Eoin Colfer — Supranaturalistii

EOINAGOLEE R 
SA utâh | seriet He su | 


M ARTEMIS FOWL F E 


EOIN COLFER 


SUPRANATURALIȘIII 


rao intemational publishing company 


CAPITOLUL I 


DEALUL COSMONAUIULUI 


SATELLITE CITY. EMISFERA NORDICA. ÎN 
VIITORUL APROPIAT 


Satellite City. Oraşul viitorului, după cum proclamau 
panourile cu afişe. O metropolă controlată în întregime de 
Satelitul Myishi 9 care plutea pe deasupra capetelor ca un 
războinic zburător. Un oraş întreg construit la comandă pentru 
mileniul al treilea. Orice şi-ar dori trupul şi nimic din ce îi era 
necesar sufletului. Patru sute optzeci kilometri pătraţi de oţel 
cenuşiu şi de automobile. 

Satellite City. Un super-oraș cu douăzeci şi cinci de milioane 
de suflete, fiecare cu povestea lui, una mai tristă decât alta. 
Dacă vrei poveşti cu final fericit, stai departe de oraşul 
viitorului. 

Să-l luăm pe Hill, de exemplu, un băiat destul de drăguţ, care 
nu a făcut nimic rău în scurta lui viaţă. 

Insă nu a fost de ajuns ca să aibă o viaţă fericită, deoarece 
Cosmo nu avea sponsor. Şi în Satellite City dacă nu aveai 
sponsor şi nu-ţi puteau localiza părinţii naturali prin arhiva 
publică de ADN, erai trimis la un orfelinat, unde rămâneai până 
la vârsta majoratului. Şi până atunci, ori erai mort, ori 
orfelinatul îţi va fi fabricat un cazier ca să te poată vinde uneia 
dintre închisorile private de muncă silnică. 

Cu paisprezece ani înainte de capătul firului acestei 
povestiri, micuțul Cosmo fusese descoperit înfăşat într-un 
ambalaj de  Cheery Pizza pe Dealul Cosmonautului, în 
Moscowtown. Poliţia i-a recoltat probe de ADN, a cercetat baza 
de date a oraşului, dar nu a găsit nicio potrivire. Nu era nimic 
neobişnuit în asta, orfani apar în fiecare zi în oraş. Aşa că 
băiatul proaspăt botezat Cosmo Hill a fost scufundat într-un 
container ce conţinea un vaccin şi trimis cu metroul la institutul 


3 


Clarissa Frayne pentru băieţi orfani. Cu vagonul de marfă. 

Satellite City nu făcea parte din niciun sistem de asistenţă 
socială, aşa că instituţiile făceau rost de bani de unde puteau. 
Clarissa Frayne se specializase în testarea produselor. De 
fiecare dată când se lucra la un produs comestibil nou sau la un 
produs farmaceutic netestat, orfelinatul îşi oferea protejaţii pe 
post de cobai. Un plan bine gândit din punct de vedere 
financiar. Orfanii erau hrăniţi şi îngrijiţi, iar institutul Frayne 
plătea pentru acest privilegiu. 

Cosmo a fost educat cu ajutorul programelor informatice de 
şcolarizare. Dinţii lui erau strălucitor de albi, iar părul îi era 
lucios şi fără mătreaţă, dar pe dinăuntru se simţea ca şi cum ar 
fi fost curăţat cu o perie de sârmă radioactivă. În cele din urmă, 
Cosmo îşi dădu seama că orfelinatul avea să îl omoare încetul 
cu încetul. Era timpul să plece. 

Nu erau decât trei căi prin care se putea ieşi din institutul 
Clarissa Frayne: adopţia, moartea sau evadarea. Şansele de 
adopţie erau zero la vârsta lui. Adolescenţii corpolenţi nu prea 
aveau căutare în familiile fără copii ale clasei de mijloc. Ani de 
zile tot visase că cineva va dori să îl adopte, dar acum venise 
vremea să privească lucrurile realist. 

La moarte se ajungea mai uşor. Tot ce avea de făcut era să 
continue să pună în practică ceea ce i se spunea şi corpul lui 
avea să cedeze în câţiva ani. Speranţa de viaţă la orfanii 
instituționalizaţi era de cincisprezece ani. Cosmo avea 
paisprezece. Asta însemna că mai avea mai puţin de 
douăsprezece luni până când statisticile aveau să spună că 
timpul lui s-a scurs. Douăsprezece luni în care să îşi plănuiască 
ultima opţiune. Singura şansă să scape din orfelinat cu viaţă 
era să evadeze. 

Zilele la institutul pentru băieţi orfani, Clarissa Frayne, erau 
practic la fel. Muncă până la epuizare ziua, somn agitat 
noaptea. Nu aveau zile libere sau drepturi. Fiecare zi era una 
de muncă. Administratorii îi munceau pe copii aşa de tare încât 
majoritatea adormeau în picioare înainte de ora opt, visând la 
paturile lor. 

Cosmo Hill era o excepţie. Cât era treaz, el îşi petrecea 
fiecare moment pândind acea şansă unică. Acea fracțiune de 
secundă când libertatea îl va chema din spatele unei uşi uitate 
descuiată sau de după un gard nepăzit. El trebuia să fie 


4 


pregătit să profite de acel moment şi să fugă. 

Nu părea că acel moment avea să vină chiar în ziua aceea. Şi 
chiar dacă ar fi venit, Cosmo nu credea că ar fi avut energia să 
fugă nicăieri. 

Copii fără sponsori îşi petrecuseră toată după-amiaza testând 
produse antiperspirante. Picioarele le fuseseră rase şi împărţite 
în secţiuni, cu fâşii de bandă adezivă. Pielea dintre fâşii fusese 
dată cu cinci sortimente de spray anti-perspirant, iar băieţii 
erau aşezaţi pe benzi rulante şi puşi să alerge. Senzori ataşaţi 
la picioarele lor monitorizau glandele sudoripare, determinând 
care spray era mai eficient. La sfârşitul zilei, Cosmo alergase 
zece kilometri şi porii erau inflamaţi, iar picioarele lui arătau de 
parcă ar fi fost opărite. Era aproape bucuros să fie încătuşat de 
un partener şi să meargă cu el pe lungul drum către dormitor. 

Gardianul Redwood îi escorta pe băieţi până în cameră. 
Redwood arăta ca o gorilă epilată, cu excepţia unei bucle 
roşcate, cu care se juca tot timpul. 

— Fiţi atenţi, băieţi, spuse Redwood, desfăcând pe rând 
fiecare pereche de cătuşe. E un meci în seara asta pe care aş 
vrea tare mult să-l văd. De fapt, am şi pariat câţiva dinari pe 
rezultat. Deci, dacă vă cunoaşteţi interesul... 

Nici nu era cazul ca Redwood să-şi ducă la capăt 
ameninţarea. Băieţii ştiau că gardianul avea o sută de metode 
legale de a-i face viaţa grea unui copil fără sponsor. Şi o mie de 
metode ilegale. 

— Somn uşor, prinţişorilor, spuse acesta rânjind, în timp ce 
îşi introducea codul în încuietoarea electronică a dormitorului. 
Şi mâine va fi o zi plină. Ne vom distra la culme. 

Orfanii se relaxară odată ce plecă Redwood şi liniştea impusă 
de gardian fu înlocuită de gemetele şi suspinele de durere ale 
băieţilor. Cosmo îşi freca uşor piciorul acolo unde un spray mai 
acid îi arsese pielea de-a binelea. 

— În cinci minute, stingerea! se auzi vocea lui Redwood 
printr-o reţea de difuzoare. Urcaţi scările, băieţi. 

Trei sute de orfani se îndreptară imediat către cele douăzeci 
şi ceva de scări de oţel şi începură să se caţere. Nimeni nu voia 
să rămână jos când scările erau ridicate. Dacă administratorii 
prindeau vreun băiat pe podea, după ce se stingeau luminile, o 
cursă de zece kilometri ar fi părut o simplă plimbare de 
plăcere, în comparaţie cu pedepsele pe care le-ar fi primit 


5 


întârziatul. 

Fiecare băiat avea o porţiune din dormitor unde mânca, 
dormea şi îşi petrecea timpul liber, atât cât timp avea un orfan 
fără sponsor. Aceste cămăruţe erau, de fapt, nişte cilindri de 
carton utilizaţi pentru instalaţii, secţionaţi în bucăţi de câte doi 
metri. Cilindrii erau suspendaţi pe o reţea de cabluri la o 
înălţime de cincisprezece metri deasupra solului. Odată ce 
compartimentele erau ocupate de orfani, toată construcţia se 
legăna ca o navă pe ocean. 

Cosmo se căţără repede ignorând durerea din muşchii 
piciorului. Compartimentul lui era aproape de tavan. Dacă se 
stingeau luminile înainte ca el să fi ajuns acolo, ar fi putut 
rămâne pe scară. La fiecare pas, simţea junghiuri în tendoane, 
dar continua să se caţere, împingând cu capul în băiatul 
dinaintea lui şi simţindu-l pe băiatul de după el. 

După câteva minute de căţărat îndârjit, Cosmo ajunse la 
nivelul lui. O potecuţă îngustă cât un lat de palmă ducea la 
fiecare încăpere. Cosmo se strecură cu grijă de-a lungul ei 
ţinându-se de balustrada  potecuţei de deasupra lui. 
Compartimentul lui era patru coloane mai încolo. Cosmo se 
aruncă înăuntru,  aterizând pe  salteaua din spumă 
poliuretanică. Zece secunde mai târziu se stinsese lumina. 

O lumină galbenă, slabă, licărea în interiorul fiecărui 
compartiment. Cina. Mâncarea fusese aruncată înăuntru mai 
devreme, cu o macara, de către un administrator. Pachetele cu 
mâncare fuseseră testate de către orfani cu câţiva ani înainte, 
pentru ca acestea să fie folosite de către soldaţi pe câmpul de 
luptă. 'Tăvile şi sticlele cu apă erau fluorescente şi comestibile, 
ceea ce însemna că orfanii puteau mânca şi după ce se dădea 
stingerea, scutind conducerea de câţiva dinari. Tava era făcută 
dintr-o pâine uscată, nedospită, iar sticla de apă dintr-o gumă 
semirigidă. Armata nu mai folosea aceste pachete cu mâncare, 
în urma unor procese intentate de către soldaţii care susțineau 
că pachetele fluorescente le cauzau sângerări interne. 
Orfelinatul a cumpărat surplusul de pachete şi i-a hrănit pe 
orfani cu ele în fiecare zi. 

Cosmo mânca încet, fără să îi pese de ce era în pachet. Astfel 
de preocupări nu ar fi făcut altceva decât să mai adauge încă o 
grijă la lista lui. Trebuia să creadă că va scăpa de la Clarissa 
Frayne, înainte ca mâncarea să îi producă daune ireversibile. 


Cosmo îşi păstră apa la sfârşit bând-o aproape pe toată ca să 
nu-i rămână în gât tava de pâine uscată. Apoi întoarse pe dos 
sticla de jeleu şi o aşeză pe cap ca pe o căciulă. „Trebuie să 
existe şi o viaţă mai bună”, se gândi el cu amărăciune. Undeva, 
chiar în acest moment, oamenii vorbeau deschis. Cu siguranţă 
sunt oameni care râd. Un râs adevărat, nu ca acel râs 
dispreţuitor al cărui ecou răsuna pe holurile orfelinatului. 

Cosmo se întinse pe spate, simțind pe frunte umezeala sticlei 
de gumă. În noaptea aceasta nu voia să se gândească la nimic. 
Nu voia să joace jocul de-a părinţii, dar somnul, pe care şi-l 
dorea atât de mult, se lăsa aşteptat. Propriii părinţi. Cine erau 
ei? De ce îl abandonaseră pe Cosmonaut Hill? Poate că era rus. 
Nu puteai să-ţi dai seama după trăsăturile lui. Păr şaten, creţ, 
ochi căprui, piele deschisă la culoare, cu pistrui maronii. Putea 
fi de oriunde. De ce, oare, l-au abandonat? 

Cosmo îşi mută sticla de gumă pe o bară roşie. „Taci, îi spuse 
el creierului său. Nu în seara asta. Nu mai vreau să trăiesc în 
trecut. Privesc spre viitor”. 

Cineva ciocănea uşor în compartimentul de deasupra. Era 
Murphy Ziplock. Reţeaua începea să se deschidă. Cosmo 
răspunse şi el cu un ciocănit, apoi îşi trase la o parte salteaua şi 
îl atenţionă pe Fence din compartimentul de dedesubt. Orfanii 
fără sponsori aveau un sistem al lor de comunicare care le 
permitea să converseze fără a-i supăra pe administratori. 
Clarissa Frayne nu permitea comunicarea directă între băieţi, 
pe motiv că acest lucru ar duce la crearea unor legături de 
prietenie. lar prietenia, însemna formare de grupuri, care 
putea duce chiar la revoltă. 

Cosmo săpă cu unghiile la îmbinarea dintre două panouri de 
carton din compartimentul său şi scoase de acolo două tuburi 
mici. Amândouă erau modelate din gumă şi pâine fărâmiţată, 
uscate pe pervazul ferestrei. Cosmo introduse unul într-o gaură 
mică de la baza compartimentului lui şi pe celălalt într-o altă 
gaură de deasupra. 

De sus, se auzea slab vocea lui Ziplock. 

— Hei, Cosmo, ce-ţi fac picioarele? 

— Îmi ard, răspunse Cosmo gemând. Mi-am pus sticla de 
gumă la rană, dar nu ajută. 

— Am încercat şi eu, a spus Fence, de dedesubt. 
Antiperspirante. E aproape la fel de rău ca atunci când ne-au 


7 


pus să testăm limacşii Creeper. Am vomitat o săptămână. 

Comentarii şi sugestii şerpuiau prin conducte de-a lungul 
întregii reţele. Faptul că toate compartimentele erau lipite între 
ele şi acustica sălii făceau ca vocile să parcurgă distanţe 
uimitoare de-a lungul reţelei. Cosmo putea auzi şoaptele 
orfanilor aflaţi la o sută de metri distanţă. 

— Ce spune Chimistul, întrebă Cosmo, de picioarele noastre? 

Chimistul era porecla pe care orfelinatul i-o dăduse unui 
băiat care stătea la trei coloane de Cosmo. li plăcea să 
privească programe medicale la televizor şi era cel mai în 
măsură să le dea consultaţii. 

Răspunsul îi veni în mai puţin de un minut. 

— Chimistul spune să scuipi în palme şi să freci piciorul cu 
salivă. Conţine un fel de balsam. Dar să nu-ţi lingi degetele 
după aceea. Anti-perspirantele o să-ţi facă mai rău decât 
limacşii. 

Sunetele făcute de băieţii care-şi scuipau în palme răsunară 
prin toată sala. Întregul sistem de cilindrii se zguduia de 
eforturile lor. Cosmo urmă sfatul Chimistului, apoi se aşeză pe 
spate, lăsând fel de fel de conversații să treacă dincolo de el. 
Din când în când, intervenea şi el sau cel puţin asculta 
poveştile lui Ziplock. Dar în acea seară nu se putea gândi decât 
la momentul când libertatea îi va face un semn. Şi că trebuia să 
fie pregătit pentru aceasta. 

O 

Şansa lui Cosmo de a fi liber veni chiar în ziua următoare, în 
timpul unui transfer de rutină. Patruzeci de copii fără sponsori, 
printre care şi Cosmo, îşi petrecuseră ziua la o companie 
muzicală, privind clipuri generate pe computer, propuse unor 
grupuri pop, şi urmate de un chestionar de şaizeci de kilobiţi. 
„Pe care vocal-sim îl preferaţi? Care membru de trupă-sim: vi s- 
a părut mai cool?” Auzi, cool! Nici măcar computerele 
companiei nu erau la curent cu noul vocabular. Puştii nu mai 
foloseau cuvântul cool decât foarte rar. Cosmo citea pe 
diagonală întrebările înainte de a bifa o căsuţă, cu stiloul lui 
digital. El prefera muzica făcută de oameni adevăraţi, nu 
muzica pop generată de pixeli. Dar nimeni nu se plângea. O zi 
de vizionat videoclipuri era chiar preferabilă uneia cu teste 
chimice. 


1 Sim, simulare pe computer. 


După şedinţa de audiție, administratorii de la Frayne îi 
încărcau pe orfanii fără sponsori într-un camion. Vehiculul 
părea să fi avut o sută de ani, avea anvelope de cauciuc, în loc 
de banda de plastic. Pe Cosmo l-a legat împreună cu Ziplock 
Murphy, ca parteneri de cătuşe. Ziplock era un băiat de treabă, 
doar că vorbea prea mult. De-asta i se zicea în orfelinat 
Ziplockz. Odată, irlandezul îi vorbise prea mult cui nu trebuia şi 
se trezise cu fermoarul de la o pungă de mâncare lipită cu 
superglue peste gură. Au trecut săptămâni până când i s-au 
vindecat băşicile. Ziplock nu numai că nu a învăţat nimic din 
acea păţanie, dar, acum avea ceva în plus de povestit. 

— Nu degeaba îi zice superglue, spuse Ziplock cu entuziasm, 
în timp ce un gardian lega cătuşele de un inel ataşat de scaun. 
Medicii îl folosesc pe timp de război ca să închidă rănile. Îl 
toarnă direct pe rană. 

Cosmo dădea din cap fără prea mult chef. Ziplock părea să 
uite că spusese povestea aceea de un milion de ori, poate 
deoarece Cosmo era sigurul care măcar se prefăcea că-l 
ascultă. 

— Au fost nevoiţi să folosească apă clocotită ca să-mi 
dezlipească punga de pe faţă, continuă Ziplock. N-am simţit 
nimic, să ştii, în caz că îţi faci griji. Unul dintre gardieni mi-a 
injectat o grămadă de anestezic înainte. Ar fi putut să-mi bată 
cuie în ţeastă, şi tot nu m-ar fi deranjat. 

Cosmo îşi masa pielea înroşită de sub cătuşe. Toţi orfanii fără 
sponsori aveau o dungă roşie în jurul încheieturii. Un semn al 
ruşinii. 

— Încerci vreodată să respiri numai pe nas toată ziua? Am 
intrat în panică de câteva ori, recunosc. 

În cabină, şoferul se străduia să conecteze camionul la 
secţiunea de navigaţie a satelitului. Dar erau probleme cu 
satelitul în ultima vreme. Prea multe conexiuni, spunea 
personajul generat electronic la televizor. Myishi 9 devenea 
prea greu pentru a se susţine pe o orbită aşa de joasă. Se 
spunea chiar că antenele unor companii s-ar fi avariat şi ar fi 
luat foc. 

— De ce nu plecăm? strigă gardianul Redwood. 

Malacul roşcat avea o respiraţie urât mirositoare şi o 


2 Sistem de închidere, de regulă din plastic, care constă în şanţuri care se 
întrepătrund; poate fi şi un sac cu fermoar. 


9 


atitudine şi mai urâtă în ziua aceea. Băuse prea multe beri în 
noaptea dinainte. Burta care-i tremura dădea de înţeles că 
obişnuia să bea prea multe beri aproape în fiecare noapte. 

— Dacă întârzii şi în seara asta, Agnes se mută la soră-sa. 

— E din cauza satelitului, urlă şoferul. Nu reuşesc să obţin o 
conexiune. 

— Atunci fă tu o conexiune, dacă nu vrei ca bocancul meu să 
facă o conexiune cu fundul tău! 

Ziplock chicoti suficient de tare cât să fie auzit de către 
Redwood. 

— Crezi că glumesc, Francis? strigă bărbatul lovindu-l pe 
Ziplock peste ureche. Crezi că n-aş face-o? 

— Nu, domnule. Chiar cred că aţi face-o. Aveţi privirea 
aceea. N-ar fi înţelept să te pui cu un om care are asemenea 
privire. 

Redwood îi ridică bărbia lui Ziplock până când li se întâlniră 
privirile. 

— Ştii ceva, Francis? Ăsta e primul lucru inteligent pe care l- 
am auzit de la tine. Nu e înţelept să te pui cu mine pentru că eu 
fac ce poftesc. Singurul motiv pentru care nu mă descotorosesc 
de câte o duzină de ciudaţi dintre voi, în fiecare zi, este 
birocraţia. Urăsc să completez hârtii. 

Ziplock trebuia să o lase moartă. Dar nu putu. Nu îl lăsă gura 
lui cea mare. 

— Am auzit aşa ceva despre dumneavoastră, domnule. 

Redwood îl trase mai tare de bărbie, ridicându-i capul mai 
sus. 

— Ce anume, Francis? Ce ai auzit? 

Cosmo trase de lanţul cătuşelor. Ca avertisment. Redwood 
nu era omul cu care să întinzi coarda. Până şi copiilor cu 
probleme psihice le era frică de el. Circulau tot felul de poveşti 
despre el. Nişte orfani dispăruseră. 

Dar Ziplock nu se oprea. Cuvintele ieşeau din el, ca albinele 
agitate dintr-un stup. 

— Am auzit că nu vă place să completaţi hârtii din cauză că 
unele cuvinte au mai mult de trei litere. 

Fraza fu urmată de un chicotit ascuţit. Mai mult isteric, decât 
amuzat. Cosmo îşi dădea seama că Ziplock era pe cale să 
ajungă la secţia de psihopaţi. Dacă trăia până atunci. 

Redwood îl apucă pe Ziplock de gât, strângându-l, calm, cu 


10 


degetele. _ 

— Dobitocii ca tine nu pricep niciodată. In oraşul acesta nu ţi 
se dă niciun premiu pentru că ai gura mare, n-o să reuşeşti 
decât să o încasezi, sau mai rău... 

Satelitul îl salva pe Ziplock trimițând un grafic de transport, 
înainte ca Redwood să-şi strângă degetele şi mai tare în jurul 
gâtului băiatului. Camionul pomi din parcare spre autostrada 
principală. O bară de ghidare ieşi de sub şasiu şi se fixă în 
şanţul corespunzător din şosea. _ 

— Ne-am conectat, spuse pilotul. In zece minute ajungem la 
institut. 

Redwood îi dădu drumul lui Ziplock. 

— Ai norocul irlandezului, Francis. Acum sunt prea fericit, ca 
să-ţi provoc durere. Dar mai încolo, când o să fiu într-o 
dispoziţie proastă, fii sigur c-o s-o fac! 

Ziplock trase aer în piept cu lăcomie. Ştia din experienţă că 
în curând traheea lui se va contracta până va ajunge de 
diametrul unui pai şi el avea să vorbească subţire ca şi cum ar 
fi fluierat. 

— Ţine-ţi gura,  Ziplock,  şopti Cosmo, privindu-l pe 
administratorul care îşi continua drumul pe culoar. Redwood e 
nebun. Nu ne consideră oameni adevăraţi. 

Ziplock dădea din cap frecându-şi uşor gâtul. 

— Nu pot să mă abţin, şopti el răguşit, cu lacrimi în ochi. Mă 
trezesc că-mi ies porcăriile astea pe gură. Nu mai suport, o să 
înnebunesc. _ 

Cosmo cunoştea sentimentul acela. Îl avea în fiecare noapte 
când stătea întins în compartimentul lui, ascultând plânsetele 
din jur. 

— Cred că şi tu te simţi la fel, Cosmo. Crezi că va adopta 
cineva un copil în pragul nebuniei sau un adolescent cu toane, 
ca tine? 

Cosmo îşi întoarse privirea. Ştia că niciunul dintre ei nu 
corespundea profilului copilului adoptabil, dar Ziplock reuşise 
întotdeauna să se convingă că venise ziua, că atunci noii lui 
părinţi vor veni să-l ia. Să renunţe la visul acela ar fi însemnat 
că Ziplock a ajuns la marginea prăpastiei. 

Cosmo îşi sprijini fruntea de fereastră, privind oraşul din 
spatele geamului. Erau acum în zona proiectelor, treceau pe 
lângă şiruri gri de apartamente. Clădiri cu armături de fontă, 


11 


motiv pentru care localnicii îl numeau Big Pig:. Materialul nu 
era chiar fontă. Era un polimer foarte rezistent pe bază de oţel 
care se presupunea că va păstra răcoarea vara şi căldura iarna, 
dar reuşea exact opusul. 

Camionul se scutură violent. Ceva îi lovise din spate. 
Redwood căzuse pe panourile de plastic ale podelei. 

— Hei, ce se întâmplă acolo? 

Cosmo se ridică atât cât îi permiteau cătuşele, străduindu-se 
să vadă. Pilotul era în picioare tastând întruna codul, în 
unitatea de conectare. 

— Satelitul. Am pierdut conexiunea! 

Nu aveau conexiune! Asta însemna că se aflau în mijlocul 
unei autostrăzi supraaglomerate fără o cale de transport pe 
care să o urmeze. Peştişori într-o mare de rechini. Fură izbiţi 
din nou. Din lateral de această dată. Cosmo zări o camionetă de 
livrări cu bara avariată, care îşi croia drum să iasă de pe 
autostradă. 

Redwood se ridică cu greu în picioare. 

— Treci pe manual, cretinule. Foloseşte volanul. 

Pilotul păli. Volanele erau folosite numai în zonele rurale sau 
pentru cursele ilegale din regiunea Booshka. Era puţin probabil 
ca el să se fi luptat vreodată cu vreun volan. Bietul om nu mai 
avu de ce să-şi facă griji când o pancartă publicitară rotativă 
teleghidată îi lovi frontal, îndoind cabina ca pe o armonică. 
Pilotul dispăru într-o ceaţă de sticlă şi cabluri. 

Impactul fusese grozav. Ridicase camionul din şanţul de 
conexiune şi îl răsturnase pe o parte. Cosmo şi Ziplock atârnau 
de scaunele lor, salvaţi de cătuşe. Redwood şi ceilalţi gardieni 
erau împrăştiaţi ca frunzele în vânt. 

Cosmo nu-şi mai dădea seama de câte ori fusese lovit 
camionul de alte vehicule. După un timp, loviturile se 
contopeau una cu alta, ca ultimele note ale unui frenetic solo 
de baterie. Indoituri uriaşe apăreau în pereţii camionului, 
însoţite de bubuituri asurzitoare. Toate ferestrele se spărgeau 
într-un curcubeu de cristale. 

Cosmo atârna de scaun, ce altceva putea să facă? Lângă el, 
râsul isteric al lui Ziplock era aproape la fel de pătrunzător ca 
şi cioburile. 

— O, frate, ăsta e sfârşitul! striga irlandezul. 


3 Pig-iron, fontă (n. tr.). 
12 


Camionul se întoarse cu o jumătate de rotaţie, alunecând de 
pe şosea într-o cascadă de scântei. Bucăţi mari de asfalt cedară 
din cauza impactului, lăsând un şanţ de treizeci de metri în 
urma vehiculului. 

Se opriră în cele din urmă în vitrina restaurantului chinezesc 
Dragon's Beard“. Aromele pătrunzătoare de ghimbir şi soia se 
amestecau cu mirosurile de ulei de motor şi de sânge. 

Cosmo puse un picior pe pervazul unei ferestre ca să îşi mai 
odihnească mâinile. 

— Ziplock! Francis, ai păţit ceva? 

— Nu, sunt încă aici. 

Băiatul părea dezamăgit. 

Prin tot autobuzul erau orfani care gemeau şi strigau după 
ajutor. Unii erau răniţi, câţiva chiar foarte rău. Pe gardieni nu 
se mai putea conta. Stăteau şi se uitau la câte un picior îndoit 
în direcţie greşită. Redwood îşi atingea uşor nasul pe cale săi 
se umfle. 

— Cred că mi l-am rupt spuse el gemând. Ce-o să se mai 
bucure Agnes. 

— Ei, zise Ziplock, care atârna deasupra lui Redwood. Tot 
răul spre bine. 

Redwood îngheţă. Cum era în patru labe, se arcui ca un 
pitbull. O picătură mare de sânge i se scurse dintr-o nară şi 
căzu printr-o fereastră cu geamul spart. 

— Ce ai spus? 

Gardianul vorbea încet, asigurându-se că fiecare cuvânt îi 
iese pe gură aşa cum trebuie. 

Cosmo îşi balansă piciorul, lovindu-l pe partenerul său de 
cătuşe în coaste. 

— Taci din gură, Ziplock. Ce păţeşti tu, păţesc şi eu! 

— Bine, bine. N-am zis nimic, domnule gardian. Chiar nimic. 

Dar era prea târziu. Fusese călcată o linie invizibilă. In 
mijlocul haosului, Redwood se retrase în sine. Şi când reveni, 
era un individ cu mult mai periculos decât înainte. 

— Uite cum văd eu lucrurile, spuse el, ridicându-se uşor să îi 
privească pe băieţii atârnaţi. Işi trecu un pieptene de buzunar 
prin preţioasele lui plete roşcate. Inelul de la cătuşe vi s-a rupt 
şi voi aţi încercat să evadați. 

Ziplock, era iute doar la vorbă, de priceput, pricepea mai 


+ Barba Dragonului. 
13 


greu. 

— Ce spuneţi, domnule Redwood? Nu e nimic în neregulă cu 
cătuşele noastre. Uite! Şi trase de lanţ ca să-i demonstreze. 

— V-am ordonat să vă opriţi, dar n-aţi vrut. Redwood oftă 
teatral, fluierând uşor pe nas. N-am avut de ales, decât să vă 
împachetez. 

Împachetarea era un termen folosit în securitate pentru 
limacşii cu viruşi care produceau celofan, cu care gardienii îşi 
încărcau bastoanele propulsate de gaz. Odată ce cartuşul lovea 
un obiect solid, se elibera virusul care producea celofan în care 
era învăluită victima. Celofanul era suficient de poros ca i se 
permită victimei o respiraţie uşoară, deşi rămânea complect 
imobilă. Câteodată se întâmpla ca acest celofan să strângă atât 
de tare, încât putea să fractureze coastele victimei. Cosmo 
fusese împachetat odată. Îşi petrecuse apoi o săptămână în 
ghips. 

Cosmo îl dădu un cot lui Ziplock, dându-l la o parte. 

— Domnule Redwood, Francis nu a vrut. E doar idiot. O să-l 
învăţ eu minte, domnule. Lăsaţi-mă pe mine să-l pun la punct. 
Dumneavoastră îngrijiţi-vă nasul. 

Redwood îl mângâie pe Cosmo pe obraz. 

— Îmi pare rău, Hill. Întotdeauna mi-a plăcut de tine. 
Niciodată nu spui nimic în apărarea ta. Dar, din nefericire, 
toate războaiele au şi victime colaterale. 

Gardianul se întinse şi îşi inseră cartela magnetică în inelul 
cătuşelor. Băieţii căzură doi metri, rămânând ghemuiţi pe 
covorul de cioburi. 

Redwood îşi scoase bastonul şi îi verifică încărcătorul. 

— Sunt un om rezonabil, spuse el. Vă dau douăzeci de 
secunde. 

Cosmo îşi scutură cioburile de pe haine şi îl ridică pe Ziplock 
în picioare. Asta era. Era momentul lui. Viaţa sau moartea. 

— Daţi-ne treizeci de secunde. 

Redwood râse. 

— De ce aş face asta? 

Cosmo îl apucă pe gardian de nas şi i-l răsuci aproape la 
nouăzeci de grade. 

— De-asta! 

Ochii lui Redwood se umplură de lacrimi şi se prăbuşi, 
zvârcolindu-se printre cioburi. 


14 


— Să mergem, spuse Cosmo, apucându-l pe Ziplock de braţ. 
Avem treizeci de secunde. 

Ziplock nu se clintea din loc. 

— Vreau să-mi petrec jumătatea de minut privindu-l pe 
Redwood cum se zvârcoleşte. 

Cosmo o luă la fugă spre fereastra din spate, târându-l pe 
irlandez după el. 

— Foloseşte-ţi imaginaţia. Eu prefer să trăiesc. 

Săriră în restaurant prin fereastra spartă. Clienţii care 
veniseră să îşi ia cina stăteau lipiţi de pereţi, în caz că 
autobuzul ar fi decis să mai avanseze încă o jumătate de metru. 
În câteva secunde, poliţia urma să sosească şi toate planurile 
lor de evadare ar fi fost spulberate. Reflectoarele camerelor de 
televiziune măturau deja faţada distrusă a clădirii. 

Ziplock înşfacă vreo două plăcinte cu rață din farfuria unui 
client care îngheţase de uimire. Orfanii auziseră de mâncare 
proaspăt preparată, dar nu gustaseră niciodată aşa ceva. 

Ziplock îşi îndesă una dintre plăcinte în gură, oferind-o pe 
cealaltă partenerului său. Cosmo nu era fraier să refuze 
mâncarea, indiferent care erau circumstanţele. Cine ştie când li 
se va mai oferi ocazia să mai mănânce, dacă vor mai mânca 
vreodată. Aceasta putea fi ultima masă a fugarilor. 

Muşcă din plăcintă şi papilele lui gustative fură satisfăcute 
de sosul aromat. Pentru un băiat crescut cu mâncare 
semipreparată experimentală, plăcinta era aproape o revelaţie. 
Dar nu se putea opri să o savureze. Sirenele acopereau deja 
huruitul motorului. 

Cosmo fugea spre partea din spate a restaurantului, 
trăgându-l pe Ziplock după el. Un chelner le ieşi înainte. Purta 
un costum cu dungi, iar părul îi era deosebit de strălucitor, 
chiar şi după standardele unuia care testează produse 
cosmetice. 

— Hei, strigă el fără tragere de inimă, neştiind dacă voia să 
se implice sau nu. 

Băieţii trecură pe lângă el, înainte ca omul să se hotărască ce 
să facă. 

Uşa din spate dădea spre o scară îngustă în spirală. Cine ar fi 
privit din capul scării nu ar fi văzut nimic la baza ei. Ducea 
poate către libertate sau poate într-o fundătură. Dar nu aveau 
timp să analizeze situaţia, Redwood avea să vină curând după 


15 


ei. Dacă nu era deja pe drum. O luară pe scări, coborând foarte 
aproape unul de altul, umăr lângă umăr. 

— N-o să reuşim, se plângea Ziplock, cu sosul de soia 
scurgându-i-se pe bărbie. Sper să nu ne prindă până nu termin 
plăcinta asta. 

Cosmo grăbi pasul. Cătuşele îi tăiau încheietura. 

— O să reuşim. O să reuşim! 

După un colţ, cei doi băieţi nimeriră într-un luxos 
apartament-studio. Capul unui bărbat ieşi de sub patul dublu. 

— Cutremurul? întrebă el pe o voce plângăreaţă. S-a 
terminat? 

— Încă nu, răspunse Ziplock. Acum urmează o replică şi mai 
mare. 

— Dumnezeu să ne ajute pe toţi, spuse omul, retrăgându-se 
după marginea cuverturii brodate. 

Ziplock chicotea. 

— Hai să dispărem înainte să-şi dea seama că seismologii de 
serviciu sunt orfani evadați, de fapt. 

Apartamentul era decorat în stilul opulent al Chinei antice. În 
fiecare colţ erau armuri de bătălie, iar rafturile erau încărcate 
cu dragoni de jad. Încăperea principală avea mai multe 
ferestre, dar majoritatea erau din plasmă decorativă. Numai 
una dădea spre oraş. Cosmo trase de mâner, deschizând 
geamul cu trei străluciri fotosensibile. 

Ziplock scoase capul afară. 

— Excelent, zise el. O scară de incendiu. Putem să coborâm. 

Cosmo păşi în afară, pe un grilaj de metal. 

— Jos se aşteaptă şi Redwood să ajungem. Noi mergem sus. 

Ziplock ezită. 

— Sus? 

Cosmo îl trase după el. 

— Nu-mi spune că băiatului care se distrează iritând 
gardienii îi e frică de înălţime. 

— Nu, răspunse Ziplock, doar se îngălbeni la faţă. Mi-e frică 
să nu cad. 


Gardianul Redwood nu leşinase. N-a fost atât de norocos. Îl 
lovise o durere cumplită, ca şi cum un munte s-ar fi prăbuşit 
peste el. Se lupta împotriva agoniei cu o tehnică pe care o 
învățase în armată. Localiză centrul durerii şi se concentră 


16 


asupra lui. Redwood fu surprins să îşi dea seama că centrul 
durerii lui nu era în nas, ci în mijlocul frunţii. Se concentră 
asupra acelui punct, absorbind durerea înăuntrul lui, izolând-o 
acolo. O ţinu acolo suficient de mult timp, cât să scoată din folia 
ei de plastic o pastilă contra durerii, pe care o avea în trusa lui 
medicală. Doar un minut mai târziu, durerea cedase, rămânând 
doar o zvâcnire surdă în spatele urechii. Era suportabil. Pentru 
moment. 

Era timpul să se întoarcă la treabă. Cei doi orfani fără 
sponsori îl sfidaseră. Urmau să fie împachetaţi, de asta era 
sigur. Totuşi, era mai bine să se prefacă că urmează 
procedurile. Desprinse o staţie de comunicare de la centură. 

— Redwood către bază. 

— Tu eşti, Redwood? Credeam că ai murit. 

Redwood se încruntă. Fred Allescanti era de serviciu la bază. 
Omul acela nu era prea strălucit la minte. 

— Mada, ce să zic, sunt în viaţă. Dar am doi fugari. Pornesc în 
căutarea lor. 

— Nu ştiu, domnule Redwood. Ar trebui să rămâneţi la 
vehicul. Aşa e regulamentul. Au trimis un camion după 
dumneavoastră. Ajunge în cinci minute, maximum. 

Redwood ridică un baston de la unul dintre colegii lui care îşi 
pierduse cunoştinţa. 

— Negativ. Orfanii sunt înarmaţi şi au tras deja cartuşe cu 
celofan. Îţi imaginezi ce proces o să fie pe capul institutului 
dacă împachetează vreun civil? 

Fred nu răspunse câteva momente. Fără îndoială studia 
protocolul din manualul de securitate. 

— Bine, Redwood. Poate îi pocneşti un pic înainte, să ne 
putem testa noile produse farmaceutice. 

Era tipic pentru institut. Întotdeauna se gândeau la avantaje. 
Tocmai primiseră un transport de piele umană sintetică şi 
aveau nevoie de răniţi ca să o testeze. 

Redwood ascunse bastonul paralizant în haină. 

— Să văd ce pot să fac. 

În restaurant, proprietarii localului fugeau pe o uşă laterală. 
Nu că ar fi fost vinovaţi de ceva, dar nimănui nu i-ar fi plăcut să 
îşi petreacă seara răspunzând la întrebările gărzilor private, 
poliţiei statului, agenţilor de asigurări şi avocaţilor. 

În timp ce Redwood se căţăra pe ce mai rămăsese din trapa 


17 


de evacuare, oamenii se dădeau instinctiv la o parte din calea 
lui. Cu privirea lui înspăimântătoare şi cu faţa jupuită, nu era 
înţelept să-i stai în cale. 

Deşi în căutarea unor fugari, Redwood nu părea prea grăbit 
sau agitat. Şi de ce ar fi fost? Deşi orfanii nu ştiau acest lucru, 
evadarea ar fi fost imposibilă. Fiecare mişcare a lor era 
urmărită. Şi nu erau urmăriţi prin chip-uri sau senzori, de care 
puteau scăpa. Exista o substanţă care se afla în fiecare por al 
pielii lor. 

La fiecare duş pe care orfanii îl făceau pielea lor era 
acoperită cu  microparticulele unei soluții de halogen 
electronegativ, care apărea pe scanerul institutului. Chiar dacă 
orfanii nu mai făceau duş, soluţia continua să aibă efect luni de 
zile. 

Redwood apăsă butonul de transmisie al staţiei lui de emisie- 
recepţie. 

— Fred, trimite-mi parametrii de urmărire ai lui Hill, C şi 
Murphy, F pe computerul meu portabil. 

Fred îşi drese glasul în microfon. 

— Ăă... parametrii de urmărire? 

Redwood scrâşni din dinţi. 

— Bruce e acolo? Dă-mi-l pe Bruce! 

— Bruce a fost chemat pentru o mică problemă în sectorul D. 
Sunt singur-singurel aici. 

— Bine, Fred, ascultă-mă cu atenţie. Caută-i pe Cosmo şi 
Ziplock în fişierul de urmărire şi trimite-mi datele prin e-mail. 
Du-te la simbolul pentru e-mail şi o să găseşti adresa mea chiar 
acolo, la angajaţi. Tot ce ai de făcut e să iei fişierele şi să le 
ataşezi în e-mail. Ai înţeles? 

Fred îşi şterse sprâncenele transpirate. Sunetul venit prin 
undele radio semăna cu zgomotul glaspapirului pe lemnul 
moale. 

— Am înţeles. Iau fişierele. Nicio problemă. Vin acum. 

— Ar fi bine să vină, că altfel vin eu după tine! 

Redwood avea obiceiul să transforme remarcile în 
ameninţări. În cafenelele-sim era cunoscut pentru vorba lui: „ar 
fi bine să fie caldă, dacă nu o să te fac să-ţi fie ţie cald!” 
Redwood credea că e o replică extrem de inteligentă. 

Cinci secunde mai târziu, pe ecranul computerului lui 
Redwood se mişcau două simboluri care indicau poziţia celor 


18 


doi fugari pe o scară de incendiu în afara clădirii. „Mai şi urcă, 
idioţii. Ce aveau de gând să facă acolo? Să zboare de pe 
acoperiş?” rânji Redwood, ceea ce îl făcu să verse lacrimi de 
durere. „Să zboare de pe acoperiş. Nu e o idee rea.” 

O 

În Satellite City, dacă cineva era atât de nesăbuit încât să 
privească în sus când ploua, putea să rămână fără vedere. 
Picăturile de ploaie în reacţie cu anumite emanaţii toxice 
făceau ca moleculele de apă să se unească mai puternic, în aşa 
fel încât ajungeau să cadă pe pământ ca nişte rachete. 
Umbrelele tradiţionale nu mai erau eficiente, noi modele din 
plastic rigid fiind acum la modă în marea metropolă. 

Ziplock şi Cosmo nu se bucurau de luxul umbrelelor care să îi 
ajute să treacă mai uşor prin ploaia torențială care tocmai 
începuse, trebuind să se mulţumească să-şi ţină ochii plecaţi şi 
umerii strânși. Picăturile le loveau gâtul şi spatele, însă 
băieţilor le era atât de frig, că nu mai simțeau durerea. 

O rafală de stropi îl izbi pe Ziplock de barele scării de 
incendiu. 

— Se vede oraşul. Întotdeauna mi-am dorit să văd oraşul fără 
cătuşe la mâini. Poate o să putem face asta curând, Cosmo, să 
ne plimbăm prin oraş fără cătuşe. 

Cosmo îşi păstra energia pentru urcuş. Mai era încă un etaj 
până la acoperiş. După care se vor lăsa în voia sorții. Poate că 
puteau sări pe acoperişul clădirii vecine. Sau nu. 

Se lipiră de perete, ca să evite impactul rafalei. 

Jos, pe stradă, alarmele auto erau activate de către picăturile 
mutante. Firmele de securitate nu răspundeau niciodată la 
alarme în timpul unei furtuni. Erau ori condiţiile atmosferice, 
ori nişte hoţi nesăbuiţi. 

Cosmo dădu ultimul colţ şi ajunse pe acoperiş, o suprafaţă 
întinsă de pâslă, acoperită cu smoală netedă, punctată de casa 
scărilor care se înălța ca periscopul unui submarin. Acoperişul 
ondulat al casei scărilor se îndoia sub greutatea ploii. Şi 
deodată ploaia se opri. Era o altă caracteristică a climei stranii 
din Satellite City. 

— Cineva acolo sus ne iubeşte, spuse Ziplock. 

— Cam târziu s-a gândit s-o facă, zise Cosmo, scuturându-şi 
apa din păr. Să mergem. 

Tropăiau de-a lungul pâslei care mustea de apă. Cu fiecare 


19 


pas al lor, acoperişul se lăsa ameninţător, iar în câteva locuri se 
puteau vedea grinzile de susţinere printre fâşiile rărite de 
pâslă. Clădirea alăturată avea un etaj mai puţin. lar ca pistă de 
aterizare, nu era cine ştie ce. Acoperişul era plin de gunoaie 
rămase în urma unui grup de intruşi care îşi făcuseră tabăra 
acolo. Aparatele de aer condiţionat zăceau ca nişte piese de 
domino, răspândite peste tot, iar din carcasa spartă a unui 
generator de curent electric săreau scântei. 

Cosmo îşi încleştă degetele picioarelor de marginea 
acoperişului, încercând să nu se gândească la cădere. 

— Crezi că o să reuşim? întrebă el. 

Drept răspuns, Ziplock se retrase de lângă margine. 

Cosmo nu se descurajă. 

— Eu cred că vom reuşi. Chiar cred! 

— Eu nu cred că o să reuşiţi, niciunul dintre voi, spuse cineva 
pe o voce guturală. 

Cine vorbea aşa ori avea o răceală puternică, ori nasul spart. 

Cosmo nu răspunse. Nici nu era o întrebare. I se scurgea apă 
din părul buclat, pe spate, alunecându-i printre omoplaţi. Poate 
că asta l-a făcut să tresară. 

— Ne predăm, domnule. Nu-i aşa, Ziplock? 

Ziplock era prea speriat ca să răspundă. 

— E prea târziu ca să vă mai predaţi. Acum sunteţi fugari 
înarmaţi. Nu pot să risc. Trebuie să vă împachetez. 

Redwood scoase arma din haină şi o aruncă la picioarele lor. 

Cosmo respira des, trăgând câte o gură scurtă de aer. 

— Vă rugăm, domnule. Suntem pe acoperiş, ar putea dura 
ore întregi până să ne bage în cadă. 

Cada conţinea un compus acid care dizolva celofanul. 

— Ştiu, zice Redwood, nebunia lucindu-i în ochi, printre 
lacrimile de durere. 
__ Redwood traversă acoperişul apucându-l pe Ziplock de guler. 
Il atârnă pe băiatul speriat peste marginea acoperişului. 

— Asta e ultima lecţie, Francis. Ar fi bine să-nveţi din ea. 

Ziplock începu să chicotească. Era un râs isteric, care nu 
avea nimic de-a face cu fericirea. 

Redwood îl atinse cu bastonul pe frunte. 

— Te sfătuiesc să-ţi închizi gura, Francis. Nu vreau să-ţi intre 
plastic în ea. 

— Fă cum ştii tu mai rău, Redwood, strigă Ziplock, cu ochii 


20 


holbaţi. Nu poţi să mă sperii mai mult decât sunt deja. 

Redwood râse şi un nou jet de lacrimi îi ţâşni din ochi. 

— Nu ştiu dacă... 

Atunci salopeta lui Ziplock cedă. Prea multe spălări o 
făcuseră la fel de rezistentă ca o bucată de carton ud. Redwood 
rămase cu o bucată de material în mână, adunat în forma unui 
trandafir, iar Ziplock rămase atârnat într-un unghi pe care nu-l 
mai putea corecta. 

Ultimul lui cuvânt îi era adresat lui Cosmo. 

— Îmi pare rău, spuse el şi alunecă de pe acoperiş. 

O 

Nu era o distanță mare. Copiii de şcoală săreau din copaci 
mai înalţi şi scăpau fără nicio zgârietură. Dar Ziplock căzuse cu 
spatele, trăgându-l şi pe Cosmo după el. 

Nu avu timp să spună o rugăciune şi nici să tipe. Cosmo nu 
îşi văzu toată viaţa trecându-i prin faţa ochilor. Acum îl implora 
pe gardianul Redwood şi în clipa următoare pământul şi cerul 
se contopiră şi el se trezi cu faţa în jos, pe generatorul electric 
de pe acoperişul clădirii vecine. 

Dar el era în viaţă. Cu siguranţă. Avea dureri crunte, dar 
trăia. Durerea era dovada. Cosmo vedea zeci de fâşii 
multicolore, scântei, transformatoare vechi, chipuri ruginite, 
care fluturau în jurul capului lui ca nişte fulgi de zăpadă 
însângeraţi. Simti ceva mişcându-i mâna. Ziplock se mişca. 

— Nu, şoptit el, neavând putere să strige. Nu te mişca. 

Ziplock se mişcă din nou. Poate îl auzise, poate nu. Cosmo nu 
află niciodată. Mişcarea partenerului lui trase cătuşele metalice 
peste două fire neizolate, redirecţionând zece mii de volţi din 
cablurile de alimentare în cei doi băieţi. 

Şocul electric îi catapultă pe băieţi departe de generator, 
sărind prin băltoacele de pe acoperiş ca pietrele pe suprafaţa 
unui lac. Se opriră, izbindu-se de o balustradă. Cu spatele. Cu 
privirea în sus. 

O 

Redwood se uită în jos. Parametrii de urmărire ai celor doi 
băieţi dispăruseră de pe dispozitivul lui. S-ar fi putut ca şocul 
electric să fi neutralizat  microparticulele de halogen 
electronegativ din porii lor. Dar, cel mai probabil, erau morţi. 

Era evident ce s-ar fi putut întâmpla. Fugarii puteau fi 
doborâţi de pe acoperiş de furtună. Era o minciună simplă şi 


21 


credibilă, dacă nu mai stătea pe acolo suficient timp cât să fie 
fotografiat de vreun satelit-detectiv. Gardianul fugi spre casa 
scărilor. Era mai bine să lase pe altcineva să descopere 
cadavrele. Când se va întâmpla acest lucru el avea de gând să 
fie în restaurant, ajutându-i pe cei răniţi. 

O Ă 

Cosmo nu avea destulă putere să vorbească. Işi simţea tot 
corpul paralizat de şocul electric. Nu auzea decât inima lui, 
care bătea tot mai încet cu fiecare bătaie. Bătând neregulat. 
Oprindu-se. 

Ochii îi jucau feste. „Halucinaţii”, presupuse el. Straniile 
creaturi inumane apăreau pe pereţii clădirilor din jur, 
căţărându-se cu viteze ameţitoare fără să ţină seama de 
gravitație. Se îngrămădeau deasupra clădirii, la marginea 
acoperişului, virând brusc în jos, către locul impactului. Două 
se îndepărtară de grup, zburând în lateral către cei doi băieţi 
răniţi. Una se aşeză pe pieptul lui Cosmo, dar el nu simţi nicio 
greutate. Il privea pe băiat cu ochi mari şi inexpresivi. Avea 
mărimea unui bebeluş. Piele albastră, netedă şi translucidă, 
patru membre subţiri şi un cap oval. Avea trăsături delicate şi 
inexpresive. Netedă şi fără păr. Prin vene îi circulau scântei în 
loc de sânge. 

Zări şi a doua creatură cu coada ochiului. Se aşeza lângă 
Ziplock, în jurul capului lui fumegând. Cosmo simţi cum inima 
lui tresaltă din nou. O bătaie. Poate două. Ce erau acele 
creaturi? Se înfioră. Frica îi traversa pieptul ca un nou şoc 
electric. 

Şira spinării i se arcui din cauza şocului şi a panicii, 
încercând să scuture creatura de pe pieptul lui, dar aceasta se 
ţinea cu uşurinţă. Întinse o mână albastră. „Patru degete, îşi 
spuse Cosmo, numai patru”. Mâna i se aşeză pe inimă şi începu 
să absoarbă. Nu ştia cum, dar reuşea cumva să îi extragă 
durerea din corp. Agonia lui scăzu treptat şi până la urmă 
dispăru cu totul. Pe măsură ce absorbea, culoarea creaturii 
devenea tot mai strălucitoare, până când din albastră se făcu 
aurie, ca apusul soarelui. Cosmo îşi folosi ultimele puteri ca să 
se uite în jos. Ceva se scurgea din el într-un şuvoi strălucitor. 
„Viaţa”, se gândi Cosmo. Cosmo îşi simţi zilele şi lunile 
scurgându-se din el ca apa printr-un baraj fisurat. Creatura îl 
ucidea. Îl cuprinse din nou panica. Voia să se lupte, să prindă 


22 


creatura, dar muşchii îi deveniseră ca gelatina. 

Apoi lucrurile se petrecură foarte repede. Trei copii apărură 
pe acoperiş. Doi băieţi şi o fată. Nu erau doctori sau ceva 
asemănător, era clar după îmbrăcămintea şi după vârsta lor, 
dar măcar erau oameni. 

— Doi aici, a spus primul, băiatul mai mare, înalt şi îmbrăcat 
din cap până în picioare în negru. Mă ocup eu. Vedeţi dacă mai 
sunt jos. 

Tovarăşii lui se repeziră la marginea acoperişului, privind în 
jos, spre stradă. 

— Se uită, dar nu aterizează, spuse al doilea nou venit. 

Era o fată hispanică, în jur de cincisprezece ani, tatuată cu 
însemnele unei găşti deasupra unei sprâncene. 

— E prea multă apă. Pompierii au pus furtunurile pe camion. 

Primul tânăr scoase ceva care arăta ca o lanternă, dintr-un 
toc agăţat de umăr, şi răsuci un inel de la baza obiectului. La 
celălalt capăt apărură scântei albe. Trase, punând dispozitivul 
în mişcare, iar din ciudata armă ţâşni electricitate pură. Efectul 
fu spectaculos.  Fasciculele albe se afundară în pielea 
creaturilor translucide, despărţindu-se în mii de raze. Fiecare 
urmărea o venă, fuzionând cu scânteile care erau deja acolo. 
Creaturile se scuturară, începură să se zbată în convulsii, iar 
pielea li se umflă până când fură pe punctul de a plesni. Şi 
chiar plesniră. Au explodat amândouă într-o mulţime de sfere 
perfecte, luminoase, purtate departe de briză. 

— Ooh, făcu Cosmo, cu o ultimă gură de aer. 

— Unul e viu! spuse al treilea membru al grupului, care 
părea cam de şase ani. Era blond, cu un cap de copil, 
disproporționat de mare. Se aşeză în genunchi lângă Cosmo, îi 
verifică bătăile inimii şi îi puse o lanternă într-una dintre 
pupile. 

— Nu are dilataţie, bătăile sunt neregulate. Are nevoie de un 
defibrilator, Stefan. Trebuie să-i pornim inima. 

Halucinaţii. Trebuie să fi fost halucinaţii. 

Tânărul cel înalt, Stefan, apăru în câmpul vizual înceţoşat al 
lui Cosmo. 

— Dar celălalt, Ditto? 

Ditto îşi puse mâna pe pieptul lui Ziplock. Pentru o clipă, lui 
Cosmo i se păru că vede scântei de viaţă în jurul degetelor lui. 
Apoi... 


23 


— Celălalt? Nu. S-a dus. Niciun semn. 

Stefan îşi ajustă arma. 

— Ei bine, nu am defibrilator. 

Ditto se retrase în grabă. 

— Eşti sigur? Acoperişul e ud. 

Stefan ţinti spre pieptul lui Cosmo. 

— Nu, răspunse el şi trase. 

Cosmo simţi încărcătura electrică izbindu-i coastele ca un 
ciocan. Cu siguranţă îi zdrobise fiecare os al toracelui. Asta să 
fi fost ultima suflare? Corpul lui nu mai rezista. Îşi simţi părul 
ridicându-i-se, dând să iasă din porii scalpului. Salopeta îi luă 
foc, căzând de pe el în bucăţi aprinse. Ditto îl acoperi cu 
conţinutul unui extinctor care se găsea prin apropiere, dar 
Cosmo nu simţi răceala. Altceva se întâmplase. 

Bum-bum. 

Era inima lui. Bătea din nou. Iar şi iar. 

Bum-bum, bum-bum. 

— A pornit, strigăt Ditto. Tipul ăsta are tot atâta voinţă de a 
trăi ca un câine flămând. Dar are nevoie de îngrijiri medicale 
serioase. Are capul crăpat ca un ou. 

Stefan oftă, uşurat să vadă că riscul pe care şi-l asumase 
dăduse rezultate. Îşi puse la loc în teacă generatorul de curent 
electric. 

— Bine. Oamenii legii îl vor găsi. Nu vreau să ne găsească şi 
pe noi. 

Cosmo trase prima gură de aer, după mai mult de un minut. 

— Vă rog. 

Nu puteau să-l lase acolo, după tot ce se întâmplase. 

— Luaţi-mă cu voi. 

Stefan nu se uită înapoi. 

— Îmi pare rău. Ne e destul de greu să avem grijă de noi. 

Cosmo ştia că Redwood nu l-ar fi luat înapoi la institut, în 
viaţă. 

— Vă rog. 

Fata se aplecă asupra lui. 

— Ştii, Stefan, poate că ar putea să facă sim-cafeaua, sau 
ceva de genul acesta. 

Stefan oftă, ţinând uşa deschisă pentru echipa lui. 

— Mona, avem conversaţia asta în fiecare seară. 

Mona oftă. 


24 


— Asta e, puştiule. 

Inima lui Cosmo bătea acum regulat, trimițând sânge către 
creier. 

— Dacă mă lăsaţi, a spus el răguşit, vor veni înapoi. 

Dintr-odată, Stefan deveni aproape interesat. 

— Cine va veni înapoi? întrebă el, traversând cu paşi mari 
acoperişul. 

Cosmo se străduia să nu-şi piardă cunoştinţa. 

— Creaturile. 

Ditto bătu din palme. 

— Ai auzit? Creaturile, Stefan. E un Identificator. Să mă- 
mpachetezi, dacă n-o fi aşa. 

Stefan ridică din umeri. 

— Poate nu e. Poate ne-a auzit pe unul din noi vorbind despre 
creaturi. Poate a avut halucinaţii. 

Cosmo tuşi, scoțând fum pe gură. 

— Creaturile albastre, cu electricitate în vene. Sugeau 
energia din mine. 

— O halucinație foarte exactă, spuse Mona. 

Stefan clătină din cap către Ditto. 

— Bine îl luăm. E un Identificator. 

Tânăra îi examină cătuşele. 

— Bine, Stefan, lasă-mă un minut. 

— O secundă, Mona. Nu avem decât o secundă. 

Mona îşi scoase o agrafă din păr, pe care o răsuci în 
încuietoarea cătuşelor cu o precizie de expert. Trecu puţin mai 
mult de o secundă şi încheietura lui Ziplock era liberă, deşi nu 
îi mai folosea acum. Stefan îl ridică pe Cosmo pe umăr. 

— Să mergem. Deschidem cealaltă cătuşă la depozit. 

Cosmo atârna ca o bucată de carne. Ar fi putut să vorbească 
atunci, să pună câteva întrebări. Dar nu a făcut-o, se temea că 
dacă îl va enerva pe tânărul acela înalt nu îl va mai lua cu ei. Şi 
oriunde s-ar fi dus era mai bine decât la institutul pentru orfani 
Clarissa Frayne. 

Creierul lui Cosmo decise că nu mai avea loc pentru noul 
sentiment de uşurare şi închise sistemul pentru reparaţii 
generale. 


25 


CAPITOLUL II 
IDENTIFICATORII 


Mirosul îl trezi pe Cosmo. Aroma amăruie, înţepătoare, care 
se ridica dintr-o apropiere îi făcu nările să freamăte. Deşi nu 
era un miros neplăcut, era, totuşi, prea mult pentru simţurile 
lui care de-abia se trezeau. Totul îi agrava durerea de cap. 
Asprimea materialului, bătaia uşoară a pleoapelor şi, acum, 
mirosul. 

Dar mai rea decât durerea era setea. 

Cosmo încercă să deschidă gura, dar buzele îi erau, parcă, 
lipite. Un geamăt de frustrare îi scăpă pe nas. Auzi paşi 
apropiindu-se pe o podea dintr-un material dur. 

— OK, bueno, spuse o voce feminină. Bine ai venit pe strada 
Abracadabra. 

O cârpă umedă îi umezi buzele, rupând sigiliul. 

Cosmo deschise gura, strângând materialul între dinţi. Apa 
avea gustul vieţii, prelingându-i-se pe gâtlej. 

— Uşor, nu prea mult. 

Cosmo deschise uşor pleoapele şi privi cu ochii strânşi din 
cauza soarelui. Fata părea înconjurată de un halou de lumină 
albă. Pentru o secundă se gândi că... Dar nu, era fata de pe 
acoperiş. Acoperiş? 

— Bine ai venit printre noi. Deşi, după cum o să te simţi în 
următoarele câteva zile, poate o să-ţi doreşti să fii mort. 

Atunci Cosmo îşi aminti tot. Accidentul, urcuşul, căderea. 

— Ziplock? murmură el, cu o voce străină şi distantă. 

Fata se scărpină pe frunte, întinzând secvenţa de ADN 
tatuată pe fruntea ei. Cosmo ştia că acel tatuaj era marca uneia 
dintre numeroasele bande de cartier din Satellite City. 
Cerneala era, probabil, încărcată cu un izotop care putea fi 
identificat cu un scaner. Această măsură prevenea infiltrarea 
poliţiei. 

— Ziplock? întrebă ea. Ai energie pentru un singur cuvânt şi 


26 


ăsta e cuvântul pe cane îl alegi? 

Cosmo simţi o lacrimă scurgându-i-se pe obraz. Ziplock 
fusese pentru el persoana cea mai apropiată de noţiunea de 
prieten. 

Fata îi văzu lacrima şi făcu legătura. Făcu o grimasă, dându- 
şi seama de gafa ei. 

— Îmi pare rău. Ziplock, aşa-l chema pe prietenul tău? 

— Este...? 

— Îmi pare rău, puştiule. Era mort când am ajuns noi. L-am 
lăsat acolo, îţi aminteşti? 

Cosmo îşi ridică braţul. Nu mai avea în jurul încheieturii 
decât un bandaj. 

— Curentul electric ţi-a lipit o parte din cătuşă de piele. Ditto 
a trebuit să o jupoaie. Ai avut noroc că nu ţi s-a spart vreo venă. 

Cosmo nu se simţea atât de norocos şi nu era vorba doar de 
încheietură. 

— De fapt, Ditto a avut destul de mult de lucru cu tine. Nuai 
fi rezistat până la spital, aşa că a trebuit să folosim ce am găsit 
pe-aici. Perfuzia cu calmant era un pic expirată, dar nu te-a 
omorât, nu? 

Mona verifică un monitor de perete, care se afla deasupra 
patului lui Cosmo. 

— Ditto ţi-a lipit tendonul de la călcâiul drept şi ţi-a înlocuit 
rotula de la genunchiul drept cu o proteză. 

Cosmo clătină capul, îngrozit. 

— A trebuit să îţi intrăm şi în torace şi să îmbrăcăm câteva 
coaste în ghips. Am scos copcile azi dimineaţă. Şi, bineînţeles, a 
trebuit să te rad în cap. 

— Ce? 

Mona ridică din umeri. 

— Ori te tundeam, ori îţi lăsam creierii să cadă pe podea. Ai 
avut noroc că Ditto avea câteva plăcuţe Robotix pe aici, a 
folosit una ca să-ţi peticească craniul fracturat. Plăcuţele 
acelea sunt făcute din acelaşi material folosit la învelişul 
tancurilor de ofensivă. Când ţi se vindecă pielea, Ditto zice că o 
să poţi să treci cu capul şi printr-un zid de cărămidă. 

Cosmo îşi aminti ceva. 

— Ditto? Băieţelul? 

Mona privi peste umăr. 

— Sst, nu-i spune aşa! E foarte sensibil. Fata se apropie şi 


27 


cobori vocea. Ditto e un copil Bartoli. Băieţelul de colo are 
douăzeci şi opt de ani! 

Acum înţelegea. Experimentele genetice ale doctorului 
Ferdinand Bartoli erau un capitol îngrozitor din istoria 
modernă. Doctorul făcuse teste genetice pe un grup de 
bebeluşi, încercând să obţină un „superom”. Rezultatul a fost 
distrugerea ADN-ului copiilor, cea ce a dus la o serie de 
mutații. Percepția extrasenzorială era unul dintre efectele 
secundare, dar efectul cel mai des întâlnit era stoparea 
dezvoltării fizice. Scandalul Bartoli a dus la interzicerea 
experimentelor genetice timp de peste zece ani. 

Cosmo îşi atinse uşor ţeasta ţepoasă. Îşi simţea o porţiune 
din frunte dură şi mai în relief. 

— Plăcuța are nişte pori de eliberare a presiunii, aşa că ai 
grijă să nu bagi ceva prin ei. 

Plăcuţe Robotix în capul lui şi copii Bartoli. Era cam prea 
mult pentru el. 

— Mai e ceva? 

— Cam asta e. Sigur, am mai pus vreo sută de copci pe unde 
ai avut tăieturi şi vânătăi, dar le-am ascuns cu spray de piele. 
Una peste alta, eşti mult mai rău decât arăţi. 

„Dar nu mai rău decât mă simt”, se gândi Cosmo. 

Mona dezlipi folia de la un plasture şi i-l lipi pe braţ. 

— Ce-ţi trebuie ţie acum e odihnă, ca să îţi revii. Sedativul 
ăsta o să te ajute să dormi o vreme. Şi când te trezeşti poate o 
să poţi să te mişti un pic. 

— Nu, protestă Cosmo, dar era prea târziu. Sedativul i se 
strecura uşor în sânge. 

— Noapte bună, spuse Mona blând. 

Cosmo îşi simţi membrele plutind. Capul i se mişca 
necontrolat, ca al unui câine de jucărie. 

— Noapte bună, repetă el. 

Sau poate doar a gândit, căci lumea din jur i se scurgea pe 
sub pleoape ca vopseaua pe un tablou. 

O 

Cosmo se trezi cinci secunde mai târziu, sau, cel puţin i se 
păru. Dar nu putea fi aşa, pentru că spoturile cu halogen erau 
aprinse şi lumina pală a câtorva stele străpungea smogul 
dincolo de perdelele demodate. Nu prea se foloseau perdele. In 
general, geamurile din sticlă heliomată erau incluse în 


28 


construcţia clădirii. 

Cosmo îşi trecu în revistă amintirile, rând pe rând, ca 
fişierele unui computer. Cine era el? Cosmo Hill şi avea 
paisprezece ani. Era un orfan fără sponsor fugar. Unde se afla? 
Probabil într-un depozit, salvat de un grup de vânători de 
creaturi. Un adolescent înalt, o hispanică şi un copil Bartoli. 
Era adevărat? Părea imposibil. Ar putea ajunge şi el să facă 
parte din acest grup? Şi-ar dori asta? 

Creierul lui Cosmo făcu o pauză. Ce voia el, oare? Era o 
întrebare pe care nimeni nu i-o pusese vreodată. Rareori şi-o 
pusese el însuşi. Singurul lucru pe care şi-l dorise era să scape 
de la Clarissa şi acum scăpase, dar nu avea nicio idee despre ce 
ar putea să facă în continuare. Dar Cosmo ştia un lucru sigur. 
Nu avea să se mai întoarcă vreodată la Clarissa Frayne. 
Niciodată. _ 

Cosmo îşi verifică rănile. Încă îl mai durea corpul, o durere 
surdă, dar era acolo. Ca un trol sub un pod, gata să-l dărâme 
dacă făcea o mişcare bruscă. Nu mai avea bandajul la 
încheietură şi tot antebraţul îi era acoperit cu spray de piele. 

După câteva minute de exerciţii simple de respiraţie şi de 
clipit, Cosmo se hotări să îşi pună membrele la încercare. Se 
ridică încet în capul oaselor, ameţit de la sedativul lipit pe braţ. 
Il dezlipi şi verifică buretele. Era alb. Nu mai avea conţinut 
lichid. Astfel se explica de ce se trezise. 

Noul lui genunchi era acoperit cu un bandaj imobil din fibră 
de sticlă. Bandajul transparent avea înăuntru un antiinflamator 
care accelera procesul de vindecare. Un beculeţ verde 
deasupra panoului cu radiografia genunchiului anunţa că poate 
pune piciorul pe pământ. 

Cosmo testa pământul ca un înotător care testează apele 
Oceanului Arctic. Simţi un junghi în genunchi, nimic mai mult. 
Trebuie să fi dormit cel puţin patruzeci şi opt de ore, dacă 
tratamentul îşi făcuse deja efectul. Cu fruntea, însă, era 
altceva. La orice mişcare, oricât de uşoară, simţea o gheară de 
fier râcâindu-i pe creier. Aproape la fel de greu de suportat ca 
şi durerea era senzaţia de mâncărime produsă de noua piele 
care creştea peste plăcuţa Robotix pe care o avea în frunte. 

Strânse din dinţi şi începu să păşească, ţintind iniţial către 
urciorul cu apă filtrată de pe masă, aflat la cinci metri distanţă. 
Nu era tocmai un maraton, dar era ceva, având în vedere prin 


29 


ce trecuse. 

Cosmo aproape că ajunsese la masă. Ar fi reuşit, dacă nu i s- 
ar fi pus ceva în cale. O oglindă cu ramă de oţel prinsă în 
perete. Lui Cosmo îi căzură ochii pe propria lui imagine şi, 
pentru un moment, crezu că se mai află cineva în cameră. 
Buzele lui uscate nu putură rosti decât: 

— Oh! 

Figura din oglindă îi amintea de acei copii din vremea 
războiului pe care îi văzuse în documentarele istorice. Rănit şi 
slab, hămesit ca un câine. Arăta ca un Frankenstein în 
miniatură. Peticit din fel de fel de părţi, niciuna de mărimea 
potrivită, iar unele nici măcar nu erau destinate oamenilor. Mai 
ales capul era grotesc. Complet ras, cu o duzină de cicatrice şi 
copci străbătându-i scalpul în zigzag. Placa Robotix din frunte 
ieşea uşor în relief sub pielea umflată, iar conturul porilor care 
eliberau presiunea se vedea clar prin pielea rozalie. Nu îşi 
recunoştea decât ochii mari, rotunzi şi căprui. 

Cosmo îşi continuă drumul tremurând, apucă urciorul cu 
ambele mâini şi bău direct din vas. Mai multă apă se scurse pe 
jos, dar izbuti să bea puţină. „Totul se rezolvă, îşi spuse el. E 
numai temporar.” Nu şi pentru Ziplock. El nu mai putea fi 
reparat. Ziplock. Prietenul lui trebuia să fie aici cu el. Dar ce 
însemna aici? Cosmo privi în jur pentru prima dată. Se afla într- 
un depozit mare, deschis, construit din polimer de fontă brută. 
Ferestrele erau înalte şi subţiri precum cele dintr-o biserică, cu 
draperii opace de-o parte şi de alta. Mese de lucru şi 
echipament electronic zăceau pe podeaua de beton şi cabluri 
electrice curgeau din fiecare priză ca nişte şerpi multicolori, 
încăperea era împărţită în mai multe secţiuni prin paravane 
mobile. Vreo  zece-douăsprezece  hard-discuri bâzâiau în 
camerele improvizate. Dar niciun om. Cu excepţia lui, depozitul 
era pustiu. 

Cosmo se mişca încet, ca să se acomodeze cu noul genunchi. 
Era şi o mică bucătărie amenajată într-un colţ. Nimic prea 
confortabil. Doar un aragaz cu două ochiuri, mobilier turnat şi 
o sim-cafetieră. Pe masă era un buchet de crini, înveliţi în 
celofan, cu o capsulă de apă la bază. Flori adevărate. Scumpe. 
Intre doi crini se afla un bilet. „Mamă, îmi e dor de tine mai 
mult decât oricând”, scria pe bilet. 

Pe banca de lângă simulator era o pereche de cătuşe de oţel. 


30 


Cosmo simţi un nod în gât. Ultima dovadă care mai amintea că 
Francis Murphy trăise. lar oamenii nici măcar nu îi ştiau 
numele real. 

— Haide, Francis, a spus, ridicând cătuşele, e timpul să vezi 
oraşul. 

O 

Una dintre ferestrele depozitului dădea spre râu, dincolo de 
care se vedea faimoasa zonă cu zgârie-nori a oraşului, 
dominată de turnul cilindric Myishi. Clădirea companiei Cuzzy 
Cola fâsâia de dincolo de golf, cu pereţii exteriori acoperiţi cu 
imagini generate de computer - nişte bule de aer în ridicare. O 
lumină roşie licărea în mâna de piatră a Statuii Strădaniei, un 
colos de opt sute de metri, care arăta spre satelitul de 
deasupra. 

Cosmo se căţără pe fereastră şi trecu într-un balcon, 
încercând să se orienteze. După poziţia râului Journey, se afla 
undeva în partea de vest. Urletul pătrunzător al sirenelor şi 
zumzetul păsărilor poliţiei, care zburau pe deasupra, îi 
confirmau teoria. 

Cosmo întinse mâna cu cătuşele peste marginea balconului. 
Ar trebui să spună ceva. Ceva special care să marcheze 
trecerea lui Ziplock prin lumea asta. Cosmo se gândi câteva 
momente, dar nu găsi cuvinte care să-i descrie tristeţea. Poate 
chiar asta era ideea. Cum ar putea să descrie astfel de 
momente în cuvinte? El ştia ce simţea şi asta era important. 

Cosmo aruncă brusc cătuşele în aerul oraşului şi acestea 
scânteiară în luminile de neon, ca nişte stele căzătoare. 

O 

Gazdele lui Cosmo păreau că trec dintr-o criză în alta. De- 
abia închisese fereastra după el, când aceştia năvăliră de după 
grilajul liftului, împingând un cărucior de cumpărături. Mona 
stătea ghemuită în cărucior. Pielea ei avea o nuanţă verzuie şi 
tremura violent. 

Cosmo mergea împleticindu-se după ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Stefan nu răspunse, curățând o suprafaţă de lucru Formica 
dintr-o singură mişcare a braţului. 

— Trage draperiile, strigă el. 

Cosmo arătă spre panoul de control al geamurilor heliomate 
de lângă fereastră. 


31 


— Dar geamul... De ce nu ajustăm... 

— Pentru că păsările poliţiei văd prin geamurile heliomate. 
De-aia sunt montate din construcţie. Inţelegi? 

Cosmo trase perdelele din pânză de sac în dreptul 
geamurilor. La câteva secunde după ce terminase, o pasăre a 
administraţiei trecu prin dreptul clădirii. Cosmo auzi un pârâit 
electric, în timp ce ferestrele erau depolarizate de la distanţă. 
Cu draperiile netrase, camera ar fi fost expusă. Ceea ce era în 
regulă, atâta timp cât nimeni nu fugea de la locul comiterii 
vreunei infracţiuni. lar ei fugeau, evident. 

Stefan se aplecase deasupra Monei. Trupul ei subţire era 
contorsionat de durere, fiecare muşchi şi tendon era întins la 
maximum. Lungi fraze în spaniolă zburau de pe buzele ei 
palide, iar părul ei negru, ud de transpiraţie, biciuia masa ca un 
mănunchi de iarbă de mare. Ditto sări pe masă şi scoase o 
şurubelniţă de la centură. li băgă Monei mânerul în gură, ca să 
nu-şi înghită limba. 

— Nu ştiu ce e asta, recunoscu el. E ceva nou. Nu am mai 
văzut până acum o asemenea încordare. 

Dezlipi banda de pe spatele unui termometru adeziv şi i-l lipi 
pe frunte. 

— Arde ca focul, spuse el, citind temperatura de pe 
termometru. Se apropie de punctul critic. 

— Adu o găleată cu gheaţă, îi spuse Stefan lui Cosmo. Ia cât 
poţi căra. 

Cosmo bâjbâi până la frigider, goli pe podea o găleată cu 
nisip pentru stins focul. Puse marginea găleţii lângă 
dispenserul de gheaţă al frigiderului şi privi cum cădeau 
cuburile zornăind în găleată, enervant de încet. 

— Haide, haide. 

Dură aproape un minut ca să umple găleata pe jumătate. Atât 
deocamdată. Ignorând durerea din genunchi, Cosmo se 
întoarse repede la masă. 

Stefan înşfăcă găleata şi începu să pună gheaţă în hainele 
Monei. Ditto rămăsese cu privirea fixată pe termometru. 

— Nu merge. 50 grade Celsius şi încă mai urcă. 

— Nu, strigă Stefan, cu faţa încordată de îngrijorare. Trebuie 
să o ducem la un spital. 

— La ce spital? zice Ditto, pufnind. Am lucrat în toate 
spitalele din oraş, ai uitat? Nu e decât Spitalul General în 


32 


cartierul de vest şi, crede-mă, dacă eu nu ştiu să tratez ceva, 
nici ei nu ştiu. 

Cosmo privea de după Stefan. Convulsiile Monei erau acum 
mai violente şi petele verzi i se întindeau ca nişte tentacule 
peste globii oculari. 

— Să-i dăm un antibiotic? întrebă Stefan. Trebuie să 
încercăm ceva. 

— Nu, se trezi Cosmo spunând. 

Cuvântul îi ieşise pe gură înainte de a reuşi să-l oprească. 

Ditto a sărit jos de pe masă. 

— Nu? Spune-ne ce ştii, puştiule! 

Durerile şi junghiurile lui Cosmo îşi aleseseră tocmai acel 
moment să revină. 

— Nu ştiu. Poate... Am mai văzut aşa ceva la institut. Ce s-a 
întâmplat cu ea? 

— Nu avem timp de asta, spuse Stefan. Trebuie să o ducem 
la Spitalul General. Trebuie să ne asumăm riscul. 

Ditto îl înfruntă pe băiatul înalt. Ca o furnică în faţa unui 
elefant. 

— Să ne asumăm riscul? O să fie moartă până plecăm. Ştii 
asta la fel de bine ca şi mine. Hai să-l ascultăm pe băiat. Spune, 
puştiule, ce vrei să ştii? 

Cosmo evită privirea lui Stefan. 

— Doar ce s-a întâmplat. Cum a ajuns aşa? 

Stefan îşi frecă o sprânceană. 

— A fost o explozie la uzina chimică Komposite. Tocmai 
căutam paraziți. Câţiva dintre gardienii fabricii ne-au prins şi 
unul a tras cu o săgeată în Mona. Şi de atunci e din ce în ce mai 
Tău. 

Cosmo îşi stoarse creierul. Conform legii, gărzile private nu 
aveau voie să poarte arme. Ocoleau însă legea înarmându-se cu 
arme electrice neletale care trăgeau gloanţe de împachetare cu 
celofan sau fel de fel de săgeți chimice. Ideea cu săgețile era 
isteaţă pentru că erau, tehnic vorbind, neletale atâta timp cât 
stăteai prin preajmă ca să primeşti antidotul. 

— Ce culoare era carcasa săgeţii? 

Ditto se încruntă. 

— Carcasa? Nu ştiu. Verde parcă. 

— Avea o dungă albă pe o parte? 

— Poate, nu pot băga mâna în foc. 


33 


— Da, spuse Stefan, avea o dungă albă. Îmi amintesc că am 
scos-o din piciorul lui Vasquez. Era verde cu alb. 

Cosmo închise ochii, amintindu-şi de institut. = 

— Săgeţile Komposite au fost testate la Clarissa Frayne. Îmi 
amintesc. Cea verde cu alb era cea mai rea. Le ziceam 
Creeper. Băieţilor le era rău ore în şir chiar şi după ce primeau 
antidotul. A fost nevoie să se suplimenteze instalaţiile sanitare 
de la institut. Unul dintre ei a găsit, totuşi, un leac. A mâncat 
un sandvici mucegăit şi s-a simţit mai bine. Nu din cauza pâinii, 
ci din cauza... 

— Mucegaiului, a completat Ditto. Sigur. E un virus floră. 
Celuloza ar trebui să-l distrugă. Avem nevoie de nişte plante. 

Cosmo alergă şchiopătând spre florile învelite în celofan. 

— Aici. Uite! 

Scoase un singur fir din buchet şi rupse tulpina şi frunzele în 
bucățele mici, băgând câteva în gură. li dădu restul lui Ditto, 
care făcu la fel. Stefan înşfacă o altă floare, îi rupse tulpina şi o 
băgă în gură. Mestecau cu înverşunare, fără să ţină seama de 
gustul acid care li se scurgea pe gâtlej. 

Tulpinile erau tari, despicându-se în fâşii aţoase, fără să se 
rupă. Dar Cosmo şi ceilalţi continuau să mestece, zdrobind 
fâşiile între măsele. Seva verde li se scurgea pe bărbii. In cele 
din urmă, scuipară în palme o pastă verde. 

— Puneţi-o pe rană, îi instrui Cosmo. 

Copilul Bartoli sfâşie pantalonii Monei şi scuipă terciul direct 
pe înţepătura lăsată de săgeată pe coapsa fetei. Stefan îi puse 
în gura inflamată pasta făcută de el. 

Cosmo scoase mânerul şurubelniţei din gura Monei, 
introducând cu forţa pasta printre dinţii care îi clănţăneau fără 
încetare. Mona gâlgâi şi se scutură, corpul ei respingând 
instinctiv planta. Dar Cosmo îi masă traheea până când înghiţi 
pasta. Încetul cu încetul, tot mai mult terci verde se scurgea pe 
gâtlejul fetei. Când termină, degetele lui Cosmo erau 
însângerate de muşcături. 

Pentru un timp, care li se păru extrem de lung, nu se 
întrevăzu nicio schimbare în starea Monei. Şi apoi... 

— 43 de grade, spuse Ditto. Incepe să scadă. 

Ochii  Monei continuau să se dea peste cap, dar 
încrengăturile verzui se retrăgeau pulsat uşor, până când 


5 Furișătoarele (n. tr.). 
34 


dispărură cu totul. 

Ditto cercetă termometrul. 

— 42. Merge, să mă-mpachetezi, dacă nu merge. 

Ceva licărea în ochii Monei. li recunoştea, oare? 

— 38,3! 

Corpul subţire al fetei căzu pe masă. Puțin câte puţin, 
muşchii i se relaxară. 

— 36,7! Normală! O să se facă bine. 

Mona se întoarse pe o parte şi vomită pastă verde pe dalele 
podelei. 

Pe faţa lui Ditto apăru un surâs angelic, de copil. 

— Aşa se întâmplă când mănânci ce nu trebuie! 

O 

O spălă pe Mona şi o aşezară pe un pat mic. 

— Acum are nevoie de somn, spuse Ditto. E mai bun decât 
orice medicament. 

Nici lui Cosmo nu i-ar fi stricat câteva ore de somn. Se 
întâmplaseră multe în cele câteva minute de când se trezise, 
dar erau câteva lucruri pe care trebuia să le afle. 

— Cine sunteţi voi? îi întrebă el. Ce se întâmplă aici? 

Stefan repara cu scotch ce mai rămăsese din buchet. 

— Noi locuim aici. Deci, cred că întrebarea e cine eşti tu? 

„Corect”, se gândi Cosmo. 

— Cosmo Hill. Când m-aţi găsit evadam de la institutul 
pentru orfani Clarissa Frayne. 

Ditto începu să râdă. 

— Cosmo Hill. Ai fost găsit pe Cosmonaut Hill, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. 

— Orfelinatele folosesc şmecheria asta veche de secole. Am 
cunoscut odată un om din San Francisco pe care îl chema 
Holden Gate. Ghici unde fusese găsit? 

— Gardianul Redwood o să vină să mă caute pe mine şi pe 
Ziplock. 

Ditto clătină din cap. 

— Nu. Din punctul de vedere al autorităţilor, eşti la fel de 
mort ca şi prietenul tău, Cosmo. Am lucrat în infirmeria unui 
orfelinat pentru câteva luni, până când am aflat ce se petrecea 
acolo. Toate orfelinatele şi alte instituţii care fac comerţ cu 
oameni folosesc microparticule de urmărire care se introduc în 
piele, ca să îşi monitorizeze tot timpul rezidenții. Generatorul 


35 


de pe acoperiş trebuie să-ţi fi prăjit orice urmă de 
microparticule de pe piele. Eşti curat şi ai scăpat, acum eşti o 
non-persoană! 

Cosmo simţi că i se spulberară grijile. 

— Acum e rândul meu. Voi cine sunteţi? 

— Cine suntem? Ditto arătă dramatic spre Stefan. El e Stefan 
Bashkir. Rezident în Satellite City, de origine rusă, a doua 
generaţie născută aici. Eu sunt Lucien Bonn, cunoscut ca Dittos, 
datorită enervantului meu obicei de a repeta ce spun oamenii. 
Iar pe Mona Vasquez, cred că deja ai cunoscut-o. 

— Deci am aflat cum vă cheamă. Dar cu ce vă ocupați? 

Ditto îşi deschise larg braţele. 

— Noi, Cosmo Hill, suntem singurii supranaturalişti din lume. 

Cosmo schiţă un zâmbet slab. 

— Ce? Nu vă plac hainele? glumind el. 

Stefan nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Aia sunt naturişti, Cosmo. Şi nimeni nu mai face asta, 
acum, când stratul de ozon e subţire ca o pojghiţă. Ne numim 
supranaturalişti pentru că vânăm fiinţe supranaturale. 

— Eu nu, îl întrerupse Ditto. Eu sunt medic. Eu doar încerc 
să vindec oameni, asta e tot. Las partea cu vânătoarea în grija 
lui Stefan. El a învăţat la Academia de Poliţie. 

— Dar Mona? Ea nu poate fi din poliţie, nu cu tatuajul pe 
care-l are. 

— Nu, spuse Stefan. Ea se ocupă de transport. Are... eh... 
experienţă în domeniu. 

Cosmo dădu din cap. Până acum totul fusese clar şi fără 
ocolişuri, dar simţea că următoarea întrebare o să deschidă o 
perspectivă cu totul nouă. 

— Fiinţele astea supranaturale, ce sunt? Presupun că te 
referi la cele albastre de pe acoperiş. 

Stefan se încruntă şi o cută îi apăru între ochi. 

— Exact. Paraziţii ne vânează de Dumnezeu ştie când. Ne sug 
energia din corp. Ştii, i-ai văzut. Nu toată lumea îi vede. 

— M-ai numit identificator? 

Stefan se aşeză pe un scaun în faţa lui Cosmo. Era un tip 
carismatic. Avea în jur de optsprezece ani, trăsături de om 
bântuit de gânduri. Părul lui negru ca abanosul se ridica în ţepi 
dezordonaţi şi avea o cicatrice roz la colţul gurii, care da 


6 Copie, reproducere. 
36 


impresia unui zâmbet poznaş. Era o impresie care nu se 
potrivea cu durerea din ochii lui. Ochi îi erau, probabil, albaştri, 
dar lui Cosmo i se păreau mai negri decât spaţiul interplanetar. 
Era evident că Stefan era liderul acestui mic grup. li stătea în 
fire. Se vedea din felul cum stătea tolănit pe scaun, cum Ditto 
se întorcea automat către el, deşi copilul Bartoli era mult mai 
mare decât el. 

— Nu sunt mulţi ca noi, spuse Stefan privindu-l pe Cosmo 
drept în ochi. (Trebuia să faci un efort să nu-ți întorci privirea). 
Nu suntem suficient de mulţi ca să fim crezuţi. Nu ajută nici 
faptul că cei mai mulţi dintre identificatori sunt copii. Poate 
minţile noastre sunt mai deschise. Ditto e singurul identificator 
adult pe care l-am întâlnit, dacă îl poţi considera pe Ditto adult. 

— Oh, nu se poate! A făcut Stefan o glumă? spuse Ditto, 
întinzându-se ca să îl înghiontească pe Stefan. Nu e tocmai 
haioasă, dar nu e rău pentru o primă încercare! 

Stefan se ţinea de locul unde fusese înghiontit, prefăcându-se 
că îl durea. 

— N-ai mai văzut creaturile înainte de noaptea aceea, pe 
acoperiş, Cosmo? 

Cosmo clătină din cap. Şi-ar fi amintit. 

— Abilitatea de a le vedea vine, de obicei, după o experienţă 
în care ai văzut moartea cu ochii şi cred că prin ce ai trecut tu a 
fost o asemenea experienţă. 

— Ai fost atât de aproape, adăugă Ditto, lovindu-l uşor cu 
farfuria în cap. 

— De obicei, abilitatea de a le vedea dispare la fel de repede, 
continuă Stefan. Dar uneori, când noul spectru se deschide, 
deschis rămâne. Câteodată pentru o săptămână, câteodată 
pentru totdeauna. Ai putea să-ţi pierzi această abilitate mâine, 
sau peste zece ani, sau niciodată. Eşti o raritate, Cosmo. Şi ai 
de ales între a fi o raritate împreună cu noi, unde poate să iasă 
ceva bun din asta, sau poţi să te întorci la Clarissa Frayne. 

Ce alegere? Cosmo şi-ar fi asumat riscul să lupte cu o mie de 
paraziți, decât să se întoarcă la orfelinat. E o limită la câte 
experimente medicale poate să suporte un om. 

— Aş vrea să rămân. 

— Bine, zise Stefan. Vei avea nevoie de curaj şi hotărâre ca 
să faci parte din mica noastră familie. 

„Familie, se gândi Cosmo. Fac parte dintr-o familie”. Stefan 


37 


folosise cuvântul cu uşurinţă, dar pentru el era mare lucru. 

— Suntem o familie? 

Stefan îl ridică pe Ditto în braţe. 

— Da, omuleţul ăsta morocănos e bunicul. lar Mona e sora 
noastră mai mică. E un grup disfuncţional, dar e tot ce avem. E 
tot ce au oamenii obişnuiţi. Câteodată e imposibil să câştigăm, 
dar salvăm pe cine putem. Pe tine, de exemplu. Dacă nu eram 
noi acolo, paraziţii te-ar fi secat de vlagă şi nimeni nu ar fi ştiut. 

— Pot să ne sece de vlagă? 

— Sigur. E scopul lor. 

Cosmo se foi pe scaun. 

— Asta înseamnă că ar putea veni aici, oricând. 

Lui Stefan îi dispăru buna dispoziţie. 

— Nu, aici e singurul loc unde eşti în siguranţă. Am căptuşit 
zidurile cu hidrogel. Paraziţilor nu le place apa. E gel până şi 
între geamuri. 

— Dar în momentul când ieşim afară? 

Stefan ridică din umeri. 

— Atunci e care pe care. 

— Lucrurile s-au schimbat în ultimul an, explică Ditto, 
desfăcându-şi o sticlă de bere. Sorbi adânc şi râgâi. Un băieţel 
blond bând bere. Era o privelişte bizară. 

— Ditto are dreptate, zise Stefan. Înainte, paraziţii nu 
apăreau decât noaptea. La locul unui accident sau la spitale. 
Căutau oameni pe patul de moarte şi le sugeau toată forţa care 
îi mai ţinea în viaţă. Doctorii n-au bănuit niciodată nimic. Aşa 
au rămas necunoscuţi pentru atâta timp. Monstrul care se 
aşezase pe pieptul tău noaptea trecută ţi-a supt, probabil, cinci 
ani din viaţă până să îl doborâm. 

Cosmo îşi freca pieptul, instinctiv. 

— Şi acum? 

— Acum nimeni nu mai e în siguranţă, spuse Stefan cu 
amărăciune. Nu se ştie din ce motiv par să fie şi mai mulţi. 
Regulile s-au schimbat. Pot ataca pe oricine, oriunde şi oricând. 
Paraziţii vin chemându-se unii pe alţii, dacă simt cea mai mică 
rană. 

Cosmo înghiţi în sec. 

— Cum te lupţi cu aşa ceva? Cum ucizi stafiile? 

Stefan scoase din haină o vergea de metal, un fel de 
paratrăsnet, pe care îl învârti printre degete, ca şi cum ar fi fost 


38 


bastonul unei majorete. 

— Cu aşa ceva. Vor energie, le dau energie. 

Ditto înşfăcă băţul. 

— Increzutule, spuse el. Chestia asta are mai multe opţiuni, 
depinde ce fel de cartuş alegi. Un anume tip de cartuş îi 
încarcă pe paraziți cu o suprasarcină electrică, ai văzut 
rezultatele. Se numesc arme de şoc, au fost iniţial fabricate de 
o companie producătoare de arme ca o alternativă la bastonul 
electric. Dacă ratăm ţinta, încărcătura electrică nu e destul de 
mare ca să rănească o persoană, oricât de mică ar fi. Spre 
deosebire de şocul pe care ţi l-a trimis Stefan ţie. Cu ăla ai fi 
putut prăji un mistreţ. 

Cosmo îşi aminti că fiinţa care stătea pe pieptul lui explodase 
într-un nor de balonaşe albastre. 

— Sau poţi alege încărcăturile obişnuite, neletale, gloanţele 
de cauciuc, împachetările în celofan şi aşa mai departe, 
continuă Ditto. Ultimul lucru pe care vrem să-l facem e să 
rănim pe cineva. Dar uneori ai nevoie să mai tragi de timp şi 
armele neletale ne scot din încurcătură. 

Cosmo clipi des. 

— Am înţeles cam şaizeci la sută din ce-ai spus. 

Stefan s-a ridicat în picioare, încheindu-şi haina. 

— Ai înţeles mai mult decât cei mai mulţi. Ditto, vrei să dai o 
tură cu Cosmo, să-i arăţi ce-i pe-aici? Trebuie să ies un pic. 

Işi băgă buchetul sub pardesiu, îndreptându-se către lift. 

Cosmo strigă după el: 

— O întrebare! 

Stefan nu se întoarse. 

— Pune-o repede, Cosmo! 

— Am înţeles ce faceţi, dar de ce faceţi asta? 

— Pentru că suntem singurii care o putem face, spuse Stefan 
trăgând de cablul ataşat de grilajul liftului. 

O 

„Mă aflu într-o carte de poveşti, se gândea Cosmo. Asta e o 
carte cu poze. Cineva dă pagina acum şi îşi spune: e prea 
ciudat, cine ar putea crede aşa ceva?” 

— Stefan era cadet în poliţie acum trei ani, spuse Ditto, 
aruncând sticla de bere la coşul de reciclare. Şi mama lui era 
tot polițistă. Era unul dintre cei mai buni medici chirurgi din 
oraş. După ce i-a murit mama, Stefan a stat un an într-un 


39 


centru pentru văduve şi copii orfani. Când a plecat de acolo şi-a 
cheltuit ultimul ban din asigurare pe adăpostul ăsta. 

Cosmo aruncă o privire în jur. Clădirea era sărăcăcioasă, 
chiar şi după standardele unui orfan. Dormeau în paturi de 
campanie, zugrăveala se umflase de umezeală, iar geamurile nu 
mai fuseseră spălate de ani de zile. 

— Nu e tocmai Peştera lui Batman. 

— Peştera cui? 

— Nu contează. 

Băiatul cel blond îi arătă o mulţime de computere-hibrid, 
îngrămădite pe o masă de lucru. Cele mai noi monitoare cu 
cristale stăteau lângă computere din secolul trecut. 

— Cele mai multe dintre lucrurile astea sunt de pe piaţa 
neagră. Urmărim anumite site-uri ale satelitului şi aşteptăm 
până când se întâmplă un dezastru. 

— Ce? Spargeţi codurile poliţiei? 

Ditto chicotea. 

— Ale poliţiei? Nu, mulţumesc. Suntem prea grăbiţi ca să 
aşteptăm după poliţie. Spargem codurile site-urilor firmelor de 
avocatură. 

Bine gândit. Acum când procesele erau atât de costisitoare, 
cele mai multe corporaţii angajau echipe private de avocaţi, de 
intervenţie rapidă, care să ajungă la locurile accidentelor 
înaintea poliţiei. 

Ditto îşi îndreptă din nou atenţia spre cameră. 

— Avem fiecare câte un pat, spuse el. Nu e cine ştie ce, dare 
un loc unde poţi pune capul jos. 

— Aveţi, cumva, şi unul în plus pentru mine? 

Ditto oftă. 

— În plus pentru tine? Nu. Acela a fost al lui Splinter. Era 
unul dintre noi. Nu mai putea suporta ce vedea. A părăsit 
oraşul acum şase luni. Acum locuieşte în afara oraşului. Poartă 
ochelari de soare cu lentile albastre, nu-i scoate niciodată. 

— Tu eşti un identificator, Ditto? 

— Da, toţi suntem. Dar la mine e un efect secundar al 
experimentelor Bartoli. Ţi-a spus Mona despre mine, nu? 

— Da. Şi cum l-ai găsit pe Stefan? 

Ditto se încruntă. 

— Stefan a avut un... accident acum câţiva ani. Eu mă aflam 
în ambulanţa care l-a luat. Cel mai scund medic de urgenţă din 


40 


lume. Spitalul a făcut mai mult scandal decât se făcea în mod 
obişnuit în legătură cu angajarea unui copil Bartoli. Poate că ai 
citit despre mine pe reţeaua Sat. 

Cosmo dădu din cap în semn că nu. 

— În sfârşit, când l-am luat pe Stefan îngăima ceva despre 
creaturi albastre care îi sugeau energia din piept. Nu mi-a venit 
să cred. Până în acel moment crezusem că sunt nebun. Apoi l- 
am vizitat la spital şi de acolo a început totul. Când Stefan a 
decis să înfiinţeze acest micuţ grup, am renunţat la slujba pe 
care o aveam fără să mă gândesc de două ori. De atunci, 
salvăm lumea împreună. 

— Mai am o întrebare. 

Ditto îşi clătină capul de copil. 

— Încă o întrebare! Aşa sunteţi voi, copiii, întrebări şi iar 
întrebări. 

— Ce face Stefan cu florile adevărate? 

— Florile? O să-ţi spună când va fi pregătit. 

Lui Cosmo i se întristă inima. Aproape că făcea parte din 
grup. Aproape, dar nu chiar. 

Ledul de pe ghipsul lui s-a făcut roşu şi declanşă un sunet 
uşor de alertă. 

— Te-ai plimbat destul pentru astăzi. Ghipsului îi mai trebuie 
încă opt ore ca să îşi facă treaba. Te doare? 

Cosmo aprobă din cap. 

Ditto scoase un plasture calmant din buzunar. Era atât de 
mototolit că părea să fi expirat de zece ani. 

— la. Mai are încă un pic de lichid înăuntru. 

Desfăcu folia de pe spate şi lipi plasturele pe fruntea lui 
Cosmo. 

— Cum îţi bate inima? Motoraşul tău a primit o 
zdruncinătură zdravănă. 

Ditto puse mâna în dreptul inimii lui Cosmo şi durerea îi 
dispăru. 

— A dispărut. Durerea. Cum ai făcut asta? r 

— Nu eu. Plasturele. E una dintre găselnițele mele. In 
meseria asta, am multe ocazii să îmi pun în aplicare studiile 
medicale. 

— Iar Stefan a studiat la Academia de Poliţie? 

Ditto schiţă un zâmbet mult prea cinic pentru ce vârstă părea 
că are. 


41 


— Da, s-a specializat în demolări. 

— Mâine o să fiu şi eu identificator? întrebă Cosmo. 

Ditto înclină capul spre Mona Vasquez, care sforăia uşor într- 
un somn adânc şi liniştit. 

— Nimeni nu te poate învăţa cum să fii identificator, puştiule. 
E ceva ce eşti, pur şi simplu. Dar fata aceea care pare atât de 
inocentă, te va învăţa ce să faci când va veni timpul să îţi pui 
aptitudinile la treabă. 


Depozitul de pe strada Abracadabra avea ceva ce părea a fi o 
uşă laterală nefolosită aproape deloc. De fapt, uşa era bine 
unsă şi avea alarmă, dar la o primă vedere rugina care se 
strecura peste tot şi mormanele de gunoaie făceau intrarea să 
pară nefolosită. Cei din afară nu trebuiau, însă, să afle că 
rugina era întreţinută cu grijă, iar grămezile de gunoi erau 
ridicate pe piloni. Cu o singură apăsare de buton, întreaga 
movilă era îndepărtată, lăsând să se vadă o intrare suficient de 
largă ca să poată intra prin ea un camion. Sistemul nu era 
tocmai high-tech, dar era suficient atâta timp cât nimeni nu 
încerca să recicleze gunoaiele. 

Stefan crăpă uşa şi se strecură afară, în Satellite City, la 
răsăritul soarelui. Răsăriturile erau odată portocalii. Acum 
începuseră să fie multicolore din cauză că soarele se reflecta în 
chimicalele care se găseau în smog. Smogul din acea zi era mov 
închis, ceea ce însemna, probabil, că e plin de pesticide. Aerul 
avea să miroasă îngrozitor înspre prânz. Totuşi, era mai bine 
decât dacă ar fi fost roşu. Nimeni nu se aventura afară fără 
mască, în zilele când smogul era roşu. 

Vânzătorii de la tarabe erau ocupați chiar şi la ora asta 
matinală, aprinzându-şi focul în cuptoare şi sub grătare pentru 
prepararea micului dejun. Era prea devreme ca să apară 
găştile, deşi gaşca Hoodlum ieşea după programul vampirilor. 
Străzile aveau să fie relativ sigure până după-amiaza târziu. 
Stefan îşi cumpărase o pazza de la Bucătăria lui Carlos şi o luă 
spre crematoriu. Pazza era o nouă modă în fast food. O pizza 
calzoni umplută cu melcişori din paste făinoase şi tot felul de 
sosuri. O mâncare perfectă dacă erai grăbit. 

Stefan mergea de-a lungul şoselei Journey, ţinându-şi ochii 
pe pazza. În cartierul de vest ţi se putea fura mâncarea direct 


42 


din gură. Era o situaţie jalnică. Era oraşul viitorului, dar Stefan 
ar fi preferat oricând trecutul. N 

Avea o stare proastă şi nu era numai din cauza smogului. În 
ciuda tuturor eforturilor lui, grupul mai adunase încă un 
rătăcitor. Bine, puştiul era un identificator. Dar nu avea mai 
mult de paisprezece ani şi nu avea experienţa vieţii pe străzile 
oraşului. Şi Mona era mică, dar ea avea şcoala străzii şi era 
curajoasă. Cosmo, însă, ar putea fi mâncat de viu pe străzi, în 
câteva minute. Stefan se simţea deja responsabil pentru băiat şi 
nu avea niciun chef să fie. De-abia era suficient de mare ca să 
fie responsabil pentru el însuşi. Să îşi rişte propria viaţă în 
urmărirea paraziţilor era una, dar să pui pe altcineva în pericol 
era cu totul altceva. In special pe cineva atât de necopt cum era 
Cosmo Hill. 

Cinci străzi mai încolo, ajunse la crematoriul Solace. Clădirea 
era - cum altfel - gri, din fontă şi beton, dar managerul, vrând 
să înveselească locul, proiectase imagini de îngeri făcute pe 
computer, care se mişcau în sus şi în jos pe faţadă. _ 

Stefan ocoli prin spate ca să ajungă la Sala Odihnei. Îşi trecu 
cartela magnetică prin dispozitivul de la intrare şi trecu de o 
barieră. Cartela lui activa ceva ce părea un zid de oglinzi, dar 
era, de fapt, un carusel de zece etaje, cu cutiuţe de sticlă. 
Banda magnetică din cartela lui chemă o cutie de la ultimul 
nivel. Stefan o urmări cu privirea, înaintând printre rânduri şi 
reflectând lumina în timp ce cobora nivelele, până la o cabină 
goală la nivelul de jos. 

Stefan selectă opţiunea care anula muzica pe ecranul cu 
senzori şi intră în cabină. Cutia alunecă din compartimentul ei 
pe o pernă de catifea. 

— Nu-mi place, mamă, mormăi Stefan stânjenit. Catifea şi 
holograme. Dar, e totuşi mai bine decât în alte locuri. 

Cutia era pătrată, transparentă, cu o placă de bronz în faţă. 
Inscripţia era simplă şi scurtă. Doar câteva cuvinte: „Cea mai 
dragă mamă. Am iubit-o mult. S-a dus prea devreme.” 

Stefan scoase buchetul de flori de sub haină şi îl aşeză pe 
perna din faţa cenuşii mamei lui. 

— Crini, mamă. Florile tale preferate. _ 

Părul ţepos al lui Stefan îi căzuse peste ochi. Îl făcea să arate 
cu câţiva ani mai tânăr. 

— Am găsit un nou identificator, mamă. E un băiat bun. Isteţ. 


43 


A salvat-o pe Mona aseară. Gândeşte rapid. Cu siguranţă are 
stofă de supranaturalist. Dar e doar un copil, un orfan care de- 
abia a ieşit din institutul Clarissa Frayne. 

Stefan îşi sprijini capul în palme. 

— Dar chiar şi cu Cosmo, sunt prea mulţi demonii ăştia 
albaştrii. În fiecare zi mai mulţi. Ştii, acum ies şi ziua. Chiar 
dacă ai o mică zgârietură pe braţ trebuie să te fereşti. Nimeni 
nu e în siguranţă. Distrugem câte o sută în fiecare noapte şi a 
doua zi apar o mie în locul lor. 

Fruntea tânără a lui Stefan se încruntă, formând cute ca ale 
unui om de trei ori mai în vârstă ca el. 

— Sunt eu nebun, mamă? Suntem toţi nebuni? Chiar sunt 
reali paraziţii ăştia? Şi dacă sunt, cum ar putea nişte copii să se 
lupte cu ei? Ceilalţi cred că sunt liderul lor. Imi dau seama de 
asta după cum se întorc spre mine, ca şi cum aş avea toate 
răspunsurile. Chiar şi băiatul cel nou, Cosmo, deja se uită la 
mine cu respect şi nu s-a trezit decât de câteva ore. Ei bine, nu 
am răspunsurile. Sunt din ce în ce mai mulţi paraziți în fiecare 
zi şi tot ce putem face noi e să salvăm câţiva oameni de fiecare 
dată. 

Stefan îşi lăsă capul pe braţe. Ştia ce i-ar fi răspuns mama 
lui. „Fiecare om pe care îl salvezi e fiul sau mama cuiva. Când îi 
salvezi pe ei, mă salvezi pe mine.” 

„Dacă, se gândi Stefan, dacă te-aş fi putut salva pe tine. Totul 
ar fi fost diferit.” 


44 


CAPITOLUL III 


BALOANE ÎN AER 


Mona Vasquez se simţea ca şi cum măruntaiele ei ar fi 
încercat să iasă afară din corp. Stătea întinsă în pat, 
transpirând prin fiecare por. Mona îşi amintea tot ce se 
întâmplase în noaptea trecută, dar imaginile îi erau neclare, ca 
văzute prin apă. Garda privată o ochise cu o săgeată. Stefan şi 
Ditto reuşiseră să o târască înapoi. Literalmente să o târască. 
Şi apoi? 

Băiatul cel nou o salvase. După aceea a vomitat timp de şase 
ore încontinuu. Şi dacă judeca după vânzoleala din stomacul ei, 
nu terminase încă. Mona stătea nemişcată ca o statuie. Poate 
dacă nu se mişca, avea să se calmeze. 

Se gândea aşa din ce în ce mai des în ultima vreme. Nu 
puteai să te aştepţi să mergi prin Satellite City şi să tragi cu 
armele electrice fără să suporţi consecinţele. In ultimele 
optsprezece luni, adunase şaizeci şi şapte de copci, trei 
fracturi, un disc deplasat la coloana vertebrală şi acum o rană 
la picior. Avea noroc că era în viaţă. Adevărul că i se dădeau 
din ce în ce mai puţine şanse. 

Dar avea de ales? Misiunea lui Stefan era şi a ei. Cineva 
trebuia să îi oprească pe paraziți. Şi părinţii ei muriseră tineri. 
Poate că paraziţii le furaseră ultimii ani de viaţă. Creaturile 
deveneau din ce în ce mai îndrăzneţe. Erau atrase de orice 
boală sau rană oricât de mică şi îşi vânau victimele în miezul 
zilei. 

Mona nu împărtăşea ura lui Stefan pentru paraziți. După o 
noapte de pulverizat creaturi, împreună cu supranaturaliştii, 
dormea fără probleme opt ore bune. Stefan, însă, putea fi auzit 
meşterind la mesele de lucru, reparând armamentul sau 
punând în ordine echipamentul de căţărat. Fixaţia lui îl ţinea 
uneori treaz câte patruzeci şi opt de ore. 

Fata se ridică uşor, aşteptându-se ca stomacul să i se 


45 


zvârcolească. Nu se întâmplă aşa. Poate că, în sfârşit, îi 
trecuse. Îşi studie faţa în oglinda de alături. Era verde, nu era 
nicio îndoială. Nu un verde profund, dar era, clar, o nuanţă 
verzuie. Avea, chiar nişte firişoare verzui pe albul ochilor. Ce 
fel de otravă o fi fost în săgeata aceea? Dacă n-ar fi fost Cosmo 
acolo, ar fi ajuns acum un boschet uscat cu câteva frunze 
zbârcite. 

Mona suspină, strângându-şi pielea de pe obraz între degete. 
Era o vreme când îşi făcea griji că nu e destul de frumoasă. 
Mama ei obişnuia să spună că e frumoasă ca o floare exotică. 
Mona păstrase în minte expresia. „Floare exotică”, chiar dacă 
uneori nu şi-i putea aminti pe mama şi pe tatăl ei. Muriseră în 
luptele de stradă stârnite din cauza lipsei de mâncare, în 
Booshka. 

Mona trecu în zona comună a încăperii, scărpinându-se în 
cap. Bineînţeles că Stefan era deja la masa de lucru şi turna 
soluţie de curăţat pentru lentilele ochelarilor pentru vedere 
nocturnă. Ochii lui întunecaţi erau cu totul concentrați la ceea 
ce făcea. Mona se opri un moment, ca să-l studieze. Stefan ar 
avea mare succes la fete, dacă şi-ar întrerupe din când în când 
munca, atât cât să aibă timp să scoată pe cineva în oraş. Are tot 
ce-i trebuie. Înalt, brunet şi, deşi avea fel de fel de cicatrice, 
era chiar chipeş. Dar Mona ştia că Stefan nu are timp nici 
pentru el, darămite pentru altcineva. Nu avea timp decât 
pentru paraziți. 

Stefan o observă şi un zâmbet sincer îi lumină faţa. 

— Hei, Vasquez, te-ai pus pe picioare? 

Mona clătină din cap. Mişcarea îi făcu stomacul să tresalte. 

— Aproape. Datorită puştiului cel nou. 

— Eşti gata de treabă? 

— Tot timpul sunt gata, Stefan, zise Mona, străduindu-se să 
îşi adune ceva entuziasm. 

Stefan îi aruncă o armă de şoc. 

— Bine. Arată-i lui Cosmo cum se folosesc chestiile astea. 
Avem o alertă la trei străzi mai încolo. 

— Crezi că vor apărea paraziţii? 

Stefan o privi prin lentilele de vedere nocturnă. 

— Tu ce crezi? 

Cosmo era în mijlocul unui coşmar mai îngrozitor decât de 
obicei, cu doi paraziți, Ziplock şi un uscător de păr, când Mona 


46 


îl scutură zdravăn, trezindu-l din somn. 

Deschise ochii, aşteptându-se să-l vadă pe gardianul de la 
Clarissa Frayne aplecat asupra lui. O văzu însă pe Mona 
Vasquez. Incredibil, reuşea să arate bine chiar şi cu tenul acela 
verzui. 

— Arăţi bine, mormăi el în somn. 

Mona îşi ţuguie buza de jos. 

— Poftim? 

Cosmo gemu. Chiar spusese aşa ceva cu voce tare? 

— Arăţi bine... aşa verde cum eşti. E din cauza virusului. Nu- 
ţi face griji, trece. 

Mona zâmbi. 

— Am auzit că eşti expert în probleme medicale. 

Zâmbetul îl trezi pe Cosmo mai repede decât un plasture cu 
adrenalină. 

— Nu tocmai expert, am avut noroc. 

— Şi eu, zise Mona pe un ton apăsat OK. Să depăşim 
momentul sentimental. Dă-ţi capul chelios jos din pat. Avem 
treabă. 

Cosmo aruncă la o parte pătura veche. 

— Ştiu, antrenament. 

— Antrenament? Ai vrea tu. Avem o alarmă la trei străzi mai 
încolo. 

Îi întinse lui Cosmo o armă electrică. 

— Butonul verde, primul nivel. Butonul roşu, foc. Asigură-te 
că ţii capătul subţire îndreptat către creatura albastră şi 
ciudată. Te-ai prins? 

Cosmo apucă arma delicat. 

— Verde, roşu, capăt subţire. M-am prins. 

Mona zâmbi din nou. 

— Bine. Consideră-te antrenat. 

O 

Supranaturaliştii îşi ataşau echipamentele. O ciudată 
combinaţie de ustensile de poliţie şi de detonat. Unele dintre 
instrumente arătau ca şi cum ar fi fost ţinute laolaltă cu bandă 
adezivă şi cu rugăciuni. Totul părea expirat. 

Stefan striga în timp ce lucra. 

— Clădirea Stromberg. Majoritatea, unităţi rezidenţiale. 
Satelitul transmite timpii de rotaţie unităţilor. Se pare că două 
apartamente au fost rotite către sud în acelaşi timp. Ce ciocnire 


47 


a ieşit! 

Mona îl punea în temă pe Cosmo în timp ce îi lega în spate o 
punte extensibilă. 

— Big Pig este un oraş cu foc continuu, aşa că fabricile îşi 
învârtesc clădirile în acelaşi ritm cu schimburile în care se 
lucrează. Fiecare are opt ore de linişte şi opt ore cu faţa spre 
sud. Celelalte opt eşti la muncă, deci nu-ţi pasă unde se află 
apartamentul tău. Satelitul a încercat să pună două 
apartamente într-un singur loc. A ieşit urât. 

Pe Cosmo îl trecură fiorii. Satelitul încurcase din nou 
borcanele. Devenea obişnuinţă. 

Ditto îi înmână o pereche de ochelari mari pentru vedere 
nocturnă, care îi acoperiră aproape toată faţa şi creştetul. 

— Toţi purtăm ochelari din aceştia. Razele X se reflectă de pe 
suprafaţa lor. Dacă gărzile private prind o poză a craniului tău 
îţi pot genera faţa pe computer. Acum lucrurile astea se 
acceptă ca probă în instanţă. 

— A... OK, mormăi Cosmo. 

Se simţea ca şi cum ar fi mers pe marginea unei prăpăstii şi 
chiar intenţiona să sară. La orfelinat totul era la fel de 
previzibil ca şi noaptea care urma zilei. Cu supranaturaliştii, 
însă, fiecare moment aducea noi aventuri. Asta era viaţa pe 
care o voia? Avea de ales? 

— Toată lumea, gata? strigă Stefan. Să mergem! 

Se înghesuiră într-un lift, încordaţi şi agitaţi. Lui Cosmo nu-i 
venea să creadă că avea să împuşte creaturile. Restul 
echipajului îşi continua activităţile premergătoare luptei. Ditto 
îşi îmbibă armele cu vopsea de camuflaj. Mona îşi trosnea 
fiecare încheietură a degetelor, iar Stefan sfredelea peretele cu 
privirea. 

Cosmo observă că mergeau în sus. 

— Avem elicopter? întrebă el, optimist. 

— Elicopter? Da, cum să nu, făcu Ditto, chicotind. Două 
helicoptere şi un robot Transformer. 

— Atunci de ce urcăm? 

— Pentru că jos sunt avocaţii, zise Mona. lar paraziţii sunt 
sus. 

— O, îngăimă Cosmo, fără să se simtă deloc mai liniştit. Nu 
avusese în ultima vreme noroc cu acoperişurile. 

Depozitul supranaturaliştilor era într-o clădire relativ joasă, 


48 


după standardele internaţionale. Nu mai mult de o sută patru 
zeci de etaje. leşiră pe acoperiş într-un nor dens de smog 
verde. 

În cartierul de vest toate clădirile erau cam de aceeaşi 
înălţime, un etaj-două în plus sau în minus. Acest lucru asigura 
receptarea unui semnal clar de la Satelit de către antenele 
parabolice de pe acoperişuri. Era mai uşor şi pentru gărzi să se 
circule între clădiri, dacă erau pregătite să îşi rişte viaţa sărind. 

Cartierul de vest se întindea în faţa lor ca o cutie cu piese de 
domino în poziţie verticală şi nimic în afară de contururile 
clădirilor şi reclamele de neon nu te ajutau să distingi zgârie- 
norii între ei. Deasupra, păsările poliţiei şi ale televiziunilor se 
băteau pe spaţiu, bătute de vânturile care se strecurau printre 
coloanele de fontă. 

Stefan desfăşură o punte extensibilă pe care o purta în spate. 
Cosmo îl urmărea cu atenţie. Era clar că nu era timp să 
exerseze manevra asta. li văzuse pe cei care spălau geamurile 
la institutul Clarissa Frayne folosind astfel de legături şi 
deplasându-se de pe o clădire pe alta cu o nonşalanţă de 
sinucigaş. „N-o să fac asta nici într-o mie de ani!” se gândea el. 
Lucrurile se schimbă. Circumstanţele se schimbă. Puntea 
înfăşurată părea o tavă de oţel cu două rânduri de găuri 
semicirculare. La unul dintre capetele tăvii era un cablu 
înfăşurat pe o bobină. Stefan fixă celălalt capăt ţinând călcâiul 
pe el şi îşi înfăşură degetele pe bobină. Desfăşură câţiva metri 
de cablu şi apăsă butonul de pornire al bobinei. Puntea ţâşni 
instantaneu, având drept combustibil o canistră mică de gaz, şi 
se întinse peste golul dintre clădiri. Stefan mânuia bobina cu o 
deosebită dexteritate, ţinând capătul podului ridicat până când 
acesta trecu de marginea celeilalte clădiri. 

— Treceţi! ordonă el stând la o parte. 

Mona şi Ditto trecură în fugă, cu mare grijă, dar cu 
încredere. 

— Nu privi în jos, îl sfătui Ditto, de pe cealaltă margine. 

Cosmo trase adânc aer în piept şi trecu, ţinându-şi răsuflarea 
ca şi cum ar fi fost sub apă. Nu-i aşa uşor să treci o punte lao 
asemenea altitudine. Vântul te cheamă să sari, metalul îşi 
scârţâie sub picioare, iar timpul îţi joacă feste, întinzând de 
fiecare secundă încât să ţi se pare o oră. Cosmo se concentra 
asupra Monei care zâmbea către el. 


49 


Trecu. Se îndepărtă repede de marginea acoperişului. Stefan 
îl ajunse din urmă şi strânse puntea apăsând un alt buton. 
Aceasta se adună căpătând din nou dimensiunile dinainte şi îi 
sări lui Stefan în mână, ca o minge de cauciuc. 

Pe latura de sud a clădirii, Ditto lansa deja o altă punte. Nu 
avea timp să gândească, nu avea timp să ia decizii. Doar să 
urmeze ceata şi să tremure de frică. 

— "Ţine pasul cu noi! îl sfătui Stefan peste umăr. Nu avem 
nicio secundă de pierdut! Probabil că paraziţii sunt deja acolo. 

Paraziţii. Cosmo aproape că uitase de ei. Oare îi vor aştepta? 
Cum va reacţiona când va fi din nou faţă în faţă cu ei? 

Alerga de-a lungul celei de-a doua punți. Îi era deja mai puţin 
frică. Cosmo nu se gândea că se va simţi vreodată bine sărind 
de pe un acoperiş pe altul, dar, măcar nu era paralizat de frică. 

Mona alerga pe lângă el. 

— Uite-i, spuse ea, gâfâind. Peste tot în jurul nostru, îi vezi, 
Cosmo? 

Cosmo îi vedea. Zeci de fiinţe albastre goneau pe acoperişuri 
atraşi către un punct, ca apa către scurgerea unei chiuvete. 
„Sunt aşa de mulţi”, îşi zise Cosmo, cu gândurile tot atât de 
goale ca şi plămânii. Trebuie să fi fost cu miile. Dar continua să 
meargă înainte, în ciuda instinctului care îi spunea să se 
întoarcă şi să fugă. 

O stradă mai încolo, două apartamente erau răsucite, 
înclinate, amândouă încercând încă să ocupe acelaşi spaţiu în 
clădirea Stromberg. Unelte uriaşe gemeau şi scântei electrice 
mureau din faţada clădirii. Paraziţii săreau fără efort peste 
golurile dintre clădiri, târându-se în unităţile rezidenţiale. 

— Mergem acolo? întrebă Cosmo neîncrezător. 

— Da, şi repede, spuse Stefan. Păsările televiziunii se apropie 
şi aud sirenele. 

Şi Cosmo auzea sirenele. „Uu”-ul constant al poliţiei şi bip- 
urile stridente ale firmelor de avocaţi. Bip-urile erau mai 
puternice. Aveau maximum două-trei minute. 

Mona instală o punte şi se dădu la o parte. Stefan îşi scoase 
arma electrică, setând-o pe primul nivel. 

— Atenţie, toată lumea, intrăm prin casa scării. Intrăm într- 
un singur apartament. Treizeci de secunde după care am şters- 
o. Vreau să fim toţi la kilometri distanţă când ajung pe acoperiş 
gărzile private ale clădirii. Clar? 


50 


— Clar! strigă Cosmo aşa cum auzise la televizor. 

Mona şi Ditto doar clătinară din cap. 

Stefan îşi puse mâna pe umărul lui. 

— Calmează-te, Cosmo. Să ţii minte, nu trebuie să-ţi faci griji 
în legătură cu paraziţii. Nu ripostează dacă nu eşti rănit. Teme- 
te de legişti şi de poliţiile private. Joacă murdar. 

— Am înţeles. 

Mona îi trase un pumn în umăr. 

— O să fie bine, Cosmo, o să am eu grijă de tine. 

Traversară ultima punte. Cosmo îşi simţea inima izbindu-se 
în cutia toracică, făcând-o să tremure. Singurul lucru care îl 
făcea să meargă înainte era sentimentul că nimic din aceste 
lucruri nu se întâmplau de-adevăratelea. În realitate, zăcea 
probabil în vreun spital, sedat din greu, cu gardianul Redwood 
veghind asupra lui. Ar putea să se bucure de visul acesta atât 
cât dura. Se gândea că va fi ca într-un joc video unde intri, 
împuşti nişte extratereștrii şi mai târziu compari scorurile. 

Suprafaţa acoperişului era neregulată, punctată din loc în loc 
de piroane-mamut. Gheizere de aburi şi ulei încins împroşcau 
din adânciturile betonului zgrunţuros. Scara era inaccesibilă 
din cauza unor trepte distruse. Stefan înfăşură o fâşie de bandă 
arzătoare în jurul proptelelor din metal. Banda arzătoare fusese 
produsă pentru companiile de cherestea din America de Sud, 
înainte ca lemnul să devină material ilegal pentru construcții. 

— Acoperiţi-vă ochii. 

Cosmo se conformă o secundă prea târziu. Stefan aprinse 
fitilul şi o panglică de magneziu arse cu o strălucire albă 
orbitoare, umflând un balon de oxiacetilenă. Panglica trecu prin 
proptelele de metal ca prin brânză, iar Cosmo rămase cu acea 
imagine imprimată pe retină preţ de câteva minute. O secţiune 
a scărilor căzu în casa scării, blocând nivelele de dedesubt. 

— Punţile! zise Stefan. 

Membrii echipajului îşi agăţară instrumentele de balustradă 
şi le dirijară cu gesturi de experţi înspre vacarmul de dedesubt. 
Unul câte unul, coborâră în apartamentul care se clătina. 
Cosmo cobori ultimul pe scara Monei, clipind ca să-şi alunge 
stelele din ochi. 

Intrară în apartament. Oamenii fugeau speriaţi către scările 
de incendiu, fără să vadă creaturile albastre atârnând pe 
pereţi. Ei, însă, le vedeau. Stefan îşi scoase arma de şoc şi 


51 


începu să tragă. Paraziţii explodau în baloane azurii, care 
ricoșau prin spaţiul închis ca într-un joc electronic spaţial. Nu 
scoteau niciun sunet, nu se arătau surprinşi, doar se umflau şi 
explodau. 

Mona începu să tragă cu mare precizie bolborosind o serie 
de cuvinte spaniole care, după cum presupunea Cosmo, nu se 
învățau la grădiniţă. Curăţă rapid un perete de toate creaturile 
albastre, făcându-şi loc cu umărul prin mulţime înspre 
apartamentul dislocat. 

Cosmo îşi scoase şi el arma, o setă pe faza întâi, ţinti, dar 
ezită. Paraziţii îl priveau cu ochii lor rotunzi şi ageri. Aveau 
viaţă. Nu putu să tragă. Nici măcar amintirea creaturii albastre 
ghemuite pe pieptul lui, absorbindu-i energia nu-l putut face să 
apese butonul. 

La capătul coridorului, apartamentul nu reuşise încă să se 
aşeze la locul lui. Un hău adânc de câţiva metri se căsca între 
apartament şi structura principală. Stefan lansă o punte peste 
prăpastie, pentru a ajunge la apartament. Paraziţii roiau în 
jurul lui, nerăbdători să ajungă la răniţi. 

Tânărul privi înapoi. 

— Treizeci de secunde, da? Ochi lui erau larg deschişi, 
privind fix. Un singur lucru era important pentru el acum. 

O luă la fugă peste pod, trăgând din mers. Echipa îl urma în 
bârlogul leului. Era clar că impactul apartamentului fusese 
puternic. Fiecare bucată din mobilă era îngrămădită pe unul 
dintre pereţi. Televizoare, scaune, roboţi de bucătărie, toate 
erau reduse la o grămadă de fire şi aşchii. 

Nici oamenii nu arătau mai bine. Mai mult de zece persoane, 
bărbaţi, femei şi copii, zăceau grămadă, împleticiţi într-un colţ 
al camerei. Paraziţii roiau peste ei ca muştele, devorându-le 
înfometați puterile. 

Indoielile lui Cosmo dispărură. Ținti către creatura cea mai 
apropiată şi apăsă butonul roşu. Reacţia armei fu surprinzător 
de firavă, ca a unui pistol de jucărie. Dar efectul nu era de 
joacă. Încărcătura trecu, arzând aerul, şi se afundă în partea de 
mijloc a parazitului. Creatura absorbi fiecare volt, nicio 
scânteie de electricitate nu se scurse în victima ei. Foamea ei 
de electricitate o distrugea. Explozia o împinse dincolo de 
limite şi o sfărâmă într-o duzină de sfere pline cu scântei. 

Ditto nu trăgea. El era doctorul, făcea ce putea pentru cei 


52 


răniţi. Le închidea tăieturile adânci cu copci, dezinfecta rănile 
deschise cu antiseptic şi le turna pe gât calmante celor care nu- 
şi pierduseră cunoştinţa. Pentru unii era prea târziu. 

Ditto puse mâna în dreptul inimii unui bătrân. 

— Şocul, a spus el cu tristeţe. Din cauza şocului. 

Mona era jumătate ninja, jumătate pistolar. Îşi golea 
încărcăturile una după alta în creaturile albastre. Nu rata 
niciodată. In câteva momente, camera care se clătina, se 
umpluse de balonaşe albastre, ca la o petrecere. Se ridicau 
spre tavan şi se topeau cu un pârâit electric. 

Cosmo trăgea fără încetare. Supranaturaliştii aveau 
dreptate. Creaturile acestea le storceau vlaga acestor nefericiţi. 
lar el nu ştiuse niciodată. Nu văzuse. Cum ar putea ei să 
învingă asemenea adversari? 

Mona apăru lângă el, cu pielea de pe bărbie arsă de căldura 
degajată de arma electrică. 

— Capul sus, Cosmo! Tocmai ai salvat o viaţă. 

Aşa trebuiau să continue. Să salveze rând pe rând câte o 
viaţă. Cosmo ţinti spre o creatură care luase o culoare argintie 
de la energia acumulată. Trase. Creatura se dizolvă în 
balonaşe. 

Podeaua de sub picioarele lor începu deodată să se încingă. 
Ghetele lui Cosmo cu talpă de cauciuc se topeau, lăsând urme 
pe unde trecea. 

— Arde podeaua! 

Stefan atinse covorul cu palma. 

— Avocaţii! trase el concluzia. Intră prin podea. Le-am blocat 
scara. E timpul să mergem. 

— Dar paraziţii? Mai sunt. 

Stefan îl apucă pe Cosmo de rever. 

— Am făcut ce am putut. Dacă te arestează, nu mai poţi ajuta 
pe nimeni. 

O rază laser portocalie pătrunse prin podea, la un centimetru 
de piciorul lui Cosmo, tăind un mic cerc din suprafaţa podelei. 
Raza se retrase şi fu înlocuită de o cameră cu cablu optic. 

Mona apucă de cablu şi trase de el până când acesta ieşi din 
suport 

— Adunaţi-vă lucrurile! E timpul să plecăm! 

Raza laser reapăru, de data aceasta albastră, şi tăie rapid din 
podea. Din hol răzbăteau zgomotele seci ale mai multor arme 


53 


care se încărcau în acel moment. 

Stefan conducea echipa în retragere, trăgând din mers. 
Supranaturaliştii trebuie să le fi părut nebuni celor din jur. 
Trăgeau în aer, fără ţintă, când erau atâţia oameni care aveau 
nevoie de ajutor. 

Traversară pe punţile retractabile şi ajunseră în clădirea 
principală. Cosmo privi în jos, în golul dintre ziduri. O duzină 
de avocaţi de intervenţie rapidă, purtând embleme cu „balanţa 
dreptăţii” pe caschete, se îngrămădeau pe o platformă mobilă, 
aşteptând ca raza laser să taie o gaură în podea. Unul îl zări pe 
Cosmo. 

— Hei, tu! Nu părăsi locul accidentului! Avem declaraţii de 
semnat. 

— Mergi înainte, îi spuse Ditto. Tipii ăştia au echipamente 
mai bune ca ale noastre. 

Avocatul îşi desfăcu un buzunar cu scai, scoțând un fel de 
harpon cu o săgeată de metal în vârf. 

— E ilegal să fugi de la locul accidentului! strigă el. Rămâi pe 
loc! Dacă nu, corporaţia Stromberg nu va fi răspunzătoare 
pentru accidente! 

Avocatul se ghemui după balustrada platformei şi trase o 
săgeată. Cosmo se feri şi săgeata se înfipse în tavan. Avocatul 
apăsă pe un buton şi cablul ataşat de săgeată îl trase după el cu 
o viteză uimitoare. Avocatul trecu prin doi pereţi de rigips, 
aterizând în coridor, în spatele lui Ditto. 

— Nu mişca! zise el, scoțând o armă cu şocuri electrice. O s-o 
păţeşti rău de tot dacă încerci să fugi. 

Ochii lui Ditto se măriră. O imitație perfectă a expresiei unui 
copil de şase ani. 

— Să o păţesc rău de tot? Dar, domnule, sunt minor. 

Avocatul rânji. 

— N-o să mai fi când cazul tău o să ajungă în instanţă. 

— Mă opun, spuse Ditto, izbindu-şi adversarul cu capul în 
stomac. 

Uluit, avocatul căzu prin gaura din podea şi numai cablul de 
care era legat îl opri să nu se prăbuşească în gol. 

Mona şi Stefan erau deja pe acoperiş. 

— Haideţi odată! Vin elicopterele! 

Era un haos total. Diferite situaţii de criză treceau prin faţa 
ochilor lui Cosmo, succedându-se înainte ca el să se dumirească 


54 


de vreuna din ele. Avocaţi care te puteau omori şi un copil 
Bartoli războinic. Paraziţi care sug energia şi acum elicoptere. 
Totul se întâmpla din cauză că încerca să ajute oamenii. Nu 
era, oare, nimeni cui să-i poată spune? 

Cosmo se căţără pe punte, ajungând pe acoperiş. Pe cerul 
nopţii se vedeau elicoptere adunându-se din toate părţile. Zeci 
de lumini de căutare ţinteau spre clădire. Cele mai multe 
veneau de la păsările televiziunii. Dezastrele erau ştiri foarte 
căutate. Chiar şi cele mici, ca acesta, vor ajunge sigur să 
deschidă buletinele de ştiri. 

Mona şi Stefan stăteau ghemuiţi pe marginea acoperişului pe 
clădirea Stromberg. Stefan luă un walkie-talkie antişoc de la 
centură şi răsuci butonul volumului la maximum. Aruncă staţia 
radio pe o clădire vecină. 

— Ne trebuie o punte, strigă Stefan. Mona? 

— Eu nu mai am, am folosit deja trei. Aproape că am rămas 
fără gaz. 

— Ditto? 

— Şi eu la fel. 

Stefan îşi frecă fruntea. 

— Cosmo, puntea. Acum! 

— Eu? 

— Ce timp e mai bun ca prezentul? Nimeni altcineva nu are 
destul combustibil pentru o lansare la distanţă mare. Şi nu 
avem timp să schimbăm canistrele. 

Supranaturalistul recrut ridică o punte din suportul pe care îl 
purta pe spate. 

Părea destul de simplu: stai cu picioarele pe bară, ţinteşti în 
sus şi ghidezi cu cablul. Destul de simplu. Nu la fel de uşor ca 
cum ar fi să cazi de pe o clădire, dar mai uşor decât să bagi 
spaghetti prin urechile acului. 

Se aşeză pe bară. 

— Ţine călcâiul înapoi, îl sfătui Mona. Foloseşte-te de 
greutatea ta ca de o ancoră. 

Cosmo îşi schimbă poziţia piciorului. 

— Ţinteşte în sus, e mai bine să depăşeşti distanţa. 

Ţintit în sus. Bun. 

Se auzeau zgomote de dedesubt. Se strigau comenzi şi se 
auzeau tropote de bocanci. 

— Vin. 


55 


Cosmo îşi înfăşură degetele pe cablu şi apăsă butonul. Simţi 
reculul în picior, trimițând vibrații în noul implant care îl avea 
în genunchi. Nu luă în seamă durerea şi se concentră la 
manevrarea punţii. Era mai grea decât părea şi foarte dificil de 
stăpânit. Puntea se răsucea în vântul înălțimilor. Cosmo se lăsă 
pe spate contrabalansând greutatea cu ajutorul corzii, ridicând 
capătul punţii. Şi gata! Doi metri peste marginea acoperişului, 
pe cealaltă clădire. Cosmo se relaxă. Puntea căzu cu zgomot 
metalic şi două mecanisme de prindere se declanşară la capătul 
îndepărtat. 

Echipa nu pierdu timp cu felicitările, repezindu-se să treacă 
pe celălalt acoperiş, în siguranţă. Cosmo îi urmă şi îşi adună 
puntea, atingând alt buton. 

Zâmbetul Monei strălucea dintre umbre. 

— N-a fost rău pentru prima oară, Cosmo. 

Ditto zâmbi şi el. 

— N-a fost rău? Prima dată când a lansat Mona o punte a 
trebuit să tăiem corzile ca să nu o tragă şi pe ea de pe acoperiş. 

Mona se încruntă. 

— Da? Măcar eu sunt destul de înaltă ca să pot struni o punte 
peste o deschidere mare. 

— Linişte! ordonă Stefan. Vine cineva! 

Echipa avocaţilor se căţăra pe acoperişul vecin, strecurându- 
se prin ce mai rămăsese din casa scării. Lanterne montate la 
nivelul umerilor străpungeau întunericul, ca luminile de 
căutare din timpul războiului. Mai mulţi avocaţi îşi schimbau 
cartuşele de împachetat cu încărcătoare de muniţie letală 
ilegală. 

Echipajul se aşeză într-un cerc larg, căutând urme ale 
fugarilor. 

Stefan şopti într-un alt walkie-talkie. 

— Toată lumea jos. Avocaţi pe acoperiş. 

Fraza fu receptată de prima staţie radio, două acoperişuri 
mai încolo, şi amplificată astfel încât să poată fi auzită clar. 

— Pe aici! strigă liderul legiuitorilor. Nu interogaţi pe nimeni 
până nu semnează declaraţia! 

Avocaţii urmăriră sunetul vocii lui Stefan. Erau puşi pe fapte 
mari acum, dar în curând aveau să se simtă ca nişte fraieri. 

Ditto chicotea. 

— Cea mai veche şmecherie din program. Avem o ladă plină 


56 


cu staţii din astea în depozit. Ţin minte că pe vremuri avocaţii 
erau mai deştepţi. 

Mona îşi aruncă privirea peste marginea acoperişului. 

— Unii dintre ei sunt mai deştepţi. 

Doi dintre avocaţi veneau înspre ei, ţinând strâns în dreptul 
umerilor armele electrice de mărimea unor puşti. 

— Frumos echipament, spuse Ditto. Echipamentul de 
escaladare îţi permite să nu te foloseşti de mâini, iar armele 
electrice nu se descarcă niciodată. Numai pulsul 
electromagnetic mai poate opri armele astea să mai tragă. 

Cosmo nu avea timp să le admire echipamentele, era mult 
prea speriat. 

— Vin încoace! Ce facem? 

Stefan îşi desfăcu rucsacul şi îşi lăsă arma pe acoperiş. 

— Ne predăm. 

Mona rânji. 

— Priveşte, Cosmo! O să vezi o demonstraţie de mare artă. 

Cosmo observă că şi Mona şi Ditto îşi schimbau 
încărcătoarele armelor. 

Stefan se ridică în picioare încetişor, ţinându-şi mâinile sus, 
deasupra capului. 

— Nu trageţi! strigă el. Sunt neînarmat. 

Avocaţii se despărţiră, devenind două ţinte. Ambele arme 
erau îndreptate către capul lui Stefan. 

— Aţi părăsit locul accidentului, strigă unul dintre ei, de pe 
celălalt acoperiş. Avem dreptul legal să vă împachetăm. 

— Ştiu, dar, haideţi, băieţi, voiam doar să văd ce se întâmplă. 
N-am atins nimic. Oricum, tatăl meu e ambasador. Avem 
imunitate diplomatică. 

Avocaţii tresăriră. Imunitatea diplomatică nu prea îşi mai 
avea rostul de la Tratatul Unei Singure Lumi, dar acea ciudată 
şi îndepărtată republică încă îşi mai revendica drepturile. Dacă 
împachetai un diplomat adevărat îţi petreceai următorii cinci 
ani în tribunal şi următorii douăzeci în închisoare. 

— Dacă ai imunitate diplomatică, de ce porţi lentilele de 
refracție? 

Lentile era termenul familiar folosit pentru ochelarii pentru 
vedere nocturnă, care acopereau toată faţa, pe care îi purta 
Stefan şi echipa lui. Radioactivitatea de joasă intensitate din 
plasticul lentilelor nu numai că refracta razele X, dar putea să 


57 


şi şteargă înregistrările video. Chiar dacă supranaturaliştii ar fi 
fost prinşi de vreo cameră video, capetele lor ar fi apărut 
acoperite de pete difuze. 

— Sunt pentru protecţie împotriva ultravioletelor. Atâta tot. 
Nu vreau să-mi prăjesc creierul. 

Unul dintre avocaţi trase piedica armei. 

— Ultraviolete? Noaptea? Bine, domnule Imunitate 
Diplomatică, hai să vedem nişte acte diplomatice. Şi ar fi bine 
să nu fie false, că în cazul acesta nu vei vedea cada până 
dimineaţă. 

Stefan căută în haină numai cu două degete şi scoase o carte 
de identitate. 

— O s-o arunc înspre voi. Gata? Să nu te bucuri aşa de tare 
încât să începi să tragi, tatăl meu îl cunoaşte pe primarul 
Shine. 

— Cu o singură mână. Cealaltă pune-o pe cap. 

Stefan făcu cum i se spusese şi aruncă în aer cartea de 
identitate. Vântul o aprinse şi răsuci dreptunghiul din plastic 
încă douăzeci de metri mai sus. 

— Idiotule, zise primul avocat, cu ochii după card. 

— Am prins-o, spuse al doilea. 

În acel moment, când ambii avocaţi priveau spre cartea de 
identitate, Mona şi Ditto ţâşniră în acelaşi timp, trăgând câte o 
rafală cu armele nou încărcate. Două gloanţe verzi porniră spre 
clădirea Stromberg, lăsând urme vâscoase în urma lor. Se 
sparseră pe vizierele căştilor celor doi avocaţi, lăsându-le o 
materie vâscoasă, verde, pe capete şi umeri. Cei doi avocaţi de 
intervenţie rapidă căzură în genunchi, încercând să-şi şteargă 
de pe faţă scârboşenia care îi orbea. 

— Gloanţe de gumă, explică Mona, cu zâmbetul ei uluitor. 
Cea mai dezgustătoare substanţă de pe planetă. Căştile lor sunt 
distruse. Şi pe mine m-a atins un glonţ de cauciuc odată şi mi-a 
distrus haina mea de protecţie care îmi plăcea cel mai mult. 
Băieţii ăia au ieşit din joc până la venirea echipelor lor. 

Stefan privi dreptunghiul alb de plastic, căzând în spirală 
spre caldarâm. y 

Apoi telefonul lui vibră uşor în buzunar. Îl scoase şi privi 
micul ecran. 

— Mesaj de la computer. O cetăţeană a apăsat butonul de 
panică, la intersecţia străzilor Journey cu Eight. Hai să 


58 


mergem! O luăm pe stradă! 

— O secundă, zise Ditto. 

Lansă o punte şi le luă celor doi avocaţi, care încă se 
zbăteau, echipamentele de escaladare şi de arme. 
Supranaturaliştii aveau un buget restrâns şi echipamentul 
acela era prea bun ca să-l lase acolo. În câteva secunde copilul 
Bartoli se înapoie cu lucruri cu tot. 

— Credeam că nu mai ai gaz, spuse Cosmo pe un ton 
acuzator. 

Ditto ridică din umeri. 

— Nu mai am gaz? Cine, eu? N-am spus asta. Ei, bine, ai 
învăţat, nu-i aşa? Şi nimeni n-a murit. 

Supranaturaliştii împachetară echipamentul, adunară punţile 
şi îşi puseră armele în tocuri. Cosmo îi urma cu inima undeva 
între gât şi stomac. Ceilalţi păreau foarte calmi, fără să ia în 
seamă ciudăţenia aventurii lor nocturne. Poate că vânaseră 
paraziți de atât de multă vreme, că aceasta li se părea o noapte 
obişnuită. Sau poate - şi era mult mai probabil - erau toţi 
nebuni. Cosmo îşi strânse cureaua rucsacului şi îl urmă pe Ditto 
pe uşa de la casa scării. 

Ceea ce însemna că şi el era nebun. 


59 


CAPITOLUL IV 


BIG PIG 


Supranaturaliştii se întoarseră la depozit frânţi de oboseală, 
pe la cinci dimineaţa. 

Butonul apăsat pe bulevardul Journey fusese o alarmă falsă. 
Un bătrân îşi băgase mâna în cuptorul cu microunde, în timp ce 
acesta mergea, şi îşi declanşase alarma personală. Mulţi 
cetăţeni aveau alarme personale care puteau fi activate în caz 
de accident sau boală, chemând o echipă de protecţie sau una 
medicală. Era costisitor, dar echipele private ajungeau cam cu 
două minute înaintea poliţiei oraşului. Şi acele două minute 
puteau să însemne viaţă sau moarte. 

Întorcându-se de pe Journey, computerul de la depozit îi 
anunţă despre un jaf armat la o bancă din capătul select al 
bulevardului Journey. Supranaturaliştii se opriră pe un acoperiş 
şi traseră de acolo în paraziţii care se îngrămădiseră la locul 
faptei. 

Când ajunseseră în sfârşit acasă, soarele străpungea deja 
smogul multicolor. Până şi Ditto era prea obosit ca să mai facă 
glume. Faţa lui mică era trasă, pantalonii de copil erau mânjiţi 
de sângele celor pe care îi îngrijise. 

Aşezaţi în jurul mesei înfulecau mâncarea procesată, din 
pachetele fash-food. Cosmo trase de mânerul pachetului şi 
aşteptă zece secunde ca mâncarea să se încălzească. 

— Cred că ne-am descurcat bine, astă-seară, zise el. Nimeni 
nu a fost rănit şi am pulverizat o sută de creaturi. 

Stefan îşi aruncă lingura de cazarmă. 

— Şi mâine seară vor fi două sute în locul lor. 

Cosmo termină de mâncat în tăcere, mestecând încet. 

— Ştii ce cred eu? 

Stefan se lăsă pe spătarul scaunului, cu braţele încrucişate. 
Gesturile lui ar fi trebuit să-i dea de înţeles lui Cosmo să tacă. 

— Nu, Cosmo. Ce crezi tu? 


60 


Mona îi aruncă lui Cosmo o privire încercând să-l pună-n 
gardă, dar el îi dădea înainte. 

— Cred că dacă am afla unde locuiesc am putea să-i 
distrugem cu adevărat. 

Stefan râse tăios, frecându-şi faţa cu palmele. 

— De trei ani de când fac asta nu mi-a trecut niciodată prin 
minte. O, trebuie să fii vreun geniu, Cosmo. Să aflăm unde 
locuiesc. Uimitor! 

Genunchiul reparat al lui Cosmo începu deodată să îl jeneze. 

— M-am gândit doar că... 

Stefan se ridică brusc, lăsând scaunul să alunece pe podea. 

Işi stăpâni nervii, deşi nu i-a fost uşor. 

— Ştiu, Cosmo. Şi eu m-am gândit la asta. Să le găsesc cuibul 
şi să-i elimin pe toţi în acelaşi timp. E o idee foarte bună. 
Numai că nu putem să-i găsim. 

Stefan îşi aruncă furculiţa în rămăşiţele maronii din pachetul 
lui. 

— Mi-a trecut foamea. Mă duc la culcare. 

Băiatul cel înalt îşi târâi picioarele până la culcuşul lui şi 
trase draperia după el. 

Ditto reuşi să chicotească. 

— Bravo, ai nota zece la linguşit şeful, bobocule. 

— Lasă-l în pace, Ditto, spuse Mona, sau te pun să stai la 
colţ. 

Ditto râse ridicându-şi pumnii micuţi. 

— Eu sunt un pacifist, Mona, dar o să fac o excepţie pentru 
tine. 

Cosmo îşi împinse mâncarea din faţă. 

— N-am vrut să-l supăr. 

Mona vărsă mâncarea din pachetele neterminate în farfuria 
ei. 

— Nu e vina ta, Cosmo. Asta e toată viaţa lui Stefan. Şi când 
doarme şi când e treaz. Pentru asta trăieşte. Şi în fiecare 
noapte îşi dă seama că nu schimbăm foarte mult situaţia. 

— Am impresia că mai e ceva ce nu ştiu. Mai e vreun motiv 
pentru care facem asta? 

Ditto îşi deschise o bere şi goli sticla dintr-o sorbitură. 

— Ajutăm oameni, nu e de ajuns? 

— Ajutăm oameni. Nu mai e niciun alt motiv. 

Mona şi Ditto îşi aruncară unul altuia priviri complice. Cosmo 


61 


îi surprinse. 

— Am înţeles. Nu fac încă parte din grup. 

Mona îşi aşeză braţul după umerii lui. 

— Ştii ceva, Cosmo? Eşti prea încordat. Ai nevoie să faci o 
plimbare, să iei aer. 

Deodată, Cosmo se gândi la Ziplock. 

— N-am ieşit la o plimbare de paisprezece ani. 

— Nu e alt timp mai bun ca prezentul, zise Mona, luându-şi 
jacheta. Pot să mai stau trează câteva ore dacă poţi şi tu. 
Vamos! 

Cosmo o urmă în spre lift. 

— Unde mergem? 

— Aşteaptă şi o să vezi. 

— Ditto, mergi cu noi? 

Micuţul Bartoli se aşeză confortabil în fotoliu, deschizând 
televizorul. 

— Dacă merg cu voi? Nu, mersi. Am mers odată la plimbare 
cu Mona. Am avut noroc ca m-am întors cu toate degetele. 

Cosmo schiţă un rânjet. 

— Glumeşte, nu? 

Mona îl împinse în cabina liftului. 

— Nu, Cosmo, spuse ea, închizând uşa. Nu glumeşte, dar cui 
îi trebuie zece degete? 

O 

Mona îl conducea pe Cosmo prin labirintul de ţevi de 
alimentare şi linii de asamblare părăsite, către o platformă 
mare de încărcare, la nivelul solului. Un camion greoi atârna pe 
suspensii, parcat pe o rampă. Mona lovi cu palma bara de 
protecţie, împrăştiind un roi de cari de rugină. Carii de rugină 
erau o rasă de insecte tipice pentru Satellite City. Cercetătorii 
de la televizor spuneau că acestea sunt super-insecte şi că ar 
supravieţui chiar în condiţii în care nici măcar gândacii de 
bucătărie nu ar rezista. 

— Pigmobilul. Rabla asta veche ne-a salvat de nenumărate 
ori. 

Cosmo trase un şut într-un cauciuc. 

— N-o să mergem la plimbare în asta, nu-i aşa? 

Mona ridică încet capota. 

— Nu te lăsa păcălit de exterior. Prefer rablele în locul 
maşinilor furate. Dar nu mergem astăzi cu camionul, Cosmo. 


62 


Distribuitorul motorului s-a stricat. Ne trebuie unul nou, sau 
măcar unul de la mâna a doua, dar foarte bun. 

— Credeam că mergem să ne plimbăm pe jos. 

— Pe jos ne plimbăm, spuse Mona gemând, în timp ce trăgea 
de distribuitorul tubular, încercând să îl desprindă. Nu avem de 
ales aici. Doar că am ceva treburi de aranjat pe drum. 

— Şi pe mine de ce m-ai luat? întrebă Cosmo, cu toate că, de 
fapt, el era mai mult decât bucuros să o însoţească pe Mona 
oriunde ar fi vrut să meargă. 

Avea totuşi, paisprezece ani, iar Mona era prima fată cu care 
vorbea fără să-l supravegheze nimeni. 

Mona înveli distribuitorul într-o cârpă. 

— Cosmo am nevoie de tine pentru acoperire. 

Booshka însemna în limbajul din Big Pig furt de maşini. Erau 
atât de multe automobile furate în această zonă din cartierul de 
vest, că întreaga regiune a fost numită după îndeletnicirea 
principală a localnicilor. 

Adolescenţii booshka luau BMW-uri, Krom-uri şi Benz-uri 
chiar din parcările din mijlocul oraşului şi le transformau 
pentru curse. În fiecare noapte, grupuri de tineri se adunau în 
depozite ca să pună la cale curse ilegale. 

Booshka. De acolo era Mona Vasquez. 

Celor doi le luară aproape o oră să meargă de pe strada 
Abracadabra până în Booshka. O luară spre sud, pe Journey, 
apoi traversară râul spre vechea blocadă a poliţiei. Dincolo de 
graniţa marcată de maşini arse, cei doi erau pe cont propriu. 
Niciun echipaj de poliţie nu ar răspunde unei alerte din 
Booshka. 

Cosmo încerca să se facă invizibil, aşa învățase la Clarissa 
Frayne. Îşi aducea umerii în faţă, mergea cu paşi mărunți şi nu 
privea în ochi pe nimeni. Mona nu era de acord cu metoda 
invizibilităţii. 

— Aici, Cosmo, trebuie să mergi cu capul sus. Dacă vreunul 
dintre vulturii ăştia miros slăbiciune, te distrug mai repede 
decât distruge zahărul un rezervor de petrol. 

Vulturii despre care vorbea erau grupuri de adolescenţi care 
se întorceau acasă după o noapte de curse. Pierdeau vremea pe 
trotuare sau săltau pe străzi cu automobilele lor cu suspensii 
modificate. Aici nu exista ghidare prin satelit. Totul se făcea 
manual. 


63 


Cei mai mulţi dintre vulturi păreau să o cunoască pe Mona. 

— Hei, chiquita, strigă unul dintr-un grup numeros, un tânăr 
musculos, cu o banderolă legată peste un ochi. Când vii să 
concurezi din nou cu noi, Mona? Ne e dor de tine. 

Mona zâmbi. 

— Hola, Miguel. Poate că o să vin să concurez când o să ai cu 
ce concura împotriva mea. Aş putea să merg pe jos mai repede 
decât mergi tu cu rabla asta. 

Miguel gemu, ducându-şi o mână la inimă, ca şi cum ar fi fost 
împuşcat. 

— M-ai făcut la faza asta, Vasquez. Dar o să ţi-o coc eu într-o 
Zi. 

Mona continua să zâmbească, dar şi să meargă înainte. 

— Vise, Miguel, vise. 

După ce dădură colţul, pe Mona o trecu un fior. Teribilismul 
ei era doar de suprafaţă. De fapt, fata era îngrijorată. 

— Credeam că o să-mi ceară să mă întorc. Miguel e un 
drăguţ. 

Cosmo clipea des. 

— Crezi? 

Mona îl înghionti în umăr. 

— Nu, estupido. Nu genul ăla de drăguţ. Drăguţii sunt cea 
mai mare gaşcă din Booshka. Pe vremuri participam la curse cu 
ei. Eram mecanicul lor, mă ocupam de maşinile de curse. Dacă 
te uiţi sub banderolele pe care le poartă, o să găseşti un tatuaj 
la fel ca al meu. 

Mona arătă spre secvenţa de ADN tatuată deasupra 
sprâncenei ei. 

— E semnul găştii, nu-i aşa? Ce înseamnă? 

Mona se aplecă mai mult, aşa încât Cosmo să poată vedea 
mai bine imprimeul de deasupra ochiului ei. 

— E o secvenţă de ADN făcută din piese de maşini. Vezi 
rotiţele şi pistoanele? Înseamnă că, în fond, toţi Drăguţii sunt la 
fel. Trăim pentru a alerga în curse. 

Continuară să meargă, apoi trecură de locuinţele de fontă şi 
de magazinele baricadate. Vânzătorii îşi încălzeau cuptoarele 
pentru comerţul stradal, apărându-şi ustensilele cu câini mari 
şi cu arme la vedere. Alţi câţiva membrii ai găştii strigară după 
Mona. Şi nu numai Drăguţii. Trecură pe lângă grupuri de celți, 
englezi, slavi, africani şi orientali. Mona îi explica pe măsură ce 


64 


mergeau. 

— Aceia sunt irlandezii, sunt specializaţi în furturi de 
camioane de pe docurile de dincolo de pod. 

Mona arătă spre doi africani în costume negre. 

— Tipii ăia înalţi sunt zulu. Majoritatea bodyguarzi, toţi ştiu 
câte un stil de arte marţiale africane. Dacă vreunul dintre ei 
aruncă înspre tine cu ceva ascuţit, s-a terminat. 

Cosmo încerca să se facă şi mai invizibil. 

— Aceia cu piercinguri sunt buldogii. Pot să-ţi fure tot de pe 
bicicletă, în câteva secunde. Te întorci să-ţi legi şiretul şi când 
te uiţi nu ţi-a mai rămas decât scheletul de la bicicletă. 

— Cum ai reuşit să ieşi din gaşca drăguţilor? o întrebă 
Cosmo. Credeam că statutul de membru al unei găşti e ceva pe 
viaţă. 

— Stefan m-a salvat. Acum optsprezece luni am avut un 
accident de curse. Unul grav. Unul din plămâni îmi era distrus 
şi pierdusem foarte mult sânge. Paraziţii se instalaseră deja şi 
îmi sorbeau energia, iar fraţii mei, drăguţii, bineînţeles că o 
luaseră la fugă chiar din momentul când am lovit pilonul ăla. 
Stefan îşi făcea rondul de noapte şi a auzit explozia. A venit 
încoace şi a pulverizat monştrii de pe pieptul meu. Ditto mi-a 
umflat plămânul şi m-au lăsat la spitalul general. Pe drum tot 
vorbeam de creaturi albastre care îmi sugeau energia, aşa că, 
după o săptămână Stefan a apărut la spital şi mi-a oferit o viaţă 
nouă. Am acceptat-o. Nu aveam niciun motiv să rămân în 
Booshka. Părinţii mei s-au dus, iar Stefan are optsprezece ani, 
el e sponsorul meu acum. Nici nu-ţi dai seama ce bine e să fii 
un cetăţean legal. Nu trebuie să stau zi şi noapte aşteptând 
poliţia să vină să mă ia şi să mă arunce într-o instituţie. 

— Şi drăguţii ţi-au dat drumul, pur şi simplu? Cel mai bun 
mecanic al lor? 

Mona se opri în faţa unei tarabe şi cumpără două sandvişuri 
cu zacuscă. Se aşezară pe două tomberoane întoarse cu fundul 
în sus şi mâncară pâinea fierbinte. 

— N-a fost uşor. Miguel a apărut pe strada Abracadabra într- 
o noapte, cu un grup de musculoşi. Stefan i-a lăsat să intre 
până la platforma de încărcare, după care a dat drumul 
girofarurilor. I-a spus lui Miguel că şi-au pierdut dreptul la 
serviciile mele când m-au lăsat să mor. 

— Şi au renunţat aşa uşor? întrebă Cosmo. 


65 


— Nu, răspunse Mona. Stefan le-a oferit un prototip Myishi 
Z12 de maşină de curse, în schimbul ieşirii mele din gaşcă. 

— Stefan te-a cumpărat? 

Mona îl pocni din nou în umăr. 

— Nu, Cosmo. Mi-a cumpărat libertatea. De-aia conducem 
Pigmobilul acum. Şi de-asta suntem aici, căutând un 
distribuitor vechi. 

Mona îşi termină gustarea şi aruncă ambalajul într-un 
incinerator de stradă. 

— Hai să mergem. Avem de negociat. 

Cosmo o urmă pe aleea îngustă care mirosea a canalizare şi a 
ulei de motor. Şobolanii se încăierau pe resturi de mâncare şi 
carii de rugină se adăposteau în bucăţile de grindă care ieşeau 
din pereţii de fontă. 

Mona dădu la o parte o pânză deşirată, murdară de ulei. În 
spatele ei se afla o uşă de oţel, cu o cameră de luat vederi. 

Mona bătu uşor în ecranul de supraveghere. 

— Hola, Jean-Pierre, deschide! 

Nimic pentru un moment, apoi se auzi un zgomot static. 

— Mona Vasquez, mai trăieşti. Cine e puştiul? 

— Cosmo e cu mine. Garantez pentru el. 

Grilajul fu deschis prin telecomandă, apoi uşa se deschise 
larg. 

— Intră, dar să nu atingeţi nimic. 

Camera în care intrară era visul oricărui mecanic. Chiar 
pereţii păreau construiți din piese de maşini. Erau acolo de 
toate, de la cele mai recente convertoare cu plasă până la 
componente ale vechilor motoare cu combustie. Trecură printr- 
un labirint de ziduri cu piese de schimb şi maşini aflate în 
diferite stadii de reparaţie. 

Un bărbat înalt şi slab era îngropat până în brâu în motorul 
unui Krom cu şase roţi. Părul lui frumos, blond, era legat la 
spate în coadă şi fiecare părticică de piele rămasă neacoperită 
era înnegrită de ulei şi fum de eşapament. 

— Ce mai e nou, Jean-Pierre? 

Omul ieşi dintre componentele motorului şi îşi scoase 
ochelarii-lunete. 

— Vasquez, ça va? Cum ce mai e nou? E că trebuie să-mi 
plăteşti cei o sută de dinari pe care mi-i datorezi pe cutia de 
eşapament. 


66 


Mona râse. 

— Vaya al infierno. Cutia de eșapament era înfundată. A 
explodat după o sută de kilometri. Ar trebui acum să-ţi trag un 
şut în fundul tău franțuzesc. 

Jean-Pierre ridică din umeri. 

— Très bien. OK, am încercat şi eu. 

— Îmi eşti dator şi am venit să-mi încasez datoria. 

Mona aruncă distribuitorul pe masa de lucru. Găseşte-mi 
unul ca acesta şi suntem chit. 

— Suntem chit? Glumeşti, Mona? Astea nu sunt uşor de găsit. 
Te costă optzeci de dinari, dacă găsesc unul. 

Mona îşi încrucişă braţele. 

— Treizeci de dinari, hombre. Şi tu ştii deja dacă ai unul sau 
nu. 

Jean Pierre zâmbi larg, dinţii albi contrastând cu pielea 
înnegrită de ulei de motor. 

— Mona, mi-a fost dor de tine. OK, treizeci de dinari, dar 
numai pentru că mă faci să râd. 

Jean Pierre dispăru între două suporturi de rafturi metalice. 

— El e singura sursă de componente din Booshka, oarecum 
de încredere, îi spuse Mona lui Cosmo. De orice ai nevoie, Jean 
Pierre poate să-ţi găsească sau să-ţi facă. Găştile îl lasă în pace, 
pentru că fără el maşinile lor s-ar rablagi. 

Jean-Pierre se întoarse învârtind un distribuitor ca un baston. 
Pe umărul lui stătea cocoţat un parazit. Cosmo se trase înapoi, 
doborând o stivă de piese. 

— Mona, uite! Nu vezi? 

Francezul se încruntă. 

— Hei, mon ami, ai grijă cu marfa. Ce e cu tine? 

Mona nici măcar nu clipi. 

— Nu-l lua în seamă, Jean-Pierre. E nebun. A inhalat prea 
multe noxe la curse. Câteodată i se pare că vede lucruri. 

Cosmo nu-şi putea lua ochii de la creatura care stătea acolo 
ghemuită, aşteptând. 

— Nu putem face ceva? Nu putem să-l omorâm? 

Mona ridică piesele doborâte, cu ochii ţintă la el. 

— Taci din gură, Cosmo. Nu e nimic acolo! Nimic, pricepi? 

Cosmo încercă să citească în ochii ei căprui. Văzuse şi ea 
parazitul. Era sigur. 

— Nu e nimic. Pricep. 


67 


— Bine, spuse ea, numărându-şi dinarii pe masa de lucru. 

În afara Blocadei, majoritatea oamenilor foloseau cărţi de 
credit, dar în Booshka, banii gheaţă erau de bază. 

— Uite, treizeci de dinari. 

Jean-Pierre aruncă banii într-un sertar. 

— Toţi treizeci? Ce faci, Vasquez, nu mai joci tare? 

Mona luă distribuitorul, hotărâtă să ignore parazitul cu ochi 
mari de pe umărul lui Jean Pierre. 

— Ba da, dar ştiu să recunosc o afacere bună. 

Făcu o pauză, coborând ochii în podea. 

— Cum te mai simţi în ultima vreme? 

Jean-Pierre tresări. 

— Curios că mă întrebi. Simt că mă strânge ceva în piept. 
Doar de vreo câteva săptămâni încoace. Nu cred că e nimic 
grav. Ar trebui să mă duc la un doctor în oraş, dar cine are 
încredere în doctori, n'est pas! 

Mona îl privi pe francez drept în ochi. 

— Du-te şi controlează-te, Jean-Pierre. Am fi pierduţi toţi fără 
tine. 

— Certainement. Clientul are întotdeauna dreptate. 

Scoase din raft un sertar în formă de coş. 

— Uite, ia un set de dopuri, din partea casei, pentru clienta 
mea preferată. 

Mona băgă dopurile în buzunar şi apoi îl sărută pe Jean- 
Pierre pe obraz. Parazitul se dădu la o parte din calea ei cu 
nonşalanţă. 

— La revedere, Jean-Pierre. Şi îţi mulţumesc. 

Francezul îşi duse mâna la obraz. 

— Un sărut? De la Mona Vasquez? Nu eşti bolnavă, nu-i aşa? 

Mona îi aruncă o privire furioasă parazitului. 

— Nu, Jean-Pierre, nu eu sunt bolnavă. 

O 

Mona nu mai scoase niciun cuvânt până când se aflară la 
două străzi distanță de atelierul lui Jean-Pierre. 

— Monştrii! Câte odată ştiu când necazul se apropie de o 
persoană. 

— De ce n-am făcut nimic? 

— Ce să fi făcut? Să începem să tragem în aer, în plină zi? 
Jean-Pierre ar fi tras şi el în noi. Nu putem face nimic aici, la fel 
cum nu putem să ne ducem să tragem prin spitale. Poate că 


68 


Jean-Pierre o să aibă un atac de cord şi paraziţii o să termine 
treaba. Cauze naturale, vezi tu. Sau poate parazitul o să-i 
soarbă doar vreo câţiva ani din viaţă. Asta e frumuseţea rasei 
lor, nimeni nu află niciodată ce s-a întâmplat. Nicio crimă, 
niciun complot, niciun suspect, nicio victimă. Ştii, nu mai 
departe de acum un an, n-ai fi văzut un parazit pe-afară în 
timpul zilei. Dar acum se întâmplă din ce în ce mai des. 

Cosmo studie mulţimea adunată în stradă. Era mai greu să 
vezi paraziţii în timpul zilei, dar ei erau acolo stând pe umerii 
victimelor sau umbrindu-i pe deasupra capului. 

Mona îi surprinse privirea. 

— Aşa e. Nu le prea place lumina, dar sunt acolo. Nu le place 
nici apa. Nu-i omoară, dar o baie bună poate să le absoarbă 
energia. De aceea mă rog în fiecare zi să plouă. 

— Atunci asta e? Odată ce te alege un parazit totul s-a 
sfârşit? 

— Nu neapărat. Poţi să fi salvat de paramedici, sau să rezişti 
chiar dacă nu ţi se mai dă nicio şansă, sau, în cazul nostru, să 
nu ieşi să faci rondul în noaptea aceea. Paraziţii nu apar de 
obicei înainte ca accidentul să se producă, dar uneori mirosul 
morţii e prea puternic ca ei să reziste. 

Trecură în grabă prin Booshka către Blocadă. Cosmo îşi ţinea 
capul plecat de frică să nu atragă atenţia paraziţilor. Se temea 
că privirea lui ar putea atrage vreunul din ei să vină să se aşeze 
pe umărul lui. 

— Plecaţi atât de repede? spuse o voce. 

Miguel şi Drăguţii atârnau aplecaţi peste o balustradă de la 
etajul trei al unei clădiri. 

— Trebuie să mergem, răspunse Mona. Am treabă. 

— Ar trebui să mai rămâi, chiquita. O să se întâmple lucruri 
mari astă-seară. Inaugurăm motorul Myishi Z12. O să curăţăm 
totul în calea noastră. 

— Da? Poate ar fi bine să amânaţi. Am auzit că smogul o să 
se îndesească mai încolo. 

Miguel râse. 

— Ce spui, fato? Drăguţilor nu le pasă de smog. Astă-seară 
avem de lucru. 

Cosmo privi în sus cu coada ochiului. O grămadă de paraziți 
se agăţaseră pe zidul de deasupra capetelor drăguţilor, cu ochii 
lor rotunzi privind aproape cu drăgălăşenie la ţintele lor. 


69 


Mona îşi continuă drumul. 
— Se pare că şi noi vom fi ocupati în noaptea asta. 


70 


CAPITOLUL V 


DRĂGUŢII ŞI BULDOGII 


Douăsprezece ore mai târziu, Cosmo se afla din nou în 
Booshka. De data aceasta, pe bancheta din spate a 
Pigmobilului, împreună cu ceilalţi supranaturalişti. 

Mona parcă în umbra unei barăci din tablă ondulată, vizavi 
de sediul drăguţilor: un post de poliţie abandonat în interiorul 
Blocadei. Afară totul se închisese pentru noapte, iar străzile 
erau pustii, cu excepţia unor grupuri de tineri, care hoinăreau 
pe străzi, şi a celor fără adăpost. 

Lui Stefan nu-i convenea situaţia. 

— Paraziţii se pot înşela. Am putea să ne pierdem toată 
noaptea. 

— Dar erau atât de mulţi, Stefan, răspunse Mona. Dacă ar fi 
unul, ar putea fi o greşeală, dar creaturile aşteptau un dezastru 
de proporţii. Miguel şi drăguţii scot Myishi Z12 în noaptea asta. 
Fără îndoială că vor câştiga, iar celelalte găşti vor face scandal. 

Stefan ridică din umeri. 

— Găştile întotdeauna fac scandal. 

Ochii Monei scânteiară. 

— Băieţii ăia au fost familia mea pentru mult timp, Stefan. 
Trebuie să ai grijă de familia ta, tu ar trebui să înţelegi asta. 

— Bine, zise Stefan, cu ciudă. O să-i urmărim câteva ore 
după care ne întoarcem la computer. 

— Mulţumesc, Stefan. 

Ditto se întoarse de la fereastră. 

— Gata, toată lumea? Pornim. 

Drăguţii părăseau parcarea subterană a poliţiei într-un şir de 
Krom-uri modificate, în frunte cu Miguel care conducea un 
Myishi Z12 bine camuflat. 

— Uite-o, a spus Mona. Preţul libertăţii mele. 

Cosmo şterse un ochi în geamul murdar prin care să poată 
vedea. 


71 


— Nu pare cine ştie ce. 

Mona porni motorul Pigmobilului. Era surprinzător de 
silențios pentru cât de mare era camionul. 

— Asta e partea grozavă. Dacă drăguţii ar apărea cu Myishi 
Z12, nimeni nu ar paria împotriva lor. Aşa, pot să câştige mai 
mulţi bani. 

Intră pe şosea, rămânând la o distanţă sigură în urma 
convoiului drăguţilor. 

— Nu mi-ai povestit niciodată cum ai făcut rost de maşină, 
Stefan. 

Stefan rânji. 

— Am „eliberat-o” din divizia experimentală Myishi. Testau 
două maşini şi una dintre ele nu a luat curba. A intrat drept 
într-un depozit de combustibil. Am urmărit un roi de paraziți în 
clădire şi am început să trag. Avocaţii se apropiaseră prea mult 
de mine şi am luat cealaltă maşină. E uimitoare, cu ani de zile 
în avans faţă de concurenţă. Are şi suporturi pentru aripi, dacă 
vrei să o modernizezi. M-a durut inima să mă despart de ea. 

Mona îl înghionti în piept. Era un gest de afecţiune din 
partea ei. 

— OK, Stefan. Mulţumesc. De câte ori trebuie să mai spun 
asta? 

— Încă de câteva mii de ori ar fi suficient. 

Drăguţii se plimbau în josul străzii, ca la paradă, sunând din 
claxoane personalizate, şi trezind tot cartierul. Curând, o 
mulţime de oameni ieşiră la balcoane, fluturând banderole. 
Miguel saluta de la fereastră cu un aer regal. Mona rămase în 
urmă cu Pigmobilul până când aceştia eliberară Piaţa Roşie. 
Convoiul viră către est. 

— Bun, mergem spre est. Acolo e ţinutul Buldogilor. Acolo 
cursele se ţin la vechea fabrică Krom. 

Ditto introducea acesta informaţii în computerul de bord şi, 
în câteva secunde, serverul de la depozit trimise un plan al 
fabricii. 

— E perfect. Dacă folosesc liniile de asamblare au două benzi 
de cinci kilometri aşezate pe asfalt solid. 

— Accesul? a întrebat Stefan. 

— Şase uşi la nivelul solului, pe care presupun că nu le vom 
folosi. 

— Corect. 


72 


— Atunci recomand linia panourilor solare de pe acoperiş. 
Fără îndoială că localnicii nu au mai folosit de mult panourile, 
aşa că ar trebui să ne putem căţăra pe grilajul de deasupra. 

Cosmo gemu. lar acoperişuri. Dar nu spuse nimic cu voce 
tare. 

Stefan părea că-i citeşte gândurile. 

— Nu-ţi face griji, Cosmo, zise el. Te-ai descurcat bine 
noaptea trecută. Ai lansat puntea aia ca un pompier. N-a fost 
rău nici cu arma electrică, cu toate că ai lovit mai mult pereţii 
decât paraziţii. 

— Un compliment de la Stefan Bashkir? spuse Mona, 
prefăcându-se surprinsă. Ar trebui să-l înregistrezi şi să-l 
asculţi în fiecare noapte, că probabil altul n-o să mai auzi. 

Cosmo râse, dar cuvintele lui Stefan îl mişcau. Pentru prima 
dată se simţi aproape ca şi cum ar fi făcut parte din grup. 

Mona strecură Pigmobilul pe mai multe alei înguste, 
îndoindu-i oglinzile laterale până când acestea se lipiră de uşi. 
În faţă, se zărea fabrica Krom, cu lumini portocalii licărind pe 
panourile goale de pe acoperiş. 

— Aici trebuie să fie, zise Mona, oprind motorul şi mutându- 
se în spate. Tre' să fie cel puţin cincizeci de Buldogi înăuntru, 
toţi înarmaţi cu puşti vechi, care funcţionează cu praf de puşcă, 
sau cu ceva de împachetat, sau cu arme cu şocuri electrice. 
Părerea mea e că ori va fi un accident, ori găştile se vor 
încăiera. 

Stefan dădu din cap. 

— Bine. Noi nu ne amestecăm decât atunci când se va 
întâmpla ceva. Apoi vom avea grijă de micii noştri prieteni. 

Monei nu-i plăcea planul. 

— N-ar fi mai bine să intervenim, să le stricăm adunarea, ca 
să prevenim dezastrul? 

— Nu. Nu putem prevedea viitorul. Poate tocmai atunci când 
intervenim cauzăm dezastrul. 

Era logic, recunoscu Mona, deşi nu îi plăcea planul. Stefan 
puse o mână pe umărul ei. 

— Te simţi bine, Mona? O să poţi face treaba? 

Mona introduse un acumulator în arma ei electrică. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Stefan, ştiu pentru ce am 
venit aici. 

— Bine. Urcăm pe scara de incendiu, intrăm prin acoperiş pe 


73 


grilajul din interior. Fiţi vigilenţi, găştile s-ar putea să se mai fi 
deşteptat şi să fi pus santinele pe acoperiş. 

Ditto îşi lipi trusa de prim ajutor cu scai pe piept. 

— Când or zbura porcii! 

Aleea era atât de îngustă, încât a trebuit ca ei să coboare mai 
întâi din Pigmobil şi apoi să se urce pe acoperişul acestuia, ca 
să ajungă la scara de incendiu a clădirii Krom. Ţipetele de 
încurajare şi zgomotul motoarelor ambalate abia dacă erau 
camuflate de zidurile fabricii. Ultima treaptă a scării de 
incendiu era cu un metru mai sus de înălţimea la care ajungea 
Stefan. Decât să pună o scară, Stefan îl apucă pe Ditto de 
curea. 

— Eşti gata? 

Ditto dădu din cap. 

— Hopa sus! 

Stefan îl ridică pe bărbatul-copil sus, până când acesta putu 
prinde treapta de jos a scării de incendiu. Greutatea lui trase 
scara în jos, la nivelul solului. Urcară unul câte unul, cu Stefan 
ţinând spatele. Cel care risca cel mai mult să rupă o treaptă era 
tânărul cel înalt. 

Scara de incendiu rezistă la greutatea lor şi, în câteva 
minute, supranaturaliştii erau cu burta lipită de panta domoală 
a acoperişului, privind prin rama goală a unui panou solar. 
Dedesubtul lor se întindeau rămăşiţele unei megafabrici unde 
lucraseră odată mai mult de douăzeci de mii de locuitori ai 
oraşului. 

Liniile de asamblare fuseseră ridicate şi acum erau susţinute 
pe grinzi sudate. De pe androizii constructori se furaseră toate 
componentele care puteau folosi la ceva şi rămăseseră 
atârnând în suporţii lor ca nişte schelete de roboţi. Sisteme 
complicate de bare şi şine magnetice suspendate se legănau în 
aer, prinse cu cârlige, cleme şi spoturi luminoase, atârnând ca 
nişte bijuterii mecanice. 

Buldogii şi Drăguţii stăteau faţă în faţă, după străvechi 
obiceiuri, tribale chiar. Erau cel puţin o sută de membri ai 
găştilor postați în jurul vehiculelor, cu pieptul scos, bărbia 
ridicată, sugându-şi burţile. Chiar şi vehiculele erau ca nişte 
cozi de păun. Spoilere uriaşe, cu inserţii grafice digitale, pneuri 
retro din cauciuc şi capote scoase ca să se vadă motoarele 
zvâcnind. Numai Myishi Z12 nu era ornat. Era ca o panteră 


74 


care se odihnea. 

Cursele începuseră deja. Maşinile, două câte două, erau suite 
pe linia de asamblare, mâncând pista de cinci kilometri şi 
lăsând în urmă noxe de benzină şi nitrați. Regulile erau simple. 
O poartă electrică era coborâtă pe fiecare bandă. Când poarta 
se ridica, şoferul călca acceleraţia până la podea. Dacă pornea 
prea târziu, cursa era ratată. Prea devreme, încărcătura 
electrică a porţii ar fi azvârlit maşina de pe pistă, cu şofer cu 
tot. Primul care trecea de marcaj primea onorurile şi premiul 
câştigătorului. 

Supranaturaliştii nu erau singurii care priveau de la înălţime. 
Zeci de paraziți stăteau agăţaţi ca păienjenii de infrastructură 
şi îşi dădeau drumul să absoarbă câteva picături de energie de 
la câte un şofer rănit. Ca de obicei, şoferii nu observau grupul 
de paraziți gata de atac. 

Cosmo îşi scoase arma electrică. 

— Aşteaptă, îl instrui Stefan. Nu e acesta accidentul major. 
Nu vin atâţia paraziți pentru câteva răni uşoare. Trebuie să 
stăm deoparte până când o să se întâmple ceva grav. 

Dar şi degetele lui Stefan fremătau pe arma lui electrică. Era 
evident că îl tortura până şi gândul că-i lăsa pe paraziți să fure 
chiar şi un strop de esenţă vitală. Uneori liderii trebuie să ia 
decizii grele. 

Ditto îşi consultă altimetrul de pe mână. 

— Suntem la cel puţin 60 de metri deasupra pământului. 
Dacă se întâmplă ceva până la urmă, n-o să pot să ajut pe 
nimeni. Şi singurul motiv pentru care eu sunt aici e ca să fac 
oamenii bine. Ştiţi ce părere am despre pulverizarea 
paraziţilor, aşa că, dacă nu pot să vindec, aş putea să mă întorc 
la vechea slujbă. Se plăteşte mai bine şi nici nu trebuie să 
suport toanele voastre de adolescenţi. 

Privirea lui Stefan era atât de concentrată, încât ar fi putut 
face găuri în titaniu. 

— Ditto, nu e timpul acum. 

Ditto îi întoarse şi el o privire înţepătoare. 

— Nu e timpul? Acum nu mai salvăm vieţi decât când zici tu? 
Ei, dacă aş fi ştiut asta, aş fi rămas acasă, în palatul nostru, şi 
aş fi băut câteva beri. 

Stefan scrâșni dinţii. Şi de frustrare, dar şi ca să se abţină să 
nu zâmbească. 


75 


— Ditto, într-una din zilele astea o să te înscriu la grădiniţă. 
Bine, ia-o pe Mona şi coborâţi aproape de nivelul solului. Însă 
fără riscuri. Ăştia nu sunt oamenii cu care avem noi de-a face în 
general. Sunt ucigaşi înarmaţi. Dacă poţi ajuta pe cineva, ajută- 
l, dar sfatul meu e să-l tranchilizezi întâi. Şi purtaţi lentilele de 
refracție. Nu se ştie niciodată. 

Ditto zâmbi maliţios. 

— Stefan, eşti un drăguţ. 

Copilul Bartoli cobori cu paşi mărunți, dar sigur şi sprinten, 
pe o scară care conecta nivelele. Mona alerga după el, înjurând 
în spaniolă. Traversară ţevile şi şinele şi ajunseră călare pe o 
conductă suspendată deasupra liniei de asamblare. În cazul 
unui dezastru, ar fi fost simplu să lanseze o punte până la 
pământ. 

Stefan îi urmărea prin binoclu. 

— Sunt în siguranţă. 

Cosmo se întinse lângă el pe grilaj. 

— N-ar trebui să mergem şi noi jos cu ea... cu ei? 

Stefan îşi ţinea în continuare privirea aţintită pe scena de jos. 

— Îţi dau un sfat, Cosmo. Nu te ataşa prea mult de Mona. E 
cel mai bun identificator din câţi am văzut, dar într-o zi o să 
meargă mai departe. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, putem să 
le păzim spatele de aici. Dacă sunt atacați, putem crea o 
diversiune ca să atragem focul asupra noastră. 

Cosmo oftă. „Să atragem focul” suna mai periculos decât tot 
ce făcuseră până atunci. 

Stefan interpretă greşit oftatul. 

— Nu-ţi face griji, puştiule, spuse el, lovindu-l jucăuş în placa 
robotix. Nu cred că v-au învăţat tactici militare la Clarissa 
Frayne. 

Lovitura în joacă îi aminti lui Cosmo că avea în corpul lui 
părţi care nu erau ale lui. Cât de mult se schimbase într-o 
săptămână. Un genunchi nou, frunte nouă, prieteni noi, viaţă 
nouă. Cosmo privi în jos către cei o sută de membrii de gaşcă 
înarmaţi. Viaţă nouă - până când? 

Ditto îşi ţinea uşor echilibrul pe conductă. Era un bun 
gimnast chiar dacă era mic de statură. Poate că te obişnuieşti 
cu corpul tău dacă nu îşi schimbă dimensiunile mai mulţi ani la 
rând. 

— Deci, îţi place puştiu'? întrebă el pe ton de tachinare, care 


76 


îi strâmba faţa lui angelică. Micul tău chico? 

— Da, sigur că-mi place Cosmo. E un băiat bun, învaţă 
repede. 

Mona se întinse pe conductă căutându-l prin mulţimea de jos 
pe Miguel. Dacă ar avea şansa să salveze pe cineva, acela ar fi 
Miguel. O luase de pe străzi şi o primise la el când nişte băieţi o 
prinseseră, în timp ce încerca o manevră booshka pe o maşină 
care aparţinea Drăguţilor. În loc să o pedepsească, Miguel o 
pusese la muncă. 

Ditto chicotea. 

— E băiat bun? Haide, Vasquez, acum vorbeşti cu mine. Eşti 
din ce în ce mai puţin morocănoasă de când a venit el. 

— E vorba despre prietenie, OK? E bine să am pe cineva de 
vârsta mea pe strada Abracadabra. 

Ditto continua să o împungă. j 

— Nici nu poţi să zici că arată bine. Incă nu i-a crescut părul, 
ca să zic aşa, iar fruntea arată ca şi cum s-ar ascunde sub ea un 
arici. 

— Măcar e înalt, spuse Mona tăios. 

— Eşti protectivă acum? Sesizez, cumva, o fisură în armura 
Vasquez? 

Mona n-ar fi recunoscut-o niciodată în faţa copilului Bartoli, 
dar într-un fel, acesta avea dreptate. Puştiul orfan era 
interesant. Ce intrare îşi făcuse în vieţile lor, fumegând pe un 
acoperiş! Apoi îi salvase viaţa. Băiatul trebuia să aibă 
personalitatea unui urs flămând ca ea să nu-l placă. 

— Îmi e prieten şi atât. Poate că acesta e un concept prea 
complex pentru ca tu să-l înţelegi. 

Ditto rânjea, mulţumit că înţepăturile lui avuseseră efect. 

— O, vorbe mari, acum, nu-i aşa? Oi fi eu mic, Vasquez, dar 
am mai multă minte în capul meu mic decât toţi 
supranaturaliştii la un loc. 

Mona îşi îndreptă arma electrică spre micul ei companion. 

— Nu mă mai enerva, Ditto. Crezi că nu ţi-aş trage un glonţ 
de gumă? Asta crezi? Dacă-i aşa, te înşeli! 

Ditto îşi ridică palmele. 

— Ameninţări cu violenţa? Nu-mi dădusem seama până acum 
cât de serioasă e treaba. Şi cât de repede a devenit serioasă. 
Cine ar fi ghicit? 

Ditto se opri şi zâmbi sincer. 


77 


— Dar, serios, e-n regulă puştiul ăsta, Cosmo. Mă bucur că ti- 
ai găsit un prieten. 

Mona protestă. 

— Vorbeşti de el ca şi cum ar fi un căţel. 

— Încerc să vorbesc serios. Mona, eşti tânără. Adolescentă. 
Ai nevoie de cineva cu care să stai de vorbă. Eu, deşi nu par, 
sunt prea bătrân. lar Stefan, cea mai mare parte a timpului, nu 
are dispoziţia necesară să stea de vorbă. 

Telefonul lui Ditto vibră în buzunar. 

— Mesaj de sus, spuse el. „De-a ce vă jucaţi voi doi? 
Închideţi-vă gurile şi ţineţi-vă ochii deschişi.” 

Copilul Bartoli făcu cu mâna, vag, în direcţia lui Stefan. 

— Ar fi bine să te concentrezi pe treaba pe care o ai de făcut, 
Mona, dacă nu, va trebui să-mi exersez autoritatea. 

Mona se strâmbă. 

— Şti ceva? Dacă n-ai avea 90 de centimetri... 

— 92! spuse Ditto ţâfnos. 

Jos, în fabrică, situaţia se încingea. Cursele mai puţin 
importante se ţinuseră deja, iar acum erau aduse la rampă 
maşinile favorite. Buldogii se adunaseră în jurul unui bolid cu 
şase roţi, care huruia şi arunca impulsuri electrice în aer. 
Bolidul avea anvelope late, imprimeuri de plasmă şi ţeavă de 
eşapament dublă, vibrând la coada vehiculului. Ca şi Buldogii, 
maşina era zgomotoasă şi forţoasă. Pentru Buldogi, imaginea 
era totul. Cel care va ieşi victorios în competiţia din acea seară, 
va folosi probabil câştigul ca să-şi umfle muşchii, implantându- 
şi nişte saci de soluţie salină sub epidermă. 

Prin comparaţie, automobilul de curse Myishi părea blând. 
Caroseria avea linii curbe şi de sub bara din spate ieşea o 
singură ţeavă de eşapament şi nu avea decât patru roţi. Era 
ridicol. Buldogii nu erau impresionați. Urlau către tavan. Era 
metoda lor caracteristică de a-şi exprima disprețul. 

Mona îşi dădu ochii peste cap. 

— Buldogii! Ultimii oameni! 

Mona nu era atât de calmă precum părea. Orice s-ar fi 
întâmplat urma să se petreacă în curând. Moartea se simţea în 
aer. Şi paraziţii o simțeau, îngrămădindu-se tot mai jos pe 
zidurile fabricii. 

Telefonul lui Ditto vibră din nou. 

— Alt mesaj, mormăi el. Da' ce crede Stefan, că sunt 


78 


secretara lui? 

Scoase telefonul din buzunar şi citi mesajul. 

— Citeşte asta, spuse Ditto, cu vocea gâtuită. 

Mona întinse mâna după telefon, păstrând un ochi atent la 
scena de dedesubt. Literele negre ieşeau în evidenţă pe fondul 
ecranului verde. 

„Au zburat porcii, spunea textul. Buldogii au pus o santinelă. 
E în spatele vostru.” 

Mona auzi zgomotul unei arme electrice încărcându-se, chiar 
lângă urechea ei. 

O 

Cosmo sări în picioare. 

— Trebuie să-i ajutăm. 

Stefan îl apucă de guler, trăgându-l înapoi. 

— Stai jos, Cosmo, nu faci decât să te expui. 

— Dar o să fie omorâţi! protestă el. 

Stefan se rostogoli, astupându-i gura lui Cosmo cu o mână. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Cosmo. Ştiu ce fac. Fac asta de trei 
ani de zile. Tu, ai trăit toată viaţa într-un orfelinat. Tot ce ştii tu 
despre misiuni comando poate fi scris pe indispensabilii lui 
Ditto. Inţelegi ideea? 

Cosmo dădu din cap afirmativ. 

— Bine. Urmărim şi vedem cum evoluează lucrurile. Mona şi 
Ditto ar putea avea şi ei ideile lor. 

Stefan îşi retrase mâna. Cosmo trase aer în piept, respirând 
sacadat. 

— Şi dacă îi împuşcă? 

Stefan îşi întoarse privirea fixă spre scena care se desfăşura 
dedesubt. Clipea des, iar mâinile îi erau încleştate pe grilaj. Nu 
deţinea controlul, aşa cum pretindea el. 

— Dacă îi împuşcă, vor plăti. 

„Poate, gândi Cosmo, dar mai mult vom plăti noi.” 

O 

Santinela Buldogilor era aproape în pielea goală, cu excepţia 
unor pantaloni scurţi, negri, iar pielea îi era tot neagră. 
Nenatural de neagră. Ditto îşi dădu seama după ce îl studie 
câteva secunde, că pielea omului era aproape complet tatuată. 
Iniţial, nu distingea nimic în cerneală, apoi observă nişte 
spirale stranii şi câteva modele hipnotice. 

— Îţi place? îl întrebă santinela. Acoperire totală cu tipare 


79 


hipnotice jamaicane. Nu costă decât trei nouăzeci şi nouă la 
salonul de tatuaje Pata de Cerneală, întreabă de Sasha. 

— O, făcu Ditto. 

Modelele erau peste tot. Cum putuse să nu le observe? Mona 
pocni din degete în faţa lui. 

— Nu te uita la cerneală, estupido. Tiparele hipnotice o să te 
adoarmă pe loc. 

— Aşa e, spuse santinela. Un şofer de taxi, odată, se uita fix 
la mine în oglindă. A adormit la volan. 

Îşi îndreptă ţeava armei către Mona. 

— Acum să trecem la treabă. Ridicaţi-vă! Aveţi suficient timp 
cât să ajungeţi la ultima voastră întâlnire. 

Ditto deschise gura să comenteze ceva, dar Mona i-o astupă 
cu mâna. 

— Nicio problemă, amigo, ia-o înainte. 

Santinela tatuată îi îmboldea să coboare pe o scară abruptă, 
care ducea la nivelul de jos al fabricii. Ceilalţi Buldogi păreau 
mult mai înalţi când îi priveai de jos în sus. Îi îmbrânceau pe 
intruşi, îi amenințau cu armele, lătrau după sânge. 

Liderul lor ieşi în faţă. Îţi dădeai seama că e lider după 
cuvântul  „Căpetenia” înscris pe pieptul lui cu lumini 
subcutanate care licăreau neîncetat. 

— Ce avem aici, Shadow? spuse el cu o voce care semăna cu 
răgetul unui animal sălbatic. 

O creastă metalică îi tremura pe cap. Căpetenia chiar răgea. 
Probabil că făcuse o operaţie la corzile vocale, ca să obţină 
efectul acela. 

Shadow îşi împinse trofeele în ring. 

— Doi mici cari de rugină, care stăteau agăţaţi de conducte. 

Căpetenia îi luă pe cei doi intruşi. 

— Bine, legaţi-i pe capote, o să fie nişte ornamente pe cinste. 

Zeci de mâini se repeziră la cei doi, ridicându-i brutal 
deasupra capetelor. 

— Aşteptaţi, spuse Miguel, blocând calea Buldogilor. Nu îi 
legi de capota mea, Căpetenie! Maşina asta e aerodinamică. 
Aşa ceva i-ar lua din viteză. Comprende? 

Mona îi aruncă o privire tăioasă dintre o pădure de braţe. 

— Mersi mult, Miguel. Credeam că-ţi pasă. 

Creierul Căpeteniei se angrenă şi făcu conexiunea. 

— O cunoşti pe copilă? 


80 


Miguel oftă adânc. Încă o seară ratată. 

— Da, e... Sora mea mai mică. l-am spus să stea acasă, da'i 
plac cursele. Cred că le are-n sânge. Fă-mi o favoare şi dă-i 
drumul. 

Luminile de pe pieptul Căpeteniei licăreau mai rapid, 
alergând în acelaşi ritm cu inima. 

— Nu ştiu, omule. Regulile sunt reguli. 

Miguel insistă. 

— Haide, hombre, nu mă pot întoarce acasă fără nena. 

— De ce nu, omule? Adolescenţii nu fac altceva decât să 
irosească spaţiul şi aerul. 

— Aşa e, dar fata e unul din cei mai buni şoferi ai noştri. E 
aproape la fel de bună ca mine. N-ar fi bine să irosim toate 
lecţiile de şofat care le-am investit în ea. În câţiva ani o să facă 
praf cauciucurile. 

Un zâmbet răutăcios se întinse pe faţa Căpeteniei. Creasta 
sârmoasă îi vibra, în timp ce râdea. 

— Bine, omule, am o afacere pentru tine. Să conducă fata 
ultima cursă. 

— Que no! protestă Miguel, în niciun caz! Maşina asta e 
copilul meu! 

— Tu alegi. Ori maşină, ori ea! 

Miguel îşi dădu jos banderola de pe cap şi o strânse în 
ambele mâini. 

— OK, o să conducă, zise el şi îndreptă un deget rigid către 
Mona. Dacă ratezi, o să mi-o plăteşti, Mona. 

Nu prea avea ce alege. Ori maşina ori ea! Oricum, Mona 
chiar că nu avea de ales. Zeci de braţe o purtară pe sus, până la 
Myishi Z12. Se simţi aproape îndoită în două şi băgată în 
maşină prin geamul lateral. Ditto fu aruncat pe scaunul din 
dreapta. 

— Poţi să-ţi iei şi mascota, spuse Căpetenia, legându-se cu 
centura în maşina concurentă a buldogilor. Ai nevoie. Să-ţi 
poarte noroc! 

— Mascotă! pufni Ditto, scrâşnind din dinţi. Idiotul! Sac de 
implanturi! Aş vrea să-l pocnesc de să-l las lat! Literalmente! S- 
a uitat în oglindă să vadă cum îi stă părul ăla blond? Ştii să 
conduci chestia asta, nu? 

Mona studie şirul năucitor de taste şi indicatoare. 

— Da, probabil. Teoretic... 


81 


— Crezi că ne vor lăsa să facem o tură de probă? 

Pe lângă maşină, grupuri de lideri de găşti, clocotind de 
adrenalină săreau în sus de nerăbdare. O grămadă de tineri 
umflaţi, tatuaţi şi pompaţi cu testosteron, care pariaseră bani 
grei pe cursa aceea. 

— Nu, nu ne dau nicio tură de probă. 

Mona putea să conducă sau să repare orice obiect cu roți. 
Dar aceasta era o maşină de curse pe nitrați, nu era Pigmobilul. 
În general, piloţii de curse băgau un amestec de oxid de nitrați 
în combustibilul obişnuit pentru un impuls de viteză, când era 
necesar. Dar maşina asta avea drept combustibil chiar oxid de 
nitrați încălzit. Pentru că nitratul se consuma aşa de repede, 
întreaga maşină fusese transformată într-un rezervor de 
combustibil. Fiecare bară de susţinere şi fiecare panou era 
umplut cu amestecul exploziv. Nimeni nu ştia cu adevărat cum 
să conducă o asemenea maşină. 

Miguel se aplecă la fereastră. 

— Spune-i lui Stefan că-mi datorează o mare favoare. 

— Spune-i tu, îl repezi Mona. Eu în zece secunde o să fiu o 
pată de carbon pe asfalt. 

— Nu trebuie decât s-o ţii drept şi să laşi nitratul să-şi facă 
treaba. Pedalele sunt standard, dar calcă frâna devreme. E 
teroare s-o opreşti. Dacă pierzi cursa asta, Vasquez, ar fi bine 
să părăseşti oraşul, acoperită de ruşine. 

Căpetenia claxona nerăbdător. 

— Am vreo două întrebări, spuse Miguel. Unde e Stefan şi ce 
căutaţi aici? 

Mona îşi aşeză mâna pe braţul lui. 

— Când se va întâmpla, vei afla. Ţine doar capul jos şi 
pregăteşte-te să fugi. 

Miguel îşi aşeză banderola în stilul gangsterilor. 

— Noi suntem Drăguţii, frumuşico, nu fugim niciodată! 

Şi cu replica lui de dur, dus a fost! La băieţii lui, la nivelul de 
jos al fabricii. 

Telefonul lui Ditto vibră. Îl scoase pe furiş. Pe ecran era un 
singur semn de întrebare. Ditto compuse un mesaj de răspuns. 

„Staţi pe poziţii, spunea mesajul lui. Totul e sub control.” 

Mona îşi întinse gâtul să citească textul. 

— Sub control Anunţă-mă când suntem în încurcătură. 

Porţile fură coborâte pe braţele roboților Krom, alimentate 


82 


de un generator portabil. Câte un grilaj scânteietor se aşeză în 
faţa fiecărei maşini. Căpetenia urla. Imprimeurile de pe 
apărătorile maşinii lui arătau buldogi alergând, cu balele 
scurgându-li-se. Ceilalţi Buldogi preluară strigătul lui canin, 
până când toată fabrica răsuna de urletele membrilor unei găşti 
de dezaxaţi. 

— Nu ştiu ce e mai sănătos, spuse Ditto. Să câştigăm sau să 
pierdem. 

Mona apăsă butonul de pornire, trezind maşina din punctul 
mort. 

— N-am de gând să stau pe aici să aflu. 

Ditto se ţinu de bord, agitat. 

— Să nu faci vreun gest nechibzuit, Mona. Eu sunt doar un 
copil. 

— Ţine-te bine. Şi stai ghemuit. 

Porţile se ridicară încet, cu o cascadă de scântei care săreau 
pe spectatorii de jos. Căpetenia bubuia cu pumnii în acoperişul 
maşinii lui, îndoindu-l. Era atât de surescitat, că ar fi putut să 
îşi scurtcircuiteze becurile. 

Mona băgă maşina în viteza întâi. Cutia de viteze manuală 
fusese instalată de Drăguţi, cu toate că nu prea ar fi avut timp 
să ajungă la viteza a şasea. Decât dacă ar fi sărit peste câteva 
trepte. Automobilul Z12 se lansă ca o panteră după vânat. Fata 
îl stăpânea cu ambreiajul. 

Distanţa dintre poartă şi suprafaţa pistei era acum de un 
metru. O cascadă de scântei, care dansau prin faţa ei, îi 
obstrucţionau câmpul vizual. Buldogii trăgeau focuri în aer. 
Paraziţii se apropiau. Poate pentru ea. Orice ar fi urmat să vină, 
era aproape. Oricât de ridicol ar suna. 

Porţile se mai ridicară o treaptă, zgâlţâindu-se din ţâţâni. 

— Haide! strigau Drăguţii, într-un glas. Porneşte! Porneşte! 

Mona tura motorul, dar nu pornea. 

— Nu încă. 

Căpetenia nu mai stătu pe gânduri. Călcă acceleraţia până la 
podea şi ţâşni pe sub poartă. Era prea devreme. Spoilerul de pe 
spate prinse porţile. Dar nu se produse nicio explozie, nicio 
scurgere de mii de volţi prin şasiu. Spoilerul se topi doar, într-o 
mâzgă neagră, acoperind pe jumătate fereastra din spate. 
Căpetenia mergea înainte. 

— Cauciuc! spuse Mona cu dispreţ. Parşivul! 


83 


— Porneşte! urlau Drăguţii, aproape în lacrimi. 

Căpetenia înaintase un kilometru pe pistă şi nici nu dăduse 
drumul la nitrați încă. 

— Nu acum. Încă nu. 

Ditto o înghiontea în umeri cu pumnii lui mici. 

— Ce faci, Vasquez, eşti nebună? 

— Încă o secundă. 

Căpetenia ajunsese la doi kilometri depărtare. Doi şi 
jumătate. Mergea cu cel puţin trei sute de kilometri la oră şi 
cauciucurile scoteau un fum negru. Drăguţii se adunaseră în 
jurul maşinii, scoţându-şi armele din buzunare. Buzele lui 
Miguel se strânseseră într-o grimasă. 

— E timpul să mergem, şopti Mona, călcând acceleraţia şi 
ridicând ambreiajul. Z12 ţâşni înainte, ca fulgerul lui Thor 
brăzdând văzduhul. Injecţia de nitrați îi lipi pe Mona şi pe Ditto 
de spătarele scaunelor. Dacă tetierele nu ar fi fost căptuşite, 
craniile lor ar fi crăpat ca nişte coji de ouă. Vedeau 
distorsionat, culorile le fugeau prin faţa ochilor şi fuzionau. 
Nimic nu se vedea clar, în afară de pistă. 

Mona îşi ţinea încheieturile mâinilor fixate pe volan, ca să 
păstreze direcţia. Pe margini, totul se dizolva în urma lor, dar 
în faţă pista era o fâşie solidă, neagră, în care vedea prin 
parbrizul de cristal bolidul Căpeteniei crescând din ce în ce mai 
mare. Pe lângă Z12, maşina Căpeteniei părea că merge cu 
spatele, deşi Buldogul nu-şi dădea seama de asta. El trăgea 
deja focuri de victorie pe fereastră. 

„Uită-te în oglindă, fraiere, se gândea Mona. Vezi ce se 
strecoară în urma ta.” 

Părea că Buldogul chiar asta făcuse, pentru că ţeava lui 
dublă de eşapament scoase flăcări albastre, pe măsură ce 
nitrații erau injectaţi în motor. Bolidul se lansă cu cincizeci de 
kilometri la oră peste viteza pe care o avea deja. Era prea 
târziu, Z12 era un glonţ automat, care încingea pista în urma 
lui ca fulgerul pornit din pântecul unui nor. 

— Uimitor! zise Mona printre dinţii strânși. E o fiară! 

Ditto îi aruncă un rânjet Căpeteniei, în timp ce-l întreceau. 
Un rânjet iritant care l-ar fi făcut pe cel căruia îi era adresat să 
vrea să-i provoace nişte răni cumplite. Probabil că buldogul nici 
nu văzuse cealaltă maşină, cu atât mai puţin rânjetul copilului 
Bartoli, dar acest lucru îl făcu pe Ditto să se simtă mai bine. 


84 


Trecură linia de sosire, activând artificiile care marcau 
victoria. Cinci kilometri, în mai puţin de un minut! Zidul fabricii 
se zărea din ce în ce mai mare înaintea lor. 

— Ai uitat să frânezi, strigă Ditto, acoperind huruitul 
motorului. Fostul tău prieten a spus să frânezi din timp! 

Mona călcă acceleraţia până la podea, apropiindu-se de 
bariera sunetului. 

— Nu e fostul meu prieten. Şi chiar vrei să te opreşti să stai 
de vorbă cu Căpetenia? 

— Mai bine, nu. Dar avem de ales? 

— Putem trece prin porţi. 

Ditto se ţinu de nas şi suflă ca să i se desfunde urechile, în 
caz că presiunea îl împiedicase să audă bine. 

— Să trecem prin... eşti complet nebună? 

— Gândeşte-te. Depăşim capătul rampei la o viteză de circa 
trei sute la oră. Poarta nu e decât un polimer, iar maşina e 
dintr-un aliaj ranforsat. Avem şanse mari de reuşită. 

— Trebuie să existe şi altă cale. 

— Te ascult. Ai trei secunde! 

— Mona, nu mă face să te lovesc. 

— Dacă ai cumva vreun baros în buzunar, o să încep să mă 
îngrijorez. 

Ditto se aşeză în poziţia de impact, cu capul între genunchi. 

— O să murim, bombăni el. 

Zidul de fontă brută se zărea în faţa lor, la câteva secunde 
distanţă. Un convoi de maşini ale găştilor se întreceau la nivelul 
de jos al fabricii. Deasupra, paraziţii se îngrămădeau, coborând 
şi mai aproape de nivelul solului. Şi mai era ceva, un factor pe 
care nimeni nu îl anticipase. Ceva rar întâlnit în Booshka: 
paralegiştii. 

Maşina se opri brusc. 

— Ce? făcu Mona. 

Toate cele patru roţi se opriră simultan şi două mii de 
paraşute de frânare ţâşniră din spoilerul de la spate. 

— Nu e bine, bombănea Mona, luptându-se cu volanul 
înţepenit. 

Capacul bordului se retrase lăsând să se vadă un mesaj scris 
cu litere luminoase: „Myishi Z12 e oprit de la distanţă. 
Indepărtaţi-vă de vehicul.” 

Maşina se răsuci pe loc şi se opri cu o roată atârnând în afara 


85 


pistei. 

Ditto ridică încet capul, din poziţia lui de impact. 

— Suntem morţi? 

— Nu, ne-au oprit! 

Ditto se îndreptă în scaun uşurel. 

— Slavă Domnului! 

Mona ieşi din maşină scuturându-şi capul, ca să scape de 
ţiuitul din urechi, cauzat de viteză. Situaţia avea să devină 
curând critică şi de aici încolo mergea din rău în mai rău. 
Găştile aveau să apară în orice clipă şi de data asta Miguel nu-i 
mai putea salva, nici dacă ar fi vrut. Îşi ridică privirea în sus. 
Stefan era singura lor şansă. Era acolo sus veghindu-i ca un 
înger păzitor. Avea să vină. Ea ştia asta. 

Dar mai era ceva. Deasupra lui Stefan şi Cosmo. Mai multe 
siluete neidentificate. 

Ditto ieşi împleticindu-se din maşină. 

— Mă gândeam şi eu, Vasquez, dacă nu mai mergem, cine 
ne-a oprit? 

Mona arătă spre cele câteva zeci de siluete în cădere liberă 
spre panourile solare ale fabricii. 

— Ei ne-au oprit. 


Deasupra, pe scheletul metalic al fabricii, Cosmo şi Stefan 
priveau cursa cu un amestec de teroare şi fascinaţie. La un 
moment dat, telefonul lui Stefan vibră. Verifică ecranul. 

— Ce spune? întrebă Cosmo. 

Stefan şterse textul. 

— Spune că totul e bine, ne vedem mai târziu. 

— Bine, înţeleg. Nu mai întreb. 

Stefan urmări încheierea cursei prin binoclu. 

— Curios. 

— Curios? întrebă Cosmo. Ce e curios? 

Stefan îi dădu binoclul. 

— S-au oprit. Şi e o oprire de urgenţă. Eram sigur că Mona o 
să treacă prin poartă. De ce s-ar opri acolo, pe pistă, unde eo 
ţintă uşoară? Decât dacă... 

Cosmo simţi un fior trecându-i pe frunte, în timp ce faţa îi 
pălea. Decât dacă ce? Aşteptă ca Stefan să-şi termine gândul. 

— Decât dacă altcineva i-ar fi oprit maşina. 

Prin binoclu, Cosmo o văzu pe Mona arătând spre tavanul de 


86 


deasupra lor. Se răsuci pe spate îndreptându-şi privirea spre 
cerul nopţii, dincolo de panourile uriaşe. Zeci de siluete cenuşii 
se îngrămădeau în aer spre deschizăturile din acoperiş. 

— Lucrurile acelea sunt reale sau sunt alte fiinţe pe care 
numai noi le putem vedea? 

Stefan înşfăcă binoclul şi îl îndreptă spre tavan. Mai multe 
siluete îmbrăcate în negru apărură în câmpul lui vizual. 
Trăgeau după ei paraşute de luptă şi la fiecare călcâi aveau 
jeturi cu gaz. În mâinile siluetelor se aflau puşti butucănoase de 
asalt. Pe fiecare cască era emblema unei companii. Aceeaşi 
care licărea de pe Satelit. 

— Trupele Myishi, spuse Stefan. Paralegiştii. Au venit după 
Myishi Z12. 

— Toate astea pentru o maşină? 

Stefan se ridică în genunchi pe grătarul pe care stăteau, 
ridicându-şi pardesiul lui cel lung deasupra capului. 

— Maşina asta a costat miliarde de dinari ca să fie construită. 
Pierderea ei a fost o lovitură grea pentru Myishi. Acum e 
probabil prima dată când a fost scoasă de sub husa de plumb, 
suficient timp cât să fie detectată. 

Stefan ridică o pulpană a pardesiului. 

— Repede, intră aici şi roagă-te să nu ne observe! 

Cosmo se târi sub haina de piele, până sub braţul lui Stefan. 
Haina mirosea a transpiraţie şi a focuri de arme electrice. 
Printr-o despicătură a hainei, Cosmo îi vedea pe paralegişti 
strecurându-se grațios prin  deschizăturile din acoperiş. 
Ghidându-se cu jeturile de gaz care ţâşneau din bocancii lor, 
aceştia evitau să fie prinşi între grinzile care ieşeau în afară şi 
coborau către găştile adunate dedesubt. 

Unul dintre ei smulse o ministaţie radio lipită cu arici de 
mânecă şi o aruncă pe podeaua fabricii. Aceasta sări vreo zece 
metri buni în carcasa ei de plastic, până când începu să se 
rostogolească pe pistă şi se opri la picioarele Căpeteniei. 
Acesta o ridică întrebător. 

Vocea paralegiutorului răsună dintr-o fantă. 

_ — Bolidul Z12 Nitrous e proprietatea corporației Myishi. 
Indepărtaţi-vă de lângă maşină sau veţi fi sancţionaţi. Acesta 
este ultimul avertisment. Aveţi zece secunde să vă conformaţi. 

Membrii găştilor nu avură nevoie de zece secunde. Cei mai 
mulţi îşi întoarseră maşinile la 180 de grade şi se îndreptară 


87 


spre ieşire. Pe la jumătatea drumului, observară tancurile de 
asalt cu trei nivele, care blocau căile de acces. Compania 
Myishi îşi scoase tot arsenalul în misiunea asta. Membrii 
găştilor începură să tragă cu tot ce aveau în paralegiştii care 
coborau. 

Cele zece secunde expiraseră şi legiuitorii de la Myishi aveau 
dreptul legal să deschidă focul. Ceea ce şi făcură, cu cele mai 
avansate arme din lume. În prima fază așterneau pe jos o 
pătură de celofan. Membrii găştilor care încercau să fugă erau 
prinşi şi împachetaţi. Fiecare al doilea cartuş era un Shocker, a 
cărui încărcătură se împrăştia pe suprafaţa celofanului, 
paralizându-i pe toţi cei care se aflau dedesubtul suprafeţei 
lipicioase sau şi mai rău. 

Paraziţii săltau ca nişte lupi în culori strălucitoare, 
scufundându-se prin celofan ca să se instaleze pe piepturile 
liderilor de găşti. Încărcătura gloanţelor Shocker era prea 
dispersată ca să le facă vreun rău. De fapt, părea că le sporeşte 
entuziasmul. 

Paralegiştii erau ca nişte rachete ucigătoare care împrăştiau 
durere şi moarte. Se agăţară de scări şi de părţile mai joase ale 
scheletului metalic, culegându-şi prăzile de deasupra. Găştile n- 
aveau nicio şansă. Cei mai mulţi îşi pierduseră cunoștința 
înainte de a apuca să scoată arma. Ceilalţi erau strânşi la 
colţuri, de către tancurile greoaie de asalt, şi ţintuiţi de pereţi, 
de gloanţele cu celofan. 

Stefan îşi scoase capul de sub haină. 

— E vina mea, spuse el gemând. Paraziţii se înfruptă şi totul 
e din cauza mea. l-am dat maşina lui Miguel. 

Cosmo privea în jos spre haosul de dedesubt. 

— Nu aveai de unde să ştii. Nimeni nu ar fi putut să ştie. 

Ochii lui Stefan scânteiară în lumina cochiliilor electrice. 

— Ar fi trebuit să ştiu! De trei ani mă ascund de poliţia 
Myishi, le cunosc tacticile. Îşi îndreptă arma electrică spre un 
grup de paraziți. Prea departe. Nu ajunge. Trebuie să coborâm 
acolo. 

Cosmo cercetă din priviri grupurile de corpuri, care fugeau 
care mai de care. 

— Îi văd. Se duc spre şină. O să fie împachetaţi. 

— Trebuie să ajung mai jos, mormăia Stefan, nu ajung de 
aici. 


88 


Cosmo lovi grilajul cu pumnul. 

— De ce nu plouă niciodată când vrem? 

Stefan îl privi straniu. 

— Ploaie? Da! Avem nevoie de apă ca să alungăm paraziţii. 
Măcar atâta putem face. 

— Acum o să-mi spui că poţi face să vină ploaia! 

Stefan se ridicase în picioare şi se străduia să se agaţe de o 
scară de acces. 

— Eu nu, dar ei pot! 

— Care ei? strigă Cosmo, alergând după supranaturalist. 
Cine sunt el? 

— Uite, acolo, la intrare. Tu întoarce-te la Pigmobil, încearcă 
să-i găseşti pe Mona şi pe Ditto, dacă reuşesc să iasă. 

Cosmo tot nu înţelegea. Singurul lucru pe care îl vedea la 
intrare era un tanc de asalt, înalt de treizeci de metri. Stefan 
nu putea să se gândească să ia unul din tancurile acelea. 
Cosmo îl urmă pe Stefan în jos pe o scară. Nu avea nicio 
intenţie să se întoarcă la Pigmobil. Dacă Stefan se ducea după 
un tanc de asalt, Cosmo se ducea după el. Făcea şi el parte din 
echipă, nu? 

O 

— Paralegiştii, spuse Mona, trăgând aer în piept. Nici că se 
putea mai rău! 

Paralegiştii erau o combinaţie de avocaţi, paraşutişti şi 
pitbuli. Erau ultima soluţie la care recurgea o corporație şi nu 
le dădeau drumul din lanţ decât atunci când erau la mijloc 
sume mari de bani. 

Mona făcu imediat legătura. 

— Au venit după maşină. 

Il apucă pe Ditto de guler şi îl târî până la marginea pistei. 

— Cei de la Myishi au oprit maşina. Trebuie să fie vreun 
dispozitiv de urmărire prin instalaţii. Trebuie să ne adăpostim. 

— Să ne adăpostim? spuse Ditto aproape strangulat de 
strânsoarea partenerei lui. Dar nu vor decât maşina. 

— Şi pe oricine a văzut-o sau a lucrat la ea. Nu pot să-şi 
asume riscul ca altă corporație să fure idei de la Myishi. Toţi de 
aici vor fi luaţi la interogatoriu. 

— Interogatoriu? Câteva întrebări politicoase şi o ceaşcă de 
sim-cafea? 

Mona clătină din cap. 


89 


— Sigur! Câteva Shockere şi o ceaşcă de pentanol de sodiu. 
Să fim mulţumiţi dacă vom mai ştii să numărăm până la zece, 
după ce termină cu noi. 

Ditto aprobă din cap. 

— Să ne adăpostim! Bună idee! 

Săriră de pe linia de asamblare, şerpuind printre barele care 
o susțineau. Asfaltul era plin de ambalaje de sucuri şi de gumă. 
Mirosul mai multor straturi de gunoi „asortat” le înţepa nările. 

Ditto îşi lovi cu palma mâneca hainei, ca şi cum ar fi alungat 
astfel mirosul. 

— Haina asta e distrusă. N-o să mai pot scoate mirosul ăsta 
groaznic din ea. 

Mona se târî şi mai adânc între umbre. 

— Măcar o să mai ai nas cu care să simţi mirosul ăsta 
groaznic! 

Începu să tragă. Bule uriaşe de celofan lichid îi împroşcau pe 
liderii găştilor şi maşinile lor. Acestea erau urmate de şocuri 
electrice care uscau totul în cale. 

— Sunt împroșcaţi cu gudron şi cu scântei, spuse Ditto. 
Aproape că mi-e milă de ei. 

Căpetenia fusese oprit aproape de ascunzătoarea lor, cu 
luminile de pe piept pâlpâindu-i neîntrerupt. Un Shocker îi 
atinse cotul şi şocul care i se scurse prin piept îl scutură, 
făcând să-i explodeze becurile de sub piele, ca nişte gloanţe. 
Un parazit ateriză pe el în mai puţin de o secundă. Fără să-şi 
dea seama, Căpetenia continua să se lupte, urlând de furie la 
toţi cei care-l puteau auzi. În cele din urmă, un paralegist îl 
pocni cu un glonţ cu celofan. Şeful Buldogilor se zbătea moale 
sub un strat de lichid vâscos. 

Un bârâit de frecvenţă joasă venea din spatele halei, ca 
mârâitul unui lup într-un tunel. 

Mona cunoştea orice motor din câte existau. 

— Tancuri de asalt. Au venit să măture mizeria făcută de 
ăştialalţi. Trebuie să scăpăm de aici. 

Ditto îşi clătina capul prefăcându-se fericit. 

— Nu mai spune! 

Se târâră prin gunoaiele care zăceau acolo de ani de zile, 
căutând o spărtură în linia forţelor Myishi. Dar paralegiştii erau 
şi eficienţi şi acționau mortal. Era evident că-şi petrecuseră 
ceva timp supraveghind clădirea, înainte să atace. Fiecare 


90 


centimetru pătrat era acoperit de câte un soldat. Se prindeau 
de balustradele de la etajele superioare şi trăgeau în trei 
unghiuri diferite ca să acopere toată clădirea. În câteva minute 
toţi ajunseseră la nivelul solului şi îi adunau în spaţiul îngrădit 
de tancuri pe toţi membrii găştilor care mai erau conştienţi. 

Între timp, paraziţii absorbeau energie cu un entuziasm 
teribil, devenind din ce în ce mai aurii şi mai strălucitori. Era 
aproape de nesuportat. O mare parte din Mona dorea să se 
strecoare sub o bârnă şi să doarmă. Să doarmă şi să viseze la 
pace şi fericire. „Dacă scap de aici, se gândea ea, mă las 
definitiv. Poate mă duc în America de Sud, mă fac scafandru şi 
mă scufund după scoici. Sigur, îşi spuse ea, dacă mai e vreun 
litru de apă de mare pe planetă care să nu-mi decoloreze 
pielea.” 

— Nu văd nicio ieşire, spuse Ditto cu năduf. 

Mona îl văzu pe Miguel în timp ce îl cărau, aproape de 
nerecunoscut sub stratul de celofan. Un parazit se agăţase de 
pieptul lui. 

— Nici eu. Stefan o să facă ceva. N-o să ne lase aici. Sau 
poate Cosmo o să mai facă vreo scamatorie. 

Ditto făcu o grimasă. _ 

— Îmi place de Cosmo, dar nu e decât un puşti. În povestea 
cu săgeata a avut noroc, acum n-o să mai salveze pe nimeni. 

Mona îşi frecă sprânceana cu încheietura mâinii. 

— Te înşeli în privinţa lui, Ditto. E ceva cu băiatul acesta. Are 
curaj, e şi inteligent. Cosmo o să ne scoată de aici. Sunt sigură. 


Cosmo îl urmă pe Stefan până la o scară metalică, 
împrejmuită de o cuşcă tubulară. Stefan îi auzi zgomotul paşilor 
pe trepte. 

— Parcă ţi-am spus să te întorci la Pigmobil, şopti el, 
îngrijorat că cei doi paralegişti care stăteau la 12 metri 
dedesubtul lor i-ar putea auzi. 

— Mona şi Ditto sunt prinşi acolo jos, răspunse Cosmo, 
simplu. Trebuie să ajut şi eu. Nimeni altcineva nu fuge, deci de 
ce ar trebui să fug eu? 

Stefan îşi ridică lentilele de refracție, pentru un moment. 
Simţi că i se luase o parte din greutatea de pe umeri. Se bucura 
că îl are pe Cosmo cu el. 

— Bine, eşti un supranaturalist. Căpos ca noi toţi. Trebuie să 


91 


ajung la tancul de asalt din colţul de nord-est. Tu trebuie să mă 
acoperi. 

— Să te acopăr? 

— Coborâm la următorul nivel şi împrumutăm câteva arme 
electrice Myishi. Eu fug înspre tanc iar tu dobori pe oricine are 
o armă îndreptată spre mine. 

Cosmo înghiţi în sec. Război. Stefan vorbea de război. 

— Şi tu? 

Stefan îşi aşeză masca pe faţă. 

— Probabil că o să mă doboare, dar tu să ieşi pe unde am 
intrat. O diversiune e singura cale de a-i salva pe Mona şi pe 
Ditto. 

Cumva, Cosmo îşi regăsi stăpânirea de sine. 

— Bun, o să fac tot ce-mi stă-n putinţă, să mergem! 

Stefan chiar îi făcu cu ochiul de după lentilele roşii. 

— Bine. Şi dacă se întâmplă să loveşti şi câţiva paraziți, n-o 
să mă supăr prea tare. 

Cosmo înghiţi în gol, încercând să îşi disloce inima care 
părea să i se fi înţepenit în gât, şi îl urmă pe Stefan în jos, pe 
scară. Lui Cosmo i se părea că picioarele lui Stefan nu fac 
niciun zgomot la coborâre, dar bocancii lui îi răsunau în urechi 
ca nişte clopote de biserică. 

Dedesubt, cei doi paralegişti se distrau, așternând o pătură 
de saturație din celofan într-unul din colţurile fabricii. Puştile 
lor se îndoiau în timp ce trimiteau cartuşele pe o traiectorie 
boltită către un grup de Drăguţi. 

— Floare la ureche, spune unul. 

— O nimica toată, aprobă celălalt. 

Stefan parcurse ultimii metri de coborâre, aterizând în 
spatele legiştilor. Fără să se oprească pentru a face o remarcă 
de erou de cinema, le izbi capetele unul de altul şi cei doi 
bărbaţi picară pe scară, fără să scoată măcar un scâncet. 

— Avocaţii, mormăi Stefan, în timp ce le desprindea puştile 
ataşate de echipament. Imi plăceau mai mult când se luptau cu 
dosarele. Il întoarse pe unul din ei şi îi desfăcu echipamentul de 
escaladare. Stefan întinse corzile la maximum fixându-şi 
echipamentul pe piept. 

— Intru cât de repede pot. Sper că nu-şi vor da seama că nu 
fac parte din trupele Myishi decât când va fi prea târziu. 

Cosmo sări pe podea. Îşi simţea stomacul ca şi cum l-ar fi 


92 


lăsat sus, la jumătatea scării. Stefan îi aruncă o armă robustă în 
braţe. 

— E setată pe gloanţe cu celofan. Ocheşte mai sus decât 
ţinta, cartuşele astea tind să coboare. Un metru jumătate 
deasupra capului ar trebui să fie bine. Ai douăzeci de focuri în 
arma asta şi, poate treizeci în cealaltă. 

Cosmo privea încurcat la şirul de butoane, valve şi mânere. 

— Nu ştiu să umblu cu asta. 

Stefan întoarse arma, înfigând patul puştii în umărul lui 
Cosmo. 

— Închipuie-ţi că e un computer! Nu e nevoie să ştii cum 
funcţionează şi nici măcar să-i cunoşti toate funcţiile. Nu ai 
nevoie decât de vizor, încărcător şi trăgaci. 

Scoase un vizor circular din nişa specială şi folosi ventuza ca 
să îl fixeze pe ochiul lui Cosmo. 

— Vizorul îţi arată distanţa până la ţintă, direcţia vântului şi 
câte gloanţe mai ai. Întinde-te pe alee şi împachetează pe 
oricine se uită strâmb în direcţia mea. 

Cosmo se întinse. 

— Dar dacă... 

— Nu avem timp să ne întrebăm „dar dacă”, îl întrerupse 
Stefan, asigurându-şi pironul de escaladare de o grindă. Fă tot 
ce poţi. Aminteşte-ţi că Mona şi Ditto depind de noi. 

„Fără stres!” gândi Cosmo sumbru. 

Stefan făcu un salt boltit peste balustradă, alunecând pe 
coardă spre podeaua fabricii, la 30 de metri în jos. Cosmo îi 
urmărea traseul cu ţeava armei, vizorul electronic trimițând 
imagini mărite către ochiul lui drept. Stefan cobora într-o lume 
nebună. Tancuri de asalt huruiau prin fabrică, băgând orice 
fugar în pungi de celofan, trimise din tunuri cu celofan. 
Paraziţii absorbeau energia din cei răniţi iar membri găştilor se 
zbăteau în baloanele lor de celofan, ca sufletele în iad. 

Echipamentul de escaladare îi încetini căderea lui Stefan, dar 
coarda se termină când el se afla la cincisprezece metri 
altitudine. Scripetele se rupse din cauza greutăţii lui şi tânărul 
cel înalt căzu pe podea. Din fericire, câţiva legişti îi atenuară 
căderea. Stefan scăpase de echipament şi o luase la fugă, 
înainte ca gemetele să se fi oprit. 

Unul dintre legişti se ridică cu greu în picioare şi porni 
împleticindu-se după Stefan. Cosmo mută ţeava puştii şi vizorul 


93 


şi îşi schimbă şi el câmpul de observaţie. inti capul 
paralegistului, apoi îşi aminti sfatul lui Stefan şi ridică arma cu 
un metru şi jumătate mai sus. 

— Hei, tu, strigă paralegistul după Stefan şi Cosmo trase. 

Glonţul ţâşni din ţeavă, lovindu-l pe paralegist între omoplaţi. 
O mare de materie vâscoasă explodă din mica paletă, ţintuindu- 
l pe bărbat la podea. 

Stefan îşi continuă fuga, pulverizând o mulţime de paraziți în 
drumul lui. Sfere albastre se ridicau ca baloanele la o 
petrecere. Se îndreptă către un tanc de asalt. Dar de ce? Ce 
putea rezolva cu asta? 

Nu era timp pentru întrebări şi cu atât mai puţin pentru 
răspunsuri. Alţi doi paralegişti îl văzuseră pe Stefan şi, 
scuturându-se de paraşute, îşi scoaseră armele la vedere. 

Cosmo ochi şi trase. Prea jos. Gloanţele mânjiră celofanul pe 
podea. Un metru jumătate deasupra capului. Trebuie să se 
concentreze. Să se concentreze. 

Trase din nou. Două focuri unul după altul. Arma tresări în 
mâinile lui şi paralegiştii se treziră prinşi într-o capcană de 
celofan. 

Unul la stânga. Se lăsă pe vine. Paralegistul trase un glonţ 
care îl nimeri pe Stefan între omoplaţi, împingându-l înainte. 
Stefan făcu trei paşi împleticiţi. Cosmo nu-şi putea lua ochii de 
la supranaturalist. Experienţa îl salvă. Stefan îşi aruncă haina 
de pe el. In câteva secunde, pardesiul lui din piele era 
împachetat mai strâns decât o minge de fotbal. 

„Am avut noroc, se gândi Cosmo. Noroc.” Trăsese cinci 
focuri înspre lunetist. Trei ajunseseră la ţintă. 

Stefan aproape că ajunsese la tanc. Mai avea cam 20 metri. 
Un grup de paraşutişti se afla cu un nivel mai sus. Ultimul 
obstacol, în afară de tanc. Stefan trase câteva gloanţe Shocker 
în grilajul metalic. Cei mai mulţi paralegişti erau complet 
izolaţi, dar doi dintre ei îşi scoseseră mănuşile şi se ţineau de 
balustradă. Se prăbuşiră scoțând fum. Cosmo acoperi restul 
suprafeţei cu mai multe gloanţe din arma lui de împrumut. 

Un avertisment cu litere roşii începu să pâlpâie în vizorul lui 
Cosmo. Nu mai avea muniţie. Cosmo puse arma deoparte, 
trăgând-o pe cea de-a doua de curea. Schimbă repede vizoarele 
şi se concentră asupra lui Stefan. 

Era dificil să ignori haosul din jur. Paraziţii care se adunau în 


94 


număr tot mai mare, cei din găşti care continuau să se lupte, 
bolizii de curse se învârteau prin fabrică, încercând să găsească 
o ieşire. Pe podea, pe pereţi, totul era acoperit cu celofan. 

„Concentrează-te, îşi impuse el. Fiecare lucru pe rând!” 

Tanchistul îl observă pe supranaturalist şi încercă să întoarcă 
turela principală în direcţia lui. Stefan încercă să-i facă semn 
cu mâna, dar ţeava armei era fixată de braţ şi îi trădă imediat 
mişcările. Stefan păru că se dă bătut, stând drept, cu mâinile în 
sus. Prin vizorul armei lui, Cosmo văzu degetul arătător al lui 
Stefan. Arăta către ţeava tancului. Era un mesaj. Trage în ţeava 
tancului! Avea o şansă la un milion, chiar şi cu vizorul. 

Cosmo se ridică în căutarea unei poziţii de tragere mai bune, 
aşezând arma pe balustradă. Un metru şi jumătate deasupra 
gurii tunului. Nu era cazul să fie delicat. Cosmo îşi goli 
încărcătorul în direcţia tancului. Cel puţin un glonte atinse 
ţinta, zburând în spirală către burta tancului. Chiar în acel 
moment, un cartuş Shocker încerca să pătrundă prin ţeava 
tancului. Nu reuşi. Îşi dispersă încărcătura pe toată suprafaţa 
tancului. Oricine ar fi atins în acel moment un panou de control 
ar fi primit un şoc electric care l-ar fi lăsat inconştient pentru 
cel puţin un minut. 

Stefan porni din nou. Sări cât de sus putu, apucă ţeava 
tancului cu mâinile şi începu să se deplaseze înspre interior, 
mutându-şi o mână după cealaltă. Sub ţeava principală mai era 
o ţeavă scurtă şi groasă, cu gură ajustabilă. Un tun de apă 
pentru controlul mulţimii. Sigur! Apă! 

Stefan se balansă, lovind cu bocancii robinetul de închidere. 
În spatele valvei se aflau douăzeci de mii de litri de apă sub 
presiune, aşteptând să fie eliberată. Robinetul gemu, se smuci 
şi în cele din urmă sări, lăsând apa să ţâşnească într-un jet 
puternic. Se împrăştie repede pe podele. Trupele, vehiculele şi 
membrii găştilor fură azvârliţi de jetul abundent, dar mai ales 
paraziţii îşi abandonară prăzile şi se împrăştiară repede pe la 
etajele superioare. Toţi cei care fuseseră prinşi de torent 
sfârâiră şi scoaseră scântei, după care se alăturară ameţiţi 
celorlalţi. 

Cosmo îşi întoarse arma descărcată către ascunzătoarea 
Monei. Vizorul i-o arăta pe fată scoțând capul de sub pistă. 
Apoi, profitând de confuzia cauzată de Stefan, îl luă pe Ditto 
sub braţ, o luă la fugă spre o gură de aerisire, de pe cel mai 


95 


apropiat perete, şi dispăru în întuneric. Nimeni din trupele 
Myishi nu îi observă. Acum Cosmo nu mai putea face nimic 
pentru ei. 

Între timp, Stefan dădu drumul ţevii de tun şi căzu pe podea. 
Acum era neînarmat, în câmp deschis. Pozna lui atrase atenţia 
mai multor paralegişti care îl înconjurară ca nişte şacali, cu 
armele aţintite către adolescent. 

Stefan ridică mâinile cu degetele răsfirate, dar paralegiştii 
nu aveau de gând să-l ia cu binişorul, după toată distrugerea 
care o cauzase. Îl loviră cu cel puţin o duzină de gloanţe cu 
celofan, fiecare întinzându-se pe corpul lui ca o pată uleioasă. 
Cosmo îl văzu pe supranaturalist căzând la pământ. Se vedea 
clar cum încerca să apuce cu degetele substanţa vâscoasă care 
ameninţa să îl stoarcă de vlagă. Pe zid erau câţiva paraziți care 
observaseră durerea lui şi se apropiau de el cu paşi ezitanţi. 
Dar era prea multă apă. 

Cosmo bătea cu pumnii strânşi în balustradă. Nu putea face 
nimic. Decât să privească. 

— Frumos ai tras, puştiule, spuse o voce. 

Cosmo se întoarse. Un paralegist Myishi stătea mai jos pe 
alee, cu arma ţintită către pieptul lui Cosmo. Dungile 
încrucişate de lumină roşie ale lunetei lui i se reflectau pe 
jachetă. De la distanţa aceea, nu era nevoie să ţinteşti sus. 

— Ai idee câţi dinari costă să repari un tanc de asalt? 

Cosmo clătină din cap. Nu vorbea pentru că îşi ţinea 
respiraţia, umflându-şi pieptul cât de mult putea. Acest lucru 
avea să-l ajute să respire mai uşor în cazul în care ar fi fost 
împachetat. 

Legistul îi observă tactica. 

— Nu-ţi face griji, puştiule, n-o să te împachetez. O să vii de 
bună voie, nu? 

— Da, spuse Cosmo, circumspect. 

— Bine, atunci, mai spuse paralegistul, apăsând pe trăgaci. 
Un glonţ cu celofan zbură boltit peste alee şi îl lovi pe Cosmo în 
piept. Acesta privi neputincios cum virusul se răspândea de-a 
lungul pieptului său. În câteva secunde, se afla în interiorul 
unui cocon care îi presa cu putere toate oasele din corp. Prin 
folia argintie de celofan îl văzu pe legist aplecându-se deasupra 
lui. 

— Of, se prefăcu acesta, şi vocea i se auzi înăbuşită de 


96 


plastic. Mi-a scăpat degetul! 


97 


CAPITOLUL VI 


UN-SPEC 4 


TURNUL MYISHI 


Cosmo nu-şi mai amintea mare lucru despre drumul către 
sediul concernului Myishi, pe Journey Avenue. Împachetarea în 
celofan era prevăzută cu un sedativ uşor, ceea ce era bine, 
pentru că, dacă cineva devenea prea anxios în timp ce era 
împachetat, îşi putea rupe coastele trăgând prea mult aer 
odată. Cosmo fu ridicat din remorca unui camion de asalt, după 
care i se dădu drumul într-o cadă enormă din plexiglas, plină cu 
un dizolvant galben vâscos. Cosmo mai fusese într-o asemenea 
cadă la institut. Dizolvantul îl va face să vomite ore în şir odată 
ce îi intra în sistem. Nasul şi gura lui Cosmo erau ţinute 
deasupra lichidului de un dispozitiv asemănător cu 
echipamentul de scufundare ataşat deasupra capului său. Dacă 
era scos înainte ca dizolvantul să îşi facă efectul putea să-l ardă 
şi să se trezească cu o chelie circulară de toată frumuseţea. 

Dar nu era cazul să se îngrijoreze pentru asta acum. Nu avea 
ce face, chiar dacă sedativul nu i-ar fi paralizat complet voinţa. 
Cel mai bun lucru era să plutească şi să respire regulat. Cu 
guri de aer scurte şi egale care să nu pună presiune asupra 
coastelor. Şi oricum, era o uşurare faptul că nu avea nimic de 
făcut. Fără misiuni nebuneşti, fără să-şi vadă moartea cu ochii 
în miez de noapte şi fără creaturi supranaturale care să îl fixeze 
cu ochii lor rotunzi. 

Apoi veni un parazit care se lipi de peretele exterior al căzii, 
privindu-l prin plexiglas. Dar Cosmo era în siguranţă cât era 
acolo. Creaturile nu puteau înfrunta lichidul. În orice altă 
situaţie ar fi fost tulburat să aibă parazitul aşa aproape. 
Perniţele albastre scânteietoare ale mâinilor lui cu patru 
degete se lipiseră de plexiglas. Se uitau fix unul la altul, băiatul 
şi creatura, printr-o ceaţă galbenă. Cosmo citea în ochii 


98 


parazitului volume întregi. „Nu poţi scăpa de mine”, spuneau 
aceştia. 

După câteva minute de priviri lipsite de expresie, parazitul se 
desprinse de plexiglas. Fără îndoială mai erau şi alte victime 
din care să absoarbă energia, în altă parte. 

Cosmo se scufundă într-o stare foarte aproape de transă. 
Evenimentele ultimelor zile i se învârteau în cap ca picăturile 
de ulei într-o lampă de lavă. Cine era el acum? Cosmo Hill, un 
orfan fără sponsor fugar, sau Cosmo Hill, supranaturalist? Cine 
era, de fapt, Cosmo Hill? Un produs al institutului Clarissa 
Frayne lipsit de personalitate. Avea paisprezece ani şi nu 
sărutase niciodată o fată. 

Mona Vasquez. Ce era cu fata aceasta care îl făcea să simtă 
un gol în stomac? Cosmo fusese injectat odată cu o formă 
uşoară a virusului de malarie, ca parte a unui test pentru un 
vaccin. Malaria avea asupra lui cam acelaşi efect pe care îl 
avea Mona. Era o situaţie tristă. Sentimentele lui nu aveau 
finalitate. Ce fată întreagă la minte l-ar lua în seamă pe Cosmo, 
chiar dacă ar sta căţărat pe un tort-surpriză, ţinând în mână o 
inimă de neon? 

Cu toate acestea, imaginea Monei crescu în mintea lui 
Cosmo, până când le îndepărtă pe toate celelalte. Zâmbetul ei, 
părul negru, căzându-i în bucle peste guler, ochii aceia căprui, 
ca două bomboane de ciocolată. Părea că pluteşte în lichidul 
acela, în faţa lui, şi că întinde o mână ca să-l mângâie pe obraz. 

Cosmo vorbea, toropit din cauza sedativului. „Aş putea, până 
la urmă, se gândea el. Nu e decât o halucinație.” 

— Mona, spuse el, şi, ciudat, nu mai avea celofan pe faţă. 
Chiar îmi place de tine... 

— Zău? făcu bărbatul mare şi bărbos care se ocupa de căzi, 
scoţându-i lui Cosmo echipamentul de scafandru. Şi mie îmi 
place de tine, drăguță. 

O 

Omul cu barbă puse furtunul pe Cosmo rânjind tot timpul şi îl 
aruncă apoi într-o celulă cu pereţi capitonaţi. In timp ce pleca, 
îi trimise o bezea peste umăr. 

— Cu bine, prinţul meu, rămâi cu bine. 

Cosmo era prea ocupat cu vomatul într-o tavă de aluminiu, ca 
să mai poată răspunde. Oricum, n-ar fi spus nimic, chiar dacă 
ar fi putut. In Clarissa Frayne toată lumea învățase să îşi ţină 


99 


gura. Toţi orfanii fără sponsori ştiau asta, în afară de Ziplock. 

Când îşi mai reveni, Cosmo rupse nişte hârtie din rola de pe 
perete şi se şterse la gură. Apoi trase un pat metalic prin 
cameră, până când îl aduse chiar sub gura de ventilaţie, pe 
care venea aer cald, şi se întinse pe pat. 

Obiceiurile lui din orfelinat se întorceau, ca şi cum nu ar fi 
scăpat niciodată de ele. Până la urmă, ce însemnau câteva zile 
în comparaţie cu paisprezece ani? Nici măcar unu la sută. Nici 
măcar pe aproape. Şi totuşi, simţea că trăise mai mult în acele 
zile decât în toţi cei paisprezece ani. 

Când te aruncau într-o asemenea gaură, la Clarissa Frayne 
orfanii fără sponsori cunoşteau câteva metode de supravieţuire. 
În primul rând, dormi cât poţi de mult. Asta îţi va lua gândul de 
la mâncare şi de la situaţia ta în general. Un orfan 
experimentat putea dormi până la şaisprezece ore pe zi. 

În al doilea rând, nu te gândi la libertate. Dacă îţi doreşti să 
treacă ziua mai repede, nu faci decât să ţi se pară şi mai lungă. 
Şi încearcă să nu îţi doreşti nimic, în niciun caz părinţi. Aceste 
dorinţe nu vor face decât să-ţi rupă inima. 

Cosmo stătea pe spate, cu ochii în tavan. Somnul nu venea. 
Prea multe se întâmplau în mintea lui. Supranaturalişiti, 
paraziți, Drăguţi, Buldogi, un copil Bartoli şi, desigur, Mona. 

Slavă Domnului că nu îşi declarase afecțiunea decât omului 
cu cada. Mona i-ar fi râs probabil în nas. Probabil. Deşi nu 
credea că o s-o mai vadă vreodată. Cosmo nu avea nicio 
îndoială că odată ce descoperiseră prin probe de ADN cine era, 
îl vor pune la primul tren subteran către Clarissa Frayne şi 
gardianul Redwood. 

O 

După un timp, paznicul reveni, cu acelaşi rânjet larg pe faţă. 
Omului îi plăcea meseria. 

— Hai, scumpule, zise el, scărpinându-şi bărbia dublă cu fire 
ţepoase de păr. Sus! Cineva vrea să vorbească cu tine. 

— Cine? întrebă Cosmo, coborându-şi bocancii încă umezi pe 
podea. 

Bărbatul îi ridică bărbia cu un baston. 

— Ce ai spus? Mi-ai pus cumva o întrebare? 

— Nu, spuse Cosmo, în grabă. Vreau să spun, nu, domnule. 

— Aşa-i mai bine, spuse gardianul, întorcându-se cu spatele. 
Urmează-mă şi rămâi între cele două linii galbene, dacă nu, un 


100 


gardian o să te împacheteze din nou. 

Paznicul îl conduse pe un coridor lung, spre lifturi. Pe podea 
erau două linii galbene foarte vizibile, cu linoleum ros între ele. 
Linoleumul de pe margini era intact. 

Cosmo se opri în faţa primului lift. 

— Nu, nu, scumpule, spuse paznicul, tu mergi la Observator. 

Rostise cuvântul cu mult respect, ca şi cum ar fi fost ceva 
foarte important. Cosmo îl urmă până la ultimul lift de pe hol, 
un bloc auriu fără niciun buton de comandă, doar un interfon 
video. 

Paznicul se aşeză în faţa camerei, aranjându-şi părul cu 
mâna, după ce o linsese. 

— Am puştiul aici. Pe cel care a distrus tancul. 

Nu veni niciun răspuns, dar uşa se deschise fără zgomot. 

— Intră, scumpule, spuse omul, împingându-l pe Cosmo 
înăuntru. 

— Deja mi-e dor de tine, zise Cosmo după ce se închise uşa. 

De ce nu. Nu credea că o să-l mai vadă pe omul acela din 
nou. Orice s-ar fi întâmplat. 

Liftul urca atât de repede, încât părea că stă pe loc. Cosmo 
nu îşi dădu seama că se mişcă până când un perete se retrase, 
lăsând să se vadă o fereastră de cristal. Liftul era în exteriorul 
clădirii şi ţâşnea în sus ca un glonţ. Afară, se vedea oraşul 
trecând pe lângă el, în linii de lumină înceţoşate din cauza 
vitezei. Curând, cutia aurie depăşise celelalte clădiri şi continua 
să urce spre cer. Cosmo se gândea că dacă liftul s-ar fi oprit 
atunci, el ar fi continuat să urce, pierzându-se în univers. 

Nu avea timp să gândească un plan de evadare şi nici nu 
avea unde să evadeze. Era ca şi cum ar fi încercat să scape de o 
paraşută. Înainte ca băiatul să-şi dea seama, liftul începuse să 
încetinească, oprindu-se în cele din urmă undeva, la marginea 
atmosferei. Lui Cosmo i se părea că dacă ridică o mână va 
putea atinge satelitul Myishi. 

Uşa se deschise şi, o mână foarte mare pătrunse înăuntru, 
apucându-l pe Cosmo de gât. Fu dus în cea mai încărcată 
încăpere pe care o văzuse în viaţa lui. Capete de animale 
împăiate în mod ilegal erau agăţate pe pereţi. Elefanţi, urşi, o 
gorilă şi sute de păsări. Chiar şi un delfin dintr-o specie 
dispărută lipăia electronic într-un bazin cu o substanţă 
albastră, conservantă. De-a lungul pereţilor se aflau banchete 


101 


joase acoperite cu materiale luxoase. Obiecte de artă care 
păreau foarte scumpe captau atenţia, inclusiv holograma unui 
mim într-un cub suspendat. 

— Bine ai venit la sediul Concernului Myishi, îi ură o voce 
feminină. 

Cosmo îşi aruncă privirea de-a lungul camerei până zări o 
porţiune de salon pe un nivel mai jos decât restul camerei. O 
femeie suplă stătea comod pe o sofa căptuşită cu blană, 
mângâind cu degetul marginea unui flaut de cristal. Erau vreo 
şase, şapte bodyguarzi, la câţiva metri în jurul ei. Cosmo le 
simţea privirile din spatele lentilelor negre ale ochelarilor. 
Purtau ochelari de soare noaptea. Totul devenea din ce în ce 
mai ciudat. 

Unul dintre bodyguarzi ajustă o tastă minusculă pe braţul 
ochelarilor. 

— E curat, spuse el pe un ton aspru ca glaspapirul. E 
neînarmat. 

Deci nu erau ochelari de soare obişnuiţi. 

Femeia se ridică. Era înaltă şi subţire. Fără operaţii estetice, 
însă. Femeia asta arăta ca şi cum ar fi putut să bată măr vreo 
doi ofiţeri de pază. Avea faţa bronzată, cu o expresie puternică. 
Bronzul trebuie să fi fost aplicat, pentru că niciun om întreg la 
minte nu mai stătea la soare. Părul era tuns scurt, blond, cu 
şuviţe grizonate la tâmple. Era îmbrăcată într-un costum comod 
de in, aproape ca o pijama, şi purta sandale joase cu curele din 
piele şi un inel de aur pe al doilea deget de la picior. 

— Deci, tu eşti cel care a scos din scenă un tanc de asalt, 
spuse ea. Avea o voce muzicală, aproape hipnotizantă. Ai idee 
cât costă un astfel de tanc? 

Cosmo clătină din cap. 

— O avere. Dar nu contează, suntem asiguraţi. Ideea e că 
există un sigiliu pe ţeava tancului care nu lasă să se întâmple 
aşa ceva. Nu se deschide decât o sutime de secundă înainte de 
tragerea fiecărui glonţ. Tu ai reuşit să trimiţi un glonţ cu 
celofan acolo, exact în acel interval. Impresionant, dacă ai 
făcut-o intenţionat. Avem amprenta ta ADN, domnişorule 
Cosmo Hill, orfan fără sponsor. Se presupune că eşti mort. 

Cosmo decise că acum ar fi fost un moment potrivit să 
schimbe subiectul. 

— Sunteţi domnişoara Myishi? 


102 


Femeia râse. Avea un râs atât de plăcut, încât lui Cosmo îi 
veni şi lui să râdă. 

— Domnişoara Myishi? Nu. N-a mai fost niciun Myishi la 
cârma concernului de aproape o sută de ani. Păstrăm numele 
doar din motive de publicitate, asta e tot. Myishi era un 
concern tip zaibatsu, care nu era potrivit pentru lumea 
modernă a afacerilor. Prea multe concepţii orientale. Eu mă 
numesc... 

Exact în acel moment uşa liftului se deschise şi Stefan ieşi 
din el. Fruntea îi era încreţită în expresia lui obişnuită de 
încruntare, până când o observă pe doamna cea blondă. 

— Ellen... doamna profesor Faustino? spuse el nesigur. Ce 
faceţi aici? V-au prins şi pe dumneavoastră? 

Stefan se trase din mâinile a doi ofiţeri de pază, care îl ţineau 
de coate şi traversă camera cu paşi mari. Cu o simplă mişcare 
de deget, Faustino îi trimise pe bodyguarzi înapoi în lift. Stefan 
îi surprinse gestul. Se opri brusc. 

— Lucraţi aici, doamnă profesor? Pentru Myishi? 

— Sunt preşedintele Faustino, acum, Stefan. 

Pe faţa lui Stefan se citea confuzia. Femeia aceasta era un 
vechi prieten sau un nou duşman? 

— Preşedinte? Niciodată nu mi-aş fi închipuit că veţi lucra 
pentru corporaţii. În niciun caz, pentru Myishi. 

— Luptă din interior, Stefan. Atacă din spate. 

— Da, sunteţi, cu siguranţă, în interior. 

Faustino îşi întinse mâinile şi le aşeză pe umerii lui Stefan. 

— Măi, măi, măi! Micul Stefan Bashkir a crescut! 

Cosmo clipea des. „Micul Stefan Bashkir”? Cine era femeia 
aceea? 

Stefan părea stânjenit de atenţia care i se acorda. Oare 
roşise cu adevărat? 

— Au trecut mai mult de doi ani de când am ieşit din căminul 
pentru orfani şi văduve. Ultima dată când v-am văzut lucraţi 
încă în poliţia oraşului. Acum aţi trecut de partea cealaltă. 

Faustino ridică o telecomandă subţire de pe măsuţa de cafea. 

— Nu crede tot ce auzi despre Myishi, Stefan. Facem mai 
mult bine decât rău. 

Femeia îşi trecu degetul elegant peste un buton şi întreg 
acoperişul apartamentului se retrase, lăsând să se vadă stelele 
de pe cer şi, desigur, Satelitul. 


103 


— Satelitul care a salvat... 

— Care a salvat lumea, completă Stefan. Am văzut toţi la 
televizor. Din douăzeci în douăzeci de secunde! 

Faustino zâmbi. 

— Dar nu l-aţi văzut cum se vede de aici. Vino aici, Stefan, şi 
tu, domnişorule Hill. Staţi jos, panorama e splendidă. 

Cosmo traversă covorul de pluş, făcând slalom printre 
bodyguarzii care mârâiau. Probabil că nu aranjaseră pe nimeni 
toată ziua şi abia aşteptau un prilej. Cosmo se aşeză între 
Stefan şi Ellen Faustino, pe o sofa joasă. Parfumul ei îl învăluia, 
amintindu-i că mai mirosise aşa ceva, odată, într-un vis, dar nu 
îşi aducea bine aminte. 

— Stati confortabil? îi întrebă ea. 

Cosmo dădu din cap, ezitând. Nu i se mai pusese întrebarea 
asta până acum. Gardienii de la Clarissa Frayne nu obişnuiau 
să îşi facă probleme dacă un orfan nu se simţea confortabil. 
Deseori, chiar ei erau cauza disconfortului. 

Faustino apăsă un al doilea buton de pe telecomandă şi 
sofaua se înclină pe spate, iar de după tetiere ieşiră nişte boxe. 
Priveau acum prin tavanul transparent drept către satelitul de 
deasupra. Tavanul se curbă uşor şi, deodată, totul apăru mărit 
de o mie de ori. Părea că satelitul se va prăbuşi peste clădire. 

Cosmo tresări. 

— Relaxează-te, băiete, spuse Ellen, punând două degete 
subţiri pe încheietura mâinii lui. Observatorul are adesea acest 
efect asupra neiniţiaţilor. 

Imaginea era uimitor de detaliată. Cosmo putea să observe 
fiecare panou solar de pe aripile satelitului. Putea să vadă 
jeturile de gaz ieşind din dispozitivele de stabilizare şi 
tehnicienii plutind de-a lungul suprafeţei concave a unei uriaşe 
antene parabolice. Era imens, năucitor. 

Stefan nu se lăsa uşor impresionat. 

— Ce facem aici, profesore? Ce e asta? 

— Ai răbdare, Stefan. Acesta a fost întotdeauna o lipsă a ta. 
Uneori o poveste e prea lungă ca să fie spusă dintr-o răsuflare. 

Faustino tastă o combinaţie de butoane şi pe lentila gigantică 
apărură mai multe ecrane. Se vedeau imagini ale unor ştiri 
vechi, de la începutul mileniului. Scene din Europa şi Orientul 
Mijlociu, zone sfâșiate de războaie, foametea din Africa şi 
cutremurele din America de Sud. Din boxe se auzi suportul 


104 


sonor care te învăluia din toate părţile. 

Faustino comenta imaginile. 

— Cu un prea mult timp în urmă, lumea se autodistrugea. 
Pur şi simplu nu mai era destul loc pe planetă pentru toți. 
Soluţionarea acestei probleme s-a datorat în mare parte 
satelitului Myishi. 

Stefan îşi încrucişă braţele şi îşi schimbă poziţia bocancilor, 
troncănind. Ceea ce în limbajul internaţional al semnelor 
însemna: asta am mai auzit-o! 

— Ştiu ce crezi tu despre Myishi, Stefan, spuse Faustino. Dar 
lasă-mă să-ţi explic şi cred că vei înţelege că ne luptăm cu 
acelaşi duşman. 

— Mă îndoiesc, mormăi Stefan. 

— Problema era că ţările nu erau conduse la fel ca afacerile. 
Deciziile erau luate pe baza religiilor, a istoriei, motive 
nefondate. Statele s-au dus de râpă din cauza bigotismului şi a 
certurilor care durau de secole. Concernul Myishi a încercat să 
trateze toate aceste probleme şi cred că suntem pe punctul de 
a câştiga. 

— Cum poţi spune asta? izbucni Stefan. E haos în mai multe 
zone ale oraşului. Oamenii rabdă de foame. 

— Nu spun că lucrurile stau perfect, Stefan. Au fost şi 
probleme. Dar e un sistem nou. Oraşele-satelit ar putea rezolva 
problemele populaţiei în creştere. Depozitarea în spaţiu, 
Stefan, acesta e viitorul, crede-mă. Fiecare gospodărie are în 
medie zece aparate casnice operate de computer. ţi dai seama 
cât spaţiu de memorie ocupă? Intr-un oraş aşa de mare, asta 
înseamnă zece clădiri, numai pentru aparatura casnică. Mai 
avem administraţia, divertismentul, călătoriile, comunicațiile. 
Depozităm toate astea într-un satelit care staţionează pe orbită 
deasupra oraşului, care se abdatează în mod constant şi se 
repară tot timpul. 

Cosmo fu primul care îşi dădu seama unde ducea povestea 
aceea. N 

— Se repara singur până acum, spuse el. In ultima vreme, a 
încurcat borcanele râu de tot. 

Faustino opri imaginile ştirilor. 

— Aşa e. E din ce în ce mai râu. După cum vedeţi, avem trupe 
întregi de reparatori de antene parabolice care lucrează non- 
stop. Am reuşit să camuflăm unele lucruri, dar lumea începe să 


105 


vorbească. Acţiunile Myishi au primit o adevărată lovitură. 

— Oamenilor bolnavi, fără locuinţă nu le pasă prea mult de 
acţiuni, spuse Stefan. 

O expresie de agasare încreţi buzele lui Ellen Faustino 
pentru o clipă, apoi dispăru. 

— Ne ocupăm de aceste probleme, Stefan. Avem în derulare 
proiecte pe termen lung. Adăposturi, planuri de angajare, 
clinici de reabilitare. Fac tot ce pot să obţin bani de la Myishi 
International din Berlin. De fapt cei din Berlin semnaseră un 
ajutor social de patruzeci de miliarde de dinari pentru oraş 
până când a apărut această nouă problemă. 

— Ce problemă? întrebă Stefan, încercând să-şi mascheze 
interesul. 

— O, cred că ştim amândoi ce problemă. 

Ellen Faustino se ridică de pe sofa, îndreptându-şi costumul 
de in. 

Stefan se ridică şi el privind în jos, în ochii femeii. 

— Am întrebat, ce problemă, profesore? 

Faustino îl fixă şi ea cu privirea, fără să se simtă deloc 
intimidată. 

— Nu-mi vorbi aşa, Stefan. Mama ta nu ar aproba astfel de 
comportament. O să ai răspunsuri, de-asta te-am adus aici. De- 
asta nici tu, nici micul tău ajutor, nu sunteţi în camera de 
interogatoriu în acest moment. 

Ellen Faustino mai rulă nişte filme pe ecranele din tavan. 

— Uită-te în sus, Stefan. Cântă cântecul tău. 

Stefan se aşeză din nou pe sofa. Deasupra, o scenă familiară 
se derula digital. li arăta pe supranaturalişti pulverizând 
paraziți pe acoperişul clădirii Stromberg, în cele mai naturale 
culori. 

Stefan îi făcu lui Cosmo cu ochiul. 

— Asta nu dovedeşte nimic. Oamenii aceia poartă lentile de 
refracție, deci nu puteţi vedea cine sunt. Şi chiar dacă aţi 
vedea, nu fac rău nimănui. 

Faustino se uită împrejur cu un aer dramatic. 

— Aici nu e un tribunal, Stefan. Nu văd avocaţi pe nicăieri. 
Dacă voiam să vă acuz, aş fi făcut-o de acum doi ani de zile. 

Surpriza lui Stefan răzbătu prin masca indiferenţei. 

— Ce-aţi fi făcut? 

— Aşa e, tinere. Am fixat ochiul electronic pe voi de multă 


106 


vreme. E o cameră specială pe satelit dedicată activităţilor 
voastre nocturne. Mai exact alergatului pe acoperişuri. Şi, 
crede-mă, am destule imagini cu faţa ta zâmbitoare, fără 
lentilele de refracție. Ca să nu mai vorbesc de domnişoara 
Mona Vasquez şi de un anume Lucien Bonn, căruia i se spune şi 
Ditto. Am destule dovezi despre micul vostru grup ca să vă 
înfund mai adânc decât în tunelele din mână. 

Stefan îşi încleştă pumnii aşa de tare, că i se auziră 
încheieturile trosnind. 

— Ce se întâmplă? 

— Nu-i aşa că vreţi să ştiţi de ce nu am pus niciodată să vă 
prindă? 

— Până astă-seară, o corectă Stefan. 

Faustino îşi ridică mâinile. 

— Aseară a fost o greşeală. Aţi fost prinşi din greşeală în 
operaţiunea altui departament. Dacă aţi şti ce sfori a trebuit să 
trag ca să vă primesc în custodia mea. Şi acestea fiind spuse, 
află că am tot încercat să vă găsesc în ultimele câteva 
săptămâni. 

— Parcă ziceaţi că sunteţi preşedintele. Cu siguranţă ne-ati fi 
putut observa cu satelitul care vede tot. 

— Nu sunt decât preşedintele Proiectelor de dezvoltare. 
Primarul Ray Shine e şeful. El nici nu ştie că lucrăm împreună. 

Din nou, Stefan era uluit. 

— Acum lucrăm împreună? 

— Sigur, voi nu ştiaţi. Aveaţi grijă de problema de infestare a 
oraşului, ori aşa credeam. 

„Aha, se gândi Cosmo. Acum urmează motivul pentru care nu 
suferim dureri mari în momentul ăsta.” 

— Infestare? întrebă Stefan, cu naivitate. 

Faustino zâmbi. 

— Haide, Stefan, nu te juca cu mine. Şi eu îi văd, să ştii. 

— Ce? Pe cine? 

Faustino merse până la biroul ei şi activă un sistem de 
proiecţie tridimensională pe podea. Transferă imaginile cu 
clădirea Stromberg de pe ecranele din tavan şi le redă 
tridimensional.  Apăru imaginea de înaltă rezoluţie a 
supranaturaliştilor în mijlocul camerei. Filmaţi de deasupra, 
păreau personaje dintr-un joc video. Un singur parazit se târa 
pe un perete învecinat. Faustino opri imaginea într-un stop- 


107 


cadru şi procesă în aşa fel încât rămase numai parazitul. 

— Îi văd, Stefan. Un-Spec 4. Mâncătorii de energie. 

Pentru a treia oară în tot atâtea minute, Stefan o privi uluit. 

— Îi vedeţi? Un spec ce? 

Faustino mări imaginea parazitului. 

— Un-Spec 4. Specia neclasificată 4. Celelalte trei sunt 
creaturi din adâncul mării, care suntem destul de siguri că 
există, dar nu am reuşit să le capturăm încă. O specie nu poate 
fi clasificată până când nu e capturată şi examinată. Sigur, pe 
aceştia nu toată lumea îi poate vedea. O persoană obişnuită s- 
ar uita la o proiecţie goală. Dar pentru câţiva oameni speciali, 
inclusiv grupuleţul vostru, adevărul e cât se poate de evident. 

Faustino se întoarse către gărzile de corp. 

— Afară, toţi! 

Şeful gărzii făcu un pas înainte. 

— Doamnă preşedinte, e împotriva regulilor. 

Ellen nu spuse nimic. Privi doar fix în lentilele lui. 

Gorila de peste o sută de kilograme se retrase cu spatele, în 
mai puţin de cinci secunde. 

— Cum doriţi, doamnă. Vom aştepta în lift. 

Ellen rămase tăcută, sprijinindu-se de birou până când uşa 
liftului se închise. 

— Când m-am înrolat în poliţie, înainte de a începe să ţin 
prelegeri, Booshka era punctul meu forte. Pe vremea aceea mai 
era un pic de ordine acolo, chiar dacă de suprafaţă. Într-o 
noapte, am primit un cuţit între coaste, încercând să rezolv o 
încăierare. Am fost la un pas de moarte. Mi-am privit corpul din 
afară, am văzut lumina, tot. Paramedicii m-au adus înapoi. Dar 
am văzut ceva în noaptea aceea. Şi am rămas cu abilitatea de a 
vedea acel ceva până... 

— Sunteţi un identificator, ca şi mine! exclamă Cosmo. 

Stefan pufni pe nas. 

— De ce nu dai şi o declaraţie scrisă, Cosmo? 

— N-am spus la nimeni, continuă Ellen. Despre ceea ce 
vedeam, convinsă că am înnebunit. Dar apoi am auzit de 
altcineva care tot vorbea de creaturi albastre. De tine, Stefan, 
după accident. Ai fost sursa de distracţie a academiei pentru o 
vreme. „Sectorul opt”, spuneau toţi. Ca tutore al tău şi prietenă 
a familiei, am încercat să te ajut să treci mai uşor de traumă. 
Am sperat că o să-mi vorbeşti deschis. 


108 


Stefan deschise larg ochii. 

— Toate acele şedinţe de terapie. Toate întrebările despre 
stresul post-traumatic şi halucinaţii. 

Ellen oftă. 

— Dar n-ai vrut să-mi vorbeşti. Părea că îţi dăduseși seama 
că nimeni nu voia să asculte. 

— Tot timpul pe care l-am petrecut la academie împreună, 
am avut amândoi aceeaşi problemă. De ce nu mi-aţi spus? 

— Aşa ar fi trebuit, ştiu, dar mi-a fost teamă că se va afla şi 
cariera mea va fi terminată. Îşi coborî ochii în pământ. Nu am 
avut încredere în tine. Îmi pare rău. Când ai părăsit academia 
ca să-ţi întemeiezi echipajul de urmărire, eu tocmai îmi 
terminasem al doilea doctorat şi am venit să lucrez pentru 
Myishi, în departamentul de cercetări şi dezvoltare. Una dintre 
atribuţiile mele era un proiect cu buget mic de depistare a 
micilor puseuri de tensiune care veneau în contact cu antena 
parabolică a satelitului dinspre suprafaţa planetei. Nu era ceva 
grav. Erau încărcături prea mici ca să cauzeze interferenţe. Mi- 
am dat seama cam în zece minute de unde veneau. Creaturile 
Un-Spec 4 le generau. Bineînţeles, nu mi-am făcut cunoscută 
descoperirea, mă gândeam să nu îmi afecteze cariera. În cele 
din urmă, electricitatea a fost pusă pe seama descărcărilor 
industriale din Satellite City. Eu mi-am văzut de muncă, 
încercam să îndrept lucrurile în felul meu nesemnificativ. Dar, 
apoi, acum câţiva ani, descărcările electrice au început să se 
intensifice. Încet la început, apoi cu o viteză alarmantă. 
Începuseră chiar să deterioreze discurile antenei. Acum 
descărcările sunt atât de dese că avem un flux constant de 
electricitate. Pierdem legăturile cu suprafaţa. Mor oameni. E o 
criză de gradul zero pentru corporatie. 

— Oamenii mor de ani de zile în Satellite City şi Myishi n-a 
făcut nimic în legătură cu asta. Acum, când sunt bani la mijloc, 
sunt deodată interesaţi. 

Pentru prima dată, vocea lui Ellen se înăspri. 

— Nu fi naiv, Stefan. Banii rezolvă lucrurile. În momentul 
când satelitul şi-a pierdut prima conexiune, toate proiectele de 
dezvoltare au fost îngheţate. Aveam două spitale şi un centru 
de reabilitare în lucru. S-a terminat cu ele, dacă nu putem 
rezolva problema cu Un-Spec 4. 

Tonul nervos al lui Faustino a dispărut la fel de brusc precum 


109 


apăruse. 

— Voi vă ocupați de creaturi de ani de zile. Le distrugeaţi în 
mod foarte eficient. Nu era nevoie ca eu să pun la cale o 
echipă. Sau aşa credeam. 

Stefan se ridică. 

— Ce înseamnă asta? 

— Armele electrice. O soluţie foarte isteaţă, chiar încărcătura 
reziduală distruge creatura. 

— Parazitul, o întrerupse Cosmo. Le spunem paraziti. 

Ellen dădu din cap. 

— Paraziţi. E bine. Distrugeaţi paraziţii de unii singuri, cu o 
eficienţă pe care cei de la Myishi n-au egalat-o niciodată, aşa că 
am fost cu ochii pe voi şi v-am lăsat în pace în treaba voastră. 
Treaba noastră. Dar după creşterile recente în intensitate, am 
pus o mică echipă să facă nişte investigaţii. Sunt doi factori 
care conduc la abilitatea de a-i vedea, după părerea mea: o 
traumă în urma căreia să fii la un pas de moarte, cuplată cu 
expunere îndelungată la smogul din Satellite City. Computerul 
a căutat prin dosarele personalului de la Myishi, iar eu am 
intervievat pe fiecare persoană de pe listă. Am mai descoperit 
încă trei identificatori, toţi sub douăzeci şi cinci de ani. Eu sunt 
singura peste patruzeci de ani. Am început să studiem 
amănunţit paraziţii şi am urmărit în special ce se întâmplă după 
ce tragi în ei cu încărcătura electrică. Şi am descoperit ceva ce 
cred că v-ar interesa să ştiţi... 

Faustino traversă camera până la uşa liftului şi verifică dacă 
e închisă. Trecu apoi un aparat de detectat echipamentele de 
supraveghere prin dreptul pereţilor şi telefoanelor. Când fu 
sigură că nimeni nu avea ochii sau urechile pe observator, 
scoase din portmoneu un cip video, din cristal, şi îl introduse în 
proiectorul tridimensional. 

— Tehnologie avansată, le explică ea. Putem să înregistrăm 
două sute de ore de imagini pe un singur cip de cristal. Myishi 
o să-i lase cu buza umflată pe cei ce la Phonetix, trimestrul 
viitor. 

O imagine tridimensională în mărime naturală a unui parazit 
apăru în cameră. Stefan duse mâna, din reflex, în interiorul 
hainei, căutând arma electrică. 

Faustino începu să râdă. 

— Relaxează-te, Stefan. E uimitoare calitatea imaginii, ştiu. 


110 


Acestea sunt prima generaţie de lentile care pot chiar 
fotografia Un-Spec 4. Ceea ce vă voi arăta e rezultatul a luni 
întregi de supraveghere. Aş zice să e confidenţial, dar cui o să 
spuneţi? 

Parazitul îşi începu perindarea curioasă de-a lungul unui 
perete proiectat. 

— Un-Spec 4 pare să fie făcut din energie pură, pe care, 
evident o foloseşte în activitatea sa. Am observat că 
luminozitatea îi scade pe măsură ce se deplasează. Faustino 
aprinse un indicator cu laser. 

— Acest punct strălucitor e echivalentul inimii. Pe măsură ce 
îşi pierde din energie, inima pulsează mai încet. În cele din 
urmă, inima se va hrăni cu restul corpului, pe care îl va absorbi 
ca să continue să bată. 

Parazitul tridimensional păli într-un albastru pastelat. Pielea 
îşi pierdea conturul şi la scurt timp după aceea nici inima nu 
mai avu destulă energie ca să se păstreze intactă. Dispăru într- 
o rază albastră pâlpâitoare. 

— Raza aceea, spuse Cosmo. De asta se teme Myishi? 

Faustino scutură din cap. 

— Aş vrea eu să fie numai atâta. Acele raze de-abia sunt 
înregistrate de contoarele noastre. Nu, Un-Spec 4 eliberează 
scântei după ce absoarbe energie. 

Imaginea se schimbă. De data aceasta, un parazit stătea 
ghemuit pe pieptul unui pompier. Un flux de energie alb-aurie 
curse prin palmele creaturii. Parazitul strălucea ca un 
mănunchi de stele. Alunecă apoi pe un perete apropiat. 
Cameramanul îl urmări până la rama unei ferestre, unde se 
opri pentru scurt timp. Energia absorbită gonea prin organele 
lui cu viteză şi agitaţie crescândă. După câteva secunde de 
freamăt, o descărcare electrică ţâşni prin pielea creaturii, 
urcând în spirale spre cer. 

— Asta n-am văzut-o niciodată, spuse Stefan. 

— Noi credem că organele paraziţilor purifică energia şi 
eliberează apoi energie complet curată. 

Mintea de adolescent a lui Cosmo prinse ideea cel dintâi. 

— Deci vreţi să spuneţi că tot necazul acesta e cauzat de 
paraziți când îşi fac nevoile? 

Ellen zâmbi. 

— Exact. Alţii au încercat să o spună mai bine şi nu au reuşit. 


111 


E într-un fel ca pomii care preiau dioxidul de carbon şi 
eliberează oxigen. Filtrele naturii. Următorul clip e partea care 
o să vă intereseze cel mai mult. Am filmat asta recent, luna 
trecută. De atunci tot încerc să dau de voi. 

Un nou cip apăru în fasciculul proiectorului. Acesta arăta un 
Stefan Bashkir cu o figură chinuită, în mijlocul unui dezastru. 
Vehicule de urgenţă apăreau din toate părţile, iar paraziţii se 
hrăneau într-o frenezie din victimelor lor. 

— Îmi amintesc, zise Stefan. Era o încăierare pe mâncare, în 
Booshka, în apropierea Blocadei. A fost groaznic. 

În proiecţie îşi dădea frâu liber cu arma lui electrică, 
pulverizând paraziţii de pe unde erau ei cocoţaţi. Camera 
surprinsese un parazit în momentul când acesta explodase într- 
o duzină de sfere strălucitoare. Camera satelitului urmărise o 
singură sferă, pentru câteva minute, în timp ce se ridica în 
atmosferă. 

— Aveţi idee cât a costat filmarea asta? A trebuit să plătesc 
timpul de filmare pe întreaga zi. 

Stefan nici măcar nu auzi comentariul, era prea concentrat 
pe sferă. Se opri la peste o mie de metri, alunecând uşor, 
purtată de vânt. Camera se apropie până când sfera apăru 
mare cât o minge de baschet, plutind în atmosferă. 

— Ca să fotografiem paraziţii, lentilele noastre sunt tratate 
cu un compus chimic, spuse Faustino. Le-a luat luni de zile ca 
să găsească soluţia potrivită. Am spus la centru că facem un 
spray antireflex. 

Stefan nu răspunse. Ochii lui erau fixaţi pe proiecţie. 

Suprafaţa sferei începu să se cuteze uşor. Înăuntru, energia 
se răsuci ca o funie, urmărindu-şi coada într-un sistem 
complicat de noduri. 

— Ce se întâmplă? întrebă Cosmo. 

Stefan întinse mâinile, scufundându-le în proiecţie. 

— Nu, spuse el suspinând. 

Sforile se  solidificaseră într-o formă complexă. O stea 
argintie strălucea în centru. 

— Nu se poate! Nu după atâta chin! 

Apărură ochii rotunzi. Apoi degetele albastre, împingând în 
suprafaţa sferei şi forțând membrana. 

— Ce am făcut? 

Suprafaţa sferei se crăpă şi apăru un nou parazit. Complet 


112 


dezvoltat, gata să absoarbă energie de la un om rănit. Îşi 
întinse braţele şi se lăsă dus de vânt spre pământ. 

Pe faţa lui Stefan se citea tristeţea. 

— Tot timpul. Tot timpul, eu îi ajutam. Nu îi distrugeam, îi 
ajutam să se reproducă. 

— Nu e vina ta, Stefan. Cum ai fi putut să ştii? Tot ce vedeai 
tu erau nişte creaturi care îţi distruseseră viaţa. Ai luptat 
împotriva lor la fel cum aş fi luptat şi eu. 

Il ajută pe Stefan să se aşeze pe sofa. 

— Ceea ce trebuie să facem noi acum e să decidem cum să 
continuăm lupta. 

— Nu mai e nicio luptă, zise Stefan mohorât. Au câştigat. 
Gata, s-a terminat. Cum aş putea să mai continui? Mi-ar lua 
zece vieţi doar să repar răul pe care l-am făcut. 

— Nu neapărat, spuse Faustino. Ca să înfrângi creaturile Un- 
Spec 4 trebuie să le înţelegi. Lasă-mă să te pun la curent cu ce 
a aflat echipa mea în timpul a sute de ore de supraveghere prin 
camera satelitului. Un-Spec 4 e o specie parazită care se 
hrăneşte cu energie, preferabil umană, şi îşi ascunde 
activitatea hrănindu-se cu energia celor bolnavi şi răniţi. 
Absorb energia prin osmoză, trecând-o prin filtre corporale, 
eliberând apoi energie pură. Aceste eliberări au crescut 
periculos de mult din cauza creşterii numărului de paraziți. În 
mod normal, paraziţii se despart în două entităţi după câţiva 
ani, când au acumulat destulă energie, dar, din cauza 
eforturilor voastre, ei s-au reprodus rapid şi în număr mare. Şi 
astfel s-a ajuns la problema exploziei de energie. E un cerc 
vicios. 

Cicatricea lui Stefan îi întinse gura într-o grimasă amară. 

— Aţi uitat să spuneţi că nu e nicio cale prin care să-i 
omorâm. 

Faustino zâmbi uşor. 

— O, dar, n-am spus asta. 

Reactivă proiectorul şi derulă rapid spre un alt fişier. Un alt 
parazit apăru în fasciculele de lumină. Acesta era decolorat şi 
aproape complet transparent. Inima lui, ca o explozie stelară, 
devenise ca un tăciune licărind. 

— Acesta e pe moarte. 

Entuziasmul lui Stefan dădu din nou năvală. 

— Cum? Ce i-a cauzat moartea? 


113 


— Noi i-am cauzat-o, răspunse Faustino. Fără intenţie. Un 
parazit înfometat va recurge uneori la energie electrică. Nu e 
tocmai ce le place, îţi dai seama, dar uneori nu găseşte destulă 
suferinţă să-i dea târcoale. Acesta s-a lipit de o baghetă de 
uraniu, de la un generator nuclear, în una dintre uzinele 
noastre de dezasamblare. Era prea multă energie contaminată. 
Creatura nu a putut să o recicleze şi a rămas blocată în ea. 
Aceste imagini au fost filmate cu o cameră de supraveghere, 
am obținut-o din întâmplare. Nimeni nu s-a opus. De fapt ei nu 
văd nimic pe ecran decât nişte echipament vechi. Noroc că o 
nouă lentilă fusese instalată în timpul unei modernizări de 
rutină. 

— Deci tot ce avem de făcut... spuse Stefan, gândind cu voce 
tare. 

—... E să îi umplem cu energie contaminată, continuă 
Cosmo. 

— Exact, spuse Fausino bătând din palme. 

Luă o servietă de aluminiu de sub sofa, pe care o aşeză cu 
grijă pe măsuţa de cafea. 

— Aceasta e soluţia propusă de noi. 

Deschise servieta în care se afla un corp metalic, aproape 
cubic, păstrat într-un pachet cu gel de răcire. Corpul cubic era 
conectat la un cronometru digital. 

— Nu arătă prea bine, ştiu, dar nu vrem să-l vindem pe piaţă. 

Stefan studie dispozitivul. 

— E un dispozitiv cu pulsaţie. Echipajele de poliţie care se 
ocupau de încăierări de stradă folosesc aşa ceva ca să coboare 
tensiunea din clădirile în care vor să facă raiduri. Scot din 
circuit şi generatoare principale şi pe cele locale. 

Faustino aprobă din cap. 

— Puls energetic. Are efect până la cinci metri. Bateria e 
încărcată radioactiv. Nu e ceva grav, nu dăunează oamenilor, 
dar e letal pentru Un-Spec 4. Dacă aţi declanşa unul din 
acestea unde îşi au ei cuibul, i-aţi distruge pe prietenii noştri 
invizibili. 

— I-aţi urmărit până la bârlogul lor? întrebă Stefan. 

— N-am avut norocul ăsta, spuse Faustino oftând. Se 
dispersează mai repede decât îi putem urmări noi. Pe asta ne 
concentrăm acum. 

— Atunci ne-am întors de unde am plecat. 


114 


Ellen închise servieta şi o împinse de-a lungul mesei spre 
Stefan. 

— Nu, Stefan, am mers cale lungă de când am început. Din 
noaptea aceasta, tu şi trupa ta aveţi o nouă misiune. Aflaţi unde 
trăiesc şi când îi găsiţi, daţi-le un cadou din partea mea. 

Stefan luă servieta. 

— O să-i vânez, profesore. Asta e tot ce vom face de acum 
încolo. Dar nu va fi uşor şi ne va lua mult timp. 

Ellen Faustino înconjură masa şi îl îmbrăţişă puternic pe 
Stefan. 

— Mi-a fost dor de tine, tânărul meu student. Şi îmi e dor de 
mama ta în fiecare zi. Ea aducea lumină în oraşul ăsta. 

Stefan o îmbrăţişă şi el. 

— Şi mie mi-e dor de ea. 


CAPITOLUL VII 


HALO 


STRADA ABRACADABRA 


Ditto se simţea vinovat. Avea mari remuşcări. El era cel mai 
matur din grup şi totuşi părăsise fabrica, lăsându-i pe Stefan şi 
pe Cosmo să se descurce singuri. 

Stefan nu l-ar fi abandonat niciodată, dacă situaţia ar fi fost 
invers, era sigur de asta. E adevărat că cineva de statura lui nu 
putea face mare lucru împotriva tancurilor Myishi, dar nu se 
simţea mai uşurat. Se simţea chiar mai vinovat, pentru că 
Stefan înfruntase un tanc ca să-l salveze pe el şi pe Mona. 

Dar mai era ceva pentru care Ditto se simţea vinovat. Erau 
anumite lucruri pe care Stefan ar fi trebuit să le ştie despre el. 
Avea anumite calităţi. Ar fi trebuit să-i spună prietenului lui, cu 
ani în urmă, dar nu găsise niciodată timpul potrivit. Şi el era 
atât de deprins să îşi ţină abilităţile secrete. In cărţile de 
divertisment, oamenii hărăziţi cu anumite puteri devin super- 
eroi. În lumea reală, însă, sunt marginalizaţi. Şi Ditto nu dorea 
să fie izolat de singurul grup de oameni care ţinuseră vreodată 


115 


la el. 

Lucien Bonn îşi căpătase porecla de Ditto de la o fată cu 
limba ascuţită, de la institutul Bartoli. Nu era o poreclă foarte 
isteaţă, dar era evidentă. Ditto avea obiceiul să repete tot ce îi 
spuneau oamenii. Acest lucru îi dădea un moment de răgaz să- 
şi gândească mai bine răspunsul. Nu că ar fi fost încet la minte, 
dimpotrivă. Voia doar să se asigure că orice ar fi spus, nu 
divulga nimic din abilităţile lui speciale. Era destul de rău că 
era un copil Bartoli, nu mai voia ca oamenii să creadă că era şi 
nebun. „Hei, ai auzit? Piticul crede că poate vedea stafii. Nu, 
mersi!” 

Suspiciunile lui Ditto că este altfel decât ceilalţi s-au 
confirmat la cea de-a noua aniversare a lui. Până atunci sperase 
că e doar prea scund pentru vârsta lui. Dar când împlinise nouă 
ani, era deja destul de evident că mutaţia care opreşte 
dezvoltarea fizică la copiii Bartoli îl afecta şi pe el. 

Doctorul Bartoli, în persoană, îl chemă pe Ditto în cabinetul 
lui pentru măsurătorile lunare. Se opri în uşa acelui om faimos, 
tremurând în costumul lui de hârtie. Doctorului Bartoli îi plăcea 
să-şi ţină aerul condiţionat la 8 grade Celsius. Spunea că frigul 
face bine la intelect. 

— Bine, Lucien, hai să vedem cum ai mai progresat, spuse 
Bartoli, deschizând dosarul lui Ditto pe computer. Să vedem 
cum ai evoluat. Stai în picioare pe locul marcat. 

Ditto păşi pe un cerc roşu din mijlocul podelei. Bartoli îl 
înconjură cu un metru şi instrumente de măsurat craniul. 
Scotea câte un „hmm” în timp ce măsura fiecare membru al lui 
Ditto, trunchiul şi capul. 

— Încă o tentativă eşuată, spuse el în cele din urmă, 
afundându-se în fotoliul lui din birou. Ca toţi ceilalţi. Unde am 
greşit? 

Ditto nu răspunse. Doctorul vorbea singur, aşa cum făcea de 
obicei. 

În cele din urmă, Bartoli se adresă micuţului băiat, care 
tremura din toate încheieturile. 

— Ei, bine, Lucien, îmi pare rău să te anunţ că e foarte puţin 
probabil că vei mai creşte mai mult de atât. Capul tău eo 
pătrime din înălţimea ta. La vârsta de nouă ani ar trebui să fie o 
cincime. Te-a muşcat insecta Bartoli. 

Ditto îşi simţi inima împietrind. Sperase că va avea o viaţă 


116 


normală în afara institutului. 

— Dar nu e totul pierdut. Poate că ai alte daruri, ceva care să 
te ridice deasupra noastră, a oamenilor normali. Poate că 
doctorul Bartoli a deschis o fereastră undeva în mintea ta. Ei, 
Lucien, ai alte haruri? 

Doctorul voia ca întrebarea lui să pară relaxată, dar întregul 
său corp era încordat în aşteptarea răspunsului băiatului. 

Ditto avea numai nouă ani, dar nu se lăsă păcălit. Anii de 
medicaţie care să-i stimuleze intelectul şi exerciţiile de 
inteligenţă îl făcuseră foarte perspicace. Înţelegea importanţa 
întrebării. Ştia şi ce se întâmpla cu copiii Bartoli care îşi făceau 
cunoscute înzestrările. Erau mutaţi în altă arie a institutului şi 
ţinuţi sub observaţie douăzeci şi patru de ore pe zi. Li se 
dădeau medicamente, li se făceau injecții, erau supuşi unor 
interogatorii, atâta timp cât Bartoli putea să-i ţină în institut. 

Doctorul se aplecă în faţă, din fotoliul său. 

— Vezi lucruri, Lucien? Unii dintre ceilalţi copii spun că văd 
fiinţe stranii. Tu vezi asemenea fiinţe, Lucien? 

Ditto ar fi putut spune adevărul atunci. „Da, doctore, le văd 
peste tot. Creaturile albastre. Şi ele mă pot vedea, iar 
câteodată mă vizitează. Şi asta nu e tot. Pot să ajut oameni. li 
pot vindeca doar atingându-i.” 

Ar fi putut spune toate acestea, dar nu a făcut-o pentru că a- 
şi dezvălui aceste puteri ar fi însemnat să îşi petreacă toată 
viaţa ca un cobai. Aşa că Ditto îl privi pe Bartoli drept în ochi şi 
zise: 

— Am văzut un vârcolac o dată, la fereastră. Credeam că a 
fost un vis. 

Doctorul oftă. 

— Bine, Lucien, nu ai nimic extraordinar. Ca o favoare 
specială, o să am grijă să fii trimis la o şcoală de stat. Şi nu la 
Clarissa Frayne. Poţi să pleci. 

Asta a fost tot. Fără scuze. Fără vreo compensație pentru 
faptul că s-a născut mutant. In şase luni, Ditto a fost mutat din 
institut la o şcoală de stat, unde a stat până la vârsta de 
şaisprezece ani. În tot acest timp nu a spus nimic nimănui 
despre talentele sale. Şi-a ţinut secretele ascunse, până când a 
intrat Stefan în viaţa lui. Şi nici chiar Stefan nu ştia tot. Dar 
curând va afla, iar el avea să plătească, atunci când prietenul 
lui va afla. 


117 


O 

Ellen Faustino îi trimise acasă pe Cosmo şi pe Stefan într-o 
limuzină Myishi Prestige. Luxoasa maşină cu zece roţi era 
lungă cât jumătate dintr-un bloc şi avea o fereastră-ecran TV, 
un frigider cu de toate şi o canapea. Stefan nu era impresionat. 
Stătea cu capul în mâini pe scaun, frământându-şi fruntea ca şi 
cum asta ar fi făcut ideile să vină mai repede. 

— Ştii, domnişoara Faustino avea dreptate, spuse Cosmo, cu 
sfială. Nu e vina ta, Stefan. Tu ai făcut tot ce ai putut. Cum era 
să ştii că electricitatea îi face să se reproducă? 

Stefan nu răspunse. După ce îşi luase rămas-bun de la 
vechiul lui tutore, vina şi sentimentul de neajutorare îl loviră 
mai rău decât înainte. Era o combinaţie care avea să fie greu de 
depăşit. 

Deci Cosmo făcu ceea ce ar fi făcut orice adolescent. Dădu 
un raid prin frigider şi îşi îndesă prin buzunare atâtea 
sandvişuri câte încăpură. Ce nu încăpea, mânca pe loc. În 
paisprezece ani petrecuţi la Clarissa Frayne învățase să nu lase 
niciodată mâncare în urmă. Era posibil ca acidul din cadă în 
combinaţie cu mâncarea nesănătoasă să-l facă să vomite încă o 
zi, două, dar dacă ar fi lăsat mâncarea acolo, ar fi regretat apoi 
ani întregi. 

Stefan rupse tăcerea când erau la şase străzi la vest de 
Abracadabra. 

— Pe aici, oriunde e bine! 

— Doamna preşedinte Faustino a zis să vă las la uşă, spuse 
şoferul opunându-se. 

— Poate că a zis, spuse Stefan, dar încă nu sunt pregătit să 
dezvălui locul unde stăm. 

Şoferul izbucni în râs. 

— Strada Abracadabra 1405. Am trimis deja coordonatele 
satelitului. 

Stefan se adânci şi mai mult în starea lui depresivă. 
Supranaturaliştiii nu mai erau o organizaţie secretă. Acum erau 
şi adulţi implicaţi. Corporaţiile îi implicau în strategiile lor. Încă 
puţin şi se vor trezi cu tratamente dentare şi pensii. 

O 

Mona şi Ditto aşteptau îngrijoraţi, când Cosmo şi Stefan 
apărură din lift. Mona veni în fugă să îi întâmpine, dar Ditto 
rămase în spate, neobişnuit de tăcut, fără să-i întâmpine pe cei 


118 


doi cu vreo remarcă sarcastică. Secretul mocnea în el, stând 
gata să explodeze. 

— Unde aţi fost? întrebă Mona, întinzând un braţ după 
umerii lui Stefan şi cu celălalt cuprinzându-l pe Cosmo. Ne 
gândeam că sigur v-au luat la poliţie. 

Stefan o îndepărtă. 

— Pune antena parabolică pe acoperiş, vreau să funcţioneze 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe 
săptămână. 

Mona făcu un pas înapoi, îndepărtându-se de cei doi, ca şi 
cum i s-ar fi dat o palmă. 

— Ne-am îngrijorat, Stefan, în legătură cu voi doi. Nu 
merităm nicio explicaţie? Nu trebuia să fim o echipă? 

Atunci, Stefan fu pe punctul de a le spune tot. A fost la un 
pas de a-şi împărţi povara cu ei, dar sentimentele de 
neajutorare şi de vină erau încă prea apăsătoare. 

— Nu acum, Mona, bine? Du-te şi instalează antena. 

— Antena parabolică? N-a mers niciodată. Nici măcar nu ştiu 
dacă e încărcată. 

— Du-te şi instaleaz-o, Mona, spuse Stefan aproape şoptit. Te 
TOg. 

Tânărul se îndreptă împleticindu-se spre patul lui, fără să 
mai scoată un cuvânt. Cu fiecare pas părea mai scund. Ceilalţi 
îl urmăriră în tăcere. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Mona când paşii lui Stefan 
nu se mai auziră. L-am mai văzut supărat dar nu ca acum. Ai 
zice că a ajuns la capătul vieţii. 

— Nu, dar trebuie să-şi reînceapă viaţa, răspunse Cosmo. 

Le explică ce se întâmplase la Myishi Tower. Cum 
încărcăturile electrice nu fac decât să le accelereze paraziţilor 
procesul de reproducere. De trei ani îşi ajutau inamicii să 
populeze planeta. Cuvintele păreau că se opresc şi plutesc în 
aerul din depozit. Condamnându-le acţiunile. Câţi oameni 
fuseseră sleiţi de puteri şi muriseră din cauza lor? 

— Nu pot să cred, spuse Ditto, trăgând aer în piept. 
Baloanele albastre sunt pui de paraziți? 

— Nu pui. Se formează adulţi însetaţi de energie. 

Ditto se căţără pe un taburet de lângă masă. 

— Partea cu purificarea energiei mă interesează. Aceste 
creaturi fac parte din natură. Ca şi noi. Poate că ar trebui să ne 


119 


gândim ce ar însemna pentru ecologie să-i ajutăm să se 
reproducă. 

Mona se răsti la el. 

— Pentru ecologie! Monştrii ăştia omoară oameni! Nu te-ai 
mai gândi la natură dacă ai avea unul aşezat pe pieptul tău. 

— Linişteşte-te, Mona. Nu scoate fum pe nări. Tot ce spun e 
că trebuie să găsim altă soluţie. Să grăbim procesul de 
reproducere al paraziţilor nu ajută pe nimeni. 

Mona trase aer în piept de câteva ori, apoi îl înghionti pe 
Ditto uşor în umăr. 

— Ai dreptate, sigur. Dar e un şoc, asta e. Credeam că facem 
ceea ce trebuie. Că salvăm oameni. Acum nu mai ştiu, şi Stefan, 
vezi şi tu, el nici nu vorbeşte cu noi... 

Ditto ocoli masa şi o îmbrăţişă cu braţele lui mici. 

— Ar trebui să fie liderul nostru, dar uneori uităm cât de 
tânăr e. Lui Stefan o să-i treacă până mâine dimineaţă, o să 
vezi. Acum, du-te şi instalează antena. Nu te grăbi, n-o să 
mergem la vânătoare în noaptea asta. 

Mona pufni pe nas. 

— Bine. 

Se întoarse apoi către Cosmo. 

— Îmi pare rău pentru gesturile dramatice. Mă bucur că v-aţi 
întors amândoi teferi. Hai să urcăm pe acoperiş şi o să-ţi arăt 
cum să foloseşti antena parabolică. 

Cosmo dădu din cap zâmbind, dar Ditto îi lipi un termo- 
plasture pe frunte. 

— În niciun caz! Cosmo are nevoie de somn. Oh, sunt sigur 
că vouă, copiilor, v-ar plăcea să vă petreceţi restul zilei 
discutând despre întrerupătoare de circuit, la adăpost de 
smogul. Dar tânărul acesta nu e încă deplin refăcut după 
aventura lui de pe acoperiş. Dacă nu se odihneşte, poate face 
febră sau chiar să se producă un fenomen de respingere a 
implantului. Trebuie să fie mort de oboseală. 

Auzindu-l pe Ditto, Cosmo începu să simtă oboseala. Deodată 
fruntea începu să îl doară, iar din genunchi îi porneau junghiuri 
spre gleznă şi spre şold. 

— Aşa e, sunt un pic obosit. Poate o să vin un pic mai târziu... 

— E-n regulă, spuse Mona, dormi cât ai nevoie. Ditto are 
dreptate, ai trecut prin multe. Îţi arăt antena mâine. 

Cosmo dădu din cap. Trebuia să doarmă acum, cu toate că i- 


120 


ar fi plăcut tare mult să îşi petreacă ziua discutând despre 
întrerupătoare de circuit cu Mona Vasquez. 


După timpul petrecut în cada cu acid, Cosmo, abia mai avea 
energie să ajungă până în pat. Se simţea deja ca acasă în 
pătuţul îngust. Era ceva numai al lui. Cu toate că se afla cu 
trupul în strada Abracadabra, visele îl purtau departe, cu opriri 
la Clarissa Frayne şi la Turnul Myishi. Paznicul de la cadă şi 
gardianul Redwood se contopiră într-o singură persoană care 
agita pumnul către el. Un pumn din care se scurgea celofan 
lichid. „Întoarce-te la noi, spunea omul. Hai, Cosmo, avem o 
cameră care te aşteaptă. O cameră întunecată, plină de obiecte 
ascuţite.” 

Cosmo se trezi, rostogolindu-se din pat pe podeaua din fontă. 
Pătura kaki era înfăşurată în jurul piciorului său şi pentru un 
moment i se păru că vede înaintea ochilor faţa de bolnav psihic 
a lui Redwood. 

Cosmo stătu o clipă nemişcat, lăsându-şi conştiinţa să-i 
controleze vederea. Încetul cu încetul, realitatea acoperi visul. 
Somnul, chiar agitat, îi făcuse bine. Fruntea i se dezumflase, iar 
genunchiul aproape nu-l mai durea deloc. 

„Odată ce îmi va creşte şi părul la loc, voi arăta aproape 
uman”, se gândi el schiţând un zâmbet crispat. Cosmo se ridică 
trăgându-şi pe el hainele militare de care îi făcuse rost Stefan. 
Oricâte buzunare ar avea uniformele astea, se pare că tot nu 
sunt destule. Era linişte în depozit cu excepţia sforăitului lui 
Ditto, care semăna cu un orăcăit de broască. Dacă te uitai la el, 
n-ai fi zis că plămânii copilului Bartoli sunt suficient de mari ca 
să scoată asemenea sunete. Draperiile de la separeul lui Stefan 
erau încă trase, dar patul Monei era gol şi făcut. Ori se sculase 
deja, ori nu se culcase deloc. 

Mai era ceva neobişnuit. Lipsea un zgomot care, ca şi 
draperiile era la fel de specific depozitului din strada 
Abracadabra. Era zgomotul computerului lucrând. Sigur, asta 
era! Se terminase cu escapadele nocturne. Cu armele electrice 
şi cu sferele albastre. Oameni îşi vor pierde energia, la fel cum 
au făcut-o, probabil, de mii de ani încoace. Cosmo îşi turnă o 
ceaşcă de cafea-sim din ibric. Mai mult pentru căldura cănii, 
decât pentru gustul cafelei. Mai era o ceaşcă pe masă. Cu 
mânerul de crom, în formă de ţeavă de eşapament. Mech-lube, 


121 


scria pe ea. Cosmo umplu cana şi se îndreptă către lift. 
O 

Mersul pe acoperiş era ca şi cum ai sări din avion. Numai 
clădirea nu părea destul de solidă ca să stopeze căderea spre 
pământ. „Respiră, îşi spuse Cosmo, şi nu privi în jos.” Soarele 
apunea, în culori şi mai violete din cauza smogului. „De asta 
putem vedea paraziţii, se gândea Cosmo. Smogul şi 
experienţele traumatizante. Trauma trezeşte un al şaselea simţ, 
iar chimicalele din sângele nostru îl menţin în starea asta, în 
unele cazuri.” 

Pe acoperiş se găsea o mică baracă, servind ca adăpost 
împotriva vântului. Modestă şi sărăcăcioasă, singurul ei lux 
erau liniile electrice răsucite printr-o gaură în perete, căptuşită 
cu spumă izolatoare. Pe acoperişul jos se afla un microfon şi 
instalaţia unei antene parabolice. Arăta ca o antenă digitală TV 
de pe vremuri, dar la o privire mai atentă observa trei cutii cu 
cipuri moderne, sudate la bază. Evident, aceasta era antena 
parabolică de care vorbea Stefan. 

Mona era înăuntru pe o banchetă de plastic, înfăşurată într- 
un sac de dormit din folie. Foarte uşori şi super-izolaţi, sacii de 
dormit fuseseră testaţi de astronauți şi deveniseră foarte 
populari printre oamenii fără adăpost din întreaga lume. Capul 
Monei se sprijinea pe o pernă mare umplută cu grăunţe de 
polistiren, care se scurgeau printr-un colţ. 

Cosmo se opri un moment să o studieze. Era drăguță, 
evident, dar nu ca fetele de la televizor. Era drăguță într-un fel 
uman, ca şi cum sentimentele de dincolo de faţă ar fi fost 
vizibile. 

— Intri sau ai de gând să stai acolo? îl întrebă Mona, fără să 
deschidă ochii. 

Cosmo încercă să vorbească. „Spune ceva interesant, îi 
ordonă el creierului. Nu ai să vezi! îi răspunse creierul. Ai 
destui neuroni liberi ca să găseşti un cuvânt. Găseşte unul 
bun.” 

— Cafea, se trezi Cosmo spunând. 

Putea să fie şi mai râu. 

Mona se întinse ca o pisică, scoţându-şi degetele jucăuşe de 
la picioare pe sub sacul neînchis cu fermoar. 

— Purceluşi, rostiră buzele lui Cosmo, înainte ca el să le 
poată opri. 


122 


Mona deschise ochii şi îi aţinti către tânărul cel nefericit. 

— Poftim, Cosmo? 

— Purceluşul s-a dus la piaţă. E o poezie... pentru bebeluşi. 

Mona îşi retrase degetele sub folie. 

— Eu nu sunt bebeluş, Cosmo. 

— Scuză-mă. Era un băiat la orfelinat. El obişnuia să spună 
asta de fiecare dată când vedea un purceluş. 

— Deci acum sunt purceluş. 

— Exact. Nu, nu. Nu tu, degetele tale de la picioare. Cum ai 
putea fi purceluş? Tu eşti prea... 

Se rugă în tăcere ca Mona să-l întrerupă înainte de a termina 
fraza, dar ea nu avea nicio intenţie să facă acest lucru. Stătea 
întinsă, cu capul aplecat într-o parte. 

— Sunt prea cum? 

Cosmo îşi simţi creierul expandându-se. Sigur îi va sări 
plăcuţa din frunte. 

— Prea... ăăă... umană. 

Mona îl fixa cu privirea. 

— Ai mai avut vreodată o conversaţie cu o altă persoană? 

Cosmo ridică din umeri. 

— Nu prea, decât dacă pui la socoteală: „Da, domnule 
gardian. Nu, domnule gardian. Cum spuneţi dumneavoastră, 
domnule gardian.” 

Mona acceptă cana de cafea şi, spre mulţumirea lui Cosmo, 
lăsă baltă. 

— Mulţumesc, Cosmo. Cât e ceasul? 

— Apune soarele, spuse Cosmo. 

Mona îşi aruncă ochii pe fereastra cabinei. 

— E mov în seara asta. Oamenii care au alergii nu se vor 
simţi bine. Ai văzut vreun apus în filme, Cosmo? Portocaliu şi 
frumos. Crezi că apusurile erau, într-adevăr, aşa? 

Cosmo ridică din umeri. 

— Poate. Dar mă îndoiesc. Acum pot să facă orice cu efectele 
speciale. 

Mona sorbi din cafeaua-sim. 

— Probabil. 

Scutură sacul de pe ea, aplecându-se înainte către o cutie de 
comandă, aşezată pe o scândură pe două cărămizi. Pe ecran 
licărea un beculeţ verde. 

— Excelent, spuse ea. Încărcată complet. Acum putem zări 


123 


orice parazit pe o rază de un kilometru de strada Abracadabra. 

Cosmo studie cutia. Nu părea destul de sofisticată ca să 
prăjeşti pâine cu ea, dar să urmăreşti creaturi invizibile. 

— Dacă chestia asta poate urmări paraziţii, înseamnă că 
putem afla unde locuiesc, nu? 

— Pot să-i zăresc, îl corectă Mona, nu să-i urmăresc. Lasă o 
urmă pe parabolică şi au dispărut. Parabolica a fost inventată 
de marile companii de electricitate ca să depisteze scurgerile 
de curent, nu să urmărească paraziți. Funcţionează pe un 
principiu care foloseşte senzori încorporaţi, pentru a detecta 
încărcăturile electrice generate de fiinţe vii. Am văzut asta într- 
unul din documentarele despre natură, pe care Stefan ne pune 
să le urmărim ca să contribuie la educația noastră. 

Cutia de comandă a parabolicei era conectată la un laptop 
vechi. Mona îl restartă, deschizând un program de monitorizare 
pe o hartă tridimensională. 

— De fiecare dată când antena parabolică prinde spectrul 
unui parazit, îi înregistrează poziţia, viteza şi direcţia în timp, o 
să ne facem o bază de date. 

— Şi asta ar putea să nu conducă la cuibul paraziţilor? 

— Nu, spuse Mona. E o pierdere de vreme. Pot veni oricând, 
de oriunde. Direcţia lor depinde de dezastrul spre care se 
îndreaptă. lar antena acţionează doar pe o rază de un 
kilometru. 

— Şi atunci de ce facem asta? 

Mona se uită în spate ca să se asigure că sunt singuri. 

— Măsuri disperate. Am derulat programul ăsta timp de mai 
mult de un an fără niciun folos. Ar trebui să fim afară, vânându- 
i. 

— Dar chiar dacă îi găsim, ce putem face? Armele electrice 
doar îi ajută să se înmulțească. 

Mona îşi trecu degetele prin părul ei ciufulit. 

— Nu ştiu. Dar apa? Poate îi putem stropi. Trebuie să existe o 
cale. 

Pe ecran apăru un impuls mic. 

— Uite unul. O sută de metri nord-est. Circulă cu şaizeci de 
kilometri pe oră. _ 

Cosmo se grăbi la fereastră. In depărtare se zărea un parazit 
singuratic, care dispăru dincolo de marginea unei clădiri. 

— Şi cu ce ne ajută că ştim asta? întrebă Mona cu ciudă. Cu 


124 


nimic, decât dacă îl prindem. 

Se lăsă pe spate, strângând pătura în jurul ei. 

— Avem nevoie de un miracol. 

Cosmo zâmbi. 

— Suntem în locul potrivit pentru asta. 

— Te-ai prins, Cosmo. Strada Abracadabra. Ştii de ce se 
numeşte aşa? 

Cosmo se aşeză lângă ea pe bancă şi clătină din cap. 

— Cu ani în urnă, geniile care au proiectat Satellite City au 
decis că trebuie să existe sectoare specifice pentru artişti. Aşa 
avem arcada Van Gogh şi colina Whitman. Toţi pictorii trebuiau 
să locuiască pe strada Van Gogh şi toţi poeţii pe Whitman. 
Abracadabra era pentru oamenii din Las Vegas. Magicieni, 
cântăreţi şi dansatori de cabarete. Nu era o idee bună. Nu poţi 
închide arta într-o cutie. Niciun artist cu talent adevărat nu se 
va duce să locuiască unde i se spune. Stefan a pus mâna pe 
locul ăsta, aproape pe nimic. Nici măcar nu plăteşte impozit. E 
foarte deştept, de cele mai multe ori. 

— De cele mai multe ori, se auzi vocea lui Stefan în spatele 
lor. 

Tonul lui nu era unul vesel. Nimeni nu i-ar cere lui Stefan să 
joace rolul Moşului într-o serbare de Crăciun, chiar dacă ar mai 
fi mai mult de două milioane de oameni care sărbătoresc 
Crăciunul. 

— Te superi dacă continui eu de aici? Trebuie să vorbesc cu 
noul nostru identificator. 

Mona se ridică în picioare cu pătura pe umeri. 

— Sigur că nu. Mi-ar prinde bine câteva ore într-un pat 
adevărat. Cine ştie, poate chiar o să ies afară în timpul zilei, 
acum că avem nopţile libere. 

Mona se aplecă până când faţa ei ajunse la acelaşi nivel cu a 
lui Cosmo. 

— Ai ţintit bine tancul ăla. M-ai salvat din nou. 

Îl sărută pe obraz. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere, mormăi Cosmo. 

Îşi simţea faţa ca şi cum cineva i-ar fi băgat-o în priză. 

Mona râse. 

— Ţine-o tot aşa şi o să fii sărutat toată ziua. 

Cosmo reuşi în cele din urmă să pună cap la cap o propoziţie. 


125 


— Poate că data viitoare tu o să mă salvezi pe mine. Atunci 
eu o să-ţi datorez un sărut. 

Luând în considerare situaţia dată, se putea spune că 
alcătuise o capodoperă. 

— Poate, spuse Mona cu ochii scânteind. Poate o să te salvez. 

Se îndreptă apoi către Stefan. 

— Acum vorbeşti cu mine? 

Stefan nu arăta deloc mai fericit decât în seara trecută. 

— Ascultă, Mona, noaptea trecută eram într-o stare jalnică. 
Toată munca mea a fost distrusă. 

Mona îl înghionti cu pumnul în piept. 

— Munca noastră. Noi suntem supranaturaliştii. Suntem o 
echipă. 

— Ai dreptate. Suntem o echipă. O să ţin minte de acum 
încolo. 

li strânse braţul uşor. 

— Aşa să faci, Stefan. 

Mona traversă acoperişul rece, alergând cu paşi mărunți în 
găoacea argintie a sacului ei de dormit. Stefan intră în cabină, 
închizând uşa culisantă. Se aşeză lângă Cosmo. 

— Deci, Cosmo, cum te simţi? 

Cosmo ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Mă simt ca un ecran de televizor, pe care nu se 
vede niciun program. Gol. Nu am avut încă timp să devin o 
persoană. g 

— Satellite City poate să te facă să te simţi aşa. In locul ăsta 
nu există respect pentru individ. Trebuie să te conformezi, să 
faci ce ţi se spune şi să nu pui întrebări. 

Stefan se juca cu o tastă de pe cutia de comandă a antenei. 

— Acum ai timp, Cosmo, ai timp să faci parte din grup. 

— Chiar fac parte din grup? 

Stefan oftă. 

— Despre asta voiam să-ţi vorbesc. Nu am fost într-o 
dispoziţie bună în ultima vreme, Cosmo. Dar nu e vina ta, ea 
mea. 

Cosmo nu răspunse imediat. Stătea în aşteptare, cu privirea 
fixată pe ecranul computerului. 

— Dacă voi fi vreodată cu adevărat un membru al grupului, 
trebuie să-mi spui. 

— Ce să-ţi spun? întrebă Stefan, deşi ştia deja. 


126 


— De ce facem asta. Ce s-a întâmplat cu tine? 

Faţa lui Stefan luă o expresie sumbră pentru câteva secunde, 
apoi se relaxă. Se hotărâse. 

— OK, Cosmo, e dreptul tău să ştii adevărul. E dreptul 
tuturor, dar, crede-mă, uneori faptul că ştii totul nu te ajută să 
dormi mai bine noaptea... 

Stefan se aplecă în faţă, îşi sprijini capul în palme şi începu 
să vorbească. Ezitând la început, dar după scurt timp, cuvintele 
începură să curgă ca pietrele dintr-un sac. 

— Acum trei ani eram unul dintre cei mai tari cadeți. Avem 
cincisprezece ani şi eram cel mai bun din clasă. Profesorul 
Faustino, tutorele meu şi o bună prietenă a familiei, mă 
recomandase pentru şcoala de ofiţeri. Apoi, într-o zi s-a 
întâmplat ceva teribil. Mama m-a sunat la Academie. Avea 
nevoie de cineva s-o aducă de la clinica unde lucra iar eu doar 
ce-mi luasem examenul de navigator. Deci, am luat-o cu 
vehiculul poliţiei. Mă gândeam că o să trec pe acasă şi apoi o să 
las maşina la sediul central al poliţiei. 

Stefan îşi frământa ochii cu pumnul. 

— Greşit. Un vehicul al poliţiei e întotdeauna o ţintă, 
întotdeauna. Civilii nevinovaţi nu trebuie luaţi cu maşina asta. 
Ştiam asta. Nu ştiu unde mi-a fost capul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Cosmo. 

— Pe la jumătatea drumului, maşina a explodat. 
Investigatorii au spus că era o bombă ascunsă în şasiu. Nu au 
aflat nici până acum cine a pus-o. 

Stefan îşi plimbă degetul peste cicatricea de la colţul gurii. 

— Am fost făcut praf. Şi mama a fost grav rănită. Foarte 
grav. Dar ar fi trăit sunt sigur. Am văzut multe răni şi ştiu că ar 
fi trăit. 

— Dacă nu ar fi venit paraziţii? a ghicit Cosmo. 

— Demonii ăia albaştrii veneau pe noi ca albinele la miere. Şi 
nu mă puteam mişca. Nu am putut s-o salvez. Stăteam acolo, 
țintuit de caroseria maşinii. Privindu-i cum îi absorbeau mamei 
toată energia. Trei dintre ei s-au oprit pe mine. Pe braţele şi pe 
pieptul meu, privindu-mă fix cu ochii lor mari. 

Stefan luă o pauză, ştergându-şi ochii cu mâneca. 

— Paramedicii au ajuns în câteva secunde. Era o unitate în 
apropiere. Ditto m-a salvat cu un defibrilator dar pentru mama, 
era prea târziu. Am întârziat. Nu am reuşit s-o salvez. 


127 


Cosmo se gândi îndelung, înainte de a vorbi. 

— Nu puteai. Paraziţii fac parte din natură. Nu te poţi lupta 
cu natura. 

Stefan îşi puse braţul pe după umerii lui Cosmo. 

— Mulţumesc, Cosmo, spuse el. Drăguţ din partea ta să spui 
asta, dar şi balenele făceau parte din natură şi am reuşit să le 
exterminăm. 

O 

În comparaţie cu săptămâna precedentă, zilele care au urmat 
au fost extrem de liniştite. Mona supraveghea îndeaproape 
antena parabolică, dar computerul nu putea determina o 
ritmicitate a semnalelor. 

În cele din urmă, Stefan îi convocă pe toţi, după ce fusese să 
vadă cenuşa mamei lui. O vizitase aproape în fiecare zi, după 
întâlnirea cu Ellen Faustino. Acum, mai mult ca oricând, îi 
lipseau puterea şi sfaturile ei. 

— M-am gândit la toate astea, zise el, arătând printr-un gest 
spre depozit şi şirul de echipamente. E o nebunie. Totul. Cum 
m-am gândit că ne putem opune... naturii? De fiecare dată când 
am distrus un parazit, au apărut o duzină de alţi paraziți care 
să vâneze oamenii. Cu costul câtor vieţi? 

— Dar acum avem pulsul energetic, interveni Mona. Tot ce 
avem de făcut e să le găsim cuibul şi putem să reparăm răul pe 
care l-am făcut. 

— Nu. Ai avut dreptate, Mona. Antena n-a mers niciodată. Nu 
am niciun drept să vă pun în pericol. 

Stefan făcu o pauză şi îi privi în ochi, pe rând, pe fiecare 
dintre membrii grupului. Urma ceva important. Pe sub masă, 
Mona îi strânse mâna lui Cosmo. Ce urma să spună Stefan avea 
să îi afecteze pe toţi. 

Liderul supranaturaliştilor trase adânc aer în piept. 

— Am luat o decizie. De azi înainte, suntem, în mod oficial, 
oameni obişnuiţi. 

Cuvintele lui răsunară ca un ecou în depozit. Oameni 
obişnuiţi? Exista aşa ceva? 

— Pe mine nu m-ai pus niciodată în pericol, spuse Cosmo. 
Nimeni nu m-a forţat să fac nimic. Am făcut ce am crezut că e 
bine. Şi tot ce ai făcut pentru mine a fost să-mi salvezi viaţa. 

— La fel şi pentru mine, spuse Mona. Dacă nu m-ar fi salvat 
supranaturaliştii, n-ar fi rămas din mine decât o picătură de 


128 


ulei pe marginea unei piste de curse, pe undeva. 

Stefan clătină din cap. 

— A venit timpul să mă trezesc. Mama s-a dus. Trebuie să 
înţeleg asta. 

Mona sări în picioare. 

— Nu putem să renunţăm, Stefan. Ştii care e destinul nostru. 
Să luptăm cu creaturile până la capătul puterilor. Spune-i tu, 
Ditto! 

Copilul Bartoli îşi ţinea ochii în pământ. 

— Poate că şeful are dreptate, spuse el. Poate ar trebui să ne 
oprim aici. 

Mona îşi ridică mâinile în aer. 

— Nu pot să cred. O dată iese prost şi toată lumea se 
descurajează. 

Ditto îşi aprinse o ţigară-sim. 

— Descurajează? Nu e adevărat, Mona. Nu e deloc adevărat. 
Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, dar e ca şi cum ai căuta 
acul în carul cu fin. Cine zice că nu putem să fim fericiţi ca 
oameni obişnuiţi pentru o vreme? 

Faţa Monei era roşie de furie. 

— Oamenilor obişnuiţi le absorb energia creaturile astea, 
numai că nu ştiu. Vreţi să stăm şi să ne uităm în timp ce 
paraziţii îşi văd de treabă? 

Stefan o prinse pe Mona uşor de după umeri. 

— Nu asta vreau. Dar suntem învinşi. Nu suntem decât nişte 
copii. Ce putem face? 

— Myishi e cu noi acum, şopti Mona. Avem pulsul energetic 
şi antena parabolică. 

— Nu merge. N-a mers niciodată. Mi-a luat mult timp să văd 
asta, dar acum văd. 

— Păcat că nu merge antena, spuse Cosmo gânditor, aproape 
numai pentru el. 

Mona se îndepărtă de Stefan. 

— Ce vrei să spui, Cosmo? 

— Mă gândesc la ce a spus profesorul Faustino. Paraziţii se 
hrănesc deseori cu energie electrică. Bag mâna-n foc că, dacă 
am găsi pierderile de energie, am găsi paraziți. 

Îşi rezemă bărbia în palmă. 

— Numai dacă am avea o antenă parabolică mai mare... 

Mona alergă la cea mai apropiată fereastră şi trase la o parte 


129 


draperiile grele. 

— Cei de la Myishi au o antenă mare, spuse ea, arătând spre 
stele. Încă o încercare, Stefan. Încă o dată. 

Resemnarea lui Stefan se duse într-o clipă, lăsând să se vadă 
vechea lui hotărâre din adâncul inimii. 

— Ditto, spuse el, unde mi-e telefonul? 

O 

— În niciun caz! spuse Ellen Faustino. 

Lui Stefan nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Profesore, nu cer decât un port de date la Satelit. Să ne 
conectăm printr-o mufă, ce rău poate să facă? 

Pe ecranul telefonului se vedea faţa severă a lui Ellen 
Faustino. 

— Nimeni nu are acces la satelit. Nici eu. Sunt doar 
preşedinte la Cercetare. N-aş putea obţine o slujbă pe satelit 
nici măcar la spălat podelele. 

Telefonul aproape crăpă în mâna lui Stefan. 

— Bine, atunci faceți dumneavoastră scanarea. Mă 
interesează concentraţia pierderilor de energie din oraş. 

Faustino îşi consultă agenda digitală de pe birou. 

— Asta e o idee mult mai bună. Pot să obţin o conectare în 
vreo două luni. 

— Două luni! Aveţi idee câţi oameni vor fi secătuiţi în două 
luni? 

— Nu am ce face, protestă Ellen învârtind agenda digitală în 
aşa fel încât Stefan să poată vedea ecranul. Uite ce clienţi avem 
în aşteptare: Nike, Disney, Krom. Conectarea la satelit costă 
milioane. Îţi dai seama ce publicitate se face printr-o singură 
ieşire în emisie? E o listă de aşteptare de cinci ani pentru timp 
de emisie prin Satelit. Două luni! E cel mai scurt timp posibil pe 
care îl pot obţine! Chiar şi aşa, va trebui să cer favoruri de la 
toţi cei care-mi sunt datori. 

Stefan se străduia să rămână calm. 

— Cum vreţi să declanşez pulsul energetic dacă nu pot să 
localizez paraziţii? 

— Stefan, toată operaţiunea asta e secretă. Un-Spec 4 nu 
există. Şi nici pulsul energetic modificat. La fel cum nici echipa 
ta de supraveghere nu există. Ce vrei să fac eu? Să mă duc la 
conducere cu o poveste despre creaturi ciudate care filtrează 
energia? 


130 


— Nu, zise Stefan, privind încruntat în ecranul telefonului. 
Nu prea puteţi. Dar ce vreţi să fac eu? 

— Vreau să găseşti o altă cale, a spus Ellen Faustino. 

Stefan închise aparatul. 

— Nu vă faceţi griji, spuse el, o să găsesc. 


REGIUNEA BOOSHKA, 
dincolo de Blocadă. Satellite City 


Mona strecură Pigmobilul prin aglomeraţia din Booshka. 
Tehnic vorbind, nu avea voie să conducă manual deloc, dar aici 
nu era niciun poliţist care să verifice dacă are sau nu permis. 
Găştile din timpul nopţii fuseseră înlocuite de oameni paşnici, 
obişnuiţi care se îmbulzeau pe străzi. În lumina albăstruie a 
zilei, viaţa se derula aici ca oriunde altundeva în lume. În orice 
circumstanţe, oamenii tot aveau nevoie să mănânce, să trăiască 
şi să iubească. Buticurile apăreau pe marginea drumului ca 
ciupercile după ploaie. Croitori africani, alături de samsari 
orientali şi cizmari europeni, unii lângă alţii. Comerţul era 
prosper şi tocmeala zgomotoasă. 

Cosmo privea de pe locul lui din Pigmobil lumea care îi 
trecea prin faţa ochilor. 

— Nu e chiar aşa de rău să trăieşti aici. 

— Ziua, preciză Stefan. Şi va fi mult mai bine când profesorul 
Faustino îşi va începe din nou programele de ajutor social. 

Ditto îşi studia bărbia într-o oglindă mică. Spera să vadă ceva 
fire în barbă. 

— Sigur, de-asta suntem noi aici operând pe la spatele ei. 

— Ea e în interiorul sistemului, spuse Stefan. Ea trebuie să 
urmeze regulile, noi nu. Dacă supranaturaliştii rezolvă 
problema cu paraziţii, satelitul se stabilizează şi ajutoarele o să 
curgă. Şi aşa, toată lumea e fericită. 

— În special Myishi, spuse Ditto, băgându-şi oglinda în 
buzunar. Cred că e foarte frumos din partea noastră să le 
facem treaba, mai ales că de ani de zile încearcă să ne omoare. 

Mona se întoarse şi începu să ţipe la el. 

— Ai vreo idee mai bună, Ditto? Ai? întrebă ea şi îi dădu cinci 
secunde întregi ca să răspundă. Nu? Mă gândeam eu! 

— Eu nu am niciodată idei mai bune. Doar un scepticism 


131 


sănătos, spuse copilul Bartoli. Nu putem să ne comportăm toţi 
ca oile. Toată situaţia asta e nasoală. Ne trezim deodată că 
lucrăm pentru corporaţii. Nu-mi place deloc. 

— Nici mie nu-mi place prea mult, admise Stefan. Dar 
profesorul Faustino e în primul rând prietena mea şi în al doilea 
rând face parte din corporație. Putem avea încredere în ea. 

— Eşti sigur? Ai paria vieţile noastre, ale tuturor, pe asta? 

— Singura viaţă pe care voi mai paria de acum înainte e a 
mea. Odată ce descoperim ascunzişul paraziţilor eu voi fi acela 
care va activa pulsul energetic. De azi înainte, voi, copii veţi fi 
operatori de computer. 

Mona fu la un pas de a accidenta Pigmobilul. 

— Copii? Pe cine faci tu copil? Dacă sunt destul de mare să 
alerg pe acoperişuri, atunci sunt destul de mare să declanşez 
pulsuri energetice. Eu nu stau să privesc ce se întâmplă printr- 
un monitor. 

— O să fiţi şi voi implicaţi, de la o distanţă sigură. Şi dacă nu- 
ti convine aranjamentul, opreşte maşina şi coboară. Sunt sigur 
că Drăguţii o să te primească cu braţele deschise. 

Mona îşi înfipse piciorul în pedala de acceleraţie. 

— Ştii ceva, Stefan, câteodată eşti chiar porc! 

Mergeau de peste trei ore când Pigmobilul se apropie de 
şoseaua de centură a lui Satellite City. Următoarea staţie, 
deşertul. Cosmo vedea marginile oraşului şi lucrul acesta îl 
fascina. Avea oraşul margine? Nu ştia de ce, dar îşi imaginase 
întotdeauna oraşul ca fiind o închisoare gigantică. Şi chiar dacă 
scăpai, cum supravieţuiai, oare, acolo, la ţară? 

Ce vedeau ei nu erau peisajele de la ţară pe care le văzuseră 
în filmele vechi. Nu erau cai galopând cu încetinitorul şi nici 
leagăne atârnând de copaci. De fapt, nici nu erau mulţi copaci. 
În zonele acelea, atât de aproape de oraş, aproape toată flora 
fusese omorâtă de emisiile chimice sau de deşeurile deversate 
de fabrici. 

Aici oamenii trăiau în afara graniţelor oraşului, eliberaţi de 
influenţele lui. Cei mai mulţi locuitori trăiau în căsuțe cu un 
singur nivel, cârpite din orice material despre care se aşteptau 
să stea în picioare pentru mai multă vreme. Lui Cosmo 
locuinţele acelea i se păreau din cale afară de exotice. După o 
viaţă petrecută printre clădiri de fontă, era interesant să vadă 
pereţi construiți din rămăşiţe fostelor poduri care se întindeau 


132 


odată peste autostrăzi şi acoperişuri făcute din panouri 
publicitare vechi. 

Ditto se cutremură. 

— Locul ăsta îmi dă fiori. Ştiţi că aici nu au televiziune prin 
satelit? Unele case nu au decât zece-cincisprezece posturi 
pirat. Ce fac toată ziua? 

— Supravieţuiesc, spuse Stefan, arătând spre un morman de 
gunoaie în depărtare. Acolo, Mona. Într-acolo mergem. 

Când se apropiară mai mult, Cosmo îşi dădu seama că acel 
morman de gunoaie era o curte împrejmuită cu un gard, 
umplută până la refuz cu gunoaie aruncate de locuitorii 
oraşului. Două gărzi înarmate stăteau în umbra unui turn 
acoperit, purtând nişte arme la fel de vechi ca tot ce păzeau. 

Mona opri Pigmobilul în faţa porţilor de fier forjat care 
fuseseră înainte intrarea pe aleea unui parc de distracţii, numit 
Dino Doom. 

Stefan deschise uşa laterală şi păşi în căldura şi praful de 
afară. Două puşti erau îndreptate către el. 

— Ar fi bine să-ţi vezi de drum, băiete, zise unul dintre 
gardieni, un individ slab care nu avea mai mult de trei dinţi în 
gură. Dacă nu ai ceva de vânzare care să merite cât de cât. Nu 
te uita ce scrie pe poartă, ăsta nu-i parc de distracţii. 

— Taci şi ascultă, îi spuse Stefan, cu tactul lui obişnuit. 
Trebuie să vorbesc cu Lincoln. Spune-i că e Bashkir. Şi dacă 
poarta asta nu se deschide în două minute, tu o să răspunzi. 

Gardianul se gândi să-i răspundă, dar când îl văzu pe Stefan 
aruncând o privire supărată către ceas, se hotări să se ducă să-l 
aducă pe Lincoln. Dacă tânărul acela înalt căuta pe cineva pe 
care să se înfurie, gardianul prefera să nu fie el. Era ceva cu 
ochii lui pătrunzători şi cu cicatricea strâmbă care se întindea 
de la colţul gurii. 

Al doilea gardian scuipă în urma colegului său. 

— Fugi ca un iepure, laşule! N-ai coloană vertebrală nici cât 
o râmă. 

Era clar că omului îi plăceau animalele. 

Stefan se urcă din nou în maşină. 

— Cred că s-a rezolvat. 

— Trebuie să fie din cauza personalităţii tale fermecătoare, 
spuse Mona ironic, căreia nu îi trecuse încă supărarea după 
comentariul cu „opreşte maşina şi coboară.” 


133 


— Când intrăm acolo, vreau să fim toţi foarte atenţi. Aţi văzut 
vreodată filmele alea despre Vestul Sălbatic unde începeau cu 
împuşcăturile din te miri ce? 

Cosmo dădu din cap afirmativ. 

— Ei bine, la groapa de gunoi tot aşa e, dar cu gloanţe 
adevărate. Ditto, eşti copil până când îţi spun eu! 

Ditto începu să mormăie. 

— Oh, Stefan, nu suport să fiu copil. 

— S-ar putea să avem nevoie de un atu. Tu eşti ăla. 

În mai puţin de două minute, porţile de la Dino se deschiseră, 
manevrate de fiecare parte de câte unul din cei doi gardieni 
ciudati. Privindu-i de aproape, Cosmo îşi dădu seama că de 
departe arătau mult mai bine. 

— Adu nenorocitu' ăla de camion, dom'le Bashkir. Parchează- 
l în faţa cerdacului. 

— Ho, da'-i urât ca porcu’! 

Cosmo nu ştia dacă omul vorbea de Pigmobil sau de propria 
lui reflexie. Dar, de fapt, de cine râdea el? Nici capul lui nu 
arăta ca unul dintr-o pictură în ulei de când i-l tratase Ditto, 
deşi acum avea măcar un pic de păr care îi ascundea 
umflăturile. 

Mona conduse printre mormane de carcase de automobile şi 
parcă în faţa unei prispe construite din antene parabolice 
ruginite. Era, probabil, cerdacul. E 

— Ţine minte, îi spuse Stefan lui Ditto. Încearcă să pari 
imatur. 

Mona a râs. 

— Să încerce? Fii tu însuţi, Ditto, nimeni n-o să-şi dea seama 
de diferenţă! 

Gemenii cei urâţi îi conduseră dincolo de o cortină de 
şuruburi şi piuliţe, înşirate pe sârmă de cupru. Înăuntru era 
chiar mai murdar decât afară. Fiecare centimetru pătrat din 
suprafaţa încăperii era acoperit de un amestec cu miros ascuţit 
de motorină, pământ şi rugină. Milioane de cari de rugină se 
lăfăiau pe tavan, freamătul lor făcând să pice fulgi de rugină ca 
nişte molii-roboțţi. 

După un birou făcut din lăzi stătea un om care, evident, se 
simţea în largul lui în mizerie. Stătea cu picioarele pe masă şi o 
pisică obeză, brun-roşcată, îi lingea degetele de la picioare. 

— Frumoasă pisică, spuse Stefan. Cum o cheamă? 


134 


— Camuflaj, răspunse omul. Când închide ochii, nu o mai 
găseşti nici cu o haită de ogari. 

Stefan îi dădu la o parte picioarele de pe birou şi se aşeză 
vizavi de el. Pisica scoase un şuierat, luând-o la fugă pe piciorul 
bărbatului, sărindu-i pe stomac. 

— Văd că nu crezi în bunele maniere. 

— Cu manierele nu câştigi prea mult în Big Pig şi nici dincolo 
de el, Lincoln. 

Faţa lui Lincoln era osoasă, cu pungi pe sub ochi, ca şi cum 
carnea i-ar fi fost topită. Putea să aibă orice vârstă şi să fie de 
orice rasă, însă accentul lui era, fără îndoială, unul aristocratic. 
Purta un costum din trei piese, cu dungi, dar vechi de cel puţin 
douăzeci de ani. 

— Văd că-mi ştii numele, băiete, dar eu nu te cunosc. Te-ai 
folosit de numele unei prietene de demult ca să intri aici, dar tu 
sigur nu eşti doctoriţa Aeriel Bashkir. 

— Sunt fiule ei, Stefan. Ea mi-a povestit despre tine. 

Lincoln îl studie pentru un moment. 

— Da, ai ochii ei. Ce mai face mama ta? 

Stefan îşi cobori privirea. 

— A murit. Acum trei ani. 

Lincoln amuţi pentru câteva momente. 

— Îmi pare rău să aud asta. Era o femeie bună. 

— Era. Şi din câte mi-a spus, îi eşti dator cu o favoare. 

Lincoln începu să râdă. Dinţii lui aveau aceeaşi culoare ca şi 
restul corpului. 

— Se poate, dar cu siguranţă nu-ţi sunt ție dator cu nimic, 
dragul meu. Favorurile nu sunt transferabile. 

Stefan îşi sprijini coatele pe masă. 

— Lincoln, acum cinci ani, mama mea a ieşit din oraş şi a 
venit să-ţi scoată apendicele perforat. Niciun alt doctor din oraş 
nu ar fi făcut asta. În timp ce se afla aici, a văzut un HALO? 
ridicându-se. Mi-a povestit despre asta. Amândoi ştim că tu eşti 
piratul care trimite HALO-uri în atmosferă fără niciun permis, 
fără măsuri de siguranţă, fără nimic. Dacă dau un singur 
telefon, trupele Myishi vor veni şi vor tăia tot ce se găseşte aici 
în cubuleţe, cu laserele lor spaţiale. Iar gemenii cei urâţi nu-ţi 
vor fi de niciun ajutor. 

Lincoln nu fu impresionat. 


7 High Altitude Low Orbit, nava de mare altitudine şi orbita joasă (n. tr.). 


— l-ați cunoscut pe Floyd şi pe Bruce. Sunt băieţii mei. l-am 
adunat de pe străzi când de-abia ieşiseră din scutece. Cred că 
aveau douăzeci şi şase de ani pe atunci. Înceţi la minte ca 
pietrele, sărmanii, dar de tras ştiu să tragă. De fapt, au chiar 
acum nişte arme vechi cu încărcătură electrică, îndreptate 
către capul tău. 

— Da? făcu, Stefan. Atunci i-aş sfătui să privească în jos. 

— În jos? repetă Floyd. Nu cumva încerci să ne distragi 
atenţia de la ţintă? 

— Ce crezi, că ne-am născut ieri? adăugă Bruce, şuierând 
uşor printre găurile dintre dinţi. Vă avem în bătaia puştii. Şi pe 
tine şi pe cei doi delincvenţi juvenili. 

— Dar bebeluşul? întrebă Stefan. 

Floyd rânjea. 

— Ce e cu bebeluşul? Ce-o să facă el? Să vomite pe noi? 

Floyd şi Bruce simţiră două arme de şoc înfipte dureros în 
genunchii lor. Ditto rânjea în sus spre ei. 

— Voi o să vomitaţi dacă dau drumul la câte o încărcătură 
completă în voi! 

Lincoln nu s-a putut abţine să nu râdă. 

— Bartoli? 

Ditto dădu din cap. 

— Unul din ultima şarjă. 

— OK, nătângilor, zise Lincoln. Lăsaţi armele electrice până 
nu vă încreţeşte ăsta micu’ părul. 

Floyd şi Bruce făcură ce li se spusese, îmbufnaţi. 

— Un copil Bartoli adevărat, spuse Lincoln. Ce mutații ai? 

Ditto se încruntă. 

— Prefer termenul de aptitudini speciale. 

— Mutaţii, aptitudini speciale, cum vrei tu. Ce poţi face? 

— Sunt medic în grupul nostru. 

— Mâini vindecătoare, am auzit de asta. Eşti şi sensibil? 

— La ce? 

— La spirite. Oamenii de ştiinţă de la televizor spun că 
Bartoli a trezit părţi din creierul vostru care au fost în stare 
latentă timp de mii de ani. 

— Ştiu ce zic cercetătorii, îl repezi Ditto, răbufnind cu o 
ferocitate neobişnuită. Nu, nu sunt sensibil. Arăt bine, asta-i 
tot. 

Lincoln se lăsă pe spate în fotoliul lui jerpelit. 


— Se pare că m-ai avut la faza asta, Stefan. Aşa că, hai să 
trecem la afaceri. Cu ce te pot ajuta? 

— Am nevoie de o navă de mare altitudine şi de orbită joasă, 
a spus Stefan fără ocolişuri. 

Lincoln începu să râdă. Fulgi de rugină îi săreau dintre 
ridurile feţei. 

— Un HALO, aşa, direct, fără ocolişuri! 

— Nu am timp pentru ocolişuri, am nevoie de un HALO, 
acum! Astăzi! 

— Dar ce aş face eu cu un HALO? Ar fi ilegal. Aş avea 
poliţiile publice şi private pe urmele mele, încercând să mă 
închidă. Mama ta probabil că se înşela. Poate a avut o 
halucinație cauzată de arşiţa din deşert. 

Stefan lovi cu pumnul în birou. 

— Mama era o cunoscătoare a navelor spaţiale. Era hobby-ul 
ei. Obişnuia să mă ia cu ea în locul unde se făceau lansările, ca 
să privesc rachetele ridicându-se în atmosferă. Cunoştea orice 
model construit vreodată. Nu s-a înşelat. Tu eşti piratul spaţial 
pe care îl caută toate trupele private. 

— Şi dacă aş fi? spuse Lincoln. Asta nu înseamnă că şi 
recunosc. Cine altcineva ar face curăţenie prin spaţiu? Cine 
altcineva ar recupera toţi sateliții stricaţi? După umila mea 
părere, oricine ar fi cel care lansează HALO-urile pe furiş face 
de fapt o favoare lumii întregi. E primul gunoier cosmic din 
lume. Emisiile pirat de televiziune pe care le transmite 
ocazional sunt un preţ mic plătit pentru un spaţiu curat. 

— Da, aşa e, meriţi o decorație. Acum, spune-mi, unde e 
nava? 

Faţa lui Lincoln deveni deodată extrem de sobră. 

— De ce v-aş da eu vouă o navă? Sunteţi nişte copii. Nu 
sunteţi destul de mari să conduceţi grămada aia de fier vechi 
de afară, ce să mai vorbim de un HALO? 

— Te maturizezi repede în Big Pig, îi răspunse Stefan cu 
amărăciune. Supravieţuim singuri de ani de zile. Tot ce fac 
adulţii în ultima vreme e să încerce să ne omoare. Poţi 
programa HALO-ul de aici. Va urca şi va cobori fără ca noi să 
atingem vreun buton. Nu vrem decât să fim la bord. 

— Tot nu mi-aţi spus ce m-ar face pe mine să vreau să vă dau 
nava mea, dacă aş avea una. Mie ce-mi iese? _ 

Stefan scoase un computer de buzunar din haina lui. Il aşeză 


137 


pe masă. 

— Şi asta ce e? întrebă Lincoln, încercând să nu pară 
interesat. Ultimul joc video 3D? 

— Nu, Lincoln, e un computer-puşculiţă. Cu panou solar 
Lockheed Martin şi capacitate de memorie de două milioane de 
gigabyţi. Am făcut rost de el de curând, de la un prieten. 

Lincoln împinse uşor micul computer. 

— Computer-puşculiţă. Serios? Ce are în memorie? 

— Nimic deocamdată. Dar e destulă memorie pentru o staţie 
TV pirat. 

Lincoln cântări computerul în palmă. 

— Teoretic. Dar e nevoie de o antenă foarte mare la care să-l 
conectezi. 

— Avem o antenă. Cea mai mare. 

— Nu vinde castraveți grădinarului, Stefan. Nimeni nu se 
poate apropia de satelit fără codurile de acces ale corporației. 
Dacă ajungi la un kilometru distanţă fără coduri, te fac pulbere 
acolo în spaţiu. 

Stefan îşi strecură computerul în buzunar. 

— Lasă codurile pe seama mea. E o şansă unică, Lincoln. Pot 
să te conectez la satelit. O să emiţi luni de zile până să-l 
descopere ei. 

Lincoln îşi scărpina o bucăţică de piele curată de pe bărbie. 

— Şi tot ce am de făcut €...? 

— Dă-mi cardul de pornire al HALO-ului, pe care ştiu că-l ai 
parcat în spate. 

— Două milioane de gigabyţi spui? 

— Toți ai tăi. Îţi dau un chip de conectare şi eşti aranjat. 

Lincoln era cucerit, dar încerca să reziste. 

— Ai idee, Stefan, cât costă o navă de-asta? 

— Cam o zecime din cât o să câştigi tu pe urma companiilor 
de televiziune independente. 

— Ar putea fi doar minciuni. Poate că tu doar vrei nava mea 
şi nu ai niciun cod. 

Privirea fixă a lui Stefan tăia aerul încărcat de particule. 

— Ai cuvântul meu, Lincoln. Jur pe mama mea! 

Lincoln îşi ridică mâinile. 

— Nu e nevoie să devii morbid, să juri pe morţi. Nu e bine. 

— Ei, facem afacerea? 

Lincoln se ridică în picioare. Rugina îi cădea de pe haine, ca 


138 


pielea moartă a unui şarpe care năpârlea. 

— Da, tinere Bashkir, facem afacerea! 

Stefan întinse mâna. 

— Să batem palma. 

Lincoln ignoră gestul. 

— O să batem palma când îmi aduci nava întreagă înapoi. 

Lincoln îi conduse pe supranaturalişti prin spatele curţii 
pline de vechituri la ceea ce părea un zid solid format din părţi 
de maşini dezmembrate. Pescui telecomanda unei uşi de garaj, 
de pe un şnur agăţat în jurul gâtului, şi apăsă butonul. Zidul se 
depărtă pe la jumătate, culisând pe şine subţiri. În momentul 
următor, vreo şase câini solizi se repeziră înainte, întinzând de 
corzile elastice de care erau legaţi. Îşi arătau dinţii gălbui şi de 
pe fălcile lor se scurgeau balele groase ca nişte frânghii. 

Lincoln apăsă un alt buton pe telecomandă şi corzile elastice 
se retraseră, înfăşurându-se. 

— Oricât de hi-tech ar deveni lucrurile, nimic nu se compară 
cu o corcitură flămândă, când e vorba de pază. 

Câinii erau o rasă curioasă, cu bot scurt şi blană roşcată. 
Lincoln le aruncă un pumn de oase dintr-o găleată. 

— Vă plac copilaşii mei? M-au costat o grămadă de bani. Am 
făcut comandă în Cuba, să-mi fie trimişi în eprubetă. Au în cea 
mai mare parte gene de pitbull. Dar şi de urs. Şi câteva de 
cameleon, pentru culoare. 

HALO-ul stătea pe un grilaj înconjurat de o cuşcă de gheaţă. 
Pompe de refrigerare împrăştiau cristale la temperaturi sub 
zero grade pe suprafaţa strălucitoare a acestuia. Carcasa navei 
sclipea între panourile îngheţate. 

— Eşti un tânăr foarte norocos, Stefan, spuse Lincoln. 
Plănuiam o lansare pentru noaptea asta, nimic special, doar un 
rond de rutină, să vedem ce am mai putea aduna. Altfel, ar fi 
trebuit vreo câteva zile să îngheţe cadrul. 

Cosmo se apropie de Mona. 

— Pentru ce e gheaţa? 

— Pentru camuflaj, Cosmo. HALO-ul are nevoie de câteva 
propulsoare cu combustibil lichid care să îl ridice primii 800 de 
metri, până când banda solară începe să lucreze. Asemenea 
degajare de căldură o să apară pe scanerele Myishi. Şi ei nu au 
răbdare cu piraţii care-şi fac de lucru prin spaţiu. Gheaţa 
împiedică scanerele să intercepteze locul de unde se face 


139 


lansarea. Piraţii folosesc cutiile de gheaţă de zeci de ani. 

Floyd şi Bruce traseră unul dintre panourile de gheaţă cu 
nişte cârlige. HALO-ul stătea pe patru blocuri, ca o maşină 
căreia i se puseseră roţi mai mari. 

Supranaturaliştii păşiră în interiorul încăperii de gheaţă. 
Cosmo atinse caroseria rece a navei. 

— Chestia asta zboară? 

Lincoln îl trase de ureche. 

— Sigur că zboară, obraznicule. Zboară, plonjează, pluteşte. 
Dar, cel mai important e că aterizează. 

Îi întinse lui Stefan un card de pornire. 

— Presupun că nu-mi veţi împărtăşi scopul călătoriei voastre. 

Stefan băgă cardul în buzunar, dându-i computerul solar 
Lockheed Martin. 

— Presupui corect, Lincoln, bătrâne. Plecăm cum se 
înserează, aşa că ai trei ore la dispoziţie să-ţi transferi softurile 
de care ai nevoie pe computer. 

— Aveţi un mecanic? 

Mona era deja ocupată, meşterind cu o şurubelniţă la unul 
dintre panourile de acces. 

— Avem un mecanic. Lasă-mă o oră şi-ţi spun dacă avem o 
navă. 

O 

Mona depistă douăzeci şi patru de hibe electronice, mecanice 
sau de computer, pe care le notă pe lista de verificări a HALO- 
ului. 

— Douăzeci şi patru, spuse Stefan, frecându-şi bărbia. Vreo 
defecţiune majoră? 

Mona îşi verifică lista. 

— Sunt mai mult chestiuni legate de confort. Filtrele de aer 
trebuie schimbate, dar dacă facem o plimbare scurtă, o să fie 
OK. Am făcut teste de presiune pe costumele spaţiale. Toate 
trebuie peticite, în afară de unul. Deci vei ieşi afară din navă 
singur, Stefan. 

— Bine. Nu vreau să-şi mai asume nimeni riscuri inutile de 
acum încolo. 

— Aripioarele de direcţie de-abia se mişcă, aşa că nu vom lua 
viraje bruşte. Cele mai multe circuite sunt legate între ele cu 
bandă adezivă din secolul trecut, iar parbrizul e murdar din 
cale-afară. 


140 


— Ştergătoare? 

— Nu. 

— Bine. Ia un burete şi nişte apă caldă. Ne lansăm într-o oră. 

HALO-ul cântărea paisprezece tone şi avea o formă 
aproximativ conică. Nava era ghidată prin nişte aripioare 
mobile aşezate la coadă şi de o duzină de motoare cu reacţie, 
dintre care funcționau numai şase. Cândva, corpul navei fusese 
vopsit în albastrul Uniunii Europene, dar cea mai mare parte 
din vopsea se luase în timpul numeroaselor misiuni de 
recuperare. La baza navei, se aflau două propulsoare fixe care 
urmau să ridice nava în prima etapă a lansării, cea de rupere 
din strânsoarea gravitaţiei, până în punctul în care va interveni 
Verigheta. 

Verigheta era un inel placat cu aur, făcut din panouri solare 
care oscilau constant, pe măsură ce nava se deplasa. Fiecare 
panou se încărca pe rând şi se întorcea apoi pe poziţia lui, 
făcând contact cu un inel magnetic de pe corpul navei, pentru 
a-şi descărca energia, făcând apoi loc următorului panou. În 
spaţiu, HALO-ul semăna cu o fată hawaiană dansând hula 
hoop.: 

— Cât de departe în spațiu mergem? o întrebă Cosmo pe 
Mona. 

Mona făcea o ultimă verificare de sistem, cu ajutorul unui 
manual. 

— Tehnic vorbind n-o să mergem departe în spaţiu. Trecem 
doar puţin de marginea atmosferei. Care e diferența, Cosmo? 
Căderea de la orice înălţime mai mare de cincisprezece metri 
te va omori. Dar, oricum, e mult mai probabil să murim din 
cauza depresurizării, decât prin cădere. 

— Mulţumesc, zice Cosmo, acum mă simt mult mai bine! 

— Asta e bine, pentru că eşti copilotul meu. 

Cosmo îşi strânse haina militară mai aproape de corp, ca să 
se apere de răcoarea gheții. 

— Copilot? Mona, eu nu pot nici măcar să trimit coordonate 
automobilistice către satelit. 

— Nu-ţi face griji, Cosmo. Computerul face aproape totul şi 
când o să fim suficient de aproape, satelitul o să ne ghideze. 

— Asta dacă facem rost de codurile de acces, îi aminti 
Cosmo. 


8 Dans hawaian, în care dansatoarea roteşte un cerc în jurul taliei. 
141 


Mona se încruntă privind un led care se colorase roşu pe 
bord. Îl lovi cu încheietura degetului şi acesta se făcu verde. 

— Dacă Stefan nu e îngrijorat din cauza asta, atunci nu mă 
îngrijorez nici eu. 

Lincoln îşi băgă capul printr-o trapă. 

— Vezi cu Lockheed-ul, spuse el, întinzându-i-l Monei. 
Asigură-te că are un contact solid. Decolarea în zece minute. 

Mona nu tolera prea bine ordinele. 

— Decolare în zece minute! Există pe undeva, pe aici, vreun 
şef al misiunii pe care nu l-am observat până acum? 

Lincoln zâmbi mieros. 

— Nu, maimuţica mea sarcastică, nu e niciun şef al misiunii. 
Dar pompele mele frigorifice au rămas fără gaz. Aşa că, ori 
decolaţi în zece minute, ori se topeşte carcasa de gheaţă şi nu 
mai decolaţi deloc. Te las pe tine să-i explici asta lui Stefan, da? 

Mona se întoarse la verificările ei finale. 

— Ai dreptate. Zece minute. 

O 

Nouă minute mai târziu, supranaturaliştii erau legaţi cu 
centurile de siguranţă în scaunele giratoare, în nişte corsete 
rigide care să le apere coastele de presiune. Deasupra, 
panourile de gheaţă sclipeau în razele amurgului. 

— Gheaţa aia o să se spargă, nu? întrebă Cosmo. Pare destul 
de groasă. 

Degetul Monei zăbovea deasupra butonului de contact. 

— Aşa ar trebui, teoretic. Prova e prevăzută cu un spărgător 
de gheaţă. 

Ditto şi Stefan stăteau în spate. De fapt nu erau decât trei 
scaune bune, aşa că Ditto stătea pe genunchiul lui Stefan, 
susţinut de o extensie a centurilor de siguranţă. 

Copilul Bartoli nu era deloc mulţumit. 

— Din toate umilinţele pe care a trebuit să le îndur, în viaţa 
mea, asta e cea mai rea! 

Stefan îl bătu uşor pe spate. 

— Stai cuminte, micuţule. Să-ţi spun o poveste? 

— Stefan, nu e momentul. Sunt eu mic, dar pot totuşi, să 
lovesc destul de tare. 

Mona se răsuci cu scaunul ei. 

— Pari cam agitat, Ditto. Poate că ai gaze. 

Ditto se aruncă înainte, dar centurile îl ţinură pe loc. 


142 


— Hai să mergem, Mona, spuse Stefan. Până nu scapă din 
chingi! 

Mona dădu la o parte piedica butonului de contact. 

— Am pornit, spuse ea, apăsând butonul roşu. 

Cu un zgomot asurzitor, reactoarele porniră, transformând 
gheaţa în abur în câteva secunde. Containerul de gheaţă din 
jurul lor se topi. Aburul se ridica în valuri în jurul HALO-ului, 
împiedicându-i să vadă prin parbriz. 

Nava părăsi uşor pista de lansare, luptându-se cu gravitația 
care o trăgea în jos. Indicatoarele de energie de pe bord 
pâlpâiră, devenind roşii, în timp ce computerul mărea forţa de 
propulsie. Spărgătorul de gheaţă de pe botul navei sfărâmă 
panoul de gheaţă de deasupra şi HALO-ul ţâşni prin ea. 
Dedesubtul lor, apa fierbea şi se recondensa într-o ceaţă deasă. 

Cosmo se simţea ca şi cum s-ar fi spart în bucăţi. Nu era un 
zbor ca acelea din vacanţă. Dar, de fapt, asta nu era o navă de 
croazieră, controlată de satelit. HALO-ul era o navă pirat veche 
de douăzeci de ani cu două propulsoare, care de-abia avea 
destulă memorie ca să susţină un sistem de divertisment. 

Botul navei se înclină uşor. 

— Ăsta e momentul cel mai periculos, spuse Mona, 
clănţănind din dinţi. Dacă propulsia iniţială e prea puternică, 
pupa urcă mai repede decât prova. 

— Şi ce se întâmplă? 

— Ne răsucim. 

— Răsucitul nu sună bine. 

— Nici nu e! 

Computerul se blocă o clipă, îndreptând apoi nava. 

— OK, e verticală. Acum vine partea distractivă. 

Cosmo, novicele, avea de gând să mai pună încă o întrebare. 
„Partea  distractivă, voia el să spună. Care e partea 
distractivă?” 

Apoi Verigheta începu să se desfăşoare, adăugând puterea 
celulelor solare super-eficiente la puterea din ce în ce mai slabă 
a propulsoarelor şi la puterea bateriilor cu litium a HALO-ului. 
Nava mergea cu 5 000 de kilometri pe oră, printr-o masă de 
nori verzui, părând o piatră azvârlită în neant. Forţa 
gravitaţională îi împinse lui Cosmo cuvintele înapoi în gură. 
Mona reuşi să vorbească, deşi avea gâtul încordat ca stâlpii de 
rezistenţă a unui pod. 


143 


— Partea distractivă! anunţă. 
O 

„Cer albastru, se gândea Cosmo după ce zguduiturile s-au 
oprit. Cerul e într-adevăr albastru.” Mai erau încă fâşii de smog 
vâscos, agăţate de parbrizul navei, dar dincolo de acestea se 
vedea un cer azuriu, cu stele din loc în loc. Era o privelişte 
splendidă. Albastru, exact ca în vederile vechi. Panorama care 
se vedea de la observatorul Myishi fusese impresionantă, dar 
aici era şi mai frumos, pentru că cerul era peste tot în jurul lor. 
Cosmo văzu chiar şi un nor alb plutind prin spaţiu. 

Un mesaj răsună din difuzorul computerului. 

— Gravitatea, o cincime din gravitatea Pământului. Se 
activează gravitația artificială. 

— Foarte bine, spuse Mona. Plutitul ăsta nu-mi face bine la 
stomac. 

— Eroare la introducerea gravităţii artificiale, anunţă apoi 
computerul. 

— Oh, grozav, mormăi ea. Jetul de vomă! 

— Ce? întrebă Cosmo, apoi şi-a simţit conţinutul stomacului 
ridicându-se. A 

— Stai nemişcat, îl avertiză Mona. Îţi trebuie ceva timp să te 
obişnuieşti cu gravitația redusă. Să nu-ţi scoţi centurile de 
siguranţă. Mona privi apoi peste umăr. Nu avem gravitație. 
Încercaţi să nu vă mişcaţi. 

— Prea târziu, spuse Stefan. 

Ditto plutea în chingile lui. Era verde la faţă, iar înaintea lui 
plutea o băltoacă maronie. 

— Nu trebuia să mănânc pazza aia de dimineaţă, spuse el, 
gemând. 

Stefan scoase un mic aspirator de sub scaun şi curăţă voma. 

— Mulţumesc, Ditto. Exact genul ăsta de treabă îmi place cel 
mai mult. Poţi să fi sigur că o să mai aduc vorba despre asta! 

Computerul activă frânele sau, mai exact, reactoarele din 
faţă, încetinind HALO-ul la 700 de kilometri. Satelitul atârna la 
marginea spaţiului, ca o navă-mamă neidentificată. Logo-ul 
Myishi pâlpâia domol pe pântecele concav al navei. 

— Am citit undeva că folosesc tot atâta electricitate să 
aprindă logo-ul acela, cât ar folosi să ilumineze douăzeci de 
blocuri de locuinţe, spuse Mona. 

Pe măsură ce se apropiau, Satelitul le umplu câmpul vizual, 


144 


şi acum puteau observa sute de tehnicieni de întreţinere 
efectuând reparaţii pe suprafaţa satelitului. Aceştia purtau 
ghete magnetice şi erau legaţi de carcasa navei cu corzi 
elastice şi inele de prindere. Se lansau în spaţiu cu mişcări 
lejere şi graţioase, apoi se fixau exact în locul în care doreau să 
ajungă. 

— Sunt convins că nu e aşa uşor cum pare, spuse Ditto, 
ştergându-se la gură. Mă bucur că nu trebuie să ies eu acolo. 

Consola radio scoase trei bip-uri. 

— Recepţionăm un mesaj, îi anunţă Mona, deschizând un 
canal de comunicare. 

O voce răzbătu prin difuzoare. Vocea era la fel de rece ca şi 
spaţiul. 

— HALO neidentificat, aici comanda satelitului, vă aflaţi în 
spaţiul Myishi. 

Stefan îşi scoase centurile, trăgându-l şi pe Ditto, împreună 
cu el de-a lungul şinelor din podea, de care era fixat scaunul. 

— Recepţionat, satelit. Tocmai căutam codul de acces, spuse 
el în microfon. 

— Treizeci de secunde, spuse vocea, apoi vom iniţia 
operaţiunile de tragere. 

Stefan îşi scoase video-telefonul din buzunar şi căută în 
meniul de apeluri efectuate. Selectă ultimul apel către Ellen 
Faustino, la Turnul Myishi, şi derulă imaginea. Ellen apăru pe 
micul ecran al telefonului, explicându-i lui Stefan de ce nu 
reuşise să găsească un loc pe satelit. Ca să fie mai uşor 
înţeleasă, îşi roti ecranul computerului pentru a-i arăta 
programările. Lista cu companiile programate se vedea foarte 
clar. Şi în dreptul fiecărei companii se afla codul de acces şi 
ora. 

— OK, satelit, suntem o echipă de întreţinere de la Krom 
Automobiles. 

— Sunteţi de la Krom? întrebă paznicul. Cu rabla aia? 

— Hei, suntem de la întreţinere, nu suntem familia regală, 
spuse Stefan, încercând să pară jignit. Reclama de la ora cinci 
nu apare, aşa că ne-au trimis să conectăm un computer nou. 

— Puteam s-o reparăm noi de aici. Aţi bătut cale lungă. 

— Nu vă supăraţi, băieţi, dar cu voi ne costă o mână şi un 
picior numai să ne lustruiţi panourile solare. Şi, oricum, eram 
prin apropiere. Avem codul, aşa că tot ce trebuie să faceţi e să 


145 


luminaţi portul ca să putem veni. 

— Întâi introduceţi codul, pe urmă mai vorbim de portul de 
întreţinere. 

Stefan îi înmână telefonul Monei, care tastă codul potrivit de 
două ori. A doua oară pentru verificare. 

— Bine, mormăi paznicul. Intraţi. Portul şaptezeci şi cinci. 
Urmăriţi luminile de ghidare şi nu părăsiţi portul. 

— Recepţionat satelit. Vă dorim o zi bună. 

Ordinul de a urmări luminile nu era necesar deoarece 
computerul urmărea frecvenţa semnalelor roşii direcţionând 
HALO-ul către portul şaptezeci şi cinci. Semnalele luminoase 
erau dispuse în cercuri concentrice şi acționau ca o ţintă, 
trăgându-i din ce în ce mai aproape de o punte de metal 
conectată de satelit. Era una din cele câteva sute de punți 
metalice din acea zonă. Logo-ul Krom era înscris pe punte. 
Nava se conectă cu un huruit metalic şi doi tehnicieni se 
repeziră să ancoreze cablurile din faţă şi din spate. 

— Gata, spuse Stefan, eliberându-l pe Ditto din centurile de 
siguranţă. Aranjează cablurile, până îmi pun costumul. 

Înşfăcă o valiză din compartimentul de deasupra capului şi 

dispăru în toaletă. 
_ Ditto desfăşura o conductă încolăcită, din nişa de încărcare. 
Inăuntru erau două cabluri. Un cablu de alimentare şi unul de 
modem. Nava antică nu avea echipamente wireless pentru 
transferul unei cantităţi atât de mari de informaţie. 

— Cei de la Myishi cred că o să schimbăm bateriile şi o să 
înlocuim cipul video Krom, dar în timpul acesta şefu' strecoară 
şi cablul de modem şi aşa ne lipim noi de satelit, ca să obţinem 
informaţii pe furiş. 

— Cât o să dureze? 

— Nu durează mult, Cosmo. Ar trebui să fie gata într-un 
minut. Dacă îi ia mai mult timp, cei de la Myishi îşi vor da 
seama ce facem. Mai e şi altă problemă. Adevărata echipă 
Krom o să fie aici în curând. 

Stefan ieşi de la toaletă. Nu era îmbrăcat în costum. 

— Nu merge, spuse el. Trebuie să găsim altă cale. 

Mona îşi răsuci scaunul ca să-l vadă. 

— Ce? Altă cale? De ce? 

Stefan ridică costumul. Numele Floyd era mâzgălit cu vopsea 
roşie pe un ecuson. 


146 


— Costumul ăsta e prea mic. 

— Nu se poate, spuse Mona. Costumele spaţiale sunt făcute 
să se potrivească oricui. Mânecile şi pantalonii se întind ca un 
acordeon. 

Stefan oftă. 

— În general aşa e. Dar costumul ăsta e din secolul trecut. E 
croit pentru cineva anume. Pentru cineva scund. N-o să 
meargă. Hai să o luăm din loc până nu ne descoperă cineva. 
Mona îşi desfăcu închizătorile corsetului ei anti-presiune. 

— Atunci merg eu, Stefan! hotărî ea. 

— Nici dacă mi-ar plăcea ideea, tot n-aş fi de acord. Tu eşti 
pilotul, Mona. Dacă nu mai funcţionează computerul, ceea ce e 
foarte posibil în groapa asta de gunoi zburătoare, va fi treaba 
ta să ne duci înapoi acasă, sau măcar la o sută de kilometri de 
casă. 

Mona îşi muşcă buza. Stefan avea dreptate. 

— Ditto, tu ai mai umblat cu computere, du-te tu. 

Copilul Bartoli îşi încrucişă braţele. Limbajul trupului era 
clar pentru toată lumea. Dar ca să nu existe, totuşi, nicio 
neînțelegere, el spuse: 

— Visezi, Vasquez. N-aş intra în costumul ăla nici pentru o 
ladă plină cu hormoni de creştere. Şi oricum, după cum a spus 
şi Stefan, costumul nu se ajustează. Dacă mă băgaţi în chestia 
aia o să arăt ca un bebeluş jucându-se de-a balul mascat. 

Lui Cosmo i se uscă deodată gâtlejul. Nimeni nu-i putea cere 
lui să meargă. El era cel mai nou recrut. De el depindea, el 
trebuia să se ofere voluntar. 

— Mă duc eu, spuse el, încurcat. 

Stefan îndreptă un deget ameninţător către el. 

— Nu! spuse el, pe un ton decis. Taci din gură, Cosmo, nu ştii 
ce spui! 

Rațiunea lui Cosmo era de acord cu Stefan. Nu avea idee ce 
spunea, dar el făcea parte din echipă şi cineva trebuia să facă 
treaba. 

— Mă duc eu. Costumul mi se potriveşte. Şi nu trebuie decât 
să conectez nişte fire, nu? 

Mona nu era aşa de entuziasmată, pe cât credea el că o să 
fie. 

— Nu ştiu ce să zic, Cosmo. Ar putea fi periculos. Poate, într- 
adevăr, ar fi bine să renunţăm. 


147 


Ditto pluti până la înălţimea capului lui Cosmo. 

— Ascultă de Vasquez, puştiule. Nu conectatul firelor mă 
îngrijorează, ci să nu ajungi să pluteşti în derivă prin spaţiu 
pentru totdeauna. 

Cosmo arătă prin parbriz către puntea care nu era mai lungă 
de 6 metri. 

— Se vede portul de aici. O să fiu legat tot drumul. Ce se 
poate întâmpla? 

Ditto îşi plesni fruntea. 

— Trebuia să zici, n-ai putut să-ţi ţii gura? Sigur o să ai 
ghinion! 

— Ştiu cât e de important, spuse Cosmo, susţinându-şi 
punctul de vedere. Dacă ne întoarcem în Satellite City fără să fi 
făcut scanarea, cât o să mai treacă până se mai iveşte o ocazie? 
Nu văd care e problema. E mai puţin periculos decât alergatul 
pe acoperişuri şi n-ai avut nicio problemă cu asta până acum. 

— Ştiu, Cosmo, spuse Stefan. Dar am învăţat multe în ultima 
săptămână. Mi-am revenit. 

Cosmo întinse mâinile după costum. 

— În cinci minute am putea avea o hartă cu toate cuiburile 
de paraziți din oraş. 

Stefan i-l dădu. 

— Cinci minute, Cosmo. După care te tragem înapoi. 

O 

Cosmo avea lumea la picioare. Privind în jos prin spaţiile 
dintre barele grilajului punţii, vedea pământul la mai mult de 
80 de kilometri distanţă. De acolo, de sus, părea sfâşiat. Printre 
aglomerările de smog multicolor, Cosmo vedea clar incendiile 
care cuprinseseră vegetaţia din Los Angeles. Ştirile despre 
aceste incendii făcuseră înconjurul lumii, în ultima lună. 

Antena parabolică a satelitului apărea ca un val îngheţat, 
gata să se prăbuşească peste el, şi toate navele ancorate în 
porturi. Mai erau cel puţin patruzeci de nave ancorate numai 
pe acel nivel. Zeci de tehnicieni făceau exact ce făcea el în acel 
moment, îşi conectau computerele HALO-urilor la satelit. 

Casca lui Floyd nu avea microfon, aşa că singurul lucru pe 
care Cosmo îl auzea era sunetul respirației lui, amplificat de 
casca în formă sferică. Măcar vizorul fusese dat cu spray 
împotriva aburirii, aşa că avea o perspectivă clară, cu excepţia 
unor zgârieturi şi urme de lovituri rămase pe vizorul de cristal. 


148 


Ca să nu-i fie urât, Cosmo începu să vorbească de unul 
singur. 

— Aşa, Cosmo. Nu-i mare lucru. lei cablul şi îl introduci în 
port. Ataşezi computerul portabil, aştepţi şaizeci de secunde şi 
tragi înapoi cablul. Floare la ureche. 

Ghetele lui Floyd nu erau magnetice, aşadar Cosmo trebuia 
să se târască de-a lungul corpului navei centimetru cu 
centimetru. Spaţiul părea să-l tragă uşor, îmbiindu-l să-şi dea 
drumul. Dar chiar dacă şi-ar fi dat drumul, era legat de HALO 
cu o coardă elastică. 

— N-are ce să se întâmple. Treci la treabă! 

Stefan şi Mona stăteau la intrarea în port privindu-l 
îngrijoraţi. Cosmo ridică degetul mare în sus, semn că totul e 
OK şi se aplecă să ridice cablul din tubul etanş prin care i-l 
trimitea Ditto. Scoase afară tubul alb, cutat, şi îl prinse de piept 
cu o bandă velero. Mişcările lui erau încete şi nesigure, în lipsa 
gravitaţiei. 

Cosmo se îndreptă către port, luptându-se să îşi păstreze 
controlul asupra membrelor, în timp ce în jurul lui ceilalţi 
săltau şi făceau piruete pe suprafaţa antenei parabolice. 

Simţea balustrada minusculă în mâna lui înfăşurată în 
mănuşi groase şi se uita mereu să verifice dacă o mai are în 
mână. Încetul cu încetul, se târi de-a lungul punţii, cu ghetele 
plutind în urma lui, cu frânghia elastică ondulându-se, ca şi 
cum cineva ar fi sărit coarda cu încetinitorul. 

În cele din urmă, Cosmo ajunse la antena parabolică. Prima 
lui misiune era să ataşeze Lockheed-ul lui Lincoln. Scoase 
micul computer portabil dintr-un buzunar şi îl lipi drept peste 
un alt computer plat. Acestea erau atât de subţiri, încât se 
observau cu greu de la distanţă. Mai erau doar 3 metri până la 
porturile de conexiune. Toată suprafaţa antenei parabolice era 
brăzdată de balustrade, iar Cosmo se folosea de ele ca să se 
ridice, trăgând după el cele două cabluri. Doar un metru şi 
jumătate mai avea, aproape ajunsese. 

Modemul şi prizele aveau câte un capac de protecţie. Tot ce 
avea Cosmo de făcut era să le desfacă şi să conecteze cele două 
cabluri. Era simplu, numai că nu putea să ajungă la destinaţie. 
Din cauza curburii antenei parabolice, acoperişul de siguranţă 
se întindea mai departe decât panourile solare şi coarda 
elastică a lui Floyd ar fi trebuit să fie cu câţiva metri mai lungă. 


149 


Cosmo întinse coarda cât putu, dar tot nu era de ajuns. Părea 
incredibil că ajunsese până aici şi se împotmolea la ultimii 
metri. Se întoarse uşor spre navă. lnăuntru Mona îi făcea 
semne să vină înapoi. 

— Ce să fac? se întrebă el, ecoul vocii răsunându-i în cască. 
Nu e nicio altă cale! 

„Decât să dezleg coarda. Doar o secundă!” se gândi el. 

Nu ştia de unde îi venise ideea aceea. Să dezlege coarda? 
Era o nebunie. Doar o secundă. Să o lege de balustrade şi să 
conecteze cablurile. Doar doi paşi mai avea de făcut. 

Poate, dar o singură mişcare greşită şi se putea pierde în 
spaţiu. 

Doi paşi. 

„Dobitocule”, îşi spuse Cosmo, desprinzându-şi coarda. 

Il zări pe Stefan cu colţul ochiului. Nu era greu să-i citeşti pe 
buze că şi el avea aceeaşi părere despre Cosmo. Mona lovea cu 
palmele în ecranul de plexiglas. Nici pe ea nu o impresionase 
prea tare. 

Cosmo îşi folosi o mână să prindă coarda de balustradă, 
având mare grijă să nu îşi dea drumul cu cealaltă. Nu avea de 
gând să-şi facă un obicei din treburi de genul acela. O singură 
dată. Dacă se concentra în continuare, avea să fie bine. 

Făcu doi paşi, şi ajunse la portul de conexiune. Infăşură 
balustrada cu mâna şi îşi strânse cotul. Nici doi rinoceri care l- 
ar fi tras de ghete nu l-ar fi făcut să-şi dea drumul. Îşi desprinse 
cablul de pe costum şi îl introduse în port. În interiorul 
cablului, un fir de alimentare şi unul de modem se aşezară la 
locurile lor. Pe un panou aflat alături de portal se aprinse o 
luminiţă verde. Făcuse contactul. Tot ce avea de făcut acum era 
să numere până la şaizeci. 


Stefan stătea aplecat deasupra laptopului pe care îl avea 
conectat la computerul de bord. 

— Merge? întrebă Mona, cu faţa şi mâinile lipite de geam de 
plexiglas. 

Stefan ridică un deget. 

— Aşteaptă! 

— Nu-mi vine să cred că s-a dezlegat. Fstupido! Sper că nu 
se gândeşte că o să mă impresioneze cu asta, că nu mă 
impresionează deloc. Merge? 


150 


Stefan bătu din palme. 

— Merge! Acum nu ne mai trebuiesc decât şaizeci de 
secunde. 

În timp ce Mona se prefăcea că nu e impresionată, Ditto 
chiar nu era. 

— Uite aşa rămânem fără un identificator. O să trebuiască să 
dăm un anunţ la televizor: Căutăm un puşti nebun cu dor de 
ducă. Oferta include plăci Robotix. 

— Gândeşte pozitiv, răbufni Mona. Tot ce are de făcut e să 
stea şaizeci de secunde. 

Ditto chicoti amar. 

— Şaizeci de secunde. După cât noroc are în ultima vreme, 
nu-l văd bine. Se pot întâmpla multe în şaizeci de secunde. Nu 
m-ar surprinde dacă un meteorit ar alege exact momentul ăsta 
să lovească antena parabolică. 

Desigur, nu asta se întâmplă. 

O 

Cosmo număra cu voce tare: 

— ... Cinzeci şi opt de elefanţi, cincizeci şi nouă, şaizeci de... 
elefanţi! 

Şi încă un elefant ca să fie sigur. Era timpul să se întoarcă la 
coarda elastică. Tocmai desprindea cablul când simţi o uşoară 
vibraţie scuturând întregul satelit. 

Cosmo îşi ridică privirea. De deasupra, o unitate rezidenţială 
stătea cam pieziş. Oamenii dinăuntru se rostogoleau în spatele 
ferestrelor. Încă un tremur. Mai puternic de această dată. În 
jurul lui, tehnicienii se desprinseseră de pe poziţii şi pluteau 
agăţaţi de corzile elastice. Ceva nu era în regulă cu unitatea 
rezidenţială. Două colţuri se desprinseseră complet de corpul 
principal. Un al treilea şoc. Unul teribil, în comparaţie cu 
primele două. Cubul rezidenţial se desprinse complet. La fel şi 
Cosmo! 

Cu un țipăt surprins pe care numai el îl putu auzi, 
adolescentul scăpă din mână balustrada şi se îndepărtă plutind 
în spaţiu. 

Pretutindeni în jurul lui pâlpâiau luminile de atenţioneze de 
pe căştile tehnicienilor, avertizându-i în legătură cu pericolul 
iminent. Unitatea rezidenţială se îndepărtă şi mai mult de 
corpul principal, împinsă de oxigenul care ieşea prin spărturile 
din conductele de ventilaţie. Tot ce putea Cosmo să facă era să 


151 


privească şi să încerce să nu intre în panică. Panica însemna 
respiraţie mai profundă, iar indicatorul lui de oxigen era deja 
pe roşu. 

Operaţiunea de salvare fu fantastică. Zeci de tehnicieni se 
azvârliră în gol, prinzându-se de unitate înainte ca aceasta să 
se îndepărteze prea mult îşi înfăşură braţele şi picioarele şi 
rămaseră agăţaţi ca nişte ancore umane. Câţiva săreau pe unul 
din capetele unităţii, răsucind-o astfel încât jeturile de oxigen 
să o propulseze înapoi către satelit. Era uluitor. Oamenii aceia 
erau cowboy spaţiali. Cosmo simţi imboldul să aplaude. Apoi îşi 
aminti că şi el se afla într-o situaţie critică. 

Ceva se izbi de pieptul lui. Primul gând care îi trecu prin 
minte fu unul ridicol. „Un extraterestru!” Era un tehnician. 
Omul avea faţa roşie şi ţipa, scuipând salivă pe partea 
interioară a propriului vizor. 

Cosmo arătă spre urechile lui, scuturând din cap. Tehnicianul 
scoase o ventuză de la centură şi o lipi pe casca lui Cosmo. 
Contactul se făcut imediat. 

— ... Ce crezi tu că faci aici, băiete? Cum ţi-a trecut prin 
minte să te dezlegi aşa? Ce-o fi în capul tău? 

— Ăăă... îmi pare rău. 

— N-ai citit mail-ul companiei? Satelitul e instabil. Avem din 
ce în ce mai multe desprinderi din ăstea în ultima vreme. Ai 
noroc că te-am văzut. De la ce companie eşti? 

Cosmo îşi scormonea creierul. 

— Ăă... Krom. Sunt de la Krom. 

Tehnicianul îşi dădu ochii peste cap. 

— Krom! Eram sigur! Precis n-ai mai mult de câteva ore de 
zbor de antrenament. Angajează amatori ca să facă economie, 
aşa lucrează Krom. Tu nu eşti decât un puşti. Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi doi, spuse Cosmo, sperând să fie crezut. Beau 
multă apă, îmi păstrează chipul tânăr. 

— Douăzeci şi doi, repetă tehnicianul trăgându-se înapoi, 
spre antena parabolică, pe coarda lui elastică. Probabil că 
îmbătrânesc. 

Tehnicianul execută o rotaţie spaţială, aterizând amândoi pe 
platformă. Îl legă pe Cosmo de coarda lui. 

— Trebuie să fac raport despre asta, spuse el, scoțând o 
plăcuţă de pe computerul pe care îl purta la încheietură. Cum 
te cheamă? 


152 


Chiar la timp, Cosmo îşi amintit numele de pe costumul lui. 

— Aă... Floyd. Floyd Faustino. 

— Ei bine, Floyd, a spus el în timp ce scria ceva pe tastatura 
computerului. Asta o să însemne o amendă pentru Krom şi 
probabil şi pentru tine. 

Printă o cartelă şi o îndesă în buzunarul costumului spaţial al 
lui Cosmo. 

— Ai paisprezece zile să plăteşti amenda, dacă nu, ţi se va 
revoca licenţa de tehnician. ; 

— Da, domnule, spuse Cosmo, umil. Imi pare rău, domnule. 

Tehnicianul nu era impresionat 

— Lasă părerile de rău, plăteşte amenda. 

Apoi tehnicianul se propulsă de-a lungul antenei parabolice 
ca să ajute la fixarea unităţii rezidenţiale. Cosmo se târî cu paşi 
nesiguri înapoi la navă. 

Mona îl aştepta la intrare. 

— Dobitocule, spuse ea, înghiontindu-l în umăr. 

— Ştiu, zise Cosmo cu amărăciune. Picioarele îi tremurau în 
costumul spaţial. Putem să ne întoarcem pe pământ vă rog? 

Stefan citea rezultatele scanării. 

— Nu ştiu ce să zic, Cosmo. Când o să auzi rezultatele, s-ar 
putea să-ţi doreşti să rămâi aici. 

Cosmo îşi scoase casca. 

— Ce? spuse el râzând. Că doar nu e cuibul paraziţilor sub 
Clarissa Frayne? 

Nimeni altcineva nu mai râse. Nici măcar nu zâmbi. 


CAPITOLUL VIII 


PULSUL 


STRADA ABRACADABRA 


Cosmo nu vorbise prea mult pe drumul de întoarcere din 
spaţiu. Nici nu stătea îmbufnat, pentru că nu avea pe cine să se 
supere. Se întreba, doar, când avea să se termine totul. De câte 
ori trebuie să fii la un pas de moarte în aceeaşi săptămână? Şi 
acum i se cerea să se întoarcă la locul coşmarurilor lui. Locul 
din care încercase să evadeze pe toată durata celor paisprezece 
ani nefericiţi ai lui. 

— Vrei s-o faci? îl întrebă Stefan, când se adunară toţi în 
jurul mesei. 

Cosmo le studie feţele celor care se uitau la el. 
Supranaturaliştii. El era unul de-al lor acum. De altfel mersese 
în spaţiu pentru ei. Dar nu era vorba de el şi nici măcar de 
grup. Pulsul energetic trebuia detonat pentru fiecare om al 
planetei. Crescând fără părinţi, nu-i era întotdeauna uşor să se 
gândească şi la alţii, în afară de el. Dar acum îi avea pe Mona, 
pe Stefan şi pe Ditto, la care trebuia să se gândească. 

— Planul e simplu, continuă Stefan. 

— Aa, la fel de simplu ca ultimul plan, spuse Cosmo. 

— Ăla a fost un plan simplu până când ai început tu să 
improvizezi. De data asta n-o să faci altceva decât să-mi arăţi 
drumul. 

— Cum spui tu sună simplu, dar ceva o să se întâmple, de 
fiecare dată se întâmplă ceva. Am observat că noul meu 
genunchi mă mănâncă, atunci când se apropie vreun necaz, şi 
acum mă mănâncă rău de tot. 

— Ai încredere în genunchi, Cosmo, spuse Ditto cu o voce 
sumbră. 

— Taci din gură, Ditto, răbufni Mona. E important. 

— Da, sigur, e important să le rezolvăm problema celor de la 


154 


Myishi, punând bomba în locul lor. 

— E un puls. Un puls energetic. 

— Aşa spun ei. Cine ştie ce face de fapt lucrul ăla. 

Stefan deschise servieta şi o răsuci spre copilul Bartoli. 

— E un puls, Ditto, da? L-am verificat eu. 

Ditto ignoră dispozitivul. 

— Da, în fine. V-a dat Myishi şi instrucţiuni cum să-l păstraţi? 

Mona îşi pierdu cumpătul. 

— Tu nu poţi să spui nimic pozitiv? Încep să mă întreb de 
partea cui eşti. 

Ditto sări în picioare, ceea ce nu făcu mare diferenţă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Stefan puse mâna pe braţul Monei. 

— Las-o aşa, Mona. 

— Nu. Încep să cred că tu nu vrei să prindem paraziţii. 

Faţa lui Ditto era roşie ca focul. 

— Poate nu vreau să-i prindem pentru Myishi. 

— Atunci poate ar fi mai bine să-ţi cauţi altceva de lucru. 

Rămaseră privindu-se fix câteva secunde, după care Ditto îşi 
mută privirea şi s-a îndreptat furtunos spre lift. 

— Ai întrecut măsura, Mona, spuse Stefan, când ecourile 
discuţiei se stinseseră. 

Mona îşi încrucişă braţele cu încăpățânare. 

— Şi el la fel. 

Stefan se ridică şi îi alese un costum de pe un umeraş. 

— Va trebui să-i ceri scuze până mă întorc. 

— Până ne întoarcem, spuse Cosmo. N-o să ajungi niciodată 
acolo fără mine. 

Stefan îi aruncă lui Cosmo un costum mai mic, de pe suport. 

— Bravo, Cosmo. Am nevoie de tine să mă duci în gura 
lupului. Te întorci la Clarissa Frayne pentru ultima dată. 


INSTITUTUL CLARISSA FRAYNE PENTRU BĂIEŢI 
ORFANI. 


Fostul gardian Redwood se îngrijoră nu fără motiv, când 
apărură cei doi în costum, la intrarea principală. Cei doi bărbaţi 
erau probabil reprezentanţi ai vreunui centru medical şi voiau 
să-şi testeze un produs nou. Arătau un pic ca personajele dintr- 
o comedie. Unul înalt, unul scund. Din partea lui Redwood, 


155 


puteau să fie şi traficanţi de sclavi. Dacă voiau să îi răpească pe 
orfani, Redwood i-ar fi ajutat să încarce camionul. Nu datora 
nimic institutului Clarissa Frayne. În niciun caz, de când îl 
puseseră la birou într-o cabină de pază, pe durata desfăşurării 
anchetei. Şi totul din cauza acelui orfan şmecher, Cosmo Hill. 
După toate aparențele, Cosmo supravieţuise după căzătura de 
pe acoperiş şi era acum înregistrat ca fugar. Dacă acest Cosmo 
ar fi fost băiat bun şi ar fi murit atunci, Redwood nu ar fi 
trebuit să stea acolo cu ceilalţi fraieri. 

Fred Allescanti, probabil cel mai mare fraier din Satellite 
City îşi bea cafeaua-sim, aşezat pe singurul scaun cumsecade al 
cabinei. 

— Ce zici, Fred, mă laşi şi pe mine o tură, pe scaunul rotativ? 

Fred mai trase o sorbitură din băutura maronie. 

— Nu se poate, Redwood. O să mă doară spatele îngrozitor 
dacă nu-l sprijin cum trebuie. 

Redwood se încruntă. 

— Şi dacă-l iau pur şi simplu? Să zicem că îmi pierd minţile şi 
te arunc prin fereastră şi ocup scaunul în timp ce tu primeşti 
îngrijirile medicale? 

— Hai, voinicule, spuse Fred, rânjid. Mi-ar prinde bine 
compensaţiile băneşti. 

Poate Allescanti nu era aşa de bleg cum părea. 

— Măcar nu mai sorbi aşa cafeaua aia, că mă scoţi din minţi! 
Cine ştie de ce aş fi în stare. 

Fred arătă spre camera de deasupra capetelor lor. 

— Orice ai face, asigură-te că faci în faţa camerei. Aş putea 
folosi filmul la tribunal. 

Faţa lui Redwood era roşie ca focul. Până şi Fred Allescanti 
era obraznic cu el, de când îl retrogradaseră. Trebuia să se 
ducă înapoi pe stradă, acolo unde mai avea încă un pic de 
autoritate. Numai de ar putea cumva să-l găsească pe Cosmo 
Hill. 

O lumina roşie de alertă începu să pâlpâie uşor pe un 
computer de supraveghere. Imaginea arăta un om care alerga. 
Unul dintre orfanii fără sponsori fugea în afara zonei de acces. 
În sfârşit, cineva pe care să-şi verse nervii! Redwood activă 
programul cu datele de urmărire, încercând să depisteze 
persoana ale cărei date le indica programul. Unul câte unul, 
orfanii fură eliminaţi, fiind localizaţi în paturile lor sau în zonele 


156 


de petrecere a timpului liber, special amenajate. Cine alerga? 
Cine mai rămăsese? Semnalul era foarte slab, ca şi când cele 
mai multe microparticule electronegative folosite pentru 
urmărirea orfanilor fuseseră îndepărtate sau neutralizate. 

Neutralizate? Lui Redwood îi crescuse pulsul. Numai doi 
orfani ar fi putut să-şi neutralizeze microparticulele. Unul era 
mort, iar celălalt era Cosmo Hill. 

Redwood selectă datele de identificare ale lui Cosmo. 
Semnalul era foarte slab, un puls anemic, dar cu siguranţă 
activ. Fostul gardian se întreba dacă scanerele ar fi putut 
prinde semnalul dacă acesta nu era aproape. Foarte aproape. 
În drum spre subsol, după cum arăta semnalul. 

Redwood consultă ecranele de pază, analizându-i pe cei doi 
pe care îi luase drept cercetători medicali. Cel scund trebuie să 
fie Cosmo. Din cine ştie ce motiv, Hill chiar se întorsese. 
Redwood nu ştia de ce şi nici nu îi păsa. Fostul gardian avea 
ocazia să îşi recapete statutul. Ar putea să-i aresteze pe Hill şi 
pe complicele lui. Sigur, ar trebui să vorbească mai întâi cu Hill 
în particular, să se pună de acord cu poveştile despre noaptea 
accidentului. Redwood se ridică şi luă o armă de şoc din 
compartimentul cu armament. 

— Ce faci, Redwood, cu arma? întreabă Fred. Nu mai eşti 
gardian pe etaj. 

Redwood nici nu se uită la el. 

— Mă duc să-mi fac rondul. 

— Rondul? Ce, eşti doctor? Noi suntem ofiţeri de pază, nu 
facem ronduri. De-asta avem camere de supraveghere. 

— La subsol nu avem. Ar fi timpul să se uite cineva şi acolo. 
Vii şi tu? 

Allescanti se lăsă pe spate în scaunul rotativ, strângând în 
palme o cană de cafea caldă. 

— Nu, mulţumesc, Redwood. Te las pe tine! 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Redwood, punându-şi arma 
în teacă. 

O 

Cosmo şi Stefan trecură nestingheriţi de poarta principală. 
Lui Cosmo i se înmuiară genunchii îndată ce a simţit mirosul 
dezinfectantului ieftin folosit în institut. Se opri în loc o clipă şi 
lăsă amintirile să treacă peste el. Ziplock, Redwood şi anii de 
experimente medicale. Trase aer adânc în piept de câteva ori, 


157 


ca să se liniştească. 

Stefan îl privea pe sub borurile pălăriei. 

— Te simţi bine, Cosmo? întrebă el, perii mustăţii false 
unduindu-se uşor. 

— N-am nimic, hai să mergem. 

— Eşti sigur? 

Cosmo dădu din cap. 

— Intrăm şi ieşim în zece minute. 

Când se apropiară de cabina de pază, Stefan flutură două 
false cărţi de identitate laminate în faţa unui gardian, care se 
juca cu un cub video. 

— Sunteţi de la Komposite, spuse gardianul, încercând să 
arate ca şi cum i-ar fi păsat. Aţi avut un incendiu măricel acolo, 
săptămâna trecută. 

Stefan clătină din cap. 

— Da, a ars întreaga cantină. Ghinion! 

Gardianul îşi scutură capul compătimitor. 

— Ce testaţi de data asta? 

Stefan bătu uşor în servieta pe care o ţinea sub braţ. 

— Ţi-aş putea spune, dar pe urmă ar trebui să te omor. 

Gardianul îi înmână două legitimaţii de vizitator. 

— Da, sigur. Bună poantă. Vă luaţi cărţile de identitate la 
ieşire. 

Stefan îşi prinse o legitimaţie la rever şi pe cealaltă i-o dădu 
lui Cosmo. Gardianul se întorsese la jocul lui video, înainte ca 
să apuce să facă zece paşi. 

— La mine nici nu s-a uitat, şopti Cosmo. 

Stefan zâmbi. 

— Nu-i plătesc pe paznicii ăştia suficient, ca să fie atenţi. 

Cosmo îl conduse printr-o zonă de recepţie cu boltă, plină de 
fotografii 3D cu o Clarissa Frayne moartă de multă vreme, care 
făcea lucruri frumoase, împreună cu nişte tineri. Mergeau în 
excursii, citeau, săpau gropi, printre alte activităţi în aer liber. 
Nu era nimic frumos în institutul Frayne. Autorităţile erau mai 
înclinate să-i bage pe orfanii fără sponsori în căzile 
experimentale, decât să-i ducă în excursii la munte. 

Trecură de mai multe gărzi, dar nu îi chestionă nimeni. Nu 
erau decât alţi doi tipi în costum, de la vreo companie 
medicală. Şi, oricum, cine ar avea vreun motiv să se furişeze 
într-un orfelinat? Cosmo îşi ţinea ochii în jos şi gulerul ridicat, 


158 


sperând că oamenii vor crede că e un bărbat scund şi nu un 
puşti înalt. 

— Aici, spuse Cosmo, împingând cu umărul o uşă subţire din 
plastic, ascunsă în spatele unei statui a Clarissei Frayne. În 
această statuie, fondatoarea institutului era înfăţişată dând în 
leagăn un copilaş abandonat. Fiecare orfan din institut auzise 
fel de fel de poveşti despre domnişoara Frayne. Se spunea că 
femeia urâse copiii şi îi pricopsise cu expresia fără sponsor. 

Uşa se deschise, dând spre un coridor îngust, fără 
decoraţiuni, doar cu lumini de evacuare. 

— Fermecător! zise Stefan. 

— Ar trebui să vezi dormitoarele. 

Coridorul devenea din ce în ce mai rece, pe măsură ce 
cobora sub nivelul mării. Instalaţiile luminoase de evacuare 
erau din ce în ce mai vechi, până când ajunseră la o porţiune de 
coridor iluminată cu becuri montate direct pe perete. 

— Becuri, chicoti Stefan. Nu mai vezi aşa ceva decât poate la 
intrarea în cinematografe. 

— Toată electricitatea e trasă din liniile principale de 
alimentare. Cei din Clarissa Frayne fac asta de când ţin eu 
minte. Nu ştiu din ce motiv, aici jos e singurul loc unde orfanii 
fără sponsori pot să se deplaseze fără să fie detectaţi. 

Stefan aprobă din cap. 

— Sigur că da, scurgerile de electricitate şterg semnalul 
interceptat de scanere. 

Coridorul cobora din ce în ce mai jos, până când, în cele din 
urmă, ajunseră la o fundătură unde se aflau, de-o parte şi de 
alta, două conducte de evacuare. 

— Pe vremuri, când oraşul era deseori inundat, apa se 
scurgea prin ţevile astea. 

— Şi acum? 

Cosmo ridică uşor capacul unei trape care asigura accesul 
pentru reparaţii. Se deschise surprinzător de uşor. 

— Acum orfanii le folosesc ca să-şi petreacă ceva timp 
liniştii. 

În interior, conducta era structurată pe mai multe nivele 
făcute din carton şi rămăşiţe de fontă. Scăriţe care nu păreau 
prea rezistente legau nivelele între ele, coborând tot mai jos în 
întuneric. 

Stefan testă o scară cu greutatea lui. Se prăbuşi sub el. 


— Nu mai am doisprezece ani, spuse el, deschizându-şi 
haina. 

Pe piept avea legată una din vestele pe care Ditto le furase 
de la avocaţii de pe acoperişul clădirii Stromberg. Deschise 
capacul trusei de escaladare şi legă coarda de un mâner solid. 

Stefan îl bătu pe spate. 

— Haide, Cosmo, urcă. 

Cosmo făcu aşa cum i se spusese. 

— Data viitoare, promite-mi că vom folosi scările. Măcar o 
dată. 

Stefan îi făcu semn cu ochiul. 

— O să văd ce pot să fac, spuse el, dându-şi drumul în jos, în 
întunericul conductei. 

O 

Coborâră atât de mult, că li se părea că au ajuns în centrul 
pământului. De fapt, coarda se termină înaintea conductei. 
Stefan scoase o lanternă cu cristale dintr-unul din buzunarele 
lui. O lovi ca să activeze cristalele luminoase, înainte de a-i da 
drumul jos. Capătul conductei se afla la câţiva centimetri sub 
ei. 

— Poate avem noroc în noaptea asta, spuse el. 

— Bine-ar fi! 

Dădură drumul corzii, sărind pe podea cu o bufnitură. 
Conducta era aproape în întregime corodată, aşa că bâjbâiră 
până când reuşiră să iasă din ea şi nimeriră într-o încăpere cu 
podea de piatră. Cosmo se împiedică de un cablu gros. Se aşeză 
în genunchi şi urmări cablul până la un punct de joncțiune. 

— Am găsit ceva. Un întrerupător. 

— E logic, spuse Stefan. Dacă cei de la Clarissa Frayne fură 
electricitate, trebuie să poată vedea ce fac. Aprinde-l, Cosmo. 

Cosmo apucă cu putere întrerupătorul gros şi trase până 
când auzi un clic sonor. Caverna fu instantaneu iluminată de o 
duzină de spoturi luminoase cu halogen. Se aflau într-un tunel 
vast care fusese săpat cu aproape un secol în urmă de echipele 
de construcţii din Satellite City, când puseseră ţevile de gaze, 
apă şi electricitate. Conductele de electricitate, înalte de o sută 
de metri, fuseseră jupuite, aşa încât rămăseseră fire goale în 
unele locuri. Acum, alimentau mai multe generatoare mici. Un 
bâzâit înfundat se auzea din firele neizolate. 

Firele nu erau chiar neizolate complet. Erau „îmbrăcate” 


160 


într-un covor albastru luminos. Paraziţi dormind! Milioane. 
Inima argintie a fiecărei creaturi pulsa în acelaşi ritm cu 
curentul alternativ. 

Stefan strânse mai tare pulsul energetic. 

— Asta trebuie să fie locul, şopti el. 

O 

Primul gând al lui Cosmo a fost să fugă. Al doilea gând - să 
fugă. 

Stefan puse mâna pe umărul lui. 

— Nu te speria, Cosmo. Noi nu suntem pe moarte sau 
suferinzi. Dacă am fi, ar sări pe noi imediat. Nu trebuie decât 
să păşim cu grijă, să nu le dăm motiv să bage de seamă. Am 
putea chiar să cântăm o arie de operă şi tot nu s-ar trezi. Nu 
reacţionează la sunete, doar la durere. 

— Eşti sigur de asta? Ai dovezi certe că aşa e? 

— Nu, nu am, dar aşa intuiesc. 

Cosmo chicoti într-un fel foarte apropiat de o manifestare de 
isterie. 

— Şi eu intuiesc ceva. 

— Tu nu trebuie decât să stai aici. Eu o să pun pulsul şi apoi 
ieşim pe acelaşi drum pe care am intrat. Două minute şi gata. 
Asta e tot. 

Stefan mergea cu grijă prin labirintul de ţevi şi cabluri, 
sărind peste paraziţii adormiţi, pe care îi întâlnea în cale. 
Scopul era să pună pulsul cât mai aproape de inima grupului, 
acolo unde putea să distrugă cât mai mulţi. Puteau apoi să îl 
detoneze de la distanţă, din stradă, dezlănţuind o furtună 
electrică asupra creaturilor. Dacă teoria lui Ellen Faustino era 
corectă, energia impură ar sfâşia inimile paraziţilor fără să îi 
afecteze pe oameni în vreun fel, dacă aceştia nu se aflau prea 
aproape de explozie. 

Stefan urcă pe o scară veche de frânghie, fixând cu grijă 
servieta dedesubtul curbei inferioare a conductei principale. 
Era înconjurat din toate părţile de paraziți care respirau, 
străluceau, trăiau. 

Cobori pe scară, întorcându-se să ridice degetul mare, 
arătându-i lui Cosmo că totul e în ordine. Dar nu reuşi să facă 
gestul, văzând că băiatul nu era singur. Un bărbat uriaş îl 
prinsese de după gât, pe la spate, ţinând o armă de şoc lipită de 
obrazul lui. 


161 


— Bună, spuse bărbatul. Drăguţ din partea ta să vii să pui o 
bombă sub noi. 

Stefan era obişnuit să acţioneze în condiţii de stres. Dacă ar 
fi fost numai el şi străinul, şi-ar fi scos arma electrică, dar acum 
viaţa altcuiva era în pericol. 

— Fă-o, spuse bărbatul. Du-ţi mâna la armă şi puştiul o să 
inhaleze plastic mai repede decât ai clipi din ochi. 

— Ia-o uşurel, Redwood, spuse Cosmo. Nu ştii ce se petrece 
aici. 

— Ba ştiu, răspunse Redwood. Încerci să arunci institutul în 
aer şi să mă laşi fără slujbă. Asta o să-i placă lui Agnes. 

Stefan făcu un pas, precaut, înainte. 

— Redwood? Am auzit de tine. Îţi place să baţi copii. Vrei să- 
ţi încerci norocul cu cineva pe măsura ta? 

Redwood începu să râdă. 

— Pe măsura mea? Tinere, eşti cu 15 centimetri mai înalt 
decât mine. Nu sunt prost. Hai scoate-ţi arma şi împinge-o 
încoace. 

Stefan simţi o picătură de sudoare scurgându-i-se pe spate. 
Erau în siguranţă între creaturi atâta vreme cât nimeni nu era 
rănit, altfel paraziţii s-ar fi trezit imediat. 

— Uşurel, Redwood. Uite arma mea. 

Stefan îşi scoase arma din toc, cu două degete. O aşeză jos şi 
o împinse cu piciorul de-a lungul podelei. 

— Aşa. Uite, sunt neînarmat. 

— Şi detonatorul, ordonă Redwood. Să nu-mi spuneţi că 
aveaţi de gând să vă aruncaţi în aer odată cu clădirea. Aveţi un 
detonator pe undeva. Aşa că, dă-l încoace. 

Stefan scrâşni din dinţi, de ciudă. 

— Redwood, nu e ce crezi tu. Ascultă-ne un minut... 

Redwood împunse cu arma bărbia lui Cosmo. 

— Tu să asculţi. E destul de simplu. Dă-mi detonatorul, dacă 
nu îl împachetez pe băiat, pentru început. 

— Bine, bine, uite-l. 

Stefan deschise capacul unui buzunar de la pantalonii 
costumului şi scoase un cilindru metalic, cu un buton roşu în 
capăt. Butonul era protejat de un capac de plexiglas. Pentru 
siguranţă. Nu avea cronometru, doar se desfăcea capacul şi se 
apăsa. 

Stefan mai încercă o dată cu diplomaţia. 


162 


— Redwood... domnule Redwood. Asta nu e o bombă. E un 
puls energetic. Sunt creaturi în jurul nostru... 

— Gura! comandă Redwood, împingând ţeava în gâtul lui 
Cosmo. Băiatul simţi un punct dureros. Dureros. Durere. 

Paraziţii începură să se ridice. Electricitatea era bună, dar 
dacă era vorba de durere... 

— Aruncă-mi detonatorul în momentul ăsta! 

Un val de paraziți ţâşniră în sus, ca un domino în mişcare 
inversă, cu ochii lor plini de scântei căutând sursa durerii. Un 
milion de ochi se opriră asupra lui Cosmo. Şi încă mai veneau. 

— Redwood, spuse Cosmo bâlbâindu-se. Trebui să ieşim de 
aici. Vin spre noi. 

Paraziţii se desprinseseră, de pe unde stăteau agăţati, 
avansând în valuri înspre podeaua de piatră. Îl ignorau complet 
pe Stefan, concentrându-se asupra lui Cosmo. 

Stefan deschise capacul detonatorului. 

— Dă-i drumul, Redwood, sau sărim toţi în aer. 

— E o cacialma! spuse Redwood, scuipând cuvintele. N-o s-o 
faci! Nu sunteţi fanatici! 

Degetul lui Stefan zăbovea asupra butonului. 

— Ştii ceva, ai dreptate. Nu suntem fanatici. De fapt, suntem 
cu picioarele pe pământ. 

„Cu picioarele pe pământ? se gândi Cosmo. Ce-o fi vrând să 
spună?” 

Apoi înţelese. Împământaţi, desigur! Cosmo se asigură că 
ghetele lui cu tălpi de cauciuc fac contact solid cu podeaua 
tunelului şi închise ochii. Avea să doară. 

Stefan puse degetul pe buton. 

— Ultima şansă, Redwood. Ce ai de gând să faci? 

Paraziţii erau la câţiva centimetri de gâtul lui Cosmo. 

— Am de gând să-l împachetez întâi pe puşti şi pe urmă pe 
tine, spuse Redwood. 

— Răspuns greşit! zise Stefan, apăsând pe buton. 


Pulsul energetic se declanşă, eliberând o ciupercă albastră 
de electricitate impură în tunel. Cu urletul unui uragan, 
ciuperca crescu umplând spaţiul, după care se scufundă în 
rocă. Spoturile cu halogen explodară instantaneu trimițând în 
jos roiuri de scântei, ca o ninsoare de neon. Fulgere ţâşneau 
din centrul exploziei, ţintind inimile argintii ale paraziţilor. 


163 


Erau prăjiţi cu zecile de fiecare fulger, în timp ce energia 
impură trecea prin filtrele lor organice. Fulgerele se ramificau 
ca o pânză de păianjen, ţintind fiecare parazit pe rând. 
Creaturile încercau să facă faţă fluxului neaşteptat de 
electricitate, dar era prea mult. Unul câte unul scânteiau în 
albastru şi se prăbuşeau pe podeaua de piatră, cu inimile 
argintii reci şi înnegrite. 

Pentru oameni era ceva mai bine, în special pentru Cosmo şi 
Stefan. Ghetele lor de cauciuc conduceau cea mai mare parte a 
electricităţii afară din corpurile lor. Fură scuturaţi, totuşi, 
destul de puternic de scurgerea de energie. Cosmo îşi simţi 
ochii rotindu-i-se în cap şi pantalonii fumegând. Lui Stefan i se 
ridică părul în cap şi haina îi luă foc. O stinse lovind-o de roci. 

Redwood nu fusese aşa de norocos. Fără să-şi dea seama, îi 
dăduse drumul lui Cosmo când a văzut că Stefan vorbeşte 
serios. Dacă l-ar mai fi ţinut câteva secunde, energia s-ar fi 
scurs din el în băiat. Aşa, a simţit descărcarea din plin. Efectul, 
deşi nu la fel de spectaculos ca în cazul paraziţilor, a fost de 
permanent. Electricitatea îi aprinsese uleiul vâscos de păr, cu 
care îşi unsese şuviţele lui preţioase, şi îi arsese fiecare fir de 
păr din cap. Nu numai atât, dar îi prăjise şi porii, astfel că nu 
avea să-i mai crească păr vreodată. Apoi electricitatea îl lovise 
pe fostul gardian ca un pumn uriaş, izbindu-l în peretele 
tunelului. În timp ce zăcea acolo, hainele i se pârliseră şi 
căzuseră de pe el, rămânând doar în nişte izmene ca ale lui 
Bugs Bunny. 

Cosmo îşi reveni din şoc. 

— Ce s-a întâmplat? 

Camera era luminată de fulgere. 

Stefan luă arma de şoc. 

— Bugs Buny! Baza către iepure! Ce se întâmplă, Doctore? 

Asta era fraza cu care îi plăcea gardianului să atragă atenţia. 

Lumina scădea pe măsură ce paraziţii cădeau pe podea. 
Inimile lor erau negre şi zbârcite, ca nişte bucăţi de cărbune. 

— Am reuşit, spuse Stefan, cu un zâmbet amar, în lumina 
palidă. 

— Da, i-am prins! 

Stefan lovi o lanternă cu cristale. 

— Nu pe toţi, dar e un început. Acum ştim că se poate. 
Trebuie să ieşim de aici, dacă nu, noi vom fi învinovăţiţi pentru 


164 


asta şi nu bunul gardian. 

Cosmo dădu din cap. Redwood va fi găsit vinovat pentru 
întreruperea de curent. Era un bonus care le plăcea. 

Una dintre pleoapele fostului gardian se deschise. 

Cosmo se aplecă spre el. 

— Asta a fost pentru Ziplock, Bugs, spuse el. 

A O 

In institutul Clarissa Frayne pentru orfani era mare haos. Nu 
numai că nu funcţiona generatorul principal, dar nici sistemul 
de siguranţă. Uşile dormitoarelor erau dezactivate şi programul 
de urmărire era inactiv. Orfanii fără sponsori evadară din 
paturile lor, aşezând saltelele una peste alta şi folosindu-le ca 
pe o trambulină de aterizare. Alergau acum peste tot. Cei mai 
mulţi gardieni se ocupau de transfer, astfel că nu mai rămăsese 
decât o singură echipă să menţină ordinea. 

Fred Allescanti preluase comanda, cu rezultate dezastruoase. 
Reuşise până acum să împacheteze doi dintre oamenii lui şi 
lăsase câţiva orfani să treacă de uşile principale. Din fericire 
pentru echipă, porţile de siguranţă se închideau automat în 
cazul în care se tăia curentul. În cele din urmă, lui Allescanti îi 
trecu prin cap să construiască o baricadă la baza scării 
principale. li putea reţine pe orfani acolo, până când venea 
curentul. 

Cosmo şi Stefan se apropiară din spate. Fred Allescanti 
trăgea cu gloanţe de celofan în oricine scotea capul de după 
vreun colţ. Până atunci, lovise numai lucruri pe care nu le 
ţintise. Scările erau acoperite cu atât de multe globuri de 
celofan, încât semănau cu o batistă. 

— Orfanilor, ar fi bine să vă întoarceţi în paturile voastre, 
urlă el, dacă nu, o să vă petreceţi ziua de mâine în cada cu acid. 
Nu glumesc! 

Cosmo simţi că îşi pierde cumpătul. 

— Copiii ăştia vor avea de suferit, îi spuse el lui Stefan. De 
fiecare dată când se întâmplă ceva, gardienii dau vina pe noi. 

Stefan îi întinse lui Cosmo haina lui arsă. 

— Nu de data asta! 

Tânărul rus îşi scoase arma de şoc şi încărcă gloanţe de 
cauciuc. Lovi din spate trei dintre gardieni şi îi imobiliză pe alţi 
trei, cu lovituri bine ţintite. Totul se petrecu cam în patru 
secunde. 


165 


Orfanii coborâră scările ca o maree şi se adunaseră în jurul 
lui Stefan. 

— A fost vreunul dintre voi afară de unul singur? îi întrebă 
Stefan. 

Un puşti mărunţel se strecură în faţă. Abia i se vedeau ochii 
de după părul lung şi negru. 

— Eu am evadat pentru câteva săptămâni, până când m-au 
prins de pe stradă. 

— Cum te cheamă? 

— Numele meu de stradă e Fence”? pentru că asta fac. 

Stefan îi strânse mâna băiatului, apoi îi scrise un număr în 
palmă. 

— Fugiţi spre sud, băieţi, dincolo de Blocadă. Fence ştie 
drumul. Când ajungeţi la canal, sunaţi la numărul ăsta. 

Fence ridică mâna liberă. 

— Da, Fence? 

— Au un sistem prin care ne urmăresc. Ultima dată gardienii 
m-au prins imediat cum am pus un picior afară din Booshka. 

— Aţi simţit şocul mai devreme? 

Băieţii dădură din cap. Unii dintre ei mai aveau încă părul 
zbârlit. 

— A fost un puls energetic. A tăiat curentul şi a neutralizat 
microparticulele din porii voştri. Sunteţi liberi să plecaţi. 

Orfanii rămaseră tăcuţi pentru un moment, digerând ştirea 
neaşteptată. Apoi izbucniră în strigăte de bucurie, cățărându-se 
pe trupul înalt al lui Stefan, ca nişte veveriţe. 

— Gata, ajunge! Trebuie să plecaţi până nu ajung întăririle. 
Sunaţi la numărul ăsta. Omul care va răspunde e un prieten. 
Caută tot timpul băieţi disponibili. O să vă dea de lucru şi un 
loc unde să staţi. Plata nu e prea mare, dar o să vă descurcaţi. 

Fence îl privea chiorâș. 

— Asta ar putea fi o altă şmecherie. De unde ştim că putem 
avea încredere în tine? 

Cosmo păşi în faţă. 

— Mă mai ţii minte, Fence? 

Fence îşi dădu părul la o parte de peste ochi. 

— Cosmo Hill! Să mă-mpachetezi dacă nu e el! Toţi te-am 
crezut mort. Ce s-a întâmplat cu faţa ta? 

Cosmo îşi atinse umflătura din dreptul plăcii Robotix din 


9 Scrimă (n. tr.). 
166 


frunte. 

— E o poveste lungă, Fence, poate ţi-o spun într-o zi. Acum fă 
ce-ţi spune Stefan. Poţi avea încredere în el. Mi-a salvat viaţa 
şi, oricum, viaţa afară trebuie să fie mai bună decât aici. Nu vă 
veţi mai întâlni cu o şansă ca asta, să vă puteţi rupe de tot de 
orfelinat. 

Vestea se răspândi de-a lungul scărilor. Cosmo trăia şi 
bărbatul acela era prietenul lui. Dacă Cosmo a supravieţuit 
afară, toţi pot supravieţui. 

— Bine, spuse Fence, o să sun la numărul acesta, dar dacă ne 
păcăleşti, te voi vâna până te găsesc. 

Băieţelul întinse mâna. Stefan i-o scutură cu putere. 

— Mi se pare corect. 

Se auzi o sirenă în depărtare. 

— E timpul s-o ştergeţi, spuse Cosmo, acum ori niciodată! 

— Acum! decise micuțul Fence conducându-i pe orfanii fără 
sponsori în noapte, ca o mică iscoadă. 


STRADA ABRACADABRA 


Mona ştia că va trebui să-i ceară scuze lui Ditto, doar că 
amâna cât putea. Momentul veni, însă, când Stefan sună să-i 
spună că erau în drum spre casă. Misiunea fusese un succes şi 
aveau să parcheze în garaj în zece minute. Dacă nu avea de 
gând să lase supărarea în clipa aceea şi să-şi ceară scuze, 
Stefan avea s-o ducă cu forţa pe acoperiş. 

— Bine, spuse ea, gemând mai mult pentru sine. Să-mi cer 
scuze, dar numai pentru că eu sunt mai mare decât el, în mai 
multe privinţe! 

Liftul era la nivelul acoperişului şi, ca să economisească 
timp, Mona urcă pe scara de incendiu. Liftul era aşa de vechi 
că încă mai avea cabluri şi mecanisme de tragere în loc de 
câmp magnetic. Până ajungea la etajul ei, avea timp să-şi ceară 
scuze şi să gătească cinci feluri de mâncare. 

Mona urcă pe scara exterioară a clădirii 1405, de pe strada 
Abracadabra, cât mai aproape de perete, ca să evite ceața 
acidă care strălucea, lăsându-se spre pământ. În curând, ceața 
aceea se va transforma în picături de mărimea bilelor de 
naftalină şi Satellite City va răsuna de sunetul alarmelor de 
maşini. 


167 


Ajunse pe acoperiş chiar în timp ce Ditto pleca de acolo. 
Copilul Bartoli aşeză o scară care traversa către clădirea 
vecină. 

— Hei, Ditto, ce faci? 

Dar vântul împrăştie sunetul şi Ditto nu se întoarse. 

Foarte ciudat. Ce joc mai e şi ăsta? Mona se gândea că ar 
trebui să se întoarcă mai târziu. Dar se gândea şi că mai târziu 
nu s-ar mai fi întors. Situaţia era curioasă. Îl urmări, aşadar, pe 
colegul ei supranaturalist, cu mişcări graţioase şi silenţioase, 
ca de felină, pe cealaltă clădire. 

Ditto lăsase scara jos, ceea ce însemna că intenţiona să se 
întoarcă. Mona trebuia să aibă grijă. Dacă nu se întorcea 
înaintea lui, avea să rămână blocată pe acoperiş în ploaie. 

Ditto traversă în grabă suprafaţa de fontă, ocolind bălțile 
uleioase care măcinaseră acoperişul de-a lungul anilor. Mona 
se urcă pe casa liftului. Putea să vadă totul de acolo, dar Ditto, 
din perspectiva lui de om scund, nu putea s-o vadă pe ea. 

Micul supranaturalist merse spre colţul nordic al clădirii. 
Statuia Strădaniei se ridica în spatele lui, cu un corp de 
iluminat, roşu, în mână. Era şi o lumină albastră. Mai aproape. 
Chiar pe acoperiş. Mona trase aer în piept Un singur parazit 
stătea în umbră la marginea clădirii. Asta era explicaţia. Ditto 
detectase creatura cu parabolica şi venise să investigheze. 

Ce avea de gând să facă? Nu folosise niciodată o armă, iar 
Stefan tocmai detonase singurul puls pe care îl aveau. Mona 
era gata să sară de pe acoperiş şi să-l însoţească pe prietenul 
ei, când Ditto făcu un lucru ciudat. Îngenunche în faţa creaturii 
şi întinse mâna. Parazitul, slăbit din cauza lipsei de energie, cu 
inima de un albastru şters, întinse mâna lui cu patru degete 
către Ditto. Era o formă de recunoaştere. Comunicau. 

Mona aproape căzuse de pe acoperiş. Era incredibil. Cine era 
Ditto? Ce era el? Fusese un trădător în mijlocul lor, tot acest 
timp? Mona scotoci după telefon prin buzunar şi îl apelă pe 
Stefan, de pe tasta de urgenţă. Dar nu. Nu era de ajuns. Ar fi 
cuvântul ei împotriva cuvântului lui Ditto. Avea nevoie de mai 
mult. 

Telefonul Monei era un model vechi, dar avea capacitatea să 
facă poze foarte bune. Şaizeci de secunde video, sau o sută de 
cadre. Mona selectă opţiunea video şi îndreptă lentila 
telefonului către Ditto şi prietenul lui albastru. Tocmai la timp 


168 


pentru a-l vedea pe Ditto tăindu-se la deget în mod deliberat cu 
un briceag şi oferind rana parazitului. Creatura prinse rana cu 
cele patru degete şi extrase un flux argintiu de energie. In 
câteva secunde, îi revenise albastrul lui natural. li dădu drumul 
lui Ditto şi pluti în jos, coborând pe picioarele lui. 

Mona privit înregistrarea să fie sigură că a văzut, într- 
adevăr, ceea ce credea ea că a văzut. Ditto îl vindecase pe 
parazit. Acum înţelegea. Sigur, Ditto nu purta armă, el singur 
se opusese detonării pulsului. Era aliat cu paraziţii! 


Ditto îşi sugea rana de la deget, când se deschise uşa liftului. 
Stefan şi Cosmo se întorseseră. Erau strânşi în jurul Monei 
aproape unul de celălalt, toţi privind la ceva. Ecranul 
telefonului Monei. 

— Ce aveţi acolo, întrebă copilul Bartoli. Unul din e-mail-urile 
alea cu glume? Unele dintre ele sunt chiar haioase. 

Stefan luă telefonul cu mâna tremurândă. Faţa îi era 
încordată şi palidă. 

— Da, Ditto, vrei să vezi şi tu? O să leşini de râs. Apropo, ce- 
ai păţit la deget? 

Ditto simţi furnicături pe tot spatele, ca şi cum ar fi fost 
înţepat cu mii de ace. 

— Mi l-am prins în panoul ăla de pe uşa liftului, ştii, ăla care 
iese în afară. 

— Ştiu care. Poftim, uită-te! 

Ditto luă telefonul şi apăsă triunghiul pe care scria Play. Preţ 
de o clipă nu îşi dădu seama la ce se uita, dar apoi totul deveni 
înspăimântător de clar. Fusese prins. Descoperit. In sfârşit. 
După tot acest timp, venise momentul adevărului. Sau 
momentul pentru adevăr. 

— Da, spuse el, dându-le înapoi telefonul. Nu arată bine, dar 
pot să vă explic. 

Stefan privea drept înainte, evitând privirea lui Ditto. 

— Impachetează-ţi lucrurile şi pleacă. Până mâine dimineaţă, 
vreau să fii plecat! 

— Aşteaptă un minut, ascultă-mă! 

Mona înaintă spre copilul Bartoli. 

— Atâta vreme! Cum de nu mi-am dat seama? Acum înţeleg 
de ce nu voiai să împuşti paraziţii. Acum înţeleg de ce te 
opuneai la orice soluţie care ar fi putut să meargă. 


169 


Ditto se retrase un pas. 

— Orice soluţie care ar fi putut să meargă? Nu e aşa! 

— Atunci cum e, Ditto? Ne înjunghiai în spate în fiecare zi. 
De ce nu te-ai dus la Clarissa Frayne să vindeci toţi paraziţii pe 
care Cosmo tocmai i-a detonat? 

Ditto îşi lăsă capul în jos. 

— Aş fi vrut să pot face asta. _ 

Comentariul îl înfurie pe Stefan. Il apucă pe Ditto de guler şi 
îl ridică pe o masă de lucru. 

— Ai fi vrut să poţi face asta? De când ne trădezi, Ditto? De la 
început? De trei ani? 

Acuzaţiile îl loveau pe Ditto ca nişte lovituri de ciocan. 
Omuleţul părea că se micşorează şi mai mult, plecând capul tot 
mai jos. 

— Dacă te mai văd vreodată, am să te tratez ca pe un 
duşman şi, crede-mă, nu ţi-ai dori asta! 

— Tu nu înţelegi, Stefan, protestă copilul Bartoli. Nu vezi ce 
se întâmplă. 

Stefan îi râse în faţă. 

— Lasă-mă să ghicesc, încă o teorie a conspirației? Cei de la 
Myishi ne folosesc pentru interesele lor, Ellen Faustino minte 
de îngheaţă apele. 

Adevărul ţâşni din Ditto ca o rachetă. 

— Ne iau durerea! spuse el repede. 

Cosmo simţi că urma ceva important. Orice avea Ditto de zis 
le va schimba vieţile complet. 

— Paraziţii iau durerea. Nu puterea de a lupta, doar durerea. 
Ne ajută. Intotdeauna ne-au ajutat. 

Stefan îi întoarse spatele. Nu voia să audă. 

— Aiureli! Ai spune orice să-ţi salvezi pielea! 

— Vă amintiţi ce m-a întrebat Lincoln, la groapa de gunoi? 

Mona îşi aminti. 

— Dacă ai mutatii. A întrebat dacă eşti sensibil. 

Ditto se aşeză pe masă. 

— Copiii Bartoli au adesea anumite talente. Eu sunt 
vindecător. Pot să iau durerea. 

— Ştiam, spuse Cosmo. După accident, mi-ai luat durerea de 
cap. Ai zis că e medicamentul, dar erai tu. 

— Acesta e un dar pe care îl am şi eu şi paraziţii. Facem 
acelaşi lucru, poate de asta comunic cu ei. Le simt abilităţile şi 


170 


ei le simt pe ale mele. Se spune că avem un al doilea simţ al 
văzului. 

Cosmo îşi aminti ceva. 

— La groapa de gunoi, Lincoln a spus că ai mâini 
vindecătoare. Credeam că se referă la faptul că eşti medic, dar 
el ştia că e o mutație a copiilor Bartoli. 

Ditto îşi examină palmele. 

— Nu sunt tocmai vindecătoare. Nimic nu vindecă mai 
repede decât se vindecă trupul singur. Eu doar iau durerea. 

Stefan refuza să creadă. 

— Sunt minciuni! Numai minciuni! 

— Paraziţii sunt daţi de natură! insistă Ditto. Convertesc 
energia, ca şi mine. Ca orice altă creatură de pe planetă, într- 
un fel sau altul. I-am putut vedea dintotdeauna. Şi i-am putut 
simţi. La început mi-era frică de ei, apoi mi-am dat seama că 
făceau acelaşi lucru ca şi mine. Nu sunt o specie rea Sunt 
atraşi de durere. O iau şi o convertesc în energie. Un ciclu 
natural. 

Stefan se întoarse. Avea faţa roşie de o furie pe care abia 
reuşea să şi-o controleze. 

— Şi mama mea? Am văzut ce i-au făcut paraziţii. 

— Era pe moarte, spuse Ditto blând. Au ajutat-o, i-au uşurat 
trecerea. Paraziţii iau durerea când e prea târziu pentru corp 
să se vindece singur. Aşa era înainte ca ei să se multiplice 
necontrolat. Înainte ca noi să stricăm ordinea lucrurilor. 

— Un motiv. Dă-ne un singur motiv pentru care să te credem, 
după ce ne-ai minţit atâta vreme. 

Ditto se aşeză la masă, frecându-şi ochi cu încheieturile 
mâinilor. 

— De când ţin eu minte, creaturile au fost aici. Nu 
comunicăm la fel. Nu ca oamenii, dar ne simţim. Ştiu când sunt 
agitaţi sau somnoroşi. Era un copil Bartoli care avea aceeaşi 
abilitate. Numărul optzeci şi doi. Dar cel de-al doilea simţ al 
văzului îl speria. Innebunise. Acum locuieşte în Booshka şi stă 
tot timpul legat la ochi cu o banderolă. Nu şi-o scoate niciodată. 
Eu n-am înnebunit pentru că fiinţele astea ne ajută, ne fac 
durerea suportabilă, ne pregătesc pentru cealaltă viaţă. 

Cosmo 0 întrerupse. 

— Există o altă viaţă? 

— Da, văd frânturi din ea, din când în când. 


171 


Şi Mona era interesată. 

— Cum e? 

Ditto se gândi puţin. 

— Altfel. 

— Linişte! strigă Stefan. 'Toţi. Dacă e adevărat, de ce nu mi-ai 
spus cu ani în urmă? 

Ditto îşi ridică ochii. 

— Eram gata să-ţi spun de un milion de ori, dar nu aveam 
nicio altă dovadă decât ceea ce simţeam eu. Pentru prima dată 
făceam parte dintr-o familie şi, spunând ceea ce simţeam ar fi 
distrus asta. Şi pentru ce? Nu m-ai fi crezut niciodată fără 
dovezi. Erai şi mai fanatic la început. Timpul te înmoaie, Stefan. 
De curând, ai început să te îngrijorezi pentru membrii echipei. 
E o schimbare. 

— Puteai să încerci. 

— Ştiu, puteam. Dar am decis să fac tot ce pot din interior. 
Nu distrugeai paraziţii, am simţit asta imediat, iar eu aveam 
ocazia să fac tot ce puteam pentru victimele accidentelor. Nu 
ştiam că ajutăm creaturile să se reproducă. 

— Luptai dinăuntru, mormăi Cosmo. 

Ditto dădu din cap. 

— Exact. Şi totul ar fi fost bine dacă nu ar fi intervenit 
Myishi. lţi dai seama ce ai făcut astă-seară, Stefan? Dacă e 
adevărat ce spui, ai ucis o mulţime de creaturi. Aş fi vrut să am 
curajul să-ţi spun mai devreme adevărul, dar nu am crezut că 
treaba asta cu pulsul o să meargă, din punct de vedere ştiinţific 
nu ar trebui să meargă. Câţi oameni sunt acum sfâşiaţi de 
durere? Oameni ca mama ta? 

Stefan începu să tremure. 

— Taci! 

— Nu vrei să asculţi, Stefan, pentru că ani de zile ai avut pe 
cine să învinovăţeşti de moartea mamei tale. Asta e adevărul, 
Stefan! Acceptă-l! 

— Nu ştiu ce e, dar nu ăsta e adevărul! Tu n-ai recunoaşte 
adevărul, nici dacă ar ieşi dintr-o gură de canal şi te-ar muşca 
de fundul tău de Bartoli. 

Ditto scoase telefonul. 

— Sun-o pe Ellen Faustino. Spune-i că ai rezerve. Cere 
echipei ei de oameni de ştiinţă să studieze posibilitatea ca 
aceste creaturi să nu absoarbă energia, ci doar durerea. 


172 


Anestezie naturală. 

— De ce să fac asta? 

— Pentru că dacă am dreptate, mii de oameni sunt sfâşiaţi de 
durere şi nu ar trebui să fie. Aşa cum mama ta nu a fost, la 
sfârşitul vieţii ei. Cum nici tu nu ai fost, dacă vrei să-ţi 
aminteşti... 

Cosmo îşi aminti că după căderea de pe acoperiş îi dispăruse 
durerea îndată ce l-a atins creatura. Îşi amintea că se simţea 
calm. Fără teamă. 

— Şi dacă nu ai dreptate? întrebă Stefan. 

Ditto se ridică în picioare pe masă, îndreptându-şi spatele şi 
ajungând la înălţimea lui maximă. 

— Dacă nu am dreptate, o să ies dintr-o gură de canal şi o să 
mă muşc de propriul meu fund de Bartoli. 


O 

Ellen Faustino era în maşină, când primi telefonul lui Stefan. 

— M-am gândit că o să aud veşti de la tine, Stefan, a spus ea, 
un zâmbet apărându-i în colţul gurii. Tu ai fost la satelit, nu-i 
aşa? Floyd Faustino, într-adevăr. Nu înţeleg cum ai reuşit să 
faci rost de codurile de acces. Sunt sigură că ne te-am lăsat din 
greşeală să tragi cu ochiul la ecranul meu. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, spuse Stefan, pe un ton inocent. 

— M-am gândit că o să iei problema în propriile tale mâini, 
continuă Ellen. De fapt, am sperat să faci asta. De multe ori 
birocraţia încetineşte lucrurile. 

— Începe să sune ca şi cum aş lucra pentru dumneavoastră, 
profesor Faustino. 

Zâmbetul lui Faustino deveni mai larg. 

— Da, aşa s-ar zice. Şi la Clarissa Frayne aţi fost tot voi, 
presupun. Supranaturaliştii nu pierd deloc vremea. 

Stefan îşi alese cuvintele cu grijă. 

— Dacă am fost noi, ceea ce nu recunosc nici măcar o 
secundă, atunci am putea avea o problemă. 

Ellen se încruntă. 

— O problemă? Dar pulsul energetic a mers perfect. Aş fi 
preferat să nu provocaţi o pană de curent pe zece străzi, dar a 
fost pe termen scurt, iar echipa mea adună corpurile de Un- 
Spec 4 de azi-dimineaţă. 

Era rândul lui Stefan să se încrunte. 


173 


— Adună corpurile? De ce? Ce fac cu ele? 

Ellen îşi ridică un deget în dreptul buzelor. 

— Nu vreau să mai spun nimic pe telefonul companiei. Am 
spus deja destul. Cred că din cauză că sunt foarte 
entuziasmată. O să vezi singur când vii data viitoare. 

— Ca să-mi ridic cecul? întrebă Stefan ironic. 

— Sunt o femeie ocupată, Stefan. Care este problema de eşti 
aşa de îngrijorat? 

— Un membru al echipei mele, în curând va fi fost membru, 
crede că paraziţii, adică Un-Spec 4 s-ar putea să nu fie atât de 
dăunători pe cât credeam. El e de părere că nu fac decât să ne 
aline suferinţa. Ne iau durerea, după cum spune el. Dacă e 
adevărat, atunci nu avem de ce să ne luptăm cu ei. 

Faustino păru sincer îngrijorată. 

— Cum? exclamă ea, după care făcu o pauză. Nu-mi imaginez 
cum ar fi posibil lucrul acesta, dar îmi pun echipa la treabă 
imediat. Fără alte pulsuri energetice, până nu aflăm adevărul. 
Rămâneţi pe poziţii, deocamdată, până facem nişte teste. Nu 
cred că ne-ar lua mai mult de două săptămâni până să avem 
rezultatele. Poţi aştepta atât? 

— Am aşteptat trei ani, răspunse Stefan. Mai pot aştepta 
două săptămâni. 

Faustino îşi lăsă privirea în jos. 

— Ştiu că ţi-e greu să accepţi asta, Stefan, dar ţine minte, 
nimic nu s-a demonstrat încă. Poate suntem, totuşi, pe drumul 
cel bun. 

— Două săptămâni! spuse Stefan, închizând telefonul. 

Ditto dădu drumul unei guri de aer pe care o ţinuse în piept 
aproape pe toată durata convorbirii. 

— Două săptămâni. Am dreptate, o să vedeţi! 

Stefan îi aruncă telefonul. 

— Nu vreau să mai aud asta, Ditto. Indiferent care ar fi 
rezultatele testelor profesorului Faustino, tu ne-ai minţit ani de 
zile. Ne-am pus încrederea şi vieţile în mâinile tale şi nu au fost 
niciodată o prioritate pentru tine. 

— N-am făcut niciodată nimic rău nici unui om şi nici unei 
fiinţe. N-o să-mi cer iertare pentru asta. 

— E prea târziu pentru iertare, Ditto. Ne-ai înşelat pe toţi. Nu 
mai putem avea încredere în tine. Până în zori vreau să pleci de 
aici. 


174 


Ditto privi în ochii lui Stefan. Erau neîndurători şi jigniţi. 

— Foarte bine, dacă asta vrei, aşa va fi. 

Stefan se întoarse cu spatele la copilul Bartoli. 

— Asta vreau! spuse el. 

O 

Cosmo stătea întins pe patul lui, urmărind un grup de cari de 
rugină mâncând dintr-o grindă din tavan. Părea că îndată ce 
rezolvau o problemă, o alta le venea pe cap. 

Cosmo se simţea ca un cobai într-un labirint, nu ştia 
niciodată ce acţiune, aparent nevinovată, va duce la dezastru. 
Şi pentru ce? Ca ei să persecute un grup de creaturi care nu 
încercau decât să ajute omenirea? Dacă ceea ce spunea Ditto 
era adevărat? 

„Priveşte partea bună a lucrurilor, îşi spuse el. Măcar îţi 
creşte părul. În câteva luni n-o să mai arăţi ca fundul unui trol.” 

Mona apăru în uşa separeului său. 

— Ei, eşti treaz? 

Cosmo se ridică în capul oaselor. 

— Da. Am dormit vreo două ore, dar l-am visat pe Ditto. 

Mona se urcă la celălalt capăt al patului. 

— Înţeleg. Nu cred că Stefan poate să facă faţă la toate câte 
s-au întâmplat. Întâi află că i-a ajutat pe paraziți să se 
înmulțească, acum că nu fac decât să ne ia durerea. 

— Dacă Ditto are dreptate. 

— Da, dacă Ditto are dreptate. 

Mona îşi legă părul la spate, într-o coadă, înfăşurându-l cu o 
bandă elastică. 

— Mă gândeam să plec în altă parte, Cosmo. Poate să-mi iau 
o slujbă la Jean-Pierre, în Booshka. De ani de zile tot încearcă 
să mă ademenească. Oricum, dacă el n-o să mai fie printre noi 
multă vreme, cineva trebuie să ţină maşinile găştilor pe şosea. 

Cosmo simţi un ghem în stomac. Ideea că Mona ar putea să 
plece nu îi trecuse niciodată prin cap. 

— Eşti sigură? Pari o fată hotărâtă. 

Mona zâmbi. 

— Da, îmi place partea cu împuşcăturile. E ca un joc video. 
Aruncă în aer extratereştrii albaştri şi răi. Dar nu sunt 
extratereştri. Şi poate nu sunt nici răi. Nu cred că aş mai putea 
îndrepta o armă către cineva, dacă nu sunt sută la sută sigură 
că face rău. 


175 


Cosmo dădu din cap. Şi el simţea la fel. 

— Şi, mă gândeam, tot am nevoie de un ajutor cu uleiurile de 
motoare. Cineva care prinde repede. Crezi că ai putea schimba 
uleiul? 

Cosmo zâmbi, dinţii sclipindu-i în întuneric. 

— Eu? Vrei să vin cu tine? 

Mona îl înghionti în umăr. N 

— De ce nu? Facem echipă bună. Intotdeauna mă salvezi. 

Cosmo deschise gura să spună da, dar cuvântul îi rămase în 
gât. 

— Mi-ar plăcea tare mult, Mona, nimic nu mi-aş dori mai 
mult, dar Stefan m-a primit la el... 

Ochii Monei erau trişti, dar nu erau surprinşi. 

— Înţeleg, Cosmo. Nu-ţi face griji, nu plec nicăieri până nu-şi 
termină Ellen Faustino testele. Poate o să te răzgândeşti. 

— Poate, spuse Cosmo, amărât. 

Doar el şi Stefan. Ce distracţie o să fie! 


O 

Paralegiştii de la Myishi puteau fi extrem de silenţioşi. Un 
întreg detaşament ar fi putut trece în fugă pe lângă o căprioară 
şi animalul nici nu şi-ar fi ridicat privirea. Aveau şi o mulţime 
de şmecherii hi-tech care îi ajutau să se furişeze şi mai uşor. 
Fiecare paralegist căra în total treizeci de kilograme de 
echipament care îl ajută să se caţere, să taie, să ardă şi să 
prindă. 

Paralegiştii erau transportaţi prin aer, împreună cu cele 
treizeci de kilograme ale lor, de aparate de zbor Myishi 
Whisper: o combinaţie de elicopter şi planor, cu opţiune de 
decolare verticală şi aripi rigide de planor. Ce să mai spunem 
de tot armamentul cu care puteau distruge orice ar fi fost 
destul de naiv să îndrepte spre ei mai mult decât un deget. 

Paralegiştii aveau mai multe metode de descindere în 
manualul lor, dar metoda lor preferată era stafia. Le plăcea ca 
obiectivul lor să se trezească împachetat în celofan, fără să aibă 
vreo idee cum de ajunsese acolo. Fără victime. Mai puţină 
birocraţie. 

Imobilul din strada Abracadabra nu fu o provocare prea mare 
pentru un echipaj care pătrunsese în mai multe bănci străine, 


10 Şoaptă (n. tr.). 
176 


în fortărețele a doi membri ai lumii interlope şi într-o grădiniţă 
privată. Escaladaseră zidurile, pur şi simplu fixară dispozitive 
de bruiaj la senzorii de mişcare şi aplicară pe geamuri pătrate 
mari cu dizolvant de sticlă. 

Când comandantul echipei dădu ordinul, paralegiştii trecură 
curent electric prin pătratele de solvent şi absorbiră ferestrele 
din ramele lor. Întreaga procedură se desfăşură la adăpostul 
draperiilor grele ale imobilului. 

Vreo douăzeci şi patru de paralegişti descinseră pe mai 
multe intrări şi îşi setară ochelarii pe treapta de detectare a 
căldurii corporale. La o comandă, paralegiştii se despărţiră în 
patru grupuri şi fiecare porni după ţinta stabilită. 

Drept vorbind, mulţi dintre paralegişti se simţiră un pic 
dezamăgiţi. Auziseră multe despre îndrăzneţul Stefan Bashkir 
şi sperau că va opune o rezistenţă serioasă. Dar, după cum se 
întrevedea situaţia, părea să fie o treabă foarte uşoară. Nimeni 
nu avea să le reziste aici. Nici nu părea că ar fi fost cineva 
treaz. 

O 

Când deschise ochii, Cosmo văzu trei paralegişti Myishi în 
separeul lui. Unul îşi punea un încărcător la armă. Cosmo luă o 
gură de aer ca să-şi umfle cutia toracică. 

— Ai experienţă, spuse paralegistul, trăgând un glonţ cu 
celofan. 

Mona, care întotdeauna dormea iepureşte, reuşise chiar să 
sară din pat înainte s-o prindă. Uimitor pentru cineva fără 
pregătire formală în tehnici de luptă, dar Mona reuşise să-i 
imobilizeze pe doi dintre paralegişti, înainte ca al treilea să o 
ţintească cu un Shocker. Aşteptară până când fata se opri din 
tremurat, ca să tragă cu un glonţ cu celofan. 

Stefan auzi lupta care se dădea în separeul Monei. Ţâşni din 
separeului lui direct în braţele a şase paralegişti. Alţi câţiva 
împachetau armamentul şi computerele supranaturaliştilor. 
Pentru prima dată în viaţa lui, Stefan Bashkir se lăsă luat fără 
să se împotrivească. 

— Faceţi o greşeală, le spuse el, împreunându-şi degetele 
după ceafă. Noi lucrăm împreună cu Myishi. Luaţi legătura cu 
preşedintele Faustino, din departamentul Cercetare şi 
Dezvoltare. Credeţi-mă, e o greşeală. 

Un paralegist îl împacheta de la distanţă mică. 


177 


— Aşa spun toţi, zise el. 

Ditto stătea treaz pe patul lui, îmbrăcat. Sacoşa lui din 
molton era pe podea, pregătită pentru dimineaţă. 

— Aţi adus pazza? îl întrebă el pe primul paralegist care intră 
pe uşă. 

— Nimănui nu-i plac şmecherii, spuse bărbatul, după care îl 
împachetă. 


178 


CAPITOLUL IX 


COBAI 


DEPARTAMENTUL CERCETARE ŞI DEZVOLTARE 
MYISHI, 


Parcul Industrial Primarul Ray Shine. Satellite City 


Paralegiştii Myishi le citiră supranaturaliştilor drepturile şi îi 
urcară, cu ajutorul unor frânghii, într-un elicopter Whisper, 
care aştepta pe acoperiş. După un zbor de zece minute spre 
nord, către parcul industrial Ray Shine, aterizară pe o 
platformă de pe acoperişul clădirii Myishi. Paznicul preferat al 
lui Cosmo îi aştepta lângă cada din plexiglas, din zona de 
detenţie a clădirii. 

— Bună, scumpule, spuse acesta, ataşând o ventuză pe capul 
lui Cosmo. Ştiam eu că o să ne revedem. M-au adus aici special 
pentru treaba asta, sunt în a treia tură consecutivă. 

Supranaturaliştii fură aruncaţi fără menajamente în cada cu 
acid galben, agăţaţi de câteva ventuze. Sedativul din celofan li 
se scursese deja în sânge, aşa că nu mai opuneau niciun fel de 
rezistenţă, se relaxau doar în închisoarea lichidă. Soluţia acidă 
începu imediat să lucreze asupra celofanului, mâncând din el ca 
un virus. Era un proces lent şi avea să treacă cel puţin o oră 
până când să capete vreun pic de mobilitate. Până atunci, nu 
aveau ce face decât să atârne acolo şi să se gândească la 
lucruri frumoase. Dacă s-ar fi zbătut cât de puţin, nu ar fi făcut 
decât să-şi strângă şi mai mult celofanul în jurul pieptului. 

Când paznicul căzii termină de fixat în ventuze ultimul 
supranaturalist, sună interfonul clădirii. În câteva minute, Ellen 
Faustino îşi făcu apariţia, flancată de doi bodyguarzi. Când îi 
văzu pe supranaturalişti suspendaţi în cadă, îl pocni pe paznic 
drept în piept. 


179 


— Ce faci aici? întrebă ea. Ar fi trebuit să fie morţi! Tot ce 
voiam să văd erau patru cadavre, ca să fiu sigură că sunt morţi. 
Ăştia, e clar, sunt în viaţă! 

În interiorul căzii, cuvintele lui Faustino treceau ca un cuţit 
prin mintea uluită a lui Stefan. Morți! Trebuia să fie o greşeală. 
Ce se petrecea, oare? De ce i-ar vrea profesorul Faustino 
morţi? Doar era om de ştiinţă. 

Paznicul nu făcu chiar o plecăciune, dar fu pe aproape. 

— Imi pare rău, doamnă preşedinte, nu mi-a spus nimeni. Îi 
scufund imediat. In douăsprezece ore nu vor mai rămâne decât 
molecule din ei! 

Stefan încercă să vorbească, dar respiraţia lui de-abia reuşi 
să boţească puţin celofanul. Se zbătu fără forţă în lichidul acid, 
dar celofanul îl ţinea strâns. 

— Deci te-ai trezit, Stefan, spuse Faustino, lipindu-şi palmele 
pe plexiglas. 

Gura lui Stefan nu putea întreba de ce, însă întrebară ochii 
lui. 

— Eşti surprins? Nu înţelegi ce se întâmplă? 

Toţi ascultau, luptându-se cu efectul sedativului. 

— E aşa cum ţi-am spus eu, Stefan, lucrai pentru mine. Toţi 
lucraţi pentru mine. Supranaturaliştii tăiau colţurile acolo unde 
nu puteam eu să o fac. Aţi rezolvat treburi pentru care mie mi- 
ar fi trebuit luni de zile ca să obţin permis. Şi eu nu pot să 
aştept atâta. 

Se opri din expunerea ei şi îi ordonă paznicului să meargă în 
celălalt capăt al camerei. 

— Sunt lucruri strict secrete, le explică ea. Dacă aude mai 
mult de atât, va trebui să-l omor, şi paznicii de cadă buni sunt 
greu de găsit. Lucrurile mergeau bine, până când ţi s-a trezit 
conştiinţa. Ai găsit unde se ascundeau Un-Spec 4, eram sigură 
că o să-i găseşti, şi ai declanşat pulsul energetic. Dacă aş fi 
încercat eu să fac vreunul din lucrurile astea, dacă aş fi fost aşa 
de şireată ca tine, m-ar fi prins cu siguranţă. 

Stefan nu se simţea şiret în acel moment. Se simţea credul şi 
naiv. 

— Putea să fie perfect, supranaturaliştii doborau paraziţii şi 
echipa mea îi colecta. Aş fi putut să am o sursă de energie 
curată şi să salvez satelitul. Dar nu, brusc, după trei ani de zile, 
Stefan Bashkir îşi schimbă ideea fixă, se răzgândeşte şi nu mai 


180 


vrea să lupte cu paraziţii. Acum supranaturaliştii nu mai au 
valoare pentru mine, nu mai sunt decât nişte fire deznodate. Şi 
ştiţi ce se întâmplă cu firele deznodate. Sunt tăiate! În câteva 
ore, nu va mai rămâne nimic din tine şi din micul tău grup. l-am 
pus pe băieţii mei să vă confişte şi echipamentul din strada 
Abracadabra. Nu va mai fi niciun fişier de computer, nicio 
amprentă, când o să termin cu voi! 

Stefan îşi balansă partea de jos a corpului înspre peretele 
căzii, dar bocancii lui se loviră slab de perete şi fu trimis înapoi. 

Faustino râse. 

— Micul Stefan a rămas neschimbat. Se luptă până la capăt. 
La fel ca mama ta. 

Se aplecă şi mai aproape de cadă. 

— Mai sunt două lucruri pe care vreau să ţi le spun, ca să te 
pedepsesc pentru că mi-ai încurcat planul, în primul rând, 
colegul tău are dreptate. Sigur că Un-Spec 4 nu absoarbe 
energia. Numai unul cu idei fixe, ca tine, ar putea crede asta. 
Am făcut teste pe cobai. Câţiva dintre ei erau răniţi. Cei 
păstraţi într-un mediu acvatic, departe de Un-Spec 4 nu au trăit 
mai mult decât cei ajutaţi de paraziți. Am făcut şi teste pe 
oameni, pe... ăă... voluntari. Rezultatele au fost aceleaşi. 
Intervenţia Un-Spec 4 diminuează, de fapt, nivelul de stres al 
subiectului. Nu iau decât durerea. Şi ca să punem capăt 
emisiile lor de energie se pare că repară chiar stratul de ozon. 
Partea cu destabilizarea satelitului a fost o altă minciună, ca să 
te înverşunez şi mai tare. Dacă asta te face să te simţi mai bine, 
pulsul nu i-a omorât. Nu poţi distruge energia, asta ţine de 
cunoştinţele elementare de fizică. Pulsul se pare că i-a 
sterilizat, aşadar în curând numărul lor va reveni repede la 
normal. 

Cosmo simţea că-i cad pleoapele. „Stai treaz! îşi spunea el. 
Dacă nu, s-ar putea să nu te mai trezeşti.” Lângă el, Mona îşi 
pierduse deja cunoştinţa. Dar ochii lui Stefan deveneau din ce 
în ce mai aprinşi. Ura îl ţinea treaz, aşa cum îl ţinuse timp de 
trei ani. 

— Tare o să-ţi mai placă a doua informaţie pe care o să ţi-o 
dau, Stefan, continuă Faustino. Dacă mi-ai fi verificat vreodată 
registrele de la academie, ai fi putut vedea că mai mulţi alţi 
cădeţi au suferit accidente în care au fost la un pas de moarte. 

Faustino îl privea pe Stefan cu atenţie, aşteptând ca el să 


181 


prindă ideea. Deodată, înţelese şi începu să se zbată violent în 
coconul lui de celofan. 

Ellen bătu din palme. 

— Bravo! Ţi-a picat fisa! Aşa e, Stefan. Lucram deja pentru 
Myishi pe atunci şi tu erai parte din experiment. Eu am devenit 
identificator printr-un accident, dar tu ai fost făcut 
identificator. Mi-am dat seama cum poţi să devii identificator şi 
am decis să mai fac câţiva. Nu ţi s-a părut ciudat că ambulanţa 
trecea chiar pe acolo? Totul era aranjat. În cele din urmă, te-aş 
fi recrutat în grupul meu, dar ai renunţat la poliţie şi ţi-ai 
înfiinţat un grupuleţ al tău. Îmi pare rău pentru mama ta, dar 
este interzis să transporţi pasageri într-o maşină de poliţie, aşa 
că numai tu eşti de vină! 

Stefan încetă brusc să se mai zbată, atârna aproape inert de 
ventuza lui. Lacrimi amare îi curgeau pe obraz, strângându-se 
în celofan. 

— Oh, făcu Faustino. Ţi-am rupt inima? Ce rău îmi pare! 

Pocni din degete, chemându-l pe paznic. 

— Scufundă-i, îi ordonă acestuia. Nu vreau, nu vreau să mai 
rămână nicio măsea drept dovadă care să-i poată conecta cu 
departamentul meu. 

— Nicio problemă, doamnă preşedinte, spuse bărbatul. 
Consideraţi-i ca ieşiţi din viaţa dumneavoastră. 

Urcă treptele până la agăţătorile ventuzelor şi eliberă una 
câte una piedicile scripeţilor de care erau ataşate. Aceştia se 
rotiră scufundându-le capetele în cada gigantică cu compus 
acid. 

— Frumos. Aşteaptă-te la un mic bonus la salariu. 

— Mulţumesc, doamnă preşedinte. E întotdeauna o plăcere 
să vă servesc! 

Dar paznicul căzii vorbea singur, Ellen plecase deja. Avea 
treabă. Nu avea câteva ore libere să-i privească pe 
supranaturalişti dizolvându-se în acid. 


Dar nu de dizolvat le era lor frică. S-ar fi sufocat cu mult 
înainte ca acidul să le ajungă la piele şi oase. Celofanul se mai 
lăsase, dar nu suficient ca să poată să se caţere afară din cadă. 
Până când vor avea braţele şi picioarele libere, toate rezervele 
de aer închis în celofan s-ar fi epuizat de mult. 

Cosmo se lupta cu somnul. Ceilalţi îşi pierduseră cunoştinţa 


182 


din cauza sedativului, el, însă, se gândea că dezvoltase probabil 
imunitate la compusul chimic pentru că fusese deja împachetat 
de trei ori. 

„Gândeşte-te, îşi spunea el. De tine depinde. Trebuie să ai o 
idee bună în cap, pe undeva. Trebuie să fie ceva în capul acela 
petecit Ia stai. Ceva în capul lui...” 

Lui Cosmo îi reveni în minte o imagine din trecut. La depozit 
după accident Mona îi spusese ceva: „Ai avut noroc că Ditto 
avea câteva plăcuţe Robotix pe aici, a folosit una ca să-ți 
petecească craniul fracturat. Plăcuţele astea sunt făcute din 
acelaşi material folosit la învelişul tancurilor de ofensivă. Când 
ţi se vindecă pielea, Ditto zice că o să poţi să treci cu capul 
printr-un zid de cărămidă.” 

Plăcuța Robotix. 

Cosmo se deplasă cu greu până la peretele opus al căzii, 
trăgându-şi capul cât mai în spate. Luptându-se cu somnul, 
lipsa de aer şi lichidul vâscos, lovi cu capul peretele de 
plexiglas, cât putu de tare. Peretele căzii se îndoi uşor şi un 
junghi de durere îi fulgeră fruntea lui Cosmo. 

Paznicul se apropie curios. 

— Ce faci, scumpule? întrebă, rânjind. Vrei să evadezi? Mă 
tem că pielea şi osul nu sparg peretele ăsta. Bătu uşor în cadă. 
E plexiglas. Numai un tanc de ofensivă te-ar putea scoate de 
aici. 

Desigur, Cosmo nu auzi nimic. Nu putea auzi decât ţiuitul 
durerii lui ascuţite. Nu avea altă opţiune, decât să mai încerce 
odată. Scrâşnind din dinţi, mai lovi o dată peretele. Când îi mai 
trecu durerea, observă o crăpătură mică în bazin. 

— Termină, se răsti paznicul, atingând crăpătura cu degetul. 
Trebuie să curăț asta. 

„Incă odată, se gândi Cosmo. Mai am aer pentru încă o 
lovitură.” 

Cosmo îşi dădu capul pe spate şi, cu toată forţa care o avea 
în cap, gât, piept şi coloană, lovi peretele de plexiglas în exact 
acelaşi loc. Răsună un pârâit în pereţii bazinului. 

Crăpătura se lărgi, întinzându-se până în exteriorul căzii. 

„Un pic, încă un pic.” 

— Renunţă, puştiule, adormi, îţi va fi mai uşor. 

Crăpătura se lărgi şi mai mult, ca o pânză de păianjen. O 
singură picătură de acid galben trecu prin spărtură, măcinând 


183 


interiorul netratat al panoului de plexiglas. 

Paznicul se încruntă. 

— Cum ai reuşit să... 

Panoul se făcu ţăndări. Probabil că trecuseră câteva secunde 
până când crăpăturile împânziseră peretele bazinului, dar 
păruse că se întâmplase instantaneu. Paznicul abia avu timp să 
caşte gura, uimit, după care aceasta i se umplu cu acidul care 
dădea pe-afară. Mii de litri de acid urmă primului val, 
scurgându-se pe podea spre toate colțurile camerei. 
Supranaturaliştii, cu legăturile lor cu tot, fură luaţi de val, izbiţi 
de plăcile podelei, ca peştii într-un acvariu. 

Cel mai rău i-a fost paznicului. Primise lovitura ca de ciocan 
a lichidului direct în cap, ca să nu mai vorbim de câteva bucăţi 
de plexiglas care îl împinseră până la jumătatea distanţei către 
celălalt perete. Alunecă în jos, pe podeaua inundată, având deja 
un cucui de toată frumuseţea pe cap. 

„Acum aş putea să adorm şi eu, se gândi Cosmo. Ceilalţi 
dorm toţi.” 

O 

Sigur, supranaturaliştii nu erau în afara pericolului încă, fiind 
imobilizaţi de sedativ şi de celofan. În orice moment un alt 
angajat Myishi ar fi putut să intre în camera cu cada şi să vadă 
dezastrul sau ofiţerii de pază puteau să deschidă monitorul şi 
să vadă că lucrurile erau scăpate de sub control la subsol. Dar 
supranaturaliştii erau încă în viaţă, ceea ce nimeni n-ar fi 
crezut. Minutele treceau încet, măsurate de picăturile de lichid 
galben, vâscos, care se scurgea din bazinul sfărâmat. Pe 
măsură ce timpul se scurgea, acidul îşi făcea treaba, dizolvând 
celofanul în care erau prinşi. Dură patruzeci de minute, dar, în 
sfârşit, Stefan era liber! Pe măsură ce aerul curat îi înlătura 
sedativul din plămâni, acesta îşi recăpăta cunoştinţa. Rupse cu 
mâinile ultimele rămăşiţe de celofan, părând un fluture care îşi 
scutura coconul. Se strădui să se ridice în genunchi, tuşind şi 
scuipând un amestec acru de celofan şi vapori de acid. Încet, 
visele îi fură înlocuite de amintirile recente. 

— Faustino, spuse el, trăgând aer în piept şi desprinzându-şi 
uşor ventuza de pe cap. 

Ditto fu următorul care se trezi. 

— Ce ţi-am spus? Cine e trădătorul acum? 

Stefan smulse rămăşiţele de celofan de pe trupul copilului 


184 


Bartoli. 

— Se pare că toţi prietenii au început să mă mintă. 

Ditto îşi curăţă plămânii zgomotos. 

— Ambulanţa care te-a luat. Trebuie să mă crezi, nu ştiam 
nimic! 

Stefan îl bătu uşor pe umăr. 

— Sigur că n-ai ştiut. Ne-a folosit pe toţi. 

Bashkir o scoase pe Mona de sub o bucată de plexiglas. 

— Cum am reuşit să ieşim de acolo? întrebă el. Eram sigur că 
o să murim. 

Ditto îl întoarse pe Cosmo cu faţa în sus. O fâşie de metal se 
vedea pe sub pielea sfâşiată de pe frunte. 

— Mă crezi sau nu, se pare că puştiul ne-a salvat din nou. Şi- 
a folosit capul. La propriu! _ 

Ditto puse mâna pe fruntea lui Cosmo. În jurul locului de 
impact apăruse o uşoară scânteiere argintie. 

— Pot să-i mai iau din dureri pentru o vreme. De vindecat va 
trebui să se vindece singur. 

Stefan o ridică pe Mona. 

— Trebuia să-mi spui, Ditto. 

— Ai dreptate, trebuia. Dar acum că ştii, ce ai de gând să 
faci? 

Stefan scoase o capsulă de săruri aromate din trusa lui 
medicală de la centură. O desfăcu sub nările Monei. 

— Am de gând să aflu de ce Ellen Faustino colectează 
paraziți. 

Mona se trezit ţipând. 

— Nu, mamă! strigă ea. N-am să port rochia aia! 

Stefan o luă în braţe şi o întinse pe o masă chirurgicală joasă. 

— E în regulă, Mona. Nu-i nimic, eşti între prieteni. 

Mona privea împrejur, bănuitoare. 

— Nu sunt rochii aici? 

— Nu. Nicio rochie. Relaxează-te. Încearcă să nu te mişti. 

Faţa Monei era, fără îndoială, verde. 

— E-n regulă dacă vomit? 

— Te rog, spuse Stefan, făcând doi paşi înapoi. 

Cosmo lipăia pe podea ca un peşte, luptându-se cu un inamic 
din vis. 

— Puştiul a trecut prin multe în ultimele săptămâni, spuse 
Ditto. 


185 


Stefan îl ridică pe Cosmo, pe o altă masă chirurgicală. 

— După noaptea asta, s-a terminat. Vieţi normale, toată 
lumea! 

Ditto scutura resturi de compus acid de pe mâini. 

— Serios? Unde am mai auzit asta? 

O 

Paznicul căzii nu era dornic să ofere informaţii, dar o privire 
aruncată spre feţele supranaturaliştilor îi slăbi hotărârea. 

— Eu nici nu lucrez aici cu normă întreagă. Uneori îmi dă 
preşedintele Faustino câte o sarcină specială. In afara 
registrului oficial, înţelegi. 

— Înţeleg, spuse Stefan. Aproape că ne-ai scos şi pe noi din 
registru. 

— N-o luaţi personal, îmi făceam doar meseria. 

— Da, da, nimic personal, ai face orice pentru un mic bonus 
la salariu! 

Paznicul zăcea într-o baltă de acid. Lichidul gălbui începuse 
să-i ardă pielea. 

— Două întrebări, spuse Stefan. Şi ar fi bine să-mi răspunzi 
repede, dacă nu, consecinţele vor fi crunte. 

Paznicul dădea din cap aşa de repede, aproape că nu i se 
vedea bărbia. 

— Bine, întreabă-mă. 

— Unu. Unde sunt lucrurile noastre? 

— Lucrurile? Vrei să spui echipamentul, armele şi 
computerele? 

— Armele sunt prioritare acum. Unde sunt? 

Paznicul ridică un deget. 

— Asta e a doua întrebare? 

Stefan închise un ochi, celălalt îi ieşea pe când ameninţător 
din orbită. Cicatricea care îi prelungea buzele se contractă. 

— Nu, boule! Suntem tot la prima întrebare. Spune-mi unde 
sunt lucrurile noastre! Acum! 

— Bine, bine. Acolo în containerele albastre. Trebuia să le 
incinerez după ce vă aruncam moleculele în canalizare. Nu vă 
supăraţi. 

Stefan întoarse capul către tovarăşii lui, care se năpustiră la 
containerele albastre, scoțând armele de şoc, instrumentele de 
căţărat, crampoane şi telefoane. 

— Ar fi bine să luăm şi lentilele de refracție, spuse Mona. Nu 


186 


vrem să ne prindă camerele de supraveghere, nu-i aşa? 

Se curăţă unul pe altul cu furtunul şi îşi puseră 
echipamentul, simțindu-se ca vulpile într-o vizuină, înconjurate 
de câini de vânătoare. Ca nişte vulpi, dar bine înarmate. 

— A doua întrebare, spuse Stefan, ridicându-l pe paznic de 
guler. Unde e Faustino? 

Frica din ochii omului arăta că ar fi preferat să nu răspundă 
la întrebarea aceea. 

— Aş vrea să vă pot spune, chiar aş vrea, dar... 

— Ar fi bine să fie un dar foarte bun, îl avertiză Stefan. 
Viitorul tău apropiat depinde de el. 

Mărul lui Adam din gâtul bărbatului se umflă ca un animăluţ 
care încerca să iasă. 

— E o clădire mare. Preşedintele Faustino ar putea fi în 
biroul ei sau în sala de conferinţă, sau poate că-şi face rondul. 
Nu ştiu. 

— Noaptea, la ora asta? Aiureli! 

Paznicul se uită la ceasul de pe perete. 

— Când doamna preşedinte vine atât de târziu, vine pentru 
problemele neoficiale, cam tot aşa ca şi mine. De obicei, se 
concentrează pe proiectul Un-Spec 4, sau aşa ceva. 

— Aşa. Unde? 

Paznicul oftă. O să-şi piardă slujba pentru asta. 

— Laboratorul Unu. În capătul coridorului şi la dreapta. O să 
vă daţi seama după cele două gărzi de la uşă. Sunt singurii 
ofiţeri de securitate care lucrează noaptea. 

Stefan îi dădu drumul pe jos, într-o baltă de acid. 

— Bine. Acum uită-te în ochii mei şi promite-mi că nu vei da 
alarma în secunda în care vom ieşi pe uşă. 

— Eu? zise paznicul. Să dau alarma? În niciun caz. Ai 
cuvântul meu. 

— Mâna sus cine-l crede, spuse Stefan. 

Nicio mână nu se ridică. 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Stefan, căutând să vadă dacă 
are în arma lui gloanţe cu celofan. 


O 
Ditto se purta ca un copil. Mergea împleticindu-se pe coridor 
şi plângea de-i sălta cămaşa pe el. 
Cele două gărzi din faţa laboratorului 1 nu aveau cum să nu 


187 


observe. 

— Hei, uite, spuse garda A, o femeie voinică cu implanturi 
musculare pe toată partea de sus a corpului şi cu lentile de 
contact pentru vedere nocturnă. Cum a intrat aici un copil mic? 

— Habar n-am, răspunse garda B, un bărbat la fel de voinic, 
cu o barbă deasă care îi creştea până aproape de ochi. Dar ştii 
regulile, trebuie împachetat. 

Garda A îl pocni în umăr. Pumnul acela ar fi putut zdrobi 
clavicula unui om de talie medie. 

— Hei, ai şi tu puţină milă! Nu ţi-e frică de un copilaş, nu? 

Ditto ajunsese acum în dreptul lui, ştergându-şi lacrimile de 
la ochi. 

— Bineînţeles că nu mi-e frică de un copil, spuse garda B. 

Copilul schiţă un rânjet mult prea fioros pentru vârsta pe 
care o arăta. 

— Ar trebui să-ţi fie, spuse el scoțând o armă de sub cămaşă. 

Cele două gărzi fură împachetate, înainte de a apuca să zică 
Unde e mămica ta? 

O 

Supranaturaliştii stăteau  ghemuiţi în dreptul uşii 
laboratorului, cu lentile de refracție acoperindu-le fețele. Uşa 
avea două panouri de sticlă mată. Lumina care răzbătea din 
laborator era albastră. 

— Nu-mi place să fiu copil, spuse Ditto, fornăind pe nas. 

— Concentrează-te, spuse Stefan. E o situație periculoasă. 

— Câţiva cercetători la miezul nopţii? Foarte periculos. Cei 
de la pază sunt deja împachetati. 

— Nu uita de Ellen. N-am văzut pe nimeni care să lovească 
mai tare sau să tragă mai bine la țintă. A fost unul dintre cei 
mai buni antrenori de luptă la academie. 

— Am înțeles. Planul obişnuit? 

Stefan puse mâna pe mânerul uşii. 

— Nu. Cosmo şi Mona stau la uşă. S-ar putea să mai fie 
agenți de pază în clădire. Ditto, tu intri cu mine în laborator. 
Aruncăm o privire înăuntru, fără să împachetăm pe nimeni, 
dacă e posibil, filmăm câteva cadre şi ne întoarcem pe 
Abracadabra, să punem la cale următoarea mişcare. Trebuie să 
rezolvăm situaţia asta, dar nu astăzi. 

— Dar, Stefan, protestă Mona. 

— Altă dată, spuse Stefan, hotărât. Astăzi aruncăm doar o 


188 


privire. 

Cosmo simţi că nu va fi atât de simplu. Ceva neaşteptat se va 
întâmplă fără îndoială, şi, înainte să se dumirească unde se 
află, supranaturaliştii vor fi băgaţi până la gât în alt necaz. 

O 

Uşa laboratorului era descuiată. Stefan şi Ditto se strecurară 
fără niciun sunet. Mona puse piciorul în cadrul uşii, ca să 
rămână crăpată. 

— Nu se ştie niciodată, îi şopti ea lui Cosmo. Ar putea avea 
nevoie de noi. 

Intrarea dădea într-o pasarelă dedesubtul căreia se vedea un 
laborator imens. Pereţii erau vopsiți într-un alb curat, iar 
tavanul era acoperit cu corpuri luminoase lungi de douăzeci de 
metri. Tehnicienii de laborator umblau grăbiţi încolo şi încoace 
pe dalele albe, ca nişte furnici albinoase, iar în centru se afla o 
construcţie gigantică îngropată, care semăna cu o uriaşă nivelă 
cu bulă de aer. Maşinării solide la fiecare capăt şi la mijloc, o 
porţiune transparentă albastră. 

— Deci, ca să fiu sigur, filmăm câteva secvenţe şi o ştergem 
înapoi la sediul din Abracadabra? întrebă Ditto. 

— Asta a fost pentru urechile lor, spuse Stefan. Tu şi cu mine 
ştim că nu vom mai avea o şansă ca asta. Imediat cum va afla 
că am scăpat, Ellen va sigila locul ăsta mai ermetic decât nările 
unei cămile într-o furtună în deşert. Trebuie să aflăm ce se 
petrece aici. 

Ditto dădu din cap. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Ce zici de chestia aia de jos? 

— Un fel de generator. Nuclear, aş zice. 

— Dar energia nucleară e interzisă pe toate continentele. 

Stefan clătină din cap, gânditor. 

— Poate, dar nu şi în spaţiu. 

Ditto şi Stefan îşi scoaseră armele şi porniră uşor pe scări în 
jos. Ditto îşi deschise telefonul şi filmă câteva secvenţe din 
laborator. 

— Asta în caz că ne priveşte Mona, şopti el. 

O pocnitură spintecă deodată aerul. Un sunet plat, ca o 
ciocnire între două lemne de bambus. Ditto recunoscu imediat 
zgomotul. Un foc de armă. Un glonţ adevărat cu praf de puşcă. 
Găştile din Booshka îşi modificau armele de şoc ca să tragă cu 
proiectile adevărate. Viteza gloanţelor era subsonică, dar 


189 


acestea erau îmbrăcate în teflon ca să compenseze încetineala. 
Stefan se ţinea strâns de piept, împleticindu-se înapoi, înspre 
perete. Sări apoi înainte, dezechilibrându-se şi căzând peste 
balustradă. Corpul lui zvelt se prăbuşi de la o înălţime de şase 
metri direct pe podea. 

— Stefan! strigă Ditto. 

În vocea lui copilăroasă se simţea spaima. 

Bashkir zăcea cu faţa în jos, pe podea, un lac de sânge 
scurgându-i-se din piept. Nu se mişca. 

Dedesubt, la nivelul principal al laboratorului, Ellen Faustino 
îşi ridică privirea de la panoul pe care îl inspecta. 

— De ce nu sunt surprinsă, mormăi ea, clătinându-şi capul. 

Ditto îşi scoase arma de şoc. 

— Faustino! strigă el. 

— Opreşte-te un moment, domnule Bonn, să vezi ce ai pe 
piept! 

Ditto se uită în jos. Pe cămaşa lui juca un punct roşu 
strălucitor, de laser. 

Faustino se apropie de scări. 

— Mi-a şoptit o păsărică să-mi iau măsuri de precauţie. Voi, 
supranaturaliştii, v-aţi dovedit surprinzători, în trecut. Am lăsat 
deci, un om în plus care să acopere uşa în orice eventualitate. 
O să te împuşte şi pe tine, Ditto. Nu sunt camere de filmat în 
laborator. Nimic care să ne incrimineze mai târziu. Acum 
aruncă arma! 

Ditto făcu precum i se spusese şi îşi privi arma cum cădea cu 
zgomot pe podea printre barele balustradei. 

Faustino ridică tonul. 

— Acum, spune-le celorlalţi doi să vină, dacă nu, omul din 
umbră va fi nevoit să mai tragă o dată. 

Ditto se încordă. 

— Dă-i drumul, dă ordinul! Cel puţin doi dintre noi vor trăi şi 
vor vorbi. 

Cosmo şi Mona năvăliră pe uşă. 

— Nu! strigă Cosmo. Suntem aici, nu trage! 

— Idioţilor, şuieră Ditto. Acum o să murim toţi! 

Mona ridică mâinile. 

— Incercam doar să mai tragem de timp. 

Ditto cobori scara încet. Raza laser de pe pieptul lui îl 
urmărea. 


190 


— Ce faci aici, Faustino? Ce e nebunia asta? 

Faustino arătă către Stefan. 

— Vezi ce face liderul vostru mai întâi. Dacă o să explic cum 
funcţionează maşinăria asta, nu vreau să o fac de două ori. Voi, 
copii, veniţi jos, unde vă pot vedea. Ţineţi minte, la cel mai mic 
semn de eroism, moşteniţi laserul de la domnul Ditto. 

Ditto se grăbi să-l ajute pe Stefan. Cu un efort considerabil, îl 
întoarse pe rus cu faţa în sus şi îi verifică bătăile inimii. Bătea 
slab, dar încă bătea. 

Stefan apucă mâna lui Ditto şi o aşeză pe pieptul lui. 

— Văd acum, şopti el cu vocea sfârşită. Văd tot. E altfel aici. 

Ditto îi ridica încet capul. 

— Nu, Stefan. Nu încă. Avem multe de făcut. 

— Ia-mi durerea, îl rugă Stefan, horcăind, înecându-se în 
sânge. Mă ţine la pământ. 

Ditto se concentră, căutând durerea cu cel de-al şaselea simţ 
al său, absorbind-o în el. Simţi electricitatea pulsând prin 
trupul lui mic. 

— E mai bine? 

Ochii lui Stefan erau limpezi. 

— Mai bine. Mult mai bine. 

Rana era urâtă. Foarte urâtă. 

— Nu eşti vindecat, Stefan. Nu te pot vindeca. 

— Ştiu, Ditto, spuse Stefan, după o criză de tuse. Ştiu... 

Mai mulţi oameni de ştiinţă plecară către alte părţi ale 
clădirii. Indiferent ce avea să se întâmple, nu voiau să fie 
martori. Faustino a fost lăsată cu un singur bodyguard şi 
lunetistul ascuns. 

— Coborâţi aici, voi doi, vreau să fiţi toţi laolaltă. 

Stefan se ridică într-un cot. 

— Spune-mi că asta nu e ce cred eu că e, Faustino. Nici 
măcar tu nu poţi fi atât de crudă. 

Faustino izbucni în râsul ei de fetiţă încântată. 

— Oh, Stefan, tot mai ai bun-simţ. Imi amintesc că la 
academie erai atât de naiv. Tu chiar ai intrat în poliţie ca să 
ajuţi oamenii şi tot asta faci în continuare. 

— Un reactor nuclear? După dezastrele care s-au întâmplat 
în lume? Nu mai e niciun guvern care să investească în energie 
nucleară. Cum a putut Myishi să facă asta? 

Lui Stefan nu îi mai era uşor să vorbească. Avea nevoie de 


191 


concentrare chiar şi pentru a-şi păstra cunoştinţa. 

Faustino îşi bătea uşor bărbia cu degetele. 

— Ceea ce fac aici e în mod oficial neoficial. Eh, Ray Shine 
ştie bine ce fac, dar se preface că nu ştie. Aşa că dacă se 
întâmplă ceva rău, eu voi fi singura care zboară. La asta se 
reduc afacerile: la a găsi pe cineva pe care să dai vina. Numai 
că de data asta nu va fi nimeni învinovăţit, nu vor fi decât 
profituri. 

Stefan merse împleticindu-se către generator. Capetele erau 
desul de tradiţionale, dar partea din mijloc era un cub cu pereţi 
dubli din plexiglas, cu izolaţie de hidrogel. Suprafaţa era de 
dimensiunile unui teren de fotbal. Înăuntru, cel puţin un milion 
de paraziți se smuceau şi se contorsionau în timp ce radiaţiile 
treceau prin filtrele lor biologice. 

— Am adunat creaturile Un-Spec 4 pe care tu, amabil cum 
eşti, i-ai imobilizat pentru noi, cu un electromagnet şi îi ţinem 
închişi în hidrogel. Întregul laborator are hidrogel în cavitățile 
din pereţi. De-asta nu e niciun parazit pe pieptul tău acum. 

Reactorul era o imagine a torturii. Creaturile care ar fi 
trebuit să îşi îndeplinească rolul lor natural şi să aline 
suferinţa, se zvârcoleau în măruntaiele unui reactor. 

Faustino nu era afectată de cruzimea ei. 

— E o idee chiar ingenioasă. Reactorul acesta e un model 
care funcţiona cu apă. Dar noi am înlocuit apa cu fiinţe vii: Un- 
Spec 4. 

Stefan se strădui să îşi îndrepte genunchii, simțind cum i se 
înmoaie. 

— Eşti bolnavă, Faustino. Complet nebună! 

Ellen Faustino îşi ridică sprâncenele uitându-se la 
bodyguardul ei, ca şi cum aceea ar fi fost cea mai neghioabă 
afirmaţie pe care o auzise vreodată. 

— Nebună? Ai idee ce am realizat eu aici? 

— Nu, spuse Ditto, dornic să mai câştige timp. De ce nu ne 
spui? 

— A, da, domnul Lucien Bonn, copilul Bartoli. Oamenii ziceau 
că şi Bartoli e nebun. 

Faustino păşi pe placa de plexiglas din podea, care sigila 
secţiunea centrală a reactorului. Dedesubtul picioarelor ei, sute 
de mii de paraziți se zvârcoleau. 

— Problema cu reactorul cu apă fierbinte era că apa era 


192 


contaminată şi, în cele din urmă, şi paletele turbinei. Un-Spec 4 
rezolvă problema. Nu numai atât, ei sunt şi mult mai eficienţi la 
încetinirea neutronilor şi trimiterea lor înapoi, în miezul de 
uraniu. Păstrează reactorul complet curat, sută la sută eficient 
şi nu folosesc decât o zecime din cantitatea de uraniu. Un-Spec 
4 sunt un miracol natural. 

— Dar oamenii suferă fără ei, spuse Stefan, trăgând aer în 
piept. 

— Oh, maturizează-te şi tu, Stefan, spuse Faustino, sălbăticia 
ei întrezărindu-se pentru o clipă de după imaginea sofisticată. 
Oamenii suferă tot timpul. Nu eu le produc suferinţe. Cu 
societatea mea, Faustino NuSun, s-ar putea chiar să ajut 
oameni. Aş putea iniţia unele dintre proiectele acelea fictive de 
care ţi-am spus. Dar ajutorul va fi doar întâmplător, eu fac asta 
în primul rând pentru bani. 

— Faustino NuSun, spuse Stefan cu amărăciune. 

Se clătina la marginea generatorului. 

Turbine gigantice se învârteau dedesubtul picioarelor lui 
Faustino şi scântei de energie pură se jucau în jurul paletelor 
pe mai multe nivele. 

— De ce, profesore? Toate accidentele astea? Atâtea vieţi au 
fost curmate. Mama mea e unul dintre morţi. 

Ultimele vestigii de politeţe căzură din ochii lui Faustino, ca 
nişte solzi. 

— Satelitul cade, idiotule! strigă ea. Cade din cer, pentru că 
e prea greu şi prea jos! Sunt prea multe unităţi comerciale, 
pentru a fi susţinute de structura originală. Ca să-l ţină în 
continuare pe orbita pe care se află acum, pe orbita viabilă 
pentru unităţile comerciale, Myishi are nevoie de un nou 
generator. De unul mai uşor şi mai eficient. Dacă nu obţin unul, 
Myishi îşi va pierde toate contractele de publicitate. Miliarde 
de dinari. Miliarde. Şi asta nu e decât vârful aisbergului. Myishi 
are contracte să producă încă zece sateliți. Zece! E cea mai 
mare afacere care s-a văzut vreodată în lume. Şi Faustino 
NuSun o să alimenteze fiecare satelit. 

Stefan le făcu semn cu mâinile lui Cosmo şi Monei. Ei veniră 
în fugă să-l susţină, fiecare de câte un braţ. 

— Ridicaţi-mă, şopti el, cu durere în glas. 

Durerea revenea. Tinerii supranaturalişti făcură ce le 
spusese, ajutându-l să meargă pe platformă. 


Bodyguardul lui Faustino se apropie cu un pas. 

— Ajunge, băiete, stai pe loc. Nu mă face să disloc ceva... 

— Nu-ţi face griji, Manuel, spuse Faustino, ridicându-se pe 
vârfuri, în sandalele ei elegante. Stefan nu a fost în stare 
niciodată să mă bată la antrenamente. Acum am o jumătate de 
litru de sânge mai mult decât el şi nu am o gaură în piept. 

Stefan îngenunche pe plexiglas. Dedesubtul lui era o agonie 
albastră cauzată de el. Un ocean de paraziți se unduia 
dedesubtul lui cu ochii temi, smălţuiţi. 

Faustino îngenunche şi ea. 

— Aşa se termină, Stefan? Cu un scâncet pe podea? Trebuia 
să fi rămas în cadă. 

Bodyguardul îşi scoase ochelarii de soare. 

— Doamnă preşedinte, sunt nervos acuma. Tre' să vă spun. 
Şi eu nu mă enervez aşa de uşor. 

— Relaxează-te, Manuel, vezi de copii. Crezi că poţi să ţii 
copiii sub control? 

Manuel îşi aşeză ochelarii pe un nas care fusese spart de 
atâtea ori încât rămăsese aproape plat. 

— Da, doamnă preşedinte. Văd de copii. 

Faustino îşi aruncă sandalele, sărind ca un boxeur. 

— Ei, Stefan? Mai ai putere pentru o rundă? 

Pieptul lui Stefan se umple de spasmodic. 

— Nu mă lupt cu tine, profesore. 

— Nu? Haide. Eu sunt vinovată de moartea mamei tale, îţi 
aminteşti? 

Stefan nu muşcă din momeală. 

— E o cale mai bună să te înving. 

Faustino se opri din ţopăit şi zâmbetul îngâmfat îi dispăru de 
pe buze. 

— Şi care ar fi asta? 

— Luptă din interior, a spus Stefan cu vocea abia 
perceptibilă. Atacă din spate. Îţi aminteşti? 

Mâinile lui Stefan se mişcau pe sub faldurile hainei lui. 

— Ce faci? Ce ai acolo? 

— Nimic periculos. Doar telefonul meu. Nu ai de ce să te 
temi, preşedinte Ellen Faustino. 

— Un telefon? Pe cine poţi chema în ajutor? 

— Nimeni. Nu chem pe nimeni în ajutor. Trimit doar un e- 
mail. 


194 


Faustino se apropie. 

— E-mail? 

— Am un prieten care lucrează la televiziunea V News şi şi-ar 
vinde o mână şi un picior ca să vadă ce filmez eu acum. O să-mi 
rămână dator. 

Lui Faustino îi luă câteva clipe ca să-şi dea seama ce se 
întâmplă, dar când îşi dădu seama, faţa ei se contorsionă ca o 
mască terifiantă. 

— Trimite un videoclip! Dacă presa pune mâna pe imagini cu 
reactorul înainte să fim pregătiţi, totul s-a terminat. 

Se aruncă asupra rusului rănit, cu mâinile ca nişte gheare 
căutând în hainele lui. Scoase afară mâinile lui Stefan. Erau 
goale. 

— Surpriză! spuse el înlănţuindu-şi braţele în jurul ei, într-o 
îmbrăţişare ca de urs. 

Ellen îl bătea cu pumnii în piept. Fără vreun rezultat. 

— Îmbrăţişarea mortului, spuse Stefan gemând, picăturile de 
sudoare adunându-i-se deasupra sprâncenelor. Ultimul lucru pe 
care îl fac. 

Oricine avea experienţă în poliţie ştia ce înseamnă 
îmbrăţişarea mortului. Dacă un suspect era pe moarte şi o ştia, 
trebuia să stai departe, pentru că ultimul lucru pe care îl 
apucau mergea cu ei în mormânt. E uimitor cum cineva care 
mai are câteva secunde de trăit poate găsi forţa să îndoaie 
metal şi să rupă oase. 

Lunetistul ascuns mută fasciculul laser pe capul lui Stefan. 

Manuel vorbi într-un microfon pe care îl avea în mânecă. 

— Nu! Nu trage! Repet, nu trage! Mă ocup eu! 

— Nu eu filmez clipul, şopti Stefan. Ci Ditto. 

— Prinde copilul! ţipă Faustino. Pe cel blond! Manuel 
îndreptă arma către Ditto. 

— Ai telefon, puştiule? Dă-l încoace. 

— Sigur că am telefon, încetişor, Manuel. Acum o să bag 
mâna în buzunar şi o să-l iau. 

Manuel aprobă din cap. 

— Aşa să faci. Încet. Nu mă face să te împachetez. Ditto ţinea 
o mână în aer şi căuta în buzunar cu cealaltă. Scoase telefonul 
cu două degete. 

— Uite, aici e, nicio problemă. Ţi-l aduc acum. 

— Nu. Stai unde eşti. Aruncă telefonul! 


Ditto clătină capul aproape imperceptibil către Cosmo. 

— Vrei să arunc telefonul? 

— Asta am spus. Ce ai? După ce că eşti mic, eşti şi tâmpit? 

— Gata, Manuel, nu intra în panică. Vineee! 

Ditto aruncă telefonul în sus. Mult mai sus decât ar fi fost 
necesar. O pereche de ochi îi urmăriră traiectoria. Ai lui 
Manuel. Cosmo şi Mona scoaseră armele cu celofan de la 
centură şi îl loviră pe bodyguard cu cel puţin patru focuri. 
Celofanul se întinse pe corpul lui, împachetându-l în câteva 
secunde. 

Ditto zâmbi. 

— O frumuseţe, spuse el, recuperându-şi telefonul. 

— Idiotule! tipa Faustino, cu gura astupată de pieptul lui 
Stefan. Nătângule! 

— În curând, n-o să mai ai ce face, spuse Stefan cu voce 
slabă. 

Ridică ochii spre el. 

— Nu te păcăli, Stefan. Îl am încă pe lunetist. El îi poate ţine 
pe supranaturaliştii tăi departe de plexiglas până când o să 
mori. Ceea ce nu e prea departe. 

Laserul lunetistului sărea de la o ţintă la alta. Bărbatul 
suspendat undeva, sus, nu era sigur pe cine să acopere. 

— Renunţă, Stefan, nu ai cum să câştigi. 

Punctul roşu rămase pe plexiglas. Cosmo, Mona şi Ditto se 
adăpostiră după o garnitură de vagonete, aflată pe o şină din 
apropiere. 

Stefan zâmbi. Avea sânge pe buze. 

— Sunt în siguranţă acum. Suntem doar noi doi. 

— Nimic nu s-a schimbat e un joc de aşteptare. 

Vocea lui Ditto acoperi zumzetul generatorului. 

— N-o face, Stefan. Trebuie să fie o altă cale. 

— Despre ce vorbește? întrebă Faustino. 

Stefan ignoră. 

— Iartă-mă, Ditto. Voi toţi. Aţi rămas singuri. 

Cosmo îl prinse pe Ditto de umăr. 

— Ce vrea să spună? 

Ditto îşi lăsă capul în mâini. 

— Stefan o să moară. Glonţul a trecut prea aproape de inimă. 
Vrea ca moartea lui să însemne ceva. 

— Să însemne ceva? repetă Mona. Ce? 


Ditto îşi înălţă capul deasupra marginii vagonetei. 

— Sfârşitul durerii. 

Cu ultima picătură de forţă din picioare, Stefan se prăbuşi în 
genunchi, trăgând-o pe Faustino, imobilizată, după el. 

Laserul îi trecu prin faţa ochilor, aşezându-i-se pe frunte. 

— O s-o omor! strigă el către punţile suspendate. A omorât-o 
pe mama! 

Faustino încercă să strige, dar faţa îi era acoperită de pieptul 
lui Stefan. 

— Chiar o s-o omor! 

Laserul tremura. Lunetistul nu era sigur. 

— E moartă! 

Puşcaşul ascuns se hotări. O ţeavă de puşcă scânteie sus, în 
umbră, eliberând un glonţ subsonic din încărcătorul unei arme 
de şoc. Glonţul se răsuci de-a lungul razei laser, lăsându-şi în 
urmă învelişul de gel. A 

Stefan văzu scânteia. O aştepta. Conta pe ea. Îşi lăsă 
genunchii să se îndoaie, prăbuşindu-se pe podea cu o 
milisecundă înainte ca glonţul subsonic să-i treacă bâzâind pe 
lângă ureche, înfigându-se drept în cele două staturi de 
plexiglas. 

Faustino văzu gelul scurgându-se prin gaură. 

— Nu! ţipă ea. 

Glonţul îşi continuă drumul în interiorul reactorului, 
dislocând un cip dintr-o turbină. Cipul zbură în sus, în spirală, 
făcând un şanţ prin plexiglas, ca un deget prin nisip. Tot mai 
mult hidrogel se scurse pe jos, iar paraziţii care mai aveau 
energie să se mişte se împrăştiară care încotro. Lumini de 
alarmă pâlpâiau pe vreo zece console, închizând şi sigilând 
automat partea nucleară a reactorului, dar sectorul paraziţilor 
era distrus ireversibil. Crăpăturile se brăzdau cu viteză 
suprafaţa reactorului, întrecându-se să ajungă la muchii. 
Fiecare crăpătură năştea un milion de alte crăpături, până când 
nu mai rămase niciun metru pătrat de plexiglas nefisurat. 
Hidrogelul curse în valuri, aprinzând scântei pe podea. Paraziţii 
se fereau din calea lui, dar nu puteau să se deplaseze fără 
energie pură. 

— Lasă-mă, dă-mi drumul, îl rugă ea. 

Stefan îi dădu drumul. 

— E prea târziu, profesore, spuse el, nu-ţi face griji, n-o să 


197 


simţi nimic! 

Ellen se ridică cu greu în picioare, dar înainte să facă zece 
paşi, întreaga suprafaţă transparentă se prăbuşi şi amândoi 
căzură în pântecele reactorului. Fiecare fereastră din 
construcţie se sparse, iar hidrogelul continua să se scurgă 
dintre panourile duble. 

O 

Stefan ateriză pe spate, dar nu simţi nicio durere. Nu simţea 
durere pentru că un parazit se lipise de pieptul lui. Durerea 
curgea din supranaturalist în creatură. 

— Ila-o, spuse Stefan, cuvintele rostogolindu-se încet pe 
buzele lui. Fii liber! 

Parazitul scoase durerea ca pe o frânghie argintie 
strălucitoare. În câteva secunde, inima lui secătuită începu să 
bată dezordonat. Ochii rotunzi ai parazitului priveau fix în ochii 
lui Stefan. 

— Înţeleg acum, spuse el. Şi încă un cuvânt. Un cuvânt sau o 
ultimă gură de aer: „Mamă!” 

Parazitul întinse o mână cu patru degete şi o aşeză pe umărul 
unui frate suferind. O explozie de energie trecu din unul în 
altul, eliberându-l pe al doilea. Astfel, durerea lui Stefan se 
împrăştie, împărţită între o mie de paraziți, dând fiecăruia 
dintre ei puterea să scape din reactor şi să găsească energie să 
elibereze mai mulţi paraziți. Goneau în sus pe pereţi, evitând 
bulele de hidrogel se împrăştiaseră prin laborator ca frunzele 
într-un vârtej. 

Inima lui Stefan se oprise, dar mai avu timp să îi vadă 
plecând. Şi, în mijlocul acelui ocean albastru, mai văzu altceva. 
Că trecea altundeva. Într-un loc foarte diferit. 


O 

Cosmo şi Ditto stăteau aplecaţi peste marginea secţiunii 
centrale a reactorului. Ditto părea chiar un copil, cu lacrimile 
curgându-i şiroaie pe faţă. 

— Trebuia s-o faci, Stefan, spuse el suspinând. Trebuia să fii 
un erou. Nimic altceva nu era de ajuns! 

Cosmo, ca de obicei, nu putea să creadă ce se întâmplă. 

— Vrei să spui că l-a păcălit pe lunetist? 

— Sigur. Numai un glonţ putea trece prin plexiglas. Aştepta 
să vadă scânteia de pe ţeava puştii. Sunt gloanţe cu viteză 


198 


mică, înţelegi. 

Paraziţii se învârteau în jurul lor, vânând energie. Unii dintre 
ei deja se întorseseră printre geamurile sparte, aducând 
energie ca să îi elibereze pe alţii. Un singur parazit plutea 
deasupra umărului lui Cosmo. Cu capul ridicat, în aşteptare. 

Cosmo făcu un pas înapoi. 

— Simte ceva. 

Un punct roşu apăru pe pieptul lui. 

— O, nu! spuse Ditto. Lunetistul e încă sus. Nu te mişca, o să 
încerc să negociez. 

Ditto ridică mâinile în direcţia din care venea raza. 

— Faustino e moartă, strigă el către umbrele de sus. Nu eşti 
obligat să faci asta. Avem bani. 

Nicio reacţie pentru un moment, apoi se auzi familiarul sunet 
al unui glonţ cu celofan părăsind ţeava şi lovind ţinta. 

Mona ieşi din întuneric, sus, pe una din punţile suspendate. 

— Am profitat de confuzie, a spus ea. Aşa m-a învăţat Stefan. 

Se opri un moment, făcându-şi curaj să întrebe. 

— S-a dus? 

— Da, răspunse Cosmo. S-a dus. 

Dus a fost şi parazitul care plutea în jurul lui. 

Mona tăcu câteva momente. Lui Cosmo i se păru că trupul ei 
subţire se cutremurase. Mona îşi reveni apoi. 

— Atunci să ne ducem şi noi. Sună alarme prin toată clădirea 
Paralegiştii pot să apară în orice moment. 

Era adevărat. Cosmo auzea deja sirenele în depărtare. Mai 
privi odată în jos, în interiorul reactorului, apoi o luă la fugă 
spre scări şi spre libertate. 


CAPITOLUL X 
CADEREA 


ZONA UTOPIEI 


Satellite City, în suburbii, două săptămâni mai târziu 


În mod incredibil, Ellen Faustino supravieţui şi ajunse 
înaintea preşedintelui companiei Myishi. Îndată ce grefele de 
piele i se vindecaseră, fu dusă cu elicopterul pe proprietatea 
primarului Ray Shine. 

Primarul Shine, care se întâmpla să fie şi preşedintele 
companiei Myishi din Satellite City îşi întrerupse partida de 
golf, special ca să discute cu ea. Ray era un personaj elegant, la 
patru ace în orice ocazie. Costumul din acea zi era un pulover... 
galben cu roz, o şapcă asortată, pantaloni scurţi de tweed şi 
şosete Argyle, cu model în formă diamant. Primarul îşi aşeză 
fizicul masiv după un birou pe picioare de fildeş şi îşi turnă un 
pahar de apă purificată, lăsând-o pe Faustino să se agite. Bău 
cu înghiţituri mari, râgâind uşor şi oftă. 

— Ellie, Ellie, Ellie, în ce te-ai băgat tu acolo la Cercetare şi 
Dezvoltare? 

Vocea lui era blândă, dar Faustino ştia că era cel mai dur om 
din câţi cunoştea. 

— Ray... domnule preşedinte Shine, cu respect, ştiţi exact ce 
se întâmplă acolo. V-am spus. 

— Mi-ai spus? întrebă el pe un ton inocent. Nu-mi amintesc 
conversaţia. Şi se pare că nu există nicio înregistrare a acelei 
conversații. Mă tem că eşti pe cont propriu de data asta, Ellie. 
Îmi pare rău că presa a pus mâna pe filmarea aia. Construiai un 
reactor nuclear. Ce-a fost în capul tău? 

Faustino se zburili. 

— În capul meu a fost să salvez compania. Aţi văzut 
statisticile. Şi aş fi reuşit dacă... 

— Ştiu, dacă nu ar fi fost naturiştii alergând încolo şi încoace 
fără haine. 

— Supranaturaliştii, spuse ea printre dinţi. Şi sunt mult mai 
periculoşi decât credeţi, chiar şi fără liderul lor. 

— Da, bine, poate o să-i ţin sub supraveghere. Oricum, tu nu 
ai de ce să-ţi faci griji, tu eşti moartă. 

Lui Faustino îi sări inima din piept. 

— Moartă? Domnule preşedinte, nu e nevoie... 

Shine o oprit cu un gest al mâinii. 

— Nu moartă moartă, Ellie. Moartă pentru presă. Trebuia să 
dăm reporterilor un ţap ispăşitor şi tu eşti acela. Din fericire 
corpul a fost prea desfigurat ca să mai fie recunoscut şi nu cred 
că e vreun pericol să fii recunoscută cu faţa ta cea nouă. 


200 


Faustino se înroşi, ceea ce nu mai făcuse de când era 
şcolăriţă. 

— Deci, ce are Myishi în perspectivă pentru mine? 

Shine se lăsă cu scaunul pe spate, până când acesta scârţâi. 

— Adevărul e, Ellie, că reactorul tău era cea mai bună 
soluţie. Nu ştiu cum ai făcut, dar, cumva, rezultatele testelor 
erau promițătoare. Creaturile tale Un-Spec 4 făceau treabă 
bună. 

Faustino îşi înălţă capul. 

— Deci nu închideţi proiectul? 

— Sigur că nu, dar trebuie să fim mult mai discreti. 

— Cât de discreţi? 

— Polul Sud! 

Faustino era gata să se opună, dar ştia foarte bine ce se 
întâmplă cu cei care se opuneau lui Ray Shine. 

— Eşti de acord? 

Ellen se forţă să zâmbească. 

— Polul Sud. Izolare. Fără să ne întrerupă nimeni. Sună bine. 

Primarul Ray Shine se ridică în picioare, îndreptându-şi 
puloverul... 

— Bine. Un elicopter o să te transporte la baza noastră din 
Antarctica. Drum bun! 

— Excelent. Mulţumesc, domnule primar. Faustino se ridică 
cu ajutorul unei cârje şi șchiopătă până la uşa biroului. 

— Încă ceva, Ellie. 

— Da, domnule primar? 

— Nu primeşti decât o a doua şansă. Dacă o încurci şi de 
data asta s-ar putea să ai nevoie de creaturile alea tu însăţi. E 
clar? 

— Clar, domnule. 


STRADA ABRACADABRA NR 1405 


Nu mai rămăsese mare lucru din depozitul din strada 
Abracadabra, în afară de geamuri şi pereţi. Şi majoritatea 
ferestrelor erau sparte, acolo unde tăiaseră paralegiştii sticla. 

Timp de două săptămâni, supranaturaliştii au curăţat, au 
reparat şi au trudit, încercând să îndrepte ce stricaseră cei de 
la Myishi. Încă mai aveau cale lungă. 

— Încă mai avem paturile noastre, spuse Mona, încercând să 


201 


pară vitează, la sfârşitul unei zile extrem de obositoare. 

Ditto lovi în ce mai rămăsese din frigider... 

— Ura! Slavă Domnului că avem paturile! Dar nu avem nimic 
de mâncare! 

Cosmo încerca să conecteze un hard disc, recuperat la un 
calculator din care se scoseseră toate măruntaiele. 

— Mona a adus câteva pazza mai devreme. Le-a lăsat pe 
motorul Pigmobilului. Dar poate pe tine nu te mai interesează 
pazza, după incidentul din HALO. 

Copilul Bartoli îşi frecă mâinile. 

— Glumeşti? Nu e de vină o mâncare bună, ci stomacul meu 

slab, glumi el, îndreptându-se spre lift. Pazza şi paturi. De ce 
altceva ar mai avea nevoie un tânăr? 
__ Deodată, o oboseală profundă se instală în oasele lui Cosmo. 
Îndreptă un scaun şi se aşeză pe el. Dar nu se simţea mai bine 
stând jos. Nu dormise mai mult de patru ore la rând de când îl 
pierduseră pe Stefan. Uneori totul i se părea fără rost. 

— Ce facem acum? o întrebă pe Mona, după câteva minute 
de tăcere. Fără el... 

Mona ridică din umeri. 

— Luăm fiecare zi aşa cum e, ca şi până acum. Cum fac şi 
ceilalţi. O să se schimbe multe în Satellite City. Tot mai mulţi 
oameni se duc să locuiască în afara graniţelor. În câţiva ani, s- 
ar putea să nu mai fie satelitul. Va trebui să ne descurcăm 
singuri. Măcar suntem în viaţă. Măcar avem prieteni. 

Cosmo nu era pregătit să se lase consolat, nu încă. 

— Dar el ne-a ţinut împreună. Ne-a motivat. 

Mona îşi drese vocea. 

— Ştii, Cosmo, acolo în laborator, tehnic vorbind, ţi-am salvat 
viaţa. 

Cosmo privea încă în podea. 

— Aşa e, cu lunetistul. Am vrut să-ţi mulţumesc dar totul s-a 
întâmplat aşa de... 

Cosmo îşi aminti deodată o conversaţie pe care o avuseseră 
pe acoperiș. „Poate că data viitoare tu o să mă salvezi pe mine, 
îi spusese el. Atunci eu o să-ţi datorez un sărut.” 

Îşi ridică privirea. Mona avea lacrimi în ochi, dar zâmbea. Se 
ridică încet, întrebându-se deodată dacă plăcuţa din frunte îi 
ieşea în evidenţă. 

— Îţi datorez un sărut. 


Mona arătă cu degetul spre obraz. 

— Aşa e, îmi eşti dator. 

Proteza din genunchiul lui Cosmo începu să-l mănânce. 

— Eu nu am... niciodată... ştii... 

Mona zâmbi poznaş. 

— Poate ar trebui s-o lăsăm baltă. 

Cosmo dădu din cap. 

— Poate... 

Apoi o sărută. 

Bineînţeles că Ditto îşi alese tocmai momentul acela ca să se 
întoarcă cu un braţ de pazza. 

— Oh, scutiţi-mă! spuse el, aruncând un pachet gol la gunoi. 
Acum trebuie să vă suport pe voi făcându-vă ochi dulci, de 
fiecare dată când ieşim să vânăm creaturi supranaturale? 

— Creaturi? întrebă Cosmo. Ce creaturi? Paraziţii sunt 
prietenoşi, ai uitat? 

Ditto începu să meşterească pe la spatele televizorului lui 
preferat. 

— Paraziţi? Cine a zis de paraziți? Să ştii că sunt lucruri mult 
mai rele decât paraziţii. Dacă voi doi nu-i vedeţi, nu înseamnă 
că nu există. Eu am anumite sensibilităţi, vă amintiţi? Sunt un 
copil Bartoli. Nimic nu se ascunde de mine. 

Ditto luă o gură mare din cea de-a doua pazza. 

— Credeţi-mă,  mormăi el cu gura plină. Treaba 
supranaturaliştilor nu e nici pe departe terminată. Dar avem 
nevoie de nişte echipament. Ce mai avem? 

Mona scoase o cartelă de contact din buzunar. 

— Avem Pigmobilul. 

Ditto aprobă din cap. 

— E un început. 


203