
ecran uriaş, în centrul de control al misiunii Newton, cu 
mulţi, mulţi ani în urmă. loţi am fost îngroziţi. 

— Aşadar, astăzi e ziua cea mare, spuse în culori doctorul 
Blue câteva clipe mai târziu. Eşti pregătită să te muţi la 
Grand Hotel? 

— Probabil că nu, răspunse Nicole zâmbind. Din ce mi-aţi 
spus tu şi Vulturul deduc că m-am bucurat de ultimele 
momente de singurătate. 

— Familia şi prietenii tăi sunt foarte emoţionaţi că au să te 
vadă, spuse Vulturul. l-am vizitat ieri şi le-am spus că vii. Ai 


să stai cu Max, Eponine, Ellie, Marius şi Nikki. Patrick, Nai, 
Benjy, Kepler şi Maria stau alături. După cum ţi-am povestit 
săptămâna trecută, Patrick şi Nai o tratează pe Maria ca pe 
propria lor fiică. Ei ştiu întreaga poveste despre cum ai 
salvat-o pe Maria în timpul bombardamentelor. 

— Nu ştiu dacă „salvat” e chiar cuvântul potrivit, spuse 
Nicole, amintindu-şi cu claritate ultimele ore din vechea 
navă spaţială Rama. Am luat-o pentru că nu era nimeni care 
să aibă grijă de ea. Oricine ar fi făcut acelaşi lucru. 

— l-ai salvat viaţa, spuse Vulturul. La nici o oră după ceai 
părăsit grădina zoologică cu fetiţa în braţe, trei bombe mari 
au distrus complexul şi două din sectoarele învecinate. Dacă 
n-ai fi găsit-o, Maria ar fi fost omorâtă cu certitudine. 

— Acum e o tânără frumoasă şi inteligentă, spuse doctorul 
Blue. Am întâlnit-o o dată, în trecere, acum câteva 
săptămâni. Ellie spune că Maria e incredibil de energică. 
După spusele ei, Maria se scoală prima şi se culcă ultima. 

La fel ca şi Katie, nu se putu abţine Nicole să se 
gândească. Cine eşti tu, Maria? Se întrebă ea. Şi de ce ai 
fost trimisă în viaţa mea chiar în acel moment? 

— Ellie mi-a mai spus că Maria şi Nikki sunt nedespărţite, 
spunea doctorul Blue. Studiază împreună, mănâncă 
împreună şi vorbesc neîncetat despre toate. Nikki i-a 
povestit Mariei totul despre tine. 

— Cum aşa? Întrebă Nicole zâmbind. Nikki nu avea nici 
patru ani ultima dată când am văzut-o. Copiii speciei 
noastre nu rețin amintiri din primii lor ani de viaţă. 

— Ba rețin categoric dacă-şi petrec următorii 
cincisprezece ani dormind, spuse Vulturul. Şi Kepler şi 
Galileo au amintiri foarte clare din primii lor ani. Dar putem 
vorbi despre toate astea în timpul călătoriei. Acum e 
vremea să plecăm. 

Vulturul îi ajută pe Nicole şi pe doctorul Blue să-şi pună 
costumele spaţiale. Apoi ridică geamantanul cu lucrurile lui 
Nicole. 


— Am băgat aici, lângă haine, trusa ta medicală, precum şi 
cosmeticele pe care le-ai folosit în aceste ultime zile, spuse 
el. 

— Trusa mea medicală? Întrebă Nicole şi râse. Doamne, 
aproape uitasem. O aveam la mine când am găsit-o pe 
Maria, nu-i aşa? Mulţumesc. 

Cei trei ieşiră din camera aflată la nivelul inferior al marii 
piramide şi trecură pe sub arcada înaltă a intrării în clădire. 
Afară, în lumina strălucitoare din fabrică, îi aştepta 
electrocarul. 

— Ne va lua cam o jumătate de oră să ajungem la 
ascensoarele de mare viteză, spuse Vulturul. Naveta 
noastră este parcată la Doc, la nivelul cel mai de sus. 

În timp ce electrocarul se îndepărta, Nicole se întoarse şi 
se uită în spate. În spatele piramidei se afla muntele înalt pe 
care îl urcaseră cu trei zile înainte. 

— Chiar n-ai nici o idee de ce există bioţii fluturi? Întrebă 
Nicole în microfonul din cască. 

— Nu, răspunse Vulturul. Misiunea mea se limitează la 
ciclul vostru. 

Nicole continuă să se uite în urmă. Electrocarul trecu pe 
lângă un set de stâlpi înalţi, zece sau douăsprezece în total, 
legaţi între ei cu sârmă la vârf, la mijloc şi la bază. Toate 
astea vor face parte din noua Rama, se gândi Nicole. Brusc, 
îi trecu prin minte că era pe punctul de a părăsi pentru 
ultima dată lumea Ramei. O cuprinse un puternic sentiment 
de tristeţe. Ăsta a fost căminul meu, îşi spuse ea, şi-l 
părăsesc pentru totdeauna. 

Fără să se întoarcă, îl întrebă pe Vultur: 

— Aş putea să văd câteva din celelalte părţi ale Ramei 
înainte de a o părăsi pentru totdeauna? 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu sigur. Răspunse Nicole. Poate doar ca să 
zăbovesc o oră în plus printre amintirile mele. 

— Cele două calote şi Semicilindrul Sudic au fost deja 
complet remodelate. Nu le-ai recunoaşte. Marea Cilindrică 


a fost golită şi înlăturată. Chiar şi New York-ul e în curs de 
demontare. 

— Dar încă nu-i complet distrus, nu-i aşa? Întrebă Nicole. 

— Nu, încă nu, răspunse Vulturul. 

— Atunci putem merge acolo, te rog, doar puţin? 

Te rog, fă-i pe plac unei bătrâne, spuse în gând Nicole. 
Chiar dacă nici ea însăşi nu înţelege de ce. 

— Bine, spuse Vulturul, dar o să întârziem. New York-ul e 
în altă parte a fabricii. 

* 

Stăteau pe un parapet aproape de vârful unuia din zgărie- 
norii înalţi. Cea mai mare parte a New York-ului dispăruse, 
uluitoarea putere a bioţilor masivi transformând clădirile în 
mormane de moloz. Nu mai rămăseseră decât douăzeci sau 
treizeci de clădiri în jurul unei pieţe. 

— Sub oraş erau trei adăposturi, îi explică Nicole 
octopăianjenului. Unul pentru noi, unul pentru aviani şi al 
treilea ocupat de verii tăi. Eram jos în adăpostul avianilor 
când Richard a venit să mă salveze. 

Se opri. Îşi dădu seama că doctorul Blue mai auzise o dată 
povestea şi-şi aminti că octopăianjenii nu uitau niciodată 
NIMIC. 

— Te deranjează? 

— Te rog să continui, spuse doctorul Blue. 

— Cât timp am stat pe insula asta, niciunul dintre noi n-a 
ştiut că se poate intra într-unele din clădirile astea. Nu-i 
uimitor? O, ce mult aş vrea ca Richard să mai fi fost în viaţă, 
ca să-i fi văzut faţa când Vulturul a deschis uşa octoedrului. 
Ar fi fost foarte şocat. În tot cazul, Richard s-a întors pe 
Rama să mă caute. Şi pe urmă ne-am îndrăgostit unul de 
altul şi am găsit soluţia să fugim de pe insulă, cu ajutorul 
avianilor. A fost o perioadă formidabilă. 

Nicole făcu un pas înainte, apucă balustrada cu ambele 
mâini şi se uită în jur. În minte, vedea New York-ul aşa cum 
fusese. Acolo erau fortificațiile. Dincolo de ele era Marea 


Cilindrică. lar undeva în mijlocul acelor grădini urâte de 
metal erau magazia şi puţul în care era să mor. 

Lacrimile veniră pe nepregătite. 1 se prelinseră din ochi şi 
i se rostogoliră pe obraji. Nicole nu se întoarse. Acolo, sub 
acel sol, s-au născut cinci dintre cei şase copii ai mei, se 
gândi ea. Chiar în afara adăpostului nostru l-am găsit pe 
Richard, după doi ani de dispariţie. Era în comă. 

Amintirile îi veneau în minte una după alta, fiecare 
aducând o uşoară durere de inimă şi un nou potop de 
lacrimi. Nu le putea opri. Pe rând, se vedea coborând în 
adăpostul octopăianjenilor pentru a o salva pe Katie, simţea 
emoția şi euforia de a zborului peste marea Cilindrică, 
legată cu un ham de cei trei aviani. Până la urmă trebuie să 
murim, se gândi Nicole ştergându-şi ochii cu dosul mâinii, 
pentru că la un moment dat în creierul nostru nu mai 
rămâne loc pentru noi amintiri. 

În timp ce se uita la New York-ul demolat, transformându-l 
în minte în ceea ce fusese cândva, Nicole îşi aminti cu 
claritate o epocă şi mai de demult din viaţa ei. Îşi aminti o 
seară rece de toamnă târzie din Beauvois, din ultimele ei 
zile pe Pământ, chiar înainte ca ea şi Genevieve să plece la 
schi la Davos. Nicole stătea cu tatăl şi cu fiica ei în faţa 
căminului din vila lor. În seara aceea Pierre fusese foarte 
melancolic. Le împărtăşise lui Nicole şi Genevieve multe 
momente deosebite din vremea în care o curtase pe mama 
lui Nicole. 

Mai târziu, la culcare, Genevieve îşi întrebase mama: 

— De ce vorbeşte bunicul atât de mult despre ce s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă? 

— Fiindcă, pentru el, asta e important, răspunsese Nicole. 

Ilertaţi-mă, spuse în gând Nicole, continuând să privească 
zgârie-norii din faţa ei. lertaţi-mă, voi, toţi vârstnicii ale 
căror poveşti le-am ignorat. N-am vrut să fiu nepoliticoasă, 
nici condescendentă. Pur şi simplu nu înţelegeam ce 
înseamnă să fii bătrân. 

Nicole oftă, inspiră adânc şi se întoarse. 


— 'Te simţi bine? Întrebă doctorul Blue. Nicole dădu din 
cap. 

— Îţi mulţumesc pentru asta, îi spuse ea, cu glasul 
tremurând. Acum sunt gata de plecare. 

* 

Nicole văzu luminile de îndată ce mica lor navetă ieşi din 
hangar. Deşi îi despărţeau de ele peste o sută de kilometri, 
luminile reprezentau deja o privelişte magnifică pe fundalul 
de beznă şi stele îndepărtate. 

Vulturul explică: 

— Această Bază de Tranzit are un vârf în plus, formând un 
tetraedru perfect. Baza de Tranzit din apropierea lui Sirius 
pe care aţi vizitat-o voi nu avea un Modul al Cunoaşterii. 

Nicole se uită pe fereastra navetei, ţinându-şi răsuflarea. 
Construcţia iluminată care se rotea încet în depărtare 
părea ireală, ca o plăsmuire a imaginaţiei ei. În vârfuri erau 
patru sfere mari, legate una de alta prin şase coridoare de 
transport liniare. 'Toate sferele aveau exact aceeaşi mărime. 
Toate cele şase linii subţiri de legătură aveau aceeaşi 
lungime. De la distanţa asta, luminile individuale din 
interiorul Bazei de Tranzit transparente se combinau într- 
un tot, astfel încât întreaga construcţie părea o mare torţă 
tetraedrică în întunecimea cosmosului. 

— E frumoasă, spuse Nicole, negăsind alte cuvinte care să 
exprime uimirea şi admiraţia pe care le simţea. 

— Ar trebui s-o vezi de pe puntea de observaţie din zona 
noastră de locuit, spuse doctorul Blue. E ameţitoare. Ne 
aflăm destul de aproape pentru a putea vedea diferitele 
lumini din interiorul sferelor şi chiar pentru a urmări 
vehiculele care se deplasează în lungul coridoarelor de 
transport. Mulţi dintre cei care stau la Grand Hotel petrec 
ore întregi pe punte şi se distrează făcând supoziţii despre 
activităţile reprezentate de mişcarea luminilor din interior. 

Nicole simţi că i se face pielea ca de găină în timp ce 
privea în tăcere Baza de Tranzit. Auzi un glas îndepărtat, 


glasul Francescăi Sabattini, rostind o poezie pe care o 
învățase pe de rost în şcoală. 

"Tigrule! Tigrule! Lumină aprinsă în pădurile nopţii, Ce 
mână, ce ochi nemuritor ţi-ar putea descrie teribila 
simetrie?" 

Cel care l-a creat pe Miel te-a creat oare şi pe tine? Se 
întrebă Nicole în timp ce tetraedrul de lumină continua să 
se rotească. Îşi aminti o conversaţie avută într-o noapte 
târziu cu Michael O'Toole când stăteau la Baza de Tranzit 
din apropiere de Sirius. „După experienţa asta trebuie să-l 
descătuşăm pe Dumnezeu”, spusese Michael. „Şi să 
înlăturăm toate limitele pe care i le atribuim în mod 
homocentrist. Dumnezeul care i-a creat pe arhitecţii Bazei 
de Tranzit probabil că se amuză de jalnicele noastre 
încercări de a-L defini în termeni pe care noi, oamenii, îi 
putem înţelege cu uşurinţă.” 

Baza de Tranzit o fascina pe Nicole. Chiar şi de la această 
distanţă, diferite aspecte pe care le prezenta tetraedrul în 
timp ce se rotea încet erau hipnotizante. Sub ochii ei, 
construcţia ajunse într-o poziţie în care unul dintre cele 
patru triunghiuri echilaterale care formau feţele ei goale se 
afla într-un plan perpendicular pe direcţia de zbor a 
navetei. Cele patru vârfuri, care în realitate erau la vreo 
treizeci de kilometri în spatele planului, pe partea opusă lui 
Nicole, păreau un nod de lumină în mijlocul triunghiului 
orientat spre ea. 

Naveta îşi schimbă brusc direcţia şi Baza de tranzit nu se 
mai văzu. În schimb, Nicole în depărtare văzu o stea 
galbenă, solitară. 

— Aceea este Tau Ceti, îi spuse Vulturul, o stea care 
seamănă foarte mult cu Soarele vostru. 

— Pot să te întreb de ce e aşezată această Bază de Tranzit 
aici, în vecinătatea lui Tau Ceti? 

— Este un amplasament temporar optim, menit să sprijine 
activităţile noastre de colectare de date în această parte a 
galaxiei, răspunse Vulturul. 


Nicole îl înghionti pe doctorul Blue. 

— Se întâmplă ca inginerii voştri să vorbească uneori într- 
un jargon neinteligibil, în culori? Întrebă ea zâmbind. 
Gazda noastră tocmai ne-a oferit un non-răspuns. 

— Noi, ca specie, suntem mai umili decât voi, răspunse 
octopăianjenul. Probabil că şi asta se datorează relaţiei 
noastre cu Înaintaşii. N-avem pretenţia că suntem capabili 
să înţelegem totul. 

— Am vorbit foarte puţin despre ai tăi de când m-am 
trezit, se scuză Nicole, simțindu-se dintr-o dată egocentrică. 
Totuşi, îmi amintesc că mi-ai spus că fostul vostru 
Optimizator Şef şi echipa ei, precum şi toţi cei care au 
purtat războiul, au fost anihilaţi sistematic. Noua conducere 
se descurcă bine? 

— Mai mult sau mai puţin, având în vedere dificultatea 
situaţiei noastre, răspunse doctorul Blue. Jamie lucrează în 
eşaloanele inferioare ale noii conduceri şi e ocupat aproape 
tot timpul. N-am reuşit să ajungem cu adevărat la un 
oarecare echilibru în colonia noastră, din cauză că există 
fricţiuni constante în afară. 

— Dintre care cele mai multe sunt provocate de oamenii 
de la bord, adăugă Vulturul. N-am discutat până acum 
subiectul ăsta, Nicole, şi poate că e timpul s-o facem. Ne-a 
surprins neputinţa semenilor tăi de a se adapta la traiul în 
comun cu alte specii. Numai foarte puţini dintre ei s-au 
împăcat cu ideea că alte specii pot fi la fel de importante şi 
capabile ca ei. 

— Eu ţi-am spus asta la scurt timp după ce ne-am 
cunoscut, cu ani în urmă, spuse Nicole. Ţi-am atras atenţia 
că, din multe motive istorice şi sociologice, oamenii 
reacţionează în moduri foarte diferite la ideile şi conceptele 
noi. 

— Ştiu că mi-ai spus, dar ne-a indus în eroare experienţa 
cu tine şi familia ta, răspunse Vulturul. Până să trezim toţi 
supraviețuitorii, ajunsesem la concluzia provizorie că 
evenimentele petrecute în Noul Eden, când oamenii 


agresivi au preluat controlul, au fost o anomalie care poate 
fi explicată printr-o alcătuire aparte a coloniei. Acum, după 
un an de observare a interacțiunilor de la Grand Hotel, am 
concluzionat, că într-adevăr, pe Rama am avut de a face cu 
un eşantion tipic de oameni. 

— S-ar părea că voi avea de înfruntat o situaţie neplăcută, 
spuse Nicole. Mai sunt şi alte lucruri pe care trebuie să le 
ştiu înainte să ajungem? 

— Nu prea, răspunse Vulturul. Acum avem totul sub 
control. Sunt convins că tovarăşii tăi îţi vor împărtăşi 
detaliile cele mai importante din experienţa lor. În plus, 
situaţia actuală este temporară, iar această fază aproape că 
s-a încheiat. 

Doctorul Blue spuse: 

— La început, toţi supraviețuitorii din Rama au fost 
împrăştiaţi prin steaua de mare. În fiecare rază era un 
număr de oameni, un număr de octopăianjeni şi câteva 
dintre animalele noastre utilitare cărora li s-a permis să 
supravieţuiască datorită rolului vital pe care-l au în 
structura noastră socială. Toate astea s-au schimbat câteva 
luni mai târziu, în principal din cauză că oamenii au 
continuat să se comporte agresiv. Acum fiecare specie 
locuieşte într-o singură regiune. 

— Segregare, spuse cu mâhnire Nicole. Asta e una din 
caracteristicile definitorii ale speciei mele. 

— Acum, interacţiunile dintre specii au loc numai în 
cafenea şi-n alte încăperi comune din centrul stelei de 
mare, spuse Vulturul. Totuşi, mai mult de jumătate din 
oameni nu-şi părăsesc raza decât ca să mănânce, şi chiar şi 
atunci evită cu grijă interacţiunile cu celelalte specii. Din 
punctul nostru de vedere, fiinţele umane sunt uluitor de 
xenofobe. În baza noastră de date nu există prea multe 
exemple de călători spaţiali care să fie atât de retrograzi 
din punct de vedere sociologic ca specia ta. 

Naveta schimbă direcţia şi magnificul tetraedru apăru din 
nou în câmpul lor vizual. Acum era mult mai aproape. 


Puteau să distingă mai multe surse de lumină individuale, 
atăt în interiorul sferelor cât şi în liniile de transport lungi şi 
subţiri care le legau. Nicole se uită la frumuseţea din faţa ei 
şi oftă din greu. Conversaţia cu Vulturul şi Doctorul Blue o 
deprimase. Poate că Richard avea dreptate, se gândi ea, 
poate că omenirea nu poate fi schimbată decât dacă i se 
şterge memoria cu totul şi o ia de la început, într-un mediu 
nou, cu un sistem operaţional îmbunătăţit. 

* 

Pe măsură ce naveta se apropia de steaua de mare, Nicole 
simţea şi mai puternic golul din stomac. Îşi spuse să nu-şi 
facă griji pentru lucruri prosteşti, cu toate astea nu se 
simţea deloc bine din cauza înfăţişării ei. Se uită în oglindă 
şi-şi refăcu machiajul. Nu reuşi să-şi alunge neliniştea. Sunt 
bătrână, se gândi ea. Copiii mă vor considera urâtă. 

Steaua de mare nu era nici pe departe la fel de întinsă ca 
Rama. Nicole înţelese uşor de ce era atât de aglomerată în 
interior. Vulturul îi explicase că intervenţia reprezentase o 
soluţie pentru situaţii neprevăzute şi, ca urmare, Rama 
sosise la Baza de Tranzit cu câţiva ani mai devreme decât 
fusese iniţial programat. Steaua de mare, o navă spaţială 
scoasă din uz care scăpase cumva procesului de reciclare, 
fusese transformată într-un hotel temporar care să-i 
găzduiască pe ocupanţii Ramei până puteau fi mutaţi în altă 
parte. 

— Deci tu n-ai să vii cu mine? Îl întrebă Nicole pe Vultur. 

— Nu, răspunse el. Am treabă la Baza de Tranzit. 

— 'Te voi însoţi eu pe puntea de observaţie, până la 
intrarea în raza oamenilor, spuse doctorul Blue. După aceea 
trebuie să te descurci singură. Din fericire, camera voastră 
nu e departe de intrarea în rază. 

Vulturul rămase în navetă, iar Nicole şi doctorul Blue 
coborâră. Pasărea-om extraterestră le făcu cu mâna în 
semn de rămas bun, iar Nicole şi octopăianjenul intrară în 
sas. După câteva minute intrară într-un vestiar mare, unde-i 
întâmpină robotul cunoscut ca Marele Bloc. 


— Bine ai venit, Nicole des Jardins Wakefield, spuse 
uriaşul robot. Ne bucurăm că în sfârşit ai sosit. Ie rog să-ţi 
laşi costumul spaţial pe banca din apropiere. 

Marele Bloc, înalt de trei metri fără un pic, lat de aproape 
doi metri şi construit din blocuri paralelipipedice 
asemănătoare cuburilor cu care se jucau copiii oamenilor, 
arăta exact ca robotul care supraveghease testele la care 
Nicole şi familia ei fuseseră supuşi la Baza de Tranzit de 
lângă Sirius, cu ani în urmă, înainte de întoarcerea lor în 
sistemul solar. Marele Bloc spuse cu glasul lui mecanic: 

— Deşi sunt sigur că nu vei crea probleme, vreau să-ţi 
amintesc că toate comenzile date de mine sau de unul 
dintre roboții similari mai mici trebuie urmate fără ezitare. 
Menirea noastră este să păstrăm ordinea în această navă 
spaţială. Acum, vă rog să mă urmaţi. 

Marele Bloc se răsuci, pivotând pe articulațiile de la 
jumătatea trupului şi porni rulând pe singurul lui picior 
cilindric. 

— Această încăpere mare este numită puntea de 
observaţie, spuse octopăianjenul. În mod obişnuit este cea 
mai frecventată dintre camerele comune. Am golit-o 
temporar în seara asta, pentru a-ţi fi mai uşor să ajungi la 
camera ta. 

Doctorul Blue şi Nicole se opriră un minut în faţa uriaşei 
ferestre care dădea spre Baza de Tranzit. Priveliştea era cu 
adevărat spectaculoasă, dar Nicole nu-şi putea concentra 
atenţia pe frumuseţea şi simetria superbei arhitecturi 
extraterestre. Era nerăbdătoare să-şi vadă familia şi 
prietenii. 

Marele Bloc rămase pe puntea de observaţie, iar Nicole şi 
însoţitorul ei octopăianjen porniră pe holul lat care 
înconjura nava spaţială. Doctorul Blue îi explică lui Nicole 
cum să localizeze şi să identifice locurile în care opreau 
micile tramvaie. De asemenea, octopăianjenul o informă pe 
Nicole că oamenii erau în a treia rază, în oricare direcţie o 


lua de la staţia navetei, iar octopăianjenii în cele două raze 
aflate imediat lângă staţie, în sensul acelor de ceasornic. 

— Raza a patra şi a cincea sunt proiectate diferit. Acolo 
trăiesc toate fiinţele care sunt puse sub pază. 

— Să înţeleg că Galileo se află într-un fel de închisoare? 
Întrebă Nicole. 

— Nu chiar, răspunse Doctorul Blue. Doar că în acea parte 
a stelei de mare sunt mult mai mulţi roboţi mai mici. 

Coborâră împreună din tramvai după ce străbătură 
jumătate din circumferința interioară a stelei de mare. 
Când ajunseră la intrarea razei locuită de oameni, doctorul 
Blue ţinu aparatul de monitorizare în faţa lui Nicole şi citi 
culorile de pe ecran. Pe baza datelor iniţiale pe care le 
văzu, octopăianjenul folosi cilii de pe dosul unui tentacul 
pentru a cere mai multe informaţii. 

— S-a întâmplat ceva? Întrebă Nicole. 

— Inima ta a avut câteva palpitaţii în ultima oră, răspunse 
octopăianjenul. Am vrut să verific amplitudinea şi frecvenţa 
aritmiilor. 

— Sunt foarte emoţionată, spuse Nicole. La oameni e 
normal ca emoţiile să producă variaţii de ritm cardiac. 

— Ştiu, spuse doctorul Blue, dar Vulturul mi-a dat 
instrucţiuni să am mare grijă. 

Câteva secunde, octopăianjenul nu mai spuse nimic în 
culori şi studie datele de pe ecran. 

— Cred că e în regulă, spuse el în cele din urmă, dar dacă 
simţi cea mai mică durere în piept sau respiri sacadat, nu 
ezita să apeşi pe butonul de urgenţă din camera ta. 

Nicole îl îmbrăţişă pe doctorul Blue. 

— Îţi mulţumesc foarte mult. Ai fost minunat. 

— Mi-a făcut plăcere, spuse doctorul Blue. Sper ca totul să 
meargă bine. Camera ta are numărul patruzeci şi unu, pe 
holul ăsta, cam a douăzecea uşă pe stânga. Tramvaiul 
opreşte din cinci în cinci camere. 

Nicole trase adânc aer în piept şi se întoarse. Tramvaiul 
mai mic o aştepta. Porni într-acolo şi, după ce se mai uită o 


dată la doctorul Blue şi-i făcu cu mâna, urcă în tramvai. Un 
minut sau două mai târziu ajunse în faţa unei uşi obişnuite 
pe care era scris cu vopsea numărul patruzeci şi unu. 

Bătu la uşă. Uşa se deschise imediat şi cinci feţe 
zâmbitoare o întâmpinară. 

— Bine-ai venit la Grand Hotel, spuse Max cu un zâmbet 
larg şi cu braţele deschise. Intră şi îmbrăţişează un băiat de 
fermier din Arkansas. 

De îndată ce păşi în cameră, Nicole simţi o mână pe aei. 

— Bună, mamă, spuse Ellie. 

Nicole se întoarse şi se uită la fiica ei cea mică. Ellie 
încărunţea la tâmple, dar avea ochii la fel de limpezi şi 
scânteietori ca totdeauna. 

— Bună, Ellie, spuse Nicole, izbucnind în plâns. 

Erau doar primele lacrimi pe care avea să le verse în 
timpul celor câteva ore ale reîntâlnirii. 

Încăperea lor era pătrată, cu latura de aproximativ şapte 
metri. Mai dispuneau de o cameră de baie cu chiuvetă, duş 
şi toaletă şi de o debara alăturată mare, deschisă, în care se 
aflau toate hainele şi celelalte lucruri ale lor. Când venea 
ora de culcare, scoteau din debara rogojinile de dormit, 
care erau rulate zilnic şi le întindeau pe podea. 

În prima noapte, Nicole dormi între Ellie şi Nicole, în timp 
ce Max, Eponine şi Marius dormiră în cealaltă parte a 
camerei, lângă singurele lor piese de mobilier: masa şi cele 
şase scaune. Nicole fusese atât de istovită încât adormise 
imediat, înainte ca lumina să se stingă şi ceilalţi să-şi fi 
terminat pregătirile de culcare. După ce dormi fără vise 
vreo cinci ore, Nicole se trezi brusc, neştiind la început 
unde se află. 

Culcată, înconjurată de întuneric şi tăcere, Nicole se gândi 
la evenimentele din seara precedentă. În timpul reîntâlnirii 
fusese atât de copleşită de emoţii încât nu avusese timp cu 
adevărat să-şi clarifice reacţiile. Imediat după ce Nicole 
intrase în cameră, Nikki se dusese alături să-i cheme pe 
ceilalţi. În următoarele două ore, în camera aglomerată 


fuseseră unsprezece oameni, cel puţin trei sau patru 
vorbind concomitent. Pe parcursul celor două ore, Nicole 
vorbise cu fiecare persoană în parte, dar îi fusese imposibil 
să discute ceva în profunzime. 

Cei patru tineri, Kepler, Marius, Nikki şi Maria fuseseră 
foarte timizi. Maria, ai cărei uimitori ochi albaştri 
contrastau puternic cu pielea arămie şi părul negru, lung, îi 
mulţumise îndatoritoare pentru faptul că o salvase. De 
asemenea, recunoscuse politicoasă că nu are nici un fel de 
amintiri din perioada de dinainte de a adormi. Nikki fusese 
emoţionată şi rezervată în timpul scurtului tete-r-tete cu 
bunica ei. Lui Nicole i se păruse că detectează o oarecare 
frică în ochii lui Nikki, dar Ellie îi spusese mai târziu că ce 
văzuse ea era probabil uimire şi respect, căci se spuseseră 
despre ea atâtea poveşti încât Nikki considera că întâlneşte 
o legendă vie. 

Cei doi băieţi fuseseră politicoşi, dar rezervaţi. În timpul 
serii, Nicole îl văzu o dată pe Kepler privind-o foarte intens, 
din cealaltă parte a camerei. Nicole îşi spuse că era primul 
om cu adevărat bătrân pe care-l vedeau băieţii. Bărbaţii 
tineri, mai ales, au probleme în a se confrunta cu femeile 
bătrâne şi zbârcite, se gândi Nicole. Asta le spulberă 
fanteziile despre membrele sexului opus. 

Benjy o întâmpinase cu o îmbrăţişare lipsită de inhibiţii. O 
ridicase de la podea în braţele lui puternice şi ţipase de 
bucurie. 

— Ma-ma, ma-ma, spusese el învârtind-o în aer. Benjy 
părea să se simtă foarte bine. Nicole descoperise cu mirare 
că părul i se rărise la tâmple şi că arăta ca un unchi. Mai 
târziu îşi spusese că înfăţişarea lui Benjy nu era chiar atât 
de surprinzătoare, întrucât avea în jur de patruzeci de ani. 

Patrick şi Ellie o primiseră foarte călduros. Ellie arăta 
foarte obosită, dar spusese că e din cauză că avusese o zi 
plină. Îi explicase că şi-a asumat sarcina de a stimula 
activităţile sociale mixte la Grand Hotel. 


— Atâta lucru pot să fac şi eu, întrucât vorbesc limba 
octopăianjenilor, spusese Ellie. Sper că-mi vei da o mână de 
ajutor de îndată ce-ţi recapeţi forţele. 

Patrick îi vorbise încet despre îngrijorarea lui cu privire la 
Nai. 

— Situaţia asta a lui Galileo o distruge, mamă, spusese fiul 
ei. E furioasă din cauză că acele capete pătrate, cum le 
zicem noi, l-au luat pe Galileo din zonele normale de trai 
fără multe explicaţii şi fără ceea ce noi am numi „procesul 
corespunzător”. Mai e supărată şi pentru că n-are voie să 
stea cu el mai mult de două ore pe zi. Sunt convins că o să-ţi 
ceară ajutorul. 

Nai se schimbase. Scânteia şi blândeţea îi dispăruseră din 
ochi şi era anormal de negativistă, lucru care ieşi la iveală 
chiar de la primele vorbe. 

— Nicole, trăim aici în cel mai rău tip de stat polițienesc, 
spusese Nai. Mult mai rău decât sub Nakamura. După ce te 
instalezi, am să-ţi povestesc multe lucruri. 

Max Puckett şi adorabila lui soţie franţuzoaică, Eponine, 
îmbătrâniseră şi ei la fel ca ceilalţi, dar era limpede că 
dragostea pe care şi-o purtau reciproc şi dragostea 
amândurora pentru fiul lor, Marius, îi susţinea în fiecare zi. 
Eponine ridicase din umeri când Nicole o întrebase dacă o 
deranjau condiţiile de trai, mai precis înghesuiala. 

— Nu prea, răspunsese ea. Nu uita că în copilărie am trăit 
într-un orfelinat din Limoges. În plus, sunt fericită că trăiesc 
şi că-i am pe Max şi pe Marius. Mulţi ani nici nu m-am 
gândit că am să trăiesc suficient de mult ca să am păr 
cărunt. 

Cât despre Max, el rămăsese aceeaşi făptură ţâfnoasă, 
nestăpânită. Încărunţise şi el foarte tare şi nu mai avea 
pasul atât de săltăreţ. Dar Nicole îşi dădu seama, din ochii 
lui, că-i place propria viaţă. 

— E un tip cu care mă întâlnesc în mod regulat în fumoar 
şi care e un mare admirator al tău, îi spusese Max lui Nicole 
în timpul serii. El a scăpat, cumva, de epidemie, deşi 


nevasta lui a murit. În tot cazul, rânjise el, m-am gândit să 
vă fac lipeala de îndată ce ai puţin timp liber. E puţin mai 
tânăr ca tine, dar mă îndoiesc că asta va fi o problemă. 

Nicole îl întrebase pe Max despre problemele dintre 
oameni şi octopăianjeni. 

— Ştii, spusese Max, o fi avut loc războiul acum 
cincisprezece sau şaisprezece ani, dar din cauza somnului 
prelungit, oamenii n-au nici un fel de amintire din toţi anii 
ăştia, care să le înmoaie supărarea. Fiecare a pierdut pe 
cineva, un prieten, o rudă sau un vecin în epidemia aia 
oribilă. Şi oamenii nu pot uita prea uşor că octopăianjenii 
au cauzat-o. 

— Ca răspuns la agresiunea armatei oamenilor, spusese 
Nicole. 

— Dar cei mai mulţi oameni nu văd lucrurile aşa. Poate că 
ei cred propaganda lui Nakamura şi nu istoria „oficială” a 
războiului, pe care ne-a prezentat-o prietenul tău Vulturul 
la scurt timp după ce am fost mutaţi aici. Adevărul e că 
majoritatea oamenilor îi urăsc pe octopăianjeni şi se tem de 
ei. În ciuda eforturilor disperate ale lui Ellie, doar vreo 
douăzeci la sută au făcut oarece încercări să se amestece 
cu octozii sau să înveţe ceva despre ei. Cei mai mulţi 
oameni stau în raza noastră. Din păcate, înghesuiala din 
camere nu ajută la diminuarea problemei. 

Nicole se întoarse pe o parte. Ellie dormea cu faţa la ea. 
Pleoapele ei zvâcneau. Visează, se gândi Nicole. Sper că nu 
pe Robert. Se gândi iar la reîntâlnirea cu familia şi prietenii. 
Cred că Vulturul ştia ce făcea ţinându-mă în viaţă. Chiar 
dacă nu are pentru mine o sarcină anume. Atâta timp cât 
mă ţin pe picioare şi nu devin o povară, pot fi de ajutor aici. 

— Asta va fi prima ta experienţă importantă de la Grand 
Hotel, îi spusese Max lui Nicole. De câte ori mă duc la 
cantină, îmi amintesc de Ziua Belşugului din Oraşul de 
Smarald. Or fi fascinante creaturile alea ciudate care au 
venit o dată cu octopăianjenii, dar mă simt mult mai bine 
când nu le văd prin preajmă. 


— Nu putem aştepta până e perioada noastră, tată? 
Întrebă Marius. Iguanele o sperie pe Nikki. Se holbează la 
noi cu ochii ăia galbeni şi scot nişte cloncănituri tare 
scârboase când mănâncă. 

— Fiule, tu şi Nikki puteţi aştepta, dacă vreţi, până se face 
ora noastră de masă. Nicole vrea să mănânce cu toţi 
rezidenții. Pentru ea e o chestie de principiu. Mama ta şi cu 
mine o vom însoţi pentru a ne asigura că învaţă regulile 
cafenelei. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine, spuse Nicole. Sunt sigură 
că Ellie sau Patrick. 

— Prostii, o întrerupse Max. Eponine şi cu mine suntem 
încântați să te însoţim. În plus, Patrick s-a dus cu Nai la 
Galileo, Ellie e în sala de recreere iar Benjy citeşte cu 
Kepler şi Maria. 

— Apreciez faptul că înţelegi, Max, spuse Nicole. Pentru 
mine e important să arăt atitudinea potrivită, mai ales la 
început. Vulturul şi doctorul Blue nu prea mi-au vorbit 
despre detaliile problemei. 

— Nu-i nevoie să te explici. De fapt, aseară, după ce ai 
adormit, i-am spus franţuzoaicei că sunt sigur că vei vrea să 
te amesteci printre ceilalţi. Nu uita, te cunoaştem foarte 
bine, adăugă Max râzând. 

După ce li se alătură şi Eponine, ieşiră pe holul aproape 
pustiu. Câţiva oameni mergeau în direcţia opusă centrului 
stelei de mare, iar un bărbat şi o femeie stăteau la intrarea 
în rază. 

Cei trei aşteptară trei minute sosirea tramvaiului. Pe când 
se apropiau de ultima oprire, Max se aplecă spre Nicole. 

— Cei doi care stau la intrarea în rază n-o fac doar ca să le 
treacă timpul, spuse el. Amândoi sunt mari activişti în 
Consiliu. Foarte încăpăţânaţi şi agresivi. 

Nicole luă braţul oferit de Max la coborâre. 

— Ce vor? Întrebă ea în şoaptă, în timp ce perechea porni 
către ei. 


— Nu ştiu, mormăi repede Max, dar vom afla destul de 
curând. 

— Bună ziua, Max. Bună, Eponine, spuse bărbatul, un om 
solid, la vreo patruzeci de ani. 

Se uită la Nicole şi zâmbi larg - un zâmbet de politician. 

— Dumneata trebuie să fii Nicole Wakefield, spuse el, 
întinzând mâna. Toţi am auzit foarte multe despre 
dumneata. Bine ai venit. Bine ai venit. Eu sunt Stephen 
Kowalski. 

— Iar eu sunt Renee du Pont, spuse femeia, înaintând şi 
întinzându-i la rândul ei mâna lui Nicole. 

După ce schimbară câteva amabilităţi, domnul Kowalski îl 
întrebă pe Max ce făceau ei trei. 

— O ducem pe doamna Wakefield la masă, răspunse 
simplu Max. 

— E încă ora când se mănâncă la comun, spuse bărbatul 
cu un alt zâmbet larg şi se uită la ceas. De ce nu mai 
aşteptaţi patruzeci şi cinci de minute să venim şi noi cu voi? 
Noi suntem în Consiliu, ştii, şi am vrea foarte mult să 
vorbim cu doamna Wakefield despre activităţile noastre. Cu 
siguranţă Consiliul va vrea s-o cunoască în viitorul foarte 
apropiat. 

— Mulţumim pentru ofertă, Stephen, spuse Max. Dar nouă 
ne e foame. Vrem să mâncăm acum. 

Domnul Kowalski se încruntă. 

— În locul tău, Max, eu n-aş face asta, spuse el. În 
momentul de faţă există multă tensiune. După incidentul 
acela de ieri din bazinul de înot, Consiliul a votat în 
unanimitate să boicoteze toate activităţile colective din 
următoarele două zile. Emily s-a înfuriat din cale-afară că 
Marele Bloc i-a impus lui Garland o perioadă de probă şi n-a 
luat nici o măsură disciplinară împotriva octopăianjenului 
vinovat. 

Asta e a patra oară la rând când capetele pătrate au decis 
împotriva noastră. 


— Fii serios, Stephen, spuse Max. Am auzit povestea 
aseară, la cină. Garland era tot în bazin la cincisprezece 
minute după ce timpul alocat nouă expirase. El s-a luat de 
octod. 

— A fost o provocare deliberată, interveni Renee du Pont. 
În bazin erau numai trei octopăianjeni. Nu exista nici un 
motiv ca unul dintre ei să se afle pe culoarul unde înota 
Garland. 

— În plus, spuse Stephen, după cum am discutat aseară în 
Consiliu, amănuntele acestui incident anume nu constituie 
principala noastră preocupare. Esenţialul este că le-am 
transmis un mesaj atât capetelor pătrate, cât şi 
octopăianjenilor, astfel încât să ştie că suntem uniţi, ca 
specie. Consiliul urmează să se întrunească din nou diseară 
în şedinţă specială pentru a întocmi o listă de revendicări. 

Max începea să se înfurie. 

— Îţi mulţumim că ne ţii la curent, Stephen, spuse el cu 
bruscheţe. Acum, dacă te dai la o parte, am vrea să mergem 
la masă. 

— Faceţi o greşeală, spuse domnul Kowalski. Veţi fi singurii 
oameni din cantină. Bineînţeles că diseară, la întrunirea 
Consiliului, vom face cunoscută această conversaţie. 

— N-aveţi decât, spuse Max. 

Max, Eponine şi Nicole ieşiră în coridorul principal care 
forma un inel în jurul miezului central al stelei de mare. 

— Ce este Consiliul? Întrebă Nicole. 

— Un grup, auto-numit aş putea adăuga, care pretinde că- 
i reprezintă pe toţi oamenii, răspunse Max. La început erau 
doar o pacoste, dar în ultimele câteva luni chiar au început 
să aibă ceva putere. Ba chiar au recrutat-o şi pe biata Nai 
în rândurile lor, oferindu-se să ajute la rezolvarea 
problemei cu Galileo. 

Marele tramvai opri la vreo douăzeci de metri în dreapta 
lor şi din el coborâră două iguane. Doi roboţi cuboizi, care 
stătuseră discret la margine, intrară pe coridor între 
oameni şi animalele ciudate cu dinţi înfricoşători. În timp ce 


iguanele treceau pe lângă ei, Nicole îşi aduse aminte de 
atacul asupra lui Nikki de Ziua Belşugului. 

— Ce caută ele aici? Îl întrebă Nicole pe Max. Aş fi zis că 
sunt prea turbulente şi distrugătoare. 

— Marele Bloc şi Vulturul le-au explicat oamenilor că 
iguanele sunt esenţiale pentru producerea acelei plante, 
barrican, fără de care societatea octozilor ar fi dată peste 
cap. N-am înţeles toate detaliile explicaţiei biologice, dar 
îmi amintesc că ni s-a spus că ouăle proaspete de iguană 
sunt o verigă vitală în proces. Vulturul a accentuat în 
repetate rânduri că aici, în Grand Hotel, păstrează doar 
numărul minim de iguane. 

Cei trei erau aproape de intrarea în cantină. 

— Iguanele au provocat multe necazuri? Întrebă Nicole. 
— Nu chiar, răspunse Max. Pot fi periculoase, după cum 
ştii, dar dacă dai la o parte toate prostiile spuse de Consiliu 
ajungi la concluzia că au fost numai câteva incidente în care 

iguanele au atacat fără să fie provocate. Cele mai multe 
altercaţii au fost pornite de la oameni. Galileo al nostru a 
omorât într-o seară în cantină două iguane, în timpul unei 
răbufniri violente. 

Max remarcă reacţia puternică a lui Nicole la ultimul lui 
comentariu. 

— Nu vreau să bat toba, dar afacerea asta cu Galileo chiar 
ne-a dezbinat mica familie. I-am promis lui Eponine că am 
să te las să vorbeşti mai întâi cu Nai. 

Roboții bloc mai mici erau construiți după acelaşi model 
general ca Marele Bloc. O duzină serveau mâncarea în 
cantină, şi alţi şase sau opt stăteau prin sala de mese. Când 
intrară Nicole şi prietenii ei, în cantină se aflau patru sau 
cinci sute de octopăianjeni, inclusiv doi „ghiftuiţi” uriaşi şi 
vreo optzeci de morfi pitici care mâncau pe podea, în colţ. 
Mulţi dintre ei se întoarseră şi se uitară la Max, Nicole şi 
Eponine, care treceau pe la linia de servire. Zece iguane, 
aşezate nu departe de linie, se opriră din mâncat şi-i priviră 
pe oameni cu circumspecţie. 


Nicole fu surprinsă de varietatea mâncării. Alese peşte, 
cartofi, nişte fructe de-ale octopăianjenilor şi mierea lor cu 
gust de portocală. 

— De unde vine toată mâncarea asta proaspătă? Îl întrebă 
pe Max în timp ce se aşezau la o masă lungă şi goală. 

Max arătă în sus. 

— Steaua asta de mare are un al doilea nivel. Acolo se 
obţine hrana pentru toţi. Mâncăm foarte bine, deşi Consiliul 
s-a plâns de lipsa cărnii. 

Nicole luă câteva înghiţituri din mâncare. Aplecându-se 
peste masă, Max şopti: 

— Cred că ar trebui să-ţi spun că o pereche de 
octopăianjeni se îndreaptă spre tine. 

Nicole se întoarse. Într-adevăr, se apropiau doi 
octopăianjeni. Cu coada ochiului îl văzu şi pe Marele Bloc 
îndreptându-se în grabă spre masa lor. 

— Bună, Nicole, spuse în culori primul octopăianjen. Sunt 
unul din asistenții doctorului Blue de la spitalul din Oraşul 
de Smarald. Voiam doar să-ţi urez bun venit şi să-ţi 
mulţumesc din nou pentru că ne-ai ajutat. 

Nicole căută zadarnic un semn distinctiv la octopăianjen. 

— Îmi pare rău, spuse ea pe un ton prietenos, nu reuşesc 
să te localizez mai precis. 

— Îmi spuneai Milky, spuse octopăianjenul, pentru că la 
vremea aceea mă refăceam după o operaţie la lentilă. 

— A, da, îl întrerupse Nicole zâmbind. Acum îmi amintesc 
de tine. N-am avut noi într-o zi la masă o discuţie lungă 
despre bătrâneţe? Din câte-mi amintesc, îţi venea greu să 
crezi că noi oamenii rămânem în viaţă indiferent dacă 
suntem utili sau nu, până murim din cauze naturale. 

— Aşa este, răspunse Milky. Ei bine, nu vreau să vă 
deranjez de la masă, dar prietenul meu a dorit foarte mult 
să te cunoască. 

— Şi să-ţi mulţumesc că ai fost atât de corectă în toate, 
adăugă însoţitorul lui Milky. Doctorul Blue spune că ai fost 
un exemplu pentru noi toţi. 


Alţi octopăianjeni începură să se ridice de la locurile lor şi 
să se alinieze în spatele primilor doi. Pe majoritatea 
capetelor se vedeau culorile care însemnau „Mulţumesc”. 
Nicole era profund mişcată. La sugestia lui Max, se ridică şi 
vorbi şirului de octopăianjeni. 

— Vă mulţumesc pentru primirea călduroasă, spuse ea. Vă 
sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Sper să am prilejul 
să vorbesc cu fiecare în parte cât timp trăim aici împreună. 

Ochii lui Nicole alunecară în dreapta şirului de 
octopăianjeni şi le văzu pe Ellie şi pe Nikki. 

— Am venit cât de repede am putut, spuse Ellie venind la 
masă şi sărutându-şi mama pe obraz. Trebuia să fi ştiut. 
Adăugă ea cu un zâmbet slab. 

O îmbrăţişă cu forţă pe Nicole. 

— 'Te iubesc, mamă. Şi mi-a fost tare, tare dor de tine. 

— I-am explicat Consiliului că abia ai sosit şi nu înţelegi pe 
deplin semnificaţia boicotului, spuse Nai. Cred că au fost 
mulţumiţi. 

Nai deschise uşa şi Nicole intră după ea în zona 
spălătoriei. Folosind drept model maşinile de spălat şi 
uscătoarele pe care le văzuseră în Noul Eden, extratereştrii 
care echipaseră în grabă Grand Hotel construiseră o 
spălătorie nu departe de cantină. Nai alese intenţionat 
maşinile de pe latura îndepărtată, ca să poată discuta în 
particular cu Nicole. 

Începând să sorteze rufele, Nai spuse: 

— Te-am rugat să vii astăzi cu mine pentru că vreau să 
discut cu tine despre Galileo. 

Se opri, luptându-se cu sine. 

— lartă-mă, Nicole, sentimentele mele pe tema asta sunt 
foarte puternice. Nu sunt sigură. 

— E în regulă, Nai, spuse Nicole cu blândeţe. Înţeleg. Nu 
uita că şi eu sunt mamă. 

— Sunt disperată, Nicole, continuă Nai. Am nevoie de 
ajutorul tău. Nimic din ce s-a întâmplat în viaţa mea, nici 
chiar uciderea lui Kenji, nu m-a afectat ca situaţia asta. 


Neliniştea pentru fiul meu mă consumă. Nici măcar 
medicamentele nu reuşesc să-mi dea un dram de linişte. 

Nai împărţise rufele în trei grămezi. Le băgă în trei maşini 
de spălat şi se întoarse la Nicole. 

— Ascultă, eu recunosc prima că purtarea lui Galileo n-a 
fost perfectă. După somnul cel lung, când am fost mutaţi 
aici, s-a acomodat foarte greu cu ceilalţi. Nu voia să 
participe la orele pe care Patrick, Ellie, Eponine şi cu mine 
le-am stabilit pentru copii, iar când a acceptat, nu voia să-şi 
facă deloc temele. Era ursuz, dificil şi ciufut cu toată lumea 
în afară de Maria. N-a vrut niciodată să discute cu mine 
despre ce simţea. Singurul lucru care părea să-i facă 
plăcere era să se ducă la sala de recreere ca să facă 
exerciţii de dezvoltare a muşchilor. A devenit foarte mândru 
de forţa lui fizică. 

Nicole nu spuse nimic. Aşteptă ca Nai să continue. 

— Galileo nu e o persoană rea, Nicole, spuse Naipe un ton 
de scuză. E foarte derutat. A adormit la vârsta de şase ani şi 
s-a trezit la douăzeci şi unu de ani, cu corpul şi dorinţele 
unui bărbat tânăr. 

Se opri. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Cum te puteai aştepta să ştie cum să se poarte? Spuse 
Nai cu greutate. 

Nicole întinse braţele, dar Nai nu răspunse gestului. 

— Am încercat, dar n-am fost în stare să-l ajut, continuă 
Nai. Nu ştiu ce să fac. Şi mă tem că acum e prea târziu. 

Nicole îşi aminti propriile nopţi de nesomn din Noul Eden, 
când plânsese adesea de neputinţă din cauza lui Katie. 

— Înţeleg, Nai, spuse ea cu blândeţe. Înţeleg foarte bine. 

— O dată, doar o singură dată, continuă Nai după o pauză, 
am văzut în treacăt ce se află sub platoşa aceea rece pe 
care o poartă cu atâta mândrie. Era în toiul nopţii, după 
povestea cu Maria, când el s-a întors de la şedinţa cu 
Marele Bloc. Eram afară pe coridor, doar noi doi, şi el se 
văita şi se dădea cu capul de perete. „Nu voiam să-i fac rău, 


LLA 


mamă, trebuie să mă crezi!” a strigat el. „O iubesc pe 
Maria. Pur şi simplu, nu m-am putut opri.” 

— Ce s-a întâmplat între Galileo şi Maria? Întrebă Nicole 
când Nai făcu iar o pauză de câteva secunde. N-am auzit 
povestea. 

Nai se arătă surprinsă. 

— O, eram convinsă că cineva ţi-a povestit deja, spuse ea şi 
ezită o clipă. La vremea respectivă, Max a spus că Galileo a 
încercat s-o violeze pe Maria şi că poate ar fi reuşit dacă nu 
s-ar fi întors Benjy în cameră şi nu l-ar fi ridicat cu forţa de 
pe fată. Mai târziu, Max a recunoscut în faţa mea că poate a 
exagerat folosind cuvântul „viol”, dar că în mod categoric 
Galileo „sărise peste cal”. Fiul meu mi-a spus că Maria l-a 
încurajat, cel puţin la început şi că se lăsaseră pe podea în 
timp ce se sărutau. După spusele lui Galileo, ea a participat 
cu entuziasm până el a început să-i tragă chiloţii în jos. 
Atunci a început lupta. 

Nai încercă să se calmeze. 

— Restul poveştii, indiferent cine o spune, nu e prea 
plăcut. Galileo recunoaşte că a lovit-o pe Maria de mai 
multe ori, după ce ea a început să ţipe, şi că a ţinut-o la 
podea şi a continuat să-i tragă chiloţii. El încuiase uşa. 
Benjy a spart-o cu umărul şi s-a aruncat cu toată forţa 
asupra lui Galileo. Din cauza zgomotului şi a distrugerilor 
provocate, la faţa locului a apărut Marele Bloc, precum şi 
mulţi privitori. 

Ochii lui Nai se umplură de lacrimi. 

— Trebuie să fi fost îngrozitor, spuse Nicole. 

— În noaptea aceea, viaţa mea s-a spulberat, spuse Nicole. 
Toată lumea îl condamna pe Galileo. Când Marele Bloc i-a 
impus o perioadă de probă şi l-a trimis înapoi în familie, 
Max, Patrick şi chiar Kepler, fratele lui, au considerat că 
pedeapsa e prea blândă. lar când eu am sugerat că poate, 
doar poate, frumoasa Maria e şi ea parţial răspunzătoare 
pentru cele întâmplate, toată lumea mi-a spus că sunt 
„Ssubiectivă” şi „nu văd realitatea”. Maria şi-a jucat rolul 


perfect, continuă Nai cu un sarcasm nedisimulat în glas. 
Mai târziu a recunoscut că se sărutase de bună voie cu 
Galileo - se mai sărutaseră de două ori până atunci, a spus 
ea - dar a susţinut că începuse să spună „nu” înainte ca el s- 
o tragă pe podea. Imediat după incident, Maria a plâns o 
oră. Abia putea să vorbească. Toţi bărbaţii au încercat să o 
liniştească, inclusiv Patrick. 'Toţi erau convinşi că Maria e 
neprihănită chiar înainte ca ea să spună ceva. 

Se auziră nişte sonerii, semn că maşinile încheiaseră ciclul 
spălării. Nai se ridică încet, se duse la maşini, scoase rufele 
şi le băgă în două uscătoare. 

— Cu toţii am fost de acord ca Maria să se mute alături, cu 
Max, Eponine şi Ellie, reluă Nai. Credeam că timpul va 
vindeca rănile. M-am înşelat. Toţi din familie îl ostracizau pe 
Galileo, în afară de mine. Kepler nici măcar nu voia să 
vorbească cu fratele lui. Patrick era politicos dar distant. 
Galileo s-a retras şi mai adânc în carapacea lui, n-a mai 
participat deloc la ore şi a început să-şi petreacă tot timpul 
în sala de forţă. Cam acum cinci luni am abordat-o pe Maria 
şi am implorat-o, efectiv, să-l ajute pe Galileo. A fost umilitor, 
Nicole. Eu, o femeie adultă, cerşind favoruri de la o 
adolescentă. Mai întâi îi întrebasem pe Patrick, Eponine şi 
Ellie, pe fiecare în parte, dacă vor să vorbească în locul meu 
cu Maria. Numai Ellie a făcut efortul de a interveni şi, după 
încercare, m-a informat că rugămintea trebuie să vină 
direct de la mine. În cele din urmă, Maria a acceptat să stea 
de vorbă cu Galileo, spuse Nai cu amărăciune, dar numai 
după ce m-a forţat să ascult o tiradă despre faptul că încă 
se simte „violată” de atacul lui Galileo. De asemenea, a 
precizat că întâlnirea trebuie să fie precedată de scuze 
sincere, în scris, din partea lui Galileo, şi că eu trebuie să fiu 
de faţă la discuţia lor, pentru a preveni eventualele 
neplăceri. 

Nai clătină din cap. 

— Te întreb pe tine, Nicole, cum Dumnezeu a putut o fată 
în vârstă de şaisprezece ani, dintre care a petrecut trează 


numai doi, să devină atât de sofisticată? Cineva a sfătuit-o 
cum să se poarte; bănuiesc că e vorba de Max şi Eponine. 
Maria voia să mă umilească şi să-l facă pe Galileo să sufere 
cât mai mult cu putinţă. În mod sigur a reuşit. 

— Ştiu că pare puţin probabil, spuse Nicole, dar am 
cunoscut oameni cu daruri înnăscute incredibile, care ştiu 
instinctiv, de la o vârstă foarte fragedă, cum să se poarte în 
orice situaţie posibilă. Poate că e şi cazul Mariei. 

Nai îi ignoră comentariul. 

— Întâlnirea a decurs foarte bine. Galileo a fost cooperant. 
Maria i-a acceptat scuzele scrise. În următoarele câteva 
săptămâni, ea părea să se dea peste cap pentru a-l include 
pe Galileo în activităţile tinerilor. Dar el era tot un străin în 
grupul lor, un outsider. Mi-am dat seama de asta. Şi 
bănuiesc că şi el. Apoi, într-o zi, în cantină, tinerii se aflau 
împreună - noi ceilalţi mâncaserăm devreme şi ne 
întorseserăm deja în camerele noastre - şi două iguane s-au 
aşezat în celălalt capăt al mesei lor. După spusele lui Kepler, 
iguanele s-au purtat scârbos în mod intenţionat. Şi-au vârât 
capetele în castroane, sorbind zgomotos viermii ăia care se 
zvârcolesc şi care le plac lor atât de mult, apoi au început să 
se holbeze la fete, mai ales la Maria, cu ochii lor galbeni. 
Nikki a spus că nu-i mai e foame şi Maria a fost de acord cu 
ea. În acel moment, Galileo s-a ridicat de la locul lui, a făcut 
doi paşi înspre iguane şi le-a spus: „Hâş, valea!” sau ceva 
asemănător. Văzându-le că nu se mişcă, a mai făcut un pas 
în direcţia lor. O iguană a sărit la el. Galileo a apucat-o de 
gât şi a scuturat-o cu furie. I-a frânt gâtul şi iguana a murit. 
L-a atacat şi a doua iguană, înfigându-şi colții puternici în 
antebraţul lui. Până să apară capetele pătrate şi să 
intervină, Galileo a izbit iguana de masă până a omorât-o. 

Nai termină povestea cu un calm surprinzător. 

— Galileo a fost scos de acolo. După trei ore, Marele Bloc a 
venit în camerele noastre şi ne-a informat că Galileo va fi 
ţinut permanent în altă parte a navei spaţiale. Când am 
întrebat de ce, şeful capetelor pătrate mi-a spus acelaşi 


lucru pe care mi-l spune şi atunci, de fiecare dată când îl 
întreb: „Am hotărât că purtarea fiului tău este 
inacceptabilă.” 

Alte sonerii anunţară că ciclul de uscare se încheiase. 
Nicole o ajută pe Nai să împăturească rufele pe masa lungă. 

— Am voie să-l văd numai două ore pe zi, spuse Nai. Cu 
toate că Galileo e prea mândru ca să se plângă, îmi dau 
seama că suferă. Consiliul l-a trecut pe Galileo pe listă ca 
fiind una dintre cele cinci fiinţe umane care au fost 
„Treţinute” fără o justificare corespunzătoare, dar nu ştiu 
dacă revendicările lor sunt luate în serios de capetele 
pătrate. 

Nai se opri din împăturitul rufelor şi puse o mână pe 
braţul lui Nicole. 

— De asta te rog să mă ajuţi, spuse ea. În ierarhia 
extratereştrilor, Vulturul are un rang mai înalt decât Marele 
Bloc. Este evident că Vulturul acordă mare atenţie spuselor 
tale. Ai vrea, te rog, de dragul meu, să vorbeşti cu el despre 
Galileo? 

— Aşa e bine, îi spuse Nicole lui Ellie, luându-şi lucrurile 
din debara. Trebuia de la început să stau în cealaltă 
cameră. 

— Am discutat despre asta înainte să vii, spuse Ellie. Dar 
atât Nai, cât şi Maria au spus că e bine ca fata să se mute 
înapoi alături, ca să poţi sta tu aici cu Nikki şi cu mine. 

— Cu toate astea. 

Nicole îşi puse hainele pe masă şi se uită la fiica ei. 

— Ştii, Ellie, sunt aici doar de câteva zile, dar mi se pare 
extraordinar de ciudat cât de absorbită e lumea de 
fleacurile de zi cu zi ale vieţii. Şi nu vorbesc numai despre 
Nai şi problemele ei. Oamenii cu care am stat la taclale la 
cantină sau în celelalte camere comune îşi petrec un 
procent uimitor de mic din timp discutând despre ceea ce 
se petrece cu adevărat aici. Numai doi oameni mi-au pus 
întrebări despre Vultur. lar aseară, pe puntea de 
observaţie, eram vreo douăsprezece persoane care ne 


uitam la acel tetraedru uluitor, dar nimeni n-a vrut să 
discute despre cine l-o fi construit şi cu ce scop. 

Ellie râse. 

— Ceilalţi sunt deja de un an aici, mamă. Ei au pus toate 
întrebările astea cu mult în urmă, timp de multe săptămâni, 
dar n-au primit nici un răspuns mulţumitor. Stă în firea 
omului ca, atunci când nu poate răspunde la o întrebare de 
necuprins, să o lase la o parte până obţine informaţii noi. 
Ellie luă lucrurile mamei ei. 

— Le-am spus tuturor să te lase singură ca să tragi un pui 
de somn. În următoarele două ore nu va intra nimeni în 
cameră. Te rog, mamă, foloseşte-te de acest prilej ca să te 
odihneşti. Când Doctorul Blue a plecat aseară, mi-a spus că 
inima ta dă semne de oboseală, în ciuda tuturor sondelor de 
suplinire. 

— Sunt sigură că domnul Kowalski nu s-a bucurat că un 
octopăianjen a intrat în raza noastră, spuse Nicole. 

— l-am explicat situaţia. La fel şi Marele Bloc. Nu-ţi face 
griji din pricina asta. 

— Îţi mulţumesc, Ellie, spuse Nicole şi-şi sărută fiica pe 
obraz. 

— Eşti gata, mamă? Întrebă Ellie, intrând pe uşă. 

— Cred că da, spuse Nicole. Cu toate că nu mă simt deloc 
în largul meu. În afară de partida de ieri cu tine, Max şi 
Eponine, n-am mai jucat bridge de ani întregi. 

Ellie zâmbi. 

— Nu contează cât de bine joci, mamă. Am discutat aseară 
despre asta. 

Max şi Eponine aşteptau pe hol, în staţia de tramvai. 

— Ziua de azi va fi foarte interesantă, spuse Max după ce-o 
salută pe Nicole. Mă întreb câţi dintre ceilalţi se vor arăta. 

Cu o seară în urmă, Consiliul votase prelungirea boicotului 
cu încă trei zile. Deşi Marele Bloc răspunsese listei de 
revendicări, ba chiar îi convinsese pe octopăianjeni, de opt 
ori mai numeroşi decât oamenii, să le cedeze oamenilor din 


timpul lor petrecut în zonele comune, Consiliul considerase 
că multe răspunsuri tot nu erau satisfăcătoare. 

La întrunirea Consiliului se mai discutase şi metodele de a 
impune boicotul. Unii dintre cei mai protestatari 
participanţi voiau să se instituie pedepse pentru cei care 
ignorau boicotul. Întrunirea se încheiase cu o înţelegere 
conform căreia Consiliul avea să „se ocupe în mod activ” de 
acei oameni care continuau să ignore recomandările 
Consiliului de a evita interacţiunile cu celelalte specii. 

Tramvaiul din coridorul principal era aproape pustiu. În 
primul vagon se aflau vreo şase octopăianjeni, iar în al 
doilea patru octozi şi două iguane. Nicole şi prietenii ei erau 
singurii oameni din tramvai. 

— Acum trei săptămâni, spuse Ellie, înainte să înceapă 
această ultimă rundă de tensiuni, la turneul săptămânal de 
bridge aveam douăzeci şi trei de mese. Mă gândeam că 
facem progrese mari. Aveam în medie cinci-şase intraţi pe 
săptămâni. Oameni. 

În timp ce tramvaiul opri şi urcă încă o pereche de 
octopăianjeni, Nicole întrebă: 

— Ellie, cum Dumnezeu ţi-a venit ideea acestor turnee de 
bridge? Când mi-ai spus prima dată că jucaţi cărţi cu 
octopăianjenii am crezut că nu eşti în toate minţile. 

Ellie râse. 

— La început, la scurt timp după ce ne-am instalat aici, am 
ştiut că va fi nevoie de o activitate organizată pentru a 
încuraja interacţiunile. Oamenii nu aveau să se ducă aşa, 
pur şi simplu, la un octopăianjen şi să înceapă o 
conversaţie, nici măcar însoţiţi de mine sau de un cap 
pătrat pe post de interpret. Jocurile păreau un mod destul 
de bun de a stimula amestecarea. Un timp a mers, dara 
devenit repede evident că nu există joc la care chiar şi cei 
mai pricepuţi oameni să se poată pune cu octopăianjenii. 
Nici măcar cu handicapuri. 

— La sfârşitul lunii trecute, o întrerupse Max, am jucat şah 
cu amicul tău, doctorul Blue. Mi-a dat la începutul jocului 


patru mutări avans şi tot mi-a curăţat tabla! A fost foarte 
demoralizant. 

— Lovitura finală a fost primul nostru turneu de scrabble, 
continuă Ellie. Octopăianjenii au luat toate premiile, deşi s- 
au folosit exclusiv cuvinte în engleză! Atunci mi-am dat 
seama că trebuia să vin cu un joc în care oamenii şi 
octopăianjenii să nu joace unii împotriva celorlalţi. Bridge-ul 
s-a dovedit perfect. Fiecare pereche e compusă dintr-un om 
şi un octopăianjen. Nu-i nevoie ca partenerii să vorbească 
între ei. Am pregătit cărţi convenţionale în ambele limbi, şi 
chiar şi cel mai prost om poate să înveţe într-o şedinţă 
numerele octozilor de la unu la şapte şi simbolurile pentru 
cele patru suite. A mers extraordinar de bine. 

Nicole clătină din cap. 

— Eu tot mai cred că eşti nebună, spuse ea zâmbind. Cu 
toate că, recunosc, ai şi o urmă de geniu. 

În sala complexului de recreere rezervată jocurilor de 
cărţi se aflau numai paisprezece oameni la ora la care era 
programată începerea turneului de bridge. Ellie rezolvă 
bine situaţia, hotărând să aibă loc două concursuri 
separate, unul pentru „perechi mixte”, cum le spunea ea, şi 
unul numai pentru octopăianjeni. 

Doctorul Blue era partenerul lui Nicole. Căzură de acord 
să liciteze cu cinci cărţi principale şi se aşezară la masa de 
lângă uşă. Din cauză că scaunele pentru octopăianjeni erau 
mai înalte decât cele pentru oameni, Nicole şi partenerul ei 
stăteau ochi în ochi. Sau, mai bine zis, ochi în lentilă. 

Nicole nu fusese niciodată o jucătoare de bridge 
excepţională. Învăţase să joace la Universitatea din Tours, 
când tatăl ei, îngrijorat că n-are destui prieteni, o 
încurajase să se implice în activităţi extraşcolare. Mai 
jucase ceva bridge şi în Noul Eden, unde jocul fusese la 
modă în primul an după colonizare. Totuşi, în ciuda unui 
oarecare fler înnăscut pentru joc, Nicole considerase 
întotdeauna că bridge-ul consumă prea mult timp, şi că are 
de făcut alte lucruri, mult mai importante. 


Încă de la început, Nicole îşi dădu seama că doctorul Blue, 
la fel ca toţi ceilalţi octopăianjeni care veniseră la masă cu 
partenerii lor oameni să joace cealaltă partidă a turneului, 
era un jucător de cărţi formidabil. La a doua mână, doctorul 
Blue jucă un „trei fără atu” deosebit de greu, făcând apel la 
fineţurile unui jucător profesionist. 

— Bine jucat, spuse Nicole când partenerul ei realiză 
contractul şi o levată în plus. 

— E foarte simplu, o dată ce ştii unde sunt toate cărţile, 
răspunse în culori doctorul Blue. 

Era fascinant să-i urmăreşti pe octopăianjeni „mânuind” 
cărţile. Luau cărţile de pe masă cu ultimele două articulaţii 
ale unui singur tentacul, ajutându-se de cili, fireşte, iar apoi 
le ţineau în faţa lentilei cu trei tentacule, câte unul la 
margini şi altul la mijloc. Pentru a pune o carte pe masă, 
octopăianjenul folosea tentaculul care era mai aproape de 
cartea respectivă. 

Între mâini, Nicole şi doctorul Blue se angajau în obişnuita 
lor conversaţie însufleţită. Doctorul Blue tocmai îi spunea 
lui Nicole că noul Optimizator Şef era nedumerit de ultima 
acţiune a Consiliului, când uşa sălii de joc se deschise şi 
intrară trei oameni, urmaţi de Marele Bloc şi un „cap 
pătrat” mai mic. 

Femeia din frunte, pe care Nicole o recunoscu - Emily 
Bronson, preşedinta Consiliului - se uită prin sală şi apoi se 
îndreptă spre masa lui Nicole. Tocmai se făcuse o mutare: 
Ellie şi doctorul Blue fuseseră înlocuiţi de octopăianjenul 
Milky şi partenera lui, o femeie cu o înfăţişare plăcută, între 
două vârste, pe nume Margaret. 

— Vai, Margaret Young, sunt uimită că te văd aici, spuse 
Emily Bronson. Probabil n-ai auzit că aseară Consiliul a 
prelungit boicotul. 

Cei doi bărbaţi care intraseră în sală cu doamna Bronson, 
dintre care unul era Garland, cel cu incidentul de la bazinul 
de înot, o urmaseră la masa lui Nicole. Toţi trei stăteau în 
picioare lângă Margaret. 


— Emily. Îmi pare rău, răspunse Margaret cu ochii în jos. 
Dar ştii cât de mult îmi place bridge-ul. 

— Aici sunt în joc mai multe, replică Emily Bronson. 

Ellie se ridicase de la o masă alăturată şi acum apela la 
Marele Bloc să pună capăt discuţiei care întrerupsese jocul. 
Dar Emily Bronson i-o luă înainte. 

— Voi toţi, spuse ea cu glas puternic, daţi dovadă de lipsă 
de loialitate aflându-vă aici. Dacă plecaţi acum, Consiliul va 
trece cu vederea acest lucru. Dacă totuşi rămâneţi aici 
după ce aţi fost avertizaţi. 

Marele Bloc interveni şi o informă pe doamna Bronson că 
ea şi prietenii ei strică într-adevăr jocul. Cei trei se 
întoarseră să plece; mai mult de jumătate dintre jucătorii 
oameni se ridicară să plece şi ei. 

— E absurd! Spuse un glas cu o claritate şi o forţă 
uluitoare. 

Nicole stătea în picioare, rezemându-se cu o mână de 
masă. 

— Aşezaţi-vă la loc, spuse ea pe acelaşi ton. Nu vă lăsaţi 
terorizaţi de o instigatoare. 

Toţi jucătorii de bridge se întoarseră la locurile lor. 

— Gura, babo! Zise mânioasă Emily Bronson. Asta nu te 
priveşte pe tine. 

Marele Bloc o escortă, împreună cu însoțitorii ei, afară. 

— Nu aveţi nici o idee, nu-i aşa, doamnă Wakefield, ce sunt 
obiectele astea? 

— Pot doar să fac presupuneri, la fel ca tine, Maria, 
răspunse Nicole. Probabil că sunt articole care aveau un 
înţeles anume pentru mama ta. La vremea respectivă am 
crezut că cilindrul de argint implantat sub pielea mamei 
tale era vreun fel de identificator folosit în grădina 
zoologică, dar cum nimeni din personalul administrativ al 
grădinii zoologice n-a supravieţuit bombardamentului, e 
foarte puţin probabil să putem verifica ipoteza mea. 

— Ce este o „ipoteză”? Întrebă fata. 


— O presupunere sau o explicaţie pentru ceva ce s-a 
întâmplat, când nu există suficiente dovezi care să ducă la 
răspunsuri certe. Apropo, trebuie să recunosc că engleza ta 
este absolut impresionantă. 

— Mulţumesc, doamnă Wakefield. 

Stăteau împreună în holul comun aflat chiar lângă puntea 
de observaţie şi beau suc de fructe. Cu toate că Nicole se 
afla deja de o săptămână în Grand Hotel, aceasta era prima 
dată când discuta în particular cu fata pe care o găsise cu 
şaisprezece ani în urmă printre ruinele grădinii zoologice a 
octopăianjenilor. 

— Mama mea chiar era frumoasă? Întrebă Maria. 

— Era izbitoare, ţin minte, deşi n-am văzut-o prea bine la 
lumina slabă. Părea să aibă parui, tenul şi ochii la fel ca tine 
şi era de talie medie. Să fi avut treizeci şi cinci de ani, poate 
mai puţin. 

— Şi tata? Întrebă Maria. 

— N-am văzut nimic care să-i confirme existenţa, răspunse 
Nicole. Fireşte, date fiind împrejurările, n-am cercetat cu 
atenţie. Este posibil ca el să fi umblat prin Domeniul 
Alternativ în căutare de ajutor. Bombele culcaseră la 
pământ gardul care împrejmuia locul vostru. În dimineaţa 
următoare, când ne-am trezit, mi-am făcut griji că poate 
tatăl tău te caută, dar mai târziu, judecând după ceea ce 
văzusem în adăpostul vostru, m-am convins că tu şi mama 
ta trăiaţi singure. 

— Aşadar, ipoteza dumneavoastră este că tata murise 
deja? Întrebă cu timiditate Maria. 

— Nu, nu neapărat, răspunse Nicole. N-aş fi atât de 
categorică. Doar că nu părea să mai fi locuit şi altcineva în 
adăpostul vostru de câtva timp. 

Maria luă o gură de suc şi, timp de câteva minute, la masă 
domni tăcerea. 

— Într-una din serile trecute, când stăteam de vorbă cu 
Max şi Eponine, mi-aţi spus, doamnă Wakefield, că 
presupuneţi că octopăianjenii au răpit-o pe mama sau poate 


pe ambii mei părinţi, cu mult timp înainte, dintr-un loc 
numit Avalon. N-am priceput bine ce spuneaţi. 

Nicole îi zâmbi Mariei. 

— Îţi apreciez politeţea, Maria, spuse ea. Dar cum faci 
parte negreşit din familie, poţi să-mi spui Nicole. Avalon era 
o aşezare în afara Noului Eden, în frigul şi întunericul din 
Platoul Central. La început, guvernul coloniei a creat 
aşezarea pentru a-i ţine acolo în carantină pe cei care 
aveau un virus mortal numit RV-41. După ce a fost construit 
Avalonul, dictatorul Noului Eden, un bărbat pe nume 
Nakamura, a convins Senatul că Avalonul e un loc perfect şi 
pentru alţi oameni „anormali”, inclusiv cei care protestau 
împotriva guvernului, cei bolnavi mintal sau retardaţi. 

— Pare să nu fi fost un loc foarte plăcut, comentă Maria. 
Benjy a stat acolo mai mult de un an, se gândi Nicole. Nu 
vorbeşte niciodată despre asta. Începu să se simtă vinovată 
că nu petrecuse destul timp numai cu Benjy de când se 
trezise. Dar el nu s-a plâns nici măcar o dată. 

Nicole trebui să facă un efort ca să fie atentă la 
conversaţia cu Maria. Nouă, bătrânilor, ne fug gândurile, îşi 
zise ea. Pentru că multe lucruri pe care le vedem şi le auzim 
ne trezesc amintiri. 

— Am făcut deja unele verificări, spuse Nicole. Din păcate, 
tot personalul administrativ din Avalon a murit în război. 
Le-am descris-o pe mama ta câtorva oameni care au stat 
destul de mult în Avalon, dar nici un om nu-şi aminteşte de 
ea. 

— Crezi că era bolnavă psihic? Întrebă Maria. 

— E posibil, răspunse Nicole. Poate că n-o să ştim 
niciodată cu certitudine. Întâmplător, colierul tău este cel 
mai bun indiciu pe care-l avem cu privire la identitatea 
mamei tale. Era în mod clar o adeptă a ordinului Bisericii 
Catolice înfiinţat de Sfântul Michael de Siena. Ellie spune că 
mai sunt câţiva michaeliţi la bord. Am de gând să stau de 
vorbă cu ei când. 


Nicole se opri şi se întoarse spre puntea de observaţie, 
unde se stârnise agitaţie. Câţiva oameni şi un grup mare de 
octopăianjeni arătau pe fereastră şi gesticulau frenetic. Doi 
oameni o luară la fugă spre coridorul principal, probabil 
pentru a-i aduce şi pe alţii să vadă ce vedeau ei. 

Nicole şi Maria se sculară de la masă, urcară treptele spre 
punte şi se uitară pe fereastra mare. În depărtare, dincolo 
de tetraedrul de lumini, o navă spaţială uriaşă, plată pe 
partea superioară, asemănătoare cu un avion de transport, 
se apropia de Baza de Tranzit. Nicole şi Maria se uitară în 
tăcere cum noua navă spaţială devine tot mai mare. 

— Ce e asta? Întrebă Maria. 

— Habar n-am, răspunse Nicole. 

Puntea de observaţie se umplu rapid. Uşile se deschideau 
întruna pe măsură ce alţi oameni, octopăianjeni, iguane şi 
chiar o pereche de aviani intrau în sală. Mulțimea începu să 
le împingă pe Nicole şi Maria. 

Vehiculul cu partea superioară plată era extrem de lung, 
mai lung şi decât coridoarele de transport care conectau 
sferele Bazei de Tranzit. Pe suprafaţa lui erau răspândite 
mai multe „băşici” transparente. Transportorul uriaş se opri 
în apropierea unuia dintre vârfurile sferice ale Bazei de 
Tranzit; din el ieşi un tub lung şi transparent care intră 
etanş în sferă. 

Puntea era în fierbere. Creaturile de toate felurile se 
împingeau, căutând să ajungă mai aproape de fereastră. 
Nicole simţi că nu mai are aer şi încercă să se dea la o parte 
din mulţimea înghesuită. Fu împinsă în toate direcţiile şi se 
pierdu de Maria. Un val puternic o prinse dintr-o parte şi o 
izbi de perete. Simţi o durere ascuţită în şoldul stâng în 
urma impactului. Poate că ar fi fost călcată în picioare în 
învălmăşeala care se creă, dacă Marele Bloc şi alţi roboţi n- 
ar fi intrat în mulţime să restabilească ordinea. 

Nicole se simţea foarte rău când Marele Bloc ajunse la ea. 
Durerea din şold era insuportabilă. Nu putea să meargă. 


— Asta e doar o latură a bătrâneţii, spuse Vulturul. 
Trebuie să fii mai atentă. 

El şi Nicole se aflau singuri în cameră. Ceilalţi se duseseră 
la micul dejun. 

— Nu-mi place să fiu fragilă, spuse Nicole. Şi nu-mi place 
nici să stau şi să nu fac nimic, de teamă să nu păţesc ceva. 

— Şoldul ţi se va vindeca, spuse Vulturul. Dar o să mai 
dureze. Ai noroc că nu e fracturat. La vârsta ta, un şold 
fracturat poate face dintr-un om un invalid pe viaţă. 

— Mulţumesc pentru cuvintele de liniştire, spuse Nicole. 
Bău puţină cafea. Stătea întinsă pe rogojină, cu capul 
sprijinit de mai multe perne. 

— Dar am vorbit destul despre mine. Să trecem la lucruri 
mai importante. Ce e cu nava aia spaţială plată? 

— Ceilalţi oameni au început deja să-i spună transportor, 
spuse Vulturul. E un nume foarte potrivit. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Ei, haide, nu face pe misteriosul cu mine, spuse Nicole. 
Zac aici, îndopată cu doctorii, şi tot mă doare. N-ar trebui 
să-ţi scot informaţiile cu cleştele. 

— Această fază a operaţiunii se va încheia curând, spuse 
extraterestrul. Unii dintre voi vor fi transferați în 
transportor, iar ceilalţi se vor muta la Baza de Tranzit. 

— Şi ce se va întâmpla pe urmă? Întrebă Nicole. Şi cum se 
hotărăşte cine şi unde merge? 

— Asta încă nu pot să-ţi spun, dar îţi voi spune că tu ai să 
mergi la Baza de Tranzit. Dar dacă dezvălui cuiva ceea ce 
tocmai ţi-am împărtăşit, pe viitor n-am să-ţi mai dau nici o 
informaţie în avans. Vrem ca tranziţia să decurgă în ordine. 

— Voi vreţi întotdeauna ca lucrurile să fie ordonate. Şi, 
drept să-ţi spun, mi-ai dat informaţii tare importante. 

— Tu ştii mai mult decât oricine. 

— Mare scofală, bombăni Nicole şi mai luă o gură de cafea. 
Apropo, nu aveţi la Baza de Tranzit vreun doctor magician 
care să-şi treacă bagheta fermecată peste contuzia asta şi 
s-o facă să dispară? 


— Nu, dar îţi putem da un şold nou, dacă vrei, răspunse 
Vulturul. Sau un pseudo-şold, cum cred că l-ai numi tu. 

Nicole clătină din cap şi gemu când îşi schimbă poziţia 
pentru a pune ceaşca de cafea pe podea. 

— E groaznic să fii bătrân, spuse ea. 

— Îmi pare rău, spuse Vulturul, pregătindu-se să plece. Am 
să trec pe la tine ori de câte ori am să pot. 

— Înainte să pleci, mai am o treabă cu tine. Nai mi-a cerut 
să te rog să intervii în favoarea lui Galileo. Ar vrea ca el să 
revină în familie. 

— Asta nu mai are importanţă acum, spuse Vulturul în 
timp ce pleca. În patru sau cinci zile nu veţi mai fi aici. La 
revedere, Nicole. Să nu încerci să mergi - foloseşte scaunul 
cu rotile pe care ţi l-am adus. Şoldul nu ţi se va vindeca 
decât dacă n-ai să-ţi laşi greutatea pe el. 

Era dimineaţă devreme, înainte ca majoritatea oamenilor 
să se fi trezit. Nicole se afla de o jumătate de oră pe holul 
lung, exersând comenzile de pe braţul scaunului cu rotile. 
Era surprinsă că scaunul se poate deplasa atât de repede şi 
silențios. În timp ce trecea pe lângă o serie de săli de 
conferinţe de pe coridor, Nicole se întrebă ce gen de 
tehnică avansată conţinea cutia metalică sigilată de sub 
scaunul ei. Lui Richard i-ar fi plăcut la nebunie căruciorul 
ăsta, se gândi ea. Probabil că ar fi încercat să-l desfacă în 
bucăţi. 

Nicole trecu pe lângă câţiva oameni care mergeau repede 
pe hol, într-o tentativă de înviorare matinală. Râse în sinea 
ei când doi dintre ei se dădură repede la o parte, făcându-i 
loc. Probabil că arăt foarte ciudat, se gândi ea, o bătrână cu 
părul cărunt vâjâind pe hol într-un scaun cu rotile. 

Întoarse chiar după ce trecu pe lângă micul tramvai, în 
care o mână de oameni se duceau să ia micul dejun. Nicole 
continuă să apese pe butonul de acceleraţie de pe braţul 
scaunului, până ce ajunse să meargă mai repede decât 
tramvaiul. Oamenii din tramvai se holbau uluiţi la ea în timp 
ce-i depăşea. Nicole le zâmbi şi le făcu cu mâna. Totuşi, 


câteva minute mai târziu, când la o sută de metri în faţa ei 
se deschise o uşă şi două femei ieşiră brusc pe coridor, îşi 
dădu seama că nu e în siguranţă dacă merge atât de 
repede. Încetini, amuzată de fiorul de plăcere pe care i-l 
dăduse viteza. 

Apropiindu-se de camera ei, Nicole îl văzu pe Vultur în 
capătul razei, acolo unde aceasta dădea în inelul care 
înconjura centrul stelei de mare. Se duse la el. 

— S-ar părea că te distrezi, spuse Vulturul. 

— Aşa e, răspunse Nicole râzând. Scaunul ăsta e o jucărie 
formidabilă. Aproape că m-a făcut să uit de durerea din 
şold. 

— Ai dormit bine azi noapte? Întrebă Vulturul. 

— Mult mai bine, mulţumesc, răspunse Nicole. Am dormit 
pe o parte, cu şoldul lovit în sus, aşa cum ne-am înţeles. Nu 
ştiu ce mi-ai dat, dar mi-a făcut bine. 

Merseră prin zona inelară până la rampa care ducea la 
holul sau camera de şedere de lângă puntea de observaţie. 
Vulturul îi făcu semn să urce rampa. În cameră stăteau vreo 
zece octopăianjeni. Vulturul şi Nicole aleseră un loc retras. 

— Transportorul aproape şi-a terminat sarcina la Baza de 
Tranzit, spuse Vulturul. Peste douăzeci de ore va face o 
scurtă oprire în apropierea acestui vehicul, pentru a mai 
lua câţiva pasageri. Voi anunţa după masa de prânz cine va 
trece în Transportor. 

Extraterestrul se întoarse şi se uită la Nicole cu ochii lui de 
un albastru intens. 

— S-ar putea ca unora dintre oameni să nu le placă 
anunţul meu. După ce s-a luat decizia ca specia voastră să 
fie împărţită în două grupuri, mi-am dat seama imediat că 
va fi imposibil ca împărţirea să se facă în aşa fel încât să 
mulţumească pe toată lumea. Aş vrea să mă ajuţi să realizez 
acest lucru cu cât mai puţine probleme. 

Nicole studie faţa şi ochii extraordinari ai însoţitorului său 
extraterestru. Îşi aminti că mai văzuse cândva o expresie 


asemănătoare pe faţa Vulturului. Demult, la Baza de 
Tranzit, când mi-a cerut să înregistrez acel mesaj video. 

— Şi ce trebuie să fac? Întrebă Nicole. 

— Am hotărât să acordăm acestui proces un grad de 
flexibilitate. Cu toate că toţi indivizii de pe lista de transfer 
în Transportor trebuie să accepte mutarea, vom permite ca 
unii dintre cei care sunt destinaţi să meargă la Baza de 
Tranzit să solicite reconsiderarea situaţiei lor. Cum între 
cele două vehicule nu vor exista interacțiuni, n-am vrea să 
forţăm, în cazul unor puternice legături sentimentale, de 
exemplu, să. 

Nicole îl întrerupse: 

— Vrei să spui că această divizare ar putea să despartă pe 
viaţă unele familii? 

— Da, ar putea, răspunse Vulturul. În câteva cazuri, un soţ 
va trece în transportor, iar celălalt soţ va merge la Baza de 
Tranzit. Tot aşa, există şi unele cazuri în care părinţii vor fi 
despărțiți de copiii lor. 

— Doamne! Exclamă Nicole. Cum naiba poţi decide tu, sau 
oricine altcineva, în mod arbitrar, să desparţi un soţ şi o 
soţie care au ales să trăiască împreună, şi să te mai aştepţi 
şi să fie fericiţi? O să ai noroc dacă nu se iscă o revoltă pe 
scară largă după ce faci anunţul. 

Vulturul ezită câteva secunde. 

— Procesul nostru nu are nimic arbitrar, spuse în cele din 
urmă extraterestrul. Timp de mai multe luni am studiat cu 
grijă marele volum de date privitoare la fiecare creatură 
care trăieşte în prezent în steaua de mare. Înregistrările 
includ şi informaţii complete din toţi anii petrecuţi în Rama. 
Cei care au fost desemnaţi pentru transferul în Transportor 
nu întrunesc, dintr-un motiv sau altul, criteriile necesare 
mutării la Baza de Tranzit. 

— Şi care anume sunt criteriile alea? Întrebă repede 
Nicole. 

— Pot să-ţi spun acum doar că Baza de Tranzit va 
presupune un mediu de viaţă caracterizat prin 


interacţiunea dintre specii. Acei indivizi cu adaptabilitate 
limitată au fost trecuţi pe lista pentru Transportor. 

După câteva secunde, Nicole spuse: 

— Din ceea ce spui, am impresia că unii oameni din Grand 
Hotel au fost respinşi din anumite motive, n-au fost găsiţi 
„acceptabili”. 

— Dacă-ţi înţeleg bine formularea, o întrerupse Vulturul, 
tu insinuezi că împărţirea în cele două grupuri este făcută 
în baza meritelor. Nu e chiar aşa. Noi suntem convinşi că 
majoritatea celor din fiecare grup vor fi, pe termen lung, 
mai fericiţi în mediul pentru care au fost destinaţi. 

— Chiar şi fără soţi sau copii? Întrebă Nicole încruntată. 
Uneori mă întreb dacă aţi observat cu adevărat ce 
motivează specia umană. „Legăturile sentimentale”, ca să 
folosesc vorbele tale, sunt de regulă cel mai important 
element component al fericirii oamenilor. 

— Ştim, spuse Vulturul. Am revăzut în mod special fiecare 
caz în care familiile vor fi despărțite în urma transferului şi, 
ca urmare, am făcut unele modificări. După judecata 
noastră, divizările de familii care au rămas, şi care nu-s atât 
de multe pe cât s-ar putea înţelege din discuţia asta, sunt 
toate susţinute de datele obţinute pe durata procesului de 
observare. 

Nicole se uită lung la Vultur şi clătină din cap cu putere. 

— De ce nu s-a pomenit niciodată până acum de această 
divizare? În toate discuţiile despre transferul iminent n-ai 
sugerat, nici măcar o dată, că urmează să fim împărţiţi în 
două grupuri. 

— Ne-am decis abia de curând. Aminteşte-ţi că intervenţia 
noastră în evenimentele din Rama ne-a obligat să ne 
revizuim planurile iniţiale şi să adoptăm un regim 
neprevăzut. O dată ce a devenit clar că se va impune o 
oarecare divizare, n-am vrut să tulburăm starea de spirit a. 

— Aiurea! Îl întrerupse brusc Nicole. Nu cred o clipă asta. 
Ai ştiut de mult ce urmează să faci. Pur şi simplu n-ai vrut 
să auzi nici o obiecţie. 


Folosind comenzile de pe braţul scaunului, Nicole se 
întoarse cu spatele la Vultur. 

— Nu, spuse ea cu fermitate, n-am să-ţi fiu complice în 
problema asta. Şi sunt supărată pentru că mi-ai compromis 
integritatea, nespunându-mi adevărul mai înainte. 

Apăsă pe butonul de acceleraţie şi porni spre coridorul 
principal. 

— Nu pot face nimic ca să te răzgândeşti? Întrebă 
Vulturul, urmând-o. 

Nicole se opri. 

— Într-un singur caz te-aş ajuta. Explică diferenţele dintre 
cele două moduri de viaţă şi lasă pe fiecare individ din 
fiecare specie să decidă singur unde să trăiască. 

— Mă tem că nu putem face asta, spuse Vulturul. 

— Atunci nu conta pe mine, spuse Nicole punând din nou 
în mişcare căruciorul. 

* 

Nicole ajunse la uşa camerei ei într-o stare de spirit 
proastă. 

— Mama şi Patrick vă caută pe-afară, spuse Kepler văzând- 
o intrând pe uşă. Erau îngrijoraţi că nu v-au găsit pe hol. 

Benjy ieşi din baie, înfăşurat doar într-un prosop. 

— Bună, ma-ma, spuse el cu un zâmbet larg. Observă 
expresia de nemulţumire de pe faţa lui Nicole şi veni 
repede lângă ea. 

— Ce s-a întâm-plat? Întrebă el. Te-ai rănit iar? 

— Nu, Benjy, spuse Nicole. N-am păţit nimic. Doar că am 
avut o discuţie tulburătoare cu Vulturul. 

— Des-pre ce? Întrebă Benjy, luându-i mâna. 

— Am să-ţi spun mai târziu, răspunse Nicole după o scurtă 
ezitare. După ce te îmbraci. 

Benjy zâmbi şi-şi sărută mama pe frunte înainte de a se 
întoarce în baie. Golul din stomac pe care Nicole îl simţise 
în timpul conversaţiei cu Vulturul reveni. O, Dumnezeule, se 
gândi ea brusc, nu Benjy! Vulturul va încerca precis să-mi 
spună că vom fi despărțiți de Benjy. Îşi aduse aminte de 


comentariul Vulturului legat de „adaptabilitatea limitată” şi 
intră în panică. Nu acum. Te rog, nu acum, după tot acest 
timp. 

Nicole se gândi la un moment anume din anii trecuţi, când 
familia ei fusese pentru prima dată la Baza de Tranzit. Ea 
era singură în dormitor. Benjy intrase ezitant ca să afle 
dacă e bine venit pentru a se alătura familiei în călătoria de 
întoarcere în sistemul solar. Fusese extrem de fericit că nu 
va fi despărţit de mama sa. Deja a suferit destul, îşi spuse 
Nicole, amintindu-şi de trimiterea lui Benjy la Avalon în 
timp ce ea se afla în închisoarea din Noul Eden. Vulturul 
trebuie să ştie asta, dacă a studiat cu adevărat toate datele. 

În ciuda încercărilor de a-şi păstra calmul, Nicole nu reuşi 
să înăbuşe amestecul de teamă şi neputinţă care o 
cuprindea. Aş fi preferat să mor în somn, se gândi ea cu 
amărăciune, temându-se de ce era mai rău. Nu pot să-i 
spun adio lui Benjy acum. I-ar frânge inima. Şi mie. 

O lacrimă solitară i se rostogoli pe obraz. 

— Vă simţiţi bine, doamnă Wakefield? Întrebă îngrijorat 
Kepler. 

— Da, Kepler, mulţumesc, răspunse Nicole ştergându-şi 
faţa cu dosul mâinii. Noi, bătrânii, suntem foarte emotivi. 

Se auzi o bătaie în uşă. Kepler se duse să deschidă. Patrick 
şi Nai intrară în cameră urmaţi de Vultur. 

— Mamă, l-am găsit pe acest prieten al tău pe hol, spuse 
Patrick după ce o sărută. Ne-a spus că aţi avut o discuţie. 
Nai şi cu mine eram îngrijoraţi. 

Vulturul veni lângă Nicole. 

— Mai era un subiect pe care voiam să-l discut cu tine, 
spuse el. Ai putea să vii cu mine afară două minute? 

— Cred că n-am de ales, răspunse Nicole. Dar n-am să mă 
răzgândesc. 

Un tramvai plin trecu pe lângă ei tocmai când ieşeau din 
cameră. 

— Despre ce e vorba? Întrebă nerăbdătoare Nicole. 


— Voiam să te informez că toate manifestările speciei 
sesile, precum şi avianii rămaşi fac parte din grupul care 
este transferat în Transportor în seara asta. Dacă, aşa cum 
mi-ai spus o dată în timpul unei scurte conversații pe care 
am avut-o după ce te-ai trezit aici, tot mai vrei să 
interacţionezi cu sesila pentru a experimenta ce ţi-a descris 
Richard. 

— Spune-mi mai întâi altceva, îl întrerupse Nicole, 
apucându-l de braţ cu o forţă surprinzătoare. Benjy şi cu 
mine vom fi despărțiți în această scindare pe care ai de 
gând s-o anunţi în după-amiaza asta? 

Vulturul ezită câteva secunde. 

— Nu, nu veţi fi despărțiți, spuse el în cele din urmă. Dar 
n-am voie să-ţi dau detalii. 

Nicole scoase un oftat de uşurare. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea simplu, reuşind să schiţeze un 
zâmbet. 

Urmă o tăcere prelungită. Apoi Vulturul zise: 

— N-ai să mai ai acces la sesile după. 

— Da, da, spuse Nicole. E o idee grozavă. Îţi mulţumesc 
foarte mult. Mi-ar plăcea să-i prezint unei sesile omagiile 
mele. După ce iau micul dejun, bineînţeles. 

* 

Roboții mai mici erau mult mai vizibili în raza care găzduia 
avianii şi sesilele. Raza era împărţită în mai multe sectoare 
prin intermediul unor pereţi care se înălţau de la podea 
până în tavan. Capetele pătrate păzeau intrările şi ieşirile 
acestor sectoare şi, de asemenea, erau postate în fiecare 
staţie de tramvai. 

Avianii şi sesilele trăiau în partea din fund a razei, în 
ultimul separeu. Când Vulturul şi Nicole ajunseră acolo, 
intrarea era păzită de un robot şi un avian. Vulturul 
sporovăi şi ţipă ca răspuns la o serie de întrebări puse de 
avian. După ce intrară, o mirmipisică se apropie de ei şi 
începu să comunice cu Vulturul în rafale de sunete de înaltă 
frecvenţă care ieşeau dintr-un mic orificiu circular situat 


sub ochii ei ovali, de un maro închis, lăptos. Nicole se 
minună de acurateţea răspunsului fluierat al Vulturului. De 
asemenea, se uită fascinată cum a doua pereche de ochi ai 
mirmipisicii, aflată în vârful a două coarne ca de melc 
înălțate deasupra frunţii, lungi de aproximativ doisprezece 
centimetri, continua să pivoteze şi să supravegheze spaţiul 
din jur. După ce încheiară conversaţia, creatura cu şase 
picioare, asemănătoare cu o furnică uriaşă atunci când 
stătea nemişcată, o luă la fugă pe hol cu viteza şi graţia unei 
feline. 

— Ele ştiu cine eşti, spuse Vulturul. Sunt încântate că ai 
venit în vizită. 

Nicole se uită la însoţitorul ei. 

— De unde mă cunosc? Întrebă ea. Am văzut doar 
ocazional câteva şi n-am comunicat. 

— Pentru fiinţele din specia asta, soţul tău e un zeu. Dacă 
n-ar fi fost el, niciuna dintre ele nu era aici. le cunosc din 
imaginile din memoria lui. 

— Cum e posibil? Întrebă Nicole. Richard a murit acum 
şaisprezece ani. 

— Dar amintirea perioadei cât a stat la ele este păstrată cu 
grijă în memoria lor colectivă, spuse Vulturul. Fiecare 
mirmipisică iese din cantalupul ei cu cunoştinţe importante 
despre elementele cheie ale culturii şi istoriei speciei. 
Procesul embrionar care are loc în cantalup nu asigură 
doar hrana fizică pentru fiinţa în creştere şi dezvoltare, ci în 
plus transferă informaţii vitale direct în creierul mirmipisicii 
fără experienţă. 

— Vrei să spui că aceste creaturi îşi încep educaţia înainte 
de a se naşte? Şi că în cantalupii pe care îi mâncam pe 
vremuri se găsesc stocate cunoştinţe care sunt implantate, 
cumva, în minţile mirmipisicilor nenăscute? 

— Exact, răspunse Vulturul. Nu văd de ce eşti atât de 
uimită. Din punct de vedere fizic, aceste creaturi nu sunt 
nici pe departe atât de complicate ca specia ta. La oameni, 
procesul de dezvoltare embrionară este mult mai subtil şi 


mai complicat decât al lor. Nou-născuţii voştri sosesc pe 
lume cu un bagaj uluitor de calităţi şi aptitudini fizice. 
Totuşi, pruncii voştri depind de ceilalţi membri ai speciei 
atât pentru supravieţuire, cât şi pentru educaţie. 
Mirmipisicile se nasc „mai deştepte” şi prin urmare mai 
independente, dar au un potenţial mult mai mic de 
dezvoltare intelectuală. 

Auziră amândoi un sunet strident venind de la o 
mirmipisică aflată la vreo cincizeci de metri pe coridor. 

— Ne cheamă, spuse Vulturul. 

— Richard nu mi-a spus că aceste creaturi conservă 
informaţii de la generaţie la generaţie, spuse Nicole 
punându-și în mişcare scaunul cu rotile. 

— Nu ştia, spuse Vulturul. Şi-a dat seama care este ciclul 
lor metamorfic şi că mirmipisicile transferă informaţii unei 
reţele neurale, sau pânze de păianjen, sau cum s-o numi 
manifestarea finală. Dar nici n-a bănuit că elementele cele 
mai importante ale acestor informaţii colective sunt şi ele 
stocate în cantalupi şi transferate generaţiei următoare. 
Fără doar şi poate, e un mecanism de supravieţuire foarte 
puternic. 

Nicole se simţea fascinată de ceea ce auzea. Ce-ar fi dacă 
şi copiii oamenilor s-ar putea naşte cunoscând deja 
elementele esenţiale ale istoriei şi culturii noastre? Se 
gândi ea. Dacă ceva precum placenta ar conţine, informă 
comprimată, suficiente informaţii. Sună imposibil, dar se 
poate. Dacă cel puţin o creatură poate face aşa ceva, atunci, 
până la urmă. 

— Ce cantitate de informaţii e transmisă prin cantalupi la 
nou născuţii speciei? Întrebă Nicole în timp ce se apropiau 
de mirmipisică. 

— Aproximativ o miime din unu la sută din informaţiile 
prezente într-un specimen pe deplin matur, ca acela în care 
a stat Richard. Principala funcţie a manifestării finale a 
speciei este să manevreze, să proceseze şi să comprime 
datele într-un pachet, pentru includerea în cantalupi. Încă 


mai studiem cum anume funcţionează acest proces de 
administrare a datelor. Reţeaua neurală pe care o vei 
întâlni în câteva minute a fost iniţial doar o felie subţire de 
materie, conţinând date critice comprimate cu ajutorul a 
ceea ce trebuie să fie un algoritm genial. Noi am estimat că 
în micul cilindru pe care l-a adus Richard în New York cu 
ani în urmă se afla un conţinut de informaţii echivalent cu 
capacitatea de memorare a o sută de creiere de oameni 
adulţi. 

— Uimitor! Spuse Nicole, clătinând din cap. 

— Şi ăsta e numai începutul, spuse Vulturul. Fiecare din 
cei patru cantalupi căraţi de Richard avea propriul set de 
date comprimate, cu mici diferenţe, aş adăuga. Ei au 
germinat toţi, transformându-se în mirmipisici în grădina 
zoologică a octopăianjenilor. Reţeaua neurală conţine acum 
şi toate acele experienţe. Cred că te aşteaptă o adevărată 
aventură. 

Nicole opri scaunul cu rotile. 

— De ce nu mi-ai spus mai devreme toate astea? Aş fi 
putut să petrec mai mult timp. 

— Mă îndoiesc, o întrerupse Vulturul. Prioritatea ta era să 
restabileşti legăturile cu propria ta specie. Nu cred să fi fost 
pregătită pentru asta mai devreme. 

— Mă manipulezi controlând ceea ce văd şi trăiesc, spuse 
Nicole fără ranchiună. 

— Poate, răspunse Vulturul. 

* 

În mod surprinzător, Nicole se simţi cuprinsă de teamă 
când întâlni de aproape reţeaua neurală. Vulturul şi ea se 
aflau într-o încăpere foarte asemănătoare cu cea în care 
locuia Nicole în raza ocupată de oameni. În spatele lor, 
lângă perete, stăteau două mirmipisici. Reţeaua sau 
țesătura sesila ocupa cam cincisprezece la sută din cameră, 
în spate, în colţul din dreapta. În mijlocul materialului alb, 
dens şi moale era un gol exact cât să încapă Nicole şi 
scaunul ei cu rotile. La cererea Vulturului, Nicole îşi suflecă 


mânecile cămăşii şi-şi ridică fusta până deasupra 
genunchilor. Apoi, cu oarecare emoție, spuse: 

— Presupun că ea se aşteaptă să intru în acel spaţiu, ca 
apoi să-şi înfăşoare filamentele în jurul corpului meu. 

— Da, spuse Vulturul. O mirmipisică i-a spus să-ţi dea 
drumul când ai să-i ceri. Eu voi sta tot timpul aici, dacă asta 
te linişteşte cât de cât. 

Nicole încă mai ezita să intre în reţea. 

— Richard mi-a spus că e nevoie de mult timp ca să 
înceapă adevărata comunicare. 

— Asta nu va fi o problemă acum, răspunse Vulturul. În 
mod sigur, printre informaţiile stocate în felia iniţială se 
găseau şi date privitoare la metodele care pot fi folosite 
pentru a comunica eficient cu fiinţele umane. 

— Bine atunci, spuse Nicole trecându-şi cu nervozitate 
mâna prin păr, uite că intru. Urează-mi noroc. 

Îşi dirijă scaunul în golul din reţeaua ca de bumbac, apoi 
apăsă pe butonul care oprea alimentarea cu energie. În mai 
puţin de un minut, creatura o înconjură. Nicole nu mai 
vedea nici măcar conturul Vulturului. Încercă să se 
liniştească. Nu-mi va face rău, îşi spuse ea în timp ce simţea 
cum primele sute, apoi mii de firicele se prind de braţele, 
picioarele, capul şi gâtul ei. Aşa cum se aştepta, densitatea 
cea mai mare a firelor era în jurul capului ei. Îşi aminti ce-i 
spusese Richard. Filamentele erau incredibil de subţiri, dar 
cred că dedesubt aveau părţi foarte ascuţite. Nici măcar nu 
mi-am dat seama că se înfipseseră bine în straturile 
exterioare ale pielii mele până n-am încercat să desprind 
unul. 

Nicole se uită lung la o anume masă de fire aflată cam la 
un metru distanţă în faţa ei. În timp ce acest ganglion 
înainta încetişor înspre ea, celelalte elemente din țesătura 
delicată îşi schimbau poziţia. O trecu un fior rece pe şira 
spinării. Mintea ei acceptă, în sfârşit, că reţeaua care o 
înconjura era o fiinţă vie. După doar câteva momente 
apărură imaginile. 


Îşi dădu seama imediat că sesila îi citea memoria. Prin 
minte îi trecură fulgerător imagini din propriul trecut, 
niciuna zăbovind suficient de mult pentru a provoca o 
emoție. Imaginile veneau în ordine - o amintire din 
copilărie, ceva legat de pădurea din spatele casei ei din 
suburbia pariziană Chilly-Mazarin era urmată de o imagine 
a Mariei râzând cu poftă la o poveste spusă de Max. Ăsta e 
stadiul transferului de date, se gândi Nicole amintindu-şi 
analiza pe care o făcuse Richard timpului petrecut în 
reţeaua neurală. Creatura îmi copiază memoria într-a ei. 
Într-un ritm foarte rapid. Se întrebă fugitiv ce naiba avea să 
facă sesila cu toate imaginile din memoria ei. Apoi, brusc, 
cu ochii minţii, îl văzu extrem de clar pe Richard într-o 
încăpere mare care avea pe pereţi o frescă uriaşă, 
incompletă. Viziunea deveni un set de imagini în mişcare. 
Fiecare cadru în parte avea o claritate uluitoare. Nicole 
avea senzaţia că se uită la un televizor color amplasat 
undeva în creierul ei. Vedea până şi detaliile picturii murale. 
Sub ochii ei, o mirmipisică îi îndrepta lui Richard atenţia 
spre anumite teme. De jur împrejurul camerei, alte 
douăsprezece mirmipisici schiţau sau pictau secţiunile 
neterminate ale frescei. 

Opera de artă era superbă. Ea fusese creată pentru a-i da 
lui Richard informaţii despre cum putea el să ajute specia 
extraterestră să supravieţuiască. O parte a frescei alcătuia 
un manual de biologie, care explica în imagini cele trei 
manifestări ale speciei (cantalup, mirmipisică şi sesila sau 
reţeaua neurală) şi relaţiile dintre ele. Imaginile pe care le 
vedea Nicole erau atât de vii încât se simţea transportată în 
camera în care fusese Richard. De aceea, fu uimită când 
filmul pe care-l urmărea în minte trecu brusc la nişte 
imagini pe sărite, fără legătură, ca apoi să prezinte tabloul 
despărțirii dintre Richard şi ghidul său mirmipisică. 

Richard şi mirmipisica se aflau într-un tunel de la baza 
cilindrului maro. Filmul zăbovi fermecător asupra fiecărui 
detaliu al acestei despărţiri. Bărbosul Richard arăta 


incomodat de cei patru cantalupi grei pe care-i ducea, plus 
cele două ouă pieloase de avian şi cilindrul cu materie sesilă 
din rucsacul din spate. Dar chiar şi Nicole, văzând 
hotărârea din ochii lui Richard în timp ce ieşea din habitatul 
mirmipisicesc condamnat la pieire, înţelese de ce el era un 
mare erou pentru această specie. Şi-a riscat viaţa pentru a 
le salva de la dispariţie, se gândi ea. 

Alte imagini îi inundară mintea, scene din grădina 
zoologică a octopăianjenilor evocând evenimentele de după 
germinarea cantalupilor duşi de Richard în New York. 
Nicole nu se uită prea atentă la aceste imagini, în ciuda 
clarităţii lor. Se gândea tot la Richard. De când m-am trezit 
aici, nu mi-am permis să mă las cuprinsă de dorul de tine, 
pentru că am considerat că ar fi fost o dovadă de slăbiciune. 
Acum, văzându-ţi chipul cu atâta claritate şi amintindu-mi 
tot ce ne-a legat, îmi dau seama cât e de caraghios să-mi 
impun să nu mă gândesc la tine. Dacă le supravieţuim celor 
pe care i-am iubit, de ce n-ar fi o sursă de plăcere perfect 
acceptabilă evocarea părţilor luminoase ale acelei iubiri? 

O imagine reprezentând trei fiinţe umane - un bărbat, o 
femeie şi un bebeluş - trecu fulgerător prin mintea lui 
Nicole, atrăgându-i atenţia. Mai că strigă cu voce tare: Stai 
aşa! Dă înapoi. Vreau să văd asta. Reţeaua neurală nu îi citi 
mesajul; continuă să deruleze imagini. Nicole lăsă la o parte 
gândurile legate de Richard şi se concentră cu atenţie 
asupra imaginilor care apăreau pe ecranul televizorului din 
creierul ei. 

Peste nici un minut văzu din nou acel trio, trecând cu 
administratorul grădinii zoologice al octopăianjenilor prin 
faţa zonei care adăpostea mirmipisicile. Maria era în 
braţele mamei sale. Tatăl ei, un bărbat frumos şi brunet cu 
tâmplele încărunţite, îşi târâia un picior de parcă ar fi fost 
rupt. Nu l-am mai văzut niciodată pe bărbatul ăsta, se gândi 
Nicole. L-aş fi ţinut minte. 

Nu mai apărură alte imagini cu Maria sau cu părinţii ei. 
Succesiunea de tablouri care gonea prin mintea lui Nicole 


arătă transferarea mirmipisicilor în alt loc, departe de 
grădina zoologică şi de Oraşul de Smarald, cu ceva timp 
înainte de începerea bombardamentelor. Nicole presupuse 
că ultimele secvenţe care-i erau arătate avuseseră loc în 
timpul când oamenii şi octopăianjenii din Rama dormeau. 
Nu mult după aceea, se gândi Nicole, dacă înţelegem corect 
ciclul lor de viaţă, cele patru mirmipisici care au rezultat 
din cantalupii lui Richard au devenit materie sesilă. Cu 
toate aceste amintiri în stare intactă. 

Tablourile din mintea ei se schimbară total. Acum Nicole 
vedea nişte imagini despre care era încredinţată că provin 
de pe planeta natală a sesilelor. Îşi aminti că Richard îi 
descrisese aceste imagini cât stătuseră în New York, după 
evadarea ei din Noul Eden. 

Nicole îşi pusese în mod intenţionat mâna dreaptă lângă 
blocul de comenzi de pe braţul scaunului cu rotile, atunci 
când intrase în reţea. Apăsă pe butonul de pornire şi apoi 
pe cel de mers înapoi; sesila înregistră imediat uşoara 
mişcare a scaunului. Imaginile încetară instantaneu şi firele 
creaturii se retraseră. 

A doua zi, cu ooră înaintea începerii perioadei de masă, o 
parte a unui perete din fiecare apartament din steaua de 
mare se transformă într-un mare ecran de televizor. 
Rezidenţii fură informaţi că peste treizeci de minute se va 
face un anunţ important. 

În timp ce se uitau, Max îi spuse lui Nicole: 

— Asta e numai a treia oară când avem un fel de 
transmisiune generală. Prima a fost imediat după ce am 
sosit aici, iar a doua când s-a decis să se recurgă la zone de 
locuit separate sau, astfel spus, la segregare. 

— Ce-o să se întâmple acum? Întrebă Marius. 

— Bănuiesc că o să aflăm detaliile mutării, răspunse Max. 
Cel puţin, ăsta e zvonul dominant. 

La ora anunţată, pe monitor apăru chipul Vulturului. 

— Anul trecut, când aţi fost treziţi şi mutaţi din Rama, 
spuse Vulturul, transmițând simultan acelaşi mesaj în culori 


care i se mişcau pe frunte, v-am spus că acest vehicul nu va 
fi căminul vostru permanent. Acum suntem pregătiţi să vă 
transferăm în alte locaţii, unde condiţiile voastre de trai vor 
fi considerabil mai bune. 

Vulturul făcu o pauză de câteva secunde înainte de a 
continua. 

— Nu toţi veţi fi transferați în acelaşi loc. Aproximativ o 
treime din actualii rezidenţi ai stelei de mare se vor muta în 
Transportor, acea navă spaţială plată, uriaşă care 
staţionează de aproape o săptămână în apropierea Bazei de 
Tranzit. În următoarele câteva ore, Transportorul îşi va 
termina treaba la Baza de Tranzit şi se va deplasa în 
direcţia aceasta. Aceia dintre voi care vă mutaţi în 
Transportor o veţi face diseară, după cină. Restul veţi fi 
transferați la Baza de Tranzit în următoarele trei sau patru 
zile. Nimeni nu va rămâne aici, pe steaua de mare. Aş vrea 
să subliniez încă o dată că locuinţele din ambele locuri vor fi 
excelente, cu mult superioare celor din acest vehicul. 

Vulturul mai făcu o pauză de cincisprezece secunde, ca 
pentru a da timp auditoriului să reacționeze la ceea ce 
spusese, după care continuă: 

— După încheierea acestui anunţ, ecranele de televiziune 
din fiecare apartament vor afişa în mod repetat lista tuturor 
creaturilor de la bord, în ordinea numărului de apartament, 
şi locul în care va fi transportat fiecare. Citirea afişajelor va 
fi foarte simplă. Dacă numele vostru sau codul de 
identificare apare pe monitor cu litere negre pe fond alb, 
veţi fi transferați în Transportor. Dacă numele e scris cu 
litere albe pe fond negru, veţi rămâne aici câteva zile şi apoi 
veţi fi mutaţi la Baza de Tranzit. Pentru informarea voastră, 
în Transportor fiecare specie va avea propria zonă de 
locuit, de sine stătătoare - separată adică. Nu va exista 
amestec între specii, exceptând, bineînţeles, aranjamentele 
simbiotice necesare. Prin contrast. 

— Asta ar trebui să-i încânte pe liderii Consiliului, comentă 
repede Max. De luni întregi se agită pentru separarea 


completă. 

— Viaţa în Baza de Tranzit va implica activităţi comune şi 
comunicare regulată între specii. În distribuirea indivizilor 
în celor două locaţii, am încercat să-l plasăm pe fiecare 
dintre voi în mediul care se potriveşte cel mai bine cu 
personalitatea lui. Selecţiile au fost făcute cu grijă, pe baza 
observaţiilor pe care le-am efectuat atât de aici, în steaua 
de mare, cât şi în timpul pe care l-aţi petrecut pe Rama. 
Este important să înţelegeţi cu toţii că nu va exista 
interacţiune între cele două grupuri după transferare. 
Pentru a fi sigur că-mi înţelegeţi corect spusele, precizez că 
aceia care se mută diseară pe Transportor nu-i vor mai 
vedea niciodată pe cei care urmează să fie transferați la 
Baza de Tranzit. Dacă aţi fot repartizaţi pentru Transportor, 
continuă Vulturul, trebuie să începeţi imediat să vă faceţi 
bagajele şi să fiţi gata de mutare înainte de a veni la cină. 
Dacă vă numărați printre cei care au fost destinaţi să se 
mute la Baza de Tranzit şi consideraţi că repartizarea nu 
este corespunzătoare, puteţi solicita reconsiderarea ei. 
Diseară, după ce toţi rezidenții care au fost selectaţi să fie 
transferați în Transportor vor fi ajuns acolo, mă voi întâlni 
în cantină cu aceia care vor să meargă în Transportor şi nu 
la Baza de Tranzit. Dacă aveţi întrebări, în următoarea oră 
mă voi afla la biroul cel mare din sala de lângă puntea de 
observaţie. 

— Ce ţi-a spus Vulturul? O întrebă Max. 

— Acelaşi lucru pe care l-a spus altor douăzeci de oameni 
din sală care i-au pus aceeaşi întrebare, răspunse Nicole. 
Pentru cei repartizaţi pentru Transportor, nu e posibilă nici 
o schimbare. Vor fi reconsiderate numai cerinţele celor 
programaţi pentru transferarea la Baza de Tranzit. 

— În acel moment. Aăă, a cedat Nai? Întrebă Eponine. 

— Da, răspunse Nicole. Până atunci s-a ţinut destul de 
bine. Când a venit la început în apartamentul nostru, după 
ce s-au afişat listele prima dată, m-am gândit că e 


extraordinar de calmă. Probabil, la început a fost convinsă 
că repartizarea lui Galileo e o greşeală de redactare. 

— Înţeleg cum trebuie să se simtă, spuse Eponine. 
Recunosc că şi mie mi-a stat inima-n loc câteva clipe, până 
am văzut că toţi ceilalţi suntem pe lista de transfer pentru 
Baza de Tranzit. 

— Pun pariu că Nai nu e singura supărată de felul în care 
s-au făcut repartizările, spuse Max. 

Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. 

— Treaba asta chiar că e o mizerie, spuse el clătinând din 
cap. Ce ne-am fi făcut dacă Marius ar fi fost repartizat 
pentru Transportor? 

— E simplu, răspunse repede Eponine. Am fi cerut 
amândoi să mergem cu fiul nostru. 

— Da, spuse Max după un moment de gândire. Cred că ai 
dreptate. 

— Asta discută acum Patrick şi Nai, spuse Nicole. Le-au 
cerut tinerilor să iasă, ca să poată vorbi între patru ochi. 

— Credeţi că Nai poate face faţă acestui stres suplimentar 
atât de curând după. Ăă. Incident? Întrebă Eponine. 

— N-are de ales, spuse Max. Le-au mai rămas doar două 
ore ca să ia o decizie. 

— Acum două ore mi s-a părut că se simte mult mai bine, 
spuse Nicole. E clar că sedativul uşor îşi făcuse efectul. 
Cred că pe Naia speriat-o cel mai mult propria izbucnire. 

— Chiar l-a atacat pe Vultur? Întrebă Eponine. 

— Nu. Un robot a imobilizat-o imediat după ce a ţipat, 
spuse Nicole. Dar îşi pierduse controlul. ar fi putut face 
orice. 

— Fir-ar a dracului de treabă! Exclamă Max. Dacă cineva 
mi-ar fi spus cât am stat în Oraşul de Smarald că Nai e 
capabilă de violenţă, i-aş fi spus. 

Nicole îl întrerupse. 

— Numai un părinte poate să înţeleagă sentimentele 
puternice pe care le are o mamă când e vorba de copilul ei. 


Nai se simţea frustrată de luni întregi. Nu-i aprob reacţia, 
dar în mod sigur înţeleg. 

Nicole se opri. Bătaia din uşă se repetă. Câteva secunde 
mai târziu, Patrick intră în cameră. 

— Mamă, trebuie să vorbesc cu tine. 

— Eu şi Eponine ieşim pe hol, spuse Max. E bine aşa? 

— Mulţumesc, Max. Da, v-aş fi recunoscător, spuse Patrick 
cu greu. 

Nicole nu-l mai văzuse atât de supărat. 

— Nu ştiu ce să fac, spuse Patrick de îndată ce rămase 
singur cu Nicole. Totul se întâmplă atât de repede. Nu cred 
că Nai judecă limpede, dar se pare că nu sunt în stare. 

Glasul i se stinse. 

— Mamă, ea vrea ca noi toţi să solicităm reconsiderare. 
Toţi. Tu, eu, Kepler, Maria, Max. Toţi. Spune că altfel Galileo 
se va considera abandonat. 

Nicole îşi privi fiul. Patrick mai avea puţin şi plângea. N-a 
trăit destul pentru a face faţă unei crize ca aceasta, se 
gândi ea. A fost treaz numai zece ani şi ceva. 

— Ce face Nai acum? Întrebă ea cu blândeţe. 

— Meditează, răspunse Patrick. Spunea că asta o va calma 
şi-i va vindeca spiritul. Şi-i va da tărie. 

— Se aşteaptă ca tu să ne convingi pe noi ceilalţi? 

— Da. Dar, mamă, Nai nici măcar nu s-a gândit că cineva 
ar putea să nu fie de acord cu propunerea ei. N-are nici o 
îndoială că asta trebuie să facem. 

Durerea lui Patrick era evidentă. 

— Tu ce crezi că ar trebui să facem? Întrebă Nicole după o 
perioadă de tăcere. 

— Nu ştiu, răspunse Patrick începând să se plimbe cu paşi 
mari prin cameră. Ca toţi ceilalţi, de îndată ce lista a fost 
afişată, am remarcat că toţi membrii activi ai Consiliului 
sunt transferați în Transportor, la fel şi majoritatea 
oamenilor care au fost luaţi din camerele normale de locuit. 
Oamenii care ne plac şi pe care îi respectăm, precum şi 
majoritatea octopăianjenilor, merg la Baza de Tranzit. Dar o 


înţeleg pe Nai. Nu poate suporta gândul că Galileo va fi 
izolat, rupt definitiv de singurul sistem de sprijin pe care l-a 
cunoscut. 

Ce-ai face în locul lui Nai? O întrebă pe Nicole un glas 
lăuntric. Tu n-ai intrat în panică azi, când te-ai temut că ai 
putea fi despărțită de Benjy? 

— Vrei să vorbeşti cu ea, mamă, după ce termină 
meditaţia? O rugă Patrick. Pe tine te va asculta. Nai a spus 
întotdeauna că are mare respect pentru înţelepciunea ta. 

— Vrei să-i spun ceva anume? Întrebă Nicole. 

— Spune-i. Zise Patrick frângându-şi mâinile, Spune-i că 
nu are ea căderea să decidă ce e mai bine pentru toţi cei 
din grupul nostru. Ea trebuie să se concentreze pe propriile 
hotărâri. 

— E un sfat bun, spuse Nicole. Spune-mi, Patrick, te-ai 
hotărât ce ai să faci dacă Nai decide să meargă în 
Transportor şi noi ceilalţi nu o urmăm? 

— Da, mamă, spuse încet Patrick. Voi merge cu Nai şi 
Galileo. 

Nicole îşi parcă scaunul cu rotile într-un colţ în faţa 
ferestrei de observaţie. Era singură, aşa cum solicitase. 
După-amiaza fusese atât de plină de emoţii încât se simţea 
secătuită. La început, Nicole se gândise că întâlnirea ei cu 
Nai a decurs foarte bine. Nai îi ascultase cu atenţie 
sfaturile, fără să comenteze. De aceea rămase uluită o oră 
mai târziu când Nai, spumegând de mânie, o înfruntase de 
faţă cu Max, Eponine şi Ellie. De fapt, îi înfruntase pe toţi. 

— Patrick mi-a spus că niciunul dintre voi n-o să meargă cu 
noi, spusese Nai. Acum văd cum îmi este răsplătit 
devotamentul constant din toţi aceşti ani. Mi-am smuls 
băieţii din căminul lor din loialitate faţă de voi, prietenii 
mei. l-am lipsit pe Galileo şi Kepler de o copilărie normală 
din respect şi admiraţie pentru tine, Nicole, modelul meu. 
lar acum, când vă rog şi eu o dată ceva. 

— Eşti nedreaptă, Nai, spuse cu blândeţe Ellie. Noi toţi te 
iubim şi suntem profund tulburaţi de toată treaba asta. Am 


fi mers cu tine şi Galileo dacă am fi considerat. 

— Ellie, Ellie, o întrerupse Nai, căzând în genunchi în faţa 
prietenei sale şi izbucnind în lacrimi. Ai uitat toate orele pe 
care le-am petrecut cu Benjy în Avalon? Da, recunosc că am 
făcut-o din proprie voinţă, dar crezi că m-aş fi dedicat atât 
de mult lui Benjy daca nu era fratele tău şi dacă tu nu erai 
cea mai bună prietenă a mea? Ie iubesc, Ellie. Am nevoie de 
sprijinul tău. le rog, te rog să vii cu mine. Măcar tu şi Nikki. 

Şi Ellie plânsese. Înainte ca discuţia să se termine. Nimeni 
din cameră nu avea ochii uscați. La sfârşit, Nai îşi ceruse 
iertare de la fiecare. 

Nicole inspiră adânc şi se uită pe fereastră. Ştia că are 
nevoie de o pauză. În timpul după-amiezii simţise de două 
ori dureri în piept. Nici măcar sondele alea magice nu mă 
pot proteja dacă n-am eu grijă de mine, se gândi ea. 

Uriaşul Transportor staţiona acum la doar câteva sute de 
metri depărtare. Era o operă inginerească uluitoare, mult 
mai mare decât păruse când era lângă Baza de Tranzit. 
Nava spaţială era parcată lateral, astfel încât pe fereastră 
se vedea numai o parte din ea. Suprafaţa de sus a 
Transportorului era un plan lung şi plat, întrerupt pe 
alocuri doar de mici grupuri de aparatură şi nişte cupole 
transparente sau băşici, cum fuseseră iniţial numite, 
localizate conform unui model ordonat pe lungimea şi 
lăţimea planului. Unele cupole erau foarte mari. Una, chiar 
din faţa ferestrei, se înălța la două sute de metri deasupra 
planului orizontal. Alte cupole erau foarte mici. Pe fereastra 
de observaţie se vedeau părţi din unsprezece băşici 
transparente. După-amiaza, în timp ce Transportorul se 
apropia, fuseseră numărate şaptezeci şi opt de cupole. 

Burta 'Transportorului avea o suprafaţă externă de un gri 
metalic. Ea se întindea sub „avion” pe o distanţă de 
aproximativ un kilometru, având fundul rotund şi lateralele 
uşor înclinate. De la distanţă, burta arăta insignifiantă 
comparativ cu vasta suprafaţă plată de cel puţin patruzeci 
de kilometri lungime şi cincisprezece kilometri lăţime. 


Totuşi, de aproape se vedea limpede că interiorul structurii 
cenuşii avea un volum enorm. 

Sub privirea fascinată a lui Nicole, o indentaţie mică de pe 
suprafaţa laterală a burţii cenuşii începu să se lungească şi 
deveni un tub rotund care se extindea în direcţia opusă 
Transportorului. Tubul se apropie de steaua de mare şi 
apoi, după câteva corecţii minore de poziţionare, fu 
conectat la sasul principal. 

Nicole zâmbi în sinea ei. Încă o zi incredibilă în uimitoarea 
mea existenţă, se gândi ea. Îşi schimbă poziţia scaunului şi 
simţi o durere vagă în şold. Aş vrea să fi putut face ceva 
pentru Nai. Dar să ceri tuturor să se sacrifice pentru 
Galileo nu e soluţia corectă. 

Simţi o atingere pe braţ şi se întoarse. Era doctorul Blue. 

— Cum te simţi? Întrebă în culori octopăianjenul. 

— Acum, mai bine, răspunse Nicole. Dar mai devreme am 
avut nişte momente proaste. 

Doctorul Blue o scană pe Nicole cu aparatul de 
monitorizare. 

— Au fost cel puţin două aritmii majore, îi spuse Nicole 
octopăianjenului. Mi le amintesc foarte clar pe amândouă. 

Octopăianjenul doctor studie culorile de pe monitorul 
aparatului. 

— De ce nu m-ai chemat? Întrebă el. 

— M-am gândit să te chem, răspunse Nicole. Dar s-au 
petrecut atâtea. Şi mi-am închipuit că ai treburile tale. 

Doctorul Blue îi dădu un flacon care conţinea un lichid 
albastru deschis. 

— Bea asta, spuse octopăianjenul. Îţi va limita reacţia 
cardiacă la stresul emoţional în următoarele douăsprezece 
ore. 

— Noi doi vom rămâne împreună după plecarea 
Transportorului, nu-i aşa? N-am studiat foarte atent partea 
voastră de listă. 

— Da, răspunse doctorul Blue. Un procent de optzeci şi 
cinci la sută din membrii speciei voastre vor fi transferați la 


Baza de Tranzit. Mai mult de jumătate din octopăianjenii 
care se mută în Transportor sunt alternativi. 

Nicole bău lichidul, apoi întrebă: 

— Ce înţelegi din toată afacerea asta cu transferările? 

— Noi bănuim că întreg experimentul ăsta a ajuns la un 
important punct de bifurcaţie şi că cele două grupuri vor fi 
implicate în activităţi radical diferite. 

Nicole spuse râzând: 

— Nu-mi spui nimic precis. 

— Nu, într-adevăr, răspunse octopăianjenul. 

* 

În cantină se adunară optzeci şi patru de oameni şi nouă 
octopăianjeni la şedinţa de reconsiderare stabilită de Vultur 
la cinci minute după ce ultimii rezidenţi ai stelei de mare 
programaţi iniţial pentru transferarea în Transportor 
plecară prin sas. La şedinţă aveau voie să participe numai 
cei care solicitaseră în mod oficial reconsiderarea 
repartizării. Mulţi alţi membri ai tuturor speciilor mai 
zăboveau încă pe puntea de observaţie sau în zonele 
comune, discutând despre plecare sau aşteptând să afle 
rezultatul şedinţei Vulturului. 

Nicole se întorsese la postul ei de la fereastra de 
observaţie. Stătea în scaunul cu rotile, uitându-se lung la 
Transportor şi reflectând la scenele la care fusese martoră 
în ultima oră. Cei mai mulţi dintre oamenii care plecau 
aveau o dispoziţie festivă, încântați în mod făţiş că nu vor 
mai trăi printre extratereştri. În pragul sasului fuseseră şi 
câteva despărţiri triste, dar surprinzător de puţine. 

Galileo fusese lăsat să petreacă zece minute cu familia şi 
prietenii în zona comună. Patrick şi Nai îl asiguraseră pe 
tânăr, care nu prea manifestase vreo emoție, că ei şi Kepler, 
care încă îşi făcea bagajul, i se vor alătura în Transportor 
înainte de sfârşitul serii. 

Galileo părăsise printre ultimii oameni steaua de mare. 
Fusese urmat de un mic contingent de aviani şi mirmipisici. 
Materia sesilă şi cantalupii rămaşi fuseseră puşi în coşuri 


mari, cărate de un grup de roboţi bloc. Probabil că n-am să 
mai văd niciodată vreun membru al speciei voastre, se 
gândise Nicole când avianul care încheia şirul se întorsese 
şi scosese un țipăt de rămas bun adresat privitorilor. 

În cantină, Vulturul începu şedinţa spunând: 

— Fiecare dintre voi a solicitat să i se reconsidere 
repartizarea şi să i se permită mutarea în Transportor şi nu 
la Baza de Tranzit. La această oră vreau să vă explic alte 
două diferenţe între mediul de viaţă din Transportor şi cel 
din Baza de Tranzit. Dacă, după ce cântăriţi aceste 
informaţii noi, tot mai doriţi să vi se schimbe repartizarea, 
vă vom face pe plac. După cum v-am spus azi după-amiază, 
în Transportor speciile vor fi complet separate, nu se vor 
amesteca. Fiecare specie va fi izolată în habitatul său; mai 
mult decât atât, nu va exista nici un fel de intervenţie din 
partea unei alte inteligenţe, nici măcar a celei pe care o 
reprezint, în treburile fiecărei specii. Nici acum, nici altă 
dată. Niciodată. Fiecare specie din Transportor va fi pe cont 
propriu. Prin contrast, viaţa în lumea caracterizată prin 
interacţiunea speciilor de la Baza de Tranzit va fi 
supravegheată. Nu atât de strict cum a fost pe steaua de 
mare, totuşi, supravegheată. Noi suntem încredinţaţi că 
supravegherea atentă şi monitorizarea sunt esenţiale acolo 
unde trăiesc laolaltă specii diferite. Al doilea factor 
suplimentar este, poate, cel mai important dintre toţi. În 
Transportor nu va exista reproducere. Toţi indivizii care 
locuiesc în Transportor, din toate speciile, vor deveni sterili 
pe viaţă. Celor care trăiesc în Transportor li se vor asigura 
toate elementele necesare unei vieţi lungi şi fericite, dar 
nimeni nu va avea voie să se reproducă. Dimpotrivă, la Baza 
de Tranzit nu va exista nici o restricţie privitor la 
reproducere. Vă rog să mă lăsaţi să termin, spuse Vulturul 
când mai mulţi membri ai publicului încercară să-l 
întrerupă cu întrebări. Mai aveţi două ore să hotărâți. Dacă 
totuşi vreţi să fiţi transferați în 'Transportor, nu trebuie 


decât să vă aduceţi bagajele şi să-i cereţi Marelui Bloc să 
deschidă sasul. 

* 

Pe Nicole n-o surprinse faptul că, acum, Kepler nu mai voia 
să i se schimbe repartizarea şi să meargă în Transportor. 
De la început tânărului îi fusese greu să se hotărască, şi 
dacă solicitase reconsiderarea, o făcuse numai din loialitate 
faţă de mama sa. De atunci, cea mai mare parte a după- 
amiezii şi-o petrecuse cu Maria, pe care se vedea bine că o 
adoră. 

Kepler ceruse ajutorul întregii familii extinse în cazul unei 
certe cu mama sa, însă nu avu loc nici o dispută. Nai fu de 
acord că fiul ei nu trebuie lipsit de plăcerea de a fi tată. Ba 
chiar sugeră, cu mărinimie, că şi Patrick poate să-şi 
reevalueze decizia, dar soţul ei răspunse repede că ea a 
trecut de vârsta la care să poată avea copii şi, în plus, el era 
deja tată pentru Galileo şi Kepler, în multe privinţe. 

Nicole, Patrick, Nai şi Kepler fură lăsaţi singuri într-un 
apartament, pentru despărţirea finală. Fusese o zi a 
lacrimilor şi a emoţiilor devastatoare. Toţi patru erau 
epuizați emoţional. Două mame spuneau adio pentru 
totdeauna fiilor lor. Ultimele lor comentarii avură şi ele o 
asemănare înduioşătoare. Nai îi ceru lui Nicole să-l 
călăuzească pe Kepler cu înţelepciunea ei. Nicole o rugă pe 
Nai să-i ofere în continuare lui Patrick dragostea ei 
necondiționată, lipsită de egoism. 

Apoi Patrick ridică ambele bagaje şi le aruncă pe umeri. În 
timp ce Nai şi cu el ieşeau pe uşă, Kepler stătea lângă 
Nicole şi o ţinea de mână. Abia după ce uşa se închise, 
Nicole dădu drumul râului de lacrimi. Adio, Patrick, se 
gândi ea cu durere. Adio Genevieve, Simone şi Katie. Adio, 
Richard. 

Visele veneau unul după altul, uneori fără pauză. Henry 
râdea de ea pentru că e neagră, apoi un coleg de facultate 
îngâmfat o oprea să facă o greşeală gravă în timpul unei 
banale operaţii de amigdale. Nicole mergea pe o plajă cu 


nisip şi deasupra capului ei atârnau nori negri. În 
depărtare, o siluetă tăcută, cu glugă, îi făcea semn să se 
apropie. Asta-i Moartea, îşi spuse Nicole în vis. Dar era o 
glumă sinistră. Când ajunse lângă siluetă şi-i atinse mâna 
întinsă, Max Puckett îşi scoase gluga şi izbucni în râs. 

Se târa în genunchi într-o conductă de ciment 
întunecoasă, de sub pământ. Genunchii ei începuseră să 
sângereze. Sunt aici, spuse glasul lui Katie. Unde eşti? 
Întrebă Nicole frustrată. Sunt în spa-te-le tău, ma-mă, 
spuse Benjy. Apa începu să umple conducta. Nu pot să-i 
găsesc. Nu pot să-i ajut. 

Nicole înotă cu dificultate. Curentul din conductă era 
puternic. O luă cu el, o scoase afară, deveni un pârâu într-o 
pădure. Hainele lui Nicole se agăţară într-o tufă care atârna 
peste pârâu. Se ridică în picioare şi se eliberă. Porni pe o 
potecă. 

Era noapte. Auzea câteva păsărele şi vedea luna deasupra 
prin câte o spărtură din coroanele copacilor înalţi. Poteca 
şerpuia înainte şi înapoi. Ajunse la o bifurcaţie. Pe unde s-o 
iau? Se întrebă Nicole în vis. Vino cu mine, spuse 
Genevieve, ieşind din pădure şi luând-o de mână. Ce cauţi 
aici? Spuse Nicole. Genevieve râse. Aş putea să te întreb 
acelaşi lucru. 

Katie, tânără, venea pe potecă înspre ele. Bună, mamă, 
spuse ea, luând-o pe Nicole de cealaltă mână. Te deranjează 
dacă merg cu tine? Deloc, răspunse Nicole. 

Pădurea se îndesea în jurul lor. Nicole auzi paşi în spate şi 
se întoarse din mers. Patrick şi Simone îi întoarseră 
zâmbetul. Aproape am ajuns, spuse Simone. Unde mergem? 
Întrebă Nicole. Dumneavoastră trebuie să ştiţi, doamnă 
Wakefield, răspunse Maria. Dumneavoastră ne-aţi spus să 
venim. Fata mergea acum alături de Patrick şi Simone. 

Nicole şi cei cinci tineri intrară într-un luminiş. În mijloc 
ardea un foc de tabără. Omeh veni din cealaltă parte a 
focului şi-i salută. După ce formară un cerc în jurul focului, 
şamanul îşi dădu capul pe spate şi începu să cânte în 


senufo. Sub privirile lui Nicole, faţa lui Omeh începu să se 
cojească de piele, dezvăluindu-i craniul înspăimântător. 
Totuşi incantaţia continua. Nu, nu, spuse Nicole. Nu. 

— Ma-ma, spuse Benjy. Trezeşte-te, ma-ma. Visezi urât. 

Nicole se frecă la ochi. Văzu o lumină în cealaltă parte a 
camerei. 

— Cât e ceasul, Benjy? Întrebă ea. 

— E târziu, ma-ma, răspunse el zâmbind. Kepler a ple-cat 
cu ceilalţi la mi-cul dejun. Am vrut să te lă-săm să dormi. 

— Mulţumesc, Benjy, spuse Nicole mişcându-se uşor pe 
rogojină. 

Simţi durerea din şold. Se uită prin cameră şi-şi aduse 
aminte că Patrick şi Nai plecaseră.' Pentru totdeauna, se 
gândi Nicole, luptându-se cu revenirea durerii. 

— Vrei să faci un duş? Întrebă Benjy. Aş putea să te-ajut să 
te dez-braci şi să te duc în bra-ţe la duş. 

Nicole îşi privi fiul ei care începea să chelească. Am greşit 
făcându-mi griji pentru tine, se gândi ea. Te-ai fi descurcat 
grozav fără mine. 

— Vai, Benjy, mulţumesc, spuse ea. Ar fi foarte plăcut. 

— Am să în-cerc să fiu blând, spuse el descheind nasturii 
halatului mamei sale. Dar te rog să-mi spui dacă te doa-re. 

După ce o dezbrăcă de tot, Benjy o luă în braţe şi porni cu 
ea către duş. După doi paşi se opri. 

— Ce s-a întâmplat, Benjy? Întrebă Nicole. Benjy zâmbi 
fâstăcit. 

— N-am gân-dit pla-nul prea bine, ma-ma, spuse el. 
Trebuia mai întâi să po-tri-vesc apa. 

Se întoarse, o aşeză pe Nicole la loc pe rogojină şi se duse 
la duş. Nicole auzi apa curgând. 

— Po-tri-vit de fier-bin-te, nu-i aşa? Strigă el. 

— Aşa e, răspunse Nicole. 

După câteva secunde, Benjy se întoarse şi o ridică în braţe. 

— Am pus două pro-soa-pe pe jos, ca să nu-ţi fie prea ta-re 
sau prea frig, spuse el. 

— Mulţumesc, fiule. 


Benjy vorbi cu ea în timp ce Nicole stătea pe prosoapele 
de pe podea şi lăsa apa înviorătoare să-i curgă pe corp. Îi 
aduse săpun şi şampon când i le ceru. După ce termină, 
Benjy îşi ajută mama să se şteargă şi să se îmbrace. Apoi o 
duse spre scaunul cu rotile. 

— Apleacă-te, te rog, spuse Nicole când el o aşeză în 
scaun. 

Îl sărută pe obraz şi-i strânse mâna. 

— Îţi mulţumesc pentru tot, Benjy, spuse ea neputând să-şi 
reţină lacrimile care-i inundau ochii. Mi-ai fost de mare 
ajutor. Ai fost minunat. 

Benjy stătea lângă mama sa, tot numai zâmbet. 

— Te iu-besc, ma-ma. Sunt fe-ri-cit să te ajut. 

— Şi eu te iubesc, fiule, spuse Nicole, strângându-i iar 
mâna. Acum vii cu mine la micul dejun? 

— Ăsta era pla-nul meu, spuse Benjy, continuând să 
zâmbească. 

Înainte ca Nicole şi Benjy să termine de mâncat, Vulturul 
veni spre ei în sala cantinei. 

— Doctorul Blue şi cu mine te vom aştepta în camera ta, 
spuse Vulturul. Vrem să-ţi facem un consult fizic amănunţit. 
Când Nicole şi Benjy se întoarseră, în cameră fusese deja 

instalat un echipament medical sofisticat. Doctorul Blue 
injectă alte microsonde direct în pieptul lui Nicole şi un alt 
set de sonde în regiunea rinichilor. Pe toată durata 
consultului, Vulturul şi doctorul Blue conversară în limba în 
culori a octopăianjenilor. Benjy îşi ajută mama când i se 
ceru să se ridice sau să se mişte. Era absolut fascinat de 
talentul Vulturului de a vorbi în culori. 

— Cum ai în-vă-ţat să faci asta? Îl întrebă Benjy pe Vultur 
la un moment dat. 

— Tehnic vorbind, n-am învăţat nimic, răspunse Vulturul. 
Cei care m-au proiectat au adăugat la structura mea o 
pereche de subsisteme specializate, unul care să-mi 
permită să interpretez culorile octopăianjenilor, iar celălalt 
să facă pe fruntea mea modelele colorate. 


— N-a tre-bu-it să mergi la şcoa-lă? Insistă Benjy. 

— Nu, spuse simplu Vulturul. 

— Pro-iec-tan-ţii tâi ar putea să fa-că asta şi pentru mine? 
Întrebă Benjy câteva clipe mai târziu, după ce Vulturul şi 
doctorul Blue îşi reluară discuţia despre starea lui Nicole. 

Vulturul se întoarse şi se uită la Benjy. 

— Eu în-văţ foarte greu, spuse acesta. Ar fi mi-nu-nat dacă 
ci-ne-va mi-ar băga pur şi sim-plu ceva în cre-ier. 

— Nu prea ştim cum să facem asta, spuse Vulturul. 

Când examenul medical se termină, Vulturul îi ceru lui 
Benjy să strângă toate lucrurile lui Nicole. 

— Unde mergem? Întrebă Nicole. 

— La o plimbare cu naveta, spuse Vulturul. Vreau să discut 
cu tine în amănunt despre starea ta fizică şi te duc într-un 
loc unde orice urgenţă poate fi rezolvată rapid. 

— Credeam că lichidul albastru şi toate sondele alea din 
mine sunt suficiente. 

— Vorbim mai târziu despre asta, o întrerupse Vulturul 
luând bagajul de la Benjy şi mulţumindu-i pentru ajutor. 

— Stai aşa, să mă conving că am înţeles bine discuţia din 
această ultimă jumătate de oră, spuse Nicole în microfonul 
din cască, în timp ce naveta se apropia de jumătatea 
drumului dintre steaua de mare şi Baza de Tranzit. Inima 
mea nu mai rezistă decât cel mult zece zile, în ciuda tuturor 
minunilor voastre medicale, rinichii mei abia dacă mai 
funcţionează, iar ficatul meu dă semne de deteriorare 
severă. Am rezumat corect? 

— Da, spuse Vulturul. 

Nicole schiţă un zâmbet forţat. 

— Ai şi vreo veste bună? 

— Mintea ta continuă să funcţioneze admirabil, iar 
contuzia de la şold se va vindeca până la urmă, 
presupunând că nu te vor omori alte boli înainte. 

— Aşadar, îmi propui să mă internez azi în echivalentul 
vostru de spital, acolo la Baza de Tranzit, şi să mi se 


înlocuiască inima, rinichii şi ficatul cu nişte maşinării 
sofisticate care pot îndeplini aceleaşi funcţii? 

— S-ar putea să mai trebuiască înlocuite şi alte organe, 
dacă tot facem o operaţie majoră, spuse Vulturul. 
Pancreasul tău are perioade când nu funcţionează şi 
întregul tău aparat sexual e scos din uz. Ar trebui să te 
gândeşti la o histerectomie totală. 

Nicole clătină din cap. 

— În ce punct îşi pierd toate astea noima? Indiferent ce 
faci acum, e doar o problemă de timp ca un alt organ să 
cedeze. Ce va urma? Plămânii mei? Sau poate ochii? Mi-ai 
face un transplant de creier dacă n-aş mai putea gândi? 

— Am putea să-ţi facem, răspunse Vulturul. 

Nicole rămase tăcută aproape un minut, apoi spuse: 

— Poate că pentru tine nu prea are sens, pentru că în mod 
sigur nu e ceva ce aş putea numi „logic”, dar nu-mi prea 
surâde ideea de a deveni o fiinţă hibrid. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Vulturul. 

— În ce punct încetez să mai fiu Nicole des Jardins 
Wakefield? Dacă inima, creierul, ochii şi urechile îmi sunt 
înlocuite cu nişte maşinării, mai sunt eu Nicole? Sau sunt 
altcineva, altceva? 

— Întrebarea nu are nici o relevanţă, spuse Vulturul. Eşti 
doctor, Nicole. Gândegşte-te la cazul unui schizofrenic care 
trebuie să ia în mod regulat medicamente pentru 
modificarea funcţiilor creierului. Îşi mai păstrează persoana 
asta identitatea? Este aceeaşi întrebare filosofică, privită 
din altă perspectivă. 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Nicole după altă tăcere 
scurtă. Dar asta nu-mi schimbă sentimentele. Îmi pare rău 
dar, dacă am de ales, şi tu mi-ai dat de înţeles că am, refuz 
oferta. Cel puţin azi, în tot cazul. 

Vulturul se uită lung la Nicole câteva secunde. Apoi 
introduse un alt set de parametri în sistemul de control al 
navetei. Vehiculul îşi schimbă direcţia. 

— Ne întoarcem în steaua de mare? Întrebă Nicole. 


— Nu imediat, răspunse Vulturul. Mai întâi vreau să-ţi arăt 
ceva. 

Extraterestrul scoase din punga de la brâu un tub mic 
care conţinea un lichid albastru şi un dispozitiv necunoscut. 

— 'Te rog să-mi dai braţul. Nu vreau să mori înainte ca 
după-amiaza aceasta să se fi încheiat. 

* 

În timp ce se apropiau de Modulul de Locuit de la Baza de 
Tranzit, Nicole i se plânse Vulturului de modul „mai puţin 
cinstit” în care fusese rezolvată împărţirea rezidenţilor 
stelei de mare în două grupuri. 

— Ca de obicei, spuse Nicole, nu poţi fi acuzat că ai spus o 
minciună - doar că ai tăinuit informaţii vitale. 

— Uneori, pentru noi nu există moduri bune de a îndeplini 
o sarcină. În acele cazuri alegem modul de acţiune cel mai 
puţin nesatisfăcător. Ce te aşteptai să facem? Să le spunem 
de la început rezidenţilor că n-o să avem grijă de toţi la 
nesfârşit, generaţie după generaţie? S-ar fi creat un haos. 
În plus, nu cred că apreciezi suficient tot ce-am făcut noi. 
Am salvat mii de fiinţe de pe Rama, dintre care majoritatea 
probabil că ar fi murit într-un conflict interspecii dacă nu 
interveneam noi. Nu uita că toate fiinţele, inclusiv cele 
repartizate pentru Transportor, vor avea voie să-şi ducă 
viaţa până la sfârşit. 

Nicole rămase tăcută. Încerca să-şi imagineze cum avea să 
fie viaţa în Transportor fără reproducere. Mintea ei duse 
scenariul într-un posibil viitor îndepărtat, când nu vor mai 
rămâne doar câţiva indivizi. 

— N-aş vrea să fiu ultimul om rămas în viaţă în 
Transportor, spuse ea. 

— Acum vreo trei milioane de ani a existat în această parte 
a galaxiei o specie care, timp de aproape un milion de ani, a 
cunoscut prosperitatea. Membrii acestei specii erau 
ingineri formidabili şi au construit unele din cele mai 
uimitoare clădiri văzute vreodată. Sfera lor de influenţă s-a 
extins rapid, până au ajuns să domine o regiune care 


acoperea mai mult de douăzeci de sisteme stelare. Era o 
specie era erudită, miloasă şi înţeleaptă. Dar au făcut o 
greşeală fatală. 

— Ce greşeală? Întrebă curioasă Nicole. 

— Genomul lor conţinea mult mai multe informaţii decât al 
vostru. Reprezenta rezultatul a patru miliarde de a ani de 
evoluţie naturală şi era extrem de complicat. Primele lor 
experienţe de inginerie genetică, realizate atât pe alte 
specii, cât şi pe ei înşişi, au avut un succes fără seamăn. Ei 
credeau că înţeleg ceea ce fac. Dar, fără ştirea lor, încet dar 
sigur, robusteţea genelor transmise de la o generaţie la alta 
se deteriora. Când în sfârşit au înţeles ce şi-au făcut singuri, 
era prea târziu. Nu conservaseră nici un specimen „curat”, 
intact, din zilele de început, de dinainte de a fi început să-şi 
modifice genele. Nu exista cale de întoarce. Nu puteau face 
nimic. Imaginează-ţi că eşti nu doar ultimul membru al 
grupului tău de pe o navă spaţială izolată precum 
Transportorul, ci ultimul supravieţuitor al unei specii cu 
istorie, artă şi cunoştinţe bogate. Enciclopedia noastră 
conţine multe poveşti de felul ăsta şi fiecare cuprinde cel 
puţin o lecţie intuitivă. 

Naveta trecu printr-un port deschis în modulul sferic şi se 
opri lângă un perete. Pe fiecare parte se activau automat 
braţe de oprire, pentru a ţine vehiculul în loc. O rampă 
ducea de la navetă la o pasarelă care, la rândul ei, ducea 
spre centrul complexului de transport. 

Nicole râse. 

— Conversaţia noastră m-a absorbit atât de tare încât nici 
nu m-am uitat la modulul ăsta din afară. 

— N-ai fi văzut multe lucruri noi, replică Vulturul. Apoi 
extraterestrul se întoarse spre Nicole, îi luă mâinile 
înmănuşate şi îi spuse ceva foarte neobişnuit. 

— În mai puţin de o oră vei trăi ceva ce te va ului şi-ţi va 
stârni emoţiile. La început ne-am gândit ca această excursie 
să fie o surpriză totală. Dar, dată fiind starea slăbită a 
organismului tău, nu putem risca să te copleşească 


impactul emoţional. De aceea am hotărât să-ţi spunem de la 
început ce vom face. 

Nicole îşi simţi pulsul accelerându-se. Despre ce vorbeşte? 
Se întrebă ea. Ce poate fi atât de neobişnuit.? 

— Vom urca într-un vehicul mic care ne va duce câţiva 
kilometri în acest modul. La capătul acestei scurte călătorii 
te vei reîntâlni cu fiica ta Simone şi cu Michael O'Toole. 

— Poftim?! Strigă Nicole smulgându-şi mâinile din ale 
Vulturului şi punându-le pe cască. Am auzit bine? Ai spus că 
am să-i văd pe Simone şi pe Michael? 

— Da, răspunse Vulturul. Te rog, Nicole, încearcă să te 
linişteşti. 

— Dumnezeule! Exclamă Nicole ignorându-i vorbele. Nu- 
mi vine să cred. Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Sper că nu 
e o glumă crudă. 

— Te asigur câ nu e. 

— Dar cum se face că Michael e încă în viaţă? Întrebă 
Nicole. Trebuie să aibă cel puţin o sută douăzeci de ani. 

— L-am ajutat cu magia noastră medicală, cum o numeşti 
tu. 

— O, Simone, Simone! Strigă Nicole. E adevărat? Chiar e 
adevărat? 

Lacrimile întârziaseră să apară, din cauza şocului. Acum îi 
curgeau şiroaie pe obraji. În ciuda durerii din şold, Nicole 
aproape sări de pe locul ei ca să-l îmbrăţişeze pe Vultur. 

— Mulţumesc, o, îţi mulţumesc! Nici nu ştii cât înseamnă 
asta pentru mine. 

Vulturul ţinu în loc scaunul lui Nicole în ascensorul cu care 
coborau în centrul principalului complex de transport. Ea 
aruncă o privire în jur. Staţia era exact ca aceea pe care şi-o 
amintea de la Baza de Tranzit din apropierea lui Sirius. 
Avea cam douăzeci de metri înălţime şi era circulară. O 
jumătate de duzină de trotuare mobile înconjurau zona 
centrală, fiecare ducând într-un alt tunel boltit. Deasupra 
tunelelor, în dreapta, erau două structuri cu mai multe 
nivele. 


— Trenurile care fac legătura între module pleacă de 
acolo, de sus? Întrebă Nicole, amintindu-şi călătoria făcută 
cu Simone şi Katie când erau mici. 

Vulturul dădu din cap. Împinse scaunul ei cu rotile pe unul 
din trotuarele în mişcare şi părăsiră centrul staţiei. 
Parcurseră câteva sute de metri printr-un tunel, apoi 
trotuarul mobil se opri. 

— Maşina noastră trebuie să fie chiar în dreapta, în primul 
coridor, spuse Vulturul. 

Mica maşină, care se deschidea de sus, avea două locuri. 
Vulturul o ridică în braţe pe Nicole şi o aşeză pe un loc, apoi 
strânse scaunul cu rotile într-un pachet nu mai mare ca o 
servietă şi-l puse într-un buzunar din exteriorul vehiculului. 
Curând după aceea, maşina porni prin labirintul de culoare 
fără ferestre, de un crem pal. Nicole era extraordinar de 
tăcută. Încerca să se convingă pe sine că-şi va revedea în 
scurt timp fiica pe care o lăsase într-un alt sistem stelar cu 
foarte mulţi ani în urmă. 

Călătoria prin Modulul de Locuit părea interminabilă. La 
un moment dat se opriră şi Vulturul îi spuse lui Nicole că 
poate să-şi scoată casca. 

— Suntem aproape? Întrebă ea. 

— Încă nu, dar ne aflăm deja în zona lor atmosferică. De 
două ori întâlniră extratereştri fascinanţi, în vehicule care 
mergeau în direcţia opusă, dar Nicole era prea emoţionată 
ca să fie atentă şi la altceva decât la ceea ce se petrecea în 
mintea ei. Linişteşte-te, îi spuse un glas interior. Nu fi 
absurd, răspunse alt glas. Sunt pe cale să-mi văd o fiică pe 
care n-am mai văzut-o de patruzeci de ani. N-am cum să 
rămân calmă. 

— În felul ei, viaţa lor a fost tot atât de ieşită din comun ca 
a ta, spunea Vulturul. Diferită, fireşte, total diferită. Azi- 
dimineaţă devreme, când l-am dus pe Patrick să-i vadă. 

— Ce-ai spus? Întrebă brusc Nicole. Ai spus că Patrick i-a 
văzut azi dimineaţă? L-ai dus pe Patrick să-şi vadă tatăl? 


— Da, răspunse Vulturul. Întotdeauna am avut în plan 
această revedere, atâta timp cât totul mergea conform 
programului. De fapt, nici tu şi nici Patrick nu i-aţi fi văzut 
pe Simone, Michael şi copiii lor. 

— Copii! Exclamă Nicole. Mai am şi alţi nepoți! 

— Decât după ce vă veţi fi instalat la Baza de Tranzit, dar 
când Patrick a solicitat reconsiderarea. Ei bine, ar fi fost 
lipsit de inimă să-l lăsăm să plece pentru totdeauna fără să- 
şi vadă tatăl biologic. 

Nicole nu se mai putu abţine, se întoarse şi-l sărută pe 
Vultur pe obrazul cu pene. 

— Şi Max spunea că nu eşti decât o maşină rece. Cât s-a 
înşelat! Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc în numele lui Patrick. 

Tremura de emoție. În clipa următoare, nu mai putu să 
respire. Vulturul opri repede maşina. 

— Unde mă aflu? Întrebă Nicole, ieşind dintr-o ceaţă 
deasă. 

— Suntem parcaţi chiar în interiorul zonei împrejmuite în 
care trăiesc Michael, Simone şi copiii lor, spuse Vulturul. 
Suntem aici de aproximativ patru ore. Ai adormit. 

— Am avut un atac de inimă? Întrebă Nicole. 

— Nu chiar. Doar o dereglare. M-am gândit să te duc 
imediat la spital, dar am decis să aştept până te trezeşti. În 
plus, am la mine majoritatea medicamentelor. 

Vulturul se uită la ea cu ochii lui intens albaştri. 

— Ce vrei, Nicole? Întrebă el. Să-i vizitezi pe Simone şi pe 
Michael, cum am plănuit, sau să mergi la spital? E alegerea 
ta, dar înţelege că. 

— Ştiu, îl întrerupse Nicole oftând, trebuie să am grijă să 
nu mă agit prea mult. Vreau s-o văd pe Simone, chiar dacă 
ăsta e ultimul lucru din viaţa mea. Poţi să-mi dai ceva care 
să mă calmeze, dar să nu mă facă apatică sau să mă 
adoarmă? 

— Un sedativ slab te va ajuta, dacă te străduieşti în mod 
conştient să-ţi stăpâneşti emoţiile, spuse Vulturul. 

— În regulă. Îmi voi da toată silinţa. 


Vulturul băgă maşina pe un drum pavat, străjuit de copaci 
înalţi. Nicole îşi aminti de toamna pe care o petrecuse în 
New England cu tatăl ei, în adolescenţă. Frunzele din 
copaci erau roşii, aurii şi maro. 

— E frumos, spuse ea. 

Maşina se înscrise într-o curbă şi trecu pe lângă un gard 
alb care împrejmuia o zonă cu iarbă. În ţarc erau patru cai. 
Printre ei mergeau doi oameni, doi adolescenţi. 

— Tinerii sunt reali, spuse Vulturul. Caii sunt simulări. În 
vârful unui deal cu pantă lină era o casă albă, mare, cu 
două nivele şi acoperiş negru. Vulturul trase pe aleea 
circulară şi opri maşina. Un moment mai târziu, uşa casei se 
deschise şi dinăuntru ieşi o femeie înaltă, frumoasă, neagră 
ca tăciunele, cu părul încărunţit. 

— Mamă! Strigă Simone, luând-o la fugă spre maşină. 
Nicole abia avu timp să deschidă portiera că Simone se şi 
aruncă în braţele mamei sale. Cele două femei se sărutară 
şi se îmbrăţişară plângând. Niciuna nu putea vorbi. 

— Vizita lui Patrick a fost dulce-amară, spuse Simone 
punând jos ceaşca de cafea. A stat aici peste două ore, dar 
parcă au fost doar câteva minute. 

Cei trei stăteau la o masă care dădea spre terenul 
unduitor care înconjura casa. Nicole se uita pe fereastră la 
scena idilică. 

— În mare parte e o iluzie, fireşte, spuse Michael. Dar una 
foarte bună. Dacă n-ai şti, ai crede că eşti în Massachusetts 
sau în sud, în Vermont. 

— Toată cina asta mi s-a părut un vis, spuse Nicole. Încă n- 
am acceptat că tot ce se întâmplă este adevărat. 

— La fel am simţit noi aseară când ni s-a spus că în 
dimineaţa asta o să-l vedem pe Patrick, spuse Simone. Nici 
eu, nici Michael n-am închis un ochi toată noaptea. 

Râse. 

— La un moment dat eram convinşi că vom întâlni un 
Patrick „fals” şi ne gândeam ce întrebări să-i punem la care 
numai adevăratul Patrick să poată răspunde. 


— Abilitatea lor tehnică este uluitoare, spuse Michael. 
Dacă voiau să creeze un Patrick robot şi să-l dea drept 
individul autentic, ne-ar fi fost foarte greu să discernem 
adevărul. 

— Dar n-au făcut-o, spuse Simone. Am ştiut din primele 
minute că e adevăratul Patrick. 

— Cum ţi s-a părut? Întrebă Nicole. În zăpăceala din 
ultima zi, n-am avut ocazia să vorbesc prea mult cu el. 

— Resemnat, în mare măsură, dar convins că a luat decizia 
corectă, spuse Simone. A spus că probabil vor trece 
săptămâni întregi până să-şi clarifice emoţiile pe care le-a 
trăit în ultimele douăzeci şi patru de ore. 

— Asta e valabil pentru noi toţi, spuse Nicole. La masă se 
lăsă o scurtă tăcere. 

— Eşti obosită, mamă? Întrebă Simone. Patrick ne-a 
povestit despre problemele tale de sănătate, iar în după- 
amiaza asta când am primit mesajul că întârziaţi. 

— Da, sunt puţin obosită, spuse Nicole. Dar în mod sigur n- 
aş putea dormi. Cel puţin nu acum, imediat. 

Îşi dădu scaunul cu rotile în spate. 

— Aş vrea totuşi să merg la toaletă. 

— Sigur, spuse Simone sărind de la locul ei. Vin cu tine. 
Simone îşi însoţi mama pe un hol lung, cu o podea care 
imita lemnul. 

— Aşadar, aici cu tine locuiesc şase copii, între care cei trei 
pe care i-ai purtat? 

— Aşa este, răspunse Nicole. Michael şi cu mine am avut 
doi băieţi şi două fete prin „metoda naturală”, cum ai numit- 
o tu. Primul băiat, Darren, a murit la şapte ani. E o poveste 
lungă. Dacă avem timp, am să ţi-o spun mâine. Restul 
copiilor s-au dezvoltat din embrioni, în laboratoare. 

Ajunseră la uşa toaletei. 

— Ştii câţi copii au „dezvoltat” Vulturul şi colegii lui? 
Întrebă Nicole. 

— Nu, răspunse Simone. Dar mi-au spus că mi-au prelevat 
din ovare peste o mie de ovule sănătoase. 


În drumul de întoarcere în sufragerie, Simone îi spuse 
mamei sale că toţi copiii care se născuseră prin „metoda 
naturală” trăiseră toată viaţa cu Michael şi cu ea. Soții lor, 
care, fireşte, erau de asemenea produsul spermei lui 
Michael şi al ovulelor ei, fuseseră selectaţi în urma unei 
tehnici de potrivire genetică pusă la punct de extratereştri. 

— Aşadar, căsătoriile astea au fost aranjate? Întrebă 
Nicole. 

— Nu chiar, răspunse Simone râzând. Fiecare copil 
natural a făcut cunoştinţă cu mai mulţi posibili parteneri, 
care trecuseră toţi prin selectarea genetică. 

— Şi n-ai avut probleme cu nepoţii tăi? 

— Nimic „semnificativ din punct de vedere statistic”, ca să 
folosesc exprimarea lui Michael. 

Când ajunseră în sufragerie, masa era goală. Michael le 
spuse că a mutat cafetiera şi ceştile în birou. Nicole îi urmă 
într-un birou mare, masculin, cu rafturi din lemn de culoare 
închisă şi un foc arzând în cămin. 

— Focul este real? Întrebă Nicole. 

— Bineînţeles că da, spuse Michael şi se aplecă în fotoliul 
moale. Ai întrebat de copii şi fireşte că vrem să-i cunoşti, 
dar n-am vrut să te suprasolicităm. 

— Înţeleg şi sunt de acord cu voi, spuse Nicole luând o 
gură de cafea proaspătă. N-am fi avut o cină atât de tihnită 
şi plină de informaţii dacă mai erau de faţă alte şase 
persoane. 

— Nu uita de cei paisprezece nepoți, spuse Simone. Nicole 
se uită la Michael şi zâmbi. 

— lartă-mă, Michael, dar tu eşti partea cea mai ireală a 
acestei seri, spuse ea. Ori de câte ori mă uit la tine îmi stă 
mintea în loc. Trebuie să fii cu patruzeci de ani mai bătrân 
decât mine, dar nu arăţi nici cu o zi peste şaizeci, ba chiar 
pari categoric mai tânăr decât atunci când v-am lăsat la 
Baza de Tranzit. Cum e posibil? 

— Tehnica lor este absolut magică, spuse Michael. Mi-au 
refăcut practic toate organele şi sistemele. Inima, plămânii, 


ficatul, întreg aparatul digestiv şi excretor şi majoritatea 
glandelor endocrine mi-au fost înlocuite de mai multe ori cu 
echivalente funcţionale mai mici şi mai eficiente. Oasele, 
muşchii, nervii şi vasele de sânge sunt toate susţinute de 
milioane de implanturi microscopice care nu doar asigură 
îndeplinirea funcţiilor vitale ci şi, în multe cazuri, întineresc 
pe cale biochimică celulele îmbătrânite. Pielea mea e făcută 
dintr-un material special pe care l-au perfectat abia de 
curând, material care are toate proprietăţile pielii umane 
adevărate, dar nu îmbătrâneşte niciodată. O dată pe an mă 
duc la spitalul lor. Două zile sunt inconştient, dar când ies 
de acolo sunt efectiv un om nou. 

— Te superi dacă te rog să vii aici şi să mă laşi să te ating? 
Întrebă Nicole râzând. Înţelegi, desigur, că mi-e greu să 
cred ce spui. 

Michael O'Toole traversă camera şi îngenunche lângă 
scaunul cu rotile. Nicole întinse mâna şi atinse pielea feţei 
lui. Era netedă şi suplă, ca a unui tânăr. Ochii lui erau vioi şi 
limpezi. 

— Şi creierul tău, Michael? Întrebă încetişor Nicole. Ce i- 
au făcut creierului tău? 

El zâmbi. Nicole observă că n-avea nici un rid pe frunte. 

— Multe, spuse Michael. Când a început să mă lase 
memoria, mi-au recondiționat hipotalamusul. Ba chiar i-au 
adăugat o mică structură de-a lor, ca să-mi dea o capacitate 
mai mare. Acum vreo douăzeci de ani mi-au instalat şi ceea 
ce ei numesc „sistem operativ mai bun”, ca să-mi ascută 
procesul gândirii. 

Michael se afla la mai puţin de un metru de ea. Lumina 
focului se reflecta pe faţa lui. Un noian de amintiri o năpădi 
dintr-o dată. Îşi aminti ce prieteni apropiaţi fuseseră în 
Rama, precum şi momentele lor de intimitate din perioada 
în care Richard dispăruse şi-l crezuseră pierdut. Îi atinse 
din nou faţa. 

— Şi eşti tot Michael O'Toole? Întrebă ea. Sau au devenit 
altcineva, în parte om şi în parte extraterestru? 


EI se ridică fără o vorbă şi se întoarse pe fotoliu. Se mişca 
precum un atlet, nu ca un om în vârstă de peste o sută 
douăzeci de ani. 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, spuse el. Îmi amintesc limpede 
toate detaliile copilăriei mele din Boston şi toate celelalte 
faze importante a vieţii mele. Din câte ştiu, sunt tot acelaşi, 
mai mult sau mai puţin. 

— Pe Michael continuă să-l intereseze extrem de mult 
religia, precum şi creaţia, spuse Simone. Dar s-a schimbat 
puţin - pe toţi ne-au schimbat experienţele trăite. 

— Am rămas un romano-catolic devotat, spuse Michael, şi 
încă-mi mai spun zilnic rugăciunile. Dar, fireşte, lucrurile pe 
care le-am văzut, Simone şi ca mine, mi-au schimbat drastic 
concepţia despre Dumnezeu şi despre omenire. Credinţa mi 
s-a întărit. În principal datorită discuţiilor lămuritoare cu. 

Se opri şi se uită la Simone, care interveni: 

— În primii ani, Michael şi cu mine eram singuri la prima 
Bază de Tranzit, în apropiere de Sirius, a fost foarte greu. 
Vorbeam între noi, nu mai aveam pe nimeni altcineva. Eu 
eram o copilă, iar Michael un bărbat matur. Nu puteam să 
discut despre fizică, religie şi multe alte subiecte preferate 
de el. 

— N-au existat probleme majore, spuse Michael. Doar că 
amândoi ne simţeam singuri, într-un fel ciudat. Ce aveam 
împreună era formidabil. Dar amândoi aveam nevoie de 
altceva, ceva în plus. Inteligența de la Baza de Tranzit, sau 
cum s-o numi puterea care avea grijă de noi, a sesizat 
situaţia. Şi-a dat seama că nici Vulturul nu ne poate 
îndeplini toate nevoile individuale. Aşa că a creat pentru 
fiecare dintre noi un tovarăş, într-un fel cam ca Vulturul. 

— A fost o idee genială care a îndepărtat tensiunea 
emoţională care ne ameninţa căsnicia perfectă. Când 
Sfântul Michael. 

— Dragă, te rog, lasă-mă pe mine să povestesc partea 
asta, o întrerupse Michael pe Simone. Într-o seară, la 
aproape doi ani după ce aţi plecat, tu şi ceilalţi, Simone era 


în dormitor şi o alăpta pe Katya, când am auzit o bătaie în 
uşă. Am presupus că era Vulturul. Când am deschis uşa, în 
prag stătea un bărbat cu părul negru, buclat şi ochi 
albaştri, o reconstituire perfectă a Sfântului Michael de 
Siena. El m-a informat că Vulturul nu va mai interacţiona cu 
noi şi că el va fi noul intermediar dintre mine şi inteligenţa 
care guverna Baza de Tranzit. 

Acum interveni Simone. 

— Sfântul Michael a venit echipat cu cunoştinţe vaste de 
istoria Pământului şi catolicism şi fizică şi tot ce nu ştiam eu. 

— În plus, spuse Michael, ridicându-se de pe fotoliu, era 
dispus să-mi răspundă la întrebările privitoare la ce se 
petrecea în jurul nostru la Baza de Tranzit. Nu că Vulturul 
n-ar fi fost dispus, dar Sfântul Michael se purta mult mai 
cald, mai apropiat. Ca şi cum ei sau Dumnezeu l-ar fi trimis 
să-i fie tovarăş minţii mele. 

Nicole se uită de la Michael la Simone. Faţa lui Michael era 
absolut radioasă. Fervoarea religioasă nu l-a părăsit, se 
gândi ea. A fost doar redirecţionată. 

— Şi acest personaj, Sfântul Michael, mai e încă pe aici? 
Întrebă Nicole, luând ultima gură de cafea. 

— Categoric, spuse Michael. Pe Patrick nu i l-am prezentat 
- timpul a fost prea scurt, cum a spus Simone - dar vrem 
neapărat ca tu să-l cunoşti. 

Michael începu să se plimbe prin cameră, debordând 
dintr-o dată de energie. 

— Mai ţii minte întrebările alea ale lui Richard despre cine 
a construit Baza de Tranzit şi Rama şi în ce scop? Sfântul 
Michael cunoaşte toate răspunsurile. Şi explică totul atât de 
elocvent! 

— Doamne sfinte, spuse Nicole cu o uşoară undă de 
sarcasm, personajul ăsta pare fantastic. Mult prea bun ca 
să fie adevărat. Când voi avea prilejul să-l cunosc pe Sfântul 
Michael? 

— Chiar acum dacă vrei, spuse Michael cu nerăbdare. 


— Bine, spuse Nicole, înăbuşindu-şi un căscat. Dar nu uita 
că-s o babă obosită, bolnavă şi arţăgoasă. Nu pot să stau 
trează la nesfârşit. 

Michael se duse cu pas vioi la uşa din capătul depărtat al 
biroului. 

— Sfinte Michael, strigă el, vrei, te rog, să vii să o cunoşti 
pe Nicole, mama lui Simone? 

Câteva secunde mai târziu, în cameră intră un preot tânăr, 
abia trecut de douăzeci de ani. Sfântul Michael traversă 
încăperea şi se opri lângă scaunul cu rotile al lui Nicole. 

— Sunt încântat, spus el cu un glas care te vrăjea. De 
foarte mulţi ani aud vorbindu-se de dumneata. 

Nicole întinse mâna şi-l studie cu atenţie pe extraterestru. 
Nimic din ce vedea nu-i spunea că individul ăsta poate fi 
altceva decât o fiinţă umană. Dumnezeule, se gândi repede 
Nicole, pe lângă tehnica fantastică au şi un ritm de a învăţa 
de-a dreptul uluitor. 

— Să lămurim de la bun început o treabă, îi spuse ea 
Sfântului Michael cu un zâmbet strâmb. Sunt prea mulţi 
Michael aici. Eu nu am de gând să mă adresez ţie cu Sfântul 
Michael, cum fac ceilalţi. Nu e stilul meu. Să-ţi spun doar 
Sfântul, sau Mike, sau chiar Mikey - ce preferi? 

— Când sunt amândoi prin preajmă, eu îi spun soţului meu 
Michael cel Mare, spuse Simone. Se pare că merge. 

— Bine, spuse Nicole. Cum spunea mereu Richard: „Când 
eşti la Roma.” Ia loc, Michael, aici, lângă scaunul meu. 
Michael cel Mare te-a lăudat atât de mult încât nu vreau ca, 
din cauza auzului meu prost, să scap vreuna din perlele 
înţelepciunii tale. 

— Mulţumesc, Nicole, spuse Sfântul Michael cu un zâmbet 
aparte. Michael şi Simone au preamărit şi virtuțile tale, dar 
se vede bine că vorbele lor au fost prea sărace ca să-ţi 
descrie adecvat ascuţimea minţii. 

Are şi personalitate, se gândi Nicole. Oare minunile vor 


înceta vreodată? 
* 


O oră mai târziu, după ce Simone o ajută să se culce în 
camera de oaspeţi din capătul holului, Nicole stătea întinsă 
pe o parte, uitându-se către ferestre. Deşi era foarte 
obosită, nu putea dormi. Mintea ei, prea activă, trecea în 
revistă iar şi iar evenimentele zilei. 

Poate ar trebui să sun şi să cer ceva care să mă ajute să 
dorm, se gândi Nicole şi întinse mâna automat spre butonul 
de pe noptieră. Simone şi Sfântul Michael ar veni dacă aş 
suna. El poate să facă tot ce poate Vulturul. 

Liniştită că într-adevăr poate solicita ajutor în caz că 
insomnia persista, Nicole se întoarse pe spate şi dădu frâu 
liber minţii. 

Gândurile i se concentrară pe cele văzute şi auzite de la 
sosirea în această enclavă izolată în care trăiau Michael, 
Simone şi familia lor. Sfântul Michael îi explicase că acest 
pseudo New England era un mic sector din interiorul 
Modulului de Locuit al Bazei de Tranzit şi că în vecinătate 
se mai aflau alte câteva sute de specii care erau rezidenţi 
semipermanenţi. Nicole întrebase de ce Michael cel Mare şi 
Simone aleseseră o existenţă separată de ceilalţi. Michael 
O'Toole răspunsese: 

— Ani întregi am trăit într-un mediu cu multe specii. De 
fapt, atât în perioada când ni s-au născut cei patru copii 
naturali, cât şi după naşterea lor, păream a fi întruna goniţi 
din loc în loc pentru a ni se testa adaptabilitatea şi 
compatibilitatea cu o gamă largă de alte specii de plante şi 
animale. Sfântul Michael a confirmat ceea ce bănuiam noi la 
vremea respectivă, şi anume că gazdele noastre ne 
expuneau în mod intenţionat la o varietate de medii pentru 
a aduna mai multe informaţii despre noi. 

Michael cel Mare se oprise o clipă, de parcă se lupta cu 
emoţiile. 

— În acele zile de început, greutăţile întâmpinate de noi 
pe plan psihic au fost imense. De îndată ce ne adaptam la 
un anume set de condiţii de trai, ele se schimbau brusc. 
Încă mai cred că Darren n-ar fi murit dacă în acea lume 


subterană n-ar fi fost toate atât de ciudate. Iar altă dată era 
cât pe ce s-o pierdem şi pe Katya, când avea numai doi ani 
şi o creatură marină asemănătoare cu un calmar i-a luat 
curiozitatea drept un act de agresiune. 

Intervenise Simone. 

— După ce am fost adormiţi a doua oară şi transportaţi la 
această Bază de Tranzit, şi Michael şi eu ne simţeam 
epuizați după atâţia ani de testare. Copiii erau deja adulţi şi 
începeau să-şi formeze propriile familii. Am cerut puţină 
intimitate, şi ni s-a acordat. 

— Ieşim totuşi în lumea de afară, dar interacţionăm cu 
fiinţele exotice din sistemele solare îndepărtate pentru că 
aşa vrem noi, nu pentru că ni s-ar impune, adăugase 
Michael. Sfântul Michael ne ţine la curent cu tot ce fac 
creaturile mingi de baschet, cangurii care sar până la cer şi 
broaştele țestoase zburătoare. El este fereastra noastră de 
informare spre restul Bazei de Tranzit. 

Sfântul Michael este extraordinar, se gândi Nicole, şi mult 
mai avansat chiar şi decât Vulturul. Răspunde cu mare 
siguranţă la toate întrebările. Dar are ceva care mă pune 
pe gânduri. Oare toate răspunsurile precise despre 
Dumnezeu şi originea şi destinul universului sunt cu 
adevărat corecte? Sau Sfântul Michael a fost programat pe 
baza puternicei credinţe religioase a lui Michael, să fie 
tovarăşul lui perfect? 

Nicole se întoarse pe-o parte şi se gândi la relaţia ei cu 
Vulturul. Poate că sunt invidioasă pentru că Michael pare să 
fi învăţat atât de multe. Iar Vulturul nu e dispus sau nu e în 
stare să răspundă la întrebările mele. Dar cine e mai 
câştigat, copilul cu un mentor care ştie şi spune totul, sau 
cel al cărui profesor îl ajută să găsească propriile 
răspunsuri? Nu ştiu. Nu ştiu. Dar ce a desenat Sfântul 
Michael pe planşă a fost al dracului de impresionant. 

— Nu înţelegi, Nicole, sărise Michael cel Mare de pe 
scaunul său pentru a suta oară, noi toţi participăm la 
marele experiment al lui Dumnezeu. Acest întreg univers, 


nu doar galaxia noastră, ci toate galaxiile care se întind 
până la capătul cerului, îi va furniza lui Dumnezeu o singură 
informaţie esenţială. El caută perfecțiunea, căci o dată ce 
universul e pus în mişcare prin transformarea energiei în 
materie, acest mic set de parametri iniţiali va evolua, de-a 
lungul miliardelor de ani şi va ajunge la o armonie perfectă, 
o mărturie a iscusinţei desăvârşite a Creatorului. 

Lui Nicole îi fusese destul de greu să priceapă matematica 
superioară, dar în mod sigur înţelese esenţa diagramelor pe 
care le trasase Sfântul Michael pe planşa din birou. 

— Aşadar, în momentul de faţă, îi spusese Nicole 
extraterestrului cu păr buclat şi ochi albaştri, există 
nenumărate alte universuri în evoluţie, fiecare fiind 
întemeiat de Dumnezeu în condiţii iniţiale diferite, iar 
Dumnezeu v-a strecurat cumva pe tine, pe Vultur, Baza de 
Tranzit şi Rama în interiorul acestui proces de evoluţie 
pentru a dobândi informaţii? Iar scopul tuturor acestora 
lucruri este ca Dumnezeu să poată stabili o construcţie 
matematică asociată cu creaţia care va produce 
întotdeauna un rezultat armonios? 

— Exact, răspunsese Sfântul Michael arătând din nou spre 
diagramă. Imaginează-ţi că acest sistem de coordonate pe 
care l-am desenat este o reprezentare simbolică, 
bidimensională a hipersuprafeţei disponibile de parametri 
care definesc momentul creaţiei, momentul în care energia 
se transformă pentru prima dată în materie. Orice 
aranjament sau vector reprezentând un anume set de 
condiţii iniţiale pentru un univers dat poate fi reprezentat 
ca un singur punct pe diagrama mea. Dumnezeu caută şi a 
căutat mereu un set de condiţii iniţiale foarte special, dens, 
închis, localizat pe această hipersuprafaţă matematică. 
Acest set special pe care-l caută El are proprietatea că 
oricare din elementele lui, adică orice matrice de condiţii 
pentru momentul creaţiei aleasă din interiorul acestui set, 
va produce un univers care, până la urmă, va avea ca 
rezultat armonia. 


Aici intervenise Michael O'Toole. 

— Este aproape imposibil să creezi un univers în care 
toate fiinţele vor ajunge, în cele din urmă, să proclame slava 
lui Dumnezeu, spusese Michael cel Mare. Dacă nu există 
suficientă materie, explozia şi inflaţia momentului creaţiei 
are ca rezultat un univers ce se dilată veşnic, fără să existe 
suficientă interacţiune a componentelor individuale în 
timpul evoluţiei pentru a produce şi a întreţine viaţa. Dacă 
există prea multă materie, atunci nu e destul timp ca viaţa 
şi inteligenţa să se dezvolte pe deplin înainte ca gravitația 
să provoace Marea Criză, care pune capăt universului. 

— Haosul îl încurcă şi pe Dumnezeu însuşi, explică Sfântul 
Michael. Haosul este rodul tuturor legilor fizicii care 
guvernează evoluţia oricărui univers creat. El împiedică 
prezicerea cu acuratețe a rezultatelor proceselor la scară 
mare, astfel încât Dumnezeu nu poate, a priori, să calculeze 
pur şi simplu ce se va întâmpla în viitor şi, drept urmare, să 
izoleze prin metode analitice zonele de armonie. Pentru El, 
singurul mod posibil de a găsi ce caută este 
experimentarea. 

— Structura ce se opune proiectului lui Dumnezeu este 
copleşitoare, adăugă Michael cel Mare. Pentru ca 
Dumnezeu să reuşească, nu numai că viaţa şi inteligenţa 
trebuie să evolueze pornind de la particulele subatomice 
brute pe care cataclismele stelare le transformă în atomi, ci 
mai mult: această viaţă trebuie să atingă un anume nivel de 
conştiinţă de sine în plan spiritual şi un anume nivel de 
abilitate tehnică, astfel încât să poată transforma în mod 
activ totul în jur. 

Aşadar, se gândi Nicole în camera ei, Dumnezeu este 
supremul proiectant, supremul inginer. El modelează 
momentul creaţiei în aşa fel încât, miliarde de ani mai 
târziu, fiinţele vii să confirme minunea creaţiei. 

— Există ceva ce tot nu înţeleg, spusese Nicole către 
sfârşitul serii. De ce trebuie să creeze Dumnezeu atâtea 
universuri pentru a desfăşura acest experiment? O dată ce 


existenţa unui rezultat armonios s-a verificat, sarcina nu 
devine uşoară? Nu pot fi multiplicate, pur şi simplu, 
condiţiile iniţiale pentru acel univers? 

— Asta nu e o problemă suficient de grea pentru 
Dumnezeu, răspunsese Sfântul Michael. Dumnezeu vrea să 
cunoască amploarea zonei de armonie din hipersuprafaţa 
parametrilor creaţiei, plus toate caracteristicile matematice 
ale zonei. În plus, cred că încă nu-ţi dai seama de 
amploarea problemei lui Dumnezeu. Numai o fracțiune 
minusculă din toate universurile posibile poate sfârşi prin a 
fi armonioasă. Rezultatul natural al transformării energiei 
în materie este un univers fără viaţă sau, cel mult, având 
creaturi vremelnice agresive care sunt mai mult distructive 
decât constructive. 

Chiar şi o regiune mică de armonie într-un univers în 
evoluţie este un miracol. De asta întregul proiect constituie 
aşa o provocare pentru Dumnezeu. 

Michael cel Mare sărise din nou. 

— Dumnezeu caută un univers care, înainte să moară în 
Marea Criză, atinge o armonie totală. Asta nu înseamnă 
doar că toate speciile din toate lumile conlucrează pentru 
binele comun, ci şi că toate particulele subatomice ale 
creaţiei Lui participă în mod activ la acea armonie. O 
vreme, nici eu n-am înţeles întreaga grandoare a acestei 
idei. Apoi Sfântul Michael mi-a povestit despre o specie care 
creează fiinţe vii din piatră şi ţărână, cum a făcut 
Dumnezeul nostru biblic, prin transmutarea şi rearanjarea 
elementelor. Armonia totală impune ca speciile avansate, ca 
noi, să-şi folosească uneltele tehnice pentru a transforma 
lucrurile neînsufleţite, fără viaţă, în creaturi care să 
contribuie la armonie. 

Nicole îşi aminti că în acest punct al conversaţiei anunţase 
că mintea ei e supraincărcată şi că vrea să meargă la 
culcare. Sfântul Michael o rugase să mai stea câteva 
minute, ca el să poată rezuma acea discuţie pe care elo 
considera puţin dezorganizată. 


— Întorcându-ne la prima ta întrebare, spusese Sfântul 
Michael, fiecare Bază de Tranzit face parte dintr-o 
inteligenţă ierarhică având menirea de a aduna informaţii 
din această galaxie. Cele mai multe galaxii, inclusiv Calea 
Lactee, au o singură superstaţie, pe care noi o numim Prim 
Monitor, localizată undeva în apropierea centrului galactic. 
Dumnezeu a creat setul de Prim Monitoare în acelaşi 
moment în care a luat fiinţă universul şi apoi l-a folosit ca să 
afle cât mai multe cu putinţă despre procesul evolutiv. 
Bazele de Tranzit, Transportoarele şi toate celelalte 
construcţii tehnice pe care le-ai văzut au fost proiectate, la 
rândul lor, de Prim Monitor. Întreaga activitate, inclusiv ce 
s-a petrecut de când prima navă spaţială Rama a intrat, cu 
ani în urmă, în sistemul vostru solar, are ca obiectiv 
perfecţionarea, pentru uzul Creatorului, a criteriilor 
cantitative care vor permite ca universurile succesive să 
sfârşească într-o minunată armonie, în ciuda tendinţelor 
haotice ale legilor naturii. 

Nicole fluierase. 

— Conversaţia asta a fost absolut năucitoare, spusese ea, 
activându-şi scaunul cu rotile. Acum sunt epuizată. 

Dar nu atât de epuizată încât să pot dormi, se gândi ea. 
Cum ar putea dormi cineva după ce i s-a explicat scopul 
universului? Nicole râse în sinea ei. Nu pot să-mi închipui 
ce ar fi spus Richard după discuţia asta. Fără îndoială, l-ar fi 
apreciat pe Sfântul Michael, dar ar fi avut sute de întrebări. 
Am fi făcut dragoste de îndată ce am fi intrat în camera asta 
şi apoi am fi vorbit toată noaptea. 

Căscă şi se întoarse pe o parte. În timp ce adormea, în 
minte îi dansau universuri care se năşteau explodând. 

Nicole se trezi odihnită şi cu uimitor de multă energie. 
Dădu să apese pe butonul de lângă pat, dar se răzgândi. 
Reuşi să se aşeze în scaunul cu rotile, se duse la fereastră şi 
trase draperiile. 

Era o dimineaţă frumoasă. În stânga ei se afla un pârâu 
Mic; şi trei copii, probabil între opt şi zece ani, aruncau 


pietre pe suprafaţa unei bălți mici formată de cursul normal 
al pârâului. În timp ce se uita pe fereastră la câmpiile şi 
copacii şi dealurile vălurite perfect simulate, Nicole se simţi 
dintr-o dată tânără şi plină de viaţă. 

Poate că, la urma urmelor, ar trebui să-i las să mă repare, 
se gândi Nicole. Să-mi înlocuiască toate părţile deteriorate 
şi uzate. Aş putea trăi aici, cu Simone şi Michael. Aş putea 
chiar să-i învăţ pe strănepoţii mei câteva lucruri. 

Cei trei copii plecară de lângă pârâu şi o luară la fugă 
peste un câmp verde, spre ţarcul cailor. Băiatul fugea cel 
mai repede, dar abia reuşi s-o întreacă pe cea mai mică 
dintre fete. Cei trei râseră şi chemară caii la gard. 

— Băiatul e Zachary, spuse Michael cel Mare din spatele 
ei. Fetele sunt Colleen şi Simone. Zachary şi Colleen sunt 
copiii Katyei, Simone e copilul cel mare al lui Timothy. 

Nicole nu-l auzise intrând în cameră. Se întoarse. 

— Bună dimineaţa, Michael, spuse ea şi se uită din nou pe 
fereastră. Toţi copiii sunt superbi. 

— Mulţumesc, spuse Michael venind la fereastră. Sunt un 
om foarte norocos. Dumnezeu m-a binecuvântat cu o viaţă 
fascinantă, plină de bogății incredibile. 

Se uitară în tăcere la copii. Zachary încălecă un cal alb şi 
începu să se dea mare. 

— Mi-a părut rău să aud de moartea lui Richard, spuse 
Michael. Ne-a povestit ieri Patrick cum s-a întâmplat. 
Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine. 

— Într-adevăr, răspunse Nicole. Între mine şi Richard 
exista o prietenie minunată. 

Se întoarse cu faţa la el. 

— Ai fi fost foarte mândru de el, Michael. În ultimii ani era 
alt om. 

— Am bănuit, spuse Michael. Richard pe care-l ştiam nu s- 
ar fi oferit niciodată să-şi rişte viaţa, mai ales ca s-o salveze 
pe-a altora. 

— Ar fi trebuit să-l vezi cu nepoata lui, Nikki, fetiţa lui 
Ellie. Erau nedespărţiţi. El era „Boobah” al ei. A descoperit 


tandreţea prea târziu în viaţă. 

Nicole nu putu să continue. O durere de inimă bruscă o 
copleşi. Se duse cu scaunul la noptieră şi luă o înghiţitură 
de lichid albastru din sticlă. 

Se întoarse la fereastră. Cei doi prieteni vechi se uitară din 
nou la copiii care se jucau. Fetele încălecaseră şi ele şi 
părea că au început un fel de joc. 

— Patrick ne-a spus că Benjy a devenit un adult grozav, 
spuse Michael. Limitat în unele privinţe, desigur, dar 
absolut remarcabil, ţinând cont de capacitatea lui de bază şi 
de perioadele lungi de somn. Ne-a spus că Benjy este un 
omagiu viu adus talentelor tale şi că ai lucrat neobosit cu el, 
nelăsându-l niciodată să-şi folosească handicapul ca pe o 
scuză. 

Fu rândul lui Michael să-şi simtă glasul sugrumat de 
emoţii. Se întoarse spre Nicole cu ochii în lacrimi şi-i luă 
mâinile. 

— Nu ştiu dacă am să-ţi pot mulţumi vreodată pentru că i- 
ai crescut pe cei doi băieţi cu atâta grijă, mai ales pe Benjy. 

— Sunt fiii noştri, Michael, spuse Nicole. Îi iubesc foarte 
mult. 

Michael îşi şterse cu batista nasul şi ochii. 

— Simone şi cu mine vrem să-i cunoşti pe copiii noştri şi pe 
nepoți, fireşte. Dar am căzut de acord că, mai întâi, trebuie 
să-ţi spunem ceva. Nu ştiam exact cum ai să reacţionezi. 
Totuşi, n-ar fi cinstit să nu-ţi spunem, pentru că astfel s-ar 
putea să nu înţelegi de ce copiii reacţionează. 

— Ce este, Michael? Îl întrerupse Nicole zâmbind. E clar 
că ţi-e greu să treci la subiect. 

— Într-adevăr, spuse el, traversând camera şi apăsând de 
două ori pe butonul de pe noptieră. Nicole, ce urmează să-ţi 
spun e puţin cam delicat. Mai ţii minte, aseară, când ţi-am 
spus că şi eu, şi Simone am avut tovarăşi extratereştri? 

— Da, Michael, spuse Nicole. 

Continua să se uite pe fereastră. Michael veni lângă ea şi-i 
luă mâna. Afară, o femeie care se apropia de cincizeci de 


ani, cu trup atletic şi pielea de un arămiu închis ieşise din 
casă şi se îndrepta repede spre ţarcul cailor. Silueta femeii 
şi ţinuta ei i se părură lui Nicole cunoscute. Copiii o văzură 
pe femeie, îi făcură cu mâna, şi-şi îndreptară caii spre ea. 

Nicole îl auzi pe Zachary strigând-o pe femeie pe nume şi, 
dintr-o dată, înţelese. Rămase ca trăsnită. Femeia se 
întoarse o fracțiune de secundă şi Nicole se văzu pe sine, 
exact aşa cum era când părăsise Baza de Tranzit, cu 
patruzeci de ani în urmă. Nu reuşi să-şi stăpânească 
emoția. 

— De tine îi era cel mai dor lui Simone, spuse Michael ca 
răspuns la expresia uluită aşternută pe chipul lui Nicole. 

Aşa că a fost foarte normal ca extratereştrii să-i modeleze 
o tovarăşă după imaginea ta. E o simulare extraordinar de 
bună. Nu doar ca aspect fizic, asta poţi vedea singură, ci şi 
ca personalitate. Simone şi cu mine eram uimiţi, mai ales la 
început, ce copie perfectă au făcut. Extraterestra vorbea ca 
tine, mergea ca tine, ba şi gândea ca tine. După o 
săptămână, Simone îi spunea „Mamă”, iar eu îi spuneam 
„Nicole”. De atunci e cu noi. 

Nicole privea simularea propriei persoane fără să scoată o 
vorbă. Expresia feţei şi chiar gesturile sunt corecte, se 
gândi ea. Continuă să se uite fix la femeia care se apropia 
de casă cu cei trei copii. 

— Simone s-a gândit că s-ar putea să te superi puţin sau 
poate chiar să te simţi înlocuită, descoperind că această 
simulare a ta trăieşte cu noi de atâţia ani. Însă am asigurat- 
o că vei înţelege, doar că-ţi va trebui ceva timp să te 
obişnuieşti cu ideea. La urma urmei, din câte ştiu eu, nici o 
fiinţă omenească n-a fost înlocuită vreodată de o copie 
robot a ei. 

Extraterestra Nicole ridică o fată şi o învârti în aer. Apoi 
cei patru urcară treptele în fugă şi trecură pragul casei. 

Ei îi spun bunică, se gândi Nicole. Ea poate să alerge, să 
călărească şi să-i arunce în aer. Nu e zbârcită şi imobilizată 
într-un scaun cu rotile. O emoție care nu-i plăcea, 


autocompătimirea, începu să-şi facă loc în ea. Poate că lui 
Simone nici nu i-a fost atât de dor de mine, îşi spuse ea. 
„Mama” ei i-a fost alături în toţi anii ăştia, fără să 
îmbătrânească, fără să ceară nimic. 

Nicole simţi că e gata să plângă. Se adună. 

— Michael, spuse ea, forţându-se să zâmbească, lasă-mă 
un minut să mă pregătesc pentru micul dejun. 

— Sigur n-ai nevoie de ajutor? Întrebă ei. 

— Nu, nu. Mă descurc. Vreau doar să mă spăl pe faţă şi să 
mă fardez puţin. 

Lacrimile veniră la câteva secunde după ce uşa se închise. 
Nici aici nu-i loc pentru mine, îşi spuse Nicole. Există deja o 
bunică, una mai bună decât aş putea fi eu vreodată, chiar 
dacă e doar un robot. 

În drumul de întoarcere la centrul de transport, Nicole nu 
vorbi aproape deloc. Rămase tăcută şi după ce naveta 
părăsi Modulul de Locuit şi ieşi în spaţiu. 

— Nu vrei să vorbeşti despre asta, nu-i aşa? Spuse 
Vulturul. 

— Nu prea, răspunse Nicole în microfonul din cască. 

— Îţi pare bine că te-ai dus? Întrebă Vulturul după un 
timp. 

— Oh, da. Absolut, răspuns ea. A fost una din cele mai 
impresionante experienţe din viaţa mea. Îţi mulţumesc 
foarte mult. 

Vulturul reglă viteza navetei astfel încât să se deplaseze 
încet. Uriaşul tetraedru luminat domina priveliştea de 
dincolo de fereastră. 

— Procedura de înlocuire ar putea fi realizată în după- 
amiaza asta, spuse Vulturul. La începutul săptămânii 
viitoare ai arăta mai tânără decât Michael cel Mare. 

— Nu, mulţumesc, spuse Nicole. Urmă o altă perioadă 
lungă de tăcere. 

— Nu pari prea fericită, spuse apoi Vulturul. 

Nicole se întoarse şi se uită la însoţitorul ei extraterestru. 


— Ba sunt, spuse ea. Sunt fericită mai ales pentru Simone 
şi Michael. E minunat că au o viaţă atât de împlinită. 

Inspiră adânc. 

— Poate că sunt doar obosită, spuse ea. S-au întâmplat 
atâtea într-un timp atât de scurt! 

— Probabil că asta e, spuse Vulturul. 

Nicole se cufundă în gânduri, revăzând metodic tot ce i se 
întâmplase de când se trezise. Prin minte îi trecură în 
goană feţele celor şase copii şi paisprezece nepoți ai lui 
Simone şi Michael. Un grup frumos, dar fără multă variaţie, 
îşi spuse ea. 

Însă cel mai des îi apărea în minte o altă faţă, una pe care 
şi-o amintea cu claritate din oglindă. Era de acord cu 
Simone şi Michael că cealaltă Nicole seamănă incredibil de 
bine cu ea, că reprezintă un triumf al tehnologiei avansate. 
Însă nu fusese în stare să discute cu ei despre cât e de 
ciudat să faci cunoştinţă şi să porţi o conversaţie cu tine 
însăţi la o vârstă mai tânără. Ce ciudat te simţi ştiind că un 
robot te-a înlocuit în inima şi mintea celor din familia ta. 

Nicole urmărise în tăcere cum cealaltă Nicole şi Simone se 
amuză de o ceartă pe care Simone o avusese cu ani în urmă 
cu surioara ei Katie, la Baza de Tranzit. În timp ce 
extraterestra reamintea detaliile întâmplării, se 
reîmprospăta şi memoria lui Nicole. Până şi memoria ei e 
mai bună ca a mea. Ce soluţie perfectă la problema 
îmbătrânirii şi a morţii! Să prinzi o persoană în floarea 
vieţii, cu toate capacităţile intacte şi s-o conservi pe vecie ca 
o legendă, cel puţin în ochii celor iubiţi. 

— De unde ştiu eu sigur că acei Michael şi Simone cu care 
am vorbit ieri şi azi dimineaţă sunt oameni adevăraţi şi nu 
doar simulări de o fidelitate chiar şi mai înaltă decât 
cealaltă Nicole? Îl întrebă Nicole pe Vultur. 

— Sfântul Michael a spus că ai pus mai multe întrebări la 
obiect despre viaţa din trecut a lui Michael cel Mare, spuse 
Vulturul. N-ai fost mulţumită de răspunsuri? 


— Dar acum o oră, în maşină, mi-am dat seama că unele 
informaţii puteau să fi fost luate din dosarul biografic al lui 
Michael din nava Newton, dosar la care ştiu că voi aţi avut 
acces. 

— De ce ne-am fi dat peste cap să te inducem în eroare? 
Am mai făcut noi aşa ceva până acum? 

— Câţi alţi copii ai lui Simone şi Michael mai există? 
Întrebă Nicole după câteva minute, schimbând subiectul. 

— Aici, la această Bază de Tranzit, treizeci şi doi, răspunse 
Vulturul. Şi mai mult de o sută în alte locuri. 

Nicole clătină din cap. Îşi aduse aminte de cronicile 
senufo. „Şi urmaşii ei se vor răspândi printre stele”. Omeh 
ar fi încântat, se gândi ea. 

— Aşadar, aţi perfectat dezvoltarea extrauterină a 
oamenilor din ovule fertilizate? 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Vulturul. Un timp 
domni din nou tăcerea. 

— De ce nu mi-ai vorbi niciodată de Prim Monitoare? 
Întrebă apoi Nicole. 

— N-am avut voie, până te-ai trezit din somnul cel lung. Iar 
de atunci, n-a venit vorba. 

— Tot ce-a spus Sfântul Michael despre Dumnezeu şi haos 
şi multiplele universuri este adevărat? 

— Din câte ştim noi, da, răspunse Vulturul. Cel puţin asta 
ni s-a programat în sisteme. Niciunul dintre noi cei de aici 
n-a văzut vreodată un Prim Monitor. 

— Şi e posibil ca toată povestea să fie un mit, creat de o 
inteligenţă superioară ierarhic ţie, ca explicaţie oficială de 
oferit fiinţelor umane? 

Vulturul ezită. 

— Se poate şi asta. N-am cum să ştiu. 

— Ai şti dacă înainte ţi-ar fi fost programată altă explicaţie 
în sistem? 

— Nu neapărat, spuse Vulturul. Nu sunt singurul 
responsabil de ceea ce conţine memoria mea. 


Purtarea lui Nicole rămase neobişnuită. Îşi întrerupea 
perioadele lungi de tăcere pentru a pune, din senin, 
întrebări aparent fără legătură. La un moment dat întrebă 
de ce unele Baze de Tranzit aveau patru module, iar altele 
trei. Vulturul îi răspunse că Modulul Cunoaşterii crea un 
tetraedru la fiecare a zecea sau a douăsprezecea Bază de 
Tranzit. Nicole vru să ştie ce era atât de deosebit la 
Modulul Cunoaşterii. Vulturul îi spuse că în acest modul se 
depozitau toate cunoştinţele dobândite despre această 
parte a galaxiei. 

— Este în parte bibliotecă, în parte muzeu şi conţine o 
cantitate uriaşă de informaţii în diverse forme, spuse el. 

— Ai fost vreodată în acest Modul al Cunoaşterii? Întrebă 
Nicole. 

— Nu, dar actualele mele sisteme conţin o descriere 
completă a lui. 

— Eu pot să merg acolo? Întrebă Nicole. 

— O fiinţă vie trebuie să aibă permisiune specială ca să 
intre în Modulul Cunoaşterii, spuse Vulturul. 

Când Nicole vorbi din nou, întrebă ce se va întâmpla cu 
oamenii care vor fi transferați peste o zi sau două la Baza 
de Tranzit. Vulturul îi explică răbdător că oamenii vor trăi în 
Modul de L.ocuit într-un mediu test împreună cu mai multe 
alte specii, că vor fi monitorizaţi îndeaproape şi că printre 
ei s-ar fi putut sau nu să trăiască şi Simone, Michael şi 
familia lor. 

Nicole luă decizia cu câteva minute înainte să ajungă la 
steaua de mare. 

— Vreau să rămân aici numai la noapte, spuse ea încet. Ca 
să-mi pot lua rămas bun de la toţi. 

Vulturul se uită la ea cu o expresie curioasă. 

— Apoi, mâine, continuă Nicole, dacă poţi să obţii 
permisiunea, vreau să mă duci la Modulul Cunoaşterii. O 
dată ce părăsesc steaua de mare, vreau să mi se întrerupă 
toată medicaţia. Şi nu vreau eforturi eroice dacă inima mea 
intră în agonie. 


Nicole se uita drept înainte prin cască, pe fereastra 
navetei. De bună seamă, e timpul potrivit, îşi spuse ea. 
Măcar de-aş avea curaj să nu şovăi. 


— Da, mamă, spuse Ellie. Înţeleg, zău că înţeleg. Dar sunt 
fiica ta. Te iubesc. Indiferent cât de logic ar putea să fie 
pentru tine, n-am cum să fiu fericită pentru că n-am să te 
mai văd niciodată. 

— Şi ce-ar trebui să fac? Întrebă Nicole. Să-i las să mă 
transforme într-o femeie bionică, astfel încât să mă-nvârt 
pe-aici pe vecie? Şi să fiu la grande damme a comunităţii, 
sentenţioasă şi plină de importanţă? Ideea asta nu-mi 
surâde deloc. 

— Dar toată lumea te admiră, mamă, spuse Ellie. Familia 
ta de aici te iubeşte şi ai putea petrece mulţi ani ajungând 
să cunoşti întreaga familie a lui Simone şi Michael. N-ai fi 
niciodată o povară pentru niciunul dintre noi. 

— Nu asta e adevărata problemă, spuse Nicole. 

Îşi întoarse scaunul cu faţa la unul din pereţii goi. 

— Universul este în constantă înnoire, spuse ea atât 
pentru sine cât şi pentru Ellie. Totul - indivizii, planetele, 
stelele, chiar şi galaxiile - are un ciclu de viaţă, se naşte şi 
moare. Nimic nu durează veşnic. Nici chiar universul însuşi. 
Schimbarea şi înnoirea sunt o parte esenţială a procesului 
general. Octopăianjenii ştiu bine acest lucru. De asta 
anihilările planificate fac parte integrantă din conceptul lor 
de completare. 

— Dar, mamă, în afară de cazul în care e război, 
octopăianjenii îi trec pe lista de anihilare numai pe indivizii 
care nu mai contribuie la binele societăţii suficient pentru a 
justifica resursele cheltuite. Pe noi nu ne costă nimic să te 
ţinem în viaţă. lar înţelepciunea şi experienţa ta sunt încă 
valoroase. 

Nicole se întoarse şi zâmbi. 

— Eşti o femeie deşteaptă, Ellie, spuse ea. Şi recunosc că 
există nişte adevăruri în ceea ce spui. Însă treci cu vederea 
în mod deliberat două elemente cheie din decizia mea, pe 
care ţi le-am explicat deja pe larg. Din motive pe care nici 
tu şi nici altcineva nu le puteţi înţelege, pentru mine e 
important să fiu în stare să-mi aleg singură momentul 


morţii. Vreau să iau acea decizie înainte de a deveni o 
povară sau de a ieşi din cursul evenimentelor, şi cât mai am 
încă respectul familiei şi al prietenilor mei. În al doilea rând, 
simt că n-am un loc definit în lumea de după transfer. De 
aceea nu pot justifica, în propria-mi minte, masiva 
intervenţie fiziologică ce va fi necesară ca să pot să 
funcţionez fără a fi o problemă pentru alţii. Din foarte multe 
puncte de vedere, se pare că acum e un moment excelent 
să ies din scenă. 

— Cum ţi-am spus de la început, spuse Ellie, analiza ta 
rece, raţională, indiferent dacă e corectă sau nu, n-ar trebui 
să fie singurul considerent. Cum rămâne cu sentimentul 
pierderii pe care-l vom trăi Benjy, Nikki, eu şi ceilalţi? 
Durerea noastră va fi cu atât mai mare cu cât ştim că acum, 
moartea ta putea fi evitată. 

— Ellie, unul din motivele pentru care m-am întors să-mi 
iau rămas bun de la tine şi de la ceilalţi a fost să încerc să 
diminuez sentimentul pierderii pe care l-aţi putea avea 
după moartea mea. 

— Mamă, o întrerupse Ellie, luptându-se cu lacrimile, noi 
nu suntem octopăianjeni, suntem oameni. Noi jelim. Suntem 
dezolaţi când cineva iubit moare. În mintea noastră ştim că 
moartea e inevitabilă şi că face parte din schema 
universală, cu toate astea plângem şi avem o senzaţie acută 
de pierdere. Ai uitat ce-ai simţit tu când au murit Richard şi 
Katie? Ai fost devastată. 

Nicole înghiţi nodul din gât şi se uită la fiica ei. Ştiam că n- 
o să fie uşor, se gândi ea. Poate nu trebuia să mă întorc. 
Poate chiar ar fi fost mai bine dacă-l rugam pe Vultur să le 
spună tuturor că am murit de un infarct. 

— Ştiu că te-a supărat faptul că un robot extraterestru te- 
a înlocuit în familia lui Michael şi Simone. Dar nu trebuie să 
exagerezi. Mai devreme sau mai târziu toţi copiii şi nepoţii 
lor vor afla că nu poate exista înlocuitor pentru adevărata 
Nicole des Jardins Wakefield. 

Nicole oftă. Simţea că pierde bătălia. 


— Recunosc în faţa ta, Ellie, că am simţit că nu mai e loc 
pentru mine în familia lui Michael şi Simone. Însă nu e 
corect din partea ta să insinuezi că reacţia mea la cealaltă 
Nicole este singurul sau principalul motiv al deciziei mele. 

Nicole începea să se simtă sfârşită. Plănuise să vorbească 
mai întâi cu Ellie, apoi cu Benjy şi la urmă cu restul 
grupului, înainte de a se culca. Discuţia cu Ellie era mult 
mai grea decât se aşteptase. Dar ai fost realistă? Se întrebă 
pe sine Nicole. Chiar ai crezut că Ellie o să spună „grozav, 
mamă, e logic, îmi pare rău să te văd plecând dar te înţeleg 
pe deplin”? 

Se auzi o bătaie în uşa apartamentului. Uşa se deschise şi 
în prag apăru Vulturul. Se uită la cele două femei. 

— Deranjez? Nicole zâmbi. 

— Cred că suntem gata să facem o scurtă pauză, spuse ea. 

Ellie se scuză şi se duse la baie, iar Vulturul veni spre 
Nicole. 

— Cum merge? Întrebă el. 

— Nu prea bine, răspunse Nicole. 

— M-am gândit să trec pe aici ca să-ţi spun că ţi s-a 
aprobat cererea de a vizita Modulul Cunoaşterii. Asta 
presupunând că rămâne valabil ceea ce mi-ai spus în 
navetă. 

Nicole se lumină. 

— Bun, spuse ea. Acum nu-mi mai rămâne decât să-mi 
adun curajul ca să termin ce am început. 

Vulturul o bătu pe spate. 

— Poţi s-o faci, spuse el. Eşti omul cel mai formidabil pe 
care l-am întâlnit vreodată. 

* 

Capul lui Benjy odihnea pe pieptul ei. Nicole stătea întinsă 
pe spate, îmbrăţişându-şi fiul cu un braţ. Aşadar, s-ar putea 
ca asta să fie ultima noapte din viaţa mea, se gândi ea, 
toropită de somn. Simţi cum urcă în ea un mic val de frică, 
dar îl alungă. Nu mi-e frică de moarte, după tot ce am 
cunoscut deja, îşi spuse ea. 


Vizita Vulturului o întărise. Când reluase discuţia cu Ellie, 
Nicole recunoscuse că Ellie are dreptate în multe privinţe şi 
că nu vrea să-şi îndurereze familia şi prietenii, dar afirmă 
că e hotărâtă să rămână la decizia ei. Nicole sublimase 
faptul că Ellie şi Benjy, şi într-o oarecare măsură şi ceilalţi, 
vor avea prilejul să-şi dezvolte şi mai mult personalitatea în 
absenţa ei, nemaiavând prin preajmă un personaj investit 
cu autoritate la care să poată apela. 

Ellie îi spusese lui Nicole că e o „bătrână încăpăţânată” 
dar că, din dragoste şi respect, va încerca să-i fie un reazem 
în cele câteva ore rămase. De asemenea, Ellie o întrebase 
pe Nicole dacă intenţiona să facă ceva anume pentru a-şi 
grăbi moartea. Nicole râsese şi-i spuse fiicei sale că nu va fi 
nevoie de nimic neobişnuit, întrucât Vulturul o asigurase că, 
fără medicaţie, inima ei va ceda în câteva ore. 

Discuţia cu Benjy nu fusese chiar atât de grea. Ellie se 
oferise să-i explice lui Benjy totul şi Nicole acceptase. Benjy 
ştia că mama lui e suferindă şi nu ştia că extratereştrii au 
capacitatea medicală de a-i rezolva problemele. Ellie îl 
asigurase pe Benjy că Max, Eponine, Nikki, Kepler, Marius 
şi Maria vor face parte din lumea lui de zi cu zi. 

Din restul grupului, numai Eponine avusese ochii în 
lacrimi când Nicole le adusese la cunoştinţă decizia ei. Max 
spusese că nu e luat total prin surprindere. Maria îşi 
exprimase părerea de rău că n-a petrecut mai mult timp cu 
femeia care „i-a salvat viaţa”. Kepler, Marius şi chiar şi 
Nikki fuseseră nesiguri pe ei şi nu ştiuseră ce să spună. 

Pregătindu-se de culcare, Nicole îşi promisese că 
dimineaţă, la prima oră, îl va căuta pe doctorul Blue şi-şi va 
lua rămas bun de la prietenul ei octopăianjen. Chiar înainte 
să stingă lumina, Benjy se apropiase de mama sa şi o 
întrebase dacă poate să doarmă în braţele ei, „ca atunci 
când era mic”. Nicole acceptase; după ce Benjy se cuibări 
lângă ea, lacrimile îi inundară faţa, umezindu-i urechile şi 
rogojina de dedesubt. 


Nicole se trezi devreme. Benjy se sculase deja şi se 
îmbrăcase, dar Kepler încă mai dormea în celălalt capăt al 
camerei. Benjy o ajută răbdător pe Nicole să facă duş şi să 
se îmbrace, cum făcuse şi altădată. 

Câteva minute mai târziu, Max intră în cameră. După ce-l 
trezi pe Kepler, se duse la Nicole şi o luă de mână. 

— Prietena mea, aseară n-am spus prea multe pentru că n- 
am găsit cuvintele potrivite. Chiar şi acum, mi se par atât de 
aiurea. 

Max îşi întoarse faţa de la ea. 

— La dracu', Nicole, spuse el cu glas tremurat, fără s-o 
privească. Ştii ce simt pentru tine. Eşti o persoană 
frumoasă, frumoasă. 

Se opri. În cameră se auzea doar zgomotul apei de la 
duşul lui Kepler. Nicole îi strânse mâna. 

— Când aveam optsprezece ani, spuse Max ezitant 
întorcându-şi faţa spre ea, tata a murit de o formă rară de 
cancer la rinichi. Toţi ştiam că se apropie momentul. Clyde, 
mama şi cu mine l-am urmărit câteva luni cum se stinge 
încetul cu încetul. Dar tot nu-mi venea să cred că a murit, 
nici chiar după ce l-am pus în sicriu. S-a ţinut o slujbă mică 
la cimitir, doar în prezenţa prietenilor de la fermele 
învecinate, plus un mecanic auto din De Queen, un bărbat 
pe nume Willie Townsend, care se îmbăta cu tata în fiecare 
seară de sâmbătă. 

Max zâmbi şi se relaxă. Îi plăcea foarte mult să 
povestească. 

— Willie era un ticălos bun, burlac, dur ca oţelul pe 
dinafară, moale precum ceara pe dinăuntru. Regina liceului 
din De Queen îi dăduse papucii când era tânăr şi de atunci 
n-a mai avut nici o iubită. În tot cazul, mama m-a întrebat 
dacă vreau să spun câteva vorbe „despre tata” la cimitir şi 
am acceptat. Mi le-am scris, le-am memorat cu grijă, ba 
chiar am şi exersat o dată, cu glas tare, în faţa lui Clyde. 
Când a venit slujba, eram gata cu discursul meu. „Iatăl 
meu, Henry Allan Puckett, a fost un om grozav”, am început 


eu. Apoi m-am oprit, după cum plănuisem şi m-am uitat în 
jur. Willie deja se smiorcăia şi se uita în pământ. Dintr-o 
dată am uitat tot ce trebuia să spun în continuare. Am stat 
cu toţii în picioare acolo, în soarele fierbinte din Arkansas, 
un timp care mie mi s-a părut o veşnicie dar care, probabil, 
n-a depăşit treizeci de secunde. Nu mi-am mai amintit 
restul discursului. În cele din urmă, atât din disperare cât şi 
de jenă, am spus: „O, la dracu'!” şi Willie s-a băgat imediat 
cu un zgomotos „Amin”. 

Nicole râdea. 

— Max Puckett, nu există altul ca tine nicăieri în universul 
ăsta, spuse ea. 

Max zâmbi larg. 

— Aseară eram cu franţuzoaica în pat şi discutam despre 
cealaltă Nicole pe care extratereştrii au creat-o pentru 
Simone şi Michael, şi Ep s-a întrebat dacă i-ar putea face şi 
ei un robot Max Puckett. Îi plăcea ideea de a avea un soţ 
perfect care să facă întotdeauna exact ce îi cerea ea. Chiar 
şi noaptea. Am râs până ne-au durut coastele încercând să 
ne închipuim ce ar putea face sau nu robotul ăla în pat. 

— Să-ţi fie ruşine, Max, spuse Nicole. 

— De fapt, franţuzoaica a fost cea cu imaginaţia bogată. În 
tot cazul, am fost trimis aici într-un scop anume, să te 
informez că avem alături un mic dejun furnizat cu 
amabilitate de capetele pătrate, ca o încercare a noastră de 
a-ţi spune la revedere sau de a-ţi ura „bon voyage” sau ce e 
nimerit. Micul dejun va începe exact peste opt minute. 

* 

Nicole fu încântată să descopere că atmosfera de la micul 
dejun era destinsă şi plăcută. În seara precedentă 
sublimase de mai multe ori că plecarea ei nu trebuie să fie 
prilej de durere, ci trebuie sărbătorită ca sfârşitul unei vieţi 
minunate. Se părea că familia şi prietenii ţinuseră cont de 
vorbele ei, căci numai ocazional vedea o faţă tristă. 

Ellie şi Benjy o încadrau pe Nicole la masa lungă pusă de 
roboții bloc. Lângă Ellie stătea Nikki, apoi Maria şi doctorul 


Blue. De cealaltă parte, Max şi Eponine stăteau lângă Benjy, 
apoi urmau Marius, Kepler şi Vulturul. În timpul mesei, 
Nicole observă cu mirare că Maria conversează cu doctorul 
Blue. 

— Nu ştiam că ştii să citeşti culorile, Maria, spuse Nicole 
cu un ton clar admirativ. 

— Doar puţin, spuse fata, uşor stânjenită de compliment. 
M-a învăţat Ellie. 

— E grozav, comentă Nicole. Max spuse: 

— Bineînţeles că adevăratul lingvist din acest grup este 
omul-pasăre de la capătul mesei. L-am văzut ieri vorbind 
chiar şi cu iguanele, în clicuri şi scârţâituri bizare. 

— Uah, eu n-aş vorbi cu creaturile alea scârboase, 
interveni Nikki. 

— Ele au un mod total diferit de a privi lumea, spuse 
Vulturul. Foarte simplu, foarte primitiv. 

Eponine se aplecă peste masă şi i se adresă direct 
Vulturului. 

— Ce aş vrea eu să ştiu este ce trebuie să fac pentru a 
avea un tovarăş robot extraterestru numai al meu. Mi-ar 
plăcea unul care să arate ca Max, dar să nu fie ţâfnos, şi să 
aibă anumite calităţi îmbunătăţite. 

Toată lumea râse. Nicole zâmbi în sinea ei uitându-se în 
jurul mesei. Aşa e perfect, se gândi ea. Nu puteam să-mi 
doresc o despărţire mai plăcută. 

Doctorul Blue şi Vulturul îi dădură lui Nicole o ultimă doză 
de lichid albastru în timp ce-şi aranja lucrurile. Îi părea bine 
că poate să-şi ia rămas bun în particular de la colegul ei 
octopăianjen. 

— Îţi mulţumesc pentru tot, spuse simplu Nicole, 
îmbrăţişându-l. 

— Ne vei lipsi tuturor, răspunse doctorul Blue în culori. 
Noul Optimizator Şef voia să organizeze o despărţire 
măreaţă, dar i-am spus că nu mi se pare nimerit. M-a rugat 
să-ţi spun rămas bun în numele întregii noastre specii. 


O însoţiră cu toţii la sas. Avu loc ultima serie de îmbrăţişări 
şi zâmbete, apoi Vulturul şi Nicole trecură prin sas. Nicole 
oftă când Vulturul o aşeză în navetă şi strânse scaunul cu 
rotile. 

— Au fost grozavi, nu-i aşa? 

— Te iubesc şi te respectă foarte mult, răspunse Vulturul. 

După ce părăsiră steaua de mare, avură din nou în faţa 
ochilor priveliştea formidabilului tetraedru de lumină care 
se rotea încet. 

— Cum te simţi? Întrebă Vulturul. 

— Uşurată şi puţin înspăimântată. 

— Era de aşteptat. 

— Cât crezi că mai am până să-mi cedeze inima? Întrebă 
Nicole câteva clipe mai târziu. 

— E greu de spus cu precizie. 

— Ştiu, ştiu, spuse nerăbdătoare Nicole. Dar voi sunteţi 
savanţi. Trebuie să fi făcut calcule. 

— Între şase şi zece ore, spuse Vulturul. 

În şase până la zece ore voi fi moartă, se gândi Nicole. 
Frica era acum mai palpabilă. Nu putea s-o înlăture 
complet. 

— Cum e să fii mort? Întrebă Nicole. 

— Ne-am gândit că ai să pui întrebarea asta. Ni s-a spus că 
e la fel ca atunci când eşti decuplat de la sursa de energie. 

— Un nimic, pe vecie? 

— Aşa cred. 

— Şi actul morţii în sine? Întrebă Nicole. Are ceva 
deosebit? 

— Nu ştim, spuse Vulturul. Sperăm să ne împărtăşeşti cât 
mai multe din cele ce vei simţi. 

Un timp zburară în tăcere. În faţa lor, Baza de Tranzit 
devenea tot mai mare. La un moment dat, naveta îşi 
schimbă puţin direcţia şi în centrul ferestrei ei apăru 
Modulul Cunoaşterii. 

— 'Te superi dacă te întreb ceva? Spuse Vulturul. Nicole se 
întoarse şi-i zâmbi extraterestrului prin cască. 


— Deloc. Sper că nu te-a apucat timiditatea tocmai acum 
la urmă. 

— Nu voiam să-ţi tulbur gândurile. 

— De fapt, în momentul de faţă nu mă gândesc la nimic 
anume, spuse Nicole. Mintea mea pluteşte în derivă. 

— De ce vrei să-ţi petreci ultimele clipe în Modulul 
Cunoaşterii? 

Nicole râse. 

— Asta este cea mai pre-programată întrebare pe care am 
auzit-o vreodată, spuse ea. Parcă-mi văd răspunsul stocat în 
vreun fişier din categoria „Moartea: Fiinţele Umane”, şi alte 
categorii înrudite. 

Vulturul nu spuse nimic. 

— Când, cu ani în urmă, Richard şi cu mine ne aflam izolaţi 
în New York şi nu credeam să mai avem vreo şansă de 
evadare, discutam despre ce ne-ar fi plăcut să facem în 
ultimele momente dinaintea morţii. Am fost de acord că 
prima alegere ar fi să facem dragoste. A doua alegere era 
să învăţăm ceva nou, să trăim pentru ultima dată fiorul 
descoperirii. 

— O idee foarte avansată, spuse Vulturul. 

— Şi practică. Dacă intuiţia nu mă înşeală, acest Modul al 
Cunoaşterii va fi atât de uluitor încât nici n-am să bag de 
seamă cum mi se duc ultimele clipe de viaţă. Chiar aşa 
hotărâtă cum sunt, cred că m-ar copleşi frica dacă n-aş avea 
o preocupare în care să mă implic activ în ultimele ore. 

Modulul Cunoaşterii umplea acum întreaga fereastră a 
navetei. Vulturul spuse: 

— Înainte de a intra, vreau să-ţi dau nişte informaţii 
despre acest loc. Modulul sferic este alcătuit de fapt din trei 
domenii concentrice, separate, fiecare cu o menire anume. 
Regiunea de la exterior, care este şi cea mai mică, e 
concentrată pe cunoştinţele legate de prezent sau aproape- 
prezent. În următoarea regiune, la interior, sunt stocate 
toate informaţiile istorice despre această parte a galaxiei. 


Sfera mare interioară conţine toate modelele de prezicere a 
viitorului, precum şi scenarii pentru erele următoare. 

— Parcă spuneai că n-ai fost înăuntru, spuse Nicole. 

— N-am fost. Dar astă-noapte baza mea de date despre 
Modulul Cunoaşterii a fost adusă la zi şi extinsă. 

În suprafaţa exterioară a sferei se deschise o uşă şi naveta 
dădu să intre. 

— Stai o clipă, spuse Nicole. Să înţeleg că, aproape sigur, 
n-am să mai ies vie din modulul ăsta? 

— Da, răspunse Vulturul. 

— Atunci vrei, te rog, să roteşti vehiculul ăsta, încet, ca să 
arunc o ultimă privire la lumea din afară? 

Naveta execută lent o manevră de rotire şi Nicole se uită 
fix pe fereastră. Văzu în depărtare celelalte module ale 
Bazei de Tranzit, coridoarele de transport şi, departe, 
steaua de mare în care familia şi prietenii ei îşi făceau 
bagajele pentru transfer. Într-o anumită direcţie, galbena 
stea Tau Ceti, atât de asemănătoare cu Soarele, era 
singurul obiect mare vizibil pe fereastră dar, în ciuda 
strălucirii ei şi a luminii reflectate de Baza de Tranzit, 
Nicole putu să distingă totuşi şi alte câteva stele pe fondul 
negru al cosmosului. 

Moartea mea nu va schimba nimic din această scenă, se 
gândi Nicole. Vor fi doar doi ochi mai puţin ce să-i vadă 
splendoarea. Mai puţin cu o grupare de substanţe chimice 
evoluate până la înzestrarea cu conştiinţă, care să se 
întrebe ce înseamnă toate astea. 

— Mulţumesc, spuse Nicole. Acum putem să mergem 
înainte. 

Vehiculele care intrau din spaţiul în Modulul Cunoaşterii, 
ca şi metrourile care soseau din celelalte trei module, 
opreau într-o staţie lungă şi subţire localizată pe o parte a 
cercului de la nivelul intermediar, care înconjura complet 
uriaşa sferă. 

— Există numai două intrări, la o sută optzeci de grade 
una de alta, în fiecare din cele trei domenii concentrice ale 


Modulului Cunoaşterii, spuse Vulturul, în timp ce un trotuar 
mobil îi purta în viteză prin cerc. 

În dreapta lor era suprafaţa exterioară, transparentă a 
modulului. În stânga era un perete de culoare crem, fără 
ferestre. 

— Am să pot să-mi scot în curând costumul şi casca? 
Întrebă Nicole. 

— Da, după ce intrăm în expoziţie, spuse Vulturul. Am ales 
un tur anume şi în locurile acelea nu vei mai avea nevoie de 
costumul spaţial. 

— Aşadar ai selectat deja ce o să vedem? 

— Era inevitabil. Locul acesta e imens, mult mai mare 
decât un Semicilindru din Rama, şi înţesat de informaţii. Am 
căutat să planific turul în funcţie de ceea ce ştiam că te 
interesează şi de timpul care ni s-a alocat. Dacă se 
dovedeşte că există şi alte lucruri. 

— Nu, nu, spuse Nicole. N-aş avea idee ce să cer. Sunt 
sigură că ai ales foarte bine. 

Ajunseră într-un loc în care trotuarul mobil se opri. În 
stânga se deschidea un coridor larg. 

— Apropo, spuse Vulturul, nu ţi-am explicat că turul nostru 
se limitează la cele două regiuni din afară. Domeniul 
Prezicerilor ne este interzis. 

— De ce? Întrebă Nicole, activându-şi scaunul cu rotile şi 
pornind pe coridor alături de Vultur. 

— Nu ştiu sigur, spuse el. Dar de fapt nu contează, dacă 
ara înţeles eu bine în ce scop te afli aici. În cele două 
domenii disponibile vor fi mai mult decât suficiente lucruri 
care să-ţi dea o ocupaţie. 

În faţa lor se afla un perete înalt. Când Vulturul şi Nicole 
se apropiară, o uşă lată se deschise în perete, spre interior, 
dând la iveală o cameră circulară, înaltă, având în mijloc o 
sferă cu diametrul de zece metri. Peretele şi tavanul 
încăperii erau înţesate de mici grupări de accesorii tehnice 
sau echipamente şi multe marcaje ciudate. Vulturul îi spuse 
lui Nicole că n-are habar ce însemnau. 


— Mi s-a spus doar că orientarea pentru vizita ta în acest 
domeniu trebuie să aibă loc în interiorul sferei din faţa 
noastră. 

Sfera strălucitoare era împărţită în două la mijloc. 
Jumătatea superioară a globului scobit se ridică doar atât 
cât Vulturul şi Nicole să poată trece pe dedesubt în 
interiorul sferei. O dată ajunşi înăuntru, jumătatea de sus a 
sferei reveni la poziţia iniţială, izolându-i complet de 
exterior. 

Întunericul din interior ţinu doar o secundă sau două. 
Apoi, lumini mici şi împrăştiate luminară o parte a peretelui 
sferei. 

— E decorat cu o grămadă de detalii, comentă Nicole. 

— Noi privim acum o machetă a întregului domeniu, spuse 
Vulturul. Perspectiva este din interior, ca şi cum ne-am afla 
chiar în centrul Modulului Cunoaşterii şi niciunul din cele 
două domenii exterioare n-ar exista. Vei observa că, prin 
felul în care sunt plasate obiectele în lungul suprafeţei, nu 
numai în faţa şi în spatele nostru, ci şi deasupra noastră şi 
sub noi, nimic nu pătrunde în spaţiul central gol dincolo de 
o distanţă fixă. La acea distanţă este localizat, în modulul 
real, peretele exterior al următorului domeniu concentric. 
Acum luminile îţi vor arăta, pe machetă, unde vom merge în 
următoarele câteva ore. 

În lumina dulce deveni vizibil dintr-o dată un sector mare 
din suprafaţa sferei, reprezentând cam treizeci la sută din 
aria totală. 

Vulturul schiţă un gest circular şi spuse: 

— Totul din regiunea luminată este legat de călătoria prin 
spaţiu. Turul nostru se va limita la această porţiune a 
domeniului. Lumina roşie care clipeşte pe suprafaţa din faţa 
noastră ne arată locul în care ne aflăm în prezent. 

Sub ochii lui Nicole, un şir de lumini roşii se deplasă 
repede pe suprafaţă, oprindu-se într-un punct de deasupra 
capului ei unde era o imagine a Căii Lactee. 


— Vom vizita mai întâi secţiunea de geografie, spuse 
Vulturul arătând spre locul în care se oprise şirul de lumini, 
apoi cea tehnică şi la sfârşit cea de biologie. După o scurtă 
pauză vom trece în al doilea domeniu. Ai vreo întrebare 
înainte să pornim? 

Urcară ceva ce părea a fi o rampă ascendentă, cu o mică 
maşină asemănătoare celei pe care o folosiseră în Modulul 
de Locuit în timpul vizitei la Michael şi Simone. Deşi 
cărarea era luminată în faţa şi-n spatele lor, tot ce se afla în 
lateral de maşină rămânea cufundat în întuneric. 

— Ce e în jurul nostru? Întrebă Nicole după vreo zece 
minute de mers. 

— În principal depozite de date, plus câteva exponate, 
răspunse Vulturul. Este întuneric ca să nu ţi se distragă 
atenţia în mod inutil. 

În cele din urmă se opriră lângă altă uşă înaltă. 

— Camera în care vei intra este cea mai mare din acest 
domeniu, spuse Vulturul aşezând scaunul cu rotile al lui 
Nicole. În partea cea mai lată are o jumătate de kilometru. 
Înăuntru se găseşte un model al galaxiei Calea Lactee. O 
dată intraţi, vom sta pe o platformă mobilă pe care o putem 
comanda să ne ducă în oricare punct din cameră. Înăuntru 
o să fie mai tot timpul întuneric, iar deasupra noastră şi sub 
noi vor fi imagini şi structuri. S-ar putea să ai impresia că o 
să cazi, dar nu uita că eşti în imponderabilitate. 

Priveliştea văzută de pe platformă era spectaculoasă. 
Chiar şi până să înceapă să se deplaseze spre centrul 
imensei încăperi, Nicole se simţi copleşită. Întunericul din 
jurul lor era presărat cu lumini care reprezentau stele. 
Stele unice, combinaţii binare, combinaţii triple. Stele 
galbene, mici şi staţionare, stele uriaşe roşii, stele albe 
pitice. Treceau chiar pe deasupra unei supernove care 
explodă. În orice loc, în orice direcţie avea ceva diferit şi 
fascinant de văzut. 

După câteva minute Vulturul opri platforma. 


— Mă gândeam să începem de aici, de pe un teritoriu unde 
eşti familiarizată, spuse el. 

Arătă o stea galbenă din apropiere cu ajutorul unui 
indicator cu multiple raze de lumină. 

— Recunoşti locul ăsta? 

Nicole încă mai privea luminile fără sfârşit din toate 
direcţiile. 

— Toate sutele de miliarde de stele din galaxie sunt 
reprezentate în camera asta? 

— Nu, spuse Vulturul. Ceea ce vezi tu este numai o 
porţiune mare din galaxie. Am să-ţi explic mai multe peste 
câteva minute, când o să mergem în partea superioară a 
camerei şi ai să poţi privi de sus planul galactic central. Te- 
am adus în acest loc din alt motiv. 

Nicole recunoscu Soarele şi constelația Centaurul, cea mai 
apropiată vecină a lui, ba chiar steaua lui Barnard şi Sirius. 
Nu-şi aminti numele majorităţii celorlalte stele din 
vecinătatea Soarelui, dar reuşi să localizeze altă stea 
solitară aflată nu prea departe. 

— Aceea este Tau Ceti? Întrebă ea. 

— Da, răspunse Vulturul. 

Tau Ceti pare atât de aproape de Soare, dar în realitate 
este foarte departe, se gândi ea. Asta înseamnă că galaxia e 
mai mare decât ar putea cuprinde vreunul dintre noi cu 
mintea. 

Parcă citindu-i gândurile, Vulturul spuse: 

— Distanţa de la Soare la Tau Ceti este a zece mia parte 
din distanţa de la un capăt la altul al galaxiei. 

Nicole clătină din cap. Platforma începu să se îndepărteze 
de Soare şi de Tau Ceti. Nu mi-aş fi imaginat vreodată atâta 
imensitate, se gândi Nicole. Chiar şi călătoriile mele au avut 
loc într-o regiune insignifiant de mică a cosmosului. 

Vulturul proiectă în dreapta platformei în mişcare un 
desen tridimensional sub forma unui corp geometric 
dreptunghiular. Manevrând dispozitivul negru pe care-l 


ţinea în mână, mări şi micşoră alternativ volumul 
paralelipipedului. 

— Avem multe căi de a controla ce se proiectează în 
această cameră, spuse el. Cu acest dispozitiv putem să 
modificăm scara şi să schimbăm rapid planul. Să-ţi arăt. Să 
presupunem că pun lumina roşie aici, în mijlocul nebuloasei 
Orion. Asta marchează poziţia iniţială dorită a platformei. 
Apoi măresc această formă geometrică astfel încât să 
includă cam o mie de stele. Şi acum, uite. 

În cameră fu întuneric beznă preţ de o secundă. Apoi, 
dintr-o dată, Nicole se simţi iar copleşită, de data asta din 
cauza unui alt set de lumini. Ciorchinii de stele şi stelele 
individuale erau mult mai clar definite. Vulturul îi spuse că 
întreaga cameră se află în acel moment în interiorul 
nebuloasei Orion şi că latura cea mai lungă a camerei e 
echivalentă cu câteva sute de ani-lumină, în loc de şaizeci 
de mii de anilumină, ca înainte. 

— Această zonă e o pepinieră stelară, unde se nasc stele şi 
planete, explică Vulturul mişcând platforma spre dreapta. 
Aici, de exemplu, avem un sistem stelar pui, în primele 
stadii de formare, cu multe din caracteristicile pe care le 
avea sistemul vostru solar acum patru miliarde şi jumătate 
de ani. 

Înscrise una din stele într-un mic corp geometric şi, câteva 
secunde mai târziu, încăperea se umplu de lumina unui 
soare tânăr. Nicole urmări o uriaşă furtună solară care se 
deplasa pe suprafaţa frământată. 

Vulturul îndreptă platforma spre un corp ceresc mult mai 
Mic, îndepărtat, din duzina de acumulări de materie ce 
putea fi identificată în regiunea din jurul soarelui tânăr. 
Planeta avea o suprafaţă lichidă, puţin roşcată. Sub ochii 
lor, un proiectil mare se prăbuşi în lichidul fierbinte făcând 
să ţâşnească jeturi de materie şi stârnind valuri puternice 
în toate direcţiile. 

— Conform datelor noastre statistice, spuse Vulturul, 
această planetă are o mare probabilitate de a produce viaţă 


după câteva miliarde de ani de evoluţie, o dată ce această 
perioadă de bombardare şi formare s-a încheiat. Va avea o 
stea unică, stabilă, o atmosferă cu suficiente variaţii 
climatice şi toate ingredientele chimice necesare. Uite, stai 
cu ochii pe planeta asta. Eu am să activez un program care 
scanează rapid jumătatea de jos a tabelului lui Mendeleev şi 
afişează datele cantitative privitoare la numărul relativ de 
atomi de fiecare tip care există în masa aia în fierbere. 

Deasupra planetei-pui apăru o privelişte magnifică. 
Fiecare atom în parte conţinut în masa planetei era indicat 
atât printr-o culoare anume cât şi prin numărul de neutroni 
şi protoni. Mărimea atomului arăta frecvenţa relativă a 
acestuia în amestec. 

— Observă că densitatea de carbon, azot, fier şi halogeni 
este semnificativă, spuse Vulturul. Aceştia sunt atomii vitali. 
Creați cu toţii de o supernovă din vecinătate în trecutul nu 
prea îndepărtat, ei au îmbogăţit posibilităţile structurale ale 
acestui corp ceresc în formare. Fără substanţe chimice 
complexe nu poate exista viaţă eficientă. De exemplu, dacă 
pe planeta voastră n-ar exista fierul pentru a constitui 
atomul central al hemoglobinei, sistemul de distribuire a 
oxigenului la multe forme de viaţă ar fi mult mai ineficient. 

Aşadar, procesul continuă, eră după eră, se gândi Nicole. 
Din praful cosmic se formează stele şi planete. Câteva 
planete conţin substanţele chimice corespunzătoare care să 
ducă, până la urmă, la apariţia vieţii şi inteligenţei. Dar ce 
organizează acest proces? Ce mână nevăzută face ca aceste 
substanţe chimice să devină cu timpul tot mai complexe şi 
structurate, până ajung chiar la stadiul de conştiinţă de 
sine? Există vreo lege naturală, neformulată încă, potrivit 
căreia materia se formează după reguli stabilite? 

Vulturul îi explica probabilitatea extrem de scăzută ca 
viaţa să evolueze în sistemele solare care conţineau numai 
atomi simpli, precum hidrogenul şi heliul, şi niciunul din 
atomii mai complecşi, de ordin superior, produşi de stelele 
care mureau în exploziile supernovelor. Nicole începu să se 


simtă copleşitor de insignifiantă. Tânjea după ceva la scară 
umană. 

— Cât de mică poţi să faci camera asta? Întrebă ea. 

— Scara cea mai mică este de 1 la 4096. La cealaltă 
extremă putem afişa o scenă intergalactică a cărei 
dimensiune maximă este de cincizeci de milioane de ani- 
lumină. Nu uita că avem un interes limitat faţă de 
activitatea din afara galaxiei. 

— Am putea schimba planul astfel încât să vedem 
Pământul? Întrebă Nicole cu emoție. Şi să mă laşi să zbor 
deasupra Franţei? 

— Da, cred că da, răspunse Vulturul după o scurtă ezitare. 
Deşi nu era în plan. 

— Ar însemna foarte mult pentru mine. 

— Bine, spuse Vulturul. O să ne ia câteva secunde, dar o 
putem face. 

Zborul începu deasupra Canalului Mânecii. Vulturul şi 
Nicole stăteau de vreo trei secunde pe platformă în partea 
de sus a camerei întunecate când sub ei se produse o 
explozie de lumină. După ce ochii lui Nicole se obişnuiră în 
sfârşit cu lumina, recunoscu apa albastră de sub ei şi coasta 
Normandiei. În depărtare, Sena se vărsa în Canal. 

Îl rugă pe Vultur să oprească platforma deasupra gurii 
Senei şi apoi s-o deplaseze încet către Paris. Vederea 
locurilor cunoscute o emoţionă puternic. Îşi aminti de anii 
tinereţii, când hoinărea liberă şi fără griji prin această 
regiune împreună cu iubitul său tată. 

Modelul de sub ei era superb, tridimensional. Faimoasa 
biserică din Rouen, în care Ioana D'Arc abdicase temporar 
de la principiile ei, avea înălţimea de jumătate de milimetru 
şi lungimea de doi centimetri. Mai încolo, în direcţia 
Parisului, Nicole văzu forma cunoscută a Arcului de Triumf 
înălțându-se de pe suprafaţa modelului. 

Când ajunseră la Paris, platforma zăbovi câteva secunde 
deasupra arondismentului şaisprezece. Ochii lui Nicole 
poposiră asupra unei clădiri anume de sub ea. Vederea 


acelei clădiri îi aminti un moment deosebit de viu din 
adolescenţa ei. Auzi vocea tatălui ei, apropiindu-se de 
sfârşitul discursului susţinut la primirea premiului Mary 
Renault. lubitei mele fiice Nicole şi tuturor tinerilor din 
lume, le ofer o concluzie simplă la care am ajuns de-a lungul 
vieţii mele. În viaţă există două lucruri nepreţuite: 
învăţătura şi iubirea. Nimic altceva - nici faima, nici 
puterea, nici realizarea de dragul realizării - nu poate avea 
aceeaşi valoare durabilă. 

Imaginea tatălui ei îi umplu mintea. Îţi mulţumesc, papa. 
Îţi mulţumesc că ai avut atât de bine grijă de mine după 
moartea mamei. Îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat. 

Un dor puternic, dureros aduse lacrimi în ochii lui Nicole. 
Preţ de o clipă se simţi iar copil şi vru cu disperare să 
discute cu tatăl ei despre moartea care se apropia. Încet, cu 
hotărâre, se luptă cu emoţiile care amenințau să o 
copleşească. Nu asta voiam să simt în momentul de faţă, îşi 
spuse ea cu greutate. Voiam să las în urmă toate astea. 

Îşi întoarse privirea de la modelul Franţei de sub ea. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Vulturul. 

Nicole se forţă să zâmbească. 

— Vreau să văd altceva, spuse ea. Ceva spectaculos. Şi 
nou. Ce zici de un oraş al octopăianjenilor? 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Încăperea se întunecă imediat. Două secunde mai târziu, 
când Nicole se întoarse cu faţa la lumină, platforma zbura 
peste un ocean mare de un verde profund. 

— Unde suntem? Întrebă ea. Şi unde mergem? 

— În momentul de faţă ne aflăm la treizeci de ani-lumină 
de Soarele vostru, răspunse Vulturul, pe prima planetă 
oceanică pe care au colonizat-o octopăianjenii după 
dispariţia Înaintaşilor. Suntem deasupra mării, evident, la 
vreo două sute de kilometri de cel mai renumit oraş al 
octopăianjenilor. 


Nicole simţi un val de emoție în timp ce platforma se 
deplasa rapid deasupra mării. Vedea deja în depărtare 
conturul vag al unor clădiri. O clipă îşi imagină că e un 
călător spaţial aventurier care ajungea pentru prima dată 
la această planetă, nerăbdător să vadă minunăţiile 
fantasticelor oraşe descrise de alţi călători interstelari. 

E minunat, se gândi Nicole. Îşi îndreptă atenţia o clipă 
spre oceanul de sub ea. 

— De ce e apa asta atât de verde? Îl întrebă pe Vultur. 

— Suprafaţa acestui ocean, până la un metru adâncime, 
formează un ecosistem bogat, dominat de un gen aparte de 
plantă capabilă de fotosinteză, ale cărei specii diverse, toate 
de culoare verde, asigură adăpost şi hrană pentru zece 
milioane de creaturi. Unele plante acoperă o suprafaţă de 
peste un kilometru pătrat. Acest domeniu a fost creat de 
Înaintaşi. Octopăianjenii l-au găsit şi i-au adus îmbunătăţiri. 

Nicole ridică privirea şi văzu că platforma, care se deplasa 
în viteză, ajunsese aproape în dreptul oraşului. Sute de 
clădiri de mărimi şi forme diverse se aflau răspândite 
dedesubtul lor. Cele mai multe clădiri din oraşul 
octopăianjenilor erau construite pe uscat, dar existau şi 
unele care păreau să plutească pe apă. Cea mai densă 
grupare de astfel de structuri se afla în lungul unei 
peninsule înguste. În capătul acelei peninsule se înălţau trei 
domuri uriaşe, foarte apropiate, care dominau orizontul. 

La periferia oraşului era un cerc exterior, lat, alcătuit din 
opt domuri mai mici, fiecare fiind legat de domurile 
centrale printr-un sistem linear de transport. Fiecare din 
aceste domuri exterioare avea altă culoare. Aproape toate 
clădirile din sectorul de oraş care înconjura un dom 
exterior erau vopsite în aceeaşi culoare cu a domului. Pe 
suprafaţa oceanului, de exemplu, de la domul colorat într- 
un roşu aprins porneau simetric opt spiţe roşii, subţiri, 
alcătuite din alte clădiri. 

Toate clădirile oraşului se aflau în interiorul cercului 
definit de cele opt domuri colorate. Lui Nicole îi plăcu 


foarte mult o structură ciudată de culoare maro care plutea 
pe apă. Părea să fie aproape la fel de mare ca uriaşele 
domuri centrale. De deasupra, clădirea dreptunghiulară 
părea a fi alcătuită din douăzeci de straturi de dantelărie 
deasă, suprapuse, spaţiile deschise fiind umplute cu 
materiale asemănătoare celor folosite de păsări pentru 
cuib. 

— Ce este aceea? Întrebă Nicole, arătând structura. 

— Aceşti octopăianjeni sunt foarte avansați în 
microbiologie, răspunse Vulturul. Structura aceea, care 
pătrunde în ocean până la zece metri adâncime, conţine 
peste o mie de habitate diferite pentru specii de mărimi 
microscopice. Ceea ce vezi este în esenţă o staţie de 
aprovizionare, care conţine populaţia în exces a fiecăreia 
din aceste specii de fiinţe micuţe. Octopăianjenii care au 
nevoie de unele din aceste creaturi vin aici şi le iau. 

Nicole rămaseră cu ochii aţintiţi pe neobişnuita 
arhitectură de sub ea. În minte, se vedea mergând pe 
străzi, uitându-se cu uimire în jur la o varietate de creaturi 
mult mai mare chiar şi decât menajeria pe care o întâlnise 
în Oraşul de Smarald. Vreau să merg acolo, îşi spuse ea. 
Vreau să văd. 

Îl rugă pe Vultur să deplaseze platforma chiar deasupra 
unuia din marile domuri verzi. 

— Interiorul acestui dom seamănă cu Oraşul de Smarald? 
Întrebă ea. 

— Nu chiar, răspunse Vulturul. Scara e cu totul alta. 
Tărâmul octopăianjenilor din Rama era un microcosmos 
comprimat. Complexele funcţionale care pe planetele lor se 
aflau la distanţe de sute de kilometri unele de altele au 
trebuit să fie amplasate, din cauza spaţiului limitat, în 
aproximativ acelaşi areal. În coloniile avansate ale rasei 
octopăianjenilor, de exemplu, alternativii nu au o 
comunitate chiar lângă porţile oraşului, ci trăiesc pe o cu 
totul altă planetă. 


Nicole zâmbi. O planetă de alternativi, se gândi ea. 
Trebuie să fie o adevărată privelişte. 

— Acest oraş adăposteşte peste optsprezece milioane de 
octopăianjeni, dacă punem la socoteală varietățile 
morfologice, spunea Vulturul. De asemenea, este capitala 
administrativă a acestei planete. În interiorul porţilor 
oraşului trăiesc aproape zece miliarde de creaturi, 
reprezentând cincizeci de mii de specii. Suprafaţa oraşului 
este aproximativ echivalentă cu cea a oraşului Los Angeles 
sau cu alte zone urbane mari de pe Pământul vostru. 

Vulturul continuă să-i dea informaţii despre oraşul 
octopăianjenilor aflat sub ei. Însă Nicole se gândea la 
altceva. 

— Archie a trăit aici? Întrebă ea, întrerupând monologul 
enciclopedic al însoţitorului ei extraterestru. Sau doctorul 
Blue sau alţi octopăianjeni pe care i-am cunoscut? 

— Nu, răspunse Vulturul. De fapt, ei n-au venit de pe 
planeta asta, nici măcar din acest sistem stelar. 
Octopăianjenii din Rama au venit dintr-un tip de colonie 
cunoscut sub numele de „colonie de graniţă”, una special 
proiectată genetic pentru interacţiunea cu alte forme de 
viaţă inteligente. 

Nicole clătină din cap şi zâmbi. Desigur, îşi spuse ea, 
trebuia să fi bănuit că sunt speciali. 

Era din ce în ce mai obosită. După alte câteva minute îi 
mulţumi Vulturului, spunându-i că îi ajunge cât a văzut din 
oraşul octopăianjenilor. Într-o clipită, domurile, structura 
maro de dantelării suprapuse şi marea de un verde intens 
dispărură. Vulturul duse platforma la loc în partea de sus a 
încăperii mari. 

Dedesubtul lui Nicole, Calea Lactee era închisă într-un 
spaţiu mic din centrul camerei. 

— Universul este o succesiune de aglomerări şi spaţii 
pustii, veşnic în expansiune, spuse Vulturul. Priveşte ce 
pustiu este în jurul Căii Lactee. Cu excepţia celor doi Nori ai 
lui Magellan, care nu pot fi definiţi ca galaxii, Andromeda 


este cel mai apropiat vecin galactic al nostru. Dar ea e 
foarte departe. Distanţa de-a curmezişul celei mai mari 
dimensiuni a Căii Lactee este doar a douăzecea parte din 
distanţa până la Andromeda. 

Nicole nu se gândea la Andromeda. Era absorbită de 
încântătoare cugetări filosofice despre viaţa pe planete 
diferite, despre oraşe şi despre posibila gamă de creaturi 
născute din atomi simpli care evoluează, cu sau fără ajutor 
din partea unor fiinţe superioare, ajungând până la 
conştiinţă de sine. Savură momentul, ştiind că, foarte 
curând, se va despărţi de zborurile imaginaţiei care-i 
îmbogăţiseră atât de mult viaţa. 

— Am stat atât de mult în acea expoziţie încât cred că ar 
trebui să ne revizuim turul, spuse Vulturul după ce termină 
scanarea. 

Stăteau alături, în maşină. 

— Ăsta e un mod diplomat de a-mi spune că inima mea 
cedează mai repede decât te-ai aşteptat? Întrebă Nicole, 
forţându-se să zâmbească. 

— Nu, nu chiar, spuse Vulturul. Am petrecut aproape de 
două ori mai mult timp decât plănuisem. Nu luasem în 
calcul, de exemplu, vizita deasupra Franţei sau în oraşul 
octopăianjenilor. 

— Partea asta a fost minunată, spuse Nicole. Aş fi vrut să 
mai pot merge acolo, cu doctorul Blue ca ghid, şi să aflu mai 
multe despre felul în care trăiesc ei. 

— Aşadar, ţi-a plăcut mai mult oraşul octopăianjenilor 
decât priveliştea spectaculoasă a stelelor? 

— N-aş spune asta, răspunse Nicole. Totul a fost fantastic. 
Ceea ce am văzut mi-a reconfirmat că am ales locul potrivit 
ca să. 

Nu termină fraza. 

— Pe platformă mi-am dat seama că moartea nu e numai 
sfârşitul gândirii şi al conştiinţei, ci şi sfârşitul simţirii. Nu 
ştiu de ce n-am înţeles lucrul ăsta mai devreme. 

Urmă o scurtă tăcere. Apoi Nicole întrebă cu seninătate: 


— Unde mergem în continuare, prietene? 

— Mă gândeam să mergem în secţiunea tehnică, unde poţi 
vedea machetele Bazelor de Tranzit, ale Transportoarelor şi 
ale altor nave spaţiale, după care, dacă mai avem timp, am 
de gând să te duc în sectorul biologiei. Unii dintre nepoţii 
tăi extrauterini trăiesc în regiunea aceea, într-unui dintre 
cele mai reuşite habitate pământene ale noastre. Alături 
este un complex care adăposteşte o comunitate a acelor 
stranii ţipari sau şerpi acvatici pe care i-am întâlnit o dată, 
împreună, la Baza de Tranzit. Şi există o expoziţie 
taxonomică ce compară din punct de vedere fizic toţi 
călătorii spaţiali care sunt studiaţi în această regiune. 

— Sună grozav, spuse Nicole şi râse. Creierul uman e 
uimitor. la ghiceşte ce mi-a trecut prin minte: primele 
versuri ale poeziei lui Andrew Marvell, „Sfioasei sale 
amante”. „Destule locuri dac-am fi avut/A ta sfială, doamnă, 
n-ar fi fost o crimă”. În tot cazul, voiam să spun că, întrucât 
nu avem 0 veşnicie la dispoziţie, hai să mergem la expoziţia 
cu Transportorul. Aş vrea să văd nava spaţială în care vor 
trăi Patrick, Nai, Galileo şi ceilalţi. După aceea vom vedea 
cât timp ne-a mai rămas. 

Maşina se puse în mişcare. Nicole remarcă pentru sine că 
Vulturul nu spuse nimic despre rezultatele scanării. Frica 
reveni, mai puternică. 

* 

Erau împreună pe suprafaţa plată a machetei 
Transportorului. 

— Acesta este un model la scara unu la şaizeci şi patru, 
aşa că poţi aprecia în oarecare măsură cât e de mare în 
realitate Transportorul, spuse Vulturul. 

— Dumnezeule, planul ăsta trebuie să aibă aproape un 
kilometru lungime! Spuse Nicole. 

— Ai ghicit bine, spuse Vulturul. Partea superioară a 
Transportorului adevărat are circa patruzeci de kilometri 
lungime şi cincisprezece kilometri lăţime. 

— Şi fiecare din capsulele astea include un mediu diferit? 


— Da, răspunse Vulturul. Atmosfera şi celelalte condiţii de 
mediu sunt controlate de echipamentul aflat aici pe 
suprafaţă, precum şi de sistemele tehnice suplimentare 
care sunt jos, în corpul principal al navei spaţiale. Fiecare 
habitat are propria viteză de rotaţie, pentru a se crea 
gravitația corespunzătoare. Dacă e nevoie, speciile pot fi 
despărțite în interiorul unei capsule prin pereţi de 
compartimentare. Rezidenţii stelei de mare au fost duşi în 
acelaşi domeniu, pentru că se simt bine în condiţii de mediu 
asemănătoare. Însă nu au acces unii în habitatul celorlalţi. 

Se deplasau pe o cărare printre capsule şi amenajările 
pentru echipament. Nicole studie o protuberanţa ovală care 
se ridica deasupra planului cu mai mult de cinci metri şi 
remarcă: 

— Unele din habitatele astea par prea mici şi strâmte 
pentru a găzdui mai mult de câţiva indivizi. 

— Există călători spaţiali foarte mici, spuse Vulturul. 
Indivizii unei specii dintr-un sistem solar aflat nu prea 
departe de al vostru au doar un milimetru lungime. Cea mai 
mare navă spaţială a lor nu e nici cât maşina asta. 

Nicole încercă să-şi imagineze un grup de furnici sau de 
afide inteligente, lucrând laolaltă la construcţia unei nave 
spaţiale. 

— Şi toate aceste Transportoare călătoresc de la o Bază de 
Tranzit la alta? Întrebă ea, schimbând subiectul. 

— În linii mari, da, răspunse Vulturul. Când într-o anumită 
capsulă nu mai există creaturi vii, habitatul respectiv este 
recondiționat la una din Bazele de Tranzit. 

— Ca Rama, spuse Nicole. 

— Într-un fel, dar cu multe diferenţe semnificative. Noi 
studiem întotdeauna cu atenţie speciile care se află într-o 
navă spaţială de tip Rama. Încercăm să le plasăm într-un 
mediu cât mai apropiat de cel real, astfel încât să le putem 
observa în „condiţii naturale”. Însă când nu mai avem 
nevoie de date referitoare la anumite creaturi, acestea sunt 


repartizate navelor de tip Transportor. De asta nu 
intervenim în problemele creaturilor respective. 

— În afară de a preveni reproducerea. Apropo, în etica 
voastră, împiedicarea reproducerii este mai „umană” sau, 
mă rog, care-o fi echivalentul vostru pentru acest termen, 
decât anihilarea directă a creaturilor? 

— Noi credem că da, răspunse Vulturul. Ajunseseră într-un 
punct de pe partea superioară a Transportorului unde 
cărarea se ramifica la stânga, ducând înapoi la rampele şi 
culoarele Modulului Cunoaşterii. 

— Cred că am văzut tot ce mă interesa aici, spuse Nicole şi 
ezită o clipă. Dar mai am câteva întrebări. 

— Dă-i drumul, spuse Vulturul. 

— Presupunând că modul în care a descris Sfântul Michael 
scopul Ramei şi al Bazei de Tranzit este corect, oare nu 
perturbaţi, nu modificaţi voi înşivă procesul pe care-l 
studiaţi? Mie mi se pare că, fiind prezenţi şi interacţionând. 

— Ai dreptate, desigur, spuse Vulturul. Prezenţa noastră 
chiar afectează puţin cursul evoluţiei. Este o situaţie 
analogă principiului incertitudinii formulat de Heisenberg 
în fizică. Cu toate acestea, interacţiunile noastre pot fi 
gândite de Prim Monitor şi luate în calcul la modelarea 
generală a procesului. Avem şi reguli care reduc căile prin 
care am putea perturba evoluţia naturală. 

— Tare-aş fi vrut să fie şi Richard cu mine ca să audă cum 
a explicat Sfântul Michael totul, spuse Nicole. Sunt convinsă 
că ar fi fost fascinat şi, fără doar şi poate, ar fi avut de pus 
nişte întrebări excelente. 

Vulturul nu răspunse. Nicole oftă. 

— Aşadar, ce urmează, Monsieur le Tour Director? Întrebă 
ea. 

— Masa de prânz, replică Vulturul. În maşină sunt câteva 
sandvişuri, apă şi un delicios fruct de-al octopăianjenilor, 
care era preferatul tău. 

Nicole râse şi-şi întoarse scaunul cu rotile spre cărare. 

— Te gândeşti la toate, spuse ea. 


— Richard nu credea în Rai, spuse Nicole în timp ce 
Vulturul termina altă scanare. Dar dacă şi-ar fi putut 
construi propria viaţă de dincolo perfectă, în mod sigur ar fi 
inclus un loc ca acesta. 

Vulturul studia ciudatele semne de pe monitorul din mâna 
lui. 

— Cred că ar fi bine să sărim peste o parte din tur, spuse 
el, uitându-se la Nicole. Să mergem direct la cele mai 
importante expoziţii din domeniul următor. 

— E chiar atât de rău? 

Nicole nu era surprinsă. Durerea intermitentă pe care o 
simţise în piept înainte de a vizita Franţa şi oraşul 
octopăianjenilor devenise continuă. 

Şi frica devenise constantă. Era perfect conştientă de 
faptul că moartea nu e prea departe. De ce ţi-e fricâ? Se 
întrebă Nicole. Poate fi nimicnicia chiar atât de rea? 

Vulturul îi spuse că nu mai au timp suficient pentru o 
orientare în domeniul al doilea. Intrară pe porţile celei de-a 
doua sfere concentrice şi merseră vreo zece minute. 
Vulturul începu să-i dea explicaţii. 

— In acest domeniu, accentul se pune pe modul în care 
toate se schimbă de-a lungul timpului. Există câte o 
secţiune separată pentru fiecare element care poate fi 
afectat de evoluţia generală a galaxiei sau care poate să 
afecteze el însuşi această evoluţie. Cred că te va interesa 
acest prim exponat. 

Încăperea semăna cu aceea în care văzuseră Calea Lactee, 
doar că era considerabil mai mică. Urcară din nou pe o 
platformă mişcătoare care le permitea să se deplaseze prin 
camera întunecată. Vulturul spuse: 

— Ceea ce urmează să vezi necesită oarece explicaţii. În 
esenţă, este un rezumat al evoluţiei civilizaţiilor călătoare 
prin spaţiu, într-o regiune galactică ce conţine Soarele 
vostru şi alte circa zece milioane de sisteme stelare. 
Această regiune reprezintă aproximativ o zecime de miime 
din întreaga galaxie, dar ceea ce vei vedea este 


reprezentativ pentru galaxie ca un întreg. Nu vei vedea 
stele, planete sau alte structuri fizice, deşi locaţiile lor sunt 
luate în considerare la crearea modelului. Vei vedea în 
schimb lumini, fiecare reprezentând un sistem stelar în 
care o specie biologică a devenit călător spaţial, plasând pe 
orbita propriei planete cel puţin o navă spaţială. Atâta timp 
cât sistemul stelar rămâne un centru viu pentru călătorii 
spaţiali activi, lumina din acel loc va rămâne aprinsă. Am să 
încep prezentarea cu o secvenţă de acum aproximativ zece 
miliarde de ani, la scurt timp după apariţia formaţiunii care 
a devenit actuala Cale Lactee. Întrucât la început se 
înregistra o mare instabilitate şi schimbări rapide, mult 
timp n-au apărut călători spaţiali. De aceea, primele vreo 
cinci miliarde de ani, până la formarea sistemului vostru 
solar, am să le afişez rapid, cu o viteză de douăzeci de 
milioane de ani pe secundă. Ca punct de reper, să ştii că 
Pământul va începe să se formeze după vreo patru minute 
de derulare. Atunci voi opri prezentarea. 

Stăteau pe platforma din încăperea cea mare, Vulturul în 
picioare, iar Nicole în scaunul cu rotile. Exista o singură 
lumină slabă, pe platformă, care le permitea să se vadă. 
După ce se uită mai bine de treizeci de secunde la bezna 
totală din jurul ei, Nicole sparse tăcerea. 

— Ai început? Întrebă ea. Nu se întâmplă nimic. 

— Exact, răspunse Vulturul. Noi am observat, urmărind 
alte galaxii, unele mult mai vechi decât Calea Lactee, că 
viaţa nu apare decât după ce galaxia „se aşază” şi se 
formează zone stabile. Viaţa necesită atât câteva stele 
constante într-un mediu relativ benign cât şi evoluţie 
stelară, care are ca rezultat crearea elementelor vitale din 
tabelul periodic, atât de importante în toate procesele 
biochimice. Dacă materia e alcătuită doar din particulele 
subatomice şi atomii cei mai simpli, probabilitatea de 
apariţie a oricăror forme de viaţă este extrem de redusă, 
iar cea a apariţiei fiinţelor capabile de călătorii spaţiale, şi 
mai redusă. Probabilitatea apariţiei vieţii devine rezonabilă 


abia după ce stelele mari parcurg ciclul complet de viaţă şi 
„fabrică” elemente mai complexe, ca azotul, carbonul, fierul 
şi magneziul. 

Sub ei pâlpâia din când în când o lumină, dar în cele patru 
minute de la început nu apărură mai mult de câteva sute de 
lumini împrăştiate şi numai una ţinu mai mult de trei 
secunde. 

— Acum am ajuns la vremea formării Pământului şi a 
sistemului solar, spuse Vulturul. 

— O clipă, spuse Nicole. Vreau să mă asigur că am înţeles 
bine. Puţin mai înainte mi-ai arătat că, în prima jumătate a 
istoriei galactice, când nu existau Pământul şi Soarele, în 
regiunea unde avea să se formeze în cele din urmă Soarele 
au apărut relativ puţine specii călătoare prin spaţiu. lar 
dintre acele specii, aproape toate au avut o durată de viaţă 
mai mică de douăzeci de milioane de ani şi numai una a 
reuşit să supravieţuiască şaizeci de milioane de ani. 

— Foarte bine, spuse Vulturul. Acum am să mai adaug un 
parametru de afişaj. Dacă un călător spaţial a reuşit să iasă 
din sistemul stelar propriu şi a stabilit o colonie permanentă 
în altul - lucru pe care voi oamenii nu l-aţi făcut încă, acest 
lucru va fi prezentat pe ecran printr-o lumină de aceeaşi 
culoare, care apare şi în celălalt sistem stelar. Astfel vom 
putea urmări răspândirea unei anume specii călătoare prin 
spaţiu. Am să schimb şi viteza de prezentare, la zece 
milioane de ani pe secundă. 

După numai jumătate de minut, în colţul camerei se 
aprinse o lumină roşie. După şase sau opt secunde o 
înconjurară sute de alte lumini roşii. Străluceau toate cu 
atâta intensitate încât camera, cu lumina ei solitară 
ocazională, părea prin comparaţie întunecoasă şi 
neinteresantă. Apoi, într-o fracțiune de scundă, câmpul de 
lumini roşii dispăru. Mai întâi se întunecă centrul reţelei 
roşii, lăsând grupuri mici de scântei împrăştiate în margine. 
În clipa următoare, toate luminile roşii dispăruseră. 


Nicole privea luminile ce sclipeau în jur; mintea ei lucra cu 
viteză. Asta trebuie să fie o poveste interesantă, reflectă ea. 
O civilizaţie răspândită printr-o regiune care conţine sute 
de stele. Apoi, brusc, specia dispare. Lecţia se impune de la 
sine. Căci totul are un început şi un sfârşit. Nemurirea 
există numai ca un concept, nu ca realitate. 

Se uită prin cameră. Un tipar general repetitiv se dezvolta 
pe măsură ce în tot mai multe regiuni începeau să 
licărească lumini ocazionale, indicând apariţia altor 
civilizaţii călătoare prin spaţiu. Totuşi, cei mai mulţi călători 
spaţiali dăinuiau în medie doar un moment scurt, mai puţin 
de o secundă; chiar şi cei care se răspândeau şi colonizau 
sistemele stelare alăturate ajungeau doar rareori în 
imediata vecinătate a unei lumini care semnala altă specie 
călătoare prin spaţiu. 

În partea noastră de galaxie au existat specii inteligente şi 
capabile de călătorii în spaţiu dinainte de a exista Pământul, 
se gândi Nicole. Dar foarte puţine dintre aceste creaturi 
avansate au cunoscut emoția contactului cu egalii lor. 
Aşadar, singurătatea este şi ea unul din principiile 
fundamentale ale universului. Cel puţin, ale acestui univers. 

După opt minute Vulturul îngheţă din nou imaginea. 

— Acum ne aflăm cu zece milioane de ani în urmă faţă de 
prezent. Pe Pământ, dinozaurii au dispărut de mult, distruşi 
de neputinţa lor de a se adapta la schimbările de climă 
cauzate de impactul cu un mare asteroid. Însă dispariţia lor 
le-a permis mamiferelor să „înflorească”, iar una din liniile 
evolutive ale mamiferelor începe să arate semne de 
inteligenţă rudimentară. 

Vulturul se opri. Nicole îl privea cu o expresie intensă, 
aproape dureroasă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă extraterestrul. 

— Universul nostru va sfârşi în armonie? Întrebă Nicole. 
Sau vom fi unul din punctele de reper care-l ajută pe 
Dumnezeu să definească regiunea pe care o caută ca fiind 
în afara setului dorit? 


— Ce te face să pui acum întrebarea asta? 

— Prezentarea asta e un catalizator uimitor, răspunse 
Nicole. În mintea mea se conturează zeci de întrebări. Însă 
cum n-am timp pentru toate, m-am gândit să o pun mai întâi 
pe cea mai importantă. Uite, aici, după zece miliarde de ani 
de evoluţie, luminile sunt foarte împrăştiate. Niciuna din 
grupările existente n-a căpătat caracter permanent şi nici 
n-a devenit prea răspândită, chiar şi în această parte relativ 
mică a galaxiei. Dacă universul nostru o să sfârşească mai 
devreme sau mai târziu în armonie, aproape fiecare sistem 
stelar din fiecare galaxie ar trebui să fie luminat. Sau am 
înţeles eu greşit ce voia să spună Sfântul Michael prin 
armonie? 

— Nu cred, răspunse Vulturul. 

— Unde se află sistemul nostru solar în imaginea de acum? 
Întrebă Nicole. 

— Chiar acolo, spuse Vulturul folosind arătătorul-lanternă, 
iar apoi cercetă repede cu privirea restul încăperii. 

— Aşadar, acum zece milioane de ani existau circa şaizeci 
de specii călătoare prin spaţiu care trăiau prin cele mai 
apropiate zece mii de sisteme solare vecine cu al nostru. lar 
una dintre aceste specii, dacă am înţeles bine ce înseamnă 
acel ciorchine de lumini de un verde închis, s-a născut nu 
prea departe de noi şi apoi s-a răspândit în douăzeci sau 
treizeci de sisteme stelare. 

— Corect, spuse Vulturul. 

Nicole privi lung grupul de lumini verzi. Marginea lui nu 
era la mai mult de cincisprezece ani-lumină de locul în care 
Vulturul arătase sistemul solar. Nicole îi făcu semn 
Vulturului să pornească din nou prezentarea, iar el îi spuse 
că viteza de derulare va fi de numai două sute de mii de ani 
pe secundă. 

Luminile verzi se apropiară tot mai mult de Pământ, apoi 
dispărură brusc. 

— Stop! Strigă Nicole. 

Vulturul îngheţă imaginea şi o privi mirat. 


— Ce s-a întâmplat cu tipii ăia? Întrebă Nicole. 

— 'Ţi-am povestit acum două zile despre ei, spuse Vulturul. 
S-au distrus singuri prin inginerie genetică. 

Aproape că ajunseseră pe Pământ, se gândi Nicole. Cât de 
mult s-ar fi schimbat întreaga istorie dacă ajungeau. Ar fi 
recunoscut imediat potenţialul intelectual al strămoşilor 
omului care trăiau în Africa şi, fără îndoială, ar fi făcut 
pentru ei ceea ce au făcut Înaintaşii pentru octopăianjeni. 
Iar noi. 

Nicole văzu dintr-o dată în minte imaginea Sfântului 
Michael, explicând calm scopul universului în faţa 
şemineului din biroul lui Michael şi Simone. 

— Aş putea să văd începutul? Îl întrebă Nicole pe Vultur. 

— Începutul cui? 

— Începutul tuturor lucrurilor. Clipa în care s-a născut 
universul şi s-a pus în mişcare întregul proces al evoluţiei. 

— Se poate, spuse Vulturul după o scurtă pauză. N-avem 
cunoştinţe despre ce a fost înainte de crearea acestui 
univers, continuă el un moment mai târziu, în timp ce stând 
alături de Nicole pe platformă în beznă totală. Totuşi, 
presupunem că înainte de clipa creaţiei a existat un fel de 
energie, căci ni s-a spus că materia acestui univers este un 
rezultat al transformării energiei. 

Nicole se uită în jur. 

— Pretutindeni beznă, spuse ea mai mult pentru sine. Şi 
undeva în această beznă - dacă „undeva” are vreun înţeles 
- există energie. Şi un Creator. Sau poate că energia era o 
parte a Creatorului? 

— Nu ştiu, spuse Vulturul după altă pauză scurtă. Ştim 
doar că soarta fiecărui element din univers a fost stabilită în 
acea clipă iniţială. Felul în care acea energie s-a 
transformat în materie a definit miliarde de ani de istorie. 

În timp ce Vulturul vorbea, o lumină orbitoare umplu 
încăperea. Nicole îşi întoarse faţa de la sursa de lumină şi-şi 
acoperi ochii. 


— Poftim, spuse Vulturul, întinzându-i o pereche de 
ochelari speciali. 

— De ce ai făcut simularea atât de strălucitoare? Întrebă 
Nicole după ce-şi potrivi ochelarii. 

— Pentru a indica, măcar într-o oarecare măsură, cum 
erau acele momente iniţiale. Uite, spuse el arătând 
dedesubt, am oprit modelul la 10-40 secunde după 
momentul creaţiei. 

Universul există doar de un timp infinitezimal, totuşi are 
deja o structură fizică bogată. Această cantitate incredibilă 
de lumină provine toată din acea porţie micuță de supă 
cosmică de sub noi. Toată acea „substanţă” care a format 
universul la început este complet străină de tot ce am putea 
recunoaşte şi înţelege. Nu există atomi, nu există molecule. 
Densitatea de quarcuri şi leptoni era atât de mare încât un 
strop de „substanţă” nu mai mare decât un atom de 
hidrogen ar cântări mai mult decât un ciorchine mare de 
galaxii din era noastră. 

— Doar aşa, din curiozitate, unde ne aflăm noi doi în acest 
moment? Întrebă Nicole. 

Vulturul ezită. 

— Cel mai bun răspuns ar fi „nicăieri”, spuse el în cele din 
urmă. În scop ilustrativ aş putea spune că noi suntem în 
afara modelului universului. Dar ne-am putea afla în altă 
dimensiune. Bineînţeles că tot spaţio-timpul care va deveni 
mai târziu universul nostru este conţinut în acel mic volum 
care produce uluitoarea lumină. Temperatura de acolo, 
dacă modelul ar fi fost o reprezentare autentică, ar fi de 
zece trilioane de trilioane de ori mai mare decât a celei mai 
fierbinţi stele care va evolua în cele din urmă. Modelul 
nostru de aici a distorsionat şi conceptele de mărime şi 
distanţă. În momentul în care voi porni din nou simularea 
începuturilor universului, vom fi copleşiţi de explozia de 
radiaţii a acelei picături compacte. În timp ce are loc ceea 
ce cosmologii numesc Era Inflaţiei, mărimea presupusă a 
acestei camere va creşte şi ea rapid. Dacă nu modificam 


scara, acum n-ai fi putut să vezi structura universului la 10- 
40 secunde fără un microscop fantastic de puternic. 

Nicole se uită lung la sursa de lumină de sub ea. 

— Aşadar, acel glob minuscul de substanţă fierbinte şi 
grea a fost sămânţa a tuturor lucrurilor? Din acea cantitate 
infimă de supă de particule subatomice au apărut marile 
galaxii pe care mi le-ai arătat în domeniul celălalt? Pare 
imposibil. 

— Nu doar galaxiile acelea, spuse Vulturul. Potenţialul 
pentru întregul cosmos se găseşte în acea ciudată supă 
supraîncălzită. 

Mica globulă începu dintr-o dată să crească într-un ritm 
uluitor. Nicole avu senzaţia că exteriorul globulei îi va 
atinge faţa în orice clipă. În faţa ochilor ei se formau şi 
dispăreau milioane de structuri bizare. Privea fascinată 
cum materia părea să-şi schimbe natura de mai multe ori, 
trecând prin stări de tranziţie la fel de ciudate şi străine ca 
globula supraîncălzită dinainte. 

— Am dat timpul înainte în model, spuse Vulturul câteva 
secunde mai târziu. Ceea ce vezi tu acolo, la aproximativ un 
milion de ani după creaţie, ar recunoaşte orice student 
pasionat de fizică. S-au format nişte atomi simpli - de pildă, 
trei tipuri de hidrogen, două de heliu. Litiul e cel mai greu 
atom cunoscut care există din abundență. Acum densitatea 
universului este echivalentă, în mare, cu cea a aerului de pe 
Pământ, iar temperatura a scăzut la un nivel relativ 
confortabil, o sută de milioane de grade. 

Vulturul activă platforma şi o ghidă printre lumini şi 
ciorchini şi filamente. 

— Dacă am fi fost cu adevărat deştepţi, am fi putut să ne 
uităm la toată această materie iniţială şi să anticipăm care 
„bucăţi” vor deveni în cele din urmă ciorchini de galaxii. 
Cam pe la vremea asta a apărut primul Prim Monitor, 
singurul intrus în acest proces natural de evoluţie. Mai 
devreme nu s-ar fi putut face nici o monitorizare, căci 
procesul este foarte sensibil. Orice observaţie efectuată, 


spre exemplu, în prima clipă a creaţiei, ar fi distorsionat 
complet evoluţia ulterioară. 

Vulturul arătă o sferă metalică, micuță din centrul mai 
multor aglomerări uriaşe de materie. 

— Acel prim Prim Monitor a fost trimis de Creator, din altă 
dimensiune a universului timpuriu, în sistemul nostru de 
spaţiu-timp în evoluţie. Avea menirea să observe ce se 
petrece şi să creeze, după nevoie, cu propria inteligenţă, 
celelalte sisteme de observare care să adune toate 
informaţiile pertinente despre procesul general. 

Nicole spuse încetişor. 

— Aşadar, Soarele, Pământul şi fiecare fiinţă umană au 
rezultat din evoluţia naturală imprevizibilă a acestui 
cosmos. Baza de Tranzit, Rama şi chiar tu şi Sfântul Michael 
sunteţi rodul unei dezvoltări direcționate, proiectată iniţial 
de acel prim Prim Monitor. 

Se opri, se uită în jur, apoi se întoarse spre Vultur. 

— Existenţa ta putea fi anticipată la scurt timp după 
momentul creaţiei. Existenţa mea, ba chiar şi existenţa 
omenirii au rezultat în urma unui proces atât de capricios 
din punct de vedere matematic încât n-ar fi putut fi 
anticipate nici măcar acum o sută de milioane de ani, ceea 
ce reprezintă numai unu la sută din viaţa universului până 
în acest moment. 

Nicole clătină din cap, apoi dădu din mână. 

— Bun, spuse ea, ajunge. Am contemplat îndeajuns 
infinitul. 

Marea încăpere începu să se întunece iar, cu excepţia 
luminiţelor de pe podeaua platformei. 

— Ce este? Întrebă Vulturul, văzând expresia de nefericire 
întipărită pe chipul lui Nicole. 

— Nu sunt sigură, răspunse ea. Simt un fel de tristeţe, de 
parcă aş fi trăit o mare pierdere personală. Dacă am înţeles 
bine toate astea, atunci fiecare om în parte e mult mai 
deosebit decât tine sau chiar decât Rama. Există foarte 
puţine şanse să mai apară vreodată nişte fiinţe care să ne 


semene măcar pe departe, în acest univers sau în oricare 
altul. Noi suntem unul din produsele reuşite ale haosului. 
Tu sau alte creaturi care să-ţi semene probabil că există în 
toate celelalte universuri pe care se presupune că le 
studiază Creatorul. După un moment de tăcere, Nicole 
continuă: 

— După ce l-am cunoscut pe Sfântul Michael, mi-am 
imaginat că, în acea armonie pe care o caută Dumnezeu, 
trebuie să existe glasuri omeneşti. Acum îmi dau seama că, 
din tot acest univers, numai pe planeta Pământ, cântecele 
noastre. 

Nicole simţi o durere ascuţită în piept. Se chinui să 
respire, convinsă preţ de câteva clipe că sfârşitul va veni 
imediat. 

Vulturul nu spuse nimic, dar o urmări cu atenţie. Când în 
sfârşit Nicole îşi recăpătă respiraţia, ea vorbi scurt, 
întretăiat. 

— Mi-ai spus. la masă. Un loc intim. Unde pot să-mi văd. 
Familia şi prietenii. 

* 

În maşină vorbiră puţin, în răstimpurile în care durerea se 
mai domolea. Amândoi ştiau că următorul atac va fi ultimul, 
fără ca vreunul să o spună. 

Intrară într-o altă zonă din Modulul Cunoaşterii. Era o 
încăpere perfect circulară, cu un mic spaţiu delimitat în 
mijloc, unde Vulturul putea să stea alături de scaunul cu 
rotile al lui Nicole. Se duseră într-acolo şi priviră cum nişte 
personaje cu înfăţişare omenească încep să interpreteze 
diferite evenimente din viaţa de adult a lui Nicole în fiecare 
din cele şase decoruri de teatru separate din jurul lor. 

Verosimilul interpretărilor era uluitor. Întreaga familie a 
lui Nicole şi toţi prietenii ei arătau exact cum arătaseră la 
vremea când avuseseră loc evenimentele, ba mai mult decât 
atât: toate scenele erau perfect reconstruite. Într-una din 
ele, Katie făcea surf în apropierea malului Lacului 
Shakespeare, râzând şi fluturându-şi mâna cu atitudinea 


îndrăzneață care o caracteriza. În altă scenă, Nicole privea 
o piesă jucată de mica trupă din Rama II cu ocazia 
comemorării a o mie de ani de la moartea lui Eleanor de 
Aquitania. Imaginea lui Simone la vârsta de patru ani şi a 
lui Katie la doi ani, propria imagine alături de Richard când 
erau încă tineri şi în putere îi umplură ochii de lacrimi. 

Am avut o viaţă uluitoare, se gândi Nicole. Îşi deplasă 
scaunul în scena din Rama II şi acţiunea se opri. Nicole se 
aplecă şi ridică robotul TB pe care Richard îl crease pentru 
a distra fetiţele. În mâna ei, robotul cântărea exact atât cât 
trebuia. 

— Cum Dumnezeu aţi făcut asta? Întrebă ea. 

— Tehnologie avansată, răspunse Vulturul. N-aş putea să-ţi 
explic. 

— Şi dacă m-aş duce acolo, unde Katie face surf, aş simţi 
apa dacă aş atinge-o? 

— Absolut. 

Nicole părăsi scena ţinând în mâini pseudo-robotul. După 
plecarea ei se materializă alt TB şi scena continuă. Uitasem, 
Richard, de minunatele tale creaţii micuţe, îşi spuse Nicole. 

Inima ei îi mai oferi câteva minute de răgaz ca să savureze 
scenele extrase din propria viaţă. Simţi iar fiorul 
momentului naşterii lui Simone, retrăi prima noapte de 
dragoste cu Richard la scurt timp după ce el o găsise în 
New York şi revăzu fantasticele privelişti şi creaturi care-i 
întâmpinaseră pe ea şi pe Richard când porţile Oraşului de 
Smarald li se deschiseseră pentru prima dată. 

— Ai putea să reiei orice întâmplare din viaţa mea? 
Întrebă Nicole, simțind dintr-o dată o gheară în piept. 

— Da, dacă s-a petrecut după ce ai ajuns pe Rama şi o pot 
găsi în arhive, răspunse Vulturul. 

Nicole icni. Infarctul fatal se apropia tot mai mult. 

— Te rog, spuse ea cu greutate, aş vrea să văd ultima mea 
discuţie cu Richard, înainte să plece. 

Nu mai durează mult, îi spuse un glas lăuntric. Strânse din 
dinţi şi încercă să se concentreze asupra scenei care 


apăruse brusc în faţa ei. Richard îi explica personajului 
Nicole de ce trebuie să fie el cel care să-l însoţească pe 
Archie în Noul Eden. 

— Înţeleg, spuse personajul Nicole pe scenă. 

Înţeleg, îşi spuse adevărata Nicole. Asta e cea mai 
importantă afirmaţie pe care o poate face cineva vreodată. 
Cheia vieţii este înţelegerea. Iar acum înţeleg că sunt o 
fiinţă muritoare căreia i-a sosit timpul să moară. 

Un alt val de durere intensă veni însoţit de amintirea unui 
vers dintr-o veche poezie latină: „Limor mortis conturbat 
me”. Dar nu-mi va fi frică, pentru că înţeleg. 

Vulturul o urmărea îndeaproape. 

— Aş vrea să-i văd pe Richard şi pe Archie, spuse ea cu 
greutate, ultimele lor clipe. În celulă. Chiar înainte de 
venirea bioţilor. 

Nu-mi va fi frică, pentru că înţeleg. 

Camera se întunecă. Secundele treceau. Durerea era 
cumplită. Nu-mi va fi frică. 

Lumina se aprinse iar. Richard şi Archie erau în celulă, 
chiar în faţa scaunului lui Nicole. Ea îi auzi pe bioţi 
deschizând uşa de la holul blocului de celule. 

— Opreşte aici, te rog, articulă cu greutate Nicole. Chiar 
în stânga scenei cu Richard şi Archie, copiii ei şi doctorul 
Blue erau aliniaţi într-un tablou. Nicole se chinui să se 
ridice în picioare şi parcurse cei câţiva metri pentru a fi 
printre ei. Atinse pentru ultima oară feţele pe care le iubea, 
cu lacrimile şiroind. 

Pereţii inimii ei începură să se năruie. Nicole intră 
împleticindu-se în scena din celula lui Richard şi îmbrăţişă 
reprezentarea soţului ei. 

— Înţeleg, Richard, spuse ea. 

Nicole se lăsă încet în genunchi. Se întoarse cu faţa la 
Vultur. 

— Înţeleg, spuse ea cu un zâmbet. 

Iar înţelegerea e fericire, se gândi ea. 


SFÂRŞIT 


1 Fluier (lb. eng., n.tr.).