Eoin Colfer — [Artemis Fowl] 04 Aventuri cu Opal

EOiIin COLEER 


EOIN COLFER 


Seria 
ARTEMIS FOWL 


Original: The Opal Deception 
(Artemis Fowl #4) 


AVENTURI 
CU OPAL 


Traducere din limba engleză: 
DIANA DRAGANESCU 


z4 
virtual-project.eu 


rao international publishing company 
2007 


e PROLOG e 


Acest articol a apărut pe pagina de internet a spiridușilor, pe 
site-ul www.intuițiecabalină.gnom. Deși acest fapt nu a fost încă 
dovedit, se presupune că site-ul este administrat de centaurul 
Foaly, consilierul pe probleme tehnice al Poliţiei Elementelor 
Subpământene. Aproape fiecare amănunt al relatării de mai jos 
contrazice comunicatul oficial al Biroului de Presă al Poliţiei. 


Am auzit cu toţii explicaţiile oficiale cu privire la tragicele 
evenimente din ancheta Telescopului Zito. Comunicatul de 
presă al Poliţiei nu oferă foarte multe detalii concrete, preferând 
în schimb să măsluiască faptele și să pună la îndoială deciziile 
unui anume ofiţer de sex feminin. 

Sunt mai mult decât convins că ofiţerul în cauză, căpitanul 
Holly Short, a acţionat exemplar și că numai datorită abilităţilor 
ei în teren s-a putut evita și pierderea altor vieţi. În loc să o 
scoată tțap ispăşitor pe căpitanul Short, Poliţia Elementelor 
Subpământene ar trebui să îi decerneze o medalie. 

Oamenii sunt și ei implicaţi în acest caz. Majoritatea ființelor 
umane nu sunt suficient de inteligente încât să-și găsească 
cracii de la propriii pantaloni, dar există anumiţi Noroioși 
suficient de isteți încât să mă calce pe nervi. Dacă ar descoperi 
existența unui oraș magic în subteran, cu siguranţă că ar face 
tot ce le stă în putință ca să îi exploateze pe locuitorii lui. 
Majoritatea oamenilor sunt inofensivi în faţa tehnologiei magice 
superioare, dar există anumiţi indivizi care sunt suficient de 
inteligenţi încât să se dea drept spiriduși. In special o anumită 
persoană. Cred că știți cu toții la cine mă refer. 

In întreaga istorie a Poporului, un singur om s-a dovedit a fi 
mai bun decât noi. Și mă calcă pe copite faptul că tocmai acest 
om nu e decât un puști. Artemis Fowl, eminența cenușie 
irlandeză. 

Micul Arty a purtat Poliţia într-un dans vesel de-a lungul 
continentelor, până când, în cele din urmă, s-a folosit tehnologia 
magică pentru a i se șterge din minte amintirile legate de Popor. 
Dar chiar și în ultimul moment, pe când talentatul centaur Foaly 
apăsa butonul dispozitivului de ștergere a memoriei, acesta nu 


3 


s-a putut abtine să se întrebe dacă Poporul avea să mai fie 
păcălit vreodată. Oare puștiul irlandez nu lăsase ceva în urmă 
care să-i reînvie amintirile? Bineînţeles că o făcuse - după cum 
s-a văzut mai târziu. 

Artemis Fowl joacă într-adevăr un rol important în 
evenimentele următoare, dar pentru prima dată în viața lui nu 
încerca să fure de la Popor, deoarece uitase cu desăvârșire de 
existența noastră. Nu, mintea diabolică din spatele acestui 
episod este, de fapt, un spiriduș. 

Așadar, cine este implicat în povestea tragică dintre cele două 
lumi? Cine sunt spiridușii protagoniști? Desigur, centaurul Foaly 
este adevăratul erou al acestei părţi. Fără inovațiile sale 
tehnologice, Poliţia ar reuși cu greu să-i facă pe Noroioși să nu 
ne bată la uși. El este eroul neslăvit care rezolvă enigmele 
vremii, în timp ce echipele de Recunoaștere și Recuperare se 
leagănă pe la suprafaţă, culegând toţi laurii. 

Apoi, mai este și căpitanul Holly Short, ofițerul a cărui 
reputaţie este pusă la îndoială. Holly este unul dintre cei mai 
iscusiți și mai inteligenţi agenţi ai Poliţiei. Un pilot înnăscut, 
înzestrată cu adevărate abilităţi de improvizare în teren. Însă nu 
prea reușește ea să se supună ordinelor - trăsătură care a 
băgat-o în belea în repetate rânduri. Holly este pionul principal 
în toate cazurile legate de Artemis Fowl. Cei doi aproape că se 
împrieteniseră în momentul în care Consiliul a ordonat Poliţiei 
ștergerea amintirilor lui Artemis - tocmai când devenise și el un 
Noroios de treabă. 

După cum se știe, comandantul Julius Root a avut și elun rol 
în desfășurarea evenimentelor. Cel mai tânăr comandant cu 
drepturi depline din istoria Poliţiei. Un spiriduș care a cârmuit cu 
succes Poporul de-a lungul multor situaţii de criză. Nu e el genul 
cu care să te înţelegi tot timpul, dar uneori cei mai buni 
conducători nu sunt chiar prieteni-model. 

Presupun că trebuie să îl amintim aici și pe Mulch Diggums. 
Până de curând, Mulch se afla la închisoare, dar a reușit încă o 
dată să se strecoare afară. Acest pitic flatulent și cleptoman a 
jucat un rol neînsemnat în multe dintre aventurile cu Fowl. Dar 
Holly se bucura să beneficieze de ajutorul lui în această misiune. 
Fără ajutorul lui Mulch și al funcţiilor sale somatice, lucrurile ar fi 
putut ieși mult mai urât. A fost oricum și-așa destul de urât. 


Exact în miezul evenimentelor se află Opal Koboi, pricoliciul 
care a finanţat încercarea goblinilor de a prelua conducerea în 
Haven City. Pe Opal o aștepta o sentinţă pe viaţă în spatele 
barelor de laser. Asta dacă avea să-și revină vreodată din coma 
în care căzuse subit de când Holly Short îi dejucase planurile. 

De aproape un an, Opal Koboi lâncezea în celula capitonată a 
clinicii J. Argon, insensibilă la vracii care încercau să o 
resusciteze. In tot acest timp, nu rostise nici măcar un cuvânt, 
nu mâncase deloc și nu prezentase nicio reacţie la stimuli. La 
început, autoritățile au fost neîncrezătoare. „Se preface!” au 
declarat ei. „Koboi simulează catalepsia ca să evite 
condamnarea.” Dar, pe măsură ce timpul trecea, până și cei mai 
sceptici și-au schimbat părerea. Nimeni nu putea simula starea 
de comă timp de un an. Un astfel de spiriduș ar fi trebuit să fie 
obsedat de-a binelea... 


e CAPITOLUL 1 


OBSEDAT DE-A BINELEA 


Clinica J. Argon, Haven City 
Zona Subterană; în urmă cu trei luni 


Clinica J. Argon nu era un spital de stat. Nimeni nu stătea 
acolo pe gratis. Argon și psihologii lui nu tratau decât spiridușii 
care își puteau permite. Dintre toți pacienţii cu dare de mână ai 
clinicii, Opal Koboi era unică. Își înființase un fond pentru cazuri 
de urgenţă cu mai bine de un an înainte de a fi internată, în caz 
că ar fi luat-o vreodată razna și ar fi avut nevoie să-și plătească 
tratamentul. Dacă Opal nu și-ar fi înfiinţat acest fond, cu 
siguranţă că familia ei ar fi mutat-o într-o clinică mai ieftină. Nu 
că așezământul în sine ar fi contat cumva pentru Koboi, care își 
petrecuse ultimul an vegetând și supunându-se examenelor de 
testare a reflexelor. Doctorul Argon era convins că Opal ar 
rămâne insensibilă în faţa unui trol care s-ar lovi cu pumnii în 
piept sub ochii ei. 

Fondul nu era singurul motiv care o făcea pe Opal atât de 
specială. Koboi era starul clinicii Argon. După încercarea 
nereușită a frăţiei goblinilor, B'wa Kell, de a prelua puterea, 
numele lui Opal Koboi devenise cuvântul cel mai scandalos din 
lumea subterană. La urma urmei, pricoliciul miliardar coalizase 
cu nemulțumitul ofiţer al Poliţiei Briar Cudgeon și finanţase 
războiul frăţiei împotriva Havenului. Koboi își trădase rasa, iar 
acum propria minte o trăda pe ea. 

In primele șase luni de la încarcerarea lui Koboi, clinica fusese 
luată cu asalt de media gata să filmeze fiecare spasm al 
pricoliciului. Poliţia făcea de pază în ture la ușa celulei ei, și 
fiecare membru al personalului din incinta clădirii era verificat la 
sânge și tratat cu ochi iscoditori. Nimeni nu făcea excepţie. 
Doctorul Argon însuși fusese supus aleatoriu unor teste ADN, 
pentru a i se verifica identitatea. Poliţia nu dorea să-și asume 
niciun risc în cazul lui Koboi. Dacă ar fi evadat din clinica Argon, 
nu numai că ei ar fi ajuns de batjocura Poporului, dar, în același 


timp, un criminal extrem de periculos s-ar fi aflat în libertate în 
Haven City. 

Dar, pe măsură ce timpul trecea, din ce în ce mai puţine 
echipe de televiziune apăreau dimineaţa la porţile clinicii. La 
urma urmei, câte ore de vegetare poate îndura audiența? 
Treptat, echipajele de poliţie au fost reduse de la douăsprezece 
la șase și, în cele din urmă, s-a ajuns la un singur ofițer pe tură. 
„Unde putea să plece Opal Koboi?” s-au gândit autorităţile. 
Douăsprezece camere o ţineau sub observaţie zi și noapte. In 
partea de sus a braţului său, sub piele, se afla implantat un 
dispozitiv subcutanat de urmărire, și, în același timp, ADN-ul lui 
Opal era testat de patru ori pe zi. Și chiar dacă cineva ar fi reușit 
totuși să o scoată pe Opal de acolo, ce-ar fi putut face cu ea? 
Pricoliciul nu putea nici măcar să se ţină pe picioare fără ajutor, 
iar senzorii arătau că undele sale cerebrale tindeau spre zero. 

Acestea fiind spuse, doctorul Argon era nespus de mândru de 
trofeul său, și îi menţiona adesea numele la petreceri. De când 
Opal Koboi fusese internată în clinică, devenise aproape o modă 
să ai o rudă care să facă terapie. Aproape toate familiile 
înstărite își descopereau câte un unchi nebun prin vreun pod. 
Acum, acel unchi nebun putea beneficia de cel mai bun 
tratament în condiţii de cinci stele. 

Numai de-ar fi fost toți pacienţii atât de pașnici ca Opal Koboi. 
Nu avea nevoie decât de câteva tuburi intravenoase și de un 
monitor, care fuseseră cu prisosinţă acoperite din taxele sale 
medicale pe șase luni. Doctorul Argon spera cu ardoare ca 
micuța Opal să nu se trezească niciodată. Pentru că, odată ce 
acest lucru s-ar fi întâmplat, Poliţia ar fi expediat-o direct la 
tribunal. Și când avea să fie condamnată pentru trădare, toate 
bunurile i-ar fi fost îngheţate, inclusiv fondul pentru clinică. Nu, 
cu cât dura mai mult somnul lui Opal, cu atât era mai bine 
pentru toţi - inclusiv pentru ea. Datorită craniilor lor subțiri și 
volumului creierului, piezele-rele erau predispuse la anumite 
maladii, cum ar fi: catalepsia, amnezia și narcolepsia. Așa că era 
destul de probabil să rămână în comă câţiva ani buni. Și chiar 
dacă Opal avea să se trezească, era destul de probabil ca 
memoria ei să rămână blocată prin vreun colț ascuns al 
creierului ei imens de piază-rea. 

Doctorul J. Argon făcea vizite în fiecare noapte. Nu prea mai 
dădea consultaţii, dar avea impresia că dă bine ca personalul 


7 


să-i simtă prezenţa. Dacă și ceilalţi doctori știau că Jerbal Argon 
e încă activ, atunci ei se simțeau, de asemenea, mai determinaţi 
să fie activi. 

Argon o lăsa întotdeauna pe Opal la sfârșit. ÎI liniștea într-un 
fel s-o vadă pe micuța piază-rea adormită în hamurile ei. 
Adesea, la sfârșitul vreunei zile agitate, o invidiase chiar pe 
Koboi pentru existenţa ei lipsită de griji. Când totul în jurul ei 
devenise de nesuportat, creierul ei pur și simplu se deconectase 
aproape în întregime - cu excepţia funcţiilor vitale. Încă mai 
respira, iar monitoarele înregistrau ocazional vibraţiile vreunui 
vis în undele sale cerebrale. Dar, cu toată strădania și bunele 
intenţii, Opal Koboi nu era nimic mai mult de atât. 

In acea noapte fatidică, Jerbal Argon era mai stresat decât în 
mod obișnuit. Soţia sa îi intentase divorț pentru simplul motiv că 
nu îi adresase niciodată mai mult de șase cuvinte consecutive 
de mai bine de doi ani. Consiliul îl ameninţa cu sistarea finanţării 
guvernamentale din cauza banilor pe care îi făcea pe seama 
noilor săi clienţi celebri, și mai avea și o durere de șold pe care 
nici magia nu putea să o vindece. Vracii spuseseră că totul era 
doar în imaginaţia lui. Li se părea amuzant. 

Argon șchiopăta prin aripa estică a clinicii, verificând 
diagramele fiecărui pacient pe măsură ce trecea prin camere. 
Tresărea de fiecare dată când piciorul său stâng atingea 
podeaua. 

Cei doi îngrijitori pricolici, Mervall și Descant Brill, erau în faţa 
camerei lui Opal curăţțând praful cu perii statice. Pricolicii erau 
angajaţii ideali. Erau disciplinaţi, răbdători și hotărâți. Când un 
pricolici era instruit să facă un anumit lucru, puteai să fii sigur că 
acel lucru avea să fie dus la bun sfârșit. Și, în plus, erau atât de 
drăgălași, cu fețele lor de copii și capetele disproporționat de 
mari. Numai uitându-te la ei, și te înveseleai pe loc. Erau terapie 
ambulantă. 

— 'Nă seara, băieţi! zise Argon. Ce face pacientul nostru 
preferat? 

Merv, cel mai mare dintre gemeni, își ridică privirile de la 
peria lui. 

— Nimic nou, Jerry, zise el. Mi s-a părut că a mișcat un deget 
mai devreme, dar a fost doar o iluzie optică. 

Argon râse forţat. Nu îi plăcea să i se spună Jerry. La urma 
urmei, era clinica lui; i se cuvenea un pic de respect. Dar 


8 


îngrijitorii buni erau ca aurul, iar fraţii Brill mențineau clădirea 
curată bec de aproape doi ani. Fraţii Brill erau și ei celebri în 
felul lor. Gemenii sunt foarte rari în rândul Poporului. lar Mervall 
și Descant erau singurii gemeni pricolici care locuiau în Haven. 
Apăruseră în mai multe emisiuni TV, printre care Canto și PPTV, 
cel mai bine cotat talk-show. 

Caporalul Grub Kelp era de strajă. Când Argon ajunse în 
dreptul camerei lui Opal, caporalul era absorbit de un film 
proiectat în ochelarii săi cu display video. Argon nu-l condamna. 
A face de strajă în faţa camerei lui Opal era tot atât de palpitant 
pe cât ar fi fost să-ţi privești unghiile de la picioare crescând. 

— E bun filmul? întrebă doctorul amabil. 

Grub își ridică lentilele. 

— Nu-i rău. E un western de-al Noroioșilor. O mulțime de 
împușcături și de ocheade. 

— Poate mi-l împrumuţi și mie după ce termini. 

— Nicio problemă, doctore. Dar să ai grijă de el. CD-urile 
oamenilor sunt foarte scumpe. O să-ţi dau o învelitoare specială. 

Argon dădu din cap. ȘI-l amintea acum pe Grub Kelp. Agentul 
de poliție avea niște obiceiuri foarte ciudate când venea vorba 
de bunurile sale. Trimisese deja până acum două plângeri scrise 
consiliului de conducere al clinicii, în legătură cu un cui ieșit din 
podea care îi zgâriase cizmele. 

Argon studie diagramele lui Koboi. Ecranul cu plasmă din 
perete proiecta imaginile transmise de senzorii fixaţi pe 
tâmplele ei. Nu era nicio schimbare și nici nu se întrevedea 
vreuna. Funcţiile vitale erau în limite normale, iar activitatea 
cerebrală era minimă. Avusese un vis mai devreme, dar acum 
creierul său era relaxat. Și, în sfârșit, dispozitivul subcutanat de 
urmărire implantat în braţul pacientei îl informa că Opal Koboi 
era într-adevăr acolo unde trebuia să fie. În mod normal, 
dispozitivele de urmărire se implantau în cap, dar craniile 
pricolicilor erau prea fragile pentru a rezista unei intervenţii 
chirurgicale. 

Jerbal își introduse codul personal în tastatura ușii solide. 
Aceasta se deschise pentru a scoate la iveală o cameră 
spațioasă echipată cu senzori de mișcare. Pereţii erau dintr-un 
plastic fragil, iar din difuzoare ascunse se revărsau sunetele 
gingașe ale naturii. În momentul de faţă, un pârâu se prelingea 
printre pietre. 


În mijlocul camerei, Opal Koboi atârna suspendată într-un 
cocon. Curelele ce îi înconjurau corpul erau date cu gel și se 
adaptau automat oricărei mișcări a corpului. Dacă Opal s-ar fi 
trezit cumva, curelele se strângeau în mod automat ca o plasă, 
prevenind un eventual accident sau o eventuală evadare. 

Argon verifică firele, asigurându-se că sunt bine conectate la 
tâmplele lui Koboi. Ridică una dintre pleoapele ielei fluturând un 
stilou luminos prin dreptul pupilei. Pupila se contractă ușor, dar 
Opal nu deschise ochii. 

— Ei, ai ceva să-mi spui pe ziua de azi, Opal? o întrebă 
doctorul încet. O introducere pentru romanul meu? 

Lui Argon îi făcea plăcere să discute cu Koboi, în 
eventualitatea că aceasta l-ar putea auzi. Dacă s-ar fi trezit 
vreodată, se gândea el, ar fi avut deja o relaţie de prietenie. 

— Nimic? Nici măcar o privire? 

Opal rămase impasibilă. Așa cum rămăsese aproape un an de 
zile. 

— Prea bine atunci, zise Argon curăţând interiorul gurii lui 
Koboi cu ultimul bețișor vătuit pe care îl avea în buzunar. Poate 
mâine, nu? 

Răsuci beţișorul de-a lungul unui burete al clipboard-ului său. 
Câteva secunde mai târziu, numele lui Opal apăru pe un ecran 
mititel. 

— ADN-ul nu minte niciodată, murmură Argon, azvârlind 
bețișorul într-un coș de gunoi. 

Aruncând o ultimă privire pacientului său, Jerbal Argon se 
îndreptă spre ușă. 

— Somn ușor, Opal, zise el aproape drăgăstos. 

Era din nou liniștit, și aproape că uitase de durerea de șold. 
Koboi era la fel ca întotdeauna. Nu avea să se trezească prea 
curând. Fondul Koboi era în siguranță. 

E uimitor cât se poate înșela un gnom uneori. 

e 

Opal Koboi nu era cataleptică, dar nu era nici trează. Era 
undeva la mijloc, plutind într-o lume lichidă a meditației, unde 
fiecare amintire era un balon colorat de lumină, care se spărgea 
ușor în starea ei de veghe. 

Încă din adolescenţă, Opal fusese unul dintre discipolii lui Gola 
Schweem, guruul purificării prin comă. Teoria lui Schweem 
susținea că există un nivel al somnului mai profund decât cel 


10 


experimentat de majoritatea spiridușilor. Starea de comă 
purificatoare putea fi atinsă, în mod normal, după zeci de ani de 
disciplină și practică. Opal reușise să intre în prima sa comă 
purificatoare la vârsta de paisprezece ani. 

Avantajul comei purificatoare era faptul că orice spiriduș 
putea petrece starea de somn reflectând sau - în acest caz - 
complotând, iar când se trezea era complet revigorat. Starea de 
comă a lui Opal era atât de profundă, încât mintea ei era 
aproape în întregime detașată de trup. Astfel, putea păcăli 
senzorii, și nu era nicidecum deranjată de umilinţele hrânirii 
intravenoase sau de îmbăierile cu spectatori. Recordul celei mai 
lungi stări de comă autoinduse era de patruzeci și șapte de zile. 
Opal se afla în stare de comă de unsprezece luni și încă mai 
număra. Deși nu plănuia să o mai facă pentru multă vreme. 

Când Opal Koboi își unise forțele cu Briar Cudgeon și goblinii 
lui, își dăduse seama că va mai avea nevoie și de un plan B. 
Planul lor de a distruge Poliţia Elementelor Subpământene 
fusese ingenios, dar exista întotdeauna posibilitatea să meargă 
ceva prost. lar în acest caz, Opal nu intenționa deloc să-și 
petreacă restul zilelor în închisoare. Singurul mod în care putea 
să scape fără bănuieli era dacă toată lumea ar fi crezut că e încă 
închisă. Așa că Opal începuse să facă pregătirile. 

Întâi își crease un fond de urgente pentru clinica Argon. 
Aceasta era garanţia că va fi trimisă acolo unde voia, dacă ar fi 
trebuit să intre în starea de comă purificatoare. Al doilea pas a 
constat în infiltrarea a doi dintre cei mai devotați angajaţi ai săi 
în cadrul personalului clinicii, pentru a o ajuta în cazul unei 
eventuale  evadări. Apoi, a început să sustragă cantități 
însemnate de aur din afacerile ei. Opal nu-și dorea să ajungă în 
exil falită. 

Pasul final a constat în donarea unei cantități de ADN și în 
acordarea OK-ului pentru crearea unei clone care avea să îi ia 
locul în celula capitonată. Clonarea era ilegală și fusese interzisă 
în lumea spiridușilor cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, 
încă de la primele experimente care avuseseră loc în Atlantis. 
Clonarea nu era nici pe departe o știință perfectă. Doctorii nu 
fuseseră niciodată capabili să realizeze o clonă perfectă. Clonele 
arătau ca originalul, dar nu erau nimic mai mult decât niște 
cochilii, cu un creier care nu era în stare decât să menţină 


11 


funcţiile vitale. Erau lipsite de viaţă. O clonă adultă semăna 
perfect cu originalul aflat în stare de comă. Perfect. 

Opal avusese un laborator într-o seră, construită departe de 
Koboi Industries, și redirecţionase suficiente fonduri, încât să 
menţină proiectul activ timp de doi ani: exact timpul necesar 
ajungerii la maturitate a unei clone. Astfel, atunci când ar fi dorit 
să evadeze din clinica Argon, o sosie a sa avea să-i ia locul. 
Poliţia nu avea să afle niciodată că evadase. 

Așa cum s-a dovedit ulterior, Opal avusese dreptate să-și ia 
măsuri de precauţie. Briar se dovedise a fi un șarlatan, iar un 
grup mic de oameni și spiriduși făcuseră tot posibilul ca trădarea 
lui să ducă și la căderea ei. Acum țelul lui Opal era să-și impună 
supremația. Avea să își menţină starea de comă atât cât era 
nevoie, deoarece îi mai rămăseseră niște conturi de reglat. 
Foaly, Root, Holly Short și omul acela, Artemis Fowl. Ei erau cei 
responsabili de înfrângerea ei. În curând avea să iasă din 
această clinică, și atunci le va face o vizită celor care o 
aduseseră într-o situaţie atât de disperată și le va face și ea zile 
amare. Odată ce dușmanii ei vor fi înfrânți, va trece la partea a 
doua a planului: le va face Noroioșilor cunoștință cu Poporul, 
într-o manieră ce nu va putea fi înlăturată prin operaţiunea de 
ștergere a memoriei. Existenţa secretă a spiridușilor se apropia 
de sfârșit. 

Creierul lui Opal Koboi eliberă câteva endorfine. Gândul 
răzbunării o încălzea întotdeauna. 

e 

Fraţii Brill îl urmăreau pe doctorul Argon îndepărtându-se 
șchiopătând pe coridor. 

— Tâmpitul, murmură Merv, luând praful dintr-un colț cu 
vârful aspiratorului. 

— l-ai zis-o, încuviinţă Scant. Bătrânul Jerry n-ar fi în stare să 
deosebească un șoarece-de-câmp de un castron. Nici nu-i de 
mirare că-l părăsește nevastă-sa. Dac-ar fi fost măcar bun ca 
psihiatru, și-ar fi dat seama de asta dinainte. 

Merv lăsă aspiratorul pe podea. 

— Cum stăm? 

Scant își privi ceasul selenar. 

— E opt și zece. 

— Bun. Caporalul Kelp ce face? 


12 


— Tot la film. Tipul ăsta e perfect. Trebuie să acţionăm în 
seara asta. Cei de la Poliţie ar putea trimite vreunul mai deștept 
în tura următoare. Și dacă mai așteptăm mult, clona va mai 
crește câţiva centimetri. 

— Ai dreptate. Verifică acum camerele de supraveghere. 

Scant săltă capacul unuia dintre cărucioarele de îngrijitor, 
decorat cu tot felul de mopuri, cârpe și spray-uri. Ascuns sub o 
tavă cu perii de aspirator se afla un monitor color împărțit în mai 
multe ferestre. 

— Ei? zise Merv printre dinți. 

Scant nu răspunse imediat, ci verifică mai întâi toate 
ecranele. Imaginile proveneau de la niște micro-camere de luat 
vederi, instalate de Opal prin clinică înainte de încarcerare. 
Camerele erau, de fapt, prelucrate din material organic. Astfel 
încât imaginile transmise erau o adevărată hrană pentru ele. 
Absolut indetectabile pentru orice fel de echipament. 

— Numai personalul de noapte, zise el în cele din urmă. 
Nimeni în sectorul ăsta în afară de caporalul idiot de colo. 

— Și în parcare? 

— Liber. 

Merv întinse mâna. 

— Gata, frăţioare. Asta e. Nu mai e cale de întoarcere. Ne 
băgăm? O vrem pe Opal Koboi înapoi? 

Scant își suflă o șuviță de păr negru din ochiul său rotund de 
pricolici. 

— Da, pentru că dacă își revine singură, Opal va găsi o 
modalitate de a ne face rău, zise el strângând mâna fratelui său. 
Așa că, da, ne băgăm. 

Merv scoase o telecomandă din buzunar. Obiectul era 
conectat la un dispozitiv sonic aplicat pe frontonul clinicii. 
Acesta, la rândul lui, era legat de un balon cu acid, care fusese 
așezat deasupra panoului electric din parcare. Un al doilea balon 
se afla deasupra panoului electric din pivniţa îngrijitorilor. 
Datorită slujbei lor de îngrijitori, lui Merv și Scant le fusese 
foarte ușor să posteze baloanele cu acid în noaptea precedentă. 
Desigur, clinica Argon mai beneficia și de un generator, dar, 
chiar și așa, tot le rămânea un interval de două minute până 
când se făcea realimentarea. Nici nu era nevoie de aranjamente 
mai elaborate; la urma urmei, era o clinică, nu o închisoare. 


13 


Merv trase adânc aer în piept, dădu la o parte capacul și 
apasă butonul roșu. Telecomanda emise o comandă infraroșie 
care activă cele două încărcături sonice. Încărcăturile emiseră 
unde acustice, care sparseră baloanele, iar acidul din acestea se 
revărsă peste panoul electric. In douăzeci de secunde panoul 
fusese distrus în întregime, iar clădirea se scufundă în întuneric. 
Merv și Scant își puseră repede ochelarii cu infraroșii. 

De îndată ce se întrerupse curentul, fâșii verzui de lumină 
începură să pulseze ușor pe podea, indicând drumul către ieșiri. 
Merv și Scant se puseră în mișcare rapid și hotărât. Scant 
mânuia căruciorul, în timp ce Merv se îndrepta direct spre 
caporalul Kelp. 

Grub își îndepărtase ochelarii cu display video de pe ochi. 

— Hei, zise el nedumerit să se trezească brusc în întuneric. Ce 
se întâmplă aici? 

— S-a întrerupt curentul, zise Merv lovindu-se de el cu o 
neîndemânare intenționată. Firele astea sunt un adevărat 
coșmar. l-am tot spus doctorului Argon, dar cine vrea să 
cheltuiască bani pentru întreţinere, când poate cumpăra mașini 
șmechere pentru companie. 

Merv nu se așezase la palavre ca să treacă timpul; aștepta ca 
sedativul solubil pe care îl apăsase la încheietura mâinii lui Grub 
să își facă efectul. 

— Mie-mi spui, zise Grub, clipind mai des decât în mod 
obișnuit. De când mă zbat pentru achiziţionarea unor vestiare 
noi la sediul central al Poliţiei. Mi-e foarte sete. Îi mai e cuiva 
sete? 

Grub rămase împietrit de la serul care i se răspândea în 
organism. Ofiţerul avea să scape de sub influenţa lui în mai 
puţin de două minute și să devină instantaneu activ. Nici urmă 
de amintire a stării sale de inconștienţă, și, cu puţin noroc, nu va 
observa nici timpul scurs. 

— Du-te, zise Scant scurt. 

Dar Merv plecase deja. Tastă cu ușurință codul doctorului 
Argon în ușa lui Opal. Efectuă această operaţiune mai repede 
decât ar fi făcut-o Argon vreodată, datorită antrenamentelor 
repetate făcute în apartamentul său pe o tastatură furată. Codul 
lui Argon se schimba în fiecare săptămână, dar fraţii Brill se 
străduiau să facă mereu curat prin preajma camerei când Argon 


14 


își făcea vizitele. Pricolicii aveau de obicei codul complet până la 
jumătatea săptămânii. 

Tastatura alimentată cu baterii afișă o luminiţă verzuie și ușa 
se deschise. Opal Koboi atârna liniștită în faţa lui, suspendată în 
hamurile ei ca un gândac într-un cocon exotic. 

Merv o cobori pe cărucior. Cu precizie și agilitate, răsuci 
mâneca lui Opal și localiză cicatricea din partea superioară a 
brațului, unde îi fusese instalat dispozitivul de urmărire. Prinse 
umflătura între degetul mare și cel arătător. 

— Bisturiu, zise el întinzând cealaltă mână. 

Scant îi dădu bisturiul. Merv respiră adânc și făcu o incizie de 
doi centimetri în pielea lui Opal. Își răsuci degetul în 
deschizătură și extrase capsula electronică. Era învelită în 
silicon, și nu mai mare decât o pastilă. 

— Închide-o! ordonă el. 

Scant se aplecă asupra rănii și își plasă câte un deget la cele 
două capete. 

— Vindecă-te, murmură el, și scântei magice albastre se 
încolăciră în jurul degetelor sale scufundându-se în rană. 

In câteva secunde rana se închise și rămase numai o vagă 
cicatrice rozalie, care amintea de tăietură - o cicatrice 
asemănătoare cu cea care exista deja. Magia lui Opal secase de 
mai bine de câteva luni, deoarece nu putuse să execute ritualul 
de încărcare a puterii. 

— Domnișoara Koboi, zise Merv scurt. E timpul să vă treziți. 
Sculareaaa! 

O eliberă pe Opal din harnașament. Pricoliciul inconștient se 
prăbuși pe capacul căruciorului de curăţenie. Merv îi dădu ușor 
câteva palme pe obraji. Respirația lui Opal se îmbunătăţea, dar 
ochi îi rămâneau în continuare închiși. 

— Zgâlțâi-o, zise Scant. 

Merv scoase un baston cu senzori - din recuzita Poliţiei - din 
haina sa. Îl încărcă și îi atinse cotul lui Opal. Corpul pricoliciului 
fu cuprins de spasme și Opal își recăpătă cunoștința - un 
somnambul abia trezit dintr-un coșmar. 

— Cudgeon, strigă ea. M-ai trădat! 

Merv o zgâlţăi. 

— Domnișoara Koboi. Noi suntem, Mervall și Descant. A sosit 
momentul. 

Opal căscă o privire sălbatică. 


15 


— Brill? zise ea după ce trase cu nesat aer în piept de câteva 
ori. 

— Exact. Merv și Scant. Trebuie să mergem. 

— Să mergem? Ce vrei să spui? 

— Să plecăm, zise Merv grăbit. Mai avem un minut la 
dispoziţie. 

Opal își scutură capul pentru a se dezmetici după transă. 

— Merv și Scant. Trebuie să mergem. 

Merv o ajută să se ridice de pe capacul căruciorului. 

— Exact. Clona este gata. 

Scant dădu la o parte o folie care ascundea un compartiment 
fals. Înăuntru se afla clona lui Opal Koboi, îmbrăcată în costumul 
special al clinicii Argon. Clona era identică, până la ultimul fir de 
păr. Scant dădu la o parte masca de oxigen de pe fața clonei, o 
ridică de la locul ei și o agăţă în curelele speciale. 

— Extraordinar, zise Opal atingând pielea clonei cu vârful 
degetelor. Sunt atât de frumoasă? 

— O, da, zise Merv. Ba chiar mai mult de atât. 

Deodată Opal scrâșni din dinţi. 

— Idioţilor! Are ochii deschişi. Poate să mă vadă! 

Scant închise rapid pleoapele clonei. 

— Nu vă faceţi griji, domnişoară Koboi, nu poate spune nimic 
nimănui, chiar dacă creierul ei ar fi în stare să decodeze 
imaginile. 

Opal se căţără ameţită în cărucior. 

— Dar ochii ei pot înregistra imaginile. Lui Foaly îi poate trece 
prin cap să verifice. Pacostea aia de centaur. 

— Nu vă  temeţi, domnişoară, zise Scant acoperind 
compartimentul fals în care se afla ascunsă stăpâna lui. In 
curând acesta va fi ultimul lucru cu care să-și bată capul Foaly. 

Opal își puse masca de oxigen pe față. 

— Mai târziu, zise ea cu vocea înfundată datorită plasticului. 
Vorbim mai târziu. 

Koboi se cufundă într-un somn adânc, surescitată și de acest 
mic efort. Ar mai fi putut dura câteva ore bune, până pricoliciul 
avea să-și recapete pe deplin cunoștința. După o stare de comă 
atât de lungă, exista chiar pericolul ca Opal să nu mai fie la fel 
de inteligentă pe cât fusese odinioară. 

— Ora? întrebă Merv. 

Scant își aruncă privirea pe ceasul selenar. 


16 


— Au mai rămas treizeci de secunde. _ 

Merv termină de aranjat căruciorul exact cum fusese. lși 
șterse o broboană de sudoare din sprânceană și făcu o a doua 
incizie cu bisturiul, de data aceasta în braţul clonei, și inseră 
emițătorul. În timp ce Scant închidea rana cu praful magic, Merv 
își termina de aranjat ustensilele de curățat peste secțiunea 
falsă a căruciorului. 

Scant zise agitat: 

— Doar opt secunde. Pe toți sfinţii, asta e ultima dată când o 
mai ajut pe șefa să evadeze dintr-o clinică și să o înlocuiesc cu o 
clonă. 

Merv răsuci căruciorul pe rotile și îl împinse prin ușa deschisă. 

— Cinci... patru... 

Scant mai aruncă o ultimă privire în urmă, verificând din ochi 
toate obiectele pe care le atinseseră. 


— Trei... doi... 
leșiseră, iar ușa se închidea în urma lor. 
— Unu... 


Caporalul Grub se cutremură puţin, apoi își reveni în simțiri. 

— Hei, ce nai...? Mi-e foarte sete. Îi mai e cuiva sete? 

Merv dosi ochelarii cu infraroșii în cărucior, asudând prin toţi 
porii. 

— E din cauza aerului de-aici. Eu sunt tot timpul deshidratat. 
Și am niște migrene teribile. 

Grub se scărpină la nas. 

— Și eu. O să le fac o plângere scrisă de îndată ce va reveni 
curentul. 

Chiar în acel moment luminile se aprinseră pâlpâind una după 
alta de-a lungul coridorului. 

— Ei, uite, rânji Scant. Gata cu panica. Poate că acum ne vor 
cumpăra, în sfârșit, niște circuite noi, nu-i așa, frățioare? 

Doctorul Argon apăru valvârtej pe coridor, aproape ţinând 
pasul cu luminile. 

— Nu te mai chinuie șoldul, Jerry, nu-i așa? 

Cu ochii mari și răsuflarea întretăiată, Argon îi ignoră pe cei 
doi pricolici. 

— Caporale Kelp, gâfâi el. Koboi e? A... 

Grub își dădu ochii peste cap. 

— Calmează-te, doctore. Koboi încă atârnă acolo unde ai 
lăsat-o. Uită-te și singur. 


17 


Argon își lipi palmele de perete, verificând astfel semnele 
vitale. 

— E bine, nicio schimbare. Nicio schimbare. O pană de curent 
de două minute, dar e în regulă. 

— Ți-am spus eu, zise Grub. Și dacă tot ești aici, cred că ar 
trebui să discutăm despre durerile astea de cap care mă tot 
chinuie. 

Argon îl împinse într-o parte. 

— Am nevoie de un beţișor. Scant, ai vreunul? 

Scant își pipăi buzunarele. 

— Îmi pare rău, Jerry. Nu la mine. 

— Nu-mi mai spune, Jerry! zbieră Argon, smulgând capacul 
căruciorului de curăţenie. Trebuie să fie vreo bucăţică de vată 
pe-aici pe undeva, zise el în timp ce sudoarea îi lipea părul pe 
fruntea sa lată de gnom. E un carucior de curăţenie, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Degetele lui boante răscoleau prin cărucior, lovindu-se de 
compartimentul fals. 

Merv îl împinse la o parte cu cotul, înainte să descopere 
compartimentul secret sau camerele de supraveghere. 

— lată, doctore, zise el apucând un recipient cu tampoane de 
vată. Proviziile pe o lună. Servește-te. 

Argon scoase un singur cocoloș din pachet, ignorându-le pe 
celelalte. 

— ADN-ul nu minte niciodată, mormăi el în timp ce își tasta 
codul de acces. ADN-ul nu minte niciodată. 

Intră grăbit în cameră și introduse brutal tamponul de vată în 
gura clonei. Fraţii Brill își ţinură respiraţia. Sperau să fie în afara 
clinicii când acest lucru avea să se întâmple. Argon răsuci 
capătul beţișorului de-a lungul buretelui de pe clipboard-ul său. 
Câteva secunde mai târziu, numele lui Opal Koboi licări pe mini- 
ecranul cu plasmă. 

Argon oftă din toţi rărunchii și își sprijini mâinile pe genunchi. 
Aruncă audienței un rânjet jenat. 

— Scuze. Am intrat în panică. Dacă am pierde-o pe Koboi, 
clinica n-ar mai fi la fel. Sunt doar puţin paranoic, presupun. 
Chipurile pot fi măsluite, dar... 

— ADN-ul nu minte niciodată, ziseră Merv și Scant într-un 
glas. 

Grub își resetă ochelarii săi cu display video. 


18 


— Cred că doctorul Argon are nevoie de o mică vacanţă. 

— Mie-mi zici, chicoti Merv împingând căruciorul pe coridor 
înspre liftul de serviciu. Oricum, mai bine am tuli-o, frăţioare. 
Trebuie să identificăm sursa căderii de energie. 

Scant îl urmă pe coridor. 

— Ai vreo idee care ar putea fi cauza? 

— Am o bănuială. Hai să verificăm în parcare, sau poate în 
subsol. 

— Cum spui tu. La urma urmei, tu ești fratele mai mare. 

— Și mai deștept, adăugă Merv. Ține minte asta. 

Cei doi pricolici își continuară drumul de-a lungul coridorului, 
mascând prin glumele lor faptul că genunchii le tremurau, iar 
inimile le zvâcneau mai să le iasă din piept. Abia după ce au 
îndepărtat orice urmă a bombelor cu acid și o porniră spre casă 
în dubiţă, începură și ei să respire din nou normal. 

e 

Acasă, în apartamentul pe care îl împărțea cu Scant, Merv 
desigilă ascunzătoarea în care se afla Koboi. Temerile lor legate 
de IQ-ul lui Koboi se evaporară într-o fracțiune de secundă. Ochii 
șefei lor străluceau plini de viaţă și inteligenți. 

— Aduce-ţi-mă la viaţă, zise ea în timp ce ieșea clătinându-se 
din cărucior. 

Chiar dacă mintea ei funcţiona la capacitate maximă, avea să 
mai dureze câteva zile până când mușchii ei vor fi reactivaţi cu 
ajutorul unui aparat de electromasaj. 

Merv o ajută să se așeze pe o canapea joasă. 

— Totul e pregătit. Fondurile, chirurgul, totul. 

Opal sorbea cu nesaț dintr-o cană cu apă aflată pe măsuţa de 
cafea. 

— Dumnezeule mare! Și dușmanii mei? 

Scant stătea lângă fratele lui. Erau aproape identici, cu 
excepția unei ușoare destinderi care se ghicea în sprânceana lui 
Merv. Merv fusese mereu fratele mai isteţ. 

— l-am ţinut sub urmărire, așa cum ne-ai rugat, zise Scant. 

Opal se opri din băut. 

— V-am rugat? 

— Ne-ai instruit, se bâlbâi Scant. Ne-ai instruit, desigur. Asta 
voiam și eu să spun. 

Ochii lui Koboi se micșorară. 


19 


— Sper că fraţii Brill n-au devenit brusc independenţi cât timp 
am dormit eu. 

Scant se îndoi de spate, ca într-o plecăciune. 

— Nu, nu, domnişoară Koboi. Noi trăim pentru a servi. Numai 
pentru a servi. 

— Exact, încuviinţă Opal. Și veţi trăi numai atât cât veţi servi. 
Și acum, să trecem la dușmanii mei. Sper că sunt toţi bine, 
sănătoși. 

— O, da. Julius Root își întărește tot mai mult poziţia în 
calitatea sa de comandant al Poliţiei. A fost propus să facă parte 
din Consiliu. 

Opal zâmbi hain. 

— Consiliul. O să cadă de sus. Și Holly Short? 

— Din nou la datorie. Șase misiuni de recunoaștere încheiate 
cu succes, cât timp ai fost în comă. Numele ei se află pe lista de 
așteptare pentru promovarea la gradul de maior. 

— Și-așa zici, maior. Ei, ce putem face noi e să ne asigurăm 
că promovarea aceasta n-o să aibă loc niciodată. Vreau să-i 
distrug cariera lui Holly Short, astfel încât să moară lipsită de 
glorie. 

— Foaly, centaurul, e la fel de nesuferit ca întotdeauna, 
continuă Scant Brill. Propun o variantă mai murdară pentru... 

Opal ridică un deget micuţ, retezându-i-o scurt. 

— Nu. Foaly nu păţește nimic pentru moment. Va fi învins de 
rațiunea însăși. De două ori în viața mea cineva a fost mai 
inteligent decât mine. Și, în ambele dăţi, acela a fost Foaly. Să-l 
omor pur și simplu ar fi prea anost. Vreau să-l văd înfrânt, umilit 
și izolat. Bătu din palme, încântată de idee. Și apoi, îl voi ucide. 

— l-am monitorizat operaţiunile lui Artemis Fowl. Se pare că 
tânărul a petrecut aproape tot anul trecut încercând să dea de 
urma unei anumite picturi. Am localizat pictura în Munchen. 

— O pictură? Adevărat? Rotiţele din creierul lui Koboi se 
puseră în mișcare. Ei bine, atunci să ne asigurăm că ajungem la 
ea înaintea lui. Poate că vom îmbunătăţi puţin opera sa de artă. 

Scant dădu din cap. 

— Da. Nicio problemă. Voi pleca în seara asta. 

Opal se tolăni pe sofa ca o pisică la soare. 

— Bun. Se pare că voi avea o zi minunată. Și acum, cheamă 
chirurgul. 

Fraţii Brill se uitară unul la altul. 


20 


— Domnișoară Koboi, zise Merv agitat. 

— Da, ce e? 

— E vorba de chirurg. Acest gen de operaţie nu este reversibil 
nici măcar cu ajutorul magiei. Sunteţi sigură că nu doriţi să vă 
mai gândiţi... 

Opal sări de pe sofa. Era roșie de furie. 

— Să mă mai gândesc! Aţi vrea să mă mai gândesc! Ce 
credeți că am tot făcut în ultimul an? M-am gândit! Douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru. Nu dau doi bani pe magie. 
Magia nu m-a ajutat să evadez, ci știința. Știința va fi magică. ȘI 
acum, gata cu sfaturile, Merv, sau fratele tău va fi singur la 
părinţi. S-a-nţeles? 

Merv rămăsese perplex. N-o mai văzuse vreodată pe Opal 
atât de furioasă. Starea de comă o schimbase. 

— Da, domnişoară Koboi. 

— Și acum, chemați chirurgul. 

— Imediat, domnişoară Koboi. 

Opal se așeză la loc pe sofa. Curând se va face dreptate în 
lume. Dușmanii ei aveau să fie în scurt timp fie morţi, fie 
discreditaţi. De îndată ce-și va încheia socotelile, era gata să-și 
continue noua ei viață. Koboi își frecă vârful urechilor ei 
ascuțite. Oare cum avea să arate ca om? 


21 


e CAPITOLUL 2 


SPIRIDUȘUL HOȚOMAN 


Munchen, Germania; în prezent 


Hoţii au propriul folclor: tot soiul de povestiri cu tâlhării 
iscusite și furturi pe muchie de cuţit. O astfel de legendă 
povestește despre hoţul egiptean Faisil Mahmud, care a 
escaladat domul bazilicii Sfântul Petru, ca să fure sceptrul unui 
episcop aflat în vizită. 

O altă poveste amintea despre escroaca Mary Keanelly-cea- 
Roșie, care, deghizându-se odată în ducesă, reușise să fure 
coroana regelui Angliei. Palatul negase, desigur, că acest 
eveniment ar fi avut loc vreodată, dar, din când în când, mai 
apărea pe la câte o licitaţie o coroană care semăna izbitor de 
mult cu cea din Turnul Londrei. 

Dar probabil că cea mai incitantă poveste era aceea despre 
capodopera dispărută a lui Hervé. Orice puști de grădiniţă știe 
că Pascal Herve este un pictor impresionist francez, care a 
pictat cele mai frumoase scene din poveștile cu spiriduși. Și 
fiecare negustor de artă știe că picturile lui Hervé sunt egalate 
ca preţ doar de cele ale lui Van Gogh, ajungând la sume de până 
la cincizeci de milioane de euro. 

Există cincisprezece picturi în seria Povești/or cu Spiriduși a lui 
Hervé. Zece dintre acestea se află expuse prin muzeele 
franceze, iar cinci se află în colecţii private. Dar se zvonește că 
ar mai exista o a șaisprezecea pictură. În înalta societate a lumii 
interlope se vorbește despre o pânză ce poartă semnătura lui 
Hervé, și anume Spiridușul Hotoman, înfățișând scena răpirii 
unui copil de către un spiriduș. Legenda spune că Hervé ar fi 
dăruit pictura unei turcoaice frumoase, pe care o cunoscuse pe 
Champs-Elysee. 

Dar în scurt timp fata i-a frânt inima lui Herve și a vândut 
tabloul unui turist englez pentru douăzeci de franci. În câteva 
săptămâni, pictura a fost furată din casa englezului. Și de 
atunci, a tot dispărut de prin colecţii private răspândite în lumea 
întreagă. De când Herve și-a finalizat capodopera, se presupune 


22 


că Spiridușul Hotoman a fost furată de cincisprezece ori. Dar 
ceea ce face aceste furturi diferite de altele este faptul că 
primul hoţ a decis să păstreze pictura numai pentru el. Și la fel 
au făcut și ceilalţi. 

Spiridușul Hotoman a devenit un fel de trofeu pentru hoţii din 
lumea întreagă. Doar vreo doisprezece dintre ei știau însă de 
existenţa picturii, și doar câţiva dintre aceștia mai știau și pe 
unde s-ar putea afla. Pictura era pentru mafioţi ceea ce este 
premiul Turner pentru artiști. Cel care reușea să fure pictura 
pierdută era recunoscut drept marele maestru al generaţiei 
sale. Nu erau mulți care conștientizau amploarea acestei 
provocări, dar pentru cunoscători avea o mare valoare. 

Desigur, Artemis Fowl știa povestea Spiridușului Hotoman și, 
de curând, descoperise și unde s-ar putea afla. Era o provocare 
pentru îndemânarea sa. Dacă ar fi reușit să fure capodopera 
pierdută, ar fi devenit cel mai tânăr hoţ din istorie cu o 
asemenea performanţă. 

Bodyguardul său, uriașul eurasian Butler, nu era tocmai 
încântat de ultimul proiect al protejatului său. 

— Nu-mi place chestia asta, Artemis, zise el cu vocea sa 
guturală. Instinctul îmi spune că e o capcană. 

Artemis introduse niște baterii în playstation-ul său portabil. 

— Bineînţeles că e o capcană, îi răspunse puștiul irlandez în 
vârstă de paisprezece ani. Spiridușul Hoţoman a prins în plasă o 
mulțime de hoţi de-a lungul anilor. Dar tocmai acest lucru îl face 
atât de spectaculos. 

Călătoreau prin Munchen, în Marienplatz, într-un Hummer H2 
închiriat. Vehiculul militar nu se potrivea cu stilul lui Artemis, dar 
era exact pe gustul personajelor pe care le interpreta. Artemis 
stătea în spate, simțindu-se ridicol purtând haine sport 
adolescentine, și nu obișnuitul său costum negru. 

— Costumaţia asta este ridicolă, zise trăgându-și fermoarul la 
bluza de trening. Care este rostul acestei glugi dacă nu e 
impermeabilă? Și toate abţibildurile astea? Mă simt ca un panou 
publicitar ambulant. Și blugii ăștia nici măcar nu-mi vin ca 
lumea. Îmi atârnă turul până la genunchi. 

Butler zâmbi, aruncând o privire în oglinda retrovizoare. 

— Eu cred că arăţi bine. Juliet ar zice că ești cool. 


23 


Juliet, sora mai mică a lui Butler, era la ora aceea în turneu 
prin State, cu o echipă mexicană de lupte, în căutarea faimei. 
Numele ei de scenă era Prinţesa Jade. 

— Numai cool nu mă simt, zise Artemis. Cât despre tenișii 
ăștia înalţi - cum poate cineva s-o șteargă rapid cu tălpi de șase 
centimetri grosime? Mă simt de parcă aș purta tocuri-cui. Serios, 
Butler, cum ajungem la hotel mă debarasez de hainele astea. 
Mi-e dor de costumele mele. 

Butler parcă lângă Im Tal, unde se afla Banca Internaţională. 

— Artemis, dacă nu te simţi în largul tău, n-ar fi mai bine să 
amânăm operaţiunea? 

Artemis își băgă playstation-ul în rucsacul în care se mai aflau 
deja o mulţime de chestii necesare unui adolescent tipic. 

— Categoric nu. Mi-a luat o lună să fac toate aranjamentele 
astea. 

Cu trei săptămâni înainte, Artemis făcuse o donaţie anonimă 
școlii de băieţi St. Bartleby, cu condiţia ca băieţii din anul al 
treilea să fie duși în excursie la Munchen cu ocazia Târgului 
European Studenţesc. Directorul școlii fusese mai mult decât 
încântat să împlinească dorința donatorului. Și acum, în timp ce 
restul băieţilor admirau diverse minuni ale tehnologiei la 
Olympia Stadium din Munchen, Artemis se afla în drum spre 
Banca Internaţională. In ceea ce-l privește pe directorul Guiney, 
el știa că în momentul de față Butler conducea la hotel un elev 
care nu se simţea prea bine. 

— Crane și Sparrow probabil că mută pictura de câteva ori pe 
an. Eu, unul, cu siguranţă așa aș face. Cine știe unde ar putea fi 
peste șase luni. 

Crane și Sparrow era o firmă englezească de avocatură care 
se folosea de acest paravan pentru a acoperi o afacere extrem 
de profitabilă de tâlhărie și tăinuire a bunurilor furate. Artemis îi 
bănuia de mult că s-ar afla în posesia Spiridușului Hoţoman. Dar 
acest lucru îi fusese cu adevărat confirmat în urmă cu o lună, 
când un detectiv particular, angajat să facă o supraveghere de 
rutină la Crane și Sparrow, îl informase că îi observase mutând o 
cutie tubulară pentru desene la Banca Internaţională. Probabil 
Spiridușul Hoţoman. 

— S-ar putea să nu mai am niciodată șansa asta până devin 
major, continuă puștiul irlandez. Și nici nu se pune problema să 
așteptăm atât de mult. Franz Herman a furat Spiridușul 


24 


Hotoman la vârsta de optsprezece ani; trebuie să-i dobor 
recordul. 

Butler oftă. 

— În lumea interlopă se spune că Herman a furat pictura în 
1927. N-a făcut altceva decât să șparlească o servietă. Astăzi e 
cu mult mai complicat. Trebuie să spargem un seif în plină zi, 
într-una dintre cele mai bine păzite bănci din lume. 

Artemis Fowl zâmbi. 

— Da. Mulţi ar spune că e imposibil. 

— Ar spune, încuviință Butler, parcând Hummer-ul. Mulţi 
oameni raţionali. Mai ales pentru un puști aflat într-o excursie cu 
școala. 

e 

Intrară în bancă pe ușa principală, în plin vizor al camerelor 
de supraveghere. Butler pășea hotărât pe podeaua din marmură 
cu irizaţii aurii, către biroul de informaţii. Artemis se târa în 
spatele lui, bălăngănindu-și capul în ritmul muzicii din CD- 
Player-ul său. De fapt CD-Player-ul era gol. Artemis purta 
ochelari de soare fumurii, care îi ascundeau ochii, dar îi 
permiteau să studieze în voie interiorul băncii. 

Banca Internaţională era renumită în anumite cercuri ca 
având cele mai sigure seifuri din lume, mai performante chiar 
decât cele din Elveţia. Se zvonea că, dacă vreodată seifurile 
Băncii Internaţionale s-ar fi deschis, o zecime din averea 
mondială s-ar fi scurs pe podeaua din marmură. Bijuterii, cecuri 
la purtător, bani, bunuri, obiecte de artă. lar, din toate acestea, 
cel puţin jumătate dintre ele fuseseră furate de la proprietarii lor 
de drept. Dar Artemis nu era interesat de nimic din toate 
acestea. Poate data viitoare. 

Butler se opri la biroul de informaţii, aruncând o umbră 
impunătoare asupra monitorului cocoţat pe birou. Bărbatul slab 
care lucra la computer își înălță capul să protesteze, dar se 
răzgândi. Chelia lui Butler avea adesea efectul ăsta asupra 
oamenilor. 

— Cu ce vă pot fi de folos, Herr...? 

— Lee, colonelul Xavier Lee. Aș dori să îmi deschid seiful, îi 
răspunse Butler într-o germană impecabilă. 

— Desigur, colonele. Desigur. Numele meu este Bertholt, și vă 
voi asista astăzi. 


25 


A 


Bertholt deschise dosarul colonelului Xavier Lee în 
calculatorul său, în timp ce în mâna cealaltă răsucea un creion. 

— Trebuie să trecem prin verificarea de rutină. Puteţi să-mi 
dați pașaportul? 

— Desigur, zise Butler, întinzându-i peste birou un pașaport 
cu însemnele Republicii Populare Chineze. Mă aștept la cele mai 
drastice măsuri de securitate. 

Bertholt luă pașaportul între degetele lui firave, verificând 
întâi fotografia, apoi trecând-o prin dreptul unui aparat de 
scanare. 

— Alfonse, se răsti Butler la Artemis. Mai potolește-te cu foiala 
și stai și tu drept, fiule. Ești așa șleampăt, încât uneori am 
impresia că n-ai coloană vertebrală. 

Bertholt zâmbi atât de fals, încât se văzu imediat acest lucru. 

— Încântat de cunoștință, Alfonse. 

— Frate, îi răspunse Artemis la fel de ipocrit. 

Butler clătină dezaprobator din cap. 

— Fiul meu nu comunică prea bine cu restul lumii. Abia aștept 
ziua în care va intra în armată. Abia atunci vom vedea dacă e un 
bărbat adevărat, în ciuda fițelor ăstora. 

Bertholt dădu din cap înţelegător. 

— Eu am o fată. De șaisprezece ani. Îmi cheltuiește pe 
telefoane într-o săptămână mai mult decât întreaga familie pe 
mâncare. 

— Tinerii din ziua de azi! 

Calculatorul ţiui. 

— A, da, pașaportul dumneavoastră e în regulă. Acum nu mai 
am nevoie decât de o semnătură. 

Bertholt îi întinse o tăbliță peste birou. Un stilou digital era 
atașat printr-un fir la tăbliță. Butler îl luă și își măzgăli numele 
deasupra liniei. Semnătura se va potrivi. Bineînțeles că se va 
potrivi. Semnătura originală era chiar a lui - colonelul Xavier Lee 
fiind una dintre nenumăratele identități pe care bodyguardul le 
crease de-a lungul anilor. Pașaportul era și el original, chiar dacă 
datele tipărite nu erau autentice. Butler îl achiziționase cu ani în 
urmă de la secretarul unui diplomat chinez, în Rio de Janeiro. 

Calculatorul ţiui încă o dată. 

— Bun, zise Bertholt. Sunteţi într-adevăr cine pretindeţi că 
sunteți. Vă voi duce în camera în care se află cutiile de depozit. 
Ne va însoți și Alfonse? 


26 


Butler se îndreptă. 

— Categoric. Dacă îl las aici probabil că vor trebui să îl 
aresteze. 

Bertholt încercă să glumească. 

— Ei, dacă pot să zic așa, colonele, se află în locul potrivit 
pentru așa ceva. 

— Foarte amuzant, frăţioare, mormăi Artemis. Cred că ar 
trebui să te faci actor de comedie. 

Dar observaţia lui Bertholt era cât se poate de îndreptăţită. 
Gărzi înarmate erau răspândite în fiecare ungher al clădirii. La 
cel mai mic semn necorespunzător, se așezau în puncte 
strategice, blocând toate ieșirile. 

Bertholt îi conduse la un lift din oţel, ţinându-și cardul de 
identificare în dreptul camerei de deasupra ușii. 

Funcţionarul bancar îi făcu cu ochiul lui Artemis. 

— Avem un sistem de securitate foarte special aici, tinere. E 
foarte interesant. 

— Am văzut. Cred că o să leșin, zise Artemis. 

— Incetează cu atitudinea asta, fiule, îl dojeni Butler. Bertholt 
nu încearcă decât să facă puţină conversaţie. 

Sarcasmul lui Artemis îl lăsă rece pe Bertholt. 

— Poate că ţi-ar plăcea să lucrezi la noi când vei mai crește, 
ce zici, Alfonse? 

Pentru prima dată, Artemis îi zâmbi sincer și, din nu-se-știe-ce 
motiv, zâmbetul îi dădu fiori lui Bertholt. 

— Ştii ceva, Bertholt? Cred că cea mai profitabilă activitate o 
să o desfășor în bănci. 

Tăcerea ciudată care se așternuse fu spartă de o voce 
provenind dintr-un difuzor aflat deasupra camerei video. 

— Da, Bertholt, te vedem. Câţi? 

— Doi, răspunse Bertholt. Un proprietar și un minor. Coboară 
ca să își deschidă depozitul. 

Ușa de la lift se dădu în lături și se treziră în faţa unui interior 
din oțel, în formă de cub, în care nu existau butoane sau panouri 
de control, ci doar o cameră de luat vederi aflată sus într-un 
colț. Pășiră înăuntru și ascensorul se puse imediat în mișcare. 
Artemis observă că Bertholt își frământă mâinile de îndată ce 
liftul începu să coboare. 

— Hei, Bertholt, care-i problema? E doar un lift. 


27 


Bertholt se strădui să zâmbească. Abia dacă i se zări un dinte 
de sub mustață. 

— Nimic nu-ţi scapă, Alfonse, nu-i așa? Nu-mi plac spaţiile 
închise. Și suntem lipsiţi de control aici, din motive de 
securitate. Liftul este operat de la birou. Dacă ar fi să se 
întâmple ceva, doar gărzile ne-ar putea salva. Chestia asta este 
practic ermetică. Ce-ar fi dacă în acest timp gărzile ar suferi un 
atac de cord sau ar fi la cafea. Am putea să... 

Pălăvrăgeala funcţionarului fu întreruptă de șuieratul ușii care 
se deschise. Ajunseseră la etajul unde se aflau cutiile de 
depozit. 

— Am ajuns, zise Bertholt, ștergându-și fruntea cu un 
șerveţel. O bucăţică de hârtie rămase prinsă între ridurile de pe 
fruntea sa și flutura ca o șosetă în bătaia aerului condiţionat. E-n 
regulă, vedeţi? Nici nu trebuie să ne temem. Totul e bine. Râse 
nervos. Mergem? 

Un agent de securitate corpolent îi întâmpină la ieșirea din 
lift. Artemis observă pistolul pe care îl avea la centură și firul 
căștii care îi flutura în jurul gâtului. 

— Willkommen, Bertholt, ai ajuns întreg. Din nou. 

Bertholt își scutură bucata de hârtie de pe frunte. 

— Da, Kurt, am ajuns întreg, și să nu crezi că n-am sesizat 
ironia din glasul tău. 

Kurt oftă atoatecunoscător, fluturându-și buzele. 

— Te rog, scuză-l pe concetățeanul meu plin de fobii, îi zise el 
lui Butler. Totul îl îngrozește, de la păianjeni la lifturi. Mă mir că 
iese din casă. Și acum, v-aș ruga, dacă puteţi, să pășiţi în 
chenarul galben și să vă ridicaţi brațele la nivelul umărului. 

Pe podeaua din otel era desenat un pătrat galben. Butler 
călcă în el, ridicându-și braţele. Kurt execută o percheziționare 
corporală, care l-ar fi umilit pe orice funcţionar vamal, și apoi îl 
conduse printr-un detector de metale. 

— E curat, zise el tare. 

Cuvintele sale aveau să fie transmise prin lavalieră la cabina 
biroului de securitate. 

— Tu urmezi, puștiule, zise Kurt. Aceeași mișcare. 

Artemis se supuse, mergând greoi către cadran. Abia dacă își 
ridică mâinile vreo zece centimetri. 

Butler îi aruncă o privire. 


28 


— Alfonse! Chiar nu poţi face ce te roagă domnul? Dac-am fi 
în armată, te-aș pune să cureţi toaletele, pentru un astfel de 
comportament. 

Kurt îi luă rucsacul lui Artemis și cotrobăi prin el. 

— Ce-i asta? zise el scoțând un cadru din plastic grosolan. 

Artemis luă cadrul și îl desfăcu din trei mișcări. 

— E o trotinetă, tipule. Poate c-ai auzit de ele. Mijloace de 
transport care nu poluează aerul pe care îl respirăm. 

Kurt înșfăcă trotineta, răsucindu-i rotițele și verificându-i 
componentele. 

Artemis rânji. 

— Desigur, funcţionează și pe post de laser în același timp, ca 
să vă pot sparge vouă seifurile. 

— Faci pe deșteptul, puștiule, mârâi Kurt, îndesând trotineta 
la loc în rucsac. Și ăsta ce-i? 

Artemis deschise playstation-ul. 

— E o cutie pentru jocuri. S-au inventat pentru ca adolescenții 
să nu fie nevoiţi să vorbească cu adulţii. 

Kurt se uită la Butler. 

— E o adevărată comoară. Mi-aș dori să am și eu unul la fel. 

Zăngăni un lanţ cu chei agăţat de cureaua lui Artemis. 

— Și astea ce sunt? 

Artemis se scărpină în creștetul capului. 

— Ă... chei? 

Kurt scrâșni din dinţi. 

— Văd și eu că sunt chei, puștiule. Dar ce deschizi cu ele? 

Artemis ridică din umeri. 

— Chestii. Vestiarul meu. Lacătul de la skateboard. Niște 
jurnale. Chestii. 

Agentul examină cheile. Erau chei obișnuite, care n-ar fi putut 
deschide un lacăt mai complicat. Dar politica băncii specifica 
faptul că este interzis accesul cu chei în acea aripă. 

— Îmi pare rău. Cheile rămân aici. Kurt îi desfăcu brelocul și îl 
puse într-o tăviţă. Le poţi lua la plecare. 

— Acum pot să trec? 

— Da, îi răspunse Kurt. Te rog. Dar, mai întâi, dă-i bagajul 
tatălui tău. 

Artemis îi dădu geanta lui Butler pe sub detectorul de metale. 
Când trecu și el prin detector, se declanșă alarma. 

Kurt se îndreptă agitat către el. 


29 


— Mai ai și altceva metalic asupra ta? Catarama de la vreo 
centură? Monede? 

— Bani? zise Artemis batjocoritor. Aș vrea eu! 

— Atunci ce ar fi putut declanșa detectorul? zise Kurt 
nedumerit. 

— Cred că știu, îi răspunse Artemis. 

Işi băgă un deget sub buza de sus și o ridică. Două fâșii 
metalice îi brăzdau dinţii. 

— Aparat dentar. E suficient, zise Kurt. Detectorul este extrem 
de sensibil. 

Artemis își scoase degetul din gură. 

— Să-mi scot și ăsta din gură? Să-l jupuiesc de pe dinţi? 

Kurt luă sugestia literal. 

— Nu. Cred că e suficient de sigur. Poţi să intri. Dar ai grijă 
cum te porţi acolo. E un seif, nu un teren de joacă pentru copii. 

Kurt făcu o scurtă pauză pentru a arăta cu degetul în direcţia 
unei camere aflate deasupra capetelor lor. 

— Sunt cu ochii pe tine, nu uita. 

— N-ai decât să fii, zise Artemis insolent. 

— Oh, o să fiu, băiete. Nu trebuie decât scuipi pe vreuna 
dintre ușile alea, și te voi evacua din incinta clădirii. Forțat. 

— Of, Kurt, pentru numele lui Dumnezeu, zise Bertholt. Nu 
mai fi așa teatral! Camerele alea nu sunt de la un post de 
televiziune, știi, nu? 

Bertholt îi grăbi spre intrarea seifului. 

— Imi cer scuze pentru Kurt. A picat la examenul de admitere 
în forțele speciale și a ajuns aici. Uneori mi se pare că și-ar dori 
ca odată cineva să încerce să dea o spargere aici, doar de 
dragul acţiunii. 

Ușa era o placă circulară din oțel de cel puţin cinci metri 
grosime. |n ciuda dimensiunilor, ușa se deschise ușor la 
atingerea lui Bertholt. 

— Echilibrul perfect, explică funcţionarul. Și un copil ar putea 
s-o deschidă până la ora cinci și jumătate, când se închide peste 
noapte. Seiful se închide automat în funcţie de oră. Nimeni nu 
poate deschide ușa până la ora opt și jumătate dimineaţa. Nici 
măcar președintele băncii însuși. 

lnăuntrul seifului se găseau o mulţime de rânduri și rândulețe 
cu tot felul de cutii de depozit, de toate formele și marimile. 
Fiecare cutie avea o singură gaură dreptunghiulară pentru chei, 


30 


înconjurată de o fibră optică luminoasă. În momentul de faţă, 
toate luminiţele străluceau în roșu. 

Bertholt scoase o cheie din buzunar; era prinsă de cureaua lui 
printr-un cablu răsucit de oţel. 

— Desigur, forma cheii nu este singurul lucru important, zise 
el introducând cheia în yala principală. Încuietorile sunt operate 
și de microcipuri. 

Butler scoase o cheie asemănătoare din portofelul său. 

— Suntem gata? 

— Când doriţi dumneavoastră, domnule. 

Butler își plimbă degetele de-a lungul câtorva cutii până 
ajunse la cea cu numărul șapte sute. Introduse cheia în broască. 

— Gata. 

— Prea bine, domnule. La semnalul meu. Trei, doi, unu. 
Rasuciți. 

Cei doi bărbaţi răsuciră cheile în același timp. Cheia principală 
era cea care prevenea deschiderea cutiei de depozit de către un 
eventual hoţ, care ar fi deţinut cheia. Dacă cele două chei nu ar 
fi fost răsucite la interval de o secundă una de cealaltă, cutia nu 
s-ar fi deschis. 

Lumina din jurul celor două chei deveni verde. Ușiţa de la 
depozitul lui Butler se deschise automat. 

— Îţi mulțumesc, Bertholt, zise Butler vârându-și mâna 
înăuntrul cutiei. 

— Desigur, domnule, îi răspunse Bertholt aproape făcând o 
plecăciune. Voi fi chiar afară. Chiar dacă există camere de 
supraveghere, avem totuși o regulă a inspecției de trei minute. 
Așa că ne vedem în o sută optzeci de secunde. 

De îndată ce funcţionarul plecă, Artemis îi aruncă 
bodyguardului său o privire nedumerită. 

— Alfonse? zise el în colţul gurii. Nu-mi amintesc să fi hotărât 
un nume pentru personajul meu. 

Butler își fixă cronometrul. 

— Improvizam, Artemis. M-am gândit că e nevoie într-o astfel 
de situaţie. Și, dacă mi-e permis, ești un adolescent extrem de 
enervant. 

— Îţi mulțumesc, bătrâne prieten. Mă străduiesc. 

Butler scoase schiţa unui arhitect din cutia sa, despăturind 
documentul până ajunse la o dimensiune de aproape doi metri 


31 


pătraţi. Întinse braţele și îl tinu drept, aparent studiind schiţele 
imprimate pe hârtie. 

— Bun. Perfect. Stai exact așa. 

Când Butler închiriase cutia de depozit, la ultima sa vizită, 
făcuse numeroase fotografii cu o minicameră digitală. Artemis 
folosise aceste fotografii pentru a crea o reconstrucţie digitală a 
seifului. Conform calculelor sale, poziţia în care se afla Butler îi 
asigura lui o arie de acoperire de aproximativ opt-nouă metri. In 
acea zonă, mișcările lui erau ascunse de schiţă. În momentul de 
faţă, numai tenișii lui puteau fi zăriţi de către agent. 

Artemis se sprijini cu spatele de un perete cu cutii de depozit, 
între două bare de oțel. Se încolăci în jurul acestora și ieși ușurel 
din teniși. Băiatul se târî precaut de-a lungul lor. 

— Ține capul jos, îl sfătui Butler. 

Băiatul scormoni prin rucsac după playstation. Deși cutia avea 
și un joc video, funcţia sa de bază era aceea a unui panou cu 
raze X, care se ocupa de scanare. Astfel de panouri cu raze X 
erau la modă în înalta societate interlopă, și fusese relativ 
simplu pentru Artemis să transforme înfățișarea unuia într-o 
jucărie pentru adolescenți. 

Artemis activă dispozitivul cu raze X și lipi aparatul de ușa 
cutiei de depozit aflate lângă cea a lui Butler. Bodyguardul 
închiriase cutia la două zile după Crane și Sparrow. Era de 
presupus că cele două cutii se vor afla una lângă alta, asta dacă 
nu cumva Crane și Sparrow ceruseră o anumită cutie. In acest 
caz, ar fi trebuit să recurgă la schiţă. Artemis considera că 
această primă încercare a sa de a fura Spiridușul Hotoman avea 
patruzeci la sută șanse de reușită. Nu era tocmai ideal, dar nu 
putea decât să îi dea înainte. În cel mai rău caz, ar fi aflat mai 
multe lucruri despre măsurile de securitate ale băncii. 

Ecranul playstation-ului arătă că prima cutie era plină cu bani. 

— Negativ, zise Artemis. Doar bani. 

Butler ridică din sprânceană. 

— Ştii ce se spune: banii nu sunt niciodată prea mulţi. 

Dar Artemis trecuse deja la următoarea cutie. 

— Nu astăzi, bătrâne. Dar ne vom păstra depozitul, în caz că 
va fi vreodată nevoie să ne întoarcem. 

Următoarea cutie conţinea acte legate la un loc cu niște 
panglici. Cea de lângă ea era plină-ochi cu diamante aflate într-o 


32 


tăviţă. În a patra, Artemis dădu peste aur. La figurat. Înăuntrul 
cutiei se afla un tub conţinând o pânză pictată. 

— Cred c-am găsit-o, Butler. Cred că asta ar putea fi. 

— Ai timp destul să te entuziasmezi când pictura va atârna pe 
peretele conacului Fowl. Grăbește-te, Artemis. Încep să-mi 
amorțească mâinile. 

Artemis se calmă. Butler avea dreptate. Mai era până să intre 
în posesia Spiridușului Hoţoman, asta dacă, într-adevăr, pictura 
din seif ar fi fost capodopera pierdută a lui Hervé. Putea la fel de 
bine să fie un elicopter mâzgălit de creionul unui boșorog 
arogant. 

Artemis așeză dispozitivul în partea de jos a cutiei. Nu existau 
însemnele vreunui artizan pe ușă, dar adesea aceștia erau prea 
orgolioși și nu puteau rezista tentaţiei de a-și plasa semnătura 
pe undeva. Chiar dacă nimeni altcineva în afara lor nu mai știa 
de existenţa ei. După douăzeci de secunde, Artemis găsi în 
sfârșit ceea ce căuta. De partea cealaltă a ușii se găsea gravat 
cuvântul „Blokken”. 

— Blokken, zise băiatul triumfător. Am avut dreptate. 

Existau doar șase firme în lume capabile să realizeze cutii de 
depozit de o asemenea calitate. Artemis le piratase sistemele și 
găsise Banca Internaţională pe lista de clienţi a celor de la 
Blokken. Aceasta era o companie de familie din Viena, care mai 
făcea cutii de depozit și pentru câteva bănci din Geneva și 
insulele Cayman. Butler făcuse o vizită la atelierul lor și le furase 
două matrițe de chei. Desigur, cheile erau din metal și nu ar fi 
trecut de detectorul de metale, decât dacă ar fi căpătat o altă 
formă. 

Artemis își introduse două degete în gură și își scoase 
aparatul dentar. În spatele aparatului era un recipient subţire 
din plastic, iar de acesta erau prinse două chei. Matriţele. 

Artemis se strâmbă de câteva ori. 

— E mult mai bine, zise el. Parc-aș fi avut căluș. 

A doua problemă era una de distanţă. Erau doi metri și 
jumătate între cutia de depozit și broasca principală de lângă 
ușă. Nu numai că era imposibil pentru o singură persoană să 
deschidă ușa, dar, în același timp, oricine ar fi stat lângă 
broasca principală s-ar fi aflat în raza de supraveghere a 
agenţilor. 


33 


Artemis își scoase trotineta din rucsac și detașă ghidonul de 
restul mașinăriei. Aceasta nu era o trotinetă obișnuită. Un 
prieten de-al lui Butler care era inginer o construise după o 
schemă foarte precisă. Partea de jos era absolut obișnuită, însă 
ghidonul se putea transforma într-un telescop prin simpla 
atingere a unui buton. Artemis deșurubă unul dintre mânere și îl 
atașă la celălalt capăt. La capătul celor două mânere se afla 
câte o fantă în care Artemis înșurubase o matriţă. Acum nu mai 
trebuia decât să introducă ambele chei în  yalele 
corespunzătoare și să le răsucească în același timp. 

Artemis introduse o cheie în seiful lui Crane și Sparrow. 

— Ești gata? îl întrebă pe Butler. 

— Da, răspunse bodyguardul. Nu face niciun pas în plus. 

— Trei, doi, unu. Du-te. 

Artemis apăsă butonul de pe ghidon. Se târî de-a lungul barei 
ținând telescopul sub el. Pe măsură ce băiatul se mișca, Butler 
își răsucea trunchiul, astfel încât Artemis să rămână mereu 
acoperit. Întinse schiţa în așa fel, încât să acopere yala 
principală, fără să expună însă tenișii lui Artemis. Cu toate 
astea, însă, cutia cu pricina și telescopul rămâneau vizibile cât 
timp Artemis avea să introducă cea de-a doua cheie. 

Yala principală se afla la un metru distanţă de banca din oțel. 
Artemis se întinse cât putu de mult fără a-și pierde echilibrul și 
introduse cheia în broască. Se potrivi la fix. Artemis se dădu 
repede înapoi. lar acum Butler putea din nou să acopere seiful 
lui Crane și Sparrow. Întregul plan se baza pe faptul că gărzile 
se vor concentra asupra lui Butler și nu vor observa braţul unui 
telescop întinzându-se către yala principală. Era de mare ajutor 
și faptul că telescopul avea aceeași culoare ca și cutiile de 
depozit. 

Artemis se întoarse la cutia principală și răsuci mânerul. Un 
sistem bazat pe un cablu și un scripete din interiorul 
telescopului răsuci celălalt mâner în același timp. Amândouă 
încuietorile afișară o lumină verde. Cutia lui Crane și Sparrow se 
deschise. Artemis savură clipa. Invenţia lui chiar funcţionase! De 
fapt, nu exista niciun motiv pentru care să nu funcţioneze: toate 
legile fizicii fuseseră respectate. E uimitor cum cele mai 
strașnice măsuri electronice de securitate pot fi păcălite cu 
ajutorul unui telescop, al unui scripete și al unui aparat dentar. 


34 


— Artemis, mormăi Butler. Devine extrem de inconfortabil să- 
mi tot țin braţele ridicate. Așa că, dacă nu te superi... 

Artemis își reveni din visare. Avea să se bucure mai târziu de 
reușită. Nu ieșiseră încă din seif. Răsuci mânerele la loc în 
poziţia lor iniţială, apoi le trase spre el. Ambele chei ieșiră din 
yale. Prin apăsarea unui buton, telescopul se strânse la loc. 
Artemis nu reasamblă încă trotineta. Ar mai fi putut avea nevoie 
de telescop pentru verificarea altor cutii. 

Artemis analiză dulăpiorul cu dispozitivul cu raze X, înainte de 
a deschide larg ușa. Căuta orice fel de fire sau circuite care ar fi 
putu declanșa o alarmă secundară. Și exista una. Un 
întrerupător atașat la un claxon portabil. Ar fi fost extrem de 
penibil pentru orice hoț, dacă agenţii ar fi fost alertaţi de sunetul 
răgușit al unui claxon. Artemis zâmbi. Se părea că Sparrow și 
Crane aveau simţul umorului. Poate că avea să-i angajeze ca 
avocați. 

Artemis își dădu jos căștile din jurul gâtului și le scoase 
căpăcelele. De îndată ce firul de dedesubt ieși la lumină, îl 
răsuci de-a lungul întrerupătorului. Acum putea foarte ușor să 
întrerupă circuitul, fără a activa alarma. Artemis trase. Claxonul 
rămase mut. 

În sfârșit, cutia se deschise în faţa lui. În fundul cutiei se afla 
un singur tub. Acesta era făcut din Plexiglas și conţinea o pânză 
făcută sul. Artemis scoase tubul și îl ţinu în lumină. Timp de 
câteva secunde, analiză pictura prin plasticul transparent. Nu 
putea risca să-l deschidă până nu se aflau în siguranţă în 
camera de hotel. O treabă pripită putea distruge accidental 
pictura. Așteptase ani de zile să pună mâna pe Spiridușul 
Hotoman; putea să mai aștepte acum câteva ore. 

— Stilul e inconfundabil, zise el închizând cutia. Tușe 
puternice. Pete mari de lumină. Dacă nu e un Hervé, atunci eo 
copie foarte reușită. Cred că am pus mâna pe ea, Butler, dar nu 
pot fi încă pe deplin sigur până nu o supun unei analize și unui 
test cu raze X. 

— Bun, zise bodyguardul aruncându-și privirea la ceas. Toate 
astea pot fi făcute la hotel. Strânge și hai să mergem. 

Artemis își îndesă tubul în rucsac împreună cu trotineta. Atașă 
cheile la aparatul dentar și și-l introduse la loc în gură. 


35 


Ușa seifului se deschise exact în momentul când Artemis se 
strecura înapoi în tenișii săi. Capul lui Bertholt apăru prin 
crăpătură. 

— E totul în ordine aici? întrebă funcţionarul. 

Butler împături schiţa și o strecură în buzunar. 

— E-n ordine, Bertholt. De fapt, excelent. Ne poţi conduce la 
etaj. 

Bertholt se înclină. 

— Desigur. Urmaţi-mă. 

Artemis intrase din nou în rolul puștiului fiţos. 

— Mulţam mult, Berty. A fost beton. Ador să-mi petrec 
vacantele prin bănci, holbându-mă la hârtii. 

Tot respectul pentru Bertholt. Zâmbetul său era imbatabil. 

Kurt îi aștepta lângă detectorul de metale, stând cu brațele 
încrucișate peste pieptul de rinocer. Așteptă până se îndepărtă 
Butler, apoi îl bătu ușor pe umăr pe Artemis. 

— Te crezi isteț, puștiule, nu-i așa? zise el rânjind. 

Artemis îi întoarse rânjetul. 

— În comparaţie cu tine? Cu siguranţă. 

Kurt se aplecă, cu mâinile pe genunchi, până când ochii lui 
ajunseră la același nivel cu cei ai lui Artemis. 

— Te-am urmărit din cabina de supraveghere. N-ai mișcat un 
deget. Cei ca tine nu fac niciodată nimic. 

— Cum poţi fi sigur de asta? îl întrebă Artemis. Aș fi putu 
sparge celelalte seifuri. 

— Știu eu mai bine. Sunt convins, pentru că ţi-am putut vedea 
picioarele tot timpul. De-abia dacă te-ai mișcat doi centimetri. 

Artemis își luă brelocul cu chei din tăviţă și fugi să-l prindă din 
urmă pe Butler. 

— Ai câștigat de data asta, dar o să mă întorc. 

Kurt își puse mâna peste gură. 

— S-o vedem și pe-asta, îi strigă el. O să aștept. 


36 


e CAPITOLUL 3 


LA UN PAS DE MOARTE 


Sediul Central al Poliţiei; 
Elementele Subpământene 


Căpitanul Holly Short era pe punctul de a fi promovată. Era 
cea mai spectaculoasă cotitură de carieră a secolului. În urmă 
cu mai puţin de un an, Holly fusese subiectul a două anchete ale 
afacerilor interne, dar acum, după șase misiuni încheiate cu 
succes, Holly era spiridușul de aur al Brigăzii de Recunoaștere a 
Poliţiei. Consiliul urma să se întrunească în curând pentru a 
decide dacă Holly avea sau nu să fie prima femeie maior din 
istoria LEPrecon. Și, ca să fim sinceri, perspectiva aceasta nui 
se părea câtuși de puţin atrăgătoare lui Holly. Maiorii au rareori 
ocazia să se înarmeze cu o pereche de aripi și să zboare pe la 
suprafaţă, între pământ și stele. În schimb, își petrec timpul 
trimițând ofiţerii noi în misiuni la suprafaţă. Holly se hotărâse să 
refuze promovarea dacă aveau să i-o ofere. Putea să trăiască și 
cu un salariu mai mic, dacă asta însemna să mai iasă la 
suprafață din când în când. 

Holly se gândise că ar fi înţelept din partea ei să-l înștiințeze 
pe comandantul Julius Root despre această decizie. La urma 
urmei, Root fusese acela care o sprijinise de-a lungul anchetelor, 
și tot el fusese cel care o propusese pentru promovare. 
Comandantul nu avea să primească vestea prea bine. De fapt, 
el nu primea nicio veste prea bine: până și veștile bune erau 
întâmpinate cu un „mulțumesc” morocănos și o ușă trântită. 

Holly stătea la ușa lui Root în dimineaţa aceea, încercând să- 
și facă curaj să ciocănească. Și chiar dacă la un metru, cât 
măsura ea, era sub înălţimea medie a unui spiriduș, Holly se 
bucura de cei doi centimetri în plus pe care i-i asigura părul ei 
castaniu și ţepos. Inainte să apuce să bată, ușa se dădu în lături 
și chipul rozaliu al lui Root apăru în prag. 

— Căpitane Short! zbieră el, întrerupând orice șovăială prin 
țignalul său. Treci încoace! Abia apoi o observă pe Holly stând în 


37 


fața ușii. Ah, iată-te! Intră. Avem o problemă care are nevoie de 
rezolvare. E legată de unul dintre prietenii noștri goblini. 

Holly îl urmă pe Root în birou. Foaly, consilierul tehnic al 
Poliţiei, se afla deja acolo, suficient de aproape de ecranul cu 
plasmă încât să-și pârlească părul din nas. 

— Imagini de la Howler's Peak, explică Root. Generalul 
Scalene a evadat. 

— A evadat? răsună vocea lui Holly. Se știe cum? 

Foaly pocni din degete. 

— D'Arvit! La asta ar trebui să ne concentrăm, în loc să stăm 
aici și să ne jucăm de-a Ghici cine-i spionul. 

— N-avem timp de micile discuţii sarcastice obișnuite, Foaly, 
tună Root, înroșindu-se din ce în ce mai tare. E un dezastru 
pentru imaginea noastră. Scalene e inamicul public numărul doi, 
după Opal Koboi. Dacă presa miroase ceva, vom ajunge de râsul 
Havenului. Ca să nu mai vorbim de faptul că Scalene și-ar putea 
strânge câţiva amici goblini și ar putea să pună din nou în 
mișcare triada. 

Holly se apropie de ecran împingându-l cu cotul pe Foaly. 
Mica ei discuţie cu comandantul Root putea să mai aștepte. 
Acum aveau treabă. 

— La ce ne uităm? 

Foaly sublinie o secțiune a ecranului cu indicatorul unui laser. 

— Howler's Peak, școala de corecție a goblinilor. Camera de 
supraveghere optzeci și șase. 

— Care arată? 

— Camera de vizită. Scalene a intrat, dar nu a mai ieșit. 

Holly aruncă o privire pe lista camerelor de supraveghere. 

— Nicio cameră de supraveghere în încăperea cu pricina. 

Root tuși sau poate că de fapt mârâise. 

— Nu. Conform celei de-a treia convenţii a Atlantisului, 
referitoare la drepturile spiridușilor, deţinuţii au dreptul la 
intimitate în camera de vizită. 

— Așadar, nu știm ce s-a întâmplat acolo? 

— Nu întru totul, nu. 

— Care a fost geniul care a proiectat sistemul ăsta? 

În ciuda gravităţii situaţiei, Root chicoti. Nu putea rezista 
niciodată tentaţiei de a-l împunge pe îngâmfatul centaur. 

— Prietenul nostru, căluţul aici de faţă, a proiectat sistemul de 
securitate automată de la Howler's Peak de unul singur. 


38 


Foaly se bosumflă, și atunci când un centaur se bosumflă 
buza lui de sus aproape că îi atinge bărbia. 

— Nu e vorba de sistem. Sistemul este imbatabil. Fiecare 
prizonier are un dispozitiv subcutanat standard de urmărire 
implantat în cap. Chiar dacă un goblin ar reuși să evadeze în 
mod miraculos, cu o apăsare de buton îl putem face KO, și apoi 
îl putem ridica. 

Holly își înălță brațele. 

— Și atunci, care-i problema? 

— Problema e că dispozitivul de urmărire nu emite. lar dacă 
emite, noi nu-i detectăm semnalul. 

— Asta este o problemă. 

Root își aprinse o ciupercă toxică. Fumul fu imediat absorbit 
de un aparat de reciclat aerul așezat pe biroul lui. 

— Maiorul Kelp se află pe teren cu o unitate de poliţie, 
încercând să localizeze semnalul. 

Kelp Bucluc fusese de curând promovat ca adjunct al lui Root. 
Nu era genul de ofițer căruia îi plăcea să se ascundă în spatele 
biroului, spre deosebire de fratele lui, caporalul Grub Kelp, 
căruia nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să-și 
găsească un loc călduț în spatele unui birou, unde să-și petreacă 
restul zilelor până la pensie. Dacă Holly ar fi fost forţată să 
accepte promovarea, spera să se ridice cel puţin la jumătatea 
lui Bucluc. 

Holly se concentră din nou asupra ecranului cu plasmă. 

— Deci, cine l-a vizitat pe generalul Scalene? 

— Unul din miile lui de nepoți. Un goblin pe nume Boohn. Se 
pare că asta ar însemna „de sprânceană nobilă” în argoul 
goblinilor. 

— Îmi amintesc de el, zise Holly. Boohn. Cei de la impozite și 
taxe cred că ar fi unul dintre contrabandiștii din spatele B'wa 
Kell. Nu e nimic nobil în făptura lui. 

Foaly deschise un fișier pe ecranul cu plasmă cu ajutorul 
indicatorului cu laser. 

— lată lista vizitatorilor. Boohn intră la șapte și un sfert, ora 
Elementelor Subpământene. Cel puţin asta o putem vedea din 
imagini. 

Un ecran granulat arătă un goblin mătăhălos în coridorul de 
acces al închisorii, lingându-și nervos globii oculari, în timp ce 
trecea prin aparatul de scanare. De îndată ce se confirmă că 


39 


Boohn nu încerca să introducă vreun obiect î 
vizitatorilor se deschise. 

Foaly cobori cu laserul în josul listei. 

— Și uite aici. lese la opt și un sfert. 

Boohn plecă rapid, vădit stânjenit de locul în care se afla. 
Camera de supraveghere din parcare îl surprinse demarând în 
trombă la bordul mașinii. 

Holly studie lista cu atenţie. 

— Așadar, ziceţi că Boohn a ieșit la opt și un sfert? 

— Tocmai am zis asta, nu-i așa, Holly? îi răspunse Foaly 
arțăgos. O să spun încă o dată, dar mai rar. Opt și un sfert. 

Holly înhăţă indicatorul laserului. 

— Ei bine, dacă într-adevăr așa a fost, cum de a reușit să 
completeze formularul de ieșire încă o dată la opt și douăzeci? 

Era adevărat. Opt rânduri mai jos pe listă, numele lui Boohn 
apărea din nou. 

— Am observat asta deja. E o eroare, mormăi Foaly. Asta-i tot. 
N-avea cum să plece de două ori. E imposibil. Mai apar uneori 
astfel de mici erori. 

— Asta dacă nu era el a doua oară. 

Centaurul își încrucișă defensiv mâinile la piept. 

— Crezi că eu nu m-am gândit la asta? Toţi cei care intră sau 
ies de la Howler's Peak sunt scanaţi de douăsprezece ori. Avem 
cel puţin opt puncte faciale de referinţă la fiecare scanare. Dacă 
computerul spune că ăla a fost Boohn, atunci Boohn a fost. 
Niciun goblin nu îmi poate învinge sistemul. Abia dacă au 
suficient creier încât să meargă și să vorbească în același timp. 

Holly folosi indicatorul laserului pentru a revedea partea cu 
intrarea lui Boohn. li mări capul, folosind un program special de 
prelucrare a imaginilor. 

— Ce cauţi? o întrebă comandantul Root. 

— Nu știu, comandante. Ceva. Orice. 

După câteva minute, Holly găsi ceea ce căuta. Știu imediat că 
avea dreptate. intuiţia îi băzâia în cap ca un cuib de viespi. 

— Fiţi atenţi aici, zise ea mărind sprânceana lui Boohn. Un 
solz. Goblinul ăsta năpărlește. 

— Și? zise Foaly morocănos. 

Holly deschise fișierul cu imaginea ieșirii lui Boohn. 

— Acum priviţi aici. Nici urmă de solz. 

— Și ce, i-a căzut solzul. Mare scofală. 


năuntru, ușa 


40 


— Nu. E mai mult de-atât. Când a intrat, Boohn avea pielea 
aproape gri. Acum e verde-deschis. Ba are chiar și un model de 
camuflaj pe spate. 

Foaly fornăi. 

— Găsești o mulţime de modele de camuflaj în oraș. 

— Ce încerci să ne spui, căpitane? întrebă Root, scoțându-și 
trabucul din gură. 

— Boohn și-a lepădat pielea în camera de vizită. Dar unde-i 
pielea? 

Se lăsă o tăcere adâncă atât timp cât cei prezenţi încercau să 
digere întrebarea. 

— Crezi că ar fi posibil? întrebă Root în grabă. 

Foaly rămăsese mască. 

— Pe toţi zeii, cred că ar fi posibil. 

Centaurul scoase o tastatură, iar degetele lui groase începură 
să zboare peste tastele în Gnommish. O nouă fereastră video 
apăru pe ecran. În aceasta un alt goblin părăsea încăperea. 
Semăna destul de mult cu Boohn. Destul de mult, dar nu era 
identic. Ceva nu era în ordine. Foaly dădu un zoom pe capul 
goblinului. La o amplificare mai mare se vedea clar că pielea 
goblinului nu îi venea cum trebuie. Existau bucăţi care lipseau 
cu desăvârșire, iar goblinul părea să aibă încreţituri în jurul 
mijlocului. 

— A făcut-o. Nu-mi vine să cred. 

— Totul a fost plănuit, zise Holly. Asta nu e muncă de amator: 
Boohn așteaptă până începe să năpârlească. Apoi își vizitează 
unchiul și împreună decojesc stratul de piele. Generalul Scalene 
își pune pielea și pleacă pe ușa din față, păcălind toate 
aparatele voastre de scanare. Când numele lui Boohn apare din 
nou, ai impresia că e o eroare. Simplu, dar extrem de ingenios. 

Foaly se prăbuși într-un scaun de birou, construit special 
pentru el. 

— E incredibil. Oare goblinii chiar pot să facă una ca asta? 

— Glumești? zise Root. Un adevărat goblin croitor poate să-și 
decojească pielea fără să verse o lacrimă. Din asta își 
confecționează hainele, atunci când au bunul-simţ să poarte 
vreun fel de haine. 

— Știu asta. De fapt, mă întrebam dacă goblinii pot concepe 
un asemenea plan de unii singuri. Nu-mi vine să cred. Trebuie 
să-l găsim pe Scalene și să aflăm cine a pus la cale asta. 


41 


Foaly formă un număr de legătură cu camera de luat vederi 
din celula lui Koboi, de la clinica Argon. 

— Voi verifica dacă Opal Koboi se află încă la locul ei. Genul 
ăsta de diversiune e exact stilul ei. 

Un minut mai târziu, Foaly se răsuci către Root. 

— Nt. E încă pe tărâmul viselor. Nu știu dacă-i de bine sau de 
rău. Mi-ar displăcea să o avem din nou pe Opal liberă, dar măcar 
am ști cu cine ne confruntăm. 

Lui Holly îi trecu prin cap o idee care o făcu să pălească. 

— Doar nu crezi că ar putea fi el, nu-i așa? N-ar putea fi 
Artemis Fowl? 

— Cu siguranță, nu, zise Foaly. Nu e Noroiosul. Sub nicio 
formă. 

Root nu era tocmai convins. 

— Nu m-aș grăbi să bag mâna-n foc deocamdată, dac-aș fi în 
locul tău. Holly, de îndată ce îl vom prinde pe Scalene, vreau să 
te înscrii într-o misiune de supraveghere și să petreci câteva zile 
pe urmele Noroiosului. Vezi ce pune la cale. Așa, de rutină. 

— Da, domnule. 

— Cât despre tine, Foaly, îţi autorizez o investiţie pentru 
dezvoltarea sistemului de supraveghere. Orice ai nevoie. Vreau 
să aud fiecare telefon pe care îl dă Artemis și să citesc fiecare 
scrisoare pe care o trimite. 

— Dar, Julius. Eu însumi am supravegheat procesul de 
ștergere a memoriei lui Artemis. Am stors fiecare amintire a lui 
despre zâne din aspiratorul de memorie, mai bine decât ar suge 
un goblin un melc din cochilia sa. Și dacă am apărea acum la 
ușa lui Artemis dansând cancan, tot nu și-ar aminti de noi. Ar fi 
nevoie de un mecanism intrinsec, care să-i resusciteze chiar și 
amintiri parţiale. 

Lui Root nu-i plăcea să fie contrazis. 

— Unu, nu-mi mai spune Julius. Doi, fă ceea ce-ţi spun, 
căluţule, altfel o să-ţi tai bugetul. Și trei, pentru numele lui 
Frond, ce e ăla cancan? 

Foaly își dădu ochii peste cap. 

— Las-o baltă. O să mă ocup de îmbunătăţirea sistemului. 

— Ințeleaptă mișcare, zise Root, scoțându-și de la centură 
telefonul, care vibra. 

Ascultă preţ de câteva secunde, mormăind afirmativ în 
receptor. 


42 


— Lasă-l pe Fowl deocamdată, zise el închizând telefonul. 
Bucluc l-a localizat pe generalul Scalene. E în E37. Holly, tu vii 
cu mine. Foaly, tu ne vei urma în mașina departamentului 
tehnic. Se pare că generalul vrea să discute. 

e 

În Haven City lumea se trezea dis-de-dimineață, pregătindu- 
se să meargă la serviciu. Deși e un pic aiurea să o numești 
dimineaţă, deoarece acolo, sub pământ, nu exista decât lumină 
artificială. După standardele umane, Haven ar fi fost un pic mai 
mare decât un sat, având mai puţin de zece mii de locuitori. Dar 
în lumea spiridușilor, Haven era cea mai mare metropolă de la 
Atlantisul original încoace, din care o bună parte zăcea 
îngropată sub un aeroport cu trei niveluri din noul Atlantis. 

Naveta comandantului Root se strecura prin traficul 
aglomerat, datorită câmpului ei magnetic, care deriva în mod 
automat cursul celorlalte navete pe o bandă secundară. Root și 
Holly stăteau pe bancheta din spate, așteptând nerăbdători să 
ajungă la capătul drumului. Situaţia devenea din ce în ce mai 
ciudată cu fiecare minut. Mai întâi, Scalene evadează, iar acum 
emițătorul lui retransmite brusc, iar el vrea să discute cu 
comandantul Root. 

— Ce părere ai despre toată povestea asta? întrebă Root într- 
un final. 

Unul dintre motivele pentru care Root era un comandant atât 
de respectat era faptul că ţinea cont de opiniile ofiţerilor săi. 

— Nu știu. Ar putea fi o capcană. Insă, orice-ar fi, nu poţi intra 
acolo de unul singur. 

Root dădu din cap. 

— Știu. Nici chiar eu nu sunt atât de încăpățânat. Oricum, 
Bucluc probabil că va fi securizat deja zona până vom ajunge noi 
acolo. Nu-i place să stea cu mâinile-n sân, așteptând să vină 
ofițerii superiori. Mai știm noi pe cineva la fel, nu-i așa, Holly? 

Holly pe jumătate zâmbi, pe jumătate se strâmbă. Fusese 
mustrată adesea pentru că nu așteptase întăriri. 

Root ridică geamul antifonic dintre ei și șofer. 

— Trebuie să vorbim, Holly. Despre chestiunea aceea 
importantă. 

Holly își privi superiorul în ochi. Se zărea o urmă de tristeţe în 
ei. 


43 


— Nu înțeleg ce vrei să spui, izbucni ea, incapabilă să-și 
ascundă ușurarea. 

— Nu. Nu, înţelegi foarte bine ce vreau să spun. Sau vei 
înțelege. Anunţul oficial va avea loc mâine. Prima femeie maior 
din istoria Brigăzii de Recunoaștere. O adevărată realizare. 

Root o reduse la tăcere cu o singură mișcare a degetului. 

— Vreau să îţi spun ceva, Holly. Legat de cariera mea. E de 
fapt o metaforă pentru cariera ta, așa că ascultă cu atenţie și 
trage învăţămintele de rigoare. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea 
când tu încă îţi udai scutecele, eu eram vedeta Brigăzii de 
Recunoaștere. Adoram mirosul aerului proaspăt. Fiecare clipă în 
bătaia lunii era o clipă de aur. 

Lui Holly nu-i fu deloc greu să se pună în locul comandantului. 
Simţea același lucru ori de câte ori ieșea la suprafaţă. 

— Așa că mi-am făcut datoria - un picuţ cam prea bine, după 
cum s-a dovedit ulterior. Într-o bună zi am fost promovat. Root 
agăţă un glob purificator la capătul trabucului, astfel încât să 
împiedice răspândirea mirosului în mașină. Era un gest rar. 
Maiorul Julius Root. Era ultimul lucru pe care mi-l doream, așa că 
m-am dus în biroul comandantului meu și i-am adus la 
cunoștință acest lucru. „Sunt un spiriduș de teren, i-am zis eu. 
Nu vreau să stau în spatele unui birou, completând formulare 
electronice.” Știu că o să-ţi vină greu să crezi, dar eram chiar 
agitat. 

Holly încercă să pară uimită, dar nu-i reuși. Comandantul era 
într-o permanentă stare de agitaţie, lucru care se vedea și pe 
faţa lui veșnic roșie. De aici i se trăgea și porecla - Sfeclă. 

— Dar comandantul meu mi-a zis ceva ce m-a făcut să mă 
răzgândesc. Vrei să știi ce? Root o dădu înainte cu povestirea, 
fără a mai aștepta vreun răspuns. Comandantul meu mi-a zis: 
„Julius, promovarea asta nu este pentru tine; este pentru 
Popor”. Root ridică din sprânceană. Inţelegi ce vreau să spun? 

Holly știa ce voia să spună. Era punctul slab al argumentării 
ei. 

Root își puse o mână pe umărul ei. 

— Poporul are nevoie de ofiţeri buni, Holly. Are nevoie de 
spiriduși ca tine, care să-i protejeze de Noroioși. Crezi că eu n-aș 
prefera să zburd printre stele cu vântul bătându-mi în faţă? 
Bineînţeles că da. Aș fi la fel de folositor? Nu. Root se opri să 
tragă adânc din trabucul al cărui capăt coloră globul purificator. 


44 


Ești un bun ofiţer al LEPrecon, Holly. Unul dintre cei mai buni pe 
care i-am văzut. Un pic impulsivă uneori, din când în când lipsită 
de respect în faţa autorităţilor, dar, în același timp, un ofițer cu 
intuiţie. Nici prin cap nu mi-ar trece să te retrag din primele 
rânduri, dacă nu aș crede că ai putea ajuta mai mult Poliţia în 
subteran. Înţelegi? 

— Da, comandante, zise Holly abătută. 

Comandantul avea dreptate, chiar dacă latura ei egoistă nu 
era încă gata să accepte acest lucru. Cel puţin mai avea 
misiunea de supraveghere a lui Fowl înainte de a se ancora de 
tot în lumea subterană. 

— Această poziţie e o adevărată probă de foc, zise Root. 
Uneori, ca să alungi plictiseala, îţi poţi acorda câte o sarcină. 
Ceva la suprafaţă. Poate prin Hawaii sau în Noua Zeelandă. Uită- 
te la Bucluc Kelp. E o nouă specie de maior, gata să delege 
sarcini. Poate că tocmai de asta are nevoie Poliţia. 

Holly știa că, de fapt, comandantul încerca să îndulcească 
lucrurile. De îndată ce ghindele de maior vor fi ajuns pe reverele 
uniformei ei, n-avea să mai iasă la suprafaţă la fel de des ca 
acum. Asta dacă era norocoasă. 

— Imi pun reputaţia în joc propunându-te pentru această 
funcţie, Holly. Cariera ta, până în momentul de faţă, a fost plină 
de evenimente - asta ca să nu batem câmpii. Dacă ai de gând 
să refuzi promovarea, spune-mi acum și-ţi voi retrage numele 
de pe listă. 

„Ultima șansă, se gândi Holly. Acum ori niciodată.” 

— Nu, zise ea. N-o voi refuza. Cum aș putea? Cine știe când 
va apărea un al doilea Artemis Fowl? 

In capul lui Holly propria voce îi răsuna de parcă i-ar fi fost 
străină, de parcă altcineva ar fi vorbit în locul ei. Își imagina 
trâmbiţele plictiselii atârnând de fiecare cuvânt de-al ei. Muncă 
de birou. Avea o slujbă de birou. 

Root o bătu pe umăr cu palma lui uriașă, aproape sufocând-o. 

— Capul sus, căpitane. E viaţă și sub pământ, doar știi asta. 

— Da, știu, zise Holly nu prea convinsă. 

Naveta poliției trase lângă E37. Root deschise ușa mașinii, 
dădu să coboare, dar se opri. 

— Nu știu dacă asta contează, zise el încet, aproape bizar, dar 
sunt mândru de tine, Holly. 


45 


Și dispăru în mulţimea de ofițeri, care stăteau cu armele 
aţintite spre gura hornului. 

„Contează”, își zise Holly, privindu-l pe comandant în timp ce 
prelua controlul. „Contează chiar foarte mult.” 

e 

Hornurile erau supape naturale pentru magmă care se 
întindeau din inima pământului până la suprafaţa planetei. 
Majoritatea luau naștere sub apă și emanau curenţi calzi care 
întreţineau viața submarină de adâncime, în timp ce altele își 
emanau gazele prin reţeaua de crăpături și falii, care brăzda 
suprafaţa scoarței terestre. Poliţia folosea forţa flăcărilor 
magmatice pentru a-și propulsa ofițerii la suprafaţă în capsule 
ovoidale din titaniu. O călătorie de vacanţă putea fi făcută și cu 
ajutorul unui vulcan inactiv. E37 ieșea la suprafaţă în centrul 
comercial al Parisului și, până de curând, fusese hornul folosit 
de goblini în timpul acţiunilor lor ilegale. Închis publicului cu mai 
mulţi ani în urmă, terminalul hornului căzuse în paragină. In 
momentul de faţă, singurii locatari din E37 erau angajaţii unei 
case de producţie cinematografice, care turnau un film despre 
răzvrătirea grupării B'wa Kell. Rolul lui Holly era interpretat de 
tripla câștigătoare a premiului AMP, Skylar Peat, în timp ce 
Artemis Fowl avea să fie realizat în întregime pe calculator. 

În momentul în care Holly și Root ajunseră la faţa locului, 
maiorul Bucluc Kelp avea deja desfășurate la intrarea 
terminalului trei echipe de tacticieni ai Poliţiei. 

— Pune-mă la curent, maior! îi ordonă Root. 

Kelp arătă spre intrare. 

— Avem o singură cale de intrare și niciuna de ieșire. Toate 
căile de acces secundare au sucombat de mult, așa că, dacă 
Scalene e înăuntru, trebuie să treacă printre noi ca să ajungă 
acasă. 

— Suntem siguri că e acolo? 

— Nu, recunoscu maiorul Kelp. Am detectat semnalul lui. Dar 
cine l-a ajutat să evadeze ar fi putut să-i ciopârțească până 
acum capul și să-i înlăture emițătorul. Tot ce știm e că se joacă 
cineva cu noi. Am trimis înăuntru câţiva dintre cei mai buni 
spiriduși de Recunoaștere ai mei și s-au întors cu asta. 

Bucluc le dădu o capsulă audio. Capsulele erau de mărimea 
unghiei de la degetul mare și erau folosite în general pentru a 
înregistra urări pentru zile de naștere. Aceasta arăta ca un tort. 


46 


Root strânse capsula între degete. Căldura emanată de mâna sa 
avea să alimenteze microcircuitele. 

O voce șuierătoare se auzi din difuzorul mititel, părând și mai 
dezgustătoare din cauza conexiunii de proastă calitate. 

— Root, zise vocea. Voi vorbi cu tine. Îţi voi spune un mare 
secret. Adu-o cu tine pe femeia aceea, Holly Short. Doar doi, nu 
mai mulţi. Dacă nu te conformezi, mulți vor muri. Camarazii mei 
vor avea grijă de asta... 

Mesajul se încheie cu un cântecel aniversar tradițional, a cărui 
veselie contrasta sinistru cu mesajul. 

Root se încruntă. 

— Goblinii. Reginele neîncoronate ale dramei. Toţi. 

— E o capcană, comandante, zise Holly pe nerăsuflate. Noi 
am fost cei care au luat parte la misiunea de la Laboratoarele 
Koboi, acum un an de zile. Goblinii ne consideră responsabili 
pentru eșecul răzmeriţei lor. Cine știe ce ne așteaptă dacă 
intrăm acolo. 

Root încuviinţă din cap. 

— Acum gândești ca un maior. Nu suntem înlocuibili. Așadar, 
care sunt alternativele, Bucluc? 

— Dacă nu intraţi, mulţi vor muri. Dacă intraţi, e posibil să 
muriţi chiar voi. 

— Nu sună prea încurajator. N-ai nicio veste bună să-mi dai? 

Bucluc își înclină cozorocul căștii și cercetă micul ecran care 
apăru în Perspex. 

— Am reușit să punem din nou în funcţiune scanerele din 
terminal și să instalăm senzori și substanţe termice. Am 
detectat o singură sursă de căldură, în tunelul de acces: așadar, 
Scalene - dacă el e într-adevăr - e singur. Dumnezeu știe ce 
face acolo, însă în mod sigur nu are niciun soi de arme sau 
explozibil. Doar câteva batoane cu gândaci și ceva H20. 

— Se preconizează vreo erupție magmatică? întrebă Holly. 

Bucluc își plimbă arătătorul de-a lungul unei tăblițe aflate pe 
mănușa sa stângă, rulând în jos cu mouse-ul pe ecranul din 
vizorul său. 

— Nimic în următoarele luni. Hornul ăsta este intermitent. Așa 
că Scalene nu plănuiește să vă prăjească. 

Obrajii lui Root luciră ca două bobine încinse. 


47 


— D'Arvit! înjură el. Credeam că problemele noastre cu 
goblinii au luat sfârșit. Sunt gata să accept că e o cacealma și să 
trimit înăuntru o echipă de tacticieni. 

— Asta ar fi și sfatul meu, zise Bucluc. Nu există nimic 
înăuntru care te-ar putea răni. Dă-mi cinci spiriduși și-l vom 
avea pe Scalene în dubiţă până să realizeze că a fost arestat. 

— Să înţeleg că o parte a dispozitivului de urmărire nu 
funcţionează? întrebă Holly. 

Bucluc ridică din umeri. 

— Va trebui să presupunem acest lucru. Dispozitivul de 
urmărire nu a funcţionat până acum, iar când am ajuns aici am 
găsit capsula aceea lăsată pentru noi. Scalene știa că vom veni. 
A lăsat până și un mesaj. 

Root își lovi palma cu pumnul. 

— Trebuie să intru acolo. Nu există niciun pericol iminent 
înăuntru și nu ne putem asuma riscul ca Scalene să-și ducă la 
îndeplinire amenințarea. Nu am de ales. Pe bune. Nuci voi 
ordona să mă însoţești, căpitane Short. 

Holly simţi un gol în stomac, dar își învinse frica. Comandantul 
avea dreptate. Nu exista altă cale. Asta însemna să fii ofițer de 
Poliţie. Însemna să protejezi Poporul. 

— Nu trebuie să-mi ordoni, comandante. Mă ofer voluntar. 

— Bun. Și acum, Bucluc, lasă naveta lui Foaly să treacă de 
baricadă. Poate că suntem nevoiţi să intrăm, dar nu suntem 
obligaţi să intrăm neînarmați. 

e 

Foaly avea îngrămădite pe bancheta din spate a navetei mai 
multe arme decât întregul arsenal al poliţiei Noroioșilor. Fiecare 
centimetru al pereţilor interiori avea câte un cablu electric înfipt 
în el sau vreun cârlig din care atârnau tot felul de arme. 
Centaurul se afla în centrul navetei, armând un pistol Neutrino. 
Când Holly intră în dubiţă, îl aruncă spre ea. 

Holly îl prinse rapid. 

— Hei, ai grijă cu ăla. 

Foaly chicoti. 

— Nu-ţi face griji, trăgaciul nu a fost încă setat. Nimeni nu 
poate activa arma asta până când computerul nu-l identifică pe 
posesor. Chiar dacă ar încăpea pe mâinile goblinilor, nu le-ar fi 
de niciun folos. Una dintre ultimele mele inovaţii. După 


48 


răzmerița grupării B'wa Kell, m-am gândit că ar fi cazul să-mi 
îmbunătăţesc sistemul de securitate. 

Holly strânse mânerul pistolului. O luminiţă roșie scană patul 
din plastic al puștii și se făcu verde. 

— Asta e. Tu ești proprietarul. De acum înainte, acest 
Neutrino 3 000 este arma unei singure femei. 

Holly își încleștă mâna pe arma transparentă. 

— E prea ușoară. Prefer modelul 2 000. 

Foaly prezentă instrucţiunile de folosire a armei pe un ecran 
din perete. 

— E ușoară, dar te vei obișnui cu ea. Avantajul e că nu are în 
componenţă nicio parte metalică. E activată cinetic, prin simpla 
mișcare a corpului tău, și are un cip de rezervă. E, bineînţeles, 
conectată la luneta din casca ta. Invelișul este de nestrăpuns și, 
dacă îmi permiteţi, o adevărată minune tehnologică. 

Foaly îi dădu o armă similară, mai mare, lui Root. 

— Fiecare împușcătură este înregistrată de computerul 
Poliţiei, așa că putem spune exact cine a tras, când și în ce 
direcţie. Asta ar trebui să-i ajute pe cei de la Interne. 

Îi făcu cu ochiul lui Holly. 

Holly îi aruncă o privire urâcioasă centaurului. Îi cunoștea 
prea bine pe cei de la Interne. Deja desfășuraseră două anchete 
cu privire la comportamentul ei profesional, și ar fi jubilat dacă 
ar fi avut ocazia unei a treia. Singurul lucru bun pe care îl 
aducea promovarea asta era expresia de pe fețele lor, în 
momentul în care comandantul îi va prinde cele două ghinde la 
rever. 

Root își puse pistolul în tocul de la centură. 

— Prea bine. Acum putem trage. Dar dacă vom fi împușcați? 

— Nu veţi fi împușcați, insistă Foaly. Am piratat scanerele 
terminalului și am infiltrat și eu câţiva senzori. Nu e nimic 
înăuntru, care să vă poată răni. |n cel mai rău caz, vă 
împiedicaţi în propriile picioare și vă scrântiţi glezna. 

Root se înroși până în vârful urechilor. 

— Foaly, e nevoie să-ţi amintesc că senzorii tăi au mai fost o 
dată păcăliți exact în terminalul ăsta, dacă-mi aduc bine 
aminte? 

— Bine, bine. Relaxează-te, comandante, zise Foaly în șoaptă. 
N-am uitat de anul trecut. Cum aș putea, când o am pe Holly 
care-mi aduce aminte la fiecare cinci minute? 


49 


Centaurul puse două serviete sigilate pe masa de lucru. 
Introduse un cod și acestea se deschiseră. 

— Acestea sunt noile costume ale Brigăzii de Recunoaștere. 
Plâănuisem să le prezint la urmatoarea conferinţă a Poliţiei de 
luna viitoare, dar cu un comandant care vrea să fie în miezul 
acțiunii, e mai bine să le aveți de azi. 

Holly scoase un pulover din valiză. Acesta luci un moment, 
apoi căpătă culoarea pereţilor dubiţei. 

— Materialul este, de fapt, făcut din folie de camuflaj, așa că, 
teoretic, ești invizibilă tot timpul. Te scutește pe tine să-ţi 
foloseşti scutul magic, explică Foaly. Desigur, această 
caracteristică poate fi dezactivată. Aripile sunt încorporate în 
costum. Un design conceput în așa fel încât aripile pot fi strânse 
cu o simplă șoaptă - un concept cu totul nou în realizarea 
aripilor. Se alimentează prin intermediul unui dispozitiv din 
centura ta și, desigur, fiecare aripă este învelită în mini- 
adaptoare solare pentru zborurile de la suprafaţă. Costumele au 
de asemenea și dispozitive proprii de reglare a presiunii; acum 
poți să treci dintr-un mediu în altul fără a mai fi nevoie să te 
adaptezi. 

Root ţinea cel de-al doilea costum în faţa sa. 

— Cred că au costat o avere. 

Foaly dădu din cap. 

— Nici nu-ţi imaginezi. Jumătate din bugetul meu de cercetare 
pe anul trecut s-a dus pe realizarea acestor costume. Abia peste 
cinci ani vor reuși să înlocuiască în totalitate vechile costume. 
Acestea două sunt singurele modele operaţionale pe care le 
avem, așa că v-aș fi recunoscător dacă mi le-aţi și aduce înapoi. 
Sunt antișoc, ignifuge, invizibile pentru radare și emit un flux 
continuu de informaţii referitoare la starea corpului, către Sediul 
Central al Poliţiei. Casca pe care o aveam până acum ne oferea 
informaţii despre semnele vitale, dar noul costum ne transmite 
un flux secundar de informaţii care ne pot arăta dacă ai arterele 
blocate, pot diagnostica fracturi și pot chiar detecta pielea 
uscată. E o clinică ambulantă. Există până și o platoșă blindată 
în zona pieptului, în cazul în care sunteţi atacați de către un om. 

Holly ridică costumul în faţa unui ecran verde cu plasmă. Folia 
de camuflaj deveni verde-smarald. 

— Imi place. Verdele mă prinde. 


50 


Bucluc Kelp rechiziționase reflectoarele lăsate la faţa locului 
de către echipa de filmare și le amplasase la nivelul inferior al 
aeroportului. În zona de unde se efectuau plecările, lumina 
orbitoare revela fiecare particulă de praf, dându-ţi senzaţia că te 
afli într-un mediu subacvatic. Comandantul Root și căpitanul 
Short se avântară în încăpere înarmaţi și cu căștile trase peste 
ochi. 

— Ce părere ai de costum? întrebă Holly, în timp ce urmărea 
imaginile ce se derulau pe ecranul din vizorul căștii. 

Cadeții întâmpinau adesea dificultăţi atunci când erau nevoiţi 
să se concentreze în două locuri deodată - la supravegherea 
zonei și la ecranele din cască. Aceasta avea ca efect o acțiune 
cunoscută sub denumirea de umplerea vazei, denumirea codată 
a celor din Poliţie pentru starea de vomă. 

— Nu-i rău, raspunse Root. Ușor că o pană, și nici măcar nu-ți 
simţi aripile. Să nu-i spui lui Foaly că am zis asta; și-așa și-a luat- 
o în cap destul de tare. 

— Nu-i nevoie să-mi spui, comandante, se auzi vocea lui Foaly 
în casca din ureche. 

Difuzoarele erau date cu un nou soi de gel-vibrant, și răsunară 
ca și cum centaurul s-ar fi aflat în aceeași cască cu el. 

— Sunt cu voi la fiecare pas, de la adăpostul navetei, 
bineînţeles. 

— Bineînţeles, repetă Root cu asprime în glas. 

Cei doi înaintau cu băgare de seamă pe lângă un șir de cabine 
vamale. Deși Foaly îi încredinţase că nu există niciun pericol în 
acea parte a terminalului, totuși centaurul se mai înșelase 
înainte. Și orice greșeală în teren te poate costa viaţa. 

Echipa de filmare considerase că murdăria din terminal nu 
părea suficient de reală, așa că mai pulverizase niște spumă de 
culoare gri prin câteva colţuri. Ba chiar pusese și un cap de 
păpușă pe o movilă de pământ. O tușă personală sau cel puţin 
așa credeau ei. Pereţii și scările fuseseră înnegrite cu urme false 
de laser. 

— S-a tras ceva, zise Root rânjind. 

— E ușor exagerat. Nu cred că s-au tras mai mult de 
douăsprezece focuri. 

Inaintară prin zona în care se făceau îmbarcările și ajunseră la 
platforma de acostare. Naveta originală folosită de către goblini 
în timpul operaţiunilor lor ilegale fusese restaurată și se afla în 


51 


zona docurilor. Naveta fusese vopsită în negru metalizat ca să 
pară și mai diabolică, iar în vârful ei fusese adăugată o proră cu 
decorațiuni goblinești. 

— Cât mai avem? zise Root în microfon. 

— Transfer semnalele termice către căștile voastre, răspunse 
Foaly. 

Câteva secunde mai târziu, le apăru o schemă în vizoarele 
căștilor. Planul era ușor derutant, întrucât se puteau vedea, de 
fapt, de sus. Existau trei surse termice în clădire. Două erau 
aproape una de cealaltă și înaintau încet către horn: Holly și 
comandantul. Cea de-a treia stătea nemișcată în tunelul de 
acces. Câţiva centimetri mai încolo, lângă cea de-a treia sursă, 
scanerul termic pălea din cauza căldurii ambientale din E37. 

Ajunseră la ușile de acces: doi metri și jumătate de oţel solid 
care separau tunelul de acces de restul terminalului. Navetele și 
capsulele alunecau înăuntrul hornului pe o șină magnetică. Ușile 
erau închise etanș. 

— Le poţi deschide cu telecomanda, Foaly? 

— Cum să nu, comandante. Am reușit - o adevărată inovaţie - 
să cuplez sistemul meu de operare cu vechile computere ale 
terminalului. Și n-a fost atât de ușor pe cât pare... 

— Te cred pe cuvânt, zise comandantul, tăindu-i macaroana 
lui Foaly. Apasă odată butonul până nu ies eu de-aici și-l apăs cu 
faţa ta. 

— Unele lucruri nu se schimbă niciodată, mormăi Foaly 
apăsând butonul. 

e 

Tunelul de acces mirosea ca un cuptor încins. Ciorchini vechi 
de zăcământ topit atârnau din tavan, în timp ce pământul de 
sub picioare era plin de crăpături și destul de primejdios. Cu 
fiecare pas, lăsai în spatele tău o dâră de urme în scoarța 
acoperită de funingine. Pe drumul ce ducea spre silueta din 
umbră, care stătea ghemuită la pământ, la câţiva metri de 
hornul propriu-zis, mai exista o dâră de pași. 

— Uite, zise Root. 

— L-am prins, zise Holly, fixând laserul pistolului pe trunchiul 
siluetei. 

— Acoperă-mă, îi ordonă comandantul. Cobor. 

Root înaintă de-a lungul tunelului, ţinându-se departe de 
traiectoria armei lui Holly. Dacă Scalene s-ar fi mișcat, Holly ar fi 


52 


avut nevoie de cale liberă. Dar generalul (dacă într-adevăr era 
el), stătea ghemuit și inert, cu spatele lipit de zidul tunelului. 
Faţa îi era acoperită de gluga de la pelerină. 

Comandantul își activă portavocea din cască, pentru se putea 
face auzit peste vuietul din subteran. 

— Tu, de-acolo. Ridică-te și întoarce-te cu fața la perete. 
Mâinile la ceafă. 

Silueta nu se clinti. Holly nici nu se așteptase să o facă. Root 
înaintă, atent la fiecare mișcare, cu genunchii îndoiţi, gata să se 
rostogolească într-o parte, înghionti silueta în umăr cu Neutrino- 
ul său 3 000. 

— Ridică-te, Scalene! 

Lovitura fu suficient de puternică încât să răsucească silueta 
într-o parte. Goblinul se rostogoli și ateriză cu faţa pe podeaua 
tunelului. Fulgi de funingine fluturară pe deasupra lui, ca niște 
lilieci speriaţi. Gluga îi căzu într-o parte, scoțând la iveală chipul 
siluetei: și totodată cel mai important amănunt, ochii. 

— El este, zise Root. A fost hipnotizat. 

Ochii deschişi ai generalului erau injectați și priveau în gol. 
Lucrurile luaseră o întorsătură destul de gravă, deoarece toate 
acestea dovedeau că altcineva pusese la cale evadarea, iar 
acum Holly și Root căzuseră în capcană. 

— Propun să plecăm, zise Holly. Imediat. 

— Nu, zise Root aplecându-se deasupra goblinului. Dacă tot 
suntem aici, putem să îl luăm și pe Scalene cu noi. 

Puse cealaltă mână pe gulerul goblinului și se pregăti să-l 
ridice. Mai târziu, Holly avea să noteze în raport că exact în acel 
moment lucrurile începură să meargă extrem de prost. Ceea ce 
fusese până atunci o misiune de rutină, chiar dacă una ciudată, 
avea să devină brusc un caz sinistru. 

— Nu mă atinge, elfule, se auzi o voce. 

O voce sâsâită de goblin. Vocea lui Scalene. Dar cum era 
posibil? Buzele generalului nici măcar nu se mișcaseră. 

Root se retrase brusc, apoi își reveni în fire. 

— Ce se petrece aici? 

Intuiția lui Holly îi băzâia în ceafă ca un cuib de viespi. 

— Orice ar fi, sunt sigură că nu ne va plăcea prea tare. Ar 
trebui să plecăm chiar acum, comandante. 

Root căzuse pe gânduri. 

— Vocea a venit de undeva din piept. 


53 


— Poate că a făcut vreo operaţie, zise Holly. Hai să ieşim de- 
aici. 

Comandantul întinse mâna și dădu la o parte pelerina lui 
Scalene. Prinsă de pieptul generalului, se afla o cutie metalică 
de vreo zece centimetri cu un mic ecran în centru. Pe ecran se 
putea zări vag o figură care vorbea. 

— O, Julius, zise imitând perfect vocea lui Scalene. Ştiam că 
vei veni. Faimosul orgoliu al comandantului Root nu i-ar fi 
permis să stea deoparte. O capcană mai mult decât evidentă, 
iar tu ai căzut direct în ea. 

Vocea era cu siguranţă a lui Scalene, dar era ceva în neregulă 
cu formularea, cu ritmul. Erau prea sofisticate pentru un goblin. 
Prea sofisticate, și totuși extrem de familiare. 

— Nu ţi-ai dat încă seama, căpitane Short? se auzi vocea. 

O voce care se transforma. Alunecând într-un registru acut. 
Inflexiunile nu mai erau masculine și nici nu mai aduceau cu 
săsâitul goblinilor. „E vocea unei femei, se gândi Holly. O femeie 
pe care o cunosc.” 

Un chip apăru pe ecran. Un chip frumos și răutăcios în același 
timp. Ochii străluceau răzbunător. Chipul lui Opal Koboi. Restul 
capului era înfășurat în bandaje, dar trăsăturile erau evidente. 

Holly începu să vorbească precipitat în microfonul din cască. 

— Foaly, avem o problemă. Opal Koboi e în libertate. Repet, 
Koboi e în libertate. Toată operaţiunea este o capcană. 
Evacuează zona pe o rază de cinci sute de metri și adu vrăjitorii 
medicali. E posibil să fie rănit cineva. 

Chipul de pe ecran râse, iar dinţii mititei de pricolici sclipiră ca 
niște perle. 

— Vorbește cât vrei, căpitane Short. Foaly nu te aude. 
Dispozitivul meu a blocat transmisiunile voastre la fel de ușor 
cum a blocat și cipul de localizare, și scanerele termice pe care 
presupun că le-aţi folosit. Totuși, micuțul tău prieten centaur te 
poate vedea. Nu m-am atins de preţioasele lui obiective. 

Holly focusă vizorul pe chipul pixelat al lui Opal. Dacă Foaly ar 
fi zărit măcar o imagine a pricoliciului, și-ar fi imaginat ce avea 
să urmeze. 

Koboi râse din nou. Opal se distra pe cinste. 

— Foarte bine, căpitane. Mereu ai fost isteaţă. Teoretic 
vorbind, desigur. Arată-i lui Foaly chipul meu, și el va da alarma. 
Imi pare rău că va trebui să te dezamăgesc, Holly, dar întregul 


54 


meu dispozitiv este făcut din zăcământ invizibil și este practic 
invizibil pentru camerele de luat vederi. Foaly nu va vedea 
altceva decât un bruiaj slab al imaginii. 

Zăcământul invizibil fusese creat pentru navetele spaţiale. 
Absorbea orice undă sau semnal cunoscut atât spiridușilor, cât 
și oamenilor, și nu era vizibil decât cu ochiul liber. Era, de 
asemenea, incredibil de scump. Cantitatea necesară pentru a 
înveli dispozitivul lui Koboi trebuie să o fi costat un depozit plin 
cu aur. 

Root își reveni rapid. 

— Norocul nu-i de partea noastră astăzi, căpitane. Hai să 
ieșim. 

Holly nu se obosi să răsufle ușurată. Opal Koboi nu avea să-i 
lase să scape cu una, cu două. Nu aveau cum să iasă de acolo, 
așa, pur și simplu. Dacă Foaly reușise să pirateze computerele 
terminalului, atunci de bună seamă și Koboi era în stare s-o 
facă. 

— Să ieșiţi? Câtă strategie, comandante! Chiar trebuie să îţi 
mai dezvolți vocabularul. Ce urmează? Să vă târâţi pe burtă? 

Holly desfăcu o bucată de Velcro de pe una din mânecile 
costumului, scoțând la iveală o tastatură cu caractere gnomice. 
Intră rapid în baza de date cu infracţiuni a Poliţiei și deschise 
dosarul lui Opal pe ecran. 

— Opal Koboi, se auzi vocea caporalului Frond. 

Poliţia folosea întotdeauna vocea lui Frond pentru dublaje și 
recrutări video. Caporalul Frond era o damă strălucitoare și 
elegantă, cu plete blonde și unghii lungi lăcuite, care erau 
absolut inutile în operaţiunile de teren. 

— Inamicul numărul unu al Poliţiei. În prezent se află sub 
supraveghere la clinica J. Argon. Opal Koboi este un adevărat 
geniu, adunând peste trei sute de puncte la testul de IQ 
standard. Este, de asemenea, suspectă de grandomanie și are o 
personalitate obsesivă. Studiile arată că Opal ar putea fi o 
mitomană patologică și că suferă de o formă ușoară de 
schizofrenie. Pentru informaţii detaliate, vă rugăm să consultaţi 
biblioteca centrală a Poliţiei, etajul doi, sediul central al Poliţiei. 

Holly închise fişierul. Un geniu obsedat și o mitomană 
patologică. Exact asta le lipsea. Informaţiile nu îi fuseseră de 
prea mare ajutor; nu îi spuseseră mai mult decât știa deja. Opal 


55 


era în libertate, voia să îi omoare și era suficient de inteligentă 
încât să știe și cum să o facă. 

Opal încă își savura victoria. 

— Nici nu știți cât am așteptat momentul ăsta, zise pricoliciul, 
apoi se opri. De fapt, chiar știți. La urma urmei, voi sunteţi cei 
care mi-aţi zădărnicit planurile. Şi acum v-am prins pe-amândoi. 

Holly era răvășită. O fi avut Opal probleme serioase cu 
psihicul, dar proastă nu era. De ce se tot lungea atâta la 
palavre? Oare nu încerca să le distragă cumva atenţia? 

La același lucru se gândise și Root. 

— Holly! Ușile! 

Holly se întoarse și văzu ușile solide închizându-se, în timp ce 
zgomotul mecanismelor lor era camuflat de vuietul curenților 
din subteran. Dacă ușile acelea aveau să se închidă de tot, 
atunci ei ar fi fost complet izolaţi de Poliţie și s-ar fi aflat la 
mâna lui Opal. 

Holly tinti rulmenţii magnetici ai balamalei de sus a ușii și 
trase în ei cu Neutrino. Ușile se zgâlţâiră, dar nu se opriră. Două 
dintre balamale zburară, dar forța portalului le împinse una spre 
alta. Se închiseră cu un vuiet ameninţător. 

— În sfârșit, singuri, zise Opal cu o voce inocentă de școlăriţă 
aflată la prima ei întâlnire. 

Root îndreptă pistolul către dispozitivul prins de trunchiul lui 
Scalene, de parcă ar fi putut cumva să o rănească pe Koboi. 

— Ce vrei? o întrebă el. A 

— Ştii bine ce vreau, răspunse Opal. Intrebarea e cum să o 
fac. Ce soi de răzbunare va fi mai dulce? Bineînțeles că, în final, 
veți muri amândoi, dar nu e suficient. Vreau să suferiți la fel de 
mult pe cât am suferit eu. Să fiți discreditaţi și disprețuiţi. Măcar 
unul din voi; celălalt va fi sacrificat. Nu are nicio importanță 
care. 

Root se retrase către ușile solide, făcându-i semn lui Holly să 
îl urmeze. 

— Alternative? întrebă el în șoaptă cu spatele la dispozitivul 
lui Koboi. 

Holly își ridică vizorul și își șterse o broboană de sudoare din 
sprânceană. Căștile erau prevăzute cu aer condiţionat, dar 
uneori transpiraţia nu are nicio legătură cu temperatura. 

— Trebuie să ieşim de-aici, zise ea. Hornul este singura 
soluție. 


56 


Root dădu din cap. 

— De acord. Zburăm suficient de departe încât să ieșim de 
sub semnalul lui Koboi, care ne blochează, și apoi îl alertăm pe 
maiorul Kelp. 

— Și cu Scalene cum rămâne? E hipnotizat până în măduva 
bronhiilor; nu poate să-și poarte singur de grijă. Dacă reușim să 
scăpăm, Opal n-o să-l lase prin preajmă ca probă. 

Era logic. Niciun obsedat care plănuia să ia lumea în stăpânire 
nu avea să se dea înapoi de la eliminarea unuia dintre ai lor, 
dacă era nevoie de așa ceva pentru a scăpa cu fața curată. 

Root mârâi. 

— Mă calcă pe nervi faptul că ne punem în pericol ca să 
salvăm un goblin, dar asta ne e meseria. Il luăm pe Scalene cu 
noi. Vreau să tragi câteva focuri în cutia aia din jurul mijlocului 
său, iar apoi, când încetează bruiajul, îl ridic pe umăr și zburăm 
deasupra terminalului E37. 

— Am înţeles, zise Holly reglându-și arma la minimum. 

Câteva focuri îl vor nimeri probabil și pe Scalene, dar nu 
aveau decât să-i usuce globii oculari timp de câteva minute. 

— Nu te concentra asupra pricoliciului. Orice ar spune, ignor- 
O, și concentrează-te asupra misiunii. 

— Da, domnule. 

Root trase adânc aer în piept de câteva ori. Oricât de ciudat 
ar părea, Holly se mai calmă puţin când îl văzu pe comandant la 
fel de agitat ca și ea. 

— Bine. Du-te. 

Cei doi spiriduși se întoarseră și se repeziră către goblinul 
care zacea inconștient. 

— Am născocit cumva vreun plan? zise Koboi luându-i peste 
picior de pe micul ecran. Ceva ingenios, sper. Ceva la care să nu 
mă fi gândit? 

Cu o căutătură aspră, Holly încercă să facă abstracţie de 
cuvintele lui Koboi, dar deja i se întipăriseră în minte. Ceva 
ingenios? Cu greu. Era pur și simplu singura opţiune pe care o 
aveau. Să nu se fi gândit Koboi la așa ceva? Greu de crezut. 
Probabil că Opal plănuise asta timp de un an. Oare aveau să 
facă exact ceea ce-și dorea ea? 

— Domnule... zise Holly. 

Dar Root era deja lângă Scalene. 


57 


Holly trase șase focuri în ecran. Toate nimeriră în chipul 
pixelat al lui Koboi. Imaginea lui Opal dispăru brusc. Din ecran 
săriră scântei și o dâră de fum înţepător se scurse printre 
zăbrelele difuzorului. 

Root se opri pentru o clipă, lăsând să se disperseze energia 
laserului, apoi îl apucă ferm pe Scalene de umeri. 

Nu se întâmplă nimic. 

„M-am înșelat, își zise Holly respirând involuntar ușurată. M- 
am înșelat, slavă Domnului. Opal nu are niciun plan.” Dar nu era 
adevărat, și Holly știa asta. 

Cutia din jurul abdomenului lui Scalene era fixată cu un set de 
octo-fibre - opt cabluri telescopice folosite de Poliţie pentru 
încătușarea infractorilor deosebit de periculoși. Se închideau și 
se deschideau în mod automat, dar, odată prinse, nu mai 
puteau fi înlăturate decât cu ajutorul telecomenzii sau al 
polizorului. De îndată ce Root se aplecă, octo-fibrele se 
desprinseră de pe Scalene și se înfășurară în jurul abdomenului 
comandantului, eliberându-l astfel pe Scalene și amplasând 
cutia de metal pe pieptul lui Root. 

Chipul lui Koboi apăru pe partea cealaltă a cutiei. Fumul de pe 
ecran fusese doar... un ecran de fum. 

— Comandante Root, zise ea cu răsuflarea întretăiată de 
răutate. Se pare că tu vei fi cel sacrificat. 

— D'Arvit! înjură Root, lovind cu patul pistolului în cutia de 
metal. 

Fibrele se încolăciră atât de strâns, încât Root respira cu 
greutate. Holly îi auzi coastele trosnind. Comandantul făcea 
eforturi să rămână în picioare. Scântei magice albastre se 
învârteau în jurul abdomenului său, vindecând instantaneu 
oasele rupte. 

Holly se grăbi să-l ajute, dar până să ajungă la superiorul ei, 
din difuzorul dispozitivului începu să răsune un ţiuit precipitat. 
Cu cât se apropia mai mult, cu atât ţiuitul se întețea. 

— Stai pe loc, murmură comandantul. Stai pe loc. E un 
declanșator. 

Holly înțepeni în dâra de funingine, lovind dezarmată cu 
pumnii în aer. Dar comandantul avea probabil dreptate. Mai 
auzise vorbindu-se și înainte de declanșatoare de proximitate. 
Explozibilul era amplasat în tuneluri, se activa printr-un 


58 


declanșator de proximitate, apoi era detonat de la distanţă, cu 
ajutorul unei simple pietre. 

Chipul lui Opal apăru din nou pe ecran. 

— Ascultă-l pe dragul de Julius, căpitane Short, o sfătui 
pricoliciul. E cazul să fim precauţi. Comandantul tău are destul 
de multă dreptate: sunetul pe care îl auzi este un declanșator de 
proximitate. Dacă te apropii prea mult, comandantul va fi 
pulverizat de gelul exploziv din cutia metalică. 

— Încetează cu prelegerile și spune-ne ce vrei, mârâi Root. 

— Ușurel, comandante, răbdare. Grijile tale se vor sfârși 
curând. De fapt, aproape nu mai există, așa că de ce nu te 
liniștești câteva clipe, cât mai ai de trăit? 

Holly se învârti în jurul comandantului, întreținând ţiuitul, 
până ce ajunse cu spatele în dreptul hornului. 

— Trebuie să existe o cale de scăpare, comandante, zise ea. 
Trebuie doar să mă gândesc puţin. Am nevoie de un minut ca să 
pun lucrurile cap la cap. 

— Lasă-mă pe mine să te ajut să pui lucrurile cap la cap, zise 
Koboi batjocoritor, în timp ce trăsăturile ei copilărești se 
întunecară de răutate. În momentul de faţă, camarazii tăi din 
Poliţie încearcă să pătrundă înăuntru. Desigur, nu vor ajunge la 
timp. Dar pun pariu că vechiul meu tovarăș de școală, Foaly, e 
lipit de ecranul său. Și ce crezi că vede el? O vede pe buna sa 
prietenă Holly Short ţinând o armă îndreptată către 
comandantul ei. Oare de ce ar face ea una ca asta? 

— Foaly își va da seama, zise Root. Te-a mai învins și înainte. 

Opal strânse cu telecomanda octo-fibrele din jurul lui Root, 
forțându-l pe comandant să îngenuncheze. 

— Poate că și-ar da seama. Dacă ar avea timp. Dar, din 
nefericire pentru tine, timpul aproape că s-a scurs. 

Pe pieptul lui Root începu să pâlpâie o bandă magnetică 
digitală. Pe bandă erau două cifre. Un șase și un zero. Șaizeci de 
secunde. 

— Mai ai un minut de trăit, comandante. Cum e? 

Numerele începură să descrească. 

Ticăitul ceasului, ţiuitul cutiuţei și chicotitul meschin al lui 
Opal îi sfredeleau mintea lui Holly. 

— Oprește.-l, Koboi. Oprește-l sau jur că... 

Râsul lui Opal era de nestăvilit. Răsuna prin tunelul de acces 
ca ţipătul sinistru al unei zgripțuroaice. 


59 


— Că... ce? Exact. Că vei muri alături de comandantul tău? 

Mai multe trosnituri. Mai multe coaste rupte. Scânteile 
albastre de magie înconjurară abdomenul lui Root ca niște 
steluțe prinse într-o vijelie. 

— Pleacă acum, murmură el. Holly, îţi ordon să pleci. 

— Cu tot respectul, comandante. Nu! Nu s-a sfârșit încă! 

— Patruzeci și opt, lălăi Opal fericită. Patruzeci și șapte. 

— Holly! Du-te! 

— În locul tău, l-aș asculta, zise Koboi. Mai sunt și alte vieţi în 
joc. lar Root e deja mort; de ce să nu salvezi pe cineva care încă 
mai poate fi salvat? 

Holly suspină. Încă o necunoscută într-o ecuaţie deja plină de 
necunoscute. 

— Pe cine mai pot salva? Cine mai e în pericol? 

— O, nimeni interesant. Doar câţiva Noroioși. 

Desigur, se gândi Holly: Artemis și Butler. Alţi doi protagoniști 
care ajutaseră la prinderea lui Koboi. 

— Ce ai făcut, Opal? zise Holly, acoperind cu strigătul ei 
zgomotul declanșatorului și al curenților din subteran. 

Koboi se bosumflă ca un copil vinovat. 

— Mă tem că e posibil să-i fi pus în pericol pe prietenii tăi de 
la suprafaţă. Chiar în acest moment, sustrag un colet din Banca 
Internaţională din Munchen. O mică surpriză din partea mea. 
Dacă domnul Fowl e atât de isteţ pe cât se laudă, presupun că 
nu va deschide coletul până nu va ajunge la hotelul Kronski, 
unde va putea verifica în liniște dacă este dotat sau nu cu 
explozibili. Apoi, o bombă biologică va fi activată, și... pa-pa, 
omuleţi nesuferiți! Poţi rămâne aici ca să explici toate astea; 
sunt sigură că nu îţi va lua mai mult de câteva ore ca să-i 
convingi pe cei de la Interne. Sau poţi încerca să-ţi salvezi 
prietenii. 

Lui Holly i se învârtea capul. Comandantul, Artemis, Butler. 
Toţi la un pas de moarte. Cum putea ea să-i salveze? Nu exista 
nicio șansă de scăpare. 

— Te voi urmări până în pânzele albe, Koboi. Nu va exista 
niciun loc sigur pentru tine pe planeta asta! 

— Cât venin! Şi dacă ţi-aș acorda o portiță de ieșire? O șansă 
de a câștiga? 


60 


Root era deja în genunchi, iar o dâră de sânge i se prelingea 
din colţul gurii. Scânteile albastre dispăruseră; își pierduse 
puterile magice. 

— E o capcană, bolborosi el, cutremurându-se cu fiecare 
silabă pe care o rostea. Nu te lăsa păcălită din nou. 

— Treizeci, zise Koboi. Douăzeci și nouă. 

Holly își simţea fruntea pulsând sub cască. 

— Bine. Bine, Koboi. Zi-mi repede. Cum îl pot salva pe 
comandant? 

Opal inspiră afectată. 

— Pe dispozitiv. Există un punct vulnerabil. De doi centimetri. 
Punctul cel roșu de sub ecran. Dacă nimerești acel punct din 
afara zonei în care se află declanșatorul, atunci întrerupi 
circuitul. Dacă ratezi, fie și cu un milimetru, atunci activezi 
explozibilul. E o șansă cinstită; mai mult decât mi-ai acordat tu, 
Holly Short. 

Holly scrâșni din dinţi. 

— Minţi. De ce mi-ai acorda o șansă? 

— Nu accepta, zise Root, suspect de liniștit. Nu-i face jocul. 
Du-te și salvează-l pe Artemis. Este ultimul ordin pe care ţi-l 
dau, căpitane. Să nu cumva să îndrăznești să-l încâlci. 

Holly se simțea de parcă s-ar fi dus la fund. Totul era în ceaţă 
și se mișca în reluare. 

— Nu am de ales, Julius. 

Root se încruntă. 

— Nu-mi spune Julius! Întotdeauna îmi spui așa, înainte să-mi 
încâlci ordinele. Salvează-l pe Artemis. Salvează-l! 

Holly închise un ochi și ţinti cu pistolul. Vizorul laserului nu era 
prea bun în astfel de situaţii critice. Trebuia să o facă pe viu. 

— ÎI voi salva pe Artemis mai târziu, zise ea. Holly trase adânc 
aer în piept, își ţinu răsuflarea și apăsă pe trăgaci. 

Nimerise punctul roșu. Era sigură de asta. Incărcătura se 
scufundă în dispozitiv, dezmembrând carcasa metalică. 

— Am nimerit, strigă ea la imaginea lui Opal. Am nimerit 
punctul. 

Koboi ridică din umeri. 

— Știu și eu... Mi s-a părut că a fost un picuţ cam jos. Ghinion. 
Pe bune. 

— Nu! ţipă Holly. 


61 


Cronometrul de pe pieptul lui Root începu să ticăie mai 
repede decât înainte. Era o chestie de câteva secunde acum. 

Comandantul se ridică anevoios în picioare și dădu la o parte 
vizorul căștii. Privirea lui era liniștită și neînfricată. Îi zâmbi cu 
blândeţe lui Holly. Un zâmbet fără urmă de acuzare. Pentru 
prima dată, nu i se putea zări pe obraji nicio urmă de agitaţie. 

— Cu bine, zise el, apoi o flacără portocalie îi înflori pe piept. 

e 

Explozia absorbi aerul din tunel și alimentă oxigenul. Flăcări 
multicolore se înfoiau ca penajul unor păsări agitate. Holly fu 
propulsată înapoi de undele de șoc, care măturară tot ce se afla 
în preajma comandantului. O mulţime de microparticule 
încărcate cu energie și căldură se izbiră de costumul ei. 
Obiectivul camerei din cască ieși din țâțâni și se rostogoli prin 
E37. 

Holly însăşi fusese aruncată cu totul în horn, răsucindu-se ca 
o nuielușă prinsă într-un vârtej. Bureții antifonici din căștile ei se 
închiseră automat în momentul în care se auzi bubuitura 
exploziei. Comandantul se evaporase într-un glob de flăcări. 
Fără-ndoială că nu mai era în viață. Nici măcar magia nu îl mai 
putea ajuta acum. Unele lucruri, pur și simplu, nu pot fi 
reparate. 

Tot ceea ce se afla în tunelul de acces, inclusiv Root și 
Scalene, se transformase într-un nor de proiectile și praf, care 
se lovea de pereţii tunelului. Balastul răbufni prin punctul care 
nu îi opunea rezistenţă și se afla acum chiar în spatele lui Holly. 
Doar ce își activase aripile și se ridicase câţiva metri, când o 
bucată de proiectil explodă în peretele hornului, exact sub ea. 

Holly plutea prin tunelul vast și sunetul răsuflării ei îi umplea 
casca. Comandantul era mort. De necrezut. Așa, pur și simplu, 
după toanele unui pricolici vindicativ. Oare chiar existase un 
punct sensibil în dispozitiv? Sau, de fapt, ea fusese cea care 
ratase ţinta? Probabil că nu va afla niciodată. Dar pentru cei din 
Poliţie, va părea că ea fusese cea care îl împușcase pe 
comandant. 

Holly aruncă o privire în urmă. Dedesubtul ei, fragmente ale 
exploziei coborau răsucindu-se în adâncuri. Pe măsură ce se 
apropiau de stratul tumultuos al magmei, fiecare particulă se 
încălzea, incinerând tot ceea ce mai rămăsese din Julius Root. O 


62 


fracțiune de secundă, particulele răspândiră sclipiri aurii și 
arămii, ca o ploaie de stele ce cade spre pământ. 

Holly se opri câteva secunde, încercând să realizeze ce se 
întâmplase. Nu reușea. Era prea îngrozitor. Așa că își înăbuși 
durerea și sentimentul de vinovăţie, păstrându-le pentru mai 
târziu. Acum, avea un ordin de executat. Și avea să-l execute cu 
orice preț, pentru că fusese ultimul pe care Julius Root i-l 
dăduse. 

Holly acceleră puterea aripilor și se înălță prin hornul 
carbonizat. Trebuia să-i salveze pe Noroioși. 


63 


e CAPITOLUL 4 


EVADĂRI PE MUCHIE DE CUȚIT 


Munchen 


În zilele lucrătoare, Minchen-ul era ca orice altă metropolă 
din lume: incredibil de aglomerat. În ciuda faptului că dispuneau 
de o rețea eficientă și facilă de metrou - U-bahn - majoritatea 
locuitorilor preferau intimitatea și confortul propriilor mașini, așa 
că, la acea oră, Artemis și Butler erau blocaţi la o oră de vârf, pe 
drumul spre aeroport, ce se întindea de la Banca Internaţională 
până la hotelul Kronski. 

Domnului Artemis îi displăceau întârzierile. Dar în acea zi era 
prea concentrat asupra ultimei sale achiziţii, Spiridușul 
Hoţțoman, care se afla încă la adăpostul tubului din plexiglas. 
Artemis era nerăbdător să-l deschidă, dar era posibil ca foștii 
posesori ai recipientului, Sparrow și Crane, să-i fi atașat cumva 
vreun explozibil-capcană. Doar pentru că nu exista nicio 
capcană vizibilă, nu însemna că nu se putea confrunta cu 
vreuna ascunsă. O stratagemă demnă de luat în considerare ar 
fi fost ca pachetul să fi fost vidat și apoi injectat cu un gaz 
coroziv, care în contact cu oxigenul ar fi ars pictura. 

Le trebuiră aproape două ore să ajungă la hotel. O călătorie 
care în mod normal nu ar fi necesitat mai mult de douăzeci de 
minute. Artemis se schimbă într-un costum negru de bumbac, 
apoi formă numărul de la conacul Fowl, din meniul special. Dar, 
înainte de a i se răspunde, conectă telefonul printr-un cablu la 
agenda lui electronică, pentru a putea înregistra convorbirea. 
Angeline Fowl răspunse după ce telefonul sună de trei ori. 

— Arty, zise mama sa, cu vocea gâtuită, de parcă ar fi fost 
întreruptă din mijlocul unei activități. 

Angeline Fowl nu era adepta traiului liniștit, iar acum probabil 
că se afla într-un antrenament de Tae Bo. 

— Ce mai faci, mamă? 

Angeline oftă în receptor. 


64 


— Eu sunt bine, Arty, dar tu vorbești de parcă ai da un 
interviu. Ca de obicei. Mereu atât de formal. N-ai putea să-mi 
spui și tu mami, sau măcar Angeline? E chiar atât de greu? 

— Nu știu, mamă. Mami sună atât de infantil. lar eu am 
paisprezece ani, ai uitat? 

Angeline râse. 

— Cum aș putea să uit? Nu mulţi adolescenţi își doresc un 
bilet la un simpozion genetic drept cadou aniversar. 

Artemis trăgea cu ochiul la tubul din plexiglas. 

— Și tata cum se mai simte? 

— Minunat! izbucni Angeline. Sunt surprinsă cât de bine îi 
merge. Proteza de la picior e minunată, și el arată la fel de 
minunat. Nu se plânge niciodată. Cred că și-a schimbat în bine 
viziunea despre viaţă, acum, de când și-a pierdut piciorul. Se 
află sub îngrijirea unui terapeut extraordinar, care e de părere 
că starea mentală e mai importantă decât cea fizică. De fapt, 
vom pleca la o stațiune balneară privată din Westmeath, chiar în 
seara aceasta. Au un tratament extraordinar cu iarbă-de-mare, 
care ar trebui să facă minuni pentru musculatura tatălui tău. 

Artemis Fowl Senior își pierduse un picior înainte de a fi răpit 
de către mafia rusească. Din fericire, Artemis reușise să îl 
salveze, cu ajutorul lui Butler. Fusese un an plin de peripeții. De 
când Artemis Senior se reîntorsese, se ţinea de promisiunea de 
a face numai fapte bune, întorcând astfel o nouă filă din viața 
lui, luând-o pe calea cea bună. Același lucru era de așteptat și 
de la Artemis Junior, însă acestuia îi era destul de greu să pună 
punct brusc infracțiunilor sale. Deși, uneori, când se uita la 
mama și la tatăl său, ideea de a fi un copil normal al unor părinţi 
iubitori nu i se mai părea atât de nefirească. 

— Iși face exerciţiile de fizioterapie de două ori pe zi? 

Angeline râse din nou, și Artemis își dori brusc să fie acasă. 

— Da, bunicule. Am eu grijă de asta. Tatăl tău spune că se va 
înscrie la maraton într-un an. 

— Bun. Mă bucur să aud asta. Câteodată am impresia că voi 
doi v-aţi petrece timpul hoinărind și ţinându-vă de mână, dacă 
n-aș fi eu să vă controlez din când în când. 

Mama lui oftă, și apoi vorbi din nou. 

— Îmi fac griji pentru tine, Arty. Eşti prea... responsabil, 
pentru un copil de vârsta ta. Nu-ţi face griji pentru noi; vezi-ţi de 
școală și de prieteni. Gândește-te la ceea ce vrei cu adevărat să 


65 


faci în viaţă. Folosește mintea aia extraordinară pe care o ai ca 
să fii fericit și să-i faci pe alţii fericiţi. Lasă afacerile familiei. 
Viaţa a devenit marea afacere a familiei acum. 

Artemis nu știa ce să spună. Jumătate din el voia să-i arate că 
afacerile familiei nu ar mai fi existat, dacă nu s-ar fi ocupat el de 
ele în taină. În timp ce cealaltă jumătate ar fi vrut să ia primul 
avion spre casă, ca să poată hoinări nestingherit alături de 
familia sa. 

Mama lui oftă din nou. Pe Artemis îl enerva profund faptul că 
o îngrijora pe mama sa doar vorbind cu ea. 

— Când vii acasă, Arty? 

— Excursia mai durează trei zile. 

— Voiam să spun, când o să vii definitiv acasă? Știu că Saint 
Bartelby e o tradiţie de familie, dar noi te vrem acasă. Directorul 
Guiney va înțelege. Sunt o mulţime de școli bune și la noi. 

— Înţeleg, zise Artemis. „Oare era posibil? se întrebă el. să 
aibă o familie normală. Să-și abandoneze afacerile ilicite. Era el 
făcut pentru o viaţă cinstită?” Peste câteva săptămâni, luăm 
vacanţă. Putem discuta atunci, zise el. Continuă, folosind tactica 
amânării. Ca să fiu sincer, nu prea mă pot concentra acum. Nu 
mă Simt prea bine. Am crezut că am făcut o toxiinfecţie 
alimentară, dar, de fapt, e o simplă migrenă. Doctorul de aici 
spune că-mi va trece până mâine. 

— Bietul Arty, zise Angeline cu o voce melodioasă. Poate că ar 
trebui să-i rog să te trimită acasă cu avionul. 

— Nu, mamă. Deja mă simt mai bine. Sincer. 

— Cum vrei tu. Știu că migrenele sunt neplăcute, dar e oricum 
mai bine decât o toxiinfecţie alimentară. Bea multă apă și 
încearcă să dormi. 

— Așa o să fac, mamă. 

— O să vii curând acasă? 

— Da. Spune-i tatei că am sunat. 

— Îi voi spune, dacă reușesc să-l găsesc. Cred că e în sala de 
sport, pe banda de alergări. 

— La revedere, atunci. 

— Pa, Arty. Vom discuta mai mult când vii acasă, zise 
Angeline cu o voce scăzută și ușor tristă, care venea de departe. 

Artemis închise telefonul și reascultă înregistrarea pe 
computer. De fiecare dată când vorbea cu mama sa, se simţea 
vinovat. Angeline Fowl reușea mereu să-i trezească conștiința. 


66 


Aceasta era o realizare destul de recentă. În urmă cu vreun an, 
abia dacă simţea o mică înțepătură de vinovăţie, când o minţea 
pe mama lui, dar acum, până și cea mai mică festă pe care i-o 
juca îl tortura săptămâni întregi. 

Artemis urmări dispozitivul de măsurare al undelor audio, de 
pe ecranul computerului. Ceva se schimba înăuntrul lui, fără- 
ndoială. Cel de-al doilea sine începuse să se dezvolte destul de 
rapid în ultimele câteva luni - din momentul în care descoperise 
într-o dimineaţă, în propriii ochi, niște lentile stranii cu anti- 
reflex. Butler și Juliet aveau și ei unele asemănătoare. 
Încercaseră să descopere de unde proveneau acele lentile, dar 
tot ce reușise Butler să afle din teren era că Artemis însuși 
plătise pentru confecţionarea lentilelor. Cum nu se poate mai 
straniu. 

Lentilele rămăseseră un mister. La fel ca și sentimentele lui 
Artemis. Pe masa din faţa lui se afla Sp'ridușul Hotoman al lui 
Herve, o achiziţie care îl proclama drept cel dintâi cel mai tânăr 
infractor. Titlu la care visase încă de pe vremea când avea șase 
ani. lar acum, când în sfârșit își împlinise visul, el nu se putea 
gândi la altceva decât la familia lui. 

„Oare e momentul să mă retrag? se gândi el. Cel mai bun hoț 
din lume, la vârsta de paisprezece ani și trei luni. La urma 
urmei, ce-mi pot dori mai mult?” Ascultă din nou o parte a 
conversaţiei telefonice: „Gândește-te la ceea ce vrei cu 
adevărat să faci în viaţă. Folosește mintea aia extraordinară pe 
care o ai ca să fii fericit și să-i faci pe alții fericiţi”. 

Poate că mama lui avea dreptate: ar trebui să-și folosească 
iscusinţa ca să-i facă pe alţii fericiţi. Dar exista și o parte 
întunecată în el. O suprafaţă dură a inimii sale, care nu s-ar fi 
împăcat cu traiul liniștit. Poate că existau anumite căi pentru a-i 
face pe alţii fericiţi, pe care nu mai el era în stare să le 
găsească. Căi dincolo de lege. La limită. 

Artemis se frecă la ochi. Nu reușea să ajungă la o concluzie. 
Poate că, dacă s-ar fi întors acasă, i-ar fi fost mai ușor să ia o 
decizie. Dar mai bine să continue cu ce-i era mai la îndemână. 
Să mai amâne puţin, până va autentifica pictura. Chiar dacă se 
simțea puţin vinovat pentru că furase capodopera, totuși nu se 
simţea atât de rău încât să o returneze. Mai ales domnilor Crane 
și Sparrow. 


67 


Prima sarcină era să îndepărteze orice suspiciuni ale celor de 
la școală, legate de activităţile lui. Va avea nevoie de cel puţin 
două zile ca să autentifice pictura, întrucât unele teste trebuiau 
făcute de experți. 

Artemis deschise un program de contrafacere al agendei sale 
electronice și începu să taie și să lipească fragmente din 
înregistrarea conversaţiei telefonice avute cu mama sa. După ce 
selectă cuvintele de care avea nevoie și le așeză în ordinea 
corespunzătoare, le uniformiză, pentru a face discursul să pară 
natural. 

Când directorul Guiney avea să-și deschidă mobilul, după 
vizita făcută la Olympia Stadium din Munchen, avea să 
primească un mesaj. De la Angeline Fowl, care nu avea să fie 
prea binedispusă. 

Artemis direcționă convorbirea prin conacul Fowl, apoi trimise 
fișierul de sunet editat către propriul mobil. 

— Domnule director Guiney. Nici urmă de îndoială, era vocea 
lui Angeline Fowl, așa cum avea să o confirme și ID-ul de pe 
ecranul telefonului, îmi fac griji pentru Arty. A suferit o 
toxiinfecţie alimentară. Arată minunat și nu se plânge niciodată, 
dar îl vrem acasă, lângă noi. Vă rog să înțelegeţi. Îl trimit acasă 
cu avionul. Sunt surprinsă că a contactat o toxiinfecţie 
alimentară chiar când se afla în grija dumneavoastră. Vom 
discuta când veniţi acasă. 

Asta avea să-l ţină departe de școală câteva zile. Partea 
întunecată a lui Artemis se înfioră de plăcere gândindu-se la 
mica lui șaradă, în timp ce conștiința lui crescândă simţi o urmă 
de vinovăţie deoarece folosise vocea mamei sale pentru a-și 
țese plasa de minciuni. 

Încercă să scape de remușcări. Era o minciună nevinovată. 
Butler avea să-l conducă în siguranţă acasă, iar educaţia lui nu 
va avea de suferit câteva zile cât va lipsi de la școală. Cât 
despre Spiridușul Hotoman, a fura de la niște hoţi nu era tocmai 
o infracţiune. Era aproape scuzabil. „Da, își auzi vocea 
conștiinței. Dacă redai pictura lumii.” 

„Nu, îi răspunse jumătatea sa dură. Pictura aceasta e a mea, 
până când cineva va reuși să mi-o fure. In asta constă toată 
frumuseţea.” 

Artemis își alungă nehotărârea și închise telefonul mobil. 
Trebuia să se concentreze exclusiv asupra picturii, iar țârâitul 


68 


unui telefon, într-un moment nepotrivit, l-ar fi putut perturba. 
Primul lui instinct ar fi fost să scoată dopul din capacul de 
plexiglas al tubului. Dar era un gest cât se poate de nesăbuit: i- 
ar fi putut fi fatal. Crane și Sparrow poate că îi rezervaseră 
câteva surprize. 

Artemis scoase un cromatograf din valiza care conţinea 
echipamentul său de laborator. Cu ajutorul acelui instrument, 
Artemis avea să preia și să analizeze o mostră din gazul aflat în 
interiorul tubului. Alese un ac subţire dintr-o trusă cu ace și îl 
înșurubă în filtrul de cauciuc din capătul cromatografului. Ținea 
cu foarte mare atenţie acul în mâna stângă. Deși era 
ambidextru, Artemis se bizuia mai mult pe mâna stângă. Cu 
foarte mare atenţie, introduse acul în capacul din silicon al 
tubului, pătrunzând pe lângă pictură. Era foarte important ca 
acul să fie mișcat cât mai puţin posibil, astfel încât gazul din 
interiorul recipientului să nu intre în contact cu aerul. 
Cromatograful absorbi o mostră infimă de gaz pe care o dirijă 
printr-un orificiu într-un compartiment de injectare încins. Aici, 
bacteriile fură eliminate prin încălzire și un gaz conductor 
transportă mostra către detectorul de ioni, printr-o spirală 
despărţitoare. In interiorul acestuia, fu identificată fiecare 
componentă în parte. Câteva secunde mai târziu, pe ecranul 
aparatului apăru un grafic. Procentajul de oxigen, hidrogen, 
metan și dioxid de carbon se potrivea cu cel al mostrei preluate 
mai devreme din suburbiile Munchen-ului. Amestecul conţinea 
însă și cinci la sută de gaz care rămăsese neidentificat. Nimic 
anormal. Aceasta se datora probabil poluării excesive sau limitei 
de sensibilitate a echipamentului. In ciuda gazului neidentificat, 
Artemis era convins că tubul nu prezenta niciun pericol. ÎI 
desfăcu, tăind cu grijă sigiliul cu ajutorul unui briceag. 

Artemis își puse o pereche de mănuși chirurgicale și extrase 
pictura din tubul cilindric. Rola ateriză pe masă și se despături 
instantaneu. Nu stătuse în tub suficient de mult încât să 
păstreze forma acestuia. Artemis întinse pânza și o fixă la 
capete cu niște pungute moi, pline cu gel. Işi dădu seama dintr- 
o privire că se afla în posesia originalului. Ochiul lui de expert 
într-ale artei se concentră imediat asupra culorilor de bază și a 
tușelor de acuarelă. Personajele lui Hervé păreau făcute din 
lumină. Erau atât de frumos pictate, încât pânza părea că 
strălucește. Era splendidă. Pictura înfățișa un prunc înfășat, care 


69 


dormea în pătuţul lui acoperit, lângă o fereastră deschisă. Un 
spiriduș verde, cu aripi ca de borangic, aterizase pe pervazul 
ferestrei și se pregătea să înhaţe copilul din leagăn. Picioarele 
creaturii se aflau în afara pervazului. 

— Nu poate intra, murmură Artemis absent, uimindu-se pe 
sine. 

„De unde știu asta?” De obicei, nu emitea păreri fără să aibă 
vreo bază solidă. „Calmează-te, își spuse. E o simplă bănuială.” 
Probabil că pescuise vreodată o informaţie de genul acesta prin 
peregrinările sale internautice. 

Artemis se concentră din nou asupra picturii. Reușise. 
Spiridușul Hotoman era momentan în posesia lui. Alese un 
bisturiu chirurgical din trusă și răzui o bucăţică de vopsea de pe 
marginea picturii. Puse mostra într-un borcănel pentru analize și 
îi atașă o etichetă. Mostra urma să fie trimisă la Universitatea 
Tehnică din Munchen, unde exista unul dintre acele 
spectrometre uriașe, folosite la datarea cu carbon radioactiv. 
Artemis avea o cunoștință acolo. Testul cu carbon radioactiv 
urma să confirme că pictura sau măcar vopseaua era atât de 
veche pe cât se presupunea că este. 

Îl sună pe Butler în cealaltă cameră a apartamentului. 

— Butler, poţi să duci acum mostra la universitate. Nu uita că 
trebuie să i-o dai personal Christianei și amintește-i că este 
foarte urgent. 

Nu se auzi nimic timp de câteva secunde, apoi Butler intră pe 
ușă ca o vijelie, cu ochii cât cepele. Nu arăta ca și cum venise să 
preia o mostră de vopsea. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă Artemis. 

e 

Cu două minute în urmă, Butler își contempla mâna întinsă pe 
fereastră. Se zgâia la ea de parcă în lumina soarelui pielea i-ar fi 
devenit brusc transparentă. Simțea că e ceva schimbat la el. 
Ceva ascuns sub piele. Se simţise ciudat în ultimul an. Mai 
bătrân. Poate că viața sa plină de peripeții își spunea în sfârșit 
cuvântul. Deși se apropia de patruzeci de ani, oasele îl chinuiau 
îngrozitor și respira anevoios, de parcă ar fi purtat tot timpul o 
vestă antiglonţ. Nu mai era cu siguranţă la fel de sprinten ca la 
treizeci și cinci de ani, și până și concentrarea îi cam slăbise, iar 
din când în când avea tendinţa să cadă pe gânduri... „Ca acum”, 
își zise bodyguardul. 


70 


Butler își trosni degetele, își aranjă cravata și se întoarse la 
lucru. Nu era deloc mulțumit de măsurile de securitate ale acelui 
apartament de hotel. Hotelurile erau coșmarul oricărui 
bodyguard. Lifturile de serviciu, mansardele izolate și ieșirile de 
incendiu extrem de nepotrivite periclitau siguranţa protejatului 
său. Hotelul Kronski era într-adevăr extrem de luxos, iar 
personalul foarte eficient, dar Butler nu se dădea în vânt după 
lucrurile acestea când venea vorba de alegerea unui hotel. El și- 
ar fi dorit o cameră la parter, fără ferestre și cu niște uși solide 
din oțel. E inutil să mai spunem că astfel de camere erau 
imposibil de găsit și, chiar dacă el ar fi făcut rost de una, cu 
siguranţă că domnișorul Artemis ar fi strâmbat din nas. Butler 
trebuia să se mulțumească până una-alta, cu acel apartament 
de la etajul trei. 

Artemis nu era singurul care avea o trusă plină cu unelte. 
Butler deschise o servietă din crom pe măsuța de cafea. Avea 
câte douăsprezece astfel de serviete răspândite prin seifuri ale 
metropolelor din lumea întreagă. Fiecare servietă era plină-ochi 
cu echipament de supraveghere, echipament antiradar și 
armament. Cu o astfel de servietă în fiecare ţară, bodyguardul 
nu era nevoit să încalce legea ori de câte ori călătorea în afara 
Irlandei. 

Alese un detector de microfoane și îl plimbă prin cameră în 
căutarea dispozitivelor de ascultare. Se concentră în special 
asupra aparatelor electronice: telefonul, televizorul, faxul. 
Capsulele electronice ale acestor aparate reușeau, în cele mai 
multe cazuri, să camufleze semnalul microfoanelor, dar nu și 
când venea vorba de detectorul lui Butler. Caleidoscopul-spion 
era cel mai avansat detector de pe piaţă și ar fi depistat până și 
cel mai minuscul microfon, pe o rază de un kilometru. 

După ce sondă zona timp de câteva minute, Butler se declară 
mulțumit. Dar tocmai când bodyguardul se pregătea să pună 
dispozitivul la loc în servietă, aparatul înregistră un semnal 
electromagnetic. Ceva insignifiant: o singură dungă albastră 
care pâlpâia pe ecran. Dunga se îngroșă și se deschise la 
culoare. O a doua dungă începu să pâlpâie. Se aflau în preajma 
unui câmp electronic. Oricine altcineva ar fi ignorat un 
asemenea semnal. La urma urmei, existau o sumedenie de 
dispozitive electronice pe o rază de doi kilometri, de jur 
împrejurul hotelului Kronski. Dar  caleidoscopul-spion nu 


71 


înregistra orice fel de semnal electronic, iar Butler nu era ca 
restul lumii. Bodyguardul întinse antena detectorului și roti 
dispozitivul prin încăpere. Ecranul se coloră când antena ajunse 
în dreptul ferestrei. Butler simţi un gol în stomac. Ceva se 
îndrepta către ei cu viteză maximă. 

Se repezi la fereastră, rupse draperiile și o deschise. Prin 
văzduhul de iarnă, de un albastru-deschis, pluteau câţiva 
norișori. Urmele avioanelor cu reacţie brăzdau cerul ca într-un 
joc uriaș de x și zero. Și acolo, la douăzeci de grade mai sus, se 
afla - ca o spirală pală - o navetă aerodinamică din metal 
albastru. O luminiţă roșie licărea pe bordul ei, în timp ce din 
coadă se ivea o văpaie albă și încinsă. Nici urmă de-ndoială: 
racheta se îndrepta spre hotelul Kronski. 

„E o rachetă teleghidată, își zise Butler fără să stea pe 
gânduri. Și domnișorul Artemis este ţinta.” 

Creierul lui Butler începu să examineze opţiunile. Nu erau 
prea multe. De fapt, nu erau decât două: să iasă sau să moară. 
Problema era cum să iasă. Se aflau la etajul trei, iar ieșirea era 
cum nu se poate mai prost amplasată. Se opri o clipă pentru a 
arunca o ultimă privire proiectilului care se apropia. Nu semăna 
cu nimic cunoscut. Până și combustia era diferită de cea a 
armelor tradiţionale - nici urmă de aburi. Insă, orice-ar fi fost, 
era fără îndoială nou-nouţă. Probabil că cineva îl ura pe Artemis 
extrem de tare. 

Butler se îndepărtă de fereastră și intră ca o vijelie în 
dormitorul lui Artemis. Tânărul domnișor era ocupat cu testele 
pe care le efectua asupra Spiridușului Hotoman. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă Artemis. 

Butler nu avea timp de răspunsuri. Îl înhăţă pe tânăr de ceafă 
și îl ridică în cârcă. 

— Tabloul! reuși Artemis să articuleze cu vocea înăbușită de 
haina body guardului. 

Butler înșfăcă nepreţuita capodoperă și o îndesă fără 
menajamente în buzunarul jachetei sale. Artemis ar fi plâns în 
hohote, cu siguranţă, dacă ar fi văzut crăpând capodopera în 
ulei, veche de o sută de ani. Dar Butler era plătit să protejeze un 
singur lucru, iar acesta nu era Spiridușul Hotoman. 

— Ține-te bine, îi zise bodyguardul corpolent, în timp ce ridica 
salteaua de pe imensul baldachin. 


72 


Artemis se ţinea bine, așa cum fusese îndemnat, și încerca să 
nu se gândească la nimic. Din nefericire, însă, mintea sa 
ascuțită evaluă imediat informaţiile disponibile: Butler intrase în 
cameră în viteză și fără să bată la ușă; așadar, se afla în pericol. 
Faptul că nu îi răspunsese la întrebări însemna că pericolul era 
iminent. lar faptul că Artemis atârna acum pe spatele 
bodyguardului însemna că nu vor scăpa de pericolul menţionat 
folosind o metodă tradiţională. Salteaua indica nevoia de 
amortizare. 

— Butler, bolborosi Artemis. Știi că suntem la etajul trei? 

Probabil că Butler îi răspunsese, dar protejatul lui nu auzise 
răspunsul, pentru că exact în acel moment uriașul bodyguard se 
aruncase peste balustrada balconului prin ferestrele larg 
deschise. 

Cu o fracțiune de secundă înainte de asta, curenţii de aer 
răsuciră salteaua, iar Artemis aruncă o ultimă privire în 
dormitorul său. In acea secundă, băiatul văzu un proiectil ciudat 
care străpunse ușa camerei și se opri direct în tubul gol din 
plexiglas. „Există probabil vreun dispozitiv minuscul de urmărire 
în tub, zise o părticică a creierului său încă neatinsă de panică. 
Cineva vrea să mă omoare.” 

Apoi urmă, inevitabil, căderea. Zece metri. Direct în jos. 

Butler se poziționă automat în formă de X, întinzându-și 
membrele în cele patru colțuri ale saltelei pentru a o împiedica 
să alunece. Curenţii de aer de sub saltea le încetiniră căderea, 
dar nu prea mult. Cei doi se duceau direct în jos, iar forța 
gravitaţională îi atrăgea din ce în ce mai tare. Cerul și pământul 
păreau că se întind și se preling ca uleiurile pe o pânză, și nimic 
în jur nu mai părea solid. Dar această senzaţie se curmă brusc în 
momentul în care se izbiră de acoperișul extrem de solid al unei 
magazii de serviciu din spatele hotelului. Cărămizile aproape că 
cedară, în urma impactului, dar grinzile acoperișului rezistară - 
cu greu. Butler se simțea de parcă oasele i s-ar fi lichefiat, dar 
știa că își va reveni chiar dacă avea să zacă inconștient câteva 
momente. Încasase lovituri mai zdravene de atât la viaţa lui. 

Ultimul lucru pe care îl simţise înainte să își piardă cunoștința 
fusese bătaia inimii domnișorului Artemis prin vesta lui. Așadar, 
trăia. Supravieţuiseră amândoi. Dar pentru cât timp? Dacă cel 
care pusese la cale toate acestea va afla că a dat greș, atunci 
poate că va încerca din nou. 


73 


Butler și salteaua amortizaseră căderea lui Artemis. Fără 
acestea, cu siguranţă că Artemis ar fi fost deja mort. Chiar și așa 
însă, bodyguardul era destul de corpolent, iar în urma 
impactului Artemis își rupse două coaste lovindu-se de trunchiul 
acestuia. Artemis fu proiectat trei metri în aer înainte de a se 
prăbuși inconștient, cu faţa în sus, pe spinarea bodyguardului. 

Respira încet și anevoios, și două cioturi îi împungeau pielea 
de pe piept. A șasea și a șaptea coastă presupuse el. 

Deasupra lor, un glob de lumină de un albastru pal scânteie la 
fereastra sa. Incendie cerul pentru o fracțiune de secundă, dar 
Artemis era prea mistuit acum de flăcările dinăuntrul lui. Nimic 
spectaculos; lumina aceea puternică putea foarte bine să 
provină de la bliţul unui aparat de fotografiat de mari 
dimensiuni. Dar Artemis știa prea bine care-i adevărul. 

„O biobombă, își zise el în gând. Dar de unde știu una ca 
asta?” 

Butler își pierduse, cu siguranţă, cunoștința, altfel ar fi fost 
deja în picioare; așa că acum ţinea de Artemis să evite 
următorul atentat al inamicului lor. Incercă să se ridice, dar 
durerea din piept îl dobori la loc. Când își reveni în simţiri, era 
transpirat fleașcă din cap până-n picioare. Artemis își dădu 
seama că nu mai avea nicio scăpare. Inamicul lor se afla deja 
acolo, ghemuit pe acoperișul magaziei ca o pisică la pândă. 
Asasinul era un individ ciudat - de statura unui copil, dar cu 
trăsăturile unui adult. Era o femeie, cu trăsături ascuţite, dar 
frumoase, cu părul castaniu-auriu și cu niște ochi căprui imenși, 
dar toate astea nu o făceau neapărat și milostivă. Butler îi 
spusese odată că opt din cei zece cei mai bine plătiţi asasini din 
lume erau femei. Purta un costum ciudat care se adapta la 
culoarea mediului, iar ochii aceia mari erau înroșiţi de plâns. 

„Are urechile ascuţite, se gândi Artemis. Ori sunt eu încă 
șocat, ori ea nu e om.” 

Apoi făcu greșeala de a încerca să se miște din nou, iar 
coastele sale rupte îl împunseră prin piele. O pată roșie îi înflori 
pe cămașă și Artemis își pierdu cunoștința. 

e 

Holly ajunsese în Germania într-o oră și jumătate. În mod 
normal, o misiune de genul acesta ar fi durat pe puţin trei ore, 
dar Holly se hotărâse să încalce câteva dintre regulile Poliţiei. 
„De ce nu?” își zisese ea. Doar nu putea să intre și mai mult în 


74 


bucluc. Colegii ei erau deja convinși că ea îl omorâse pe 
comandant, iar transmisiunile îi fuseseră blocate, astfel încât nu 
putea să le explice ce se întâmplase de fapt în realitate. Fără 
îndoială că fusese declarată până acum dezertoare, iar o echipă 
de Recuperare se afla deja pe urmele ei. Ca să nu mai punem la 
socoteală faptul că Opal Koboi o supraveghea probabil 
electronic. Așa că nu avea timp de pierdut. 

De când bandele de goblini fuseseră prinse făcând 
contrabandă cu lucruri de la suprafaţă prin hornurile scoase din 
uz, fuseseră amplasate santinele în fiecare aeroport de la 
suprafaţă. In Paris făcea de strajă un gnom adormit care mai 
avea doar cinci ani până la pensie. Fusese trezit de către un 
comunicat urgent de la sediul central al Poliţiei pe când își făcea 
siesta de după-amiază. Se pare că cineva de la brigada de 
Recunoaștere dezertase, iar acum se afla în drum spre 
suprafaţă. Trebuia reţinut pentru anchetă. Cu grijă. 

Nimeni nu se aștepta, de fapt, ca gnomul să prindă 
dezertorul. Holly Short era într-o formă fizică de zile mari, ba 
chiar supravieţuise după ce se încăierase cu un trol. Gnomul 
care făcea de strajă nici nu reușea să-și mai aducă aminte când 
se simţțise ultima dată în formă, iar acum era nevoit să se așeze 
chiar și pentru o pieliță ruptă. Totuși, santinela păzi cu vitejie 
terminalul, până când Holly zbură pe lângă el în drum spre 
suprafață. 

Odată ajunsă la suprafaţă, Holly își deschise minicalculatorul 
de pe braţ și începu să caute hotelul Kronski. Computerul 
identifică locaţia hotelului și îi afișă pe ecran trei rute prin care 
putea ajunge acolo. Holly o alese pe cea mai scurtă, chiar dacă 
asta însemna că avea să survoleze câteva locaţii foarte populate 
ale Noroioșilor. Alte reglementări ale Poliţiei încălcate. Dar în 
acel moment lui Holly puţin îi păsa. Cariera ei era oricum 
distrusă - nu că asta ar fi contat. Nu fusese niciodată unul dintre 
acei spiriduși obsedați de carieră. Singurul motiv pentru care cei 
din Poliţie nu se debarasaseră încă de ea fusese comandantul. 
El fusese singurul care crezuse în ea, dar acum era mort. 

Pământul scânteia sub ea. Mirosurile Europei se strecurau în 
casca ei. Marea, pământul ars, viile și clinchetul zăpezii. În mod 
normal, Holly era înnebunită după toate acestea. Dar nu și azi. 
Astăzi nu se bucura deloc pentru că se afla din nou la suprafaţă. 
Astăzi, se simţea pur și simplu singură. Comandantul îi fusese ca 


75 


un părinte. lar acum era mort. Poate că ratase punctul sensibil. 
Oare ea îl omorâse pe Julius? Era prea dureros să se gândească 
la asta, și prea dureros să poată uita. 

Holly își ridică vizorul pentru a-și șterge lacrimile. Trebuia să-l 
salveze pe Artemis Fowl. De dragul comandantului, dar și de 
dragul lui. Holly își închise la loc vizorul, își luă avânt și reglă 
viteza la maximum. „E timpul să vedem de ce sunt în stare 
aripile astea noi ale lui Foaly.” 

Intr-o oră și ceva, Holly survola deja spaţiul aerian al 
Munchen-ului. Cobori la treizeci de metri altitudine și își activă 
radarul din cască. Ar fi fost păcat să ajungă până aici și să fie 
doborâtă de vreun avion. Un punct roșu începu să clipească în 
vizorul ei: hotelul Kronski. Foaly i-ar fi putut trimite imagini 
direct din satelit sau măcar i-ar fi putut oferi cele mai recente 
înregistrări de la fața locului. Dar nu avea cum să-l contacteze 
pe centaur și, chiar dacă ar fi făcut-o, Consiliul i-ar fi ordonat să 
se întoarcă imediat la sediul central al Poliţiei. 

Holly se concentră asupra punctului roșu din vizor. Acolo 
trebuia să se îndrepte biobomba, așadar tot acolo trebuia să 
ajungă și ea. Cobori până ajunse pe acoperișul hotelului Kronski. 
Era pe cont propriu. Radarul nu o mai putea ajuta de-acum 
încolo. Trebuia să găsească singură camera lui Artemis. 

Holly își mușcă buzele o secundă, apoi introduse un cod în 
tastatura pe care o avea la încheietura mâinii. Ar fi putut folosi 
comanda vocală, dar programul era extrem de sensibil, și nu 
avea timp de erori. In câteva secunde, computerul ei portabil 
piratase sistemele hotelului și îi afișa o listă cu numele 
oaspeților. Artemis se afla în camera 304. Etajul trei, în aripa de 
sud a hotelului. A 

Holly străbătu rapid acoperișul și își activă aripile. li mai 
trebuiau câteva secunde ca să ajungă la Artemis. Probabil că 
avea să fie puțin șocat atunci când se va vedea târât afară din 
hotel de o creatură mitologică, dar asta era nimic în comparație 
cu șocul provocat de explozia unei biobombe. 

Holly împietri. Un proiectil teleghidat se îndrepta spre hotel. O 
armă de-a spiridușilor - nici urmă de-ndoială; totuși, era ceva 
nou, mai rapid și cu o formă mai aerodinamică. Opal Koboi își 
îmbunătăţise arsenalul. 

Holly se răsuci pe călcâie și alergă în cealaltă parte a 
hotelului. In adâncul sufletului ei era conștientă că ajunsese 


76 


prea târziu și se gândea dacă nu cumva Opal îi întinsese din nou 
o cursă. Nu avea nicio șansă să îl salveze pe Artemis, așa cum 
nu avusese nicio șansă să îl salveze pe comandant. 

Nici nu apucă bine să-și întindă aripile, când un glob de 
lumină explodă sub acoperiș, zgâlțâind-o pe Holly. Biobomba 
explodase. Era arma perfectă. Nu provoca niciun fel de pagube 
hotelului, iar învelișul ei care se autodistrugea nu ar fi lăsat 
niciun fel de urme. 

Holly se prăbuși dezarmată în genunchi, își scoase casca și 
respiră cu lăcomie aerul curat. Aerul din Munchen era plin de 
toxine, dar tot avea un gust mai bun decât cel filtrat din 
subteran. Dar Holly nu îi mai simţea gustul acum. Julius trecuse 
în neființă. Artemis murise. Butler la fel. Ce rost mai avea viaţa 
ei? Lacrimile ce i se prelingeau printre gene se strecurau printre 
crăpăturile din beton. 

„Ridică-te!” o îndemnă o voce aspră din inima ei. Era acea 
latură a lui Holly care o ajuta să fie un ofițer de elită. „Eşti un 
ofițer de Poliţie. Sunt alte lucruri mai importante decât durerea 
ta. Ai suficient timp să plângi mai târziu.” 

„O clipă. O să mă ridic într-o clipă. Lasă-mă un minut.” 

Holly era răvășită de durere. Se simțea stoarsă, paralizată. 
Neajutorată. 

— Înduioșător, se auzi o voce automată și familiară. 

Holly nici măcar nu-și ridică privirea. 

— Koboi. Ai venit să savurezi momentul? Ești mai fericită dacă 
omori pe cineva? 

— Hmm? se auzi vocea lui Koboi, reflectând asupra întrebării. 
De fapt, chiar sunt. Chiar sunt fericită. 

Holly trase adânc aer în piept și își înghiţi lacrimile. Nu va mai 
plânge până n-o va băga pe Koboi în închisoare. 

— Ce vrei? zise ea ridicându-se de pe acoperișul din beton. 

O biobombă micuță plutea amenințătoare în aer pe sub ochii 
ei. Modelul acesta era rotund, de mărimea unui pepene, și era 
echipat cu un ecran cu plasmă. Chipul vesel al lui Opal se lățea 
pe tot ecranul. 

— O, te-am urmărit tot drumul pentru că voiam să văd cum e 
să fii pe culmile disperării. Nu-i deloc plăcut, nu-i așa? 

Timp de câteva secunde, ecranul reflectă chipul răvășit al lui 
Holly, apoi imaginea lui Opal apăru din nou. 

— Detonează odată bomba și fii blestemată, mârâi Holly. 


77 


Biobomba se î 
capului lui Holly. 

— Nu încă. Am impresia că încă mai pâlpâie o urmă de 
speranţă în tine. Așa că aș vrea să scăpăm și de asta. În câteva 
secunde voi detona biobomba. Drăguţ, nu-i așa? Ce părere ai 
despre designul ei? Opt servomotoare, îţi vine să crezi? Dar nu 
asta e important, ci ceea ce va urma după explozie. 

Curiozitatea înnăscută a lui Holly fu ațâțată în ciuda 
împrejurărilor. 

— Ce se va întâmpla după explozie, Koboi? Nu-mi spune, vei 
deveni stăpâna lumii. 

Koboi chicoti, iar râsul ei fu amplificat de mini-difuzoarele 
bombei. 

— Stăpâna lumii. O faci să sune atât de greu de atins. Primul 
pas e atât de simplu. Nu trebuie decât să le fac cunoștință 
oamenilor cu Poporul. 

Holly simţi cum propriile griji dispar. 

— Să le faci cunoștință oamenilor cu Poporul? De ce ai face 
una ca asta? 

Trăsăturile vesele ale lui Opal păliră. 

— Pentru că Poliţia m-a băgat la închisoare. M-au studiat ca 
pe un animal în cușcă, și acum vreau să vadă și ei cum e. Va fi 
război, iar eu îi voi ajuta pe oameni să câștige. Și, după ce vor 
câștiga, poporul pe care îl voi alege va fi cel mai puternic de pe 
Pământ. Și eu voi fi cea mai puternică persoană a acelui popor. 

Holly aproape că răcni. 

— Toate astea doar pentru o răzbunare infantilă de pricolici? 

Supărarea lui Holly o înveseli instantaneu pe Opal. 

— O, nu, nu mai sunt deloc pricolici. 

Koboi își desfăcu încet bandajele din jurul capului și scoase la 
iveală două urechi rotunjite. 

— Sunt o Noroioasă de-acum. Am de gând să fiu în tabăra 
învingătoare. lar noul meu tătic are o companie tehnologică. lar 
compania asta o să facă cercetări în subteran. 

— Ce fel de cercetări? ţipă Holly. Ce companie? 

Opal clătină din deget. 

— O, nu, gata cu explicaţiile. Vreau să mori singură și 
ignorantă. 

Pentru o secundă, chipul ei își pierdu falsa veselie, și Holly 
zări ura din ochii ei largi. 


nălță câţiva centimetri și se învârti în jurul 


78 


— Mi-ai răpit un an din viaţă, Short. Un an dintr-o viaţă 
sclipitoare. Timpul meu e prea preţios ca să îl irosesc, mai ales 
răspunzând la întrebările jalnice ale celor de la Poliţie. În curând, 
nu va mai trebui să dau socoteală nimănui. Niciodată. 

Mâna lui Opal apăru pe ecran. Era încleștată pe o mini- 
telecomandă. Apăsă butonul roșu. Butonul roșu are o singură 
semnificaţie pentru toată lumea: Holly avea la dispoziţie o 
fracțiune de secundă pentru a găsi o soluţie. Monitorul se stinse 
și beculeţul verde de pe consola proiectilului deveni roșu. 
Semnalul fusese recepționat. Explozia era iminentă. 

Holly sări și acoperi proiectilul rotund cu casca sa. Se așeză 
peste cască și o împinse în jos cu toată puterea. Era ca și când 
ar fi încercat să scufunde o minge de fotbal. Căștile ofiţerilor de 
Poliţie erau confecţionate dintr-un strat de polimer impenetrabil 
care putea devia flăcările unei rachete. Însă costumul lui Holly 
nu era la fel de impenetrabil și nu o putea proteja de explozia 
biobombei. Dar poate că va face față casca. 

Bomba explodă, trimițând casca în aer ca un vârtej. O lumină 
de un albastru pal ţâșni de sub cască și se răspândi peste beton. 
Furnicile și păianjenii de prin crăpături mai ţopăiră o dată, apoi 
inimioarele lor înghețară. Holly își simţea inima în piept bătând 
cu putere, în timp ce se împotrivea forței ucigătoare. Rezistă cât 
putu, dar șocul o dobori. Casca se răsuci și raza mortală ţâșni 
prin aer. 

Holly își activă aripile la putere maximă și se propulsă spre 
cer. Lumina albastră se ţinea după ea ca o gheară a morții. Era 
o cursă pe viaţă și pe moarte. Oare era suficient de departe 
încât să iasă din raza biobombei? 

Holly îşi simțea buzele  lipindu-i-se de dinți. Forţa 
gravitaţională îi încreţea pielea de pe față. Se baza pe faptul că 
biobomba era activată de lumină. Asta însemna că fusese 
reglată la un anumit diametru. Koboi n-ar fi vrut să atragă 
atenţia asupra ei, distrugând un zgârie-nori. Holly era singura ei 
țintă. 

Holly simţi cum raza îi fripse degetele de la picioare. O 
senzaţie de epuizare i se răspândi prin corp, dar magia o 
înlătură imediat. Își întinse corpul, își dădu capul pe spate, își 
încrucișă braţele pe piept și se rugă ca aripile să o poarte cât 
mai repede la adăpost. 


79 


Brusc, raza începu să se risipească. Se stinse lăsând în urmă 
câteva dâre ciudate. Holly supravieţuise razei și nu se alesese 
decât cu niște răni superficiale. Picioarele îi amorțiseră, dar în 
câteva secunde aveau să-și revină. Avea destul timp să se 
îngrijească de asta mai târziu. Acum trebuia să se întoarcă în 
subteran cumva și să-i prevină pe colegii ei de planurile lui Opal. 

Holly aruncă o privire înspre acoperiș. Nimic nu mai rămăsese 
pe-acolo, cu excepţia bucăţelelor din casca ei, care se răsuceau 
prin aer ca o glazură fărâmiţată. În mod normal, obiectele 
neînsufleţite nu erau afectate de biobombe, dar stratul 
reflectorizant al căștii încapsulase atâta lumină încât se 
supraîncălzise. Casca cedă și odată cu ea cedară și 
transmisiunile legate de semnele vitale ale lui Holly. Poliţia și 
Opal Koboi nu mai recepţionau nicio informaţie despre ritmul 
cardiac și respirator ale căpitanului Short. Oficial, murise. Și 
dacă tot era considerată moartă, atunci avea mai multă 
libertate. 

Ceva îi atrase atenţia lui Holly. Undeva jos, în mijlocul unor 
magazii de serviciu îngrămădite, se aflau niște oameni. Cu 
ochiul ei de vultur, Holly observă că acoperișul uneia dintre ele 
fusese distrus. Două siluete zăceau pe grinzile acoperișului. Una 
era imensă - un adevărat uriaș. Cealaltă, cam de mărimea ei. 
Un băiat. Artemis și Butler. Oare supravieţuiseră? 

Holly se avântă cu capul înainte către locul cu pricina. Nu își 
activă scutul de protecţie, pentru a-și economisi puterile 
magice. După cum stăteau lucrurile, se părea că va fi nevoie de 
fiecare strop de magie, așa că viteza și costumul cel nou 
probabil că o vor ajuta să treacă neobservată. 

Ceilalţi oameni se aflau la câţiva metri distanţă și își croiau 
drum prin moloz. Păreau mai degrabă curioși decât furioși. 
Totuși, era extrem de important ca Holly să-l scoată pe Artemis 
cât mai repede de-acolo, dacă era viu. Iscoadele lui Opal puteau 
fi pretutindeni, gata oricând să acţioneze din nou. A doua oară 
n-ar mai fi avut nicio șansă de scăpare. 

Ateriză pe streașina acoperișului și se uită înăuntru. Erau doar 
Artemis și Butler. Și amândoi respirau. Artemis era chiar 
conștient, deși se vedea că avea dureri mari. Deodată o pată de 
sânge îi înflori pe cămașa albă, își dădu ochii peste cap și se 
prăbuși. Noroiosul era în stare de șoc și se părea că o coastă îi 


80 


ieșise prin piele. Ar mai fi putut avea vreo coastă înfiptă în 
plămâni. Trebuia vindecat. Pe loc. 

Holly se aplecă peste pieptul lui Artemis și își puse mâna pe 
capătul osului ce se afla sub inimă. 

— Vindecă-te, zise ea, și ultimele scântei de magie din trupul 
ei de elf i se scurseră prin braţe în rănile lui Artemis. Coastele se 
cutremurară, se răsuciră elastice, apoi se sudară trosnind de os. 
Aburi începură să se ridice din corpul lui Artemis, care se 
cutremura pe măsură ce magia îi străbătea organismul. 

Holly cuprinse în braţe corpul zguduit de spasme al lui 
Artemis. Trebuia să-l scoată de-acolo. Și-ar fi dorit să-l ia și pe 
Butler, dar el era prea corpolent pentru a-l acoperi cu trupul ei. 
Bodyguardul putea să-și poarte și singur de grijă, dar Artemis 
trebuia protejat în primul rând, pentru că el era fără-ndoială 
ținta lui Koboi și, în al doilea rând, pentru că avea nevoie de 
mintea lui diabolică pentru a o putea învinge pe Opal. Dacă 
pricoliciul intenţiona să li se alăture oamenilor, atunci Artemis ar 
fi fost un inamic pe măsură. 

Holly își încleștă degetele în spatele lui Artemis și îi ridică 
trupul inert. Capul lui atârna pe umărul ei și îi putea simți 
răsuflarea în obraz. Respira normal. Bun. 

Holly își îndoi genunchii până aceștia trosniră. Avea nevoie de 
toată forța pentru a-și camufla ieșirea. Vocile de afară se auzeau 
din ce în ce mai aproape, și Holly simţi pereţii clătinându-se 
când cineva introduse cheia în yală. 

— La revedere, Butler, prietene credincios, șopti ea. Mă voi 
întoarce după tine. 

Bodyguardul gemu o dată de parcă ar fi auzit-o. Lui Holly nu-i 
făcea plăcere să-l lase acolo, dar nu avea altă soluţie. Era ori el, 
ori Artemis, și Butler i-ar fi fost recunoscător pentru gestul ei. 

Holly strânse din dinţi, își încordă toţi mușchii și își deschise 
aripile. Ţâșni din acel șopron ca o săgeată dintr-un arc, lăsând în 
urmă un nor de praf. Chiar dacă cineva ar fi privit în direcţia ei, 
n-ar fi reușit să vadă altceva decât un nor de praf, o umbră de 
culoarea cerului și, eventual, vârful unui adidas. Dar probabil că 
toate astea erau doar în imaginaţia lor, pentru că adidașii nu pot 
zbura, nu-i așa? 


81 


e CAPITOLUL 5 


FACEŢI CUNOȘTINȚA CU VECINII 


E37; în subteran 


Lui Foaly nu-i venea să creadă. Creierul lui recepta 
informaţiile pe cale vizuală, dar refuza să le accepte. Pentru că 
dacă ar fi făcut-o, asta ar fi însemnat să accepte și faptul că 
prietena lui, Holly Short, tocmai îl împușcase pe comandant și 
acum încerca să fugă la suprafaţă. Era absolut imposibil, deși el 
părea să fie singurul care se agăța de ideea asta. 

Racheta mobilă a centaurului fusese rechiziționată de cei de 
la Interne. Operaţiunea aceasta se afla acum sub jurisdicţia lor, 
deoarece un ofiţer de Poliţie era suspectat de crimă. Tot 
personalul din Poliţie fusese evacuat din rachete, doar Foaly mai 
rămăsese - și asta numai pentru că el era singurul care știa cum 
să utilizeze echipamentul de supraveghere. 

Comandantul Ark Sool era un gnom din Poliţie care îi cerceta 
pe spiridușii suspecți ce lucrau în cadrul instituţiei. Sool era 
anormal de înalt și slab pentru un gnom, și arăta ca o girafă 
deghizată în babuin. Părul lui negru era ordonat și lins pe spate, 
iar degetele și urechile lui nu erau nicicum decorate cu 
brizbizurile aurite atât de dragi acestei specii. Ark Sool avea cel 
mai mare grad în departamentul de Afaceri Interne și credea că 
cei din Poliţie nu erau altceva decât o bandă de pungași, 
conduși de un rebel. lar acum, rebelul era mort, ucis, se pare, de 
către cel mai mare pungaș din șleahtă. Holly Short reușise să 
evite până acum în două rânduri acuzaţiile penale care i se 
aduseseră. De data asta nu mai avea scăpare. 

— Pune caseta din nou, centaurule, ordonă el, bătând cu 
bastonul în masa de lucru. 

O chestie cât se poate de enervantă. 

— Dar am văzut-o de douăzeci de ori, protestă Foaly. Nu văd 
ce rost are. 

Sool îl reduse la tăcere cu o singură privire a ochilor lui înroșiţi 
pe margini. 


82 


— Nu vezi ce rost are? Centaurul nu vede ce rost are? Eu nu 
văd la ce-mi folosește asta în momentul de față. Dumneata, 
domnule Foaly, ești aici ca să apeşi butoane, nu ca să emiţi 
păreri. Comandantul Root s-a luat prea mult după părerile tale și 
uite unde-a ajuns, vezi? 

Foaly își înghiţi grămada de observaţii acide care îi stăteau pe 
limbă. Dacă el ar fi fost dat afară din această misiune, atunci n- 
ar mai fi putut-o ajuta cu nimic pe Holly. 

— Pun caseta. Da, domnule. 

Foaly rulă înregistrarea din E37. Era ceva îngrozitor. Julius și 
Holly se învârteau în jurul generalului Scalene câteva clipe. 
Păreau destul de agitaţi. Apoi, aparent fără niciun motiv, Holly îl 
împușcase pe comandant cu un fel de glonț incandescent. In 
acel moment, semnalele care proveneau din câștile lor se 
întrerupseră. 

— Dă înapoi banda vreo douăzeci de secunde, îi ordonă Sool, 
aplecându-se spre monitor. Impunse cu bastonul în ecranul cu 
plasmă. Ce-i asta? 

— Aveţi grijă cu bastonul ăla, zise Foaly. Ecranele astea sunt 
scumpe. Le aduc tocmai din Atlantis. 

— Răspunde la întrebare, centaurule. Ce e asta? 

Sool mai împunse de două ori în ecran cu bastonul, ca să-i 
arate lui Foaly că nu dădea doi bani pe jucăriile lui. 

Comandantul de la Afaceri Interne arăta către un punct vag 
care pâlpâia pe pieptul lui Root. 

— Nu știu exact, zise Foaly. Poate fi din cauza căldurii sau 
poate fi o disfuncţie a echipamentului. Sau poate fi doar un 
simplu defect. Trebuie să fac niște teste. 

Sool dădu din cap. 

— Fă-ţi testele, deși nu mă aştept să dai peste ceva. Short e o 
pacoste, nimic mai simplu. Intotdeauna a fost. Aproape că 
pusesem mâna pe ea înainte, dar de data asta o fac bucățele. 

Foaly știa că ar fi mai bine să-și ţină gura, dar trebuia să-și 
apere prietena. i 

— Oare nu e totul un picuţ cam prea bine regizat? Intâi 
pierdem sunetul, așa că nu știm ce au discutat. Apoi apare acea 
fâşie de imagine neclară, care ar putea fi orice; iar acum ar 
trebui să credem că un ofițer decorat s-a revoltat pur și simplu 
și și-a împușcat comandantul, un spiriduș care i-a fost ca un 
tată. 


83 


— Da, înţeleg unde baţi, Foaly, zise Sool mieros. Foarte bine. 
E bine să aflu că totuși te duce capul. Dar, hai să ne facem 
fiecare treaba, ce zici? Tu construiești mașinăriile astea, iar eu 
lucrez cu ele. Spre exemplu, aceste pistoale noi Neutrino, pe 
care le au ofițerii noștri din teren. 

— Da, ce-i cu ele? întrebă Foaly bănuitor. 

— Sunt personalizate pentru fiecare ofițer în parte, nu-i așa? 
Nimeni altcineva nu le poate activa. Și fiecare foc este 
înregistrat. 

— Corect, recunoscu Foaly, conștient de aluzie. 

Sool flutură bastonul ca un dirijor. 

— Ei bine, atunci nu trebuie decât să verificăm codul 
căpitanului Short pentru a vedea dacă a tras exact la ora 
indicată de înregistrare. Dacă a făcut-o, atunci imaginile sunt 
autentice, iar Holly Short și-a omorât comandantul indiferent 
dacă a făcut-o cu sau fără sunet. 

Foaly scrâșni din dinţii lui cabalini. Desigur, avea dreptate. Se 
gândise la asta în urmă cu o jumătate de ceas și știa deja care 
avea să fie rezultatul verificării. Extrase codul lui Holly și citi 
pasajul relevant. 

— Armă înregistrată la ora nouă și patruzeci HMT. Șase 
pulsaţii la ora nouă cincizeci și șase, și apoi nivelul unu, două 
focuri trase la ora nouă cincizeci și opt. 

Sool își lovi triumfător palma cu bastonul. 

— Nivelul unu, două focuri trase la ora nouă cincizeci și opt. 
Exact. Orice altceva s-ar fi întâmplat înăuntrul acelui horn, un 
lucru e sigur: Short a tras în comandant. 

Foaly cobori din scaunul de birou construit special pentru el. 

— Dar un foc de la nivelul doi nu ar fi putut provoca o explozie 
atât de mare. A distrus practic întregul tunel de acces. 

— Și tocmai de-aia, Holly nu se află acum în custodia poliţiei, 
zise Sool. Vom avea nevoie de câteva săptămâni ca să curăţăm 
tunelul ăla. Va trebui să trimit o echipă de Recuperare prin E1, 
la Tara. Vor trebui să călătorească pe la suprafaţă spre Paris și 
să-i ia urma de acolo. 

— Dar cum rămâne cu explozia? 

Sool se strâmbă de parcă întrebările lui Foaly ar fi fost niște 
îmbucături amare la o masă delicioasă, de altfel. 

— O, sunt sigur că există o explicaţie, centaurule. Gaz 
inflamabil, o defecţiune sau pur și simplu ghinion. Vom avea 


84 


grijă să aflăm despre ce a fost vorba. Deocamdată însă, 
prioritatea mea și a ta e s-o aducem pe Holly Short înapoi 
pentru a fi judecată. Vreau să colaborezi cu cei din brigada de 
Recuperare. Informează-i în mod constant asupra coordonatelor 
lui Short. 

Foaly dădu din cap lipsit de entuziasm. Holly încă mai purta 
casca. lar casca îi confirma identitatea și trimitea informaţii 
legate de funcţiile ei vitale către computerele lui Foaly. Cu toate 
că nu aveau sunet și nici imagine, aveau suficiente informaţii 
încât să o urmărească pe Holly oriunde în lume: la suprafaţă sau 
în subteran. În acel moment, Holly se afla în Germania. Ritmul ei 
cardiac era puţin mărit, dar în rest era în regulă. 

„De ce-ai fugit, Holly? își întrebă Foaly prietena în gând. Dacă 
ești nevinovată, atunci de ce ai fugit?” 

— Spune-mi unde se află căpitanul Short în momentul ăsta, 
porunci Sool. 

Centaurul mări pe ecranul cu plasmă datele care proveneau 
din casca lui Holly. 

— E încă în Germania, în Munchen mai exact. S-a oprit acum. 
Poate se gândește să se întoarcă. 

Sool se încruntă. 

— Mă îndoiesc, centaurule. E o piază rea din cap până-n 
picioare. 

Foaly scotea fum pe nări. Codul bunelor maniere specifica 
faptul că numai între prieteni era permis să te adresezi cuiva cu 
denumirea speciei din care făcea parte. lar Sool nu era cu 
siguranţă prietenul lui. Și al nimănui altcuiva. 

— Nu putem fi siguri de asta, zise Foaly printre dinţi. 

Sool se apropie și mai mult de ecranul cu plasmă și un 
zâmbet i se întinse pe toată fața. 

— De fapt, centaurule, sunt sigur că te înșeli. Sunt sigur că 
Holly Short nu se va întoarce. Retrage imediat echipa de 
Recuperare. 

Foaly verifică ecranul lui Holly. Semnele vitale din casca ei 
încetaseră. Cu o secundă în urmă era stresată, dar vie, iar acum 
dispăruse. Niciun fel de activitate cardiacă, nici urmă de 
activitate cerebrală și niciun indice de temperatură. Nu putea 
să-și fi înlăturat casca pur și simplu, deoarece exista o 
conexiune prin infraroșii între fiecare ofițer și casca lui. Nu, Holly 
murise, și nu de moarte bună. 


85 


Ochii lui Foaly se umplură de lacrimi. „Nu și Holly.” 

— Să retragi echipa de Recuperare? Eşti nebun, Sool? Trebuie 
să o găsim pe Holly. Trebuie să aflăm ce s-a-ntâmplat. 

Sool rămânea impasibil în faţa revoltei lui Foaly. Ba chiar 
părea să o savureze. 

— Short a fost o trădătoare și, fără-ndoială, a fost în cârdășie 
cu goblinii. Planul ei nefast a eșuat cumva, iar ea a fost ucisă. 
Vreau să activezi incineratorul din casca ei imediat și vom 
închide cazul. 

Foaly era uluit. 

— Să activez incineratorul automat! Nu pot face una ca asta. 

Sool își dădu ochii peste cap. 

— lar îţi dai cu părerea? Nu ai niciun pic de autoritate aici; tu 
doar execuţi ordinele. 

— Dar voi avea o imagine din satelit în jumătate de oră, 
protestă centaurul. Sunt sigur că putem aștepta treizeci de 
minute. 

Sool se repezi către tastatură înghiontindu-l pe Foaly. 

— Fals. Cunoști regulile. Niciun cadavru nu rămâne intact, 
pentru a fi găsit și analizat de oameni. Știu, e o regulă dură, dar 
necesară. 

— Poate că s-a defectat casca, zise Foaly agățându-se de 
orice idee. 

— Este oare posibil ca toate semnele vitale să dispară în 
același moment din cauza unei defecţiuni a echipamentului? 

— Nu, recunoscu Foaly. 

— Și cam care sunt șansele ca un astfel de lucru să se 
întâmple? 

— Cam una la zece milioane, zise nefericitul consilier tehnic. 

Sool își croi drum spre tastatură. 

— Dacă nu te ţine stomacul să faci una ca asta, centaurule, o 
voi face chiar eu. 

Iși introduse parola și detonă incineratorul din casca lui Holly. 
Pe un acoperiș din Munchen, casca lui Holly se dizolvă într-o 
baie de acid. Și, teoretic, și corpul lui Holly avu aceeași soartă. 

— lată, zise Sool satisfăcut. S-a dus, și acum putem dormi cu 
toţii un pic mai liniștiți. 

„Nu și eu, se gândi Foaly, holbându-se oripilat la ecran. Nu 
voi reuși să mai dorm pentru foarte mult timp de acum înainte.” 


86 


Temple Bar, Dublin, Irlanda 


Artemis Fowl se trezi dintr-un somn bântuit de coșmaruri. În 
visele lui, creaturi ciudate cu ochi roșii îi spintecaseră pieptul cu 
iatagane încovoiate și serviseră cina pe inima lui. Se afla într-o 
cămăruţă strâmtă, cu mâinile încrucișate pe piept. Avea pete de 
sânge uscat pe cămașă, dar nici urmă de vreo rană. Artemis 
inspiră adânc pentru a-și oxigena creierul. „Evaluează situaţia, îl 
sfătuise Butler mereu. Dacă te trezești într-un loc care nu îţi 
este familiar, familiarizează-te cu el înainte de a deschide gura. 
Zece secunde de observaţie atentă îţi pot salva viața.” 

Artemis se uită de jur împrejur și înregistră fiecare detaliu, ca 
obiectivul unei camere de filmat. Se afla într-o încăpere micuță, 
pătrată, de aproximativ patru metri pătraţi. Unul dintre pereţi 
era complet transparent și dădea înspre cheiurile din Dublin. 
Raportându-ne la poziţia podului Millenium, camera se afla 
undeva prin zona Temple Bar. Încăperea în sine era construită 
dintr-un material ciudat. Un fel de pânză de un gri-argintiu. 
Rigidă, dar maleabilă, având câteva ecrane cu plasmă pe pereții 
opaci. Era extrem de bine pusă la punct din punct de vedere 
tehnologic, însă părea veche și abandonată. 

În colţ se afla o fată ghemuită pe un scaun pliant. Stătea cu 
capul în mâini și se cutremura suspinând. 

Artemis tuși. 

— De ce plângi, fetițo? 

Fata sări în picioare și imediat se putu observa că nu era o 
fată obișnuită. De fapt, părea să vină dintr-o cu totul altă lume. 

— Urechi ascuţite? observă Artemis neobișnuit de calm. 
Autentice sau prin chirurgie plastică? 

Holly zâmbi printre lacrimi. 

— Tipic pentru Artemis Fowl. Întotdeauna evaluează 
alternativele. Urechile mele sunt cât se poate de autentice, 
după cum bine știi... Ştiai. 

Artemis rămase tăcut câteva secunde pentru a procesa 
informațiile proaspăt recepționate. 

— Urechi ascuțite autentice? Atunci, nu ești om. Provii dintr-o 
altă specie. E posibil să fii un spiriduș? 

Holly dădu din cap. 

— Chiar sunt un spiriduș. De fapt, un elf. Poţi să-mi spui chiar 
și zână, dar astea sunt detalii. 


87 


— Spiridușii chiar vorbesc engleză? 

— Vorbim toate limbile. Acest har face parte din puterile 
noastre magice. 

Artemis era conștient de faptul că astfel de declaraţii ar trebui 
să-l dea peste cap, dar realiză cu surprindere că accepta fiecare 
cuvânt. De parcă bănuise dintotdeauna că există spiriduși, iar 
acum acest lucru i se și confirma. Deși, în mod ciudat, nu-și 
amintea să se fi gândit vreodată până atunci la spiriduși. 

— Şi pretinzi că mă cunoști? Personal sau datorită măsurilor 
de supraveghere? In mod sigur, păreţi să aveţi aparatura 
necesară. 

— Te cunoaștem de câţiva ani, Artemis. Tu ne-ai abordat 
primul și, de-atunci, suntem mereu cu ochii pe tine. 

Artemis era uluit. 

— Eu v-am abordat primul? 

— Da. In decembrie, acum doi ani. M-ai răpit pe mine. 

— Și acum te răzbuni? Explozibilul acela? Coastele mele? 
Ceva îngrozitor îi trecu prin minte. Și Butler? E mort? 

Holly se strădui să-i răspundă la toate întrebările. 

— E vorba de o răzbunare. Dar nu a mea. lar Butler trăiește. 
Doar că a trebuit să te scot pe tine de-acolo înainte să aibă loc 
un al doilea atentat asupra ta. 

— Deci suntem prieteni acum? 

Holly ridică din umeri. 

— Probabil. Vom vedea. 

Totul era ușor ciudat. Chiar și pentru un geniu. Artemis se 
așeză în poziţia lotus și își puse vârfurile degetelor la tâmple. 

— Ar fi mai bine să-mi spui toată povestea, zise el închizând 
ochii. De la început. Fără să omiţi niciun detaliu. 

Așa că Holly se puse pe povestit. Îi spuse lui Artemis despre 
cum o răpise, ca mai apoi să o elibereze în ultimul moment. Îi 
povesti despre cum călătoriseră ei până în Antarctica, pentru a-l 
salva pe tatăl lui, și despre cum înăbușiseră o răscoală de-a 
goblinilor, finanțată de Opal Koboi. Îi povesti cu lux de amănunte 
despre misiunea lor din Chicago, când furaseră C-Cub-ul, un 
computer extrem de performant, construit de Artemis cu 
ajutorul mijloacelor tehnologice sustrase de la spiriduși. În final, 
îi povesti cu o voce scăzută despre moartea comandantului și 
despre ideile sinistre ale lui Opal de a le dezvălui oamenilor 
lumea spiridușilor. 


88 


Artemis stătea nemișcat absorbind toate aceste informații 
incredibile. Ridicase doar ușor din sprânceană, de parcă i-ar fi 
fost greu să digere ceea ce auzea. În cele din urmă, după ce 
creierul său procesă datele, deschise ochii. 

— Prea bine, zise el. Nu-mi amintesc nimic din toate astea, 
dar te cred. Sunt gata să accept faptul că noi, oamenii, avem 
niște vecini spiriduși care locuiesc în subteran. 

— Așa, pur și simplu? 

Artemis își ţuguie buzele. 

— Exact. Am ascultat povestea ta și am comparat-o cu ceea 
ce s-a întâmplat până acum. Singurul fel în care îmi pot explica 
tot ceea ce se întâmplă, inclusiv înfățișarea ta ciudată, ar fi să 
mă gândesc la vreo teorie conspirativă alambicată pusă la cale 
de Mafia rusească împreună cu o armată de chirurgi plasticieni. 
Ceea ce e puţin probabil. lar povestioara ta cu spiridușii se 
potrivește la fix, până în cele mai mici detalii, despre care chiar 
nu ai avea de unde să știi, căpitane Short. 

— Care detalii? 

— După așa-zisa operaţiune de ștergere a memoriei pe care 
mi-aţi aplicat-o, am descoperit niște lentile de contact anti-reflex 
în ochii mei și ai lui Butler. Cercetările au scos la iveală faptul că 
eu însumi comandasem acele lentile, deși nu-mi aduceam deloc 
aminte de una ca asta. Presupun că le-am comandat ca să mă 
sustrag mecanismului vostru de hipnoză. 

Holly dădu din cap. Era logic. Spiridușii aveau într-adevăr 
puterea de a hipnotiza oamenii, dar pentru asta trebuiau să 
privească fix în ochii lor și să folosească un ton soporific. 
Lentilele anti-reflex i-ar fi oferit posibilitatea pacientului să 
deţină controlul, prefăcându-se în același timp că se află în stare 
de hipnoză. 

— Probabil că nu aș fi apelat la un asemenea truc, dacă nu aș 
fi ascuns niște stimulenţi pe undeva. Ceva care să-mi poată 
reînvia amintirile despre Popor. Dar ce anume? 

— N-am nici cea mai mică idee, zise Holly. Speram că îţi vei 
recăpăta amintirile doar văzându-mă pe mine. 

Artemis îi zâmbi de sus. Cum ar zâmbi cineva unui copil care 
ar fi spus că luna e făcută din brânză. 

— Nu, căpitane. Presupun că tehnologia domnului Foaly e 
versiunea avansată a diverselor medicamente de ștergere a 
memoriei experimentate de guvernele a numeroase state. Vezi 


89 


tu, creierul este un mecanism foarte complex; dacă reușești să-l 
convingi că anumite lucruri nu s-au întâmplat, va fabrica tot 
felul de scenarii ca să menţină acea iluzie. Nimic nu-i poate 
perturba gândurile, ca să zic așa. Chiar dacă la nivelul conștient 
vei accepta ceva, mecanismul de ștergere a memoriei va 
convinge subconștientul să creadă în cu totul altceva. Așa că, 
indiferent cât de persuasivă ai fi tu, nu îmi vei putea schimba 
subconștientul pervertit. Subconștientul meu probabil că te 
consideră o iluzie sau un spion în miniatură. Nu, singura soluţie 
pentru a-mi recăpăta amintirile ar fi să vin cu un 
contraargument suficient de solid, căruia subconștientul meu să 
nu-i poată opune rezistenţă; să zicem că singura persoană în 
care am încredere mi-ar oferi o dovadă evidentă. 

Holly simţi cum începea să-și piardă cumpătul. Artemis avea 
darul să i se bage pe sub piele ca nimeni altcineva. Un copil, 
care îi trata pe toţi ceilalţi ca pe niște copii. 

— Și cine-ar fi acea singură persoană în care ai încredere? 

Artemis zâmbi sincer pentru prima dată de când părăsise 
Munchen-ul. 

— Eu, desigur. 


Munchen 


Când își reveni în simţiri, Butler observă cum o dâră de sânge 
i se prelingea din nas și picura pe boneta albă a bucătarului-șef 
al hotelului. Acesta stătea împreună cu un grup de angajaţi ai 
hotelului în mijlocul unei magazii distruse. Omul ţinea strâns în 
pumnul lui păros un satâr, în eventualitatea că bărbatul care 
zăcea pe o saltea zdrenţuită agăţată între grinzi ar fi fost cine 
știe ce psihopat. 

— Mă scuzaţi, zise bucătarul-șef politicos - lucru extrem de 
neobișnuit la un bucătar-șef. Sunteţi viu? 

Butler reflectă asupra întrebării. Aparent, era încă viu, oricât 
de ciudat ar fi părut în cazul de faţă. Salteaua îl salvase din 
calea proiectilului ciudat. Și Artemis supravieţuise. Își amintea 
cum îi simţise inima bătând exact înainte de a leșina. Dar acum 
nu se mai afla acolo. 

— Sunt viu, mormăi el scuipând bucăţi de sânge închegat 
amestecat cu praf. Unde e băiatul care era cu mine? 

Cei adunaţi la faţa locului se uitară unii la alții. 


90 


— Nu a fost niciun băiat, zise bucătarul-șef în cele din urmă. 
Numai dumneavoastră aţi căzut de la etaj. 

Fără-ndoială că mulţimea de curioși care se strânsese dorea 
să audă o explicaţie; dacă nu, aveau să cheme poliţia. 

— Da, sigur, nu era niciun băiat. Îmi cer scuze; o cam iei razna 
după ce te prăbușești în gol tocmai de la etajul trei. 

Toţi cei prezenţi dădură din cap la unison. Cine putea să-l 
acuze pe bărbatul cel corpolent că era ușor răvășit? 

— Stăteam rezemat de balustradă să mă bronzez, când 
aceasta a cedat brusc. Din fericire, am reușit să mă apuc de 
saltea înainte să mă prăbușesc. 

Explicaţia lui Butler fu primită cu scepticism. Bucătarul-șef 
vorbi în numele grupului. 

— Ai reușit să te apuci de saltea? 

Butler trebuia să gândească rapid, ceea ce nu-i chiar atât de 
ușor, mai ales când tot sângele ţi-e adunat în frunte. 

— Da. Era pe balcon. Mă odihneam la soare. 

Toată povestea asta cu soarele era extrem de suspectă. Mai 
ales că se aflau în plină iarnă. Butler își dădu seama că nu avea 
decât o singură soluţie pentru a împrăștia mulţimea. Era o 
soluție extremă, dar ar fi trebuit să aibă efect. 

Băgă mâna în buzunarul jachetei și scoase o agendă mică 
spiralată. 

— Desigur, intenţionez să dau în judecată hotelul pentru 
vătămare. Numai traumele suferite fac pe puţin câteva milioane 
de euro. Ca să nu mai menţionăm contuziile. Presupun că pot 
conta pe voi, oameni buni, ca martori. 

Bucătarul-șef păli. La fel și ceilalţi. A depune mărturie 
împotriva propriului angajator era calea cea mai sigură spre 
concediere. 

— Eu... eu nu știu ce să zic, domnule, bolborosi el. De fapt, n- 
am văzut nimic. 

Se opri ca să adulmece aerul. 

— Parcă simt miros de prăjitură arsă. Desertul va fi distrus. 

Bucătarul-șef tțopăi peste grămezile de moloz și se făcu 
nevăzut în hotel. Restul personalului îi urmă exemplul și, în 
câteva secunde, Butler rămase singur. Zâmbi, în ciuda durerii. 
Amenințarea unui proces îndepărta martorii aproape la fel de 
rapid ca o mitralieră. 


91 


Uriașul eurasian se descâlci dintre rămășițele grinzilor. Fusese 
norocos că nu se înfipsese în ele ca în niște țăruși. Salteaua 
amortizase impactul, iar balamalele grinzilor erau aproape 
putrede, așa că cedaseră rapid. 

Butler ateriză pe podea și își scutură praful de pe haine. Acum 
nu îl interesa decât să îl găsească pe Artemis. Probabil că 
persoana care încercase să-l omoare se afla și în spatele 
dispariţiei lui. Totuși, de ce-ar fi încercat cineva să te ucidă, ca 
mai apoi să te ia prizonier? Asta dacă nu cumva dușmanul lor se 
hotărâse să profite de situaţie și să ceară vreo răscumpărare. 

Butler se întoarse în camera de hotel unde totul era 
neschimbat. Nici urmă de vreo explozie. Singurul lucru 
neobișnuit pe care Butler îl observă după ce cercetă atent 
încăperea erau grămăjoarele de insecte moarte. Ciudat. Se 
părea că globul de lumină albastră afecta numai vietăţile, 
lăsând clădirile intacte. 

„Un cauter albastru”, îi șopti subconștientul, dar raţiunea lui 
ignoră observaţia. 

Butler împachetă rapid „jucăriile” sale și pe cele ale lui 
Artemis. Armele și dispozitivele de supraveghere urmau să 
rămână într-un seif de la aeroport. Părăsi hotelul Kronski fără să 
mai treacă pe la recepție. Dacă și-ar fi făcut check-out-ul mai 
devreme ar fi trezit suspiciuni. Și, în plus, dacă se mișca rapid, 
toată afacerea asta putea fi rezolvată înainte ca elevii să se 
întoarcă din excursie. 

Bodyguardul se sui în Hummer-ul aflat în parcarea hotelului și 
porni spre aeroport. Dacă Artemis fusese răpit, atunci de bună 
seamă că răpitorii vor contacta conacul Fowl pentru a cere o 
răscumpărare. Dar dacă Artemis plecase de bună voie de la fața 
locului, atunci se îndrepta spre casă. Așadar, toate drumurile 
duceau la conacul Fowl. Inclusiv cel al lui Butler. 


Temple Bar, Dublin, Irlanda 


Artemis se refăcuse suficient de repede, iar curiozitatea lui 
înnăscută pusese din nou stăpânire pe el. Se plimba prin 
încăperea îngrămădită, atingând pereţii buretoși. 

— Ce e locul ăsta? Un fel de punct de supraveghere? 

— Exact, zise Holly. Am fost aici într-o misiune de 
supraveghere acum câteva luni. O bandă de pitici interlopi făcea 


92 


tranzacţii cu bijuterii aici. De afară, locul ăsta arată ca un norișor 
care plutește pe acoperișul clădirii. E o camo-capsulă. 

— „Cam” de la camuflaj? 

— Nu, „cam” de la cameleon. Costumul ăsta e făcut din 
material pentru camuflaj. 

— Presupun că știi că un cameleon nu-și schimbă culoarea 
pentru a se adapta la mediu, ci datorită stării și temperaturii. 

Holly privi afară spre Temple Bar. Jos, o mulţime de turiști, 
muzicanți, artiști și localnici își croiau drum pe străduțele 
înguste. 

— Poţi să vorbeşti cu Foaly despre toate acestea. El știe totul 
despre chestiile astea. 

— A, da, zise Artemis. Foaly. E un centaur, nu-i așa? 

— Exact. 

Holly se întoarse spre Artemis. 

— Nu pari deloc șocat de lucrurile astea. Majoritatea 
oamenilor o iau razna când ne descoperă. Unii rămân chiar 
traumatizaţi. 

Artemis zâmbi. 

— Eu nu sunt ca restul. 

Holly privi din nou pe fereastră. N-avea de gând să îl 
contrazică. 

— Explică-mi, căpitane Short, dacă reprezint o ameninţare 
atât de mare la adresa Poporului, cum se face că m-ai vindecat? 

Holly își sprijini fruntea de învelișul translucid al capsulei. 

— Așa e firea noastră, îi răspunse ea. Și, bineînțeles, o să am 
nevoie de ajutorul tău ca să o găsesc pe Opal Koboi. 

Artemis veni lângă ea la fereastră. 

— Așadar, întâi îmi ștergi memoria, iar acum mă folosești? 

— Da, Artemis. Râzi cât vrei. Poliția noastră cea atotputernică 
are nevoie de tine. 

— Desigur, trebuie să discutăm și despre onorariul meu, zise 
Artemis încheindu-și sacoul peste cămașa pătată de sânge. 

Holly îl puse la colț. 

— Onorariu? Tu chiar vorbești serios? După tot ce a făcut 
Poporul pentru tine? Chiar nu poţi să faci o faptă bună măcar o 
dată în viața ta? 

— Se pare că voi, elfii, sunteţi o specie tare sensibilă. Oamenii 
sunt puţin mai pragmatici. Uite cum stau lucrurile: tu ești o 
dezertoare, aflată pe urmele unui pricolici genial și periculos. Nu 


93 


ai niciun fel de fonduri și foarte puţine resurse la dispoziţie. Eu 
sunt singura persoană care te poate ajuta să dai de urma 
acestei Opal Koboi. Cred că asta merită câteva lingouri de aur. 

Holly îi aruncă o privire fioroasă. 

— După cum spuneai, Noroiosule, nu am niciun fel de resurse. 

Artemis își deschise braţele mărinimos. 

— Sunt gata să accept cuvântul tău. Dacă tu îmi garantezi că 
voi primi o tonă din aurul fondului pentru ostatici, voi elabora un 
plan ca s-o învingem pe această Opal Koboi. 

Holly se afla la ananghie și era conștientă de asta. Fără- 
ndoială că Artemis o putea ajuta s-o înfrângă pe Opal, dar o 
întrista faptul că trebuia să plătească un fost prieten pentru așa 
ceva. 

— Şi dacă ne va învinge? 

— Dacă Opal Koboi ne va învinge, situaţie în care probabil ne 
va omori pe amândoi, atunci poţi să consideri datoria nulă și 
neavenită. 

— Minunat, bombăni Holly. Aș vrea s-o văd și pe-asta. 

Se îndepărtă de fereastră și începu să scotocească prin 
dulapul de prim-ajutor din încăpere. 

— Ştii ceva, Artemis, ești exact așa cum erai când ne-am 
cunoscut prima dată: un Noroios lacom, căruia nu îi pasă decât 
de propria persoană. Chiar îţi dorești să fii așa pentru tot restul 
vieţii? 

Chipul lui Artemis rămase placid, dar în sufletul lui emoţiile o 
luaseră razna. Desigur, era îndreptăţit să ceară o taxă. Ar fi fost 
ciudat să nu o facă. Dar se simțea vinovat, doar discutând 
despre acea taxă. Era conștiința asta stupidă care se trezise în 
el din senin. Mama lui reușea să o scoată la iveală de câte ori 
voia, iar acum și creatura asta. Trebuia să își controleze mai 
atent emoţiile. 

Holly termină de cotrobăit prin dulap. 

— Ei, domnule specialist, care-i prima noastră mișcare? 

Artemis răspunse fără să stea pe gânduri. 

— Nu suntem decât doi și mai suntem și destul de pirpirii. 
Avem nevoie de întăriri. În timp ce vorbim, Butler se îndreaptă 
probabil spre conacul Fowl. Poate că a ajuns deja acolo. 

Artemis își deschise telefonul și formă rapid numărul lui 
Butler. Un robot îi spuse că abonatul apelat nu putea fi 
contactat. Închise și apoi formă numărul conacului Fowl. După 


94 


ce sună de trei ori, îi răspunse robotul. Se pare că părinţii săi 
plecaseră deja spre staţiunea balneară din Westmeath. 

— Butler, zise Artemis după semnal, sper că ești teafăr. Eu 
sunt. Ascultă cu mare atenţie ceea ce îţi voi spune și crede-mă 
că fiecare cuvânt e adevărat... Artemis îi făcu un rezumat al 
ultimelor evenimente ale zilei. Vom ajunge în curând la conac. 
Propun să ne luăm echipamentul necesar și să ne adăpostim 
într-un loc secret... 

Holly îl bătu pe umăr. 

— Ar trebui să plecăm de-aici. Koboi nu e proastă deloc. N-aș 
fi surprinsă să aibă un plan de rezervă, în caz că supravieţuim. 

Artemis acoperi receptorul cu podul palmei. 

— Sunt de acord. La asta mă gândeam și eu. Koboi asta 
probabil că se îndreaptă deja spre noi. 

Nici nu-și termină Artemis bine vorba când unul dintre pereții 
capsulei sfârâi și se evaporă. În cadrul spărturii se afla Opal, 
flancată de Merv și Scant Brill. Cei doi pricolici gemeni erau 
înarmaţi cu pistoale transparente. Ţeava de la pistolul lui Merv 
strălucea ușor după ce trăsese în folia care se dizolvase. 

— Criminalo! ţipă Holly, îndreptând instantaneu mâna spre 
armă. 

Merv trase supărător pe lângă capul ei, dar suficient de 
aproape să-i pârlească sprâncenele. Holly ridică mâinile învinsă. 

— Opal Koboi, presupun? zise Artemis. 

Deși, dacă Holly nu i-ar fi povestit cum stau lucrurile, nici n-ar 
fi bănuit că femeia din faţa lui nu e un copil obișnuit. Avea părul 
împletit pe spate și purta un șorțuleţ în carouri ca milioane de 
alte școlăriţe din lumea întreagă. lar urechile ei erau rotunjite. 

— Artemis Fowl, ce bine-mi pare să te văd din nou! Chiar cred 
că în alte circumstanţe am fi putut fi parteneri. 

Holly îi acordă totuși lui Artemis prezumția de nevinovăție. 
Poate că se purta ca un trădător ca să găsească o cale de 
scăpare pentru amândoi. Poate. 

— Circumstanţele se mai schimbă. Poate încă putem fi 
parteneri. 

Opal clipi galeș din genele ei lungi și întoarse. 

— Tentantă oferta, dar mai bine nu. Am eu o presimţire că 
lumea nu e suficient de mare pentru doi copii geniali. lar cum eu 
sunt acum un copil, presupun că nu e loc decât pentru mintea 
mea genială. V-o prezint pe Belinda Zito, o fată cu planuri mari. 


95 


Holly întinse mâna după pistol, dar și-o retrase instantaneu 
când Merv îndreptă pistolul său transparent către ea. 

— Vă știu de undeva, le zise ea fraţilor Brill. Pricolicii gemeni. 
Aţi apărut la TV. 

Scant nu își putu stăpâni un rânjet înfumurat. 

— Da, la Canto. A fost emisiunea cu cea mai mare audienţă 
din tot sezonul. Ne gândeam să scriem o carte, nu-i așa, Merv? 
Totul despre cum... 

— Ne terminăm frazele unul celuilalt, adăugă Merv anticipând 
consecinţele. 

— Închideţi pliscurile, idioţilor, izbucni Opal aruncându-i o 
privire veninoasă lui Merv. Acum nu e vorba despre voi; e vorba 
despre mine. Țineţi minte asta și poate veţi rămâne în viaţă. 

— Da, bineînțeles, domnişoară Koboi. Nu este vorba decât 
despre dumneavoastră. 

Opal torcea de plăcere. 

— Exact. Întotdeauna e vorba doar despre mine. Eu sunt 
singura care contează aici. 

Artemis își băgă relaxat o mână în buzunar. Cea în care ţinea 
telefonul conectat încă la conacul Fowl. 

— Dacă îmi permiteţi, domnişoară Koboi. Această iluzie a 
importanței propriei persoane este un caz obișnuit în rândul 
celor care își revin din comă. Este cunoscută sub denumirea de 
Sindromul lui Narcis. Tocmai am scris o lucrare pe această temă 
pentru Catalogul Anual de Psihologie sub pseudonimul Sir E. 
Brum. Aţi petrecut prea mult timp în propria companie, ca să zic 
așa, încât toţi cei din jur vi se par ireali. 

Opal dădu din cap către Merv. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fă-l să tacă. Merv se grăbi să 
execute ordinul și trase un glonţ albastru direct în pieptul lui 
Artemis. Băiatul se prăbuși imediat. 

— Ce-ai făcut? ţipă Holly, îngenunchind lângă Artemis. 

Respiră totuși un pic mai ușurată atunci când îi simţi inima 
bătând sub cămașa pătată de sânge. 

— O, nu, zise Opal. N-a murit. E doar un pic ameţit. E o zi pe 
cinste pentru tânărul Artemis. 

Holly se uită către Opal, iar trăsăturile ei delicate se 
întunecară de mânie și de exasperare. 

— Ce mai vrei de la noi? Ce vrei să ne mai faci? 

Chipul lui Opal era întruchiparea inocenței. 


96 


— Nu arunca vina pe mine. Tu singură te-ai băgat în asta. N- 
am vrut decât să îi distrug pe spiriduși, iar tu bineînţeles că n-ai 
putut concepe așa ceva. Apoi am pus la cale câteva asasinate 
relativ simple, dar tu te-ai încăpățânat să supraviețuiești. 
Apropo, felicitări pentru felul în care ai scăpat de biobombă. Am 
urmărit totul din racheta mea invizibilă aflată la douăzeci de 
metri mai sus. Să parezi so/iniumul cu o cască. Bine gândit. Dar 
acum, fiindcă m-ai exasperat deja, cred că o să mă mai răsfăţ 
un pic. 

Holly înghiţi în sec. 

— Să te răsfeţi un pic? 

— O, da. Pregătisem un scenariu un pic mai nărăvaș pentru 
Foaly - ceva așa, mai teatral, legat de Cele Unsprezece Minuni. 
Dar m-am gândit că ar trebui să îţi împărtășesc și ţie ideea mea. 

Holly înţepeni. Ar fi trebuit să încerce să-și scoată arma. Nu 
avea altă soluţie. Dar trebuia să afle despre ce era vorba; 
spiridușii sunt curioși din fire. 

— Cam cât de nărăvaș? 

Opal zâmbi maliţios. 

— Nărăvaș ca un trol, zise ea. Și încă ceva. Îți spun toate 
acestea doar pentru că știu că vei muri, și vreau să mă urâăști în 
ultima ta clipă la fel de mult pe cât te urăsc eu acum. Opal făcu 
o scurtă pauză pentru a da greutate momentului. Îţi mai 
amintești de punctul vulnerabil al bombei pe care am prins-o în 
jurul lui Julius? 

Inima lui Holly bătea mai să-i spargă pieptul. 

— Îmi amintesc. 

Ochii lui Opal străluciră. 

— Ei bine, bomba aceea n-a avut niciun punct sensibil. 

Holly întinse mâna după pistol, iar Merv o împușcă în piept cu 
o rază albastră. Holly căzu adormită la pământ. 


97 


e CAPITOLUL 6 


NĂRĂVAȘ CA UN TROL 


Pe fundul oceanului Atlantic, 
trei kilometri în largul coastei Kerry, 
apele irlandeze 


La trei mii de metri adâncime în Atlantic, o navetă 
submersibilă a Poliţiei se deplasa printr-o placă tectonică spre 
un curent subteran. Curentul ducea câtre un aeroport al Poliţiei, 
de unde pasagerii navetelor submersibile se puteau îmbarca 
într-o rachetă obișnuită. 

Echipajul era alcătuit din trei pasageri și un pilot. Un pitic 
interlop și cei doi șerifi din Atlantis care îl escortau. Mulch 
Diggums, infractorul în cauză, era extrem de binedispus pentru 
cineva care purta haine în dungi. Apelul său fusese în sfârșit 
soluționat, iar avocatul său era încrezător că toate acuzaţiile 
împotriva clientului său erau pe punctul de a fi retrase din lipsă 
de probe. 

Mulch Diggums era un pitic de mină, care își abandonase 
vocaţia pentru a se dedica fărădelegilor. Sustrăgea obiecte de 
valoare din casele Noroioșilor și le vindea la negru. În ultimii ani, 
destinul său se intersectase în repetate rânduri cu cele ale lui 
Artemis Fowl și Holly Short, și jucase un rol important în 
aventurile lor. În mod inevitabil, acest stil de viaţă fusese 
curmat, după ce braţul lung al legii se strânsese în jurul lui. 
Inainte de a fi trimis înapoi în închisoare pentru a-și ispăși 
pedeapsa, lui Mulch Diggums îi fusese îngăduit să își ia rămas- 
bun de la prietenul său Artemis. 

Artemis îi dăruise două lucruri: un bileţel în care îl sfătuia să 
verifice datele de pe mandatul original de percheziţie a grotei lui 
și un medalion de aur, pe care trebuia să i-l returneze lui 
Artemis după doi ani. Se pare că Artemis dorea să menţină 
parteneriatul lor. Mulch studiase medalionul de o mie de ori, 
încercând să îi descifreze semnificaţia, până când, tot frecând 
aurul de pe el, dăduse peste un disc minuscul. Mai mult ca sigur 


98 


că Artemis își înregistrase un mesaj. Ceva care să-i redea 
amintirile pe care Poliţia spiridușilor i le ștersese. 

Imediat ce fusese transportat în închisoarea subterană de 
maximă securitate din afara Atlantisului, Mulch ceruse să 
vorbească cu un avocat. Când sosi avocatul său din oficiu, Mulch 
îl sfătui să verifice datele de pe mandatul de percheziţie 
original. În mod cu totul surprinzător, acestea erau greșite. 
Conform datelor din computerul Poliţiei, Julius Root îi 
percheziționase grota înainte de a obţine mandatul necesar. 
Acest fapt anula toate acuzaţiile care i se aduceau lui Mulch. Mai 
trebuia doar să treacă de un proces anost și de un interviu cu 
ofițerul care îl arestase, apoi Mulch era un pitic liber. 

Și iată că momentul mult așteptat sosise în sfârșit. Mulch era 
transportat la sediul central al Poliţiei pentru a se întâlni cu 
Julius Root. Legea spiridușilor îi acorda lui Root dreptul la 
treizeci de minute de interviu, în care să încerce să stoarcă 
informaţii de la Mulch. Acesta nu trebuia decât să își ţină gura și 
în câteva ore avea să se afle la restaurantul lui preferat cu 
specialităţi pentru pitici, devorând șoareci-de-câmp în sos 
picant. 

Mulch strânse medalionul în mână. Era convins că el trăgea 
sforile la acea oră. Artemis piratase cumva computerul Poliţiei 
spiridușilor și îi schimbase datele din dosar. Noroiosul îl 
eliberase. 

Unul dintre şerifi, un elf slăbânog, inspiră prin branhiile 
preistorice încărcate de salivă și expiră pe gură. 

— Hei, Mulch, horcăi el. Ce-o să faci după ce apelul tău va fi 
respins? O să plângi ca o fetiță? Sau o să primeşti vestea cu 
stoicism, așa cum ar trebui să facă un pitic adevărat? 

Mulch zâmbi larg expunându-și nenumărații săi dinţi. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Peștișorule. Până diseară o să 
înfulec deja vreo doi veri de-ai tăi. 

În mod normal, un simplu rânjet de-al lui Mulch, cu dinţii lui 
imenși, ar fi fost suficient pentru a anihila orice comentarii 
răutăcioase, dar șeriful nu obișnuia să se sperie de un deținut. 

— Ţine-o tot așa cu gura aia mare, piticule. Te așteaptă o 
grămadă de pietre de spart la ocnă, ca să nu te plictisești. 

— Visează în continuare, Peștișorule, i-o întoarse Mulch, 
savurându-și ironiile după luni de temenele. 

Ofițerul se ridică în picioare. 


99 


— Vespissor, numele meu este Vespissor. 

— Da, Peștișor, asta spuneam și eu. 

Celălalt ofiţer, un spiriduș-de-apă, cu aripile ca de liliac 
strânse la spate, zise râzând pe înfundate: 

— Lasă-l în pace, Vespissor. Nu știi cu cine stai de vorbă? 
Flăcăul aici de faţă e chiar Mulch Diggums. Cel mai faimos hoţ 
din subteran. 

Mulch zâmbi. Deși faima nu e chiar un motiv de încântare, 
mai ales atunci când ești hoț. 

— Tipul ăsta are o serie de tâlhării geniale la activ. 

Zâmbetul lui Mulch păli de îndată ce își dădu seama că era 
luat peste picior. 

— Mda, mai întâi fură trofeul Jules Rimet de la Noroioși, iar 
apoi încearcă să îl vândă unui ofițer de poliție sub acoperire. 

Vespissor își freca vesel mâinile. 

— Nu mai spune! Câtă inteligenţă! Oare cum o încăpea atâta 
inteligenţă în capul ăla micut? Spiridușul subacvatic se plimba 
țanţoș pe culoarul rachetei, recitându-și replicile ca un actor. 
Apoi șterpelește din aurul lui Artemis Fowl și se dă la fund 
pentru o vreme în Los Angeles. Și vrei să știi cum se dă la fund? 

Mulch oftă. 

— Zi-mi, zi-mi, horcăi Vespissor, înecându-se de curiozitate. 

— Își cumpără un apartament luxos cu mansardă și începe să 
colecționeze Oscaruri. 

Vespissor râdea de-i trosneau branhiile. 

Mulch se săturase. N-avea de ce să suporte toate astea; doar 
era - ipotetic - un pitic liber, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Ce face? Ce face? Cred că ai petrecut prea mult timp sub 
apă. Presiunea începe să-ţi apese pe creier. 

— Creierul meu are ceva? exclamă spiridușul-de-apă. Nu sunt 
eu ăla care a stat câteva secole în închisoare. Și în momentul de 
față nu sunt eu ăla care poartă cătușe și care se află în spatele 
gratiilor. 

Avea dreptate. Cariera lui Mulch nu fusese tocmai plină de 
succes. Fusese prins de mai multe ori decât reușise să evadeze. 
Poliţia era prea bine echipată din punct de vedere tehnologic, ca 
să poţi evada. Poate că era timpul să o apuce pe calea cea 
dreaptă cât mai era încă atrăgător. 

Mulch zăngăni lanţurile care îl ţineau legat de o bară din zona 
de detenţie. 


100 


— N-o să mai port astea multă vreme. 

Vespissor deschise gura ca să îi răspundă, dar apoi amuţi. Pe 
ecranul cu plasmă al panoului de control sclipea un bec roșu. 
Roșul era pentru urgenţe. Se transmitea un mesaj. Vespissor își 
trase căștile peste urechi și întoarse ecranul astfel încât Mulch 
să nu-l poată vedea. Chipul său înmărmurea pe măsură ce citea 
mesajul. Câteva clipe mai târziu, azvârli căștile pe consolă. 

— Se pare că vei purta lanţurile alea ceva mai mult decât îţi 
imaginai. 

Mulch încercă să-și scoată capul printre barele de metal. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

Vespissor își scărpină solzii de pe gât. 

— N-ar trebui să îţi spun asta, deţinut, dar comandantul Root 
a fost ucis. 

Mulch n-ar fi fost mai șocat nici dacă l-ar fi conectat la 
alimentatorul din subteran. 

— Ucis? Cum? 

— Într-o explozie, zise Vespissor. Suspectul principal e un alt 
ofițer de Poliţie. Căpitanul Holly Short. Deocamdată nu a fost 
găsită. Se presupune că ar fi fost ucisă la suprafaţă, dar acest 
fapt nu a fost confirmat încă. 

— Nu mă surprinde deloc, zise spiridușul-de-apă. Femeile sunt 
mult prea impulsive pentru a lucra în Poliţie. Nu s-ar descurca 
nici măcar cu o misiune simplă de transport, cum e cea de față. 

Mulch era șocat. Simţea că-i ia foc creierul. Holly îl omorâse 
pe Julius? Cum era posibil una ca asta? Pur și simplu așa ceva nu 
era cu putinţă. Trebuia să fie o greșeală la mijloc. lar acum Holly 
era dată dispărută și se presupunea că murise. Cum de se 
întâmplase una ca asta? 

— În orice caz, continuă Vespissor, trebuie să ne întoarcem în 
Atlantis. Bineînţeles că audierea ta se va amâna până vor reuși 
să rezolve toată nebunia asta. 

Spiridușul-de-apă îl bătu drăgăstos pe Mulch pe obraji. 

— Ghinion, piticule. Cu birocraţia asta, va mai dura câţiva ani 
până vei fi eliberat. 

Mulch abia dacă simţi atingerea spiridușului-de-apă, dar 
cuvintele lui i se întipăriră în minte. Câţiva ani. Mai putea el 
răbda câţiva ani în închisoarea subterană de maximă securitate? 
Deja în adâncul sufletului său tânjea după tunele. Trebuia să 
simtă pământul moale printre degete. Pântecele lui avea nevoie 


101 


de furaje grosiere ca să se detoxifieze. Și, bineînţeles, poate că 
Holly era încă în viaţă și avea nevoie de ajutor. Un prieten. Nu 
avea altă opţiune: trebuia să evadeze. 

Julius era mort. Era greu de crezut una ca asta. 

Mulch își evaluă abilităţile, pentru a selecta cea mai bună 
unealtă în cazul unei evadări. Își pierduse puterile magice cu 
mult timp în urmă, din cauza încălcării poruncilor din Cartea 
magică, dar piticii aveau alte talente dobândite ca urmare a 
evoluţiei. Unele dintre acestea erau cunoscute și de Popor, dar 
unele nu fuseseră destăinuite de către această rasă extrem de 
secretoasă, care se baza pe ele pentru a supravieţui în situații- 
limită. Toată lumea știa că piticii săpau tunele înghițind 
pământul prin fălcile lor extrem de mobile, pentru ca mai apoi 
să evacueze bolul și aerul prin partea din dos. De asemenea, 
majoritatea spiridușilor știau că piticii se puteau hidrata prin 
intermediul porilor și că, dacă nu s-ar fi alimentat cu apă pentru 
o vreme, atunci porii lor s-ar fi transformat în niște ventuze. O 
parte dintre  spiriduși știau că scuipatul unui pitic era 
fosforescent și devenea solid atunci când se aduna în straturi 
consistente. Dar ceea ce nimeni nu știa era faptul că un derivat 
al gazelor de pitic era o bacterie producătoare de metan, numită 
Methano-brevibacterium smithii, care prevenea decompensarea 
și stările de vertij la scafandrii de mare adâncime. Ca să fim 
cinstiţi, nici piticii nu știau despre asta; tot ceea ce știau ei de 
fapt era că în vreuna dintre rarele ocazii când săpaseră până 
dăduseră de apă, schimbarea de presiune nu păruse să-i 
afecteze. 

Mulch reflectă o vreme, apoi își dădu seama că putea să își 
combine talentele pentru a evada de-acolo. Trebuia să-și pună 
în aplicare cât mai repede planul ad-hoc, înainte de a ajunge la 
canalele de adâncime din Atlantic. Dacă naveta submersibilă 
apuca să se scufunde prea mult, atunci adio șanse de evadare. 

Echipajul trebuia să facă un scurt ocol înainte de a plonja din 
nou pe drumul de întoarcere. Pilotul urma să dea drumul 
motoarelor de îndată ce vor fi ieșit din zona de pescuit a coastei 
irlandeze. Mulch începu să-și lingă palmele și să plămădească 
scuipatul prin claia lui de păr sârmos. 

Vespissor izbucni în râs. 

— Ce faci acolo, Diggums? Te-aranjezi pentru colegul de 
celulă? 


102 


Mulch ar fi fost încântat să-și poată disloca fălcile pentru a lua 
o-nghiţitură din Vespissor, dar călușul pentru fălci nu-i permitea 
să-și miște prea mult maxilarul. Se mulțumi să-l jignească. 

— Oi fi eu prizonier acum, Peștișorule, dar peste zece ani voi 
fi liber. Pe când tu vei rămâne un amfibian urât pentru tot restul 
vieţii tale. 

Vespissor își scărpină furios branhiile. 

— Tocmai ai câștigat șase săptămâni la izolare, domnule. 

Mulch își încărcă mâinile cu scuipat pe care și-l întinse peste 
coamă. Simţea cum i se întărește părul și i se fixează în jurul 
capului ca o cască. Pe măsură ce își lingea degetele, Mulch 
inspira cu nesat cantităţi mari de aer pe care le depozita în 
intestine. 

Mulch absorbea din cabina presurizată mai mult aer decât se 
pompa în mod normal. 

Șerifii nu observaseră comportamentul neobișnuit al lui Mulch, 
și chiar dacă ar fi observat ceva, nu l-ar fi luat în seamă. Respira 
adânc și se ţesăla. Tipic pentru un deţinut agitat. Cine putea să-l 
acuze fiindcă era agitat? La urma urmei, se întorcea în locul de 
coșmar al tuturor infractorilor. 

Mulch inspira, se lingea și pieptul îi fremăta. Simţea presiunea 
coborându-i spre dos, așteptând să fie eliberată. 

„Rezistă, își zise în sinea lui. Vei avea nevoie de fiecare bulă 
din gazul ăla.” 

Carapacea de pe capul său începu să trosnească, iar dacă ar 
fi fost întuneric în navetă, ar fi devenit fosforescentă. Aerul se 
rarefia, și branhiile lui Vespissor simţiră acest lucru, chiar dacă 
el nu era conștient de asta. Fremătau și clămpăneau pentru a 
inhala mai mult oxigen. Mulch luă din nou o gură mare de aer. 
Prora se înclina pe măsură ce presiunea începea să scadă. 

Spiridușul-de-apă fu cel dintâi care observă că ceva nu era în 
ordine. 

— Hei, Peștișor! 

Chipul chinuit al lui Vespissor arăta că trăise o viaţă întreagă 
suportând această poreclă. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun? 

— Bine, Vespissor, calmează-ţi solzișorii. Nu ţi se pare că 
respirăm cam greu aici? Nu-mi pot ţine aripile drepte. 

Vespissor își pipăi branhiile; fremătau ca o pânză în vânt. 


103 


— Oau. Branhiile mele au luat-o razna. Ce se întâmplă aici? 
Verifică panoul de comunicaţii al navetei! E totul în regulă? 
Poate că avem cum să intensificăm activitatea pompelor de aer. 

Vocea care se auzi din spate era calmă și expertă, dar 
neliniștită. 

— Pierdem presiune în zona de detenţie. Încerc să stabilizez 
crăpătura. 

— Crăpătură? ciripi Vespissor. Dacă se depresurizează la 
adâncimea asta, naveta se va mototoli ca o bucată de hârtie. 

Mulch inspiră din nou adânc. 

— Trebuie băgată toată lumea în cabină, se auzi glasul din 
spatele navetei. Deschide celula depresurizată. 

— Știu și eu, zise Vespissor. N-ar trebui să dezlegăm 
prizonierul. E destul de șiret. 

Șiretul mai trase o dată adânc aer în piept. De data aceasta, o 
bucată din prora navetei începu să se îndoaie. 

— Bine, bine. Venim. 

Mulch întinse mâinile. 

— Grăbește-te, Peștișorule. Nu toată lumea are branhii ca 
tine. 

Vespissor își trecu cardul magnetic prin banda de pe cătușele 
lui Mulch. Cătușele se deschiseră, eliberându-l pe acesta. Sau, 
mă rog, atât de liber pe cât poţi fi într-o închisoare subacvatică, 
la trei mii de metri sub nivelul mării. Se ridică și inspiră adânc 
pentru ultima oară. 

Vespissor observă acest lucru. 

— Hei, deținut, ce tot faci? întrebă el. Absorbi tot aerul? 

Mulch râgâi. 

— Cine, eu? E ridicol. 

Spiridușul-de-apă era însă la fel de bănuitor. 

— Cred că pune ceva la cale. Uită-te la părul lui: lucește tot. 
Pun pariu că e unul dintre trucurile alea secrete ale piticilor. 

Mulch încerca să pară degajat. 

— Ce? Absorbirea aerului și părul lucios? Nici nu mă mir că le 
tinem secrete. 

Vespissor îl privi atent. Avea ochii înroșiţi pe margini și vorbea 
anevoios din cauza lipsei de oxigen. 

— Pui tu ceva la cale. Mâinile sus! 

Planul lui nu prevedea încă o încătușare. Mulch începu să se 
clatine pe picioare. 


104 


— Nu pot să respir, zise el sprijinindu-se de perete. Sper să nu 
mor în grija voastră. 

Această declaraţie le distrase atenţia celor doi ofiţeri și îi 
permise lui Mulch să mai ia o înghiţitură de aer. Pereţii navetei 
se strângeau spre interior și vopseaua începu să se crape. 
Becurile roșii de presiune pâlpâiau prin tot compartimentul. 

Vocea pilotului explodă în difuzoare: 

— Treceţi înăuntru! se răsti el agitat. O să se pliseze. 

Vespissor îl prinse pe Mulch de guler. 

— Ce-ai făcut, piticule? 

Mulch se lăsă în genunchi și își deschise buzunarul din dosul 
straielor sale de deţinut. Își strânse picioarele sub el, gata de 
acțiune. 

— Ascultă, Vespissor, zise el. Oi fi tu tâmpit, dar nu ai un 
suflet rău, așa că fă cum zice pilotul și du-te în cabină. 

Branhiile lui Vespissor începură să se agite disperate după 
aer. 

— O să mori, Diggums. 

Mulch îi făcu cu ochiul. 

— Am mai murit eu și-nainte. 

Mulch nu mai putea reţine gazul prea mult timp. Tubul lui 
digestiv era întins și răsucit ca al animalelor făcute din baloane. 
Işi strânse mâinile pe piept, își îndreptă ţepii sârmoși spre locul 
unde tavanul începea să cedeze și dădu drumul gazului. 

Emisia de gaz a lui Mulch zgudui naveta submersibilă din 
toate încheieturile și îl propulsă pe Mulch deasupra calei. Se izbi 
de podea, care începuse să se îndoaie, exact în punctul în care 
crăpase vopseaua, iar de-acolo își croi drum în afară. Mulch fu 
propulsat în ocean cu o secundă înainte ca partea posterioară a 
navetei să fie inundată. Un minut mai târziu, partea posterioară 
a rachetei se desprindea ca un rotocol mototolit de staniol. 
Vespissor și partenerul său ajunseseră la timp în cabina 
pilotului, reușind astfel să se salveze. 

Mulch era împins către suprafaţă de bulele de aer, cu o viteză 
de câteva noduri. Plămânii lui se alimentau cu aerul prins în 
tubul digestiv, în timp ce casca sa fosforescentă de păr îi colora 
drumul într-o lumină verzuie. 

Bineînțeles că o porniseră pe urmele lui. Vespissor și 
spiridușul-de-apă erau amândoi amfibieni de Atlantic. De îndată 
ce se descotorosiseră de partea din spate a navetei, șerifii 


105 


deblocară pompele de aer și înotară după evadat. Dar n-aveau 
nici cea mai mică șansă: Mulch se propulsa cu ajutorul gazului, 
în timp ce ei se bizuiau doar pe aripi și pe aripioare. Toate 
dispozitivele lor de urmărire se aflau acum pe fundul oceanului 
împreună cu depozitul navetei. lar motoarele de rezervă ale 
carlingii abia dacă puteau întrece un crab. 

Cei doi șerifi din Atlantis nu puteau face altceva decât să se 
uite neputincioși cum prizonierul se îndrepta spre suprafaţă, 
râzând de ei cu fiecare bulă de aer ce îi ieșea prin dos. 

e 

Telefonul mobil al lui Butler fusese transformat într-o masă 
inertă de plastic, cipuri și fire, în urma căzăturii de la balcon. 
Asta însemna că Artemis nu putea lua legătura cu el dacă avea 
nevoie de ajutor imediat. Bodyguardul parcă Hummer-ul în faţa 
primului magazin Phonetix care îi ieși în cale și achiziţionă un 
telefon cu trei transmisii și o trusă pentru mașină. Butler 
deschise telefonul în drum spre aeroport și formă numărul lui 
Artemis. În zadar. Telefonul era închis. Butler încercă și la 
conacul Fowl. Nu îi răspunse nimeni și nu primi niciun mesaj. 

Butler trase adânc aer în piept, se calmă și călcă acceleraţia 
până la podea. Drumul până la aeroport nu dura, în mod 
obișnuit, mai mult de zece minute. Bodyguardul cel uriaș nu mai 
pierdu timpul returnând Hummer-ul agenţiei de închirieri, ci îl 
abandonă într-o zonă mai retrasă. Va fi remorcat, iar el va fi 
amendat, dar nu era acum momentul să se sinchisească de 
asta. 

Primul avion spre Irlanda era plin, dar Butler îi plăti unui om 
de afaceri polonez două mii de euro în schimbul biletului său la 
clasa întâi, și în patruzeci și cinci de minute se afla deja în cursa 
Aer Lingus către aeroportul din Dublin. Încercase să ia legătura 
prin telefon cu Artemis până în clipa în care porniseră motoarele 
și de îndată ce aterizaseră își deschisese din nou telefonul. 

Era deja întuneric când părăsi terminalul de sosiri. Trecuse 
mai puţin de o jumătate de zi de când spărseseră seiful Băncii 
Internaţionale din Munchen. Incredibil câte se întâmplaseră într- 
un interval atât de scurt. Totuși, când lucrai pentru Artemis Fowl 
Junior, te puteai aștepta la orice. Butler fusese alături de 
Artemis din ziua în care se născuse, cu mai bine de paisprezece 
ani în urmă, și de atunci avusese parte de tot felul de întâmplări 
fantastice, mai ceva ca bodyguardul președintelui. 


106 


Bentley-ul familiei Fowl era parcat la etajul VIP al parcării 
temporare. Butler introduse telefonul pe bord și încercă să îl 
sune din nou pe Artemis. În zadar. Dar când accesă prin 
telecomandă mail-ul de la conacul Fowl, îi apăru un mesaj. Era 
de la Artemis. Mâinile lui Butler se încleștară pe volanul din 
piele. Era viu. În sfârșit, știa că băiatul era viu. 

Mesajul începea destul de bine, însă, la un moment dat, lua o 
întorsătură ciudată. Artemis pretindea că nu era rănit, dar 
probabil că băiatul se afla în stare de șoc posttraumatic, 
deoarece protejatul lui Butler mai pretindea de asemenea și că 
spiridușii erau responsabili de detonarea acelui proiectil ciudat. 
Mai precis, un pricolici. lar acum se afla în compania unui elf, 
care era un cu totul alt animal decât pricoliciul. Și nu doar atât, 
dar se părea că elful era de fapt o fostă prietenă de-a lor, pe 
nume Holly, pe care ei o uitaseră. lar pricoliciul era un fost 
dușman de-al lor pe care n-aveau cum să și-l amintească. Era 
foarte ciudat. Butler nu putea decât să presupună că Artemis 
încerca să îi transmită ceva și că avea de-a face cu un mesaj 
codat. Trebuia să analizeze caseta de îndată ce ajungea la 
conacul Fowl. 

Apoi însă, înregistrarea s-a transformat într-o adevărată 
dramă. Mai mulţi protagoniști se făcură auziţi. Opal, presupusul 
pricolici, și bodyguarzii ei se alăturară grupului. Se proferaseră 
ameninţări de ambele părţi, iar Artemis încercase să își 
negocieze eliberarea. Dar fără efect. Dacă i se putea reproșa 
ceva lui Artemis era faptul că avea tendinţa de a-i trata pe 
ceilalți de sus, chiar și în situaţii de criză. Opal, pricoliciul, sau 
oricine-ar fi fost, cu siguranță nu părea să agreeze acest tip de 
atitudine. Se pare că se considera pe puţin egala lui Artemis, 
dacă nu chiar superioară lui. Ordonă ca Artemis să fie redus la 
tăcere în mijlocul discursului său, iar dorința ei fu executată 
instantaneu. Butler împietri pentru o clipă, până când pricoliciul 
afirmă că Artemis nu era mort, ci doar ameţit. Noua aliată a lui 
Artemis rămase și ea la fel de împietrită după ce află planul 
excentric al pricoliciului. Ceva legat de troli și de Cele 
Unsprezece Minuni. 

— Își bate joc de mine? mormăi Butler oprind mașina în faţa 
intrării conacului Fowl. 

Pentru cineva de pe stradă, cele câteva camere ale conacului 
dinspre capătul bulevardului ar fi părut locuite, dar Butler știa că 


107 


becurile din acele încăperi erau programate să se aprindă la 
intervale neregulate de timp. Exista până și un sistem stereo 
conectat la fiecare cameră, care activa conversații în diferite 
zone ale casei. Toate măsurile acestea erau proiectate ca să 
sperie hoţii lipsiți de experienţă. Din câte știa Butler, un hoţ 
profesionist nu s-ar fi lăsat niciodată păcălit de asemenea 
tertipuri. 

Bodyguardul deschise porţile electrice și o luă pe aleea 
pietruită. Parcă mașina exact în faţa ușii principale, și nu în 
garajul dublu. Işi scoase pistolul, apoi și tocul prins cu o bandă 
magnetică sub scaunul șoferului. Era posibil ca răpitorii să fi 
trimis un negociator. Poate că se afla deja în conac. 

De îndată ce deschise ușa de la intrare, Butler realiză că ceva 
nu era în ordine. Avertismentul de treizeci de secunde al alarmei 
ar fi trebuit să se declanșeze imediat, dar nu o făcu. Asta fiindcă 
întregul dispozitiv era acoperit cu o substanţă strălucitoare care 
trosnea ca fibra de sticlă. Butler îl atinse cu băgare de seamă. 
Substanţa strălucea și părea de natură organică. 

Bărbatul înaintă de-a lungul holului, lipit de pereţi. Aruncă o 
privire către tavan. Luminiţe verzi sclipeau în întuneric. Cel puţin 
camerele de supraveghere cu circuit închis încă funcționau. 
Chiar dacă vizitatorii plecaseră, putea să-și facă o impresie 
despre ei doar uitându-se la înregistrări. 

Bodyguardul se împiedică de ceva. Se uită în jos. Un bol mare 
din cristal zăcea pe covor, iar pe fundul lui se puteau zări urme 
de prăjitură. Alături, se afla un staniol acoperit cu o crustă de 
sos. Un răpitor flămând? Doi metri mai încolo, dădu peste o 
sticlă goală de șampanie Moët și peste rămășițele unui pui la 
cuptor. Oare câţi intruși fuseseră acolo? 

Dâra de mâncare părea să ducă spre birou. Butler se ţinu 
după ea în sus, pe scări, sărind peste un mușchiuleţ de vită, 
două bucăţi de tartă cu fructe și o glazură de Pavlova. O lumină 
strălucea prin ușa întredeschisă, aruncând o umbră în hol. 
Artemis? 

Moralul lui Butler crescu pentru câteva secunde când auzi 
vocea angajatorului său, dar se potoli instantaneu. Mai auzise 
acele cuvinte; le ascultase în mașină. Intrusul asculta mesajul 
înregistrat pe robotul telefonic. 

Butler se strecură în birou atât de încet, încât nici măcar o 
căprioară nu l-ar fi auzit. Chiar și de la spate, intrusul ăsta părea 


108 


un individ ciudat. Avea cam un metru înălțime, un fund gras și 
îndesat și niște membre musculoase. Părea să fie acoperit în 
întregime cu un păr rebel și sârmos, care dădea impresia că se 
mișcă independent de restul corpului. Capul lui era acoperit, ca 
o cască, cu o pojghiţă din aceeași substanță strălucitoare care 
dezactivase alarma. Intrusul purta un costum albastru, cu un 
buzunar în spate. Clapeta buzunarului era pe jumătate 
desfăcută, iar Butler zări un dos păros, care i se părea tulburător 
de familiar. 

Mesajul de pe robotul telefonic se apropia de sfârșit. 

— Cam cât de nărăvaș? întreba noua aliată a lui Artemis. 

— Nărăvaș ca un trol, răspundea Opal. 

Intrusul de la conacul Fowl trase adânc aer în piept, apoi 
aruncă rămășițele unui cotlet de miel. 

— Nu-i de bine, zise el. Ba aș spune chiar că e de rău. 

Butler își armă pistolul și îl îndreptă către intrus. 

— Și eu spun că e pe cale să devină și mai rău. 

e 

Butler îl așeză pe intrus în unul dintre fotoliile de piele din 
birou, apoi își trase un scaun în fața lui. Din față, creatura asta 
pitică arăta și mai ciudat. Faţa lui era practic o reţea de păr 
sârmos cu ochi și gură. Ochii îi luceau din când în când în roșu, 
ca ai unei vulpi, iar dinţii lui arătau ca două rânduri de ţăruși. De 
bună seamă că nu avea de-a face cu un copil păros, ci cu cine 
știe ce creatură. 

— Nu-mi spune, oftă Butler. Ești un elf. 

Creatura sări în picioare. 

— Cum îndrăznești, se smiorcăi el. Sunt un pitic, după cum 
bine știi. 

Butler își aminti mesajul ciudat al lui Artemis. 

— Lasă-mă să ghicesc. Te-am cunoscut, dar am uitat, nu se 
știe cum, de existenţa ta. O, da, poliţia spiridușilor mi-a șters 
memoria. 

Mulch râgâi. 

— Exact. Nu ești atât de încet pe cât pari. 

Butler ridică pistolul. 

— Arma asta e încă încărcată, așa că ţine-ţi gura, omuleţule. 

— Îmi cer scuze. Nu știam că suntem dușmani acum. 

Butler se aplecă spre el. 

— Am fost prieteni? 


109 


Mulch chibzui un pic. 

— Nu, la început, nu. Dar cred că în cele din urmă ai fost 
cucerit de șarmul și de caracterul meu nobil. 

Butler adulmecă aerul. 

— Și de igiena personală? 

— Nu-i corect, obiectă Mulch. Ai idee prin câte-am trecut ca să 
ajung aici? Am evadat dintr-o navetă submersibilă și apoi am 
înotat câţiva kilometri prin apă rece ca gheaţa. Apoi am spart 
atelierul unui fierar din vestul Irlandei - cred că e singurul loc în 
care mai găsești fierari în ziua de azi - și mi-am scos inelul din 
jurul fălcilor. Nu mă-ntreba. Apoi am străbătut țara-n lung și-n 
lat ca să aflu adevărul despre afacerea asta. Și când, în sfârșit, 
am ajuns aici, iată că mi se pune pistolul la tâmplă de către 
singurul Noroios din care n-aș lua o îmbucătură. 

— Stai o secundă, zise Butler, să-mi aduc batista ca să-mi 
șterg lacrimile. 

— Nu crezi nimic din toate astea, nu-i așa? 

— Te întrebi dacă eu cred că există o poliţie a spiridușilor, o 
conspirație a pricolicilor și pitici de tunel? Ei bine, nu. Nu cred. 

Mulch băgă mâna încet pe sub costumul său și scoase la 
iveală un disc minuscul poleit cu aur. 

— Poate că asta te va ajuta. 

e 

Butler deschise una dintre agendele electronice ale lui 
Artemis și se asigură că laptopul nu era conectat la niciunul 
dintre computere prin fire sau infraroșii. Dacă discul conținea 
vreun virus, atunci nu ar fi pierdut decât un singur hard-drive. 
Curăţă discul cu un spray și o cârpă și îl introduse în laptop. 

Computerul ceru parola. 

— Discul e parolat, zise Butler. Care este parola? 

Mulch ridică din umeri, ţinând câte o baghetă de pâine în 
fiecare mână. 

— Ei, asta n-o știu. E discul lui Artemis. 

Butler se încruntă. Dacă ăsta era într-adevăr discul lui 
Artemis, atunci parola lui Artemis avea să-i ajute. Introduse trei 
cuvinte, Aurum est potestas: „Aurul este putere”. Mottoul 
familiei. Câteva secunde mai târziu, pe ecran apăru o fereastră 
cu două foldere. Pe unul scria Artemis, pe celălalt Butler. Inainte 
ca bodyguardul să deschidă vreunul din foldere, scană încă o 
dată discul de viruși. Scanarea nu scoase nimic la iveală. 


110 


Extrem de emoţionat, Butler deschise folderul pe care era 
scris numele lui. Conţinea peste o sută de fișiere. Majoritatea în 
format text, dar existau și câteva înregistrări video. Pe cel mai 
mare dintre fișiere scria „Deschide-mă primul”. Butler deschise 
fișierul. 

Un Quick Time player apăru pe ecran. În imagine, Artemis 
stătea exact la biroul pe care se afla acum laptopul. Ciudat. 
Butler apăsă butonul PLAY. 

— Bună, Butler, se auzi vocea lui Artemis sau o copie extrem 
de fidelă. Dacă vezi aceste imagini înseamnă că bunul nostru 
prieten, domnul Diggums, a ajuns la tine. 

— Ai auzit? ţipă Mulch cu gura plină de pâine. Bunul nostru 
prieten, domnul Diggums. 

— Liniște! 

— Tot ceea ce știai până acum despre această planetă e pe 
cale să se schimbe, continuă Artemis. Oamenii nu sunt singurele 
creaturi inteligente de pe Pământ, de fapt nu sunt nici măcar 
cele mai avansate din punct de vedere tehnologic. În subteran 
există câteva specii de spiriduși. Majoritatea sunt probabil 
primate, dar n-am avut deocamdată ocazia să fac cercetări 
medicale. 

Butler era cât se poate de nerăbdător. 

— Te rog, Artemis, treci la subiect. 

— Dar vom vorbi altă dată despre toate acestea, zise Artemis 
de parcă l-ar fi auzit. Este posibil ca tu să vizionezi aceste 
imagini în vremuri de restriște, așa că va trebui să te pun la 
curent cu toate informaţiile pe care le-am adunat în aventurile 
noastre cu Poliţia spiridușilor. 

„Poliţia spiridușilor? se gândi Butler. E o păcăleală. Nu știu 
cum, dar este o păcăleală.” 

Din nou, Artemis, cel de pe ecran, păru să-i citească 
gândurile. 

— Ca să fii sigur că toate întâmplările fantastice pe care ţi le 
voi relata în continuare sunt adevărate, îţi voi spune un cuvânt. 
Unul singur. Un cuvânt pe care n-aș avea de unde să-l știu, dacă 
tu însuţi nu mi l-ai fi spus. Ceva ce mi-ai mărturisit când zăceai 
pe patul de moarte, înainte ca Holly Short să te vindece cu 
puterile ei magice. Care ar fi singurul cuvânt pe care mi l-ai 
spune pe patul de moarte, bătrâne prieten? Care ar fi singurul 
cuvânt pe care mi l-ai spune? 


111 


„Ți-aș spune prenumele meu, se gândi Butler. Ceva ce numai 
alți doi oameni din lumea asta știu. Ceva strict interzis de către 
etica bodyguarzilor, cu excepţia situaţiei în care e prea târziu 
pentru a mai conta pe viitor.” 

Artemis se apropie de cameră. 

— Numele tău, bătrâne prieten, este Domovoi. 

Butler se clătină. „Dumnezeule mare. E adevărat, totul e 
adevărat.” 

Ceva începu să se petreacă în mintea sa. Fragmente de 
imagini începură să îi pâlpâie în subconștient, eliberând amintiri 
reprimate. Trecutul fals era șters de adevărul incontestabil. 
Beculeţele din mintea lui Butler pâlpâiau, scoțând dintr-odată 
totul la lumină. Se simţea bătrân pentru că vindecarea îl 
îmbătrânise. Respira anevoios uneori, deoarece bucăţi din vesta 
sa antiglont fuseseră cusute în rana din piept. Își aduse aminte 
cum o răpiseră pe Holly și își aduse aminte de răzmeriţa 
goblinilor. Işi aminti de Holly, de Julius, de centaurul Foaly și, 
bineînţeles, de Mulch Diggums. Nu mai avea nevoie să citească 
și restul dosarelor; un singur cuvânt fusese de ajuns. Își amintise 
totul. 

Butler îl privi pe pitic într-o lumină nouă. Totul îi era atât de 
familiar acum. Părul sârmos și rebel, pantalonii cu clapeta din 
spate, mirosul. Sări din scaun și se repezi către Mulch, care era 
ocupat cu minibarul din biroul de lucru. 

— Mulch, hoţoman bătrân, mă bucur să te văd. 

— Ei, uite că și-a adus aminte, zise piticul fără să se întoarcă. 
Ai ceva de zis? 

Butler aruncă o privire înspre clapeta pantalonilor lui Mulch. 

— Da. Nu îndrepta chestia aia către mine. Am văzut ce 
pagube poate provoca. Zâmbetul de pe fața bodyguardului se 
șterse rapid când își aminti un detaliu din mesajul telefonic al lui 
Artemis. Julius Root. Am auzit ceva despre o explozie. 

Mulch se întoarse, expunându-și cocktailul de produse lactate 
din barbă. 

— Da. Julius s-a dus. Nu-mi vine să cred. Mă urmărea de ani 
de zile. 

Butler era îngrijorat. Pierduse prea mulţi camarazi de-a lungul 
anilor. 

— Ba mai mult, continuă Mulch. Holly e acuzată că l-ar fi 
omorât. 


112 


— Așa ceva pur și simplu nu este cu putință. Trebuie să-i 
găsim. 

— Așa mai vii pe-acasă, zise piticul trântind ușa frigiderului. Ai 
vreun plan? 

— Da. Să-i găsim pe Holly și pe Artemis. 

Mulch își dădu ochii peste cap. 

— Câtă perspicacitate! Mă mir că mai ai nevoie de Artemis. 

Acum că piticul era ghiftuit, cei doi prieteni regăsiţi se așezară 
la masa de conferinţă și se puseră la curent cu ultimele 
evenimente. 

Butler își curăța arma în timp ce vorbea. Făcea adesea acest 
lucru atunci când era stresat. Îl relaxa. 

— Așadar, Opal Koboi reușește să evadeze cumva din 
închisoare și pune la cale acest complot întortocheat pentru a se 
răzbuna pe cei care au băgat-o la zdup. Și nu doar atât, dar face 
totul în așa fel încât Holly să devină ţapul ispăşitor. 

— Nu-ţi sună cunoscut? întrebă piticul. 

Butler lustrui țeava pistolului său Sig Sauer. 

— O avea Artemis o minte diabolică, dar să știi că nu e rău. 

— Cine-a pomenit de Artemis? 

— Dar cum rămâne cu tine, Mulch? Cum de n-a încercat Opal 
să te omoare și pe tine? 

— Ei, ce pot să spun, oftă piticul făcând pe victima ca 
întotdeauna. Poliţia nu mi-a făcut prea multă publicitate. Pur și 
simplu nu se cădea ca reputația bravilor noștri ofiţeri să fie 
pătată prin asocierea cu numele unui infractor cunoscut. 

Butler dădu din cap. 

— Logic. Așadar, momentan tu ești în siguranţă, iar Artemis și 
Holly sunt încă în viaţă. Dar Opal a pus ceva la cale. Ceva legat 
de troli și de Cele Unsprezece Minuni. Ai vreo idee ce-ar putea 
fi? 

— Știm amândoi cum sunt trolii, nu-i așa? 

Butler dădu din nou din cap. Se luptase cu un trol cu ceva 
vreme în urmă. Fusese, fără-ndoială, cea mai aprigă luptă la 
care luase parte. Încă nu-i venea să creadă că Poliţia spiridușilor 
reușise să-i șteargă această amintire din minte. 

— Dar cum rămâne cu Cele Unsprezece Minuni? 

— Cele Unsprezece Minuni este un parc de distracţii, în 
vechiul district al orașului Haven. Spiridușii sunt obsedaţi de 
Noroioși, așa că un miliardar inteligent s-a gândit că ar fi o idee 


113 


bună să construiască niște copii ale Minunilor Lumii și să le 
strângă pe toate la un loc. O vreme a mers destul de bine, dar 
cred că, tot uitându-se la clădirile acelea, spiridușii au realizat 
cât de mult le lipsește viața de la suprafaţă. 

Butler reflectă o clipă. 

— Dar există numai Șapte Minuni ale Lumii. 

— La început au fost unsprezece, zise Mulch. Crede-mă, am 
fotografii. Oricum, parcul e închis acum. Și toată zona aceea a 
orașului a fost abandonată cu ani în urmă; tunelurile sunt 
periculoase. Și întregul loc se află sub stăpânirea trolilor. 

Se opri brusc, realizând ce-i ieșise pe gură. 

— O, Doamne. Troli. 

Butler începu rapid să-și reasambleze arma. 

— Trebuie să ajungem acolo jos cât mai repede. 

— Imposibil, zise Mulch. Nici măcar nu-mi pot imagina cum să 
ajungem acolo. 

Butler îl târî pe Mulch spre ușă. 

— Poate tu, nu. Dar sunt sigur că știi pe cineva. Cei de tagma 
ta cunosc mereu pe cineva. 

Mulch scrâșni din dinţi gândindu-se la asta. 

— Ştii, ar putea fi cineva. Un spiriduș căruia Holly i-a salvat 
viața. Dar să știi că, orice-ar întreprinde, nu va fi legal. 

Butler înșfăcă o geantă cu armament dintr-un dulap. 

— Bun, zise el. Cu cât mai ilegal, cu atât mai rapid. 


114 


e CAPITOLUL 7 


TEMPLUL LUI ARTEMIS 
În subteran 


Naveta lui Opal Koboi era un prototip care nu fusese fabricat 
decât în serie limitată. Era extrem de avansată față de celelalte 
produse de același fel existente pe piață, iar învelișul ei din 
zăcământ invizibil și folie de camuflaj atinsese niște prețuri atât 
de exorbitante, încât nici măcar Opal Koboi nu și-ar fi permis un 
asemenea vehicul dacă nu ar fi apelat la fondurile guvernului. 

Scant îi imobilizase pe prizonieri în zona pasagerilor, în timp 
ce Merv pilotă avionul spre Scoţia, iar apoi prin subteran pe 
deasupra unui iezer de pe culmi. Opal își făcea de lucru, 
asigurându-se că planul ei legat de cucerirea lumii nu întâmpina 
niciun obstacol. 

Inchise mini-ecranul de pe videotelefonul său și formă un 
număr din Sicilia. 

Persoana de la celălalt capăt al firului răspunse imediat. 

— Belinda, draga mea. Tu ești? 

Bărbatul care îi răspunsese avea aproape cincizeci de ani, o 
alură latino fermecătoare și un păr grizonat ce îi încadra chipul 
bronzat. Purta un halat alb de laborator peste o cămașă Versace 
descheiată la gât. 

— Da, papa. Eu sunt. Nu-ţi face griji. Sunt bine. 

Vocea lui Opal era îndulcită de fiorul hipnotic. 

Săracul om se afla complet sub vraja ei de mai bine de-o lună. 

— Când vii acasă, draga mea? Mi-e dor de tine. 

— Astăzi, papa, peste câteva ore. Ce mai e nou pe-acasă? 

Bărbatul zâmbi visător. 

— Molto bene. Minunat. Vremea e minunată. Putem face o 
excursie în munţi. Poate te învăţ să schiezi. 

Opal se încruntă nerăbdătoare. 

— Ascultă-mă, idiota... papa. Ce mai e nou cu telescopul? Ne 
încadrăm în program? 


115 


ltalianul se încruntă pentru o secundă, apoi căzu din nou sub 
puterea vrăjii. 

— Da, draga mea. Ne încadrăm în program. Capsulele cu 
explozibil vor fi îngropate astăzi. lar operaţiunea de sondare a 
fost un adevărat succes. 

Opal bătu din palme ca un copil încântat. 

— Minunat, papa. Eşti atât de bun cu micuța ta Belinda. 

— Vino mai repede acasă, draga mea, zise bărbatul pierdut 
fără creatura pe care o considera a fi copilul lui. 

Opal închise telefonul. 

— Prostule, zise ea cu dispreţ. 

Dar Giovanni Zito trebuia menţinut în viaţă, cel puţin până 
construia - după planurile ei - telescopul care urma să 
penetreze Lumea Subterană. Acum, că tocmai vorbise cu Zito, 
Opal era nerăbdătoare să verifice partea cu sondarea. 
Răzbunarea nu era doar dulce, ci și o adevărată formă de 
distracţie. 

— Merv, se răsti ea. Cât mai e până la parcul de distracţii? 

Merv verifică indicatoarele de la bordul navetei. 

— Abia am intrat în hornul principal, domnişoară Koboi. Cinci 
ore, strigă el peste umăr. Poate mai puţin. 

„Cinci ore”, medită Opal, ghemuindu-se în fotoliul ei ca o 
pisică fericită. Mai putea răbda cinci ore. 

e 

Ceva mai târziu, Artemis și Holly se agitau în scaunele lor. 
Scant îi adusese în simţiri cu pișcăturile bastonului electric. 

— Bine aţi revenit pe tărâmul condamnaților, zise Opal. Ce 
părere aveţi de naveta mea? 

În ciuda faptului că îi transporta către moarte pe Holly și 
Artemis, naveta era impresionantă. Scaunele erau acoperite cu 
blănuri procurate ilegal și întregul decor era mai somptuos 
decât cel al unui palat. Hologramele mici ale unor cuburi 
atârnau din tavan, în eventualitatea în care pasagerii și-ar fi 
dorit să vizioneze un film. 

Holly începu să se zvârcolească atunci când realiză pe ce 
stătea. 

— Blană! Eşti un animal, Koboi. 

— Nu, zise Opal. Tu ești cea care stă pe animale. După cum îţi 
spuneam, acum sunt om. Și cu asta se ocupă oamenii: jupoaie 
animale pentru bunul lor plac. Nu-i așa, domnule Artemis? 


116 


— Unii, da, admise Artemis rece. Dar nu eu personal. 

— Adevărat, Artemis? zise Opal șireată. Totuși, nu cred că 
asta te face un sfânt. Din câte am auzit, și tu ești la fel de 
nerăbdător ca și mine să exploatezi Poporul. 

— Probabil. Nu-mi mai amintesc. 

Opal se ridică din scaun și își prepară o salată ușoară la bufet. 

— Bineînţeles, ţi-au șters minţile. Dar sunt convinsă că ţi-ai 
amintit până acum. Nici măcar subconștientul tău nu poate 
nega ceea ce se întâmplă. 

Artemis se concentra. Părea să-și aducă aminte câte ceva. 
Imagini neclare. Nimic precis. 

— Îmi amintesc ceva. 

Opal își ridică ochii din farfurie. 

— Da? 

Artemis o fixă cu o privire rece. 

— Imi amintesc cum Foaly te-a învins prin forța minţii sale. 
Sunt sigur că o poate face din nou. 

Desigur, Artemis nu își amintise toate acestea; pur și simplu 
repeta ceea ce îi spusese Holly. Dar această declaraţie avu 
întocmai efectul scontat. 

— Centaurul ăla imbecil! ţipă Opal aruncând cu farfuria în 
perete. El a avut noroc, iar eu am fost trasă-napoi de idiotul ăla 
de Cudgeon. Dar nu și de data asta. De data asta îmi fac soarta 
cu mâna mea. Și nu doar pe-a mea, ci și pe a voastră. 

— Și de data asta ce-ai mai născocit? întrebă Artemis 
batjocoritor. Ai pus la cale o altă răzmeriţă? Sau poate vreun 
dinozaur mecanic? 

Chipul lui Opal se albi de furie. 

— Obrăznicia ta chiar nu are limite, Noroiosule? Nu, de data 
asta nu am pregătit o răzmeriţță de mici proporţii. Am avut o 
viziune mult mai grandioasă. Îi voi ajuta pe oameni să 
descopere Poporul. lar când cele două lumi se vor ciocni, va fi 
război. Și poporul meu adoptiv va câștiga. 

— Ești un spiriduș, Koboi, interveni Holly. Ești una de-a 
noastră. Urechile rotunjite nu pot schimba asta. Chiar crezi că 
oamenii nu vor deveni suspicioși atunci când vor observa că nu 
crești deloc? 

Opal o lovi amical pe Holly peste obraz. 

— Scumpul meu ofițer de poliţie prost plătit, nu crezi că m-am 
gândit la toate acestea un an de zile cât am lâncezit în comă? 


117 


Crezi că nu m-am gândit la toate? Am știut dintotdeauna că 
oamenii ne vor descoperi în cele din urmă, așa că m-am 
pregătit. 

Opal se aplecă, dându-și la o parte o șuviţă din părul ei negru 
pentru a scoate la iveală o cicatrice de un centimetru, care 
fusese vindecată cu ajutorul magiei. 

— Nu mi-am rotunjit doar urechile, ci mi-am implantat și ceva 
în craniu. 

— O glandă pituitară, zise Artemis. 

— Foarte bine, Noroiosule. O glandă pituitară artificială și 
micuță. HC-ul este unul dintre cei șapte hormoni secretaţi de 
glanda pituitară. 

— HC-ul? o întrerupse Holly. 

— Hormonul de creștere, îi explică Artemis. 

— Exact. După cum spune și numele, HC-ul ajută la 
dezvoltarea diferitelor organe și țesuturi, și în special a 
mușchilor și a oaselor. In trei luni, am crescut deja un 
centimetru. Ei, poate n-o să ajung niciodată într-o echipă de 
baschet, dar nimeni nu va bănui că sunt spiriduș. 

— Nu ești deloc spiriduș, zise Holly înverșunată. Ai avut 
mereu inimă de om. 

— Asta presupun că ar trebui să fie o jignire. Poate că merit 
asta, având în vedere ceea ce vă voi face. Peste o oră, 
rămășițele voastre adunate nu vor reuși nici măcar să umple 
caseta de pradă. 

Acum era rândul lui Artemis să se minuneze. 

— Caseta de pradă? Sună ca o expresie de pirat. 

Opal înlătură o bucată falsă din pardoseală, scoțând la iveală 
un compartiment secret. 

— Aceasta este caseta de pradă. Termenul a fost inventat de 
contrabandiștii de legume, cu mai bine de opt mii de ani în 
urmă. Un compartiment secret, care poate trece neobservat la 
vamă. Desigur, în ziua de azi, cu tot felul de raze X, infraroșii și 
senzori de mișcare, caseta secretă nu prea mai face faţă. Opal 
zâmbi satisfăcută, ca un copil care îi dovedise profesorului că se 
înșală. Dar nu și atunci când caseta este construită din 
zăcământ invizibil criogenic și este dotată cu dispozitive anti- 
infraroșii. Singura modalitate de a detecta caseta asta ar fi să 
dai cu nasul de ea. Așa că, dacă Poliţia ar efectua un control la 
bordul navetei mele, n-ar reuși sub nicio formă să dea peste 


118 


produsele mele de contrabandă. În cazul de faţă, peste borcanul 
meu cu trufe de ciocolată. Nu e tocmai legal să ai o ladă 
frigorifică plină cu trufe de ciocolată, așa cum am eu acum. Știţi, 
mă dau în vânt după trufele de ciocolată. Cât timp am fost în 
comă, am tânjit după ele. Și după răzbunare. 

Artemis căscă. 

— Fascinant. Un compartiment secret. Ești un adevărat geniu. 
Sunt convins că o să devii stăpâna lumii cu o casetă secretă 
plină de trufe. 5 

— Râzi cât vrei, Noroiosule. Asta-i singurul lucru pe care-l mai 
poţi face. 

Ceva mai târziu, naveta pilotată de Merv se opri. Artemis și 
Holly fură legaţi și coborâţi prin pasarela retractabilă. 
Ajunseseră într-un tunel uriaș și slab luminat de niște fâșii- 
reflectorizante. Majoritatea panourilor electrice fuseseră 
distruse, iar cele care mai rămăseseră în picioare erau pe ducă. 
Această zonă a hornului făcuse cândva parte dintr-o metropolă 
înfloritoare, dar acum zăcea pustie și decrepită. Pe panourile 
căzute se puteau zări anunţurile de demolare. 

Opal arătă către unul dintre ele. 

— Tot locul ăsta va fi făcut scrum într-o lună. Am ajuns exact 
la timp. 

— Ce noroc pe capul nostru, mormăi Holly. 

Merv și Scant îi înghionteau tăcuţi cu pistoalele, de-a lungul 
terminalului. Terenul de sub picioarele lor era crăpat și 
denivelat. Broscoi buboși se îngrămădeau prin locurile umede 
orăcăind tot soiul de obscenităţi. Pe marginea drumului, se 
înșirau standuri abandonate și magazine de suvenire. Intr-una 
dintre vitrine, zăriră păpuși cu forme omenești aranjate într-un 
stil belicos. 

Artemis se opri, cu toate că avea un pistol în spate. 

— Așa ne vedeţi voi? întrebă el. 

— O, nu, zise Opal. Sunteţi mai rău de-atât, dar artizanii n-au 
vrut să sperie copiii. 

Câteva construcții sferice uriașe se puteau zări spre capătul 
tunelului. Fiecare avea mărimea unui stadion de fotbal și era 
construită din panouri hexagonale sudate pe margini. Fiecare 
panou era cam de mărimea unei căsuțe. 


119 


În faţa structurilor sferice se afla o arcadă uriașă din care 
atârnau foițe de aur zdrenţuite. Pe arcadă se putea zări un 
panou decorat cu litere gnomice de un metru. 

— Cele Unsprezece Minuni al Lumii, zise Opal teatral. Zece mii 
de ani de civilizaţie. Și n-aţi reușit să faceţi mai mult decât 
unsprezece așa-zise minuni. 

Artemis își pipăi cătușele. Erau strâns legate. 

— Presupun că știi că pe lista oficială nu există decât șapte 
minuni. 

— Bineînţeles că știu, zise Opal ţâfnoasă. Dar oamenii sunt 
atât de înguști la minte. Studiind înregistrările video, savanții- 
spiriduși au hotărât să includă pe listă și templul Abu-Simbel din 
Egipt, statuile Moai din Rapa Nui, templul Borobudur din 
Indonezia și sala tronului din Persepolis, Iran. 

— Dacă oamenii sunt atât de înguști la minte, interveni Holly, 
mă mir că vrei să fii una de-a lor. 

Opal trecu pe sub arcadă. 

— Ei, ca să fiu sinceră - nu vreau să te jignesc, Artemis - aș 
prefera să fiu pricolici. Dar Poporul e pe cale să fie șters de pe 
fața Pământului. O să mă ocup personal de asta după ce vă voi 
instala în noua voastră casă. În zece minute, voi fi în drum spre 
insulă și voi privi pe ecranele din navetă cum voi doi sunteţi 
distruși. 

Își continuară drumul prin parcul de distracţii, dincolo de 
prima construcţie sferică, care adăpostea o copie la scară 2/3 a 
marii piramide din Gizeh. Câteva dintre panourile hexagonale 
fuseseră smulse, iar Artemis admiră ruinele cu răsuflarea 
întretăiată. Era o priveliște impresionantă, și devenea din ce în 
ce mai impresionantă după ce zăreai făpturile lăţoase care 
scurmau la baza piramidei. 

— Troli, îl lămuri Opal. Au pus stăpânire pe exponate. Dar nu- 
ţi face griji, sunt extrem de atașați de teritoriul lor și nu te vor 
ataca decât dacă te apropii de piramidă. 

Artemis era de-a dreptul fascinat de ce vedea, dar chiar și- 
așa, imaginea acelor făpturi carnivore uriașe, hăituindu-se una 
pe alta, îi dădu fiori. Se opri să studieze specimenul cel mai 
apropiat. Era o creatură sinistră: avea cel puţin doi metri și 
jumătate înălţime, iar capul său masiv era încoronat de șuvițe 
soioase. Braţele pline de păr îi atârnau până la genunchi, iar din 


120 


falca de jos îi ieșeau doi colţi zimțați și ascuţiţi. Bestia îi privea, 
iar ochii ca de smoală îi sticleau în orbite. 

Micul lor grup ajunse la cel de-al doilea exponat. Templul 
zeiței Artemis din Efes. Holograma de lângă intrare proiecta o 
imagine circulară a construcţiei. 

Opal citi informaţiile istorice sumare de pe panou. 

— Interesant, zise ea. Cum poate cineva să dea unui băiat 
numele unei zeițe? 

— Este numele tatălui meu, zise Artemis plictisit să tot explice 
asta de-o sută de ori. Poate fi folosit pentru băieţi și fete 
deopotrivă și înseamnă „vânător”. Destul de potrivit, nu? Poate 
că ar fi bine să afli că numele pe care ţi l-ai ales, Belinda, 
înseamnă „viperă frumoasă”. De asemenea, destul de potrivit 
pentru tine. Sau măcar pe jumătate. 

Opal îl apostrofă pe Artemis cu degetul ei mititel. 

— Eşti o făptură extrem de enervantă, Fowl. Sper din suflet că 
nu toţi oamenii sunt ca tine. Dădu din cap către Scant. 
Parfumează-i, porunci ea. 

Scant scoase un tub mic de spray din buzunar și-i pulveriză 
conţinutul asupra lui Holly și Artemis. Lichidul era gălbui și urât 
mirositor. 

— Feromoni de trol, zise Scant aproape scuzându-se. E de- 
ajuns să vă adulmece o dată ca să o ia razna. Pentru ei mirosiţi 
ca niște femele în călduri. Când își vor da seama că nu sunteţi 
femele, vă vor face bucăţi și vă vor devora. Am reparat toate 
panourile care înconjoară templul, așa că nu e nicio cale de 
ieșire. Puteţi sări în râu dacă vreţi; probabil că mirosul va 
dispărea în... o mie de ani. A, și, căpitane Short, ţi-am scos 
aripile de la costum și ţi-am scurtat folia de camuflaj. Ți-am lăsat 
totuși dispozitivele electronice. La urma urmei, toți merităm o 
șansă. 

„Minunat. Dispozitivele electronice îmi vor fi de mare ajutor 
împotriva trolilor”, își zise Holly posomorâtă. 

Merv verifica intrarea printr-unul dintre panourile 
transparente. 

— Gata. E liber. 

Pricoliciul deschise uşa principală cu telecomanda. Urlete 
îndepărtate răsunau din interiorul exponatelor. Artemis văzu 
câţiva troli luptându-se pe treptele templului reprodus. El și 
Holly aveau să fie mâncaţi de vii. 


121 


Fraţii Brill îi împinseră înăuntru. 

— Mult noroc, zise Opal, în timp ce ușa se închidea în spatele 
lor. Amintiţi-vă că nu sunteţi singuri. O să vă fim alături în faţa 
ecranelor. 

Ușa se închise amenințătoare. Câteva secunde mai târziu, 
panoul de acces începu să sfârâie în timp ce unul dintre fraţii 
Brill îl topea din afară. Artemis și Holly erau închiși laolaltă cu o 
mulțime de troli în călduri, pentru care miroseau irezistibil. 

e 

Templul lui Artemis era un model în mărime naturală al celui 
original, construit cu acuratețe până în cele mai mici detalii; 
puteai vedea acolo inclusiv oameni teleghidaţi care își vedeau 
de treburile lor, exact cum ar fi făcut cu patru sute de ani 
înainte de Hristos. Majoritatea modelelor umanoide fuseseră 
despuiate de circuitele electronice de către troli, dar mai existau 
încă omuleți care se deplasau cu mișcări sacadate pe cărări, 
aducând ofrande zeilor. Orice roboţel care se apropia prea mult 
de troli era izbit de către aceștia și făcut bucățele. Cam asta 
urmau să păţească Artemis și Holly. 

Exista o singură sursă de hrană. Trolii înșiși. Animalele 
rătăcite erau prinse de malaci și măcelărite cu dinţii, ghearele și 
colții. Liderul turmei lua bucata cea mai mare, apoi arunca 
resturile gloatei. Dacă trolii mai stăteau mult timp închiși acolo, 
s-ar fi mâncat între ei. 

Holly îl trânti pe Artemis la pământ. 

— Repede, zise ea. Rostogolește-te în noroi. Noroiul va mai 
atenua mirosul. 

Artemis urmă sfatul lui Holly și începu să azvârle noroi pe el 
cu mâinile încătușate. Holly și Artemis se acoperiră reciproc cu 
noroi prin părţile în care nu ajungeau singuri. În câteva secunde, 
cei doi erau de nerecunoscut. 

Artemis era cuprins de un sentiment cu totul nou: teama. 
Cătușele de la mâini îi zdrăngăneau din cauza tremuratului. 
Mintea sa nu se putea concentra deloc. „Nu pot, își zise el. Nu 
pot să fac nimic.” 

Holly preluă comanda. Îl trase pe Artemis în picioare și îl 
împinse spre un fel de bazar alcătuit din corturi false pe lângă 
un râu învolburat. Se ghemuiră în spatele pânzelor zdrenţuite și 
îi spionară pe troli prin materialul sfâșiat pe alocuri. Doi 
negustori teleghidaţi stăteau pe rogojini în faţa corturilor, cu 


122 


coșurile pline de statuete din aur și fildeș ale zeiţei Artemis. 
Niciuna dintre păpuși nu avea cap. Unul dintre capete zăcea în 
praf la câţiva metri mai încolo, iar creierul artificial îi țâșnea 
printr-o gaură. 

— Trebuie să ne scoatem cătușele, zise Holly agitată. 

— Ce? bolborosi Artemis. 

Holly își vântură cătușele pe sub nasul lui Artemis. 

— Trebuie să ne dăm astea jos! Noroiul ne va proteja o 
vreme, dar după aceea trolii vor fi pe urmele noastre. Trebuie să 
ne băgăm în apă, dar curenţii ne vor trage la fund dacă avem 
mâinile legate. 

Artemis privea absent. 

— Curenţii? 

— Artemis, revino-ți, îi strigă Holly. Adu-ţi aminte de aurul tău. 
Nu poţi să-l protejezi dacă ești mort. Marele Artemis Fowl 
clachează la primul semn de pericol! Am fost în situaţii mai rele 
de-atât. 

Nu era tocmai adevărat, dar Noroiosul n-avea cum să-și 
amintească, nu-i așa? 

Artemis se adună. N-avea timp să mediteze pentru a se 
calma; pur și simplu trebuia să-și înăbușe emoţiile. Foarte nociv, 
din punct de vedere psihologic, dar mult mai sănătos în raport 
cu posibilitatea de a deveni hrană pentru troli. 

Studie cătușele. Erau făcute dint-un plastic extrem de ușor. În 
centrul lor se afla o tastatură mică, poziționată în așa fel încât 
cel încătușat să nu poată atinge tastele. 

— Câte cifre? întrebă el. 

— Ce? 

— Câte cifre are codul pentru cătușe? Lucrezi în poliţie. 
Trebuie să știi câte cifre sunt în codul pentru cătușe. 

— Trei, îi răspunse Holly. Dar există atâtea combinaţii 
posibile! 

— Posibile, dar nu probabile, zise Artemis păstrându-și tonul 
agasant chiar și în momentele acestea în care viața îi era pusă 
în pericol. Statistic vorbind, treizeci și opt la sută din oameni nu 
se deranjează să schimbe codul de fabricaţie al lacătelor 
digitale. Să sperăm că și spiridușii sunt la fel de neglijenţi. 

Holly se încruntă. 

— Opal nu e deloc neglijentă. 


123 


— Poate că ea nu. Dar este posibil ca acoliţii ei să nu fie la fel 
de atenţi la detalii. 

Artemis își întinse cătușele spre Holly. 

— Încearcă trei de zero. 

Holly procedă întocmai, dar beculeţul rămase roșu. 

— Nouă. Trei de nouă. 

Din nou beculeţul rămase roșu. _ 

Holly încercă rapid toate cifrele de la unu la zece. În zadar. 

Artemis oftă. 

— Prea bine. Poate că aceeași cifră luată de trei ori e un pic 
cam prea de tot. Există alte combinaţii de trei cifre care să aibă 
vreo semnificaţie în memoria colectivă a spiridușilor? Ceva ce 
știe orice spiriduș și este greu de uitat? 

Holly își stoarse creierii. 

— Nouă-cinci-unu. Codul orașului Haven. 

— Incearcă-l. 

O făcu. Dar fără succes. 

— Nouă-cinci-opt. Codul Atlantisului. 

Din nou greșit. 

— Cifrele astea sunt prea specifice, zise Artemis energic. Care 
este combinaţia pe care o știe chiar și un copil? 

Holly făcu ochii mari. 

— Desigur. Desigur. Nouă-zero-nouă. E numărul pentru 
apeluri de urgenţă al poliţiei. Este trecut în colţul fiecărui panou 
din subteran. 

Artemis observă ceva. Urletele încetaseră. Trolii încetaseră 
lupta și adulmecau aerul. Feromonii din aer îi dirijau pe troli ca 
pe niște marionete. Toţi își întorseseră capetele către locul unde 
se ascundeau Holly și Artemis. 

Artemis își scutură cătușele. 

— Incearcă repede. 

Holly introduse combinaţia, beculeţul deveni verde și cătușele 
se deschiseră. 

— Bravo. Perfect. Acum dă să le deschid pe-ale tale. 

Degetele lui Artemis se opriră deasupra tastaturii. 

— Nu pot citi caracterele sau cifrele voastre. 

— Ba poţi. De fapt, ești singurul om care poate face asta, zise 
Holly. Doar că nu-ţi amintești. Tastatura este construită după 
calapodul tipic. De la zero la nouă. Începând de la stânga spre 
dreapta. 


124 


— Nouă-zero-nouă,  murmură Artemis apăsând tastele 
adecvate. 

Din fericire, cătușele lui Holly se deschiseră din prima. Altfel, 
nu ar mai fi avut timp pentru o a doua încercare. 

Trolii săreau peste treptele templului și se îndreptau către ei, 
înfricoșător de rapid și de precis. Se sprijineau în braţele lor 
lăţoase și se balansau înainte împingându-se în picioarele lor 
musculoase. Acest mod de a se deplasa îi propulsa aproximativ 
șapte metri dintr-o singură mișcare. Animalele aterizau, după 
care își legănau picioarele din spate, pregătindu-se pentru un 
nou salt. 

Era o priveliște terifiantă. O turmă de carnivore înnebunite 
îngrămădindu-se pe un povârniș strâmt și nisipos. Masculi tineri 
și bătrâni coborau panta, ferindu-se de mușcături accidentale și 
de colţi ascuţiţi. Trolii călcară în picioare manechinele și 
decorurile și se îndreptară direct spre corturi. Șuviţele slinoase li 
se bălăngăneau la fiecare pas, iar ochii le sclipeau roșii în 
umbră. Își dăduseră capetele pe spate pentru a adulmeca mai 
bine aerul. lar nasurile lor îi conduceau direct spre Holly și 
Artemis. Și ceea ce era mai rău, cei doi puteau simți și ei 
mirosul trolilor. 

Holly își prinse cele două perechi de cătușe la centură. 
Cătușele aveau încărcătoare electrice, care puteau fi folosite și 
ca arme. Asta dacă Holly ar fi supravieţuit, ca să le poată folosi. 

— Gata, Noroiosule. Treci în apă. 

Artemis nu comentă; n-aveau timp de pierdut. Nu putea decât 
să presupună că trolii nu prea iubeau apa - ca majoritatea 
animalelor, de altfel. O luă la goană spre râu, simțind în urma lui 
vibraţiile a sute de pumni și picioare. Urletul se făcu din nou 
auzit, iar de data asta suna mai brutal și mai dezlănţțuit, de 
parcă trolii își pierduseră orice urmă de autocontrol - dacă or fi 
avut vreodată așa ceva. 

Artemis se grăbi s-o prindă din urmă pe Holly. Ea alerga 
sprintenă înaintea lui și se aplecă un moment pentru a lua un 
buștean din plastic, pus pe un foc de tabără decorativ. Artemis 
făcu la fel, și își strecură bușteanul sub braţ. Aveau să petreacă 
ceva vreme în apă. 

Holly plonjă graţioasă în apă. Artemis se duse de-a dura după 
ea. Nu prea era obișnuit să fugă ca să-și scape pielea. O fi avut 


125 


el creierul mare, dar avea membre subţiri, iar asta nu-ţi e de 
mare ajutor când ești fugărit de troli. 

Apa era călduţă și extrem de dulce, observă Artemis după ce 
înghiţi din greșeală o gură de apă. Probabil că era lipsită de 
poluanţi, îi transmise acea parte din creier care mai putea gândi 
raţional. Artemis își prinse glezna în ceva, care îi rupse șoseta și 
îi pătrunse în piele. Apoi sări în râu și se lăsă purtat de apă. O 
dâră de sânge fierbinte se prelinse o clipă, pentru ca mai apoi să 
fie spălată de curenţi. 

Holly se îndrepta spre mijlocul râului. Părul ei castaniu stătea 
tepos ca un ghem de ace, iar costumul ei luase culoarea apei, 
acolo unde noroiul se curățase. 

— Ești rănit? întrebă ea. 

Artemis dădu din cap. Își economisea energia. 

Holly îi observă glezna rănită care lăsa în spate dâre de 
sânge. 

— Sânge. Și nu mai am niciun strop de magie ca să te vindec. 
Sângele ăla e aproape la fel de rău ca și feromonii. Trebuie să 
ieşim de-aici. 

Pe mal, trolii o luaseră pur și simplu razna. Se dădeau cu 
capul de pământ și băteau cu pumnii în piept. 

— Ritualul de împerechere, îi explică Holly. Cred că ne plac. 

Curentul din mijlocul râului era puternic și îi purtă pe cei doi în 
aval. Trolii îi urmăreau de pe mal, aruncând din când în când 
mici proiectile în apă. Unul reușise să lovească bușteanul din 
plastic al lui Holly, făcând-o să-și piardă pentru o clipă echilibrul. 

Holly scuipă o gură de apă. , 

— Avem nevoie de un plan, Artemis. Asta-i terenul tău. Eu mi- 
am făcut treaba până acum. 

— Mda, bravo ție, zise Artemis, care se pare că-și recăpătase 
simțul umorului. 

Își dădu la o parte bretonul ud și aruncă o privire în jur, 
dincolo de mulţimea furibundă de pe mal. Templul uriaș își 
arunca umbra ascuţită peste zona stearpă. Interiorul lui era 
foarte spaţios și nu părea să le poată oferi adăpost împotriva 
trolilor. Singurul loc mai sigur era acoperișul templului. 

— Trolii pot să se caţăre? bolborosi el. 

Holly îi urmări privirea. 

— Da, dacă trebuie, o pot face, ca niște cimpanzei. Dar numai 
dacă trebuie. 


126 


Artemis se încruntă. 

— Dac-aș putea să-mi amintesc. Dac-aș putea să-mi amintesc 
ceea ce știam înainte. 

Holly se aruncă spre el și îl apucă de guler. Se învâărtiră prin 
apa albă de la spumă, care se adunase în jurul buștenilor din 
plastic. 

— Dacă ne-ar folosi la ceva, Noroiosule. Deocamdată avem 
nevoie de un plan înainte de filtru. 

— Filtru? 

— E un râu artificial. Apa este filtrată printr-o staţie de filtrare. 

În capul lui Artemis se aprinse un beculeţ. 

— O staţie de filtrare. Asta-i drumul nostru spre ieșire. 

— O să murim! Nici măcar nu știu cât va trebui să stăm sub 
apă. 

Artemis mai aruncă o ultimă privire de jur împrejur, făcând 
măsurători și calcule. 

— În situaţia de faţă, nu prea avem de ales. 

În fața lor, curenţii începuseră să se învolbureze, aspirând 
gunoaiele culese de pe maluri. În mijlocul râului se formase un 
mic vârtej. Trolii păreau să se fi calmat la vederea vârtejului. 
Încetară să se mai bâţâie și se opriră să-l privească. Unii dintre 
ei însă înaintară de-a lungul malului; așa cum vom vedea mai 
târziu, aceștia erau niște troli mai inteligenți. 

— Ne vom lăsa purtaţi de curent, ţipă Artemis încercând să 
acopere vuietul râului. Ne lăsăm purtaţi de curent și sperăm. 

— Asta-i tot? Asta-i planul tău genial? 

Costumul lui Holly începu să trosnească pe măsură ce apa 
pătrundea în circuite. 

— Nu este tocmai un plan, ci o strategie de supravieţuire, i-o 
întoarse Artemis. 

Ar mai fi spus el și altele, dacă râul nu l-ar fi smuls de lângă 
prietena sa, aruncându-l în vârtej. 

Se simţea ca o nuielușă aruncată în apa învolburată. Dacă ar 
fi încercat să lupte împotriva curenților, aceștia l-ar fi lăsat fără 
suflare ca un taur ce-și ia victima în coarne. Artemis respira 
anevoios; chiar și atunci când respira la suprafaţă, nu reușea să 
inspire o cantitate suficientă de aer. Creierul său avea nevoie de 
oxigen, altfel nu putea să gândească limpede. Totul era 
distorsionat. Corpul său răsucit de curenţi, în învolburarea apei. 
Cercuri albe, peste cercuri albastre, peste cercuri verzi. Piciorul 


127 


lui, rotindu-se dedesubt de parcă ar fi dansat step. Dansa într-un 
râu. Ha-ha! 

Holly se afla în faţa lui, străduindu-se să ţină laolaltă cei doi 
bușteni pe care pluteau. O plută improvizată. li strigă ceva, dar 
vocea ei fu înăbușită de vuietul din jur. Nu era decât apă. De jur 
împrejur. Apă și confuzie. 

Holly ridică trei degete. Trei secunde. Apoi se scufundau. 
Artemis trase cât putu de adânc aer în piept. Două degete. Unul. 

Artemis și Holly dădură drumul buștenilor, iar curentul îi trase 
dedesubt ca pe niște păianjeni micuţi. Artemis se lupta să rețină 
cât mai mult aerul în plămâni, dar presiunea apei îl forța să 
expire. Bulele pluteau pe deasupra capetelor lor, avântându-se 
spre suprafață. 

Apa nu era foarte adâncă, și nici foarte întunecată. Dar era 
foarte învolburată și nu reușeai să prinzi decât fragmente 
disparate de imagini, lipsite de înţeles. Chipul lui Holly se 
perindă prin faţa lui Artemis, dar băiatul nu reușea să observe 
decât ochii ei mari și căprui. 

Vârtejul deveni din ce în ce mai strâns, prinzându-i pe Holly și 
Artemis laolaltă. Erau trași la fund. Membrele le fluturau în 
lateral, iar corpurile li se ciocneau între ele. Își lipiră frunţile una 
de alta și se liniștiră o clipă din priviri. Dar nu dură mult. Scurtul 
lor moment de respiro fu întrerupt brutal de grătarul din metal 
care acoperea conducta de scurgere. Se izbiră de grătar și 
simţiră cum ramificaţiile barelor de metal li se imprimă în piele. 

Holly împinse în grătar, apoi își strecură degetele printre 
găuri. Era nou și strălucitor. Pe rama lui se puteau zări urme 
proaspete de sudură. Koboi! 

Holly atinse ceva cu mâna. O capsulă pneumatică. Era legată 
de grătar cu o sfoară de plastic. Chipul lui Opal invadă mini- 
ecranul dinăuntrul capsulei. Un rânjet i se întinse pe toată faţa. 
Repeta ceva încontinuu. Cuvintele ei nu răzbăteau prin 
zgomotul infernal, dar mesajul era clar: „V-am înfrânt din nou”. 

Holly smulse din ţâţâni capsula pneumatică. Curentul o 
aruncă în ape ceva mai liniștite. Era epuizată și nu mai avea altă 
soluţie decât să se lase în voia apei. Artemis se smulse de lângă 
grătar și își folosi ultimele resurse de oxigen pentru a da din 
picioare. Doar de două ori. 

leșise din vârtej, iar acum plutea alături de Holly către o 
movilă întunecată ce se zărea în depărtare. „Aer, își zicea 


128 


disperat în gând. Am nevoie de aer. Nu-mi trebuie în curând. Îmi 
trebuie acum. Dacă nu acum, atunci niciodată.” 

Artemis fu cel dintâi care scoase capul din apă. Inspira aerul 
încă dinainte de a ajunge la suprafaţă. Întâi tuși, scuipând tot 
lichidul din plămâni, dar apoi începu să respire normal. Artemis 
simţi cum se revigorează, de parcă i-ar fi curs argint viu prin 
vene. 

Holly era teafără. Zăcea pe o insuliță din mijlocul râului. 
Pieptul îi fremăta, iar sub degetele ei răsfirate se putea zări 
capsula pneumatică. 

— O-ho-ho, zise Opal Koboi de pe ecran. Atâââââât de 
previzibil... 

O repetă la nesfârșit, până Artemis ieși din apă, se cățără pe 
moviliţă și apăsă butonul MUTE. 

— Încep s-o disprețuiesc, gâfâi Artemis. Cred că în curând o 
să se căiască din cauza dispozitivelor ei ingenioase, cum ar fi 
ecranul ăsta subacvatic. Chestiile astea pur și simplu mă 
motivează să ies de-aici. 

Holly se ridică și se uită împrejur. Stăteau pe un morman de 
gunoi. Artemis presupuse că grătarul construit de Opal în jurul 
conductei de filtrare împiedicase deșeurile să fie evacuate, iar 
curentul adunase toate lucrurile aruncate de troli într-un loc mai 
puţin adânc, ca acesta. O insulă mică de gunoi la unul din 
coturile râului. Capete dezmembrate de roboţi, bucăţi de 
statuete și rămășițe de troli - cranii cu frunţile despicate și piei 
putrezite - toate zăceau laolaltă. 

Cel puţin, măcar trolii aceia n-aveau cum să-i mănânce. 
Ceilalţi troli, care îi urmaseră pe uscat, se agitau din nou de-a 
lungul ambelor maluri. Dar Holly și Artemis se aflau la 
aproximativ șapte metri distanță de mal. Pentru moment, erau 
în siguranţă. 

Artemis simțea cum amintirile sale încercau să-și croiască 
drum spre suprafaţă. Era pe punctul de a-și aminti totul. Simțea 
asta. Stătu complet nemișcat și începu să se concentreze. 
Imagini disparate i se perindau prin faţa ochilor: un munte de 
aur, creaturi cu solzi verzi care scoteau flăcări pe nas, Butler 
învelit în gheaţă. Dar imaginile i se prelingeau în conștiință ca 
stropii de apă ce se scurg pe la streșini. 

Holly se ridică. 

— Ţi-ai amintit ceva? 


129 


— Probabil, zise Artemis. Ceva. Nu sunt sigur. Totul se 
întâmplă atât de rapid. Am nevoie de timp să meditez. 

— Nu mai avem timp, zise Holly urcându-se în vârful grămezii 
de gunoi. 

Craniile trosneau sub picioarele ei. 

— Priveşte. 

Artemis se întoarse spre malul din stânga. Un trol luase un 
bolovan uriaș și îl ridicase deasupra capului. Artemis se ghemui. 
Dacă bolovanul ăla îi nimerea, atunci amândoi s-ar fi ales cu răni 
grave. 

Trolul icni ca un jucător de tenis care servește și aruncă 
bolovanul în râu. Bolovanul trecu razant pe lângă mormanul de 
gunoi și ateriză în apă. 

— O lovitură slabă, zise Holly. 

Artemis se încruntă. 

— Mă îndoiesc. : 

Încă vreo doi troli înșfăcară câte un proiectil. În câteva 
secunde, brutele începură să arunce cu pietre, bucăți de roboți, 
bețe sau orice le cădea în mână. Dar toate treceau pe lângă 
cele două ființe care tremurau ghemuite pe grămada de gunoi. 

— Nu ne nimeresc, zise Holly. Niciunul. 

Pe Artemis îl dureau oasele de frig, teamă și stres. 

— Nici nu încearcă să ne nimerească, zise el. Işi construiesc 
un pod. 


Tara, Irlanda; în zori 


Aeroportul spiridușilor din Tara era cel mai mare din Europa. 
Peste opt mii de turiști treceau anual prin cabinele cu raze X. 
Cei zece mii de metri cubi ai terminalului erau ascunși sub un 
delușor năpădit de buruieni din mijlocul fermei McGarney. Era o 
capodoperă a arhitecturii subterane. 

Mulch Diggums, piticul cleptoman, era și el o adevărată 
minune în subteran. Butler o luase spre nord în Bentley-ul 
familiei Fowl și, la indicaţiile lui Mulch, parcase luxosul 
autoturism la cinci sute de metri distanţă de intrarea camuflată 
a aeroportului. Mulch plonjase de pe ușa din spate direct în 
pământ. Se scufundase rapid în solul irlandez afânat. Cel mai 
bun sol din lume. 


Mulch cunoștea bine aeroportul. Odată, îl ajutase chiar aici pe 
vărul său, Nord, să evadeze, atunci când Poliţia îl arestase sub 
acuzaţia de poluare industrială. O dâră de lut ducea spre 
peretele aeroportului și, dacă știai unde să cauţi, puteai observa 
o foiţă de înveliș metalic, care se subţiase în timp din cauza 
umezelii. Dar, de data asta, Mulch nu încerca să scape de 
Poliţie; ba dimpotrivă. 

Mulch se strecură în tufișul holografic, care ascundea intrarea 
de serviciu a aeroportului. leși din tunel, își scutură lutul de pe 
fund și își eliberă - un pic mai zgomotos decât de obicei - tot 
aerul din vintre. Apoi așteptă. 

După cinci secunde, trapa de la intrare se deschise, și patru 
braţe electronice îl înhățară pe Mulch și îl traseră rapid înăuntru. 
Piticul nu se împotrivi, ci se lăsă dus de-a lungul unui coridor 
întunecat, până într-o cameră de interogatoriu. Plonjă într-un 
scaun inconfortabil, unde fu încătușat și lăsat să fiarbă în suc 
propriu. 

Dar Mulch n-avea vreme să fiarbă în suc propriu. Fiecare 
secundă petrecută acolo, ciugulindu-și insectele din barbă, era o 
secundă vitală pentru Holly și Artemis, care se luptau cu trolii. 

Piticul se ridică de pe scaun și lovi cu mâinile în oglinda falsă 
din camera de interogatoriu. 

— Chix Verbil, ţipă el. Știu că mă vezi. Trebuie să discutăm. E 
vorba despre Holly Short. 

Mulch continuă să lovească oglinda până când ușa încăperii 
se deschise și Chix Verbil intră în celulă. Chix era spiridușul de 
suprafaţă al Poliţiei. În urmă cu un an, Chix fusese prima victimă 
din rândurile Poliţiei, în timpul răzmeriţei B'wa Kell. lar fără 
ajutorul lui Holly Short, acest lucru i-ar fi fost fatal. În final însă, 
Chix obținuse o decorație din partea Comitetului, fusese intens 
mediatizat la TV și se alesese cu o slujbă călduță de suprafaţă în 
E1. 

Chix intră circumspect, cu aripile strânse la spate. Tocul de la 
Neutrino era desfăcut. 

— Mulch Diggums, nu-i așa? Te predai? 

Mulch pufni. 

— Tu ce crezi? M-am străduit atâta să evadez, ca să mă 
predau unui spiriduș-de-apă? Hmm, nu prea cred, cap-pătrat. 

Chix se zbârli, iar aripile i se înfoiară la spate. 


131 


— Hei, ascultă, piticule! În locul tău nu m-aș ţine de glume. În 
caz că ai uitat, te afli în custodia mea. lar în jurul încăperii 
acesteia se află șase spiriduși care fac de strajă. 

— Spiriduși care fac de strajă. Nu mă face să râd. Nu sunt în 
stare să păzească nici măcar un măr într-o livadă. Am evadat 
dintr-o navetă aflată la câţiva kilometri sub mare. Pot scăpa de- 
aici cât ai zice pește. 

Chix pluti ameninţător prin aer. 

— Aș vrea s-o văd și pe-asta. Îți trag două gloanţe în fund 
înainte să apuci să deschizi fălcile. 

Mulch tresări. Piticii sunt sensibili la glumele legate de dosul 
lor. 

— Bine, liniștește-te, domnule Gung Ho. Hai mai bine să 
vorbim despre aripa ta. S-a vindecat? 

— De unde știi asta? 

— De la știri. La un moment dat erai pe toate posturile TV. 
Chiar și pe cele pirat. Cu ceva vreme în urmă mă uitam la mutra 
ta stâlcită din Chicago. 

Chix se înfoie ca un curcan. 

— Chicago? 

— Exact. Vorbeai, dacă-mi aduc eu bine aminte, despre cum 
ţi-a salvat Holly Short viaţa și despre faptul că voi, spiridușii-de- 
apă, nu uitaţi niciodată o faptă bună. Și că, oricând Holly va 
avea nevoie de tine, tu vei fi alături de ea, fără să ţii seama de 
pericole. 

Chix tuși agitat. 

— Multe dintre declaraţii erau prevăzute în scenariu. Și, 
oricum, asta a fost înainte... 

— Înainte ca unul dintre cei mai decoraţi ofiţeri din Poliţie să o 
ia brusc razna și să-și împuște comandantul? 

— Da. Inainte de asta. 

Mulch îl privi pe Verbil drept în fața sa verde. 

— Doar nu crezi una ca asta, nu-i așa? 

Chix se înălţă și mai mult, fluturând din aripi prin încăpere. 
Apoi se lăsă pe podea și se așeză pe celălalt scaun din încăpere. 

— Nu. Nu cred. Nici măcar o secundă. Julius Root i-a fost ca un 
tată lui Holly. Ne-a fost ca un tată tuturor. Își acoperi faţa cu 
mâinile, temându-se de ce avea să audă. Așadar, Diggums, ce 
cauţi aici? 

Mulch se aplecă spre el. 


132 


— Suntem înregistraţi? 

— Desigur. Procedura standard. 

— Poţi să-ţi închizi microfonul? 

— Presupun că da. Dar de ce aș face-o? 

— Pentru că trebuie să-ţi spun ceva important legat de soarta 
Poporului. Dar îţi voi spune numai dacă închizi microfoanele. 

Aripile lui Chix începură să vibreze din nou. 

— Ar fi bine să fie o informaţie-bombă. Sper să-mi placă ceea 
ce o să aud, piticule. 

Mulch ridică din umeri. 

— O, n-o să-ţi placă deloc. Dar chiar e o informaţie-bombă. 

Chix introduse cu degetele sale verzi un cod în tastatura de 
pe masă. 

— E-n regulă, Diggums. Acum putem vorbi deschis. 

Mulch se aplecă peste birou. 

— Opal Koboi s-a întors. 

Chix nu-i răspunse, dar culoarea îi păli din obraji. Verdele lui 
smarald de spiriduș-de-apă căpătase o nuanță deschisă și 
bolnăvicioasă. 

— Opal a reușit cumva să evadeze și a pus la cale toată 
răzbunarea asta. Întâi generalul Scalene, apoi comandantul 
Root, iar acum Holly și Artemis. 

— 0... Opal? gânguri Chix, în timp ce aripioara rănită începu 
brusc să-i vibreze. 

— Se răzbună pe toţi cei care au fost implicaţi în capturarea 
ei. Așa că - dacă mă ajută bine memoria - și tu te afli pe lista ei. 

— Dar eu n-am făcut nimic, chițăi Verbil, încercând să se 
apere în fața lui Mulch. 

Mulch se dădu înapoi. 

— Hei, degeaba-mi spui mie asta. Nu eu vreau să mă răzbun. 
Dar, dacă-mi aduc bine aminte, nu cumva ai apărut pe toate 
canalele TV umflându-te în pene că tu, personal, ai fost primul 
ofițer din Poliţie care a intrat în contact cu goblinii 
contrabandiști? 

— Poate că n-a văzut asta, zise Chix plin de speranță. Opal 
era în comă. 

— Dar sunt sigur că cineva a avut grijă să înregistreze toate 
astea pentru ea. 

Verbil cugetă, mângâindu-și absent aripile. 

— Așadar, ce vrei de la mine? 


— Vreau să îi transmiţi un mesaj lui Foaly. Spune-i ce ţi-am 
spus despre Opal. 

Mulch își acoperi gura cu mâna pentru a-i păcăli pe cei care ar 
fi urmărit înregistrarea și ar fi încercat să-i citească de pe buze. 

— Și mai vreau naveta Poliţiei. Știu unde e parcată. Am 
nevoie doar de codul de acces și de codul pentru sirene. 

— Ce? Eşti nebun. Pot să fac pușcărie pentru asta. 

Mulch clătină din cap. 

— Nu, nu, nu. Fără sunet, sediul central al Poliţiei nu va vedea 
altceva decât încă una dintre evadările spectaculoase ale lui 
Mulch Diggums. Te dobor la pământ, îţi fur cipul și îmi sap 
drumul în afară prin ţeava din spatele chiuvetei. 

Chix se încruntă. 

— Să ne întoarcem la partea cu „mă dobori la pământ”. 

Mulch bătu cu pumnul în masă. 

— Ascultă, Verbil, în momentul de față, Holly e în pericol de 
moarte. Dacă n-a murit deja. 

— Asta am auzit și eu, interveni Chix. 

— Ei bine, cu siguranţă va muri dacă nu mă duc acolo jos cât 
mai repede. 

— Și-atunci, n-ar fi mai bine să dau alarma? 

Mulch oftă teatral. 

— Cap-sec, până ajung cei de la Recuperări aici, va fi prea 
târziu. Ştii regulile: niciun ofițer al Poliţiei nu poate acţiona pe 
baza informaţiilor obţinute de la un deţinut, decât dacă 
informaţia a fost verificată dintr-o a doua sursă. 

— Nimeni nu mai ţine cont de regula aia. lar dacă mă faci 
cap-sec, să știi că nu-ţi e de prea mare ajutor. 

Mulch se ridică în picioare. 

— Ești un spiriduș-de-apă, pentru numele lui Dumnezeu! Ar 
trebui să aveţi din moși-strămoși un cod de onoare. O femeie ți- 
a salvat viața, iar acum ea este în pericol. Eşti obligat, în 
calitatea ta de spiriduș-de-apă, să faci tot ce îţi stă în putinţă ca 
s-o ajuţi. 

Chix îl privi pe Mulch drept în ochi. 

— E adevărat ce-mi spui? Nu mă minţi, Mulch, deoarece toate 
acestea vor avea repercusiuni! Nu vorbim despre un banal furt 
de bijuterii. 

— E adevărat, zise Mulch. Îţi dau cuvântul meu. 

Chix era pe punctul de a izbucni în râs. 


134 


— O, uraa... Cuvântul lui Mulch Diggums. Sunt sigur că mă va 
ajuta. 

Trase adânc aer în piept, apoi închise ochii. 

— Cipul e în buzunarul meu. Codul e scris pe etichetă. Poartă- 
te cu mănuși. 

— Nu-ţi face griji. Sunt un șofer desăvârșit. 

Chix se cutremură cu gândul la ceea ce avea să urmeze. 

— Nu mă refeream la navetă, idiotule. Mă refeream la faţa 
mea. Fetele mă plac așa cum sunt. 

Mulch își strânse pumnul noduros. 

— Ei bine, n-aş vrea să le dezamăgesc pe domniţe, zise Mulch 
în timp ce-l făcea KO pe Chix Verbil. 

e 

Mulch scormoni agil prin buzunarele lui Chix. Spiridușul-de- 
apă nu leșinase de fapt, ci doar se prefăcea. O mișcare 
înţeleaptă. In câteva secunde, Mulch îi fură cipul de la navetă și 
și-l îndesă în barbă. Barba se înfășură strâns în jurul cipului, 
formând un cocon impermeabil. Piticul îl ușură pe Verbil și de 
Neutrino-ul său, deși asta nu făcea parte din înţelegerea lor. Din 
două mișcări, Mulch ajunse lângă ușă, pe care o blocă proptind- 
o cu un scaun. „Ar trebui să-i ţină ocupați câteva secunde”, își 
zise Mulch. Își încolăci braţul pe lângă tancul de apă și își 
deschise clapeta din spatele pantalonilor. Trebuia să se 
grăbească. Cei care probabil urmăriseră interogatoriul de după 
geamul fumuriu împingeau în ușă. Mulch observă un punct 
cenușiu în ușă. O ardeau pentru a pătrunde înăuntru. 

Mulch rupse tancul de apă din perete, iar apa rece dinăuntru 
inundă podeau camerei de interogatoriu. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, bolborosi Chix de pe 
podea. Îmi va lua o veșnicie să-mi usuc aripile. 

— Ține-ţi gura. Se presupune că ai leșinat. 

De îndată ce apa se scurse, Mulch plonja în conductă. O ţinu 
drept până la prima cotitură, apoi o luă în direcţia opusă. Bucăţi 
de lut blocaseră conducta. Mulch își dislocă fălcile. Era din nou 
sub pământ. Nimeni nu-l mai putea prinde acum. 

Hangarul navetelor se afla la baza hornului. Mulch se avântă 
în adâncime, ghidându-se după simţurile sale de pitic. Mai 
fusese în acel terminal, și planul clădirii îi rămăsese întipărit în 
minte. După șaizeci de secunde de mestecat pământ, supt 
minerale și eliminat deșeuri prin partea din dos, Mulch se afla 


135 


față-n faţă cu conducta de aerisire. Această conductă ducea 
direct spre hangarul navetelor; piticul putea simţi vibrația 
motoarelor în firele din barbă. 

În mod normal, Mulch și-ar fi săpat drumul prin conducta din 
metal cu câteva picături din mortarul său special de rocă, dar 
gărzile din închisoare îi confiscaseră ustensilele. Așa că trase în 
conducta de metal cu pistolul pe care tocmai îl furase. Metalul 
se topi ca o bucată de gheaţă pusă pe nisip fierbinte. Așteptă un 
minut ca metalul să se răcească, apoi se strecură în conductă. 
După ce coti de două ori la stânga, dădu cu nasul de grătarul de 
deasupra hangarului. Sirene roșii se învârteau deasupra fiecărei 
uși, în timp ce un claxon strident dădea semnalul de alarmă. 
Muncitorii din hangar erau adunaţi laolaltă în fața unui ecran, 
așteptând vești. 

Mulch cobori grațios - în ciuda gabaritului său - și se furișă 
spre naveta Poliţiei. Naveta era suspendată cu botul în sus, sub 
un tunel vertical de aprovizionare. Mulch se strecură la bord 
deschizând ușa din dreptul pasagerului cu cipul lui Chix Verbil. 
Pupitrul de comandă era extrem de complicat, dar Mulch avea o 
teorie când venea vorba despre astfel de lucruri: „Ignoră tot ce 
vezi în jur în afară de volan și de roți, și vei fi în siguranţă”. De-a 
lungul carierei sale furase peste cincizeci de vehicule, iar teoria 
lui rămăsese în picioare. 

Piticul introduse cipul în contact - ignorând avertizările 
sistemului legate de o verificare preliminară - și apăsă butonul 
de propulsare. Naveta de opt tone fu azvârlită ca o piatră și 
începu să se răsucească mai ceva ca un patinator pe gheață. 
Forța de gravitație pusese stăpânire pe ea, trăgând-o spre 
centrul pământului. 

Mulch apăsă acceleraţia pentru a evita prăbușirea. 

Difuzorul de la bordul navetei prinse glas. 

— Tu, cel dinăuntru. Ai face bine să te întorci imediat. Nu 
glumesc! În douăzeci de secunde voi apăsa personal butonul de 
autodistrugere. 

Mulch scuipă o flegmă de pitic peste difuzor, acoperind vocea 
aceea enervantă, apoi încă una pe care o lipi în sistemul de 
circuite de sub emiţător. Firele făcură scurtcircuit și se topiră. Se 
rezolvase și cu sistemul de autodistrugere. 

Pupitrul de comandă era destul de complicat pentru Mulch. 
Totuși, după ce se hârșâi de câteva ori de peretele hornului, 


136 


Mulch reuși să îmblânzească mașinăria. Dacă Poliţia ar fi 
recuperat vreodată vehiculul, atunci ar fi trebuit să îl dea cu un 
strat nou de vopsea și să-i înlocuiască aripa din dreapta. 

O dâră luminoasă de laser străluci pe deasupra hubloului. Era 
un foc de avertizare înainte ca vehiculul să devină ţinta 
computerului. Era timpul s-o șteargă. Mulch își scoase cizmele, 
își încleștă copitele pe pedale și o luă în sus pe horn înspre 
punctul de întâlnire. 

e 

Butler parcă Bentley-ul la douăzeci și cinci de kilometri nord- 
est de Tara, lângă o formațiune de roci modelată sub forma unui 
pumn încleștat. Piatra care semăna cu degetul indicator era 
puţin mai scobită - exact cum îi spusese Mulch. Totuși, piticul 
uitase să-i menţioneze dezordinea de nedescris de la intrare - 
pungi de chipsuri și cocoloașe de gumă, rămase de la o mulţime 
de picnicuri. Butler își croi drum prin maldărul de gunoi și, în 
fundul grotei, dădu peste doi băieţi ghemuiţi care fumau pe 
ascuns. Un pui de labrador dormea la picioarele lor. De bună 
seamă că cei doi se oferiseră să plimbe cățelul, ca să mai poată 
trage câteva fumuri. Butler detesta țigările. 

Băieţii se uitară în sus la silueta uriașă care se ivi deasupra lor 
și încremeniră. 

Butler arătă către ţigări. 

— Chestiile alea vă afectează serios sănătatea, îi mustră el. 
lar dacă nu v-o afectează ele, atunci s-ar putea să v-o afectez 
eu. 

Puștii își stinseră ţigările și ieșiră rapid din grotă. Butler își 
atinsese scopul. Dădu la o parte un tufiș uscat din fundul grotei 
și se pomeni în fața unui perete din lut. 

— Bagă mâna direct prin noroi, îi spusese Mulch. În mod 
normal, eu întâi îl mănânc și apoi îl peticesc. Dar nu cred că ţie 
ti-ar placea să faci asta. 

Butler își înfipse patru degete în mijlocul peretelui cleios, 
crăpat pe alocuri. Peretele se sfărâmă sub presiunea loviturii lui 
Butler. Bodyguardul înlătură bucăţile de moloz și își croi drum 
spre tunelul din interior. 

Spaţiul era cam strâmt pentru Butler; ca să fim mai exacti, 
era sufocant de-a dreptul. Trupul vânjos al lui Butler era presat 
din toate părţile de pereții denivelaţi din lut negru. Din când în 
când, câte o rocă zimţțată îi despica pe alocuri costumul său de 


137 


firmă. Două costume distruse, în doar două zile. Unul în 
Munchen, și acum încă unul, sub pământ, în Irlanda. Dar Butler 
avea lucruri mai importante pe cap. Dacă Mulch avea dreptate, 
atunci chiar în acel moment Artemis alerga prin subteran cu o 
haită de troli însetaţi de sânge pe urmele lui. Butler se luptase 
odată cu un trol și fusese la un pas de moarte. Nici nu voia să-și 
imagineze cum ar fi fost să te lupţi cu o întreagă haită. 

Butler săpă cu degetele lutul cleios și se strecură prin tunel. 
Acel tunel era, după cum îl informase Mulch, una dintre 
nenumăratele intrări clandestine în subteran „rumegate” de 
piticii evadați de-a lungul secolelor. Mulch însuși săpase și el 
prin acest tunel cu vreo trei sute de ani în urmă, când se 
strecurase în Haven cu ocazia aniversării unui văr de-al său. Pe 
măsură ce înainta, Butler încerca să nu se gândească prea mult 
la procesul de eliminare a deșeurilor de către pitici. 

După câţiva metri, tunelul se lărgea și dădea într-o încăpere 
rotundă. Pereţii luceau într-un verde pal. Mulch îi explicase și 
acest fenomen. Pereţii erau acoperiţi cu salivă de pitic, care, în 
contact cu aerul, se întărea și strălucea. Uimitor! Pori 
absorbanţi, păr activ și acum și salivă fosforescentă. Ce mai 
urma? Flegmă explozibilă? N-ar fi fost deloc surprins. Cine știe 
câţi ași mai aveau piticii în mânecă? Sau în alte părti. 

Butler dădu la o parte niște oase de iepure - resturile de la 
gustarea vreunui pitic -, se așeză și se puse pe așteptat. 

Se uită la cadranul fosforescent al ceasului său Omega. 
Trecuseră exact treizeci de minute de când îl lăsase pe Mulch la 
Tara; omulețul trebuia să fi ajuns până la acea oră. Dacă ar fi 
fost suficient spaţiu, bodyguardul s-ar fi plimbat de-a lungul și 
de-a latul încăperii. Dar el nu avea loc nici măcar să stea-n 
picioare, darămite să se mai și fâţâie de colo-colo. Bodyguardul 
își încrucișă picioarele sub el și începu să mediteze. Nu mai 
dormise de la incidentul cu biobomba din Germania și nu mai 
era așa tânăr ca odinioară. Ritmul său cardiac și respiraţia se 
reduseră, iar pieptul lui abia se mai mișca. 

După opt minute, încăperea începu să se zgâlţâie violent. 
Bucăţi fosforescente de salivă se desprinseră de pe pereți și se 
împrăștiară pe podea. Pământul de sub picioare era de un roșu 
aprins și o dâră de insecte se îndepărtă de punctul fierbinte. 
Butler se dădu la o parte și îşi netezi calm hainele. În câteva 
clipe, o gaură aburindă apăru în podea. 


138 


Vocea lui Mulch răzbătu prin spărtură, amplificată de 
difuzoarele navetei furate. 

— Să mergem, Noroiosule. Mișcă, mișcă! Trebuie să salvăm 
niște vieți, iar Poliţia e deja pe urmele mele. 

„Pe urmele lui Mulch, se gândi Butler înfiorându-se. Nu prea 
ţi-ai dori să fii pe urmele lui Mulch.” 

Bodyguardul se strecură prin spărtură și cobori apoi prin trapa 
din acoperișul navetei. Navetele Poliţiei erau destul de 
îngrămădite chiar și pentru spiriduși. Dar Butler nici măcar nu 
reușea să stea drept pe scaun - asta dacă ar fi găsit un scaun 
pe mărimea lui. Așa că fu nevoit să se ghemuiască în spatele 
scaunului pilotului. 

— E totul pregătit? întrebă el. 

Mulch culese un gândac de pe umărul lui Butler și și-l prinse 
în barbă, unde nefericita creatură fu imobilizată instantaneu în 
plasa de păr. 

— Îl păstrez pentru mai târziu, explică el. Asta dacă nu cumva 
îl vrei tu. 

Butler zâmbi forțat. 

— Mersi. Dar am mâncat deja. 

— Pe bune? Ei, dac-ai mâncat, atunci ţine-te bine, pentru că 
ne grăbim și s-ar putea să depășesc puţin viteza legală. 

Piticul își trosni oasele din cap până-n picioare, apoi plonjă 
brusc cu naveta într-un looping ameţitor. Butler ateriză în 
spatele navetei și fu nevoit să se lege cu vreo trei centuri de 
siguranţă ca să evite și alte zgâlțăieli. 

— Chiar e necesar să faci asta? bolborosi el cu greutate. 

— Vită-te în spate, zise Mulch. 

Butler se ridică anevoios în genunchi și privi prin hubloul din 
spate. Ai fi zis că pe urmele lor se aflau niște licurici, dar de fapt 
erau niște rachete mai micuţe. Echipajele le urmăreau fiecare 
mișcare. Unul dintre ele trase cu o torpilă mică și strălucitoare, 
care lovi violent exteriorul navetei lor. Butler simţi cum i se 
încrețește pielea capului lui chel. 

— Capsule unicelulare, îi explică Mulch. Tocmai au pus 
stăpânire pe antenele noastre de telecomunicaţii, să ne 
blocheze legăturile în cazul în care am avea complici pe undeva 
prin hornurile din împrejurimi. Capsulele acelea supraveghează 
sistemul nostru de navigaţie. Computerele lor ne vor urmări 
neîncetat, doar dacă nu... 


139 


— Dacă nu ce? 

— Doar dacă nu reuşim să scăpăm cumva de ei. Să ieşim din 
raza lor. 

Butler își strânse bine centurile de siguranţă. 

— Și putem face asta? 

Mulch își întinse degetele de la mâini și de la picioare. 

— Hai să vedem, zise el accelerând la maximum. 


Cele Unsprezece Minuni, 


Templul lui Artemis; 
în subteran 


Artemis și Holly stăteau ghemuiţi unul lângă altul pe insulița 
plină de gunoaie, așteptând ca trolii să își termine de construit 
podul. Creaturile o luaseră razna de-a binelea și acum aruncau 
bolovan după bolovan în apa din jurul insuliței. Ba unii chiar se 
avântaseră să încerce apa cu degetele de la picioare, dar 
făcuseră repede cale-ntoarsă urlând înspăimântați. 

Holly își șterse apa din ochi. 

— Bun, zise ea. Am un plan. Eu stau aici și mă bat cu ei, iar tu 
te scufunzi din nou în râu. 

Artemis dădu scurt din cap. 

— Apreciez gestul, dar nu-l pot accepta. Ar fi sinucidere 
curată. Pentru amândoi. Trolii te-ar devora cât ai clipi, iar apoi ar 
aștepta până curentul m-ar aduce înapoi pe insuliţă. Trebuie să 
existe o altă cale. 

Holly azvârli un craniu către creatura care se afla cel mai 
aproape. Bestia o prinse rapid între gheare și o făcu bucățele. 

— Artemis, sunt ochi și urechi. 

Băiatul se scărpină pe frunte. 

— Dacă aș putea să-mi amintesc. Atunci poate că... 

— Nu-ţi amintești chiar nimic? 

— Imagini. Ceva vag. Nimic coerent. Ca niște imagini de 
coșmar. Poate că toate astea nu sunt decât o iluzie. Asta-i 
explicaţia cea mai plauzibilă. Poate că ar trebui doar să mă 
relaxez și să aştept să mă trezesc. 

— Privește toate astea ca pe o provocare. Dacă aceasta ar fi 
fost o piesă de teatru, cum ar fi scăpat personajul? 

— Dacă ar fi un joc de război, ar trebui să cunosc punctele 
slabe ale adversarului. Apa este unul dintre ele... 


140 


— Și lumina, izbucni Holly. Trolii urăsc lumina. Le arde 
retinele. 

Creaturile se aventuraseră acum pe podul improvizat, pășind 
cu grijă. Duhoarea părului lor nespălat și a respirației fetide se 
putea simţi până pe insulă. 

— Lumină, repetă Artemis. De-aia le place aici. E un loc destul 
de întunecat. 

— Da. Fâșiile-reflectorizante funcționează cu energie redusă, 
iar soarele artificial este reglat la putere minimă. 

Artemis se uită în sus. Norii holografici alunecau pe un cer 
artificial. Exact în mijlocul lui, deasupra acoperișului templului, 
strălucea vag un soare de cristal. 

Lui Artemis îi veni o idee. 

— În colţul templului, lângă noi, există o schelă. Dacă am 
reuși să ne căţărăm pe ea și să ajungem la soare, crezi că ai 
putea folosi energia din cătușe ca să încălzești astrul? 

Holly se încruntă. 

— Da, presupun că da. Dar cum trecem de troli? 

Artemis luă capsula impermeabilă pe care era înregistrat 
mesajul lui Opal. 

— Le distragem atenţia cu puţin divertisment. 

Holly cercetă capsula până când dădu peste butonul de 
luminozitate. Îl dădu la maximum. Chipul lui Opal se decoloră 
din cauza supraexpunerii. 

— Grăbește-te, zise Artemis trăgând-o pe Holly de mânecă. 

Unul dintre troli se afla deja la jumătatea podului improvizat, 
iar în spatele lui restul turmei se bâțâia ameninţător. Un șir lăţos 
de dansatori de conga. 

Holly luă mini-ecranul în braţe. 

— Ştii că planul ăsta e posibil să nu meargă? zise ea. 

Artemis se afla în spatele ei. 

— Știu, dar e singura soluție. 

— Bun. În caz că nu supravieţuim, vreau să știi că îmi pare 
rău că nu-ţi amintești nimic. E bine să fii alături de prieteni în 
momente ca astea. 

Artemis o strânse ușor de umăr. 

— Dacă scăpăm cu bine din asta, vom fi prieteni. Prieteni de 
suferință. 

Insula lor micuță începuse să se zgâlțâie. Craniile se 
desprindeau din maldărul de gunoi și se rostogoleau în apă. 


141 


Trolii erau la o aruncătură de băț. Își croiau drum pe pasarela 
instabilă și se tânguiau ori de câte ori un strop de apă ajungea 
pe blana lor. Trolii care rămăseseră pe mal băteau cu pumnii în 
pământ, în timp ce dâre lungi de salivă li se prelingeau prin 
colțul gurii. 

Holly așteptă până în ultimul moment, pentru ca efectul să fie 
cât mai intens. Apoi strecură mini-televizorul în grămada de 
gunoi, pentru ca bestiile să fie luate prin surprindere. 

— Holly, insistă Artemis. 

— Așteaptă, șopti Holly. Doar câteva secunde. 

Trolul care se afla în fruntea turmei ajunsese deja pe insuliță. 
Se pare că el era liderul. Se ridică, își scutură părul slinos și 
începu să urle la cerul artificial. Apoi, își dădu seama că Holly și 
Artemis nu erau femele-troli, și creierul lui micut fu răvășit de 
furie. Stropi de venin i se scurgeau de pe colţi și ghearele îi 
țâșniră în sus amenințătoare. Lovitura de atac preferată a 
trolilor era sub coaste. În felul acesta, inima sărea rapid din 
piept, iar carnea se păstra fragedă. 

Insula fu năpădită și de alţi troli dornici de o femelă sau de o 
bucăţică de carne. Holly hotărî că sosise momentul. Balansă 
mini-televizorul în aer și îndreptă ecranul către cel mai apropiat 
trol. Bestia se dădu înapoi, apărându-se de lumină ca de un 
dușman fioros. Lumina arse retina trolului, iar acesta se întoarse 
buimac la tovarășii săi. Câţiva căzură în râu. Panica se răspândi 
printre troli ca un virus. Bestiile din apă parcă ar fi fost băgate în 
acid, așa de tare se scuturau și se îmbulzeau spre mal. Trolii se 
retrăgeau furioși. Zdrobiră și sfâșiară tot ce întâlneau în cale. 
Prin aer zburau stropi de sânge și venin, iar apa se învolburase 
de parcă ar fi dat în clocot. Urletele lor de împerechere fură 
înlocuite de ţipete de durere și de groază. 

„Nu poate fi adevărat, își zise Artemis Fowl șocat. Cred că am 
halucinații. Poate că sunt în comă, după ce am căzut de la 
fereastra hotelului.” Și pentru că mintea lui fabrica asemenea 
explicaţii, amintirile lui rămaseră în continuare blocate. 

— Apucă-te de centura mea, îi porunci Holly, înaintând pe 
podul improvizat. Ş 

Artemis se supuse fără să protesteze. In orice caz, dacă toate 
acestea se întâmplau cu adevărat, căpitanul Short era mai în 
măsură să se ocupe de creaturi. 


142 


Holly folosea mini-ecranul ca pe un pistol cu laser și înainta 
precaută. Artemis se străduia și el să-și menţină echilibrul pe 
puntea improvizată. Săreau din piatră-n piatră, clătinându-se ca 
niște alpiniști începători. Holly rotea mini-ecranul de jur 
împrejur, împroșcându-i pe troli cu lumină din toate unghiurile. 

„Prea mulţi, își zise Artemis în gând. Sunt prea mulţi. N-o să 
reușim niciodată să scăpăm.” 

Dar nu avea rost să renunţe. Așa că își continuară drumul: doi 
pași înainte, unul înapoi. 

O bestie mătăhăloasă reușise să evite prima lovitură a lui 
Holly. Acum, bestia întinse gheara și sparse carcasa 
impermeabilă a mini-ecranului. Holly căzu peste Artemis. Cei doi 
aterizară zgomotos în râu. 

Artemis trase instinctiv aer în piept. Din păcate trase pe nări 
mai mult apă decât aer. Holly încercă să ţină carcasa crăpată a 
mini-ecranului la suprafaţă. Câţiva stropi de apă pătrunseră în 
spărtură și pe ecran apărură scântei. 

Holly se ridică în picioare și îndreptă ecranul către trolul 
mătăhălos. Artemis tușea în spatele ei. 

— Ecranul a luat apă, zise Holly cu răsuflarea întretăiată. Nu 
știu cât timp mai avem la dispoziţie. 

Artemis își îndepărtă părul din ochi. 

— Du-te! bolborosi el. Du-te. 

Se târâră prin apă, călcând pe lângă trolii seceraţi la pământ. 
Holly ochi un punct prin care se cățărară pe mal. Era o 
adevărată binecuvântare să simtă pământul sub picioare. Dar, 
cel puţin până acum, apa le fusese un aliat de nădejde; acum 
erau pe teritoriul trolilor. 

Bestiile care încă se mai ţineau pe picioare se strângeau în 
jurul lor. De fiecare dată când una dintre creaturi se apropia 
prea mult, Holly flutura ecranul în direcţia ei și bestia sărea 
înapoi ca arsă. 

Artemis încerca să reziste în ciuda șocului, a oboselii și a 
frigului din oase. Glezna îl ustura acolo unde îl ciupise trolul. 

— Trebuie să mergem direct spre templu, zise el clănțănind 
din dinţi. Trebuie să ne cățărăm pe schele. 

— În regulă. Rezistă. 

Holly trase adânc aer în piept pentru a se întări un pic. Mâinile 
îi amorţiseră din cauza ecranului pe care îl cărase în braţe, dar 
nu lăsa să i se citească teama și oboseala pe chip. li privea pe 


143 


troli drept în ochi și le arăta că au de-a face cu un inamic demn 
de luat în seamă. 

— Ești gata? 

— Gata, răspunse Artemis, deși nu se simțea deloc pregătit 
pentru așa ceva. 

Holly mai trase o cată adânc aer în piept, apoi deschise 
ecranul. Trolii fură luaţi prin surprindere. La urma urmei, cine ar 
fi îndrăznit să se pună cu un trol? Raza de lumină îi buimăci 
suficient de mult timp încât Holly și Artemis să se poată strecura 
printre ei. 

Urcară în grabă panta ce ducea spre templu. Holly trecu 
direct prin mulţimea de troli, care, orbiţi de lumină, se izbeau 
derutați unii în alţii. Animalele începură să se atace între ele 
înspăimântate, zgâriindu-se cu ghearele lor ascuţite. Unii troli 
mai $șmecheri se folosiră de această ocazie pentru a-și regla 
conturile. Încăierarea puse stăpânire pe toate bestiile, ridicând 
praful în aer. 

Artemis își făcu drum prin mulţime cu răsuflarea întretăiată și 
cu mâinile strânse în jurul lui Holly. Holly Short respira și ea 
agitată. „Nu am deloc condiţie fizică, își zise Artemis în gând. Și 
s-ar putea ca asta să mă coste. Pe viitor, va trebui să-mi 
antrenez și trupul, nu doar creierul. Asta dacă va mai exista un 
viitor.” 

Templul se ivi în faţa lor - o copie în miniatură, dar care avea 
totuși vreo cincisprezece metri înălțime. O mulţime de coloane 
identice se ridicau spre norii holografici, susținând un acoperiș 
triunghiular decorat cu basoreliefuri stranii. La baza coloanelor 
se puteau zări urme de gheare, lăsate de trolii mai tineri care se 
refugiaseră din fața diverselor ameninţări. Artemis și Holly 
urcară cele douăzeci de trepte care duceau spre coloane. 

Din fericire, nu întâlniră niciun trol pe schele. Bestiile erau 
ocupate, încercând să se omoare între ele sau să 
supraviețuiască. Dar în câteva secunde aveau să-și aducă 
aminte de intrușii din mijlocul lor. Carne proaspătă. Nu mulţi 
dintre ei gustaseră carne de spiriduș, dar aceia care o făcuseră 
erau nerăbdători să o savureze din nou. Unul dintre troli gustase 
chiar carne de om, iar dulceaţa ei încă îi mai bântuia visele. 

Exact acest trol fu primul care se smulse din râu, târându-și 
după sine blana udă, care cântărea pe puţin șase kilograme. 
Împinse în lături un pui de trol care se apropiase prea mult și 


144 


adulmecă aerul. Era un miros ciudat. Un miros pe care și-l 
aducea aminte din scurtele lui peregrinări pe la suprafaţă. Miros 
de om. Doar adulmecând aerul, și îi ploua în gură. O luă la 
goană plin de energie înspre templu. In curând, o ceată de bestii 
însetate de sânge o tuliră spre schele. 

— Suntem din nou pe meniu, remarcă Holly când ajunse la 
schelă. 

Artemis își desprinse mâinile de pe mijlocul lui Holly. l-ar fi 
răspuns dacă n-ar fi simţit că se sufocă. Își puse mâinile pe 
genunchi și trase aer în piept cu nesat. 

Holly îl prinse de braţ. 

— N-avem timp de pierdut, Artemis. Trebuie să te caţări. 

— După tine, zise Artemis cu răsuflarea întretăiată. 

Se gândi că tatăl său ar acorda întotdeauna prioritate unei 
doamne, chiar dacă s-ar afla la ananghie. 

— N-avem timp să ne certăm, zise Holly împingându-l. Urcă 
spre soare. O să încerc să mai trag de timp cu ajutorul mini- 
ecranului. Du-te! 

Artemis îi mulţumi lui Holly din priviri. Ochii lui Holly erau 
căprui și rotunzi, și... familiari? Amintirile lui se zbăteau să iasă 
la suprafaţă. 

— Holly? zise el. 

Dar Holly îl împinse pe schele și totul se șterse. 

— Sus, sus. Nu mai pierde vremea. 

Artemis încercă să-și coordoneze mișcările și membrele 
obosite. Pășește, apucă, trage. N-avea cum să fie prea greu. 
Doar se mai căţărase pe scări și înainte. Cel puţin pe una, în 
mod sigur. 

Barele schelelor erau acoperite cu un cauciuc aderent, folosit 
în general de către alpiniști, și echipat cu niște monturi de care 
te puteai prinde din cincizeci în cincizeci de centimetri - distanța 
necesară unui spiriduș de înălțime mijlocie. Dar și - printr-o 
fericită coincidență - distanța necesară unui puști de 
paisprezece ani. 

— Haide, căpitane, zise el peste umăr. Urcă-te. 

— Nu încă, zise Holly. 

Holly stătea cu spatele la schele și încerca să dibuiască ceva 
în cetele de troli care se apropiau. 

Făcuse un stagiu la sediul central al Poliţiei legat de atacurile 
trolilor. Dar la acel stagiu era vorba despre o situaţie de unu la 


145 


unu. Spre exasperarea ei, instructorul folosise imaginile video în 
care ea se încăierase cu un trol în Italia în urmă cu vreo doi ani. 

— Acesta, zisese instructorul punând stop-cadru pe imaginea 
lui Holly și încercuind-o cu ajutorul unui indicator cu laser, este 
exemplul clasic de „așa nu”. 

Dar acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Nu fuseseră 
niciodată instruiți cum să reacționeze atunci când erau atacați 
de o turmă de troli în propriul habitat. Instructorii se gândiseră 
că numai unui tâmpit i s-ar putea întâmpla așa ceva. 

Două cete se apropiau de ea din direcţii opuse. Una venea 
dinspre râu și era condusă de un adevărat monstru, din colții 
căruia picurau stropi de venin anestezic. Holly știa că, dacă ar fi 
fost atinsă de un singur strop din acel venin, ar fi căzut într-o 
toropeală plăcută. Și, chiar dacă ar fi reușit să scape din 
ghearele trolilor, în cele din urmă veninul ar fi paralizat-o. 

Cea de-a doua ceată, din care făceau parte mai mulţi 
puiandrii și câţiva adulți, se apropia din cealaltă parte a dealului. 
La baza templului se aflau și câteva femele care profitau de 
agitația masculilor pentru a roade scheletele aruncate de-a 
valma. 

Holly reglă luminozitatea mini-ecranului. Trebuia să acţioneze 
la momentul potrivit. Asta era ultima ei șansă, pentru că, de 
îndată ce va începe să se caţăre, nu va mai putea să ţintească 
precis. 

Trolii urcau treptele templului, luptându-se pentru primul loc. 
Cele două cete se apropiau de Holly din direcţii opuse. Capii 
turmelor se avântară spre ea, dornici să se înfrupte primii din 
pradă. Colţii lor se întrezăreau prin gura imensă, iar ochii lor 
erau concentrați asupra ei. Holly alese exact acel moment 
pentru a acţiona. Reglă nivelul de luminozitate la maximum și le 
prăji din mers retinele celor doi troli aflaţi în frunte. Aceștia 
urlară asurzitor și se prăbușiră la pământ - o învălmășeală de 
brațe, gheare, colţi și dinţi. Ceilalţi troli presupuseră că erau 
atacați de turma rivală și în câteva secunde se dezlănţui o luptă 
de nedescris la baza schelelor. 

Holly profită de diversiune și se căţără sprintenă pe barele de 
metal. Își prinse mini-ecranul la centură, îndreptat cu faţa în jos, 
ca o armă. Nu era la fel de eficient, dar era mai mult decât 
nimic. 


146 


În câteva clipe îl ajunse pe Artemis din urmă. Băiatul respira 
anevoios și înainta cu greu. O dâră de sânge i se prelingea din 
glezna rănită. Holly ar fi putut să o ia înaintea lui, dar preferă să 
mai arunce o privire în jos. Totul era în regulă. Doar un pui de 
trol se luase după ei pe schele cu agilitatea unei gorile. Doi 
colțișori ascuțiți și veninoși îi mijeau de sub buze. Holly întoarse 
mini-ecranul spre el, iar trolul dădu drumul barelor pentru a-și 
acoperi ochii iradiaţi. Un spiriduș ar fi fost suficient de isteţ, 
încât să se ţină cu o mână de bară, iar cu cealaltă să-și acopere 
ochii. Dar trolii nu au IQ-ul mai mare decât al unui vierme și 
acționează tot timpul instinctual. 

Micuţul trol se prăbuși pe maldărul păros și agitat de sub 
schele și nimeri direct în mijlocul încăierării. Holly își văzu de 
drum, cu mini-ecranul în spate. Artemis înainta extrem de încet 
și în câteva secunde fu lângă el. 

— Te simţi bine? 

Artemis dădu mut din cap. Dar ochii lui mari erau cuprinși de 
panică. Holly mai văzuse această privire la ofiţerii de Poliţie 
aflaţi în stare de stres. Trebuia să-l ducă pe Noroios într-un loc 
ferit, înainte de a se pierde de tot cu firea. 

— Haide, Artemis. Mai avem câţiva pași. O să reușim. 

Artemis închise o clipă ochii și trase adânc aer în piept. Când 
îi deschise, ochii lui străluceau din nou ferm. 

— Prea bine, căpitane. Sunt gata. ` 

Artemis se întinse după următoarea bară. Incă un pas spre 
salvare. Holly îl îmboldea de la spate ca un sergent-major. 

Într-un minut ajunseră pe acoperiș. Dar trolii își aduseseră și 
ei aminte de pradă, iar acum escaladau schelele, pe urmele lor. 
Holly îl trase pe Artemis pe acoperișul înclinat și se târâră în 
patru labe către punctul cel mai înalt. Tencuiala era albă și 
netedă. În lumina slabă, arătau de parcă ar fi traversat un câmp 
de zăpadă. 

Artemis se opri. Priveliștea îi aducea aminte de ceva. 

— Zăpadă, zise el șovăielnic. Imi amintesc ceva... 

Holly îl prinse de umăr și îl trase după ea. 

— Da, Artemis. Antarctica, îți aduci aminte? Vom discuta pe 
îndelete despre asta mai târziu, când o să fim departe de trolii 
care încearcă să ne mănânce. 

Artemis își reveni. 

— Prea bine. Bună idee! 


147 


Acoperișul templului era construit într-un unghi înclinat la 
patruzeci de grade față de sfera din cristal - soarele artificial. 
Cei doi se căţărară încet și cu băgare de seamă. Artemis era 
deja istovit. În urma lor, o dâră de sânge se imprimase pe 
suprafaţa imaculată. Schelele se clătinau și se loveau de 
acoperiș, pe măsură ce trolii înaintau. 

Holly încălecă pe muchia acoperișului și se întinse către 
soarele de cristal. Suprafaţa era netedă la pipăit. 

— D'Arvit! înjură ea. Nu găsesc sursa de energie. Ar trebui să 
aibă o mufă externă. 

Artemis se târî pe partea cealaltă a acoperișului. Nu avusese 
niciodată rău de înălţime, dar se străduia să nu privească în jos. 
Nu trebuia să suferi de rău de înălţime ca să te ia ameţeala 
uitându-te la gloata hămesită de troli și la distanţa pe care o 
aveai de parcurs până jos. Întinse mâna și cercetă sfera cu 
degetele. Arătătorul lui dibui o fantă micuță. 

— Am găsit ceva, o informă el. 

Holly veni lângă el și examină gaura. 

— Bun, zise ea. O mufă externă. Bateriile au puncte de 
conexiune standard, așa că ar trebui să se potrivească la fix cu 
celulele din cătușe. 

Scoase cătușele din buzunar și deschise clapeta care 
acoperea celulele energetice. Acestea erau de mărimea unei 
cărţi de credit și aveau margini de un albastru strălucitor. 

Holly se ridică pe vârfuri. Trolii ajunseseră și ei la baza 
acoperișului. Și înaintau ameninţător. Acoperișul alb era 
împestrițat de maroniul-roșcat al blănurilor lor. Urletele și 
duhoarea îi vestiră pe Holly și Artemis că trolii se aflau aproape. 

Holly așteptă până ajunseră toţi pe acoperiș, apoi introduse 
celulele energetice în mufă. Globul prinse viaţă și străluci. Un 
val orbitor de lumină. Pentru o clipă, locul fu invadat de o lumină 
puternică. Apoi globul ţiui și păli. 

Trolii se rostogoliră ca niște bile pe o masă înclinată de 
biliard. Mulţi dintre ei căzură de pe acoperiș, dar majoritatea 
reușiră să se proptească în margini, iar acum se tânguiau și se 
zgâriau pe față. 

Artemis închise ochii ca să se acomodeze din nou cu lumina. 

— Am crezut că bateriile vor alimenta soarele mai multă 
vreme. Am muncit atâta în zadar. 

Holly extrase bateriile descărcate și le puse deoparte. 


148 


— Presupun că o astfel de sferă consumă ceva mai mult. 

Artemis clipi, apoi se așeză comod, cu genunchii la piept, pe 
acoperiș. 

— Totuși, am mai tras un pic de timp. Creaturile cu vedere 
nocturnă au nevoie de cincisprezece minute pentru a-și 
recăpăta orientarea, după ce au fost expuse la o sursă de 
lumină puternică. 

Holly se așeză lângă el. 

— Uimitor! Cât de relaxat ai devenit brusc! 

— N-am altă soluţie, zise Artemis simplu. Am analizat situaţia 
și am ajuns la concluzia că nu avem nicio șansă de scăpare de 
aici. Suntem pe acoperișul unei c6pii stupide a templului lui 
Artemis, înconjurați de niște troli orbiți temporar. De îndată ce 
își vor reveni, ne vor înhăţa și ne vor devora. Probabil că mai 
avem de trăit un sfert de oră, iar eu nu intenţionez să mi-l 
petrec isterizându-mă ca să îi dau satisfacţie lui Opal Koboi. 

Holly se uită în sus după camere. O mulţime de beculeţe roșii 
sclipiră conspirativ prin întuneric. Opal putea să-și admire opera 
din toate unghiurile. 

Artemis avea dreptate. Opal ar fi jubilat de plăcere, dacă ei s- 
ar fi isterizat în fața camerelor. Probabil că ar fi vizionat 
înregistrarea de fiecare dată când s-ar fi plictisit de rolul ei de 
prinţesă a universului. 

Holly aruncă bateriile peste acoperiș. În acel moment simţea 
că până aici le fusese. Era mai mult frustrată decât speriată. 
Ultimul ordin al lui Julius fusese să-l salveze pe Artemis, iar ea 
nu reușise să-l îndeplinească. 

— Îmi pare rău că nu ti-l amintești pe Julius, zise ea. Voi doi vă 
ciondăneaţi mereu, dar în adâncul sufletului lui te admira mult. 
Totuși, pe Butler îl plăcea și mai mult. Erau pe aceeași lungime 
de undă. Doi soldaţi de carieră. 

Dedesubt, trolii se regrupau și începeau să-și revină după ce 
văzuseră stele verzi. 

Artemis își scutură praful de pe pantaloni. 

— Dar îmi amintesc, Holly. Îmi amintesc tot. Mai ales pe tine. 
Mă bucur că ești aici cu mine. 

Holly era uimită. Șocată chiar. O intriga mai mult felul în care 
Artemis rostise acele cuvinte, decât cuvintele în sine. Deși și 
ceea ce spusese era destul de surprinzător. Artemis nu fusese 
niciodată atât de cald și de sincer. De obicei, exprimarea 


149 


sentimentelor dădea de furcă băiatului. Nu-i stătea deloc în fire 
să se poarte așa. 

— E foarte drăguţ din partea ta, Artemis, să spui așa ceva, 
zise ea după ce chibzui o clipă. Dar nu trebuie să te prefaci de 
dragul meu. 

Artemis era nedumerit. 

— Cum ţi-ai dat seama? Credeam că mi-am intrat perfect în 
rol. 

Holly se uită în jos la ceata de troli. Înaintau precauţi, cu ochii 
în pământ, pentru a nu fi luaţi din nou prin surprindere de o baie 
de lumină. 

— Nimeni nu poate avea un comportament „atât de perfect”. 
Așa mi-am dat seama. 

Trolii înaintau rapid cu brațele întinse înainte. Urlau din nou 
neînfricaţi și prăvăleau schelele în calea lor. Artemis își strânse 
genunchii sub bărbie. Asta era sfârșitul. Se terminase. Nu-i 
venea să creadă că-i sunase ceasul. Mai erau atâtea lucruri de 
făcut. 

Cu greu se mai putea concentra din cauza urletelor și a 
duhorii. 

Holly îl prinse de umăr. 

— Închide ochii, Artemis. N-o să simţi nimic. 

Dar Artemis nu închise ochii, ci privi în sus, spre suprafaţă, 
acolo unde îl așteptau părinţii lui. Părinţii lui, care nu avuseseră 
șansa să fie cu adevărat mândri de el. 

Deschise gura să șoptească un ultim rămas-bun. Dar 
cuvintele îi rămaseră în gât când se uită deasupra lui. 

— Da, zise el. Am halucinaţii. 

Holly se uită în sus. O bucată din tavan fusese înlăturată și 
prin ea cobora o funie spre acoperișul templului. La capătul de 
sus al funiei se bălăngănea un dos extrem de păros. 

— Nu pot să cred! exclamă Holly sărind în picioare. Ai 
renunțat tu la timpul tău preţios de lâncezeală, ca să vii aici? 

Holly conversa cu un posterior. Ba încă și mai ciudat, 
posteriorul îi răspunse la rândul lui. 

— Da, da, da, și eu te iubesc, Holly. Acum astupă-ţi toate 
găurile, pentru că sunt pe cale să le dau de furcă trolilor. 

Holly rămase mută o clipă. Dar, când își dădu seama ce urma 
să se întâmple, făcu ochii mari și sângele i se scurse din obraji. 

ÎI prinse pe Artemis de umeri. 


150 


— Trântește-te la pământ, astupă-ţi urechile cu mâinile, 
închide ochii și gura. Și, orice s-ar întâmpla, ţine-ţi respiraţia. 

Artemis se trânti pe acoperiș. 

— Spune-mi că acela e posteriorul unei creaturi. 

— Așa e, îi confirmă Holly. Dar tocmai posteriorul ăla e de 
temut. 

Trolii se aflau la câţiva pași. Artemis și Holly le vedeau ochii 
roșii și ţărâna încâlcită în părul nespălat de secole. 

Deasupra, Mulch Diggums (căci el era posesorul dosului) dădu 
un vânt ușor, dar suficient de puternic, încât să-l răsucească în 
jurul funiei. Mișcarea circulară era necesară pentru a fi sigur că 
vânturile pe care urma să le elibereze vor avea o rază cât mai 
mare de acoperire. După ce se învărti de trei ori, își eliberă toate 
bulele de gaz din stomac. 

Mirosul și vederea nocturnă sunt atuurile trolilor. Un trol orb 
poate supravieţui ani buni și poate dibui apa și hrana bazându- 
se exclusiv pe miros. 

Deșeurile gazoase ale lui Mulch năuciră simţurile olfactive ale 
trolilor. Nu mai punem la socoteală că mirosul eliminat era şi- 
așa destul de greu, dar forța vântului zburlise chiar și șuvițele 
soioase ale trolilor. lar amalgamul de miresme din gazul piticului 
- lut, urme de verdeață și de insecte și tot ceea ce Mulch 
consumase în ultimele zile - paraliză complet sistemul nervos al 
trolilor. Se prăbușiră ţinându-se cu ghearele de cap. Unul era 
atât de aproape de Holly și Artemis, încât brațul lui păros se 
prăbuși peste Holly. Aceasta se strecură din strânsoare. 

— Să mergem, zise ea împingându-l pe Artemis. La fel ca 
lumina, nici gazul nu-i va paraliza prea multă vreme. 

Deasupra, Mulch se oprea din învârtit. 

— Vă mulţumesc, zise el executând o reverență teatrală - 
chestie destul de greu de realizat, mai ales atunci când ești 
agăţat de o frânghie. 

Piticul se cățără rapid în sus pe frânghie, ţinându-se cu 
mâinile și cu picioarele. Apoi lăsă funia în jos pentru Artemis și 
Holly. 

— Săriţi, zise el. Repede. 

Artemis testă frânghia precaut. 

— Creatura aia e prea micuță să ne poată trage pe-amânadoi 
în sus. 

Holly își puse piciorul în laţul de la capătul frânghiei. 


151 


— Așa e. Dar nu e singur. 

Artemis aruncă o privire prin panoul desprins din tavan. O altă 
siluetă apăru în raza lui vizuală. Deși stătea în umbră, trăsăturile 
erau inconfundabile. 

— Butler! zise el zâmbind. Ești aici. 

Brusc, Artemis se simţi în siguranţă. 

— Grăbește-te, Artemis, îi strigă bodyguardul. N-avem timp 
de pierdut. 

Artemis se cățără pe frânghie lângă Holly, iar Butler îi trase în 
sus. 

— Ei? zise Holly în timp ce stăteau lipiţi unul de altul. Am 
supravieţuit. Asta înseamnă că acum suntem prieteni? Tovarăși 
de suferință? 

Artemis se încruntă. Prieteni? Avea loc în viaţa lui pentru 
prieteni? Avea de-ales? 

— Da, îi răspunse el. Nu sunt expert în astfel de relaţii, așa că 
va trebui să mă documentez puțin. 

Holly își dădu ochii peste cap. 

— Prietenia nu e o știință, Noroiosule. Lasă creierul ăla 
deoparte o clipă și fă ceea ce simți. 

Lui Artemis nu-i venea să creadă ce-i trecea prin cap. Poate 
că bucuria supravieţuirii îi afectase creierul. 

— Simt că nu am nevoie de bani ca să ajut un prieten. 
Păstrează-ţi aurul. Opal Koboi trebuie oprită. 

Holly zâmbi sincer pentru prima dată de la moartea 
comandantului. Totuși, sufletul ei încă mai jelea. 

— Koboi n-are nicio șansă atât timp cât suntem pe urmele ei. 


152 


e CAPITOLUL 8 


UN EXEMPLU DE CONVERSATIE 
INTELIGENTĂ 


Mulch lăsase naveta furată la poarta parcului de distracţii. 
Fusese floare la ureche pentru Butler să dezmembreze camerele 
de luat vederi ale parcului de distracţii și să scoată o bucată pe 
jumătate putrezită din acoperișul sferei în care se afla templul 
pentru a-i salva. 

Când ajunseră la navetă, Holly porni motoarele și verifică 
sistemul. 

— Ce naiba ai făcut aici, Mulch? întrebă ea uimită după ce 
computerul afișă datele pe ecran. Computerul spune că ai venit 
până aici cu a întâia. 

— Chestia asta are schimbător de viteze? întrebă piticul. Am 
crezut că e o rablă automată. 

— Unii piloţi preferă schimbătorul de viteze clasic. E într- 
adevăr mai demodat, dar îţi oferă mai mult control la viraje. A, și 
încă ceva: nu era nevoie să te dai în spectacolul ăla „cu vânturi” 
de pe frânghie. Există o mulţime de grenade cu gaz paralizant în 
magazia cu armament. 

— Chestia asta are și o magazie? Schimbător de viteze și 
magazie. Ce chestie! 

Butler verifică dacă Artemis era bine. Cel puţin din punct de 
vedere fizic. 

— Totul pare în ordine, zise el punându-și mâna uriașă pe 
pieptul lui Artemis. Văd că Holly ţi-a aranjat coastele. 

Artemis era un pic ameţit. Acum, că scăpase de pericol, 
recapitula evenimentele din timpul zilei. De câte ori putea 
cineva înșela moartea în douăzeci și patru de ore? In mod sigur, 
norocul avea să-l părăsească în curând. 

— Butler, spune-mi, zise el în șoaptă pentru ca să nu-l audă 
ceilalţi, toate astea sunt adevărate? Sau e doar o iluzie? 

Dar până să-și termine fraza, Artemis realiză că era o 
întrebare stupidă. Dacă toate acestea nu erau altceva decât o 
iluzie, atunci și bodyguardul de lângă el era o făptură ireală. 


153 


— Am refuzat aurul care mi-a fost oferit, Butler, continuă 
Artemis încă șocat de gestul lui nobil. Eu. Am refuzat aur. 

Butler îi zâmbi prietenește. 

— Nu mă surprinde deloc. Deveniseși destul de filantrop 
înainte să ne șteargă memoria. 

Artemis se încruntă. 

— Bineînţeles că ești de acord cu asta. Doar tu însuți ești o 
iluzie. 

Mulch trăgea cu urechea la conversaţia lor și nu se putu 
abţine să nu comenteze. 

— Chiar n-ai simţit mirosul armei mele biologice? Crezi că 
ăsta ar putea fi o iluzie, Noroiosule? 

Holly porni motoarele. 

— Țineţi-vă bine, le strigă ea peste umar. E timpul să 
mergem. Senzorii mei au identificat niște navete prin hornurile 
din apropiere. Autorităţile sunt pe urmele noastre. Trebuie să ne 
ducem într-un loc sigur. 

Holly acceleră și decolă lin. Dacă naveta n-ar fi avut hublouri, 
pasagerii nici nu și-ar fi dat seama că o luaseră din loc. 

Butler îl înghionti pe Mulch cu cotul. 

— Ai văzut? Asta da, decolare. Sper că ai învățat și tu câte 
ceva. 

Piticul era profund jignit. 

— Ce trebuie să fac ca să mă trataţi cu mai mult respect? 
Sunteţi vii cu toții numai datorită mie, și uite cu ce mă aleg. 

Butler izbucni în râs. 

— Bine, micuţule. Îmi cer scuze. Îți datorăm vieţile noastre, iar 
eu, unul, cu siguranţă nu voi uita asta. 

Artemis asculta cu interes schimbul de replici dintre cei doi. 

— Butler, observ că tu îţi amintești totul. Dacă accept pentru 
o secundă situația asta ca fiind reală, atunci înseamnă că 
amintirile tale au fost cumva stimulate pentru a ieși la 
suprafață. Oare e posibil să fi lăsat ceva în urmă? 

Butler scoase discul din buzunar. 

— O, da, Artemis. E un mesaj pentru mine pe disc. Și e unul și 
pentru tine. 

Artemis luă discul. 

— În sfârșit, zise el. O conversaţie cât de cât inteligentă. 


154 


Artemis găsi o baie micuță în partea din spate a navetei. 
Toaleta încorporată era folosită doar în caz de extremă urgenţă, 
iar bazinul era făcut dintr-un material extrem de absorbant, care 
dizolva orice deșeu - după cum îl asigurase Mulch. Artemis 
hotărî că nu era momentul potrivit să o testeze și se așeză pe 
un mic pervaz lângă hublou. 

Pe perete se afla un ecran cu plasmă - probabil, pentru a nu 
te plictisi la toaletă. Nu trebuia decât să introducă discul în fanta 
de deasupra ecranului pentru a-și recăpăta amintirile legate de 
spiriduși. O lume complet nouă. Și în același timp veche. 

Artemis răsuci discul între degete. Psihologic vorbind, dacă ar 
fi introdus discul ar fi însemnat să accepte că situaţia în care se 
afla era în mare măsură reală. Dacă ar fi introdus discul în 
aparat, ar fi putut să alunece într-o altă istorie alambicată și 
confuză. Dacă nu l-ar fi introdus, ar fi putut condamna lumea la 
un război între specii. Un război între spiriduși și oameni. 

„Oare cum ar proceda tata?” se întrebă Artemis. 

Introduse discul. 

Pe ecran apărură două foldere cu animații 3-D. Animaţiile 
fuseseră adăugate de sistemele spiridușilor. Denumirile ambelor 
fișiere erau trecute atât în limba engleză, cât și în limba 
gnommish. Artemis atinse ecranul transparent și selectă fișierul 
cu numele lui. Fișierul se coloră în portocaliu, apoi se desfășură 
pe tot ecranul. Artemis se văzu stând la biroul său din camera 
de studiu de la conacul Fowl. 

— Salutare, zise Artemis de pe ecran. Ce drăguţ că mă pot 
vedea. Fără îndoială că aceasta va fi prima mostră de 
conversaţie inteligentă pe care ai avut-o în ultima vreme. 

Artemis cel adevărat zâmbi. 

— Corect, zise el. 

— Am făcut o scurtă pauză, continuă holograma, pentru a-ţi 
acorda șansa de a-mi răspunde. Doar asta înseamnă o 
conversaţie. Dar nu vei mai întâlni astfel de pauze, căci timpul e 
limitat, în momentul de față, Juliet e jos și îi distrage atenţia 
căpitanului Short, deși mă îndoiesc că mă va percheziţiona prea 
curând. In scurt timp, vom pleca spre Chicago pentru a recupera 
un obiect care mi-a fost furat de către domnul Jon Spiro. Preţul 
pe care va trebui să îl plătim spiridușilor pentru ajutorul lor este 
acceptarea unei operaţiuni de ștergere parţială a memoriei. 
Toate amintirile legate de spiriduși vor fi pierdute pentru 


155 


totdeauna, dacă nu las în urmă un mesaj pentru a le reactiva în 
viitor. Acesta este mesajul. Următoarele imagini video conţin 
detalii ale legăturilor mele cu Poporul. Sper ca aceste informații 
să faciliteze conexiunile neuronale. 

Artemis se scărpină pe frunte. Imaginile disparate încă îl mai 
bântuiau. Se pare că acum creierul lui era gata să facă 
conexiunile necesare. Îi mai trebuia doar stimulul adecvat. 

— În final, zise Artemis cel de pe ecran, vreau să-ţi urez eu 
însumi mult noroc și bun venit. 

Artemis fu în ceaţă timp de o oră. Imaginile de pe ecran 
umpleau golurile din mintea lui. Fiecare amintire își găsea locul, 
de îndată ce Artemis o procesa. 

„Desigur, își zise el. Asta explică totul. Lentilele cu anti-reflex 
m-au ajutat să îi mint pe spiriduși și să ascund jurnalul. l-am 
aranjat mandatul de percheziţie lui Mulch Diggums, astfel încât 
să-mi poată aduce discul înapoi. Butler pare mai bătrân, pentru 
că este într-adevăr mai bătrân. Holly l-a vindecat atunci în 
Londra, dar asta l-a îmbătrânit cu cincisprezece ani.” 

Artemis nu era mândru de toate lucrurile pe care și le 
amintea. „Am răpit-o pe Holly Short. Am sechestrat-o. Cum am 
putut face așa ceva?” 

Nu putea să se mai îndoiască de prezent. Totul era adevărat. 
Tot ceea ce văzuse era adevărat. Spiridușii existau cu adevărat, 
iar destinele lor se intersectau de mai bine de doi ani. O 
mulțime de imagini prinseră viaţă. Se perindau pline de culoare 
prin mintea lui confuză. O minte mai puţin pătrunzătoare ar fi 
fost extenuată, dar puștiul irlandez pur și simplu nu se mai 
sătura. 

„Mi-am amintit, mi-am amintit tot, își zise el. Am mai învins-o 
pe Koboi și înainte. Voi reuși și de data asta.” Dar hotărârea 
aceasta se năștea și din tristețe. Comandantul Root nu mai era. 
Koboi îl luase din mijlocul alor săi. 

Artemis aflase deja acest lucru, dar abia acum căpăta o 
semnificaţie în mintea lui. g 

Dar un alt gând îl măcina mai mult decât celelalte. Il izbise ca 
un tsunami. 

„Am prieteni?” se întrebă Artemis Fowl Junior. „Da. Am 
prieteni.” 


Când ieși din baie, Artemis era o cu totul altă persoană. Fizic, 
era încă dărâmat, epuizat și plin de vânătăi. Dar în sufletul lui se 
simţea în stare să înfrunte orice provocare. Dacă un expert în 
limbajul trupului l-ar fi analizat în acel moment, i-ar fi observat 
umerii relaxaţi, palmele desfăcute și ar fi ajuns la concluzia că 
individul care ieșise din baie era mult mai deschis și mai cinstit 
decât cel care intrase acolo cu o oră în urmă. 

Naveta era parcată într-un horn secund, departe de drumul 
principal, iar cei dinăuntru se aflau strânși în jurul mesei. 
Alimentele din raţia de teren a ofițerilor de Poliţie fuseseră 
desfăcute și devorate. Cea mai mare grămadă de ambalaje se 
afla în faţa lui Mulch Diggums. 

Mulch se uită la Artemis și își dădu seama imediat că puștiul 
era schimbat. 

— Era și timpul să-ţi vină mintea la cap, mormăi Mulch 
ridicându-se greoi de pe scaun. Trebuie să merg la baie urgent. 

— Și eu mă bucur să te văd, Mulch, zise Artemis dându-se la o 
parte din calea piticului. 

Holly îngheţă cu o cutie de suc în mână. 

— Ţi-ai adus aminte de el? 

Artemis zâmbi. 

— Bineînţeles, Holly. Doar ne cunoaștem de peste doi ani. 

Holly sări de pe scaun și îl îmbrăţișă pe Artemis. 

— Artemis, ce bine-mi pare să te văd! Pe tine, cel de acum. 
Numai Dumnezeu știe câtă nevoie avem de Artemis Fowl acum. 

— Ei bine, s-a întors și e gata de acţiune, căpitane. 

— Chiar îți amintești tot? 

— Da, îmi amintesc. Și dă-mi voie, în primul rând, să-mi cer 
scuze pentru incidentul acela. A fost extrem de nepoliticos din 
partea mea. Te rog să mă ierți. 

— Dar cum de ţi-ai amintit? întrebă spiridușul. Nu-mi spune că 
o simplă vizită la toaletă ţi-a redat amintirile. 

— Nu tocmai. 

Artemis îi arătă discul. 

— l-am dat ăsta lui Mulch. Este jurnalul meu video. Mulch 
trebuia să mi-l returneze de îndată ce ieșea din închisoare. 

Holly clătină din cap. 

— Dar e imposibil. Mulch a fost percheziţionat de experți. 
Singurul lucru pe care tu i l-ai dat a fost medalionul de aur. 

Artemis puse discul în lumină. 


157 


— Desigur, mormăi Holly lovindu-se peste frunte. Medalionul 
era de fapt un disc. Foarte ingenios. 

Artemis ridică din umeri. 

— Genial, de fapt. Pare ingenios la prima vedere, dar ideea 
este de fapt genială. 

Holly se înfoie. 

— Genial, desigur. Mă crezi sau nu, dar chiar mi-a fost dor de 
zâmbetul ăsta al tău infatuat. 

Artemis trase adânc aer în piept. 

— Îmi pare rău pentru Julius. Știu că relaţiile dintre noi doi au 
fost mai tensionate, dar îl admiram și îl stimam extrem de mult. 

Holly își șterse ochii cu dosul palmei. Dădu tăcută din cap. 
Când o văzu pe Holly atât de tulburată, Artemis deveni și mai 
pornit împotriva lui Opal Koboi. 

Butler înfulecă dintr-o înghiţitură raţia de alimente a ofițerilor 
de teren. 

— Acum, că ne-am întâlnit din nou cu toții, ar trebui să dăm 
de urma lui Opal Koboi. Lumea e mare. 

Artemis flutură dezaprobator din degete. 

— Nu-i nevoie. Știu exact unde o găsim pe infractoarea 
noastră înfumurată. Ca toți grandomanii, are obiceiul de a se da 
mare. 

Se apropie de tastatura din plastic a unui computer din perete 
și afișă o hartă a Europei. 

— Văd că poţi din nou să citeşti în limba gnommish, pufni 
Holly. 

— Adevărat, zise Artemis marind o anumită parte a hărții. 
Opal ne-a dezvăluit mai multe decât crede din planul ei. A lăsat 
să-i scape două cuvinte; deși, ar fi putut fi de ajuns și unul 
singur. A spus că numele ei de la suprafață va fi Belinda Zito. 
Așa, și acum dacă ai vrea să le faci cunoștință oamenilor cu 
spiridușii, ţi-ar fi destul de ușor, mai ales dacă ai fi fata 
miliardarului ecologist Giovanni Zito. 

Holly se apropie de ecran. 

— Și unde îl putem găsi pe acest doctor Zito? 

Artemis introduse niște coordonate, și harta Siciliei aparu 
mărită pe ecran. 

— La faimoasa lui fermă Pământul. Chiar aici, în provincia 
Messina, zise el. 


Mulch scoase capul pe ușa de la baie. Posteriorul și-l ținea 
ascuns - slavă Domnului - după ușă. 

— V-am auzit cumva vorbind despre un Noroios pe nume 
Zito? 

Holly se întoarse treptat înspre pitic. 

— Da. Și ce-i cu asta? Și, pentru numele lui Dumnezeu, 
închide ușa aia. 

Mulch scoase ușa din ţăţâni. 

— Păi, mă uitam la unul din canalele TV ale Noroioșilor. Și e 
un tip Zito pe CNN. Credeţi că e una și aceeași persoană? 

Holly înhăţă o telecomandă de pe birou. 

— Sper că nu, zise ea. Deși, pun pariu că ele. 

Un grup de savanţi apăru pe ecran. Toţi purtau halate albe și 
se aflau într-un fel de laborator. Unul dintre ei îţi sărea cu 
siguranţă în ochi. Era un bărbat trecut de patruzeci de ani, 
bronzat, cu trăsături ferme și plăcute; părul negru și ondulat îi 
ajungea până la guler. Purta ochelari fără rame și un halat de 
laborator. Pe sub halat i se putea zări o cămașă Versace în 
dungi. 

— Giovanni Zito, zise Artemis. 

— Este cu adevărat incredibil, declara Zito unui reporter într-o 
engleză cu un ușor accent italian. Am trimis echipaje în spaţiu, 
în schimb, nu avem încă habar ce se află sub pământul pe care 
călcăm. Savanţii ne pot spune formula chimică a inelelor lui 
Saturn, dar noi nu știm cu adevărat ce zace în centrul 
Pământului. 

— Dar au mai fost trimise sonde în subteran și înainte, afirmă 
reporterul ca și cum ar fi știut despre ce vorbea, și nu tocmai ar 
fi auzit în cască ce să spună. 

— Într-adevăr, încuviinţă Zito. Dar nu la adâncimi mai mari de 
cincisprezece kilometri. Trebuie să ajungem dincolo de scoarţa 
terestră, în manta. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă mineralele din 
subteran ar putea fi exploatate. Energia pe care o oferă acești 
potenţiali combustibili poate alimenta mașinăriile de la 
suprafaţă pentru totdeauna. 

Reporterul era sceptic. Sau cel puţin așa i se șoptea în cască. 

— Dar nu e decât o speculație, domnule doctor Zito. O 
călătorie în centrul Pământului nu poate fi mai mult decât o 
fantezie, un subiect de romane science-fiction. 

Chipul lui Giovanni Zito se întunecă o clipă. 


— Nu e nicio fantezie, domnule, vă asigur. Nu avem de-a face 
cu o călătorie fantastică. Vom trimite o sondă artificială cu 
senzori de identificare. Telescopul ne va arăta tot ce există în 
subteran. 

Ochii reporterului se măriră de groază când auzi întrebarea 
care i se sufla în cască. Ascultă câteva secunde și reuși să 
îngaime: 

— Doctore Zito, ăăă... telescopul ăsta pe care îl trimiteţi în 
subteran este învelit în mii de tone de fier topit la temperaturi 
de peste cinci mii de grade Celsius. Corect? 

— Exact, confirmă Zito. 

Reporterul răsuflă ușurat. 

— Da, știam asta. Ceea ce voiam să spun e că va fi nevoie de 
câţiva ani buni ca să puteți aduna o cantitate atât de mare de 
fier. Așadar, de ce ne-aţi chemat astăzi aici? 

Zito bătu din palme nerăbdător. 

— Păi, tocmai asta e partea frumoasă. După cum bine știți, 
sondarea centrului Pământului era un proiect pe termen lung. 
Plănuisem să strâng tot fierul necesar în următorii zece ani. Dar 
acum, sistemele de forare cu laser au descoperit în adâncime un 
zăcământ masiv de hematit și fier, chiar aici, în solul din Sicilia. 
Este incredibil de bogat; probabil conţine optzeci și cinci la sută 
fier. Nu trebuie decât să detonăm niște explozibil în acest 
zăcământ și ne alegem cu fierul topit de care avem nevoie. Deja 
am obţinut autorizaţiile necesare de la guvern. 

Reporterul adresă următoarea întrebare fără ajutor din cască. 

— Așadar, domnule doctor Zito, când veţi începe detonarea 
explozibilului? 

Giovanni Zito scoase două trabucuri din buzunarul halatului 
său de laborator. 

— Astăzi, zise el oferindu-i reporterului un trabuc. Cu zece ani 
mai devreme. Este un moment istoric. 

Zito dădu la o parte perdelele de la fereastra biroului și 
dedesubt se ivi o zonă împădurită, împrejmuită cu gard. În 
mijlocul ei, o conductă metalică ieșea din pământ. În timp ce 
priveau aceste imagini, un grup de muncitori cobora în grabă de 
pe conductă, îndepărtându-se de capătul deschis al acesteia. 
Dâre de fum se înălțau din conductă, datorită lichidului de 
răcire. Muncitorii se urcară într-o mașinuţă de golf și părăsiră 


160 


zona. Se adăpostiră într-un buncăr de beton aflat ceva mai 
departe. 

— Mai multe tone de TNT sunt detonate în puncte strategice 
ale zăcământului, explică Zito. Dacă ar fi detonate la suprafaţă, 
ar declanșa un cutremur de șapte grade și ceva pe scara 
Richter. 

Reporterul înghiţi în sec. 

— Pe bune? 

Zito râse. 

— Nu vă faceţi griji. Încărcătura este proiectată să se 
declanșeze numai la mare adâncime. Astfel, fierul se va lichefia 
și va începe să se scurgă spre centrul Pământului, purtând 
telescopul cu el. La suprafaţă nu se va simţi absolut nimic. 

— Numai la mare adâncime? Sunteţi sigur? 

— Absolut sigur, zise Zito. Suntem în siguranţă aici. 

Pe peretele din spatele savantului italian ţiui scurt un difuzor. 

— Dottore Zito, se auzi o voce răgușită. Totul e în ordine. In 
ordine. 

Zito luă telecomanda detonatorului de pe birou. 

— A sosit momentul, zise el visător. 

Se uită direct în cameră. 

— Draga mea Belinda, în cinstea ta. 

Zito apăsă butonul și așteptă cu ochii cât cepele. Celelalte 
persoane din cameră - savanții și tehnicienii - se întoarseră 
nerăbdători spre computere și spre monitoare. 

— Explozibilul a fost detonat, anunţă unul dintre ei. 

La cincizeci de metri sub pământ, patruzeci și două de 
grenade explodară simultan lichefiind o sută optsprezece 
milioane de tone de fier. Rocile pulverizate din subteran fură 
imediat absorbite de metal. O dâră uriașă de fum se înălța prin 
groapa din sol, dar la suprafaţă nu se simţi nicio vibraţie. 

— Telescopul funcţionează la capacitate maximă, zise unul 
dintre tehnicieni. 

Zito respiră ușurat. 

— Asta era cea mai mare grijă. Chiar dacă telescopul este 
proiectat pentru astfel de condiţii, până acum nu s-a mai 
efectuat o asemenea explozie. 

Se întoarse către un alt laborant. 

— Vreo mișcare, ceva? 

Bărbatul ezită înainte să răspundă. 


161 


— Da, doctore Zito. Avem mișcări pe verticală. Cinci metri pe 
secundă. Exact cum aţi apreciat. 

Sub scoarţa terestră, un val de fier și pietriș începu să alunece 
spre centrul Pământului. Înghiţea și pârjolea totul în cale, 
infiltrându-se în mantaua terestră. Sonda continua să transmită 
informaţii dinăuntrul masei de fier topit. 

Cei din laborator fură cuprinși de un val de bucurie. Bărbaţii și 
femeile se îmbrăţișau între ei. Își aprinseră trabucurile, iar 
șampania începu să curgă în valuri. Cineva chiar scoase o 
vioară. 

— Suntem pe drumul cel bun! exclamă Zito fericit, 
aprinzându-i trabucul reporterului. Omul va ajunge în centrul 
Pământului. Aveţi grijă acolo dedesubt! 

Holly opri imaginea în stop-cadru. Chipul triumfător al lui Zito 
umplu tot ecranul. 

— Aveţi grijă acolo dedesubt, repetă ea îngândurată. Omul va 
ajunge în centrul Pământului. 

e 

Cei din navetă se posomorâră. Holly era cea mai dezarmată 
dintre toţi. Poporul era din nou în pericol, iar de data asta 
comandantul Root nu mai era acolo ca să-l apere. Și nu doar 
atât, dar din moment ce dispozitivele lor de comunicare cu 
Poliţia Elementelor Subpământene fuseseră distruse, nu puteau 
nici măcar să-l prevină pe Foaly în legătură cu telescopul. 

— Sunt convins că Foaly știe deja, zise Artemis. Centaurul ăla 
monitorizează toate canalele TV de la suprafaţă. 

— Dar nu știe că Opal Koboi îi pune la dispoziţie lui Zito 
tehnologia ei magică. 

Holly arătă înspre imaginea lui Giovanni de pe ecran. 

— Uitați-vă la ochii lui. Săracul om a fost hipnotizat de atâtea 
ori, încât au început să i se zdrenţuiască pupilele. 

Artemis se scărpina gânditor în barbă. 

— După cum îl știu eu pe Foaly, probabil că monitorizează 
acest proiect încă de la început. Probabil că are deja un plan de 
rezervă. 

— Sunt sigură că are. Un plan de rezervă pentru ideile 
excentrice ale unui savant, care probabil că nu vor funcţiona 
niciodată. 

— Exact opusul a ceea ce se întâmplă cu adevărat în 
momentul de față, încuviință Artemis. 


162 


Holly se îndreptă spre cabina de pilotaj. 

— Trebuie să mă predau, chiar dacă sunt principalul suspect 
într-un caz de crimă. Sunt mult mai multe lucruri în joc decât 
viitorul meu. 

— Ușurel, obiectă Mulch. Eu am evadat din închisoare pentru 
tine. Și n-am nici cea mai mică intenţie să mă întorc acolo. 

Artemis se duse lângă ea. 

— Așteaptă o clipă, Holly. Gândește-te la ceea ce se va 
întâmpla dacă tu te predai. 

— Artemis are dreptate, încuviinţă Butler. Ar trebui să te 
gândești la asta. Nu știu cum e Poliţia voastră, dar, dacă 
seamănă cu a noastră, atunci ar trebui să știi că dezertorii nu 
sunt primiţi tocmai cu braţele deschise. Poate cu ușile deschise. 
Cele de la închisoare. 

Holly încercă să cugete o clipă, dar îi era extrem de greu. Cu 
fiecare secundă care trecea, valul uriaș de fier își săpa drumul 
prin mantaua Pământului. 

— Dacă mă predau celor de la Interne, voi fi în custodia lor. 
Ca ofițer de Poliţie, au dreptul să mă reţină șaptezeci și două de 
ore și abia după aceea pot consulta un avocat. lar dacă sunt 
suspect într-un caz de crimă, atunci au dreptul să mă reţină și o 
săptămână. Chiar dacă ar crede că sunt complet nevinovată și 
că Opal Koboi s-ar putea afla în spatele acestei șarade, tot am 
avea nevoie de patruzeci și opt de ore pentru a obţine 
aprobarea pentru o misiune de teren. Dar oricum, nu prea am 
șanse să fiu luată în serios chiar dacă voi protesta. Mai ales cu 
niște martori ca voi. Nu vreau să jignesc pe nimeni. 

— Nici nu ne-am simţit jigniţi, zise Mulch. 

Holly se așeză și își sprijini capul în palme. 

— Lumea mea e distrusă complet. Am tot crezut că se mai 
poate face ceva, dar lucrurile au scăpat pur și simplu de sub 
control. 

Artemis o bătu ușor pe umăr. 

— Curaj, căpitane. Gândește-te cum ar proceda comandantul 
într-o asemenea situaţie. 

Holly trase adânc aer în piept, apoi sări ca arsă din scaun. 

— Nu încerca să mă manipulezi, Artemis Fowl. Sunt în stare să 
iau și singură decizii. Și, oricum, Julius s-ar duce el însuși după 
Opal Koboi. Așa că asta o să facem și noi. 


— Perfect, zise Artemis. În cazul ăsta, avem nevoie de un 
plan. 

— Exact. Eu o să pilotez naveta, iar tu o să-ţi pui creierul ăla 
genial la contribuţie. 

— Fiecare cu ale lui, zise băiatul. 

Se așeză într-un fotoliu, își masă ușor tâmplele și începu să 
cugete. 


164 


e CAPITOLUL 9 


FATA LUI TATA 


Ferma ,„Pământul”', domeniul lui Zito; 


provincia Messina, Sicilia 


Planul lui Opal de-a aduce cele două lumi la un loc era extrem 
de simplu în practică, dar extrem de complicat, ca substanţă. 
Pur și simplu, înlesnise o activitate la care toți savanții visau de 
mai multă vreme. Aproape toate marile companii producătoare 
de energie din lume sondaseră pe hârtie subteranul; dar ideile 
lor rămăseseră doar pe hârtie, având în vedere cantitatea de 
explozibil necesară pentru a despica scoarța terestră și 
cantitatea de metal necesară pentru a propulsa sondele spre 
centrul Pământului. 

Opal îl alesese pe Giovanni Zito din două motive: Zito 
dispunea de o avere colosală și era proprietarul unui teren care 
se afla exact deasupra unui zăcământ de hematit. 

Zito era inginer sicilian și unul dintre primii savanţi care 
cercetaseră sursele de energie alternativă. Fiind un ecologist 
convins, el găsise diferite căi de a produce energie electrică fără 
a distruge mediul. Invenţia care îl îmbogăţise fusese moara- 
parasolară, marca Zito. O moară de vânt, care, în loc de elicele 
tradiţionale, avea montate panouri de captare a energiei solare. 
Era de mii de ori mai eficientă decât o moară de vânt obișnuită. 

În urmă cu șase săptămâni, Zito tocmai se întorcea de la un 
summit ecologist de la Geneva, unde discutase cu miniștrii 
Uniunii Europene. Soarele portocaliu se cufunda în mare în 
momentul în care Zito ajunse la vila sa de pe malul golfului din 
Messina. Giovanni era extenuat. Discuţiile cu politicienii îl 
oboseau întotdeauna. Chiar și aceia dintre ei care erau cu 
adevărat interesaţi de problemele ecologice erau trași înapoi de 
politicienii  industrialiști. Poluticienii - după cum fuseseră 
porecliţi de mass-media. 

Giovanni făcu o baie. Apa era încălzită de panourile solare de 
pe acoperiș. De fapt, întreaga vilă dispunea de mai multă 


165 


energie decât putea folosi. Bateriile solare puteau încălzi și 
ilumina casa timp de șase luni. Fără niciun pic de ardere. 

După ce ieși din baie, Zito își puse un halat, își turnă un pahar 
de Bordeaux și se așeză în fotoliul lui preferat. 

Giovanni sorbi îndelung din paharul de vin, ca să alunge 
stresul zilei. Își aruncă ochii peste fotografiile de pe perete. 
Majoritatea ajunseseră pe coperţile unor reviste care salutau 
inovațiile sale tehnologice. Dar preferata lui era cea de pe 
coperta revistei Time, care înfățișa un Giovanni Zito cu câţiva 
ani mai tânăr călare pe o balenă cu cocoașă, iar în fundal 
conturul ameninţător al unei nave. Sărmana creatură fusese 
adusă spre mal, iar acum nu se mai putea scufunda. Așa că Zito 
sărise dintr-o șalupă a comitetului de protejare a faunei, direct 
pe spatele balenei, salvând-o astfel de harpoanele vânătorilor 
de balene. Cineva din șalupă imortalizase momentul, iar 
fotografia figura acum în topul celor mai celebre imagini media 
ale ultimului secol. 

Zito zâmbi. Era pe punctul de a aţipi un pic înainte de cină, 
dar ceva se mișcă în colţul întunecat al camerei. Ceva mic, care 
abia se zărea de după masa din încăpere. 

Zito se ridică în scaun. 

— Ce? E cineva aici? 

O lampă se aprinse și în lumina ei văzu o fetiță care stătea pe 
un taburet de lemn. Ținea un felinar în mână și părea cât se 
poate de calmă și senină. Fata îl privea liniștită pe Zito, de parcă 
el ar fi fost un intrus. 

Giovanni se ridică. 

— Cine ești tu, micuţo? Cum ai ajuns aici? 

Fata se uită la el fix, cu niște ochi incredibili. Nişte ochi căprui 
și adânci. Adânci ca un butoi plin cu ciocolată. 

— Am venit aici pentru tine, Giovanni, zise ea cu o voce la fel 
de blândă ca și ochii ei mari. 

De fapt, fata era frumoasă pe de-a-ntregul. Parc-ar fi fost din 
porțelan. Și ochii aceia. Pur și simplu nu se putea desprinde de 
ei. 

Zito i se împotrivi. 

— Pentru mine? Ce vrei să spui? Mama ta e pe undeva pe- 
aproape? 

Fata zâmbi. 

— Nu, nu e deloc pe-aproape. De-acum, tu ești familia mea. 


166 


Giovanni încercă să înțeleagă ceea ce auzea, dar nu reuși. 
Dar ce mai conta? Ochii aceia... și vocea. Atât de melodioasă. 
Ca niște cristale care se lovesc unele de altele. 

Oamenii reacţionează diferit la hipnoza magică. Majoritatea 
cad repede sub vraja ei, dar cei cu minţile mai ascuţite trebuie 
forțați un pic. Și, cu cât sunt forțați mai mult, cu atât este mai 
mare riscul de a suferi traume cerebrale. 

— Eu sunt familia ta acum? se miră Zito, de parcă ar fi 
încercat să pătrundă sensul fiecărui cuvânt în parte. 

— Da, omule, izbucni Opal nerăbdătoare, forțându-l și mai 
mult. Familia mea. Eu sunt fiica ta, Belinda. M-ai adoptat în 
secret luna trecută. Actele sunt în biroul tău. 

Ochii lui Giovanni își pierdură concentrarea. 

— Adopţie? Birou? 

Opal bătea darabana cu degetele pe felinar. Uitase cât de 
idioţi puteau fi unii oameni, mai ales în stare de hipnoză. Și ea, 
care credea că are de-a face cu un geniu. 

— Da. Adopţie. Birou. Ţi-ai da și viața pentru mine, nu-ţi aduci 
aminte? Ai face absolut orice pentru scumpa ta Belinda. 

Ochii lui Zito se umplură de lacrimi. 

— Belinda, fetița mea. Aș face orice pentru tine, draga mea. 
Orice. 

— Da, da, da, zise Opal nerăbdătoare. Desigur. Tocmai am 
spus asta. Nu trebuie să repeţi tot ce spun doar pentru că te afli 
sub influenţa hipnozei. E atât de enervant! 

Zito observă două creaturi micuţe în colțul camerei. Aveau 
urechile ascuțite. Acest lucru îi distrase o clipă atenţia. 

— Înţeleg. Acolo... sunt oameni? 

Opal le aruncă o privire tăioasă fraţilor Brill. Le spusese să 
stea ascunși. Era și-așa destul de dificil să hipnotizeze o minte 
atât de ascuțită ca a lui Zito. 

Opal își mlădie și mai mult vocea. 

— Nu ai văzut acele făpturi. Nu le vei mai vedea niciodată. 

Zito răsuflă ușurat. 

— Desigur. Așa e. N-am văzut nimic. Feste jucate de minte. 

Opal se încruntă. Ce-ţi era și cu oamenii ăștia! Cum se 
stresau, cum uitau să mai vorbească corect. Auzi, „feste jucate 
de minte”. 

— Și acum, Giovanni, tati, cred că ar trebui să discutăm 
despre următorul tău proiect. 


167 


— Mașina cu hidrocombustibil? 

— Nu, idiotule. Nu mașina cu hidrocombustibil. Telescopul de 
adâncime. Știu că ai proiectat unul. Destul de ingenios pentru 
un om. Deși îl voi ajusta și eu un pic. 

— Telescopul de adâncime. Imposibil. Mantaua impenetrabilă. 
Fier insuficient. 

— Telescopul nu poate penetra mantaua. Nu avem suficient 
fier. Pentru numele lui Dumnezeu, vorbește și tu corect. E și-așa 
destul de enervant să vorbesc limba Noroioșilor, fără să mai 
punem la socoteală și flecărelile tale stupide. Sincer îţi spun, voi, 
geniile de la suprafaţă, nu sunteţi deloc atât de inteligente pe 
cât vi s-a dus vestea. 

Creierul zăpăcit al lui Zito făcu un efort. 

— Îmi pare rău, scumpa mea Belinda. Voiam să spun, de fapt, 
că proiectul legat de telescopul de adâncime e un proiect pe 
termen lung. Va trebui să mai aștepte până vom găsi suficient 
fier încât să penetrăm scoarţa terestră. 

Opal îl privi pe bărbatul ameţit. 

— Dragul meu tătic idiot, dar ai fabricat un superlaser care 
poate străpunge scoarța terestră. Nu-ţi amintești? 

O broboană de sudoare alunecă pe obrazul lui Zito. 

— Un superlaser? Acum că ai pomenit despre asta... 

— Și crezi că poţi ghici ce vei găsi sub scoarță? 

Zito ghicise deja. O mică parte din mintea sa ascuţită încă mai 
funcţiona. 

— Un zăcământ de hematit. Probabil unul foarte masiv. Și de 
bună calitate. 

Opal îl conduse spre fereastră. În depărtare, elicele morilor de 
vânt străluceau în lumina lunii. 

— Și unde crezi că ar trebui să începi să sapi? 

— Cred că ar trebui să săpăm sub moara de vânt, zise Zito 
rezemându-și fruntea de geam. 

— Foarte bine, tati. Voi fi atât de fericită dacă vei săpa acolo. 

Zito o mângâie pe păr. 

— Atât de fericită, zise el ca prin somn. Belinda, draga mea. 
Acte în birou. 

— Actele sunt în birou, îl corectă Opal. Dacă vei continua să 
vorbești atât de agramat va trebui să te pedepsesc. 

Opal nu glumea. 


E7, în apele mediteraneene 


Holly se ţinu departe de hornurile principale în timp ce pilota 
naveta spre suprafaţă. Senzorii lui Foaly monitorizau traficul 
comercial și frecvențele Poliţiei. De aceea fuseseră nevoiți să 
navigheze cu luminile stinse pe rutele ocolitoare ale hornurilor 
secundare. Altfel, ar fi fost depistaţi de dispozitivele centaurului 
și escortaţi la Poliţie înainte de a-și fi terminat treaba. 

Holly se strecurase printre stalactite de mărimea unor zgârie- 
nori și ocolise cratere uriașe semnalizate de lumina fluorescentă 
a insectelor care le populau. Holly pilota instinctiv. Gândurile ei 
zburaseră în altă parte, pentru a reflecta asupra evenimentelor 
din ultimele douăzeci și patru de ore. În sfârșit, mintea și trupul 
ei erau din nou una. 

Majoritatea aventurilor ei din trecut cu Artemis păreau 
aproape o joacă de copii în comparaţie cu situaţia de faţă. 
Intotdeauna se terminase cu: „și-au trăit fericiţi, până la adânci 
bătrâneţi”. Fuseseră de câteva ori la ananghie, dar până la urmă 
toţi scăpaseră cu viaţă. Holly își studie degetul arătător. O 
cicatrice vagă se putea zări la încheietură. Acolo îi fusese 
despicat degetul, în timpul incidentului din Antarctica. Ar fi putut 
să-și vindece cicatricea sau să o acopere cu un inel, dar ea 
prefera să o ţină la vedere. Cicatricea făcea parte din ea. Și 
comandantul fusese o parte din ea. Superiorul ei, prietenul ei. 

Tristeţea dispăru pentru o clipă, apoi o năpădi din nou. O 
vreme, gândul răzbunării o întărise. Dar acum, nici măcar ideea 
de a o arunca pe Opal Koboi într-o temniţă rece nu îi mai 
stârnea pofta de răzbunare. Trebuia să-i ţină pe oameni departe 
de Popor. Poate că după ce va duce la bun sfârșit această 
misiune va avea timp să se gândească și la viaţa ei. Poate că 
trebuia să schimbe câte ceva. 

e 

Artemis îi convocă pe toţi în partea din spate a navetei, de 
îndată ce termină de lucrat la computer. Amintirile lui vechi și 
noi îl făceau să jubileze. Se mira de ușurința cu care naviga pe 
tastatura cu caractere gnommish. Se mira și de tehnologia în 
sine - chiar dacă acum era din nou familiarizat cu ea. Pe măsură 
ce descoperea lucruri no; (și vechi), puştiul irlandez se bucura ca 
un copil care își găsește o jucărie pierdută. 


În ultima oră, principala lui ocupaţie fusese redescoperirea. 
Nu pare ceva prea spectaculos, dar Artemis avea o mulţime de 
amintiri care se luptau să iasă la iveală. lar amintirile acestea 
chiar erau extrem de spectaculoase: o călătorie cu un tren 
radioactiv lângă Murmansk sau un zbor pe deasupra oceanului, 
înfășurat în folia de camuflaj. Dar Artemis era și mai intrigat de 
impactul pe care aceste amintiri îl aveau asupra lui. Se simţea, 
pur și simplu, un alt om. Nu mai era cel care fusese atunci, dar 
nu era nici prea departe de acel eu. Înainte ca spiridușii să-i 
șteargă amintirile - după incidentul cu Jon Spiro - Artemis 
parcursese un proces de transformare pozitivă. Se transformase 
atât de mult, încât ajunsese chiar să doneze nouăzeci la sută din 
averea colosală a lui Spiro la Amnesty International. Insă, de 
când îi fuseseră șterse amintirile, Artemis se reîntorsese la 
matrapazlăcurile sale, răsfățându-se cu câteva escrocherii. 
Acum era pe undeva la mijloc. Nu-și dorea să-i mai facă să 
sufere sau să-i mai fure pe cei lipsiţi de apărare. Dar îi era destul 
de greu și să renunțe la escrocheriile sale. Unii oameni pur și 
simplu trebuiau prădaţi. 

Poate cea mai mare surpriză a lui o reprezentau dorinţa 
sinceră de a-i ajuta pe spiriduși și durerea pe care o resimţțise 
când aflase de moartea comandantului Root. Artemis știa ce 
înseamnă să pierzi pe cineva; la un moment dat, pierduse și 
regăsise pe cineva care îi era foarte drag. Moartea lui Julius îl 
afectase la fel de mult. Dorinţa lui de a-l răzbuna pe comandant 
și de a o opri pe Opal Koboi era mai puternică decât orice. 

Artemis zâmbi în sinea lui. Se pare că binele era o forță mai 
puternică decât răul. Cine și-ar fi imaginat una ca asta? 

Ceilalţi se adunaseră în jurul proiectorului. Holly parcase 
naveta pe un culoar dintr-un horn secundar, cât putuse de 
aproape de suprafaţă. 

Butler era nevoit să meargă pe vine prin naveta de proporțiile 
spiridușilor. 

— Ei bine, Artemis, ai găsit ceva? întrebă bodyguardul 
încercând să-și strângă mâinile la piept, fără a lovi din greșeală 
pe cineva. 

Artemis activă o animaţie 3-D, care se răsucea încet în 
mijlocul încăperii. În imagine se putea observa o despărţitură în 
scoarța terestră ce înainta spre centrul Pământului. Artemis 
aprinse un indicator cu laser și își începu ședința. 


170 


— După cum puteţi vedea, de la suprafaţă până în centrul 
Pământului este o distanță de aproximativ două milioane nouă 
sute de kilometri. Centrul lichid al proiecției fierbea și 
bolborosea din cauza magmei topite. Totuși, omenirea n-a reușit 
niciodată să pătrundă mai adânc de cincisprezece kilometri în 
scoarța terestră. Pentru a pătrunde mai adânc e nevoie de 
rachete nucleare sau de cantităţi uriașe de dinamită. O explozie 
de o asemenea anvergură ar putea genera mișcări ale plăcilor 
tectonice, provocând cutremure și valuri tsunami peste tot în 
lume. 

Mulch era ocupat, ca de obicei, cu mâncarea. Toţi se întrebau 
ce mai găsise acum de ronţăit, pentru că trecuse mai bine de o 
oră de când golise dulapul cu provizii. Dar nu voiau să intre în 
detalii. 

— Nu prea-mi sună a bine. 

— Așa e, încuviință Artemis. De aceea teoria telescopului de 
adâncime n-a fost pusă până acum în aplicare. Ideea originală îi 
aparţine unui neozeelandez, profesorul David Stevenson. Teoria 
e genială, chiar dacă practic e imposibilă. Se încapsulează un 
telescop construit dintr-un material rezistent într-o sută de 
milioane de tone de fier topit. Fierul se va scurge prin 
crăpăturile provocate de explozie, astupându-le chiar, în ultimă 
instanţă. Intr-o săptămână, telescopul va ajunge în centrul 
Pământului. Fierul va fi absorbit de învelișul exterior, iar 
telescopul se va dezintegra treptat. Întregul proces este cât se 
poate de ecologic. 

Proiectorul ilustra cuvintele lui Artemis. 

— Cum se face că fierul nu se întărește? întrebă Mulch. 

Artemis ridică din sprânceană. 

— Nu se întărește... Cantitatea imensă de zăcământ pur și 
simplu inhibă solidificarea. 

Holly se ridică și păși în holograma 3-D, studiind zăcământul. 

— Foaly știe cu siguranță toate acestea. Oamenii nu pot 
păstra un asemenea secret. 

— Într-adevăr, zise Artemis, deschizând o a doua proiecție 
holografică. Am cercetat baza de date de care dispunem și am 
descoperit ceva: Foaly a efectuat câteva simulări pe calculator 
cu mai bine de optzeci de ani în urmă. Concluzia lui a fost că cea 
mai bună cale de a rezolva problema unei asemenea ameninţări 
ar fi dacă ar transmite informaţii eronate tuturor sondelor care 


171 


vor fi trimise în adâncime. Savanţii de la suprafaţă ar fi crezut că 
sondele lor s-au scufundat prin câteva sute de kilometri de 
zăcământ aflat la temperaturi scăzute, care apoi s-a solidificat. 
Un eșec răsunător și foarte costisitor. 

Simularea computerizată arătă cum informaţia era transmisă 
din Haven către sondele învelite în metal. La suprafaţă, savanții 
- ca niște personaje de desene animate - se scărpinau în cap 
nedumeriţi și își rupeau notițele. 

— Foarte distractiv, zise Artemis. 

Butler studia imaginile. 

— Din experienţa mea militară, Artemis, îţi pot spune cu 
siguranţă că e loc și de erori într-o asemenea strategie, zise el. 

— Da? 

Butler se ridică greu în genunchi și urmări traseul sondei cu 
degetul. 

— Și dacă sonda a intrat cumva în contact cu vreunul dintre 
hornurile Poporului? Odată ce metalul penetrează hornul, are 
cale liberă spre Haven. 

Artemis era extrem de încântat de  perspicacitatea 
bodyguardului. 

— Intr-adevăr. Așa e. De aceea există o navetă supersonică 
de atac, gata de acţiune douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru, care poate redirecţiona masa de metal topit. Toate 
proiectele de la suprafaţă sunt monitorizate și, în caz că vreunul 
dintre ele ar reprezenta vreo ameninţare, va fi sabotat din fașă. 
Dacă tehnica anterioară eșuează, atunci unităţile geologice ale 
Poliţiei se scufundă în masa de metal topit și o deviază cu niște 
explozibili speciali. Metalul o ia pe alte căi, iar Havenul e în afara 
oricărui pericol. 

— Dar mai avem o problemă, interveni Holly. Trebuie să luăm 
în considerare implicarea lui Opal. În mod sigur l-a ajutat pe 
Giovanni Zito să penetreze scoarța și probabil că a folosit un 
laser magic. E posibil să fi adăugat ea însăși niște îmbunătăţiri 
telescopului, pentru a respinge semnalele false trimise de Foaly. 
Ea vrea să pună în contact telescopul acela cu Poporul. Dar 
cum? 

Artemis închise prima animaţie și deschise o alta în locul ei. 
Această animaţie 3-D arăta ferma Pământul a lui Zito, subliniind 
scoarța și mantaua terestră de pe domeniul acestuia. 


172 


— Uite ce cred eu, zise el. Zito, cu ajutorul lui Opal, își 
lichefiază zăcământul aici. Acesta se scufundă spre centrul 
Pământului cu o viteză de cinci metri pe secundă și, datorită 
îmbunătăţirilor aduse de Koboi, înregistrează numai semnalele 
concrete. În același timp însă, Foaly este convins că planul său 
funcţionează impecabil. Acum, la o adâncime de o sută 
șaptezeci de kilometri, masa de metal se află la cinci metri 
distanţă de hornul principal E7, care iese la suprafaţă în sudul 
Italiei. Pe o distanţă de două sute cincizeci de kilometri, traseul 
lor este paralel, apoi o iau în direcţii opuse. Dacă Opal ar uni 
aceste două tuneluri, fierul s-ar scurge direct în horn. 

Holly se înmuie toată. 

— Direct în horn, iar de-acolo direct spre Haven. 

— Exact, zise Artemis. Acest horn are un traseu șerpuit către 
partea de vest a orașului. La viteza cu care se va prăbuși 
zăcământul, va rade în cale jumătate din oraș. lar ceea ce va 
mai rămâne în picioare va emite semnale pe care le va prelua 
lumea întreagă. 

— Dar orașul e fortificat cu ziduri extrem de puternice, zise 
Holly. 

Artemis ridică din umeri. 

— Holly, crede-mă, nimic nu poate rezista în calea a o sută de 
milioane de tone de hematit topit, aflat în cădere liberă. Va rade 
tot ce va întâlni în cale. O parte din fierul topit se va lipi de 
pereţii tunelului, dar va mai curge suficient de mult încât să 
dărâme fortificațiile. 

Cei din navetă urmăreau simularea computerizată a lui 
Artemis, în care zăcământul topit se izbea de zidurile orașului 
Haven, iar semnalele erau preluate liber de telescop. 

— Vorbim despre pierderi de peste cincizeci și opt la sută, 
zise Artemis. Poate chiar mai mult. 

— Cum de nu pot detecta senzorii lui Foaly planul lui Opal? 

— E simplu, zise Artemis. Pur și simplu pune un detonator 
mascat în E7, la o sută șaptezeci de kilometri adâncime, și îl 
activează în ultima clipă. Astfel, până când Foaly va detecta 
explozia, va fi prea târziu ca să mai poată face ceva. 

— Așadar, nu trebuie decât să înlăturăm explozibilul. 

Artemis zâmbi. Numai de-ar fi fost atât de simplu. 

— Opal nu va risca deloc cu acel explozibil. Dacă l-ar lăsa lipit 
de peretele hornului o vreme, atunci ar putea fi răsturnat de 


173 


vreo vibraţie sau ar putea fi detectat de către Foaly. Sunt sigur 
că dispozitivul este blindat, dar cea mai mică defecţiune l-ar 
face extrem de vulnerabil pentru senzori. Nu, cu siguranţă că 
Opal îl va „planta” abia în ultimul moment. 

Holly dădu din cap. 

— Bun. Atunci așteptăm până îl „plantează”, apoi îl 
dezactivăm. 

— Nu. Dacă așteptăm în horn, atunci vom fi detectaţi de 
senzorii lui Foaly. lar dacă s-ar întâmpla așa ceva, atunci Opal 
nu se va aventura să mai coboare în horn. 

— Păi, și e de bine, nu-i așa? 

— Nu chiar. Asta ar putea-o întârzia câteva ore, dar tot i-ar 
mai rămâne timp suficient ca să „planteze” explozibilul. Va 
aștepta până ne va aresta pe noi Poliţia, iar apoi își va duce 
misiunea la bun sfârșit. 

Holly își puse mâinile la ochi. 

— Nu înţeleg. Sunt convinsă că până acum toată lumea a aflat 
că Opal e liberă. lar Foaly cred că poate pune totul cap la cap. 

Artemis strânse pumnul. 

— Asta-i buba. Tocmai acest detaliu. Se pare că Foaly nu știe 
că Opal a evadat. Ar fi trebuit să fie prima persoană verificată 
după evadarea generalului Scalene. 

— Dar a fost verificată. Eram acolo. Când Scalene a evadat, 
Opal era încă în comă. N-avea cum să pună la cale așa ceva. 

— Și totuși, a făcut-o, zise Artemis meditativ. Oare n-ar fi 
putut fi aceea o sosie de-a lui Opal? 

— Imposibil. A fost supusă zilnic la teste ADN. 

— Așadar, ADN-ul îi aparţinea lui Koboi, iar activitatea 
cerebrală era aproape inexistentă. 

— Exact. Așa zace de mai bine de un an. 

Artemis medită tăcut câteva clipe. 

— Mă întreb cât de avansată este clonarea în subteran? 

Se îndreptă rapid către computerul principal și accesă toate 
fișierele Poliţiei legate de acest subiect. 

— „Clona matură este identică cu originalul din toate punctele 
de vedere, cu o singură excepţie: funcţiile sale cerebrale sunt 
aproape inexistente, citi el. Pentru a ajunge la maturitate, o 
clonă are nevoie de unu până la doi ani, în condiţii de seră.” 

Artemis se îndepărtă de computer bătând din palme. 


174 


— Asta e. Știu cum a făcut-o. Și-a autoindus starea de comă, 
ca să își poată facilita înlocuirea. E uimitor! 

Holly lovi cu pumnii în aer. 

— Chiar dacă am fi scăpat cu viaţă după atentatele ei, toţi ar 
fi crezut că am luat-o razna dacă dădeam vina pe ea. 

— l-am spus lui Chix Verbil că Opal s-a întors, zise Mulch. Dar 
nu-i nicio problemă, pentru că oricum el crede că sunt nebun. 

— Dacă ar ști că Opal se află în libertate, continuă puştiul 
irlandez, atunci toată Poliţia ar fi în alertă maximă. Dar așa, 
când știu că Opal zace în comă... 

— N-au de ce să se agite. lar acest telescop e doar o 
diversiune, dar nu o urgenţă. 

Artemis închise proiecţiile. 

— Așadar, suntem pe cont propriu. Trebuie să furăm 
explozibilul acela și să-l detonăm cât mai departe de oraș. Și nu 
doar atât, dar va trebui s-o dăm în vileag pe Opal, ca să nu-și 
poată pune în aplicare planul la nesfârșit. lar ca să facem toate 
acestea, va trebui în primul rând să o găsim. 

Mulch începu brusc să se agite. 

— Vă duceţi după Koboi? Din nou? Ei bine, mult succes! Pe 
mine puteţi să mă lăsați la următorul colţ. 

Holly nu-l băgă în seamă. 

Pe ecranul cu plasmă se afla un calculator. Dar Artemis nu 
avea nevoie de el. 

— Zăcământul se scufundă cu o viteză de cinci metri pe 
secundă. Asta înseamnă șaptesprezece kilometri pe oră. La o 
asemenea viteză, va atinge centrul în aproximativ nouă ore. 

— Nouă ore începând de-acum? 

— Nu, o corectă Artemis. Nouă ore începând din momentul 
detonării, care a fost acum două ore. 

Holly se îndreptă rapid către cabina de pilotaj și își puse 
centurile. 

— Șapte ore și jumătate ca să salvăm lumea. Nu e nicio lege 
care să prevadă ca în astfel de situaţii timpul alocat să fie de 
douăzeci și patru de ore? 

Artemis se așeză pe scaunul copilotului. 

— Nu cred că Opal își bate capul cu astfel de legi, zise el. Și 
acum, crezi că poţi să vorbești și să pilotezi în același timp? Am 
nevoie de câteva informaţii legate de navete și de încărcăturile 
explozibile. 


175 


e CAPITOLUL 10 


INTUIȚIE CABALINĂ 


Sediul central al Poliției, 
orașul Haven, în subteran 


La sediul central al Poliţiei se vorbea numai despre telescopul 
Zito. Ca să fim sinceri, era un bun prilej de a lăsa pentru o clipă 
deoparte tragicele evenimente. Poliţia nu pierdea niciodată prea 
mulți ofițeri în operaţiuni de teren. lar acum pierduse doi dintr-o 
lovitură. Lui Foaly îi era foarte greu. Resimţea mai ales 
pierderea lui Holly Short. Una era să pierzi un prieten la datorie, 
și alta era ca acel prieten să fie în mod nedrept acuzat de crimă. 
Foaly pur și simplu nu suporta ideea că Poporul și-o va aminti 
întotdeauna pe Holly ca pe un ucigaș cu sânge rece. Căpitanul 
Short era nevinovată. Ba mai mult, fusese un ofițer decorat, iar 
Poporul așa trebuia să și-o amintească. 

Monitorul unui computer de pe perete prinse viaţă. Unul 
dintre asistenții săi tehnici de pe teren apăru în imagine. 
Urechile ascuţite ale spiridușului fremătau de încântare. 

— Telescopul se află la o sută de kilometri adâncime. Nu-mi 
vine să cred că oamenii au ajuns atât de departe. 

Foaly deschise un alt ecran de pe perete. Nici lui nu-i venea 
să creadă. Teoretic, abia peste câteva zeci de ani oamenii ar fi 
fost capabili să realizeze un laser sofisticat, care să poată 
penetra scoarța terestră fără să prăjească jumătate de 
continent. Dar se pare că acest Giovanni Zito descoperise 
jucăria-minune ceva mai devreme, răsturnând astfel teoria 
speciilor elaborată de Foaly. 

Lui Foaly îi părea rău că va fi nevoit să pună capăt proiectului 
lui Zito. Sicilianul era una dintre speranțele umanităţii. Planul lui 
de a folosi energia din subteran era unul extrem de bun, însă 
prețul care trebuia plătit de către spiriduși era prea mare. 

— Nu-l scăpa din ochi, zise el încercând să pară interesat. Mai 
ales atunci când va începe să curgă paralel cu E7. Momentan, 
nu reprezintă niciun pericol, dar fiţi cu ochii-n patru. 


176 


— Da, domnule. A, căpitanul Verbil, de la suprafață, e pe linia 
doi. 

Ochii centaurului sclipiră o clipă. Verbil? Spiridușul-de-apă 
care îl lăsase pe Mulch Diggums să fure o navetă. Mulch 
evadase la numai câteva ore după ce prietenii săi fuseseră uciși. 
Să fie doar o coincidenţă? Poate. Sau poate nu. ` 

Foaly deschise o fereastră de contact către suprafață. In ea, 
apăru pieptul lui Verbil. 

Foaly oftă. 

— Chix! Plutești. Coboară imediat ca să te pot vedea. 

— Scuze, zise Chix aterizând pe podea. Sunt un pic agitat. 
Kelp Bucluc m-a făcut cu ou și cu oțet. 

— Ce vrei, Chix? O îmbrăţișare şi-un pupic? Am o groază de 
chestii pe cap. 

Aripile lui Verbil se înfoiară din nou la spate. Abia mai stătea 
pe pământ. 

— Am un mesaj pentru tine de la Mulch Diggums. 

Foaly se abţinu cu greu să necheze. Fără-ndoială că Mulch va 
avea niște vorbe de duh pentru el. 

— Atunci, zi! Zi-mi ce mai crede în ultima vreme despre mine 
prietenul nostru gură-spartă. 

— Asta rămâne între noi, da? Nu vreau să fiu scos la pensie 
pe motive de instabilitate mentală. 

— Da, Chix, rămâne între noi. Toţi avem dreptul să fim un pic 
duși cu pluta. Mai ales azi. 

— Pe bune, e ridicol. Nici nu-mi vine să cred așa ceva. 

Chix chicoti încrezător. 

Foaly bătu din copite. 

— Ce-i atât de ridicol? Ce nu-ţi vine să crezi? Spune-mi, Chix, 
sau ies din ecran și te strâng de gât. 

— Eşti sigur că nu ne aude nimeni? 

— Da! necheză Foaly. Nu ne-aude nimeni. Spune-mi. Spune- 
mi mesajul lui Mulch. 

Chix trase adânc aer în piept și rosti pe nerăsuflate: 

— Opal Koboi s-a întors. 

Foaly izbucni într-un râs zgomotos din toţi rărunchii. 

— Opal s-a întors! Koboi s-a întors! Gata, am priceput. Mulch 
te-a tras pe sfoară ca să poată fura naveta. A mizat pe faptul că 
te temi de Opal, iar tu ai căzut în plasă. Opal s-a întors; nu mă 
face să râd. 


177 


— Așa a spus, bolborosi Chix îmbufnat. Și nu mai râde așa 
tare, că stropești ecranul. Știi, am și eu sentimente. 

Râsul lui Foaly se potoli. De altfel, nici nu râdea de-a binelea. 
Era doar o altă formă de exprimare a emoțiilor. Tristeţe și 
frustrare. 

— Bine, Chix, nu e vina ta. Mulch a tras pe sfoară și spiriduși- 
de-apă mai deștepţi decât tine. 

Chix nu-și dădu imediat seama că era luat peste picior. 

— Ar putea fi adevărat, zise el scos din pepeni. Ai putea să te 
înșeli. Să știi că este posibil. Poate că Opal Koboi te-a tras pe 
tine pe sfoară. 

Foaly deschise un alt monitor de pe perete. 

— Nu, Verbil, nu este posibil. Opal n-avea cum să se întoarcă, 
pentru că eu mă uit la ea chiar acum. 

Imaginile în direct de la clinica Argon arătau că Opal era într- 
adevăr în comă, suspendată în harnașamentul ei. Cu câteva 
minute în urmă i se făcuse chiar și un test ADN. 

Chix începu să fie mai puţin arogant. 

— Nu pot să cred, mormăi el. Mulch părea atât de sincer. 
Chiar am crezut că Holly e în pericol. 

Coada lui Foaly înțepeni. 

— Ce? Mulch a spus că Holly e în pericol? Dar Holly s-a dus. A 
murit. 

— Da, zise Chix morocănos. Probabil că Mulch mi-a vândut iar 
gogoși. 

Desigur. Numai Opal s-ar fi putut gândi să-l omoare pe Julius 
și să arunce vina asupra lui Holly. Dar Opal era acolo, la locul ei. 
ADN-ul nu minte niciodată. 

Chix se jucă puţin cu butoanele de volum pentru a-i atrage 
atenţia lui Foaly. 

— Foaly, nu uita ce ai promis. Rămâne între noi. Nu-i nevoie 
să mai afle și alţii că am fost dus de nas de un pitic. Altfel o să 
ajung să mătur resturile de pe trotuare, după meciuri. 

Foaly închise îngândurat ecranul. 

— Da, cum spui tu. Între noi. Perfect. 

Opal se afla încă sub pază. Nici urmă de-ndoială. N-avea cum 
să scape. Dar, dacă, totuși, ar fi scăpat, atunci probabil că acest 
telescop era mult mai ameninţător decât părea la prima vedere. 
N-avea cum să scape. Era imposibil. 


178 


Dar gândul nu-i dădea pace lui Foaly. Ca să fie cu adevărat 
sigur, putea să facă niște teste. l-ar fi trebuit niște autorizații și, 
dacă se înșela, atunci nimeni nu trebuia să afle. Dar, dacă avea 
dreptate, atunci nimeni nu s-ar alerta la timp. 

Centaurul se uită rapid prin dosarele cu imaginile camerelor 
de supraveghere și îl selectă pe cel din tunelul de acces unde 
murise Julius. Voia să verifice ceva. 


Un horn neinregistrat pe hartă, 


în sudul Italiei, la cinci kilometri adâncime 


Naveta furată ajunse la suprafaţă după o bună bucată de 
vreme. Holly pilotase cât putuse de repede, străduindu-se să nu 
incendieze cutia de viteze sau să nu se izbească de vreunul 
dintre pereţii tunelului. Or fi fost ei contra cronometru, dar n-ar 
mai fi fost nimănui de folos dacă s-ar fi făcut terci. 

— Rablele astea sunt folosite de obicei doar pentru 
supraveghere, le explică Holly. Asta e o rachetă la mâna a doua, 
pe care Poliţia a achiziţionat-o la o licitaţie de bunuri furate. l-au 
fost mărite treptele de viteză, pentru a evita navetele vamale. 
Aceasta a aparținut unui contrabandist de curry. 

Artemis adulmecă. În cabină încă mai persista un miros slab. 

— De ce, Doamne, iartă-mă, ar face cineva contrabandă cu 
curry? 

— Chestiile extrem de picante sunt ilegale în Haven. Când 
trăiești în subteran trebuie să ai grijă la emisii, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. 

Artemis pricepuse aluzia și n-avea de gând să dezvolte 
subiectul. 

— Trebuie să localizăm naveta lui Opal înainte să ieșim la 
suprafaţă și să ne deconspirăm poziţia. 

Holly parcă peste un mic lac de petrol, pentru a alimenta 
naveta. 

— Artemis, cred că ţi-am spus că naveta lui Opal e construită 
din zăcământ invizibil. Senzorii noștri nu sunt suficient de 
sofisticaţi ca să o poată localiza. Opal și pricolicii ei ar putea fi 
chiar după colț, în naveta lor, iar computerele noastre nu ar 
detecta absolut nimic. 

Artemis se aplecă peste panourile de la bord. 


179 


— Nu procedezi cum trebuie, Holly. Trebuie să aflăm mai întâi 
unde nu este naveta. 

Artemis activă diverse scanere și căută urmele unor gaze 
specifice pe o rază de o sută șaizeci de kilometri. 

— Presupun că naveta lui Opal se află în apropierea 
terminalului E7; probabil foarte aproape de suprafaţă. Dar tot ne 
rămân o groază de zone de cercetat, mai ales dacă nu putem 
conta decât pe ochii noștri. 

— Asta spuneam și eu. Dar, continuă, te rog. Poate că ai 
dreptate. 

— Folosesc scanerul navetei ca să verific fiecare porţiune a 
hornului, de-aici până la suprafaţă, pe o distanţă de aproximativ 
patruzeci și opt de kilometri. 

— Să verifici ce? zise Holly exasperată. Bulele din aer? 

Artemis rânji. 

— Exact. Vezi tu, aerul este compus din diferite gaze: 
hidrogen, oxigen etc. Dar naveta invizibilă va ţine aceste gaze la 
distanță. Așa că, dacă dam peste o porțiune care nu are 
compoziția obișnuită... 

— ... Inseamnă că am dat peste naveta invizibilă, zise Holly. 

— Exact. 

Computerul termină rapid de scanat împrejurimile și afișă 
rezultatele pe ecran. Gazele erau prezentate în diferite culori 
șerpuite. 

Artemis reglă computerul astfel încât să selecteze posibilele 
anomalii existente. Computerul afișă trei: una dintre ele 
prezenta o concentraţie incredibil de mare a dioxidului de 
carbon. 

— Este probabil vreun aeroport. O mulţime de gaze de 
eșapament. 

Cea de-a doua anomalie era localizată într-o zonă vastă, care 
prezenta doar urme vagi de gaze. 

— O zonă de vid. Probabil o zonă de infiltrare a dispozitivelor 
tehnice de supraveghere, presupuse Artemis. 

Cea de-a treia anomalie fusese localizată într-o zonă 
restrânsă, aflată la gura de ieșire din E7. Zona nu conținea 
niciun fel de gaz. 

— Ea e. Volumul e corect. Se află în partea de nord a intrării 
în horn. 


— Bine lucrat, zise Holly bătându-l ușurel pe spate. Să 
mergem. 

— Sper că îţi dai seama că, de îndată ce vom da cu nasul de 
hornul principal, Foaly ne va sufla în ceafă. 

Holly așteptă câteva clipe să se încălzească motoarele. 

— N-avem timp să ne facem griji pentru asta. Havenul se află 
la mai bine de nouă sute de kilometri în urmă. Până vor ajunge 
ei acolo, vom fi ori eroi, ori proscriși. 

— Dar suntem deja proscriși, îi aminti Artemis. 

— Într-adevăr, zise Holly. Dar în curând am putea fi niște 
proscriși pe care n-ar mai avea cine să-i urmărească. 


Sediul central al Poliției, 


în subteran 


Opal Koboi se întorsese. Oare era cu putință? Foaly nu putea 
scăpa de acest gând. Nu avea să-și găsească liniștea până nu va 
afla adevărul. Fie ce-o fi. 

Primul lucru pe care trebuia să îl verifice era înregistrarea 
video din E37. Dacă Opal Koboi ar fi fost în libertate, atunci o 
serie de evenimente puteau fi explicate. Mai întâi, bruiajul acela 
ciudat care apăruse pe toate casetele nu era doar o defecţiune 
tehnică, ci era menit să ascundă ceva. Semnalul audio care 
dispăruse brusc putea fi de asemenea măsluit de Koboi, pentru 
a acoperi discuţiile dintre Julius și Holly. lar explozia 
devastatoare ar fi putut fi opera lui Koboi, și nu a lui Holly. 
Ipoteza aceasta îl făcu pe Foaly să jubileze, dar se calmă rapid. 
Incă nu dovedise nimic. 

Foaly verifică de câteva ori caseta, dar nu găsi nimic. Partea 
care era în ceaţă nu accepta modificări. Lucru extrem de 
neobișnuit. Dacă bruiajul ar fi fost doar o defecţiune tehnică a 
computerului, Foaly ar fi putut interveni cumva. Dar bruiajul 
acela rămânea indestructibil în fața instrumentelor folosite de 
Foaly. 

Poate că HiTech-ul nu făcea față. Ce-ar fi să revenim la 
mijloace mai simple? 

Foaly mări imaginea înregistrată cu câteva minute înainte de 
producerea exploziei. Bruiajul se mutase pe pieptul lui Julius, iar, 
din când în când, comandantul părea chiar să-l privească. Oare 
era un dispozitiv explozibil ascuns acolo? Dacă într-adevăr așa 


181 


stătuseră lucrurile, atunci probabil că explozibilul fusese detonat 
de la distanţă, cu o telecomandă. Bruiajul era probabil realizat 
cu ajutorul aceleiași telecomenzi. Dar detonarea acaparase și 
celelalte semnale. Asta însemna că, pentru o mini- fracțiune de 
secundă înainte de detonare, chestia de pe pieptul lui Julius 
fusese vizibilă. Greu de văzut cu ochiul liber, dar suficient cât să 
se imprime pe bandă. 

Foaly derulă până la momentul exploziei și începu să 
analizeze imaginile cadru cu cadru. Era extrem de dureros să-și 
vadă prietenul reasamblat pe peliculă. Centaurul încercă să 
ignore acest aspect și să se concentreze asupra muncii sale. 
Vâlvătaia flăcărilor se micșora, până ajunse din nou un glob mic 
și roșiatic. Apoi, pentru o fracțiune de secundă, ceva apăru în 
cadru. Foaly trecu peste imagine, apoi se întoarse. lată! Pe 
pieptul lui Julius, unde era bruiajul. Un fel de dispozitiv. 

Foaly mări nerăbdător cadrul. În jurul pieptului lui Julius era 
legată cu opt sfori o carcasă metalică de zece centimetri. 
Trecuse prin cadru într-o nanosecundă. De aceea nu fusese 
observată la investigaţii. În carcasa metalică se afla un ecran cu 
plasmă. Cineva comunicase cu comandantul în momentul morţii 
sale. lar acel cineva nu voia să fie auzit, de aceea tăiase 
semnalul audio. Din nefericire, ecranul era acum alb. Semnalul 
de detonare care  întrerupsese  bruiajul fragmentase și 
înregistrarea video. 

„Dar eu știu cine e, își zise Foaly. Opal s-a întors din lad.” 

Totuși, avea nevoie de dovezi. Cuvântul centaurului era egal 
cu zero în fața lui Ark Sool. 

Opal aruncă o privire către imaginile transmise de la clinica 
Argon. lat-o! Opal Koboi zăcea într-o comă profundă. Aparent. 

„Cum ai reușit? se întrebă Foaly. Cum ai reușit să pui pe 
altcineva în locul tău?” 

Chirurgia plastică n-ar fi de ajuns. Chirurgia plastică nu putea 
interveni asupra ADN-ului. Foaly deschise unul dintre sertarele 
biroului și scoase un dispozitiv care arăta ca o ventuză de 
desfundat chiuvetele în miniatură. 

Era o singură cale prin care putea afla ce se întâmplase. 
Direct de la Opal. 

e 

Când Foaly sosi la institut, doctorul Argon se codi înainte să-l 

lase s-o viziteze pe Opal. 


182 


— Domnișoara Koboi e într-o stare profundă de catalepsie, 
zise gnomul ţâfnos. Cine știe ce efecte vor avea dispozitivele 
voastre asupra psihicului ei. E greu de explicat unui profan, ba 
chiar imposibil, ce efecte dăunătoare ar putea avea stimulii 
exteriori asupra recuperării ei mentale. 

Foaly necheză. 

— Nu te-a deranjat deloc să-i lași înăuntru pe cei de la 
televiziune. Presupun că plătesc mai bine decât Poliţia. Sper 
sincer, doctore, că nu începi s-o consideri pe Opal un bun 
personal. E doar o prizonieră, și o pot muta cât ai zice pește la 
un spital public. 

— Poate că zece minute n-o vor afecta chiar atât de tare, zise 
Jerbal Argon introducând codul de acces. 

Foaly trecu tropăind pe lângă el și își aruncă servieta pe 
masă. Opal atârna liniștită în harnașamentul ei. Chiar părea a fi 
Opal. Privind-o de aproape și analizându-i toate trăsăturile, 
Foaly ar fi putut să jure că stătea faţă în faţă cu vechiul lui 
adversar. Aceeași Opal care concurase cu el pentru fiecare 
premiu în liceu. Aceeași Opal care aproape că reușise să-l 
scoată vinovat pentru revolta goblinilor. 

— Dă-o jos de-acolo! porunci el. 

Argon puse un pat pliant sub harnașament, văitându-se la 
fiecare pas. 

— N-ar trebui să fac efort fizic, se jeli el. Șoldul meu. Nimeni 
nu știe ce dureri am. Nimeni. lar vracii nu pot face nimic pentru 
mine. 

— Nu ai personal angajat pentru astfel de lucruri? 

— În mod normal, am, zise Argon, coborând harnașamentul. 
Dar îngrijitorii mei sunt acum în preaviz. Amândoi în același 
timp. În mod normal, nu aș accepta una ca asta, dar cu greu mai 
găsești pricolici așa harnici. 

Foaly ciuli urechile. 

— Pricolici? Îngrijitorii tăi sunt pricolici? 

— Da, și chiar ne mândrim cu ei pe-aici. Știi, sunt un fel de 
vedete. Pricolicii gemeni. Și, desigur, mă respectă extrem de 
mult. 

Mâinile lui Foaly începură să tremure pe măsură ce 
despacheta echipamentul. Lucrurile începeau să se pună cap la 
cap. Mai întâi Chix, apoi dispozitivul ăla ciudat de pe pieptul lui 


183 


Julius și acum pricolicii ăștia care erau în preaviz. Mai avea 
nevoie de o singură piesă ca să rezolve enigma. 

— Ce ai acolo? întrebă Argon stresat. Sper că nu e ceva care 
poate să provoace pagube. 

Foaly îi dădu capul pe spate pricoliciului, care zăcea 
inconștient. 

— Nu-ţi face griji, Argon. E doar un Retimager. Nu-i ating 
decât globii oculari. 

Deschise pe rând ochii pricoliciului și lipi ventuzele de retină. 

— Fiecare imagine este înregistrată pe retină. Imaginile apar 
ca niște mici zgârieturi care pot fi mărite și descifrate. 

— Știu și eu ce e un Retimager! pufni Argon. Știi, mai citesc și 
eu din când în când lucrările științifice. Bun, așa că ne poţi 
spune care a fost ultimul lucru pe care l-a văzut Opal. Și cu ce 
ne ajută asta? 

Foaly conectă cele două ventuze la un computer din perete. 

— Vom vedea, zise el străduindu-se să pară mai degrabă 
misterios, decât disperat. 

Deschise programul Retimager-ului, și pe ecran apărură două 
pete întunecate. 

— Ochiul stâng și ochiul drept, explică Foaly rotind un buton, 
până când cele două imagini se suprapuseră. 

In imagine apărea cu siguranță un cap, văzut de undeva dintr- 
un unghi înclinat, dar imaginea era prea întunecată ca să poată 
fi identificat ceva concret. 

— O, câtă isteţime, izbucni Argon sarcastic. Să chem 
televiziunea sau să leșin de uimire? 

Foaly nu-l băgă în seamă. 

— Luminează și mărește, zise el computerului. 

O perie virtuală apăru pe ecran și scoase la iveală o imagine 
mai luminoasă și mai clară. 

— E un pricolici, mormăi Foaly. Dar încă nu se vede bine. 

Se scărpină în barbă. 

— Computer, suprapune imaginea peste fotografia pacientei 
Koboi Opal. 

O fotografie de-a lui Opal apăru într-o altă fereastră. 
Fotografia fu răsucită și întoarsă pe toate părțile, până ajunse la 
aceleași dimensiuni ca și originalul. Pe ecran apărură niște 
săgeți roșii intermitente, care uneau punctele identice. În câteva 


184 


secunde, spaţiul dintre cele două imagini era plin de liniuţe roșii 
intermitente. 

— Cele două imagini reprezintă una și aceeași persoană? 
întrebă Foaly. 

— Afirmativ, răspunse computerul. Deși există o marjă de 
eroare de zero virgulă cinci la sută. 

Foaly apăsă grăbit butonul PRINT. 

— Imi asum acest risc. 

Argon se apropie ca un somnambul de ecran. Chipul lui pălea 
pe măsură ce înțelegea ce se întâmplă. 

— S-a văzut dintr-o parte, șopti el. Asta înseamnă că... 

— Există două Opal Koboi, completă Foaly. Cea reală, care ţi-a 
scăpat. Şi chestia asta de aici care nu poate fi altceva decât... 

— O clonă. 

— Exact, zise Foaly scoțând hârtia din imprimantă. Și-a făcut 
o clonă, iar apoi îngrijitorii tăi au ajutat-o să scape chiar pe sub 
nasul tău. 

— O, Doamne! 

— „O, Doamne” nu te-ajută la nimic. Poate că acum ar fi 
momentul să chemi televiziunile sau să leșini de uimire. 

Argon se prăbuși neputincios pe podea. Visele, faima și 
averea sa se spulberaseră. lar lui îi venea greu să accepte una 
ca asta. 

Foaly trecu peste el și galopă până la sediul central al Poliţiei. 


E7, în sudul Italiei 


Opal nu mai avea răbdare. Fusese suficient de răbdătoare în 
clinica Argon. lar acum voia ca totul să se întâmple la comanda 
ei. Din nefericire, o sută de milioane de tone de hematit nu se 
puteau scufunda cu o viteză mai mare de cinci metri pe 
secundă, fie că-i convenea, fie că nu. 

Ca să-i treacă timpul mai ușor, Opal hotărâse să vizioneze 
moartea căpitanului Short. Spiridușul acela idiot. Cine se credea, 
cu gloata aia pestriță după ea? Opal se admiră într-o oglindă. Ei, 
iată un chip cu adevărat frumos. Un chip care merita toţi banii 
din lume; iar, în curând, probabil că îi va avea. 

— Mervall! șuieră ea. Adu-mi discul cu Cele Unsprezece 
Minuni. Am nevoie de ceva care să mă binedispună. 


— Imediat, domnişoară Koboi, zise Merv. Doriţi să termin de 
aranjat masa mai întâi sau să vă aduc discul imediat? 

Opal își dădu ochii peste cap. 

— Ce ţi-am spus eu? 

— Aţi spus să vă aduc discul. 

— Și ce crezi că ar trebui tu să faci, scumpul meu Mervall? 

— Cred că ar trebui să vă aduc discul, zise Merv. 

— Genial, Mervall. Cu adevărat genial. 

Mervall ieși din bucătărioara navetei și scoase un disc dintr-un 
videorecorder. Computerul înregistrase imaginile pe hard, dar 
domnișoarei Koboi îi plăcea să-și păstreze filmuleţele favorite pe 
disc, ca să se poată amuza oriunde s-ar fi aflat. Până în acel 
moment, stelele colecţiei ei erau: căderea nervoasă a tatălui ei, 
atacul asupra sediului central al Poliţiei și ochii ieșiţi din orbită ai 
lui Foaly aflat în cabina tehnică a Politiei. 

Merv îi dădu discul lui Opal. 

— Și? zise micuțul pricolici. 

Merv împietri pentru o secundă, apoi își aduse aminte. Una 
dintre ultimele născociri ale lui Opal era ca fraţii Brill să facă o 
plecăciune atunci când se apropiau de stăpâna lor. Merv își 
călcă pe orgoliu și făcu o plecăciune adâncă. 

— Prea bine. Și-acum, pregătește-mi cina. 

Merv se retrase plecat. Işi călcase cam mult pe mândrie în 
ultimele ore. Opal era nemulțumită de calitatea serviciilor și a 
respectului fraţilor Brill, așa că făcuse o listă cu reguli. Indicaţiile 
prevedeau plecăciunea mai sus-amintită. De asemenea, fraţii 
Brill nu trebuiau s-o privească niciodată pe Opal în ochi, să tragă 
vânturi sau să își exprime gândurile cu voce tare, pe o rază de 
trei metri în preajma stăpânei lor. 

— Pentru că știu la ce vă gândiţi, zise Opal cu o voce scăzută 
și tremurătoare. Văd cum vi se învârtesc gândurile alea prin 
cap. In momentul de faţă vă minunaţi de cât de frumoasă sunt. 

— Ciudat, șopti Merv, întrebându-se dacă avea păsărele pe 
creier. 

Opal o luase serios razna de când cu schimbarea asta a 
speciilor și planurile ei de cucerire a lumii. El și Scant ar fi 
părăsit-o de mult, dacă nu le-ar fi promis că le va da lor 
Barbados după ce va deveni regina Pământului. Și nu doar atât, 
dar, dacă ar fi părăsit-o, Opal i-ar fi trecut în mod sigur pe lista 
ei neagră. 


186 


Merv se retrase în bucătărie, unde se străduia să-i prepare 
mâncarea domnișoarei Koboi fără să o atingă. Una dintre noile 
reguli. Intre timp, Scant era în cala navetei, verificând cele două 
detonatoare: unul principal și celălalt de rezervă. Explozibilul era 
cam de mărimea unui pepene, dar ar fi ras cu ușurință totul în 
jur. Scant verifică apoi comutatoarele magnetice de pe carcase. 
Comutatoarele urmau să primească semnalul prin telecomandă, 
iar apoi ar fi eliberat o încărcătură de neutroni drept în mijlocul 
explozibilului. 

Scant îi făcu cu ochiul fratelui său din pragul bucătăriei. 

Merv îi făcu semn că cineva anume o luase razna. Scant 
încuviință dând din cap. Amândoi se cam săturaseră de 
comportamentul enervant al lui Opal. Singurul lucru care îi mai 
ținea în preajma ei era gândul la cum își vor savura ei Piña 
Colada pe plaja din Barbados. 

Opal introduse discul în aparatul video. Nici măcar nu 
observase nemulțumirile din tabăra sa. Era prea ocupată să se 
delecteze privind moartea dușmanilor săi în culori și să se 
bucure de calităţile sistemului surround - unul dintre avantajele 
tehnologiei moderne. Pe ecran apărură câteva ferestre video. 
Fiecare transmitea imagini din diferite unghiuri dinăuntrul 
emisferei. 

Opal privi încântată cum Holly și Artemis erau împinși spre 
râu de o turmă de troli băloși. Se agită și oftă ironic când cei doi 
se adăpostiseră pe insulița plină de gunoaie. Inimioara ei începu 
să bată cu putere când rivalii ei escaladară schelele templului. 
Tocmai când voia să-i spună lui Merv să-i pregătească niște 
trufe de ciocolată ca să ronţăie în timpul filmului, imaginile 
preluate de camere se întrerupseră. 

— Merval, guiță ea dând din mâini. Descant! Treceţi imediat 
încoace. 

Fraţii Brill dădură buzna în încăpere cu armele scoase. 

— Da, domnișoară Koboi? zise Scant lăsând cele două 
încărcături pe un șezlong acoperit cu blană. 

Opal își acoperi faţa. 

— Nu te uita la mine! îi porunci ea. 

Scant habar n-avea cum ar trebui să reacționeze. 

Opal își puse mâinile în piept și începu să bată darabana cu 
degetele, până când cei doi fraţi se plecară în faţa ei. 


187 


— Ceva n-a mers cum trebuie, zise ea cu o voce ușor 
tremurândă. Camerele noastre de supraveghere din templul lui 
Artemis au suferit o defecţiune, așa se pare. 

Merv derulă înapoi înregistrarea, până la ultimul cadru. Trolii 
se apropiau de Artemis și de Holly pe acoperiș. 

— Oricum erau terminați, domnişoară Koboi. 

— Dap, încuviinţă și Scant. N-aveau cum să iasă de-acolo. 

Opal tuși zgomotos. 

— În primul rând, „dap” nu e un cuvânt corect gramatical, iar 
eu nu accept să folosiţi termeni de argou în preajma mea. O 
nouă regulă. Și, în al doilea rând, am mai presupus o dată că 
Artemis a murit, iar drept urmare a trebuit să zac un an în comă. 
Vom acţiona de parcă Fowl și Short ar fi vii și s-ar afla pe urmele 
noastre. 

— Cu tot respectul, domnişoară Koboi, zise Merv cu fața-n 
pământ. Dar aceasta e o navetă invizibilă; deci nu lasă nicio 
urmă. 

— Idiotule, se răsti Opal. Evenimentul ăsta este pe toate 
canalele TV de la suprafaţă și, fără-ndoială, și pe cele din 
subteran. Artemis își va da seama imediat că eu sunt în spatele 
telescopului Zito. Trebuie să amplasăm ultima încărcătură 
imediat. La ce adâncime se află telescopul? 

Scant cercetă ecranul unui computer. 

— O sută șaizeci de kilometri. Mai avem nouăzeci de minute 
până la momentul optim al exploziei. 

Opal se plimbă câteva minute de-a lungul și de-a latul punţii. 

— N-am interceptat nicio comunicaţie cu sediul central al 
Poliţiei, așa că, dacă sunt încă în viaţă, atunci sunt pe cont 
propriu. Dar e mai bine să nu riscăm. Vom amplasa explozibilul 
acum și îl vom păzi. Descant, verifică încă o dată capsulele. 
Mervall, verifică sistemul de control al navetei. Nu trebuie să se 
scurgă nicio moleculă în afară. A 

Cei doi pricolici gemeni se retraseră făcând plecăciuni. li 
îndeplineau ordinele lui Opal, dar erau convinși că șefa era un 
pic paranoică. 

— Știu ce gândiţi, șuieră Opal printre dinţi. Nu sunt paranoică! 

Merv se dădu după un perete de oțel ca să-și ascundă 
gândurile. Oare domnișoara Koboi chiar le putea citi gândurile? 
Sau era doar paranoică? La urma urmei, toți paranoicii cred că 
cei din jur îi consideră paranoici. Merv își scoase capul de după 


188 


paravanul de oţel și se gândi intens la ceva, ca să o testeze pe 
Opal. 

„Holly Short e mai drăguță decât tine”, își zise el intens în 
sinea lui. Un gând ce reprezenta o înaltă trădare - ca să fie 
sigur. Unul pe care Opal nu l-ar fi putut ignora, dacă era 
capabilă să citească gândurile altora. 

Opal se uită fix la el. 

— Mervall? 

— Da, domnişoară Koboi? 

— Te holbezi la mine. lar asta îmi afectează tenul. 

— Îmi cer scuze, domnișoară Koboi, zise Merv îndreptându-și 
privirea în altă parte. 

Merv aruncă din întâmplare o privire prin parbrizul cabinei de 
pilotaj și văzu înălțându-se de după stânci naveta Poliţiei. 

— Aăă... Domnișoară Koboi, cred că avem o problemă. 

Merv arătă spre parbriz. 

Naveta plutea la zece metri pe deasupra lor, cercetând 
peisajul de la suprafaţă. Păreau să caute ceva. 

— Ne-au găsit, șopti Opal înspăimântată. Apoi se calmă și 
analiză repede situaţia. E o navetă de transport, nu una pentru 
urmărire, observă ea intrând în cabina de pilotaj. Gemenii o 
urmau îndeaproape. Va trebui să presupunem că la bord se află 
Artemis Fowl și căpitanul Short. Nu au niciun fel de arme și 
dispun doar de aparate de scanare obișnuite. În lumina asta, 
suntem practic invizibili pentru ei. Sunt orbi în faţa noastră. 

— Să-i aruncăm în aer? întrebă înflăcărat cel mai tânăr dintre 
fraţii Brill. 

Cel puţin așa ar mai fi avut și ei parte de ceva acțiune. 

— Nu, îi răspunse Opal. O eventuală explozie ne-ar deconspira 
poziţia atât faţă de oameni, cât și faţă de sateliții Poliţiei. Vom 
merge pe burtă/ Închide absolut toate dispozitivele de la bord. 
Chiar și cele esenţiale. Nu știu cum au dat de noi, dar nu ne vor 
descoperi decât dacă se vor buși de noi. lar dacă se va întâmpla 
așa ceva, atunci rabla aia a lor se va face bucăţi. 

Fraţii Brill se supuseră în tăcere și închiseră toate dispozitivele 
de la bordul navetei. 

— Bun, șopti Opal ducându-și un deget la buze. 

Priviră tăcuţi naveta câteva secunde, până când Opal rupse 
tăcerea. 


— Nu știu care dintre voi trage vânturi, dar vă ordon să 
încetaţi. Altfel o să găsesc o pedeapsă pe măsură. 

— N-am fost eu, ziseră fraţii Brill în cor. 

Niciunul nu părea prea dornic să afle care era pedeapsa 
pentru astfel de cazuri. 


E1, cu zece minute în urmă 


Holly se strecură cu naveta printr-o galerie lăturalnică și 
întortocheată, de unde ajunse în E7. Două beculeţe roșii 
începură să pâlpâie instantaneu pe consolă. 

— Suntem contra cronometru, îi anunță Holly. Tocmai am 
declanșat doi dintre senzorii lui Foaly. Vor crede că naveta are 
legătură cu telescopul și vor sosi la fața locului cât se poate de 
repede. 

— Cam în cât timp? întrebă Artemis. 

Holly calculă rapid în minte. 

— Dacă vor sosi cu naveta supersonică de atac, atunci vor fi 
aici în mai puţin de o jumătate de oră. 

— Perfect, zise Artemis încântat. 

— Mă bucur că gândești așa, se tângui Mulch. Ofițerii 
supersonici nu sunt prea agreaţi prin lumea interlopă. De fapt, 
noi chiar îi preferăm pe ofiţerii clasici. 

Holly parcă naveta într-o deschizătură stâncoasă din peretele 
hornului. 

— Dai înapoi, Mulch? Sau e vorba de jelania ta obișnuită? 

Piticul își trosni fălcile, încălzindu-se pentru treaba care îl 
aștepta. 

— Cred că am tot dreptul să mă plâng un pic. Nu înţeleg de 
ce, în toate planurile pe care le puneţi la cale, eu trebuie să 
înfrunt pericolele, în timp ce voi trei staţi și așteptați aici la 
adăpostul navetei? 

Artemis îi înmână o geantă frigorifică din bucătărioara 
navetei. 

— Pentru că tu ești singurul care poate face asta, Mulch. 
Numai tu îi poți dejuca planurile lui Koboi. 

Mulch nu păru prea convins. 

— Nu sunt deloc impresionat, zise el. Ar fi bine să iau o 
medalie pentru asta. Și să fie din aur curat. Nu doar un disc 
poleit cu aur. 


Holly îl împinse de la spate către trapa de ieșire. 

— Mulch, dacă nu mă bagă la închisoare pe viaţă, voi face tot 
posibilul să primești cea mai mare medalie din vitrina Poliţiei. 

— Și imunitate pentru infracțiunile din trecut, dar și pentru 
cele viitoare. 

Holly deschise trapa. 

— Poate pentru cele din trecut. Pentru cele viitoare, nici să nu 
te gândești. Dar nu promit nimic. Momentan, nu sunt tocmai 
angajatul lunii pe panoplia de la sediul central al Poliţiei. 

Mulch își vâri geanta frigorifică în cămașă. 

— Bun. O medalie mare și, posibil, o grațiere. Accept. 

Puse un picior în afară, pe suprafaţa plană a stâncii. Vântul 
din tunel se învolbură în jurul lui ameninţător. 

— Ne vedem aici în douăzeci de minute. 

Artemis îi dădu piticului o staţie de emisie-recepţie, din 
vestiarul navetei. 

— Nu uita care-i planul, îi strigă Artemis încercând să acopere 
vuietul vântului. Nu uita să lași staţia. Fură doar ceea ce trebuie. 
Nimic altceva. 

— Nimic altceva, se auzi Mulch, care nu părea prea încântat 
de această perspectivă. 

La urma urmei, cine știe ce lucruri de valoare o fi avut Opal 
prin preajmă. 

— Asta dacă nu cumva se agaţă ceva de mine. 

— Nimic, stărui Artemis. Și acum, ești sigur că poţi pătrunde 
înăuntru? 

Mulch rânji, expunându-și dinţii dreptunghiulari. 

— Sunt sigur că pot intra. Tu doar distrage-le atenţia și 
asigură-te că au închis toate sursele de energie. 

Butler vântură geanta cu „jucării” pe care o adusese de la 
conacul Fowl. 

— Stai liniștit, Mulch. Se vor concentra la cu totul altceva. Îţi 
garantez asta. 


Sediul central al Poliţiei, în subteran 


Toată floarea cea vestită a ofiţerilor superiori se afla în biroul 
principal, urmărind transmisiunile în direct legate de progresele 
telescopului, când Foaly năvăli înăuntru. 


191 


— Trebuie să vorbim, se adresă centaurul generalului care 
prezida adunarea. 

— Liniște, săsâi Chartez, președintele Consiliului. la un bol de 
curry. 

Președintele Chartez avea o afacere cu curry în orașul Haven. 
Șoarecii-de-câmp cu curry erau specialitatea lui. Era limpede că 
firma lui furnizase mâncarea pentru acea întrunire. 

Foaly ignoră masa cu bucate. Șterpeli o telecomandă de pe 
mânerul unui scaun și închise volumul. 

— Doamnelor și domnilor, avem o mare problemă. Opal Koboi 
este în libertate și cred că ea a pus la cale treaba asta cu 
telescopul Zito. 

Unul dintre scaunele cu spătar înalt se răsuci cu faţa spre 
Foaly. În el se afla Ark Sool. 

— Opal Koboi? Uimitor. Și presupun că face toate acestea prin 
puterea minţii, nu? , 

— Nu. Și ce cauţi tu pe scaunul ăla? Ala e locul 
comandantului. Al adevăratului comandant, nu al celui de la 
Afaceri Interne. 

Sool îi arătă ghindele de pe rever. 

— Am fost promovat. 

Foaly împietri. 

— Tu ești noul comandant de la Recunoașteri? 

Un zâmbet mare se așternu pe faţa lui Sool. 

— Da. Consiliul și-a dat seama că cei de la Brigada de 
Recunoașteri au scăpat un pic de sub control în ultima vreme. 
Au fost de părere - și eu de asemenea - că e nevoie de o mână 
de fier. Desigur, voi mai rămâne o vreme la Afaceri Interne, 
până îmi vor găsi un înlocuitor pe măsură. 

Foaly se încruntă. N-avea timp de asta. Nu acum. Trebuia să 
obțină imediat aprobarea pentru lansarea ofiţerilor supersonici. 

— Prea bine, Sool. Comandante. Pot să îmi exprim 
nemulțumirea mai târziu. În momentul de faţă avem o situaţie 
de urgenţă. 

Toată lumea asculta acum. Dar nimeni nu era cu adevărat 
interesat. Cu excepția comandantului Vinyaya, care fusese 
întotdeauna un susţinător fidel al lui Julius Root și care nu ar fi 
votat nici în ruptul capului pentru numirea lui Sool. Vinyaya era 
ochi și urechi. 

— Ce se întâmplă, Foaly? întrebă ea. 


192 


Foaly introduse un disc în computerul din încăpere. 

— Chestia aia de la clinica Argon nu e Opal Koboi; e o clonă. 

— Ai dovezi? îl chestionă Sool. 

Foaly încercui o fereastră deschisă pe ecran. 

— l-am scanat retinele și am observat că ultima imagine pe 
care clona a văzut-o era cea a lui Opal Koboi. Evident, în 
momentul evadării sale. 

Sool tot nu era convins. 

— N-am avut niciodată încredere în jucărioarele tale, Foaly. 
Retimager-ul tău nu este acceptat ca dovadă în faţa tribunalului. 

— Dar aici nu suntem la tribunal, Sool, scrâșni Foaly printre 
dinţi. Dacă am accepta că Opal e în libertate, atunci 
evenimentele din ultimele douăzeci și patru de ore ar căpăta o 
cu totul altă semnificaţie. Totul pare plănuit dinainte. Scalene e 
mort, pricolicii de la clinică au dispărut, Julius e omorât și toată 
vina cade asupra lui Holly. Și apoi, la numai câteva ore de la 
aceste evenimente, mai apare și un telescop în subteran, cu 
zece ani mai devreme decât era programat. Telescopul ăla e în 
drum spre noi, iar noi stăm degeaba și îl privim la televizor... În 
timp ce mâncăm un împuţit de curry cu șoareci-de-câmp! 

— Nu sunt de acord cu observaţiile tale răutăcioase în privința 
asta, zise Chartez jignit. Dar, în rest, ai dreptate. 

Sool sări din scaun. 

— Ce dreptate să aibă? Foaly trage niște concluzii aberante. 
Nu încearcă decât să o reabiliteze pe răposata lui prietenă, 
căpitanul Short. 

— E posibil ca Holly să fie încă în viață! șuieră Foaly. Și 
probabil că încearcă să facă totuși ceva în privinţa lui Opal 
Koboi. 

Sool își dădu ochii peste cap. 

— Dar semnele ei vitale dispăruseră complet. l-am distrus 
casca prin telecomandă. lţi amintești, eram acolo... 

Cineva băgă capul pe ușă. Era unul dintre ucenicii lui Foaly. 

— Am adus servieta, domnule, zise el gâfâind. Cât am putut 
de repede. 

— Bravo, Rob, zise Foaly înhăţând servieta din mâna 
ucenicului său. 

Întoarse servieta. 

— Le dădusem costume noi lui Julius și lui Holly. Prototipuri. 
Ambele aveau biosenzori și dispozitive de localizare. Nu sunt 


193 


conectate la sistemul principal al Poliţiei. Și nu mi-a trecut prin 
cap să le verific mai devreme. Poate că lui Holly nu îi mai 
funcţionează casca, dar sunt sigur că nu e nicio problemă cu 
costumul ei. 

— Ce ne spun senzorii din costum, Foaly? întrebă Vinyaya. 

Lui Foaly îi era puţin teamă să se uite. Dacă senzorii din 
costum n-ar fi pâlpâit, atunci ar fi însemnat să o piardă pe Holly 
încă o dată. Numără până la trei, apoi verifică ecranul. Pe ecran 
apărură două ferestre. Într-una, senzorii păliseră. Julius. Dar în 
cealaltă pâlpâiau în toate zonele. 

— Holly trăiește! izbucni centaurul, sărutând-o zgomotos pe 
obraz pe comandantul Vinyaya. E bine, sănătoasă. Tensiunea 
arterială un pic cam mare, și nicio rezervă de magie, dar, în rest, 
e bine. 

— Și unde e? întrebă Vinyaya zâmbind. 

Foaly mări dispozitivul de localizare de pe ecran. 

— In drum spre E7, în naveta furată de Mulch Diggums, dacă 
nu mă înșel. 

Sool jubila. 

— Stai să văd dacă am înțeles. Suspecta Holly Short se află 
într-o navetă furată. În apropierea telescopului Zito? 

— Exact. 

— Păi, asta o face suspectul numărul unu în cazul 
telescopului. 

Lui Foaly îi venea să-l calce în picioare pe Sool, dar se abținu 
de dragul lui Holly. 

— Sool, nu vă cer decât să-mi daţi permisiunea de a trimite 
naveta supersonică pentru a face investigaţii. În cazul în care 
am dreptate, atunci prima dumitale sarcină în calitate de 
comandant ar fi să preîntâmpini o catastrofă. 

— Și dacă te înșeli? Cum probabil că și faci. 

— Dacă mă înșel, atunci veţi pune mâna pe inamicul public 
numărul unu, căpitanul Holly Short. 

Sool își scărpină barbișonul. Era o propunere foarte tentantă. 

— Prea bine. Trimite naveta. Cât timp le trebuie ca să se 
pregătească? 

Foaly își scoase telefonul din buzunar și formă rapid un 
număr. 

— Maior Kelp, zise el în receptor. Undă verde. Duceţi-vă. 

Foaly îi zâmbi lui Ark Sool. 


194 


— L-am pus la curent pe maiorul Kelp înainte să vin aici. Eram 
sigur că o să fiți de acord cu mine. Așa fac de obicei 
comandanții. 

Sool îi aruncă o privire fioroasă. , 

— Nu te purta prea familiar cu mine, căluțule. Asta nu este 
tocmai începutul unei relații frumoase. Am trimis naveta fiindcă 
nu există altă variantă. Dacă m-ai manipulat cumva sau mi-ai 
spus adevărul doar pe jumătate, atunci te voi târî vreo cinci ani 
prin tribunale. Și apoi te voi concedia. 

Foaly nici nu-l băgă în seamă. Va avea timp destul mai târziu 
ca să profereze și el ameninţări. Acum trebuia să se concentreze 
asupra navetei. O pierduse pe Holly o dată; nu avea de gând să 
o mai piardă și a doua oară. 


E7 


Mulch Diggums ar fi putut foarte bine să se facă atlet. Avea 
niște fălci puternice și un echipament de reciclare performant - 
dotările necesare pentru săritura în tunelul de adâncime sau 
chiar pentru alergarea pe teren accidentat. O mulţime de 
calități, dar niciun strop de vocaţie. Incercase câteva luni în 
timpul colegiului, dar regimul strict și dieta nu fuseseră tocmai 
pe gustul lui. Mulch încă își mai amintea discuţia amicală pe 
care o avusese cu antrenorul său de tunel, într-o noapte, după 
antrenament. 

— Ai fălci, Mulch, nu glumă, îi spusese bătrânul pitic. Și, cu 
siguranţă, ai și dosul necesar. N-am mai văzut pe cineva care să 
poată emite gaze așa cum o faci tu. Dar nu ai spiritul. Și asta 
contează. 

Poate că bătrânul pitic avea dreptate: Mulch nu avusese 
niciodată spiritul necesar pentru îndeletniciri altruiste. Munca de 
tunel era una solitară și nici nu te puteai alege cu prea multe 
foloase materiale de pe urma ei. Și, pentru că era un sport etnic, 
canalele TV de sport nu se prea dădeau în vânt după el. lar dacă 
nu aveau parte de publicitate, atleţii nu aveau parte nici de 
venituri prea mari. Mulch se gândise că abilităţile lui puteau fi 
mult mai profitabile, dacă erau folosite de partea întunecată a 
legii. Poate că, dacă ar fi avut ceva mai mult aur, atunci l-ar fi 
căutat și pe el femeile-pitic. 


Și iată-l acum, încălcându-și toate regulile, gata să pătrundă 
într-un vehicul blindat cu senzori magici și ocupat de dușmani 
înarmaţi. Doar ca să ajute pe cineva. Dintre toate vehiculele de 
pe faţa și din interiorul Pământului, Artemis îl trimitea tocmai în 
cel mai bine echipat din punct de vedere tehnologic. Fiecare 
centimetru din carcasa navetei invizibile era echipat cu lasere, 
senzori de mișcare, straturi antistatice și Dumnezeu știe câte și 
mai câte. Totuși, alarmele erau inutile dacă erau dezactivate. lar 
Mulch conta pe asta. 

Mulch făcu cu mâna în semn de rămas-bun în direcţia navetei, 
în caz că mai era cineva care să-l privească, apoi traversă 
parapetul stâncos și se adăposti lângă peretele hornului. Piticii 
nu prea agreau în general înălțimile, iar faptul că se afla practic 
sub nivelul mării nu-i alina deloc ameţeala. 

Piticul își înfipse degetele într-o dâră de lut ce se strecurase 
prin peretele stâncos. Acasă. Piticii se simțeau oriunde ca acasă 
atunci când dădeau peste zone argiloase. Mulch se relaxă. Era 
în siguranţă. Cel puţin în acel moment. 

Piticul își dislocă zgomotos fălcile, își deschise clapeta din 
turul pantalonilor și plonjă în zona nămoloasă. Râșni între dinţi o 
mulţime de lut din peretele hornului și își săpă rapid un tunel. 
Mulch se strecură înăuntru și acoperi deschizătura din spatele 
său cu lutul reciclat pe care îl elimina prin dos. 

După o vreme, antenele sale detectară urme de roci înaintea 
sa, așa că Mulch își croi drumul pe lângă ele. Naveta invizibilă n- 
avea cum să fie ancorată pe o stâncă, deoarece funcţiona pe 
bază de baterii și trebuia să aibă o tijă de alimentare în partea 
de jos. Tijele ţâșneau din partea de jos a navetei, coborau la o 
distanță de cincisprezece metri sub pământ și se alimentau 
direct de la energia terestră. Cea mai pură sursă de energie. 

Tija bateriei vibră ușor, dar Mulch sesizase vibrația și acum se 
îndrepta către ea. După cinci minute de ronţăit lut, Mulch ajunse 
lângă tijă. Vibraţiile subţiaseră deja lutul, iar Mulch nu trebui 
decât să-și sape o mică grotă. Căptuși pereții cu salivă și se 
puse pe așteptat. 

e 

Holly pilotă naveta spre micuțul aeroport ce ducea la 
suprafață. Folosi codul de acces al Brigăzii de Recunoaștere 
pentru a deschide ușile aeroportului. Cei de la sediul central al 


196 


Poliţiei nu binevoiseră să schimbe codul, pentru că, din punctul 
lor de vedere, ea era moartă. 

O perdea de nori negri se așternuse peste zona câmpenească 
a Italiei. O pojghiţă de gheaţă acoperise pământul roșiatic, iar 
un vânt din sud zgâlţâia coada navetei. 

— Nu putem sta aici prea multă vreme, zise ea accelerând la 
maximum, ca să se menţină în aer. Naveta asta nu are niciun 
sistem de apărare. 

— Nici nu trebuie să stăm prea mult, zise Artemis. Zboară de 
parcă ai fi în recunoaștere și nu ai ști exact coordonatele navetei 
invizibile. 

Holly introduse niște date în computerul de bord. 

— Tu ești geniul. 

Artemis se întoarse către Butler, care stătea pe culoar, cu 
picioarele strânse. 

— Bătrâne prieten, crezi că o poţi face pe Opal să se uite în 
direcţia asta? 

— Bineînţeles, zise Butler târându-se către ieșirea laterală. 

Apăsă butonul de acces și ușa se deschise. Naveta se clătină 
o clipă până se stabiliză presiunea, apoi se opri. 

Butler își deschise geanta cu armament și luă o mână de sfere 
metalice, de mărimea unor mingi de tenis. Trase siguranţa uneia 
dintre ele și apoi apăsă butonul. Butonul începea să revină la 
poziţia iniţială. 

— În zece secunde butonul va ajunge la suprafaţă. Și atunci 
se va declanșa explozibilul. 

— Îţi mulțumim pentru predică, zise Artemis sec. Deși chiar nu 
era momentul. 

Butler zâmbi și aruncă sfera în aer. După cinci secunde se 
auzi o explozie. Un crater micuţ se ivi în pământ. Dârele de fum 
ce ieșeau din crater îl făceau să arate ca o floare neagră. 

— Pun pariu că Opal ne privește în momentul ăsta, zise Butler 
pregătind următoarea grenadă. 

— Sunt sigur că în curând ne vor privi și alţii. Exploziile nu 
trec neobservate prea multă vreme. Ne aflăm într-o zonă destul 
de izolată. Cel mai apropiat sat se află la o distanţă de 
șaisprezece kilometri. Cu puţin noroc, vom avea cam zece 
minute la dispoziţie până se va observa ceva. Și acum, mișcă-te 
din nou, Holly. Dar nu prea aproape de ei; nu vrem să-i speriem. 


197 


La cincisprezece metri în subteran, Mulch Diggums stătea la 
pândă în micuța lui peșteră improvizată, urmărind vârful tijei. De 
îndată ce tija încetă să vibreze, Mulch începu să se caţăre în sus, 
prin pământul cleios. Tija era caldă datorită energiei de 
alimentare a navetei. Mulch începu să se cațăre pe tijă în sus. 
Solul pe care îl consumase era fărâmiţat și aerat datorită 
vibraţiilor tijei, iar acum Mulch se bucura de gazele pe care le 
simţea în stomac. Piticul dădu drumul gazelor și se propulsă cât 
mai sus. 

Mulch își mări viteza, pompând aerul și solul prin tubul său de 
reciclare. Opal își va da seama rapid că naveta poliţiei nu era 
decât o diversiune. Pe măsură ce Mulch înainta, tija devenea din 
ce în ce mai groasă. Mulch ajunse lângă un sigiliu de cauciuc din 
partea de jos a navetei. Cele trei picioare retractabile ale 
navetei erau bine înfipte în pământ. Când aceasta se afla în aer, 
sigiliul cu pricina era acoperit de un înveliș metalic; dar în acel 
moment, naveta staţiona, iar senzorii erau închiși. 

Mulch se căţără și își descleștă fălcile. Trebuia să își 
controleze bine dinţii și să acţioneze cu atenţie. Cauciucul nu 
era pe lista de alimente a piticilor, așa că nu trebuia să-l înghită. 
Dacă l-ar fi înghiţit și s-ar fi digerat pe jumătate, atunci i-ar fi 
lipit matele ca un tub de lipici. 

Era o mușcătură dificilă. Era greu de apucat. Mulch își lipi 
obrajii de tija bateriei și înaintă până când incisivii lui ajunseră 
lângă sigiliu. Despică apoi cauciucul solid, mușcând circular de-a 
lungul sigiliului. Apoi făcu o gaură de patru centimetri în cauciuc 
și își strecură colții prin ea. Mușcă bucăţi mari de cauciuc pe 
care le scuipă imediat. 

În câteva clipe Mulch făcuse o gaură de aproape un metru 
pătrat. La fix, cât să se poată strecura înăuntru. Cineva care nu 
se pricepe la pitici ar fi putut jura că Mulch nu va reuși vreodată 
să își strecoare burdihanul prin deschizătura aceea îngustă. Dar 
s-ar fi înșelat amarnic. Piticii se strecoară de sute de ani prin 
cele mai înguste galerii. lar o gaură de genul acesta era floare la 
ureche pentru ei. 

Mulch își supse burta și se strecură prin gaura din sigiliu cu 
capul înainte. Se bucura că scăpase de lumina slabă a 
răsăritului. Piticilor nu le prea place soarele. După câteva minute 
de stat la soare, pielea lor se face roșie ca racul. Se cățără de-a 
lungul tijei, până ajunse în camera motoarelor din navetă. 


198 


Spaţiul era destul de strâmt, din cauza bateriilor și a 
generatorului de hidrogen. Deasupra se afla o trapă care dădea 
în cala navetei. De-a lungul compartimentului străluceau fâșii- 
reflectorizante. Dacă ar fi existat vreo scurgere de radiaţii de la 
generator, atunci acestea s-ar fi colorat în violet. Fâșiile- 
reflectorizante se alimentau de la niște specii de alge pe cale de 
dispariţie. Nu că Mulch ar fi știut ceva din toate astea; i se părea 
doar că lumina fosforescentă semăna cu cea emanată de saliva 
piticilor, și asta îl calma. Dar se relaxase un pic prea mult și 
scăpă un vânt mic prin turul pantalonilor. Cu puţin noroc, va 
trece neobservat... 

După treizeci de secunde o auzi pe Opal. 

— Nu știu care dintre voi trage vânturi, dar vă ordon să 
încetaţi. Altfel o să găsesc o pedeapsă pe măsură. 

„Pardon”, se mustră Mulch în gând. Printre pitici, e o 
adevărată infracțiune să pui vânturile tale pe seama altora. 
Mulch era cât pe ce să ridice mâna și să se declare vinovat, dar, 
din fericire, instinctul său de autoconservare era mai puternic 
decât vocea conștiinței sale. 

Câteva secunde mai târziu, se auzi și semnalul. Era greu de 
ratat. Explozia zgudui întreaga navetă. Venise momentul să 
acționeze și să se bazeze pe Artemis. 

Mulch deschise trapa cu ţepii din părul lui. Piticul se temea un 
pic să nu calce cineva pe trapă, dar cala era goală. Puse capacul 
la loc și se târî până în încăperea micuță. Acolo erau multe 
obiecte care îi atrăgeau atenţia. Cufere cu lingouri, bancnote de 
la suprafaţă în cutii de plexiglas și bijuterii antice care atârnau 
pe manechine. Se vede treaba că Opal n-avea de gând să fie 
săracă la suprafaţă. Mulch șterpeli un cercel cu diamant înfipt 
într-un bust din apropiere. Artemis îi spusese să nu se atingă de 
nimic. Și ce dacă? Doar n-avea să-l tragă înapoi un cercel. 

Mulch înghiţi diamantul de mărimea unui ou de porumbel. Se 
va ocupa de el mai târziu, când va fi singur. Până atunci putea 
să-l găzduiască la el în stomac, iar când îl va scoate prin dos, va 
fi mai strălucitor decât îi intrase pe gură. 

O a doua explozie zgâlţâi podeaua de sub picioarele lui Mulch 
și îi aminti că trebuia să meargă mai departe. Se îndreptă către 
ușa întredeschisă a calei. Următoarea încăpere era zona 
pasagerilor și era foarte luxoasă, exact așa cum o descrisese 
Holly. Mulch strâmbă din nas când văzu scaunele acoperite cu 


199 


blănuri. „Dezgustător.” Dincolo de zona pasagerilor, se afla 
cabina de pilotaj. Mulch îi putea vedea pe Opal și pe cei doi 
aghiotanţi ai săi cum se holbau prin parbriz. Nu se auzea nici 
musca. Exact cum spusese Artemis. 

Mulch se târî în genunchi de-a lungul covorului din cabina 
pasagerilor. Acum era la vedere. Dacă unul dintre pricolici s-ar fi 
întors brusc, Mulch n-ar fi putut să se pitească decât în spatele 
propriului zâmbet. 

„Vezi-ţi de drum și nu te gândi la asta, își zicea Mulch în sinea 
lui. Dacă te prinde Opal, prefă-te că te-ai pierdut, că suferi de 
amnezie sau că abia ţi-ai revenit din comă. Poate că i se va face 
milă de tine, îţi va da niște aur și te va trimite acasă. Da, vezi să 
nu.” 

Ceva trosni ușor sub genunchiul lui Mulch. Piticul împietri, dar 
pricolicii nu reacționară. Probabil că era capacul de la cabina 
secretă. Mica ascunzătoare a lui Opal. Mulch se târî în jurul 
cabinei. N-avea nevoie de zgomote în acel moment. 

Pe un scaun, chiar lângă nasul lui Mulch, se aflau două 
încărcături explozibile. Nu-i venea să creadă. Chiar acolo, la mai 
puţin de un metru distanță. La partea asta a planului mizaseră 
pe noroc. Dacă vreunul dintre fraţii Brill avea explozibilul în 
mână sau dacă era mai mult explozibil decât putea el duce, 
atunci ar fi trebuit să oprească naveta și să o incapaciteze 
cumva pe Opal. Dar iată explozibilul chiar sub nasul lui! Aproape 
că-l implora să-l fure. Atunci când dădea o spargere, Mulch 
obișnuia să creeze dialoguri între el și obiectele pe care trebuia 
să le fure. Ştia că toată chestia asta ar fi putut părea un pic 
ciudată pentru ceilalţi, dar el acţiona de unul singur, și avea 
nevoie să stea de vorbă cu cineva. 

„Vino, domnule Pitic fermecător, șuieră ademenitor una dintre 
încărcături. Te aștept. Știi, nu-mi place aici. Te rog, salvează- 
mă.” 

„Prea bine, madam, îi răspunse Mulch în gândul lui, scoțând 
geanta din cămașă. Te voi lua cu mine, dar nu vom merge 
foarte departe.” 

„Și pe mine, zise cealaltă încărcătură. Vreau să merg și eu.” 

„Nicio grijă, doamnelor. Mergem. E loc destul pentru 
amândouă.” 


200 


Un minut mai târziu, Mulch cobora prin sigiliul de cauciuc, iar 
încărcăturile dispăruseră de pe scaun. În locul lor se afla o staţie 
mică de emisie-recepţie. 

e 

Cei trei pricolici stăteau tăcuți în cabina de pilotaj a navetei 
invizibile. Unul dintre ei se concentra asupra echipajului care 
zbura la două sute de metri pe deasupra capetelor lor. Ceilalți 
doi se străduiau să nu tragă vânturi și să nu se concentreze prea 
mult la asta. 

Trapa laterală a navetei de deasupra se deschise, și ceva 
străluci în lumina dimineţii, apoi se prăbuși pe pământ. După 
câteva secunde, acel ceva explodă și zgudui naveta invizibilă. 

Fraţii Brill ţipară, iar Opal îi trase de urechi. 

Opal nu-și făcea griji. Cei din navetă nu știau poziţia lor 
exactă. Trăgeau la nimereală. Poate că în jumătate de oră va fi 
suficientă lumină, încât naveta ei să fie vizibilă cu ochiul liber, 
dar până atunci se confunda de minune cu peisajul câmpenesc 
mulțumită foliei de camuflaj și zăcământului invizibil din care 
era construită. Fowl probabil că ghicise pe unde s-ar putea afla 
datorită faptului că hornul acesta se afla în apropierea 
telescopului. Dar nu îi știa coordonatele exacte. Desigur, i-ar fi 
aruncat în aer cu mare plăcere, dar o astfel de explozie ar fi 
declanșat scanerele lui Foaly și i-ar fi deconspirat poziţia. 

Scoase o tăbliță digitală și un stilou și mâzgăli un mesaj. 

„Rămâneţi calmi și tăcuţi. Chiar dacă vreuna dintre 
încărcăturile explozibile ne va atinge, tot nu va putea penetra 
învelișul navetei.” 

Mervall luă tăblița. 

„Poate că ar fi mai bine să plecăm. Or să vină Noroioșii.” 

Opal îi răspunse. 

„Dragă Merwvall, te rog nu îţi pune capul la contribuţie; îţi 
poate afecta creierul. Așteptăm până vor pleca ei. Ar putea să 
ne audă motoarele de la o asemenea distanţă.” 

Naveta fu zguduită de încă o explozie. O broboană de sudoare 
se rostogoli pe fruntea lui Opal. Era ridicol: ea nu transpira 
niciodată, mai ales în faţa slugilor ei. În cinci minute oamenii 
aveau să împânzească zona. Curiozitatea era ceva firesc. Așa că 
va mai aștepta încă cinci minute, apoi va încerca să se strecoare 
pe lângă naveta Poliţiei și, dacă nu va reuși să scape de ei, 
atunci îi va arunca în aer, chiar dacă va trebui să se ferească 


201 


apoi de ofițerii supersonici care vor veni la fața locului pentru 
investigații. 

Din naveta Poliţiei cădeau acum și mai multe grenade, dar 
erau prea departe de ei. O ţinură așa încă vreo două-trei minute 
- fără a reprezenta o ameninţare la adresa lui Opal și a fraților 
Brill - apoi naveta își închise brusc trapele și cobori în horn. 

— Hmm... zise Opal. Ciudat. 

— Poate că li s-a terminat muniţia, zise Merv, deși era 
conștient că Opal îl va pedepsi pentru ideile sale. 

— Asta crezi tu, Mervall? Au rămas fără explozibil și s-au 
hotărât să ne lase în pace? Chiar crezi ceea ce spui, ființă 
imbecilă ce ești? Chiar nu ai pic de creier? 

— Mă gândeam și eu, bolborosi Merv. 

Opal se ridică din scaunul ei și dădu din mâini către fraţii Brill. 

— Țineţi-vă gura. Trebuie să mă gândesc o clipă. Se plimbă 
de-a lungul și de-a latul micuţei cabine de pilotaj. Ce se petrece 
aici? Vin după noi tocmai până aici la gura hornului, dau un 
mare spectacol cu artificii și apoi pleacă. Așa, pur și simplu. De 
ce? De ce? Işi masă tâmplele. Gândeşte! Brusc, Opal își aminti 
ceva. leri-seară. A fost furată o navetă din El. Am auzit pe 
frecvenţa Poliţiei. Cine a furat-o? 

Scant ridică din umeri. 

— Habar n-am. Un pitic. Are vreo importanță? 

— Exact. Un pitic. Și n-a fost tot un pitic implicat în asediul 
asupra lui Artemis Fowl? Și nu se zvonea că tot piticul ăsta l-a 
ajutat pe Julius să pătrundă în laboratoarele Koboi? 

— Doar zvonuri. Nu există niciun fel de dovezi. 

Opal se întoarse spre Scant. 

— Poate fiindcă acest pitic este și isteț, spre deosebire de 
tine. Poate că nu vrea să fie prins. Lui Opal îi pică imediat fisa. 
Așadar, au un pitic infractor, o navetă și explozibil. Holly știe cu 
siguranţă că grenadele astea nu pot penetra naveta noastră. 
Așa că de ce le lansează? Doar dacă... Gândul o izbi ca un pumn 
în stomac. O, nu! icni ea. Ca să ne distragă atenţia. Am stat aici 
ca proștii și ne-am uitat la luminiţele lor. Și în timpul ăsta... Îl 
împinse pe Scant la o parte și trecu în grabă în compartimentul 
pentru călători. Incărcăturile! ţipă ea. Unde sunt? 

Scant se îndreptă direct spre scaun. 

— Nu vă faceți griji, domnişoară Koboi, sunt chiar... Scant își 
înghiţi ultimele cuvinte. Eu... ăăă... Erau chiar aici... Pe scaun. 


202 


Opal ridică staţia de emisie-recepţie. 

— Se joacă cu mine. Spune-mi că ai pus explozibilul de 
rezervă într-un loc sigur. 

— Nu, zise Scant nefericit. Era tot aici. 

Merv se repezi în cală. 

— Compartimentul motoarelor e deschis. Își băgă capul prin 
trapă. Vocea lui se auzea prin podea. Sigiliul tijei de la baterie a 
fost rupt. Și se văd amprente. Cineva a urcat pe-aici. 

Opal își dădu capul pe spate și ţipă. Destul de mult, pentru o 
ființă atât de plăpândă. 

În cele din urmă, rămase fără aer. 

— Urmăriţi naveta, zise ea cu răsuflarea întretăiată. Eu însămi 
am modificat încărcătoarele acelea și nu pot fi dezamorsate. Mai 
putem încă să le detonăm. În cel mai rău caz îi vom distruge pe 
dușmanii noi. 

— Da, domnișoară Koboi, ziseră Merv și Scant într-un glas. 

— Nu vă mai uitaţi la mine, urlă Koboi. 

Fraţii Brill se retraseră plecaţi spre cabina de pilotaj, 
străduindu-se să nu-și privească stăpâna, să nu se gândească la 
scenarii periculoase și, mai ales, să nu tragă vânturi. 

e 

Când naveta Poliției ajunse la locul stabilit, Mulch era deja 
acolo. Butler deschise trapa și îl săltă pe pitic înăuntru de guler. 

— Le-ai luat? întrebă Artemis nerăbdător. 

Mulch îi dădu geanta burdușită. 

— Le am chiar aici. Și înainte să mă întrebi: da, am lăsat și 
staţia de emisie-recepţie. 

— Deci totul a mers conform planului? 

— Exact, îi răspunse Mulch, uitând să pomenească și de 
diamantul pe care îl găzduia în stomac. 

— Perfect, zise Artemis intrând în cabina de pilotaj. Să 
mergem, strigă el, lovind cu pumnul în tetiera scaunului lui 
Holly. 

Holly se învârtea deja în cerc și ţinea piciorul pe frână pentru 
a controla racheta. 

— Am plecat, zise ea eliberând frâna și călcând acceleraţia. 

Naveta zbură de pe pontonul stâncos ca din praștie. 

Artemis își pierdu echilibrul, iar acum picioarele lui pluteau 
prin aer. Mai mult ca sigur că ar fi căzut dacă n-ar fi reușit să se 
prindă la timp de spătarul scaunului. 


203 


— Cât timp mai avem la dispoziţie? întrebă Holly cu buzele în 
vânt din cauza gravitaţiei. 

Artemis se așeză cu greu într-unul dintre scaunele destinate 
pasagerilor. 

— Câteva minute. Zăcământul va ajunge la o adâncime de o 
sută șaptezeci de kilometri exact într-un sfert de oră. Opal 
trebuie să apară din clipă în clipă. 

Holly făcu un slalom cu naveta printre două turnuri de piatră. 
Partea de jos a E7 era destul de dreaptă, dar porțiunea aceasta 
sfredelise scoarţa și luase forma crăpăturilor din plăcile 
tectonice. 

— Crezi că o să funcţioneze chestia asta, Artemis? zise Holly. 

Artemis analiză întrebarea. 

— Am elaborat opt planuri, dar ăsta a fost cel mai bun. 
Oricum, avem șaizeci și patru la sută șanse de izbândă. 
Important e s-o ţinem pe Opal ocupată, ca să nu descopere ce 
punem la cale. lar asta depinde de tine, Holly. Crezi că poţi s-o 
faci? 

Holly își încleștă degetele pe manete. 

— Nu-ţi face griji. N-am prea des ocazia să fac acrobaţii în 
zbor. Opal se va strădui atât de tare să ne prindă din urmă, 
încât va uita de orice altceva. 

Artemis se uită pe fereastră. Se îndreptau direct spre centrul 
Pământului. Forța de gravitație era atât de intensă, încât ba îi 
lipea, ba îi arunca din scaune. Întunericul din horn îi înghiţi și 
farurile navetei rămaseră singura sursă de lumină. Formațiuni 
uriașe din piatră se iveau din când în când în calea lor. Holly se 
strecura agilă printre ele, fără să apese frânele măcar o dată. 

Pe ecranul cu plasmă, punctul luminos care reprezenta 
naveta lui Opal începu să clipească de-a lungul monitorului. 

— Sunt pe urmele noastre, zise Holly trăgând cu coada 
ochiului la monitor. 

Artemis simţi un gol în stomac din cauza stării de ameţeală 
provocate de zbor, combinate cu oboseala, teama și adrenalina. 

— Prea bine, își zise el. A început vânătoarea. 

e 

La gura hornului E7, Merv se afla la volanul navetei invizibile. 
Scant se ocupa de materiale, iar Opal dădea ordine și se 
burzuluia. 

— Captăm vreun semnal de la încărcătură? ţipă ea din scaun. 


204 


„Vocea ei devine din ce în ce mai enervantă” își spuse Scant. 

— Nu, răspunse el. Niciunul. Asta înseamnă că se află în 
cealaltă navetă. Scuturile lor blochează probabil semnalul 
încărcăturii explozibile. Trebuie să ne apropiem mai mult sau aș 
putea activa detonatoarele la întâmplare; poate avem noroc. 

Opal asurzi pe toată lumea cu urletele ei. 

— Nu! Nu vom detona nimic până când naveta cealaltă nu 
ajunge la o sută șaptezeci de kilometri adâncime. Dacă o vom 
face mai devreme, atunci zăcământul nu își va schimba traseul. 
Și ce-i cu staţia asta de emisie-recepţie idioată? Știm ceva 
despre ea? 

— Negativ, zise Scant. Dacă mai există încă una, atunci 
probabil că e închisă. 

— Ne putem întoarce la ferma lui Zito, zise Merv. Mai avem o 
groază de explozibil acolo. 

Opal se aplecă și îl lovi pe Merv cu pumnii ei mititei. 

— Idiotule! Tâmpitule! Dobitocule! Participi cumva la vreun 
concurs de spus prostii? Asta e? Dacă ne întoarcem la ferma lui 
Zito, zăcământul va avansa prea mult până ne vom întoarce noi 
aici. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că, atunci când 
Poliţia va sosi la faţa locului, căpitanul Short va fi prima care le 
va povesti ce s-a întâmplat. Trebuie să ne apropiem mai mult și 
să detonăm explozibilul. Chiar dacă ratăm telescopul, tot o să 
distrugem eventualii martori care ar putea depune mărturie 
împotriva mea. 

Naveta invizibilă era dotată cu senzori de proximitate, iar 
Opal & Co nu trebuiau să-și facă griji că s-ar putea lovi de pereţii 
hornului sau de stalactitele care le ieșeau în cale. 

— Cât mai avem până la punctul de detonare? mârâi Opal. 

De fapt, ca să fim sinceri, mai degrabă sună ca un lătrat. 

Merv făcu rapid niște calcule. 

— La ce adâncime se vor afla ei în momentul acela? 

Alte calcule. 

— La două sute patruzeci și opt de kilometri. 

Opal se scărpină la nas. 

— Ar putea să meargă. Dacă ambele încărcături sunt la bordul 
navetei lor, atunci explozia care va avea loc va fi suficient de 
puternică încât să spargă peretele hornului. Este singura 
noastră variantă. Dacă eșuează, cel puţin avem timp să ne 
regrupăm. Apasă butonul de detonare, imediat ce vor ajunge la 


205 


o sută șaptezeci de kilometri adâncime. Apasă încontinuu. Poate 
avem noroc. 

Merv dădu la o parte folia de plastic care acoperea butonul de 
detonare. Mai aveau câteva minute. 

e 

Stomacul lui Artemis era întors pe dos. 

— Rabla asta are nevoie de giroscoape noi, zise el. 

Holly dădu vag din cap, concentrându-se în continuare la 
slalomul riscant pe care trebuia să-l facă prin interiorul hornului. 

Artemis cercetă computerul de bord. 

— Suntem la o sută șaptezeci de kilometri adâncime. Opal va 
încerca să detoneze explozibilul. Se apropie rapid. 

Mulch își băgă și el capul pe ușă. 

— Chiar e nevoie să ne zgâlţâiți atât de tare? Am mâncat 
destul de mult în ultima vreme. 

— Aproape am ajuns, zise Artemis. Suntem aproape de 
capătul călătoriei. Spune-i lui Butler să deschidă geanta. 

— Bine. Ești sigur că Opal va acţiona așa cum crezi tu? 

Artemis zâmbi încrezător. 

— Sigur că da. E ceva tipic pentru natura umană. lar Opal e și 
ea om de-acum, nu-i așa? Și acum, Holly, trage pe dreapta. 

e 

Mervall bătu cu degetul în computerul de bord. 

— Op... Domnișoară Koboi, n-o să vă vină să credeți. 

Un zâmbet vag se așternu pe chipul lui Opal. 

— Nu-mi spune. S-au oprit. 

Merv dădu nedumerit din cap. 

— Da, plutesc pe la două sute de kilometri adâncime. Dar de 
ce ar face una ca asta? 

— N-are rost să ne batem capul cu asta, Mervall. Tu continuă 
să apeși butonul de detonare și redu viteza navetei noastre. Nu 
vreau să fim prin preajmă când va avea loc explozia. 

Opal bătea darabana cu degetele pe staţia de transmisie 
lăsată de Mulch. Aștepta încordată să vadă ce se va întâmpla. 

Stația vibră ușor, apoi se aprinse o luminiţă roșie. Opal zâmbi 
și deschise ecranul staţiei de emisie-recepţie. 

Chipul palid al lui Artemis apăru pe ecran. Avea un zâmbet 
forţat pe faţă. 

— Opal, îţi dau șansa să te predai. Am dezamorsat bombele 
voastre, iar Poliţia e deja în drum spre noi. Ar fi mai bine pentru 


206 


tine să i te predai căpitanului Short decât să te lupţi cu o navetă 
blindată a Poliţiei. 

Opal bătu din palme. 

— Bravo, maestre Fowl, ce poveste minunată! Și acum, ce-ar 
fi să-ţi spun eu cum stau de fapt lucrurile? Ţi-ai dat seama că 
cele două încărcături nu pot fi dezamorsate. lar simplul fapt că 
eu pot recepționa semnalul vostru de comunicaţie îmi 
dovedește că la fel de bine se poate recepționa și semnalul meu 
de detonare. Nu poţi să te debarasezi așa, pur și simplu, de cele 
două bombe, pentru că altfel vor ajunge în mâinile mele, iar eu 
le voi detona în interiorul hornului, exact cum plănuisem. Apoi 
nu mai trebuie decât să trag vreo câteva focuri în rabla voastră. 
lar dacă veţi încerca să zburaţi, atunci voi veni după voi și vă voi 
distruge înainte să treceţi de scoarţa terestră. Nu ați stabilit 
niciun fel de contact cu Poliţia. Dacă acest lucru s-ar fi 
întâmplat, atunci noi v-am fi interceptat comunicațiile. Așa că nu 
aveţi altă soluţie decât să mizaţi pe o cacealma. Una jalnică. 
Încercaţi să tărăgănaţi lucrurile până când zăcământul de fier va 
trece de punctul critic. 

— Așadar, refuzi să te predai? 

Opal păru că se gândește câteva clipe, mângâindu-și barba cu 
unghiile ei date cu ojă. _ 

— Ei bine, da. Cred că nu mă voi preda. Imi asum acest risc. 
A, și apropo, nu te mai uita direct în ecran: îmi afectează tenul. 

Artemis oftă teatral. 

— Ei, dacă e să murim, măcar vom muri cu stomacul plin. 

Acesta era un comentariu extrem de egoist, chiar și pentru un 
om; mai ales în ultimele lui clipe de viată. 

— Cu stomacul plin? 

Artemis clătină o bomboană de ciocolată prin faţa ecranului. 

— Trufele mele? suspină Opal. Mi le-ai luat. Câtă josnicie! 

Artemis băgă trufa în gură și o mestecă pe îndelete. 

— Sunt într-adevăr delicioase. Chiar te înțeleg că le-ai dus 
dorul cât ai stat în clinică. Va trebui să ne străduim un pic, ca să 
le mâncăm pe toate înainte să ne faci praf. 

Opal se zburli ca o pisică. 

— Vă voi distruge cât ai zice pește. Se întoarse către Merv. 
Avem semnal? 


— Încă nu, domnişoară Koboi. Dar vom avea în curând. Dacă 
reușim să comunicăm cu ei, nu mai poate dura prea mult până 
vom intercepta semnalul. 

Chipul lui Holly apăru pe ecran. Avea fălcile umflate cu trufe. 

— Ţi se topesc în gură, Opal. Ultima masă a echipajului 
condamnat. 

Opal zgârie ecranul cu unghiile. 

— Ai supravieţuit de două ori până acum, Short. Dar îţi 
garantez că nu vei mai reuși și a treia oară. 

Holly izbucni în râs. 

— Ar trebui să îl vezi pe Mulch cum devorează trufele alea. 

Opal se albi la faţă. 

— Avem semnal? 

Chiar și acum, în ultimele lor clipe de viață, încă mai aveau 
tupeul să își bată joc de ea. 

— Nu încă. În curând. 

— Mai încearcă. Apasă butonul ăla încontinuu. 

Opal se ridică și se duse în salonul ei. Piticul ăla n-avea cum 
să fi cărat toate trufele și pe deasupra și explozibilul. Era sigură 
de asta. Abia aștepta să se desfete cu câteva din bomboanele 
acelea dumnezeiești, după ce Havenul va fi distrus. 

Se așeză în genunchi pe covor și își strecură mâinile pe 
dedesubt ca să deschidă trapa. Capacul ascunzătorii secrete se 
dădu la o parte. 

Înăuntru, nu mai rămăsese nicio trufă. În schimb, Opal văzu 
două bombe. Pentru o clipă, nu realiză ce se întâmplase. Apoi 
înmărmuri. Artemis nu furase explozibilul; ci îi spusese piticului 
doar să îl mute. Odată ascuns în compartimentul secret, 
explozibilul nu putea fi localizat sau detonat atât timp cât trapa 
era închisă. Ea însăși dăduse trapa la o parte. Artemis o făcuse 
să-și pecetluiască soarta. 

Opal se albi ca varul. 

— Mervall, strigă ea. Semnalul de detonare! 

— Nu vă faceţi griji, domnişoară Koboi. Tocmai l-am detectat. 
Nimic nu ne mai poate opri acum. 

Ceasul de pe bombe începu să ticăie, numărând de la 
douăzeci în jos. O bombă standard. 

Opal intră clătinându-se în cabina de pilotaj. Fusese trasă pe 
sfoară. Fusese fraierită. Acum bombele vor exploda la o sută 
douăzeci de kilometri deasupra punctului stabilit. Naveta ei va fi 


208 


distrusă, iar ea va rămâne cu ochii în soare până o vor înhăţa cei 
de la Poliţie. Cel puţin, teoretic. Dar Opal Koboi avea 
întotdeauna un plan de rezervă. 

Se așeză pe unul dintre scaunele din cabina de pilotaj și își 
puse centurile de siguranţă. 

— Vă sfătuiesc să vă strângeţi bine centurile, le zise ea scurt 
fraţilor Brill. M-aţi dezamăgit. Distracţie plăcută la închisoare! 

Merv și Scant abia apucară să-și închidă bine centurile când 
Opal apăsă butonul de catapultare de sub scaunele lor. Cei doi 
fură învăluiţi într-un balon de culoare chihlimbarie și catapultaţi 
prin trapele care se deschiseră în acoperiș. 

Gelul din care era făcut balonul nu avea combustibil propriu, 
așa că se bazau doar pe forţa propulsiei iniţiale. Balonul era 
ignifug și conţinea suficient oxigen încât să le permită să respire 
treizeci de minute. Merv și Scant zburară prin întuneric până se 
izbiră de peretele hornului. Gelul se lipi de suprafaţa stâncoasă, 
aruncându-i pe fraţii Brill la câţiva kilometri. 

Între timp, Opal tasta tot felul de coduri în computerul de 
bord. Mai avea doar zece secunde la dispoziţie ca să-și ducă la 
îndeplinire planul. O fi păcălit-o Artemis de data asta, dar nu 
avea să mai apuce să se laude cu isprava lui. 

Opal lansă două rachete cu senzori de la bordul navetei, apoi 
se catapultă și ea. Balonul lui Opal Koboi nu era făcut din gel. 
Pentru ea crease o capsulă luxoasă care imita modelul navetei. 
Doar pentru ea; la ce bun atât confort pentru niște slugi? De 
fapt, pe Opal nu o interesa prea tare ce se întâmpla cu fraţii 
Brill. Nu mai avea nevoie de ei acum. 

Călcă la maximum acceleraţia, ignorând regulile de siguranţă. 
La urma urmei, cui îi mai păsa dacă zgâria învelișul navetei? 
Oricum o aștepta o soartă mult mai crudă. Capsula lui Opal ţâșni 
spre suprafaţă cu o viteză de opt sute de kilometri la oră. 
Extrem de rapid, dar nu suficient încât să evite complet unda de 
șoc a exploziei. 

e 

Naveta invizibilă explodă ca un foc de artificii. Holly trase 
naveta Poliției aproape de zid, ca să nu fie împroșcată cu moloz. 
După ce se risipi unda de șoc, echipajul de la bordul navetei 
aşteptă în tăcere scanarea scoarței de deasupra lor. În cele din 
urmă, trei punctulețe roșii pâlpâiră pe reprezentarea 3-D a 


209 


hornului. Două dintre ele se aflau în stare de repaus, în timp ce 
al treilea înainta spre suprafaţă. 

— Au scăpat, oftă Artemis. Sunt convins că punctul acela care 
se mișcă este Opal. Ar trebui să mergem după ea. 

— Ar trebui, zise Holly posomorâtă. Dar n-o vom face. 

Artemis se burzului la Holly. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Uite ce s-a întâmplat, zise ea arătând spre ecran. 

În imagine mai apăruseră încă două puncte care se îndreptau 
spre ei cu viteză maximă. Computerul identifică imediat cele 
două proiectile. 

— Rachete cu senzori termici. Se îndreaptă spre motoarele 
noastre. 

Mulch clătină din cap. 

— Afurisită mai e Koboi asta! Pur și simplu nu putea să nu se 
răzbune. 

Artemis se holba la ecran de parcă ar fi putut distruge cele 
două proiectile doar uitându-se la ele. 

— Trebuia să-mi imaginez una ca asta. 

Butler își dădu o palmă peste frunte. 

— Ai vreo capsulă supraîncălzită care să poată distrage 
proiectilele? 

— Asta e o rachetă comercială, zise Holly. Suntem norocoși că 
are scuturi de protecţie. 

— Proiectilele sunt atrase de emanaţțiile de căldură? 

— Da, zise Holly sperând că unul dintre ei va găsi o soluţie. 

— Există vreo modalitate de a opri emanaţiile de căldură ale 
navetei? 

Lui Holly îi veni o idee. Dar era atât de năstrușnică, încât nu 
se mai obosi să le-o împărtășească și celorlalți. 

— Avem o singură soluţie, zise ea oprind motoarele. 

Naveta se prăbuși în gol. Holly încercă să menţină controlul cu 
ajutorul aripilor. Dar era de parcă ar fi încercat să manevreze o 
ancoră. 

N-avea timp să intre în panică. Trebuia să se agaţe de ceva și 
să nu se piardă cu firea. 

Holly strânse din dinţi, își învinse frica și se luptă cu volanul. 
Dacă reușea să menţină aripile drepte, atunci naveta nu s-ar fi 
izbit de pereţii hornului. Cel puţin, mai aveau o șansă. 


Își aruncă ochii pe computerul de bord. Temperatura scădea. 
Dar oare scădea suficient de repede? Hornul era destul de neted 
în partea aceea, dar la cincizeci de kilometri distanță se observa 
o formaţiune stâncoasă. Dacă se loveau de ea, se făceau 
bucățele. A 

Butler se târî spre partea din spate a navetei. Inhăță două 
extinctoare și le desfăcu siguranţele, apoi le aruncă în camera 
motoarelor și închise ușa. Cele două extinctoare acoperiră 
motoarele cu spumă. 

Temperatura motoarelor mai scăzu un pic. 

Proiectilele se apropiau din ce în ce mai rapid. 

Holly deschise toate gurile de ventilație și un aer răcoros 
invadă naveta. Temperatura mai scăzu un pic. 

— Haide, zise printre dinţi. Doar câteva grade. 

Naveta cădea răsucindu-se în hăul întunecat, trăgând din ce 
în ce mai mult spre dreapta. Se îndreptau direct spre 
formațiunea stâncoasă. Holly întinse mâna spre butonul de 
contact. Va aștepta până în ultimul moment. 

Motoarele se răciră și mai mult. Erau niște dispozitive extrem 
de eficiente. Atunci când nu erau activate, transmiteau rapid 
energia acumulată către acumulatori. Dar proiectilele încă se 
mai ţineau după ele. 

Stânca se ivi la orizont. Părea destul de mare și de 
amenințătoare. Naveta s-ar fi făcut praf în urma impactului. 

Artemis reuși să bâiguie câteva cuvinte. 

— Nu funcţionează. Chestia cu motoarele. 

— Așteaptă, îi răspunse Holly. 

Aripile începură să se clatine și naveta se rostogoli. Cele două 
proiectile trecură pe deasupra lor, apoi rămaseră în spatele 
navetei. 

Naveta se îndrepta direct spre stâncă. Era extrem de 
aproape. Dacă Holly ar mai fi întârziat o secundă, atunci ar fi 
fost prea târziu. Apăsă butonul și trase de volan în ultima 
secundă. Aripile se atinseră de stâncă scoțând scântei. In clipa 
următoare, pluteau liberi prin abisul întunecat. Deși nu erau 
tocmai liberi, având în vedere că cele două proiectile cu senzori 
se aflau pe urmele lor. 

Temperatura motorului era în scădere. Și urma să rămână așa 
încă vreo treizeci de secunde, până să se încălzească turbinele. 
Oare era suficient? Holly privi imaginile transmise de camera 


211 


aflată în coada navetei. Rachetele erau încă pe urmele lor. 
Necruţătoare. Flăcări roșietice le ieșeau pe nări. Trei secunde 
până în momentul impactului. Două. 

Apoi pierdură contactul. Una o luă în sus, cealaltă în jos. 

— A mers! răsuflă Artemis ușurat. 

— Bravo, soldat, zâmbi Butler ciufulind-o pe Holly. 

Mulch își scoase și el capul din zona pasagerilor. Era un pic 
cam verde la faţă. 

— Am avut un mic accident, zise el. 

Nimeni nu ceru amănunte. 

— Să nu ne bucurăm încă, zise Holly verificând computerul de 
bord. Proiectilele alea ar fi trebuit să se izbească de pereții 
hornului, dar n-au făcut-o. Un singur lucru le putea întoarce din 
drum. 

— O nouă ţintă, zise Butler. 

Un alt punct pâlpâi pe ecran. Cele două rachete se îndreptau 
spre el. 

— Exact. E o navetă supersonică a Poliţiei, iar din punctul lor 
de vedere tocmai am tras în ei. 

e 

Maiorul Bucluc Kelp se afla la cârma navetei supersonice. 
Naveta zbura ca un ac de argint prin horn, cu o viteză de trei ori 
mai mare decât viteza sunetului. Zborurile supersonice erau 
foarte rar autorizate deoarece puteau produce alunecări de 
teren sau puteau fi detectate de aparatura seismografică a 
oamenilor. 

Interiorul navetei era căptușit cu un gel moale, pentru a 
atenua vibraţiile. Maiorul Kelp era suspendat în gel, în costumul 
său special. Panoul de control al navetei era conectat la 
mănușile sale, iar imaginile îi apăreau direct în ecranul din 
cască. 

Foaly ţinea permanent contactul cu ei de la sediul central al 
Poliţiei. 

— la aminte: naveta furată este din nou în horn, îl informă el 
pe Bucluc. Se învârte pe la două sute de kilometri adâncime. 

— Am localizat-o, zise Bucluc, cercetând punctul de pe radar. 

Inima lui începu să bată cu putere. Poate că Holly era vie și se 
afla la bordul acelei navete. Și dacă așa stăteau într-adevăr 
lucrurile, atunci ar fi făcut orice ca să o aducă acasă teafără și 
nevătămată. 


212 


Un glob colorat de lumină apăru pe ecranul său. 

— Cred că s-a produs o explozie. E vorba de naveta furată? 

— Nu, Bucluc. A izbucnit din senin. Nu era nimic în locul acela. 
Ai grijă la moloz. 

Ecranul fu invadat de liniuţe colorate, pe măsură ce bucăţile 
de metal încins plonjau spre inima Pământului. Bucluc activă 
laserele din vârful navetei pentru a putea evita orice i-ar fi ieșit 
în cale, deși naveta nu era deloc în pericol - hornul era destul de 
larg la adâncimea asta. Avea suficient loc pentru manevre. 

Asta dacă nu îi ieșea ceva moloz în cale. Două dintre scânteile 
gălbui se îndreptau în mod cu totul ciudat spre el. Computerul le 
scană. Ambele aveau sisteme de propulsie și direcţie. Proiectile. 

— Sunt atacat, zise el în microfon. Am două proiectile în 
spate. 

„Oare Holly trăsese în el? Oare era adevărat ceea ce spusese 
Sool? Chiar o luase razna?” 

Bucluc se întinse și atinse un ecran virtual. Atinse cele două 
proiectile virtuale și le programă pentru distrugere. De îndată ce 
vor intra în raza navetei, vor fi distruse automat de lasere. 
Bucluc se duse spre centrul hornului, ca să aibă o rază mai mare 
de acţiune. Laserele erau eficiente doar dacă trăgeau în linie 
dreaptă. 

După trei minute, proiectilele se iviră de după colț. Bucluc 
abia apucă să le vadă, căci computerul le pulveriză rapid. 
Maiorul Kelp zbură direct prin unda de șoc, protejat de straturile 
de gel antișoc. _ 

Un alt ecran i se deschise în cască. In imagine apăru 
proaspătul comandant Ark Sool. 

— Maior, ai permisiunea să tragi. Folosește tot ce ai în dotare. 

Bucluc se încruntă. 

— Dar, comandante, e posibil ca Holly să fie la bord. 

Sool ridică mâna reducându-l la tăcere. 

— Căpitanul Short nu mai e de partea noastră. Trage din toate 
puterile. 

Foaly nu putea sta cu mâinile în sân. 

— Nu trage, Bucluc. Ştii că Holly nu are nimic de-a face cu 
toate astea. Nu știu cum, dar sunt sigur că Opal Koboi a fost cea 
care a tras. 

Sool bătu cu pumnul în masă. 


— Cum poţi fi atât de orb, măgărușule? Ce trebuie Short să 
mai facă, pentru a te convinge că e o trădătoare? Vrei să-ți 
trimită un e-mail? Și-a omorât propriul comandant, s-a aliat cu 
un evadat și a deschis focul asupra unei navete a Poliţiei. 
Spulber-o de pe fața pământului! 

— Nu! stărui Foaly. Știu că toate astea nu sună prea bine, dar 
sunt convins că există o explicaţie. Dă-i șansa lui Holly să ne 
explice! 

Sool își ieșise din pepeni. 

— Taci din gură, Foaly! Ce faci, ai început dai ordine tactice? 
Eşti doar un civil. Și-acum, dispari! 

— Bucluc, ascultă-mă, reuși Foaly să zică înainte de a fi dat la 
o parte de Sool. 

— Și acum, zise comandantul încercând să se calmeze, ai 
auzit ordinele. Distruge naveta aceea! 

Naveta furată apăru chiar atunci în vizor. Bucluc mări 
imaginea și observă imediat trei amănunte. In primul rând, 
naveta nu avea o antenă de telecomunicaţii. În al doilea rând, 
aceasta era o navetă comercială și, deci, nu putea avea 
proiectile încorporate. lar, în al treilea rând, observă chipul dârz 
și neînfricat al lui Holly. 

— Comandante Sool, zise el. Cred că avem de-a face cu niște 
circumstanţe atenuante. 

— Am spus: Foc! zbieră Sool. Vei executa ordinele. 

— Da, domnule, zise Bucluc, și trase. 

e 

Holly urmărise împietrită pe ecranul radarului traiectoria 
proiectilelor lui Opal. Degetele ei se încleștaseră pe cauciucul 
manetelor. Nu se relaxă decât în momentul în care naveta de 
atac distrusese proiectilele și depășise cu bine unda de șoc. 

— Fără nicio problemă, zise Holly zâmbind către ceilalți. 

— Nicio problemă pentru el, zise Artemis. Dar pentru noi? 

Naveta de atac zbura prin preajma lor strălucitoare și 
amenințătoare, ţintuindu-i cu o mulţime de faruri. Holly încerca 
să vadă cine pilota naveta. O trapă se deschise și un tub metalic 
ieși din interior. 

— Nu-i a bună, zise Mulch. Vor trage în noi. 

Dar, în mod cu totul neașteptat, Holly zâmbi. 

„E de bine, își zise ea. Cineva acolo jos mă iubește.” 


214 


Antena de comunicaţii se întinse spre naveta lor și se înfipse 
în carcasă. Un cârlig se strecură înăuntru și tubul conic de la 
capătul lui se rostogoli pe podea. Înăuntru se afla un difuzor. 

Vocea lui Bucluc răsună în încăpere. 

— Căpitane Short, am primit ordin să te dobor. Ordin pe care 
am preferat să nu îl execut. Așa că fă bine și spune-mi repede 
care-i povestea, ca să ne mai putem salva carierele. 

Așa că Holly începu. Îi făcu un rezumat lui Bucluc. Îi povesti că 
întreaga afacere era pusă la cale de Opal și că puteau încă să o 
mai prindă dacă verificau cu atenţie hornul. 

— E suficient momentan, zise Bucluc. Deși, conform 
regulamentului, tu și toți ceilalţi membri ai echipajului sunteți 
arestaţi până o vom găsi pe Opal Koboi. 

Artemis tuși zgomotos. 

— Mă scuzaţi. Dar nu cred că jurisdicţia voastră se aplică și 
asupra oamenilor. Ar fi ilegal să mă arestaţi pe mine sau pe 
partenerii mei. 

Bucluc oftă. Se auzi de parcă cineva ar fi scrâșnit nisip între 
dinţi. 

— Nu-mi spune! Artemis Fowl, nu-i așa? Trebuia să-mi dau 
seama. Voi doi chiar faceţi o echipă bună. Ei bine, să spunem că 
sunteți oaspeţii Poliţiei, dacă asta te face să te simţi mai bine. ȘI 
acum, o echipă de la Recuperări se află deja în horn. Ei se vor 
ocupa de Opal și de aghiotanţii ei. Voi veţi veni cu mine în 
Haven. 

Holly vru să se opună. Voia să o prindă ea însăși pe Opal. Voia 
să îl încuie cu mâna ei într-o celulă pe acel pricolici veninos și 
apoi să arunce cheia. Dar nu prea își permitea să încalce 
ordinele. Așa că, pentru prima dată în viaţa ei, decise să le 
urmeze. 


215 


e CAPITOLUL 11 


UN ULTIM RAMAS-BUM 


E7, orașul Haven 


De îndată ce ajunseră în Haven, o trupă de soldați înconjură 
naveta, ca să păzească prizonierii. Poliţaii care urcaseră la bord 
dădeau afectaţi ordine. Dar, când dădură cu ochii de Butler, 
uitară să-și mai dea aere. Auziseră ei că oamenii erau mari. Dar 
ăsta era de-a dreptul uriaș. Era monstruos. Era un munte. 

Butler se scuză zâmbind. 

— Staţi liniștiți, micuţilor. Majoritatea oamenilor reacționează 
la fel când mă văd. 

Ofițerii răsuflară ușuraţi când Butler îi asigură că nu le va face 
niciun fel de probleme. Ar fi putut să-l imobilizeze dacă 
Noroiosul s-ar fi hotărât să-i atace, dar ar fi putut să cadă din 
greșeală peste cineva. 

Suspecții fură duși în salonul de protocol al aeroportului, după 
ce evacuaseră de-acolo câţiva avocaţi morocănoși și niște 
spiriduși de afaceri. Totul era extrem de civilizat: mâncare bună, 
haine curate (nu și pentru Butler) și centre de relaxare. Dar ei 
erau sub pază acum. 

După o jumătate de oră, Foaly năvăli înăuntru. 

— Holly! zise el punându-și un braţ păros în jurul lui Holly. Mă 
bucur nespus că ești teafără! 

— Și eu, Foaly, rânji Holly. 

— E așa greu să-i mai bagi și pe alţii în seamă? zise Mulch 
îmbufnat. Ce mai faci, Mulch? Nu ne-am văzut de atâta vreme, 
Mulch. Uite o medalie pentru tine, Mulch. 

— Mda, bine, bine, zise Foaly punându-și celălalt braţ păros în 
jurul piticului la fel de hirsut. Mă bucur să te văd și pe tine, 
Mulch. Chiar dacă mi-ai scufundat una dintre navetele 
submersibile. Și nu, n-am nicio medalie să-ți dau. 

— E din cauza navetei submersibile, nu? zise Mulch. Dacă n- 
aș fi făcut chestia asta, atunci oasele tale ar zăcea acum sub o 
sută de milioane de tone de fier topit. 


— Mda, bună idee, remarcă centaurul. O să le spun despre 
asta la audieri. Se întoarse spre Artemis. Văd că ai reușit să te 
sustragi de la operaţiunea de ștergere a memoriei, Artemis. 

Artemis zâmbi. 

— Din fericire pentru noi toți. 

— Într-adevăr. Și crede-mă că n-o să mai fac greșeala de a te 
supune încă o dată la acest proces. li strânse călduros mâna lui 
Artemis. Ești un adevărat prieten al Poporului. Și tu la fel, Butler. 

Bodyguardul stătea cocoșat pe o canapea, cu coatele pe 
genunchi. 

— Drept răsplată, ai putea să-mi construiești o cameră în care 
să încap și eu. 

— Îmi pare rău pentru asta, se scuză Foaly. Nu avem nicio 
încăpere pentru o făptură de asemenea dimensiuni. Sool vrea să 
vă ţină pe toţi aici până povestea voastră va fi verificată. 

— Și cum merg lucrurile? întrebă Holly. 

Foaly scoase un dosar de sub cămașă. 

— N-ar trebui să fiu aici, dar m-am gândit să vă ţin la curent. 

Se strânseră toţi în jurul mesei, iar Foaly își despături 
rapoartele. 

— l-am găsit pe fraţii Brill pe peretele hornului. Ciripesc ca 
niște privighetori - atâta lipsă de loialitate! Cei de la Judiciar au 
adunat suficiente bucățele din naveta invizibilă, ca să îi poată 
dovedi existenta. 

Holly bătu din palme. 

— Atunci, s-a rezolvat. 

— Nu te bucura încă, zise Artemis. Până nu o găsesc pe Opal, 
tot noi putem fi acuzați. Fraţii Brill ar putea minţi ca să ne 
protejeze pe noi. Pe Opal aţi prins-o? 

Foaly dădu cu pumnul prin aer. 

— Ei bine, și da, și nu. Capsula ei s-a destrămat din cauza 
exploziei, așa că am reușit să îi luăm urma. Dar până am ajuns 
noi la suprafaţă, la locul impactului, Opal dispăruse deja. Am 
cercetat amprentele din zonă și le-am localizat pe cele ale lui 
Opal. Urmele duc la o micuță fermă ţărănească din regiunea 
viticolă de lângă Bari. Avem chiar imagini cu ea preluate din 
satelit, dar vom avea nevoie de ceva timp ca să pregătim o 
descindere la faţa locului. Vom pune mâna pe ea cu siguranţă. 
Dar va mai dura o săptămână. 

Chipul lui Holly se întunecă de furie. 


217 


— Ar face bine să se bucure de săptămâna aia, pentru că vor 
fi ultimele zile plăcute din viaţa ei. 


Italia, lângă Bari 


Capsula lui Opal ajunse cu chiu, cu vai la suprafaţă. Din 
generatorul crăpat se scurgeau dâre de plasmă. Opal știa că 
urmele de plasmă îl vor duce pe Foaly direct la ea. Trebuia să 
ascundă capsula undeva cât mai repede cu putință, iar apoi să 
dispară o vreme până va reuși să își acceseze fondurile. 

Mai străbătu aproape șaisprezece kilometri până motoarele ei 
cedară de tot și fu nevoită să aterizeze forțat într-o podgorie. 
Când ieși din capsulă, Opal dădu cu ochii de o femeie înaltă și 
bronzată, cam pe la patruzeci de ani, care se uita la ea furioasă, 
cu o lopată în mână. 

— Acestea sunt viile mele, zise femeia în italiană. Viile astea 
sunt viaţa mea. Cine te crezi tu să te prăbușești aici și să-mi 
distrugi tot ce am mai scump? 

Opal se gândi rapid. 

— Unde este familia ta? întrebă ea. Soţul tău? 

Femeia își suflă bretonul din ochi. 

— Nu am familie. Nu am niciun soţ. Lucrez la vie singură. Sunt 
ultima din neamul meu. lubesc viile astea mai mult decât 
propria viaţă și, cu siguranţă, mai mult decât pe tine. 

— Dar nu ești singură, zise Opal activându-și puterile 
hipnotice. Acum mă ai pe mine. Sunt fiica ta, Belinda. 

Dacă funcționase o dată, de ce n-ar mai funcţiona și a doua 
oară? își zise Opal. 

— Belinda, zise femeia încet. Am o fiică? 

— Exact, încuviinţă Opal. Belinda. Nu-ţi amintești? Lucrăm 
împreună la viile astea. Te ajut să faci vin. 

— Tu mă ajuţi? 

Opal se încruntă. Oamenii erau cam grei de cap. 

— Da, zise ea stăpânindu-și cu greu iritarea. Eu te ajut. 
Lucrăm împreună. 

Privirea femeii se lumină brusc. 

— Belinda! De ce stai degeaba? Adu o lopată și curăță mizeria 
asta. lar după ce termini aici, să pregătești cina. 

Lui Opal îi stătu inima în loc. Muncă fizică? Nu prea era genul 
ei. Erau alţii care se ocupau de chestiile astea. 


— Deși, dacă mă gândesc mai bine, zise ea forțându-și 
puterile la maximum, eu sunt fiica ta cea răsfăţată. Nu mă lași 
să fac nimic, ca să nu îmi stric mâinile. Mă protejezi cât poţi, ca 
să îmi găsești un soț bogat. 

De data asta trebuia să meargă. Se va ascunde câteva ore la 
femeia asta, apoi va fugi spre oraș. 

Dar pe Opal o aștepta o surpriză. 

— Bravo, Belinda mea, zise femeia. Mereu visătoare. Și acum 
pune mâna pe lopata aia, fetiţo, că de nu, te duci la culcare 
nemâncată. 

Opal se înroși. 

— N-ai auzit ce ţi-am spus, babo? Eu nu fac muncă fizică. Tu 
ești aici ca să mă servești. Asta e scopul tău în viaţă. 

Italianca se apropie de fetiţa ei. 

— Ascultă-mă bine, Belinda. Încerc să nu mă enervez de ce-ţi 
iese pe gură. Dar nu-ţi forța norocul. Amândouă lucrăm la vii; 
așa a fost dintotdeauna. Și acum, ia lopata aia, că de nu, te 
încui în camera ta cu o ladă de cartofi de curăţat, din care, însă, 
n-ai să guști niciunul. 

Opal rămase mască. Nu înţelegea ce se întâmplă. Chiar și 
oamenii cu o minte mai ascuţită erau neputincioşi în faţa 
puterilor hipnotice. Ce se întâmpla aici? 

Pur și simplu, Opal și-o făcuse cu mâna ei. Datorită glandei 
pituitare pe care și-o implantase, Opal se umanizase. Hormonul 
de creștere emanat de glandă îi diminua puterile magice. 
Ghinionul ei fusese că o convinsese pe femeia aceea că era fiica 
ei. Acum nu mai avea niciun strop de magie și, pe deasupra, mai 
era și prizonieră în via italiencei. Ba mai mult, trebuia să 
muncească. lar asta era chiar mai rău decât să zacă în comă. 

— Mai repede! îi strigă femeia. O să plouă în curând și mai 
avem o mulțime de lucruri de făcut. 

Opal luă lopata și o înfipse în ţărâna uscată. Era mai înaltă 
decât ea, iar coada lopeţii era găurită și tocită. 

— Ce trebuie să fac cu lopata asta? 

— Înfige-o în pământ, apoi sapă un canal de irigaţii între 
rândurile astea două. Și, după cină, va trebui să speli de mână 
rufele pe care le-am primit săptămâna asta. Sunt de la Carmine 
și știi ce înseamnă să speli rufele lui. 

Femeia făcu o grimasă, iar Opal înțelese că nu o aștepta o 
treabă prea plăcută. 


219 


Italianca luă o lopată și începu să sape lângă Opal. 

— Nu te încrunta, Belinda. Munca întărește caracterul. O să 
înţelegi asta peste câţiva ani. 

Opal ridică lopata și o înfipse cu greu în pământ. Mâinile i se 
iritaseră doar ţinând lopata. Într-o oră va face bășici în palmă. 
Poate că cei de la Poliţie vor veni totuși după ea. 

Dorinţa ei avea să devină realitate. Dar abia peste o 
săptămână. Până atunci își rupsese și înnegrise unghiile, iar 
pielea îi era plină de bătături. De asemenea, curăţase tone de 
cartofi și stătea în poziţie de drepţi în fața noii ei mame. Opal 
descoperi îngrozită că familia ei adoptivă creștea porci și că tot 
ea trebuia să le curețe cocina. Când cei de la Poliţie veniră după 
ea, Opal îi întâmpină extrem de bucuroasă. 


E7, orașul Haven 


Ceremonia de reciclare a lui Julius Root se ţinu exact în ziua în 
care Artemis și Holly sosiră în Haven. Toţi ofițerii fură prezenţi la 
ceremonia de înmânare. Toţi ofițerii, cu excepţia căpitanului 
Holly Short. Comandantul Sool refuzase să o lase să participe la 
ceremonia de înmânare, chiar și escortată de gărzi. Tribunalul 
care investiga cazul nu se pronunţțase încă și, până avea să o 
facă, Holly era încă principalul suspect într-un caz de crimă. 

Așa că Holly urmări ceremonia pe ecranul cel mare din 
salonul de protocol al aeroportului. Acesta era cel mai rău lucru 
pe care i-l putea face Sool. Julius Root fusese cel mai bun 
prieten al ei, iar ea asista la ceremonia lui de reciclare stând în 
fața unui ecran și uitându-se cum toate elitele abordaseră o 
morgă tristă când treceau prin faţa camerelor. 

Holly își acoperi faţa cu mâinile când coborâră sicriul gol în 
urna împodobită pentru descompuneri. După șase luni, 
rămășițele lui complet sfărâmate aveau să hrănească pământul. 

Lacrimile începură să i se prelingă lui Holly printre degete. 

Artemis stătea lângă ea și își puse ușor mâna pe umărul ei. 

— Julius ar fi fost mândru de tine. Havenul e încă în picioare 
datorită ţie. 

Holly suspină. 

— Poate, poate dacă aș fi fost un pic mai isteaţă, Julius ar fi 
fost astăzi aici, cu noi. 


220 


— Poate, dar mă îndoiesc. M-am tot gândit la asta și mi-am 
dat seama că nu aveaţi nicio scăpare din hornul acela. Doar 
dacă aţi fi știut dinainte, ați mai fi putut face ceva. 

Holly își luă mâinile de la ochi. 

— Mulţumesc, Artemis. E foarte drăguţ din partea ta. Doar nu 
ai început să te înmoi? 

Artemis era cu adevărat surprins. 

— Sincer, habar n-am. O parte din mine își dorește să trăiască 
în promiscuitate, în timp ce cealaltă parte mă îndeamnă să fiu 
un adolescent obișnuit. Mă simt de parcă aș avea dublă 
personalitate și un cap plin de amintiri, pe care n-am apucat 
încă să le procesez. E ciudat să nu știi exact cine ești. 

— Nu-ţi face griji, Noroiosule! zise Holly. O să fiu cu ochii pe 
tine, ca să mă asigur că apuci pe calea cea dreaptă. 

— Am deja o mamă, un tată și un bodyguard care se 
chinuiesc să facă asta. 

— Atunci, poate că ar fi timpul să-i asculți. 

Ușile salonului se deschiseră și Foaly tropăi înăuntru urmat de 
comandantul Sool și de câţiva ucenici. Se vedea că Sool nu era 
la fel de încântat să se afle în acea încăpere și centaurul, așa că 
își adusese aghiotanţii în caz că Butler ar fi luat-o cumva razna. 

Foaly o strânse pe Holly în brațe. 

— Ești liberă. Radia. Tribunalul te-a achitat cu șapte voturi 
pentru și unul împotrivă. 

Holly îi aruncă o căutătură urâtă lui Sool. 

— Lasă-mă să ghicesc cine-a votat împotriva mea. 

Sool se zbârli. 

— Încă mai sunt superiorul tău, Short. Și vreau să văd asta 
când vorbești cu mine. Poate că ai scăpat basma curată de data 
asta, dar să știi că sunt cu ochii pe tine. 

Mulch pocni din degete pe sub nasul lui Foaly. 

— Hei, poneiule. Aici. Și cu mine cum rămâne? Sunt un pitic 
liber? 

— Păi, tribunalul a decis să te condamne pentru marele jaf 
auto. 

— Ce? bolborosi Mulch. După ce am salvat tot orașul? 

— Dar, continuă Foaly, dat fiind că ai petrecut ceva vreme în 
închisoare, deși nu erai vinovat, s-au gândit să-ţi anuleze 
sentința. Din păcate, nu-ţi vor da nicio medalie. 

Mulch îl bătu pe centaur pe coapsă. 


— Și nu puteai să zici așa de la început? Trebuia să mă duci 
cu vorba? 

Holly încă se mai holba furioasă la Sool. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ce mi-a zis Julius cu puţin timp înainte 
de a muri, zise ea. 

— Te rog, zise Sool sarcastic. Mi se pare extrem de interesant 
să te ascult. 

— Julius mi-a spus că am o datorie față de Popor și că trebuie 
să-l apăr cu orice preț. 

— Isteţ spiridușul. Și sper că ai de gând să-i respecţi vorbele. 

Holly își smulse însemnele Poliţiei de pe umeri. 

— Chiar am. Și nu voi putea s-o fac, dacă tu îmi vei sufla în 
ceafă la fiecare pas. Așa că m-am hotărât să o fac pe cont 
propriu. Aruncă epoleţii pe masă. Imi dau demisia. 

Sool chicoti. 

— Dacă toată chestia asta nu-i decât o cacealma, să știi că n- 
o să-ţi meargă. Eu voi fi primul care se va bucura când vei 
pleca. 

— Holly, nu face asta, se rugă Foaly. Poliţia are nevoie de 
tine. Eu am nevoie de tine. 

Holly îl bătu ușor pe spate. 

— M-au acuzat că l-am omorât pe Julius. Cum aș putea să 
rămân după una ca asta? Nu-ţi face griji, dragul meu prieten. Nu 
voi fi prea departe. Îi făcu un semn lui Mulch. Vii? 

— Cine, eu? 

Holly rânji. 

— Ești un pitic liber, nu? Și orice detectiv particular are nevoie 
de un partener. 

Mulch se umflă în pene. 

— Mulch Diggums, detectiv particular. Îmi place cum sună. 
Hei, dar nu voi fi doar așa de decor, nu-i așa? Pentru că ăștia 
care sunt de decor o încasează întotdeauna. 

— Nu. Eşti un partener cu drepturi depline. Facem totul jumi- 
juma. Holly se întoarse apoi spre Artemis. Am reușit din nou, 
Noroiosule. Am salvat lumea! Sau cel puţin, am salvat cele două 
lumi una de alta. 

Artemis dădu din cap. 

— Și devine din ce în ce mai complicat. Poate că ar trebui să 
lăsăm pe altcineva să ne ia locul. 

Holly îl înghionti în joacă. 


— Dar cine o mai poate face atât de subtil ca noi? Apoi se 
aplecă și îi șopti ceva la ureche. Ținem legătura. Poate că vei 
avea nevoie să te sfătuiești cu cineva. 

Artemis ridică din sprânceană și dădu ușor din cap. Holly nici 
n-avea nevoie de mai mult. 

În mod normal, Butler se ridica atunci când își lua rămas-bun 
de la cineva, dar, în cazul de faţă, trebui să îngenuncheze. 

Holly abia se mai vedea când uriașul o strânse în brațe. 

— Până la următoarea situaţie de criză, zise ea. 

— Sau până vei putea să ne faci o vizită, îi răspunse 
bodyguardul. 

— Va fi mai greu să obţin viza, acum că sunt civil. 

— Eşti sigură de asta? 

Holly se încruntă. 

— Nu. Sunt puţin confuză. Se uită la Artemis. Dar cine nu e? 

Artemis îi aruncă lui Sool cea mai dispreţuitoare privire cu 
putinţă. 

— Felicitări, comandante, tocmai ai pierdut cel mai bun ofițer 
din Poliţie. 

— la ascultă aici, omule, începu Sool. 

Dar Butler mărâi și comandantul își înghiţi cuvintele. Gnomul 
se ascunse repede în spatele celui mai corpolent ofițer al său. 

— Trimiteţi-i acasă. Acum. 

Ofițerii își scoaseră armele, ţintiră și traseră. O ventuză cu 
tranchilizante se lipi pe gâtul lui Artemis și se dizolvă 
instantaneu. Ofițerii îi administrară lui Butler patru astfel de 
săgeți. Nu voiau să-și asume niciun risc. 

Artemis o auzi pe Holly protestând, în timp ce imaginile 
păleau în faţa ochilor lui, ca niște picturi impresioniste. Ca 
Spiridușul Hotoman. 

— Nu era nevoie să faci asta, Sool, zise Holly, prinzându-l pe 
Artemis de cot. Au văzut deja hornul. Puteai să-i trimiţi înapoi și 
fără să-i sedezi. 

Vocea lui Sool răsuna de parcă ar fi vorbit din fundul unei 
fântâni. 

— N-am de gând să risc, căpitane. Adică, domnișoară Short. 
Oamenii sunt niște creaturi violente prin excelenţă. Mai ales 
atunci când sunt transportate. g 

Artemis simți mâna lui Holly pe piept. Sub jachetă. li 
strecurase ceva în buzunar. Dar nu putea să o întrebe ce, pentru 


223 


că avea limba amorțită. Nu putea decât să respire. Auzi o 
bufnitură în spatele lui. 

„Butler s-a dus, își zise el. Am mai rămas doar eu.” 

Apoi se duse și el. 


Conacul Fowl 


Artemis își reveni treptat. Se simţea relaxat și odihnit, și toate 
amintirile erau la locul lor. Sau poate că nu. Dar cum putea fi 
sigur? 

Deschise ochii și văzu fresca de pe tavan. Era în camera lui. 

Artemis nu se mișcă câteva clipe. Nu fiindcă n-ar fi putut să se 
miște, dar mai savură puţin senzaţia aceea plăcută de 
trândăveală. Nu mai era fugărit se pricolici sau de troli atrași de 
mirosul lui, și nici nu mai trebuia să dea socoteală în faţa unui 
tribunal al spiridușilor. Putea pur și simplu să zacă acolo și să se 
gândească în voie. Ocupaţia lui preferată. 

Artemis trebuia să ia o decizie importantă: Cum își va trăi 
viaţa de acum înainte? Decizia îi aparţinea în întregime. Nu 
putea să dea vina pe împrejurări sau pe influenţa celor din jur. 
Era suficient de inteligent încât să își dea seama de asta. 

Traiul solitar în afara legii nu îl mai atrăgea ca la început. Nu 
își mai dorea să lase victime în urma lui. Totuși, încă îl mai 
atrăgea perspectiva punerii în aplicare a unui plan ingenios. 
Poate că avea cum să împace cumva aptitudinile sale de hoţ cu 
noile sale legi morale. Unii oameni chiar meritau să fie prădaţi. 
Putea fi un fel de Robin Hood modern: să fure de la bogați 
pentru a da la săraci. Sau poate doar să fure de la bogați. 
Trebuia să o ia pas cu pas. 

Ceva începu să vibreze în buzunarul jachetei sale. Artemis 
băgă mâna și scoase o staţie de transmisie de-a spiridușilor. 
Una dintre cele pe care le plantaseră în naveta lui Opal Koboi. 
Artemis își amintea ca prin vis că Holly îi strecurase ceva în 
buzunar. Se pare că ea voia să păstreze legătura. 

Artemis se ridică în capul oaselor, deschise staţia și chipul 
zâmbitor al lui Holly apăru pe ecran. _ 

— Văd că ai ajuns cu bine acasă. Imi pare rău pentru 
povestea cu sedativele. Sool e un porc. 

— Nu-ţi face griji. N-am păţit nimic. 


224 


— Te-ai schimbat. Artemis Fowl cel de odinioară ar fi jurat că 
o să se răzbune. 

— Cel de odinioară. 

Holly aruncă o privire în jur. 

— Ştii, nu pot sta prea mult. A trebuit să mă conectez la un 
acumulator ilegal ca să prind semnal. Telefonul ăsta mă costă o 
avere. Am nevoie să faci ceva pentru mine. 

Artemis oftă. 

— Nimeni nu mă sună doar ca să mă întrebe de sănătate. 

— Data viitoare. Îţi promit. 

— Să știi că n-o să uit. Și acum, zi-mi cu ce te pot ajuta. 

— Eu și Mulch avem primul nostru client. E un negustor de 
artă căruia i-a fost furată o lucrare. Sincer, sunt pe dinafară, așa 
că m-am gândit să apelez la un expert. 

Artemis zâmbi. 

— Cred că am ceva experienţă în zona obiectelor de artă 
furate. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Faza e că nu ai cum să intri sau să ieși din expoziţia asta 
fără să eviţi detectoarele. lar pictura a dispărut pur și simplu. 
Nici măcar vrăjitorii nu au atâta magie încât să facă așa ceva. 

Artemis auzi pași pe scări. 

— Așteaptă o secundă, Holly. Vine cineva. 

Butler năvăli în cameră cu pistolul scos. 

— Doar ce m-am trezit, zise el. Ești bine? 

— Sunt bine, zise Artemis. Poţi să pui ăla la loc. 

— Cred că speram ca Sool să fie prin preajmă, ca să-l mai bag 
puţin în sperieţi. Butler se îndreptă spre fereastră și dădu la o 
parte draperiile. Se vede o mașină pe bulevard. Sunt părinţii tăi. 
Se întorc de la băi, din Westmeath. Am face bine să ne punem la 
punct poveștile. De ce ne-am întors din Germania? 

Artemis se gândi rapid. 

— Hai să zicem că mi s-a făcut dor de casă. Mi-era dor să fiu 
cu ei. Ceea ce e chiar adevărat. 

Butler zâmbi. 

— Îmi place scuza asta. Sper că nu va mai trebui să o foloseşti 
altă dată. 

— Chiar nu intenţionez. 

Butler scoase o pânză împăturită. 

— Și cu asta cum rămâne? Te-ai hotărât ce vom face cu ea? 


Ș 


225 


Artemis luă Spiridușul Hotoman și îl întinse pe pat în faţa lui. 
Pictura era într-adevăr superbă. 

— Da, prietene. M-am hotărât ce o să fac cu ea. Și acum, crezi 
că ai putea să-i mai reţii pe ai mei o clipă? Chiar trebuie să 
preiau acest apel. 

Butler dădu din cap și o zbughi pe scări. 

Artemis se întoarse la staţia de transmisie. 

— Și acum, revenind la problema ta, Holly. Te-ai gândit că e 
posibil ca hoţul să fi mutat cumva pictura în aceeași încăpere? 

— Ăsta a fost primul lucru la care m-am gândit. Haide, 
Artemis, doar tu ești geniul. Folosește-ţi creierul. 

Artemis se scărpină în barbă. Îi era greu să se concentreze. 
Auzi scârţâitul cauciucurilor pe alee și apoi vocea veselă a 
mamei sale care cobora din mașină. 

— Arty? îl strigă ea. Vino jos. Vrem să te vedem. 

— Hai jos, Arty, fiule, îl chemă tatăl său. Nu vii să ne urezi bun 
venit? 

Artemis își dădu seama că zâmbea. 

— Holly, poţi să mă suni un pic mai târziu? Sunt puţin ocupat 
acum. 

Holly se prefăcu îmbufnată. 

— Bine. Te sun în cinci ore. Și ai face bine să ai niște ipoteze. 

— Nu-ţi face griji, voi avea. Și voi mai avea și o notă de plată, 
pentru serviciile mele. 

— Unele lucruri nu se schimbă niciodată, zise Holly 
întrerupând legătura. 

Artemis încuie rapid stația în seiful din camera sa și apoi o luă 
la fugă pe scări. 

Mama lui îl aștepta jos, cu braţele deschise. 


226 


e EPILOG 


Un articol apărut în The Irish Times 
și semnat de Eugen Driscoll, 
corespondentul cultural 


Săptămâna trecută, lumea artei a fost răvășită de 
descoperirea unei capodopere pierdute a lui Pascal Hervé, 
celebrul impresionist francez. Zvonurile legate de recuperarea 
Spiridușului Hotoman (ulei pe pânză) au fost confirmate când 
pictura a fost trimisă la muzeul Luvru din Paris. Cineva, posibil 
un iubitor de artă, a trimis prin poștă capodopera inestimabilă 
curatorilor muzeului. Autenticitatea picturii a fost confirmată de 
șase experți. 

Purtătorul de cuvânt al muzeului Luvru a declarat că pictura 
va fi expusă pentru public începând de luna viitoare. Așadar, 
pentru prima dată, după aproape o sută de ani, iubitorii de artă 
pot admira capodopera lui Hervé. 

Cred că totuși cea mai ciudată parte a acestei afaceri o 
reprezintă biletul care însoțea Spiridușul Hotoman. Pe bilet scria 
doar atât: „Va urma”. 

Oare există cineva care recuperează capodoperele furate 
pentru a le reda oamenilor? Dacă așa stau lucrurile, atunci: 
colecționari, fiți pe fază! Niciun seif secret nu mai e în siguranţă. 
Subsemnatul așteaptă cu sufletul la gură. Va urma. lubitorii de 
artă din lumea întreagă chiar speră asta. 


virtual-project.eu