Robin Cook — Rapirea

NAPIREA 


ec) 


Autorul romanelor 


RISC ASUMAT si INTENTII PERICULOASE 


ROBIN 
COOK 


www.virtual-project.eu 


ROBIN COOK 


Răpirea 
a10 


www.virtual-project.eu 


ROBIN COOK Abduction 2000 


RAO International Publishing Company, 2003 


„Tocmai când atinseră din nou culmea peretelui de stâncă, îi 
ajunse din urmă, din adânc, o vibraţie prelungă, ca o undă de 
şoc. Preţ de câteva clipe rămaseră amândoi miraţi. Le venea din 
ce în ce mai greu să respire în timp ce înotau. Tremurul acesta 
era asemănător cu ceea ce simţiseră în timpul coborârii cu 
clopotul, doar că de data asta era cu mult mai puternic, 
înţeleseră că era vorba de un seism submarin şi intuiră că se 
găseau chiar la epicentru sau, în orice caz, foarte aproape.” 


1 


O nelinişte inexplicabilă îl cuprinse pe Perry Bergman chiar 
din clipa în care somnul agitat îi fu curmat de nişte vibrații de-a 
dreptul ciudate. Era un soi de scrâşnet enervant, asemănător 
zgomotului făcut de unghiile ce zgârie o tablă de scris. Se 
înfioră, azvârili în lături pătura subţire care-l învelea şi cobori din 
pat. Stând aşa, cu picioarele goale pe podeaua de oţel, i se 
părea acum că zgomotul seamănă mai degrabă cu acela făcut 
de freza unui dentist. Era un sunet diferit atât de băzâitul 
monoton al generatoarelor navei, cât şi de zumzetul 
ventilatoarelor de aer condiţionat. 

— Ce naiba se-ntâmplă? se pomeni întrebând, deşi nu era 
nimeni acolo să-i răspundă. 

Îşi aminti cum ajunsese pe vasul Benthic Explorer cu o seară 
înainte, după un zbor lung cu elicopterul tocmai din Los Angeles, 
via New York, până la Ponta Delgada, pe Insula San Miguel din 
Arhipelagul Azore. Pe lângă diferenţa de fus orar, îl mai obosise 
peste măsură şi şedinţa prelungită în care i se aduseseră la 
cunoştinţă problemele cu care se confrunta echipajul. Era de 
înţeles că nu-i convenea defel să fie trezit după numai patru ore 
de somn şi încă de un zgomot atât de enervant. 

Smulse din furcă telefonul interior şi formă nervos numărul 
pentru puntea de comandă. În aşteptarea legăturii, se ridică pe 
vârfuri şi aruncă o privire prin hubloul cabinei destinate 
oaspeţilor de seamă şi care-l găzduia acum pe el. La un metru şi 
şaptezeci şi cinci de centimetri, Perry nu se considera un bărbat 
scund, dar nici înalt. 

Afară, soarele abia dacă se înălţase peste orizont. Vasul îşi 
arunca umbra prelungă peste Atlantic. Întorcându-şi privirea 
către apus, Perry contemplă ceața ridicata deasupra oceanului 
liniştit, a cărui suprafaţă se ondula ca o nesfârşită folie de 
cositor. Peisajul respira o seninătate care nu trăda nimic din ce 
se petrecea în adâncuri. 

Benthic Explorer se postase deasupra unui anumit punct al 


lanţului muntos submarin lung de aproape douăzeci de mii de 
kilometri, care împărțea Atlanticul în două. Vasul îşi menținea 
poziţia fixă cu ajutorul comenzilor computerizate către elice şi 
către servomotoarele de la prova şi pupa. Erupţiile continue de 
lavă în cantităţi uriaşe, exploziile de gaze fierbinţi şi frecventele 
miniseisme făceau din cordiliera scufundată un peisaj în totală 
antiteză cu paşnica suprafaţă a oceanului, care oglindea o 
frumoasă zi de vară. 

— Puntea, răsună o voce plictisită în urechea lui Perry. 

— Unde-i căpitanul Jameson? întrebă Perry răstit. 

— În cabina lui, presupun, răspunse cu nonşalanţă glasul de la 
celălalt capăt al firului. 

— Ce naiba e cu trepidaţiile astea? vru Perry să ştie. 

— Habar n-am... În orice caz, nu vin de la centrala electrică, 
dacă asta vreţi să ştiţi. M-ar fi înştiinţat din sala maşinilor. 
Probabil că sunt de la sonda de foraj. Vreţi să sun la comanda 
sondei? 

Fără nici un răspuns, Perry trânti telefonul. Nu-i venea să 
creadă că ofiţerul de serviciu de pe puntea de comandă, oricine 
ar fi fost acela, nu avea elementara iniţiativă să cerceteze cauza 
trepidaţiilor. Chiar nu-i păsa deloc? Gândul că vasul lui era 
administrat cu atâta lipsă de profesionalism îl scotea din minţi 
pe Perry, dar se hotări să atace această problemă altă dată. 
Deocamdată îşi concentra atenţia asupra pantalonilor şi a 
puloverului cu care voia să se îmbrace. Nu avea nevoie să-i 
spună cineva că vibraţiile ar putea proveni de la instalaţia de 
forare; era evident lucrul ăsta. În fond, sesizarea unor probleme 
tehnice la instalaţie era chiar motivul care îl adusese aici, 
tocmai din Los Angeles. 

Perry ştia foarte bine că proiectul actual în care se angajase 
reprezenta un risc serios pentru compania Benthic Marine. Nu 
făcuse nici un contract pentru a fora într-o pungă submarină de 
magmă, undeva, la vest de Arhipelagul Azore, ceea ce însemna 
că firma lui suporta toate cheltuielile, iar scurgerea de lichidităţi 
era îngrozitoare. Perry se aventurase totuşi în acest proiect fiind 
convins că, în caz de reuşită, compania Benthic Marine va fi 
propulsată în fruntea cercetărilor oceanografice, stimulând 
imaginaţia publicului şi sporind interesul în domeniul explorărilor 


submarine. Din păcate însă, lucrurile nu păreau să se 
desfăşoare conform aşteptărilor. 

După ce termină cu îmbrăcatul, Perry aruncă o privire în 
oglinda de deasupra chiuvetei din cabina strimtă de toaletă. 
Până acum câţiva ani nici nu s-ar fi sinchisit, însă acum era 
altceva. Trecuse de patruzeci de ani şi constata deja că aerul 
neîngrijit care îl avantaja odinioară îl făcea acum să pară 
îmbătrânit sau, în cel mai bun caz, obosit. | se rărise părul şi 
avea nevoie de ochelari la citit, în schimb îşi păstrase acelaşi 
zâmbet cuceritor. Era mândru nevoie mare de dantura albă şi 
regulată, cu atât mai mult cu cât îi scotea în evidenţă tenul 
bronzat pe care îşi dădea toată silinţa să-l îngrijească. Mulţumit 
de ce-i arăta oglinda, Perry ieşi din cabină şi se îndreptă grăbit 
de-a lungul culoarului. 

Trecând prin faţa cabinelor căpitanului şi secundului, abia îşi 
stăpâni impulsul de a bate tare în uşile de metal. Zgomotul 
infernal, care cu siguranţă că i-ar fi smuls pe ocupanţi din 
somnul lor lipsit de griji, i-ar fi răcorit sufletul, în calitatea sa de 
fondator, preşedinte şi acţionar majoritar al companiei Benthic 
Marine s-ar fi aşteptat, din partea personalului angajat, la mai 
multă atenţie faţă de prezenţa sa la bordul vasului. Chiar pe 
nimeni nu interesa să afle de unde provin trepidaţiile astea? 

Odată ieşit pe punte, Perry încercă să localizeze sursa 
straniului bâzâit care se contopea acum cu zgomotul produs de 
instalaţia de forare. Benthic Explorer era un vas lung de o sută 
cincizeci de metri, având la mijloc un bazin peste care trona o 
turlă de sondă ce se înălța pe douăzeci de nivele. Pe lângă 
instalaţia de forare, nava mai dispunea de camere şi 
echipament de presurizare pentru scufundări, de un batiscaf de 
mare adâncime şi de mai multe care mobile de luat vederi, 
operate prin telecomandă, fiecare dintre acestea fiind dotat cu 
un bogat arsenal de camere foto şi de înregistrare video. Tot 
acest echipament, la care se adăuga un laborator ultrasofisticat, 
făcea ca Benthic Explorer să poată acoperi, în numele 
companiei posesoare, Benthic Marine, o gamă largă de studii şi 
operaţiuni în domeniul oceanografiei. 

Perry văzu o matahală de om apărând în cadrul uşii de la 
cabina de comanda a sondei. Omul căscă, se întinse, îşi aranjă 


bretelele salopetei pe umeri şi îşi trânti pe cap o şapcă galbenă 
pe al cărei cozoroc scria: ŞEF DE TURA. Işi îndreptă paşii 
împleticiţi de somn spre platforma turnantă. In ciuda vibraţiilor 
care scuturau nava, era clar că nu avea nici o grabă. Perry grăbi 
pasul să-l ajungă din urmă pe uriaş, căruia i se mai alăturară alţi 
doi mateloţi. 

— De vreo douăzeci de minute face tămbălăul ăsta, şefu', 
strigă unul din muncitori, ca să acopere zgomotul maşinilor. 
Nimeni nu părea să-l bage în seamă pe Perry. Mormăind, şeful 
de tură îşi trase o pereche de mănuşi groase de lucru şi urcă pe 
pasarela care traversa puţul central. Perry fu impresionat de 
calmul omului care păşea nonşalant de-a lungul grătarului fragil, 
la mai bine de cincisprezece metri deasupra apelor oceanului, 
protejat doar de o balustradă subţire şi joasă de metal. Ajuns la 
platforma turnantă, maistrul se aplecă şi apucă lejer arborele 
rotativ între palmele înmănuşate, să-i simtă mişcarea. Preţ de 
câteva clipe ascultă cu atenţie tremurul ce se transmitea în 
lungul axului, apoi strigă: 

— Opreşte maşinile! 

Un muncitor se repezi la tabloul exterior de comandă şi în 
clipa următoare încetă toată gălăgia. Maistrul se întoarse pe 
punte. 

— Of, Doamne! lar s-a rupt sapa de foraj, făcu el cu o 
expresie de silă întipărită pe faţă. Chiar că începe să mă calce 
pe nervi gluma asta proastă! 

— Gluma bună e că n-am forat nici măcar un metru de patru- 
cinci zile încoace, interveni celălalt muncitor. 

— la mai taci! îi strigă uriaşul. Treci mai bine şi trage tija la 
baza schelei de foraj! 

La porunca maistrului, motoarele troliului porniră a hurui fără 
întârziere, zgâlţăâind vasul din încheieturi. 

— De ce eşti aşa de sigur că s-a rupt sapa? strigă Perry, ca să 
se facă auzit deasupra vacarmului. Şeful de echipă îl privi de 
undeva, de sus. 

— Din experienţă, urlă el, după care se întoarse şi se îndreptă 
spre pupa vasului. 

Perry trebui să alerge ca să se ţină după maistru, al cărui pas 
era cât doi de-ai lui. Încercă să mai întrebe ceva, însă uriașul fie 


că nu-l auzi, fie că nu-i mai dădu nici o atenţie. Ajunseră la scara 
tambuchiului, de unde şeful de echipă prinse a sări câte trei 
trepte deodată. La a doua punte de deasupra o luă pe un culoar 
şi se opri în faţa unei cabine pe a cărei uşă scria: MARK 
DAVIDSON, COMANDANT TEHNIC. Uriaşul bătu zdravăn în uşă. 
Se auzi mai întâi un acces de tuse, apoi un glas care-i invită să 
intre. Perry se înghesui şi el în cabina strimtă, în spatele 
maistrului. 

— Veşti proaste, şefu', începu acesta din urmă. Mă tem că iar 
s-a prăpădit sapa. 

Mark şedea pe marginea cuşetei, cu faţa buhăită, îmbrăcat 
doar în chiloţi şi tricou. 

— Cât naiba e ceasul? întrebă el cu un glas hârâit, înecat de 
somn, trecându-şi degetele prin părul zburlit. Fără să aştepte 
răspunsul, se întinse după pachetul de ţigări. Aerul din cabină 
era îmbâăcsit de miros de tutun stătut. 

— Să tot fie în jur de şase, zise maistrul. 

— O, Doamne! făcu Mark, apoi îşi mută privirea asupra lui 
Perry şi clipi din ochi, surprins: Perry! Tu cum de eşti treaz la ora 
asta? 

— Parcă poţi să dormi cu trepidaţiile alea! răspunse el. 

— Ce trepidaţii? întrebă Mark uitându-se la maistrul care, la 
rândul lui, se holba la Perry. 

— Sunteţi Perry Bergman? îngăimă el. 

— Da, după ultimele verificări, i-o întoarse Perry, simțind o 
oarecare satisfacţie la stânjeneala bruscă a uriaşului. 

— Să mă scuzaţi, vă rog, bâigui şeful de echipă. 

— Nici o problemă, îl linişti Perry cu generozitate. 

— Se auzea acelaşi huruit în angrenaje? interveni Mark. 

Şeful de echipă dădu din cap: 

— Ea patra oară când se întâmplă exact acelaşi lucru, parcă 
chiar mai rău de data asta. 

— Nu ne-a mai rămas decât o singură sapă din carbură de 
wolfram cu tăiş de diamant, se lamenta Mark. 

— Asta ştiu şi eu, zise maistrul. 

— La ce adâncime am ajuns? întrebă Mark. 

— Nu-i mare diferenţă faţă de ieri, îl lămuri maistrul. Avem 
întinşi 445 de metri de ţeavă. Cum fundul e la circa 330 de metri 


şi n-avem strat de sedimente, se cheamă că am săpat în piatra 
cam 115 metri, plus-minus câţiva centimetri. 

— Vezi, asta încercam să-ţi explic eu aseară, i se adresa Mark 
lui Perry. Toate mergeau ca pe roate până acum patru zile. De 
atunci n-am mai înaintat decât foarte puţin, ca să nu mai vorbim 
că am pierdut patru sape de foraj. 

Perry se simţi dator să sublinieze o concluzie evidentă: 

— Prin urmare, bănuieşti că aţi dat de un strat foarte dur? 

— Dur e puţin spus, râse Mark sarcastic. Doar folosim sape cu 
diamant şi canelură de ultimul tip! Ce-i mai trist e că mai avem 
de străpuns încă treizeci de metri în acelaşi material care nici 
măcar nu ştim ce este, până să ajungem la punga magmatică - 
cel puţin, aşa ne indică radarul. În ritmul ăsta, o să mai avem de 
stat aici încă vreo zece ani. 

— Laboratorul a făcut analizele resturilor de rocă rămase pe 
ultima sapă tocită? întrebă maistrul. 

— Da, s-a făcut şi asta. E un tip de rocă nemaiîntâlnit până 
acum. Cel puţin, aşa spune Tad Messenger. E compusă dintr-un 
soi de olivină cristalină despre care el crede că are structura 
microscopică asemănătoare diamantului. Aş vrea totuşi să 
obţinem o mostră mai consistentă. Una dintre problemele mari 
ale forării submarine este că nu poţi trage nici o concluzie de pe 
urma fluidelor circulate în timpul procesului. E ca şi cum ai fora 
în beznă, de fapt. 

— N-am putea băga un cateter până acolo? întrebă Perry. 

— Ce mare scofală ar fi asta, dacă nici cu sapa de diamant nu 
poţi pătrunde? Dacă am putea aduce o mostră ca lumea din 
chestia asta în care încercăm să forăm, poate că am reuşi să 
încropim un plan de bătaie mai acătării. Nu de alta, dar am 
băgat prea mulţi bani în proiectul ăsta ca să renunţam aşa de 
Uşor. 

Mark îşi îndreptă privirile mai întâi spre maistru, care înalţă 
din umeri, apoi spre Perry, căruia îi zise: 

— În fond, tu eşti şeful. 

— Da, cel puţin deocamdată, veni răspunsul. Perry nu glumea 
deloc: deja îşi punea întrebarea câtă vreme o să mai dureze 
şefia lui dacă proiectul se împotmolea. 

— În fine, retrageţi capul de injecție la schelă, zise Mark, 


rezemându-şi ţigara pe marginea unei scrumiere care gemea de 
mucuri. 

— Băieţii se ocupă deja de treaba asta, îl lămuri maistrul. 

— Scoateţi ultima sapă cu diamant din magazie, continuă 
Mark, întinzându-se după telefon. Am să-i cer lui Larry Nelson să 
pună în funcţiune staţia de presurizare şi dau ordin să coboare 
batiscaful. Inlocuim sapa şi vom vedea dacă putem obţine o 
probă mai bună din roca asta în care ne opintim. 

— Am înţeles, spuse şeful de echipă şi părăsi cabina, în timp 
ce Mark se pregătea să-l sune pe comandantul operaţiunilor de 
scufundare. 

Perry se pregătea să iasă şi el, când Mark îi făcu semn să mai 
rămână. 

— Mai e ceva ce n-am pomenit aseară la şedinţă, spuse, dar 
cred că tu ar trebui să ştii despre ce e vorba... 

Perry înghiţi un nod; gura i se uscase. Nu-i plăcea deloc tonul 
lui Mark, în spatele căruia presimţea o nouă porţie de veşti 
proaste. 

— S-ar putea să nu fie nimic serios, continuă Mark, dar când 
am folosit radiolocatorul teluric ca să explorăm stratul ăsta în 
care tot încercăm să sfredelim, aşa cum ţi-am mai spus înainte, 
am descoperit ceva ciudat. Am datele aici, pe birou, vrei să le 
vezi? 

— Spune-mi tu pe scurt despre ce este vorba, zise Perry. O să 
citesc eu datele mai târziu. 

— Păi, conform semnalelor radiolocatorului, conţinutul pungii 
magmatice s-ar putea să fie cu totul altul decât am presupus noi 
la primele studii seismologice. Mai precis, s-ar putea să nu fie 
vorba de o substanţă lichidă. 

— Sper că glumeşti!... 

Această ultimă informaţie nu făcea decât să sporească 
presimţirile negre ale lui Perry. Vara trecută, Benthic Explorer 
descoperise printr-o întâmplare muntele submarin în care 
încercau să foreze acum. Acesta făcea parte din lanţul median 
subatlantic, studiat în detaliu de Geosat, satelitul Marinei S.U.A., 
care făcea măsurători cu scopul de a cartografia fundul 
oceanului. Curios lucru însă, radarul de pe Geosat nu localizase 
această formaţiune. 


Deşi echipajul lui Benthic Explorer ardea de nerăbdare să se 
întoarcă acasă, vasul a mai zăbovit totuşi o bună bucată de 
vreme pentru a cerceta misteriosul munte submarin. Au făcut 
un studiu orientativ al structurii sale interne cu ajutorul 
sonarului de ultimă generaţie de care dispuneau şi rezultatele 
au fost la fel de surprinzătoare pentru toată lumea, ca, de altfel, 
însăşi prezenţa muntelui în acel loc. Acesta apărea ca un vulcan 
inactiv, cu o crustă neobişnuit de subţire, al cărei miez lichefiat 
s-ar fi aflat la numai o sută treizeci şi ceva de metri sub fundul 
oceanului. Un fapt şi mai uimitor: substanţa din interiorul a ceea 
ce trebuia să fie punga magmatică prezenta caracteristici de 
propagare a sunetului identice cu acelea întâlnite în spaţiul 
discontinuităţii Mohorocicic - sau Moho, cum i se mai spunea 
acelei misterioase zone care desparte scoarţa pământului de 
mantia sa. Şi pentru că nimeni nu reuşise să extragă magmă din 
acest strat, cu toate că atât ruşii, cât şi americanii făcuseră 
încercări în vremea Războiului Rece, Perry luase hotărârea să 
revină pentru a fora în muntele cu pricina, în speranţa de a 
încununa compania Benthic Marine cu performanţa obţinerii 
primelor mostre din topitura magmatică. Se gândea că analizele 
îi vor lămuri asupra structurii şi că ar putea obţine date 
preţioase cu privire la originea Pământului. Dar iată că însuşi 
comandantul tehnic de pe Benthic Explorer îi spune acum că 
datele seismice iniţiale ar putea fi eronate! 

— Cu alte cuvinte, punga magmatică ar putea fi un spaţiu gol, 
reluă Mark. 

— Cum adică gol? zise Perry. 

— Mă rog, nu gol propriu-zis, se corectă Mark; plin, să zicem, 
cu vreun gaz comprimat, poate chiar cu abur fierbinte, îmi dau 
seama că, la astfel de adâncimi, extrapolarea datelor ar 
însemna forțarea graniţelor în tehnologia de explorare prin 
radiolocaţie. De fapt, mulţi ar zice că rezultatele despre care-ţi 
vorbesc acum nu sunt decât simple speculaţii, ca să zic aşa. Mă 
îngrijorează totuşi neconcordanţa datelor de pe radar cu cele 
seismice. Vreau să spun că m-ar scoate din minţi să constat că 
am făcut atâtea eforturi doar ca să scoatem un jet de abur 
fierbinte. Asta n-ar fi de natură să bucure pe nimeni, cu atât mai 
puţin pe investitorii noştri. 


__ Perry îşi supse obrajii, meditând la îngrijorarea lui Mark. 
Incepu să regrete clipa când auzise prima dată de muntele 
submarin Olympus, cum botezaseră cei din echipaj culmea 
aceea teşită de pe fundul oceanului, în măruntaiele căreia se tot 
străduiau să pătrundă. 

— l-ai vorbit despre asta domnişoarei doctor Newell? întrebă 
Perry. Ea a văzut înregistrările radar despre care-mi povesteşti? 

Dr. Suzanne Newell era oceanograful-expert de pe Benthic 
Explorer. 

— N-a văzut nimeni datele, răspunse Mark. Abia ieri, când 
făceam pregătirile pentru sosirea ta, am văzut din întâmplare 
pata asta de umbră pe ecranul computerului şi m-am gândit să 
aduc vorba la şedinţa de aseară. Până la urmă însă m-am gândit 
că ar fi mai bine să stau de vorbă cu tine între patru ochi. In caz 
că n-ai observat, avem oarecare probleme cu moralul unor 
membri ai echipajului; mulţi au ajuns la concluzia că forarea în 
bolovanul ăsta de sub noi e ca un fel de bătălie cu morile de 
vânt. Oamenii ar prefera să renunţe şi să se întoarcă pe la 
casele lor înainte de sfârşitul verii. În condiţiile astea, n-am vrut 
să mai torn şi eu gaz peste foc. 

Perry simţi că i se înmoaie genunchii; trase scaunul de sub 
biroul lui Mark şi se prăbuşi pe el, frecându-se la ochi. Era 
obosit, flămând şi descurajat. li venea să-şi tragă palme că 
riscase viitorul firmei bazându-se pe date insuficiente, însă 
descoperirea fusese atât de surprinzătoare, încât n-a putut 
rezista tentaţiei de a acţiona. 

— Hei, nu-mi place să fiu purtător de veşti proaste, încercă 
Mark să-l mai liniştească. Uite, o să facem cum ai propus tu: o 
să încercăm să obţinem o idee mai clară despre pietroiul ăsta 
care nu se lasă găurit. Hai să nu disperăm încă! 

— E cam greu să nu disperi, comentă Perry, dacă te gândeşti 
la cheltuielile suportate de Benthic Marine ca să ţină nava asta 
aici. Poate c-ar fi mai bine să reducem pierderile, pur şi simplu. 

— Ascultă, ce-ar fi să iei ceva în gură, îi propuse Mark. N-are 
rost să iei decizii bruşte pe stomacul gol. Dacă mă gândesc bine, 
te-aş însoţi şi eu dacă mă aştepţi să fac un duş. Ai să vezi, 
foarte curând o să ştim mai multe despre beleaua asta care ne- 
a ieşit în cale şi atunci o să ne fie mai limpede ce avem de făcut. 


— Cât durează să schimbe sapa? 

— O oră până lansează la apă batiscaful, care are de cărat 
sapa cea nouă şi sculele de lucru până jos, la capătul conductei 
de foraj. Intrarea scafandrilor durează mai mult, fiindcă trebuie 
să treacă prin cabina de presurizare înainte de a cobori în 
clopotul de imersie. Asta le ia cam două ore sau poate mai mult 
dacă acuză careva dureri în timpul presurizării. Pe urmă, 
schimbarea sapei nu-i o treabă complicată. Una peste alta, toată 
operaţia durează trei sau patru ore, poate chiar mai puţin. 

Perry se ridică în picioare cu efort şi se îndreptă spre uşă. 

— Sună-mă în cabina mea când eşti gata să mergi la masă, 
spuse. 

— Hei, ia stai puţin, îl reţinu Mark, cu un entuziasm subit. Am 
o idee care ţi-ar mai putea ridica moralul: ce-ar fi să cobori şi tu 
cu batiscaful? Suzanne, cel puţin, spune că-i o frumuseţe acolo, 
jos. Până şi Donald Fuller, pilotul batiscafului, susţine că e un 
peisaj remarcabil - şi ăsta e fost ofiţer de Marină, nu se 
entuziasmează uşor. 

— Ce mare minunăţie poţi să vezi la un munte cu vârful plat, 
de pe fundul mării? întrebă Perry, sceptic. 

— Eu, unul, n-am coborât, recunoscu Mark. Dar cică e vorba 
de consistenţa geologică a locului, care, după cum ştii foarte 
bine, face parte din lanţul subatlantic median. Întreabă-i mai 
bine pe Newell şi pe Fuller - te asigur, amândoi vor fi în culmea 
fericirii la vestea că vor cobori din nou acolo. Ai vizibilitate până 
la o sută de metri, datorită reflectoarelor cu halogen ale 
submarinului şi clarităţii apei de mare la adâncimea aceea. 

Perry încuviinţă din cap. Nu era o idee rea să facă şi el o 
scufundare - pe de altă parte, asta i-ar mai îndepărta gândurile 
de la situaţia în care se aflau şi l-ar face să se simtă şi el util. Nu 
mai coborâse decât o singură dată cu batiscaful, în largul Insulei 
Santa Cătălină, atunci când Benthic Marine achiziţionase 
aparatul. Fusese o experienţă memorabilă, ce-i drept. Unde mai 
pui că acum avea posibilitatea să vadă cu ochii lui muntele 
acela care-i pricinuia atâtea necazuri. 

— Cu cine trebuie să vorbesc ca să mă treacă pe listă? 
întrebă. 

— Lasă asta în grija mea, zise Mark ridicându-se în picioare şi 


dezbrăcându-şi tricoul. Am să-l anunţ eu pe Larry Nelson. 


2 


Richard Adams scoase un combinezon din cheson, după care 
închise uşa cu piciorul. Şi-l trase pe el, îşi trânti pe cap un fes 
negru tricotat, de felul celor purtate de matelotul de cart şi, 
astfel echipat, părăsi cabina şi prinse a bate cu pumnii în uşile 
compartimentelor lui Louis Mazzola şi Michael Donaghue. 
Amândoi îl răsplătiră cu o cascadă de înjurături. Limbajul acesta 
pestriţ îşi pierduse de mult forţa ofensatoare, de vreme ce el 
colora în proporţie covârşitoare dialogurile acestor onorabili 
membri ai echipajului. Richard, Louis şi Michael, scufundători 
profesionişti, erau băutori adevăraţi, genul de indivizi duri care- 
şi riscau viaţa ori de câte ori era nevoie de a se face sudură 
subacvatică, de a se dinamita vreun recif ori de a se schimba 
sapa de foraj submarin. Erau mândri de meseria lor grea, plină 
de pericole. 

Cei trei fuseseră instruiți în Marina Statelor Unite şi se 
împrieteniseră repede. In curând se numărau printre membrii de 
frunte ai brigăzii navale de scufundători la mare adâncime. Toţi 
trei îşi doriseră să intre în SEAL, forţele speciale antitero, dar nu 
le-a reuşit pasienţa deoarece înclinațiile lor către pahar şi 
violenţă le depăşeau cu mult pe ale tuturor colegilor. Toţi trei 
avuseseră parte în copilărie de un mediu familial neprielnic, cu 
taţi alcoolici şi violenţi care-şi băteau nevestele, ceea ce era, în 
bună parte, o explicaţie, dar nu şi o scuză pentru 
comportamentul lor. Departe însă de a se ruşina cu asemenea 
părinţi, ei vedeau în acea perioadă a vieţii lor o treaptă firească 
spre ceea ce considerau a fi adevărata bărbăţie. Nici unul nu 
dădea doi bani, de altfel, pe zicala conform căreia „aşchia nu 
sare departe de butuc”. 

Masculinitatea era o virtute obsedantă pentru toţi trei. 
Pedepseau fără milă pe oricine s-ar fi încumetat să intre în 
localul unde-şi goleau ei paharele şi care li s-ar fi părut lor că nu 
e destul de bărbat. Il priveau cu dispreţ pe avocatul „sclivisit” 
ori pe ofiţerul cu fundul gras de prea multă şedere pe scaun. 


Ferească sfântul să le fi intrat în colimator vreun filfizon, vreun 
târâie-brâu sau vreun poponar. Homosexualii îi deranjau de fapt 
cel mai tare, iar politica de tipul „n-am văzut, nu cunosc”, 
practicată frecvent în armată, li se părea ridicolă şi de-a dreptul 
insultătoare. 

Deşi în cadrul Marinei scufundătorii se bucurau de un plus de 
toleranţă faţă de alte categorii de personal, Richard Adams şi 
acoliţii lui depăşiseră orice măsură. Intr-o după-amiază toridă de 
august, flăcăii se retrăseseră în spelunca lor preferata de pe 
Point Loma, în San Diego. Erau la capătul unei zile grele de 
antrenament, cu scufundări epuizante. După mai multe rânduri 
de tărie şi certuri interminabile în legătură cu sezonul de base- 
ball în curs şi-au fixat privirile perplexe şi scârbite asupra a doi 
militari ferchezuiţi care intraseră în pas voios pe uşa tavernei. 

În faţa Curţii Marţiale, scufundătorii au susţinut că acei doi 
bărbaţi se retrăseseră într-un separeu să-şi descarce hormonii. 
Faptul că militarii în speţă aveau grade de ofiţeri n-a făcut decât 
să-i înfurie şi mai tare pe eroii noştri, care nu şi-au pus nici o 
singura clipă întrebarea ce căutau doi ofiţeri de armată în San 
Diego, oraş cunoscut ca fief al marinei militare şi comerciale. 
Richard, care dintotdeauna fusese liderul de opinie în gaşcă, s-a 
ridicat primul şi s-a îndreptat spre separeu, întrebând 
batjocoritor dacă poate să participe şi el la orgie. Neînţelegând 
că Richard îi invita, de fapt, să se ducă de unde au venit, ofiţerii 
au răspuns veseli că nu era vorba de nici o orgie şi s-au oferit să 
le facă băieţilor cinste cu un rând. Urmarea a fost o chelfăneală 
de pomină, soldată cu internarea celor doi ofiţeri de armată în 
Spitalul Marinei din Balboa şi cu scoaterea din serviciul Marinei a 
celor trei scandalagii. Ghinionul a făcut ca ofiţerii cu pricina să 
mai fie şi membri ai baroului tribunalului militar... 

— Haideţi odată, prăpădiţilor! urlă Richard, văzând că ceilalţi 
nu mai apăreau. Se uită la ceasul lui subacvatic; ştia că Nelson 
va fi ţâfnos, fiindcă le ordonase să se prezinte de urgenţă la 
comandamentul imersiunii. 

Primul îşi făcu apariţia Louis Mazzola. Era cu un cap mai 
scund decât Richard, care măsura aproape doi metri. Richard îl 
compara pe Louis cu o bilă de bowling. Un tip masiv, mai tot 
timpul neras, cu o ţeastă rotundă acoperită cu o mirişte neagră. 


Părea că-i lipseşte complet gâtul; muşchiul trapez îi pornea, 
umflat, direct de la baza craniului. 

— Ei, ce-i atâta grabă? se văită Louis cu glas piţigăiat. 

— Intrăm la apă, îl informă Richard. 

— Mă rog! Ce e nou în asta? îşi exprima Louis nemulţumirea. 

Se deschise şi uşa cabinei lui Michael. Acesta se încadra 
undeva între silueta osoasă a lui Richard şi cea îndesată a lui 
Louis. Avea o musculatură la fel de impresionantă şi se vedea că 
e într-o formă fizică excelentă. Altminteri, arăta la fel de 
şleampăt, purtând acelaşi fel de combinezon lălâu. Ceea ce-l 
deosebea de ceilalţi doi era şapca echipei de base-ball Red Sox, 
cu cozorocul tras într-o parte. Michael provenea din Chelsea, 
Massachussets şi era un suporter îndârjit al echipelor Sox & 
Bruins. 

Michael dădu să protesteze că fusese trezit din somn, dar 
Richard nu-l băgă în seamă şi o luă înainte spre puntea 
principală. Pe drum, Louis îi strigă lui Richard: 

— Hei, Adams, ai luat cărţile? 

— Normal că le-am luat, se răsti acesta peste umăr. Tu ai luat 
carnetul? 

— 'Te-n moaşă-ta, i-o întoarse Louis. Nu m-ai bătut nici o 
singură dată în ultimele patru scufundări! 

— Intenţionat, bătrâne, se apără Richard. Ti-am întins o 
capcană dacă vrei să ştii, mă-nţelegi? 

— la mai dă-le-n măsa de cărţi, interveni şi Michael. Reviste 
porno aţi luat? 

— Păi tu crezi că m-aş duce la fund fără ele? îl luă Louis în 
primire. Mai degrabă mi-aş uita labele de înot. 

— Sper că le-ai luat pe cele cu păsăricile, nu pe-alea cu 
papagalii, îl înţepă Michael. 

Louis se opri brusc, făcându-l pe Michael să se ciocnească de 
el. 

— Ce spui, mă?! se stropşi el înfuriat. 

— Am vrut să fiu sigur că ai luat ce trebuie, făcu Michael, cu 
un surâs perfid. Poate-mi vine şi mie chef să mă uit şi n-aş vrea 
să dau cu ochii de vreun ştrumeleag. 

Braţul lui Louis zvâcni înainte, apucându-l pe Michael de piept. 
Acesta îl prinse cu o mână şi o ridică pe cealaltă cu pumnul 


strâns. Ostilitățile s-au oprit însă aici datorită lui Richard. 

— Terminati, zevzecilor! le strigă acesta, vârându-se între ei şi 
măturând braţul lui Louis cu o lovitură de jos în sus. Un pârâit de 
pânză sfâşiată şi braţul se ridică în aer, strângând între degete 
un petic smuls din combinezonul lui Michael. Ca un taur care 
vede roşu înaintea ochilor, Louis se repezi încercând să treacă 
de Richard. Cum nu reuşi însă, încercă să se întindă peste 
umărul acestuia vizând capul lui Michael, care se feri cu un 
hohot de râs. 

— Mazzola, cap sec ce eşti! urlă Richard la el. Nu vezi că 
încearcă să te scoată de pe şine? Potoleşte-te odată, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— Ticălosule! şuieră Louis, azvârlind în direcţia lui Michael 
peticul rupt. Michael nu-şi putu reţine un al doilea hohot de râs. 

— Haideţi odată, îi îndemnă Richard cu lehamite, luând-o 
înainte de-a lungul culoarului. 

Michael se aplecă şi culese de pe jos peticul de bumbac şi se 
făcu că vrea să şi-l lipească la loc, ceea ce îl făcu pe Louis să 
pufnească în râs. Apoi se grăbiră amândoi să-l prindă din urmă 
pe Richard. 

Odată ajunşi pe punte, văzură cum troliul ridica ţevăria. 

— lar au paradit sapa, constată Michael, iar ceilalţi doi dădură 
din cap. Bine că ştim măcar ce avem de făcut, mai zise el. 

Intrară câteşitrei în cabina comandamentului şi se tolăniră în 
şezlongurile de lângă uşă. Aici era biroul lui Larry Nelson, omul 
care dirija toate operaţiunile de scufundare. In spatele lui se 
întindea, pe tot peretele din dreapta, tabloul de comandă cu 
toate butoanele, manetele şi cadranele care monitorizau 
intervenţiile sub apă. În partea stângă erau comenzile şi 
monitoarele pentru filmări; şi tot în stânga se afla o fereastră 
care dădea spre bazinul central al navei, pe unde urma să fie 
coborât clopotul de imersie. 

Sistemul de presurizare de pe Benthic Explorer se baza pe 
principiul saturaţiei, ceea ce înseamnă că scufundătorii trebuiau 
să asimileze o cantitate maximă de gaz inert pentru o singură 
imersiune. Decompresia ulterioară, necesară eliminării gazului 
inert, avea o durată fixă, indiferent de cât timp îşi petreceau ei 
sub apă. Instalaţia de presurizare consta din trei module 


cilindrice de câte patru metri în diametru şi şapte metri lungime. 
Acestea erau conectate între ele, ca nişte cârnaţi imenşi, printr- 
un fel de ecluze cu câte două ieşiri. Fiecare modul dispunea de 
patru cuşete, mese rabatabile, o toaletă, o chiuvetă şi un duş. 
Exista câte o intrare laterală şi câte un sas superior la care se 
putea conecta clopotul de imersie, căruia i se mai spunea şi 
capsulă de transfer personal. 

Atât compresia, cât şi decompresia scafandrilor avea loc în 
aceste module. Odată atinsă presiunea echivalentă adâncimii la 
care aveau de lucru, aceştia urmau să treacă în clopotul cu care 
erau lansați la apă. Capsula se scufunda până la adâncimea de 
lucru, unde scafandrii ieşeau prin acelaşi sas prin care intraseră 
şi înotau până la punctul de lucru. Pe tot parcursul scufundării, 
lucrătorii erau legaţi de clopot printr-un cordon ombilical care 
adăpostea tuburi pentru respiraţie, pentru încălzirea costumelor 
izolatoare din neopren cu apă caldă, precum şi cabluri de 
comunicare şi monitorizare a funcţiilor vitale. 

Scafandrii de pe Benthic Explorer foloseau măşti etanşe, ceea 
ce făcea posibilă comunicarea verbală, chiar dacă vocile erau 
întrucâtva distorsionate din cauza amestecului de heliu şi 
oxigen pe care îl respirau. Cablurile de monitorizare a funcţiilor 
vitale transmiteau permanent date despre ritmul cardiac, 
respirator şi despre presiunea gazului de respirat. 

Aşezat la birou, Larry îşi ridică privirea şi îi măsură acru pe 
membrii celei de-a doua echipe de scufundare. Ca de fiecare 
dată, îl oripila aspectul lor neîngrijit, şleampăt şi complet 
neprofesional. Remarcă şapca şmecheră de base-ball şi cămaşa 
ruptă a lui Michael, dar nu zise nimic. Urmând uzanţele din 
Marina militară, avea şi el faţă de scafandri o toleranţă pe care 
ar fi refuzat-o din capul locului altor membri ai echipajului. 
Ceilalţi trei scufundători din echipa de schimb, la fel de 
enervanţi şi nedisciplinaţi, de altminteri, se aflau încă într-unul 
din module, în regim de decompresie după ultima scufundare la 
baza schelei de foraj. După ce ai coborât la peste trei sute de 
metri sub apă, decompresia se măsoară în zile, nu în ore. 

— Mi se rupe sufletul că v-am tulburat somnul de frumuseţe, 
maimuţoilor, îi luă Larry în primire. V-a luat cam mult să ajungeţi 
până aici, nu credeţi? 


— A trebuit să mă spăl pe dinţi, zise Richard în batjocură. 

— Da şi eu nu-mi terminasem de făcut unghiile, se băgă şi 
Louis, fluturându-şi mâna prin aer ca o domnişoară. 

Michael îşi dădu ochii peste cap, arborând un aer de dezgust. 

— Auzi, să nu începi iar! se repezi Louis îndreptându-şi 
arătătorul bont spre faţa amicului său, care îl lovi peste mână în 
silă. 

— Ajunge, animalelor, veniţi-vă în fire odată! le strigă Larry 
autoritar. Veţi cobori la 325 de metri ca să inspectaţi şi să 
înlocuiţi sapa de foraj. 

— O, şefu', ce de noutăţi avem azi! se maimuţări Richard, cu 
un glas piţigăiat. Nu-i decât a cincea oară că se face bâldâbăcul 
ăsta şi pentru noi doar a treia. Gata, hai să-i dăm bătaie odată! 

— Lasă gura şi ascultă, i-o tăie Larry. Avem un element nou 
de data asta: veţi avea de montat împreună cu sapa şi un 
cateter, un colector de probe care să ne aducă o mostră 
cumsecade din porcăria asta în care ne forţăm ca broasca-n 
beton. 

— Nu-i rău deloc, comentă Richard. 

— Vom reduce timpul de compresie, continuă Larry; avem la 
bord un ştab care vrea urgent nişte rezultate, aşa că o să vă 
trimitem la fund în vreo două ore. Dacă simte cineva dureri la 
încheieturi în timpul compresiei, anunţă imediat. N-avem nevoie 
de eroisme gratuite, s-a-nţeles? 

Toţi trei încuviinţară din cap. 

— O să vă trimitem şi ceva de-ale gurii imediat ce primim de 
la cambuză; dar până atunci veţi trece în cabina de compresie şi 
asta înseamnă că nu mai e timp de pierdut cu tâmpeniile şi cu 
bumbăceala. 

— Jucăm cărţi, zise Louis. 

— Treaba voastră, dar jucaţi în cuşete. Şi vă repet: fără 
bătaie! Dacă vă mai prind, vă confisc cărţile, e clar? 

Larry îi măsură crunt pe fiecare în parte, dar nici unul nu 
îndrăzni să-i întoarcă privirea. Nu mai avea nimeni nimic de 
comentat. 

— lau tăcerea voastră drept răspuns afirmativ, încheie Larry. 
Aşadar, Adams, tu vei fi scafandru roşu; Donaghue, scafandru 
verde; Mazzola, clopotar. 


Richard şi Michael chiuiră de bucurie, apoi se întoarseră unul 
către celălalt şi îşi loviră palmele ridicate. Louis pufni bosumflat. 
Treaba „clopotarului” pe parcursul scufundării era să rămână în 
clopotul de imersie pentru a desfăşura cablurile de alimentare 
ale celorlalţi doi scafandri şi pentru a sta tot timpul cu ochii pe 
aparatele de control. El, scafandrul clopotar, nu intra în apă 
decât în caz de urgenţă. Era o sarcină mai puţin periculoasă şi 
tocmai de aceea scafandrii o dispreţuiau. 

Se numeau „scafandrul roşu” şi „scafandrul verde” pentru a 
evita confuziile de nume în timpul comunicării cu suprafaţa. Pe 
Benthic Explorer scafandrul roşu era recunoscut drept 
conducătorul operaţiilor subacvatice la punctul de intervenţie. 

Larry luă de pe birou un clipboard şi i-l întinse lui Richard. 

— Scafandru roşu, ai aici inventarul preoperatoriu. Şi acum, 
mişcaţi-vă fundurile în modulul de compresie nr. 1! Incep 
compresia în cincisprezece minute. 

Richard luă în primire planşeta cu foile de inventar şi părăsi 
cabina, urmat de ceilalţi doi. Odată ajunşi afară, Louis prinse a 
se plânge de mama focului de sarcina lui ingrată, motivând că 
tot el fusese clopotar şi la ultima scufundare. 

— Eu cred că şeful s-a prins că eşti cel mai bun la treaba asta, 
îl tachină Richard, făcând cu ochiul în direcţia lui Donaghue. De 
fapt, Richard abia îşi putea ascunde bucuria că nu fusese el 
desemnat, deşi urma la rând. 

Trecând pe lângă modulul de compresie nr. 3, băieţii se uitară 
prin hubloul mic şi le făcură semne de prietenie şi încurajare 
celorlalţi trei scufundători dinăuntru, care mai aveau câteva zile 
bune de stat la decompresie. Deşi se mai încaieră uneori între 
ei, scafandrii au un puternic spirit de solidaritate şi respect 
reciproc datorită primejdiilor şi riscurilor care îi leagă. Izolarea şi 
pericolele asociate unei scufundări seamănă întru-câtva cu 
situaţia în care te afli într-un satelit care face înconjurul 
Pământului: orice problemă ivită se poate uşor transforma într-o 
catastrofă, iar întoarcerea acasă poate atârna de un fir de păr. 

Richard pătrunse primul prin sasul lateral al modulului. Se 
prinse cu mâinile de o bară orizontala de metal, se ridică şi se 
strecură cu picioarele înainte prin deschizătura strâmtă. 
Interiorul era mobilat auster: la un capăt, cuşetele, pe pereţi 


atârnau măştile de respirat în caz de urgenţă, iar între cuşete 
era îngrămădit echipamentul de scufundare, incluzând: costume 
de neopren, centuri de greutate, mănuşi, căşti şi alte accesorii. 
Măştile de scafandru se găseau deasupra, în clopotul de imersie, 
împreună cu toată tubulatura, cordoanele şi cablurile de 
comunicare. La capătul opus al modulului erau duşul, toaleta şi 
chiuveta, fără perete despărțitor. Scufundarea presurizată 
presupunea traiul în comun, fără nici cel mai mic hatâr făcut 
noţiunii de intimitate. 

Louis şi Michael intrară imediat după Richard. Louis se căţără 
de la bun început în clopotul de imersie, în timp ce Michael trecu 
la sortarea echipamentului. Pe măsură ce Richard denumea 
diversele articole de inventar, Louis sau Michael, după caz, 
confirmau prezenţa ori absenţa acestora, iar Richard le bifa pe 
listă. Lucrurile care lipseau soseau fără întârziere prin sasul 
lateral, rămas deocamdată deschis. Când isprăvi cele patru foi 
de inventar, Richard făcu un semn cu degetul mare ridicat în 
direcţia camerei de luat vederi montată pe plafon. 

— În regulă, Roşule, îi veni răspunsul supraveghetorului prin 
intercom. Închide şi etanşeizează sasul şi pregătiţi-vă pentru 
compresie. 

Richard făcu întocmai ce i se spusese. Aproape imediat auziră 
şuieratul gazului comprimat, iar acul aparatului de control 
începu să urce pe cadran. Relaxaţi, scufundătorii îşi ocupară 
locurile în cuşete, iar Richard dădu la iveală pachetul de cărţi 
ponosite din buzunarul combinezonului său. 


3 


Perry ieşi pe puntea suspendată de la pupa, îmbrăcat într-un 
costum maro de jogging pe deasupra tricoului, aşa cum ÎI 
sfătuise Mark care îi spusese că asta purtase şi el când fusese 
ultima oară cu batiscaful. Cabina era strâmtă, prin urmare era 
bine să porţi haine cât mai comode şi în mai multe straturi, ca 
să nu suferi de frig. Acolo, jos, temperatura apei nu depăşea 
patru grade Celsius şi ar fi fost o prostie să oboseşti bateria 
submersibilului pentru încălzire. 

Perry nu prea se simţea în largul său pe grătarul metalic al 
punţii suspendate, prin care vedea apa oceanului la vreo 
cincisprezece metri dedesubt. Culoarea cenuşiu-verzuie a apei îi 
dădea un sentiment de ameninţare rece, care-i trimise fiori pe 
şira spinării în ciuda căldurii plăcute a zilei de vară. Se întrebă 
dacă n-ar fi mai bine să renunţe la incursiunea propusă, în fond. 
Presimţirile sumbre cu care se trezise de dimineaţă îl cuprinseră 
din nou, ridicându-i părul de pe ceafă. Deşi nu se considera 
propriu-zis un claustrofob, nu se simţea tocmai bine dacă era 
închis într-un spaţiu strâmt, cum este interiorul unui batiscaf. De 
fapt, Perry fusese marcat de o experienţă oribilă în copilărie: 
odată, jucându-se de-a v-aţi-ascunselea, fratele lui mai mare îl 
găsise pitit sub plapumă şi, preţ de câteva secunde care i s-au 
părut o eternitate, l-a burduşit acolo nelăsându-l să iasă. Încă 
era bântuit uneori de coşmaruri în care se revedea înghesuit 
acolo, între cearşafuri, cu senzaţia că se sufocă. 

Perry îşi mută privirea asupra micului submarin proptit pe 
suporţi la capătul pupei. Deasupra lui plana braţul unei 
macarale mari, suficient de solide ca să ridice submersibilul şi 
să-l coboare în apă. Un grup de lucrători roiau preocupaţi 
împrejurul aparatului ca nişte albine harnice în jurul stupului. 
Deşi Perry nu avea prea multe cunoştinţe tehnice, nu era greu 
să-şi dea seama că toţi aceştia erau absorbiți în verificările 
preliminare în vederea apropiatei scufundări. Batiscaful îi 
apărea acum lui Perry mult mai mare decât atunci când îl 


văzuse în apă, ceea ce avu darul să-i mai liniştească 
claustrofobia renăscută. 

Submersibilul era, într-adevăr, mai mare decât multe altele de 
felul său. Avea cincisprezece metri în lungime şi patru în lăţime. 
Arăta ca un imens cârnat umflat de oţel, cu suprastructură din 
fibră de sticlă. Avea patru hublouri (două frontale şi două 
laterale) din plexiglas, în secţiune conică, groase de douăzeci de 
centimetri, iar pe aripa dorsală trona, cu litere albe, numele 
Oceanus, după zeul grec al mărilor. 

— Frumuşică jucărie, nu? 

Perry se întoarse şi dădu cu ochii de Mark, care se strecurase 
pe nesimţite în spatele lui. 

— Poate că ar fi mai bine să nu mă duc totuşi cu ei, îi spuse 
Perry, afişând un ton degajat. 

— De ce, mă rog? 

— N-aş vrea să le stau pe cap, motivă el. Eu am venit aici să 
dau o mână de ajutor, nu să pun bete în roate. Sunt convins că 
pilotul ar prefera să nu mai aibă şi grija unui turist ca de-alde 
mine. 

— Fii serios! exclamă Mark fără ezitare. Donald şi Suzanne 
sunt de-a dreptul entuziasmați că mergi şi tu. Mi-au spus-o chiar 
ei când i-am anunţat, acum vreo douăzeci de minute. A, uite-l 
pe Donald acolo, pe platformă, supraveghează legarea 
batiscafului la macaraua de lansare. După câte ştiu, nu v-aţi 
cunoscut, nu? 

Perry privi în direcţia indicată de Mark. Donald Fuller era un 
american de culoare, complet ras în cap, cu o mustață subţire, 
îngrijită şi un corp musculos impresionant. Purta o salopetă 
bleumarin cu epoleţi, scrobită şi impecabil călcată şi un ecuson 
strălucitor cu numele său. Perry contemplă de la distanţă ţinuta 
marţială a personajului şi vocea adâncă, baritonală, cu care 
împărțea ordine într-o manieră categorică. Era clar cine 
conducea operaţiunile care se desfăşurau acolo, sub ochii lui. 

— Hai, vino să te prezint, continuă Mark înainte ca Perry să fi 
apucat să-i dea un răspuns. 

Perry îl urmă pe Mark spre submarin cu o oarecare reţinere. 
Începea să-i fie dureros de limpede că nu se va putea sustrage 
aventurii subacvatice pe Oceanus fără să-şi şifoneze prestigiul. 


Pentru asta ar fi fost nevoit să-şi recunoască spaimele, ceea ce 
nu i se părea deloc potrivit. Pe de altă parte, îşi amintea cu 
plăcere de prima scufundare cu submarinul acesta, chiar dacă 
fusese la numai treizeci de metri sub apă, în apropierea portului 
Santa Cătălină - dar nu se putea compara, desigur, cu mijlocul 
Atlanticului. 

Mulţumit de pregătirile pentru lansarea batiscafului, Donald 
cobori de pe platformă şi începu să-i dea târcoale. Deşi 
verificările preliminare ale exteriorului cădeau în sarcina echipei 
de suprafaţă, Donald ţinea să se asigure cu ochii lui că totul era 
în ordine, mai ales la punctele în care diversele accesorii 
exterioare se articulau la coca aparatului. Mark se apropie şi i-l 
prezentă pe Perry, preşedintele companiei Benthic Marine. 
Donald salută în poziţie de drepţi, lovindu-şi călcâiele. Într-un 
gest reflex, Perry se pomeni răspunzând la salut şi imediat îşi 
dădu seama cât de penibil trebuia să arate, pentru că el nu avea 
habar să salute şi nu exersase niciodată mişcarea aceasta. 

— Sunt onorat să vă cunosc, domnule, rosti Donald, înţepenit 
în poziţie de drepţi, cu buzele strânse şi nările umflate. Perry se 
gândi că aşa trebuie să arate un războinic în pragul luptei. 

— Plăcerea e de partea mea, îi răspunse el. Apoi, arătând 
spre Oceanus: Nu vreau să deranjez. 

— Nici o problemă, domnule, veni răspunsul lui Donald, la fel 
de sacadat. 

— Eu nu ţin neapărat să particip la scufundarea aceasta, 
atacă Perry. Nu vreau să vă stânjenesc. 

— Nu ne stânjeniţi, domnule, îl dezarmă prompt Donald. 

— După câte ştiu, scufundarea asta e strict profesionala, 
insistă Perry. Nu aş vrea să vă distrag atenţia de la treabă. 

— Când Oceanus e în mâinile mele, nimeni nu-mi poate 
distrage atenţia, domnule! 

— Sunt încântat să aud asta. Oricum, nu m-aş simţi câtuşi de 
puţin ofensat dacă aţi considera că ar fi mai bine să rămân la 
suprafaţă. Vreau să spun că înţeleg foarte bine situaţia. 

— Voi fi bucuros să vă arăt performanţele acestui submersibil, 
domnule. 

— Ei, atunci, mulţumesc, renunţă Perry dându-şi seama că 
epuizase orice cale de retragere sub masca ipocrită a politeţii. 


— Plăcerea e de partea mea, domnule, făcu Donald cu acelaşi 
ton milităros, aproape răstit. 

— Nu-i nevoie să-mi spui „domnule”, spuse Perry. 

— Da, domnule! se repezi Donald din obişnuinţă, iar gura i se 
lungi într-un zâmbet subţire când realiză comicul situaţiei. Vreau 
să spun, da, domnule Bergman, se corectă el. 

— Spune-mi Perry. 

— Da, domnule, zise Donald din nou şi zâmbi iar, la gândul că 
păţeşte aceeaşi încurcătură în interval de numai câteva 
secunde. Vedeţi, e cam greu să-mi schimb obiceiurile. 

— Văd, răspunse Perry. Cred că n-ar fi o performanţa într-ale 
ghicitului să spun că ţi-ai câştigat experienţa în cadrul armatei. 

— Aşa este, spuse Donald. Douăzeci şi cinci de ani la 
submarine. 

— Ai fost ofiţer? 

— Da. M-am retras cu gradul de comandant. 

Ochii lui Perry alunecară în direcţia batiscafului. Acum, că se 
împăcase cu gândul iminentei scufundări, nu mai voia decât să 
se liniştească. 

— Şi cum merge Oceanus? 

— Impecabil, îl asigură Donald. 

— Deci, e o jucărioara de ispravă, aşa-i?... Perry bătu uşor cu 
palma în coca de oţel ranforsat. 

— De toată isprava, zise Donald; e mai bună decât tot ce am 
pilotat până acum şi aş zice că am oarecare experienţa. 

— Ce faci acum, lauzi marfa? îl tachină Perry. 

— Deloc, răspunse Donald. În primul rând, poate cobori mai 
adânc decât oricare alt submarin care mi-a trecut prin mână 
până acum. Nava asta, sunt convins că ştiţi şi dumneavoastră, 
poate opera până la adâncimi de peste şase mii cinci sute de 
metri, iar plafonul de rezistenţă la presiune este dincolo de 
unsprezece mii şase sute de metri. Cu alte cuvinte, ne-am putea 
aşeza pe fundul Gropii Marianelor fără probleme. 

Perry înghiţi în sec. Cuvintele p/afon de rezistență la presiune 
îi trimiseră pe şira spinării acelaşi fior de teamă nelămurită. 

— Ce-ar fi să-i faci lui Perry o recapitulare a datelor despre 
Oceanus, ca să-i împrospătezi memoria, sugeră Mark. 

— Sigur, consimţi Donald. Numai o clipă, însă. Cu mâinile 


făcute pâlnie la gură, îi strigă unuia dintre lucrătorii care 
definitivau inspecția batiscafului: Hei, aţi verificat camerele de 
luat vederi? 

— S-a executat, veni răspunsul. 

— Aşadar, reluă Donald îndreptându-şi din nou atenţia către 
Perry, este vorba de şaizeci şi opt de tone şi spaţiu pentru doi 
piloţi, doi observatori şi alţi şase pasageri. Avem cameră de 
ecluzare pentru scafandri şi, la nevoie, dispozitiv de joncțiune cu 
un modul de decompresie. Capacitatea de subzistență acoperă 
două sute şaisprezece ore. Energia electrică este asigurată de 
baterii cu argint şi zinc. Propulsia o asigură elicea şi 
propulsoarele orizontale şi verticale, orientate cu ajutorul a două 
manete cu buton în capăt. Avem sonar lateral de mică distanţă 
cu fascicul îngust, radiolocator geopenetrant, magnetometru 
protonic şi termistori. Aparatura de înregistrare include şi 
camere video cu silicon pentru mărirea contrastului imaginii. 
Comunicarea se face prin radio în bandă de unde ultrascurte şi 
telefon subacvatic. Navigaţia este de tip inerţial. 

Donald se  întrerupse, plimbându-şi privirea pe corpul 
batiscafului. 

— Cam asta ar fi, în linii mari. Întrebări?... 

— Deocamdată nu, se grăbi Perry să răspundă. Se temea ca 
nu cumva Donald să-i pună lui vreo întrebare, căci singura 
informaţie care-i rămăsese în memorie din toată relatarea era 
un număr: unsprezece mii şase sute de metri - plafonul de 
rezistenţă la presiune! 

— Oceanus este gata de lansare, răsună o voce prin megafon. 

Donald îi conduse pe Mark şi Perry ceva mai departe de 
submarin. Cablurile se întinseră şi, cu un scrâşnet, nava fu 
ridicată în aer. O mulţime de cabluri de ancoraj legate în 
punctele cheie o împiedicau să se balanseze. Un scârţâit 
strident însoţi mişcarea braţului macaralei în afara punţii de la 
pupa şi batiscaful prinse a cobori încet spre suprafaţa apei. 

— A, iat-o şi pe domnişoara doctor, zise Mark. 

Perry se întoarse să privească peste umărul lui către silueta 
care tocmai îşi făcuse apariţia pe punte. O singură dată o mai 
văzuse pe Suzanne Newell şi anume atunci când aceasta făcuse 
o expunere a studiilor seismologice iniţiale asupra muntelui 


submarin Olympus. Asta se petrecea însă la Los Angeles, unde o 
femeie frumoasa nu e chiar o raritate. Aici, în largul oceanului, 
în atmosfera strict utilitară de pe Benthic Explorer, cu un 
personal masculin în proporţie de sută la sută - ca să nu mai 
vorbim de lipsa preocupării pentru aspectul exterior - aici, 
aşadar, o astfel de prezenţă feminină sărea în ochi asemenea 
unui crin în mijlocul unui câmp de bălării. Avea sub treizeci de 
ani, o ţinută sportivă şi emana o feminitate inconfundabilă în 
ciuda salopetei de lucru care, de altminteri, nu se deosebea cu 
nimic de cea a lui Donald. Purta o şapcă bleumarin de base-ball 
pe care scria, cu litere brodate: BENTHIC EXPLORER şi cu un 
şnur auriu brodat pe cozoroc. La ceafă îi ieşea pe sub şapcă 
părul castaniu lucios, prins în coadă. 

La vederea grupului, Suzanne le făcu semn cu mâna şi se 
îndreptă spre ei. La apropierea ei, Perry rămase cu gura 
căscată, lucru ce nu-i scăpă lui Mark, care remarcă: 

— Nu-i rea deloc, ce zici? 

— E chiar atrăgătoare, recunoscu el. 

— Şi stai să vezi după câteva zile, continuă Mark; de când e 
aici îi prieşte şi parcă se înviorează pe zi ce trece. Nici n-ai zice 
că ai în faţă un geofizician-oceanograf. 

— Trebuie să recunosc că eu, unul, n-am întâlnit prea mulţi 
din aceştia, se scuză Perry. Şi, dintr-o dată, avu sentimentul că, 
la urma urmei, călătoria asta subacvatică s-ar putea să se 
dovedească a fi mai puţin neplăcută decât se temuse el. 

— Păcat că nu e doctor în medicină, strecură Mark în barbă; 
zău că nu m-ar deranja să mă controleze dacă am hernie... 

— Dacă-mi permiteţi, eu am să continuu cu pregătirile pentru 
scufundare, interveni Donald. 

— Sigur, sigur, aprobă Mark; vor sosi imediat noua sapă de 
foraj şi cateterul de extracţie a probei şi am să le spun să le 
ducă direct la bord. 

— Am înţeles, domnule! zise Donald, salutând. Se îndepărtă 
până la capătul punţii suspendate şi privi în jos la batiscaful care 
continua să coboare. 

— Aşa e el, un pic mai înţepenit, comentă Mark în urma sa, 
dar să ştii că la treabă te poţi baza pe el sută la sută. 

Perry nici nu-l mai asculta, însă; rămăsese cu ochii pironiţi la 


Suzanne, admirându-i elasticitatea pasului şi zâmbetul cald, 
prietenos. Avea două cărţi mari pe care le ţinea strâns la piept 
cu mâna stângă. 

— Domnul Perry Bergman! exclamă ea, cu mâna dreaptă 
întinsă. M-am bucurat foarte mult când am auzit că veniţi aici, 
pe vas, ca să nu mai spun câtă plăcere îmi face să ştiu că ne 
însoţiţi în expediţia noastră de lucru. Cum vă simţiţi? Presupun 
că sunteţi încă obosit după un zbor atât de lung. 

— Mă simt foarte bine, mulţumesc, răspunse Perry 
strângându-i mâna tinerei femei-oceanograf. Fără voia lui, îşi 
ridică mâna să controleze dacă părul îi acoperă suficient 
porţiunea rărită din creştet. Observă că Suzanne avea o dantură 
la fel de strălucitoare ca a lui. 

— După întâlnirea din Los Angeles n-am mai avut ocazia să vă 
spun cât de mult m-a bucurat hotărârea dumneavoastră de a 
reveni cu Benthic Explorer deasupra muntelui Olympus. 

— Imi pare bine să aud asta, răspunse Perry, forţându-se să 
zâmbească. Era de-a dreptul vrăjit de ochii Suzannei şi nu-şi 
dădea seama dacă erau albaştri ori verzi. Imi pare rău totuşi că 
lucrările de forare nu merg aşa cum ar trebui, adăugă el. 

— Şi mie îmi pare rău, zise Suzanne. Insă trebuie să-mi 
recunosc egoismul, eu, una, ador viaţa de campanie. Muntele 
acesta de dedesubt e un loc fascinant, o să vedeţi - cât despre 
problemele pe care le avem cu forarea, ei bine, tocmai datorită 
lor am şi eu ocazia să cobor până acolo. 

— Mă bucur că treaba asta face măcar un om fericit, zise 
Perry. Dar nu-mi dau seama: ce-i aşa de fascinant la muntele 
ăsta? 

— E vorba de structura geologică, explică Suzanne. Ştiţi ceva 
despre coloanele bazaltice? 

— N-aş putea spune că ştiu, recunoscu Perry, în afară de 
faptul că sunt făcute din bazalt, presupun. Râse stângaci în timp 
ce se gândea că ochii ei erau, de fapt, albastru-deschis, cu 
reflexe verzui de la apa oceanului. Mai constată cu plăcere că 
singurul adaos cosmetic era o umbră de ruj pe buze. Fardurile 
erau un subiect controversat în familia lui Perry. Soţia lui, care 
lucra ca machieză într-un studio cinematografic, le folosea din 
abundență şi de curând, spre disperarea lui Perry, se 


molipsiseră şi fiicele lor de unsprezece şi, respectiv, treisprezece 
ani. Discuţiile se înfierbântaseră în ultimul timp, dar Perry îşi 
dădea seama că nu avea nici o şansă. 

Zâmbetul Suzannei înflori în timp ce porni să explice: 

— Coloanele bazaltice sunt, într-adevăr, din bazalt. S-au 
format când bazaltul topit a pătruns prin fisurile din scoarţa 
Pământului. Lucru curios însă, ele au nişte forme geometrice 
care te fac să te gândeşti că ar fi fost create de mâna omului. O 
să le vedeţi. 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, interveni Donald. Oceanus este 
gata de drum şi trebuie să ne îmbarcăm. E periculos să stea 
prea mult timp ancorat în apropierea vasului, chiar şi pe o mare 
calmă. 

— Am înţeles! făcu Suzanne, salutând vioi, cu un aer poznaş. 
Donald nu se lăsă afectat în nici un fel, pentru că ştia că-l 
tachinează. 

Suzanne îl invită pe Perry să o ia înainte către platforma de 
lansare a scafandrilor, care servea în acelaşi timp şi ca 
platformă de andocare. Înainte de a porni, Perry avu o ezitare 
provocată de încă un fior involuntar de-a lungul spinării. In ciuda 
efortului de a se convinge de calităţile incontestabile ale 
submersibilului şi în ciuda companiei mai mult decât plăcute pe 
care o anticipa în persoana Suzannei, îl năpădi iar aceeaşi 
presimţire sumbră şi nelămurită pe care o avusese şi mai 
devreme, ca un suflu de gheaţă ieşit dintr-o criptă îngropată - 
ceea ce nu era departe de imaginea pe care şi-o formase despre 
interiorul batiscafului, de altfel. Un glas interior îi şoptea că e 
curată nebunie să se lase închis într-o cochilie scufundată în 
mijlocul Atlanticului. 

— O clipă, zise el; cât o să dureze scufundarea asta? 

— S-ar putea să fie vorba de maximum două ore, îi răspunse 
Donald, sau mai mult, dacă doreşti dumneata. 

— Nu de alta, dar... trebuie să sun la birou, găsi Perry o ultimă 
justificare de circumstanţă. 

— Azi, duminică? se miră Suzanne. Păi, pe cine mai găsiţi la 
birou duminica? 

Perry simţi din nou cum se înroşeşte. Zborul de la New York 
până în Azore îl făcuse să piardă noţiunea timpului. Râse 


prosteşte şi se bătu cu palma peste frunte. 

— Am şi uitat că e duminică, zise. Astea sunt semne de 
Alzheimer timpuriu, cred. 

— Gata, plecăm, anunţă Donald, coborând primul pe 
platformă. 

Perry îl urmă cu paşi şovăielnici, conştient de ridicola sa 
laşitate. Cu inima grea, înaintă de-a lungul pasarelei ce i se 
legăna sub picioare. Era uimitor să constaţi cât de multă 
frământare ascundeau apele unei mări pe care ai fi crezut-o 
liniştită. Capătul exterior al pasarelei se rezema pe dorsala lui 
Oceanus. Valurile măturau puntea submersibilului care se 
comporta, practic, asemenea unei geamanduri uriaşe. Perry se 
strecură în interior cu oarecare dificultate. Când cobori în 
submarin prin tambuchiul îngust, trebui să stea aproape lipit de 
scara rece de metal. 

Interiorul era într-adevăr strâmt, aşa cum îl avertizase Mark. 
Perry începu să aibă îndoieli că ar fi loc pentru zece persoane - 
poate numai dacă s-ar fi înghesuit ca sardinele într-o conservă. 
Senzaţia de înghesuiala era sporită şi de aparatele de control, 
cadranele cu afişaj în cristale lichide şi tot felul de butoane şi 
manete care înţesau panoul frontal al cabinei, fără să lase liber 
nici măcar un centimetru pătrat. În tot acest păienjeniş de 
echipament electronic, cele patru hublouri păreau de-a dreptul 
minuscule. Singurul lucru bun era aerul din cabină, care avea un 
miros curat. Perry distingea băzâitul unui ventilator undeva, în 
spate. 

Donald îi arătă lui Perry un scaun foarte jos, la tribord, chiar în 
spatele locului său. Pilotul avea în faţa lui mai multe monitoare 
computerizate care afişau imagini virtuale ale fundului mării, 
pentru orientare în navigaţie. Donald vorbea prin radio cu Larry 
Nelson, la comandamentul imersiunii, definitivând verificările 
preliminare ale aparaturii interioare şi ale sistemelor electrice. 

Perry auzi cum se închide şi se blochează sasul de acces şi, o 
clipă mai târziu, îşi făcu apariţia Suzanne - trebuia să 
recunoască, mult mai agilă decât el. N-o încurcaseră nici cele 
două cărţi masive pe care i le înmână lui Perry. 

— Pentru dumneavoastră le-am adus, îi spuse ea. Cea mai 
groasă e despre viaţa subacvatica în oceane, iar cealaltă este o 


carte de geologie marină. M-am gândit că poate aţi dori să aflaţi 
câte ceva despre ce vom vedea. Ştiţi, nu am vrea să vă plictisiţi. 

— Sunteţi foarte amabili, bâigui acesta. Suzanne nu-şi dădea 
seama că era, de fapt, prea speriat ca să-şi mai poată permite 
luxul de a se plictisi. Se simţea ca de fiecare dată înaintea unei 
decolări cu avionul, când ştia că următoarele câteva minute ar 
putea fi ultimele din viaţa lui. 

Suzanne se aşeză în scaunul copilotului, la babord; de îndată 
începu să-şi facă de lucru cu butoanele din faţa ei, 
comunicându-i lui Donald rezultatele. Se vedea că cei doi 
formau o echipă. Din clipa în care Suzanne se alătură 
verificărilor preliminare, începu o serie de ţiuituri a căror 
reverberaţie în spaţiul strâmt îi amintea lui Perry de filmele cu 
submarine din al doilea război mondial. 

Perry se înfioră din nou. Inchise o clipă ochii şi încercă să-şi 
alunge din minte trauma din copilărie, când fusese cât pe-aci să 
se asfixieze sub plapumă din cauza fratelui său. Nu reuşi însă. 
Privi pe hubloul din stânga lui şi încercă să priceapă de ce 
simţea că luase cea mai proastă decizie din viaţa lui când 
acceptase să participe la această scufundare scurtă, de rutină. Îi 
era limpede că nu era un sentiment raţional, de vreme ce ştia 
foarte bine că se afla pe mâinile unor adevăraţi profesionişti, 
pentru care această aventură era doar o bagatela. Mai ştia că 
batiscaful este într-adevăr foarte performant, ca să nu mai 
vorbim că de curând chiar el subvenţionase ranforsarea 
suplimentară. 

Perry tresări deodată la vederea unui chip mascat care îi 
apăru ca din senin înaintea ochilor. Lăsă să-i scape un scâncet 
involuntar înainte să-şi dea seama că îl privea, de fapt, pe unul 
dintre operatorii subacvatici ai batiscafului. O clipă mai târziu, 
văzu în apă şi alte siluete cu echipament de scufundare. Ca într- 
un soi de balet lent, scafandrii dezlegară cablurile de ancoraj. O 
ciocănitură în coca navei îi anunţa că Oceanus este liber. 

— Am primit semnalul de eliberare, îl anunţă Donald prin 
radio pe supraveghetorul care se afla pe puntea suspendată de 
la pupa lui Benthic Explorer. Cer permisiunea să mă îndepărtez 
de navă! 

— Se acordă, răspunse o voce. 


Perry simţi cum o mişcare rectilinie se adaugă celor de ruliu, 
tangaj şi flotare de până atunci. Işi turti nasul de hublou ca să 
vadă cum Benthic Explorer se îndepărtează şi iese din câmpul 
său vizual. Privi apoi în jos, spre adâncurile care îl aşteptau. 
Jocul straniu al razelor de soare răsfrânte prin hula de deasupra 
îi dădeau senzaţia că priveşte în infinit. 

Înfiorat, Perry se simţi la fel de neajutorat ca un copil. Un 
amestec de vanitate şi prostie îl împinsese în această aventură, 
într-un mediu pe care-l simţea ostil şi în care nu avea nici un fel 
de control asupra sorții sale. Deşi nu era religios, se pomeni 
rugându-se ca această excursie sub apă să fie scurtă, plăcută şi 
lipsită de primejdii. 


4 


— Nimic, îi răspunse Suzanne lui Donald care voia să ştie 
dacă sonarul raporta vreun obstacol neprevăzut sub Oceanus. 

Era puţin probabil ca în mijlocul oceanului să se fi strecurat 
vreun alt submarin dedesubt, însă verificările preliminare 
prevedeau şi această măsură de siguranţă. Donald luă 
microfonul staţiei radio şi făcu legătura cu Larry Nelson, pe vas: 

— Raportez: ne-am îndepărtat de navă; sursa de oxigen 
funcţionează, radarul funcționează, telefonul subacvatic 
funcţionează, parametrii sunt normali şi sonarul e limpede. 
Cerem permisiunea de imersie. 

— Aveţi luminile de poziție aprinse? întreba Larry de la 
celălalt capăt. 

— Confirmat, transmise Donald. 

— Se aprobă imersia, auziră ei vocea lui Larry, uşor bruiată. 
Distanţa până la capătul sondei este de trei sute treizeci şi trei 
de metri. Drum bun! 

— Am înţeles! încheie Donald şi dădu să închidă, când Larry 
adăugă: 

— Presurizarea este aproape completa, deci vom cobori 
clopotul foarte curând. Cred că într-o jumătate de oră vor ajunge 
şi scafandrii la punctul de lucru. 

— Aşteptăm; terminat, zise Donald întrerupând microfonul. 
Apoi, către însoțitorii săi: Gata, coborâm! Lestează flotoarele 
principale! 

Suzanne se aplecă înainte şi acţionă un comutator. 

— Lestez flotoarele principale, repetă ea regulamentar. 
Donald făcu o notă în jurnalul de drum. 

Cu un zgomot asemănător celui făcut de un duş într-o 
încăpere alăturată, apele reci ale Atlanticului pătrundeau în 
rezervoarele lui Oceanus. Flotanţa batiscafului scăzu vertiginos 
şi, când ajunse la valori negative, acesta alunecă sub valuri. Preţ 
de câteva minute Donald şi Suzanne fură absorbiți cu verificarea 
parametrilor de funcţionare ai tuturor aparatelor, iar schimbul 


lor de cuvinte se limită strict la jargonul tehnic. Controlară rapid, 
pentru a doua oară, lista preoperativă, în vreme ce 
submersibilul îşi continua scufundarea cu o mişcare accelerată, 
până când se stabiliză la viteza de treizeci de metri pe minut. 

Intre timp, Perry se uita afară prin hublou. Culoarea apei 
trecuse de la albastru-verzui, cum era la început, la un indigo 
din ce în ce mai intens. După cinci minute nu mai vedea decât o 
vagă urmă de albastru, undeva deasupra. În jos era un violet 
închis care se topea în negură. Interiorul lui Oceanus forma un 
contrast vădit, datorită miilor de beculeţe şi cadrane electronice. 

— Cred că avem un uşor surplus de greutate în faţă, observă 
Suzanne după ce termină cu verificarea aparaturii. 

— Ai dreptate, zise Donald. Fă modificările de rigoare ca să-l 
compensăm pe domnul Bergman. 

Suzanne manevră un alt comutator şi se auzi un fel de bâzâit. 
Perry se aplecă înainte, iţindu-şi capul între cei doi piloţi. 

— Cum adică, să mă compensaţi pe mine? întrebă el înghițind 
un nod, cu un glas care până şi lui îi suna caraghios. 

— Avem un sistem de lestare variabilă, îi explică Suzanne. E 
pe bază de ulei şi acum pompez o parte din el ca să compensăm 
surplusul pe care-l reprezintă greutatea dumneavoastră în 
jumătatea frontală a navei. 

— Aha, făcu Perry, rezemându-se la loc în fotoliul său. Ca 
inginer, înţelegea foarte bine principiile fizicii. Pe de altă parte, 
avu un sentiment de uşurare aflând că nu se refereau la 
timiditatea lui, pentru care se simţea cu musca pe căciulă. 

Când fu mulţumită de poziţia batiscafului, Suzanne opri 
pompa de lestare variabilă şi se întoarse cu faţa la Perry. Îşi 
dorea din tot sufletul să-l facă să se simtă cât mai bine pe 
parcursul vizitei la muntele submarin. Nutrea speranţa ca, odată 
întorşi pe vas, să-l convingă să demareze un program de 
cercetări subacvatice pur ştiinţifice în locul acela. Până acum nu 
coborâse acolo decât pentru schimbarea sapelor de foraj, iar pe 
Mark Davidson nu-l putuse convinge de valoarea unor cercetări 
aprofundate la faţa locului. Pe Suzanne o mai îngrijora şi zvonul 
că se va renunţa în curând la operaţiile de forare din cauza 
problemelor tehnice - prin urmare, muntele submarin Olympus 
va fi abandonat înainte ca ea să-l poată studia mai îndeaproape. 


Era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit şi asta nu doar din interes 
pur profesional. Nu cu mult înainte de a se angaja în proiectul 
pentru care se afla aici, Suzanne rupsese - definitiv, nădăjduia - 
o relaţie nereuşită cu un actor în devenire. lată un alt motiv 
pentru care, în momentul de faţă n-ar fi vrut în ruptul capului să 
se întoarcă la Los Angeles. Apariţia lui Perry Bergman pe vas era 
un noroc chior, nici că se putea mai bună ocazie pentru ea să-şi 
expună doleanţele. 

— Vă simţiţi comod? îl întrebă ea. 

— Niciodată nu m-am simţit mai comod, minţi Perry. 

Suzanne surâse, prefăcându-se a nu lua în seamă nota 
evidentă de sarcasm din vocea lui Perry. Aşadar, lucrurile nu 
stăteau tocmai pe roze. Preşedintele lui Benthic Marine era 
tensionat, se vedea după cum strângea braţele fotoliului, de 
parcă s-ar fi temut să nu cadă în nas. Cărţile pe care le cărase 
până aici zăceau neatinse pe podea. 

Preţ de o clipă, Suzanne contemplă figura încordată a 
preşedintelui, care se uita în orice altă parte, numai în ochii ei, 
nu. Femeia nu-şi putea da seama dacă neliniştea lui Perry se 
datora senzaţiei de claustrare în batiscaful acela strâmt ori era 
cumva o trăsătură permanenta a personalităţii sale. Nu de alta, 
dar şi când îl întâlnise pentru prima dată acum şase luni i se 
păruse a fi un tip uşor excentric, cam înfumurat şi nervos. În 
orice caz, nu era deloc genul ei, unde mai pui că era şi ceva mai 
scund decât ea, astfel încât chiar când era încălţată în tenişi 
trebuia să-şi aplece puţin privirea ca să se uite în ochii lui. Nu 
aveau într-adevăr mai nimic în comun, mai ales că el era inginer 
şi antreprenor, iar ea, om de ştiinţă - şi totuşi, Suzanne trăgea 
nădejde că argumentele ei vor găsi înţelegere la el. O încuraja şi 
faptul că fusese de acord, la cererea ei, să revină cu Benthic 
Explorer deasupra muntelui submarin Olympus, fie şi numai 
pentru a fora în căutarea unei presupuse pungi magmatice. 

Pe Suzanne o preocupa muntele Olympus de aproape un an 
de zile - mai precis, de când aflase din întâmplare de existenţa 
lui activând, din plictiseală, sonarul lui Benthic Explorer în timp 
ce se îndreptau spre casă. La început fusese curioasă doar 
pentru că nu-şi putea explica motivul pentru care Geosat nu 
detectase prezenţa masivă a acestui vulcan, după toate 


aparențele, stins. Acum însă, după patru descinderi la faţa 
locului, se adăugase fascinația provocată de formațiunile 
geologice de pe creasta teşită a muntelui, mai ales că avusese 
posibilitatea să facă explorări în imediata apropiere a capătului 
sondei. Insă ceea ce a intrigat-o cel mai tare a fost rezultatul 
testului de datare a eşantionului de rocă scos la suprafaţă o 
dată cu sapa de foraj deteriorată. 

Testul îl făcuse din proprie iniţiativă, iar rezultatul a fost în 
măsură s-o uimească mai mult chiar decât duritatea neobişnuita 
a rocii. Judecind după aşezarea muntelui în vecinătatea lanţului 
median subatlantic, s-ar fi aşteptat ca vârsta lui să fie în jur de 
şapte sute de milioane de ani. Când colo, s-a pomenit cu o cifră 
fabuloasă de ordinul a patru miliarde!... 

Ştiind că rocile cele mai vechi găsite vreodată la suprafaţa 
Pământului ori pe fundul mărilor erau cu mult mai tinere faţă de 
aşa o vârstă, Suzanne a socotit că ori o luase razna aparatul de 
datare, ori făcuse ea vreo boacănă la operare. De teamă să nu 
se facă de râs, nu a spus nimănui rezultatul. În schimb, s-a 
apucat gospodăreşte să recalibreze aparatura şi să verifice în 
repetate rânduri cu alte probe. Spre stupoarea ei, rezultatele 
dădeau diferenţe între trei şi patru sute de milioane de ani, de la 
un caz la altul. S-a încăpățânat să creadă că era totuşi vorba de 
o defecţiune la instrumentele de testare şi l-a rugat pe Tad 
Messenger, şeful de laborator, să facă o recalibrare. La 
repetarea analizelor a obţinut diferenţe de numai câteva 
milioane de ani faţă de rezultatele anterioare. Încă nelămurită, 
Suzanne a hotărât să aştepte până când se vor întoarce la Los 
Angeles, unde va face din nou analizele în laboratorul 
universităţii. Până una-alta, rezultatele obţinute zăceau încuiate 
în chesonul din cabina ei. A încercat să se abţină de la concluzii, 
însă interesul ei pentru muntele Olympus devenise de-a dreptul 
incandescent. 

— Avem cafea fierbinte într-un termos, îl îmbie Suzanne pe 
oaspete. Dacă doriţi, vă aduc cu toată plăcerea. 

— Mi-ar face mai multă plăcere să vă ştiu la comenzi, i-o 
întoarse Perry. 

— Donald, ce-ar fi să aprinzi puţin reflectoarele exterioare? 
propuse ea. 


— Suntem abia la o sută cincizeci de metri, zise acesta; nu-i 
nimic de văzut aici. 

— Domnul Bergman este la prima sa scufundare în largul 
oceanului, insistă Suzanne. Ar trebui să vadă planctonul. 

— Spune-mi Perry. La urma urmei, ce rost mai are protocolul 
de vreme ce suntem împachetaţi aici ca sardelele în cutie... 

Suzanne primi oferta lui Perry cu un surâs. Îi părea rău totuşi 
că omul nu savura deloc excursia. 

— Donald, fă-mi te rog plăcerea şi aprinde luminile, zise ea. 

Pilotul se conformă fără alte comentarii, aprinzând lămpile cu 
halogen de la tribord. Perry se răsuci să privească prin hublou. 

— Parcă ar ninge, spuse el. 

— Este planctonul, îi explică Suzanne; mii de miliarde de 
organisme. Ne aflăm încă într-o zonă epipelagică, aşa că e 
vorba, probabil, de fitoplancton, un plancton vegetal la care este 
încă prezent fenomenul de fotosinteză. El stă la baza fondului 
nutritiv oceanic, împreună cu algele albastre-verzui. 

— Mă bucur, spuse Perry. 

Donald stinse luminile şi se aplecă spre Suzanne, şoptindu-i: 

— La o aşa reacţie, n-are rost să consumam bateria. 

In întunericul care se lăsă, Perry observă sclipiri verzui şi 
galbene, ca nişte palide luminiţe de neon. O întrebă pe Suzanne 
ce sunt acelea. 

— Este bioluminiscenţă, răspunse ea. 

— Tot plancton? 

— Posibil; dacă e tot plancton, probabil că sunt dinoflagelate. 
Dar ar mai putea fi şi crustacei minusculi sau chiar peştişori. Am 
pus un semn de carte galben în volumul despre viaţa marină, la 
capitolul despre bioluminiscenţă. 

Perry dădu din cap, însă nu făcu nici un gest în direcţia cărţii. 
„Mă rog, am încercat şi eu”, gândi Suzanne cu tristeţe. 
Optimismul ei în ceea ce privea ridicarea moralului lui Perry 
scăzuse apreciabil. 

— Benthic Explorer către Oceanus, răsună vocea lui Larry 
Nelson în receptor. V-aş sugera un curs de două sute şaptezeci 
de grade la cincizeci de amperi, durată două minute. 

— Recepţionat, răspunse Donald. Modifică fără întârziere 
cursul navei şi ridică intensitatea motorului elicei la valoarea 


indicata, după care notă schimbările făcute în jurnal. 

— Larry ne detectează poziţia după impulsurile sonarului 
nostru, puse în relaţie cu hidrofoanele de adâncime, explică 
Suzanne. Înaintând în timpul coborârii, vom atinge fundul exact 
la baza sondei. E ca şi cum am merge în zbor planat. 

— Şi ce facem până când sosesc scafandrii? întrebă Perry. 
Stăm şi batem darabana? 

— Deloc, zise Suzanne, silindu-se să zâmbească. Descărcăm 
sapa de foraj împreună cu uneltele de lucru, după care ne 
retragem. Din acel moment avem la dispoziţie circa douăzeci- 
treizeci de minute să explorăm zona. Aceasta este partea care o 
să vă placă cel mai mult. 

— Abia aştept, mormăi Perry pe acelaşi ton sarcastic, atât de 
descurajant pentru Suzanne. Dar nu vreau să faceţi nimic 
special pentru mine, adăugă. Vreau să spun, nu încercaţi să mă 
impresionați - sunt şi aşa destul de impresionat. 

Ticăitul monoton al sonarului îşi schimbă brusc ritmul, semn 
că batiscaful se apropia de fund, iar sonarul frontal de rază 
scurtă înregistra un contact solid. Pe monitor apăru imaginea de 
la baza sondei şi ţeava care se desfăşura în sus. Donald procedă 
la delestarea parţială şi submarinul îşi încetini alunecarea. Apoi 
trecu la echilibrarea sistemului de balastare variabilă, ca să 
aducă flotanţa la punctul neutru. In vreme ce Donald era ocupat 
cu pomparea uleiului în instalaţie, Suzanne întinse mâna în 
spate şi dădu drumul unui casetofon mic. Asta făcea parte din 
planul ei de cucerire. Interiorul batiscafului fu pe dată inundat 
de acordurile din Sfinţirea primăverii de Igor Stravinski. Luând 
muzica drept un semnal, Donald se aplecă înainte şi aprinse 
reflectoarele exterioare. 

Perry privi prin hublou, cu ochii cât cepele. Ninsoarea de 
plancton aproape că dispăruse, iar apa era mult mai limpede 
decât îşi închipuise. Putea să vadă până la zeci de metri în faţă, 
iar ceea ce vedea îl lăsă cu gura căscată. Se aştepta la un fund 
plat, fără relief, asemănător cu ceea ce văzuse cu prilejul 
scufundării în apropierea Insulei Santa Cătălină. Hai, să zici că s- 
ar mai fi adăugat câţiva castraveţi-de-mare, acolo. Când colo, se 
pomeni privind un tablou ireal, cu contururi uşor estompate: cât 
vedea cu ochii răsăreau vertical, una lângă alta, coloane uriaşe 


de un cenuşiu-închis, amintind întrucâtva de pistoanele 
încremenite ale unei maşinării enorme. Câţiva peşti cu cozi lungi 
şi ochi bulbucaţi se vânzoleau dând târcoale submarinului. Ici şi 
colo, prinse de marginea stâncilor, diverse vieţuitoare ale 
adâncurilor îşi unduiau sinuos formele diafane ca nişte evantaie. 

— Doamne-Dumnezeule! se pomeni Perry exclamând. Era pur 
şi simplu siderat, stare la care contribuia şi muzica din fundal. 

— De-a dreptul impresionant, nu? făcu Suzanne, prinzând 
curaj la ceea ce se dovedea a fi prima reacţie pozitivă a lui 
Perry. 

— Parcă am fi printre ruinele unor temple antice, exclamă 
acesta. 

— Da, cam aşa ar trebui să arate Atlantida, bunăoară... 
Suzanne îşi dădea toată silinţa să exploateze efectul 
momentului. 

— Da-da, Atlantida, aşa e! se repezi Perry. Îţi dai seama câţi 
bani ai scoate dacă ai aduce aici turişti şi le-ai spune că se află 
în Atlantida? O adevărată mină de aur, ce mai... 

Suzanne îşi drese glasul. Preţiosul ei Olympus devenit ţintă a 
curiozităţii turiştilor era chiar ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. 
Pe de altă parte însă nu putea să nu profite de entuziasmul lui 
Perry. 

— Viteza curentului este sub o optime de nod, zise Donald. Ne 
apropiem de baza sondei. Pregăteşte descărcarea sapei de 
foraj. 

Suzanne îşi concentra atenţia asupra îndatoririlor ei de 
copilot. Puse în funcţiune servomecanismele pentru braţele de 
manipulare care urmau să descarce sapa de foraj şi 
instrumentele de lucru. Intre timp, Oceanus se aşeză docil pe 
fundul mării, sub mâna expertă a lui Donald. 

— Am ajuns şi descărcăm marfa, raportă el în telefon. 

— Recepţionat, veni răspunsul lui Larry. De fapt, mi-am dat 
seama când am auzit muzica pusă de Suzanne - apropo, alt disc 
nu mai are? 

— E tocmai ce trebuie pentru decorul de aici, interveni 
Suzanne apărându-şi concepţia regizorală. 

— Dacă s-or mai ivi ceva scufundări în program, o să-ţi 
împrumut câteva CD-uri cu muzică New Age - nu de alta, dar nu 


pot să sufăr chestiile astea clasice, i-o întoarse Larry. 

— Ce văd eu acolo sunt cumva coloane bazaltice? întrebă 
Perry. 

— Cred că da, îi răspunse Suzanne. Ai auzit vreodată de 
Trecătoarea Uriaşului? 

— N-aş putea spune, zise Perry. 

— E o formaţiune de roci naturale pe coasta nordică a 
Irlandei, asemănătoare cu ceea ce vezi aici, îi explică Suzanne. 

— Cât de mare e culmea muntelui ăstuia? se interesă Perry. 

— După socoteala mea, cam cât patru terenuri de fotbal. Din 
păcate, nu am apucat să-mi dau seama mai exact, pentru că 
niciodată nu am avut timp suficient pentru o explorare 
completă. 

— Cred c-ar trebui s-o facem şi pe-asta, zise Perry. 

„Bingo!” se bucură Suzanne în sinea ei. Abia se putu abţine să 
nu-i întrebe pe Larry şi Mark dacă auziseră şi ei în receptor 
comentariul lui Perry. 

— Şi tot vârful muntelui arată la fel ca aici? continuă acesta 
din urmă cu întrebările. 

— Nu chiar, îl informă Suzanne. Din puţinul pe care l-am 
văzut, am dat de câteva porţiuni cu formaţiuni vulcanice 
submarine mai tipice. La ultima scufundare totuşi am zărit ceva 
care ar putea fi o falie transversală; dar nu am apucat să vedem 
mai îndeaproape despre ce e vorba fiindcă am fost chemaţi 
înapoi la suprafaţă. Şi uite-aşa, muntele rămâne în cea mai 
mare parte un mister neelucidat. 

— Cam pe unde era falia în raport cu baza sondei? deveni 
Perry curios. 

— Spre vest, din locul acesta, cam în direcţia în care priveşti 
acum. Vezi acolo un şir de coloane mai înalte? 

— Cred că da, zise Perry, forţându-se să privească oblic în jos 
prin hublou. Era, într-adevăr, un şir de coloane la limita 
câmpului său vizual. Şi de ce ar fi chiar aşa de interesant să 
găseşti o falie transversală aici? continuă el să se intereseze. 

— Ar fi de-a dreptul extraordinar, răspunse Suzanne. Aceste 
falii apar de-a lungul lanţului subatlantic median, însă ar fi cu 
totul neobişnuit să găseşti aşa ceva aici, la distanţa asta de 
lanţul propriu-zis şi încă pe creasta a ceea ce presupunem a fi 


un vulcan! 

— Hai să aruncăm o privire, propuse Perry. Locul ăsta mă 
fascinează de-a dreptul. 

Suzanne nu-şi putu stăpâni un zâmbet de triumf şi se uită la 
Donald, care era la fel de surâzător. Deşi era cu totul de partea 
ei, nu-şi pusese totuşi mari speranţe în eforturile de a-l ispiti pe 
preşedinte. 

In numai câteva minute, Suzanne efectuă toate operaţiile de 
descărcare şi aliniere a materialelor la baza sondei, după care 
trase la loc braţele de manevră în poziţie neutră şi le decuplă de 
la sursa de curent. 

— Cu asta am terminat, anunţă ea. 

— Oceanus către bază, vorbi Donald în microfon. Terminat 
descărcarea. Care e starea scafandrilor? i 

— Compresia aproape de final, raportă Larry. In curând, 
coborâm clopotul. Vor fi acolo în jumătate de oră, plus-minus 
cinci minute. 

— Recepţionat, zise Donald. Ţineţi-ne la curent! Ne deplasăm 
spre vest să cercetăm o falie pe care am văzut-o data trecută. 

— Se aprobă, zise Larry. Vă anunţăm când desprindem 
clopotul de pe cabina de compresie şi apoi când va trece de 
jumătatea drumului, ca să vă ocupați poziţia. 

— Recepţionat, repetă Donald şi închise aparatul. Manevră 
delicat manetele, aducând forţa de propulsie la cincizeci de 
amperi. Submarinul se îndepărtă de baza sondei, ocolind ţeava 
care se pierdea în înălţimi. Câteva clipe mai târziu, Oceanus 
plana lent pe deasupra straniei topografii a crestei vulcanice. 

— Ceea ce vedem aici ar fi, după părerea mea, o porţiune din 
cea mai veche configuraţie a mantiei Pământului, zise Suzanne. 
Dar dacă mă întrebi cum şi de ce a cristalizat lava în asemenea 
forme, nu ştiu ce să zic. Intr-adevăr, seamănă cu nişte cristale 
enorme. 

— Îmi place ideea cu Atlantida, îşi aminti Perry, care nu-şi mai 
desprindea nasul de hublou. 

— Ne apropiem de locul unde am zărit falia, anunţă Donald. 

— Da, ar trebui să fie chiar în spatele şirului de coloane care 
se vede acolo, îi arătă Suzanne lui Perry. 

Donald reduse puterea motoarelor şi batiscaful încetini în 


timp ce treceau pe deasupra locului pomenit. 

— Ooo! exclamă Perry. la te uită ce prăpastie! 

— Aşadar, nu e chiar o falie, remarcă Suzanne când avu sub 
ochi toată panorama. De fapt, dacă ar fi o falie, ar trebui să fie 
un graben. Celălalt perete e la fel de abrupt. 

— Ce naiba înseamnă graben? întrebă Perry. 

— Un graben se formează atunci când se scufundă un bloc de 
rocă, îi dădu Suzanne explicaţia. Dar aşa ceva nu se întâmplă pe 
creasta unui munte submarin. 

— Mie îmi pare a fi ca o imensă groapă dreptunghiulară, zise 
Perry. Să fie cam cincizeci pe douăzeci de metri, ce zici? 

— Cam aşa ceva, aprobă Suzanne. 

— E de necrezut! comentă Perry. Îţi vine să crezi că un uriaş a 
tăiat cu un cuţit pe măsura lui o bucată din piatra asta, aşa cum 
ai decupa un dop într-un pepene. 

Donald conduse submarinul pe deasupra ciudatei gropi şi se 
uitară cu toţii în jos. 

— Nu-i văd fundul, spuse Perry. 

— Nici eu, zise şi Suzanne. 

— Nici sonarul nu înregistrează nimic, li se alătură şi Donald 
arătând spre monitorul care nu dădea nici un semn, de parcă 
Oceanus ar fi trecut pe deasupra unui puț fără fund. 

— Asta-i bună! exclamă Suzanne perplexă. 

Donald dădu un bobârnac în monitor, care nu reacţionă însă 
în nici un fel. 

— Ciudat, zise Suzanne. Crezi că ar putea avea vreo 
defecţiune? 

— Nu ştiu, răspunse Donald încercând să schimbe reglajele. 

— la staţi un pic, rosti Perry cu o voce încordată; voi nu 
cumva încercaţi să-mi jucaţi o farsă? 

— Încearcă sonarul lateral, veni Suzanne cu ideea, ignorând 
remarca lui Perry. 

— E tot aiurea, spuse Donald. E de-a dreptul aberant - asta, 
dacă nu cumva suntem dispuşi să credem că puţul se duce în 
jos numai doi metri, doi metri jumate, cum ne indică semnalul. 

— E clar că-i mult mai adânc decât atât, zise Suzanne. 

— Bineînţeles, o seconda Donald. 

— Hai, fraţilor, terminaţi cu prostiile! Începeţi chiar să mă 


speriaţi, se băgă Perry peste ei. 

— N-avem nici o intenţie să te speriem, se întoarse Suzanne 
spre el. Suntem, pur şi simplu, induşi în eroare de instrumentele 
astea. 

— Eu aş zice că avem de-a face cu o termoclină foarte 
aproape de buza gropii ăsteia, zise Donald. Cred că sonarul 
ricoşează în ceva. 

— N-ai putea să-mi traduci şi mie? ceru Perry. 

— Diferenţele mari şi bruşte de temperatură formează un fel 
de zid în care undele sonore ricoşează, îl lămuri Suzanne. Şi s-ar 
putea să avem de-a face cu un astfel de fenomen, aici. 

— Dacă vrem să obţinem date clare despre adâncimea 
puţului ăstuia, va trebui să coborâm patru-cinci metri înăuntru, 
spuse Donald. Am să reduc flotanţa, dar mai întâi vreau să 
modific orientarea submarinului. 

Din câteva impulsuri scurte ale propulsorului faţă-babord 
submarinul se aşeză paralel cu lungimea fosei. Apoi Donald 
acţiona sistemul de balastare variabilă şi începură să coboare 
încet. 

— Poate că n-ar trebui să facem asta, zise Perry, aruncând 
priviri nervoase de la ecranul monitorului la hubloul de lângă el. 

Deodată, difuzorul staţiei de comunicare prinse viaţa: 

— Baza către Oceanus. Desprindem clopotul de cabina de 
presurizare. Scafandrii vor ajunge la jumătatea drumului în circa 
zece minute. 

— Am înţeles, baza, răspunse Donald în microfon. Ne aflăm la 
treizeci şi ceva de metri vest de intrarea sondei şi cercetăm o 
termoclină acută într-o formaţiune geologică destul de curioasă. 
E posibil să se întrerupă legătura câteva minute, dar îi vom 
aştepta pe scafandri la punctul de operaţii. 

— S-a făcut, încheie glasul lui Larry. 

— la te uită cât de netezi sunt pereţii, observă Suzanne când 
începură să coboare. Sunt perfect lustruiţi, parcă ar fi de 
obsidian! 

— Haideţi mai bine să ne întoarcem la baza sondei, îi î 
Perry. 

— Oare aşa să arate craterul unui vulcan stins? se miră 
Donald şi figura mai tot timpul serioasă îi fu o clipă luminată de 


ndemnă 


un zâmbet fugar. 

— Mai ştii? râse şi Suzanne. Trebuie să recunosc totuşi că nu 
am auzit niciodată despre un crater perfect dreptunghiular. 
Coborârea noastră mă duce cu gândul la Jules Verne şi a lui 
Călătorie spre centrul Pământului. 

— Cum aşa? întrebă Donald. 

— N-ai citit cartea? 

— Eu nu citesc romane, se apără el. _ 

— Aşa-i, uitasem, se corectă ea. In fine, pe scurt, eroii 
povestirii au pătruns prin craterul unui vulcan stins într-un fel de 
lume paralelă preistorică. 

Donald răspunse clătinând din cap, fără să-şi desprindă ochii 
de pe ecranul monitorului: 

— Câtă pierdere de timp, să citeşti tot felul de prostii. Uite, 
de-asta nu citesc eu romane - nu de alta, dar n-am destul timp 
nici pentru toate jurnalele tehnice pe care aş vrea să le citesc. 

Suzanne vru să-i dea o replică, dar se abţinu. Oricât ar fi 
încercat, nu-i putea schimba lui Donald părerile înţepenite 
despre literatură şi despre artă în general. 

— lertaţi-mă, nu vreau să vă sâcâi, dar... 

Brusc, batiscaful îşi acceleră coborârea, iar sfârşitul frazei lui 
Perry rămase undeva în urmă. 

— Doamne, asta ce-o mai fi?!... exclamă Donald, iar Perry se 
agăţă cu amândouă mâinile de braţele fotoliului până i se albiră 
încheieturile degetelor. Nu-l îngrozea atât scufundarea bruscă a 
navei, cât ieşirea necontrolată a pilotului: păi, dacă 
imperturbabilul Donald Fuller s-a speriat, înseamnă că într- 
adevăr nu-i a bună! 

— Delestăm imediat! strigă pilotul şi submarinul îşi încetini 
căderea, după care se opri complet. Donald continuă să 
elibereze lest şi aparatul începu să urce. Manevră apoi 
propulsorul din tribord pentru a menţine poziţia paralel cu 
lungimea fosei. Ar fi fost chiar o catastrofă dacă se loveau de 
vreun perete. 

— Ce naiba s-a întâmplat? reuşi Perry să îngaime când îi mai 
reveni glasul. 

— Am pierdut flotanţa, îi răspunse Suzanne, iar Donald o 
completă, cu ochii pe cadrane: 


— Ori ne-am îngreunat noi brusc, ori apa a devenit mai 
uşoară. 

— Ce vrea să însemne asta? ceru Perry lămuriri. 

— Este evident că noi nu aveam cum să câştigăm în greutate 
dintr-o dată, deci apa este cea care a devenit mai uşoară, 
continuă Donald arătând spre indicatorul de temperatură. Am 
traversat stratul de fractură termică, aşa cum am bănuit, numai 
că diferenţa e mult mai mare decât bănuiam şi, pe deasupra, în 
sens opus decât credeam: temperatura de afară a crescut cu 
treizeci şi şapte de grade Celsius! 

— Haideţi să ne cărăm odată de aici! izbucni Perry. 

— Asta şi facem, răspunse Donald în doi peri, încercând 
zadarnic să ia legătura cu Benthic Explorer prin staţie. Puse 
microfonul la loc şi constată: 

— Stratul ăsta e impermeabil la undele sonore. 

— Da' ce-i asta, un fel de gaură neagră care înghite sunetele? 
făcu Perry, iritat. 

— Sonarul arată ceva acum, interveni Suzanne. Ei, nu se 
poate!... Cică fosa asta ar avea peste unsprezece mii de metri în 
jos! 

— Dar ce-o avea aparatul ăsta? se întreba Donald nedumerit, 
ciocănind cadranul ceva mai zdravăn ca prima dată. Afişajul 
rămase însă, cu încăpățânare, la cifra 10 139 m. 

— Dă-l încolo de sonar! zise Perry. Nu putem să ieşim mai 
repede de aici? 

Oceanus se ridica, într-adevăr, foarte lent. 

— N-am avut niciodată probleme cu sonarul ăsta, continuă 
Donald să se mire. 

— Poate că fosa asta o fi fost un puț magmatic, avansă 
Suzanne o ipoteză. E clar că-i adâncă, deşi nu ştim exact cât de 
adâncă, iar apa e fierbinte, ceea ce ar putea însemna că are 
contact cu lava... Se aplecă sa se uite prin hublou. 

— Măcar n-am putea să închidem muzica aia? se răţoi Perry, a 
cărui nervozitate era sporită de pasajul în crescendo care 
tocmai se scurgea din difuzor. 

— Măi, să fie! exclamă Suzanne. la uitaţi-vă la pereţi acum! 
Bazaltul are aici orientare transversală, dar eu n-am auzit 
niciodată de un filon transversal de bazalt. Şi uite, are reflexe 


verzui - poate ca nici nu e bazalt, poate că e gabro... 

— Îmi pare rău, dar cred că trebuie să fac uz de autoritate, 
interveni Perry răspicat, sătul să tot fie ignorat. Vreau să mă 
duceţi la suprafaţa imediat! 

Suzanne se întoarse să-i dea răspunsul, însă rămase cu gura 
căscată. Înainte să poată rosti o singură silabă măcar, batiscaful 
fu scuturat de o trepidaţie de frecvenţă joasă, care o făcu să se 
prindă de marginea fotoliului ca să nu cada. Din cauza 
cutremurului iscat din senin, tot felul de obiecte care nu erau 
fixate căzură pe podea; cioburile unei ceşti de cafea se 
amestecară printre creioanele răsfirate pe jos. Auzeau cu toţii 
un zgomot înfundat care semăna cu un tunet în depărtare. 

Zgâlţâiala dură aproape un minut. Nimeni n-a rostit nici un 
cuvânt, doar lui Perry, livid la faţă, i-a scăpat un scâncet. Donald 
fu primul care îşi reveni. 

— Ce naiba a fost asta? şopti el, măturând cu privirea 
instrumentele de control. 

— N-aş putea să spun, zise Suzanne, dar parcă a semănat cu 
un cutremur. Sunt o mulţime de-a lungul lanţului subatlantic. 

— Cutremur! se îngrozi Perry. 

— Poate că se trezeşte vulcanul la viaţă, reluă Suzanne. Ce 
ocazie unică am avea, să fim martorii unui asemenea 
eveniment! 

— Hopa, făcu Donald; ceva nu-i în ordine aici! 

— Ce e? întreba Suzanne, îndreptându-şi, la rândul ei, ochii 
spre cadranele şi ecranele din faţa sa. Nimic nu părea însă 
nelalocul lui. 

— Sonarul! o făcu el atentă, cu o bruscheţe care nu-i stătea în 
fire. 

Privirea Suzannei cobori pe afişajul electronic dintre cele două 
locuri de pilotaj: cifrele se succedau vertiginos, în ordine 
descrescătoare. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă ea. Crezi că se ridică lava în crater? 

— Nu, strigă Donald. Noi suntem cei care coborâm şi am 
aruncat tot lestul. Am pierdut flotanţa, aia e! 

— Dar uite, presiunea nu creşte deloc! Cum putem să ne 
scufundăm, atunci? 

— Probabil că ăla nu mai funcţionează, zise Donald exasperat. 


E clar că ne scufundăm, uită-te şi tu pe geam! 

Suzanne se răsuci spre hublou, doar ca să constate că, într- 
adevăr, coborau: peretele neted de piatră se deplasa cu iuţeală 
în sus. 

— Băgăm aer în rezervoare, se agită Donald. Nu-i mare lucru 
la adâncimea asta, dar altceva nu mai avem de făcut. 

Preţ de douăzeci de secunde, şuieratul aerului comprimat 
înecă acordurile lui Stravinski. Manevra nu avu însă nici un efect 
asupra vitezei cu care coborau în adâncuri. 

— Faceţi ceva, pentru numele lui Dumnezeu! urlă Perry de 
îndată ce îi reveni glasul. 

— Nu se poate, îi răspunse Donald pe acelaşi ton. Comenzile 
nu mai răspund, nu mai avem nici un control!... 


5 


Mark Davidson trăia unul dintre acele momente când ar fi dat 
un regat pentru o ţigară. Era fumător înrăit, dar susţinea că nu-i 
mare lucru să te laşi de tutun - el, unul, făcea treaba asta în 
fiecare săptămână. Cel mai tare îl ardea pofta atunci când se 
odihnea, când lucra sau când era nervos. Acum, de exemplu, 
era foarte nervos. Pentru el, operaţiunile de scufundare la mare 
adâncime reprezentau de fiecare dată o sursă cumplită de stres, 
pentru că experienţa îi arătase cât de uşor puteau lua lucrurile o 
întorsătură urâtă. 

Îşi ridică privirile spre ceasul de perete din cabina de 
comandă. Era monstruos de mare, o prezenţă de-a dreptul 
intimidantă, în faţa căreia nu prea aveai cum să pierzi noţiunea 
timpului - mai ales din cauza secundarului şi el pe măsură, a 
cărui înaintare mătura implacabil cadranul uriaş. Trecuseră 
douăsprezece minute de la ultimul contact radio cu Oceanus. 
Ce-i drept, Donald îl avertizase că s-ar putea întrerupe legătura 
pentru scurt timp, însă parcă dura totuşi prea mult. In plus, 
ultimul apel al lui Larry Nelson, prin care anunţa că scafandrii 
ajunseseră la jumătatea drumului, nu primise nici un răspuns. 

Ochii lui Mark se lipiră dureros de pachetul de Marlboro pe 
care îl aruncase neglijent pe masă. Abia se putea abţine să-şi 
aprindă o ţigară. Din păcate, de câtva timp fumatul fusese 
interzis în spaţiile publice de pe navă, iar căpitanul Jameson era 
neînduplecat în privinţa legilor şi a regulamentelor. 

Mark îşi dezlipi anevoie privirea de pe pachet şi se uită în jur. 
Toţi cei din cabina de comandă erau calmi, fapt care îl irita şi 
mai mult. Larry Nelson şedea nemişcat la staţia de monitorizare 
a operaţiunilor de scufundare, împreună cu operatorul sonarului, 
Peter Rosenthal. În spatele lor, doi observatori şedeau la fel de 
liniştiţi în faţa pupitrului de comenzi ale complexului tehnic de 
imersie; doar ochii lor scrutau fără încetare cadranele. Mai 
încolo, mecanicul-operator şedea cu mâna pe maneta vinciului, 
cocoţat pe un taburet înalt în faţa ferestrei care dădea spre 


bazinul central de pe navă. Urmărea cablul care se derula în 
afară cu viteza maximă admisă. La capătul cablului se afla 
clopotul de imersie. De pe un tambur alăturat se desfăşura un al 
doilea cablu flexibil care conţinea conducta de gaz comprimat, 
tubul de apă încălzită şi firele de comunicare. În fundul cabinei, 
căpitanul Jameson mesteca absent o scobitoare. Şi el avea în 
faţă un pupitru de comenzi care, la nevoie, i-ar fi permis să 
intervină în controlul electronic automat al elicelor şi al 
propulsoarelor care mențineau vasul deasupra locului de forare. 

— Mama mă-sii! izbucni Mark, ridicându-se şi trântind pe 
masă un creion pe care îl tot chinuise până atunci între degete. 
La ce adâncime au ajuns scufundătorii? întrebă el. 

— Două sute patru metri, domnule, raportă prompt mecanicul 
de la vinci. 

— Mai încearcă să iei legătura cu Oceanus, îi zise Mark lui 
Larry pe un ton răstit. | se pusese un nod în stomac şi avea o 
presimţire urâtă care începea să-l copleşească. 

Deja îşi făcea reproşuri că îl încurajase pe Perry Bergman să 
coboare în adânc. Ştia şi el de pasiunea doctorului Suzanne 
Newell pentru muntele de sub ei şi de dorinţa ei nestăvilită de a 
face cercetări ştiinţifice la faţa locului şi se temea că va fi 
încercat să-l ademenească pe preşedintele companiei să-i facă 
pe plac. Pe de altă parte, mai ştia că ea era singura persoană 
care îl putea convinge pe Donald Fuller să facă lucruri de care, 
altminteri, disciplina lui de fost ofiţer l-ar ţine departe. 

Mark simţi că-l trec fiori. Ar fi un adevărat dezastru dacă 
submersibilul s-ar înţepeni într-o fisură sau o crevasă - în 
încercarea de a cerceta mai îndeaproape cine ştie ce 
particularitate geologică. Ceva asemănător era cât pe ce să se 
întâmple cu batiscaful A/vin din Woods Hole şi asta avusese loc 
tot în zona lanţului median subatlantic, nu foarte departe de 
locul în care se aflau ei acum. 

— Tot nu răspunde, zise Larry după câteva încercări nereuşite 
de a lua legătura prin staţie cu Oceanus. 

— Sonarul îi semnalează prezenţa? se adresă Mark 
operatorului. 

— Nu, răspunse Peter. Nici hidrofoanele de adâncime nu 
reuşesc să depisteze semnalele lor. Termoclina peste care 


spuneau că au dat trebuie să fie una neobişnuită. Parcă s-ar fi 
îngropat în fundul oceanului, nu alta. 

Mark îşi întrerupse mersul nervos prin cabină şi se uită din 
nou la ceas. 

— Cât timp a trecut de la vibraţiile acelea? întrebă el. 

— N-a fost chiar o simplă vibraţie, zise Larry. Seismograful lui 
Tad Messenger a indicat patru grade pe scara Richter. 

— Nici nu-i de mirare, dacă s-a prăvălit stiva aia de ţevi de pe 
punte, comentă Mark. Şi dacă la noi s-a simţit aşa, îţi închipui 
cum o fi fost acolo, jos! Cât e de atunci? 

— Aproape patru minute, zise Larry, cu ochii în jurnalul de 
operaţii. Crezi cumva că are vreo legătură cu tăcerea lui 
Oceanus? 

Mark nu îndrăznea să dea un răspuns. Nu că ar fi fost 
superstiţios, dar avea sentimentul că, dacă şi-ar fi exprimat 
temerile cu glas tare, ar fi contribuit la materializarea lor. Nu 
excludea însă posibilitatea ca seismul acela de 4,4 grade să fi 
dislocat vreo stâncă peste submarin. Nu era imposibilă o astfel 
de catastrofă, dacă Donald ar fi coborât într-adevăr aparatul în 
cine ştie ce depresiune îngusta, la insistenţele Suzannei. 

— Dă-mi voie să vorbesc cu scafandrii, îi ceru Mark lui Larry şi 
luă microfonul. Gândindu-se la ce ar fi trebuit să spună, îşi 
aruncă privirea pe monitor şi văzu capetele celor trei şi restul 
trupurilor în raccourci, filmate de sus. 

— Măi, tâmpitule, era să mi le faci omletă, se văită Michael cu 
un glas care se auzea ca un şir de scâncete caraghioase. 

Amestecul de gaz de respirat, conţinând heliu în loc de azot, 
producea asemenea deformări ale sunetului, care ar fi fost de 
neînțeles pentru omul obişnuit. Presiunea pe care o ai de 
suportat la o adâncime de trei sute treizeci de metri ar face 
azotul să acţioneze ca un anestezic. Înlocuirea azotului cu heliul 
rezolvă problema - în schimb, distorsionează vocea. Scafandrii 
erau însă obişnuiţi şi, cu toate că glasurile lor îţi aminteau de 
răţoiul Donald din desenele animate ale lui Walt Disney, ei se 
înțelegeau perfect. 

— Da’ cin’ te pune să le ţii în calea mea? Dă-te mai încolo! i-o 
întoarse Richard lui Michael. Nu vezi că mă chinui să-mi pun în 
picioare prăpăditele astea de înotătoare? 


Clopotul, care avea un diametru mai mic de trei metri, îi silea 
pe cei trei să stea înghesuiți ca nişte sardele, împreună cu tot 
echipamentul, instrumentele şi zeci de metri de cablu încolăcit. 

— Auzi la el, să mă dau mai încolo, mormăi Michael. N-ai vrea 
cumva să ies afară, ca să-ţi fac ţie loc? 

Deodată, auziră pârâituri în staţia montată deasupra lor lângă 
o minusculă cameră de luat vederi, prevăzută cu lentile 
panoramice.  Scufundătorii ştiau că sunt observați în 
permanenţă, dar nu se sinchiseau nici cât negru sub unghie. 

— Atenţie, băieţi, vă vorbeşte comandantul vostru, auziră ei 
vocea lui Mark, care suna relativ normal în comparaţie cu a lor. 

— Mama măzsii! înjură Richard, examinând atent înotătoarea 
care îi dădea bătaie de cap. Păi cum să-mi intre jegul ăsta de 
înotătoare, când nici nu-i a mea?! Ata e, Donaghue! 

Fără nici un avertisment, Richard îl croi pe Michael cu laba de 
cauciuc peste cap. Pe Michael nu-l deranjă lovitura decât pentru 
că îi zbură preţioasa lui şapcă Red Sox care se rostogoli jos, în 
compartimentul clopotului, oprindu-se exact pe trapa de 
imersie. 

— Hei, nu mişcă nimeni! făcu Michael. Mazzola, dă-mi şapca; 
nu vreau să intre la apă. 

Complet echipat în costumul etanş de neopren, cu vesta 
flotoare şi centurile de lestare, lui Michael i-ar fi fost imposibil să 
se aplece pentru a-şi recupera şapca. 

— Domnilor! li se adresă Mark din nou, pe un ton mai 
insistent. 

— Du-te-n mă-ta, i-o trânti Louis lui Michael. Oi fi eu clopotar, 
da' sclavul tău nu sunt, e clar? 

— Dar terminaţi odată, dobitocilor! urlă Larry în difuzorul 
minuscul. Vocea ricoşă în pereţii de metal ai clopotului, mai-mai 
să le spargă urechile celor dinăuntru. Domnul Davidson vrea să 
vă spună ceva, aşa că faceţi bine şi ţineţi-vă gura! 

Richard vâri o pereche de înotătoare de cauciuc în mâinile lui 
Michael, apoi se uită în sus la camera video. 

— Gata, ascultăm, răspunse el. 

— Aşteptaţi un moment, nu ştiam că nu funcţionează 
deparazitorul de heliu, zise Larry. 

— Hai, dă-mi labele mele, îi ceru Richard lui Michael, profitând 


de răgaz. 

— Cum adică, astea pe care le am în picioare nu-s ale mele? 

— Haida-de! făcu Richard în batjocură. Păi dacă pe-ale tale le 
ţii în mână, cum să le ai în picioare, cap pătrat ce eşti! 

Bombănind, Michael îşi vâri sub braţ înotătoarele şi le 
descălţă pe cele care nu erau ale lui. Apoi, cei doi scafandri se 
încurcară unul pe celălalt încercând să-şi încalţe labele în acelaşi 
timp. 

— Gata, băieţi, se auzi din nou vocea lui Larry. Am pus în 
funcţiune deparazitorul, aşa că fiţi cuminţi şi ascultaţi-l pe 
domnul Davidson. 

Scafandrii nu se sinchisiră să-şi ridice privirile către cameră, ci 
se înghesuiră lângă peretele cabinei şi afişară un aer plictisit. 

— N-am mai putut lua legătura cu Oceanus prin staţie şi nici 
sonarul nu-l mai interceptează, începu Mark. Singura speranţă 
este să-l vedeţi voi. Dacă nu daţi de el când ajungeţi la punctul 
de lucru, ne comunicaţi şi aşteptaţi instrucţiuni. Aţi înţeles? 

— Confirmat, răspunse Richard. Acum putem continua 
pregătirile de ieşire? 

— Se aprobă, zise Mark. 

Richard şi Michael îşi reluară îndeletnicirile: se strânseră cât 
putură ca să-şi facă loc unul altuia şi reuşiră în cele din urmă să- 
şi pună înotătoarele în picioare. În timp ce Richard se chinuia să- 
şi tragă pe el vesta flotoare şi centurile cu greutăţi, Michael 
încercă să-şi recupereze şapca, dar nu se putu întinde până la 
ea. 

Cinci minute mai târziu, manipulantul vinciului îi anunţă că 
depăşiseră plafonul de trei sute de metri adâncime. Tot atunci, 
viteza de coborâre se micşoră sensibil. Pe cât putură, Richard şi 
Michael îi făcură loc lui Louis să fixeze cablurile de control pe 
care, în calitate de scafandru clopotar, urma să le deruleze. 

— Aprindem luminile exterioare, îi informă Larry. 

Richard şi Michael se răsuciră, pe cât le permitea locul, ca să 
privească prin hublourile minuscule, diametral opuse. Deşi mai 
rămâneau încă două ferestruici, Louis era prea ocupat ca să se 
mai uite şi el. 

— Se vede fundul, zise Richard. 

— Da, îl văd şi eu, nu se lăsă Michael mai prejos. 


Clopotul de imersie se rotea într-o parte şi în alta, agăţat la 
capătul cablului principal. Invârtirea era întru câtva controlată 
de legăturile de siguranţă, care permiteau doar câteva rotații 
spre stânga şi apoi spre dreapta. Mişcarea înceta cu totul în 
clipa în care coborârea clopotului fu oprită, la adâncimea de trei 
sute douăzeci şi opt de metri, într-un loc de unde scafandrii 
aveau vizibilitate în câmp de trei sute şaizeci de grade. 
Suspendaţi la ceva mai mult de patru metri deasupra fundului 
pietros, pe o porţiune mai ridicata a spinării teşite a lui 
Olympus, scafandrii aveau o panoramă cuprinzătoare în jurul 
lor, luminată de reflectoarele exterioare cu halogen. Numai în 
partea dinspre apus priveliştea le era limitată de nişte ţancuri 
de piatră. Acestea arătau ca un zid de coloane împreunate, 
înalte cam până la nivelul ochilor lor. Dar şi această formaţiune 
era la periferia zonei luminate. 

— Vezi submarinul? îl întrebă Richard pe Michael. 

— Nţţ, făcu Michael. Dar văd sapa şi uneltele la baza sondei şi 
sunt aşezate ordonat, bag seamă. 

Richard se retrase de la hublou şi privi spre obiectivul camerei 
video. 

— Nu se vede Oceanus, dar a trecut pe aici, raportă el. 

— Atunci facem o schimbare în planul de operare, răsună 
vocea lui Larry în difuzor. Domnul Davidson vrea ca Roşu şi 
Verde să se îndrepte în direcţia vest. Se vede un dolomit în 
partea aceea? 

— Ce mama naibii e ăla, dolomit? se răţoi Richard. 

— Un perete de stâncă, explică Larry. 

— Aha... da, parcă se vede, zise Richard, cu ochii îndreptaţi 
spre locul cu pricina. 

— Domnul Davidson vrea să vă îndreptaţi într-acolo, reluă 
Larry. Cât de înalt e peretele în raport cu clopotul? 

— Cam la fel, zise Richard. 

— Bun, înotaţi până după creastă şi vedeţi dacă batiscaful e 
cumva pe acolo. Dl. Davidson crede că ar putea fi o crevasă. ŞI 
fiţi atenţi, se pare că sunt nişte diferenţe mari de temperatură 
acolo. 

— "'Nţeles, zise Richard. 

— Nu uitaţi, adăugă Larry, că limita voastră de deplasare este 


de o sută cincizeci de metri şi nu vă ridicaţi cu mai mult de trei 
metri peste nivelul clopotului. Nu vrem să avem necazuri, s-a- 
nţeles? 

— "Nţeles, repetă Richard. Larry nu făcea decât să recite 
instrucţiunile standard, ca la fiecare scufundare. 

— Clopotar, continua acesta, amestecul respirator trebuie să 
rămână tot timpul la 1,5% oxigen şi 98,5% heliu. Recepţionat? 

— Recepţionat, confirmă Louis. 

— Încă o dată vă spun, Roşu şi Verde: nu vreau eroism 
gratuit, aşa că fiţi cu băgare de seamă! 

— S-a făcut! răspunse Richard. Făcu un semn cu degetul 
mare ridicat în direcţia camerei video, după care îşi întoarse faţa 
spre Michael: Auzi, ne spune nouă să fim cu băgare de seamă 
aici, de parcă i-ar zice lui fiu-său să fie cu băgare de seamă 
înainte să-l trimită la joacă pe autostradă. 

Michael dădu din cap, dar nu-l mai asculta. Acum începea 
partea serioasă a muncii lor şi îşi concentra toată atenţia la 
ultimele detalii ale echipării pentru drum. Când fu gata, Louis îi 
înmână masca etanşă anexată la o cască din fibră de sticlă de 
un portocaliu aprins. Michael o ţinu sub braţ, aşteptându-l pe 
Richard. În ciuda experienţei, avea trac de fiecare dată când 
trebuia să intre în apă. 

Richard îşi termină, la rândul lui, pregătirile şi luă două 
lanterne subacvatice, le încercă şi îi dădu una lui Michael. Când 
termină cu toate îi făcu semn lui Michael şi amândoi îşi traseră 
căştile pe cap în acelaşi timp. 

Primul lucru pe care Louis îl verifică pe monitoare fu gazul de 
respirat, apoi apa caldă - un accesoriu indispensabil pentru 
nişte scafandri care lucrau în condiţii de temperatură ambiantă 
sub patru grade Celsius. În sfârşit, verificară dispozitivele de 
comunicare şi senzorii. Când totul fu gata, Louis dădu raportul 
celor de la suprafaţă şi ceru permisiunea de lansare la apă a 
scufundătorilor. 

— Se aprobă, răspunse Larry. Deschideţi sasul. 

Cu destulă greutate şi o serie de mormăieli înfundate, Louis 
reuşi să-şi strecoare trupul masiv în corpul principal al 
clopotului. 

— Şapca mea! ţipa Michael, cu vocea piţigăiată din cauza 


gazului de respirat. 

Louis culese de pe jos şapca de base-ball şi i-o întinse lui 
Michael, care o atârnă cu delicateţe de una dintre multiplele 
protuberante din interiorul clopotului. O trata ca pe cea mai 
scumpă avere a lui, dar n-ar fi recunoscut în ruptul capului că ar 
considera-o drept talisman. 

Scafandrul clopotar deschise sasul de presiune şi ridică trapa 
cu oarecare greutate, fixând-o la perete. Priviră cu emoție apa 
ridicându-se ameninţător în ecluză şi împrăştiind reflexe de un 
albastru intens, ultramarin. Toţi trei respirară uşuraţi când apa 
se opri, foarte aproape de buza sasului. Ştiau ei foarte bine că 
trebuia să se oprească acolo, dar mai ştiau că, dacă vreodată nu 
s-ar întâmpla aşa, n-ar mai avea unde să se ascundă. 

Richard şi Michael îşi făcură unul altuia semn că totul e în 
regulă, apoi Richard coborî primul în ecluză, cu multă atenţie şi 
îşi dădu drumul în afara clopotului. „Aşa trebuie să fie când te 
naşti”, se gândea el extaziat, ori de câte ori se elibera din 
pântecul strâmt de metal. Nu simţea răceala apei decât prin 
mănuşile impermeabile. Aruncă o privire în jur şi îşi regla 
flotanţa. Deodată, văzu o siluetă care aluneca în penumbră, la 
marginea cercului de lumină. Nu, nu era batiscaful; era un 
rechin cu ochi fosforescenţi, de două ori mai lung decât 
diametrul clopotului lor. 

— Avem musafiri, zise Richard calm. Aruncă-mi cangea, 
pentru orice eventualitate şi spune-i şi lui Michael să şi-o ia pe a 
lui. 

Din tot arsenalul de protecţie antirechini de pe piaţă, Richard 
şi-a ales o simplă vergea metalică, ceva mai lungă de un metru. 
Din experienţa lui ştia că rechinii se feresc de aşa ceva ca de 
foc, numai dacă întinzi vergeaua spre ei. N-ar fi băgat mâna în 
foc că e valabil şi pentru un exemplar înfometat; însă, la urma 
urmei, nimic pe lumea asta nu e valabil sută la sută... 

Vergeaua apăru din sasul clopotului şi alunecă prin apă, 
lovindu-se mut de fundul de piatră. O clipă mai târziu se iviră şi 
picioarele lui Michael, care se strecura să iasă din ecluza. Cei doi 
se uitară unul la celalalt, iar Richard arătă cu mâna spre rechinul 
care tocmai intra în câmpul de lumină. 

— A, nu-i decât un rechin de Groenlanda, îl lamuri el pe Louis, 


care ţinu să se asigure că auzise şi Michael. 

Richard se linişti pe de-a întregul. Intrusul era mare, într- 
adevăr, dar nu dintre rechinii periculoşi; i se mai spunea şi 
„rechinul somnoros”, din cauza mişcărilor lui foarte leneşe. 

După ce Michael îşi făcu la rândul lui reglajele de echilibrare a 
flotanţei, Richard îi arătă peretele de stâncă. Michael dădu din 
cap şi o luară amândoi într-acolo, ţinând lanternele în mâna 
stângă şi căngile în dreapta. Erau înotători profesionişti, deci nu 
le trebui mult ca să acopere distanţa, fără efort deosebit. La o 
presiune de aproape treizeci de atmosfere, până şi efortul de a 
respira amestecul greu de gaz comprimat e un tribut fizic destul 
de serios. 

Rămas înăuntrul clopotului, Louis se îndeletnicea febril cu 
desfăşurarea cablurilor de siguranţă. Nu voia să le îngreuneze 
înaintarea partenerilor săi, dar nici nu trebuia să deruleze prea 
repede, fiindcă exista riscul ca scufundătorii să se încurce în 
cabluri. Clopotarul era cel mai solicitat membru al echipei până 
în momentul când ceilalţi ajungeau la punctul de lucru. Munca 
lui cerea o bună concentrare şi reflexe rapide, în paralel cu 
manevrarea cablurilor, trebuia să stea cu ochii pe monitoarele 
de presiune şi de oxigen; pe deasupra, tot el asigura 
comunicarea permanentă, atât cu scafandrii, cât şi cu cei de pe 
vas. Avea pe cap un set de căşti cu microfon, care îi permitea 
mai multă libertate de mişcare a mâinilor. 

Ajunşi pe creasta peretelui de stâncă, cei doi se opriră şi 
aprinseră lanternele. Se îndepărtaseră şi lumina oferită de 
clopotul de imersie era aici prea slabă; acesta abia dacă 
răspândea o strălucire fantomatică, arătând ca un modul spaţial 
pierdut într-un straniu peisaj selenar. De deasupra lui ieşeau 
şiruri de bule de gaz care se pierdeau undeva, în sus, către 
lumina zilei. 

Ştiau că rechinul acela enorm era încă prin preajmă, deşi nu-l 
mai vedeau. Lumina lanternelor nu pătrundea decât vreo 
cincisprezece metri prin bezna îngheţată. 

— E o râpă adâncă dincolo de creasta asta, raportă Richard. 
Cred că ăsta e dolomitul de care vorbeau. 

Louis transmise informaţia celor de la suprafaţă. Deşi se 
putea comunica direct cu scafandrii, Larry prefera să-l 


folosească pe clopotar ca intermediar, pentru că astfel erau 
scutiţi de efectele nedorite ale amestecului de gaz respirator 
asupra vocilor. Nici dispozitivul de deparazitare nu reuşea să 
elimine pe de-a întregul distorsiunile cu care, pe de altă parte, 
clopotarul se obişnuise în mai mare măsură. 

— Roşule, baza vrea să ştie dacă îl vezi pe Oceanus, rosti 
Larry în microfon. 

— Negativ, raportă Richard. 

— Dar vezi pe-acolo vreo crevasă, vreo fosă, ceva de genul 
ăsta? 

— Deocamdată, nimic, zise Richard, dar chiar acum vrem să 
coborâm dincolo de zidul ăsta. 

Richard şi Michael înotară pe deasupra crestei de piatră şi 
începură coborârea pe partea opusă. 

— Piatra asta e netedă ca sticla, observă Richard. 

Michael, care-şi trecuse mâna pe suprafaţa peretelui, aprobă 
din cap. 

— Sunteţi pe ultimii treizeci de metri de cablu, îi anunţă Louis, 
care desfăşura febril ultimele câteva bucle de pe tambur, 
înjurând în barbă. Rareori se întâmpla să fie trimişi scafandrii 
atât de departe şi tocmai acum, când se ivise în sfârşit ocazia, 
uite că tocmai el trebuia să fie clopotar! Ş 

Richard îşi întrerupse coborârea, oprindu-l şi pe Michael. li 
arătă termometrul de la mână. Michael privi şi simţi cum i se 
taie respiraţia. 

— Temperatura apei s-a schimbat, raportă Richard. A sărit în 
sus cu mai mult de cincizeci de grade. Inchide-ne încălzirea cu 
apă! 

— Roşule, te ţii de glume? întrebă Louis. 

— Ceasul lui Michael arată la fel, zise Richard; e ca şi cum am 
fi intrat într-o cadă cu apă fiartă! 

Richard îndreptă lanterna în jos, în speranţa că va da de 
fundul gropii, apoi mătură cu ea în plan orizontal. La capătul 
razei de lumină se distingea vag umbra unui alt perete, chiar în 
faţa celui pe care coborâseră. 

— Hei! Se pare că ne aflăm într-un soi de crevasă imensă, 
zise. De-abia se vede până-n partea ailaltă, cred că are mai mult 
de cin'şpe metri. 


Michael îl bătu pe umăr, îndreptându-i privirea spre stânga. 

— Uite şi într-acolo se termină! 

— Michael are dreptate, comunică Richard, privind în direcţia 
arătată, după care se răsuci cu lanterna în partea opusă. Cred 
că-i un fel de canion închis, dar nu văd capătul celălalt de aici, 
continuă el să raporteze. 

— Hei, ne scufundăm! strigă Michael în cască. 

Richard privi peretele din spatele său. Într-adevăr, se 
scufundau şi încă mai rapid decât ar fi crezut el că se poate. 
Totuşi, nu avea nici cea mai mică senzaţie de rezistenţă a apei. 
Călcară apa cu disperare, ca să oprească înaintarea nebunească 
în jos, dar constatară cu surprindere că totul era în zadar. Cu un 
gest reflex, se grăbiră amândoi să-şi umfle vestele flotoare şi, 
văzând că nici aceasta nu are efect, se debarasară de centurile 
de lestare şi de vergelele antirechin. Continuând în acelaşi timp 
să lovească frenetic apa cu picioarele, observară o încetinire a 
căderii lor spre abis şi, în cele din urmă, se opriră. Richard făcu 
un semn în sus cu mâna şi porniră să înoate fără întârziere într- 
acolo, din toate puterile, în ciuda respirației îngreunate. Straniul 
episod prin care tocmai trecuseră îi cam băgase în sperieţi şi, 
colac peste pupăză, începeau să simtă şi căldura prin costume. 

Tocmai când atinseră din nou culmea peretelui de stâncă, îi 
ajunse din urmă, din adânc, o vibraţie prelungă, ca o undă de 
şoc. Preţ de câteva clipe rămaseră amândoi miraţi. Le venea din 
ce în ce mai greu să respire în timp ce înotau. Tremurul acesta 
era asemănător cu ceea ce simţiseră în timpul coborârii cu 
clopotul, doar că de data asta era cu mult mai puternic, 
înţeleseră că era vorba de un seism submarin şi intuiră că se 
găseau chiar la epicentru sau, în orice caz, foarte aproape. 

Louis simţi cutremurul şi mai violent. Impactul îl surprinse în 
timp ce trăgea înnebunit de corzile care, la un moment dat, 
slăbiseră brusc. Se dezechilibra şi fu nevoit să le dea drumul, 
pentru a se feri de una din protuberantele care împânzeau 
peretele cabinei. 

Ameţit zdravăn de unda de şoc care îl lovise din plin în piept, 
Richard trase cu greutate o gură de aer. Experienţa sa de 
scufundător îi dictă să se uite în primul rând după colegul lui, 
ceea ce şi făcu, învârtindu-se agitat în loc. O clipă simţi că i se 


taie respiraţia, căci nu-l zărea nicăieri pe Michael. Se uită atunci 
în jos şi îl văzu pe acesta agăţându-se, parcă, de apă, să-şi facă 
drum în sus. Richard îi întinse o mână să-l ajute şi constată că 
amândoi se scufundau, de fapt, cu repeziciune. Nemaiavând nici 
o posibilitate de a-şi micşora greutatea, lui Richard nu-i mai 
rămânea decât să ia exemplu de la Michael, adică să se 
împotrivească din toate puterile curentului descendent. Nu 
reuşiră însă nici unul, cu toate că îşi aruncaseră şi lanternele ca 
să nu le incomodeze mişcările. Coborârea continua inexorabil 
până când, deodată, se simţiră traşi în jos cu o forţă cumplită, 
care îi îndepărtă de peretele de stâncă asemenea unui vârtej, 
înfundându-i în abis. 

În interiorul clopotului de imersie, Louis îşi recăpătase 
echilibrul şi îşi îndreptase din nou atenţia asupra corzilor care 
erau la fel de slabe. Făcu repede o buclă, însă înainte de a reuşi 
să o fixeze de ceva solid, simţi o smucitură puternică în direcţie 
opusă. Încercă să reţină corzile; dar îi fu imposibil - ar fi 
însemnat să fie tras şi el în afara clopotului, împreuna cu 
acestea. Se trase într-o parte, înjurând de mama focului şi privi 
neputincios cum ultimii metri de coardă se derulează cu o viteză 
nebună. Era ca şi când Richard şi Michael, legaţi la celălalt 
capăt, ar fi fost momeala prinsă de un peşte enorm şi dusă în 
adânc. 

— Eşti teafăr, Clopotare? întrebă în aparat glasul lui Larry. 

— Teafăr, da! urlă Louis. Dar nu-mi vine să cred ce se- 
ntâmplă: cordoanele sunt trase afară cu o viteză nebună! 

— Se vede şi aici, pe monitor, zise Larry neliniştit. Nu poţi să 
faci nimic să le opreşti? 

— Ce să mai fac?... întrebă Louis neputincios, cu lacrimi în 
ochi, privind cum se derulează ultimele bucle. li îngheţă sângele 
în vine văzând cum coarda se întinde o clipă, apoi se rupe 
violent şi se pierde pentru totdeauna în oceanul lacom. O, 
Doamne! mai strigă el, repezindu-se să închidă robineţii de la 
sursa de aprovizionare cu gaz de respirat. 

— Ce se întâmplă acolo? vru Larry să ştie. 

— Nu ştiu nici eu, ţipă Louis. Apoi, de parcă n-ar fi fost destul 
de îngrozit, trepidaţiile şi uruitul acela reîncepură, scuturând 
clopotul ca pe o solniţă în mâna unui uriaş. 


Louis lăsă să-i scape un urlet şi, ca răspuns la o rugăciune 
parcă, zgâlţâiala se micşoră până când ajunse o vibraţie uşoară. 
Totodată, omul percepu un alt sunet, ceva ca un şuierat, iar prin 
hublouri pătrundea o lumină roşiatică. Dând drumul la robineţii 
de care se agăţase cu toată puterea, Louis se răsuci să 
privească şi încremeni. O cascadă de lavă roşie, încinsă se 
prăvălea peste muchia peretelui îndărătul căruia dispăruseră 
prietenii lui. In contact cu apa îngheţată, frontul de înaintare al 
lavei bolborosea şi ţâşnea în aburi furioşi. 

Căutând să-şi recapete glasul, Louis îşi repezi privirile 
îngrozite în obiectivul camerei de luat vederi de deasupra lui. 

— Scoateţi-mă de aici! zbieră el. Sunt în mijlocul unui 
nenorocit de vulcan în plină erupţie!... 


O muţenie perplexă puse stăpânire pe toţi cei aflaţi în cabina 
comandamentului de operaţiuni subacvatice. Singurul zgomot 
se strecura dinspre motoarele de pe punte care rulau vinciurile 
pentru a aduce la suprafaţă clopotul de imersie. Cu doar câteva 
clipe înainte se dezlănţuise aici un adevărat infern, când 
realizaseră cu toţii că tocmai pierduseră doi scufundători într-o 
stranie catastrofă piroclastică. Singura consolare era aceea că al 
treilea scafandru scăpase totuşi cu viaţă şi era pe cale de a fi 
adus teafăr la suprafaţă. 

Mark trase din ţigara prelung, cu sete. O dată cu primele 
semne ale necazului care-i păştea, el se repezise în mod reflex 
asupra pachetului de Marlboro, uitând complet de orice fel de 
regulamente, iar pe măsură ce temperatura evenimentelor 
creştea, se pomeni topind ţigară după ţigară, copleşit de 
îngrijorare. Nu numai că pierduse un submersibil de o sută de 
milioane de dolari, dimpreună cu doi piloţi specializaţi şi doi 
scafandri experimentați, dar reuşise să-l piardă şi pe însuşi 
preşedintele companiei Benthic Marine! De nu l-ar fi încurajat pe 
Perry să se alăture echipei de scufundare! El era singurul 
răspunzător pentru asta, ştia prea bine. 

— Ce ne facem, fraţilor? sparse Larry tăcerea, cu un glas 
gâtuit de emoție. Fuma şi el acum, după şase luni de când 
declarase că s-a lăsat. În calitate de şef al operaţiunilor de 
scufundare, simţea şi el aceeaşi răspundere pentru întorsătura 


dezastruoasă pe care o luaseră lucrurile. 

Sleit de puteri, Mark oftă din rărunchi. În toată cariera lui de 
până atunci se putea lăuda cu performanţa de a nu fi avut nici o 
pierdere de vieţi omeneşti, nici măcar în operaţiuni de 
scufundare care comportau riscuri maxime, cum au fost cele din 
Golful Persic, pe timpul „Furtunii în Deşert”... Şi uite că acum 
pierdea, dintr-o lovitură, nici mai mult nici mai puţin decât cinci 
oameni. Era, într-adevăr, o realitate greu de suportat. 

— Clopotul a atins plafonul de o sută cincizeci de metri, 
răsună, impersonal, vocea mecanicului de la vinci. 

— Şi cu forarea ce-o să facem? se pomeni Larry întrebându-se 
cu glas tare. 

Mark mai trase o dată, lung, din ţigară, mai să-şi ardă 
degetele, apoi o strivi în scrumieră şi îşi aprinse imediat alta. 

— Pregătiţi lansarea camerei de luat vederi, zise el. Trebuie 
neapărat să vedem ce se întâmplă acolo, jos. 

— Mazzola ne-a spus-o clar, interveni Larry pe un ton care 
bătea, oarecum, în retragere. A zis, când îl trăgeam în sus, că 
toată culmea muntelui, cât vedea el cu ochii, era acoperita de 
lava topita care ieşea de după creasta cu pricina. lar aici se 
înregistrează vibrații aproape fără întrerupere. Oameni buni, 
plutim deasupra unui vulcan în erupție! Eşti sigur că vrei să 
trimitem aparatul de filmat în iadul ăla de dedesubt? 

— Vreau să văd ce-i acolo, zise Mark, apăsat; şi vreau să am 
înregistrarea. Sunt convins că o să ancheteze la sânge toată 
nebunia asta. Şi trebuie să mă uit mai atent la canionul sau ce-o 
mai fi groapa aia în care a dispărut Oceanus. Vreau să ştiu sigur 
dacă... 

Mark lăsă propoziţia neterminată. În adâncul sufletului simţea 
că nu mai era nici o speranţă, dacă Donald Fuller intrase cu 
submarinul în craterul unui vulcan chiar înainte ca acesta să 
erupă. 

— Mă rog, ai şi tu dreptate, recunoscu Larry. Am să-i pun pe 
oameni să pregătească aparatura de filmare. Dar ce facem cu 
forarea? Sper că nu te gândeşti să mai trimitem acolo încă o 
echipă de scufundători când - sau, mai bine zis - daca se 
potoleşte vulcanul ăsta. 

— În nici un caz! izbucni Mark, fără nici o ezitare. Nu mai am 


nici un chef să dau găuri în afurisitul ăsta de munte, mai ales 
acum, când Perry Bergman nu mai e printre noi. În fond, asta 
era obsesia lui, nu a mea. Dacă filmul confirmă că acel crater 
sau ce-o fi e plin cu lavă fierbinte şi dacă nu dăm nicicum de 
urma lui Oceanus, o ştergem de aici, pur şi simplu. 

— Mi se pare corect, conchise Larry, ridicându-se de pe scaun. 
Mă duc să fac imediat pregătirile pentru filmări. 

— Mulţumesc, zise Mark, aplecându-se înainte şi îngropându- 
şi faţa în mâini. In toată viaţa lui nu se simţise mai descurajat ca 
acum. 


6 


Suzanne fu prima care îşi recăpătă glasul după groaza 
pricinuită de strania prăbuşire în abis. 

— Cred că ne-am oprit, îndrăzni ea, timid. Slavă Domnului! 

Ocupanţii submarinului aveau senzaţia că prăvălirea lor în 
misteriosul crater durase o veşnicie. Era ca şi când ar fi fost traşi 
în jos, fără putinţă de scăpare, într-un uriaş tub de canalizare ce 
străpunsese fundul oceanului. În tot acest timp, Oceanus fusese 
total insensibil la toate comenzile pe care încercase Donald să i 
le dea. La început, căderea fusese verticală, pentru ca mai apoi 
nava să fie antrenată într-un soi de vârtej cu spirale tot mai 
largi, ajungând să se lovească de pereţii craterului, cu scrâşnete 
sinistre. În urma ciocnirilor au fost distruse proiectoarele 
exterioare cu halogen şi braţul articulat de manipulare dinspre 
babord. 

Singurul căruia i-a scăpat un strigăt a fost Perry, însă şi ela 
amuţit când a înţeles că nu mai era nimic de făcut. Rămăsese cu 
ochii pironiţi asupra altimetrului, care afişa vertiginos cifre de 
ordinul miilor - atât de rapid, încât nici nu mai apuca să le 
citească. Când se apropiau de şase mii de metri, l-a străfulgerat 
dureros amintirea cuvintelor auzite înainte de a se îmbarca: 
„plafonul de rezistenţă la presiune!”... 

— De fapt, cred că nu ne mai mişcăm deloc, continuă 
Suzanne, în şoaptă. Oare ce s-o fi întâmplat? Să fi atins fundul? 
Eu, una, n-am simţit nici un şoc la impact. 

Nimeni nu se clintea, de parcă s-ar fi temut să nu destrame 
liniştea care se instalase brusc. Până şi respiraţia le era scurtă şi 
timidă, iar pe frunte le apăruseră broboane de sudoare. Se 
ţineau încă de scaune, aşteptându-se dintr-un moment în altul 
să reînceapă coşmarul prăbuşirii în abis. 

— Se pare că ne-am oprit, dar ia uitaţi-vă ce adâncime indică 
aparatul, rosti şi Donald cu un glas răguşit care-i trăda 
uscăciunea din gâtlej. 

Toate privirile se întoarseră din nou spre ecranul care, până 


cu numai câteva clipe în urmă, îi ţintuise ca hipnotizaţi. Cifrele 
începură să defileze iar, la început lent, apoi din ce în ce mai 
repede - numai că, acum, se derulau în ordine inversă. 

— Eu nu simt nici o mişcare, observă Suzanne, trăgând aer în 
piept şi relaxându-şi muşchii. Ceilalţi îi urmară exemplul. 

— Nici eu, recunoscu Donald. Dar uitaţi-vă la aparat: o ia 
razna! 

Intr-adevăr, afişajul îşi reluase sarabanda furioasă. Suzanne 
se aplecă uşor înainte, gândind că submersibilul era, poate, în 
echilibru instabil, iar mişcarea ei îl va face să se urnească din 
loc. Incercă să privească prin hublou, însă nu văzu altceva decât 
propria imagine. Cum proiectoarele exterioare fuseseră distruse 
în ciocnirile cu stâncă, geamul hubloului nu mai era decât o 
oglinda care reflecta lumina din interior. 

— Acum ce se mai întâmplă? întrebă Perry, gâtuit. 

— Nici noi nu ştim, răspunse Suzanne şi respiră adânc, 
străduindu-se să-şi recapete forţele. 

— Altimetrul spune că ne ridicăm, zise Donald, după care îşi 
îndrepta atenţia şi spre celelalte aparate de control, inclusiv 
spre monitoarele sonarelor. Semnalele neregulate ale acestora 
din urmă trădau un bruiaj masiv care afecta mai ales sonarul de 
scurtă distanţă. Cel lateral se prezenta ceva mai bine, cu mai 
puţine interferenţe, însă datele erau greu de interpretat. Una 
peste alta, concluzia ar fi fost că se aflau în poziţie staţionară pe 
un platou foarte întins, perfect plan. Donald se uită din nou la 
altimetru şi ceea ce văzu îl zăpăci cu totul: contrar indicaţiilor 
sonarului, cifrele acestuia arătau în continuare o înălţare chiar 
mai rapida decât înainte. Se grăbi să redeschidă rezervoarele de 
balastare şi, când văzu că nu obţine nici un rezultat, reduse 
parametrii de imersie şi ridica puterea sistemului de propulsie. 
Comenzile nu avură nici un efect, în schimb continuau să se 
ridice. ` 

— Creşte accelerația, observă Suzanne. In ritmul ăsta o să fim 
la suprafață în câteva minute! 

— Abia aştept, făcu Perry cu un oftat de uşurare. 

— Sper să nu ieşim cumva chiar sub Benthic Explorer, zise 
Suzanne. Asta chiar că le-ar pune capac la toate! 

Toți stăteau cu ochii pe altimetrul care trecu rapid prin 


plafonul de trei sute de metri, apoi o sută cincizeci, apoi treizeci 
de metri... La această din urmă cifră, Donald rosti, agitat: 

— Ţineţi-vă bine, o să ieşim ca un dop de şampanie! 

— Ce vrei să spui? strigă Perry, căruia agitația din glasul lui 
Donald îi trimise un nou fior pe spinare. 

— Vrea să spună că vom sări pur şi simplu din apă, strigă 
Suzanne şi repetă avertismentul pilotului: ţineţi-vă bine! 

Sub ameninţarea goanei nebune a cifrelor de pe afişajul 
altimetrului, Perry, Donald şi Suzanne apucară strâns braţele 
scaunelor şi, ţinându-şi respiraţia, se pregătiră pentru impact. 
Altimetrul ajunse la zero şi se opri cu un ultim „clic”, urmat de 
un zgomot ciudat care venea din afara submarinului. Zgomotul 
semăna cu acela provocat de o absorbţie puternică. 

Liniştea care urmă era tulburată doar de sunetul 
ventilatoarelor interioare şi de băzâitul înfundat al sistemului de 
propulsie. Trecu aproape un minut, fără nici cea mai mică 
senzaţie de mişcare. In cele din urmă, tot Perry fu cel care 
sparse tăcerea: 

— Ei, ce se-ntâmplă? 

— Imposibil să zburăm prin aer de atâta timp, remarcă 
Suzanne. 

Ca la comandă, toţi trei îşi relaxară mâinile din strânsoarea ca 
de menghină cu care se ţinuseră de braţele scaunelor şi privirile 
li se înfipseră din nou în hublouri. Aceeaşi beznă, însă. 

— Ce naiba?... izbucni Donald, consultând încă o dată 
instrumentele de control. De data aceasta, monitoarele 
sonarelor emiteau un sunet electronic care nu avea nici o 
noimă. Pilotul le întrerupse. Închise şi sistemul de propulsie, 
ceea ce avu darul să curme băzâitul acela enervant, apoi se uită 
spre Suzanne. 

— Nu mă-ntreba, îi răspunse ea când ochii li se întâlniră. N- 
am nici cea mai vagă idee ce se întâmplă. 

— Dar cum se face că afară e întuneric, dacă suntem la 
suprafaţă? dădu Perry glas nedumeririi tuturor. 

— E complet aiurea, recunoscu Donald, cerând parcă ajutor 
din priviri instrumentelor sale. Mai făcu o încercare cu sistemul 
de propulsie, dar zumzetul cunoscut nu fu însoţit de nici o 
mişcare. Nava se încăpăţâna să rămână neclintită. 


— Lămuriţi-mă şi pe mine ce se întâmplă, insistă Perry, 
simțind cum i se risipeşte euforia care îl cuprinsese cu doar 
câteva minute mai devreme. Era limpede, în orice caz, că nu se 
aflau la suprafaţa oceanului. 

— Nu ştim nici noi ce se întâmplă, recunoscu Suzanne. 

— Elicea nu întâmpină nici o rezistenţă; cred că ne aflăm în 
aer, explică Donald tăind contactul. Zumzetul motoarelor de 
propulsie încetă, iar singurul sunet care se mai auzea era acela 
al ventilatoarelor. 

— Cum să ne aflăm în aer? interveni Suzanne, contrariată. E 
întuneric beznă şi nu se simte nici o mişcare de valuri. 

— E singurul lucru care ar putea explica de ce nu mai 
funcţionează sonarul şi de ce elicea nu întâmpină rezistenţă, 
zise Donald. Şi încă ceva: priviţi, temperatura în exterior s-a 
ridicat la douăzeci de grade, deci am ajuns la aer. 

— Dacă asta o fi lumea cealaltă, eu ţin să spun că nu sunt 
pregătit pentru ea, spuse Perry îmbufnat. 

— Adică, să fim oare cu totul afară din apă? întrebă Suzanne, 
căreia parcă tot nu-i venea să creadă. 

— Ştiu că sună ciudat, recunoscu Donald; dar e singura 
ipoteză care poate justifica totul, inclusiv faptul că telefonul 
subacvatic nu funcţionează. 

Donald încercă apoi staţia radio, cu acelaşi rezultat însă. 

— Dacă suntem pe uscat, cum se face că nu ne-am răsturnat? 
puse Suzanne problema. Carcasa asta e cilindrică, deci cu 
siguranţa ne-am fi rostogolit dacă am fi fost pe uscat. 

— Ai dreptate, recunoscu Donald. Aici nu mai ştiu ce să spun. 

Suzanne scoase o lanternă dintre cele două fotolii de pilotaj, o 
aprinse şi îndreptă raza prin hublou. Lumina îi dezvălui un fel de 
nămol gros, albicios, lipit de geam. 

— Măcar acum ştim de ce nu ne-am răsturnat, zise ea. Stăm 
pe un strat aluvionar de globigerina. 

— Fii mai clară, ceru Perry, aplecându-se să vadă şi el despre 
ce era vorba. 

— Aluviunile de globigerina sunt cele mai obişnuite sedimente 
de pe fundul oceanului, începu Suzanne. Se compun mai ales 
din rămăşiţele unui tip de plancton numit foraminifere. 

— Dar cum se poate să ne fi aşezat pe un strat de sediment 


oceanic şi, în acelaşi timp, să fim înconjurați de aer? puse Perry 
problema. 

— Tocmai asta e problema, că nu se poate, îl aprobă Donald - 
cel puţin, după toate cunoştinţele mele. 

— Pe de altă parte, e imposibil să găseşti aluviuni de 
globigerina atât de aproape de lanţul subatlantic, când ele sunt 
caracteristice  platourilor abisale, completă Suzanne lista 
enigmelor. Nimic nu se potriveşte. 

— E complet absurd! se stropşi Donald. Şi zău că nu-mi place 
treaba asta, absolut deloc. Nu numai că nu ştim unde ne aflăm 
dar, colac peste pupăză, mai suntem şi blocaţi aici. 

— Nu cumva suntem complet îngropaţi în aluviuni? întrebă 
Perry, înfricoşat de eventualitatea unui răspuns afirmativ. 

— Nu, în nici un caz, îl linişti Donald. Dacă ar fi aşa, elicea ar 
întâmpină mai multă rezistenţă şi nu e cazul. 

Se lăsară câteva clipe de linişte. 

— Nu credeţi că ar fi posibil să ne aflăm chiar în interiorul 
muntelui nostru? sparse Perry tăcerea în cele din urmă, 
făcându-i pe ceilalţi doi să-şi întoarcă brusc privirile către el. 

— Cum adică, să fim în munte? făcu Donald, supărat. 

— Hei, stai puţin, am lansat şi eu o ipoteză, se apără Perry. 
Nu de alta, dar Mark îmi spunea azi-dimineaţă că anumite date 
de pe radar sugerau că muntele ăsta s-ar putea să conţină gaze 
în loc de lavă topită. 

— Mie nu mi-a pomenit de aşa ceva, zise Suzanne. 

— Nimănuli nu i-a pomenit, o linişti Perry. Pentru că nu era nici 
el sigur de datele respective, care proveneau dintr-un studiu 
superficial al stratului dur prin care încercam să pătrundem. Era 
doar o deducție pe care mi-a menţionat-o în treacăt. 

— Şi despre ce fel de gaze ar putea fi vorba? întrebă Suzanne, 
încercând să-şi închipuie cum s-ar putea ca un vulcan submarin 
să se golească de apă. Din perspectiva geofizicii, părea ceva 
imposibil, deşi se ştia că anumiţi vulcani de uscat se prăbuşeau 
în interior formând aşa-numitele „calderas”. 

— Nici el nu ştia ce fel de gaze ar putea fi, îi răspunse Perry. 
Cred că se gândea la cea mai plauzibilă ipoteză, anume că sub 
stratul acela extrem de dur care ne-a dat atâta bătaie de cap s- 
ar putea afla abur fierbinte. 


— Abur nu poate fi, interveni Donald. În nici un caz la o 
temperatură de aproximativ douăzeci de grade Celsius. 

— Atunci, să fie vorba de gaze naturale? sugeră Perry. 

— N-aş crede, zise Suzanne, că poţi găsi petrol sau gaze 
naturale atât de aproape de lanţul median atlantic, care eo 
zonă geologică tânără. 

— Atunci o fi aer, mai încercă Perry. 

— Cum să ajungă aerul aici? îl taxă Suzanne. 

— Asta să-mi spui tu, spuse Perry; eu nu sunt oceanograf- 
geofizician. 

— Dacă e, într-adevăr, aer, eu, una, n-aş putea găsi o 
explicaţie naturală, din cunoştinţele mele, se dădu bătută 
Suzanne. 

Cei trei se uitară o clipă unul la celălalt. 

— Cred că nu avem decât să crăpăm un pic chepengul şi să 
constatăm, spuse Suzanne. 

— Să deschidem chepengul? se alarmă Donald. Şi dacă avem 
de-a face cu un gaz irespirabil sau chiar toxic? 

— Nu cred că avem de ales, explică Suzanne. Comunicaţiile 
sunt blocate, suntem ca peştele pe uscat şi avem resurse de 
supravieţuire pentru zece zile. Bun şi după aceea? 

— Hai să evităm întrebarea asta, interveni Perry, nervos. Eu 
zic să întredeschidem chepengul. 

— Fie, se resemnă Donald. In calitate de căpitan, am să fac eu 
treaba asta. 

Căpitanul se ridică din fotoliul său şi făcu un pas mare peste 
consola centrală. Perry se înclină într-o parte, să-i facă loc. 
Donald se urcă în turelă şi aşteptă până când ajunseră şi ceilalţi 
doi dedesubtul lui. 

— Ce-ar fi să tragi doar siguranţa, fără să-l deschizi şi să vezi 
dacă vine vreun miros anume, propuse Suzanne. 

— Bună idee, acceptă Donald şi învârti roata din mijloc, care 
trase înăuntru buloanele de etanşare. 

— Ei?... strigă Suzanne curioasă, după câteva clipe. Miroase a 
ceva? 

— Doar a umezeală, veni răspunsul. Hai să risc, totuşi. 

Donald întredeschise un moment chepengul şi adulmecă. 

— Ce crezi? întrebă Suzanne. 


— Pare în regulă, răsuflă Donald uşurat. 

Mai deschise chepengul cu vreo doi centimetri şi mirosi aerul 
umed. Când se asigură de lipsa vreunui pericol evident, împinse 
chepengul până la capăt şi scoase capul prin sas. Mirosul aerului 
semăna cu acela de pe o plajă în timpul refluxului. Donald îşi 
forţă privirea în întuneric, de jur-împrejur. Nu reuşi să vadă 
absolut nimic, dar ceva îi spunea că se află într-un spaţiu foarte 
mare. Privirea lui se înfunda într-o beznă mută şi rece, pe atât 
de înfricoşătoare, pe cât era de întinsa. Îşi trase capul înăuntru 
şi ceru o lanternă. Suzanne i-o întinse, întrebându-l ce văzuse. 

— Un nimic nesfârşit, i-a răspuns el. 

leşi din nou prin sas şi matură cu raza lanternei împrejurimile. 
Mâlul se întindea în toate părţile, cât bătea lumina. Din loc în 
loc, băltoace izolate de apă trimiteau reflexii stinghere. 

— Alo! strigă pilotul, cu mâinile făcute pâlnie la gură. Primi un 
ecou slab din direcţia în care era orientată prova lui Oceanus. 
Mai strigă o dată şi calculă ecoul la trei sau patru secunde. 

Donald intră în submarin şi închise chepengul. Îl întâmpinară 
privirile întrebătoare ale tovarăşilor de drum. 

— Asta-i cea mai afurisită chestie pe care mi-a fost dat s-o 
întâlnesc vreodată, începu el. Ne aflăm într-un soi de peşteră 
care pare a fi fost, până nu demult, inundată. 

— Dar acum e plină cu aer, zise Suzanne. 

— E clar că-i aer, confirmă Donald. Dar dincolo de asta, nu 
ştiu ce să mai cred. Poate că domnul Bergman are dreptate şi 
am fost traşi, într-un fel sau altul, în pântecele muntelui. 

— Mă cheamă Perry, pentru numele lui Dumnezeu! Dă-mi 
lanterna, mă duc să arunc şi eu o privire! 

Perry luă lanterna din mâna lui Donald şi se căţără stângaci 
pe scăriţa turelei. Fu nevoit să se agaţe cu cotul de ultima 
treaptă de metal şi să-şi vâre lanterna în buzunar pentru a 
putea ridica chepengul masiv, de formă tronconică. Odată ajuns 
afară, făcu exact ce făcuse Donald, inclusiv testul ecoului. 

— Dumnezeule! exclamă el făcând cale întoarsă. Îi întinse 
lanterna Suzannei, care îşi aştepta rândul. 

Când se întoarse şi ea, rămaseră toţi trei privind unul la 
celălalt şi clătinând din cap. Fiecare spera că, poate, ceilalţi ar 
putea oferi o explicaţie. 


— Cred că situaţia e limpede, începu Donald. Ne aflăm într-un 
mare impas, ca să nu spun mai mult. De la Benthic Explorer nu 
putem aştepta nici un ajutor. După seria aceea de cutremure, e 
firesc să presupună că am fost victimele unei catastrofe. Poate 
că vor trimite o sondă cu aparat de filmare, dar aici n-au cum să 
ne găsească; oricum, nici noi nu ştim unde naiba ne aflăm. Pe 
scurt, suntem complet izolaţi, fără mijloace de comunicare şi cu 
provizii limitate de hrană şi apă. Aşadar... 

Donald se întrerupse, dus pe gânduri. 

— Aşadar, ce propui? îl îmboldi Suzanne. 

— Propun o incursiune de recunoaştere, încheie Donald. 

— Şi ce te faci dacă peştera asta sau ce-o fi se inundă iar? 
puse Perry problema. 

— Cred că nu avem încotro şi trebuie să ne asumăm riscul, 
zise Donald. Eu sunt gata să merg şi singur. Rămâne la 
latitudinea voastră dacă vreţi să mă însoţiţi sau nu. 

— Merg şi eu, i se alătură Suzanne. E mai bine, oricum, decât 
să stau aici cu braţele încrucişate. 

— Nici eu nu rămân aici de unul singur, spuse şi Perry. 

— Bine, zise Donald. Mai avem încă două lanterne. Le luăm cu 
noi, dar nu vom folosi decât una singură, să facem economie de 
baterii. 

— Le aduc eu, se oferi Suzanne. 

Donald ieşi primul şi cobori pe scara exterioară de metal 
fixată pe turelă şi pe cocă. Aceasta era destinată accesului în 
submersibil în timpul verificărilor preliminare care aveau loc pe 
puntea din spate a lui Benthic Explorer. 

Ajuns pe ultima treaptă, Donald îndreptă raza lanternei în jos 
şi estimă că Oceanus zăcea scufundat într-un strat de mâl gros 
de cincizeci-cincizeci şi ceva de centimetri. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Suzanne, care cobora imediat 
în urmă, observând ezitarea lui. 

— Incerc să-mi dau seama cam cât de adânc e nămolul ăsta, 
îi răspunse Donald. 

Agăţat în continuare de ultima treaptă, pilotul îşi cobori 
piciorul drept, care se înfundă în mâl până sub genunchi. 

— N-o să fie prea plăcut, li se adresă el celorlalţi. Nămolul e 
până la genunchi. 


— Să sperăm că asta e singura problemă, zise Suzanne. 

În curând toţi trei se aflau în noroi, iar singurele surse de 
lumină erau strălucirea palidă care răzbătea prin sasul rămas 
deschis şi raza lanternei din mâna căpitanului. Aceasta din urmă 
străpungea timid tenebrele. Ceilalţi doi îşi ţineau lanternele 
stinse, după cum hotărâseră. In spaţiul imens din jur nu se 
auzea nici un zgomot. 

Pentru a economisi bateriile submarinului, Donald stinsese 
aproape toate sursele de consum, inclusiv ventilatorul. Lăsase 
aprinsă numai o lumină de control, ca să îi ajute să repereze 
nava la întoarcere, în caz că se îndepărtau prea mult. 

— E înfricoşător, remarcă Suzanne, scuturată de un fior. 

— Eu aş folosi un cuvânt mai tare, o susţinu Perry. Aşadar, 
care-i planul de bătaie? vru el să ştie. 

— Cum hotărâm cu toţii, zise Donald. Eu propun să ne 
îndreptăm în direcţia în care arată prova lui Oceanus. Acolo se 
pare că e cel mai apropiat perete, cel puţin după câte mi-a spus 
mie ecoul. E aproximativ înspre vest, preciză el, consultându-şi 
busola. 

— Mi se pare un plan rezonabil, îl seconda Suzanne. 

— Haideţi să mergem, atunci, li se alătură şi Perry. 

Micul grup porni, cu Donald în frunte, Suzanne, în urma lui şi 
Perry, ultimul. Înaintarea era anevoioasă din cauza mâlului care 
răspândea un miros uşor neplăcut. Nu vorbea nimeni şi toţi 
simțeau acut precaritatea situaţiei în care se aflau, cu fiecare 
pas care îi îndepărta de submarin. După zece minute Perry ceru 
insistent să se facă o pauză. Nu ajunseseră la nici un perete şi 
simțeau cum îi părăseşte curajul. 

— Nu-i uşor să mergi prin nămolul ăsta, care mai şi pute, 
vorbi Perry, ocolind adevărata problemă. 

— Oare cât om fi mers? întrebă Suzanne care, ca şi ceilalţi, 
era epuizata de efort. 

— Nu cine ştie ce, să fie vreo sută de metri, răspunse Donald 
întorcându-şi privirea spre submarinul din care nu se mai vedea 
decât o pată slabă de lumină în negura de cerneală. 

— Picioarele mele se simt ca după un kilometru şi mai bine, 
mărturisi femeia. 

— Cât o mai fi până la presupusul perete? întrebă şi Perry. 


Donald lansă un strigăt în direcţia în care mergeau şi primi 
ecoul după două secunde. 

— Aş zice c-ar mai fi aproape trei sute de metri, estimă el. 

Un plescăit neaşteptat venit din stânga lor îi făcu să tresară 
speriaţi. Donald smuci fasciculul lanternei în direcţia din care 
venea zgomotul şi dădură cu ochii de un peşte eşuat care 
agoniza spasmodic în mâlul umed. 

— Oh, Doamne, dar ştiu că m-a speriat de moarte, declară 
Suzanne, apăsându-şi cu mâna inima care-i bătea nebunește. 

— Şi pe mine la fel, spuse Perry. 

— Toţi suntem cu nervii la pământ şi e de înţeles, rezumă 
Donald situaţia. Dacă vreţi, puteţi să vă întoarceţi şi continuu eu 
singur recunoaşterea. 

— Nu, eu merg până la capăt, îşi luă Suzanne inima în dinţi. 

— Şi eu la fel, se alătură şi Perry, pe care ideea de a se 
întoarce singur la navă îl speria mai mult decât aceea de a se 
târî înainte prin nămol, împreună cu ei. 

— Atunci haideţi să-i dăm bătaie! îi îndemnă căpitanul şi o luă 
înainte, urmat de ceilalţi doi. 

Înaintară mai departe în tăcere. Fiecare pas făcut în bezna 
ostilă le înmulţea spaimele şi îndoielile. In urma lor, submarinul 
era înghiţit tot mai mult de tenebre. După alte zece minute de 
mers se simțeau ca nişte corzi de chitară întinse, gata să 
plesnească. 

Chiar atunci se dezlănţui alarma: o izbucnire scurtă care 
sparse tăcerea ca o salvă de tun, făcându-i pe toţi trei să 
încremenească. Încercară cu disperare să-şi dea seama de unde 
venea sunetul de sirenă, însă mulţimea de ecouri suprapuse 
făcea cu neputinţa acest lucru. In clipa următoare, ca la 
comanda, se repeziră cu toţii înapoi, spre submersibil, în al cărui 
precar adăpost îşi puneau, instinctiv, ultimul fir de nădejde. Se 
pomeniră îndată cu nasul în mâlul greţos, care le împiedica 
înaintarea. Se ridicară în picioare, încercând să alerge din nou, 
cu acelaşi rezultat. Se resemnară atunci şi, fără vorbă, o luară la 
pas mai domol. După câteva minute de mers îşi dădură seama 
că distanţa acoperită era insignifiantă şi că era inutil să insiste 
pe ideea retragerii. Nu apăruse nici un semn cum că peştera ar 
urma să fie din nou inundată, aşa că se opriră toţi, unul lângă 


altul, cu piepturile zbătându-li-se după aer. 

Ecourile îngrozitoarei alarme se stinseră treptat, lăsând să se 
aştearnă aceeaşi linişte nefirească în întunericul de nepătruns, 
care îi aducea aminte lui Perry de coşmarul trăit sub plapuma 
ce-l sufoca. 

Suzanne îşi ridică mâinile în dreptul ochilor. De pe degete i se 
prelingea mâzga aceea despre care ştia că e o combinaţie de 
cadavre  planctonice şi excremente ale unor miliarde de 
viermişori. Simţea o nevoie disperată să se şteargă la ochi, dar 
nu îndrăznea. La câţiva paşi în faţă, Donald se întoarse spre ei şi 
îl zăriră ca pe o umbră, căci geamul lanternei lui era acoperit de 
mâzgă. Doar albul ochilor i se vedea mai clar. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-a fost alarma asta? reuşi 
Suzanne să îngaime, scuipând câteva grăunţe de mizerie care-i 
intraseră în gură. Nici nu voia să se gândească la ce-ar fi putut fi 
chestiile alea. 

— Mie mi-a fost teamă că anunţă o nouă inundație, recunoscu 
Perry. 

— Indiferent de sensul ei real, pentru noi are o semnificaţie 
covârşitoare, zise Donald. 

— Ce vrei să spui? întreba Perry. 

— Eu ştiu ce vrea sa spună, interveni Suzanne. Vrea să spună 
că locul ăsta nu este o formaţiune geologică naturală. 

— Exact, zise Donald. Trebuie să fie o relicvă de pe vremea 
Războiului Rece. Şi pentru că am avut acces la dosare 
ultrasecrete ale serviciului submarinelor militare ale Statelor 
Unite, vă pot spune că instalaţia asta nu-i a noastră. Deci, 
trebuie să fie rusească! 

— Vrei să spui că e un fel de bază secreta? întreba Perry, 
rotindu-şi privirile prin bezna nesfârşită, de data aceasta mai 
degrabă stupefiat decât speriat. 

— E singurul lucru la care mă pot gândi, confirmă Donald. Un 
fel de bază pentru submarine nucleare. 

— S-ar putea să ai dreptate, zise Suzanne. Şi, dacă-i aşa, 
viitorul nostru e, dintr-o dată, mai luminos. _ 

— Poate că da, poate că nu, îi tăie Donald elanul. In primul 
rând, ne putem gândi la asta numai în cazul în care locul ăsta 
mai este controlat de cineva. Pe urmă, dacă e aşa, ar trebui să 


ne punem întrebarea în ce măsură vor ei să păstreze secretul. 

— Ei, uite, la asta nu m-am gândit, recunoscu Suzanne. 

— Dar Războiul Rece s-a terminat, obiectă Perry. Doar nu e 
cazul să ne mai îngrijoreze toate fiţele alea de capă şi spadă... 

— Nu toate cadrele din armata rusă sunt de aceeaşi părere, îl 
contrazise Donald. Şi ştiu asta pentru că am cunoscut astfel de 
oameni. 

— Aşadar, ce crezi că ar trebui să facem acum? puse Suzanne 
problema. 

— Cred că avem deja răspunsul, zise Donald, cu braţul întins 
înainte, peste umerii celor doi. Uitaţi-vă acolo, în direcţia în care 
ne îndreptam înainte să auzim alarma. 

Suzanne şi Perry se întoarseră. La circa trei sute de metri 
distanţă, o uşă se deschidea încet în întuneric. O fâşie albă de 
lumină artificială pătrunse în imensa grotă întunecată, 
aşternându-se până la picioarele lor. Deşi erau prea departe 
pentru a distinge detalii în interiorul acelei încăperi, îşi dădeau 
seama totuşi cu uşurinţă că lumina era foarte puternică. 

— Prin urmare, avem răspunsul şi la întrebarea dacă locul 
ăsta mai e sau nu controlat de oameni, reluă Donald. E clar că 
nu suntem singuri. Mai rămâne întrebarea: cât sunt ei de 
bucuroşi de oaspeţi? 

— Credeţi c-ar trebui să mergem într-acolo? întrebă Perry. 

— Nu prea avem de ales, îl lămuri Donald. Mai devreme sau 
mai târziu, tot vom fi nevoiţi s-o facem. 
— Dar de ce nu ne-au ieşit ei 

Suzanne. 

— Bună întrebare, zise Donald. Poate că are legătură cu genul 
de primire pe care ni-l pregătesc. 

— lar mi se face frică, se plânse Suzanne. E de-a dreptul 
straniu! 

— Mie mi-a fost frică tot timpul, se confesă Perry. 

— Haideţi să-i cunoaştem pe cei cărora le-am căzut pradă, 
zise Donald. Şi să sperăm că nu ne vor considera spioni şi că nu 
ignoră termenii Convenţiei de la Geneva. 

Donald îşi îndreptă spatele şi o luă înainte, părând că nici nu 
mai bagă în seamă mâzga lipicioasă ce-l trăgea de picioare. 
Trecu astfel pe lângă cei doi tovarăşi ai săi care nu putură să nu- 


A 


n întâmpinare? întreba 


i recunoască, în sinea lor, curajul şi spiritul de conducător. Perry 
şi Suzanne avură o clipă de şovăială înainte de a-l urma pe 
fostul comandant de Marină. Nimeni nu scotea o vorbă în timp 
ce îşi târau paşii către uşa deschisă care îi aştepta. Nu ştiau 
dacă dincolo de acea uşă aveau să-şi găsească eliberarea sau 
vor avea de întâmpinat alte încercări şi chinuri însă, aşa cum 
spusese şi Donald, nu aveau de ales. 


Vi 


Mersul era anevoios. La un moment dat, Perry se împiedică şi 
căzu din nou, reuşind să se umple de noroi, din cap până în 
picioare. 

— Primul lucru pe care-l voi cere va fi un duş, încercă el să 
mai însenineze atmosfera. Zadarnic însă, căci nu primi nici un 
răspuns. 

Pe măsură ce se apropiau de uşa deschisa, nutreau speranţa 
că presimţirile lor negre vor fi destrămate. Nu era însă nimeni 
care să-i întâmpine, iar valul de lumină orbitoare care se revărsa 
în beznă îi împiedica să vadă ceva înăuntru. Le era greu până şi 
să privească într-acolo fără să-şi acopere ochii. 

Când se mai apropiară, putură observa că uşa avea peste o 
jumătate de metru grosime, iar de jur împrejurul ei văzură o 
mulţime de buloane de etanşare. Marginile portalului masiv erau 
înclinate spre interior, trădând o tehnică destinată rezistenţei la 
presiunile uriaşe ale apei de mare care umplea caverna. 

Când ajunseră la mai puţin de zece metri în faţa peretelui de 
stâncă, Suzanne şi Perry se opriră. Nu le venea să meargă mai 
departe fără să-şi facă o idee mai clară despre locul în care 
urmau să intre. Studiară cu atenţie uşa, căutând sa se 
dumirească mai bine. În interior, pereţii, podeaua şi tavanul 
păreau a fi din oţel inoxidabil, neted ca oglinda. 

Donald o luase înainte de unul singur, dar nu păşi peste prag, 
ci doar se aplecă înăuntru să inspecteze locul, ţinându-şi mâna 
streaşină la ochi. 

— Ei, ce vezi? îi strigă Suzanne, nerăbdătoare. 

— E o cameră mare, pătrată, căptuşită cu metal, îi răspunse 
Donald peste umăr, ridicând glasul la rândul său. lnăuntru sunt 
doar două sfere strălucitoare, mari cât toate zilele; şi nu mai văd 
nici o altă uşă, în afară de asta. Şi nu-mi dau seama de unde 
vine lumina. 

— Nu-i nimeni acolo? fu rândul lui Perry să întrebe. 

— Nimeni, zise Donald. A, cred că sferele astea sunt din sticlă 


şi au cam un metru şi jumătate în diametru fiecare... Veniţi să 
vedeţi şi voi! 

Perry înălţă din umeri, uitându-se la Suzanne: 

— În fond, ce rost are să mai amâni inevitabilul? 

Suzanne, care îşi ţinea braţele strânse la piept, fu scuturată 
de un fior. 

— Tot drumul până aici am sperat să scap de sentimentul 
ăsta de nelinişte, dar văd că nu-mi dă pace. Asta n-are cum să 
fie o bază militară pentru submarine. Dacă te gândeşti mai bine, 
ridicarea marilor piramide egiptene pare o joacă de copii pe 
lângă tehnologia de construcţie folosită aici. 

— Atunci ce crezi c-ar putea fi? întrebă Perry, nedumerit. 

Suzanne îşi întoarse privirea către submarinul care, în ciuda 
distanţei considerabile, era perfect vizibil în lumina revărsată 
prin uşa deschisa. Dincolo de navă stăpânea bezna. 

— Zău că n-am nici cea mai vagă idee, recunoscu femeia. 

Când îi văzu uitându-se îndărăt, Donald păşi peste prag fără 
să mai stea pe gânduri. Nici nu intră bine însă, că tălpile 
înnămolite în contact cu podeaua de metal lustruit alunecară ca 
pe gheaţa şi îl făcură să bată aerul cu mâinile în căutarea unui 
sprijin. De cum îşi recăpăta echilibrul, Donald porni să cerceteze 
din nou încăperea. Ochii i se mai obişnuiseră cu lumina şi avu 
surpriza de a se confrunta cu propria imagine reflectata în 
nenumărate exemplare, în toate direcţiile. Nu exista nici cea 
mai mică fisură în pereţi, în podea sau în tavan. Singura cale de 
acces părea să fie uşa prin care tocmai intrase. Mai căută o dată 
posibila sursă a luminii aceleia orbitoare, dar nu avu succes nici 
de data aceasta. În fine, ochii îi căzură pe cele două sfere 
enorme de sticlă şi simţi că i se taie respiraţia. Acum, mai de 
aproape, distinse că sticla nu era chiar opacă şi că puteai 
întrezări conţinutul lor. 

— Suzanne, Perry! urlă el. Sunt doi oameni închişi în sferele 
astea, haideţi odată încoace! 

Cei strigaţi apărură îndată în cadrul uşii. 

— Atenţie la podea, alunecă de zici că-i gheaţă, îi avertiză 
Donald. 

Înaintară prudent, cu paşi mărunți, târşâiţi, clătinându-se pe 
picioare. Odată ajunşi lângă Donald, se holbară plini de 


curiozitate la mingile mari de sticlă. 

— Măi, să fie! exclamă Suzanne. Aştia plutesc într-un fel de 
lichid... 

— Îi recunoşti, cumva? o provocă pilotul. 

— Ar trebui să-i recunosc? ridică ea din sprâncene. 

— Eu parcă i-aş cunoaşte, zise Donald. Cred că sunt doi dintre 
scufundătorii noştri. 

Suzanne făcu ochii cât cepele, neîncrezătoare. Apoi, ca să 
vadă mai bine, îşi puse mâinile streaşină la ochi şi se aplecă 
deasupra uneia dintre cele două sfere, din a cărei suprafaţă 
opalescentă ricoşa lumina puternică din jur. 

— Cred că ai dreptate, se convinse ea. Chiar disting emblema 
Benthic Explorer de pe costumul de neopren şi de pe cască. 

Perry o imită pe Suzanne, umbrindu-şi ochii cu palmele şi 
aplecându-se deasupra sferei pe care o scruta ea. Dintr-un alt 
unghi, Donald făcea acelaşi lucru. 

— Uite-l că respiră! tresari Perry. Trăieşte, ce mai! 

— Are pe abdomen ceva ca un aparat legat de un fel de 
cordon ombilical, observă Suzanne. Voi vedeţi cumva unde 
duce? 

— Duce dedesubt, la baza acvariului, spuse Donald. 

Suzanne se dădu un pas înapoi, aplecându-se să vadă partea 
de dedesubt a sferei. Aceasta avea la bază, într-adevăr, o parte 
turtită pe care era fixată. Nu se vedea însă nici o legătură, iar 
dacă exista vreuna, probabil că intra direct prin podea. 

— Asta-i o ciudăţenie la fel de mare ca grota, comentă 
Suzanne ridicându-se în picioare. Întinse mâna şi atinse sfera cu 
un deget. Arăta ca sticla, ce-i drept, dar nu era sigură că era 
chiar sticlă. 

Se ridicară şi ceilalţi. 

— Cum naiba or fi ajuns aici? dădu Perry glas uimirii sale. 

— Sunt multe întrebări şi prea puţine răspunsuri, spuse 
Donald meditativ. 

— Încă mai crezi că avem de-a face cu o bază militară? i se 
adresă Suzanne. 

— Ce altceva ar putea fi? se apără Donald. 

— Dacă scafandrii noştri trăiesc în bilele astea, eu, una, nu-mi 
pot imagina tehnologia realizării unei astfel de performanţe, zise 


Suzanne cu prudenţă. Arată ca doi embrioni uriaşi, uitaţi-vă şi 
voi. N-am explicaţie nici pentru existenţa grotei monstruoase în 
care am eşuat, nici pentru camera asta în care ne aflăm. 

— Uşa! strigă Perry disperat. 

Ochii celorlalţi se îndreptară spre uşa masivă care tocmai se 
închidea singură, fără zgomot. Într-un avânt frenetic, se repeziră 
cu toţii să împiedice catastrofa, însă podeaua alunecoasă îi 
împiedica să înainteze. Până să ajungă la uşă, aceasta era deja 
aproape închisă. Se chinuiră zadarnic s-o deschidă la loc, uitând, 
în disperarea lor, cu ce monstru metalic aveau de-a face. O 
bufnitură înfundată puse punct efortului lor, după care urmă 
zgomotul zecilor de zăvoare înfigându-se în locaşurile lor. 

Cuprinşi de groază, cei trei nefericiţi se dădură înapoi din faţa 
uşii. 

— Acum suntem chiar prizonieri. E clar, cineva manevrează 
toată maşinăria asta, constata grav Suzanne, în timp ce privirile 
îi rătăceau neputincioase prin noua temniţă. 

— Sigur sunt ruşii, zise Donald. 

— Mai termină cu ruşii, îl repezi Suzanne. Ai stat prea mult în 
armată şi acum nu mai vezi decât duşmăniile trecutului, peste 
tot. Aici nu-i vorba de ruşi. 

— De unde ştii tu? se răsti Donald. Şi te rog să nu mă insulţi 
pentru că mi-am servit ţara. 

— Te rog, nu mă înţelege greşit, se înmuie Suzanne. N-am 
vrut să te jignesc. Dar uită-te şi tu la toate astea, aici nu-i mână 
de pământean! Pentru Dumnezeu, uită-te la lumina asta, care-i 
egală peste tot ca intensitate, dar nu provine din nici o sursă 
concretă şi nici nu aruncă umbre. 

Perry întinse mâinile în faţă, căutându-le zadarnic umbra. 
Donald îi urmări experimentul fără a mai catadicsi să-l repete şi 
el. 

— E un flux uniform de fotoni care intră cumva prin pereţii 
ăştia, lansa Suzanne ipoteza. Şi dac-ar fi să-mi dau cu părerea, 
aş zice că lumina asta conţine un procent considerabil de 
ultraviolete. 

— Cum poţi vedea asta? fu Perry curios. 

— Nu se vede propriu-zis, recunoscu Suzanne, pentru că 
ochiul omului nu percepe razele ultraviolete. Numai că eu 


disting o degradare clară în albastrul salopetelor noastre şi în 
cafeniul echipamentului tău de jogging. 

Perry îşi privi îmbrăcămintea, însă nu remarcă nici o 
schimbare; culoarea costumului său sport era aceeaşi pe care o 
ştiuse dintotdeauna. 

— Sferele! strigă Donald. 

Ca la comandă, toate privirile se îndreptară spre bilele de 
sticlă, a căror opalescenţă se intensificase atât de mult, încât 
răspândeau o strălucire ca de văpaie. O clipă mai târziu 
amândouă se deschiseră cu un pocnet sec, începând de la 
partea superioară, ca două flori ce-şi scutură petalele. Cei doi 
scufundători fură aruncaţi pe podea, împreună cu lichidul care-i 
găzduise până atunci. 

Tot Donald îşi reveni primul şi se repezi spre Richard cât putu 
de repede. Văzând că omul, încă inconştient, încearcă să 
respire, căpitanul îi scoase casca de pe cap şi o azvării 
deoparte. Richard fu zguduit de un acces de tuse. 

La rândul său, Perry se grăbi să-l ajute pe Michael. Îi îndepărtă 
casca, însă acesta nu dădea semne că respiră. Perry îşi aminti 
de exerciţiile de prim-ajutor şi îl scoase pe Michael dintre 
resturile sferei sparte trăgându-l de cordonul care îi rămăsese 
ataşat pe abdomen. Se asigură că victima nu are nimic în gură, 
îl apucă de nas cu două degete şi îi aplică respiraţia gură la 
gură. Nu apucă s-o facă a doua oară, că Michael şi deschise 
ochii, împingându-l pe Perry la o parte şi stropşindu-se la el: 

— Ce naiba faci, omule? 

— ţi făceam respiraţie gură la gură, pentru că nu respirai, îi 
răspunse Perry, ridicându-se în picioare. 

— Ba uite că respir, crede-mă că respir, se răsti Michael 
ştergându-se scârbit la gură cu dosul mâinii. 

Tuşea lui Richard se întrerupse brusc. Clipi de câteva ori, ca 
să alunge lacrimile adunate în ochi din cauza efortului. Primul 
lucru pe care îl făcu fu să se uite după Michael. Văzându-şi 
prietenul teafăr, îşi plimbă privirile prin încăpere şi abia la urmă 
îi băgă în seamă pe ceilalţi. 

— Care-i treaba? Ce s-a-ntâmplat? rosti el în cele din urmă. 

— Asta e întrebarea de o sută de puncte, i-o întoarse Perry. 

— Unde mama naibii ne aflăm? continuă Richard, aruncându- 


şi încă o dată privirile prin cameră. De data aceasta, o umbră de 
perplexitate îi întuneca faţa. 

— lată o întrebare la fel de interesanta, zise Perry. 

— Aţi venit după noi în timpul scufundării? îl întrebă Donald 
pe Richard. 

Confuzia mai întârzie doar o clipă pe chipul acestuia din urma, 
căci întrebarea lui Donald îl ajută să-şi recapete memoria. 

— O, Doamne! strigă el. Ne-am scufundat la o mie de metri şi 
n-am făcut decompresia! Michael, trebuie să intrăm în modul, 
repede! 

Richard se ridică cu greutate. Picioarele nu prea-l ajutau, mai 
cu seamă că podeaua era alunecoasă. 

— Uşurel, îl potoli Donald, apucându-l de braţ ca să nu cadă. 
N-avem nici un modul de decompresie aici. Pe de altă parte, văd 
că nu prezentaţi nici un simptom de compresie, nici o crampă. 

Confuzia lui Richard reveni, mai adâncă de data aceasta, îşi 
întinse braţele şi picioarele, să-şi verifice încheieturile. Clipind 
nervos, îşi roti iar privirile în jur, până când îi căzură pe cordonul 
ombilical ce-l ţinea legat de baza sferei de unde ieşise. 

— Şi ăsta ce mă-sa mai e? izbucni el. Apucă mănunchiul de 
tuburi şi fire, dar îi dădu imediat drumul, speriat, cu o expresie 
de scârbă pe chip: Aoleu, e moale, parc-ar fi maţele cuiva! 

— Trebuie să fie un dispozitiv de întreţinere a funcţiilor vitale, 
presupuse Suzanne. Erau primele ei cuvinte de când ieşiseră 
scafandrii din cele două sfere. Cred că are legătură şi cu faptul 
că vă simţiţi bine, deşi nu aţi făcut decompresia, mai adăugă ea. 

Richard atinse cu sfială cordonul, al cărui capăt ataşat de 
abdomenul său avea forma unui trunchi de con şi un diametru 
de circa zece centimetri la partea superioară. De cum îl atinse, 
acesta se desprinse fără nici o greutate şi căzu. Îl prinse în 
mână şi îi examină atent capătul, din care ieşeau de jur-împrejur 
fire subţiri ca nişte viermişori, cu capetele ascuţite, pline de 
sânge. Dându-şi seama că e sângele lui, Richard păli şi scoase 
un strigăt de groază. Lăsă să-i cadă din mână sinistrul obiect, iar 
acesta se retrase în podeaua sferei, asemenea unui fir de 
aspirator. Speriat, Richard desfăcu febril fermoarul de la 
costumul său de neopren, îşi privi stomacul şi ţipă din nou. Avea 
şase înţepături dispuse circular în jurul buricului. 


Michael, atent la toate mişcările prietenului său, se ridică 
greoi în picioare şi se uită cu teamă în jos, până dădu cu ochii de 
un dispozitiv identic lipit de stomacul său. Il atinse uşor cu 
degetul arătător. Chipul lui oglindea aceeaşi expresie de groază 
şi scârbă. Respiră uşurat când, ca şi mai înainte, cordonul se 
desprinse imediat şi se retrase. Descheindu-şi costumul, 
constată aceleaşi urme de înţepături în jurul buricului. 

— Măi, lua-m-ar mama! exclama Michael, înfiorându-se. Parcă 
ne-ar fi înţepat cu ţepuşa de gheaţă. Şi eu, care nu suport 
sângele... 

Richard îşi încheie costumul la loc şi încercă să facă câţiva 
paşi, dar simțind că nu-l ţin picioarele, se sprijini de un perete. 

— Fraţilor, mă simt de parc-aş fi fost drogat, zise el. 

— Eu mă simt de parcă m-ar fi călcat un camion, i se alătură 
Michael. 

— Unde e Mazzola? întrebă Richard. 

— N-avem nici cea mai mică idee, răspunse Donald. Ce s-a 
întâmplat în timpul scufundării? 

Richard se scărpină la ceafă. La început, nu-şi mai aducea 
aminte decât episodul din modulul de compresie. Impreună cu 
Michael, reuşiră însă, treptat, să reconstituie frânturi din cele 
întâmplate în timpul scufundării. 

— Asta-i tot? îi întrebă Donald. Nimic din ce s-a întâmplat 
după ce aţi ieşit din clopot? 

Clătinară amândoi din cap. 

— Dar cu voi ce s-a întâmplat, de arătaţi ca ieşiţi dintr-o 
cocină? întrebă Richard la rândul său. Fără să mai aştepte însă 
răspunsul, se uită atent la pereţii încăperii. Şi ăsta ce e, un soi 
de spital, ceva? 

— Nu e nici un spital, îl lămuri Donald. Nu ştim nici noi prea 
multe, ştim doar cum am ajuns aici şi asta include şi motivul 
pentru care ne-am murdărit în halul ăsta. 

— Mă rog, tot e ceva. Dă-i bătaie! se pregăti Richard să 
asculte. 

Donald îşi depănă povestea în faţa celor doi scafandri care 
şedeau ghemuiţi, sprijiniți de perete. Le venea greu să înghită 
tot ce auzeau, de aceea ochii lor se îngustară a neîncredere. 

— Hai, mai las-o baltă! se stropşi Richard, privindu-i pe cei trei 


cu un aer bănuitor. Da' ce-i ăsta, film SF? 

— Nu-i nici un SF, îl asigură Donald. 

— Uitaţi-vă şi voi la camera asta, interveni şi Suzanne. 

— la ascultați! reluă Donald, încercând să se stăpânească. 
Chiar nu-şi aminteşte nici unul din voi cum a ajuns aici? N-aţi 
văzut pe nimeni? 

Richard scutură din cap şi împinse cu piciorul rămăşiţele 
uneia din cele două sfere. Materialul îşi pierduse cu totul 
consistenţa rigidă şi devenise flasc. 

— Vorbiţi serios când ziceţi că noi am fost în chestiile astea? 
Parcă spuneaţi că erau din sticlă, dar văd că n-arată nici pe 
departe a sticlă. 

— Până acum câtva timp aşa arătau, îl asigură Suzanne. 

— Noi suntem de părere că aici e o bază de submarine a 
ruşilor, ţinu Donald să le aducă şi lor la cunoştinţă bănuielile lui. 

— Pardon, asta e părerea ta, îl corectă Suzanne. 

— Ruşi, ai zis? Pe bune? sări Richard. 

Şi el şi Michael priviră în jurul lor, de data aceasta cu o 
curiozitate inflamată de un interes brusc. Îşi trecură palmele pe 
lustrul orbitor al pereţilor, iar Richard ciocăni cu degetele în 
metalul perfect neted. 

— Ce-o fi chestia asta, titan? gândi el cu glas tare. 

Suzanne dădu să-i răspundă, însă fu întreruptă de un şuierat. 
Toate privirile se întoarseră spre locul unde fuseseră plantate 
cele două sfere. Din orificiile rămase în podea ieşeau valuri de 
vapori şi încăperea fu inundata de un miros acru ce stârni 
lacrimi în ochii prizonierilor. 

— Ne gazează! mai apucă Suzanne să strige, înainte de a fi 
copleşită de o tuse violentă. 

Cuprins de groază, grupul se dădu instinctiv înapoi, încercând 
să se ferească din calea gazelor. Zadarnic însă, caci zidul rece 
de metal le tăie curând retragerea. Toţi erau scuturaţi de 
convulsii de tuse şi îşi strângeau pleoapele peste ochii arşi de 
usturime. 

— La podea! comandă Donald. 

Se trântiră imediat pe burtă, acoperindu-şi disperaţi faţa şi 
ochii cu mâinile. Numai Perry rămase în picioare şi se repezi 
împleticit la uşa prin care intraseră, lovind-o cu pumnii şi urlând 


să i se deschidă. Uşa nu se clinti, fireşte. În ciuda panicii care 
pusese stăpânire pe el, Perry avu totuşi prezenţa de spirit de a 
observa că nu avea nici un simptom de leşin, nici măcar de 
ameţeală. 

Perry se concentra să-şi stăpânească tuşea şi se forţă să 
întredeschidă ochii o clipă, în ciuda usturimii. Toată încăperea 
era înecată într-o ceaţă care-l împiedica să vadă la doi paşi; 
observă totuşi că avea braţele goale şi se întrebă ce s-o fi 
întâmplat cu mânecile treningului său. Contrariat, privi mai 
atent, ca să vadă că acestea atârnau în zdrenţe pe lângă corp, 
de parcă şi-ar fi băgat braţele în acid. O clipă mai târziu, simțind 
răcoare pe tot corpul, Perry îşi pipăi pieptul cu palmele şi ajunse 
repede la concluzia că nu numai mânecile, ci toată 
îmbrăcămintea i se dezintegra treptat. 

Perry îşi aminti brusc de coşmarurile în care se visa dezbrăcat 
în public. Se repezi să-şi adune la loc zdrenţele care îi alunecau 
de pe trup, dar simţea cum materialul i se topeşte în mână. 

— Hainele! strigă el către ceilalţi. Gazul ăsta ne dizolvă 
hainele! 

Cum ceilalţi erau încă paralizaţi de frică, nu primi răspuns 
imediat, aşa că se repezi poticnit prin norul de ceaţă şi aproape 
se împiedică de trupul lui Donald. 

— Gazul ne dizolvă hainele, repetă el, dar nu simt nici un 
efect asupra creierului. _ 

Donald se ridică în capul oaselor. Intr-adevăr, costumul lui 
suferise aceeaşi transformare ca treningul lui Perry. Deşi nu 
putea deschide ochii din cauza usturimii, nu trebui decât să se 
pipăie ca să-şi dea seama că era în pielea goală. Strigă către 
ceilalţi: 

— Perry are dreptate! 

Ca şi Perry, Suzanne reuşea să-şi mai mijească ochii, ceea ce 
îi dădu voie să observe la rândul ei că nu era vorba de vreo 
glumă. Hainele pur şi simplu i se topeau şi alunecau de pe 
trupul ei, în schimb starea mentală era intactă, în ciuda 
senzaţiei neplăcute din gât şi din piept. Oarecum uşurată de 
această din urmă constatare, femeia se ridică în picioare. 

Richard şi Michael se opintiră şi ei în capul oaselor, tuşind 
zdravăn. Simţindu-se încă ameţiţi, ei nu puteau spune exact 


dacă gazul le afecta sau nu cunoştinţa, însă efectul asupra 
sistemului lor respirator era mai pregnant decât la ceilalţi. 

— Costumul meu subacvatic n-are nimic, reuşi Richard să 
strecoare între două accese de tuse. Făcu apoi greşeala să-şi 
treacă mâna peste umăr, lucru care avu darul de a-i destrăma 
tot echipamentul, care se prefăcu în mii de bilute mici în urma 
depolimerizării instantanee a neoprenului. 

Văzând, printre gene, ce soartă avusese costumul de 
scafandru al tovarăşului său, Michael se feri să şi-l atingă pe al 
lui. li era teamă până şi să mai mişte vreun deget. Richard 
rezolvă repede situaţia, plesnindu-şi amicul peste umăr. Preţ de 
o clipă nu se întâmplă nimic, apoi costumul se prelinse de pe 
trupul lui Michael ca nişte picături de ploaie. 

Deodată, fură întrerupţi de sunetul unei alarme şi pe peretele 
din faţa uşii porni să clipească o lumină roşie. Până atunci, 
peretele acela - ca de altfel întreaga încăpere - păruse a nu 
avea nici o fisură. Chiar sub lumina intermitentă, cei cinci 
prizonieri întrezăriră, prin pâcla groasă, conturul unei intrări. 
Alarma încetă după puţin timp, însă lumina roşie continua să 
clipească. Auziră un şuierat ascuţit, ca acela făcut de aerul ce 
pătrunde sub presiune printr-o fantă strâmtă. 

Perry înainta prudent în direcţia luminii roşii. Apropiindu-se, 
văzu conturul noii uşi din ce în ce mai distinct. Atinse marginile 
cu mâna şi simţi un curent puternic de aer. lată explicaţia 
şuieratului, gândi el. Pipăi cu piciorul să vadă dacă podeaua era 
la acelaşi nivel dincolo de prag, apoi păşi în partea cealaltă. 
Simţind o uşurare bruscă, îşi dădu seama că aerul sub presiune 
forma o perdea protectoare în cadrul uşii, pentru a împiedica 
gazele să iasă în coridorul în care se afla acum. Pereţii, podeaua 
şi plafonul coridorului erau din acelaşi metal lustruit ca şi 
camera pe care tocmai o părăsise, însă lumina era mult mai 
blândă. La vreo şapte metri în faţă, coridorul dădea într-o altă 
încăpere. Perry îşi iţi capul prin perdeaua de aer: 

— Mai e o cameră şi nu e nimeni, strigă el. Haideţi repede! 

Tot restul grupului se grăbi să-i urmeze îndemnul. Suzanne îl 
dirija pe Donald, care încă nu suporta să deschidă ochii. Intr-un 
minut se aflau deja în coridor, unde nu mai era nici urmă din 
gazul acela care-i chinuise atât. Fură cuprinşi de o uşurare care 


îi făcu să uite cu totul că erau goi puşcă. Îi preocupa mai 
degrabă camera ce li se deschidea în faţa ochilor. 

— Daţi-i drumul, îi îmboldi Donald, făcându-i semn lui Perry s- 
o ia înainte, de vreme ce preluase deja iniţiativa. 

Perry se lipi însă de perete şi îi făcu semn lui Donald să 
treacă. 

— Eu cred că tu trebuie să fii primul; în fond, tot tu eşti 
căpitanul. 

Donald consimţi cu o mişcare din cap şi se strecura pe lângă 
ceilalţi. Perry îl seconda, urmat de Suzanne. Cei doi scafandri 
încheiau plutonul. 

— Acum e limpede ce se petrece, spuse Donald. 

— Mă bucur că măcar ţie ţi-e limpede, bombăni Perry. 

— Ce vrei să spui? îi ceru Suzanne, mai pe şleau. 

— Suntem pregătiţi pentru interogatoriu, îi lămuri căpitanul. E 
un joc psihologic: îi răpeşti omului simţul identităţii ca să-i 
înfrângi rezistenţa. Îmbrăcămintea e, desigur, o parte a 
identităţii noastre, nu? 

— La mine nu se pune problema de vreo rezistenţă, declară 
Perry. Sunt gata să spun oricui orice ar vrea să ştie. 

— Donald, vrei să spui că ştii şi ce fel de gaz era acela? 
întrebă Suzanne. 

— Nu, asta nu ştiu, recunoscu cel întrebat. 

Donald se opri în faţa pragului şi aruncă o privire în noua 
încăpere. Mult mai mică decât prima, era totuşi căptuşită cu 
acelaşi metal misterios. Din locul unde se afla văzu, într-o parte, 
o uşă de sticlă în spatele căreia se întindea un coridor alb, cu 
tablouri înrămate pe pereţi. În interiorul camerei observă că 
podeaua se înclină din toate părţile spre mijloc. Acolo se afla un 
orificiu acoperit cu un grătar. Tavanul, de asemenea, era ţuguiat 
către centru, unde se vedea un grătar similar. 

— Ei? făcu Suzanne curioasă, căci din locul în care se afla nu 
putea să vadă mare lucru. 

— Peisajul e promiţător, raportă Donald. E un coridor în 
spatele unei uşi de sticlă şi arată destul de normal. 

— Atunci să-i dăm bătaie, se auzi îndemnul nerăbdător al lui 
Richard din spatele Suzannei. 

Ţinându-se cu amândouă mâinile de marginea uşii, Donald 


puse mai întâi un picior pe podeaua înclinată, apoi şi pe celălalt. 
Cum se aştepta de altfel, începu să alunece imediat ce dădu 
drumul la mâini. Bătând aerul cu braţele, alunecă astfel cam un 
metru, după care panta se îndulci treptat, până aproape de 
orizontal. Se întoarse ca să-şi avertizeze tovarăşii. 

Toată lumea înaintă cu prudenţa - mai puţin Michael. 
Crescuse în Chelsea, Massachusetts şi jucase hochei de la 
vârsta de cinci ani. Numai că înclinația podelei îl luă prin 
surprindere şi picioarele zburară de sub el, făcându-l să intre în 
ceilalţi ca o bilă de popice. Într-o secundă, tot grupul era un 
ghem de braţe şi picioare goale. 

— Dă-o-ncolo de treabă! se răsti Donald extrăgându-se cu 
greu din încâlceală, după care o ajuta pe Suzanne. 

Ceilalţi se ridicară singuri. Michael nu avea nici cel mai mic 
sentiment de vinovăţie. Dimpotrivă, profitând de faptul că îşi 
recăpătase vederea, era ocupat să contemple trupul Suzannei. 
Richard trase o înjurătura şi-l altoi pe Michael peste cap; acesta 
nu se lăsă mai prejos, ceea ce îi aduse pe amândoi din nou la 
podea. 

— Terminaţi odată! urlă Donald la ei şi, atent să nu cadă şi el, 
se aplecă să-i despartă. Cei doi nu se împotriviră, deşi continuau 
să-şi arunce priviri furioase unul altuia. 

— O, Doamne, priviţi! strigă Suzanne cu ochii la uşa prin care 
intraseră. Aceasta se închidea fără zgomot şi fără a lăsa vreo 
urmă, de parcă spaţiul s-ar fi umplut cu metal topit. În sfârşit, 
peretele rămase compact, fără nici cea mai mică fisură. 

— Dacă n-aş fi văzut asta cu ochii mei, n-aş fi crezut-o în 
ruptul capului, spuse Perry. E ceva supranatural, ca un trucaj de 
film. 

— Nici eu nu înţeleg tehnologia, dar cred că aşa ceva e de 
ajuns ca să elimine ipoteza cu ruşii, comentă Suzanne. 

Deodată, privirile tuturor fură atrase spre grătarul din mijloc, 
de unde răzbătea un bolborosit ciudat. 

— A, nu! făcu Suzanne. Acum ce mai e? 

Nimeni nu mai apucă să răspundă ceva, căci văzură cum prin 
grătar ieşea un lichid limpede, care putea foarte bine să fie doar 
apă. Se traseră cu toţii îndărăt, apoi se repeziră către uşa de 
sticlă. Podeaua lunecoasă şi înclinată îi aduse însă repede în 


patru labe. Primul care ajunse cu chiu, cu vai, la uşă prinse a 
bate în ea cu pumnii, încercând cu disperare să o deschidă. 

Inapoia lor ţâşnea acum din canalul central o adevărată 
fântână arteziană, iar nivelul creştea rapid. În câteva minute le 
ajunsese deja în dreptul pieptului şi curând se văzură nevoiţi să 
calce apa, privind cu groază tavanul care se apropia din ce în ce 
mai mult. Chiar dacă ar fi fost în stare să calce apa la nesfârşit, 
urmau să rămână fără aer. Se îngrămădiră cu toţii la mijloc, 
luptând instinctiv pentru încă o gură de aer. Richard şi Michael, 
cei mai puternici înotători, se aflau chiar sub centrul cupolei şi, 
cu degetele vârâte prin grătar, încercau cu disperare să-l 
disloce. Eforturile lor fură zadarnice însă; gratiile nu se clinteau, 
iar apa continuă să se înalțe până când atinse culmea tavanului. 

De îndată ce se treziră cu toţii sub apă, încăperea începu să 
se golească într-un ritm uimitor de rapid. În câteva secunde 
putură să iasă din nou la suprafaţă, iar câteva minute mai târziu 
Richard şi Michael, cei mai înalţi dintre toţi, simţiră podeaua sub 
picioare. Auziră în curând zgomotul de vârtej pe care-l făcea 
canalul trăgând ce mai rămăsese din înspăimântătoarea 
inundație. In cele din urmă, nefericiţii rămaseră năuci în bazinul 
central din mijlocul podelei concave, ca un mănunchi de 
paparude dezbrăcate. O vreme, nimeni nu făcu nici o mişcare. 
Incercau să-şi revină din amestecul de groază şi epuizare fizică 
în urma eforturilor disperate, plus câteva înghiţituri zdravene 
din lichidul în care fuseseră cufundaţi. 

Donald fu primul care se ridică în capul oaselor. Se simţea 
complet aiurit şi avea sentimentul că trecuse o groază de timp. 
II cuprinse bănuiala că apa în care fuseseră cufundaţi ar fi putut 
conţine vreun drog sau ceva de genul acesta. Închise ochii şi se 
frecă la tâmple, apoi îi redeschise şi se uită la ceilalţi, care 
păreau că dorm cu toţii. Îşi mută privirea asupra uşii de sticlă, 
dar un anumit detaliu îl făcu să devină brusc atent la Suzanne. 

— O, Doamne! bâigui el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

Suzanne era complet cheală! Donald îşi trecu mâna pe 
creştet, dar el, oricum, se rădea în cap de câţiva ani. Îşi pipăi 
atunci mustaţa: nu mai era! Ridică braţul, ca să constate că şi 
acesta era lipsit până şi de cel mai mic fir de păr. La fel şi 
pieptul. Donald îl scutură pe Perry şi o înghionti pe Suzanne. 


Când se treziră de-a binelea, le împărtăşi ultimele noutăţi. 

— Nu se poate! se sperie Perry, ridicându-se drept în capul 
oaselor. Işi trecu amândouă mâinile pe creştet şi se sperie de-a 
binelea, de parcă ar fi atins o plită fierbinte, când simţi pielea 
netedă fără nici un fir de păr. 

Suzanne era mai degrabă curioasă decât speriată. Aşadar, era 
vorba de ceva care îi depilase complet. Oare ce să fie şi pentru 
care motiv? Intre timp se trezi şi Richard; se ridică împleticindu- 
se şi bâigui ametit: 

— Ce se-ntâmplă aici? Hopa... mă simt de parc-aş fi înghiţit şi 
sticla... 

— Şi eu sunt cam ameţit, recunoscu Perry. O fi fost ceva în 
apă - mi-aduc aminte că am înghiţit câteva guri zdravene. 

— Cred că am fost drogaţi, concluziona Donald. 

— Toţi am înghiţit apă, întări Richard. Nici nu se putea să nu 
înghiţim, în toată harababura aia; a fost mai rău decât la 
antrenamentele de salvare din epava scufundata. 

— Eu cred că ştiu ce se întâmplă, interveni Suzanne. 

— Da şi eu, se băgă şi Perry. Am fost torturați şi umiliţi, asta 
e. 

— Exact, strategie folosită la interogatoriu, adăugă Donald. 

— Nu cred că are vreo legătură cu interogatoriile, îl contrazise 
Suzanne. Lumina intensă, gazul cu miros acru şi acum depilarea 
- toate astea sugerează altceva. 

— Ce-i aia depilare? vru Richard să ştie. 

— E ce s-a-ntâmplat cu scăfârlia ta, îl lămuri Perry. 

Richard clipi nedumerit, se holbă la Perry, apoi îşi duse mâna 
la creştet. 

— Măiculiţă, sunt chel!... Se uită la Michael, care nu se trezise 
încă şi îi arse o scatoalcă: Scoală-te, minune spână! 

Michael se străduia din greu să-şi deschidă ochii. 

— Cred că suntem supuşi unor proceduri de decontaminare, 
îşi reluă Suzanne ideea. Asta trebuie să fie: vânătoare de viruşi, 
bacterii şi alte microorganisme. Am fost pur şi simplu sterilizaţi. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Perry dădea uşor din cap, 
rumegând spusele Suzannei; era, într-adevăr, o ipoteză 
plauzibilă. 

— Eu rămân la părerea că toate astea ni se fac în vederea 


unui interogatoriu, se încăpăţână Donald. Ideea cu sterilizarea 
n-are nici un sens. Nu ştiu dacă o fi vorba de ruşi sau de 
altcineva, dar e clar că cineva vrea ceva de la noi. 

— Poate că nu mai e mult până să aflăm, zise Perry făcându- 
le semn spre uşa de sticlă, acum întredeschisă. Cred că suntem 
invitaţi la faza următoare, completă el. 

— Cu siguranţă că apa avea ceva în ea, spuse Donald în timp 
ce se străduia să se ridice în picioare şi să-şi menţină echilibrul. 
Aşteptă să-i treacă un nou acces de ameţeală, după care se 
îndreptă spre uşă. Din locul în care podeaua lunecoasă îşi mărea 
panta fu nevoit să se lase în patru labe. Ajuns la uşă, se ridică în 
picioare şi privi în lungul unui coridor alb, lung de circa 
cincisprezece metri. 

— Mă simt ameţită, dar în acelaşi timp am o ciudată senzaţie 
de foame, observă Suzanne. 

— Gând la gând cu bucurie, recunoscu şi Perry. 

— Veşti bune, fraţilor, îi anunţă Donald; la capătul coridorului 
astuia ni se oferă condiţii de locuit. Haideţi, pas alergător! 

Suzanne şi Perry îşi adunară picioarele sub ei, luptându-se cu 
aceeaşi ameţeală prin care trecuse şi căpitanul. 

— Presupun că prin condiţii de locuit vrea să spună paturi, 
ceea ce m-ar bucura nespus, comentă Suzanne. Ca să nu mai 
spun că abia aştept să ies din camera asta; nu de alta, dar să nu 
le vină ideea să dea iar drumul la apă. 

— Ai perfectă dreptate, i se alătură Perry. 

Cu scufundătorii era mai greu însă, întrucât adormiseră la loc. 
Suzanne îi înghionti, însă ei nu se urniră. Perry sări să-i dea o 
mână de ajutor. 

— Nu ştiu ce o fi fost în apa aia, dar se pare că pe ei i-a 
afectat mai tare decât pe noi, observă ea în timp ce-l scutura pe 
Richard ca să-l facă să-şi deschidă ochii. 

— Ei erau drogaţi dinainte, de când au stat în sferele alea, îi 
aminti Perry în timp ce se chinuia să-l aşeze pe Michael în fund. 
Acesta din urmă mormăia să fie lăsat în pace. 

— Haideţi odată! îi grăbi Donald. Nu vreau să ne pomenim că 
se închide uşa asta înainte să apucăm să ieşim. 

Când auziră de uşă, Richard şi Michael se smulseră din apatie 
şi se forţară să se ridice. Constatară că mişcarea avea darul să 


le limpezească rapid minţile. Când se alăturară cu toţii 
căpitanului, cei doi scafandri puteau chiar să vorbească. 

— Nu-i rău deloc, zise Richard, apreciind holul cu ochii mijiţi. 

Pereţii şi tavanul nu mai erau din metal strălucitor, ci dintr-un 
material alb laminat, bine lustruit. De-a lungul pereţilor se 
aliniau tablouri tridimensionale înrămate, iar podeaua era 
acoperită cu o mochetă deasă. 

— la uite ce şmechere sunt tablourile astea, comentă Michael; 
zici că baţi cu ochii la zeci de kilometri în ele, aşa par de 
adevărate. 

— Sunt holograme, îi explica Suzanne. Dar n-am văzut 
niciodată holograme în culori atât de vii şi naturale. Sunt de-a 
dreptul impresionante, mai ales în contrast cu decorul ăsta alb. 

— Par a fi scene din Grecia antică, spuse Perry. Oricine-ar fi 
torţionarii noştri, măcar sunt civilizaţi. 

— Hai să mergem, oameni buni, îi zori Donald, care îi aştepta 
nerăbdător în prag. Trebuie să facem un plan de bătaie. 

— Plan de bătaie, auzi! îl îngână Perry, în şoaptă, la urechea 
Suzannei. Chiar nu renunţă niciodată la postura lui de militar? 

— Nu prea, mărturisi Suzanne. 

Cei cinci parcurseră holul şi se opriră stupefiaţi la capătul lui, 
văzând decorul din faţa ochilor. După cele două încăperi 
austere, cu aspect industrial, înfăţişarea somptuoasă a camerei 
acesteia îi luă total prin surprindere. Pătrunseseră într-un decor 
futurist, presărat cu oglinzi şi marmura albă, care avea totuşi o 
ambianţă caldă, plăcută, îmbietoare. De-a lungul pereţilor se 
înşirau douăsprezece paturi cu baldachin, aşternute cu pături 
albe de caşmir. Cinci dintre acestea erau pregătite să-şi 
primească oaspeţii, având câte un rând de veşminte frumos 
împăturite pe perne. O muzică instrumentală în surdină 
completa atmosfera. În mijlocul camerei se întindea o masă 
mare, joasă, înconjurată de perne înalte în chip de taburete. Pe 
faţa de masă albă erau aşezate farfurii albe, tacâmuri aurii, vase 
acoperite pentru servit şi căni pentru băutură. 

— Dacă se cheamă că am ajuns în rai, vreau să spun că nu 
sunt pregătit, zise Perry de îndată ce îşi recăpăta graiul. 

— Mă-ndoiesc că haleala miroase aşa de frumos în rai, îl 
contrazise Richard şi continuă: acum îmi dau seama că-s mai 


mult flămând decât obosit. 

Fără să mai aştepte vreo invitaţie, scafandrul porni primul 
către masă, urmat îndeaproape de Michael. 

— Staţi pe loc! le curmă Donald elanul. Nu ştiu dacă ar trebui 
să ne atingem de mâncare; o fi şi asta plină de droguri, dacă nu 
chiar mai rău... 

— Aşa crezi? făcu Richard, vădit dezamăgit, plimbându-şi 
privirea de la masa încărcată la Donald şi înapoi. 

— Cât despre oglinzile astea enorme, continuă căpitanul, 
mira-m-aş să nu fie false, ceea ce ar însemna că suntem 
supravegheați. 

— Cui naibii îi mai pasă, dacă tot suntem trataţi boiereşte, 
interveni Michael. Eu, unul, votez pentru haleală. 

Ochii Suzannei se opriră asupra veşmintelor împăturite pe 
pernele paturilor. Nu le observase până atunci, deoarece erau la 
fel de albe ca mai toate celelalte detalii ale decorului şi se 
contopeau cu albul cearşafurilor. Păşi spre cel mai apropiat pat 
şi le despături, scuturându-le. Erau două piese simple: o tunică 
cu mâneci lungi, deschisă în faţă şi o pereche de pantaloni 
scurţi. Ambele piese erau croite dintr-un satin mătăsos dar, 
lucru curios, nu se vedea nicăieri nici o cusătură. 

— Măi, să fie! Pijamale! exclamă femeia. Asta chiar că-i 
frumos din partea lor. 

Fără nici un moment de ezitare, Suzanne îşi trase pe ea 
pantalonii. Tunica avea o croială amplă, generoasa, cu mai 
multe buzunare pe ambele părţi, era lungă până la genunchi şi 
se încheia cu un şnur auriu împletit. Gestul Suzannei avu darul 
să trezească brusc pudoarea tuturor, făcându-i să se repeadă 
fără un cuvânt la îmbrăcămintea de pe paturi. Michael se 
contemplă în oglinzile de la capătul camerei. 

— Nu-s cine ştie ce, chestiile astea, dar sunt comode, 
constată el. 

Richard îl luă în zeflemea: 

— Arăţi ca un poponar, măi! 

— Parcă tu arăţi altfel, tâmpitule, i-o întoarse Michael, furios. 

— Ajunge! se răsti Donald la ei. Doar n-o să ne batem între 
noi. Păstraţi-vă forţele pentru cei pe care va trebui să-i 
înfruntăm. Fiindcă veni vorba, propun să facem de pază cu 


schimbul. 

— Ce tot îndrugi acolo? îl luă Richard în primire. Aici nu 
suntem în armată. Eu o să mănânc şi o să trag pe dreapta; nu 
stau de nici un planton, e bine? 

— Toţi suntem la fel de obosiţi, îl temperă Donald; dar trebuie 
să ne gândim la uşa asta pe care nu avem cum s-o încuiem. 

Toţi ochii se îndreptară spre uşa cu pricina, aflată în capătul 
opus oglinzilor. Într-adevăr, nu avea nici clanţă, nici zăvor, nici 
broască. 

— Trebuie să fim vigilenţi, îşi continuă căpitanul pledoaria. N- 
am nici un chef ca ruşii ăştia sau ce-or fi ei să intre peste noi şi 
să ne facă ce vor ei. 

— Judecând după grija cu care suntem găzduiţi, nu cred ca ai 
vreun motiv să fii paranoic, îl atacă Suzanne. În plus, credeam 
că ne-am lămurit că aici nu-i vorba de ruşi, mai ţinu ea să-i 
amintească. 

— Mă rog, voi n-aveţi decât să vă certaţi, le aruncă Richard 
îndreptându-se hotărât spre masă, unde se grăbi să ridice 
capacul de pe unul din vase. O aromă irezistibilă se răspândi în 
cameră. 

— Ce e, ce e? întreba Michael, aplecându-se să arunce o 
privire. 

— Habar n-am, îi răspunse Richard ridicând lingura. Mâncarea 
aburindă avea culoarea şi consistenţa unei smântâni groase. 
Arată ca pasta de cereale şi miroase tare bine, dădu el raportul, 
după care gustă din lingură. Măi, bătu-m-ar mama! Cum de-or fi 
ştiut? Are gust de friptură, mâncarea mea preferată! 

— Friptură?! făcu Michael, luând o înghiţitură. Ce, te-ai 
prostit? Are gust de cartofi dulci. 

— la mai termină cu tâmpeniile! Numai cartofi dulci visezi, i-o 
tăie Richard cu dispreţ. Se aşeză apoi pe una din perne şi se 
servi cu o porţie sănătoasă. Michael se instală în faţa lui, 
punându-şi şi el o porţie pe farfurie. 

— Să mă ierţi mătăluţă, făcu el sarcastic, dar din întâmplare 
mie-mi plac cartofii dulci. 

Întrucât schimbul de cuvinte dintre cei doi le stârnise 
curiozitatea, Suzanne şi Perry se apropiară de masă, simțind că 
se sfârşesc de foame. 


— Incredibil! exclamă Suzanne, după prima înghiţitură. Zici 
că-i mango, nu alta! 

— N-aş prea crede, se încruntă Perry, gânditor. Mie-mi pare a 
fi porumb proaspăt. 

— Pentru mine e mango, fără urmă de dubiu, întări Suzanne 
după ce mai gustă o dată. O fi ceva care-ţi păcăleşte creierul 
stimulându-i preferinţele gastronomice, mai ştii? 

Până şi Donald era intrigat de ce auzea. Se apropie şi el de 
masă şi luă o înghiţitură infimă. Clătină din cap, neîncrezător: 

— Eu văd că are gust de biscuiţi - biscuiţi proaspeţi cu unt şi 
cu lapte!... În fond şi pe mine mă roade foamea ca pe voi toţi, 
încheie el, trăgându-şi un taburet. 

Mâncară pe săturate, servindu-se în repetate rânduri şi 
simțind de fiecare dată că tot ar mai vrea o porţie. Descoperiră 
apoi că băutura frapată avea un efect similar: adică îşi schimba 
gustul, după preferinţele fiecăruia. Odată potolita foamea 
cumplită care-i încercase pe toţi, simţiră cum pune din nou 
stăpânire pe ei oboseala şi somnul, la fel de irezistibil. Abia îşi 
mai ţineau ochii deschişi. Se ridicară cu greu de la masă şi se 
îndreptară fiecare spre patul pe care şi-l alesese prăbuşindu-se 
într-un somn adânc, hibernal, cu excepţia lui Donald. Acesta 
rămase să se lupte cu epuizarea şi să stea de veghe. li fu însă 
imposibil să reziste mai mult de câteva minute, după care căzu 
şi el. 

În clipa în care Donald închise ochii, pe baldachinele tuturor 
paturilor apărură nişte luminiţe roşii. Totodată, de sub 
baldachine se revărsă o perdea diafană de lumină violetă care îi 
învăluia pe cei ce dormeau dedesubt. 


8 


Preţ de o clipă, radiaţia violetă slăbi în intensitate şi luminiţele 
roşii de deasupra paturilor se preschimbară în verde, apoi se 
stinseră. Perry se trezi primul şi nu putu să nu observe că 
trecerea de la somnul profund la o deplină stare de veghe a 
avut loc aproape instantaneu şi nu treptat, aşa cum i se 
întâmplă de obicei. Zăbovi câteva momente cu privirea fixată în 
baldachinul de deasupra, încercând să pună lucrurile cap la cap, 
după un vis urât. Nu reuşi însă, pentru că priveliştea era cu totul 
alta decât plafonul cabinei de oaspeţi de pe Benthic Explorer. La 
început, mintea i se înţepeni de-a binelea, dar se dumiri pe de-a 
întregul de cum întoarse capul: aşadar, nu visase. Prăbuşirea 
terifiantă a lui Oceanus în străfundurile mării fusese cât se 
poate de adevărată! 

În apropierea patului dădu cu ochii de un cuier negru pe care 
atârnau două articole de îmbrăcăminte identice cu acelea pe 
care le îmbrăcase la culcare. Asta avu darul să-i trezească şi 
celelalte simţuri şi astfel îşi dădu seama că pătura uşoară de 
caşmir îi acoperea trupul gol - ceea ce constată de îndată ce 
furişă o privire dedesubtul ei. Nu numai că era dezbrăcat, dar 
avea în jurul buricului aceleaşi urme de înţepături dispuse 
circular pe care le văzuse la cei doi scafandri atunci când 
ieşiseră din sfere. Perry lăsă să-i scape un geamăt, apoi sări din 
pat şi porni să-şi examineze rănile mai îndeaproape, întinzându- 
şi pielea de pe burtă. 

Spre uşurarea lui, înţepăturile nu erau adânci şi nici dureroase 
- de fapt, păreau deja vindecate. 

Această descoperire fu imediat însoţită de o altă surpriză: 
părul îi crescuse la loc pe picioare şi la vintre! Işi verifică 
antebraţul, ca să constate acelaşi lucru îmbucurător. In fine, îşi 
puse palmele pe creştet şi zâmbi. Înşfăcă din cuier costumul de 
mătase şi se îmbrăca din mers; se opri în faţa oglinzilor, unde fu 
cât pe ce să leşine în faţa chipului care-l privea. Deşi nu atingea 
nici trei centimetri lungime, părul lui era negru şi viguros, cum 


fusese în anii de liceu. Avea senzaţia că descoperise elixirul 
tinereţii, nu alta. 

Auzind mişcare în spatele său, Perry se întoarse şi îi văzu pe 
Donald şi pe Suzanne îmbrăcându-se. Cei doi scafandri şedeau 
pe marginea patului cu hainele împăturite frumos pe genunchi, 
holbându-se năuci în jurul lor. Donald sparse tăcerea, 
morocăânos: 

— Ce v-am spus eu? Eram sigur că ticăloşii ăştia o să-şi bage 
nasul pe aici şi c-o să fim la cheremul lor dacă dormim fără 
planton. 

— Ei, lasă, că răul mai e şi spre bine, îi replică Perry, 
întorcându-se de la oglindă. Uite, avem păr! Inchipuie-ţi, al meu 
e mult mai zdravăn decât atunci când mi-a căzut. 

— Am văzut şi eu că mi-a crescut părul, interveni Suzanne pe 
un ton mai degrabă acru. 

— Şi nu te bucuri? se miră Perry. 

— Preferam lungimea pe care o avea ieri, se explică ea, sau, 
mai bine zis, lungimea pe care o avea acum trei zile. 

— Cum adică, acum trei zile? 

— Păi, ieri a fost douăzeci şi unu iulie, da? 

— Cred că da, şovăi Perry, căruia zborul de noapte până în 
Azore îi cam dereglase noţiunea timpului. 

— Ei şi ceasul meu, pe care cineva mi l-a scos de la mână; dar 
a avut totuşi amabilitatea să mi-l lase la plecare, arată acum 
douăzeci şi patru. 

Într-adevăr, ceasul ei era singurul rămas la locul său, datorită 
brăţării de aur pe care gazele nu o dizolvaseră. 

— Cine ştie, poate că acela care ţi l-a scos de la mână i-a 
schimbat data, îşi dădu Perry cu părerea, stânjenit de ideea de a 
fi dormit trei zile încheiate. 

— S-ar putea, deşi mă îndoiesc, zise Suzanne. Nu de alta, dar 
părului îi trebuie mai mult de trei zile ca să crească atât... Poate 
că om fi dormit o lună şi trei zile, mai ştii? 

— O lună?! făcu Perry, înfiorat. Nu-mi vine să cred. Probabil că 
au folosit vreun tratament miraculos de ne-a crescut părul atât. 
La mine arată ca la paisprezece ani, de exemplu. Dă-mi voie să- 
ţi spun ceva: omul de afaceri din mine ar da orice să afle 
secretul - îţi dai seama ce bombă ar fi asta?... 


— Mie nu mi-au făcut nici un serviciu, se plânse Donald, 
pentru că eu n-am vrut păr pe cap, e bine? 

— Dar înţepăturile de pe abdomen le-aţi observat? îi întrebă 
Suzanne. Cei doi confirmară dând din cap. Asta mă face să cred, 
continuă ea, că funcţiile vitale ne-au fost întreţinute artificial în 
timpul ăsta, probabil la fel cum i-au ţinut pe scufundătorii noştri 
în sferele acelea. 

— Da şi eu cred la fel, întări Perry. Presupun că au trebuit să 
ne hrănească în vreun fel dacă ne-au ţinut atâta vreme 
adormiţi. 

— Hei, băieţi, cum vă simţiţi? se întoarse Suzanne spre 
Richard şi Michael, care tocmai terminau cu îmbrăcatul. 

— Eu mă simt bine, doar că aş fi preferat să fi visat urât, zise 
Richard. 

— Auzi, să droghezi oamenii! bombăni Donald. Pai asta 
înseamnă încălcarea Convenţiei de la Geneva. Unde mai pui că 
suntem civili! Cine ştie ce ne-or fi dat ăştia - poate să fie SIDA 
ori scopolamină, mai ştii? 

— Eu, să spun drept, mă simt excelent, încercă Perry să-l 
tempereze, în timp ce-şi întindea braţele şi picioarele. Simţea 
că-i întinerise şi trupul, nu numai părul. 

— Da şi eu mă simt la fel, îl susţinu Michael, atingându-şi 
degetele picioarelor şi făcând câţiva paşi în joc de gleznă. Cred 
c-aş putea înota mai bine de treizeci de kilometri acum... 

— Mi-a crescut părul la loc, dar nu mai am barbă, sări Richard. 
Cum explicaţi voi asta, ai? 

Ceilalţi bărbaţi îşi duseră instinctiv mâna la bărbie constatând 
că erau, într-adevăr, spâni. 

— Începe să devină din ce în ce mai interesant, rosti Perry, 
meditativ. 

— Eu aş zice din ce în ce mai nefiresc, îl corectă Suzanne, 
scrutându-i cu atenţie faţa perfect netedă pe care, până nu 
demult, observase tenta albăstruie a obrazului pe care începea 
să crească barba. 

— la staţi aşa, fraţilor, îi întrerupse Richard, cu mâna întinsă 
către peretele din faţa oglinzilor. Am impresia că ni se dă 
drumul afară din cuşcă. 

Toate privirile se întoarseră ca la comandă. Uşa se deschidea 


fără zgomot, oferind vederii un alt coridor lung, alb, cu 
holograme pe pereţi, de-a lungul căruia se revărsa, de data 
aceasta, o lumină vie, naturală. 

— Pare a fi lumina zilei, observă Suzanne. 

— N-are cum să fie lumina zilei, decât dacă ne-au mutat 
cumva între timp, fu de părere Donald. 

Perry simţi cum îl trec fiorii. Ceva îi spunea că toate prin câte 
trecuseră până atunci nu erau decât preparative pentru cele ce 
vor urma în următoarele câteva minute, iar totala ignoranță în 
această din urmă privinţă îi dădea o stare de nesiguranţă vecină 
cu panica. 

Curios, Richard se apropie de uşă, ferindu-şi ochii cu mâna din 
calea razelor de lumină amplificată de netezimea pereţilor. 

— Vezi ceva? îl întreba Suzanne. 

— Nu mare lucru, zise Richard. E deschis la capătul celălalt şi 
în faţă e un zid, cred că deasupra e cerul liber. Hai să mergem! 

— Stai puţin, îi curmă Suzanne elanul; apoi, către Donald: Ce 
zici, să mergem? E clar că gazdele ne aşteaptă. 

— Eu zic să mergem, dar grupaţi, spuse căpitanul. E bine să 
stăm cât mai aproape unul de altul, dar poate că ar trebui să 
stabilim cine vorbeşte în numele nostru cu piraţii ăştia. 

— Perfect, îl aprobă femeia. Eu îl propun pe Perry. 

— Eu? tresări cel vizat, dregându-şi glasul. Dar de ce eu? Tot 
Donald e căpitanul. 

— E adevărat, zise Suzanne. Dar tu eşti preşedintele lui 
Benthic Marine şi mă gândesc că misterioasele noastre gazde 
vor aprecia faptul că li se adresează omul cu cea mai mare 
autoritate, mai cu seamă în subiectul forajelor submarine. 

— Crezi că de-asta ne aflăm aici, din cauza operaţiunilor de 
foraj? 

— Aşa m-am gândit, recunoscu Suzanne. 

— Dar Donald a fost în armată, continuă Perry să se 
eschiveze, iar eu n-am fost. Dacă totuşi se dovedeşte că avem 
de-a face cu o bază militară rusească? 

— După părerea mea, ar fi mult mai grav să constatăm că nu 
avem de-a face cu o bază rusească, îi replică ea. 

— Şi totuşi, nu-i exclus, se încăpăţână Donald să-şi apere 
punctul de vedere. Oricum, reveni el şi eu cred că Perry este cel 


mai potrivit, indiferent care-i situaţia. În felul ăsta, am 
posibilitatea să cântăresc mai bine lucrurile, mai ales dacă se 
lasă cu ostilităţi. 

— Richard, Michael, voi ce părere aveţi? 

— Eu cred că dom’ preşedinte e taman potrivit, zise Michael. 

Richard se mulţumi să dea din cap aprobator. 

— Atunci ne-am înţeles, încheie Suzanne, făcându-i semn lui 
Perry să o ia înainte de-a lungul coridorului. 

— In regulă! se avântă Perry, afişând o siguranţă de sine pe 
care nu o simţea defel în adâncul sufletului. Işi strânse cordonul 
în jurul mijlocului, se îndreptă din umeri şi o luă înainte de-a 
lungul coridorului, însoţit de scânteia zeflemitoare din ochii lui 
Richard. Ceilalţi se aliniară în urma sa, în şir indian. 

Apropiindu-se de ieşire, Perry îşi încetini mersul. Cu fiecare 
pas era tot mai sigur că razele care inundau coridorul nu puteau 
fi decât lumina soarelui, fiindcă acum simţea şi căldura lor. 
După toate aparențele, uşa dădea înspre o curte interioară, să 
tot fi avut vreo patruzeci de metri pătraţi. Perry se opri la doi 
metri în faţa ieşirii, luându-l prin surprindere pe Richard care se 
ciocni de el. 

— Ce este? întrebă Suzanne, strecurându-se pe lângă 
Richard. 

Perry nu-i răspunse pentru că nu ştia nici el exact de ce se 
oprise. Se înclină prudent înainte, scrutând zidul din faţă treptat, 
metru cu metru. Nu ajunse să vadă culmea, aşa că mai făcu un 
pas. De data aceasta văzu muchia zidului, cam la cinci metri 
mai sus, de unde privirea lui uimită alunecă mai departe de-a 
lungul unei mulţimi de tălpi, glezne, gambe şi poale de veşminte 
asemănătoare cu acelea pe care le purtau ei. Se îndreptă din 
şale, întorcându-se spre tovarăşii lui: 

— Sunt oameni pe zidul din faţă şi sunt îmbrăcaţi la fel ca noi, 
rosti el în şoaptă. 

— Zău? făcu Suzanne, aplecându-se curioasă. Era însă prea în 
spate, aşa că nu ajunse să vadă nimic. 

— N-aş putea băga mâna-n foc, dar am impresia că poartă 
aceleaşi haine subţiri de mătase ca şi noi, zise Perry surprins 
căci până atunci fuseseră cu toţii convinşi că îmbrăcămintea ce 
li se dăduse era doar pentru prizonieri. 


— Vreau să văd şi eu, hai odată! îi îmboldi Richard, 
nerăbdător. 

— Dar ce le-o fi venit, să se îmbrace precum vechii greci? 
întrebă Suzanne cu ochii la Donald, care înălţă neputincios din 
umeri: 

— Eu de unde să ştiu? Hai să ieşim dacă vrei să ne lămurim. 

Porniră din nou, cu Perry în frunte. Cu mâna streaşină la 
frunte, acesta îşi ferea ochii din calea razelor ce se revărsau cu 
generozitate prin pătratul de cer albastru de deasupra. 
Priveliştea ce i se înfăţişă îl lăsă cu gura căscată, ca de altfel pe 
toţi însoțitorii săi care, încă o dată, se buluciră unul într-altul din 
cauza opririi bruşte a lui Perry. 

Se găseau, într-adevăr, într-un soi de îngrăditură de piatră, în 
partea superioară, o loggia cu un brâu de marmură, închisă cu 
geam, al cărei acoperiş era sprijinit de coloane spiralate. 
Capitelurile acestora erau ornate cu  incrustaţii aurite 
reprezentând felurite creaturi marine. Loggia era înţesata cu 
oameni care-şi striveau nasurile de geam într-o curiozitate 
mută, intensa, nedisimulată. Aşa cum ghicise Perry, purtau cu 
toţii aceleaşi tunici largi şi pantaloni scurţi de satin. 

Cu toate că nu-şi făcuse o imagine anume despre cum vor 
arăta oamenii aceştia, ceea ce vedea Perry acum îi depăşea 
orice închipuire. S-ar fi aşteptat mai degrabă la uniforme şi 
priviri severe, dacă nu de-a dreptul ostile. In schimb, trebuia să 
recunoască, avea în faţă cea mai frumoasă colecţie de 
exemplare umane, ale căror chipuri radiau o seninătate aproape 
divină. Deşi vârstele lor variau de la copii până la adulţi, 
majoritatea păreau să aibă între douăzeci şi douăzeci şi cinci de 
ani. Toată lumea respira o sănătate perfectă; aveau trupuri 
suple, mlădioase, ochi vii, strălucitori, părul lucios şi viguros, iar 
dinţii lor erau atât de albi încât Perry se simţi ruşinat cu propria 
dantură, de care fusese întotdeauna atât de mândru. 

— Nu pot să cred! exclamă Richard, cu ochii holbaţi. 

— Cine sunt oamenii ăştia? şopti Suzanne, copleşită de 
emoție. 

— N-am văzut în viaţa mea aşa oameni splendizi, de la primul 
până la ultimul - nici măcar unul singur nu arată mai prejos, 
recunoscu Perry. 


— Mă simt ca un cobai supus unui experiment de anvergură, 
zise Donald printre dinţi. Uite cum se holbează la noi! Şi să nu 
uităm că aparențele pot fi înşelătoare - amintiţi-vă cum s-au 
distrat jucându-se cu noi până acum. S-ar putea ca tot 
spectacolul ăsta să fie o capcană... 

— Dar uite cât sunt de frumoşi, comentă Suzanne admirativ; 
mai ales copiii, dar şi bătrânii... Nu-mi vine să cred c-ar putea fi 
vorba de o capcană. În orice caz, acum cred că toată lumea e de 
acord să eliminăm definitiv ipoteza unităţii militare ruseşti de 
submarine. 

— Mă rog, dar nici americani nu sunt, zise Perry. Nu de alta, 
dar nu văd nici o persoană obeză în tot grupul. 

— Eu zic că am ajuns în rai, şopti Michael perplex. 

— Ba mai degrabă la grădina zoologică, numai că aici noi 
suntem animalele, replică Donald cu năduf. 

— Mai încearcă şi tu să gândeşti pozitiv, îl admonestă 
Suzanne. Eu, una, pot spune că mă simt mult mai uşurată. 

— Ei da, cel puţin nu văd nici o armă, admise căpitanul. 

— Aşa e, i se alătură Perry. Asta-i un indiciu de-a dreptul 
încurajator. 

— Nici n-ar avea nevoie de arme, completă Donald, câtă 
vreme noi suntem închişi aici jos, iar ei stau acolo sus. 

— Şi asta e drept, îl susţinu Perry. Suzanne, tu ce crezi? 

— Nu mai ştiu ce să cred, răspunse femeia. Tot ce ni s-a 
întâmplat pare a fi de domeniul supranaturalului. Oare ce 
vedem noi acolo sus să fie chiar un petec de cer? 

— Ce altceva ar putea fi? se miră Perry. 

— Oare e posibil să fi fost târâţi spre est, când Oceanus a fost 
tras în craterul submarin? încercă ea o ipoteză. Adică, să ne 
aflăm cumva pe vreo insulă din Arhipelagul Azorelor? 

— N-avem cum să aflăm decât dacă ăştia se vor hotări să ne 
spună, îi tăie Donald avântul. 

— Ce importanţa mai are unde suntem? interveni Michael. Mai 
bine uitaţi-vă la femeile astea! Ce trupuri, dom'le! O fi adevărat 
sau ne joacă imaginaţia feste? 

— Nu zici chiar rău, îi prinse Suzanne ideea din zbor. Aseară - 
sau, mă rog, când o fi fost - în timp ce mâncam acelaşi lucru, 
fiecare avea impresia că se înfrupta din mâncarea lui preferata, 


mai ţineţi minte? Dacă se întâmplă ceva asemănător şi acum? În 
fond şi văzul tot de simţuri ţine şi poate că vedem ceea ce ne-ar 
plăcea să vedem... 

— Mie mi-e frică să mă şi gândesc la treburi d-astea, zise 
Perry. Eu nu am crezut niciodată în chestii supranaturale. 

— Da’ mai lăsaţi-o baltă, fraţilor, interveni Richard. La urma 
urmei, cui îi pasă de toate astea? la uite la puicuţa aia şatenă cu 
părul lung, ce forme are... Hopa, se uită la mine! 

Richard îşi lipi zâmbetul de duminică pe chip şi flutură mâna 
vioi. Femeia îi răspunse surâzând la rândul ei şi ridicând mâna, 
cu palma lipită pe geam. 

— la uite, mă place! strigă Richard cu entuziasm, trimițând 
teatral bezele care încălziră şi mai mult surâsul femeii din 
loggia. 

Încurajat de succesul colegului său, Michael prinse la rândul 
lui privirea unei brunete care, aidoma proaspetei cunoştinţe a 
lui Richard, îşi lipi palma pe geam. Michael sări în sus de 
bucurie, agitându-şi frenetic braţele, ceea ce o făcu pe femeie 
să râdă din toată inima, deşi nu se auzea nimic din spatele 
sticlei. 

Suzanne îşi cobori privirea, adresându-i-se lui Donald: 

— Eu nu văd nici un semn de ostilitate; par atât de paşnici cu 
toţii... 

— Poate e doar un truc, îşi apără acesta teoria. Poate nu vor 
decât să ne topească vigilenţa. 

În timp ce scafandrii îşi continuau bufoneriile, încercând să 
încropească un limbaj prin semne cu cele două femei, Perry îşi 
luă ochii, nu fără regret, de la frumoşii privitori de deasupra lor 
şi reveni să se consulte cu Suzanne şi cu Donald. 

— Bun şi acum ce facem? 

— Mie, unuia, nu-mi convine să mă dau în spectacol aici, zise 
Donald. Zic să ne întoarcem în dormitor şi să aşteptăm, să 
vedem ce se mai întâmplă. E clar că mingea e în terenul lor; să-i 
lăsăm deci pe ei să deschidă discuţia. 

— Dar cine or fi oamenii ăştia? continuă Suzanne să se 
întrebe. E de-a dreptul bizar, parc-am fi într-un film ştiinţifico- 
fantastic! 

Perry nu mai avu timp să răspundă. Întinse braţul undeva, în 


spatele lui Donald şi Suzanne, unde se deschidea misterios unul 
din pereţii de sticlă. In spatele acestuia văzură o scară care 
ducea până sus, în loggia. 

— la te uită! exclamă Suzanne. Ai dreptate, Donald, mingea e 
la ei şi se pare că suntem invitaţi la o întrevedere. 

— Ce-ar trebui să facem? întrebă Perry, nervos. 

— Cred că ar trebui să urcăm, fu de părere căpitanul. Dar să 
nu ne repezim şi, mai ales, să rămânem grupaţi. Perry va purta 
discuţia, aşa cum am hotărât. 

Cufundaţi în încercările lor de a se înţelege cu fetele de la 
balcon prin gesturi, Richard şi Michael nu observaseră apariţia, 
pe cât de tăcută pe atât de inexplicabilă, a scării. De altfel, 
gesturile şi giumbuşlucurile lor deveneau din ce în ce mai 
caraghioase, pe măsură ce erau încurajați de veselia 
debordantă a privitorilor. Fireşte, în clipa în care zăriră treptele, 
dădură năvală într-acolo. 

— Uşor! se răsti Donald la ei, tăindu-le calea. Treceţi în rând! 
Mergem în grup şi, de vorbit, va vorbi numai domnul Bergman. 

— Mă duc să mă-ntâlnesc cu puicuţa mea şatenă, zise 
Richard, nestăpânit. 

— Şi eu am rendez-vous cu bruneta mea, îl susţinu Michael, 
gâfâind. 

Dădură să-l ocolească pe Donald, însă acesta le prinse braţele 
amândurora ca într-o menghină. Incercară să protesteze, dar se 
răzgândiră repede când văzură figura fostului ofiţer naval, cu 
nările fremătând şi buzele strânse într-o grimasă de hotărâre 
implacabilă. 

— Mă rog, mai poate aştepta câteva minute, bombăni 
Richard, ca să salveze aparențele. 

— Sigur, nici o problemă, avem timp, îl secondă Michael 
îndeaproape. 

Donald le eliberă braţele din strânsoare, apoi îi făcu semn lui 
Perry să preia conducerea grupului. Faptul că urma să se 
confrunte cu nişte oameni arătoşi, îmbrăcaţi ca şi el, îl făcea să 
se simtă mult mai stăpân pe sine acum decât fusese în timp ce 
îi conducea de-a lungul coridorului, mestecând în imaginaţie 
cele mai sumbre perspective. Totuşi, împrejurările mai mult 
decât neobişnuite îi toceau câte puţin curajul, cu fiecare pas. li 


veniră din nou în minte cuvintele lui Michael şi se pomeni 
întrebându-se dacă nu cumva erau, într-adevăr, victimele unei 
sugestii în masă. Asta ar fi îndreptăţit bănuielile lui Donald, cum 
că ar fi picat într-o capcană. Dar firea optimistă a lui Perry îi 
spunea că ipoteza capcanei nu prea avea bază de susţinere, 
într-o situaţie în care pretinsul duşman îi avea deja la bunul său 
plac. 

Oamenii aceia frumoşi, cum le spunea Perry în gând, se 
adunaseră la început în capul scării, asemenea unui grup de 
adolescenţi în întâmpinarea unei vedete de muzică rock. Perry 
observă însă contrariat cum, pe măsură ce urcau spre ei, se 
retrăgeau treptat. Era în atitudinea lor un soi de teamă sau 
prudenţă, asemenea oamenilor care stau în preajma unor fiare 
îmblânzite, dar de al căror potenţial agresiv nu poţi fi niciodată 
sigur că nu va izbucni la un moment dat. 

Perry se opri pe ultima treaptă. Trei metri mai încolo, 
mulţimea oamenilor frumoşi se adunase în semicerc. Nimeni nu 
mişca, nimeni nu vorbea, nimeni nu zâmbea. Perry crezuse că ei 
vor deschide discuţia. Încurcat de tăcerea care se prelungea, 
reuşi într-un târziu să bâiguie, timid: 

— Salut! 

Reacţia mulţimii adunate se rezumă la câteva chicoteli, ici şi 
colo. Perry se răsuci spre colegii săi cu o privire care implora 
ajutor. Suzanne ridică însă din umeri, iar Donald şi mai 
neîncrezător decât Perry, nu-i putu oferi nici o sugestie. 
Disperat, Perry se întoarse din nou spre mulţime şi întreba: 

— Ştie cineva engleza, cât de cât, sau măcar ceva spaniolă?... 

Doi tineri în jur de douăzeci şi cinci de ani, un bărbat şi o 
femeie, se desprinseră din grup. Este inutil să mai adăugăm că 
aveau aceeaşi frumuseţe năucitoare ca toţi ceilalţi, de altfel. 
Perfecţiunea trăsăturilor lor îi amintea lui Perry de chipurile 
sculptate pe o camee veche. Ochii bărbatului erau de un azuriu 
intens, iar părul blond, tuns nici prea lung, nici prea scurt. Parul 
femeii era roşcat, de-a dreptul incandescent, strâns într-un coc 
înalt în vârful capului; ochii ei verzi erau strălucitori ca 
smaraldul. Aveau amândoi un ten proaspăt, fără cusur. Oricine i- 
ar fi văzut în Los Angeles i-ar fi categorisit imediat ca fiind două 
vedete din lumea filmului. 


— Salut, prieteni, ce mai faceţi? rosti bărbatul, cu un 
desăvârşit accent american. Vă rog să nu vă speriaţi, nu vi se va 
face nici un rău. Eu mă numesc Arak, iar ea este Sufa. 

— Fiţi bineveniţi, îi întâmpină, la rândul ei, Sufa. Cum vă 
numiţi fiecare? 

Perry fu uimit peste măsură să-i audă pe aceşti străini 
exprimându-se într-o engleză atât de corectă. Era o adevărata 
binecuvântare să se întâlnească din nou cu ceva atât de 
familiar, după toate experienţele stranii şi înspăimântătoare prin 
care trecuse din clipa când Oceanus a părăsit vasul. 

— Cine sunteţi voi? reuşi Perry să îngaime. 

— Noi suntem locuitori ai Interterrei, răspunse Arak pe un ton 
baritonal care semăna întru câtva cu al lui Donald. 

— Şi unde naiba se află Interterra asta? izbucni Perry, 
exasperat. Işi ieşise din fire şi, fără să vrea, glasul său căpătase 
o sonoritate tăioasă. Îi veni brusc ideea că toată mascarada asta 
ar semăna mai degrabă cu o farsă minuţios aranjată decât cu o 
capcană, aşa cum se temuse Donald. 

— Vă rog! se grăbi Sufa, împăciuitor şi plin de solicitudine. 
Sunt convins că sunteţi foarte obosiţi şi tulburaţi şi nici nu e de 
mirare, după toate prin câte aţi trecut. Noi ştim cât de stresantă 
este procedura decontaminării, aşa că vă rugăm să încercaţi să 
vă destindeţi, pentru că vă aşteaptă multe lucruri interesante. 

— Sunteţi cumva americani expatriaţi? încercă Perry, spre 
amuzamentul nestăpânit al celor doi interlocutori şi al tuturor 
celor care se găseau suficient de aproape să audă întrebarea. 

— Ne cerem scuze că râdem, nu vrem să părem prost 
crescuţi, se grăbi Arak să  preîntâmpine vreun posibil 
resentiment. Nu, nu suntem americani. Noi, interterranii, 
cunoaştem totuşi foarte bine limbile popoarelor. De exemplu, 
Sufa şi eu suntem specializaţi în toate variantele limbii engleze. 

Suzanne se aplecă la urechea lui Perry, şoptindu-i: 

— Mai întreabă-l o dată unde se află Interterra. 

Perry se supuse. 

— Interterra se află dedesubtul oceanelor, îi lămuri Arak. Este 
spaţiul dintre ceea ce voi numiţi scoarţa Pământului şi, 
respectiv, mantia Pământului - o zonă pe care seismologii voştri 
au denumit-o discontinuitatea Mohorocicic. 


— O lume subterană, adică? îl întrerupse Suzanne privind în 
sus, spre ceea ce nu putea fi altceva decât cerul albastru şi 
lumina soarelui. Era de-a dreptul stupefiată. 

— Mai degrabă submarină, aş spune, interveni Sufa. Totuşi, 
vă rugăm... desigur că sunt multe întrebări şi vă asigurăm că 
veţi primi toate răspunsurile la momentul potrivit. Deocamdată 
însă, vă rugăm să mai aveţi puţină îngăduinţă. 

— Ce-i aia îngăduinţă? întrebă Richard. 

— inseamnă răbdare, îi explică Sufa, cu un surâs fermecător. 

— Pe de altă parte, zise Arak, noi chiar ar trebui să ştim 
numele voastre, ca să ne putem adresa fiecăruia. 

— Eu sunt Perry, preşedintele companiei Benthic Marine, zise 
purtătorul de cuvânt al nou-veniţilor; apoi continuă prezentările 
cu numele întreg al fiecăruia dintre însoțitorii săi. 

Arak făcu un pas înainte şi se prezentă încă o dată, personal, 
Suzannei. Era cu un cap mai înalt decât aceasta. Întinse braţul 
drept cu palma desfăcută către ea: 

— Fă-mi, te rog, onoarea de a-mi răspunde la salutul nostru 
tradiţional: atinge palma mea cu palma dumitale, îi explică el 
gestul. 

Suzanne şovăi o clipă, aruncând priviri furişe spre Perry şi 
Donald, apoi se conformă. Palma sa era cu mult mai mica decât 
a lui Arak. 

— Bine ai venit, domnişoară doctor Newell, rosti Arak când 
palmele lor se atinseră. Suntem deosebit de încântați să primim 
vizita dumitale, adăugă el înclinându-se, după care îşi retrase 
mâna. 

— Vă... mulţumesc, zise ea, întru câtva încurcată, dar şi 
flatată de primirea deosebita ce i se făcea. 

Arak se dădu un pas înapoi, adresându-se întregului grup: 

— Şi acum, dragi oaspeţi, vă vom conduce la locuinţele pe 
care, sunt convins, le veţi găsi pe placul domniilor voastre. 

— Stai un pic, Arak, îl agăţă Richard. Aici, undeva, e o şatenă 
superbă care arde de nerăbdare să mă cunoască, zise el, 
ridicându-se pe vârfuri şi rotindu-şi privirea prin mulţime. 

— Da şi mai e şi o frumoasă cu părul ca pana corbului pe care 
vreau eu s-o cunosc, i se alătură Michael. 

De când ajunseseră în capul scării, cei doi scufundători nu 


făcuseră altceva decât să le caute din priviri pe cele două femei 
- fără succes însă, spre necazul lor. 

— Veţi avea tot timpul să vă faceţi noi cunoştinţe, spuse Arak, 
dar acum trebuie să mergeţi la camere, să luaţi masa şi să vă 
îmbăiaţi. Mai târziu vom avea o serbare în cinstea sosirii 
domniilor voastre şi sperăm că ne veţi onora cu prezenţa. 
Aşadar, urmaţi-mă, vă rog! 

— Nu durează decât câteva minute, insistă Richard. 
Nemaiaşteptând răspuns, porni înainte, cu gândul de a-i ocoli pe 
Arak şi pe Sufa şi de a se pierde în mulţime. 

Donald îl apucă strâns de braţ, la fel cum făcuse mai 
devreme, când se aflau încă în curtea interioară. 

— Las-o baltă, marinare! se stropşi căpitanul. Nu ne 
împrăştiem, să-ţi fie clar! 

Richard îi aruncă o privire lui Donald, abţinându-se cu greu să 
nu-i arunce o înjurătură. Nu-i venea să creadă că trebuia să 
renunţe la visul frumos de care fusese atât de aproape. De fapt, 
răbdarea nu se număra printre calităţile vajnicului scafandru. 
Privirea aspră, autoritară a lui Donald îl făcu totuşi să se 
răzgândească, pentru a doua oară. 

— Mă rog, n-ar fi o idee tocmai rea să băgăm ceva în gură mai 
întâi, zise el, ca să salveze aparentele. 

— Fă bine şi ţine rândul, băiete, că altminteri o să iasă 
scântei, îl avertiză Donald sumbru. 

— Dacă vrei să ştii, nu mi-e frică de tine, încercă Richard să-şi 
apere orgoliul. 


9 


Suzanne îşi privea picioarele înşirându-i paşii, unul câte unul, 
în timp ce îi urma pe Arak şi pe Sufa. Cu toate că n-ar fi putut 
spune că se simte ameţită, avea senzaţia ciudată că nu atinge 
pământul. Se întreba dacă nu cumva suferă de o formă mai 
uşoară de „depersonalizare”, termen despre care ştia că este 
vehiculat de psihiatri. Parcă trăia un vis din care nu se mai 
putea trezi. Văzul, mirosul, auzul îi funcționau normal, ce-i drept 
şi totuşi, avalanşa de experienţe prin care trecea i se părea cel 
puţin suprarealistă, dacă nu de-a dreptul absurdă. E posibil, 
oare, să se afle sub fundul oceanului, cum spun oamenii 
aceştia? 

În calitatea ei de om de ştiinţă, expertă în geofizica 
oceanografică, Suzanne ştia foarte bine ce înseamnă 
discontinuitatea  Mohorocicic: este vorba de acel strat al 
Pământului care înregistrează o schimbare bruscă a vitezei 
sunetului şi a undelor seismice. Este localizat, aproximativ, între 
patru şi unsprezece kilometri dedesubtul fundului mărilor şi 
oceanelor şi la aproape patruzeci de kilometri sub continente. 
Mai ştia că acest spaţiu a primit numele seismologului sârb care 
a făcut respectiva descoperire. Nimeni nu avea însă o idee 
precisă despre ce reprezenta acel spaţiu ori ce se găsea acolo. 
Nici un geolog ori seismolog, după ştiinţa ei, nu luase vreodată 
în calcul ipoteza că ar putea fi vorba de o cavernă enormă, plină 
cu aer - părea o idee mult prea absurdă ca să fie luată în 
consideraţie. 

— Vă rog să arătaţi consideraţia cuvenită oaspeţilor noştri din 
generaţia a doua şi să ne faceţi loc să trecem, se adresă Arak 
semenilor săi din Interterra, adunaţi în jurul lor. Aceştia se 
dădură la o parte, într-o tăcere respectuoasă. Vă rog, poftiţi, îi 
invită el pe Suzanne şi pe colegii acesteia, arătând spre un pasaj 
care conducea în afara loggiei şi luând-o înainte. După ce vom 
părăsi holul de primire a străinilor, vom face o foarte scurtă 
călătorie până la domiciliile dumneavoastră. 


Suzanne înainta prin mulţimea privitorilor interterrani, parcă 
desprinsă de ea însăşi, ca şi cum s-ar fi privit într-un film. Il 
simţea pe Perry imediat în spatele său şi pe ceilalţi urmându-i 
îndeaproape. Acum nu mai aveau nici un motiv de spaimă, căci 
interterranii erau numai zâmbete, schiţând gesturi timide de 
salut. Suzanne nu se putea abţine să nu le surâdă, la rândul ei. 
„Oare toate astea se întâmplă aievea sau e doar un vis?” se 
întreba într-una. Dimensiunea într-adevăr fantastică a 
experienţei venea în contradicţie flagrantă cu  răcoarea 
marmurei atingându-i tălpile goale şi cu mângâierea blândă a 
unei brize uşoare pe obrazul său. Mai avusese ea vise de un 
pregnant realism, dar niciodată nu trăise în somn senzaţii atât 
de concrete. 

— Veţi observa că sunteţi apreciaţi ca nişte adevărate 
celebrităţi, o trezi Sufa din reverie, întorcându-se spre ea. 
Oamenii din generaţia a doua sunt foarte, foarte populari aici; 
pur şi simplu împrospătează atmosfera. Mă simt datoare să vă 
previn că veţi fi foarte solicitaţi. 

— Ce vrei să spui prin „oameni din generaţia a doua”? se 
interesă Suzanne, curioasă la auzul unei expresii pe care o 
auzea deja a doua oară. 

— Sufa, aminteşte-ţi că am hotărât să-i acomodăm de data 
aceasta pe oaspeţi cu lumea noastră mai pe îndelete decât am 
făcut-o până acum, o mustră blând Arak. 

— Îmi amintesc, răspunse Sufa; apoi, către Suzanne: vom 
discuta totul la timpul potrivit şi vă asigur că veţi primi răspuns 
la toate întrebările. 

Mica procesiune ieşi pe o terasă spațioasă care dădea spre o 
cavernă subterană colosală. Aveai impresia că te afli, de fapt, în 
aer liber, înconjurat de lumina zilei. Deşi nu se vedea soarele, 
plafonul de forma unei uriaşe cupole era de un albastru pal, cum 
e cerul într-o zi de vară, acoperit de o pâclă diafană. Câţiva 
norişori transparenţi pluteau alene pe aripile brizei. 

Terasa se găsea pe latura unei clădiri de la marginea unui 
oraş. Dincolo de balustradă se întindea o panoramă bucolică: 
dealuri line, vegetaţie bogată, câteva lacuri şi siluetele 
îndepărtate ale unor oraşe. Dincolo de toate acestea se ridica un 
lanţ de munţi, ca un evantai de coloane uriaşe ce sprijineau 


colosalul dom. 

— Aşteptaţi o clipă, vă rog, spuse Arak, apoi vorbi încet într- 
un microfon minuscul încorporat într-un aparat pe care îl purta 
la încheietura mâinii. 

Cei cinci „oameni din a doua generaţie” contemplau cu gura 
căscată frumuseţea şi dimensiunile incredibile ale acestui 
paradis subpământean. Era ceva ce imaginaţia lor nu s-ar fi 
încumetat vreodată să plăsmuiască. Până şi scufundătorii 
rămăseseră fără grai. 

— Aşteptăm un taxi, le explică Sufa. 

— Asta e Atlantida? întrebă Perry, cu respiraţia tăiată. 

— Nici vorbă! făcu Sufa, parcă uşor jignită. Nu e Atlantida; 
oraşul acesta se numeşte Saranta. Atlantida se află la est de 
aici, dar nu se vede - este în spatele acelor coloane care sprijină 
protuberantele de la suprafaţă, cărora voi le spuneţi Insulele 
Azore. 

— Aşadar, Atlantida există, totuşi? trase Perry concluzia, din 
ce în ce mai uimit. 

— Fireşte, răspunse Sufa. După părerea mea însă, nu e nici pe 
departe atât de frumoasă cum e Saranta. Este un oraş tânăr, cu 
oameni care mie mi se par nişte parveniţi şi neciopliţi... Dar, mă 
rog, veţi avea ocazia să vă formaţi propria părere. 

— Gata, a venit, interveni Arak, arătând spre un fel de farfurie 
zburătoare care îşi făcu apariţia la baza scărilor. 

Vehiculul sosise atât de silențios, încât n-ai fi putut să-l 
observi decât dacă, din întâmplare, priveai chiar în direcţia 
aceea. 

— Imi pare rău că a durat atât de mult, se scuză Arak. 
Probabil că e aglomeraţie, cine ştie din ce motiv. Vă rog, după 
dumneavoastră, mai zise el indicându-le o deschidere care 
apăruse ca prin minune în corpul vehiculului. 

Coborâră treptele şi intrară în maşinăria care plana nemişcată 
la câţiva zeci de centimetri deasupra solului. Avea cam zece 
metri în diametru şi o cupolă transparentă deasupra, semănând 
într-adevăr cu  farfuriile zburătoare din revistele cu benzi 
desenate. In interior, o banchetă circulară căptuşită confortabil 
cu un material de culoare albă. În mijloc, o masă rotundă, 
neagră, simplă, fără nici un pupitru de comandă. Arak urcă 


ultimul şi imediat deschizătura dispăru la fel de misterios şi 
tăcut precum apăruse. 

— Uite, aşa păţim întotdeauna, se plânse Arak după ce aruncă 
o privire împrejur. Tocmai când vrem şi noi să vă impresionăm, 
ne vine câte una din rablele astea, pe cale să fie retrase din 
circulaţie. 

— Nu te mai plânge atât, îl admonesta Sufa. Vehiculul ăsta 
este foarte bun. 

Suzanne îi aruncă o privire scurtă lui Donald, iar acesta îi 
răspunse ridicând imperceptibil din sprâncene. Femeia se uită 
apoi în jurul ei. O armată de întrebări se înghesuiau în mintea ei 
şi nu ştia cu ce să înceapă. Arak îşi puse palma în centrul mesei 
rotunde şi se aplecă deasupra ei. 

— Palatul de oaspeţi, comandă el, după care, zâmbitor, se 
aşeză comod pe banchetă. 

O clipă mai târziu, peisajul de afară începu să se schimbe, 
într-un gest reflex, Suzanne întinse mâna să se ţină de masă. 
Constată însă că nu era nevoie, deoarece nu exista nici cel mai 
mic efect al inerţiei în deplasare şi nu se auzea nici un sunet, de 
parcă nava stătea pe loc şi decorul era acela care se mişca în 
jurul lor. Se înălţară la circa o sută de metri, după care aparatul 
acceleră în plan orizontal. 

— În curând vă vom învăţa şi pe voi cum să comandati şi să 
folosiţi taxiurile aeriene, spuse Arak. Veţi avea tot timpul să 
exploraţi împrejurimile. 

Dădură din cap cu toţii. Echipa de pe Benthic Explorer era 
copleşită de câte îi era dat să vadă. Traversau centrul unei 
metropole aglomerate, fremătând de oameni în drum spre 
treburile lor, în timp ce mii de alte taxiuri săgetau aerul în toate 
direcţiile. Suzanne găsea că oraşul e un adevărat paradox - de 
exemplu, tehnologia futurista în contrast uimitor cu vegetaţia 
preistorică, amintind de perioada carboniferă de acum trei sute 
de milioane de ani. 

Nu trecu mult şi peisajul înţesat de clădiri cu multe etaje, 
construite din bazalt negru, fu înlocuit cu unul mai aerisit, 
semănând mai degrabă cu o zonă rezidenţială: peluze, copaci, 
piscine. Dispăruse ca prin farmec şi viermuiala de oameni şi de 
taxiuri aeriene, făcând loc unui parc cu plimbăreţi singuratici ori 


în grupuri mici. Mulţi dintre aceştia erau însoţiţi de nişte animale 
ciudate pe care Suzanne le califică în sinea ei drept o 
combinaţie himerică de câine, pisică şi maimuţă. 

Decorul exterior îşi încetinea mişcarea pe măsură ce se 
apropiau de domeniul unui palat somptuos, împrejmuit cu ziduri. 
Clădirea centrală avea o cupolă susţinuta de coloane spiralate, 
negre, în stil doric. În jurul acesteia, pe toată întinderea 
domeniului, numeroase alte clădiri mai mici, de formă ovală, 
construite din acelaşi bazalt negru, lustruit. Printre piscine cu 
apă limpede, grădiniţe cu peluze şi pilcuri de ferigi se strecurau 
alei şerpuite. 

Taxiul zburător îşi opri înaintarea şi cobori vertiginos. O clipă 
mai târziu se deschidea fără nici un zgomot aceeaşi uşă 
misterioasa în flancul vehiculului. 

— Domnişoară doctor Newell, am ajuns la locuinţa dumitale, 
zise Sufa, invitând-o să coboare. Am să te însoțesc, continuă ea, 
ca să mă asigur că nu îţi lipseşte nimic. _ 

Suzanne nu se aşteptase că vor fi despărțiți. li aruncă o 
privire neliniştită lui Donald care ţinuse morţiş, în tot acest timp, 
să rămână toţi împreună. 

— Şi ceilalţi? întrebă ea, încercând să citească ceva în ochii 
căpitanului. Nu-şi dădu seama însă ce ar fi vrut acesta să facă 
într-o atare situaţie. 

— Arak se va îngriji de instalarea lor; fiecare va avea căsuţa 
lui, explică Sufa. 

— Noi am sperat că vom putea sta împreună, se simţi 
Suzanne datoare să obiecteze. 

— Dar fireşte că veţi sta împreună, o linişti Arak. Palatul 
acesta şi împrejurimile sunt destinate numai oaspeţilor. Veţi 
putea lua masa împreună, iar dacă doriţi să dormiţi mai mulţi în 
aceeaşi casă, nu vă opreşte nimeni. 

Suzanne şi Donald îşi încrucişară privirile; acesta din urmă 
înălţă din umeri, lăsând-o să înţeleagă că hotărârea îi aparţine. 
Se ridică de pe bancheta şi cobori din ciudata navă, urmată 
îndeaproape de Sufa. Imediat, farfuria zburătoare se puse în 
mişcare, doar ca să se oprească ceva mai încolo, în faţa unei 
căsuțe alăturate. 

— Haide, o încurajă Sufa, care se oprise văzând că Suzanne 


rămăsese în capătul aleii. Aceasta îşi luă ochii de la taxiul aerian 
şi se grăbi s-o ajungă din urmă pe gazda sa. 

— Te vei reîntâlni cu prietenii dumitale la masă, peste puţin 
timp, o asigură Sufa. Eu nu vreau decât să fiu sigură că ai toate 
condiţiile de confort. În plus, mă gândesc că ţi-ar prinde bine o 
baie răcoritoare în piscină înainte de masă. Mi-aduc aminte că 
asta a fost prima mea dorinţă după ce am trecut prin 
procedurile decontaminării. 

— Deci, ai trecut şi tu prin ce am trecut noi? se întoarse 
Suzanne spre ea, contrariată. 

— Am trecut, zise Sufa; dar asta a fost acum multă, multă 
vreme - de fapt, acum mai multe vieţi. 

— Pardon?! făcu Suzanne, crezând că nu auzise bine acea 
expresie stranie, „acum mai multe vieţi”. 

— Haide, trebuie să-ţi iei locul în primire, spuse Sufa, luând-o 
pe Suzanne de braţ. Întrebările pot să mai aştepte. 

Urcară împreună cele câteva trepte care duceau din alee în 
casă. Suzanne se opri în cadrul uşii, uimită în faţa decorului ce i 
se aşternea în faţa ochilor. În contrast izbitor cu exteriorul negru 
al locuinţei, interiorul era aproape în întregime alb: marmură 
albă, caşmir alb şi o bogăţie de oglinzi - toate amintind de 
dormitorul în care fuseseră găzduiţi la început, însă la un nivel 
de confort mult mai generos. Ca un detaliu suplimentar, o 
piscină azurie se întindea până în afara camerei, alimentată de 
o cascadă ce se revărsa din perete. 

— Nu-ţi place? o întrebă Sufa îngrijorată, căci interpretase 
expresia de surpriză de pe chipul Suzannei ca fiind una de 
nemulţumire. 

— Nu-i vorba dacă-mi place sau nu, îi răspunse ea; sunt de-a 
dreptul copleşită! 

— Nu vrem decât să te simţi cât mai bine, o asigură Sufa. 

— Dar locuinţele celorlalţi cum sunt? Seamănă cât de cât cu 
ce se vede aici? 

— Sunt identice, zise Sufa, ca, de altfel, toate casele 
oaspeţilor noştri. Dar, dacă mai doreşti altceva, te rog să-mi 
spui - sunt convinsă că te putem ajuta. 

Suzanne contemplă patul din mijlocul încăperii, aşezat pe o 
estradă de marmură albă şi acoperit cu un baldachin de jur 


împrejurul căruia atârnau panglici diafane dintr-un material alb, 
transparent. 

— Te rog să-mi spui ce lipseşte, insistă Sufa. 

— Nimic nu lipseşte, o linişti Suzanne. Pur şi simplu îmi taie 
respiraţia. 

— Înseamnă că-ţi place, deci, respiră gazda uşurată. 

— E de-a dreptul fantastic, n-am cwvinte!... 

Suzanne se apropie de un perete şi atinse marmura alba. Era 
lustruită ca oglinda şi emana o căldura ce părea a veni din 
interior. Sufa se îndreptă spre o garnitură mascată de servante 
şi dulapuri care acoperea tot peretele din partea dreaptă: 

— Aici găseşti aparatură video şi audio, schimburi de haine, 
material de lectură în limba ta, un frigider încăpător plin cu 
răcoritoare, articole personale de toaletă pe care le vei 
recunoaşte şi alte lucruri de care ai putea avea nevoie. 

— Şi cum se deschide? se interesă Suzane. 

— Prin comandă vocală, îi explică gazda şi urmă, arătând spre 
una dintre cele două uşi de pe peretele opus: acolo ai obiecte de 
uz personal. 

Suzanne păşi până în dreptul garniturii: 

— Ce trebuie să spun, mai precis? 

— Numeşti obiectul de care ai nevoie şi închei cu o comandă 
mai fermă, de genul „Te rog!” sau „Acum!”. 

— Mâncare, te rog! ordonă Suzanne, uşor jenată. 

Se deschise imediat o anumită uşă în corpul de mobilier, dând 
la iveală un frigider de dimensiuni considerabile, plin cu tot felul 
de ambalaje conţinând băuturi răcoritoare ori alimente solide de 
diverse culori şi consistente. 

Sufa se aplecă şi aruncă o privire înăuntru, cotrobăind printre 
doze şi cutii. 

— Trebuia să-mi închipui, comentă ea, ridicându-se. Deşi eu 
am comandat câteva specialităţi, mă tem că nu ti-au pus decât 
gama obişnuită. Dar nu-i nimic, dacă ai vreo dorinţă specială, îţi 
va fi pe loc îndeplinită de o clonă de serviciu. 

— Ce înseamnă „clonă de serviciu”? se interesă Suzanne, 
tresărind la auzul ciudatului termen. 

— Clonele de serviciu sunt cei care execută toate muncile 
brute în Interterra. 


— Ne-am întâlnit până acum cu vreunul dintre aceştia? 

— Nu încă; preferă compania celor de-o seamă cu ei şi nu 
apar decât atunci când sunt solicitaţi. 

Suzanne dădu din cap. Înţelesese însă cu totul altceva decât 
îşi închipuia Sufa - şi anume, că în societăţile bazate pe 
asuprire, comportamentul şi atitudinile celor oprimaţi erau 
înfăţişate de stăpânii lor într-o lumină care îi scutea pe aceştia 
din urmă de orice sentiment de vinovăţie. 

— Aceste clone de serviciu sunt cu adevărat clone? mai vru să 
ştie Suzanne. 

— Absolut, răspunse Sufa. Sunt clonaţi din timpuri străvechi. 
Îşi au originea în nişte umanoizi primitivi, oarecum înrudiţi cu 
aceia pe care voi, oamenii, îi cunoaşteţi sub numele de 
neanderthalieni. 

— Cum adică „noi, oamenii”? Care e diferenţa dintre noi şi 
voi, în afară de faptul că sunteţi toţi de o frumuseţe ieşită din 
comun? 

— Te rog... imploră Sufa. 

— Ştiu, ştiu, fără întrebări, zise Suzanne. Numai că până şi 
răspunsurile voastre la întrebările cele mai simple nasc un şir de 
alte întrebări. 

— Sunt convinsă că totul vă pare foarte confuz încă, spuse 
Sufa râzând. Aşa cum v-am mai spus, experienţa ne-a învăţat că 
e mai bine să nu grăbim lucrurile în procesul de adaptare la 
lumea noastră. 

— Asta ar însemna ca aţi mai avut şi alţi vizitatori ca noi în 
trecut, trase Suzanne concluzia. 

— Desigur - chiar foarte mulţi, în ultimii zece mii de ani. 

Suzanne rămase literalmente cu gura căscată. 

— Zece mii de ani, ai spus?... 

— Exact. Înainte de asta nu ne interesa deloc cultura voastră. 

— Vrei să spui că... 

— Te rog, o întrerupse Sufa, respirând adânc. Nu mă mai 
întreba nimic deocamdată, decât dacă are legătură cu condiţiile 
de cazare. Insist, zău aşa. 

— Fie, se dădu bătută Suzanne. Aşadar, cum fac să chem o 
clonă de serviciu? 

— Tot aşa, prin viu grai. În Interterra, aproape totul se obţine 


în acest fel. 

— Pur şi simplu, strig: „Clonă de serviciu”? 

— „Clonă de serviciu” sau doar „Serviciu”, îi explică Sufa. 
Apoi, desigur, trebuie să adaugi o comandă care îţi convine, pe 
un ton imperativ. 

— Aş putea încerca acum? 

— De ce nu? 

— Serviciu, vă rog! strigă Suzanne, uitându-se în ochii Sufei. 

Nu se întâmplă nimic, însă. 

— N-ai strigat destul de autoritar, îi explică Sufa. Mai încearcă 
o dată. 

— Serviciu, vă rog! repetă Suzanne, adăugind o porţie 
generoasa de decibeli. 

— Acum e mult mai bine, zise Sufa. Dar nu trebuie să strigi 
aşa de tare; nu volumul contează, ci hotărârea. Umanoizii 
trebuie să ştie fără dubiu că le soliciţi prezenţa. Altminteri, sunt 
programaţi să nu apară, ca să nu devină stânjenitori. 

— Ai folosit cu bună ştiinţă termenul „umanoizi”? întrebă 
Suzanne. 

— Fireşte, zise Sufa. Clonele de serviciu arată foarte 
omeneşte, deşi sunt o combinaţie de elemente androide, piese 
biomecanice confecţionate şi părţi umanoide. Sunt jumătate 
maşini, jumătate organisme vii care îşi poarta singure de grijă şi 
chiar se reproduc. 

Suzanne o privea pe Sufa cu un amestec de groază şi 
perplexitate din care aceasta din urmă nu reţinu decât groaza. 

— Nu-ţi face nici o grijă, spuse gazda pe un ton liniştitor. E 
foarte uşor de tratat cu ei şi sunt extrem de serviabili. Vei vedea 
că sunt nişte creaturi minunate, de fapt. Singurul neajuns, pe 
care l-au moştenit de la strămoşii lor umanoizi, este acela că nu 
pot vorbi; însă de înţeles, te înţeleg perfect. 

Suzane rămăsese nemişcată, holbându-se la Sufa. Nu mai avu 
timp să zică nimic, căci chiar atunci se deschise una din uşile 
care se aflau în faţa şirului de dulapuri, lăsând să pătrundă în 
încăpere o femeie cu forme statuare. Suzanne trebui să 
recunoască în sinea ei că se aşteptase la apariţia grotescă a 
unui robot şi nicidecum la această frumuseţe fascinantă, cu 
trăsături clasice şi păr blond, cu tenul alb, aproape translucid şi 


nişte ochi negri, pătrunzători. Purta o salopetă de mătase 
neagră, cu mâneci lungi. 

— lată un minunat exemplar de clonă de serviciu feminină, 
zise Sufa. Vezi cercelul acela ca o toartă mare, de la urechea ei? 
Toate poartă aşa ceva - n-am înţeles niciodată prea bine de ce, 
dar bănuiesc că e un semn de distincţie ori de apartenenţă. Vei 
mai observa că e foarte atrăgătoare, ca şi exemplarele 
masculine, de altfel. Dar cel mai important lucru pe care-l vei 
constata este solicitudinea ei. Cere-i orice doreşti şi va face tot 
posibilul să te servească, în măsura în care nu-i afectează 
instinctul de conservare. 

Suzanne îşi împlântă privirile în ochii femeii: erau ca doua 
iazuri întunecate. Trăsăturile feţei, de o frumuseţe la fel de 
sculpturală ca ale Sufei, erau însă total inexpresive. 

— Are şi ea un nume? întreba Suzanne. 

— Nici vorbă, chicoti Sufa. Asta chiar că ar complica lucrurile. 
Nu vrem să personalizăm relaţiile noastre cu clonele de serviciu. 
Acesta este şi motivul pentru care nu au fost programate să 
vorbească. 

— Dar spui că face tot ce-i cer? 

— Absolut, întări Sufa. Orice: îţi spală hainele, îţi pregăteşte 
baia, îţi umple frigiderul, îţi face masaj, dacă vrei îţi schimbă şi 
temperatura apei în piscină. Orice nevoie ai. 

— Deocamdată cred că ar fi mai bine să plece, zise Suzanne, 
simțind că o trece un fior la gândul că se află în preajma unei 
fiinţe jumătate om, jumătate maşină. 

— Du-te, te rog! îi ordonă Sufa femeii, care plecă la fel de 
discret precum apăruse. 

— Desigur, data viitoare când vei chema o clonă e foarte 
probabil că va veni altcineva, zise Sufa întorcându-se spre 
Suzanne. Aşa se întâmplă, vine acela care este disponibil. 

Suzanne dădu din cap ca şi când ar fi înţeles; adevărul era 
însă că nu înţelegea mare lucru. 

— Şi de unde vin ei? 

— De sub pământ, răspunse Sufa. 

— Locuiesc în caverne? 

— Bănuiesc, zise vag Sufa. N-am coborât niciodată până acolo 
şi nici nu cunosc pe cineva care s-o fi făcut. Dar gata, destul cu 


clonele de serviciu! Trebuie să ajungem în sala de mese. Dacă 
vrei, poţi să faci repede o baie sau să înoţi în piscină, dar să ştii 
că prea mult timp nu avem. 

Suzanne îşi simţea gâtul uscat; înghiţi în sec. După o atare 
avalanşă de informaţii îi venea greu să ia până şi o decizie 
simplă. Se uită înspre piscină. Apa era acum mai curând verde 
decât azurie şi suprafaţa ei unduitoare părea să o cheme. 

— Poate că ar fi o idee bună să înot puţin, reuşi ea să zică în 
cele din urmă. 

— Excelent. Ai haine curate şi pantofi în şifonier. Eu am să te 
aştept afară - nu de alta, dar simt că ţi-ar face bine câteva 
minute de singurătate, să-ţi mai tragi sufletul. 

— Cred că ai dreptate, recunoscu Suzanne. 


10 


Sala de mese era într-o clădire asemănătoare ca dimensiuni şi 
înfăţişare cu locuinţele, numai că nu avea pat. Şi aici găseai 
aceeaşi deschidere amplă către exterior, care nu avea însă 
vedere spre grădinile întinse cu iarbă şi pâlcuri de ferigă, ci spre 
impunătorul pavilion central. În mijlocul încăperii se afla o masă 
lungă, asemenea celei din ultima cameră a traseului de 
decontaminare. Până şi taburetele ca nişte perne înalte, 
cilindrice, aminteau de camera aceea. 

Toţi membrii grupului sosiră cam în acelaşi timp. Expresia de 
pe chipurile lor trăda însă stări sufleteşti diferite. Richard şi 
Michael refuzau cu încăpățânare orice gând ori presimţire 
sumbră; se simțeau în al nouălea cer, ca doi copii lăsaţi în voie 
în parcul de distracţii al visurilor lor, profitând cu lăcomie de tot 
ce li se oferea. Perry, la rândul său, era impresionat de 
posibilităţile şi înlesnirile acestei lumi, păstrând însă o aparenţă 
mult mai sobră decât cei doi nechibzuiţi. Suzanne era, în 
continuare, mai degrabă confuză decât emoţionată; nu 
renunţase încă pe de-a întregul la ideea că ar fi cu toţii cobaii 
unui experiment de hipnoză colectivă, pe care îl trăia fiecare în 
rezonanţă cu propria fire. Cât despre Donald, acesta făcea nota 
separata de toţi ceilalţi, încrâncenat în convingerea că întreaga 
poveste nu era decât o păcăleală sofisticată care avea să aibă 
un final nefast. 

Conversaţia gravita în jurul a două subiecte: călătoria cu 
farfuria zburătoare şi minunatele condiţii de cazare. Richard şi 
Michael erau cei mai entuziaşti, mai ales după ce aflară că 
servitorul Suzannei fusese o femeie. Richard nu-şi putu abţine o 
aluzie la dorinţele care ar putea fi satisfăcute de o creatură atât 
de docilă. Oripilată, Suzanne îl taxă pe loc, fără echivoc: 

— Încearcă să te porţi ca un reprezentant al unei rase 
civilizate! 

Mâncarea avea ceva în comun cu aceea cu care fuseseră 
trataţi la decontaminare: aceeaşi variaţie ciudată a gustului 


perceput de fiecare dintre ei. Doar prezentarea era alta - mai 
sofisticată şi mai apetisantă, cu feluri de mâncare servite de doi 
bărbaţi foarte arătoşi, îmbrăcaţi în salopete de mătase neagră 
cu mânecă lungă, închise cu fermoar în faţă. Amândoi purtau 
câte un cercel în ureche, de forma unui inel. 

Deodată, Donald trânti zdravăn furculita de aur pe farfuria de 
aur dinaintea sa. Pereţii de marmură amplificară nefiresc 
zăngănitul produs, ceea ce o făcu pe Suzanne să scape la rândul 
ei furculiţa din mână, trădându-şi astfel încordarea. Richard, 
care tocmai povestea cum a sărit el în piscină, rămase cu fraza 
neterminată şi cu gura plină de ceea ce pretindea el că ar fi un 
profiterol de zile mari, iar Michael se înecă cu o înghiţitură de 
plăcintă de cartofi dulci, chipurile. 

— Cum naiba puteţi, măi, să mâncaţi în situaţia asta? urlă 
căpitanul. 

— Care situaţie? bolborosi Richard, atât cât îi permitea 
dumicatul pe care nu apucase să-l înghită. Apoi aruncă o privire 
rapid prin încăpere, crezând că au fost invadaţi, cumva. 

— Care situaţie?! se întoarse Donald spre Richard, îngânându- 
| sarcastic în timp ce clătina din cap, cu o expresie de dispreţ 
suveran. De mult mă chinuie o dilemă, continuă el: scafandrii 
ăştia profesionişti ori sunt proşti de la mama lor şi atunci e de 
înţeles că-şi aleg aşa o meserie, ori presiunea şi gazul inert pe 
care-l respiră le distruge şi bruma de neuroni pe care-i aveau la 
început. 

— Ce pălăria mea vrei să zici cu asta? sări Michael, brusc 
ofensat. 

— Îţi spun imediat ce vreau să zic, îl ţintui Donald cu asprime. 
Uită-te mai bine în jurul tău! Unde mama naibii ne aflăm? Ce 
facem noi aici? Cine sunt oamenii ăştia care umblă îmbrăcaţi de 
parcă s-ar duce la festivitatea de terminare a nu-ştiu-cărui 
colegiu? 

Urmară câteva momente de tăcere adâncă, timp în care toată 
lumea ocolea privirea incendiară a fostului comandant de 
submarine. În sinea lor, recunoşteau că-şi dăduseră toată silinţa 
să ocolească aceste întrebări. 

— Eu ştiu unde suntem, se apără Richard, spărgând tăcerea. 
Suntem în Interterra! 


— Auzi-l, Doamne! făcu Donald, dându-şi ochii peste cap şi 
ridicându-şi braţele într-un gest de descurajare. Aşadar, suntem 
în Interterra, ai? Şi asta explică totul, nu-i aşa? Ei bine, dă-mi 
voie să-ţi spun că nu explica nimic! Nu explică nici unde suntem, 
nici ce facem aici, nici cine sunt oamenii aceştia. lar acum ne-au 
mai şi izolat în locuinţe separate. 

— Au promis că ne vor spune tot ce vrem să ştim, interveni 
Suzanne. Ne-au rugat să avem răbdare... 

— Răbdare! se strâmbă Donald. lţi spun eu ce-i cu noi aici: 
suntem prizonieri, asta e! 

— Ei; şi? făcu Richard. 

Se lăsă din nou liniştea. Michael lăsă furculita din mână, 
ruşinat de reproşurile căpitanului. Richard se întoarse la plăcuta 
îndeletnicire de a-şi savura desertul, înfruntându-l obraznic cu 
privirea pe Donald. Suzanne şi Perry încremeniseră ca simpli 
spectatori, ca de altfel şi cei doi servitori. Printre îmbucături, 
Richard puse problema: 

— Dacă noi suntem prizonieri, aş vrea să văd şi eu cum îi 
tratează oamenii ăştia pe prieteni. Uitaţi-vă şi voi la locul ăsta; 
pe bune, nu-i fantastic? Dacă nu vrei tu să mănânci, nu mânca, 
Fuller! Mie-mi place chestia asta, aşa că du-te şi te plimbă! 

Donald sări de pe scaun cu intenţia de a se repezi la Richard, 
însă Perry reuşi să-i despartă la timp, înainte de a se ajunge la 
pumni. 

— Terminati, voi ăştia! Am ajuns să ne mâncăm între noi? Pe 
de altă parte, aveţi amândoi dreptate: habar n-avem unde 
suntem şi de ce suntem aici, dar totuşi suntem trataţi bine - ba 
chiar prea bine, aş putea spune. 

Perry dădu drumul braţului lui Donald când simţi că muşchii 
acestuia se relaxează şi aruncă o privire în direcţia celor doi 
servitori, întrebându-se dacă îi tulburase întru câtva această 
mica altercaţie. Chipurile lor păstrau însă aceeaşi lipsă de 
expresie pe care o afişaseră de la începutul mesei. În timp ce îşi 
aranja tunica, Donald urmări privirea lui Perry. | 

— Spune dacă n-am dreptate, mormăi el. Aştia şi-au pus 
paznicii să stea cu ochii pe noi şi când mâncăm. 

— Eu nu cred că aşa stau lucrurile, îl contrazise Suzanne; apoi 
adăugă pe un ton ridicat: Servitori, plecaţi, vă rog! 


Fără nici o ezitare, cele două clone dispărură prin una din cele 
trei uşi ale sălii de mese. 

— Gata, s-a rezolvat cu spionii gazdelor, zise Suzanne. 

— A, asta nu înseamnă nimic, se încăpăţână Donald, cu ochii 
roată prin încăpere. Probabil că au microfoane şi camere de 
filmat ascunse peste tot. 

— Hei, ia ascultați, se băga Michael în discuţie, mă tot uit la 
tacâmurile şi la vesela asta şi mă-ntreb: or fi chiar din aur sau e 
doar panaramă? 

— M-am gândit şi eu la asta mai devreme, spuse Suzanne, 
cântărindu-şi furculita în mână. Oricât de surprinzător ar părea, 
eu cred că e din aur. 

— Pe bune? sări Michael, cântărind şi el farfuria şi furculiţa. 
Păi atunci, se cheamă că avem aici o mică avere! 

— În fine, recunosc că până acum am fost trataţi cumsecade, 
le întoarse Donald atenţia asupra subiectului lui preferat. 

— Şi... crezi cumva că s-ar putea schimba ceva? îl întrebă 
Perry. 

— Se poate schimba cu o sută optzeci de grade, cât ai zice 
peşte, zise Donald pocnind din degete. In momentul în care au 
obţinut de la noi ce le trebuie, nu putem şti ce se va întâmplă. 
Suntem la mâna lor, asta e. 

— S-ar putea schimba, dar nu cred că se va întâmplă, îl 
contrazise Suzanne. 

— Cum poţi fi aşa de sigură? 

— Nu pot spune că sunt sigură, admise ea. Dar hai să gândim 
logic: oamenii aceştia, oricine ar fi ei, sunt mult prea avansați ca 
să aibă nevoie de ceva de la noi. Dimpotrivă, eu cred că noi 
suntem cei care avem de învăţat lucruri extraordinare de la ei. 

— Ştiu că am tot evitat subiectul ăsta până acum, interveni 
Perry; dar ia spune, când zici că sunt atât de avansați, ar trebui 
să înţelegem că vorbeşti despre extratereştri? 

Întrebarea îi cufundă din nou pe toţi în muţenie. Nimeni nu 
ştia exact ce să mai creadă, necum ce să mai zică. 

— Adică... Oameni de pe altă planetă, asta vrei să spui? rupse 
Michael tăcerea. 

— Nu ştiu nici eu exact ce ar trebui să înţelegem, reluă 
Suzanne. Dar amintiţi-vă de drumul făcut până aici în farfuria 


zburătoare... Pare a fi o tehnică de levitaţie magnetică, ceva de 
care nici unul dintre noi n-a auzit până acum. În plus, ne-au spus 
că ne aflăm sub fundul oceanului, ceea ce şi mie mi-e încă greu 
să-mi imaginez. Trebuie să vă spun că discontinuitatea 
Mohorocicic este o realitate însă şi până astăzi n-a putut nimeni 
s-o explice. 

Richard îşi flutură mâna într-un gest de neîncredere: 

— Mai lăsaţi-o moartă cu extratereştrii! Doamne Sfinte, păi n- 
aţi văzut cum arătau fetele alea? Măi, frate, eu am văzut o 
groază de filme cu extratereştri, dar nici unul nu arăta ca 
oamenii ăştia!... 

— Mă rog, ar putea să-şi modifice înfăţişarea după placul 
nostru, sugeră Suzanne. 

— Mda, făcu Michael, aşa mă gândeam şi eu mai devreme, că 
visăm, că altminteri n-am putea să vedem nişte oameni aşa 
frumoşi... 

— Ei, vezi? Uite d-aia nu mă sinchisesc eu, sări Richard; 
pentru mine nu contează decât ce e-n mintea mea şi, dacă eu 
cred că-s grozavi, sunt grozavi şi cu asta basta! 

— Rămâne pe primul plan chestiunea mobilului lor, zise 
Donald. Noi nu am ajuns aici întâmplător - e clar că puţul acela 
ne-a supt, literalmente. E clar că vor ei ceva de la noi, altfel am 
fi fost morţi până acum. 

— Cred că ai dreptate, am fost aduşi aici cu intenţie, îl susţinu 
Suzanne. Sufa mi-a mai strecurat câte ceva - de exemplu, mi-a 
confirmat că am fost supuşi la proceduri de decontaminare. 

— Dar de ce să ne fi decontaminat? se miră Perry. 

— Asta nu mi-a spus; dar a mai lăsat să-i scape că au mai 
avut şi alţi vizitatori ca noi în trecut. 

— Ei, asta-i chiar interesant, se învioră Donald. Şi? Ţi-a spus 
ce s-a întâmplat cu ei? 

— Nu, asta nu mi-a spus. 

— Fraţilor, n-aveţi decât să vă daţi voi de ceasul morții, le zise 
Richard dispreţuitor, după care îşi lăsă capul pe spate, urlând în 
gura mare: Clonelor, la ordin! 

Apărură îndată doi umanoizi, un bărbat şi o femeie. Richard 
ochi femeia şi aruncă o privire conspirativă în direcţia lui 
Michael. 


— Ce-avem noi aici?! exclamă el în şoaptă, cu un entuziasm 
nestăvilit. 

— Richard, îl apostrofă Suzanne, promite că nu vei face nimic 
care să pună grupul nostru într-o lumină proastă ori, mai rău, să 
ne atragă necazuri! 

— Dar cine eşti tu, maică-mea? îi replică el în doi peri. Apoi, 
către clona feminină: Ce-ar fi să-mi mai aduci nişte desert, 
drăguță? 

— Da, da şi mie! i se alătură Michael, bătând cu furculiţa în 
farfuria de aur. 

Donald dădu să se ridice, însă Perry îl opri: 

— Lasă, fără violenţă; n-are nici un rost... 

Richard îi aruncă un rânjet provocator lui Donald, savurând 
furia şi frustrarea acestuia. 

Fondul muzical în surdină care inundase încăperea în tot 
acest răstimp fu întrerupt de un semnal plăcut ce anunţă 
apariţia vioaie a lui Arak. Acesta purta veşmintele obişnuite, la 
care adăugase un mic detaliu: o panglică de catifea albastră în 
jurul gâtului, legată cu o fundă simplă - se asorta de minune cu 
culoarea ochilor săi, de altfel. 

— Salut, prieteni, le zise el plin de exuberanţă. Sper că masa 
a fost pe gustul vostru. 

— Grozavă, îi răspunse Richard. Dar din ce-s făcute toate 
astea? Nu de alta, dar n-arată deloc a fi ce crezi că e după ce-o 
guşti. 

— In cea mai mare parte, e vorba de proteine şi carbohidrați 
vegetali extraşi din plancton, explică Arak. Aşadar, continua el 
frecându-şi bucuros mâinile, v-aţi mai gândit la petrecerea de 
care v-am pomenit mai devreme? Nici n-aveţi idee câţi oameni 
din Saranta se bucură de sosirea voastră în oraşul nostru. Am 
fost nevoiţi să limităm accesul, până la urmă. Ştiţi, nu ajung 
foarte mulţi vizitatori din lumea voastră în oraşul nostru - în 
orice caz, mult mai puţini decât în Atlantida, spre est, ori în 
Barsama, la vest. Toată lumea arde de nerăbdare să vă 
cunoască. Ei şi aici se pune întrebarea-cheie: aveţi plăcerea să 
veniţi la pavilionul central sau sunteţi prea obosiţi în urma 
decontaminării? 

— Unde-i pavilionul? se interesă Michael. 


— Uite, acolo, întinse Arak braţul către capătul deschis al 
încăperii. Serbarea se va ţine chiar aici, la pavilionul de pe 
domeniul palatului de oaspeţi. Este foarte convenabil - de fapt, 
putem merge pe jos, nu sunt decât vreo sută de metri până 
acolo. Ce spuneţi? 

— Pe mine pune-mă pe listă, se grăbi Richard. Eu nu ratez nici 
o sindrofie. 

— Nici eu, i se alătură Michael. 

— Splendid! exclamă Arak. Şi ceilalţi? 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. În cele din urmă, Perry îşi 
drese glasul şi zise: 

— Arak, drept să-ţi spun, suntem puţin nervoși. 

— Eu aş folosi un cuvânt mai tare, supralicita Donald. Zău 
aşa, înainte de a ne hotări ce să facem, am vrea să ştim şi noi 
cine sunteţi şi unde ne aflăm. Ne-am dat seama că prezenţa 
noastră aici nu e deloc întâmplătoare. Ca să nu ne mai dăm 
după deget, ştim că am fost, pur şi simplu, răpiți. 

— Vă înţeleg foarte bine şi îngrijorarea şi curiozitatea, 
răspunse Arak întinzând mâinile cu palmele în sus, într-un gest 
conciliant. Totuşi, vă rog să aveţi încredere în experienţa mea, 
cel puţin pentru seara aceasta. Am mai primit oaspeţi din lumea 
voastră, e drept că nu foarte mulţi şi niciodată un grup aşa de 
numeros, dar suficienţi ca să ştiu ce e spre binele vostru. Mâine 
vă voi răspunde la toate întrebările. 

— Dar de ce să mai aşteptăm? insistă Donald. De ce nu ne 
spui acum? 

— Nici nu vă daţi seama cât de mult v-au solicitat procedurile 
de decontaminare. 

— Măcar ne poţi spune cât au durat procedurile astea? profită 
Suzanne de ocazie ca să mai smulgă un răspuns. 

— Ceva mai mult de o lună, în timpul vostru. 

— Adică, am dormit o lună de zile?! făcu Michael, perplex. 

— In principiu, da, zise Arak; ceea ce este stresant atât pentru 
creier, cât şi pentru restul organismului. Mâine vă veţi confrunta 
cu o nouă ploaie de informaţii surprinzătoare, pe care am aflat 
din experienţă că oaspeţii noştri le asimilează mai bine dacă 
sunt odihniţi. Chiar şi o singură noapte de odihnă este un câştig 
foarte important. De aceea, vă rog să vă relaxaţi în seara 


aceasta, fie aici, împreuna, fie, dacă preferaţi, singuri în 
camerele voastre, dar cel mai bine ar fi să veniţi la petrecerea 
dată în cinstea sosirii voastre. 

Perry îl scrută cu atenţie pe Arak, ai cărui ochi albaştri îi 
susţinură privirea emanând o sinceritate pe care n-o putea 
nega. 

— Fie, zise el; oricum, nu cred că pot să dorm deocamdată, 
aşa că o să vin, dar mâine am să-ţi aduc aminte de promisiunea 
făcută. 

— Mi se pare corect, consimţi Arak; apoi, către Suzanne: 
domnişoară doctor Newell, care este alegerea dumneavoastră? 

— Vin şi eu, spuse ea. 

— Minunat, se bucură Arak. Şi dumneata, domnule Fuller, 
cum hotărăşti? 

— Eu rămân. În împrejurările date, îmi vine greu să cred că m- 
aş putea simţi bine la o petrecere. 

— Prea bine, zise Arak, frecându-şi bucuros mâinile. Mă bucur 
ca ne onoraţi în majoritate. Ar fi fost o dezamăgire pentru mulţi 
dacă m-aş fi întors singur. Domnule Fuller, îţi înţeleg şi îţi 
respect sentimentele. Îţi doresc odihnă plăcută. Dacă ai nevoie 
de ceva, clonele îţi stau la dispoziţie. 

Donald dădu din cap morocănos. 

— Să mergem atunci, îi invită Arak pe ceilalţi, arătând spre 
ieşirea cea mare din capătul sufrageriei. 

— Ni se dă şi ceva de mâncare la cheful ăsta? întrebă Richard. 

— Fireşte, îl linişti Arak, cele mai alese bunătăţi pe care le poţi 
găsi în Saranta! 

— Ei, atunci renunţ la suplimentul de desert, zise scafandrul 
aruncând lingura pe masă, după care se ridică în picioare şi 
trase un râgâit zdravăn. 

Suzanne îi aruncă o privire ucigătoare: 

— Richard, ai puţin respect măcar pentru ceilalţi, dacă pentru 
tine nu ai, şuieră ea. 

— Dar ce-am făcut? se eschivă marinarul cu un zâmbet 
nevinovat. Doar n-am tras nici un pârţ în compania asta de 
simandicoşi, nu? 

Arak râse cu poftă. 

— Richard, tu ai să fii senzaţia serii, zise el. Eşti de un 


primitivism încântător! 

— Faci mişto de mine? se încruntă marinarul. 

— Nicidecum, îl linişti Arak. Vei fi la mare preţ, te asigur! 
Aşadar, să mergem să facem onorurile casei! îi îndemnă el cu 
un gest larg, luând-o înainte spre ieşire. 

— Vineee! făcu Richard ridicând degetul mare în direcţia lui 
Michael, în semn de triumf. La fel de exuberant, acesta din urma 
îi răspunse cu un gest similar, strigând în gura mare: 

— Să vină distracţia! 

Cei doi scafandri profesionişti îl urmară îndeaproape pe Arak. 
Suzanne îi aruncă o privire întrebătoare lui Perry care ridică din 
umeri, oarecum încurcat: 

— Mi se pare cea mai mare trăsnaie să mergi la o petrecere în 
situaţia noastră; pe de altă parte, sunt de părere că, dacă tot 
ne-am înhămat la căruţă, nu ne rămâne altceva mai bun de 
făcut decât s-o tragem cu graţie... Donald, eşti sigur că vrei să 
rămâi? 

— Foarte sigur, răspunse acesta morocănos. Dar dacă voi doi 
vreţi să fraternizaţi, n-aveţi decât. 

— Eu merg în speranţa că mai pot afla câte ceva, nicidecum 
ca să fraternizez, cum zici tu, îl taxă Suzanne, ofensată. 

— Hai odată! o strigă Perry, care ajunsese la ieşire. 

— Ne vedem mai târziu, îi zise Suzanne căpitanului şi se grăbi 
să-i ajungă din urmă pe ceilalţi, care traversau deja peluza. 

Donald rămase să rumege spusele lui Arak, în care simţea că 
nu poate avea încredere totuşi. Nu de alta, dar i se părea din 
cale afară de mieros, iar tot acest exces de ospitalitate nu-i 
inspira decât bănuiala unei capcane, într-un fel sau altul. Nu 
putea renunţa în ruptul capului la gândul că amabilitatea 
debordantă a gazdelor nu avea alt scop decât acela de a le slăbi 
vigilenţa. 

Fostul ofiţer de marină se întoarse să privească prin portalul 
de la celălalt capăt al sufrageriei. Grupul petrecăreţilor era la 
jumătatea drumului care îi despărţea de marele pavilion. Donald 
se răsuci la loc şi rămase cu ochii la cei doi servitori clone care 
stăteau în picioare lângă perete, neclintiţi, înfăţişarea lor era 
atât de omenească, încât îi venea greu să creadă că erau, cum 
spusese Arak, pe jumătate roboţi. Poate că şi asta nu era decât 


încă o minciună, gândi căpitanul. 

— Servitor, mai vreau de băut, comandă el. 

Clona feminină luă carafa de pe bufet şi se îndreptă spre 
masă. Avea părul roşcat şi tenul de o paloare translucidă. Se 
apleca din mijloc să-i umple pocalul lui Donald când acesta, pe 
neaşteptate, o apucă strâns de încheietura mâinii. Degetele lui 
înregistrară din prima clipă răceala pielii ei. Femeia nu tresări şi 
nu răspunse în nici un fel, ci turnă mai departe băutura din 
carafă. Donald îşi înteţi strânsoarea, ca să provoace o reacţie 
oarecare. După ce umplu cupa însă, ea se îndreptă din mijloc şi 
îndepărta carafa, antrenând în mişcare mâna încleştată a lui 
Donald. Acesta rămase perplex, constatând forţa cu totul ieşită 
din comun a femeii. Îşi lăsă capul pe spate, privind ţintă în ochii 
ei. Cu o totală lipsă de expresie, ea îi susţinu privirea, fără să 
încerce să se elibereze din strânsoare. În cele din urmă 
căpitanul îşi retrase mâna, înfrânt. 

— Cum te cheamă? o întrebă el, însă nu obţinu nici un 
răspuns. 

Nu observa la ea nici un semn de viaţă, în afara respirației 
regulate. Nici măcar nu clipea. 

— Îţi ordon să vorbeşti! insistă Donald. 

Nu avu succes nici de data asta. Se uită spre bărbatul care nu 
se clintise din locul lui, însă nici acesta nu dădea semne că ar fi 
dispus să comunice. 

— Cum se face că numai voi munciţi, iar ceilalţi nu fac nimic? 
mai încercă Donald să-i ispitească. 

Văzând că nici de data aceasta nu scoate o vorbă de la ei, le 
ordonă să plece. Clonele ieşiră ascultătoare pe aceeaşi uşă prin 
care veniseră. Rămas singur, Donald se ridică de la locul său, se 
îndreptă spre uşa cu pricina şi o deschise. Nu văzu decât o scară 
coborând în întuneric. Închise uşa la loc, traversă sufrageria şi 
se opri sub portal, contemplând priveliştea. 

Lumina de afară, atât de puternică până mai adineauri, 
slăbise în intensitate, imitând fidel un asfinţit natural. Îi văzu pe 
Arak şi suita lui, care nu mai aveau mult până să ajungă la 
pavilionul central. Clătină gânditor din cap, întrebându-se încă o 
dată dacă nu cumva trăia un vis. Totul era, în mintea lui, un 
amestec sâcâitor de bizar şi concret. Îşi simţea aievea braţele, 


faţa, constatând contrariat acuitatea tuturor senzaţiilor tactile. 

Donald Fuller trase adânc aer în piept. Intuiţia îi spunea că se 
află în faţa celei mai grele şi mai importante misiuni din cariera 
sa. Nu-i rămânea decât să-şi cheme în ajutor îndelunga sa 
experienţă şi rodul antrenamentelor speciale - mai cu seamă 
acele antrenamente pentru cazul în care ajungi prizonier de 
război. 


11 


Richard şi Michael simțeau, ca să folosim limbajul colorat, că 
fac pe ei de frică - însă legea lor nescrisă era să nu recunoască 
niciodată o aşa ruşine. Întocmai ca atunci când se aflau în cine 
ştie ce primejdie în timpul vreunei scufundări, ei se simțeau 
datori să afişeze o bravadă exagerată, menită a le ascunde 
frica. 

— Crezi că la cheful ăsta o să vină şi fetele alea de le văzurăm 
mai devreme? aruncă Richard către Michael, în timp ce mergeau 
la câţiva paşi în urma alaiului, îndreptându-se către pavilionul în 
care avea loc petrecerea. 

— Păi, n-avem decât să sperăm! veni răspunsul lui Michael. 

Mai făcură câţiva paşi în tăcere. Le ajungeau la urechi frânturi 
din conversaţia lui Arak, Perry şi Suzanne, însă nu se sinchiseau 
câtuşi de puţin de discuţia lor. 

— Tu chiar crezi că am dormit o lună şi mai bine? îl întrebă 
Michael pe Richard. 

— la ascultă, doar n-ai de gând să te înmoi, îl luă Richard la 
rost. 

— Nu, măi, întrebam şi eu... 

Pentru Michael somnul nu era chiar o binecuvântare, căci încă 
de mic copil îi fusese plin de coşmaruri. De câte ori adormea, ÎI 
trezea scandalul făcut de taică-său care se întorcea beat şi o 
bătea pe mama lui, iar când încerca şi el să intervină avea parte 
de acelaşi tratament dureros. În cele din urmă, noţiunea de 
somn ajunsese să se suprapună, în mintea lui, cu aceste 
episoade nefericite. De aceea, ideea că ar fi putut dormi o lună 
încheiată îl făcea pe Michael să intre în panică. 

— Alo, e cineva acasă?... 

Era vocea lui Richard, care îşi luase colegul la o serie 
sănătoasă de palme peste faţă. Trezit brusc din sumbrele 
aduceri-aminte, Michael îl plesni peste mâini, iritat: 

— Termină, tâmpitule! 

— Măi, bagă-ţi bine-n cap, pe noi ne doare-n cot de toată 


panarama asta, auzi tu? E clar că se întâmplă daravele 
puturoase p-acilea, da’ pe noi ne doare-n şapcă, da? Noi 
mergem să ne distrăm, nu ca fătălăul ăla de Fuller, da? Păi mie 
mi-ajunge să-l aud vorbind şi m-apucă fericirea că ne-au dat 
afară din Marina lor împuţită. Altfel, am fi înghiţit şi acum ordine 
de la indivizi de teapa lui, ia gândeşte-te! 

— Păi, sigur că mergem să ne distrăm, se învioră Michael. 
Doar că mă gândeam şi eu, vezi tu... e cam nasol să ştii c-ai tras 
pe linia moartă atâta vreme... 

— Gata, nu te mai gândi, că te faci legumă de-a binelea, i-o 
tăie Richard. 

— Bine, am terminat, încheie Michael. 

Auziră chiar atunci glasul Suzannei, care îi îndemna să se 
grăbească şi văzură că tot restul grupului se oprise să îi aştepte. 
Richard nu rată ocazia să-şi verse năduful: 

— Uite, colac peste pupăză, mai trebuie s-o suportăm şi pe 
coana cloşcă... 

Grupul se reuni în faţa treptelor ce duceau la intrarea în 
marele pavilion. 

— E totul în regulă? îi întreba Suzanne pe scufundători. 

— Roz bombon, o asigură Richard, reuşind chiar să-şi stoarcă 
un zâmbet. 

— Arak tocmai ne-a spus ceva care s-ar putea să vă 
intereseze şi pe voi. Cred că aţi observat cum se întuneca, exact 
ca atunci când apune soarele. 

— Da, am observat, răspunse Richard morocănos. 

— Aşadar şi aici există zi şi noapte; şi am mai aflat că sursa 
luminii este bioluminiscenţă. 

Amândoi scafandrii ridicară ochii. 

— Se văd stele, remarcă Michael. 

— Acelea sunt, de fapt, concentrări relativ mici de 
bioluminiscenţă, îl lămuri Arak. Am vrut să reconstituim lumea 
aşa cum o cunoşteam - continua el - ceea ce, desigur, include şi 
ciclul circadian. Spre deosebire de lumea voastră însă, aici zilele 
şi nopţile sunt mai lungi şi sunt egale pe tot parcursul anului, 
care este şi el mai lung decât la voi. 

— Prin urmare, voi aţi trăit în lumea de afară înainte să vă 
mutaţi aici, dedesubt, trase Suzanne concluzia. 


— Perfect adevărat, confirmă Arak. 

— Şi când s-a petrecut mutarea? continuă ea să-l descoase. 

Arak râse şi ridică mâinile, ca într-un gest de apărare. 

— Să nu ne lăsăm duşi de valul curiozităţii, spuse el. Am 
hotărât că mâine este ziua întrebărilor, vă mai amintiţi? 

— Incă una şi gata, interveni Perry. E o întrebare simplă, te 
asigur. Care sunt sursele voastre de energie, aici? 

Arak lăsă să-i scape un oftat de exasperare. 

— E ultima întrebare, promit - cel puţin, pentru seara asta. 

— Eşti om de cuvânt? îl tachina Arak. 

— Fără-ndoială, îl asigură Perry. 

— Avem două surse principale de energie, începu gazda să 
explice. Prima este energia geotermală, pe care o extragem din 
miezul Pământului. Aici se pune însă problema de a elimina 
excesul de căldură, ceea ce facem prin două metode: una, 
eliberăm magma sub presiune în zone pe care voi le numiţi 
lanţuri muntoase suboceanice, iar a doua, recurgem la răcirea 
cu apă de mare recirculată. Pentru asta e nevoie de mari 
cantităţi de apă, ceea ce ne convine de minune, pentru ca avem 
şi ocazia de a filtra planctonul. Neajunsul este că prin procesul 
acesta se încălzeşte apa oceanului şi se creează curenţi 
submarini, dar voi v-aţi obişnuit de mult cu ei - în special cu 
acela căruia îi spuneţi Curentul Golfului. Al doilea procedeu prin 
care obţinem energie este fuziunea. Mai precis, separăm 
oxigenul şi hidrogenul din apă - pe primul îl respirăm, iar pe 
acesta din urmă îl fuzionăm. Vom discuta despre toate astea 
mai pe larg mâine; în seara asta însă, vreau să faceţi noi 
cunoştinţe şi, mai ales, să vă simţiţi cât mai bine. 

— Gând la gând cu bucurie, zise Richard. Dar, ia spune, e rost 
de ceva udătură sau e o petrecere uscată? 

— Mărturisesc că nu înţeleg expresiile acestea, se scuză Arak. 

— E vorba de băuturi alcoolice, îi explică Richard. Aveţi 
oarece material din ăsta la îndemână? 

— A, bineînţeles, îl asigură Arak. Avem vin, bere şi o tărie 
specială căreia îi spunem „cristal”. Vinul şi berea seamănă cu 
ale voastre, dar „cristalul” e altceva - şi vă sfătuiesc să-l 
consumati cu prudenţă până când vă obişnuiţi cu el. 

— Nici o grijă, bătrâne, se avântă Richard; eu şi Michael 


suntem meseriaşi vechi la chestiuni de-astea. 

— Gata, hai la chef! sări Michael nerăbdător. 

Au trebuit să-i împingă de la spate pe Suzanne şi Perry, care 
rămăseseră încremeniţi în urma explicaţiilor date de Arak. Mai 
cu seamă Suzanne, de fapt, căci primise două dezlegări cu totul 
neaşteptate la tainele  oceanografiei şi anume: vulcanii 
submarini şi curenţii oceanici, în special Curentul Golfului. 
Acestea erau două dintre enigmele lumii ştiinţifice. 

Alaiul, condus de Arak, urcă treptele. Când treceau printre 
două dintre coloanele masive ce susțineau impresionanta 
cupola, Suzanne surprinse expresia de nerăbdare exploziva de 
pe chipul lui Richard. „Cine ştie ce-ar mai putea face împieliţatul 
la băutura”, se gândea ea cu îngrijorare. 

— Vezi, sa nu-ţi dai în petic cumva, încercă femeia să-l 
tempereze. 

Richard o măsură cu o privire încărcată de dispreţ. 

— Să ştii că nu glumesc, Richard, insistă Suzanne. Nu ştim la 
ce ne mai putem aştepta şi nu vrem să dăm peste necazuri şi 
mai mari decât cel în care ne aflăm, oricum. Dacă e musai să 
bei, măcar fă-o cu măsură. 

— Mai du-te şi te plimbă, o afurisi Richard cu obrăznicie, apoi 
grăbi pasul şi îl ajunse din urmă pe Arak chiar în momentul când 
se deschideau două uşi masive de bronz. 

Oaspeţii fură întâmpinați de murmurul înăbuşit al unei 
mulţimi de glasuri ricoşând între pereţii de marmură ai uriaşului 
pavilion. Se găseau pe un balcon circular străjuit de o 
balustradă. Merseră până în capul unei scări ample, de unde 
putură contempla sala imensă de bal, cu un bazin de apă în 
mijloc, iluminat astfel încât să pară un uriaş giuvaier din piatră 
acvamarin. Bazinul era înconjurat de un brâu de piatră lat de 
circa trei metri şi nu mai înalt de două palme. De jur împrejurul 
sălii, numeroase scări de marmură urcau spre balconul de 
deasupra. Sala era înţesată de lume. 

— Măiculiţă, asta da, petrecere! exclamă Richard, cu ochii 
holbaţi. Păi, aici sunt cel puţin o mie de oameni! 

— Ar fi fost de zece ori pe-atât dacă am fi avut loc, spuse 
Arak. 

Toată lumea purta aceleaşi costume simple de mătase albă, 


cu excepţia celor câtorva servitori-clone, îmbrăcaţi în salopetele 
lor negre. Aceştia se plimbau printre oameni, ducând în mână 
tăvi încărcate cu mâncare şi cupe de aur. Fiecare invitat purta la 
gât o fundă de catifea, întocmai ca Arak: aceeaşi mărime, 
aceeaşi legătură, aceeaşi formă - doar culorile erau diferite. Şi, 
bineînţeles, toate femeile erau de o frumuseţe răpitoare, iar 
bărbaţii cum nu se poate mai bine făcuţi şi chipeşi. 

Vestea sosirii oaspeţilor străini se răspândi ca focul într-o 
pădure uscată. Un val de tăcere rupse frazele la mijloc, înghițind 
zumzetul conversaţiilor împletite şi toate capetele se înclinară 
pe spate, ca un lan unduind în bătaia vântului. O mulţime mută, 
încremenită în aşteptare, la picioarele nou-veniţilor. O privelişte 
impresionanta, într-adevăr. 

Arak ridica braţele deasupra capului, ţinând palmele 
îndreptate spre public: 

— Salutări tuturor! Am marea plăcere să vă anunţ că toţi 
oaspeţii noştri, cu o singură excepţie, ne onorează cu distinsa 
lor prezenţă la sărbătorirea sosirii lor în Saranta. 

Scurta prezentare fu întâmpinată cu urale ce izbucniră din 
toate piepturile şi cu mâini ridicate în acelaşi gest de salut pe 
care-l făcuse Arak, cu numai câteva clipe înainte. 

— Veniţi! îşi invită interterranul oaspeţii, coborând treptele 
mari de marmură. 

Richard şi Michael ţopăiau nerăbdători, urmaţi de Suzanne şi 
Perry, mult mai rezervaţi. 

— Nu se poate, e fantastic! şopti Richard, fremătând. Fii atent 
la splendoarea asta de fetiţe! Parc-am fi la o expoziţie de toalete 
de noapte, nu alta! 

— Oricare din ele ar putea lua premiu-ntâi, îl completă 
Michael. 

— E greu să-ţi păstrezi cumpătul, şopti Suzanne în urechea lui 
Perry. Mă simt ca într-o superproducţie cinematografică din anii 
'50, gen Cecil B. De Miile. 

— Înţeleg ce spui, răspunse Perry. Mă face şi pe mine să simt 
cam ce înseamnă să fii în pielea unei vedete. Văd că oamenii 
ăştia se bucură de-adevăratelea că ne văd. Şi uite ce tineri sunt 
toţi! Majoritatea arată sub douăzeci şi cinci de ani! 

— Aşa-i, dar sunt şi foarte mulţi copii - văd câţiva care nu pot 


să aibă mai mult de trei-patru anişori. 

— Foarte puţini maturi şi bătrâni, într-adevăr, întări Perry. 

Mulțimea se retrăsese ca să le facă loc, însă de îndată ce 
coborâră treptele se îmbulziră care mai de care, cu braţele 
ridicate şi palmele întinse în faţă. Instinctiv, Suzanne şi Perry se 
dădură înapoi câţiva paşi, în ciuda căldurii evidente cu care erau 
întâmpinați. Richard şi Michael, dimpotrivă, se lăsară cu totul în 
voia gazdelor şi repede pricepură că toată lumea căuta să le 
atingă palmele - salutul cu care Arak o întâmpinase pe Suzanne 
în loggia de la capătul traseului de decontaminare. Scafandrii 
fură bucuroşi să le facă pe plac. 

— Vă iubesc pe toţi! strigă Richard exuberant, alegând totuşi 
să atingă mai degrabă palmele frumoaselor tinere decât pe cele 
ale bărbaţilor. Intr-un entuziasm debordant, chiar le sărută pe 
câteva dintre ele - ceea ce avu drept rezultat o schimbare 
bruscă în atitudinea mulţimii. 

Speriate, femeile îşi pipăiră buzele, apoi îşi priviră degetele, 
ca şi când s-ar fi aşteptat să vadă sânge. Hotărât lucru, sărutul 
nu făcea parte din panoplia ritualurilor de apropiere între 
interterrani. Richard îi aruncă o privire vinovata lui Michael, 
speriat şi el de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. 

— N-am putut să mă abţin, se scuză Richard, încurcat. 

Cele trei femei care primiseră botezul sărutului se uitară 
uimite una la alta şi izbucniră în râs, după care se aruncară 
asupra lui Richard toate deodată, să-i întoarcă gestul. Mulțimea 
îi aclamă încântată şi cei doi fură înconjurați din nou, mai abitir 
ca la început. După câteva încercări stângace de a-i săruta, cele 
trei femei se retraseră cu graţie, să le facă loc şi altora. Un 
zâmbet şiret încreţi obrazul lui Richard. 

— Cred că va trebui să le învăţăm câte ceva pe puicuţele 
astea, zise el cu un rânjet de plăcută anticipare. Incidentul îl 
încuraja să-şi pună în aplicare mai serios talentele 
demonstrative. 

Văzându-şi prietenul la lucru, Michael se grăbi să-l ajute. Fură 
însă curând întrerupţi de o clonă de serviciu care, la sugestia lui 
Arak, le oferi de băut. 

Rezerva pe care o afişaseră Suzane şi Perry începea să se 
topească în faţa atâtor irezistibile manifestări de simpatie. 


Înconjuraţi de figuri pe cât de frumoase, pe atât de prietenoase, 
atingeau în stânga şi-n dreapta palmele care se întindeau spre 
ei. Erau şi mulţi copii dintre cei pe care îi văzuseră la început şi 
Suzanne, impresionată de inteligenţa şi de engleza fără cusur a 
unei fetiţe, nu se putu abţine să n-o întrebe câţi ani are. 

— Dar tu câţi ani ai? îi întoarse copila întrebarea, fără să-i dea 
răspuns. 

Suzanne dădu să-i răspundă, când fu întreruptă de un bărbat 
care ar fi putut foarte bine să joace rolul unui zeu grec într-un 
film al lui Cecil B. de Miile. Bărbatul o întrebă dacă locuieşte 
împreună cu altcineva. Nu avu timp să răspundă nici la această 
întrebare care, ce-i drept, i se păru cam ciudată, că un altul, 
ceva mai în vârstă, dar cu nimic mai puţin arătos, o rugă să-i 
spună dacă îşi cunoaşte părinţii. 

— Daţi-mi voie o clipă, interveni Arak, strecurându-se între 
Suzanne şi admiratorii ei. După cum ştiţi, le-am cerut oaspeţilor 
noştri să-şi amâne curiozitatea până mâine. Ei bine, cinstit este 
să procedăm şi noi la fel şi să dedicăm această seară 
minunatului eveniment pe care îl trăieşte Saranta. Aşadar, să ne 
bucurăm! 

— Hei, Arak! îl strigă Richard din mijlocul unui grup de 
admiratori, ridicând o cupă de aur deasupra capului. Asta-i 
„cristalul” de care vorbeai? 

— Exact, îi strigă Arak la rândul său, ca să acopere zarva. 

— E fantastic! Îmi place de nu mai pot, urlă Richard. 

— Mă bucur, îi răspunse interterranul. 

— Încă ceva, continuă Richard: Voi n-aveţi oarece muzică pe- 
aici? Nu de alta, dar ce chef e ăla fără muzică? 

— Chiar aşa! îl susţinu Michael, prompt. 

— Servitori, muzică! tună glasul lui Arak. 

Câteva clipe mai târziu o melodie în surdină le mângâie 
urechile, strecurându-se miraculos prin larma care domina 
uriaşa sală. Aducea îndeaproape cu ceea ce auziseră în camera 
de primire de la secţia de decontaminare. Michael lăsă să-i 
scape un hohot dispreţuitor. 

— Nu vrem muzică de lift, strigă Richard în direcţia lui Arak. 
Vrem ceva mai ritmat şi cu başi, ceva pe care să poţi dansa! 

Arak lansă o altă comandă către clone şi curând muzica fu 


schimbată. Cei doi scafandri schimbară priviri uimite: ce-i drept, 
erau şi başi, era şi ritm, dar nu semăna cu nici un fel de muzică 
din câte auziseră ei până atunci. 

— Ce naiba mai e şi-asta? făcu Michael, aplecându-şi urechea 
să audă mai bine. 

— Habar n-am, zise Richard. 

Îşi ţinea ochii închişi, unduindu-şi gâtul în pas cu muzica. Apoi 
făcu câţiva paşi clătinaţi, ondulându-şi şoldurile. Mişcările 
caraghioase stârniră chicoteli din partea fetelor pe care le 
adunase în jurul lui. 

— Vă place, ai? le îmbie Richard, iar femeile dădură vesele din 
cap. 

Spre uimirea celor din jur, vajnicul scafandru duse cupa de 
aur la gură şi o dădu peste cap dintr-o dată; apoi o puse jos pe 
podea, o înşfăcă pe prima femeie care-i căzu la îndemână şi îşi 
făcu loc prin mulţime către platforma ridicată ce înconjura 
bazinul din mijlocul sălii, în râsetele admiratorilor care se 
retrăgeau din calea lor, să le facă loc. Odată ajuns la brâul de 
piatră, Richard se urcă pe el dintr-o săritură, trăgând femeia 
după el. Se întoarse cu faţa spre ea şi, pentru o clipă, i se tăie 
răsuflarea. Frumuseţea care îi caracteriza pe toţi interterranii nu 
mai era o noutate pentru el, însă femeia aceasta i se părea că 
străluceşte chiar şi printre ei. 

— Eşti uluitoare, o complimentă el într-o şoaptă uşor 
împleticită. 

— Mulţumesc, zise ea. Şi tu eşti foarte chipeş. 

— Găseşti? făcu Richard, plăcut surprins. 

— Mai eşti şi foarte amuzant, adăugă femeia. 

— Mă bucur, bâigui el clătinându-se pe picioare. 

Preţ de o clipă vederea i se tulbură, iar imaginea frumoasei 
femei se estompă înaintea ochilor săi. 

— Nu te simţi bine? îl întrebă ea, sesizând schimbarea. 

— Ba da, n-am nimic, o asigură marinarul, simțind nişte 
furnicături în vârful degetelor. Cristalul ăsta e trăsnet, nu alta! 

— E băutura mea preferată, zise femeia. 

— Ei, atunci e şi a mea, se solidariza Richard. la ascultă, vrei 
să te-nvâăţ să dansezi? 

— Ce înseamnă asta, mai precis? se interesă ea. 


— Aşa, cum făceam eu mai înainte, numai că acum o facem 
împreună. 

Richard închise ochii şi repetă piruetele pe care le făcuse 
câteva minute mai devreme, dar nu trecu nici o secundă că 
trebui să-i deschidă la loc şi să-şi recapete echilibrul. Şi de data 
aceasta, mulţimea îl răsplăti cu urale şi aplauze la scenă 
deschisă, cerându-i să mai facă. Întorcându-se cu faţa la public, 
Richard făcu o plecăciune caraghioasă, ce avu drept efect urale 
şi mai puternice. Reveni apoi la perechea lui şi prinse a se 
scutura şi a se răsuci în tot felul de contorsiuni urmând, pe cât 
mai putea, ritmul muzicii. Femeia îl privea foarte curioasă şi 
amuzată, dar nu-i venea deloc la îndemână să-l imite. Singura 
figură pe care o putea realiza cu oarecare sorţi de izbândă era 
să-şi ridice mâinile în aer şi să le mişte aşa cum făcea Richard. 

— Lasă-mă să-ţi arăt eu, zise acesta şi o apucă pe femeie de 
şolduri încercând s-o facă să şi le mişte în ritmul muzicii. Ea nu 
reuşea defel să prindă ideea, însă se distra grozav pe seama 
propriilor mişcări stângace, ca de altfel întreaga adunare. 

Suzanne şi Perry priveau neputincioşi, măcinaţi de sumbre 
presimţiri. Pe Suzanne o îngrijora starea lui Richard, iar Perry nu 
putu să nu fie de acord cu ea. Nu puteau să nu observe însă ce 
succes imens aveau bufoneriile lui. 

— Prietenul vostru e tare distractiv, auzi Perry un glas în 
spatele său. 

Întorcându-se, dădu cu ochii de o tânără drăgălaşă, să tot fi 
avut vreo optsprezece ani, cu ochi vioi, de un albastru pal, care 
îi aminteau de cei ai Suzannei şi cu un surâs molipsitor. Fata, de 
un farmec dezarmant, îl depăşea în înălţime cu câţiva centimetri 
buni. Ridică palma, iar Perry o atinse timid cu palma sa, 
îmbujorându-se. 

— Pe mine mă cheamă Luna, se prezentă ea cu un glas care îl 
făcu pe Perry să simtă că îl lasă genunchii. 

— Eu sunt Perry. 

— Ştiu, zise Luna. Eşti foarte atrăgător şi ai dinţi mai albi 
decât Richard. 

— Mulţumesc, reuşi el să îngaime dând din cap şi 
îmbujorându-se mai tare. 

Ochii Lunei se îndreptară spre mulţimea adunată în mijlocul 


sălii. 

— Tu poţi să dansezi ca Richard? întrebă ea. 

Perry se uită şi el la scafandrul care intrase într-o 
demonstraţie de break-dance. In clipa aceea se rotea vertiginos, 
cu umerii pe podea şi cu picioarele în aer. 

— Mda, cred că pot, răspunse el pe un ton neutru. Poate că 
nu chiar atât de bine ca el, totuşi. El e ceva mai extravertit 
decât mine. Dar, ca să fiu sincer, n-am mai dansat de câţiva ani 
buni. 

— Eu cred că Richard e la fel de bun ca oricare din clonele- 
animatori, zise Luna, fascinată de străinul care îşi etala talentul 
spre desfătarea publicului. 

— Sunt sigur că Richard n-a mai primit un astfel de 
compliment până acum, comentă Perry cu subtilă maliţiozitate. 

Michael, nedezminţit imitator al colegului său, culese la 
întâmplare una dintre femeile care-l înconjurau şi sări împreună 
cu ea pe brâul de piatră. Nici nu apucă bine să se avânte în 
iureşul dansului, că se trezi cu o duzină de frumuseți care-l 
împresurară, intrând în joc una câte una şi străduindu-se să-şi 
mişte braţele şi şoldurile după muzică, ceea ce nu le era deloc 
uşor. De altfel şi cei doi scufundători se chinuiau din greu să-şi 
coordoneze mişcările cu ritmul care nu le era tocmai familiar. 

Câţiva tineri interterrani prinseră curaj şi se avântară pe 
ringul de dans. Asta îl irită pe Richard care, fără să se oprească 
din fascinantele piruete, îşi croi drum către fiecare dintre ei, 
doborându-i de pe platformă cu câte o lovitură zdravănă din 
şold. Privitorii primiră noua figură râzând cu gura până la urechi, 
ca de altfel şi victimele corecţiei lui Richard, încredinţaţi fiind că 
şi asta face parte din regulile jocului. 

După o jumătate de oră de dans continuu, ajunseră la capătul 
puterilor. Ca de fiecare dată, Richard fu cel care luă iniţiativa: cu 
braţele întinse, cuprinse câteva tinere şi se prăbuşi împreună cu 
ele, într-un vacarm de chicoteli. Michael nu întârzie să-şi imite 
mentorul şi astfel grămada de trupuri crescu, într-o încâlceală 
de braţe, picioare şi torsuri transpirate, sumar acoperite. Aşa 
cum erau, trântiţi la podea, băieţii reluară jocul atingerii 
palmelor, la care fetele răspundeau fericite cu sărutări. La o 
comandă a lui Arak apărură câteva clone de serviciu aducând 


un nou rând de băuturi. 

— E un loc de vis, nu alta, strigă Michael după ce sorbi o 
înghiţitură din cupa de aur. 

— Săracul Mazzola, îşi căină Richard coechipierul absent. Ce- 
ar mai fi dat bătrânul clopotar să aibă şi el parte de toate 
minunăţiile astea! 

— Auzi, tu din ce crezi că e făcut cristalul ăsta? îl întrebă 
Michael, cu privirea cufundata în lichidul perfect incolor din 
cupă. 

— Ce mă interesează pe mine? chiţăi Richard, îmbrăţişând o 
tânără ce i se cuibărise la piept. In gestul său îşi vărsă pe piept 
tot conţinutul cupei, spre veselia nereţinută a celor de faţă. 

— Michael, am ceva pentru tine, interveni o brunetă cu ochi 
albaştri. 

Tolănit pe spate, acesta îşi întoarse privirea spre femeia care 
apăruse la marginea platformei, surâzătoare, cu un borcănel în 
mână. 

— Ce, frumoaso? întrebă el. 

— Vreau să-ţi dau puţină caldorfină, zise ea desfăcând 
capacul vasului şi întinzându.-i-l. Michael vâri un deget în borcan 
şi îl scoase plin de un fel de pastă. 

— E mai mult decât îţi trebuie, spuse fata, dar nu-i nimic. 

— Scuze. Şi ce fac cu asta?... Işi duse la nas degetul mânijit şi 
constată că nu are nici un miros. 

— Întinde gelul pe palmă, zise ea. Voi face şi eu la fel şi apoi 
ne atingem palmele. 

— Hei, Richie, aici e ceva nou de văzut! zise Michael 
ridicându-se şi căutând cu privirea în jur. Dar Richard nu 
catadicsi să răspundă, fiind prea ocupat să-şi facă rost de o 
nouă porţie de băutură. 

Michael îşi întinse cuminte crema în palmă şi se uită 
întrebător la splendoarea de fată care i-o dăduse. Cu ochii pe 
jumătate închişi şi cu o expresie visătoare pe chip, frumoasa 
întinse încet mâna către Michael, iar acesta îi imita gestul. 

După ce şi-au atins palmele, reacţia tânărului nostru a fost 
fulgerătoare şi puternică. Deschise ochii mari, după care 
pleoapele îi căzură încet, cufundându-se într-o mare de plăcere 
nemaitrăită până atunci. Extazul copleşitor pe care Michael îl 


trăia îi paraliză toţi muşchii şi câteva minute nu mai putu să 
mişte. Când norul de plăcere s-a risipit şi acesta era din nou 
stăpân pe mişcările sale, înşfăcă borcanul din mâna femeii. Il 
căută cu privirea pe Richard, se repezi la el şi-l prinse strâns de 
braţ. 

— Richie, urlă el, trebuie să încerci chestia asta! 

Richard încercă să-şi scape braţul din prinsoare, dar Michael 
nu se lăsă, ţinându-l ca într-un cleşte. 

— Hei, nu vezi că sunt ocupat? se răsti Richard, care se 
chinuia să sărute două fete în acelaşi timp. 

— Trebuie neapărat să încerci chestia asta! repetă Michael şi 
îi întinse borcanul. 

— Ce aiureala mai e şi asta? întrebă Richard împingând 
borcanul cu cotul. 

— Ce să fie, cremă pentru mâini. 

— Ce?! Şi mă întrerupi doar pentru o amărâtă de cremă de 
mâini? se încrunta Richard, nevenindu-i să creadă. Ce naiba e cu 
tine? 

— Încearc-o, spuse Michael însufleţit. În viaţa ta n-ai folosit o 
asemenea cremă de mâini. Ascultă-mă, e mai bună decât 
cocaina. E dinamită, ce mai! 

Richard oftă plictisit, dar se supuse. Dădu la o parte capacul 
borcanului, luă puţină cremă şi se dădu cu ea pe mâini. 

— Poftim. Şi acu' cam ce-ar trebui să se întâmple? cârâi el. 

— Atinge palma unei fete, îl instrui Michael. 

Richard se întoarse spre una din cele două fete cărora le 
dăduse lecţii de sărutat până atunci, însă fata îi făcu semn să 
aştepte; luă la rândul ei puţină cremă, o întinse în palmă şi apoi 
atinse palma bărbatului. Efectul a fost identic cu ceea ce i se 
întâmplase lui Michael: preţ de un minut, Richard fu cuprins de 
extaz. 

— Măiculiţă! exclamă el. Parc-ar fi fost orgasm, nu alta! la mai 
dă-mi! 

Michael îi smulse însă borcanul din mână. 

— Fă-ţi şi tu rost, îi spuse. 

Richard se repezi din nou la borcan, dar Michael îi dădu peste 
mână. 

Ceva mai departe, Perry, care îi explica Lunei ce înseamnă să 


fii preşedinte al companiei Benthic Marine, se simţi bătut uşurel 
pe umăr. Era Suzanne, cu o privire neliniştită. 

— Richard şi Michael s-au luat la harţă, îl anunţă ea şi asta mă 
îngrijorează. Arak are grijă să nu stea cu paharele goale şi sunt 
deja beţi criţă. 

— O-o, s-ar putea să avem necazuri, zise Perry uitându-se în 
direcţia celor doi, care se îmbrânceau şi se înghionteau. 

— Cred c-ar fi bine să mergem să-i potolim, fu de părere 
Suzanne. 

— Cred că ai dreptate, consimţi Perry, căruia nu-i prea dădea 
inima ghes să plece de lângă Luna. 

— Lăsaţi-i să se simtă bine, răsună o voce în spatele 
Suzannei. Tuturor le place de ei; sunt atât de plini de viaţă... 

Întorcându-se, Suzanne dădu cu ochii de acelaşi bărbat care o 
întrebase mai devreme dacă locuieşte singură. 

— Ne e teamă să nu strice petrecerea cu felul lor de a se 
purta, îl preveni ea. Nu de alta, dar n-am vrea să profităm în 
felul ăsta de ospitalitatea voastră. 

— Lasă purtarea lor în grija lui Arak. După cum vezi, îi 
încurajează să bea în continuare. 

— Am observat şi eu, zise Suzanne şi nu cred că e o idee prea 
bună. 

— Lasă-i în seama lui Arak, repetă interterranul. El trebuie să 
se ocupe de ei, nu tu. Pe de altă parte, aş vrea să stăm de vorbă 
câteva minute, în intimitate. 

— Aşa? făcu Suzanne, luată prin surprindere. 

Mai aruncă o privire spre cei doi insurgenți şi se mai linişti 
văzând că încetaseră hărţuiala şi se lăsaseră din nou în voia 
dezmierdărilor cu care îi copleşeau femeile adunate în jurul lor. 
Se uită apoi la Perry, să vadă dacă auzise şi el invitaţia ce i-o 
lansase interterranul. Auzise, într-adevăr, pentru că îi aruncă un 
zâmbet complice şi un ghiont de încurajare. g 

— De ce nu? îi şopti el, aplecându-se spre ea. In fond, am fost 
chemaţi să ne distrăm, iar scafandrii s-au potolit deocamdată. 

— Nu te rețin mult, o asigură bărbatul. 

— Dar ce vrea să însemne „în intimitate”? îl întrebă Suzanne 
studiindu-i trăsăturile regulate şi ochii limpezi. Simţi o clipă că i 
se opreşte inima, căci nu mai văzuse în viaţa ei un bărbat deo 


frumuseţe clasică desăvârşită, cu atât mai puţin să mai fi şi stat 
de vorbă cu unul. 

— Ei, nu chiar în intimitate, răspunse omul cu un surâs 
dezarmant. Mă gândeam că ne putem retrage câţiva paşi sau să 
urcăm la balcon. Nu vreau decât să-ţi vorbesc o clipă între patru 
ochi. 

— Mă rog, de acord, acceptă ea, uitându-se la Perry. 

— Mă găseşti aici, cu Luna, o încredința acesta, iar Suzanne 
se lăsă condusă pe treptele ce urcau spre balcon. 

— Pe mine mă cheamă Garona, se prezentă gazda, în timp ce 
urcau scara. 

— Eu sunt Suzanne Newell. 

— Da, ştiu. Doctor Suzanne Newell, mai precis. 

Ajunseră sus şi se sprijiniră de balustradă. Aveau, de aici, o 
vedere cuprinzătoare asupra mulţimii dinspre care răzbăteau 
râsete şi frânturi de conversaţie însufleţită. Petrecerea era, într- 
adevăr, foarte reuşită. Majoritatea invitaţilor se adunaseră în 
jurul bazinului, unde scafandrii şi haremul lor erau centrul 
atenţiei. Toţi oamenii aceştia formau o adunare disciplinata, 
condescendentă şi respectuoasă. Aceia care se găseau cel mai 
aproape de „ringul” de dans nu zăboveau prea mult, lăsându-le 
loc şi celor din spate să se bucure de neobişnuitul spectacol. 

— Ştiu că nu e frumos să pun stăpânire pe timpul tău, de 
aceea îţi rămân recunoscător că îmi acorzi şi mie câteva clipe, 
spuse Garona. 

— Nu mă deranjează absolut deloc, îi întoarse Suzanne 
politeţea. Oricum, mi-ai oferit ocazia de a contempla această 
încântătoare privelişte dintr-un loc mai retras. 

— Am ţinut neapărat să-ţi mărturisesc că eşti o prezenţă de-a 
dreptul irezistibilă pentru mine. 

Suzanne îl privi pe frumosul interterran drept în ochi. În locul 
zâmbetului onctuos ori şiret la care s-ar fi aşteptat, văzu cu 
surprindere că acesta o privea cu un surâs cald şi cu o expresie 
ce sugera sinceritate totală. 

— Mai spune-mi o dată, te rog, zise ea. 

— Eşti absolut irezistibilă, repetă Garona. 

— Chiar aşa? făcu ea, chicotind fâstăcită. 

— Chiar aşa, o asigură el. 


Evitându-i privirea, Suzanne îşi plimbă ochii câteva secunde 
peste forfota de sub ei, căutând să câştige timp pentru a 
rumega acest atac neaşteptat. 

— Mă flatezi, Garona, zise ea în cele din urmă. Cel puţin, asta- 
i părerea mea. lartă-mă, dacă-ţi par sceptică, dar cu atâtea 
femei cu adevărat splendide în jur îmi vine greu să-mi închipui 
ce te-ar putea atrage la persoana mea. Îmi cunosc limitele, zău 
aşa; sunt perfect conştientă că nu pot rivaliza cu nici una dintre 
femeile voastre. 

— Poate că-ţi vine greu să crezi, dar ceea ce ţi-am spus e 
perfect adevărat, o asigură Garona cu acelaşi surâs candid pe 
chip. 

— În cazul ăsta, mă simt sincer flatată, spuse Suzanne. Dar, 
continuă ea, ai putea să-mi spui de ce mă găseşti atât de 
atrăgătoare? 

— E greu de exprimat în cuvinte, se eschivă Garona. 

— Încearcă totuşi, insistă femeia. 

— Cred că are legătură cu prospeţimea, cu inocenţa ta. Sau 
poate pentru că eşti fermecător de primitivă... 

— Primitivă? îl îngână Suzanne încruntându-se uşor. Mi-aduc 
aminte că aşa l-a caracterizat Arak pe Richard. 

— Da şi el are această trăsătură, zise Garona. 

— Şi ăsta e un compliment? 

— Aici, în Interterra, este. 

— Dar ce este Interterra, de fapt? încercă Suzanne să profite 
de ocazia ivită. Şi de când există ea? 

Garona zâmbi cu îngăduinţă şi clătină din cap. 

— Mi s-a spus că nu am voie să răspund la alte întrebări decât 
cele care privesc strict persoana mea. 

— Pardon, mi-a scăpat, se retrase Suzanne pe un ton uşor 
sarcastic, dându-şi ochii peste cap. 

— Nu-i nimic, se mai întâmplă. 

— Prin urmare, să mă gândesc la nişte întrebări personale? 

— Nu mă deranjează, se oferi el. 

— la să vedem, zise ea gânditoare. Aşa: Ai trăit aici din- 
totdeauna? 

Garona izbucni într-un hohot de râs homeric, atrăgând atenţia 
altor doi bărbaţi ce se aflau la parter, chiar dedesubtul lor. 


Privind în sus, aceştia îl recunoscură pe Garona şi, fluturând 
vesel din mână, porniră în direcţia scărilor. 

— Imi pare rău că am râs, se scuză Garona, însă întrebarea ta 
este încă o dovadă de inocenţă cuceritoare, care te înviorează 
de-a dreptul. Tare mi-aş dori să ne cunoaştem mai bine. Anunţă- 
mă când oboseşti şi vrei să pleci şi dă-mi voie să te conduc până 
la camera ta, bine? Am mai putea sta o vreme netulburaţi, doar 
tu şi cu mine, să ne atingem palmele. Ce zici? 

Pe măsură ce se dumirea asupra sensului celor auzite, 
Suzanne simţi că rămâne literalmente cu gura căscată. In cele 
din urmă, izbucni într-un hohot ironic de râs: 

— Garona, pur şi simplu nu mai ştiu ce să cred! N-a trecut 
mult de când îmi ziceam că mi-a sosit ceasul, iar acum iată-mă 
aici, în ţara minunilor, în compania unui bărbat demn de invidia 
multora, care-mi face şi curte pe deasupra şi vrea să vină la 
mine acasă. Ce-aş putea să răspund? 

— Spune da, atât, o încuraja el. 

— Mă tem că sunt încă prea năucită ca să pot da răspunsuri 
atât de categorice, se eschivă ea. 

— Te înţeleg foarte bine; pe de altă parte, aş putea să te ajut 
să te relaxezi, se oferi el. 

Suzanne scutură din cap. 

— Nu cred că înţelegi ce vreau să spun, zise ea. E vorba că nu 
pot gândi limpede, pur şi simplu. 

— M-ai subjugat cu totul şi vreau să fiu cu tine, îi mărturisi el. 

— Trebuie să recunosc că meriţi nota zece pentru 
perseverenţă, reuşi Suzanne să mai spună. 

— Vorbim mai târziu, se retrase Garona. lată, vin doi prieteni 
de-ai mei. 

Intorcându-se, Suzanne dădu cu ochii de cei doi care fuseseră 
atraşi de hohotul de râs al lui Garona. Remarcă în sinea ei că 
arătau amândoi la fel de bine ca acesta din urmă dar, ciudat, 
mergeau braţ la braţ, ca doi îndrăgostiţi. 

— Vă salut, Tarla şi Reesta, îi întâmpină Garona. Aţi făcut 
cunoştinţă cu domnişoara doctor Suzanne Newell? 

— Incă nu am avut plăcerea, rostiră cei doi într-un glas, 
înclinându-se cu eleganţă. 

Silindu-se să zâmbească, Suzanne se întreba din nou dacă 


scena aceasta de un farmec straniu, dimpreună cu toate câte i 
se întâmplau, nu erau totuşi un vis. 

Richard ştia că se îmbătase, dar mai trecuse el prin beţii şi 
mai crunte la viaţa lui. Curios lucru însă, ameţeala lui nu avea 
darul să le îndepărteze pe femeile care îl înconjurau. Era 
conştient că figurile din jurul său erau mereu altele, dar nu avea 
nici o importanţă, de vreme ce toate erau la fel de frumoase. La 
un moment dat se ciocni de Michael atât de tare, încât impactul 
îi dobori pe amândoi la pământ. Văzând că nici unul n-a păţit 
nimic, izbucniră într-o cascadă de râs care le umplu ochii de 
lacrimi. 

— Straşnică petrecere, frăţioare! izbuti Michael să îngaime 
când îşi recăpăta glasul, ştergându-se la ochi cu dosul palmei. 

— N-o să ne creadă nimeni când o să ajungem acasă, zise 
Richard; mai ales când o să le spunem că absolut toate fetiţele 
de aici sunt disponibile. E ca la vânătoarea de curcani, să vezi şi 
să nu crezi! 

— Chiar aşa, bărbaţii ăştia nici nu se sinchisesc... Hei, ia uită- 
te la fata de colo! 

— Care? întrebă Richard, rostogolindu-se pe o parte şi 
mijindu-şi ochii în direcţia în care privea Michael. 

Văzu, într-adevăr, o roşcată care avea o ţinută statuară 
plimbându-se la braţ cu un tânăr. 

— Măi, să fie! exclamă el. 

— Eu am văzut-o primul, sări Michael. 

— Da, da’ eu o s-o agăţ mai întâi. 

— Nici să nu te gândeşti! 

— 'Te-n mă-ta, îl înjură Richard străduindu-se să se ridice în 
picioare. 

Michael se repezi şi-l înşfăcă pe Richard de un picior, 
doborându-l la pământ. Acesta căzu cu capul înainte şi alunecă 
de pe marginea platformei, lovindu-se cu fruntea de podea. Nu 
se lovi, dar îi sări ţandăra, mai ales când îl văzu pe Michael 
trecând în trombă pe lângă el şi repezindu-se după fată. Reuşi 
să-i pună piedică, se aruncă asupra lui şi, prinzându-l de tunică, 
îi dădu un pumn în nas. 

Izbucnirea aceasta de violenţă îi făcu pe cei care participau la 
petrecere să se retragă speriaţi. Un strigăt înăbuşit răsună din 


toate piepturile la vederea sângelui şiroind din nasul lui Michael. 
Acesta îl îmbrânci pe Richard care se urcase deasupra lui şi îşi 
adună picioarele sub el. Richard încercă să facă acelaşi lucru, 
însă croşeul lui Michael îl trimise la podea. 

— Saltă, târtane! Ridică-te şi luptă, îl zeflemisi Michael 
clătinându-se pe picioare şi plin de sângele care i se prelingea 
pe bărbie, de unde picura pe podea. 

— Eşti un om mort, mârâi Richard care se ridicase în patru 
labe, privindu-şi adversarul chiorâş. 

— Lasă gălăgia, secătura! îi aruncă Michael, drept răspuns. 

Richard se ridică cu greutate, clătinându-se pe picioare, la fel 
de ameţit ca amicul său. 

Făcându-şi loc prin mulţimea încremenită, Arak interveni între 
cei doi bătăuşi. 

— Vă rog, zise el, oricare ar fi problema voastră, o putem 
rezolva. 

— La o parte! scrâşni Richard îmbrâncindu-l pe Arak şi lăsând 
un croşeu în direcţia lui Michael. Acesta se feri însă, îşi pierdu 
echilibrul şi căzu. Richard, de asemenea, se dezechilibra în urma 
loviturii care nu-şi atinse ţinta. 

— Servitori, imobilizaţi-i pe oaspeţi! strigă Arak. 

Bătăuşii reuşiră să se ridice din nou şi încercară să-şi mai care 
câţiva pumni, fără prea mult succes însă, până când interveniră 
două clone solide care îi înşfăcară şi îi despărţiră. În acel 
moment îşi făcu apariţia şi Perry, croindu-şi drum cu coatele 
printre oamenii adunaţi în jurul scenei fierbinţi. 

— Aţi uitat unde vă aflaţi, idioţilor? le strigă el, înfuriat. Pentru 
numele lui Dumnezeu, terminaţi cu bătaia! Ce v-a apucat? 

— El a început, se stropşi Richard. 

— Ba el a început, nu se lăsă Michael mai prejos. 

— Nu, el! 

— Ba el! 

Perry nu mai avu timp să intervină pentru a opri schimbul 
infantil de învinuiri, căci poznaşii izbucniră în acelaşi timp în 
hohote de râs şi, ori de câte ori se uitau unul la celălalt, râdeau 
şi mai abitir. In curând toată lumea râdea în jurul lor, cu 
excepţia lui Perry şi a celor două clone. La o comandă a lui Arak 
aceştia îi eliberară din strânsoare pe cei doi buclucaşi care 


imediat îşi loviră palmele ridicate deasupra capului. 

— De ce s-au bătut? îl întrebă Arak pe Perry. 

— Au băut prea mult din cristalul ăsta al vostru, îl lămuri 
Perry. 

— Poate că ar fi bine să le dăm ceva mai slab, sugeră Arak. 

— Da, sau chiar să nu le mai dai nimic. 

— Dar nu vreau să stric petrecerea, zise Arak. Ei doi fac 
deliciul tuturor! 

— Mă rog, e petrecerea voastră, în fond, se resemnă Perry. 

Richard şi Michael se îndreptară spre platformă. 

— Uite ce e, îi şopti Richard amicului său, hai să dăm la pace 
pentru roşcovană. 

— S-a făcut, zise Michael. 

— Zi tu, par sau impar? 

— Par, se hotărî Michael. 

Numărară până la trei şi dădură la iveală, amândoi, câte un 
singur deget, spre satisfacția lui Michael. 

— S-a făcut dreptate! strigă el, cu faţa numai zâmbet. 

— La naiba! pufni Richard cu năduf. 

— Da' unde Dumnezeu s-a dus? întrebă Michael. 

Cei doi scafandri o căutară din ochi pe fata cu pricina. 

— Uite-o colo, zise Richard, arătând cu degetul. E tot cu 
prăpăditul ăla mărunţel. 

— Gata, mă-ntorc imediat! 

Evitând privirea însoţitorului ei, Michael se îndrepta cu paşi 
mari spre fata care îl privea deja cu interes. 

— Salut, frumoaso! Pe mine mă cheamă Michael. 

— Pe mine, Mura. Eşti rănit? 

— Aiurea! Nu moare bătrânul Michael dintr-un bobârnac peste 
nas, ce crezi! 

— Noi nu suntem obişnuiţi să vedem sânge, spuse Mura. 

— Ascultă, zise Michael, n-ai vrea să vii să ne frecăm amândoi 
palmele? Ştii, avem şi noi mica noastră petrecere, acolo, lângă 
bazin. 

— Mi-ar plăcea foarte mult să ne atingem palmele, zise fata. 
Dar dă-mi voie mai întâi să ţi-l prezint pe Sart. 

— Da, mă rog... salut, măi, Sart, îi aruncă Michael în răspăr. Ai 
o mămică tare frumuşică, ştii? Dar ce-ar fi să te duci tu să te joci 


cu niscaiva prieteni, acum? 

Sart şi Mura chicotiră, dar Michael nu era deloc amuzat. 

— E distractiv, aşa-i? făcu el, iritat. 

— Mai degrabă surprinzător, aş spune, zise Mura. 

Michael se întinse şi o apucă pe Mura de mână. 

— Hai, drăguță, îi zise el; apoi, către tânărul de lângă ea: Ne 
mai vedem noi, Sart. 

Cu Mura la remorcă, Michael făcu ţanţoş câţiva paşi 
apropiindu-se de Richard şi grupul său. Acesta era încadrat de 
două femei a căror specială afecţiune pentru scafandru era 
vizibilă. Meeta şi Palenque, cum le introduse Richard, una 
blondă şi alta brunetă, erau două exemplare incredibil de 
apetisante. 

— Richie, ţi-o prezint pe Mura, spuse Michael mândru până în 
vârful urechilor. 

Richard se prefăcu că nu observă şocanta claie de păr roşu şi, 
luându-l pe după umeri, îl întrebă pe Michael cine e 
pretendentul. Acesta întoarse capul mirat şi nu mică-i fu iritarea 
când văzu că băiatul se ţinea scai de ei, la o oarecare distanţă. 

— la-ntinde-o mă, de-aici! se răsti Michael încruntat. 

Dar Mura, ignorându-l, îi făcu semne încurajatoare băiatului şi 
când acesta ajunse lângă ei, ea i-l prezentă lui Richard. 

— Hei, Sart, îmi pare bine de cunoştinţă, zise Richard voios. Și 
pe tine, Mura, îmi pare bine să te cunosc. Ce-aţi zice să vă luaţi 
ceva de băut şi să luaţi loc aici, lângă noi? 

— Ne-ar bucura foarte mult, gânguri Mura. 

— Intr-adevăr, adăugă şi Sart. 

Cu ochii scânteind de turbare înăbuşită, lui Michael îi venea 
să-i tragă una lui Richard, văzând cum îi suflă de sub nas noua 
cucerire. 

— Şi tu, Mickey, mieună insinuant Richard. Hai, frate, aşază-te 
şi relaxează-te! Ai să te simţi excelent. La urma urmei, suntem o 
familie mare şi fericită, nu-i aşa? 

Comentariul lui Richard declanşă o cascadă de râsete şi urale 
în rândurile celor prezenţi, ceea ce-l făcu pe Michael să se simtă 
şi mai iritat, dar şi un pic jenat. Până la urmă, îşi călcă pe inimă 
Şi se aşeză. 

— la ascultă Mickey, continuă Richard, micuța şi drăgălaşa 


mea scoică aurie, Meeta, tocmai mi-a spus ceva interesant: cică 
aici, în Interterra, toată lumea se dă în vânt după înot. 

— Pe bune? se însufleţi Michael, cu chipul radiind de parc-ar fi 
avut un reflector deasupra. Şi nu i-ai spus că noi chiar mâncăm 
o pâine dând din mâini şi din picioare? Că suntem profesionişti, 
adică? 

— Ei, cum să nu? îl linişti Richard. De spus le-am spus, dar nu 
sunt sigur că au înţeles prea bine despre ce vorbeam; am 
impresia că ăştia nu prea ştiu ce-i aia muncă. 

— Dacă înotul e muncă la voi, asta înseamnă că vă place să 
înotaţi? interveni Meeta. 

— Te cred şi eu că ne place să înotăm, sări Michael. 

— Ei, atunci ce-ar fi să facem o baie? propuse fata. 

— Chiar, de ce nu? i se alătură şi Mura. În fond, v-ar prinde 
bine să vă răcoriţi un pic, băieţi. 

— E o idee excelentă, întări Sart. 

— Voi vreţi să înotăm chiar acum? întrebă Richard, cu ochii la 
albastrul îmbietor al apei din piscină. 

— La cât suntem de transpiraţi şi de încinşi, e un moment 
cum nu se poate mai potrivit, zise Palenque. 

— Dar ce ne facem cu hainele? puse Richard problema. O să 
ne udăm fleaşcă. 

— Noi nu înotăm îmbrăcaţi, zise Meeta. 

Cei doi scafandri schimbară priviri uimite. 

— Bag seamă că locurile astea ne oferă surprize din ce în ce 
mai plăcute, comentă Richard. 

— Ei, cum rămâne? insistă Meeta. Ce spun înotătorii 
profesionişti? 

Richard înghiţi în sec. Pur şi simplu îi era teamă să deschidă 
gura, ca nu cumva să se trezească din visul acesta frumos. 

— Eu zic să-i dăm bătaie, ce mai! strigă Michael entuziasmat. 

— Excelent, se bucură Meeta sărind în picioare şi ajutând-o pe 
Palenque să se ridice. La rândul său, Sart îi întinse o mână 
Murei. Cât ai clipi din ochi, interterranii se dezbrăcară cu cea 
mai firească lipsă de pudoare şi, dezvelindu-şi trupurile în toată 
splendoarea lor, plonjară şi se îndreptară înot spre centrul 
bazinului, cu mişcări îndelung exersate. 

Luaţi pe nepregătite, Richard şi Michael rămaseră cu gura 


căscată, privind la oamenii din jurul lor. Mai mare încă le fu 
mirarea văzând că nimeni nu părea să fie surprins, în afară de 
Perry. Se uitară unul la celălalt. 

— Păi, ce mai aşteptăm? zise Richard cu un surâs şmecher, 
muiat în aburii alcoolului. 

Cu gesturi nerăbdătoare, cei doi scufundători se grăbiră să 
scape de haine, ţopăind caraghios spre piscină. Michael se 
împiedică în pantaloni în timp ce Richard, care fusese ceva mai 
îndemânatic, înota deja voiniceşte spre centrul bazinului, unde 
apa era mai puţin adâncă. Acolo fu întâmpinat de Palenque şi 
Meeta care îl copleşiră literalmente, băgându-l cu capul la fund. 
Richard era încântat de zbenguiala frenetică a fetelor, însă nu 
după multă vreme constată că nu mai poate respira. Intre timp 
ajunsese şi Michael, care începu acelaşi joc cu Mura; Sart şi 
Palenque se îndepărtaseră înot, iar Richard se retrăsese 
împreună cu Meeta să se odihnească, într-un loc unde apa le 
ajungea până sub bărbie. Exuberantă, fata nu mai contenea cu 
atingerea palmelor şi cu mângăâierile. 

— Richard, Richard, Richard, striga ea fericită de fiecare dată 
când îşi lipea palma de a lui. Pot să spun că eşti cel mai şarmant 
primitiv dintre toţi străinii pe care i-a primit Saranta, dacă nu 
chiar întreagă Interterra, de câteva mii de ani încoace. 

— Eu credeam că doar maică-mea mă place, se apără Richard 
în glumă. 

— Cum, tu ai cunoscut-o pe mama ta? Asta-i chiar ciudat, 
remarcă Meeta. 

— Cum să n-o cunosc pe maică-mea? Ce, tu n-o ştii pe mama 
ta? 

— Nu, răspunse Meeta râzând. Nimeni din Interterra nu-şi 
cunoaşte mama. Dar să lăsăm asta, acum... Ce-ar fi să mergem 
în camera ta? 

— Ei, asta da, propunere, se bucură Richard. Dar ce facem cu 
prietena ta, Palenque? Ei ce-i spunem? 

— Ce vrei tu, zise Meeta indiferentă. Dar cel mai simplu ar fi 
să o invităm şi pe ea; sunt sigură că n-ar avea nimic împotrivă 
să vină cu noi. Şi Karena vrea să vină, după câte ştiu eu. 

Richard se străduia să pară cât mai nonşalant, ca nu cumva 
să se observe cât era de năucit de atâta noroc ce se abătea pe 


capul lui. Îi părea chiar rău că băuse prea mult. 

Pe drumul dintre pavilion şi sala de mese se înşira un grup 
gălăgios. Suzanne, Perry şi cei doi scafandri cântau cât îi ţinea 
gura melodii vechi de Beatles, susținuți de însoțitorii lor care, 
surprinzător, cunoşteau şi ei cuvintele. Suzanne mergea alături 
de Garona, Perry la braţ cu Luna, Richard era înconjurat de 
Meeta, Palenque şi Karena, iar Michael îi avea lângă el pe Mura 
şi pe Sart. Deşi nu băuseră foarte mult - în orice caz, nici pe 
departe cât Richard sau Michael - Suzanne şi Perry constatau că 
aburii alcoolului li se urcaseră totuşi la cap. Se cam 
chercheliseră şi se simțeau în al nouălea cer. 

Când petrecerea începuse să dea semne de oboseală, Arak îşi 
luase rămas-bun de la ei, cu promisiunea de a se întâlni cu toţii 
a doua zi dimineaţă. Le-a urat odihnă plăcută şi le-a mulţumit că 
acceptaseră invitaţia la serbare. 

— Hei, strigă Richard, după ce isprăviră de cântat Come 
Together, voi, ăştia, n-aveţi ceva cântece de prin partea locului? 

— Cum să nu, spuse Meeta. 

Fără întârziere, interterranii se puseră pe cântat şi, cu toate 
că textul era în limba engleză, ritmul era la fel de neregulat ca 
al melodiilor pe care le auziseră în seara aceea, la petrecere. 

— Ajunge! le striga Richard. Sună ca naiba; hai să ne 
întoarcem la Beatles. 

— Richard, să nu fim egoişti, îl admonesta Suzanne. 

— Lasă, nu-i nici o supărare, preferăm cântecele voastre, 
interveni Meeta împăciuitor. 

— Michael, ce naiba faci cu paharele alea? îşi întrebă Richard 
colegul care ducea cu el câteva cupe goale. 

— l-am cerut voie lui Arak şi mi-a spus că pot să le iau. Sunt 
din aur şi cred că pot scoate de pe urma lor un camion nou- 
nouţ, cu banii jos! 

Richard se întinse şi îi smulse din mână una din cupe. 

— Hei, dă-mi-o înapoi, ceru Michael. 

— Treci la primire, îi spuse Richard râzând. Ţi-o pasez în lung 
de linie. 

Michael o încărcă pe Mura cu restul cupelor după care, 
clătinându-se pe picioare, se îndepărtă să primească pasa. Cu o 
mişcare expertă Richard aruncă în aer cupa, ca pe o minge de 


fotbal american; aceasta poposi, învârtindu-se, drept în mâinile 
lui Michael. Demonstrația fu întâmpinată cu aplauze, la auzul 
cărora Michael încercă o reverență care îl dezechilibra şi îl 
trimise la pământ. Aplauzele se înteţiră, fiind însoţite, de data 
aceasta, de chicoteli amuzate. 

— Noi avem animale de casă care se joacă în felul acesta, 
remarcă Mura. 

— Când am sosit cu taxiul aerian, zise Suzanne, am văzut şi 
eu nişte animale din astea care păreau a fi rezultatul unor 
încrucişări de specii. 

— Asta şi sunt, confirmă Mura. 

— La voi există jocuri sportive? întrebă Richard în timp ce 
Michael, întors printre ei, îşi lua în primire restul cupelor de aur. 

— Nu, noi nu avem sporturi, zise Meeta. Sau te referi cumva 
la jocuri mentale? 

— Da' de unde! Vreau să zic hochei, fotbal, chestii d-astea. 

— Nu, repetă Meeta; noi nu avem competiţii fizice. 

— Dar de ce? vru Richard să ştie. 

— Nu avem nevoie; de altfel, nici nu sunt sănătoase, îi explică 
ea. 

— Vezi, de-asta sunt toţi bărbaţii ăstora nişte pămpălăi, şopti 
Richard către Michael, care dădu din cap aprobator. 

— Ce-ar fi să cântăm Lucy în the Sky with Diamonds, propuse 
Suzanne. Nu de alta, dar se potriveşte bine cu situaţia. 

Nu peste mult timp, cu refrenul pe buze, amicii noştri intrau 
victorioşi în sala de mese, clătinându-se pe picioare. Aici era 
întuneric, însă interterranii aprinseră lumina printr-un truc 
numai de ei ştiut, deocamdată. Tocmai când voia să-i întrebe 
cum procedaseră, Perry dădu cu ochii de Donald care, de bună 
seamă, şezuse pe întuneric în tot acest timp. Pe chipul fostului 
ofiţer de marină se citea o expresie la fel de cruntă ca atunci 
când îl părăsiseră cu toţii pentru a pleca la petrecere. 

— Măi, să fie! exclamă Richard. la te uită, dom’ căpitan a 
rămas la post ca o suliță înfiptă! 

Michael înaintă până la masă unde îşi depuse mândru prada, 
cu larma de rigoare. Ţopăind ţanţoş şi trăgând după el cele trei 
achiziţii feminine, Richard se postă în faţa lui Donald, de cealaltă 
parte a mesei. 


— Aşadar, domnu' amiral Fuller, începu el, salutând comic; 
bănuiesc că distinsul nostru anturaj precum şi prada de război 
aici de faţă sunt de ajuns să te lămurească despre câte ai 
pierdut... 

— Ce să spun, mor de necaz, veni răspunsul sarcastic al 
comandantului. 

— Nici nu-ţi închipui ce grozav a fost, măi, scilifositule, îl luă 
Richard peste picior. 

— Eşti beat, marinare, îi arunca Donald cu dispreţ. Noroc că 
unii dintre noi îşi mai pot ţine totuşi cumpătul. 

— Ce vorbeşti, dom'le! Ştii ce, hai să-ţi spun eu care-i 
problema ta, se răţoi Richard aţintindu-l pe Donald cu un deget 
nesigur. Tu încă ai impresia că eşti în nenorocita aia de marină, 
asta e! Ei, află că nu mai eşti, bine?... 

— După ce că eşti prost, mai eşti şi dezgustător, îi şuieră 
căpitanul. 

În clipa aceea, Richard simţi că vede negru înaintea ochilor. 
Cu o mişcare violentă le dădu pe femei la o parte şi se aruncă 
peste masa de marmură, luându-l pe Donald pe nepregătite. In 
ciuda ameţelii, reuşi să-l încalece pe acesta din urmă şi să-i 
administreze câţiva pumni, ce-i drept, lipsiţi de forţă. Donald se 
apără încolăcindu-şi atacatorul cu braţele şi amândoi se 
rostogoliră într-o îmbrăţişare înverşunată. Din fericire, nu erau 
într-o poziţie din care să-şi poată face prea mare rău unul 
celuilalt, în afară de înghionteli şi lovituri scurte şi înfundate. În 
furia lor aprinsă loviră masa, de pe care se rostogoliră cu 
zgomot cupele de aur aduse de Michael. 

Interterranii se retrăseseră îngroziţi câţiva paşi, însă Suzanne 
interveni să-i despartă, ajutată de Perry. Reuşiră într-un târziu, 
nu fără greutate şi observară cu toţii că de data aceasta era 
rândul lui Richard să sângereze pe nas. 

— Ticălos nenorocit, bolborosi el atingându-şi nasul şi 
privindu-şi degetele pline de sânge. 

— Ai noroc că nu suntem singuri, că altfel cred că te omoram, 
îi spuse Donald. 

— Ajunge, se răsti Perry; terminaţi cu certurile şi cu bătăile! 
Sunteţi mai ridicoli decât nişte copii, ce Dumnezeu! 

— Idiot ce eşti! îi mai aruncă Donald agresorului său, 


smulgându-se din braţele lui Perry şi îndreptându-şi tunica de 
mătase. 

— Cretinule! nu se lăsă nici Richard mai prejos, îndepărtându- 
se de Suzanne şi căutându-şi prietenele din priviri. Haideţi, 
fetelor, le zise el, haideţi la mine în cameră, să nu-i mai văd 
mutra ăstuia! 

Richard înaintă câţiva paşi spre cele trei femei care însă se 
întoarseră şi, fără un cuvânt, ieşiră în fugă din încăpere. El se 
repezi în urma lor, dar se opri la marginea peluzei, căci fugarele 
erau deja la jumătatea drumului către pavilion. În zadar le 
chemă, cu mâinile făcute pâlnie la gură. 

— Cred că e cazul să mergi la culcare, îi striga Suzanne. 
Ajunge câte necazuri ai stârnit într-o singura noapte! 

Richard se întoarse, dezamăgit şi furios. Trase o înjurătură 
zdravănă şi lovi cu palma în masă atât de tare, încât toată 
lumea tresări. 


Ferindu-se să fie văzut, Perry împinse uşa locuinţei sale şi o 
invită pe Luna să intre înaintea lui. De multă vreme nu se mai 
aflase într-o asemenea postură cu o femeie şi n-ar fi putut 
spune dacă emoția lui se datora unui sentiment de vinovăție 
conjugală ori apropierii de o femeie mult mai tânără decât el. 
Unde mai pui că era ameţit de băutură şi, mai mult decât atât, 
femeia asta superbă îi făcea nepreţuitul dar de a se simţi atrasă 
de el. În timp ce se străduia să-şi ascundă nervozitatea, Perry nu 
putu să nu observe că şi Luna era destul de agitată. 

— Să te servesc cu ceva? îi oferi el. Ar trebui să am pe aici şi 
băutură şi ceva de mâncare, mai adăugă, privind-o cum se 
apleacă să încerce temperatura apei din piscină. 

— Nu, mulţumesc, îi răspunse ea şi se întoarse, plimbându-se 
prin cameră fără vreun scop anume. 

— Pari neliniştită, îi spuse Perry şi, negăsind altceva mai bun 
de făcut, se aşeză pe pat. 

— Chiar sunt, recunoscu fata. N-am mai văzut niciodată pe 
cineva purtându-se aşa cum a făcut-o Richard. 

— Nu e cel mai bun ambasador al nostru, se apără Perry. 

— Sunt mulţi oameni ca el în lumea voastră? 

— Din păcate, cei de teapa lui nu sunt chiar o raritate, se văzu 


Perry nevoit să recunoască. De obicei, totul pleacă de la 
antecedentele unor abuzuri în familie, care se transmit apoi din 
generaţie în generaţie. 

Luna scutură din cap. 

— Dar ce poate stârni aceste abuzuri? continuă ea să se 
intereseze. 

Oarecum încurcat, Perry se scărpină în creştet. Nu avea nici 
un chef să se lanseze într-o discuţie pe teme sociologice şi nici 
nu se simţea în stare de aşa ceva. Pe de altă parte, privirea 
serioasă a Lunei îl făcea să se simtă dator să spună ceva. 

— Păi, ia să vedem... Mă rog, nu m-am gândit nici eu prea 
mult la aspectele astea, dar pot spune că în societatea noastră o 
mare parte a nemulțumirilor se datorează pretențiilor exagerate 
ale oamenilor, combinate cu un sentiment de îndreptăţire. 
Foarte puţini oameni sunt cu adevărat mulţumiţi. 

— Nu înţeleg, zise Luna. 

— Să-ţi dau un exemplu, reluă Perry. Dacă cineva îşi ia un 
Ford Explorer şi apoi dă cu ochii de o reclamă la Lincoln 
Navigator, Explorer-ul nu-i mai place defel. 

— Astea ce sunt? întrebă Luna, nelămurită. 

— Nişte chestii, acolo, am dat un exemplu. Şi uite-aşa, ni se 
bagă pe gât tot felul de reclame publicitare care au darul să ne 
convingă că niciodată nu am pus mâna pe ceea ce trebuie, de 
fapt. 

— Nu pot să înţeleg lăcomia asta, zise fata. În Interterra nu 
există aşa ceva. ă 

— Vezi, de-asta îmi vine greu să-ţi explic, îi răspunse Perry. In 
orice caz, cele mai mari nemulțumiri se manifestă în familiile 
sărace, care deţin cele mai puţine lucruri în comparaţie cu 
ceilalţi şi asta-i face pe membrii acestor familii să-şi verse 
năduful unii pe ceilalţi. 

— Ce trist, constată Luna; şi înspăimântător, totodată. 

— Aşa se pare, zise Perry. Dar noi nu suntem obişnuiţi să 
privim lucrurile astfel, pentru că ni se spune mereu că ăsta-i 
însuşi motorul economiei noastre. 

— E ciudat să trăieşti într-o societate care încurajează 
violenţa, comentă fata. Pe noi ne sperie, pentru că aici, în 
Interterra, nu cunoaştem violenţa. 


— Deloc, deloc? 

— Absolut. N-am pomenit niciodată ca o persoană să lovească 
o altă persoană. Pur şi simplu mi se înmoaie genunchii când mă 
gândesc la asta. 

— Atunci aşază-te, o invită Perry bătând uşor patul, cu un 
gest timid şi stângaci. 

Luna înainta spre pat şi se aşeză lângă el, cu un aer cât se 
poate de firesc. O întrebă, încercând să-şi ascundă sfiala pe care 
o simţea în apropierea ei: 

— Ai cumva amețeli? Ţi-e rău?... 

— Nu, n-am nimic, îmi revin imediat. 

O privi în ochii de un albastru deschis şi, o vreme, simţi că nu 
poate scoate o vorbă. Într-un târziu, îi zise: 

— Ştii, eşti foarte tânără... 

— Tânără? Nu înţeleg ce legătură are asta cu ce discutam. 

— Păi, cum să-ţi spun... 

Perry nu-şi găsea cuvintele; nici el nu ştia, de altfel, dacă se 
referă la reacţia ei faţă de comportamentul lui Richard ori la 
propria reacţie în faţa ei. 

— Când eşti foarte tânăr, ai mai puţină experienţă decât 
atunci când eşti mai în vârstă şi poate de aceea nu ai avut timp 
încă să vezi acte de violenţa... 

— Ascultă, la noi nu există violenţă, îl întrerupse Luna. A fost 
eliminată complet. Pe de altă parte, nici nu sunt chiar atât de 
tânără pe cât crezi. Câţi ani îmi dai? 

— Ştiu şi eu, cam douăzeci, zise Perry fâstâcit. 

— Bag de seamă că acum tu eşti cel încurcat. 

— Păi, chiar sunt un pic, recunoscu el. Mi-ai putea fi fiică, în 
fond. 

— Te asigur că am mai mult de douăzeci de ani, îl linişti Luna 
zâmbind. Asta te face să te simţi mai bine? 

— Într-un fel. De fapt, nici nu ştiu de ce mă simt atât de 
neliniştit. Totul în jur este extraordinar de frumos şi totuşi e 
ceva care mă apasă. 

— Te înţeleg, zise ea şi, surâzând, îşi ridică palmele pe care 
Perry le atinse cu sfială. 

— Ce-i cu jocul ăsta cu palmele? o întrebă el. 

— Aşa ne arătăm noi dragostea şi respectul, îi explică ea. Nu- 


ţi place? 

— Dacă e vorba de dragoste, eu prefer sărutul, zise el. 

— Aşa cum făcea Richard mai devreme? 

— Mă rog, sunt şi tehnici mai delicate decât ce ai văzut la 
Richard. 

— Arată-mi, îi ceru Luna. 

Perry respiră adânc, se aplecă şi o sărută blând pe gură, apoi 
se retrase. Uimită, Luna îşi atinse uşor buzele cu vârfurile 
degetelor. 

— Nu-ţi place? o întrebă el. 

— Nu-i vorba de asta, numai că degetele şi palmele mele sunt 
mai sensibile decât buzele... Hai, mai arată-mi! 

— Eşti sigură? făcu Perry sfios, înghițind un nod. 

— Sunt sigură, zise ea trăgându-se mai aproape şi privindu-l 
cu ochi visători. Eşti de-a dreptul fermecător, domnule 
preşedinte al lui Benthic Marine... 

Perry o învălui cu braţele şi o întinse pe cuvertura albă de 
caşmir. 


Michael era în al nouălea cer, pentru că Mura întruchipa 
femeia visurilor lui. Nici nu şi-ar fi putut dori mai mult. Nu-l mai 
deranja nici măcar prezenţa lui Sart, care se scălda în piscină şi 
îi lăsa să-şi vadă de treabă. Michael simţea ca se topeşte pur şi 
simplu, când extazul îi fu brutal întrerupt de o bătaie în uşă. Se 
gândi mai întâi să nu dea atenţie, însă apoi se răzgândi şi, gol 
puşcă, se îndreptă spre uşă cu paşi împleticiţi. Se simţea parcă 
mai beat ca oricând. 

— Care naiba mai eşti? întrebă el. 

— Eu, Richard, prietenul tău, veni răspunsul. 

— Care-i problema? făcu Michael, deschizând uşa. 

— Nu-i nici o problemă, i-a răspuns Richard. M-am gândit că 
poate ai nevoie de ajutor, mă-nţelegi... 

Imbibat în alcool, creierul lui Michael avu nevoie de câteva 
secunde bune ca să prelucreze aluzia colegului său. Aruncă o 
privire peste umăr către Mura, care aştepta întinsă pe pat, apoi 
se uită în ochii lui Richard. 

— Mă, tu faci mişto de mine? îi aruncă acestuia din urmă. 

— AŞ, replică musafirul nepoftit, cu un zâmbet şmecher. 


— Auzi, Mura, strigă Michael peste umăr; te superi dacă vine 
şi Richard pe la noi? 

— Numai dacă promite să fie băiat cuminte, răspunse ea. 

— Auzi ce zice doamna, se întoarse Michael către Richard, cu 
un surâs şiret lipit pe o mină ce se voia surprinsa. Deschise uşa 
lăsându-l pe Richard să intre şi, în timp ce amândoi se îndreptau 
spre pat, Mura îşi întinse amândouă braţele cu palmele 
îndreptate înainte. 

— Veniţi încoace, primitivii mei buclucaşi, îi invită ea; vreau să 
ne atingem palmele împreună. 

Bărbaţii schimbară priviri uimite şi Michael se căţără înapoi în 
pat, în vreme ce Richard se grăbi să se elibereze de costumul de 
mătase şi să se lungească şi el alături de Mura. 

— Măi, fraţilor, dar văd că voi sunteţi tare generoşi cu iubirea, 
îi zise el fetei. 

— Aşa este, încuviinţă ea, suntem plini de iubire, e bogăţia 
noastră. 

Cei doi scufundători se lăsară în voia valurilor de plăcere 
stârnite de braţele primitoare ale Murei. Nu putea fi vorba de 
sex, fiindcă erau prea beţi pentru aşa ceva - şi totuşi, nici c-ar fi 
putut fi mai fericiţi. 

De la capătul celălalt al piscinei, Sart observase şi el sosirea 
lui Richard, a cărui persoană îi provoca un amestec neînțeles de 
repulsie şi atracţie. Era, mai mult, un soi de curiozitate. Obosit 
de atâta înot, ieşi din apă şi se şterse, după care se îndreptă 
spre grupul fericiţilor. Mura îl întâmpină cu un surâs; avea 
braţele încolăcite în jurul celor doi buclucaşi, care între timp 
adormiseră buştean sub mângâierile ei. Îl invită pe Sart să se 
aşeze pe pat şi să-l preia pe Richard, ceea ce îi permitea ei să se 
concentreze asupra lui Michael. 

La început, Sart se mulţumi să-l mângâie pe Richard pe spate, 
cum făcuse şi Mura. Se plictisi însă repede şi începu să 
improvizeze, masându-i braţul şi umărul. Pielea lui Richard îl 
intriga pe Sart; nu avea aceeaşi consistenţa ca pielea 
interterranilor şi, pe deasupra, mai erau şi tot felul de mici 
imperfecţiuni. Îşi mută apoi atenţia asupra capului, unde 
observase o uşoară umflătură vineţie, chiar acolo unde începea 
părul. Richard deschise ochii chiar în momentul în care Sart se 


apleca să vadă mai bine pata aceea ciudată, atingând-o uşor cu 
degetul. Sart îi zâmbi serafic şi începu din nou să îl mângâie 
tandru. 

— Ce naiba faci, mă?! urlă Richard la el, dându-i peste mână 
şi coborând din pat anevoie, cu mişcări de om beat. 

Sart se ridică la rândul lui, întrebându-se dacă nu cumva 
semnul de deasupra urechii lui Richard era deosebit de sensibil 
şi dacă n-ar li fost mai bine să nu-l atingă. Mişcarea bruscă a lui 
Richard îl trezise şi pe Michael. Somnoros şi ametit, acesta se 
ridică în capul oaselor, neluând în seamă braţul Murei încolăcit 
în jurul lui. Dădu cu ochii de Richard clătinându-se la marginea 
patului şi aruncându-i priviri furibunde lui Sart, care avea un aer 
de stânjenit, parcă de vinovăţie. 

— Care-i treaba, Richie? îl întrebă cu un glas dogit, împleticind 
cuvintele. 

Fără să răspundă, Richard continua să se holbeze la Sart în 
timp ce se freca după ureche. 

— Sart, ce s-a întâmplat? întrebă şi Mura. 

— Am atins buba lui Richard, dindărătul urechii, explică 
acesta. Imi cer iertare... 

— Michael, vino aici! se răsti Richard pe un ton ce nu admitea 
replică; se îndepărtă apoi în direcţia piscinei, făcându-i semn 
amicului său să-l urmeze. 

Michael se ridică în picioare, amorţit în urma somnului 
insuficient. Îl urmă pe Richard şi se îndepărtară amândoi, 
suficient cât să nu fie auziţi. Lui Michael îi era limpede că 
prietenul său era din cale-afară de supărat. 

— la zi, care-i treaba? îl întrebă din nou, în şoaptă. 

Richard îşi şterse gura cu dosul mâinii fixându-l cu privirea pe 
Sart, peste umăr. 

— Cred că m-am lămurit acum de ce nu se sinchisesc 
papagalii ăştia că ne tăvălim cu muierile lor, îi răspunse Richard, 
tot pe şoptite. 

— Ei, de ce? întrebă Michael, curios. 

— Cred că sunt cu toţii o adunătură de ciudaţi. 

— Pe bune? făcu Michael, trăgând şi el cu coada ochiului spre 
Sart. li trecuse şi lui prin cap ideea asta la un moment dat, 
văzând atâţia bărbaţi care se ţineau de braţ la festivitatea din 


seara aceea; pe urmă uitase însă, prins în focul petrecerii. 

— Pe bune, întâii Richard şi mai am ceva să-ţi spun: piticania 
aia scârboasă de colo mă tot freca pe spate şi pe cap, iar eu am 
crezut tot timpul că era mâna fetei. 

Michael izbucni în râs, deşi era limpede că lui Richard numai 
de glumă nu-i ardea. 

— Ce te distrează? se răsti el. 

— Pun pariu că Mazzola s-ar distra copios pe chestia asta, 
răspunse Michael. 

— Dacă-i spui lui Mazzola, te strâng de gât, şuieră Richard. 

— Ce să spun! îi spuse batjocoritor Michael. Dar, până una- 
alta, ce ai de gând să faci? 

— Eu cred că ar trebui să-i arătăm avortonului ăstuia ce 
credem noi despre ăi de teapa lui. Pentru Dumnezeu, mă 
mângâia peste tot! N-am de gând să stau cu mâinile încrucişate 
şi cred că trebuie să-i lămurim pe indivizii ăştia că nouă nu ne 
stă în caracter aşa ceva. 

— De acord cu tine, zise Michael. Şi ce propui să facem? 

— Mai întâi, să scăpăm de fată. 

— A, nu! făcu Michael, dezamăgit. Chiar crezi că trebuie? 

— Fără discuţie, îl repezi Richard. Şi mai lasă mofturile; poţi 
să-i spui să se întoarcă mâine, în fond. Important e să-i dăm 
individului o lecţie şi la chestia asta nu avem nevoie de 
spectatori. Ar zbiera ca din gura de şarpe şi ne-am trezi imediat 
cu vreo două gorile androide pe cap. 

— In regulă, se resemna Michael trăgând adânc aer în piept şi 
îndreptându-se spre pat. 

— Îi e rău lui Richard? se interesa Mura. 

— Nu, n-are nimic, o linişti Michael. Doar că e obosit. De fapt, 
amândoi suntem obosiţi, mai bine zis, suntem de-a dreptul 
terminaţi. Unde mai pui că ne-am şi îmbătat, cred că ai observat 
asta. 

— Nu m-a deranjat cu nimic, spuse Mura. Eu m-am simţit 
foarte bine. 

— Ei, mă bucur, zise Michael. Dar acum poate c-ar fi mai bine 
să amânăm pentru mâine jocul de-a atinsul palmelor. Adică, ar fi 
bine să pleci, asta vreau să spun. 

— Desigur, consimţi Mura fără şovăire, apoi cobori din pat şi 


începu să se îmbrace. Sart îi urmă exemplul. 

— Nu vreau să-ţi faci o impresie greşita, mai zise Michael. Aş 
vrea să ne vedem din nou mâine. 

— Nu-ţi face griji, înţeleg că sunteţi obosiţi. Sunteţi oaspeţii 
noştri, iar mâine, dacă doriţi, am să mă întorc. 

În timp ce îşi lega cordonul brodat în jurul taliei, Sart aruncă o 
privire spre Richard, care rămăsese lângă bazinul de înot. 
Văzându-i privirea, lui Michael îi veni o idee: 

— Sart, tu poţi să mai rămâi puţin; Richard vrea să-şi ceară 
scuze că te-a speriat când a sărit din pat. 

Sart se uită înspre Mura, care dădu din umeri: 

— Faci cum ţi-e voia, prietene. 

Sart îşi mută privirea asupra lui Michael, care îi zâmbi, 
făcându-i cu ochiul. 

— Dacă oaspeţii doresc să mai rămân, mai rămân, zise el şi se 
îndreptă spre pat cu o umbră de şovăiala. 

— Perfect, zise Michael. 

Mura termina de îmbrăcat şi îşi luă rămas-bun pe rând de la 
Richard şi Michael, atingându-şi palmele. Le spuse că s-a 
bucurat mult de compania lor şi că e nerăbdătoare să-i 
întâlnească din nou a doua zi; apoi, înainte de a închide uşa, le 
ură noapte bună. 

Urmară câteva clipe de tăcere apăsătoare. Richard şi Michael 
se uitau fix la Sart, iar acesta îşi plimba privirea de la unul la 
celălalt. Într-un târziu, stânjenit, se ridică. 

— Poate doriţi să mai comand ceva de băut, rupse el tăcerea, 
de dragul conversaţiei. 

Richard clătină din cap, cu un zâmbet forţat, apoi se apropie 
de Sart păşind ca un om care nu ştie precis unde îi sunt 
picioarele. 

— Atunci, poate ceva de mâncare? insistă Sart. 

Richard clătină iar din cap. Între timp, se apropiase de Sart, 
care făcu instinctiv un pas înapoi. 

— Eu şi cu prietenul meu avem să-ţi spunem ceva foarte 
important, zise Richard. 

— Aşa e, îl aproba Michael, apropiindu-se şi el cu un mers la 
fel de nesigur, până când Sart, nevoit să se tot retragă, fu 
înghesuit într-un colţ, între pat şi perete. 


— Ca să n-o mai lungim, preluă Richard discuţia şi ca să fim 
bine înţeleşi de la bun început, nouă nu ne plac ciudaţii de teapa 
ta. 

— De fapt, ne cam scot din minţi, întări Michael. 

Ochii lui Sart se plimbau între cele două chipuri rânjite, 
buhăite de băutură. 

— Poate că ar fi mai bine să plec, încercă el, nervos. 

— Nu înainte de a ne asigura că înţelegi despre ce vorbim, 
zise Richard. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi prin „ciudaţi”, recunoscu 
Sart. 

— Homo, poponari, pidosnici, înşiră Richard pe un ton 
batjocoritor. N-are importanță cuvântul; problema e că nouă nu 
ne plac indivizii cărora le plac bărbaţii, înţelegi? Şi am o vagă 
bănuială că mătăluţă faci parte din categoria asta. 

— E adevărat că îmi plac bărbaţii. Îmi plac toţi oamenii, în 
fond, declară Sart. 

Richard se uită spre Michael şi apoi din nou la Sart. 

— Ştii, nouă nu ne plac nici bisexualii. 

Sart dădu să se repeadă spre uşă, însă Richard îl apucă de un 
braţ în timp ce Michael îl înşfăcă de păr. Richard îi prinse şi 
celălalt braţ şi, cu un hohot triumfător, i le răsuci pe amândouă 
la spate. Sart se zbătu să scape, fără nici un rezultat însă, mai 
ales că Michael îl ţinea strâns de păr. După ce îl imobilizară, 
Michael îi îndesă un pumn în stomac şi băiatul se încovoie de 
durere. Îi dădură drumul, râzând. Sart făcu câţiva paşi 
împleticiţi, încercând disperat să-şi recapete suflul. Chipul său 
căpătase o culoare vineţie. 

— Aşa, iubiţel, îl zeflemisi Richard. Am să te învăţ minte să-ţi 
mai pui labele jegoase pe mine. 

Richard îi săltă capul lui Sart cu mâna stângă şi îl pocni cu 
dreapta o lovitură dură, un upercut rău, împins cu toată 
greutatea corpului. A doua lovitură îl prinse pe Sart în plină 
figură, îi strivi nasul şi-l azvârli îndărăt. În cădere, capul său se 
izbi de colţul ascuţit al noptierei de marmură, care-i pătrunse 
câţiva centimetri în ceafă. 

Cu totul absorbit de durerea ascuţită care îi ardea 
încheieturile degetelor, Richard nu  realiză pe moment 


consecinţele fatale ale pumnului său formidabil. Înjurând 
birjăreşte, îşi freca de zor mâna vătămată. 

Michael privea stupefiat trupul fără vlagă al lui Sart şi sângele 
care şiroia din rana înspăimântătoare, împreună cu bucăţi de 
tesut cerebral. Se trezi la realitate instantaneu şi, aplecându-se 
deasupra nefericitului care horcăia, strigă într-o şoaptă răguşită: 

— Richard, avem o problemă! 

Richard nu răspunse. Era încă sub imperiul durerii şi străbătea 
camera cu paşi mari, fluturându-şi mâna lovită, cu degetele 
răsfirate. 

— Richard! strigă Michael, ridicându-se. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ăsta-i mort! 

— Mort? îngână Richard, uitând complet de durere la auzul 
cuvântului fatal. 

— Mă rog, aproape. S-a lovit de măsuţa asta nenorocită şi şi-a 
spart capul. 

Poticnindu-se pe picioare, Richard se îndreptă spre Michael, 
cu ochii aţintiţi asupra trupului nemişcat al lui Sart. 

— Măi să fie, am dat-o în bară! exclamă el. 

— Acum ce facem, ai? se răsti Michael. De ce-a trebuit să-l 
pocneşti aşa de tare? 

— N-am vrut, măi, pe onoarea mea! urlă Richard. 

— Ei şi acum ce facem? repetă Michael. 

— Habar n-am, zise Richard, năuc. 

În clipa aceea Sart îşi dădu ultima suflare şi horcăitul încetă 
cu totul. 

— Asta e, s-a prăpădit, zise Michael, scuturat de un fior. 
Trebuie să facem ceva şi asta cât mai repede! 

— Poate c-ar trebui s-o ştergem de aici, spuse Richard. 

— N-avem cum s-o ştergem de-aici, se lamentă Michael. Unde 
să ne ducem? Nu-ţi dai seama că nici măcar nu ştim unde ne 
aflăm? 

— Bun, lasă-mă să mă gândesc, zise Richard. Rahat, n-am 
vrut să-i fac rău!... 

— Mie-mi spui? îi aruncă Michael, sarcastic. 

— Mă rog, nu chiar în halul ăsta, se corectă Richard. 

— Şi dacă intră cineva peste noi? puse Michael problema. 

— Ai dreptate, zise Richard. Trebuie să ascundem cadavrul. 


— Unde? se repezi Michael. 

— Nu ştiu! zbieră Richard aruncând priviri disperate prin 
încăpere. Dar cred că asta ar trebui să facem, adăugă, uitându- 
se la amicul său. 

— Perfect. Unde? 

— Ajută-mă să-l ridic, mai întâi, zise Richard, după care 
răsturnă trupul neînsufleţit al lui Sart şi îl apucă de subsuori. 

Michael îl apucă pe Sart de picioare şi, împreună, îl ridicară de 
pe podea. 


12 


Începutul unei noi zile nu se deosebea cu nimic aici de 
apariţia zorilor pe faţa Pământului. Lumina crescu treptat în 
intensitate făcând să dispară „stelele” de pe uriaşa cupolă, ale 
cărei culori trecură de la indigo intens la un roz pal şi, în cele din 
urmă, la albastrul curat al cerului senin. Saranta se trezea la 
viaţă. 

Dintre pământenii nou-veniţi, Suzanne fu prima care se trezi o 
dată cu prima geană de lumină artificială. Marmura albă, 
oglinzile şi piscina din încăpere îi treziră un fior: aşadar, 
aventura suprarealistă pe tărâmul interterran nu fusese, la urma 
urmei, doar un vis!... 

Răsucindu-şi capul într-o parte, dădu cu ochii de Garona care 
încă dormea, întors pe o parte, cu faţa către ea. O cuprinse 
mirarea la gândul că îşi îngăduise cu atâta uşurinţă să rămână 
în compania unui străin peste noapte, ceea ce nu-i stătea deloc 
în fire. Singura rezervă manifestată fusese refuzul ei categoric 
de a se dezbrăca, drept pentru care rămăsese în tunica şi 
pantalonii scurţi de peste zi. Să fi fost de vină infima cantitate 
de tărie pe care o băuse în seara precedentă ori înfăţişarea 
chipeşului bărbat şi vorbele sale cuceritoare? Pentru că, oricât 
de greu i-ar fi venit să recunoască, atracţia fizică era totuşi un 
argument hotărâtor în alegerea Suzannei atunci când era vorba 
de un bărbat. Acesta era, de altfel, motivul care o făcuse să tot 
amâne despărţirea definitivă de actorul acela din Los Angeles, 
multă vreme după ce relaţia lor fusese compromisă. 

De parcă i-ar fi simţit privirea aţintită asupra lui, Garona 
deschise ochii şi zâmbi visător. Suzanne constată resemnată că 
remuşcările o cam ocoleau. 

— N-am vrut să te trezesc, reuşi să îngaime, observând că 
bărbatul de lângă ea arăta la fel de atrăgător în lumina fumurie 
a zorilor pe cât îi apăruse cu o seară înainte. 

— Să nu-ţi pară rău, îi spuse Garona. Sunt fericit să mă 
trezesc şi să văd că sunt tot alături de tine. 


— Cum faci tu că reuşeşti întotdeauna să spui exact ceea ce 
trebuie? îl întrebă Suzanne cu toată sinceritatea, fără nici o 
umbră de ironie. 

— Nu fac decât să spun ceea ce ştiu că mi-ar plăcea să aud şi 
eu. 

Suzanne dădu din cap gânditoare. „lată regula de aur într-o 
variantă sui-generis”, îşi zise ea. Garona se rostogoli şi dădu să 
o cuprindă în braţe, însă ea se feri cu abilitate, strecurându-se 
jos din pat. 

— Te rog, Garona, hai să nu o luăm de la capăt; cel puţin, nu 
acum. 

Bărbatul se întinse la loc pe pat, privind-o nelămurit pe 
Suzanne. 

— Nu-ţi înţeleg reținerea, mărturisi el. Să fie oare pentru că 
nu mă placi? 

Femeia lăsă să-i scape un geamăt ce voia să exprime o 
uşoară dezamăgire: 

— Of, Garona, cu toată subtilitatea şi rafinamentul tău, nu-mi 
pot imagina de ce îţi vine atât de greu să înţelegi. Ţi-am mai 
spus şi aseară, mie îmi ia ceva timp până să ajung să cunosc un 
om. 

— Dar ce vrei tu să cunoşti? Mă poţi întreba orice despre viaţa 
mea personală. 

— Uite ce este, zise Suzanne. De plăcut te plac foarte mult şi 
asta-i limpede de vreme ce te-am primit la mine, pentru că de 
obicei nu procedez aşa cu oameni pe care de-abia i-am întâlnit. 
Cu tine am făcut o excepţie şi nu-mi pare rău deloc. Dar nu-mi 
cere prea mult - gândeşte-te numai, la câte noutăţi încerc să mă 
adaptez... 

— Dar e de-a dreptul nefiresc, zise Garona uimit. N-ar trebui 
să-ţi laşi sentimentele să depindă de tot felul de lucruri. 

— Aici te contrazic: nu pot să las toate toanele de moment să- 
mi dicteze cum să mă port. Asta se numeşte instinct de 
conservare şi ar trebui să-l ai şi tu. La urma urmei, nu ştii nimic 
despre mine - poate că am un soţ ori un iubit... 

— Presupun că ai, zise Garona. De fapt, m-ar surprinde să nu 
ai. Oricum, asta n-are nici o legătură. 

— Frumos, n-am ce spune! exclamă Suzanne punându-şi 


demonstrativ mâinile în şolduri. N-o avea nici o legătură pentru 
tine, dar pentru mine contează!... 

Se întrerupse brusc, frecându-şi ochii încă grei de somn. Se 
trezise doar de câteva minute, dar se simţea deja epuizată 
nervos. 

— Hai să nu mai discutăm despre asta acum, îl rugă ea pe 
Garona. Ziua asta va fi şi aşa destul de încărcată. Arak a promis 
că ne va răspunde la întrebări şi, crede-mă, am un sac întreg. 

Se îndrepta spre una din multele oglinzi ale încăperii şi se 
strâmbă la propria imagine. Dincolo de toată grozăvia şi de 
frământările prin care trecuse, nu putea să nu observe cu ciudă 
că înfăţişarea ei nu era tocmai prilej de mândrie, cu părul lung 
de numai un centimetru. 

Garona se aşeză pe marginea patului întinzându-şi oasele. 

— Voi, oamenii din generaţia a doua, prea luaţi toate lucrurile 
în serios, zise el. 

— Nu ştiu ce tot spui cu „a doua generaţie”, răspunse 
Suzanne, dar eu, una, cred că am motive întemeiate să iau 
lucrurile în serios. În fond, n-am venit aici de bunăvoie ci, aşa 
cum a spus şi Donald, am fost, pur şi simplu, răpiți. Şi nu cred că 
trebuie să-ţi amintesc că asta înseamnă aduşi cu forţa. 


Arak se ţinu de cuvânt şi îşi făcu apariţia îndată după micul 
dejun, întrebând dacă e toată lumea pregătită pentru şedinţa de 
iniţiere. Spre deosebire de Donald, Perry şi Suzanne nu încercau 
să-şi ascundă nerăbdarea; cât despre cei doi scufundători, 
aceştia manifestau un total dezinteres. Mai mult chiar, îşi 
pierduseră cu totul tupeul lor cel de toate zilele şi arătau mai 
degrabă ca nişte căţei plouaţi. Perry puse atitudinea lor pe 
seama mahmurelii şi nu întârzie să-i împărtăşească Suzannei 
părerea lui. 

— Nici nu-i de mirare, după cât au băut, îl aprobă aceasta. 
Apropo, tu cum te simţi? 

— Excepţional, pe toate planurile, o asigură el. Cum e cu 
prietenul Garona, a stat mult la tine? 

— A stat ceva, răspunse ea evaziv. Dar Luna? 

— Tot aşa, zise Perry. În tot acest timp, amândoi îşi ocoleau 
privirile. 


De îndată ce fură gata cu toţii, Arak îi conduse spre o clădire 
emisferică mai mică decât pavilionul în care avusese loc 
recepţia din seara trecută, altminteri foarte asemănătoare cu 
acesta. Perry şi Suzanne stăteau aproape de Arak, Donald îi 
urma la câţiva paşi, iar scufundătorii încheiau plutonul. 

— Eu totuşi cred că ar trebui să-i spui lui Donald, insista 
Michael pe lângă Richard. Poate ştie el mai bine ce-ar trebui să 
facem. 

— Ce mare scofală crezi c-ar face prăpăditul ăla? Puştiul e 
mort oricum şi n-o să-l învie Fuller. 

— Dar poate ne dă el o idee unde să ascundem corpul; mi-e 
frică să nu-l găsească cineva. Nu de alta, dar n-aş vrea să afli ce 
le fac ăştia ucigaşilor. 

— la stai puţin - cum adică, să aflu eu? se opri brusc Richard, 
sesizând nuanţa. 

— Păi, tu l-ai omorât, nu? se spălă Michael pe mâini. 

— Şi ce, tu nu l-ai lovit? 

— Da’ nu l-am omorât, se apără Michael. Şi de fapt toată 
treaba a fost ideea ta. 

Richard îi aruncă amicului său o privire crâncenă: 

— Ascultă, măi, scârnăvie, amândoi suntem băgaţi pân’ la gât 
în porcăria asta care s-a întâmplat în camera ta, nu a mea. Deci, 
ce păţesc eu, păţeşti şi tu, să-ţi fie clar! 

— Hei, voi doi, haideţi mai repede! îi strigă Arak. 

înconjurat de restul grupului, acesta îi aştepta pe cei doi în 
dreptul unei uşi deschise. Clădirea arăta ca o cupolă de 
dimensiuni reduse, compactă, fără nici o fereastra. 

— Indiferent de cum stau lucrurile, şopti Michael nervos, 
chestia e că hoitul nu e deloc bine ascuns. Trebuie să-l întrebi 
pe Donald dacă nu cumva are el o idee mai bună. Ofielun 
prăpădit de fost ofiţer, da’ prost nu e. 

— Bine, fie ca tine, consimţi Richard în silă. 

Grăbiră amândoi pasul ca să-i ajungă din urmă pe ceilalţi şi 
fură întâmpinați de zâmbetul amabil al lui Arak. Acesta intră 
primul, urmat de Suzanne şi Perry. Când să treacă pragul, 
Donald se pomeni tras de mânecă de Richard. Acesta se uită la 
el smucindu-şi nervos braţul, dar fără să se oprească din mers. 

— Dom' comandant Fuller, stai aşa o secundă, îi şopti 


Richard. 

Donald îi aruncă o privire dispreţuitoare, continuându-şi 
drumul. Arak îi conducea de-a lungul unui coridor ce urma 
circumferința clădirii. 

— Vreau să-mi cer scuze pentru azi-noapte, începu Richard, 
care-şi potrivise pasul cu al lui Donald şi îl urma îndeaproape. 

— Pentru ce? întrebă Donald pe un ton glacial. Pentru prostie, 
pentru că te-ai îmbătat sau pentru că te-ai lăsat dus de nas de 
oamenii ăştia? 

— Pentru toate trei, să zicem, îi cântă Richard în struna, 
muşcându-şi buza. Ne-au luat prin surprindere, ce s-o mai dăm 
după deget. Dar nu despre asta vreau să vorbim. 

— Dar despre ce, marinare? îl luă Donald de sus, pe un ton 
câtuşi de puţin conciliant. Zi mai repede ce ai de zis, fiindcă nu 
vreau să pierd nimic din discuţiile interesante care ne aşteaptă. 

— Păi... nu ştiu cum să zic... ar fi vorba de... 

Fălosul scufundător îşi pierduse cu totul obişnuita bravadă. Se 
vede treaba că Donald avea ceva care îl intimida. 

— Hai, marinare, dă-i drumul odată, îl somă căpitanul tăios. 

— Michael şi cu mine suntem de părere s-o ştergem cât mai 
repede din Interterra asta, încercă Richard s-o ia mai pe ocolite. 

— Zău? Câtă inteligenţă ascund dovlecii ăştia ai voştri, i-o tăie 
Donald sarcastic. Presupun că revelaţia asta genială v-a picat 
dis-de-dimineaţă, nu? Ei bine, poate c-ar trebui să vă reamintesc 
că de fapt nici nu ştim unde suntem, până când se hotărăşte 
Arak să ne lumineze. Aşa că, imediat ce aflăm cum stau 
lucrurile, poate mai stăm de vorbă. 

Donald dădu să plece, însă Richard îl înşfăcă de braţ, cuo 
mişcare disperata. Donald aruncă o privire incandescentă spre 
mâna care îl apucase. 

— Dă-mi drumul până nu mă enervez de-a binelea, şuieră el. 

— Bine, dar... 

— Destul, marinare! îl repezi Donald smucindu-şi braţul din 
strânsoare şi tăind orice posibilitate de a continua discuţia. Se 
îndepărtă apoi în pas grăbit şi intră, aplecându-şi capul, prin uşa 
de la capătul coridorului, să-i prindă din urmă pe ceilalţi. 

— De ce naiba nu i-ai spus? îl luă Michael la rost pe Richard. 

— Nici tu nu i-ai spus, da? se apără acesta. 


— Păi nu, pentru c-ai zis că vorbeşti tu, zise Michael ridicându- 
şi braţele într-un gest de disperare. Ce să spun, mare 
cuvântător! Şi bunica s-ar fi descurcat mai bine ca tine. Chestia 
e că suntem tot de unde-am plecat; şi trebuie să recunoşti şi tu, 
repet, cadavrul ăla nu e-n cea mai bună ascunzătoare - ce 
facem dacă dă careva peste el? 

— Nici nu vreau să mă gândesc, zise Richard. Dar a fost cea 
mai bună soluţie de moment. 

— Poate ar fi fost mai bine să rămânem în cameră, propuse 
Michael. 

— Asta nu rezolvă nimic, îl contrazise Richard. Hai să mergem 
acum, măcar să aflăm şi noi unde suntem şi după aia ne-om mai 
gândi cum s-o ştergem de aici. 

O luară amândoi pe urmele lui Donald şi se pomeniră într-o 
încăpere circulară cu un diametru de circa zece metri, cu 
tavanul bombat şi fără ferestre. Un şir de douăsprezece scaune 
turnate dintr-o bucată înconjurau spaţiul din mijlocul camerei, 
uşor convex. Arak şi Sufa se aşezaseră chiar în faţa intrării, iar 
în dreapta lor şedea o pereche de necunoscuţi care, deşi purtau 
aceeaşi îmbrăcăminte albă ca toată lumea, nu erau, parcă, la fel 
de arătoşi. Suzanne şi Perry se aşezaseră la stânga Sufei şi a lui 
Arak, iar Donald făcea opinie separată, lăsând mai multe scaune 
libere între el şi ceilalţi. 

— Richard, Michael, vă rog să luaţi loc unde vă place, ca să 
putem începe, îi invită Arak pe ultimii sosiți. 

Richard tinu să se aşeze lângă Donald şi dădu din cap în 
direcţia lui. Drept răspuns, acesta se îndepărtă ostentativ, 
rezemându-se de braţul opus al scaunului. Michael, fireşte, 
ocupă locul de lângă Richard. 

— Vă urăm din nou bun venit în Interterra, începu Arak. Astăzi 
veţi afla noutăţi captivante, în urma cărora veţi înţelege cât 
sunteţi de norocoşi. 

— Ce-ar fi să începi prin a ne spune când plecăm acasă? îl 
întrerupse Richard. 

— Mai taci odată! se răsti Donald la el. 

— Richard, zise Arak râzând cu poftă, îţi apreciez 
spontaneitatea şi impulsivitatea, dar te rog să ai răbdare. 

— Mai întâi, preluă Sufa discuţia, vrem să faceţi cunoştinţă cu 


doi distinşi cetăţeni ai oraşului nostru. Sunt sigură că discuţia cu 
ei vă va fi de mare ajutor pentru că, asemenea vouă şi ei au 
venit tot din lumea de deasupra. Aşadar, vi-i prezint pe Ismael şi 
pe Mary Black. 

Cei vizaţi se ridicară şi se înclinară. Din obişnuinţa, Michael se 
pomeni aplaudând, dar se opri imediat ce-şi dădu seama că o 
făcea de unul singur. Suzanne şi Perry se uitau la ei cu ochii 
măriţi de curiozitate. Ismael, un bărbat slab, cu trăsături 
ascuţite şi ochii înfundaţi în orbite, luă cuvântul: 

— Mary şi cu mine vă urăm, la rândul nostru, bun venit. Ne 
aflăm aici pentru că am trecut şi noi, odată, prin ceea ce 
urmează să treceţi voi acum şi sperăm să vă putem ajuta. 
Pentru început, vă sfătuim să nu încercaţi să absorbiți prea mult 
dintr-o dată. 

— Crezi cumva că se referă la crema aia nemaipomenită cu 
care ne-am dat pe mâini aseară? şopti Michael aplecându-se 
spre Richard. 

— Gura! îl repezi Donald. Dacă aveţi de gând să tot 
întrerupeţi, mutaţi-vă de lângă mine! 

— Gata, gata, făcu Michael, împăciuitor. 

— Mulţumesc, Ismael, zise Arak; apoi, privind pe rând la nou- 
veniţi, adăugă: Sper că veţi ţine seama cu toţii de sfatul soţilor 
Black. Cred că e bine să ne împărţim sarcinile: Sufa şi cu mine 
vă vom sta la dispoziţie cu informaţiile, iar Ismael şi Mary vor 
face completările de rigoare. 

Suzanne se aplecă înspre Perry, cu o expresie de îngrijorare 
pe faţă: 

— Ce vrea să spună cu „completările de rigoare”? Cât timp 
crezi că au de gând să ne ţină aici? 

— Habar n-am, zise Perry, frământat şi el de aceeaşi 
problemă. 

— Inainte de a începe, am să vă dau câte un dispozitiv de 
comunicare audio-video, zise Sufa deschizând o cutie mare pe 
care o adusese cu ea. Scoase din ea cinci pachete, fiecare 
purtând o eticheta cu un nume scris cu majuscule şi le înmână 
pe rând destinatarilor. 

Richard şi Michael smulseră ambalajul asemenea unor copii 
care se reped hămesiţi asupra cadourilor de Crăciun; Suzanne şi 


Perry îşi deschiseră pachetele cu oarecare încetineala, iar 
Donald şi-l puse pe al său pe genunchi, nedesfăcut. 

— Am aici o pereche de ochelari şi un ceas fără cadran, zise 
Michael dezamăgit, probând ochelarii care aveau o formă 
aerodinamica şi lentile transparente. 

— Este un sistem de telecomunicare activat prin voce, 
adaptat să răspundă la amprenta vocală a posesorului, explică 
Sufa. Prin urmare, nu le puteţi schimba între voi. Mai târziu vă 
vom arăta şi cum sa le folosiţi. 

— Dar ce fac chestiile astea? întrebă Richard care, între timp, 
îşi proba şi ochelarii. 

— O mulţime de lucruri, răspunse Sufa. Fac legătura cu banca 
centrală de informaţii, care afişează datele prin ochelari, în plan 
virtual. De asemenea, asigură legătura audio-video cu oricine 
din Interterra. Mai asigură şi alte servicii, cum ar fi comanda 
unui taxi aerian - dar le veţi afla pe toate la timpul lor. 

— Haideţi să începem, zise Arak activând o comandă pe 
consola dinaintea sa. 

Ecranul convex, întunecat, se coloră într-un albastru 
fosforescent. 

— Primul lucru despre care trebuie să vorbim este noţiunea 
timpului, începu Arak. Este, poate, subiectul cel mai delicat 
pentru oameni ca voi, fiindcă în lInterterra timpul prezintă 
aspecte foarte diferite de acelea cu care sunteţi obişnuiţi pe 
Pământ. Savantul vostru, domnul Einstein, a recunoscut 
relativitatea timpului în funcţie de reperul observatorului. Aici vă 
veţi confrunta cu multe ipostaze ale acestei relativităţi. Cea mai 
simplă, de exemplu, este vârsta civilizaţiei noastre. Din 
perspectiva pământenilor, civilizaţia noastră apare incredibil de 
veche, însă în sistemul nostru de referinţă şi în cel al întregului 
sistem solar, lucrurile nu stau tocmai aşa. Civilizaţia voastră se 
măsoară în milenii, a noastră în milioane de ani, iar a sistemului 
solar în miliarde... 

— Pentru Dumnezeu, chiar trebuie să ascultăm toată vorbăria 
asta? se plânse Richard. Eu speram că o să ne spuneţi unde 
naiba ne aflăm. 

— Dacă nu veţi înţelege lucrurile de bază, atunci tot ce vă voi 
spune vi se va părea incredibil, ba chiar lipsit de sens. 


— Dar ce-ar fi s-o iei invers, insistă Richard; ce-ar fi să ne spui 
mai întâi unde ne aflăm şi după aceea, restul. 

— Richard! se răsti Suzanne. Potoleşte-te odată! 

Richard îşi dădu ochii peste cap, mai mult pentru Michael, 
care îşi manifesta şi el nerăbdarea încrucişându-şi picioarele 
întruna. 

— Aşadar, timpul nu este o constantă, reluă Arak. După cum 
spuneam, savantul vostru, isteţul domn Einstein, a recunoscut 
acest fapt; a greşit însă afirmând că viteza luminii ar fi limita 
superioară a mişcării. Nimic mai fals - deşi, trebuie să 
recunoaştem, e nevoie de o concentrare imensă de energie ca 
să spargi acest plafon. Ca să facem o comparaţie cu un aspect 
din viaţa obişnuită, ne putem gândi la cantitatea suplimentară 
de energie necesară trecerii dintr-o stare de agregare în alta: 
lichefierea unui solid sau trecerea unui lichid în stare gazoasă. Ei 
bine, trecerea unui obiect dincolo de viteza luminii seamănă cu 
un astfel de transfer într-o altă „stare de agregare”, într-o 
dimensiune în care timpul este elastic şi se raportează doar la 
spaţiu. 

— Măi, fir-aş al mamei, asta ce glumă mai e?! îşi pierdu 
Richard din nou răbdarea. 

Donald se ridică şi se mută într-un alt fotoliu, mai departe de 
cei doi scufundători. 

— Aveţi puțină răbdare, reluă Arak imperturbabil şi 
concentraţi-vă asupra ideii că timpul nu este o constantă. la 
gândiţi-vă: dacă timpul chiar este relativ înseamnă că poate fi 
controlat, manipulat, schimbat! Asta ne duce cu gândul la ideea 
de moarte. Ascultaţi cu atenţie! La suprafaţa Pământului, 
moartea constituie o condiţie a evoluţiei, iar evoluţia este 
singura justificare a morţii. Însă pentru fiinţa care a evoluat 
până la stadiul cunoaşterii desăvârşite, moartea nu mai este o 
necesitate, ci o risipă. 

Cum auziră de moarte, Richard şi Michael se făcură mici în 
fotoliile lor. Perry ridică mâna, iar Arak îl invită din priviri. 

— Acum putem să punem întrebări? ceru Perry. 

— Da, fireşte, îi răspunse Arak cu amabilitate. Nu aţi fost 
invitaţi la o prelegere, ci mai degrabă la un seminar. Vă rog 
totuşi să puneţi întrebări despre cele ce v-am spus deja şi nu 


despre ceea ce credeţi că ar urma să vă spun. 

— Ai vorbit despre măsurarea timpului, începu Peny. Să 
înţelegem că voi aveţi o civilizaţie mai veche decât cea de pe 
Pământ? 

— Aşa este, zise Arak. Şi aş mai putea spune că diferenţele 
sunt greu de imaginat pentru experienţa voastră de cunoaştere. 
Istoria noastră documentară începe cu aproape şase sute de 
milioane de ani în urmă. 

— la mai lasă vrăjeala, măi! îl luă Richard în zeflemea. E 
imposibil, astea-s poveşti vânătoreşti - adică, vrei să spui că voi 
sunteţi mai bătrâni ca dinozaurii? 

— Mult mai bătrâni decât dinozaurii voştri, confirmă Arak. 
Perplexitatea voastră este însă perfect explicabilă şi tocmai de 
aceea nu e bine să ne grăbim, pentru că vrem să vă lămurim 
pas cu pas asupra realităţilor din Interterra. Nu vreau să insist 
prea mult asupra acestui aspect, dar va fi mult mai bine pentru 
voi să vă adaptaţi treptat la situaţia voastră prezentă. 

— Mă rog, foarte frumos din partea voastră, spuse Richard. 
Dar ce-ar fi să ne daţi şi oarece dovezi despre bazaconiile astea 
pe care ni le tot înşiraţi? Nu de alta, dar încep să cred că tot 
balamucul ăsta e un soi de înscenare meşteşugită şi parcă n-am 
chef să pierd vremea pe aici ca prostul. 

Nici Donald şi nici Suzanne nu mai interveniră să-l potolească 
pe Richard care, de data asta, chiar vorbise pe sufletul lor. 
Suzanne se gândi că totuşi ea ar fi pus problema în termeni mai 
civilizaţi. Arak însă nu dădea nici cel mai mic semn că ar fi fost 
câtuşi de puţin ofensat. 

— Foarte bine, zise acesta, răbdător. Vă vom arăta dovezi pe 
care să le puteţi pune în legătură cu istoria civilizaţiei voastre. 
Noi observăm şi înregistrăm evoluţia civilizaţiei umane dintr-a 
doua generaţie încă de la începuturile ei. 

— Ce vrei să spui, de fapt, cu această „a doua generaţie”? îl 
întrerupse Suzanne. 

— Veţi înţelege îndată, o linişti Arak. Mai întâi, haideţi să 
vedeţi câteva imagini interesante. După cum ziceam, noi am 
observat nestânjeniţi evoluţia civilizaţiei voastre, până acum 
vreo cincizeci de ani, de când accelerarea bruscă a progresului 
tehnologic pe Pământ a mărit riscul să fim detectaţi. Am încetat 


să mai folosim vechile porţi de acces, cum este şi aceea prin 
care aţi fost aduşi voi în Interterra ori cea din Barsama, oraşul 
care se învecinează cu noi la apus. S-a dispus ca amândouă să 
fie sigilate cu magmă, însă din cauza tergiversărilor birocratice 
ale clonelor androide s-a tot întârziat aplicarea decretului. 

— Măi să fie, da' limbă lungă mai eşti! izbucni Richard. Ne 
arăţi odată probele alea sau nu? 

— Vorbeşti de caverna în care a eşuat submarinul nostru? 
interveni Suzanne. Aceea este ceea ce numeşti o „poartă de 
acces"? 

— Exact, spuse Arak. 

— În mod normal este plină cu apă de mare? continuă ea. 

— Din nou ai ghicit, îi confirmă el. 

— Nici nu-i de mirare, atunci, că muntele submarin Olympus 
n-a fost detectat de Geosat, trase ea concluzia, întorcându-se 
spre Perry. Masa muntelui e insuficientă pentru a fi percepută 
de un gravimetru. 

— Haideţi, măi, nu mai tărăgănaţi atât! se văicări Richard. Hai 
să vedem probele, da? 

— Bine, Richard, zise Arak. Uite, spune ce perioadă din istoria 
voastră ai vrea să căutăm în baza noastră de date. Şi dacă e 
foarte veche, e cu atât mai bine, ca să vă convingeţi că nu e 
vorba de nici o minciună în cele ce vă spun. 

Richard îi ceru ajutor lui Michael din priviri. 

— Gladiatorii! sări Michael. Ce-ar fi să vedem nişte gladiatori 
romani? 

— Ce-i drept, avem lupte de gladiatori înregistrate, zise Arak 
pe un ton şovăitor; însă pentru vizionarea scenelor de violenţă 
există o cenzură foarte strictă şi e nevoie de o dispensă specială 
din partea Consiliului Bătrânilor. Poate vreţi să alegeţi totuşi o 
altă epocă... 

— Asta-i de-a dreptul ridicol! strigă Richard. 

— Ţine-ţi firea, marinare! îl repezi Donald. 

— Dacă înţeleg eu bine, vrei să spui că aveţi aici înregistrări 
din toată istoria omenirii şi că vrei să ne arăţi câte ceva la 
alegerea noastră? 

— Chiar aşa, zise Arak. 

— Ce-ai spune de Evul Mediu, atunci? 


— E o perioadă cam lungă; n-ai vrea să fie mai specifica? 

— Păi, să zicem, Franţa secolului al paisprezecelea. 

— Asta e în timpul Războiului de o Sută de Ani, constată Arak, 
dezumflat. E ciudat că până şi dumneata, domnişoară doctor 
Newell, îţi alegi imagini din vremuri violente. Dar nu-i de mirare, 
pentru că mai toată istoria generaţiei a doua e un şir de 
violenţe. 

— Poţi să ne arăţi oameni petrecând altfel, nu neapărat lupte, 
îl ajută femeia. 

Arak atinse tastatura consolei şi se aplecă să vorbească într- 
un microfon situat în centrul acesteia. Aproape imediat, lumina 
din încăpere scăzu în intensitate şi pe ecranul din podea 
prinseră a se derula cu mare viteză imagini neclare. Se 
rezemară cu toţii de parapetul ce-i despărţea de ecran, privind 
cu sufletul la gură. 

Nu peste mult timp imaginile îşi încetiniră goana, apoi se 
stabiliră la o scenă în trei dimensiuni, de o incredibilă claritate şi 
în culori perfect naturale. Era un lan de grâu într-o zi de vară 
târzie, totul văzut de la o înălţime mai mică de două sute de 
metri. Câţiva cosaşi se odihneau, iar uneltele lor erau 
împrăştiate în dezordine în jurul unor pături pe care adăstau 
merinde modeste. Scena era însoţita de ţârâitul greierilor. 

— Aici nu e nimic interesant şi nu dovedeşte nimic, spuse 
Arak după ce aruncă o scurtă privire. In afară de veşmintele 
aspre ale oamenilor, nu e nimic care să ne spună în ce epocă ne 
aflăm. Să mai căutăm... 

Înainte să aibă cineva timp să răspundă, ecranul fu din nou 
cotropit de imagini tulburi în goană ameţitoare - care, după 
numai câteva clipe, încetini şi apoi se opri cu totul. 

— Ei, aici e mult mai bine, făcu Arak, mulţumit. 

Aveau acum în faţă un castel ridicat pe o stâncă, unde tocmai 
se desfăşura un turnir. Perspectiva era, de data aceasta, mult 
mai înaltă decât la scena dinainte, iar culorile vegetației din 
jurul castelului te duceau cu gândul la luna octombrie. Curtea 
era înţesată de o mulţime agitată, ale cărei glasuri se auzeau ca 
un murmur înăbuşit. Toată lumea purta haine tipic medievale, 
viu colorate; flamuri heraldice se zbăteau semeţe în suflarea 
vântului. În mijlocul curţii se întindea un gard lung şi scund, la 


capetele căruia doi cavaleri făceau ultimele pregătiri pentru un 
asalt. Caii lor, bogat împodobiţi, fremătau de nerăbdare, bătând 
mărunt din copite. 

— Cum aţi obţinut imaginile astea? întrebă Perry, fascinat de 
spectacol. 

— Cu un aparat de înregistrare standard, îi explică Arak. 

— Bine, dar de unde s-a filmat? Dintr-un elicopter, cumva? 

Arak şi Sufa pufniră în râs. 

— lartă-ne, se scuză Arak în numele amândurora, dar 
elicopterele sunt produsele tehnologiei voastre; noi nu avem aşa 
ceva. Pe de altă parte, un astfel de aparat ar fi mult prea vizibil. 
Imaginile au fost luate de la o înălţime de circa şase mii cinci 
sute de metri, dintr-o capsulă mică, silenţioasa, telecomandată, 
care zboară în câmp antigravitaţional. 

— Auzi, mare şmecherie, spuse Richard; treburi d-astea fac şi 
ăia de la Hollywood tot timpul, aşa că astea nu-s dovezi. 

— Dacă asta e o scenă de film, zise Suzanne, atunci pot să 
spun că e cea mai realistă filmare pe care am văzut-o vreodată. 

Femeia se aplecă să vadă mai bine detaliile care, după 
părerea ei, depăşeau cu mult performanţele studiourilor de la 
Hollywood. 

Între timp, sub ochii lor, scutierii celor doi cavaleri în armură 
se retraseră câţiva paşi, iar luptătorii îşi coborâră lăncile în 
poziţie orizontală. In țipăt de trompete, caii porniră în asalt, de o 
parte şi de cealaltă a gardului despărțitor. Urletul mulţimii 
creştea pe măsură ce se apropiau. Cu numai o clipă înaintea 
întâlnirii impetuoase a celor doi cavaleri, ecranul rămase pustiu, 
revenind la albastrul fosforescent de la început. Apăru apoi un 
mesaj afişat:  „Scenă cenzurată. Adresaţi-vă Consiliului 
Bătrânilor”. 

— Mama mă-sii! izbucni Michael. Tocmai acum, când eram cu 
sufletul la gură. Cine naiba o fi câştigat, tipul în verde sau ăla în 
roşu? 

— Richard are dreptate, îl întrerupse brusc Donald, fără să-l ia 
în seamă. Scenele astea se pot regiza fără prea mare dificultate. 

— Tot ce se poate, zise Arak, fără umbră de ofensă în glas. 
Numai că eu pot să vă arăt orice doriţi - or, e imposibil să fi 
regizat noi toate scenele de istorie a celei de-a doua generaţii 


de oameni pe care le solicitaţi voi pe moment, după bunul plac. 

— Hai să încercăm ceva mai vechi, propuse Perry. Bunăoară, 
un moment din era neolitică, în acelaşi loc în care se afla 
castelul acesta. 

— Bine gândit! îl lăudă Arak. Vom derula înapoi în timp 
începând de acum zece mii de ani, iar coordonatele locale vor 
rămâne aceleaşi. Să vedem dacă aparatul găseşte vreo scenă în 
baza lui de date. 

Ecranul prinse viaţă din nou, într-o sarabandă de imagini 
fugare care, de data aceasta, se derulară vreme îndelungată. 
Suzanne atinse braţul lui Perry, care se aplecă spre ea. 

— Eu cred că scenele astea sunt reale, şopti ea. 

— Şi eu, îi răspunse el. li dai seama cu ce tehnologie avem 
de-a face?! 

— Pe mine, una, mă preocupă mai puţin tehnologia, decât 
faptul că locul ăsta e cât se poate de concret şi deci n-are rost 
să ne mai facem iluzii cum că totul ar fi un vis. 

— Ah! exclamă Arak. Văd că a găsit ceva care se plasează în 
timp cu vreo douăzeci şi cinci de mii de ani în urmă. 

În timp ce vorbea, imaginile îşi încetiniră ritmul până când 
derularea se opri cu totul. Imaginea înfăţişa aceeaşi 
proeminenţă stâncoasă pe care, de data aceasta, nu se mai afla 
nici un castel, în schimb, stânca se termina cu un ţanc în 
mijlocul căruia se deschidea o mică grotă. In jurul acestei intrări, 
un pâlc de oameni din Neanderthal înveşmântaţi în blănuri 
şedeau chirciţi, absorbiți în meşterirea unor unelte grosolane. 

— Intr-adevăr, pare a fi acelaşi loc şi se vede mult mai clar, 
comentă Perry în timp ce imaginea se focaliza asupra scenei 
casnice din faţa grotei. 

— In vremurile acelea nu aveam motive de îngrijorare că 
navetele noastre ar putea fi observate, explică Arak; prin 
urmare, puteam cobori nestingheriţi până la treizeci de metri 
înălţime, ca să le studiem comportamentul. 

Văzură, la un moment dat, cum unul din oamenii aceia, care 
răzuia o blană de animal, se ridică în picioare să-şi îndrepte 
oasele şi priveşte în sus. O expresie de perplexitate i se aşterne 
pe chip şi rămâne literalmente cu gura căscată, lăsând să i se 
vadă dinţii puternici, pătraţi. 


— Ei, da, comentă Arak, iată una dintre situaţiile în care 
navetele noastre antigravitaţionale au fost văzute. Bietul om a 
crezut probabil că e vizitat de zei. 

— O, Doamne, zise Suzanne; uite, încearcă să le atragă 
atenţia celorlalţi! 

— Aveau un limbaj foarte limitat, spuse Arak. Ştiu însă că 
exista, în aceeaşi eră, o altă subspecie pe care voi aţi denumit-o 
omul de Cro-Magnon şi a cărei exprimare verbală era mult mai 
dezvoltată. 

Omul de Neanderthal ţopăia mormăind şi arăta cu braţul 
înspre aparatul de filmat. Câteva femei îşi adunară copiii şi 
dispărură în grotă, în timp ce altele se repezeau afară. Un 
bărbat mai curajos se aplecă, luă de pe jos o piatră cam de 
mărimea unui ou şi o azvârli în sus. Proiectilul se apropie 
crescând în prim-plan, apoi dispăru într-o latură a imaginii. 

— N-aruncă rău, observă Michael. Sunt sigur că băieţii de la 
Red Sox l-ar putea folosi cu succes pe post de atacant central. 

Arak atinse consola şi imaginea se stinse, iar încăperea fu 
inundată de lumină. Se întoarseră cu toţii la locurile lor. Arak şi 
Sufa îi priviră pe rând pe vizitatorii care, preţ de câteva clipe, 
rămaseră muţi. Până şi Richard părea că şi-a pierdut cuvintele. 
În cele din urmă, Perry sparse tăcerea: 

— Care e data prezumtivă a ultimei înregistrări? 

— După calendarul vostru, zise Arak cu ochii pe consolă, ar fi 
fost paisprezece iulie, 23 342 înainte de Hristos. 

— Dar nu v-a îngrijorat faptul că aparatul vostru a fost văzut? 
îl întrebă Suzanne, care fusese foarte impresionată de chipul 
îngrozit al neanderthalianului. 

— Ce-i drept, ai noştri începeau deja să fie preocupaţi de 
pericolul de a fi descoperiţi, recunoscu Arak. Au existat chiar 
propuneri, în aripa conservatoare, de a extermina fiinţele 
inteligente de pe faţa Pământului. 

— Dar ce motiv de îngrijorare aveaţi în faţa unor oameni 
primitivi ca aceia? întrebă Perry. 

— Pur şi simplu, nu voiam să fim descoperiţi, zise Arak. 
Fireşte, nivelul primar al civilizaţiei voastre de acum douăzeci şi 
cinci de mii de ani nu era de natură să ne pună probleme; ştiam 
însă că lucrurile nu vor rămâne aşa. Navele noastre au mai fost 


văzute şi în timpurile voastre moderne şi asta e chiar o 
problemă. Din fericire, mărturiile au fost întâmpinate cu 
neîncredere sau, dacă nu, cel puţin cu convingerea că navele 
acestea vin de pe alte planete ale universului şi nicidecum din 
chiar adâncul Pământului. 

— la stai puţin, îl întrerupse brusc Donald. Nu-mi place să stric 
spectacolul nimănui, dar eu nu cred că aţi dovedit ceva cu o 
reprezentaţie pe care o poţi monta foarte frumos cu imagini 
computerizate. De ce nu vreţi să terminaţi cu toată mascarada 
şi să ne spuneţi pe cine reprezentaţi de fapt şi ce vreţi de la noi? 

Tăcere. Arak şi Sufa se aplecară unul spre celălalt, şuşotind 
între ei, apoi se consultară cu Ismael şi Mary. După un scurt sfat 
de taină gazdele îşi reluară locurile, iar Arak îl privi pe Donald 
drept în ochi. 

— Domnule Fuller, scepticismul dumneavoastră este 
explicabil, deşi nu suntem siguri că toţi ceilalţi vă împărtăşesc 
suspiciunile. Poate că mai târziu vor putea să vă influenţeze 
opiniile. Fireşte că veţi beneficia şi de alte dovezi pe parcursul 
instructajului şi nu mă îndoiesc că, în cele din urmă, veţi fi pe 
deplin convinşi. Între timp, mă văd nevoit să vă mai pun 
răbdarea la încercare pentru câtăva vreme. 

Fără nici un cuvânt de răspuns, Donald îi susţinu cu îndârjire 
privirea lui Arak. 

— Aşadar, zise acesta din urmă, daţi-mi voie să vă prezint în 
continuare istoria Interterrei, pe scurt. Pentru aceasta, trebuie 
să pornim de pe terenul vostru - de pe Pământ, adică. Toţi 
savanții voştri ştiu că acolo viaţa a început la vreo cinci sute de 
milioane de ani după ce s-a format planeta şi că evoluţia ei a 
consumat câteva miliarde de ani. Ceea ce nu ştiu ei este că noi, 
oamenii din prima generaţie, am apărut acum vreo cinci sute 
cincizeci de milioane de ani, pe parcursul primei etape a ciclului 
evolutiv. Ei bine, oamenii de ştiinţă de pe Pământ nu cunosc 
aceste lucruri pentru că aproape toate mărturiile fosilizate din 
acea perioadă au dispărut în timpul a ceea ce noi numim Era 
întunecată. Despre asta, mai târziu însă. Avem câteva imagini 
despre începuturile civilizaţiei noastre, dar nu sunt de bună 
calitate. 

Lumina din încăpere scăzu treptat. Suzanne şi Perry 


schimbară o privire scurtă, dar nu spuseră nimic. Ecranul din 
mijloc le atrase subit atenţia când, după obişnuita perioadă de 
fluctuații luminoase provocate de derulare, se opri asupra unui 
cadru filmat, de data aceasta, în plan orizontal. Decorul semăna 
cu ceea ce eroii noştri văzuseră deja în Interterra: clădirile 
aveau aceleaşi forme, doar că nu erau negre, ci albe. 
Personajele, surprinse în toiul îndeletnicirilor zilnice, semănau 
mai degrabă cu oamenii obişnuiţi: nu toţi aveau trăsături 
desăvârşite, ca ale celor de acum. 

— Imaginile astea ne fac să zâmbim la gândul că am fost 
odată atât de primitivi, zise Sufa. 

— Într-adevăr, o susţinu Arak. În vremurile acelea încă nici nu 
aveam clonele androide. 

Suzanne îşi drese glasul, încercând să-şi facă drum prin 
hăţişul de informaţii pe care le debita Arak. Era şi ea om de 
ştiinţă, însă prelegerea acestuia îi dădea peste cap tot ce ştia ea 
despre evoluţie, în general şi despre evoluţia rasei umane în 
particular. 

— Vrei să spui că imaginile astea au fost luate acum cinci sute 
cincizeci de milioane de ani? 

— Exact, confirmă Arak, abţinându-se să râdă - ca şi Sufa, de 
altfel - la vederea unui om care încerca să ridice un bloc de 
piatră. lertaţi-ne ilaritatea, se scuză el; n-am mai văzut de mult 
aceste imagini. Pe vremea aceea eram şi noi împărţiţi într-un fel 
de naţionalităţi, care însă au dispărut după primii cincizeci de 
mii de ani ai istoriei noastre. Tot atunci au dispărut şi războaiele, 
după cum vă puteţi lesne imagina. Vedeţi, suprafaţa terestră 
era cu totul altfel decât în zilele noastre, iar noi pe aceea am 
încercat să o reproducem aici, în Interterra. Pe atunci nu exista 
decât un continent imens şi un ocean uriaş. 

— Şi ce s-a întâmplat? De ce s-a retras civilizaţia voastră sub 
pământ? întrebă Suzanne. 

— Asta s-a întâmplat în Era întunecată, zise Arak. După 
aproape un milion de ani de evoluţie paşnică, am depistat 
semne de rău augur într-o galaxie apropiată. La scurtă vreme s- 
a declanşat cataclismul: explozii în lanţ de supernove, care au 
trimis pe Pământ suficiente radiaţii cât să risipească stratul de 
ozon. Cu asta ne-am fi putut descurca noi, însă investigaţiile 


savanților noştri au mai descoperit că aceste evenimente 
galactice mai tulburaseră şi echilibrul delicat al populaţiei de 
asteroizi din sistemul nostru solar. Era limpede că planeta 
noastră urma să fie, literalmente, bombardată, cum deja mai 
păţise odată în fazele ei primordiale. 

— Ţineţi-mă, fraţilor, că nu mai suport! se tângui Richard. 

— Lasă gălăgia, Richard, îl admonesta Suzanne, fără să-şi ia 
ochii de la Arak. Aşadar, Interterra a fost forţată să se retragă 
dedesubt... 

— Exact, reluă Arak. Se ştia că suprafaţa Pământului nu va 
mai putea fi locuită; situaţia era disperată. Am cercetat sistemul 
solar pentru a găsi un loc de retragere - fără succes, însă. Cât 
despre explorarea altor galaxii, nu ajunseserăm încă la 
tehnologia deplasării în timp. S-a propus atunci, ca singură 
şansă de supravieţuire, să ne mutăm sub Pământ sau, mai bine 
zis, sub ocean. Lucrul acesta s-a realizat într-un timp miraculos 
de scurt, pentru că tehnologia noastră permitea realizarea unui 
astfel de proiect. Şi, la scurtă vreme după aceea, Pământul a 
fost măturat de radiaţii mortale, scuturat de bombardamentul 
asteroizilor şi de transformări geologice dramatice. Am fost la 
un pas de pieire, chiar sub stratul protector al oceanului, fiindcă 
la un moment dat temperaturile uriaşe amenințau să-l evapore, 
pur şi simplu. Pe faţa Pământului a dispărut orice formă de 
viaţă, cu excepţia câtorva specii de bacterii primare, câţiva 
viruşi şi nişte alge albastre-verzui. 

Ecranul se stinse brusc şi încăperea fu inundată de lumină. 
Nimeni nu scotea un cuvânt. 

— Ei bine, rupse Arak tăcerea, acum aveţi un rezumat al 
istoriei interterrane şi o bază de date ştiinţifice. Sunt sigur că 
aveţi întrebări. 

— Cât a durat Era întunecata? începu Suzanne. 

— Peste douăzeci şi cinci de mii de ani, veni răspunsul. 

Copleşită de-a binelea, Suzanne clătina din cap. Pur şi simplu, 
nu-i venea să creadă şi totuşi relatarea era foarte logică din 
punct de vedere ştiinţific. Unde mai pui că se limpezeau multe 
lucruri în legătură cu situaţia în care se găseau ei acum. 

— Dar de ce aţi rămas în subteran? întrebă Perry. De ce n-aţi 
revenit pe Pământ, în cele din urmă? 


— Din două motive, zise Arak. În primul rând, aveam aici tot 
ce ne trebuia şi ne adaptaserăm foarte bine la mediu. In al 
doilea rând, în decursul următorului ciclu evolutiv au apărut pe 
pământ bacterii şi viruşi la care noi nu fuseserăm niciodată 
expuşi. Cu alte cuvinte, în momentul când clima terestră 
devenise din nou accesibila, biosfera ne era deja ostilă, iar un 
efort de readaptare ar fi cerut sacrificii serioase. lată de ce am 
preferat să rămânem aici, cu atât mai fericiţi şi mulţumiţi cu cât 
eram la adăpost de capriciile naturii. 

— Da, acum înţeleg de ce a trebuit să fim trecuţi printr-un 
filtru de decontaminare atât de sever, comentă Suzanne. 
Trebuia să fim perfect sterili, nu-i aşa? 

— Exact, confirmă Arak. Totodată, era necesară adaptarea 
voastră la mediul microbiologic de aici. 

— Prin urmare, reveni Suzanne, înţeleg că, pe Pământ, 
evoluţia a trecut prin două cicluri cu rezultate sensibil 
asemănătoare. 

— Cam aşa ceva, zise Arak. S-au mai înregistrat diferenţe la 
unele specii. La început ne-am mirat şi noi, dar mai târziu am 
ajuns la concluzia că era firesc, de vreme ce originea era 
aceeaşi, la nivelul celulei ADN. In ambele cazuri viaţa 
multicelulară a evoluat, în fond, pornind de la aceeaşi algă 
albăstrui-verzuie, în condiţii climatice asemănătoare. 

— Aşadar, de aceea spuneţi că noi suntem a doua generaţie, 
iar voi prima generaţie. 

— lată că ai înţeles imediat, doctor Newell, aşa cum ne şi 
aşteptam de altfel, o complimentă Arak cu un surâs de 
satisfacţie. 

— Studiile ştiinţifice confirmă acest lucru, într-o oarecare 
măsură, zise ea întorcându-se spre Donald şi Perry. Dovezile 
geologice şi oceanografice conduc la concluzia unui singur mare 
continent iniţial, căruia i s-a spus Pangaea. 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, interveni Arak, însă acel 
continent primar la care ne referim noi este altul decât Pangaea, 
care a luat fiinţă de novot în decursul transformărilor geologice 
din a doua jumătate a Erei întunecate. Cataclismul dinainte a 


1 „Din nou”, în limba latină, în text (n. tr.). 


scufundat complet continentul nostru, înghiţit de astenosferă?. 

— Foarte interesant, zise Suzanne, îngândurată. Acesta este, 
probabil, motivul pentru care nu dispunem de mărturii fosilizate 
din primul ciclu evolutiv. 

Remarca Suzannei îl făcu pe Arak să zâmbească din nou 
admirativ. 

— Perspicacitatea dumitale este, într-adevăr, impresionantă, 
doctor Newell şi nu face decât să confirme aşteptările noastre 
încă dinainte de a sosi printre noi. 

— Înainte de a sosi? Asta ce vrea să mai însemne? 

— A, nimic, adăugă repede Arak. Nu, absolut nimic. Poate că 
ar trebui să le reamintim colegilor dumitale că din Pangaea a 
rezultat prin ruperea şi deplasarea plăcilor configuraţia 
continentală de astăzi. 

— Aşa este, zise Suzanne privindu-l cercetător, cu 
sentimentul că acesta îi ascundea ceva. 

Femeia îşi mută privirea spre Donald şi Perry, întrebându-se 
cât de mult înțelegeau ei din expunerea interterranului - cât 
despre Richard şi Michael, care arătau ca nişte şcolari plictisiţi, 
era limpede că erau cu totul depăşiţi. 

— Aşadar, reluă Arak, frecându-şi mâinile cu intenţia de a 
inspira auditoriului o notă de entuziasm: sunt convins că toate 
aceste informaţii v-au copleşit pe toţi. Este, într-adevăr, o 
experienţă şocantă să vezi cum ţi se demontează un întreg 
edificiu de cunoaştere bazat pe concepte prefabricate şi general 
acceptate. Tocmai de aceea am ţinut cu tot dinadinsul să nu ne 
pripim şi să vă facem să înţelegeţi lumea noastră pe îndelete, 
pas cu pas. Bunăoară, acum cred că ar fi potrivit să vă arătăm la 
faţa locului câte ceva din felul cum trăim noi. 

— Vrei să spui că dăm o raită prin oraş? sări Richard de la 
locul lui. 

— Dacă nimeni nu are ceva împotrivă... 

— Eu sunt gata, se repezi acelaşi Richard. 

— Şi eu, veni ecoul dinspre Michael. 

— Bun; şi ceilalţi? 


2 Strat geologic aflat între 50 şi 200 km adâncime (vezi şi notele din 
Glosar). 


— Eu merg, se alătură Suzanne. 

— Fireşte că merg şi eu, confirmă Perry când privirea lui Arak 
se opri asupra lui. 

Donald se mulţumi să aprobe cu o mişcare a capului. 

— Excelent! se bucură Arak, ridicându-se în picioare. Vă rog 
să mai rămâneţi puţin la locurile voastre, până când eu şi Sufa 
vom face pregătirile necesare. 

Cu aceasta îi întinse o mână Sufei, care se ridică la rândul ei 
şi ieşiră amândoi din încăpere. Perry fu primul care sparse 
tăcerea, clătinând din cap: 

— Eu, unul, mă simt ca lovit de bombe. Totul devine din ce în 
ce mai greu de crezut. 

— Mie nu-mi vine să cred nimic din toate astea, întări Donald. 

— Culmea ironiei, mie mi se pare totul atât de fantastic încât 
mi-e greu să cred că nu e adevărat, zise Suzanne. Unde mai pui 
ca toate se cam leagă pe linie ştiinţifică. 

Apoi, privind către Ismael şi Mary Black, care stătuseră 
cuminţi în tot acest răstimp: 

— Oameni buni, spuneţi-ne povestea voastră; e adevărat că 
aţi venit din lumea noastră? 

— E adevărat, confirmă Ismael. 

— De unde anume? întrebă Perry curios. 

— Din Gloucester, statul Massachusetts, îl lămuri Mary. 

— Pe bune? sări Michael de la locul lui. Păi şi eu sunt din 
Massachusetts - din Chelsea. Aţi fost pe acolo? 

— Am auzit, dar n-am fost, zise Ismael. 

— Nu-i om de pe Ţărmul de Nord care să nu fi fost în Chelsea, 
se răţoi Michael, iritat. Nu de alta, dar acolo e unul din capetele 
podului Tobin. 

— N-am auzit niciodată de podul Tobin, mărturisi Ismael, spre 
consternarea lui Michael. 

— Dar cum aţi ajuns voi aici, în Interterra? întrebă Richard. 

— Am avut un mare noroc, care a dat şi peste voi, de altfel, 
spuse Mary. 

— Nu cumva făceaţi şi voi scufundări? încercă Perry. 

— Nu, răspunse Ismael. Navigam dinspre Insulele Azore spre 
America şi am fost surprinşi de o furtună teribilă. Ne-am fi putut 
îneca, la fel ca toţi ceilalţi de pe vas. Dar, cum a spus şi Mary, 


am avut norocul să fim salvaţi. Am fost, literalmente, supţi în 
adâncul aceluiaşi puț de acces prin care aţi ajuns voi aici şi am 
fost apoi readuşi la viaţă de interterrani. 

— Cum se numea vasul? întrebă Donald. 

— Furtuna, zise Ismael. Un nume parcă predestinat, după cum 
s-a văzut. Era o goeletă din portul Gloucester. 

— Goeletă?! sări Donald, încruntat. Şi în ce an se întâmpla 
treaba asta? 

— Păi, ia să vedem, zise Mary. Eu aveam pe atunci 
şaisprezece ani; asta înseamnă o mie opt sute unu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Donald trecându-şi 
mâna peste craniul pleşuv, proaspăt ras şi strângând crâncen 
din pleoape. Şi tot vă mai întrebaţi de ce sunt sceptic, măi, 
fraţilor?! 

— Mary, asta a fost acum două sute de ani şi mai bine, îi 
atrase Suzanne atenţia. 

— Da, ştiu, zise Mary. E greu de crezut, dar nu-i aşa că e 
minunat? Uitaţi-vă ce tineri arătăm! 

— Şi vrei să credem că aveţi peste două sute de ani? interveni 
Perry. 

— Va mai dura o vreme până când veţi înţelege lumea în care 
aţi intrat, spuse Mary. Tot ce pot să vă spun este că ar trebui să 
renunţaţi la orice idei preconcepute cât timp nu ştiţi încă totul. 
Îmi amintesc foarte bine cum ne simţeam şi noi sub 
bombardamentul acesta de informaţii. Ca să nu mai vorbim că 
pentru noi a fost cu atât mai greu, cu cât tehnologia era, la 
vremea aceea, cu mult în urma nivelului de astăzi pe Pământ. 

— Nu pot decât să susţin cele spuse de Mary, zise şi Ismael. 
Amintiţi-vă ce v-a spus Arak la începutul instructajului: timpul 
are cu totul alte valori în Interterra. De fapt, interterranii nici nu 
mor aşa cum mor pământenii. 

— Asta să i-o spui lu’ mutu’, strecură Michael în şoaptă. 

— Lasă gura! îi şopti Richard speriat, printre dinţi. 


13 


Taxiul aerian în care călătoreau acum nu li se părea eroilor 
noştri cu nimic mai acătării decât acela care îi transportase cu o 
zi înainte, deşi Arak spunea că e un model mai nou, cu mult 
superior. Oricum ar fi stat lucrurile însă, vehiculul îşi duse 
pasagerii la fel de silențios şi lin de pe domeniul oaspeţilor până 
în oraşul care fremăta de viaţă. 

— De obicei, imigranții sunt instruiți o săptămână întreagă în 
sala de conferinţe înainte de a se aventura în oraş, zise Sufa. 
Asta, pentru a se evita pe cât posibil şocul intelectual şi 
emoţional. In cazul vostru, sperăm să nu ajungem la concluzia 
că ne-am pripit. 

— Voi ce părere aveţi în privinţa asta? îi întrebă Arak. Sau, 
dacă aveţi oarecare propuneri, suntem bucuroşi să vă ascultam. 

Pământenii schimbară priviri întrebătoare, fiecare aşteptând o 
reacţie sau un răspuns din partea celorlalţi. Sufa nu greşise 
spunând că situaţia era de natură să producă stupefacţie. 
Ajungea să te gândeşti, bunăoară, la puzderia de taxiuri care se 
încrucişau din toate direcţiile, cu viteze ameţitoare - era mare 
minune că nu se întâmpla nici un accident! 

— Aşadar, n-are nimeni nimic de zis? insistă Arak. 

— Totul este, într-adevăr, copleşitor, recunoscu Perry, aşa că 
e greu să ai o părere. In ceea ce mă priveşte, cu cât văd mai 
multe, cu atât mai bine. Cele spuse de voi devin mai credibile pe 
măsură ce trăiesc tot felul de experienţe noi - cum ar fi aceste 
taxiuri aeriene, de exemplu. 

— Şi acum ce urmează să ne arătaţi? interveni Suzanne. 

— Ei, asta a fost, într-adevăr, o chestiune delicată, zise Arak. 
Tocmai de aceea ne-a luat atât de mult timp să punem la punct 
organizarea: ne-a fost greu să ne hotărâm de unde să începem. 

Nici nu apucă Arak să termine de vorbit, că vehiculul îşi opri 
înaintarea şi începu să coboare vertiginos, după care se opri. 
Apăru imediat o deschidere într-un perete unde, cu o clipă 
înainte, nu existase nici măcar o fisură care să fi indicat 


prezenţa unei portiere. 

— Dar cum se deschid uşile astea? întrebă Perry. 

— Printr-o metamorfoză la nivel molecular, răspunse Arak 
invitându-i pe pasageri să coboare. 

— Halal explicaţie, îi şopti Perry la ureche Suzannei în timp ce 
se ridica de pe banchetă. 

Taxiul aerian se oprise în faţa unei clădiri nu prea înalte, fără 
ferestre, căptuşită cu acelaşi bazalt negru ca toate celelalte 
construcţii. Avea înfăţişarea unui trunchi de piramidă cu 
muchiile înclinate la şaizeci de grade, laturile de circa treizeci de 
metri la bază şi înălţimea de aproape şapte. Puţinii oameni care 
se aflau în jur se apropiară curioşi la apariţia nou-veniţilor. 

— Sper că nu vă deranjează faima, spuse Arak. După cum v- 
aţi dat seama probabil încă de aseară, toată lumea din Saranta 
a aflat despre sosirea voastră. 

Oamenii care se îmbulzeau în jurul lor erau totuşi politicoşi. 
Aceia care se aflau mai în faţă îşi întindeau palmele, dornici de 
atingerea care pecetluia prietenia. Richard şi Michael făceau 
onorurile cu multă generozitate, mai ales cu reprezentantele 
sexului frumos. În aceste condiţii, Arak trebui să-şi asume rolul 
de jandarm pentru a permite grupului să intre în clădire. Ce-i 
drept, mulţimea nu insistă dincolo de uşă, rămânând plină de 
respect afară. 

— Îmi place locul ăsta din ce în ce mai mult, zise Richard. 

— Mă bucur, zise Arak. 

— Toată lumea este deosebit de prietenoasă, remarcă 
Suzanne. 

— Fireşte, o aprobă Sufa; este în firea noastră să fim aşa. Pe 
de altă parte, sunteţi cu toţii foarte amuzanţi... 

Suzanne aruncă o privire scurtă în direcţia lui Donald, să-i 
vadă reacţia. Acesta din urmă nu făcu decât să încline 
imperceptibil din cap, ca şi când replica auzită nu făcea decât 
să-i confirme suspiciunile. 

Se pomeniră într-o încăpere mare, pătrată, cu pereţii negri de 
data aceasta şi nu albi cum se obişnuiseră. Decorul era auster, 
fără nici o mobilă, iar singura uşă era aceea prin care intraseră 
ei. Mai erau în încăpere câţiva interterrani care se uitau la 
pereţii goi şi care se însufleţiră brusc când dădură cu ochii de 


pământeni. Arak îi conduse pe aceştia din urmă până în faţa 
unui perete, unde se opri şi murmură ceva în microfonul- 
brățară. Sub ochii lor, peretele dispăru la fel de misterios ca la 
taxiuri, dând la iveală un soi de cămăruţă la fel de goală. 

— Am să te rog totuşi, zise Perry, să-mi explici mai pe 
îndelete, odată, cum funcţionează închiderea şi deschiderea 
uşilor ăstora. 

Pipăind peretele micii încăperi în care Arak îi invitase să intre, 
Perry se gândi că, după consistenţă şi temperatură, ar putea fi 
ceva asemănător fibrei de sticlă. 

— Da, desigur, îi răspunse Arak, concentrat asupra aparatului 
de emisie de la mână. O clipă mai târziu deschizătura dispăru şi 
simţiră cu toţii cum îşi pierd greutatea şi se prăbuşesc o dată cu 
încăperea. Instinctiv, se agăţară unii de alţii. 

— Aoleu! strigă Michael. Cade şandramaua! 

— Nu-i decât un ascensor, îi linişti Arak şi izbucniră cu toţii în 
râs, ruşinaţi. 

— Asta-i bună, da’ de unde să ştiu eu? se apără Michael, 
crezând că el era ţinta hohotului de râs colectiv. 

— Să revenim la subiectul principal, zise Arak. În timp ce ne 
gândeam ce să vă arătăm mai întâi, eu şi Sufa am ajuns la 
concluzia că ar fi mai bine să facem altfel de cum aţi face voi, 
pe Pământ. Adică, în loc să vă facem o expunere a vieţii noastre 
de la naştere până la moarte, ne-am hotărât să vă arătăm 
traseul invers. 

Arak chicoti încântat de propria ghiduşie, iar Sufa i se alătură, 
la fel de veselă. Suzanne, de la care probabil că aşteptau o 
remarcă, avea însă altă preocupare. 

— Se pare că ne ducem mult în jos, remarcă ea. 

Intr-adevăr, deşi nu percepeau nici un zgomot şi nici o 
mişcare, senzaţia de relativă pierdere a greutăţii trăda o 
coborâre foarte rapidă. 

— Aşa este, ne ducem mult în jos, confirmă Arak; şi, prin 
urmare, o să ne fie ceva mai cald aici. 

Ascensorul încetini la un moment dat, ceea ce îi făcu pe toţi 
să se crispeze instinctiv. Perry se sprijini din nou de perete şi 
simţi că temperatura acestuia crescuse. In fine, liftul îşi deschise 
„uşa”, iar gazdele ieşiră în fruntea grupului. De aici, trei 


coridoare luminate puternic porneau în trei direcţii diferite: unul, 
drept înainte, altul, spre dreapta şi altul spre stânga. Toate trei 
ofereau un studiu clasic de perspectivă şi puteai vedea cum din 
fiecare se deschid, în unghi drept, o mulţime de alte coridoare. 
În faţa ascensorului aştepta deja un vehicul mic, deschis. 
Principiul de funcţionare părea să fie acelaşi ca al taxiurilor 
aeriene, întrucât şi acesta era suspendat la aproape un metru 
deasupra solului. 

Arak le făcu semn să urce. Perry şi Suzanne urcară împreuna 
cu Sufa, însă Donald şovăi în prag, blocându-i, efectiv, pe 
Richard şi pe Michael. Comandantul privi de-a lungul 
coridoarelor ce păreau nesfârşite. Aerul era într-adevăr cald, aşa 
cum îi anunţase Arak, iar ţeasta lui Donald era plină de 
broboane de sudoare. 

— Te rog, îl invită interterranul, indicându-i un scaun de pe 
platforma micului autobuz antigravitaţional. 

— Asta arată mai degrabă ca o închisoare, observă Donald 
bănuitor. 

— Nu este o închisoare, îl asigură Arak. Nu există închisori în 
Interterra. 

Michael îi aruncă o privire lui Richard şi îi făcu un semn 
complice, de bucurie. 

— Dacă nu e închisoare, atunci ce este? întrebă Donald. 

— E o catacombă, zise Arak. Nu-ţi face griji: suntem în 
perfectă siguranţă şi, oricum, nu am venit aici decât pentru o 
scurtă vizită de instruire. 

Parcă împotriva voinţei lui, Donald se urcă în transportor, 
urmat îndeaproape de Richard şi Michael. Mă rog, nu era la 
închisoare, dar nici gândul că se află într-un cimitir subteran nu 
era de natură să-l consoleze. 

Ultimul urcă Arak şi, odată aşezat, vorbi în microfonul de pe 
consola vehiculului. În câteva secunde zburau de-a lungul 
coridorului cu viteza unui tren expres - nu lipsea decât şuierul 
vântului în urechi. Rostul unui astfel de vehicul deveni curând 
explicabil, mai ales că senzaţia de viteză era amplificată de 
apropierea pereţilor. În numai câteva minute, parcurseseră o 
distanţă considerabilă în adâncurile a ceea ce se dovedea a fi un 
uriaş labirint subteran. După un sfert de oră şi câteva viraje 


ameţitoare în unghi drept, transportorul îşi încetini goana şi se 
opri. 

Un şir neîntrerupt de mici încăperi se deschideau pe laturile 
coridoarelor. Arak îşi îndreptă însoțitorii către una dintre 
acestea. Donald nu se sfii să-şi arate rezervele şi se postă cât 
mai aproape de intrare. În pereţii camerei se aliniau o mulţime 
de nişe. Arak se îndreptă spre una din ele, aflată cam la 
înălţimea pieptului şi scoase de acolo o casetă neagră, cam de 
mărimea unei cutii de pantofi şi o carte. 

— E multă vreme de când nu am mai fost pe aici, zise, 
ştergând praful de pe cele două obiecte. lată, continuă el 
ridicând caseta, acesta este mormântul meu; iar aceasta carte 
conţine o listă cu toate datele deceselor mele anterioare. 

— Altă gogoaşă! bombăni Richard. Acum oi mai vrea să te 
credem că te-ai sculat din morţi, nu? Şi nu doar o dată, ci de nu 
ştiu câte ori! Hai, măi omule, vino-ţi în fire! 

Suzanne se pomeni dând uşor din cap, într-un gest aproape 
involuntar de susţinere a cuvintelor lui Richard. Ca să vezi, 
tocmai când începuse să creadă că tot ce spusese Arak până 
atunci era adevărat, vine acum cu o afirmaţie care sfidează 
complet logica bunului-simţ. Se uită la Perry, căutând în 
atitudinea lui o confirmare a propriei indignări. Acesta însă 
rămăsese fascinat de cartea pe care interterranul i-o pusese în 
mână. 

Arak ridică cu grijă capacul casetei, privi înăuntru, după care 
o dădu celorlalţi să o inspecteze. Suzanne aruncă o privire 
furişă, temându-se parcă de ceea ce ar putea să vadă înăuntru. 
Spre uimirea ei, nu erau decât nişte şuviţe de păr. Arak şi Sufa 
îşi zâmbiră unul altuia, amuzaţi de confuzia pământenilor. 

— Să vă explic, zise Arak. În casetă se află câte o şuviţă de 
păr pentru fiecare din trupurile mele anterioare. Ele, trupurile, 
au fost redate astenosferei magmatice, de care acum suntem 
destul de aproape. Vedeţi bine, aşadar, că în Interterra totul se 
reciclează. 

— Eu nu înţeleg ce e cu cartea asta, spuse Perry răsfoind 
paginile ce conţineau sute de coloane cu cifre scrise de mână. 
Acestea nu aveau însă nici o noimă dacă era să te iei după 
datele calendarului gregorian. 


— Nici nu aveţi cum să înţelegeţi deocamdată, îi răspunse 
Arak cu un zâmbet şugubăţ. Veţi înţelege mai mult când vom 
ajunge în sala de procesare - adăugă, luând cartea din mâinile 
lui Perry şi punând-o la loc în nişă, alături de casetă. 

Nelămuriţi şi tulburaţi, pământenii îl urmară pe Arak spre 
transportorul antigravitaţional. Drumul de întoarcere până la 
ascensor li se păru că durează mai puţin decât la venire. 

— Să ştiţi că aceasta scurta vizită n-a reuşit să ne lumineze cu 
nimic, le spuse Suzanne, bosumflată, gazdelor. 

— Aveţi răbdare şi veţi înţelege, o asigură Arak în timp ce 
intrau în lift. 

Nivelul la care coborâră era înţesat de interterrani ai primei 
generaţii printre care se învârteau şi câteva clone. 

Aglomeraţia era atât de mare, încât nou-veniţilor le venea 
greu să stea în grup compact, mai ales după ce au fost 
recunoscuţi de câţiva localnici care participaseră la recepţia din 
seara trecuta. Şi, ca de obicei, favorurile celor care doreau să-şi 
atingă palmele cu oaspeţii înclinau către Richard şi Michael. 

În situaţia dată, Arak şi Sufa izbutiră cu greu să-şi ducă mica 
turmă până în dreptul unui panou uriaş, pe care erau trecute 
numele a sute de persoane, urmat fiecare de numărul unei 
camere şi ora programării. Arak scrută lista până când dădu 
peste un nume pe care îl cunoştea. 

— la te uită, o făcu el atentă pe Sufa, indicându-i numele de 
pe panou. Reesta s-a hotărât să treacă dincolo. Are loc rezervat 
la camera treizeci şi şapte. Nici că se putea mai bine, zău aşa! 
Este unul dintre saloanele mai recente, cu toată aparatura la 
vedere. 

— Era şi timpul să se hotărască, zise Sufa. De ani de zile se 
tot plângea că trupul ăsta i-a făcut numai necazuri. 

— Şi este exact ceea ce ne trebuie noua acum, întări Arak. 

— Atunci, cred că ar trebui să dau o fugă până la Incubatoare, 
propuse Sufa, ca să pregătesc lucrurile şi să le anunţ pe clone 
că venim în curând cu grupul. 

— Excelentă idee, fu de acord Arak. Venim şi noi cam într-o 
oră; vezi dacă poţi aranja să asistăm la o naştere până atunci. 

— Am să încerc, promise ea. Şi ce-ar fi ca, după aceea, să-i 
ducem să vadă locurile noastre? 


— Asta şi aveam de gând să fac; numai să avem timp pentru 
toate. 

— Pe curând, atunci, mai zise Sufa şi îşi atinse uşor palmele 
de ale lui Arak, înainte să plece. 

— Haideţi, încercaţi să nu vă împrăştiaţi, îşi îndreptă Arak 
atenţia asupra grupului pe care îl avea în grijă. Dacă se pierde 
cineva, întrebaţi de camera treizeci şi şapte. 

Interterranul deschise drumul, făcându-şi loc prin îmbulzeala 
de oameni care căscau gura la panoul din faţa lor. Suzanne se 
străduia din răsputeri să rămână cât mai aproape de el. 

— „A trece dincolo” are aici aceeaşi implicaţie eufemistică pe 
care o are la noi? îl întreba ea. 

— Nu chiar aceeaşi, dar asemănătoare, răspunse acesta, 
atent la cei doi scafandri care căutau să atingă toate palmele 
feminine întâlnite în cale. Richard, Michael, ţineţi aproape, le 
strigă el. O să aveţi timp berechet pentru salutul palmelor 
diseară, când aveţi program de voie! 

— Va trebui să asistăm la ceva asemănător eutanasiei? insistă 
Suzanne. 

— Da de unde! o linişti Arak. 

— Ismael şi Mary spuneau că voi nu muriţi la fel ca noi. 

— Asta da, cu siguranţă, zise Arak, după care se văzu nevoit 
să se oprească şi să se întoarcă după Richard şi Michael care 
fuseseră între timp înconjurați. În timp ce se străduia să-i 
elibereze pe cei doi scafandri, Suzanne se întoarse spre Perry: 

— Eu, una, nu sunt pregătită să asist la scene morbide. 

— Nici eu, o îngână acesta. 

— Poate era mai bine dacă acceptam noi un instructaj ceva 
mai lung înainte de excursia asta, mai zise ea, cu o nuanţă de 
umor în glas. 

Perry râse forţat. 

Arak îi recuperă pe Richard şi pe Michael şi rămase lângă ei 
pentru a-i ţine la distanţă de mulţimea de admiratori. Suzanne, 
Perry şi Donald îi urmară îndeaproape şi, în această formaţie, 
reuşiră în cele din urmă să ajungă în faţa camerei treizeci şi 
şapte. Pe uşa mare de bronz trona un basorelief întruchipând un 
câine cu trei capete. Surprins, Perry asocie pe loc strania 
sculptură cu Cerberul, paznicul tărâmului morţilor din mitologia 


greacă şi se grăbi să îi atragă atenţia lui Arak asupra observaţiei 
sale. 

— Ei bine, îi răspunse acesta zâmbind, nu noi l-am preluat de 
la grecii voştri, ci invers. 

— Vrei să spui că grecii s-au inspirat din Interterra? 

— Exact. 

— În urma unui experiment ratat, zise Arak. Acum câteva mii 
de ani, un grup de atlanţi entuziaşti s-au supus procedurilor de 
adaptare la viaţa de afară, animați de intenţia grandioasă de a 
revoluţiona mersul societăţii pământenilor. Din păcate, după 
câteva secole de strădanii zadarnice, am ajuns la concluzia că 
nu se poate face nimic pentru a-i dezbăra pe pământeni de 
năravurile lor violente şi experimentul a fost întrerupt. Au rămas 
totuşi câteva vestigii interterrane după scufundarea insulei pe 
care o ridicaseră, cum ar fi liniile noastre arhitectonice, 
conceptul de democraţie şi câteva detalii din propria mitologie 
primitivă, printre care se regăseşte şi acest Cerber. 

— Aşadar, interveni Suzanne cu sufletul la gură, legenda 
Atlantidei se sprijină pe realitate! 

— Absolut, zise Arak. Atlantida şi-a ridicat la suprafaţă una 
dintre porţile de acces, formând o insulă nu departe de 
Strâmtoarea Gibraltar. 

— Hei, iar întindeţi pelteaua? sări Richard nerăbdător. Uite 
care-i treaba, ori intrăm odată, ori, dacă nu, noi ne întoarcem în 
sala aia mare, că acolo măcar e mişcare! 

— Bine, bine, iertaţi-mă, se grăbi Arak să liniştească spiritele; 
apoi către Suzanne, în timp ce deschidea uşa: o să mai vorbim 
despre atlanţi altă dată, dacă vrei. 

— Neapărat! zise ea, înflăcărată, după care se întoarse spre 
Perry: ştii, din dialogurile lui Platon reiese că, într-adevăr, 
Atlantida era situata în largul Gibraltarului. 

— Zău? făcu Perry neatent, atras de larma şi mişcarea din 
spatele uşii masive de bronz. 

Nu era nimic morbid, cum se temuse Suzanne. Dimpotrivă, 
nimeriră în toiul unei petreceri de proporţii mai modeste, dar 
care le amintea de recepţia din noaptea trecută, încăperea, de 
mărimea unei camere de zi spaţioase, găzduia cam o suta de 
oameni, toţi înveşmântaţi în obişnuita mătase albă. Excepţie 


făcea un singur bărbat, al cărui costum roşu sărea în ochi. Într-o 
nişă spațioasă săpată în peretele din fund văzură o maşinărie 
care-ţi amintea întru câtva de aparatele Roentgen, având forma 
unei gogoşi uriaşe. Alături, o masă pe care se aflau o casetă şi 
un registru aidoma celor cu care Arak le făcuse cunoştinţă în 
cripta de dedesubt. 

— Arak! Ce surpriză frumoasă! strigă omul în roşu, după care 
se scuză în faţa celor cu care stătea de vorbă şi se grăbi să-i 
întâmpine pe nou-veniţi. l-ai adus şi pe oaspeţi, văd - fiţi 
bineveniţi, cu toţii! 

— Doamne, pe omul ăsta l-am văzut ieri-seară! şopti Suzanne 
în urechea lui Perry. N-arată deloc ca unul care se pregăteşte 
să-şi ia adio de la viaţă... 

Într-adevăr, îşi aminti că era unul din cei doi bărbaţi care îi 
interpelaseră, pe ea şi pe Garona, la recepţie. Nu părea să aibă 
nici patruzeci de ani, iar părul negru şi des, pielea întinsă şi ochii 
scăpărători îl făceau să arate ca un model de frumuseţe 
masculină. 

— Păi, aici n-ai zice că e vorba de un priveghi, remarcă Peny. 

— iți mulţumesc, Reesta, zise Arak. M-am gândit că nu te va 
deranja să-i aduc şi pe oaspeţii noştri la mica ta petrecere. l-ai 
cunoscut pe toţi la recepţia de aseară? 

— Am avut onoarea să o cunosc pe domnişoara doctor 
Newell, răspunse Reesta înclinându-se zâmbitor şi apoi întinzând 
palma deschisă înspre Suzanne care, sfioasă, o atinse uşor. 

— Dă-mi voie să ţi-i prezint pe Perry, Donald, Richard şi 
Michael, făcu Arak onorurile, indicându-i pe fiecare în parte. 

Richard şi Michael nu se sinchiseau prea mult însă, căci erau 
mai mult interesaţi de femei. Pe câteva dintre acestea le 
cunoscuseră deja noaptea trecuta. 

— Sufa şi cu mine am hotărât să-i punem la curent pe oaspeţii 
noştri cu unele aspecte ale culturii noastre, continuă Arak. Ne- 
am zis că e mai bine s-o facem de data aceasta pe viu, fără prea 
multe explicaţii, ca să nu mai prelungim starea aceea de 
dezorientare pe care ţi-o dă îndoiala. 

— Foarte bine gândit, îl aproba Reesta, fără rezerve. Dar vă 
rog, poftiţi, îi invită el cu un gest larg. Aşadar, ei nu ştiu ce 
sărbătorim noi aici? mai întrebă în timp ce oamenii din a doua 


generaţie intrau în încăpere. 

— Nu prea, zise Arak. 

— Ah, cât mă înviorează atâta inocenţă, comentă Reesta. 

— Te anunţ că tocmai am făcut o vizită la nişa mea funerară. 
Am ţinut să nu le dau totuşi explicaţii prea amănunțite. 

— Ai procedat cum nu se poate mai bine, îi făcu Reesta un 
semn complice cu ochiul, adăugind un ghiont prietenesc în 
semn de compliment. Işi plimbă apoi privirea de la unul la altul, 
înainte de a se opri asupra Suzannei. Astăzi e o zi importantă 
pentru mine, rosti el solemn. Astăzi, acest trup al meu va muri. 

Suzanne nu-şi putu reţine o tresărire la auzul acestor cuvinte. 
Nu numai înfăţişarea, dar şi mişcările omului arătau o sănătate 
perfectă. Vorbele sale îi făcură până şi pe cei doi scafandri să 
ciulească urechile. 

— A, dar nu trebuie să o luaţi în tragic, se grăbi Reesta să-i 
liniştească, mai ales văzând reacţia Suzannei. Aici, în Interterra, 
întâmpinăm aceste momente cu un soi de uşurare; rareori, 
poate, simţi o umbră de iritare. În ceea ce mă priveşte, pot 
spune că era şi timpul - nu de alta, însă de la bun început am 
avut tot felul de necazuri cu acest trup. Au trebuit înlocuite mai 
multe organe, iar genunchii mi-au fost înlocuiţi de două ori până 
acum. În fiecare zi mai apare câte o problemă - a fost un chin 
neîntrerupt, ce mai... Şi unde mai pui că azi-dimineaţă am primit 
o veste cu adevărat îmbucurătoare: perioada de aşteptare s-a 
redus la patru ani, din lipsă de solicitări. Nu ştiu care-i motivul, 
dar se pare că nu prea se îmbulzeşte lumea să moară, zilele 
astea. 

— Doar patru ani! exclamă Arak. Asta-i chiar minunat! Mă 
miram eu cum de te-ai hotărât aşa de repede, când nu mai 
demult decât săptămâna trecută îmi spuneai ca ai nişte planuri 
pentru următorii ani. 

— Ei, da, e o hotărâre pe care-ţi tot vine s-o amâni, recunosc. 
Dar acum nu vreau cu nici un chip să scap ocazia acestei oferte 
neaşteptate. 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, zise Perry. Ca să înţeleg şi eu 
mai bine: care este durata medie de viaţă în Interterra? 

— Depinde despre ce vorbim, începu Reesta, cu o sclipire 
jucăuşă în ochi. E o mare diferenţă între trup şi esență, în ceea 


ce priveşte durata vieţii. 

— În general, un corp rezista între două şi trei sute de ani, 
interveni Arak. Desigur, pot fi şi excepţii. 

— Da, după cum a trebuit să constat şi eu, pe pielea mea, îl 
completă Reesta. Eu îl am pe acesta de o sută optzeci de ani; a 
fost cel mai rău corp din toate câte am avut până acum. 

— Vreţi să spuneţi că în Interterra funcţionează principiul 
dualismului minte-trup? întrebă Suzanne. 

— Într-adevăr, aşa este, surâse Arak, asemenea unui tătic 
mândru de copilul lui. Doctor Newell are o minte foarte 
pătrunzătoare, adăugă el către Reesta. 

— Se vede, confirmă acesta. 

— Despre ce tot trăncăniţi voi acolo? se vâri Richard în 
discuţie. 

— Dacă ai sta să asculţi, în loc să te holbezi împrejur, poate 
că ţi-ai face o idee, îl mustră Suzanne. 

— Oh, pardon! se maimuţări Richard, imitând accentul 
britanic. 

— Dar ce vreţi să spuneţi voi prin esență! continuă să se 
intereseze Perry. 

— Mintea, personalitatea, toate atributele existenţei spirituale 
a omului, spuse Arak. Pe scurt, tot ceea ce îţi conferă 
identitatea. lar aici, în Interterra, esența trăieşte la nesfârşit şi 
este transferată dintr-un corp uzat într-altul nou, intacta. 

Perry şi Suzanne se năpustiră în acelaşi timp cu o ploaie de 
întrebări, apoi Perry încercă să se abţină în favoarea ei. Arak 
însă ridică mâinile, oprindu-i pe amândoi: 

— Să nu uităm că am venit aici nechemaţi. Sunt sigur că aveţi 
multe întrebări de pus - de fapt, acesta a fost şi scopul vizitei 
noastre. Am să vă explic însă detaliile mai târziu, pentru că nu e 
frumos să  întrerupem acest răgaz de reculegere. Apoi, 
întorcându-se spre Reesta: îţi mulţumesc, prietene. Nu te mai 
deranjăm, acum. Felicitări şi odihnă plăcută. 

— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti, zise Reesta. Mă simt onorat 
că i-ai adus pe oaspeţi cu tine. Prezenţa lor a dat un plus de 
strălucire reuniunii noastre. 

— Vom comunica mai târziu, spuse Arak, conducându-şi 
grupul spre ieşire. Când ai să mori? 


— Curând, îi răspunse Reesta, pe un ton lipsit de orice emoție. 
Mai avem camera rezervată câteva ore... Dar, ia stai! 

Arak se opri şi se întoarse către prietenul său. 

— Mi-a venit o idee, zise acesta cu însufleţire. Poate că 
vizitatorii noştri din generaţia a doua ar vrea şi ei să vadă cum 
mor! 

— Este o propunere deosebit de generoasă, zise Arak. Ar fi, 
într-adevăr, foarte instructiv, însă nu vrem să-ţi impunem să te 
grăbeşti. 

— Nu-mi impuneţi deloc, insistă amfitrionul, entuziasmat de 
idee. M-am săturat, oricum, de petrecere, iar ei pot continua şi 
fără prezenţa mea fizică. 

— Ei, atunci primim, consimţi Arak întorcându-i din drum cu 
un gest pe Richard şi Michael care, plictisiţi de-a binelea, 
ieşiseră deja pe coridor. 

— Sper că nu-i vorba de vreun spectacol sinistru, îi şopti 
Suzanne lui Arak. 

— În nici un caz, dacă stau să mă gândesc la un anumit gen 
de spectacole cu care vă distraţi voi pe Pământ, îi replică Arak. 

Reesta comunică ceva la microfonul-brăţară, după care făcu 
un tur atingând palmele tuturor celor prezenţi, ceea ce avu 
darul de a încălzi atmosfera. Apoi, în uralele adunării, se apropie 
de masa pe care aşteptau caseta şi registrul; îşi tăie o şuviţă de 
păr pe care o aşeză în casetă şi înscrise data în registru. Uralele 
crescură în intensitate. 

Lângă aparatul din fundul încăperii se deschise o uşă care, 
bineînţeles, nu existase până atunci; intrară două clone ţinând 
în mână câte o cupă de aur. Reesta luă cupele şi, în faţa 
asistenţei care tăcu brusc, le goli pe rând. Urmară aplauze, la 
care Reesta se înclină în faţa oaspeţilor interterrani şi a 
pământenilor. 

Cele două clone îl ajutară să intre, cu picioarele înainte, în 
pântecul misteriosului aparat din spatele încăperii. Când îi 
dispăru şi capul în deschizătura, apăru deasupra o oglindă 
înclinată care îi permitea să-i vadă în continuare şi să fie văzut 
de cei din cameră. După un ultim semn de rămas-bun, Reesta 
închise ochii şi se relaxă ca şi cum s-ar fi pregătit să se culce. 

Una din clone se apropie de aparat şi puse palma pe un pătrat 


alb, care declanşa pe dată un bâzâit şi o lumina roşiatică inundă 
interiorul aparatului. Brusc, Reesta holbă ochii, iar trupul îi 
înţepeni preţ de câteva clipe, după care se muie ca o cârpă. Işi 
dădu ochii peste cap, bărbia îi căzu lăsând gura întredeschisă şi 
rictusul morţii îşi puse amprenta pe chipul său. 

Întreaga asistenţă se cufundă în tăcere. Lumina roşie din 
interiorul aparatului dispăru o dată cu băzâitul. Un zgomot ca 
acela făcut de o aspirație puternică, urmat de bufnitura unei 
supape ce se închide şi trupul lui Reesta se făcu nevăzut într-o 
clipă. 

Oamenii rămaseră într-o tăcere încremenită. Suzanne îşi 
simţea sufletul şi mintea tulburate; sub orice formă i s-ar fi 
înfăţişat, moartea o impresiona profund. Îndrăzni o privire 
timidă în direcţia lui Perry care, la fel de stupefiat, ridică din 
umeri. 

— Deci, asta-i tot? sparse Richard tăcerea. 

Arak îi făcu semn să tacă şi să aştepte. Michael îşi mută 
greutatea de pe un picior pe celălalt, lăsând să-i scape un 
căscat. Deodată, toate microreceptoarele prinseră viaţă, inclusiv 
cele ale pământenilor. Deşi Ismael şi Mary Black le dăduseră 
acestora instrucţiuni elementare despre cum să le folosească 
vorbind în microfon pe un ton ferm, nici unul dintre ei nu 
apucase să le folosească, de parcă ar fi şi uitat de ele. E lesne 
de închipuit aşadar de ce tresăriră toţi cinci la auzul glasului lui 
Reesta venind dinspre ciudatele brățări. 

— Vă salut, prieteni, zise glasul. E totul în ordine, decesul a 
decurs fără complicaţii. Ne revedem peste patru ani, dar între 
timp nu uitaţi să mai luaţi legătura cu mine. 

Interterranii izbucniră într-un strigăt de bucurie, după care nu 
mai conteneau să-şi atingă palmele unii celorlalţi, plini de 
entuziasm. 

— Văd că moartea nu-i mare lucru pentru ăştia, îi şopti 
Michael lui Richard. 

— Mda, îi răspunse acesta tot în şoaptă, dar eu cred că-i 
valabil doar atunci când se petrece în felul ăsta, nu oricum... 

— Ei, ar cam fi momentul să plecăm, zise Arak şi, cât putu 
mai discret, îşi conduse micul grup afară, pe coridor şi de acolo 
înspre ascensoare. 


Suzanne şi Perry aveau o mulţime de întrebări, însă Arak îi 
domoli spunându-le să mai aştepte. Nu de alta, însă strunirea lui 
Richard şi a lui Michael îi solicita toată atenţia şi efortul. Cât 
despre Donald, acesta era la fel de impasibil şi mohorât. Când 
se adunară cu toţii într-unul din ciudatele taxiuri zburătoare, 
Perry remarcă: 

— Mă tem că vizita aceasta a stârnit mai multe întrebări decât 
răspunsuri. 

— Înseamnă că şi-a atins scopul, răspunse Arak încuviinţând 
din cap. Atinse apoi masa rotundă şi neagră din mijloc şi ordonă: 
La centrul de incubare, te rog! 

Intrarea  dispăru imediat, peretele  farfuriei zburătoare 
redeveni compact şi vehiculul demară în viteză, în plan 
orizontal. 

— De fapt, la ce am asistat noi acum? întrebă Suzanne. 

— La decesul actualului trup al lui Reesta, îi explică Arak, 
rezemându-se comod de spătarul banchetei. Răsufla uşurat, 
căci însoţirea în public a unui grup atât de numeros de 
pământeni neiniţiaţi din a doua generaţie era o experienţă nouă 
pentru el. 

— Şi ce s-a întâmplat cu trupul? continuă Richard cu 
întrebările. 

— A fost scufundat în astenosfera magmatica. 

— Dar ce se întâmplă cu sufletul lui? fu rândul lui Perry să 
iscodească. 

— Îmi vine destul de greu să vă explic lucrurile acestea, spuse 
Arak după o pauză în care îşi căuta cuvintele. Totuşi, cred că 
veţi înţelege despre ce este vorba dacă vă spun că amprenta 
memoriei şi a personalităţii sale a fost transferată în baza 
noastră de date centralizate. 

— Sfinte Sisoe! exclamă Michael. la uitaţi-vă numai, în faţa 
clădirii de colo! Să fiu al naibii dacă ăla nu e un afurisit de 
Corvette! 

Invitaţia spontană fu irezistibilă pentru toţi, smulgându-i din 
mrejele explicaţiilor captivante ale lui Arak şi îndreptându-le 
privirile în direcţia arătătorului întins al marinarului. Văzură, într- 
adevăr, o limuzină Chevrolet Corvette, prinţesă între automobile 
la vremea sa, acum năpădită de o crustă de scoici. Maşina trona 


pe un soclu de bazalt în faţa unei construcţii ce avea aspectul 
unei grămezi de cuburi de felul acelora cu care se joacă copiii, 
îngrămădite unele peste altele. 

— Ce să caute o Corvette aici? continuă Michael să se mire în 
timp ce trecură în viteză pe lângă neaşteptata apariţie. E un 
model şaij doi, am avut şi eu una d-asta, numai că era pe 
verde... 

— Clădirea aceea este Muzeul de Istorie a Pământului, le 
explica Arak, iar automobilul a fost expus afară ca un simbol 
curent al culturii voastre. 

— Arată ca vai de mama lui, mai observă Michael aşezându- 
se la loc. 

— Fireşte, zise Arak; doar a stat în apă vreme îndelungată 
înainte de a-l lua noi. Dar să ne întoarcem la întrebarea lui 
Perry. Aşadar, când clona de serviciu a iniţiat secvenţa de 
operaţii pentru deces, lui Reesta i s-a extras întregul complex 
mental şi a fost depozitat, ca să zic aşa, pentru o reconstituire 
integrală. Este vorba de memoria lui, personalitatea, 
sentimentele, conştiinţa de sine şi chiar modul său de gândire. 

Pământenii rămăseseră cu ochii aţintiţi asupra interterranului, 
într-o tăcere încărcată de uimire. 

— Prin urmare, esența lui Reesta nu numai că poate fi 
reconstituită integral, continuă Arak, dar îl putem consulta şi 
putem sta chiar la taifas cu el, graţie microaparatelor de emisie- 
recepţie pe care le purtăm cu toţii la mână. Mai mult chiar, 
centrul nostru media ne poate oferi şi imaginea lui virtuală în 
timpul conversaţiei, sub înfăţişarea ultimului corp pe care l-a 
purtat aici, printre noi. 

— Dar ce se întâmplă dacă cineva moare înainte de a intra în 
maşinăria aia de transferare? puse Richard problema. 

— Asta nu se întâmplă, pentru că în Interterra moartea este 
un exerciţiu planificat. 

— Asta-i chiar prea de tot, răbufni Perry. Îmi vine atât de greu 
să cred ce-mi aud urechile, încât nici nu ştiu ce să mai întreb. 

— Nici nu mă surprinde, zise Perry. Tocmai de aceea am 
hotărât, împreună cu Sufa, să vă lăsăm să vedeţi cu ochii voştri 
ce se întâmplă, mai degrabă decât să vă povestim noi despre 
toate acestea. 


— Mie, uneia, îmi vine greu să înţeleg cum poate fi transferată 
mintea omului într-un computer, mărturisi Suzanne. După câte 
ştiu eu, inteligenţa, memoria, personalitatea sunt funcţii ale 
conexiunilor dendritice de pe scoarţa cerebrală - or, aici vorbim. 
Despre numere fabuloase, de ordinul a miliarde de neuroni, 
fiecare putând să aibă până la o mie de conexiuni... 

— Într-adevăr, sunt foarte multe informaţii, consimţi Arak; 
însă, privind lucrurile la scară cosmică, nu-i nici pe departe atât 
de covârşitor pe cât ni s-ar părea. Cât despre legăturile 
dendritice, ai dreptate, sunt foarte importante. La centrul nostru 
de preluare a informaţiilor chiar asta se face: se reproduc 
reţelele dendritice la nivel molecular cu ajutorul atomilor 
izomerici de carbon bivalent. Rezultatul este asemănător unei 
amprente - de fapt aşa îi şi spunem, amprentă mentală. 

— Pe mine m-aţi pierdut cu totul, se dădu bătut Perry. 

— Nu dispera, îl încuraja Arak. Amintiţi-vă ce v-am spus, 
acesta e doar începutul. Veţi avea tot timpul să puneţi totul cap 
la cap. De fapt, vizita pe care o facem acum la Incubatoare vă 
va lămuri ce facem cu amprentele mentale. 

— Ce adăposteşte acest Muzeu de Istorie a Pământului? se 
interesă, în sfârşit şi Donald. 

Intervenţia neaşteptată a comandantului întrerupse şirul 
gândurilor lui Arak. Acesta rămase câteva clipe descumpănit. 

— Mai precis, ce se află expus acolo, în afară de epava acelui 
automobil? reluă Donald. 

— Fel şi fel de obiecte, răspunse vag interterranul. Este o 
colecţie de exponate care reflectă istoria şi cultura oamenilor 
din generaţia a doua. 

— Şi de unde provin toate? 

— În majoritatea lor, de pe fundul oceanului - relicve ale 
tragediilor maritime şi ale războaielor voastre. În afară de asta, 
sunteţi într-atât de nesăbuiţi, încât aţi transformat oceanul într-o 
imensă ladă de gunoi. Nici nu vă puteţi închipui cât de elocvente 
sunt gunoaiele şi resturile în reconstituirea unei culturi. 

— Aş vrea să vizitez muzeul ăsta, îşi exprimă Donald dorinţa. 

— Cum doreşti, zise Arak înălţând din umeri. Eşti primul om 
venit de deasupra care se arată interesat de acest subiect. 
Trebuie să mărturisesc că mă surprinde, dacă mă gândesc la 


câte minunăţii şi noutăţi vă oferă Interterra. Nu de alta, dar sunt 
convins că nimic din ce se află în acest muzeu nu îţi este 
necunoscut. 

— Nu toţi oamenii sunt la fel, replică Donald laconic. 

Câteva minute mai târziu, taxiul aerian ajunse la centrul de 
incubare şi îşi depuse pasagerii în faţa scărilor de la intrarea 
principală. Clădirea era o versiune în negru a Partenonului din 
Atena. Când Perry menţionă asemănarea, Arak îi reaminti că 
lucrurile stăteau, de fapt, invers, ca şi în cazul Cerberului preluat 
de greci. În fond, adăugă el, centrul de incubare din Interterra 
avea o vârstă respectabilă, care însuma multe milioane de ani. 

Ca şi arhiva necrologică, aceasta construcţie era situată într-o 
zonă mai puţin aglomerata a oraşului. Cu toate acestea, apariţia 
pământenilor avu din nou darul de a atrage o mulţime de 
curioşi. Ca şi mai înainte, Arak se văzu nevoit să intervină ferm 
între năstruşnicii scufundători şi pădurea de palme întinse ale 
entuziaştilor interterrani. Cu oarecare greutate acesta reuşi, în 
cele din urmă, să-i bage pe toţi înăuntru. 

Aici, interiorul oferea o privelişte cu totul diferită de ceea ce 
văzuseră la arhiva mortuară. Era multă lumină şi predomina 
culoarea alba, ca şi la palatul oaspeţilor. Pe de alta parte, nu 
puteai să nu observi forfota clonelor ce umblau de colo-colo, 
fiecare cu treburi precise. 

Arak îşi conduse grupul într-o încăpere lăturalnică. Aici dădură 
cu ochii de o mulţime de rezervoare mici de oţel care îi treziră 
Suzannei imaginea unor bioreactoare în miniatură. Acestea erau 
legate între ele printr-o reţea complicată de ţevi şi cordoane ce 
te duceau cu gândul la o linie de asamblare de înaltă 
tehnicitate. Atmosfera era caldă şi umedă. Câteva clone 
monitorizau tot felul de aparate de măsură şi control. 

— Aici nu e partea cea mai interesantă, zise Arak; dar e mai 
bine să începem cu începutul. Rezervoarele acestea adăpostesc 
culturi de ţesut ovarian şi testicular. Ovulele şi spermatozoizii se 
împerechează la întâmplare; se scanează cromozomii pentru a 
detecta eventuale imperfecţiuni moleculare, după care se 
combină la nivel microzomial. Germenii rezultați în urma acestui 
proces sunt apoi testaţi înainte de a-i lăsa să fertilizeze. Dacă 
doreşte cineva să arunce o privire, există un hublou de vizitare. 


Cu aceste cuvinte, Arak le indică un vizor binocular undeva, 
de-a lungul liniei de asamblare. Suzanne fu singura care se 
arătă interesata. Se aplecă deasupra vizorului şi prinse chiar 
momentul în care un ovocit era fecundat de un spermatozoid 
activ. Totul se petrecu cât ai clipi din ochi; apoi zigotul fu retras 
şi alţi doi gameţi fură injectaţi în camera de fecundare. 

— Mai doreşte cineva? întrebă Arak după ce Suzanne se 
îndreptă din şale, părăsind vizorul. 

Nu, nu mai dorea nimeni. 

— În regulă, zise Arak. Haideţi să mergem mai departe, la 
hala de gestație, unde vom urmări o fază mai interesanta. 

Cu aceasta, o luă înainte de-a lungul sălii gărneţilor şi îi 
conduse într-un soi de hangar uriaş, de mărimea mai multor 
terenuri de fotbal puse cap la cap. Aici se aflau nenumărate 
rânduri de rafturi pe care se înşirau nenumărate sfere 
transparente. Sute de clone roiau printre rânduri verificând 
atent fiecare balon. Intuind despre ce era vorba, Suzanne lăsă 
să-i scape o exclamaţie înăbușită. 

— Zigoţii reproduşi în urma procesului de fertilizare sunt încă 
o dată verificaţi pentru detectarea unor eventuale anomalii 
cromozomiale, reluă Arak explicaţiile. Când se confirmă lipsa 
oricărui defect şi se ajunge la numărul corect de celule, ei sunt 
implantaţi într-unul din baloanele acestea şi sunt lăsaţi să se 
dezvolte. 

— Ne dai voie să privim mai de aproape? ceru Suzanne. 

— Fireşte, răspunse Arak. Doar de-asta am şi venit, să vedeţi 
cu ochii voştri. 

Merseră cu toţii la pas, fără grabă, de-a lungul unui culoar de 
câteva sute de metri, pe marginile căruia se aliniau mii de 
baloane transparente. Suzanne era fascinată şi îngrozită 
totodată. Fiecare balon conţinea un embrion în suspensie, de 
vârste şi mărimi diferite. La baza fiecărei sfere puteai vedea o 
placentă amorfă, de culoare vineţie. 

— E atât de artificial totul! comentă Suzanne, oripilată. 

— Într-adevăr, aşa este, confirmă Arak. 

— Aici, în Interterra, reproducerea se face numai prin 
ectogeneză? întreba Suzanne. 

— Absolut, zise Arak. O chestiune atât de importanta cum e 


reproducerea nu poate fi lăsată la voia întâmplării. 

Suzanne se opri să privească un embrion nu mai mare de 
doisprezece centimetri, care dădea din minusculele braţe şi 
picioruşe de parcă ar fi înotat. Femeia clatină din cap, 
îngândurată. 

— Te tulbura procesul de reproducere? o întrebă Arak. 

— Este vorba, zise ea încuviinţând din cap, de mecanizarea 
unui proces care, după părerea mea, ar fi mai bine să fie lăsat în 
seama naturii. 

— Natura este nepăsătoare, argumentă Arak. Pe de altă 
parte, noi putem face lucrurile mult mai bine şi nu suntem deloc 
nepăsători. 

Femeia înălţă din umeri, gândindu-se că nu avea nici un rost 
să se lanseze într-o polemică. Porni din nou, la pas, printre 
rafturi. 

— Astea sunt la fel ca sferele în care aţi stat voi doi, le spuse 
Perry lui Richard şi lui Michael. 

— Hai, nu mă-nnebuni! exclamă Richard. 

— la te rog! se răsti Suzanne la el, enervată. M-am săturat de 
limbajul ăsta pe care parcă vă simţiţi obligaţi să-l folosiţi, 
amândoi! 

— Mă rog de iertăciune, Maiestatea voastră, dacă v-am 
ofensat, i-o întoarse Richard. 

— Conteinerele acestea sunt, într-adevăr, asemănătoare cu 
acelea de care vorbeşti, dar nu sunt identice, interveni repede 
Arak ca să preîntâmpine o ceartă tocmai acolo, în hala de 
incubare. 

Suzanne se opri brusc şi privi într-unul din baloanele 
transparente, rămânând cu gura căscată. In interior era un copil 
care arăta cel puţin de doi ani. 

— Copilul acesta de ce se mai afla încă în incubator? întrebă 
ea. 

— Dar e perfect normal să fie acolo, o asigura Arak. 

— Normal?! exclama femeia. Dar la ce vârstă sunt... 
deversaţi? mai întrebă, ezitând în căutarea unui cuvânt cât mai 
potrivit. 

— Poţi spune „născuţi”, căci şi la noi se mai foloseşte 
termenul, o corectă Arak. Sau, dacă vrei un termen mai tehnic, 


„eliberaţi”. 

— Mă rog, cum zici, făcu Suzanne, care simţea deja că-i vine 
rău la vederea copilului închis în balonul plin cu lichid. | se părea 
un act de adevărată cruzime. Aşadar, la ce vârstă sunt eliberaţi 
copiii? întrebă ea. 

— De obicei nu mai devreme de patru ani, zise Arak. 
Aşteptăm ca encefalul să se dezvolte suficient pentru a primi 
amprenta mentală. De asemenea, nu vrem să riscăm 
contaminarea creierului cu informaţii naturale haotice în exces. 

Suzanne şi Perry schimbară o privire cu subînţeles. 

— Haideţi, îi chemă Sufa; o să avem în curând o naştere. Am 
făcut tot posibilul să amân lucrurile ca să puteţi asista şi voi, aşa 
că trebuie să ne grăbim. 

Cu aceasta, Sufa se întoarse pe călcâie şi o luă la fugă în 
direcţia din care venise, iar Arak îşi îndemnă ciracii în urma ei. 
Trebuiau mai întâi să treacă prin sala de implant cerebral ca să 
ajungă apoi în sala de naşteri. Aici însă, la implanturi, Suzanne 
simţi că i se înmoaie genunchii. 

Sala avea cam un sfert din mărimea halei de gestație. Erau şi 
aici conteinere transparente pline cu lichid care, în loc de 
embrioni, găzduiau copii de patru ani care arătau ca nişte 
adevăraţi îngeraşi. Fiecare copil era suspendat în fluid, într-o 
poziţie fixă şi, în ciuda vârstei relativ avansate, erau încă legaţi 
de cordoane ombilicale şi placente. 

— Nu cred că vreau să văd aşa ceva, se opuse Suzanne când 
Arak o împinse uşor înainte. 

Toţi ceilalţi se adunară însă, cu gura căscată, în jurul primului 
conteiner. Capul copilului era imobilizat de parcă ar fi fost 
pregătit pentru o intervenţie chirurgicală pe creier. Un retractor 
ţinea pleoapele deschise, iar ochii erau menţinuţi în poziţie fixă 
cu ajutorul unor suturi foarte fine. Dintr-un aparat care semăna 
cu un soi de tun porneau două fascicule luminoase care 
traversau conteinerul transparent pentru a se împlânta în ochii 
serafici ai copilului. Fasciculele tremurau în impulsuri de o 
frecvenţă foarte mare. 

— Ce se întâmplă aici, de fapt? îndrăzni Perry, căruia i se 
părea ca asistă la o adevărată tortură. 

— Nu vă speriaţi, nu există nici un risc şi nici o durere, zise 


Arak alăturându-se grupului şi îndemnând-o pe Suzanne să facă 
la fel. 

— Puştiul arată de parc-ar trage în el cu tunul, observă 
Michael. 

— Numai o civilizaţie violentă ca a voastră poate da naştere la 
asemenea asociaţii, replică interterranul. Nici vorbă de aşa 
ceva. Revin la analogia cu transferul de informaţii, pe care am 
făcut-o mai înainte, când eram la arhiva mortuară. Ei bine, 
acestui copil i se transferă amprenta mentală a unei persoane 
căreia i s-a reţinut esența în Banca de Date. Ceea ce vedeţi aici 
nu este decât procedura de implantare a memoriei. 

Suzanne înaintă şovăielnic, ţinându-şi mâna la gură, ca un 
copil care urmăreşte un film de groază: speriat de ce vede, dar 
totodată incapabil să-şi desprindă ochii de pe ecran. O treceau 
fiori privind îngeraşul acela răstignit. În mintea ei, imaginea 
întruchipa biotehnologia împinsă până la nebunie. 

— Aţi văzut la arhiva mortuară că extragerea amprentei 
mentale nu durează decât câteva secunde, îşi continuă Arak 
lecţia. Implantarea acesteia este însă cu totul altceva. Întrucât 
nimeni nu a descoperit până acum o cale de acces mai bună 
decât retina, trebuie să recurgem la aceeaşi tehnică primitivă 
bazată pe impulsuri laser de joasă intensitate. Fireşte, traseul 
via retină se justifică, pentru că aceasta este, încă din stadiul 
embrionar, legătura creierului cu exteriorul. Metoda 
funcţionează, într-adevăr, numai că rapiditatea lasă de dorit; de 
fapt, tot procesul poate dura până la treizeci de zile. 

— Doamne, iartă-mă! nu se putu abţine Richard. Vrei să spui 
că bietul copilaş trebuie să stea spânzurat în halul ăsta o lună 
de zile?!... 

— Credeţi-mă, nu există nici cea mai mică urmă de suferinţă, 
îi asigură din nou Arak. 

— Dar ce se întâmplă cu propria esență a copilului? se 
interesa Suzanne. 

— Chiar acum, în timp ce vorbim, i se induce esența, 
împreună cu un excepţional fond suplimentar de cunoştinţe şi 
experienţă, o lămuri Arak surâzând cu mândrie. 

Suzanne dădu din cap, deloc aprobator însă. Pentru ea, toată 
treaba asta era exploatare, pur şi simplu. Să agăţi un suflet 


bătrân de un trup nou-născut i se părea un soi de parazitism. 
Implantarea unei amprente mentale străine echivala cu răpirea 
unui trup de copil. 

— Arak! repede, altfel pierdem evenimentul, strigă Sufa din 
pragul uşii de la celălalt capăt al încăperii. 

— Haideţi, îi îmboldi Arak; e foarte important, acum veţi 
vedea produsul finit! 

Bucuroasa să scape de priveliştea copilului răstignit în lichidul 
amniotic, Suzanne se grăbi să-l urmeze pe Arak, evitând cu tot 
dinadinsul să se mai uite în vreunul din conteinerele pe lângă 
care trecea. Donald, Richard şi Michael rămaseră mai în urmă, 
captivaţi de ceea ce vedeau. La un moment dat, Michael întinse 
un deget, cu intenţia de a întrerupe fascicolul laser, însă Donald 
îl lovi peste mână, mârâind: 

— Fără tâmpenii, marinare! 

— Ei da, ce să spun, să nu piardă copilul tocmai lecţiile de 
pian, îl luă Richard în râs. 

— Măi, a naibii ciudăţenie! făcu Michael ocolind conteinerul 
transparent şi încercând să privească pe ţeava tunului cu laser. 

— Ei, gândeşte-te şi la partea bună a lucrurilor, zise Richard. E 
mult mai uşor decât să te chinui cu şcoala. Dacă-i fără nici o 
durere, cum zice Arak, mie, unuia, mi-ar fi convenit. Aoleu, zău 
că n-am putut să sufăr şcoala! 

— Se vede de la o poştă, îl înţepă Donald cu dispreţ. 

— Haideţi, trebuie să vedeţi asta! îi chemă Arak din uşă. 

Se grăbiră câteşitrei să se alăture celorlalţi, pe care îi găsiră 
în sala următoare. Erau adunaţi cu toţii în jurul unei adâncituri 
tapisate cu mătase, ce se afla la baza unui tobogan din oţel 
inoxidabil. Acesta din urmă ieşea din perete, prin două uşi 
batante. În mijlocul adânciturii tapisate şedea un îngeraş de 
fetiţă de vreo patru anişori, purtând deja tradiționalul veşmânt 
interterran. După toate aparențele, sosise de curând alunecând 
pe tobogan, iar acum se învârteau în jurul ei câteva clone de 
serviciu. 

— Bine aţi venit, domnilor, îi întâmpină Arak pe nou-veniţi. 
Apoi, arătând spre fetiţă: V-o prezint pe Barlot. 

— Salut, puştoaico, îşi maimuţări Richard glasul şi dădu să o 
ciupească de obraz pe fetiţă. 


— Vă rog, zise Barlot ferindu-se de mâna intrusului. Nu e bine 
să fiu atinsă în următoarele cincisprezece-douăzeci de minute, 
fiindcă tocmai am ieşit de la uscător, iar terminaţiile mele 
nervoase trebuie să se adapteze mai întâi la mediul aerian. 

Cuvintele copilului îl făcură pe Richard să se retragă, uimit. 

— Aceşti trei bărbaţi sunt şi ei de curând sosiți de pe 
suprafaţa Pământului, zise Arak arătând spre Donald, Richard şi 
Michael. 

— Cinci vizitatori deodată! Ce şansă extraordinară, exclamă 
Barlot. Sunt fericită să am o astfel de onoare chiar din prima zi. 

— Ştiţi, se simţi Arak dator cu o explicaţie, noi tocmai îi uram 
lui Barlot bun venit din nou în lumea noastră. 

— Aşa este, încuviinţă ea şi trebuie să spun că e minunat să 
mă văd reîntoarsă în lumea formelor fizice. 

Fetiţa îşi contemplă mânuţele; le întoarse pe o parte şi pe 
cealaltă, apoi le întinse în faţă. Îşi privi apoi picioarele, 
mişcându-şi degetele. 

— Pare a fi un corp bun - cel puţin deocamdată, adăugă ea, 
chicotind. 

— Eu cred că este un corp superb, întări Sufa. Şi ce albastru 
frumos au ochii! Data trecută ai avut tot ochi albaştri? 

— Nu, însă am mai avut înainte. Îmi place variaţia şi 
câteodată las la voia întâmplării selectarea culorii ochilor. 

— Cum te simţi? se pomeni Suzanne întrebând. | se părea o 
întrebare prostească, însă în împrejurările date nu se putea 
gândi la nimic mai potrivit. | se părea de-a dreptul şocant 
contrastul dintre vocea puerilă şi exprimarea îngrijită a unui 
adult şcolit. 

— In primul rând, îmi este foame, mărturisi copila. Apoi, ard 
de nerăbdare să ajung acasă. 

— Cât timp ai stat în rezervă, dacă pot să spun aşa? fu rândul 
lui Perry să întrebe. 

— Noi spunem că stăm „în memorie”, îl corectă Barlot. Ei 
bine, cred că au fost vreo şase ani - acesta era timpul afişat 
atunci când am fost extrasă. Mie însă mi se pare că a fost ieri. 
Cât timp ne aflăm în memorie, esența noastră nu este 
programată să înregistreze timpul. 

— Nu te dor ochii? îndrăzni Suzanne. 


— Câtuşi de puţin, răspunse Barlot. Presupun că te referi la 
micile hemoragii sclerotice pe care, fără îndoială, le am. 

— Aşa este, recunoscu pământeanca, privind ochii injectaţi ai 
copilei. 

— Sunt urmele suturilor de fixare a globului ocular, explica 
Barlot. 

— Ai vreo amintire din timpul cât ai stat în acvariu? interveni 
şi Michael, provocând râsul cristalin al fetei. 

— E prima dată când aud pe cineva spunându-i conteinerului 
de implant „acvariu”, comentă ea amuzată. Ei bine, nu; prima 
amintire conştientă de când mă aflu în acest trup - ca de altfel, 
în toate trupurile de până acum - este momentul când m-am 
trezit pe banda rulantă, în compartimentul de uscare. 

— Nu te stresează experienţa extracţiei, a depozitării în 
memorie, a reimplantării într-un nou trup? continuă Suzanne 
seria întrebărilor. 

— Nu, zise Barlot după un moment de gândire. Singurul lucru 
care mă stresează este că trebuie să aştept până la pubertate 
ca să mă bucur din nou de viaţă din plin... 

Cuvintele fetiţei stârniră hohote de râs din partea lui Arak şi a 
Sufei, cărora li se alăturară Richard şi Michael. 


Oprirea  taxiului zburător fu urmată de deschiderea 
„portierei”, prin acelaşi procedeu de dematerializare a unui 
dreptunghi în peretele său. 

— Aici este casa noastră, zise Sufa arătând spre o clădire 
asemănătoare acelora de la palatul de oaspeţi. 

Era una dintre alte câteva sute de construcţii asemănătoare, 
apropiate între ele, în stil Levittown. Lipseau, ce-i drept, peluzele 
generoase din jur. 

— Arak şi cu mine ne-am gândit că ar fi interesant să vedeţi 
cum locuim noi şi, de ce nu, să luăm şi o gustare. Dacă nu vă 
simţiţi prea obosiţi, noi vă invităm să ne faceţi o vizită. 

— Mi-ar prinde bine o îmbucătură, sări Richard. 

— M-ar bucura mult să vă văd casa, spuse şi Suzanne. Sunteţi 
foarte ospitalieri. 

— Eu, unul, mă simt onorat, i se alătură Perry. 

— Eu mor de foame, zise Michael. 


Donald se mulţumi să încuviinţeze din cap. 

— Perfect, zise Sufa şi cobori din vehicul împreună cu Arak, 
invitându-i pe ceilalţi să-i urmeze. 

Interiorul nu era cu mult deosebit de ce văzuseră la centrul de 
primire a oaspeților. Marmura pereţilor, aşternuturile şi 
cuverturile, precum şi mulţimea oglinzilor erau şi aici de culoare 
albă; apoi, exista şi aici aceeaşi piscină care făcea legătura cu 
exteriorul. Mobilierul era foarte discret, iar singurul element 
decorativ îl reprezentau cele câteva tablouri holografice de felul 
acelora pe care eroii noştri le întâlniseră în secţia de 
decontaminare. 

— Poftiţi, vă rog, îşi invită Sufa oaspeţii, care intrară unul câte 
unul, contemplând decorul. 

— Parc-ar fi apartamentul meu din Ocean Beach, zise Michael. 

— Hai, măi, lasă vrăjeala! îl luă Richard la rost altoindu-i o 
scatoalcă prietenească peste cap. 

— Toate casele din Interterra sunt deschise spre exterior? 
întrebă Perry. 

— Da, răspunse Arak. Paradoxal, noi, care trăim în interiorul 
planetei, căutăm o legătură permanentă cu exteriorul. 

— Dar cum mai poţi încuia o aşa casă? puse Richard 
problema. 

— În Interterra nimic nu se încuie, îl lămuri Sufa. 

— Şi nu fură nimeni nimic? întrebă Michael, curios. 

Arak şi Sufa chicotiră amuzaţi, apoi îşi reveniră şi se scuzară. 

— Să ne iertaţi că râdem, zise Arak, dar sunteţi foarte nostimi. 
Sunteţi atât de imprevizibili în ceea ce spuneţi şi acest lucru vă 
face tare simpatici. 

— Presupun că asta se datorează fermecătorului nostru 
primitivism, spuse Donald. 

— Exact, încuviinţă Arak. 

— Nu există hoţie în Interterra, reveni Sufa asupra subiectului. 
Este inutil, pentru că toată lumea are din belşug tot ce-şi 
doreşte. În afară de asta, nimeni nu posedă nimic. Proprietatea 
privată a dispărut încă de la începuturile istoriei noastre. Noi, 
interterranii, folosim doar atât cât avem nevoie. 

Se aşezară. Sufa chemă clonele de serviciu, care nu întârziară 
să apară, împreună cu un animal de casă de felul celor pe care 


oaspeţii îi zăriseră mai deunăzi din taxiul zburător. Privit de 
aproape, acesta arăta şi mai bizar: era o combinaţie stranie de 
câine, pisică şi maimuţă. Din prima clipă, arătarea se repezi 
glonţ spre musafiri, ceea ce-l făcu pe Arak să tune cu o voce 
autoritară: 

— Sark, fii cuminte! 

Comanda stăpânului îl încremeni pe bietul animal, care se 
mulţumi să-i măsoare plin de curiozitate pe oamenii veniţi de 
aiurea, amuşinând cu un năsuc neastâmpărat ce aducea cu al 
unui câine. Avea cam un metru înălţime cum stătea ridicat pe 
labele dinapoi, terminate cu cinci degete distincte, care îţi 
aminteau de picioarele unei maimuțe. 

— A naibii ciudăţenie, zise Richard. 

— Este un homid, explică Sufa; un exemplar deosebit - nu-i 
aşa că e adorabil? 

— Vino aici, Sark şi nu-i deranja pe musafiri! îl chemă Arak. 

Sark trecu fără întârziere în spatele lui Arak şi, înălțându-se pe 
labele dinapoi, prinse a-l scărpina în cap pe acesta. 

— Aşa, bravo, îl lăudă stăpânul. 

— Mâncare pentru oaspeţi, comandă Sufa clonelor de serviciu 
care dispărură fără întârziere. 

— Sark ăsta parc-ar fi o amestecătură de mai multe animale, 
remarcă Michael. 

— S-ar putea spune şi aşa, zise Arak. Sark este o himeră 
creată din timpuri imemoriale şi păstrată, de atunci încoace, 
prin donare. Este un animal de casă cu totul deosebit. N-aţi vrea 
să-i vedeţi câteva dintre giumbuşlucuri? 

— Cum să nu, zise Richard, căruia animalul i se părea mai 
degrabă un experiment biologic scăpat de sub control. 

— Da şi eu, i se alătură Michael. 

Arak se ridică în picioare şi îi făcu semn lui Sark să iasă din 
cameră; apoi o luă pe urmele animalului, invitându-i pe cei doi 
scafandri să-l însoţească în curte. Aceştia se conformară şi, când 
ieşiră, îl văzură pe Arak scormonind într-o tufă de ferigă. 

— Gata, am găsit, zise gazda, apoi se ridică ţinând un băț de 
cauciuc în mână. Ei, acum n-o să vă vină să credeţi. E foarte 
amuzant! 

— la să vedem, făcu Richard, neîncrezător. 


Arak se aplecă întinzând băţul către Sark, iar acesta îl luă 
voios, sporovăind ca o maimuţă. Cu o smucitură, animalul 
azvârli băţul care zbură până în celălalt capăt al grădinii. Arak îl 
urmări cu privirea până când ateriză, după care se întoarse 
către cei doi: 

— Frumoasă aruncare, nu? 

— Mda, recunoscu Michael; nu-i rău, cel puţin pentru un 
homid. 

Un zâmbet uşor ironic se desenă pe faţa lui Richard. 

— Staţi un pic, să vedeţi şi restul, zise Arak şi alergă să aducă 
înapoi băţul de unde căzuse. l-l dădu încă o dată lui Sark, iar 
acesta repetă figura, aruncând jucăria cam în acelaşi loc ca 
prima dată. Arak se duse din nou după el. Obosise întru câtva 
căci, la întoarcere, avea un uşor gâfâit. 

— Ei, ce părere aveţi? Năzdrăvanul ăsta mic e-n stare s-o ţină 
tot aşa cât e ziua de lungă. De câte ori îi aduc băţul, îl va 
arunca. 

Cei doi marinari se priviră cu subînţeles; Michael îşi dădu ochii 
peste cap, iar Richard îşi înăbuşi un hohot de râs. 

— A sosit mâncarea! îi anunţă Sufa din casă. 

Arak îi întinse băţul lui Richard: 

— Nu vrei să încerci? 

— Renunţ de data asta, răspunse acesta. Nu de alta, dar mor 
de foame. 

— Atunci haideţi să mâncăm, zise Arak, plin de amabilitate; 
apoi aruncă băţul înapoi în tufa de ferigă şi o luă înainte spre 
intrare, urmat îndeaproape de Sark. 

— Locul ăsta mi se pare din ce în ce mai ciudat, îi strecură 
Richard lui Michael printre dinţi în timp ce ocoleau piscina. 

— Mie-mi spui?! zise Michael. Nici nu-i de mirare că nu s-au 
sinchisit când am luat cupele de aur, ieri seară. Auzi, nimic nu 
aparţine nimănui! Păi, zău aşa, înseamnă că n-ar deranja pe 
nimeni dacă am pleca de aici cu o avere întreagă! 

Clonele de serviciu aduseseră, o dată cu mâncarea şi o masă 
pliantă pe care o întinseseră în mijlocul unui cerc de şapte 
scaune. Arak şi scafandrii se alăturară celorlalţi, iar Sark se 
căţără pe spătarul scaunului stăpânului său şi începu să-l 
scarpine pe acesta după urechi. Fără întârziere, toată lumea îşi 


concentra atenţia asupra mâncării. În liniştea stânjenitoare care 
urmă, Arak se gândi că evenimentele zilei îi copleşiseră pe 
oamenii aceştia din a doua generaţie. 

— Ei bine, rupse el tăcerea, aici ne petrecem noi cea mai 
mare parte a timpului. Dacă vă interesează ceva în legătură cu 
noi, întrebaţi-ne! 

— Cu ce vă ocupați voi aici? încercă Suzanne, mai mult de 
dragul conversaţiei. Era bucuroasă, cel puţin deocamdată, să 
mai renunţe un pic la problemele serioase care îi bântuiau 
mintea. 

— Ne delectăm trupul şi mintea, spuse Arak. Citim pe 
săturate şi privim o mulţime de programe holografice de 
divertisment. 

— În Interterra nu se munceşte? întrebă Perry. 

— Unii mai muncesc, zise Arak. Insă munca nu este o 
obligaţie, iar cei care o fac, nu fac decât ce le place. Treburile de 
rutină intră în sarcina clonelor de serviciu. Cât despre munca de 
monitorizare şi programare, aceasta se face de către Centrul de 
Informaţii. În felul acesta, oamenii sunt liberi să-şi urmărească 
propriile preocupări. 

— Dar clonele de serviciu nu se supără? interveni Donald. Ei 
nu fac niciodată grevă, nu se revoltă? 

— Da' de unde! făcu Arak zâmbind. Clonele sunt... cum să 
spun... sunt ca nişte animale domestice. Au fost concepute să 
semene cu oamenii numai din considerente estetice; altminteri, 
creierul lor este cu mult mai mic. Funcţiile lobului frontal sunt 
limitate, prin urmare nevoile şi interesele lor sunt deosebite de 
ale noastre. Lor le place să muncească şi să fie de folos. 

— Asta miroase a exploatare, remarcă Perry. 

— Da, s-ar putea, zise Arak; însă aceasta este şi destinaţia 
maşinilor, nu? Eu nu cred că voi aveţi sentimentul că sunteţi 
exploatatorii automobilelor voastre. Comparaţia ar fi poate şi 
mai relevanta dacă automobilele din lumea voastră ar avea şi 
părţi biologice, pe lângă cele mecanice. Sunt convins că 
maşinile voastre se deteriorează dacă nu le folosiţi, nu? Ei bine, 
aşa e şi cu clonele noastre: nu pot suporta stagnarea. Dacă nu 
muncesc şi nu simt că au un rost, devin apatice şi intră în 
regresie. 


— Înfăţişarea lor omenească ne stânjeneşte, recunoscu 
Suzanne. 

— Nu trebuie decât să-ţi aduci aminte de fiecare dată că nu 
sunt oameni, o încurajă Sufa. 

— Există mai multe tipuri de clone? se interesă Perry. 

— În linii mari, arată cam la fel, zise Arak. Sunt însă 
programate diferit: ca servitori, muncitori sau animatori, mascul 
ori femelă. 

— La capacităţile voastre tehnologice, de ce nu folosiţi roboţi? 
reveni Donald în discuţie. 

— Bună întrebare, răspunse Arak. Cu mult timp în urmă, am 
avut androizi; însă, ca orice maşinărie, se mai stricau şi trebuiau 
reparaţi. Trebuia să construim la infinit alţi androizi care să 
repare androizi, ceea ce era incomod, dacă nu chiar ridicol. Am 
rezolvat problema abia când am învăţat să combinăm organicul 
cu mecanicul, ceea ce a dus la proiectarea clonelor, o soluţie cu 
mult superioară oricărui android. Clonele îşi poartă singure de 
grijă, se întreţin şi se reproduc în limitele unei populaţii stabile. 

— Extraordinar! 

Exclamaţia lui Perry fu întărită de încuviințarea tăcută a 
Suzannei. Se aşternu din nou liniştea, iar când terminară de 
mâncat, Sufa propuse: 

— Cred că ar fi bine să vă conducem la locuinţele voastre de 
la palatul de oaspeţi. Aveţi nevoie de ceva timp ca să meditaţi la 
cele văzute şi auzite astăzi. Şi, oricum, nu vrem să vă 
suprasolicităm chiar din prima zi; întotdeauna există un mâine, 
încheie ea surâzând amabil şi ridicându-se de pe scaun. 

— Nici nu ştii câtă dreptate ai când spui că avem nevoie de 
timp, consimţi Suzanne, ridicându-se la rândul ei. Eu, una, mă 
simt deja împovărată de câte am văzut. Fără să exagerez cu 
nimic, pot spune că a fost cea mai uluitoare, copleşitoare şi 
fascinantă zi din viaţa mea. 

După ce Arak şi Sufa îi lăsară pe cei doi scafandri la locuinţa 
lui Michael, acesta rămase câteva clipe, şovăitor, în faţa uşii, în 
timp ce Richard aştepta cuminte înapoia lui. 

— Tu ce crezi c-o să găsim înăuntru? îl întrebă Michael cu 
teamă. 

— Măi, să fie! izbucni Richard nervos. De unde vrei să ştiu eu 


dacă nu deschizi odată afurisita aia de uşă?! 

Michael trase de clanţă. Păşiră amândoi peste prag şi 
aruncară o privire de jur-împrejur. 

— Crezi c-o fi fost careva pe-aici în lipsa noastră? îndrăzni 
Michael. 

— Da' tu ce crezi, cap sec? îl luă Richard la rost, dându-şi 
ochii peste cap. Nu te uiţi că patul e aranjat şi că s-a făcut 
curăţenie? Uite, ţi-au stivuit până şi cupele şi platourile pe care 
le-ai cărat după tine de la chef şi din sala de mese. 

— Poate-or fi fost doar clonele, zise Michael. 

— Poate, îl îngână amicul său. 

— Crezi că hoitul mai e acolo unde l-am pus noi? 

— Păi, n-avem decât să ne uităm, spuse Richard. 

— Bine, mă uit eu. 

— Stai aşa! îl opri Richard apucându-l de braţ. Mai întâi vreau 
să văd dacă avem cale liberă. 

Richard cercetă locul cu atenţie, până dincolo de piscina 
semiinterioară. Intr-un târziu, constatând că nu era nimeni prin 
preajmă, se declară mulţumit şi se întoarse alături de prietenul 
său. 

— E-n regula, vezi cum e cu mortul. 

Michael se proţăpi în faţa bufetului şi comandă: 

— Băutură, te rog! 

Uşa frigiderului se deschise, dând la iveală o mulţime de 
ambalaje cu băutura şi mâncare. 

— Arată la fel cum l-am lăsat, constată Michael. 

— Ei, nu-i rău, făcu Richard. 

Michael se aplecă şi scoase câteva ambalaje dindărătul cărora 
se ivi chipul livid al lui Sart. Ochii lipsiţi de viaţă îl pironeau 
acuzator pe Michael, care se grăbi să îndese la loc ambalajele 
pentru a scăpa de înfiorătoarea imagine. Sart era primul 
cadavru pe care-l vedea Michael, de la moartea bunicului său. 
Numai că pe bunicul îl văzuse aşezat frumos în sicriu, îmbrăcat 
în costum. Unde mai pui că bătrânul arăta ca orice moşneag de 
nouăzeci şi patru de ani. 

— Ei, hai că putem respira uşuraţi, spuse Richard. 

— Deocamdată, îl temperă Michael. Asta nu înseamnă că nu 
pot să-l găsească în noaptea asta ori mâine. Ar fi mai bine să-l 


scoatem şi să-l îngropăm sub una din tufele alea de ferigă. 

— Şi cu ce săpăm, cu linguriţa? 

— Atunci hai să-l ducem acasă la tine şi să-l băgăm în 
frigiderul tău. Mie mi se face părul măciucă să-l ştiu aici. 

— Nu putem risca să-l tot cărăm de colo-colo, obiectă Richard. 
O să rămână acolo unde este. 

— Atunci să schimbăm camerele, propuse Michael. Adu-ți 
aminte, în fond, că tu l-ai omorât, nu eu... 

— Am mai avut o dată discuţia asta, şuieră Richard cu ochi 
ameninţători, tăioşi ca o lamă. Şi am hotărât că am intrat 
împreună în rahatul ăsta. Acum fă bine şi tacă-ţi fleanca, nu 
vreau să mai aud nimic de hoitul ăsta. 

— Ce-ar fi să-i spunem lui Fuller? 

— Nuuu... m-am răzgândit între timp. 

— Cum adică, de ce? 

— Pentru că idiotul ăla înţepenit n-o să găsească nici el vreo 
soluţie mai bună despre ce să facem cu mortul. Şi, de fapt, nu 
cred că avem motiv de îngrijorare, pentru că nimeni n-a întrebat 
de prăpăditul ăsta toată ziua. În plus, ai auzit ce-a spus Arak, 
aici nu există închisoare. 

— Da, fiindcă nu-s hoţi, sări Michael. Arak n-a spus nimic 
despre crimă; şi după toată panarama aia pe care am văzut-o, 
cu mintea scoasă din cap, mie mi-e tare teamă că n-o să le 
placă deloc treaba asta. Ne-am putea trezi şi noi reciclaţi, ca 
Reesta... 

— Hei, calmează-te! dădu Richard să-l potolească. 

— Cum vrei să mă calmez, cu un cadavru în frigider?! urlă 
Michael disperat. 

— Taci odată! îl repezi Richard, pe acelaşi ton. Apoi, coborând 
glasul: Măi, omule, ne aude lumea, adună-ţi minţile! Cel mai 
important lucru pe care-l avem de făcut e să ne cărăbănim de 
aici cu primul tren, clar? Între timp Sart poate sta frumuşel în 
frigider, ca să nu se împută. Dacă-şi vâră careva nasul şi 
întreabă de el, o să ne mai gândim unde să-l mutăm, bine? 

— Mă rog, consimţi Michael fără prea mult entuziasm. 


14 


Plafonul uriaşei caverne subpământene se întuneca treptat 
simulând înserarea, întocmai cum se întâmplase în ziua 
precedenta. Suzanne şi Perry se minunau cât de mult semăna 
generoasa cupola cu cerul lor de acasă şi priveau cu ochi plini 
de uimire cum apăreau, rând pe rând, stele false ce clipeau 
ghiduşe pe fundalul amurgului violet. În contrast cu ei doi, 
veşnic întunecatul Donald ţintuia cu privirea umbrele ce-şi 
adânceau conturul pe sub tufele de ferigă. Şedeau toţi trei pe 
iarbă, la vreo cincisprezece metri de intrarea în sufragerie, unde 
câteva clone de serviciu se îndeletniceau de zor cu pregătirea 
cinei. Richard şi Michael, înfometați, se postaseră deja în 
scaune, la masă. 

— Este absolut senzaţional, îşi rosti Suzanne gândul, cu capul 
dat pe spate şi privirea aţintită în sus. 

— Te referi la stelele bioluminiscente? o întrebă Perry. 

— La tot, nu numai la ele... 

Suzanne era ultima care se alăturase grupului. Făcuse o baie 
în piscină, în camera ei şi încercase chiar să tragă un pui de 
somn, dar, sub povara atâtor noutăţi, e de înţeles că somnul nu 
se lipise de ea. 

— Într-adevăr, câteva aspecte sunt chiar uimitoare, recunoscu 
şi Donald. 

— Eu nu văd nici un aspect care să nu fie uimitor, supralicita 
Suzanne, cu privirea îndreptată asupra siluetei întunecate a 
pavilionului în care avusese loc recepţia de gală din seara 
trecuta. Gândiţi-vă numai la faptul că tot acest paradis este, în 
fond, îngropat dedesubtul oceanului. Mi se pare acum de-a 
dreptul straniu că mi-a venit să-l pomenesc pe Jules Verne cu a 
sa Călătorie spre centrul Pământului, atunci când am început 
scufundarea. Şi uite, acum chiar suntem acolo!... 

— O coincidenţă năstruşnica, într-adevăr, comenta Perry 
chicotind. 

— O coincidenţă care-ţi face părul măciucă, spuse femeia. Mai 


ales acum, când se pare că tot ce ne-au spus Arak şi Sufa e 
adevărat, indiferent cât de fantastic ar părea. 

— Ce-i drept, n-ai cum să negi toată tehnologia asta la care 
suntem martori, aprobă Perry cu însufleţire. Eu de-abia aştept 
să aflu mai multe amănunte despre biomecanica acestor clone 
ori despre secretele taxiurilor zburătoare. Dacă am pune mâna 
pe patentul oricăreia din minunile astea, am deveni miliardari! 
Ca să nu mai vorbim de turism - păi, vă daţi seama de cererea 
copleşitoare a puzderiei de curioşi care ar vrea să coboare până 
aici? Programările ar fi de ordinul anilor, ascultaţi-mă pe mine! 
Intr-un fel sau altul, firma Benthic Marine va fi Microsoftul 
veacului următor. 

— Relatările lui Arak sunt de-a dreptul extraordinare, 
recunoscu Donald, cu o urmă de ciudă parcă. Dar sunt câteva 
elemente care se pare că vouă vă scapă, din cauza 
entuziasmului nemăsurat. 

— Ce vrei să spui? sări Perry, curios. 

— Incercaţi să va daţi jos de pe ochi ochelarii ăia cu lentile 
roz, zise Donald. Eu am tot aşteptat să se pună măcar o dată 
problema care ne arde pe noi toţi: ce căutăm noi aici? Noi n-am 
fost salvaţi de pe o epavă, cum au fost soţii Black, ci am fost 
atraşi cu tot dinadinsul în aşa-numitul lor puț de acces. Ei bine, 
aş vrea să ştiu şi eu de ce! 

— Are dreptate Donald, zise Suzanne, căzând subit pe 
gânduri. În furtuna evenimentelor am uitat că suntem, de fapt, 
victimele unui act de răpire. Or, asta atrage după sine automat 
întrebarea: care este rostul nostru aici? 

— Mă rog, nu putem spune că nu suntem trataţi cu toată 
atenţia, zise Perry. 

— Deocamdată, îl temperă Donald. Dar v-am mai spus, asta 
se poate schimba cât ai clipi din ochi. Măi, fraţilor, am impresia 
că voi nu vă daţi seama cât suntem de vulnerabili! 

— Eu îmi dau seama cât suntem de vulnerabili, se repezi 
Perry, iritat. Păi, la cât sunt de avansați oamenii ăştia, ne-ar 
putea spulbera într-o clipă! Zicea Arak ceva despre călătorii 
interplanetare, ba chiar intergalactice şi despre călătoria în 
timp... Pe de altă parte, eu văd că le suntem simpatici, chiar 
dacă voi sunteţi de altă părere. Prin urmare, ar trebui să fim 


ceva mai recunoscători şi să mai lăsăm deoparte răbufnirile 
paranoice. 

— Ce să spun, le suntem simpatici! se schimonosi Donald. Nu 
suntem decât nişte curiozităţi amuzante pentru ei - ne-au spus- 
o cu gura lor, de atâtea ori! Se distrează pe seama unor 
primitivi, de parc-ar avea de-a face cu nişte căţeluşi. Ei bine, eu 
m-am săturat să fiu clovnul lor! 

— Dar nu s-ar purta atât de frumos cu noi dacă nu le-am fi 
dragi, insistă Perry. 

— Măi, dar naiv mai poţi să fii! îl luă Donald din scurt. Pur şi 
simplu, refuzi să-ţi aminteşti că nu suntem decât nişte amărâţi 
de prizonieri, că am fost răpiți, aduşi cu forţa şi că am fost 
manipulaţi după bunul lor plac în secţia de decontaminare. E 
clar că am fost aduşi aici dintr-un motiv pe care încă nu l-am 
aflat! 

Suzanne dădu din cap aprobator. Observaţia lui Donald avu 
darul să-i amintească de nişte cuvinte scăpate de Arak la un 
moment dat - cuvinte care o făcuseră atunci să înţeleagă că 
sosirea ei era, oarecum, aşteptată. Comentariul respectiv o 
făcuse să tresară pe moment, dar îl uitase repede, covârşită de 
avalanşa atâtor noutăţi. 

— Poate că vor să ne recruteze, se trezi Perry dintr-o dată. 

— Pentru ce? întrebă Donald, suspicios. 

— Poate că toate eforturile astea pe care le fac cu noi sunt în 
vederea pregătirii noastre să-i reprezentăm pe Pământ, 
continuă Perry cu un entuziasm crescând. Poate că s-au hotărât, 
în sfârşit, să ia legătura cu lumea noastră şi vor ca noi să fim 
ambasadorii lor! Zău aşa, eu cred că am putea onora de minune 
o astfel de însărcinare, mai ales dacă s-ar face totul prin 
intermediul companiei Benthic Marine!... 

— Ambasadorii lor! îl îngână Suzanne. Interesantă idee! Într- 
adevăr, nu cred că le surâde ideea adaptării la atmosfera 
noastră, având în vedere lipsa lor de imunitate la bacteriile şi 
viruşii de deasupra. Pe de altă parte, nu cred că le-ar plăcea nici 
procedura de decontaminare prin care ar trebui să treacă la 
întoarcerea în Interterra. 

— Exact, zise Perry. Deci, dacă noi am fi reprezentanţii lor, ei 
n-ar mai trebui să treacă prin nici una din aceste neplăceri. 


— Ambasadori? O, Doamne! exclamă Donald, înălţându-şi 
braţele într-un gest de disperare. 

— Acum ce mai ai? îl întrebă Perry pe Donald, care începea 
să-l calce pe nervi. 

— Ştiam eu că voi doi sunteţi nişte optimişti naivi, bombăni 
Donald, dar chestia asta cu ambasadorii le pune capac la toate. 

— Eu cred că e o variantă foarte rezonabilă, încercă Perry să- 
şi menţină punctul de vedere. 

— Ascultă-mă bine, domnule preşedinte al companiei Benthic 
Marine! izbucni Donald punând un accent peiorativ pe pomposul 
apelativ. Aceşti interterrani nu au deloc de gând să ne mai lase 
să plecăm de aici şi, dacă n-ai fi un optimist incurabil, ai fi 
înţeles până acum măcar atâta lucru. 

Suzanne şi Perry căzură în muţenie, rumegând spusele 
comandantului. În sinea lor şi unul şi celalalt îşi dăduseră toată 
silinţa să ocolească această ipoteză, nicidecum să se încumete 
s-o mai şi pună în discuţie. 

— Aşadar, tu crezi că au de gând să ne ţină aici definitiv? 
îndrăzni Suzanne într-un târziu. 

Ei da, trebuia şi ea să recunoască un lucru: în toate discuţiile 
lor, nici Arak, nici Sufa nu pomeniseră absolut nimic despre vreo 
perspectivă de înapoiere a grupului la nava de la suprafaţa 
oceanului. 

— Da, aşa cred, dacă nu cumva ne-or lăsa să plecăm, replica 
Donald sarcastic. 

— Bine, dar care-i scopul? îngăimă Perry, din al cărui glas 
dispăruse orice urmă de furie. 

— Dar e limpede ca lumina zilei, spuse Donald. Oamenii ăştia 
s-au ferit să fie descoperiţi mii şi mii de ani, da? Atunci, cum 
credeţi voi că le-ar putea trece prin cap să ne lase să ne 
întoarcem acasă, după ce ne-au dezvăluit atâtea lucruri despre 
lumea lor şi după tot ce am văzut aici? 

— O, Doamne! şopti Suzanne îngrozită. 

— Crezi că Donald are dreptate? o întrebă Perry, cu frică. 

— Mă tem că nu-i chiar lipsit de sens ce spune, zise Suzanne. 
Oricum, interterranii n-au nici un motiv să se teamă de 
contaminare acum mai puţin decât în trecut. Pe de altă parte, 
tehnologia noastră care se dezvoltă pe zi ce trece le dă un motiv 


în plus de îngrijorare. Or fi ei amuzaţi de comportamentul nostru 
primitiv, dar bănuiesc că violenţa civilizaţiei noastre îi 
îngrozeşte. 

— Bine, dar ei spun tot timpul că suntem oaspeţii lor, 
interveni Perry indignat. Locului unde suntem cazaţi îi spun 
palat de oaspeţi - or, oaspeţii nu rămân veşnic în vizită, nu?... 
Oricum, eu nu pot rămâne mult aici, adăugă el cu gândul aiurea; 
eu am o familie şi deja mă îngrijorează că n-am putut să le dau 
de veste până acum că sunt bine, sănătos. 

— Asta-i cu totul altceva, îl întrerupse Donald. Interterranii 
ştiu foarte multe despre noi şi chiar despre familiile noastre. Cu 
tehnica lor ultrasofisticată, ne-ar fi putut oferi ocazia de a le 
transmite celor dragi că n-am murit. Ei bine, faptul că n-au 
făcut-o este, după părerea mea, încă o dovadă că au intenţia să 
ne ţină aici definitiv. 

— Da, e logic ce spui, oftă Suzanne. Acum o jumătate de oră 
eram la mine în cameră şi îmi doream să am măcar un prăpădit 
de telefon ca să-l pot suna pe fratele meu. E singura rudă care 
ştiu că-mi va duce dorul. 

— N-ai familie? o întrebă Donald. 

— Mă tem că nu, răspunse ea. Cum-necum, n-am reuşit să 
încheg acest capitol al vieţii mele. Cât despre părinţi, i-am 
pierdut pe amândoi anul trecut. 

— Eu am nevastă şi trei copii, zise Donald. Mă rog, pentru 
interterrani asta nu înseamnă mare lucru, de vreme ce ei au 
pierdut de multă vreme însăşi noţiunea de părinte. 

— Dumnezeule! exclamă Perry. Bun şi atunci ce facem? 
Trebuie neapărat să găsim o modalitate de a scăpa de aici. 

— Hei, lume! strigă Michael din pragul sufrageriei. Haideţi la 
supă! 

— Din nefericire, toate atuurile sunt la ei, zise Donald 
ignorându-l pe Michael, care dispăru înapoi în sufragerie. Nu 
putem face nimic deocamdată, decât să stăm cu ochii-n patru. 

— Ceea ce înseamnă să ne bucurăm de ospitalitatea lor, trase 
Suzanne concluzia. 

— Până la un punct, îşi exprimă Donald rezerva; eu, unul, nu 
sunt dintre aceia dispuşi să fraternizeze cu duşmanul. 

— Aici e încurcătura, zise Suzanne. Ei nu se comportă ca nişte 


inamici; sunt atât de paşnici şi de amabili, încât e greu să-ți 
închipui că ar fi în stare să se poarte vreodată urât cu cineva. 

— Faptul că sunt ţinut departe de familie este, pentru mine, 
cea mai mare josnicie, declară Perry sentenţios. 

— Nu şi din punctul lor de vedere, îi aminti Donald. De vreme 
ce reproducerea în lInterterra se derulează artificial, cu 
amprente mentale adulte grefate pe creierul unor copii de patru 
ani, aici nu mai există de mult familii. Este foarte probabil ca 
oamenii aceştia să nu mai înţeleagă nici noţiunea de legătură 
familială. 

— Ce naiba faceţi voi acolo pe întuneric, fraţilor? răsună 
glasul răstit al lui Michael, care ieşise din nou în pragul 
sufrageriei. Vă aşteaptă clonele; n-aveţi de gând să mâncaţi în 
seara asta? 

— Cred că n-ar fi rău, spuse Suzanne. Mie mi-e foame. 

— Discuţia asta mi-a cam tăiat pofta, comenta Perry sumbru. 

Porniră totuşi spre pata mare de lumină care se revărsa din 
sufragerie, inundând peluza întunecată. 

— Trebuie neapărat să existe o soluţie, adăugă acelaşi Perry. 

— İn primul rând, nu trebuie cu nici un chip să-i stârnim, zise 
Donald. Asta ne-ar putea pricinui necazuri. 

— Dar ce-am putea face noi să-i stârnim? întrebă Perry. 

— Nu de noi mi-e teamă, ci de imbecilii ăştia de scafandri. 

— Dar ce-ar fi să deschidem chiar noi discuţia? propuse Perry. 
Uite, mâine eu zic să-l întrebam pe Arak dacă vom mai putea 
pleca, în cele din urmă. Aşa, măcar, ne-am lămuri şi noi. 

— S-ar putea să fie riscant, fu de părere Donald. Dacă ne 
arătăm prea interesaţi de plecare, s-ar putea să ne reducă 
libertatea de mişcare. Până una-alta, avem posibilitatea să 
chemăm taxiuri zburătoare şi să ne deplasăm după pofta inimii. 
Asta e un privilegiu pe care eu, unul, n-aş vrea să-l pierd, pentru 
că s-ar putea să avem nevoie de el atunci când ni s-ar ivi ocazia 
de a o şterge de aici. 

— Bine gândit, îl susţinu Suzanne. În schimb, nu văd de ce n- 
am putea să-i întrebăm despre scopul în care am fost aduşi aici. 
Din răspunsul lor ne-am putea da seama şi dacă au de gând să 
ne ţină definitiv sau nu. 

— Da, nu-i rea ideea, consimţi Donald; cu condiţia să nu 


facem valuri prea mari nici cu chestiunea asta. De fapt, cred c- 
am să deschid chiar eu discuţia mâine dimineaţă, la întâlnirea 
de care ne-a pomenit Arak. 

— Cred că-i cel mai nimerit, zise Suzanne. Perry, tu ce crezi? 

— Eu, deocamdată, nu ştiu ce să mai cred, mărturisi acesta. 

— Haideţi, măi, odată! îi întâmpină Michael, neliniştit. Clonatul 
ăsta nenorocit nu ne lasă să ne atingem de haleală până nu ne 
adunăm toţi şi are o putere de taur!... 

Michael părea că nu minte: o clonă masculină stătea în 
picioare lângă masa din mijlocul încăperii, ţinându-şi mâinile 
sprijinite pe capacele mult râvnitelor vase cu bucate. 

— De unde ştiţi că tocmai pe noi ne aşteaptă? întreba 
Suzanne, ocupând unul dintre scaunele rămase libere. 

— Mă rog, n-avem cum să fim siguri, fiindcă maimuţoiul nu 
scoate o vorbă, admise Michael. Dar sperăm din tot sufletul că 
ăsta era motivul şi nu altul - nu de alta, dar eu mă prăbuşesc de 
foame! 

Intr-adevăr, imediat ce Perry şi Donald se aşezară la rândul 
lor, „maimuţoiul” săltă capacele de pe castroane. 

— Bingo! exclamă Richard, în culmea fericirii. 

Mâncarea fu servită de îndată şi, preţ de câteva minute, 
domni tăcerea. Richard şi Michael erau absorbiți cu totul să-şi 
astâmpere foamea, iar ceilalţi mai rămaseră o vreme pe 
gânduri, rumegând aspecte ale discuţiei pe care tocmai o 
purtaseră. 

— Dar despre ce tot vorbeaţi acolo, în întuneric? îi întrebă 
Richard la un moment dat, după care slobozi un râgâit copios. 
Văd că aveţi toţi nişte mutre de înmormântare... Ce să spun, 
voioasă adunare, adăugă el, văzând că nu primeşte nici un 
răspuns. 

— Cel puţin, noi avem maniere la masă, îl admonesta Donald. 

— Mai du-te-n moaşă-ta, îl complimentă Richard. 

— Ştiţi, mie mi se pare de-a dreptul o ironie, zise Suzanne, 
gânditoare. 

— Ce, manierele lui Richard? prinse Michael mingea, 
izbucnind într-un hohot de râs. 

— Nu, reacţia noastră la Interterra, continuă Suzanne fără să-l 
bage în seamă. 


— Adică, ce vrei să spui? ceru Perry lămuriri. 

— Păi, gândiţi-vă la toate câte sunt în jurul nostru, începu ea. 
Parcă am fi ajuns în paradis, cu toate că nu e în cer, aşa cum ni-l 
imaginăm noi dintotdeauna. Oricum, găseşti aici tot ce şi-a dorit 
omul, conştient sau nu: tinereţe, frumuseţe, belşug şi nemurire! 
E chiar ca un paradis, nu? 

— La chestia cu frumuseţea subscriem şi noi, ce zici, Mikey? îi 
făcu Richard cu ochiul acestuia. 

— Şi unde vezi tu ironia? o întrebă Perry pe Suzanne, 
ignorând remarca lui Richard. 

— In spaima noastră de a rămâne aici, zise ea. Toată lumea 
visează să ajungă în paradis, iar noi ne temem că n-o să putem 
pleca! 

— Cum adică, n-o să putem pleca? tresări Richard, dintr-o 
dată atent. 

— Eu nu văd nici o ironie, zise Donald. Dacă i-aş avea pe ai 
mei cu mine, poate aş rămâne. Aşa însă, nu pot. Pe de altă 
parte, mie nu-mi place să fiu forţat. Poate că sună aiurea, dar eu 
pun preţ pe libertatea mea. 

— Dar o să plecăm de aici, nu-i aşa? insistă Richard. 

— După părerea lui Donald, nu prea, îi răspunse Perry. 

— Dar trebuie să plecăm, ce naiba! sări Richard înfierbântat. 

— Şi de ce-ar trebui, marinare? îl interpelă Donald. Ce te face 
pe tine atât de nerăbdător să părăseşti paradisul ăsta, cum zice 
Suzanne? 

— Eu vorbeam în general, nu era chiar o părere personală! se 
apără Suzanne, uşor iritată. Nu de alta, dar felul în care am 
văzut astăzi cum îşi rezolvă ei nemurirea aici m-a cam dat peste 
cap, să fiu sinceră. 

— Eu nu ştiu despre ce tot vorbiţi voi, se vâri Richard din nou; 
dar eu ştiu că vreau s-o şterg de-aici cu primul tren. 

— Şi eu la fel, îi ţinu Michael isonul. 

In încăpere răsună un sunet delicat de clopotel, cum nu mai 
auziseră până atunci. Se uitară nelămuriţi de la unul la altul, 
însă nu apucară să spună ceva, că uşa se deschise şi, iată, îşi 
făcură apariţia Mura, Meeta, Palenque şi Karena. Alaiul 
frumoaselor era teribil de bine dispus. Mura se îndreptă fără 
şovăire spre Michael cu palma întinsă, în tradiționalul gest de 


salut al interterranilor. După o scurtă atingere, ea se aşeză pe 
marginea scaunului lui Michael. Meeta, Palenque şi Karena îl 
înconjurară pe Richard, care sări în picioare. 

— V-aţi întors, puicuţelor! le întâmpină el cu entuziasm, 
atingându-şi palma cu fiecare şi apoi îmbrăţişându-le pe rând. 

Femeile îi salutară cu o mişcare a capului pe Suzanne, Donald 
şi Perry, după care îi dăruiră lui Richard întreaga atenţie. Acesta 
era de-a dreptul ameţit de plăcere. Dădu să se prăbuşească 
înapoi pe scaun, însă ele îl împiedicară, spunându-i cât erau de 
nerăbdătoare să meargă la el în cameră, să înoate în bazin 
împreună. 

— Da, mă rog, sigur, se bâlbâi fericitul; apoi îl salută 
milităreşte pe Donald înainte să iasă pe uşă, înconjurat de 
miniharemul său. 

— Haide! îl zori Mura pe Michael. Hai să mergem şi noi, ţi-am 
adus ceva în dar! 

— Ce, ce? făcu Michael curios, lăsându-se tras înspre uşă. 

— Un vas de caldorfină! Am auzit că ţi-a plăcut. 

— Şi încă cum! strigă Michael în culmea bucuriei, apoi 
dispărură pe uşă împreună. 

Cei rămaşi nu avură timp să rostească o vorbă, că din nou 
răsună clopoţelul care anunţa, de data aceasta, intrarea Lunei şi 
a lui Garona. Aşadar, interterranii se regrupau în jurul 
partenerilor din seara trecută. 

— O, Suzanne! gânguri Garona, atingându-i palma femeii. 
Toată ziua am aşteptat să mai petrec o noapte cu tine! 

— Perry, iubitule! exclamă şi Luna, cu afectare. Mi s-a părut o 
zi atât de lungă! Sper că nu te-a obosit prea tare... 

Suzanne şi Perry erau deopotrivă de încurcaţi: nu ştiau dacă 
să se simtă încântați ori, mai degrabă, jenaţi de asemenea 
dulcegării amoroase. Amândoi  bâiguiră nişte răspunsuri 
nelămurite în timp ce se lăsau traşi de pe scaune de către 
vizitatori. 

— Păi, cred că noi plecăm, mai apucă să zică Suzanne către 
Donald în timp ce Garona o ducea tandru către peretele deschis 
al sufrageriei. 

— Da şi ne ducem unde vor ei să ne ducă, îi mai zise şi Perry, 
luat la remorcă de Luna. 


Donald le făcu un semn cu mâna, plictisit, însă nu spuse 
nimic. Rămase singur sau, mai bine-zis, în compania celor două 
clone necuvântătoare. 


Michael era în al nouălea cer; nu-şi amintea ca vreo femeie 
aşa de atrăgătoare să-i mai fi dat atâta atenţie vreodată. La 
insistenţele ei, au prins a face piruete şi a se zbengui pe gazonul 
înnegurat, în drum spre locuinţa lui. Imaginea părului ei bogat 
fluturând în vânt îl înnebunise pe Michael care, dacă nu ar fi 
ametit, ar fi continuat aşa la nesfârşit. 

Aşadar, el se opri într-un târziu, însă decorul refuza să se 
oprească. Nemaiputându-se ţine pe picioare, vajnicul marinar se 
poticni şi se prăvăli la pământ, cu Mura peste el. Râdeau 
amândoi necontrolat, fără să se mai oprească. Se ridicară cu 
greu, clătinându-se pe picioare, apoi porniră în fugă către 
căsuţă. Odată ajunşi acolo, se opriră amândoi gâfâind. Michael 
trase de două ori aer în piept, dar nu-i fu de ajuns să-i treacă 
ameţeala. Silueta Murei, pusă în evidenţă de veşmântul mulat 
pe trup, îi asmuţea dorinţele la culme. 

— Ei, zise el, ce-ai vrea să facem mai întâi? Vrei să înotăm 
puţin? 

— Nu, răspunse ea cu glasul uşor voalat, privindu-l 
provocator. Nu, nu vreau să înot acum. leri seară erai prea 
obosit pentru intimităţi şi m-ai gonit înainte de a te putea face 
fericit. 

— Dar nu-i adevărat! Am fost foarte fericit! protestă el. 

— Să înţeleg că Sart te-a făcut fericit? 

— Ei, nici vorbă! Ce întrebare mai e şi-asta? sări Michael în 
sus, ofensat peste măsură. 

— Stai, nu te enerva, încercă să-l calmeze femeia, uimită de 
reacţia lui. Nu vreau să insinuez nimic. Şi, în fond, nu-i nimic rău 
în a te desfăta şi cu parteneri de acelaşi sex... 

— Auzi, la mine nu ţine treaba asta! Nu ţine deloc, e clar? se 
răsti el. 

— Michael, te rog, linişteşte-te, îl rugă Mura. De ce eşti aşa de 
agitat? 

— Ba nu sunt deloc agitat! i-o întoarse el, în doi peri. 

— Te-a supărat Sart cu ceva? 


— Nu, n-am nimic cu el, făcu Michael nervos. 

— Ceva te-a supărat totuşi, insistă ea. Sart a rămas peste 
noapte? Ştii, astăzi nu l-am văzut toată ziua. 

— Nul!... Nu! se bâlbâi marinarul. A plecat imediat după tine... 
imediat după ce Richard i-a cerut scuze că s-a înfuriat pe el... E 
băiat bun totuşi. 

— De ce s-a înfuriat Richard pe el? 

— Nu ştiu, zise Michael iritat. Ascultă, chiar trebuie să vorbim 
toată noaptea despre Sart? Eu credeam că ai venit să mă vezi 
pe mine. 

— Aşa şi este, îl linişti Mura, lipindu-se de el şi mângâindu-l pe 
piept. Degetele ei îi simțeau inima zbuciumându-se. Cred că ai 
avut o zi grea, îi zise. Hai să ne liniştim; ştiu eu exact ce-ţi 
trebuie pentru asta. 

— Ce-mi trebuie? 

— Întinde-te pe pat, îi spuse ea, iar eu am să te mângâi pe 
corp şi am să-ţi masez muşchii. 

— Ei, aşa da, mai vii de-acasă... 

— Şi când te linişteşti, ne vom atinge palmele unse cu 
caldorfină. 

— Excelent, puişor, zise Michael, regăsindu-şi calmul. Hai, să-i 
dăm drumul. 

— Bun, vin imediat şi Mura îl împinse uşor spre pat. Docil, 
acesta se întinse pe cuvertura moale. 

Mura se duse să ia băuturi răcoritoare din frigider. Rosti 
comanda în şoaptă, în receptorul de la mână, ca să nu-l 
deranjeze pe Michael. Mica lui izbucnire o făcea să creadă că 
acesta trecea prin momente de încordare nervoasă şi că avea 
nevoie de multă atenţie şi delicateţe. Propria experienţa îi mai 
arătase şi înainte cât de agitaţi puteau deveni pământenii dintr- 
a doua generaţie, din te miri ce. 

Femeia fu mirată să descopere că frigiderul era plin ochi. 

— Măi, să fie! exclamă ea. Dar ce ai tu aici? 

În urma scurtei altercaţii în privinţa lui Sart, ardoarea lui 
Michael se potolise considerabil. Stătea tolănit pe pat cu faţa în 
jos dar, în locul gândurilor de caldă anticipare a celor ce aveau 
să urmeze, mintea lui fu năpădită de amintirea discuţiei din 
timpul mesei de seară: aşadar, exista posibilitatea ca grupul lor 


să nu mai poată pleca din Interterra!... Rumegând sumbra 
perspectivă, lui Michael îi scăpă observaţia Murei despre 
frigiderul supraîncărcat. Îşi aminti despre cadavrul lui Sart abia 
când auzi zgomotul câtorva cutii de hrană şi băutură rostogolite 
pe podea, dar era deja prea târziu... 

— Fir-ar! şuieră Michael sărind din pat, ca să dea cu ochii de 
imaginea de care se temuse cel mai mult: în faţa frigiderului 
deschis, Mura rămăsese încremenită, în picioare, cu o mână 
dusă la gură. Pe chipul ei era desenată cea mai autentică 
expresie de groază. 

În interiorul frigiderului, obrazul îngheţat şi livid al lui Sart 
apărea înrămat asimetric de câteva ambalaje cu alimente. 
Michael se repezi spre Mura şi o cuprinse cu braţele. li simţi 
dintr-odată corpul moale şi, cu siguranţă, s-ar fi prăbuşit dacă n- 
ar fi sprijinit-o el. 

— Ascultă! Ascultă-mă! îi strigă Michael într-o şoapta groasă, 
răguşită. Lasă-mă să-ţi explic! 

Mura îşi reveni şi se smulse din îmbrăţişarea lui Michael. 
Întinse o mână tremurândă şi pipăi obrazul lui Sart, care era 
împietrit şi rece ca gheaţa. 

— O, nul... gemu ea, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Era lividă 
şi începu să tremure ca şi când un vânt îngheţat ar fi străbătut 
dintr-o dată încăperea. 

Michael dădu să o cuprindă din nou cu braţele, însă ea îl 
respinse, neputându-şi lua ochii de la oribila privelişte, 
înnebunit, Michael se aplecă să culeagă obiectele căzute şi le 
îndesă frenetic la loc în frigider, să acopere cadavrul. 

— Trebuie să te calmezi, îi spuse el nervos. 

— Ce s-a întâmplat cu esența lui? vru Mura să ştie. 

Sângele i se întorcea năvalnic în obrajii care acum deveniră 
purpurii. Şocul şi groaza femeii se transformau în mânie. 

— A fost un accident, zise Michael. A căzut şi s-a lovit la cap. 

întinse mâna spre ea, dar Mura se dădu un pas înapoi, 
ţinându-l la distanţă. 

— Şi esența lui? insistă Mura, deşi cruntul adevăr îşi făcea 
deja loc, implacabil, în mintea ei. 

— Ascultă, e mort, ce Dumnezeu... se răsti Michael. 

— Deci, esența lui s-a pierdut! reuşi Mura să tragă concluzia. 


Mânia ei trecătoare lăsă locul durerii, înecând în lacrimi 
smaraldul ochilor. 

— Ascultă, fetiţo, îi zise Michael cu un amestec de îngăduinţă 
şi iritare. Din păcate, puştiul e mort. A fost un accident. Trebuie 
să te linişteşti. 

Lacrimile femeii lăsară loc suspinelor pe măsură ce tragedia 
îşi contura dimensiunile în adâncul propriei esențe. 

— Trebuie să merg să-i înştiinţez pe bătrâni, zise ea 
întorcându-se pe călcâie şi îndreptându-se spre uşă. 

— Nu, aşteaptă! se repezi Michael, tăindu-i calea. Ascultă-mă, 
mai zise el apucând-o cu amândouă mâinile. 

— Dă-mi drumul! ţipă Mura, luptându-se să scape din 
strânsoare. Trebuie să anunţ catastrofa! 

— Nu, trebuie să stăm de vorbă, insistă el, străduindu-se să 
nu-i dea drumul. 

— Lasă-mă-n pace! îşi ridică ea glasul deasupra suspinelor, 
reuşind să-şi elibereze un braţ. 

— Taci! striga Michael şi o plesni peste faţă, în speranţa că îi 
va curma accesul de isterie. 

Contrar aşteptărilor, Mura deschise gura slobozind un urlet 
asurzitor. Temându-se că ar putea fi auziţi, Michael îi astupă 
gura cu palma. Nu fu de ajuns însă. Mura era o femeie înalta şi 
zdravănă, aşa că reuşi să-i scape din menghina braţelor şi mai 
dădu un țipăt, la fel de pătrunzător. Cu oarecare greutate, 
Michael reuşi să-i pună din nou mâna la gură, dar degeaba: 
orice ar fi încercat, nu putea cu nici un chip s-o facă să tacă. 
Atunci, cu un gest impulsiv, o târî până la bordura piscinei şi se 
aruncă în bazin împreună cu ea. Cum nici răceala apei nu avu 
efect, Michael se văzu nevoit să o vâre cu capul sub apă. 
Femeia continuă să se zbată, iar când Michael o scoase la 
suprafaţă ca să respire, ea dădu un țipăt la fel de puternic ca 
cele dinainte. Speriat, el o împinse din nou dedesubt şi, de data 
aceasta, o ţinu sub apă până când zbuciumul ei slăbi, apoi 
încetă de-a binelea. 

Michael slăbi strânsoarea treptat, temându-se ca nu cumva 
femeia să răbufnească iar şi să strige. Nimic din toate acestea 
însă: corpul ei lipsit de vlagă se ridică la suprafaţa şi rămase 
nemişcat, cu faţa în jos. Michael o trase până la margine şi o 


ridică pe bordura de marmură. Din nas şi din gura întredeschisă 
se prelingea un amestec de mucus şi salivă. Privind-o, Michael 
îşi dădu seama că era moartă şi se simţi cuprins de fiori. 
încercă, în zadar, să-şi controleze clănţănitul dinţilor. Aşadar, 
omorâse un om - un om la care ţinea foarte mult!... 

Preţ de o clipă rămase încremenit, întrebându-se dacă 
tipetele Murei nu fuseseră cumva auzite. Din fericire însă, nimic 
nu tulbura liniştea nopţii. Cuprins de panică, Michael târî corpul 
neînsufleţit până la pat, îl aburcă şi trase cuvertura deasupra. 
Apoi ocoli în goană piscina şi dispăru afară, în noapte. 

Lui Michael nu-i trebuiră mai mult de câteva secunde să 
străbată cei cincizeci de metri care despărţeau locuinţa lui de 
cea a lui Richard. 

— Oricine ai fi, vezi-ţi de drum! strigă Richard dinăuntru, ca 
răspuns la bătăile insistente în uşă. 

— Richard, eu sunt! strigă Michael. 

— Nu mă interesează cine e! îi răspunse Richard pe acelaşi 
ton. Sunt ocupat! 

— E urgent, Richie, trebuie să vorbim! 

insistenţele lui Michael fură întâmpinate de o serie de 
înjurături urmate de o scurtă tăcere. In cele din urmă, uşa se 
deschise şi în cadrul ei apăru Richard, gol puşcă. 

— Sper că nu mă deranjezi pentru un fleac, mârâi el. 

— Avem o problemă, îl anunţă Michael. 

— Vezi să nu mai ai tu încă una, acuşi-acuşi, îl ameninţă 
Richard. Dar ce-ţi veni să faci baie îmbrăcat? îl întrebă apoi, 
observând că hainele lui Michael erau ude leoarcă. 

— Trebuie să vii neapărat acasă la mine, bâigui acesta, 
adunându-şi cu greu cuvintele. 

Richard nu putu să nu observe agitația neobişnuită a 
prietenului său. Aruncă o privire scurtă peste umăr, să se 
asigure că nici una dintre femei nu se afla în bătaia cuvintelor 
lor. 

— E ceva legat de cadavrul lui Sart? întrebă el în şoaptă. 

— Da, din păcate, răspunse Michael. 

— Unde-i Mura? 

— Păi, tocmai aici e problema. A văzut cadavrul, îl lamuri 
Michael. 


— O, Doamne! gemu Richard. Şi e întoarsă pe dos? 

— A luat-o razna de tot, zise Michael. Trebuie să vii cu mine. 

— Bine, bine; calmează-te. Şi zici c-a luat-o razna? 

— Pe cuvântul meu, înnebunise de tot. Hai odată, mişcă-ţi 
fundul! 

— Gata, gata, nu urla, îl potoli Richard. Am să vin în câteva 
minute; trebuie să-mi expediez haremul întâi. 

Michael încuviinţă cu o mişcare a capului, iar Richard îi închise 
uşa în nas. Michael se întoarse în fugă, se asigură că Mura 
rămăsese în poziţia în care o lăsase el, apoi îşi schimba hainele 
cu altele uscate şi începu să facă nervos ture prin cameră, în 
aşteptarea lui Richard. Acesta se ţinu de cuvânt şi nu întârzie 
mai mult de cinci minute. Din clipa în care păşi peste prag, 
măsură atent încăperea şi observă că nu era nimic nelalocul 
său. Nu dădu însă cu ochii de Mura, pe care se aştepta s-o vadă 
şezând pe pat, scuturată de suspine. 

— Unde e, în baie? întrebă el. 

Fără o vorbă, Michael îi făcu semn lui Richard să-l urmeze şi 
înconjură patul. Cu o mână tremurândă trase cuvertura, lăsând 
la vedere cadavrul femeii. Tenul odată translucid al Murei 
căpătase între timp o nuanţa vineţie, iar secrețiile care i se 
prelingeau din nas şi din gură erau amestecate cu sânge. 

— Ceeee?.. făcu Richard, cu răsuflarea tăiată. Se lăsă în 
genunchi şi pipăi carotida femeii. Constatând lipsa pulsului, se 
ridica în picioare. E moarta! constată el, consternat. 

— A deschis frigiderul şi a văzut cadavrul lui Sart, îi explică 
Michael. 

— Bun, asta am înţeles, zise Richard, holbându-se la amicul 
său; dar de ce a trebuit s-o omori? 

— i-am spus, o luase razna; înnebunise de tot şi ţipa ca din 
gură de şarpe. Mi-a fost frică să nu trezească tot oraşul. 

— Dar de ce naiba ai lăsat-o să deschidă frigiderul? se răsti 
Richard, supărat. 

— Am avut un moment de neatenţie, se scuză Michael. 

— Păi, nu puteai să fii şi tu mai atent?! 

— Da, ţie ţi-e uşor să vorbeşti, se răţoi Michael. Ţi-am spus că 
nu vreau să stea hoitul ăla aici... Ar fi trebuit să fie în frigiderul 
tău, nu în al meu! 


— Gata, potoleşte-te, zise Richard. la să vedem ce-i de făcut... 

— La mine nu mai e loc, îl anunţă Michael. Trebuie s-o ducem 
în frigiderul tău. 

Lui Richard nu-i surâdea deloc ideea de a târî cadavrul până 
la locuinţa lui; nu-i venea însă nici o altă idee mai bună şi, pe de 
altă parte, ştia prea bine că trebuia să acţioneze rapid. Dacă ar 
da cineva peste Mura, atunci şi Sart ar fi descoperit fără 
întârziere. Într-un fel sau altul şi el era implicat până peste cap 
în toată treaba. 

— Bine, bine, consimţi el în silă. Hai să terminăm odată. 

Cu mişcări experte, o înfăşurară pe Mura în cuvertură. 

Apoi Richard o luă de cap, Michael de picioare şi cărară astfel 
cadavrul până la locuinţa lui Richard, unde îl vârâră cu oarecare 
greutate prin uşa care se dovedi a fi cam îngustă. 

— Măiculiţă! se plânse Michael. Să cari un mort e ca atunci 
când cari o saltea; e mai greu decât ţi-ai fi închipuit. 

— Da, mai ales dacă te apasă şi pe suflet, glumi Richard 
sinistru. 

Odată ajunşi, trântiră cadavrul fără menajamente în mijlocul 
camerei, iar Richard porni fără întârziere să golească frigiderul. 
Experienţa anterioară îl învățase că, pentru a înghesui un trup 
acolo, e nevoie să scoţi absolut tot şi apoi să modifici complet 
aranjamentul ambalajelor cu provizii. 

— Aşa, zise el. Acum, dă-mi o mână de ajutor. 

Mura era mai înalta şi mai grea decât Sart, aşa că le fu ceva 
mai greu s-o facă să încapă. In cele din urmă, se văzură nevoiţi 
să renunţe la ultimele câteva doze cu băutură, care rămaseră 
afară. După ce reuşi cu greu să închidă uşa frigiderului, Richard 
se îndreptă din şale. 

— Gata, trebuie să încetăm cu treaba asta, zise el. 

— Care treabă? întrebă Michael, nedumerit. 

— Mătrăşirea interterranilor. Nu de alta, dar nu mai avem alte 
frigidere. 

— Ce glumă bună, mârâi Michael. Oare de ce nu-mi vine să 
râd? 

— Nu mă face să-ţi dau răspunsul pe care-l meriţi, cap sec ce 
eşti, îl muştrului Richard. 

— Ascultă-mă pe mine, e musai să ne roim din Interterra asta, 


zise Michael. Acum, cu două hoituri pe cap, s-a dublat riscul să 
dea careva peste unul din ele. 

— La asta trebuia să te gândeşti înainte s-o omori, nătărăule! 

— Dacă-ţi spun că n-am avut de ales! urlă Michael exasperat. 
N-am avut de gând s-o mătrăşesc, dar n-o mai puteam opri din 
tipat. 

— Vorbeşte mai încet, îl domoli Richard. Ai dreptate, trebuie 
să ne roim de-aici. Singura veste bună e că şi Domnia sa 
amiralul nostru cel înţepat pare a fi de aceeaşi părere. 


Suzanne uitase de când nu mai înotase complet goală. 
Senzaţia o înfiora plăcut şi, cu toate că se simţea oarecum 
stânjenită, mai ales văzând croiala perfect atletică a trupului lui 
Garona, nu era într-atât de jenată pe cât se temuse că va fi. In 
mare parte îi datora recunoştinţă tocmai lui Garona, care îi 
agrea prezenţa fără rezerve, în ciuda imperfecţiunilor ei fizice. 

Ajunsă la capătul bazinului, Suzanne se răsuci în apă şi, 
împingând cu picioarele în peretele de marmură, zvâcni înainte 
ca o săgeată în direcţia lui Garona, care lenevea şezând pe 
marginea piscinei, cu picioarele în apă. Il prinse de gleznă şi 
reuşi să-l tragă în apă, unde se îmbrăţişară tandru. 

În cele din urmă, obosiţi de atâta hârjoană, ieşiră din apă. 
Briza răcoroasă care se strecura dinspre capătul deschis al 
încăperii o înfioră şi îi făcu pielea ca de găină pe braţe şi pe 
coapse. 

— Mă bucur că te-ai întors în seara asta, mărturisi ea sincer. 

— Şi eu mă bucur, zise Garona. Toată ziua am aşteptat să te 
văd. 

— Ştii, nu eram sigură că vei mai veni. Sinceră să fiu, chiar 
mă temeam că n-o să mai vii. Cred că m-am purtat cam 
prosteşte ieri noapte. 

— Cum adică? 

— Ar fi trebuit să fiu mai hotărâtă, se explică Suzane. Ori nu 
acceptam din capul locului să rămăi, ori, dacă tot am acceptat, 
să mă fi comportat în consecinţa. Ceea ce am făcut eu a fost un 
compromis jalnic. 

— Eu m-am simţit minunat tot timpul, o linişti Garona. În fond, 
nu era vorba de un scop anume, în afară de a petrece un timp 


împreună; ceea ce s-a şi întâmplat, nu? 

Suzanne îi aruncă lui Garona o privire încărcată de 
recunoştinţă. Se gândea cu ironie amară cum a trebuit să 
ajungă tocmai hăt, pe un tărâm de poveste, ca să întâlnească 
un bărbat cu adevărat sensibil, tandru şi tot pe atât de chipeş, îi 
înmuguri în suflet dorinţa de a pleca împreună cu el în lumea ei, 
gând care o trezi brusc la realitate: oare se va mai putea 
întoarce vreodată în lumea ei? Pe loc, îi reveni în minte şi dădu 
glas unei alte întrebări chinuitoare, la care nu primiseră încă 
răspuns: 

— Garona, tu poţi să-mi spui de ce am fost noi aduşi aici, în 
Interterra? 

— Îmi pare rău, oftă cel întrebat, însă eu nu pot interveni în 
programul lui Arak. El este cel care răspunde de grupul vostru. 

— Şi dacă mi-ai spune de ce suntem aici ar însemna că 
intervii peste el? ` 

— Da, confirmă Garona fără şovăire. Imi doresc din tot 
sufletul să fiu sincer şi cât se poate de deschis cu tine, însă în 
această chestiune sunt legat de mâini şi de picioare. Mă 
întristează nespus că trebuie să te refuz. 

Scrutând chipul prietenului ei, Suzanne îşi dădu seama că 
acesta era, într-adevăr, sincer. 

— lartă-mi întrebarea, se retrase ea cu eleganţă, ridicându-şi 
palma. 

Garona făcu acelaşi lucru şi palmele lor se întâlniră într-o 
atingere blândă. Buzele Suzannei se relaxară într-un surâs cald; 
începea să-i placă ciudatul sărut interterran. 

— Poate că ar trebui să te întreb cum se descurcă Arak cu 
instruirea voastră? fu rândul lui Garona să o descoase. 

— Bine, chiar foarte bine, aş zice. Amânaoi şi el şi Sufa, sunt 
nişte gazde foarte amabile. 

— Cred şi eu, zise Garona. Au avut norocul să primească un 
grup foarte interesant. Am auzit că v-au dus deja prin oraş. Cum 
vi s-a părut? 

— A fost fascinant; am vizitat sectorul mortuar şi centrul de 
incubare şi naşteri. Am fost invitaţi şi acasă la Arak şi Sufa. 

— Aţi mers cu paşi mari, comentă Garona. Sunt de-a dreptul 
impresionat - ştii, sunteţi primii oameni dintr-a doua generaţie 


care progresează atât de rapid pe parcursul instructajului. Cum 
ai reacţionat la cele văzute şi auzite? Îmi închipui ce experienţă 
extraordinară trebuie să fi fost pentru tine. 

— Trebuie să recunosc că expresia „de necrezut” nu mi s-a 
părut niciodată mai nimerită. 

— Ai văzut şi lucruri care te-au indispus? 

Suzanne ezită câteva clipe, întrebându-se dacă Garona voia 
să audă adevărul ori s-ar fi mulţumit cu platitudini. In cele din 
urmă alese sinceritatea. 

— A fost ceva ce m-a deranjat, zise ea şi porni să-i descrie 
reacţia de respingere pe care o avusese la procedura de 
implantare a esenței individuale. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere, spuse Garona dând din cap. 
Este urmarea firească a mentalităţii iudeo-creştine, care pune 
mare preţ pe personalitatea individului. Dar te asigur că nici noi 
nu o neglijăm. Nu neglijăm esența copilului, ci o adăugăm 
esenței implantate. Este o simbioză, un proces reciproc 
avantajos. 

— Dar cum se poate măsura esența unui nou-născut cu aceea 
a unui adult? 

— Aici nu este vorba de nici un fel de competiţie, zise Garona. 
Amândoi au numai de câştigat - deşi, fireşte, copilul este cel 
care are cel mai mult de câştigat. iți pot spune, ca unul care a 
trecut prin asta de nenumărate ori, că am fost puternic 
influenţat de esențe!/e fiecărui trup pe care l-am avut. Este un 
proces cumulativ, fără nici o îndoială. 

— Sună mai degrabă ca un fel de raţionalizare, comentă 
Suzanne. Am să încerc totuşi să-mi elimin prejudecățile. 

— Aşa să faci, zise Garona. Sunt convins că Arak va reveni 
asupra acestui aspect în următoarele voastre şedinţe de 
instruire. Nu uita că excursia de azi n-a avut scopul de a vă oferi 
explicaţii complete, cât de a vă ajuta să depăşiţi stadiul firesc de 
perplexitate prin care trec, la început, toţi cei care ajung în 
Interterra. _ 

— Mi-am dat seama de asta; ce-i drept, mai uit uneori. iți 
mulţumesc că mi-ai adus aminte. 

— Cu plăcere, zise el. 

— Garona, tu eşti un bărbat pe cât de sensibil, pe atât de 


frumos, îl complimentă Suzanne cu toată sinceritatea. E o 
plăcere să stea omul alături de tine... 

Se pomeni deodată închipuindu-şi cum ar fi să se plimbe 
amândoi pe plaja de la Malibu ori să meargă cu maşina pe 
Autostrada 1, la Big Sur. Unul dintre cusururile Interterrei era că 
aici nu exista un ocean - element esenţial, de altminteri, pentru 
universul profesional al oceanografului Suzanne Newell. 

— Şi tu eşti o femeie foarte frumoasă, îi spuse el şi o 
companie foarte distractivă. 

— Datorită fermecătorului meu primitivism, nu-i aşa? 

Suzanne îşi dădu seama că Garona intenţionase să-i întoarcă 
complimentul, dar o deranja cuvântul „distractiv”, mai ales după 
comentariul acru al lui Donald. 

— Primitivismul tău este într-adevăr fermecător, întări Garona 
cu toată candoarea. 

Suzanne simţi impulsul de a-i mărturisi lui Garona reacţia ei la 
cuvântul „primitiv”, dar se abţinu. În stadiul actual al relaţiei lor, 
prefera să nu-şi manifeste decât sentimentele pozitive. 

— Garona, aş vrea să-ţi spun ceva despre mine, îi zise ea, 
făcându-l să ciulească urechile. Vreau să ştii că nu am nici un alt 
partener. Am avut odată, e adevărat, dar s-a sfârşit. 

— Nu are nici o importanţă, zise el. Singurul lucru important 
este că eşti aici, acum. 

— Pentru mine are, îl contrazise ea, uşor deranjată; are chiar 
foarte mare importanţă. 


15 


Cea de-a doua dimineaţă în Interterra nu li se păru oamenilor 
din a doua generaţie cu nimic deosebită faţă de prima. Suzanne 
şi Perry păstrau o discreţie sfioasă asupra experienţelor din 
noaptea precedentă; în schimb, aşteptau cu nerăbdare să vadă 
ce le va mai aduce noua zi ce li se aşternea dinainte. Donald, 
oarecum morocănos, nu le împărtăşea entuziasmul. Richard şi 
Michael erau mai mult tăcuţi şi încordaţi, iar atunci când 
deschideau gura, nu vorbeau decât despre plecare. Într-un 
astfel de moment îşi făcu apariţia Arak, ceea ce-l făcu pe Donald 
să-i reducă la tăcere, cu obişnuita lui severitate. 

Arak şi Sufa îşi conduseră oaspeţii în sala de conferinţe unde 
mai fuseseră şi cu o zi înainte. Aici se dedicară unei noi şedinţe 
de instruire care dură ore în şir. În cea mai mare parte, discuţiile 
se concentrară asupra unor probleme de interes ştiinţific, cum 
ar fi: menţinerea condiţiilor climatice în Interterra, inclusiv 
mecanismul de producere a ploilor nocturne; folosirea 
bioluminiscenţei în iluminatul uniform, atât în interior, cât şi în 
exterior; întrebuinţări ale apei, oxigenului şi bioxidului de 
carbon; cultivarea  hidroponică a plantelor alimentare 
fotosintetice şi chimiosintetice. 

Când imaginile create de ecranul orizontal se stinseră şi se 
făcu din nou lumină în sală, singurele persoane care-şi 
păstraseră atenţia trează se vădiră a fi Suzanne şi Perry. 

Donald privea în gol, cufundat în propriile gânduri; cât despre 
cei doi scafandri, aceştia dormeau buştean. Îi trezi lumina şi, 
asemenea lui Donald, încercară să dea impresia că fuseseră 
numai ochi şi urechi tot timpul. 

— In concluzie, spuse Arak, făcându-se că nu bagă de seamă 
neatenţia unora, sunt sigur că acum înţelegeţi mai bine motivele 
pentru care am preferat să rămânem aici, în lumea noastră 
subpământeană. Asta, în afară de pericolul contaminării cu 
microbi. Spre deosebire de toate câte se întâmplă la suprafaţa 
pământului, noi am reuşit să realizăm aici un mediu ambiant 


perfect stabil, fără fluctuații de climă, ere glaciare sau tot felul 
de alte dezastre meteorologice. În principiu, avem resurse 
nelimitate de energie, fără riscul poluării şi o sursă de hrană 
perfect adecvată, care se regenerează continuu. 

— Planctonul este unica voastră sursă de proteine? întrebă 
Suzanne care, ca şi Perry, rămăsese fascinată de noile revelații. 

— Principala sursă, mai precis, zise Arak. Mai rămân 
proteinele vegetale. Intr-o vreme mai consumam unele specii de 
peşte, însă am renunţat când am constatat că acest lucru ar 
putea afecta echilibrul vietăţilor mai mari din oceane. Din 
păcate, se pare că aceasta este o lecţie pe care oamenii dintr-a 
doua generaţie refuză să o înveţe. 

— Mai ales în privinţa balenelor şi a codului, specifică 
Suzanne. 

— Exact, zise Arak, rotindu-şi ochii prin sală. Mai sunt şi alte 
întrebări? 

— Arak, am şi eu o întrebare, îndrăzni Donald. 

— Sigur, spuse Arak mulţumit, având în vedere că Donald 
dăduse dovadă de prea puţin interes faţă de discuţiile de până 
atunci. 

— Aş vrea să ştiu de ce am fost aduşi aici. 

— Eu speram că vrei să întrebi ceva în legătură cu cele 
discutate astăzi, se eschivă Arak. 

— Mi-e greu să mă concentrez asupra unor probleme de ordin 
tehnic câtă vreme nu ştiu pentru ce mă aflu aici. 

— Inţeleg, zise Arak aplecându-se către Sufa şi soţii Black, cu 
care se sfătui o vreme în şoaptă. Revenind apoi, adăugă: Din 
păcate, nu vă pot da un răspuns complet, fiindcă ni s-a 
specificat să nu vă dezvăluim încă principalul motiv pentru care 
vă aflaţi aici. Vă pot spune însă că unul dintre obiective a fost 
suspendarea lucrărilor de forare în zona porţii de acces de 
deasupra oraşului Saranta - şi sunt bucuros să vă anunţ că 
acest obiectiv a fost îndeplinit. Vă mai pot asigura că veţi afla şi 
principalul motiv, chiar în cursul zilei de astăzi. Sper că sunteţi 
mulţumiţi, cel puţin deocamdată. 

— Da, mă rog, acceptă Donald. Dar dacă tot urmează să 
aflăm, nu văd de ce nu ne puteţi spune acum. 

— E o chestiune de protocol, zise Arak. 


— Da... În calitate de ofiţer de marină, cred că pot înţelege un 
astfel de argument, consimţi Donald, dând din cap oarecum 
dezamăgit. 

— Mai aveţi întrebări în legătură cu prezentarea de astăzi? 

— Eu mă simt cam năucit deocamdată, recunoscu Perry; dar 
sunt convins că voi mai avea câte ceva de întrebat, mai târziu. 

— Foarte bine, încheie Arak. Atunci, să pornim în excursie. 
Dintre toate locurile despre care aţi auzit azi, unde aţi vrea să 
poposim mai întâi? 

— Ce-ar fi să ne arătaţi Muzeul de Istorie a Pământului? 
propuse Donald înaintea tuturor. 

— Aşa, da! sări şi Michael, brusc înviorat. Locul ăla unde e 
Corvette-ul. 

— Vreţi să vizitaţi Muzeul de Istorie a Pământului? repetă Arak 
cu vădită uimire, expresie pe care o văzu şi pe chipul Sufei. 

— Cred c-ar fi interesant, zise Donald. 

— Şi eu, i se alătură Michael. 

— Bine, dar de ce? lertaţi-ne mirarea, dar după ce v-am 
dezvăluit atâtea lucruri noi, suntem de-a dreptul surprinşi să 
constatăm că preferaţi să priviţi înapoi şi nu înainte. 

— Să zicem că e vorba de o undă de nostalgie, spuse Donald 
înălţând din umeri. 

Suzanne ar fi preferat să vadă celelalte locuri descrise de 
Arak. Totuşi, se simţi datoare să-şi susţină colegul, mai mult din 
solidaritate decât dintr-un real interes pentru respectivul muzeu. 

— Dacă vedem exponatele pe care le-aţi ales, ne-am putea 
face o idee mai clară despre sentimentele voastre pentru lumea 
noastră, argumentă ea. 

— Foarte bine, consimţi Arak. Aşadar, primul popas al zilei îl 
vom face la Muzeul de Istorie a Pământului. 

Toată lumea se ridică în picioare şi, pentru prima dată, Donald 
dădu semne de înviorare. Când ieşiră din clădire, el îi ceru lui 
Arak să-i arate cum se comandă un taxi zburător, iar acesta îi 
îndeplini dorinţa cu multă solicitudine. Mai mult chiar, când se 
aflară în vehicul, Arak îl puse pe Donald să-şi aşeze palma pe 
masa neagră din mijloc şi să comande destinaţia. 

— A, e simplu de tot, remarcă Donald văzând cum vehiculul 
se înalţă fără zgomot şi fără vreun efort aparent de a învinge 


inerția. 

— Fireşte, zise Arak. Asta este şi intenţia, să fie cât mai 
simplu. 

Pământenii erau de fiecare dată fascinaţi de aceste deplasări 
cu taxiul aerian şi nu se mai săturau privind panorama oraşului 
şi a împrejurimilor. Işi lungeau gâturile să vadă cât mai mult, 
ceea ce era foarte greu la viteza ameţitoare a ciudatei farfurii 
zburătoare. Câteva minute mai târziu se găseau deja în faţa 
intrării muzeului, la vreo cinci metri de epava Chevroletului 
Corvette, incrustată cu scoici. 

— Doamne, ce mult îmi plăceau maşinile astea! oftă Michael 
coborând din taxi şi oprindu-se să contemple „monumentul”. O 
curtam pe Dorothy Drexler pe vremea aceea şi zău că n-aş 
putea spune care din ele arăta mai bine... 

— Şi pe amândouă le porneai la cheie? îl luă Richard peste 
picior. 

Michael se repezi să-şi altoiască amicul cu palma. Acesta 
evită cu uşurinţă atacul şi porni un joc de picioare în maniera 
boxerilor, după care, la rândul său, simulă un croşeu. 

— Fără bătaie! se repezi Donald între ei. 

— Ţie şi lui Dorothy vi s-o fi părând frumos Corvette-ul ăsta, 
zise Suzanne, dar mie mi-e ruşine că interterranii îl iau drept un 
simbol al culturii noastre. 

— Ce-i drept, ne arată cam superficiali, o susţinu Perry. Unde 
mai pui că e atât de ruginit şi ponosit. 

— Superficiali şi materialişti, adăugă Suzanne. Şi nici nu-i 
departe de adevăr, dacă stai să te gândeşti. 

— Vă cufundaţi prea adânc în simboluri, interveni Arak. 
Motivul pentru care l-am aşezat la intrare, ca un fel de efigie a 
muzeului, este mult mai simplu. Din cauza perfecţionării 
accelerate a tehnologiei voastre, în ultima vreme suntem nevoiţi 
să fim prudenţi şi să păstrăm distanţa când vă observăm. Or, de 
la distanţă, ai putea avea impresia că automobilul este 
principala formă de viaţă pe suprafaţa Pământului şi că oamenii 
din generaţia a doua funcţionează doar ca nişte roboţi meniţi să- 
| întreţină. 

Suzanne îşi reţinu cu greu un hohot de râs în faţa unei imagini 
atât de absurde. Se gândi mai bine însă şi înţelese că, privind de 


la oarecare distanţă, ipoteza căpăta oarecare consistenţă. 

— Simbolică este, mai degrabă, construcţia muzeului, le 
atrase Arak atenţia. 

Ca la comandă, toate privirile se îndreptară spre clădirea din 
faţa lor, înaltă de cinci etaje, pe alocuri doar patru. De aproape, 
construcţia răspândea o atmosferă sinistră. Se compunea din 
moduli paralelipipedici, aşezaţi neregulat: unii suprapuşi, alţii 
alăturaţi în unghi drept, într-o geometrie complicată şi agresivă. 
Majoritatea modulilor erau prevăzuţi cu ferestre pătrate. 

— Construcţia simbolizează arhitectura urbană a oamenilor 
din cea de-a doua generaţie, le explică Arak. 

— E cam urâtă, comentă Suzanne; seamănă cu o adunătură 
de cutii. 

— Da, nu e o încântare pentru ochi, o aprobă Arak. De fapt, 
cam aşa sunt majoritatea oraşelor voastre, cu zgârie-nori ca 
nişte cutii ridicate pe reţele rectangulare de străzi. 

— Există şi excepţii, îl contrazise Suzanne. 

— Câteva, admise Arak. Din păcate însă, mai toate lecţiile de 
arhitectură pe care le-au dat atlanţii strămoşilor voştri fie s-au 
pierdut, fie n-au fost luate în seamă. 

— E o clădire enormă, observă Perry. 

Într-adevăr, muzeul putea rivaliza cu oricare dintre marile 
blocuri ale oraşelor moderne. 

— Aşa şi trebuie să fie, spuse Arak. Nu uitaţi, colecţia noastră 
de exponate aduse de pe pământ acoperă o perioadă de 
milioane şi milioane de ani. 

— Aşadar, muzeul nu expune doar cultura celei de-a doua 
generaţii de oameni? trase Suzanne concluzia. 

— Nicidecum, zise Arak. Aici este etalată întreaga panoplie a 
evoluţiei la suprafaţa pământului. Desigur, din motive lesne de 
înţeles, ne-am concentrat atenţia mai ales asupra ultimilor zece 
mii de ani. O mare parte a colecţiilor noastre reprezintă acest 
interval, deşi el nu reprezintă decât o clipă în comparaţie cu 
întreaga perioadă. 

— Dar dinozaurii? întrebă Perry. 

— Am conservat un lot restrâns, dar reprezentativ, de 
specimene, zise Arak. Înspăimântător de violente creaturi! mai 
adăugă el scuturând din cap de parcă i s-ar fi făcut, subit, rău. 


— Vreau să-i văd şi eu, se avântă Perry. De când voiam să 
ştiu şi eu ce culoare aveau dinozaurii! 

— Majoritatea erau de un cenuşiu-verzui nedefinit, o culoare 
de-a dreptul urâtă. 

— Haideţi înăuntru, propuse Sufa. 

Pătrunseră cu toţii în holul de la intrare, o încăpere enormă cu 
pereţii din acelaşi bazalt negru ca şi exteriorul. Iluminatul 
exponatelor era un aranjament de efect: din tavanul înalt 
cădeau fascicule vii de lumină care se întretăiau în penumbra 
sălii, oprindu-se pe diversele obiecte. În pereţii acestei încăperi 
centrale se deschideau în toate direcţiile mai multe coridoare. 

— Dar de ce nu e nimeni? întrebă Suzanne. 

Ecoul cuvintelor ei se auzi de câteva ori în liniştea 
mormântală. Într-adevăr, oriunde te-ai fi uitat, nu vedeai decât 
coridoare pustii de marmură. 

— Aşa e întotdeauna, explică Arak. Muzeul acesta, foarte 
important de altfel, nu prea se bucură de popularitate. Cei mai 
mulţi preferă să nu-şi amintească prea des de ameninţarea pe 
care o reprezintă lumea voastră pentru noi. 

— Te referi la pericolul de a fi detectaţi, specifică Suzanne. 

— Exact, zise Sufa. 

— Cred că e uşor să te rătăceşti într-un astfel de loc, remarcă 
Perry privind de-a lungul câtorva coridoare mute, slab luminate. 

— Nu chiar, îl contrazise Arak, arătând în stânga lui. Începând 
de aici, de la algele albastre-verzui, exponatele sunt puse în 
ordine cronologică. lar în partea aceasta, continuă el indicând 
spre dreapta, avem cultura celei de-a doua generaţii de oameni 
începând cu primii hominizi africani şi continuând până în 
prezent. În orice loc din muzeu poţi afla drumul înapoi urmând 
direcţia cronologică a specimenelor. 

— Eu aş vrea să văd exponatele care descriu epoca noastră 
modernă, ceru Donald. 

— Cum să nu, zise Arak. Urmaţi-mă; vom tăia drumul peste 
primele cinci-şase milioane de ani. 

Vizitatorii îi urmară pe Arak şi pe Sufa ca un grup de şcolari 
cuminţi veniţi la muzeu. Ceilalţi o luară înainte, dar Suzannei şi 
lui Perry le venea să se oprească în faţa fiecărui exponat, mai 
ales când ajunseră în sălile dedicate culturilor egiptene, greceşti 


şi romane. Nici unul, nici celălalt nu mai văzuseră aşa ceva până 
atunci. Era ca şi când cineva s-ar fi cufundat în culisele istoriei, 
mandatat cu puteri depline să aducă de acolo obiectele cele mai 
de preţ. Pe Suzanne o fascinau îndeosebi toaletele de epocă, 
expuse cu mult gust pe manechine în mărime naturală. 

— Veţi observa că există o diferenţă apreciabilă în privinţa 
volumului colecţiilor noastre, le atrase atenţia Arak, care 
rămăsese aproape de cei doi. Epoca modernă este relativ slab 
reprezentată însă, pe măsură ce mergem înapoi pe firul istoriei 
voastre, materialul este tot mai bogat. Cu foarte mult timp în 
urmă făceam adevărate expediţii, îmbrăcaţi în costume de 
protecţie, ca să strângem materiale pentru muzeu. Fireşte, în 
cele din urmă am fost nevoiţi să renunţăm la aceste practici de 
teamă să nu fim descoperiţi. Asta s-a întâmplat pe vremea când 
înaintaşii voştri au început să dezvolte scrisul. 

— Arak! strigă Sufa, care se afla cu câteva galerii mai 
departe. Donald, Richard şi Michael au luat-o înainte, aşa că voi 
merge eu cu ei! 

— Foarte bine, strigă Arak la rândul lui. Ne întâlnim în sala 
principală, cam peste o oră! 

Sufa aprobă cu o mişcare a capului şi le făcu semn cu mâna. 

— Dar de ce vă temeaţi să nu fiţi descoperiţi de popoarele 
străvechi? întrebă Suzanne. Ei, oricum, nu aveau o tehnologie 
care v-ar fi putut crea probleme. 

— E adevărat, zise Arak, însă ştiam că oamenii celei de-a 
doua generaţii vor evolua din punct de vedere tehnic şi nu 
doream să existe nici un fel de consemnare a vizitelor noastre. 
Ne-am făcut şi aşa destule probleme când a eşuat experimentul 
atlanţilor - deşi atunci nu erau prea multe motive de îngrijorare, 
de vreme ce oamenii noştri de primă generaţie fuseseră 
asimilați de cei din generaţia a doua ca fiind de-ai lor. 

Suzanne dădu din cap în semn că a înţeles şi îşi îndreptă 
atenţia către o rochie din perioada minoică, cu o lucrătura foarte 
elaborată, care lăsa ambii sâni complet la vedere. 

— Am adunat o mulţime de exponate dintr-o anumită 
perioadă a istoriei voastre moderne, zise Arak. N-aţi dori să le 
vedeţi? 

Suzanne îi aruncă o privire lui Perry, care înălţă din umeri. 


— Ba da, cum să nu, hotărî ea în numele amândurora. 

Arak îi conduse de-a lungul unei galerii laterale unde tronau o 
mulţime de exemplare splendide de vase greceşti. Dădură un 
alt colţ şi urcară apoi o scară la etajul de deasupra, unde se 
pomeniră într-o galerie uriaşă, literalmente căptuşită cu obiecte 
din cel de-al doilea război mondial: de la plăcuţe de identificare 
şi tot felul de insigne până la un tanc Sherman, un avion B-24 
Liberator şi un submarin absolut intact. Se vedea că toate 
exponatele din acel loc fuseseră, odată, înghiţite de apele 
oceanului. 

— Măi, să fie! exclamă Perry plimbându-se printre obiecte. 
Adunătura asta arată mai degrabă a magazie de vechituri decât 
a muzeu... 

— E clar că ultimul nostru război mondial v-a alimentat 
substanţial colecţiile, comentă şi Suzanne, care rămăsese în 
capul scării împreună cu Arak, nearătându-se câtuşi de puţin 
interesată de acest sector al muzeului. 

— Intr-adevăr, o aprobă Arak. Vreme de peste cinci ani de zile 
fundul oceanului a tot primit obiecte de felul acesta. Nu de alta, 
dar în ultimele câteva sute de ani marea a fost singura noastră 
sursă de „suveniruri”. 

— V-a preocupat în mod special escaladarea tehnologică şi 
operaţională în domeniul submersibilelor? întrebă Suzanne 
aruncând o privire în direcţia submarinului. 

— Numai în privinţa performanţelor radar, spuse Arak. Mai 
ales atunci când tehnologia sonarelor a început să fie aplicată în 
alcătuirea hărților batipelagice. De fapt, tocmai aceste 
performanţe ne-au determinat să blocăm unele căi de acces, 
cum este şi aceea prin care aţi sosit voi. 

In timp ce Suzanne şi Arak îşi continuară discuţia pe tema 
sonarelor şi a amenințării pe care o reprezentau ele pentru 
siguranţa interterranilor, Perry cutreieră întreaga expoziţie a 
celui de-al doilea război mondial. Unele exponate erau în stare 
perfectă, altele însă erau incrustate cu scoici, la fel ca 
automobilul din faţa muzeului. Ajuns la capătul galeriei, Perry îşi 
scoase capul printr-o fereastră ce dădea spre răsărit şi zări în 
depărtare imensele coloane care susțineau Insulele Azore. Privi 
apoi în curtea de dedesubt şi simţi cum i se taie răsuflarea: pe o 


platformă ataşată la un taxi zburător de proporţii mai mari trona 
însuşi Oceanus, batiscaful companiei Benthic Marine. 

— Hei, Suzanne! se pomeni el strigând. la vino să vezi ceva! 

Suzanne se grăbi spre el, urmată de Arak. Amândoi se 
aplecară pe fereastră şi urmară cu privirea arătătorul lui Perry. 

— Hai, lasă-mă! făcu Suzanne. E submarinul nostru! Dar ce 
caută aici? 

— A, da, zise Arak; am uitat să vă spun cât interes a stârnit 
submersibilul vostru printre  muzeografii noştri. Cred că 
intenţionează, cu permisiunea voastră, să-l includă printre 
exponate. 

— A suferit defecţiuni? întrebă Perry. 

— Neînsemnate, îl linişti Arak. Câţiva specialişti din rândul 
clonelor noastre i-au reparat luminile exterioare şi braţul 
articulat. Altminteri este intact, în afară de faptul că a fost şi 
decontaminat. Cunoşti piesele navei? 

— Intru câtva, zise Perry; dar nu atât cât să-l pot conduce. 
Suzanne ştie mai multe, eu n-am intrat în el decât de două ori. 

— Donald este expertul, de fapt, se apără Suzanne. El 
cunoaşte aparatul ca pe propriile buzunare. 

— Excelent, se bucură Arak. Am avea câteva întrebări în 
legătură cu sonarul, care s-a dovedit a fi mai sofisticat decât ne 
aşteptaserăm noi. 

— Pe el trebuie să-l întrebaţi, întâii Suzanne. 

— Dar pe ce e aşezat batiscaful? vru Perry să ştie. 

— Acela e un taxi aerian pentru marfă, îl lămuri Arak. 


Michael se străduia să ţină pasul cu Donald care, departe de a 
avea aerul unui vizitator sârguincios, naviga prin muzeu cu 
graba unuia care tocmai a ieşit din tură. La fiecare câţiva paşi, 
Michael trebuia să o ia la trap ca să-l ajungă din urmă pe 
comandant. Sufa şi Richard rămăseseră de mult în urmă. 

— De ce naiba te grăbeşti aşa, e vreo întrecere şi eu nu ştiu? 
îl agăţă Michael, gâfâind. 

— Nu-i musai să te ţii de coada mea, îl repezi Donald în timp 
ce intra într-o altă galerie cu sculpturi şi picturi renascentiste. 

— Eu şi Richard suntem de părere că trebuie s-o ştergem din 
Interterra cu primul tren, insistă Michael, la capătul puterilor. 


— Aţi mai zis asta şi înainte de micul dejun, îi răspunse 
Donald în răspăr. 

Intrară într-o sală ai cărei pereţi erau căptuşiţi cu covoare. 

— Noi suntem cam îngrijoraţi, continuă Michael, muncind din 
greu să-l taloneze pe fostul ofiţer de marină. 

— Şi ce vă îngrijorează, marinare? 

— Păi... cum să spun... avem o problemă cu doi interterrani, 
se bâlbâi acesta. 

— Nu mă interesează câtuşi de puţin problemele voastre 
personale, îl repezi Donald. 

— Dar a fost un accident, zise Michael. Sau, mai bine-zis, 
două accidente. 

Michael fu cât pe-aci să se ciocnească de Donald care se opri 
brusc, întinzând spre el un deget ameninţător şi scrâşnind: 

— Ascultă, cap pătrat! Voi doi aţi ales să fraternizaţi cu 
interterranii ăştia; prin urmare, nu vreau să aud nimic despre 
încurcăturile voastre cu ei, ai înţeles? 

— Da, dar... 

— Nici un „dar”, marinare! Eu caut o cale să scăpăm de aici şi 
n-am să vă las, nici pe tine şi nici pe zevzecul celălalt, să-mi 
puneţi bețe în roate! 

— Bine, gata, făcu Michael pe un ton defensiv, ridicând mâna 
împăciuitor. Mă bucur că suntem pe aceeaşi felie, aici. Nici pe 
mine nu mă interesează decât cum s-o ştergem cât mai repede 
de aici, aşa că ai tot sprijinul meu. 

— Am să ţin minte, îi aruncă Donald cu dispreţ. 

— Ai vreo idee despre cum ne-am putea strecura? 

— O să fie foarte greu, recunoscu fostul ofiţer. Va trebui să 
găsim pe cineva dispus să ne dea nişte răspunsuri cumsecade, 
nu cum face Arak. Informaţiile sunt vitale pentru noi. Cel mai 
bine ar fi să dăm peste cineva căruia nu-i prieşte locul ăsta, dar 
care a stat aici destulă vreme ca să ştie şi cum se poate ieşi. 

— Aici nimeni nu pare nefericit, comentă Michael. Toată 
lumea parcă trăieşte într-o veselie nesfârşită. 

— Nu mă refeream la interterrani, îl corectă Donald. Arak ne-a 
dat de înţeles că mai sunt şi alţii din lumea noastră care au 
rămas pe-aici. Poate că unora le e dor de casă - doar n-or fi toţi 
ca soţii Black, să se ţină de mânuţă cu ăştia. Nu stă în firea 


omului să se lase constrâns - mă refer la omul din generaţia a 
doua, cel puţin. Un astfel de om caut eu. 

— Şi cum o să facem? 

— Nu ştiu, mărturisi Donald. Trebuie să fim numai ochi şi 
urechi, să prindem ocazia. Ar fi bine să ne-nvârtim mai mult prin 
oraş, pentru că n-o să facem nici o scofală dacă ne tot pierdem 
timpul în sala aia de conferinţe. 

— Dar nici aici nu-i nimeni, observă Michael măturând cu 
privirea decorul pustiu. 

— N-am venit aici să-mi fac cunoştinţe, îl lămuri căpitanul. Am 
sperat să găsesc nişte arme în muzeul ăsta nenorocit, dar n-am 
văzut până acum nici urmă de aşa ceva. Un muzeu de istorie a 
omenirii care nu expune arme e de-a dreptul ridicol; pacifismul 
interterranilor ăstora mă scoate din sărite. 

— Care va să zică, arme! se dumiri Michael. Mda, isteaţa idee! 
Drept să-ţi spun, chiar mă întrebam ce te-o fi apucat cu vizitarea 
muzeului ăstuia. 

— Ei, bine, acum ştii, marinare! Şi chiar ai putea să-mi dai o 
mână de ajutor. După cum vezi, locul ăsta este imens şi, dacă 
stăm împreună, n-o să putem acoperi mare lucru. 

Dar nici nu apucă Donald să-şi termine fraza, că privirile îi 
căzură pe o inscripţie de deasupra unei uşi: ACCESUL INTERZIS. 
Nu mai văzuse aşa ceva în nici o altă galerie a muzeului. Se 
apropie, urmat îndeaproape de Michael şi văzu că mai scria 
ceva dedesubt, cu litere mai mici: NUMAI CU APROBAREA 
SFATULUI BĂTRÂNILOR. 

— Ce-o mai fi şi Sfatul ăsta al Bătrânilor? întrebă Michael 
peste umărul lui Donald. 

— Un fel de for superior de conducere, presupun. 

Căpitanul împinse uşa încet şi constată că nu era încuiată, ca 
de altfel nici o uşă din Interterra. 

— Evrika! exclamă Donald dând cu ochii de câteva din 
obiectele expuse acolo, apoi deschise uşa larg şi păşi înăuntru. 

Michael îl urmă şi, privind împrejur, lăsă să-i scape un fluierat. 

— Nu-i de mirare că n-am văzut nicăieri arme, constată 
Donald. Se pare că au fost toate adunate în galeria secretă. 

Incăperea nu era prea largă, în schimb era foarte lungă, iar 
exponatele se înşirau pe rafturi aliniate de-o parte şi de cealaltă. 


Uşa pe care intraseră cei doi se afla cam la jumătatea galeriei. 
Chiar pe raftul din faţa intrării era o arbaletă împreună cu un 
snop de săgeți cu vârfurile ascuţite ca nişte ace. Michael se 
aplecă şi luă arbaleta de la locul ei. Nu avusese niciodată ocazia 
să vadă îndeaproape o astfel de armă. 

— Dumnezeule! făcu el, slobozind încă un fluierat de uimire. 
Da’ ştiu că-ţi dă fiori jucărioara asta! 

Ciocăni corpul de lemn al arbaletei, care scoase un sunet 
compact, sănătos; apoi ciupi struna arcului şi constată că nu era 
câtuşi de puţin slăbită. Ridică arma în aer şi privi prin cătare. 

— Pun pariu că şmecheria asta e încă bună, zise el. 

Între timp, Donald o luase în dreapta, însă nu trecu mult până 
să-şi dea seama că alesese direcţia greşită: pe măsură ce 
înainta, armele expuse erau tot mai vechi, din punct de vedere 
istoric. Văzu mai încolo o colecţie de săbii scurte, greceşti şi 
romane; de asemenea, arcuri şi sulițe. Reveni şi trecu pe lângă 
Michael care încerca de zor să armeze arbaleta. 

— Arcul ăsta e încă zdravăn, observă el când, în cele din 
urmă, reuşi. Potrivi apoi o săgeată în locaş şi îi arătă lui Donald 
arma astfel încărcată: Ei, ce zici? 

— Mda, nu-i rău, zise acesta fără prea multă convingere, 
continuându-şi drumul către celălalt capăt al galeriei. Numai că 
eu sper să găsesc ceva mai eficient decât o arbaletă, adăugă el, 
încurajat când văzu câteva dintre cele mai vechi archebuze. 

Michael atinse uşor trăgaciul şi arma se descărcă fără voia lui. 
Săgeata ţâşni din lăcaşul ei, ricoşă în peretele de bazalt cu un 
ţiuit, trecu razant pe lângă urechea dreaptă a lui Donald şi se 
înfipse adânc într-o poliţă de lemn. 

— Dumnezeule mare! răcni fostul ofiţer de marină. Cât pe ce 
să mă găureşti cu blestemâăţia aia! 

— Pardon, zise Michael. Abia dac-am atins trăgaciul. 

— Pune-o la loc, până nu păţeşte ceva unul din noi! se răsti 
Donald ameninţător. 

— Măcar acum ştim că merge, mai zise Michael pe un ton 
vinovat. 

Pipăindu-şi urechea, Donald scutură din cap într-un gest de 
dezgust. Din fericire, nu curgea sânge; simţise însă din plin 
curentul de aer, atât de aproape trecuse săgeata pe lângă capul 


lui. Bombănind insulte la adresa clovnilor cu care era silit să-şi 
împartă soarta, îşi continua drumul de-a lungul galeriei. Nu după 
mult timp se trezi în faţa unei colecţii de carabine şi pistoale din 
al doilea război mondial. Spre disperarea lui însă, toate erau 
deteriorate în urma contactului prelungit cu apa sărată. 

Simţea cum îl cuprinde descurajarea când, aproape de 
capătul încăperii, i se înfăţişă un Luger nemtesc - un pistol care, 
la prima vedere, părea să fie în foarte bună stare. Cu răsuflarea 
tăiata, Donald întinse mâna după pistol şi îl cântări în palmă. 
Spre încântarea lui, arma arăta impecabil, chiar văzută de 
aproape. Plin de speranţă, acţionă butonul care eliberează 
încărcătorul din toc şi constată, cu un surâs de satisfacţie, că 
acesta era plin. 

— Ai găsit ceva bun? întrebă Michael care, între timp, 
ajunsese în spatele lui. 

Donald împinse încărcătorul la locul lui şi ascultă clinchetul 
metalic curat, de mecanism bine întreţinut. 

— Aşa ceva căutam, zise, ridicând pistolul în faţa ochilor. 

— Marfă! exclamă Michael. 

Donald puse cu delicateţe arma în locul de unde o luase. 

— Păi ce faci, n-ai de gând să-l iei? îl întrebă Michael, 
nedumerit. 

— Nu încă, spuse Donald. Mai întâi vreau să ştiu la ce-mi 
poate fi de folos. 


Richard încremeni în loc, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Se 
afla într-un adevărat tezaur, ticsit cu comori, majoritatea din 
vremuri străvechi. Nenumărate cupe şi vase mari de aur, statui 
din aur masiv, toate răspândind fascicule concentrate de lumină 
asupra lor. Într-un colţ, câteva cufere pline cu dubloni. Era, într- 
adevăr, un spectacol fascinant. 

Ceea ce-l uimea pe Richard şi mai mult era faptul că toate 
aceste valori nepreţuite erau la îndemână şi nu protejate 
îndărătul unor vitrine groase, aşa cum văzuse el în toate 
muzeele prin care trecuse. Mai mult decât atât, la uşa de la 
intrarea în muzeul acesta nu era nici măcar un paznic! 

— Nu se poate, reuşi el să bâiguie. Doamne, e fantastic! Ce n- 
aş da eu pentru o roabă plină cu d-astea! 


— Îţi plac aceste obiecte? îl întrebă Sufa. 

— Dacă-mi plac? Le ador, nu alta, îngăimă el. N-am văzut în 
viaţa mea aşa ceva... Cred că nici în Fort Knox n-au atâta aur. 

— Noi avem depozite întregi cu astfel de lucruri, zise Sufa. 
De-a lungul anilor s-au scufundat o mulţime de corăbii pline cu 
aur. Dacă vrei şi îţi face plăcere, pot vorbi să-ţi aducă la locuinţa 
ta câteva din ele. 

— Adică, chestii d-astea, din ce vedem noi aici? 

— Desigur. Ce preferi, statui mari sau obiecte mai mici? 

— N-am preferinţe, zise Richard. Dar bijuterii n-aveţi în 
muzeu? 

— Ba da, cum să nu. Dar cele mai multe provin din vremurile 
de demult. Vrei să le vezi? 

— De ce nu? 

Mergând spre galeria bijuteriilor antice, Richard dădu cu ochii 
de ceva care-l făcu să zâmbească. Printre alte exponate de 
istorie contemporană, pe un piedestal înalt de aproape un metru 
şi jumătate, luminat cu tot atâta grijă ca toate celelalte obiecte 
de valoare, trona un Frisbee! 

— Măi, să fie! bombăni Richard apropiindu-se de discul 
buclucaş, pe marginile căruia zări câteva urme de colţi ai unui 
câine. Ăsta de ce naiba e aici? strigă el către Sufa, care o luase 
înainte. 

Aceasta se înapoie, să vadă la ce se referea oaspetele. 

— Nu ştim exact ce este, mărturisi ea. Însă unii presupun că 
ar putea fi modelul unuia din vehiculele noastre 
antigravitaţionale, cum sunt taxiurile aeriene ori navele noastre 
interplanetare. O vreme ne-a fost chiar teamă că am fost 
spionaţi. 

— Ha, ha, bună glumă! izbucni Richard într-un hohot de râs. 

— Nu, nu glumesc, îl asigură Sufa. Obiectul acesta are o 
formă foarte sugestivă şi, dacă îl învârteşti, adună dedesubt o 
pernă de aer care îl face să funcţioneze asemănător unui vehicul 
antigravitaţional. 

— Uite ce-i, ăsta nu-i modelul nici unei nave, bine? Nu-i decât 
un amărât de Frisbee! 

— Şi la ce foloseşte? 

— E o jucărie, o lămuri el. Îl arunci învârtit, aşa cum ai spus şi- 


| prinde altcineva. Hai să-ţi arăt... 

Richard luă discul de pe piedestal şi îl aruncă uşor, într-un 
anumit unghi. Jucăria se roti prin aer până într-un punct, apoi 
făcu cale întoarsă şi el o prinse cu delicateţe între degete. 

— Asta-i tot, zise el. E foarte simplu, nu crezi? 

— Aşa se pare, îl aprobă Sufa. 

— Acum, hai să ţi-l arunc ţie şi tu îl prinzi, aşa cum ai văzut la 
mine. 

Richard se îndepărtă la vreo cincisprezece metri în lungul 
galeriei, de unde se întoarse şi lansă discul în direcţia Sufei. 
Aceasta se strădui să-l prindă, însă se vede treaba că îi lipsea 
îndemânarea: jucăria îi atinse mâna şi căzu la podea cu un 
zornăit. Richard îşi dădu ochii peste cap în faţa unei asemenea 
stângăcii, reveni lângă Sufa şi îi arătă din nou cum se face. 
Eforturile lui fură zadarnice însă - la următoarea încercare 
femeia se dovedi şi mai neîndemânatică decât prima oară. 

— Voi nu prea vă daţi în vânt după exerciţii fizice, este? o 
taxă Richard cu oarecare dispreţ. N-am mai întâlnit pe nimeni 
până acum care să nu fie în stare să prindă un Frisbee. 

— Dar care e scopul? 

— Nu-i nici un scop, se stropşi el, enervat. E distracţie, pur şi 
simplu; e un sport, na! Arunci chestia asta de la unul la altul şi, 
uite-aşa, faci mişcare. 

— Mi se pare lipsit de sens, îşi dădu ea cu părerea. 

— Măi, oameni buni, dar voi nu faceţi deloc sport aici, în 
Interterra? 

— Ba da, cum să nu? Ne place mai ales să înotăm, dar ne 
place şi să ne plimbăm ori să ne jucăm cu homizii. Mai este apoi 
şi sexul - sunt sigură că Meeta, Palenque şi Karena ţi-au arătat... 

— Eu mă refeream la sporturi, protestă Richard. Sexul nu e un 
sport. 

— Pentru noi este, îl contrazise ea. Şi este o foarte bună 
ocazie să faci mişcare. 

— Dar n-aveţi nici un sport în care să încerci să-ţi învingi 
adversarul? 

— Cum adică să învingi? întrebă ea, nelămurită. 

— Vorbesc despre competiţie, întrecere, explică Richard iritat. 
Voi nu aveţi nici un joc sportiv de competiţie? 


— O, Doamne, nu! exclamă Sufa. Sunt multe ere de când am 
terminat cu astfel de prostii şi am pus capăt războaielor şi 
violenţei. 

— Of, cerule mare! se văită Richard. Auzi, nici un sport! Adică, 
nu tu fotbal, nu tu hochei, nici măcar golf! Măi, să fie! Şi unde 
mai pui că Suzanne crede că aici e raiul!... 

— Te rog, linişteşte-te, încercă Sufa să-l tempereze. De ce eşti 
atât de agitat? 

— Aşa par, agitat? o întrebă Richard cu candoare. 

— Chiar foarte agitat, repetă ea. 

— Ei, înseamnă că am nevoie de mişcare, speculă el. 

Cu discul de plastic vârât sub braţ, îşi trosnea nervos 
încheieturile degetelor. Ştia că e încordat, ştia şi de ce: îl 
teroriza gândul că vreo clonă de serviciu ar putea da peste 
trupul Murei, chircit în frigiderul lui. 

— De ce nu iei cu tine acest Frisbee? îi sugeră Sufa. Poate că 
Michael sau altcineva ar fi bucuros să-ţi fie partener. 

— Da, e o idee, acceptă Richard, însă fără prea mare 
entuziasm. 


— Aşadar, iată-ne din nou împreună, se adresă Arak grupului 
reunit pe terasa din faţa muzeului, după mai bine de o oră 
petrecută printre exponate. 

Sporovăiau cu toţii despre tot ce văzuseră - toţi, mai puţin 
Richard, care se retrăsese ceva mai departe, jucându-se 
necontenit cu discul de plastic pe care îl lansa şi îl prindea. La 
baza scării aşteptau trei taxiuri. 

— Haideţi să discutăm ce vom face în restul dimineţii, reluă 
Arak. Sufa îl va însoţi pe Perry la atelierele de construcţii şi 
reparaţii ale taxiurilor aeriene. Perry, înţeleg că asta ai vrut să 
vizitezi. 

— Într-adevăr, confirmă acesta. 

— Ismael şi Mary îi vor conduce pe Donald şi pe Michael la 
Centrul de Informaţii, continuă Arak, la care Donald încuviinţă 
din cap. Şi tu, Richard? îl întrebă Arak. Care din cele două 
obiective îţi surâde? 

— Mi-e indiferent, răspunse acesta într-o doară, fără să-şi 
întrerupă joaca. 


— Va trebui să alegi totuşi, insistă Arak. 

— Bine atunci, fabrica de taxiuri aeriene, aruncă Richard 
impasibil. 

— Dar Suzanne unde merge? se interesă Perry. 

— Doctorul Newell mă va însoţi la o şedinţă a Sfatului 
Bătrânilor, îl lămuri Arak. 

— Aşa, de una singură? observă Perry, care se simţea 
oarecum răspunzător şi îi aruncă o privire Suzannei. 

— E-n ordine, îl asigură ea. Când tu erai în submarinul din sala 
celui de-al doilea război mondial, Arak mi-a transmis că Bătrânii 
şi-au exprimat dorinţa să discute cu mine pe linie profesională, 
în calitate de oceanograf. 

— Dar de ce singură? insistă Perry. Şi de ce nu cu mine? În 
fond, sunt directorul unei companii oceanografice, nu? 

— Nu cred că-i interesează aspectele comerciale ale 
domeniului, îl temperă Suzanne. Stai liniştit, nu-ţi face griji 
pentru mine. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură, întări ea bătându-l uşor pe umăr. 

— Atunci, haideţi să pornim, dădu Arak semnalul. Ne revedem 
ceva mai târziu, la palatul de oaspeţi. 

Cu aceste cuvinte, Arak le făcu semn şi o luă înainte, ocolind 
soclul pe care era cocoţată epava bătrânului Chevrolet şi apoi 
coborând treptele largi, către cele trei taxiuri suspendate în 
aşteptare. 


Şi totuşi, Suzanne simţea o uşoară stinghereală văzându-se 
dintr-o dată singură, alături de Arak, în taxiul care-şi luă zborul 
pe nesimţite. Era prima oară când se despărţea de ai ei, 
exceptând timpul când dormea în camera sa. Se uită înspre 
Arak, iar acesta îi întoarse privirea, zâmbitor. Constată, încă o 
dată, că bărbatul de lângă ea avea o statură demnă de toată 
aprecierea. 

— Îţi place cum decurge instructajul? se interesă Arak, plin de 
solicitudine. Sau îl găseşti cumva frustrant de rapid ori, poate, 
prea lent? 

— Copleşitor este cuvântul cel mai potrivit, răspunse 
Suzanne. Ritmul alert nu mă deranjează, iar frustrată nu mă 


simt câtuşi de puţin. 

— Grupul vostru a fost o adevărată piatră de încercare în ce 
priveşte configurarea protocolului de inițiere şi orientare. 
Sunteţi atât de deosebiți unul de celălalt, iar asta îi fascinează 
pe interterrani, dar îi şi stimulează, în acelaşi timp. Ştii, noi 
semănăm foarte mult între noi, datorită demersurilor de 
selectare şi adaptare - oricum, cred că ai observat acest lucru. 

— Sunteţi foarte drăguţi cu toţii... 

Suzanne simţi îndată cum i se face ruşine de platitudinea pe 
care o rostise. Totodată, îşi dădu seama că nu prea se gândise 
la acest aspect. Acum însă, că Arak aduse vorba, descoperi că 
este foarte adevărat. Nu doar frumuseţea lor clasică îi făcea 
asemănători, ci şi faptul că erau toţi la fel de amabili, inteligenţi 
şi relaxaţi. Era foarte greu să găseşti la interterrani deosebiri 
temperamentale. 

— „Drăguţi” e un cuvânt cu oarecare rezonanţe de igienă 
socială, remarcă Arak. Sper că nu te plictiseşti cu noi... 

Suzanne râse, uşor ruşinată. 

— E greu să te plictiseşti atunci când eşti copleşit, spuse ea 
cu eleganţă. Nu sunt plictisită, fii sigur de asta! 

Ochii ei alunecară către panorama fabuloasa a oraşului peste 
care se întretăiau roiuri de taxiuri zburătoare. Plictisul era 
ultimul lucru la care s-ar fi gândit; şi totuşi înţelese foarte bine 
aluzia lui Arak. Uniformitatea vieţii din Interterra putea deveni, 
la un moment dat, obositoare. Paradoxal, chiar unele aspecte 
care fac din acest tărâm un paradis îl pot transforma, în cele din 
urmă, într-o lume inertă, anostă. 

Gândurile Suzannei fură împrăştiate de silueta impunătoare a 
unei construcţii ce domina teşitura pestriță a oraşului şi de care 
tocmai se apropiau cu iuţeala. Acea piramida neagră, enormă, 
cu vârf strălucitor din aur, îi cuceri atenţia pe de-a-ntregul. Dar 
ce o uimi mai tare era asemănarea, inclusiv în privinţa 
proporţiilor, cu marea piramidă egipteană din Gizeh, pe care 
avusese ocazia s-o viziteze cândva. Arak surâse îngăduitor când 
ea îi pomeni despre strania coincidenţă. 

— A fost unul dintre darurile făcute de noi acelei civilizaţii, 
spuse el. Ne puneam mari speranţe în ei pentru că erau, la 
început, o civilizaţie destul de paşnică. Am trimis o delegaţie să 


trăiască printre ei, în zorii istoriei lor, în ideea de a-i ridica 
deasupra celorlalte popoare care se formaseră şi care erau 
foarte războinice. Nu a fost un experiment de proporţiile celui 
din Atlantida, însă şi acesta a eşuat, oricât ne-am străduit noi. 

— Le-aţi dat proiectul şi le-aţi arătat şi cum să ridice 
construcţia? se interesă Suzanne, pentru care Marea Piramidă 
era una dintre cele mai fascinante enigme ale lumii antice. 

— Desigur, confirmă Arak. A trebuit s-o facem. Am vrut să-i 
învăţăm şi tehnica arcadei, însă au refuzat cu încăpățânare să 
creadă că va ţine şi n-au vrut să încerce nici măcar o dată. 

Taxiul se opri, deschizându-şi „portiera”. 

— După dumneavoastră, zise Arak politicos. 

Suzanne observă că, imediat ce intrai în piramidă, orice 
asemănare cu sora ei din Gizeh înceta. Interiorul, departe de a-ţi 
trezi stări de claustrofobie, era somptuos, din marmură albă, 
strălucitoare. Păşind alături de Arak de-a lungul unui coridor ce 
ducea spre centrul clădirii, Suzanne avu o nouă surpriză: dintr- 
un culoar lateral apăru Garona, care o îmbrăţişa tandru. 

— Garona!  murmură ea, vădit încântată, răspunzând 
îmbrăţişării bărbatului cu aceeaşi afecţiune. Ce surpriză plăcută! 
Nu mă aşteptam să te văd până diseară... Mai bine zis, speram 
să te pot vedea în seara asta. 

— Fireşte că aş fi venit diseară, îi răspunse el, privind-o în 
ochi; dar n-am avut răbdare să mai aştept până atunci. Ştiam că 
ai să vii la Sfatul Bătrânilor astăzi, aşa că am venit şi eu, să te 
aştept. 

— Mă bucur mult, îi spuse femeia. 

— Haideţi să mergem, îi întrerupse Arak. Consiliul ne 
aşteaptă. 

— Desigur, se conformă Garona, luând-o pe Suzanne de 
mână. 

Porniră toţi trei spre sala de consiliu. 

— Cum a fost lecţia de dimineaţă? se interesă Garona. 

— O adevărată revelaţie, zise Suzanne. Aveţi o tehnologie 
extraordinară. 

— Am avut o sesiune ştiinţifică, îi explică Arak. 

— Aţi făcut şi vreo vizită pe teren? mai vru Garona să afle. 

— Ne-am dus la Muzeul de Istorie a Pământului, îl informă 


Suzanne. 

— Aşa? făcu Garona, pe un ton de surpriză. 

— Da, la cererea expresă a domnului Donald Fuller, îl lămuri 
Arak. ` 

— A fost interesant, zise Suzanne. In orice caz, eu aş fi optat 
pentru cu totul altceva, mai ales în urma celor aflate la 
seminarul de azi-dimineață. 

Se apropiară de o uşă impresionantă din bronz, cu canaturi 
duble. Pe fiecare dintre acestea se afla, în basorelief, o figură pe 
care Suzanne o recunoscu a fi un ank - simbol al vieții la vechii 
egipteni. „lată, gândi ea, încă o dovadă de implant cultural 
aplicat de interterrani civilizațiilor din generația a doua. Oare 
câte altele mai datorau pământenii acestei lumi atât de 
avansate?” 

Uşile se deschiseră singure, fără nici un zgomot, în clipa când 
ajunseră în faţa lor. Li se înfăţişă o sală circulară cu tavanul în 
formă de cupolă susţinută de o colonadă. Şi aici, totul era din 
marmură albă, în afară de capitelurile coloanelor, care erau din 
aur. 

La îndemnul lui Arak, Suzanne păşi peste pragul de marmură, 
făcu câţiva paşi timizi, apoi se opri să contemple impunătoarea 
încăpere. De  jur-împrejur tronau douăsprezece fotolii 
maiestuoase, fiecare aşezat între două coloane de marmură. 
Toate erau ocupate de persoane - membrii consiliului, bănui 
Suzanne - a căror vârstă varia, după înfăţişarea lor, între cinci şi 
douăzeci şi cinci de ani. Incă o surpriză pentru femeia venită de 
pe Terra, mai ales că unii erau atât de tineri, încât nici nu 
ajungeau cu picioarele la podea. 

— Poftiţi, doctor Suzanne Newell, se auzi glasul 
preadolescentul al unei fetiţe căreia i-ai fi putut da cel mult zece 
ani. Mă numesc Ala, continuă ea şi astăzi este rândul meu să 
prezidez consiliul. Vă rog, nu vă temeţi; ştiu că acest decor pare 
impresionant, însă nu dorim decât să stăm de vorbă şi, dacă veţi 
veni aici, în mijloc, vă vom auzi cu toţii foarte limpede. 

— Sunt mai degrabă surprinsă decât speriată, zise Suzanne 
înaintând până în centrul sălii, dedesubtul celui mai înalt punct 
al cupolei. Mi s-a spus că sunt invitată la Sfatul Bătrânilor... 

— Într-adevăr, confirmă Ala. Eşti ales în consiliu în funcţie de 


numărul de întrupări prin care ai trecut şi nicidecum după vârsta 
avatarului curent. 

— Înţeleg, bâigui Suzanne, încă stânjenită de ideea de a se 
afla înaintea unui for de conducere alcătuit în parte din nişte 
copii. 

— Sfatul Bătrânilor vă urează bun venit, anunţă Ala, pe un ton 
oficial. 

— Mulţumesc, răspunse Suzanne, negăsind altceva mai 
potrivit de spus. 

— Aţi fost adusă în Interterra în speranţa că ne veţi putea 
furniza date pe care noi nu le-am putut înregistra, în urma 
monitorizării sistemelor de comunicații de la suprafaţa 
Pământului. 

— Despre ce fel de date este vorba? se interesă Suzanne, 
simțind cum devine dintr-o dată prudentă. Îşi aminti cuvintele 
lui Donald spunând că interterranii voiau de la ei ceva anume şi 
că, după ce şi-ar fi atins scopul, tratamentul lor s-ar fi putut 
schimba radical. 

— Nu trebuie să fiţi alarmată, o linişti Ala. 

— Mi-e greu să nu fiu, spuse Suzanne cu sinceritate; cu atât 
mai mult, cu cât îmi confirmaţi faptul că eu şi colegii mei am 
fost aduşi în lumea voastră împotriva voinţei noastre - şi trebuie 
să spun că a fost o experienţă de-a dreptul terifiantă. 

— Vă cerem iertare pentru asta, zise Ala şi am vrea să fiţi 
convinşi că intenţionăm să vă răsplătim sacrificiul. Însă cei cu 
adevărat alarmaţi suntem noi, care răspundem de siguranţa şi 
integritatea Interterrei. Ştim că, în lumea de deasupra, sunteţi 
expertă în oceanografie. 

— Sunteţi prea generoşi, se apără Suzanne. Eu, una, mă 
consider încă o începătoare în domeniu. 

— Îmi cer scuze, interveni un alt membru al consiliului, de- 
abia aflat în primii ani ai adolescenţei. Eu mă numesc Ponu şi 
sunt vicepreşedinte al consiliului de astăzi. Doctor Newell, 
suntem la curent cu respectul pe care vi-l poartă colegii de 
breaslă şi considerăm că acest respect este o garanţie solidă a 
capacităţilor unui om. 

— Mă rog, cum doriţi; aşadar, ce vreţi să aflaţi? 

Suzanne găsi cu cale să renunţe la bătălia modestiei care, în 


împrejurările date, i se părea oarecum ridicolă. 

— Mai întâi, zise Ala, aş vrea să mă asigur că aţi fost informaţi 
de absenţa totală, în mediul nostru, a bacteriilor şi viruşilor de la 
suprafaţa Pământului. 

— Arak ne-a vorbit despre asta, îi confirmă Suzanne. 

— Presupun, deci, că înţelegeţi proporţiile dezastrului care s- 
ar produce dacă civilizaţia noastră ar fi descoperită de o 
civilizaţie ca a voastră. 

— Vă înţeleg îngrijorarea în privinţa contaminării, zise 
Suzanne, dar nu sunt convinsă că rezultatul ar fi neapărat un 
dezastru, mai ales dacă se legiferează măsurile necesare de 
protecţie. 

— Doctor Newell, nu ne aflăm aici pentru o dezbatere, zise 
Ala. Trebuie să recunoaşteţi însă că civilizaţia voastră se află 
într-un stadiu inferior de dezvoltare socială, în care cel mai 
puternic impuls motivaţional este interesul personal, iar violenţa 
este un ingredient al cotidianului. De fapt, ţara dumneavoastră 
este atât de primitivă, încât permite ca oricine să deţină o armă. 

— Cu alte cuvinte, interveni Ponu, distinsa mea colegă vrea să 
spună că lumea voastră ar putea fi atât de lacomă să-şi 
însuşească tehnologia noastră, încât nu s-ar mai ţine seamă de 
problemele noastre speciale. 

— Exact, întări Ala. Este un risc pe care nu-l putem accepta - 
cel puţin cincizeci de mii de ani de-acum încolo, cât i-ar trebui 
generaţiei a doua să ajungă pe o treaptă superioară de 
civilizaţie. Asta, desigur, dacă nu va ajunge să se autodistrugă 
pe parcurs. 

— Bine, zise Suzanne. După cum aţi spus, nu facem dezbateri 
şi, pe de altă parte, m-aţi convins că civilizaţia mea reprezintă 
un risc pentru a voastră. Plecând de la această premisă, ce 
doriţi de la mine? 

Tăcere. Suzanne se uită spre Ala, apoi spre Ponu. Cum 
răspunsul întârzia să vină, îşi mută privirea asupra celorlalte 
chipuri din sală. Toţi rămaseră însă muţi şi neclintiţi. Suzanne se 
întoarse spre Arak şi Garona; acesta din urmă îi surâse 
încurajator. 

— Ei, bine? întrebă ea întorcându-se din nou spre Ala, care 
scoase un oftat. 


— Aş vrea să vă pun o întrebare directa, începu ea, o 
întrebare al cărei răspuns ne-ar putea înspăimânta. De câţiva 
ani încoace, pământenii au iniţiat mai multe operaţiuni de forare 
la mare adâncime în ocean, după un model aparent aleatoriu. 
Noi am urmărit aceste episoade cu îngrijorare crescândă, fiindcă 
nu ştim exact care sunt scopurile acestor activităţi. Ştim doar că 
nu se caută nici petrol, nici gaze naturale, care lipsesc cu 
desăvârşire în aceste puncte de foraj. Nu am descoperit 
motivele acestor forări nici prin monitorizarea comunicaţiilor 
care la noi este permanentă. 

— Vă interesează, aşadar, să ştiţi de ce Benthic Explorer a 
încercat să pătrundă în muntele submarin? întrebă Suzanne. 

— Ne interesează foarte mult, zise Ala. Aţi săpat chiar 
deasupra uneia dintre porţile noastre mai vechi de acces, iar 
probabilitatea unei pure coincidenţe este foarte mică. 

— Ei bine, n-a fost chiar pură coincidenţă, admise Suzanne, 
declanşând un murmur general în rândul „bătrânilor” din sală. 
Vă rog, lăsaţi-mă să termin! strigă ea ca să acopere rumoarea. 
Am săpat în munte ca să vedem dacă putem pătrunde direct în 
astenosferă. După datele sonarului nostru, părea a fi vorba de 
un vulcan inactiv care conţine o pungă magmatică plină cu lavă 
de densitate redusă. 

— Decizia de a fora în acel loc s-a bazat cumva şi pe ipoteza 
existenţei Interterrei? 

— Nu, absolut deloc! răspunse Suzanne categoric. 

— N-a existat nici o bănuială cu privire la o civilizaţie 
suboceanică? 

— V-am spus, motivele pentru care am forat au fost exclusiv 
de domeniul geologiei, repetă Suzanne. 

Bătrânii se sfătuiră din nou între ei, cu glas tare. Suzanne se 
întoarse spre Arak şi Garona. De data aceasta, amândoi 
surâdeau încurajator. 

— Doctor Newell, îi atrase Ala atenţia, din câte aţi auzit şi 
citit, în contextul profesiei dumneavoastră, s-a lansat vreodată 
ipoteza că ar exista Interterra? 

— Nu, în cercurile ştiinţifice, nu. S-au scris însă câteva romane 
pe tema unei lumi din adâncul Pământului. 

— Cunoaştem şi noi operele domnului Verne şi ale domnului 


Doyle, veni Ala în întâmpinare. Dar acestea sunt doar 
beletristică. 

— Aşa este, zise Suzanne. Pură ficţiune. Nimeni nu s-a gândit 
că poveştile lor s-ar baza pe fapte reale, deşi tema ar fi putut fi 
preluată de la un oarecare John Cleves Symmes, care credea, 
într-adevăr, că pământul este gol pe dinăuntru. 

Ultimele cuvinte le smulseră bătrânilor un nou val de 
comentarii tulburi, îngrijorate. 

— Ipoteza domnului Symmes a avut cumva rezonanţă în 
lumea ştiinţifică? dădu Ala glas temerilor tuturor. 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Suzanne. Totuşi, în locul 
dumneavoastră, eu nu mi-aş face griji, pentru că este vorba aici 
de prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea. Pornind de la 
teoria aceasta, în 1838 Statele Unite au iniţiat una din primele 
expediţii ştiinţifice, sub comanda locotenentului Charles Wilkes. 
Scopul iniţial era acela de a descoperi intrarea către centrul 
Pământului, despre care Symmes credea că s-ar afla în dreptul 
Polului Sud. 

Murmurul general atinse, de data aceasta, intensităţi care 
treziră ecouri în pereţii de marmură. 

— Şi care a fost rezultatul acestei expediţii? întrebă mai 
departe Ala. 

— Nimic de natură să afecteze Interterra, se grăbi Suzanne să 
calmeze spiritele. De fapt, s-a renunţat repede la scopul iniţial. 
Chiar înainte de pornire, expediţionarii au primit o cu totul altă 
sarcina - şi anume, de a depista noi bazine de pescuit foci şi 
balene. 

— Prin urmare, teoria domnului Symmes a fost ignorată? 

— Cu desăvârşire, confirmă Suzanne. Şi nici n-a mai revenit în 
atenţie vreodată. 

— Pentru noi este, într-adevăr, o mare uşurare să aflăm acest 
lucru, zise Ala - mai cu seamă că domnul Symmes avea 
dreptate într-o oarecare măsură: Polul Sud a fost şi este încă 
principala noastră ieşire pentru călătorii interplanetare şi 
intergalactice. 

— Stranie coincidenţă, comentă Suzanne. Din păcate, e cam 
târziu pentru o reabilitare a lui Symmes. În orice caz, înţeleg că 
vreţi să ştiţi dacă secretul vostru se păstrează încă. Ei bine, 


după toate cunoştinţele mele, aşa este. Dar, dacă tot am ajuns 
la acest subiect, poate că ar trebui să vă spun că, deşi nimeni 
nu crede astăzi că Pământul e gol pe dinăuntru, există discuţii 
despre reprezentanţi ai unor civilizaţii avansate care ne-au 
vizitat ori se află chiar printre noi. Nimeni nu se gândeşte însă 
că aceşti vizitatori ar veni din interiorul planetei, ci dimpotrivă, 
din spaţiul cosmic. 

— Cunoaştem şi noi aceste ipoteze care, de altfel, ne sunt 
foarte avantajoase şi ne-au fost de mare folos în cele câteva 
situaţii când navele noastre au fost observate de pe Pământ. 

— Ar mai fi de menţionat miturile despre Atlantida - adăugă 
Suzanne - care ne-au parvenit din Grecia antică. Dar vă asigur 
că în lumea ştiinţei acestea sunt privite ca mituri sau, cel mult, 
ecouri ale unei civilizaţii străvechi, dispărute în urma unei erupții 
vulcanice de mari proporţii. N-a existat însă niciodată o teorie 
conturată despre o civilizaţie umană care trăieşte sub oceane. 

Urma o nouă serie de deliberări, timp în care Suzanne se foi 
stânjenită în fotoliu. Ala puse capăt discuţiilor cu o înclinare a 
capului, după care se întoarse spre Suzanne: 

— Am mai dori să aflăm câte ceva despre lucrările de forare 
ocazionale care s-au desfăşurat în ultimii ani în zona de 
deasupra Sarantei. Nici una dintre acestea nu a vizat culmea 
vreunui munte submarin. 

— Cred că vă referiţi la forajele făcute în sprijinul ultimelor 
teorii cu privire la deplasările tectonice submarine, o ajută 
Suzanne. Acestea s-au efectuat pentru colectarea unor 
eşantioane de rocă pentru analiză şi datare. 

O nouă rafală de comentarii aprinse se iscă în rândul 
bătrânilor. În final, Ala întrebă: 

— A existat vreodată ipoteza că presupusa pungă magmatică 
la care voiaţi să ajungeţi ar fi fost plină cu aer şi nu cu lavă de 
mică densitate? 

— Din câte ştiu eu, în calitate de cercetător principal în cadrul 
respectivului proiect, nu s-a emis o astfel de ipoteză, răspunse 
Suzanne. 

— Trebuia să sigilăm aceste ieşiri cu mult în urmă, izbucni 
unul dintre bătrâni cu oarecare vehemenţă. 

— Nu e momentul pentru reproşuri, interveni Ala cu 


diplomaţie. Acum discutăm despre prezent. Apoi, întorcând 
privirea către Suzanne: Aşadar, în decursul activităţii 
dumneavoastră profesionale n-aţi auzit de nici o sugestie cu 
privire la o civilizaţie care ar exista dedesubtul oceanelor şi nici 
de vreo teorie în acest sens? 

— Numai sub forma unor mituri, aşa cum v-am mai spus, 
repetă aceasta. 

— O ultimă întrebare, zise Ala. Suntem din ce în ce mai 
îngrijoraţi de neglijenţa crescândă a pământenilor faţă de 
mediul marin. Am aflat, ce-i drept, că această problemă a fost 
ridicata în mass-media, însă ritmul poluării continuă să crească, 
la fel şi pescuitul în exces. Întrucât noi depindem într-o oarecare 
măsură de integritatea apelor oceanice, ne punem întrebarea 
dacă discuţiile pământenilor în acest sens reflectă o preocupare 
reală ori sunt doar formale? 

Suzanne lăsă să-i scape un oftat. Era o problemă care o durea 
şi pe ea şi ştia prea bine că adevărul era cel puţin descurajant. 

— Se fac unele eforturi de a schimba situaţia, încercă ea. 

— Răspunsul dumneavoastră ne dă de înţeles că majoritatea 
nu realizează gravitatea problemei, trase Ala concluzia. 

— Poate că aşa este, însă aceia cărora le pasă cu adevărat s- 
au implicat cu toată seriozitatea. 

— Dar poate că publicul larg nu-şi dă seama de rolul 
covârşitor pe care-l joacă mările şi oceanele în angrenajul 
general al mediului ambiant; de exemplu, ştiu ei că planctonul 
este un factor hotărâtor pentru echilibrul oxigenului şi al 
bioxidului de carbon la nivel planetar? 

Suzanne simţi cum i se ridică sângele în obraji. Avea oarecum 
impresia că ea trebuie să poarte povara reproşurilor aduse 
întregii umanităţi dintr-a doua generaţie. Zise: 

— Mă tem că majoritatea oamenilor din mai toate ţările 
consideră oceanele ca fiind o sursă inepuizabilă de hrană şi, 
totodată, cea mai încăpătoare şi răbdătoare groapă de gunoi. 

— Este un adevăr pe cât de trist, pe atât de îngrijorător, 
constată Ala. 

— Oamenii refuză să privească dincolo de interesele lor 
imediate, comentă şi Ponu. 

— Din păcate, aşa este, recunoscu Suzanne. E un război în 


care ne-am angajat - atât eu, cât şi colegii mei. 

— Ei bine, cam asta a fost, încheie Ala ridicându-se din fotoliu 
şi îndreptându-se spre Suzanne, cu palma întinsă. 

Îşi atinseră palmele şi Suzanne constată că Ala abia dacă îi 
ajungea până la bărbie. 

— Ne-ai fost de mare ajutor, îţi mulţumim, spuse Ala cu 
sinceritate în glas. Cel puţin în ceea ce priveşte siguranţa 
Interterrei, ne-ai mai risipit temerile. Drept răsplată, îţi oferim 
toate roadele civilizaţiei noastre. Vei avea foarte multe de văzut 
şi de trăit, iar nivelul de cunoaştere la care te afli îţi asigură 
accesul la mai multă informaţie şi înţelegere decât oricărui alt 
pământean care a ajuns la noi. Mergi cu bine şi bucură-te de 
toate câte le vei vedea! 

Ropotul de aplauze care urmă avu darul s-o intimideze pe 
Suzanne. Emoţionată, ea înclină uşor din cap înainte să 
vorbească, încercând să acopere aplauzele care nu mai 
conteneau. 

— Mă simt onorată că-mi acordaţi ocazia de a vizita 
Interterra, spuse. 

— Onoarea este de partea noastră, îi răspunse Ala făcând un 
gest către Arak şi Garona şi invitând-o pe Suzanne să-i urmeze. 

Ceva mai târziu, la ieşirea din marea piramidă, Suzanne se 
opri o clipă privind înapoi la clădirea impunătoare. Ar fi vrut să-i 
întrebe pe cei din Sfatul Bătrânilor dacă şederea lor în Interterra 
era o vizită temporară sau, dimpotrivă, urma ca ei să fie reţinuţi 
aici pentru totdeauna. De fapt, nu-i întrebase pentru că se 
temea de răspunsul lor. Acum însă, îi părea rău că n-o făcuse. 

— Te simţi bine? o întrebă Garona, rupându-i firul gândurilor. 

— Da, sigur, răspunse ea, reluându-şi mersul. 

Gândurile nu-i dădeau pace. Măcar acum aflase motivul 
pentru care fuseseră aduşi în Interterra: bătrânii voiau să 
întrebe un oceanograf dacă pământenii bănuiau existenţa lumii 
lor subterane. Nu, nu credea că interterranii îi vor trata cu mai 
puţină cordialitate acum, că şi-au îndeplinit scopul. Pe de altă 
parte, Suzanne se simţea răspunzătoare pentru necazul tuturor, 
căci dacă n-ar fi fost ea, nici ei n-ar fi fost răpiți. 

— Eşti sigură că te simţi bine? repetă Garona întrebarea. Pari 
foarte îngândurată. 


Suzanne se strădui să zâmbească. 

— Cum să nu fiu, zise ea, când am atâtea noutăţi de digerat. 

— Ai adus un mare serviciu Interterrei, îi reaminti Arak. Aşa 
cum a spus şi Ala, îţi suntem cu toţii recunoscători. 

— Mă bucur, zise Suzanne străduindu-se din greu să-şi 
menţină surâsul. 

Simţea că Donald avusese dreptate spunând că nu li se va 
mai da drumul din Interterra şi intuiţia ei presimţea o 
confruntare iminenta. Date fiind personalităţile puternice ale 
unora dintre colegii ei, era foarte probabil că situaţia se va 
înrăutăţi în curând până la violenţă. 


16 


— Locul ăsta îmi dă fiori, zise Michael. 

— E suspect de pustiu, remarcă Donald, dar şi mai ciudat e că 
ne-au lăsat să ne vânturăm pe-aici singuri, de capul nostru. 

— Sunt foarte încrezători, trebuie să recunoşti. 

— Eu aş zice mai degrabă că e vorba de prostie, fu de părere 
Donald. 

Cei doi reprezentanţi ai generaţiei a doua se plimbau 
nestingheriţi prin Centrul de Informaţii, unde veniseră însoţiţi de 
Ismael şi Mary Black. Aceştia din urmă însă, preferaseră să 
rămână afară câtă vreme vizitau ei clădirea. Donald şi Michael 
se pomeniră, aşadar, într-un labirint uriaş de coridoare şi 
încăperi înţesate cu ceea ce păreau a fi hardurile unei reţele 
colosale de computere. Nu se vedea nici ţipenie de om, cu 
excepţia a două clone de serviciu întâlnite într-o încăpere din 
apropierea intrării. 

— Sper să nu ne rătăcim pe-aici, ce zici? îndrăzni Michael 
privind neliniştit peste umăr la coridoarele care arătau toate la 
fel. 

— Am memorat drumul, îl asigură Donald. 

— Precis? Nu de alta, dar am cotit de nu ştiu câte ori până 
acum. 

— Ascultă, cap sec, se înfurie Donald oprindu-se brusc. Dacă 
ţi-e frică, fă bine şi aşteaptă-mă la intrare. 

— Gata, lasă, m-am liniştit, zise Michael grăbit. 

— Te-ai liniştit, pe naiba, bombăni Donald reluându-şi drumul. 

— În fond, de ce-ai vrut să vii aici? îl întrebă Michael după 
câteva minute. 

— Din curiozitate, să zicem, replică Donald. 

— Parc-am fi într-un coşmar, zise Michael, cutremurându-se, 
sau într-unul din filmele alea de groază despre tot felul de 
maşinării care o iau razna. 

— Aici sunt de acord cu tine, marinare! Totul arată de parcă 
aparatele ar fi preluat conducerea. 


— Şi ce crezi că fac toate aparatele astea? 

— După câte a lăsat Arak să se înţeleagă, ele sunt cele care 
administrează şi monitorizează totul în Interterra - şi tot aici 
sunt înmagazinate esențe/e personale ale interterranilor, în 
aşteptarea unui trup nou. Cine ştie câţi oameni or fi întemnițați 
în conservele astea chiar acum... 

— Ce crezi, ei or şti că suntem aici, acum? întrebă Michael, 
simțind că iar îl trec fiorii. 

— La asta chiar că nu ştiu ce să spun, îi răspunse Donald. 

Preţ de câteva minute, continuară în tăcere să cutreiere prin 
labirintul de coridoare. 

— Nu-ţi ajunge cât ai văzut? rupse Michael tăcerea la un 
moment dat. 

— Ba da, îi răspunse Donald; parcă aş mai continua puţin 
totuşi. 

— Oare instalaţia asta se şi repară singură? 

— Păi, dacă aşa ar sta lucrurile, e cazul să ne întrebăm cine e 
mai viu aici - maşinile sau oamenii aceştia care par să nu aibă 
mai nimic de făcut... 

Deodată, Donald întinse braţul oprindu-l pe Michael. 

— Ce-i, ce s-a-ntâmplat? strigă acesta din urmă, alarmat. 

Donald îşi duse degetul la buze, poruncind tăcere. 

— Tu n-auzi? şopti el. 

Michael ciuli urechile. Într-adevăr, parcă se auzea ceva slab, 
îndepărtat - un fel de hohote înfundate răzbeau prin liniştea 
apăsătoare. 

— Auzi? repetă Donald întrebarea, la care Michael dădu din 
cap. 

— Parc-ar râde cineva, zise el. 

— E un râs ciudat, comentă Donald şi se repetă la intervale 
regulate. 

— Dacă n-aş şti unde suntem, aş zice că sunt râsete 
înregistrate pe bandă, cum auzi la televizor, în serialele de 
comedie. 

— Asta e! făcu Donald, pocnind din degete. Nu ştiam de ce-mi 
sună a ceva cunoscut. 

— Dar e total aiurea! exclamă Michael. 

— Hai să vedem de unde vine, zise Donald şi porniră 


împreună în direcţia din care venea sunetul. 

Se opreau la fiecare intersecţie dintre două culoare, pentru a- 
şi da seama încotro să apuce. Pe măsură ce înaintau, râsetele 
creşteau în intensitate şi direcţia sursei lor devenea din ce în ce 
mai sigură. În fine, după ce dădură un ultim colţ auziră limpede 
hohotul ce provenea dintr-o încăpere de pe partea stângă a 
culoarului în care se aflau. Erau convinşi acum că aveau de-a 
face cu o comedie televizată, căci se auzeau şi replicile dintre 
hohotele de râs. 

— Parc-ar fi o reluare din Seinfeld, şopti Michael. 

— Taci! îl admonestă Donald, lipindu-se de perete şi înaintând 
prudent în direcţia încăperii cu pricina. 

Spre surprinderea lui, Donald dădu cu ochii de ceea ce 
semăna foarte mult cu o cameră de monitorizare a unui post de 
televiziune. Peretele din fund era acoperit cu peste o sută de 
monitoare, toate aprinse. Majoritatea acestora erau reglate pe 
diverse canale, iar câteva expuneau doar mira de testare. 
Aplecându-se ceva mai mult, Donald observă un bărbat aşezat 
într-un fotoliu alb în mijlocul încăperii, privind către monitoare. 
Personajul nu aducea câtuşi de puţin cu modelul interterranului 
clasic: avea un început de chelie şi câteva şuviţe rebele, 
încărunţite. Pe ecranul din faţa ochilor săi evoluau, într-adevăr, 
Elaine, George, Kramer şi Jerry. 

Revenit în poziţia dinainte, lipit de peretele coridorului, 
Donald şopti către Michael: 

— Ai avut dreptate, e un episod mai vechi din Seinfeld. 

— Le-aş recunoaşte vocile dintr-o mie, se lăudă scafandrul. 

Donald îşi duse din nou degetul la buze: 

— E şi un tip care se uită la film şi nu pare deloc a fi 
interterran. 

— Pe bune? îşi şopti Michael uimirea. 

— E ciudat, într-adevăr, zise Donald muşcându-şi buza de jos 
în timp ce rumega datele problemei. 

— Păi, cum să nu fie?! îl aprobă Michael. Şi acum ce facem? 

— Intrăm şi facem cunoştinţă cu tipul ăsta. Poate că ne-am 
găsit norocul, mai ştii? Dar uite ce-i: mă laşi pe mine să vorbesc, 
da? 

— Eşti invitatul meu, încuviinţă Michael fără ezitare. 


— Bun, hai să mergem, se hotărî Donald dezlipindu-se de 
perete şi trecând primul pragul încăperii, urmat îndeaproape de 
Michael. 

Se străduiau să păşească fără zgomot, cu toate că televizorul 
era dat tare şi omul nu i-ar fi auzit oricum apropiindu-se. Donald 
voia să-i atragă atenţia fără să-l sperie, de aceea păşi în ceea ce 
presupunea a fi câmpul vizual periferic al bărbatului aşezat în 
fotoliu. Fără nici un efect însă, căci omul era absorbit cu totul de 
spectacol; avea o figură placidă, lipsită de orice expresie, cu 
ochii lipiţi de micul ecran, pe jumătate acoperiţi de pleoape şi nu 
clipea deloc. 

— Mă scuzaţi, zise Donald, însă glasul lui se pierdu într-unul 
dintre hohotele de râs înregistrate pe bandă. 

Atunci, Donald întinse mâna şi atinse uşor braţul omului care 
sări ca ars din scaun. Se dădu speriat înapoi la vederea celor doi 
intruşi, însă îşi reveni la fel de repede. 

— la staţi, zise el, vă cunosc - sunteţi din grupul de deasupra, 
care a venit la noi. 

— Eu n-aş spune că am venit, îl corectă Donald; de fapt, am 
fost răpiți, pentru că nu ne-a cerut nimeni părerea când am fost 
aduşi aici. 

Fostul ofiţer de Marină îl măsură cu privirea pe omul din faţa 
lui. Nu mai înalt de un metru şaptezeci, slab, cocârjat, cu ochii 
înroşiţi, înfundaţi în orbite, trăsături aspre, faţa adânc ridată - 
era cel mai bătrân chip şi trup din tot ce văzuse Donald în 
Interterra. 

— Cum, n-aţi naufragiat? întrebă acesta, nedumerit. 

— Nicidecum, îi răspunse Donald, după care se prezentă întâi 
pe sine şi apoi pe Michael. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, spuse bătrânul cu veselie în 
glas şi se grăbi să le strângă mâinile. Speram că voi avea ocazia 
asta la un moment dat, mai adăugă el. Ei da, aşa ar trebui să se 
salute oamenii - m-am săturat până peste cap de prostia asta 
cu atingerea palmelor! 

— Cum te numeşti? îl întrebă Donald. 

— Harvey Goldfarb, dar poţi să-mi spui Harv. 

— Eşti singur aici? 

— Cum mă vezi şi cum te văd. Întotdeauna sunt singur aici. 


— Şi cu ce te ocupi? 

— Cu mai nimic, zise Harvey aruncând o privire scurtă în 
direcţia monitoarelor. Privesc la televizor, mai ales pe canalele 
care transmit în New York. 

— Asta e serviciul dumitale? 

— Ai putea să-i spui şi aşa, deşi i-aş zice, mai degrabă, muncă 
voluntară, pentru că-mi place să mai văd câte ceva legat de 
New York. Îmi place foarte mult în familie, dar nu se prea mai 
dau reluări în zilele noastre. Păcat... E bun şi Seinfeld, dar nu 
prea mă prind la poante. 

— Dar toată aparatura din camera asta nu serveşte decât în 
scopuri de agrement? întrebă Donald. 

Harvey scutură din cap râzând: 

— AŞ! Interterranii nu se dau în vânt după televizor. În 
schimb, Centrala de Informaţii din Saranta este una dintre 
principalele staţii interterrane care recepționează comunicațiile 
de la suprafaţa Pământului, ca să verifice dacă nu cumva se 
face vreo referire la existenţa Interterrei. Tot echipamentul ăsta, 
adăugă Harvey arătând cu mâna spre puzderia de monitoare, 
funcţionează douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe 
săptămână. Apropo, să nu uit: s-a vorbit mult despre voi pe CNN 
şi pe Internet, cum c-aţi fi dispărut în urma unei erupții 
vulcanice submarine. 

— Deci, nimeni n-a bănuit că s-ar fi întâmplat ceva anormal? 
întrebă Donald. 

— Absolut deloc, zise Harvey; doar sporovăieli interminabile 
pe teme geologice. In fine, să revin la mine: aşadar, m-am oferit 
să vin aici ca să monitorizez emisiunile televizate şi să cenzurez 
scenele violente. 

— Păi, mare lucru nu mai rămâne, râse Donald sarcastic. De 
ce-ţi faci griji? r 

— Ştiu, nu prea are sens, confirmă Harvey. In orice caz, dacă 
totuşi vor să se uite, nu trebuie să existe nici un strop de 
violență. Nu ştiu dacă voi ştiţi, dar interterranii autentici nu 
suportă violenţa câtuşi de puţin - li se face rău, literalmente! 

— Aşadar, dumneata nu eşti un interterran autentic. 

— Eu? izbucni bătrânelul în râs. Eu, Harvey Goldfarb? Am eu 
faţă de interterran? 


— Ce-i drept, arăţi ceva mai bătrân decât toţi ceilalţi. 

— Mai bătrân şi mai urât, pufni Harvey înveselit. Dar ăsta sunt 
şi gata! Au vrut să mă convingă să-i las să-mi facă tot felul de 
năzdrăvănii, chiar să-mi facă părul să crească, dar nu i-am lăsat. 
Totuşi, trebuie să recunosc că m-au ţinut sănătos - aici n-am ce 
să le reproşez. Spitalele ăstora sunt ca staţiile service de la noi: 
intri, ţi se înlocuieşte piesa defectă şi ai plecat. În orice caz, nu 
sunt interterran; eu sunt new-yorkez get-beget. Am o casă 
splendidă în cea mai arătoasă zonă din Harlem. 

— Harlem a suferit oarecare schimbări în ultima vreme, spuse 
Donald. De când n-ai mai fost acasă? 

— Din o mie nouă sute doisprezece sunt în Interterra. 

— Şi cum ai ajuns aici? 

— Cu puţin noroc şi intervenţia interterranilor, am fost salvat 
de la înec împreună cu alte câteva sute de oameni după ce 
vaporul nostru s-a izbit de un aisberg. 

— Titanic-ul, cumva? întrebă Donald, uluit. 

— Păi dar, care? Eram în drum spre casă, spre New York. 

— Deci, o mulţime de pasageri de pe Titanic se află acum în 
Interterra? 

— Câteva sute, pe puţin, zise Harvey. Dar nu sunt toţi în 
Saranta; mulţi s-au mutat în Atlantida sau în alte oraşe care 
duceau lipsă de pământeni. Ştii, interterranii ne găsesc 
amuzanţi. 

— Am cam observat, spuse Donald. 

— Atunci, profită cât poţi, îl sfătui Harvey. O dată ce te-ai 
adaptat vieţii de aici, nu vei mai fi considerat aşa de amuzant, 
ascultă ce-ţi spun. 

— Cred că ai avut o experienţă cumplită, zise Donald. 

— Nu, n-aş putea spune că sunt nefericit aici, îl contrazise 
Harvey. Sunt avantaje şi dezavantaje. 

— Mă refeream la noaptea în care s-a scufundat Titanic-ul. 

— A, da, atunci a fost îngrozitor. Îngrozitor! 

— Ţi-e dor de New York? 

— Într-un fel, zise Harvey evaziv, lăsându-şi dintr-o dată 
privirea să alunece în gol. De fapt, cred c-o să râdeţi când am să 
vă spun ce-mi lipseşte - ei bine, Bursa de valori îmi lipseşte. Ştiu 
că sună ciudat, dar eu m-am ridicat pe propriile speze; am fost 


agent de bursă şi tare-mi mai plăceau jongleriile financiare!... 
Am muncit din greu, dar pot spune că a meritat - unde mai puli 
că emoţiile inerente nu lăsau niciodată loc de plictiseală... 

Harvey trase adânc aer în piept şi îi dădu drumul cu un oftat 
greu, după care îşi îndreptă din nou atenţia spre Donald: 

— In fine, să lăsăm viaţa mea deoparte. la spune, cu voi ce s- 
a întâmplat? Chiar aţi fost aduşi cu forţa în Interterra? Dacă-i 
aşa, sunteţi primul caz de acest gen, din câte ştiu eu. Am crezut 
că aţi fost salvaţi din erupția vulcanului submarin de care 
vorbeau la CNN. 

— A existat, într-adevăr, o erupție în momentul respectiv, 
spuse Donald, însă părerea mea este că n-a fost decât o 
diversiune abilă menită să mascheze atragerea noastră printr- 
una din porţile de acces în Interterra. Oricum, noi nu am ajuns 
aici în urma unui accident al naturii; am fost răpiți cu un anumit 
scop, pe care nu l-am aflat încă. 

— Nu păreţi prea încântați de Interterra, observă Harvey 
plimbându-şi privirea de la unul la celălalt. 

— Eu, unul, răspunse Donald, sunt impresionat - n-ai cum să 
nu fii impresionat de tot ce vezi aici - dar încântat nu pot spune 
că sunt. 

— Hmm... făcu Harvey, îngândurat. Asta chiar că vă situează 
într-o categorie aparte; toţi ceilalţi care au fost aduşi aici s-au 
adaptat imediat, fără nici cel mai mic resentiment. Şi cu 
prietenul dumitale cum rămâne? 

— Michael e de aceeaşi părere cu mine, zise Donald, iar 
Michael confirmă cu o mişcare a capului. Ştii, noi nu suportăm 
să fim constrânşi în nici un fel, indiferent cât de bune şi 
frumoase ar părea toate. Dar dumneata cum te simţi, Harv? 

Harvey studie atent chipul lui Donald şi mai aruncă o privire 
scurtă în direcţia lui Michael care tocmai se alăturase unei alte 
cascade de râs revărsate din micul ecran. 

— Chiar vorbeşti serios? zise el în cele din urmă. Chiar nu te 
încântă locul ăsta, cu atâţia oameni frumoşi şi petrecerile lor 
minunate? 

— Repet, nu suportăm constrângerea. 

— Şi chiar vrei să afli părerea mea? 

Donald încuviinţă din cap, fără un cuvânt. 


— Bine, zise Harvey aplecându-se înainte şi coborându-şi 
glasul. Atunci, hai să-ţi spun: dac-ar fi să ştiu că plec diseară la 
New York, n-aş mai putea de nerăbdare pân-atunci. Orice om 
normal ar înnebuni în liniştea şi perfecțiunea vieţii de aici. 

Pe chipul lui Donald înflori un surâs. Pişicherul ăsta bătrân era 
pe sufletul lui. 

— Sincer îţi spun, aici nu se întâmplă niciodată nimic, 
continuă Harvey. În fiecare zi, acelaşi lucru, fără greşeală; nimic 
palpitant, niciodată. Doamne, ce n-aş da pentru o zi măcar la 
Bursa din New York! Vreau să spun, eu am nevoie de puţină 
emoție care să mă facă să simt că trăiesc - o veste mai rea din 
când în când sau un necaz, acolo, care să mă facă să apreciez 
cât de frumoasă e viaţa... 

Michael făcu un semn de triumf în direcţia lui Donald, cu 
pumnul strâns şi degetul mare ridicat, dar acesta nu-l băgă în 
seamă. În schimb, îl întrebă pe Harvey dacă a părăsit cineva 
Interterra, vreodată. 

— Glumeşti? Doar suntem tocmai hăt, sub fundul oceanului! 
Păi, zău aşa, crezi că o poţi lua frumuşel la pas, tropa-tropa, în 
drum spre casă? Dac-ar fi aşa, nu l-ai mai vedea pe bătrânul 
Harvey Goldfarb cu ochii scurşi în televizor după o firimitură de 
viaţă... Ehei, aş fi fost de mult acolo, sus, dând din coate în 
stânga şi-n dreapta... 

— Dar interterranii mai ies, zise Donald. 

— Sigur că ies - numai că toate plecările şi sosirile sunt 
controlate prin Centrala de Informaţii, iar interterranii sunt 
izolaţi în navele lor, din care nu pot ieşi până la întoarcere. Pe 
de altă parte, de cele mai multe ori îşi trimit doar clonele de 
serviciu. Nu uita că interterranii sunt foarte prudenţi când vine 
vorba de contactul cu lumea de deasupra: un singur streptococ 
rătăcit ar produce un adevărat dezastru aici, dedesubt. 

— Dar văd că te-ai gândit serios la chestiunea asta. 

— Ba bine că nu, recunoscu Harvey, de fiecare dată când 
visez cu ochii deschişi... 

— Cel puţin, în sala asta te mai consolează legătura cu lumea 
noastră, spuse Donald îndreptându-şi atenţia către monitoarele 
video. 

— Ăsta-i şi motivul pentru care mă aflu aici, întări Harvey pe 


un ton în care răzbătea o uşoară nuanţă posesivă. E o instalaţie 
fantastică, după cum vezi. Aici îmi petrec mai toată vremea, 
pentru că pot urmări aproape toate canalele de televiziune mai 
importante de pe Pământ. 

— Şi instalaţia asta poate să şi transmită sau doar 
recepționează? se interesă Donald. 

— A, nu, e un sistem pasiv. Interterranii dispun de rezerve 
nelimitate de energie şi aproape toate lanţurile muntoase de pe 
glob sunt înţesate de antenele lor, dar nu există aparate de 
filmat. Sistemul de telecomunicaţii din Interterra este complet 
diferit şi mult mai sofisticat decât al nostru - de altfel, cred că ți- 
ai dat singur seama de asta. 

— Dar dacă ţi-am da noi o cameră video standard, 
compatibilă cu televizorul, crezi că ai putea s-o conectezi la 
aparatura pe care o ai aici şi să poţi transmite, fără ştirea cuiva? 

Harvey se încruntă şi prinse a-şi mângâia bărbia, gânditor. 

— Poate că, dacă aş apela la asistenţa tehnică a unei clone 
specializate în electronică, s-ar face şi asta. Dar, dă-mi voie să 
te întreb, de unde faci dumneata rost de o televideocameră? 

— Eu ştiu la ce te gândeşti, se băgă Michael în discuţie 
făcându-i cu ochiul lui Donald. Te gândeşti la videocamera de pe 
submarinul nostru, nu-i aşa? 

Într-adevăr, când se adunaseră cu toţii în faţa muzeului, la 
terminarea vizitei, Perry şi Suzanne le dăduseră de ştire că l-au 
văzut pe Oceanus în curtea clădirii. Remarca lui Michael îi atrase 
încă o privire cruntă din partea lui Donald, ceea ce-l făcu să-şi 
înghită limba, subit. 

— Dar nu înţeleg de ce vrei să faci treaba asta, zise Harvey, 
nedumerit. 

— Uite ce-i, Harv, se întoarse Donald spre el, regăsindu-şi 
calmul. Colegii mei şi cu mine nu suntem deloc încântați la 
gândul de a rămâne aici, pe post de maimuţoi pentru 
interterrani. Noi vrem să mergem acasă. 

— la stai puţin, se repezi Harvey; e ceva ce nu-nţeleg: 
dumneata crezi că montarea unei camere de înregistrare video 
vă poate scoate din Interterra? 

— S-ar putea, zise Donald. Deocamdată, e o simpla idee - o 
piesă dintr-un puzzle pe care încă nu l-am conceput pe de-a- 


ntregul. Oricum ar fi, fără ajutorul dumitale nu vom putea duce 
lucrurile la bun sfârşit. Avem nevoie de dumneata, pentru că te 
afli aici de mai multă vreme şi ştii cum se trag sforile. Problema 
este: vrei să ne ajuţi? 

— Îmi pare rău, se retrase Harvey clătinând din cap. Trebuie 
să înţelegeţi că interterranii n-ar fi deloc încântați de o treabă ca 
asta. Dacă v-aş ajuta, aş ajunge printre cei mai nepopulari băieţi 
din cartier şi m-ar da pe mâna clonelor. Interterranii se feresc să 
facă lucruri urâte, dar pe roboţeii lor nu-i deranjează - ei fac tot 
ce li se spune. 

— Dar de ce să te intereseze părerea interterranilor când ai fi 
alături de noi, în drum spre New York? 

— Chiar aşa? sări Harvey de la locul lui, cu ochi scilipitori. 
Vorbeşti serios? Mă duceţi la New York? 

— Ar fi cel mai modest contraserviciu pe care ţi l-am putea 
face, îl asigură Donald. 


Discul fluorescent Frisbee traversa elegant peluza. Richard 
executase o aruncare măiastră, trimițând jucăria chiar lângă 
mâna clonei de serviciu căreia scafandrul îi ordonase să se joace 
cu el. Acesta însă, în loc să-l prindă, îl lăsă să-i alunece pe lângă 
mâna întinsă şi să-l lovească în frunte cu un pocnet sec. 
Disperat, Richard se plesni la rândul său cu palma peste frunte, 
înjurând ca un adevărat marinar. 

— Frumoasă aruncare, Richard, îi strigă Perry stăpânindu-şi cu 
greu râsul. 

Perry şedea la intrarea în sala de mese, lângă piscină, 
împreună cu Luna, Meeta, Palenque şi Karena. Sufa îi adusese 
pe cei doi înapoi la palatul de oaspeţi, după vizitarea atelierelor 
de taxiuri aeriene, înainte să se întoarcă toţi ceilalţi membri ai 
grupului din incursiunile lor. Richard fusese încântat, la început, 
de sosirea aproape simultană a celor trei prietene ale sale, 
împreună cu Luna, însă se dezumflase repede văzând că nici 
una nu era în stare să stăpânească jocul cu discul zburător. 

— E pur şi simplu ridicol, se plânse el în timp ce se îndrepta să 
recupereze discul buclucaş de la picioarele clonei. Aştia nu sunt 
nici unul în stare să prindă un amărât de Frisbee, ca să nu mai 
vorbim de aruncări... 


— Richard pare şi astăzi foarte încordat, remarcă Luna. 

— Aşa a fost toată ziua, dacă stau bine să mă gândesc, 
confirmă Perry. 

— Şi ieri seară s-a purtat ciudat şi ne-a trimis acasă devreme, 
completă Meeta. 

— Ei, asta chiar că nu i se potriveşte, sări Perry de la locul lui. 

— Şi nu poţi face nimic? îl rugă Luna. 

— Mă îndoiesc; poate doar dacă m-aş duce să mai arunc cu el 
prostia aia de plastic de câteva ori. 

— Tare aş vrea să se calmeze, insistă Luna. 

— Hei, Richard! îl strigă Perry. De ce nu vii încoace să te 
odihneşti? Nu de alta, dar te oboseşti degeaba. 

Răspunsul lui Richard fu un anumit deget ridicat într-un gest 
obscen. Perry înălţă din umeri. 

— Se vede treaba, îi spuse el Lunei, că nu-i în cea mai 
comunicativa dispoziţie. 

— Dar de ce nu te duci acolo măcar, să stai de vorbă cu el? 
propuse Luna. 

Perry se ridică în picioare, mormăind. 

— Când reuşim să-l aducem acasă la el, i-am pregătit o mică 
surpriză, zise Meeta. Încearcă tu să-l convingi. 

— Voi aţi încercat? întrebă Perry. 

— Da, dar a spus că vrea să joace Frisbee. 

— Pe naiba! exclamă Perry, scuturând din cap. Mă rog, hai să- 
ncerc şi eu. 

— Să nu-i pomeneşti de surpriză, îl rugă Meeta. N-ar mai fi la 
fel de distractiv dacă ar afla despre ce e vorba. 

— Da, bine, bombăni Perry, deranjat că trebuia să plece de 
lângă Luna. 

Se îndreptă înspre Richard care, înfierbântat, îi tot dădea 
indicaţii clonei. e 

— Îţi pierzi vremea, îi spuse Perry. Ăştia nu pot juca jocurile 
noastre - pur şi simplu, n-au cum să le înţeleagă; performanţa 
fizică nu face parte din preocupările lor, nu vezi? 

Richard se îndreptă din şale, oftând şi înjurând. 

— Aşa se pare, mama mă-sii de treabă! Dar nu-ți vine să te 
oftici, când vezi ce trupuri faine au? Problema e că n-au simţul 
competiţiei nici cât negru sub unghie şi eu de asta am nevoie. 


Până şi femeile se dau mult prea uşor, nu trebuie să faci nici un 
efort ca să le cucereşti. Am impresia că am ajuns într-o lume 
moartă, mă-nţelegi? Măi, ce n-aş da pentru un tras la ţintă cu 
inele sau un hockey pe role!... 

— Uite, se oferi Perry, îţi propun să ne întrecem la înot în 
bazinul mare de la pavilion - ei, ce zici? 

Richard îşi aţinti interlocutorul cu privirea o clipă, apoi azvârli 
discul de plastic cât putu mai departe şi trimise clona după el. 
Acesta, supus, o luă la trap în direcţia indicată. Richard rămase 
o vreme urmărindu-l cu privirea, după care se întoarse spre 
Perry: 

— Nu, mersi. Nu vreau să te bat la înot, e prea puţin ca să-mi 
înveselească ziua. De fapt, nu vreau decât să plec cât mai 
repede de-aici. Sunt un pachet de nervi pe chestia asta. 

— Problema plecării ne chinuie pe toţi, spuse Perry cu glas 
scăzut; aşadar, toţi suntem un pic nervoşi, aş zice eu. 

— Ei bine, eu sunt mai mult decât un pic, supralicita Richard. 
Ascultă, ce crezi că ar păţi, aici, cineva care ar comite o 
infracţiune gravă? 

— Habar n-am, recunoscu Perry. Aici nu există infracţiuni 
grave. Arak a spus că nici închisori nu există. Dar de ce mă 
întrebi? 

Richard privi în depărtare, jucându-se cu degetul mare de la 
picior prin iarbă. Dădu să vorbească, apoi se răzgândi. 

— Ai vrea să ştii ce păţim dacă suntem prinşi încercând să 
evadăm? 

— Înî, asta e, se agăţă Richard de explicaţia oferită pe tavă. 

— Ei, asta e ceva la care trebuie să ne gândim cu toţii. Pe de 
altă parte însă, nu avem nimic de câştigat dacă punem căruţa 
înaintea cailor. 

— Mda, cred că ai dreptate, zise Richard. 

— Până una-alta, de ce nu profiţi să te simţi bine alături de 
cele trei Graţii? îl îmbie Perry arătând în direcţia lui Palenque, 
Meeta şi Karena. Du-le în iatacul tău şi mai descarcă-ţi surplusul 
de energie. Sincer să fiu, eu nu prea le înţeleg, dar se pare că se 
dau în vânt după tine, toate trei. 

— Nu prea-mi vine să le duc la mine-n cameră, mărturisi 
scafandrul. 


— De ce, măi, omule? Care bărbat n-ar visa la aşa ceva? Uită- 
te şi tu la ele, nici top-modelele nu arată aşa! 

— E prea greu de explicat, se retrase Richard încă o dată. 

— În fine, orice-ar fi, nu cred că e mai important decât să faci 
fericite trei sirene înfierbântate... 

— De, ştiu şi eu? Poate că ai dreptate, se lăsă Richard 
înduplecat, fără prea mare entuziasm. 

Smulgând discul de plastic din mâna clonei de serviciu care i-l 
adusese cuminte, o luă agale înapoi, spre sufragerie, însoţit de 
Perry. Cele trei sirene se ridicară în acelaşi timp şi îl întâmpinară 
cu palmele întinse. Richard le atinse pe rând, fără nici un chef. 

— Gata, mergem la tine? îl întrebă Meeta. 

— Bine, haidem, zise Richard. Dar cu o condiţie: nu ne 
atingem de mâncarea şi băutura din frigiderul meu. De acord? 

— Sigur! Oricum, mâncarea e ultimul lucru care ne 
interesează acum, noi avem cu totul alte gânduri... 

Cuvintele Meetei fură urmate de chicoteli conspirative în timp 
ce toate trei îl înlănţuiră pe Richard pe după umeri. Porniră, 
câteşipatru, de-a curmezişul peluzei. 

— Vorbesc serios, să ştiţi, ţinu el să se asigure. 

— Şi noi la fel, îi răspunse Meeta. 

Perry privi în urma lor, apoi se întoarse spre Luna, care îl 
întrebă: 

— Agresivitatea lui Richard se datorează cumva tinereţii lui? 

— Nu, îi răspunse acesta, aşezându-se lângă ea. Aşa e el; aşa 
o să fie şi după zece ani, ba chiar şi după douăzeci. 

— Şi asta este din cauza familiei dezorganizate în care 
presupuneai că a crescut, nu? 

— Cred că da, zise el sperând ca acesta să nu fie începutul 
încă unei discuţii pe teme sociologice, domeniu în care nu prea 
se simţea în largul său. 

— Mie îmi este mai greu să înţeleg, pentru că noi nu avem 
familii, continuă femeia. Dar influenţele negative din familie nu 
pot fi compensate de prieteni, de cunoştinţe, de şcoală? 

Resemnat, Perry privi în depărtare încercând să-şi organizeze 
ideile. 

— Şcoala şi prietenii pot fi de ajutor, într-adevăr. Insă prietenii 
pot avea uneori şi o influenţa nefastă. Pe de altă parte, există 


comunităţi unde copiii suferă anumite presiuni sociale care îi ţin 
departe de binefacerile şcolii şi, de multe ori, pe fondul lipsei de 
educaţie se însămânţează comportamentele aberante. 

— Atunci, înseamnă că un tânăr cum este Richard are toate 
şansele să se corecteze... 

— Ţi-am mai spus, zise Perry pe un ton deja iritat, că Richard 
nu se va schimba niciodată. Uite ce-i, eu nu sunt sociolog, n-ai 
vrea să vorbim despre altceva? În plus, la aproape treizeci de 
ani ai lui nu se mai poate spune că e chiar atât de tânăr. 

— Dimpotrivă, e foarte tânăr! se împotrivi Luna. 

— Tu vorbeşti? se înfoie Perry. 

— Perry, dragule, râse Luna clipind cochet, câţi ani crezi că 
am eu? 

— Spuneai că ai peste douăzeci, zise Perry nervos. Deci, câţi 
ai? Douăzeci şi unu? 

Luna surâse clătinând din cap. 

— Ei bine, nu. Am nouăzeci şi patru - vreau să spun, trupul 
acesta are nouăzeci şi patru. 

Perry scoase o exclamaţie piţigăiată, rămânând cu gura 
căscată. 


Richard se lăsă convins de cele trei femei să se întindă pe pat, 
cu faţa în jos şi braţele întinse, depărtate de trup - nu înainte 
însă de a le mai reaminti de câteva ori interdicţia de a se 
apropia de frigider. Fără întârziere, ele prinseră a-l masa cu un 
ulei special care îi provoca furnicături. Simţind cum i se 
relaxează toţi muşchii, Richard închise ochii gemând de plăcere. 

— Aaah! Dar ştiu că vă pricepeţi, fetelor! Mă simt ca peştele 
în apă, nu alta! 

— Şi acesta nu-i decât începutul, gânguri Meeta. 

Femeile schimbară priviri complice pe deasupra trupului 
tolănit al lui Richard, abia ţinându-se să nu pufnească în râs. 
Dacă ar fi fost ceva mai atent, acesta şi-ar fi dat seama că i se 
pregătea o surpriza. 

După un sfert de oră de masaj intens, Palenque se retrase 
fără ca Richard să-şi dea seama şi merse tiptil, pe lângă bordura 
piscinei, până la ieşirea din încăpere, unde făcu un semn cu 
mâna. Apărură îndată doi bărbaţi care, ţinându-şi râsul, se 


strecurară neauzit până în dreptul patului unde o înlocuiră pe 
Karena la masaj. Astfel, trupul lui Richard era frământat acum 
de mâinile celor doi bărbaţi şi ale Meetei, în timp ce Karena şi 
Palenque se concentrară asupra nou-veniţilor. Tabloul amintea 
de o orgie de pe vremea Romei antice. 

— Dacă n-aţi fi fost voi, fetelor, mormăi Richard cu faţa 
înfundată în perne, aş fi înnebunit complet în locul ăsta. Şi când 
stau să mă gândesc că nimeni nu mi-a făcut masaj până acum... 
habar n-aveam ce pierd! 

Interterranii schimbară priviri aprinse, străduindu-se să-şi 
provoace unii altora senzaţii cât mai excitante. Complet 
neştiutor de ce se întâmplă în jurul lui, Richard îşi continua şirul 
gândurilor cu glas tare: 

— N-am ce să-mi fac, eu sunt un om activ, am nevoie de 
competiţie - asta-i tot... 

Unul din nou-veniţi îşi lăsă mâinile viguroase, masculine, să 
alunece de-a lungul antebraţelor lui Richard, cu gând să-i 
maseze palmele. Simţind că ceva nu e-n regulă, acesta deschise 
brusc ochii, constatând că mâinile care-l masau erau la fel de 
mari ca ale sale. 

— Ce naiba...?! izbucni el şi, cu o rapiditate care-i surprinse 
pe toţi, se răsuci cu faţa în sus dând cu ochii de cinci chipuri 
îmbujorate care-l priveau, în loc de trei - ca să nu mai vorbim că 
două dintre ele erau chipuri bărbăteşti. Ce naiba se-ntâmplă 
aici?! urlă el sărind din pat şi răsturnând-o, fără să vrea, pe 
Palenque. 

— Nu-i nimic, Richard, se grăbi Meeta să-l liniştească, văzând 
cum furia îi năpădeşte obrajii. Am vrut să-ţi facem o surpriză 
plăcută şi am organizat o orgie în cinstea ta. 

— Surpriză plăcută, zici?! urlă Richard în culmea enervării. 
Cine naiba sunt papagalii ăştia şi cum au ajuns aici? 

— Sunt prietenii noştri, Cuseh şi Uruh, pe care i-am invitat 
chiar noi. 

— Drept cine mă luaţi, ai? se răsti Richard. 

— Am venit ca să-ţi facem plăcere, zise bărbatul care se afla 
cel mai aproape de el şi făcu un pas înainte, cu palma întinsă. 

Richard reacţiona prompt cu un croşeu teribil în falca 
interterran ului, care-l trimise pe acesta învârtindu-se, drept în 


perete. Violenţa neaşteptată le smulse tuturor exclamaţii 
îngrozite. 

— leşiţi afară! urlă Richard şi, ca să arate că nu glumeşte, 
mătură de pe măsuţa de toaletă toate cupele de aur, care se 
împrăştiară cu mare zarvă pe podea. 

In timp ce oaspeţii săi nu ştiau cum să se facă mai repede 
nevăzuţi, Richard privea turbat în jurul lui, în căutarea vreunui 
obiect pe care să-l facă zob. 


Surescitată de goana copilărească, mână în mână cu Garona, 
de-a lungul unei poteci umbrite de frunzele palmierilor, Suzanne 
scoase un chiot de veselie. Se opriră când ajunseră la marginea 
unui lac cu apă limpede, iar Suzanne rămase înmărmurită cu 
ochii la priveliştea sublimă, trăgându-şi sufletul. 

— E magnific! reuşi ea să îngaime. 

Garona întârzie cu răspunsul, căci alergarea îl obosise şi mai 
mult decât pe Suzanne. 

— E locul meu preferat, rosti el într-un târziu, gâfâind încă. 
Vin de multe ori aici, pentru că mi se pare a fi un colţişor foarte 
romantic. 

— Intr-adevăr, aşa este, recunoscu ea. Ce punct cardinal 
avem în faţa noastră? întrebă apoi, privind pe deasupra altor 
câtorva lacuri ce li se aşterneau dinainte, spre lanţul de munţi 
ascuţiţi ale căror vârfuri se uneau cu bolta uriaşă de deasupra. 

— Vestul, zise Garona între două gâfâieli. Munţii aceia sprijină 
ceea ce voi numiţi Lanţul Median Subatlantic. 

— E atât de frumos! zise Suzanne clătinând uimită din cap. Îţi 
mulţumesc că m-ai adus aici. 

— Plăcerea e de partea mea; mă bucură să te văd mai 
relaxată. 

— Da, cred că sunt, admise ea. Măcar acum ştiu de ce am fost 
aduşi în Interterra. 

— Ne-ai fost de mare ajutor. 

— N-am făcut mai nimic... 

— Ne-ai liniştit în privinţa forajelor submarine şi nu-i puţin 
lucru. 

— Dar se forează de ani de zile; ce v-a venit să vă alarmaţi 
tocmai acum? întrebă Suzanne, nedumerită. 


— Atunci era vorba de exploatări petroliere şi acestea nu ne 
deranjau. Dimpotrivă, ne conveneau, pentru că ţiţeiul ne dă 
bătăi de cap: infiltraţiile în construcţiile noastre de mare 
adâncime pot face ravagii. Ceea ce ne îngrijora erau însă forările 
arbitrare, căci nu le înţelegeam rostul. 

— Ei bine, atunci mă bucur că v-am putut fi de ajutor. 

— Trebuie să sărbătorim momentul, zise Garona. Te invit la 
mine acasă, câteva ore. E foarte aproape. Ne delectăm cu 
caldorfină şi apoi luăm masa. 

— Aşa, ziua în amiaza mare? se miră Suzanne. 

Suzanne fusese o studentă cuminte şi silitoare şi nu prea 
avusese parte de distracţii, de aceea ideea unei partide de amor 
în mijlocul zilei i se părea de-a dreptul decadentă - şi totuşi 
oarecum ispititoare. 

— De ce nu? zise Garona pe un ton seducător. Esenţa ta va 
trăi senzaţii de adevărat extaz. 

— Simt promisiuni voluptuoase în ce spui, glumi ea. 

— Fii sigură că aşa va fi, întări Garona. Hai să mergem! 

Cu aceasta, o luă de mână pe Suzanne şi făcură cale întoarsă 
pe acelaşi drum pe care veniseră. Casa lui Garona era la doar 
cinci minute de zbor cu taxiul. Coborând din vehicul, Suzanne 
observă că semăna cu locuinţa lui Arak şi a Sufei, numai că 
împrejurimile păreau ceva mai descongestionate. 

— Construcţia este identică, îi explică Garona; noi avem însă 
mai mult spaţiu pentru că suntem mai departe de centrul 
oraşului. 

O luă din nou de mână şi alergară împreună de-a lungul aleii 
ce ducea la intrarea în casă. Odată intraţi, cei doi se purtară 
aidoma unor adolescenţi nerăbdători: îşi dezbrăcară în grabă 
hainele de mătase şi intrară în piscină. Suzanne se avântă spre 
capătul opus, tulburată la gândul că este urmată îndeaproape 
de Garona. Ajunsă la peretele bazinului, execută o întoarcere 
prin rotaţie, ca la competiţiile de înot, ieşind din apă chiar în faţa 
lui. Se îmbrăţişară acolo, în apă, atingându-şi palmele şi râzând. 

— Sunt în paradis, nici în visurile cele mai frumoase nu mi-aş 
fi închipuit aşa ceva, declară Suzanne cufundându-şi capul într- 
un gest reflex pentru a-şi da pe spate părul, despre care uitase 
cât e de scurt. 


— Sunt foarte multe lucruri pe care vreau să ţi le arăt, îi spuse 
Garona. E vorba de milioane de ani de progres neîntrerupt; am 
să te iau cu mine printre stele, spre alte galaxii... 

— M-ai luat deja, i-o întoarse Suzanne, speculând metaforic. 

— Vino, zise el; hai să ne ungem cu caldorfină. 

Traversară bazinul înapoi şi Garona o ajută să iasă din apă. 
Suzanne se miră încă o dată constatând cât de relaxată se 
simţea în prezenţa lui, în ciuda faptului că era complet 
dezbrăcată. 

— Te rog, o invită Garona arătând spre un divan tapisat cu 
mătase. 

— Dar sunt udă leoarcă, obiectă ea. 

— N-are importanţă, zise el aplecându-se după un vas mic şi 
desfăcându-i capacul. 

— Vorbeşti serios? insistă Suzanne, cu ochii la patul imaculat. 

— Absolut, o asigură el; apoi îi întinse vasul din care ea luă 
puţină alifie şi o întinse pe palmă. 

Garona făcu acelaşi lucru şi se tolăniră amândoi pe divan, cu 
palmele împreunate. Suzanne simţi o plăcere nemaiîntâlnită 
năpădindu-i tot trupul. O jumătate de oră făcură dragoste, 
lăsându-se cuprinşi de pasiune într-un crescendo sublim ce se 
topi în cele din urmă într-o tandră, intimă relaxare. 

Suzanne nu-şi amintea să se mai fi simţit vreodată atât de 
apropiată de un om. Niciodată nu se mai dăruise cu atâta 
încredere şi nu simţise această lipsă totală a oricărui sentiment 
de vinovăţie. Pe acest tărâm utopic de dincolo de adâncuri, 
constrângerile lumii din care venea ea pur şi simplu nu mai 
funcționau. Timpul părea a se fi oprit în loc, eternizând 
voluptatea unor senzaţii cum nu mai trăise vreodată... 

O voce caldă, feminină, venind de foarte aproape, sparse 
beţia extatică a Suzannei ca pe un balon de săpun: 

— Aşadar, porumbeilor, dacă v-aţi încheiat superba partidă de 
amor pe care, trebuie să recunosc, a fost o adevărată delectare 
s-o privesc, vă invit la masă. 

Deschizând ochii, Suzanne se trezi privind uimită chipul unei 
femei de o frumuseţe răpitoare, cu ochi de un albastru limpede 
şi păr auriu-deschis. Avea o expresie părintească, asemenea 
unei mame care-şi contemplă cu mândrie caldă odraslele 


adorabile. 

Suzanne ţâşni în capul oaselor, trăgându-şi în grabă cuvertura 
peste trupul gol. Mişcarea bruscă îl trezi din amorţeală pe 
Garona, care se întoarse pe o parte şi deschise, la rândul lui, 
ochii. 

— Ce spui tu, Alita? întrebă el. 

— Haideţi la masă, repetă aceasta, arătând spre o masa de 
lângă piscină, pe care o clonă tocmai aşternea cele de trebuinţă. 

— Îţi mulţumesc, dragă, zise Garona ridicându-se. Cred că 
suntem la fel de înfometați, amândoi. 

— Vine şi mâncarea îndată, mai zise Alita, apoi se duse să 
ajute clona să aşeze trei scaune în jurul mesei. 

Garona se întinse, căscă şi începu să se îmbrace. Suzanne se 
repezi şi ea să-şi ia veşmintele. Dacă până mai adineauri nu 
simţise nici un pic de ruşine, acum o simţea din plin. Işi trase în 
grabă pantalonii şi tunica. 

— Cine-i femeia aceasta? întrebă ea în şoaptă. 

— Alita, răspunse simplu Garona. Hai, vino să mâncăm! 

Suzanne nu mai înţelegea nimic. Se lăsă condusă până la 
masă, unde se aşeză cuminte pe scaunul indicat de Garona şi 
aşteptă să fie servită de clona de serviciu. In vreme ce Alita şi 
Garona îşi dedicară întreaga atenţie mâncării, ea rămase pe 
gânduri, jucându-se cu furculiţa în farfurie. Se simţea complet 
vulnerabilă, ca omul prins în flagrant delict. 

— Suzanne a fost astăzi la Sfatul Bătrânilor, o informă Garona 
pe Alita, între două îmbucături. Ne-a dat veşti îmbucurătoare 
care ne-au fost de mare ajutor. 

— Minunat, zise Alita. 

— Ne-a asigurat că Interterra a rămas un secret, continuă el 
cuprinzând-o pe Suzanne afectuos pe după umeri. 

— O, ce uşurare! exclamă Alita cu toată sinceritatea. Aveam, 
într-adevăr, mare nevoie să ştim acest lucru. 

Suzanne nu putu decât să încuviinţeze cu o mişcare a capului, 
în timp ce gazdele se lansară într-o discuţie aprinsă despre 
măsurile de siguranţă pe care ar trebui să le ia interterranii 
pentru a nu fi descoperiţi. In loc să asculte, Suzanne o urmărea 
pe Alita, uimită să vadă cât putea să fie de calmă această 
femeie după cele întâmplate. Cât despre ea însăşi, era încă prea 


tulburată ca să poată mânca ori vorbi. Treptat se linişti şi începu 
să-şi adune gândurile. În cele din urmă, curiozitatea învinse şi, 
profitând de o pauză în conversaţia celor doi, îndrăzni să 
întrebe: 

— Scuză-mă, Alita, vă cunoaşteţi de mult, tu şi Garona? 

Interterranii izbucniră într-un râs sănătos. 

— lartă-mă, rosti Alita străduindu-se să se stăpânească. 
Întrebarea ta e perfect firească, dar aici, în Interterra, sună tare 
ciudat. Cum să-ţi spun, eu şi Garona ne cunoaştem de foarte, 
foarte mult timp. 

— De ani de zile, presupun, încercă Suzanne să obţină 
informaţii mai precise. În ciuda scuzelor oferite de Alita, se 
simţea jignită de râsul lor. 

— Desigur, de ani şi ani de zile, confirmă Alita. 

— Eu şi Alita am petrecut împreună multe vieţi, explică 
Garona ştergându-şi lacrimile. 

— Aha, înţeleg, zise Suzanne încercând din răsputeri să 
rămână calmă. Ce frumos, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, întări Garona. Alita este... cum să spun... 
femeia mea permanentă. 

— Sau la fel de bine putem spune că Garona este bărbatul 
meu permanent, interveni Alita. 

— Da, e reciproc, zise Garona. 

— Ei, dacă-i reciproc, e foarte drăguţ, comentă Suzanne pe un 
ton sarcastic. Acum, dacă se poate, spuneţi-mi şi mie ce 
înseamnă „permanent” în Interterra, ca termen social. 

— E ceva asemănător căsătoriei din lumea voastră, o lămuri 
Alita; numai că se prelungeşte de la o viaţă la alta. 

Suzanne îşi muşcă buza, abţinându-se cu greu să nu 
izbucnească în lacrimi. Aşadar, după ce i se dăruise cu totul lui 
Garona, în urma insistențelor şi complimentelor acestuia, afla că 
se încurcase cu un bărbat implicat într-o relaţie a cărei vechime 
nici nu şi-o putea închipui! Avea sentimentul că fusese, pur şi 
simplu, violată. O îngrozea propria lipsă de intuiţie - auzi, câtă 
prostie din partea ei, să nu-l întrebe măcar dacă e căsătorit!... 

— Interesant, reuşi ea să îngaime, punând şervetul pe masă şi 
ridicându-se în picioare. Vă mulţumesc pentru masă şi pentru 
toate lămuririle din această după-amiază. Cred că e timpul să 


mă întorc la palatul de oaspeţi. 

— Eşti sigură că vrei să pleci aşa de repede? o întrebă Garona 
ridicându-se, la rândul său. 

— Foarte sigură, zise Suzanne. Apoi, către Alita: Mi-a făcut 
plăcere să te cunosc. 

— Şi mie la fel, îi răspunse aceasta. Garona mi-a vorbit foarte 
frumos despre tine. 

— Chiar aşa? Drăguţ din partea lui. 

— Cred că ne vom vedea destul de des de-aici încolo, zise 
Alita. 

— Poate, răspunse Suzanne fără convingere, după care îl 
salută pe Garona cu o înclinare a capului şi se îndreptă spre 
ieşire. 

Din doi paşi, Garona fu lângă ea. 

— Te conduc până la taxi, se oferi el. Asta, dacă nu vrei să te 
însoțesc până la palatul de oaspeţi. 

— Nu-i nevoie, se eschivă ea. Sunt convinsă că aveţi multe de 
discutat, tu şi Alita. 

— Suzanne, mi se pare că te porţi foarte ciudat, zise Garona 
grăbind pasul ca s-o ajungă din urmă; apoi comandă la 
repezeală un taxi aerian, folosindu-şi emiţătorul-brăţară. 

— Aşa ţi se pare? Dar ştiu că eşti sensibil, nu glumă, îl luă ea 
peste picior. 

— Ce s-a întâmplat, Suzanne? insistă el apucând-o de braţ. 

— A, nimic, doar o măruntă neînțelegere culturală, zise ea 
tăios, smucindu-şi braţul fără să se oprească din mers. 

Garona o ajunse iar din urmă şi o apucă de braţ reuşind, de 
data aceasta, să o determine să se oprească. 

— Hai, te rog, zise el; fii sinceră cu mine, nu mă lăsa să 
ghicesc... 

— Ar fi chiar interesant să te las să ghiceşti - deşi, din punctul 
meu de vedere, n-ar fi mare lucru. 

— Bănuiesc că e ceva în legătură cu Alita. 

— Foarte isteţ, îl ironiza ea din nou. Acum, dacă eşti amabil 
să-mi dai drumul, aş vrea să mă întorc la palatul de oaspeţi. 

— Suzanne, aici te afli în Interterra; avem alte obiceiuri aici, 
va trebui să te adaptezi. 

Suzanne îşi împlântă privirea în ochii negri ai lui Garona. O 


parte a fiinţei ei nu dorea decât să fie lăsată în pace. Pe de altă 
parte, o voce lăuntrică îi şoptea că omul nu este chiar atât de 
vinovat pentru că, în fond, aici nu este Los Angeles. 

— Eu am o educaţie foarte diferită, zise ea. 

— Ştiu, insistă Garona. Şi tocmai de aceea te rog să nu judeci 
după legea lumii voastre. incearcă să nu mai fii atât de posesivă 
- te poţi bucura de foarte multe lucruri fără să ai neapărat drept 
de proprietate asupra lor. Noi împărţim totul cu cei pe care-i 
iubim, iar iubirea e un izvor nesecat. 

— Mă bucur pentru voi şi pentru toată iubirea asta pe care o 
aveţi, îi replică Suzanne. Din păcate, eu nu pot împărtăşi iubirea 
decât cu o singură persoană. 

— De ce nu încerci să priveşti lucrurile din perspectiva 
noastră? 

— İn momentul de faţă nu cred că pot, mărturisi ea. 

— Nu uita că preceptele moralei voastre pământene n-au 
reuşit să elimine nici lăcomia, nici egoismul şi nici impulsurile 
distructive. 

— Poate că aşa vedeţi voi problema, se apără Suzanne. Însă, 
morala noastră este foarte bună în creşterea copiilor. 

— Mă rog, poate; aici nu este cazul însă. 

— Uite ce este, Garona, zise ea punându-i mâna pe umăr, tu 
eşti, probabil, un interterran minunat. Întrucât ne aflăm în 
Interterra, trebuie să recunosc că aceasta este problema mea, 
nicidecum a ta, prin urmare, voi încerca să mi-o rezolv singură. 

Taxiul zburător apăru ca din senin; ca de fiecare dată, 
peretele metalic se dematerializă pe o porţiune dreptunghiulară. 

— Vrei să comand eu destinaţia? se oferi Garona. 

— Prefer s-o fac eu însămi, spuse Suzanne. 

— Atunci, am să trec pe la tine diseară, bine? 

— La noi, cei din generaţia a doua, circulă o vorbă: „am 
nevoie de puţin loc de întors”. Hai să lăsăm lucrurile să se mai 
liniştească, măcar vreo două zile. 

Cu aceste cuvinte, Suzanne se urcă în taxi. 

— Am să vin totuşi, insistă Garona. 

— E treaba ta, îi răspunse ea, prea tulburată ca să mai 
prelungească cearta. Atinse masa din mijloc cu palma, rosti 
comanda, apoi îşi luă rămas-bun de la Garona cu o fluturare a 


mâinii, în timp ce peretele vehiculului se materializa la loc. 


17 


— Citesc pe feţele voastre că v-au marcat întru câtva 
evenimentele zilei, deschise Arak discuţia. 

Spre seară, toţi pământenii fuseseră din nou convocați în sala 
de conferinţe pentru a împărtăşi impresiile adunate pe parcursul 
ultimelor vizite. Interterranii stăteau în picioare, în centrul 
cercului de scaune, privindu-şi învăţăceii. Într-adevăr, chipurile 
acestora din urmă oglindeau cele mai diverse expresii. 

Perry era supărat pentru că, exact atunci când îi era lumea 
mai dragă alături de Luna, dăduse buzna Meeta înconjurată de 
alaiul ei pestriţ, strigând speriaţi că Richard îşi pierduse minţile 
de-a binelea.  Ingrijorat ca nu cumva comportamentul 
scafandrului să le strice tuturor socotelile, Perry s-a dus imediat 
la locuinţa acestuia încercând, preţ de un ceas, să-l calmeze. 
Fără succes însă, căci Richard şedea şi acum bosumflat şi tăcut, 
holbându-se la Arak şi Sufa, de parcă ei ar fi purtat întreaga vină 
pentru problemele sale. 

Alături de Perry şedea îngândurată Suzanne, lingându-şi 
rănile sufleteşti. Mai mult decât atât o apăsa şi gândul că ea 
singură purta întreaga răspundere pentru situaţia disperată în 
care se aflau cu toţii. De altfel, la întoarcere, se grăbise să le 
mărturisească şi să-şi ceară iertare pentru faptul că numai ea 
era cauza răpirii lor. Cu toate că tovarăşii ei de suferinţă o 
asiguraseră, pe rând, că nu o considerau câtuşi de puţin 
vinovată, Suzanne îşi făcea în continuare procese de conştiinţă. 

Spre deosebire de ceilalţi, Donald şi Michael erau senini. Arak 
interpretă aceasta ca pe un indiciu al succesului vizitei lor la 
Centrul de Informaţii, de aceea, privind în ochii lui Donald, 
spuse: 

— Inainte de a încheia şi ziua de astăzi, aş vrea să ştiu dacă 
aveţi întrebări sau comentarii în legătură cu cele văzute. 

— Aş avea eu o întrebare care sunt convins că ne interesează 
pe toţi, zise fostul ofiţer de Marină. 

— Atunci spune fără întârziere despre ce este vorba, îl invită 


Arak. 

— Suntem prizonieri pe viață aici? 

Toată lumea rămase cu gura căscată, mai ales Suzanne şi 
Perry, smulşi cu brutalitate din propriile gânduri. Uimirea le era 
cu atât mai mare, cu cât nimeni altul decât Donald insistase, cu 
o seară înainte, că nu e bine să atace un subiect care le-ar 
putea restrânge libertăţile. Cât despre Arak, acesta se arătă mai 
degrabă dezamăgit decât surprins. Rămase tăcut câteva 
momente, adunându-şi gândurile. 

— „Prizonieri” nu este deloc cuvântul potrivit, zise el în cele 
din urmă. Am putea spune, mai degrabă, că nu veţi fi nevoiţi să 
părăsiţi Interterra şi că sunteţi bineveniţi în lumea noastră, cu 
drepturi depline de a vă bucura de toate avantajele - pe care, 
de altminteri, de-abia aţi început să le cunoaşteţi. 

— Dar pe noi nu ne-a întrebat... începu Perry. 

— Aşteaptă! îl întrerupse brusc Donald. Lasă-mă să termin, 
mai întâi. Arak, vreau să fim bine înţeleşi - tu vrei să spui, de 
fapt, că nu vom mai putea pleca din Interterra nici dacă vrem, 
nu-i aşa? 

Oarecum jenat, Arak se codi cu răspunsul, iar Sufa se grăbi 
să-l ajute: 

— De obicei, noi evităm acest subiect delicat în primele etape 
de iniţiere a nou-veniţilor. Am constatat, din experienţele 
anterioare, că oaspeţii sunt mai bine pregătiţi să abordeze 
problema aceasta după ce au luat cunoştinţă de toate 
binefacerile pe care le oferă viaţa aici, la noi. 

— Răspundeţi-mi, vă rog, la întrebare, o întrerupse Donald 
fără menajamente. 

— Ajunge un simplu „da” sau „nu”, i se alătură şi Michael. 

Arak şi Sufa se sfătuiră în şoaptă. Donald îşi încrucişă sfidător 
braţele pe piept şi se lăsă pe spate în scaun, în vreme ce 
tovarăşii lui aşteptau într-o tăcere încordată răspunsul de care 
atârna însăşi soarta lor. Într-un târziu, Arak dădu din cap, semn 
că se ajunsese la o înţelegere şi se întoarse către Donald. 

— Bine, zise el, vom spune lucrurilor pe nume. Răspunsul la 
întrebarea ta este: nu, nu veţi mai putea părăsi Interterra. 

— Niciodată? se repezi Perry, speriat. 

— Dar nici nu putem lua legătura cu familiile noastre? întrebă 


Suzanne. Vrem să le spunem că suntem în viaţă. 

— La ce bun? o contrazise Arak. Un astfel de mesaj ar fi o 
cruzime pentru nişte oameni care nu vă vor mai vedea niciodată 
şi care deja s-au resemnat la gândul că v-au pierdut. 

— Dar avem copii, se opuse Perry. Cum să nu luăm legătura 
cu ei? 

— E inutil să insistaţi, zise Arak pe un ton ferm. Regret, dar 
securitatea  Interterrei trece deasupra oricăror interese 
personale. 

— Dar n-am cerut noi să venim aici, strigă Perry, mai-mai să 
izbucnească în lacrimi. Ne-aţi adus să vă ajutăm, ceea ce 
Suzanne a şi făcut. Eu am o familie! 

— Nu putem să rămânem aici, scrâşni şi Richard. 

— În nici un caz, îl susţinu Michael. 

— Suntem legaţi sufleteşte de lumea noastră, adăugă 
Suzanne. Sunteţi şi voi oameni dotați cu sensibilitate, cum 
credeţi că vom putea şterge totul cu buretele? 

— Înţelegem cât vă este de greu, zise Arak împăciuitor. 
Suntem alături de voi, dar nu uitaţi că aveţi, în schimb, infinite 
compensaţii. Sincer să fiu, mă miră că nici unul dintre voi nu 
este încă tentat de cele văzute şi trăite până acum. Lucrurile se 
vor schimba însă. Niciodată nu se întâmplă altfel - şi doar sunt 
câteva mii de ani de când am tot primit vizite de deasupra... 

— Nu mai încerca să ne ispiteşti, îi curmă vorba Donald, cu 
răceală. În sistemul nostru de valori morale, scopul nu scuză 
mijloacele. Problema este că noi suntem constrânşi să facem un 
lucru, ceea ce este o cruce prea grea de purtat pentru nişte 
americani, educați în spiritul dreptului la opţiune. 

— O, te rog, termină cu gogoşile astea patriotice! se răţoi 
Perry la el. Aici e vorba de drepturile omului, nu de drepturile 
americanilor! 

— Calmaţi-vă! interveni ferm Arak, după care trase adânc aer 
în piept şi continuă: Este adevărat că sunteţi, într-un fel, 
constrânşi, pe considerente de securitate a Interterrei. Eu aş 
zice însă că vă aflaţi, mai degrabă, într-un proces de reorientare 
- fiindcă, în cazul vostru, ne lovim de legătura dintre părinţi şi 
copii. Inocenţa voastră primitivă vă face să optaţi pentru 
interesele imediate, în defavoarea beneficiilor pe termen lung. 


Noi, care am trăit un şir de vieţi consecutive, avem o cunoaştere 
cu mult superioară şi suntem în măsură să luăm o decizie mult 
mai raţională. Oare ce vă oferim noi, dacă nu ţinta supremă a 
tuturor religiilor voastre? lată, aici aţi ajuns în Paradisul concret! 

— Paradis, neparadis, noi nu rămânem aici! se stropşi 
Richard. 

— Îmi pare rău, zise Arak pe un ton sincer, sunteţi aici şi aici 
veţi rămâne. 

Suzanne, Richard, Perry şi Michael îşi aruncară priviri în care 
se amestecau neliniştea, groaza şi neîncrederea. Cât despre 
Donald, rămăsese cu braţele încrucişate, într-o atitudine de 
superioritate demonstrativă. 

— Mă rog, oftă Arak, ce-i drept, lucrurile nu s-au desfăşurat 
conform aşteptărilor. Regret că aţi insistat să discutăm despre 
asta înainte de vreme, dar vă asigur că veţi ajunge la 
sentimente mult mai bune pe măsură ce trece timpul. 

— Ce ne aşteaptă de aici încolo? întreba Suzanne. 

— De obicei, perioada de orientare durează mai mult sau mai 
puţin de o lună, în funcţie de particularităţile individuale ale 
fiecărui nou-venit. După aceea, fiecare este repartizat într-un 
oraş pe care şi-l alege singur. 

— Ne poţi spune unde se află aceste oraşe? întrebă Donald. 

— Desigur, zise Arak, bucuros să schimbe subiectul şi, 
rotindu-se în fotoliul său prevăzut cu un tablou de comandă, 
reduse luminile şi aprinse ecranul orizontal din podea. 

O clipă mai târziu apăru o hartă enormă a lInterterrei 
subatlantice, incluzând zonele oceanice de deasupra şi coastele 
continentale. Oraşele erau marcate în portocaliu, albastru ori 
verde. Sufa se trase deoparte, ca să vadă toată lumea. 

— Sunt sigur că aţi văzut cu toţii unde este Saranta, zise Arak. 

Atinse consola dinaintea lui şi numele oraşului în care se 
găseau prinse a clipi portocaliu. Apoi întreaga imagine fu 
înlocuită cu harta Interterrei de sub Oceanul Pacific. 

— lată, aici vedeţi oraşele mai vechi de sub Pacific. Veţi avea 
ocazia să vizitaţi multe dintre ele. Fiecare oraş are trăsături 
distincte şi sunteţi liberi să alegeţi unde vreţi să locuiţi. 

— Ce vrea să însemne culoarea portocalie? întrebă Donald. 

— Acestea sunt oraşele-porturi, tuneluri de ieşire pentru 


călătorii interplanetare, îl lămuri Arak, la fel ca acela prin care 
aţi intrat voi. Însă majoritatea au ieşit din uz. Uite, aici este 
Calistral, din sudul Oceanului Indian - probabil singurul care este 
încă activ. Altminteri, la ora actuală ne bazăm aproape exclusiv 
pe cosmodromurile, cum le spuneţi voi, de sub Polul Sud. 

— Ne mai arăţi o dată cealaltă hartă? îl rugă Donald 
aplecându-se înainte. 

— Cum să nu, zise Arak şi readuse deîndată pe ecran 
porţiunea subatlantică a Interterrei. 

— Aşadar, oraşul Barsama de la est de Boston are port 
interplanetar? se interesă Donald. 

— Are, confirmă Arak, dar n-a mai fost folosit de câteva sute 
de ani. Aşa mic cum este, Barsama e totuşi un orăşel foarte 
plăcut. 

— Zici că n-a mai fost folosit, îşi continuă Donald ideea. Asta 
înseamnă că a fost închis, cum s-a întâmplat cu portul de aici, 
din Saranta? 

— Nu încă, dar în curând va fi închis. Sunt porturi vechi, ale 
căror puțuri ar fi trebuit obturate de mult, aşa cum am spus şi 
ieri. Chiar astăzi, Consiliul Bătrânilor a dat un decret pentru 
accelerarea demersurilor. 

Donald dădu din cap în semn că a înţeles, apoi se lăsă pe 
spate în fotoliu şi îşi încrucişa din nou braţele pe piept. 

— Mai sunt întrebări? zise Arak. 

— Cred că suntem prea năuciţi ca să mai punem întrebări, se 
simţi Perry obligat să rupă tăcerea. 

— Cred că aveţi nevoie să mai staţi o vreme împreună, spuse 
Sufa, ca să vă adaptaţi mai uşor. Vă recomandăm să staţi de 
vorbă şi cu Ismael şi Mary, a căror experienţă şi înţelepciune vă 
pot fi de mare folos. 

Din nou, nici un răspuns. 

— Bine, atunci, încheie Arak. Vom relua cursul de iniţiere 
mâine dimineaţă, după o binemeritată odihnă. Să nu uităm că 
nu v-aţi revenit complet după procedurile de decontaminare. E o 
experienţă foarte  stresantă, care provoacă instabilitate 
emoţională. 

Un sfert de oră mai târziu Arak şi Sufa se despărţiră de 
pământeni. Aceştia o luară înapoi spre locuinţele lor păşind 


tăcuţi prin iarba deasă, fiecare cufundat în propriile gânduri. Se 
însera. Intr-un târziu, tot Donald fu acela care rupse tăcerea. 

— Avem de vorbit, zise el. 

— Sunt de aceeaşi părere, îl susţinu Perry. Unde? 

— Cel mai bine e afară, dar staţi să ajungem mai întâi în 
sufragerie, să scăpăm de brăţările astea. Nu m-ar mira ca 
microfoanele astea să servească şi ca mijloace de 
supraveghere, printre altele. 

— Da, bine gândit, aprobă Perry, care îşi mai revenise între 
timp, iar acum simţea cum începe să-l cuprindă furia. 

— Vreau să vă cer încă o dată iertare tuturor, vorbi în cele din 
urmă şi Suzanne. Mă simt îngrozitor de vinovată pentru că aţi 
fost atraşi aici din cauza mea. 

— Tu n-ai nici o vină, zise Perry iritat. 

— Nu pe tine suntem noi supăraţi, o consolă şi Michael, ci pe 
nenorociţii ăştia de interterrani. 

— Propun să vorbim cât mai puţin până când ne debarasăm 
de microcomunicatoare, interveni Donald. 

Restul drumului până la sufragerie îl parcurseră în tăcere. 
Odată ajunşi, îşi scoaseră brăţările de la mâini şi ieşiră unul câte 
unul. Se îndepărtară la vreo treizeci de metri de marginea 
bazinului care depăşea intrarea amplă a încăperii. Din interior, 
lumina se revărsa pe peluza întunecată. 

— Până unde mai mergem? întrebă Perry uitându-se peste 
umăr. 

— Cred că ajunge, spuse Donald oprindu-se. Deci, ne-am 
lămurit cum stau lucrurile, continuă când se strânseră toţi în 
jurul său. Eu v-am spus că aşa o să fie, deşi aş fi preferat să nu 
am dreptate. Mă rog, cel puţin ştim precis cum stăm... 

— Ce să spun, halal consolare, bombăni Perry sarcastic. 

— Am rămas surprinsă când ai ridicat problema, zise 
Suzanne. Ce te-a făcut să te răzgândeşti, tocmai tu, care ne 
sfătuiai să nu atacăm direct? 

— Mi-am dat seama că e mai bine să aflăm cât mai curând. 
Dacă vrem s-o ştergem de aici - şi e clar că asta trebuie să 
facem - atunci trebuie s-o facem repede. 

— Crezi că avem vreo posibilitate? întrebă Suzanne. 

— Cred că da, zise Donald. Cea mai bună veste până acum 


este că l-aţi văzut pe Oceanus şi că este intact. Dacă putem 
ajunge cu el până la portul acela din Barsama şi dacă reuşim să 
inundăm grota şi să deschidem puţul, am avea destule resurse 
ca să ajungem la Boston. 

— N-o să meargă, obiectă Suzanne. La cât sunt de obsedati, 
sunt sigură că interterranii au luat toate măsurile posibile ca să- 
şi păzească şi să-şi monitorizeze porturile. Chiar dac-am şti ce 
trebuie să facem, tot n-am putea scăpa. 

— Suzanne zice bine, o susţinu Richard. Pun pariu că şi-au 
plantat clonaţi de-ăştia de-ai lor peste tot. 

— De acord, reveni Donald. Dacă nu putem nici să ne 
strecurăm şi nici să forţăm ieşirea, atunci trebuie să facem în 
aşa fel încât să ne dea ei drumul. 

— Astea-s poveşti! îl contrazise Perry cu lehamite. N-or să ne 
dea drumul niciodată, ai auzit doar ce-a zis Arak. 

— De bunăvoie sigur că nu, zise Donald. Va trebui să-i forţăm 
cumva. 

— Şi cum propui tu să facem treaba asta? îl provocă Suzanne. 
Nu uita că avem de-a face cu o civilizaţie foarte avansată, cu 
posibilităţi şi tehnologii la care noi nici nu visăm încă. 

— Îi şantajăm, zise Donald. Trebuie să facem în aşa fel încât 
să-i convingem că e mai sigur pentru ei să ne dea drumul decât 
să ne ţină aici. 

— Continuă, îl invită Perry cu un glas în care plutea îndoiala. 

— Sunt speriaţi ca nu cumva să fie descoperiţi, da? Ei bine, eu 
mă gândesc să-i ameninţăm că vom transmite semnale TV care 
le vor deconspira existenţa. 

— Tu chiar crezi că ai noştri o să creadă ce văd? se opuse 
Suzanne. 

— Contează ce cred interterranii, zise Donald. 

— Păi, au aici mijloace de emisie TV? puse Perry problema. 

— Nu, dar au mijloace de recepţie. Michael şi cu mine am 
găsit un om dispus să ne ajute. 

— Aşa e, întări Michael. E un babalăc din New York, îl cheamă 
Harvey Goldfarb şi e aici de ani de zile, stă tot timpul la Centrul 
de Informaţii şi nu-şi scoate nasul din tot felul de programe TV 
care se dau în reluare. Şi pe el îl ard călcâiele s-o şteargă... 

— Şi, ce-i mai important, omul ştie tot despre staţia de 


monitorizare TV, adăuga Donald. Or, noi avem două camere de 
înregistrare-redare video la bordul lui Oceanus, pe care le 
putem introduce în reţea să transmită. Goldfarb spune că nu-s 
probleme cu puterea semnalului, se poate transmite până sus. 

— Hm, făcu Perry, sună promiţător. 

— Mie nu-mi sună chiar aşa, se vâri din nou Suzanne, 
clătinând din cap. Nu văd cum o să meargă. Am înţeles ideea cu 
ameninţarea, dar cum credeţi voi că i-am putea convinge pe 
interterrani să facă ceva ce e limpede că nu vor să facă? 

— Nici eu nu ştiu exact, deocamdată, recunoscu Donald. 
Trebuie să ne punem mintea la contribuţie şi să găsim împreună 
o soluţie. Eu îl şi văd pe Goldfarb cu degetul pe buton, gata să 
transmită. 

— Asta-i tot? întrebă Perry, dezamăgit. Dacă asta este tot ce 
ai de spus, atunci Suzanne are dreptate: n-o să meargă. Nimic 
mai simplu decât să trimită o clonă care să-l neutralizeze pe 
Goldfarb sau şi mai simplu, să taie curentul. Dacă tot e să-i 
şantajăm, trebuie să ne gândim la un şantaj suprapus, ca să zic 
aşa. 

— Mă rog, e un punct de plecare, se apără Donald. V-am spus 
doar că trebuie să ne stoarcem mintea cu toţii. 

— Stai puţin, zise Suzanne întorcându-se spre Perry. Adică 
cum, „Suprapus”? 

— Ceva care să cuprindă două ameninţări simultane, explică 
el. În felul acesta, dacă ei reuşesc să neutralizeze una din ele, 
rămâne cealaltă, înţelegeţi? 

— Da, nu-i rău, consimţi Donald. Vă mai puteţi gândi la vreo 
altă ameninţare? 

Însă nu le venea nimic în minte. 

— Aşa, pe moment, nu-mi vine nici o idee, zise Perry. 

— Nici mie, recunoscu şi Suzanne. 

— Bine, o să pornim atunci de la înregistrările video şi, pe 
măsură ce însăilăm scenariul, poate apărea şi altceva. 

— Dar armele din muzeu? sări Michael de la locul lui. 

— Ce, aţi dat peste arme acolo? întrebă Perry. 

— Da, e o sală plină, spuse Donald; numai că, din păcate, mai 
toate sunt o adunătură de vechituri prăpădite adunate de pe 
fundul oceanului, din vremea grecilor antici şi până la al doilea 


război mondial. Singura piesă mai de Doamne-ajută era un 
pistol Luger nemtesc. 

— Şi crezi că mai funcționează? insistă Perry. 

— S-ar putea, zise Donald. Încărcătorul era plin şi mecanismul 
părea curat. 

— Ei, tot ar fi ceva, mai ales dacă ar merge, se agăţă Perry de 
idee. 

— In orice caz, spuse Donald, un lucru e sigur: n-o să mai fim 
în stare să facem nimic din momentul în care ne-au împrăştiat 
prin oraşe diferite. 

— Asta aşa-i, aprobă Perry. Ceea ce înseamnă că avem la 
dispoziţie mai puţin de o lună. 

— S-ar putea să avem mult mai puţin de o lună, interveni 
Richard. 

— De ce spui asta? se întoarse Suzanne spre el, curioasă. 

— Michael şi cu mine am avut o mică problemă, începu 
Richard. Şi mă tem că în ziua când s-o sparge buba, o să fiarbă 
cazanele la fundul nostru. 

— Richard, taci, nu spune! sări Michael, speriat. 

— Ce-i, ce-aţi mai făcut? îi luă Perry la întrebări. 

— A fost un accident, bâigui Richard. 

— Ce fel de accident? îl descusu Donald. 

— Poate ar fi mai bine să v-arăt, zise Richard şi poate găsiţi 
voi o soluţie. 

— Unde? urlă Donald înfuriat. 

— Ori în camera mea, ori într-a lui Michael - totuna e. 

— la-o înainte, marinare! mârâi Donald ameninţător. 

Într-o tăcere mormântală, întregul grup îl urmă pe Richard 
spre locuinţa acestuia şi intrară în şir indian, ocolind piscina. 
Richard se duse direct la frigider şi rosti comanda de 
deschidere. Docilă, uşa se supuse. Richard se aplecă, îşi vâri 
mâinile înăuntru şi trase fără menajamente câteva cutii şi 
bidoane presurizate, care se rostogoliră cu zgomot pe podeaua 
de marmură. Ambalajele rămase înăuntru încadrau chipul palid 
şi îngheţat al Murei, cu o şuviţă de păr lipită de frunte şi urme 
de spumă însângerată, acum de un maroniu murdar, îngheţată 
pe obraz. Suzanne îşi acoperi ochii cu palmele. 

— Trebuie să înţelegeţi, a fost un accident, se justifică 


Richard. Michael n-a vrut s-o omoare; de fapt, el încerca s-o facă 
să nu mai ţipe şi de-aia a ţinut-o cu capul sub apă. 

— O luase razna de tot când a văzut corpul băiatului pe care l- 
a omorât Richard, se smiorcăi Michael. 

— Care băiat? vru Perry să ştie. 

— Era un maimuţoi pricăjit care se tot ţinea după Mura, l-am 
cunoscut la chef, răspunse Michael supus. 

— Şi cadavrul lui unde e? întrebă Donald. 

— L-am vârât în frigiderul meu, zise Michael. 

— Idioţilor! izbucni Perry. Cum a murit băiatul? 

— Nu mai are nici o importanţă, spuse Donald. Ce s-a făcut s- 
a făcut şi Richard are dreptate: în momentul în care vor da 
peste cadavre, am dat de naiba. 

— Ba cum să nu aibă importanţă! izbucni Suzanne luându-şi 
mâinile de la ochi şi privindu-i mânioasă pe cei doi scafandri. Aţi 
omorât doi oameni paşnici, nevinovaţi - pentru ce, mă rog? 

— S-a dat la mine, explică Richard şi i-am dat un pumn. A 
căzut şi s-a lovit la cap; eu am rămas cu gura căscată, că n-am 
vrut să-l omor... 

— Sunteţi amândoi nişte ticăloşi fără pic de minte, asta 
sunteţi! 

— Gata, gata, interveni Perry, haideţi s-o lăsăm ceva mai 
moale, că oricum trebuie să rămânem împreună dacă vrem să 
ieşim cumva de aici. 

— Are dreptate Perry, îl susţinu Donald. Dacă e să plecăm, 
trebuie s-o facem cât mai repede - chiar la noapte, de fapt. 

— Sunt de acord, icni Richard aplecându-se după ambalajele 
împrăştiate pe jos, pe care le vâri înapoi în frigider ca să 
ascundă chipul neînsufleţit al Murei. 

— Ce putem face la noapte? întrebă Perry. 

— Destul de multe, cred, zise Donald. 

— Mă rog, dacă tot eşti militar, ce-ar fi să preiei comanda? îl 
invită Perry. 

— E toată lumea de acord? vru să ştie fostul ofiţer de marină. 

— Eu n-am nimic împotrivă, zise Richard forțând cu şoldul uşa 
frigiderului, să se închidă. Cu cât o ştergem mai repede, cu atât 
mai bine, continuă el. 

— Şi eu vreau la fel, se grăbi Michael să se alăture tovarăşului 


său. 

— Tu ce spui, Suzanne? îşi consultă Donald colega. 

— Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat, bâigui ea cu privirea 
pierdută în gol. Degeaba au muncit oamenii ăştia o lună de zile 
să ne decontamineze, că noi tot am reuşit să le infectăm lumea. 

— Ce tot îndrugi acolo? o luă Perry din scurt. 

— Parcă ne-ar fi trimis satana să invadăm paradisul, îşi 
continuă ea firul gândului. 

— Suzanne, eşti în toate minţile? o bruscă Perry zgâlţâind-o 
de umeri şi privind-o drept în ochii mustind de lacrimi. 

— Mă doare sufletul, atâta tot, mai zise ea. 

— Trei din patru e o majoritate rezonabilă, reveni Donald 
asupra votului, ignorând-o pe Suzanne. Uite ce propun eu: Ne 
luăm microdispozitivele de comunicare, chemăm un taxi şi 
mergem la Muzeul de Istorie a Pământului. Acolo, Richard şi cu 
mine o să inspectăm submarinul, să vedem dacă totul e cum 
trebuie. El o să mă ajute să luăm una din camerele video-TV. 
Perry, tu îl iei pe Michael şi intraţi în muzeu după arme. Luaţi de 
acolo tot ce credeţi că ne-ar putea fi de folos, dar nu uitaţi 
Luger-ul, în primul rând. 

— Mi se pare un plan bun, aprobă Perry. Tu ce faci, Suzanne, 
nu vii cu noi? 

În loc de răspuns, aceasta îşi duse mâinile la faţă frecându-şi 
ochii înlăcrimaţi. Pur şi simplu, nu putea trece peste faptul că ei 
erau răspunzători de moartea a doi interterrani. Se întreba, oare 
ce reacţie va trezi în Saranta o astfel de nelegiuire? Două suflete 
care traversaseră ere întregi erau, acum, pierdute pentru 
totdeauna. 

— Bine, tu rămâi aici, spuse Perry pe un ton blând. Nu cred că 
o să lipsim mult. 

Suzanne dădu din cap, însă nici nu catadicsi să ridice privirea 
în urma grupului care se strecură afară, pe lângă piscină, în 
schimb, ochii i se lipiră de frigiderul încastrat în perete şi se lăsă 
din nou în voia plânsului. Confruntarea violentă de care se 
temuse atâta era pe cale de a se dezlănţui. 


18 


Donald trata întreaga operaţiune ca pe un exerciţiu militar, ca 
de altfel şi cei doi scafandri, a căror experienţă practică o 
depăşea, de fapt, pe a lui. Aceştia din urmă intrară în rol cu 
totul, înnegrindu-şi feţele şi veşmintele cu noroi. Ceva mai 
rezervat, Perry încerca totuşi un sentiment de uşurare la gândul 
că îşi lua, în sfârşit, soarta în mâini. 

— Chiar e nevoie de tot circul ăsta? îi întrebă el pe cei doi. 

— Aşa procedam la toate operaţiunile pe timp de noapte cât 
am fost în Marină, îl lămuri Richard. 

Zborul cu taxiul era parcă şi mai palpitant acum, pe întuneric, 
decât în timpul zilei. Traficul se mai rărise, în schimb era 
impresionant să vezi câte un vehicul tăind întunericul ca o 
săgeată de lumină. 

— Parc-am fi la parcul de distracţii, se veseli Richard după ce 
trecură foarte aproape de un alt taxi. 

— Tare aş vrea să ştiu cum funcţionează chestiile astea, zise 
Perry. Când am fost azi-dimineaţă cu Richard la ateliere, n-am 
văzut la lucru decât clone de serviciu. 

— Nu-mi mai aminti, vizita aia a fost o pierdere de timp 
sinistră, comentă Richard. 

— Ascultă, tu ce crezi despre Suzanne? îl întrebă Donald pe 
Perry, din senin. 

— Ce vrei să spui? tresări acesta. 

— Crezi că ar trebui să ne îngrijoreze? Ar putea da peste cap 
toată operaţiunea? 

— Adică să-i înştiinţeze pe interterrani? 

— Cam aşa ceva, zise Donald. Mi s-a părut foarte afectată de 
cele întâmplate. 

— Era afectată, dar cei doi morţi nu erau singura cauză. Mi-a 
mărturisit că Garona a cam dezamăgit-o; în afară de asta, 
continua să se învinovăţească pentru prezenţa noastră aici, cum 
de altfel ne-a şi spus tuturor. În orice caz, nu cred că trebuie să 
ne facem griji în privinţa ei. O să-şi revină. 


— Sper, oftă Donald. 

Taxiul încetini, rămase o clipă suspendat şi apoi cobori 
vertiginos. 

— Fiţi pe fază, băieţi, spuse Donald. 

Se aflau, într-adevăr, în curtea muzeului. Privind peste calota 
vehiculului care îi adusese, puteau distinge conturul estompat al 
lui Oceanus, profilat pe fundalul negru al clădirii sumbre de 
bazalt. 

— Uite, acolo e ţinta noastră, le zise Donald. Imediat ce se 
deschide taxiul, vreau ca toată lumea să se lipească de peretele 
muzeului, clar? 

— Am înţeles, făcu Richard. 

Urmară întocmai indicaţiile lui Donald şi, în scurt timp, se 
aliniară cu toţii de-a lungul zidului de bazalt, scrutând 
împrejurimile cufundate în întuneric. Taxiul îşi etanşă fără 
zgomot peretele şi dispăru fantomatic în noapte. Domnea o 
linişte deplină, fără nici cel mai mărunt semn de viaţă. Singurele 
surse de lumină erau stelele false, bioluminiscente şi ferestrele 
de la parterul muzeului. La vreo cincisprezece metri mai încolo 
se distingea silueta neagră a submersibilului, odihnindu-se pe 
platforma unui transportor antigravitaţional. 

— Nu văd nici ţipenie pe-aici, şopti Richard. 

— Bag seamă că muzeul ăsta nu prea încurajează viaţa de 
noapte, îi răspunse Michael, tot în şoaptă. 

— Reduceţi discuţiile la strictul necesar, ordonă Donald. 

— Noroc că e pustiu, răsuflă Perry uşurat. Asta ne înlesneşte 
mult sarcina. 

— Să sperăm că va rămâne aşa, zise Donald; apoi, arătând 
spre o fereastră din partea stângă: Perry, ia-l pe Michael şi 
intraţi pe acolo. La întoarcere ieşiţi prin acelaşi loc. Pe noi ne 
găsiţi aici, ori lucrăm pe Oceanus, ori vă aşteptăm la adăpost. 

— Nu crezi că muzeul ar putea să aibă vreun sistem de 
alarmă? întrebă Perry, precaut. 

— Aş! făcu Richard. Nu există nici încuietori, nici alarmă, 
nimic de felul ăsta. Se pare că pe aici nu fură nimeni. 

— Bine, să-i dăm drumul atunci, zise Perry. 

Donald le ură succes fluturându-şi mâna, iar cei doi se 
strecurară până sub fereastra cu pricina. Icnind din greu, Perry îl 


ridică pe Michael ajutându-l să se prindă cu mâna de pervazul 
ferestrei. Odată ajuns înăuntru, acesta din urmă se aplecă şi îi 
întinse o mână lui Perry. Câteva secunde mai târziu dispărură 
amândoi în clădire, iar Donald îşi îndreptă atenţia către 
submersibil. 

— Mergem sau nu? îl întrebă Richard, nerăbdător. 

— Hai! răspunse Donald scurt şi o luară la fugă spre navă. 
Donald mângâie drăgăstos coca de oţel HY-140. 

Întunericul ascundea culoarea sa cărămizie sub masca unui 
cenuşiu posomorit, însă literele albe de pe turelă ieşeau mândru 
în evidenţă. Urmat îndeaproape de Richard, Donald făcu o 
inspecţie minuțioasă a navei şi rămase impresionat de 
reparaţiile făcute de interterrani: reflectoarele exterioare şi 
braţul articulat, care fuseseră distruse în timpul căderii în puţul 
de acces, erau acum intacte, la locul lor. 

— Arată perfect, constată căpitanul. Nu ne rămâne decât să-l 
ducem până la ocean şi gata, suntem acasă! 

— Abia aştept, zise Richard. 

Donald deschise un compartiment exterior care conţinea o 
trusă de scule, scoase de acolo câteva chei şi i le dădu lui 
Richard. 

— Începi cu videocamera de la tribord, îl instrui el. Scoate-o 
din locaş, numai. Între timp, eu intru să verific nivelul bateriei. 
Dacă n-avem curent, nici că avem unde pleca. 

— "'Nţeles, făcu Richard. 

Donald urcă agil treptele scăriţei de metal care îi era atât de 
familiară. Ajuns la tambuchi, avu plăcuta surpriză să-l vadă uşor 
întredeschis. Îl ridică pe de-a întregul şi, înainte de a intra, mai 
dădu o roată cu privirea, să se asigure că nu era nici un pericol; 
apoi dispăru în pântecele întunecat al navei, unde nu se vedea 
absolut nimic. Cunoştea interiorul însă ca pe propriile buzunare, 
deci se putea deplasa şi cu ochii închişi - cel puţin aşa credea el, 
până când se împiedică de cele două cărţi pe care le adusese 
Suzanne ca să-l impresioneze pe Perry. Căpitanul lăsă să-i scape 
o înjurătură, dar nu din cauza cărţilor, ci pentru că, încercând 
să-şi recapete echilibrul, se lovise cu mâna de spătarul unuia din 
scaunele pasagerilor. Bine că n-a căzut, se gândi; într-un spaţiu 
aşa de strâmt i-ar fi putut fi fatal. Îşi frecă mâna, să-i treacă 


durerea şi-şi reluă înaintarea încet, cu multă prudenţă. Pe 
măsură ce se apropia de cabina de comandă, o geană de lumină 
filtrată timid prin cele patru hublouri îi înlesni înaintarea. Atent 
să nu se lovească la cap de vreunul din aparatele şi 
instrumentele din jur, Donald se aşeză în scaunul pilotului. 
Auzea prin carcasa de metal zgomotele făcute de Richard, care 
trebăluia cu cheile asupra şuruburilor. 

După ce puse în funcţiune luminile de bord, Donald îşi 
îndreptă privirea, febril, spre indicatorul de nivel al bateriei 
electrice şi răsuflă uşurat: slavă Domnului, era destul curent! 
Vru apoi să verifice presiunea gazului, dar încremeni auzind 
înapoia lui un zgomot care-i spunea că nu e singur în cabină. 
Ciuli urechile, ţinându-şi respiraţia. Îşi simţea fruntea năpădită 
de broboane de sudoare. Trecură câteva secunde care i se 
părură cât tot atâtea veacuri, dar zgomotul nu se mai repetă. Se 
gândi că poate imaginaţia i-a jucat o festa şi că zgomotul 
provenise de afară, unde Richard continua să-şi facă de lucru cu 
videocamera. În clipa următoare un glas răsună în întuneric: 

— Domnul Fuller? 

— Da, cine eşti? răspunse Donald cu o voce spartă, încercând 
în zadar să scruteze bezna din jur. 

— Harv Goldfarb, de la Centrul de Informaţii. Ţi-aduci aminte 
de mine? 

Donald se muie ca o cârpă şi trase adânc aer în piept. 

— Ba bine că nu, se răsti el nervos. Ce naiba cauţi aici? 

Chipul ridat al lui Harvey apăru în lumina discretă a aparatelor 
de bord. 

— M-ai pus pe gânduri astăzi; de când sunt aici, voi sunteţi 
prima mea speranţă de întoarcere. Mi-era frică să nu uitaţi de 
mine, aşa că m-am gândit să dorm aici. 

— Domnule Goldfarb, n-aveam cum să te uităm, pentru că 
avem nevoie de dumneata. Ai verificat televizoarele care 
transmit de pe Pământ? 

— Da, nu cred că vor fi probleme. Ce aveţi de gând să 
transmiteţi? 

— Deocamdată nu ştim nici noi, zise Donald. Despre 
dumneata, despre noi, nu ştiu. Important este să se ştie că 
putem transmite, să avem cu ce-i ameninţa pe interterrani. 


— A, încep să pricep. Şi ei o să vă dea drumul de teamă că 
Interterra va fi divulgată pe calea undelor, nu? 

— Cam aşa ceva. 

— Ei bine, n-o să meargă, zise Harvey, sec. 

— De ce? 

— Din două motive: în primul rând, m-ar deconecta înainte să 
apuc să dau drumul la semnal; în al doilea rând, eu nu fac aşa 
ceva. 

— Dar ai zis că o să ne ajuţi! sări Donald ca ars. 

— Da. Şi dumneata ai zis că o să mă duci la New York. 

— Aşa este, dar până acum n-am stabilit detaliile, recunoscu 
Donald. 

— Detalii, hai? îl zeflemisi Harvey. În fine, ascultă-mă: eu stau 
aici de multă vreme şi vă pot spune cum se poate ieşi. De câte 
ori n-am visat să scap odată de monotonia unui şir interminabil 
de zile lipsite de griji! 

— Suntem receptivi la propuneri, îl asigură Donald. 

— Mai întâi vreau să fiu sigur că mă luaţi cu voi. 

— Cu cea mai mare plăcere, promise căpitanul. Deci, care 
este planul dumitale? 

— Submarinul ăsta o să meargă? 

— Asta verificam şi eu acum. Avem suficient curent; deci, 
dacă reuşim să-l dăm la apă, o să meargă. 

— Bine, atunci ascultă. În procesul vostru de instruire, aţi 
ajuns la lecţia despre viaţa veşnică a interterranilor, trecând 
dintr-un corp în altul? 

— Da, zise Donald. Deja am vizitat locul unde se moare şi am 
asistat la o separare de trup. 

— Jos pălăria, v-au trecut repede la avansați, făcu Harvey 
admirativ. Prin urmare, aţi înţeles că transferul e valabil numai 
dacă se face înaintea decesului propriu-zis. Cu alte cuvinte, e un 
proces dirijat. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Nu sunt sigur, mărturisi Donald. 

— Când i se extrage memoria, omul trebuie să fie în viaţă, 
sau, mai bine-zis, creierul trebuie să funcţioneze normal. Dacă 
intervine o moarte brutală, s-a terminat povestea. De-asta îi 
îngrozeşte violenţa şi de-asta au abolit-o de milioane şi milioane 
de ani. Interterranii sunt incapabili de violenţă şi tocmai de 


aceea sunt vulnerabili. 

— Prin urmare, trebuie să ameninţăm cu violenţa, trase 
Donald concluzia. Ne-am gândit şi noi la asta deja. 

— Mă refer la ceva mai precis decât violenţa, zise Harvey. 
Trebuie să-i ameninţaţi, răspicat, cu moartea, moartea 
definitivă, înainte să mai apuce ei să-şi bage memoria la cutie, 
dacă mă-nţelegi ce vreau să spun. 

— Aha, am înţeles, propui să luăm ostatici. 

— Exact, spuse Harvey. Doi, patru, câţi puteţi - dar să nu fie 
clone, că ăştia nu contează. Apropo, fiţi atenţi: clonaţii n-au 
reţineri la violenţă, ei execută tot ce li se spune. 

— Da, isteaţă idee, comentă Donald. E vorba aici de un şantaj 
complex... 

— Exact, zise Harvey, mândru. Şi nici nu mai e nevoie să vă 
strofocaţi degeaba cu videocamere ori alte prostii. 

— Îmi place, spuse Donald. Atunci, ieşi dumneata şi spune-i 
lui Richard să nu mai desprindă camera din locaş. Eu rămân să 
verific nivelurile de presiune şi vin imediat. 

— Promite-mi că mă luaţi cu voi, insistă Harvey. 

— Stai liniştit, faci parte din echipă. 


— Gata, opreşte-te, ordonă Perry. Ştii unde sunt armele ori 
nu? Ne învârtim pe-aici ca proştii de douăzeci de minute şi am 
impresia că nici nu ştii unde mergi. 

— Scuză-mă, zise Michael scuturând din cap, dar eu mă 
rătăcesc în muzee şi în timpul zilei, dară-mi-te noaptea. 

— Încearcă să-ţi aminteşti ceva despre galeria aia, îl îmboldi 
Perry. 

— Era lungă şi destul de strimtă, atât mai ştiu. 

— Nu-ţi aduci aminte ce mai era primprejur? 

— Stai puţin, se concentra Michael. Da, mi-aduc aminte: scria 
pe uşă că n-ai voie să intri decât cu permisiunea Consiliului 
Bătrânilor. 

— N-am prea văzut uşi, remarcă Perry uitându-se de jur- 
împrejur. În orice caz, pe aici nu e nici una, aşa că, evident, nu 
suntem unde trebuie. 

— Mai mi-aduc aminte că ne-am oprit şi într-o galerie cu 
multe covoare persane, adăugă Michael. A, da, covoarele astea 


erau chiar după sala cu tot felul de şmecherii din Renaştere... 

— Ei, aşa mai vii de-acasă, se însenină Perry. Ştiu unde e; 
acum schimbăm rolurile, mă urmezi tu pe mine. 

Peste câteva minute dădură, în sfârşit, de uşa cu pricina, care 
se dovedi a fi în apropierea ferestrei pe unde intraseră. 

— Asta e, deci? zise Perry. Păi, dacă-i aşa, se cheamă că am 
făcut un cerc complet! 

— Cred că da, zise Michael deschizând uşa şi aruncând o 
privire înăuntru. Asta e! exclamă el bucuros. 

— Era şi timpul, bombăni Perry păşind înăuntru. Ai noştri o să 
creadă că ne-au pierdut, aşa că hai să-i dăm bătaie! 

Se opriră amândoi la intrare, iar Perry măsură cu privirea sala 
luminată discret. Lungimea încăperii oferea un spaţiu de 
expunere cu adevărat impresionant. 

— Ca să fiu sincer, nu mă aşteptam la o selecţie atât de 
bogată, comentă el. 

— İn dreapta e armament mai vechi, în stânga mai nou, îl 
înştiinţa Michael. 

— Cred că n-are importanţă ce luăm, atâta vreme cât 
funcţionează. Oricum, să nu uit să iau Luger-ul. 

— Eu am pus deja ochii pe ceva frumos, zise Michael 
întinzându-se după arbaletă şi după tolba cu săgeți. Din 
neatenţie, se înţepă la un deget. Măi, să fie, exclamă el, da' 
ascuţite mai sunt! 

— Îţi mai aminteşti pe unde era Luger-ul? îl întrebă Perry. 

— In stânga, moşule! 

— Să nu-mi spui mie „moşule”, îl ameninţă Perry. 

— Păi, doar ce ţi-am zis că armele moderne sunt în stânga! 

Perry o luă în direcţia indicata fără a mai catadicsi să 
răspundă la ultima replică a lui Michael. ÎI irita faptul că trebuia 
să aibă de a face cu aceşti doi scafandri şi se gândea ca nu mai 
întâlnise în viaţa lui idioţi mai mari ca ei. 

Michael se îndreptă în partea cealaltă. Îşi făcea socoteala că, 
de vreme ce toate armele erau ruginite şi încrustate cu scoici, 
mai bune ar fi acelea mai vechi şi mai puţin sofisticate. Dădu 
peste o colecţie superbă de arme din Grecia antică şi adună un 
braţ de săbii scurte, pumnale şi scuturi. Mai luă câteva coifuri şi 
un pieptar, a căror lucrătură în aur şi pietre scumpe îl atrăgeau 


ca un magnet. Astfel împovărat, se îndreptă zăngănindu-şi 
prada spre uşa prin care intraseră. 

— Ai găsit ceva? strigă el către Perry. 

— Încă nu, răspunse acesta; doar o grămadă de flinte 
ruginite. 

— Eu mă duc să duc chestiile astea la fereastră. 

— Bine, vin şi eu imediat ce găsesc pistolul. 

Michael adăugă arbaleta peste toate celelalte obiecte pe care 
le căra şi se îndreptă spre uşă. Nici nu apucă să iasă bine însă, 
că se ciocni nas în nas cu Richard şi scăpă totul pe jos, cuo 
larmă de nedescris. 

— Lasă gălăgia, tâmpitule! şuieră Richard, pe care zarva 
amplificată de liniştea mormântală a muzeului întunecat şi 
pustiu îl înspăimântase mai tare decât îl speriase pe Michael 
întâlnirea neaşteptată. 

— Ce-ţi veni să te furişezi aici şi să mă sperii în halul ăsta? îl 
luă Michael la rost. 

— Ce naiba v-a luat atâta timp? se răţoi Richard. 

— Nu mai găseam sala, asta e! 

Intre timp îşi făcu apariţia şi Perry în cadrul uşii. 

— Doamne Sfinte, zise el, ce faceţi aici, fraţilor, vreţi să treziţi 
tot oraşul? 

— Nu-i vina mea, se spălă Michael pe mâini, adunându-şi 
averea de pe jos. 

— Aţi găsit Luger-ul? vru să ştie Richard. 

— Incă nu, spuse Peny. Unde-i Donald? 

— S-a întors la palatul de oaspeţi. S-au schimbat planurile de 
evadare; bătrânul Harvey Goldfarb, care stătea ascuns în 
submarin, a venit cu altă idee mai buna. 

— Zău? la spune, făcu Perry curios. 

— O să luăm niscaiva ostatici, explică Richard. Interterranilor 
le e aşa o frică de moartea violenta că ar face orice, ne-ar lăsa şi 
să ne întoarcem cu submarinul dacă luăm cu noi vreo doi dintre 
ei şi ameninţăm că le facem felul. 

— Imi place ideea, zise Perry. Dar de ce s-a întors Donald fără 
noi? 

— Îl îngrijorează Suzanne, mai ales acum, când lucrurile par 
să se aranjeze. Dar mi-a zis să vă spun să vă grăbiţi. Imediat ce- 


aţi terminat, chem un taxi să ne ducă înapoi. 
— Bine, zise Perry. Veniţi amândoi cu mine, să găsim mai 
repede pistolul ăla. 


Taxiul zburător îi aduse pe toţi trei până în faţa sufrageriei 
comune de la palatul de oaspeţi. Perry nu luase decât Luger-ul, 
pe care îl dibuise în cele din urmă. Scufundătorii coborâră, în 
schimb, ceva mai greu, împovăraţi fiind de un întreg arsenal 
străvechi. Îşi puseseră pe ei coifurile şi platoşele, ca să nu mai 
fie nevoiţi să le care şi pe acestea pe lângă scuturi, săbii, 
pumnale şi arbaletă, în zadar încercase Perry să-i convingă să 
renunţe la armură şi arme - n-au vrut în ruptul capului; spuneau 
că, odată ajunşi acasă, vor aduna o avere frumuşică pentru 
toate astea. 

Spre surprinderea lor, în sufragerie nu era nimeni. 

— Asta-i culmea! exclamă Richard. Mi-a spus că mă aşteaptă 
aici... 

— Să sperăm că nu şi-a pus în gând s-o şteargă fără noi, 
spuse Michael, dintr-o dată suspicios. 

— Ştiu şi eu? se scărpină Richard în cap. La asta nu m-am 
gândit. 

— Nu pleacă el fără noi, îi linişti Perry. Doar văzurăm că 
Oceanus este în acelaşi loc şi fără el n-are unde să se ducă. 

— O fi la Suzanne, cumva? sugeră Michael. 

— Se prea poate, zise Perry. 

Armurile marinarilor clănţăniră fără menajamente tot drumul 
peste pajişte, până la locuinţa Suzannei. 

— Sunteţi de-a dreptul ridicoli, îi mustră Perry. 

— Nuţi-a cerut nimeni părerea, îi replică Richard în doi peri. 

De cum intrară, dădură cu ochii de Donald, Suzanne şi 
Harvey, aşezaţi pe câte un scaun la marginea piscinei. Se 
simţea de la o poştă că atmosfera era încordată. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Perry. 

— Avem o problemă, îi răspunse Donald. Suzanne nu crede că 
e bine ce facem. 

— De ce, Suzanne? se întoarse Perry spre ea. 

— Fiindcă facem o crimă, spuse ea. Dacă îi ducem pe ostatici 
sus, vor muri pur şi simplu, pentru că nu sunt adaptaţi la mediu. 


De când suntem aici am semănat violenţă şi moarte şi tot prin 
violenţă şi moarte vrem să ieşim. Din punct de vedere moral, e 
ceva oribil. 

— Da, dar n-am cerut eu să ajung aici, se justifică Perry. N-aş 
vrea să repet întruna aceeaşi placă, dar nu uita că suntem ţinuţi 
aici împotriva voinţei noastre şi cred că asta justifică până şi 
violenţa. 

— Tu vrei să spui că scopul scuză mijloacele, or asta este 
tocmai ceea ce n-ar trebui să acceptăm. 

— Eu nu ştiu decât că am o familie de care îmi este dor, zise 
Perry; şi vreau să-i revăd, orice s-ar întâmpla. 

— Te înţeleg foarte bine şi sunt de acord cu tine - sincer! Mă 
simt răspunzătoare pentru întreaga situaţie şi este adevărat că 
am fost răpiți. Însă nu mai vreau să văd crime şi nici nu vreau să 
văd cum Interterra este distrusă prosteşte. Morala ne obligă să 
negociem, pentru că aceşti oameni sunt foarte paşnici. 

— Paşnici? sări Richard de la locul lui. Poate vrei să spui 
plicticoşi! 

— Asta da, cu siguranţă, i se alătură Harvey. 

— Perry, ţi-l prezint pe Harvey Goldfarb, îşi aduse aminte 
Donald şi cei doi îşi strânseră mâinile. Nu ştiu ce am putea să 
negociem, continuă căpitanul. Arak a spus răspicat că vom 
rămâne aici pentru totdeauna, fără nici o urmă de îndoială. O 
astfel de afirmaţie anulează orice posibilitate de negociere. 

— Cred că ar trebui să mai aşteptăm un timp, propuse 
Suzanne. Ce-i rău în asta? Poate ne mai răzgândim noi, poate 
reuşim să-i convingem pe ei. Nu uitaţi că personalităţile şi 
psihologia noastră sunt acordate la lumea de deasupra şi că 
suntem atât de siguri că noi suntem „băieţii buni”, încât nici nu 
ne mai dăm seama că devenim nişte monştri. 

— Eu nu mă sunt un monstru, se apără Perry. Pur şi simplu, 
nu aparţin acestui loc. 

— Nici eu, îl îngână Michael. 

— Hai s-o luăm altfel, continuă Suzanne. De dragul discuţiei, 
să presupunem că reuşim să evadăm. Ei bine, ce urmează? Vom 
divulga existenţa Interterrei? 

— E greu să n-o facem, zise Perry. Unde le spunem că am fost 
o lună sau cât o fi trecut? 


— Da şi eu care sunt aici de aproape nouăzeci de ani, de 
unde-am apărut? aduse Harvey încă un argument. 

— Ei, asta ar fi şi mai greu de explicat, întări Donald. 

— Ar mai trebui să le explicăm şi de unde provin toate vasele 
de aur, armura şi armele astea, adăugă Richard, pentru că, să 
fie clar, eu le iau cu mine. 

— Ca să nu mai vorbim de avantajele pe care le-am avea ca 
intermediari, zise Perry. Am putea fi de ajutor ambelor părţi şi 
am ajunge multimilionari. Gândiţi-vă numai la brăţările astea de 
comunicare, ce senzaţie tehnică ar produce! 

— Vedeţi, asta am vrut să spun: într-un fel sau altul, Interterra 
ar fi deconspirată. Acum, gândiţi-vă la civilizaţia noastră, cu 
lăcomia ei şi cu impulsul ei nestăvilit de a exploata orice. Aştia 
suntem, oricât de mult ne-ar displăcea să credem aşa ceva 
despre noi înşine. Suntem cumplit de egoişti, atât ca indivizi, cât 
şi la nivelul naţiunilor. Conflictul ar fi inevitabil - or, în aceste 
condiţii, gândiţi-vă că Interterra dispune de forţe şi arme pe care 
noi nici nu ni le putem imagina. Ar fi un adevărat dezastru, 
poate chiar sfârşitul civilizaţiei noastre, a oamenilor din 
generaţia a doua!... 

Nimeni nu scoase o vorbă preţ de câteva minute. Primul care 
izbucni, rupând tăcerea fu, bineînţeles, Richard: 

— Puțin îmi pasă mie de toate prostiile astea! Eu vreau să 
plec de-aici, atâta ştiu. 

— Clar, fără discuţie, îl susţinu Michael, ca întotdeauna. 

— Şi eu, la fel, intră Perry în horă. 

— Şi eu, li se alătură Donald. Odată ieşiţi de aici, putem 
începe negocierile cu domnii interterrani. Nu vom mai fi în 
situaţia de a ne dicta ei şi, dacă ne vom situa pe poziţii egale, 
mai putem sta de vorbă. 

— Dumneata ce zici, Harvey? îl consultă Perry pe bătrân. 

— Eu de zeci de ani visez să ies de aici, răspunse acesta. 

— Atunci, ne-am înţeles - mergem, trase Donald concluzia. 

— Fără mine, zise Suzanne. Eu nu mai vreau să am şi alte 
crime pe conştiinţă. E adevărat, pe mine nu mă leagă o familie; 
pe de altă parte însă, vreau să dau lInterterrei o şansă. Ştiu că 
nu sunt încă nici pe departe adaptată la viaţa de aici, dar mie 
îmi place paradisul şi cred că nu strică să-ţi analizezi sufletul, 


din când în când. 

— Suzanne, îmi pare rău, dar dacă mergem noi, trebuie să 
mergi şi tu, îi spuse Donald ferm, privind-o drept în ochi. Nu 
putem lăsa idealurile tale morale să ne pună planul în pericol. 

— Şi ce-o să faceţi, o să mă luaţi cu forţa? întrebă femeia, 
iritată. 

— Fără-ndoială, zise Donald. Dă-mi voie să-ţi aduc aminte că 
au fost cazuri când un comandant de trupe şi-a împuşcat propriii 
soldaţi atunci când comportamentul lor ameninţa să 
compromită operaţiunile. 

Fără nici un răspuns, cu o faţă inexpresivă, Suzanne se uită 
pe rând la toţi cei prezenţi. Nimeni nu luă cuvântul în apărarea 
ei. 

— Să ne întoarcem la ale noastre, zise Donald în cele din 
urmă. Aţi găsit Luger-ul? 

— Găsit, raportă Perry. Greu, dar l-am găsit. 

— la să-l văd, ceru căpitanul. 

În momentul când Perry scotea pistolul din buzunarul tunicii, 
Suzanne ţâşni afară din cameră. Primul care reacţiona fu 
Richard, care dădu drumul la tot ce avea în mâini şi se repezi 
după ea, fără să ţină seamă de armura cu care era încins. 
Condiţia fizică excepţională îl ajută să micşoreze rapid distanţa 
şi s-o apuce pe Suzanne de încheietura mâinii, curmându-i 
goana. Amândoi gâfâiau din greu. 

— Nu te juca cu Donald, reuşi el să rostească între două 
respiraţii adânci. 

— Puțin îmi pasă, replică ea. Dă-mi drumul! 

— O să te-mpuşte, o avertiză Richard. Nu vezi că-i place să se 
joace de-a armata? 

Suzanne se zbătu câteva clipe, să se elibereze, dar se lămuri 
repede că Richard era hotărât să nu-i dea drumul. Curând se 
adunară cu toţii în jurul ei şi îl văzu pe Donald cu pistolul în 
mână. 

— Nu-ţi dai seama că mă forţezi să trec la fapte? i se adresă 
acesta ameninţător. 

— Cine forţează pe cine aici, mă rog? îi întoarse Suzanne 
vorba pe un ton de dispreţ. 

— Du-o înapoi, porunci Donald. Trebuie să lămurim odată 


chestia asta. 

Se întoarse spre casă urmat de ceilalţi. Suzanne mai încercă 
de câteva ori să scape din strânsoarea de fier a lui Richard, însă 
renunţă în cele din urmă, lăsându-se târâtă spre locuinţa ei. 

— Adu-o înăuntru şi aşeaz-o pe un scaun, spuse Donald peste 
umăr. 

Când ajunseră la lumină, Richard observă că mâna femeii se 
învineţise şi, îngrijorat, îşi slăbi strânsoarea. In clipa aceea 
Suzanne se smulse şi îl lovi în piept cu toată puterea. Luat pe 
nepregătite, Richard se dezechilibra prăvălindu-se pe spate în 
piscină, iar Suzanne dispăru cât ai clipi în noapte, pentru a doua 
oară. 

Deşi era un înotător desăvârşit, Richard prinse a se zbate cu 
disperare în apă, copleșit de greutatea armurii. Fără a mai sta 
pe gânduri, Donald azvârli pistolul pe un scaun şi plonjă în 
bazin. Perry şi Michael dădură şi ei o mână de ajutor de pe 
margine, până când îşi dădură seama că Suzanne le scăpase din 
nou printre degete. 

— Du-te după ea, rămân eu aici! strigă Perry. 

Michael ţâşni ca un arc, dar efortul pe care constată că 
trebuia să-l facă îl umplu de respect pentru faimoşii războinici 
de odinioară. Se întrebă: oare cum s-or fi descurcat flăcăii aceia 
cu armurile având în vedere cât erau de grele? Mai cu seamă 
platoşa îl împiedica să alerge, deşi nici coiful, nici gambierile 
armurii de pe picioare nu-i uşurau cu nimic treaba. De îndată ce 
ieşi din conul de lumină revărsat din încăpere, rămase pe loc, 
orbit de întunericul gros. Deşi nu avea mai mult de un minut 
avans, Suzanne nu se vedea nicăieri. 

Rămase pe loc o vreme, până când ochii începură a mai 
distinge câte o formă din beznă, dar nici urmă de Suzanne. 
Deodată îi atrase atenţia, dinspre partea dreaptă, o mişcare 
bruscă şi o pată de lumină vie. Privi într-acolo şi simţi că-i sare 
inima din piept: la vreo cincizeci de metri mai încolo, în 
apropierea casei în care luau masa de obicei, poposise un taxi 
zburător şi uşa era deja deschisă. 

Michael o luă din nou la fugă, voiniceşte. Pe măsură ce se 
apropia de vehicul îşi dădea seama că s-ar putea să rateze: o 
văzu pe Suzanne urcând precipitată, aruncându-se pe bancheta 


şi punându-şi palma dreaptă pe consola din mijloc. 

— Nu! urlă el luându-şi un ultim elan disperat spre uşa taxiului 
încă deschisă. 

Dar era prea târziu. Într-o clipă, uşa se închise şi Michael se 
izbi cu platoşa armurii de peretele de metal, producând un 
zgomot puternic. Şocul îl trânti la pământ, coiful se rostogoli 
zăngănind. În secunda următoare, taxiul se înălţă cu un fâsâit, 
iar Michael simţi, preţ de o clipă, că nu mai are greutate. 
Asemenea unui balon cu heliu, se ridică vreo treizeci de 
centimetri de la sol, după care se prăbuşi înapoi ca un bolovan. 
A doua buşitură îi stoarse tot aerul din plămâni. Rămase acolo, 
zvârcolindu-se de durere, iar când îşi recăpăta suflul se ridică în 
picioare cu greutate şi făcu buimac cale întoarsă. 

Între timp, ceilalţi reuşiseră să-l tragă pe amicul său afară din 
bazin. Ud leoarcă, prăbuşit într-un scaun, Richard tuşea de 
mama focului. Donald îşi înălţă privirea spre Michael, care dădu 
buzna în încăpere, complet răvăşit. 

— Unde naiba e? se răsti căpitanul. 

— A fugit cu un taxi, îngăimă scafandrul. 

— Ai lăsat-o să-ţi scape?! urlă Donald ridicându-se de lângă 
Richard, în culmea furiei. 

— N-am putut s-o opresc, se apără Michael. Probabil că a 
chemat afurisitul ăla de taxi chiar când a ieşit de aici. 

— O, Doamne! exclamă Donald exasperat, ducându-şi o mână 
la frunte şi clătinând din cap. Atâta incompetenţă, nu-mi vine să 
cred! 

— Hei, am făcut tot ce-am putut! se justifică Michael. 

— Hai să nu ne certăm, interveni Perry împăciuitor. 

Donald aruncă o înjurătură şi prinse a se învârti în cerc, 
clocotind ca un cazan sub presiune. 

— Mai bine-i trăgeam una-n cap, zise Richard între două 
accese de tuse. 

— Nici n-am început bine operaţiunea, că am şi intrat în criză! 
zise Donald oprindu-se în loc. Nici nu ştim ce necazuri ne-ar 
putea aduce femeia asta. Trebuie sa ne mişcăm cât mai repede. 
Michael, mişcă-ţi fundul la Oceanus şi ai grijă să nu se apropie 
nimeni de el! 

— 'Nţeles! făcu Michael înşfăcându-şi arbaleta şi tolba cu 


săgeți şi năpustindu-se afară din cameră. 

— Avem nevoie de ostatici, cât mai repede, continuă 
căpitanul. 

— Ce zici de Arak şi Sufa? propuse Perry. 

— Perfect, aprobă Donald. Haideţi să-i chemăm în sufragerie; 
nu ne rămâne decât să sperăm că Suzanne n-a apucat încă să 
vorbească cu ei. 

— Ar mai fi Ismael şi Mary Black, propuse Perry din nou. 

— Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, întări Harvey. 

— Bun, îi vom chema şi pe ei; dar asta-i tot, fiindcă mai mulţi 
nu avem loc în Oceanus. 


Suzanne simţea că-i plesneşte inima. Nu mai trăise niciodată 
atâta spaimă. Îşi dădea seama că avusese mare noroc să scape 
din ghearele celor care-i fuseseră tovarăşi până atunci şi se 
înfioră gândindu-se ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi fugit. 
Era incredibil cum dorinţa lor înverşunată de a evada şi 
gândurile ucigaşe care-i cuprinseseră pe toţi îi înstrăinaseră 
dintr-o dată complet - ba mai mult, ajunseseră să-i fie chiar 
duşmani! 

Nu era chiar sigură că tot ce spusese sub impulsul 
momentului acolo, la locuinţa ei, îi reflecta pe de-a-ntregul 
sentimentele - în afară de refuzul categoric de a mai fi complice 
la vreo crimă. Totuşi, în graba confuză de a rosti o comandă 
pentru a scăpa de urmărire, prima destinaţie care îi venise în 
minte fusese piramida neagră şi Consiliul Bătrânilor. 

Pe parcursul zborului, Suzanne se mai linişti şi avu vreme să- 
şi limpezească întru câtva gândurile. Ajunse la concluzia că, într- 
adevăr, Bătrânii erau cei mai în măsură să descurce iţele şi să 
găsească cea mai potrivită soluţie, în aşa fel încât nimeni să nu 
aibă de suferit. 

Urcând pe aleea care ducea la piramidă, Suzanne observă că 
locul era cu desăvârşire pustiu. Fiind vorba de un centru 
guvernamental interterran, te-ai aştepta să fie cineva aici tot 
timpul, gândi ea. Dar nici când pătrunse în uriaşa clădire nu fu 
întâmpinată decât de pereţii impunători de marmură. Păşi de-a 
lungul coridorului de un alb strălucitor şi, apropiindu-se de uşile 
masive de bronz, se întreba ce ar fi mai bine să facă. | se părea 


de-a dreptul ridicol să bată în vreo uşă, având în vedere 
dimensiunile acestora, încurcătura ei se rezolvă repede: uşile se 
deschiseră singure de cum ajunse în faţa lor, aşa cum se 
întâmplase şi de dimineaţă. 

Suzanne intră în sala rotundă cu coloane, înaintă până în 
centru şi se opri în acelaşi loc unde stătuse în timpul şedinţei. 
Privi în jur întrebându-se ce ar putea face acum. 

— Alo! sparse ea liniştea. Neprimind nici un răspuns, mai 
strigă o dată şi încă o dată, de data aceasta cât putu de tare, 
îngânată limpede de ecourile întoarse de cupola din marmură. 

— Cu ce pot să-ţi fiu de ajutor? rosti calm un glas de fetiţă. 

Întorcându-se, Suzanne dădu cu ochii de Ala, încadrată de 
portalul uriaş. Frumosul ei păr blond îi cădea în dezordine pe 
umeri, ca şi când tocmai s-ar fi sculat din pat. 

— Îmi pare rău că te deranjez, zise Suzanne, dar este ceva 
urgent. Trebuie să-i împiedicaţi pe oamenii din generaţia a doua 
care au venit împreună cu mine. Vor să evadeze şi, dacă 
reuşesc, Interterra nu va mai fi o taină. 

— Este greu să evadezi din Interterra, spuse Ala frecându-se 
la ochi cu dosul mâinii. Era un gest atât de copilăresc, încât 
Suzanne trebui să se forţeze să nu uite că are totuşi de a face 
cu o persoană de o excepţională inteligenţă şi experienţă. 

— Au de gând să se folosească de submersibilul în care am 
venit şi care se află în faţa Muzeului de Istorie a Pământului, 
explică ea. 

— Înţeleg, zise Ala. Şi aşa este greu, dar poate că ar fi bine să 
trimit totuşi câţiva operativi să neutralizeze nava. Voi convoca, 
de asemenea, Consiliul pentru o şedinţă extraordinară. Cred că 
nu ai nimic împotrivă să participi la dezbateri. 

— Desigur, nu-mi doresc decât să vă ajut. 

Se gândi dacă nu cumva era cazul să vorbească şi despre 
tragedia celor doi interterrani ucişi, dar hotărî că era un subiect 
care mai putea să aştepte. 

— Este o situaţie pe cât de neaşteptată, pe atât de neplăcută, 
comentă Ala. De ce vor prietenii dumitale să evadeze? 

— Pentru că au familii, spun ei şi pentru că nu li s-a dat şansa 
de a alege. Dar, cum suntem un grup foarte pestriţ, mai sunt şi 
alte motive. 


— Se pare că ei nu şi-au dat seama cât sunt de norocoşi. 
— Da, cred că se poate spune şi aşa, aprobă Suzanne. 


În curtea întunecata a Muzeului de Istorie a Pământului poposi 
un taxi aerian din care coborâră două clone de serviciu solide. 
Amândouă aveau câte un baros. Doar una se îndreptă însă spre 
submersibilul companiei Benthic Marine, iar cealaltă rămase 
lângă farfuria zburătoare, cu mâna în cadrul uşii, ca să nu plece. 
Fără să piardă timpul, prima clonă se duse direct la 
compartimentul bateriilor şi, cu gesturi experte, desfăcu panoul 
din fibră de sticlă care proteja cablurile de alimentare. Făcu apoi 
un pas îndărăt şi ridică barosul deasupra capului, pregătindu-se 
să scoată aparatul din uz. 

Dar nu apucă să facă ceva cu ciocanul, căci acesta îi alunecă 
din mâini clonei şi căzu pe pământ cu o bufnitură. Cu un horcăit, 
clona se clătină în spate, apucând cu amândouă mâinile o 
săgeată de arbaletă care îi perforase gâtul dintr-o parte în 
cealaltă. Din ambele răni ţâşni sânge amestecat cu un alt fluid 
limpede, asemănător uleiurilor minerale. După câţiva paşi 
împiedicaţi, clona se prăbuşi pe spate, se zbătu de câteva ori, 
apoi rămase nemişcată. 

Michael armă arbaleta şi introduse altă săgeată pe şanţ; se 
ridică din locul unde stătuse pitit, în umbra zidului şi se apropie 
precaut de silueta care zăcea la pământ. El nu auzise şi nici nu 
văzuse taxiul sosind, căci aţipise de mai multe ori, în ciuda 
eforturilor de a sta treaz. Noroc că, între două reprize de 
aţipeală, aruncase o privire spre submarin şi văzuse ce se 
întâmplă. 

Ţinând arbaleta îndreptată spre clonă, Michael o împinse cu 
piciorul. Nici o reacţie, în afară de un nou şuvoi de amestec 
vâscos, care ieşi de o parte şi de cealaltă a gâtului străpuns. 
Michael îşi luă un scurt elan şi îi dădu un picior zdravăn, să se 
asigure că intrusul fusese scos din funcţiune. Nu mică îi fu 
surpriza însă, când simţi ca arbaleta îi este smulsă din mână. Se 
întoarse uimit şi se trezi faţă în faţă cu o altă clonă, care 
azvârlise arma într-o parte, iar acum stătea cu barosul deasupra 
capului. Instinctiv, Michael ridică mâinile, deşi ştia prea bine că 
nu se putea apăra astfel de lovitura care avea să vină. Se 


retrase, se împiedică de trupul care zăcea inert şi se prăbuşi 
peste el, pierzându-şi coiful în cădere. Rostogolindu-se într-o 
parte, evită în ultima clipă barosul care bufni surd strivindu-o tot 
pe prima clonă. În timp ce al doilea atacant îşi recăpăta 
echilibrul, pregătindu-se pentru o nouă lovitură, Michael se 
ridică într-un genunchi şi scoase din teacă sabia scurtă. Clona 
ridicase deja barosul deasupra capului, dar Michael se avântă cu 
toată forţa şi împlântă până la mâner sabia în abdomenul 
acesteia, rămas descoperit. Amestecul de sânge şi ulei împroşcă 
pieptul scafandrului. 

Surprinsă, clona de serviciu lăsă să-i scape ciocanul şi îl apucă 
pe Michael cu amândouă mâinile de cap, ridicându-l de la 
pământ. Forţa formidabilă a clonei slăbi însă curând şi se 
prăbuşi, trăgându-l pe Michael după el. li trebuiră aproape cinci 
minute scafandrului până când reuşi să-şi elibereze capul din 
mâinile adversarului răpus. Se ridică buimac în picioare, 
îngreţoşat de mirosul ciudatului fluid scurs din rănile celor două 
clone - i se părea a fi o combinaţie între un abator şi o staţie de 
service auto. 

Michael îşi recupera arbaleta. Avea acum mai mult respect 
pentru pericolul pe care îl reprezentau clonele. Rămăsese mirat 
de atacul celei de-a doua şi se gândea că fuseseră, probabil, 
programate să ucidă. Episodul dovedea, în acelaşi timp, spusele 
bătrânului Harvey - şi anume, că într-adevăr clonele nu se 
sinchisesc în faţa violenţei. 


19 


— Mai bine porneam toată treaba după ce mâncam, că mi-e o 
foame cumplită, spuse Richard. 

— Nu-i momentul să facem glume, i-o tăie Perry. 

— Dar nu glumesc deloc, zise Richard. 

— Cred că ei sunt, îi anunţă Harvey, pe care Donald îl pusese 
să stea de pază la uşă. 

Grupul se adunase în sufrageria comună în aşteptarea lui 
Arak, a Sufei şi a soţilor Black. 

— Gata, băieţi, pregătiţi-vă, îşi  îndemnă Donald 
„Subordonaţii”. 

Richard alese una dintre săbiile greceşti. Experienţa din 
piscină îl determinase să renunţe totuşi la armură. Donald 
scoase încărcătorul Lugerului pentru a nu ştiu câta oară, îl 
verifică, îl introduse la loc şi se asigură că are cartuş pe ţeavă. 

Arak, Sufa şi soţii Black intrară însoţiţi de patru clone masive. 

— În regulă, vorbi Arak gâfâind uşor. Nu vi se va întâmpla 
nimic, aşa că staţi liniştiţi, vă rog! 

Arak nici nu luă în seamă zgomotul uşii trântite de Harvey în 
urma lor, conform planului. Harvey se strecură apoi pe lângă 
pereţii încăperii până ajunse în spatele lui Donald, lângă Perry şi 
Richard. 

— Mai întâi, trebuie să înţelegeţi că nu vă putem lăsa să 
evadați. 

— Repede mai circulă veştile, zise Donald ironic. Aşadar, 
Suzanne a şi ajuns la tine. 

— Am fost informați de Consiliul Bătrânilor, preciză Arak, 
imediat după ce ne-aţi chemat voi aici. Acum, că am venit, vă 
rugăm să vă întoarceţi fiecare la locuinţa lui. Repet, nu puteţi 
evada. 

— Rămâne de văzut, zise Donald. Deocamdată însă, noi 
suntem cei care vom da ordinele. 

— În nici un caz, se opuse Arak; apoi, întorcându-se către 
clone: Imobilizaţi-i fără să le faceţi vreun rău, vă rog! 


Ascultătoare, clonele porniră la atac. Donald ridică arma şi se 
retrase câţiva paşi, urmat de ai lui. 

— Nu vă apropiaţi mai mult! porunci el. 

— Nu cred că ştiu ele ce înseamnă un pistol, îi atrase Perry 
atenţia nervos. 

— O să afle în curând, replică Donald, continuând să se 
retragă şi îndreptând arma spre faţa clonei care venea chiar 
spre el. 

— Arak, are pistol! strigă Ismael. 

— Staţi pe loc, vă rog! încercă Donald - însă clonele, o dată ce 
primiseră un ordin de la un interterran, nu mai puteau fi oprite 
de un pământean. 

Căpitanul apăsă trăgaciul şi Luger-ul lătră violent, trimițând 
proiectilul în fruntea clonei care se apropiase cel mai mult. 
Aceasta se împletici, apoi se prăvăli pe spate. Din rană se 
prelingea pe marmura podelei un lichid vâscos şi limpede. Lucru 
curios însă, picioarele i se mişcau întruna, ca şi când ar fi 
continuat să păşească. Arak şi Sufa ţipară îngroziţi. 

Celelalte clone continuau să se apropie netulburate. Donald 
îndreptă pistolul spre cea care era gata să-l înhaţe pe Perry şi 
trase din nou, lovind-o în tâmplă. Clona se prăbuşi, dar, la fel ca 
şi-n cazul celei dintâi, picioarele îşi continuau mecanic mersul. 

— Staţi, vă rog! le ordonă Arak cu glas stins celor două clone 
rămase în picioare. Acestea se supuseră instantaneu. 

Palid la faţă, Arak tremura. Între timp, forfecarea zadarnică a 
picioarelor celor două victime încetini, apoi încetă cu totul. 
Donald, apucând pistolul cu amândouă mâinile, îl îndreptă spre 
Arak. 

— Aşa e mai bine, zise căpitanul. Ca să fim bine înţeleşi, 
următorul eşti tu. 

— Vă rog! imploră Sufa. Ajunge cu violența, vă rog! 

— Suntem şi noi de aceeaşi părere, zise Donald fără să 
coboare arma. Dacă faceţi ce vă spunem, totul e în regulă. Arak, 
vreau să faci câteva apeluri cu emițătorul tău şi după aceea 
plecăm de aici. 


Suzanne era impresionată de calmul afişat de Bătrâni în 
împrejurări atât de grave. Ea se simţea, dimpotrivă, din ce în ce 


mai agitată, fiindcă din ultimele mesaje primite reieşea că foştii 
ei colegi erau stăpâni pe situaţie. 

Bătrânii avuseseră grijă de Suzanne, trăgând-o deoparte şi 
dându-i să mănânce cât timp au ţinut sfat. A fost apoi 
rechemată în sala de conferinţe şi i s-a dat acelaşi loc, în mijloc, 
doar că acum i-au adus şi un scaun, ceva mai mic însă decât 
cele pe care şedeau interterranii. Acum şedea cu faţa spre Ala şi 
cu spatele la uşile de bronz. 

— Se pare că situaţia se înrăutățește, îi înştiinţa Ala după ce 
ascultă câteva clipe la microreceptorul de la mână. Glăsciorul ei 
fragil era însă limpede, fără undă de emotie ori tremur. Grupul 
rebelilor, continuă ea să raporteze, a luat patru ostatici 
interterrani şi se apropie de Barsama, cu submersibilul intact. 
Arak aşteaptă ordinele noastre. 

— N-am întâlnit o astfel de situaţie în toate vieţile mele, 
comenta Ponu. Patru clone operative au fost eliminate 
prematur. Este, într-adevăr, îngrijorător. 

— Dar îi puteţi opri, nu-i aşa? izbucni Suzanne, pe care calmul 
interterranilor începea s-o scoată din sărite. Vreau să spun, îi 
puteţi opri fără să le faceţi rău, nu-i aşa?... 

Ala se aplecă spre Suzanne şi, ignorându-i întrebarea, i se 
adresă cu un calm desăvârşit: 

— Există un aspect asupra căruia trebuie să ne lămurim 
foarte clar. Colegii tăi nu au, se pare, nici o reţinere să distrugă 
o clonă. Ce s-ar întâmpla însă în cazul oamenilor? Crezi că ar fi 
ei capabili să ucidă un om? 

— La disperare da, mă tem că ar face-o, veni răspunsul 
Suzannei. 

— Este greu de crezut că ar face aşa ceva după ce au avut 
ocazia să afle atâtea lucruri despre o civilizaţie ca a noastră, 
comentă Ponu. Toţi ceilalţi pământeni pe care i-am adus s-au 
adaptat, fără excepţie, la viaţa paşnică de aici. 

— Poate că şi ei ar sfârşi prin a se adapta, dacă li s-ar mai da 
o şansă, pledă Suzanne în favoarea rebelilor. Numai că, în 
stadiul actual, sunt periculoşi pentru oricine ar încerca să-i 
împiedice. 

— Parcă nu-mi vine să cred, zise un altul. După cum a spus 
Ponu, aşa ceva nu ni s-a mai întâmplat niciodată. 


Simţind cum o apucă furia, Suzanne izbucni aproape răstit: 

— Eu vă pot dovedi de ce sunt capabili - au lăsat urme 
grăitoare în două locuinţe până acum! 

— Şi care ar putea fi acelea? se interesă Ala pe un ton de 
conversaţie, de parcă ar fi vorbit despre grădinărit. 

— Au ucis deja doi oameni din prima generaţie. 

Cuvintele  Suzannei căzură ca un trăsnet, încremenind 
adunarea. 

— Eşti sigură de ceea ce afirmi? întrebă Ala şi, pentru prima 
dată, în glasul ei se putea distinge o urmă de spaimă. 

— Am văzut cadavrele acum câteva ore, recunoscu Suzanne. 
Unul era lovit, cealaltă a murit înecată. 

— Mă tem că această veste tragică pune lucrurile într-o cu 
totul altă lumină, spuse Ala. 

„Sper şi eu”, îşi zise Suzanne în sinea ei. 

— Recomand blocarea imediată a portului Barsama! 

Propunerea promptă a lui Ponu fu întâmpinată cu un murmur 
general de aprobare. Ala îşi ridică mâna în dreptul gurii şi 
transmise un ordin scurt prin microemiţător. 

— Aşa vom face, îi anunţa ea. 

— Cât timp durează să facem legătura între canalul de acces 
şi miezul Pământului? întrebă Ponu. 

— Câteva ore, zise Ala. 


Când începură să se deschidă spre interior, fugarii constatară 
că uşile erau într-adevăr imense, cam cât două etaje şi groase 
de trei metri. Sub ameninţarea pistolului, Arak conducea 
operaţiile prin microemiţător, în legătură directă cu Centrul de 
Informaţii. Perry, Richard şi Michael stăteau deoparte, păzindu-i 
atent pe Sufa, Ismael şi Mary. Michael refuzase cu încăpățânare 
să renunţe la preţioasa lui armură, de aceea o purta şi acum. In 
cabina transportorului antigravitaţional care-l căra pe Oceanus, 
Harvey aştepta ordin să conducă vehiculul în camera de 
decontaminare din spatele uşilor masive. Când acestea lăsară 
să se vadă interiorul de oţel inoxidabil, Donald remarcă: 

— Nu-mi e străin decorul ăsta; îmi aminteşte de camera în 
care ne-au făcut baie forţat, la venire. 

Deodată se auzi un huruit şi pământul prinse a se scutura, 


făcându-i pe toţi să-şi aducă aminte, preţ de câteva secunde, că 
nu-i întotdeauna uşor să te ţii pe picioare. 

— Ce naiba a fost asta? întreba Perry. 

Harvey îşi iţi capul din transportor. 

— Ar fi bine să ne grăbim, le strigă el. Probabil că sunt pe cale 
să deschidă o supapă geotermală. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Donald ridicând vocea. 

— Vor să închidă calea de acces, veni răspunsul. 

— Hai mai repede, Arak, mârâi căpitanul ameninţător. 

— Fac tot ce se poate face, zise acesta. Dar să ştiţi că Harvey 
are dreptate: nu o să aveţi destul timp; intrarea va fi în curând 
dezafectată. 

— N-am ajuns până aici ca să renunţăm acum, replică Donald 
hotărât. Dacă nu ieşim în cincisprezece minute, Sufa va primi un 
glonţ în cap. 

O vibraţie scurtă îi anunţă că monstruoasele uşi erau complet 
deschise. 

— Gata, restul depinde de voi, îi anunţă Arak făcându-i semn 
lui Harvey să aducă transportorul. Când se deschid uşile 
interioare, intraţi în camera de ecluzare. După ce se umple 
ecluza şi se deschide poarta de lansare, sunteţi liberi să urcați 
prin puţul de acces. 

— Nu te grăbi, Arak, îl întrerupse Donald. Tu şi Sufa mergeţi 
cu noi, până la capăt. 

— Nu se poate! strigă acesta, disperat. Vă rog, nu faceţi asta! 
Am făcut tot ce mi-aţi cerut, dar noi nu suntem adaptaţi la 
atmosfera terestră şi vom muri! 

— Nu e o rugăminte, e un ordin, replică Donald neînduplecat. 

Arak continuă să protesteze, însă căpitanul îl lovi cu arma 
peste faţă. Interterranul scoase un țipăt, apucându-şi obrajii în 
mâini. Printre degetele sale se prelingea sângele. Donald îl 
împinse în camera cu pereţi de oţel. 

Transportorul se supuse docil comenzilor lui Harvey, 
pătrunzând cu uşurinţă în sala de decontaminare. 

— Haideţi, băieţi, îi chemă Donald pe Perry şi pe Richard. 
Aduceţi-o pe Sufa şi daţi-le drumul celorlalţi. 

De îndată ce intrară toţi în navă, Donald îl smulse pe Arak de 
lângă Sufa care încerca să-i aline suferinţa. Interterranul avea o 


vânătaie şi o umflătură zdravănă la ochiul drept. 

— Arak, închide uşa exterioară şi  deschide-o pe cea 
interioară, ordonă căpitanul. 

Arak bâigui ceva în microemiţător şi imensele canaturi se 
urniră unul către celălalt. În încăpere răsuna un huruit profund, 
anunțând un al doilea cutremur. Acesta, ce-i drept, dură ceva 
mai mult decât primul. 

— Hai, Arak, grăbeşte mişcarea! îl zori Donald. 

— Nu pot, ţi-am mai spus doar, strigă nefericitul. 

— Richard, ia un cuţit din colecţia ta şi taie-i Sufei un deget, 
forţă Donald nota. 

— Nu, aşteaptă! Stai să văd ce pot face, suspină Arak, învins. 

Vorbi din nou în aparatul de la mână şi, într-adevăr, canaturile 
greoaie prinseră a se roti mai repede unul către celălalt. 

— Ei, vezi, aşa mai merge, comentă Donald satisfăcut. 

Uşa se închise în cele din urmă, făcând să tremure pereţii de 
oţel ai încăperii. Aproape simultan, canaturile uşii interioare, la 
fel de mari, începură să se deschidă dând la iveală o grotă 
imensă, întunecată, asemănătoare cu aceea în care poposiseră 
pământenii în drumul lor spre Interterra. Acelaşi miros sărat îţi 
spunea că locul fusese inundat, o dată cu apă de mare. 

Când uşile se  deschiseră complet, Harvey manevră 
transportorul aducând submersibilul în grotă. Restul grupului 
porni în fugă în urma lui, dar se împotmoli în mâl. 

— Na, fir-ar să fie! De asta chiar am uitat, exclamă Perry. 

— Inchide uşile! urlă Donald către Arak când ajunseră cu toţii 
lângă transportor. 

Glasul căpitanului trezi ecouri sinistre. Îi trecu pistolul lui Perry 
spunându-i că el trebuie să intre în submarin ca să aprindă 
reflectoarele. Perry, care nu pusese în viaţa lui mâna pe o armă 
de foc, avu un sentiment ciudat când îşi strecură arătătorul în 
garda trăgaciului. 

Al treilea cutremur îl surprinse pe Donald în timp ce urca 
scăriţa de metal de pe coca submarinului şi trebui să se ţină 
bine ca să nu fie azvârlit jos. Se auzeau deja zgomote 
îndepărtate, asemănătoare unui clocot vâscos, anunțând o 
erupție iminentă de lavă. 

— Sfinte  Sisoe, suntem într-un vulcan! urlă Richard 


înspăimântat. 

In sfârşit, pământul încetă să se mai zbată, iar Donald se 
grăbi să ajungă în submarin. Câteva secunde mai târziu, 
reflectoarele exterioare se aprinseră. Era şi timpul, căci 
imensele canaturi de oţel se apropiaseră şi, în clipa în care se 
vor fi închis, singurele surse de lumină rămâneau reflectoarele 
navei şi izvorul de lavă care se întrezărea undeva, departe, 
crescând cu fiecare clipă. 

— Hai, toată lumea, îi chemă el iţindu-şi capul prin tambuchi. 
Avem curent, instalaţia de aer condiţionat funcţionează, suntem 
gata de plecare. 

Sufa şi Arak fură împinşi înainte; urmau Harvey, Perry şi 
Michael. Acesta din urmă fu nevoit să-şi scoată platoşa, ca să 
poată intra prin tambuchi. Richard încheie plutonul şi, în timp ce 
închidea trapa, apucă să vadă o avalanşă lichidă năvălind în 
văgăună şi să audă sfârâitul înfricoşător al aburului născut din 
războiul apei cu focul. Când ajunse în cabină Donald îl sfătui să 
se aşeze, căci nu se ştia cât de tare vor fi zgâlţâiţi în timp ce 
toată caverna va fi complet inundată. Într-adevăr, nu trecu mult 
şi Oceanus fu azvârlit dintr-o parte într-alta, ca o plută pe vreme 
de furtună. Se prinseră toţi, care de ce apucară, nedorindu-şi 
altceva decât să scape cu viaţă. 

— Acum ce trebuie să facem? urlă Donald către Arak. 

— Nimic, răspunse acesta. Apa va împinge nava pe toată 
înălţimea puţului. 

— Prin urmare, am reuşit? mai întrebă Donald. 

— Da, cred că aţi reuşit, zise Arak posomorit şi o luă de mână 
pe Sufa. 


Ala, care stătuse tot timpul cu microreceptorul la ureche, îşi 
cobori încet braţul. Cu toate că vestea morţii Murei şi a lui Sart o 
marcaseră vizibil, expresia ei îşi recăpătase calmul. 

— Portul din Barsama nu a fost închis în timp util, anunţă ea 
cu o voce egală. Submersibilul a reuşit să iasă şi se află acum în 
apele oceanului, îndreptându-se spre vest. 

— Ce s-a întâmplat cu ostaticii? se interesă Ponu. 

— Doar doi au rămas la bord, Arak şi Sufa. Ismael şi Mary au 
fost eliberaţi şi sunt în siguranţă. 


Suzanne credea că nu aude bine. Aşadar, cu toată tehnica 
inimaginabilă de care dispuneau interterranii, foştii ei colegi 
reuşiseră să scape?! 

— Stai puţin, încercă ea să-i atragă atenţia Alei. 

— Cred că suntem nevoiţi să tratăm direct cu aceşti oameni, 
continuă Ala fără s-o bage în seamă pe Suzanne. Miza este prea 
mare... 

— Eu sunt de părere să-i trimitem înapoi şi să încheiem 
problema, se auzi o voce din apropiere. 

Suzanne se întoarse brusc şi dădu cu ochii de o femeie căreia 
i-ar fi dat vreo douăzeci şi cinci de ani. 

— Cum adică, „să-i trimitem înapoi”? întrebă pământeanca, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

Păi, dacă asta era soluţia pe care o găsiseră, nici nu era de 
mirare că toţi bătrânii erau atât de liniştiţi, gândi ea. 

— Eu sunt de acord să-i trimitem înapoi, se auzi o altă voce 
din partea opusă. 

Vorbitorul se vădi a fi un „bătrân” de vreo cinci-şase anişori. 

— Avem consimţământ unanim? 

Întrebarea Alei fu întâmpinată de un murmur general de 
aprobare. 

— Fie, atunci! Vom trimite o navă intergalactică mică, pilotată 
de o clonă. 

În timp ce Ala dădea dispoziţiile de rigoare la microemiţător, 
Ponu interveni: 

— Să folosească minimum de impuls, nu uita să menţionezi. 

— Ce episod trist, ce tragedie! comentă un alt membru al 
Consiliului. 

— Dar nu le veţi face rău, nu-i aşa? se pomeni Suzanne 
întrebând şi, spre surprinderea ei, Ala îi dădu, în sfârşit, atenţie. 

— Te referi la prietenii tăi? 

— Da! răspunse Suzanne pe loc, fără să se supere. 

— Nu, nu vor păţi nimic, zise Ala. Vor fi foarte uimiţi, atâta tot. 

— Eu cred că sacrificiul lui Arak şi al Sufei merită să fie 
anunţat public, fu de părere Ponu. 

— Cu toate onorurile, întări băieţelul care vorbise mai înainte. 

Cuvintele celor doi fură întâmpinate de un alt murmur general 
de aprobare. 


— Dar asta nu înseamnă că şi Arak şi Sufa vor fi trimişi înapoi, 
împreună cu ceilalţi? întrebă Suzanne. 

— Întocmai, confirmă Ala. Toţi vor fi trimişi înapoi. 

Într-o totală confuzie, Suzanne îşi plimba dezarmată privirile 
pe chipurile celor mai bătrâni dintre interterrani. 


După câteva ore de navigat în tăcere, în lumina palidă a 
tablourilor de bord, toţi pasagerii submarinului se simțeau 
epuizați. 

— Se vede lumină prin hublou! sări Perry de la locul lui. 

— Da şi eu văd, îl susținu Richard. 

— Ar cam fi cazul, zise Donald. Instrumentele îmi spun că ne 
aflăm la o adâncime de treizeci de metri, iar la suprafață se 
crapă de ziuă. 

— Nu-i rău. Cât crezi că mai avem? întrebă Perry. 

— Am urmărit tot timpul fundul oceanului, răspunse Donald 
cu ochii pe indicatorul sonarului. In vreo două ceasuri, cel mult, 
ar trebui să fim aproape de insulele din Boston. 

— Bravo! strigară în acelaşi timp Richard şi Michael, lovindu-şi 
palmele într-un gest de triumf. 

— Cât curent mai avem în baterii? întrebă Perry. 

— Ei, aici e singura problemă, răspunse căpitanul. S-ar putea 
să fim nevoiţi s-o luăm înot pe ultima sută de metri. 

— Pe mine nu mă deranjează, vorbi Harvey. Eu aş lua-o înot 
până la New York dac-ar trebui. 

— Şi eu ce mă fac, cu armura mea? sări Michael de la locul 
lui, îngrijorat să nu-şi piardă prada de război. 

— E treaba ta, marinare, îl taxă Donald. Nu te-am forţat eu s-o 
cari după tine. 

— Dacă-mparţi cu mine, poate te ajut eu, se oferi Richard. 

— Du-te-n... îl complimentă Michael. 

— Fără scandal! intră Perry între ei, împăciuitor. 

Îşi continuară drumul în linişte câteva minute, până când Arak 
deschise discuţia: 

— Acum, că aţi scăpat din Interterra, spuneţi-mi, vă rog, de ce 
ne-aţi luat cu voi, ştiind foarte bine ce ni se va întâmpla? 

— Am vrut să ne asigurăm că nu va interveni Consiliul 
Bătrânilor după ce părăsim portul Barsama, îi răspunse Donald. 


— Unde mai pui că o să ne fiţi de folos dacă se găseşte vreun 
papagal care să se îndoiască de povestea noastră, adăugă 
Richard făcându-l pe Michael să se dezlănţuie într-un hohot de 
râs. 

— Bine, dar vom muri, le aminti Arak. 

— O să vă ducem la Spitalul Municipal din Massachusetts, îi 
promise Donald. După câte ştiu eu, continuă el zâmbind ironic, 
cei de acolo se dau în vânt după tot felul de cazuri rare. 

— Degeaba, zise Arak pe un ton descurajat. Medicina voastră 
este mult prea înapoiată ca să ne fie de folos. 

— Asta e tot ce putem face, se apără Donald. Vru să mai zică 
ceva, dar amuţi brusc, iar zâmbetul i se şterse de pe figură. 

— Ce-i, avem probleme? sări Perry care, din cauza încordării, 
devenise foarte atent la reacţiile lui Donald. 

— Se-ntâmplă ceva ciudat, răspunse căpitanul întinzând 
mâna să regleze sonarul. 

— Ce anume? întrebă Perry nerăbdător. 

— Priveşte sonarul, îl invită Donald. Se pare că suntem 
urmăriţi de un obiect care se apropie foarte repede. 

— Cât de repede? 

— Nu se poate! exclamă Donald cu îngrijorare crescândă. 
Instrumentele spun că se deplasează cu peste o sută de noduri - 
şi asta sub apă!... 

Se răsuci brusc înspre Arak: 

— Spune, chestia asta poate fi adevărată? Şi dacă-i aşa, ce 
naiba este? 

— Probabil o navă interplanetară din Interterra, răspunse Arak 
aplecându-se să vadă imaginea. 

— Dar cei de acolo ştiu că sunteţi şi voi aici, nu? 

— Fireşte, zise Arak. 

— Nu-mi place chestia asta; ieşim la suprafaţă, zise Donald 
revenind asupra comenzilor. 

— Nu cred că mai putem, îi atrase atenţia Perry. S-a întunecat 
afară, deci nava lor probabil că e chiar deasupra noastră. 

Submarinul începu să trepideze ca sub acţiunea unor vibrații 
de joasă frecvenţă. 

— Arak, ce naiba fac ăştia? 

— Nu ştiu, răspunse cel întrebat. Poate că vor să ne tragă în 


plasa lor de aer. 

— Harvey, dumneata ai vreo idee de ce se întâmplă aici? 

— Habar n-am, răspunse bătrânul care, ca toţi ceilalţi, se 
ţinea strâns de braţele fotoliului ca să nu fie smuls de vibraţiile 
în continuă creştere. 

Donald puse mâna pe pistol şi îl îndreptă asupra lui Arak: 

— la legătura imediat cu nenorociţii ăştia şi spune-le să 
întrerupă toată porcăria, că altfel îţi zbor creierii! 

— Uite, făcu Perry arătând spre sonarul lateral; se vede nava, 
arată ca o farfurie zburătoare dublă! 

— O, nu se poate! exclamă Arak cu ochii pe imaginea de pe 
ecran. Nu este o navă interplanetară, ci una intergalactică! 

— Şi care-i diferenţa? urlă Donald pe fondul vibraţiilor care se 
înteţiseră până într-atât încât cu greu te mai puteai ţine în 
scaun, iar coca groasă de oţel a submersibilului gemea şi 
trosnea sub presiune. 

— Vor să ne întoarcă! strigă Arak. Sufa, ne duc înapoi! 

— E singurul lucru pe care-l puteau face, suspină femeia. 
Singurul lucru pe care îl mai puteau face... 

Vibraţiile se curmară dintr-o dată şi, înainte ca vreunul să 
poată face ori spune ceva, simţiră efectele unei acceleraţii 
înspăimântătoare în sus. Toţi pasagerii minisubmarinului se 
înfundară în fotolii cu o greutate strivitoare care le tăie 
răsuflarea, aproape făcându-i să-şi piardă cunoştinţa. Cumplita 
forţă inerţială era însoţită de o lumină stranie care inundă 
interiorul cabinei. În secunda următoare totul reveni la normal, 
cu excepţia unei mişcări de balans pe care nu o simţiseră până 
atunci şi care semăna cu legănarea valurilor. 

— O, Doamne! gemu Donald. Ce naiba s-o fi întâmplat? 

Dădu să-şi urnească braţele şi picioarele, dar le simţi 
îngreunate şi lipsite de vlagă, de parcă aerul devenise dintr-o 
dată vâscos. Efectul dispăru însă după câteva mişcări care îi 
dezmorţiră încheieturile. Instinctiv, ochii lui alunecară pe 
cadranele instrumentelor şi rămase surprins văzând că valorile 
se încadrau în parametri normali. Nivelul bateriei îl îngrozi însă, 
căci se vădi că erau pe punctul de a rămâne fără curent. Mai 
văzu ceva care-l făcu să tresară: se aflau la mai puţin de 
douăzeci de metri adâncime! Nici nu era de mirare, atunci, că 


erau legănaţi de valuri. 

Donald îşi mută privirea pe cadranul sonarului şi constată că 
nava interterrană sau ce-o fi fost, dispăruse. In schimb, văzu că 
fundul oceanului urma o linie ascendentă. Asta însemna că se 
aflau la cel mult cincizeci de metri de țărm! 

Între timp, ceilalţi pasageri ai submarinului îşi reveneau cu 
greu din încercarea la care fuseseră supuşi. 

— Mă întreb dacă astronauții simt acelaşi lucru atunci când 
sunt proiectaţi în spaţiu, spuse Perry printre gemete. 

— Dac-o fi aşa, pe mine să nu conteze, zise şi Richard. 

— E ceva asemănător, dar nu chiar acelaşi lucru, zise Arak. 
Dar voi sunteţi prea puţin sofisticaţi ca să simţiţi diferenţa. 

— la mai taci, Arak, că m-am săturat de tine, îl repezi Donald. 

— Te cred şi-ţi meriţi soarta, replică interterranul. 

— Pregătiţi-vă să ieşim la suprafaţă, că ni se termină bateriile, 
îşi anunţă Donald însoțitorii. 

— A, nu se poate! se lamentă Perry. 

— Nu-i nici o nenorocire, ţărmul e aproape, îi asigură Donald 
în timp ce opera eliminarea balastului cu ajutorul gazului 
comprimat. 

Amplitudinea balansului creştea simţitor o dată cu înălţarea 
aparatului, atingând cota maximă în momentul când acesta 
ajunse la suprafaţă. Donald vru să profite de ultimele rezerve de 
curent şi încercă să obţină o localizare prin LORAN, apoi prin 
Geosat. Zadarnic, însă. 

— Nu mai înţeleg nimic, zise el scărpinându-se în cap. Să iasă 
cineva prin tambuchi şi să arunce o privire, poate recunoaşte 
unde ne aflăm. Trebuie să fim pe undeva în apropiere de portul 
Boston. 

— Mă duc eu, că doar pe-aici mi-am făcut veleatul, se oferi 
Michael. 

— Fii atent la valuri, îl preveni căpitanul. 

— Ei da, e prima dată când mă plimb cu barca, îl ironiză 
scafandrul. 

În timp ce Michael se strecura pe scăriţa tambuchiului, Donald 
scoase din circuit toată aparatura electrică de care nu mai era 
nevoie, ca să mai economisească bruma de curent rămasă. Se 
dovedi însă că bateriile secaseră de tot, căci în mai puţin de un 


minut se stinseră luminile şi nava îşi opri complet înaintarea. 
Interiorul se cufundă în întuneric. 

Se auzi zgomotul trapei deschise de Michael. Prin 
deschizătură pătrunse, palidă, lumina zorilor, însoţită de aer 
umed şi sărat şi de ţipetele aspre ale pescăruşilor. 

— Ah, ce muzică mi-aud urechile, se bucură Richard. 

— Suntem în faţa uneia din insulele portului, dar nu ştiu care, 
anunţă Michael. 

În clipa aceea, submarinul se izbi de fundul nisipos şi începu 
să se aplece într-o parte, împins de valuri. 

— Afară, urgent, până nu năvăleşte apa peste noi! strigă 
Donald. 

Pământenii îşi părăsiră locurile într-o grabă nebună, spre 
deosebire de cei doi interterrani, care îşi împreunară tandru 
palmele. 

— În numele Interterrei, rosti Arak solemn. 

— În numele Interterrei, repetă Sufa. 

— Haideţi odată! urlă Donald câtre ei. Nu vedeţi că 
submarinul ia apă şi se scufundă? 

Arak şi Sufa îl ignorară total şi rămaseră visători, ca în transă, 
cu palmele lipite. 

— Treaba voastră, le spuse Donald. 

— Măi, strigă Michael de la gura tambuchiului, să-mi aducă şi 
mie cineva armura! 

Pe scăriţa îngustă se produse dezordine din momentul în care 
un şuvoi de apă năvăli prin tambuchi. Cei care ieşeau se 
aruncau în mare şi înotau spre țărm. La urmă, Michael dădu să 
intre din nou după preţioasa-i pradă, însă un talaz mai puternic 
răsturnă submarinul cu totul, făcându-l pe scafandru să se 
răzgândească pe loc. Cu greu, până la urmă reuşi să înoate spre 
libertate. 

Harvey, ce-i drept, mai avu nevoie de o mână de ajutor ca să 
facă faţă brizanţilor periculoşi; altminteri, toată lumea ajunse cu 
bine pe ţărmul care ieşea abrupt din mare şi se trântiră de-a 
valma pe nisipul călduţ. Toată lumea, cu excepţia celor doi 
interterrani. Michael se smulse ultimul din forfota valurilor şi fu 
întâmpinat de înţepăturile răutăcioase ale lui Richard în legătură 
cu pierderea armurii greceşti. 


Vremea era splendidă: o dimineaţă blândă de vară în care 
razele soarelui erau filtrate printr-o pâclă subţire şi se 
răsfrângeau jucăuş pe suprafaţa oceanului, promițând o zi 
foarte caldă. După lupta cu valurile, naufragiaţii se mulţumiră să 
se odihnească, fericiţi să tragă adânc în piept aer proaspăt, să 
privească zborul planat al pescăruşilor şi să lase soarele să le 
zvânte hainele subţiri de mătase, lipite de trupuri. 

— Acum îmi pare rău de Arak şi Sufa, deschise Perry vorba cu 
un glas în care plutea o umbră de tristeţe. 

Intr-adevăr, Oceanus era acum mai departe de țărm decât 
atunci când îl părăsiseră. Valurile îl răsturnaseră complet, 
năvălind înăuntru şi trăgându-l înapoi, în larg. 

— Ba, mie nu, zise Richard cu indiferenţă. Dinspre partea 
mea, călătorie sprâncenată! 

— Păcat de submarin totuşi, intră şi Donald în discuţie. Nu va 
rămâne acolo prea multă vreme; probabil că va sfârşi undeva, 
pe fund, dincolo de platforma continentală. Fir-ar să fie, speram 
să pot intra cu el până în portul Boston! 

Nici nu-şi termină bine vorba căpitanul, că nişte valuri 
neobişnuit de mari se ridicară. După ce se sparseră de țărm, 
submarinul dispăru de tot. 

— Gata, s-a dus, spuse Perry. 

— După ce o să afle toată tărăşenia, zise Michael, sunt sigur 
că se vor repezi să-l recupereze. Parcă-l şi văd piesă de muzeu, 
la Smithsonian. 

— Unde suntem aici? întrebă Harvey ridicându-se într-un cot 
şi privind peste umăr insula teşită, bătută de vânt şi care nu 
părea să găzduiască decât nisip, cochilii de scoici şi iarbă de 
mare. 

— Ti-am mai spus, e una din mulţimea de insule ale portului 
Boston, spuse Donald. 

— Şi cum o să facem să ajungem în oraş? puse Perry 
problema. 

— Peste câteva ore o să mişune pe aici tot felul de 
ambarcaţiuni de agrement, zise Michael. Când le-om spune 
despre ce este vorba, să vedeţi cum o să se-nghesuie care mai 
de care să ne ducă acasă. 

— Abia aştept să mă aşez în faţa unui prânz cumsecade, unde 


să ştiu şi eu ce bag în gură! dădu Perry glas unei dorinţe 
comune. A, da şi un telefon, să-mi sun soţia şi fetele, după care 
vreau să dorm vreo două zile şi două nopţi. 

— Subscriu, zise Donald. Haideţi să mergem până în partea 
cealaltă, de unde bate vântul. Mi s-ar încălzi inima dac-aş vedea 
albatroşii din bătrânul Beantown, fie şi de departe. 

— De acord, făcu Perry. 

Se ridicară în picioare, îşi întinseră oasele şi apoi o luară la 
pas de-a lungul plajei, pe nisipul întărit de la marginea apei. In 
ciuda oboselii începură să cânte şi veselia îl cuceri până şi pe 
posacul Donald. Ocolind un promontoriu care mărginea un 
golfuleţ, dădură cu ochii de o privelişte ce-i făcu să rămână pe 
loc, oprindu-se din cântat. La vreo sută de metri în faţa lor, un 
bătrân cărunt culegea scoici, în apropierea unei bărci nu prea 
mari, trase pe mal, cu vela strânsă legănându-se în bătaia 
vântului. 

— Ei, ce spuneţi de o aşa coincidenţă fericită? vorbi Perry. 

— Deja simt gustul cafelei şi foşnetul aşternutului curat, se 
avântă Michael. Haideţi să-l facem pe tataia erou - probabil că o 
să apară şi la CNN! 

Întregul grup o luă la fugă de-a curmezişul plajei, chiuind. La 
vederea lor, bătrânul intră în panică; se repezi la barcă, aruncă 
înăuntru găleata şi plasa şi o împinse la apă încercând să se 
îndepărteze. Richard ajunse cel dintâi, intră în apă până la brâu 
şi se apucă de marginea bărcii, ca să-i oprească înaintarea. 

— Stai puţin, tataie, ce atâta grabă? îl întrebă pe bătrânul 
speriat. 

Acesta din urmă însă se precipită să arboreze vela şi puse 
mâna pe o vâslă, încercând să-l îndepărteze pe intrus. Richard 
înşfăcă vâsla, o smulse din mâna pescarului şi o azvârli într-o 
parte. Între timp, restul grupului se apropiase şi se aruncaseră 
toţi în apă, înotând voiniceşte. Grijuliu, Harvey recuperă vâsla 
din apă şi o aduse înapoi. 

— Cam neprietenos amicul nostru, comentă Richard la adresa 
sărmanului bătrân care se retrăsese speriat în mijlocul bărcii, 
holbându-se la ei. 

— Nici nu-i de mirare, spuse Perry măsurându-se cu privirea, 
mai întâi pe sine şi apoi pe fiecare dintre tovarăşii lui. Nu vă daţi 


seama cum arătăm? Voi ce-aţi zice dacă aţi vedea dintr-o dată 
patru inşi îmbrăcaţi în lenjerie de mătase dând buzna din ceaţă? 

Izbucniră cu toţii într-o criză de râs, alimentată de oboseala şi 
de grijile acumulate. Trecură câteva minute bune până să se 
liniştească şi să-şi vină în fire cât de cât. 

— Ne cerem scuze, bătrâne, pentru înfăţişarea şi purtarea 
noastră, zise Perry printre sughiţuri. Dar te rog să ne crezi că am 
avut o noapte de pomină... 

— V-aţi cherchelit, nu-i aşa? îndrăzni pescarul să deschidă 
gura, ceva mai uşurat. 

Cuvintele omului declanşară altă avalanşă de râsete. După ce 
îşi reveniră suficient, reuşiră să-l convingă pe bătrânul pescar că 
nu erau deloc periculoşi şi că va fi recompensat cu generozitate 
dacă vrea să-i ducă până în port. Odată încheiat târgul, fiii 
rătăcitori se urcară în barcă, unul după altul. 

Avură, în sfârşit, parte de o croazieră încântătoare, ţinând 
cont de ceasurile cât stătuseră cu sufletul la gură, înghesuiți în 
submarinul acela sufocant de strâmt. Soarele prietenos, şoapta 
blândă a brizei şi legănarea valurilor îi făcură să adoarmă pe 
toţi, în afară de stăpânul bărcii, chiar înainte de a fi ieşit din 
golfuleţ. Restul drumului se desfăşură în condiţii cât se poate de 
bune; bătrânul pescar purta roadele unei experienţe 
îndelungate şi nu după multă vreme aduse barca în port, fără 
peripeții. Întrucât nu ştia însă unde să-şi lase pasagerii cufundaţi 
în somn, îl zgâlţâi uşor de umăr pe cel care-i fu la îndemână. 

Perry, căci el se nimerise a fi acela, se trezi năuc şi deschise 
ochii cu greutate. Se frecă la ochi, apoi clipi de câteva ori şi privi 
în jurul său. 

— Unde naiba ne aflăm? întrebă el, nelămurit. Era vorba că 
mergem la Boston, parcă. 

— Acilea-i Boston, răspunse pescarul. Uite, acolo-i Long 
Wharf, mai adăugă el cu braţul întins undeva, spre dreapta. 

Perry îşi frecă din nou pleoapele, întrebându-se dacă nu 
cumva are vedenii. Înaintea ochilor săi se aşternea un decor 
portuar înţesat de ambarcaţiuni cu vele, goelete şi căruţe trase 
de cai de-a lungul unui chei de granit. Clădirile erau din lemn, 
cele mai înalte ajungând să aibă patru sau cinci niveluri. 

Luptând din greu cu valul de panică şi disperare care simţea 


că-l cuprinde, Perry îl scutură zdravăn pe Donald, strigându-i că 
se întâmplă ceva îngrozitor. Zarva îi trezi şi pe ceilalţi care, 
deschizând ochii, rămaseră la fel de stupefiaţi. 

Cu un sentiment sumbru în suflet, Perry se întoarse încet spre 
bătrân: 

— În ce an suntem? 

— În anul de graţie una mie şapte sute nouăzeci şi unu, rosti 
pescarul. 

Perry rămase cu gura căscată şi mai privi o dată corăbiile din 
port. 

— Doamne Sfinte! Ne-au trimis înapoi în timp! 

— Hai, lasă-te de glume, îl mustră Richard cu o umbră de 
teamă în glas. 

— Cine ştie, poate că se face un film, sugeră Michael. 

— Ei bine, nu cred, apăsă Donald cuvintele. Acum îmi dau 
seama: când Arak a spus că vor să ne întoarcă, se referea la 
întoarcerea în timp, nu la întoarcerea în Interterra! 

— Deci, navele intergalactice au la bază tehnologia regresiei 
temporale, trase Perry concluzia. Da, cred că e singura 
posibilitate de a acoperi distanţele dintre galaxii... 

— Doamne Sfinte, ne-au înfundat complet! Acum n-o să mai 
creadă nimeni povestea cu Interterra şi nici nu există încă 
nivelul tehnic care să ne permită să ne întoarcem acolo. 

— Lumea ne va crede nebuni, confirmă Perry dând din cap, cu 
privirea pierdută în gol. 

— Dar submarinul? Hai după el, sări Richard disperat. 

— Ce vorbeşti? îi curmă Donald elanul. Nici nu l-am mai putea 
găsi, dară-mi-te să-l mai şi recuperăm. 

— N-o să-i mai văd niciodată pe ai mei, se lamentă Perry. 
Aşadar, am schimbat Paradisul cu America colonială?! Nu-mi 
vine să cred, pur şi simplu! 

— He-he, cred că ştiu acum de unde-mi veniţi, se vâri în vorbă 
bătrânul pescar, după ce-şi pregăti vâslele. 

— l-auzi, făcu Perry indiferent. 

— Da-da, n-am nici pic de îndoială, continuă pescarul. Pun 
rămăşag că sunteţi de la colegiul acela de pe râul Charles. Voi, 
ăştia de la Harvard, întotdeauna aţi călcat în străchini... 


GLOSAR 


Astenosferă: zonă din interiorul Pământului, aflată între 50 şi 
200 de kilometri adâncime; este partea superioară a mantalei, 
situată imediat dedesubtul /itosferei. Se spune că această zonă 
ar consta din materie topită care formează un fluid vâscos. 

Bazalt: rocă de culoare întunecată, aproape neagră, formată 
prin răcirea şi solidificarea unor silicați topiţi. O mare parte din 
fundul oceanelor este formată din bazalt. 

Batipelagic: (adj.) referitor la adâncimi oceanice moderate, 
între 650 şi 4 000 de metri. 

Căldare („caldera”): crater format prin prăbuşirea vârfului 
unui vulcan. 

Dinoflagelate: o specie de plancton care include o mulţime de 
varietăţi bioluminiscente. Dinoflagelatele pot duce şi la apariţia 
fluxului roşu. 

Ectogeneză: dezvoltarea embrionului în afara uterului. 

Epipelagic: (adj.) referitor la adâncimea apei mărilor şi 
oceanelor până unde pătrunde suficientă lumină solară pentru a 
permite fotosinteza. 

Foraminifere: protozoare marine minuscule ale căror cochilii 
formează depozite calcaroase şi de cremene. 

Gabro: o rocă de culoare închisă, uneori verde, care formează 
o mare parte din stratul inferior al fundului oceanelor. 

Gameţi: celulă germinativă masculină ori feminină. 

Globigerina: strat vâscos de culoare alburie care acoperă în 
mare parte fundul oceanului la mare adâncime şi se compune 
mai ales din schelete minuscule de foraminifere. 

Graben: un bloc de rocă desprins, care a alunecat sub nivelul 
corpului din care provine. 

Guiot: munte submarin cu o culme teşită. 

Litosferă: crusta solidă a Pământului, care include atât 
continentele, cât şi fundul mărilor. 

Manta: strat interior al Pământului, situat între /itosferă şi 
miezul central al Pământului. 


Discontinuitatea Mohorocicic: o zonă din interiorul Pământului 
unde are loc o schimbare majoră în transmiterea undelor 
seismice. Zona se află între 5 şi 10 kilometri dedesubtul fundului 
oceanelor şi la circa 35 de kilometri dedesubtul continentelor. 

Pangaea: un continent unic care a început să se rupă în 
Mezozoic, sub acţiunea plăcilor tectonice, formând continentele 
actuale. 

Peridotită: o rocă de culoare închisă din interiorul mantalei. 

Plancton: plante (fitoplancton) şi animale (zooplancton) 
microscopice existente în cantităţi enorme şi care formează 
baza lanţului trofic oceanic. 

Scara Richter: sistem de exprimare a magnitudinilor seismice. 

Munte submarin: munte rezultat în urma activităţii vulcanice 
submarine. 

Termoclină: schimbare de temperatură abruptă şi relativ 
stabilă într-un volum de apă. 


Robin Cook ne propune în ultima sa carte, Răpirea, o poveste 
îndrăzneață. O echipă: de oceanografi care încearcă să 
cerceteze un misterios munte submarin face o descoperire 
uluitoare, care relansează disputele legate de controversata 
Atlantida şi care schimbă tot ceea ce ştim despre viaţa pe Terra. 

„În Răpirea, maestrul thrillerului medical rezolvă una dintre 
cele mai incitante enigme ale omenirii.” 


The New York Times 


OONDULBUNH- 


. 
. 
. 
. 
. 
. 
. 


RRRRRRRRRR 


Robin Cook ne propune în ultima sa carte, Răpirea, 
o poveste îndrăzneață. O echipă de oceanografi care 
încearcă să cerceteze un misterios munte submarin 
face o descoperire uluitoare, care relansează disputele 
legate de controversata Atlantida şi care schimbă tot 
ceea ce ştim despre viaţa pe Terra. 


„In Răpirea, maestrul hriller-ului medical rezolvă 
una dintre cele mai incitante enigme ale omenirii.“ 


The New York Times 


RAPIREA ROBIN COOK 


bar 


34006493 
320 


rao 
international 
publishing 
company 


9789735765170 6/03/04